GIB MIHĂESCU DONNA ALBA 1968 Editura pentru literatură [5] Am pornit cu stîngul în lume, ca şi în război. La demobilizare, acolo, în dosul magaziilor gării, pe cîmpul presărat cu mese şi cu soldaţi beţi de fericirea vieţii recîştigate, pe toţi i-am auzit: „Băgaţi de seamă, cînd vă veţi vedea cu libretul în mînă, să porniţi cu dreptul!" Dar eu ştiu că oricît m-am muncit cu gîndul, acum un an, să mişc întîi dreptul, cînd s-o da semnalul de plecare, spre front, din obişnuinţă militărească — deşi acum nu mai răcneau porunci scurte ca la paradă şi nimeni nu se uita cu ce pas o ia omul spre moarte —, am mişcat stîngul. Şi iată-mă c-am ajuns prin atîtea ploi de foc, cu picioarele şi cu mîinile zdravene, cu pieptul neîngăurit, tocmai aici, în această zi sfinţită a liberării de orice pericol. Iar astăzi e zi de marţi şi dacă toţi oamenii dimprejurul meu se fac a uita c-au să pornească înapoi pe drumul vieţii, cu tot dreptul mişcat întîi, într-o zi atît de nefastă, eu mă simt din cale-afară de mulţumit. Mai lipseşte să fie astăzi 13. Dar sunt hotărît, de acum înainte, toate faptele mari pe care le voi face să le pornesc în zi de marţi şi de 13, căci sunt hotărît să fac numai fapte mari. Şi am băgat de seamă! acestea sunt zilele oamenilor cu voinţă, şi am mai băgat de seamă, oamenii cu voinţă nu trebuie să se gîndească niciodată la astfel de nimicuri şi trebuie să întreprindă tot ce au de întreprins oricînd s-o nimeri. Iar eu am multe de întreprins: mai întîi să-mi refac situaţia mea... civilă. Aşa numesc situaţia pe care o voi avea, pe care trebuie s-o am de-acum înainte în lume. E foarte drept: războiul m-a vărsat sublocotenent în rezervă. Asta e un lucru înfiorător de important pentru mine şi e o adevărată mustrare, ţinînd seamă cum m-a cules acest război de pe drumuri. Nu de pe drumul lung pe care l-am făcut mînat din urmă şi din lături [6] de gradaţii serviciului de recrutare, cu întregul meu contingent de puştani neîmbrăcaţi şi zgomotoşi şi sfîrşind să rîdă numai cînd cădeau de răscruntă oboseală sau de schijele zbîrnîietoare, împroşcate de un aeroplan hain. Nu de pe drumul ăsta vreau să spun că m-a cules războiul. Acest marş sălbatic, trebuie s-o recunosc, îmi da cel puţin provizoriu o direcţie în viaţă, oricît de bine s-ar fi văzut, la capătul lui, chiar marginile vieţii însăşi. Dar înainte de a porni într-aci, nu eram decît pur şi simplu o haimana, un vagabond. Am fugit de-acasă, mai degrabă de la şcoală, din clasa a patra de liceu, dar am fugit, se cheamă, de sub scutul şi autoritatea părinţilor, cu mulţi ani în urmă. Trebuie să mă fi urmărit pretutindeni cu poliţie şi telegrame, căci tatăl meu era doctor de tîrg şi om de stare: avea şi vie şi, acolo la vie, ascultînd cum tîrîie ploaia pe acoperişul hardughiilor cu butoaie goale, lin, teasc şi zdrobitori, prin care îmi plăcea să mă vîr, am plănuit întîia mare îndrăzneală din viaţă. Fluieram a drum lung şi-mi ziceam: cînd voi pleca anul ăsta la Craiova (adică la liceu) — fiu-fiu, după două săptămîni — fiu-fiu... zbughe-o... Şi rîdeam, gîndindu-mă nu atît la mutra tatei în faţa acestei împrejurări,cît mai ales a domnului Stiegler, directorul meu de pension... Iar ploaia ţîrîia înainte şi eu citeam pe Mihail Sadoveanu, care mă îmbia la ducă... Aşa ţîrîia şi-n cărţile lui ploaia pe şindrilele acoperişurilor şi pe covergile căruţelor mocăneşti. Apoi mai glăsuia acolo despre zăvoaie şi despre poduri umblătoare şi alte lucruri multe şi minunate, pe care aproape ardeam să le văd. Astfel de lucruri minunate se găseau ele şi pe la noi, dar eu vream să le văd departe, căci în depărtare ele trebuiau să fie şi mai triste, ca ploaia asta, şi mai dragi. Mai găsisem doi scriitori ruşi care mă invitau la plecare: Gorki şi Gogol — şi cu ei în servietă şi cu Sadoveanu pe deasupra, am şters-o într-o bună zi, cu 38 de lei în buzunar, pe care, parte îi economisisem, parte îi şterpelisem din buzunarul tatei înainte de a lua drumul, chipurile, al şcolii. 7 lei m-a costat trenul pînă la Brăila, iar de-acolo toate drumurile le-am făcut mai mult pe jos. însă la Brăila m-am făcut hamal în port — eram cel mai bun gimnastic din clasa mea şi puteam să bat pe oricine din cele două clase superioare ale mele. Chiar de la Brăila mi s-a pierdut urma. Pe urmă, pe unde n-am umblat! Am fost şi la Odesa, numai aşa, ca să dorm o noapte pe chei şi alte vreo două-trei prin stepă; dar mai mult am dormit pe chei, [7] însă pe murdare şi care-şi blestemau soarta — cu scandal mare la fiecare clipă — şi scuipau în ea; dacă ar fi putut, ar fi omorît-o, dar pentru că aşa ceva nu era cu putinţă, se înjunghiau uneori între ele într-o hărmălaie de nesuferit. Cînd am încercat să le spun unora că tocmai o astfel de soartă e frumoasă, că e fără apărare şi fără hotar, erau să mă înjunghie şi pe mine. M-am întors atunci tot la Sadoveanu, la oamenii lui mai mult muţi şi care rezolvau totul cu o îmbiere spre oala cu vin; ăştia nu puneau mîna la cuţit pentru un gînd bun ce le aduceai, ba, dimpotrivă, atunci vîrau tesacul înapoi la brîu şi deschideau ochii mari spre cîmpii, spre culmile, spre zăvoaiele şi apele peste care împărăţeau, şi