SCENE ISTORICE
  DIN CRONICELE ROMÎNEŞTI
  
   <PREFAŢA EDIŢIEI DIN 1860> 
   După titlul şi după cuprinderea acestui mic volum, fieşcine va vedea c-am avut drept model frumoasa nuvelă istorică a domnului C. Negruzzi asupra lui Alexandru Lăpuşneanu. Ca orce imitaţie, încercările mele sunt, negreşit, cu mult mai prejos de acel mic cap d-operă; în lipsa talentului, m-am silit cel puţin să păstrez, pre cît s-a putut, formele şi limba Letopisiţelor naţionale, cu care, în dreptate, se poate lăuda mai vîrtos Ţara Moldovei; să adun datine, numiri şi cuvinte bătrîneşti, spre a colora aceste două episoduri culese din cronicele vechi1. 
   Faptele istorice ale unei ţări sau ale unei epoci au totdeauna un interes mai viu cînd traiul şi ideile, obiceiele şi graiul de acolo sau de atunci ne sunt cunoscute. Scopul romanţelor istorice este, în parte, d-a ni le arăta; ăsta este şi folosul lor instructiv. 
   Cei ce pot mult izbutesc a caracteriza, într-asemenea scrieri uşoare, o epocă, sau o naţie; cei cu bunăvoinţă, dar cu mai slabe mijloace, fac, ca mine, încercări! 
   
   Am însemnat, pretutindeni, cu numele autorilor, în note, faptele adunate în istorie (n. a. ). 
   <PREFAŢA EDIŢIEI DIN 1886> 
   Curînd se vor împlini treizeci de ani de cînd am dat mai întîi în tipar aceste două mici încercări de restituire a vechilor datini strămoşeşti, scrise într-o limbă care era încă întrebuinţată şi preţuită pe vremea copilăriei mele. 
   Abia m-aş fi gîndit să le dezgrop, azi, eu însumi, din uitare, după aşa lung răstimp, dacă nu m-ar fi îndemnat cu tot dinadinsul la această faptă cîţiva tineri din Craiova, iubitori de literatură romînă, printre care, în primul rînd, domnii N. P. Romanescu, M. Săulescu şi N. P. Guran, precum şi merituosul editor craiovean al „Bibliotecii literare“. 
   Domnia-lor, şi nu eu, au judecat aceste prime ale mele scrieri demne de a figura în acea culegere naţională. 
   Totuşi, dacă generaţiunea cititorilor de astăzi ar găsi cumva că domnia-lor nu s-au înşelat pe deplin, atunci poate că mi-aş lua şi eu seama şi, la vîrsta înaintată la care am ajuns, m-aş cerca, chiar de acum înainte, să dau fiinţă la mai multe alte studii şi plăsmuiri de aceeaşi natură, pe care nepăsarea puţin îmbietoare a publicului nostru m-a făcut să le las, de mari de ani, în stare de schiţe, de note, de proiecte, de visări. 
   La 1860 însă, atunci cînd încă credeam, ierte-mi-se o zicătoare poporană, că tot ce poate zbura se şi poate mînca, iată cu ce precuvîntare am dat zbor în lume modestelor mele încercări tinereşti: 
   „După titlul şi după cuprinderea acestui mic volum, fieşcine va vedea c-am avut drept model frumoasa nuvelă istorică a domnului Constantin Negruzzi asupra lui Alexandru Lăpuşneanu. Ca orice imitaţiune, încercările mele sunt cu mult mai prejos de acel mic cap d-operă; în lipsa talentului, m-am silit cel puţin să păstrez, pre cît s-a putut, formele şi limba Letopisiţelor naţionale, cu care, în dreptate, se poate lăuda mai vîrtos Ţara Moldovei; să adun datini, numiri şi cuvinte bătrîneşti, spre a colora aceste două episoduri culese din cronicele vechi. 
   Faptele istorice ale unei ţări sau ale unei epoci au totdeauna un interes mai viu, cînd traiul şi ideile, obiceiele şi graiul de acolo sau de atunci ne sunt cunoscute. Scopul romanţelor istorice este, în parte, d-a ni le arăta; acesta este şi folosul lor instructiv. 
   Cei ce pot mult, izbutesc a caracteriza într-asemenea scrieri uşoare o epocă sau o naţiune; cei cu bunăvoinţă, dar cu mai slabe mijloace, fac, ca mine, încercări! “ 
   Mihnea Vodă cel Rău a fost publicat mai întîi în foiţa ziarului Romînul din 1857 şi tras atunci în broşură osebită; Doamna Chiajna s-a tipărit pentru prima oară în Revista Carpaţilor din 1860; în acest din urmă an, am format din îmbe un mic volum tipărit cu litere chirilice, sub titlul general: Scene istorice din cronicele romîneşti. Bune sau rele, „Biblioteca literară“ mi le retipăreşte acum tot cum au fost de la început. Abia se vor ivi vreo trei-patru neînsemnate îndreptări de fapte. 
   Paris, 1886 
  MIHNEA VODĂ CEL RĂU1 1508—1510 
   I MĂNEŞTI 
   „Să n-aibi milă! “ 
   Ca la două ceasuri cale-n jos de Ploieşti curge apa Cricovului, care, cu mii de pîraie ce se resfiră şi se-mpreună, împes-triţează matca sa răzlăţată şi nisipoasă; de-a stînga, cîmpia şeaţă se lungeşte pînă în poalele munţilor; d-a dreapta malul 
    1 Această „scenă“ a fost publicată prima oară în „foiţa“ — foiletonul — ziarului Romînul, al lui C. A. Rosetti, în numerele 16, 17, 18, 21 şi 22 din 1/13 octombrie, 5/17 octombrie, 8/20 octombrie, 19/31 octombrie şi 22 octombrie/ 3 noiembrie 1857 (anul I), sub titlul generic Scene istorice din cronicele Ţării Romîneşti, menţinut şi la publicarea celei de a doua ediţii (Scene istorice din cronicele Ţării Romîneşti), de astă dată în broşură, în acelaşi an, 1857, la Bucureşti, în tipografia lui Ferdinand Om, unde se trăgea şi ziarul Romînul. A treia ediţie apare trei ani mai tîrziu, în 1860, tot la Bucureşti, în „Libreria“ A. Daniilopulo, din „Pasagiul Romîn“, în acelaşi volum (p. 3—43) cu a doua ediţie a „scenei“ Doamna Chiajna, sub titlul generic Scene istorice din chronicele romîneşti — suntem la un an după Unire! —, titlu menţinut şi în fruntea următoarelor trei ediţii publicate în timpul vieţii scriitorului, în anii 1886 (Scene istorice din cronicele romîneşti 
   — Mihnea Vodă cel Rău — Doamna Chiajna, Ediţiunea a III-a, a IV-a pentru Mihnea Vodă cel Rău), Craiova, Editura librăriei S. Samitca, <colecţia> „Biblioteca literară“ (p. 13—58), 1887 (în volumul I al culegerii Scrieri literare şi istorice ale lui A. I. Odobescu, Bucureşti, Editura librăriei Socec & Comp. , p. 63—104) şi 1894 (Mihnea Vodă cel Rău şi Doamna Chiajna — Scene istorice din cronicele romîneşti, Ediţiunea a V-a, a VI-a pentru Mihnea Vodă cel Rău), Bucureşti, Editura librăriei Socec & Comp. , <colecţia> „Autori romîni vechi şi contemporani“, p. 5—46. 
   se-nalţă rîpos şi acoperit cu păduri vechi şi stufoase. Pe o culme mai semeaţă a acelei coaste sta, pe la leatul 1508, cetăţuia lui Dracea, armaşul din Măneşti; din zidurile ei înnegrite, vederea cuprindea toată lunca, cu bordeiele şi coşarele ţărăneşti răsipite prin tufişe şe bălării; mai departe, turnurile bisericii din Tîrşor, pe care o zidise, cu vreo cîţiva ani mai nainte, Vladislav Vodă, ce chiar într-însa, zice Cronica1, „au pierit de sabie“; şi, în fund de tot, plaiurile aburoase ale Cîmpinei şi ale Breazei. 
   Într-o zi noroasă de primăvară, puţin în urma Paştilor, crivăţul sufla iute şi-ngheţat din fundul văilor, iar jalnicele sale gemete aduceau de departe, împreună cu freamătul bătrînilor stejari, chiotele de vînătoare ale bătăiaşilor şi lătrătura chelă-lăită a copoilor; căci departe, tocmai în Valea Comanacului, Mihnea, fiul armaşului, se desfăta vînînd fiarele sălbatice, după obiceiul boieresc de pe atunci, cînd stăpînul, pentru a sa mulţumire, ridica de prin sate toţi vecinii cu gloata, de ră-mîneau ţarinele nearate şi ogoarele pustii2 . 
   Un glas de bucium s-auzi deodată sunînd tare din cetăţuie, şi vînătorii, deşteptaţi din zgomotoasa şi sălbatica lor beţie, printr-acea grea şi păcinică chemare, se întoarseră cu larmă spre casă, unii purtînd pe umeri dobitoacele ucise, atîrnate pe bîrne, alţii ducînd cîinii de zgarde şi curuii în lănţuşe. În fruntea lor mergeau călări, cu frîul legat de oblînc, Mihnea şi feciorul său, Mircea Ciobanul; tatăl, om matur şi vîrtos, avea scrise pe faţa sa păroasă şi posomorîtă şi-n ochii săi arzoi şi-ncruntaţi, străşnicia caracterului său; băiatul, abia ieşit din copilărie, vădea o fire şi mai sălbatică, care-i şi meritase porecla de Cioban. 
    1 Constantin Căpitanul (n. a. ). 
     2 Vezi în Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir (n. a. ). 
   
   Amîndoi purtau cioboate de piele groasă, pînă la genunchi, poturi de dimie albă, un cojoc scurt, de oaie neagră, cu glugă la spate, şi chimir cu oţele; la gît aveau grumăjer rotund de zale de fier, şi-n cap o ţurcă flocoasă, adusă la o parte; la brîu, satîr şi jungher. Unii din vînătorii pedeştri purtau săneţe, ceilalţi, arcuri şi săgeţi. Astfel păşea ceata înainte, şi înnoptase bine cînd ajunse în curtea cetăţii. 
   — Descalecă mai în grabă şi sui-te-ncoa! strigă lui Mihnea, din capul scării şi cu glasul năbuşit de lacrimi, o femeie cam trupeşă, ce nu-i puteai zice nici tînără, nici frumoasă, boierul socru, biet, trage ca să-şi dea sufletul, şi mereu cere de domnia-ta. 
   — Iată-mă-ndată…, şi Mihnea descălecase, urcase îngustaşi direapta scară de piatră, şi, prin tinde întunecoase, mergea la odaia tatălui său. 
   
   Cînd deschise mica uşă de brad, el zări pe bătrînul armaş uscat şi galben, cu fruntea pleşuvă, cu barba albă, zăcînd lungit pe spate pe o velinţă albă, în căpătîiul unui pat ce ţinea, d-o parte, toată întinderea odăii. Alături ardea o făclie de ceară galbenă, şi un biet călugăr bogonisea pe sloveneşte, dar cu glas slab, rugile agoniei; în perete, o mică candelă lumina o veche troiţă de lemn, şi, mai încolo, pe ziduri, stau rînduite, peste un zăblău vărgat, arme de tot felul, coifuri, zale de fier, tuiuri, iatagane trunchiete şi dispuieri luate de pe la duşmanii învinşi. O singură armă, o ghioagă de fier ţintuită, mare şi grea, buzduganul însuşit slujbei de armaş-mare, sta aşezată pe velinţa flocoasă d-a dreapta bolnavului, şi mîna-i osoasă, dar slăbită, printr-o mişcare spasmodică a nervilor, căta încă s-o ridice. 
   Cînd Mihnea intră în odaie, ochii unchiaşului, afundaţi sub cercul albit al sprîncenelor, clipiră ca o candelă ce moare, şi buzele-i vineţite şoptiră tremurînd aceste cuvinte: 
   — Fătul meu! … fă inimă vitează! … nu te lăsa! … fii stîlpţeapăn casei noastre şi nu-ngădui să cază biată moşie părintească pe mîna oltenilor, p-a Basarabeştilor — trăsni-i-ar Dom-nul din senin! c-aşa avem noi lăsat cu blestem de la moşi strămoşi: pace şi răgaz să n-avem cu neamul lor cel urgisit… De-ţi va da Domnul Dumnezeu putere şi tărie, să nu cruţi, să n-aibi milă, că nici de tine nimeni nu va avea milă, cînd te vor vedea înfrînt şi ticăit… Mîna mea s-a muiat… nu mai poate ridica buzduganul ăsta, vechiul meu tovarăş, bunul meu prieten; …ia-l acuma tu în mîinile tale, şi proaşcă să faci, cînd vei izbi cu dînsul în duşmanii noştri… Să n-aibi milă! … 
   Glasul i se curmă; ca un fior i se strecură prin tot trupul şi rămase încleştat! … Atunci, în mijlocul acelei tăceri de spaimă, prin care trecea suflarea morţii, în loc de sunetul cuvios al clopotelor, se auzi o zăngăietură înfundată de cătuşe şi de lanţuri. Erau bieţii vecini robiţi şi puşi în fiare de răposatul armaş, care zăceau aruncaţi în fundul pivniţelor cetăţuii sale, şi acum, în mijlocul nopţii, îşi scuturau dureroasele lor lanţuri. 
   Apoi totul intră în tăcere; prin odăi abia se auzea ceva suspinuri de femei, şi p-afară văietarea viforoasă a crivăţului. Întunericul domnea peste tot. 
   Deodată însă începură a se deosebi tropote de cai, şi curînd după aceea cîţiva călăreţi băteau tare cu paloşele în poartă. Stoica, om vechi al casei, deschise oblonul, scoase capul pe o îngustă ferestruie şi întrebă: 
   — Cine e? 
   — Oameni buni! răspunseră d-afară. 
   — Ce cătaţi aşa înnoptat pe la casele creştinilor? 
   — Suntem de la domnie, noi, boieri ai ţării, şi venim să ne
   
   închinăm noului Domn ales de obşte, lui Mihnea Vodă. La aceste cuvinte neaşteptate, Stoica deschise poarta şi boierii, descălecînd, merseră pînă la Mihnea, îi sărutară mîna cu smerenie, iar cel mai bătrîn dintre dînşii grăi într-astfel: 
   — Ani mulţi întru noroc şi fericire urăm mariei-tale! Aflatu-fi-vei din zvonul şi jalea obştii că s-au pristăvit fericitul Domn şi bun creştin Radu Vodă, iar norodul cerînd cu o glăsuire ca să-i fii măria-ta sprijin şi părinte, boierii ţării te-au ales ca să urmezi răposatului în domnie, şi pe noi, supusele măriei-tale slugi, ne-au trimis ca să te rugăm, din partea tuturor îndeobşte, să primeşti volnic şi bucuros această sarcină. Deci fie-ţi, Doamne, milă de moşie şi nu o lăsa în prada hrăpitorilor, care de toate părţile pohtesc la dînsa ca să o strice şi să o jăfuiască. La măria-ta aleargă toţi cu nădejdea, ca puii la cloşcă. Nu-i lepăda: îndură-te, Doamne, de pămîntenii măriei-tale şi le deschide aripă de apărare! 
   Mihnea stăpîni în sineşi bucuria, mulţumi cu sînge rece boierilor şi îndată porunci să i se gătească cai de plecare. 
   La revărsatul zorilor, Mihnea cu fiul său şi cu Stoica, boierii trimişi în solie şi cîţiva călăraşi se porniră pe drumul Curţii de Argeş. 
   Buna jupaniţă Smaranda, acum Doamnă a Ţării Romîneşti, rămase cu slujitorii şi femeile sale ca să-ngroape, a doua zi, pe bătrînul Dracea, armaşul din Măneşti, la mănăstirea Tîrşorul. 
   II CURTEA DE ARGEŞ 
   „Nu-i aşa c-avuţiile-s amăgitoare? …“ 
   Să aflăm acuma prin care împrejurări această cinste nevisată se dete lui Mihnea. 
   Radu Vodă, căzînd sub grea afurisanie şi urgie a patriarhului Nifon, se răpusese de o groaznică şi cumplită boală, şi, cu toată cinstea Voievozilor, se îngropase la mănăstirea sa din Deal. Fratele lui, Vlăduţă, era încă prea tînăr ca să ia cîrma ţării; boierii de toate părţile umblau cu zavistii, care de care s-apuce domnia; Basarabii, care mai erau şi bani moşteni ai Craiovei, voiau să aşeze pentru vecie neamul lor pe scaunul domnesc; dar ei erau olteni, şi boierilor de dincoace nu le plăcea a fi mai prejos. Însă sila d-a ţine ţara în vrăjbi îndelungate, şi mai ales temerea d-a vedea viind Domn de la Vladislav, Craiul Ungariei, care, prin solul său Emeric de Joborg, făgăduia neîncetat boierilor că le va trimite pe Danciul, fiul lui Ţepeluş Vodă, care trăia în Ungaria, la graful Zapolia, şi care negreşit ar fi închinat ţara protectorului său, în sfîrşit şi frica turcilor ce ameninţau necontenit d-a năvăli preste romîni, făcură pe boieri ca s-aleagă dintre dînşii pe cel care, prin firea sa mai semeaţă, se părea că va fi cel mai viteaz apărător al ţării; acesta fu boierul Mihnea, fiul Dracii, armaşului din Măneşti1. 
   Iată dar pricina pentru care-l vom găsi, cîteva zile după moartea tatălui său, în Curtea domnească de la Argeş; însă nu va mai fi aci asprul vînător cu cojoc de oaie. Azi Mihnea a-m-brăcat chepeneag de catifea roşie cu ceaprazuri şi cu bumbi de aur, cioareci albi tiviţi cu găitane de fir, cizme cu pinteni poleiţi ş-un gugiuman de samur cu surguci de pietre scumpe. Astfel se coboară el, cu alai, din Curţile domneşti, pînă-n vale, la biserica pe care Radu Negru Vodă o lucrase cu mare meş-teşug, împestriţînd cărămizile şi scobind flori în piatră. 
   La uşa bisericii îl întîmpină mitropolitul Maxim cu mai mulţi arhierei, purtînd crucea şi Evanghelia, pe care Domnul le sărută cu multă cucerie; la urmă merse de-ngenunche drept la uşa din mijloc a altarului, îşi rezemă capul gol de sfîntul 
    1 Constantin Căpitanul, Fotino, Şincai, Engel (n. a. ). 
   preastol, iar mitropolitul, punîndu-i omoforul pe cap, îi citi cu glas măreţ rugăciunile de încoronare ale împăraţilor bizantini şi-i unse fruntea cu sfîntul mir. 
   Sculîndu-se, Mihnea sărută preastolul şi icoana Adormirii Maicii Domnului ce sta pe iconostasul din dreapta, ca hram al mănăstirii, şi viind în mijlocul bisericii, mitropolitul îi puse pe cap coroana Voievozilor şi-i dete-n mînă spata şi buzduganul domnesc, ce le ducea, pe o perină roşie, marele-spătar. Atunci preasfîntul părinte împreună cu marele-postelnic îl duseră de subsuori pînă la strana poleită ce se-nălţa pe trei trepte la dreapta în biserică, purtînd pajerea ţării săpată în lemn. Cînd se urcă noul Domn p-acel scaun bogat, cîntăreţii glăsuiră rugăciunea: , şi oastea de afară slobozi puştile şi săneţele cu chiote de bucurie şi începură a suna din tobe, din pauce, din trîmbiţe şi din surle. 
   Toţi boierii stau rînduiţi şi ascultau liturghia. Cînd se sfîrşi dumnezeiasca slujbă, Mihnea ieşi din biserică, îmbrăcă în tindă caftanul alb cu guler de samur, încinse paloşul şi încălecă pe un armăsar cu harşa de fir şi cu zăbale suflate cu aur. Atunci se porni alaiul îndărăt la Curţile domneşti. 
   În cap mergeau, ca să deschidă drumul, dorobanţii cu gîrbace şi vînătorii de plai şi de Olt cu lungi săneţe; în urma lor veneau roşiorii şi verzişorii călări, despărţiţi în căpitănii, fiecare cu steagul ei, purtînd mintene roşii şi verzi; apoi caii domneşti, acoperiţi cu grele harşale de fir şi de mătăsuri; îndată după aceştia, Mihnea, însoţit de patru viteji ferentari cu lăncile poleite-n vîrf şi la mînere, şi urmat de boierii de taină, cu vătaşii, aprozii, armăşeii şi lipcanii lor. Apoi urmau copiii din 
   
   casă, toţi feciori de boieri, îmbrăcaţi cu şavanele şi cu cabaniţe de felurite stofe scumpe, avînd mari podoabe şi fotaze la cai1; ei şi cu aprozii purtau sîngeacul sau steagul cel mare şi două tuiuri turceşti date de la Împărăţie. După dînşii veneau lefegiii cu haine galbene, simenii şi scutelnicii pedeştri; apoi gloata boierilor mazili şi boiernaşilor, iar la sfîrşitul tutulor cetelor, o grămădire amestecată de slugi boiereşti, de orăşeni, de neguţători şi de săteni. 
   Alaiul se opri în Curţile domneşti; Mihnea descălecă, trecu printre boierii rînduiţi în îndoit şireag, intră în sala mare a spătăriei şi se urcă pe tronul domnesc, scoţînd coroana din cap, drept semn de jale pentru tătîne-său ce murise. 
   Marele-postelnic sta în picioare la dreapta lui. 
   Mai întîi veni mitropolitul Maxim ca să-i sărute mîna, şi-i rosti cîteva cuvinte de urare în limba sîrbească. Călugărul Maxim fusese trimis de Craiul Ungariei ca să împăciuiască pe Radu Vodă cu Bogdan, Domnul Moldovei, şi de atunci, deşi era sîrb de neam, rămăsese ca mitropolit în ţară2. Mihnea răspunse pe scurt că-i pare rău unde nu se pot înţelege d-a dreptul, şi părintele, întorcîndu-se spre norod, îi dete obicinuita binecuvîntare. 
   După dînsul înaintă un boier bătrîn; postelnicul, vorbind către Domn, îi spuse: 
   — Sluga măriei-tale, Pîrvu vornicul Basarab, sărută poala măriei-tale. 
   — Te afli zdravăn, jupan Pîrvule? întrebă Mihnea cu un zîmbet de bunătate prefăcut şi amăgitor. 
   
   — Slavă Domnului, măria-ta; ne ţinem şi noi cum putem. 
    1 Miron Costin (n. a. ). 
     2 Şincai, Enghel. Acest mitropolit era din neamul Brancovici (n. a. ). 
   
   — Dar neica Barbu cum trăieşte? Nu-l văd p-aici. 
   — E şezător la dregătorie, măria-ta, în Craiova. 
   
   — Bine face. Ei, măre boieri, domnia-voastră, zice el aruncîndu-şi ochii asupra gloatei, să fie în Ţara Romînească mulţi bărbaţi de treabă şi cu temei, precum sunt aceştia (vrînd să însemneze pe Basarăbeşti), în frica lui Dumnezeu vă zic c-ar fi blagoslovenie cerească! . . . Spune-mi, jupan Pîrvule, pare-mi-se c-aveai mai mulţi prunci? 
   — Cu adevăr, am trei feciori, măria-ta, ş-au crescut flăcăi mari. 
   — Apoi să la facem de căpătîi; să-i însurăm. Ce nu-i arăţi şi nouă ca să-i cunoaştem? 
   — Nu ştiu cum să dovedesc măriei-tale mulţumită pentru atîta milă şi cinste ce dai casei mele. 
   
   — La boieri vrednici toate se cad, jupan vornice! 
   Atunci, trei tineri, între 15 şi 25 de ani, cu mîndre şi drăgălaşe chipuri, veniră să sărute mîna domnească. 
   — Acesta e fiul meu Ilie, pe care am socotit peste puţin să-l căsătoresc, zise bătrînul boier, în ochii căruia se citea bucuria unui părinte. 
   — Să fie comis-mare în zilele mele, şi voi să-i fiu nun. 
   — Acestălalt, adaose Pîrvu, e fiul meu Neagu, care a învăţat multă carte de la fericitul patriarh Nifon. 
   
   — Să-mi fie mie logofăt de aproape. 
   Tînărul, închinîndu-se adînc la Mihnea, îl rugă, drept har, să-i lase vătăşia de vînători. 
   — M-am deprins cu dînşii, şi ei cu mine, ca trup cu suflet, măria-ta, zise el cu glas neted şi hotărît. 
   — Fie-ţi pe plac, răspunse Mihnea în nemărginita sa milostivire. 
   
   — Acesta e cel mai mic al meu fecior, Dragomir. 
   — Voi chiar de azi să-l număr printre copiii mei din casă. Tatăl şi toţi trei feciorii se-nchinară lui Vodă, şi postelnicul începu a numi pe ceilalţi boieri. 
   Ceremonia se sfîrşi, şi toată boierimea rămase încîntată de noul stăpînitor; fiecăruia îi dase sau îi făgăduise un os de ros. 
   — Dumnezeu să-i dea ani mulţi de viaţă şi de domnie! zi-cea fiecare, ieşind din pragul domnesc. 
   
  * * * Nu trecu mult timp şi sosi vremea să se facă nunta lui Ilie, feciorul vornicului Pîrvu Basarab, cu Ilinca, fiica lui Radu, spătarul din Albeşti. În ziua aceea Curtea domnească se-mpodobi ca de o sărbătoare, şi-ntr-adevăr vrednici erau amîndoi logodnicii de asemenea podoabă. Amîndoi tineri, frumoşi şi bogaţi, se păreau meniţi pentru o desăvîrşită norocire. Cînd tînăra fecioară se arătă cu conciul semănat cu diamanturi, cu aburosul zovon de filaliu, cu auritul văl de beteală răsfirat pe un biniş de suvaiu alb, cu grumazul acoperit cu şiruri de mărgăritare şi cu cununia de flori pe frunte, ar fi zis oricine că vede icoana cea mai blîndă şi cea mai smerită a Pururei Fecioare. Acea frumuseţe pătrunse pe toţi, iar mai cu seamă pe Mihnea, în a cărui inimă deşteptă patima cea mai fieroasă şi mai neruşinată. Nunta se făcu însă cu veselie; covorul pe care stau mirii la cununie era semănat cu galbeni venètici; de toate părţile prin odăi ploau, pentru boieri, zaharicale, iar în curte, pentru no-rod, bani mărunţi de argint şi de aramă, cu mărcile banului Barbu Basarab şi lui Mihnea Voievod. La masă, ginerele şezu la dreapta lui Vodă şi purtă în cap gugiuman domnesc; după 
   cină, boieri şi jupaniţe se prinseră în horă, şi cînd veni ceasul de a se sparge cheful, un slujitor de sub masă începu să cînte ca cocoşul, ca să vestească că se apropie ziua. 
   Toţi se-ntoarseră pe la casele lor cu făclii şi cu masalale, toţi veseli, mulţumiţi, dar nimeni mai mult decît tinerii însuraţi. 
   Însă abia intrase ginerile în odaia făgăduinţei, cumpărînd cu cai şi cu arme această dorită plăcere de la fraţii şi de la rudele miresei, ce stau la uşă şi-l opreau d-a intra, abia avuse vreme, în dulcea lor grăbire, să stingă candela, cînd nişte tîlhari, pătrunzînd pe furiş într-acel cuib de fericire, sugrumară în pat pe Ilie şi luară cu sine trupul mortului, pe mireasă leşinată şi toate sculele ce erau risipite prin odaie. 
   A doua zi, spaima şi jalea erau scrise pe toate feţele; nimeni nu ştia ce să zică, ce să gîndească; Mihnea singur simţea în sineşi nu mustrarea unui cuget de om, ci mulţumirea unei inimi de fiară sălbatică ce şi-a îndestulat patima urîcioasă. 
   Unii boieri şopteau, într-adevăr, dar pe ascuns şi numai acasă la vornicul Pîrvu, cum că s-ar fi zărit într-acea noapte oameni d-ai lui Stoica, credinciosul lui Vodă, ce acum ajunsese logofăt-mare, strecurîndu-se pe sub cumpăt în casele răposatului Ilie comisul, c-acest omor nu s-ar fi făcut numai ca să prade bogăţiile lui, în sfîrşit, că ar fi găsit a doua zi cămărăşeii boabe de mărgăritar risipite chiar prin odaia de culcare a lui Vodă, de unde un om tiptil scosese, cînd se crăpa de ziuă, un trup de femeie învelit într-o rasă. 
   Aceste vorbe ajunseră pînă la urechile lui Mihnea, şi puţin după aceea el pofti la masă pre cîţi auzise c-ar fi grăit aşa. 
   La ospăţ, Mihnea se arătă foarte mîhnit pentru pierderea unui aşa bun şi tînăr slujbaş ca Ilie. Cînd cuparul îi aduse potirul de aur din care beau Domnii, şi cînd păhărniceii dreseră pe la toţi prin pahare, Mihnea se sculă, închină drept mulţumită pentru darul şi mila dumnezeiască şi rosti, cu glas întristat, un cuvînt în care arătă cum că „toate sunt trecătoare pe pămînt: tinereţe, pricopseală, sănătate, frumuseţe şi slavă, toate daruri ale proniei; cum că se scutură ca frunzele toate bunurile cîte ni le dăruieşte, pentru o zi, milostivirea cerească; dar, mai vîrtos, cum n-or să fie zadarnice şi amăgitoare ave-rile şi bogăţiile care le agonisim noi muritorii şi care ne vin de la zadarnica omenire? ! “ 
   Auzind aceste înţelepte şi tînguioase cugetări, bătrînul Pîrvu lăcrima, iar ceilalţi boieri stau pe gînduri, obidiţi, şi cîteodată ziceau, dînd din cap: „Adevărat c-aşa este! “ 
   Această tăcere fu întreruptă de medelnicerii ce aduseră pe masă, în sahane de argint, un morman de pilaf alb şi fumegos. 
   — Poftiţi, luaţi, boieri! le zise Domnul, şi fiecare, pe rînd, turnă cu lingura din sahan; însă abia apucaseră să ia în gură şi s-amestece, cînd toţi, strîmbîndu-se ca de durere de măsele, aduseră mîna la gură şi-şi scuipară pe tipsii dinţii lor împreună cu boabe de mărgăritar. Unii, de durere, umblau să se scoale de la masă. 
   — Staţi pe locuri, boieri! strigă atunci Mihnea, cu glas tare. Ci, nu vă zăticniţi din gustare! Fie-vă aceasta numai pildă la zisele mele de adineaori, ce le-aţi încuviinţat cu gîndul şi cu graiul; fie-vă drept învăţătură, ca nu doară cumva să pohtiţi la bogăţii ca la vreun bine mare. Ispitele lumii sunt multe şi de tot felul, dar nu sunt spre folosul omului; averea ademeneşte pe om, ş-apoi îl scîrbeşte; aşa şi bobul de mărgăritar, e mai mare şi mai cu preţ decît bobul de orez, dar sparge dinţii. Astfel cuget eu în mine, şi drept aceea am vrut să aibă şi boierii mei dovadă plăsmuită, ca nu doară cumva, vreodată, să spună vreun bîrfitor, lumea e plină de oameni răi! că am pohtit eu la 
   
   dobînzi. . . Ei! spuneţi acuma, boieri domnia-voastră, nu-i aşa că avuţiile-s amăgitoare? 
   Şi la aceste din urmă cuvinte, un zîmbet batjocoritor i se juca pe buze, iar logofătul Stoica, rîzînd înghesuit de strîmbările bieţilor ştirbiţi, se mira în gura mare cum de nu i s-a întîmplat şi lui să dea peste un bob de mărgăritar în pilaf, şi, cu o slugarnică viclenie, făcea mare haz de gluma înrăutăţită a stăpînului său1. 
   Cu atîta se sfîrşi ospăţul, dar Mihnea pricepu că sfiala intrase în inimile boierilor şi că prepusurile se schimbase în siguranţe, la ochii Pîrvuleştilor! Deci, înainte chiar d-a fi ochit, el trebuia să dea lovirea cea grea. Hotărîrea o luase, dar îi lipseau mijloacele; Basarabii erau împrăştiaţi prin toată ţara; ei îl înconjurau pînă şi-n palat; de aceea, în casa sa, se temea tiranul de a cere sfat chiar de la credinciosul său Stoica, ca nu cumva, auzindu-se vorbele lor, să prevestească cineva pe Banoveţi. Îi trebuia însă neapărat un om ca să întindă laţurile şi să pună cursele în lucrare. 
  *** Într-o zi, stînd cu logofătul în odaie, deodată el chemă un fustaş de la perdea. 
   — Să ceară Doamnei, îi zise, cheile de la pivniţă şi să-mi deschidă. Fustaşul plecă să-mplinească porunca, şi Domnul cu Stoica se coborîră în beciurile boltite ale palatului. 
   După ce intră, Mihnea porunci pivnicerilor să iasă şi să-l lase singur cu logofătul; însă, din întîmplare, Dragomir, fiul 
    1 Gluma cu mărgăritarii în pilaf e o tradiţiune păstrată prin grai, despre un boier lacom la avuţii (n. a. ). 
   Pîrvului, ce de curînd intrase printre copiii din casă ai Curţii, şi, de curiozitate copilărească, se coborîse cu chelarii în pivniţă, fiindu-i teamă de dojana lui Vodă, se ascunse încet şi pe furiş în fundul unei buţi goale, şi de acolo, tremurînd de groază, el putu deosebi următoarea vorbire1: 
   — Ştii, Stoico, de ce te-am adus aici? 
   — Ascult, măria-ta. 
   — Pe sus, în case, nu-ţi dă nimeni pas să vorbeşti cevaşi în taină; pare că stau pereţii şi trag cu urechea. 
   — Aşa, măria-ta, mă mir cine a putut bănui adevărul de-spre moartea lui Ilie şi despre cele ce s-au petrecut aici cu mireasa lui, care — Dumnezeu s-o ierte! a şi murit acum pe mîinile maicilor. 
   — Păcat de dînsa, că era gingaşă şi voinică muiere; ca o balauroaică mi se sumeţea împotrivă. . . 
   — Ei! vezi, Doamne, toate acelea le spune acuma lumea întocmai precum s-au petrecut; d-aceea bine faci să te fereşti. 
   — Apoi doară că nu o fi blestem ca şi d-aicea, de sub pămînt, să iasă zvon de ceea ce vom chibzui. Asultă-mă tu bine; vezi că nu mai e de dus mult cu Craiovenii; au prins de veste de toate şi, ca copoii, adulmecă orice mişcare a domniei. Ei! pînă aci! am obosit tot înghiţindu-mi amarul; sunt sătul de atîta făţărie! Voi, în sfîrşit, să-mi ridic piatra de pe inimă, să mă mîntui cu totul de dînşii. 
   — Măria-ta eşti Domn şi ai toată puterea; porunceşte, ce să facem? 
   — Să găsim, Stoico, un mijloc d-a-i pune pe toţi dodată la mînă, şi atunci nici pruncul din mumă să nu scape! . . . Aoleu, neam blestemat de Basarabi! căci nu te iveşti acum colea sub 
   
    1 Cronicarul anonim în Magazinul istoric pentru Dacia, tom. IV (n. a. ). 
   palma mea, ca să te strivesc ca p-această jiganie! şi mîna lui turti cu furie, pe fundul unui butoi, un păianjen ce-şi urzea în tihnă iţele sale. 
   — Banul Barbu n-a mai venit la Curte, adause Stoica dus pe gînduri, se vede că se teme de ceva. . . Neagu a trecut cu vînătorii săi peste Olt; nici asta nu e semn bun. Ştii ce? . . . Măria-ta să le scrii pohtindu-i cu politică la scaunul domniei, iar cărţile să le dăm în mîini de oameni zdraveni, care să nu-i slăbească din vedere. D-or veni de bunăvoie, îi prindem cu tot nemetul lor aici; iar dacă vor simţi ceva ş-or vrea să pribegească, atunci mesiţii măriei-tale îi vor aduce ferecaţi. Cît despre Pîrvu şi copilul său, îi avem mai aproape şi se pot lesne priveghea. 
   — Bine le-ai gîndit tu; mîine să-mi faci carte către Barbuşi poruncă de învîrtejire Neagului; să rînduieşti oameni ca să nu scape din ochi pe Pîrvu. Toate să fie puse, pînă mîine, la cale, şi Doamne ajută! Cînd m-oi vedea scăpat şi de odrasla asta de olteni blestemaţi, o să mi se mai veselească inima în mine. Acum cheamă pe pivniceri şi să le bem aldămaşul. . . No-roc bun, măre bădiţă! 
   — Să-ţi fie de bine, măriei-tale! Pivnicerii şi butarii se coborîră sub boltă. 
   
   — Ei! feţii mei, le zise Mihnea, să trăiţi! bună treabă mi-aţi lucrat voi aicea; toate-s trainice şi curate; pereţii spoiţi; pe jos e aşternut nisip neted şi mărunt; buţile stau bine înţepenite pe chezaşii lor; tocitorile sunt aşezate frumos pe căpătîie. Acum să vă vedem şi vinurile! Ia trageţi-mi încoa cîte o cinzeacă de la cep. 
   
   Şi Mihnea mergea şi gusta, din bute în bute, vinurile de la Dealul Mare, de la Drăgăşani, de la Săcuieni, de la Greaca, pelinurile stifoase şi profire, ţuica de prune şi de drojdii, rachiurile de sacîz şi de anason din Chipru şi din Anadol1. Cînd ajunse spre fundul întunecos al bolţii, întrebă: 
   — Dar colo-n fund ce e? 
   — Ia! sunt nişte buţi goale, să trăieşti, măria-ta! Dar iacamai încoace un butoiaş de vin de Drăgăşani, tocmai de cînd cu Laiotă Basarab. Ce mai vin! să trăieşti, măria-ta! parcă bei miere şi ţi s-aprinde foc la inimă. 
   — Ado-ncoace; pune pîlnia mare şi toarnă cu vedriţa, casă bem norocul lui Laiotă ş-al neamului său de Basarabi! Şi azvîrlind pe gît un pahar de vin chihlimbariu, rînji ca cîinele cînd vede că i se găteşte prada. 
   
   Logofătul Stoica nu apucase încă să toarne pe hîrtie ieroglificele sale pisanii, cînd copilul Dragomir, spăimîntat de cele ce auzise din fundul buţii, alergă la casa tătîne-său şi destăinui planurile tiranului. Pînă-nserat, Pîrvu îşi ridicase casa, ca să pribegească, şi doi lipcani de olac se trimiseră cu această veste banului Barbu şi vătafului Neagu. Tot neamul Basarabilor, pînă să nu prinză Domnul de veste, trecuse Dunărea şi ducea jăluirile sale la Poarta Sultanului. 
   Mihnea, văzînd că acei boieri au întîmpinat răzbunarea sa, îşi înmuie turbarea în fel de fel de cruzimi; porunci să se prade, să se ardă şi să se sfărîme pînă la pămînt toate casele şi toate bisericile lor, pre unde se vor fi aflînd, în Curtea de Argeş, în Tîrgovişte, în Craiova, în Brîncoveni; pe slujitorii şi pe preoţii lor îi căzni, şi, la urmă, închizîndu-i pe toţi în mănăstirea Bistriţei, ce era clădită chiar de banul Barbu Basarab, îi dete foc de arseră toţi într-însa. 
    
   De atunci înainte tiranul, lepădînd orice văl de făţărie, începu a face răutăţile pe faţă. Pe boieri îi omora; avuţiile le lua; soţiile şi fiicele le necinstea; dăjdii multe punea asupra ţării. Pe mitropolitul Maxim, ce sta împotrivă la nelegiuirile sale, necutezînd a-l ucide, îl depărtă, dîndu-i solie la Curtea lui Vladislav, Craiul Ungariei1. 
   În urma plecării mitropolitului, el silui pe o nepoată a lui, şi fratele acesteia, un sîrb anume Dumitru Iacşăg, îşi scăpă zilele fugind în Ardeal, unde aşteptă ceasul răzbunării2. 
   Se vede dar că Mihnea urma viaţa sa de desfrînare atît cu jupaniţele boierilor curteni, cît şi cu femeile de pe afară, şi toate aceste se petreceau sub ochii Doamnei Smarande, care, stăruind toată ziua la furcă şi la război, la cămară şi la jicniţă, păzind praznicele şi posturile, spovedindu-se şi făcînd mereu la mătănii, trecea toate cu vederea şi trăia o viaţă de găzdoaie harnică şi de bună creştină. 
   În anii domniei lui Mihnea Vodă se căsători şi fiul său Mircea şi luă de soţie pe fata lui Rareş Vodă de la Moldova, anume Domniţa Chiajna. 
   Astfel trăia la culmea puterii şi a măririi familia răposatului Dracea armaşul, şi nu prevedea groapa ce sta căscată dinain-te-i; astfel şi lupul cu puii săi pustiază codrii fără d-a bănui laţul ce-i va înstruna într-o zi pe toţi. 
    1 Constantin Căpitanul, Chronicarul anonim (n. a. ). 
     2 Engel (n. a. ). 
   
   III COTMEANA 
   „Fuga e ruşinoasă. . . dar e sănătoasă. . . “ 
   Un an şi jumătate trecuse de cînd Mihnea ţinea cîrma ţării, şi boierii pribegi — Basarabii şi alţii cîţi putuse să scape din mîinile tiranului — după multe şi anevoioase rugăminte, dobîndise în sfîrşit ajutor de la Împărăţia Turcească. Sultanul Baiazit dase poruncă paşei de la Dunăre ca să intre cu oştire în Ţara Romînească şi să aşeze în scaunul domniei pe Vlad cel Tînăr sau Vlăduţă, fratele răposatului Radu Vodă. 
   Deci, în toamna anului 1509, trei pîlcuri de oaste turcească sta gata să treacă Dunărea, din care unul, sub poruncile lui Neagoe Basarab, răzbi mai nainte de celelalte în Oltenia, şi acolo se adaose cu pandurii şi cu vînătorii ce veneau cu bu-curie să se închine la vechea lor căpetenie. 
   Toate acestea se auzise, dar nu lămurite, la Curtea lui Mihnea, şi Domnul socoti de folos a trimite în cercetare preste Olt pe fiul său Mircea, cu vreo cîţiva aprozi credincioşi, dîndu-i şi pe logofătul Stoica ca să-l însoţească. 
   Mircea, temîndu-se a merge d-a dreptul în Rîmnicul Vîlcei şi ne-voind a trage nici chiar tiptil la gazdă în oraş, mai nainte de a fi aflat ce se petrece pe acolo, se opri la mica mănăstire Cotmeana, puţin mai în jos de frumoasa Vale a Luminilor, pe Topolog. Sfinţise soarele din dosul piscurilor Coziei, cînd el poposi în pacinica vîlcea unde stă pitită mănăstirea, ca un cuib între munţi. La poartă era un turn ce acum s-a dărîmat; ograda, încinsă cu ziduri, înfăţişa pe dinăuntru patru şiruri de chilioare cu tinde lungi şi arcuite; în mijloc se afla o bisericuţă1. 
    1 Această mănăstire, ce ţine de Cozia, a fost zidită de Mircea cel Bătrîn şi dreasă de Alexandru Ipsilant (n. a. ). 
   Aprozii aşezară vreo două-trei corturi în curte; iar feciorul de Domn şi credinciosul Stoica, după o cină de sehastru mai mult decît cumpătată, merseră să se odihnească în chilia stariţului, ce slujea de arhontărie. 
   — Părinte, cînd va toca de noapte, să trecă cu toaca pe lauşa noastră, ca să mergem şi noi la biserică, zise Mircea călugărului ce-i însoţise cu felinarul, de la trapezărie pînă la sălaşul lor. 
   Călugărul se gătea să se ducă. 
   — Blagosloveşte, părinte, îi spuseră călătorii. 
   — Domnul să vă blagoslovească, feţii mei! şi trăgînd uşachiliei, o închise cu clanţa. 
   Abia apucase însă să-i fure somnul, cînd, deodată, o sumedenie de călugări cu rasele ne-ncinse, cu pletele şi bărbile zbîrlite deteră năvală în chilie şi-i deşteptară cu aceste vorbe spuse pe sărite: 
   — Fugi, măria-ta, scapă-ţi zilele! . . . Ne-au călcat hoţii! Suntla poartă o mie şi mai bine de haramini levinţi, cu săneţele gata de foc şi cu paloşele goale. . . Zic că sunt ai lui Neagoe Basarab, şi cer să te dăm pe măria-ta. . . Fă-ţi pomană cu noi; fă ce-i face şi ieşi de aici, că e vai şi jale de măria-ta şi de biată mănăstire! 
   
   Aceste cuvinte, spuse pe nerăsuflate şi de mai mulţi dodată, făceau o larmă care sperie şi ameţi pe tihniţii şi somnoroşii călători. 
   — Ce ziceţi? cum? ce e? întrebau ei uluiţi. 
   Dar pricina era netedă: Neagoe, aflînd în Rîmnic că Mircea, fiul lui Vodă, ar fi mas de conac noaptea pe ascuns la schit la Cotmeana, se repezise cu vînătorii săi şi năpădise pe la miezul-nopţii, cerînd să-i deschidă porţile; călugării s-au temut să nu le facă vreo stricăciune de va găsi pe vrăjmaş în zidurile lor; de aceea, plini de spaimă, îndemnau pe Mircea să fugă. 
   — Dar pe unde? întreba acesta, de vreme ce ziceţi că lotrii stau la poartă. 
   — Iată, p-această fereastră, îi răspunseră, arătîndu-i o crăpătură îngustă ce da în partea pădurii. 
   — Fuga e ruşinoasă! . . . cugetă prinţul, zăticnindu-se la ideea de a fugi fără de împotrivire. 
   
   — Dar e sănătoasă! adaose înţeleptul Stoica. 
   În minutul acesta, strigătul: „Foc! dăm foc la mănăstire! . . . “, repetat de mai multe sute de glasuri, făcu pe călugări să-şi piardă cu totul minţile; ei împinseră pe bietul Mircea desculţ, fără căciulă, numai în cămaşă şi cu brîul tîrîind1, pînă la fereastră şi-l îmbrînciră jos. Stoica sări după dînsul. 
   Ş-amîndoi, în întunericul nopţii, o luară d-a fuga prin păduri. 
   Călugării, mîntuiţi de primejdioşii lor oaspeţi, deschiseră porţile pandurilor învierşunaţi. În furia intrării, unii dintr-aceştia apucaseră pe nevinovaţii călugări de barbă, dar Neagoe se repezi, încruntat ca paloşul, la dînşii: „Să nu stricaţi pe nimeni! “ strigă el în gura mare, şi curtea se umplu de oaste. 
   Aprozii lui Mircea, văzîndu-se împresuraţi d-atîta gloată, unii se predară de bunăvoie, alţii, cercînd să stea împotrivă, căzură sub numeroasele loviri ale duşmanului. 
   Neagu puse să cerceteze prin chilii, prin pivniţe, şi, neaflînd pe nimeni, crezu c-a fost amăgit. Vînătorii lui aprinseră focuri în curtea mănăstirii şi p-afară, şi, după vecinicul obicei de po-pas al romînilor, puseră căldarea de fiertură în crăcan şi-ncepură să povestească basme şi zicători glumeţe. 
    
   Cînd tocă de otîrnie la schit, Neagoe intră în biserică, se închină cu smerenia unui făt de Domn cuvios, şi, la ieşire, vărsă în mîna stariţului un pumn de bani de aur, ca să-i fie spre pomenire. 
   — Să-ţi dea Domnul slavă şi mărire! zise călugărul, cu faţa luminată de o cucernică lăcomie, şi ceilalţi şoptiră: „Amin“. 
   Din-zi-de-dimineaţă Basarabul îşi ridică tabăra şi se întoarse în Rîmnic. 
   Pe cînd la Cotmeana se petreceau acestea, Mircea şi Stoica urmau prin păduri calea lor cea rătăcită; plini de groază şi temîndu-se încă să-i fi urmărit, ei fugeau înainte, speriindu-se de orice zgomot, de orice şoaptă, de frunzele ce fîşiau pe cracă, de vîntul dimineţii ce mătura uscăturile, de broasca ce sălta în mlaştină, de vătuiul ce zbughea din iarbă. La fieşce sunet ei se ascundeau în tufe, ş-apoi frigul umed al nopţii de toamnă îi făcea să pornească de iznoavă, desculţi şi despuiaţi. Multă vreme ei rătăciră pe poteci şi pe cărări pierdute, pînă ce deteră într-un drum mare. 
   Atunci, de mai multe ori se întîlniră cu cete de ostaşi ce mergeau, şuierînd din frunză, către Olt; dar frica îi făcea să se pitească între bolovanii drumului şi să-şi oprească suflarea pînă-i vedeau depărtaţi. 
   Astfel petrecură toată noaptea; însă mîna dumnezeiască îi puse pe calea dorită; cînd se revărsa de zori, drumeţii pricepură că sunt aproape de Curtea de Argeş. 
   Se risipise pîcla dimineţii, şi soarele se înălţase vesel ca d-un stat de om pe cer, cînd ticăiţii călători ajunseră în cetate, doborîţi cu totul de osteneală şi de feluritele încercări ale acestei groaznice nopţi. 
   Sosirea lor şi vestea ce aduceau pricinuiră o nouă jale în palatul domnesc. De-cu-noapte începuse de prin toate părţile să vină ştiri cum că turcii ar fi trecut Dunărea la Giurgiu, şi, la urmă, că Basarabii ar fi intrat cu oaste şi cu Domn nou de la Împărăţie în Bucureşti; în sfîrşit, că un nor de turci înainta cu mers grabnic ca lăcustele spre Curţile domneşti. 
   Auzind toate acestea, Mihnea trimise să adune în grab’ boierii la sfat; dar pe unde se duceau aprozii să-i cheme, veneau îndărăt cu răspuns, care că pribegise peste noapte, care că de-cu-seară plecase să întîmpine pe turci la Bucureşti. Trimise atunci să strîngă în curtea palatului puţina oştire ce se afla şezătoare la Argeş; dar toată se risipise sau apucase să treacă peste Olt, la Neagu Basarab. 
   Copiii din casă se răspîndise fiecare pe la părinţii săi, astfel încît Mihnea se văzu deodată năpustit de toată Curtea şi de toată oştirea sa, singur cu ai săi şi cu cîteva bătrîne slugi părinteşti. 
   Atunci sîngele se aprinse într-însul şi turbarea îi cuprinse sufletul, în minutul acela cînd oricare altul s-ar fi deznădăjduit. În zadar se oţăra împotriva restriştii şi căta în capul său înfierbîntat un mijloc de împotrivire. Toate erau mute la al său glas, toate în preajmă-i stau mărmurite şi reci ca gheaţa; nici o fiinţă nu se aprindea la focul ce ardea într-însul. În zadar umbla cu pas repede prin odăi, ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte, şi izbea cu pumnul în pereţi, răcnind: „Nu; nu se poate să cază într-astfel Mihnea! Săriţi, la mine copii! “ Dar nimeni nu venea, şi numai bolţile răspundeau cu urlet la răguşita sa chemare. 
   Mircea şi Stoica încă nu ieşise din a lor amorţeală; spaima şi obosirea sleise cu totul sîngele într-înşii. Ei şedeau încremeniţi pe laviţe, cu capetele pe mînă, cu ochii tulburi şi holbaţi; semănau a fi pierdut orice simţire. 
   Domniţa Chiajna, care peste vreo cîţiva ani avea să fie eroina de la Şerbăneşti, sta lîngă dînşii, cercînd a-i îmbărbăta, şi-i suduia cu aspre cuvinte, arătîndu-le că datoria lor este să alerge prin cetate, să adune de pre unde vor putea luptători şi să vîndă cu al lor sînge cinstea tronului şi a neamului lor. 
   Zadarnice poveţe! Cînd erau părăsiţi de toată boierimea, de toată oastea şi de tot norodul, unde erau ei să mai găsească apărători? 
   În împrejurări ca acestea romînul e mai înţelept; el nu-şi primejduieşte zilele pînă cînd nu vede cîtuşi de puţină nădejde de izbîndă; atunci, mai bine se trage înapoi, ca la urmă să poată sări mai departe. 
   Aşadar, potolindu-se şi văzînd, în sfîrşit, că nu e prin putinţă a sta cu armele împotriva cotropitorilor, Mihnea porunci să se gătească de plecare. Atunci ai fi văzut pe toţi, slugi şi stăpîni, cu feţele pălite, cu ochii sticliţi, alergînd prin odăi, ridicînd avuţiile domneşti în lăzi şi în boccele, ca să le încarce, îmbrîncindu-se, împiedicîndu-se şi mai rău într-acea pripă deznădăjduită. 
   Cînd se sfîrşiră pregătirile, Doamna Smaranda şi Domniţa Chiajna se urcară jalnice în rădvan, una — umilită ca un voinic ce s-ar vedea silit să fugă dinaintea vrăjmaşului, fără d-a se lupta; cealaltă — oftînd după casa ei aşa frumos deriticată, după cămara-i plină cu merinde, după trîmbele de borangic neţesute şi după bogatele cusături rămase pe gherghefuri. 
   Mihnea, tînărul Mircea, Stoica şi cîţiva credincioşi slujitori umblau călări pe de laturile rădvanului, trişti şi ofiliţi ca osîndiţii ce au apucat calea ocnei. În urmă-le venea un cher-van mare mocănesc, plin pînă în coviltir de sipeturi, care ducea pe drumul băjenăriei bogăţiile lui Mihnea Vodă. 
   Ei apucară spre munţi şi trecură graniţa în Ardeal. 
   IV SIBII 
   „Să ştie tot omul că am omorît pe Mihnea Vodă! “ 
   Cît ajunse în Ardeal, într-acea ţară unde atîtea neamuri războinice, unguri, saşi, romîni şi săcui, stau înghesuite şi în veci gata pe vrajbă, gîndul cel dintîi al Domnului mazilit fu să strîngă o adunătură de oameni cu simbrii, în capul cărora să meargă să-şi ia domnia înapoi. 
   Planul său nu izbuti; oştirile lui Vlăduţ îi risipiră simbriaşii, şi el atunci se duse să se aşeze, cu toată familia, în Sibii; dar inima lui încă nu era înfrîntă şi capul lui se muncea mereu cu ideea d-a redobîndi tronul. De aceea trimise pe Stoica, cu bogate daruri, în Visegrad1, la Craiul Vladislav al Ungariei, ca să-i arate plîngerile sale împotriva boierilor ţării şi să-i ceară totodată ajutor şi ocrotire. 
   Vladislav, linguşit d-a vedea atîta supunere din partea unui Domn romîn, îi răspunse printr-o carte măgulitoare, în care îl numea „bunul său frate“ şi-i făgăduia că-l va sprijini cu oaste în primăvara viitoare, îndatorindu-l însă să primească legea catolică şi să-i închine Ţara Romînească, unind-o prin lege şi tractaturi de supunere cu Crăia Ungariei. Zîmbitoarea nădejde a puterii făcu pe Mihnea să primească toate aceste învoieli umilitoare. Lege, familie, avuţie! ce n-ar fi jertfit el oare acum pentru o sîngeroasă răzbunare? ! 
   Ah! ce sălbatică veselie îi umplea sufletul, cînd, printre visele viitoarei sale măriri, zărea capetele Basarabilor înşirate în ţepe la porţile-i domneşti! 
    
   Vremea d-acum însă cerea ca s-ascundă asprele aplecări ale inimii sale şi să stea cu zîmbetul mulţumirii în veci gata pe buze, pentru orice semn de compătimire sau de cinste, pentru orice făgăduinţă de ajutor. 
   Craiul Vladislav scrise totdeodată orăşenilor din Sibii, poruncindu-le ca pe „Mihnea Voievod, pe ai săi şi toată casa şi neamul lor, nebîntuiţi, siguri şi fără împiedicare, să-i ţină acolo, în mijlocul lor, şi în cinste să-i aibă; preste acestea, pe toţi să-i apere şi să-i ajute şi să fie datori în tot timpul a le prinde parte, nici să cuteze altmintrelea a lucra“1. 
   Această crăiască carte fusese citită în mijlocul pieţei mari de către magistrul oraşului, şi toţi „înţelepţii luători de seamă şi credincioşi ai Craiului iubiţi“ sibieni se făgăduise să împlinească cu credinţă, luare de seamă şi înţelepciune poruncile iubitorului lor Crai. 
   De atunci înainte, Mihnea, pus sub credinţa de obşte şi botezat în legea catolică, cu mare pompă, dinaintea sibienilor papistaşi, fu privit ca cea mai însemnată persoană din cetate. Norodul îl cinstea, îl iubea şi se închina la dînsul; adevăr e că nimeni nu putea fi mai milostiv decît Domnul romîn. În toate zilele magistrul oraşului, Ioan Agota, şi judeţii şi juraţii veneau să cerceteze de trebuinţele prinţului. În casa lui, comitele de Temişoara, Ioja de Şom, trimis acum în părţile Bîrsei, nobilul Ioan Horvat de Vingart şi toţi grofii şi nemeşii din Sibii şi de prin prejur alcătuiau o Curte care se bucura de belşugul şi de traiul domnesc al Voievodului mazil. La mese şi seara în adu-nări, Mihnea le povestea jafurile şi prădările boierilor, duşmanii lui, şi lesne-crezătorii săi ascultători se mirau, în simplitatea lor săsească, ce oarbă ţară e aceea ce se dă în mîna unor astfel de 
    1 Şincai (n. a. ). 
   tîlhari şi leapădă un Domn, care, străin şi pribeag, în cîteva luni numai, umpluse Sibiiul de bunătăţile sale. 
   Un biet poet latin, Ioan Salius, ce se bucura şi el de cinstea de a fi printre numeroşii oaspeţi ai prinţului, începuse a pune pe versuri laudele sale, arătînd vechea slavă „a neamului său domnesc, întinsa lui stăpînire, dreapta-i străşnicie împotriva prădătorilor ş-a furilor, rîvna lui d-a uni creştinătatea sub o singură cruce, dorinţa-i d-a scăpa Bizanţul de păgîni, urîcioasa viclenie ce-i răpise tronul, tocmai cînd era în mijlocul tăriei ş-a grămezilor de aur. . . “1 . Însă atunci cînd era poetul să-şi pornească Pegasul pe căile zîmbitoare şi înfloritoare ale viitorului, cînd era să cînte glorioasa redobîndire a tronului, ce se apropia, şi să-şi ia plata cuvenită inspiratelor sale strădanii, o împrejurare cruntă curmă deodată strălucitoarele nădejdi ale Domnului şi ale linguşitorilor săi. 
   Şederea lui Mihnea în Sibii strînsese acolo mai mulţi oameni ce purtau cu dînşii cîte o veche răzbunare, şi care, plini de jalnica aducere-aminte a trecutului, urmăreau ca piaza-rea pe îmblînzitul tiran. 
   Nemilostiva ursită sau pronia răsplătitoare făcuse ca aceşti oameni să se întîlnească, să-şi destăinuiască unul altuia aceeaşi ură şi împreună să chibzuiască a lor răzbunare. 
  * * * În casa lui Danciu Ţepeluş stau adunaţi, într-o seară, trei oameni. Unul, de vîrstă medie, purtînd îmbrăcăminte ungurească, are un obraz pe care se citeşte o prostatică rîvnire la măriri; acesta e stăpînul casei, fecior de Domn şi neîmpăcat 
    1 Vezi epitaful latin al lui Mihnea, în Engel (n. a. ). 
   duşman al lui Mihnea, carele se suise pe tronul hotărît lui de Vladislav, şi acum încă îi răpise sprijinul ocrotitorului său. Al doilea e un boier bătrîn de Ţara Romînească, cu barbă albă şi cu fruntea înnorată de o veche mîhnire; acela e Radul, spă-tarul din Albeşti, a cărui fiică, Ilinca, fusese jertfită cu atîta cruzime de către fostul Domn, chiar în noaptea ei de cununie. 
   În sfîrşit, un tînăr purtînd zeghea sîrbească ţine mîna pe hangerul de la brîu, pare c-ar fi gata să spele în sîngele tiranului necinstea unei surori siluită de dînsul; îl cheama Dumitru Iacşăg şi e nepotul mitropolitului Maxim. 
   Ei se par a fi după o lungă sfătuire; iar bătrînul boier, întinzînd cu încetul mîna într-un vas de aur ce sta pe masă, scoase dintr-însul o hîrtie îndoită şi citi cuvîntul: „Hangerul! “ 
   Iacşăg săltă de bucurie, strigînd: 
   — E al meu! Ceilalţi doi răspunseră: 
   
   — Dumnezeu să te ajute! Radul, posomorît, aruncă în foc o altă fîşie, pe care scria: 
   
   
   „Ştreangul! “, şi Danciul rupse cu necaz una care zicea: „Otrava! “ Fără de a mai spune o vorbă, ei se despărţiră. 
   A doua zi era 12 martie 1510 şi praznic mare al sfîntului Papă Grigore. Toată obştea cuvioasă, muieri şi bărbaţi, asculta cîntările latineşti ale băratului şi răsunetul măreţ al organului. Pe piaţa mare, dinaintea bisericii, nu e nimeni; d-o parte se vede numai un zid boltit; de cealaltă, un tufiş de pomi îndesaţi. 
   Acuma slujba s-a sfîrşit; creştinii, îmbrăcaţi ca de sărbă-toare, ies de toate părţile, făcîndu-şi cu aiasmă semnul crucii pe frunte, şi se răspîndesc pe la casele lor. Mai în urmă de toţi, şi umblînd cu pas greu, se coboară pe treptele de piatră ale catedralei Mihnea Vodă, însoţit de nedezlipitul său Stoica şi de Ioan Horvat de Vingart1; contoşul Domnului, sur şi lung, cu ceaprazuri de fir, e deschis la piept şi lasă să se vază o scumpă blană de samur, la fel cu căciula de pe cap. Nimeni dintr-înşii nu poartă arme într-o zi mare ca aceea. 
   — Frumoasă şi măreaţă slujbă! zise Domnul către Horvat. 
   — În curînd se vor bucura de dînsa şi pămîntenii măriei-tale, cînd cuvioasa-ţi rîvnă îi va adăpa la izvorul adevăratei credinţe. 
   — Aşa e, negreşit. Ştiu bine că voi întîmpina oareşicarea nevoinţe, piedici şi zavistii; dar lăsaţi-vă pe mine, zise el, zîmbind în silă, voi purta crucea în mînă de fier. În zadar vor încerca boierii şi mai ales blestemaţii de Basarabeşti. . . 
   
