AMINTIRI DE JUNEŢE
  
  CUM AM ÎNVĂŢAT ROMÎNEŞTE

   Pe cînd uitasem că suntem romîni şi că avem şi noi o limbă, pe cînd ne lipsea şi cărţi şi tipografie; pe cînd toată lumea se aruncase în dasii şi perispomeni ca babele în căţei şi motani, căci la şcoala publică se învăţa numai greceşte; cînd, în sfîrşit, literatura romînă era la darea sufletului, cîţiva boieri, ruginiţi în romînism, neputîndu-se deprinde cu frumoasele ziceri: parigorisesc, catadicsesc ş. c. l. , toate în esc, create de diecii vistieriei, pentru că atunci între ei se plodea geniul, şedeau trişti şi jăleau pierderea limbii, uitîndu-se cu dor spre Buda sau Braşov, de unde le veneau pe tot anul calendare cu poveşti la sfîrşit, şi din cînd în cînd cîte o broşură învăţătoare meşteşugului de a face zahăr din ciocălăi de cucuruzi, sau pîine şi crohmală de cartofe. 
   Tot însă mai rămăsese o şcoală pre care aceşti buni bătrîni o priveau ca singur azilul prigonitei limbi, şcoală unde se învăţa încă romîneşte, aproape de Iaşi, în monastirea Socola. 
   Tatăl meu era unul din romînii aceştia. Nu ieşea nici un calendar care să nu-l aibă el întăi, nici o carte bisericească care să n-o cumpere, nici o traducţie care să nu puie să i-o pescrie. 
   Într-o zi, viind de la şcoală, l-am găsit cu o mare carte in-folio dinainte. 
   — Ceteşte-mi, îmi zise, o viaţă d-a sfinţilor din cartea aceasta. 
   — Iartă-mă, părinte, eu nu pot ceti romîneşte. 
   — Cum! apoi dar ce înveţi tu? 
   
   — Elineşte, am răspuns păunindu-mă. De vrei, să-ţi cetesc toată tragedia Ecubei, unde e acest frumos hor a troienelor, pre care îl ştiu pe dinafară: 
    
   — Poate să fie frumoase acele ce tu spui, zise tatăl meu, dar e ruşine să nu ştii limba ta! Mîine vei veni cu mine la Socola, unde este examen. Voi vorbi pentru tine cu dascalul, care e un om preînvăţat; şi nu mă îndoiesc că tu te vei sili a învăţa degrabă, pentru că ştii că asta îmi face mulţămire. 
   — O, negreşit! am răspuns cu bucurie. 
   Ne întîrziesem a doua zi căci, cînd am ajuns, am găsit examenul pe la sfîrşit. Se cercetase istoria, geografia ş. c. l. Sala era plină. Auditoriul se alcătuia mai ales din dame bătrîne, mume a băieţilor, care ascultau într-o religioasă tăcere. 
   Profesorul romîn avea un nas cu totul antiromîn, căci las-că era grozav de mare, dar apoi era cîrligat, încît semăna mai mult a proboscidă decît a nas. 
   — Pre-evghenicoşilor boieri şi cucoane, zicea el, am avut cinste a înfăţoşa d-voastre prohorisirile ucenicilor mei în istorie, cetire, scriere, aritmetică. Acum voi avea cinste a arăta că limba noastră, pre care toţi socot că o ştiu, dar nime nu o ştie cumsecade, nu este fără gramatică, fără sintaxis şi fără ortografie; ci mai ales în acest pont al ortografiei întrece pe multe altele. Două pilde voi arăta. 
   Sfîrşind, îşi puse ochilarii, tinse tabla neagră, şi chemînd un băiat ca de nouă ani, îi dete condeiul de credă. Băiatul scrise: 
   Fată Sarră! 
   Eu ţi-am zis asară, 
   Să vezi oul cum se sară. 
   
   — Pre-evghenicoşilor, urmă profesorul, vedeţi că toate aste frasis se sfîrşesc cu sară, dar, precum aţi văzut, au deosebire în scris. Asemene veţi videa şi cu a doua paradigmă. 
   Băiatul mai scrise: 
    
   Dascalul tinse braţul spre cuvintele scrise, cu un gest maiestos. Gestul acesta fu ca izbucnirea unei mine. Bărbaţi, femei, copii, toţi săriră şi s-apropieră de tablă, strigînd bravo de răsuna sala. Mumele uimite suspinau sub bonetele înhorbotate. Lacrimi de bucurie izvorau din ochii lor odată frumoşi poate, dar acum stînşi şi împregiuraţi de un cerc purpuriu; aste lacrimi, strecurîndu-se pe lîngă zbîrciturile nasului ca pe nişte uluce fireşti, ajungeau sub buza dedesubt, unde barba întoarsă în năuntru le oprea ca o stavilă. Bunele bătrîne nu se puteau dumeri cum de sunt atît de învăţaţi drăguţii lor şi, clătind din cap, priveau pe dascal ca pe o fiinţă surnaturală. Bărbaţii îl fericitau, îi mulţămeau, îi strigau aferim de se zguduiau păreţii; şi bătrînul socolean, doborît sub grindina laudelor şi a aferimilor, se lasase pe un scaun, unde-l împregiuraseră copiii, ameţit, răpit, cuprins, ca acel împărat roman ce striga la moartea sa:  
   Ce făceam eu în vremea aceasta? Eu rămăsesem încremenit, cu ochii holbaţi, cu gura cascată, căci nu înţelegeam nimic, eu care mă ţineam că ştiu ceva! Dascalul acesta luă în ochii mei un chip măreţ, academic, piramidal, neînţeles ca şi sinonimele sale; mi se părea că văd un Platon, un Aristotel. . . Cît mă umilise de tare! cum îmi căzuse trufia! cît mă simţeam de mic în asemănare cu băiatul acel ce scria sară şi vie în trei osebite feluri! 
   
   
   Ne-am întors acasă. Tatăl meu, văzîndu-mă gînditor, mă întrebă ce am. 
   — Gîndesc la adînca erudiţie a acestui dascal. 
   — Adevărat, e un om plin de ştiinţe, şi l-am poftit să vie casă-ţi dea lecţii de trei ori pe săptămînă. De mîine va începe. 
   O, cît am rămas de recunoscător bunului părinte pentru această dorită veste! Îndată am gătit caiete, condeie nouă, negreală bună, nimic n-am uitat; întocmai ca bravul soldat care îşi perie uniforma, freacă bumbii, curăţă armele în ajunul bătăliei. Aceste pregătiri m-au ocupat pănă seara, cînd m-am culcat gîndind la noul dascal; iar piste noapte am visat că avem un nas cît a lui de mare. 
   A doua zi profesorul veni şi, după acea de datorie bună-dimineaţă, scoase din sîn o broşură cartonată cu hîrtie pestriţă, zicîndu-mi c-un zîmbet plin de încredere în sine: 
   — Nădejduiesc că ne vom înţelege amîndoi. Această filadă nu sunt la îndoială că în puţine zile o vei învăţa. 
   “O! am gîndit, acesta e negreşit vrun extract lesnicios a sistemului său de învăţătură. ” Am luat-o cu toată onoarea cuvenită operii unui literat şi, deschizînd-o, am văzut că era un abecedar cu slove d-un palmac de mari! 
   Am rămas mut de oţerire şi de ruşine. Ce batjocură! să mă puie pe mine, care nu mai eram un copil, aveam treisprezece ani, să învăţ a b c ! pre mine, care înţelegeam pre Erodian din scoarţă în scoarţă! Era un înfrunt care iubirea mea de sine nu-l putea mistui. Hotărîi să-mi răzbun şi ideea asta mă mai linişti. 
   În vremea aceasta, dascalul îşi aşezase ochilarii pe tronul lor (pare că privesc încă acei ochilari ţuguieţi pe nasul lui uriaş, ca un turc calare p-un harmasar roib), trase tabac, strănută, tuşi spre a-şi drege glasul şi începu rar şi cu dese pauze: 
   — Netăgăduit este că omul nenvăţat e ca un copac neîngrijit, care nici o roadă nu aduce. Drept aceea, învăţătorul este pentru un tînăr aceea ce este grădinarul pentru pom; sau ca plugarul bun care curăţă de mărăciuni ţarina sa pănă a nu semăna în ea sămînţa cea bună. 
   După aceste parabole, adaose: 
   — Pentru a-ţi paradosi limba romînească după toată rînduiala, ca să o înveţi cumsecade, spre a o şti precum se cuvine, trebuie să începem de la început. Vei şti deci că limba romînească are patruzeci şi una de slove, care se împart în trei soiuri: glasnice, neglasnice şi glasnico-neglasnice; şi anume, glasnice sunt: Az, Est, Ije, I, On, Neglasnice: Buche, Vede, Glagol, Dobru, Juvete, Zemle, Kaku, Liude, Mislete, Naş, Pocoi, Rîţă, Slovă, Tferdu, Fîrta, Heru, Csi, Psi, Ţi, Cervu, Şa, Ştea, θita, Gea. Glasnico-neglasnice: Zalu, Ieri, Ucu, 
    n. 
   proforisi nici o silavi, căci ele sunt temelia limbii. Drept aceea, d-ta vei binevoi a le învăţa pe de rost, pentru ca să le poţi cuvînta curat şi pe înţăles, pentru că văd că dascalii d-tale, grecul şi franţuzul, pre care dracul să-i iaie! ţ-au stricat proforaua, nu poţi rosti pe î, ă, ş, ci, şi altele vro cîteva. Am nădejde că poimîine mi le vei putea spune pe dinafară, şi atunci vom începe a doua ma-
    imă, Ba, Be, Bi, Bo, şi mai la vale. Cred că ne înţelegem? 
   — Ba nu ne înţelegem nicidecum, am strigat ieşind din ameţea-la ce mă cuprinsese întru auzul barbarelor numiri a buchilor lui, nu ne înţelegem! D-ta vrei să mă batjocureşti, să mă pui la alfavita, pre mine care ştiu greceşte mai mult decît oricare tînăr de vrîsta mea, şi care scriu franţuzeşte , fără a face mai mult decît şepte-opt greşale pe faţă! Dă-mi o gramatică, arată-mi construcţia verburilor, ortografia. Spune-mi pentru ce scrii vie şi sară în trei feluri? 
   — Îţi voi spune-o la vreme. 
   — Pentru că ai o duzină de i, aşa e? Dar cum scrii masă (table) şi masă (pret. verbului mînere)? Cum scrii lege (loi) şi lege (imper. verbului legare)? Aşa e că tot un fel, pentru că n-ai doi a şi doi e? Apoi pentru ce încurci şi ameţeşti pe băieţi? 
   
   
   — Aceea nu e treaba d-tale, îmi răspunse cu un zîmbet cesemăna a strîmbet; învaţă buchile pe de rost ca să le ştii poimîine. 
   — Ba nici gîndesc, zisei azvîrlind abecedarul sub masă. 
   — Ha, ha, ha! La început se pare greu, dar te vei deprinde. Rădăcina învăţăturii este amară, dulci sunt însă rodurile sale. 
   Sfîrşind, strînse ochilarii, îşi luă şlicul şi ieşi. Simţii că mi se luă o greutate de pe inimă. 
   — A! pedant ignorant şi îngîmfat, strigai, vrei să învăţ buchiletale! Să mă necinstesc! A! chinezule, care ai o sută de litere, mai multe decît orice limbă! A! tu ai slove amfibii, nici glasnice, nici neglasnice! A! tu socoţi că limba mea deprinsă cu Omer se va putea suci ca să zică fîrtă, tferdu, glagol ş. c. l. ; numiri sălbatice cu care tu ai poreclit bietele litere! A! tu vrei să mă necinstesc, să învăţ buchile tale! Dar să crăpi macar, nu le voi învăţa! Las-că te-oi juca eu! N-am trebuinţă de tine ca să-mi învăţ limba mea! 
   
   Am alergat la biblioteca tatălui meu, care era într-o ladă mare, purure deschisă, în coridor. Ajutat de o slugă, i-am făcut inventariul, şi pintre mulţimea calendarilor şi a cărţilor în limba grecească modernă, iaca ce am găsit: 
   TIPĂRITE: 
   Vieţile sfinţilor din toate lunile. 
   Moartea lui Avel (poem de Gesner). 
   Numa Pompilius (romanţ de Florian). 
   Patimile Domnului nostru, în versuri. 
   Istoria lui Arghir şi a pre-frumoasei Elene, idem. 
   Despre începutul romînilor, de Petru Maior. 
   Floarea darurilor. 
   Întîmplările franţezilor şi întoarcerea lor de la Moscva. 
   Talmudul jidovesc. 
   
   MANUSCRISE: 
   Letopiseţul lui Nicolai Costin. 
   Cavalerii Lebedei (romanţ de M-me Genlis). 
   Încungiurarea cetăţii Roşela (romanţ, idem). 
   Lentor, tragedie în versuri. 
   Sapor, idem. 
   Matilda (romanţ de M-me Cottin). 
   Manon Lesco, romanţ. 
   Tarlo sau străinii în Elveţia, idem. 
   Zelmis şi Elvira, idem. 
   Cugetări de Oxenstern etc. , etc. 
   
   Sărmană bibliotecă! Uitată în secriul ei la bejenia anului 1821, toată a slujit de fultuială ianicerilor! Ce n-aş da acum ca să am una din acele cărţi de sute de ori cetite de tatăl meu. 
   M-am cercat să cetesc un romanţ din acele manuscrise, dar scrisoarea era atît de încîlcită, încît le-am lasat, făgăduindu-le de a le vizita cum voi putea deprinde a ceti scrisoarea acea ieroglifică ce se obicinuia atunci pe la noi; şi, luînd Istoria romînilor de Petru Maior, ajutat de abecedarul urgisit, în puţine ceasuri am învăţat a ceti. Păn-în seară, eram capabil să spun pe carte cît oricare anagnost de răpide. Seara am cetit tatălui meu tot cîntul întăi din Moartea lui Avel, singura carte care avea puterea a-l adormi. Bunul părinte se bucură, şi atribuind ştiinţa mea la vrednicia învăţătorului, porunci să cumpere cinci coţi postav vişiniu de un beniş, pre care îl trimise dascalului. 
   Eu însă nu puteam uita înfruntul ce-mi făcuse. Făcînd un congres de băieţi — conşcolari ai mei de la dascalii franţez şi grec — după mai multe opinii, care de care mai stravagante, o idee satanică veni unuia în minte. 
   — Fraţilor, zise el, socotinţa mea este să închipuim nişte întrebări atît de grele, încît să nu le poată tălmăci, ca să-i dovedim că e numai un gogoman pedant. . . 
   —  Bravo!  Hura!  Vivat! strigară toţi. 
   Întrebările s-au alcătuit, s-au aprobat de toată adunarea şi mi s-au încredinţat. 
   A treia zi dascalul veni, şi întrebîndu-mă de ştiu buchile pe dinafară, spre răspuns am deschis cartea lui Petru Maior şi i-am cetit un întreg capitol. Profesorul rămase înlemnit. 
   Sfîrşind, am urmat în tonul acel pedantic cu care îmi vorbise el: 
   — De vreme ce vezi, loghiotate, că am învăţat a ceti fără lesniciosul metod al abecedarului d-tale — care mi-ai spus că este temeiul limbii — nu sunt la îndoială că voi învăţa a scrie iarăşi fără ajutor dăscălesc. Însă fiindcă cunosc şi simt cu desăvîrşire că dascalul, pentru un tînăr, este aceea ce este grădinarul pentru un pom, văd că eu am foarte multe lucruri de învăţat, căci sunt ca un copac neroditor. Drept aceea, am făcut aceste cinci întrebări, pre care d-ta vei binevoi a mi le tălmăci. Asta va fi singura mea lecţie. Pe toată ziua îmi vei deslega cîte cinci de aste nedumeriri. Spune-mi dar: 
   1. Pentru ce uneori vara plouă cu broaşte, iar nu cu cristei fripţi, precum odinioară la judani? 
   2. De unde au luat Adam şi Eva ac şi aţă de au cusut frunzelede smochin, în vreme ce pe atunci nu era încă nici o fabrică? 
   
   3. Cum. . . ? 
   — Păgîn! mă curmă dascalul astupîndu-şi urechile şi sărind de pe scaun, ca un om ce calcă pe un şerpe; hulă grozavă şi pîngărită! Iaca frumoasele isprăvi a învăţăturii papistaşilor! 
   Zicînd aceste, îşi luă şlicul şi o împunse de fugă pe uşă. 
   De atunci nu l-am mai văzut. 
   Astfel Petru Maior m-a învăţat romîneşte. 
   
  ZOE 
    
     
    
   Aceasta au urmat la 1827. 
   De abia înserase, uliţile era însă pustii. Din cînd în cînd şi foarte rar se auzea pe pod duruitul unei caleşce, în care era vreun boier ce se ducea la o partidă de cărţi, sau un fiacru ce trecea ca săgeata şi lăsa să se zărească nişte bonete femeieşti. Nici un pedestru nu era pe uliţi, afară de fanaragiii care striga regulat raita; pentru că la 1827 septemvrie, nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliţi, după ce înnopta. Pojarul de la 20 iulie prefăcuse în cenuşă mai mult de jumătate a oraşului Iaşii, şi fanaragiii, masalagiii, potlogarii de care gemea oraşul, şăzînd ascunşi pintre rîsipuri, pîndeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă, şi adeseori, el pierdea împreună cu punga şi viaţa sau cel puţin sănătatea. În zadar îmblau streji de arnăuţi şi de simeni; nu puteau stîrpi aceste înrăutăţiri, nici descoperi bandele vagabonzilor. 
   O calească trecu în fuga cailor pe uliţa mare, apucă uliţa Sf. Ilie, şi făcînd în stînga, luă la deal pe lîngă zidul Sf. Spiridon, şi tot suindu-se pănă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portiţa unei căsuţi, cu două ferestre cu perdele verzi. Din trăsură se coborî un tînăr elegant coconaş, a cărui costum era după moda curţii. 
   El purta un antereu de suvaia alb, era încins cu un şal roşu cu flori, din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetile, alcătuind un fiong dinainte, cădeau apoi peste papucii lui cei gal-beni. Pe sub giubeaua de pambriu albastru, blănită cu samur, purta una dintr-acele scurte caţaveici, numite fermenele, broderia căria, cu fir şi cu tertel, îi acoperea tot pieptul. În cap avea un şlic de o circoferenţă cel puţin de şapte palme. 
   Într-un cuvînt, orice damă l-ar fi văzut în ceasul acela nu s-ar fi putut opri de a se coti cu vecina sa şi de a zice în jargonul vremii de atunci: ah, psihimu, uită-te cît e de nostim! 
   Chipul său era, de nu frumos, dar plăcut. Lafater, din cea întăi vedere, l-ar fi judecat după fruntea lui strîmtă, buzile groase şi sprincenile rădicate cu disproporţie dasupra ochilor; dar şi nefiind cineva fizionomist putea, fără a se greşi, să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată şi neclintirea figurei sale. 
   În camera unde intră, pe un crevat cu perdele ponceau, şădea o fetişoară rezămată într-un cot pe perină. Fusta ei de atlaz albastrudeschis, de sub care se zărea un picioruş gras şi mic; părul ei castaniu ce se slobozea în unde de mătase pe albii ei grumazi; poziţia ei cea lenoasă, în sfîrşit lumina murindă a unei lampe ar fi înflăcărat pe Xenocrat, dacă ar fi fost la Iaşi la 1827, în camera aceea. 
   Zău era frumoasă tînăra fată! cînd însă şi-a întors tînjitorii ochi căprii, umbriţi de lungi gene şi scăldaţi într-o rouă de desfătare, cînd s-a repezit şi a apucat în braţe pe tînărul ce intrase, trebuia să aibă cineva toată nesimţirea lui, ca să nu cadă ameţit la picioarile ei. 
   — Ah! tu eşti, Iancule, tu eşti! Vezi că eu te aşteptam. Gîndeam la tine, pentru că numai la tine gîndesc. Pesemne tu nu ştii că te iubesc mai mult decît orice alt pe lumea asta şi tu iar mă iubeşti. Aşa e că mă iubeşti? Nu voi să mă iubească alţii. Zică ce-a vrea lumea, eu te iubesc — ş-apoi ce-mi pasă de lume. Tu eşti al meu! al meu! Te iubesc, te sărut, sufleţelul meu! 
   Şi gingaşa copilă îl acoperea de sărutări focoase. 
   — Ce te-ai făcut de o săptămînă de cînd nu te-am văzut? Undeai fost? Oh! ţi-am scris şi nici n-ai vrut să-mi răspunzi. Cînd ai şti cît am plîns! Uită-te, ochii mei sunt roşii încă; aşa e că sunt roşii? Spune-mi, mă iubeşti? 
   
   — Mă întrebi un lucru care poate ţi l-am spus de o mie de ori, răspunse cu răceală nesimţitul amorez. — Caraimane, dă-mi un ciubuc! 
   Un arnăut mustăcios intră şi întinse stăpînului său un lung ciubuc. Într-un minut, cămăruţa se umplu de un fum gros, pintre care Zoe se zărea ca o zeiţă prin nori. Această întrerumpere a unei vorbe amorezate pătrunse pe biata fată , care tăcu, lăsînd să scape din sînul ei o oftare de acele ce sfîşie inimi. 
   — Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. Să vedem, ceeste? spune, pentru că n-am cînd zăbovi, adăogă tînărul, scuturînd ciubucul. 
   — Ah! zise Zoe, înturnîndu-şi lăcrîmaţii ochi spre el, odinioarăîţi părea că zboară ceasurile ca minutile lîngă mine; atunci mă iubeai, acum nu mă mai iubeşti ca atunci, măcar că eu tot aceea sunt şi tot aseminea te iubesc. Oh! Iancule, tu niciodată nu vei ajunge la acel grad a dragostei care eu îţi păstrez! Preaiubitul meu! spune-mi, cînd mă vei numi soţia ta? Cînd voi putea a nu mai tăinui de lume acest amor de care inima mea este plină? Vezi tu, acesta e singurul meu gînd. Ştii poziţia mea. Ştii că de am greşit, pentru tine numai am fost o slabă fată. Ah! cînd ai şti cît sunt de fericită! am să-ţi spui o veste care a să te împle de bucurie. Eu o să fiu mumă! — Şi copila îşi ascunse rumena faţă în sînul coconaşului. 
   
   Întru auzul cuvîntului acestuia, Iancu s-a posomorît, a băgat mîna în buzunar, şi scoţînd nişte metanii de coral de vro doi coţi de lungi, începu a se juca cu ele, preîmblîndu-să în lung şi în larg prin mica cămăruţă. 
   Zoe îl privea neclintită. 
   — Ascultă, draga mea; cred că nu te îndoieşti cum că te iubesc. Vestea ce mi-ai dat m-a împlut de bucurie. Dar văd nişte mari piedici la însoţirea noastră. Unchiul meu a aflat legătura noastră şi e foarte mînios asupra mea. Îmi zice că nu e de cinstea mea să iau o fată săracă, orfană şi cîte altele. Eu însă nu zic că nu te voi lua, dar trebuie răbdare. Să vedem. 
   Mişelul! vorbile lui era loviri de cuţit pentru Zoe. Ea tremura. 
   — Vai mie, nenorocita! iată la ce am ajuns! iată în ce stare mai adus! mă despreţuieşti după ce m-ai înşălat! nu ţi-e milă de o ticăloasă fată, pe care ai adimenit-o cu juruinţi mincinoase. Găseşti pretexturi ca să mă părăseşti şi pe mine şi pe copilul tău. Nu te temi de păcat! nu socoteşti că voi muri dacă m-îi lăsa! oh! fie-ţi milă! fie-ţi milă! 
   Şi sărmana se tîra la picioarile lui, vărsînd şiroaie de lacrimi şi frîngîndu-şi mîinile. 
   — Cugetă că de mă vei părăsi, voi muri negreşit şi vei avea ada seamă lui Dumnezeu, pe care de atîte ori l-ai luat martur jurămintelor tale. 
   
   Suspinurile înăduşiră glasul fragedii copile, care acum întăi începuse a gîci inima amorezului său. 
   Sfărămată de durere, căzu leşinată la picioarile lui. 
   Iancu o rîdică şi o puse în pat, după aceea, chemînd pe bătrîna 
   ei slujnică, a lăsat-o lîngă ea. El a ieşit şi s-a suit în calească. 
   — La bal, la curte! a strigat arnăutul vizitiului, şi caleasca apurces ca vîntul. 
   “Deşanţată pretenţie! zicea coconaşul răsucindu-şi musteţile. Zice că i-am jurat s-o iau, ca cînd astfel de jurăminte se mai ţin vreodată“. 
   II 
    
   Zoe era fiica unui boierinaş, care prin slujbile sale se ridicase la o treaptă cinstită. Încă în faşe, pierduse pe maică-sa, iar la vrîsta de cincisprezece ani, moartea o lipsise şi de tatăl său. De atunci, sărmana fată, lăsînd o moşioară, iubitul loc a copilăriei sale, care rămăsesă moştenire fraţilor ei, venise la Iaşi. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraş. Se văzu încungiurată de o droaie de curtezani, pe care îi trăgea deosebita ei frumuseţe. Focul juneţii şi simplitatea creşterii sale o făcură să plece urechea la măgulirile desfrînaţilor. Ea iubi, iubi, oh! cum iubi! Neştiind ce e amorul şi neprepuind urmările lui, se dete cu totul la această patimă dulce şi amară, plăcută şi groaznică. Se dete cu gînd, cu inimă, cu suflet. 
   Iată o întîmplare ce va arăta ce fel iubea tînăra copilă. 
   Cel întăi ce găsi loc în inima ei fu un ofiţer al gvardiei curţii; tînăr galant, cinstit şi birbant, Iliescul era cu totul contra coconaşului, pe care l-am văzut figurînd la începutul acestei foarte adevărate istorii. Frumos şi bine făcut, el n-a avut multă greutate a cîştiga inima ei. El o iubea şi se mira că o iubeşte ca şi în ziua cînd culesese cea întăi dulce sărutare pe buzele ei. Şi deşi Zoe nu cunoştea adimenirile cochetăriei, tot însă ţinu în lanţul ei pe fluturatecul tînăr o lună de zile! O lună de zile pentru Iliescul era o vecinicie. Începu a se sătura de un amor fără sfezi, fără împăcăciuni şi fără rivali. Se aruncă iarăşi în vîrtejul lumei. 
   Într-o zi, el dormea după prînz. 
   Un arnăut veni în curtea lui, merse drept la camera unde el dormea, deschise uşa, intră şi, scoţînd un pistol din cingătoare, îl slobozi în el. Glonţul trecu alăturea cu capul tînărului, bortili perina pe care se răzăma şi se înfipse într-o cărămidă din părete, a căria sfărămături să reîntoarseră şi căzu pe pieptul dormitorului. Iliescul sări şi se răpezi ca fulgerul la noul venit, care scosese al doilea pistol. Arma i se smînci din mînă şi o îmbrîncătură aruncă pe ucigaş pe o canapea. Negreşit că ceasul morţii ar fi sunat pentru acel cutezător, dacă în căderea sa, turbanul nu i s-ar fi desfăşurat. Nişte coame castanii undoioase se răsfirară peste umerii şi pieptarul lui înfirat. Aceasta era Zoe. 
   — Doamne sfinte! strigă tînărul cunoscîndu-o, tu eşti, Zoe, cine ar fi putut crede! tu eşti care vrei să mă omori! aceasta e răsplata dragostei mele? Vrei să mă omori! şi pentru ce? 
   — Pentru că eşti un nelegiuit, strigă fata cu un glas precurmat de suspinuri, pentru că mă vinzi, pentru că despreţuieşti amorul meu şi pentru că ai gîndit că vei putea, după ce m-ai învăţat dragostea, după ce mi-ai arătat dulceaţa vieţii, să mă lepezi ca pe o jucărie ce nu-ţi mai place! nesocotitule! pesemne nu ştii că pe noi, femeile, dacă un paing ne sparie, moartea nici cum nu ne îngrozeşte? Iată dovada vînzării tale, şi îi tinse un bilet scris pe o hîrtie roză. — Ceteşte, ticălosule! sau mai bine las-să ţi-l cetesc eu. Ascultă: “Stăpîna mea! mă învinovăţeşti nedrept. Cum ai putut crede că o proastă fetişoară mă va face să fiu necredincios acei ce singură împărăţeşte în inima mea? Nădăjduiesc să-ţi dovedesc în astă-seară că de am şi fost poate rătăcit, o secundă n-am încetat de a fi pentru de-a pururea, al dumitale credincios rob. ” A! ticălosule! nu e slova ta? Tăgăduieşti, zi că n-ai scris răvaşul acesta; o proastă fetişoară! oh! mă defaimă pentru că-l iubesc din toată inima. 
   — Acest răvaş e pentru tine, zise Iliescul învălmăşit. 
   — Pentru mine! şi de cînd mi-ai schimbat numele de iubită pe acel de stăpînă? Cînd mi-ai mai zis vrodată dumneata? A! nu căuta să mă amăgeşti, căci dacă mîna mi-a tremurat astăzi, să ştii că altă dată va fi mai sigură. 
   — Omoară-mă dar, adaose Iliescul cu un aer teatral, neştiind ce să mai zică; omoară-mă, dacă te supără amorul meu. Văd că cauţi pricinuiri şi iai de dovadă însuşi încredinţările dragostei mele. Omoară-mă! viaţa-mi e nesuferită fără amorul tău. Iată pistolul, şi ca să nu mă greşeşti, razămă ţeava de inima mea, îl ţiu eu, n-ai decît să tragi piedica. 
   Zicînd, dezvăleşte pieptul şi se apropie de fetişoară. El era atît de frumos, întristarea răspîndită pe faţa lui arăta atîta adevăr, încît gingaşa copilă se simţi pătrunsă şi înfiorată de o faptă la care o împinsese o pornire furioasă de gelozie. 
   — Oh! eram să te omor, a strigat plîngînd, Dumnezeul meu! cum am putut avea un aşa gînd! să te omor pe tine, pe care te 
   
   iubesc cu sufletul! şi apoi ce aş fi făcut singură pe lume? Vezi tu, crudule, cînd am slobozit pistolul în tine, nu ştiu ce putere străină şi amarnică îmi împingea mîna. Socoteam că te-am omorît şi voiam să mă omor şi pe mine. Dar tu nu eşti rănit? Tu mă iubeşti, aşa e? Răvaşul a fost pentru mine! oh! zvîrle pistolul acela, că mi-e frică de el. Şi se aruncă în braţele lui. 
   După ce, peste un ceas, Zoe ieşi într-un fiacru şi se duse, Iliescul se îmbrăcă cu dulama lui stacojie cusută numai fir; se încinse pe deasupra şalului cu o curea lată, coperită cu ţinte aurite, în care băgă două pistoale suflate cu aur şi atîrnă pe coapsa stîngă 
   o sabie încovoiată. La scară îl aştepta un frumos armăsar negru. Ieşind, văzu arnăuţii săi, care sta roată împregiur. 
   — Ascultaţi, le zise; astăzi un talhar a intrat la mine cînd dor-meam. A slobozit un pistol asupră-mi, dar nu m-a nimerit. Nu am putut pune mîna pe el şi a scăpat. Să nu mor creştin, ci spurcat ca voi, dacă va mai intra cineva la mine, fără să-mi daţi mai nainte de ştire, de nu, veţi lua fiecare cîte o sută baltage cîrjalieşti pe talpe. Ştiţi că-mi împlinesc juruinţile. 
   Arnăuţii strigară: maşalla! închinîndu-să pănă la pămînt. 
   “Zoe a vrut să mă omoare, zicea în sine tînărul, încălecînd; Domnul ştie ce-mi vor mai face celelalte trei, pe care nu le poci amăgi aşa lesne. Blăstemata de slugă! a greşit răvaşile; în loc să dea pe cel verde Zoei, i-a dat pe cel roz; aşa va fi făcut şi cu celelalte. 
   M-am bătut făţiş cu Beilicciul şi cu Fedeleş1 fără să simt ce e frica, dar acum zău! mă tem”. 
   
   Mai mult de un an acum trecuse de la întîmplarea aceasta. Iliescul aflase chip a se deslega pe nesimţite dintr-un lanţ ce nu era potrivit cu uşurătatea inimei sale şi Zoe începuse a cunoaşte că a greşit, judecînd pe oameni după inima sa. Amăgită în nădejdea sa, se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă, dar inima ei ce se hrănea de dragoste, nu putea via fără amor. 
   Între toiul neînsemnaţilor tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancul B. . . Îl vedea mai tăcut şi mai retirat. Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei, macar că era semnul nătărăiei. Pe altă parte, ca să scape de gura lumei, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri, şi cunoscînd că trebuie în sfîrşit să-şi ia un loc oarecare în soţietate, ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soţie. Depărtă pe toţi ceilalţi ai săi slăvitori. Iubi pe Iancul; îl iubi sărmana fată, cum ştia ea să iubească şi curînd el nu mai avu nimic să mai dorească. Nu mult după aceasta, simţi urmările nesocotinţei sale, şi îngrijindu-se, îşi mărturisi starea cea de critică amorezului său. Atunci Iancul lepădă masca, îşi dizvăli urîtul haracter şi, puţină vreme după întîlnirea ce am văzut că a avut cu ea la începutul acestii istorii, îi scrise răvaşul următor: 
   “Coconiţă! îmi pare deşanţ că dumneata ai luat un capriţ drept amor şi încă pretinzi să te iau de soţie! Las-că rudele mele niciodată nu mi-ar ierta un aşa pas, dar apoi nici inima mea n-are plecare a se robi. Aşadar, te rog nu te mai măguli cu o nădejde ce niciodată nu se poate împlini şi binevoieşte a mă uita şi a nu-mi mai scri. ” 
   Gingaşa copilă ceti răvaşul fără să zică nimic, fără să verse macar o lacrimă. Inima îi era plină şi suspinele, grămădindu-se în sînul ei, o înăduşeau. După o îndelungată şi cumplită tăcere, căzu îngenuncheată dinaintea icoanei mîntuitorului, zicînd: “Dumnezeule, fie-ţi milă de mine şi nu mă aduce la desnădăjduire! ” 
   Sanda, bătrînă femeie care o slujea, care o hrănise cu sînul său în pruncie şi o crescuse în copilărie, stînd într-o cameră ală-turată, se apropie de o uşă cu geamuri, prin care se vedea în odaia stăpîne-sei, şi ridicînd perdeaua, văzu această desnădăjduire, această durere atît de adîncă. Ea nu îndrăzni să intre, respectînd cuceria stăpîne-sei; dar neauzind nimic şi văzîndu-o tot îngenuncheată cu faţa la pămînt, intră în odaie ca să o scoaţă din nişte cugetări atît de triste. În zadar însă îi vorbi; deci apropiindu-se o găsi rece, îngheţată, o socoti moartă. 
   Luă în braţe pe această biată fată pe care o legănase şi cu care împărţise soarta sa. O numi cu acelaş nume de Zoiţă, precum odinioară, şi o dismierdă ca şi atunci. Silindu-se s-o deştepte din acea dureroasă letargie şi, neştiind de trebuie să dorească a o vedea înviind ca să-şi afle iarăşi durerea, sau mai bine să vază moartea pecetluind acest secret de nenorocire, “sărmana Zoiţă! zise, şi o lacrimă căzu din ochii bunei bătrîne, cît e de frumoasă! poate ar fi mult mai bine pentru dînsa să nu se mai trezească! ” Această dorinţă, deşi barbară, se cunoştea că vine dintr-o inimă credincioasă către stăpînă-sa. 
   O puse în pat şi, peste puţin, Zoe deschise ochii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   — Du-te, mamă, acasă la N. . . şi lasă răvaşul acesta la o slugăa lui, ca să-l dea, cînd se va întoarce din călătoria sa, sau să-l trimiţă cu poşta unde să va fi aflînd. Spune să nu se piardă, căci în el este o cosiţă din părul meu. 
   Astfel vorbea Zoe cătră Sanda, dadaca şi singura sa prietenă, cîteva zile după ce priimise scrisoarea sus-însemnată şi bătrîna a ieşit clătind din cap şi zicînd: “Maica Domnului să-şi facă milă de fata mea! ” 
   Îndată ce s-a depărtat bătrîna, Zoe deschise garderobul său, alese o rochie de catifea neagră, un văl de blondă alb şi un şal negru şi, ajutată de o copilă ce avea în casă, se îmbrăcă împodobindu-se ca pentru o sărbătoare. După ce se găti, se puse pe un jîlţ, unde şezu absorbită în gînduri. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori rîdica frumoşii săi ochi spre cer şi, suspinînd, îşi frîngea mîinile cu desnădăjduire. Un gînd fioros se părea că se luptă în ea. Deodată apoi se sculă şi cu o oftare: “oamenii aşa au vrut, zise; Dumnezeul lor va cere seamă. Oamenii aceşti minciunoşi şi vicleni nu ştiu cîtă tărie este în inima unei tinere fete ce s-a dat pentru toată viaţa; afle dar acum! ” Zicînd aceste, a ieşit. 
   Mergînd cu un pas răpede, curînd a ajuns la portiţa unei case. Bătînd, un arnăut veni şi deschise. 
   — Acasă e stăpînul tău, Caraimane? întrebă Zoe. 
   — Ba nu, coconiţă, dar cred că nu va zăbovi, căci mîine estealai şi trebuie să vie ca să se gătească. 
   — Apoi dar îl voi aştepta, zise fata; şi intră în odaia tînărului. 
   — Eu sunt silit să ies, adăogă Caraiman, apoi dumneta sin-gură să rămîi? 
   
   — Du-te, du-te; eu îl voi aştepta pănă ce va veni. Arnăutul se duse. 
   Zoe se primbla palidă şi perită la faţă prin odaia lui Iancu. 
   
   “Iată a doua oară, îşi zise, ce sunt în camera aceasta, întăi cînd era bolnav şi am venit de l-am văzut; atunci am ieşit, dar acum. . . iată aşternutul său; perna cusută de mine încă tot o are. . . iată pistoalile lui, care i le-am cerut ca din partea frăţîne-meu, căci atunci încă nu-l iubeam. . . cu ele eram să omor pe Iliescul. Iliescul! încai acela nu m-a amăgit, eu am fost slabă! . . . oare-s încărcate? — Şi căută pistoalele. Unul e încă plin. Unul! şi ce trebuie amîndouă? . . . 
   o mişcare de degit şi s-a sfîrşit! Oh! pistolul acesta! . . . să-l aştept oare să vie? şi pentru ce? El mi-a hotărît soarta şi a mea şi a copilului său! . . . Sărmanul prunc! îl simţ clătinîndu-se în sînul meu. . . sărmană ticăloasă fiinţă, blăstemată pănă a nu vedea lumina! . . . ah! el e ruşinea şi nenorocirea maicei sale. Mai bine să moară, să nu cunoască pe tată-său, care mă calcă în picioare. . . Cine ştie, poate într-o zi va fi ca şi el de nelegiuit, sau ca şi maică-sa de nenorocită! ” 
   Sufletul ei s-a lăsat la acest discuraj, care este groaznic cînd e cineva singur; pe urmă, nu ştiu ce înfricoşătoare presimţiri a unui trai viitor amărît şi chinuit au venit şi au sfîşiat biata sa inimă; pe urmă o frică fantastică i-a închipuit nişte năluciri fioroase. Sărmana fată simţi sîngele sleindu-se în vinele sale. 
   Se duse la masă, şi luînd un condei, scrise c-o mînă tremurîndă: 
   “Eu mor! . . . Mă duc să aflu liniştea pe care mi-ai răpit-o. Îţi iert moartea mea, dar nu-ţi voi ierta niciodată pe aceea a nevinovatului prunc ce port în sînul meu. . . La ziua judecăţii, cînd iar ne vom întîlni, el te va trage la poalile scaunului celui vecinic, ca să dai seamă de două morţi. ” 
   Apoi, simţind o fierbinţeală mare, îşi lepădă şalul şi vălul, luă pistolul cel încărcat şi răzimă ţeava de inima sa. O detunare răsună! 
   Plumbul intrînd sub ţîţa stîngă, a frînt o coastă, şi petrecînd inima, a ieşit prin spate. Zoe căzu moartă. 
   IV 
    
   În ziua aceea era paradă domnească. 
   De dimineaţă pompierii stropiseră podul, şi la toate răspintinile cîte un zapciu al agiei oprea carele să nu se vîre, pănă după trecerea alaiului. 
   Parada se întindea ca un şărpe pe şovăita uliţă. Înainte mergeau suitarii călări cu nalte căciuli flocoase, la care atîrna cîte o lungă coadă de vulpe, împingînd pe norodul ce se înghisuia. Apoi urmau panţirii isprăvniciei, darabanii agiei, aprozii vorniciei, simenii hatmaniei, toţi aceştia triste rămăşiţi a acelor viteje oşti ce muiaseră ambiţia polonilor şi a ungurilor şi înfruntaseră trufia semilunei. Mai în urmă era armaşul încungiurat de lăutari ce juca din vioare aerul: mititico. Apoi veneau ofiţerii curţii. . . 
   Doi tineri mergeau alăturea la pas. 
   Unul, călare pe un armăsar negru, purta un costium arnăuţesc. Broderia de aur lăsa abia să se vadă catifeaua toporăşie a hainelor sale. Faţa lui tînără şi bărbătească însufla încredere, iar ochii lui albaştri ca azurul, plini de foc, dovedeau curaj şi nefrică. Celalalt, asemene călare şi nu mai puţin elegant, se deosebea prin mărimea şlicului şi largile mînici a benişului său. 
   — Închipuieşte-ţi, Iliescule, zicea acest din urmă, aseară cînd m-am dus acasă, ce să văd? Odaia şi patul meu pline de sînge şi pe dînsa moartă! oh! nu-ţi poţi face o idee cum m-am spăriat! o lună de zile de acum nu mai dorm acasă. 
   — Sărmana fată, atît de tînără şi de frumoasă! zău! cînd s-ar putea s-o învie, mi-aş da armele şi pe Haiduc, calul meu. Pre sufletul meu! să se fi întîmplat aceasta din pricina mea, pe loc aş zice: rămîi sănătoasă, lume! m-aş duce în vreo sehăstrie din Ceahlău, ca prin post şi rugăciuni să capăt iertarea acestui păcat de la Dumnezeu. 
   
   — Aşa să trăiesc! zise Iancul B. . . rîzînd, aş fi vrut să te văd
   sehastru; poate te-ai fi făcut şi prooroc. — Şi mai poţi rîde! N-ai mustrare de cuget? Nu-ţi pare rău? 
   — Rău îmi pare cum îţi pare şi ţie şi cum trebuie să le fi părîndtuturor tinerilor ce au cunoscut-o; dar mustrare de cuget pentru ce să am? Dar, lasă vorba asta, spune-mi cum a rămas cu balul de. . . 
   Iliescul nu-l asculta; trecuse înainte şi ochii lui era plini de lacrămi. 
   “Ticălosul, zicea el, nu plăteşte să strice cineva un glonţ într-însul. Sărmana Zoe! ” 
   Un car coperit cu o rogojină şi întovărăşit de doi oameni dete să iasă în uliţa mare. Un zapciu îl opri în răspinteni. 
   — Ce aveţi în car? 
   — Un mort. 
   — Îngăduiţi pănă va trece alaiul. Şi mortul fu silit să aştepte, pănă va trece deşărtăciunea! 
   După ce a trecut parada, carul şi-a urmat drumul. Un tînăr ca
   
   
   de douăzeci ani, cu sprincene negre, îl urma de departe şi o întristare adîncă se vedea pe faţa lui cea smolită. 
   “Ce veac! ce oameni! zicea el; pentru că o biată slabă fiinţă a căzut sub sarcina ticăloşiei vieţii, pentru că n-a mai putut suferi chinurile sale, oamenii nu vor să-i dea nici o rugăciune, nici trei coţi de pămînt în locul unde or să se întoarcă şi ei. Ei fac pe Dumnezeu rău şi nemilostiv. Stăpînitorul ce varsă în războaie pîrăie de sînge pentru ambiţie, ministrul ce despoaie pe văduvă şi pe orfan adunîndu-şi o pomenire de blăstemuri, ucigaşul ce ţine drumurile merg cu paradă de să pun cu obrăznicie lîngă însuşi locaşul Dumnezeului dreptăţii şi al îndurării; şi pe biata fată pămîntul nu o priimeşte! Iartă-le lor, Doamne! că nu ştiu ce fac! ” 
   Carul, ajungînd pe malul Bahluiului, se opri şi cioclii, coborînd pe moartă, începură a săpa groapa. 
   — Ce s-a făcut baba cea care ţipa şi nu ne lăsa să luăm trupul? 
   — Ea nebunise; au dus-o la Golia. 
   
   — Uită-te ce frumoasă rochie neagră! o să-mi fac un pieptar mie şi femeiei o caţaveică. 
   — D-apoi eu? 
   —Tu nu eşti însurat. Ia mătăsăria cea albă, colţunii, colanul şi ce mai are. 
   — Să nu v-atingeţi de dînsa, strigă tînărul, care, stînd pătruns de mîhniciune (pentru că şi el o iubise păn-a nu se duce într-o călătorie, de unde de cu seară sosind, priimise răvaşul şi cosiţa de păr ce i-o trimisese Zoe, dar nu apucase s-o afle în viaţă), auzise numai cele de pe urmă cuvinte a cioclului. Şi le aruncă o pungă de bani. 
   Pe urmă se apropie de moartă, şi desfăşurînd vălul de blondă ce era lîngă ea, o coperi cu el. 
   Cioclii au coborît secriul în groapă, au aruncat ţărîna, şi isprăvind, s-au dus la o crîşmă, unde s-au pus să bea preţul hainelor mortului. 
   Tînărul rămase singur lîngă mormînt. El şăzu privind acea proaspătă moviliţă de pămînt, pănă ce soarele începu a se coborî spre apus. 
   Multă vreme după aceea, prietenii lui se mirau văzîndu-l că era tot trist. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   Şi de ce boală a murit Iancul B. . . ? întreba, după trecere de opt luni, tînărul cu sprincene negre pe un doctor. 
   — De o straşnică inflamaţie de crieri. Am şăzut lîngă el pănă şi-a dat duhul. Neîncetat i se părea că aude împuşcături şi că vede pe o femeie sîngerată că-l îmbrăţoşează. Închipuire fantastică! precum vezi, efect a dezorganizaţiei crierilor! Această boală trebuia meditată. Am cerut să-i fac autopsie, dar n-au vrut rudele nicidecum. Aş fi putut face o frumoasă disertaţie asupra boalelor ce se încuibă în cap. 
   1829, apr. 
  O ALERGARE DE CAI 
    
    
     
   I O ALERGARE DE CAI 
   Tot oraşul Chişinăului se adunase ca să privească alergarea de cai, ce se prelungise păn-în luna lui septemvrie cu aşteptarea 
   d. conte Voronţov, guvernatorul general a Nuorusiei şi a Besarabiei; dar trecerea lordului Durham, ambasadorul Marei Britanii lîngă curtea Petersburgului, pe la Odesa, împiedecîndu-l, alergarea rămase a se face numai în fiinţa d. guvernator civil, generalul Fedorov. 
   Locul alergării este zece minute afară de oraş, unde este gătită 
   o galerie de scînduri în felul chinezesc, pentru privitorii nobili. Prostimea sau, în limba aristocratică, canalia, şede împrăştiată pe cîmp, sau înşirată pe marginea unui odgon întins ce n-o lasă să se grămădească. Slabă stavilă, dacă n-ar fi sprijănită de jandarmii poliţiei! 
   Piaţa se întinde ovală pe un neted şes, într-o cercoferinţă de trei verste, însemnată cu stîlpuşori de lemn de 3-4 stînjini de-parte unul de altul, iar dinainte galeriii este bariera de unde pleacă alergătorii, carii, într-o fugă, sunt datori a face giurul pieţii de patru ori, adecă o cale de douăsprezece verste (ca jumătate poştă); şi doi, care întrec pe ceilalţi, ajungînd mai nainte ţinta, priimesc, cel întăi un vas de argint preţuit 1500 ruble asignaţii; cel al doile, 500 ruble, care bani îi dă vistieria împărătească. 
   Alergări de cai se fac pe tot anul în toate guverniile Rusiei. Scopul este ca prin această încurajare să se îmbunătăţească soiul hergheliilor şi e foarte nemerit, pentru că acum toată călărimea se îndestulează din ţară, în vreme ce mai demult era nevoie a se cumpăra cai din staturile vecine. Am uitat să spui că numai armasari şi iepe sunt priimiţi să alerge; cai nu, şi nu de alt soi decît de loc. 
   Fiinţa funcţionarilor civili şi militari, toţi îmmundiraţi, da acestei privelişti o pompă solenelă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc, cu această deosebire că aceia se luptau ca să capete o ochire de la dama inimei lor, şi aceştia aleargă ca să cîştige 1500 de ruble. 
   Galeria era ticsită de dame frumoase, frumuşele şi mai slutişoare, toate cu deosebite capele şi mode de contrabandă, pentru că Odesa, fiind port franc, se însărcinează a îmbrăca pe chişineence; şi e curios a le vedea pe toate cu toalete răcoroase şi frumoase şi stofele englezeşti şi franţeze cum foşnesc trecînd cu despreţ pe sub barba vamişilor, care le privesc strîmbîndu-se şi strîngînd din umeri. 
   Un frumos landau de Viena venea înhămat de patru telegari roibi. Vezeteul, în vechi costium rusesc cu barba lungă, îi mîna cu hăţuri coperite cu ţinte de argint, păzind un aer grav, vrednic de un magistrat. Un luător-aminte îndată ar fi cunoscut că acel atelagiu, deşi rusesc, avea o formă cu totul moldovenească; adecă era mai elegant şi covîrşind măsurile obiceiului, căci caii de la roate era cel puţin de trei stînjini depărtaţi de naintaşii pe care-i mîna un frumos băiet ca de 16 ani, strigînd neîncetat: padi! padi! cu un glas ce răsuna ca piculina între instrumentele unui orhestru. 
   În acel echipagiu, dinapoi era o tînără damă blondă, a căria figură avea acea blîndeţă ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael şi un june brunet care, de pe barbetă şi musteţi, se cunoştea că era străin. Dinainte era un om balan, ce putea să aibă 35 ani. Chipul său era frumos şi interesant, dar o întristare desnădejduită se vedea pe faţa sa palidă. El purta ochilari verzi şi ţinea mîinile tinerei dame strînse întru ale sale, cu o familiaritate neiertată altui decît unui barbat. 
   Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lîngă o frumuseţă şi nu se uita la scena conjugală, care urmare a lui dovedea sau că acea jună femeie îi era rudă, sau că inima lui era prinsă, sau că era un nesimţitor; pentru că dama (precum am mai spus) era atît de frumoasă, încît văzîndu-o cineva, trebuia, dacă nu s-ar fi înamorat, cel puţin să o privească ca pe un cap d-operă a naturei. 
   Tînărul om smolit eram eu; ceilalţi, d. Ipolit P. şi soţia sa, d-na S. , vara mea. 
   Sosind la galerie, ne-am dat jos. Vara mea luă braţul barbatului său, iar eu, făcîndu-mi loc pintre dame cam călăreşte (), călcînd pe bătăturile moşnegilor carii mă da la toţi dracii, cotind uniforme în dreapta şi în stînga cu zicerea pardon, talisman care închide gura ghiontiţilor şi călcaţilor, am alergat la celalalt capăt a galeriei, unde zărisem o capelă roză împănăşată ca o pasere de paradis. Stăpîna acei capele era fanalul care mă lumina, magnetul ce mă trăgea. . . 
   Nu voi întreprinde a descrie frumuseţele doamnei B. , pentru că simţ că acum, după trecere de cinci ani, oricît aş voi să fiu de nepărtinitor, suvenirea ei ar sili imaginaţia mea să galopeze fără voie şi aş călca hotărîrea ce am făcut de a spune adevărul în toată simplitatea sa. Nu voi vorbi deci nici de farmecul ochilor ei, nici de glasul ei ce semăna cu suspinul amorului, nici de a ei talie mlădioasă. . . 
   Netăgăduit este că eu slăvesc pe toate femeile tinere şi cinstesc pe bătrîne în amintirea trecutei lor frumuseţi; dar cu toată plecăciunea rog pe damele care nu vor avea o talie frumoasă, să mă ierte dacă le prefer pe cele nalte şi subţiri. Asta este o greşală de care e vinovat gustul meu. 
   Doamna B. mă priimi cu un zîmbet încîntător, şi văzînd negura de gelozie ce se răspîndise pe faţa mea întru viderea unui tînăr ofiţer de lănceri ce vorbea cu dînsa: 
   — Îţi recomand pe d. Arsenie Timofeevici J. , îmi zise. 
   — O! noi ne cunoaştem, am răspuns zîmbind cu silă cătrărus. — Bonjur, mon cher; te ştiam la Hotin. 
   — Ieri numai am venit, şi mîine mă duc. 
   — Cum! aşa digrabă ne laşi? am adaos încreţînd fruntea şi rădicînd sprincenele, ca să-mi dau un aer mîhnit. 
   — Slujba o cere. Slujba militărească are mai multe neplăceri decît mulţămiri. 
   — Şi mai vîrtos în vreme de război. Pururea în buza tunului, siliţi a bivuaca sub un cort care nu vă poate apăra de nestatornicia văzduhului, meniţi poate a muri departe de ai voştri, fără altă petrecere decît ceaiul şi stosul. . . 
   — A! războiul e cea mai mare plăcere a vitejilor, urmă el cu un aer fanfaronic, dar pacea, pacea e nesuferită. A şedea fără treabă într-o cetate, în tovărăşia unui bătrîn comandant plin de reumatismuri şi de decoraţii. . . 
   
   — V-aţi afundat în strategie, domnilor, zisă doamna B. , şi nu 
   luaţi seama că alergătorii au să plece. Ofiţerul ne lăsă. 
   — De mult venise lăncerul acesta? am întrebat. 
   — N-aibi nici o grijă, îmi răspunse doamna B. , rîzînd; îmi vorbea de fortificaţiile cetăţii Hotinului. Nu ştii însă cît m-a mulţămit întîlnirea voastră. Făceam o comparaţie între voi cînd vorbeaţi; tu atît de negru, el atît de alb; era un contrast de minune. 
   — Văd că comparaţia nu-mi era în favor. 
   — Oh! eşti nesuferit. Taci. Iată domnul R. , unul din judecătorii cîmpului (). 
   
   Domnul R. ne spuse că se va da semnalul alergării, îndată ce se vor cîntări concurenţii. 
   — Cum? am întrebat. 
   — Toţi se cîntăresc cu acel ce se socoate a fi mai greu şi celor mai uşori li se pune plumb pe şea, pănă ce sunt toţi deopotrivă grei. 
   — Asta e nedrept. Dacă natura m-a făcut uşor, pentru ce să mă îngreuie cît un grosoman, ce trage poate opt sute de litre? 
   — Aşa e regula. 
   — Care socoţi că va lua premiul? întrebă doamna B. pe judecătorul de cîmp. 
   — Precum gîndesc, Meleli va cîştiga, căci e bun călăreţ. 
   — Care e Meleli? am zis. 
   — Acel mic, acolo, cu un strai unguresc larg, încît pare că ede împrumut. 
   — Slabă nădejde, am urmat, căci n-are nicicum aer călăresc. 
   — Să-l vedeţi pe cal, veţi judeca altfel; dar aud chemîndu-mă. Mă iertaţi, mă rog. Judecătorul alergă şi, găsind toate formalităţile împlinite, dete 
   
   semnalul strigînd: allez! Alergătorii plecară ca săgeata. 
   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   — Mă uit la vara d-tale, îmi zise doamna B. , şi simţesc o nes-pusă compătimire pentru soarta ei; atît de tînără şi atît de nenorocită! Abia începuse a gusta dulceţile unei căsătorii potrivite, cu întăiul ei barbat, colonelul D. , tînăr, frumos, viteaz, şi moartea îl seceră sub zidurile Silistrei. 
   Acum, acest al doile. . . 
   — O! ea îl iubeşte. 
   — Nu mă îndoiesc, căci d. Ipolit merită a fi iubit, dar ce amar trebuie să fie în sufletul lui şi cîtă jale în inima soţiei sale, care seamănă Antigonei sprijinind pe Edip. 
   — Cu deosebire că acel vestit rege a Tebei era bătrîn şi d. Ipolit este încă în floarea juneţei. 
   — Vai de el! cu atîta e mai de tînguit, pentru că în vrîsta înfocată a tinerelor simţiri, viaţa i s-a făcut o povară dureroasă. 
   
   — În adevăr, am luat seama că nu vede bine, dar asta poate fi 
   o boală trecătoare. 
   — Nicidecum. E desăvîrşit orb. În zadar s-au silit cei maiiscusiţi doctori ai Petersburgului şi ai Odesei, nu l-au putut folosi, ci mai vîrtos, pe lîngă desnădejduirea de a se vedea vindecat, de care pătimi moralul său, fizicul lui suferi într-atît încît pare că e un bătrîn trecut! 
   O, Dumnezeule! 
   Blăstemul Olghii se împlini! . . . 
   Zgomotul gloatei ne curmă vorba. Alergătorii veneau. 
   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   Doisprezece concurenţi purceseseră şi numai cinci se înturnau. Curînd şi din aceştia mai rămaseră trei. Doi rivali era acum: un armasar negru şi o iapă sură. Calul era mic de trup, dar plin de foc; picioarele-i era atît de delicate, încît păreau că numaidecît or să se frîngă. Pe dînsul era Meleli. El sta înfipt pe şea şi atît de neclintit, încît omul şi dobitocul semănau un trup, un centaur. Calul era numai spumă; muşchii i se întinseseră ca coarda unui arc şi aburi groşi ieşeau din el. Fruntea călăreţului şiroia de sudoare; el legase frîiele de oblîncul şelei şi se ţinea de coama cursierului. 
   Iapa sură, pe care o încăleca un jochei a nu ştiu cărui domn, era mai mare decît armasarul; trupul ei lungăreţ o arăta că e fugariţă. Întinsese capul înainte, urechile le lăsase pe spate, şi alergînd alăturea cu dînsul, şuieratul largilor ei nări era ca boldul unui pinten pentru armasarul care atunci şi mai tare se răpezea la fugă, însă ea nu-i da pasul. 
   Amîndoi era acum ca la cinci sute paşi de ţintă, cînd Meleli înfipse ambi pinteni în coastele armasarului. Un sînge purpuriu văpsi pielea lui lucie ca atlazul şi negru ca pana corbului. Rînchezînd de durere, se răsuflă sforăind straşnic, zburli unduioasa coamă şi, aruncîndu-se în zece copce, ajunse ţinta, nobilul dobitoc! 
   Îndată îl urmă şi iapa. 
   — Hura! strigă gloata, bătînd în palme. 
   Meleli priimi vasul de argint pe care era săpate armăturile Besarabiei. 
   Armăturile aceste sunt: capul zimbrului moldav, ţiind în coarnele sale pajura împărătească cu aripele întinse. 
   Întovărăşit de jandarmi şi de toţi privitorii, cu muzică înainte sunînd marş, Meleli intră în oraş. 
   Astă intrare triumfală se pomeneşte şi se va pomeni multă vreme în capitala Besarabiei, precum se pomeneau la Roma triumfele lui Cesar, August ş. c. l. 
   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   — Ce Olgă, doamna mea, şi ce blăstem? am întrebat. 
   — Asta e o lungă şi tristă istorie, pe care îţi voi spune-o deseară, îmi zise doamna B. , suindu-se în trăsură. 
   Rădicînd storile, îmi zîmbi, făcîndu-mi un semn de adio cu buchetul de flori ce avea în mînă. Ochii mei au urmat careta pănă ce au pierdut-o din vedere. 
   Seara am alergat la doamna B. , pe care am găsit-o singură, aşteptîndu-mă. Iată ce îmi spusă: 
   P. S. Istoria unei femei, spusă de o femeie, are un farmec deosebit. Copiez din albumul meu chiar spunerea doamnei B. , încredinţat fiind că cetitorul îmi va rămînea mulţămitor. 
   II 
   OLGA 
   “Sunt acum cîţiva ani de cînd trăia în oraşul nostru o tînără damă. Nime nu o ştia de unde este şi cine este. Unii spuneau că e văduva unui nobil polon ce pierise la Ostrolenko; alţii adevereau că bărbatul său, pe care însă nu-l cunoşteau, are proţesuri ce îl ţin în Petersburg; alţii că e o vînturătoare ce cutrieră lumea pentru plăcerile ei; în sfîrşit, acei mai rezonabili judecau că ea trebuie să fie vro nenorocită păcătoasă, care venise să se spăsească în urîtul monotoniei Chişinăului. În scurt, aceea ce se aflase mai sigur pentru dînsa era că se numea Olga şi era poloneză. 
   Olga vieţuia foarte retirată; rareori o putea vedea cineva la grădina împărătească, cetind sub umbra unui tei. Mi s-a întîmplat s-o văd odată, şi n-o poci uita nici acum. 
   Închipuieşte-ţi una din acele femei ce slujesc de îndreptare naturei pentru toate slutele ce a făcut din greşală1. Figură nobilă şi melancolică; nişte sprincene pe care penelul nu le-ar fi încordat cu atîta delicateţă încoronau ochii ei negri ca mura, cu cău-tătură tînjitoare; albeaţa feţei şi a grumazilor ei, pe care fluturau lungi repantiri, picioarele ei ce părea că se joacă în nişte mici pantofi; talia sa care avea acea disinvoltura cu care natura înzestrează pe femeile de miazăzi. Într-un cuvînt, oricare din aceste frumuseţi în parte ar fi fost de ajuns ca să deştepte un simtiment de mirare sau un fior de amor. Ea să părea a nu avea mai mult de douăzeci ani; dar cîte suferiri au trebuit să aibă acei fatali ani, de vreme ce şterseseră roza de pe crin şi înneguraseră o aşa îngerească frunte! Văzîndu-ne mergînd spre ea, trecu în altă alee şi se făcu nevăzută. 
   — În adevăr, am zis d. Ipolit care îmi da braţul, dama necunoscută nu se pare a-ţi fi compatriotă; brunetă şi poloneză! 
   — Pintre garofele albe, de multe ori creşte cîte una de alt color, îmi răspunse. 
   — Răspunsul este poetic; dar astă sărmană garofă se vedefoarte suferindă, şi, zău! eu de aş fi în locul d-tale, aş căuta s-o mîngăi macar pentru dragostea naţiei. 
   — D-tale îţi e lesne a vorbi cu aşa uşor ton! D-ta n-ai iubit, nici ai să iubeşti vrodată, pentru că te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. Cît pentru mine, mă cutremur la singură ideea de a iubi, pentru că cunosc urmările acestei grozave patimi! 
   — Ah! mă sparii, am strigat. Şi de vreme ce este aşa, iatăfăgăduiesc a nu iubi niciodată. ” 
   
    1 Expresie luată de doamna B. de la Balzac. 
   — Şi ai putut lua o asemene sumeaţă hotărîre? am curmat eu. 
   — Oh! să dai samă dacă am călcat-o, răspunsă ea tinzîndu-mi
   mîna. . . Eram fericit! După puţin, doamna B. urmă: “Ajungînd în capătul aleei, ne-am pus pe o canapea de brazde. 
   D. Ipolit găsi nişte tăbliţi căzute lîngă un copac; negreşit că Olgale pierduse. 
   — A! am zis, iată acea ce ne va lămuri asupra misterioasei dame. 
   Luăi tăbliţile, le deschisei şi pintre multele versuri şi note leşeşti şi ruseşti, iată ce găsii: 
    
   
    
   — Rousseau, Pétrarque, Schiller, ce mozaic de poeţi! am zis. Precum văd, doamna Olga e o poliglotă; şi nu sfătuiesc pe cine n-a fi cetit pe aceşti autori să-i facă curte. Dacă astă gingaşă Luiză caută vrun Ferdinand, negreşit că nu-l va găsi în Chişinău. 
   Ipolit nu m-asculta, dedat fiind cu totul a ceti cele scrise în tăbliţi. Amîndoi păzeam tăcere gîndind, el la Olga, eu. . . la toaleta pentru balul de la club. 
   — Oare va veni la bal? am întrebat după puţin. 
   — Nu ştiu. 
   — D-ta însă vei fi. 
   — Poate. 
   — O! Tăbliţile aste ţi-au luat minţile. 
   
   Uitasem şi Olgă şi tăbliţi, cînd, după vro două luni, am întîlnit pe Ipolit la primblare. Trebuie însă să ştii că, sau îndemnul meu, de care mă voi căi toată viaţa, sau acele fatale tăbliţi au fost născut un prieteşug între Olga şi Ipolit, prieteşug ce se schimbase în cel mai înflăcărat amor. Toată lumea zicea că el o iubeşte şi că este hotărît a o lua, mai ales că acum şi locuiau împreună; însă ea părea că încă mai mult se retrăsese din lume. 
   — Îţi cer o mie de iertări, îmi zise el, apropiindu-se; este o mulţime de vreme de cînd n-am venit la d-ta. Pricina. . . 
   — Pricina e frumoasa poloneză, am curmat rîzînd, şi vreus-o iert căci mi-a răpit un prietin, de vreme ce a izbutit a domoli 
   o inimă sălbatică. 
   — Adevărat, îmi răspunse; nu tăgăduiesc că Olga mă iubeşte cu toată frenezia amorului; asemenea o iubeam şi eu la început, dar acum îţi mărturisesc că nu mai simt acel foc, acea beţie. Amorul meu se prefăcu în compătimire. Olga e minunată, e un înger, dar pururea tristă, pururea plînsă, mă teme, mă chinuieşte, îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. Eu o iubesc acum mai mult de milă. . . 
   — A, eşti o fiară, domnule! 
  — Tînguieşte-mă, doamna mea, şi nu mă osîndi. Simt, cunosc, văd că sunt un vinovat nevrednic de iubirea ei, dar ce vrei? suferinţile ce am tras de la sexul d-voastre mi-au stricat inima, au depărtat-o din cararea acea înflorită pe care o visează o inimă de douăzeci ani. Eu am acum treizeci şi doi ani şi am cercat prea multe chinuri. Pururea vîndut de femeile care îmi jurau un tînăr şi vecinic amor şi apoi mă părăseau lepădîndu-mă ca pe o modă veche, fără macar a cugeta că prin aceasta omoară o fiinţă omenească, am sfîrşit prin a le cunoaşte şi a le preţui pentru aceea ce sunt: nişte draci frumoşi lăsaţi pentru a ne chinui. 
   — Mulţămesc de compliment, am zis. 
   — Iartă-mă, doamna mea, şi îţi rezic, jăleşte-mă şi nu mă osîndi. 
   — Dar dacă ai o inimă aşa stricată, am adaos, dacă nu eşti în stare s-o iubeşti pre cît te iubeşte, pentru ce nu te destăinuieşti ei? pentru ce o îmbrînceşti, jucîndu-te, în rîpa pierirei? 
   — Am cercat, doamna mea, dar, ce pot face, cînd singura idee e în stare să o omoare. Amorul ei e exaltat, nobil, plin de foc, dar necăjicios. Nădejdea mi-e la vremea care vindecă toate. 
   
   Sfîrşind, mă lasă ca să alerge înaintea unei tinere dame ce venea spre noi. ” 
   — Vara mea, colonela D. ? am zis eu. 
   — Ea însăşi, îmi răspunse doamna B. Ipolit acum o iubea pe dînsa şi uitase pe Olga. . . Ah! oameni, oameni înrăutăţiţi! Vedeţi 
   o biată femeie nevinovată, tînără, cu inima simplă şi liniştită. O urmăriţi, vă ţineţi ca nişte duhuri necurate de ea, pănă ce prin ademenirile voastre o faceţi de-şi calcă datoriile sale de femeie, uită virtutea, leapădă cinstea ca să s-arunce în braţele voastre şi apoi, spre răsplata tuturor acestor jertfe, o azvîrliţi cu despreţ, zicînd: atîta e tot! . . . cruzi, nesimţitori, infami, nelegiuiţi! . . . 
   Toată această frumoasă chirielă de epitete se adresa la mine. Am vrut să mă apăr. 
   — În adevăr, am zis rîzînd, cum de nu cade trăsnetul să ardă pe nişte asemenea necredincioşi? 
   — Rîzi, domnule, dar eu nu rîd. . . Oh! ai un aer nestatornic care mă îngrozeşte! 
   — Ah! am strigat, luînd un aer cît am putut mai melodrama-tic, poţi a mă judeca acest fel? Socoteşte că eu n-am încă treizeci ani şi prin urmare sunt cinstit. De nu vrei să mă crezi, vezi ce zice Balzac în Papa Gobsek. . . 
   
   Balzac era autorul favorit al doamnei B. care, mulţămindu-se de acest bun martur, îmi zîmbi sorbind infuzia copăcelului de China din ceaşca de vermeil, şi după puţin urmă: 
   “Ipolit iubea pe colonela D. şi uitase de Olga. . . Olga nu mai era acum pentru dînsul decît o supărare de care căuta vrun mijloc a scăpa! Nu doară că tăgăduiesc caracterul lui cinstit şi nobil; din împotrivă, ştiind cîtă delicateţă are în suflet, nu-l osîndeam, ci îl jăleam şi plîngeam pe acea nenorocită femeie care abia o cunoşteam şi care, jertfă unei crude fatalităţi, era silită a bea un nou pahar de durere! 
   Toată lumea vorbea că Ipolit a să ia pe colonela D. Pe mine însă inima nu mă lăsa a crede la atîta necredinţă. Îmi părea grozav a-mi închipui amorul atît de nedrept, încît să voiască a-şi strica el însul lucrările lui. 
   Într-o zi, aflîndu-mă singură acasă, îmi vestiră pe doamna Olga. Astă vizită îmi pricinui mirare, căci, precum am zis, noi abia ne cunoşteam. Deşi eram negata, am luat un şal şi am priimit-o. 
   Pare c-o văd! nu era acum Olga acea pe care cu cinci luni în urmă o văzusăm atît de frumoasă, deşi palidă, la grădină; faţa ei era atît de slabă. . . atît de schimbată. Peliţa ei sămăna cu batista subţire, fără pic de viaţă; o moarte să vestea în ochii ei scînteitori. Ar fi zis cineva o statuie de marmură, ieşită din mîinile lui Canova. 
   Am alergat înainte-i, am luat-o de mînă — mîna ei ardea — şi am pus-o lîngă mine. 
   — Ah, doamna mea! îmi zise, şi glasul ei era înecat de sus-
   pine, iartă cutezarea mea; oh! sunt foarte nenorocită! Lacrimile îi împlură ochii. 
   — Linişteşte-te, doamnă, i-am răspuns. Oh! înţăleg! în adevăr, eşti foarte nenorocită! 
   — Aşa e că se însoară? strigă ea cu glas spăriat, sculîndu-se; aşa e că mă lasă? O, Dumnezeul meu, îndură-te! 
   — De d. Ipolit vorbeşti, doamnă? Zic c-a să se însoare, dar nu cred că poate fi într-atîta de crud. Şi în sfîrşit, fiind aceasta, pentru 
   
   ce să te mîhneşti? Să vede că e nevrednic de amorul d-tale. Un nestatornic se despreţuieşte şi se uită. . . 
   — Să-l uit! eu să uit pe Ipolit? Pesemne d-ta nu ştii, doamnă, că el mi-a făgăduit un amor fără sfîrşit? Pesemne d-ta n-ai iu-bit, doamnă? Nu ştii ce venin este acesta? Oh! te fericesc dacă eşti nesimţitoare! Vai mie! eu am cunoscut amorul; încă o dată am iubit şi acel întăi amor m-a nenorocit, acesta mă omoară. Voi muri negreşit. . . El era bucuria mea, sufletul meu, şi să mă lase? Căci în adevăr voieşte a mă lăsa. . . Oh! îl voi omorî şi pe el şi pe soţia lui! . . . 
   Înfurierea ei m-a îngrozit. Era de o frumuseţă fioroasă. Astfel trebuie să fi fost Didona cînd hotărî a se îngropa subt ruinele Cartagei. M-am sculat. 
   — Te spariu, doamna mea, îmi zise după puţină tăcere, — iartă-mă! Cînd ai şti cît foc este în astă ticăloasă inimă! E un vulcan pe care numai moartea îl va stinge! . . . Ştiu că d-ta îi eşti prietenă, pentru aceea, după Dumnezeu, la d-ta mi-e nădejdea. Ajută-mă, doamnă! Scapă un suflet de la osîndă! Zi, fă, mijloceşte să nu mă lase! 
   — Şi ce pot sfaturile mele, cînd lacrimile d-tale nu folosesc? am zis. 
   — Ah! cînd gîndesc că ieri, nu mai departe, luă crucea şi se jură pe sănătatea lui, pe viaţa lui, pe ochii lui, că mă iubeşte şi că va fi al meu! . . . Oare Dumnezeu va suferi să se calce ast fel jurămintele făcute în numele său? Oare trăsnitele ceriului s-au stins? . . . Pentru că şi s-a jurat, doamnă, în mii de rînduri. Eu însă mă temeam de amorul lui! De cîte ori îmi spunea că mă iubeşte, vorba asta mă împlea de fiori. O presimţire amară îmi zicea că omul acesta, care-l vedeam jurîndu-se pe ochii lui dinaintea icoanei şi luînd martură dumnezeirea cu atîta uşurătate, este un trădător. Lacrimile ce vărsa la genunchii mei mă spăriau; inima îmi spunea că sunt minciunoase. Şi însă, fiinţă ticăloasă ce sunt! adormeam pe nădejdea făgăduinţelor lui; visam fericirea în braţele 
   
   ce erau să mă vîndă! . . . Ah! căci nu mi-a curmat moartea zilele în ceasurile acele! Aş fi murit norocită şi n-aş fi silită acum a-l blăstema şi a plînge! 
   Şiroaie de lacrimi curgeau din frumoşii ei ochi. Un tînăr om, de ar fi văzut-o atunci, negreşit că nu s-ar fi stînjinit cît de puţin a înjunghia pe nelegiuitul ce o adusese în starea aceasta. Cît pentru mine, neştiind cum s-o mîngăi, am început şi eu a plînge. 
   Ea urmă: 
   — Hotărîsem să mă duc la rivala mea, să-i spun nelegiuirea omului cărui va să-şi încredinţeze soarta. Nu o cunosc, dar aud că e o femeie tînără, bună, simţitoare; poate că s-ar fi îndurat de nenorocirea mea. Oh! i-aş fi spălat picioarele cu lacrimi şi ar fi trebuit să calce peste trupul meu ca să se ducă a se cununa cu el; dar în minuta cînd voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. Neştiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. Ştiu că el te stimă, ştiu că ţi-e prieten; d-tale ţi-e milă de mine, d-ta eşti bună, plîngi. . . Fie-ţi milă de o nenorocită! Scapă-mă, doamna mea, mîntuieşte-mă! . . . 
   Şi biata femeie îngenunchease dinaintea mea şi îmi săruta mîinile fără să poată articula un singur cuvînt de greutatea suspinelor. Eu plîngeam ca şi ea şi cine ne-ar fi văzut în momentul acela n-ar fi putut deosebi care e mai nenorocită, Olga sau eu. 
   M-am pus la scriitoriul meu şi am scris lui Ipolit ca îndată să vie la mine. Am sunat; o slugă intră cu un bilet în mînă. 
   — Du acest răvaş la d. Ipolit P. , i-am zis; să-l găseşti numaidecît. 
   — D. Ipolit e la doamna colonelă D. , îmi răspunse. O slugă de acolo a adus acest bilet. 
   — Adă, am zis; dar Olga îl luase mai înainte. O văzui tremurînd cînd cetea. Deodată, ţipînd straşnic, scăpă biletul şi ieşi răpede. 
   