urechi largi la o poveste chiar fără tîlc sau la o vorbă de duh, fără nici un folos, dar bine adusă. Pe urmă, cu vîrsta, m-a prins dorul călătoriilor pe apă. Dar pe vapoare nu mă primeau fără învoirea părinţilor, fiind încă prea tînăr, din care pricină am început să mint şi să mă prefac: ba am întocmit şi nişte certificate potrivite de minune pentru tot ce mi se cerea. Mai ales iscălitura tatei o trăgeam cu o siguranţă fără pereche, iar peceţile, pe care mi le împrumuta vreun servitor de pe la cine ştie ce oficiu pentru un gologan sau o glumă, ştiam cît să le întorc în loc, astfel ca numele ţării şi al instituţiei de care era nevoie să iasă limpede, dar al localităţii şi al judeţului meu să apară încurcat şi întinat. Astfel am putut să ajung, cum spun, la Odesa, şi mai pe urmă să fiu înrolat pe vase de comerţ, care m-au dus la Constantinopol, în Grecia, în Asia Mică, în Egipt şi chiar pînă în Amsterdam. Atunci eram împins din urmă de cărţile lui Pierre Loti şi Claude Farrere, pentru că, dacă la alte cărţi de şcoală nici nu mai vream să mă gîndesc măcar, îmi plăcea totuşi să citesc povestiri şi romane şi dorinţa de a pătrunde într-o literatură mai mare ca a noastră m-a făcut să pierd multe nopţi (uneori între zilele de munci istovitoare) cu buchisitul unorhîrţoage cu istorioare franţuzeşti şi a unor dicţionare vechi şi — băgasem de seamă chiar de pe atunci — puţin cam proaste. Le luasem simbrie de la un anticar brăilean pe care l-am ajutat să se mute. Dar şi la Brăila şi la Galaţi şi la Constanţa îmi plăcea să mă amestec printre marinari străini, uneori le plăteam şi chefurile, ba chiar mă alegeam şi eu cu oasele rupte, oricît eram de voinic (pentru că ei şi la beţie ştiau unde [8] trebuie aruncat un pumn şi unde trebuie prijonit cu altul), numai ca să le prind grai şi obiceiuri. Şi astfel o rupeam niţel englezeşte şi nemţeşte; dar ambiţia mea era să învăţ întîi şi întîi franţuzeşte şi, cum vase franceze nu prea veneau prin părţile noastre, învăţam astfel de la turci, de la greci şi de la alţi străini care ştiau, şi mai cu seamă din cărţile cu istorioare copilăreşti şi din dicţionarele cele stîngace. După ce a izbucnit războiul cel mare, ca la un an, am vrut să plec la Marsilia să mă înrolez în armata franceză; dar abia atunci s-a băgat de seamă că actele mele erau şubrede de tot. Ba s-a mai băgat de seamă — şi eu la fel, abia atunci am băgat de seamă — că uitasem să mă prezint în anul acela la recrutare (pe vapoare nu servisem decît în marina comercială). M-am pomenit, aşadar, oprit la comenduire pentru fals şi nesupunere la legile militare. Şi cum abaterile mele penale se împărţeau între jurisdicţia militară şi cea civilă, m-am pomenit purtat între baionete de la tribunal la comenduire; aşa am putut într-o bună seară s-o şterg binişor din convoi şi atunci tocmai prin munţii Vrancei m-am oprit. Dar pe drum am dat de crame, de dealuri şi văi cu răsunet de sfîrlează şi dorul deai mei m-a încleştat deodată, cu mare tărie. însă eu tot am mai rătăcit pînă-n miezul iernii pe coclauri neumblate, am răzbătut la drumuri nemaibătute şi la răspîntii cu hanuri şi cu focuri de popas ca la începutul pribegiei mele. Dar pe aici începusem să nu mă mai simt ferit ca în porturi. Am socotit că tot mai nimerit este să mă pierd în vălmăşagul şi-n lavra oraşelor mari. Şi m-am aciuat la Iaşi o dată cu primele ninsori din anul acela 1915. însă chiar într-a doua săptămînă m-am întîlnit cu doi concetăţeni din tîrgul meu oltenesc. Eu i-am recunoscut de îndată, însă credeam că ei nu vor ghici cine sunt sub trăsăturile anilor din urmă şi mai cu seamă cu statura mea cea nouă, care de cînd fugisem crescuse cu repeziciune de copac. Totuşi i-am văzut că mă privesc cu luare-aminte şi şo-pocăiesc ceva între dînşii; dacă n-ar fi fost evrei, m-aş fi întrebat ce pot căuta ei tocmai la Iaşi? Au şopocăit şi au privit de mai multe ori în urmă, iar eu am grăbit după colţuri tot mai multe şi mai întortocheate, pînă la hanul tot ovreiesc unde locuiam. Acolo am tresărit la glas străin în jargon: am întredeschis uşa, crezînd că au dat iarăşi de mine [9] conorăşenii mei. Erau alţii, necunoscuţi, dar eu n-am mai ieşit acum din planul nou ce-mi făurisem. Mi-am pus hainele bune, potrivite cu condiţia tatei, pentru că, deşi trăsesem beţii multe, dar un ban tot pusesem deoparte, pentru cărţi de citit, pentru îmbrăcăminte şi pentru vreo lipsă negîndită (şi-mi prisosiseră, pentru că umerii mei laţi mi-au găsit totdeauna de lucru; mai ales femeile, cînd aveau nevoie de muncitori cu ziua, mă angajau de la prima vedere: ştiam eu că eram chipeş, şi nu odată după plată — căci la plată nu renunţam niciodată — sfîrşisem angajamentul în patul lor). M-am gătit deci ca un vrednic fiu al domnului doctor Mihalache Aspru din Zăreni şi mi-am luat bilet de tren pentru ţinutul natal. Dacă tîrguşorul părintesc ar fi avut gară, aş fi luat chiar şi bilet de clasa 2-a ca să cobor cît mai onorabil din vagon în faţa concetăţenilor şi poate şi a tatălui meu. însă din gară de la Uragăşani mai făceam aproape şaizeci kilometri de căruţă, drum de deal şi pădure, pînă-n tîrg la Zăreni. Tata m-a