   Atunci, sărind ca un trăsnet din tufiş, un om se repezi la el cu hangerul în mînă şi, în iuţeala izbirii, îl pironi cu fierul drept în pietrele bolţii de pe piaţă. Abia avu vreme Mihnea să-i zică cu o mirare plină de dispreţ: „Tu cine eşti? “ şi, pierzînd orice simţire, căzu mort pe brînci. Hangerul, izbindu-se de lespezi, îi pătrunse coastele şi ieşi sîngerat prin spate. 
   Tovarăşii lui Mihnea rămaseră încremeniţi de spaimă, şi ucigaşul se făcu nevăzut; dar peste cîteva minute un om striga în gura mare din clopotniţa bisericii: „Să ştie tot omul că am omorît pe Mihnea Vodă! “2. Acela era Iacşăg. 
   La acea semeaţă şi groaznică strigare, ce se răspîndise ca 
   o furtună prin tot oraşul, norodul întreg se tulbură; începură a trage clopotele, şi cetăţenii, prin case, îmbrăcau zeaua de sîrmă şi coiful de fier şi se înarmau ca la o mare primejdie. Adunaţi toţi d-a valma şi cu zgomot pe piaţa mare, ei priveau 
    1 Nicolae Olahul (n. a. ). 
     2 Constantin Căpitanul (n. a. ). 
   
   cu jale la strălucitul răposat, cînd strigările turbate ale lui Iacşăg şi vaietele familiei domneşti, ce sosise în grab’ pe locul de omor, întărîtară mînia norodului. Un cetăţean mai aprins şi mai îndrăzneţ dibui pe ucigaş în turnul cel înalt şi cu o împuşcătură îl lovi drept în cap1 . Trupul lui Iacşăg căzu sfărîmat pe pietre. 
   Acesta fu semnul izbucnirii. 
   — Săriţi pe ucigaşi! . . . zbierau din toate părţile. 
   — Danciu şi Albescu au fost înţeleşi cu tîlharul acesta! strigă Stoica după treptele bisericii, presupunînd acum tainica lor înfrăţire. 
   — Pe dînşii, copii! . . . Ei au ucis pe bunul Domn! pe milostivul Mihnea! . . . pe tatăl sărmanilor! . . . pe fala Sibiiului! ! ! . . . Pe dînşii, copii! daţi, daţi năvală! . . . 
   
   Aceste strigăte, repeţite de mii de glasuri, porniră gloata cu volbură de pe piaţă, şi toţi se repeziră la locaşele bănuiţilor omorîtori. 
   Acolo se petrecură groaznice măcelării2; pe toţi din casă, stăpîni şi slugi, îi sfîşie norodul învierşunat, şi trupurile lor, trunchiate şi tîrîte prin ţărîna uliţei, le azvîrli, ca stîrvuri, afară din cetate. Astfel uneori soarta îneacă în acelaşi potop pe vinovat şi pe răzbunători! 
   Abia noaptea aduse ceva linişte în oraş, dar cetăţenii rămaseră armaţi, ca să ducă a doua zi cu cinste trupul lui Mihnea Vodă pînă la cel din urmă al său sălaş, în biserica Sfintei Cruci de la Dominecani3. 
    1 Constantin Căpitanul (n. a. ). 
     2 Şincai (n. a. ). 
     3 Sigler (n. a. ). 
   
   Sibiiul amăgit plînse multă vreme pe crudul tiran căruia dincolo de Carpaţi îi zicea „Mihnea cel Rău“. Judecătorii Curţii crăieşti făcură cercetare asupra acestor nenorocite împrejurări, şi familia Domnului rămase, cinstită şi apărată, în Sibii, pînă cînd soarta armelor, iarăşi protivnică, o sili să treacă la Ţarigrad. 
   Mircea Ciobanul a fost Domn al Ţării mulţi ani după acestea, şi mai mulţi Domni din neamul Dracii, armaşului din Măneşti au stat, la deosebite vremuri, pe tronul ţărilor noastre. 
   Bucureşti, 1857 
  DOAMNA CHIAJNA1 1560—1568 
   I MORMÎNTUL 
   Clopotele bisericii domneşti din tîrguleţul Bucureştilor băteau cu glas jalnic şi treptat; iar de sus, de pe colnicea dealului dimpotrivă, le răspundea, cu răsunet tînguios şi depărtat, mica turlă rotunjită a bisericuţei lui Bucur. 
   Era pe la sfîrşitul lui februarie, anul 1560, şi de curînd se adusese în oraş trupul Mircii Vodă, cel poreclit Ciobanul, care, la 25 ale lunii, murise pe drum, cînd se întorcea din Ardeal2; ori că boierii pribegiţi acolo, pe care el se-ncercase, cu făgăduieli mincinoase şi cu viclene jurăminte, a-i înapoia în ţară, -i urzi
    1 Această „scenă istorică“ a fost tipărită mai întîi în publicaţia lui G. Sion, Revista Carpaţilor (Bucureşti, anul I, tomul I, februarie şi martie 1860, p. 9—19, 265—281, şi tomul II, mai 1860, p. 97—129), cu subtitlul Episod istoric. A doua ediţie a apărut în acelaşi an, 1860, în aceeaşi broşură 
   (p. 45—115) cu ediţia a treia a naraţiunii Mihnea Vodă cel Rău, sub titlul generic Scene istorice din cronicele romîneşti, a treia ediţie 1886 (Scene istorice din cronicele romîneşti — Mihnea Vodă cel Rău — Doamna Chiajna, Ediţiunea a III-a, Craiova, Editura Librăriei S. Samitca <colecţia> „Biblioteca literară“, p. 1—79), a patra în 1887 (în ediţia Scrieri literare şi istorice ale lui A. I. Odobescu, volumul I, Bucureşti, Editura librăriei Socec & Comp. , 
   p. 105—175) şi a cincea în 1894 (Mihnea Vodă cel Rău şi Doamna Chiajna 
   
   — Scene istorice din cronicele romîneşti, Ediţiunea a V-a, Bucureşti, Editura librăriei Socec & Comp. , <colecţia> „Autori romîni vechi şi contemporani“, 
   p. 47—122). 2 Constantin Căpitanul, Cronicarul anonim şi Engel (n. a. ). 
   
   seră cu otrăvuri pieirea, ori că Dumnezeul milostiv se-ndurase în sfîrşit de nevoile bieţilor creştini împilaţi de acest crunt stăpînitor şi hotărîse acum ceasul asprei sale judecăţi. 
   De patru ori1 Mircea fusese aşezat Domn cu sila în ţară de Poarta turcească, şi numai hulă şi ură îşi ridicase asupră-şi prin năpăstuirile sale; iar mai ales pe boieri-i bîntuia şi-i muncea cu răutate, ca doară să le plătească cu amar şi cu chinuri omorul tătîne-său, Mihnea Voievodul, şi lunga izgonire a neamului său, şi pizma lor cea ne-mblînzită. Drept răzbunare, mulţi dintr-înşii căzuseră sub sabia beşliilor, mulţi iar, fugăriţi în Ardeal, aşteptau acolo să le vină şi lor rîndul pe roata schimbătoare a soartei romîneşti. 
   Se-nţelege dar că cu moartea Domnului trebuiau acum să le renască nădejdile şi să se asmută ale lor nalte rîvniri. 
   Însă Mircea îşi dase obştescul sfîrşit pe scaunul domniei, în mijlocul tăriei sale; deci toată măreaţa pompă a unei domneşti înmormîntări umplu tîrgul, la a sa pristăvire, de o jale adîncă şi-ngrijată. 
   Noua Curte domnească din Bucureşti, clădită printre sălciile de pe malul stîng al Dîmboviţei şi-nconjurată de ţepene ziduri cu creste-nalte şi cu înguste ferestrui de meterez, era plină de 
   o gloată posomorîtă, pe care abia o ţinea în strună un şirag îndesat de dorobanţi şi de aprozi. Sus în casele domneşti, al căror lat acoperiş de şindrilă se-ntindea jur-împrejur cu ştreşine largi şi revărsate, stau adunaţi, cu o cucernică smerenie, împrejurul trupului împodobit al răposatului, toate căpeteniile ţării. 
   Preoţii se coborîră mai întîi pe scară şi începură, cu obicinuitul viers alene, cîntecele de îngropăciune; de două laturi se întindea oastea pedeastră, cu prapurele plecate, cu săneţele 
    1 Engel (n. a. ). 
   în jos. În mijlocul ei mergeau cerniţi boierii de taină, unii purtînd p-ai lor umeri sicriul luminatului mort, alţii ţinînd pe mîini plioapa, pe care stau încrucişate sabia şi buzduganul domnesc; îndată apoi, călcînd cu pas sigur şi apăsat, venea văduva răposatului, Doamna Chiajna, pe al cărei chip, în veci încruntat, nimeni nu putea dovedi păsurile inimii sale; părul ei începuse a cărunţi, dar trupul său era nalt, portul ei, drept şi falnic, ochirea-i, straşnică şi hotărîtă; capu-i căta mîndru în sus, fără grijă şi fără sfială. Pentru cea din urmă oară ea îmbrăcase albele podoabe şi vălul de beteală ale miresei, ca să ducă pe soţul ei la vecinicu-i lăcaş, căci după ziua aceea văduva nu mai scotea veşmintele cernite. Aşa era obiceiul vechimii. 
   La dreapta ei umblau doi coconi tineri, ca de 14 şi 15 ani, cu haine negre şi cu feţe obidite. Aceştia erau moştenitorii, acum sărmani, ai lui Mircea. Cel mai mare de ani, Pătru, beteag şi mărunţel la boi, înainta cu greu, sprijinindu-se într-o cîrjă; fratele său Alexandru îl însoţea; şi amîndoi plînşi şi tăcuţi, semănau duşi pe jalnice gînduri. 
   D-a stînga Chiajnei, două copile, ceva poate mai în vîrstă decît fraţii lor, dar îmbrobodite în marame negre, ce le ascundeau cu totul obrajii, dovedeau numai prin suspine şi prin plînsori năbuşite adînca lor durere. 
   După tînguioasa familie, alaiul se prelungea cu toţi oamenii casei, amestecînd, cu sunetul jalnic şi slăbănogit al tobelor, văietările lor, cu călăraşii domneşti, ce se îngrijiseră a face la caii lor lăcrimarea ochilor cu praf de puşcă1, şi, în sfîrşit, cu tot norodul oraşului, ce umbla cu capetele goale, pentru jălire. 
    1 Cantemir, Descrierea Moldovei (n. a. — 1887). Dimitrie Cantemir spune, în Descrierea Moldovei, că, la înmormîntările domneşti, călăraşii frecau ochii cailor cu praf de puşcă, ca să-i facă a lăcrima (n. a. — 1894). 
   Alaiul colindă uliţele povîrnite ale micului orăşel ce abia atunci începuse, numai pe malul stîng al gîrlei1, a se împlini ici cu gardul unei colibe de vecin, mai colo cu ulucele unei căscioare de brăslaş ori de scutelnic, mai dincolo cu zidurile unei case de boier sau boiernaş ajuns; trecu şi prin Piaţa Mare, unde şetrele precupeţilor, scaunele măcelarilor şi tarabele gelepilor2 turci, armeni sau greci erau închise în ziua aceea, şi se întoarse iarăşi în Curtea domnescă, unde răsunau clopotele bisericii, pe care o zidise chiar Mircea Vodă Ciobanul3, şi în care, dintre toţi Domnii, el mai întîi s-a îngropat. 
   Toţi pe rînd intrară în sfîntul lăcaş; năsălia fu aşezată jos, chiar lîngă strana domnească; se zise prohodul, şi slujba se urmă toată după rînduiala sa; dar cînd, pe la sfîrşit, începură arhiereii, apoi slujbaşii cei mari şi cei mici să se apropie de mort şi să-i sărute mîna dreaptă şi crucea dintr-însa, cîţiva boieri, mai mult tineri şi noi poposiţi în biserică, ai căror cai şi arme se auzise tropotînd şi zornăind p-afară în vremea slujbei, înaintară cu semeţie, şi, punîndu-se drept în faţa sicriului, începură să strige în gura mare către obştea spăimîntată din biserică: 
   — Fie-vă ruşine, măi fraţilor, să vă spurcaţi buzele pe aşa mîini pîngărite! Scîrbă să vă fie a pleca capul la trupul unui om care a fost urgia oamenilor şi biciul Satanei! Oare nu vă e destul că, pre cît a fost tîlharul acesta cu zile, el a hălăduit în domnie atîţia mari de ani; ba încă v-aţi colăcit, ca tîrîtoarele, 
    1 Constantin Căpitanul, vorbind despre clădirea mănăstirii Radu Vodă, de către Alexandru Vodă, fiul Mircii, zice: „din jos de Bucureşti“, adică afară din oraş (n. a. ). 
     2 Neguţătorii străini (n. a. ). 
     3 Engel numeşte această biserică Ghiced, ceea ce înseamnă, mi se pare, pe turceşte, Sentinelă (n. a. ). 
   la poalele lui şi i-aţi lins laba cea mohorîtă, pe care nu cutezaţi a o muşca? ! Acum, încaile, prindeţi la inimă! lepădaţi-vă jositoarea slugărie! Vedeţi că ochii i s-au stins; coardele puterii sale s-au rupt; acum cel puţin îndrăzniţi şi voi a face ca mine, Badea cluciarul, şi ca tovarăşii mei, toţi boieri ai ţării, pe care năprasnica silnicie a Ciobanului ne-a ţinut alungaţi pe la străini. Veniţi şi vă plecaţi crucii mîntuitoare, ce cu drept o smulg din mîinile nelegiuitului; iar stîrvul lui scuipaţi-l ca mine şi azvîr-liţi cu pietre într-însul! 
   La aceste vorbe îndrăzneţe, însoţite cu fapta, toţi rămaseră încremeniţi de ciudă. Chiajna singură se repezi către cutezătorii tineri, şi cu ochirea-i fulgerătoare îi opri în loc: 
   — În lături, mîrşavilor! strigă ea cu glas puternic. Asta văe, biet, vitejia, neruşinaţi păgîni ce necinstiţi un mormînt? ! Spuneţi, ce ştiţi mai mult a face, mişeilor, uneltitori de rele, iscoditori de dezbinări, ce priviţi de sub ogheal1 păsul ţării şi alergaţi, ca dulăii, la pradă? ! Ce? ! Oare socotit-aţi voi că, unde a răposat Ciobanul, o să rămînă turma în ghearele voastre, ca să jefuiţi după cum vă place? Hei! măre băieţi, mai va pînă 
    1 În textul de bază al acestei ediţii: obială, cuvînt greşit întrebuinţat — căci expresia curentă este „a privi de sub ogheal“ (ş „a aprecia — o situaţie, un lucru — numai în vederea satisfacerii unui interes individual“) — şi, în ediţia din 1894, greşit glosat prin „plapumă“, de vreme ce „obiala“ este numele unei bucăţi de cîrpă sau de postav cu care îndeosebi ţăranii şi militarii îşi înfăşoară laba piciorului. Cuvîntul care corespunde contextului şi glosei din ediţia a V-a a „scenei istorice“ Doamna Chiajna fiind „ogheal“, presupunem fie că Odobescu socotea forma ogheal ca regionalism moldovenesc, obţinut prin palatalizarea „formei literare“ obială, şi deci s-a simţit obligat să o „corecteze“, de vreme ce acţiunea „scenei“ se petrece în Ţara Romînească, unde fenomenul palatalizării este quasi-necunoscut, fie că 
   — şi această ipoteză ni se pare mai plauzibilă — a preluat cuvîntul cu forma şi sensul pe care le-a întîlnit în Divanul lui Dimitrie Cantemir. 
   atunci! Mircea s-a dus, dar fiul său a rămas, şi Chiajna îi e mumă şi va şti să-l apere de voi! 
   Ochii pribegilor se-ntoarseră către Pătru, pe care Doamna îl arăta cu degetul, zicînd acestea; dar cînd văzură trupul mic şi gîrbovit al tînărului, un zîmbet de dispreţ le înflori pe faţă, şi Badea cluciarul adăugă rîzînd: 
   — Aolău! vai de biată moşie, dac-o fi să-i meargă toată seama şoldîş, ca Făt-Frumos ăl ghebos! Dar tacă-ţi gura, nu vorbi de pomană, jupaniţă, că doar nu vom rămînea, sărac de noi, rîsul lumii, că adică nu s-a mai aflat dintre noi altul mai vrednic de domnie decît ăst pitic slut şi şchiop! 
   Rîseră boierii cu hohote; dar Chiajna, turbată de mînie, smulse c-o mînă vîrtoasă de pe plioapa sicriului buzduganul şi sabia domnească, şi dîndu-le în mînile fiu-său: 
   — De e şchiop şi mărunt, zise ea, iată cîrja ce-i va sprijini betegia, şi iată paloşul ce-l va înălţa cu capul mai pre sus de toate capetele voastre! Dar nu plătiţi vorba ce o pierd cu voi. Pe ei, copii! strigă îndreptîndu-se către lefegii, şi întorcîndu-se la preoţi: Sfinţiile-voastre, urmaţi-vă datoria! 
   
   Atunci, zăngănitura ostaşilor ce dau năvală, larma gloatei turbate, ce se îmbrîncea, cîntările preoţilor zorind a sfîrşi slujba, sunetul clopotelor, izbucnirile tunurilor, făceau toate la un loc un vuiet încurcat, un fel de luptă amestecată, din care fieşicine căta să-şi scape zilele, astfel încît în puţină vreme se strecurară toţi, şi biserica rămase deşartă. 
  * * * În mijlocul liniştii ce urmase acelui zgomot neobicinuit, un tînăr, la chip mîndru şi plăcut, ieşi dintr-o strană afundată, unde el se ascunsese cu inima pătrunsă de o cucernică jale. Un muntean negru cu găitane de fir, cioarici la fel, cu pajeri 
   pe genunchi, o mantie scurtă pe umeri, cizme nalte în picioare, cu pinteni de argint; la coapsă un paloş scurt şi drept, şi-n mînă 
   o ţurcă de samur cu surguci: iată îmbrăcămintea sa. 
   El umbla să iasă din biserică, cînd, pe ţărîna încă grămădită a noului mormînt, zări o femeie zăcînd înfăşurată într-o lungă maramă de zăbranic negru; se apropie, pipăi o mînă mică şi rece, ridică marama de pe obraz şi, pentru întîia oară, inima-i simţi, la vederea unei necunoscute, fiorii ce dă primejdia unei fiinţe iubite. Niciodată pînă atunci el nu văzuse aşa fragede şi dulci trăsuri în luptă cu suferinţa; niciodată sufletu-i nu se umpluse de o mai vie şi mai îndoioasă îngrijare pentru o viaţă scumpă şi dorită. Sta îngenuncheat şi cuprins ca de un farmec dinaintea acelei zîne aromite, şi vinele-i băteau cu iuţeală, şi suflarea-i se revărsa din sînul său, pare c-ar fi vrut să împartă cu dînsa viaţa ce în pieptu-i se îndoise. 
   Cu-ncetul, tînăra copilă îşi veni-n simţiri; ochii ei albaştri clipiră sub lungile-i gene bălaie, şi — vezi cîtă e puterea tainică şi neprevăzută a iubirii! — tînăra Domniţă, ce căzuse leşinată la vederea cumplitelor fapte ale pribegilor, nu se spăimîntă zărind acum dinainte-i un om ce învederat trebuia să fie de seama lor; dar pe chipul acestuia domnea într-acel minut atîta senină mărinimie, atîta smerită supunere, încît sufletul ei nu presupuse vreun rău, şi buzele-i, rumenindu-se uşurel, şoptiră încetişor: 
   — Îţi mulţumesc c-ai fost milos şi m-ai scăpat d-acei oameni fără de lege! 
   Apoi, pricepîndu-se singură cu un bărbat necunoscut, se sculă binişor şi, cu pasul încă şovăind, se îndreptă către casele domneşti. 
   Radu (căci aşa îl chema pe tînăr) rămase uimit în loc; el urmări cu ochii pe blînda fecioară ce curînd se pierdu ca o umbră şi, strîngînd pe pieptu-i marama ce-i rămăsese în mîini, jură că viaţa-i întreagă va fi închinată îngerului acestui vis încîntător. Din minutul acela, el ce se hrănise cu laptele duşmăniei, el ce visase numai crunte răzbunări, el care, auzind moartea lui Mircea, se grăbise, cu cîţiva pribegi, să calce hotarul ţării cu ura în inimă, cu dispreţul izbîndei pe buze, cu hotărîrile cele mai sîngeroase, simţi acum, într-o clipă, toate aceste aspre dorinţe risipindu-se, şi patimile-i, ca şi traiul său, din minutul acela se schimbară cu totul. 
   Radu era fiul vornicului Socol, boier odinioară mare şi tare în ţară; pe acest Socol îl trimisese Pătraşcu Vodă ca sol la Crăiasa Ungariei, Izabela, cînd aceasta intrase izbînditoare în Cluj (22 octombrie 1556)1, şi solul se întorsese cu bogate daruri şi cu înalte năzuiri; rîvnitor chiar la domnie, vornicul otrăvi într-ascuns pe bunul Pătru; dar oştile lui Suleiman, ce aduceau în locu-i pe Mircea, îl goniră din ţară şi-l siliră să-şi caute scăparea în Ardeal. Socol încredinţă atunci starea şi familia sa grafului Francisc Kendi şi plecă la Ţarigrad ca să-şi cîştige favor la Poartă; dar Mircea îl preîntîmpinase şi, săpîndu-i din vreme groapa, nenorocitul peţitor fu aruncat în mare, din porunca Sultanului. În zadar mai pe urmă îşi ceruse nevasta şi pruncii lui averea de la Kendi; ungurul tăgădui şi păstră pe seamă-i vistieria şi turmele şi stogurile de bucate ale boierului romîn2. 
   Deci acum fiul acestuia venea să-şi redobîndească drepturile părinteşti; el se unise cu vreo cîţiva din boierii pribegiţi care, nerăbdători de a-şi revedea vetrele, sosise călări chiar în ziua pogribaniei Domnului, cugetînd, ca nesocotiţii, să smulgă 
    1 Sigler, Forgaci (n. a. ). 
     2 Engel, Analele săcuilor, Forgaci, Verantie, Şincai (n. a. ). 
   
   cîrma ţării din mîinile văduvei; însă Mirceoaia era în stare de a le sta împotrivă; unii dar dintr-acei cutezători fură prinşi şi ferecaţi, alţii scăpară în învălmăşeală şi se pregătiră a veni de iznoavă cu oaste din Ardeal. 
   Oblicind din nou despre sosirea boierilor pribegiţi, cu oaste, Chiajna, care aşezase acum în tihnă pe fiul ei Pătru Şchiopul pe scaunul domniei, nu se tulbură prea mult, cu gîndul că îndîrjiţii boieri vor fi strîns în Ardeal vreun stol de adunătură, pe care lesne-l va răsipi oştirea ei; trimise, dar, împotrivă-le pe marele sărdar cu ceva călărime. 
   Amîndouă părţile se loviră la satul Romaneştii din Dîmboviţa1, dar vitejia pribegilor înfrînse pe oamenii domniei, şi biruitorii alergară spre Bucureşti. 
   Tot neamul domnesc, cu ce boieri mai avea pe-mprejuru-i, fugi la Giurgiu, şi, de acolo, însăşi Doamna trecu Dunărea ca să ceară ajutor de la paşa din Rusciuc. Adunîndu-şi apoi toate puterile pămîntene, şi roşiorii, şi ferentarii, şi lefegiii, şi toate crucile de pedestraşi, sprijinită, pre de altă parte, de spahii turceşti, Chiajna, în fruntea oştirii sale, apucă drumul înapoi către Bucureşti, risipind groază înainte-i numai prin gloata năprasnicei sale ordii. Boierii, prinzînd de veste despre acestea, se traseră înapoi pe drumul Craiovei, aşteptînd ajutoare de dincolo de Olt; dar oastea domnească îi nimeri pe priporul satului Şerbăneştii2. 
   Un rîuleţ ce şerpuieşte sub o coastă despărţea amîndouă taberele. Cluciarul Badea, căpetenia pribegilor, se văzu strîmtorat la poalele dealului şi fără leac de scăpare; iar Chiajna, încălecată bărbăteşte şi purtînd zale de piept ş-un hanger în 
    1 Constantin Căpitanul, Cronicarul anonim (n. a. ). 
     2 Idem (n. a. ). 
   
   mînă, străbătea rîndurile, îmbărbăta pe romîni cu vorbe linguşitoare, pe turci cu bogate făgăduieli, şi le însufla tuturor aspra sa voinicie. Ostaşii, minunaţi şi îmbiaţi de învierşunata vitejie a acelei zdravene muieri ce le striga şi le da pildă ca să lovească pre vrăjmaşi, deteră năvală, trecură într-o clipă micul pîrîu şi, printr-o crîncenă măcelărie, zdrobiră cu desăvîrşire mica oaste boierească. Acolo pieriră, luptîndu-se vitejeşte, Badea cluciarul şi mulţi alţi oameni dintre pribegi1. 
   Într-această nenorocită bătălie, boierii îşi aduceau cu durere aminte de atîţi voinici tovarăşi ce se dase d-a gata pradă şi fusese robiţi şi ucişi în ziua nesocotitei lor semeţii în biserica din Bucureşti; printre aceia ei socoteau şi pe tînărul Radu Socol, în care-şi pusese mari nădejdi, şi care acum, neştiut de nimeni, trăia retras şi ascuns pe malul Motrului, în dărî-măturile cetăţuii de la Socoleşti, muncindu-şi sufletul îndoios între ură şi iubire. 
   II NUNTA 
   Printre oamenii pe care firea i-a lipsit de ale trupului desăvîrşiri, sunt unii care, preţuind încă din vîrsta copilăriei starea lor neasemuită cu a celorlalţi oameni şi de toţi batjocorită, se hrănesc cu o nepregetată ciudă, c-o adîncă zăcăşie, care în veci le ţine mintea vegheată şi le porneşte sufletul la viclenii şi la răutăţi; alţii, iar, mai zăbavnici poate în agerimea duhului, sunt de tineri cuprinşi d-o tainică melancolie, d-o îndoioasă sfială, care mai adesea se cumpănesc cu o minte dreaptă şi sănătoasă, cu un suflet compătimitor, cu o inimă miloasă. 
    1 Idem (n. a. ). 
   Din felul acesta era junele moştenitor al lui Mircea, Pătru Şchiopul; anii săi tineri, mintea-i îndărătnică, cu greu i-ar fi păstrat scaunul domniei, de n-ar fi stat la mijloc mumă-sa, Doamna Chiajna, muiere capeşă şi dăunoasă, care ştiu să doboare cu armele împotrivirea romînilor şi să cumpere cu bani bunăvoinţa Porţii. Într-adevăr, drept răspuns la trimiterea unor bogate daruri, însoţite cu făgăduinţa de a mări pînă la patruzeci de mii galbeni haraciul ţării1 — care, din 3 000 de asprii ce fusese la început, subt Mircea Bătrînul (1383), se urcase, sub Laiotă Basarab, la 10 000 galbeni2, Ştefan, vel-portarul Împărăţiei, aduse hatişeriful ce întărea Domn pe fiul ei Pătru3. 
   Uneltirile Doamnei Chiajne izbutise toate; ea era stăpînă tare şi mare; în zadar se mai cercară unii din boierii pribegi, precum Stanciu Benga, Matei Marga, Radu logofătul, Vîlsan şi alţii să-i dîrapene cu armele domnia; la Boieni ei fură învinşi şi risipiţi4. Nu rămăsese altă nădejde decît o tăcută supunere; cei mai mulţi dintre boieri se învîrtejiră p-această înţeleaptă cale. Printre dînşii veni să se închine statornicitei domnii şi tînărul Radu Socol, pe care un interes tainic şi mult deosebit de năslirile celorlalţi îl ademenise la Curţile domneşti. 
   Un vis mult dorit de fericire, învrăjbit cu mustrările unei conştiinţe rănite prin uciderea tatălui său, o dragoste curată, adîncă, îngerească, ce-i legase inima de un neam urgisit, căinţa d-a fi călcat un legămînt de ură şi luptă cu acel nestăvilit 
    1 Raportul ambasadorului Wysz, de la mai 1568, citat de Hammer în Istoria Împărăţiei Otomane (n. a. ). 
     2 Istoria Ţării Romîneşti, tipărită greceşte de fraţii Tunuzli (n. a. ). 
     3 Cronicarul anonim în Magazinul < istoric > pentru Dacia, < tom. > 
   IV (n. a. ). 4 Constantin Căpitanul şi Cronicarul anonim (n. a. ). 
   farmec ce-l făcuse să-şi urască jurata răzbunare şi tulburase menirea vieţii sale: iată clătirile sufleteşti ce sfărîmau sînul Radului. Cu ce scop oare, cu ce hotărîre îşi părăsise el pustia casă părintească de la Motru şi venise în Bucureşti? Însuşi el nu putea şti; dar o răsăritură a inimii îl avîntase spre locul unde ochii săi puteau să zărească pe zîna înflăcăratelor sale visări. 
   Cu ce dulce încîntare, cu ce uimire cerească privea el la tînăra Domniţă, cînd, cu pas lin şi uşor, cu chip blînd şi smerit, ea păşea în acea biserică unde pentru întîia oară ea s-arătase privirii lui! El căta la dînsa-n tăcere, şi uneori ochii lor se-ntîlneau, iar ea închina atunci capul, ş-un nor de roşeală i se lăsa pe faţă. Cînd apoi Radu rămînea singur în biserică, inima-i înmuiată căuta locul unde mai întîi îşi văzuse visul fericirii sale; dar genunchii lui rămîneau încremeniţi dinaintea mormîntului în care zăcea ucigaşul părintelui său, şi, îngrozit de mustrare, el se smulgea din acele dulci curse ale ispitei. 
   Acestea se petreceau prin anii o mie cinci sute şaizeci şi cîţiva, chiar în mijlocul veacului al şaisprezecelea. 
   Începuse dar acea epocă cînd turcii, atît pentru oblăduirea ţinuturilor creştine cuprinse de dînşii, cît şi pentru înclinările de pace şi de prietenie ce legase Padişahul cu unele puteri apusene, simţise trebuinţă a se sluji cu oameni care să vorbească limbile europene şi să fie mai dedaţi decît osmanlîii cu obiceiurile ghiaurilor. Creştinii turciţi aveau, dar, adesea, pe vremea aceea, mai bună primire la Poartă şi mai lesne înaintau ca cei născuţi şi crescuţi în legea lui Mohamet; într-adevăr, Curtea lui Suleiman se umpluse de străini venetici care-şi lepădase vechea credinţă şi ajunsese la înalte dregătorii, atît în Divan, cît şi la Ordie; marele vizir Mahomet Socoli era pămîntean din Bosna, ca şi viteazul apărător al graniţelor Hozrev paşa; alţi viziri, precum Sinan paşa, Daud paşa, erau arnăuţi şi croaţi; Ali cel Gros era din Herţegovina; capudanul paşa Piale era ungur, eunuhul Ceafar paşa, rus, corăbierul Ohiali, calabrez; iar serascherul cel favorit Ibrahim, vizirul eunuh Suleiman şi viteazul corsar Hairedin Barbă Roşie, spaima Mării Mediterane, erau toţi din viţă grecească1. 
   Se înţelege însă că mai ales acest din urmă neam se folosi de asemenea aplecări ale cotropitorilor săi. Grecii, care după luarea Ţarigradului2, se dase afund, fugind, care prin ţările Apusului, care prin ţinuturi mai depărtate ale Împărăţiei, alungaţi, prigoniţi, silniciţi pe unde-i nimereau biruitorii, cu cîte puţin şi treptat prinseră la suflet; cu cît mai mult scădea însemnătatea şi puterea veneţienilor şi genovezilor, cărora Sultanii de mai nainte le dase voie a locui şi a ţine cantoare în mahalalele Pera şi Galata, dincolo de portul Stambulului3, cu atît mai mult îndemînatica măiestrie a grecilor îşi făcea vînt şi se dovedea prin neguţătorii isteţe şi bine nimerite, prin bogăţii adunate de prin toate ţările vecine în haznaua Patriarhiei şi ale mănăstirilor greceşti, prin slujbe dibace şi folositoare, împlinite turcilor la vremi priincioase. Pînă într-atît izbutiră ei a-şi face mînă bună la turci, încît Împărăţia le arăta a sa bunăvoinţă şi a sa încredere, dîndu-le mansupuri şi întrebuinţîndu-i ca slujbaşi ai Bisericii, ca soli, ca vameşi, ca dragomani şi chiar, uneori, ca cîrmuitori de ţinuturi. 
   Grecii au avut pururea acel dar d-a fura inima şi d-a cîrmui 
    1Hammer, Cantu (n. a. ). 
     2 Ţarigradul, adică „Cetatea împăraţilor“ — vechiul Bizantion, devenit, după dorinţa împăratului Constantin cel Mare (306—337), capitală a Imperiului Roman sub numele Constantinopol (330) — a căzut sub năvala otomanilor în anul 1453. 
     3 Stambul — numele turcesc al porţiunii din oraşul Constantinopol locuită de turci (n. a. 1894). Scherer, Istoria negoţului (n. a. 1887). 
   pe nesimţite voinţa stăpînului lor; firea le este a se strecura pe la cei cu puterea şi a le amăgi minţile printr-un farmec, care ar fi o netăgăduită predomnire morală, de n-ar avea mai adesea o făţarnică slugărie drept mijloc şi o mîrşavă lăcomie drept ţel1. 
   Astfel, din vechile neamuri ale Împărăţiei Răsăritului, din Paleologi, din Comneni, din Rali, din Cantacuzeni, din Duci, care de mult se risipise ori trăiau tupilaţi prin sărăcăcioasele înfundături ale Fanarului2, începură a se ivi lăstari scăpătate, care, uitînd vechea fală a strămoşilor şi rîvnind, prin slugărie, la ocrotirea vizirilor, cîştigară, cu acest chip, bogăţii însemnate, dobîndiră înrîurire în Divanul turcesc şi căpătară chiar cinstiri de la trufaşii lor stăpîni. Prin mijlocirea acestor oameni puternici, cu care se amestecase, în favoarea puţin cumpănită a turcilor, şi mulţi alţi greci mai de rînd, toate jeluirile, toate cererile creştinilor raiale sau înclinaţi cu osmanlîii, îşi luau un sfîrşit mai repede şi, de nu mai puţin costător, totuşi mai puţin primejdios. 
   Doamna Chiajna, în prevăzătoarea-i îngrijire, cugetă a-şi căpăta reazemul unor mai puternici dintre acei greci, şi, 
    1 Această deloc măgulitoare caracterizare, reminiscenţă a spiritului antifanariotic al generaţiei de „căuzaşi“ paşoptişti, nu priveşte, desigur, „zdravăna naţie elenică“ (cf. Nicolae Bălcescu, Romînii şi fanarioţii, în Magazin istoric pentru Dacia, I, 1845), adică poporul grec, ci, aşa cum reiese atît din textul lui Bălcescu — text fără îndoială cunoscut de Alexandru Odobescu —, cît şi din alineatul următor, „lăstarele scăpătate“ ale vechii aristocraţii bizantine, locuind tupilate „prin sărăcăcioasele înfundături ale Fanarului“, şi pe alţi greci, care, dornici de a parveni, li se alăturaseră. Din rîndurile acestora îşi recruta Poarta Otomană „colaboratorii“ necesari în politica externă şi guvernatorii ţinuturilor creştine dependente. 
     2 Fanar — mahala în oraşul Constantinipol, locuită de greci (n. a. 1894). 
   închipuind mijlocul unei încuscriri, ceru prin carte patriarhului Iosaf ca să-i caute doi juni din Fanar, pe care să-i facă gineri la două ale sale cocoane. Patriarhul era din neamul Paleologilor şi avea un nepot de frate, june plăcut, mîndru şi bine învăţat, anume Stamatie. Fără îndoială că lui îi hotărî unchiul de soţie pe una din Domniţele romînce, iar pentru cealaltă, ca să-şi facă tot cu acest prilej şi mînă bună pe lîngă primejdiosul Mihail Cantacuzenul, patriarhul alese pe fratele acestuia, bătrînul şi urîtul Andronic1. 
   Mihail Contacuzenul, mînă dreaptă a vizirului Socoli, era vameş mare al sărei şi trăia în Anhial2, pe Marea Neagră, unde-şi înălţase un palat ce nu-l ţinea mai puţin de douăzeci mii galbeni; nimeni dintre greci n-avea putere ca dînsul, nimeni nu era mai temut, mai dăruit; nu se făcea patriarh, nici arhiereu în Biserica Răsăritului, care să nu-i dea lui mită; toţi îl cinsteau cu numele de arhonta, iar turcii, minunaţi d-a sa dibăcie, îl poreclise şi Şaitan-Ogli (Fiul Dracului), şi cu toate că el obicinuia să călărească prin oraş pe o muşcoaie sau catîrcă, cu veşminte nu prea falnice, opt ciohodari şi ianiceri împărăteşti îl însoţeau pretutindeni3. 
   Fratele acestui om însemnat, Andronic Cantacuzenul, care-şi ţinea casa în Pera, şi Stamatie Paleologul, nepotul patriarhului din Ţarigrad, se sculară să plece în Ţara Romînească, ca peţitori ai fetelor lui Mircea. 
   Ştirea sosirii lor răspîndi o adîncă tulburare în sînul lui Radu Socol. Pe cîtă vreme Domniţa Ancuţa, pe care el o iubea 
    1 Henricus Hilarius şi Crusius, Turco-Graecia, citaţi de Şincai (n. a. ). 
     2 Anhial — oraş în partea de răsărit a Traciei (provincie europeană a Imperiului Otoman), pe litoralul Mării Negre. 
     3 Şincai; Hammer; N. Bălcescu, Postelnucu C. Cantacuzino (n. a. ). 
   cu dragoste tăinuită, se arătase închipuirii sale singuratică şi împresurată de neîntinatul văl al nevinovăţiei, o nebiruită sfială — poate şi o urmă de mustrare — îl oprise d-a pune un ţel hotărît dorinţelor sale şi d-a destăinui îndelungata sa iubire; dar cînd i se înfipse în inimă temerea d-a vedea spulberate de un necunoscut visele atîtor nopţi fără de odihnă, cînd pricepu ce dor fierbinte, ce chinuri adînci ar lăsa în sufletu-i pătimaş răpirea iubitei sale de către un altul, el nu mai stătu un minut la îndoială, ci căută îndată prilejul d-a întîlni pe Domniţă, d-a-i vorbi şi d-a primi din gura ei, sau un cuvînt de mîngîiere, o licărire de nădejde, sau osînda vieţii sale viitoare. Cîteva zile umblă el rătăcind prin curţile domneşti, pîndind minutul cînd să nimerească singură şi fără de martori pe Domniţa Ancuţa. 
   Casele domneşti din Bucureşti se-nălţau pe povîrnişul malului stîng al Dîmboviţei, printre bătrîne tulpini de sălcii, închise într-un larg pătrat de-nalte şi ţepene ziduri, care pe de 
   o parte se afundau în apă, proptite cu largi căprioreli de piatră, iar de celelalte trei părţi, înconjurate cu şanţuri adînci, îşi arătau pe dinafară numai întinsa lor faţă netencuită şi clădită cu straturi de cărămizi şi de bolovani de piatră; la mijlocul peretelui din faţa casei se afla poarta cu gang boltit, pe d-asu-pra căreia se înălţa un turn pătrat, cu ferestrui de meterez; iar dinaintea porţii era o podişcă care, prin mijlocul unui scripete, se lăsa pe d-asupra şanţului şi se ridica la vremi de primejdie; alte patru foişoare cu temelii întărite apărau colţurile întinsei împrejmuiri. Pe dinlăuntrul curţii, nişte lungi şiruri de clădiri cu tinde arcuite stau rezemate de acei înalţi pereţi şi slujeau de locuinţe sau odăi copiilor din casă, strejilor şi slujitorilor domneşti; apoi, tot în rînd cu acestea, veneau grajdurile, ambarele şi şoaprele cu toate tacîmurile de drum, subt îngrijirea comişilor şi a şătrarilor; mai în laturile caselor domneşti, în care răspundeau printr-o tindă de scînduri, erau beceriile sau cuiniile şi cuptoarele pităriei; în sus, mai pe deal, din dosul bisericii, jicniţa cu toată zahareaua, şi-n sfîrşit, de-a lungul zidului ce se-ntindea pe malul gîrlei, se adăposteau saielile cu vite şi zalhanaua Curţii domneşti; căci toate trebuincioasele vieţii cătau a fi prevăzute într-această cetăţuie, aşezată pe un loc şeţ ce era apropiat de Dunăre şi de primejdioşii-i mărginaşi, şi lipsit de orice apărare firească. 
   Drept în mijlocul ogrăzii, d-a stînga bisericii lui Mircea, se aflau casele domneşti, clădire pătrată, mare, aridicată, cu ziduri late în poale şi fără tencuială, purtînd pe d-asupra lor un coviltir cu ceardac nalt şi întins, un adevărat munte de şindrilă. Catul de jos al caselor abia avea pe ici, pe colea cîte o crestătură pe unde să intre aerul în beciurile-i boltite; de o parte numai, în fundul unei tinde întunecoase, se vedea gîrliciul povîrnit al pivniţei, cu porţile-i de zăbrele; cu toate acestea, ferestrele catului de sus, mititele, lunguieţe şi întărite cu vergele de fier şi cu obloane ce se trăgeau în chepeng, erau cu mult înălţate de la pămînt, astfel încît peretele rămînea gol şi neted mai pînă sub streaşină. În dreptul porţii, şi d-asupra cîtorva trepte de piatră, se afla uşa cu două canaturi de stejar, căptuşite cu tinichele şi legate cu druguri de fier; acea uşă se deschidea pe o scară de piatră, închisă între doi pereţi şi dreaptă, care ducea într-un pridvor, al cărui acoperiş sta rezemat pe stîlpi ciopliţi din bardă, şi d-a lungul căruia se întindea o laviţă învelită cu rogojini şi cu zăblaie. Pe urmă venea o tindă întunecoasă în care da, de toate părţile, uşile deosebitelor încăperi, din care unele, lungi şi înguste, cu o mică ferestruie în fund, lăcaş de odihnă pentru noapte, purtau numele de chilii, altele, mai întinse şi mai luminate, erau sălile de adunare, cămările feluritelor dregătorii şi odăile locuite de cămăraşi şi de obştea curtenilor. Apoi, dincolo de tindă, se deschidea o largă sală, al cărei tavan de grinzi înnegrite se sprijinea pe două şiruri de stîlpi scobiţi cu glafuri şi cu flori, ş-al cărei fund, ieşit mai afară din peretele casei, ca un pridvor rotund cu parmaclîc, era cu totul deschis; această sală, pardosită cu lespezi, loc de ospeţe şi de danţ în zilele călduroase ale verii, se numea horă şi slujea întotdeauna ca loc de adăstare pentru cei ce voiau să intre la chiliile neamului domnesc, sau în sala spătăriei, unde era scaunul lui Vodă, sau în sacnasiul cu geamlîc înaintat pe grinzi, care era obicinuita şedere a Doamnei şi a femeilor sale. Toate aceste încăperi, precum şi deosebitele băşci sau cămări boltite, pur-tînd o culă rotunjită pe d-asupra, în care se aflau, d-a rîndul, paraclisul, haznaua sau comoara şi patul domnesc, răspundeau toate în horă prin nişte uşi cu tocuri de piatră nalte şi înguste, aduse sus în îndoit perghel, şi d-asupra cărora se vedea săpat, într-o firidă, vulturul ţării. Printr-acea sală se făcea toată slujba dinlăuntru a familiei domneşti; p-acolo putea cineva întîlni, trecînd dintr-o odaie într-alta, pe Domn sau pe oricare altul dintr-ai săi. 
   Radu Socol ispitise mai de demult cum că fiicele Chiajnei, în fieşce dimineaţă, ieşind din chilia lor, treceau printr-acea horă ca să meargă în odaia cu sacnasiu, unde se adunau la lucru toate femeile Doamnei; el se socoti că minutul cel mai priincios spre a face Ancuţei destăinuirea sa va fi acela; şi-ntr-adevăr, într-una din zilele pînă să nu sosească în Bucureşti peţitorii ţărigrădeni, el se folosi de singurătatea sălii, prin care se strecura încetişor tînăra fată şi, ţinînd strîns p-al său piept ce zvîcnea cu înfocare marama cea neagră, singurul martor al îndelungatei sale iubiri, el păşi dinaintea Domniţei şi, cu buzele tremurînde, îi zise: 
   — Domniţă! am cutezat într-o zi îngrozitoare să răpesc depe capu-ţi acest jalnic văl. De atunci l-am păstrat, nesocotitul de mine, ca un zălog de scumpe, de dulci, de-ncîntătoare nădejdi! Acum simt, vai! că visu-mi a fost o nălucă; raza ce a lucit cîţiva ani asupră-mi se stinge şi trebuie să intru iarăşi în negura vieţii-mi trecute. Primeşte, dar, înapoi acest drag chezaş al amăgirii şi al deşartelor mele dorinţe. 
   Cu aceste cuvinte el întinse tinerei fecioare marama cea neagră; iar dînsa, al cărei fraged obraz se roşise ca pieliţa unei piersici dogorite de soare, ridică, senini, drăgălaşii ei ochi albaştri, muiaţi într-o rouă de lacrimi, şi, cu glas obidit şi galeş, îi răspunse: 
   — Jupan Radule! dacă cu adevăr îţi este atît de scumpă, de ce vrei oare să-mi înapoiezi acum o jalnică podoabă ce-mi aduce aminte plînsori trezite şi-mi vesteşte poate răstrişti viitoare? De mi-i crede, păstra-vei neagra-mi maramă pînă ce vei simţi că ţi-a pierit în inimă orice scînteie de nădejde. 
   
   Şi-ndată, pare că s-ar fi temut d-o nesocotită mărturisire, ea pripi pasul spre uşa sacnasiului, lăsînd pe Radu uimit de vesele gîndiri, de o fericire lui încă necunoscută. 
   Apoi Domniţa, intrînd în cercul jupaniţelor adunate, cu anevoie îşi putu ascunde tulburarea; în zadar se încercă a-şi urma zilnicele-i lucrări, căci mîinile-i, reci şi tremurînde, pare că pierduse îndemînatica lor agerime; nici fusul de sidef nu i se mai întorcea între degete, nici undrelele nu mai ştiau s-apuce iţele împleticite, nici firul de mătase nu mai nimerea să-nşire mărgăritarele vărsate în poală-i; ci ochii ei căutau aiurea, la malurile înverzite ale Dîmboviţei, la norii fluturatici de pre cer, pare c-ar fi vrut să încreadă acelor mîngîioşi şi tăcuţi prieteni taina ce umpluse inima ei de fericiri şi de temeri. 
   Muierile băgară în seamă această neobicinuită tulburare a Ancuţei şi începură să-şi dea coate, privind-o cu coada ochiului, să se cerceteze una pe alta, prin semne, de pricina acestui neastîmpăr, să-şi şoptească la ureche, zîmbind pe tăcute; dar 
   o femeie a Doamnei Chiajne, care veni să poftească pe amîn-două Domniţele din partea mumei lor, precurmă acele glumeţe şi clevetitoare bănuieli. 
   Ancuţa tresări ca din visare; apoi, îndată se sculară amîn-două, pline de-ngrijare, şi, cu faţă smerită şi supusă, intrară în başca rotundă, cu pereţii şi pardoseala de piatră, unde le aştepta Chiajna, şezînd pe un jeţ înalt de stejar săpat, cu treaptă sub picioare, şi alături cu o masă, pe a cărei învelitoare de hramă sta aşezată, printre hrisoave pe membrană şi printre felurite pitace domneşti, pecetea cu care Doamna, neştiind, ca toate femeile romînce de pe atunci, a scrie, însemna numele său. Tot într-acea odaie era şi patul Chiajnei, acoperit cu un macat de piei de urs, iar într-o scoabă, în perete, ardea o candelă de argint dinaintea sfintelor icoane. 
   Domniţele se plecară în faţa mumei lor şi, ridicîndu-şi mîna de la pămînt, îi sărutară dreapta şi o aduseră la frunte, după vechiul obicei al ţării; apoi se rînduiră dinaintea ei în picioare, cu capul plecat la ascultare. Chiajna, rece, posomorîtă ca întotdeauna, le spuse: 
   — Fiicele mele! s-aveţi în ştire c-am găsit să vă căsătoresc pe amîndouă; aştept acum curînd să sosească ginerii voştri din Ţarigrad, unde voi trebuie ca în scurtă vreme să-i urmaţi. Nu mă îndoiesc că veţi şti pururea să vă purtaţi către soţii voştri ca două domneşti cocoane ce sunteţi. Atîta vă spun! 
   Sora cea mare sărută de iznoavă cu supunere mîna Doamnei şi se găti să iasă; iar Ancuţa, în vinele căreia tot sîngele se sleise, se-ncercă măcar să scoată un suspin, dar ochii ei întîlniră căutătura straşnică a Chiajnei, în care sta tipărită o nestrămutată hotărîre, şi îi fu şi ei nevoie d-a se supune în tăcere. 
   Însă o jale adîncă îi cuprinse toate simţirile. De ce voise soarta să-i arate, ca-ntr-o fulgerare, o viaţă fericită, ş-apoi aşa groaznic s-o amăgească? De ce, dintre toate mumele, pe dînsa, fiinţă blîndă şi drăgăstoasă, să o dea ursita pe mîinile unei mume neîmblînzite? Cu aşa mîhnicioase cugetări îşi petrecea Ancuţa zilele şi nopţile, şi inima-i obidită mereu suspina, şi ochii săi întristaţi se topeau în lacrimi de foc. 
   Sosiră-n sfîrşit în Bucureşti ginerii greci. Unul, copilandru, tînăr, frumos, sprîncenat, cu mustaţa mică şi neagră, cu ochi de femeie, cu părul încreţit, nalt, spătos şi tras ca prin inel, ca unul din acei palicari muieratici, purtînd fustanelă fîlfîindă şi strînsă la mijloc, cămaşă de filaliu largă-n mîneci şi cusută cu bibiluri, colciaci şi cepchen de filendreş stacojiu, numa-n fir şi-n mărgăritare, fesul la o parte, iminei mici şi roşii, ş-apoi la brîu două lungi pistoale ghintuite, lucrate în Veneţia, nu-mai cu sîrmă de argint şi cu sidefuri, şi o pală de Taban1 cu apele negre pe ţăiş şi cu mîner de pietre scumpe. Acela era Stamatie Paleologul; el intră în Curţile domneşti în săltăturile şi în dezghinurile unui armăsăruş arăbesc ager şi zglobiu, cu părul vînăt-rotat şi cu o şiră de stele roşcate pe piept şi pe spinare. Alături cu dînsul înainta pe un cal mai tihnit, dar încărcat cu grele podoabe, Andronic Cantacuzenul. Trupul acestuia, mărunt, neputincios şi gîrbovit, pare că d-abia purta capul său mare, pleşuv şi cărunt, cu obarji spîni, zmezi şi slabi; dar buzele-i subţiri şi încreţite, ochii săi mici, vioi şi pătrunzători, nările-i largi şi neastîmpărate dovedeau acel duh sprinten şi isteţ, acea minte iscusită şi dedată cu intrigile şi cu batjocura, care sunt ca o însuşire a neamului grecesc2. Veşmintele sale-l 
    1 Pală de Taban — sabie persienească (n. a. 1894). 
     2 Vezi supra, p. 44, nota 1. 
   
   arătau că este unul din nalţii dregători ai Bisericii bizantine1; în cap purta naltul calpac de hîrşie fumurie cu fund de sera-sir; pe dînsul avea o hlamidă de sevaiu roşu, cusută cu palme de fir pe poale şi încinsă d-a curmezişul, pe sub subsuori, cu un lat brîu sau omofor, semănat cu matostaturi în şatrange; iar d-asupra, o largă mantie de buhur alb cu ceaprazuri de aur şi îmblănită cu jder, căci d-atunci începuse cazaclîii să aducă în Ţarigrad scumpele blăni din Mosc2. 
   Împrejurul lor stau grămădiţi optzeci de călăreţi turci3, ianiceri, spahii şi ciohodari împărăteşti, unii cu înalta cucă din vîrful căreia atîrna pe şalele calului o lată pană verde, alţii cu coif poleit şi împodobit cu două aripi de curui, sau cu o coadă învoaltă de păun; purtînd pe dînşii nişte capoate de filendreş, de ghermesuturi şi de felurite stofe, care îmblănite, care cusute cu fir; înarmaţi cu suliţe de trestie din Hind4, cu arcuri încordate, cu tolbe de săgeţi veninoase, cu iatagane de Horasan5 şi cu săneţe frănceşti. 
   Tot norodul romînesc, încă neînvăţat cu falnicele podoabe ale Curţii şi ale Ordiei lui Suleiman, privea cu mirare acest măreţ alai. Dar şi mai mare fu mirarea cînd slujitorii descărcară de pe catîri bogatele odoare sau daruri de nuntă ale peţitorilor greci; ici se vedeau sipeturi de sidef pline cu ghiordane, cu cercei, cu lefturi de smaragduri, de balaşuri, de rubini, de zamfiri; pline cu pahtale de aur şi de matostat, cu colane şi cu spon
    1 Ducange (n. a. ). 
     2 Hammer, Istoria Împărăţiei Otomane (n. a. ). — Mosc sau Moscovia —
   
   Rusia. 
     3 Crusius, în Şincai (n. a. ). 
     4 Hind — India (n. a. 1894). 
     5 Horasan — provincie din Persia (n. a. — 1894), la sud-est de Marea Caspică. 
   ciuri de mărgean şi de mărgăritare, cu surguciuri de briliant; mai colo boccealîcuri de stofă cu aşternuturi de agabaniu, cu primenele de borangic şi de filaliu, cusute cu bibiluri, cu gevrele şi cu brînişoare de beteală, cu feregele şi binişuri de buhur, de cănăvăţ şi de sevaiu, cu blănuri de jder, de rîs şi de samur, cu gearuri şi cu taclituri turceşti; mai dincolo, lăzi cu covoare de Ispahan1, cu oglinzi de Veneţia, cu buhurdaruri pline de scumpe miresme de Hegias2, cu apărători de pene, cu felegene de smalţ, cu zarfuri de sîrmă, cu tipsii, lighene şi ibrice de argint, cu cohale de cleştar de munte, cu linguri de fildeş săpat şi cu felurite alte bogăţii, care, de prin toate ţările, le aduceau veneţienii, armenii şi evreii, în Ţarigrad3. 
   Toate aceste minunate daruri precum şi chipul plăcut al lui Stamatie, lesne fermecară minţile Domniţei celei mari; dar Ancuţa, sărmana, sta nesimţitoare, sau, mai bine, vedea cu groază apropiindu-se minutul logodnei sale cu Andronic, ce-i insuflase numai ură şi frică. Cu toate acestea, ceasul cel groaznic sosi. În biserica domnească se gătise, pentru aceeaşi zi, serbarea amînduror nunţile; patru cununii erau aşezate pe sînţita masă, şi nunii, cu patru făclii, înconjurară d-o parte o pereche veselă şi potrivită, de cealaltă, două fiinţe ce semănau una cu alta cum seamănă cruntul junghietor cu jertfa-i nevinovată. Slujba se-ncepuse, şi Ancuţa, galbenă şi plînsă, abia se ţinea pe picioare, cînd, din gloata adunată în biserică, un tînăr, împins ca de furia deznădăjduirii, se repezi în cercul nuntaşilor şi, ridicînd pe d-asupra unei făclii un văl de zăbranic 
    1 Ispahan — oraş comercial în centrul Persiei, renumit prin culturile de trandafiri şi prin industria de covoare. 
     2 Hegias — provincie în Arabia (n. a. — 1894), pe litoralul Mării Roşii. 
     3 Scherer, Istoria negoţului (n. a. ). 
   negru, îi dete foc, strigînd: „Piei, amăgita mea nădejde! “ O vîlvoare de foc se-nălţă în bolta bisericii, ş-apoi o uşoară cenuşă căzu pe masa cununiilor. 
   Ancuţa cunoscuse într-acel tînăr pe Radu şi scoţînd, din pieptu-i sfărîmat, un strigăt de durere, ea căzu jos, leşinată. 
   Această împrejurare rămase de toţi neînţeleasă; pe Ancuţa 
   o ridicară pe braţe, şi slujba se urmă cu grabă. Amîndouă Domniţele erau măritate şi, mai înainte ca să-şi ridice casele şi să se pornească cu soţii lor la Ţarigrad, cîteva zile veseliile şi sărbătorile se urmară în popor. Turcii îşi arătau măiestria lor în jocul geridului, nimerind ţelul cu suliţa azvîrlită din fuga cailor; apoi romînii îşi încercau puterile la trîntă şi la luptă dreaptă, apucîndu-se cu braţe vîrtoase de mijloc, opintin-du-se, smuncindu-se, învîrtindu-se şi-n sus şi-n jos, şi-n dreapta şi-n stînga, pînă ce unul dovedea şi, izbind pe protivnic la pămînt, îl punea în ghenunchi dinainte-i1. Pehlivanii arapi şi hindii, ce-i adusese din Ţara Turcească, făcură şi ei feluri de năzdrăvănii şi de jocuri minunate şi nevăzute locurilor noastre; unii săreau în văzduh, cu capetele în jos, peste opt bivoli puşi în rînd; alţii călcau cu iuţeală pe o fîşie de tulpan întinsă, fără d-a se cufunda2, iar unul, mai ales, schimba în tot chipul 
   o căciulă, care, cînd o arunca pe pămînt, pe loc se prefăcea în feluri de căciuli deosebite. De acolo a şi ieşit vorba romînească „Altă căciulă! “, cînd vrea omul să zică că s-a schimbat starea de mai nainte a unui lucru3. 
   