   În bilet scria: 
   “Doamna B. este rugată să binevoiască a veni la 5 ceasuri diseară la biserica catedrală spre a asista la cununia d. Ipolit P. cu d-na colonela D. ” 
   Ceasornicul arăta patru. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. Toată nobilimea era la biserică cînd am intrat. M-am pus la un loc de unde puteam privi pe miri. Gălbineala firească a lui Ipolit se făcuse mai grozavă la lumina făcliilor de ceară şi sudoarea roura melancolica lui frunte. Se cunoştea că se lupta în sine mustrarea cugetului şi presimţirea. Din împotrivă, cîtă senineţă pe faţa tinerei lui soţii, cîtă bucurie, cîte nădejdi de fericire! 
   Ceremonia se sfîrşise. Toţi fericitau pe tinerii soţi, gătindu-se a-i întovărăşi acasă. În momentul acela, văzui pe poliţmaistru că veni de afară cu grabă şi vorbi cu doctorul S. , care şedea lîngă mine. 
   — Ce este? l-am întrebat. 
   — Nimic, îmi răspunse cu o barbară flegmă, o femeie s-a otrăvit. Şi ieşi îndată cu doctorul. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem în tăbliţele Olgăi îmi veniră în minte. “Nu uitaţi că între sărutul însoţirei voastre se va pune fantomul acelei ce s-a ucis din pricina voastră. ” 
   O greutate îmi apăsa inima; un nor ameţitor veni şi se puse pe ochii mei. Mi se părea că biserica se învîrteşte cu mine şi nişte luciri scînteioase îmblau împregiurul meu. Simţind picioarele-mi slăbind, am închis ochii şi m-am ţinut de strană ca să nu cad. Nu ştiu cît ţinu astă fantasmagorie, căci, cînd m-am deşteptat, eram singură în biserică. Tremurînd şi cuprinsă de spaimă, am ieşit. 
   Sosind acasă, slugile îmi spuseră că poliţmaistrul şi cu doctorul S. mă căutaseră şi că ei veneau de la Olga pe care, cînd ajunsăseră, au fost găsit-o moartă. 
   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   Abia trecuseră patru luni de la însurarea lui Ipolit şi de la moartea Olgăi şi el se bolnăvi de ochi. Curînd i-au lipsit viderile şi blăstemul Olgăi se împlini. Acum e de tot orb. Simţirea nenorocirei lui, mustrarea cugetului, pomenirea păcatului său i-au atacat sănătatea şi, în vîrsta de treizeci şi cinci ani, aşteaptă şi doreşte moartea ca o fericire. 
   Iată isprăvile d-voastre, domnule. Ah! ferice cine nu iubeşte şi nu simte! ” 
   Doamna B. oftă; eu nu mai rîdeam. 
   III 
   TRISTEŢĂ 
   Viind la birtul unde găzduiam, am găsit un mare pachet cu scrisori de la Iaşi. Toate îmi vesteau cîte o supărare. Una un proţes, alta niscaiva veşti politice mîhnicioase. În sfîrşit, una mai mică îmi spunea că mă aşteaptă, că mă iubeşte, că mă doreşte. Asta era o frumoasă fată care credea c-o iubesc. 
   Nu, nu te iubesc, sărmană copilă! De ţi-am şi spus-o, am minţit, am vrut poate să te înşăl ca un ticălos. Nu, nu sunt eu vrednic de amorul tău! De te-aş fi iubit, n-aş şădea ferecat în lanţele doamnei B. , femeia astă neînţeleasă, care-mi spune că mă iubeşte ca şi cum m-ar întreba ce mai fac; vesălă, zburdatecă, judecînd amorul 
   o trecere de vreme, făgăduindu-mi o vecinică dragoste şi între-bîndu-mă cînd mă întorc la Iaşi. Nu; eu nu voi să fiu iubit astfel. Voi o femeie cu ochii plînşi, cu faţa mîhnită, care să mă teamă, să mă iubească şi să moară cum a murit Olga. 
   Şi însă merit eu oare un asămenea amor, eu, care tot focul amorului tînăr, tot delirul juneţei cei mai înflorite le-am cheltuit în adimenirele unei cochete. . . 
   În adevăr, numai un amor poate avea cineva şi acela numai nu se uită. Aceasta este o loterie a inimei. Dacă un tînăr întîlneşte 
   o inimă simplă şi nevinovată, el este ferice; inima lui fragedă şi curată ia o opinie încîntătoare pentru amor; iar de se face partea unui suflet faţarnic şi trădător, atunci pierde toată iluzia şi, în locul fericirei, capătă pizmă şi împietrire. 
   Oh! cînd ar voi femeile să ştie ce înaltă solie au priimit de la cer; cînd ar voi să ştie că sunt lăsate ca să ne păzească de rău, să ne îndure inima, să facă fericirea vieţii noastre, fără-ndoială că iubirea lor n-ar ţinea numai pănă ce se usucă sărutul nostru de pe buzile lor! 
   Eu totdauna am gîndit că îngerul păzitor pe care provedinţa l-a dat fiecărui om nu este decît femeia căria el a jărtfit amorul său; şi însă, pentru ce lasă ele a intra într-o inimă plină de iubire îndoiala şi ura? . . . O! nu sunt eu vinovat, sărmană copilă, dacă nu te iubesc precum meriţi; dea seamă grozavele fiinţi ce mi-au stricat inima. . . Voieşti a fi iubită? găseşte vrun înger, precum eşti tu! 
   Sluga mea intră cu un bilet. Aceasta era o poftire la prînz pe a doua zi de la d. Ipolit. Răvaşul era scris de soţia lui. Dedesubt scria: Vom fi numai noi. 
   Mă invita la masă! Şi ce figură eram să fac eu privindu-i starea, după cele ce-mi spusese doamna B. ? Să văd un om lipsit de simţul cel mai scump; care este într-o vecinică noapte; pentru care soarele n-are raze, nici cîmpul flori. Un om care iubeşte cu tinereţă pe gingaşa lui soţie şi însă nu o poate vedea. Şi ea, oborîtă sub apăsarea soartei, privind pe acest bărbat fără să poată afla un cuvînt cu care să-l poată mîngăia şi gîndind la cel mai întăi pre care moartea i l-a luat; văduvă de doi barbaţi (Ipolit se putea socoti ca mort) la 21 ani, în cea mai înflorită frumuseţă! — Am răspuns cerîndu-mi iertare şi pretextînd o pricină însămnătoare. 
   Mă simţeam foarte trist. Voiam să plîng şi nu puteam. Am des-chis fereastra. Ceriul era turburat; nori groşi se primblau ca nişte munţi pe el, lăsînd în urma lor o ceaţă cenuşie; luna se ascunsese; cîteva stele pribage se iveau unde şi unde pintre nori. Vedeam oraşul adormit desfăşurîndu-se sub mine ca o mare umbră. Liniştea domnea pretutindeni, numai inima mea era turburată. Curînd, un vis deştept îmi înfăţoşă toate întîmplările vieţii mele, de la 17 ani cînd am pierdut pre tatăl meu, cînd am rămas singur în lume şi pănă la 28. Gîndeam la maică-mea pe care abia o cunoscusem, gîndeam la valurile ce mă cuprinseseră în lume, gîndeam la toate acele fiinţi pe care le iubisem, de la cocheta pe care o iubisem întăi, pănă la copila care-mi scria, pănă la doamna B. , pre care o iubeam acum. Mi se părea că le văd pe toate trecînd pe dinainte-mi, frumoase, vesele, triste, plînse, rîzînde. . . 
   Tunetul vuia în depărtare; cerul acum se învălea cu o haină posomorîtă; stelele piereau pe rînd. De aş fi fost poet, aş fi privit cu plăcere această scenă măreaţă a naturei, dar timperatura avu pururea o deosebită influenţă asupra fizicului meu. Un soare frumos, o noapte senină mă înveseleşte; din împotrivă, o vreme urîtă mă întristează; în adevăr, gîndeam, dacă englezii au tot asemenea vreme, au dreptate să se sinucidă. Ce vifor se găteşte! Stelele strălucesc de o mai vie lumină! Spun că de cîte ori moare un om, sufletul lui merge de-şi ia loc între stele; oare care va fi steaua Olgăi? poate că acea care e acolo în capăt. Mă uitam la Ursa mică. 
   — Domnule, îmi zise sluga, trăgîndu-mă de haină, gazda întreabă de nu vrei a cina. 
   — Nu vreu, am răspuns. 
   — Domnule, să închid fereastra; vremea e turbure, curînd a
   
   să tune. — Ş-apoi? — Ştiu că d-tale nu-ţi place tunetul. 
   — Aşa este, cînd e aproape şi cînd trăsneşte; dar cînd vuieşteîn depărtare îmi place. 
   — O, cum fulgeră de straşnic, adăogă blăstematul, groaznice tunete o să avem! trebui să trăsnească undeva. 
   
   Acest din urmă argument mă făcu să mă trag de la fereastră. Înturnîndu-mă, văzui pe gazdă cu şervetul pe mînă. 
   — Dacă domnul va să cineze, îmi zise el, i-am gătit un holod
   noi minunat, blinee cu icre fierte în unt şi. . . 
   Singur numele bucatelor era de ajuns ca să-mi taie apetitul. 
   Gazda mea era un moşneag ca la 65 ani, scurt şi gros. În junia 
   sa se vede că fusese balan, căci ochii lui avea încă o uşure văpsea de alb-albastru. Faţa lui roşie ca morcovul şi fruntea fără nici o zbîrcitură arăta că pentru el viaţa n-avusese zile negre. 
   — De mult eşti însurat, moşule? l-am întrebat. 
   — De patruzeci de ani. 
   — Ai copii? 
   — Trei băieţi şi o fată. 
   — Şi unde sunt? 
   
   
   — Doi slujesc în oaste; cel mai mic e pisar şi fata mea trăieşte la Tulcin. O! Saşa mea. . . 
   — Saşa? ce va să zică Saşa? Ivan, sluga mea, îmi spuse că e diminutivul din Alexandra. 
   
   — Saşa mea, urmă moşneagul, e damă mare; am măritat-o după un cinovnic de la Tulcin. Barbatul său este guberskii-secretar. Să o vezi, domnule, aceea e femeie; mai naltă cu două palme decît mine. Seamănă bunului său care a fost grenadir, şi groasă cît mine. Ş-apoi, frumoasă, roşie ca un bujor; numai cînd era mică a căzut din scrinciob şi de atunci e cam şchioapă; vărsatul a stricat-o puţin şi i s-a scurs un ochi. — Şi învăţată, domnule, ca un diac. Scrie, ceteşte groznic. Cînd a fost astă-primăvară la mine, mi-a lăsat nişte cărţi foarte frumoase; păcat că nu ştiu a ceti. 
   — Trimiti-mi-le să le văd, am zis. 
   Acesta era Florian tradus ruseşte. 
   
   — Ceteşte tu şi eu voi asculta, am zis lui Ivan. El începu: 
   “După ce alergă de la o turmă la alta, ca să se gudure la Elicio
   
   
   şi la Galatea, cîinele începe a alerga prin măgură; şi se ia după un ied sălbatec. Iedul fuge şi trece lîngă păstoriţe. . . ” 
   — Deschide în alt loc. 
   “Estela se roşi uitîndu-se la maică-sa. Margareta îi dă voie să priimească prezentul şi păstoriţa stă încă nehotărîtă. La urmă, c-o mînă tremurîndă, apucă cordela verde, care era în grumazii berbecului. . . ” 
   — E! dă-mi pace cu păstoriţele şi cu berbecii cu cordele verzi. 
   Văzînd că pastoralele d. Florian nu-mi pot împrăştia melancolia, m-am culcat, însă de abia apucasem a adormi, şi un vis fantastic veni şi-şi puse asupră-mi negrele sale aripi. 
   Părea că mă aflam într-un mare salon îmbrăcat în doliu, unde ardeau două mari policandele cu luminări de ceară galbenă. Olga dormea culcată pe o canapea. Ipolit o privea stînd la capul ei. Doamna B. se gătea la oglindă fredonînd aria din vodevilul rusesc Kozacă stihotvoreţă. Prin salon se primblau oi cu cordele verzi la gît şi Saşa sărea, schiopătînd şi strîmbîndu-mă. Nu ştiu cît ţinu acest popuri de vedenii, căci, cînd am deschis ochii, era ziua mare. 
   IV 
   CÎTEVA RĂVAŞE 
   Era cîteva luni de cînd mă înturnasem la Iaşi. Vîrtejul soţietă-ţii, proţesuri, intrigile politice mă cuprinseseră într-atît, încît, neaflînd minută de răgaz, am fugit la ţară: însă acolo singurătatea, aerul curat, privirea naturei deşteptară în inima mea suvenirea doamnei B. În zadar căutam a scăpa de prigonirea acestui amor atît de înflorit. El se ţinea de mine şi mă făcea a cerca toate chinurile despărţirei. De mă duceam la vînat, mi se părea că răsunetul puşcii mele trece Prutul şi merge de moare la uşa doamnei B. De voiam să cetesc, doi ochi frumoşi se puneau dinaintea literelor şi în orice fras găseam o espresie a doamnei B. Nemaiputîndu-mă lupta, am scris să-mi vie pasportul. Am lepădat toate romanţele şi m-am apucat de cetit pre Tucidid şi pre Xenofon. Dumnezeu să mă ierte şi pre mine şi pre aceşti vestiţi şi limbuţi autori! Neideat în strategie, n-am putut preţui nici frumoasa retiradă a celor zece mii, nici războaiele peloponisiace. Aruncam cărţile şi mă duceam de priveam Prutul cum curge şi fericeam pe cazacul cu barba lungă de la pichetul din cea parte. Îmi era drag cazacul. Au nu era şi el de acolo de unde era doamna B. ? Aflam multă poezie în nasul lui turtit şi ochii mici şi multă armonie în strigătul lui monoton:  
   Xenofon şi Tucidid se duseseră pe urma lui Balzac şi a lui Walter Scott. Îmi mărginisem cetirea numai în amoroasele răvaşe a doamnei B. 
   Fără îndoială, ziceam, acesta e limbajul adevăratului amor! Laconic şi înfocat. Doamna de Sévigné şi Ninon de Lenclos niciodată n-au putut scrie astfel. Ah, cît m-a iubit de straşnic! Şi eu care socoteam că e o cochetă şi. . . 
   Ivan îmi curmă monologul. El îmi aducea pasportul şi două scrisori cu timbrul Chişinăului. Cunoscui pe adresa unuia slova doamnei B. Tremurînd de fericire, am deschis-o. Iată ce-mi scria: 
   “Prietenul meu! Sunt foarte nenorocită! Aud că te găteşti să vii iară în Basarabia şi nu ştii cît m-a supărat vestea aceasta. . . ” 
   Începutul era original. 
   “Te-ai fost dus; gîndeam că mă vei fi uitat. Ah! cînd ai şti cît te-am iubit, dar acum nu te mai iubesc. Iartă sinceritatea mea, dar cînd ai şti cît sunt de nenorocită! De cînd te-ai dus, toate nefericirile m-au împresurat; am pierdut pre Bibi! Închipuieşte-ţi că se vede că-i dasă supa fierbinte sau cine ştie ce! Pe la miezul nopţii aud un grozav hîrcîit pe canapeluţa unde el dormea. Sar din aşternut. Ce să văd? bietul Bibi era în spasmele agoniei. Oh! nu-ţi poţi face o idee de ce am cercat! Oh! să-l fi văzut cum mă privea cu ochi lăcrimători! Cum se vîrcolea în braţele mele! Am sculat toată casa; am trimis după doctor; dar saracul era în cele de pe urmă minute. Nemaiştiind ce să fac, i-am turnat pe gît cîteva linguriţi de apă de Colonia. Sărmanul! Sărmanul! trebuia să-l vezi cum urla, cum se zbuciuma! Oh, grozave minute pe care în veci nu le voi uita! Cînd a venit doctorul, îl găsi mort şi pre mine leşinată. . . Lacrimile mă opresc de a-ţi mai scrie, dar te rog încă o dată, de vei veni în Basarabia, să te faci că nici nu mă cunoşti. Cînd ai şti cît sunt de nenorocită! 
   P. S. Rupe scrisoarea aceasta. ” 
   Am scăpat scrisoarea din mînă şi am deschis pre ceealaltă. “Prietenul meu! Tu mă întrebi atîte lucruri deodată încît nu ştiu la care să răspund mai întăi. Văd însă că începi cu doamna 
   B. şi sfîrşeşti cu doamna B. Aşadar de dînsa îţi voi vorbi, căci pentru celelalte interese nu-ţi prea baţi capul şi ai dreptate, pentru că ştii că m-ai lăsat în locul tău şi nu te îndoieşti de sîrguinţa mea, de vreme ce mulţămirea mea o cunoşti că e să mă tăvălesc prin presudstvii (tribunaluri); şi cu venirea ta (care cred că va fi în curînd) te vei încredinţa că prietenul tău a făcut pentru tine mai mult decît tine, pentru că pre dînsul amorul nu-l tîrîie de nas după doamna B. 
   Tu îmi scrii să te înştiinţez ce face? cum sufere depărtarea ta şi dacă durerea-i s-a mai alinat. Sărmane prietene! mi-e jale de tine, căci tu eşti făcut a fi cît vei trăi înşelat de femei. Mîngăie-te, simţitoriule Verter, Şarlota ta nici a murit, nici s-a înjunghiat, nici şi-a făcut seamă, nici s-a bolnăvit (decît numai cînd i-a murit căţeluşul), ci din împotrivă, a doua zi s-a aruncat în braţele unui tînăr ofiţer de lănceri. . . ” 
   — Fecior! dă-mi şipul cu o de Colon. 
   — N-avem aici la ţară o de Colon. 
   — Dă-mi ceva! dă-mi un pahar de apă cu gheaţă. . . 
   
   “. . . s-a aruncat în braţele unui tînăr ofiţer de lănceri. Tu îl cunoşti; leitenantul Arsenie Timofeevici J. Îţi aduci aminte cum rîdeam de dînsul că şede ca o fată mare cu ochii plecaţi, şi cînd vorbeşte cu femeile, tremură. Adevărat, nu e nici o asemănare între voi amîndoi; capul tău e de poet şi al lui de oştean şi el te numea ucionaia golova; tu de cînd eşti nu te-ai îngrijit de toaletă, în vreme ce Arsenie Timofeevici, balan mai mult decît toţi balanii, e frumos în feliul lui şi e în stare a se bolnăvi dacă ar videa că un fir de păr dintr-un favorit e mai lung decît celalalt. Aceea însă în care te întrece, prietenul meu, şi cu care te-a gătit, este danţul. Închipuieşte-ţi că el este cel întăi mazurist din toată noua Rusie şi tu cunoşti slăbiciunea doamnei B. întru aceasta. Tu, sărmane filosof, nu poţi face o singură antreşa; stîngăcia ta e nespusă. Ascultă dar cum s-a legat acest amor. Ştii că ne găteam să dăm un bal bunului nostru guvernator. Balul a fost a doua zi după purcederea ta. Deşi n-am mulţămire în adunările zgomotoase unde domneşte eticheta, aveam curiozitatea să văd pre doamna B. şi să studiez soarta ta în ochii ei, pre care tu îi asemănai cu viorele înrourate şi — cu cîte alte acele. Nu tăgăduiesc că în seara aceea, ea era de minune; avea un aer aşa de dulce, aşa de încîntător, aşa non so che; un aer care zicea: iubiţi-mă, nu mă lăsaţi să mă prăpădesc. Damele îşi şopteau şi se ghionteau; tinerii o priveau cu amor şi înfocare, zicîndu-şi între ei: cît e de frumoasă! Se începu mazurca. Doamna B. începea cu lăncerul. Ce să-ţi mai spun? Era în elementul ei şi, fiindcă ştiu că-ţi place stilul poetic, 
   o voi asemăna cu Atalanta alergînd pe luciul valurilor. Însul guvernatorul se sculă de la cărţi şi veni s-o privească. Ruşii striga: prevoshodno! Moldovenii: minunat! Pe lîngă ea, toate celelalte femei era slute. Asta nu e puţin cînd o zice o gură indiferentă, mai ales cînd — ştii — că la noi sunt multe frumuşele. Toată seara n-a vorbit decît cu Arsenie Timofeevici, n-a văzut decît pre Arsenie Timofeevici, n-a danţat decît cu Arsenie Timofeevici, numai eu unul am făcut un tur de valţ cu dînsa, eu care n-am danţat de patru ani. În învîrtirea valţului, am pomenit numele tău. Gîceşte ce mi-a răspuns? “Nu-l văd la bal. A! Uitasem că s-a dus! . . . ” Cum îţi pare, prietene, răspunsul e de minune. În scurt, ce să-ţi mai prelungesc? Tu eşti uitat, uitat ca cum n-ai fi mai fost. Lăncerul şede toată ziua la ea; dar băiatul nu e aşa de prost cît seamănă. Mi-a arătat ieri un răvaş de la dînsa; iată ce-i scria: ”Mă învinovăţeşti nedrept. Nu, nu l-am iubit pre el (acel el eşti tu), gîndul meu era tot la tine de cînd te-am văzut la alergarea de cai. . . Oh! te iubesc, duşinca! Mă jur pre ochii aceşti care zici că îţi plac”ş. c. l. , ş. c. l” 
   — Ticăloasa! se jura pre ochi, nu gîndea la Ipolit! 
   “Rusul însă n-o iubeşte şi cocheta face pe nevinovata. S-o vezi cît s-a făcut de bisericoasă; şede toată ziua închisă, merge numai la biserică şi la paradă. Adio, ş. c. l. ” 
   Trebuie să aibă cineva 26 ani şi să iubească cum iubeam eu, ca să simtă aceea ce am simţit! În scrisoare mai era un post-scriptum: 
   “După o îndelungată suferire, în sfîrşit, Ipolit a murit. . . ” 
   Hîrtia îmi căzu din mîini şi ochii mi se împlură de lacrimi, aducîndu-mi aminte de nenorocita mea rudă. Apoi, în ciuda şi necazul ce aveam asupra doamnei B. , mi-am adus aminte că babele la noi gonesc pre necuratul afumînd pene prin casă. Am cerut o căţuie şi foarfeci; am tăiat fărămele scrisoarea şi răvăşelele viclenei şi le-am pus pe jăratecul din căţuie. Privind fumul ce se ridica şi apoi pierea cum pierise amorul ei, am zis slugii mele să se ducă şi s-afume odaia cu hîrtiile aceste. El mă privea cu ochii holbaţi. 
   — Ai auzit? 
   — Bine; apoi? 
   
   — Apoi să zici să-mi înşale îndată calul şi să te găteşti să mergi cu mine. 
   — Unde? 
   — La călugărie. Ivan se depărtă clătinînd din cap. Negreşit că mă socotea nebun. 
  Aşteptînd calul, m-am dus la malul Prutului. Cazacul, cunoscîndu-mă, mă salută. O! cît mi-a părut el de slut! Eu m-am pus pe ţărm şi sfîşiind pasportul, aruncam bucăţelele în apă, zicînd: ce viclenie! să mă uite pentru că nu mai sunt faţă, pentru că nu ştiu mazurca, pentru că nu port epolete, pentru că nu-s balan. Să-mi zică fără pic de mustrare a cugetului că nu mă mai iubeşte, pre mine care o iubeam ca sufletul! Să-mi spuie că pre Bibi nu-l va uita în toată viaţa! Vasăzică, că mai mult iubea pre căţel? Bine zice prietenul meu că sunt oameni meniţi a fi cît vor trăi înşălaţi de femei. 
   În vremea aceasta, calul era gata. Îndată purcesei ca un duh de spaimă îmboldit de fierbinţeala frigurilor, şi cînd mă deşteptai din ameţeala mea, văzui calul numai spumă şi coastele lui sîngerate de pinteni. 
   — Ivane, unde suntem? 
   — Intrăm în Iaşi. Iată se întorc de la Copou. Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume şi mă trezii în Iaşi. Însera. Abia avui vreme a-mi schimba hainele ca să nu scap 
   reprezentaţia de la teatru. Se da:  
   1836, august 
   N. B. Trecuseră 22 ani, de cînd nu fusesem în Besarabia, cînd în iarna trecută, guvernul nostru mă însărcină cu o misie la Chişinău. În sfîrşit, eram să văd locuri dorite, rude, prieteni ce nu-i revăzusem de 22 ani! o viaţă de om! În călătorie, toate amintirile juniei se grămădeau în închipuirea mea, şi mi se părea să privesc pe Meleli calare şi pe doamna B. vălsînd cu ofiţerul de lănceri. 
   Era dimineaţă cînd am intrat în oraş. M-am dus la vechea mea gazdă, unde mă aştepta cea întăi decepţie. 
   În locul moşneagului de la 1835, atît de roş şi de vesel, mă întîmpină un neamţ sarbăd şi flegmatic, care cîrmuia birtul. 
   Luăi un fiacru şi vizităi oraşul pre care îl găsii sporit în mărime, de nu şi în frumuseţă. 
   La urmă, mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu ştiu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate, şi simţii o nelinişte oarecare. Era aceasta oare o aducere aminte a vremii trecute? Nu cred. Se strecurase atîta timp, se petrecuseră atîte întîmplări, încît nu putea fi altă decît acea impresie a tinereţei, care rămîne pururea în sufletul omului. 
   O slugă mă anunţă. Intrăi îndestul de uimit într-un salon unde mă aştepta o nouă decepţie. Găsii o băbuţă zbîrcită, încungiurată de căţei şi de motani, care, după ce cu politeţă mă invită lîngă dînsa, îmi prezentă o priză de tabac! Niciodată n-aş fi gîcit că bătrîna asta ce purta ochilari şi priza tabac era frumoasa doamna B. , odinioară fala Chişinăului! 
   — Cum, doamna mea, porţi ochilari? 
   — Ce? ai pleşuvit? 
   — Tragi tabac? 
   — Ţi-au căzut dinţii? ş. c. l. , ş. c. l. 
   
   După o convorbire atît de prozaică, în care vreme ne uitam unul la altul, am sfîrşit prin a rîde noi însuşi de noi, şi a ne mîngăia de poznaşele isprăvi a timpului. 
   Am petrecut două săptămîni vesele în capitala Besarabiei, unde am găsit cea mai bună priimire şi cea mai cordială ospeţie. 
   1857, mai 
  TODERICĂ 
     
   “Eu nu sunt de cînd povestele; sunt de cînd se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă ocă fer la un picior şi tot îi părea că-i uşor” ş. c. l. 
   Prologul povestelor 
   Pe cînd trăia Statu-Palmă, Barbă-Cot şi în Academia din Podul Iloaei da lecţii vestiţii dascali Pîcală şi Pepele, era în Iaşi un tînăr boierinaş cu numele Toderică, frumos şi bun la inimă, dar desfrînat cît se poate, pentru că-i era dragi cărţile, vinul şi femeile. Nu se spoveduise de cînd era şi se ducea la biserică numai ca să vadă pe cele frumuşele. Iată dar s-a întîmplat că Toderică, după ce sărăci în cărţi pe doisprezece coconaşi, carii de desperaţie se făcură voinici de codru şi muriră cu cinste în iarmaroc, prăpădi şi el, cît ai bate în palme, tot ce cîştigase şi moştenirea de la tată-său pe deasupra, afară de o mică răzeşie în ţinutul Herţii, unde se duse să-şi ascundă păcatele şi ticăloşia. Trei ani erau acum de cînd trăia în singurătate, ziua îmblînd la vînat şi seara jucînd stos cu vatavul lui şi făcînd pasians, cînd într-una din zile, de abia intrase acasă cu torba plină, căci avusese noroc în ziua aceea, iată că Domnul nostru împreună cu sfinţii apostoli au venit şi, bătînd la uşă, l-au întrebat de-i bucuros de oaspeţi. Toderică, care, precum am spus, era bun la inimă, se bucură că-i veniră musafiri tocmai cînd avea cu ce să-i ospăteze; şi aşa îndată-i pofti în casă şi porunci de masă, rugîndu-se de iertare, dacă nu-i va putea ospăta cum se cuvine unor persoane ca dumnealor, fiindu-i fără veste vizita dumilorsale. 
   Domnul nostru, rîzînd de minciuna lui Toderică: 
   — Ne vom mulţămi cu ceea ce ai, i-au zis, numai bucatele săfie gata mai devreme, pentru că dumisale îi este a mînca, au adaos arătînd pe Sf. Petru. 
   Toderică îndată puse să gătească demîncatul şi, vrînd să cinstească pre oaspeţii săi cu ceva mai mult decît cu vînat, văzîndu-i mai vîrtos că-s cam mulţi, zise vatavului să taie un ied ce-i mai rămăsese şi să-l facă friptură. 
   Gătindu-se bucatele, compania s-au pus la masă. Toderică se mîhnea că n-are vin mai bun ca să cinstească pre oaspeţii săi: 
   — Domnilor, zise, îmi pare rău că nu mi-au venit încă buţele cu vin de la viile din jos. 
   Domnul nostru se zîmbi pe sub musteţi de minciuna ce cîrpise Toderică şi, gustînd vinul: 
   — Nu-mi spui că vrei să ne amăgeşti? i-au zis, vinul dumitale este foarte bun. Întreabă şi pe dumnealui care cunoaşte, adăogi arătînd pe Sf. Petru. 
   
   Apostolul, sugînd un pahar, strigă că încă de la nunta din Cana nu băuse aşa vin minunat şi pofti pe gazdă să-l cerce. Toderică, care toate aceste le lua de complimente, îşi împlu paharul, dar rămase cu gura căscată, cînd se încredinţă că cu adevărat asemine vin nu băuse de cînd era. Cunoscînd deci din minunea aceasta şi din vorba apostolului înfăţişarea mîntuitorului, se sculă îndată de la masă ca un nevrednic de a mînca în asemine companie sfîntă, dar Domnul îi porunci să şadă la masă şi trebui să asculte. 
   După ce au mîntuit de mîncat friptura, Domnul nostru s-au dus cu apostolii în odaia ce li se gătise; iar Toderică, rămîind singur a jucat stos după obicei cu vatavul, bînd ce mai rămăsese din vinul cel blagoslovit, a făcut pasians şi apoi s-a culcat. 
   A doua zi, sfinţii călători adunîndu-se în tindă împreună cu gazda, Domnul nostru au zis lui Toderică: 
   — Suntem pre-mulţămiţi de priimirea ce ne-ai făcut şi vremsă-ţi răsplătim. Drept aceea, cere-ne trei lucruri oricare vrei şi ţi le vom da, căci toată puterea avem în cer, pe pămînt şi în iad. 
   Atunci Toderică, scoţînd din buzunar cărţile ce le purta totdeauna cu el: 
   — Doamne, zise, fă să cîştig de cîte ori voi juca cu cărţileaceste. 
   — Bine, răspunde mîntuitorul. Sf. Petru, care era lîngă Toderică, i-au zis încet: 
   
   — Nebunit-ai, păcătosule? Cere viaţa de veci şi iertarea fărdelegelor tale! 
   — Nu-mi prea bat capul de aceasta, zise Toderică. 
   — Mai ai încă două lucruri de cerut, zise Domnul nostru. 
   — Doamne, urmă gazda, fiindcă eşti aşa de bunişor, fă, mă rog, ca cine se va sui în părul acest care umbreşte uşa mea, să nu se poată coborî de n-oi vrea eu. 
   
   — Fie aşa! a zis Domnul. 
   Auzindu-l sf. apostol Petru nu-l mai putu răbda, deci ghiontindu-l cît ce putu cu cotul: 
   — Păcătos nătîng şi îndărăpnic, i-a zis, au nu te temi de iadulce este gătit pentru nelegiuirile tale? Cere, zicu-ţi, la stăpînul un loc în sfîntul său rai; mai ai încă un lucru. . . 
   — Te poftesc, dă-mi pace şi-ţi caută de treaba d-tale, îi răspunse Toderică fugînd de lîngă apostol; şi Domnul nostru, întrebîndu-l care este a treia a lui cerere: 
   — Aş vrea, zise, ca cine se va pune pe scăuieşul ist de lîngăgura cuptorului să nu se poată scula pănă n-oi vrea eu. 
   — Amin! zise mîntuitorul şi, lăsîndu-i ziua bună, se duse cuapostolii. 
   
   N-apucase încă bine cel de pre urmă apostol să păşească pragul şi Toderică, vrînd să cerce puterea cărţilor, chemă pre vatavul şi se puse la jucat stos. Îi bătu toate cărţile de-a rîndul. Deci, nemairămîindu-i îndoială, se sui într-o căruţă de poştă şi, ajungînd la Iaşi, trase la cel mai bun birt, unde năimi cele mai frumoase odăi. Îndată ce vestea sosirei lui s-a împrăştiat, toţi tovarăşii birbantariilor lui au alergat să-l vadă. 
   — Gîndeam că te-ai prăpădit, i-a zis Andronache Zimbolici; auzisem că te-ai făcut sihastru. 
   — Aşa este, răspunse Toderică. 
   — Ce dracu ai făcut de trei ani de cînd nu te vezi? 
   — Am petrecut cu postul şi cu rugăciunea, fraţilor! Şi iatămolitfele mele, adaose, scoţînd din buzunar cărţile. 
   
   Toţi au buhnit de rîs de răspunsul acesta şi toţi au rămas cu ideea că Toderică şi-a îndreptat starea în ţări străine, unde, cum se vede, găsise niscaiva jucători mai proşti decît acei carii veniseră să-l vadă şi carii se uscau de dor să-l pungească ca mai nainte. Unii acum se şi aşezau la o masă de joc, dar Toderică îi pofti întăi să guste ceva şi aşa trecură în sală, unde din porunca lui se gătise un ospăţ minunat. 
   Masa aceasta au fost mai veselă decît cina apostolilor, macar că vin străin avea numai Tokai şi de Rin, care se jura Regensburg pe sufletul răposatei sale soţii1, că vinea chiar din viile prinţului Metternich, iar de loc era nişte Odobesc vechi de zile şi nişte Cotnar uitat de vro duzină de ani, într-un poloboc din pivniţă. 
   Pănă a nu sosi oaspeţii săi, Toderică se îngrijise de a mai avea un joc de cărţi asemine cu cele blagoslovite, pentru ca să le poată lua în locul celorlalte cînd va cere trebuinţa şi, dînd două-trei cărţi după ce va bate opt-nouă, să depărteze tot prepusul de la pontatorii săi. Pusese unele în dreapta şi altele în stînga. 
   După ce au mîncat toţi, s-au pus împregiurul unei mese şi Toderică scoase întăi cărţile cele proaste; dar, văzînd că hojma pier-de, porunci s-aducă vutcă şi, în vreme ce ceilalţi bea în sănătatea Elencilor şi a Catincilor, Toderică ascunse cărţile cele proaste şi puse în loc pre cele blagoslovite. Nemaicăutînd la jocul său, fiind sigur c-a să cîştige, începu a lua seama pontatorilor săi şi îi văzu 
    1 Nu se va părea un paradox, dacă va judeca cineva că Regensburg de atunci a putut fi tot acel de astăzi după vestitul sistem a metempsicozii lui Pitagor. 
   
   
   că îmblau cu furat şi cu şulerie. Putea deci să le scurgă în cuget curat toate paralele, pentru că ei îl sărăciseră pre dînsul! şi acum vedea că i-au fost luat banii prin înşălăciune şi tîlhărie, iar nu doar că ştiau juca mai bine sau avuseseră noroc! Ştiindu-se pre sine cinstit şi fiind încredinţat că are să cîştige şi să-şi răzbune, simţi nu puţină bucurie; aducîndu-şi însă aminte de vremea trecută şi de cei doisprezece coconaşi pre care îi sărăcise şi gîndind că poate numai aceia au jucat cinstit, s-a căit că el a fost pricina pieirii lor; o ceaţă i-a acoperit razele de voie bună ce i se vedeau în faţă şi a oftat bătînd toate cărţile pontatorilor săi. 
   În scurt, în seara dintăi, Toderică a potrivit să cîştige numai atîta cît să plătească masa şi chiria odăilor pe o lună. Tovarăşii săi, cu buzele îmflate, au făgăduit să vie a doua zi. 
   A doua zi şi în zilele următoare, Toderică a cîştigat o avere straşnică. Îndată s-a mutat de la tractir într-un palat mare, unde, din vreme în vreme, da baluri strălucite. Cele mai de soi cocoane se sfădeau pentr-o singură ochire a lui; la masă avea totdeauna cele mai bune vinaţe şi casa lui era capiştea desfătărilor. 
   După ce a petrecut un an de zile, jucînd cu chibzuială şi slujindu-se cînd cu cărţile cele blagoslovite, cînd cu celelalte, a hotărît să-şi răzbune cum se cade, pungind pre cei mai mari boieri. Pentru acest sfîrşit, prefăcînd în juvaieruri cea mai mare parte din banii săi, i-a poftit a doua zi după Sfîntul Gheorghe la un bal mare, care avea să se sfîrşească cu un banc de cele mai zarife. 
   Acei ce n-aveau bani au luat cu dobîndă de la jidovi; ceilalţi au adus cîştigurile moşiilor ce le priimiseră de cu seară şi tot ce mai aveau; Toderică i-a ras pre toţi şi peste noapte s-a făcut nevăzut cu aurul şi cu juvaierurile. 
   De atunci a hotărît să nu joace cu cărţile cele blagoslovite, decît cu jucătorii carii jucau necinstit, simţindu-se îndestul de tare ca să-şi deie piept cu ceilalţi. A îmblat prin toate oraşele pămîntului, cîştigînd pretutindeni şi cheltuind pe orice găsea pe placul său. Cu toate aceste, aducere-aminte a celor doisprezece coconaşi îl supăra neîncetat şi îi învenina toate plăcerile. 
   Într-una din zile, hotărî ori să-i scape din muncă, ori să se piardă şi el cu ei. 
   Puind acest gînd, a purces să se ducă la iad c-un toiag în mînă şi c-un sac d-a spinare. Sosind la Tîrgul-Ocnii, s-a coborît într-o ocnă părăsită, care i-o arătase o babă vrăjitoare, şi s-a dus, s-a dus, s-a tot dus pe sub pămînt, pănă a ajuns la poarta iadului. 
   — Cine eşti tu? îl întrebă împăratul adîncului, după ce-l aduse înaintea lui. 
   — Eu sunt Toderică, jucătorul de cărţi. 
   — Ce dracu cauţi aice? 
   — Cinstite Scaraoţchi! zise Toderică, de socoţi că este vrednic cel întăi jucător de pe pămînt să joace cu tine cărţi, iată îţi fac o propunere. Să jucăm amîndoi, şi pentru toată cartea ce-ţi voi bate, să am voie a-mi alege cîte un suflet din împărăţia ta şi a-l lua cu mine. Una macar de-mi vei bate tu, să-mi iei sufletul şi să fie al tău în vecii vecilor. 
   
   Întru auzul cuvintelor acestora, Scaraoţchi trînti un hohot de rîs de se cutremurară păreţii tartarului şi se spăriară toţi dracii. Apoi, întorcîndu-se cătră Toderică: 
   — Pesemne n-ai femeie şi copii? îl întrebă. 
   — Pas şi bête, răspunse Toderică, dar las-vorba. Spune, joci ori ba? 
   — Bucuros, zise Scaraoţchi suflecîndu-şi mînicile, şi ceru masă şi cărţi. 
   
   Pe loc un drăcuşor mititel şi frumuşel ce împlinea slujba de jochei (ciocoi) pregăti toate cele trebuitoare. 
   — Ce vrei, stos sau banc? întrebă Toderică. 
   — Stos, răspunse stăpînitorul tartarului; ştiu că la banc se
   
   încap multe şulerii. 
   S-au pus la joc. 
   Toderică, bătînd cartea dintîi, a cerut sufletul lui Ştefănică 
   Gîndul (unul din cei doisprezece pe care voia să-i scape) şi priimindu-l, l-a pus în sac; asemine şi pe al doile şi al treile pănă la doisprezece, şi luînd sufletele le-a pus toate în sac. 
   — Dacă întunecata voastră strălucire, a zis Toderică, voieşte să mai urmăm jocul, eu sunt gata. 
   — Prea bine, răspunse Scaraoţchi, care vărsa sudori de necaz; dar aici este nu ştiu ce miros greu, ien să ieşim puţin păn-afară. 
   
   Asta era numai ca să scape de Toderică, căci cum a păşit el pragul cu sacul de-a umere, Scaraoţchi a şi strigat să puie zăvoa-rele şi rătezele şi lăcăţile. 
   Rămîind afară, Toderică băgă mîna în buzunar şi, ca un poznaş ce era, scoase un condei de credă, care-i slujea la cărţi şi subt inscripţia vestită: 
    
   însemnă pe grozavele acele porţi de aramă, o mare cruce, aşa: 
   
   (Şese luni de zile, pănă ce creda se roase de cotleala aramii, iadul rămase încuiat. Nu putu înghiţi nici un suflet, şi hămesiţi de foame, dracii abia suflau. Pagubă că Toderică n-a avut la el o daltă în loc de credă, ca să poată săpa mîntuitorul semn! ) 
   Purcegînd de la iad, Toderică a mers, a mers, a tot mers pănă a ieşit în lume şi a ajuns în patria sa, plin de bucurie că a venit de hac lui Scaraoţchi şi a mîntuit sufletele coconaşilor ce se munceau din pricina lui. 
   După trecerea de patruzeci ani (Toderică era acum de şeptezeci), Moartea a intrat la dînsul într-o zi şi l-a înştiinţat că, fiindcă i-a sosit ceasul, dumneaei a venit să-l ieie, şi că să se gătească. 
   — Sunt gata, a răspuns bătrînul, dar te rog o, Moarte, fă-mi un bine păn-a nu mă lua; dă-mi o pară din copacul care este la uşă, ca să-mi răcoresc arsura gîtlejului. Fă-mi această mică plăcere şi voi muri mulţămit. 
   — Dacă-i vorba numai pentru atîta, a zis Moartea, bucuroasă. Şi se sui în păr ca să culeagă o pară, dar cînd vru să se coboare, nu putu nicidecum, pentru că Toderică aşa voia. 
   
   — Ah! Toderică, m-ai înşălat! strigă. Văd că sunt în puterea ta. Dă-mi drumul, şi ţ-oi mai da zece ani de viaţă. 
   — Zece ani! Mare treabă! zise Toderică; de n-ai poftă să putrezeşti în copac, drăguţă, trebui să fii mai darnică. 
   — Ţ-oi da douăzeci. 
   — Mă iei în rîs. 
   — Ţ-oi da treizeci. 
   — Încă mai ai mult păn-m-îi ajunge cu tîrgul. 
   — Ce pîrdalnic! Vrei să trăieşti o sută de ani? 
   — Tocmai acum ai nimerit, iubito. 
   — Toderică, n-ai minte. 
   — Poate; dar mi-e drag a trăi. 
   — Fie o sută de ani, zise Moartea. Îndată putu să se coboare şi, luîndu-şi rămas bun de la omul
   
   
   nostru, se duse cu coasa de-a umere. Cum purcese ea, Toderică se trezi desăvîrşit sănătos şi începu 
   o nouă viaţă, avînd puterea juneţii şi cercarea bătrîneţii. Tot ce am putut afla de traiul lui acesta, este că a urmat ca şi întăi a-şi împlini toate poftele şi mai ales cele trupeşti, făcînd bine cînd găsea prilej, dar fără să gîndească la mîntuirea sufletului său, ca şi mai înainte. 
   Sfîrşindu-se acei o sută ani, Moartea a venit iarăşi: 
   — Gata eşti? l-a întrebat. 
   — Am trimis să-mi cheme duhovnicul, răspunse Toderică; pune-te pe cel scăuieş lîngă vatră, pănă ce va veni. Aştept numai să mă spovedesc şi apoi să intru în noianul veciniciei. 
   Moartea, ca o bună şi îngăduitoare persoană, se puse pe scăuieş şi aşteptă un ceas să vie preotul. Dar văzînd atîta zăbavă, zise gazdei: 
   — Moşnege, nu ţ-ai putut căuta de suflet de un veac de cîndnu ne-am întîlnit? 
   — Zău! n-aveam numai acea grijă, răspunse bătrînul c-unzîmbet de luare în rîs. 
   
   — Dacă ţi-e vorba aşa, strigă Moartea supărată de nelegiuirea lui, ţi-oi arăta eu! 
   — Şuguieşti? zise Toderică, văzînd-o cum se silea să se coboare de pe vatră; te ştiu că eşti bunişoară şi că-mi vei mai dărui cîţiva ani. 
   — Cîţiva ani, ticălosule! (şi se trudea să se deie jos de pe vatră). 
   — Negreşit; dar astă dată n-oi cere mult, căci m-am săturat de bătrîneţe; m-oi mulţămi cu patruzeci de ani. Moartea simţi că o putere nevăzută o ţinea pe scăuieş precum odinioară în copac, dar de ciudă şi de mînie nu voia să deie nimic. 
   — Ştiu un meşteşug să te fac blîndă, zise Toderică; şi îndată puse pe tăciunii ce fumegau în vatră un braţ de vreascuri. Focul îndată s-a aprins şi a împlut de pară şi de fum într-atîta cuptorul, încît Morţii îi venea să-şi deie duhul. 
   — Valeu, valeu! a strigat, simţindu-şi bătrînele oase prăjindu-se; scapă-mă şi făgăduiesc să-ţi dau patruzeci ani de sănătate. Atunci Toderică i-a dat drumul şi Moartea a fugit pe jumătate pîrlită. 
   
   Sfîrşindu-se şi anii aceştia, s-a înturnat să-şi ieie omul, care o aştepta la uşă c-un sac de-a spinare. 
   — Astă dată n-ai încotro cotigi, îi zise, dar ce ai în sacul acela? 
   — Sufletele a doisprezece jucători, prieteni ai mei, pre carei-am scos din iad, sunt acum vro sută cincizeci de ani. 
   — Vie dar şi ei cu tine! zise Moartea, şi apucîndu-l de chică, 
   se înălţă în văzduh, zbură spre apus şi se vîrî în ocna părăsită. Sosind la porţile iadului, bătu de trei ori. 
   — Cine bate? au întrebat din năuntru. 
   — Toderică jucătorul, răspunse Moartea. 
   
   — Să nu cumva să deschideţi! strigă Scaraoţchi, aducîndu-şi aminte de stosul ce jucase cu el; coţcariul acela-i în stare să-mi pustiiască împărăţia. 
   Scaraoţchi nevrînd să deschidă, Moartea, vrînd-nevrînd (căci dorea să-şi răzbune) şi cu mare părere de rău, a trebuit să plece spre ceruri. 
   — Cine eşti tu? întrebă sfîntul Petre pe Toderică, după ce Moartea l-a pus dinaintea porţii raiului. 
   — Vechea voastră gazdă, răspunse el, acel care odată v-a ospătat cu vînatul său. 
   — Cum cutezi să te înfăţoşezi aice în starea ce te văd? Nu ştii că ceriul este închis pentru cei ca tine? Bre! bre! bre! Tu eşti bun de talpa iadului şi ai încă obraz să cauţi loc în rai! 
   — Sfinte Petre! zise Toderică, mi se pare că eu nu te-am priimit aşa, cînd ai venit împreună cu Domnul nostru de mi-aţi cerut găzduire. 
   — Toate aceste-s frumoase şi bune, adaose apostolul cu un glas pe care voia să-l arăte aspru, deşi se cunoştea că-i este milă; dar eu nu voi să-mi găsesc beleaua dîndu-ţi drumul în rai fără de ştire. Îngăduie pănă voi spune stăpînului şi apoi vom vedea ce-om putea face. 
   Domnul nostru, înştiinţîndu-se de venirea lui Toderică, au venit la poartă, unde el sta îngenuncheat pe prag cu sufletele sale, avînd şese în dreapta şi şese în stînga şi milostivindu-se: 
   — Bine, treacă pentru tine, i-au zis; dar sufletele aceste sunt drepte a iadului, mi-e nu ştiu cum să le priimesc. 
   — Doamne! zise Toderică, cînd am avut cinste a te priimi în casa mea, erai întovărăşit de doisprezece călători şi eu v-am priimit pre toţi şi v-am ospătat şi v-am găzduit cum am putut mai bine. 
   — Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta, zise Dom-nul nostru cu un zîmbet îndurător. Haide intraţi, de vreme ce aţi venit; ai noroc că m-ai găsit în chef bun; almintrele n-aş îngădui un lucru care poate da pildă rea. 
   
   N. B. Povestea asta se tipări în foaia Propăşirea mai mult ca să împle coloanele jurnalului decît ca meritînd vro însemnătate literară. Cu toate aceste, nevinovata poveste servi de pretext Tartufilor politici ca să închidă jurnalul şi să exileze pe autor! 
  II
   FRAGMENTE ISTORICE
  
    
     
  APRODUL PURICE 1486 
   “Fost-au acest domn om nu mare la stat, însă întreg, drept, viteaz, şi meşter la războaie. . . Şi era mare jale şi plîns în norod pentru pierderea acestui domn bun. ” 
   V ornicul Ureche , La viaţa lui Ştefan cel Mare 
   Ciocîrlia cea voioasă în văzduh se legăna Ş-înturnarea primăverii prin dulci ciripiri serba, Plugariul cu hărnicie s-apucase de arat Pămîntul ce era încă d-al său sînge rourat; Uitas-acum moldovanul trecutele lui nevoi, Şi cu fluierul la gură, păstorul pe lîngă oi Cînta dragostele sale. Vai! el nu putea gîci Că vrăjmaşu-ntr-a lui ţară se găteşte-a năvăli. 
    Generalul cel mai falnic a dîrjilor ungureni, Hroiot1 ros de-nverşunarea ce avea pe moldoveni — Care-n multe sîngeroase lupte i-au fost arătat Că nume de viteaz mare pe nedrept şi-a cîştigat — Luînd veste cum că Ştefan domnul lor atunci s-afla În ţinuturi depărtate, avînd cu el oastea sa, Socoti că favorabil prilej altul n-a găsi De moldoveni şi de Ştefan deodată a-şi răsplăti, Ca să poată c-o lovire acea ruşine spăla, Ce romîneştile arme au săpat pe fruntea sa. Aşadar adunînd noaptea pre toţi ofiţerii sei, 
        1 Hroiot au fost unul din cei mai vestiţi capitani a oştilor regelui unguresc Matias Corvinu. Vrăjmaş neîmpăcat moldovenilor, el purure a fost uneltitor cruntelor războaie ce au nenorocit aceste ţări vecine. ) 
   Le espuse-a sale planuri, şi le zise: “Fraţii mei! 
   Ştiţi c-aceşti romîni sălbatici, vrăjmaşi aprigi, ne-mpăcaţi, 
   Au ucis mulţime mare dintr-ai noştri bravi soldaţi, 
   Ştiţi că însetaţi de sînge în Ungaria au intrat, 
   Şi că foc şi pustiire pe-a lor urmă au lăsat; 
   Iar noi care bărbăteşte n-am lipsit a ne lupta, 
   De abia numai prin fugă viaţa ne-am putut scăpa, 
   Şi cununile de lauri ce-n războaie-am adunat
   Moldovanul cel obraznic în picioare le-au călcat; 
   Oare-această înfruntare şi batjocoră şi reu, 
   N-a să aibă răsplătire de la dreptul Dumnezeu? 
   N-a să mai sosească vremea să ne răzbunăm şi noi, 
   S-arătăm că-n unguri curge viteaz sînge de eroi? 
   Vremea este îndămînă, prilejul favoritor, 
   Oastea lor este departe, şi cu ea-i şi domnul lor; 
   Mergeţi dar, şi-n astă noapte toţi ostaşii vă gătiţi
   Şi cînd va miji de ziuă, nesmintit călări să fiţi, 
   Ca prin marş iute şi grabnic, fără veste să-i călcăm, 
   Cine sunt ungurii noştri şi Hroiot să le-arătăm. ”
   
    Se fălea deşertul ungur cu-acel vis amăgitor, Că o ţară neapărată va pustii prea uşor, Ş-în a sa zădărnicie i se păre că vedea Lacrimile cum se varsă, sîngele cum şiroia! Dar dreptatea Provedinţii n-au putut îngădui Gîndul său cel sîngeratic să se poată săvîrşi; Şi Dumnezeu milostivul p-al său popul credincios Nu-l va lăsa în călcarea ungurului fioros. Deci sfîntul duh cu-ndurare pe un romîn însuflînd, Ce de mult se afla încă pintre unguri petrecînd, Şi carele auzise tot planul acel cumplit, Ce asupra ţării sale ungurii au slimuit, Deşi se găsea nemernic, pribegit din ţara sa, Patriotică simţire în inimă-i tot s-afla; Aşadar în vălmăşagul ce gătirea prileji, 
   S-aruncă p-un cal cu grabă şi spre Moldova porni. 
   După ce ieşi din lagăr alergă necontenit
   Toată noaptea, păn-ajunse cînd soarele-a răsărit
   În oraş la Roman, unde pre pîrcălabul aflînd, 
   Şi primejdia ce vine abia a-i spune-apucînd, 
   De osteneală şi de trudă a căzut jos leşinat, 
   Iar calul său lîngă dînsul răsuflarea ş-a şi dat. 
   De îndată pîrcălabul un minut n-a zăbovit
   Şi un curier în pripă la Ştefan a răpezit; 
   Iar satelor de pe mărgini, porunci a se găti
   Cu săcuri, topoare, coase, cu ce vor putea găsi, 
   Totodată dînd de ştire şi pre la boierinaşi
   Ca cu oamenii de oaste, cu vecinii şi slujbaşi, 
   Cu toţii, şi mic şi mare, să grăbească-a alerga
   La şesurile Moldovei unde el se va afla; 
   Apoi strîngînd călăraşii şi parte din tîrgoveţi
   Înarmaţi cu lănci, cu săbii, cu arce şi cu săneţi, 
   Au ieşit din tîrg afară cu mica urdia sa, 
   Şi pre duşman fără frică ca să vie-îl aştepta. 
   
    Precum norul de lăcuste soarele întunecînd Vine pre sus cu iuţeală ţarinile-ameninţînd, Încît tremurînd aşteaptă spărietul muncitor Neştiind unde-a să cadă acel nor îngrozitor; S-amăgeşte cu nădejdea că ogoru-i va scăpa Şi-a sudorii sale roduri va putea înc-aduna; Însă d-odată lăcusta cade toată pe cîmpii Ş-într-un clip în praf priface ţarini, hoalde-ogoare, vii. Sau după cum primăvara omătul cel adunat Pintre rîpi, şi d-a lui Febus calde raze săgetat Se topeşte şi s-azvîrle, şiroi iute furios, În pîrăul care curge pintre flori în vale jos, Îl turbură, îl măreşte, îl îmflă cu al său val, Şi nu-l lasă păn-nu-l face de se varsă piste mal; Cîmpiile se îneacă, iar păstorii spăimîntaţi 
   S-aciuează cu-a lor turme în munţii învecinaţi; 
   Acest fel sumeţii unguri în Moldova năbuşesc. 
   Orice-ntîmpină nainte robesc, taie, pîrjolesc, 
   Cu omor şi pustiire drumul lor se însemna, 
   Nainte lor merge groaza, ş-în urmă foc fumega; 
   Dar spre-a Romanului parte de ce se apropia
   Hroiot aflînd pustii sate a-nţălege nu putea, 
   Care poate fi pricina acelui bejănărit, 
   Căci el crede că de dînsul nimene nici au gîndit; 
   Deci îndată porunceşte să-i afle pre cineva
   Prin colibe, prin bordeie, ca să-l poată întreba. 
   
    Iată că îmblînd haiducii piste un moşneag au dat, Gîrbovit de bătrîneţă, într-un toiag răzămat; A sa barbă ca zăpada, a lui plete argintii, Faţa lui cea cuvioasă, ochii săi măreţi şi vii Îl aseamănă că este îngerul ocrotitor Al acelor pustii sate, sau duhul tînguitor. El pănă la Hroiot vine cu pas lin şi măsurat, Fără grijă, deşi este de catane-ncungiurat, Şi aşteaptă să-l întrebe. — “Unchiaşule, ien să-mi spui De ce pricină p-aicea nici un locuitor nu-i? ” Astfel Hroiot îi grăieşte. — “Pricina însuţi o vezi, (Îi răspunde-atunci bătrînul) şi încă mai cercetezi? Pricina bejănăriei ş-a jalei obşteşti, tu eşti, Hoţ turbat şi fără lege care prăzi şi pustieşti! Care vii cu cete multe de tîlhari şi prădători S-aduci jale în locaşul unor pacinici muncitori! Nu purta grijă! cu dînşii curînd te vei întîlni Şi amar îţi vei da seama, foarte greu te-i răfui. Dumnezeu mult milostivul nu gîndi că te-a lăsa Să sfîşii cu-a ta turbare credincioasă turma sa, Ce-şi va înturna urgia peste spurcat capul tău, Ş-îl va detuna zdrobindu-l cu-nfocat trăsnitul său! ” Zicînd, face semnul crucii şi din greu a suspinat. — 
   Cine-n minutul acela să-l vază s-ar fi-ntîmplat L-ar fi socotit că este din ceriuri vrun prooroc. 
   — “Spînzuraţi-l! înţepaţi-l! tăieţi-l! daţi-l în foc! ”Strigă haiducii, husarii şi tot trupul ostăşesc. 
   Ş-acum mii de lănci şi săbii pe deasupră-i se-nvîrtesc. 
   Bătrînul aşteaptă moartea fără a se oţări, 
   El pentru ţara lui este mulţămit a se jertfi; 
   Dar Hroiot strigă să-l lasă; catanele se supun, 
   Îi fac loc, se dau în lături, mîna pre el nu mai pun. 
   Generalul lor simţeşte după cîte auzi, 
   Că uşoară biruinţa, cum gîndeşte, nu-i va fi. 
   Deci în cete d-o potrivă oştenii săi adunînd, 
   Pre haiduci puind în mijloc, călărimea înşirînd, 
   Lasă trupul cel mai mare sub nişte vechi ofiţeri
   Şi el c-o parte aleasă de călăreţi volonteri, 
   Purcede mai înainte nerăbdător de a şti
   Dacă-n drumul său vro oaste de romîni va întîlni. 
   
    După ce cîteva ceasuri merseră cu un pas des Văzur-aproape de Roman, pe-ntinsul Moldovei şes, Un puţin număr de oameni, tot în cete împărţit; Îns-acea adunătură era mîndră de privit. D-o parte boierinaşii, d-a lor slugi încungiuraţi, Călări pe armăsari ageri şi felurit îmbrăcaţi, Fieştecare dintr-înşii cîte-o dovadă purta De la duşmanul, pre care l-a fost învins mîna sa. Unul c-o sabie-întoarsă, c-un capot roş înfirat Şi haine înaurite, este turceşte-mbrăcat; Altul încalecă iarăşi un cal de Don căzăcesc, Poartă o suliţă lungă, şi un hanger calmucesc; Îmbrăcat c-un ceapchin verde, şi blănit tot cu samur, Un tînăr se hereţeşte p-un sirep armăsar sur; Chingile, şeaua lui, frîul, ferecate cu argint Arată cum că luate de la vrun mare leah sînt. 
   Pe a altuia frumoasă înaurită harşea
   Într-un colţ se vede-un vultur ce-o cruce-n gură ţinea, 
   Nu rămîne îndoială că acel odor bogat
   De la domnul Vlad sau Radul, în război a fost luat. 
   Alţii cu săgeţi şi arce au căciule tătăreşti, 
   Însă cea mai mare parte poartă cuşme ţurcăneşti1. 
   
    De acolo nu departe ţăranii stau adunaţi, Cu securi, cu lănci, cu coase şi topoare înarmaţi; A lor mîneci suflecate, aerul posomorît, Tăcerea lor, toate-arată că spre război s-au gătit. 
    Pîrcălabul mai nainte era cu-ai săi călăreţi, Avînd strînşi pre lîngă dînsul slujbaşii şi tîrgoveţi; Deci văzînd cum că vrăjmaşul cît putea venea spre ei, Se întoarce şi le zice: — “Iată duşmanul, flăcăi! Năvăliţi la el cu toţii, voiniceşte vă luptaţi, Ţara şi casele voastre în pradă-i să nu lăsaţi. Daţi de tot! să n-aveţi milă d-un vrăjmaş ce ne-au prădat, Care cu foc şi cu sînge urma lui ş-au însemnat; Buciumaţi, şi Doamne-ajută! ” — Cu toţii strigă: ”Amin! Aideţi fraţi din ţara noastră să alungăm pre păgîn! ”2 D-abia dobele şi surle semnul bătăii vestesc, 
    1 În veacul XV cînd Romînia se cîrmuia de prinţii săi independenţi, la întîmplare de război, toţi boierinaşii ce locuiau pe la moşiile lor erau datori să se oştească împotriva duşmanilor; şi oricare proprietar şi boier aducea cu dînsul atîţi oameni de arme, pe cît starea şi puterea sa îl ierta. Această romînească pospolită alcătuia un corp straşnic. 
        2 Ţăranul romîn cinstit, dar superstiţios, nu putea crede că ungurul care nu se ţine de tractaturi şi nu posteşte vinerea şi miercurea, nu este păgîn. Vrînd să arăte pe un om necinstit şi ateu, îl numea papistaş, şi această înverşunare asupra catolicilor le era însuflată de misionarii ierarşiei constantinopolitane, care de la Consiliul Florenţii, totdeauna s-au îngrijit să nu scape din mînă aceste ţări. Zicerea aceasta pănă astăzi încă este ocărîtoare în gura ţăranului moldovan. 
   Îndată cu toţi în oastea ungurilor năvălesc
   Strigînd: ”Ucideţi! ucideţi! daţi tot de tot! nu vă-nduraţi! 
   Pre vrăjmaşii ce ne pradă nu miluiţi! nu cruţaţi! ”
   Cu-a lor groznică năvală cai, călăreţi oborînd, 
   Aduc neorînduială într-a duşmanilor rînd; 
   În zadar stau ungurenii şi vitijeşte se bat, 
   Romînul nu-i bagă seamă, şi ţăranul încruntat
   Face jertfă răzbunării şi pre prins şi pre rănit. 
   În zadar şi ofiţerii, şi Hroiot oştean vestit, 
   Ca să-i mai îmbărbăteze, d-a valma pintre soldaţi
   Se luptă; nu văd, n-ascultă husarii înspăimîntaţi, 
   Ş-ameninţîndu-i din urmă cuţitul moldovenesc, 
   Să plece acum de fugă se îndeasă, se gătesc. 
   Iată c-atunci ceea oaste se ivea dintr-un ponor, 
   Ungurenii prind la suflet văzînd că vine-ajutor, 
   Se întorc cu bărbăţie, se înşiră iar la loc, 
   Şi războiul se-ncleştează, mai ucigaş, mai cu foc. 
   
    După cîteva minute toată oastea le-au sosit, Husari, haiduci şi cătane pe romîni au năpădit; Deci îndată toată faţa bătăii au prefăcut, Căci măcar că moldovenii cumpătul nu şi-au pierdut, Dar de multă ungurime năduşiţi, încungiuraţi, Cădeau precum snopii vara, de sabie săceraţi. Dos la dos, spate la spate, se bat desnădejduit, Lovirile le-s grozave încît nu-i de povestit; Subt a romînului paloş sîngele curge părău Păn-cînd braţu-i amorţeşte fiind rănit foarte greu, Scapă sabia din mînă; în sfîrşit şi el căzînd, Răstoarnă încă pe-un duşman ce-l vede lîngă el stînd. Dumnezeule! la tine nădejdea lor au rămas, Înalţe-să păn-la tronu-ţi a lor trist şi jalnic glas! Şi trimite-le din ceruri un înger într-ajutor Căci se bat pentru scaparea ş-apărarea ţării lor. 
   Coperiţi de rane grele, făcînd semnul sfintei cruci, 
   Îşi dau duhul sub cuţitul sălbatecilor haiduci! 
   Pîrcălabul plin de scîrbă, cu cîţiva boierinaşi, 
   Mai avînd pe lîngă sine vro sută de călăraşi, 
   Nădejde de mîntuire de nicăiuri aşteptînd, 
   Şi decît trai cu ruşine moarte mai bine-alegînd, 
   Hotărăşte să s-arunce între duşmani desperat, 
   Şi să moară cum se cade unui brav adevărat. 
   Cînd deci astă hotărîre a împlini se gătea, 
   Iat-un călăreţ zăreşte ce-n fugă spre el venea, 
   De pulbere ce rădică calul său cel înspumat
   Nu putea ca să-l cunoască, dar inima i-a săltat, 
   Ea parcă-i spunea c-acela aduce vrun ajutor, 
   Pentru bravii ce de unguri fără milă se omor. 
   Nu trecu mult şi atunce ochilor nu a crezut, 
   Cînd pre Purice aprodul lîngă dînsul a văzut, 
   Purice, care-n războaie a fost pururea vestit, 
   Romîn vrednic întru toate, a lui Ştefan favorit. 
   —”Pîrcălabe, sănătate! (zice), Ştefan a plecat
   Cum luă înştiinţarea ce prin cartea ta i-ai dat; 
   Şi m-a şi pornit la tine ca să-ţi spun să te grăbeşti
   Să aduni oameni de oaste cîţi vei putea să găseşti, 
   Şi-naintea lui îndată, cu toţii să alergaţi. . . ”
   
   — “Oamenii mei, iată-i, frate, cu vrăjmaşu-ncăieraţi! Îi răspunde pîrcălabul, de trei ceasuri ne-ncetat
   Se luptă cu vitejie şi mult sînge s-a vărsat, 
   Căci a duşmanilor noştri numărul e înzecit, 
   Şi zece-odihniţi unguri stau p-un romîn ostenit! ”
   
    Aprodul atunci îi zice: ”De este aşa, apoi Să te tragi cu cîtă oaste ţi-a rămas încă spre noi, Căci acum la Siret, Ştefan trebuie să fi sosit, Eu mă-ntorc, te las cu Domnul, solia mi-am împlinit”. Sfîrşind, fără de zabavă, s-aruncă pe calul seu, Îi dă pinteni, şi le strigă: ”Rămîneţi cu Dumnezeu! ”
    Îndată şi pîrcălabul semn de retiradă dînd, Şi restul oştilor sale la un loc tot adunînd, Începură a se trage cu regulă şi încet, Spre oaste ce tăbărîse la Şcheie lîngă Siret. 
   *
    Cum a primit curierul de pîrcălabul trimes Ştefan din toat-a sa oaste a treia parte-a ales, Şi mergînd cu un marş grabnic toată noaptea păn-în zi, A doua zi pe amiază în şes la Siret sosi: Acolo spre răsuflarea oştilor a tăbărit, Ş-în trei trupuri osebite oastea sa a împărţit, Darabanii cei cu plete, toţi săneţe lungi purtînd, Armăşeii cei sălbateci barbe stufoase avînd; Simenii cei iuţi cu arce, şi cu măciuci în fălii, Toţi aceştia pedestri, număr ca la şăpte mii; Era sub vornicul Boldur, oştean vechi şi ispitit, În războaie şi în taberi crescut şi îmbătrînit; Paharnicul Coste iarăşi avea pe seama lui daţi Panţirii şi leficiii toţi cu zale îmbrăcaţi1 Iar copiii şi aprozii, de boierinaşi feciori, Carii ostăşescul prapur a păzi erau datori, Pre voievod totdeauna la războaie străjuiau, 
    1 Corpul darabanilor subt comanda capitanului de darabani, corpul simenilor subt aga şi armăşeii sub vel-armaş (în seama cărora era şi artileria) alcătuia o oaste de 20 mii pedestraşi; aseminea şi călărimea ce se împărţea în panţiri şi leficii cuprindea iarăşi un trup de 10 mii. Aceste era puterile moldovenilor în vreme de pace; iar la vreme de război i se îndoiau şi se întreiau trupele acestea. Pîrcălabul de Hotin alerga cu corpul lipcanilor, serdarul de Orhei cu regimentele lăpuşnene, toţi ispravnicii cu slujitorii lor, capitanii plaiurilor cu plăieşii, şi în sfîrşit toţi boierinaşii cu oamenii lor de arme. 
   Şi haine foarte frumoase şi bogate arme-aveau1; 
   În mijlocul lor călare eroul Ştefan era, 
   Şi vechiul steag a Moldovei înainte-i flutura. 
   (Pe dînsul era d-o parte cap de zimbru-nfăţoşat, 
   Iar dincolo sfîntul Gheorghe călare şi înarmat. )
   Acolo se află iarăşi al oştilor veteran, 
   Arbur hatmanul ce-n mînă poart-un groaznic buzdugan, 
   Pre care ca pre o mince de copil îl arunca, 
   Dar azi omul cel mai tare de abia l-ar rădica, 
   Altă armă el nu are, nici voieşte-a mai avea, 
   Căci îi place cînd pre duşman c-o izbire îl turtea. 
   