primit cu uimire şi mama s-a pierdut de mai multe ori de bucurie şi lacrimi, cînd m-au văzut. Pe urmă tata, care era om de realităţi, a umblat şi s-a zbătut în toate părţile, ca să-mi aranjeze starea precară în faţa legilor. A luat de mai multe ori în lung drumul şi mai greu al Rîmnicului, capitala judeţului, şi cu deputatul locului şi cu prefectul, care de asemenea i-era prieten politic, mi-au potrivit situaţia. La militărie eram acum amînat pentru o aşa-zisă criză de colici hepatici (în viaţa mea n-am suferit altă durere decît de apăsarea cumplită a ţestei, cînd mă îmbătăm prea rău), iar chestia falsului, pentru că mai complicată, căpătă o îndreptare şi mai minunată. Procesele fură contopite într-unui şi aduse încoace, la tribunalul judeţului; iar după cîteva înfăţişări se stinse totul. Drept mulţumire pentru ostenelile tatălui meu (se prefăcea că umblă pentru mine în urma stăruielilor şi lacrimilor mamei, altfel, după el — m-asigura — n-aveau decît să mă înhaţe la armată şi să mă înghită puşcăria), făgăduii solemn să continuu liceul în particular. Colicicii hepatici îmi mai obţinură o amînare şi, în iunie, spre marea fericire — pe care de astădată nu o mai putu ascunde — a tatei, obţinui diploma de absolvire a patru clase gimnaziale. În război am plecat cu contingentele tinere şi cu alţi amînaţi. Nu ne-au recrutat, dar din cauza invaziei au fost ridicaţi [10] toţi cei în stare să poarte arme de la 18 ani în sus şi trimişi în Moldova. Acolo am fost ţinuţi pe lîngă oficiile sedentare pînă ne-o veni rîndul să umplem regimentele, iar cei care aveam mai mult de 4 clase de gimnaziu, împărţiţi pe la şcolile militare. în satul acela de lîngă Iaşi m-am despărţit de tata, care fusese de asemenea mobilizat cu grad de colonel medic. Cînd am ieşit din şcoală, proaspăt elev plutonier, şi m-am dus să-l regăsesc, tata murise cu trei luni înainte, de tifos exantematic. în schimbul acestei teribile veşti, comandantul oficiului sedentar mi-a propus să mă repartizeze la regimentul de marş al diviziei. Eu însă am cerut să merg pe front, şi din durere pentru moartea tatei, dar mai ales din curiozitate. Era tocmai în anul luptelor de la Mărăşeşti, dar regimentul a trebuit să stea mai multe zile în rezervă, aproape de apa Şiretului; abia mai tîrziu, după un marş forţat de o noapte şi o zi cu ploaie călduţă, neîntreruptă şi nesuferită, de august, am fost aruncaţi în foc la Muncel, pe-o latură a Mărăşeştilor. Acolo am rămas după respingerea inamicului, am durat tranşee şi n-am mai fost schimbaţi pînă la armistiţiu; însă de lupte mari n-am mai avut parte decît o dată, la 14 septembrie, cu prilejul unei rectificări a frontului. încolo, mici hărţuieli neînsemnate şi neîncetatul bombardament al aruncătoarelor de mine; nici o mîndrie şi nici un fel de eroismnu-ţi pîlpîia în artere în faţa acestui soi de morţi războinice, persistente şi anonime. în cele din urmă, însă, mă alesei şi eu, care mă „culcam" cel din urmă la începutul bombardamentului, cu frică şi grijă pentru bruma de suflet cît îmi mai rămăsese de pe urma acestui trai de cîrtiţă bătută pînă-n fundul vizuinii, şi acum numai că auzeam cel mai mic şuier şi mă zvîrleam, ca un automat, la pieptul pămîntului ocrotitor. Am păşit cu stîngul la demobilizare — cum am spus —, pentru că şi cînd am plecat pe front am păşit cu stîngul, în schimb, cînd ne-a luat cercul de recrutare să ne ducă în Moldova, am pornit cu dreptul şi totuşi a murit tata. Dar nici stîngul nu mi-a fost cu noroc, pentru că ajuns înapoi la Zăreni — erau încă trupe de ocupaţie în Oltenia — cînd am confirmat mamei că e adevărat ceea ce aflase despre tata numai pe jumătate de la soldaţii reîntorşi înaintea mea, a căzut greu bolnavă de cordul ei şi peste trei săptămîni a închis ochii şi dînsa. Am rămas deci singur cu casa şi cu via, pe care, scîrbit [11] de aceste lovituri, le-am vîndut cu preţ bun şi, după plecarea nemţilor, am luat drumul Bucureştilor. Am inaugurat o viaţă de chefuri, dar cînd a trebuit în sfîrşit să schimb haina militară — aveam voie demobilizaţii să le mai purtăm — m-am revăzut, chiar în haine civile bune şi elegante, vagabondul de odinioară. Atunci crunte ambiţii mi-au cutreierat creierul şi inima: am început să învăţ cu furie, pentru a-mi continua liceul, şi am ştiut aşa de bine la examenul pentru clasa V-a, că am obţinut media cea mai mare. însă atunci am băgat de seamă că faţă de alţi camarazi de război, care aveau grijă să se prezinte în uniformă, profesorii erau nespus de indulgenţi. Asta m-a făcut ca la examenele ce-au urmat să mă prezint şi eu cu studiile numai ameţite, în schimb cu uniforma mea cea veche şi care, în restriştea ponoselii ei, avea aerul cel mai eroic din toate uniformele de faţă. Insă cum, cu vremea, bunăvoinţa profesorilor pentru epoleţii demobilizaţilor începu să se micşoreze, iată iar mijind în mine gîndul falsului şi al escrocheriei, ba mai mult încă, iată chiar acest instinct înfăptuindu-se cu de la sine putere, parcă săvîrşit de altă fiinţă, dinaintea fiinţei mele uluite şi paralizate. Astfel, la clasa a Vll-ea m-am înfăţişat cu mîneca tunicii dungată, deasupra cotului, de două galoane