   Apoi seara se aprindeau prin pieţe focuri mari de paie şi zicea mereu tubalhanaua turcească, de juca norodul; şi une
    1 Balada lui Mihu Copilul (n. a. ). 
     2 Constantin Căpitanul, povestind nunta fiului lui Radu Vodă cu Domniţa lui Duca Vodă (n. a. ). 
     3 Tradiţiuni de la o nuntă sub Constantin Vodă Ipsilant (n. a. ). 
   ori slujitorii slobozeau în mijlocul gloatei cîte o vulpe cu coada muiată în păcură aprinsă, de fugea lumea încotro putea, şi muierile, speriate, se îmbrînceau şi alergau ţipînd; iar bărbaţii, slobozind mereu pistoale şi desfundînd la buţi cu vin, chiuiau şi benchetuiau, şi se veseleau cu cîntările cimpoaielor şi cobuzelor munteneşti şi cu diblele lăutăreşti. 
   În scurt, astfel se petrecură aici la noi cununiile cocoanelor Doamnei Chiajne cu Stamatie Paleologul şi cu Andronic Cantacuzenul, amîndoi coconi ţărigrădeni. 
   III FUGA 
   Cîteva zile după nunţile Domniţelor lui Mircea Vodă, Stamatie Paleologul purcese în grab’ la Ţarigrad cu soţia sa; iar noul lui cumnat, Andronic Cantacuzenul, fu silit să mai zăbovească, căci chiar din seara cununiilor, tînăra sa mireasă încă nu-şi venise în simţiri; dar presupunînd că vremea va potoli necunoscuta ei patimă mai bine decît leacurile vracilor, grecul, bănuitor şi întărîtat, smulse pe biata Ancuţa din zadarnicele îngrijiri ale jupaniţelor curtence şi, cu tot alaiul, cu toată zestrea ei, purtată în zece care1, el trecu la Rusciuc. 
   În seara cînd rămaseră să mîie într-acea cetate, Domniţa izbuti ca bărbatul ei să-i lase, drept locuinţă, un chioşc învecinat cu casele unde ei conăcise. Acest chioşc de lemnărie, lucrat numai în cafasuri şi în săpături de chiparos şi de iasomiu, pardosit cu lespezi de marmură sîngerie şi împodobit cu toate trebuincioasele smălţuite cu sidefuri, era aşezat pe o coastă 
    1 Henricus Hilarius, citat în Crusius, Turco-Graecia (n. a. ). 
   surpată, dar nu prea înaltă, a Dunării; prin vergelele încrucişate ale ferestrelor vederea se-ntindea peste toată lăţimea rîului. Acolo, Domniţa Ancuţa, singură şi cuprinsă de o jale adîncă, cu inima sfîşiată, cu faţa ofilită, plîngea amar cruzimea soartei sale; noaptea era înaintată, şi lacrimile-i curgeau făr-de încetare, căci de mult somnul fugise dintr-ai săi ochi; dar, cu încetul, fruntea-i obosită căzu pe a sa poală, trupu-i, slăbit d-atîtea suferinţe, parcă se cufundă de sineşi; o piroteală a minţii, o-mpă-ienjenire a ochilor începură a o cuprinde, cînd deodată i se păru că aude, ca într-un vis mîngîietor, un glas depărtat ce cînta cu viers tînguios aceste duioase cuvinte: 
   — Frunza-i verde, apa-i lină, Ş-al meu suflet tulburat, 
   Luna vars-a sa lumină, 
   Dar mi-e gîndul înnorat. 
   
   Unde merg, în orice parte, N-am nimica de dorit; Visele-mi au fost deşarte; Ce-am iubit m-a amăgit! 
   Ancuţa se trezi din aromeală; glasul părea că se apropie; ea sări la fereastră. Printre zăbrele văzu luna plină colindînd repede faţa senină şi albastră a cerului; pe Dunăre scînteiau razele ei răsfrînte în mii de talazuri; departe, încolo, un pescar turc trăgea la edec, în tăcere, caicul său încărcat; la poalele chioşcului, codobaturile, acele rîndurele de apă cu lungi pene albe în coadă, se aşterneau, în zborul lor iute, pe faţa apei, ş-apoi iarăşi se ascundeau în cuiburile lor găurite ca nişte urloaie într-acea coastă rîpoasă. În repaosul nopţii se auzea numai clătirea undelor ce se izbeau încetişor de mal şi susurul alene al vîntuleţului de vară. Peste puţin ochii Ancuţei zăriră o luntricică ce-nainta despicînd valurile; un bărbat, cu veşminte negre, şedea într-însa. El începu din nou să cînte cîntarea sa de adineauri: 
   — De-mi luceşte luna-n cale, De-mi e vîntul cu noroc, 
   Ea n-alină a mea jale, 
   El nu stinge al meu foc. 
   
   Dar iubita mea să vie, Să-mi şoptească: Te iubesc! Ş-atunci inima-mi re-nvie Într-un rai dumnezeiesc! 
   Nu mai era îndoială! Acel vîslaş cutezător era Radu; acel glas plin de mîhnire era al lui! 
   Fericirea, în culmea sa, e nesocotită adesea ca şi deznă-dăjduirea. Ancuţa găsi în slabele-i mîini destulă putere ca să sfărîme zăbrelele de lemn ale chioşcului. „Radule! ! “ — strigă ea cu glas pătrunzător şi sări pe fereastră. Din norocire, cîţiva stînjeni numai erau pînă jos; Ancuţa, cu cosiţele-i plăviţe răsfirate, învelită numai într-o ie subţire şi într-o fustă de albă mătase, căzu pe nisipul jilav şi moale al prundului. 
   Radu sări-ntr-o clipă pe mal, trase capul luntrei c-o mînă vîrtoasă pe uscat, ridică c-un braţ puternic mlădiosul mijloc al tinerei femei, şi, cu scumpa lui sarcină pe braţe, săltă iute-n luntre; apoi, îmbrîncind tare ţărmul cu vîsla, cîteva voiniceşti lovituri de lopată avîntară micul vas departe de coastă. Ancuţa, tulburată, uimită d-atîtea vii şi felurite simţiri, rămăsese pitulată în fundul luntrei, cu capul rezemat de pieptul Radului; trupul ei tremura ca frunza; braţele-i stau încrucişate p-al său sîn ce zvîcnea cu iuţeală, sub uşoara-i ie de borangic; glasul i se curmase şi, uneori numai, cu o zîmbire îngerească pe buze, un suspin întrerupt se revărsa din adîncul inimii sale pline, şi lacrimi, ca mărgăritarele, picurau dintr-ai săi ochi inundaţi d-atîta fericire. 
   Luntrea ajunsese în albia mare a Dunării şi, cu Radu la cîrmă, se strecura uşor, furată de undele repezi, ce se goneau şi se îmboldeau cu vuiet amorţit; o suflare răcoroasă zbîrlea faţa apei şi legăna încetişor înaltele catarturi ale şăicilor ce se vedeau albind în depărtare cu pînzele lor umflate; razele lunii se răsfrîngeau, cu vii licuriri, pe culmea nestatornică a valurilor, răspîndind pe cer şi peste rîu o dulce lumină ce se îngîna cu negreala malurilor depărtate. Pe ostrovul învecinat, un stol de babiţe stau adormite şi, uneori numai, cîte o strajă de noapte din ele, întinzîndu-şi aripile trunchiate şi căscînd în sus ciocul ei cu guşă adîncă, scotea un ţipăt ascuţit, de răspundea malul dimpotrivă, iar lişiţele, speriate, se dau afund şi se ascundeau în stuful şi în papura de pe mal. Apoi iar toate se astîmpărau, şi o şoaptă de taină se răspîndea împrejur. 
   Într-acea linişte a firii, Radu ridică vîslele pe d-asupra ape-lor, şi ochii săi se lăsară cu dragoste asupra Ancuţei; dar, în căutătura ei, el întîlni atîta bucurie, atîta încredere, încît braţele-i o strînseră cu încîntare de al său piept, şi buzele lor, pentru întîia oară, se lipiră într-un dulce sărutat! . . . 
   O! dezmierdare nespusă a celui dintîi sărutat pentru două tinere inimi ce de mult se doresc! Cine va putea oare să te descrie? Cine va cuteza să cînte acel cîntec de izbîndă? Cine va şti să spună cîte simte firea omului într-acel singur minut al vieţii, cînd fericirea covîrşaşte toate celelalte simţiri? Nici sărutarea blajină a mamei pe fruntea pruncului său adormit, nici îmbrăţişarea frăţească a robului scăpat din robie, nici mîndrul zîmbet al învingătorului, în ceasul biruinţei, nu pot cuprinde sufletul cu un farmec ca acela, lipsit de griji şi de mustrare, de rîvniri şi de trufie! 
   Radu întrerupse tăcerea. 
   — Ancuţo! zise el, nu ştiu de sunt alţi oameni mai dedaţi cu fericea; dar pentru mine ceasul acesta e mai presus de cîte aievea mintea-mi a visat! Toată viaţa-mi pînă acum am trăit-o în amărăciuni; deunăzi, în sfîrşit, mă simţii cufundat ca într-un nor întunecos, şi un vîrtej viforatic mă-mpinse ca să mă iau după urmele tale. Ziceam în mine: „Ce-mi mai este bună viaţa? . . . Singur, sărman, lipsit de părinţi, de rude, de prieteni, care să prinză milă de mine, lumea îmi e pustie. Oriunde nu va fi dînsa, eu nu am pe nimeni! Să pas deci pe calea unde a trecut ea, să calc în urmele-i deşarte şi, fiindcă soarta a menit-o a altuia să fie, ca cel puţin doru-mi, ca un fum cuvios de tămîie, pretutindeni, să se înalţe la dînsa! . . . “ Ancuţo! tu ai prefăcut acel nor în soare de lumină! Tu ai deşteptat în sufletu-mi o viaţă necunoscută! Tu ai reînviat inima-mi ofilită! Tu eşti îngerul mîntuirii mele! 
   — Radule, răspunse Ancuţa cu glasul înecat de lacrimi de bucurie, din tot sufletul eu te iubesc! Mai mult d-atîta eu nu ştiu să-ţi spun; dar un viers tainic şopteşte de mult în mine şi-mi zice că viaţa cu tine-mi va fi dulce, că numai cu tine aş voi să mor! 
   
   În vremea acestor drăgăstoase vorbiri, prin care fericiţii tineri îşi împărtăşeau păsurile şi dorurile inimii lor, cursul rîului furase luntrea şi o împinsese cu repeziciune pînă la gura acelei strîmtori prin care apele albiei celei mari se revarsă cu volbură în matca mai îngustă a ţărmului romînesc, tocmai la capul Ostrovului Mocanu. Într-acel loc, unde apele se-nvrăjbesc şi se sfredelesc în adînci vîrtejuri, vasul începu a şovăi, clătinat pe înalte talazuri, care se izbesc şi se afundă cu un urlet întărîtat. Acea şuierătură spăimîntătoare a valurilor, acele mişcări furtunoase ale luntrei, înfricoşară pe Ancuţa; stăpînită de o nespusă groază, ea deodată îşi aruncă braţele după gîtul lui Radu şi, strîngîndu-se de pieptul lui, înălţă ochii către cer şi rosti cucerită această rugă: 
   — Doamne! Doamne! fii cu îndurare! scapă-ne zilele! Fie-ţi milă şi nu voi să pierim în ceasul cel mai norocit al vieţii noastre! 
   Radu puse în grab’ mîna pe vîsle şi, spărgînd cu putere sila talazurilor, el se luptă voiniceşte pîn-ce mica sa luntre, ocolind prăpăstiile, săltînd uşurel pe d-asupra valurilor, scăpînd ca prin minune din mii de nevoi, izbuti să iasă din primejdioasa strîmtoare. Atunci ea începu iarăşi să plutească mai lin pe albia stîngă a Dunării. De acolo se zăreau, în susul apei, zidurile cetăţei Săn-Giorgiu, care, din ostrovul său înălţat, apăra oraşul Giurgiului; iar înainte, pe limanul şăţ al Smîrdei, licura un foc de paie. Radu cunoscu într-aceea semnele bătrînului său slujitor Bănică, pe care-l lăsase la mal. El cîrmi într-acolo, şi, grăbind lopătarea cu ale sale braţe vînjoase, cărora şi dragostea le dase o nouă tărie, micul său vas, ce în cîteva ceasuri de plutire trecuse toată întinsă Dunărea decindea, sosi în sfîrşit la malul dorit, tocmai cînd luna scăpăta, gonită de luceafărul albicios al dimineţei. 
   Bănică, care de mult ducea grija stăpînului său, alergă cu veselie ca să-l întîmpine; două şiroaie de lacrimi curgeau pe obrajii lui cînd văzu pe Radu sărind sprinten pe uscat. Sărmana bătrînă şi credincioasă slugă, care-l crescuse din a sa pruncie, îl îmbrăţişa, îi săruta mîinile, rîdea, plîngea, îşi făcea semnul crucii, nu ştia cum să-şi mai arate bucuria, cum să mai mulţumească lui Dumnezeu. 
   — Bănică, îi zise Radu, de mă vezi tu acum cu viaţă, Domniţei Ancuţei să-i aibi mulţumire; dînsa mi-a fost mîntuirea. Să-ţi fie de aci înainte, ca şi mie, stăpînă! 
   Bănică sărută cu recunoştinţă mîinile Ancuţei, şi apoi, cu mirare, începu să întrebe: 
   — Dar cum? Ce fel s-a întîmplat. . . ? Radu-i curmă vorba: 
   
   — Nu e acum vremea pentru cercetări. Vorba multă, sărăcia omului! Să ne grăbim să fugim, căci zorile se revarsă şi ar putea să ne dea în urmă. 
   — Dar, vai de mine, stăpîne, şopti bătrîna slugă, în mintea căruia bucuria se prefăcuse acum în smerită îngrijire dinaintea unei fiici de Voievod, cum o să poată umbla Domniţa călare? ! Noi avem numai doi bieţi căluşei. . . ş-apoi încotro să ne ducem? . . . 
   — Încotro? ! Mai întrebi? ! La noi acasă, la Motru, răspunse Radu. 
   — Ce gînd ai, stăpîne? adăugă Bănică, apoi e biată casa noastră de la Motru după potriva unei fete de Domn? 
   — Ancuţa, moş Bănică, nu pune preţ la zădărniciile falei. D-acum înainte averea ei, ca şi a mea, stă numai în inimă. Ne iubim; ce ne pasă nouă de sărăcie? Aşa e, dragă Ancuţo? 
   
   — Unde voi fi cu tine, Radule, acolo voi fi şi fericită! 
   Tînărul Socol sărută dulce pe a sa iubită, şi încălecînd voiniceşte calul său unguresc, el aşternu bunda sa pe oblîncul şeii, ridică în braţe pe Ancuţa şi o aşeză d-a curmezişul, rezemînd-o de al său piept. Bietul Bănică, neputîndu-se încă bine dumeri, ridică cu mirare sprînceana, dete din umăr, ş-apoi, mormăind1: „Vezi, Doamne, ce-s tinereţele la om! “, încălecă şi 
    1 În textul de bază, corupt: mormăi. În textul nostru, lecţiunea corectă a fost restabilită după ediţia întîi (1860), apărută în Revista Carpaţilor. 
   dînsul pe mărunţelu-i bidiviu şi se luă în fuga mare după fericiţii tineri ce se depărtase în treapătul calului. 
   Călătoria fu lungă şi ostenitoare. Dar cine nu ştie cîte poate juneţea şi iubirea adunate la un loc! Ei umblau mai mult noaptea pe răcoare, tot prin căi pustii şi lăturalnice, ferindu-se a deştepta băgarea de seamă a drumeţilor şi a locuitorilor; dar în cale, precum şi în conacele lor, alese tot sub veselul frunziş al pădurilor, cîte dulci şi drăgăstoase vorbiri! cîte visuri de fericire plăsmuite! cîte nepreţuite şi încîntătoare dezmierdări! 
   Astfel, după mai multe zile de călătorie, sosiră ei în valea Motrului. Rîul cu apele sale galbene curge pe o matcă de lut năcleios, ocolită cu un desiş de verdeaţă: acolo salcia pletoasă, socul mirositor, alunii mlădioşi, arţarii cu pojghiţe roşii, carpenii stufoşi, salba moale şi teii cresc amestecaţi cu falnici jugaştri, cu plopi nalţi şi subţiri, cu anini uşurei, cu ulmi albicioşi, cu sîngeri pestriţi, cu corni suciţi şi vîrtoşi. Printr-acel hăţiş felurit de arbori ce se-ndeasă şi se-mpletecesc, mierlele şi piţigoii şuieră şi ciripesc, săltînd din ramură în ramură, iar pe vîrful copacilor turturele sure şi porumbei sălbatici se-ngînă, în vreme ce prigorii cu pene albastre chiuie mereu în zborul lor neastîmpărat. 
   Un drum îngust şi mlăştinos străbate acea luncă înveselită şi duce pînă la vadul Motrului, dincolo de care se vedea curtea lui Socol. Acea locuinţă, odinioară îmbelşugată şi zgomotoasă, era acum pustie şi cu totul sălbăticită; pe zidul de-mprejmuire, acum muced şi învechit, se întinsese lungi ramuri de iederă stufoasă; streaşina porţii, învelită cu blăni putrezite de stejar, se acoperise cu muşchi. Înlăuntrul curţii buruiana crescuse naltă, şi abia se mai zărea în fund o groapă adîncă şi mare, astupată p-alocurea cu surpături de zid, printre care răsărise boziile şi bălăriile; — atîta mai rămăsese din falnicele case ale vornicului Socol, pe care Mircea Vodă poruncise să le doboare la pămînt! Mai în lături era o colibă învelită cu şovar, în care trăiau doi-trei rumîni scăpătaţi, singurii slujitori rămaşi la curtea boierească; în preajmă, sub nişte vechi tulpini de nuci, cu crăcile pe jumătate arse şi uscate, erau aruncate obezi de roate, juguri de car, ghizduri, doage şi alte unelte de joagăr, cu care îşi cîştigau pîinea acei sărmani muncitori. De altă parte, cîteva înguste brazde de fasole, de praz şi de legumă; mai ici, un coşar în care se adăposteau seara puţine vite de hrană ce pribegeau ziua pe malurile gîrlei; mai dincolo, o şiră de paie şi nişte căpiţe de fîn. Prin iarba naltă şi deasă alergau şi se jucau cîţiva copoi, şi o potecă strîmtă, cît trece omul cu piciorul, străbătea de la poartă pînă în bătătura locuinţei stăpînului. Aceea era singura clădire de zid rămasă în curte; era un turn nalt şi îngust, cu ferestre mici şi nepotrivite, avînd jos 
   o portiţă boltită, căreia îi slujea de prag o piatră de moară crestată în două. Pe dinăuntru, o lungă scară învîrtită, cu trepte mici de piatră, da intrare, la deosebite caturi, în nişte chilii pardosite cu cărămizi, din care abia două mai erau de locuit. Într-una, sus, şezuse Radu, şi în cealaltă, mai aproape de uşa inrtării, credinciosul său Bănică. Acel turn, aşezat în vecinătatea porţei, purta numele de chindie, căci fusese odinioară, pe cînd se înălţau măreţe casele vornicului Socol, locul de streajă, de unde, ca şi în curţile domneşti, se vestea cu tobe şi cu surle ceasul înserat al chindiei, cînd toţi oamenii casei se adunau la cină, şi porţile ogrăzii se închideau. 
   Ajungînd în acele locuri sălbatice şi despuiate, Ancuţa nu simţi cîtuşi de puţin acea compătimitoare mîhnire ce mai adesea sărăcia insuflă chiar şi inimilor miloase trăite în belşug; ea încă se bucură de liniştea acelor pacinice ţărmuri, şi îndată-şi însuşi într-însele toate visele sale de norocire. Deci viaţa ei, ca şi a Radului, se strecură de atunci ca într-un şir de dulci şi netulburate plăceri. Zilele treceau ca un zîmbet, nopţile ca un farmec! Era o fericire de acelea pe care soarta duşmană nu le dăruieşte pentru multă vreme unor inimi de muritori! 
   Să ne întoarcem acum iarăşi în cercul viforos al luptelor ş-al intrigilor politice. 
   Andronic Cantacuzenul, amărît şi înfuriat de fuga fără veste a soţiei sale1, alergase drept în Anhial, la fratele său Mihail, ca să-l înştiinţeze despre crunta necinste ce i se făcuse în Ţara Romînească. Îm pizmaşa sa mînie, fericirea lui Stamatie i se părea o batjocoritoare umilire, pe care sufletul său trufaş nu o putea mistui. El insuflă puternicului său frate zavistiosu-i necaz şi-l făcu părtaş călduros la a sa răzbunare2. Mihail Cantacuzenul nu era om în mintea căruia să se şteargă lesne o înfruntare; deci el se sculă în grabă, se repezi turbat în Ţarigrad, unelti mii de tainice intrigi, iscodi mii de pîri mincinoase, şi apoi dete în genunchi la vizirul Socoli, cerînd mazilirea neamului domnesc din Ţara Romînească şi depărtarea din scaunul păstoresc a patriarhului Iosaf3. Bietul acest bătrîn, pîrît pe nedreptate şi tras în judecată dinaintea soborului pen
    1 Pînă la această fugă am urmat, mai mult sau mai puţin, întîmplările istorice. Dar despre fuga soţiei lui Andronic, Henricus Hilarius ne spune că chiar Doamna Chiajna a trimis să o ia înapoi de la bărbatul său, încă de pe drum (n. a. ). 
     2 Henricus Hilarius, în Crusius, Turco-Graecia (n. a. ). 
     3 Henricus Hilarius, Lequien, Oriens Christianus; Hammer; Meletie, Istoria bisericească (n. a. ). 
   tru nişte vini fără de temei, fu gonit cu necinste din patriarhie şi muri ascuns într-una din mănăstirile Muntelui Atos1. 
   Din partea însă a familiei domneşti, Cantacuzenul întîmpină 
   o mult mai vie împotrivire. Chiajna îşi cîştigase apărători chiar în sînul seraiului împărătesc; solul ei cercase mai din vreme Porţile şi mituise pe mai mulţi din înalţii dregători. De aceea şi noul Sultan, Selim, nevoind să strice voia nici unuia din ai săi puternici viziri, hărăzi lui Mahomet Socoli carte de mazilie pentru Pătru Vodă Şchiopul şi, totdeodată, lui Sinan şi lui Mustafa, apărători vînduţi ai neamului Mirceoaiei, le dărui firman de domnie pentru Alexandru, al doilea fecior al Chiajnei. 
   Tot Chiajna era mai tare! Îngîmfată d-această nouă biruinţă, ea socoti vremea numai bună pentru o nouă şi desăvîrşită lovire asupra boierilor răzvrătitori; urmînd dar pilda de curînd dată de către Domnul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu2, ea adună la un ospăţ pe Radu, logofătul din Drăgoieşti, pe Mihnea din Bădeni, feciorul lui Udrişte vistierul, pe Toader de la Bucov, pe Vladul Caplei, pe Pătraşcu, pe Calotă, pe Stan, feciorul Drăguleţului, pe Radu stolnicul din Boldeşti, şi le tăie capetele3. Îndată apoi porunci de trimiseră la banul din Craiova, la ispravnici şi la vătaşii de plaiuri, ca să prinză, ori morţi 
    
   ori cu zile, pe mulţi alţi boiarini de price, printre care era socotit şi Radu, feciorul vornicului Socol, de peste Olt. 
   Cu aceste împrejurări se petrecuse cîtăva vreme; lunile vesele ale verii fugise, luînd cu sine jocurile pe verdeaţă şi plimbările noaptea pe lună, şi acea milţumire sufletească ce naşte din razele mai călduroase ale soarelui, din mirosul bălsămat al pajiştii înflorite, din miile de nepreţuite daruri ale rodirii. Omul, ca firea, zîmbeşte cu soarele, se-ntunecă cu norii, s-alină cu seninul, se tulbură cu furtuna; fieşte schimbare a naturii are un răsunet în inima sa; fieşce frunză ce cade îngălbenită toamna, lasă un dor în sufletu-i întristat. 
   Aşa şi Radu cu Ancuţa, înstrăinaţi de lume, d-ale ei veselii, dar nu şi d-a sa răutate, trăiau acum într-a lor cetăţuie pustie, purtînd dorul frumoaselor zile trecute şi mîngîindu-se cu nădejdea primăverilor viitoare. 
   E tristă şi urîtă iarna la ţară, cînd crivăţul viforos urlă peste cîmpii, cînd norii sau ceaţa întunecă cerul, cînd ploile reci des-fundă pămîntul, cînd ţarina-i goală şi năpustită, dumbrava uscată, şi plugarul trîndav. Apoi, în lungile nopţi de iarnă, ce întunecime plină de groază! ce de şoapte fioroase! Vîntul vîjîie şi geme ca nişte jalnice glasuri ce plîng din depărtare; ploaia izbeşte cu o întărîtată stăruire în pereţii şi în ferestrele casei; oblonul se clatină şi scîrţîie pe ţîţînile-i ruginite; focul bubuie şi trosneşte în cămin, şi, uneori, o pasăre de noapte, gonită din adăpostul ei de o suflare mai viscoloasă a crivăţului, îşi ia zborul, scoţînd un ţipăt sfîşietor şi tînguios. Într-acele văietări ale firii, mintea de sineşi se porneşte pe cugetări mîhnicioase; închipuirea-şi plăsmuieşte vedenii cobitoare, şi tot ce e mai trist în viaţă, toate răstriştile trecute, toate temerile viitorului se răsfrîng, ca umbre sîngerate, în oglinda întunecată a inimii. 
   Într-una din acele seri furtunoase, Radu şedea cu Ancuţa, amîndoi tăcuţi şi duşi pe gînduri; un foc de surcele vîpăia pe vatră, revărsînd o lumină roşatică în chilie; d-a lungul zidului se-ntindea un pat acoperit cu velinţe vărgate de ţară; d-asu-pra era o mescioară albă, rotundă, şi, alături, o laviţă îngustă de lemn, pe care ei şedeau; dar în perete strălucea o bogată icoană îmbrăcată cu argint. Pe dînsa era înfăţişat, cu asprul condei al zugravilor strămoşeşti, chipul Maicii Domnului ţinînd sfîntul său prunc pe braţul cel stîng. Luciul înnegrit al vopselelor, trăsurile uriaşe şi nemlădiite ale obrazelor, feţele lor în-gălbenite, ochii lor mari şi întunecaţi, în sfîrşit, acel cerc de lumină ce le împresura, la un ceas aşa înnoptat, făcea să nască în inimă o sfiaţă şi cuvioasă îngrijare. 
   Privirea Ancuţei se aţintise cu smerenie d-asupra icoanei, iar tînărul Socol, în sufletul căruia se deşteptau acum, una după alta, toate nenorocirile vieţii sale trecute, tresări ca d-un fior, îşi lăsă fruntea pe mînă şi, cu glas obidit, întrerupse tăcerea. 
   — Dragă Ancuţo! zise el, vezi tu această sfîntă icoană? . . . Ea în veci a fost martoră la răstriştile casei noastre; cu dînsa am împărţit toate mîhnirile mele. . . Odinioară, nişte ciobani ce păşteau turmele noastre de oi departe, în munţii Vîlcei, au găsit-o, zice, într-o veche tulpină de stejar, ş-au adus-o la tatăl meu. El, sărmanul, o primi ca o veste bună, ca un semn de noroc; dar chiar în ziua aceea, silit de duşmani să-şi lase casa, pe o groaznică vreme de furtună, el apucă drumul pribegiei şi muri pe ţărmuri depărtate. . . Ţărîna să-i fie uşoară! . . . Rămăsesem, cu mama, doi copii, o surioară şi eu, hrăniţi la masa străinilor; dar acei oameni fără de milă, la care bietul tată ne lăsase, crezîndu-i că-i sunt prieteni, îndată ce veni ştire despre moartea lui, ne opriră mult-puţină stare cîtă mai aveam şi ne goniră de pe pragul lor, săraci şi despuiaţi. Din toate averile noastre, ei ne lăsară numai această icoană, ce, în nelegiuita lor credinţă, n-avea nici un preţ. . . Ce poate face o biată muiere singură, departe de ţară, de rudele ei, cu doi copii pe braţe? . . . Eram încă tînăr de ani, p-atuncea, dar vîrsta nu mi-a cruţat nici o amărăciune! . . . Pe biată mama o văzui zăcînd, în luptă cu boala, şi mai vîrtos cu frica d-a ne lăsa fără sprijin pe lume; în sfîrşit, biruită d-atîtea suferinţe, într-o noapte îngrozitoare ca aceasta, îşi dete, sărmana maică, sufletul. Eram în genunchi la patul ei de moarte, şi în faţă-mi lucea tot icoana aceasta! . . . 
   O viforoasă şuierătură a vîntului, ce clătină cu vuiet învelitoarea şi uşile turnului, îi curmă povestirea. Ancuţa se strînse mai aproape de dînsul; amîndoi îşi făcură semnul crucii, şi Radu urmă: 
   — Apoi mai trecu vreme, şi soră-mea ajunse în floarea tinereţii; blîndă şi gingaşă copilă! începusem să aflu într-însa 
   o inimă ce-mpărtăşea şi mîngîia a mea jale din vremi adunată. Dar într-o zi — vezi cît îmi era ursita de duşmană! — mă dusesem cu alţi tineri să ne încercăm, în cîmpie, la jocuri de arme; eram în Ardeal, şi tovarăşii ce mă chemase la acea sărbătoare erau, cei mai mulţi, feciori de nemeşi unguri. . . Unul dintr-înşii (Iadul să-i muncească sufletul de trădător! ) răpi în lipsă-mi pe scumpa mea surioară şi fugi cu dînsa. Cînd mă întorsei seara acasă, pretutindeni era întuneric; furtuna urla cu turbare. Chemai! dar nu-mi răspunse nimeni. La lumina unui fulger, văzui odaia pustie, şi în faţă-mi lucea tot icoana aceasta. . . 
   Uşa chiliei se deschise cu zgomot şi Bănică intră repede şi speriat. 
   — Stăpîne, zise el, o ceată de oameni ne-a înconjurat toatăcurtea. Nu ştiu, hoţi fi-vor, sau alţi făcători de rele, dar, după numărul şi armele lor, nu s-arată să fie cu vreun cuget curat. 
   Un glas s-auzi strigînd d-afară: 
   — Deschideţi poarta la oamenii domniei! Bănică se plecă pe fereastră şi răspunse: 
   
   — Păsaţi-vă în cale! N-avem aci loc de găzduit! Însă Radu vru să-l oprească: 
   
   
   — Ci taci, moş Bănică; or fi călători şi i-a apucat noaptea pe drum. Nu voi, cît îi de săracă, să-mi fie casa închisă la cei nevoiaşi. Mergi de le deschide. 
   El încă bine nu sfîrşise, şi un glonţ de săneaţă reteză peretele de lîngă fereastră. Atunci s-auzi o larmă de oameni ce spărgeau porţile şi năvăleau cu grămada în curte. Radu scoase al său paloş, şi sluga puse mîna pe o puşcă. 
   — Acum, fătul meu, ori cu viaţa, ori cu moartea! Domnul să ne ajute! spuse bătrînul Bănică. 
   
   Tîlharii, într-această vreme, ca să-şi facă lumină în curte, dedese foc la şira de paie ce zbura cu flăcări spulberate de vînt; ei sparseră portiţa chindiei şi se urcau unul după altul pe scara învîrtită. Bănică trase cu puşca şi răsturnă pe cel din frunte, dar o mulţime de panduri băneşti, călcînd peste trupul tova-răşului mort, se repeziră cu săbiile goale asupra lui, şi bătrînul slujitor căzu înjunghiat pe pragul uşii. 
   Ancuţa sta îngenuncheată dinaintea icoanei. Ostaşii năvăliră în chilie, zbierînd cu turbare: 
   — Pe dînsul, copii! daţi de tot! 
   Paloşul Radului zbură un minut, făcînd roată împrejuru-i, dar săbiile şi lăncile îl înconjurau. Străpuns de toate părţile, arma îi pică din mînă, şi el căzu mort la pămînt. Groaznic fu ţipătul Ancuţei cînd ea se aruncă peste trupul sfîşiat al iubitului ei! 
   Un nor de fum umplu chilia; vîlvori de foc ieşeau pe gura vetrei, şi grinzile trosneau, scăpărînd ţăndări înflăcărate. Atunci icoana cea mare căzu din perete cu un răsunet lung şi tînguios! 
   Vîntul aruncase paie aprinse pe învelitoare, şi focul încinsese de toate părţile turnul. Pandurii se îmbrînceau şi se rostogoleau pe scară, cu ţipete şi cu zgomot, cătînd să scape din primejdia pojarului; ei fugeau care încotro găsea loc de fugă. 
   Toată noaptea arse chindia lui Socol; în murgul zorilor, o şiră de scînteie încununa a sa creastă, care şi ele se stinseră, una după alta. Cîteva zile însă mai în urmă, clădirea surpată încă fumega. 
   IV PUSTNICA 
   După ce Poarta turcească mazili din domnia Ţării Romîneşti pe Pătru Şchiopul, acest domnesc cocon, adus în Ţarigrad, fuse pus în lanţuri şi trimis surghiun la cetatea Conia1 din Anadol; dar maică-sa, îngrijată, alergase curînd în urma lui şi, cu mîinile pline de aur, ceruse înapoi pe fiul ei cel robit. Patruzeci mii galbeni (afară de tot atîţia ce adusese drept haraci al ţării), împărţiţi pe la viziri şi pe la curtenii de toată mînă, scăpară zilele ameninţate ale lui Pătru; dar un lucru, mai ales, întoarse spre dînsul voia vegheată a Sultanului, adică mărinimoasa predare a unei comori de o sută treizeci mii galbeni, care se dovedise adunaţi şi puşi la păstrare de neamul domnesc al Ţării Romîneşti. Împăratul se milostivi şi hărăzi zece mii dintr-înşii bătrînei Doamne; iar pe coconul ei îl opri în Ţarigard cu leafă din haznaua împărătească2, şi preste cîteva luni îi mai adăugă şi douăzeci aspri tain pe zi3 . 
    
   Cu atîta însă nu se mulţumea Chiajna; avînd un fiu pe scaun, ea sîrgui să-i agonisească şi celuilalt domnia vecină a Moldovei, de care se folosea pe acele vremi un Ioan Vodă, venetic armean1, pururea învrăjbit cu turcii; drept aceea, nu puţin lucra dînsa la pîra şi la osînda lui Ioan Vodă. În sfîrşit, la anul 1574, ea izbuti, prin uneltirile sale, să scoată carte de mazilie Domnului moldovenesc, şi-n locu-i să se orînduiască fiul ei Pătru2, care şi purcese din Ţarigrad, însoţit de oaste turcească. 
   Din partea sa, Ioan Vodă nu primi voios ca să se lepede de domnie, ci adunîndu-şi boierii şi ţara, le ceru jurămînt statornic ca să se lupte şi să moară împreună cu dînsul şi, începînd atunci gătirile de bătălie, trimise să poftească cu leafă pe cazaci ca să-i vină întru ajutor; iar aceştia, cum îs războinici şi-n veci gata a se amestecare în tot felul de vrăjbi şi de sfădiri, se adunară o mie două sute de oameni şi veniră la dînsul3. 
   Dincoace de Milcov, aflînd de neprieteneasca primire ce au să facă moldovenii frăţîne-său, Alexandru Vodă îşi strînse şi el oştirea şi se găti a purcede spre Moldova, în întîmpinarea lui Pătru4. Pe de altă parte, Doamna Chiajna, temîndu-se, într-aşa priincioase împrejurări, de vreo izbucnire protivnică în Ţara Oltului, unde în veci colcotea o duşmănie ascunsă asupra neamului domnesc, hotărî să dea însăşi o raită prin oraşele olteneşti, ca să îngrozească pe cutezători şi s-amăgească cu măguliri pe cei cu bună voie. 
   Ea trecu repede prin Slatina, prin Caracal, prin Craiova, şi găsi mai pretutindeni casele boiereşti pustiite; care nu pierise 
    1 Vornicul Ureche (n. a. ). 
     2 Cronicele romîneşti, Hammer (n. a. ). 
     3 Vornicul Ureche (n. a. ). 
     4 Constantin Căpitanul, <în Magazin istoric pentru> Dacia, I, IV (n. a. ). 
   
   de sabia slujitorilor domneşti, fugise în pribegie1; moşnenii ce mai rămăsese, împreună cu opinca, răbdau păsul ţării şi nici măcar aduseră jeluiri Doamnei. Ce-i bună romînului jeluirea, cînd urechea ce-l ascultă e totuna cu mîna ce-l apasă? Tace pînă ce Dumnezeu prinde într-o zi milă de dînsul, ori pînă ce însuşi se îneacă cu răbdarea, ş-atunci îşi face singur dreptate! 
   Chiajna-şi urmă, dar, în tihnă calea spre Cerneţi şi spre Ruşava. Ea călătorea într-un rădvan, care pe atunci era o largă cutie de lemn vopsit, scobită rotund şi aşezată, fără arcuri, pe un dric cu patru roate ferecate. Opt telegari înhămaţi ungureşte, d-a lungul, cu şleauri de curea subţiri şi întinse, purtau trăsura mai uşor ca vîntul. Erau tot căluşei rotunzi de Dobrogea şi bahmeţi2 zbîrliţi de Bugeac3, aleşi tot pătrărei şi cincărei4, negri la păr ca pana corbului, cu coadele lungi, cu coamele răsfirate, cu nara-n vînt, fugari neobosiţi ce abia atingeau, în buiestru, cu copita de ţărînă. Doi surugii flăcăiandri, cu mintene numai găitane, cu căciula moţată de oaie p-o ureche, cu mîneci albe, largi şi suflecate, îi mînau din călărie, săltînd uşor pe şei, chiuind vesel din gură şi plesnind din bicele lor ce se împleticeau, pe d-asupra capetelor, ca mii de şerpi încovoioşi. 
   Astfel zbura în cale Doamna Chiajna prin codrii din apusul Craiovei, şi începuse a înnopta cînd trăsura-i coborî într-o luncă 
    
   unde, printre carpeni stufoşi, printre des aluniş, se strecurau apele gălbenatice ale unui rîu; naintaşii trecuse apa prin vad, cînd, deodată, opintindu-se-n loc, începură a sforăi; ceilalţi cai le urmară pilda, şi într-un minut toate hamurile se-ncurca-se; bahmeţii se răsfirau în dezghinuri, săreau în două picioare, nechezînd speriaţi, cu urechea dreaptă, cu coama zbîrlită, nesupuşi frîului, neascultători glasului, stau încordaţi şi nu voiau să ia din loc. 
   — Dar ce, măre, să mai fie şi asta? strigau unii din drumeţi, ne-ncercaţi la seama cailor. Or că strechea a dat într-înşii? 
   — Ba aşa-s bahmeţii de la noi, răspunse cu mîndrie un bătrîn lipcan tătar din Bugeac, au sămînţă de Misir1, şi calul de la Misir miroase de departe unde-i vreun zid părăsit, şi sforăie a pustiu, nechează ca de groaza morţii. 
   Într-adevăr, pe malul învecinat, printre desişul mărunt al unui zăvoi de copăcei, se-nălţa pe albăstreala întunecată a cerului, un perete îngust şi negru, cu muchea surpată, cu laturile crăpate, fioros şi cobitor ca urma unui păcat în amurgul conştiinţei. Zgomotul alaiului domnesc deşteptase bufniţele şi liliecii, care, din crestăturile vechii zidiri, zburau fîlfîind în toate părţile, cu ţipete ascuţite. 
   — Cruce-ajută! şoptiră slujitorii între sine, cătînd să descurce hamurile cailor. Ce dărîmături să fie astea? Iar vreo mănăstire pîngărită de păgîni, arde-i-ar focul! . . . Ce ştii? ! . . . 
   — Ba-i, pare-mi-se, chiar chindia lui Socol, care au ars-o, mai anii trecuţi, pandurii, cînd au ucis şi pe Radu, feciorul lui. . . Aşa-i; vorbă e? Ia, tocmai aci era, în lunca Motrului. Cică, măre, c-a treia zi după ce a dat clădirea pojarului, a ieşit, noaptea, din pimniţi adînci, o stafie c-o icoană mare săpată în piept 
   
    1 Misir — Egipt, unde sunt cai arăbeşti (n. a. — 1894). 
   şi a apucat, ţipînd în patru părţi, de unde suflă patru vînturi, şi la răsărit, şi la miezul-zilei, şi la soare-apune, ş-apoi şi-a ales cale spre steaua nopţii, şi s-a dus, măre, s-a dus tot încolo, în fundul iernii, unde-s troiene de ninsoare ca munţii. . . 
   — Vezi, d-aia nu s-a mai pomenit d-atunci să fie oameni cu şederea pe locurile acestea! Au băjenerit toţi rumînii de spaimă! 
   — Auzi, măre bădiţă! adăugară cu mirare ascultătorii; şi, fiindcă în vremea povestirii hamurile se aşezase în bună orînduială, slujitorii apucară caii de dîrlog, îi trecură, făcîndu-şi crucea, pe dinaintea dărîmăturilor, ş-apoi surugiii, plesnind din bice, strigară cu glas ascuţit: „I! hai să meargă! ! ! “ şi toată ceata în goana mare porni înainte. 
   
   De auzise Chiajna ceea ce se vorbise, cine poate şti? Destul e că chipu-i rămase neclintit, fruntea-i tot încreţită, ochirea-i tot straşnică, dinţii-i tot încleştaţi. 
   La Cerneţi, la Ruşava, ş-apoi la Tîrgu-Jiului cercetările sale avură acelaşi sfîrşit; pretutindeni ea găsi o aromire nepăsătoare, din acelea ce zic: „Să n-aibi teamă! “, şi adesea ascund un jăratic. Se îndreptă apoi spre Vîlcea, ca de acolo să se-ntoarcă, pe sub muscele, la locul unde se adunase la tabără fiii săi. 
   Drumul ce merge prin munţi, din Gorji spre Rîmnicul Vîlcei, la depărtare cu vreo două ceasuri de acest oraş, apucă d-a lungul printr-o vale largă, prin care curge, pe o îngustă matcă aşternută cu pietriş gros, pîrîul numit Otăsăul1. Ai zice că apele sale limpezii se joacă cu veselie în răsfăţate încovoieturi, uneori strecurîndu-se binişor prin iarba deasă şi măruntă a luncii, alteori alergînd cu pripă d-a curmezişul văii, de la un 
    1 Acolo s-a zidit, mai pe urmă, în vale, Mănăstirea Dintr-un Lemn, şi sus pe munte, Schitul Surpatele (n. a. ). 
   mal pînă la altul, ca suveica pe iţele războiului. D-a stînga rîului sunt dealuri pe care cresc amestecaţi brazi şi paltini, frasini şi mesteceni; de cealaltă parte, munţi cu înalte piscuri îşi arată coastele lor aprigi, rîpoase şi surpate, ce se destind ca un vechi perete de uriaşi, mîncat de umezeală şi de putregai. 
   Într-o seară, luna, înaintînd liniştit pe din dosul acelor negre vîrfuri sfărîmate, întuneca cu umbrele lor prelungite adînca vale, ş-apoi iar, uneori scăpînd printre surpături, razele ei sticleau, ca pietre scumpe, pe valurile pripite şi colcotoase ale micului pîrîu. 
   Era linişte pretutindeni cînd începu a răsuna, cu un vuiet depărtat, treapătul cailor ce purtau şi însoţeau rădvanul Doamnei Chiajne. 
   Un lipcan alerga înainte, ca să cerce drumul şi să deschidă calea; calul său, ce în goana mare se aşternea drumului ca suflarea de vînt pe iarba de pe cîmp, fugea scăpărînd din co-pită şi, pe tot minutul, muindu-şi gleznele în valuri, străbătea matca şerpuită a Otăsăului. Deodată, la un mal, agerul dobitoc se opri sforăind; iar călăreţul, auzind în preajmă-i un geamăt slab şi sfîrşit, zări, sub o rază trecătoare a lunii, chipul sau, mai bine, umbra unei fiinţe albe şi uscate ce zăcea azvîrlită pe malul verde al rîuleţului. Trupul ei despuiat, ce abia-l înveleau nişte ţoale sfîşiate, părea zdrobit; mîinile şi picioarele-i slabe şi lîncede, căutînd poate în răcoarea rîului ceva înviere, pluteau pe d-asupra apei ca frunze-ngălbenite de toamnă; capu-i obosit căzuse pe pietrişul din matcă, şi pletele-i răsfirate se scăldau furate de valuri. 
   Aprodul gonaci se opri dinaintea acelei iezme ce semăna mai mult cu un morman de oase, şi îndată în urmă-i sosi tot alaiul domnesc. Toată gloata drumeţilor, pînă chiar şi Doamna, se coborîră din rădvan şi de pe cai şi se apropiară de locul unde se afla nenorocita fiinţă; toţi, făcîndu-şi cruce, priveau cu o miloasă spaimă acel trup sfărîmat, în care suflarea semăna cu cea din urmă vapăiere a candelei ce se stinge. Iar ea, dinaintea unei aşa zgomotoase adunări, deschise încetinel pleoapele sale afundate: ochii ei, mari şi holbaţi, se sticliră, cu o nespusă durere, către malul drept al vîlcelei, şi trupu-i întreg, prin nişte uşoare tresărituri ale nervilor, părea c-ar vrea, c-ar cere să se tragă spre un loc dorit. 
   Acel loc era o măgură verde, cu muchea lată şi rotundă, pe care crescuse, din veacuri depărtate, un bătrîn stejar, sub al cărui lat frunziş se umbrea tot dealul; nu departe de dînsul, un plop străbun îşi înălţase spre nori creştetul semeţ. Amîndoi, ca doi fraţi sărmani şi năpustiţi, crescuse singuratici p-acel costiş; amîndoi de mari de veacuri, se luptase-mpreună cu criveţele şi cu vijeliile; amîndoi, în sute de rînduri, scuturase-mpreună cînd vesela frunză, cînd trista zăpadă; amîndoi se unise ca să fie, în pustiu, lăcaş milostiv al păsărior cerului, umbrar răcoritor al turmelor zăbuşite, adăpost binecuvîntat al călătorului obosit! 
   Spre dînşii acum se îndrepta stăruita dorinţă, suspinul cel din urmă al neputincioasei acele fiinţe. 
   Un om o luă, dar, în braţe, şi ceilalţi toţi îl urmară suind dealul în faţa vechiului stejar; dar cu cît mai mult se apropiau, o zare de lumină neobicinuită, care sub razele lunii creştea ca un luceafăr albicios, ca o pară de foc luminoasă, părea că iese din sînul bătrînei tulpini. O sfîntă groază cuprinsese toate inimile; dar împinşi ca de o putere căreia nu-i puteau sta împotrivă, ei înaintau uimiţi de raza lucioasă ce-i trăgea spre sine şi le sorbea vederile. Cînd ajunseră pe muchea măgurii, drept în faţa stejarului, toate în preajmă erau scăldate în lumină, toate străluceau ca într-o senină vîlvoare; iar în tulpina găunoasă a copacului, împresurată de raze argintii, domnea, ca-ntr-un cerc de slavă cerească, chipul înnegrit al Maicii Domnului, ţinînd în braţul stîng pe mîntuitorul său prunc. 
   — Maică Preacurată! strigă atunci pustnica, ce-n faţa icoanei părea că-şi dobîndise un viers ce suna mai tare, mai dulce decît glasurile omeneşti, Maică Preacurată! Maică fără pată! Tu, care ai încercat numai durerile inimilor lumeşti şi care pînă acum nu te-ai îndurat a-mi ierta cîteva zile risipite în dezmierdările vieţii! Tu, care ai privit fără jale sfîşierile inimii mele, cînd singuru-mi p-această lume şi mult-iubitu-mi sprijin a căzut jertfă sub mîna mohorîtă a ucigaşilor! Tu, care m-ai călăuzit prin poteci spinoase, pe sloiuri de gheaţă, cînd, cu sfînta-ţi icoană în braţe, am colindat, aiurind, plaiurile şi cîmpiile! Tu, care m-ai adus subt această sfinţită tulpină, într-acest sălbatic sălaş de pustnicie, în care sufletu-mi dăulat şi zdrobit de răstrişte, în zadar cată odihna şi, pururea, ca o milostenie, îţi cere scurtarea ticăitelor mele zile! Tu, deci, care, şi de am păcătuit, şi de am fost culpeşă ţie, m-ai osîndit după mulţimea vinilor mele! Acum, cerească stăpînă, inima îmi spune că înduratu-te-ai în sfîrşit de mine şi ai apropiat ceasul dorului meu! . . . Acum, dar, mă-nchin la poalele tale cu jeluiri, cu rugăminte, cu lăcrimări, nu doară ca să-mi cei vreo cerească răsplată — căci ce va fi partea mea dincolo de zburd-această lume e în sînul tău ş-al Domnului, şi cu voioasă bucurie îl voi primi! . . . — ci, Maică milostivă, tu care ai fost mumă ş-ai pătimit de păsul fiului tău, fie-ţi milă şi-mblînzeşte, alină şi spală orice duh de mînie în inima mumei ce m-a purtat pre mine, nevrednica, în sînul ei, şi la picioarele căreia mă plec acum, ca şi dînsa, cu milostivire, ca tine, să uite greşalele nesocotitei sale fiice! . . . În ceasul acesta, care e al meu cel din urmă, iartă-mă, maică, deşi mult ţi-am greşit eu ţie în viaţă! iartă-mă, căci cu amarnice dureri am ispăşit, vai! şi eu, păcătoasa-mi rătăcire! . . . 
   Rostind cu o cucerită şi-nfocată căinţă aceste din urmă cuvinte, sărmana pustnică se prăvălise cu fruntea în ţărînă dinaintea Doamnei Chiajne. 
   Acea vedenie strălucitoare a unei sfinte icoane în mijlocul nopţii ş-al pustietăţii, acea dureroasă destăinuire a unei aşa jalnice soarte, acel glas prorocesc ce vestea moartea vecină a fiicei sale, făcură să clipească sub geana încruntată a Chiajnei 
   o umbră de îndurare; dar freamătul milei nu se coborîse încă pînă în inima-i oţelită, cînd, deodată, un nor repede şi negru trecu cobitor preste faţa lunii. Lumina icoanei deodată se stinse, şi întunericul se răspîndi jur-împrejur. 
   Cumplita mumă se-ntoarse atunci cu o fieroasă iuţeală şi, grăbind pasul spre vîlcea, strigă c-un glas aspru: 
   — Nainte, copii! . . . Vinovatul împietrit în rele fuge chiar şi de umbra mustrării! 
   Într-o clipă, Chiajna se suise-n rădvan, şi tovarăşii ei, 
   
   înfioraţi de sunetul oţelit al glasului ei, ajunsese departe, gonind în urma rădvanului, cînd începură să simtă mustrarea în cugetele lor, biruite de ne-mblînzita lor stăpînă. 
   . . . . . . . . . . . . . . . . 	. . . . . . În valea Otăsăului, cîteva slabe suspine, pierdute printre şuierătura frunzelor ce se legănau în adierea dimineţii, dovediră suferinţele cele din urmă ale nenorocitei pustnice. Muritoarele despuieri ale Domniţei Ancuţe, căzute chiar la poalele sfintei icoane, în sălbatica chilie ce-şi găsise ea în scorbura străbunului stejar, fură acoperite de frunzele ce le spulberă crivăţul de toamnă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   Mulţi ani în urmă ciobanii găsiră tot acolo icoana Maicii Domnului, ce se zice a fi una din cele şapte de Luca Evanghelistul zugrăvite, şi chiar în tulpina bătrînului copac ei scobiră bisericuţa cea veche a mănăstirii zisă „Dintr-un Lemn“1 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   Pe cînd Doamna Chiajna îşi urma ispititoarea colindă peste Olt şi prin Ţara de Sus, tinerii ei feciori domneşti, însoţiţi, unul de oaste pămînteană şi de ajutorinţe ungureşti, altul de turcii ce i se dase ca să-l aşeze pe scaunul năzuit al Moldovei, se întîmpinase în ocolul Focşanilor şi se lăsase cu taberele lor amestecate la satul Săpăţeni, pe lunca înfrăţitoare a Milcovului2. Doamna mumă îi ajunse acolo, purtînd în sufletu-i măcinat 
   o îngrijată presimţire care, sub aspra-i fălnicie, se vădea printr-un neastîmpăr fioros. Ea căta în zadar să-şi potolească neodihna cu nădejdea isprăvilor viitoare; oştirile împrejuru-i, multe şi vegheate, i se păreau molatice şi nevoioaşe. Un neîncetat 
    1 Tradiţiunea zice că icoana cea mare de la Mănăstirea Dintr-un Lemn a fost de mai multe ori mutată, şi s-a întors singură la locul unde era clădită mănăstirea (n. a. ). 
   Aceasta e legenda. Adevărul ni-l spune tot Odobescu, în jurnalul călătoriei de studii pe care a făcut-o în anul 1860 pe la mănăstirile din Ţara Romînească, de unde aflăm că icoana miraculoasă, din naraţiune, a fost lucrată „cînd cu Constantin Brîncoveanu Voievod sau cu Matei Basarab“, deci cu o sută de ani după vremea cînd au trăit, în povestire, Radu Socol, Domniţa Anca şi apriga Doamnă Chiajna, şi că de-ntors „s-a întors“, într-adevăr, adusă de călugări, la Mănăsrirea Dintr-un Lemn, după ce „în vremile răzmiriţilor trecute“, fusese purtată din loc în loc: „cînd cu Tudor Vladimirescu, o dusese la Pătrunsa, iar cînd cu Cîrjaliul < adică în timpul represiunii otomane împotriva eteriştilor, la 1821 >, a dus-o în peşteră la Bistriţa, unde s-a afumat de focul ce-l făcea pustnicul în peşteră“. (Cf. A. I. Odobescu, Însemnări despre monumentele istorice din judeţele Vîlcea şi Argeş — Călătorie făcută în 1860, din însărcinarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în Convorbiri literare, LXVII, nr. 7—9, iulie septembrie 1934, p. 678. ). 
     2 Constantin Căpitanul (n. a. ). 
   susur de tainică trădare îi şoptea la auz; mintea-i se muncea cu tot felul de bănuieli. Ziua, ea colinda fără repaos tabăra, vrînd să încerce credinţa ostaşilor, să învie, ca odinioară, bărbăţia în inimile lor; dar iazma neîncrederii o urmărea pretutindeni, şi viersul îmbolditor îi pierea pe buză; apoi iar, în tăcerea nopţii, în veci deşteaptă şi frămîntată de griji, ea trăgea cu urechea la strigările prelungite ale străjilor depărtate, şi adesea, cuprinsă de o nedumerită temere, alerga să pîndească la perdeaua corturilor unde se odihneau în visuri de izbîndă fiii săi, uneltele nesăţioasei sale mîndrii. 
   Dimpotrivă, aceşti doi tineri, bizuindu-se cu încredere pe reazemul lor ostăşesc, pe părtinirea soartei şi pe toate voioasele închipuiri ale juneţii lor, petreceau zilele în vesele ospeţe, benchetuind cu boierii şi purtătorii oştii lor şi gata a purcede asupra lui Ioan Vodă, dacă nu i-ar fi amînat din zi în zi îngrijatele presimţiri ale Doamnei mumei lor. 
   Într-astfel de felurite aplecări se afla tabăra frăţească a fiilor lui Mircea, cînd sosi ştirea cum că boierii moldoveni, temători a se vedea pe viitor înstrăinaţi de la mila noului Domn, ar fi hotărît să părăsească relei sale soarte pe vechiul lor stăpînitor şi are să vină, mînaţi de Dumbravă vornicul, ca să se închine lui Pătru Voievod1. Această veste umplu tabăra de bu-curie; cu nădejdea viitoarei împăciuiri, străjile se ridicară, vegherea se desfiinţă, caii se sloboziră la păşune, armele se aşezară în snopi; toate se pregăteau pentru o obştească înfrăţire. Doamna Chiajna însă, care nu privise cu suflet liniştit acea nesocotită risipire a tuturor mijloacelor de o grabnică apărare, cu cît se apropiau moldovenii, mai cu dinadinsul stăruia ca tinerii Domni să se ţină în lături, cu bună şi zdravănă pază. 
   Norocul lor voi ca, înduplecaţi de nepregetata rugăciune a 
    1 Cronicele romîneşti (n. a. ). 
   mumei lor, dorinţa acesteia să fie împlinită, şi ca dînşii amîndoi să lipsească din cortul lor în ceasul cînd moldovenii se iviră dinaintea taberei munteneşti. 
   Într-adevăr, Dumbravă vornicul descălecă în faţa şatrei domneşti, însoţit d-o gloată năprasnică de boieri şi de slujitori, purtînd nu veşminte de sărbătoare, nici zîmbetul smerit al supunerii, ci podoaba oţelită a unei zile de harţă şi semeaţă căutătură a unei biruinţe lesnicioase. 
   Osebit de aceea se zăreau în depărtare oştiri numeroase, care, după caii lor mărunţei şi păroşi, după largii lor şalvari roşii, după chiverele lor ţuguiate, după cîntările lor prelungite şi după naltele lor suliţe ce luceau la soare ca spicurile pe holdă, lesne se cunoşteau că sunt pîlcurile de cazaci, venite, sub povăţuirea lui Sfirski, în ajutorul lui Ioan Vodă1. 
   Chiajna, care-ntr-această grea prilejire ştiuse a întipări pe chipu-i făţarnic o senină şi rece mîndrie, adăsta pe boierii moldoveni într-un falnic cort rotat de covor alb, cusut cu fir şi legat jur-împrejur cu ţăruşi poleiţi. 
   Dumbravă vornicul intră în fruntea tovarăşilor săi; el era un voinic nalt şi spătos, purtînd o ţurcă de blană flocoasă ce ascundea capu-i ras, din creştetul căruia o singură şuviţă de păr atîrna în jos pe ceafa-i lată şi vînoasă; era îmbrăcat cu un mintean de urs lăţos şi-ncins cu o curea de care sta aninată o ghioagă năstrujită cu dinţi de fier, adevărat baltag de uriaş. 
   — Unde-s puii de năpîrcă? . . . strigă el cu glas răguşit, intrînd în cort cu mîna în şold. Le-a sosit ceasul pieirii! halal di ei, fîrtaţi! 
   — Pare-mi-se că-n beţie ţi-ai pierdut cumpătul vorbei, jupan vornice, rosti Doamna, înstrunîndu-şi mînia, ori pesemne c-ai mintea ca de prunc într-atîta trupeşie! 
   
   — Taci, muiere, nu bîrfi! răspunse Dumbravă, nu doară c-aţi 
    1 Vornicul Ureche (n. a. ). 
   socoti voi că-i Moldova ţară di jac, să ni joace ca pi urs o mişa pripăşită pi la munteni şi doi ficiori di lele fărmecaţi, doi lingăi nătîngi, ce li pute botu a lapte? ! . . . N-avem noi nevoie di Domn muntean. Munteanul îi om viclean; nu-i ca moldovanul, ortoman, şi dănos la mînă, şi la suflet fălos1. . . Hai, voinici, drăguţii mei, daţi năvală di mi-i prindeţi şi mi-i legaţi cole, cot la cot, să-i ducem poclon lui Ioniţă Vodă, ca doi berbecei di Armindean2! 
   — Cîini neruşinaţi, liftă rea! . . . strigă Chiajna, spumegînd de turbare; dar Dumbravă nu-i dete vreme să urmeze zadarnicele-i sudălmi, ci, desprinzînd ghioaga de la brîu, o-nvîrti de cîteva ori cu braţu-i vîrtos, ş-apoi, glăsuind un groaznic blestem, o azvîrli drept în capul înfuriatei Doamne. 
   Chiajna căzu răsturnată pe spate, ş-atunci îndată, cu ochii sîngeraţi, cu fălcile căscate, încercă să se ridice în ghenunchi, să se sprijine pe palme, să rostească un cuvînt; dar abia putu să iasă din gîtleju-i năbuşit vorbele: „Domnii! feciorii mei! . . . “ ş-o înecă sîngele ce curgea şiroaie din tot capu-i găurit de ţinte. Trupu-i se zvîrcoli cu scrîşniri de dinţi, săltă încă de cîteva ori, se rostogoli cu creştetul în ţărînă, se zgîrci şi se întinse în cîteva încordături dureroase, ş-apoi căzu înţepenit într-o baltă de sînge. 
   În vremea aceasta moldovenii şi cazacii deteră jaf taberei romîneşti: fugeau muntenii care unde putea. Alexandru Vodă nimeri să scape la Cetatea de Floci; Pătru se opri din fugă la Brăila. Ioan Vodă intră în Ţara Romînească şi făcu Domn pe un Vintilă; dar peste cîteva luni, soarta se schimbă. Ioan Vodă muri robit la turci; Alexandru îşi dobîndi iarăşi tronul, şi Pătru Şchiopul domni la Moldova lăudat şi iubit de toată obştea3. 
   Bucureşti, 1860 
     1 Din balada Gruie Grozăveanu (n. a. ). 
     2 Sărbătoarea de la 1 mai (n. a. ). 
     3 Constantin Căpitanul, Şincai, Engel şi alţii (n. a. ). 
   