    Iată se aude zgomot, împuşcături şi strigări, Chiote de biruinţă, ş-a cailor rînchezări; Piste puţin se zăreşte şi steagul pîrcălăbesc, Încungiurat de vitejii ce-l apără şi-l păzesc, Pe-mpregiurul lui grămadă stau ca zid nerăzbătut, Să puie pe dînsul mîna ungurul nici c-a putut; Plini de pulbere şi sînge, de rane acoperiţi, Aceşti bravi se luptă straşnic, căci sunt desnădejduiţi. Se-nfioară ungureanul şi stă trist a socoti Că această biruinţă multă oaste îi jertfi, Dar bucuria izbînzii întristarea-i întrecea, Că-i aproape răsplătirea lui prin gînd nu îi trecea, Pentru că-ntr-o luncă deasă oastea romînească sta, Şi porunca să înceapă bătălia aştepta. 
    Deci Ştefan lăsînd în urmă o strajă de călăraşi, Orînduieşte pre Boldur cu-ai săi harnici pedestraşi, Să meargă să năpustească în haiducii ungureşti, Iar panţirii să lovească aripele duşmăneşti; 
    1 Copiii de casă şi aprozii alcătuiau gvardia domnească. Ei erau toţi călări, purtau căciuli ţurcăneşti cu pene, dulămi de catifea cu nasturi de argint (Vorn. Ureche). 
   După aceasta s-întoarce şi acest fel le grăi: 
   “Ostaşi! Voi ştiţi foarte bine că spre a ne birui
   Alţi mai însemnători duşmani în zadar s-au ispitit, 
   Ce a săbiilor noastre ei cercară ascuţit; 
   Apoi suferi-vom astăzi ca aceşti cutezători, 
   Vrednici d-a purta mai bine nume de hoţi prădători, 
   Să vie cu sumeţie chiar într-al nostru pămînt
   Să robească şi să prade? Nu; cît eu în viaţă sînt
   Nu va fi. Dumnezeu sfîntul ne va împuternici, 
   Sumeţa lor cutezare să o putem pedepsi. 
   Precum la Soci, la Soroca, la Lipniţă v-aţi purtat, 
   La Baia, la Cursul-Apei, şi la Rîmnicu-Sărat1, 
   Astăzi şi cu ungurenii tot aşa să vă purtaţi; 
   Şi la orice întîmplare totdeauna s-alergaţi, 
   Unde-ţi zări astă pană de la gugiumana mea
   Pre care pe drumul slavei pururea o veţi vedea. ”2
   Zice: şi s-arunc-în duşmanii de aprozi încungiurat, 
   Vornicul Boldur atuncea şi el năvală a dat; 
   Arbure viteazul hatman cu călărimea cea grea, 
   Năpădeşte-n husărime şi începe a tăia; 
   Vai şi amar de acela nenorocit ungurean, 
   Pre care îl întîlneşte straşnicul lui buzdugan! 
   Precum cînd o stîncă mare dintr-un munte s-a surpat
   Zdrobeşte, oboară, sfarmă, orice-n drumu-i a aflat; 
   Casele de pe costişă, grădini, saduri, livezi, vii, 
   
    1 Ştefan a biruit: la Baia, pe unguri, unde s-au şi rănit regele lor Matias. La Lipniţă, pe tătari, luînd prins şi pe fiiul Mainac Han care-i comanda. La Soroca, pe leşi şi pe cazaci, hatmanii cărora Lobod şi Nelivaiko prinzîndu-i i-au tăiat. La Soci, Cursul Apei şi la Racova, pe turci şi pe romînii din Valahia, sub comanda lui Vlad Ţepeluş şi Radul cel Frumos. 
        2 Aceste a zis Enric IV oştilor sale. Îmi va sluji de iertare căci le-am pus în gura eroului romîn, vitejia lui, de care a dat dovezi în 40 de războaie împotriva a duşmani groaznici, şi în care au fost pururea biruitor. 
   Prăvale, rostogoleşte cirezi, turme, herghelii, 
   Pănă ce se întîlneşte cu nişte-nvechiţi stejări
   Uitaţi de timp şi de veacuri pe a muntelui dărmări, 
   Uriaşa stînc-atunce toată puterea pierzînd
   Nu mai face stricăciune neclintită rămîind, 
   Iar norodul de pe vale care sta înspăimîntat, 
   Dă lui Dumnezeu mărire văzîndu-se c-au scăpat. 
   Sau după cum hoţul noaptea prin codru călătorind, 
   Şi la prada ce-a să facă cu mulţămire gîndind; 
   Se bucură cînd priveşte ceriul învălit cu nor, 
   Căci are bună nădejde c-a putea prăda uşor, 
   Ş-acum calul său prin pinteni îl sileşte-a alerga. 
   Dar fulgeră şi trăsneşte tocmai dinaintea sa! 
   Calul sare, sforăieşte, şi tîlharu-ncremenit
   Scapă dîrlogii din mînă socotindu-se pierit. 
   Astfel şi Hroiot rămasă cînd pre Ştefan a văzut, 
   Ce din luptele trecute îi era pre cunoscut; 
   Însă trebui să stea faţă, n-are-încotro cotigi, 
   E pierdut şi el şi oastea dacă nu va izbîndi. 
   A cailor rînchezare, pocnetul cel de săneţi
   Freamătul şi şuieratul a mii de mii de săgeţi, 
   Zăngănitul cel din săbii, pulberea ce păn-în nori
   Se înalţă în vîrteje de l-atîţa luptători, 
   A trîmbeţelor şi surle răsunet scîrţiitor, 
   Ţipetele, văitarea, geamătul celor ce mor, 
   Îngrozesc pre călătorul ce-şi urmează calea sa, 
   Şi urechile-astupîndu-şi, se ascunde undeva. 
   
    Romînii cu-a lor iuţeală prăvălind răstoarnă tot; Ungurii să stea-mpotrivă se silesc şi ei cît pot, Însă furia romînă sparge, sfarmă orice greu. În zadar şi ofiţerii se luptă, se bat mereu, În zadar mai fac manevre ş-în tot chipul se sucesc, Nimică nu pot a face, nimică nu isprăvesc. 
    Acum toţi plecau de fugă cu sufletul îngrozit, Cînd Hroiot cu bărbăţie înc-o dată i-au oprit Strigîndu-le: “Unde mergeţi? încotro vreţi să fugiţi? Au doar că sunteţi aproape de casă vă-nchipuiţi? Însă păn-la ţara noastră, eu vă pot încredinţa, Că nici unul din noi astăzi nu va mai putea scăpa. Nu-i alt mijloc de scăpare decît toţi să năvălim În corpul unde e Ştefan şi pre el să-l oborim, De-l vom omorî pre dînsul să ştiţi bine c-am scăpat; Acolo izbiţi cu toţii şi vă bateţi desperat. ” Deci urmînd planul acesta, ei spre Ştefan năbuşesc. Copiii şi cu aprozii ce pre domnul ocolesc, Se luptă cu vitejie toţi pre lîngă prinţul lor, Sfarmă, taie şi dumică, fac înfricoşat omor, Dar haiducii sunt ca zidul şi desnădăjduit dau, Se bat bine şi husarii şi neclintiţi pe loc stau. Viteazul braţ al lui Ştefan prin vrăjmaşi cărări făcea, De a sîngelui vărsare pămîntul se înroşea; Cînd d-un plumb dintr-o săneaţă calul său rănit fiind, Sforăieşte ş-apoi cade încă-o dată nechezind. Cade şi eroul Ştefan, zicînd: “Copii, nu vă daţi! Şi pre domnul vostru pradă duşmanilor nu lăsaţi. ” Hroiot strigă în glas mare: “Fraţilor, am biruit! Fiorosul nostru duşman a căzut şi a pierit; Pe trupul lui puneţi mîna, hrană corbilor să-l dăm, Ca şi ei să se-ndulcească, cînd şi noi ne răzbunăm. ”
    Sumeţindu-se vrăjmaşii năvălesc mai furioşi; Însă nu pot să răzbată pintre-aprozii credincioşi. Toţi împregiuru-i s-aşează, se luptă ca nişte lei, 
    În zadar ungurii îmblă să-ş facă loc pintre ei; De sabia romînească se înjunghe, se omor, Se fac jertvă cutezării şi obrăzniciei lor. 
   În vremea aceasta Ştefan să se scoale izbutind
   Şi din căderea aceea nimică nepătimind, 
   Cere alt cal; deci îndată, Purice descălecă, 
   Şi ţiind frîul şi scara la domnul său îl trăsă
   Zicînd: “Doamne! Iată calul, arată-le mai curînd
   Că de tine ungureanul n-au scăpat într-acest rînd. ”
   Dar de stat fiind mic, Ştefan nu putea încăleca. 
   Purice-atunci iar îi zice: “De voieşti măria ta, 
   Eu un moşinoi m-oi face pe carele să te sui”. 
   Ş-îndată pe brînci se pune jos la picioarele lui. 
   Deci cu mijlocul acesta, eroul încălecînd, 
   Cătră dînsul se întoarce şi îi zice-aşa zîmbind: 
   “De va vrea Dumnezeu astăzi să putem ca să scăpăm, 
   De primejdia aceasta întru care ne aflăm, 
   Să ştii, Purice, băiete, că nu-i mai fi moşinoi, 
   Ce, spre vrednică răsplată, movilă-a te face vroi. ”1
   Atunce din nou în duşmani se aruncă mai cumplit. 
   Ungurul văzîndu-l iarăşi rămîne încreminit, 
   Pierde toată bărbăţia ce nădejde-i însuflă, 
   Şi ori pleacă ca să fugă, sau prins de război se dă. 
   
    Iată c-un vuiet de dobe se aude răsunînd, Şi un daraban spre Ştefan în fuga mare-alergînd (Plină de colb şi de sînge era-mbrăcămintea sa), De departe îi şi strigă: “Să trăieşti, măria-ta! Duşmanii se biruiră, şi de fugă au plecat; Arbur hatmanul din urmă de goană acum i-au luat. ”
    Călărimea cea uşoară ce-napoi au fost rămas
   După porunca ei dată, ajungînd într-acel ceas, 
   Cu o nouă-nfuriere în unguri au năvălit; 
   Războiul ce ţinea încă îndată l-au hotărit. 
   
   Atuncea spaima şi groaza pre protivnici au cuprins, 
        1 Istoric. 
   Se împrăştie ca apa pe şesul acel întins; Împlu dealurile, cîmpii, unde pot se mistuiesc: Unii se dau prinşi la duşmani, la mila lui năzuiesc, Alţii iar rămîn pe drumuri călcaţi de cai şi zdrobiţi, Cei mai mulţi cad şi-ş dau duhul d-osteneală obosiţi. 
    Pîrcălabul plin de sînge, de moarte fiind rănit, Pănă la viteazul Ştefan să-l ducă a poruncit, Lîngă care aducîndu-l, el a suspinat din greu, Zicîndu-i: “Părinte doamne, a sosit minutul meu! Eu astăzi cătr-a mea ţară datoria-mi împlinii, Şi lui Dumnezeu dau slavă căci te văz păn-nu murii. Dar o fiică pre-iubită şi soţia mi-au rămas Fără nici o mîngăiere. Eu în seama ta le las! . . . Să-ţi fie milă de ele! ” Zicînd înalţă-un ochi slab Spre Ştefan, şi îşi dă duhul bunul vrednic pîrcălab! 
    Sîngerînd din două rane, obosit şi desperat Hroiot alerga spre munte pe al său cal înspumat, Dar norocul ce-i zîmbise păn-atunci l-a părăsit; Ceasul răsplătirii drepte, ceasul morţii i-a sosit! Purice care din urmă îl gonea neîncetat Îl ajunge, şi îndată capul său i-a retezat; Apoi înfigînd în lance acest sîngeros trofeu, Se întoarce de-l închină lui Ştefan, domnului seu. 
   *
    Soarele-acum cu mărire se pleca cătr-asfinţit, Luminînd cîmpul acela de cadavre coperit; Ştefan acolo cu oastea atunce descălecînd, Boierii, el, capitanii, toţi genunchile plecînd, Aduc laudă şi slavă cerescului împărat, Mulţămindu-i c-umilinţă de milă ce-au răvărsat Piste ţara ce slăveşte numele său cel mărit, Nelăsîndu-o în prada ereticului cumplit1. 
    Săvîrşind această sfîntă datorie-au poruncit Trupurile s-adune vitezilor ce-au pierit În această bătălie patria lor apărînd; Carii cu prohod de lacrimi într-un şanţ mare-ngropînd, D-asupra lor o movilă cu mărire-au înălţat, Ca să fie totdeauna monument nestrămutat. A doua zi dimineaţa oastea toată cu lin pas Sosi-n Roman, unde Ştefan la biserică au tras; (Acolo pre-cuviosul Tarasie l-aştepta, Ţiind cartea mîntuirii, şi crucea în mîna sa); După ce dar sfînta slujbă cu slavă s-a săvîrşit, Şi Dumnezeu înduratul prin tedeum s-au mărit, Capitanii şi ostaşii la gazde s-au aşezat; Iar voievodul îndată au trimis de i-a chemat Pre trista pîrcălăbeasă, căria dacă veni, Cu o blîndă duioşie el aceste îi grăi: “Bărbatul tău, jupîneasă, luptîndu-se cu Hroiot A căzut pe cîmpul slavei ca un viteaz patriot; Pierderea acestui vrednic moldovan adevărat, Crede-mă că şi pre mine nu puţin m-a întristat, Căci aş fi ales mai bine să pierd un întreg ţinut; Dar astfel l-a menit soarta şi cerul aşa a vrut. De voi d-acum înainte trebui eu să îngrijesc, Deci ţie din visterie pensie îţi rînduiesc; Însă păn-a nu-şi da duhul fiindcă mi-a arătat Că are şi o copilă, în vrîstă de măritat, 
    1 Păn-a nu începe războiul, moldovenii nu lipseau a se ruga lui Dumnezeu pentru izbînda armelor lor. După biruinţă, cea întăi a lor datorie era să mulţămească acelui care cu al său puternic braţ i-au întărit şi i-au făcut învingători. Pietatea lui Ştefan IV, de drept numit cel Mare, se arată prin 40 de monăstiri şi biserici ce a zidit, după numărul izbînzilor sale. 
   Vei afla şi pentru dînsa ceea ce-am hotărît eu; 
   Mîngăi-te, jupîneasă, mulţămind lui Dumnezeu! ”
   Apoi pre Purice-aprodul chemîndu-l îi zise-aşa: 
   “Purice! cunosc bravura, laud bărbăţia ta; 
   Te-ai purtat cu vitejie, şi eu sunt îndatorat
   Să-mi împlinesc juruinţa ce la război ţi-am fost dat. 
   Deci de acum înainte Movilă te vei numi, 
   Ca numele tău cu slavă să se poată pomeni. 
   Iar fiindcă tu ieri calul mi l-ai fost dat împrumut, 
   Îţi dau cinci moşii cu sate în al Sorocii ţinut; 
   Şi ca viaţă fericită să petreci precum doresc
   Cu-a pîrcălabului fată voi să te căsătoresc; 
   Ca să ştii şi cît preţ are în ochi-mi un bun ostaş, 
   Te înalţ spre răsplătire la rangul de vel-armaş. ”1
   Sfîrşind, hatmanul îndată pre Movilă-a îmbrăcat
   C-un contuş frumos de nurcă, şi Ştefan în mîini i-a dat
   Buzduganul armăşiei de argint şi poleit, 
   Şi ceremonia asta acest fel s-a săvîrşit. 
   
    A doua zi îngroparea pîrcălabului făcînd, Şi pre Movilă armaşul cu fata lui cununînd, Viteazul Ştefan cel Mare cu oastea sa s-au pornit, Şi la cetatea Sucevei în bună pace-au sosit. 
   Neamul lui Movilă-armaşul multă vreme-a fost vestit
   Şi pe tronul Romîniei mulţi domni din el au stătut, 
   Dar din multele prefaceri ce pe ţară au venit, 
   De abia acum mai este între nobili cunoscut. 
   
        1 Istoric. 
  ALEXANRDU LĂPUŞNEANUL 1564 — 1569 
    
     
   I 
   Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu. . . 
   Iacov Eraclid, poreclit Despotul, pierise ucis de buzduganul lui Ştefan Tomşa, care acum cîrmuia ţara, dar Alexandru Lăpuşnea-nul, după înfrîngerea sa în două rînduri, de oştile Despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se înturna acum să izgonească pre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul, pre care nu l-ar fi pierdut, de n-ar fi fost vîndut de boieri. Intrase în Moldavia, întovărăşit de şepte mii spahii şi de vro trei mii oaste de strînsură. Însă pe lîngă aceste, avea porunci împărăteşti cătră hanul tatarilor Nogai, ca să-i deie oricît ajutor de oaste va cere. 
   Lăpuşneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amîndoi călări pe armăsari turceşti şi înarmaţi din cap pănă în picioare. 
   — Ce socoţi, Bogdane, zise după puţină tăcere, izbîndi-vom oare? 
   — Să nu te îndoieşti, măria-ta, răspunse curtezanul, ţara geme subt asuprirea Tomşei. Oastea toată se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie. Boierii, cîţi i-au mai lăsat vii, numai frica morţii îi mai ţine, dar cum vor vedea că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga şi-l vor lăsa. 
   — Să deie Dumnezeu să n-aib nevoie a face ceea ce au făcut Mircea-vodă la munteni; dar ţi-am mai spus, eu îi cunosc pre boierii noştri, căci am trăit cu dînşii. 
   
   — Aceasta rămîne la înaltă înţelepciunea măriei-tale. 
   Vorbind aşa, au ajuns aproape de Tecuci, unde poposiră la o dumbravă. 
   — Doamne, zise un aprod apropiindu-se, nişte boieri sosind acum cer voie să se înfăţişeze la măria-ta. 
   — Vie, răspunse Alexandru. 
   Curînd intrară sub cortul unde el şedea încungiurat de boierii şi căpitanii săi, patru boieri, din care doi mai bătrîni, iar doi juni. Aceştii erau vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spatarul Spancioc şi Stroici. 
   Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară pănă la pămînt, fără a-i săruta poala după obicei. 
   — Bine-aţi venit, boieri! zise acesta silindu-se a zîmbi. 
   — Să fii m. ta sănătos, răspunseră boierii. 
   
   — Am auzit, urmă Alexandru, de bîntuirile ţării şi am venits-o mîntui; ştiu că ţara m-aşteaptă cu bucurie. 
   — Să nu bănuieşti, măria-ta, zise Moţoc, ţara este liniştită şipoate că măria-ta ai auzit lucrurile precum nu sunt; căci aşa este obiceiul norodului nostru, să facă din ţînţar, armăsar. Pentru aceea obştia ne-au trimis pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte şi m. ta să te întorci înapoi ca . . . 
   — Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu, răspunse Lăpuşneanul, acăruia ochi scîntieră ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţăleg? 1 
   — Solului nu i se taie capul, zise Spancioc; noi suntem datoria-ţi spune adevărul. Boierii sunt hotărîţi a pribegi la unguri, la leşi şi la munteni, pe unde au toţi rude şi prieteni. Vor veni cu oşti streine şi vai de biata ţară cînd vom avea războaie între noi şi poate şi măriei-tale nu-i va fi bine, pentru că domnul Ştefan Tomşa. . . 
   — Tomşa! El te-au învăţat a vorbi cu atîta dîrzie? Nu ştiu cine mă opreşte să nu-ţi sfărm măselele din gură cu buzduganul acesta, zise apucînd măciuca de arme din mîna lui Bogdan. Ticălosul acel de Tomşa v-au învăţat. . . ? 
   
        1 Miron Costin. 
   — Ticălos nu poate fi acel ce s-au învrednicit a se numi unsul lui Dumnezeu, zise Veveriţă. 
   — Au doar nu sunt şi eu unsul lui Dumnezeu? au doar numi-aţi jurat şi mie credinţă, cînd eram numai stolnicul Petre? Nu m-aţi ales voi? Cum au fost oblăduirea mea? Ce sînge am vărsat? Care s-au întors de la uşa mea, fără să cîştige dreptate şi mîngîiere? Şi însă, acum nu mă vreţi, nu mă iubiţi? Ha! ha! ha! 
   Rîdea; muşchii i se suceau în rîsul acesta şi ochii lui hojma clipeau. 
   — Cu voia măriei-tale, zise Stroici, vedem că moşia1 noastră a să cadă de isnoavă în călcarea păgînilor. Cînd astă negură de turci va prăda şi va pustii ţara, pe ce vei domni măria-ta? 
   — Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgîni ce aduci cu măria-ta? adăogi Spancioc. 
   — Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi. Voi mulgeţi laptele ţării, dar au venit vremea să vă mulg şi eu pre voi. — Destul, boieri! întoarceţi-vă şi spuneţi celui ce v-au trimis, ca să se ferească să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanele lui surle şi din pielea lui căptuşeală dobelor mele. 
   
   Boierii ieşiră mîhniţi; Moţoc rămase. 
   — Ce-ai rămas? întrebă Lăpuşneanul. 
   — Doamne! Doamne! zise Moţoc, căzînd în genunchi, nu nepedepsi pre noi după fărădelegile noastre! Adă-ţi aminte că eşti pămîntean2, adă-ţi aminte de zisa scripturii şi iartă greşiţilor tăi! Cruţă pre biata ţară. Doamne! sloboade oştile aceste de păgîni; vină numai cu cîţi moldoveni ai pe lîngă măria-ta şi noi chizeşluim că un fir de păr nu se va clăti din capul înălţimii-tale; şi de-ţi vor trebui oşti, ne vom înarma noi cu femei şi copii, vom rădica ţara în picioare, vom rădica slugile şi vecinii noştri. Încrede-te în noi! 
        1 Patria. 
        2Patriot. 
   
   — Să mă-ncred în voi? zise Lăpuşneanul înţelegînd planul lui. Pesemne gîndeşti că eu nu ştiu zicătoarea1 moldovenească: “Lupul părul schimbă, iar năravul ba”? Pesemne nu vă cunosc eu şi pre tine mai vîrtos? Nu ştiu că, fiind mai mare peste oştile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat? Veveriţă îmi este vechi duşman, dar încai niciodată nu s-au ascuns; Spancioc este încă tînăr, în inima lui este iubire de moşie; îmi place a privi sumeţia lui, pre care nu se sileşte a o tăinui. Stroici este un copil, care nu cunoaşte încă pre oameni, nu ştie ce este îmbunarea şi minciuna; lui i se par că toate paserile ce zboară se mînîncă. Dar tu, Moţoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai vîndut pre Despot, m-ai vîndut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa; spune-mi, n-aş fi un nătărău de frunte, cînd m-aş încrede în tine? Eu te iert însă c-ai îndrăznit a crede că iar mă vei putea înşela, şi îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mînji în sîngele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de blăstemurile norodului. Sunt alţi trîntori de care trebuie curăţit stupul. 
   Moţoc îi sărută mîna, asemenea cîinelui care, în loc să muşce, linge mîna care-l bate. El era mulţămit de făgăduinţa ce cîştigase; ştia că Alexandru-vodă a să aibă nevoie de un intrigant precum era el. Deputaţii erau porunciţi de Tomşa ca, neputînd înturna pre Lăpuşneanul din cale, să-şi urmeze drumul la Constantinopol, unde, prin jalobe şi dare de bani, să mijlocească mazilia lui. Dar văzînd că el venea cu însuşi învoirea Porţii; pe de alta, sfiindu-se a se întoarce fără nici o ispravă la Tomşa cerură voie să rămîie a-l întovărăşi. Acesta era planul lui Moţoc ca să se poată lipi de Lăpuşneanul. Voia li se dete. 
        1 Proverbul. 
   II 
   Ai să dai samă, doamnă! . . . 
   Tomşa, nesimţindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahia şi Lăpuşneanul nu întîlnise nici o împiedicare în drumul său. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie şi nădejde, aducîndu-şi aminte de întăia lui domnie, în care el nu avusese vreme a-şi dezvăli urîtul caracter. 
   Boierii însă tremurau. Ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiţi: ştiau că norodul îi urăşte, şi pre domn că nu-i iubeşte. 
   Îndată ce sosise, Lăpuşneanul porunci să împle cu lemne toate cetăţile Moldaviei, afară de Hotin şi le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulţămiţilor, carii de multe ori, subt adăpostul zidurilor acestora, urzeau comploturi şi aţîţau revolte. Ca să sece influinţa boierilor şi să stîrpească cuiburile feudalităţii, îi despoia de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod. 
   Dar nesocotind de ajuns planul acesta, îi omorea din cînd în cînd. La cea mai mică greşală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i s-arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curţii, cu o ţidulă vestitoare greşalei lui, adevărate sau plăsmuite, şi el nu apuca să putrezească, cînd alt cap îi lua locul. 
   Nime nu îndrăznea a grăi împotriva lui, cu cît mai vîrtos a lucra ceva. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, serbi, unguri, izgoniţi pentru relele lor fapte, îşi aflaseră scăpare lîngă Alexandru, care, plătindu-i bine, îi avea hărăziţi; iar oştile moldovene, sub căpitani creature a lui, le ţinea pe margeni; slobozind însă pre ostaşi pe la casele lor, le mărginise în puţin număr. 
   Într-o zi el se primbla singur prin sala palatului domnesc. Avusese o lungă vorbă cu Moţoc, care intrase iar în favor şi care ieşea, după ce îi înfăţoşase planul unei nouă contribuţii. Se părea nestîmpărat, vorbea singur şi se cunoştea că meditează vreo nouă 
   moarte, vreo nouă daună, cînd o uşă lăturalnică deschizîndu-se, lăsă să intre doamna Ruxanda. 
   La moartea părintelui ei, bunului Petru Rareş, care — zice hronica — cu multă jale şi mîhniciune a tuturor s-au îngropat în sf. monastirea Probota, zidită de el, Ruxanda rămăsese în fragedă vrîstă, sub tuturatul a doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan. Iliaş, urmînd în tronul părintelui său, după o scurtă şi desfrînată domnie, se duse la Constantinopol, unde îmbrăţoşă mahometismul şi în locul lui se sui pe tron Ştefan. Acesta fu mai rău decît fratele său; începu a sili pre străini şi pre catolici a-şi lepăda relegea, şi multe familii bogate ce se locuiseră în ţară pribegiră din pricina aceasta, aducînd sărăcie pămîntului şi cădere negoţului. Boierii care, cei mai mulţi, era încuscriţi cu polonii şi cu ungurii, se supărară, şi corăspunzîndu-se cu boierii pribegi, hotărîră pieirea lui. Poate ar fi mai întîrziat a-şi pune în lucrare planul, dacă desfrînarea lui nu l-ar fi grăbit. “Nu hălăduia de răul lui nici o jupîneasă, dacă era frumoasă“, zice hronicarul în naivitatea sa. Într-o zi, cînd se afla la Ţuţora, nemaiaşteptînd sosirea boierilor pribegi, boierii ce erau cu dînsul, ca să nu-l scape, au tăiat frînghiile cortului sub carele el şedea şi, dînd năvală, l-au ucis. 
   Acum numai Ruxanda rămăsese din familia lui Petru Rareş şi pre dînsa boierii ucigaşi o hotărîseră a fi soţie un oarecărui numit Jolde, pre care ei îl alesesără de domn. Dar Lăpuşneanul, ales de boierii pribegi, întîmpinînd pre Joldea, îl birui şi prinzîndu-l îi tăie nasul şi-l dete la călugărie; şi ca să tragă inimile norodului în care via încă pomenirea lui Rareş, se însură şi luă el pre fiica lui. 
   Astfel gingaşa Ruxanda ajunsesă a fi parte biruitorului. 
   Cînd intră în sală, ea era îmbrăcată cu toată pompa cuvenită unii soţii, fiice şi surori de domn. 
   Peste zobonul1 de stofă aurită, purta un benişel de felendreş2 albastru blănit cu samur, a căruia mînice atîrnau dinapoi; era 
        1 O haină lungă deschisă dinainte. 
        2 Catifea. 
   
   încinsă cu un colan de aur, ce se închia cu mari paftale de matostat, împregiurate cu petre scumpe; iar pe grumazii ei atîrna o salbă de multe şiruri de margaritar. Şlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb şi sprijinit cu o floare mare de smaragde. Părul ei, după moda de atuncea, se împărţea despletit pe umerii şi spatele sale. Figura ei avea acea frumuseţă, care făcea odinioară vestite pre femeile Romîniei şi care se găseşte rar acum, degenerînd cu amestecul naţiilor străine. Ea însă era tristă şi tînjitoare, ca floarea espusă arşiţii soarelui, ce nu are nimică s-o umbrească. Ea văzuse murind pre părinţii săi, privise pre un frate lepădîndu-şi relegea şi pre celalalt ucis; şi mai întăi hotărîtă de obştie a fi soţia lui Jolde (pre care nici îl ştia), acum fusese silită de aceeaşi obştie, care dispoza de inima ei făr-a o mai întreba, a da mîna lui Alexandru-vodă, pre care cinstindu-l şi supunîndu-i-se ca unui bărbat, ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cît de puţină simţire omenească. 
   Apropiindu-se, se plecă şi-i sărută mîna. Lăpuşneanul o apucă de mijloc, şi rădicîndu-o ca pre o pană, o puse pre genunchii săi. 
   — Ce veste, frumoasa mea doamnă? zise el sărutîndu-o pefrunte; ce pricină te face astăzi, cînd nu-i sărbătoare, a-ţi lăsa fusele? Cine te-au trezit aşa de dimineaţă? 
   — Lacrimile jupîneselor văduve care se varsă la uşa mea şicare strigă răsplătire la domnul Hristos şi la sfînta născătoare, pentru sîngele care verşi. 
   Lăpuşneanul posomorîndu-se, desfăcu braţele; Ruxanda căzu la picioarele lui. 
   — O, bunul meu domn! viteazul meu soţ! urmă ea, destul! Ajungă atîta sînge vărsat, atîte văduvii, atîţa sărimari1! Gîndeş-te că măria-ta eşti prea-puternic şi că nişte săraci boieri nu-ţi pot strica. Ce-ţi lipseşte măriei-tale? N-ai cu nime război; ţara 
   
        1 Orfani. 
   este liniştită şi supusă. Eu, Dumnezeu ştie! cît te iubesc! şi copiii măriei-tale sunt frumoşi şi tineri. Judecă că după viaţă este şi moarte şi că măria-ta eşti muritor şi ai să dai seamă! Pentru că, cu monăstirile nu se răscumpără sîngele, ci mai ales ispiteşti şi în-frunţi pre Dumnezeu, socotind că făcînd biserici îl poţi împăca, şi. . . 
   — Muiere nesocotită! strigă Lăpuşneanul sărind drept în picioare şi mîna lui, prin deprindere, se răzămă pe junghiul1 din cingătoarea sa; dar îndată, stăpînindu-se, se plecă şi rădicînd pre Ruxanda de jos: 
   — Doamna mea! îi zise, să nu-ţi mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că, zău, nu ştiu ce se poate întîmpla. Mulţămeşte sfîntului mare mucenic Dimitrie izvorîtorul de mir, a cărui hram se prăznuieşte la biserica ce noi i-am făcut la Pîngăraţi, că ne-au oprit de a face un păcat, aducîndu-ne aminte că eşti mama copiilor noştri. 
   — De aş şti că mă vei omorî, nu pot să tac. Ieri, cînd voiam să intru, o jupîneasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului2 meu şi m-au oprit arătîndu-mi un cap ţintuit în poarta curţii. “Ai să dai seamă, doamnă! îmi zise, că laşi pre bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii. . . Uită-te, doamnă, acesta-i bărbatul meu, tatăl copiilor acestora, care au rămas săraci! Uită-te! ” şi îmi arăta capul sîngeros şi capul se uita la mine grozav! Ah! Stăpîne! de atunci neîncetat văd capul acela şi mi-e tot frică! Nu pot să mă odihnesc! 
   — Şi ce vrei? întrebă Lăpuşneanul zîmbind. 
   — Vreu să nu mai verşi sînge, să încetezi cu omorul, să numai văd capete tăiete, că sare inima din mine. 
   — Îţi făgăduiesc că de poimîine nu vei mai vedea, răspunseAlexandru-vodă; şi mîine îţi voi da un leac de frică. 
   
        1 Un cuţit a căruia mîner se ascundea în teacă şi care slujea spre înjunghierea duşmanului învins. În Franţa se numea miséricorde. 
        2 Un fel de caretă aşezată pe dricuri. 
   — Cum? ce vrei să zici? 
   — Mîine vei vedea. Acum, dragă doamnă, du-te de-ţi vezi copiii şi caută de casă cum se cuvine unei bune gospodine şi pune la cale să ne gătească un ospăţ, căci mîine dau masă mare boierilor. 
   Doamna Ruxanda ieşi după ce iarăşi îi sărută mîna. Bărbatul său o petrecu pănă la uşă. 
   — Ei! pus-ai toate la cale? întrebă el, viind grabnic cătră armaşul său, care intrase atunce. 
   — Tot este gata. 
   — Dar oare vor veni? 
   — Vor veni. 
   
   III 
   Capul lui Moţoc vrem. . . 
   De cu seară se făcuse de ştire tuturor boierilor să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să fie şi domnul, ca să asculte liturghia şi apoi să vie să prînzească la curte. 
   Cînd sosi Alexandru-vodă, sfînta slujbă începuse şi boierii erau toţi adunaţi. 
   Împotriva obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta corona Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea stacoşie, avea cabaniţa turcească. Nici o armă nu avea alta decît un mic junghi cu plăselele de aur; iar pintre bumbii dulămii se zărea o zea de sîrmă. 
   După ce a ascultat sf. slujbă, s-a coborît din strană, s-a închinat pe la icoane şi, apropiindu-se de racla sf. Ioan cel nou, s-a plecat cu mare smerenie şi a sărutat moaştele sfîntului. Spun că în minutul acela el era foarte galben la faţă şi că racla sfîntului ar fi tresărit. 
   După aceasta, suindu-se iarăşi în strană, se înturnă cătră boieri şi zise: 
   
   
   “Boieri dumneavoastră! De la venirea mea cu a doua domnie şi pănă astăzi, am arătat asprime către mulţi; m-am arătat cumplit, rău, vărsînd sîngele multora. Unul Dumnezeu ştie de nu mi-a părut rău şi de nu mă căiesc de aceasta; dar dumneavoastră ştiţi că m-a silit numai dorinţa de a vedea contenind gîlcevirile şi vînzările unora şi altora, care ţinteau la răsipa ţării şi la pieirea mea. Astăzi sunt altfel trebile. Boierii şi-au venit în cunoştinţă; au văzut că turma nu poate fi fără păstor, pentru că zice mîntuitorul: “Bate-voi păstorul, şi se vor împrăştia oile. ” 
   Boieri dumneavoastră! Să trăim de acum în pace, iubindu-ne ca nişte fraţi, pentru că aceasta este una din cele zece porunci: Să iubeşti pre aproapele tău ca însuşi pre tine şi să ne iertăm unii pre alţii, pentru că suntem muritori, rugîndu-ne Domnului nostru Iisus Hristos — îşi făcu cruce — să ne ierte nouă greşalele, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. ” 
   Sfîrşind această deşănţată cuvîntare, merse în mijlocul bisăricii şi, după ce se închină iarăşi, se înturnă spre norod în faţă, în dreapta şi în stînga, zicînd: 
   — Iertaţi-mă, oameni buni şi boieri dumneavoastră! 
   — Dumnezeu să te ierte, măria-ta! răspunseră toţi, afară dedoi juni boieri ce sta gînditori, răzămaţi de un mormînt lîngă uşă, însă nime nu le-a luat seama. 
   Lăpuşneanul ieşi din biserică, poftind pre boieri să vie ca să ospăteze împreună; şi încălecînd, se înturnă la palat. Toţi se împrăştiară. 
   — Cum îţi pare? zise unul din boierii care i-am văzut că nu iertase pre Alexandru-vodă. 
   — Te sfătuiesc să nu te duci astăzi la dînsul la masă, răspunse celalalt; şi se amestecară în norod. Aceştii erau Spancioc şi Stroici. 
   
   La curte se făcuse mare gătire pentru ospăţul acesta. Vestea se împrăştiase că domnul se împăcase cu boierii; şi boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor pute ocupa iarăşi posturi, ca să adune nouă avuţii din sudoarea ţăranului. Cît pentru norod, el era indiferent; el din împăcarea aceasta nu aştepta vreun bine, nici prepunea vreun rău. Norodul se învoia cu oblăduirea lui Alexandru-vodă; cîrtea numai asupra ministrului său Moţoc, care întrebuinţa creditul ce avea la domn, spre împilarea gloatei. Căci deşi era necontenite jalobele obştiei pentru jăfuirile lui Moţoc, Lăpuşneanul sau nu răspundea, sau nu le asculta. 
   Ceasul prînzului apropiindu-se, boierii începură a veni călări, întovărăşiţi fieştecare de cîte două-trei slugi. Luau seamă însă că curtea era plină de lefecii înarmaţi şi că patru tunuri sta îndreptate spre poartă; dar socoteau că sunt puse pentru a serba, după obicei, ceremonia prin salve. Unii, poate că şi prepuneau vreo cursă, dar odată intrînd, nu se mai putea înturna; căci porţile erau străjuite şi păzitorii porunciţi a nu lăsa să iasă nime. 
   Adunîndu-se boierii, 47 la număr, Lăpuşneanul se puse în capul mesei, avînd în dreapta pre logofătul Trotuşan şi în stînga pre vornicul Moţoc. Începură a zice1 din surle: şi bucatele se aduseră pe masă. 
   În Moldavia, pe vremea aceea, nu se introdusese încă moda mîncărilor alese. Cel mai mare ospăţ se cuprindea în cîteva feluri de bucate. După borşul polonez, veneau mîncări greceşti fierte cu verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc şi, în sfîrşit, fripturile cosmopolite. Pînza mesei şi şervetele erau de filaliu2 ţesute în casă. Tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerele şi paharele erau de argint. Pe lîngă părete sta aşezate în rînd mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobeşti şi de Cotnar şi la spatele fieştecăruia boier dvorea cîte o slugă, care dregea3. Toate aceste slugi erau înarmate. 
   În curte, pe lîngă două junci şi patru berbeci fripţi, erau trei poloboace desfundate, pline de vin; slujitorii mîncau şi beau; 
    1 A cînta — cuvînt vechi. 
        2 O ţesătură foarte subţire. 
        3 Turna vin — cuvînt vechi. 
   
   boierii mîncau şi beau. Acum capetele începuseră a se înfierbînta; vinul îşi făcea lucrare. Boierii închinau şi urau pre domn cu vivate zgomotoase, la care răspundeau lefeciii prin chiote şi tunurile prin bubuit. 
   Acum era aproape a se scula de la masă, cînd Veveriţă rîdică paharul şi închinînd zise: 
   — Să trăieşti întru mulţi ani, măria-ta! să stăpîneşti ţara înpace şi milostivul Dumnezeu să te întărească în gîndul ce ai pus de a nu mai strica pre boieri şi a bîntui norodul. . . 
   N-apucă să sfîrşească, căci buzduganul armaşului lovindu-l drept în frunte, îl oborî la pămînt. 
   — A! voi ocărîţi pre domnul vostru! strigă acesta; la ei, flăcăi! 
   În minut, toţi slujitorii de pe la spatele boierilor, scoţînd junghiurile, îi loviră; şi alţi ostaşi, aduşi de căpitanul de lefecii, intrară şi năpustiră cu săbiile în ei. Cît pentru Lăpuşneanul, el luasă pre Moţoc de mînă şi se trăsesă lîngă o fereastră deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El rîdea; iar Moţoc, silindu-se a rîde ca să placă stăpînului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţăind. Şi cu adevărat era groază a privi această scenă sîngeroasă. — Închipuiască-şi cineva într-o sală de cinci stînjeni lungă şi de patru lată, o sută şi mai mulţi oameni ucigaşi şi hotărîţi spre ucidere, calăi şi osîndiţi, luptîndu-se unii cu furia desnădejdei şi alţii cu aprinderea beţiei. Boierii, neavînd nici o grijă, surprinşi mişăleşte pe din dos, fără arme, cădeau făr-a se mai împotrivi. Cei mai bătrîni mureau făcîndu-şi cruce; mulţi însă din cei mai juni se apărau cu turbare; scaunele, talgerele, tacîmurile mesei se făceau arme în mîna lor; unii, deşi răniţi se încleştau cu furie de gîtul ucigaşilor şi, nesocotind ranele ce priimeau, îi strîngeau păn-îi înăduşeau. Dacă vreunul apuca vreo sabie, îşi vindea scump viaţa. Mulţi lefecii pieriră, dar în sfîrşit nu mai rămasă nici un boier viu. 
   Patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet! În lupta şi trînta aceasta, masa se răsturnase; ulcioarele se spărsesără şi vinul amestecat cu sînge făcuse o baltă pe lespezile salei. 
   Odată cu omorul de sus, începuse uciderea şi în curte. Slugile boierilor, văzîndu-se lovite fără veste de soldaţi, plecară de fugă. Puţini care scăpară cu viaţă, apucînd a sări peste ziduri, dasă larmă pe la casele boierilor; şi învitînd pre alte slugi şi oameni boiereşti, burzuluiseră norodul şi tot oraşul alergase la poarta curţii, pre care începuse a o tăia cu securile. Ostaşii ameţiţi de beţie făceau numai 
   o slabă împotrivire. Gloata se întărta din mult în mai mult. 
   Lăpuşneanul, pre care îl înştiinţase de pornirea norodului, trimise pre armaşul să-i întrebe ce vror şi ce cer? Armaşul ieşi. 
   — Ei, vornice Moţoace, zise apoi înturnîndu-se spre acesta, spune, n-am făcut bine că m-am mîntuit de răii aceştii şi am scăpat ţara de o aşa rîie? 
   — Măria-ta, ai urmat cu mare înţelepciune, răspunse mîrşavul curtezan; eu de mult aveam de gînd să sfătuiesc pre m. ta la aceasta, dar văd că înţelepciunea măriei-tale au apucat mai nainte şi ai făcut bine că i-ai tăiat; pentru că. . . fiindcă. . . era să. . . 
   — Văd că armaşul întîrzie, zise Lăpuşneanul curmînd pre Moţoc, care se învălmăşea în vorbă. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea acea. Ha, cum socoţi şi dumneata? 
   — Aşa, aşa, să-i împroaşte cu tunurile; nu-i vro pagubă c-or muri cîteva sute de mojici, de vreme ce au pierit atîţa boieri. Da, să-i omoare de istov. 
   — M-aşteptam s-aud asemene răspuns, zise cu oţărîre Lăpuşneanul, dar să vedem întăi ce vor. 
   În vremea aceasta, armaşul se suise pe poarta curţii şi, făcînd semn, strigă: 
   — Oameni buni! Măria-sa vodă întreabă ce vreţi şi ce ceriţi? şi pentru ce aţi venit aşa cu zurba? 
   
   Prostimea rămasă cu gura căscată. Ea nu se aştepta la asemenea întrebare. Venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea. Începu a se strînge în cete, cete, şi a se întreba unii pe alţii ce să ceară. În sfîrşit începură a striga: 
   — Să micşureze dăjdiile! — Să nu ne zapciască! 
   — Să nu ne mai împlinească! — Să nu ne mai jăfuiască! 
   — Am rămas săraci! — N-avem bani! — Ne i-au luat toţi Moţoc! 
   
   — Moţoc! Moţoc! — El ne beleşte şi ne pradă! — El sfătuieşte pre vodă! — Să moară! 
   — Moţoc să moară! — Capul lui Moţoc vrem! 
   Acest din urmă cuvînt găsînd un eho în toate inimile, fu ca o scînteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas şi acest glas striga: “Capul lui Moţoc vrem. ” 
   — Ce cer? întrebă Lăpuşneanul, văzînd pre armaşul intrînd. 
   — Capul vornicului Moţoc, răspunse. 
   
   — Cum? ce? strigă acesta sărind ca un om ce calcă pe un şărpe; n-ai auzit bine, fîrtate! vrei să şuguieşti, dar nu-i vreme de şagă. Ce vorbe sunt aceste? Ce să facă cu capul meu? îţi spun că eşti surd; n-ai auzit bine! 
   — Ba foarte bine, zise Alexandru-vodă, ascultă singur. Strigările lor se aud de aici. 
   În adevăr, ostaşii nemai împotrivindu-se, norodul începuse a se căţăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: “Să ne deie pre Moţoc! Capul lui Moţoc vrem! ” 
   — Oh! păcătosul de mine! strigă ticălosul. Maică precurată fecioară, nu mă lăsa să mă prăpădesc! . . . Dar ce le-am făcut eu oamenilor acestora? Născătoare de Dumnezeu, scapă-mă de primejdia aceasta şi mă jur să fac o biserică, să postesc cît voi mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamţului! . . . Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre nişte proşti, pre nişte mojici. Pune să deie cu tunurile într-înşii. . . Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti! 
   — Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sînge rece; să omor o mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuţi cînd îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubeşte ţara. Sunt bucuros că-ţi răsplăteşte norodul pentru slujba ce mi
   
   ai făcut, vînzîndu-mi oastea lui Anton Sechele1 şi mai pe urmă lăsîndu-mă şi trecînd în partea Tomşii. 
   — Oh! nenorocitul de mine! strigă Moţoc, smulgîndu-şi bar-ba, căci de pe vorbele tiranului înţelegea că nu mai este scăpare pentru el. Încai lăsaţi-mă să mă duc să-mi pun casa la cale! fie-vă milă de jupîneasa şi de copilaşii mei! lăsaţi-mă să mă spoveduiesc! 
   Şi plîngea, şi ţipa, şi suspina. 
   — Destul! strigă Lăpuşneanul, nu te mai boci ca o muiere! fii romîn verde. Ce să te mai spoveduieşti? Ce-i să spui duhovnicului? că eşti un tîlhar şi un vînzător? Asta o ştie toată Moldova. Haide! luaţi-l de-l daţi norodului şi-i spuneţi că acest fel plăteşte Alexandru-vodă celor ce pradă ţara. 
   
   Îndată armaşul şi capitanul de lefecii începură a-l tîrîi. Ticăitul boier răcnea cît putea, vrînd să se împotrivească; dar ce puteau bătrînele lui mîini împotriva acelor patru braţe zdravene care-l trăgeau! Vrea să se sprijinească în picioare, dar se împiedica de trupurile confraţilor săi şi luneca pe sîngele ce se închegase pe lespezi. În sfîrşit puterile îi slăbiră, şi sateliţii tiranului, ducîndu-l pe poarta curţii mai mult mort decît viu, îl îmbrînciră în mulţime. 
   Ticălosul boier căzu în braţele idrei acestei cu multe capete, care întru o clipală îl făcu bucăţi. 
   — Iată cum plăteşte Alexandru-vodă la cei ce pradă ţara! ziseră trimişii tiranului. 
   — Să trăiască măria-sa vodă! răspunse gloata. Şi mulţămindu-se de astă jertfă, se împrăştii. 
   
   În vreme ce nenorocitul Moţoc pierea acest fel, Lăpuşneanul porunci să rădice masa şi să strîngă tacîmurile; apoi pusă să răte-ze capetele ucişilor şi trupurile le aruncă pe fereastră. După aceea, luînd capetele, le aşăză în mijlocul mesei pe încet şi cu rînduială, puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt şi pe a celor mai mari deasupra, după neam şi după ranguri, pănă ce făcu o piramidă de patruzeci şi şepte căpăţine, vîrful căria se închia prin capul 
        1 Vestit general ungur. 
   unui logofăt mare. Apoi, spălîndu-se pe mîini, merse la o uşă lăturalnică, trase zăvorul şi drugul de lemn care o închidea şi intră în apartamentul doamnei. 
   De la începutul tragediei acestia, doamna Ruxanda, neştiind nimic de cele ce se petreceau, era îngrijită. Ea nu putea afla pricina zgomotului ce auzise, căci, după obiceiul vremii de atunci, femeile nu ieşeau din apartamentul lor şi slujnicele nu puteau a se risca în mijlocul unei oştimi ce nu cunoştea ce este disciplina. Una din ele, mai îndrăzneaţă, ieşind, auzise vorbă că este zurba asupra lui vodă şi adusese această veste stăpînei sale. 
   Buna doamnă, temîndu-se de furia norodului, era spăriată, şi cînd a intrat Alexandru, a găsit-o rugîndu-se dinaintea icoanei, avînd copiii pe lîngă dînsa. 
   — A! strigă ea, slavă Maicei Domnului că te văd! Mi-au fost tare frică. 
   — Pentru aceea, precum ţi-am făgăduit, ţi-am gătit un leac de frică. Vină cu mine, doamnă. 
   — Dar ce ţipete, ce strigări se auzeau? 
   — Nimic. Slujitorii s-au fost luat la sfadă, dar s-au liniştit. Zicînd aceste luă pre Ruxanda de mînă şi o aduse în sală. 
   Întru vederea grozavei privelişti, ea slobozi un ţipet straşnic şi leşină. 
   — Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zîmbind; în loc să se bucure, ea se sparie. Şi luînd-o în braţe, o duse în apartamenturile ei. Apoi înturnîndu-se iarăşi în sală, găsi pre căpitanul de lefecii şi pre armaşul aşteptîndu-l. 
   — Tu pune să arunce peste zid hoiturile cîinilor acestora, iar titvele lor să le înşire pe zid, zise lefeciului. Iar tu, adresîndu-se către armaş, să-mi pui mîna pe Spancioc şi pe Stroici. 
   Însă Stroici şi Spancioc erau acum aproape de Nistru. Gonaşii îi ajunseră tocmai cînd treceau hotarul: 
   — Spuneţi celui ce v-au trimis, strigă cătră ei Spancioc, că ne vom vedea păn-a nu muri! 
   
     101 
   IV 
   De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu. . . 
   Patru ani trecuseră de la scena aceasta, în vremea cărora Ale-xandru-vodă, credincios făgăduinţei ce dase doamnei Ruxandei, nu mai tăiese nici un boier. Dar pentru ca să nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omeneşti, născoci feluri de schingiuiri. 
   Scotea ochi, tăia mîini, ciuntea şi seca pe care avea prepus; însă prepusurile lui erau părelnice, căci nime nu mai cuteza a cîrti cît de puţin. 
   Cu toate aceste, era neliniştit, căci nu putuse pune mîna pe Spancioc şi pe Stroici, care şedeau la Cameniţa, aşteptînd şi pîndind vreme. Deşi avea doi gineri grafi cu mare influinţă la curtea Poloniei, era îngrijit de aceşti doi boieri, să nu invite pre poloni, care nu căutau decît pretexte, spre a intra în Moldavia; dar aceşti doi romîni erau prea buni patrioţi ca să nu judece că războiul şi venirea oştilor străine ar fi fost pieirea patriei. 
   Lăpuşneanul le scrisese în mai multe rînduri ca să vie, legîndu-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimică, dar ei ştiau cît preţuieşte jurămîntul lui. Ca să-i privigheze mai de aproape, se mută în cetatea Hotinului, pe care o întări mai cu osăbire; însă aici se bolnăvi de lîngoare. Boala făcu răpezi înaintări şi în curînd tiranul se văzu la uşa mormîntului. 
   În delirul frigurilor, i se părea că vede toate jertfele cruziei sale, fioroase şi ameninţătoare, îngrozindu-l şi chemîndu-l la judecata Dumnezeului dreptăţii. În deşert se învîrtea în patul durerii, căci nu putea afla ragaz. 
   Chemînd pre mitropolitul Teofan, pre episcopi şi pre boieri şi spuindu-le că se simte sosit la sfîrşitul vieţii, îşi ceru iertare de la toţi, umilindu-se; pe urmă îi rugă să le fie milă de fiiul său Bogdan, pre care îl lasă moştean scaunului şi să-l ajute căci, fiind în fragedă vrîstă, încungiurat de puternici vrăjmaşi, nu se va pute apăra nici pre sine, nici pre ţară, de nu va fi unire între boieri şi de nu vor ave dragoste şi supunere cătră domn. 
   — Cît pentru mine, urmă a zice, de mă voi şi ridica din boala aceasta, sunt hotărît a mă duce la călugărie în monăstirea Slatina, unde să mă spăsesc, cîte zile îmi va mai lăsa Dumnezeu. Deci, vă rog, părinţi arhierei, de mă veţi vedea aproape de moarte, să mă tundeţi călugăr. . . 
   Nu putu vorbi mai mult. Convulsiile îl apucară şi un leşin grozav ca moartea îi îngheţă trupul, încît mitropolitul şi episcopii, crezînd că se sfîrşăşte, îl călugăriră, puindu-i nume Paisie, dupre numele Petru, ce avea păn-a nu se face domn. 
   După aceasta, salutînd pre doamna Ruxanda de regentă în vremea minorităţii fiiului ei, proclamară pre Bogdan de domn. Apoi îndată porniră stafete pe la boierii din ţară şi emigraţi şi pe la capitanii oştilor. 
   Abia amurgise cînd Stroici şi Spancioc sosiră. 
   Descălecînd pe la gazde, alergară cu pripă la cetate. Cetatea era mută şi pustie ca un mormînt de urieş. Nu se auzea decît murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stîncoasele ei coaste sure şi goale şi strigătul monoton a ostaşilor de strajă, carii întru lumina crepusculului se zăreau răzămaţi pe lungile lor lance. Suin-du-se în palat, îi cuprinse nu puţină mirare neîntîlnind pre nime; în sfîrşit, o slugă le arătă camera bolnavului. Voind să intre, auziră un mare zgomot şi se opriră ca să asculte. 
   Lăpuşneanul se trezise din letargia sa. 
   Deschizînd ochii, văzu doi călugări stînd unul la cap şi altul la picioarele sale, neclintiţi ca două statuie de bronz; se uită pe dînsul şi se văzu coperit cu o rasă; pe căpătăiul său sta un potcap. Vru să rădice mîna şi se împiedecă în nişte metanii de lînă. I se păru că visează şi iarăşi închise ochii; dar redeschizîndu-i peste puţin, văzu aceleaşi lucruri, metaniile, potcapul, călugării. 
   — Cum te mai simţi, frate Paisie? îl întrebă unul din monahi, văzîndu-l că nu doarme. 
     103 
   Numele acesta îi aduse aminte de toate cele ce se petrecuseră. Sîngele într-însul începu a fierbe şi, sculîndu-se pe jumătate: 
   — Ce pocitănii sunt aceste? strigă. A! voi vă jucaţi cu mine! Afară, boaite! Ieşiţi! că pre toţi vă omor! Şi căuta o armă pe lîngă el, dar negăsind decît potcapul îl azvîrli cu mînie în capul unui călugăr. 
   Întru auzul strigărilor lui, doamna cu fiiul ei, mitropolitul, boierii, slugile intrară toţi în odaie. Chiar atunci cei doi boieri veniseră şi sta ascultînd la uşă. 
   — A! voi m-aţi călugărit, striga Lăpuşneanul cu glas răguşat şispărios; gîndiţi că veţi scăpa de mine? Dar să vă iasă din minte! Dumnezeu sau dracul mă va însănătoşa, şi. . . 
   — Nenorocite, nu huli! îl curmă mitropolitul; uiţi că eşti în ceasul morţii! Gîndeşte, păcătosule, că eşti monah; nu mai eşti domn! Gîndeşte că prin hulele şi strigările tale sparii pre astă femeie nevinovată şi pre acest copil în care razemă nădejdea Moldaviei. . . 
   — Boaită făţarnică! adăogă bolnavul, zbuciumîndu-se a sescula din pat; tacă-ţi gura; că eu, care te-am făcut mitropolit, eu te desmitropolesc. M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu ! 1 Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţîncul ei, ca să nu mai asculte sfaturile boaitelor şi a duşmanilor mei. . . Minte acel ce zice că sunt călugăr! Eu nu sunt călugăr, sunt domn! Sunt Alexandru-vodă! . . . Săriţi, flăcăi! Unde-s voinicii mei? . . . Daţi! daţi de tot! Eu vă poruncesc. Ucideţi-i pre toţi. . . Nici unul să nu scape. . . A! mă-năduş! . . . Apă! apă! apă! 
   — şi căzu răsturnat pe spate, hîrcîind de turbare şi de mînie. 
   Doamna şi mitropolitul ieşiră. La uşă îi întîmpinară Stroici şi Spancioc. 
   — Doamnă! zise Spancioc apucînd de mînă pe Ruxanda, omul acesta trebuie să moară numaidecît. Iată un praf, pune-l în băutura lui. . . 
   
        1 Miron Costin. 
   — Otravă! strigă ea, înfiorîndu-se. 
   — Otravă, urmă Spancioc. De nu va muri îndată omul acesta, viaţa măriei-tale şi a copilului acestui este în primejdie. Destul a trăit tatăl şi destule a făcut. Moară tatăl ca să scape fiiul. 
   O slugă ieşi. 
   — Ce este? întrebă doamna. 
   — Bolnavul s-a trezit şi cere apă şi pre fiiul său. Mi-au zis să nu mă duc fără el. 
   — Oh! vrea să-l omoare, răcni duioasa mumă, strîngînd cu furie copilul la sîn. 
   — Nu-i vreme de stat pe gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. Adă-ţi aminte de doamna lui Ştefăniţă-vodă1 şi alege între bărbat şi între fiiu. 
   — Ce zici, părinte? zise sărmana femeie, înturnîndu-se cu ochi lăcrîmători spre mitropolitul. 
   — Crud şi cumplit este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te povăţuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; şi pre cel vechi, Dumnezeu să-l ierte şi să te ierte şi pre tine. Zicînd aceste, cuviosul Teofan se depărtă. 
   Ruxanda luă un păhar de argint plin de apă, pre care-l aducea sluga; şi apoi, mahinaliceşte şi silită mai mult de boieri, lăsă să cadă otrava în el. Boierii o împinseră în camera bolnavului. 
   — Ce face? întrebă Spancioc pre Stroici, carele crăpase uşa şise uita. 
   
   — Întreabă de fiiul său — zice că vrea să-l vadă — cere de
   băut — doamna tremură — îi dă paharul — nu vre să-l iaie! . . . Spancioc sări şi scoase junghiul din cingătoare. 
   — Ba îl ia, bea. . . Să-ţi fie de bine, măria-ta! 
   Ruxanda ieşi tremurîndă şi galbănă şi, răzemîndu-se de părete: 
        1 Miron Costin. 
     105 
   — Voi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu, zise suspinînd, 
   că voi m-aţi făcut să fac acest păcat. Mitropolitul veni. 
   — Să mergem, zise doamnei. 
   — Dar cine va căuta de nenorocitul acesta? 
   — Noi, răspunseră boierii. 
  — Oh! părinte, ce mă făcuşi să fac! zise doamna cătră mitropolitul şi se duse cu el plîngînd. 
   Amîndoi boierii intrară la bolnav. 
   Otrava încă nu începuse a-şi face lucrarea. Lăpuşneanul sta 
   întins cu faţa în sus, liniştit, dar foarte slab. Cînd intrară boierii, el îi privi îndelung şi, necunoscîndu-i, îi întrebă cine sunt şi ce voiesc? 
   — Eu sunt Stroici, răspunse acesta. 
   — Şi eu Spancioc, adăogi celalalt; şi aceea ce voim este să te vedem păn-a nu muri, cum ţi-am făgăduit. 
   — Oh! vrăjmaşii mei! suspină Alexandru. 
   — Eu sunt Spancioc, urmă acesta, Spancioc pre care ai vrut să-l tai, cînd ai ucis 47 de boieri şi care a scăpat din ghearele tale! Spancioc, a cărui avere ai jăfuit-o, lăsîndu-i femeia şi copiii să cerşătorească pe la uşile creştinilor. 
   — Ah! ce foc simt că mă arde, strigă bolnavul, apucîndu-se cu mîinile de pîntece. 
   — Zi acum slobozeşte, căci ai să mori. Otrava lucrează. 
   — Oh! m-aţi otrăvit, nelegiuiţilor! Doamne! fie-ţi milă de sufletul meu! O, ce foc! Unde-i doamna? Unde-i copilul meu? 
   — S-au dus şi te-au lăsat cu noi. 
   — S-au dus şi m-au lăsat! m-au lăsat cu voi! Oh! omorîţi-mă, să scap de durere! Oh! înjunghe-mă tu, tu eşti mai tînăr, fie-ţi milă! scapă-mă de durerile ce mă sfîşie! înjunghe-mă! zise, înturnîndu-se spre Stroici. 
   — Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sîngele cel pîngărit al unui tiran ca tine. 
   
   Durerile creşteau. Otrăvitul se zbuciuma în convulsii. 
   — Oh! strigă, îmi arde sufletul! oh! daţi-mi apă. . . daţi-mi ceva să beu! 
   — Iată, zise Spancioc, luînd paharul de argint de pe masă; au rămas drojdiile otrăvii. Bea şi te răcoreşte! 
   
   — Ba; ba, nu, nu vreu, zise bolnavul strîngînd dinţii. 
   Atunci Stroici îl apucă şi-l ţinu neclintit; iar Spancioc, scoţînd cuţitul din teacă, îi descleştă cu vîrful lui dinţii şi îi turnă pe gît otrava ce mai era în fundul paharului. 
   Lăpuşneanul, mugind ca un taur ce vede trunchiul şi securea ce a să-l lovească, voi a se-nturna cu faţa spre părete. 
   — Ce, vrei să nu ne mai vezi? ziseră boierii. Ba, se cade spre osînda ta să ne priveşti; învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî. Şi apucîndu-l amîndoi, îl ţineau nemişcat, uitîndu-se la el cu o bucurie infernală şi mustrîndu-l. 
   Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură; dinţii îi scrîşneau, şi ochii săi sîngeraţi se holbaseră; o sudoare îngheţată, tristă a morţii prevestitoare, ieşea ca nişte nasturi pe obrazul lui. După un chin de jumătate de ceas, în sfîrşit, îşi dete duhul în mîinile călăilor săi. 
   Acest fel fu sfîrşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sînge în istoria Moldaviei. La monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al familiei sale. 
     107 
  SOBIESKI ŞI ROMÎNII 1686 
    
     
   Pe drumul ce duce cătră cetatea Neamţu, pe la sfîrşitul lui septemvrie 1686, se vedea o oaste mergînd. După un trup de lănceri ce deschidea marşa, urmau douăsprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofiţeri călări în fruntea cărora erau trei; unul în floarea vrîstei, posomorît, gînditor, necăjit, şi doi mai bătrîni. Tustrei în haine poloneze. În sfîrşit venea duiumul oştei: trăsuri, bagaje, pedestraşi, şleahtă pospolită, amestecaţi, în neregulă, cu steagurile strînse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe faţă şi cu durerea în inimă. Nu se auzea nici surlă, nici dobă, numai tropotul cailor, şi pasul oamenilor ce abia se mişcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decît coaja copacilor, şi oamenii s-au hrănit numai cu poame. 
   Şi însă această oaste, în stare aşa ticăloasă, e acea ce a îngiosit de atîte ori trufia semilunii, iar acei trei fruntaşi ofiţeri sunt hatmanii Iablonovski şi Potoţki, şi cel din mijlocul lor însuşi Ion Sobieţki, regele Poloniei. 
   
   Şi cum să nu fie supărat şi necăjit vestitul rege? El, Sobieţki, fala leşilor, eroul creştinătăţii, mîntuitorul Vienii, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor, a se trage dinaintea tatarilor şi a moldovenilor, a-şi privi oastea ticăloşită de lipsa merindelor, horopsită de duşmanii carii îl urmează mişeleşte, fără a îndrăzni să-şi deie piept făţiş cu el, şi fac pradă tot ce cade, tot ce rămîne pe urmă; a nu întîmpina în drumul său decît o fioroasă pustietate! 
   Cum am zis, mergea încet şi gînditor. Hatmanii lîngă dînsul păzeau tăcere, respectînd supărarea sa de care şi ei se împărtăşeau. 
   — Ce castel e acesta? întrebă Sobieţki cînd, rădicînd capul, zări pe sprinceana dealului, înălţîndu-se trufaşă dinaintea lui, cetăţuia Neamţu. Cu bună seamă vrun cuib a talharilor acestor de moldoveni! 
   — La vreme de război, aici domnii Moldovei obicinuiesc a-şi trimite averile lor, răspunse Potoţki. 
   — Aşa! Să mergem dar să-l luăm. Oh! voi să-mi răzbun pre Cantemir care mă înşălă, şi mă făcu să pierd atîţa viteji! 
   — Eu aş zice să lăsăm cetatea aceasta, zise Iablonovski, şi să ne urmăm drumul înainte. Avem tunuri de cîmp, nu de asalt. 
   — Ba, pre numele patronului meu! nu va zice lumea că o cetate s-a arătat dinaintea lui Sobieţki fără a i se cuceri? N-avem tunuri? Vom lua-o dar cu mîinile. 
   
   — Numele m. tale e destul tun, zise Potoţki. 
   Trufia polonului măgulindu-se de această groasă linguşire, faţa i se însenină la ideea unei izbînzi atît de lesnicioase şi îndată dete poruncă să se înşire oastea cătră cetate. 
   În cetăţuie se afla optsprezece plăieşi, trimişi de ispravnicul de Neamţ pentru străjuire, în lipsa garnizoanei, care era la Fălcii pe lîngă domnul Cantemir, unde tăbărîse armia turcească. Cu cîteva ceasuri mai nainte sosise încă un tînăr plăieş, a cărui cal asudat păştea înşelat troscotul ce creştea pe lîngă ziduri. 
   — Mai bea o duşcă, băiete, zise un bătrîn de care se vedea căascultă toţi, şi ne spune ce ai mai văzut la Iaşi? 
   — Ce să văd, tată? Blăstămăţie! Tîrgul îi în jac. Leşii pradă şi
   dezbracă pe bieţii oameni. — Ş-apoi zic că-s creştini! 
   — Creştini! au prădat bisericile şi monăstirile de odoare. Nu ştiţi încă? S-au dus să ieie pe sfînta1 de la Triisfetitele. 
        1 Moaştele sf. Paraschevii de la Epivata, aduse cu cheltuiala domnului Vasile-vodă. 
     109 
   — Doamne fereşte! ziseră plăieşii făcîndu-şi cruce. 
   — Aşa, urmă tînărul, eram acolo cînd au mers să ieie raclasfintei, dar călugărul, simţind, au închis poarta, şi n-au vrut să deschidă; atunce. . . 
   — Pui de om, călugărul! strigară ascultătorii. 
   — Atunce craiul lor au poroncit s-aducă tunurile ca să spargă porţile, dar mai întăi au trimis răspuns călugărului, care şedea în clopotniţă, să deschidă, ori face monăstirea praf şi pulbere. 
   — Auzit-aţi acolo litfa cea păgînă! Şi ce au făcut popa? 
   — El au răspuns că nu se aştepta s-audă aşa vorbă de la un împărat care se zice creştin, şi că m. s. îi mare şi puternic, poate să facă ceea ce zice, dacă nu se teme nici de Dumnezeu, nici de sfinţii lui, dar el nu deschide poarta, ci s-a îngropa sub zidurile bisericii şi apoi lumea va judeca între dînsul, atît de slab, şi între 
   
   m. s. atît de tare. Auzind aceste, leahul s-au făcut foc de mînie şi dasă acum poroncă să împuşce, cînd unul din hatmanii lui i-au zis nu ştiu ce. Cum îmi spunea oamenii, i-au zis că nu se cade să facă aşa lucru, să strice casa Domnului şi altele multe. Îndestul că l-au înduplecat să deie pace bisericii. 
   — Şi ce fac acum leşii la Iaşi? 
   — Este o săptămînă de cînd s-au dus, după ce au văzut că numai au merinde pentru oşti, şi au purces pe Bahlui în sus, gîndind c-or găsi de toate; dar acolea să vedeţi. Vodă, din lagărul turcilor, cum au auzit de aceasta, au şi pornit după dînşii un mîrzac c-o mulţime de tatari şi vro cinci steaguri de moldoveni, iar mai întăi au trimis pe loc pre capitanul Turculeţ c-o strajă de călăreţi care, apucănd înainte, au scos toţi oamenii de prin sate, au dat pojar fînului şi fînaţelor, au ascuns prin gropi grîul şi orzul, şi duşmanul au găsit tot pustiu în drumul său, încît, agiungînd la Cotnar, nu găsea să mănînce decît poamele copacilor; ba încă au pus prin bălţi şi nişte ierburi veninoase de care cum bea, crăpa; şi vai de capul lor! piereau cu sutele şi ei şi caii, iar care rămînea pe urmă cădea în mîinile moldovenilor, carii, fără mai multă judecată, ori îl spînzura, ori îl înţepa. 
   — Osînda sfintei Paraschevii! zise bătrînul. Dar tu cum le-ai aflat aceste toate? 
   — Eu — ştiţi că m-aţi trimis la Iaşi să văd ce mai este. După ce s-au dus leşii, m-am luat cît colea pe urma lor pănă la Cotnar, unde m-am întîlnit cu capitanul Turculeţ, care mi le-au spus; ş-apoi, după ce am văzut că duşmanii şi-au luat drumul spre ţara lor, am apucat de-a dreptul piste codri. . . Dar oare ce buciumă străjerul? 
   
   — Fă-i semn să se coboare de pe zid, şi să vie încoace. Nu trecu mult şi plăieşul de strajă viind, spuse că o oaste mare 
   se apropie de cetate. Îndată toţi alergară pe ziduri. 
   — Leşii sunt! strigă tînărul ce venise de curînd şi pre care l-amauzit vorbind; şi-au schimbat drumul, şi vin aici. . . 
   — La porţi, flăcăi! zise bătrînul. Încuieţi-le şi grămădiţi bolo-vanii pe ziduri. Aşezaţi-vă toţi pe la metereze. Să nu zică leahul c-au intrat într-o cetate romînească, ca într-o ţarină pustie. 
   — Dar noi suntem numai nouăsprezece şi asta-i o oaste întreagă, observă unul; cum se . . . 
   
   — Taci, mucosule! îl curmă bătrînul. Te temi că-i pieri! Mare 
   pagubă! un mişel mai puţin. Vînătorul astfel înfruntat se trase ruşinat şi se sui pe ziduri. În vremea aceasta, oastea se apropiese. Regele trimise un ofiţer 
   ca să vorbească cu cei din cetate. Solul veni la poartă. Bătrînul îl salută de pe zid. 
   — Bine ai venit, domnule, ce pofteşti de la noi? 
   — Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania ş. c. l. (urma titlurile), vă face cunoscut că să vă închinaţi şi să-i cuceriţi cetatea împreună cu toate averile şi merindele; atunci garnizoana va fi slobodă a ieşi cu arme şi bagaje, fără a i se face nimică, iar 
     111 
   cutezînd a se împotrivi, cetatea se va cotropi, şi garnizoana se va trece subt ascuţitul sabiei. 
   — Du răspuns m. sale, zise bătrînul, că laude şi îngroziri de aste am mai auzit noi, şi tot nu ne-am spăriet. Mai bine m. s. şi-ar căuta de drum şi ar da pace unor oameni care nu i-au făcut nimică. Cetatea n-avem gînd să i-o dăm cu una, cu două, macar că nu sunt în ea nici averi, nici merinde. Tot ce-i putem da este plumbul din puşce, pre care i-l vom trimite noi de pe ziduri, fără să se mai ostenească să vie înuntru. 
   — Plecaţi-vă, zise trimisul, şi nu vă puneţi capul în primejdie. 
   — Nu purta grijă de capul nostru, domnule. Gîndiţi mai binela al vostru. 
   — Încă o dată vă întreb, vă închinaţi ori ba? 
   — Ba. Parlamentarul se duse. 
   Asaltul începu. Tunurile aşezate pe scaune de lemn băteau
   
   
   necontenit cetatea. Plăieşii răspundeau cu gloanţe care nu făceau greş. Fieştecare împuşcătură obora cîte unul din vrăjmaşi, şi mai ales din ofiţeri, asupra cărora erau ţintite flintele lor. Leşii piereau fără a face spor. 
   În ziua dintăi, doi vînători pieriră. A doua zi şi a treia zi mai căzură cinci şi se răniră doi. A patra zi căzu împuşcat însuşi comandantul artileriei leşeşti, dar mai pieriră trei din moldoveni. Numărul bravilor scădea pe toată ziua. Seara, adunîndu-se pe lîngă foc, văzură că au sfîrşit şi muniţiile şi merindele. 
   — Ce este de făcut, tată? întrebă tînărul vînător pe bătrînul, care, rănit la un picior, sta întins pe o laviţă. 
   — Cîţi au pierit d-ai noştri? 
   — Zece. — Şi nu mai avem nici praf, nici merinde? 
   