de rănit, iar la clasa a VlII-a, de trei. S-a întîmplat însă ca la clasa a VlII-a să se nimerească unul din profesorii care fusese şi la clasa a Vll-ea; mi-a sărit inima din loc cînd ochii lui s-au oprit atît de scormonitori pe cele trei galoane, care reprezentau cele trei răni închipuite ale mele. însă după nota care am obţinut-o la anatomie — obiectul lui — am văzut că privirea fusese de respect; mai putea omul să-şi amintească după un an ce galoane a văzut la mîneca unui sublocotenent! Cu uniforma aceasta am făcut minuni şi la facultate: însă precaut, din cauza comenduirii, n-o îmbrăcam decît numai la examene. Afară de-un singur nemernic — şi încă tocmai cel de drept roman! — în care instinctul patriotic era mort pesemne cu desăvîrşire, toţi profesorii, înainte de a-mi nota bila în catalog, se inspirau parcă contemplînd cîteva momente din nou cele patru galoane de fir auriu (deveniseră patru, proporţional cu timpul şi studiile) de pe mîneca tunicii mele, pe care şi acum o păstrez ca pe-o sfîntă moaşte, evident însă fără galoane de rănit. Numai, cum spun, profesorul de Roman, cu o nesimţire care ar fi revoltat desigur şi pe cel mai placid cetăţean [12] al Romîniei Mari, mi-a considerat mîneca în tăcere şi a întors privirile ostentativ plictisit. Cum, nici patru răni pe cîmpul de luptă nu-l impresionau pe acest beneficiar al bugetului patriei? M-a întrebat despre In jure cessio, despre care, mărturisesc, n-am prea ştiut să-i dau prea multe amănunte, însă am accentuat pe singurul care-mi rămăsese clar de la mica lectură a textului, că la romani militarii ce se distinseseră în război erau scutiţi de unele din formalităţile greoaie ale emancipaţiei şi ale acestui In jure cessio. Şi, rostind răspicat acestea, i-am bravat dispreţul din ochi cu privirea mea vulturească, îndesînd cotul cu galoane pe masă. Şi, închipuiţi-vă, acest ambuscat, parcă şi-l văd, brun, gras şi inexpresiv ca o tobă mare, m-a trîntit, vorba aceea, de mi-au mers fulgii, încît, la sesiunea următoare, m-am simţit nevoit să-i parcurg cursul anost nu mai puţin de şapte ori. Dar înainte de toate trebuie să reamintesc de acel moment al vieţii mele, care a fost un punct de plecare al întîmplărilor ce vor urma în aceste destăinuiri. A fost clipa, atît de dramatică pentru mine, cînd am văzut întîia oară pe Alba. însă în minutul acela, care mi-a întors după răsuceala lui aţîţi ani de mai tîrziu, eu n-am ştiut că femeia gravă şi mîndră, înaltă şi încremenitor de frumoasă, care a trecut pe lîngă mine, purta numele Alba, nici că purta numele distins de familie, pe care am aflat mai tîrziu că-l poartă, şi nici că în viaţa noastră cărările ni se vor încrucişa iarăşi aşa cum ni s-au încrucişat. Destul că peste tot acest tineret în mijlocul căruia mă găseam şi care era îngrămădit dinaintea uşii, cu geamuri întunecate şi cu grele zăbrele, a liceului unde trebuia să ne trecem examenul de absolvire, capacitatea, cum îi spuneam noi, o tăcere de moarte s-a lăsat deodată. Eram toţi strînşi prea devreme. Şi intrarea în liceu, ca şi în curtea liceului, rămînea încă oprită. Băieţi chipeşi, îmbrăcaţi elegant, cei mai mulţi cu primul lor costum civil, stăteau pe ieşiturile ferestruicilor ca de cetate ale subsolului clădirii imense, sau în picioare, în grupuri zgomotoase, toţi cu grijă de dunga de la pantaloni şi toţi îmbătaţi de culorile hainelor civile, cele mai multe — majoritate zdrobitoare — în bleu-marine. Printre grupurile staţionare ale băieţilor, grupurile mobile ale fetelor, cîte cinci-şase, [13] cu mîinile petrecute una alteia pe după şale, parcurgeau îngusta şi zgomotoasa tabără, presărînd la tot pasul vioaiele şi galeşele lor priviri, flori albastre, verzui, ruginii-închise sau negre ca fiorul din adîncul beznelor înfricoşate. Băieţii le culegeau cu drag, iar alţii, cei mai pirpirii, nici nu se mai uitau la aceste şcolăriţe, ci rostogoleau bulbucaţii lor ochi timizi, cu aere exagerate de îndrăzneală, trecătoarelor elegante sau apariţiilor feminine din maşinile fugare. Se găseau şi exemplare distonante, în această exuberanţă şi nepăsare, chiar pe treptele pline de ţărînă ale scării de intrare, pe care le acaparaseră din vreme ca primi ocupanţi; erau îmbrăcaţi în haine lustruite de băieţi de prăvălie sau în vechi uniforme rebegite. Ei nu vreau să piardă nici ultimele minute, căci răsfoiau atenţi prin cărţi şi maculatoare; din cînd în cînd, îşi şopteau înfioraţi, informîndu-se de vreun membru necunoscut din comisie, pe cînd dincolo, în grămada nepăsătorilor, se auzeau expresii admirative ca acestea: „Ăla, înaltul şi subţirelul? Ei bine, ăla vorbeşte latineşte, domnule!" sau: „Cine, obraznicul ăla gras, de nu-i mai stă gura? Are scrisoare de la domnu' ministru Duca în buzunar, dragă!" Şi deodată s-a lăsat acea tăcere, comunicîndu-se din grup în grup ca o fulgerătoare contagiune: trecea ea, Alba. Cu pas de sus, cu o privire care nu se oprea nicăieri, ea parcurgea talazurile de tineret, care se dau în lături ca valurile Mării Roşii dinaintea pasului lui Moise. Fetele înseşi şi-au strîns florile lor albastre, castanii şi întunecate, şi-n semne de firesc omagiu le-au aruncat