     95
   
  PSEUDO-KUNHGETIKOS 
  EPISTOLĂ SCRISĂ CU GÎND SĂ FIE PRECUVÎNTARE LA CARTEA Manualul vînătorului 
   DOMNULUI C. C. CORNESCU 
   Amice, 
   Cînd mi-ai dat mai întîi să citesc manuscriptul tău, intitulat Manualul vînătorului1, ai arătat dorinţa ca să-i fac eu o 
    
     97
   precuvîntare. Mai apoi ţi-ai luat seama şi m-ai scutit de această măgulitoare sarcină. 
   În cazul din urmă, rău nu te-ai gîndit, căci eu, după ce am răsfoit cartea ta, m-am luat în adevăr cu plăcere pe urmele tale de vînător; dar, pe cînd tu te ocupai cu gravitate a-ţi alege cea mai bună puşcă, a o încărca cu cea mai potrivită măsură, a o îndrepta pe cea mai nimerită linie; pe cînd tu dresai, de mic şi cu o minunată răbdare, pe prepelicarul tău, ca să asculte la semnalele consacrate: Pst! Pil! şi Aport! ; pe cînd tu, în fine, studiai cu luare-aminte caracterele fizice şi etice ale celor mai obicinuite subiecte însufleţite de vînătoare, eu, ca un nevînător ce sunt, m-am apucat să colind răstimpii şi spaţiile, căutînd cu ochii, cu auzul şi cu inima, privelişti, răsunete şi emoţiuni vînătoreşti. 
   Colindînd, m-am rătăcit, şi iată-mă abia acum ajuns din fantastica-mi călătorie cu un sac aşa îngreuiat de tot felul de petice şi de surcele, adunate de pretutindeni, încît nu mai cutez, Doamne fereşte! nici chiar eu însumi să-l arunc în spinarea Manualului tău. 
   Am luat dar pretenţioasa hotărîre a le deşerta într-un volum osebit, ce-l voi tipări numai pe seama lor, şi care, subt un titlu pedantesc şi archaic, spunînd vînătorilor numai lucruri ce sunt 
    
   cu totul de prisos artei lor, va întocmi un fel de Falş tractat de vînătorie,  în opoziţiune făţişă cu Manualul tău, care, deşi mai scurt, este însă, fără îndoială, cu mult mai folositor celor care vor să înveţe ceva cu temei. 
   Dar mai nainte de a pune sub tipar, m-am simţit, amice, ca şi dator să-ţi trimit ţie prinosul acestui vraf de pagini manuscrise, pe care, bune sau rele, le datorez numai primului tău îndemn amical. 
   Primeşte-le precum îţi vor place; dar crede, totuşi, că, deşi îţi vin acum cam ca fuiorul popii, ele purced dintr-o afectuoasă pornire a celui care de mult este 
   al tău prieten, 
   Bucureşti, 7 mai 1874 
   
   
  
     99
         
   I SĂ MĂ ÎNCURC OARE ŞI EU ÎN CALEA VÎNĂTORILOR? 
   — CARTEA TA ŞI PRECUVÎNTAREA MEA. — UTILE DULCI SAU SOSII 
   ŞI DOMNUL SOCEC. — CE ZICE NIMROD DESPRE PODAGRA MEA. ARCADIA PE CÎMPUL BĂRĂGANULUI. — DE LA MOŞ DORU, DREPT ÎN PUSTII. — LA CONAC! — VAI DE BIETUL GOGOL, CE ERA SĂ PAŢĂ! 
   Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea romînească ce tu ai compus sub titlul de Manualul vînătorului şi, după citire, să-mi şi dau părerea asupră-i. 
   Pentru atîta încredere, nu am cum să-ţi mulţumesc; dar, teamă-mi e că, acordîndu-mi mie o aşa amicală şi linguşitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine, o, iscusite vînătorule! 
   Oare nu ştiai, sau că ai uitat, cum că la vînătorie, ca şi la multe altele, eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu, carele, văzîndu-se luat în răspăr de babele satului pentru izbînzile ce făcuse cu puşca dimineaţa, în bătătură, se apăra în dulcea limbă a poeziei şi ţinea una că: 
   De e curcă, 
   Ce se-ncurcă
   La revărsatul zorilor
   În calea vînătorilor? 
   
   Istoria nu adaugă mai departe dacă păgubaşele s-au mulţumit numai cu această armonioasă desdăunare, precum, în altă 
    
   împrejurare, fusese silit să facă simigiul cel cu tocmeala, care, pentru plăcintele mîncate, rămase bun plătit numai cu cîntecelul dascălului Caracangea: 
   Deschide-te, punguliţă, Să plăteşti plăcinţelele; 
   cîntecel care, fără îndoială, este, în privinţa regulilor prozodice, cu mult mai prejos de ingenioasa improvizaţiune a vînă-torului de curci. 
   Vezi să nu paţi şi tu ca simigiul, şi de unde, cu drept cuvînt, te aşteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prin laude meritate, pentru toate cercetările serioase, pentru toate observaţiunile adînci, pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta, să nu capeţi de la mine decît un encomion fluturatic şi fără temei, psalmodiat şi acela pe drîng sau cîntat din frunză. 
   Dreptul lui Dumnezeu, în asemenea caz, şi adică dacă critica mea va fi, precum este şi lesne de prevăzut, nedemnă şi nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, ruşinea va rămînea numai pe seama mea, căci este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor şi ziselor sale, şi nu numai vînătorii ştiu cum că „toată pasărea pe lume, pe limba ei piere“. 
   Fie acestea zise din capul locului, ca nu cumva să se întîmple ca vreunui cititor, scîrbit îndată de urîtul precuvîntării, să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei, tratată cu seriozitate şi cu ştiinţă-de-cauze, de către conştiinţiosul autor. 
   Mă grăbesc a declara că acel cititor va fi adevăratul păgubaş, căci, dacă nu ştie regulile vînătoriei mai bine decît mine şi voieşte cu toate acestea să le înveţe, el pierde cea mai bună ocaziune de a se instrui, citind o carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicii şi reţetele greţoase ale medicinii veterinarii sunt mai peste tot locul foarte binişor furişate printre 
  
     101
   o mulţime de noţiuni istorice, de povăţuiri înţelepte şi de fapte interesante, care pot să placă şi să folosească oricărui cititor. 
   Ca să fiu, dar, drept şi să te pun îndată la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ţi vină de pe urma cuvintelor mele, recunosc, iubite autorule, că, deşi tu n-ai avut de gînd, ca liricul nostru străbun Oraţiu1, să arăţi poeţilor din viitorime poteca cea bună, însă tot ai ştiut, chiar şi în materie de vînătorie, să urmezi părinteştile lui poveţe, luînd drept deviză tăcută a scrierii tale, faimoasele lui versuri din Arta poetică: 
      
   Îţi urez ca să se poată aplica cărţii tale şi exametrii următori, în care sper că domnul Socec3, carele în asemenea caz ar primi desigur să-ţi fie editor, nu va fi supărat a se vedea înlocuind, chiar cu prejudiţiul regulilor prozodiei latine, pe anticii domniei-sale quasi-omonimi şi colegi în librărie, fraţii Sosii4 din Roma: 
    
    
   Dar de vreme ce, pornindu-mă a-ţi vorbi despre vînătoare, mă văz fără veste pribegind pe răzoarele literaturii, mulţumeşte-te, te rog, amice, ca în loc de o analiză scrupuloasă a Manualului tău, în loc de o apreţuire a meritelor ce el va şti neapărat şi cu mai bun succes să destăinuiască la ochii oamenilor de ştiinţă şi de specialitate, într-un cuvînt, în loc de ceea ce mi-ai cerut, mulţumeşte-te, zic, să-ţi spun aci numai în ce chip, cum şi ce fel, imaginaţiunea, sufletul şi mintea mea au putut aievea să-şi însuşească plăcerile şi farmecul artei pe care tu, cel dintîi, o predai astăzi cititorilor romîni, înjghebată în reguli mai mult sau mai puţin riguroase. 
   Daca chiar în anii tinereţii, pe cînd trupul — le bête (vita), cum zice Xavier de Maistre2 — s-avîntă mai lesne după zburdările inimii, dacă pe atunci chiar, gusturile-mi stătătoare şi trîndava-mi fire nu m-au iertat să deviu vînător, apoi d-acum înainte ce speranţă să-mi mai rămînă? mai ales cînd, pe toată ziua, junghiurile în picioare şi podagra îmi chezăşuiesc, pentru restul vieţii, cea mai nerevocabilă patentă de incapacitate în deprinderile sprintene şi obositoare ale vînătoriei. 
    
  
     103
   Vorbă curată! nici un al doilea Nimrod, vînătorul biblic1, nici un al doilea sfînt Hubert, vînătorul minunat al creştinilor2, eu unul n-am să mă fac. Trebuie să renunţ cu totul la aşa falnice năzuiri, şi chiar dacă deasa citire a cărţii tale ar aprinde în mine un asemenea dor semeţ, nevoia ar cere ca să-l potolesc îndată şi să mă hotărăsc a rămînea, şi în viitor, din ceata acelora care, cînd văd cloşca păscînd bobocii de raţă pe malul bălţii, se miră zicînd: 
   Să fie raţă? — Măsa găină! Să fie găină? — Botul lătăreţ! 
   Dar însă, şi eu am crescut pe cîmpul Bărăganului! Et in Arcadia ego! 3. Şi eu am văzut cîrdurile de dropii, cutreierînd cu pas măsurat şi cu capul aţintit la pază, acele şesuri fără margine prin care aerul, răsfirat în unde diafane subt arşiţa soarelui de vară, oglindeşte ierburile şi bălăriile din depărtare şi le preface, dinaintea vederii fermecate, în cetăţi cu mii de minarele, în palate cu mii de încîntări. 
   Din copilărie, şi eu am trăit cu tămădăienii, vînători de dropii din baştină, care neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan, pitulaţi în căruţele lor acoperite cu covergi de rogojină 
    
   şi, mînînd în pas alene gloabele lor de căluşei, au dat roată, ore, zile şi luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi, cărora ei le zic mitropoliţi, sau cînd aceştia, primăvara, se înteţesc în lupte amoroase, sau cînd, toamna, ei duc turmele de pui să pască ţarinele înţelenite. 
   Eu n-am uitat nici pe răposatul Caraiman, veselul şi priceputul staroste al vînătorilor tămădăieni, carele putea să înghită în largile sale pîntece atîtea vedre cît şi o butie de la Dealul Mare, nici pe iscusitul moş Vlad, în căruţa căruia ai adormit tu adesea, pe cînd el, cu ochi de vulpe, zărea creştetul delicat al dropiei mişcînd printre fulgii coliliei, nici pe bietul Gheorghe Giantă, cel care, cu o rugină de puşcă pe care orice vînător ar fi azvîrlit-o în gunoi, nimerea mai bine decît altul cu o carabină ghintuită, şi care pe mine, nemernicul, m-a dus de multe ori cu vînat, la conacul de amiazi. 
   În cartea-ţi plină de reguli tehnice şi de învăţături doctrinarii, tu vorbeşti, amice, cu despreţ superb despre toate acele petreceri cinegetice, în care vînătorul n-are nevoie să umble pe jos, să caute vînatul ajutat de cîinele său şi să lovească fiara sau pasărea în fugă ori în zbor. Nu tăgăduiesc; în principiu trebuie să aibi dreptate. Dar ce-i faci firii? căci mie unuia, dacă cumva mi-a plăcut vreo vînătoare, apoi a fost tocmai din acelea în care picioarele şi mîinile au mai puţin de lucrat. 
   Şi-n adevăr, să şedem strîmb şi să judecăm drept: oare ce desfătare vînătorească mai deplină, mai neţărmurită, mai senină şi mai legănată în dulci şi duioase visări, poate fi pe lume decît aceea care o gustă cineva cînd, prin pustiile Bărăganului, căruţa în care stă culcat abia înaintează pe căi fără de urme? Dinainte-i e spaţiul nemărginit; dar valurile de iarbă, cînd înviate de o spornică verdeaţă, cînd ofilite sub pîrlitura soarelui, nu-i insuflă îngrijarea nestatornicului ocean. În depărtare, 
  
     105
   pe linia netedă a orizontelui, se profilează, ca muşuroaie de cîrtiţe uriaşe, movilele, a căror urzeală e taina trecutului şi podoaba pustietăţii. De la movila Neacşului de pe malul Ialomiţei, pînă la movila Vulturului din preajma Borcei, ele stau semănate în prelargul cîmpiei, ca sentinele mute şi gîrbovite sub ale lor bătrîneţi. La poalele lor cuibează vulturii cei falnici cu late pene negre, precum şi cei suri al căror cioc ascuţit şi aprig la pradă răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite şi golaşe. E groaznic de a vedea cum aceste jivine se reped la stîrvuri şi să îmbuibă cu mortăciuni, cînd, prin sohaturi, pică de bolesne cîte o vită din cirezi! 
   Dar căruţa trece-n lături de acea privelişte scîrboasă; ea înaintează încetinel şi rătăceşte fără de ţel, după bunul-plac al mîrţoagelor arominde sau după prepusul de vînat al tămădăianului căruţaş. 
   De cu zorile, atunci cînd roua stă încă aninată pe firele de iarbă, ea s-a pornit de la conacul de noapte, de la coliba unchiaşului mărunt, căruia-i duce acum dorul Bărăganul întreg1 
   — şi tocmai cînd soarele e d-asupra amiazului, ea soseşte lalocul de întîlnire al vînătorilor. Mai adesea acest loc e o cruce de piatră, strîmbată din piua ei, sau un puţ cu furcă, adică o groapă adîncă de unde se scoate apă cu burduful. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornăţele, în miezul lui, ca să găseşti cîte o mică dumbravă de vechi tufani, sub care se adăpostesc turmele de oi la poale, iar mii şi mii de cuiburi de ciori printre crăcile copacilor. În orice alt loc al Bărăganului, vînătorul nu află alt adăpost, spre a îmbuca sau a dormi ziua, decît umbra căruţei sale. Dar ce vesele sunt acele 
    
   întruniri de una sau două ore, în care toţi îşi povestesc cîte izbînzi au făcut sau mai ales erau să facă, cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc şi cum, în sfîrşit, s-a făcut nevăzută în zboru-i prelungit. 
   După repaos, colinda prin pustii reîncepe cu aceeaşi plăcere. Vînătorul, împrospătat prin somnul, prin mîncarea şi prin glumele de la conac, se aprinde din nou de ispita norocului; el cu ochii caută vînatul, cu gîndul zboară poate către alte doruri; dar simţirile-i sunt în veci deştepte; inima-i vegheată este mereu în mişcare, şi urîtul fuge, fuge departe, dincolo de nestatornica zare a nemărginitei cîmpii. 
   Cînd soarele se plecă spre apus, cînd murgul serii începe a se destinde treptat preste pustii, farmecul tainic al singurătăţii creşte şi mai mult în sufletul călătorului. Un susur noptatic se înalţă de pre faţa pămîntului; din adierea vîntului prin ierburi, din ţîrîitul greierilor, din mii de sunete uşoare şi nedesluşite se naşte ca o slabă suspinare ieşită din sînul obosit al naturii. Atunci, prin nălţimile văzduhului, zboară, cîntînd ale lor doine, lungi şire de cocori, brîne şerpuinde de acele păsări călătoare, în care divinul Dante a întrevăzut graţioasa imagine a stolului de suflete duioase, de unde se desprinde, spre a-şi deplînge răstriştea, gingaşa lui Francescă1: 
    
    
  
     107
      
   Dar cîte una-una, căruţele sosesc la tîrla sau la stîna unde vînătorii au să petreacă noaptea; un bordei acoperit cu paie — trestia şi şovarul sunt scumpe în Bărăgan — cîteva saiele şi olumuri pentru vite, o ceată de dulăi ţepeni lătrînd cu învierşunare, şi, în toată împrejmuirea, un miros greu de oaie, de ceapă şi de rachiu, iată adăpostul şi streaja ce le poate oferi baciul de la Rădana sau cel de la Renciu. Din acestia cată vînătorii să-şi întocmească culcuş şi cină, dacă cumva n-au avut grijă a-şi aduce aşternut şi merinde în căruţe. Pe cînd însă, pe sub şure şi la vatra bordeiului, ospăţul şi paturile se gătesc, după cum pe fiecare-l taie capul, limbile se dezmorţesc şi, prin glume, prin rîsuri cu hohote, ele răscumpără lungile ore de tăcere ale zilei. 
   Spune tu ce vei voi despre superioritatea vînătorii cu prepelicarul şi despre plăcerile inteligente şi alese ce resimte omul în unica societate a unui cîine dresat după regulile artei; cît despre mine, eu rămîn tot bine încredinţat că cele mai dulci mulţumiri ale vînătorii sunt acelea în care trupul nu se află osîndit la pedeapsa jidovului rătăcitor2, şi apoi încă acele care izbucnesc cu veselie printre nişte buni tovarăşi, întruniţi la un loc după o zi petrecută în emoţiuni izolate. 
    
      
   Vînători şi căruţaşi, mîrţoage şi dulăi, culcaţi toţi la pămînt, dorm acum duşi, la tîrlă! . . . „Singure, stelele nopţii se uită de pe cer la dînşii; ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, ţiuind, scîrţîind, fluierînd, şuierînd şi toate acele mii de glasuri se-nalţă cu răsunet potolit în tăria nopţii, se limpezesc în aerul ei răcoros şi leagănă în somnie auzul lor aromit. Cînd însă vreunul se deşteaptă şi clipeşte ochii, cîmpia i se înfăţişează luminată de scînteiele strălucitoare ale licuricilor; uneori cerul se încinge pe alocurea, în depărtare, de o vîlvoare roşatică, pro-venită din pîrjol, şi un stol întunecos de păsări se strecoară prin noapte. . . “ 
   Mă opresc, căci mi se pare că, fără ştirea lui Dumnezeu şi a cititorilor, am început să traduc descrierea stepei malorosiene, una din paginile cele mai minunate din minunatul romanţ istoric Taras Bulba de N. Gogol, scriitor rus, carele, de nu mă-nşel, a scris, el mai întîi, pe ruseşte, comedia Revizorul general. Aş transcrie aci cu plăcere toată acea încîntătoare descripţiune; ca şi Gogol, într-o pornire de drăgăstos necaz, aş sfîrşi şi eu zicînd: „Dracul să vă ia, cîmpiilor, că mult sunteţi frumoase! “2 Dar atunci ce s-ar mai alege din descrierea Bărăganului, pe care m-am încercat a o face eu romîneşte? 
    
  
     109
   Las dar pe Gogol într-ale sale, că mi-e teamă să nu mă prea dea de ruşine. . . 
   Dar ce făcui, vai de mine! Am uitat cu totul că este acum admis în radicalele principii de suprem şi absolut patriotism romîn că, de vreme ce muscalii trebuiesc în genere priviţi ca inimici şi răuvoitori ai naţionalităţii noastre, să ne dispensăm cu totul de a numi, ba chiar să ne şi impunem datoria de a desfigura pe autorii lor, de cîte ori binevoim a-i traduce, a-i imita sau a-i localiza. Prin aceasta chiar le facem prea multă onoare! 1 
    
   II ŢIGANII DE ZESTRE. — GRIVES EN CAISSE. — DISERTAŢIUNE FILOLOGICĂ, ÎMBÎCSITĂ CU ERUDIŢIUNE. — 1 000 GALBENI VENIT PE AN. 
   — GRAURII ŞTIU FRANŢUZEŞTE MAI BINE DECÎT DOMNUL 
   LITTRÉ! — DIN FABULELE LUI LA FONTAINE PÎNĂ ÎN PĂDURILE RUSIEI. — „AMĂRÎTA TURTUREA, OF! SĂRMANA, VAI DE EA! “ 
   Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învăţat să dau cu puşca; — mărturisesc însă că de atunci n-am mai făcut nici un progres în această artă; ba chiar aş putea zice din contră! Însoţisem pe tată-meu la băile de la Balta Albă, unde se adunase în acel an sarea şi marea, precum a şi povestit-o cu atîta spirit domnul V. Alecsandri1, pe carele atunci, acolo, pentru prima oară l-am zărit, domnia-lui tînăr, vesel, şi încă de atunci cunoscut prin farmecul neaoş romînesc al muzei ce-l inspiră, eu, copilul, crezînd că tot ce zboară se mănîncă. 
   Locuiam într-un sat de pe malul stîng al Buzăului, la Grădiştea, tot într-o casă cu bătrînul colonel Enghel, acela carele, prin buna sa inimă, prin vioiciunea glumeaţă a caracterului său şi prin pocita şocăţie a vorbirii sale romîneşti, a lăsat plăcute şi vesele suvenire printre subordonaţii lui, acum toţi veterani ai oştirii; polcovnicul Enghel, care, luînd de soţie pe 
   o cocoană romîncă a cărei bogată zestre cuprindea o laie de robi ţigani, zicea nevestei, de cîte ori se întîmpla să moară vreunul din aceşti nenorociţi: „Plinci, Anicuţa-l meu! a murit la dine un sestre! “ 
   Colonelul Enghel îmi dărui o puşcă cu două ţevi, scurtă şi uşoară, croită şi cumpănită chiar după trupul şi după puterile 
    
  
     111
   mele; el mă şi învăţă cum s-o umplu, cum să ochesc şi cum să trag. De aici înainte, vai şi amar de bietele vrăbii de pe garduri! Pe toată ziua stricam într-însele cîte un corn de praf şi cîte o pungă de alice; dar apoi şi ce pilafuri ne gătea la masă meşterul-bucătar, sestre al cocoanei Anicuţe1! 
   Mi se pare că întru atîta se cam mărginesc foile de dafin ce am putut culege în cariera mea cinegetică. Vezi bine că cu dînsele nu s-ar putea găti nici măcar iahnia de mistreţ, pe care tu o descrii în cartea ta. 
   D-aş fi mai lăudăros din fire, şi nefiind astfel, iată o puternică dovadă că nu sunt şi nu pot să fiu bun vînător, nici măcar ca amicul Budurof! d-aş fi, zic, mai lăudăros, aş putea să adaog că, tot pe malurile Bălţii Albe, m-am încercat a da şi-n ciovlice de cele moţate, care se tot clatină în aer şi pe uscat, strigînd ca puii de jidan de pe uliţe: „kibrit! kibrit! “; am ochit adesea şi în 
    
   ba unde pui că am cutezat a trage cu puşca şi-n cîrdurile de gîşte sălbatice ce trec mereu cu grămada de-a lungul Buzăului! 
   De nu m-ar fi oprit văcarul satului, aş fi nimerit desigur şi cîte un graure din cei care zboară printre vitele din cireadă şi, împreună cu coirile, se cocoţează jucînd pe spinarea boilor, care, cu o filozofică nepăsare, rabdă aşa batjocură. Oare ce vor fi zicînd boii, în mintea lor, despre acele obraznice păsăruici? Şi ce gînduri vor fi rumegînd ei, cînd se simt într-astfel călcaţi sub picioare? Mare e limba boului, păcat că nu poate grăi! 
   Nu ştiu însă cum şi ce fel ne aduse vorba a pomeni despre graiuri, şi aci, iartă-mă, amice autorule, să te ţiu de rău fiindcă, în cartea ta, n-ai spus nimic despre acest vînat, şi mai cu seamă despre o altă pasăre, pe care mulţi la noi o confundă cu graurele, din cauză că ea poartă, pe franţuzeşte, un nume ce s-ar crede că corespunde cu al acestuia. 
   Du-te într-o dimineaţă la „Capşa“1 şi spune-i să-ţi facă, pentru dejun, un paştet din cele ce se cheamă ; apoi, a doua zi la masă, cere la „Hugues“3 să-ţi gătească o mîncare, ce ţi se va prezenta într-o gingaşă cutioară de hîrtie velină albă, sub numirea de 4. 
   După ce vei mînca, o să simţi fără îndoială o mustrare de cuget pentru că ai trecut cu vederea şi ai nesocotit vînatul nu
    
  
     113
   mit grives, iar, după cum se crede, pe romîneşte, sturzi şi cocoşari (? ). 
   Aci vrînd-nevrînd trebuie să mă urmezi — şi aceasta ţi va fi pedeapsa — într-o lungă controversă, în care filologia are să se amestece cu istoria naturală, şi să facă un talmeş-balmeş, pre cît se va putea mai doct şi mai erudit. Bagă de seamă că ai a face cu un membru al Academiei1! 
   Romanii — noi, strănepoţii lui Traian, începem totdeauna de la romani — romanii cunoşteau, printre altele multe, şi ac-este două specii de păsărele şi le preţuiau după dreapta lor valoare; unora le zicea turdus, şi altora sturnus. 
   Turdi erau un soi de păsări foarte lăudat de gastronomii noştri străbuni. Poetul Marţial, pe care însă Traian nu-l prea făcea haz, zice că, după părerea lui, dintre păsări, cea mai bună de mîncare este turdus, iar dintre patrupede, iepurele. 
    
   Fie cum zice Marţial în privinţa păsării! dar cît despre iepure, să mă ierte domnia-lui; eu ţiu cu tata Traian şi nu aprob zisele poetului. Ba încă, de nu mi-ar fi ruşine să vorbesc romî-neşte cam în felul Franţozitelor răposatului Costache Facca3, 
    
   cele cu „mantela amour sans-fin“1, aş potrivi aci, şi nu fără oarecare iscusinţă, vorba romînului: „Departe griva (adică la grive) de iepure! “2 
   Oraţiu însă se arată şi mai entuziast în privinţa turdilor şi, zău, nu se miră că unii-şi mănîncă averea dumicînd la turdi graşi, căci nimic, zice el, nu este mai bun: 
      
   Terenţiu Varrone4, în cartea sa despre agronomie, ne vor-beşte pre larg despre creşterea şi îngrăşarea acestui soi de păsări, în case înadins clădite pentru zburătoare, ornithon, pe 
    
  
     115
   care le descrie cu de-amănuntul şi mai adaoge cum că o mătuşă a lui avea la vila sa de pe Via Salaria1, în Ţara Sabină2, la 24 mile de Roma, un asemenea ornithon, din care vindea pe tot anul cinci mii de turdi, cîte trei dinari unul; ceea ce-i producea un venit anual de 60 000 sesterţii, adică, pe banii de acum, 12 000 lei noi3. 
   Ce stăm de ne mai gîndim, amice? Hai să căutăm a prinde turdi şi să ne asigurăm dintr-înşii o mie de galbeni pe an, ca mătuşa lui Terenţiu Varrone. 
   Dar unde să-i găsim? Iată dificultatea. 
   Adevărul e că naturalistul latin Pliniu4 ne spune că turdi, precum şi merulae (mierlele) şi sturni (graurii), fără de a-şi schimba penele, se duc prin ţări vecine, şi că iarna sunt foarte mulţi turdi în Germania. 5 
    
   Naturaliştii moderni, şi în capul lor vestitul Buffon1, după ce constată că pasărea, numită de latini turdus, poartă, în limba franceză, numirea generică de grive, şi că ea se aseamănă cu mierla, de care însă diferă la pene prin nişte pete regulate ce ea are totdeauna pe piept, împarte acest soi de volatile în patru specii, numite franţuzeşte: grive, propriu-zisă, draine, care este mai mare la trup decît toate, litorne şi mauvis. Aceste două din urmă sunt cele mai preferabile la mîncare. 
   Diferitele specii, precum şi varietăţile lor, se disting prin mărime, prin coloritul penelor şi chiar prin unele năravuri; dar, în genere, aceste păsări sunt sălbatice, puţin jucătoare, mai mult triste; ele vieţuiesc izolate; cuiburile lor sunt foarte curat clădite, şi ouşoarele lor, frumos colorate albastru sau verde. Ele trăiesc în ţările de spre nord şi vin mai cu seamă către toamnă în părţile meridionale. Sunt foarte mîncăcioase; însuşi Oraţiu ne-o atestă: 
      
   şi le plac cu deosebire strugurii, cauză pentru care francezii au şi creat zicătoarea: „3, ce se aplică celor care la noi au furat luleaua neamţului. 
   În cetatea Dantzig din Prusia se consumă pe an ca la 90 000 perechi din specia celor numite mauvis; cele zise litorne iernează
    
   
  
     117
   în Austria de Jos şi în Polonia1, iar în unele părţi ale acestei ultime ţări, cîtimea speciei grive este aşa de considerabilă, încît se prind fără număr şi se transportă luntre pline, încărcate cu de acest vînat. 
   Dacă ele însă se află aşa de multe prin ţinuturi vecine cu noi, prin Polonia şi Austria; dacă, ducînd dorul viţei, ele se nasc cu grămada în împărăţia hămeiului şi a berii, este oare cu putinţă ca, flămînzite, să nu fi însemnat ele încă de mult, prin aer, căile pe unde, în timpul de acum, avea să ne calce, cu fier şi cu foc, năpastia consorţilor nemţeşti? Despre aceşti noi bumbaşiri ai ţării, ştim cu prisos ce soi de pasăre sunt, şi numele lor le cunoaştem mai cu prisos de cum am dori2; cu 
    1 Această delimitare politică între Polonia şi Austria, într-un moment în care aproape o jumătate din Polonia dezmembrată era încorporată Imperiului Austro-Ungar, merită a fi reţinută ca un indiciu despre caracterul democratic, paşoptist al ideilor lui Odobescu în problema dreptului popoarelor la identitate naţională, la unitate de stat şi la independenţă. 
     2 Aluzie la aşa-numita „afacere Stroussberg“. În anul 1868, guvernul romîn a concesionat bancherului berlinez Stroussberg, în condiţii financiare foarte grele (270 000 lei de km şi 7, 50% dobîndă anuală pentru capitalul investit), construirea liniei ferate Roman — Ploieşti — Bucureşti 
   — Craiova — Vîrciorova. Din cauza proastei administrări a depozituluide acţiuni şi, probabil, a unor operaţiuni frauduloase ale administratorului Ambronn, un protejat al prinţului Carol de Hohenzollern, în ianuarie 1871 Stroussberg nu mai putu plăti dividentele datorate subscriitorilor germani care avansaseră sumele necesare lucrărilor. Guvernul romîn retrăgîndu-i lui Stroussberg concesiunea, acţionarii, pentru a-şi apăra investiţiile, constituiră „Societatea romînă a acţionarilor drumului-de-fier“, căreia statul romîn, în urma presiunilor cancelarului Bismarck, susţinute de principele Carol, trebui să-i plătească o dobîndă împovărătoare de 20 250 lei anual pentru fiecare km de linie ferată şi, în 1872, un avans de 9 520 000 lei asupra datoriilor. 
   mult mai greu ne vine de a nimeri pe acela mai puţin ilustru al împenaţilor lor compatrioţi. 
   Am consultat pentru aceasta toate dicţionarele noastre, chiar şi pe cel făcut sub numele Societăţii Academice Romîne1, şi iată tot ce am putut alege, mai cu seamă din Vocabulariul franceso-romînesc al domnilor P. Poenaru, F. Aron şi G. Hill: 
   Grive se zice romîneşte Sturz; Draine se cheamă în limba noastră Cocoşar; Litorne este un fel de Cocoşar, cu capul cenuşiu, şi Mauvis este un fel de Sturz2. 
   Autorii Dicţionarului Academic nu înscriu cuvîntul coco-şiariu; — poate că nu va fi de origine latină? Cît despre stur
     3
   diu, încă nu au ajuns la litera S. 
    1 Societatea Academică Romînă a fost instituită, prin decret, la 26 august 1867, şi s-a constituit, alegîndu-şi organele de conducere, la 31 august 1867. La 25 martie 1879, Societatea Academică Romînă şi-a schimbat denumirea în Academia Romînă. 
   Menţionăm că Societatea Academică Romînă provenea, la rîndu-i, din Societatea Literară Romînă, înfiinţată, tot prin decret, la 1 aprilie 1866. 
     2 Vocabularul franţezo-romînesc, elaborat de Petrache Poenaru (1799— 1875), Aron Florian (1805—1887) şi George Hill (1805—1868), s-a tipărit, în două volume, la Bucureşti, în anii 1840 şi 1841, la tipografia şcolii de la Sf. Sava, unde cei trei autori erau profesori. 
     3 Ironie la adresa academicienilor etimologişti August Treboniu Laurian (1810—1881) şi Ioan C. Massim (1825—1877), care, pînă în 1874, publicaseră, „dupo insarcinarea data de Societatea Academica Romana“, primul volum (literele A-H) din absurdul Dictionariulu limbei romane, elaboratu ca proiectu în care erau înregistrate numai cuvintele de origine latină, după ce, în 1871, expurgaseră lexicul romînesc de „vorbele straine“, grupîndu-le într-unGlosariu care coprinde vorbele d’in limb’a romana, straine prin originea sau form’a loru, cumu şi celle de origine induiósa, elaboratu ca proiectu, tot Dupo insarcinarea data de Societatea Academica Romana. Tomul al II-lea (literele I-Z) alDictionariului va apărea în 1876, deci la doi ani după publicarea primei ediţii a Falsului tractat de vînătorie. Vezi infra, p. 291. 
  
     119
   Într-un cuvînt, la grive, pe latineşte turdus, nu este cîtuşi de piţin graurele romînesc, cu toate că, judecînd după asemuirea lor, aceste două numiri par a fi rudite. 
   Domnul Littré1 în monumentalul său dicţionar al limbei franceze, nu ştie ce origine să dea cuvîntului grive. Oare acest nume nu va fi el derivat din adjectivul latin gravis — greu, gras — pe care îl găsim calificînd pe turdi, în următorul vers al lui Marţial: 
    
   Aceasta ar fi o derivaţiune în formă de synecdoche, către care s-ar alipi, ca o metonomie, denumirea romînească de graure, dată unei alte păsări, pe care tot Marţial o pune în opoziţiune cu turdi îngrăşaţi cu măsline din Picenum3: 
      
   Despre sturni nu s-a prea zis mult bine; Marţial, după cum văzurăm, îi declară buni-de-nimic, inopes. Pliniu5 vorbeşte nu
    
   mai de obiceiul lor de a zbura în cîrduri rotunde, îndesaţi unii într-alţii. Şi mai mult insistă asupra acestei particularităţi Buffon, arătînd că, în zburarea lor repede şi zgomotoasă, graurii par a fi supuşi la o tactică ce se exercită cu o disciplină militară, sub ordinele unui şef. Chiar şi Dante a luat furtunosul zbor al graurilor, grămădiţi în stol larg şi plin, drept termen de comparaţiune, ca să descrie, în versuri nemuritoare, cum spiritele nenorocite sunt purtate, fără repaos, de suflarea vijeliilor infernale: 
    
   Nu rămîne îndoială că stornei lui Dante, les étourneaux ai lui Buffon şi sturni lui Pliniu şi lui Marţial sunt graurii noştri, cu penele negricioase şi presărate cu pete albe sau sure, care trăiesc în Europa, din fundul Şvediei pînă în insula Malta, şi chiar în Africa, pînă la Capul Bunei-Speranţe, care după ce, în luna lui iunie, şi-au clocit ouăle lor cenuşii, în cuiburi străine sau în scorburi de copaci, se adună de petrec în stoluri, dorm noaptea în stuf, se ciorovăiesc seara şi dimineaţa, se scoală toţi 
    1 Dante, Divina commedia, 
   Şi precum graurii sunt purtaţi de ale lor aripe 
   Pe timpul rece, în stoluri largi şi pline, 
   Aşa şi acea suflare purta spiritele nenorocite. 
   Încoace, încolo, în jos, în sus le mînă; 
   Nici o speranţă nu le mai mîngîie, 
   Nu doară de repaos, ci de o mai mică pedeapsă. 
    (n. a. ). 
  
     121
   deodată cu mare volbură şi trec repede, ca un nor negru îndesat, se amestecă printre porumbei şi printre ciori, se domesticesc bine în colivie, ba chiar, dacă îi pui în pension, învaţă franţuzeşte, pronunţînd gras litera r, întocmai ca la Paris. 
   Se vede că Buffon — o spune însuşi — a auzit grauri vorbind nemţeşte, latineşte, elineşte şi alte limbi; cît despre mine, n-am avut parte a constata, de visu et auditu1, talentele poliglote ale acestui interesant neam de păsări. Atît numai pot zice despre dînsul, că dispreţul cu care îl tratează intrigantul acela de Marţial, declarîndu-l bun-de-nimica, inopes, îndeamnă şi mai mult a lua în antipatie pe acest poet servil şi demoralizat, urmînd şi întru aceasta exemplul dat de augustul meu strămoş, Marcu Ulpiu Traian. 
   Eu, de cîte ori mi s-a întîmplat să mănînc grauri, adică sturni latineşti, ori étourneaux francezi, şi nu sturzi romîneşti, sau grives franţuzeşti, le-am găsit un gust foarte bun şi mai ales un miros de vînat din cele mai plăcute. Nu căuta dar la cele ce zic autorii, şi, cînd vei da peste stoluri de grauri, împuşcă fără dispreţ cît vei putea mai mulţi. Poţi fi încredinţat că eu unul îţi voi rămînea tare recunoscător pentru peşcheş! 
   Dacă acum te simţi cam obosit de lunga digresiune zoologico-filologică prin care am răzbunat de nepăsarea ta pe sturzi, pe cocoşari şi pe grauri, apoi tot mai iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte în materii analoage, adică să-ţi fac cîteva întrebări, şi apoi, zău, vă dau pace şi ţie şi neamului păsăresc. 
   Mai întîi, te rog, spune-mi dacă ştii sau nu ştii ce soi de zburătoare este grangurul? Am auzit de la unii — şi aş dori să aflu dacă aceia nu se înşeală — că păsăruica astfel numită este chiar acel vrăbete grăsun care se îndoapă cu fructe de prin 
    
   grădini, , şi care cu drept cuvînt este socotit în Francia ca una din cele mai delicate îmbucături ornitologice1. Abia expus la dogoreala jaraticului, el se preface într-o sărmăluţă de grăsime profumată. Gîndindu-mă la ele, aş vrea să fiu şi eu printre oaspeţii şoarecelui din La Fontaine: 
    
   Trec la a doua întrebare. Pentru ce, rogu-te, n-ai spus nici măcar un cuvînt despre o altă pasăre de pădure care, deşi e cam rară la noi, însă este privită pretutindeni ca unul din cele mai delicate vînaturi? Francezii îi zic gélinotte; germanii, Hasellhuhn (adică „găină de alune“); ruşii — îţi amintesc numele-i rusesc, fiindcă pădurile de brad şi mesteacăn ale Rusiei sunt pline de această preţioasă zburătoare — ruşii o numesc reapcik; iar la noi ea se cheamă… cum se va fi chemînd? … Ştiu de
    
     2 La Fontaine,  
   Odinioară, şoarecele de oraş 
   Pofti pe şoarecele de la cîmp, 
   Într-un mod foarte politicos, 
   La mezelicuri de… ?
   (n. a. ). 
  
     123
   sigur că în judeţele de munte ale Moldovei, unde vînătorii le pîndesc pe muşchiul cel verde de la tulpina brazilor, acele pasări, mai mari decît un sitar şi împodobite cu sprîncene roşii ca cocoşii sălbatici, poartă numele de ierunci. Dar dincoace de Milcov, cum le zice? găinuşe sălbatice? găinuşe de alun? …? 
   Cînd divinul cîntăreţ al Divinei Comedii, călăuzit de maiestrul său Virgil1, ajunge în cercul acela din Infern unde erau muncite, de o aprigă şi neîmblînzită furtună, sufletele păcătoase ale muritorilor care, aci pre pămînt, dînd uitării sănătoasele, dar asprele legi ale înţelepciunii îşi petrecuse viaţa în dezmierdări lumeşti, 
    
   atunci poetul nu află, în puternica sa închipuire, alte imagini mai potrivite spre a descrie pe acei nenorociţi, decît a-i asemui, cînd cu şire lungi de melancolici cocori, cînd cu stoluri zăpăcite de grauri, cînd, în fine, cu amoroase porumbiţe care, chemate de dorinţă, cu aripile întinse şi-ncordate, zboară către dulcele lor cuib, purtate prin aer de dorul ce le-ncinge: 
    
     2 Dante, Divina Commedia,  
   la cazna aci descrisă 
   Erau osîndiţi cei care au păcătuit cu carnea 
   Şi au pus înţelepciunea mai prejos de plăcerile lor (n. a. ). 
    
   Răpită de armonia acestor suave versuri, ciripite în dulcea limbă toscană, inima se avîntă şi dînsa pe urmele amoroase ale pasării uşoare; ochiul o însoţeşte prin spaţiu; gîndul se răsfaţă în desfătările acelui cuib dorit! 
   Dar colo, sub adîncul frunziş al codrului, stă pitit vînătorul, cu ochiul ţintit la pradă, cu braţul ager la trăgaci. Blînda turturică a sosit, ameţită de bucurie, aproape de soţul ei; ea s-a pus alături cu dînsul pe o cracă verde a stejarului; gungunind, ea îşi scutură aripile şi-şi încovoaie guşa argintie. Soarele de amiazi varsă emanaţiuni voluptoase de căldură în rariştea pădurii şi subt umbra copacilor; razele lui se strecoară luminoase printre frunze şi sclipesc ca aurul pe undele limpezi ale pîrîului. Totul în fire e linişte, tăcere, dor şi speranţă; totul, pentru norocita pereche, pluteşte în visuri de plăcere, în farmec amoros! Cu gîndul, ea soarbe poate o eternitate de fericiri! 
   Dar deodată un pocnet fatal răsună; echo îi răspunde de prin toate adîncimile codrului trezit. O sărmană păsărică a pi-cat moartă sub stejar. Vînătorul vesel o azvîrle sîngerată în tolba sa. Dar soţia turturică, cea care, vai! a rămas cu zile, 
   Cît trăieşte, tot jăleşte, 
   Şi nu se mai însoţeşte! 
   Trece prin flori, prin livede 
   Nu se uită, nici nu vede. 
    
  
     125
   Şi cînd şade cîteodată, 
   Tot pe ramură uscată; 
   Umblă prin dumbrav-adîncă; 
   Nici nu bea, nici nu mănîncă. 
   
   Unde vede apa rece, 
   Ea o turbură şi trece; 
   Unde e apa mai rea, 
   O mai turbură şi bea. 
   
   Trece prin pădurea verde
   Şi se duce de se pierde; 
   Zboară pînă de tot cade, 
   Dar pe lemn verde nu şade. 
   
   Unde vede vînătorul, 
   Acolo o duce dorul, 
   Ca s-o vază, s-o lovească, 
   Să nu se mai pedepsească! 
   
   De vreme ce tu, autor al Manualului de vînătoare, n-ai socotit de cuviinţă a număra şi turturica printre pasările de vînat, eu am dat cuvîntul răposatului întru fericire, marelui ban Ienăchiţă Văcărescu, ca să răzbune de a ta uitare pe aceste dulci şi fragede zburătoare. Totodată graţioasa şi jalnica elegie a vechiului poet romîn îmi va servi drept oraţiune funebră pentru tot vînatul împenat, asupra căruia m-am întins, mi se pare, cam foarte peste măsură. 
   Pînă aci dar cu păsările bune de împuşcat şi bune de mîncat! Să le fie ţărîna, adică nu… să le fie mai bine carnea uşoară stomacului, şi apoi vecinica lor pomenire! 
   III PENTRU CE POETUL LUCREŢIU ŞTIE MAI BINE SEAMA CÎRMUIRII DECÎT STĂPÎNIREA NOASTRĂ. — CHIAU! CHIAU! PRIN PĂDURE. — UNDE NE ACĂŢĂM DE COADA CÎINELUI. — BRAŞOAVE ŞI PALAVRE VÎNĂTOREŞTI. — DE CE VULPEA ARE COADA LUNGĂ, ŞI URSUL N-ARE DELOC. 
   În toate ţările ce se bucură de legiuiri înţelepte şi prevăză-toare, pe care le şi pune în lucrare o sistemă de administraţiune regulată ca ceasornicul, prin toate acele ţări, vine un moment al anului cînd dodată vînătoarea se închide. Atunci cîteva luni d-a rîndul nu mai auzi, nici prin holde, nici prin crînguri, pocnetul ierbii de puşcă şi şuierătura alicelor; atunci se dă recrea-ţiuni şi vacanţii vînatului, iar vînătorilor li se impune pedeapsa poprelii. 
   La noi, pînă acum, nici legea nu prevede nimic, dar nici înalta oblăduire nu simte trebuinţa de a se amesteca în traiul, mai mult sau mai puţin turburat, al lighioanelor sălbatice; ea deocamdată se mulţumeşte a regularisi vitele cu patru, şi mai ales pe cele cu două picioare. 
   Astfel stînd lucrurile în patria ucenicilor tăi, pentru ce, o, tu, dascăle de vînătorie sistematică şi raţională, n-ai suplinit lipsele legii şi nepăsarea cîrmuitorească, dînd oarecare poveţe în privinţa timpului cînd se cuvine ca vînătorul să-şi pună puşca şi pofta în cui şi să dea nevinovaţilor săi adversari un răgaz ce, în curînd, îi va asigura, tot lui, o mai spornică şi mai dăinuitoare izbîndă? Spune adevărat! Cîteva cuvinte asupra acestui punct n-ar fi fost ele oare foarte la locul lor în Manualul tău de vînătorie? 
   Bag însă de seamă că devin din ce în ce mai exigent şi că nu fac alta decît a scoate mereu la mărunte ponoase cărţii tale. 
  
     127
   Sunt sigur că, de cînd citeşti aceste lungi pagini fără şir, ai zis mii de ori pînă acum: „Lipsă-mi de asemenea critică, unde se vorbeşte mai mult de ceea ce nu mi-a plăcut sau n-am socotit de trebuinţă a le spune! “ 
   Ştii însă că sunt tot felul de firi pe lume. Cînd, spre exemplu, dai unui om flămînd un prînz cu care îşi poate foarte bine potoli foamea, mîncînd tot lucruri simple, dar sănătoase şi curat gătite, e învederat că nu se cade ca el să ceară mai mult. Dar dacă acel om este lacom din fire, şi mai ales dacă are gusturi răsfăţate, el o să se tot plîngă că nu i-ai dat mezelicuri şi trufandale, prăjituri şi zaharicale; o să pretindă că, în loc de carne de vacă, ar fi trebuit să-i prezinţi dobe de mistreţ şi chebapuri de căprioară, în loc de pui de găină fripţi, prepeliţe tăvălite în mălai şi bicaţi prăjiţi în mustul lor. 
   Socoteşte că tot cam aşa fac şi eu cu Manualul tău, cerînd poate prisos acolo unde se află ceea ce este de neapărată trebuinţă, şi, în puterea prieteniei, iartă-mi aceste nazuri de lăcomie literară. 
   Dă-mi dar voie să mă întorc iar la vorba de mai nainte şi să arăt, în cîteva cuvinte, cauzele ce trebuie să îndemne pe vînătorul înţelept a curma, pentru un moment, isprăvile sale. Dar de vreme ce tu ai voit a spune acele cauze, mie mi-e teamă că eu nu voi putea; de aceea, ca să scăpăm amîndoi cu faţa curată, hai să facem loc aci între noi, poetului Lucreţiu1, pentru
    
   ca, în versuri turnate ca de bronz, precum erau şi legile Romei, să invoace el, în favoarea naturii aprinse de dor, pe născătoarea sporniciei ginte romane, pe dezmierdătoarea zeilor şi a oamenilor, pe antica Vinere1, fecunda şi neobosita prenoitoare a seminţiilor lumeşti: 
   Născătoare a gintei lui Eneu, voluptate a oamenilor şi a zeilor, spornică Vinere! tu, care sub stelele lucinde ale cerului, împoporezi marea cea plutitoare şi pămîntul cel roditor, prin tine tot neamul vieţuitoarelor concepe şi se naşte spre a vedea lumina soarelui. Dinaintea ta, zeiţă, dinaintea ta şi la a ta sosire fug vînturile şi norii de pre cer; sub tine, pămîntul împestriţat aşterne flori drăgălaşe; ţie-ţi zîmbesc valurile mării, şi cerul, înseninat de tine, luceşte de o lumină preste tot împrăştiată. Căci îndată ce primăvara deschide şirul frumoaselor zile şi îndată ce suflările înstrunate ale Zefirului reîncep a deştepta puterile fecundării, mai întîi zburătoarele, cu inima străpunsă de a ta virtute, vestesc, o, zeiţă, a ta venire; apoi turmele îndîrjite saltă cu veselie prin păşuni şi străbat înot repezile rîuri; astfel, aprinsă de frumuseţea şi de farmecele tale, toată firea însufleţită te urmează cu înfocare pe tine, oriunde tu o mîni a se duce. De aceea prin mări şi prin munţi, prin apele volburoase, prin locuinţele frunzoase ale păsărilor şi prin cîmpiile înverzite, suflînd tuturor în piept o dulce iubire, tu faci ca cu plăcere să se înmulţească în 
   etern generaţiunile lumii2. 
    1„Dezmierdătoarea zeilor şi a oamenilor“, „fecunda şi neobosita prenoitoare a seminţiilor lumeşti“, „antica Vinere“ — cum o numeşte Odobescu, întorcîndu-i pe romîneşte numele latin (Venus, Veneris), este, în mitologia romană, zeiţa „aurie“ a frumuseţii, a iubirii şi a fecundităţii. Epitetul „născătoarea spornicei ginte romane“ este un reflex al legendei după care latinii s-ar fi tras din Lavinia, fiica regelui Latinus, căsătorită cu Eneas, fiul troianului Anchise şi al zeiţei Venus. 
    
  
     129
   Aşadar, cînd soseşte primăvara, amice vînătorule, îndură-te şi tu, şi lasă gingaşei Vineri şi dulcelor ei dezmierdări întreagă domnirea lumii. N-ai avut tu oare timp îndestul ca să răspîn-deşti groază şi moarte prin crînguri şi pe cîmpii? Chiar pe această zăpadă ce se topeşte acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucişate ale copoilor, gonind prin pădure iepurele fricos şi vulpea vi-cleană, care, fiecare după firea sa, se silesc a-şi minţi gonacii şi a încurca dîra lor printre tulpinile despuiate? Dar Braica, Grivei şi Dudaş, cu botul la pămînt, cu urechile blegite, cu coada întinsă, aleargă fără îndurare, şi cu glasul lor spăimîntă fiara prin toate cotiturile ei. Lătrătura lor chelălăită, cînd mai apropiată, cînd apoi pierdută prin atmosfera rărită de ger, răsună cu o ciudată monotonie la urechile vînătorului, încremenit pe locu-i de pîndă. Nu ştiu ce coardă misterioasă a inimii
    
   zbîrnîie la acea sălbatică armonie! Cînd copoii vestesc apropierea vînatului, nerăbdarea îl face să tresară mai mult decît frigul. Cu ochiul pironit către partea unde s-aude lătratul, el aşteaptă, ispiteşte, caută, măsoară luciul zăpezii fără de cărare; iar cînd dodată s-arată şoldanul cu urechile ciulite sau vulpea cu coada tîrîş, ca într-un fulger el ia puşca la cătare şi trage! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   Pe cînd eram ajuns aci cu scrisul, fusei întrerupt de fetiţa mea, care venea în fuga mare să-mi aducă o veste ce o înveselise foarte; mergînd în curte ca să se joace cu Capişoana, căţeaua, a găsit-o culcată pe un mindir de paie şi avînd împrejurul ei o grămadă de căţeluşi, mici cît pumnul şi orbi ca sobolii. Erau unsprezece bursucei, care se zvîrcoleau, chiţăind, şi mierlăind, subt ugerul mamei, unii negri, alţii murgi şi alţii bălţaţi. A trebuit, negreşit, ca, dintr-o aşa de numeroasă prăsilă, să fac şi partea engherului. Aci dar, în alegerea căţeilor cu drept de viaţă, am avut ocaziunea de a pune îndată în aplicare învăţăturile şi poveţele ce se găsesc în cartea ta; am oprit dar căţeii „care aveau cap mai mare, bot mai larg, nări mai deschise, urechi mai subţiri şi mai bine croite, piept mai lat, picioare mai lungi, coadă mai groasă la rădăcină şi mai subţire la vîrf“. 
   Îţi mărturisesc, amice, că în privinţa acestei ultime recomandaţiuni — cu toată încrederea ce am în cunoştinţele-ţi şi în experienţa-ţi cinopedice — rămăsei pe gînduri, întrebîn-du-mă ce fel de înfluenţă vor fi avînd grosimea şi forma coadei asupra facultăţilor intelectuale şi fizice ale unui cîine. Aşadar acest apendice al şirei spinării are şi el o însemnătate etică în natură, şi prin urmare filozoful comunist şi falanste
  
     131
   rian Ch. Fourrier1 ştia ce spune, cînd pretindea că omul, spre a fi perfect, ar trebui să aibă la spate o coadă cu un ochi la vîrf? 
   Alţii, din contra, au aşteptat de la scurtarea coadei, chiar şi la animale, efecte estetice pentru acestea, dovadă caii englezeşti, cărora li se taie coada pentru frumuseţe, ba chiar şi efecte moralizatoare pentru omenire; căci, spre exemplu, Plutarc2 ne spune că frumosul, răsfăţatul şi zburdalnicul Alcibiad, floarea efebilor din Atena, tăie într-o zi coada cea frumoasă a unui cîine minunat, pe care-l cumpărase cu şaptezeci de mine (vreo 6 500 lei noi), numai pentru ca, dînd de vorbă concetăţenilor săi asupra acestei nevinovate nebunii a lui, să-i oprească de a cîrti despre dînsul alte lucruri mai rele3 . 
   Apoi mai este încă şi o vorbă romînească: „Coadă lungă, minte scurtă! “, zicătoare nesocotită a poporului, pe care adesea o dă de minciună şi femeia cu lungi plete şi vulpea cea lung-codată. 
   Dar dintr-una într-alta, vorbind despre coadă, despre vînători
    
   şi despre vulpe, îmi adusei aminte o poveste pe care am auzit-o adeseori, pe cînd eram copil, spunînd-o un bătrîn vînător, căruia îi plăcea să glumească cu tovarăşii săi. 
   Dacă cumva vrei să dormi şi nu-ţi vine de sineşi somnul, apoi pune capul pe pernă şi ascultă: 
   A fost odată ca niciodată, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, pe cînd se potcovea puricele. . . şi celelalte. . . şi celelalte. 
   A fost odată un vînător care, de cîte ori mergea la vînătoare, avea obicei să ia cu dînsul pe slujitorul său, iar cînd se întorcea înapoi, povestea cui vrea să-l asculte o mulţime de întîmplări minunate, care de cînd lumea nu trecuse nimănui nici măcar prin vis, şi, la toate aceste basne, nu lipsea niciodată de a aduce ca martor pe biată slugă, adevărat om al lui Dumnezeu. 
   Azi aşa, mîine aşa, pînă cînd într-o zi, acesta, sătul de a face mereu de pomană meseria ticăloasă de martor mincinos, îşi ceru seama de la stăpîn şi voi cu tot dinadinsul ca să-şi ia ziua-bună de la el. 
   Stăpînul stărui ca să afle pricina acestei neaşteptate hotărîri, şi, cu vorbe blînde, îl întrebă: 
   — Oare nu te mulţumeşti cu simbria ta şi cu traiul ce ai încasă la mine, de vrei să mă laşi? 
   — Să nu păcătuiesc, cocoane, îi răspunse slujitorul; toate sunt bune la domnia-ta. Dumnezeu să-ţi dea tot bine! Dar să-ţi spun curat, şi să nu-ţi fie cu supărare: uite, mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau pe toată ziua, cînd începi, adică să fie cu iertăciune, cînd începi a tăia la palavre vînătoreşti. E păcat de Dumnezeu, cocoane, să mă afundez eu cu totul în focul Gheenei şi să port eu, săracul de mine, tot ponosul păcatelor cu care domnia-ta îţi încarci de bunăvoie sufletul. Lasă-mă mai bine să mă duc cu Dumnezeu! 
   
  
     133
   Aşa vorbi servitorul, şi stăpînul se puse pe gînduri; dar fiindcă el cunoştea preţul unei slugi drepte şi credincioase, se răzgîndi bine şi-i răspunse într-astfel: 
   — Ia ascultă, băiete! Văd că tu eşti om cu frica lui Dumnezeu. Rămîi la mine şi ajută-mă ca să mă dezbar de pîrdalnicul meu de nărav. Crede-mă, nici eu n-aş voi să spun ceea ce nu prea este tocmai adevărul; dar ce să-i faci năravului? Mă ia gura pe dinainte. Aşadar, să facem cum e mai bine; să facem între noi o învoială, ca să scap şi eu de aşa urît cusur, să rămîi şi tu împăcat cu sufletul. Cînd mă voi afla în vreo adunare, tu să stai la spatele meu, şi cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mîneca hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o după fiinţa adevărului. 
   Aşa spuseră şi aşa rămase să fie. 
   Peste cîteva zile, şezînd la masă cu alţii, vînătorul începu să povestească că la o vînătoare la care fusese de curînd, i-a ieşit înainte o vulpe, care avea o coadă, o coadă lungă, lungă cel puţin de cinci stînjeni! ! ! 
   Pe cînd, în focul povestirii, el rostea cu cea mai deplină încredinţare, ca şi cînd lucrul ar fi fost întocmai după cum îl spunea, deodată se simţi tras, pe dindărăt, de mîneca surtucului. Îşi aduse aminte de tocmeala cu slujitorul; îşi luă vorba înapoi şi, îndreptîndu-se că, în înfierbinţeala vînătorii, nu va fi văzut tocmai bune, reduse coada vulpii pînă la vreo doi stînjeni. 
   O nouă smînceală de haină îl făcu s-o mai scurteze cu un stînjen. 
   La a treia, o cionti pînă la doi coţi. 
   Simţind încă şi acum efectele restrictive ale conştiinţei ser
   vitorului, se înduplecă a mai reteza din coada vulpii: 
   — Doi coţi întocmai nu va fi fost, zise el asudînd, dar, pre legea mea, că era de un cot şi mai bine! 
   Sluga, care se bucura acum şi mulţumea în sine lui Dumnezeu, auzind pe stăpînul său cum se lepăda din ce în ce mai mult de ispitele Satanei, crezu că e momentul nimerit spre a-l aduce la o deplină pocăinţă şi-l mai trase încă o dată de mînecă. 
   Dar răbdarea vînătorului era ajunsă la culme, şi întorcîndu-se deodată înfuriat către neîmblînzitul său censor, se răsti la dînsul, strigînd în gura mare: 
   — Bine, mişelule! Nu ţi-e destul cu atîta? Ce! vrei să las vulpea bearcă? Dar mai bine să te ia pe tine dracul de o mie de ori, decît să rămîie vulpea mea fără coadă! 
   Să nu-ţi închipuieşti, amice, că am copiat această istorioară din cartea răposatului Anton Pann1, intitulată: 
   Povestea vorbei sau culegere de proverburi 
   de prin lume adunate şi iarăşi la lume date, 
   dar precum am auzit-o de la bătrînul meu vînător, tot cam aşa ţi-o şi povestii. 
   Morala ei, dacă va căuta cineva o morală într-însa, este, pre cît mi se pare, că de vreme ce exerciţiile vînătoreşti au darul de a dezvolta într-un chip cu totul excepţional imaginaţiunea omenească, nu trebuie să cerem de la vînători o apreţuire rece şi nepărtinitoare a întîmplărilor şi a izbînzilor ce se ating de arta lor favorită. Celor ce sunt Ahili şi Diomezi pe cîmpul de bătaie, se cade să le iertăm a fi şi Omeri, cînd încep a rapsodia pe lira Caliopei. 
   Ş-apoi, în teză generală, făcînd partea slăbiciunilor omeneşti, să nu uităm că năravul din fire nu are lecuire, şi că cei 
    
  
     135
   mai mulţi dintre oameni sunt ca lupul, care părul şi-l poate lepăda, iar năravul ba. 
   De aceea, cînd vine unul şi-ţi istoriseşte, bunăoară, că a împuşcat de la pîndă lupul, pe cînd i l-au adus copoii gonind; că a înjunghiat cu cuţitul de la brîu şi a culcat la pămînt pe ursul, care se repezise asupră-i, rănit fiind de glonţ şi înfuriat, eu unul nu sunt de părere că trebuie să te frămînţi aşa tare cu firea, şi mai ales mi se pare că este cu totul de prisos ca să te cerci a-i dovedi cum că se amăgeşte şi că ceea ce spune nu a fost niciodată şi nici se poate aievea întîmpla. Oare, făcînd astfel, nu cam pierzi orzul pe gîşte? 
   Dar îmi vei zice: „Pentru ce să nu combatem erorile răspîndite în public de reaua-credinţă, sau de fanfaronada unora? De ce, chiar în materie de vînătorie, să nu hotărîm marginile posibilului? Pentru ce să nu arătăm celor ce voiesc a se scrie printre vrednicii cetaşi ai sfîntului Hubert, la ce punt al orizontului vînătoresc sfinţeşte soarele putinţei şi începe să licurească fofengherul1 îndoielnic al fantasticelor plăzmuiri? La ce mintea şi gura să nu fie drepte, tocmai la aceia care cu ochiul şi cu mîna nu pot să dea greş? Pentru ce. . . ? “ 
   La toate aceste întîmpinări judicioase şi dictate de cea mai candită virtute, teamă-mi e că toată brasla veselă şi uşoară a vînătorilor, începînd de la vătaful Pasache şi pînă la tiriachiul Cafea-subţire, îţi va răspunde în cor cu o păcălitură vînătorească, zicîndu-ţi: „Vezi, d-aia n-are ursul coadă! “ 
    
   Pasă atunci de-i mai învaţă carte! 
   Noi, însă, ceştialalţi care judicăm sănătos, care ştim vorbi şi cu gravitate, care ne silim a găsi adevărul, binele şi frumosul în orice fapt, să ne vedem de treabă şi să urmăm a culege, chiar şi din vînătorie, cugetări serioase şi impresiuni plăcute, atît pentru minte, cît şi pentru inimă. 
   Dar de vreme ce nu ne prea înţelegem amîndoi asupra felului preferat de vînătoare — tu ţinînd cu prepelicarul, şi eu cu căruţa tămădăianului — aidem, amice, să căutăm împreună, prin largul domeniu al vînătoriei, un cîmp pe care ne vom potrivi poate la gusturi! 
   IV D-AŞ ŞTI ŞI EU CARTE CÎTĂ ŞTIA RĂPOSATUL LESSING! — DITIRAMBĂ ÎN ONOAREA ARTEMIDEI. — BINE TRĂIA DIANA LA CURTEA LUI HENRIC DE VALOIS! — CUVIOASĂ GRAVURĂ NEMŢEASCĂ. 
   — KUNHGETIKÒS, SALATĂ ELENO-LATINEASCĂ. 
   — SFÎRŞIM TOT LA COADĂ. 
   Sunt acum mai bine de o sută de ani de cînd unul din cei mai mari scriitori ai Germaniei, Lessing, a scos o carte sub titlul de Laocoon sau despre mărginile respective ale poeziei şi ale picturii1. Într-acest cap de operă de critică şi de bun-gust, autorul descrie cu fineţe, cu claritate şi cu eleganţă, mijloacele diferite ce fiecare din aceste două arte pune în lucrare ca să intereseze, să mulţumească, să mişte şi să răpească pe om. Mi-a venit în gînd că o carte de felul acesta s-ar putea scrie, luînd cineva de subiect vînătoarea, spre exemplu, şi analizînd pe 
    1 Tipărită mai întîi la 1766 şi tradusă în limba franceză, la 1802, de Ch. Vanderbourg (n. a. ). 
  