   — Nu. 
   — Dacă-i aşa, apoi mîini dimineaţă, urcă-te pe poartă şi leagăîn vîrful săneţii un ştergar alb; spune că închinăm cetatea, cu 
   
   tocmală să ne lesă slobozi să ieşim şi să ne ducem unde vom voi. 
   Aşa se urmă. Leşii primiră toate condiţiile cerute. Oastea se înşiră în două rînduri, lăsînd prin mijlocul ei loc ca să treacă garnizoana, şi poarta se deschise. 
   Atunci, în loc de o strajă numeroasă, se văzură ieşind şese oameni, din care trei duceau pe umerele lor pe alţi trei ce erau răniţi. 
   — Ce este aceasta? strigă Sobieţki răpezindu-se calare înaintealor. Ce sunteţi voi? 
   — Străjerii din cetate, răspunse bătrînul rănit, din spatele fiiului său. 
   — Cum! atîţa sunteţi? 
   — Zece din noi au pierit din mila m. tale. 
   — Voi aţi cutezat a vă împotrivi mie şi a-mi omorî atîţa viteji? zise regele. O, asta nu se va trece aşa! urmă turbat de mînie; trebui 
   
   o pildă pentru cei asemine vouă, şi pilda va fi groaznică şi vrednică de faptă. Nu meritaţi a muri de sabie, ci de ştreang. — Spînzuraţi-i! 
   Pe loc ostaşii încungiurară pre plăieşi, carii, depuind jos răniţii, îşi făcură semnul crucii şi, răzămîndu-se pe săneţe, se uitau cu nepăsare la pregătirile ce se făceau pentru moartea lor. Ofiţerii priveau cu înduioşare această scenă. 
   — Fie-mi iertat, sire, zise atunci Iablonovski, apropiindu-se cu respect de regele care şedea posomorît şi mînios, a arăta m. tale că aceşti viteji n-au făcut decît datoria lor, datorie patriotică şi vrednică de toată lauda, şi că au avut norocirea a cîştiga făgăduinţa marelui Sobieţki că vor fi slobozi şi nesupăraţi. 
   — Îţi mulţămesc, vrednice al meu tovarăş de arme, zise Sobieţki ca deşteptat din somn, îţi mulţămesc că m-ai oprit de a face o faptă defăimată. Ai cuvînt; oamenii aceştii s-au purtat vitejeşte. Să li se deie fiecăruia cîte cincizeci de zloţi. Apoi, înturnîndu-se cătră romîni: Voinicilor, zise, sunteţi slobozi, mergeţi în pace şi spuneţi copiilor şi fraţilor voştri că aţi avut cinstea a vă împotrivi cinci zile regelui de Polonia. 
   
     113 
   Îndată se făcu loc moldovenilor, carii, luîndu-şi răniţii, se îndreptară cătră munţi, în vreme ce oastea se cobora încet la vale; iar cetatea cu porţile deschise, purtînd pe zidurile sale urmele bombelor duşmăneşti, rămase singură pe culmea înverzită, ca un mare schelet de uriaş. 
   N. B. Fragmentul acesta a servit d. V. Alecsandri, pentru a compune o dramă istorică ce fu jucată în iarna trecută cu un mare succes pe scena noastră. 
  REGELE POLONIEI ŞI DOMNUL MOLDAVIEI 1713 
    
     
   Carol XII, regele svezilor, adusese spaimă în tot nordul Europei; dar nebuneasca lui sumeţie se sfărmă în sfîrşit de statornica cumpănire a lui Petru I, împăratul Rusiei, şi acest june rege, pierzînd sub Pultava rodul tuturor trecutelor sale biruinţi, abia scăpase rănit în Moldavia la Tighine (Bender). 
   Nenorocirea lui Carol aduse însă şi căderea regelui Stanislav, pre care el îl suise pe tronul Poloniei, de unde coborîse pre August Electorul de Saxonia. Dar trebui să dăm mai întăi o lămurire despre acest rege polon. 
   Carol văzuse pre palatinul Stanislav Leşcinski cînd îi fusese trimis deputat de confederaţia Varsaviei. Junele palatin plăcu cuceritorului sved. El avea o fizionomie norocită, era franc, brav, deprins cu ostenelele şi iubit de vasalii săi. Regele svezilor cunos-cîndu-l, zise: “Omul acesta îmi va fi purure prieten”, şi în gura lui Carol aceste vorbe însemnau: Omul acesta va fi rege. Curînd după aceasta, se porunci Adunării să-l aleagă rege. Cardinalul primat se împotrivea. 
   — Ce-i lipseşte lui Leşcinski? îl întrebă regele sved. 
   — Sire, e prea june. . . 
   
   — E de vrîsta mea, îl curmă Carol posomorîndu-se; şi bietulcardinal ieşi, se duse acasă şi, nu după mult, muri de necaz şi de ruşine că zisese o dobitocie. 
     115 
   La 4 octomvrie 1705, Stanislav Leşcinski şi soţia sa Carlota Opalinska se încoronară şi se proclamară rege şi regină Poloniei. 1 
   Carol însă biruindu-se, căzu puterea ce sprijinea pre Stanislav. Mai multe partide se ridicară şi August reintrînd în Polonia, leşii se uniră cu el, iar Stanislav se trase în Pomerania cu o mică gvardie ce avea. De acolo sub numele unui francez maior în oastea svedă ce-l chema Haran, întovărăşit de baronul Sparre — care a fost mai apoi ambasador în Englitera şi în Franţa — şi de un colonel, plecă pe ascuns într-o noapte spre a merge ca să se întîlnească cu regele sved. 
   Întîmpinînd mai multe necaze şi primejdii în calea lor, în sfîrşit ajunseră la hotarele Turciei, de unde baronul Sparre se înturnă în Pomerania, iar Leşcinski intră în Moldavia, unde domnea atunce Nicolai Mavrocordat. 
   După prebegirea domnului Dimitrie Cantemir, Moldavia rămăsese într-o stare tulburată. Duhurile era aţîţate şi inimile îngrijite. Planul lui Cantemir, mai mult personal decît obştesc, izbutise numai a da prepusuri Porţei, care începuse a privi Moldavia ca o ţară duşmănească şi cine ştie ce urîte urmări ar fi avut starea aceasta, dacă din o norocită întîmplare nu s-ar fi rînduit domn Nicolai Mavrocordat. 
   Acesta era unul dintr-acei oameni rari care stau ascunşi în umbră, pănă ce timpul şi întîmplările îi scot la lumină. El, deşi moldav de viţă, fusese născut la Fanar şi crescut în diplomaţia acea grecească, din care ades izbucnea mari lucruri, mari pozne. Înzestrat şi cu duh firesc, el cunoştea mai toate limbile Europei; era bun cîrmuitor, aspru cătră aristocraţi, pre care ştia a-i ţinea în respect, şi blînd cătră norod. 
   Într-o zi, cum şădea singur în palatul domnesc, un edecliu intrînd, îi dete o scrisoare de la vornicul Manolache Roset, pre care un înadins o adusese în minuta aceea. 
        1 Voltaire, Histoire de Charles XII. 
   Prin acea scrisoare, acest boier îl înştiinţa că “întîmplîndu-se la un sat de lîngă Bacău a fiiului său Ştefan şi văzînd multele supărări şi bîntuiri ce fac ostaşii leşi şi svezi care veniseră la iernatic în Moldavia, s-au sculat cu slugile sale şi cu oameni de strînsură cîţi au putut găsi în pripă şi lovind pre acei ostaşi fără veste, i-au spart, şi îi aduce pre toţi în butuci cu steagurile şi ofiţerii lor”. Adăogea că “au mai nimerit acolo trei ofiţeri svezi cu patru slugi şi că se văd a fi oameni de treabă, care, văzînd prinderea leşilor, ar fi juruit mulţi galbini de aur ca macar pre dînşii să-i lasă a se întoarce la Ardeal de unde au venit; dar că el le-ar fi răspuns că-i dator a-i aduce înaintea domnului, că ei s-ar fi primit, rugîndu-l numai să nu intre ziua în Iaşi; şi că vine şi el cu dînşii la monăstirea Galata”1. 
   A doua zi seara, sosi vornicul Manolache şi cu acei trei ofiţeri şi, lăsînd pre doi cu fiiul său Ştefan la monastire, veni cu cel al treile la curte. Mavrocordat îl primi, deşi era aproape de miezul nopţii. Vorba între ei urma latineşte. Ofiţerul se recomendă ca un francez în slujba regelui de Svedia. 
   — Dar ce rang ai? întrebă Mavrocordat. 
   — Major sum, răspunse acesta. 
   
   — Imo maximus es, zise prinţul zîmbind şi, sculîndu-se, îl salută cu respect, căci îl cunoscu că era regele Stanislav, pentru că a fost văzut pe tatăl său Leşcinski (cu care acesta semăna foarte) cînd fusese ambasador lîngă Poarta Otomană. 
   Îndată porunci să-i gătească gazdă la Trisfetitele, unde rîndui spre slujba sa din însuşi curtenii săi pre cuparul, camaraşul al doile, vatavul de copii şi pre caminarul Spandonie cu un capitan de ostaşi. 
   În următoarea zi, în vreme ce regele polon mergea la biserica catolică ca să se comunice, stafetele lui Nicolai-vodă plecau ca să vestească vezirului, hanului şi paşii de Bender venirea acestui oaspet la Iaşi. 
        1 Nicolae Costin, Hron. 
     117 
   Aşteptînd răspuns, Mavrocordat se întîlnea ades serile cu Stanislav care nu ieşea, ascultînd liturghia în casă, pe care o zicea în toate dimineţile un preot franciscan. 
   Răspunsul n-a întîrziat. El cuprindea că domnul Moldaviei să trimiţă îndată sub bună pază pe regele Poloniei la Tighine. 
   Spun că Stanislav auzind hotărîrea aceasta, şi-a adus aminte de Franţisc I, regele Franţiei, care după fatala bătălie de la Pavia, unde căzuse prins, scria maicei sale aceste neuitate cuvinte: 
    
  CÎNTEC VECHI 
    
     
   Odinioară, ţinutul Hîrlăului era unul din cele mai frumoase a ţării. Astăzi însă şi-a pierdut pănă şi numele şi, în adevăr, e păcat, căci făr-a vorbi de podgoria Cotnarii, vestită prin vinaţele sale, în el găseşte cineva dealul Catalinei, de care, deşi istoria nu pomeneşte, tradiţia ne spune că se numeşte astfel de pe numele unei prinţese romîne, care scăpase de o navală duşmănească în vîrful lui, unde, făcînd şanţuri şi baterii, se apără cu slugile sale; ruinele politiei Cotnarii, unde un domn1 a întemeiat o universitate vestită pe acele vremi; două biserici, una ortodoxă, alta catolică, zidită de doi prinţi romîni; beciuri gigantice, pre care, oricît s-a încercat ciocanul vandalilor, tot nu le-a putut încă surpa de tot; Dumbrava-Roşie, faptă barbară şi mare a unui mare domn2, care, ca să lasă un monument fieros a viteziei sale, înjugă leşii la plug şi semănă 
   o întreagă cîmpie cu ghindă. Ghinda a produs stejari uriaşi şi, cînd vîntul clatină frunzele lor, se aude un gemăt tînguios ca în pădurea Dodonii. Mai încolo, vezi un istm de pămînt, numit Podul de lut, care uneşte două prăpăstii şi alăturea un izvor ce se cheamă Fîntîna cerbului. 
   În locul acesta a fost tăiat bravul Dragomir, care cutezase a se înamora cu fiica lui Radu Mihne, pîngărind cu plebea lui sîngele patrician ş. a. , ş. a. 
        1 Iacov. 
        2 Ştefan. 
   
     119 
   Toate aceste vechi rămăşiţe a gloriei strămoşeşti, făcute pe măsura oamenilor mari şi pe care noi, mirmidoni degeneraţi, nu le putem nici preţui, nici înţelege, le vizitam călăuzit de un bătrîn mazil din Cotnari, la care trăsesem la gazdă. 
   — Nu ştii care e balta unde au pierit atîta călărime leşească în vremea domnului Constantin Cantemir? am întrebat pre călăuzul meu. 
   — N-a fost niciodată baltă, ci numai un loc hleios, plin de mlaştine, colo devale. 
   — Unde mi se înglodaseră roţile trăsurii? 
   — Aşa; şi încă acum e vară, dar toamna nu e de îmblat şi leşii au venit despre toamnă. Îmi spunea tatăl meu că-i spunea bunul său — care a fost în bătălia aceea cu căpitanul Turculeţ — că mulţi leşi au pierit aice şi că împăratul lor de necaz mare îşi bătea ulanii cu sabia şi le zicea: , adecă: “Ruşine să muriţi ca cîinii”. 
   — Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci; el era bun domn. 
   — Bun şi nu prea. A omorît doi bunatate de boieri, pentru că-i da pe foaie şi nu-l lasa să-şi facă mendrele; dar aşa a fost de cînd e ţara noastră. Dreptul îmblă totdauna cu capul spart. 
   — Poate; însă mi se pare, moşule, că nu pre aveţi dreptate a vă plînge tot de domni şi nu şi de boierii care încungiură pre domni. 
   — Acei doi pre care i-a tăiat nu-l sfătuiau de rău. Îi ziceau numai: “Măria-ta, mai des cu paharul şi mai rar cu birul, că nu poate ţara”. E, cine-i asculta! 
   — Miron logofătul şi Velicicu hatmanul erau prieteni lui Cantemir. El nu i-ar fi omorît de nu l-ar fi îndemnat ministrul său Iordache Roset visternicul şi Cantemir a plîns mult c-a făcut aşa păcat. Judecînd deci că şi domnitorii au slăbiciunile lor ca şi ceilalţi oameni, trebuie a osîndi pe sfetnicul ce-l împinse la asta. 
   — Poate că ai cuvînt d-ta. Las-să se mînînce lupii ca să mai răsufle oile. Cînd au murit boierii aceia, ieşise şi un cîntec care-l ştia tatăl meu pe de rost; îl şi pescrisesem eu. . . 
   
   — Mă rog, caută-l şi mi-l dă, am strigat. 
   — Ce să faci d-ta cu el? Cîntecul acesta nu-i făcut de boieri, nici pentru boieri. Ştii d-ta că boier la boier nu-şi face cîntec. Corb la corb nu scoate ochii. 
   — Fie cum zici, numai dă-mi cîntecul. 
   Ajungînd acasă, mazilul multă vreme l-a căutat; în sfîrşit, într-un unghi pe poliţă, găsind un ghizdan vechi, îl deschise şi, dintrun smoc de tărfăloage de moşie (care-l sărăciseră de tot cu judecăţile), scoase o hîrtie afumată pe care mi-a dat-o. 
   Cetindu-o, m-am încredinţat că oamenii de pe atunci nu scriau mai rău decît acum. M-am pus de l-am pescris întocmai dupre a moşneagului: 
   CÎNTEC 
   Cantemir era un domn
   Altfel pre de treabă om, 
   Numai ţara cam prăda. 
   Boierii, văzînd aşa, 
   Îi zicea: “Măria-ta! 
   Cu paharul îndeseşte, 
   Dar cu birul mai răreşte”. 
   
   Domnul la masă-i poftea
   Şi cu cotnar îi cinstea, 
   Pănă ce îi îmbăta. 
   Boierii cînd închina
   Îi zicea: “Măria-ta! 
   Cu paharul îndeseşte, 
   Dar cu birul mai răreşte”. 
   El însă nu-i auzea, 
   Mînca, bea şi jăcuia, 
   Şi-n seamă nu le baga. 
   
     121 
   Boierii se supăra
   Şi-i zicea: ”Măria-ta! 
   Cu paharul îndeseşte, 
   Dar cu birul mai răreşte”. 
   
   Într-o zi s-au adunat
   Ş-au făcut între ei sfat, 
   Cînd la divan i-a chema
   Pe norod a judeca, 
   Să-i zică: “Măria-ta! 
   Cu paharul îndeseşte, 
   Dar cu birul mai răreşte”. 
   
   Domnul dacă au văzut
   Că de şagă s-au trecut, 
   Şi că vor a-l dărăma, 
   Căci boierii nu-nceta
   A-i zice: “Măria-ta! 
   Cu paharul îndeseşte, 
   Dar cu birul mai răreşte”, 
   
   Foarte mult s-au mîniat; 
   Pre doi din ei i-au tăiat. 
   Ca doar de ei va scăpa, 
   Şi nu-i va mai asculta
   Zicîndu-i: “Măria-ta! 
   Cu paharul îndeseşte, 
   Dar cu birul mai răreşte”. 
   Ei la moarte se ducea
   Veseli, vorbea şi rîdea, 
   Frică nicicum arăta, 
   Şi-n gura mare striga: 
   “Ien auzi, măria-ta! 
   
   Cu paharul îndeseşte, 
   Dar cu birul mai răreşte”. 
   
   Spun că cum i-au omorît, 
   Pe loc domnul s-au căit, 
   Căci îndată ce-nopta, 
   Amîndoi i s-arata
   Şi-i zicea: “Măria-ta! 
   Cu paharul îndeseşte, 
   Dar cu birul mai răreşte”. 
   
   Pe la schituri, sehăstrii, 
   Au dat multe liturghii, 
   Că doar îi va împăca: 
   Dar prin somn tot îi visa
   Zicîndu-i: “Măria-ta! 
   Cu paharul îndeseşte, 
   Dar cu birul mai răreşte”. 
   
   Neavînd nicicum ragaz, 
   De ciudă şi de necaz, 
   Muri înălţimea-sa. 
   Norodul îl îngropa
   Zicîndu-i: “Măria-ta! 
   Cu paharul îndeseşte, 
   Dar cu birul mai răreşte”. 
   
  III
  POEZIE
  
    
     
   POTOPUL 
   În ziua aceea s-au desfăcut toate izvoarele adîncului, şi jgheaburile cerului s-au deschis. 
   F acere , cap. 7
    Negur-ameninţătoare orizonul învălise, Iar prin năduşitul aer vîntul ager vîjia, După nouri groşi şi negri soarele-acum asfinţise, Şi scaldată-n sînge luna în prejma lui răsărea. 
   Iată mare întuneric preste univers se lasă, 
   Şi grozavul ceresc tunet începu a bubui, 
   Tot pămîntul se clăteşte; marea din matca sa iasă; 
   Preste lumea vinovată năvălind a se lăţi. 
   
   Bolta cerului se sparge subt a apei greutate, 
   Ploaia se aruncă rîuri ca pe gura unui scoc, 
   Sate, tîrguri şi oraşe, cetăţi, turnuri înecate, 
   Se văd numai cînd prin nouri îşi fac fulgerele loc. 
   
   Dumnezeu apucă-n mînă paloşul de răzbunare, 
   El e mult-îndurătorul, dar şi drept-judecător, 
   Vrea să pedepsească lumea pentru-a sfintei legi calcare, 
   Şi sumeţul om să vadă că-i un vierme muritor! 
   
    Munţii, măgurile nalte sta subt apă îngropate, Undele spăimîntătoare preste ele s-arunca; 
     125 
   Numai a unei stînci creştet prin talazele turbate
   Precum un uriaş straşnic din adîncuri s-arăta. 
   
   Vălmăşală zgomotoasă ocolea coastele sale, 
   Pre care apele negre cu pornire le izbea; 
   Omenirea împregiuru-i scotea ţipete de jale, 
   Nevoindu-se cu silă să se urce păn-la ea. 
   
   O, ce răcnete grozave! ce amară suspinare! 
   Dar moartea plutind pe valuri glasul lor nu asculta, 
   Ea venea şi preste dînşii apăsînd recile-i gheare, 
   În noianul prăpădirii fără milă-i cufunda. 
   
    Acolo un crac de munte se dezghină cu pornire, Prăvălindu-se cu vuiet în talazul răzvrătit, Ticăloşii ce pe dînsul sta cuprinşi de îngrozire, Cad cu el — moartea-i aşteaptă — undele i-au coperit! 
   Mai încoaci un şiroi iute pe un tînăr fiiu cuprinde, Cînd sărmanul vrea să scape pe al său tată bătrîn, Şi să ducă mai departe unde apa nu se-ntinde, Pe maică-sa care ţine frăţiorul lui la sîn. 
   Nu e mijloc de scăpare de a Domnului urgie, Pretutindini este moarte, pretutindini ocean, Numai stînca uriaşă se înalţă cu mîndrie, Arătîndu-şi golul creştet preste groaznicul noian. 
    P-acea mare înălţime singuri doi tineri scăpară, Gingaşa fată Selmina ş-amorezul său iubit, Ei văd moartea cum spre dînşii se apropie amară, Mulţămiţi că şi atunce soarta nu i-au despărţit. 
   Amîndoi au rămas singuri din grozavnica pierire, Cungiuraţi de negre ape, d-acel vifor furios; Ploaia preste ei se varsă ca şiroiul în pornire, Clocotesc fierbînd deasupra tunetele fioros. 
   Iar prin latul întuneric ce se-ntinde pe tărie Cînd de cînd brăzduind cerul fulgerul scînteitor, Preste undele muginde le-arăta cu grozăvie Cum plutea ca nişte plaghii leşile fraţilor lor. 
    A Selminei line lacrimi cu ploaia amestecate Se prăval ca două rîuri pe-ovilită faţa sa, Inima-i din loc sărită de abia ceva se bate, Ca s-arate că viaţă în ea încă mai era. 
   Ca o floare încujbată d-a crivăţului suflare, 
   Se lipeşte lîngă pieptul pre scumpului ei Edvin, 
   Şi privindu-l multă vreme, cu o lungă-mbrăţoşare
   În sfîrşit astfel grăieşte, slobozind un slab suspin: 
   
   “Nu ne-a mai rămas, Edvine, de nădejde nici o rază, 
   A sosit a vieţii noastre sfîrşitul îngrozitor, 
   Priveşte cum sluta moarte cătră noi înaintează! 
   O, durere-a despărţirei! O, al nostru trist amor! 
   
   Ah! care din aste valuri, unelte-a morţii cumplite, 
   Care e acel ce soarta pentru noi l-a hotărît? 
   Puţinele mele zile iată-le de-acum sfîrşite! 
   Sprijineşte-mă în braţe-ţi, să mor l-al tău sîn iubit. 
   
   În curînd a să sosească mîna morţii cea de gheaţă
   Şi de draga ta Selmină să s-atingă-nfiorat, 
   
     127 
   Să mă ia de lîngă tine, de lîngă scumpa mea viaţă Ca s-afunde în adîncuri un suflet nevinovat! . . . ” 
   În fiorii spăimîntării leşină tînăra fată, Undoioasele ei coame viforul le-nvăluia; Semăna ca o mlădiţă de-un vînt ager sfărămată. Şi — furtuna nu-ncetase, şi apa se tot suia! 
    În a sale slabe braţe Edvin strîns la piept o ţine, Căutînd să o învie cu-al său rece sărutat; Nu gîndeşte la pieirea ce era pe lîngă sine. Lumea, viforul, potopul, viaţă, moarte a uitat. 
   Nimic altă el nu vede decît pe-a sa mult-iubită
   Şi-n vederea astă tristă în inima lui simţind
   O durere mult mai crudă decît moartea cea cumplită, 
   Faţa ei muiată-n lacrimi o sărută suspinînd, 
   
   Zicînd: “Draga mea Selmină! ah! rogu-te, te trezeşte, 
   Fie-ţi milă, o pre-dulce, de-al meu plîns, de-al meu oftat, 
   Mai deschide ochişorii, pe iubitul tău priveşte! 
   Ah! al tău sufleţel poate cătră ceruri a zburat! ”. . . 
   
    De-a iubitului său lacrimi şi duioasă sărutare Se deşteaptă biata fată din acel leşinat greu, Şi-nălţînd spre ceruri ochii, c-o adîncă suspinare Zice: “Oh, cît e de mare mînia lui Dumnezeu! 
   O, tu sfîntă, prea-înaltă, fiinţă misterioasă! 
   Tu care ai locuinţă în acest cer înfocat, 
   Dumnezeule cumplite! de ce mîna-ţi mînioasă
   Preste noi nenorociţii cu urgie-ai apăsat? 
   
   Care fu a noastră vina, prea-puternice-mpărate! 
   De vrei să ne pierzi cu lumea care ţie a greşit? 
   Au doar sunt atît de grele şi mari a noastre păcate? 
   Însă noi n-am făcut altă decît numai ne-am iubit. 
   
   Oh! cît eşti de straşnic, Doamne, în a ta dreaptă mînie, 
   Cît d-amar este paharul ce-l bem în acest minut! . . . 
   Ah! din mintea mea nu iasă acel ceas de grozăvie
   Cînd în undele turbate pe-al meu tată am văzut. 
   
   Cum se lupta împotriva înviforatelor ape, 
   Nevoindu-să să poată păn-la noi a se urca, 
   Şi văzînd că nu-i rămîne vro nădejde ca să scape
   Întinses-a sale braţe spre-a mă binecuvînta; 
   
   Cînd deodată preste dînsul căzînd valul cu pornire
   Şi d-această de pe urmă mîngăiere m-a lipsit; 
   Însă, scumpule Edvine, oricare nenorocire
   Aş uita fiind cu tine, vieţuind cu-al meu iubit. . . 
   
   Dar ce poate face omul împotriva voiei sfinte? 
   Cine poate înţelege scopul ei acel ascuns? 
   Iartă cîrtirile noastre, Dumnezeule părinte! 
   Căci ele scap dintr-un suflet ce durerea l-a pătruns. ”
   
    Edvin sprijinea în braţe p-a lui scumpă amoreză Ce de silnica suflare a furtunii s-alignea, Căuta nenorocitul ca să o îmbărbăteză, Să-i astîmpere durerea, şi aceste îi zicea: 
   “Draga mea! Nici o fiinţă pe lume nu mai trăieşte, Din obşteasca prăpădire nici un om n-a mai rămas, 
     129 
   Numai noi mai viem încă, dar şi pentru noi soseşte
   Moartea să ne-mbrăţoşeză în acest amarnic ceas. 
   
   Cum a rouăi picătură soarele de dimineaţă
   O usucă şi o scurge, ca şi cînd nu ar mai fi, 
   Astfel, scumpa mea Selmină, fu şi trista noastră viaţă, 
   Se uscă precum şi roua, şi cît şi dînsa trăi. 
   
   Dumnezeu acest puternic, a cărui suntem lucrare, 
   Pedepseşte pe dreptate pe omul cel vinovat; 
   El ne-au făcut, el ne pierde. — Să ne plecăm cu răbdare, 
   Neuitînd că el de este drept, e şi mult-îndurat —
   
   Ca un stăpîn şi părinte ceartă, dar şi miluieşte, 
   Pentru noi, a sa zidire, îngrijire va avea, 
   El o vecinică viaţă în ceruri ne pregăteşte. ” —
   Şi — furtuna nu-ncetase, şi apa se tot suia! . . . 
   
    De cuvintele acestea Selmina încuragiată, Simţi o nouă putere încălzind sufletul său, Cătră cer cu duioşie ochii mai rădic-o dată Zicînd: “Lăudat să fie numele lui Dumnezeu! 
   De-acum poate sosi moartea, ea nicicum mă îngrozeşte, Căci încai mor mulţămită lîngă scumpul meu iubit. . . ” Vorbind încă, iată apa preste dînşii năvăleşte; Valurile-acoperindu-i în adînc i-au înghiţit. 
   1837, noiemv. 
   MELANCOLIA 
    
     
   O puternică plecare ce nu rabdă-mpotrivire
   Mă îndeamnă să cînt astăzi acea tînără simţire
   Ce-n singurătate numai îşi are locaşul seu, 
   Dar ceresc trimis în lume din sînul lui Dumnezeu. 
   Fie ca aceste versuri ce curînd vor fi uitate
   Să aducă alinare vrunor inimi întristate, 
   Şi resfirînd pe-a lor cale nişte nemernice flori, 
   Să le-mprăştie necazul ş-ai supărărilor nori; 
   Căci plăcerile sunt multe care vin din bucurie, 
   Însă nu puţine are şi dulcea melancolie; 
   Ş-un om simţitor alege, decît agere clătiri, 
   Pe ale melancoliei liniştitele uimiri. 
   Îl priveşti cătînd să afle în al artelor locaşe
   Nu icoane renumite, pomeniri mîndre, trufaşe, 
   Ci tabloul melanholic unde-un june-amorezat
   Stă jălind pe străini ţărmuri de iubita-i depărtat; 
   Sau un tînăr ce suspină întru-o singurătate, 
   Suferind pentru-a sa ţară, pentru drept şi libertate. 
   
    Cîte ori a zilei rază îl găseşte încă treaz, Adîncit în reverie şi cu lacrimi pe obraz! Cîte ori petrece noaptea absorbit întru gîndirea Unui fulger de nădejde ce-i menise fericirea, Cugetînd la suvenirea unor dulci îmbrăţoşeri, Uitînd viaţa ş-ale lumii minciunoasele plăceri! Ah! Amorul e virtute pentru cine-l preţuieşte, Pentru cel care îl simte, şi din inimă iubeşte! Fericit cine-l cunoaşte! fericit cine-l simţi! 
    Iată lina primăvară începu a ne zîmbi; Mii de flori însmaltă cîmpul răvărsînd a lor miroase, Iar zefirii pintre frunze cu-a lor aripi răcoroase Răspîndesc un dulce sunet pe natură-nveselind, 
     131 
   Şi la glasul lor făptura se resimte înviind. 
   Dar decît acel lux mare a naturii înflorite
   Preferăm mai bine umbra celor rădiuri liniştite; 
   Acolo în încîntare sub frunzişul nepătruns, 
   Inima îşi dezvăleşte simtimentul său ascuns. 
   Cînd copaci plecînd asupră-ţi a lor frunte despletită
   Îţi întovărăşesc paşii pe-o carare mult iubită; 
   Cînd zefirul care-n şesuri de abia răsuflă lin, 
   Pintre frunze se aude ca un gemăt de suspin; 
   Toate chem la reverie, toate plec la îndurare, 
   Şi-n răcoarea acea dulce inim-află stîmpărare. 
   Căci condusă de natură spre mai tinere gîndiri, 
   Cu plăcere-şi aminteşte trecutele suferiri. 
   
    Vezi părîul acest trîndav, scăldînd pajiştea cea verde, Cum prin flori trufaş se primblă, şi subt arce verzi
    se pierde? Valul său pare că poartă lacrimi limpezi şi oftări, Îndemnînd cu-a sa murmură la duioase cugetări; Lîngă el o mîndră salce cu lungi ramuri atîrnate Îşi împlînt-într-a lui ape cosiţele-i resfirate; Acea undă gemătoare, acel arbure jălind Parcă sunt doi juni prieteni ce, al nostru chin privind, Se îndur l-a noastre patimi, la a noastră grea durere, Şi ne-aduc prin a lor freamăt o plăcută mîngăiere; Noi iubind compătimirea ce ei vor a ne-arăta, Aflăm vie mulţămire lîngă dînşii a ofta. 
   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
    S-ascultăm, ce se aude? Ce nou glas răsună oare? A dumbrăvii cîntăreaţă, gingaşa privighetoare, Prin accente iscusite rădiul tot a încîntat; Ascultînd-o simt că-n sine-mi un nou ce s-a deşteptat. Cît iubesc să-mi opresc paşii subt umbra de desfătare 
   Unde cade în suspine a ei jalnică cîntare! 
   Gînditor şi dat cu totul s-aud dulcele ei glas, 
   Sub copaciul acest mîndru în uimire am rămas, 
   Nu bag seamă că deasupră-mi vijelie se stîrneşte, 
   Sau că soarele apune, ori că tunetul vuieşte, 
   Şi c-a zilei luminare de pe cer acum s-a stîns; 
   Simt a ei durere numai, ascult numai al ei plîns, 
   Dar tăcu — nu mai răsună tînguioasa-i melodie, 
   Eu stau încă, ascult încă cuprins de melancolie. 
   
    Steaua zilei osteneşte tînjitoarele-mi vederi; Ochiul meu muiat în lacrimi află mai multe plăceri Cînd pe nori d-azur şi aur căutînd se oboseşte Lumina ce nu se vede, dar tot încă se simţeşte: Ziua astă care moare, noaptea care s-a întins, Umbra cea misterioasă ce pădurile-a încins, Dulcea paserei cîntare ce treptat se micşurează, Trandafirul ce s-ascunde, rîul care murmurează, Şesul, cîmpii ce de umbră peste tot s-au învălit, Răcoreala ce răvarsă un văzduh îmbălsămit, Luna galeşă ce-ncepe să se nalţe cu trufie, Arătîndu-şi printre neguri a sa frunte argintie, Linul zuzet ce din apă se rădică cu amor, A nemernicei bufniţe cîntecul îngrozitor, Aduc multă alinare la a inimii durere, Şi sub vălul său natura are-o mai vie plăcere. 
    Toamna veştedă şi tristă are iarăşi frumuseţi Ca şi omul ce ajunse ale vrîstei cărunteţi. Cînd din văi cu turbăciune achilonul se rădică, Şi cînd frunza-ngălbenită l-ai copacilor trunchi pică, Muritorul melancolic văzînd natura murind, La al său iubit prieten departe de el gîndind, Află-o crudă mulţămire în a firei dezbracare, Căci frumoasa primăvară înfrunta a sa-ntristare; 
     133 
   Însă toamna suferindă potrivită cu-al său chin E un leac l-a lui durere, un părtaş l-al său suspin. Acel şes, acea dumbravă şi colnicele cernite Îl privesc, şi de-a lui jale parcă-s şi ele mîhnite. 
   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
    Cît iubesc printre ruine să mă primblu-adeseori, Monumente părăsite a căror locuitori Făceau lumea să răsune de-a lor fapte lăudate, Trei lucruri iubind în viaţă, onor, glorie, dreptate. Dar pierir-acum eroii, şi ai lor urmaşi mişei, Interesul au povaţă şi-nvrăjbirea între ei! — Nu mai sunt! — A lor cenuşă ce-n văzduh fu aruncată De fii corci şi fără cuget cu dispreţ este călcată! Ah! curînd sosi-va vremea ticăloşii a simţi În ce rîpă egoismul are a-i prăpăstui! . . . 
    Cugetînd la vechi eroii, şi privind a lor morminte De Saturn desfigurate, îmi aduc ades aminte Cît de mari au fost odată, cîte neamuri au învins, Şi simt ochi-mi că se împlu de un patriotic plîns. 
   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
    Văd o veche monastire, sfînt azil de pocăinţă, Unde nevinovăţia îşi aleasă locuinţă. Al aramei tristul sunet gîndul meu a deşteptat, Spre locaşul mîntuirii paşii mei a îndreptat. În aceste ziduri sfinte unde Domnul se măreşte, Păcătosul alinare conştiinţei lui găseşte; Aici suflete viteze, părăsind a lumii greu, Îşi petrec restul vieţii lăudînd pre Dumnezeu. Gîndul lor fugind din lume este numai vecinicia, Cînd îi văd, un nou preţ are în ochi-mi melancolia, Judecînd că-n lumea asta ne e dat să suferim. . . 
    Unde sunt? Unde mă aflu? — Lîngă-un jalnic
    ţinterim! Ce cucernică privire! Ce icoan-înavuţită! Cîte gînduri mîngăioase pentr-o inimă rănită! Îns-aice nu se vede nici un falnic mausoleu, Care să învecinicească pomenirea vrunui reu; Nu, nici marmură, nici aur, nici aramă se zăreşte, Pe-a saracilor morminte numai iarbă verde creşte. 
    Te salut, locaş cucernic sărmanului muncitor, Care-a fost toată viaţa statului folositor! Te salut! pentru că traiu-i pururea în asuprire, De abia aice află o adîncă liniştire; Cu respect şi duioşie mă închin astui mormînt. . . Patriot a fost acesta, de folos l-al său pămînt. Nu un trîntor ce în viaţă numai rău ştiu a face Şi din a ţării lui sînge să se-ngraşe-n bună pace. 
   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
    Aurora se iveşte vestitoarea dimineţii. Altă zi — Luna s-ascunde — Un nou pas pe calea vieţii! 
   1838, septemv. 
    
     
   GELOZIE
    Ştii, dragă, pentru ce cînd te văd, mă mîhnesc? 
   Ştii pentru ce ades cînd mai mult te privesc, 
   Mă vezi posomorît, şi ne-ncetat oftez, 
   Cînd tu mă-mbrăţoşezi, eu tac şi mă-ntristez? 
   Cînd tu credinţă-mi juri, şi-mi dai încredinţări
   De cel mai dulce-amor, răspund prin suspinări? 
   
     135 
   Ştii pentru ce? — Ba nu. — Ah! trebui să ţi-o spun. 
   Destul e de cînd chin în sufletu-mi adun! 
   În inimă-mi s-a-nfipt un ghimpe veninos, 
   Şi pătimesc, şi văd, şi simt că sunt gelos! 
   Cînd îmi închipuiesc că numai Dumnezeu
   Fu-n stare a crea un suflet ca al tău, 
   Cînd ştiu că n-a mai fost nici poate a mai fi
   Ca tine pe pămînt să poată a iubi, 
   Mă tem de orice om se-ntîmplă de-ntîlnesc
   Să nu-ţi zică cumva cuvîntul: te iubesc! 
   Cunosc că mă iubeşti, o văd neîncetat, 
   Dar oare n-ai avut vrun alt amorezat? 
   Noaptea cînd toate dorm, vrodată n-ai gîndit
   La altul careva ce iarăşi te-a iubit? 
   Cînd luna strălucind săltează pintre nori, 
   Ş-un grier răguşat cîntă ascuns prin flori, 
   Nu-ţi laşi capul ades plecat pe mîna ta, 
   Ş-aminte nu-ţi aduci atunci de cineva? 
   Vrun ideal prin somn, spune-mi, nu ai visat, 
   Şi după acel vis cumva n-ai suspinat? 
   Tu-mi zici că mă iubeşti c-un dulce blînd surîs, 
   Dar oare-acest cuvînt la altul nu l-ai zis? 
   Ştiu că nu pot trăi fără al tău amor, 
   Dar sunt gelos, gelos! şi simt că o să mor! 
   
   1839, mai. 
   LA M*** 
     
   Cît e de crud, să te-afli între ai tăi străin! 
   Eliad , Visul
    Copilă tinerică, frumoasă ca plăcerea, De ce voieşti să afli cumplitul meu necaz? Ah! numai aste lacrimi îmi pot curma durerea. Cînd vin ca roua dulce de-nundă-al meu obraz. 
   Întrebi care e chinul ce darmă-a mea junie? 
   De ce privirea-mi tristă se pleacă spre pămînt? 
   Amara mea durere, ah! nime nu o ştie, 
   Şi nime nu va şti-o păn-voi intra-n mormînt. 
   
   O inimă ce simte e vrednică de jale, 
   Ca floarea cea plăpîndă ce creşte pe-un ţărm sec, 
   A patimilor vifor uscînd frunzele sale, 
   O lasă veştezită de-o calcă toţi cîţi trec. 
   
   Nici ura, nici amorul, nici lumea-nşelătoare
   Ce ne-ncetat m-adapă cu fiere şi venin, 
   Nu pot să facă altă decît să mă omoare. 
   Dar însă. . . nu-s aceste ce-mping al meu suspin. 
   
   Aceea care trista-mi viaţă-nourează, 
   E un secret ce zace în inimă-mi ascuns, 
   Iar raza bucuriei în veci nu-l luminează, 
   Şi dulcea mîngăiere în ea nu a pătruns. 
   
   . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   
    De n-aş fi simţit poate aş fi şi eu în lume Asemene cu alţii ce au al ei favor, 
     137 
   Ce orbi de fumul slavei îşi cumpără un nume
   Vînzîndu-şi conştiinţa şi Dumnezeul lor. 
   
   Eu nu am fost ca dînşii, de-aceea-n suferinţă
   Petrec, lipsit de toate plăcerile lumeşti, 
   Dar cugetul îmi spune că n-oi avea căinţă, 
   C-am fost şi eu unealtă la rele omeneşti. 
   
   Viaţa-mi negurată tu poţi s-o faci senină, 
   Copilă tinerică, cu îngrijirea ta; 
   Cînd văd ochii tăi umezi, zîmbirea ta cea lină, 
   Aş vrea — de-ar fi putinţă — durerea-mi a uita. 
   
   Şi toate-mi par frumoase, să fiu numai cu tine, 
   Dumbrava, rîul, cîmpul, azurul cel ceresc. 
   Cînd seara luna iese, şi tu eşti lîngă mine, 
   Mai mare fericire pe lume nu doresc. 
   
   Dar — nu-ntreba pricina ce darm-a mea junie, 
   De ce privirea-mi tristă se pleacă spre pămînt; 
   Amara mea durere, ah, nime nu o ştie, 
   Şi nime nu v-a şti-o păn-voi intra-n mormînt! 
   
   1839, august 
    
     
   MARŞUL LUI DRAGOŞ 
   (Doină) 
   Azi este sărbătoare! 
   Romîni, să ne grăbim, 
   În şes la vînătoare
   Pe Dragoş să-nsoţim. 
   
   Grijiţi armele voastre, Curînd să alergăm, Din locurile noastre Hoţi, feare s-alungăm. 
   Doină! Doiniţă! 
   Zînă plăviţă! 
   Vino cu noi; 
   Tu ne scuteşte, 
   Şi ne fereşte
   De-orice nevoi. 
   
   Optzeci de oi despoaie, 
   Şi prin frigări le pun; 
   De surle, de cimpoaie
   Pădurile răsun. 
   Vitezii se aşează
   Pe lîng-un mare foc
   Şi Dragoş ospătează
   Cu dînşii la un loc. 
   
   Doină! Doiniţă! 
   Zînă plăviţă! 
   Vino cu noi; 
   Tu ne scuteşte, 
   Tu ne fereşte
   De-orice nevoi. 
   
   Sunt gata, stau cu toţii Să plece la izbînzi, Ca să-ntirească hoţii, Să capete dobînzi. Dragoş merge nainte Pe-un cal cu ager curs, 
     139 
   El preste-mbrăcăminte 
   Poartă-o piele de urs. Doină! Doiniţă! Zînă plăviţă! Vino cu noi; Tu ne scuteşte, Şi ne fereşte De-orice nevoi. 
   Veseli de sîrg porniră Romînii mult voinici, Ca lanţul ce înşiră Pe-a plaiului potici. Nevestele cu jale Privindu-i, lăcrămînd: Îi auzeau la vale Cum se cobor cîntînd: Doină! Doiniţă! 
   Zînă plăviţă! 
   Vino cu noi; 
   Tu ne scuteşte, 
   Şi ne fereşte
   De-orice nevoi. 
   
   1848, mai 
   DOINĂ NOUĂ 
   De cînd eram încă mic, Doina ştiu, şi Doina zic, Căci romînul, cît trăieşte, Tot cu Doina se mîndreşte. Eu cu Doina mă plătesc 
    
     
   De bir şi de boieresc; 
   Boii mei cînd aud Doină, 
   Ară ţelină şi moină, 
   Şi îmi samăn cel ogor, 
   Cîntînd Doinele cu dor. 
   Iar de aud vreo fetiţă
   Cîntînd Doina-n poieniţă, 
   Alerg fuga de-o găsesc, 
   Şi de Doina îi vorbesc. 
   Ea m-ascultă bucuroasă, 
   Căci îi mîndră şi frumoasă, 
   Şi-mi zice că m-a iubi, 
   Dacă Doina i-oi vorbi. 
   Vă spun drept, orice mi-ţi face, 
   Doina ştiu şi Doina-mi place. 
   
   EU SUNT ROMÎN. . . 
   (Cîntec) 
   Franţez, neamţ, rus, ce firea te-a făcut, 
   Pămîntul tău e bine-a nu uita; 
   Oricui e drag locul ce l-a născut. 
   Eu, fraţii mei, oriunde-oi căuta, 
   Nu mai găsesc ca dulcea Romînie, 
   De-o şi hulesc cîţi se hrănesc în ea
   Corci venitici. Dar oricum va fi, fie, 
   Eu sunt romîn, şi-mi place ţara mea. 
   
   Laudă mulţi pe franţezul voios, 
   Pe mîndrul rus, pe neamţul regulat, 
   La dînşii, spun, că-i bine şi frumos; 
   
    
     
     141 
   Dar, fraţii mei, eu oricît am îmblat
   Pe drumuri lungi cu şine ferecate, 
   Nu mă-nvoiam; şi vreţi să ştiţi de ce? 
   Pentru că-mi plac şoselele stricate . 
   Eu sunt romîn, mi-e dragă ţara mea. 
   
   Străine ţări îmi place-ades să văd, 
   Dar sunt sătul lumea de-a colinda; 
   În ţara mea de-acuma voi să şăd; 
   Căci, fraţii mei, oriunde voi îmbla, 
   N-o să găsesc acea bună primire
   Ce m-am deprins în ţară-mi a videa; 
   Şi în străini e rece găzduire! 
   Eu sunt romîn, mi-e dragă ţara mea. 
   
   Tînăr eram şi sărutam cu-amor
   Căpriii ochi zburdatecei Dridri. 
   Ea mă vîndu! şi eu voiam să mor, 
   Cînd mă-ntîlni o blondă milady. 
   Dragostea ei scăpă a mele zile, 
   Dar mă-ngheţa, şi mă-ncălzi abia
   Dulcele-amor romîncelor copile. . . 
   Eu sunt romîn, îmi place ţara mea. 
   
   La masă beau adese vin străin, 
   Tocai, bordo, şampanie iubesc, 
   Iar mai ales prefer vinul de Rin, 
   Dacă nu am cotnar şi odobesc; 
   Cînd însă am, deşert pline pahare, 
   Apoi încep să cînt vreo manea , 
   Şi sunt tot beat cît ţin zilele-amare! 
   Eu sunt romîn, mi-e dragă ţara mea! 
   
   1853, august 
   ŞALUL NEGRU 
   (Traducţie) 
   La şalul cel negru mă uit în tăcere Şi sufletu-mi rece e nemîngăiat, Pentru că de jale, de chin şi durere 
   Este sfăşiat! Eu astăzi la lume a spune voiesc, Din care pricină cumplit pătimesc. 
   Cînd eram mai tînăr iubeam cu dulceaţă
   O gingaşă greacă cu părul frumos, 
   Cu negre sprincene, cu rumănă faţă
   
   Şi trup mlădios; Căci atunce lesne în amor credeam, Şi amărăciunea-i încă n-o ştiam. 
   Iscusita fată cu a sa iubire, 
   Cu-a ei cătătură ce înflăcăra, 
   Singurul meu bine, ş-a mea fericire
   
   Pe lume era. Dar statornicie este pe pămînt? . . . Credinţa e vorbă, amorul cuvînt! 
   Într-una din zile, poftisem la masă Cîţiva buni prieteni, cu care vorbind Mă simţeam ferice, la greaca frumoasă 
   Gîndul meu fiind. Căci de zile negre grijă nu purtam; Vro nenorocire nici macar visam. 
   Iat-un mîrşav jidov vine şi-mi şopteşte: “Greaca ta, stăpîne, ce-atît o iubeşti, 
    
     
    
    
   Te vinde pre tine şi te vicleneşte, 
   Iar tu nici gîndeşti! ” Eu îi dădui aur şi îl blăstămăi, Şi pe credinciosu-mi rob atunci chemăi. 
   Pe calul meu ager sării cu grăbire, Şi lăsîndu-i frîul ca vîntul zburam, Nu simţeam durere, nici compătimire, 
   Ca piatra eram. O negură ochii îmi păinjini, Şi îngheţul morţei inima-mi slei. 
   Dar cînd casa grecei zării de departe, 
   Slăbi tot curajul şi puterea mea; 
   Zbor, ajung, descalec rece ca de moarte, 
   
   Şi intru la ea. O, vai! o, turbare! o, chin nedescris! Văz. . . aievea oare sau e vrun rău vis? Văzui fărădelege, văzui pîngărire! Pe-un arman în braţe ţinea strîns la sîn, Ş-a lor buzi lipite arătau simţire, 
   Numai prin suspin. Iute ca un fulger paloşul am scos. . . C-o cruntă lovire i-am prăvălit jos! 
   Apoi a lor trupuri călcînd cu turbare, Priveam a fetiţei chipul cel plăcut, Guriţa-i deschisă cerea sărutare 
   Ş-într-acel minut. Atunci de pe capu-i şalul am luat, Ş-am şters în tăcere fierul sîngerat. 
     145 
   Tot încă ţiu minte ruga ei duioasă, Şi cum din grumazu-i sînge gîlgîia. . . De-acum se sfîrşiră greaca cea frumoasă, 
   Ş-amoriul cu ea! De-acum pentru mine zi senină nu-i! Cui să-mi spun durerea? Amor s-arăt cui? 
   Robul luă îmbe trupurile-n spate, Şi-ndată ce-a nopţei umbră se ivi, Merse, şi în apa Dunărei spumate, 
   El le azvîrli. Ah! cu trupul grecei în val îngropat, Ş-a mea bucurie s-a acufundat! 
   Nici minut, nici oară nu mai am de-atunce
   De-amor, de odihnă, ci numai de chin, 
   Nu mai am ochi negri să mai sărut dulce, 
   
   Viaţa mea-i suspin! La şalul cel negru în tăcere cat, Şi tristul meu suflet e nemîngăiat! 
    
     
   PRINCESEI CATINCA CONACHI VOGORIDE
   24 ianuarie 1856
   
   Afară este vicol, austrul vîjîieşte Şi zguduie coliba sărmanului lipsit, El tremură şi geme, suspină şi huleşte Palatul de alături ce-l vede strălucit. “Acolo — el gîndeşte — bogatu-n desfătare Petrece, d-ale lumei plăceri încungiurat! Nu vede pre săracul ce pîine macar n-are, El lipsei şi nevoiei de ceri e condemnat! ” 
    Constantin Negruzzi 
   Aşa nenorocitul cîrtea, şi-n desperare Pleca în jos privirea cu jale şi cu dor, Cînd iată i s-arată un înger de-ndurare Ce vine cu grăbire să-i deie ajutor. O! multe ai şters lacrimi şi multă mîngăiere A dat nenorocirei frumosul tău îndemn! Fii veselă, o doamnă! căci poţi s-alini durere, Şi poţi de îndurare să dai un mare semn. Bogatul şi săracul te binecuvîntează; Bogatul, căci ia pildă de nobile simţiri, Săracul, căci prin tine de chin se uşurează, Şi scapă de a lipsei cumplite suferiri. 
    
     
   APOLOG 
    
   Tot timpul care oamenii Pe lume îl petrec, Preste roata Norocului A se sui se-ntrec; Iar cînd acum se bucură Că s-au urcat pe ea, Gîndind să-şi facă mendrele Precum nădejduia, Rotunda roată răpede Pe schiţe se-nvîrti, Şi mîndrul poticnindu-se, Cade cum nu gîndi. Iar omul ce de raţie Se tot călăuzi, Şi-n toată vremea cumpăna 
     147 
   În orişice păzi, Nu-i pasă dacă vifore Pe lume s-au stîrnit, Vîrtejele-ntîmplărilor Îl află liniştit. El ştie că furtunele Nu pot lung timp ţinea, Curînd veni-va soarele Ce le va-mprăştia. Cunoaşte jucăriile Vicleanului Noroc, De-a lui favoruri putrede Rîzînd, îşi bate joc. 
   Acest fel traiu-i limpede Se trece liniştit, Şi cînd moartea s-apropie Îl află pregătit. 
   1857, iulie 
  IV
  TEATRU
  
  MUZA DE LA BURDUJĂNI 
   FARSĂ ÎNTR-UN ACT 
    
     
   Distribuţie 
   Persoane Actori 
   Cucoana CALIOPI BUSUIOC . . . . . . . . . . . . . d. Millo Şat. TROHIN, vameş şi amorezat de c-na Caliopi . . . . . N. Teodoru DRĂGĂNESCU, nepotul său . . . . . . . . . . . . . * * * 
   TEODORINI, actor romîn BARON FLAIMUC SIGNIOR TURLUPINI . . . . . . . . . . . . Teodorini KIR LACHERDOPOLOS 
   STĂNICĂ, băiet de ţăran, slugă la c-na Caliopi: . . . . . P. Neculau 
   Scena se petrece la Burdujăni, în casa c-nei Caliopi
   SCENA 1 (Teatrul înfăţişează un salon) 
   DRĂGĂNESCU (singur). În sfîrşit iată ziua cea mare. . . Of! şi tare-s îngrijit! Pănă aici, slavă Domnului, toate merg bine. Cucoana Caliopi a priimit tustrele răvaşele, şi a rămas încîntată de dînsele. Aşteaptă cu cea mai vie nerăbdare vizita peţitorilor ei; şi ideea unor izbînde aşa de frumoase o fac rea şi amarnică cătră moşu-meu. Macar de l-ar face să se lasă de dînsa! 
   Cînd se-ntîmplă de se leagă
   Amorul de vrun bătrîn, 
   Să mă crezi că nu-i de şagă, 
   Leagă-l de gard şi-i dă fîn. 
   Toată mintea-şi prăpădeşte
   Ca şi bietul moşul meu; 
   Stăricica-şi răsipeşte
   
   
    (bis)
   Ş-apoi îmblă teleleu. 
   SCENA 2 
   DRĂGĂNESCU, STĂNICĂ, ş-apoi TEODORINI 
   STĂNICĂ . Cuconaşule, te-ntreabă. 
   DRĂGĂNESCU . Cine? 
   STĂNICĂ . Unu cu straie nemţeşti, care zice că vine de la d-
   
   ta şi nu te-o găsit. DRĂGĂNESCU . Nu-l cunoşti? 
   STĂNICĂ. Nu l-am văzut de cînd sunt. DRĂGĂNESC U. Zi-i să intre. STĂNICĂ (la culise). Poftim înuntru, domnule. (Teodorini 
   intră. ) DRĂGĂNESC U. Ce? tu eşti, Teodorine? (Cătră Stănică. ) Ce face cuconiţa? 
     151 
   STĂNICĂ. S-o pus la tauletă. 
   DRĂGĂNESC U. Bine, du-te de-ţi caută de treabă. (Stănică iese. ) Avem vreme de vorbit. 
   TEODORINI. Viu de la tine, mi-au spus că eşti aice, ş-am venit înadins ca să-mi dai cele de pe urmă ştiinţi. 
   DRĂGĂNESC U. Tronc! tocma cînd o să ne apucăm de treabă! Eşti aşa de struluibatec, încît sunt sigur c-ai uitat tot ce ţ-am spus. 
   TEODORIN I. Aşa ţi se pare? Ascultă dar să-ţi repetez lecţia mea. Tu iubeşti pe duduca Anica, fata unui proprietar de aice; părinţii ţ-au făgăduit-o, dacă moşu-tău s-a face danie ţie, dar moşu-tău nu vrea să se lege, pănă nu s-a încredinţa de vrea sau ba să meargă după dînsu c-na Caliopi Busuioc, care-i făgăduieşte că l-a lua de zece ani acum. Deci, ca să dezbăr cu totul pe moşu-tău, eu, Teodorini, actor romîn şi prietinul tău, am scris trei răvaşe sus-pomenitei c-ne Busuiocese, în care sub trei nume deosăbite îi cer de trei ori mîna sa, mîna aceasta ce o aşteaptă moşu-tău de atîta vreme; şi nădejduiesc că voi izbuti ca pănă în seară să aleagă numita c-nă Busuioceasă macar pe unul din tustrele persoanele ce o să reprezentez, de nu pe tustrele. 
   DRĂGĂNESC U. Minunat! Ce vrei dar să mai ştii? 
   TEODORIN I. Vreu să ştiu mai lămurit, acea ce tu mi-ai spus din fugă. De pildă, ce lucru-i astă c-nă Caliopi Busuioc, care de atîta vreme face să suspine inima cea de vameş a moşu-tău? 
   DRĂGĂNESC U. O alcătuire de toate ridiculele trecute, prezente şi viitoare, o fată bătrînă şi nebună care-şi închipuieşte că nebuneşte pe toţi bărbaţii, şi socoate că nu-i poţi zice bună dimineaţă fără să-i faci o declaraţie de amor. Cînd rea şi nesuferită, cînd simtimentală şi cochetă, s-aprinde şi se alintă ca o copilă brudnică, şi deodată o vezi că se aruncă în disertaţii metafizice şi în dispute literare, de n-o mai înţălege nici dracul. Toată dorinţa ei e s-audă vorbind de dînsa. Închipuieşti-ţi că se socoate poetă şi muzicantă, încît bietul tîrguşorul nostru geme de versurile şi de sonatele ei; de aceea noi toţi o numim Muza de la Burdujăni. 
   TEODORIN I. Cum dracu moşu-tău, un om aşa de rece şi de flegmatic, s-a înamorat de dînsa? 
   DRĂGĂNESC U. O cunoaşte de mult. S-a deprins văzînd-o în toate zilele; ş-apoi au fost odată amîndoi tineri; lumea a şi vorbit multe de dînşii pe vremea aceea. Vrea pesemne să-şi răscumpere păcatele tinereţilor. 
   TEODORIN I. Mai are ea niscai resturi de frumuseţă? 
   DRĂGĂNESC U. Ce are a face? O groază, frate! orice ţ-ai închipui e mai puţin decît cum e în fiinţă. 
   TEODORIN I. Mări, ce spui? 
   DRĂGĂNESC U. Te-i încredinţa cînd îi vide-o. 
   TEODORIN I. Planul meu e gata. Sub numele de neamţ o să atac simţitatea ei, cochetăria sa sub acel de italian, şi s-o fac s-o apuce năbădăicile sub acel de grec; las-pe mine, şi haidem acasă la tine, trebuie să-mi fi adus costiumele; şi fiindcă şi casa ta e chiar alăture, n-a să urmeze zăbavă între vizitele mele. 
   DRĂGĂNESC U. Toată nădejdea mea-i la tine! (Iese amîndoi; Stănică intră. ) 
   SCENA 3 
   STĂNICĂ (singur). Iaca, bre! cuconaşii iştia se duc, parcă se tem de cuconiţă. Doamne! cît îi de amarnică azi! nimic nu-i mai place. Am închiet-o de trei ori şi tot s-o rupt sferile, curgea apa de pe mine; pe urmă o trebuit s-o văruiesc din cap pănă în picioare, da încai acu-i albă şi roşă ca o păpuşă. 
   Parcă-i scoasă din cutie, 
   Zău aşa-i de pupuică, 
   Însă geaba! n-a să fie
   Niciodată frumuşică. 
   
     153 
   O fetiţă de la ţară
   N-are-atîte fesfesele, 
   Se găteşte la izvoară
   Cu ghioci şi viorele; 
   Nu ca aste tîrgoveţe
   Ce se dau hojma cu humă, 
   Încît seamănă-a lor feţe
   Vîzdogi bătute de brumă. 
   
   Eu nu ştiu de ce nu-şi tocmeşte o fată în casă? M-o luat pe mine, pentru că m-o crescut şi m-o învăţat carte; zice că fetele îmblă după băieţi, parcă băieţii nu îmblă după fete, hă, hă, hă! Ian să-i gătesc benghiurile, şi să-i pun oglinda la soare ca să se vadă ghine. Aha! o aud cîntînd, pesemne s-o schimbat vîntul. Dinioarea era poznă! 
   SCENA 4 
   C-na CALIOPI, STĂNICĂ 
   C -na CALIOPI (cîntînd). 
   Azi cu o petiţiune
   M-adresăi cătră Amor, 
   Şi-l rugăi cu-ncordăciune, 
   Să astîmpere-al meu dor. 
   De-a mea tristă pusăciune, 
   Te îndură, zeu de foc! 
   De nu vrei protestăciune
   Să întind în orice loc. 
   
   Azi am compus versurile aceste. Cum îţi par, Stănică? STĂNICĂ. Frumos, cuconiţă, tare frumos. Cam mult ciune şi tăciune. 
   CALIOPI. Taci, nătărăule, dacă nu conprinzi limba cea frumoasă, şi dă-mi un scaun. (Stănică aduce un scaun. ) Nu aice; pune-l dinaintea oglinzii, prostule! (Se pune jos. ) Aşa-i că-s bine, Stănică? ha! cum îţi pare! Ce zici de pana asta care am pus-o în vîrful capului, aşa-i că mă prinde minunat? 
   STĂNICĂ (în parte). Parcă-i de cei care joacă pe frînghie. 
   CALIOPI. Ce-ai zis? 
   STĂNICĂ. Zic că tare bine îţi şede. 
   CALIOPI. Aşa-i? ţine, caută aici în ridicol şi fă-mi lectura
   
   celor trei bilete, în vreme ce eu îmi voi pune benghiurile. STĂNICĂ . Cuconiţă! D-apoi ţi le-am mai cetit de vro trei ori. CALIOPI. Nu face nimic; nu se satură cineva de ceea ce place. STĂNICĂ. De la care să-ncep? CALIOPI. Fie ori de la care. STĂNICĂ. Iaca a neamţului. (Ceteşte. ) 
   “Cuconiţă, 
   Mulţi prietini a mele mi-au spus că in di ganţe Moldau nu e nimic mai curioz decît d-ta; şi fiindcă eu vreu la mine un femee curioz, purced astăzi de la Cernoviţ cu aine iudişe ailvaghen ca să aduc în fuga mare inima mea la picioarele d-tale, cu care ih habe di ere. . . ş. c. l. 
   Baron Flaimuc” CALIOPI. Ştii că-i curioz om, germanul acesta? treci la al italianului, stilul lui îmi place mai mult decît a celorlalţi, se servirarisariseşte de espresiiuni mai alese. Ceteşte, zicu-ţi. STĂNICĂ (ceteşte). “Principesa mea! ” CALIOPI (curmîndu-l). Principesa mea! cît e de gentil, cît e de galant! să-ţi spun drept, Stănică, inima mea simte o neînvingi-bilă atăşăciune pentru amantul acesta! urmează. . . Principesa mea! STĂNICĂ . Nu ştiu unde rămăsesem. CALIOPI. E, gogomane, la principesa mea! STĂNICĂ (ceteşte). “Principesa mea! De este adevărat că siete corta e grosă. . . ” C-niţă, parcă nu-i cinstit lucru ce spune el aice? 
     155 
   CALIOPI. Aşa se pare deodată, dar, să vezi, înadins o zice; se cunoaşte că-i om de gust. Zi înainte. . . Să vezi cum înobilează el ceea ce spune. 
   STĂNICĂ (cetind). “Că siete corta e grosa, precum m-au asigurat mai multe persoane, mă jur. . . Dacă va fi cu volia d-tale. . . să te ieu de spoză. ” Spuză? ce va să zică el cu spuza? 
   CALIOPI . Spoză, va să zică soţie, ne-nvăţatule! 
   STĂNICĂ (cetind). “De cînd am speranţă că vei fi mia, nu mai trăiesc, mor, am murit! aşa, principesa animei mele! . . . ” 
   CALIOPI (curmîndu-l). Auzi tu? Nu-s numai principesă simplă, sunt principesa animei lui. Ah! mă încîntă! 
   STĂNICĂ (cetind). “Aşa, principesa animei mele! mă dau d-tale cu totul, vei fi zeiţa mea. . . ” 
   CALIOPI (curmîndu-l). Zeiţa sa! ce stil! zeiţa sa! un zeu mă face părtaşă divinităţei sale! pare că văz Olimpul, tot ce este sublim şi mare la poalele tronului meu. . . zeiţa mea! ah, gust ambroziune, beu nectar! asta mă-mbată! 
   STĂNICĂ (cetind). “Vei fi zeiţa mea, şi eu îţi voi fi sclav. . . ” 
   CALIOPI (curmîndu-l). Eu îi voi fi zeiţă, şi el îmi va fi sclav. Ce antiteză! o zeiţă şi îndată un sclav! O, cît de uşoare vor fi lanţurile sale! Nu te teme, gingaşe străine! Îţi voi sămăna viaţa cu roze, toate zilele tale se vor petrece în lîngori amoroase, şi puterea mea va fi întrebuinţată numai ca să aduci gelozie la lumea întreagă. Destul, Stănică fătul meu, nu mai urma, că mă prăpă-deşti. — Dă-mi biletele. 
   STĂNICĂ. Da să nu cetesc pe acel a grecului de la Galaţi? 
   CALIOPI. Fi! stilul său cade greu; persoana sa trebuie să-ţi fi dînd colici. 
   STĂNICĂ. Poate, cuconiţă, mie însă îmi pare răvaşul lui tare cu gust; sunt multe lucruri bune de mîncat într-însul. 
   CALIOPI. Ceteşte-l dar, oricum şi aceasta este o consideraciune, adusă frumuseţilor mele, ş-apoi cum zice poetul: 
   “Cine are gust să-mi creadă că amoriul am iubit, 
   Nu în ranguri, nu în titluri, ce în omul iscusit”. 
   STĂNICĂ (cetind). “Chera mu! Eu sunt un boiar neguţitor, pentru că deşi sunto sluziaris sînto şi bacalis. Am auzito de d-ta că eşti foarte mucalită, poznaşă şi bogată, şi fiindcă mie-mi plac ta cabazlichia che ta grosachia, am luat cai de posta, şi viu să-ţi spun, că de-i voi să fii femeia mea, te fur, te duc la Galaţi, şi-ţi aştern la poale toate putinele cu icre, cu masline, toate chiupurile cu marinate şi licorini, şi toate cutiile cu halva şi rahatlicumia, care sinto is to bacalico tu dulu sas. Sluzearis Lacherdopulos” CALIOPI. Ce-i drept, e deşănţată scrisoarea lui; ideea să mă fure e originală. STĂNICĂ. Mă mir numai de un lucru, cuconiţă! cum dracu s-o potrivit ei să vie tot într-o zi? CALIOPI. Bizarerie, băiete, a micului zeu Cupidon care vrea să mă lovească prin întreite asalturi! (S-aude bătînd la uşă. ) STĂNICĂ. S-aude bătînd. CALIOPI. Ah! atacul a să-nceapă; vezi cine-i, Stănică. (Stănică iese. ) Caliopi, Caliopi, păzăşte-te! struneşte-ţi inima; ştii că ţ-au făcut destule pozne. 
   SCENA 5 
   C-na CALIOPI, şat. TROHIN, STĂNICĂ 
   STĂNICĂ. Cuconu Trohin! 
   CALIOPI (în parte). Of! nesuferita gînganie! Stănică, dă-mi degrabă colecţiunea poeziilor mele. (Stănică îi dă caietul. ) 
   TROHI N. Bună dimineaţă, cuconiţă. 
   CALIOPI (cu glas moale). Ai gînd să şăzi mult, arhon şatrar! am o migrenă grozavă, ş-aşi vre să fiu singură. 
   TROHI N. Găteala d-tale nu seamănă a bolnavă; mi se pare că cine nu se simte bine nu trebuie să se strîngă aşa tare. 
     157 
   CALIOPI. Cine ţ-a spus că-s strînsă? 
   TROHI N. Se vede cale de-o poştă. 
   CALIOPI. Ai vrea poate să îmblu în habacii ca d-ta. Nu ştiu ce manie e asta să îmble aşa încotoşmănat? 
   TROHI N. Aşa m-am deprins de la părinţi. 
   CALIOPI. Cînd te văd aşa, mi se zgîrcesc nervile. 
   TROHI N. Ce pot să-ţi fac eu? 
   CALIOPI. Ce poţi să faci? Poţi să te îmbraci după modă. În locul nădragilor acelor roşi, să pui un pantalon elegant, botine de glanţ, un bonjur făcut după jurnal ca toată lumea bine educată, şatunci aş putea suferi viderea d-tale, dar în halul acesta, o ceriule! mă sparii! 
   TROHI N. Mă! de cînd te-ai făcut aşa spărioasă, cucoană! ţiu minte că, într-o vreme, nu te prea spăriam. 
   CALIOPI. Ce vrei să zici, boierule? 
   TROHI N. Mă pricepi d-ta, dar vorba multă, sărăcie, spune-mi, c-niţă, luatu-ţ-ai de seamă? O să sfîrşim vrodată, ori ba? Destui-s zece ani de cînd mă porţi cu vorbe. Zău m-am săturat; aş vrea să mă văd şi eu pus la cale. 
   CALIOPI . Trebuie să se cunoască cineva, pănă a nu se determina a-şi lega soarta. 
   TROHI N. Mi se pare că de douăzeci de ani am avut destulă vreme să ne cunoaştem bine. 
   CALIOPI (iute). Du-te afară, Stănică! (Stănică iese. ) Ai nişte vorbe incovenante, care sunt insuferibile. Ne cunoaştem de douăzeci de ani! aceste mai trebuia să le spui dinaintea băietului acestuia. N-ai nici o delicateţă şi cînd te porneşti la hodorogit, nu te mai poate nimic opri. . . douăzeci de ani! 
   TROHI N. Dar, dar, douăzeci de ani, dacă nu mai mult. 
   CALIOPI. Haide, haide, zi boierule, zi ce-ţi iese înainte. Douăzeci de ani! — N-oi fi niciodată femeia unui om care mă cunoaşte de douăzeci de ani. 
   TROHI N. Bun! În sfîrşit ţ-ai călcat pe inimă, mai bine aşa; încai să se ştie; mie-mi plac lucrurile pe faţă; ş-apoi să-ţi spun una, pentru ce gîndeşti că vreu să mă-nsor cu d-ta? pentru că sunt singur şi vine o vrîstă unde are cineva trebuinţă de o tovărăşiţă. D-ta eşti cam vorbariţă, cam nestîmpărată, m-aş fi luat cu d-ta şi mi-ar fi trecut poate de urît. . . Dar să nu mai vorbim de asta. Am pus la cale să însor pe nepotul meu, lucru care-mi pare mult mai cuminte decît să te ieu pe d-ta; mă fac danie lui cu tocmală c-a veni cu femeia lui să şadă cu mine, ş-atunci fireşte oi avea cu cine a-mi pitrece vremea, fără să mai am bătaie de cap. 
   CALIOPI. Minunat! înzăstrează-ţi nepotul, însoară-l, fă ce ştii cu dînsul, ce-mi pasă mie? Ştii că nu-l pot suferi, un impertinent care caută toate chipurile să mă ieie în rîs. Dar, fireşte, poftesc în casa mea să nu mai calci. Destul e de cînd mă comprometezi, depărtînd partizile ce mi se înfăţoşează. În adevăr, cînd vede cineva pe un om că se ţine litcă de poalile unei biete tinere femei, cine mai are curajul să se prezenteze? Între noi, dar, s-a sfîrşit, nu mai avem nimic de-mpărţit împreună. Vezi că şi eu fireşte ştiu a mă hotărî ca şi d-ta de lesne. Sluga, arhon şatrar. Sluga. 
   TROHI N. Plecăciune, cucoană; ne-am hotărît fireşte a nu ne mai videa ca nişte oameni ce se cunosc de douăzeci de ani, dar poate, cine ştie, ţi-i mai lua de seamă. (Iese, Stănică intră. ) 
   SCENA 6 
   C-na CALIOPI, STĂNICĂ 
   CALIOPI. N-am să-mi mai ieu de seamă. (Lui Stănică: ) Ian spune-mi, băiete, uimită-s? 
   STĂNICĂ. Unde, cuconiţă? 
   CALIOPI. Faţa nu mi-e schimbată? Figura nu mi-e tulburată, prefăcută-s? 
   STĂNICĂ. Zău, cuconiţă, ai pus atîta zugrăveală, încît nu se mai cunoaşte. 
     159 
   CALIOPI. Dă-mi să beu ca să mă liniştesc. (Stănică îi dă de băut. ) Parcă s-aude nu ştiu cine; vezi cine-i, Stănică, întreabă numele şi anonsează frumos. (Stănică iese. ) N-oi mai auzi vorbind de vrîsta mea de-acum, slavă Domnului! 
   Dacă crud timpul cu-a lui ravagiuri, 
   Natura noastră o vestezeşte, 
   Ne rămîn încă multe-avantagiuri; 
   Inima arde şi sfîrîieşte. 
   Precum şi vinul cînd se-nvecheşte
   E mai puternic, mai cu plăcere, 
   Astfel femeia de ce iubeşte, 
   De ce tot încă amor mai cere. 
   