asupra ei, pînă cînd a ocolit colţul: în ochii celor mai multe nu era invidia, ci mîndria şi încrederea în propriul lor viitor, de care nu le mai despărţea acum decît încă vreo două-trei examene. Dar trecătoarea cea minunată nu s-a uitat nici un moment, la nici una şi la nici unul; numai eu am izbutit să întorc spre mine un moment ochii ei de nesigură culoare, dar în orice caz teribil de întunecaţi, şi chiar să smulg un zîmbet, ce spun, un adevărat început de rîs, de pe floarea buzelor ei. Dar cum? Dumnezeule, sinistru succes! Eu o văzusem încă mult mai de departe, dar cînd a ajuns în dreptul meu, pentru întîia oară mi s-a întîmplat în viaţă, mîna a început să-mi tremure ca apucată de-un frig nervos şi deodată marile dicţionare, de peste 2 000 de pagini al lui Bailly, format în 8, şi cel de peste 1 500 al lui Quicherat, au început [14] să-mi joace sub braţ: pînă să întind mîna cealaltă să le opresc, cînd ea era la un pas de mine, Bailly a şi apucat spre caldarîm, de care s-a oprit cu o detunătură spăimîn-tătoare şi pe urmă a pornit şi Quicherat cu restul de cărţi. Ea m-a privit înminunată de această întîmplare, şi gravitatea ei s-a scuturat de mai multe ori în acele zbucniri de rîs pe care totuşi se silea să le oprime. A devenit oare mai mîndră de ea însăşi plecînd mai departe? Pentru că era evident, după focul din obrajii mei şi după urechile mele, pe care le simţeam ca două vîlvătăi, ea şi-a dat seama care a fost cauza penibilei stîngăcii. Multă vreme în juru-mi a răsunat rîsul băieţilor şi al fetelor; ele mă priveau chiar adînc şi lung pe sub genele lăsate, dar cînd vedeau că întorc ochii într-altă parte nu se puteau stăpîni să nu izbucnească în hohote înfundate, ascunzîndu-şi capul una după umărul celeilalte. In tot timpul examinării, gîndul mi-a zburat departe în după-amiaza aceea. Fără să vreau, ba chiar silindu-mă să alung astfel de idei neroade, nu puteam să-mi explic de ce tre-cătoarea, care părea nobilă şi avută, a tresărit atît de vehement la bubuitura dicţionarelor de limbi moarte. De bună seamă, răspunsul e limpede: cine n-ar fi tresărit, cînd unui cogeamite ofiţer, cu trei galoane de rănit pe mînecă, îi scapă atît de aproape două vîrtoase cărţi din mînă, bufnind aşa de puternic pe asfalt? Dar mi s-a părut mie... tresărirea aceea, ba da, am văzut bine... era pentru mai mult decît atît... parcă era un zvîcnet de nemulţumire pentru orice zgomot, pentru orice întîmplare nepotrivită cu mersul gîndurilor, cu potriveala împrejurărilor pe care femeia aceasta frumoasă le aştepta în drumul ei. A rîs ea, fără îndoială, la urmă, şi-n rîsul ei pîlpîia orgoliul că-i fusese adresat pe neaşteptate un omagiu atît de insolit, dar acum, cînd în sala de examen scîrţîie doar tocurile, şi ochii pătrund tot mai profund în încîlceala stilului ciceronian, eu văd bine că rîsul acela a fost parcă de uşurare, de mulţumire, de bucurie că toată explozia, tot neaşteptatul întîmplării caraghioase, n-a fost decît atît ce-a fost, şi încă un compliment, un umil compliment al unui biet ofiţeraş descins şi demobilizat care-şi trece un examen în restanţă, un stîngaci şi sincer compliment adresat involuntar rarei ei frumuseţi. [15] Dar atît şi nimic mai mult: ea a plecat cu adierea aceea de teamă care i-a pîlpîit deodată în ochi şi-n suflet, a plecat mai departe cu ea, numai acoperită de un zîmbet de mulţumire, de fericire şi orgoliu. Nu ştiu dacă aţi văzut vreun copil fraged şi frumos pălit de cine ştie ce bruscă spaimă şi n-aţi dorit ca spaima aceea să aibă un motiv real, să nu fie stîrnită de-o biată vedenie copilărească, pentru a interveni de îndată, pînă şi riscîndu-ţi viaţa, numai ca să primeşti de pe buzele subţiri şi din ochii grei un semn de mulţumire, numai pentru a vedea mîinile plăpînde şi febrile îndreptîndu-se recunoscător spre tine? Dar acum închipuiţi-vă pe această frumoasă femeie, cerîndu-vă ajutorul într-un moment de cumplită panică, într-o grozavă derută sufletească? Poate fi ceva mai minunat, mai dulce, mai răscolitor, decît recunoştinţa unor ochi frumoşi de femeie? Eu îmi terminasem, cred, bine tezele la latină şi mai ales la greacă (urmasem clasica pentru că prin porturi ajunsesem s-o rup bine în greceasca modernă şi, cu toate deosebirile acesteia de elină veche, mi-era grozav de uşor să descifrez texte şi să mă servesc de dicţionarul enorm, care mă făcuse de ruşine adineaori) şi-n aşteptarea semnalului de plecare, mergeam cu gîndul după femeia care-mi mulţumise cu ochii pentru spontana mea gafă admirativă. Dacă sufletul ei era agitat, drumul ei trebuie să ducă pe cărări întortocheate, mă gîndeam, şi mă vedeam ieşindu-i dinainte la cel mai greu cot al vieţii. Mi-au plăcut totdeauna drumurile complicate, încercate, al căror sfîrşit să nu poată fi văzut, nici măcar ghicit, după primii paşi. Războiul ar fi fost pentru mine un adevărat amuzament, dacă scena luptelor s-ar fi schimbat zilnic ca-n tragedia napoleoniană. Dar monotonia tranşeelor mă exasperase cu desăvîrşire, şi toată amintirea acestui formidabil eveniment al vieţii mele nu se traducea decît prin miros de pămînt şi prin imaginea unor băltoace de noroi şi sînge: noroioasă