     137
   rînd toate impresiunile ce ea produce asupra imaginaţiunii şi asupra simţămintelor omeneşti, atît prin împărtăşirea omului la înseşi acţiunile ei, cît şi prin descrieri literare, prin imi-taţiuni armonice sau prin reprezentări plastice ale scenelor de vînătoare. 
   S-ar putea deştepta, într-o asemenea operă, mii de idei energice şi salubre care ar scălda mintea obosită şi sufletul amorţit în roua întăritoare a timpilor de antică vîrtoşie trupească; apoi ar veni rîndul cugetărilor dulci şi duioase ce vlăstăresc adesea în traiul singuratic al vînătorului şi care, cu tot nesaţiul lui de omor, fac uneori ca o lacrimă de dor şi de îndurare să-i roureze geana. Într-acea carte şi-ar găsi locul şi întîmplările comice, şi spusele glumeţe, şi petrecerile zgomotoase, care înveselesc viaţa vînătorească; apoi, într-însa s-ar vedea încă cum artele şi poezia au ştiut să-şi însuşească şi au izbutit să răsfrîngă în producţiuni de merit toate aceste felurite fapte şi simţiri. 
   Într-astfel, mintea cititorului, preumblată prin spaţiu şi prin răstimpi, fără însă a pierde un minut urmele vînătoriei, ar vedea, ca într-o panoramă, desfăşurîndu-se dinainte-i toate acţiunile pornite din această crudă, dar bărbătească aplecare a firii omeneşti; călăuzită de o critică judicioasă şi atrăgătoare, ea ar trece în revizuire toate creaţiunile prin care geniul sau talentul au ştiut, cu mai mult sau mai puţin succes, să conceapă, să ilustreze, să reproducă şi să idealizeze instinctele şi faptele vînătoreşti ale omului din toţi secolii şi din toate părţile lumii. 
   Unei asemenea cărţi — ca să nu-i lipsească nici ei patronagiul mitologic sau divin — unei asemenea cărţi i-aş da, în fiecare din părţile sale, cîte un titlu luat din regiunile ideale ale vînătoriei; aş caracteriza-o, pe rînd, prin trei capete-d-operă ale artelor plastice, în care par a se fi întrupat toate cugetările cele mai nobile, cele mai puternice, cele mai graţioase, ce instinctul vînătoriei a putut vreodată să insufle unor oameni de geniu. 
   Aceste trei capete-d-operă, măreţe embleme ale artei vînătoreşti, le-aş afla în statua antică, numită Diana cu ciuta, din galeria Luvrului, în grupa Dianei de Poitiers, sculptată de artistul francez Jean Goujon, şi în gravura pictorului german Albert Durer, reprezentînd vocaţiunea miraculoasă a sfîntului Hubert. 1 
   În aceste trei creaţiuni se vede într-adevăr unul şi acelaşi scop; dar, în cîteşitrele, el este exprimat sub forme perfecte, a căror singură diversitate dovedeşte cît sunt de fecunde şi de 
    
  
     139
   variate simţirile şi gîndurile ce au putut să se rezume în aşa frumoase şi felurite concepţiuni. Cine ar şti să descrie toate perfecţiunile, tot farmecul acestor trei opere, cine ar putea să rostească tot ce spune ochiului şi minţii aceste splendide idealizări plastice ale artei vînătoreşti, acela ar face cel mai minunat panegiric al acestei arte; acela ar fi totodată rapsodul, trubadurul şi psalmistul seminţiei lui Nimrod. 
   Acela ar lăuda-o cîntînd imnul elenicei Artemide, zgomotoasa sor’ gemene a argintarcatului Apolon şi venerata fecioară care poartă săgeţi de aur, bucurîndu-se de larma vînătorească; care, prin codri umbroşi şi pe piscuri furtunoase, străpunge cerbii; care, întinzîndu-şi auritul arc, azvîrlă darde ucigătoare, de se cutremură creştetul înalţilor munţi, de răsună pădurile întunecoase sub gemetele fiarelor izbite, de se înfiorează pămîntul şi marea cu toţi peştii din ea1. 
   Acela ar face să răsune fanfara triumfală a vînătorilor feudale, reamintind prozaicului nostru secol imagini poetice din timpii de cavalerească cortezie, din acei timpi de vesele şi elegante petreceri, cînd nobilul castelan, subt ochii dalbei regine a cugetelor sale, se pornea călare pe falnicu-i armăsar, 
    
   ca să vîneze, cu sprintena şi tumultuoasa lui haită de arcaşi, de slujitori, de dulăi şi de ogari, cerbul şi mistreţul de prin codri, sau ca să doboare, pe sub nori, cocorii, repezind asu-pră-le agerii săi şoimi, legaţi de oblîncul şeii! 
   Acela ar cădi cu sfinte miresme, cu smirnă şi cu tămîie, altarul vînătorilor, povestind cum sălbaticul uriaş al anticelor legende germanice, cum vînătorul afurisit care-şi vînduse sufletul către diavol pentru ca să poată lovi tot drept, printre brazi şi printre stînci, cum acea fantastică fiinţă, a posomorîtelor visuri păgîne, printr-o minune cerească, se prefăcu în blîndul şi cuviosul episcop şi apostol al Ardenelor creştinate1! 
   A fost, fără îndoială, un vînător inspirat şi a ştiut să mînuiască bine arcul şi săgeţile artistul sub a cărui daltă s-a mlădiat statuia Dianei de la Luvru, acea mîndră şi sprintenă fecioară de marmură, care s-avîntă, ageră şi uşoară, sub creţurile dese ale tunicei ei spartane, scurtă în poale şi larg despicată la umeri. O mişcare vie şi graţioasă a grumazului a înălţat capu-i cu perii sumeşi la ceafă în corimb, şi pe fruntea-i, coronată cu o îngustă diademă, se strecoară ca un prepus de mînie. Peplul îi înfăşoară, ca un brîu, talia zveltă, şi cutele văşmîntului ascund sînu-i fecioresc; dar braţele-i goale, unul se încovoaie în sus, ca să scoată o săgeată din cucura de pe umeri; cellalt se reazemă pe creştetul cornut al ciutei. Ce neastîmpăr va fi făcînd pe zeiţă să calce aşa iute pămîntul, 
    1 Aluzie la legenda medievală despre convertirea cavalerului Hubert. Plecînd să vîneze în vinerea Paştilor, cînd, după canoane, petrecerile, deci şi vînătoarea, sunt interzise, Hubert s-a trezit deodată în faţa unui cerb, care purta între coarne o cruce. Răpus de uimire, dar înţelegînd mesajul, Hubert şi-a gonit cîinii, a aruncat armele şi costumul de vînătoare, şi, cucernic, s-a călugărit, devenind, în viaţă, episcop de Maëstricht şi de Liège, şi, după moarte, sfînt al Bisericii catolice şi patron al vînătorilor. 
  
     141
   sub crepidele-i împletite pe picior ca opincile plăieşilor noştri? Pe cine ameninţă ea cu darda împenată ce ea atinge cu de-getele-i delicate? Trimite ea, oare, în cîmpii etolici ai Calidonului, pe mistreţul uriaş, care va muri înjunghiat de mîna regescului vînător Meleagru1? Urzeşte ea o crudă răzbunare în contra nenorociţilor fii ai nesocotitei Niobe2? sau că, încruntată, se găteşte a da pradă cîinilor pe îndrăzneţul Acteon, care, vînînd prin dumbravă, a cutezat să-şi desfăteze vederile cu uimitoarea privelişte a castei zeiţe, scăldîndu-se în pîrîu3? . . . 
    
   Cugetul ei e o divină taină. Artistul a ştiut numai să împietrească, în repedea şi mîndra pornire a mersului zeiţei, acel vers caracteristic al piosului cîntăreţ: 
   Cu inima vitează ea trece pretutindeni, prăpădind odrasla fiarelor sălbatice1. 
   Astfel a izbutit a crea un ideal sublim al artei vînătoreşti! 
   O inspiraţiune de altă natură a dat naştere, în al XIV-lea secol, Dianei lui Jean Goujon, care şi dînsa va rămînea pururea ca o măreaţă simbolizare a aceleiaşi idei. Dar sculptorul francez, unul din luceferii acelei epoci, cu drept cuvînt numită Renaştere, în care producţiuni de frunte în litere şi arte, ca florile primăvara, răsăreau prin toată Europa din imagi-naţiunile stimulate de studiul modelelor antice, Jean Goujon, trăit la Curtea desfătată a regelui Henric al II-lea de Valois, văzuse adesea pe frumoasa ducesă de Valentinois, pe Diana de Poitiers, favorita regelui şi adevărata stăpînă a Franciei, prezidînd la splendidele şi voioasele vînători regale ce se dau în pădurile de la Fontainebleau şi de la St. Germain. Pe chipul acelei voluptuoase regine a frumuseţii, mîna măiastră a răspîndit aureola unei divinităţi vînătoreşti. 
   Însă creaţiunea sa, modulată în linii unduloase şi pline de morbideţe, nu mai are nimic din aspra candoare şi din energia virginală a anticei Artemide. Diana lui Goujon e o zeitate lenoasă; ea se odihneşte, pe jumătate culcată. Trupu-i fără văşmînt nu ascunde nici una din dezmierdările sale; gura-i zîmbeşte cu o trufaşă nepăsare; păru-i, în viţe unduioase, e 
    
  
     143
   ridicat cu o măiestrită eleganţă, sub podoaba artistică de pe creştet; braţul stîng, ornat cu brăţări la umăr şi la mînă, ţine un arc destins; iar mîna dreaptă, cu un mănunchi de flori, înconjoară şi mîngîie grumazul unui cerb măreţ. Adăpostită sub coarnele trufaşe ale nobilului animal, zeiţa îşi reazemă trupul pe şalele lui; un cîine se odihneşte sub picioarele pe jumătate lungite ale Dianei, şi altul, lăţos, stă alături cu cerbul. 
   Un aer de nobilă moliciune domneşte într-această grupă; înfăţişarea-i fastuoasă şi elegantă repoartă mintea către timpii cînd plăcerile vînătorii, cu tot cortegiul lor de lux şi de galanterie, erau numai petrecerea favorită a regilor şi a fericiţilor de pre această lume. 
   Cînd de la aceste două modeluri, caracterizate unul prin graţia corectă şi prin vigoarea juvenilă a Antichităţii, celălalt prin eleganţa mai răsfăţată şi mai somptuoasă a Renaşterii, ne întoarcem privirea asupra gravurii vechiului artist german, mai înainte de toate, mintea noastră încearcă ca un simţămînt de sfială. Ne întrebăm dacă acea scenă complicată, cu tot vulgarul aparat al vînătorii, posedă cu adevăr în sine elementele unei opere estetice; dacă cumva frumosul poate să existe acolo unde el nu izbeşte chiar de îndată vederile. Ne iutăm, ne întrebăm. . . 
   Dar cu cît privim mai cu băgare de seamă combinarea acestei compoziţiuni, în care geniul tudesc se vădeşte cu toate naivele sale amănunte şi cu toate precugetările sale reflective, cu atît mai mult încolţeşte în noi o simţire îndoielnică de mulţumire, care creşte treptat şi ajunge, pînă la sfîrşit, a ne pătrunde de o admiraţiune anevoie de definit. Nu eleganţa, nici graţia formelor, nu perfecţiunea, nici simplitatea corectă a compunerii deşteaptă în noi acest ciudat simţămînt, ci mai mult nu ştiu ce cugetare adîncă care a prezidat la concepţiune, nu ştiu ce misterios efect pe care-l produce întrunirea intenţionată a atîtor detaliuri, aşa de naiv reprezentate. 
   Scena se petrece la poalele unei stînci păduroase, pe care 
   o încunună un castel feudal cu turnuri şi cu metereze; la dreapta curge un rîu, în undele căruia se resfrînge umbra tufişului de pe mal; peste rîu trece o punte de piatră; la stînga, tărîmul se-nalţă acoperit cu cîţiva rari copaci, mai mult frînţi şi uscaţi. Prin această stearpă pădure se zăreşte cerbul, purtînd cu smerenie crucea răstignirii pe al său creştet, înfiptă în faţa latelor sale coarne. Pe întîiul plan se află vînătorul cu calul şi cu cîinii săi; el a descălecat şi a dat în genunchi, privind cu o cuvioasă mirare vedenia ce-i trimite cerul. Costumu-i este îmbrăcămintea vulgară a vînătorilor contemporani cu artistul. Calul stă neclintit, fără ca să vadă ceea ce produce pietoasa mirare a stăpî-nului, şi ogarii, cîteşicinci, nedînd seama la ceea ce se petrece, se odihnesc ca de popas. 
   Toate părticelele acestei compuneri sunt lucrate, ca toate operele lui Albert Dürer, cu o scrupuloasă acurateţe; totul e exact, dar nimic în particular nu are o formă care să placă mai mult decît simpla şi reala natură. Stînci, copaci şi animale, toate sunt în nesimţire, toate stau în nepăsare; singuri, cerbul miraculos şi vînătorul pocăit produc contrast, prin pozele lor, în care se străvăd simţăminte adînci; cerbul, în repaosul său cumpănit, pare a simţi de ce preţ nestemat este sfînta podoabă ce el poartă; vînătorul vede uimit, chiar în obiectul persecuţiunilor sale, chiar pe fruntea vînatului, semnul ce-l va mîntui de păcate; el se-nchină la dînsul, rostind poate, în cugetul său, maxima pe care, cu şapte secoli în urmă-i, a for-mulat-o într-astfel renumitul vînător al meziului-ev, Gaston Pheobus: „Prin vînătoare scapă omul de păcatul trîndăviei, căci acela care fuge de cele şapte păcate de moarte trebuie, 
  
     145
   după legea noastră, să fie mîntuit; prin urmare, vînătorul bun va fi mîntuit“1. 
   Iată în ce mod arta germană, întrunind idei abstracte cu prozaice amănunte, a ştiut să traducă, cu penelul, ideile care se rezumă în legendara vînătoare a sfîntului Hubert, patronul vînătorilor creştini din Occident. 
   Mă opresc, căci mi se pare că iar am greşit calea. Întreprinsesem, pe cît ţin minte, a căuta în cercul literelor şi al artelor, imagini vînătoreşti asupra cărora să ne potrivim la gusturi, şi iată că mă pomenesc vorbindu-ţi despre arta germanilor şi despre gravură, două lucruri care, pre cît iar ştiu, îţi sunt deopotrivă urîte. 
   Nu cred, în adevăr, ca la tine pictorul Albert Dürer să aibă mai multă trecere decît compatrioţii lui, muzicanţii Beethoven2 
    
   şi Mendelsohn, şi negreşit că nu invenţiunea gravurii cu apă-tare, ce i se atribuie, îi va cîştiga mai mult preţ în ochii tăi. 
   Poate însă că, pentru hatîrul patronului tău, sfîntul Hubert, mă vei ierta în cazul de faţă şi vei primi chiar ca, sub rubrica gravurii lui Dürer, să se grupeze, în opera proiectată, tot ceea ce ţie nu-ţi place în arta vînătoriei. 
   Aceasta îţi va fi cu atît mai lesne, cu cît, desigur, proiectul de carte va rămînea, cît despre mine, pururea în stare de proiect, şi că, aşteptînd să-mi vină momentul de inspiraţiune şi talentul de critică ce mi-ar trebui ca s-o pot scrie, eu unul voi rămînea întocmai ca vrabia care mălai visează. 
   Aşadar, fii pe pace; n-am să aştern aci tot ce ar trebui să se afle în acea monogragie filozofică, isorică, literară şi estetică a vînătoriei. Nu zic că această semeaţă idee nu mi-a trecut un moment prin creieri şi că n-am început chiar a citi, cu acest scop, tractatele în proză, Kunhgetio 1 al lui Xenofon şi al complinitorului său Arrian, notele despre vînătoare, cuprinse în Onomasticonul lui Iuliu Polux, ba încă şi poema elenă a lui Opian, apoi şi cea latină a lui Graţiu Faliscu, în fine, chiar şi 
   ploaia izbind cu putere pămîntul; viscolul începe, se aud şuierînd frunzele pomilor, şi vîntul chiuie cu sunete ascuţite, în vreme ce un tunet, din ce în ce mai slab, se aude abia în depărtare; cu încetul totul se linişteşte, şi nu mai auzi decît un vînt uşor scuturînd picăturile de ploaie după foile ierbii; pe urmă se face soare pe cîmpii, îţi pare că vezi soarele ieşind luminos dintre nori, care fug către orizont, în vreme ce curcubeul se destinde pe cer; atunci se aude deodată strigătul de bucurie al prepeliţelor care ies iarăşi la soare, şi, departe, ca din ecoul unei văi, se aude mugetul oilor şi fluierul păstorului; cine va putea descrie mai bine decît Beethoven această scenă a cărei frumuseţe nu e de comparat cu nimic alt? “ 
    
  
     147
   serbedele versuri fragmentate ale lui Marcu Aureliu Nemesianu Cartaginezul, imitatorul lui Opian. 1 
   Vina este a ta! Cine te-a pus să înşiri de aceste nume în Introducţiunea ta, însoţindu-le cu o grindină de citaţiuni la-tine? În calitatea mea de academic mi s-au aprins călcîiele de focul clasicităţii, şi iată pentru ce ai fost silit să rabzi, în această epistolă, o contrabombardare de versuri latineşti, ba chiar şi elineşti. Acum ţine-te bine şi de aci înainte! 
   Dar cu toată pofta ce am de a te copleşi subt un nemete de erudiţiune cinegetico-academică, trebuie să-ţi mărturisesc că am constatat cum că autorii antici care au tractat despre vînătoare, de venatione, sunt tot aşa de plini de amănunte tehnice ca şi Manualul tău, şi, prin urmare, nu m-am simţit nici aci în stare de a face analize. Apoi, mi-a fost milă de noi amîndoi, cînd m-am gîndit că ar trebui să traduc pe dea-ntregul 
    
   13 capitole ale Cynegeticelor lui Xenofon, alte 35 ale urmaşului său Arrian şi vreo 85 paragrafe din Onomasticonul lui Polux. 
   În Opian, în acel „noian de graţii“ — „, cum îl numeşte cu îngîmfare sholiastul Ioan Tzetzes2, aş găsi, fără îndoială, frumuseţi îndestule de citat; dar tinerelul poet din Anazarba Ciliciei nu prea ştia să-şi cumpănească bine avînturile prolixe ale înfocatei sale muze, şi ce ai zice, rogute, cînd, spre a-ţi reaminti numai poetica descriere a vînătorii de lei din cîntul al IV-lea, aş mai transcrie aci o sută treizeci şi patru exametri elineşti? 
   Mă vei ierta însă a fi mai puţin discret în favoarea cîinelui, şi pe lîngă lăudăroasele cuvinte ale domnului de Quatrefages3, pe care tu le-ai tradus, pe lîngă poveţele tale, de care m-am şi folosit, precum ţi-am arătat mai sus, lasă-mă să adaug şi să pun unul după altul, portretul cîinelui, făcut, în versuri elineşti, de Opian, şi un fragment analog din poema lui Graţiu Faliscu, ale cărui versuri grele de înţeles ne-au păstrat limba tehnică a strămoşilor noştri, vînătorii latini, limbă pe care poetul, ca om de meserie, trebuie să o fi cunoscut adînc. 
   Iată mai întîi ce spune Opian despre cîine: 
   Împreunînd neamurile de cîini, să ai grijă a căta speciile care se potrivesc între ele şi se aseamănă mai mult. Astfel le vei împerechea mai bine; dar vînătorii au observat însă că cele mai frumoase din toate sunt acelea care rămîn necorcite. Sunt, negreşit, o mulţime de specii, iar forma şi chipul unora din ele sunt astfel: trup lung, sănătos şi plin; cap uşor cu vedere bună; ochi care lucesc vînăt; gura mare cu dinţi ascuţiţi, iar 
    
  
     149
   urechile scurte şi îmbrăcate cu o piele subţire; gîtul lung şi, dedesubtu-i, un piept puternic şi lat; labele de dinainte sunt, într-adevăr, mai scurte, înţepenite pe picioare drepte, cu fluiere înaintate; şoldurile largi; şira coastelor aşezată pieziş; coapsele cărnoase, dar nu grase, şi la spate au o coadă tare, lungă şi bine umbrită. Astfel de cîini se întrebuinţează la alergături îndelungate după căprioare, după cerbi şi după iepuri iuţi la fugă1. 
   Să trecem acum şi la Graţiu Faliscu: 
   Împreunează dar între dînşii cîinii de acelaşi soi, pentru ca prăsila să poarte semnele străbunilor, şi află că părinţii care zămislesc tineri pruncii lor, îţi vor da cîini metagonţi enormi. Mai întîi de toate să aibi cea mai mare grijă ca să împerechezi cîini de o bărbăţie încercată; apoi a doua îngrijire trebuie să fie ca înfăţişarea lor să nu stea mai prejos şi să nu dea de ruşine a lor fire. Aceştia trebuie să fie cu faţa în sus, cu urechi păroase 
   pe frunte, cu gura mare, astfel ca măselele căscate să verse foc mişcîndu-se, cu pîntecele strînse îngust la vintre, cu coada scurtă, cu şale lungi, cu coama măruntă pe grumaz, nu prea stufoasă, dar îndestulă, ca să-i ferească de frig, iar sub umerii lor sănătoşi să se-nalţe un piept care să ducă la alergătură multă şi să nu se obosească de cele mai mari goane. Fugi de cîinele a cărui labă lasă urme late; acela e moale la treabă; mie îmi plac picioarele ţepene, cu muşchi uscaţi şi cu călcîie solide la luptă. 1 
   Toate merg bine, dar bag de seamă că, numai în privinţa coadei, Opian şi cu Graţiu Faliscu nu se prea înţeleg între dînşii; latinul o vrea scurtă — „cauda brevis“; elenul, din contra, pretinde ca cîinele să aibă la spate o coadă ţeapănă, , lungă, „ “3, şi care să umbrească departe, 
   adică să fie şi lungă şi stufoasă. Se vede că 
   
  
     151
   în tot timpul importanta cestiune a coadei a fost controversată, căci 
      
   Chiar de m-aş încerca să împac întru toate pe Opian cu Graţiu Faliscu, punînd aci şi descrierea cîinelui din Cynegeticele lui Xenofon, unde ambii poeţi par a fi găsit mai tot materialul lor adunat gata, tot ar rămînea pricină de sfadă între Roma şi Atena, de vreme ce şcolarul lui Socrat cere ca coada la cîine să fie lungă, dreaptă şi ascuţită, iar Arrian, făcînd lauda unui cîine vestit al său, spune că acel model al rasei cîineşti avea o coadă subţire, lungă, aspră la păr, mlădioasă, încovoiată, şi la vîrf mai stufoasă2. 
   Dar ce atîta vorbă despre coadă? Romînul pretinde că „din coadă de cîine, sită de mătase nu se poate face“, şi apoi, nu-mai la peşte se zice că-i coada mai ferită chiar şi decît capul. 
   Din acestea se vede curat că poporul romîn, moştenitor al credinţelor şi al înţelepciunii latinilor, nu se arată în proverbele sale aşa tare încîntat, ca poeţii şi prozatorii eleni, de coada cea lungă a cîinelui, de încovoieturile ei mlădioase, de perii ei aspri şi umbroşi. 
   Fără de a mai căuta în zadar o soluţiune pentru interesanta controversă de cauda canis3, hai să o lăsăm şi de astă dată încurcată. 
   Pe lumea aceasta, cele mai bune şi frumoase lucruri trebuie să aibă o margine. 
   
   V IATĂ-NE ACUM ŞI ÎN ROMA! — MAI MARE RUŞINE PENTRU COTGOGEAMITE ÎMPĂRAT! — SCULPTURA ISTORICĂ PE ARCUL DE TRIUMF AL LUI TRAIAN. — PLATON ŞI XENOFON NE POFTESC LA VÎNĂTOARE. — TREN DE PLĂCERE PRIN EPOCA GLACIARĂ. — FARAONI VÎNĂTORI. — PĂCAT CĂ GUILOM TELL VORBEA NEMŢEŞTE! — DE LA CAPRA-NEAGRĂ LA IUBITĂ ŞI VICEVERSA. — POEMĂ CÎMPULUNGEANĂ. 
   Să sărim acum, pe nerăsuflate, din literatura cinegetică a anticilor, în sfera artelor vînătoreşti, tot la dînşii. 
   Dacă vreodată, amice, te va ajuta norocul să mergi la Roma, ca romîn, negreşit te vei duce să vizitezi Forul lui Traian, şi vei admira, în mijlocul acelei pieţe, prăbuşită sub nivelul cetăţii moderne, măreaţa columnă de marmură, care iese din pămînt încolăcită cu istoria originilor noastre naţionale. Acea imagine încă vie a războaielor dacice, scoase la bun capăt de gloriosul Traian, o vom vedea poate într-o zi, dacă va voi Dumnezeu şi guvernul nostru! turnată în bronz cu tot proeminentul relief al însufleţitelor sale sculpturi, împărăţind pe una din pieţele capitalei noastre; aş adaoge chiar că, mai la locul său decît oriunde, ea ar fi în faţa Academiei, la puntul unde s-a aşezat deocamdată statua ecuestră a Voievodului romînesc Mihai Viteazul, care, dacă ar putea vorbi, sărmanul, ar spune desigur tuturor cît se simte de ruşinat, văzîndu-se expus a juca rolul de căpetenie pe o vastă şi erudită scenă, ce pare îna-dins croită pentru împărătescul simulacru al dominatorului Urbis et Orbis. 1 
   Dar neavînd deocamdată nimic de vînat pe piaţa Sfîntului
    
  
     153
   Sava din Bucureşti1, să ne întoarcem — cel puţin cu gîndul — la Roma, şi, aflîndu-te acolo, tu, ca vînător romîn, nu uita să te îndreptezi tocmai în fundul Forului Roman, la 
    1 Pe piaţă, nu! dar ia să ne abatem, în treacăt, prin sălile de pe jos ale Academiei, ocupate provizoriu de Muzeul de Antichităţi. 
   Scenele de vînătoare au fost foarte mult întrebuinţate ca subiecte decorative de către sculptorii antichităţii. Chiar şi în muzeul nostru, unde nu ne prea putem lăuda pînă acum cu multe sculpturi antice, tot însă se văd două scene vînătoreşti. 
   Una e pe un fragment de piatră (0, 19 m nălţime, 0, 24 m lărgime), purtînd jos inscripţiunea elenă AURHLIOS DIOGENHS <Aurelios Diogenes>. Pe această lespede trunchiată se mai văd picioarele unui călăreţ, cu partea de jos a calului alergînd; sub dînsul, rîtul şi copitele unui mistreţ, asupra căruia se azvîrle un cîine cu botul căscat şi cu coada în sus. Săpătura e cam grosolană, dar desenul e plin de mişcare. 
   Cealaltă scenă de vînătoare e, în adevăr, mai dezvoltată, dar, din nenorocire, mai puţin distinctă. Ea se află pe un brîu îngust care încinge buza de sus a unui sarcofag, ale cărui laturi externe sunt acoperite cu sculpturi. Acest interesant monument a fost adus de peste Olt (de la Reşca sau de la Celei, după toată probabilitatea), de către răposatul ban Mihalache Ghica, şi depus în curtea caselor sale, care, apoi, vînzîndu-se prefecturii de Ilfov, sarcofagul a servit cîţiva ani d-a rîndul drept jgheab şi iesle pentru caii dorobanţilor. Sunt însă doi ani de cînd am izbutit, cu ajutorul prefectului, domnul C. Manu, şi al Comitetului Permanent, a face să se aducă la muzeu toate pietrele antice care zăceau neîngrijite în acea curte. Printre dînsele e şi sarcofagul. 
   Pe una din laturile sale cele mari sunt patru personagii în picioare, înfăşurate în togele lor; fiecare se află subt o osebită arcadă, formate fiind acestea prin doi pilaştri, la colţuri, şi prin trei coloane despărţitoare. Pe cealaltă lature mare, se văd trei genii aripaţi, fiecare pe cîte un osebit postament; geniul din mijloc sună din cimbale, şi ceilalţi doi dănţuiesc, ţinînd în mîini cîte o ciorchină de struguri şi cîte un mănunchi de căpăţîni de mac. Pe una din laturile mici, alţi doi genii, tot aripaţi şi tot pe postamente, cîntă, unul din flaut şi altul din nai. Pe latura opusă, iarăşi doi genii, dar pe un singur postament, se ţin îmbrăţişaţi. Trag ei oare 
   stînga de Coliseu, în capul străzii San-Gregorio, acolo unde se înalţă, încă şi astăzi, un antic şi falnic Arc de Triumf, numit al lui Constantin cel Mare. 
   Istoria acestui monument nu prea face onoare primului împărat creştin, căci, ca să vorbim curat, Arcul nu este cîtuşi de puţin al lui; nu este nici măcar dăruit, ci este tocmai lucru de furat. 
   Cum? ce va să zică: un Arc de Triumf furat? Atîta nămilă de marmură, cu boltă mare cerească la mijloc şi cu alte două arcade mai mici în laturi, cu opt columne de gialo antico1, cu opt statui de marmură frigiană viorie, cu întreite frize, cu timpane şi cu medalioane sculptate, atîta clădărie, de patru ori cel piţin cît Turnul Colţii, cum oare să o facă zapt cineva, fie măcar acela şi un borfaş încoronat? 
   Deşi-mi vine foarte cu greu să aduc aşa necuviincioasă pîră împotriva sfîntului împărat şi patron al Bucureştilor, dar, am 
   împreună un danţ îmbinat? sau sunt ei chipurile emblematice ale luptei amorului, pe care elenii le numeauEros şi Anteros? La colţurile sarcofagului se văd patru Victorii, purtînd foi de palme şi coroane: două mai mici, două mai mari. 
   Acum să venim şi la brîul superior, pe care, jur-împrejur, se zăresc, sub ştersura rozătoare a timpului, vreo douăzeci şi patru animale, vreo trei sau patru bărbaţi, toţi în poze foarte animate, şi poate încă şi cîţiva copaci. Animalele par a fi lei, mistreţi, cerbi şi tauri sălbatici, atacaţi cu furie de cîini colosali şi pîndiţi sau izbiţi de către vînători. La un loc, între altele, se vede lămurit cum un vînător, proptit într-un genunchi, îşi îndreptează suliţa către un taur, care, cu coarnele plecate, se repede asupră-i. Oare nu vom fi avînd aicea reprezentarea uneia din acele scene vînătoreşti, care negreşit se petreceau adesea prin pădurile Daciei, între colonii romani şi buorii uriaşi (bos urus), ce au lăsat şi pînă azi creştetul lor fioros pe stema Daciei răsăritene? (n. a. ). 
     2 Gialo antico — marmură cu fundul galben (it. ). 
  
     155
   mai spus-o şi într-alt loc, eu ţin întotdeauna cu Traian şi nu pot să las ca să i se ia ce este al lui. 
   Apoi toată lumea ştie că, pe cînd marele Ulpiu biruia pe germani, pe daci şi pe parţi, pe cînd el umplea întinsul său imperiu de edificii sumptuoase şi de lucrări de artă folositoare, senatul şi poporul Romei se întreceau care de care să serbeze cu mai multă pompă binefacerile şi triumfurile gloriosului împărat. Îi decretară dar tot felul de clădiri comemorative, la care lucra ilustrul arhitect şi sculptor grec Apolodor. Atunci se-nălţară în Roma Forul lui Traian cu toate edificiile decorative dimprejuru-i: portice, bibliotecă, templu; atunci bazilica Ulpiană cu cinci rînduri de stîlpi de granit; atunci columna răz-boaielor dacice cu statua învingătorului d-asupra; atunci, în fine, la capul Căii Apiane, pe care el o restaurase, un Arc de Triumf, pe care însă nu-l putură sfîrşi pre cît încă fu marele împărat cu zile. 1 
   Urmaşii lui, geloşi de a sa mărire, mai mult se gîndiră a-şi face loru-şi monumente, decît a consacra pe cele ce aminteau poporului neasemuita glorie şi dreptate a fericitului Traian. După ce trecură însă două sute de ani la mijloc, se găsi împăratul Constantin, care, de cînd îi venise gustul de a-şi face din Bizanţ o nouă capitală, se deprinsese straşnic a despuia fără ruşine capetele de operă ale lumii, ca să-şi împodobească cu ele Constantinopolea sa. 
   El văzu Arcul lui Traian stînd fără căpătîi, în răspîntia Căilor Sacră şi Triumfală; la bază îi lipseau cu totul ornamente,
    
   şi pe frontispiciu n-avea nici o inscripţie votivă: „Stai! zise el, tot n-are Arcul acesta stăpîn; aidi să-l fac al meu! “ Şi puse îndată de-i ciopli, pentru piedestaluri, nişte grosolane figurii de Victorii pocite; iar pe ambele feţe ale aticului aşternu lungi dedicaţiuni, în care spunea cum el a scăpat lumea de tiranul Maxenţie, cum a liberat cetatea, Liberatori Urbis, şi a întemeiat pacea, Fundatori quietis. 
   Astfel Arcul lui Traian se pomeni într-o zi că a devenit Arcul lui Constantin. 
   Dar ce folos? În zadar inscripţiunile laudă pe noul trium-fător, sculpturile din căpătîiele aticului şi cele de la timpanele Arcului ne amintesc izbînzile lui Traian în contra dacilor şi parţilor; statuiele aşezate pe întabulamentele columnelor sunt ale regilor barbari robiţi de Traian; în fine, cele opt medalioane sculpturale care, alăturate cîte două, împlinesc golurile dintre columne, d-asupra arcadelor laterale, ne atestă şi ele pietatea şi iubirea de vînătoare ale învingătorului Daciei. 
   Patru din acele mari medalioane reprezintă sacrificii făcute de împărat pe altarele zeilor mitologici; alte patru sunt scene vînătoreşti. 
   Pe unul din acestea, Traian, în tunică scurtă, cu tibiale sau poturi vînătoreşti pe pulpe şi cu toga pe umeri, iese cu alţi doi soţi de sub un portic, ţinînd calul de frîu; alături e un mîndru june cu hlamida azvîrlită pe spate, purtînd de zgardă un frumos ogar. Cîteşipatru ţin în mînă lănci înalte cu ascuţiş romboidal la vîrf, de cele ce se numeau contus. Totul arată că ei se gătesc să plece la vînătoare. 
   Pe al doilea, împăratul, în goana calului său, cu capul gol, cu mantia fîlfîindă, cu o spadă lungă şi îngustă ridicată în sus, urmăreşte pe un urs, care, fugind, îşi întoarce capul spre dînsul. Doi tovarăşi, asemenea călări şi fugind cu spadele plecate pe sub crăcile unui copac, însoţesc pe Traian. 
  
     157
   În al treilea medalion, aceleaşi trei persoane călări — împăratul în frunte — străbat în fuga mare un tărîm stufos şi mlăştinos, ameninţînd cu darde scurte, venabula, un mistreţ gata a se preda. 
   În cel d-al patrulea, vînătoarea e terminată. Marele Traian, încununat cu o aureolă circulară sau nimb, ca icoanele sfinţilor noştri, stă în picioare subt umbră de copaci, şi dă or-dine altor trei bărbaţi, toţi cu suliţe în mînă, din care unul, mai în lături, ţine de frîu un cal; un servitor, în partea opusă, popreşte în loc un alt cal. Dinaintea împăratului e un leu mare, lungit mort la pămînt. 
   Cu fiecare din aceste scene vînătoreşti se află împerecheată cîte o scenă religioasă în care împăratul aduce rugăciuni şi ofrande zeilor; cînd e să plece la vînătoare, el învoacă pe ocrotitorul familiei sale, pe Ercul rusticul, al Laţiului, purtător de baltag, acoperit cu piele de leu; cînd merge să vîneze ursul, el îşi oţeleşte vîrful lancei în focul de pe altarul lui Apolon lung-săgetătorul,  1, după ce a ucis mistreţul, el îi înfige căpăţîna în copacul sacru care umbreşte statua Dianei vînătoriţe; şi, în fine, după ce a biruit pe leu, el îi depune vîrtoasa coamă la picioarele belicosului zeu Marte. 
   În nici un period al ei, sculptura antică n-a fost poate mai în stare de a înfăţişa, cu un caracter mai energic şi mai adevărat, asemenea scene, în care sălbăticia şi gravitatea subiectelor reclamă oarecare asprime în mînuirea daltei. Vigoare în loc de graţie, demnitate în loc de frumuseţe, strictă exactitate la reproducerea naturii omeneşti în loc de forme estetice ideale, iată calităţile ce caracterizează stilul sculpturii din timpul lui Traian. Aceste calităţi le-au avut, mai mult decît ori
    
   care alţii, artiştii aceia care au săpat marmurele columnei dacice, precum şi basoreliefurile Arcului triumfal. Producţiunile lor constituie ceea ce s-ar putea numi sculptura istorică, căci sunt interpretaţiuni credincioase şi perfecte ale faptelor ce ele reprezintă, şi fiindcă, în cazul de faţă, faptele au fost măreţe, operele de artă au ştiut şi ele să păstreze un aspect cu totul impunător. 
   Este lucru cunoscut că cei vechi n-au nimerit sau n-au voit să înfăţişeze animalele sub formele lor reale; de aceea să nu cătăm prea de aproape la fiarele din medalioanele Arcului; dar vînătorii, dar Traian mai ales, în pozele, în mişcările, în expresiunea, în musculatura lor, sunt adevăraţi eroi de vînătoare, precum în realitate erau eroi şi pe cîmpul de bătălie. 
   În aceste preţioase rămăşiţe ale artei romane din periodul eroic al imperiului, avem totdeodată dinaintea ochilor imaginea clară şi vie a acelei vînători pe care singură o permitea Platon cetăţenilor republicii sale, „vînătoarea cea perfectă, după cum zice filozoful, care se face în contra patrupedelor, cu cai, cu cîini şi cu însăşi puterea trupului, în care fiara, învinsă prin alergături, pin răni, prin loviri, cade sub propria mînă a vînătorului, vînătoarea care singură aprinde în om zeiescul dar al bărbăţiei“1. 
   Dar strecurîndu-ne încetinel prin tot felul de cotituri fără pericol, iată-ne ajunşi pe tărîmurile aprige ale vînătorii celei mari, în care goana fiarelor devine uneori o luptă crîncenă şi-n care omul adesea trebuie să dea însuşi piept în faţa primejdiei. 
   
  
     159
   La asemenea cazuri, prepelicarul tău, amice, nu are ce-ţi face, şi chiar — după cum te pretinzi — nici cuţitul de la brîu nu te prea poate ajuta. Cît despre căruţa mea, doară numai luînd-o mîrţoagele la fugă, poate că m-ar scăpa (Doamne fereşte! ) de aşa năpaste! 
   Cu toate acestea, şezînd acuma colea, fără grijă, răsturnat în jeţul meu, privind liniştit pe fereastră cum mugurul liliacului se despică şi-nverzeşte subt aburoasele sărutări ale soarelui de aprilie, şi ascultînd, cu o dulce răpire, cum vrăbiile limbute ciripesc şi cum brotăcelul cîntă vesel înturnarea zilelor calde, te încredinţez că mi-ar place să străbat, fără totuşi de a mă mişca din loc, şi codrii umbroşi, alergînd cu gîndul în goana cerbilor, şi piscurile de stîncă, după urmele ideale ale ca-prei-negre, şi vizuinile de prin munţi, în prepusa dibuire a urşilor, şi luncile cu răchită, după umbra dîrei de mistreţ, ba chiar şi pustiile nisipoase, pe unde mi s-ar năluci vînători eroice de tigri înfricoşaţi şi de lei fioroşi! 
   Dar fiindcă, pînă acum, nici prin vis piciorul nu mi-a călcat prin asemenea prăpăstioase locuri, şi fiindcă însumi, o mărturisesc cu umilinţă, n-am fost niciodată la acea aspră şcoală în care, după spusa anticului dascăl de vînătoare1, „cetăţenii învaţă a fi meşteri în războaie şi în toate cele unde trebuie omului să ştie a cugeta, a vorbi şi a lucra bine“, de aceea, zic, nu mă voi încumeta a spune ceea ce aievea n-am văzut cu ochii, ci, legănat în răsfăţările poeziei şi ale frumoaselor arte, voi cerceta numai cum alţii, mai pricepuţi, au cugetat, au vorbit şi au lucrat, descriind şi reprezentînd episode caracteristice din viaţa plină de neastîmpăr a vînătorii celei mari. 
   
  Dar în ce parte să ne întoarcem mai întîi privirile? Pe cine să întrebăm a ne spune în ce timp, în ce loc a fost vînătoarea mai preţuită, mai măreaţă, mai trebuincioasă, mai desfă-tătoare? 
   Căta-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici, pe sălbaticii primitivi ai pămîntului, cutreierînd colosalele vegetaţiuni antediluviane şi luptîndu-se cu fiare uriaşe, ale căror seminţii s-au stins acum demult de pe faţa lumii? Tu ai spus, la începutul cărţii tale, că vînătoarea este o aplecare firească a omului, veche ca şi dînsul; eu voi adăuga, tot spre lauda vînătoriei, că acest instinct a înlesnit chiar omului primele sale inspiraţiuni artistice, şi aceasta ne-o dovedesc cu prisos figurile de elefanţi-mamuţi cu coame stufoase, cele de reni cu late coarne răschirate, de urşi ai speluncilor şi de alte animale dispărute, ce s-au găsit pe unelte de corn, pe arme de os şi pe plăci şistoase, gravate cu sula de către oamenii străvechi, care, în timpii perioadei glaciare a Europei, se adăposteau în peşterile de la Madeleine, de la Augerie, de la Massat şi din alte staţiuni cufundate azi sub tărîmul Perigordului, al Gasconiei şi al multor provincii din Francia meridională1. 
   Urma-vom cu ochii cetele nesocotite de arcaşi şi de lănceri, cîrdurile nenumărate de zburătoare, turmele nesfîrşite de ani-male, ce stau puse pe şireag printre ieroglifele templelor egiptene sau pe pereţii de piatră văroasă ai palatelor ruinate 
    1 Despre descoperirile de asemenea natură ale domnilor Lartet, Chrysti, de Vibray, Garrigou şi alţii vorbesc toate publicaţiunile care se ocupă de timpii preistorici, aşa de mult studiaţi în anii cei din urmă. În anul acesta chiar, pentru prima oară, s-au descoperit oase de reni, sculptate cu figuri de acelaşi animal, şi într-o peşteră din Elveţia, la Thaingen. Cine ştie dacă şi peşterile munţilor noştri nu ne păstrează destăinuiri de felul acesta? (n. a. ). 
  
     161
   din Niniva şi din Babilon? Ca să vîneze lei şi tigri, girafe şi gazele, ba chiar iepuri şi cocori, faraonii Egiptului, despoţii Asiriei şi tiranii perşi ridicau în picioare ordii şi popoare întregi; iar după terminarea acelor năprasnice măceluri, legiuni de zugravi şi de pietrari erau osîndiţi ca să aştearnă pe ziduri, pentru încremenirea viitorimii, toate acele nemărginite epopei vînătoreşti, care, prin nemilostiva lor monotonie, sperie şi obosesc azi ochii călătorului minunat1. 
   Asculta-vom, de pe rîpele înverzite ale lacului Celor Patru Cantoane, voiosul şi semeţul cîntec al plăiaşului elveţian, cadenţat de muza lui Schiller, amanta libertăţii? Fiul lui Guilom Tell îl întonă cu glas puternic, şi echo îl repetă din sînul munţilor inimaţi în Uri, în Schwytz şi în Unterwalden: 
    
   Aci mă aflu din nou în mare primejdie ca să azvîrli din mînă foaia pe care, cu mai multă sau mai puţină răbdare, tu te sileşti a mă citi. Cum! am cutezat a-ţi pune subt ochi chiar şi versuri nemţeşti? ! Oare putea-vei să mă ierţi? . . . 
   Dă-ţi osteneala, rogu-te, a căta în josul paginii, traducerea şchiopătîndă a acestor frumoase strofe, în care colcotesc cele mai nobile simţăminte ce iubirea de vînătoare poate aprinde în inima unui om, şi sper că tu, vînător, te vei împăca îndată cu poetul, dacă nu şi cu limba lui. 
   În acea limbă este scrisă cea mai expresivă poemă a vieţii vînătoreşti, eroica dramă a lui Guilom Tell, în care răsuflă, peste tot, aerul liber şi curat al plaiurilor alpestre şi iubirea necumpătată de patrie a cetăţenilor liberei Elveţii. O ţară întreagă scăpată din robie numai prin inima vitează şi prin săgeata dibaci mînată ale unul vînător, iată desigur cea mai falnică izbîndă cu care se poate mîndri vînătoarea. Poetul s-a pătruns de acea mîndrie de vînător, şi auzi-l cu cîtă dragoste vorbeşte el chiar şi de înţelepciunea caprei-negre, care, cînd merge cu cîrdul să pască la înţărcători, pune straja la 
   Vînătorul calcă întins, 
   De timpuriu, la raza dimineţii. 
   
   Precum în împărăţia vînturilor
   Domn este vulturul, 
   Prin munţi şi prăpăstii
   Domneşte liber vînătorul. 
   
   Al lui este spaţiul; 
   Tot ce atinge a sa săgeată
   Este prada lui, 
   Tot ce se tîrăşte şi zboară! 
   
   (n. a. )
  
     163
   pîndă, ca să tragă cu urechea şi să fluiere cînd se apropie vînătorul. 1 
   Tot despre acea sprintenă şi sfioasă fiică a stîncilor a zis şi poetul latin, în versuri mai vii şi mai colorate decît cel mai nimerit tabel: 
    
   Iată cum ştie poetul să ne facă a simţi chiar şi decepţiunea vînătorului. Ajuns pe culmele alpestre, 
   pe stînci de scuţi de gheaţă, troiene de zăpezi pe care o suflare le-aruncă repezi jos, 
   el se opreşte, se uită în dreapta şi în stînga, cătînd să zărească amăgitoarea pradă care i-a pierit din ochi, şi apoi întărîtat, obosit, mînios de zadarnica-i osteneală, el strigă în limba lui Byron. . . ba stai; mai bine să-l facem să vorbească romîneşte, în versuri pe care însuşi ajutorul lor va fi şi uitat că le-a scris odinioară, în depărtatele-i Ceasuri de mulţumire: 
   Aşa; şi-n aste locuri căpriţa a sărit. Piciorul ei cel ager m-a încurcat de tot: 
      
   Altădată însă vînătorul, mai norocos în goana sa, îşi cîntă cu veselie izbînda, şi, în inima-i mulţumită, dorul iubitei sale vine de se amestecă cu plăcerile vînătoriei. Atunci poetul — acela care, în secolul nostru, a ştiut mai bine decît oricare să împrospăteze, cu o nouă dulceaţă şi cu un mai viu profum, limba îmbătrînită a lui Ronsard — Alfred de Musset, a pus în gura plăiaşului un cînt vesel, în care bucuria triumfului la vînătoare se îngînă cu dulci amintiri de amor: 
    
  
     165
   Cîntă şi chiuie vesel vînătorul, căci izbînda este a lui! A prins capra în pădure; şi, în vale, iubita-i cu ochi dulci îl aşteaptă ca să-l strîngă de mînă. Sufletu-i acum înoată în bu-curie. Au trecut, s-au şters zilele de dor pe cînd el rătăcea prin luncă, suspinînd doina vînătorească: 
   Lunca ţipă, lunca zbiară
   Pentru-un pui de căprioară, 
   Vai de biata inimioară; 
   Ca şi lunca geme, zbiară
   Pentru puica bălăioară. 
   
   Frunza creşte, frunza cade, 
   Căprioara n-o mai roade. 
   Vai de mine, ce m-oi face? 
   Doru-n sufletul meu zace
   Şi-inimioara-mi nu mai tace! 
   
   Inimă, fii răbdătoare
   Ca pămîntul sub picioare, 
   Pîn’ ce puica bălăioară
   S-o întoarce-n luncă iară
   Cu cel pui de căprioară! 1
   
   Săriţi, voinici! E copita caprei-negre. 
   Capra-neagră s-a sculat! Frumoasă mai este iubita mea! 
   Capra-neagră tremură şi fuge! Dumnezeu să mi-o păzească! 
   Capra-neagră întoarce haita şi fuge în pădure. 
   Aş vrea să ţiu de mînă pe draga mea iubită. 
   Haita şi capra-neagră trec peste păşune: 
   Hura! tovarăşi, izbînda este a noastră! 
   Mult mi-e frumoasă iubita şi dulci îi mai sunt ochii! 
   
   (n. a. ). 
     1 Poezii populare ale romînilor, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1866, p. 225 (n. a. ). 
  Puica s-a întors în luncă; ea a înfrînt şi a zdrobit inima poetului mai rău decît crudul vînător cînd sfîşia fără milă sînul căprioarei, şi atunci, tot dînsul, tot de Musset, mlădiindu-şi lira pe un ton mai duios, adă-ţi aminte, amice, cum, în cîteva versuri repezi şi armonioase, adevărate mărgăritare picate din acel corn de poetice îmbelşugări ce i-l revarsă suava lui muză într-o frumoasă noapte de mai, cum ştie, zic, a schiţa în treacăt o întreagă elegie vînătorească: 
     
   
   Sărind, cu ciuta şi cu capra, din pisc în pisc şi din stîncă-n stîncă, cine ne opreşte acum de a ne strămuta pînă şi în munţii noştri? 
   Aci ne aşteaptă Vînătorul Carpaţilor, pe care s-a cercat al cînta, într-o lungă baladă descriptivă, un muntean romîn, un cîmpulungean, care, fără îndoială, a gustat plăcerile şi ostenelile vînătorii de munţi şi a resimţit în sufletul său toate învietoarele freamăte ale vieţii de plăiaş. Dacă natura l-ar fi înzestrat cu darul de a spune precum simte, domnul N. Rucăreanu ar fi făcut desigur un cap-d-operă nemuritor. Dar 
    1 Alfred de Musset, La nuit de mai: 
   Urma-vom vînătorul pe munţii rîpoşi? 
   Ciuta îl priveşte; ea plînge şi se roagă. 
   Culcuşu-i de burieni o aşteaptă; iezii îi sunt de curînd născuţi; 
   El se pleacă; o înjunghie şi aruncă în pradă, 
   Cînilor asudaţi, inima-i încă vie. 
   
   (n. a. ). 
  
     167
   ştii că are romînul o vorbă care cam zice că acolo unde nu este putinţa, la ce-i bună voinţa? 
   Cu toate acestea, în balada Vînătorul Carpaţilor sunt imagini care se văd a fi fotografiate de pe natură. Păcat că au aspectul tern al fotografiei, şi nu coloritul viu al vieţii! Sunt şi expresiuni neaoşe romîneşti de o originalitate preţioasă, care ar luci ca nestemate într-o frumoasă salbă de versuri armonioase. 
   Subiectul baladei este, fără îndoială, conceput cu o bogată şi adesea fericită varietate, căreia, din nenorocire, cititorul se vede silit a-i duce mereu jalea; căci pe tot minutul el simte în sine mintea învrăjbindu-se cu urechea. Eu unul mărturisesc că, pătruns fiind de măreţele dorinţe ale poetului, am încercat un fel de simţămînt dureros, văzînd cît de puţin limba şi versul au venit în ajutorul puternicei sale închipuiri, al <sic! > nobilelor sale aspiraţiuni. De ce nu poate omul toate cîte le doreşte? Dar, vai! sunt puţini, foarte puţini aceia; 
    
   O chemare către vînători, la revărsatul zilei, deschide şirul neregulatelor şi capricioaselor strofe, scrise în versuri albe: 
   Uşor ca însuşi cerbul păşeşte vînătorul
   Pe coama cărărată<-a> piciorului de munte. 
   În poalele-i se-ntinde cîmpia strălucindă
   De mii de briliante ce varsă Aurora
   Pe geana-i rourată, pe verzile ei bucle. 
   
   El trece pe muscelele însmăltate cu flori suave; apoi păşeşte tăcut pe sub bolta întunecată a fagilor şi a frasinilor, unde mur
    
   Nu toţi putem toate. 
   
   (n. a. ). 
   mură izvorul şi unde cîntă mierla, grangurul şi sturzul. Deodată însă vînătorii se opresc: 
   „Atîrnaţi, feciori, merindea
   Sus pe ramure de arbori! 
   Iacă urma căprioarei
   Proaspătă, de astă-noapte; 
   E culcată-n faţa coastei, 
   Sus, în higiul1 dintre plaiuri. 
   Bătăiaşi, pe fuga-ndată! 
   Vîntul bate de minune! 
   Luaţi bătaia sus din piscuri; 
   Veniţi trîmbă cam spre vale, 
   Drept la fagii cei înalţi; 
   Acolo ne ţinem noi. 
   De veţi auzi copoii
   Peste voi trecînd în dosuri, 
   Să tăceţi, să nu daţi gură, 
   Căci se-ntorc cu ea îndată; 
   Ştiţi că trage tot în jos, 
   Şi atunci să înteţiţi! 
   
   Iute la pîndă, la ţiitori! 
   
   Cuprindeţi bine din muche-n vale! Şi curmătura să nu rămîie! Şi treceţi unul peste pîrîu! “ 
   Bătaia-acum începe, şi iarăşi încetează. 
   Abia s-aud copoii pe vîrfuri depărtate; 
   Dar trec, se lasă-n scapăt, şi pare că vînatul
   Cu cîinii împreună s-au dus pe altă lume. 
   Tăcut acum e totul; munteanul nici nu mişcă; 
   În muta-i aşteptare se uită l-a sa umbră
   Din ce în ce crescîndă, şi timpul el măsoară. 
   Şi iar s-aud copoii. Ca fulgerul de iute
   
    
  
     169
   Sosesc din muche-n vale, din vale iar în muche. 
   Bătaia reîncepe; mereu se înteţeşte; 
   Chefnitul1 e aproape; cît colo frunza sună, 
   Ş-aci, c-o detunare, tot zgomotu-ncetează. 
   Din fundul văii-adînce, c-un pas mai rar, dar sigur, 
   Cu deasa-i respirare, se vede vînătorul. 
   Măreţ, alegru, sprinten, ce-aduce pe ai săi umeri
   Pe zvelta căprioară şi pe pămînt o-ntinde. 
   
   După aceste versuri, care, pe lîngă orice alte merite, au mai ales pe acela de a se prezenta adesea sub forma limbajului vînătoresc al muntenilor noştri, după aceste versuri vine descrierea orelor de repaos: focul de brazi strălucind noaptea prin pădure, ghicitorile şi eresurile rostite pînă să se gătească cina, în sfîrşit somnul ce vine, cînd încep ochii „a vedea cam sus găina“. 
   Cînd apoi răsare din nou soarele, vînătoarea reîncepe. 
   Alte două strofe, dispuse într-acelaşi chip, împlinesc partea curat vînătorească şi negreşit cea mai interesantă a baladei. Le vom mai transcrie numai pe ele, însoţite cu notele lor filologice şi patriotice, căci urmarea, pînă la sfîrşit, ne înstrăinează cu totul de viaţa vînătorilor. Pierzîndu-se, cînd în zadarnice doruri după timpii patriarhali şi eroici ai domniilor străbune, cînd în amarnice mînii în contra influenţelor străine, ce răzbat în ţară prin căi ferate şi prin batele cu vapor, balada ne face să simţim atunci, în mod obositor, toate neputinţele muzei cîmpu-lungene. Abia dacă, într-acel haos de idei străine subiectului 
    
   şi de versuri anevoioase, ne mai deşteaptă cîtva descrierea furtunii care 
   Răzbubuie pîn brazii ce şuieră ca şerpii, 
   sau dacă ne mai învie amintirea mîndruţelor cărora vînătorul le destinează cîte o „cetină frumoasă de brad verde, neuscat“, drept semn 
   că vînătorul 
   E ca bradul neschimbat. 1 
   Să ne întoarcem, dar, curînd şi cu plăcere către dînsul. 
   Curioasă idee a avut domnul Rucăreanu de a încurca pe bietul Vînător al Carpaţilor prin Eisenbahn-ul2 lui Strussberg şi prin  Ia mai bine să-l rugăm a ne fi domnia-lui încă o dată călăuză, spre a ne duce prin aninătorile, prin iudele, prin înfurciturile şi prin colţanii unde se iveşte, sfieţ sau îngrozitor, vînatul de la munte. 
   Vînătorul se opreşte: 
   „Jos, copii, pe brînci cu toţii! 
   Auzirăţi şuieratul 
   Caprei-negre printre stînce? 
   Ne-au ulmat; dar sunt aicea. 
   Drept l-aninători vă duceţi. 
   Şi vedeţi de le luaţi vîntul, 
   Ca nici una să ne scape! 
    