   SCENA 7 
   Cucoana CALIOPI, baron FLAIMUC, STĂNICĂ STĂNICĂ (anunţînd). Baron Flaimuc. CALIOPI. Bonjur, domnule baron. (Sculîndu-să, lasă să cadă basmaua. ) FLAIMUC. Untertenigster. Fon di cuconiţă ai dat jos. . . (Arată basmaua. ) CALIOPI (luîndu-şi basmaua). Mersi, baron. FLAIMUC. Se pare poate curioz la cuconiţa vizita meu, dar zo precum Dioghenes grihişer filozof căuta un om, eu gnedige frailain, caut un baronesa pentru mine, un curioz baronesa. Caut mult un curioz baronesa, şi acum mi se pare am găsit pe dînsul. (Arătînd cu degitul la c-na Caliopi. ) CALIOPI (alintîndu-se). Diogen căuta un om desăvîrşit. FLAIMUC. Eu am găsit un femeie, care are tot sfîrşit. CALIOPI. Galanteria dumitale, domnule baron, mă încîntă, deşi mă îngrijăşte că n-oi pute îndestul răspunde la opiniunea ce vă faceţi de mine. 
   FLAIMUC. O, ia; la noi, cuconiţă, femeile au obicei să se mărite ca să facă chinder; eu doresc un femeie care să facă la mine poezii zo vi der Şiller, vi der Ghete. 
   CALIOPI. Ghete! Şiller! ce nume înalte ai rostit, baron! Feblele mele talente cum vor răspunde la aşteptarea dumitale? 
   FLAIMUC. Sileşte şi poate. Aber nu trebui să gîndeşti che asta opreşte pe noi de a face chinder, und chinder und poezi. Ia, main şaţ! 
   CALIOPI. Ah! Limbagiul acesta testimonează că simţibilul amor ş-au stabilit lucrătoria înfocatelor sale darde în sînul vostru. 
   FLAIMUC. Frumos, aber ferştee niht. — Cîţi ani ai la dumneta? 
   CALIOPI. Douăzeci. 
   FLAIMUC. Tînăr, pre tînăr. . . Saperment! asta supăr mult la mine. . . Atîta tot? 
   CALIOPI. Nu ştii, baron, că o femeie asupra vrîstei niciodată nu-şi sloboade cel pe urmă cuvînt. 
   FLAIMUC. Sloboade, sloboade, ih bite. 
   CALIOPI . Trebuie dar să mă mărturisesc ca unui duhovnic; am douăzeci şi trei. 
   FLAIMUC. Zer venig. Nu se poate să faci treizeci? 
   CALIOPI. Doamne fereşte, baron, nu se poate. Pune douăzeci şi cinci, şi să nu mai fie vorbă. 
   FLAIMUC. Fie, finf und ţvanţig. . . Cînd îi fi baronesa mea, îi spune mai mult la mine. 
   CALIOPI. Cu neputinţă. Eu sunt păn-acuma o iederă fragilă, neavînd stejar de care să mă sprijinesc. 
   FLAIMUC. Eu oi fi der stejar şi ne-om sprijini ale baide. Cînd nunta? 
   CALIOPI. Ah, ce grabă! Dă vreme sfielei mele să se gîndească păn-a nu răspunde. 
   FLAIMUC. A! zi zind bolnava de sfială? O! . . . pănă mîini trece, aşă-i? 
     161 
   CALIOPI. O! cît eşti de grabnic. 
   FLAIMUC. O, ia, trebuie, pănă mîini să treacă sfiala; ş-apoi du bist maine, ih bin daine, om cînta, om sări, om juca. — Apropo, danţen-zi? 
   CALIOPI. Ceva. 
   FLAIMUC. O, himel! (Baron Flaimuc ia pe cucoana Caliopi şi face un tur de valţ. Orhestru cîntă: O du liber Augustin. Baronul şi cucoana Caliopi fac o promenadă cu trei paşi cu mare flegmă. Trecînd pe lîngă rampă, c-na Caliopi strigă la orhestru: Plus vite. Orhestra joacă repede, baronul face un tur iute şi cu multe grimase cu c-na Caliopi, pănă ce ea, obosită cade pe un jîlţ. ) 
    
   CALIOPI (abia răsuflîndu-se). Ah! ah! Adio, baronaşul meu! (Baronul iese. ) 
   SCENA 8 
   C-na CALIOPI, STĂNICĂ (Cucoana Caliopi se scoală şi-şi face vînt cu evantaiul. ) 
   STĂNICĂ. Ăra! cuconiţă! Da ce fel de ibovnic îi aista! Nici te-o luat încă şi te-o pus la joc; ştii că-i poznaş? Eu de-aş fi femeie, nu l-aş lua, Doamne apără. 
   CALIOPI. N-ai luat seama, Stănică, că n-au conferit nimic despre figura mea? 
   STĂNICĂ. Eu nu mai ştiu, pesemne are orbu găinilor. Hi, hi hi! au fost degeaba toată boiala. Hi, hi, hi! 
   CALIOPI. Ah! dragul meu Stănică! cît e de tînguibilă o jună femeie, cînd urmează a-şi decida soarta! Dacă şi ceilalţi doi or fi tot aşa, o să fiu sîlită să mă-ntorc la şatrarul, de care însă mă cotorosisem din toată inima. 
   STĂNICĂ. Te-ai cotorosit de cuconu Trohin? Zău, bine ai făcut, cuconiţă. Dacă este să am stăpîn, mai bine pe cuconu baron; el mai tare-mi place. 
   
   
     163 
   CALIOPI. N-ai grijă, băiete, n-a fi nici unul, nici altul. Nu; am o presimţire şi inima-mi spune că scumpul meu Turlupini va lua mărul. 
   STĂNICĂ. Eu socot, cuconiţă, c-ar fi bine dumneta să nu-i dai nici măr, nici pară, păn-nu-i videa şi pe grecul cel cu putinile şi cu chiupurile. . . Acela are multe lucruri bune. 
   CALIOPI. Nu te teme. 
   STĂNICĂ. Vezi dumneta, cuconiţă, că nu ştiu cum dumneta nu te prea ţii; ce nevoie era să joci ştair cu neamţul, şi să-i zici baronaşul dumitale? 
   CALIOPI. Asta nu va să zică nimică. Trebuia să-i dau o idee bună de mine, ca să nu-l las să se răcească. 
   Amorul glumeşte, 
   Jucării iubeşte, 
   Deci trebui strunit, 
   
   Menajarisit. 
   De-l slobozi pre tare, 
   Dai de supărare, 
   Deci trebui strunit, 
   
   Menajarisit. 
   De-l ţii în respect
   Îi făr-de efect, 
   Deci trebui strunit, 
   
   Menajarisit. 
   SCENA 9 
   Cei din urmă, TURLUPINI TURLUPINI (iute). Intru fără a mă anunţa, adorabila mea, aşa de mare impacienţă am de a-ţi cădea la picioare. (Schimbînd tonul. ) Ma mă înselo cu bună seamă, madamigelă; voi nu sunteţi 
   persoana che io caut; nu sămănaţi după vrîstă să fiţi damigelă 
   de măritat. 
   CALIOPI. Ce înţelegi cu vrîsta, domnule? 
   TURLUPINI. Este foarte giovine, foarte teneră. 
   CALIOPI. E! cînd are cineva şeptesprezece ani, nu-i aşa tînăr. (Se alintă. ) 
   TURLUPINI. A, minunat! sono transportato, incantato! 
   CALIOPI (încet lui Stănică). Aşa-i c-aveam dreptate, Stănică; vezi cît e de amabil? 
   TURLUPINI. Che ochi! che gura! che figura! ia să văd dinţii? (Cucoana Caliopi îşi arată dinţii. ) O, perle di Oriento! non dubito che la siniorina salta, joaca, danţa, canta. (Rugîndu-o. ) O, la sua voce! 
   CALIOPI. Sunt cam răguşită, sinior! 
   TURLUPINI. Nu-i nimică, cvalche coza, una barcarola, una arieta italiana. 
   CALIOPI. Trebuie să mă supun. 
    
   CALIOPI . Ai nu mă. . . că mă gîdil. . . 
   TURLUPINI. Crudela! aş vrea să te pap, să te mînînc, să
   
   te înghit. CALIOPI. O, sinior! tare eşti aprins! TURLUPINI. Che delicioasă petrecere o să avem. Te-oi adora, 
   mi-i adora, ne-om adora, ş-apoi om sări, om juca, om cînta. . . CALIOPI (cu nevinovăţie). Numai atîta o să facem, siniore? TURLUPINI. Aste sono numai bagatele. . . îi videa, te-i mira. . . 
   Ma che băiet este acesta? ţi-i ficior, ţi-i frate, ţi-i văr? fie oriche, carrisima, zi-i să iasă afară; prezenţa lui mă supără. 
   CALIOPI (cu frică). Ba, ba, să nu te duci Stănică, să nu cumva să te duci. Dar ce vrei de la mine, siniore? mă faci să tremur. O, ceriule! ce amor! 
   TURLUPINI. Numai dumneta poţi inspira asemine amor; şi, 
   zeiţa mea, te ador; (Cade în genunchi şi se scoală îndată) ma voi? CALIOPI. În adevăr nu ştiu ce să răspund. TURLUPINI. Che? nu vrei să te marita con il sinior Turlupini? CALIOPI. Nu zic asta. TURLUPINI. Apoi che zici, per dio! răspunde; mă faci să 
   sufăr un milion de morţi, nu ştii che. . . 
   A! cînd soţia vei fi
   Lui sinior Turlupini, 
   Vom dănţa şi vom cînta, 
   Vom dormi şi vom mînca
   Parmezan cu macaroane, 
   Şi confete şi bomboane. 
   
   A! cînd soţia vei fi
   Lui sinior Turlupini, 
   Ne-om duce la opera, 
   Ne-ncetat ne-om adora, 
   Şi vom merge la primblare
   Cîte pe-un catîr călare. 
   
   A! cînd soţia vei fi etc. 
   CALIOPI. Ştiu, sinior, dar sunt îngrijită. N-am mai văzut om ca dumneta. TURLUPINI. Pricina este că tuti li omeni sono di gheaţa, e io sono di foco. Răspunde-mi, cara, mă iubeşti? m’ami? CALIOPI (c-o oftare). Poate să te vadă cineva fără să te iubească, cînd nutreşte în piept un tezaur de amor? 
   TURLUPINI. O, graţie! Mile graţie! S-a ridicat un mare greu de pe sufletul meu. . . Acum, cara mia spoză, dă-mi o idee de inima dumitale. Sunt eu cel întăi care a făcut-o să palpite? 
   CALIOPI. Mai ai îndoială? 
  TURLUPINI. Ma nime altul nu te-a curtenit? . . . nu rispondi! (Cu furie. ) Corpo din Baco, cine-i obraznicul acela? CALIOPI. Vameşul de aici. TURLUPINI. Spusu-i-ai să nu-ndrăznească să gîndească? CALIOPI. Da. TURLUPINI. Mai spune-i o dată; scrie-i dinaintea mea, te rog. CALIOPI. Îi de prisos, sinior, l-am înlăturat. TURLUPINI. Molto bene. Mă duc subito, să-mi trimit caii, 
   caleasca, oamenii. . . CALIOPI. Dar mai îngăduie, mai avem treabă. TURLUPINI. Che a fost mai greu, e fato. CALIOPI. Nu cred. TURLUPINI. Ha, ha, ha! Bagatele! Adio, adio! Vengo subito. 
   (Iese. ) 
     167 
   SCENA 10 
   Cucoana CALIOPI, STĂNICĂ 
   STĂNICĂ. Aşa-i că-i gata ş-aista, cuconiţă? 
   CALIOPI. Nu ştiu, fătul meu, dar grăbirea lui care-i arată amorul m-a subjugat. . . 
   STĂNICĂ. Rămîne bietul grec cu putinile! 
   Zău, cuconiţă, pacatu mare! 
   Eu văd că grecul aista are
   Lucruri plăcute, bune bucate, 
   Tot cam sărate şi chipărate, 
   Ştiu că stomahul mi-ar fi tot plin
   
   
    (bis)
   Dacă bacalul mi-ar fi stăpîn. 
   Zău cuconiţă, ie-l, mă ascultă, Făr-a mai face vorbă-aşa multă, Toate sunt bune cînd omul are În toată vremea de-ajuns mîncare. Ştiu că stomahul mi-ar fi tot plin 
   
    (bis)
   Dacă bacalul mi-ar fi stăpîn. 
   CALIOPI. Să videm. Încă n-am luat nici o deciziune. 
   STĂNI CĂ. Parcă m-aş apuca că domnul Pirlipipi a să-mi hie stăpîn. 
   CALIOPI. Dar ia spune drept, Stănică; ce foc; ce limbuţie! Eram nătăroaică pe lîngă dînsul. Cum ţ-am părut ? 
   STĂNICĂ. Ca totdeauna. Da n-ai auzit, cuconiţă, că mă socotea că ţi-s ficior. 
   CALIOPI. Sărmanul! ştia el ce mai zice? Amorul îi învîrtise capul. 
   STĂNICĂ. Pesemne şi a dumitale cap era învîrtit, dacă ziceai că eşti de şeptesprezece ani? 
   CALIOPI. Mă rog, de unde ai luat să şezi în casă cînd am musafiri? Unde ai mai văzut o slugă să şadă înfipt ca un par în odaia stăpînă-sa, cînd nu-i singură? 
   STĂNICĂ. Zău cuconiţă, mi să pare c-am făcut eu bine. De nu mă-ntîmplam în casă, Domnul ştie ce păţeai cu domnul Pirlipipi; cum începusă. . . zău. . . 
   CALIOPI. Gîndeai că mă temeam? cît eşti de prost! Aşa au trebuit să mă fac, c-aşa-i moda. 
   STĂNICĂ. S-aude nu ştiu cine. . . îmi pare că-i grecu. . . să şad în odaie? 
   CALIOPI. Ba. 
   STĂNICĂ (iese puţin şi apoi intră de anunţă). Cuconul sulgerul Lacherdopulu de la Galaţi. (Iese. ) 
   SCENA 11 
   Cucoana CALIOPI, sulgerul LACHERDOPULOS 
   LACHERDOPULOS. Calimera, che calos orisa! ştii, chera mu, că-i departe de la noi şi păn-la voi? de la un capăt de ţară la altul. 
   CALIOPI. Vii de la Galaţi, domnule? 
   LACHERDOPULOS. Chiar din politia Galaţii; da să vorbim de treaba noastră. Ai primit revasul meu? Cum ti se pare? Ha, ha, ha, ai văzut că eu vreu să mă însor c-o femeie cu duh şi cu parale, ca s-arăt gălăţenilor că ştiu alege. Am auzit-o che joci şi Chera Marghiola; me tin adian sas. (O ia la joc şi cîntă amîndoi. ) 
   LACHERDOPULOS. 
   Ah, chera Marghiola, 
   De ţe ai spart ola? 
   CALIOPI. 
   
   Dac-am spart-o ti che ti, 
   Chi o horos cala crati. 
     169 
   LACHERDOPULOS
   Ah, chera Marghiola, 
   Scoate-mă din bola. 
   
   CALIOPI
   De eşti bolnav ti che ti, 
   Chi o horos cala crati. 
   
   LACHERDOPULOS
   Ah, chera Marghiola. 
   Amu nebuneala. 
   
   CALIOPI
   De eşti nebun ti che ti, 
   Chi o horos cala crati. 
   
   LACHERDOPULOS. Paraxeno pragma! sunt lucruri care se înţăleg foarte lesne. Paradigmatos harin, eu aş pute gîci cîte oca tragi dumneta. (Rîde. ) He, he, he, nici n-am trebuinţă să întreb de eşti tînără şi frumoasă, pentru că m-ar rîde oamenii. (Rîde. ) He, he, he, dar de ai pnevma, asta n-o pot cunoaşte. 
   CALIOPI. Cînd nu-i cineva gogoman, poate lesne cunoaşte. 
   LACHERDOPULOS. Iaca ce mi am zis ego. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burduzani pănă la Galaţi. . . Zice parimia: de n-ar fi foc n-ar fi fum; dar iar bine că ţ-a rămas macar atîta, după ce le-ai prapădit pe celelalte. Ma, ia spune-mi, mă rog, ce te-ai împopoţonat aşa? duhul ce ai ar trebui să-ţi arăte că nu te prinde diolu. 
   CALIOPI. De unde vezi că m-am împopoţonat? sunt de abia 
   îmbrăcată, sunt în neglije, în cel mai mare neglije. LACHERDOPULOS. Ma cum te îmbraci dar cînd eşti gătită? CALIOPI. Ca muzele, domnule sulger, ca muzele, fără şemi
   zetă, cu braţele, spatele ş-aista (arătînd pieptul) goale. LACHERDOPULOS. More, să nu faci mascaralicuri de aste cînd îi fi la noi. CALIOPI. Mascaralicuri! nu te teme că n-am de gînd să fac nici de-aieste, nici de altele. 
   LACHERDOPULOS. Vezi că gălăţenii noştri sunt în stare să creadă că eşti nebună. 
   CALIOPI. Nebună! Auzi, nebună! 
   LACHERDOPULOS. Contos psalmos, aleluia; eu am spus la tot Galaţul că eşti un ipochimen deosebit; te aşteaptă dar; îi să fii ca o didascalos a politiei, să le arăţi ta marafetia, ta cabazlichia care ştii; să-i înveţi să facă stihus, che ta lipa. . . che ta lipa. . . 
   CALIOPI. Le-oi arăta cum trebuie să primească nişte obraznici ca dumneta. 
   LACHERDOPULOS . Pola cala, arată-le tot ce vrei, numai nu le-arăta ce mi-ai arătat mie. (Arată pieptul. ) 
   CALIOPI (mînioasă). Mă rog, mult îi să mă scoţi din răb-dare? 
   LACHERDOPULOS. Te grăbeşti să te măriţi? He, he, he, agali, agali. Te-i face sulzereasa n-ai habar. (Rîde. ) He, he, he, cum se uită la mine! se cunoaşte c-odinioară a fost ceva. Fost-ai, leleo, cînd ai fost, he, he, he! 
   CALIOPI (furioasă). Stănică! Stănică! Stănică! 
   SCENA 12 
   Cei din urmă, STĂNICĂ 
   STĂNICĂ. Ei! ce este, cuconiţă? 
   CALIOPI. Dă-l pe dumnealui afară. 
   LACHERDOPULOS (cătră Stănică). Nu te apropia, catergari! (Cătră cucoana Caliopi: ) Ti ine, chera mu? îţi vorbesc creşti-neşte şi-mi răspunzi alantala. Bre ti musa! more a me sto calo! tetia mutra găsesc eu şi la Galaţi. (Iese. ) 
   CALIOPI. A! (Cade pe un scaun. ) A! mor! 
     171 
   SCENA 13 
   Cucoana CALIOPI, STĂNICĂ 
   STĂNICĂ (în sine). O! ce păcat; cuconiţa n-a să-l iee nici pe aista, ş-aista tare-mi vine mie la socoteală. Cine ştie! se vede că n-o ştiut cum s-o ieie, de s-o mîniet pe dînsul. Cu cuconiţa nu trebuie multe marafeturi. (Uitîndu-se la cucoana Caliopi care seamănă lăşinată. ) Cuconiţă, n-auzi, cuconiţă, cuconiţă hăi! pesemne ţ-o făcut ceva omul aista? Iaca, dacă eram eu în casă, nu-l lăsam. 
   CALIOPI (sculîndu-se iute). Dă-mi un pahar de vin curat. A! îmi vine leşin; zi să-mi facă degrabă nişte pîrjoale. 
   STĂNICĂ (se duce păn-la culise şi strigă). Condurache! cuconiţei nu-i e pre bine, fă degrabă nişte pîrjoale. (Gătind de băut, în parte: ) Asta-i bun, cînd o văd că cere vin curat şi pîrjoale, ştiu că n-are nimic. 
   SCENA 14 
   Cei din urmă, TEODORINI 
   TEODORIN I (văzînd-o bînd, cu accent nemţesc). Das ist gut, face bun di baronesa. 
   CALIOPI. Ce pofteşti dumneta? 
   TEODORIN I (accent italian). Per che, principesa mia, non conoşti pe il sinior Turlupini? 
   CALIOPI. Dumneta? 
   TEODORIN I (accent grecesc). O arhon satraris, o vamesis m-a poftit să-ţi dau răvăselul aţesta. (Îi dă un răvaş. ) 
   CALIOPI. Stănică, ce însemnează asta? 
   TEODORIN I (accent firesc). Cuconiţă, am venit să-mi cer iertăciune. Pentru ca să-ţi plac, aş fi dorit să mă fac în patru, dar nu m-am putut împărţi decît în trei şi îmi pare foarte rău. Am cinste a mă recomenda, că eu sunt baron Flaimuc, sinior Turlupini, şi sulgerul Lacherdopulos, totodată şi sluguliţa matale. (Fuge. ) 
   SCENA 15 
   C-na CALIOPI, STĂNICĂ 
   CALIOPI. Aşa-i că tu n-ai fi ghîcit că-i tot o persoană? Eu m-am priceput îndată că trebuie să fie o glumă a şatrarului. Însă să vedem ce-mi scrie. (Ceteşte: ) 
   “Cuconiţă! 
   Aşa precum singură ai hotărît, că între noi s-au sfîrşit, apoi am sfîrşit şi eu căsătoria nepotului meu, căruia mă şi fac danie; prin urmare aceasta fireşte mă împiedică de a fi ca păn-acum, a dumitale plecată slugă ş. c. l. ” 
   STĂNICĂ. Aşa-i, cuconiţă, că asta n-ai ghîcit-o? Ştii că tare seamănă că-i să rămîi fată? 
   CALIOPI. Puşche-ţi pe limbă, prostule! Dă-mi colecţiunea de poezii. 
   STĂNICĂ. Iacătă-o. (I-o dă. ) 
   CALIOPI (cătră public). Să vă cetesc o elegie de-a mele? Ba mai bine să vă cînt un cîntic. 
   Cînd o fată tot alege, 
   Ea adeseori culege, 
   Însă, ah! ce desperare, 
   Cînd şi ce culege n-are! 
   Apolon o părăseşte, 
   Dorul o îmbătrîneşte; 
   Din a lumii visuri goale
   Se deşteaptă cu . . . 
   
   STĂNICĂ (aducînd un talger cu pîrjoale). Pîrjoale! 
   CALIOPI (mîncînd). Ah! în ce oribilă pusăciune se găseşte
   
   o jună femeie cînd trebuie să dispuie. . . de inima sa, şi se vede nevoită a face o transacţiune. . . cu sentementul onorului! (În vreme ce ea mînîncă şi vorbeşte, intră şatrarul Trohin, Drăgănescu cu 
     173 
   mireasa, Teodorini, tineri, dame etc. şi formează o horă împrejurul 
   cucoanei Caliopi cîntînd: ) 
   Să trăiască! să trăiască! 
   Muza de la Burdujeni, 
   Buhul ei să se vestească, 
   De la Iaşi la Botoşeni. 
   CALIOPI (uimită, cu talgerul de pîrjoale în mînă). Ce va să zică? Ce ghet apan? domnilor, lasaţi-mă! (Vre să iasă din cercul horei, care cîntă iar. ) 
   Să trăiască, să trăiască etc. 
   ( P erdeaua cade) 
   Notă 
   Noi am fost zis — nu ne mai aducem aminte unde — că sunt mulţi care schingiuiesc şi sfîşie frumoasa noastră limbă, şi în loc de creatori se fac croitori, şi croitori răi. 
   Asta ne-a îndemnat a compune această mică comedie, crezînd că facem un bine arătînd ridicolul unor asemine neologişti. 
   Publicul ne-a înţeles, şi ne-a răspuns prin aplaudele sale, din care însă partea cea mai mare se cuvine jocului artiştilor noştri. 
   În adevăr, d. Teodorini e atît de bufon în întreita sa rolă, d. P. Nicolau atît de prostălău în Stănică, încît şi nevrînd te fac să bufneşti de rîs. 
   Cît pentru d. Millo, directorul Teatrului Naţional, noi credeam că după Nişcorescu, Kir Gaitanis şi Baba Hîrca, nu mai are cum fi mai comic; dar ne-am amăgit, căci originalitatea cu care a creat rola Muzei ne face a gîndi că d-sa are o zînă vesălă care-l însuflă de ne vrăjeşte; şi că de la îndoitul său talent de autor şi actor, sau mai bine zicînd de la iscusita sa pană şi minunatul său joc, teatrul are încă mult a aştepta. 
   V
   NEGRU PE ALB
  
   Scrisori la un prieten 
    
     
   SCRISOAREA I 
   (Primblare) 
   Mai 1837 
   După ce trece Podul Iloaei — mişeniţă de judani stremţoşi şi puturoşi — călătorul respiră mai uşor mergînd prin bogate fînaţe şi mănoase semănături, întovărăşit de melodioasa cîntare a crestoasei ciocîrlii şi a fricoasei prepeliţe, pre care o precurmă din cînd în cînd cristeiul cu răguşitul glas. El s-ar lasa bucuros la o dulce reverie, dacă pocnetele biciuşcei postilionului şi prozaicele lui răcnete nu l-ar turbura. Dar iacă te apropii de Tîrgul-Frumos! Să nu te luneci a judeca după nume şi lucrul! cîte lucruri şi cîţi oameni îşi ascund nimiccia sub pompoase numiri! 
   Acest tîrg a fost odată rezidinţă domnească; acum însă nici o urmă de antichitate în el nu se mai vede, decît numai o biserică făcută de Ştefan Marele; pe urmă ajunse a fi capitalie de ţinut, iar acum nici aceea nu este. Tîrgul-Frumos de ce merge, se face urît. 
   Nu departe de aici, sunt apele minerale de Strungă, de însemnător folos la felurite boale; ele sunt însă neîngrijite. Pătimaşul nu numai că nu găseşte îndemînările trebuitoare, dar e nevoit să-şi facă şi casă de locuit; pentru aceasta, mulţi părăsesc de a-şi căuta lecuirea în patria lor, şi sunt siliţi a cheltui sume însemnătoare ca să se ducă să găsească asemine ape la Mehadia sau la Baden. În campania trecută mulţi din bolnavii ruşi s-au vindecat aice. 
   Aproape de Tîrgul-Frumos sunt încîntătoarele domene a Ruginoasei. Călătorul primind aici ospitalitate, uită necazele unui supărător drum. El pare că se trezeşte transportat ca prin un farmec în un castel descris de Walter Scott, unde găseşte pe lîngă mărirea feodalităţii, gospodăria Poloniei şi eleganţa Franţei; şi dacă vechii noştri boieri — sprijeni a patriei şi a tronului — ar fi avut idee de arta heraldică, negreşit n-ar fi uitat a scrie pe scutul lor deviza vechii Engliteri . Dar să ne întoarcem la drumul nostru. Vezi într-acea vale frumoasă — adevărat peizaj a Elveţiei — acel palat gotic, împregiurat de modeste case ţărăneşti? Acolo sunt Miclăuşenii. O cucerie sfîntă te cuprinde privind cea bisericuţă cungiurată de morminte îmbrăcate de răcoroasa pajişte. Crucele aste de lemn umbrite de salcii pletoase vorbesc mai mult inimii decît măreţele mausolee de bronz şi marmoră ce arată lumei deşertăciunea oamenilor. Toate vestesc aici liniştea sufletului şi dulceaţa vieţii cîmpeşti. 
   Să ne oprim aici în deal, ca să ne uităm puţin la acea frumoasă casă de pe culme, ce se pare zidită de mîna zînelor. Acolo este Şcheea. 
   Pe şesul acesta s-au înfrînt ambiţioasele planuri a ungurenitului romîn Matias Corvin, cărui de i-ar fi lipsit ambiţia, dupre talentele şi virtuţile lui, istoria pe dreptul l-ar pune în rîndul lui Tit, ce numea pierdută ziua în care nu i se înfăţoşa prilej să facă vreun bine. Nu ştiu însă de ce privirea se osteneşte a se uita mult la această prea regulată arhitectură; poate pentru că lucrările nouă n-au acel grandios ce se vede în toate lucrurile bătrîne. Aici pe vale curge Siretul; mai încolo, pe un pestriţ prundiş se leagănă trîndava Moldovă. Întocma ca o cochetă, după ce face multe cotituri, în sfîrşit lîngă Roman, vine de saruncă în braţele Siretului, amorezului ei. 
   Drumul mare este prin mijlocul a cîteva sate de unguri, aduşi şi locuiţi aice de domnii romîni în vremea necurmatelor bătălii ce aveau cu rigatul Ungariei, căci ţara pustiindu-se adese de năpădirile duşmăneşti, domnii o împoporau cu prinşii ce luau de la vecinii lor. Colonii de aceste sunt şi în Besarabia, unde multe sate sunt locuite şi pănă astăzi cu ruşi (malorosiani). 
     177 
   În vremea aceasta am ajuns la Roman, dar trebui să ne coborîm din trăsură, şi n-ar fi nici o greşală dacă am merge pe jos pănă la gazdă, căci prin bortele şoselei de pe uliţa Romanului, suntem în risc să ne prăvălim, şi să ne rupem gîtul. 
   Politia Romanului întemeiată de romani şi numită Praetoria Augusta şi mai apoi Forum Romanorum, este catedră episcopală şi capitală de ţinut. Biserica episcopiei nu se deosebeşte prin altă decît prin o clopotniţă de mulţi ani începută şi tot nesfîrşită. Nimic mai frumos decît situaţia acestui tîrg pe un vesel podiş îmbrăţoşat de Siret şi Moldova, şi nimic mai urît şi mai trist decît casele lui. Un lanţ de dughene le lemn, mucede de vechie, cu lungi şi spînzurate streşine, în care pentru toată marfa un rufos judan întinde traiste, frînghii şi băuturi, alcătuiesc una şi singura uliţă a Romanului. Odată însă acest tîrg a fost mai locuit, cum se cunoaşte din multe case ce sunt acum pustii. 
   Aproape de Roman, pe moşia Gîdinţii, se mai văd încă urme din risipurile cetăţii Smeredava. Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zise că numele ţării vine de la ea şi de la căpauca lui Dragoş; greşăşte însă bunul bătrîn în astă închipuire ce şi-a făcut-o singur. Ţara fu numită pentru frumuseţa ei de romani Molis Dacia sau Molis Davia, şi rîul şi-a luat nume de la ţară. Aici iar pedestri trebui să trecem podul, dacă vrem să scăpăm întregi, căci podelele joacă ca tuşele clavirului. 
   Negura de neplăcere ce îţi dă înăuntrul Romanului se împrăştie îndată ce ai ieşit din el. Drumul de ce merge se face mai vesel şi mai pitoresc. Culmele aste îmbrăcate cu rădiuri umbroase, satele aste cu aşezările mîndre, munţii azurii ce se privesc în depărtare, vegetaţia astă vie, toate te fac să uiţi urîtul tîrgurilor. Satul prin care trecem este Bozienii; dincolo în stînga sunt Budeştii. Toate sunt frumoase în ţinuturile Romanul şi Neamţul ce se par o grădină. Natura pe toate le-a înzestrat deopotrivă; le deosebeşte numai gustul proprietarului. 
   Să nu trecem cu nebăgare-n seamă pe lîngă Bălăneşti. În iazul acesta, precum odinioară în fîntîna Ipocreni, ades se scaldă Muzele1. 
   Mergînd înainte nu te poţi opri de a privi cu răpire astă încîntătoare vale ce se desfăşură dinainte-ţi ca un covor. Vezi cel pîrîu care o despică în lung şi seamănă de departe cu o cordea albă? Se numeşte Cracău. Artistul ar zugrăvi con amore acele sate vesele împregiurate de grădini ce se prelungesc pe ambe malurile lui, şi acest întreit şir de munţi ce se întind în amfiteatru pe orizon, tufoşi şi creţi ca freza unei marcheze din veacul XIV, deasupra cărora în depărtare domneşte Pionul, spărgînd norii cu pleşuvul său creştet. 
   Iacă intrăm într-o văgăună ce pe ce merge se strîmtează. Vezi cele căsuţe grămădite sub poalele stîncoşilor munţi? Ia-ţi pălăria şi te pleacă; acesta e tîrgul Petrii! Rîuleţul care l-am trecut de vro trei ori, călcîndu-l în picioare cu dispreţ, profund de o palmă şi abia zuzuind pe prundiş, cutremură-te, căci e Huejdul! Cînd Carpaţii se mînie pe petreni şi le trimit nori ca să-şi verse ploaie piste tîrgul lor, Huejdul acest lin şi ticnit, rîuleţul acest nensemnat se îmflă, prăvale orice-i iasă nainte, şi furios sparge, trage, îneacă şi după ce îşi răzbună de cei ce nu-l bagau în seamă, merge spumegînd de se pierde în alte ape, agerul pîrîu! 
   Biserica astă roşie este iar de Ştefan înălţată în cinstea Mer-gătorului înainte. Îndată ce cîştiga o izbîndă asupra neprietinilor, el nu lipsea a ridica şi un monument în care să se mărească Dumnezeul războaielor şi a îndurărilor; pentru aceasta în rar tîrg a Moldaviei nu vei găsi vreo urmă de a lui; şi în vreme ce pomenirea multor urmaşi ai săi cu sunet a pierit, lucrările eroului romîn după trei veacuri şi jumătate stau încă întregi în Moldavia ca şi numele lui în inimi romîne. 
   Mai la vale este altă bisericuţă făcută de eterişti; singură urmă ce a mai rămas din vestita Eterie! După fuga lui Ipsilanti şi a ce
        1 Pe atunci locuia acolo prietinul nostru fabulist A. Donici. 
     179 
   lorlalte căpitenii, Iordache Olimpioti intrînd în Carpaţi veni cu puţini bravi la Peatră şi făcu astă biserică; apoi statornic în cugetul său, merse de se îngropă pentru relege şi patrie sub zidurile Secului. 
   Poziţia Petrii e foarte poetică. Ea stă între doi ascuţiţi munţişori. Cest mai nalt se numeşte Petricica, celalalt Cozla. Amîndoi stau falnici şi ameninţători deasupra ei, scăldîndu-şi picioarele în apele Huejdului ce şerpuieşte în vale, în vreme ce pe malurile lui, juna romînă culege nu mă uita ca să facă un buchet pentru amorezul ei. 
   Muntele e lasat pentru poet, şi poetul pentru munte. Aici privind maiestatea naturii, el se inspiră de a cînta amorul şi gloria, nu în zgomotul oraşelor unde cîte o privighitoare pribagă, în alee trase cu sfoara, sloboade nişte sonuri tînjitoare şi regulate ca muzica din califul de Bagdat. 
   Osian cînta între zăpezile Nordului, sub un cer brumos şi posomorît. 
   Vale e me ama. 
    
     
   SCRISOAREA II 
   (Reţetă) 
   April 1838 
   Una din cele mai mari supărări a traiului din provinţie este curiozitatea care un iaşan deşteaptă, cînd, din nenorocire, vro nevoie îl sileşte a ieşi în ţinut. Abia apucă a se coborî din trăsură, şi gloata curioşilor încungiură pre postilion. 
   — Cu cine ai venit? 
   — C-un boier. (Pentru postilion tot ce nu e ţăran este boier. ) 
   — Cum îl cheamă? 
   — Nu ştiu. 
   — De unde vine? 
   
   — De la posta din urmă. Şi rîzînd că l-a pîcîlit, postilionullasă pre curios să caute pre alţii, ca să-i deie mai lămurit răspuns. 
   În vremea aceasta, locuitorul capitalei se culcă şi doarme fără să ştie ce revoluţie a făcut venirea lui. Dar tîrgul fierbe pănă seara, cînd toţi provinţialii se adună şi se aşează la preferanţ. Nu e vorbă decît de noul venit; şoşotesc, vorbesc, născocesc, alcătuiesc. 
   — Oare însurat e? — Tînăr e? — Bătrîn e? — Ce caută? cevrea? la ce a venit? — Ştie franţozeşte? — Cum îl cheamă? — Ce familie? — A să şeadă aici? — Ştie contradanţul cel nou? — şi. . . . şi. . . Îi vine cuiva, auzindu-i, să crăpe de necaz. 
   Măi dăunăzi vorbeam c-un june prieten de astă supărăcioasă boală de ţinut, ce asupreşte pre bieţii iaşeni. 
   — Eu am aflat o reţetă, îmi răspunse, cu care am scăpat. Am avut trebuinţă, sunt acum vro trei luni, să mă duc pănă la tîrgul. . . Cum am ajuns, a doua zi am dat un prînz mare, la care am invitat pre toţi magnaţii tîrgului, mari, mijlocii şi mici; barbaţi, femei, babe, fete ş. a. 
   
   S-au cam mirat de astă poftă, dar au venit cu toţii. Am mîncat, am băut, şi cînd am văzut că erau gata a se duce, i-am rugat să mai îngăduie puţin, şi suindu-mă în picioare pe un scaun, le-am făcut acest cuvînt: 
   “Boieri, cucoane şi cuconiţe! 
   “Eu sunt de la Iaşi; 
   “Şed în casă cu chirie în mahalaua Păcurarii. 
   “Trăiesc din venitul unii moşioare ce am. 
   “Mă numesc B. B. 
   “Am venit aici ca să scap de tina şi de pulberea Iaşilor, şi o să
   
   şed vro lună. “Sunt trei ani de cînd a murit tatăl meu, şi şepte de cînd a murit maică-mea. 
   “Am o soră măritată în Bucovina, care trăieşte foarte bine cu bărbatu-său ce ţine moşii cu anul, şi are velniţă cu maşină, şi un unchi la Bucureşti, care şede pe Podul Mogoşoaiei n. 751. 
   “Sunt holtei, şi n-am gînd să mă-nsor. 
   “După slujbă nu îmblu. 
   “Nu-mi bat capul de politică, şi n-am nici o opinie. 
   
     181 
   “Nu sunt nici bun, nici rău. La biserică merg rar. Nici fac, nici primesc vizite. Vorbesc puţin. Nu ştiu nici mazurcă, nici valţ. Nu joc nici stos, nici vist, nici preferanţ. 
   “Obicinuiesc a mă culca la şepte, şi a mă scula la unsprezece ceasuri. 
   “Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. 
   “Iarna port pieptar de flanelă şi galoşi blăniţi. 
   “Am două frace, trei surtuce şi patru părechi pantaloni. 
   “Boieri, cucoane şi cuconiţe! 
   “Vă rog să nu bănuiţi că vi le spun aceste, fiind chiar în interesul domniilor-voastre ca să nu vă mai osteniţi a le afla. — Mă închin cu plecăciune! ” 
   Ideea acestui june părîndu-mi originală şi nimerită, o împărtăşesc d-tale, ca una ce poate să-ţi slujească şi pe acolo. 
   Adio! 
    
     
   SCRISOAREA III (Vandalism) 
   Ianuarie 1838 
   Imperiile şi naţiile au avut mărirea şi căderea lor; ele însă şi-au păzit naţionalitatea subt orice împregiurări, căci deşi prefacerile înrîureau în fiinţa lor politică sau morală, fiecare păstra încă 
   o rază a vechiei sale, rază scumpă pre care o ţinea ca un paladiu spre a-i sluji de scut apărător împotriva clevetitorilor originei sale. Din nenorocire în Dacia nu fu aşa. Dacul se prefăcu în roman, romanul în romîn, şi romînul corcindu-se cu neamuri barbare şi străine de el, ajunse în acea demoralizaţie şi ignoranţă în care şi acum zace, şi de care va fi greu a-l curăţi. 
   Pre daci, naţie scitică liberă şi vitează, grecii în mîndria lor îi 
   
   numeau barbari, dupre proverbul lor favorit: Nu ştiu însă de se cuvine acest nume unei naţii care, învingînd
    , 
  pre învingătorii lumii, avea un stăpînitor ce cerea Cesarului Dometian să-i trimită meşteri iscusiţi în orice măiestrii pentru ţara lui, şi căuta păn-în fundul Asiei alianţa regelui partilor, vrăjmaş jurat a romanilor, precum de asta ne spune Plinie cel june. 
   Traian cucerind Dacia o coloniză cu romani. Dacii se prăpădiră. Cei mai însemnaţi din ei, urmînd pildei regelui lor Decebal, se uciseră unii pre alţii ca să nu slujească de triumf la cei ce le fuseseră tributari, iar care au mai rămas, se romaniră. Atunci Marele Împărat aşezînd oşti în cetăţile dace, zidi şi altele ca să fie de stavilă provinţiilor nou cucerite în contra barbarilor. Cînd însă puterea colosală a romanilor începu a se pleca spre apus, cînd Roma încetă de a mai naşte Bruţi şi Catoni, nori de ghinte bar-bare năpădind asupra ei, toţi se strecurară prin Daco-Romînia, aducînd feluri de prefaceri triste în coloniile lui Traian. Ele zăcură deci pustiite şi nepomenite de istorici pănă la sfîrşitul veacului XIII, cînd cu înturnarea prinţilor lor din Transilvania, se începu 
   o nouă eră pentru romîni. 
   Cîte puţin-puţin, adunîndu-se pe lîngă domnii lor, romînii treptat ajunseră sub Ştefan Marele şi Mihai Viteazul a fi respectaţi de învecinatele popoare; dar soarta lor fiind zavistuită de puterile vecine, Valahia obosită de atîte sîngeroase bătălii şi necurmate zbuciumări, se subjugă de puterea otomanilor ce era pe atunci în apogeul său. Moldavia privea cu lacrimi soarta sorei sale, şi neputîndu-o ajuta, curînd după moartea lui Ştefan, se supuse şi ea protec-ţiei falnicului Suleiman ce îngrozise creştinătatea cu armele sale. 
   Sub jugul unei naţii ce despreţuia ştiinţele, Romînia — ce primise creştinismul în veacul III — căzu subt influinţa misionarilor greci a Constantinopolii, carii folosindu-se de credulitatea domnilor după vreme, introduseră în Daco-Romînia slovele slavoane şi goniră literele strămoşeşti. Aceasta fu cea întăi cauză a ignoran-ţei în care se văzu Romînia înfăşurată, căci maimuţind pre Dumnezeul creator care poruncise să se facă lumină, călugării răspîndiră întunericul, strigînd: Fiat nox! 
   Pe lîngă aceasta, îndarn aste nenorocite provinţii suspinau după un repaos dorit, căci aţîţîndu-se războaiele între Rusia şi Turcia 
     183 
   ele slujeau de teatru. Transilvania scăpă de acest rău. Ea pare că se bucura de o linişte oarecare, linişte minciunoasă şi amară! . . . 
   În adevăr, scăpaseră ţările de tatari, pre care îi stîrpiseră armele Rusiei, dar căzuseră sub osînda altor tatari mai cumpliţi, pentru că aceştia nu prădau o lună sau două, prădau regulat cîte şepte ani, şi apoi cînd se duceau, ne lăsau spre răsplata averilor ce au fost stors, ciocoismul, luxul şi corupţia! . . . 
   Cine nu i-a cunoscut? Cine cu înfiorare nu-şi aduce aminte de ei? 
   Tratatul de la Adrianopoli aduse ţărilor recîştigarea a parte din drepturile pierdute de atîta vreme. Romînul deşteptîndu-se din letargia sa, începu a se întreba pre sine ce gînganie bipedă este el pe lume, şi în ce clas de animale ar putea intra? Cercetînd origina şi limba lui, se văzu că e roman, căci deşi îi zic valah, valah va să zică italian, şi moldav sau mol-dac nu va să zică slav. Ca să se încredinţeze însă mai bine căută o istorie a ţării lui. Cantemir în hronicul său merge numai pănă la înturnarea domnilor din Maramurăş. Ureche, Miron şi alţi hronicari au scris mai toţi după tradiţii făr-a îngriji datele. A trebuit deci să-şi caute istoria în monumente şi ruine! 
   În Ardeal nu mai află nici o urmă strămoşească. În Valahia vizită Caracalul, Turnul Severin; văzu restele podului lui Traian, căci valurile Dunărei respectaseră aceea ce oamenii n-ar fi respectat. Voi în sfîrşit să găsească şi în Moldova urmele strămoşeşti. La Roman căută să vadă cetatea Smeredava (cetate dacă), dar îi spuseră că la 1755 episcopul Ioanichie o dărmase cu porunca domnului Constantin Racoviţă, pre care îl încredinţase că în ruinele ei sunt comori, şi cu peatra cetăţii făcuse zidiul episcopiei şi a Precistei! Alergă la Galaţi să vadă cetatea Caput bovis numită de locuitori Ghertina. Vai! şi pre aceasta vandalismul o surpa. Ciocanele spărgeau catacombele romanilor şi cenuşa lor o aruncau în vînt; iar cu peatra ei pavelau uliţile Galaţilor! Bietul meu arheolog încremeni la viderea unei asemene barbarii. Ţipa, se încleşta de pietre; îl socotiră nebun şi puţin a lipsit să-l închidă. În sfîrşit vrînd să-l aline, îi arătară două statuiete de bronz, un vas cu vro trei mii monede, şi o colonetă de porfir1. “Vandali! striga romînul nostru, judecînd de pe aceste, cîte altele se vor fi stricat sau se vor fi luat, ce-aţi făcut capitelele, bareliefele, lespezile cu inscripţii? Nu vă temeţi că se vor scula romanii ce au locuit aici, şi vă vor face praf şi pulbere? ” Nime nu-l asculta; rîdeau de omul acesta smintit, care credea că nişte pietre pot sluji spre altă, decît a se zidi pivniţi, case, sau a se pavela uliţe; căci ce le păsă lor că sunt romîni şi sfarmă urme romane? Ce le păsă? întemeiau încă 
   o a opta minune a lumii, un monstruos monument vrednic de aceşti barbari, un tîrg pavelat cu anticvităţi în veacul XIX! 
   Zău, este ruşine şi păcat a videa pe toată ziua pierzîndu-se cîte o urmă a Moldaviei împreună cu peatra pe care era însemnată! Pe toată ziua rupem cîte o foaie din frumoasa carte a vechiei; şi curînd, cînd vom mîntui ruinarea tuturor acestor sfinte ruine, nu ne va mai rămînea decît a striga ca acel troian care cel puţin luase cu sine pre Dumnezeii săi: 
   Fuit Illium! . . . 
   Ce frumos ar fi — zice un literat englez2 — de a videa pre vechea Romă înviind în una din coloniile, ce ea întemeiase în capătul imperiei sale! Dar cînd toate monumentele noastre vor fi numai o cenuşă, oricare străin va avea obrăznicia a ne zice că am furat numele acest de romîn pre care îl purtăm, şi ce-i vom răspunde? 
   Întru durerea ce ne sfîşie la privirea dărăpănării romanităţii, nu putem decît a striga asupra vandalismului, şi a face o chemare la inimi nobile, ştiind că: 
    
     185 
   SCRISOAREA IV 
    
    
   (Un poet necunoscut) 
   Mai 1838 
   Natura a lăsat oameni meniţi a trece necunoscuţi pe calea vieţii. Toată misia le este să resădească cîteva flori în drumul lor. 
   Daniel Scavinschi era de neam romîn din Bucovina. Rămîind orfan în tînără vrîstă, se duse la Liov în Galiţia, la o rudă a sa ce era spiţer, pe lîngă care, slujind calfă, învăţă puţină botanică. Ca să se supuie modei polone, mai adăogi un schi la porecla sa, şi din Scavin se făcu Scavinschi. Învăţă limba nemţească şi o cunoş-tea bine, dar nu iubea pre nemţi; pentru aceea, cînd muza romînă începu a-l supara, preferă a traduce din franţeză, deşi o ştia mai puţin decît pe cea germană. 
   Pe cînd el îşi petrecea zilele plămădind cantaride şi pisînd chinchină, la 1823, un boier moldav, înturnîndu-se de la Viena, îl cunoscu, şi văzînd în el dispoziţii poetice şi spirit deştept, îl îndemnă să vie la Iaşi ca să-şi caute norocul, povestindu-i de acest Eldorado mai tot acele minuni ce le spune Sinbad marinarul în cele O mie şi una de nopţi. 
   Scavinschi părăsi bucuros o ţară unde nu cîştigase decît un schi la sfîrşitul poreclei, şi alergă la Iaşi, dar sărăcia şi lipsa îl întovărăşiră şi aici. Muzele spăimîntate şi Apolon cu părul măciucă în cap fugiseră care încotro de groaza ianicerilor. Nime nu mai gîndea la poeţi ce şedeau ascunşi prin poieţi. (Iartă-mi acest rău calambur. ) În darn Scavinschi scria imne asupra fericirii patriei, sonete pentru răsărita stea a Moldaviei, ode, epitalame în care toţi zeii din Olimp figurau; cu folosul lor abia departa de un palmac lipsa, astă nedespărţită tovărăşiţă, care-l ţinea strîns în îngheţatele ei braţe! Hotărî să vîndă participuri, dar puţini amatori găsi de limba nemţească, şi apoi pedagogismul era stahia lui. El iubea liniştea, şi copiii îi tocau la cap toată ziua; iubea muzele, şi copiii făceau jucărei cu poeziile lui. De multe ori l-am găsit descleind un smeu ca să copieze vreun vers, pre care acum un băiet îl făcea să zboare mai presus de Parnas! 
   Pre lîngă aceste, el era o adevărată jucărie a naturii. De o statură microscopică, precum însuşi n-o ascundea, zicîndu-şi: 
   . . . Daniel Scavinschi cel mititel la statură, 
   Pre care-a plăcut naturii a-l lucra-n miniatură, 
   
   şi de o constituţie foarte delicată, era un original de frunte. El trei lucruri iubea în lume cu un amor religios, cucernic, înfocat. Aste trei lucruri erau poezia, medicina şi — musteţile sale. 
   În adevăr, natura îl înzestrase cu o păreche de musteţi resucite atît de mari, încît ar fi fost de fală celui întăi husar ungur; dar ele făceau un contrast foarte ciudat cu statura lui care — precum am spus — era mai mică decît mică. 
   Însă mania sa cea vătămătoare, pre care o cîştigase de cînd fusese la spiţerie, era ideea ce-şi făcuse că, de nu va lua într-o zi medicamente, trebuie să moară. În toată dimineaţa, după ce sfîr-şea toaleta musteţilor, bea cîteva pahare de dicoct; la tot ceasul lua hapuri, şi seara picături. Spiţeriile stricîndu-i sănătatea, înghi-ţeau puţinii bani ce cîştiga, pentru că de multe orî îi lipsea pîine, iar medicamente niciodată. Într-o zi, ducîndu-mă să-l văd, l-am găsit înfăşat piste tot într-un pleaster. 
   — Ştii, i-am zis, că ai întrecut pre bolnavul lui Molière? Ce este de capul tău? Nu vezi că te omori singur? Vrei să te faci sănă-tos şi să scapi de ipocondria asta? Trimite pre Esculap şi pe Ipocrat în pustii; vino cu mine la ţară şi urmează dieta care o urmez eu: 
   Dimineaţa vom mînca cotlete şi vei bea un pahar de porter în loc de dicoct; la prînz jambon, macaroane, alivenci, cu vin de Odobeşti. Seara vom veni acasă osteniţi, vom bea cîte un ponci, ca să ne răcorim; apoi vom cina cu un ostropăţ de iepure. 
   Ascultîndu-mă, poetul se făcuse galbăn ca ceara, şi întinzînd braţul spre mine, strigă: 
     187 
   — Ah! taci, mă rog, conteneşte! Taci, zic, dacă creştin eşti! Nu vezi că mai îmi dau duhul de cînd de aste vorbeşti? Jambon, alivenci, porter! ! ! numai auzindu-le simt îndoindu-se suferinţa mea! Oh, mă tem că nu-mi va lucra pleasterul! 
   — Dar ce ai? 
   — Singur nu ştiu, dar nu mă simţ bine. 
   
   Şi să nu socotească cineva că consulta vreun doctor; însuşi îşi închipuia ordonanţele, îşi făcea leacurile şi se trata, deşi acum nu-i mai lucra nici o medicină, deprins fiind cu ele. 
   Abia de trei zile mă înturnasem din Rusia, unde zăbăvisem cîteva luni, cînd am primit un ravaş de la el, în care mă ruga să mă duc să-l văz îndată. L-am găsit în pat, şi căutîndu-se într-o oglindioară, scotea cîte un fir din frumoasele lui musteţi şi le punea într-o cutiuţă ca pre nişte preţuoase scule. 
   — Ah! bine ai făcut c-ai venit, îmi zise, socoteam că voi muri fără să te văd. 
   — Iar ţi-a venit ipocondria? 
   — Acum e moartea, a ei vară primare, o cunosc bine. Aseară, văzînd că nu-mi lucrează alte doctorii, am luat o doză mare de mercuriu, şi azi mă trezesc că-mi cad musteţile. . . 
   Nenorocitul se otrăvise! Am sărit ca să trimit după un doctor. M-a înţeles, şi întinzănd mîna sa rece şi veştedă, m-a apucat de braţ. 
   — E de prisos, îmi zise; macar de aş şti că voi scapa, tot nu voisă mai trăiesc. Nu voi să zică oamenii văzîndu-mă: 
   
   Iaca Daniel Scavinschi, cel mititel la statură, Cărui îi căzu musteaţa, şi e chiar caricatură. 
   Ţine acest pachet, urmă; să-l dai la adresa sa. 
   (Pe pachet scria: Scrieri a lui D. Scavinschi, să se deie la d. aga A. Sturza Miclăuşeanul, ca să facă ce va voi cu ele. ) 
   — Sunt mult dator acestui boier, adăogă după puţină tăcere; el pururea m-a ajutat la nevoie, şi fiindcă n-am cum îi mulţămi altfel, îi las aste scrieri ca o suvenire de recunoştinţă. 
   Privirea acestui nenorocit aşa de liniştit într-o stare atît de jalnică, la vrîsta de 32 ani, mă încremenise! 
   — Scavinschi! i-am zis, de ce atîta dezgust pentru viaţă? Cine ştie poate. . . 
   — Viaţa mea, îmi răspunse curmîndu-mă, a fost foarte ticăloasă. Din cea mai fragedă vrîstă m-am însoţit cu lipsa, şi numai moartea mă va despărţi de ea. Totdeauna am gîndit că voi muri ca Gilbert într-un spital. 
   — Asta e soarta poeţilor, dar numele îţi va rămînea nemuritor; păcat că l-ai polonizat. 
   — De aş fi trăit în Rusia mi-aş fi zis Scavinov; în Germania, Scavinemberg, la Paris, Scavinevil, şi la Bucureşti, Scavinescu. 
   
   În vremea ce-mi vorbea c-un aşa aer vesel, sfîrşise operaţia smulgerii musteţilor (care, roase de veninul argintului viu, ieşeau cum le atingea) şi închise cutia. 
   — Asta voi să mă întovărăşească în mormînt, zise; apoi luă o lingură, o împlu dintr-o stecluţă şi o înghiţi. În stecluţă era opiu. Se lăsă pe o perină şi adormi zicînd: “somn — lipsă — musteţi. . . ” 
   Doctorul (după care trimisesem fără ştirea lui) intră, se apropii, îl apucă de puls, dar îndată lăsă mîna să cadă . . . 
   — Nu trebuie doctor, trebuie preot. 
   — Cum! 
   — Mort. 
   
   O sudoare rece îmi inundă fruntea; părul mi se zburli pe cap. Am ieşit tremurînd şi făcînd cele mai triste cugetări asupra acestei ticăloase fiinţe ce se numeşte om. 
   Napoleon muri zicînd: ”Franţie — oaste”. 
   Scavinschi zicînd: “lipsă — musteţi”. 
   Hoffmann moare de jale că i-a pierit motanul. 
   Scavinschi pentru că i-au căzut musteţile. 
   Fireşte, judecînd, deosebirea nu e atît de mare. . . 
   
     189 
   SCRISOAREA V 
   (Iepurărie) 
        
   Februarie 1838 
   — Am venit să-ţi spun, îmi zicea dăunăzi un domn (a căruia nume îl voi tăcea de respect pentru familia lui), că aseară în bufetul teatrului, N. . . mi-a zis mişel şi mi-a dat o palmă pentru că spuneam că demoazel Désirée. . . 
   — Şi cînd vă bateţi? 
   — Să ne batem!  D-ta, pe care te socoteam mai cu minte decît alţii, mă îndemni să mă bat c-un obraznic pentru că mi-a zis mişel şi mi-a dat o palmă? Dar aş dori să mă-nveţi d-ta cum se poate feri cineva de brutalitatea unui grosoman? Eu m-am adăpat cu sfintele precepte a lui Rousseau, şi despreţuiesc înjurarea; apoi n-am fost destul de maltratat de limba şi de mîna cutezătorului acestuia, ca să mă mai apuc acum să mă espun şi ţintei pistolului său? căci deşi mă supără că mi-a zis mişel, dar m-ar supăra mult mai rău de mi-ar zice răposat. Dacă aşi fi pironit într-un secriu, de ar putea să se laude în gura mare că m-a trimis ad patres. Mai bine să fiu de faţă ca să-i arăt că nici vreu să-l ştiu. Să zicem că l-oi omorî. Şi pentru ce să mă fac ucigaş, eu care nu sunt născut vărsător de sînge? Şi apoi oamenii or să zică că l-am gonit din lume pentru că mă temeam să fiu cu dînsul în ea. Se laudă dl că nu se teme de moarte. De vrea ca să-l credem, omoară-se singur, nime nu-l opreşte, şi îi făgăduiesc că şasezeci de ani voi întreba pre toţi învăţaţii şi cărturarii ca să aflu de a făcut bine ori ba; şi de-mi vor zice c-a făcut bine, atunci — numai atunci — mă voi sîrgui pănă ce d-ta numeşti poltronerie şi pre care eu o numesc bărbăţie; căci, s-o ştii d-ta, e bărbăţie şi curagiu a înfrunta cineva valurile lumii minciunoase, şi a voi să trăiască cît de mult în astă vale a plîngerei! Fanfaronul acesta poate şi-a urît zilele; poate nu vrea să mai vadă soarele faptele lui. Fricosul! 
   
   Eu care-mi închipuiesc cît e de întuneric în mormînt, şi care iubesc lumina, nu voi să mă lipsesc de ea. Eu să mă săcer în floarea vrîstei, cînd am încă o grămadă de trebi în viaţă, pentru o ticăloasă palmă care puteam să i-o dau eu cum mi-a dat-o el? Să nu-i treacă prin gînd! Şi apoi ce mare treabă a omorî un om? cîteva grăunţe de şoriceasă face cît şi plumbul lui. Nu ştie nătărăul că un purice viu face mai mult decît Napoleon mort! 
   Ei, spune-mi acum, domnul meu, care e mai brav, canibalul acesta care vrea sînge, sau eu, omul păcii, ce voi să trăiesc ca să-i arăt cît îl despreţuiesc, de vreme ce n-am gînd să mă bat cu el? 
   Nu ştiu pănă la ce punt iepurăria poate degrada pre un om; n-am gîndit însă că ea poate a-l face să afle sofisme, ca să vreie a încredinţa că face bine să se lase insultat şi batjocorit. 
   Ştiu că duelul este un prejudeţ ramas din timpurile barbare. Ştiu că e o absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actriţe, fie verzi ori albaştri, şi o nebunie a căuta sfezile şi gîlcevile; sunt însă cazuri fatale cînd un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel şi trebui să se facă ucigaş sau jertfă, dacă nu voieşte a lasa o pată numelui său, şi o ruşine familiei sale. 
   Făceam aste reflexii, uitîndu-mă la domnul acest care nu voia să se bată, şi care aştepta un răspuns. Dar nepricepîndu-mă ce răspuns să-i dau altul, l-am luat de spate şi l-am dat pe uşă afară. 
   Nu ştiu de am făcut bine. 
    
     
   SCRISOAREA VI 
   (Catacombele M. Neamţu) 
   August 1839 
   Nu departe de cetăţuia Neamţu — a căria ruine se mai văd încă dărîmate de oameni şi de timp — mai în sus, pe o vale ce se întinde verde şi răcoroasă între două şiruri de munţişori umbroşi, 
     191 
   Alexandru cel Bun făcu la 1402 o bisericuţă de lemn în cinstea s. Ioan Teologul, pe lîngă care se adunară cîţiva monahi; şi pentru adăpostirea lor şi a altor creştini în timpurile acelea pe cînd Moldavia se bîntuia de războaie şi de răscoale, zidi aproape de biserică şi un turn de peatră. 
   Pe atunci înturnîndu-se de la Viena, Ioan Paleologul trecu prin Moldavia. Alexandru îl primi cu tot onorul cuvenit moşteanului imperiei Bizantine, însoţindu-l pănă la Galaţi. Spre răsplata ospeţiei ce primise, Ioan suindu-se pe tron îi trimise lui purpură şi coronă împărătească, iar mitropolitului Iosif sacos şi mitră; dar spre a-şi învecinici pomenirea, trimise doamnei Anei, soţiei lui Alexandru, şi o icoană făcătoare de minuni a Maicei Domnului. 
   Icoana aceasta se puse în bisericuţa mai sus arătată. După trecere mai de un veac, Ştefan Marele, văzînd că s-a mărit numărul călugărilor, începu a zidi la anul 1497, lîngă bisericuţa lui Alexandru-vodă, o altă biserică mare de peatră cu hramul înălţării, dar murind el la 1503, o sfîrşi fiiul său Bogdan, şi aduse icoana Fecioarei acea hărăzită de Paleologul în biserica astă nouă, unde este şi păn-în ziua de astăzi. 
   Această icoană se cunoaşte că e făcută pe cînd arta zugrăviei era în decadinţă la greci. Desenul este grosier şi coloritul slab. 
   Monastirea Neamţul — ce luase astă numire de la pîrîul ce curge aproape — luă o întindere mare. Prin pietatea domnilor şi a boierilor căpătă venituri însemnate, şi astăzi această lavră nutreşte la o mie cinci sute monahi, şi oricare sarac află în toată vremea aici căutare şi ospătare. 
   Mai multe biserici şi paraclise se zidiră pe lîngă aceasta, dar bisericuţa s. Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, acea făcută de Alexandru cel Bun, deşi învechită, sta pe lîngă ele ca o sfîntă relicvie doveditoare că ea a fost începătoare acestui locaş dumnezeiesc; însă învechindu-se foarte, se făcu în acelaşi loc alta de peatră, tot în numele s. Teolog, dar de o arhitectură nouă. Deşi aceasta e mai frumoasă, mai graţioasă, e de jălit acea veche de lemn, şi era de dorit ca astă de acum să se fi făcut întocmai dupre modelul bisericuţei lui Alexandru-vodă. Din norocire tot a mai rămas turnul de care ţi-am vorbit mai sus, care stă încă întreg cuprins într-un unghi a zidului monastirii. 
   Lîngă biserica aceasta e mormîntul monahului Chiril Carp1, unul din ostenitorii şi fundatorii ei. Alăturea stă mormîntul monahului Platon, ucenic a cuviosului stareţ Paisie. Fraţii ne-au spus lăudata viaţă a acestui călugăr, care deşi privit de toată obştimea ca un cuvios, era cel mai smerit între toţi, urmînd porunca evangelică: “Cel ce vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă. ” Prevăzîndu-şi sfîrşitul, cucernicul Platon s-a rugat să nu-l îngroape cu paradă, ci numai un preot să-l întovărăşească la groapă spre a-i ceti rugăciunile morţilor; dar nu fu ascultată cererea lui. Toţi slujbaşii monastirii îmbrăcaţi în aurite vestmînte, cu cîntări, tămîieri şi făclii, plecară ca să însoţească rămăşiţele sfîntului barbat; cînd iacă cerul se întărîtă, vîntul stînge luminele, şi ploaie vărsîndu-se în şiroaie, sileşte pre toţi a-şi căuta aciuare prin chilii. 
   Însă îndată ce a rămas mortul cu un singur preot, soarele sparge norii, ploaia stă atîrnată în aer făr-a cuteza să cază, şi înmormîntarea cuviosului monah se sfîrşeşte în pace şi linişte. 
   Sub biserica astă nouă sunt catacombele monastirii, în care se pun oasele morţilor cînd le dezgroapă din umedul lor locaş, ca să deie locul lor altor morţi mai proaspeţi. Această hrubă e boltită; are şese stînjini lungime, trei lăţime şi şese palme de nălţime. O singură ferestrică ce sloboade o rază misterioasă pe o icoană a Mîntuitorului care stă pe un tetrapod în fund, luminează acest loc funerar. Trei rînduri de poliţi zidite de-a lungul păreţilor, iar pe sub ele dulapuri. 
   Ce se înşiră pe poliţi ? —Tidve de morţi ! — Ce se pune în dulapuri ? — Oase de morţi ! 
        1 Fiind laic, se numea Constantin Carp. 
     193 
   Cînd s-a deschis uşa şi m-am coborît în acest azil a morţii, un sfînt fior m-a cuprins ; şi de n-aş fi fost pregătit pentru o asemenea privelişte sau de eram singur, aş fi căzut în genunchi, umilindu-mă dinaintea lui Dumnezeu, în faţa acestei mulţime de morţi. În adevăr, omul se simte cît e de mic înaintea marei puteri a lui Dumnezeu, înaintea astor oase mucede ce au avut odinioară carne şi sînge ca noi! 
   După aceste întăi cugetări triste, altele mai lumeşti m-au cuprins. Aste capete aşezate cu simetrie pe poliţi, aste oase puse cu regulă în dulapuri, m-au mîhnit şi m-au supărat. Ce sunt ele altă decît noi, rămăşiţe a celor ce au fost ca noi? Şi nouă nu ne place a videa că se joacă cineva cu noi cînd trăim cu atît mai vîrtos după ce am murit. Liniştea mormîntului e mai de preferat decît astă regulă, unde tidvele noastre figurează ca şipurile în magazinul unui spiţer. 
   Mai bine de două sute capete sunt pe aceste poliţi de peatră; fiecare are lipit pe el cîte o ţidulă pe care e însemnat numele celui ce l-a purtat. Este de luat seama că unele din ele sunt mai pe jumătate putrede de rugina pămîntului sau de boalele de care au pătimit în viaţă. Un doctor Gall pipăindu-le, ne le-ar putea spune, şi poate din ştiinţa cranologiei s-ar putea afla cîte virtuţi, cîte virtuţi au fost în ele. 
   Căutînd aceste tidve, văzui una mai mică, mai delicată; osul era alb şi luciu, dar nu avea nici o etichetă lipită pe ea. Monahul ce-mi slujea de cicerone mi-a spus că era a unii fete ce-a murit acolo, dar nu ştiu să-mi spuie mai mult. Curiozitatea mea nu se îndestulă cu atîta. Am întrebat, am cercetat şi am descoperit o foarte tristă dramă, pe care îţi voi spune-o altă dată, căci acum mă grăbesc a lasa pre morţi, ca să mă întorc între cei vii. 
   SCRISOAREA VII 
   (Calipso) 
        
   Septembrie 1839 
   Ştii că în anul 1821 a izbutit revoluţia Greciei, şi că ea îşi avu începutul la Iaşi. Precum în toate revoluţiile, asemene şi în aceasta s-au făcut mai multe eccesuri, căci totdeauna pintre patrioţi se vîră oameni de acei care caută a se folosi de orice tulburare. După stricarea eteriştilor la Drăgăşani şi la Sculeni, toate căpeteniile ce erau mai de omenie fugind care încotro, ţările noastre rămaseră în prada birbanţilor. Iaşul se pustii. Orăşeanii bejănăriră în Bucovina şi Beserabie, unde găsiră azil. 
   Tatăl meu cu mine, după ce am petrecut iarna în ţinutul Hotinului, în vara anului 1822 ne-am dus la Chişinău, ca să ne întîlnim cu rude, prieteni, cunoscuţi, refugiaţi ca şi noi. 
   Era curios a videa cineva atunci capitala Beserabiei, atît de deşeartă şi de tăcută, cît se făcuse de vie şi de zgomotoasă. Plină de o lume de oameni care trăiau de azi pe mîine, care nu ştiau de se vor mai înturna la vetrele lor, aceşti oameni, mulţămiţi că şi-au scăpat zilele, se deprinseră cu ideea că n-o să mai găsească în urmă decît cenuşă, şi, neavînd ce face altă, hotărîră a amorţi suferinţa prin vesela petrecere, care cel puţin îi făcea a uita nenorocirea. De aceea, nu videai altă decît primblări, muzici, mese, intrigi amoroase. 
   În toată însă această soţietate de emigraţi şi de localnici, două persoane numai îmi făcură o întipărire neştearsă. Aceste erau un om tînăr de o statură mijlocie, purtînd un fes pe cap, şi o jună naltă fată, învăluită într-un şal negru, pre care le întîlneam în toate zilele la grădină. Aflăi că junele cu fesul era poetul A. Puşkin, acest Byron a Rusiei, ce avu un sfîrşit atît de tragic1, iar tînăra 
    1 El fu ucis în duel de cumnatul său. 
     195 
   cu şalul pre care toţi o numeau greaca cea frumoasă, o curtizană emigrată de la Iaşi, numită Calipso. 
   Calipso îmbla tot singură. Numai Puşkin o întovărăşea cînd o întîlnea la grădină. 
   Cum vorbeau ei (căci Calipso nu ştia decît greceşte şi romîneşte, limbi care Puşkin nu le înţelegea), nu ştiu. Se vede că 22 ani a poetului şi 18 ani a curtizanei n-aveau trebuinţă de mult înţeles. 
   Puşkin mă iubea, şi găsea plăcere a-mi îndrepta greşalele ce făceam vorbind cu el franţozeşte. Cîteodată şădea şi ne asculta oare întregi pre mine şi pre Calipso vorbind greceşte; apoi începea a-mi recita niscai versuri de a lui pre care mi le traducea. 
   Dar după o lună, m-am dus din Chişinău, şi în primăvara anului 1823 m-am înturnat în Moldavia, fără să mai văd pre Puşkin, şi fără să mai aud de greaca cea frumoasă. Cîteodată însă, cînd ceteam poeziile marelui poet rus, şi mai ales Şalul negru, aceste versuri ce sunt un poem întreg făcute înadins pentru tînăra fată, îmi aduceau aminte de acea femeie cu chip îngeresc, şi doream să ştiu ce se făcuse. 
   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   Într-o seară a lunii noiemvrie 1824 — era vicol şi ploaie — la poarta monastirei Neamţu ajunse un june om, care cerea voie să intre. Hainele lui erau străbătute de apă, şi el semăna obosit de osteneală. Portarul îl primi şi îl găzdui pănă a doua zi cînd, după cererea sa, îl conduse dinaintea stareţului. El arătă că, fiind un tînăr străin şi orfan, voieşte a se călugări. Stareţul îl rîndui spre ascultare la un bătrîn sehastru ce locuia afară de monastire, în munte, unde el petrecu trei ani în cea mai mare cucerie şi umilinţă. Într-o dimineaţă, chemînd sehastrul pre ucenicul din chilioara de alături, şi văzînd că nu-i răspunde, se duse ca să vadă ce face, dar îl găsi dormind de — somnul cel vecinic. 
   Cînd erau să-l îngroape, se găsi pe pieptul lui o hîrtie în care scria aceste: 
   “Greşit-am, Doamne! Păcătuit-am, Doamne! şi nu sunt vrednică a mă uita la cer; dar covîrşească îndurarea ta mulţimea fărădelegilor mele! Doamne! miluieşte şi iartă pre păcătoasa Calipso! ” 
   Tidva grecei cei frumoase am văzut-o în catacombele monastirei. 
    