glorie! Acum stăm în odaia asta de şcoală, pe băncile căreia băieţi de oameni aşezaţi se străduiesc să descopere, în încîlceala frazelor antice, drumul cel mai drept al vieţii. Eu însumi m-am zbătui adineaorea la fel, pentru un astfel de drum, cu toate că mă îngrozesc de-acum de netezimea şi monotonia lui; o, capetele astea toate, tunse sau frezate, ondulate, pomădate, oxigenate, şi dracu' mai ştie cum, mă dezgustă literalmente cu încăpăţînarea lor de a-şi afla, prin muncă cinstită sau mici pungăşii [16] pe sub bancă, un rost cît mai clar şi o comoditate cît mai sigură a traiului lor viitor. Mi-e scîrbă pur şi simplu, cu toate că nu mă ridic să apostrofez pe profesor, de mizeria acestor formalităţi idioate şi ştiu bine că mîine voi veni la fel, să scriu şi să mă las întrebat, să mă treacă toate năduşelile în căutarea celui mai bun răspuns, că apoi voi merge mai departe la universitate şi voi frecventa regulat şi docil pe toţi aceşti grăduitori ai culturii mele, care trebuie să-mi dea o pecete şi-o iscălitură, să aplice o marcă standard pe clocotul adînc al sufletului meu. Textul pe care l-am tradus din greceşte descrie primii paşi ai lui Ulise în insula nimfei Calipso. Eu ştiu tot episodul mai departe, şi versurile limpezi şi armonioase, şi frumuseţea sentimentelor care se încheagă aci răsună atît de distonant în această incintă de căpătuială, că mă cutremur. „Lăsaţi-mă după femeia necunoscută, s-o pîndesc la colţul străzii, să pătrund cît de puţin în încîlceala cărărilor străbătute de pasul ei majestuos!" imploră ochii mei pe domnul de greacă cu ochelari de celuloid, cu burtă cît un butoi de zece decalitri şi cu degetele pătate de cafeniul trabucurilor proaste pe care le pufăie după program. „Iată unde vă poate duce, bravi băieţi, versurile lui Homer", par a grăi ochii lui crăpînd de satisfacţie şi pîntecele crăpînd de tensiune. Iar băieţii scriu de zor, foarfecă dicţionare şi aruncă sterpe sonde în străfunduri de memorie, pelerini trişti ai vieţii în drum neogoiat spre idolul lor, idealul lor sfînt, burta domnului profesor sau alte burţi, cu cît mai mari, cu atît mai sus pe scara vieţii netede şi drepte. Se vede că profesorul de limbi vechi a înţeles rugăciunea ochilor mei, că ne-a permis celor ce am terminat să ieşim. M-am postat la răspîntia din faţa liceului, pîndind în adîncul străzii pe care cotise necunoscuta. Şi mi s-a părut c-o revăd, chiar mai repede decît mă aşteptam. Era încă departe, însă mersul ei de antică regină mă asigura că nu poate fi altcineva. Aş fi vrut s-o urmăresc pas cu pas din depărtare, să-i prind pe încetul firul nemulţumirilor, poema tristeţilor ei parfumate cu grelele picături ale tentaţiilor şi misterului, şi gîndul mă duce hăt-departe, mă vedeam apărîndu-i salvator în armură, în culmea supremei restrişti, cînd ea avu deodată un moment de ezitare, o maşină a trecut pe lîngă dînsa, ea a oprit-o şi s-a urcat repede. Imbecilul, n-am înţeles dintr-un început că mă cunoscuse de la distanţă după enormele dicţionare; maşina [17] a prelins bordura trotuarului pe care mă aflam şi-n trecerea fulgerătoare n-am văzut decît ochii adînci care mă priveau, poate cu spaimă, poate cu mînie, poate cu batjocură, pe deasupra genţii de şarpe deschise în dreptul buzelor şi-al feţei. E îngrozitor cum omul nu vede încă la apropierea semenului său decît dorinţa de a face rău, egoismul şi interesul, şi nici un gînd bun şi curat nu acordă intrusului care soseşte dintr-o altă cavernă. Am aşteptat aci, în locul acestor încrucişări ale soartei cu necunoscutul trecător şi incert, zile de-a rîndul. Tîrziu, la o săptămînă, o înmormîntare somptuoasă m-a înfăşurat la o revărsare de ape negre la postul meu de veghe; convoiul venea pe drumul de pe care ea-şi luase zborul cu maşina. Mi-am dat seama de la început că mortul e un bărbat, un om cu mare situaţie, şi gîndul acesta m-a învăluit îndată, că ea nu e străină de jalnica solemnitate; am cercetat deci cu luare-aminte ferestrele maşinilor grele şi cernite care formau suita, dar chipul ei nu l-am văzut printre gravii şi eleganţii jeluitori. în schimb, dintr-un grup care se răzleţise puţin de grosul alaiului pedestru, am prins aceste vorbe, pe care, curios, nu le-am uitat, cu toate că nu le-am găsit nici o legătură deocamdată, nici cu funebrul convoi, nici, de bună seamă, cu aceea ce mă interesa pe mine. „Şi acum puteţi vedea ce maestru este acest Georges Radu Şerban...", tocmai sfîrşea unul de vorbit, cînd au ajuns în dreptul meu. „Eu cred c-a fost avantajat şi de ardoarea lui obişnuită, care de data asta s-a preschimbat în adevărată furie...", a răspuns după un moment un altul. E atît de straniu cum eu n-am reflectat mai adînc asupra acestor cuvinte, care m-ar fi adus de la început pe drumul cel bun şi, dimpotrivă, ele nu-mi veneau mai tîrziu în minte, decît ca să ilustreze cît de indiferentă era această ceremonie participanţilor invitaţi şi cît de indiferentă putea fi banala întreţinere a acestora faţă de cu ceea ce se zbătea în sufletul meu. Astfel, zadarnic am mai pîndit la colţul liceului şi la şosea, zadarnic am bătut străzi şi cartiere. Zadarnic am aşteptat prin