    
  
     171
   Iar în iudele1 din faţă
   Se ţin cerbii, stau şi urşii; 
   Daţi la cîini îndată drumul! 
   Fuga sus la-nfurcitură; 
   Alergaţi la creieri2 unul, 
   Unde iese-ncornoratul3. 
   Altul rămîneţi la strungă, 
   Unde trage, ştiţi, desculţul4. 
   Dar vedeţi, cuprindeţi bine, 
   Ş-armele vă primeniţi! 
   Neamţul5 bate. . . a-nchis capra
   
    
   N. R<ucăreanu> (n. a. ). 
   În colţanul cel din vale; Eu alerg pe fuga colo; Fiţi deştepţi la ţiitori! “ 
   În iuzi gonesc copoii, spre vîrf ei se-ndreptează, 
   Din ce în ce chefnitul mai mult se înteţeşte. 
   Un trăsnet se aude; un altul îi urmează
   Şi tot se mai repetă. Apoi un răcnet mare
   Cutremură pădurea şi zguduie şi munţii, 
   Iar cîinii bat întruna, ş-un zgomot formidabil
   Din ce în ce tot creşte, şi detunări teribili, 
   Din ţeve fulminante, răsună în ecouri, 
   Din stîncă pînă-n stîncă, din vale pînă-ntr-alta; 
   Se pierd în depărtare. Se face-apoi tăcere
   Şi nu se mai aude decît murmura surdă
   A rîului din vale, decît svolîndul şuier
   Al brazilor, ce trece, se pierde peste goluri, 
   Dar ne-ncetat revine ca undele de mare. 
   O pauză. . . şi iată pe budur1 vînătorul
   Descinde-ncins cu capra; iar alţii-ajung acolo
   Cu cerbul şi cu ursul şi cu colţat mistreţul. 
   E mare bucurie şi mîndru vînătorul! “2
   
   Negreşit că tabelul ce s-a prezentat la ochii scriitorului a fost măreţ; inima-i a bătut cu tărie la acele splendide privelişti, la acel zgomot formidabil, urmat de tăcerea prin care se auzea numai surda murmură a rîului din vale şi şuierul brazilor clătiţi 
    
  
     173
   ca undele mării! Păcat însă că muzele geloase nu s-au îndurat a-i încorda lira pe un ton mai melodios! 
   Aş vrea, pe cînd mi se desfăşoară dinaintea minţii uimite privelişti aşa de răpitoare, ca să aud, ca prin vis, o muzică plină de farmec, bunăoară ca cea din opera Guilom Tell a lui Rossini, şi mai ales ca acel minunat cor de vînători, care, după ce a trîmbiţat, pe un ritm vioi şi alegru, fanfarele de chemare, se pierde apoi, cu vuiet armonios, prin tainica rezonanţă a codrilor de brazi! 
   VI CUM SE PRICEPEAU SĂ CÎNTE LA VÎNĂTOARE ROSSINI ŞI HAYDN, MÉHUL ŞI WEBER. — TONTON, TONTON, TONTAINE, TONTON! ! — DUŞMĂNIA LITERARĂ, SAU EFECTE INTUITIVE ŞI ANACHRONISTICE ALE CHAMBERTINULUI DE LA „CAFÉ ANGLAIS“ ASUPRA POEZIEI ROMÎNE. — TRECEM DINCOLO DE BAGDAD. — CONCERT SIMFONIC PE APĂ ŞI PE USCAT, DAT MISTREŢILOR ŞI CERBILOR DE ŞAHUL PERSIEI, KHOŞRU ANUŞIRVAN. 
   Ce minunată interpretaţiune a vieţii vînătoreşti este, în adevăr, această măiastră melopee, odă scrisă în acea limbă fără rost, ale cărei sunete modulate prefiră în inima omului, mai lesne decît orice cuvinte, şi dorul şi veselia! Se pare că din îndoioasa amintire a două cîntece, culese poate chiar prin munţii Elveţiei, dintr-o arie comună, din cele care se cîntă vesel pe trîmbiţa de vînătoare, şi dintr-un melancolic lied nemţesc pe care ţăranii germani îl gîlgîiesc (jodeln), adunaţi în cor, marele compozitor italian a ştiut să plămădească acest cap-d-operă al muzicii de vînătorie. 
   Dar Rossini a intrat cel din urmă pe calea în care alţi mari muzicanţi îi apucase înainte. 
   Bătrînul Haydn, părintele acelor simfonii germane pe care tu le urăşti aşa de tare, Haydn, la vîrsta de 68 de ani, puse capăt sutimilor sale de compoziţiuni muzicale, prin oratoriul numit Cele patru timpuri ale anului, — die Jahreszeiten — în care, recapitulînd toate amintirile vieţii sale, simplă şi simţitoare, bătrînul maestro cîntă pe rînd, cu instrumente şi cu glasuri omeneşti, toate bunurile şi toate plăcerile de peste an. Cînd ajunse la timpul toamnei, unchiaşul obosit nu se sfii a îmbuca bărbăteşte trîmbiţa vînătorească, şi tot ştiu încă să mlădieze, prin simpatica şi naiva dulceaţă a geniului său, stilul muzical cam pipernicit şi cam înţoponat al secolului din urmă, stil pe care l-au denumit, în ţările occidentale, cu porecla comică de stilul perucilor, — Zopfenstil, — şi care la noi s-ar zice: „de cînd cu nemţii cu coadă“. 
   Cam tot pe timpul cînd Haydn scria, în Viena, oratoriul Celor patru timpuri, un compozitor francez, care a înzestrat scena lirică cu multe opere frumoase şi care a compus imnuri şi cantate patriotice pentru revoluţiunea de la 1793, Méhul, a dat patriei sale, în uvertura operei Junele Henric, — le Jeune Henri, — o încîntătoare simfonie vînătorească. 
   Cele două naţiuni muzicante ale Europei moderne, italienii şi germanii, contestă neîncetat francezilor geniul acestei arte. 
   Asemenea cestiuni nu se dezbat cu puşca în mînă, şi, fiindcă noi acum ne aflăm la vînătoare, timpul nu ne iartă ca să apărăm aci pe Boieldieu, pe Auber, pe Halévy, pe Gounod, pe Félicien David, nici chiar pe acel sublim geniu cu totul francez al israelitului german Meyerbeer. Tot ce putem spune deocamdată, în materie de muzică vînătorească, este că francezii au avut şi au păstrat din timpi străvechi, de prin secolii feudalităţii chiar, pre cît se ştie, o mulţime de cîntece vînătoreşti, pe care slujitori speciali le sunau pe cornuri în 
  
     175
   petrecerile zgomotoase ale regilor şi ale castelanilor. Fiecare episod al vieţii de vînătoare, fiecare soi de fiară luată în goană, fiecare moment al dramei cinegetice avea cîntecul său consacrat şi tradiţional, ca semnalele milităreşti. 
   Ţiu minte că într-un timp cînd, departe de toţi ai mei şi cu sufletul adînc întristat, trăiam într-un colţişor al Franciei, pe malul unui rîu şi în vecinătatea unei mari păduri, în toate serile, la ora cînd aburii, înălţîndu-se de pe apă, începeau a înnegura orizontul amurgit, un sunet de corn răsuna de pe malul opus al rîului şi repeta cîteva ori d-a rîndul una din acele fanfare vînătoreşti, al căror ritm iute şi chiar glumeţ pare că se îngînă cu vibraţiunile melancolice şi prelungite ale instrumentului ce le produce. Nu-mi place, amice, a-mi repurta mintea către momente aşa înnorate ale trecutului; dar, din minutele pe care în singurătatea de atunci le socoteam deopotrivă cu secolii, numai acelea îmi erau mîngîioase, cînd vocea cornului îmi legăna auzul în sunetele cadenţate ale semnalului de vînătoare. Pe tonurile duioase şi întunecate ale trîmbiţei metalice, se juca, cu o veselie săltăreaţă, melodia cîntecului francez, şi atunci, în mine, auzul şoptea inimii mîhnite neaş-teptate cuvinte de speranţă şi de bucurie. Cît voi trăi nu voi uita ce dulce îmi era acel balsam melodios; el şi acum îmi înmoaie inima de cîte ori se întîmplă să aud Uvertura de vînătoare a lui Méhul, în care aceeaşi fanfară domneşte ca motiv de căpetenie şi răsare, sub felurite tonalităţi, printre diverse episoade muzicale pline de frumuseţi; aci, artistul a imitat tropotul cailor ce fac să răsune pămîntul subt ale lor copite; aci, iar, el aminteşte lătratul vesel al cîinilor, cînd li se dă drumul la goană; aci, încă, pare că, într-o dulce melodie, cerbul, în agonia sa, plînge şi cere cu lacrimi iertare de la neîmblînziţii săi duşmani. Dar aceştia, spre a-şi deştepta mereu în suflet o nouă ardoare, repeţesc din cornuri cunoscutul semnal, pe care tot francezul îl ştie şi-l cîntă pe riturnela poporană: „Tonton, tonton, tontaine, tonton! “ 
   Dar este oare vreo idee pe care spiritul glumeţ al francezului să n-o fi dat, cum am zice noi, pe pîrlitură? „Cîntă, vînătorule, zice poetul popular al Franciei, cîntă prin crînguri şi prin cîmpii, cîntă mereu refernul tău de vînătoare: Tonton, tonton, tontaine, tonton! Pe cînd tu vînezi cerbul din pădure, altul mai isteţ vînează în culcuşul tău; tu ţii urma ciutei, şi altul, a gingaşei tale neveste; tu dai chiorîş în fiară, şi altul face cu ochiul tinerei tale soţioare, pe care tu ai părăsit-o — tenerae conjugis immemor1 — ca să baţi codrii. “ De aceea, cînd te vei întoarce, mîndru, cu cornoratul acasă, umflînd sunetul cornului tău, ia ascultă cum acel primejdios păcălitor de Béranger îţi va întoarce pe franţuzeşte zicătoarea romînului: „Ce ştie satul nu ştie bărbatul! “ 
      
   Lăsăm pe francezi să rîdă şi să glumească, chiar şi pe bătrînele, pe frumoasele lor arii de vînătoare, de care a ştiut aşa de bine să se folosească francezul Méhul, în uvertura sa, şi pe care nu le-a dispreţuit, cu vreo treizeci de ani mai în urmă, nici italianul Rossini, în Guilom Tell-ul său, şi să ne oprim un minut, între aceste două modele de muzică vînătorească, asupra unei opere de aceeaşi natură, în care se rezumă tot geniul naţional al germanilor. Freischütz, sau Liberul vînător, e titlul cap-d-operei teatrale a lui Weber2. Fantasie întunecată de ridicole credinţe diavoleşti, simplitatea cea mai naivă în viaţa reală, simţimîntalismul cel mai idealist în dorinţele inimii: iată din ce este compus subiectul operei, şi simpatica muzică a lui Weber, aşa plină de suave melodii, pare că netezeşte, cu o suflare 
    
   lină, toate asprimile, toate nesăbuitele ciudăţii ale unor aşa discordante contraste. 
   Chorul din al treilea act din Freischütz, în care vînătorii proclamă că nimic pre pămînt nu se poate asemui cu plăcerile vînătoriei, 
   Was gleicht wohl auf Erden dem Jägervergnügen, 
   este compus pe un ritm mai puţin variat şi are o melopee mai puţin măreaţă decît cîntecul vînătorilor din Guilom Tell, dar nici originalitatea, nici graţia nu-i lipsesc, ci caracteru-i diferă cu totul de fanfarele vînătoreşti ale francezilor. Pe sub candida veselie a melodiei zbîrnîie un acompaniament surd care poartă mintea în mistice regiuni. Este, fără îndoială, un cînt cu totul german. Dar să nu te temi! Poţi să-l asculţi fără frică; n-ai să găseşti într-însul nimic din acea lîngedă şi searbădă monotonie a unora din cîntecele nemţeşti, pe care romînul a caracterizat-o cu porecla batjocoritoare de tararaua neamţului. 
   Dacă fiarele ar fi şi în zilele noastre tot aşa de simţitoare la plăcerile delicate ale armoniei, precum erau în timpii binecu-vîntaţi ai vestitului vertuoso şi tenore-sfogato Orfeu, negreşit că ele ar veni singure să se predea de bunăvoie celor care le-ar executa, în rariştea unei păduri răsunătoare, un concert simfonic compus din toate cap-d-operile de mizică vînătorească despre care îţi vorbii aci în treacăt. Dar, vai! se vede că de cînd pe bietul Orfeu l-a luat Offenbach în răspăr, înseşi fiarele, scîrbite de a vedea scăpătarea gustului artistic la bipezi, şi-au luat lumea în cap, s-au sălbăticit cu totul, şi astăzi este mai mult decît sigur că, dacă s-ar ispiti cineva să cerce a instrumenta şi a vocaliza prin codri muzică clasică, precum este uvertura lui Méhul, sau oratoriul lui Haydn, sau chiar şi chorurile lui Weber şi lui Rossini, urşi, lupi, mistreţi, vulpi, cerbi, ba chiar şi iepurii ar apuca-o îndată la picior, împreună şi cu vînătorul lor, dacă cumva acel vînător s-ar întîmpla să fie amicul meu, autorul Manualului romînesc de vînătorie. 
  
     179
   Cu toate aceste, n-a fost întotdeauna aşa! Mult mai încoace de timpii fabuloşi ai păţitului amant al Euridicei, şi chiar în regiuni lipsite de castelani feudali şi de sunători de fanfare, în ţări depărtate, asiatice, pe care noi le socotim de păgîne şi de barbare, muzica a fost preţuită ca o neapărată auxiliară a petrecerilor vînătoreşti. 
   Primeşte, te rog, pentru un moment, să ne întoarcem cu vreo cincisprezece sute de ani mai înapoi, pentru ca să ne încredinţăm cum că vînătorile cu acompaniament de orchestră nu sunt, precum s-ar putea crede, o deşartă închipuire a imaginaţiunii mele puţin vînătoreşti, ci că din contra, cele mai măreţe serbări cinegetice au fost însoţite, chiar din vechime, cu concerte instrumentale şi vocale. Consideră totdeodată că această nouă digresiune pe cîmpul artelor din antichitate, o fac şi pe dînsa numai şi numai întru cea mai mare laudă şi glorie a artei vînătoreşti, şi mai ales nu uita că pentru ca omul să facă un lucru bine, trebuie mai întîi de toate să aibă multă, foarte multă răbdare; de aceea şi înţelepciunea poporului te învaţă ca să „prinzi iepurile cu carul“. 
   Negreşit că pentru oricare ştie să ţină un condei cu trei degete, şi pentru oricare din acei scriitori ce nu s-au pătruns că scrisul trebuie să fie numai o urmare cugetată a gîndirii şi a studiului, foarte lesne le vine de a scrie currente calamo despre orice materie, ştiută sau necunoscută lor. Îi vezi, neprice-puţi plagiatori ai atotştiutorului Pic de la Mirandola, tratînd cu uşurinţă de omni re scibili et quibusdam aliis1 . 
    1 Nobilul italian Pic de la Mirandola, născut la 1463, învăţase la vîrsta de zece ani tot ce se putea şti pe atunci, şi la douăzeci şi trei, se lăuda în Roma că poate vorbi de omni re scibili <lat. > — de tot ceea ce se poate şti; el muri la vîrsta de 31 de ani <deci în 1494>. Mai minunaţi în ştiinţă decît minunatul italian, mulţi scriitori de acum vorbesc nu numai de tot ceea ce se poate şti, dar încă şi de cîteva altele, de quibusdam aliis <lat. > (n. a. ). 
   De va fi vorba de muzică, apoi îţi opăresc tot într-o leşie pe Rossini cu Offenbach, pe Auber cu un oarecare Suppé, fabricant de operete la Viena, pe Meyerbeer cu Lecocq, un alt imitatoraş parizian al caricaturistului operei; şi apoi, din acea căldare, îţi scot la lumină învăţături şi poveţe pentru formarea şi dirigarea unui Conservator naţional de muzică. 
   Dar cu atît ar fi puţin! Groaznic orbeşte ura pe oameni, şi mai ales pe supărăciosul neam al scriitorilor, genus irritabile vatum1. 
   Avem dinaintea ochilor o spăimîntătoare dovadă despre aceasta. Sunt în ţară la noi două foi literare care şi-au jurat neîmpăcată ură şi mînie: 
   Doi Joi se Întărîtă şi fulgerul jos plumbă! 2 
   Convorbirile literare de la Iaşi muşcă carne vie, cînd găsesc, în Revista contimporană din Bucureşti; iar aceasta: 
      
   împinge urgia pînă-ntr-atîta, încît, spre a defăima chiar şi titlul rivalei sale, tipăreşte cu litere negre pe hîrtie albă, subt acelaşi nume duşmănit de Convorbiri4, felurite poveşti vrednice de vînătorul cel cu coada vulpii, în care se zice, între altele, că la anul 1852 domnul Pantazi Ghica, deşertînd, într-o seară, prieteneşte, pahare de Chably, de Chambertin, de Şam
    
  
     181
   panie şi de Xeres, într-un cabinet la „“1 din Paris, împreună cu Alexandru Dumas-tatăl şi cu Alfred de Musset — au răposat, sărmanii, amîndoi şi nu mai pot mărturisi —, după ce dumnealui le-a istorisit multe şi mărunte despre literatura, muzica, instrucţiunea şi politica Romîniei, după ce le-a vorbit pre larg despre dascălul Lazăr, despre Alexandru Vodă Ghica, despre mitropolitul Dosoftei, despre Tudor Vladimirescu, despre meşterul Manole, despre Ianache Văcărescu şi despre alţii mulţi cîţi în Christos s-au botezat pe pămîntul romînesc, în sfîrşit a binevoit a le citi şi poema populară „Înşiră-te mărgărite de V. Alecsandri“. — „ Să nu se uite că această conversaţiune între domnii Pantazi Ghica, Alexandru Dumas-tatăl şi Alfred de Musset se petrecea la anul 1852“, chiar după cum spune nota autorului (p. 335), şi că domnul Pantazi Ghica le-a citit atunci, pre cum zice, „în limba franceză, după textul romînesc“, poema Înşiră-te mărgărite, pe care însă, domnul V. Alecsandri a compus-o la Mirceşti tocmai în anul 1856, adică cu patru ani în urma vestitei ei citiri de către domnul Pantazi Ghica, şi apoi a dat-o la lumină, pentru întîia oară, în Revista romînă din anul 1862 (p. 160—166). 
   Pe limba vînătorească, în cazul de faţă, s-ar zice că autorul articolului Convorbiri din Revista contimporană „a vîndut pie-lea ursului, pe cînd ursul juca încă prin pădure“. Dar între scriitori nu este ca între vînători. Loc de joc nu încape, şi — horresco referens! 2 — cît despre mine, zău, mă cutremur de o răzbunare literară ca aceasta. D-aş fi măcar cunoscut cu redactorii Convorbirilor din Iaşi, le-aş da desigur povaţa ca să schimbe 
    
   cît mai curînd titlul foaiei lor, pentru a cărui ruşinare s-a jertfit cu atîta lepădare de sine însuşi domnul Pantazi Ghica. 
   Trăind însă cu totul înlăturat de asemenea crîncene lupte, eu, amice, cînd scriu cîte ceva, scriu mai mult pentru a mea proprie plăcere, fără de a cugeta rău la alţii, afară, poate, nu-mai de astă dată, cînd m-am apucat a scrie pentru păcatele tale. Dacă însă chiar şi tu mă vei învinovăţi cu tot dinadinsul că m-am întins prea mult cu scrisul, şi că fac aci prea mare cheltuială de citaţiuni de prin autori străini, apoi îţi voi răspunde că acelea — mai toate nestemate culese din salbele bogaţilor — le presar pe sărăcăcioasa mea scriere ca s-o mai înţolez şi să-i dau şi ei ceva preţ; iar dacă nu scriu scurt şi cuprinzător, se vede că, rău sau bine, nici eu, ca mulţi alţii, nu mă pricep a face într-altfel. 
   Aşadar, supus blînd la o nouă osîndă, ia-te binişor după mine şi vino să ne îndreptăm paşii rătăcitori tocmai sub poalele munţilor din Kurdistan, pe calea care duce de la Bagdad la Hamadan, acolo unde este stînca stearpă şi rîpoasă ce se cheamă Bisutun. Piciorul de spre apus al stîncii se numeşte, în limba locului, Takh-i-Bostan, adică Bolta Grădinii. Grădina deocamdată lipseşte, şi unii erudiţi cred că aci vor fi fost vestitele grădini atîrnate în aer ale Semiramidei1, care, chiar dacă 
    1 Diodori Siculi Bibliotheca histor. , II, 33: după ce săvîrşi aceste lucrări, Semiramida, în capul unei oştiri numeroase, întreprinse o expediţiune în contra mezilor. Sosind în faţa muntelui Bagistan, ea îşi aşează acolo tabăra şi face o grădină care avea douăsprezece stadii [mai mult de doi kilometri] în ocolul ei; era pe o cîmpie şi cuprindea o fîntînă mare care da apă pentru plante. Muntele Bagistan, care este consacrat lui Joe, formează una din laturile acestei grădini, prin stîncile sale rîpoase, înalte de şaptesprezece stadii [ca la 2 850 metri] şi tăiate drept. Semiramida puse să scobească piciorul acestor stînci şi să sculpteze pe dînsul chipul ei înconjurat de o sută de streji. Ea puse să sape pe stînci o inscripţiune cu litere siriace, în care se zicea că Semiramida, grămădind tot bagagiul şi 
  
     183
   odinioară au fost aci, apoi acum au zburat cu totul în aer; — dar bolta este în fiinţă, şi pe zidurile ei se văd nenumărate sculpturi săpate nu prea adînc în piatră, şi poate chiar odinioară colorate. Să le descriem toate, nu este treaba noastră; pe noi ne ating numai cele două mari scene de pe pereţii laterali. Într-adevăr, pe una se vede o vînătoare de mistreţi; pe cealaltă, mai ştearsă, este o vînătoare de cerbi. 
   Stilul sculpturii, oarecare amănunte arhitectonice şi chiar costumele şi uzurile figurilor reprezentate ne înlătură de la prepusul că vom fi avînd aci, dinaintea ochilor, imaginea petrecerilor cinegetice ale vitezei amazone asiriene, ale reginei Semiramide, 
     
    
   Gîndul ni se repoartă mai bucuros asupra acelor puternici despoţi ai Persiei, Şapurii, Hormuzii, Khoşruii, Firuzii, Iejghirzii şi alţii, care, din vechea lor cetate a Ctesifonului, aproape de Bagdadul de acum, supărară mai bine de trei sute de ani pe împăraţi romani de seama lui Aurelian, lui Teodosie, lui Justinian, lui Eraclie; asupra acelor mîndri şi luxuoşi Sasanizi, care se închinau focului după legea lui Zoroastru, clădeau palate gigantice acoperite cu sculpture şi cu poleieli şi înmuiau în fir şi în pietre scumpe hainele de pe dînşii şi hamuturile de pe caii lor. 
   Vînătoarea, lupta cu fiarele, alergările cu caii şi încordătura arcului erau visele de aur cu care se desfătau ei, atît în fiinţă, cît şi în priveliştea armelor, vaselor, uneltelor şi podoabelor cu asemenea scene, pe care meşterii şi artiştii lor le reproduceau mereu, în metaluri şi în pietre scumpe1. Subiectele de vînătoare, înfăţişate cu o vioiciune, cu o mişcare, cu un foc nespus, pot fi privite ca una din însuşirile caracteristice ale artei sasanide pe care o admirăm azi în cîteva preţioase obiecte de 
    
  
     185
   lux ce au rămas din acele epoci depărtate, prin colecţiunile de curiozităţi artistice ale Europei, şi pe care o întîlnim în sculpturile de prin diferite ruine ale Persiei, iar mai ales pe stîncile de la Bisutun1. 
   Ambele vînători de care avem aci a vorbi sunt cuprinse în două cadre pătrate, închipuind ţarcuri îngrădite cu taraci, de care stau atîrnate zăveze ori perdele, spre a încinge tot ocolul unde se petrece vînătoarea. Proptele şi mănunchi de tufiş, legaţi cu frînghii, sprijină şi întăresc taracii. 
   Într-unul din ambele cadre, locul ales e o mlaştină cu stuf şi cu răchită, în mijlocul căreia a rămas o lumină de apă netedă, cu peştişori şi cu păsări plutitoare într-însa. Un şireag de elefanţi, mînaţi de cornacii ce-i încalecă şi-i îmboldesc, gonesc din dumbravă turme nenumărate de mistreţi, care, în fuga mare, cu rîturile întinse, cu colţii ascuţiţi, cu spinarea încovoiată şi cu codiţa sumeasă, dau năvală prin leasă şi prin mocirlă. În două luntre mari şi adînci stau în picioare cîte un vînător uriaş cu capul încoronat, cu veşminte bogat ornate şi cu arcul în mînă; în preajmă-le cad pe brînci gliganii şi vierii săgetaţi. Dar atît în aceste două luntri principale cît şi în alte două mai mici, ce însoţesc pe ale regeştilor vînători, şed jos, cîntînd din nişte harpe în formă de dreptare şi cu zece coarde fiecare, bande de femei muzicante; într-o a cincea luntre sunt cîntăreţi care suflă, d-a-n picioarele, în flaute. Toate vasele sunt cîrmuite de cîte doi vîslaşi care, cu lopeţile, spumegă faţa apei. Pe muchea cadrului se vede cum mistreţii ucişi sunt transportaţi 
    
   pe spinarea elefanţilor, şi apoi cum slujitorii îi înjunghie şi-i despintecă. 
   A doua vînătoare, cea de cerbi, este cu mult mai confuză; figurile pe alocurea par a fi neisprăvite. Tot însă se vede pe ici şi pe colea o împrejmuire de zăbrele şi de stofe atîrnate, formînd o arenă cu două porţi, păzite de cîte doi strejari; cerbii intră în alergătoare prin poarta din dreapta şi sunt urmăriţi de vînători; un călăreţ mai mare la trup, în goana calului, trage cu arcanul într-înşii; alţii mulţi, mai mici, se ţin, şi ei, gonind, după vînătorul principal. Cerbii se poticnesc şi cad la pămînt cînd ajung la fundul ţarcului; dar ciutele, ferite de un alt călăreţ cu trup mare, scapă singure pe cealaltă poartă, avînd la gîtul lor un arcan cu coarda fîlfîindă. Pe laturile cadrului, se vede, de o parte, cum se adună şi se păzesc cu elefanţi turmele de cerbi; de altă parte, cum cerbii ucişi prin munţi păduroşi se încarcă pe spinarea cămilelor. 
   Dar mai mare şi mai presus de toţi actorii tabelului şi ca privitor liniştit al acestui spectacol animat, stă călare regele, cu arcul atîrnat de gît, şi adăpostit subt o umbrelă rotundă pe care i-o ţine d-asupra capului un slujitor. Împrejurul lui cîntă 
   o numeroasă orchestră, aşezată de toate părţile, care pe jos, care pe o estradă înălţată cu scară. Acolo sunt şi harpiste, ca la vînătoarea de mistreţi, şi cîntăreţi cu flautul, care şed turceşte, cu picioarele încrucişate sub dînşii, şi trîmbiţaşi, şi toboşari, şi muscalagii cu naiul, cu dairaua, cu cimbalele, cu diblele şi cu surlele, poate chiar şi cîntăreţi din gură; într-un cuvînt, avem aci o bandă numeroasă de lăutari, reprezentată cel puţin prin douăzeci şi cinci de personaje cu instrumente variate, lucrînd toţi din mîini şi din plămîni ca să încînte pe răsfăţatul Şah, în pomposul şi trufaşul său repaos. Te las să-ţi închipui ce chef şi ce mîndreţe! 
  
     187
   Oare ce zici? Nu se pricepeau bine regii sasanizi a vîna mistreţii şi cerbii? 
   A pluti lin pe apă şi, din sigurul adăpost al luntrei, a săgeta mistreţii, pe cînd auzul îţi este răpit de dulcele cîntări ale unei armonioase pleiade de zîne acvatice, iată o realitate sasanidă cu mult mai încîntătoare decît basmul primejdioaselor Sirene ale lui Omer şi decît visul amăgitoarei Loreley de pe ţărmurile neguroase ale Rinului! 
   A privi de sub umbră şi la sunetele unui concert à grand orchestre1 peripeţiile unei goane şi unui măcel de cerbi, iată încă o petrecere sasanidă, care negreşit că nu este tocmai de dispreţuit. 
   Nu rămîne îndoială că regii sasanizi au fost oameni cu gusturi nobile şi delicate, de vreme ce le-a plăcut şi de a vîna în sunetele muzicii, şi de a vedea reprezentate în sculptură şi cu culori asemenea petreceri vînătoreşti. 
   Rămîne numai să ne batem capul spre a afla dacă muzicanţii lor şi, mai cu seamă, dacă vestitul cîntăreţ Barbaud, care răspîndea în palatele marelui Khoşru Anurşivan, cel cu sufletul mărinimos, „note mai dulci decît privighetoarea“, erau, în comparaţiune cu Haydn, cu Méhul, cu Weber şi cu Rossini, ceea ce sculptorii de la Takh-i-Bostan sunt faţă cu artiştii moderni care au înfăţişat pe pînză scene de vînătoare, bunăoară cu P. Rubens, Fr. Snyders, Filip Wouwerman, Fr. Desportes, J. B. Oudry, J. E. Ridinger, Horace Vernet, Edw. Landseer şi alţii. . . 
    
   VII ZWGRAFÍA PRIVITĂ DIN PUNCTUL DE VEDERE AL TEORIILOR LUI DARWIN. — AMOR ŞI VÎNĂTOARE! — CUM SE ÎNGROPAU LA ROMA URMAŞII BIETULUI OVID, RĂPOSAT, CA VAI DE DÎNSUL, CAM PE LA KIUSTENGÈ. — PUSTIA DE OGLINDĂ, MULTE RELE FACE! RUBENS N-A FOST VÎNĂTOR, DAR HORACE VERNET FĂRĂ ÎNDOIALĂ. — FILOZOFIA ABSOLUTĂ A ESTETICII VÎNĂTOREŞTI. — ITALIA NE-A CAM DAT DE RUŞINE. 
   Dar iată acum, fără veste, un nou orizont artistic ce mi se deschide, tot pe tărîmul vînătoriei! Zău! cînd pleacă omul la vînătoare, nu ştie de unde-i sare iepurele! Am zis pînă aci multe, ba chiar prea multe, despre litere şi poezie, despre sculptură şi muzică; am zis şi cîteva despre gravură, întrucît acestea toate se ating de arta cinegetică; dar nu ştiu cum s-a întîmplat de a rămas pictura cu totul înlăturată din cărarea mult cotitei mele colinde de vînător-hoinar. Cade-se oare să o lăsăm cu totul uitării? 
   N-ar fi o nedreptate, un afront, ce am face de buna noastră voie vînătoriei, cînd am nesocoti drepturile ce ea are la năs-°carea a încă uneia din cele patru podoabe artistice ale geniului omenesc? 
   Am găsit prilej de a spune cum omul, înveselit sau jalnic la vînătoare, a simţit gustul de a cînta, în elegii şi în ditirambe poetice, şi în fanfare melodioase, vitejiile şi neajunsurile sale, ba chiar şi a-şi aduce aminte cu dor sau cu mîndrie de drăguţa de acasă. 
   Am pomenit şi de acei sălbatici ai perioadei glaciare care, în lungile lor răgazuri, au născocit arta sculpturii, zgîriind pe oase, pe pietre şi pe coarne, profile de dobitoace antediluviane. 
   Uita-vom acum a zice că — după cît se poate bănui — tot 
   o aplecare de acelaşi fel a făcut să se nască şi pictura? 
  
     189
   Dar, în cazul de faţă, nu din dovezi plastice vom putea culege 
   o asemenea ştiinţă. Filologia ne vine aci în ajutor şi ne arată că în limba elenilor, a naţiunii celei mai artistice din antichitate, pictura se chema zwgraja 1, adică scrierea, grja 2, animalelor,  
   Acum, dacă s-ar scula cineva şi ar zice că aşa vor fi toate acestea, dar că animal nu vrea să zică vînătoare, şi că săpăturile din peşterile Acuitaniei, precum şi denumirea caracteristică a picturii la eleni au raport numai la fiinţele însufleţite în genere, şi nu, în particular, la luptele lor, care provin din instinctul vînătoriei, atunci ne-am vedea siliţi să mutăm judecata la tribunalul lui Darwin, care, după teoriile sale fiziologice, ne va dovedi că lupta pentru existenţă, adică concurenţa vitală, este unul din cele două principii fundamentale ale universului şi că orice fiinţă pre lume trăieşte şi se dezvoltă numai şi numai fiindcă a biruit în această luptă, adică a fost vînător şi nu vînat. El va adauga, poate, spre a-şi completa teoria, că vînătorului norocit îi rămîne şi dreptul exclusiv de selecţiune naturală, adică de a-şi alege, după al său plac, soţie sau soţii (precum se şi simte), şi că, scurt şi cuprinzător, viaţa întreagă a universului se rezumă în aceste două cuvinte: Vînătoare şi Amor! 
   Pornind d-aci, cum să nu credem că tot ce e bun, mîndru şi frumos pre lume s-a născut din avînturi amoroase şi din porniri vînătoreşti? 
   Iată-ne dar asiguraţi şi despre originea picturii. 
   Însă spre a nu abuza peste măsură de zicala grecească a
   
    1 Citeşte: zografia (gr. ). 
     2 Citeşte: grafia (gr. ). 
     3 Citeşte: ton zoon (gr. ). 
   
   împăratului August: SpeÐde bradwV ! 1, să dăm îndată năvală în pictura cu subiecte vînătoreşti. Mi s-a urît mie scriind, dar ţie citind! ! ! 
   Cînd vine vorba despre vreuna din frumoasele arte, şi mai cu seamă despre pictură, noi, în lumea modernă, ne gîndim numaidecît la Italia. Acolo pare că şi-a găsit această artă şi lumina cu care se împacă mai bine, şi formele în care se răsfaţă mai bucuros, şi tiparele după care se mlădie mai cu înlesnire. Nu ştiu pentru ce răsunetul numelor lui Rafael, lui Correggio, lui Tiţian, lui Paul Veronese pare că ajunge la auz cu vibraţiuni mai repezi şi mai sonore decît ale lui Rubens, lui Rembrandt, lui Poussin şi ale tuturor pictorilor de la nord. 
   Fără îndoială însă, aceasta este o nedreptate a minţii noastre, şi cei din noi care iubesc vînătoarea şi artele ce au ser-bat-o, ar fi cei dîntîi care s-ar căi şi s-ar vindeca de o aşa greşită aplecare, cînd ar cugeta că în toată acea grămadă de artişti iluştri, care au aşternut, trei secoli de-a rîndul, toţi pereţii Italiei cu nemuritoarele lor picturi, nu s-a găsit măcar unul care să se fi dedat a zugrăvi mai cu plăcere scene de vînătoare. 
   Spre a găsi în Italia picturi vînătoreşti de un merit oarecare, în număr mai considerabil, trebuie să ne repurtăm în timpii antici, pe cînd se vede că artiştii pompeieni şi romani aflau mai multă mulţumire de a decora zidurile cu subiecte reprezentînd luptele oamenilor cu fiarele şi cursele ce ei le întindeau. 
    
  
     191
   Printre picturile antice de această natură ce s-au păstrat pînă în timpii moderni, datorim o îndoită atenţiune acelora din sala mormîntală ce s-a descoperit la 1674, acum tocmai două sute de ani, într-un mal de pe Calea Flaminia, la o mică distanţă de Roma, şi în care se aflau sarcofagele lui Quintus Nasonius Ambrosius şi al femeii sale, Nasonia Urbica, urmaşi, după cum se crede, ai nenorocitului poet Ovidiu Nasone, care a murit exilat pe ţărmurile sălbatice ale Mării Negre, fără ca mîna-i, dibace pe coardele lirei latine, să se fi putut deprinde a încorda arcul sarmatic: 
    
   Un interes îndoit se leagă de picturile din mormîntul Nasonilor1, fiindcă, pe de o parte ele sunt din cele mai bune printre puţinele rămăşiţe ale artei picturale din antichitate, şi, pe de altă parte, fiindcă scenele vînătoreşti reprezentate în ele ne pun dinaintea ochilor curioase moduri de vînătoare. 
   Aceste picturi ocupau patru compartimente pătrate pe tavanul boltei şi corespundeau fiecare cu cîte o grupă de două figuri alegorice, simbolizînd cele patru timpuri ale anului. Cu primăvara se îmbina vînătoarea de cerbi; cu vara, cea de lei; cu toamna, cea de pantere, şi-n fine, compartimentul iernii era ocupat de o vînătoare de mistreţi2. 
   Cele două dîntîi, adică vînătoarea de cerbi şi de lei, se petrec în păduri îngrădite cu zăbrele. Un cîine goneşte un cerb şi o ciută, urmăriţi şi de un vînător pe jos, care opreşte de zgarda numită copula pe un al doilea copoi. Alt vînător, cu suliţa, pîndeşte animalele la marginea ţarcului. 
   Vînătorii de lei sunt mai numeroşi; ei au toţi paveze mari rotunde, dindosul cărora se ascund, lipiţi unii de alţii. Una din fiare se repede întărîtată asupra acelor mişcători pereţi de metal; dar cealaltă a izbutit a doborî jos pe un vînător şi-l striveşte sub propriul lui scut, pe care ea calcă cu o fieroasă mîndrie. 
   Tot cu paveze şi cu ţăpoaie, venabula, sunt înarmaţi şi vînătorii de pantere, care închid şi rostogolesc pe animal în-tr-un cerc de scuturi late şi solide; dar ei şi mai mult se bizuie, spre a prinde şi a ucide fiara, pe o cursă în formă de ladă 
    
  
     193
   pătrată, în fundul căreia au pus o oglindă. Pantera, turbată de mînie, îşi zăreşte deodată chipul răsfrînt pe faţa lucioasă a sticlei; ea stă şi se miră, 
   . . . Ea tresare, decît soţul ei Zefirul mai repede; mînia ei pe toate strălucitoarele ei pete se răsfiră şi, gata a înghiţi în adînca ei gură pe vînător, ea se opreşte dinaintea chipului ei răsfrînt în oglindă1, 
   apoi se azvîrlă repede spre dînsul, şi iat-o prinsă în capcană, unde o ajunge la sigur darda vînătorului, care sta pitit d-asu-pra oglinzii. 
   În timpii noştri, oglinzile slujesc vînătorilor francezi ca să prindă nevinovate ciocîrlii. Dovadă că, întotdauna şi pretutindeni, oglinda, cu mincinoasele-i străluciri, ameţeşte şi pe vesela păsărică, şi pe fiara sălbatică, şi pe naiva Margareta a lui Faust, 
     
   
   Vino tu mai des pe la mine încoace
   Şi pune aci, pe ascuns, podoabele pe tine; 
   Primblă-te ca o oră pe dinaintea oglindei, 
   Şi să vezi ce mulţumire o să avem şi dintr-atîta. 
   
   (n. a. )
   şi pe bătrîna cochetă, care, în doru-i plin de parapon, trăncă-neşte verzi şi uscate, bunăoară ca versuri de acestea: 
   Plîngi, oglindă, plîngi cu mine! 
   Nu găsim ce mai cătăm! 
   Cînd mă văz acum în tine, 
   Amîndouă ne-ntristăm. 
   
   Tu văzuşi, văzuşi, oglindă, 
   Frumuseţea-mi răsărind, 
   Şi cu-ncetul eclipsîndă, 
   O vezi iarăşi apuind! 
   
   În zadar colori silite, 
   Frumuseţi de-mprumutat; 
   În zadar sunt îngrijite
   Nişte flori ce s-au uscat! 1
   
     1 Cocheta bătrînă la oglindă, poezie pe care a publicat-o, nu prea ştiu de ce, lord Stanley, în eleganta sa carte, Fleurs de la Roumanie, Recueil de poesies anciennes et modernes, Hertfort (Angleterre), 1856. Se vede că filoromînul englez n-a voit să uite, printre florile Romîniei, nici chiar 
   Nişte flori ce s-au uscat! 
   (n. a. )
   Cocheta bătrînă la oglindă, poezie de Cezar Bolliac (1813—1881), a fost publicată mai întîi, sub titlul Muierea trecută, la oglinda sa, în revista Curierul romînesc, an. XV, nr. 88, din 25 noiembrie 1843. Ironia lui Odobescu din nota de mai sus nu vizează, după cum s-ar putea presupune, numai valoarea submediocră a poeziei citate, ci este şi o replică piezişă la răspunsul dat de Cezar Bolliac unui articol polemic publicat de Odobescu în 1873 — Fumuri archeologice scornite din lulele preistorice de un om care nu fumează —, articol în care mai tînărul arheolog punea la punct, cu savantă maliţie, pe mai vîrstnicul preşedinte al Comitetului Archeologic Romîn, Cezar Bolliac, care făcuse cîteva consideraţii fanteziste despre Uzul fumatului în timpii preistorici (Trompeta Carpaţilor, an. XI, nr. 1045, din 4/16 februarie 1873). Polemica aceasta nu se va încheia aci şi acum. La ironia dinPseudo-cynegeticos, Bolliac va răspunde prompt, printr-o notiţă 
  
     195
   Dar ce stăm să ne bocim cu baba, în stihuri vrednice de ale ei „colori silite, frumuseţi de-mprumutat“? ! Dacă e vorba de oglindă şi de amăgirile ei, să ascultăm mai bine cum ciripeşte muza „plină de nuri şi de dulceaţă“ a clucerului Alecu Văcă-rescu, luceafăr trecător din secolul din urmă, pe care s-au grăbit a-l stinge duşmanii gloriei romîneşti, chiar în zorile vieţii sale şi în primul susur matutin al poeziei noastre naţionale. 
   Poate că strofele ce am să transcriu nu vor fi tocmai la locul lor aci, în fumul de praf de puşcă cu care eu tămîiez deocamdată cartea ta, dar, în tot cazul, fragedul arhaism al acestui „cîntec de lume“ va fi o sorbitură de apă limpede şi răcoroasă, după hapul de trudnică şi băbească versificaţiune ce te făcui să înghiţi: 
   Oglinda cînd ţi-ar arăta 
   Întreagă frumuseţea ta, 
   Atunci şi tu, ca mine, 
   Te-ai închina la tine. 
   N-ar fi mijloc să te priveşti 
   Asemenea după cum eşti, 
   Şi idololatrie 
   Să nu-ţi aduci tu ţie! 
   Ochii în ea cînd ţi-i arunci, 
   De tot se-ntunecă atunci, 
   Şi de te şi arată, 
   Iar nu adevărată. 
   De-aceea nu da crezămînt Oglindei, ce cu scăzămînt 
   publicată în gazeta sa, Trompeta Carpaţilor (an. XII, nr. 1144, din 4 august 1874), iar Odobescu, la rîndu-i, va mai trimite o săgeată împotriva preşedintelui Comitetului Archeologic Romîn în lecţia de deschidere a cursului său de istoria arheologiei (22 octombrie 1874). ) 
   Îţi face-nşelăciune Şi tot minciuni îţi spune, 
   Ci cîtă eşti să ştii de vrei, 
   Dă crezămînt ochilor mei, Fiindcă nu te-nşeală, Nici fac vre o greşeală; 
   În ei te cată să te vezi 
   Întocmai pe cît luminezi, Şi dintr-a lor vedere Vezi cîtă ai putere! 
   Crede-i, săracii, cînd îţi spun 
   Că numai ţie se supun, Şi că tu eşti din fire A lor dumnezeire! 1 
   Acum, dacă lumina oglinzii, în nestatornicia reflectelor sale, ne-a preschimbat priveliştile vînătoriei în imagini amoroase, noi să profităm fără zăbavă de învăţăturile lui Darwin şi, din sfera selecţiunii naturale, să ne înapoiem iarăşi privirile asupra concu-renţei vitale. Aceasta ne va fi cu atît mai lesne, cu cît al patrulea tabel antic, cel care reprezintă vînătoarea de mistreţi, ne face să intrăm cu totul în focul acţiunii vînătoreşti, in medias res2. 
    
  
     197
   Un vier uriaş fuge urmărit de un călăreţ cu două suliţe în mîini, de alţi patru vînător cu ţăpoaie şi cu săgeţi, de cîini, unul liber, şi altul oprit de zgardă; în faţa vînatului se prezintă doi juni, unul cu arcul încordat, celălalt cu suliţa îndreptată spre fiară. Toţi aleargă, toţi strigă, toţi sunt aprinşi de cea mai fieroasă turbare1. De nu s-ar deosebi, pe sub această mişcare, sobrietatea de linii a artelor antice şi oarecare imperfecţiuni de forme, care denotă o epocă de scădere, s-ar putea crede că acest episod a fost schiţat de penelul energic al lui Rubens. 
   Căci şi acest Domn al pictorilor flamanzi a zugrăvit scene de vînătorie, în care fiarele sălbatice, mistreţi, tigri, lei, ba chiar ipopotami şi crocodili, intră în luptă cu omul. Sunt însă mai ales scene fioroase, în care geniul semeţ al maestrului a dat vînătorii un caracter cu totul eroic sau tragic, deşteptînd admiraţiunea atît prin spăimîntătoarea încăierare a luptă-torilor, cît şi prin energia pozelor, prin vîrtoşia musculaturii lor şi prin vioiciunea coloritului2. 
   Un fior îţi trece prin vine cînd vezi, într-un tabel al lui Rubens, 
    1 Toate calităţile acestei picturi, şi poate chiar mai multă mişcare, mai mult foc, se găsesc într-un basorelief antic din Muzeul Capitolin, la Roma (Sala Împăraţilor), în care se vede un vier uriaş, împresurat şi atacat de şase vînători şi de trei cîini. Un june, de la spate, a tras cu arcul într-însul; alţi doi, din care unul poate fi Meleagru, îşi înfig lăncile lor în şalele lui; o femeie călare, poate chiar Atalanta, îl izbeşte şi ea cu suliţa; în faţă-i, un bărbat mai în vîrstă, Telamon, se crede, ridică baltagul ca să-l lovească în creştet. Un servitor a căzut sub dobitoc, oprind de zgardă un copoi; ceilalţi doi cîini, din care unul molos, saltă ca să-l apuce de rît. Acest frumos monument poartă numirea Mistreţului din Calidon (n. a. ). 
     2 Peter Paul Rubens — cel mai mare pictor al şcoalei flamande, născut în Colonia, la 1577, şi mort la 1640 — a produs, printre sutimi de tabeluri de tot felul, cîteva subiecte de vînătoare, care se află azi prin galeriile de la Munic, Dresda, Marsilia şi în cîteva colecţiuni particulare din Englitera; apoi sunt de la dînsul şi o mulţime de desene cu subiecte vînătoreşti, chiar şi în colecţiunea Luvrului (n. a. ). 
   pe un cavaler numid sfîşiat de creştet şi de umăr, de către un leu puternic, care i-a sărit în cîrcă şi s-a stîrcit pe şoldul armă-sarului negru ce se ridică îngrozit pe picioarele-i de dindărăt. Fiara aurie muşcă din umărul călăreţului; un răcnet groaznic iese din buzele căscate ale acestuia; faţa-i e învineţită de spaimă şi de durere; ochii îi sunt holbaţi; din mînă-i scapă lancea. 
   Dar aci artistul a trecut peste hotarele vînătoreşti; căci ne-a pus sub ochi o dramă de cele care, şi dacă aţîţă vitejia eroilor, însă îngheaţă îndrăzneala simplilor vînători. Acestora le place ca cel puţin, printre primejdii, să se întrevadă izbînda lor. Nu-mai în asemenea caz se poate aplica calificaţiunea de curat vînătoresc unui tabel sau oricărui alt obiect de artă. Acolo unde fiara rămîne învingătoare şi vînătorul este sacrificat, se poate zice că artistul a ieşit din sfera artelor vînătoreşti şi opera lui inspiră un interes de groază care sfîşie toată armonia regulilor cinegetice; aceea este o notă discordantă în muzica vînă-toriei, o greşeală de ortografie în gramatica ei. 
   În secolul nostru, un pictor francez cu talent de frunte, Horace Vernet, a reînnoit în pînzele pe care a zugrăvit vînătorile de lei şi de mistreţi din Algeria şi din Sahara, emoţiunile unor scene în care primejdia situaţiunilor joacă un rol de căpetenie; dar fiind însuşi el vînător, s-a ferit de a comite incorecţiuni antivînătoreşti ca Rubens, şi tabelurile lui, aşa vrednice de admirat, au toate acel caracter care chezăşuieşte întotdeauna vînătorilor o superioritate măgulitoare asupra fiarelor vînate1. 
    
  
     199
   Un tabel de vînătoare africană a lui Horace Vernet e ca o povestire a vestitului ofiţer francez Jules Gerard, care, în unsprezece ani petrecuţi în Algeria, a împuşcat douăzeci şi cinci de lei şi a cîştigat astfel meritata poreclă de „ucigătorul leilor“1. Chiar basme d-ar fi cîte povesteşte vînătorul şi cîte zugrăveşte artistul, tot pare că te scuturi la ideea că omul se joacă aşa lesne cu viaţa sa, pentru un simplu gust de vînător; dar cînd citeşti sau priveşti, mult nu trece şi afli sau cel puţin ghiceşti că fiara cea primejdioasă este mai în pericol decît omul, că ea are să pice învinsă de al ei prigonitor, şi atunci îndată, încrederea, bucuria, ba chiar şi mîndria se deşteaptă toate deodată în inima-ţi, acum liniştită şi mîngîiată. Atunci zici cu încredinţare: „Iată un frumos tabel vînătoresc! “ 
   Aceste consideraţiuni pot să-ţi pară a fi idei metafizice cam confuze — adică, cum am zice, după un termen inventat şi pus la modă de un vesel şi spirituos invalid al vînătoriei, cam filozofie absolută2; — eu însă stărui a crede că, şi dacă nu ştiu eu bine 
    
     2 „Filozofia absolută! “ Această minunată ştiinţă nouă o cunosc şi o preţuiesc cîţi au petrecut şi au rîs în vesela societate a domnului Iancu R. . . , nepot al răposatului Eliad Rădulescu; din feluritele daruri ale unchiului, dînsul a moştenit pe acela neaoş romînesc de a şti minunat să păcălească cu vorba pe cei slabi de îngeri. Dintre nenumăratele anecdote glumeţe ale nepotului său, Eliad, într-un articol din Biblioteca portativă (vol <al> II <-lea>, Bucureşti, 1860, p. 253 şi urm. ), ne povesteşte cum el a dat pe bete, într-o zi, pe unul din acei lingăi, nătîngi şi morocănoşi de ardeleni, care trec uneori dincoace de munţi, în calitate de profesori, proaspăt scăpaţi din cîte un păcătos de gimnaziu unguresc, lăudîndu-se că „li a fost succesu pe depleanu a absolvere prelectionile la filosofia, necum şi cursurile teologali; ergo se recomîndăluiesc că-s batăr teologi şi 
   să lămuresc aceste idei, s-ar putea totuşi stabili în principiu că, precum arta vînătoriei consistă numai din reguli care fac pe vînător să învingă pe vînat, şi nu viceversa, tot aşa şi operele literare sau plastice nu se pot califica cu titlul de cinegetice decît atunci numai cînd ele prevăd neîndoioasa victorie a vînătorului, chiar şi dacă uneori ele ar atrage un oarecare interes de milă sau de admiraţiune asupra vînatului persecutat. 
   Admiţînd o asemenea definiţiune pentru toate ramurile de bele-arte care se ocupă cu ilustrarea vînătoriei, putem acum 
   filosofi absoluţi“, numai buni ca să tîmpească cu neştiinţa lor fumurată pe bieţii copilaşi de pe aci. Cîntărind numai dintr-o clipă arama filozofului său, păcălitorul nostru, viţă de tîrgoviştean bun de gură, îl luă la refec, şi, lăudîndu-se că şi dînsul a studiat adînc filozofia, mai ales în limba engleză, începu, ca probă de ştiinţa şi de sistema sa filozofică, să-i toarne, cu o limbuţie modulată pe intonări de cele mai convingătoare, o vijelie de definiţiuni şi de formule cam de felul următoarei: „Pentru mine, domnule filozof, simţirea este un fluid individual care, redus la cea mai simplă expresie, printr-o impulsie comunicativă, şi făcînd prin hipotenuză o tangentă prin fibrele simţitive străbate prin toate liniile paralele ce se unesc din natura lor într-un punct, şi prin simţibilitate produc toate senzaţiunile, toate simţămintele sentimentalismului celor cinci simţiri ce simţualmente funcţionă prin cele cinci simţuri şi cad toate în sinteza perpendicularei spre a se manifesta spiritului uman printr-o fosforescenţă supranaturală a intelectului simţitor. . . “ 
   După un valvîrtej de felul acesta, bietul ungurean, zăpăcit şi uluit, rămase însă bine încredinţat, „cum că onoratul şi măritul domnu Iancu este apriat a fire cu mult mai profund şi mai absolut filosof decît dînsul, de bună samă că încă ştiuse mintenaş a subşternere şi a respicare certe materie filosofice tare încălcite, întru a cărora esenţie perceperea inteli-ghenţei sale nece cum nu potuse bene a resbatere“. — Judicaţi, acum d-voastre, onoraţi cititori, care din doi era mai tare în „filozofie absolută“! (n. a. ) 
   După cum se vede, dascălul Marius Chicoş Rostogan, din Momentele şi schiţele lui I. L. Caragiale, şi-a făcut ucenicia de personaj literar în paginile Bibliotecii portative a bătrînului Ion Eliade Rădulescu. 
  