     
   SCRISOAREA VIII 
   (Pentru ce ţiganii nu sunt romîni) 
   Iunie 1839 
   Necăjit şi obosit de lucrările catagrafiei, la care mă îndatorea sarcina mea de deputat, venisem ca să mai răsuflu cîteva zile la moşioara mea, şi să mă bucur de o mîncare mai bună, după o îmblare prin sate de cinci luni, vreme în care nu mă hrănisem decît cu borş de pui, şi de pui cu smîntînă. 
   Să nu socoţi însă că eu, patriot, despreţuiesc bucatele aste naţionale; dimpotrivă. Dar cînd cineva, atît-amar de vreme, n-a mîncat decît pui, pare-mi-se că are dreptate a fi sătul de ei. 
   Aşteptînd macaroanele, mă primblam în grădiniţa mea care semăna cu un covor verde cusut cu flori, şi pentru ca să nu-mi pară aşteptarea prea lungă, ceteam o broşură a d. Kogălniceanu, intitulată  Cetirea asta mă aduse pe nesimţite la idei filantropice; gîndeam la sclavia atîtor mii de oameni, şi proiectam să vorbesc la adunare în favorul lor; apoi, figurîndu-mi disputa ce avea să stîrnească propunerea mea, gesticulam vorbind singur, fără să bag seamă la un bun bătrîn care mă privea cu mirare de cîteva minute, şi care negreşit mă socotea smintit. Acesta era vecinul meu Bogonos, pre care, adîncit în ideile mele, nu-l văzusem intrînd. 
   Trebui să ştii, prietene, că vecinul meu Bogonos e floarea vecinilor, şi de-mi va abate vrodată să-mi vînd moşia, am gînd să 
     197 
   pun în publicaţie, ca şi Temistocle, că, pre lîngă celelalte calităţi, ea se bucură şi de un bun vecin. Figurează-ţi unul din acei vechi boieri de ţară, moldavi primitivi, cu deprinderi patriarhale, cu haine lungi, cu faţă voioasă şi pălită de soare, care sunt totdeauna veseli şi mulţămiţi cînd secerişul a fost bun, care nu-şi bat capul de politică; în scurt, un om de acei carii, necunoscînd patimile oraşelor şi intrigile ambiţiei, îşi iubesc soţia şi copiii mai mult din datorie decît din amor, şi pre care moartea îi găseşte la masă. 
   — Tot aşa eşti, îmi zise el smuncindu-mi cartea din mînă, tot cu cetitul şi cu scrisul! Zău, trebui să fi avînd un demirbaş (cap de fier) ca să bodogăneşti zi şi noapte povestele franţujilor! Uite, îmi pari mai galben şi mai ovilit decît astă-iarnă cînd — nu ştiu pentru ce — te trimisese frumuşel aici la ţară unde şedeai singur ca un cuc. Geaba am răguşat strigîndu-ţi că te omori cu astfel de trai. Iaca, la treizeci de ani n-ai nicicum sînge în faţă. 
   — S-a grămădit tot la inimă, răspunsei. 
   — Aşa, spune-mi mie vorbe de aste frumoase, cînd ştii că, afarăde psaltire şi ceaslov, eu nu ştiu decît Vieţile sfinţilor; ba am uitat c-am mai cetit pre Arghir şi Pustnicul, şi vezi că, cu toate aste, îmi merge bine. Priveşte, eu sunt rumen şi gras, iar d-ta seameni c-o gutăie; pentru că nici poţi să fii altfel; tot cu nasul în cărţi, bînd numai ceai şi cafea ca bolnavii, în loc să bei pelin şi vutcă ca creştinii. Poftim să mergi departe cu aşa deprinderi! 
   — Te înşeli, dragă vecine. Văd că încă nu mă cunoşti bine. Nu ştii că în mine sunt doi oameni deosebiţi, romînul vechi şi romînul nou. Ca să ţi-o dovedesc, vreu să ne-ntrecem la masă, macar să ştiu că m-oi chefălui, cu tocmală că vei gusta porterul care mi l-a adus chiar astăzi de la Galaţi. 
   — Cît pentru prînz, primesc bucuros, căci încai masa d-tale ecreştinească, dar pentru porter, foarte mulţămesc. Nu mi-am urît zilele ca să mă otrăvesc. 
   
   — Voia la d-ta, vecine. 
   Ne-am pus la masă. Bogonos înghiţea bucăţile ca un smeu. Ca să nu compromit giuruinţa făcută, mîncam şi eu cît şepte, sigur c-ave să-mi fie rău. 
   Încîntat de apetitul meu, — Bravo! îmi zicea la fiecare pahar; ian aşa te vreu. Iaca, ai început a te face roşu. — Cred şi eu, că nu mai puteam. 
   După prînz, ne-am dus în grădină, şi ne-am tologit sub un bătrîn plop ce ne umbrea cu tufoasele lui ramuri. Daliile îmbrăcate în bogatele lor rochii colorate şi gingaşii tamarini se legănau la adierea vîntului, în vreme ce garoafele, rozetele şi micşunelele ne îmbălsămeau cu dulcele lor parfum. Fumînd din lungi ciubuce şi sorbînd delicioasa moca, eu mă lăsasem la o lină reverie, recitînd încet nişte stanţe d-ale lui Anacreon, cînd un hohot de rîs a vecinului meu mă deşteptă din acest semisomn voluptuos. 
   — Na-ţ-o bună! strigă el, în graba mea de a mă duce la masă, n-am luat seama că împreună cu basmaua şi tabacherea, am ba-gat şi cartea d-tale în sîn! — Şi ce spune în cartea asta? adăogi el, deschizîndu-o. 
   — Asta e o schiţă asupra originii şi a limbii ţiganilor, făcută de 
   d. Kogălniceanu tînărul. 
   
   — Cunosc pre babaca d-sale. Şi ce scrie dumnealui despre ţigani? 
   Deşi nu eram dispozat a mă face talmaci, am început a-i spune în scurt cuprinderea broşurei, dar abia zisei cîteva cuvinte, şi vecinul meu mă curmă, zicîndu-mi c-un aer mîhnit: 
   — Nu-ţi bate joc de mine. 
   — Cum! ce vorbă e asta? Eu să-mi bat joc de d-ta! de d-ta, cinstitul meu vecin, de d-ta care mi-ai dat votul la aleregea din urmă? Îmi pare rău! 
   — De ce dar îmi spui nişte lucruri care nu pot să fie în carteaasta? 
   — Ba îţi spun ce este, pre onorul meu! 
   — Jură-te altfel, dacă vrei să te cred, pentru că, vezi d-ta, căde cînd a ieşit onorul, a lipsit cinstea. 
   
     199 
   — Pre cinstea mea! am zis, rîzînd de calamburul vecinului. 
   — Apoi dar d. autor ş-a bătut joc de noi. 
   — Cum aşa! 
   
   — Eu nu-ţi vorbesc poveşti. Cînd îţi spun c-am cetit istoriaţiganilor, tipărită în viaţa s. Grigorie. . . 
   — În viaţa s. Grigorie! Mă treci cu şaga, vecine, urmăi rîzînd. 
   — Aşa, boierule, aşa, în viaţa s. Grigorie. În zadar rîdeţi, d-voastră aceşti carii nu ştiţi nimic, macar că hojma cetiţi. În locul flecăriilor franţuzeşti, de ai fi cetit Vieţile sfinţilor, nu te-ai uita la mine aşa holbat. Dar vă petreceţi numai vremea a făta nişte stihuri schilăvoase, pre care nu le înţelege nime, şi care nu plătesc o slovă din Arghir. . . A! afară de Aprodul Purice a d-tale, care m-a făcut să rîd de mă durea inima. 
   Barbarul! gîndea că-mi face un compliment, şi nu ştia cît mă umilea! Auzi colo! făcusem comic, fără să-mi treacă prin gînd. 
   — Să venim la istoria d-tale, nene Bogonos, zisei ca să curmvorba literaturii. 
   
   — Bucuros, răspunse; şi strănutînd şi tuşind, începu: 
   “Odinioară la Agrigenta, unde s. Grigorie era episcop, se afla o parte de norod smreduită de eresuri, şi înverşunată asupra cuviosului barbat care voia să-i scoată din rătăcire. Dar în zadar bunul păstor se silea a-i îndrepta. Ei îşi băteau joc de sfaturile lui, şi de multe ori în biserică li se întîmplau să adoarmă şi să horăiască cînd era mai frumos. Cu toate aceste, sfîntul (care nu e un sfînt de rînd, precum te poţi încredinţa din ceaslov) nu se da, ci hojma le spunea de focul Gheenii şi de muncile ce-i aşteaptă pentru fărădelegile lor. Iată dar că într-o duminică, oile aste pierdute — precum el le numea — se pun de pîndă, şi cînd el ieşi din biserică, începură a-l împroşca cu pietre, urmîndu-l cu sudălmi şi cu ocări păn-acasă. 
   
   Oricare altul, afară de s. Grigorie, i-ar fi lasat să-şi peardă sufletele, el însă nu încetă de a-i mustra şi de a-i învăţa, pănă ce în sfîrşit mulţi dintr-înşii, cunoscîndu-şi greşala, s-au întors la credinţă. Atunci ceilalţi s-au vorbit între dînşii să deie jalobă asupra lui cu feluri de clevetiri, pîrîndu-l că ar fi un faţarnic dat la poftele trupeşti ş. a. În urmare, făcînd o jalobă mare, iscălită de o mulţime, 
   o trimise la obşteasca adunare”. . . 
   — Vecine, curmăi pre povestaş, îmi pare că aiurezi. De unde dracul ai găsit obşteasca adunare la Agrigenta? 
   — Dacă nu mă vei lasa să spun cum mi-e spusul, tac. 
   — Spune dar înainte, am zis rîzînd. 
   
   “După ce deci au dat jaloba lor la obşteasca ad. . . sau dacă vrei la boierii veliţi a ţării, carii nu erau mai de treabă decît ei, Divanul. . . ” 
   — Dar, frate dragă, mă treci cu deochiul cu boierii şi Divanul d-tale. Ce dracu! 
   — Foarte bine, tac. 
   — Ba spune, spune mă rog, şi-ţi făgăduiesc că nu zic nici cîrc. 
   
   “Au adunat pre vlădicii şi arhimandriţii de pe la eparhiile şi monastirile lor, atît pre cei de loc cît şi din alte crăii şi împărăţii, şi le s-au zis să facă cercetare la faţa locului, să se încredinţeze de toate împregiurările acestei pricini şi să încheie hotărîre. 
   În vreme de o lună, soborul s-au adunat. Erau vlădicii de la s. sinod din Petersburg, de la Hina şi. . . iar vrei să mă curmi? Într-un cuvînt, din toate părţile lumii; toţi oameni cuvioşi, foarte procopsiţi şi bogoslovi. Prezidentul lor era un mitropolit de la noi, a căruia nume l-am uitat. Oraşul era plin. Nu se auzea de dimineaţă păn-în seară decît tocînd şi trăgînd clopotele, şi toţi erau datori să slujească pe rînd. 
   Cînd veni rîndul să slujească şi s. Grigorie, căci el ca o gazdă rămăsese cel din urmă, de cum miji de ziuă, norodul se grămădi în biserică nu atîta de evlavie, cît ca să vadă cum a s-o scoată la capăt bietul vlădică. El însă nu-şi pierdu cumpătul la un ceas aşa greu, ci începu slujba ca omul care-şi ştie treaba. 
   În vremea aceasta, duşmanii săi carii pîndeau prilejul să-i poată face rău, folosindu-se de nefiinţa sa, au mers acasă la el, şi acolo 
     201 
   au silit pe o tînără fată, pre care o adimeniseră şi o aduseseră cu dînşii, să se culce în crevatul sfîntului, puind-o la cale să zică că-i ţiitoare vlădicăi. 
   Era o copilă jună şi frumoasă, cu ochii mari şi negri, a căriia păr ca matasa cădea în bucle undoioase pe umerii săi de alabastru, gingaşă şi mlădioasă ca o răchită tînără. Într-un cuvînt, una din acele fiinţi încîntătoare care te fac să-ţi pierzi sufletul. . . ” Rîzi? 
   — Bre, bre, bre, mă sparii, nene Bogonos; de unde dracu aiscos frazele aste de romanţ? Cred că nu le-ai cetit în viaţa s. Grigorie! 
   — Nu. Mi-au rămas de cînd am cetit cartea cea frumoasă Pustnicul. 
   
   “Dar să venim la prochimen. Îţi spuneam că copila era acum în patul sfîntului, cînd acesta, după ce detună pre toţi vrăjmaşii săi într-un cuvînt potrivit cu împregiurările, se înturnă biruitor acasă, întovărăşit de toţi călugării pre care îi poftise să ieie dulceţi şi cafea la dînsul. 
   Te las să judeci care fu uimirea cuviosului şi a musafirilor , cînd văzură copila ieşind din ietac în capot de noapte, şi ducîndu-se să sărute mîna prezidentului. Popii se uitau unii la alţii ca nişte buimăciţi. Bătrînii, părîndu-le că văd chiar pe satana, îşi făceau cruce boscorodind molitfe; tinerii o sorbeau cu ochii. 
   În astă ameţeală obştească, mitropolitul lăsase să-i apuce mîna mahinaliceşte, dar abia rumenile buzişoare a fetiţei se atinseră de mîna astă veştedă şi zbîrcită, el o trase ca şi cînd s-ar fi atins de un fier roşu. 
   — Ticăloaso! strigă, ce obrăznicie e asta să intri aici în această scandaloasă dezbracare? 
   — Pardon, răspunse şireata c-un zîmbet nevinovat; nu ştiam că s. sa — şi arăta pre s. Grigorie — avea musafiri. Îi aduceam metaniile care, în graba de a se duce la biserică, le-a uitat în crevatul meu; şi apoi vream să-l mustru puţintel că m-a lăsat aşa cînd se umizea de ziuă, după ce petrecu toată noaptea în braţele mele. 
   
   Să iasă păn-în ziuă, pe răceală, să capete vrun gutunar! Să nu-ţi păzeşti sănătatea care mi-e atît de scumpă! fi! nu-i frumos, domnule, şi ca să te pedepsesc, n-o să te sărut trei zile. Auzitu-m-ai? 
   Zicînd aceste, se uita la cuviosul episcop, încreţind din sprincenuţe şi strîngînd guriţa. 
   Acum închipuieşte-ţi, de poţi, mina călugărilor. Cît pentru s. Grigorie, oborît sub astă nouă lovire, rădica numai ochii la cer şi suspina. În sfîrşit, după o tăcere de spaimă şi de mirare ce ţinu cîteva minute. . . ” Fost-ai la Brăila cînd o băteau ruşii? 
   — Ba. 
   “Precum cînd fitilul artilerului a dat foc minei care era să oboare o bucată din zidul cetăţii ca să facă loc oştilor să intre, şi care — între noi să rămîie — nu se nimeri cum s-aştepta, mai întăi nu s-au auzi decît un şuierat surd şi prelungit, şi pe urmă nimică, şi pe urmă un pocnet grozav; asemene şi soborul, după ce se mai desmeţi, izbucni cu străşnicie. U! O! Pi! Bre! Ce scandal! Ce nelegiuire! Doamne Dumnezeule! Sodomă! Ninivă! Filistean! Amalecit! ş. a. Era un vuiet de nu se mai auzea. Abia după multă nevoie, prezidentul izbutind a-i face să tacă, se adresă cătră 
   s. Grigorie: 
   — Iată dar morala ta cea evangelică, zise; asta ţi-e evlavia cea atît de lăudată! Vasăzică, aste nu erau decît o mască scîrboasă cu care voiei să amăgeşti lumea! Asta e pilda care dai oilor tale, păstorule? avea dreptate norodul să strige asupra ta! În lături, păcătosule! S-ar cădea să mori de ruşine! — Şi tu, fiica păcatului, tu hananeeancă, tu Magdalină, care ai cutezat să aduci păn-aici scandalul şi ispita prin veninul drăceştelor tale frumuseţi, spune, poamă a iadului! cum ai putut înşela pe acest nevrednic călugăr? 
   — Să nu bănuieşti, pre-sfinţite, răspunse ticăloasa fată dîndun hohot de rîs, dar mi se pare că vorbeşti cam în dodii făcîndu-mi o asemine întrebare. Eu să-l înşel! o copilă de şaisprezece ani! Zi mai bine că dumnealui m-a înşelat, făgăduindu-mi multe de toate. 
   
     203 
   Zicînd aceste, salută cu graţie adunarea şi ieşi cîntînd încetinel: Dulce odor îmi luminează. . . 
   — O, culmea hulii şi a batjocurii, strigă prezidentul soborului, făcîndu-şi cruce! Doamne! fie-ţi milă de noi! Apoi adresîndu-se cătră ceilalţi vlădici: Fraţilor, întrebă, ce socotiţi? Ce pedeapsă vredniceşte omul acesta? 
   — Moarte! răspunse într-un glas adunarea. 
   — Moarte! strigă s. Grigorie, pre care această zicere îl trezise din buimăceala în care-l adîncise scena ce urmase, moarte! A, domnişorilor! Vreţi să mă osîndiţi la moarte? Se vede că aţi uitat cuvintele mîntuitorului? E, bine! cel ce nu se ştie greşit iaie pietre şi mă ucidă. Auzindu-vă, cineva ar gîndi că sunteţi nişte sfinţişori abia ieşiţi din rai. Dar puţină răbdare, şi vă voi arăta că toată comedia asta e o neruşinată napaste a clevetitorilor mei. Să se deschidă uşile! Să intre toată lumea! Drept este Domnul! El nu-mi va tăgădui agiutorul său ca să pot oborî pre duşmanii mei. 
   Îndată s-au deschis uşile, şi gloata, care aştepta afară rezultatul deliberaţiei soborului, năbuşi înuntru ca un şiroi, aducînd şi pre juna fată (care între aceste îşi făcuse toaleta) ca o martură vie. 
   — Domnilor! zise atunci episcopul, sfîntul sobor, amăgit de intrigile şi pîrele voastre, mă învinovăţeşte cu un păcat de moarte; dar fiindcă mi-e milă de sufletele păcătoşilor, şi nu doresc să-i văd osîndiţi pentru vecinicie din pricina mea, ce aţi zice dacă v-aş arăta că nimic nu-i adevărat din toate prihănirile ce aţi pus duhovnicescului vostru păstor? 
   — Am zice că vrei să ne spui minciuni gogonate şi gugoşi cornorate, şi nu te-am crede, căci avem dovezi; şi iacăt-o dovada, adaoseră ticăloşii împingînd pe fată înainte. 
   — Apropii-te, fiică, zise sfîntul, şi mărturiseşte adevărul, în cuget curat şi cu mîna pe inimă, pentru că de la asta atîrnă soarta ta de faţă şi viitoare. 
   
   Biata copilă tremura ca frunza auzind aceste cuvinte. 
   — Nu te teme, reluă s. Grigorie. Mărturiseşte adevărul, şi vei dobîndi iertare. 
   — E, bine! zise juna fată, mărturisesc că s. s. nici mă cunoaşte, şi că toate cele ce-am zis mi-au fost suflate de d-lor, care m-au înduplecat să mă culc în aşternutul s. sale cînd era la biserică, făgăduindu-mi că mă vor mărita după un tînăr pre care îl iubesc şi care mă iubeşte, dar care fiind sarac ca mine. . . 
   — N-aibi grijă, o curmă pre-cuviosul episcop, eu vă voi înzestra şi voi binecuvînta însoţirea voastră. Dumnezeu să te ierte, sărmană mieluşă rătăcită, precum te iert şi eu de tot răul ce frumuseţa ta mi-a făcut în ochii lumii. 
   Copila căzu plîngînd la picioarele sfîntului. 
   — Încredinţatu-v-aţi, pre-sfinţilor? urmă episcopul. Mai vreţi şi altă dovadă ca să vă convingeţi că nu ştiu ce este păcatul curviei? Staţi şi vă uitaţi, şi aceste zicînd, dete în lături poalele antireului. 
   
   Adunarea rămase încremenită, căci cuviosul era. . . ” Bogonos tăcu. 
   — Ce era? întrebăi. 
   — Era. . . Era. . . Nu înţălegi? 
   — Era ca Abeilard de erotică pomenire? 
   
   — Nu ştiu cine şi cum era Abeilard a dumitale, dar ştiu căsfîntul era. . . 
   — O, sărmanul sfînt! 
   “Te las să-ţi închipuieşti mirarea ce a căşunat viderea astei nouă dovezi. Gloata ruşinată au ieşit ca lupul fabulei: 
   C-urechile pleoştite şi coada între vine. ” 
   — Bravo! Nene Bogonos, nu te ştiam aşa cărturar. Ai cetit pre Lafonten? 
   — Cîteva fabule traduse. 
     205 
   “— E, acum ce ziceţi, domnilor, d-voastră care voiaţi să mă osîndiţi la moarte? întrebă s. Grigorie, vrînd să-i cam necăjească. 
   — Zicem că eşti un mare sfînt, răspunseră toţi uimiţi, închinîn-du-i-se pănă la pămînt. 
   Tot oraşul era adunat în ograda episcopiei, aşteptînd cu îngrijire sfîrşitul; cînd iată, se deschiseră uşile balconului, şi sfîntul se arătă în vestminte arhiereşti, ţinut de subsuori de doi bătrîni vlădici. Mitropolitul ieşi înainte, urmat de tot clerul, şi făcînd semn că are să vorbească, se făcu adîncă tăcere. 
   — Cetăţeni a Agrigentei, zise, s-au aflat pintre voi oameni tică-loşi şi vicleni, care au cutezat a cleveti purtarea cuviosului vostru păstor. Acei înrăutăţiţi au iscodit deosebite pîri minciunoase, şi au mrejit feluri de intrigi asupra lui. Dumnezeu n-au părăsit în această grea împregiurare pre credincioasa sa slugă, ci prin dovezi neprihănite au luminat duhul sfîntului sobor ca să cunoască toată deşertăciunea şi mîrşăvia acestor urîte clevetiri. Deci, după canoanele sfintei noastre biserici pravoslavnice, ticăloşii aceştia merită a fi arşi de vii, ca să-şi curăţe păcatul şi să se lămurească prin foc de fărădelegea lor; dar fiindcă mîntuitorul au zis: “Iertaţi greşiţilor voştri”, sunteţi scutiţi de moarte; însă fiindcă trebuie o pildă pentru viitorime, după îndurata mijlocire a cuviosului episcop, soborul în unire hotărăşte: 
   
   1. Toţi acei ce au luat parte la astă hulă să fie afurisiţi. 
   2. Averile lor mişcătoare şi nemişcătoare să se iaie în folosul bisericii spre plata rugăciunilor ce se vor face pentru mîntuirea sufletelor lor. 
   3. Drept-credincioşii vor fi datori a da sarindare pentru ca să
   se curăţe de amestecul ce au avut cu ei. Auzind aceste, îndată toţi drept-credincioşii s-au tras la o parte. Atunci mitropolitul, rădicînd glasul şi mîna dreaptă, tot cle
   rul au urmat pildei sale, începu a zice cu un glas sărbătoresc şi mormîntal: 
   — Fiţi blăstemaţi, oameni răi şi vicleni, care aţi clevetit preomul lui Dumnezeu! De trei ori blăstemaţi! Amin. 
   — Amin! repetă tot clerul. 
   — Faţa voastră să se negrească ca cărbunele, limba voastră să fie neînţăleasă pentru tot creştinul! Amin. Traiul vostru să fie mîrşav şi nemernic. Să nu aveţi nici loc, nici foc, şi să trăiţi din furtişaguri. Amin. 
   Viaţa voastră să se petreacă într-o vecinică robie din tată în fiu. Ori a cui veţi fi, să aibă dreptul a vă vinde ca pre dobitoace. Să vă numească ţigani, adecă tîlhari. Tot romînul să vă poată bate şi porecli cioare şi stance, fără să aveţi voie a-i răspunde. 
   Fiţi blăstemaţi, oameni răi şi vicleni, care aţi clevetit pre omul lui Dumnezeu! De trei ori blăstemaţi! Amin. 
   — Amin! repetă iarăşi clerul. 
   Mitropolitul vorbea încă, cînd orizonul începu a se întuneca, şi un nor negru-galben se deslipi de pe cer, şi coborîndu-se cu iuţeala unui fulger preste oamenii blăstemaţi, îi cuprinse şi îi ridică la o straşnică înălţime. Pe unde trecu norul acesta, arse şi ţarine şi fînaţe. 
   Agrigentinii se uitau înmărmuriţi la această minune dumnezeiască, cînd deodată norul crăpînd, toţi nenorociţii aceia căzură jos ca ciocîrliile. O minune! faţa lor se înnegrise ca cărbunele, şi vorbeau între ei o limbă neînţăleasă. 
   Îndată romînii năvălind, îi legară şi îi luară robi. De atunci ei şi copiii lor au rămas robi, şi robi vor rămînea pănă la sfîrşitul lumii, pentru că au fost afurisiţi, precum am avut cinste a-ţi spune. ” 
   — Îţi mulţămesc, vecine, am zis lui Bogonos, văzînd că sfîrşise, dar fetiţa ce se făcu? 
   — Cînd a văzut norul coborîndu-se, se ascunse iute dinapoias. Grigorie, care se făcu că nu o vede, dar, ca toate fetele Evei, curioasă de a videa sfîrşitul, se ivi puţin, şi un colţuşor de nor ajungîndu-o sub frunte, îi rămase un benghi negru între sprincene. 
   — Adecă, cîştigă o nouă graţie. 
   — Cît pentru s. Grigorie, vei şti. . . 
   — Nu voi să mai ştiu nimic, răspunsei, căci pre puţin mă inte-resează. 
   
     207 
   — Atîta pagubă, zise Bogonos cu ciudă. Apoi, luînd o marepriză de tabac, şi privindu-mă c-un aer îngînfat: Iată, urmă, de unde se trag ţiganii, iar nu cum ne-o spune domnişorul acela în cartea lui. E, ce gîndeşti? 
   — Gîndesc, fîrtate, că toate cîte-mi înşiri acum de două ceasurisunt numai o frumoasă poveste, bună de adormit copiii de ţîţă; şi c-ar trebui să fie cineva tare prost ca să creadă asemene gogomănii. 
   — S-au sfîrşit! strigă vecinul meu cu o oftare ce ar fi pututînvîrti aripile unei mori de vînt, nu mai este nădejde! Se duce vechea noastră Moldovă, şi în curînd n-o să mai rămîie în ea decît nişte struluibaţi cu mintea stricată — n-o zic asta pentru d-ta 
   — carii, prin scrierile lor, se silesc a sterpi sămînţa credinţii ce a mai rămas! Oameni de ieri! despreţuiţi relegea, nu păziţi posturile, nu faceţi ca părinţii voştri, vă despărţiţi de soţii, vă place mai mult teatrul decît biserica, şi dacă întîlniţi în drum un preot, aruncaţi cu ce vă iese nainte după el, ca să nu vi se întîmple ceva rău, ca cînd slujitorul Domnului este dracul împeliţat. N-a să treacă mult, şi vă veţi lepăda şi de Hristos, căci sunteţi în stare a face orice! — Şi cînd vorbea aceste, Bogonos era sublim şi mare. 
   — Lasă proorociile, cinstite Bogonoase, răspunsei. Eşti bătrînşi îţi par toate celea negri, în vreme ce noi videm tot frumos. Nu facem ce făceau părinţii noştri? Nu, pentru că suntem fii a unui alt veac, şi trebui să mergem cu veacul; căci dacă duhul ominesc ar rămînea tot pe loc, ţi s-ar crede încă povestele, şi ar fi toţi ignoranţi ca mulţi carii cunosc. N-o zic asta pentru d-ta. Dar, lasă gluma, şi-mi spune, crezi în adevăr fabula astă cornorată despre ţigani? 
   — De o cred? Negreşit că o cred. A fost scrisă de . . . 
   — De nişte ipocriţi şi fanatici, care vrînd să ţie lumea sub tutelalor, iscodeau feluri de basne ca să o sparie. Cum poate cineva crede, dacă are cel mai mic bun simţ, toate aste ciudate minuni? Bătăliile acele între sfinţi şi diavoli; dracii aceşti cornuraţi şi cu coadă lungă, carii n-aveau altă treabă decît să supere singurătatea 
   
   unor mizantropi? cît pentru mine, Dumnezeu mă ierte, îţi spun curat că nu cred în alţi draci, decît într-acei draci de omenie, care sunt tineri şi bine făcuţi, şi niciodată nu-şi arată coada şi coarnele. Şi ian spune-mi, dumneata vecine, dumneata care sameni cu unul din creştinii catacombelor, văzut-ai pe dracul? Zău, eu aş vrea să-l cunosc de curiozitate, ca să ştiu dacă-i aşa negru cum. . . 
   — Taci, strigă cu glas năduşit şi tremurînd vecinul meu. Nu vorbi de aste cînd înserează! Nu ştii în ce primejdie te pui! Acum e ceasul cînd duhurile îmblă! 
   În adevăr, soarele apusese după un lung şir de nori fantastici, pre care îi poleia c-o bordură de purpur. Frunzele gemeau la suflul melancolic a vîntului. Noaptea îşi întindea pe încetul tristul său hobot; şi florile ascunse în umbră se vesteau numai prin parfumul lor. Nu se zărea în acest chiaroscur, decît arburii negri, întinzîndu-şi crengile ca braţele unor uriaşi. 
   Aceste toate erau atît de frumoase, atît de măreţe, încît abia luăi seama în contemplaţia mea că vecinul meu se duce. Aşadar, invitîndu-l pe a doua zi la prînz, am intrat în camera mea, unde m-am apucat să-ţi scriu viaţa s. Grigorie, precum mi-a povestit-o Bogonos, silindu-mă a păzi cît s-a putut chiar şi espresiile sale. Sănătate! 
    
     
   SCRISOAREA IX 
   (Fiziologia provinţialului) Martie 1840 
   Nu ştiu dacă cineva a cercat păn-acum a descrie figura astă curioasă, originală şi crohmolită a boierului ţinutaş. Voi întreprinde eu a face acest tablou, pentru că ar fi păcat a rămînea nezugrăvit un portret atît de caracteristic, cerîndu-ţi însă iertare dacă nu voi putea a ţi-l arăta chiar întocmai cum îl vedem 
     209 
   cînd ni-l aduce posta sau harabagiul judan de-l trînteşte liop! pe paveaua Iaşilor; şi mai vîrtos că el are deosebit tip după ţinutul din care vine, după tîrgul din care iasă, după vrîsta lui şi trebuinţa ce are în capitalie, şi e o lighioaie atît de variată, încît ar fi o nespusă greutate a închide într-un singur cadru toate feţele şi coloarele lui. 
   Provinţialul îmblă încotoşmănat într-o grozavă şubă de urs; poartă arnăut în coada droşcii înarmat cu un ciubuc încălăfat şi lulea ferecată cu argint; şuba de urs, arnăutul şi ciubucul sunt cele trei neapărate elemente a boierului ţinutaş; fără ele nu se vede nicăiuri. Figura lui e lesne de cunoscut; cele mai adese este gros şi gras, are faţă înflorită, favoriţi stufoşi şi musteţi răsucite, dar pre lîngă aceste fireşti podoabe natura, ca o miloasă mumă, a răspîndit asupră-i şi un nu ştiu ce care vorbeşte mai tare ochilor ispitiţi decît orice altă; un nu ştiu ce care face a fi destul să-l vezi ca să-l cunoşti, şi să gîceşti din ce ţinut soseşte, sau din ce bortă iese; un nu ştiu ce, în sfîrşit, care te face să rîzi cum îl zăreşti. 
   Cum a sosit în capitalie, întăia lui treabă este să se ducă la Miculi, ca să-şi cumpere ochilari sau lornetă cu care se uită seara obrăzniceşte prin toate lojele teatrului. De-l vei întreba a doua zi ce s-a reprezentat, a să-ţi spuie că s-a jucat comedia lui Vodevil care e foarte ghizdavă şi nostimă, pre care îndată începe a o şi critica. Ca să scapi de ideile lui literare, intră puţin în magazia astă din unghiul uliţii, unde domneşte M. Ortgies, vestit prin fasonul jiletcilor şi nasul său. Vezi pe acest flăcău tomnatic îmbrăcat cu un frac fără mînice, abia înseilat, pre care îl scrie calfa pe la toate încheiturile cu credă? A venit la Iaşi ca să se-nsoare, sau să intre în slujbă. Fracul îl strînge de-i plesnesc ochii, dar croitorul încredinţează că parcă e leit pe trupul său, ba încă ceva mai larg decît dupre jurnalul de pre urmă, căci în capitalie e de bon ton să fie toate cele strimtorite. 
   Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droşca? Să ne ferim de întîlnirea lui, dacă nu vrem să ne asurzească. A să ne spuie în gergul provinţial, care zic că e franţozeşte, că vine de la moşul logofătul A. , unde a găsit pre moşul logofătul B. , cu care a să prînzească la moşul logofătul C. , şi nu ştie ce să mai facă, căci e poftit şi de ceilalţi ai săi moşi logofeţi şi vornici ca să le facă cinste a petrece cu dînşii, şi nu-l mai încape vremea, şi. . . şi. . . o mulţime de asemene flecării; pentru că am uitat să-ţi spun că provinţialul e fudul din născare şi evghenis din cap păn-în călcăie. El e nepot tuturor boierilor mari şi văr cu toată lumea. Însă deşi ne spune că se sfădesc de la dînsul care să-l aibă şi să-l primească, bunul om mucezeşte în hanul lui Coroi sau a lui Petre Bacalul! — O, lume! 
   De ai norocire a fi şi d-ta evghenis din protipendas, vlastare de viţă aleasă, ţandură de os sfînt, şi ai trebuinţă a merge în provinţie, fii sigur că ai să fii bine primit, găzduit, căutat şi ospătat, pentru că eşti aşteptat c-o nespusă nerăbdare ca să cununi pre toate fetele ce se mărită, şi să botezi pre toţi copiii nuoi născuţi, adecă să te faci cuscru şi cumătru cu un tîrg întreg, căci provinţialul s-ar ţinea necununat şi nebotezat, dacă n-ar fi cununat şi botezat de un boier mare. Pe urmă încep mesele şi cumătriile; o să te silească să mînînci pănă nu vei mai putea, pentru că, de vei refuza vrun fel de bucate, gazda a să înceapă a se jălui că nu-ţi plac bucatele şi a ocărî pre bietul ţigan bucătar. Pe urmă ai să bei vutcă; ai să închini sănătăţile tuturor verelor, tuturor mătuşelor, tuturor nepoatelor şi a tot neamul. Pe urmă ai să mergi la soirée (pentru că în provinţie e încă moda de soarele), unde o să te aleagă la toate figurile de mazurcă, unde o să fii ca o gînganie străină la care o să ţintească toţi ochii. Într-un cuvînt, te poţi numi norocit de vei scapa din ţinut cu capul teafăr, şi cu stomahul sănătos. 
   Dar să ne întoarcem la boierul ţinutaş. După ce a sfîrşit banii de cheltuială, vine acasă. Nevasta îi iese înainte. Ea îl aşteaptă să vie isprăvnicit sau prezidenţit; el vine cu plete lungi şi cu lornetă. Ce scene atunce, vrednice de penelul lui Hogart! Ca s-o liniştească, barbatul său îi aduce vrun turban vechi îndrugat de Dominica, 
     211 
   sau vro ciudată capelă, capriţioasă clădărie de pene, flori şi cordele, care adună de doi ani tot colbul din magazia Ninei. Seara, toţi provinţialii de ambe sexe năvălesc la dînsul. După cerimonia dulceţilor şi a cafelei, cucoana începe a-şi arăta turbanul, şi boierul a spune novitale. Spune cum a petrecut; cum s-a eglindisit la bal la curte; ce mai confete şi gheţate a mîncat; cum îl invitau toate damele la danţ; cum era balul de frumos; sala era pardosită cu oglinzi, păreţii de porţelan, uşile de cristal şi mobilile de chihlimbar, şi alte multe minunăţii şi mîndreţe care fac pre prietenii săi să casce gurile ascultîndu-l; şi iaca materie de vorbă cel puţin pentru două luni. 
   Mă grăbesc însă a sfîrşi acest tablou, de frică ca nu vrun provinţial om de duh (pentru că nu sunt toţi ca originalul ce ţi lam arătat) să se apuce a ne zugrăvi şi pre noi locuitorii din capitalie cu toate metehnele şi ticăloşiile noastre. 
   Errwso! 
    
     
   SCRISOAREA X 
   (Despre Mitropolia Moldaviei) 
   Octombrie 1841 
   Romînia era creştină încă din veacul III. Desele năvăliri a barbarilor nu putură stîrpi sămînţa credinţei, care de la Dragoş luase o întindere mai mare. Alexandru cel Bun urzi episcopiile de Roman şi de Rădăuţi, şi mitropolia Moldaviei, care pănă atunci era închinată la Ohrida, fu prochiamată liberă şi neatîrnată prin un act a împăratului Bizanţiei, Ioan Paleologul. De atunci Bise-rica Moldaviei s-a păstorit de cătră mitropoliţi aleşi de înaltul cler şi de nobilime dintre arhiereii cei mai însemnaţi. 
   După emigraţia lui Cantemir, căzînd ţara în ghearele fanarioţi-lor, mitropoliţii, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere şi încuviinţarea patriarhului de Constantinopoli, care totdeauna li se da. Pe atunce, mitropolitul Antonie întîmplîndu-se a pribegi în Rusia, patriarhia, făr-a mai aştepta alegerea, numi de-a dreptul la scaun pre arhiereul grec Nechifor, bătrîn cucernic ce se afla de multă vreme locuind în Moldavia. Faptele bune şi cuvioşia acestui barbat potoliră cîrtirile poporului asupra acestei urmări arbitrare; însă abuzul sporind din zi în zi, mitropolitul Iacov Putneanul adună un sobor de arhierei, arhimandriţi şi egumeni, şi la 1 ianuarie 7260 (1752) slobozi o sinodicească carte iscălită de tot soborul, prin care arătînd drepturile mitropoliei Moldaviei, sfinţite de împăratul Paleologul şi întărite de un consiliu compus de pre-fericiţi patriarhi şi arhiepiscopi, drept sfînt şi firesc a popoarelor de care se bucura Moldavia de a avea păstori spirituali numai din pămînteni; în sfîrşit supremaţia ce-şi luase patriarhia Constantinopolii şi însuşirea abuzivă de a nu se rîndui mitropolit fără ştirea şi încuviinţarea ei, restatorniceşte vechea legiuire a ţării, blastemă şi afuriseşte în viitor pre călcătorii acestui aşezămînt, şi legiuieşte ca în veci să nu mai strămute astă pravelă, şi să nu se mai încredinţeze cîrma arhipăstorească la străini ierarhi. 
   Rămăsese însă deprinderea ca fiecare mitropolit, după ce se alegea, să înştiinţeze pre patriarhie şi să-şi capete încuviinţarea. Puţin cîte puţin deprinderea se socoti datorie şi murind mitropolitul Gavriil Calimah, domnul stăpînitor, cu unirea a tot clerul şi a nobilimei, chemă la scaun pre Leon, episcopul de Roman, şi pentru politeţă înştiinţă şi scaunul ecumenic. Patriarhia văzînd că a să scape înrîurirea ce avea, se plînse Porţei de aceasta, arătînd că ar fi o jignire a dogmelor bisericeşti; după care Devletul porunci să se strice acea alegere, iar patriarhul sumeţindu-se în acea poruncă, argosi pre mitropolitul Leon. 
   Din toate privilegile Moldaviei, ale relegei rămăseseră încă neatinse şi intriga voia a lovi şi în aceste! însă duhurile se revoltară; domnul, în unire cu toată obştia, nu voiră a se supune, ci se jăluiră Porţii de astă calcare a dreptului naţiilor, făcînd o pome
     213 
   nire a vechilor tractate cu care ţara se supusese protecţiei turceşti. Aşadar, sultanul, prin un firman adresat domnului Alexandru Mavrocordat din anul Egirei 1200 (1785) pe la sfîrşitul lunii gemaziel ahir (iulie), arată că încredinţîndu-se din caidurile (arhivele) împărăţiei de acest drept legiuit a Moldaviei, îl întăreşte şi porunceşte a fi pururea nestrămutat. 
   Ce-au folosit însă şi sinodiceasca carte a lui Iacov Putneanul şi firmanul sultanului? Atîta că grecii s-au înlăturat de la scaunul mitropoliei; dar înrîurirea lor secretă tot rămase, căci dacă mitropolitul nu-ţi dă voie să te desparţi de soţie, dacă nu-ţi învoieşte măritişul cu o rudenie ş. c. l. , eşti sigur că, mijlocind la patriarhie, ai să le capeţi. Şi ce urmează din aceasta? Puterea relegii se calcă, miniştrii ei se despreţuiesc, pentru că în slăbiciunea lor tac, şi nu cutează a protesta asupra unui abuz ce le sapă independinţa, ce nu poate să le-o contesteze nime. Vale! 
    
     
   SCRISOAREA XI 
   (Amintire funebră) 
   Decembrie 1842 
   Este un sunet cărui altul nu se poate asemăna, sunet grav, jalnic şi fioros ce află totdeauna un răsunet în inimile cele mai tari. 
   Cînd bataia clopotului te face a tresări, cînd îţi închipuieşti că ea îţi vesteşte moartea unei rude, a unui prieten, a unui cunoscut a căruia viaţă s-a stins cum se stinge în aer răsunetul aramei sacre, simţi atunce tristeţa însinuîndu-se în pieptu-ţi ca un junghi de gheaţă, şi dacă creştinismul nu ar veni să-ţi împrăştie marasmul cu dulcea sa filosofie, ai suferi acele chinuri morale ce nu se pot descrie, şi pre care le vindecă numai moartea. 
   Moartea! Numele ei înfiorează pre cel bogat, pre cel mare, pre cel care lumea nu-l încăpea, şi care în împărţeala mormîntului nu va avea mai mult loc decît saracul; căci amară trebuie să fie ea pentru omul cu cugetul patat; pentru acel ce trăind numai pentru el, a fost de pagubă compatrioţilor săi; pentru acel ce strînge averi, şi nu ştie cui le adună pre ele! Saracul însă, privindu-o ca o odihnă după o zi de muncă, adoarme în linişte, ştiind că atunci cînd se va scula ca să deie seamă de cele ce a făcut, va fi răsplătit de ostenelile sale, şi locul îi va fi însemnat în dreapta. 
   Maiorul Ioan Bran muri în zilele aceste. 
   Acest bărbat în scurta lui viaţă cîştigase numele de cinstit şi drept într-atîta încît era de ajuns a-l pomeni, pentru a arăta probitatea personificată; şi dacă soartea l-ar fi pus într-o treaptă mai naltă unde să fie arbitru soartei oamenilor, sau să ţie cumpăna Temidei, asupriţii şi împilaţii — atît de mulţi la număr — ar fi pierdut, pierzîndu-l, un mare sprijin şi apărător, pentru că el era atît de neabătut din drumul cel drept în care îl călăuzea o neprihănită conştiinţă, încît nici putea înţelege acele machiavelice răstălmăciri născocite de iscusiţii lumii carii fac albul, negru şi ziua, noapte. L-ar fi jălit publicul cum îl jălesc cei ce l-au cunoscut şi carii ar fi dorit să mai trăiască, pentru că oameni ca dînsul sunt atît de rari în societăţile noastre corupte, încît e de mirare cum de se mai găsesc încă. 
   Zic că moartea e crudă; eu socot că este numai nedreaptă. Nedreaptă, pentru că în loc să curăţe răii ce înăduşă societatea, ea seceră ce este bun şi trebuitor; şi de am fi putut răscumpăra pierderea lui I. Bran cu jertfa a zeci alţi, nicicum nu ne-am fi stînjenit a face acest schimb, în care am fi fost îndoit cîştigaţi. 
     215 
   SCRISOAREA XII 
   (Pîcală şi Tîndală) 
        
   Februarie 1842 
   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   — Dar d-ta, moşule, n-o să ne spui ceva? am zis cătră bătrînulpădurar ce ne primise în gazdă. 
   — Ce vreţi să vă spun, feţii mei? răspunse el. Ce să vă spunvouă, oameni de ieri, eu omul veacului care port două sute de ierne în spate? Voi vă ziceţi romîni, ş-apoi vorbiţi o limbă pre care eu n-o înţeleg. Purtaţi nişte haine sucite pe nişte trupuri stricate în care mă îndoiesc că este inimă. Sunteţi aşa de ţigăriţi şi gingaşi încît de v-ar videa străbunii voştri, ar plînge de jale. 
   — Toate sunt aşa, zise unul din noi rîzînd, dar încă tot nu suntem lipsiţi de simţul auzului, şi prin urmare ne place a asculta poveşti frumoase din vremile trecute şi aş pune rămăşag că istoria vieţii d-tale a să ne facă să adormim. Ia deci în braţe cea ploscă burduhoasă şi-ţi răcoreşte gîtlejul. 
   
   Propunerea aceasta zîmbi bătrînului, care urmînd sfatului dat, deşertă plosca, îşi drese glasul, şi începu: 
   “Trebui să ştiţi, feţii mei, că eu sunt fecior vestitului Strîmbă-Lemne, care lua stejarul cît de gros, îl îndoia cu mîinile şi-l făcea obadă de roată. El era un om foarte învăţat şi cunoscut pe vremea lui. Copilărise cu Ciubăr-vodă, cu care învăţase carte la dascalul Pascal din Podul-Iloaei, ce ştia toată Alexandria pe de rost, făcută de numitul dascal Pascal, de unde nu ştiu cum a căzut în mîinile 
   d. Barac de a tipărit-o. Petrecuse toată juneţa sa la curtea lui Lă-custă, a lui Papură şi a lui Pîrle-vodă. Ce mai vremi acele! Cînd vinea primăvara şi ieşeau oamenii la arat, dacă nu le ajungeau boi la plug, se duceau la unguri sau la leşi, şi luînd de acolo oameni, fie nemeşi sau proşti, şleahtici ori mojici — nu mai alegeau 
   — îi înjugau şi arau lanuri cît vezi cu ochii, unde semănau ghindăde creşteau dumbrăvi pentru ca să aibă strănepoţii lemne de ars. De aceea, luat-aţi seama cînd e ger iarna şi vîntul vîjîie, că dacă vă puneţi la vatră dinaintea focului, auziţi unele lemne ţipînd, şi videţi strecurîndu-se din ele o apă fierbinte? Acele, feţii mei, sunt sufletele leşilor care ţipă, şi lacrimile ungurilor care picură, căci sufletele lor — pentru păcate pesemne — le-a osîndit Domnul Dumnezeu să intre în copacii pădurilor, pre care le-au arat cu sudoarea lor. Ce să mai zic de oamenii vremilor acelora? Ei erau nalţi ca brazii şi voinici ca smeii. Tatăl meu era nepot viteazului Sfarmă-Peatră, care avea obicei cînd se punea la masă să înghită mai întăi şepte-opt bolovani, ca să-i facă poftă de mîncare. 
   La vrîsta de două sute optzeci ani, tatăl meu, văzîndu-se flăcău tomnatic, se însură cu jupîneasa Mărica, minunată femeie, groasă şi frumoasă, dar cam prostană, zicînd adese nişte vorbe chisnovate, la care tată-meu răspundea: “Tronc, Mărico! ” La patru luni după ce se mărită născu o fată. Astă născare fără vreme cam supără pre tata, dar popa îl linişti, spunîndu-i că asta se-ntîmplă uneori, însă numai la facerea dintăi. Soră-mea n-a trăit, precum nici alţi două sute de fraţi şi surori ce am avut. În sfîrşit m-a născut pre mine şi văzîndu-mă aşa mic şi ovilit, mi-au pus numele Tîndală. Naşterea mea costă viaţa mamei, iar tatăl meu, simţindu-se c-a îmbătrînit, chemă pre naşu-meu Pîcală, mă încredinţă lui, şi apoi muri după ce mîncă trei oi fripte şi bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebui să se ducă pe ceea lume flămînd şi însetat. El era atunci de patru sute optzeci şi trei de ani. 
   Naşu-meu Pîcală era un om foarte de duh; avea răspuns la orice vorbă. El mă puse întăi la buchi, dar văzînd că într-o zi era să mă-năduş c-un Tverdu ce mi se prinsese în gît, hotărî a-mi spune singur tabla pre care trebuia să o deprind pe dinafară. Asta mi-a fost învăţătura. 
   Iaca ce-mi zicea el: 
   “Fine! De vrei să trăieşti bine şi să aibi ticnă, să te sileşti a fi totdauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară, pentru că e mai bine 
     217 
   să fii fruntea cozii decît coada frunţii. Şezi strîmb şi grăieşte drept. Nu baga mîna unde nu-ţi fierbe oala, nici căuta cai morţi să le iei potcoavele, căci pentru behehe vei prăpădi şi pre mihoho. 
   Bate fierul păn-e cald, şi fă tot lucrul la vremea lui. 
   Nu fii bun de gură, gura bate c. . . Vorba multă-i sărăcie omului şi toată paserea pe limba ei piere. 
   Nu fii zgîrcit, căci banii strîngătorului intră în mîna cheltuitorului, şi scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă; dar nici scump la tărîţe şi ieftin la făină. 
   Nu te apuca de multe trebi odată. Cine goneşte doi iepuri nu prinde nici unul. Nu te întovărăşi cu omul becisnic. Mai bine este să fii c-un om vrednic la pagubă decît c-un mişel la dobîndă. Nu te vîrî în judecăţi. În ţara orbilor, cel c-un ochi e împărat. Cel mai tare e şi mai mare, şi dreptul îmblă totdauna cu capul spart. La judecători, ce intră pe o ureche iase pe alta, căci sătulul nu crede celui flămînd, şi mai bună e o învoială strîmbă decît 
   o judecată dreaptă. Să n-ai a face cu cei mari. Corb la corb nu scoate ochii. Ce iase din mîţă, şoareci prinde, şi lupul părul schimbă, iar naravul ba. 
   Nu te-ncrede în ciocoi. Ciocoiul e ca răchita; de ce-l tai, de ce răsare, şi din coadă de cîine, sită de matasă nu să mai face. Nu fii duşmănos, căci cine face, face-i-se, şi nu e nici o faptă fără plată. 
   Fereşte-te de proşti şi de nebuni. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale, şi prostului nici să-i faci, nici să-ţi facă. El învaţă bărbieria la capul tău. Şede pe magar, şi caută magarul. Nu-l primesc în sat, şi el întreabă casa vornicului. Prostia din nascare leac nu mai are. Cine se amestecă în tărîţe, îl mînîncă porcii; ş-apoi spune-mi cu cine te aduni, să-ţi spun ce fel de om eşti. 
   Nu te hrăni cu nădejdea şi cu făgăduinţele. Înţeleptul făgă-duieşte, nebunul trage nădejde. Să trăieşti, murgule, să paşti iarbă verde. Ce-i în mînă nu-i minciună, şi e mai bine acum un ou decît la anul un bou. 
   Chelbosului tichie de margaritar nu-i trebuie, pentru aceea nu te apuca de lucruri mari, căci e lesne a zice plăcinte, dar cu b. . . 
   de fată mare nu se fac ouăle roşii. Dobînda mare rupe ciochinile, şi păn-a nu găsi mantaua, nu erai dator. Cu rudele bea şi benche-tuieşte, dar neguţitorii nu face, căci deşi sîngele apă nu se face şi cămeşa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba dracului. Frate, frate, brînza e cu bani. Nu fii răpitor. Mai bine nici oaia cu doi miei, nici lupul flămînd. Să nu vie vremea să dai cinstea pe ruşine, şi să-ţi zică: c. . . , lupe, ce ai mîncat. Lasă pre oameni în ideile lor. Vîntul bate; cîinii latră. Altui îi e drag popa, şi altuia preuteasa. Tot ţiganul îşi laudă ciocanul. Zic zece, tu taie una. Vrabia malai visează, şi calicul comîndare. 
   Nu da împrumut ca să nu-ţi faci duşmani. Dă-ţi, popo, pintenii, şi bate iapa cu călcăiele; ş-apoi, prinde orbul, scoate-i ochii. Nu te bucura la cîştiguri mici, pentru că c-un rac tot sarac, c-un pitic, tot calic; dar cînd îmbli cu miere, linge-ţi degitele. Primeşte orice-ţi vor da. Calul de dar nu se caută-n gură; şi cine n-are ochi negri, sărută şi albaştri. Cînd vei voi să te apuci de ceva, prinde iepurele cu carul. Mîţa cu clopot nu prinde şoareci. Nu te-ngriji cum o s-o scoţi în capăt. Nevoia învaţă pre cărăuş, şi cine are barbă are şi pieptene. 
   Nu te amesteca în intrigi. Nici pre dracul să vezi, nici cruce să-ţi faci. Nici lupul pre balaia, nici balaia pre lup. Ia-ţi catrafusele, şi fugi ca dracul de tămîie. 
   Nu te-ncrede în caracterul omului în slujbă. El este o brînză bună în burduh de cîine. Făgăduieşte multe, dar să deie Dumnezeu, mamă, să fiu eu fată! Nu gîndi c-o să scapi de dînsul. Banul rău nu se pierde, şi are ac pentru cojocul tău, nici socoti că s-a îndrepta; calul bătrîn nu mai învaţă a juca. Cînd nu-i în slujbă, e omul cel mai de treabă, dar posteşte robul lui Dumnezeu, că n-are ce mînca; şi cîte spune sunt o frumoasă poveste, dar mare minciună, căci minciuna boierească trece în Ţara Ungurească. Caută să-ţi fie supuşii vrednici, ca să nu zică lumea că cum e turcul, e şi pistolul. Dă-le pildă bună, pentru că peştele de la cap se-mpute. 
   Nu fii falnic, nici face din ţînţar armasar. În urma războiului, 
     219 
   mulţi voinici s-arată. Vulpea dacă n-ajunge, zice că pute. Să nu fii din cei carii zic: lasă-mă să te las, şi ia-l de pe mine că-l omor. Nu te certa cu cei ce ştiu mai multe decît tine. Haide, tată, să-ţi arăt pre mama. Nu îmbla cu c. . . în două luntri, nici te mîndri, căci mîndrului îi stă Dumnezeu împotrivă. 
   Nu te năcăji pre soartă. Norocul cine-l ştie? Fă-mă prooroc, să te fac bogat. Beţivului şi dracul îi iese cu oca nainte; însă vremea le îndreaptă toate. Vremea vinde lemnele, şi nevoia le cumpără. Tu fierbe mazirea şi taci. Joacă ursul la cumătrul, poate a juca şi la tine. 
   Nu te mînia pre lume. Se mînie vacarul pre sat; satul nu ştie nimic. Umileşte-te. Capul plecat nu-l taie sabia. Cine se înalţă se smereşte; şi dacă ajunge cuţitul la os, şi petreci ca cîinele-n car, trăieşte ca viermele în rădăcina hreanului, pănă va veni vremea ca cui pre cui să scoată. Nu fii obraznic. . . Vor crede c-ai p. . . tot butuci, şi-i da piste un omuşor care ţ-a face coastele pîntece. 
   De te vor pofti la masă, tu nu te trage sub masă; dar nu fii supărător, c-or zice că: mart din post nu mai lipseşte. De vei păgubi în vreo neguţitorie, să-ţi fie de învăţătură, ca altă dată să nu te mai apuci de ea. O dată vede naşul p. . . finului; iar de vei cîştiga, nu te mai apuca şi de altele, căci cine sare garduri multe, îi dă cîte un par în c. . . şi ulciorul nu merge de multe ori la apă. Cînd ţi s-or aprinde călcăiele, însoară-te păn-a nu îmbătrîni, căci însuratul de tînăr şi mîncarea de dimineaţă n-au greş; şi bătrînul amorezat e ca chiroşca cu pasat. Fă cunoştinţă cu fata; n-o lua numai pe auzite, pentru că nu se mînîncă tot ce zboară, şi sentîmplă de departe trandafir, şi de aproape borş cu ştir. Vezi cum a fost maică-sa, căci pe unde a sărit capra, mai presus a să sară iada. De-i videa-o că nu vra să plămădească şi toată ziua cerne, cercetează-ţi casa, pentru că bataia e din rai. Fii romîn verde şi rupe mîţa în două. Bate şeaua, să-nţeleagă iapa, căci femeia-i dracul; şede în deal şi prăvale carul în vale; dar nu întinde aţa să se rupă. Gospodăria să-ţi fie măsurată, căci la gospodina bună, mulţi voinici s-adună; şi de-i şi păţi ceva, numai tu să ştii unde te strînge ciubota. Nu te apuca s-o păzeşti; mai lesne poţi păzi un cîrd de iepuri; şi macar că găina bătrînă face zeamă bună, fereşte-te de babe. Baba bătrînă nu se teme de vorba groasă. Lumea piere, baba se peaptănă. În sfîrşit, mîngăie-te la necazuri, gîndind că sacul şi-a găsit petecul, şi roagă-te zi şi noapte să-ţi deie Dumnezeu mintea moldovanului — cea de pe urmă. ” 
   Avea încă multe de spus moş Tîndală, cînd a luat seama că nu-l asculta nime, căci noi cu toţii adormisem şi horăiam. Aşadar făcu şi el ca noi. 
    
     
   SCRISOAREA XIII 
   (Lumînărică) 
   Martie 1843 
   Vă aduceţi aminte de un sarac pre care îl întîlneaţi, sunt acum doi ani, pe uliţi, prin pieţe, pre la biserici, cerşitorind mila creştinilor şi împărţind bogdaprostele în dreapta şi în stînga? 
   Lumînărică nu mai este! — Dar cine era el, şi care fu solia lui aice jos? singur nu o ştia. De îl întrebai de unde este? “Nu ştiu, răspundea; ştiu numai că mama cînd m-a lăut mi-a zis: Niţă, dragul meu! să cumperi lumînărele şi să le împarţi pe la bisericele. Atîta ştiu, atîta fac. ” 
   Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, Lumînărică păn-în ziuă colinda toate bisericile, împărţind lumî-nări şi cerşitorind, nu pentru dînsul — lui nu-i trebuia nimică — ci pentru alţii. 
   La un schit sarac lipseşte clopotul; îndată Lumînărică îl ia din tîrg, se pune cu dînsul în mijlocul unei pieţe, îl trage, şi clopotul nu tace pănă ce nu-şi cîştigă plata. Curînd arama sfîntă va răsuna în aer chemînd pre credincioşi la rugăciune, şi va spune în graiul său cel misterios lăudata faptă a săracului cerşitor. 
     221 
   O biserică n-are vestminte; Lumînărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decît o haină stremţoasă ce abia îi copere goliciunea trupului; căci în zadar voieşti să-l îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă; piste un ceas nu o mai are; a dat-o altuia, pre care îl socoate mai nevoieş decît dînsul. 
   Videţi această văduvă cu lipsa în faţă şi cu desnădejdea în inimă. Încungiurată de şepte copii ce plîng de foame, îmbrîncită de la uşa bogatului, unde nu i se dete voie a împărţi nici fărmătu-rile cu cîinii lui, ticăloşia o apasă sub greul ei genunchi. Lumînă-rică o vede, o mîngăie, şi a doua zi îi aduce o vacă, care săturînd cu laptele ei pre flămînzii copii, introduce iarăşi bucuria în bietul bordei. 
   Dar unde suntem noi în stare a înşira toate bunele fapte a acestui sfînt om! Ajunge a şti că săracul acesta cerşitor, îndemnat de plecarea sa şi de o stăruinţă puternică, a zidit pănă şi biserici. Să judecăm din aceasta, oare cîţi săraci am putea face fericiţi cu abonamentul unei loje la teatru, unde învăţăm a fi demoralizaţi, cu cheltuiala unui ospăţ ce ne îmbuibă pîntecele şi ne strică sănătatea, cu o găteală de bal ce roade cîte un colţ din moştenirea copiilor noştri? 
   Dacă Lumînărică ar fi strîns toţi banii cîţi a împărţit mile şi a cheltuit cumpărînd lumînări, clopote, vaci, vestminte ş. a. negreşit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac. 
   Întru o zi, trecînd pe lîngă o biserică am văzut norod strîns, şi am auzit cîntînd rugăciunile morţilor. În mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată şi împodobită ca pentru un mort bogat, şi un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prieten vărsînd lacrimi minciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului, se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă. 
   În momentul acesta, arhiereul apropiindu-se dezvăli pre mort, şi însemnînd pe faţa lui semnul crucei, zise cuvintele aceste: 
   “Doamne! odihneşte sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeaţă, unde nu este întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit”. 
   Pătrunşi de mare puternicia morţii, am plecat capul, şi privind icoana Mîntuitorului, ce sta pe pieptul mortului, am zis: 
   “Doamne! Doamne! Odihneşte după moarte şi sufletul nostru în locul unde ai odihnit sufletul lui Lumînărică. ” 
   Poate voiţi a şti cine făcuse o aşa pompoasă înmormîntare cerşitorului? 
   Într-o dimineaţă, o damă văduvă — a căriia nume îl vom tăcea, respectînd frumoasa ei faptă, — găsi la poarta casei sale trupul lui Lumînărică, şi 
   Văduva îngropă pre sărac! 
    
     
   SCRISOAREA XIV 
   (Critică) 
   Ianuarie 1844 
   În trecutele zile un june, căruia nicicum geniu nu-i lipseşte, plin de idei nouă, mai mult bune decît greşite, îmi ceti o compunere a sa, care n-ar fi rea, dacă autorului nu i-ar fi fost drag a se face cunoscut prin originalitate mai mult decît prin simplitate, întrebuinţînd ziceri culese din vechii scriitori, pre care voieşte cu de-a sila a le re-nvia, dînd unora înţelesul ce poate au avut întăi; în sfîrşit, fabricînd de la sine ziceri, şi vrute şi nevrute. 
   Am voit a-i arăta deşanţata lui întreprindere, spuindu-i că nu e dat tuturor a crea ziceri şi a baga scalpelul în biata limbă, pentru a o struji cum li se pare; că nu sunt toţi creatori, ci croitori şi croitori răi; că sunt multe piedice, fanatismul bătrînilor, deprinderea, pedantismul, cărţile bisericeşti ş. c. l. 
   Mă asculta cu o nerăbdare ce se videa în neastîmpărul său, pănă ce sărind de pe scaun: 
   
   
   — Iartă-mă, domnul meu, strigă: iartă-mă că nu mai am rab-dare! Ce-mi vorbeşti de fanatism şi de deprindere? De ne-am fi potrivit acestei vechi rugine, am purta încă barbe şi papuci gal-beni. Cît pentru pedantism, e o emblemă a dobitociei. Cărţile bisericeşti? Dar ia, mă rog, pe-acele tipărite mai nainte şi în vremea mitropolitului Dositeu şi vei găsi zicerile: provedinţă, creş-tin1, înger2, comentarie, şerb3 ş. c. l. pre care acei nuoi — socotind că fac mai bine — le-au prefăcut în pronie, hristian, anghel, tălmăcire, rob. . . în loc de şerbul lui Dumnezeu, robul lui Dumnezeu; pare că Dumnezeu creator şi părinte are trebuinţă de robi, nu de supuşi şerbi sau slugi, carii să îmble în căile lui. Grecul nu zice: SklboV, ci DoÐloV toÐ qeoÐşi asemene zic şi toate celelalte popoare creştine. Ia seama, domnul meu, că ei nicăiri n-au voit a întrebuinţa timpul săvîrşit a verbului, ci tot cel nehotărît; niciodată: avui, făcui, fui, totdeauna: am avut, am fost, am făcut, fără să-şi deie cuvînt pentru astă arbitrară palmă preste ochii gramaticii. Ei — tot aceşti noi — întrebuinţează zicerile: învălire, mirare ş. a. , dar n-ar zice, Doamne fereşte: miracul şi văl care sunt tot una şi pe care le găseau în cărţile vechi. Prin un capriţ neînţeles, luau verbul şi lasau substantivul! 
   Nu-ţi place că zic: inimă, tinereţă, spirit, relege, virtute? Ai voi să zic: suflet, dragoste, duh, lege, faptă bună; pentru că la d-ta inima, acest dar dumnezeiesc, înseamnă acea bucată de carne macră prin care circulează sîngele; tinereţa, junie, spiritul, o esenţă îmbătătoare; relegea, lege sau pravilă; virtutea, puterea animală a trupului. De pildă, acest fras:  
     225 
   traduce aşa: “Inima ce iubeşte cu tinereţă e insuflată de spiritul relegei şi a virtuţii”. D-ta negreşit că astfel: “Sufletul ce iubeşte cu dragoste, e insuflat de duhul legii şi a faptei bune”. Acum un oarecine care ar pricepe zicerile, făr-a şti şi înţelesul ce le-aţi dat dv. , vrînd a retraduce din cuvînt în cuvînt traducţia d-tale în franţeză, ar trebui să zică:  şi ar rîde, mirîndu-se ce ai voit să zici d-ta prin acest fras smintit. 
   Zicerile abătut (abattu), umilit (humilié) şi alte cîteva care nu-mi vin în minte, le-aţi botezat săracele, cum v-au plesnit în cap. Prin abătut, înţelegeţi aceea ce franţezul zice prin écarté, prin umilit, plecat (humble). Apoi dacă se găseşte un om ce vine de pune tot cuvîntul la locul lui, dîndu-i înţelesul cel primitiv, strigaţi că e cu neputinţă a strica obiceiul, vorbă proastă a oamenilor mişei, pentru care nu e nimic cu putinţă! 
  Îmi zici să creez ziceri? Ce o să fac cînd îmi lipsesc cuvinte ca să-mi arăt ideile? Însă de vei căuta bine, vei videa că şi acele ziceri sunt sau romîneşti uitate, sau împrumutate de la limbile surori. Şi apoi, întru aceasta am urmat pildei altora, carii ştiu ce va să zică o limbă. . . Adio, domnul meu, urmă luîndu-şi capela, eşti într-o zi de spleen, nu vrei să mă înţelegi. Sunt şerbul d-tale! 
   — Dar, poet al dracului! Ţi-am spus că sunt mai mulţi croitori 
   decît creatori, şi. . . 
   Poetul era acum în uliţă. 
   Iaca cum judecă acest june nevindecat în părerile lui. Mie mi-e 
   prieten şi aş dori să-l pot îndrepta, dar — îmi mărturisesc păcatul 
   — mă cam învoiesc cu ideile lui. 
   În adevăr, folosul ce a izvorît din cărţile bisericeşti întru aceea ce priveşte relegea şi morala e netăgăduit, dar gramatica mult pătimi. Dacă limba ar fi ramas precum se vede în cărţile vechi şi se aude în gura poporului, şi vrun om înzestrat c-o ştiinţă sistematică a limbelor rude s-ar fi apucat a o aduna şi a o aşeza, pre-cum cer tipul şi origina ei, negreşit că am fi scapat de toate aceste pleonasme, fiorituri şi cacofonii. Scriitorii nuoi bisericeşti şi profani au introdus shimatismul limbei greceşti împreună c-o mulţime de ziceri, lepădînd pre cele romîneşti. 
   Cînd ar zice cineva astăzi ghintă, cor, columb, dardă, custodie, templu, generos, peregrin, învestat ş. a. — pre care le-au lepădat 
   — puţini l-ar înţelege; şi însă astfel se vorbea, se scria şi se ti-părea cu vro sută şi cîţiva ani în urmă. 
   Multe parascovenii — de mi-e iertat a împrumuta astă zicere poporană — are limba noastră, mai ales în zicerile luate din slavona. Nu-mi vin în minte toate şi nici voi a te supăra cu un glosariu ce nu-şi are locul său într-o scrisoare, dar voi însemna pentru curiozitate una-două. 
   Substantivul slugă, a slugii, prefăcîndu-se în verb, face slujire sau a sluji, cînd ar trebui să facă slugire, sluga, slugii, slugire. La astă zicere slavonă, am pastrat verbul cu declinaţia lui şi am greşit. Altele tot slavoane le-am schimbat şi iar am greşit, pentru că nu ştiu de ce nu mai nimerim; d. p. viteaz, treaz, dîrz, obraz ş. a. la plural slavoneşte nu schimbă pe z în j, precum noi care zicem viteji, obraji ş. c. l. în loc de vitezi, trezi, obrazi, dîrzi ş. a. , o anomalie nesuferită într-o gramatică regulată. 
   Cu altă scrisoare, îţi voi spune ceva şi de scriitorii vechi. 
   Ca¶re! 
    
     
   SCRISOAREA XV 
   (Critică) 
   April 1844 
   Îţi făgăduisem să-ţi spun ceva de scriitorii vechi, dar poetul de care ţ-am vorbit mi-a dat ocazie a-ţi spune acum deodată altă ceva, păstrîndu-mi făgăduinţa pentru alt prilej. Iaca ce-mi zise poetul meu, cărui îi arătam o critică ce nu ştiu cine făcuse asupra lui. 
     227 
   — Nu-mi pasă de critica domnului acelui. — Şi pentru ce nu-ţi pasă? 
   
   — Pentru că n-are simţul comun; pentru că vorbeşte de pe ceea lume, în sfîrşit, pentru că în iscălitura acestui critic găsesc un q, doi w şi trei h 
   Zicînd aceste, ne-am uitat unul la altul şi am pufnit amîndoi de rîs. 
   Aş fi voit să-l supăr, dar ce să-i zic? Cu argumentul din urmă mă făcuse marţi. Pas de cutează să iei partida unui om care are în iscălitura sa un q, doi w şi trei h! Eu mărturisesc că de aş avea nenorocirea să aib în numele şi porecla mea atîtea farafasticuri, nu mi-aş mai scoate obrazul pintre oameni. Aş prefera să mă cheme Mitrofan, Ciupercovici, Bostănescu sau oricum, şi nu miaş ierta naşul dacă mi-ar fi dat un nume în care să fiu silit a vîrî un q, doi w şi trei h. 
   Sunt oarecare nume care poartă ridicolul în sine. Napoleon ar fi fost aceea ce a fost, de l-ar fi chemat Martin sau Hubert? — Numele înrîurează mult asupra soartei omului. Cunosc o fată care nu se putu mărita, pentru că o chema Gaftona, şi un june foarte de ispravă care se însură macar că se numea Cornescu, şi apoi păţi — aceea ce ştii. Eu (Doamne fereşte! ) de-aş avea oi, nu mi-aş nămi un păstor cu numele Lupu. — Dar să venim la treaba noastră. 
   Voiam să-ţi spun că nu de mult am cetit o carte rusească ce mi-a trimis-o autorul, tipărită în St. Petersburg şi intitulată: Nacertanie pravil valaho-moldavskoi grammatiki, adică Prescrierea regulilor gramaticii romîneşti. Autorul ei este d. Hîncu, romîn, care — nu înţeleg pentru ce — adaose un of la porecla sa, şi din Hîncu îşi zice Hinculof. Per gusto non disputare. 
   Astă cărticică ce se alcătuieşte din două volume 8, mare cît de 500 pagine, spune multe de toate pre care eu n-am vreme, nici curagiu să ţi le spun. Ajungă-ţi atîta, că d. Hîncu sau Hinculof cu patriotică generozitate ne înzestrează limba cu 47 slove, adică cu 20 mai multe decît avem. 
   Patruzeci şi şepte! Zău nu ne mai trebuie mult ca să ajungem pre chinezi! Între aceste, sunt unele gîtlane, buzane, şi nu ştiu cum le mai botează d. S. . . ; prea destule ca să ameţească capul unui biet şcolar. 
   Una din cele multe care învecinicesc numele lui Eliad în literatura romînilor, este că ne-a scapat de atîte litere prisoselnice, ce încetul cu încetul începuseră a se împămînteni în limba noastră, şi dacă le-ar fi lasat, cine ştie aceste cîte altele ar fi fătat? Este însă o slovă care a rămas, slovă venetică şi hîdă! dinainte căriia pănă şi curagiul lui Eliad — şi asta nu e puţin — s-a umilit. Această slovă iat-o, întortocheată şi cîrligată întocmai precum se scrie: 
   Ú 
   În zadar d. Seulescu voi să introducă un culbec (q) în locul ei, şi d. Gianili un par (I). Nerodnică osteneală! Deşeartă trudă! Nime n-a voit să-i asculte, ca şi cînd n-ar fi zis d. d. nimic! 1 
   Astă slovă din alfabetul cirilian, văzînd că în dialectele ce derivă din slavona figurează numai de formă (pentru că n-are glas), se vîrî vicleana în limba noastră, unde nicicum nu-şi avea loc, şi cu o machiavelică nătîngie izbuti a prinde locul tuturor vocalelor romîneşti, dîndu-ne acea pronunţie guturală şi groasă de care nu ne putem dezbăra. 
   Să nu-ţi pară un paradox. Iaca cum uzurpă ea dreptul vocalelor noastre; d. p. : 
    
     229 
   Videţi din esemplul acesta cum se bagă în totul, încît e rară zicerea în care ú să nu fie. Iaca ce rezultat aduce nebagarea de seamă la invazia străină! O slovă — ce treabă mare e o slovă? — 
   o slovă nu o putem scoate, căci a prins rădăcină; cum vom putea dar scapa de prejudeţe şi de lucruri străine, care pe toată ziua se înţelenesc între noi! 
   Văd că mă depărtez de ţelul meu. Prefer dar a sfîrşi scrisoarea asta, a căriia scop este de a chema ajutorul literaţilor romîni spre izgonirea slovei parazite, deşi sunt desnădăjduit, de vreme ce — precum am spus mai sus — pănă şi capete academice nu i-au putut face nimic. — Vale! 
    