hall-uhle cinematografelor şi vestibulul teatrelor; ciudata frumuseţe trecătoare nu mi-a mai fost dat s-o văd. Cu prilejul atîtor căutări şi aşteptări, am întîlnit alte femei, pe care, asmuţit de nenoroc, le-am urmărit, le-am cunoscut şi m-am înveselit cu ele în intimitate. Degeaba, ochii lor erau limpezi şi [18] rostul vieţii lor din cele mai lămurite. Degeaba, ea nu era, neliniştea acea delicioasă din privirile ei n-o mai găseam şi timpul trecea acum iute, cînd îmi dam seama şi mă uitam îndărătul vieţii mele. Am încercat apoi primul examen la facultate şi m-am poticnit (ah, nemernicul de „roman" care, cu siguranţă, în ascunsul conştiinţei lui simpatiza cu nemţii, deşi toţi pretindeau că-şi făcuse studiile la Paris, dacă nu era cumva de origine ungurească, aşa cum îl arăta faţa-i rotundă şi ochii mici, negri, jucăuşi), pe urmă l-am cîştigat şi apoi l-am cîştigat şi pe-al doilea. în sfîrşit, mi-am luat şi licenţa şi acum băteam Calea Victoriei ca unul care nu mai avea nici o osteneală de înfruntat în viaţă; dar ea, ea, zîna neliniştii şi a misterului, nicăieri! Nu-mi rămînea pentru potolirea sufletului meu decît să mă obişnuiesc cu gîndul că va fi fost vreo provincială în trecere prin Bucureşti, sau, Doamne! cine ştie ce actuală pariziancă, revenită doar în treacăt prin patria pe care o părăsise de copilă. Şi cînd astfel de presupuneri îmi cutreierau prin cap, îmi venea uneori gîndul să răscolesc ţara în lung şi-n lat, dar ideea Parisului nemărginit mă liniştea îndată ca pe un nebun o găleată de apă cu gheaţă. Bani de mult nu mai aveam, pentru că leul se rostogolise rău de tot, şi scurtă vreme după primele chefuri de capitalist retras la Bucureşti, cu bani la ciorap spart, am băgat de seamă că vîndusem pe nimic viişoara şi casa părintească; dar eu ştiam să găsesc uşor şi să duc bine la capăt orice lucru hamalesc, şi în privinţa asta nici Parisul nu m-ar fi înspăimîntat. însă acolo eu socot lumea mai călită în nevoi şi disperare; pe cînd aici, unde buna stare mai trona pînă mai alaltăieri netulburată şi unde groaza restriştilor ţipă atît de strident, pe toate cărările, în ochii senini şi neobişnuiţi cu greul, e tocmai locul unui brav cavaler rătăcitor ca mine. Deci, la lucru, în căutarea unui devotament, căruia să mă subjug cu tot sufletul şi trupul! Dar unde, dar cum? Durerea plînge pe atîtea feţe, dar eu vreau să fie ceva frumos, complicat şi romantic; ar trebui poate să dau şi un anunţ la ziare. însă toate astea sunt numai glume gratuite şi pure prostii. în gîndul meu nu domnea decît o singură femeie şi mai cu seamă lumina aceea ciudată din ochii ei. Iar încăpăţînarea de-a nu o uita, de a nu renunţă la nădejdea găsirii ei, mi-o explicam ca pe o prevenire, ca o asigurare, ca o siguranţă nu numai că o voi mai întîlni odată pe femeia asta, dar că, hotărît, ea va întoarce [19] într-un fel sau altul acul care arată perindarea irevocabilă a seninului şi gravelor intemperii pe cadranul existenţei mele. Cu toate că urmam Dreptul, ştiinţă care nu-mi plăcea deloc, frecventam Palatul de justiţie nu pentru a învăţa mecanismul proceselor, ci pentru a contempla mizeriile omeneşti şi atîtea taine ale vieţii, pe care numai judecăţile le pot înfăţişa. Eram satisfăcut cînd vedeam hoţi pedepsişi şi mă necăjeam de-a binelea cînd vreun avocat izbutea să găsească o chichiţă de amînare, tocmai cînd sabia tăioasă a sentinţei se coborîse la cîţiva milimetri numai de gîtul celui tras la răspundere, în loc să mă bucure chichiţa, ca pe un viitor meşter apărător, în loc să mă facă să murmur şi eu de admiraţie ca gloata de pe băncile din jurul meu, extaziată de acest renghi jucat justiţiei de-un limbut firav, cu zîmbet şiret, cu haină demodată şi pe figură cu stigmatul bolii de ficat, deplîngeam pe reclamatul uluit şi deplîngeam sentimentul de dreptate, care mi se părea că coboară, din ce în ce mai mult, din conştiinţa oamenilor, cu cît băteam mai des sălile umbroase şi totuşi prăfuite şi anoste ale marelui palat. Aveam impresia limpede, din ce în ce mai limpede, că magistraţi, avocaţi şi legi de-a-mpreună, cu toţi şi cu toate şi-au dat mîna să orbească pînă la desăvîrşire pe zeiţa cu un biet cîntăraş în mînă şi cu sabie ruginită, şi aşa destul de strîns legată la ochi. Am înţeles repede în această mare clădire că dacă aş avea vreo nefericire personală din pricina vreunui semen al meu, niciodată nu m-aş adresa aci ca să mi se repare nemulţumirea. Şi mă bucurai că nu mai am pe nimeni şi nimic în lume de care să mă tem că s-ar putea înfrupta de atîta strîmbătate cîtă plutea aci şi cîtă se cocea pe lungile culoare, în grefele mucede, în anticamerele cabinetelor de instrucţie, în sala paşilor pierduţi şi mai cu seamă în aceasta aşa-denumită „Urlătoare", informă şi monotonă, al cărei vuiet era destul de compact ca să acopere bine articularea discretă a atîtor nemernicii. Procesele de fals mă atrăgeau îndeosebi şi mă scandalizau achitările vinovaţilor. Faptele mele trecute nu-mi puneau cîtuşi de puţin în cumpănă revoltele actuale; să fi fost asta semn că m-am îndreptat sufleteşte? Nici vorbă că nu, doar la examene prezentam regulat tunica galonată cu ceaprazurile