     201
   să trecem în revizuire pe toţi acei pictori din diferite şcoli, care se numesc mai special pictori de vînătoare. 
   Dacă Italia şi cu dînsa Spania, rămîn mute la fanfarele de chemare ale vînătorilor1, apoi şcolile flamandă, olandeză, 
    1 Zicînd acestea nu voim a înţelege că niciodată, nici un pictor italian sau spaniol n-a reprezentat în vreun tabel al său scene de vînătoare. O asemenea aserţiune ar fi foarte lesne de răsturnat. Zicem numai că nici Italia, nici Spania n-au avut vreun pictor ilustru care să se fi dat într-un mod cu totul special la pictura vînătorilor. 
   Nu se poate numi „pictori de vînători“ boloniezul Domenico Zampieri, ce-i zic şi Dominichino (1581—1641), fiindcă într-o zi a avut graţioasa inspiraţiune care a produs frumosul tabel, de un aspect cu totul antic, ce se numeşte Vînătoarea Dianei, şi care se vede în Galeria Borghese din Roma. La marginea unui crîng şi pe malul unei ape, în care se scaldă şi se joacă două fragede zîne, şapte nimfe pădureţe se întrec cu săgeţile, care de care să nimerească mai bine o porumbiţă, pusă drept ţel pe vîrful unei prăjini. Diana stă, în fund, la mijlocul pînzei, şi le arată preţurile luptei, care sunt un arc de aur şi o faretră de purpură. Dindosu-i, alte nimfe privesc curioase; una, pe malul apei, se descalţă; alta opreşte în loc ogarii. În depărtare se văd mai multe figuri luptîndu-se, sunînd din bucium, alergînd şi purtînd, atîrnată de bîrnă, o căprioară ucisă. La o parte se zăresc capetele a doi păstori, pitiţi în tufiş ca să asiste nevăzuţi la jocul zeiţelor. Opera Dominichinului e plină de graţie, de frăgezime, de mişcare. 
   Nu se poate iar numi „pictor de vînătoare“ nici spaniolul Don Diego Velasquez (1599—1660), pintor di camara, mareşal şi amic al regelui Filip <al> IV <-lea>, fiindcă, în peisajul numit O vedere la Prado, din Museo de Rey de la Madrid, a zugrăvit cu penelul său energic şi realist o încăierătură înfuriată de oameni, de cai şi de cîini, vînînd mistreţul; nici fiindcă, într-un tabel din Galeria Naţională din Londra, unde figurează regele călare cu toată Curtea sa, a schiţat, asemeni, o vînătoare de vieri; nici fiindcă în mai multe alte portrete ale lui Filip <al> IV <-lea>, sau ale infantului Don Carlos Baltazar, i-a prezentat în costum de vînătoare, cu arme în mînă şi cu cîini în preajma lor. 
   Acestea sunt flori gingaşe, răsărite ici şi colea, pe cîmpul năpustit, în Spania şi în Italia, al artelor vînătoreşti; dar cu o floare nu se face primăvara, nici cu un tabel sau două, o şcoală de pictură. (n. a. ) 
   franceză, germană şi engleză răspund toate la apel, şi fiecare din ele se prezintă cu unul sau mai mulţi artişti însemnaţi, avînd această specialitate. În Flandra găsim pe Francis Snyders, amicul şi conlucrătorul lui Rubens; în Olanda, pe Filip Wouwerman, pictorul de cai şi mai ales al calului bălan; în Franţa, pe François Desportes şi pe J. B. Oudry, care au fost pictorii oficiali ai vînătorilor date de regii Ludovic al XIV-lea şi al XV-lea; în Germania, pe J. Elias Ridinger, portretarul vînatului înjunghiat de prinţişorii şi de grofii nemţeşti din secolul din urmă; în Englitera trăieşte încă Sir Edwin Henry Landseer, care a înfipt cu penelul pe pînză cele mai frumoase şi mai originale tipuri de cîini englezeşti şi a poetizat moartea tragică a cerbilor măreţi din poienile înnorate şi din bălăriile fantastice ale Scoţiei. 
   VIII BIBLIOGRAFIE CINEGETICĂ A SECOLULUI DE MIJLOC. — ÎNŞIRĂ-TE MĂRGĂRITE ARTISTIC ŞI VÎNĂTORESC. MISTREŢUL DE SNYDERS. — WOUWERMAN ŞI CALUL BĂLAN. — VĂZUT-AI LA LUVRU PE BONNE, NONNE ŞI PONNE, SAU PE MITTE ŞI TURLU, ADICĂ PE DESPORTES ŞI PE OUDRY? — PRINŢIŞORII NEMŢI DE MULT VISAU A VERSALIA. RIDINGER ŞI BABIŢA. — TOT RIDINGER ŞI MARCHIZUL DE CARABAS. — TOT RIDINGER ŞI SIR EDWIN LANDSEER. — CUM TE DAU DE GOL BĂIEŢII DE LA NOI. — CUM UMBLU EU SĂ TE ADUC PE TINE A DEVENI UN SPORTMAN FASHIONABIL. 
   În acest şir de artişti, care se destinde peste un spaţiu de trei sute de ani, avem ca şi o istorie întreagă a picturii vînă-toreşti, a deosebitelor faze prin care ea a trecut; se pare că destinele au voit ca, în timpii moderni, această ramură a artei, bogată şi variată în identitatea ei caracteristică, să încolţească 
  
     203
   pe rînd şi să poarte rod treptat în fiecare din ţările culte ale nordului Europei, fără ca într-însa să se ivească vreun interval de amorţire. Ca ramura aurită a zeiţei de sub pămînt, abia un penel consacrat Dianei începea a şovăi în mîna artistului îmbătrînit, şi altul răsărea subt o climă vecină, ca să întreţină tot vie admiraţiunea pentru estetica vînătorească: 
   Primo avulso non deficit alter Aureus, et simili frondescit virga metallo. 1 
   După ce, în timp de mai mulţi secoli, vînătoria n-a avut alţi interpreţi plastici decît pe migăloşii miniaturişti, care înluminau cu poleiele şi cu vopsele cleioase mulţimea de manuscripte, după care castelanii secolului de mijloc învăţau, prin citire şi prin exemple zugrăvite, regulile însemnate în cărţi vestite pe acele vremuri, precum , scrisă de împăratul Germaniei Frideric al II-lea,  de Gaston Phoebus, pe care nu l-ai trecut nici tu cu vederea, şi încă altele2 , care au constituit mult 
    
   timp toată literatura şi toată arta vînătorilor, apoi tocmai în secolul al XVI-lea, artişti adevăraţi începură a se inspira din subiecte vînătoreşti. 
   Am spus în ce mod mistic sau dramatic, Albert Dürer şi P. Rubens au conceput asemenea subiecte. Ei au fost fără îndoială bărbaţi de geniu, dar nu se pot numi curat pictori de vînătoare. Altora, mai puţin geniali, dar nu mai fără talent, li se cuvine un titlu aşa special. 
   Sunt aceia chiar despre care am zis adineaori că, în răstim-pul de trei secoli, din al XVI-lea şi pînă acum, şi-au trecut din mînă în mînă fitilul învăpăiat al operelor de artă cinegetică, 
      
   În fruntea lor timpul a pus pe flamandul Francis Snyders2, cel care a lucrat alături cu marele Rubens şi a împărţit cu dînsul 
    
  
     205
   meritul multor pictori în care Rubens făcea figurile omeneşti, iar Snyders animalele, fără ca acestea să dea de ruşine productele ieşite din mîna faimosului maestru. Viaţa care fierbe în oamenii lui Rubens, mişcă cu aceeaşi vigoare şi pe fiarele lui Snyders. Ochii lor scînteiază, nările lor răsuflă, fălcile lor spumegă, botul lor căscat e jilav de sînge, şi cînd artistul ne arată cîini întărîtaţi dînd năvală asupra unui mistreţ, rupîn-du-i şalele, muşcîndu-l de urechi, lăsînd pe unii dintr-înşii spintecaţi la pămînt, pare că se şi aude răsunetul lătrăturii lor, chelălăitul lor de bucurie sau de durere, grohăitul fiarei şi sunetul cornului de vînătoare. Mai bine decît aşa nu se poate reproduce cu pensula impresiunea ce resimte cîmpeanul care, trecînd prin pădure, vede deodată strecurîndu-se pe lîngă dînsul un dobitoc mare şi negru, cu haita lui de dulăi, urlînd în urmă-i cu turbare. 
   Aci se poate mai cu seamă pricepe deosebirea ce există între Snyders, pictor din şcoala flamandă, şi artiştii din şcoala olandeză, care au tratat asemenea subiecte. Filip Wouwerman1, spre exemplu, în loc de a ne duce chiar pe scena dramelor vînăto-reşti, ne preumblă numai în preajma lor, arătîndu-ne cînd pregătirile de vînătoare în curtea castelului seniorial, cînd popasul în rariştea pădurii, cînd vesela întoarcere a vînătorilor 
   de vînătoare, animale şi naturi moarte; cele mai principale sunt în Galeriile Belvedere din Viena, Luvru din Paris, Ermitagiu din St. -Petersburg, din Bruxela, Anvers, Amsterdam, Haga, Munic, Dresda şi Florenţa. Vînătorile lui de mistreţi sunt cele mai faimoase (n. a. ). 
     1 Filip Wouwerman — născut în Harlem (1620—1668) — a făcut un număr considerabil de tabeluri, de dimensiuni în genere mici, în care figurează pretutindeni cai, şi neapărat un cal alb. Mai toate galeriile publice ale Europei şi mulţi particulari posedă tabeluri de ale lui, care se vînd acum, cînd se găsesc, pe preţ de 10 pînă la 40 mii franci unul. Tabelurile fals atribuite lui Wouwerman sunt încă şi mai numeroase (n. a. ). 
   izbînditori. El foarte rar ne face să fim faţă chiar la întîmplările luptei; acelea pentru noi rămîn afundate în zarea aburoasă a peisajului. Din contra, Snyders ne mînă mereu pe cîmpul de bătaie, în mijlocul vînătorii, în sînul codrilor. Cerbul şi cîinii sunt actorii de căpetenie al tabelului său; minutul ce-i place mai mult a alege este acela cînd animalul, zădărît de haita primenită, îşi ia inima în dinţi şi se apără cu disperare sau sare d-asupra cîinilor sîngeraţi, pe care i-a spintecat cu coarnele sale. Acela e şi momentul cel mai dramatic, cel mai interesant al vînătorii; neştiind încă bine cum are să se aleagă urma, privitorul îşi închipuie că dobitocul, sprinten, uşor, pe care-l împodobesc chiar armele sale, va izbuti poate să scape şi de dinţii aprigi ai dulăilor, şi de jungherul vînătorului care se apropie. 
   Wouwerman a fost cel dintîi pictor care a ştiut să scoată la iveală graţia călăriei şi care, reprezentînd mai adesea scene cu nobili de la ţară, cu cavaleri galanţi, cu vînători, a făcut ca în pînzele sale calul să fie întotdeauna figura de căpetenie; în mulţimea cea mare de producţiuni ale lui nu se găseşte o singură pictură în care să nu se zărească măcar un şold de cal, iar mai cu deosebire un cal bălan. Aşa de mult i-a plăcut a da cailor rolul principal, încît chiar şi în vînătorile sale, pictorul maestru, temîndu-se a răschira interesul, mai niciodată nu s-a ispitit a înfăţişa cerbul în lupta sa disperată cu cîinii, precum au făcut Snyders, Oudry şi chiar marele Rubens; el a înţeles că atunci cînd cerbul, în fuga sa minunată, se avîntă ca în zbor, d-asupra rovinelor, sau iese din crîng şi se iveşte un minut prin cîmpie, cu capul uşor plecat pe umeri, cu trupul şui şi elegant, cu părul plăviţ, încîntător de graţie şi de iuţeală, a înţeles că ar fi peste putinţă ca atunci toţi ochii să nu se ţintească asupră-i şi ca el să nu soarbă la sine tot interesul 
  
     207
   priveliştii. De aceea Wouwerman mai adesea lasă a se bănui vînătoarea, sau o schiţează în depărtare, chemînd vederea spectatorilor asupra pregătirilor şi urmărilor acestei plăceri; el îi pofteşte să asiste la Plecare, la Băutură, la Popas sau la acea veselă gustare ce se cheamă Întoarcerea de la vînat. Vînătorii, aci înghit un pahar mai nainte de a se porni, aci se odihnesc pe iarbă verde, cu caii lîngă dînşii, aci iar sosesc voioşi, sunînd fanfarele lor de izbîndă. Damele, graţios plecate pe şeile lor de catifea neagră, se uită cum şoimii se reped în aer pe păsărelele spăimîntate; una din ele s-a depărtat în taină spre pădure, şi după dînsa aleargă, în fuga calului său alb, un galant cavaler, ducîndu-i vălul pe care ea l-a uitat atîrnat de craca unui copac; tocmai în fund, pe marginea pădurii, se zăresc, prin ceaţa umedei Olande, cîinii urmărind un cerb abia profilat. 
   Pictorul din Harlem, ca odinioară francezul Jean Goujon, sculptorul Dianei de Poitiers, a privit vînătoarea, nu ca Snyders, pasionatul iubitor al sălbaticei naturi, ci oglindită prin razele mai line ale unui prism de elegantă curtenie. 
   Tot astfel, învăţăturile mîndrului amic al lui Rubens, trecînd peste o generaţiune în mintea unui alt pictor de vînătoare, francezului François Desportes1, au luat şi aci un caracter mai puţin sălbatic, mai potolit. Pornirile impetuoase ale lui Snyders se preschimbară în mişcare, sub penelul lui Desportes; furia ce 
    
   întipări acela în chipurile de animale, se prefăcu, la acesta, într-o vioiciune tot aşa de veridică, dar mai puţin întărîtată. Ce era foc şi zor pe pînzele maestrului flamand, deveni graţie naturală şi vioaie pe ale discipolului francez. Snyders zugrăvise, alături cu amicul său Rubens, vînători la care se cerea o inimă de viteaz. Desportes reprezintă petrecerile vînătoreşti ale Curţii şi ale domnilor ce o înconjurau. Cu toate acestea, în tabelurile lui, caracterul vînătoresc este cu mult mai bine marcat decît în ale lui Wouwerman; el nu se sfieşte a umple un cadru întreg cu chipul zbîrlit al unui lup, apărîndu-se crîncen în contra unei întregi droaie de cîini, care îl înhaţă de gît, de urechi, de coamă, de pulpe, de pre unde-l pot apuca. Botu-i rînjit le arată colţi ameninţători, şi limba, de goană multă, îi iese uscată din gîtlej. 
   Negreşit, amice, că pe cînd te aflai şcolar în Paris, vei fi rătăcit uneori duminica — cînd ploua afară sau mai ales cînd vîntul fluiera în pungă — prin lungile săli ale Luvrului, căptuşite cu tabeluri din şcoala franceză. Nu se poate atunci ca tu, avînd fără îndoială de copil instinctul vînătoriei, să nu te fi oprit cîteodată dinaintea vreunei pînze pe care se văd frumoşi cîini de vînătoare, prepelicari, copoi şi alte soiuri, stînd cu îngrijare prin bălării un stol de potîrnichi, sau sculînd repede o pereche de fazani cu penele aurii. Acela a fost un Desportes, dacă nu cumva va fi fost o operă a lui Oudry, căci amîndoi aceşti pictori şi-au împărţit, în lunga lor viaţă, favoarele Curţii Franciei, zugrăvind toate vînătorile regale şi portre-tînd pe rînd toţi cîinii cei mai aleşi din haitele de la St. -Ger-main, de la Fontainebleau, de la Rambouillet şi de la Compiègne. Se zice că Ludovic al XIV-lea, ba şi strămoşul său, marele Ludovic al XIV-lea, se veseleau foarte cînd li se aduceau acele portrete, şi le plăcea să recunoască şi să-şi aducă aminte 
  
     209
   numele fiecăruia din cîinii lor de vînătoare: „Acestea sunt Bonne, Nonne şi Ponne! “ — va fi zis cu gravitate Ludovic cel Mare, văzînd cele trei căţele negre şi albe, zugrăvite de Desportes. „Aceştia sunt Mitte şi Turlu! “ — va fi strigat rîzînd Ludovic Mult-iubitul, recunoscînd copoii săi, portretaţi de Oudry. 
   J. B. Oudry1, care luă hotărîrea de a deveni pictor de vînătoare din momentul cînd într-o zi profesorul lui îi zise, văzînd cum schiţase un cîine: „Tu n-ai să fii altceva decît un zugrav de cîini! “, Oudry, care a ilustrat cu aşa mult spirit şi talent fabulele lui La Fontaine, Oudry fu contemporanul sau oarecum urmaşul lui Desportes. Nu este tocmai lesne a deosebi unul de altul pe aceşti doi artişti; modul de a vîna şi întîm-plările vînătorii fiind, pe timpul lor, mai tot mereu aceleaşi, subiectele lor de tabeluri se repeţesc neîncetat; apoi, amîndoi fusese mai la aceeaşi şcoală, adică învăţase de la elevi ai maeştrilor flamanzi. Cu toate acestea, observîndu-i bine, se văd şi deosebiri în spiritul lor. Desportes are un talent lesnicios şi îmbelşugat; el vede, pricepe şi imită natura mai mult cu o graţie naivă decît cu ştiinţă şi precugetare. Din contra, Oudry este cu mult mai priceput, mai dibaci în meşteşugurile artei; el ştie să împartă mai bine lumina, să întocmească mai frumos o grupă; el este, într-un cuvînt, mai academic. Dar prin aceasta chiar, inspiraţiunile-i sunt mai puţin vioaie şi coloritu-i mai ofilit decît ale lui Desportes. Pentru dînsul natura e dominată de artă; tigrul, sub pensula lui, se îmblînzeşte, pantera se înmoaie, leul se domesticeşte; dar cerbul îşi păstrează toată a lui eleganţă, căprioara, toată gingăşia ei, şi, în genere, el ştie, 
    
   să aleagă minunat privelişti plăcute pentru a grupa într-însele scene de vînătoare. 
   Amîndoi aceşti pictori au trăit foarte bătrîni şi se poate zice că ei au fost analiştii plastici ai vînătorilor din secolul de mărire al regalităţii franceze. Pe atunci plăcerile cinegetice ale regilor costau Statului milioane pe fiecare an; slujitorii vînă-toriei, mari şi mici, formau o întreagă armată; cîinii erau crescuţi şi hrăniţi cu miile; pădurile erau păzite cu îngrijire ca să fie mereu pline de cerbi, de căprioare, de lupi şi de mistreţi. Toate acestea se făceau cu lux, cu pompă, cu o solemnă maiestate. Aşa se cădea marelui rege! 
   Înţeleptul La Fontaine, pentru care Oudry a lucrat minunate gravuri, povestind despre brotăcelul care 
   atît s-a umflat încît a crapat, 
   a zis, sfîrşind această jalnică, dar nefolositoare istorie: 
      
   Potrivit cu această slăbiciune a omenirii, prinţişorii şi margrafii nemţeşti, cei despre care, fără îndoială, fabulistul zice că 
    
   Lumea este plină de oameni care sunt tot aşa de nebuni. 
   Fieşce negustoraş vrea să clădească ca boierii cei mari; 
   Fieşce prinţişor are ambasadori; 
   Fieşce marchiz vrea să aibă pagi. 
    
  
     211
   se umflau cît puteau ca să aibă ambasadori şi pagi, voiră să ţină şi ei haite luxoase de vînătoare, ba şi un pictor ca să-i ilustreze, ca Desportes şi Oudry pe regii de la Versalia. 
   Acesta se întîmplă să fie un om plin de talent în naivitatea lui, precum se găsesc adesea oameni printre nemţi. Johann Elias Ridinger1, născut la Ulm, printre şvabi, lucră neobosit mai mult de o jumătate de secol, cînd cu pensula pictorului, cînd cu plumbul desenatorului, cînd cu dăltiţa gravorului, ca să reprezinte cerbii vînaţi de nobilii lui patroni şi animale săl-batice de prin menagerii, şi ilustraţiuni la fabule copilăreşti compuse de dînsul, şi figuri de călărie şi de vînătoare cu cîinii şi cu şoimii. Călătorind din loc în loc, el făcea pretutindeni chipul animalelor ce întîlnea, însemnînd cu scrupulozitate provenienţa lor; astfel, nu uită chiar a scrie pe portretul unei babiţe guşate: „am împuşcat această pasăre pe Dunăre, între Peterwardin şi Belgrad“. P-aci, p-aci Ridinger era să vie şi pînă la noi! 
   Dar la nimic el nu fu mai meşter decît la reprezentarea vînătorilor de cerbi, pe care le-a înfăţişat cu o artă admirabilă în toate peripeţiile lor variate. A trebuit ca în secolul nostru să 
    
   apară pictorul englez Landseer1, cu măreţele sale figuri de cerbi, dominînd printr-o nespusă putere dramatică peisajele neguroase ale munţilor Scoţiei, pentru ca tabelurile şi gravurile în care Ridinger a scris epopeea cerbului să aibă rivali vrednici de dînsele. 
   Dar Ridinger, sub a cărui mînă de meşter natura sălbatică a fiarelor s-a destăinuit într-un chip aşa de măreţ, a fost totdeodată şi artistul care, cu o deplină naivitate, a făcut, cum am zice, şi catagrafia de răposare a vînaturilor senioriale din continentul Europei; numai în stampele şi în albumurile lui se mai văd încă astăzi tipurile şi costumele acelor slujitori, puşcaşi, hăitari, bătăiaşi, şoimari, care compuneau personalul vînătorilor din secolul trecut. Cînd răsfoieşte cineva acele pagini, pe care stau figuraţi numai oameni în livrele galonate şi cu peruci pudrate, trubaci găitănaţi, cu cornul de vînătoare încolăcit sub umere, păsărari înzorzonaţi, cu şoimul pe mînă, pare că şi aude fanfarele cîntate pe ton piţigăiat de corul vînătorilor din oratoriul bătrînului Haydn. 
   În timpul de acum, cu tot talentul artistului ce le-a gravat, acele imagini, a căror vreme a trecut, ne aduc aminte pe faimosul marchiz al lui Beranger, care, în secolul nostru egalitar, visează scutiri şi drepturi ce au fost de mult spulberate de suflarea limpezitoare a timpului. 
      
   Dacă în aceste pagini învălmăşite am făcut o parte aşa de însemnată bătrînului Ridinger, pe care cele mai multe cataloage de muzee şi pinacoteci îl trec în tăcere, cauza a fost că am găsit în capul biografiei lui, scrisă de neobositul istoric al 
    1 Chansons de Beranger: Le marquis de Carabas: 
   Să trăim dar în pace. 
   Dar ce! Vine să-mi ceară mie biruri? 
   Aflaţi că pentru averea sa
   Un nobil nu datoreşte nimic Statului. 
   
   Voi, posluşnici şi scutelnici, 
   
   Bateţi pe mojici şi-i prăpădiţi! Iar tu, popor dobitoc, Vin’ de te pleacă sub jugul boieresc. 
   Numai noi vom avea dreptul de a vîna, Iar toate codanele voastre Vor avea marea onoare A ne plăti dreptul [fecioriei datorit] stăpînului. 
   Jos căciula! Jos căciula! 
   Faceţi cinste marchizului de Carabas! 
   
   (n. a. ). 
   pictorilor din toate Şcoalele, de Charles Blanc1, cîteva cuvinte care — cu gîndul la tine — mi l-au semnalat într-un mod cu totul particular. 
   Dar mai nainte de a copia după Charles Blanc, să nu uit a mărturisi un păcat în care am picat, zău, numai din dorinţa ce m-a pătruns ca să mă supun, în sfîrşit, şi eu preţioasei şi puţin urmatei poveţe a lui Oraţiu: 
      
   Ştii, frate, c-au ajuns băieţii să te dea de primejdie în ţară la noi! Nu poţi să mai scrii un rînd, fără ca să te descoasă şi să-ţi ia socoteala că adică de unde ai furat cutare idee şi de unde ai tradus cutare pasaj? Ce plăcere mai poate gusta atunci un biet romîn care şi-ar fi pus binişor numele său pe o carte sau pe o cuvîntare, rumegate de altul şi scrise în vreo limbă străină, scrieri pe care el, mintosul, le-ar fi scos frumuşel pe romîneşte, curate şi luminate şi numai bune de deochi, ca apa ne-ncepută? 
   S-au deprins să stea mereu la pîndă, drăcoşii, ca şi cînd altă treabă n-ar mai avea; caută, miros, se furişează prin cărţi şi dibuiesc, mai rău decît copoiul cînd adulmecă dîra fiarei prin ţărînă, şi bine n-apuci să te bucuri de vreo nevinovată haiducie ce te-ai ispitit a face prin codrii literaturii, cînd, fără veste, te şi pomeneşti dovedit. Atunci se fac Dunăre de mînie, domnia-lor, pare că i-ai fi jefuit chiar pe dînşii, de averea lor. 
    
  
     215
   La noi în ţară însă a dat Dumnezeu că n-avem lege care să ne proptească de a vîna pe moşia altuia, şi pînă acum nu s-a întîmplat ca vreun proprietar să facă pretenţiune că l-ai despuiat de vînatul său. Dar neamul scriitorilor, totdeauna şi pretutindeni mai arţăgos, nu numai că-şi apără morţiş toate ale sale, dar încă duce şi grija autorilor de peste şapte ţări şi şapte mări. Îndată ce te-a călcat focul ca să te dovedească vreun colţat din şcoala nouă că ai făcut în carte-ţi oarecare împrumuturi tăinuite, adică, cum am zice, vreo ciupeală, fericirea lui e să te scoată în vileag. Se grăbeşte, păgînul, a da sfoară în ţară că te-a prins cu mîna în sac; te aşterne prin gazete, cu frazele originale ale hoţului de păgubaş de gît; te batjocoreşte cum îi vine la gură şi la pană; te pune la rînd cu pungaşii, cu controbonzii, cu calpuzanii. . . Vai de lume! 
   Văd că tu, şiretule, te-ai ferit de asemenea neajunsuri şi, judecînd după vorba romînului, că „paza bună întrece primejdia rea“, ai înşirat o listă de toţi autorii cinegetici pe care i-ai consultat pentru Manualul tău. Ia să vedem şi eu dacă se va găsi vreunul destul de priceput ca să ghicească cum că am tradus, de pe Charles Blanc, rînduri întregi din vieţile lui Snyders, Wouwerman, Desportes şi Oudry? Cît despre Ridinger, iată, mă dau singur prins şi încep a traduce de unde-ţi spusei: 
   „Dacă eşti vînător, trebuie să cunoşti pe Ridinger, căci toţi vînătorii-l cunosc, prea puţin, în adevăr, prin pînzele sale, ce sunt rare, dar foarte mult prin numeroasele stampe ce s-au gravat de pe dînsul sau pe care le-a gravat însuşi el, de pre desenele sale. Numai de le vei vedea, acele gravuri, te apucă gustul vînătoriei; căci într-însele se simte miresmele răcoroase ale codrilor, şi, ca să zic aşa, abureala pătrunzătoare a fiarelor sălbatice. Toate cunoştinţele vînătorului stau cuprinse în opera numeroasă şi variată a lui Ridinger. . . “ 
   Negreşit, că tu, ca şi mine, vei fi văzut adesea, în treacăt, gravuri de ale lui Ridinger, precum ai văzut, la Luvru, tabeluri vînătoreşti de Oudry şi de Desportes, ba chiar de Wouwerman şi de Snyders, precum încă nu este prin putinţă ca să nu fi văzut şi să nu fi admirat cerbi şi cîini zugrăviţi de Landseer. Acest artist eminent, răsfăţat acum de o jumătate de secol de toată acea spumă a societăţii britanice care poartă numele de high-life, a avut meritul de a însinui gustul frumoaselor arte printre petrecerile sportului englez şi a creat astfel o întreagă şcoală de artişti contemporani, ce s-ar putea numi faşionabili, şi printre care s-a deosebit mai cu seamă, pe continent, francezul Alfred Dedreux, pictorul elegant al cavalcadelor şi al vînătorilor du beaumonde parizian. 
   În urma acestora, furnică astăzi prin capitalele Europei apusene o gloată de zugravi, care, pe toată ziua, aştern, pe pînză şi pe carton, sau chipuri diafane de cai de alergătoare, race-horse, şi de jokey pestriţi, expuşi la vederea amatorilor pe înverzitul turf, unde ei se întrec la steeple-chase, sau portrete de dulăi, de cîini şi de căţei din toate acele felurite rase, cu care englezii şi imitatorii lor petrec sau se serv spre a goni şi a prinde tot soiul de vînat, începînd de la mîndrul foxhound, care s-aţine nemiluit pe urma fiarelor din codru, pînă la ciuful de pinch, care suceşte gîtul chiţcanilor, şi de la vîrtosul bulldog, cu botul cîrn şi turtit, pînă la delicatul king-Charles, cu părul flocos şi moale ca mătasea. 
   Dar vînătoarea, privită din punctul de vedere artistic al pasionaţilor sportmen, îşi are azi literatura ei, precum îşi are şi artele sale. Aş repeta nume de autori cuprinşi în lista întocmită de tine, dacă m-aş încerca să fac o analiză critică, demnă de a figura în gazeta numită Sporting-Magazine, şi apoi vi
  
     217
   comtele Adolf d’Houdetot şi domnul Elzéar Blaze1 au luat de mult asemenea sarcini, pe care ştii bine cu cîtă ştiinţă, talent şi spirit le-au îndeplinit. D-aş fi mai vînător, sau dacă noi toţi am avea materie şi mijloace, mai bine ar fi să facem, pentru ţara noastră, un album sau un keepsake luxos, ca ace-la pe care o companie de nemeşi maghiari, avînd în fruntea lor pe comitele Em. Andrássy, omul politic de astăzi, l-au publicat, sunt acum cîţiva ani, sub titlul: Vînătoarea şi sportul în Ungaria2. 
   IX
   „LA CARPAŢI MI-AM ADUS JALEA! “ — POEZIE PRELINSĂ
   ŞI DICHISITĂ. — PREPELICARUL ÎN GEANTĂ ŞI BICAŢINA ÎN VÎNT. 
   — LITERATURA CINEGETICĂ A MUSCALILOR. — TIROLEZĂ FĂRĂ
   ACOMPANIAMENT DE MUZICĂ. — STEEPLECHASE SISTEMATIC D-A
   
   CURMEZIŞUL ARTELOR VÎNĂTOREŞTI. — UF! SĂ RĂSUFLĂM UN MOMENT SUBT UMBRARUL LUI KYR IONIŢĂ BUZDRUNĂ. 
   Dar la ce să ne suim aşa de sus cu zădărniciile? La ce să călcăm orbeşte pragul semeţ al trufaşelor palate, unde o să ne întîlnim poate numai cu neajunsuri şi cu umilinţe? Nu suntem noi oare strănepoţi ai poetului care a pus mai presus de toate 
    
   auream mediocritatem1, viaţa simplă, modestă şi fericită, pe care tot omul şi-o poate dobîndi cînd ştie să-şi mărginească trebuin-ţele şi plăcerile după a sa putinţă? 
   Nu am învăţat noi minte din zisele vechiului nostru letopiseţ, cînd el ne vorbeşte despre deşănţatele pofte şi rîvniri ale Domnilor celor lacomi şi necumpătaţi? „O, nesăţioasă hirea omului, spre lăţire şi avuţie oarbă; pre cît se mai adaoge, pre atîta rîhneşte! Pohtele omului n-au hotar; avînd mult, cum n-are avea nimica îi pare; pre cît îi dă Dumnezeu nu se satură; avînd bun al său, şi al altuia bun a-l cuprinde cască, şi aşa, lăcomind la al altuia, soseşte de pierde şi al său! “2 
   Şi apoi, încă, n-am fost noi toţi legănaţi din pruncie cu acele strofe primăvăroase, în care ni s-a spus cum omul poate să guste, sub poalele glorioşilor noştri Carpaţi, toate bunătăţile vieţii tihnite? Obosit, dezgustat de deşertăciunile, de vicleşu-gurile, de zavistiile lumeşti, care l-au făcut pentru un timp să-şi oropsească chiar şi citera favorită, scumpa moştenire de la glo-rioşii săi părinţi, poetul romîn îşi aduce cu drag aminte de dulcea viaţă de la ţară, de liniştitele privelişti ale cîmpului, de învietoarele plăceri ale vînătoriei, şi atunci, în versuri limpezi 
    
  
     219
   şi lin legănate, el ne descrie traiul pacinic şi fericit pe care noi, nesocotiţii, îl jertfim pe toată ziua zgomotoaselor amăgiri ale vieţii de oraş. 
   Ascultă-l şi acuma, amice, cît de dulce şopteşte, în vechea sa limbă: Se întinde o cîmpie Pe sub poale de Carpaţi. Cîmp deschis de vitejie La romînii lăudaţi. 
   Surpături sunt deoparte D-un oraş ce a domnit; O gîrliţă-ncoaci desparte Un crîng foarte-nveselit. 
   Acolo am eu căşcioară Pe un vîrf de delişor, Curge-n vale-i o apşoară Murmurînd încetişor. 
   Împotrivă, smălţuite, Dealuri altele se văd. Şi-n vîlcelele-nflorite Mieii pasc, alerg şi şăd. 
   Lăsînd ale lumii mare Cinsti, nădejdi şi fumuri seci, Amăgiri cu-ncredinţare, Vrăjmaşi calzi, prieteni reci; 
   Acolo cu sănătatea, Cu odihna însoţit, Toat-a vieţii bunătatea Dobîndeam eu înmulţit. 
   Cînd la vie, la grădină, Cînd la cîmp, de multe ori, Cu o muncă prea puţină, Pildă dam la muncitori; 
   Cînd cu mreji amăgitoare 
   Vii prindeam păsări în zbor, Cînd prin ţevi fulgerătoare 
   Cu plumb le-azvîrleam omor; 
   Cînd cu cîinii prin pădure, 
   Vulpe, iepure fricos, Lupul nărăvit să fure 
   Îl răneam mai cu prisos. 1 
   Astfel cînta „citera împăcată“ a poetului nostu, la începutul acestui secol, de pe malurile tîrgoviştene ale Dîmboviţei, cătînd şi el plăcerea lui acolo unde o arăţi astăzi tu, acolo unde 
   o aflase un alt amabil filozof şi graţios versificator francez, nobil marchiz, d-asupra căruia furtunoasa revoluţiune de la 1793 trecu ca prin minune, fără ca să-l atingă. Saint-Lambert2, în poema sa didactică asupra Timpurilor anului, a descris, în cîntul al treilea, consacrat toamnei, vînătoarea falnică şi zgomotoasă de cerbi, cu tot alaiul ei de ogari, de vînători călări şi de sunători de fanfare; dar el, ca iubitor al tainicelor şi liniştitelor plăceri, şi-a păstrat sieşi un rol în vînătoarea cea singuratică cu prepelicarul, pe care o schiţează în următoarele cîteva versuri armonioase şi plăcute: 
    
    
  
     221
     
   
   Sper, amice, că acum cel puţin, după ce lăudai, poate cu ceva prisos, alexandrinele curat ţesălate şi frumos dichisite ale unui poet om de treabă, şi astfel mă rostii chiar şi în versuri copiate de la dînsul, asupra plăcerilor vînătorii cu prepelicarul, acum, zic, sper că-ţi voi fi brodit gustul, îţi voi fi intrat cu totul în plac şi că deocamdată mă pot răsfăţa plutind pe deplin în apele tale. 
   Dar aci trebuie să mărturisesc că de cînd sunt eu n-am avut cîine de vînătoare şi nici n-am vînat cu vreun cîine de împrumut; astfel încît, de la mine însumi, adică din creierii şi din inima mea n-ai să aştepţi nimic întru lauda acestui fel de plăcere. „Atîta pagubă! “ vei zice fără îndoială, şi vei avea dreptate, căci, în aşa prilejire, în loc de a spune de la mine, în 
    1 Cîteodată, la revărsatul zorilor, mă duc în pădure ca să aştept întoarcerea iepurelui sau a căprioarei; şi, alte dăţi, străbătînd bălăriile de pre cîmpie, caut potîrnichea pe care o cheamă soţiile ei. Cîinele meu saltă, se dă în lături, şi urmăreşte cu înfocare pasărea al cărei miros i l-a adus vîntul. El se apropie de dînsa, o vede; aprins, dar ascultător, el atunci se uită la mine şi stă nemişcat. Eu înaintez, pasărea se scoală; plumbul, îndreptat de ochiul meu, o loveşte prin aer, în momentul cînd ea zboară. Murind, ea se răstoarnă pe aripile-i tremurînde, şi iarba îngălbenită se umple de penele ei sîngerate (n. a. ). 
   loc de a îmbăiera cu anevoinţă eu însumi descrieri rău nimerite şi cugetări prost îndrugate, mă văd silit a cere de la alţii să-mi arate şi mie cum se poate aprinde închipuirea omului din vînătoarea ta favorită, şi cum condeiul şi pensula au izbutit a ne destăinui farmecul ei. 
   În zadar însă caut în domeniul artelor imagini de acest fel, care să mă fi oprit în loc de mirare şi să-mi fi strecurat în suflet acea plăcere, acel fior de mulţumire ce resimte cugetul şi inima cînd o idee sau o simţire adînc încercată le este trans-misă printr-o operă de artă, concepută cu putere şi realizată cu talent. Nu tăgăduiesc că asemenea opere trebuie să existe prin mulţimea de picturi, reprezentînd scene din vînătoarea cu prepelicarul, care pe tot anul înavuţesc colecţiunile de tabeluri şi albumele amatorilor din Europa întreagă; dar mintea mea poznaşă nu mă lasă deocamdată să mă gîndesc la altele decît la păcăliturile prin care Philipon, Cham, Bertall, Daumier şi tot veselul taraf al spornicilor caricaturişti de la Charivari, de la Journal pour rire, de la Monde illustré şi de la alte atîtea foi glumeţe, ilustrează în fiecare toamnă, la deschiderea vînătorii, pe bieţii burghezi parizieni, negustori cinstiţi ca şi Burtă-Verde, Gură-Cască, Ton-Patera1 şi alţi nevinovaţi ipochimeni de la noi. 
   Pare că văd colo, pe un biet vînător, bondoc şi pîntecos, bălăcind ca vai de dînsul, pe ploaie şi pe zloată, într-o luncă noroioasă, cu pămînt clisos de o şchioapă pe încălţăminte şi trecîndu-l mii de năduşeli ca să poarte în geanta îmbăierată de gîtu-i gheboşat, nu iepuri şi potîrnichi ucise cu grămada, 
    1 Ton-patera (gr. ): tombateră — căciulă de modă orientală, purtată în ţările romîneşti, în prima jumătate a veacului trecut de boieri şi de neguţătorii bogaţi. Aici cu sens figurat: retrograd, om cu idei înapoiate. 
  
     223
   ci chiar pe odorul său de prepelicar, căruia — ostenit, se vede, de atîtea umblete pe jos — ce i s-a părut? că, decît a sta vînatul, mai bine i-ar veni să stea să se odihnească în mijlocul mocirlei, pare c-ar fi chiar şi la vatra cuinii de acasă. 
   Apoi mai uite şi altul, slab şi costeliv ca un cal de brac, cu ochelarii pe nas, cu gura căscată, descărcîndu-şi puşca — meargă unde o merge! — în cocheta becaţină ce se zărea pe malul bălţii: „Aport! “ strigă el cu îngîmfare prepelicarului, şi acesta se întoarce, cam pe două cărări, cu o broască răscăcărată în bot, pe cînd pasărea fuge, leşinînd de rîs în zboru-i capricios. 
   Tot fabula cea veche: 
      
   Spune, într-adevăr, dacă nu sunt mulţi vînători, mari şi mărunţi, care ar putea cu tot dreptul să ia această poetică antiteză ca deviză neminţită a vredniciei lor vînătoreşti? 
   Din norocire, tu nici gros nu eşti, nici ochelari nu porţi; prin urmare n-ai să te zbîrleşti, bănuind că în vorbele mele joacă ursul prin vecini. Dar nu se ştie în ce mîini pot să pice aceste foi zburătoare — habent sua fata libelli2 — şi, ca să rămîi în bună pace cu toţi vînătorii, chiar şi cu aceia cărora le place nu-mai vînătoarea singuratică prin crînguri şi pe mirişti, lasă-mă să-ţi aduc aminte despre o carte pe care am citit-o şi o recitesc adesea, eu, carele nu sunt vînător, cu o nespusă plăcere. 
    1 Horatii, Ars poetica, v. 139: 
   Munţii în lăuzie nasc un şoricel de rîs. 
   
   (n. a. )
     2 Terentianus Maurus, De litteris, syllabis, pedibus et metris, poemă didactică cuprinsă în Grammaticae latinae auctores antiqui, edit. II, Putsch, Hanovrae, 1605, p. 2383 et sq. — Au şi cărţile soartea lor (n. a. ). 
   Se vede că ruşii, de cînd au început a compune opere literarei, au arătat un fel de predilecţiune pentru scrierile vînătoreşti, mai ales cînd acestea le dau ocaziune de a desfăşura sub pana lor priveliştile naturii, pe care tot vînătorul se învaţă a o iubi. 
   Cunosc numai din spuse cartea lui Aksakov, care mi se pare că, sub titlul de , Scrisele unui vînător, a împrospătat şi a dezvoltat, cu un talent admirabil şi de tot original în sălbăticia sa, acel tabel al stepei din Rusia meridională, pe care l-a schiţat mîna de maestru a lui Gogol, şi pe care eu am început, mai adineaori, să-l jumulesc ca să-mi dreg şi să-mi împodobesc cu strălucitoarele lui pene păuneşti ceea ce spusese despre Bărăganul nostru condeiul meu cel smead, molatic, searbăd şi spălăcit2. 
    
     2 Am vorbit despre Aksakov după aprecierile dlui Hasdeu. Poate că făceam mai bine a-l trece cu vederea, precum aş fi făcut poate şi mai bine să nu mai fi pomenit, în această epistolă, nici despre Gogol, nici despre orice alt scriitor rus. La noi, acum, cînd vorbeşte cineva despre slavoni, fie în materie de literatură, de filologie, de istorie, şi mai ales de agricultură, apoi îl ia lumea la ochi şi-şi aprinde paie în cap. Se găsesc chiar unii mai radicali, mai purişti, mai romîni decît toată „sementia romanesca“, decît toată „terrina romanesca“, ba şi decît toţi „boi romanesci“, care-l izbesc şi cu cîte „una mostra de critica“ de-i răsună creierii. Sper însă că eu unul am să rămîn nevătămat, deşi un amic, citind epistola mea în manuscris, m-a ameninţat că are să se supere pe mine autorul comediei Revizorul general, care s-a jucat iarna trecută la teatrul naţional din Bucureşti. Această ameninţare eu însă am privit-o ca un ce cu totul imposibil, căci amabilul şi spirituosul autor ştie bine cît am stăruit eu pentru ca comedia d-sale să se joace precum o scrisese, şi apoi oricine poate vedea în fîşioarele Revistei contimporane de estimp, unde această comedie se tipăreşte, cum că numele lui N. Gogol figurează în fruntea imitaţiunii romîne. Nu aci, dar, şi-ar avea locul vreo imputare de a se tăinui cumva numele autorului original. Dar să închipuim că ar ajunge pricina la adică, oare atunci l-ar tăia capul pe 
  
     225
   Ca şi la Aksakov, Ivan Turgheniev a scris un şir de istorioare sau povestiri vînătoreşti, , ale căror scene se petrec cînd în într-una din acele bătrîne păduri de mesteceni, de brazi şi de anini, ce cresc sub cerul înnorat al Rusiei, pline de sitari, de cocoşi sălbatici şi de ierunci, cînd într-un sohat fără margini unde, printre copitele zglobiilor mînji ce pasc în herghelii, se strecoară pitpalacul limbăreţ, cînd pe un heleşteu cu zăgaz de taraci, din trestiile stufoase ale căruia se înalţă în aer plotoane colţurate de raţe sălbatice. 
   „Aidem la Lgov! “ — îi spune într-o zi tovarăşul său de vînătoare, Iermalai, curat tip de ţăran —  — muscal, plin de frica Ţarului, a Stăpînului şi a lui Dumnezeu, dar priceput şi meşteşugariţ la vreme de nevoie; — „Aidem la Lgov; acolo o să împuşti, batiuşka, raţe cîte vei binevoi să-ţi placă; şi cu toate că raţa sălbatică n-are nici un preţ în ochii unui adevărat vînător. . . “3 
   Acum înţeleg, amice, pentru ce tu n-ai vorbit în cartea ta despre aceste zburătoare, care însă din punctul de vedere al ornitologiei naţionale nu sunt tot aşa vrednice de nesocotit, de vreme ce este un vînător din cei de frunte de la noi pentru 
    
   care Petrache, preparatorul de la muzeu, a împăiat peste treizeci soiuri felurite de raţe sălbatice, împuşcate toate pe bălţile de la Greaca şi de la Căldăruşani, pe heleşteiele de la Obileşti, de la Coconi şi prin alte locuri tot vecine. Ar fi interesant de a culege numirile poporane ale acestor specii de raţe, chiar dacă uneori ele nu ar ţine seama de bunacuviinţa saloanelor; apoi ar trebui confruntate cu cele despre care vorbesc naturaliştii, sau cel puţin cu cele zugrăvite în cartea lui Chenu, L’Ornitho-logie du chasseur. Iată un suplement pentru a doua ediţiune a Manualului tău! 
   Poate că atunci, vorbind, cu osebită laudă despre adaosele ce vei fi făcut operei tale, după ale mele povăţuiri, voi sfîrşi eu istoria lui Iermalai, care p-aci, p-aci era să se înece în balta de la Lgov, împuşcînd raţe ca un păcătos; iar deocamdată mă mărginesc a spune, în trei cuvinte, că descripţiunile lui Turgheniev sunt curate tabeluri ieşite dintr-un penel de meşter: 
      
   De cîte ori, citindu-le, mi s-a părut că-mi trece pe dinaintea ochilor una din acele simple privelişti ale naturii, în care pictorul olandez Ruysdael a ştiut să răspîndească o umbră de melancolie care pătrunde aşa de adînc inima! Pe povîrnişul unei păduri a cărei verdeaţă începe a se păli de suflările toamnei, se deschde un drum nisipos ce se pierde în zarea întunecată a depărtării, sub nori posomorîţi; vîntul bate şi apleacă crăcile pe jumătate goale; pămîntul e presărat cu frunze uscate, ce par a se rostogoli, fîşîind d-a lungul căii. Un biet drumeţ, 
    
  
     227
   cu o sarcină de nuiele la spinare, suie cu greu dealul, urmat de trei cîini. Atît, şi nimic mai mult! 1 Dar chiar şi în umbletul apăsat al călătorului se simte tainica întristare a firii; dintr-însul şi din toate se răsfiră peste tot tabelul acel farmec duios în care inima omenească cu plăcere se afundă, cînd uneori fugim obosiţi de lume şi rămînem, singuratici şi netulburaţi, în mijlocul nesimţitoarei sălbăticimi. 
   Fi-va, oare, şi aceasta una din simţirile în care îşi găsesc a lor mulţumire vînătorii izolaţi? De este aşa, apoi a trăi cîteva ore cel puţin numai cu sine şi departe de ochii acelora care în lume îţi urmăresc gîndurile şi mişcările, sau cu grijă sau cu ură; a se simţi singur, fiinţă cugetătoare, în faţa unei firi întregi fără de simţiri, şi a-şi pune toate silinţele spre a o supune la a sa voinţă — iată negreşit o nobilă ispită pentru mîndria omenească; şi dacă dînsa ajunge a se însuşi în trudele singuraticei vînători, apoi neapărat acea vînătoare este o mîndră, o nobilă patimă. 
      
   Aşa cîntă poetul viaţa unui popor de vînători, care, în singurătăţile muntoase ale Alpilor, trăieşte de secoli pîndind vulturul şi căpriţa pe piscuri fără urme. Arta chiar l-a identificat cu ideea vînătoriei, şi cine poate spune că n-a văzut adesea tabeluri în care, pe o pajişte înverzită, cu brazi uriaşi, trec tirolezi cu pălăriile lor ţuguiete şi împodobite cu pene de păun, purtînd puşca pe ai lor umeri, iar pe stînci albicioase, ce se pierd în văzduh, s-arată sfiaţă capra-neagră cu corniţele-i crescute în formă de cîrlig. Există, mai ales în Germania meridională, în Bavaria şi în Austria, printre şvabi şi stirieni, o şcoală întreagă de pictori care reproduc neîncetat asemenea scene; dar trebuie să şi spunem că magnetul lor pitoresc s-a cam trezit, chiar prin spornica lor înmulţire. Vorba francezului: 
    1 Alfred de Musset,  
   A iubi, a bea şi a vîna, iată viaţa omului 
   La fiii Tirolului! — popor eroic şi mîndru! 
   Munteni ca acvila şi liberi ca aerul! 
   Nu e treaba lui de a mîna plugul; 
   El doarme pe zăpadă, mănîncă dacă ucide; 
   El trăieşte în aerul cerului, care e numai al lui Dumnezeu. 
   Aerul cerului! aerul tuturor! feciorelnic ca şi focul! 
   
   Tu, Tirol, tu n-ai nimic, nici temple, nici avuţii, 
   Nici poeţi, nici zei! — tu n-ai nimic, ţară de vînători! 
   Dar amorul inimii tale poartă un falnic nume: 
   Libertatea! 
   
   (n. a. )
  
     229
      
   sau, ca să fim mai clasici şi să aplicăm artelor axiome de o natură mai filozofică, mai poetică, mai estetică, să amintim regula pe care s-a întemeiat mult cumpătata cultură a poporului elen şi pe care Pindar, printre alţi mulţi poeţi şi prozatori greci, a exprimat-o într-astfel: 
      2
    
   Ce bine ar fi fost — nu este aşa, amice? — să-mi fi adus eu mai demult aminte de o aşa înţeleaptă învăţătură! Ai fi scăpat mai ieftin şi ţi-aş fi cruţat multe din rătăcirile netrebnice, din cărările înfundate, din cotiturile zadarnice, din urmele pierdute, din minciunile vrednice de cel mai îndărătnic vulpoi, prin care te mîn fără de milă, de cînd ai avut păcatul să iei aceste foi în mînă. 
   Să voi eu însumi a rezuma acuma cîte am spus pînă aci, zău, nu ştiu de aş putea. Măcar în privinţa artelor vînătoreşti s-ar cuveni însă să-mi adun în mănunchi notiţele risipite aci ca aşchiile şi ca surcelele ce se împrăştie fără folos cînd, cu o teslă rău mînuită, o calfă de dulgher stîngaci ciopîrteşte bîrna care ieşise mîndră şi temeinică din pădurile unde, sub paza Domnului, ea a crescut în largul ei. 
   Dar cum? Să mai vorbesc iarăşi despre plastica vînătorească a anticilor, cu idealul lor întrupat în statua Dianei vînătoriţe, cu expresivele lor basoreliefuri cinegetice de pe Arcul lui Constantin, cu picturile lor curioase din mormîntul Nasonilor? Să 
    1 Bun e şi Tirolul; dar iar, prea mult nu trebuie! (n. a. )
     2 Pindari, Pythia, II, v. 34: 
   
    Trebuie ca în toate şi întotdeauna omul să caute dreapta măsură. 
   (n. a. )
   ne mai întoarcem la vînătorile concertante ale sasanizilor din muntele Bisutun? Ş-apoi d-acolo să răsărim tocmai în fundul Europei, ca să scotocim în peşterile Dordoniei siluete de fiare antediluviane zgîriate de samoiezii Franciei? Şi aci să-mi găsesc beleaua cu galii, vînătorii cei vestiţi, pe care eu am uitat să-i pomenesc, şi pe dînşii, şi pe cîinii lor aşa mult lăudaţi de toată antichitatea, şi mai ales pe zeul lor Cernunos, a cărui căpăţînă, frumos împodobită cu o minunată pereche de năprasnice coarne de cerb, s-a descoperit, la 1771, chiar în temeliile catedralei din Paris, şi şade acum în rînd cu zeii pe un altar păgînesc, expusă la privirile şi la răzgîndirile tuturor oneştilor consorţi parizieni care se preumblă curioşi prin instructiva grădină a Muzeului de la ospelul Cluny? 1 
   Să trecem, să trecem înainte, uitînd miniaturile scălîmbate şi ticluite de prin cărţile didactice ale secolului de mijloc; să nu ne oprim nici la gravorul Albert Dürer, nici la sculptorul Jean Goujon, care fiecare a creat în treacăt cîte o splendidă emblemă a vînătoriei, unul în spiritul mistic al Germaniei, celă-lalt după ideile elegante şi răsfăţate ale francezilor. 
    
  
     231
   Ajunşi la timpul Renaşterii, să mai salutăm încă o dată, dar de departe, pe marele Rubens, care a zugrăvit dramatice lupte între fiare şi oameni, iar nu vînători după cum le cerem noi. Amicul său însă, Snyders, îndată ne va împăca prezentîndu-ne pe dobitoacele codrilor turbate şi îngrozite de goana vînăto-rilor. Wouwerman ne va abate un moment de la trudele vînă-toriei spre a ne desfăta cu plăcerile ei cîmpeneşti şi galante. Dar apoi pictorii francezi din gloriosul secol al Ludovicilor, Desportes şi Oudry, artişti pătrunzători şi dibaci în studiul naturii, însă cumpătaţi în pornirile ei, ca tot aparatul pompos al regeştilor petreceri, ne vor strămuta din nou în pădurile cu vînat şi în mijlocul haitelor de cîini. La dînşii mai întîi încol-ţeşte sub penel figura corectă şi deşteaptă a prepelicarului. 
   Neamţul Ridinger, păstrînd şi inventoriînd, pe de o parte, tradiţiunile oficiale ale artei din secolii trecuţi, se alătură, pe de alta, şi mai mult, în naivitatea sa germanică, de sălbăticia naturii. 
   Cu secolul nostru apar Sir Landseer şi Horace Vernet. Înzestraţi amîndoi cu talente de frunte, unul deschide orizontul dramatic al vînătorilor de cerbi din munţii neguroşi ai Scoţiei, celălalt recheamă, cu mai mult instinct vînătoresc decît Rubens, priveliştea animată a periculoaselor vînători din pustiile prigorite ale Africii. 
   Operele acestuia dau naştere la o şcoală de pictori moderni, care îşi aleg subiectele de tabeluri în vînătorile de prin tot felul de ţări străine şi depărtate de continentul nostru. Acea şcoală noi am numit-o Şcoala de pictură vînătorească exotică. 
   După Landseer, care pe lîngă cerbi a mai zugrăvit şi cîini, cai, lorzi şi ladies engleze — imitat, în Francia, de Alfred Dedreux — a răsărit o Şcoală de pictură vînătorească a sportului. 
   Apoi, pe o treaptă mai modestă a societăţii, în Englitera, în Francia şi chiar în Germania, s-au ivit pictori care au reprezentat serios vînătoarea cea mică, cea cu prepelicarul, şi au creat astfel, în lături de toţi caricaturiştii din aceleaşi ţări, ce neîn-cetat se leagă de biată breasla vînătorilor mărunţi, ceea ce am putea numi Şcoala de pictură vînătorească burgheză. 
   În fine, Elveţia şi Tirolul, piscurile şi căpriţele, au inspirat pe numeroşii artişti care constituie romantica odraslă a Şcolii de pictură vînătorească alpestră. 
   După această nomenclatură substanţială şi după această clasificaţiune sistematică a artelor vînătoreşti, cel ce va cuteza să zică că eu n-am cunoştinţe speciale în arte, nici metod în scrierile mele, îl rog să poftească domnia-lui la întrecere cu mine şi să-mi spună, drept probă, cărei şcoli de pictură vînătorească atribuie dumnealui tabla zugrăvită de sub umbrarul cîrciumii lui kyr Ioniţă Buzdrună, de la morile Ciurelului, unde trec nemţii la vînătoare, în care tablă figurează, pe un fund portocaliu, un vînător albastru trăgînd cu puşca într-un iepure roşu, care ţine vesel în labe o ploscă cu vin, şi toate acestea înconjurate cu următoarea deviză, plină de dulci şi iscusite ademeniri pentru orice vînător: 
    
   Amice autorule, mi-aş lua acum ziua-bună de la tine şi m-aş închina ţie cu plecăciune, mulţumindu-ţi pentru momentele plăcute ce m-ai făcut să petrec, mai întîi citindu-ţi cartea şi 
    1 (Grafie chirilică) Citeşte: 
   Dacă te duci la vînat, 
   Vino’ncoa să zici vivat! 
   Dacă vrei să împuşti tun, 
   Ia pohteşte la ghinu bun! 
   
  
     233
   apoi gîndindu-mă la dînsa, ca să îndrug toate aceste nevoiaşe glume — difficiles nugae1. Dar şi aci mi-e teamă că o să te su-peri, socotind că am vrut să te las singur-singurel, tocmai sub umbrarul lui kyr Ioniţă. 
   Să căutăm, dar, pentru acest ite, missa est2 al tovărăşiei noastre vînătoreşti, un aer mai curat, mai îmvietor, în care vechea noastră prietenie să se simtă mai la locul ei, unde să putem repeţi împreună versurile lui Musset pe care ni le ziceam şi acum vreo cincisprezece ani: 
      
   Dar ca să căutăm şi să găsim acel loc dorit, trebuie, amice, să te mai îngrijeşti despre un mertic de răbdare, trebuie să faci din nou inimă vitează. Haidi! 
      
   De a te duce drept la stele nu prea am speranţă; dar vino cu mine pînă colea, în munţii Buzăului, şi poate că vei petrece pe acolo şi tu cîteva minute plăcute, cum am petrecut eu, sunt acum cîţiva ani, rătăcind cu ochii pe plaiurile încîn-tătoare, iar cu auzul şi cu gîndul prin fantasticele regiuni ale basmelor vînătoreşti. 
   X ÎNCĂ UN HOP! — SUS PE PLAIUL BUZĂULUI. — STUDIU ANTROPOLOGIC, LEXICOGRAFIC ŞI MORAL ASUPRA LOCUITORILOR DIN COMUNA BISOCA. — BASMUL CU FATA DIN PIATRĂ ŞI CU FECIORUL DE ÎMPĂRAT, CEL CU NOROC LA VÎNAT. — VULTUR, DIHOR ŞI RÎS, SAU ZAMFIR, SMARAND ŞI RUBIN. — CÎTE SE POT ÎNTÎMPLA UNUI NEAMŢ, DACĂ NU PRICEPE ROMÎNEŞTE. 
   Pe o frumoasă zi de vară, mă odihnisem cîteva ore la schitul Găvanul — o minunată înfundătură călugătrească din munţi, cîteva colibe şi o bisericuţă de bîrne, semănate printr-o pajişte smălţuită cu flori, pe care o încinge un semicerc de nalte stînci pestriţe, ce poartă numirea foarte nimerită de Curcubeata. De acolo plecai călare, ca să merg la Bisoca, sat în două chipuri interesant: mai întîi, fiindcă de sub dealul pe care el şade, 
   
  
     235
   izvorăşte Peceneaga, un pîrîu cu nume preţios pentru etnografii ţării; al doilea, pentru că într-însul trăiesc şi se prăsesc, din neam în neam, cei mai frumoşi bărbaţi din tot plaiul împrejmuitor. Ca probă despre această din urmă particularitate a satului Bisoca — particularitate pe care am putut mai tîrziu să 
   o constat în toată întinderea ei — avean cu mine, drept călăuză de la Găvanul pînă acolo, un voinic bisocean, un fel de oacheş Apolon muntenesc, carele cunoştea ca în palmă toate cotiturile munţilor şi se mai pricepea şi la multe altele, căci era şi vînător, şi cioban, şi cosaş, şi cîntăreţ la biserică, şi cîntăreţ cu cavalul — Doamne iartă! pare-mi-se că mai meşter era la fluier decît în strană — ba încă ştia să spună şi basme de-ţi era drag să-l asculţi. 
   Cît a ţinut calea, vreo şase ore, guriţa nu i-a tăcut. D-apoi nici eu nu-i dam vreme să răsufle: „Bădiţă, ce livede e asta? “ îl întrebam, trecînd prin nişte guşi de văi care mă îmbătau cu dulcele lor miros de fîn proaspăt cosit. „Cum se cheamă ierbile celea care par împletite şi la vîrf găitănite? “ Şi el îmi spunea numirile tuturor florilor, ierbilor şi buruienilor, arătîndu-mi chiar şi pe acelea care sunt bune de leac: „Ceea este dobrişor şi cealaltă ghizdei; asta e laptele-stîncii şi astălaltă, zîrnă-miţoasă; ici iată brînduşe şi colea dediţei; apoi lobodă şi drob, vîzdroagă şi siminoc, iarba-ciutei şi piperig, pojarniţă şi sefterea“ şi altele multe. . . Dar cine le mai ţine minte! D-aş fi stat să le însemnez pe toate, poate că îmi da şi mie Societatea Academică să lucrez, nu, vai de mine, la Dicţionariulu cel cu vorbe numai plivite, alese şi mai cu seamă croite de pe curata lătinie, ci la păgubaşul de Glossariu, unde pricopsiţii noştri lexicografi şi scornitori de grai nou şi pocit azvîrle, ca borhot, mai bine de jumătate biată frumoasa noastră limbă romînească1. 
    1 Vezi supra, p. 184, nota 3. 
   Din norocire, bisoceanul meu nu ştia nimic despre chipul cum ne batem noi joc în oraşe de ce avem mai scump rămas de la părinţi, şi el, în limba sa pe care aş da ani din viaţă-mi ca s-o pot scrie întocmai după cum el o rostea, în acea limbă spornică, vîrtoasă şi limpede a ţăranilor noştri, îmi povestea păsurile şi plăcerile oamenilor de la munte. 
   Cînd ajunserăm pe muchea plaiului ce desparte văile despre Buzău de cele despre Rîmnic, priveliştea, din veselă şi plăcută ce era, se făcu deodată măreaţă. 
   În spate aveam culmea întinsă a Penteleului, starostele munţilor din Buzău, şi pe sub dînsul se rînduiau, ca trepte ale unei scări de uriaşi, plaiul Răboiului, munţii Neharniţa, ambele Muşe, Macieşul, Brezeul, Piatra Penei, Carîmbul şi multe altele mai aşezate; dar drept în faţa noastră, adăpostite sub piscurile semeţe ale Furului şi ale Steşicului, se înălţau, ca nişte pereţi suri şi măcinaţi d-a lungul unei perdele de brădet, stîncile Năculelor, la poalele cărora se aşternea, întocmai ca un lăicer verde şi înflorat, o poiană largă şi desfătată. 
   Într-adevăr ai fi zis, ca balada păstorească, că acel picior de plai este întocmai o gură de rai. 
   Stam şi mă uitam cu acea uimire produsă adesea în noi de priveliştile neaşteptate ce ne izbesc vederile pe unele culmi despărţitoare de văi. Călăuzul meu, care, cum am spus, avea sămînţă multă de vorbă, mă deşteptă din acea mirare mută: „Aşa-i, domnule, că-s mîndre Pietrele Fetei de la Năcule? Văd c-ai rămas cu ochii la ele; darmite cînd ai şti şi povestea lor! “ 
   — Apoi ce mai stai, voinice? îi răspunsei cu grabă; spune-o, dacă o ştii. O să-mi ţină de urît pe drum. Şi bisoceanul meu, care atîta aştepta, începu a-mi spune următorul basm, po-vestindu-l în al său grai poetic şi armonios, pe care în deşert mă voi sili eu a-l rechema în amintirile mele: 
  
     237
   „Basmul meu, boieri domnia-voastră (aveam cu mine pe un neamţ care nu înţelegea romîneşte), basmul meu e cam copilăros; dar pare-mi-se că nu e tocmai fără de folos! “ 
   Aşa fu precuvîntarea lui şi, precum zice bătrînul Omer: 
   După a lui limbă decît mierea mai dulce curgea viersul1. 
   „În vremea de demult, pe cînd oamenii de pe lumea asta ştiau şi puteau mai mult decît ce pot şi ştiu cei de acum, pe cînd pruncul de trei zile îţi număra numai într-o clipă toate stelele de pre cer, şi vedea cu ochişorii cum creşte iarba cîmpului şi auzea cu urechile cum sfîrîie fusele cînd toarce păianjenul. . . pe vremea de atunci trăia, în plaiurile Buzăului, o împărăteasă tare şi mare, pe care o chema Doamna Neaga2. Ea îşi avea palatele tocmai colo, în codrii Cislăului, unde se văd şi astăzi, pe o măgură mare, ocolită cu pîraie, temeliile de zid ale cetăţii ei, iar grădinile şi livezile, în care ea se preumbla cînd i se făcea urît acasă, şi le avea pe colnicele Lapoşului, unde stă şi acum puţul ei cu colac de piatră, săpat cu slove, pe 
    
   care, zău, nici cei mai cărturari din ziua de astăzi nu le mai pot ghici. 
   Din toţi copiii cîţi Dumnezeu îi dase şi-i luase înapoi la sine, Doamna Neaga rămăsese în văduvie numai cu un fecior pe care-l iubea ca lumina ochilor. Era şi drăgălaş, bată-l fericea! puil de împărat! Mîndru ca strălucitul soarelui la amiazi, blînd ca razele line şi mîngîioase ale lunii, sprinten ca luceafărul sclipitor al dimineţii şi înţelept ca şi întreaga tăria cerurilor. Nu ştia maică-sa, nici lumea toată, cu ce să-l mai dezmierde, atît era tuturor de drag şi de plăcut. 
   De micuţ îl dase Doamna la carte, şi, cînd abia începuse tuleiele bărbii să-i umbrească pieliţa copilărească, el vorbea pe de rost toate limbile de pe lume, ba încă înţelegea şi graiurile tăinuite ale păsărilor şi ale fiarelor. 
   Atunci Doamna, cu inima îngînată între dor şi bucurie, îi vorbi aşa: „Fătul meu, cartea, cîtă a fost, ai învăţat-o toată, din scoarţă pînă-n scoarţă; acum ca să te faci om pe deplin şi voinic cu temei, precum se cade unui bărbat şi, mai ales, unui fecior de împărat, toţi de toate părţile îmi spun că trebuie să te duci lumea să o colinzi, ca să încerci şi să ispiteşti viaţa prin tine însuţi, şi să afli multe şi mărunte ale lumii, care se vede că în carte nu se pot scrie. Du-te, copilul meu; mergi de vezi şi de învaţă; dar cată a nu te prea depărta de pe aci; adu-ţi aminte, voinicelul meu, că pre cîtă vreme nu te va simţi mama colea, în preajma ei, grija, chinul şi mîhnirea din sînu-i nu vor lipsi. “ 
   A doua zi, din-zi-de-dimineaţă, feciorul de împărat, mai mult vesel decît duios, îşi luă ziua-bună de la Doamna maică-sa, care se silea, sărmana, pe cît putea, ca să-şi stăpînească plînsul şi obida ce o-necau. Era vesel voinicelul fiindcă în curţile palatului îl aşteptau ca să-l însoţească în cale o sumă de 
  
     239
   boieri mari ai oştilor, puterea domniilor şi groaza duşmanilor, toţi călări şi înarmaţi cu săgeţi, cu buzdugane, şi la brîie cu arcane; gat-a merge după soare, să înceapă-o vînătoare după urşi şi căprioare, după păsări gălbioare, ce sunt bune la mîncare şi plăcute la cîntare. 
   Apucară înspre miazănoapte şi, trecînd pe Scărişoară, un-de-i lesne cui coboară, luară apa Buzăului în sus, tot cîntînd şi veselind. Răsunau dealurile şi văile şi apele rîului pe unde trecea mîndra ceată de voinici. Dar cînd sosiră la înfurcitura Bîscei, acolo unde se aşterne o poieniţă verde umbrită de plopi, de stejari şi de fagi, feciorul de împărat deodată îşi opri armăsarul în loc, şi în gura mare strigă aşa către soţii săi: „Măi fraţi! vedeţi colo drept în sus muchea naltă şi pleşuvă a Penteleului; acolo am să mă duc, tot în fuga calului. Cine poate, ţie-se după mine! “ Şi dînd pinteni sprintenului său fugar, ca un fulger se repezi prin valea îngustă a pîrîului. Sub copita pintenogului, pietrele scăpărau, apele colcoteau, pulberea în sus se înălţa, cu norii s-amesteca, ş-apoi în jos iar cădea, vîlceaua înnegura, şi pe voinic mi-l ascundea cu totul din vederile boierilor, care rămăsese departe, departe în urma lui. 
   Trecu el ca în zbor, cu fugarul spumegat, prin valea Rosilor, pe sub muchea Paltinului, pe la gura Teghii; sări ca un zmeu pe d-asupra Curselor de Piatră; îşi zări ca prin vis chipul oglindit în apele cătrănite ale Ghenunei Dracului, şi printre brazi, printre molifzi, printre afini şi ienuperi, sui mlaca Cernatului pînă în vîrful muntelui. Zbura calul nebun, cu coama şi cu nara în vînt; iar călăreţul, cu minţile răpite de mulţumire, sorbind cu desfătare în piept mirosul răcoros al brazilor şi al florilor, dor’ că se simţea dus ca vîntul şi ca gîndul, peste stînci, peste verdeaţă, peste gol şi iarbă creaţă. 
   Cînd fu la amiazul-mare, fugarul stătu locului, şi feciorul de împărat se trezi singur-singurel chiar d-asupra Penteleului. Jur-împrejur, cît cuprindea ochiul, zări numai creste de munţi, care mai mari, care mai mărunţi. Dar mai presus de toţi se ridica creştetul gol, de pe care el privea şi vedea, jos pămîntul cu verdeţile, cufundîndu-se în toate părţile, iar sus, cerul limpede şi senin, scăldat numai în raze de lumină. Soarele dogorea drept d-asupra, şi, în arşiţa amiazului, pare că contenise orice adiere; nici o suflare nu se simţea, nici un sunet, nici o mişcare. 
   Sta mărmurit voinicul; — nici că mai pomenise el aşa tăcere, aşa pustiu, aşa mîndreţe! — cînd, deodată, pe sub roata aurită a soarelui, se ivi o pasăre măreaţă, un vultur negru cu aripile falnic întinse. Degrab’ puse voinicul mîna pe arc, îl încordă şi gata era să repeadă săgeata, cînd, pe sus, auzi vulturul croncă-nind în limba sa cea păsărească: 
   „Împărate luminate, nu-mi lua zilele toate; ia-mi-le pe jumătate; că-ţi voi da eu nestemate, chiar piatra zamfirului, limpezimea cerului! “ 
   Feciorul de împărat destrună arcul, minunat de aşa cuvinte; iar pasărea, drept mulţumită că o iertase cu viaţă, lăsă să-i pice din cioc pe oblîncul şelei voinicelului o piatră de zamfir mare şi frumoasă, limpede şi albastră întocmai ca seninul cerului. 
  