     
   SCRISOAREA XVI 
   (Critică) 
   Octombrie 1844
    Un proverb al nostru zice: bate herul pîn-e herbinte. . . 
   E! ce gerg e asta? a să strige d. Eliad. De unde ai luat tu, moldoveane, pe crăcănatul H ca să-l substitui astfel de obrăzniceşte în locul lui F? Nu e de ajuns că vorbiţi aşa, aveţi încă cutezare a-l scrie şi a-l tipări! 
   Aveam de gînd să-ţi spun nu ştiu ce, şi pentru ca să dau oarecare autoritate ziselor mele, începusem cu un dicton cunoscut, dar iată că Eliad nu mă lasă în pace; mă sileşte a-mi da cuvîntul pentru ce zic her herbinte, în loc de fier fierbinte. 
   S-ar cuveni să mărturisesc în toată naivitatea că m-a luat gura pe dinainte, însă fiindcă în natura omului e înţelenită nătîngia a-şi apăra greşalele, voi să arăt că a întrebuinţa pre h în loc de f nu e un provinţialism moldav — precum ni se împută de alţi romîni 
   — ci o deprindere împrumutată nu de la muma latină, nici de lamai marea soră italiana, dar o suvenire mîngăioasă, dulce şi scumpă de la o sorioară depărtată, gingaşă şi molatecă, crescută sub umbra naranzilor (naranjas) şi boltele moresci a Alhambrei. 
   Din toate calităţile, ale inimei sunt acele mai plăcute şi mai preţuoase; şi de n-aş fi romîn, încă aş iubi limba romînă pentru dragostea frăţească ce o caracterizează. În vălmăşagul războaielor, în picioarele barbarilor, aruncată prin poziţia geografică între naţii străine începutului şi firei ei, romîna nu-şi uită muma şi sororile; se ţinu lipită de latina prin gramatică, de italiana şi spaniola prin ziceri, de portugheza prin pronunţie. 
   Portughezul scrie o şi s, şi pronunţă u şi ş ca romînul. 
   Aceste sunt aşa; eu însă nu zic că trebui să zicem ca spaniolul hiiu (hijo), her (hierro), herbinte (hirviente) ş. c. l. , ci fiiu, fier, fierbinte, căci astfel o cere gramatica; voi numai să arăt: 1) că acesta nu e un provinţialism, şi 2) că am descoperit — eu cel întăi — că supa cu fidea (fideos) şi pepinii (pepinos) sunt de origină spaniolă. 
   Adios! 
    
     
   SCRISOAREA XVII 
   (Critică) 
   Decembrie 1844 
   “Dintr-o palmă a s. sale este la sfînta episcopie la Roman o bucăţea, şi la Buciuleşti un deget adus din Ţarigrad de Dumitraşcu logofătul, precum mi-au spus Iordache spatarul la masa Dabijeivodă — Dumnezeu să-i pomenească! Şi eram eu un smerit Dosiftei, episcop la acel sfînt scaun la Roman ş. c. l. ” 
   Aşa scria pe la 1570, în viaţa cuvioasei Parascheva, mitropolitul Dosiftei, unul din bărbaţii învăţaţi, cu care se făleşte pe drept Moldavia. El a fost nu numai un bun păstor duhovnicesc turmei încredinţate lui, dar şi unul din scriitorii cei mai aleşi a timpului aceluia. 
     231 
   Iată o rugăciune cătră sfînta fecioară a lui Ioan Damaschin, tradusă de Dosiftei, pe care o găsesc în viaţa acestui st. filosof, cărui saracinul Hisiam, califul Damascului, porunci să-i taie mîna dreaptă, după clevetitoarele îndemnări a iconoclastului împărat Leon Isaurul: 
   Domnitoare preacurată ce-ai născut fără prihană
   Pre Dumnezeu cumsecade şi cu fecioria-ntreagă, 
   Pentru sfintele icoane mi s-au tăiatu-mi direapta! 
   S-ta ştii şi pizma pentru care-mi face Leon; 
   Sirguieşte de-mi agiută, şi-mi isţeleşte direapta
   A celui de sus direaptă ce-i dintru tine-ntrupată
   Multe minuni ştie face; deci pentru a ta rugăciune
   Şi direapta mea aceasta roagă-l să o isţelească; 
   Să-ţi fac cîntări cumsecade, şi-ntrupatului din tine
   Cu-nchieturi socotite, să le scriu precum se cade, 
   De sprijineală să fie creştinătăţii direpte; 
   
   Că toate-ţi sunt cu putinţă, lui Dumnezeu fiind maică. 
   
   Maica Domnului se îndură de lacrimile sfîntului poet şi îi lipi mîna la loc. Dar aice nu voiesc a spune minuni, ci a vorbi de poezia noastră din veacul al XVI-le. Poate greşesc, domnule, eu însă o prefer celei de astăzi, oricît se pare ea de simplă. Îmi place pentru că e naivă şi fără pretenţie, pentru că e moale şi netedă, nu aspră şi ciotoroasă ca următoarea elegie a unui mare poet din timpul nostru: 
   LA MOARTEA ELISEI
   
   Osana! slavă! sfînt eşti! sfînt! sfînt! 
   Ce vrei se face-n cer, pre pămînt. 
   Glasul Elisei! — Îl auziţi? . . . 
   Seraf azi cîntă! — N-o mai jăliţi, 
   Auzi pe îngeri se întrebînd: 
   Sfînta iubire ce are de gînd? ş. c. l. 
   
   Mai vrei încă? 
   Jalea cuprinde orice simţire, 
   De dorul pierderii piste fire ş. c. l. 
   
   Poate tot nu ţi-e destul? dar 
   De m-ai pune pe-un cărbune, Mai departe nu ţi-oi spune. 
   Apostroful ce taie semistihul, seraful ce cîntă, îngerii se întrebînd ce are de gînd s-ta iubire, dorul pierderii piste fire etc. , toate aceste formează o poezie hodorogită, încît în adevăr jalea cuprinde orice simţire, cînd vede cineva frumoasa noastră limbă căznită şi schingiuită astfel! 
   Spune-mi, nu-ţi place mai bine traducţia lui Dosiftei cu-nchieturi socotite, care nu te osteneşte cînd o ceteşti, nici are frase mari întortocheate şi scîlciate? 
    
     
   SCRISOAREA XVIII 
   (Slavonisme) 
   Iulie 1844 
   Mulţi literaţi romîni au făcut feluri de disertaţii asupra începutului şi a construcţiei limbei noastre; laudă numelui lor şi pace ţărînei celor ce nu mai sunt! Lor le era uşor, nu aveau trebuinţă a iscodi sofisme ca să detune pre năpăstuitorii romînilor, arătînd lumei că ziua este lumină şi noaptea întuneric. Adevărul era văzut şi pipăit, şi împotrivitorii învinşi şi ruşinaţi, învălindu-se cu tăcerea, se ascundeau ca paserile cobitoare ce nu pot suferi strălucirea soarelui; însă asemene şerpelui care, murind strivit sub călcăiul 
     233 
   viteazului, se întoarce şi muşcă pre puternicul său vrăjmaş, slobozea din bortele lor un strigăt blestemat, pismătareţ, răguşeat, dar din nenorocire foarte adevărat: — “Limba voastră e ţesută cu ziceri slavoane! ” 
   Oh! păcatul este netăgăduit şi rana nevindecabilă! Cînd neamurile barbare au inundat Romînia ca un răpide şiroi, găsind pînza limbei urzită, luau suveica şi, prin dreptul celui mai tare, aruncau unde şi unde cîte un fir de bătătură de a lor, groasă şi nodoroasă. Astfel se ţesu limba noastră. Pentru a scoate acum acele lătunoioa-se fire, trebui a destrama toată pînza, şi prin urmare a crea o limbă mai frumoasă, poate, mai nobilă şi mai învăţată, căreia nimic nu i-ar lipsi alta decît de a fi — romînească. 
   Aici încep necurmatele dispute între învăţaţii pandemoniului nostru literar carii se silesc: 
   Spirar nobil’ sensi a’ rozzi petti, 
   şi pre care noi îi împărţim în trei clase. Liberalii zic (dupre Iorgovici şi dupre Maiori) că trebui a goni toate zicerile slavoane şi ungro-turco-grece — deşi aceste din urmă sunt foarte puţine şi nouă, primite numai de nişte capete bolnave şi stricate. — Moderaţii că trebui a le subţia, a le înnobila şi a le romîni, şi eu mărturisesc că m-aş învoi cu păperea dr. sale. Vin în sfîrşit conservatorii, astă veche rugină, care strigă cu glas de stentor că se strică limba, plîn-gîndu-o şi bocindu-o în gura mare. 
   După părerea mea, a învoi toate aceste capete învăţate e mai greu decît a găsi mişcarea perpetuală. E de jălit însă, că toţi aceştii trăgînd fiecare la sine, sfîşie haina bietei limbi. 
   Fie-mi iertat a adunce un esemplu. 
   Zavistia şi clevetirea — ziceri slavoane — care s-au încuibat între romîni, le poate scoate cineva? De obidă şi de silă ne poate mîntui? Aici îmi vine în gînd acel vestit dicton scris pe poarta iadului a lui Dante: 
   Lasciate ogni speranza! 
   Dar văd că m-am depărtat de scopul ce mi-am propus, care este a-ţi arăta o descoperire ce am făcut într-un străvechi manuscris, în care am cetit următoarele: 
   “Năvălind noroadele străine, au năpădit ca lăcustele piste romîni. Au semănat prin clevetiri zavistia pintre ei. Greşalele romînilor i-au slăbit. Atunci vrăjmaşii, răpindu-le prin silă drepturile, le iscodeau vinovăţii şi îi munceau cu feluri de cazne. Aceste obide au adus robia ş. c. l. , ş. c. l. ”. 
   Iată în cîteva rînduri mulţime de ziceri slavoane! 
   Eu din aceasta am înţăles — pentru care cred că-mi vor fi îndatoriţi acei ce se vor ocupa vrodinioară cu scrierea unei istorii a arheologiei romînilor — că romînii aduşi de Traian, pănă a nu veni barbarii preste ei, 1) nu ştiau vinovăţia; 2) nu erau silnici, 3) nu sufereau obidele şi 4) nu cunoşteau robia ş. c. l. 
   Pe urmă au venit toate de s-au amestecat pintre noi. Cum să le lepădăm acum? Şi de am şi voi, oare pute-vom? 
   Vale! 
    
     
   SCRISOAREA XIX 
   (Ochire retrospectivă) 
   Iunie 1845 
   Dacă te-ai întîmplat a fi vreodată la apusul soarelui pe dealul Cetăţuii, într-o seară a lunii lui iunie, după ce ai privit steaua zilei coborîndu-se după muntele Pionul, şi după ce treptat razele lui încep a se stinge în umbrele nopţii; în acel chiar-oscur priincios ochiului, spune-mi, înturnatu-ţ-ai viderea de pe culmile învecinate pline de verdeaţă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale, beat de vuiet, culcat pe costişa lui ca să-şi odihnească 
     235 
   mădulările cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceaţă ce vine şi se întinde ca un giulgiu mortuar piste vîrful turnurilor şi a clopotniţilor, ceaţă grea ca somnul trădătorului şi rece ca mîna soartei; care uneori ca un smeu se încolătăceşte împregiurul oraşului, sau ca un Briareu îşi întinde braţele în toate părţile, însemnînd feluri de figuri fantastice, precum un mare caleidoscop? Nu ţi-ai închipuit oare atunci că acest nor gros este un menitor prevestitor soartei oraşului şi a ţării, şi pătruns de ideea aceasta, n-ai fi dorit să vezi pre Asmodeu, dracul şchiop, şi de se poate, să-l întovărăşeşti de la palatul bogatului ce se vîrcoleşte în patul său, pănă la coliba săracului ce doarme pe aşternutul său de paie? O! negreşit, ai fi descoperit multe crime, multe fărădelegi, şi poate ca şi Iona ţ-ai fi sfîşiat haina, strigînd vai! Pe urmă ai fi alergat să te ascunzi în vreun unghi, unde să nu te ajungă intriga şi calomnia, şi ai fi plîns precum un filosof pe ruinele Palmirei, gîndind la trecuta mărire a strămoşilor, la ale lor fapte mari de care nu suntem vrednici, noi, pigmei degeneraţi, ce n-am fost creaţi după măsura lor! . . . 
   Dă-mi voie, prietene, a-mi dezvăli ideea, sau mai bine zicînd, a spune aceea ce cugetam într-o seară, cînd mă aflam la apusul soarelui pe dealul Cetăţuii; şi dacă după trecut putem judeca viitorul, să ne întoarcem cu cîteva veacuri în urmă ca să aruncăm o privire asupra stării noastre, mărginindu-ne însă numai într-un mic cerc. 
   Dragoş, fiiul lui Bogdan, prinţ romîn, vine la 1352 şi întemeiază statul Moldaviei, stat de oameni agricoli, care îşi petrec viaţa cu agricultura şi păstoria. Pre dînsul îl urmează mai mulţi domni buni, căci inima poporului ce ocîrmuiau era bună, nefiind încă stricată de viţiuri. Romînii sub urmaşii lui Dragoş petrec o viaţă primitivă, şi traiul lor ticnit, patriarcal şi virtuos adună lîngă ei pre pribegii lor fraţi. Colonia se măreşte. Răpidea ei sporire aţîţă invidia vecinilor lor; ei însă îşi păstrează naţionalitatea. Fierul plugului se preface în lance, şi resping puterea cu putere. Atunci colonia se face stat, şi încă nu se împlinise jumătate de veac de la descălecarea lui Dragoş, cînd Alexandru I dă legi poporului său, înfiinţează o ierarhie bisericească şi politică, zideşte monastiri şi cetăţi, leagă alianţă cu Iaghelon, regele Poloniei; Moldavia se face cunoscută, şi împăratul Bizanţiei trimite domnitorului ei hlamidă şi coroană ca unui autocrator. 
   Încă o jumătate de veac, şi Moldavia va fi mare şi puternică. Ştefan zdrobeşte pre Cazimir polonul, pre Matiaş ungurul, pre Mainac tatarul, pre Lobod şi Nelivaicu cazacii, şi rîvnind a uni sub un singur sceptru provinţiile romîne, năvăleşte asupra romînilor valahi, bate pre Vlad, sfarmă pre Radul, care cheamă în ajutorul său pre turci. Acesta fu începutul necurmatelor războaie şi a ticăloşiei îmbelor prinţipate, stîrnite din ambiţia lui Ştefan şi mişe-lia lui Radu. Dar, precum după un veac trecut Mihai, nici Ştefan nu-şi poate împlini frumosul plan; trage numai toate oardele tur-ceşti asupra sa, comandate de falnicul cuceritor a Constantinopolii. Viteazul se biruieşte, dar eroul nu-şi pierde cumpătul, şi bărbăţia sa scapă patria de pieire. Însă puterile fizice nu răspund marelui său suflet. Viaţa lui n-a fost decît un lung război, o necurmată luptă. Patruzeci şi şepte ani domneşte şi cincizeci de războaie are. Eroul a îmbătrînit, cărunteţile i-au răcit sîngele, cercarea i-a potolit iuţeala, nenorocirea de la Valea-Albă i-a stins ambiţia. Îşi întoarce privirea tristă asupra patriei sale şi suspină. Se uită la boierii pre carii el i-a înălţat şi i-a îmbogăţit; prevede vrajba, neunirea, nesaţiul şi trădarea zămislind în inimile lor şi neîncrezîndu-se în moştenitorul său, hotărăşte a da patriei sale o protecţie sub umbrirea căria să vieze, pănă ce cerul va dispoza cum se va îndura de ea. Alege imperia Turciei, năstăvit poate de duhul ocrotitor a fiinţei popoarelor, pentru ca să nu se stingă cu totul numele de romîn. 
   Să ne oprim aice, şi să ne înturnăm privirea înapoi, pentru ca să videm ce s-a petrecut într-un veac şi jumătate, adică de la venirea lui Dragoş, şi pănă la moartea lui Ştefan. 
   Domnii — precum am zis— erau buni, şi poporul era fericit. Încă aristocraţia nu se înaripase, şi capetele acestei idre stînd între 
     237 
   popor şi ocîrmuitor nu începuseră a muşca cînd pre unul cînd pre altul. Năravurile erau simple, căci domnii erau simpli; ei erau pontifeci, legiuitori şi părinţi supuşilor; pentru aceea, în curs de 
   o sută cincizeci ani, slobozia lui Dragoş (cum am mai spus) sporeşte de înminunează pre istoric, se face stat, îşi apără glorios naţionalitatea în contra vecinilor puternici, şi călăuziţi numai de dreptul firesc pre care l-au învăţat de la natură şi de la cugetul lor, stăpînitorul îşi iubeşte poporul, şi ţăranul, privind în domn pre căpetenia sa, îl abordează cu piept deschis zicîndu-i: tu doamne! precum zice Dumnezeu, căci vede în el pre unsul său. Îl numeşte măria-ta! pentru că domnii erau în adevăr mari, şi linguşirea nu-i deprinsese a pretinde şi alte titule. 
   Veacul şi împregiurările au silit pre Ştefan să rădice aristocraţia. Oştirile erau compuse pe atunci din oameni aleşi, pre carii romînii îi numeau boieri, ce alergau la lupte, unii pentru glorie, alţii pentru patrie, cei mai mulţi pentru dobînzi şi prăzi. Măreţul Ştefan îi dăruia cu sate şi cu moşii, şi darurile lui erau mari ca şi el; căci punea hotar pămîntului dăruit culmile dealurilor, matcele apelor, adîncul văilor, şi uneori orizonul! Pentru ca să locuiască pămîntul dăruit, îl împoporau cu prizonieri de la vecini — de unde, aveau şi numele acesta. — Aceştia, ca nişte vasali şi servi, urmau pre stăpînii lor la război. 
   Pe încetul, aste feude se înmulţiră. Boierii, pre carii bogăţia îi sumeţise, începură a ambiţiona domnia; şi încă Ştefan Marele nu putrezise bine în mormîntul din monastirea Putna, cînd nepotul său Ştefan V e silit să omoare cîţiva boieri, ca să stingă în sîngele lor complotul ce sta gata a s-aprinde. Sîngele acesta stropeşte mai multe inimi în care odrăsleşte duhul vrajbei şi a răzvrătirii. Idra nu piere; ura şi duşmănia se înţelenesc mai vîrtos. Prilejul nu lipseşte. Ragialii iubesc banii; ajutorul şi favorul lor, domnii îl cumpără cu bani, boierii dau bani, ca să oboare pre domni; şi de unde stoarce ast nămol de aur? Din sudoarea poporului ce geme sub împilarea despotismului şi a aristocraţiei! 
   De aice începe un şir de domni răi, pentru că boierii sunt răi, cărora, pentru ca să le plece cerbicea şi să le smerească trufia, le trimitea cerul ocîrmuitori, oameni de acei însemnaţi cu pecetea păcatului pentru a fi calăii popoarelor, şi carii după ce-şi plinesc urîta solie, pier, lăsînd o pomenire de blăstemuri. Ţaranul se tăvăleşte în lipsă şi în ticăloşie, părăseşte plugul, căci munca şi sudoarea lui abia îi dau cu ce să plătească contribuţiile, cărora neştiind ce nume să le deie, le numeşte năpăsti; iar viţiurile — dupre pilda celor mari — se înrădăcinează în sufletul său. Starea politică era poate şi mai rea decît cea morală; vrăjbile şi prigonirile între boieri şi domni deteră prilej turcilor a se amesteca în trebile ţării, a-şi lua dreptul de stăpîni, călcînd condiţiile tratatului de protecţie ce închiese cu Moldavia, şi a surpa cîte unul toate vechile privilegii, încît îşi însuşiră dreptul a numi şi pre domni, căci prin aceasta deschideau drum ambiţiei aristocratice ca să alerge să cumpere domnia cu bani, pre care apoi îi scoate de la popor. 
   Un veac era de cînd aristocraţia domnea şi poporul gemea în ticăloşie şi asuprire! Atunci provedinţa, văzîndu-o bătrînă şi sluţită de nelegiuiri, tinde mîna şi alege dintre ea pre un neînsem-nat boier, pre un oarecare Petre Stolnicul, om prost şi necunoscut. Îl suie pe tron şi îi dă sabia răzbunării în mînă. 
   Acesta, sub numele de Alexandru Lăpuşneanul, va sparge cuibul şi va strivi acest furnicar de intriganţi ce făcea şi desfăcea domni. Dar oare fapta lui fost-a de folos poporului? Ba, căci ranele lui erau atît de adînci, apăsarea despotică îl ovilise într-atîta, încît păstorii lui Dragoş şi ostaşii lui Ştefan nu erau acum decît nişte sclavi îngiosiţi a unei boierimi desfrînate, care îi trata şi îi vindea ca pre vite. În adevăr, Lăpuşneanul retezase trunchiul, dar odraslele creşteau, şi nu era el omul care să ştie a le seca puindule stavilă pre însuşi poporul; pentru aceasta, fapta lui fu judecată de crudă, şi el de tiran. 
   Am spus că intrigile boierilor izbutiseră a da turcilor dreptul a numi de la sine domni pre cine voiau; aşadar trista Moldavie se 
     239 
   văzu ocîrmuită cînd de un serb, cînd de un arman, cînd de un saxon, carii se întreceau în nelegiuiri! . . . Dar să ne înturnăm privirea de la această amară epohă, şi păşind cu paşi gigantici anii aceşti negri, să trecem un veac şi jumătate ca să ajungem la un domn, care — deşi străin — va fi totdeauna scump romînilor. 
   Limba naţională, deşi se păstrase încă în gura poporului, dar necurmatele războaie şi desele prefaceri nu lăsaseră a se cultiva. Literatura se mărginea numai între cler, şi limba slavonă se făcuse limba curţii şi a bisericii, însă şi pre aceasta numai partea duhovnicească şi puţini din boierinaşi — ce nu aveau altă nădejde de cît în pana lor — o înţelegeau. Un boier mare avea de ruşine a şti mai mult decît a se iscăli. Un Iacov Despotul (străin) se încercă a întemeia o universitate la Cotnar, dar scurta lui domnie nu-l iertă a-şi împlini lăudatul scop. Vasile-vodă vine, şi întăia lui faptă este a înfiinţa o tipografie, în care tipăreşte cărţile bisericeşti în limba romînă. Atunci poporul începe a asculta cuvintele relegii în limba sa, lucru de care alte naţii civilizate erau şi sunt încă lipsite; şi morala evangelică începe a izgoni viţiurile pre care o ignoranţă barbară le lasase a se încuiba în inima romînilor. Întemeiază şcoale naţionale pre care le înzestrează cu moşii. Adună pravelile lui Alexandru I, ce au fost rămas uitate şi părăsite cînd domnea numai dreptul celui mai tare, adaoge sau scade din ele, şi alcătuieşte un cod de legi, care pentru ca să fie respectat, este aspru. 
   Soarta şi-a arătat toate capriţiile sale cu acest domn. După ce l-a suit pe un frumos tron, cînd acum se mîndrise de bogăţiile sale, de numeroasa lui familie, îl învrăjbeşte cu domnul Valahiei. Se încurcă în războaie, în care e învins. Vîndut de ministrul său, părăsit de boieri, îşi vede ginerele ucis, familia prizonieră; şi pentru că nenorocitul e totdeauna şi vinovat, cade sub urgia turcilor, carii, după ce îl ţin închis şi în fiare cîtăva vreme, îl slobod apoi ca să moară în cea mai mare sărăcie. 
   Nenorocitele războaie a lui Vasile-vodă slăbiseră ţara şi demoralizaseră oştile, care acum nu mai împuneau turcilor. Asuprirea crescu, şi ţara pierdu dreptul d-a mai avea domni pămînteni. Moldavia se făcu o arendă ce se vindea celui ce da mai mult, şi la care se întreceau grecii încuibaţi în foburgul Fanar din Constantinopoli. Foarte rar şi din cînd în cînd se mai numea cîte un domn pămîntean, dar şi aceştia, nestatornici în domniile lor, ca să înlăture intrigile şi să-şi facă favorabili pre miniştrii Porţii, imitau politica grecilor, care consista a da bani ca să izbutească în scopul lor. 
   Unul din aceştia fu şi Dimitrie Cantemir. Mai mult om literat decît politic, el se aliă cu Petru a Rusiei, dar nenorocita campanie de la Prut zădărnici planurile sale. Silit a pribegi, îşi lăsă ţara sub prepusul trădării, şi Moldavia se hotărî de apanagiu fanarioţilor. 
   Un veac se mulse ţara de aceşti arendaşi! Cu un veac se înapoi în toate! În locul oştenilor romîni, se aduseră albanezi nemernici. În locul şcoalelor lui Vasile, se înfiinţă şcoala grecească. Pămîntenii erau prigoniţi şi grecii în favor. Judeţele se ocîrmuiau de caiccii şi seizi. Moldavia se făcu pămîntul făgăduinţei pentru acest neam, ce aducea cu sine corupţia şi desfrînarea! . . . 
   E netăgăduit însă că unii dintr-aceştia au făcut şi bine. Constantin Mavrocordat desrobeşte vecinii. Grigore Ghica protestează, neputînd face altă, la orice nouă asuprire. Alexandru Muruz înzestrează oraşul cu ape, îl înfrumuseţează cu mîndre ziduri ş. c. l. , dar ce puteau ei face în scurta lor domnie de trei ani, la sfîrşitul căreia aveau în videre ştreangul? 
   Acum desnădejdea începuse a se vîrî în inima romînilor. Obiceile strămoşeşti şi tradiţiile naţionale se pierdură. Limba necultivată şi despreţuită rămase numai în gura poporului; nobilimea învăţa greceşte, limbagiul curţii. Boierul îşi uită dignitatea sa; se făcu unealta străinilor cu care se încuscrea şi pre care îi tămîia ca să le intre în favor. Fecioară păn-atunci, limba patriei se împestriţă formînd un gerg ce se întinse ca o pecingene; căci pănă şi la bisericile de întăiul rang slujba se făcea greceşte, iar la celelalte se mai lăsă strana a doua pentru limba naţională. 
   O asemenea stare a lucrurilor nu putea să mai ţie. Era o monstruozitate a videa o naţie întreagă în cumpănă a-şi pierde 
     241 
   fiinţa. Dumnezeu se îndură şi îşi rădică urgia de asupra poporului său. Anul 1821, dărămînd edificiul efemer lucrat de fanarioţi, reînturnă Moldaviei drepturile şi privilegile vechi. Poarta luminată asupra intereselor sale îi hărăzi apoi, în înţelegere cu Rusia, o constituţie care — deşi nedesăvîrşită — începu a pregăti civiliza-ţia, a deştepta naţionalitatea şi a vindeca durerile trecute. 
   Nu ne vom cerca a arăta starea de astăzi, şi dacă urmările au răspuns scopului; dacă generalul Kiselev (omul acest scump în suvenirea romînilor) fu ajutat şi urmat precum s-ar fi cuvenit în frumoasa lui solie. Asta e treaba istoriei. Voim numai să arătăm că moldavul — asemene pătimaşului ce nu crede cînd se vede însănătoşat — încă tot nu e sigur de viitorul său, pentru că de la ai săi nu aşteaptă vreun bine, pentru că ai săi totdeauna l-au împilat! Şi în adevăr, e curios a observa că oricînd s-a făcut vreun bine în ţară, s-a făcut numai prin străini; 
   Un albanez păstrează naţionalitatea. 
   Un grec desrobeşte ţara. 
   Un rus pregăteşte civilizaţia. 
   Romînul (nu ştim pentru ce) n-are încredere în sine. La orice primejdie strigă: Doamne! Doamne! cînd n-ar trebui să uite proverbul 
    
     
   SCRISOAREA XX 
   (Statistica lupilor) 
   Februarie 1846 
   Viu de la vînătoare, prietene, unde am împuşcat un lup. Dă-mi voie deci să-ţi vorbesc despre el. 
   Toată lumea cunoaşte lupul, fiară astă carnivoră şi nesăţioasă, duşmanul păstorilor şi groaza oilor. Din vremea regelui Edgar la anul 966, lupii n-au mai văzut pămîntul Engliterii; şi cînd în toate staturile Europei erau proscrişi, numai în Moldavia — sunt acum cinci ani — vieţuiau ca în sînul unei republice, încît era blagoslovenie cum lupii şi judanii creşteau şi se înmulţeau. Însă la 1841, ministerul trebilor din năuntru făcu o legiuire prin care se puse preţ capului de lup. Ţăranii începură a-i ucide, păstorii a fi mai liniştiţi, şi oile a dormi mai fără grijă. 
   Spun — nu ştiu de e aşa — că lupii, văzînd osînda ce li se pregăteşte, au ales o deputaţie dintre ei, care viind în capitalie, şi-au tocmit un vechil ca să le apere dreptul ce-şi închipuiau că au. Acesta le-a făcut o jalbă lungă şi lată, în care dovedea tetrago-niceşte că, de la descălecarea lui Dragoş, lupii au trăit în bună pace în ţară, că n-au mai făcut nime sprafcă ca să vadă cîte oi s-au mîncat; că de vreme ce lupii sunt lasaţi ca să mînînce oi, şi oile ca să fie mîncate de lupi, apoi după toate formele, legile şi obiceiul pămîntului, lupii se cuvine a fi volnici să mînînce oi ş. c. l. , ş. c. l. 
   Ministrul Lupu Balş le întoarse jalba cu nadpis zicînd că obiceiul pămîntului poate sluji de lege, cînd nu este vătămător legii, şi numai atunci li se va lua în bagare de seamă reclamaţia, cînd vor da în scris şi chizeşie, că nu vor mai mînca carne, ci vor paşte troscot ca nişte dobitoace ce sunt. 
   Deputaţii ieşiră cu coada între vine, gîndind la nedreptăţile oamenilor. Viind la gazdă şi simţind apetit, se puseră la masă. Ospătarul le dete borş cu miel, cotlete de miel şi friptură de miel. 
   — E bine! strigă unul din ei, mai zi-mi că este dreptate în lumeaasta. Oamenii mînîncă oi, şi noi să nu mîncăm! 
   — Ba să mîncaţi, domnii mei, le zise un june supleant deprofesor; omul şi lupul sunt lasaţi ca să mînînce carne; dinţii lor cei cîineşti o dovedesc. Eu cînd nu mînînc carne, nu pot pronunţa nici cel întăi vers din Eneida: 
   
   Arma virumque cano etc. 
   Din vorbă în vorbă, lupii spuseră viitorului filosof scopul soliei lor, şi neisprava cu care au ieşit de la ministru. 
     243 
   — Avocatul ce l-aţi avut era un ignorant, le zise acesta. Sunt sigur că nici rudimentele limbei latine, a limbii mume, nu le cunoştea. Sunt sigur că petiţia ce v-a făcut era plină de barbarisme şi de solecisme, şi scrisă cu slove ciriliane. Să vă fac eu o suplică cu litere latine şi veţi vedea cum voi face capot pre ministrul cu tot departamentul său. 
   Îndată le scrise o jalbă cu litere latine, care se mîntuia prin acest calambur: 
   Lup te cheamă şi lup eşti, Lupii dar ce prigoneşti? 
   Omonimul lor ministru le rupse jalba, zicînd că nu-i plac poeţii, şi că cu toată cuscrenie ce ei arată că ar avea cu dînsul, nu poate calca datoria postului său; prin urmare porunci unui comisar de poliţie să-i întirească din oraş. Ajungînd la barieră, nenorocitele fiare îşi scuturară praful de pe copite, şi lăcrămînd, tinseră labele spre cer, cuvîntînd acest blăstem: 
   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   De la 26 ianuarie 1841 pănă la sfîrşitul lui dechemvrie 1845, s-au ucis — după cataloagele Visteriei — aceşti lupi! 
   În anul 1841. 113 lupi mari. 
   — 1842. 198 idem 
   — 1843. 318 . . . . . 
   59 pui 
   — 1844. 340 . . . . . 
   111— 
   — 1845. 261 . . . . . 
   101— 
  
  
   1. 230 mari 
   271 pui. Total 1. 501 
  
  şi s-a plătit din Visterie 18. 450 lei pentru 1. 230 lupi mari, şi 2. 032 1/2 lei pentru 271 pui. În totul 20. 482 1/2 lei. 
  Să vedem acum folosul acestei legiuiri. 
  Să închipuim că fiecare lup era să mînînce pe an cîte 12 oi
  
  — Pare-mi-se că sunt destul de moderat. Care e lupul ce s-ar mulţămi c-o oaie pe lună? — În cinci ani vine de lup cîte 60 oi, care pentru 1. 501 lupi face 90. 060 oi. Socotind acum oaia cîte 20 lei, face 1. 801. 200 lei, din care scăzînd 20. 482 1/2 lei preţul capetelor a 1. 501 lupi, rămîne folos 1. 780. 717 1/2 lei. 
    
     
   SCRISOAREA XXI 
   (Trisfetitele) 
   Noiembrie 1846 
   Cînd un istoric — ce ne lipseşte — s-ar ocupa a scrie istoria Romîniei, nu ar putea găsi urmele caracterului naţional decît în timpul domnirii prinţilor romîni, adică de la venirea lui Dragoş şi pănă la emigraţia lui Cantemir. 
   În această epohă, mai bine de trei veacuri şi jumătate găseşte cineva nişte fapte eroice, măreţe şi crude care aduc groază şi mirare. Mai mulţi domni buni s-au deosebit prin patriotismul şi mai vîrtos prin pietatea lor. Astăzi încă, culmile sunt încununate şi oraşele semănate de bisericile ce ei au ridicat întru mărirea atotputernicului; şi fiecare din zidirile aceste erau monumentul vreunei izbînde asupra duşmanilor puternici de care Romînia era încungiurată. 
   Unul din domnii scumpi în pomenirea viitorimii a fost şi Vasilie Lupu. El întăi întemei şcoale, el puse să se traducă şi să se tipărească cărţile în limba patriei, el în sfîrşit aduse moaştele sfintei Parascheva de la Epivata, pentru care dete trei sute pungi de bani, şi le aşeză în biserica zidită de dînsul în Iaşi. Această cuvioasă patroană a oraşului niciodată şi după orice împregiurări nu-şi părăsi locaşul, ci totdeauna scutitoarea politiei şi ţării, e comoara cea mai preţuoasă ce are Moldavia. 
     245 
   Istoria prinţului Vasilie înfăţoşează nişte episoade atît de tragice, nişte jocuri a norocului atît de deşanţate, încît îmi pare rău că nu mă iartă cuprinsul acestei scrisori de a le descrie. Hronicarii romîni, istoriografii poloni şi unguri, diaconul arab Pavel au scris mult pentru el. Pănă cînd poate într-o zi voi avea prilej a ţi-o arăta pre larg, voi să-ţi dau o mică idee de biserica 
   S. S. Trei-Ierarhi. 
   Biserica aceasta de stil mestecat gotic şi bizantin e pe dinuntru zugrăvită in fresco. În dreapta stă racla sfintei, înălţată pe cîteva trepte. Aici pe părete e zugrăvită solenitatea aducerii moaştelor cu pompa ce a urmat. Turcul capugibaş calare înainte, arhiereii purtînd racla, domnul, boierii şi poporul în urmă. Pe alt părete stau atîrnate portretele lui Vasilie şi a familiei lui cusute în aur şi matasă. 
   Aceea însă care dă o figură originală astei zidiri e că pe dinafară este toată îmbrăcată cu bareliefe, închipuind deosebite arabesce, graţioase şi elegante. 
   Turnul clopotniţei deasupra porţii şi de un stil modern, e cel mai nalt a capitaliei. Pănă nu de mult slujea pentru privighere de foc, şi clopotul cel mare niciodată n-a sunat într-o usnă fără să puie tot oraşul în mişcare. Uneori cînd poporul se simţea asuprit şi jignit în drepturile sale, se auzea sunetul clopotului de dandana. Atunci mahalalele îşi vărsa gloata piste oraş, şi norodul nu se liniştea, nici clopotul nu tăcea, pănă nu se videa scapat de angării şi uşurat de împilări. Astăzi însă oamenii s-au prefăcut, năravurile s-au îmblînzit, şi nu se mai aude clopotul de dandana. Sunetul lui cheamă numai pre credincioşi la rugăciune. 
   SCRISOAREA XXII 
   (Istoria unei plăcinte) 
        
   Decembrie 1847 
   Îţi aduci aminte de copilăria noastră — care s-a dus ca să nu se mai întoarcă! — ce plăcută impresie ne făcea strigarea: coooovrigi! gugoşeeeele! Cum alergam toţi, copii şi bătrîni, şi cei mai mari şi cei mai mici; cu ce nerăbdare aşteptam să-şi puie plăcin-tarul jos tablaua din cap, şi cît de iute i-o deşertam! 
   Astăzi plăcintele au pierdut valora lor şi plăcintarul poezia lui; civilizaţia l-a omorît. Toţi l-au părăsit, şi surîsul se vede pe buzele lui numai cînd e cungiurat de băieţi şi de copii, singurii ce i-au mai rămas credincioşi. Aceştia uneori îi mai deşeartă tablaua, iar cele mai adese se întoarce seara acasă cu dînsa plină. Atîta numai că marfa lui e marfă ce nu aduce pagubă; ce nu se vinde se mînîncă. 
   La 1821, după spargerea eteriştilor, paşa din Iaşi, văzînd că nu poate scoate pre ianiceri din ţară ceru ajutor. I se trimiseră deci spre acest sfîrşit cîteva mii de tulimeani (miliţie). În toate zilele urma colizii între ei, şi ele se sfîrşeau totdeauna prin moartea a cîţiva. 
   Într-una din zile — era iarmaroc pe şesul Frumoasei — un plăcintar s-a dus cu o pohace s-o vîndă; un tuliman o tîrguia, cînd un ianicer vine şi vrea s-o ieie. Tulimanul însă nu o dă. Iataganele iese din teacă. Tulimeni şi ianiceri se amestecă la sfada plăcintei, şi comedia se mîntuie cu uciderea a vro treizeci de inşi din ambe părţile; iar plăcinta, trista cauză a acestei dispute, şi autorul ei au rămas turtiţi şi hăcuiţi într-o baltă de sînge. 
   În vremea domnilor fanarioţi, plăcintele şi gugoaşele erau mult mai căutate. Un domn grec — a cărui nume ingrata istorie a uitat a ne-l păstra — era un mare mîncău de plăcinte. Caimac, gugoaşe, 
     247 
   alivenci, iaurt, seralii, baclavale, plăcinte, învîrtite ş. c. l. se îngropau în stomahul lui ca într-un abis fără fund. În toată dimineaţa 
   — păn-a nu face divan — trata cu becerii săi despre felul plăcinte-lor ce trebuia să aibă la masă. 
   Un curtezan — unde nu-şi vîră ei coada! — care îmbla de mult să se facă vornic, nu ştia ce mijloc să mai întrebuinţeze, şi şedea trist odată cu soţia sa la masă. Iehnelele şi cataifurile treceau pe dinaintea lui fără macar să le atingă, cînd iaca se înfăţoşează o plăcintă pîntecoasă cu o ghirlandă de gugoşele, împărăteasa plăcintelor, cap d-operă în gastronomie. 
   — Nevastă, strigă boierul meu sărind de la masă, m-am făcutvornic. 
   — Cînd? 
   — Acum. 
   — Cum? 
   — Vezi plăcinta asta? Din pîntecele ei a să iase vornicia mea. 
   Îndată plăcinta s-a trimis la curte. 
   Înălţimea-sa se pusese la masă, dar faţa-i era posomorîtă. 
   
   
   Edicliii şi iciolanii stau înmărmuriţi dinaintea lui, cu mîinile la piept. Curtea toată tremura; căci nu era vorbă de nimic altă, decît de a trimite la Ocnă pe şese beceri, a pune la falangă pre stolnicii curţii, şi a bate cu urechea în stîlp pre credincerul cel mare. Pentru ce astă urgie? — Pentru că ticăloşii au uitat să facă plăcinte la masa măriei-sale. Uitare vinovată şi neiertabilă! 
   Cînd acum era să se puie în lucrare înalta hotărîre, iaca norocita plăcintă, de care am vorbit, încă adusă pe o tipsie de argint. De aş fi fost faţă, aş putea să-ţi descriu încîntarea ce a căşunat sosirea astei ancore mîntuitoare, dar eu încă nu eram pe lume; precît însă am auzit din bătrîni, bucuria a fost mare, şi credincerul, stolnicii şi becerii au scapat de pedeapsa meritată. 
   Trimisul s-a întors bogat răsplătit, aducînd şi pentru curtizanul nostru următorul bilet din partea marelui postelnic: 
   “Arhon. . . 
   Înălţimea-sa mi-a poruncit să-ţi fac cunoscut că mîine dimineaţă să te înfăţoşezi la curte, în spătărie, spre a îmbrăca caftan de vornic mare. 
   P. S. Nu uita să trimiţi mîine, pentru masa măriei-sale, o plăcintăca cea de astăzi. ” 
   A doua zi, mehterhaneaua juca în ograda boierului cu plăcinta, care şăzînd în balcon, îşi netezea barba cu mulţămire; iar cînd înceta cîte puţin scîrţiitorul ţipet a surlei lui mehterbaşa, s-auzea între norodul grămădit la poartă cîntînd: 
   Cu iaurt, cu gugoşele, Te făcuşi vornic, mişele! 
    
     
   SCRISOAREA XXIII 
    
   Iunie 1848 
   Nu ştiu pentru ce, domnul meu, eu stim pre femei mai mult decît pre barbaţi. După a mea idee, deşi suntem partea tare a neamului omenesc, nu suntem însă şi cea bună; căci e netăgăduit că de la începutul lumii şi pănă în ziua de astăzi, femeile ne-au întrecut nu numai în iubire, ce şi în patriotism. 
   Lăsînd la o parte Corneliile, Lucreţiile şi toate femeile istorice grece, romane şi de alte naţii, îţi voi vorbi numai de femeia romînă, acest tip de amor şi de virtute. 
   Cîte viţiuri s-au strecurat în frumoasa noastră ţară sub ocrotirea unui guvern prieten a întunericului, care favoriza patimile ca să-l demoralizeze şi să-l ţie în slugărie! cîte rele au spurcat inima bietului romîn! Însă nici una din ele n-a putut pata haina cea albă a femeii romînce, ci ea rămase tot curată şi neprihănită. Şi 
     249 
   de unde vine aceasta? De la educaţie? Nicidecum. Educaţia femeilor la noi e atît de neîngrijită, încît nici trebui a mai pomeni de ea. Vine de la natură, această învăţătoare a lumii toate; de la natură, 
    , 
   care a sădit în inima femeii acea dragoste de familie, acea abnegaţie 
   de sine, pentru a se consacra soţului, părinţilor, copiilor ei. 
   Să o privim în toată vrîsta. 
   Vezi-o fecioară, fără prihană, tînără şi frumoasă. În ochii ei străluceşte dulceaţa, şi în inima sa amorul. Iat-o acum soţie, mumă de familie, cungiurată de copiii săi, îngrijind de casa sa, şi sîrguindu-se a împrăştia cu senineţa şi blînda ei mîngăiere negurile supărărilor de pe fruntea soţului său. În sfîrşit matroană respectabilă, povăţuind cătră cele bune pre fiii şi fiele sale, uitîndu-se cu mulţămire la trecuta ei viaţă, în care nu are a-şi bănui nici de o greşală; şi aşteptînd sfîrşitul ca un somn după o ostenitoare călătorie. Ea ştie că Dumnezeu a creat-o nu pentru dînsa, ci pentru familia ei, de aceea egoismul nu află loc în sufletul său, şi misia îi e împlinită, dacă în calea vieţii sale a putut şterge cîteva lacrimi, semăna cîteva flori, şi lăsa o suvenire duioasă în inimile scumpe! 
   Deşi se pare uşoară solia ei, iaca ce zice filosoful Genevii: ”Omul, făcînd bine, nu atîrnă decît de sine, şi poate brava judecata publică; dar femeia, făcînd bine, n-a făcut decît jumătate din însărcinarea sa, şi trebui să-i pese de ceea ce gîndesc de dînsa nu mai puţin decît de ceea ce este în fiinţă. . . Opinia este mormîntul virtuţii pintre bărbaţi, şi tronul său pintre femei. ” Greu e a putea înlătura cineva calomniile şi invidia lumii, femeia însă ştie că nu ajunge a fi virtuoasă, trebui să nu fie nici prepusă. Cît pentru mine, domnul meu, mi-ar plăcea să trăiesc într-o republică de femei, unde ele să poruncească şi noi să ascultăm. Crede-mă că n-ar merge trebile mai rău. Dar văd că m-am depărtat de ţelul meu, şi vorbesc de morală şi de politică, cînd voiam să-ţi vorbesc numai de patriotismul femeilor. 
    
   zicea acea vestită spartiată, dînd scutul fiiului său — însă am uitat că am promis a nu vorbi de femeile Romei şi a Greciei. 
   Trei veacuri şi jumătate au trecut de la muma lui Ştefan, care încuie porţile cetăţii fiiului său şi îl trimite la biruinţă, şi pănă la doamna I. . . , care cu arma în mînă îmbărbătează norodul, se pune în fruntea lui, şi scapă pre aleşii poporului de complotul unor ticăloşi parveniţi, ce voiau să stîngă în noaptea despotismului steaua Romîniei abia răsărindă. Cîte şi cîte trăsuri eroice se vor fi petrecut în vremea aceasta, care însă s-au trecut cu viderea, şi s-au uitat! Un popor deprins în slugărie, care , nu e vrednic nici să le vadă, nici să le preţuiască. 
    
     
   SCRISOAREA XXIV 
   (Un vis) 
   Iulie 1848 
   Luna lui iunie se arătase cu fioroase prevestiri. Holera începuse a săcera mai întăi slab, apoi mai tare, pe urmă cu o iuţeală grozavă. Toţi acei ce aveau unde şi cu ce fugi, părăsiseră Iaşii; numai sărăcimea şi acei puţini împiegaţi ce nu se îndurau a se deslipi de canţeleria lor — de frică că-şi vor găsi locul ocupat de alţii — mai rămăseseră. Locuitorii satelor, spăriaţi de boală, încetară de a mai aduce merinde în oraş; şi acum pre lîngă mortalitate, se adăogi şi lipsa hranii. Toate curţile se pustiiră, toate magazinele se închiseră, toate porţele se încuiară. Dimineaţa te deşteptai într
   o atmosferă groasă şi grea pre care cu anevoie o răsuflai. Piste zi, 
   o căldură năduşitoare fără aer, fără vînt. Seara, dacă aveai curagiu să ieşi din camară-ţi şi să pleci pe uliţă, nu videai decît bolnavi şi murinzi pe prispele caselor, pe pietrele trotuarilor, pe paveaua uliţilor; nu întîlneai decît care cu morţi, pre carii îi duceau ca să-i arunce pe malul unui şanţ, unde aşteptau zile întregi pănă le venea rîndul să-i îngroape puţinii ciocli ce n-apucaseră încă a muri. Putoarea leşurilor putrezinde te ameţea. Într-un cuvînt, 
   
     251 
   oraşul tot era numai un mare mormînt. Te grăbeai a te întoarce curînd acasă, cuprins de spaimă, tremurînd de groază, galben şi ştergîndu-ţi fruntea şiroindă de sudori reci; numărîndu-ţi viaţa nu pe luni sau pe zile, ci pe oare şi minute. Apoi dacă te culcai recomăndîndu-ţi sufletul lui Dumnezeu, şi voiai să dormi (fără să ştii de te vei mai deştepta), era piste putinţă, căci urletul cîinilor şi cîntul cucovaielor te ţineau treaz şi în fiori nesfîrşiţi. 
   În vremea aceasta izbucni revoluţia romînilor, şi armia rusească trecu Prutul pe la Leova şi Sculeni. Opt tunuri, cîteva sute de cazaci şi un regiment de pedestrime tăbărîră pe cîmpul Copoului în dreptul lagărului miliţiei noastre, din care murise a treia parte. În toate serile, două muzice — rusească şi romînească — jucau feluri de arii, pre care nu le asculta mai nime. Cît pentru mine, mă oţeream auzind cîntece dinaintea osîndei patriei, şi-mi părea că asta nu e altă decît o hulă, un desfid cătră provedinţa care ne pedepsea cu atîta urgie, căci în loc să punem sacul de cenuşă pe cap, şi să ne adăpăm cu lacrimi, în loc să ne rugăm ca să treacă de la noi mînia cerului, noi ascultam muzice şi cîntări! şi nu ştiu, era se vede un joc a imaginaţiei mele, de mi se părea chiar sunetul instrumentelor jalnic şi trist. Cea mai alegră arie semăna a prohod. 
   Luna fatală se apropia de sfîrşit. Acum epidemia începuse a scădea în capitalie şi a se întinde ca o pecingene pe celelalte oraşe şi sate. În faţa unei nouă nenorociri ce ameninţa cotropirea ţării şi tot viitorul ei, oamenii uitaseră boala, şi se întrebau cu îngrijire ce caută aceşti străini în ţara noastră, şi cu ce o să-i hrănim cînd seceta şi lăcustele potopiseră toate semănăturile? şi apoi îşi răspundeau suspinînd că osînda asta e mai mare decît a holerii, că Dumnezeu şi-a înturnat faţa de asupra noastră, că foametea stă pe pragul uşii noastre, şi ceasul pieirei a bătut. . . ! 
   Într-o zi, neştiind ce să fac ca să împrăştii tristeţa de care eram cuprins, m-am dus să văd pre doctorul P. . . , franţez care e la noi de cincizeci ani, om pre atîta de bun cît şi de învăţat, prietenul tuturor acelor ce-l cunosc. 
   Bunul bătrîn, slab şi abia ridicat de pe cumplita boală care nu-l cruţase, şidea pe un jilţ în balcon, încălzindu-şi slăbitele mădulări la razele soarelui. Se bucură mult cînd mă văzu, şi după cele obicinuite întrebări şi răspunsuri, conversaţia căzu fireşte asupra întîmplărilor zilei. 
   — Vezi, îmi zise doctorul, privirea nenorocirilor astei frumoase ţări, pre care o privesc ca o a doua patrie, nu lasă să mă-nsănătoşez. 
   — După furtună vine şi vremea bună, răspunsei întrebuinţîndun proverb a la Sancho Pança, şi voind prin asta a opri ţipetul sîngerîndei mele inimi; uite, boala încetează, patimile se tîmpesc şi liniştea se restatorniceşte. . . 
   — Sub baionetele străine! Eu sunt bătrîn; nu voi ajunge săvăd aceea ce nu doresc; dar d-ta o vei videa, şi-ţi vei aduce aminte de vorbele mele. Gîndeşti oare că se vor mai înturna anii aceşti trecuţi de pace şi de linişte? 
   — Şi pentru ce nu? Ocupaţia va înceta, îndată ce. . . 
   — Ascultă, mă curmă doctorul. Ieri după ce am privit dinbalcon soarele apuind, seara fiind rece, m-am sculat din jilţul meu şi am intrat în odaie, unde aprinzînd lampa, m-am culcat. După ce am cetit un capitul din istoria lui Napoleon, a acestui uriaş ce a răsturnat faţa lumii, şi pre care l-am urmat în arinişurile Egiptului şi în troienele zăpezilor Rusiei, am lăsat cartea şi am închis ochii, dar feluri de gînduri m-au întovărăşit pe căpătăiul meu. Gîndeam la Franţa, pre care n-am revăzut-o de jumătate de veac, gîndeam la Moldavia în care îmi petrecusem în linişte partea cea mai mare din viaţă; gîndeam la zguduirea ce se făcu în Europa. Socoteam că vremea emancipaţiei popoarelor şi a naţiilor a sosit; şi apoi urmărind mahinaţiile politicii, videam cu îngrijire că absolutismul începe iar a-şi ridica capul, de vreme ce dreptul celui mai tare tot încă esistă. 
   
   Pe nesimţite mă cuprinsese somnul, cînd un vis fantastic mi se arătă. Mi se păru că un glas străin îmi striga: Scoală-te! Apoi mă făcui în trăsura mea care mergea atît de răpide, încît roatele 
     253 
   sfîrîiau, iar caii spumegau de sudoare. În fuga astă silnică am trecut prin mai multe uliţi, unde n-am întîlnit nici o suflare, deşi era ziua mare, cînd deodată caii s-au oprit de mulţimea oamenilor ce împluse curtea unei case mari. Mă trezii atunci într-o sală unde erau numai boieri cu decoraţii şi ofiţeri cu spalete. În mijloc văzui 
   o femeie naltă şi frumoasă cu ochi şi sprincene negre, cu părul despletit pe spate, goală pănă la cingătoare, îngenuncheată şi cu mîinile legate dinapoi. Lîngă ea sta un om cu mască. El ţinea un paloş lat cu care lovea creştetul acei nenorocite fiinţi. Privitorii se uitau la acest martir făr-a clipi din ochi, făr-a zice ceva, făr-a face vreo mişcare, încît semănau a nişte statuie de ceară. Tăcerea era adîncă. Nu se auzeau decît lovirile de paloş a omului mascat şi suflarea de agonie ce ieşea din pieptul frumoasei osîndite! La fiecare lovire un părîu de sînge purpuriu se revărsa pe umerii şi sînul ei, pănă ce în sfîrşit ucisa căzu cu faţa în jos, scaldată în sîngele său. 
   E bine! în cruntele războaie a lui Napoleon, mi s-a întîmplat să văd feluri de grozăvii; în profesia mea de hirurg, am făcut şi am văzut grele şi dureroase operaţii, niciodată însă nu m-am simţit atît de înfiorat ca la priveliştea ce mi s-arăta în vis. Mă simţeam murind, şi nu ştiu cît s-ar fi prelungit coşmarul acesta, dacă o agitaţie nervoasă nu mă deştepta. Lampa mea se stinsese, şi dinţii îmi clănţăneau în gură de frig. Abia am putut tinde mîna ca să sun. O slugă veni, aprinse iarăşi lampa şi ieşi; eu însă nu mai putui adormi, grozava videnie îmi sta dinaintea ochilor. 
   — Ce zici de visul meu? mă întrebă doctorul sfîrşind. Nu esteel oare o profeţie? 
   — Nu ştiu ce este, i-am răspuns; ştiu atîta că ies de la d-tamai trist decît cum am intrat. 
   
   Viind acasă, m-am apucat să-ţi scriu visul doctorului P. . . pre care te rog să mi-l tălmăceşti, sau mai bine nu-mi zice nimic , căci mă tem s-aud tălmăcirea lui! 
   SCRISOAREA XXV 
   (Omul de ţară) 
     
   Octombrie 1849 
   Am petrecut multă vreme la ţară, am trăit şi mai mult în mijlocul oraşelor. Aici precum şi acolo, am văzut de aproape oamenii şi lucrurile. Cu cît însă înaintez în vrîstă, cu atîta mă pătrund de încredinţarea că viaţa omului de ţară este cea mai fericită şi mai binecuvîntată de Dumnezeu; cu toate aceste mulţi se leapădă de ea, ca cum ar fi blăstămată. 
    Dăunăzi trecînd prin satul N. , poposii la casa unui răzeş, bătrîn ce avea încă vro cîţiva stînjăni de moşie. Romînul mă primi cu bucurie, iar femeia lui mai adăogi un pui cu smîntînă la bucatele obicinuite. Ne-am pus la masă. 
   — Văd că petreci bine, moşule, am zis gazdei. 
   — Bine şi nu prea, îmi răspunse; viaţa noastră, a oamenilorde la ţară este foarte grea. De aceea am socotit pre băieţii mei să nu-i mai las la ţară. Am trei băieţi, şi am strîns şi cîteva părăluţe. Pre unul am să-l dau în şcoală la Iaşi ca să înveţe nemţeşte, franţuzeşte şi latineşte. 
   — Dar romîneşte nu? 
   — Ba şi romîneşte; dar, vezi d-ta că dacă n-a învăţa franţuzeşte şi latineşte, nu înţălege romîneasca de astăzi. Acum trebui să ştim multe limbi ca să înţălegem pre a noastră. Apoi după ce-a sfîrşi cartea, s-a face un logofăt ş-a cîştiga şi el boierie, ori s-a tocmi vechil la niscai răzăşi şi s-a zice advocat cum îi al nostru, care se judecă de douăzeci de ani să ne scoată moşia, şi de cînd se tot judecă ne-au mîncat-o pe giumătate. 
   
   Pre cel al doile am să-l dau calfă la vrun lipscan sau la vrun bacal să-nveţe neguţitoria, şi să aibă şi el dugheană cînd a fi mare. Cît pentru cel mai mic, l-oi da pre lîngă vrun boier să slujească, să se facă om, să-l scoată cirac. 
     255 
   Încai ştiu c-or petrece o viaţă mai bună; n-or asuda ca tatăl lor să-şi scoată pîinea din pămînt. În Iaşi, oamenii nu se scoală înainte de răsăritul soarelui, ba încă dorm pănă la prînzişor. Soarele nu-i pîrleşte, şi ploaia n-o doresc de altă decît să le stîmpere colbul de pe uliţe. 
  — Şi pe Aniţa — adăogi bătrîna — vrînd Dumnezeu, om da-o într-un pansion să-nveţe a juca şi a cînta în ghitară; şi unde s-a face o duducă cu capelă şi cu rochii mîndre, ş-a lua un cuconaş care i-a vorbi tot franţuzeşte! 
   — Aşa-i că bine am pus la cale? Ce socoţi şi d-ta? mă întrebă răzeşul. 
   — Eu socot, moşule, că foarte rău aţi pus la cale, şi să-ţi dau cuvîntul. Zici că vrei pre feciorul cel mai mare să-l înveţi mai multe limbi şi să-l faci logofăt sau advocat. Ştii ce-a să iasă dintr-asta? Ai să-ţi osîndeşti copilul la o vecinică atîrnare; să şadă întro odaie cu pana în mînă, unde a să tînjească ca o floare scoasă din locul ce-i pria, şi de unde, după ce-şi va petrece cea mai mare parte a vieţii, nefiind niciodată a lui, ce tot a altora, a să iasă trecut şi veşted, şi mai sarac decît cum intrase. Să-l faci advocat? Meseria asta cere un talent şi o vrednicie deosebită; de unde ştii că copilul d-tale le va avea? Advocat rău s-a putea face, şi dacă va mai cîştiga şi rele deprinderi va veni în rele fapte; se va face un înşălător, un necinstit, un plastograf şi . . . va fi ruşinea părinţilor! 
   
   Pre cel al doile zici că vrei să-l dai calfă la vrun neguţitor, adică vrei să-l înveţi de copil a se jura strîmb, şi a nu măsura drept. 
   În sfîrşit pre cel al treilea, ai de gînd să-l dai în casa vrunui boier ca să-l scoată cirac. Bun cuvînt! Atîta numai că acum boierii nu mai scot cireci; însă findcă băietul este curăţăl, a să-l îmbrace c-o livrea frumoasă, c-o jiletcă roşie cu şireturi de fir, cu nişte pantaloni galbeni şi c-un frac nu ştiu mai cum, pe bumbii căruia a să fie marca stăpînului, ca să se cunoască că-i a lui, cum se cunosc boii din cireadă şi caii din herghelie de pre bourul lor. Într-un cuvînt, a să fie jochei. 
   — Ciocoi! 
   — Jochei am zis, care-i o zicere englezească ce însemnează mai tot aceea. 
   — Mai bine la plug decît în coadă. 
   — Să venim acum la copila d-tale, mătuşă, pre care vrei s-odai la pansion. Îndată ce va intra acolo, n-o să-i mai zică Aniţa, ce madmoazel Anet (Anette). A să-nveţe a juca polca şi a să uite hora. A să-nveţe a cînta în ghitară şi n-a să ştie a nevedi pînza. Iar cuconaşul care-i să-l iai ginere — şi care a să se ruşineze să se răspundă cu socrii lui — cea întăi treabă ce a să facă, a să fie să-i vîndă stînjănii de moşie care-i vei da zestre, şi după ce-i va bate la talpe, are să-ţi lepede fata, pre care-i s-o primeşti în casă plîngînd, şi n-a să-ţi fie de nici un ajutor, căci a să ştie franţuzeşte, iar nu gospodăria. 
   — Ce spui, domnule, strigară bătrînii, vasăzică foarte răupusesem în gînd? Dar apoi ce ne sfătuieşti d-ta să facem cu copiii noştri? 
   — Iată ce. Să-i daţi la dascalul din sat să-i înveţe limba lor casă poată ceti cărţile cele bune care-i învaţă cum să cinstească pre Dumnezeu, pre părinţi şi pre mai marii lor, cum să-şi împlinească datoriile cătră cîrmuirea care se îngrijeşte pentru binele lor, cum să se ferească de lene şi de beţie; şi prin urmare cum să se facă buni gospodari. Atunci vor şti că pe ogor cu plugul sub mînă şi cu inima la lucru, sunt siguri astăzi pentru pîinea de mîine, fiindcă ea va atîrna numai de la munca lor! Se vor bucura de un aer curat, şi vor avea grîne, poame, lăpturi şi alte bogăţii ce le dă bunul Dumnezeu. 
   
   Orăşeanul trăieşte de azi pe mîine. Zdruncinatu-s-a ceva negoţul? să teme că nu va avea pîine pe a doua zi, în vreme ce ţăranul este sigur c-a să secere la iulie. În oraşe, traiul atîrnă de la cinci sau şase lei ce poate căpăta un muncitor pe ziua de muncă, iar de se-ntîmplă să nu găsească într-o zi de lucru, lipsa şi foametea i se înfăţoşează îndată; la ţară însă, de n-ar fi nici o 
     257 
   para, tot nu se teme cineva că nu va găsi ce mînca. Îndată ce omul şi-a împlinit datoriile cîmpului, doarme liniştit, şi se scoală voios, pentru că nimică nu-l umileşte într-un loc, unde toţi vorbesc 
   o limbă şi se îmbracă deopotrivă. 
   Aniţa d-tale, mătuşă, în loc de franţuzeşte va învăţa gospodăria de la maică-sa. În loc de rochii cu falbalale, va avea un peştiman curat şi o cămeşă de burangic cu altiţe cusute de dînsa. Nu va purta capele, ci flori de cîmp. Va ajuta bărbatu-său la muncă; îşi va creşte copiii, şi va fi mamă bună, soţie bună şi fiică bună. 
   Iată ce se vor face copiii dv. dacă vă veţi îngriji de dînşii. 
   — Îţi mulţămim, domnule, că ne-ai deschis ochii, îmi ziserăbătrînii. Dumnezeu te-a adus ca să ne scapi de gogomănia ce era să facem. Videm acum că bine trăim noi la ţară; de ar trăi şi copiii noştri cum am trăit noi! Vom face cum ne-ai sfătuit d-ta; le vom insufla frica lui Dumnezeu şi dragostea muncii. 
   În vremea aceasta, trăsura fiindu-mi gata, mi-am luat rămas bun de la bătrînii ţărani, care mă întovărăşiră de binecuvîntări pănă ce mă pierdură din ochi. 
   Bucurie! 
    
     
   SCRISOAREA XXVI 
   (Proprietate păgubitoare) 
   Martie 1850 
   Sunt unii bătrîni carii ţi se fac neapăraţi, a cărora faţă doreşti s-o vezi din cînd în cînd, carii îţi vorbesc o limbă veche, îţi aduc aminte de o vreme trecută, şi sunt — pot zice — ca o hronică vie. 
   Un proverb zice: “De n-ai bătrîn, trebui să-ţi cumperi”. Eu, prietene, am norocirea a-mi avea bătrînul meu, pre care nici lam cumpărat, nici l-am strîns de undeva, ce l-am găsit de la părinţi împreună cu ghigilicul tatei şi benişelul mamei, relicvie preţuoasă pre care n-aş schimba-o pe cea mai scumpă antichitate din muzeile Italiei, pentru că jicnicerul Simeon Durac e un bătrîn pre atît de vesel cît şi nesupărăcios; un fel de Nişcorescu en bien petrecîndu-şi zilele, cîte i-au mai rămas să trăiască pe lumea asta, făr-a se îngriji cît de puţin de ea, fără a se amesteca în intrigi, fără a avea curiozitate. Se mulţămeşte cu poziţia lui şi, ca un adevărat filosof, nu doreşte să aibă mai mult decît are, adică o răzăşie în ţinutul Cîrligăturii şi o casă în uliţa Băibăcăriei, pre care le are date cu anul, răzăşia unui vecin, şi casa unui arhivar de la nu ştiu care Divan. 
   Cu cît însă se-nvoieşte cu posesorul, cu atîta e nemulţămit de chirigiu; căci acest împiegat public îi plăteşte foarte rău chiria, sau mai bine zicînd, nu i-o plăteşte nicicum. Bietul meu bătrîn îl vizitează regulat de două ori pe zi, cerîndu-şi dreptul; în zadar însă. Arhivarul rîde şi nu plăteşte. 
   — Ştii ce, domnule Scripicescu? îi zise el mai dăunăzi, am venit. . . 
   — Să-mi cei chiria? Tot aceea şi iar aceea. Doina ştie, doina cîntă. 
   — Ba nu; am venit să te rog de un lucru. 
   — A! îndată ce nu e vorba de bani, sunt gata să te-ascult. 
   — Vezi dumneata, domnule Scripicescu, căsuţa mea-i bunişoa-ră. Patru odăiţe, ogradă bună cu gard, chiar la uliţă. . . 
   — He! aşa ş-aşa. Nu e tocmai comodă. Ferestrele mici, coperemîntul vechi. . . 
   — Eu tot sunt un bătrîn singur c-un picior în groapă, lemnuscat bun de ars; mi-am luat de seamă să ţi-o dau dumitale, că zău m-am săturat de a tot alerga după plata chiriei. Încai n-oi mai avea supărare şi bătaie de cap, ş-apoi dumneata mi-i pomeni poate cîteodată. 
   — Mi-o dai mie casa dumitale? 
   — Dar, şi dacă vrei, fă hîrtia de dănuire s-o iscălesc, şi să mergem s-o întărim la judecătorie. 
   
     259 
   — Foarte mulţămesc, zise Scripicescu; nu primesc. 
   — Nu primeşti? 
   
   — Dar ce mă socoţi pre mine, arhon jicnicer? Gîndeşti că-saşa de prost să fac o asemene neguţitorie păgubitoare? Ştii că bine îmbli să mă pui la mînă? 
   — Cum aşa? întrebă jicnicerul, care nu-nţelegea. 
   — Iaca cum, răspunse Scripicescu. Eu acum ţin o casă, a căriachirie. . . 
   
   — N-o plăteşti, o ştiu tare bine. 
   — Şi n-am altă grijă. Dar cînd aş fi eu proprietarul, ar trebui să plătesc pavele, să plătesc curăţit de uliţă, să plătesc. . . să plătesc. . . mai ştiu eu ce? Să stric gardul, să fac parmaclîcuri. Să prefac ferestrele după plan, s-o acopăr cu tinichea sau cu oale ş. c. l. , ş. c. l. . . Unde m-ar sui astă istorie? Să şed tot cu mîna în pungă, aşa-i? — Ţine-ţi casa, frăţioare; nu ţ-ai găsit omul. Nu-mi trebui mie belea. Mai bine ţi-oi plăti chiria. 
   — Apoi asta cer şi eu; dar cînd? 
   — Cînd? cînd? — Ştii că eşti curios? 
   
   Zicînd aceste, Scripicescu îşi luă pălăria şi se duse la canţelerie, iar jicnicerul Simeon ieşi după dînsul, desnădejduit că nu se poate cotorosi de proprietatea lui. 
   Sănătate! 
    
     
   SCRISOAREA XXVII 
   (Un proţes de la 1826) 
   Martie 1851 
   În ziua de astăzi, cînd proţesele au ajuns a fi atît de multe şi atît de lungi, cînd mai nu vei găsi om care să nu aibă proţesul său, socotim că n-ar fi o greşală de s-ar institua o răsplătire naţională pentru toţi acei ce n-au proţese, fie aceasta o medalie, fie o menţie onorabilă din partea cîrmuirei. 
   Poate că boldul egoismului ne îndeamnă a da acest proiect, căci noi suntem acei ce n-am avut — slavă Domnului! — păn-acum nici un proţes, şi prin urmare, noi am fi cel întăi care ne-am folosi de acest drept. 
   În adevăr, lăsînd gluma la o parte, se miră cineva cînd vede uricele şi ispisoacele vechi, care în puţine rînduri cuprindeau atît de mult, şi anaforalele şi hotărîrile de acum, care în multe rînduri cuprind atît de puţin. 
   Ne s-au prilejit a vedea o anaforă scrisă pe douăzeci coale hîrtie! adică de trei ori cît întreg cap. VIII a Regulamentului, şi de două ori cît toată partea I a codului civil. Judece cineva acum ce cumplită tortură este pentru şeful statului să fie silit a asculta 
   o dată sau de două ori pe săptămînă asemene pocitanii, precum: referat din motivul actei, protest întors cu nadpis, replică cu rezoluţie, jurnal în nefiinţă, trataţie în complect, osebită socotinţă după hodul delei ş. c. l. , ş. c. l. Fraze barbare care-ţi mînîncă vremea şi îţi irită nervele! 
   Cînd eram la Bucureşti, un om de duh îmi spunea o anecdotă de la 1826 a domnului Grigore Ghica. Într-o zi, pintre alte hîrtii, logofătul al doile îi înfăţişă o anafora a Divanului pe vro trei-patru coale hîrtie. După ce îi ceti vro două părţi din ea: 
   — Ce-i aceea? întrebă vodă. 
   — O anafora a Divanului în pricina unor bani ce pretinde Stoicade la Mihali. 
   — Cine-s aceia? 
   — Doi neguţitori de aice din oraş. — Şi ce zice Divanul? 
   
   — Zice că deşi Stoica are dovadă că are să iaie o sumă de banide la Mihali, dar Mihali întîmpină că acei bani erau . . . fiindcă. . . pentru că. . . Să văd ce zice. 
   
   — Ceteşte dintăi, zise Ghica. Logofătul al doile începu a ceti anaforaua. Domnul asculta. 
   Acum era pe la a şasa faţă. 
   
     261 
   — Am uitat cîte ai spus păn-aice, logofete, zise vodă. Începe dintăi. 
   Bietul funcţionar, vărsînd sudori, reîncepu cetirea, care acum
   
   merse pănă la închierea ce se sfîrşea cu obicinuita formulă: “Iar desăvîrşita hotărîre rămîne la înţelepciunea m. tale”. 
   — Şi ce hotărîre să deie înţelepciunea-mea, zise Ghica, cînd toate zisele şi deszisele lor, n-am înţeles nimic? La început are dreptate Stoica, la mijloc Mihali, şi la coadă şi Stoica şi Mihali. Aferim! buni judecători am! 
   — Şi de cîtă vreme se lănţuieşte pricina asta? 
   — De patru ani. 
   — Patru ani! Şi pentru ce n-a trimis-o în cercetarea starostilor de isnafuri, dupre cum e obiceiul între breslaşi? 
   — Nu ştiu. 
   — Buiurdiseşte-o cătră starostii breslelor ca s-o cerceteză, s-o
   
   puie la cale, şi să-mi facă de-a dreptul mie anafora. 
   Funcţionarul făcu ce i se porunci. 
   Piste două zile, logofătul al doile înmînă o anafora pe jumătate coală hîrtie, în care erau următoarele: 
   “Măria-ta! 
   Am cercetat şi am hotărît: Stoica să plătească cinci sute lei lui 
   Mihali; pentru care am şi băut adalmaş la cîrciuma lui Badaca1. Plecate slugile m. tale. ” (Urmau iscăliturile. ) 
   — Maşalla! strigă Ghica-vodă, smuncind hîrtia din mînalogofătului, şi sărutînd-o. O! de s-ar sfîrşi aşa toate judecăţile din domnia mea! Ascultă, logofete! Scrie îndată aice pe hîrtia asta că întărim această hotărîre, şi poruncim să nu se strămute în veci. 
   După ce-a scris logofătul, domnul iscăli, şi muhurdarul puse pecetea. Actul acesta se păstrează şi astăzi în arhivele Ţării Romîneşti. 
    1 Badaca avea pe atunce cea mai vestită cîrciumă în Bucureşti. 
   SCRISOAREA XXVIII 
    
    
   (Pelerinagiu) 
   Octombrie 1852 
   — Haide, băieţi! încălecaţi şi luaţi seama la hopuri. 
   — Unde mergem? 
   — La Ocnă. 
   
   Surugiii s-au uitat lung la mine. Sărmanul! — vor fi zis în gîndul lor — oare ce-a făcut de-l trimit la Ocnă? Apoi au încălecat şi chiuind şi plesnind, am purces într-un galop furios care a ţinut tocmai — două minute! Pe urmă, cu toate opintirile, bicele, strigătele, am început a merge, zicînd ca cucoana Ghiriţa: 
   Of! mări frate, 
   De ai păcate 
   Cu cai de poştă să te porneşti, 
   De multă trudă, 
   De multă ciudă, 
   Te vezi cu poşta că-mbătrîneşti. 
   Căci dacă pleacă, 
   Colbul te-neacă, 
   Glodu-ţi lipeşte benghiuri pe nas, 
   Biciul pocneşte 
   De te-asurzeşte 
   Şi caii poştii alerg la. . . pas. 
   Cahin, caha am trecut prin Roman, am găsit Bacăul, şi am înaintat spre Tîrgul-Ocnei. Cum am agiuns în valea Călugărei, caii s-au oprit de la sine. Am întrebat pre surugii care e pricina? Ei îmi răspunseră că de mult caii de poştă nu merg decît deshă-maţi păn-în valea Petricicăi, şi că trebui să pun boi la trăsură. Fiind dar că obiceiul pămîntului ajunge prin întrebuinţare a se face lege, ca unul ce sunt supus legilor, am tocmit boi cu care m-am suit şi m-am coborît în vro şasă ceasuri pănă în valea Orăşei, întovărăşit 
     263 
   de surugii, care duceau caii (ce erau acum numai un obiect de lux) în pohod. 
   De la Călugăra, răcoreala atmosferei, sănineţa orizonului, vioşia verdeţei îmi arătă că intru în regiunea munţilor. 
   Cu cît de ostenicios este drumul, cu atîta e şi pitoresc. Munţii vineţi ce se văd în depărtare, coastele dealurilor coperite cu buchete de fagi, arini şi brazi; Tazlăul ce şerpuieşte pe vale înfăţişează un peisaj romantic. Înaintînd, am început a videa şi sătenii în costumul muntean. Femeile îşi înfăşură capul cu un ştergar, a căruia capete atîrnă dinapoi. Găteala aceasta seamănă mult cu a călugăriţelor dominicane. Am băgat de seamă însă că sîngele la munte păstrează încă tipul cel frumos strămoşesc, şi na degenerat ca la cîmp. 
   Cînd făceam observaţiile aceste fiziologice, înaintam încet-încet spre ţelul călătoriei mele. După ce deci, ca din poveste, am mai trecut un deal, o vale ş-o limbă de pădure, am zărit în depărtare Tîrgul-Ocnei, închis între munţi, aşa fel încît se pare că în văgăuna aceea se sfîrşeşte lumea. 
   Ajungînd în sfîrşit, am tras la Camară. — Ştii ce este Camara? În adevăratul înţeles, Camara este cantora sărăriilor, dar în fiinţă ea este curtea Tîrgului-Ocnei. Aice se concentrează toate interesele, nu numai a rufetaşilor, ci şi a orăşeanilor. De la Camară se împrăştie favorul şi dezgraţia , dragostea şi urgia, binele şi răul. Într-un cuvînt, ea este o autoritate mai mult sau mai puţin însemnată, după gravitatea camaraşului. 
   Aice am găsit pre vornicul A. Vilara, pre care îl cunoşteam încă de la 1828. El mă primi cu acea aleasă politeţă ce caracterizează pre adevăratul aristocrat. Seara ne-am primblat împreună, am vizitat o punte pe Trotuş, făcută de el, care este primblare publică; apoi după cîteva robere de vist, m-am culcat şi am dormit cum nu dormisem de cînd purcesesem de la Iaşi. A doua zi am petrecut-o mai toată conversînd cu Vilara. Ascultam cu mirare pre omul acesta, ce a jucat o rolă însemnată în patria sa, cu ce dezgust şi căinţă vorbea de politică, el care mai toată viaţa ş-o petrecuse în intrigile diplomaţiei şi în zbuciumările politicei. 
   — Nu voi să văd jurnale — îmi zicea el — nu voi s-aud degazete, mă mulţămesc a fi vesel şi liniştit. După ce mă voi înturna de la băi (era gata să se ducă la Franţinsbad), o să fac din orăşelul acesta un ermitagiu de odihnă şi de plăcere. Acum haidem să ne primblăm, adăogi zîmbind, să împrăştiem seriosul convorbirei prin viderea frumuseţelor Ocnei. 
   Era aproape de miezul nopţii, cînd după primblare am mîntuit vistul, iar cînd bătură 12 oare, Vilara nu mai era! O apoplexie trăsnitoare curmase firul zilelor sale. 
   După patru luni trecute, încă cu groază îmi aduc aminte de acest moment! În adevăr, poate fi ceva mai fioros decît a petrece cu un om în toată puterea vieţii, şi în spaţiul de cîteva minute a-l videa mort? Sic transit gloria mundi! 
   Cea întăi datorie a fost să vizitez pre boierii moldo-romîni din care se compune soţietatea, şi am avut prilej a cunoaşte că fuzia între munteni şi moldoveni face mari progrese aice, căci deşi întrun colţ de ţară, în T. Ocnei tot se păstrează vechea ospitalitate romînă, ce era odinioară proverbială. Tot ce se mai poate adăogi este că bărbaţii sunt foarte buni, şi femeile foarte amabile. Apoi, pesemne aerul, sarea, Trotuşul ş. c. l. contribuie a face ca damele ocneane să aibă cei mai limpezi şi mai ucigaşi ochi din toată ţara. 
   Un tînăr vesel şi de duh, rudă şi prieten al meu, îmi spunea că el îşi închipuia în naivitatea sa de provinţial, că împoporarea Tîrgul-Ocnei se alcătuia din acei iertaţi de la munci, pre care guvernul, în părinteasca sa îngrijire, îi coloniza acolo, pentru ca avînd ei totdeauna în privire gropile osîndei, să se pocăiască şi să se facă din răi, buni. Curiozitatea, ori mai bine zicînd păcatul sau norocul lui cel bun îl îndemnă să vie la Ocnă; dar aici se încurcă aşa de bine, încît se trezi însurat cu 
     265 
   o iertată (cum o numeşte el) damă, pre atît de plăcută cît şi bună soţie1. Trei lucruri sunt de văzut şi de studiat aice: turnul precistei, ocnele şi — părintele egumenul. 
   Turnul e o zidire foarte curioază. El este patrat, de o circonferinţă de 12 stînjeni, şi de o nălţime de 5—6. Se cunoaşte că a fost zidit cu mult mai nainte de monastire (care şi ea dată de vro două sute şi mai bine ani), şi că menirea lui n-a fost de a servi de clopotniţă. 
   Gios are o încăpere mare, care a fost, cum se vede, magazie sau închisoare. Despre nord, te sui pe o scăriţă la o nălţime de 15 palme, şi intri într-o săliţă îngustă, unde cel întăi lucru ce ţi se înfăţişează este — spînzurătoarea! Un grindei de stejar stă prins în zid de amîndouă laturile, iar în mijloc este o verigă ruginită de care se anină ştreangul. Calăul n-avea decît să învîrtească grindeiul ca să sugrume pre paţient! În dreapta acestui coridor este o uşuliţă pre care te cobori pe o scăriţă dreaptă şi îngustă — putredă acum de vechime — într-o închisoare subpămînteană, fără lumină, fără aer, şi de o adîncime grozavă. Acolo cine ştie cîte jertfe au fost! Cîte suspine au înăduşit groasele ziduri a turnului! cîte blăsteme vărsau asupra tiranului rafinat ce l-a zidit acele buze ce vineau de amuţeau învineţite sub spînzurătoarea ce stă dinaintea uşii! În dreapta coridorului este o scăriţă pe care suindu-te, intri într-o camară boltită cu ferestre strîmte, care servea spre schingiuirea prizonierilor, precum se cunoaşte de pre gura unui cuptioraş ce se vede la intrarea acestei închisori, în care negreşit se înfierbîntau uneltele schingiuirilor. Mai suindu-te, găseşti încă 
   o altă camară boltită, şi mai sus stau aninate clopotele monastirei. Un clopot mare, vechi şi spart, cu glasul său cel dogit, vesteşte ocnenilor cînd este sărbătoare. 
    1 Tînărul acesta (Pascal Vidraşc) nu mai este! Cruda morţii coasă îl săceră înainte de vreme. 
   Oare cine a fost Tiberul ce a făcut turnul acesta, care ne aminteşte de nişte timpuri de barbarie, ce din norocire s-au cufundat pentru totdeauna în noianul vremii? Oricît am căutat, nici o inscripţie, nici o dată nu am aflat; chiar în cronicele noastre şi în tradiţiile poporului nu găsim nimică. 
   De la osînda veche, m-am dus la osînda nouă, la gropile de sare. Nu mă voi întinde a descrie modul lucrării minelor şi starea arestanţilor. Aceste vor fi obiectul unei scrieri mai serioase, pre care îmi propun a o face, căci impresia ce mi-au lăsat e mîhnicioasă. 
   În risc de a fi numărat între ruginele literaţilor, nu mă pot opri de a face o comparaţie mitologică. Oare Vălcica nu seamănă ea cu Aheronul, şi gurile ocnelor cu intrările imperiului lui Pluton? Ascultînd vuietul ce se făcea în fundul gropilor, mi se părea că aud Ciclopii făurind fulgerele lui Joe. 
   Să venim acum la a treia curiozitate, adică la părintele egumenul, de la care văd acum că trebuia să încep, după proverbul: in Jovem principio. 
   Preacuviosul arhimandrit Paisie Ocneanul, egumenul sfintelor monastiri Precesta şi Raducanu, e în adevăr o curiozitate. 
   Să nu se pară un paradox această zicere. 
   Cum să nu se socoată curiozitate părintele Paisie, care, deşi grec, nu seamănă nicicum cu grecii? Noi avem dreptul a-l reclama de patriot al nostru, căci de treizeci ani trecuţi de cînd este cu noi, prin faptă şi prin grai, acest bărbat s-a găsit totdeauna în frunte, cînd a fost vorba de vro îmbunătăţire obştească, de vro binefacere particulară. Chiar astăzi, ocuparea sa este de a vizita şcoala publică şi spitalul (care este unul din cele mai bine ţinute din toată ţara) a cărora este inspector acum de douăzeci ani. 
   Cum să nu se socoată curiozitate un călugăr care nu-i ipocrit? Cum să nu fie raritate un călugăr care n-are nici caretă, nici armasari, nici. . . tabieturi? 
   Lumea însă vorbeşte că are bani. Întrebîndu-l dacă e adevărat, 
     267 
   îmi răspunse că din împotrivă, el urmează porunca apostolică: 
   MÓ ktÒsesqe crus©n, mhd rguron mhd calk©n eiV tV zÄnaV Îmwn. 
   Părintele Paisie are o mică chilie în monastirea Raducanu, unde şăde singuratic şi liniştit cu fratele său, protosinghelul Neofit, cu care nicicum nu seamănă, căci cu cît egumenul este econom, cu atîta frate-său e risipitor. Orice cîştigă cu epitrahilul împărţeşte la săraci; şi în vreme ce egumenul se ocupă de lucruri ce le socotea serioase, părintele Neofit plînta o viţă de vie la fereastra chilioarei sale. 
   Via a crescut, a coperit chilia, şi s-a întins piste zidul monastirei. Cine ştie dacă, cînd lucrurile părintelui Paisie, ce se par acum temelnice, nu vor mai fi, via monahului Neofit nu va produce încă rod şi umbră! 
   Am zis că aceşti doi cuvioşi locuiesc în m. Raducanul, fără să vorbesc încă de ea; scapare pre care mă grăbesc a o îndrepta. 
   Monastirea Raducanul e situată în cea mai frumoasă poziţie, pe o stîncă din malul Trotuşului (la care am a mă înturna cu plăcere). Zidirea n-are nimic de însemnat; ea seamănă cu toate bisericile făcute pe atunce. Deasupra uşei se cetesc aceste versuri: 
   “VELEAT AYSB
   
   Mult pre-dulcelui Hristos
   Robul său cel credincios, 
   Lăcaşul tău au zidit, 
   Foarte l-au împodobit
   Lumina dar acea cerească
   Prin ruga ta să moştenească
   Radu Racoviţă vel logofăt, 
   Cu a lui soţie Maria, ctitori
   Sunt cu fiica lor Ilinca, 
   
   La această biserică pre-sfîntă. 
   
   P. V. mai 20
   
   
   Cum îţi pare inscripţia această pretenţioasă? Ce zici de franţuzeasca din ea? Ce înţelege prin  Eu prepun că d. logofătul Racoviţă — a căruia ţărînă fie uşoară! — numea regularea averilor obşteşti hotărîrile drepte sau strîmbe care da prin cărţile de judecată ce slobozea de la logofeţie. 
    nu-ţi pare a semăna cu o epigramă îndestul de bufoană? Dovadă că de măgulirile linguşiei dreptul simţ se întunecă, şi deşertăciunea face pre oameni să-şi sape nerozia în peatră. 
   Dar să lăsăm vanităţile oamenilor, şi să venim la frumuseţile ce natura le răspîndeşte aice cu atîta îmbelşugare. 
   Toate dealurile ce împregiură orăşelul sunt încununate de grădini şi de vii care produc în singură podgoria Ocnei aproape la 150 mii vedre de un vin foarte bun, şi însă vin vechi nu se găseşte! Întrebînd pre un localnic de ce nu au vin vechi el îmi răspunse că: ei n-au obicei să-l lasă să se învechească. Răspunsul este nu numai caracteristic, dar şi potrivit; căci în adevăr, sărbătoa-rea şi duminica vezi toate crîşmăresele gătite, ademenind cu ochii lor cei negri pre trecători. Curteni, şavgăi, tîrgoveţi, rufetaşi, în crîşmă sunt toţi egali dinaintea lui Bacus. Pretutindene auzi cîte 
   o scripcă, cîte o cobză; şi apoi cînd aburii vinului şi ochii crîşmăresei au produs efectul lor, încep horele, rîsurile, tropotele ş. c. l. . , şi cînd, îndeseară, se întorc pe acasă şovăind şi cîntînd, cei de piste vale, vrînd să treacă puntea îngustă de pe Trotuş, adese cad în el: dar fiindcă au şi beţivii un Dumnezeu, şi fiindcă Trotuşul e vechiul lor prieten, el îi primeşte în răcoroasele sale ape fără primejdie, îi îmbrăţoşează, şi-i trimite pe acasă scăldaţi şi desmeţiţi. 
   Nimic mai limpede, mai frumos, mai vesel decît acest nobil rîu, care după ce iese din munţii Transilvaniei, şi după ce îşi face 
     269 
   loc pintre stînci şi scaldă T. Ocnei, primind în sînul său Slănicul, Caşinul, Oituzul, Tazlăul şi alte mai mici părîie, merge de se aruncă lîngă Agiud în Siret. Ştii însă că şi Trotuşul — ca tot ce este mare şi frumos — are şi el zavistnicii săi? şi ştii care sunt aceştia? Slănicul şi Vălcica. 
   Cîteodată, cînd ploile se varsă în munţi, Slănicul îmflat de şiroaiele ce curg în el, socotindu-se că ar fi el ceva, îngîmfat şi turbat, se aruncă rostogolind pietre şi bolovani, şi despicînd cu furie apele Trotuşului, merge pănă ce se pierde în el. Alteori, dacă plouă spre nord-vest, Vălcica, capriţioasa Vălcică, acest părîiaş neînsemnat, pre care un copil îl poate păşi, se face atît de mare încît adese prăvale carele încărcate. Ea se repede ca să îmbrăţoşe-ze pre mîndrul rîu — pre care îl curteneşte de atîţia ani fără vreo ispravă — însă el, despreţuindu-i cochetăriile, nu sufere ca cristalinele lui unde să se-amestece cu apele sărate şi noroioase a acestei bătrîne desfrînate, încît e o deşanţată privire a videa cum apa tulbure a Vălcicăi curge prin Trotuş făr-a se amesteca cu el. 
   Trotuşul e odorul cel mai preţuos şi mai iubit a ocnenilor. El este mîngăierea lor, panaceea lor universală, idolul lor; cînd se scaldă în valurile lui, ei cred să îşi spală şi păcatele. 
   Trecînd podul, găseşti Grădina lui Nastasache, la poalele muntelui Măgura. Aice este un izvor de apă minerală. Iată ce zice de el doct. Fătul în descrierea sa despre apele simple şi minerale: “Apa acestui izvor este limpede, însă brînzoasă, ca una ce are nişte flocuşori într-însa, care se aşează pe fundul vasului îndată ce s-au turnat apa în pahar. În privirea acestor flocuşori, socotinţile sunt deosebite; unii zic că aceste n-ar fi altă decît carbonat de magnezie, alţii zic că ar fi hidrat de pucioasă ş. c. l. ” Adică cu alte cuvinte va să zică că apa nu e analizată, şi că nu ştie nime din ce atomuri se alcătuieşte. Cu toate aceste, vara năvălesc mulţime de bolnavi la cură. Aice sunt odăi prea bune, şi o îngrijire foarte de lăudat din partea proprietarului. Grădina aceasta e şi primblarea favorită a orăşenilor, carii păzesc cu religiozitate preceptul lui Martin Luther: 
   Wer nicht liebt Wein, Weiber und Gesang Der bleibt ein Narr sein Lebenlang. 
   În zile de sărbătoare, neguţitoriţele, gătite şi ferchezuite, vin de se rătăcesc prin aleele livezii; şi apoi cînd rătăcirile sunt mai serioase, se suie suspinînd şi bătîndu-şi piepturile în deal la schitul din Măgură, de unde ca nişte alte Magdaline se întorc pocăite; atîta numai că pocăinţa ţine numai pănă ce se coboară în vale. 
   Voind a vizita Măgura, m-am dus cu trăsura pănă la Troiţă. De aici a trebuit să ne suim — eram mai mulţi — pe gios pe o cărare strîmtă şi stîncoasă. Cîte puţin-puţin, drumul făcîndu-se mai greu, am început a simţi obosirea, şi cînd după cinci patrare de oară am agiuns la sehăstrie, eram îndestul de osteniţi. Însă cînd, după atîte stînci pe care ne urcaserăm, am găsit verdeaţă, po-met şi apă; cînd am văzut încîntătoarea priveală ce se întinde de pe vîrful muntecelului acestui, am uitat toată osteneala suitului. 
   Cîţiva pustnici uitaţi de lume vieţuiesc aice singuratici, în desăvîrşită lipsă şi nevoie. 
   Îmi propuneam a mă duce şi la băile de la Slănic, dacă doctorul Şaroş nu mă înturna din hotărîrea aceasta. Nu m-am căit nicidecum, cînd m-am încredinţat de starea în care fu Slănicul în vara aceasta. 
   Sunt 20 ani trecuţi de cînd d. Şaroş, unul din cei mai buni doctori ce am cunoscut, locuieşte în T. Ocnei. El e singurul localnic care n-a căpătat friguri, cînd au intrat Bem cu honvezii lui aice. Ocnenii sunt foarte norociţi; ei au doi doctori, pe d. Şaroş şi Trotuşul; de aceea, nici se sparie ei cînd se bolnăvesc; unul sau altul trebui să-i vindece. 
   Ploile ce nu încetau făceau monotonă vieţuirea la T. Ocnelor. Urîtul începuse, şi spleenul nu era departe, cînd deodată se făcu un mare zgomot pintre călugări. Ce era? — Ministrul cultului sosise. 
     271 
   Asta fu o mare norocire pentru mine, căci nu putem decît să cîştig moraliceşte în adunarea d. G. Cuza, pre care, oricît de mult îl stim, nu pot în capitalie a-l supăra, precît doresc, cu vizitele mele. L-am întovărăşit la m. Bogdana, unde părintele egumenul Antonie Dumbravă ne găzdui şi ne ospătă patrioticeşte. 
   Această monastire zidită şi înzestrată de răpausatul logofăt Solomon Bîrlădeanul şi jupîneasa sa — a cărora morminte se văd înăuntru bisericii — este foarte bine ţinută. Fostului egumen, răpausatului arhimandrit Teofilact, ea este datoare cu cele mai multe îmbunătăţiri; pagubă numai că e situată în aşa sălbatic loc, favorit adăpost a urşilor. Părinţii ne spuneau că, adeseori, urşii care sunt mai devoţi îi vizitează. Socotirăm deci de cuviinţă să le facem şi noi o contravizită. Planul se făcu, se adoptă, şi se şi puse în lucrare. 
   În vreme ce ne pregăteam pentru această espediţie, unii din amatorii ce erau să ne întovărăşească începură a ne spune feluri de anecdote. Unul, cum un urs a îmbrăţoşat pre un vînător, care de atunce nu mai îmbrăţoşează pre nime; altul, cum un alt urs a smuncit sineaţa din mîna vînătorului, şi i-a sfărmat-o de cap. Altul iar, cum un al treile urs a luat pre un vînător subsuoară, şi l-a dus în bîrlogul său, unde l-a făcut beefsteak pentru puii săi; altul cum. . . ş. c. l. 
   Toate aceste povestiri mai mult sau mai puţin istorice mă făcură a gîndi că eu — vînător de iepuri şi de prepeliţe — o să fac o tristă figură, cînd mă voi întîlni c-o dihanie care fără multe complimente te ia în braţe; şi cam cu ruşine mărturisesc că începui a pierde ceva din gustul vînătoarei. Nu ştiu, ideea aceasta, sau îmbuibătoarea cină a părintelui egumen făcu că a doua zi cu adevărat eram bolnav, încît d. Cuza fu nevoit a mă lăsa să beau ceai în chilia arhimandritului, iar d-lui cu ceilalţi se sui în munte. Din norocire, urşii, ca nişte urşi cu judecată, simţind că au a face cu un vechi vînător, nu cutezară a da ochi cu acest boier. 
   Păn-a nu pleca din T. Ocnei, m-am dus la Oneşti ca să vizitez pre proprietarul, cătră care mă leagă o veche prietenie. — Pe înfloritele şesuri a acestor frumoase domene, unde Caşinul şi Oituzul se varsă în Trotuş, se primblă cocostîrcii, coţofenele şi turturelele, care de aice nu se duc mai departe. Deşi dorinţa mea se învoia cu a d. Aslan de a rămînea mai mult la Oneşti, grăbindu-mă a mă pregăti ca să mă întorc la Iaşi, n-am putut zăbovi decît 
   o zi, o zi de acele pre care romînii le însemnau cu o peatră albă. 
   În sfîrşit, am părăsit acest tîrguşor, unde, departe de intrigi şi de supărări, petrecusem două luni de odihnă şi de negrijă. I-am lăsat rămas bun, făgăduindu-i a-l revedea cît mai curînd. 
   La Roman am găsit colb, am întîlnit judani trenţoşi; aceste îmi prevesteau apropierea capitaliei. 
   Cînd am zărit cele patru turnuri a mitropoliei, ce stau ca o masă răsturnată cu picioarele în sus, soarele scăldat într-un nour pulberos se ascundea după muntele Pionul. 
   
    
     
   SCRISOAREA XXIX 
   (Judanii şi florile) 
   Decembrie 1854 
   Cîte odată cînd sunt fără treabă îmi place a lăinici pe uliţe, sau — cum se zice — a număra1 pavelele. Astă primblare, repetată de multe ori, îmi insuflă feluri de idei mai mult sau mai puţin filozofice, idei nevinovate ce mă fac a uita pentru cîtva timp că viaţa e atît de scurtă şi zilele atît de lungi! Ele în ochii mei îmbracă 
   o formă care, din multul analiz ce-i fac, sfîrşeşte prin a face o2 realitate. Astfel am observat că nimic nu caracterizează pe locuitorii unui oraş ca chiar oraşul în care ei se nasc, trăiesc şi mor. 
    1 A măsura. 
        2 A se preface într-o. 
   
     273 
   Un oraş tras cu sfoara, regulat, curat, unde zidirile sunt spoite şi ferchezuite, dovedeşte că locuitorii lui sunt oameni regulaţi şi liniştiţi; însă inima lor trebuie să fie rece ca şi linia geometrică pe 
     1
   care o întîlneşti la tot pasul. Din împotrivă, acele unde a descălecat şi s-a aşezat fiecare după plac şi voie, au un nu ştiu ce, care place ochiului2. Dacă Bucureştii n-ar avea noroi şi greci3, dacă Iaşii n-ar avea tină şi judani, negreşit că ar fi din cele mai plăcute posiţii. Din nenorocire, au şi ele — precum am zis — lepra lor! Şi însă, dacă în capitala Romîniei găseşti grădinile Cişmegiu, Chiselef ş. a. ; dacă prin mahalale găseşti livezi şi primblări; (şi) dacă la Iaşi nu afli decît o necăutată grădină publică, vina ştiţi a cui este? 
   — a judanilor carii au cotropit ţara şi au înăduşit pe orăşeni, pentru că judanul, din natură, este duşman florilor! şi pentru dovadă vom întreba: Unde-s grădinile noastre ce ajunseseră a se face istorice? Unde-i grădina de la cerdacul lui Ferenţ, de la Movilă, de la Stejar, Sprăvale-babă? — Vai! judanul le-a omorît! 
   Afară e soare şi frumos; vîntul primăverii a uscat glodul; căldura nu e încă atît de mare ca să-l prefacă în pulbere. Dacă nu ai bătături, şi ai vreme4, vină să ne primblăm puţin pe uliţile capitalei noastre, căci vreau să te încredinţez5 că în adevăr judanul ce ne-a adus mîrşăvia, ne-a gonit florile. 
   Să lăsăm Uliţa-mare, căci ea s-a făcut un cafarnaum din care mai toţi creştinii sunt exilaţi; să luăm alta ori-care6 ad libitum, şi m-apuc rămăşag că nu-mi vei arăta o casă locuită de un judan în care să se găsească o floare. A! iată, la o fereastră o gerană, cîteva rozete, o micşunea galbenă: aicea şade un bărbier. Văd un ştergar 
    1 Oraşele. 
     2 Place poetului. 
     3 Tină şi bulgaro-sîrbo-greci. 
     4 Nu aveţi bătături şi puteţi dispoza de vreme. . . 
     5 Căci ţinem de a vă convinge. 
     6 Oare-care. 
   
   întins pe o prăjină; bărbieriţa trebui să fie tînără. Bărbierul e mare amator1 de flori şi de pasări. Are colivii cu sticleţi, cu merle, şi cu privighitori. El cultivă mai cu seamă merlele. Dăunăzi un bărbier, care are mai multe sburătoare de acestea, văzînd pe d. Delmary2, ce se întîmpla să treacă pe dinaintea dughenii lui şi se oprise ascultînd cu o sfîntă oţerire concertul acestor pasări şuerătoare, îi zise cu multă bunomie: Domnule, nu cumperi două merle pentru treatrul d-tale? Ţi le-oi da eftin. D. Delmary îi aruncă o căutătură fulgerătoare şi îi întoarse spatele. — Dar să ne urmăm drumul. Vezi cu ce iscusinţă stau împleticite ipomeile (rochiţa rîndunelei) pe zebrelele acestei ferestre3? Oalele4 astea cu jale (stachys) şi scabioase (fleur des veuves) ne spun că aice locuieşte o văduviţă; însă scabioasele şi ipomeile tînjesc! Mai nainte, potirele lor roşii şi albastre se desvăleau graţios sub lacrimile văduvei, dar de cînd un cinovnic pletos şi bărbos de la un nu ştiu care Departament s-a pus să o mîngăie, florile începură a fi uitate! . . . A! Iacă după perdelele acestea albe dediţei, viorele şi lăcrămioare. Cum se îmbină ele de bine cu răcoroasa faţă a fetiţei ce ridică un colţ de perdea şi se uită cu naivitate la noi! Copila aceasta e orfană. O mătuşă a ei, cotoroanţă bună de sugrumat, o pregăteşte pentru un bătrîn bogat căruia voieşte să o vîndă. Sărmana floare, menită a se vestezi sub puturoasa suflare a desfrînării! 
   Odinioară ungurii obicinuiau la vreme de secetă, de lăcuste, sau altă calamitate publică, de îngropau cîte o babă de vie5. Astfel conjurau răul şi scăpau ţara. Oare n-ar fi bine să se exile — dacă nu să se îngroape — şi la noi bătrîna aceea care, în loc să povăţuiască tinereţea către bine, o împinge la viţiuri, şi pătează haina cea curată a nevinovăţiei? 
    Foarte amator. . . 
    Directorul operei italiene. (Nota lui C. N. ). 
    Ferestrei acestei? 
    Vasele. 
    Îngropau de vie cîte o babă. 
   
     275 
   Să ne depărtăm de aici cu toată plăcerea ce ne face vederea fetiţei şi a florilor; să mergem mai departe. — Iată un balcon împodobit cu flori aristocrate: camelii, fucţii, volgamerii şi felurite roze. Aici şede o curtezană care ziua petrece în baie şi la oglindă, şi noaptea în braţele. . . lumei. . . Dacă astă femeie, pe buzele căreia stă tipărit surîsul1, şi a căreia îndeletnicire e numai să placă, ar voi să ne spuie cît e de amară viaţa ei, ce se pare atît de plăcută; cu cîte lacrămi — pe care e silită să le şteargă2 fără să vreie — scaldă elegantul său aşternut; cîte umiliri rabdă, cîte defăimări suferă, ne-am întrista cu bună seamă gîndind la viitorul ce o aşteaptă în vreun spital! 
   Chiar de nu ţi-aş3 spune, singur ai găci că în căsuţa astă curăţică, la ferestrele căreia se vede oale cu magioran, mintă, calapăr şi busuioc şede un preot. Cucoana preoteasa iubeşte florile mirositoare pentru că şi părintelui îi place mirosul de tămîie. Drăgălaşă soţie! ea la toată zi întăi a lunii, dă cuviosului sfeştoc de busuioc proaspăt, legat cu o cochetă tasma neagră. 
   Iată că cutrierarăm cîteva uliţe, şi n-am văzut încă o floare la un judan. — Vrei să-ţi desleg problema aceasta? 
   — Judanul e din fire speculant. Tot ce nu aduce bani în casă, tot ce nu se vinde şi nu se precupeţeşte, pentru el e un lucru de prisos. Florile nu-i fac nici o plăcere. Aceste scule a naturii sunt date pentru oamenii ce au o inimă tînără, şi judanul ştii că n-are inimă — precum dovedeşte camăta ce ne ia, — sau dacă are, ea este ferecată cu argint, încît printr-însa nu mai străbate nici o impresie, nici un fel de simţire. 
   Ce să facem dar? Să gonim judanii ca să avem flori, sau să gonim florile ca să avem judani? 
    1 Surîsul. 
     2 A şterge. 
     3 V-aş spune. 
   
   SCRISOAREA XXX 
   (Băile de la Ems) 
     
   August 1855 
   Facultatea din Berlin ne trimisese la Ems. Vrînd-nevrînd, deci a trebuit să o ascultăm: ne-am suit în vagon şi: mînă băiete! Mînă băiete, adică, şuieră maşină! 
   După ce ne-am oprit o zi ca să vizităm Hanovru, ne-am urmat călătoria pănă la Colonia, unde trebuia să lăsăm fiara de uscat ca să luăm pre cea de apă. 
   Cel întăi lucru a unui călător, după ce ajunge în Colonia Agripina, este să vizite domul (această biserică măreaţă, cea mai mare zidire de stilul gotic din lume, care, începută la 1248, nu e încă gata, şi nici va fi în timpurile noastre), şi apoi fabrica lui Jean Marie Farina, care are privilegiul a parfuma cu apa lui ambele emisfere, însă informîndu-ne de locuinţa acestui vestit distilator, ni se răspunse că în Colonia sunt 23 de Jean Marie Farina, şi toţi se zic cei adevăraţi. 
   În cîteva oare, vaporul te duce la Coblenţa, staţie a călătorilor pe Rin, unde vapoarele se urmează regulat ca omnibusurile. 
   Eram acum aproape de sfîrşitul drumului nostru. Am luat o trăsură care într-o oară făgădui să ne transpoarte la Ems. Chirigiul nostru trecînd pe sub tunurile cetăţii Ehrenbreitstein, zidită pe coasta unui deal în dreptul Coblenţei, ne spuse că artileriştii prusiani zic că cetatea aceasta nu se poate lua nici cu un chip. Nefiind competenţi în asemene materie, l-am crezut uşor. 
   Curînd intrarăm în ducatul de Nassau, care numără 38 mile patrate, adică ceva mai puţin decît un ţinut al nostru. 
   Nimică mai frumos şi mai pitoresc decît drumul acesta pe o şosea minunată, care după ce atinge ţărmurile Rinului, unde se vede de ceea parte frumosul palat de Stotzenfels, apoi cotigeşte şi apucă malurule Lanului. O cavalcadă de engleze călări pe 
     277 
   magari ne anunţă că intrăm în oraş. Oraş! Vorbă mare! Mai nimerit am zice sat, dar sat alcătuit de vro şăptezeci de frumoase oteluri ce se întind pe o vale îngustă pintre care curge Lanul. Aice toate casele sunt făcute nu pentru proprietarii lor, ci pentru străinii ce vin; de aceea, de la octomvrie şi pănă la mai, Emsul este pustiu, însă cum se arată primăvara, el începe a se găti ca să priimească mulţimea călătorilor, pre care îi aduc la izvorul tămăduirii, din tuspatru punturile cardinale, regulat de două ori pe zi, trăsurile de la Coblenţa. Atunci începe a se desmorţi Emsul, începe a trăi din mila fîntînii Keselbriunen care dacă s-ar întîmpla să sece, zău nu ştim ce ar face locuitorii lui. 
   Poziţia acestui orăşel e atît de romantică, îngrijirea atît de mare, încît nu te poţi opri de a nu te plăcea în paradisul acest încîntător, deşi şederea în el te ţine cam scump. 
   După ce ne-am aşezat la otelul des Quatre Saisons unde fuse-sem recomandaţi, ne-am grăbit a ne duce să vizităm locul unde neguţitorii îţi vînd feluri de scumpe nimicuri. 
   Ne-am primblat prin grădina şi frumoasa alee ce se întinde de la izvor pănă la casa cu patru turnuri. La urmă, am intrat în salonul de conversaţie. Aice era întinsă o masă lungă îmbrăcată cu postav verde, în mijlocul căreia sta o ruletă, coţcă privilegiată care scurge pungile străinilor, căci alteţa sa duca de Nassau nu învoieşte supuşilor săi să joace jocuri de hazard. Am găsit acolo mai mulţi moldoveni cunoscuţi. Moldovenii au ajuns acum, de unde nu-i sameni, acolo răsar. 
   Băile de Ems sunt frecventate de o soţietate aleasă. Pe la începutul timpului curei vin nemţii, ruşii, leşii; iar în iulie năvălesc franţezii şi englezii; atunci nemţoaicele se eclipsează de crinolina şi volanele parizienelor; însă deşi eticheta face petrecerea îndestul de monotonă, cel puţin ai mîngăierea că te găseşti într-o adunare cumsecade. De la 7 şi pănă la 9 oare, vezi trecînd pe promenadă feluri de figuri care de care mai ţanţoşe. 
   Vezi acest ofiţer ce se primblă la braţ cu un june elegant în civil? Unul e duca de Meiningen şi celalalt prinţul Gheorghe de Prusia. Iată contele de Morny. Văzîndu-l cineva fără nici o deco-raţie, vorbind operă şi Bois de Boulogne cu contesa d’Imécourt, ar zice că e un faşionablu de la jockey-club, iar nicidecum prezidentul corpului legislativ, şi intimul lui Napoleon III. Dar figura astă poznaşă ce face să rîdă pe duca de Richelieu? Acesta-i Levassor, comicul de la Palais-Royal, care a venit aici ca să ne facă să petrecem cîteva seri vesele. 
   Iată doamna Calerghi, fiica lui Neselrode, prinţesa Rezinska, contesa Potoţca ş. a. Dama astă tomnatică, dar plăcută încă, întovărăşită de două fete atît de elegante una altia, încît nu lear putea cineva deosebi dacă, prin un joc a naturii, n-ar fi una brună şi alta blondă, dama asta e o americană bogată ce nu-i nici prinţesă, nici marchiză; republicanii aceşti de piste ocean sunt mai presus de asemene deşertăciuni. Ea e doamna Hutton, nimic mai mult; dar, zău! dacă lumea nouă produce asemene frumuseţi, nu ştiu de ce mai şede cineva în cea veche? 
   O, ce toaletă eccentrică la dama astă mică ce dă braţul marchizului de Chabannes, dar cît o prinde de bine, şi cît e de gentilă miss Sheppart! 
   — Miss Sheppart? Ce-i aceea? 
   — E o mlădiţă a Albionului răsădită în macadamul Parisului. Mai mult nu ştiu, şi nici vreau să vă spun. 
   Nu vă miraţi de eleganţa toaletei astei dame nalte şi palide. Dumneaei e madama Gerson. Toate aceste bogate atururi iese din magazinul bărbatu-său, cel întăi (magazinul vreau să zic) din Berlin. 
   Pe bancul acela, lîngă cîţiva lorzi englezi, şăde generalul rus Enghelhard, ce vorbeşte c-un june ofiţer din marina franceză, care-şi pierdu un picior la Crîm. Ei fumă şi conversează cu atîta familiaritate, încît n-ai gîndi să sunt duşmani. 
     279 
   Precum videţi, nu se poate nime jălui că nu e în bună companie, dar — o rezic — petrecerea e sarbedă, şi viaţa îndestul de monotonă. 
   La 5 oare dimineaţa alergi la izvor, şi pănă la 9 înghiţi la apă caldă primblîndu-te — dacă nu plouă — prin grădină, şi ascultînd orhestru. Aice întîlneşti tot aceeaşi soţietate, însă în haine de baie. Dacă vremea e închisă, vezi englezii învăliţi în mari şaluri de lînă, care le dă o înfăţişare foarte poznaşă; iar în boneta şi capotul acesta, n-ai gîci pre dama cea elegantă ce-ai întîlnit-o aseară la promenadă. La 9 oare nu mai vezi pre nime la izvor. Toată lumea s-au tras pe-acasă ca să dejune, şi să-şi facă toaleta, încît două oare promenada şi salonul sunt deşerte. La 11 încep a ieşi. Ia seama bine să nu te ademenească magararii care te-aşteaptă cu dobitoacele lor la scară. Mossie! Mossie! Vollen Sie reiten? îţi strigă cu toţii. De cumva din ochi-ţi prepun că poate mai te-ai îndupleca a face o cursă, te-ai prăpădit! Te vezi încungiurat, înhăţat în braţe şi pus pe un magar care pleacă fuga, duduit cu băţul dinapoi de cornacul său, încît cînd te trezeşti, eşti acum pe potica muntelui. Dacă ai scapat de cursa asta, n-ai decît a te duce în salon, unde jucătorii s-au adunat, sau la cabinetul de cetire, unde curiozii răscolesc jurnalele, ori la colonadă, unde lălăii cască gura pe la mărfurile expuse prin magazine. 
   Dar a trecut o săptămînă. Ai călărit pe mai mulţi magari, ai vizitat Nassau, Stoţenfels, Kemenau ş. c. l. . , toţi munţii şi colnicele. Cunoşti toate obrazele cu care te întîlneşti mai de multe ori pe zi; ai învăţat de rost toate polcele ce le executează orhestrul, ai făcut inventariul tuturor bagatelelor din colonadă, ţi-ai cercat norocul la ruletă, ţi s-a lîncezit sufletul de apă caldă, în sfîrşit poate ai avut noroc ca noi, să rîzi de cîntecele lui Levassor, să asculţi încîntătoarea vioară a lui Vieuxtemps, şi fermecătorul glas a privighitoarei nordului Jenny Lind, ce să mai faci? monotonia te-a săturat, şi urîtul începe a se ivi. 
   Atunci contele Bismark, comisarul ducăi, iscodeşte vro nouă petrecere. Vezi anunţat odată că mîine fiind ziua aniversară a a. s. 
   ducăi, va fi iluminaţie strălucită, serenadă cu muzică şi armonie la redută. Poţi vedea toate aceste pentru un florin? Altă dată, că la promenadă va juca muzica militară. Nu te-amăgi însă; ai s-auzi tot acele arii, tot de acei muzicanţi, dar în haine milităreşti. Uneori e un steeple chase de nou soi. Într-o dimineaţă am văzut că se strînsese toţi magararii din Ems şi împregiurimi, cu urechiaţii lor cursieri. Întrebînd ce va să zică asta, un poznaş ne răspunse că se pregătise cavaleria ducăi de Nassau ca să meargă să iaie Sevastopolul; era o alergare de magari, unde biruitorul se poartă pe una şi singura stradă a Emsului, ca un triumfător roman. 
   Ne se mai spusese că codrii ducatului sunt plini de vînat, şi că poţi căpăta uşor şi ieftin voia de a vîna, întovărăşit de un pădurar; încît dacă te vei scula înaintea soarelui, şi te vei înturna după apusul lui, negreşit poţi întîlni două, trei căprioare: dar ţi se dă de ştire că nu poţi trage în dobitoc, decît dacă are mai bine de un an, sau mai puţin de zece. Atunci cercetezi. . . 
   — Metrica căprioarei? 
   — Ba nu; dar cînd trece dobitocul, te întorci cătră pădurar şi-l întrebi: — Ce vrîstă socoţi că poate să aibă căpriorul acesta? Pădurarul se uită cu o căutătură ispitită, şi-ţi răspunde: “unsprezece luni! ” sau “doi ani şi jumătate, poţi să-l împuşci”. Mai de multe ori vînatul se foloseşte de conversaţia asta, şi se face nevăzut; se întîmplă însă uneori, de ai vreme să tragi şi să cadă. Atunci pădurarul ia dobitocul, care e destinat pentru masa ducăi, şi îţi lasă mulţămirea să te crezi bun vînător. 
   Frunzele însă încep a îngălbeni, avgust e cătră sfîrşit, şi nopţile s-au mărit. Nu-ţi rămîne atunci altă de făcut, dacă nu vrei să pierzi toată iluzia Emsului, decît să alergi iute la Coblenţa, să te sui în cel întăi tren, fără să mai întrebi unde merge, şi să te duci — unde te trage inima sau interesul. 
     281 
   SCRISOAREA XXXI 
   (Alexandru Donici) 
     
   Cînd la 1812 Turcia în urma rezbelului ce avusese cu Rusia viola toate tractatele şi capitulaţiunile noastre, cedînd puterii învingătoare jumătate din teritoriul Moldovei, şi cînd magnaţii naţiunii romîne strivite şi umilite, în loc de a protesta, precum făcuse Ghica bătrînul cînd se luase Bucovina, nu găsise nimic mai nimerit, decît să se adreseze la Poartă, cerînd în locul pămîntului cedat să se dea Moldovei cîteva judeţe din Muntenia1, multe familii rămaseră în Basarabia. Între aceste era şi familia Donici, de origine veche şi nenorocită. 
   Pe atunci Alexandru Donici era copil. Părinţii săi neputîndu-l învăţa limba sa (pentru că şcoalele romîne erau condamnate, Basarabia trebuind neapărat să se rusească), l-au trimis la Petersburg, unde alte învăţături afară de cele militare neesistînd, a trebuit vrînd nevrînd să-l facă oştean. Au plîns mult bieţii părinţi cînd au luat astă hotărîre; a plîns mult şi el, depărtîndu-se de casa părintească; dar ce era de făcut alta decît să se supuie soartei sale? S-a dus la Petersburg şi a intrat în corpul de cadeţi. Însă avea el oare vocaţiune pentru arta militară? Vom răspunde copiind un fragment din scrisoarea ce am primit de la dînsul, cînd după cîţiva ani a căpătat rangul de ofiţer. 
   — “. . . Cînd de pe malurile verzi şi înflorite a Bîcului şi a Răutului, unde mă scăldam vara sub caldele adieri a zefirilor, m-am văzut deodată pe ţărmurile neguroase ale Nevei, unde se vede atît de rar soarele, unde în locul dulcii limbi cu care mă legănase mama, nu auzeam decît o limbă aspră ca şi climatul; cînd mă văzui părăsit între străini ce nu mă înţelegeau, silit de dimineaţă 
        1 Vezi Revista Carpaţilor de G. Sion, Nota lui C. N. E vorba — probabil— de articolul: Trădarea Basarabiei, semnat Iassiorum Municipium. (Rev. Carpaţi-lor, 1861, I. p. 577, 641). 
   pănă în sară a face marşuri cu mai multe oca de fier pe umăr şi a învăţa manevrarea puştei în douăsprezece timpuri, desperarea mă cuprindea şi zeu! nu ştiu dacă arma pe care o purtam toată ziua, n-aş fi întors-o ca să o slobod în pieptul meu, dacă ar fi fost încărcată. Viind la cazarmă mă aruncam pe tristul meu pat; camarazii mei rîdeau, cîntau şi se jucau, iar eu plîngeam, gîndind la ţara mea, ţară unde era Făt-Frumos şi Ileana Cosînzana. . . ” 
   Astfel se petrecură zilele sale, după ce, după mulţi ani de suferinţă, fu numit praporscinicu (sub-locoteninte) şi trimis la polcul N. de infanterie. Din norocire regimentul acela era tăbărît aproape de Basarabia. Donici abia se prezentă comandantului şi, cerîndu-şi concediu, alergă să-şi vază părinţii, însă nu găsi decît mormîntul lor! Pierzînd singura mîngăiere ce-i mai rămăsese, se lăsă de oaste, şi peste puţin trecu în Moldova. 
   Nu ne aducem aminte dacă mai trăia încă unchiul său Logo-fătul Andronachi Donici, care singur cu bătrînul Flechtenmacher1 ştia pe atunci Pandectele, încît umbla asupra-i şi-o epigramă care zicea: 
   Dacă ai vro judecată, 
   Mergi la Donici de-o arată; 
   Că el pănă şi-n pilaf 
   Va găsi vrun paragraf. . . etc. 
   Nu ştim unde găsea el paragrafurile, ştim numai că era un om versat în jurisprudenţă, şi că o prescurtare de legi ce el a publicat, este şi astăzi căutată în tribunalele Basarabiei. 
   Aici Alexandru Donici găsi rude şi amici, dar găsi mai ales limba sa. Voind să-şi facă o poziţiune socială, intră în serviciul ramului decanic, şi după ce îşi pierdu soţia ce o luase, se însură de al doilea. Acum greutăţile casei începură: copiii se năşteau pe tot anul, şi el nu era avut. Cu toate aceste cu mica leafă ce avea, cu venitul unei 
    1 Tatăl cunoscutului nostru artist. Nota autorului. 
     283 
   moşioare, şi mai ales cu o mare cumpăneală şi economie îşi ţinea casa; iar virtuoasa lui soţie se trase la ţară, consacrîndu-se numai la creşterea copiilor săi. Singura lui recreaţiune era poezia. Debutînd prin Căruţa poştei , cîntecel care curînd se făcu popular, traduse apoi Ţiganii de Puşkin, poem atît de frumos şi de natural, dar toate aceste erau mai mult pipăiri, pănă ce încercîndu-se cu apologul, se desveli adevăratul poet. 
   Pe atunci, mai mulţi juni romîni ce-şi terminase studiile în străinătate, înturnîndu-se în ţară îşi propuseră a da un impuls literaturii lîncezînde. Kogălniceanu începu a preda un curs de istorie în colegiu; publica Dacia literară şi Arhiva romînă, colaţiona şi da la lumină cronicele noastre uitate de atîta timp. Alecsandri stigmatiza ignoranţa prin Iorgu de la Sadagura, cea întăi verigă a acestei preţioase salbe de bucăţi teatrale cu care el împodobi scena noastră. Donici biciuia viciurile prin fabulele sale ş. a. Peste Milcov, Eliad, demn următor a lui Lazăr, corecta limba. Boliac, Alexandrescu, Rosetti ş. a. , urmînd Cîrlovilor şi Văcăreştilor ne arătau în scrierile lor neimitabila frumuseţă a limbii. În Transilvania şi Banat, Bariţiu, Murăşanu ş. a. subţineau naţionalitatea. Numai în Basarabia, abia bătrînul Stamati mai da semn de romînism; Hîncu şi Hîjdău amuţise. Se întreprinse publicarea unei foi literare, la care conlucram noi toţi care scriam. Ea fu primită cu încîntare de public, dar vîntul pe atunci nu sufla la liberalism; ideile noastre nu erau gustate de un guvern care nu putea uita nici Satirele lui A. Cantimir1, nici scenele din viaţa lui Lăpuşneanu şi a lui Ghica Cogălniceanul2 şi luînd drept pretecst o nevinovată poveste3, sub cuvînt că atacăm religiunea suprimă foaia; aceste însă rămîn a se descrie de acel ce va întreprinde de a publica istoria literaturii romîne, operă de care suntem lipsiţi pănă acum. 
    1 Traducere din slavonă de A. Donici şi C. Negruzzi. Nota autorului. 
     2 Vezi foaia Propăşirea. 
     3 Vezi Toderică. 
   
   Anul 1848, atît de priincios libertăţii popoarelor, a fost funest pentru litere. Toată lumea se aruncă în arena politică. Lira lui Lamartine se discordă, şi telescopul Arago prinse ceaţă. Prea puţini din romîni rămaseră credincioşi cultului muzelor, şi între aceşti puţini nu trebuie a uita pe Donici. El făcea din cînd în cînd cîte 
   o fabulă, şi după ce o cetea amicilor săi, o ascundea degrabă în 
   portofoliu; şi astfel a urmat, pănă ce oara morţii a sunat! Nu ne-am încercat a scrie biografia lui Donici; asta o vor face-o alţii mai competenţi decît noi. Nu vom termina însă această schiţă ce e numai o tristă amintire, fără a reproduce cele ce am scris la moartea lui în ziarul Trompeta Carpaţilor: 
   
   “Alecu Donici nu mai este! Plîngeţi, dobitoacelor! Voi, cărora el ştia a vă da atît spirit! Istoricul vostru a murit. 
   “Ştim că ne va spune că avem mulţi poeţi, infinitus est numerus, atît de mulţi, încît nu mai putem alege pe cei buni din cei răi. Ştiu că sunt şi destui prozatori, însă operele lor sunt atît de grele de mistuit, încît preferim a ceti Alecsandria, decît multe alte scrieri pretenţioase. Este aceasta un viciu al gustului nostru? Se poate. Dară ne vine să zicem şi noi cu poetul: 
    
   “Tot aşa e şi cu fabulele lui Donici. Cine nu-şi aduce aminte de Gîştele, de Pufuşor pe botişor, de Judecata momiţei, de Carul cu oale, de Măgarii din Parnas, de Lupul nazir, ş. c. l. , ş. c. l. , ar trebui să le înşirăm pe toate. 
   De la Esop, pe care-l silabisim pe băncile şcoalei, pănă la Lafontaine, Krîloff, Donici, apologul ca şi proverbul a fost totdeauna înţelepciunea naţiunilor. În fabulă vezi pe judecătorul prevaricator, pe dregătorul nedrept; şi acei pe cari nimene n-ar cuteza a-i numi pe nume, apologul îi arată, ca într-o oglindă, sub masca unui lup, a unei momiţe, şi toată lumea îi cunoaşte. Şi să nu crează cineva că e lesne a face o fabulă. Francia avu mulţi fabulişti: nici 
     285 
   unul însă nu ajunse pe Lafontaine, şi să vă spun pentru ce? Pentru că fabula nu sufere secătura şi umplutura: ea cere pe lîngă talent 
   o bunomie, un stil simplu; ea e datoare să spună numai ce trebuie, nici o silabă mai mult. Şi cine avea mai multă bunomie decît Donici! În bordei ca şi în palat, fabulele lui sunt cetite şi înţelese. 
   “Cînd după un fatal duel, A. Puşkin, poetul rus a murit, guvernul a ordinat să se imprime operele lui cu cheltuiala statului şi să se vîndă în profitul urmaşilor săi. Aceasta scuti pe familia ilustrului poet de a cerşători ca să capete pîinea de toate zilele. Oare acea ce făcu pentru Puşkin sub Ţarul Muscalilor, să nu se facă pentru Donici sub Principele Romînilor? ” 
    
     
   SCRISOAREA XXXII 
   (Despre limba romînească) 
   Dacă ne încercăm a face oarecare observări asupra limbii noastre, facem cunoscut mai-nainte ca să fie tuturor ştiut, că n-avem nicidecum pretenţia a fi priviţi ca nişte legiuitori sau cel puţin ca nişte povăţuitori, voim numai să emitem şi opinia noastră alăturea cu a altor filologi, ce au lucrat şi lucrează pentru limbă. 
   Ne aducem aminte de decadinţa în care căzuserăm în privinţa limbii sub domniile străine. În conrupţia generală, se corupsese şi ea! Nu mai era acum limba lui Dositeu şi a lui Cantemir, nici a cărţilor bisericeşti; era un gerg hibrid, amestecat cu ziceri turco-grece etc. Atunci era de bun ton a vorbi numai greceşte sau o romînească pestriţată. Damele noastre începură a nu putea pronunţa pe ş, pe c, pe g. Ele ziceau: mozicule, nu stii că nu se sede zos dinaintea duduţelor? 
   Aşadar, limba moştenită de la străbuni, se căpia cu feluri de peticării eterogene şi eram în risc a pierde cea ce aveam mai scump: limba! 
   În timpul acesta, vro cîţiva literaţi transilvani şi bănăţeni, văzînd cu groază că fraţii lor — noi din principate — ne ducem de rîpă, începură a scrie mai multe dizertaţii prin care ne arătau originea noastră (ce începuserăm a o uita); dar cu toată bunavoinţă ce aveau de a ne îndrepta, scrierile lor aveau şi ele defecte, căci şi la ei se introdusese iarba rea (deşi în mai mică cîtime decît la noi): şi ei aveau cîrpele de ziceri germane şi maghiare şi terminaţii ungare, cari sunau rău la urechile noastre. Pe lîngă aceste, noi nu eram deprinşi cu scrieri serioase, noi care în ignoranţa şi superficialitatea noastră, ne socoteam foarte eleganţi şi erudiţi, cînd făceam versuri precum cele următoare, model de pedantism şi de rău gust: 
    
  Aşadar, treaba ajunsese de a fi de tot comică, încît numai ridicolul ne putea mîntui, aplicîndu-ne vorba poetului: Castigat ridendo. 
   Din norocire, un om veni; un om care-şi ştia în perfecţie limba sa; un om ce era totodată poet, jurnalist, literator. El se numea Eliad. Acesta se apucă să desbrace pe fata lui Chiriac, cum o cheamă el, de toate ţorţoanile străine ce o desfigurau, şi arătîndu-ne-o întăi goală, ca pe Venera de Medicis, pentru ca să putem apreţui formele ei cele frumoase, se apucă să o învestimente cu hainele cu care era deprinsă şi care o prindeau. Dar văzu că nu era destul a ne arăta graţiile fecioarei: trebuia să ne dreagă şi gustul stricat, pricepu cu fireasca lui sagacitate că a brusca lecuirea, era a nu ne mai vindeca, şi aşa începu mai întăi a alunga o grămadă de slove ce nu ne trebuiau, lepădă pe q, pe h, pe w, f, x, etc. etc. , cu toată împotrivirea şi strigătele noastre, care însă se potoliră îndată ce ne încredinţarăm că puteam trăi fără dînsele, 
     287 
   şi că e mai romînesc a scrie Teodor, sau Toader, decît Qeodwr. . . etc. Apoi puse a ne arăta mlădierea limbii prin traduceri din Lamartine şi Byron. 
   Ca prin farmec, îndată mai mulţi juni plini de inimă se grupară în giuru-i. Ei se puseră la lucru cu o activitate febrilă. Alexandrescu, Boliac, C. A. Rosetti desfăşurară toată încîntarea poeziei. Aristia ne făcu să facem cunoştinţă cu Omer şi cu Alfieri. Bălcescu — pre care l-am pierdut — ne vorbi de Istorie, Cogălni-ceanu adună preţioase documente în Arhiva romînă; edită şi colaboră la Dacia literară; în sfîrşit, el dezgropă şi dete la lumină Cronicele noastre, operă colosală. El şi cu alţi juni studioşi fondă ziarul literar Propăşirea, în care Alecsandri publică primele sale poezii ce avură atîta răsunet şi care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întăiul poet naţional al Romîniei, etc. etc. 
   Cînd gîndeşte cineva că toate aceste se făcură în vreo doi, trei ani, se miră de ceea ce poate romînul, cînd voieşte. 
   Întîmplările anului 1848 au fost fatale literaturii romîne. Politica predominînd, literatura amuţi. Ei bine! Ce s-a făcut pentru ea în curs de patrusprezece ani? Perfecţionatu-s-a limba? Statornicitu-s-au regulile ei? Nicidecum! Atîta numai că am gonit slovele şi am luat literele, fără a pune şi bazele, după cari să le întrebu-inţăm în limba noastră. Atunci am văzut scriind fiecare cum îi plesnea în cap; fiecare îşi închipuise o ortografie. Şi apoi deodată ne pomenirăm inundaţi de o mulţime de scrieri; şi ce scrieri? Traduceri de romanţuri rele, în care traducătorii cădeau dintr-un exces în altul; căci în adevăr lipsiră zicerile turco-greco-slave, dar se introduseră cele latine-franco-italiane. Ne trezirăm cu poezii de felul acesta: 
   Charmată damicelă
   Cu ochi ca de gazelă, 
   Te am, o columbelă, 
   Divină şi mult belă. . . etc. 
   
   Nu samănă oare aceste cu Agalma tÓV AjrodthV pe care am citat mai sus? 
   Precum vedeţi, eram departe de Cămeşa fericitului, de Legenda lui Manoli, de Anul 1840. În darn Bolintineanu, Creţianu, Dăscălescu se încercară a netezi poesia asta trasă de păr. Frumoasele lor scrieri erau înăbuşite sub nămolul versificatorilor răi; încît cînd voia cineva a-şi odihni spiritul de atîta sbuciumare, era nevoit a se înturna la Curierul de ambe secse, la Propăşire, la Magazinul istoric, la Romînia literară; pentru că ce interes aveau pentru noi Muschetarii lui A. Dumas, Lelia D-nei G. Sand, Misterele Parisului a lui E. Sue, traduse într-o limbă ce, cu toată bunăvoinţa, nu se poate numi romînească? Zău! stînd a judeca cîtă osteneală şi-au dat traducătorii atîtor romanţuri, şi cît timp au pierdut în deşert, timp şi osteneală ce ar fi putut fi întrebuinţate spre a ne face cunoscute niscai opere bune, nu poate cineva decît a regreta activitatea în darn cheltuită atîtor oameni laborioşi! 
   Să venim acum la teatrul romîn, care avu o mare înrîurire asupra literaturii, şi după ce vom isprăvi şi cu el, vom arăta care ortografie ni se pare mai conformă cu limba noastră şi publicul literat va decide în omneputinţa sa. 
   La 1833, fraţii Foureaux făcură într-o casă veche o sală de Teatru (de care Iaşii era lipsit), ca să joace pantomima şi danţul pe frînghie. Noutatea lucrului făcu să prospereze întreprinderea acestor industriaşi, încît se încercară a da şi mici vodevile ce ocupară teatrul mai mulţi ani. Atunci începură a se gîndi şi la un teatru romîn. G. Asachi cu asistenţa a cîţiva amatori şi a cîţi-va şcolari ne dete mai multe bucăţi traduse, care cu toată slăbiciunea actorilor de strînsură şi mijloacele de care dispunea, ne dovediră că lucrul nu e aşa de cu neputinţă precum se credea, şi că limba romînă răsună tot aşa de bine la ureche ca şi sora sa italiană. Însă, nemărginindu-se în reprezentaţii de puterea actorilor săi, vroi să ne arate drama şi opera. Văzurăm pe Petru Rareş şi pe Norma. Dar aice, cu toată indulgenţa auditoriului, trupa de 
     289 
   amatori făcu un mare fiasco, şi publicul fără a-şi răci dorinţa de a avea un teatru naţional, simţi stîmpărîndu-i-se entusiasmul. 
   Guvernul se asociă cu dorinţa publică. El numi un comitet teatral1, care să se ocupe cu alegerea pieselor, cu înfiinţarea personalului etc. Îndată însă ce junii membri ai comitetului primiră cu plăcere astă onorifică însărcinare, tot el, guvernul, prefăcu comitetul în întrepriză şi pe membrii lui în directori fără voie. Gluma era cam groasă, căci acum nu era vorba a cheltui numai timpul, era a deslega şi punga. Cu toate aceste, iluziile juneţei — erau juni atunce— care abordă cu curagiu orice întreprindere, cînd ea are de scop un bine public, făcu pre improvizaţii impresari a se apuca cu tot dinadinsul de lucru, mai ales cînd era în joc şi amorul lor propriu. Ei erau îndatoriţi a ţine două trupe, una franceză şi alta romînă, şi pentru asta li se da o subvenţie de patru ori mai mică decît este astăzi. 
   Aduseră o trupă franceză, care juca vodevilul, drama şi opera comică; şi publicul îşi poate aduce aminte, că de atunci n-a avut mai buni actori. Însă nu era acesta greul! Gerul era teatrul romîn pentru care trebuia creat tot: decoruri, piese, personal etc. 
   Ce era de făcut? Nu se mai putea lua băieţii de pe băncile şcoalei ca să se urce pe scenă; ei aveau de învăţat lecţiile lor, iar nu piese de teatru. Impresarii noştri se gîndiră mult; şi după mai multe idei, care de care mai ciudate, căci unul propunea să tocmească oameni pre care îmbrăcîndu-i în hainele respective să iasă pe scenă pentru formă, şi rolul lor să se citească de un lector ad-hoc între culise, altul zicea ca să se tipărească piesa şi să se împartă la privitori care să o citească în sunetul orchestrei etc. etc. În sfîrşit, primejdia fiind mare se decidară, ca generalii cînd au a face vreo întreprindere riscată, să facă apel la junii de bonne volonté. Apelul lor fu auzit. În curînd mai mulţi tineri se înfăţoşară şi o trupă ca prin minune se găsi înfiinţată. 
        1 M. Kogălniceanu. —V. Alecsandri. —C. Negruzzi. (Nota autorului). 
   Dar cu toată buna lor voinţă, aceşti enfants perdus nu cunoşteau nici rudimentele artei dramatice. În lipsa altora, impresarii noştri se făcură profesori de declamaţie şi de mimică: s-apucară a învăţa pre actori aceea ce şi ei ştiau, sau mai bine zicînd nu ştiau. Ce e dreptul, la început actorul uita că nu trebuie să stea decît cu faţa spre public; actoriţa, în loc să iasă pe uşă, ieşea prin părete, dar publicul era indulgent; el rîdea şi aplauda. 
   Acum trupa cam schioapă, cam nemernică, era plină de dorinţa a se produce şi plină de speranţă în viitorul ei. Decorurile se barbuilase, se cîrpise, nu mai lipsea decît Materia. . . piesele! La toate se gîndise, afară de repertoriu. 
   Adunîndu-se toate traducerile ce se găsiră pe la librării şi aice şi peste Milcov, se văzu că nu se putea da nici Orest, nici Mahomed, nici Alzira. Chiar cele mai uşoare din piesele lui Molière erau grele pentru nouii actori. Nu rămase alta decît tot impresarii să se facă şi autori şi traducători. Se puseră tustrei pe lucru; aleseră din repertoriul francez şi german acele ce le părură mai lesnicioase, mai potrivite cu puterea nouilor actori, şi traducînd, prelucrînd, uneori localizînd, reprezentaţiile începură; publicul se mulţumi, actorii se încuragiară şi treaba mergea strună. 
   Douăzeci şi mai bine de ani au trecut de atunci. În timpul acesta, aceşti oameni au avut mult mai serioase ocupaţii în ţara lor. Sunt sigur însă că tot nu uită timpul acel ferice, a căruia suvenire singură mai poate aduce un zîmbet pe vestejitele lor buze, mai poate să le descreţească fruntea pleşuvită! 
   Să ni se ierte astă digresie. 
   Puţin cîte puţin, trupa se îmbunătăţi. Dintre actori se desveliră adevărate talente. Poni, Teodorini, Lukian, Sterianca, Gabriela etc. puteau aborda acum orice rol fie el cît de greu. Repertoriul se îmbogăţea, şi Alecsandri începu a ne arăta frumoasele lui opuri. Iorgu de la Sadagura fu întîia sa piesă originală. Ea avu un mare succes, căci autorul, biciuind xenomania, ridiculiza defectul ce aveau şi au încă junii educaţi în străinătate de a găsi toate cele rele în ţara lor. 
     291 
   Aceste toate avură o influenţă mare asupra limbii. Dacă unele piese aveau oarecare expresii familiare, ele erau la locul lor şi îndată venea dialogul elegant, fără pretenţie şi natural. Comedia nu ajunsese a fi burlească, şi drama era tragică, fără a fi sbuciumată şi hidoasă. Publicul îşi aduce aminte de Poni, mort în floarea vieţii în Angelo, Lazar păstoriul etc. de Teodorini, în Jucătorul, Saul etc. , cînd la teatru petreceam şi noi cîteva ore plăcute din cele mai multe neplăcute a vieţii. 
   Acum impresarii noştri mulţămiţi că au pus temelia teatrului naţional, se retraseră. Alte direcţii îi urmară, care nu avură a se lupta cu greutăţile ce întîmpinaseră ei. O nouă sală de teatru se clădi şi M. Millo luă direcţia. 
   Negreşit că ea nu putea cădea în mai bune mîini. M. Millo, autor şi actor, era singur în stare a consolida edificiul, ridicat cu atîte ostenele. El ne arată pe scenă mai multe piese precum Piatra din casă, Samson, Chiriţa, Nişcorescu etc. , avură succese fabuloase. Concursul lui Alecsandri,  a nostru, făcea că era destul să se arate numele lui pe afiş pentru ca să se umple sala, unde răsuna şi încîntătoarea vioară a lui Flechtenmacher. Într-un cuvînt, teatrul romînesc era în floarea lui. 
   Dacă însă un curios ar fi observat cu sînge rece mersul său, ar fi văzut cu întristare că nu are baze solide. În adevăr aveam o trupă recrutată dintre tineri înamoraţi de arta dramatică, aveam 
   o sală spaţioasă, dar trupa actorilor nu avea decît aplaudele publicului, şi cînd se închideau porţile teatrului, oamenii aceştia rămîneau pe pavea, fără să se mai gîndească nimeni la dînşii. Sala clădită într-un capăt departe de centrul oraşului avea pe lîngă aceasta şi alte defecte. Lăsînd că era lipsită de acustică, dar era umedă şi rece; actorii căpătau junghiuri, junghiurile aduceau oftică, şi în curînd Poni, P. Neculau, Marghioala, Sterianca, N. Teodor etc. se făcură tristele ei victime! 
   Cu cine se înlocuia deşertul ce se făcea în rangurile acestor luptători? Cu alţi devotaţi tineri, cari aveau aceeaşi perspectivă: lipsa şi oftica? 
   Unii dezertară; Millo şi Teodorini se duseră departe să caute un mai bun noroc. Alţii, înturnîndu-şi ochii lăcrămaţi de la scena ingrată ce fusese primul şi singurul lor amor, fugeau cu o imprecaţie, vade retro! şi căutau a găsi vreo altă carieră care le promitea cel puţin un adăpost şi o bucată de pîine la bătrîneţe. 
   Aşadar, teatrul romîn începu a decădea, căci el nici avea chip a se subţinea, fără un conservatoriu, fără o şcoală cari să formeze actori pentru a înlocui pre cei ce desertau, pe cei ce mureau! şi dacă din cînd în cînd se mai da reprezentaţii romîne, ele erau numai o întreprindere hazardoasă a unor oameni curagioşi, pe care curînd o făcea să cadă indiferenţa Philaminfelor amoroase de scena străină, ce găseau că a merge la teatrul naţional nu era de bon ton. 
    
   Pesemne n-ai băgat de seamă că lui Jean îi zic Ion? 1 Ştim că un project ce se făcuse pentru teatru, zace îngropat în arhivele Ministerului de externe ca şi dorinţa exprimată de Cameră de a se clădi o nouă sală pe locul teatrului vechi. Să sperăm că le va veni şi lor rîndul de a ieşi din mormîntul lor. 
   Pănă atunci, să vorbim de limbă şi de ortografia ei. 
   Nu ne-om încerca a dovedi origina limbii noastre; filologi studioşi şi oameni mai competenţi decît noi au făcut-o aceasta. Vroim să vorbim numai de oarecare anomalii ce există în litera-tura limbilor nu mai puţin curioase decît acele ce uneori întîlnim în natură. Aşa d. e. vedem limba polonă scrisă cu litere şi limba romînă cu slove, cînd ar fi trebuit să fie tocmai din contra. 
   Care să fi fost cauza acestei monstruozităţi şi cui suntem datori cu acest nou păcat? Tot acelor cărora le suntem datori multe de toate: clerului bigot şi ignorant. Papiştii nu lăsară pe poloni să scrie cu slovele lor, temîndu-se de slavii ortodocşi de cari ei erau încungiuraţi. Grecii asemenea îndemnară pe romîni ca să se 
    
     293 
   servească cu slovele cirilice, ca nu cumva să se strecoare printre ei odată cu literele şi ritul apusean. Astfel, slavul adoptînd alfabetul latin, fu silit a-l împestriţa cu felurite semne pentru ca să poată răspunde la pronuncia lui groasă şi guturală, iar romînul se văzu încărcat cu o mulţime de vocale urîte cari nu erau ale lui1 încît acum cînd am reluat literele străbune, ne găsim într-o mare vălmăşeală şi suntem nevoiţi a întrebuinţa şi noi tot soiul de accente, cînd deasupra, cînd dedesubtul literelor, pentru ca să putem arăta tonurile acele groase ce au prins rădăcină în limba noastră. Astă prozodie de porunceală se făcu cu atît mai grea, cu cît fiecare inventa o etimologie şi o tecnologie proprie a sa. 
   Ne aducem aminte că — sunt acum mai 20 de ani — noi am fost chemat luarea aminte a literaţilor noştri asupra unei slove blăstemate2 care a substituat mai la toate vocalele noastre şi care singură ne sileşte a orna aceste nenorocite vocale, qui n’en peuvent mais! cu feliurite căciuli, care de care mai cornorate sau mai ascuţite. N-avem nevoie s-o mai numim; lectorii noştri o vor cunoaşte. Pănă cînd deci va veni timpul s-o alungăm ca să scăpăm de dînsa, s-avem răbdare şi să ne servim pe vrute pe nevrute cu accenturi, ferindu-ne însă de a abuza prea mult de ele. Ar fi foarte de dorit ca din toate provinciile Romîniei alegîndu-se cîte un filolog, să se alcătuiască un comitet care să stabileze odată ortografia şi prozodia noastră; şi dacă s-ar face aceasta şi acei bărbaţi învăţaţi ne-ar face onoare a ne întreba care e ideea noastră în acest obiect, ne-am mărturisi simbolul credinţei noastre literare cam în felul următor: 
   Credem în origina limbii romîne şi mărturisim literele străbu-ne, dar nu ne plac inovaţiile nepotrivite cu natura limbii, şi anume: 
    1 Urmează: şi fireşte că limba lui cea pură se îngroşi şi se abastardi, încît. . . 
     2 Vezi scrisoarea XV (Critică). 
   1. Nu ne place întrebuinţarea consoanelor duple, ce sunt numai
   o învălmăşeală şi o greutate la învăţarea gramaticii. Numai la foarte puţine şi rare ziceri străine le-am primi ca o escepţie. 
   2. Suntem contra lui é pe care îl socotim numai o împlutură de prisos, şi nu l-am întrebuinţa decît ca să deosebim pluralul din singular, d. e. : eram eé, eram noi etc. 
   u 
   3. Nu ne putem învoi cu ciune şi cu iune; pentru că dacă avem cîteva ziceri cu astă terminaţie, ni se pare că n-ar fi un cuvînt ca să ne lungim toate substantivele cu un cot mai mult cînd mai ales ea nicicum nu le-ar face mai frumoase şi cînd în latină asemenea terminaţii nu esistă. 
   4. Asemenea chiar sub ameninţare de a fi număraţi între ignoranţi şi ruginiţi, nu vom zice: apt, aptiv, respept, carapter, etc. în loc de act, activ, respect, caracter, căci dacă am zice aceasta am fi siliţi să zicem poate şi năciune în loc de naţie, şi cine mai ştie cîte altele. 
   5. Mai credem că dacă d se pronunţă ca z în cuvintele ce derivă din latină, n-ar trebui a se scrie văzînd în loc de vădînd etc. , pentru că de nu era a se păzi etimologia, era de prisos a relua literele şi a lepăda slovele. Asemenea ni se pare că nu e generos a abuza de bietul d. Să nu facem pre Zoiţa şi pre Zamfira Doiţa şi Damfira, precum nu s-ar cuveni să scriem  în loc de zabală, zimbet, zizanie etc. Dacă suntem siliţi ca să zicem zeamă de vardă în loc de curechi murat, cel puţin să nu scriem deamă de varză. . . ” 
   
   Punem capăt pentru astă dată acestei observaţii fără a avea pretenţie de a impune cuiva ideile noastre bune sau rele.