     241
   Din ceasul cînd căpătă această nestemată şi o puse în sîn, nu mai rămase pasăre pe cer care să nu fie robită la voinţa lui. Pentru dînsul, toate zburătoarele: mîndri păunaşi, sălbăticoşi cocori, bufniţe cobitoare, şoimi dîrji, găinuşe moţate, dumbră-vence cu aripi verzi, pupeze cu creste bălţate, grauri pestriţi, sitari, dropii şi ierunci, toate picau ca fermecate cînd ieşea el la vînătoare; iar de se preumbla numai prin codri şi prin livezi, mierlele şi privighetorile, pitulicele şi sticleţii, presurele şi sfranciocii, pietroşeii şi sfredeluşii, botgroşii şi scatiii, ţoii, ţintezoii şi piţigoii, toţi îl întîmpinau peste tot locul cu dulcile lor cîntări; cucul îi vestea la tot ceasul mulţi ani cu noroc, şi prigorii cu pene albastre îl însoţeau pretutindeni, chiuind şi zbu-rînd vesel d-asupra capului său. 
   Trecu o zi, trecură două, ba mai trecură şi alte nouă, şi voinicelul nu se îndura ca să se înstrăineze de la mîndrele plaiuri ale Buzăului, în care el domnea acum cu voie bună peste toată firea zburătoare cîtă fîlfîie sub soare. Noaptea pe la cîntători, pînă a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vînătoare, şi mai adesea seara îl apuca prin păduri, ucigînd şi stîrpind alde păsări cobitoare ce se arată numai prin întuneric. 
   Rătăcea într-o zi pe culmea păduroasă a Istriţei, tocmai colo jos, la curmătura dealurilor, sub care încep a se aşterne cîm-piile, cînd, deodată, fără veste, pe la sfinţitul soarelui, se ridică din vale un vînt mare şi turbat, care îndoia fagii, frîngea plopii, smulgea ulmii şi clătina cu urlet tot codrul şi tot muntele. Într-o clipă norii de pretutindeni la un loc se adunară, negurile se îndesară, şi preste tot cerul se destinse un pod întunecat de fier şi de aramă, peste care trecea şi se învîrtea sfîntul Ilie, încurîndu-şi armăsarii cu tunete şi cu plesnete, şi scă-părînd numai fulgere şi trăsnete de sub roatele carului său. Apoi, dintr-o năprasnică detunătură, se sparse deodată podul, 
   brăzdat de mii de săgeţi luminoase, şi începu a curge pre pămînt o ploaie groaznică, 
   ploaie cu şiroaie, 
   de făcea pîraie; 
   ploaie cu băşici, 
   de strica potici; 
   ploaie spumegată 
   ’neca lumea toată; 
   ploaie de potop 
   făcea lumea snop. 
   Cînd se mai potoli furtuna, feciorul de împărat cătă a se urni din scorbura unde stătuse pitulat; dar el nu mai ştia încotro s-apuce, aşa de tare era, în codru, şi frunza deasă, şi noaptea întunecoasă, şi calea pietroasă; pe unde căta urma umblată, urma era ştearsă; pe sub atîtea tulpini surpate şi în lapoviţă înecate, pe sub atîtea frunzare căzute, toate cărările se făcuse nevăzute. Nu vedea, nu auzea, nici în greul pămîntului, nici în uşurelul vîntului; numai cînd trăgea bine cu urechea, îi venea din depărtare la auz, chiotul ghionoaiei, ce-şi ascuţea noaptea ciocul de coaja copacilor, şi miorlăitul cucuvăilor care se chemau jalnic una pe alta prin mijlocul beznei; apoi, uneori îi trecea repede pe dinaintea ochilor şi cîte o umbră neagră de lăstun rătăcit, care cădea din văzduh, cu lungile-i aripi îngreuiate de ploaie. 
   Toată noaptea ar fi umblat el fără spor; dar noroc că avea cu sine pe coteiul lui cel mai bărbat, cel mai priceput, cel mai credincios, 
   Miclăuş, cîine-nvăţat; 
   ştia seama la vînat; 
   el apucă spre colnic, 
   uşor, sprinten şi voinic; 
   tot spre vale se lăsa 
  
     243
   şi cărarea căuta, botul prin iarbă vîrînd, urmele tot mirosind. Urma-i ici, urma-i colea! Miclăuş n-o mai pierdea, prin ’tuneric o simţea, Noaptea-ntocmai ca ziua. 
   Astfel, cu cîinele călăuză bună, voinicul apucă, d-a lungul în jos, valea Orgoaiei. Prin volbura apelor ei se rostogoleau acum cu vuiet rădăcinile de copaci şi bolovanii de piatră, surpaţi de la munte. Şi cîinele şi stăpînul umblau încet şi cu sfială pe costişul lunecos; dar cînd ajunseră tocmai d-asupra priporului de unde se văd, în poală, urmele unei cetăţi de Uriaşi şi brazda vladnică a Troianului, Miclăuş stătu în loc, mîrîind ca în preajmă de vînat. Voinicelul sticli ochii. Flăcăraie alburii ieşeau pe acolo din pămînt şi zburau d-asupra tainiţei unde stătură ascunse, atîta mare de vreme, comorile de la Pietroasa, cloşca cea vestită cu puii ei de aur; dar la lumina sclipitoare a văpaielor, vînătorul zări, printre ierburi şi pietroaie, căpăţîna lungăreaţă a unui dihor care, cu ochii răzleţi, căta drept la dînsul. Trupul şi coada, dobitocul şi le încolăcise, le făcuse ghem în faţa coteiului, cum fac dihorii cînd n-au loc de scăpare în vizuinile lor de sub pămînt. Voinicul nostru era gata să azvîrle într-însul ghioaga lui cu ţinte poleite, ca să-l prăpă-dească, cînd dihorul începu a chiţăi în limba lui de lighioană şi a zice: 
   „Împărate luminate, 
   nu-mi lua zilele toate; 
   ia-mi-le pe jumătate; 
   că-ţi voi da eu nestemate, 
   chiar piatra smarandului, 
   verdeaţa pămîntului! “ 
   Feciorul de împărat, aducîndu-şi aminte cît de bun augur îi fusese asemenea vorbe din graiul vulturului, lăsă ghioaga jos şi goni cîinele în lături; iar lighioana, bucuroasă de a se simţi scăpată, începu să rîcîie ţărîna cu labele şi scoase dinaintea voinicului o piatră de smarand, mare şi frumoasă, de strălucea verde şi rămurată ca spicul crud al grîului, ca rodul pămîntului. 
   Atîta fu voinicului, pînă ce ridică de jos smarandul fermecat şi-l băgă în sîn; ş-apoi de atunci înainte toate jivinile cîte se tîrăsc prin ţărînă şi cîte se ascund pe sub pămînt, toate îl cunoscură pe dînsul de stăpîn. Viezurii cu perii suri, lungi şi drepţi ca ţepele, şi bursucii somnoroşi, care ies numai noaptea din vizuini; jderii pădureţi cu blana ruginie, deasă, moale şi frumos netezită, şi vidrele colţate de pe malul bălţilor; nevăs-tuicile cu trup prelung şi mlădios şi cu guşe albe, care se furişează printre răzoare, vînînd cuiburi de păsărele, şi veveriţele şugubeţe, cu coada vîlvoi, care sar zglobii pe crăcile copacilor ronţăind alune, ghindă şi scoruşe; pinţele cu labe scurticele la piept, iar la spate cu picioroange, care cînd umblă se saltă ca locustele, şi căţeii-pămîntului, de le zice şi şuiţe, care scot capul la amiazi din găuri, ca să latre la soare; apoi mişunii cei cu gropanele pline de grîne, şi şobolanii din smîrcuri; toate lighioanele, pînă şi cîrtiţele orbeţe şi aricii ghimpoşi, ba chiar şerpii, guşterii şi şopîrlele, toate i se arătau lui în cale, sau ca să-l slujească la vreo trebuinţă, sau ca să piară de mîna lui, cînd avea plăcere de vînat. Cu dînsul vulpile îşi cheltuiau de pomană şi viclenia minţii şi iuţeala piciorului, căci, de fiecare minciună a vulpii, el afla prea lesne mijloace o mie ca să-i vină de hac. Apoi şi cu ursul cel mai sălbatic el îşi făcea jucărie; fără secure, fără cuţit el intra semeţ în vizuina lui, se lua cu dînsul la luptă dreaptă şi întotdeauna ursul cădea mort la pămînt. 
  
     245
   Astfel prin văzduh, astfel pe sub pămînt, el era mai tare, el era mai mare; de aceea şi traiul lui era acum şi mai mult pornit pe vînătoare. 
   Cînd feciorul de împărat trecea pe dealul Balaurului, d-a stînga Slănicului, lighioana cea înfricoşată, cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt, 
   Şerpoaica cu solzii verzi, — să n-o vezi, să n-o visezi! — 
   degrabă se zvîrcolea, se pitula şi se afunda pînă la gurile iadului, ca să nu o vadă viteazul vînător, să nu-i reteze cu paloşul şapte capete şi să nu-i stingă şapte suflete. Oricît de mult se silea dînsul că să-i apuce înainte, iazma iadului prididea cu fuga, şi voinicul rămînea mereu să-şi scoată necazul pe păsă-rile cerului şi pe lighioanele pămîntului. Da zi peste zi şi nu putea nimeri. 
   Aşa mai păţi într-o noapte; şi a doua zi, de ciudă şi de mînie, se porni de pe dealul Balaurului în jos, cînd abia se miji de ziuă, şi ajunse deodată cu zorile, cînd se deschideau florile, la valea stearpă şi pustie a Pîclelor de Glod. 
   Dacă nu ştiţi şi n-aţi văzut, să vă spun eu că acolo şi-a aşezat Necuratul cazanele cu catran şi cu smoală colcotită; pe sub pămînt gîlgîie şi fierbe glodul noroios, mai rece decît gheaţa, mai negru decît ceaţa; apoi, pe guri căscate prin tot ocolul acelei văi fără de scursoare, ţîşneşte tina în sus, cînd de o şchiopă, cînd de o palmă, cînd de un stînjen şi mai mult; la fiecare gură împrejur s-a durat muşuroi, şi balele cătrănite, pe care Ucigă-l-toaca le scuipă din văgăuni, se scurg năclăite d-a lungul moviliţelor, se adună în nămol, se usucă de vînt, se crapă de soare şi aştern tot fundul văii cu o humă sură şi jilavă, pe care nu se prinde, Doamne fereşte! nici troscot, nici ciulini. 
   Cînd, de pe culmea vecină, feciorul de împărat făcu ochii roată d-asupra văii urgisite, el văzu o biată căprioară rătăcită, călcînd cu sfială prin nămolul urîcios al mocirlei; mai departe 
   o fiară sălbatică, un rîs sta stîrcit la pîndă; părul de pe dînsul, lung şi subţire, alb şi cu pete negre, se zbîrlise în sus; ure-chile-i ţuguiete cu pămătufuri de peri negri la vîrf se ridicase drepte, şi ochii lui, vii şi pătrunzători ca ochii de femeie, scăpărau scîntei. Numai în două-trei sărituri de pisică, el ajunse căprioara, se acăţă cu ghearele de pieptul ei, îşi înfipse dinţii în beregată şi se gătea să-i sugă cu desfătare sîngele din vine, cînd voinicelul învîrti repede praştia ca să o izbească în fiară. Dar ochii rîsului, care văd şi în miezul pietrelor, zăriră ce i se gătea; el se smulse de la pieptul căprioarei şi începu să latre în limba lui de fiară: 
   „Împărate luminate, nu-mi lua zilele toate; ia-mi-le pe jumătate; că-ţi voi da eu nestemate, chiar piatra rubinului, colcotirea sîngelui! “ 
   Ş-acum, pentru a treia oară, feciorul de împărat iertă viaţa rîsului, precum iertase pe a vulturului, precum iertase pe a dihorului; el strînse praştia pe mînă, iar fiara, veselă şi mulţumitoare că scăpase cu zile, scăpără din ochii ei o piatră de rubin, mare şi frumoasă, roşie şi vie, mai roşie decît fraga muntelui, mai vie decît para focului şi întocmai ca sîngele voinicului. 
   Cînd o luă voinicul în mînă şi o băgă în sîn, pare că îi mai crescu de o şchioapă inima într-însul. De aci înainte toată firea cu suflare era prada lui. Toate fiarele pre care iuţeala sîngelui le împinge, în fuga lor, a se aşterne pămîntului ca iarba 
  
     247
   cîmpului, la suflarea vîntului, toate cele care trăiesc din vărsarea sîngelui, toate cîte din sînge îşi iau puterea şi prin sînge o şi pierd, toate se supuseră şi ele la voinţele voinicului, ca păsările cerului, cu lighioanele pămîntului. 
   Dinaintea unui aşa minunat vînător, 
   cerbii de la munte plecau a lor frunte, mistreţii colţaţi cădeau împroşcaţi, capra săltăreaţă nu scăpa cu viaţă, lupii din pădure picau sub secure, iepurii fricoşi. . . 
   Cam pre aici ajunsese cu povestea bisoceanul meu, cînd deodată auzirăm, la spatele nostru, o detunătură de puşcă ur-mată de un Donner-Wetter-Saperment! 1 exprimat cu o energie de adevărat granadir chesaro-crăiesc. Ne întorserăm iute ochii îndărăt; dar nu mai era nimeni; tovarăşul meu neamţul se făcuse nevăzut. 
   — Sărăcuţ de maica mea! strigă din băierile inimii bisocea-nul, s-a răpus domnul Ininger. (Acest fel găsise el cu cale ca să localizeze titlul de inginer al tovarăşului meu. ) 
   Alergarăm degrabă la locul de unde venise zgomotul şi, sub 
   o tufă, găsirăm pe neamţ răsturnat pe spate, dînd din mîini şi din picioare ca să se scoale; alături era puşca lui din a cărei ţeavă ieşea încă fum; puţin mai departe se tăvălea o păsărică printre fulgii ei risipiţi pe iarbă. Calul, de pe care căzuse in
    1 Donner Wetter Saperment! corect: Donner Wetter Sakrament! , germ. Fulgere şi tunete! imprecaţie populară germană. 
   ginerul, se zărea departe în vale; cu şeaua pe dînsul, el apucase, vesel şi în goana mare, drumul casei, lăsînd călăreţului libera facultate, sau de a rămîne unde căzuse, sau de a-şi urma calea cu orice alt mijloc de locomoţiune. 
   — Bine, prietene, zisei în sfîrşit eu păţitului, după ceconstatarăm că nu se află în nici o primejdie, fă-mă să înţeleg, mai întîi, cum ai căzut de pe cal? . . . Apoi, pentru ce ai tras cu puşca? . . . În sfîrşit, pentru ce te-ai depărtat de noi? 
   La toate aceste întrebări, el nu avea alt răspuns decît: 
   — Asta, zău, nu ştiu! 
   Călăuzul nostru nu era mai puţin curios decît mine ca să afle cum se petrecuse lucrurile, dar el cel puţin găsea însuşi, pentru toate, cîte un cuvînt de răspuns şi de mîngîiere. 
   — Lasă, domnule; nu e nimica, că ai căzut pe spate şi te-airezemat în coate. Rău era dacă cădeai pe brînci, că puteai na-sul să ţi-l frîngi. 
   Căutînd apoi prin iarbă, el dete peste păsărica rănită şi jumulită, care, sărmana, se zvîrcolea ca vai de ea; era o biată ciocîrlie. Bisoceanul, luînd-o în mînă, cunoscu îndată că era ucisă nu de alice, ci de ciocul gaiţei. 
   — Cu bună seamă, domnule, dumneata ai vrut să tragi înpasărea răpitoare, şi nu vei fi nemerit-o; dar lasă, că nu e nici 
   
   o pagubă; vînatul cel bun tot al domniei-tale a rămas. Vorba romînului: „Nu e pentru cine se găteşte, ci pentru cine se nimereşte“. 
   Dar neamţul se apără că el n-a tras defel cu puşca, că puşca s-a tras singură şi că, din aceea, calul, speriindu-se, a sărit şi l-a trîntit jos, unde l-a şi lăsat fără ruşine, nici păcat. 
   — Lasă, domnule, că şi aşa e bine! zicea bisoceanul. Dumneata tot nu rămîi păgubaş, că, şi dacă n-ai dat în vînat, vînatul ţi-a picat din cer, jumulit gata. Ş-apoi, despre căzătură, 
  
     249
   să n-aibi vreo mîhniciune, că pămîntul nostru romînesc e bun de obrînteală: 
   Cine cade pe el jos, 
   Se scoală mai sănătos. 
   Şi, într-adevăr, domnul Ininger se ridicase teafăr şi fără vătămare. Se vede că somnul îl podidise pe cînd bisoceanul îmi povestea basmul, pe care el nu putea pricepe, şi astfel, pe nesimţite, rămăsese în urmă de noi. Pe cînd dar neamţul moţăia călare şi calul îşi urma calea în tihnă, o veselă ciocîrlie se legăna prin aer, ciripind la soare, întocmai ca şi ciocîrlia cea din graţioasele strofe ale glumei vechiului poet francez Ronsard, cel de viţă romînească1: 
    1 „Vechiul poet francez Ronsard, cel de viţă romînească“ şi „urmaşul banului Mărăcine“ sunt două aluzii uşor maliţioase vizînd legenda despre originea valahă a poetului francez, legendă pe care, în 1857, în toiul propagandei pentru unirea Ţării Romîneşti cu Moldova, o popularizase Vasile Alecsandri, încercînd să dea şi o justificare culturală sentimentelor de simpatie pentru Franţa, nutrite de tinerii moldo-valahi ce studiaseră, în anii 1830—1850, la Paris. Legenda va fi părut, unora — mai cu seamă celor lipsiţi de umor şi celor înclinaţi să confunde legendele cu adevărul istoric — lesne de acreditat, nu numai la noi, ci chiar şi în Franţa, de vreme ce însuşi Ronsard, într-o Elegie dedicată lui Remy Belleau, neîntrecutpoet francez , scrisese că străbunul său se trăgea din părţile „unde îngheţatul Danubiu se-nvecinează cu Tracia“, şi scornise, probabil pentru a sa preţuire la Curtea regală a Franţei, o poveste despre ascedenţa lui nobiliară, ale cărei obîrşii se pierdeau în ceţurile misteriosului şi frigurosului Orient tracic. După această poveste, străbunul poetului francez, „un boier numit marchizul de Ronsard, plin de aur şi stăpîn peste mulţi oameni, multe oarşe şi multe pămînturi“, undeva „mai jos de Ungaria, într-un ţinut al frigului“, ar fi avut un fiu comandant de oşti, viteaz ce-ndrăgise toiul luptelor, care, la un moment dat, părăsindu-şi ţara, plecă spre vestul Europei, în căutare de războaie. Trecînd prin „Ungaria, Germania-de-Jos, Burgonia şi ţinutul Champagne“, 
   Hei! Doamne, mult îmi sunt dragi
   plăcerile dulcei tale vieţi, 
   ciocîrlie, care despre amor
   cînţi din-zi-de-dimineaţă, 
   scuturînd în aer roua
   cu care e stropită pana ta! 
   Mai nainte ca soarele să răsară, 
   tu înalţi trupu-ţi spălat
   spre a-l şterge de nori, 
   clătinîndu-ţi aripile mărunte
   şi săltîndu-te în mici sărituri. 
   Tu spui în aer aşa dulci cîntări
   în a ta veselă ciripire, 
   încît orice amant ar dori, 
   
   ajunse la Paris şi îşi puse spada în slijba semeţului rege Filip de Valois, care se războia pe-atunci (1346—1347) cu englezii regelui Eduard al III-lea (1327— 1377). Distingîndu-se pe cîmpurile de luptă, regele Franţei îi dărui „îndestulătoare averi pe malurile Loarei“. „Uitîndu-şi fraţii, părinţii şi ţara“ şi căsătorindu-se după legea franceză, acest viteaz cavaler, ne-ncredinţează poetul Ronsard, în încheierea legendei despre originea stirpei sale, „născu strămoşii din care se trage tatăl ce mă făcu pe mine să văd pentru prima oară frumoasa lumină a zilei“. 
   Plecînd de la acest fantezist certificat de nobleţe, şi găsind în numele poetului francez o „urmă“ romînească lăsată de străbunul de pe tărîmurile Traciei — ronce (fr. ) ş mărăcine, — Alecsandri a scris (în „replică“) balada Banului Mărăcine, care se încheie cu următorul distih rostit de regele Filip de Valois: „Ţine spada mea în dar, / Brav marchize de Ronsard“ — actul poetic de înnobilare şi indigenare a banului Mărăcine. Vrînd parcă să dea un lustru de autenticitate istorică scornelii poetice, Alecsandri a agăţat de baladă o notă subliniară: „În timpul regelui Franţei Philippe de Valois, strămoşul poetului francez Ronsard s-a dus din Romînia la Paris ca s-ajiute regelui în lupta sa cu englezii. Rămîind apoi în Franţa şi rudin-du-se cu cele mai nobile familii, el şi-a schimbat numele de Mărăcină în Ronsard, de la cuvîntul francez ronce, care însemnează mărăcină. “ 
  
     251
   cînd te aude cîntînd primăvara, ca tine să fie păsărică. 1 
   S-a întîmplat însă ca, în loc de poetici amanţi, ciocîrlia noastră să fie auzită numai de o gaiţă flămîndă şi, în cazul de faţă, urmaşul banului Mărăcine se vede silit să treacă lira în mîna strămoşului său Virgiliu, ca să sfîrşească această istorioară. 
   Pasărea vrăjmaşă se repezi, zbierînd prin aer, ca să prindă pe cîntăreaţa, şi aceasta, mititica, în zadar cercă să-i scape prin fugă. „Pretutindeni unde dînsa, fugind uşurică, tăia văzduhul cu aripile ei, iată şi duşmana, cruda gaiţă o urmărea cu chiote mari prin aer“. 2 
   
   La ţipetele de bucurie ale gaiţei, la văietările sărmanei ciocîrlii, somnorosul, plecat pe oblîncul şeii, tresări şi, în mişcarea-i zăpăcită, îi căzu puşca de pe umeri; cocoşul se lovi de scară; umplutura se descărcă cu zgomot; gaiţa şi calul se speriară amîndoi deodată; una lăsă prada să-i pice din cioc; celălalt trînti jos pe călăreţ, şi astfel vînătorul fără voie şi vîna-tul neaşteptat se întîlniră alături, pe iarba verde a plaiului. 
   Dar calul, ca şi gaiţa, îşi văzu de calea sa, şi tovarăşul meu rămase pe jos. De aceea şi bisoceanul, care era cam atins în amorul său propriu de povestitor, prin somnul inginerului, îi spunea drept mîngîiere: 
   — Vezi, domnule Ininger, dacă dumneata ştiai romîneşte şi ascultai la basmul meu, nu erai să paţi atîtea nevoi! Dar fie! Cînd este vorba de vînătoare, apoi poţi să mi te lauzi că eşti născut cu tichia în cap, şi, 
   Vînătorul norocos umblă bucuros pe jos. 
   Astfel ne urmarăm calea spre Bisoca. 
  
     253
   XI LA COTUL MUNŢILOR. — TOT BASMUL CEL CU FATA DIN PIATRĂ ŞI CELELALTE. — PORUMBIŢA ŞI MĂRGĂRITARUL. — CE AU SPUS DESPRE MUNŢII NĂCULELE, DE LA OBÎRŞIA RÎMNICULUI, CAIU VALERIU CATUL, FRANÇOIS VILLON, AUTORUL ANONIM AL ROMANCERULUI DEL CID CAMPEADOR ŞI MULŢI ALŢII. — IEPURII DIN CODICELE CIVIL ŞI CEI DIN DICTIONNARIULU ACADEMICU. — NE LUĂM ZIUA-BUNĂ ÎN TINDA DOMNULUI STERIE, ARENDAŞUL DE LA BISOCA. — POST-SCRIPTUM UNDE SE SPUNE CEEA CE N-A ŞTIUT SĂ SPUNĂ RĂPOSATUL C. NEGRUZZI ÎN STATISTICA CE A FĂCUT LUPILOR DIN MOLDOVA. 
   Eram acum tocmai pe culmea dealurilor sub care se adăpos-teşte, ca într-o copaie, satul Bisoca. Gata a cîrmi la dreapta ca să coborîm în sat, aruncai împrejurul meu o lungă şi mulţu-mitoare privire, voind să-mi iau astfel ziua-bună de la întinsele privelişti ale plaiului, mai nainte de a le pierde cu totul din vedere. 
   Soarele apunea drept dinaintea noastră; cercul lui roşiatic scăpătase pînă pe zarea orizontului, şi razele-i, calde şi senine, pare că se aşternuse preste tot şesul răsăritean al ţării, care ni se destindea acum sub ochi. De pe acest tăpşan culminant, de unde munţii Săcuieni cotesc spre Ţara Vrancei, tot Bărăganul, tot cîmpul Brăilei, tot şesul Galaţilor, cu matca Rîmnicului, cu valea Buzăului, cu lunca Siretului, toată acea lată şi oablă cîmpie se arăta scăldată într-o lumină gălbuie şi lucioasă, ca faţa unei uriaşe sinii de aur; printr-însa, liniile şerpuite ale rîurilor se desprindeau ca fire creţe de beteală argintie, iar suprafaţa netedă a apelor sărate din Balta Albă şi din Balta Amară oglindeau ca nişte ochiuri de sticlă, ferecate în mijlocul dauritei table. În depărtarea cea mai afundată, dealurile dobrogene, tivite cu aburoasa cordea a Dunării, încingeau, ca 
   un cerc plumburiu, acest curios tabel, al cărui aspect devenea cu totul fantastic, prin neobicinuite şi metalice reflexe. 
   Mai aproape de noi însă, sub forme şu cu culori mai reale, se vedeau, pe vîrful Bisocei şi pe al Ulmuşorului, mari pietroaie sure şi murgi, unele grămădite la un loc, ca turme de vite adunate la repaos, altele risipite prin livezi, ca vacile cînd pasc pribege. Apoi, sub aceste muchii, la stînga, pămîntul se lăsa la vale în costişe şi pripoare gradate, pînă se cufunda în jgeaburile mult umbrite ale Rîmnicului şi Rîmnicelului; tot pe acolo, la locul ce se zice Între Rîmnice, se zăreau încă poienile fragede şi verzi ale Năculelor, adăpostite sub stîncile roşcate, care se numesc Pietrele Fetei; şi, în fund de tot, înălţîndu-se în albăstreala înnegurată a cerului, se pierdeau culmile pădu-roase ale Steşicului, învelite în umbre viorii, civite şi negre. 
   Preumblîndu-mi ochii, cînd peste şesul cu străluciri şi scînteie, cînd prin munţii cu tainice şi răcoroase raze, mă aşezasem pe un bolovan de piatră şi, aşteptînd să dispară cu totul soarele, nu mă puteam sătura de asemenea privelişti, ce nouă, orăşenilor, ne este dat arareori a le vedea; dar călăuzul nostru ştia că noaptea are să vină iute şi că scoborîşul pînă la sat ne va cere, prin întuneric, poate o oră şi mai bine; de aceea el ne îndemnă să ne pornim îndată, şi, drept mîngîiere, îmi spuse că are tocmai vreme ca să isprăvească şi basmul cel cu Feciorul de împărat, norocos la vînat, pînă vom sosi devale. 
   — Bine zici, bădiţă, îi răspunsei; negreşit că trebuie să mi-l spui tot, dacă mai este. Dar stăi! Unde rămăseseşi? . . . Pare că începuseşi a îndruga o şiretenie de lighioane ca cea din hora dezgovelei: 
   Ursul cu cercei umblă după miei. Lupul cu cimpoi 
  
     255
   umblă după oi. 
   Vulpea în papuci, 
   umblă după curci. 
   Ş-un iepure şchiop, 
   într-un vîrf de plop, 
   treieră la bob. 
   Aşa este? 
   
   — Cam aşa, dar iar nu prea, îmi răspunse munteanul, pierzîndu-şi oarecum sărita, în urma glumei mele de care mă şi căiam, şi scărpinîndu-se la ceafă ca omul care stă la îndoială. Pesemne, boierule, adăogi el, ţi s-a făcut urît unde am tot spus anume toate soiurile de păsări şi de jivine care trăiesc pe la noi la munte. Dar de! ce să-i fac eu, dacă aşa e basmul? Va să-l spui şi eu după cum este şartul şi datina lui. D-acum înainte însă nu mai avem nimic a face cu lighioanele cele cu patru picioare, nici cu cele multe zburătoare; destul numai să vă fie în ştire că Feciorul de împărat nu avea seamănul său pe lume la ale vînătorii. Cînd d-abia da cu gîndul să facă vreo izbîndă la vînat, voinţa pe dată i se împlinea; d-aceea şi lumea întreagă, cînd pomenea despre dînsul, nu-i zicea într-altfel pe nume, ca: Feciorul de împărat, cel cu noroc la vînat. 
   De va fi stat o lună, sau un an sau doi, petrecîndu-şi viaţa fără alte nevoi decît numai cu plăcerea şi cu mîngîierea de a prinde şi de a ucide fiare pădureţe şi păsări cîntăreţe, cine va şti, spună-o. Pe noi ceştia, plăiaşi şi vînători de munte, atîta ne taie capul, că omul la vînătoare, fie pe ger şi ninsoare, fie pe năduf de soare, nici nu prinde veste ca ce timp mai este, nici nu vrea să ştie cum are să-i fie, nici nu bagă-n seamă la muncă de-l cheamă, nici că ia aminte de orice cuvinte, ci vesel omoară vremea care zboară, fără griji trăieşte, pe pămînt domneşte, şi e la vînat ca şi împărat. 
   Acum daţi şi dumneavoastră cu socoteala, dacă chiar nouă — nişte bieţi păcătoşi plini de trude şi de nevoi — vînătoarea ne oţeleşte sufletele şi ne răpeşte minţile, apoi ce în-cîntec de fală şi de vitejie trebuie să fi fost pe voinicul fecior al Doamnei Neagăi! Vesel şi voios la inimă, ager şi vîrtos la trup, el zîmbind ieşea dimineaţa din palatele părinteşti, zîmbind se înturna seara la maică-sa înapoi. Aşa viaţă, lină şi netulburată, dor’că în rai poate să mai fi gustat cineva. 
   Dar grijile şi mîhniciunea lăsat-au vreodată multă vreme pe om fără ca să se lege de capul lui? Firea omenească aşa este ea de la Dumnezeu osîndită, ca să nu plutească neîncetat uşor ca fulgul pe apă şi să nu calce mereu tot pe căi desfătate. Căci, acolo unde este poiana mai înflorită şi cu frunzari acoperită, acolo e şi cursa priponită. Dai într-însa fără ca s-o vezi; te apucă, te glodeşte şi uneori chiar de rea nu vrei să o crezi. 
   Ia să vedeţi acum în cel fel păsul avea să-l ajungă pe voinicelul nostru şi cu ce gingaşe amăgiri avea să-i sece puterile şi să-i stingă fericirile. 
   Într-o seară ca cea de astăzi, pe la apus de soare ca acum, el şezuse să se odihnească pe unul din pietroaiele măcinate de pe dealul Ulmuşorului, tocmai d-asupra gîrliciului de piatră, căruia îi zicem noi Grajdul Zmeilor, fiindcă acolo se adăposteau odinioară, în vremea de demult, fiarele cele aripate. Şedea el şi privea în jos cum negurile întunecau treptat văile şi culmile, cînd văzu trecînd încetinel, pe d-asupra capului său, o porumbiţă, uşoară şi albă ca spuma laptelui la mulsoare, ca florile crinului la raza de soare. I se făcu dor de acea păsărică şi, ca s-o prindă de vie, puse mîna în sîn, la zamfirul cel fermecat; dar ea, uitîndu-se la dînsul cu ochi dulci, fermecători, gunguni galeş în limba ei cea păsărească şi-i zise: 
  
     257
   „Ah, voinice, voinicele, nu opri căile mele; ci te ia după-al meu zbor; căci, cu sînul plin de dor, te cheamă să-ţi facă dar un scump, alb mărgăritar mîndra Fată-a Pietrelor, din valea Năculelor. “ 
   Aceste cuvinte, aşa dulce şoptite, deşteptară în inima voinicului un freamăt necunoscut; în sînul lui se aprinseră dorinţe nedesluşite, pe care pînă în ceasul acela nici în vis nu le încercase. Fără de a mai sta să cugete, el se ridică iute în picioare; sîngele i se încinsese ca focul prin vine; pieptul îi zvîcnea; în tot trupul simţea un avînt neînstrunat ce-l pornea să meargă supus şi ascultător la chemarea porumbiţei. Urmărind cu piciorul pe uscat zborul ei lin, cumpătat, el cobora văi, suia dealuri, străbătea păduri, trecea lunci şi pîraie, şi de ce umbla, pare că mai uşor păşea. Cînd raza cea mai tîrzie a soarelui se prelungea sfiaţă pe foiţele ierbii înflorite din poiana de sub stîncile Năculelor, păsărica se opri pe o răsură îmbobocită, şi, cu grai dulce cîntător, strigă aşa: 
   „Tu, ce plîngi în stîncă, 
   la umbră adîncă, 
   ieşi acum din piatră, 
   albă, dalbă fată, 
   vie şi frumoasă, 
   blîndă, răcoroasă, 
   cu chip luminos, 
   cu trup mlădios, 
   cu păr aurit, 
   pe umeri leit; 
   ieşi, Fată din Piatră, 
   
   să te vază-o dată scumpul tău ursit; căci iată-l sosit! “ 
   Ca un vis, ca o părere, se coborî de pe stîncă mîndra albă fată, naltă mlădioasă ca o trestioară, cu părul de aur, cu ochi de balaur, ruptă din soare, întocmai ca Ileana Cosînzeana. De frumoasă ce era, de albă ce s-arăta, la soare puteai căta, iar la dînsa ba! Cine-i vedea mersul, cine-i zărea chipul, cine-i auzea glasul, nu putea să o privească şi să nu o îndrăgească, nu putea să o audă şi să nu i se încreadă. 
   Cu zîmbet gingaş pe guriţă, cu ochii galeşi şi pătrunzători, venea mîndra cam descinsă, păşind uşor şi legănat prin iarba moale şi deasă a pajiştii. Ea se opri dinaintea voinicului şi, arătîndu-i între degeţele, un bob mărunţel de mărgăritar alb, curat şi luminat ca laptele la mulsoare, ca floarea crinului la soare, ca dragostele de fată mare, ea, cu viers dulce femeiesc, care mai lesne decît săgeata străpunge inima voinicului, îi grăi, rîzînd, aşa: 
   „Da-ţi-l-aş şi nu l-aş da, 
   că mă tem îl vei uita 
   cînd la vînat te tot plimbi! 
   Ba l-aş da, de vrei să-l schimbi 
   cu piatra zamfirului, 
   limpezimea cerului, 
   cu piatra zmarandului, 
   verdeaţa pămîntului, 
   cu piatra rubinului, 
   colcotirea sîngelui. “ 
   Feciorul de împărat rămăsese uimit ca dinaintea unei năluciri încîntătoare. Nu ştia bine dacă este deştept sau dacă visează. Nu-i venea să dea crezămînt nici vederilor, nici auzului; şi cu toate acestea, zîna ce-i sta în faţă îl privea cu ochi 
  
     259
   fermecători, aruncînd prin tot trupu-i, cînd aburi fierbinţi, cînd fiori de gheaţă; vorba ei îi răsuna pînă în suflet, dulce şi înduplecătoare. Pe cînd ea căta la dînsul şi zîmbea, lui i se nălucea pare că cîmpul înflorise şi cerul se luminase, iar cînd ea deschise gura ca să-i vorbească, pentru dînsul munţii răsunară, apele se tulburară, brazii se scuturară, codrii se treziră, frunzele şoptiră, stelele sclipiră şi în loc se opriră. Atunci viaţa, să i-o fi cerut dînsa, gata şi bucuros era el să i-o dea, numai ca mereu să poată privi la ea, numai ca în veci să o poată auzi. 
   Degrabă scoase din sîn cîteşitrele nestematele fermecate, care pînă atunci fusese şi toată puterea şi toată bucuria lui, şi, fără să se mai gîndească, fără să se îndoiască, le aruncă cu mulţumire în poala drăgălaşei copile. Buzele ei fragede şi rumeoare se răsfoiră într-un rîs de nebunatică bucurie şi, apucînd mărgă-ritarul între dinţii ei albi şi mărunţi ca şi bobul nestemat, îl puse binişor pe buzele voinicului, într-un dulce şi lung sărutat. 
   Atunci umbrele călduroase şi bălsămate ale nopţii de vară ascunseră în negură şi în tăcere pe fericiţii miri; singură porumbiţa cea albă îi dezmierda prin întuneric, cînd cu vesele cîntări, cînd cu blînde văietări; dar cînd răsăriră zorile, deodată cu florile, porumbiţa amăgitoare şi la dragosti îndemnătoare, peste ţări şi peste mări zburase, prin văzduh se depărtase, fugind ca să nu mai vie, şi luînd cu sine, în vecie, scumpul, feciorescul dar, bobul alb de mărgăritar. 
   Zile şi nopţi, luni şi săptămîni trecură. Feciorul de împărat şi Fata din Piatră trăiau înstrăinaţi de lume, singuri-singurei, el numai cu dînsa, ea numai cu el, şi altă grijă nu purtau, altă plăcere nu gustau decît ale dragostelor lor. Cercuind lume întreagă în poieniţa înflorită şi cu frunzari acoperită de sub Pietrele Fetei, voinicul năpustise codrii, urîse izbînzile sale de mai nainte. Vînătoarea era uitată; inima lui se scălda acum toată în dezmierdări noi şi necumpătate. Pasări, fiare şi lighioane trăiau de el oropsite; toate se înstrăinase şi se lepădase de al lor zburdalnic stăpîn; nici una nu-l mai cunoştea, nici una nu-l mai asculta; dar nici lui, nesocotitul, de ele nu-i mai păsa. Arcul şi săgeţile, ghioaga şi praştia stau aruncate la pămînt; rugina şi putregaiul se lipise de ele şi le rodeau puterea. Aşa, Feciorul de împărat, uitînd vitejia vînătorească, uitînd şi casa părintească, şedea ziua şi noaptea lungit moale pe covoare şi cu capul în poala copilei, se uita cu ochii în ochii ei, îi sorbea răsuflarea după guriţă şi-i cerea mereu să-l dezmierde cu cîntecele ei. 
   „Cîntă-ţi, mîndro, cîntecul, 
   că mi-e drag ca sufletul. 
   Cîntă, scumpul meu odor! 
   Ici cu tine aş vrea să mor! “ 
   Dar muierea tot muiere! Dă-i ce-ţi cere, că o să te certe de ce i l-ai dat. Cu încetul, cu încetul, începu fata a lua seama că sufletul voinicului se înmuiase de dogoreala dragostelor femeieşti; acum îi părea rău şi-i venea ciudă că iubitul ei nu mai era ca mai nainte, vitejelul plaiurilor, căruia lumea îi zicea cu laudă: Feciorul de împărat, cel cu noroc la vînat! În zadar îi cînta ea, cu viers dulce femeiesc, mîndru cîntec haiducesc; în zadar îl ruga să se trezească din traiul lînced şi trîndav în care îl cufundase viaţa de iubire; în zadar îl tot îndemna ca să iasă cu dînsa din pustietate, ca s-o ducă să vadă lumea. El în braţe o strîngea, dulce mi şi-o dezmierda, şi aşa îi tot vorbea: 
   „Facă lumea ce va face, 
   noi trăim aci în pace, 
   cum ni-e drag şi cum ne place! 
   Zică lumea ce va zice; 
   
  
     261
   fericirea de aice tot nu poate să ne-o strice! Spună lumea ce-o voi, noi aci cît vom trăi fără griji ne vom iubi. “ 
   Dar urîtul, urîtul cel pocit, boala cea fără de crezămînt, care din plăceri trezite încolţeşte, sufletul îl amărăşte, cu doruri se hrăneşte şi la noi plăceri rîvneşte, urîtul cel urgisit, care usucă şi topeşte, mereu şi necurmat în inima copilei se prefira şi pe fiece zi mai adînc o pătrundea, în ea zilnic se-ncuiba, mai amarnic o rodea. Feciorul de împărat vedea şi simţea toate; dar leac sieşi nu-şi ştia găsi. Fata umbla mai adesea razna prin păduri şi prin livezi, cu fruntea înnorată, cu faţa lăcrimată, şi cînd se întorcea la soţul ei şi-l găsea văitîndu-şi triştea, lungit sub tulpina brazilor, ea îi zicea plîngînd şi suspinînd: 
   „Scoală, dragă, scoală, frate! nu mai pot zăcea pe spate, că mi-am urît zilele, mutînd căpătîiele, cînd la cap, cînd la picioare, cînd la umbră, cînd la soare. “ 
   „Of! dragă, iubita mea! nu pot, nu pot, chiar d-aş vrea; boala mea nici că s-o duce pîn-ce tu nu mi-i aduce mură-albastră şi amară, sloi de gheaţă-n miez de vară. “ 
   „Of! dragă, iubitul meu! ajuta-ţi-ar Dumnezeu! eu toţi munţii i-am călcat, mură-albastră n-am aflat, sloi de gheaţă n-am găsit, că pămîntu-i încălzit. “ 
   „Fetişoară din Buzău! mură-albastră-i ochiul tău, care mă ucide rău; sloi de gheaţă netopită e chiar inima-ţi răcită şi de mine dezlipită. “ 
   Cînd ajunge inima să fie sleită de dragoste, apoi curînd piere şi mila. Fata din Piatră, sătulă şi de pustiul munţilor şi de iubirea singuratică, visa acum noaptea şi se gîndea ziuliţa întreagă la locuri desfătate şi pline de lume, la oraşe cu zgomot, cu petreceri şi cu veselii, la cetăţi unde toţi să cate la dînsa cu dor şi cu drag, şi dînsa cu mîndrie la toţi să se arate frumoasă şi împodobită în haine trufaşe şi în pietre nestemate. Destul, destul îşi închisese ea tinereţile în depărtări, de lume înstrăinată; destul gustase plăcerea iubirilor tăinuite. Acum inima-i zbura ca fluturele, după lumină; sufletul ei cerea zgomotul veseliilor, strălucirea averilor, vîlva trufiilor. Astfel de dorinţe îi frămîntau mereu minţile, şi ştim cu toţii ce se naşte în cap de muiere, într-însul neistovit nu piere. 
   Într-o dimineaţă, cînd Feciorul de împărat se trezi din somn, îngreuiat de lîngoare şi de inimă-rea, Fata din Piatră pierise de lîngă dînsul. O aşteptă să vie la amiazi, o aşteptă să vie seara; dar umbra molifzilor se aşternu încetinel d-a lungul pajiştii, scăzu şi crescu iarăşi, dovedind scurgerea vremii, şi nimeni, nimeni nu veni… 
   Atunci pricepu dînsul că copila a fugit şi în păduri l-a năpustit; atunci văzu bine că puica a zburat, s-a dus, şi pe dînsul l-a răpus. Atunci înlăuntrul lui se făcu adînc întuneric; în piept inima-i zdrobită se încolăcea ca crîmpeie trunchiate de şarpe veninos. Ziua, la soare, el se frămînta în durere; noaptea, la stele, din ochi îi picura izvor de plînsoare, şi la tot ceasul, noaptea ca şi ziua, ziua ca şi noaptea, glasul lui duios răsuna 
  
     263
   prin codri: „Doamnă a inimii mele, stăpînă a acestor locuri! de ce m-ai părăsit? Unde te-ai dus? Ah, unde? …“1 
   Îşi aducea aminte d-ale ei dalbe frumuseţi, d-ale ei dulci cîntări, de zilele fericite pe cînd glasul munţilor şi al apelor răspundea cu veselul susur la glasul copilei, pe cînd ea umbla legănîndu-se, gingaşă şi uşoară, pe verdeaţa livezilor, pe cînd ea, tremurînd, scutura de pe cosiţele-i bălaie zăpada mai puţin albă decît pieliţa ei. Atunci inima lui, cu suspine, întreba în zadar pe codri şi pe stînci: „Unde şi în ce ţară va mai fi acea mîndră floare, acea drăgăstoasă romîncă, cu faţa albă ca crinul, cu glas încîntător de zînă? … Numai rîul acuma, nu-mai apele, cînd se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele! … Ah! unde mai sunt, stăpîna mea dorită, ah, unde mai sunt chiar şi viscolele de odinioară! “2 
    
   
   Dar toată jalea lui era în deşert; ce a fost verde s-a uscat, ce a-nflorit s-a scuturat. Într-acele plaiuri, în care el găsise mai întîi mulţumirea, vînînd şi prinzînd cu nepăsare păsări de pre cer şi fiare de pre pămînt, în acele dumbrăvi unde apoi îşi aflase fericirea la sînul drăgălaşei fecioare, acum totul era veşted, totul era ofilit, totul se îmbrăcase într-un giulgiu de ger şi de întristare. El cercă să ridice de la pămînt arcul şi săgeţile, ghioaga şi praştia; dar armele erau ruginite, puterile-i erau slăbite, ochiul vedea tulbure la ţintă, braţu-i nu mai ştia să nimerească ţelul. Deodată cu nestematele pierduse şi farmecul lor puternic; Fata din Piatră le luase cu dînsă ca să facă cu ele cercei şi ghiordane; iar el, sărmanul, el îşi aducea atunci aminte, cu dor şi cu jale, despre locul unde <se> născuse, despre căminul unde crescuse, despre măicuţa dulce care pe sînul 
    
    (n. a. )
    
   Spuneţi-mi unde şi în ce ţară
   Este acum Flora, frumoasa romană, 
   Regina albă ca un crin, 
   Care cînta cu glas de sirenă? 
   Echo răspunde, cînd se face vreun zgomot
   Pe d-asupra rîurilor sau peste lac: 
   Unde mai sunt, o, fecioară stăpînă? 
   Dar unde mai sunt zăpezile de anţărţ? 
   
  
     265
   ei îl legănase, despre toate bunurile, toate averile şi toate mulţumirile pe care le pierduse. El se îngrozea văzîndu-se ajuns a rătăci ca un suflet călător şi fără tărie, prin locaşele sălbatice ale fiarelor, a cerca prin codri şi prin pustii năluca fericilor, şi inima-i sîngera risipită în tîrzii şi zadarnice căinţe. 1 
    
    (n. a. )
    
    
   Cîţi alţii pe lume îşi văd, ca dînsul, virtutea şi norocul spulberate prin nesocotinţa lor! Cînd e omul tînăr, el nu ştie, biet, să preţuiască bunurile cu care pronia cerească, mumă darnică şi iubitoare, l-a înzestrat. Se îmbată de veselia juneţii, de farmecul frumuseţilor, de plăceri trecătoare, de zburdări amăgitoare, şi, dacă într-acea beţie îşi pierde sau îşi risipeşte nestematele cu care îl împărtăşise soarta, curînd, curînd în urmă, îl ajunge şi ceasul amarnic al căinţei; ş-apoi, după dînsul, se cască, întunecos şi rece, tăcutul, pustiul mormînt! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   „Aşa! vă veşteziţi voi toate, plăpînde flori ale vieţii, tinereţi, iubire, plăceri, trecătoare frumuseţi, — frumuseţe, dar din cer pe care cerul pizmaş îndată ni-l răpeşte, — în grabă vă ofiliţi şi pieriţi toate, dacă printre voi doară nu se prefiră vreun fulger cu arsură, vreun fior de nemurire! 
   Cată cu un ochi de milă la cea tinerime de rînd care, în toiul frumuseţilor trăieşte în dezmierdări şi-n desfătări se îmbată… Cînd va goli pînă la fund paharul cu-ncîntările, ce 
   o să se mai aleagă dintr-însa? Cine o să mai ştie de ea? … Groapa,
   adăposturile lor; unde eşti, în ce parte de loc te vei mai fi aflînd aşezată, o, patria mea? Vederea mea doreşte a-şi îndrepta urma către tine, în scurtele momente cînd sufletul meu nu se află stăpînit de sălbatica-i turbare. Oare eu sunt acela care de la casa mea am venit pînă la aceste păduri depărtate? Sunt eu cu adevărat departe de patria, de bunurile, de amicii, de părinţii mei? Sunt eu departe de for, de palestră, de stadiu, de gimnazii? Nenorocitul, ah, nenorocitul de mine! Plîngi, suflete, plîngi mereu! Ce groaznice sunt schimbările ce s-au făcut în firea mea! Eu eram copilandru, eu june, eu voinic, eu băiat, eu eram floarea gimnaziilor, eu eram podoaba luptelor… Trăi-voi acum viaţa mea sub naltele piscuri ale Frigiei, unde trăiesc ciuta pădureaţă şi mistreţul rătăcitor? Mult, ah, mult mă căiesc de ceea ce am făcut; mult, ah, mult mă simt pedepsit! 
  
     267
   care o aşteaptă, o va-nghiţi întreagă. Tăcerea de veci o să
   stingă de pe lume, cu a ei fiinţă, ş-ale ei sterpe iubiri. “1
   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   
   Lacrimile de căinţă şi duioasele cugetări ale Feciorului de împărat, cel ce fusese odinioară norocos la vînat, mă pornise şi pe mine pe triste gînduri; îmi veneau acum unul după altul aminte atîtea falnice visuri ale juneţii mele, care, împreună 
    
   cu anii cei repezi, s-au nimicit în zadarnicul deşert… căci repezi, vai! repezi se strecoară anii! … 
          
   Dar era noapte în toată puterea cînd începură să ne salute lătrătorii din satul Bisoca. În bătătura casei arendăşeşti ardea un foc mare; descălecai la flăcăraia trosnitoare a brazilor, şi domnul Sterie arendaşul ne ieşi cu plin înainte. Într-o mînă ţinea o botă cu păstrăvi vii, proaspeţi şi zglobii, pescuiţi în părîul spumegos de sub poala umbrită a Pietrelor Fetei; în cealaltă purta o cuşcă cu iepuraşi de casă, plocoane trimise de stariţul unui schit vecin, care hrăneşte şi prăseşte în curtea mănăstirii d-alde aşa arzoi şi spornic vînat, rar în ţară la noi şi botezat în Codicele civil, art. 468, cu numele poznaş de Lapinii ţinuţi pe lîngă casă, iar în Dictionnariulu limbei romane, elaboratu ca proiectu dupo insarcinarea data de Societatea Academica Romana, pagina 991, cu aceea, tot aşa deocheată şi puţin romînească, de „Cunicule sau cunicle, specia de animali, d’in genulu iepurelui, forte assemine cu iepurele, si de acea-a numitu pre a locurea si iepure de casa, francesce lapin“. 2 
   Aş dori să aflu care sunt locurile unde, vorbindu-se neaoş romîneşte, se mai zice şi altfel, bunăoară, — cinel, cinel, pus-ai degetul pe el? — cuniclu şi lapin. 
   D-aşa lătinie dobitocească, d-aşa păcălitoare franţuzească unul Domnul să ferească limba noastră părintească! 
    
   
  
     269
   Dar domnul Sterie, din tindă, ne pofteşte la mîncare. Drumul, basmul şi gîndurile melancolice m-au secat la stomac; mă grăbesc dar a intra în casă, unde ne aşteaptă masa, care de mult stă întinsă. 
   Fiindcă tu însă n-ai fost poftit împreună cu mine, te las afară şi, drept mîngîiere, îţi trimit de departe, ca hrană intelectuală, bună de rumegat, această poveste încurcată, însoţind-o cu o prietenească salutare… cam slabă şi searbădă mîncare! … 
   Dar să fie cu iertare, 
   Căci suntem la vînătoare! 
   
   Post-scriptum. — Nu mă iartă conştiinţa ca să nu îndreptez 
   o eroare ce s-a strecurat în paginile de mai sus. Am zis că la noi guvernul nu s-a ocupat niciodată de a regula vînătoarea. M-am înşelat. Răposatul C. Negruzzi, care nu a fost numai un scriitor plin de talent, de spirit şi de inimă, ci a mai fost şi director al Oficiului de Statistică din Moldova, ne dă în scrierile sale următoarea notă plină de interes şi sprijinită de calcule nediscutabile: 
   „De la 26 ianuarie 1841 pînă la sfîrşitul lui decemvrie 1845 s-au ucis, după cataloagele Vistieriei, aceşti lupi: 
   În anul 1841 . . . . . . . . . . . . . . 113 lupi mari 
   „ 
   „ 
   1842 . . . . . . . . . . . . . . 198 idem 
   „ 
   „ 
   1843 . . . . . . . . . . . . . . 318 idem . . . . . . . . 
   59 pui 
   „ 
   „ 
   1844 . . . . . . . . . . . . . . 340 idem . . . . . . . . 
   11 idem 
   „ 
   „ 
   1845 . . . . . . . . . . . . . . 261 idem . . . . . . . . 101 idem
  
  
    1 230 lupi mari, 
    271 pui 
  
  
   Total 1 501, 
  
  
  şi s-a plătit din Vistierie 18 450 lei pentru 1 230 lupi mari şi 
  2 032 1/2 lei pentru 271 pui. În total 20 482 1/2 lei. 
   Să vedem acum folosul acesti legiuiri. 
   Să închipuim că fiecare lup era să mănînce pe an cîte 12 oi. Pare-mi-se că sunt destul de moderat. Care e lupul ce s-ar mulţumi cu o oaie pe lună? În cinci ani vine de lup 60 de oi, care pentru 1 501 lupi face 90 060 oi. Socotind acum oaia cîte 20 lei, face 1 801 200 lei, din care, scăzînd 20 482 1/2 lei, pre-ţul capetelor a 1 501 lupi, rămîne folos 1 780 717 1/2 lei. “ 
   Tot cu această ocaziune, autorul Păcatelor tinereţilor mai povesteşte şi o istorioară pe care am socotit că nu va strica să 
   o transcriu aci, căci ea va fi ca păhăruşul de Fine Champagne, după un prînz îndesat şi anevoie de mistuit —  
   Iată ce scria Negruzzi în luna februarie 1846: 
   „Viu de la vînătoare, prietene, unde am împuşcat un lup. Dă-mi voie deci să-ţi vorbesc despre el. 
   Toată lumea cunoaşte lupul, fiara asta carnivoră şi nesăţioasă, duşmanul păstorilor şi groaza oilor. Din vremea regelui Edgard, la anul 966, lupii n-au mai văzut pămîntul Engliterei; şi cînd, din toate staturile Europei, erau proscrişi, numai în Moldova — sunt acum cinci ani — vieţuiau ca în sînul unei republici, încît era o blagoslovenie cum lupii şi jidanii creşteau şi se înmulţeau! Însă la 1841, Ministerul Treburilor Dinlăuntru făcu o legiuire prin care se puse preţ capului de lup. Ţăranii începură a-i ucide, păstorii a fi mai liniştiţi, şi oile a dormi mai fără grijă. 
    
  
     271
   Spun, nu ştiu de e aşa, că lupii, văzînd osînda ce li se pregăteşte, au ales o deputaţie dintre ei, care, viind în capitală, şi-a tocmit un vechil ca să le apere dreptul ce-şi închipuiau că au. Acesta le-a făcut o jalbă lungă şi lată, în care dovedea tetragoniceşte că, de la descălecarea lui Dragoş lupii au trăit în bună pace în ţară, că n-a mai făcut numeni sprafcă ca să vadă cîte oi s-au mîncat; că de vreme ce lupii sunt lăsaţi ca să mănînce oi, şi oile ca să fie mîncate de lupi, apoi, după toate formele, legile şi obiceiul pămîntului, lupii se cuvine a fi volnici să mănînce oi ş. c. l. , ş. c. l. 
   Ministrul Lupu Balş le întoarse jalba cu nadpis zicînd că obiceiul pămîntului poate sluji de lege, cînd nu este vătămător legii, şi numai atunci li se va lua în băgare de seamă reclamaţia, cînd vor da înscris şi chezăşie că nu vor mai mînca carne, ci vor paşte troscot, ca nişte dobitoace ce sunt. 
   Deputaţii ieşiră cu coada între vine, gîndind la nedreptăţile oamenilor. Viind la gazdă şi simţind apetit, se puseră la masă. Ospătarul le dete borş cu miel, cotlete de miel şi friptură de miel. 
   — E, bine! strigă unul din ei, mai zi-mi că este dreptate în lumea asta. Oamenii mănîncă oi, şi noi să nu mîncăm? 
   — Ba să mîncaţi, domnii mei, le zise un june supleant de profesor, omul şi lupul sunt lăsaţi ca să mănînce carne; dinţii lor cei cîineşti o dovedesc. Eu, cînd nu mănînc carne, nu pot pronunţa nici cel dintîi vers din Eneida: 
   
    
   Din vorbă în vorbă, lupii spuseră viitorului filozof scopul soliei lor şi neisprava cu care au ieşit de la ministru. 
   — Avocatul care l-aţi avut era un ignorant, le zise acesta. Sunt sigur că nici rudimentele limbii latine, ale limbii mume, 
    
   nu le cunoştea. Sunt sigur că petiţia ce v-a făcut era plină de barbarisme şi de solecisme, şi scrisă cu slove ciriliane. Să vă fac eu o suplică cu litere latine, şi veţi vedea cum voi face capot pre ministrul cu tot departamentul său. 
   Îndată le scrise o jalbă cu litere latine, care se mîntuia prin acest calambur: 
   Lup te cheamă şi lup eşti, 
   Lupii dar ce prigoneşti? 
   Omonimul lor ministru le rupse jalba, zicînd că nu-i plac poeţii şi că, cu toată cuscrenia ce ei arată că ar avea cu dînsul, nu poate călca datoria postului său; prin urmare, porunci unui comisar de poliţie să-i întirească din oraş. 
   Ajungînd la barieră, nenorocitele fiare îşi scuturară praful de pe copite, şi, lăcrimînd, tinseră labele spre cer, cuvîntînd acest blestem. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . “ 
   Aci autorul îşi precurmă povestea, necunoscînd, după cum se vede, cuprinsul blestemului bietelor fiare nedreptăţite. Dacă pe lîngă tot spiritul şi talentul ce el avea, răposatul C. Negruzzi ar fi posedat şi darul proorociei, el negreşit ar fi pus în gura lupilor un blestem de felul acesta: 
   „Fă, Doamne, ca toţi aceia care au gînduri rele asupra noastră să fie osîndiţi, spre pedeapsa lor, a citi dintr-un capăt pînă-ntr-altul toată Precuvîntarea la Manualul vînătorului romînesc; dar totdeodată opreşte-i, Doamne, de a se folosi cîtuşi de puţin de învăţăturile cuprinse chiar în corpul Manualului, căci fără de această a ta părintească ocrotire, va fi de acum înainte vai şi amar de neamul lupesc, în ţara binecuvîntată a romînilor, unde, de la descălecătoare, blajina localnică stăpînire ne-a îngăduit să trăim ca în sînul lui Avram, fără de a ne mai sastisi cu statistice iscodiri! 
   Amin! “ 
  
     273
   XII CAPITOLUL CEL MAI PLĂCUT PENTRU CITITOR