aurite ale minciunii celei mai sfruntate, ale profanării celei mai [20] neruşinate. Nici nu căutam să găsesc în faptele mele trecute şi prezente motive de scuză legitimă, deşi poate aş fi găsit uneori, şi nici nu încercam să le situez faţă de ceea ce vedeam aci, într-un grad mai benign ori chiar inofensiv. Mă descopeream şi eu un păcătos ca toţi aceştia, iar ceea ce mă deosebea de ei era numai faptul că în loc să mă bucur de-a valma cu dînşii că ne găsim în bună companie, mă răzvrăteam de-a surda contra lor şi contra mea, instinctiv, în faţa cîte vreunei sentinţe cu susul în jos, în vreme ce raţional, mai apoi, mă linişteam că aşa trebuie să fie şi că eu însumi, în orice caz, nu eram îndreptăţit să mă ofensez pentru aşa ceva. Mai ales cînd auzeam şoapte pe culoare că la cutare magistrat deocheat (vai, şi de cîţi nu mai mergea vorba!) tariful pentru amînare era atîta pentru un termen scurt sau lung, după nevoie, era atîta pentru o achitare sau o condamnare, după poziţia celui interesat era atîta, jubilam, cu nespusă tristeţe de altminteri, că nefericitul acela dinaintea barei, învinuit pe nedrept sau fremătînd de dorul de a-şi vedea drepturile restabilite, nu mi-e frate sau soră, unchi, văr sau chiar prieten. Individ anonim, sufeream mai uşor nenorocirea ce-l păştea şi pe care eu o ştiam dinainte; în cel mai bun caz ea avea să constea dintr-o pierdere de timp atît de mare, dintr-un jaf al avocaţilor aşa de crîncen, că orice idee de dreptate avea să se transforme pentru bietul om într-un fel de satisfacţie idioată că şi-a zbuciumat zdravăn adversarul, deşi el însuşi n-a avut o soartă mai bună. Cu această acră şi enervantă dispoziţie, pentru viitoarea mea meserie, eu îmi urmam înainte soarta. Regretam că nu am început medicina, poate şi aceea mi-ar fi săturat setea mea de tainic şi de insolit, dar acum era prea tîrziu să mai dau îndărăt: mi-era lehamite s-o iau de la capăt cu studiile şi apoi eram grăbit să întreprind ceva serios în lume. Ce? Nu ştiam încă. Să mă fac magistrat nici nu visam; să mă ploconesc pentru a obţine un loc mai bun ar fi fost cea mai teribilă josnicie pentru mine: să fii recunoscător politicianului care a intervenit pentru tine şi totuşi să juri că vei distribui dreptatea în chipul cel mai obiectiv cu putinţă, găseam că e o mişelie, o absurditate la care mi-ar fi fost cu neputinţă să mă pretez; atîta mai trebuie să-mi mai şi scontez turpitudinile! Iar într-un fund adînc de judeţ nu vream să mă duc; ştiam că acolo trebuiesc într-adevăr oameni purificaţi ca mine acum şi însufleţiţi [21] de intenţiile cele mai bune, dar nici prin gînd nu-mi trecea să mă înnămolesc atît de departe. Şi mi-era frică: eu, fugarul din tinereţe, apucat din nou de nostalgiile marilor oraşe, nu cumva, în cele din urmă, aveam să pactizez cu monstrul politic, să mă întorc nemernic şi umilit la cea mai sinistră Canossa. Eram doar un incomplet, îmi dam perfect de bine seama. Mă dezgusta nemernicia şi nedreptatea, dar aveam oare acum în mine oţelul necesar care să nu se poată înmlădia dinainte tentaţiilor? Cînd, bunăoară, apariţia cea frumoasă şi necunoscută avea întîmplător să-mi taie iarăşi de-a curmeziş drumul vieţii? îmi simţeam apoi sufletul muiat încă în păcătoşenie, pentru că mă surprindeam gîndind: după ce-mi voi lua licenţa, n-am să mai uzez de nici o haină cu galoane de rănit, înţelegînd prin asta că n-am să mai mă folosesc în avantajul meu de nici o turpitudine oricît de mică. Dar îmi acordam astfel soroace şi asta îmi scădea şi mai mult ideea, şi aşa destul de proastă, ce-mi făceam despre mine. O singură scînteie mai lucea în această ţărînă imundă şi anume gîndul că eram un om sincer, gata să proclam: „Toţi, cei ca mine deoparte, să lăsăm pe cei buni să judece şi să cîrmuiască!" Doamne, cîte capre albe ar mai rămîne, cînd noi, cele negre, le-am face în sfîrşit loc... Şi mai aveam o bucurie: toate aste gînduri, pe care la urma urmei puteam să nu le am, îmi dovedeau că părul caprei care reprezenta persoana mea nu era tocmai-tocmai aşa de negru... în avocatură ştiam că am să-mi sfîrşesc veleatul. Şi căutam pe acela care să-mi servească de ideal şi îndemn. I-am auzit pe toţi, şi nu erau puţini cei pe care-i admiram pentru logica neînfrîntă a argumentelor, pentru tactica zdrobitoare a momentelor cînd ştiau să se servească de aceste argumente, pentru strategia gradaţiei în care le mînuiau. Dar în ochiul lor triumfător, în mijlocul bătăliilor cîştigate, surprindeam recele ironiei, opacul vitreg ca un ochi mort al lipsei de suflet. Chiar cînd pledau pentru o cauză nobilă, îi puneam numaidecît în locul adversarilor, susţinînd cu ardoare tema inversă. Şi era de ajuns atît: să-i mut cu imaginaţia dintr-un capăt în celălalt al barei, ca să mă îngrozesc de răceala de cuţit, de lipsa de umanitate a acestor aprige dueluri. Eram înfricoşat mai ales văzîndu-i cît de puţin se sinchisesc de această lipsă, ba chiar o excludeau categoric din preocupările lor, afectînd exclusivitatea aşa-zisului adevăr pur, nepăsarea doctorului care străbate [22] cu bisturiul măruntaiele pacientului. Straniu adevăr pur care poate fi dovedit ca valabil pe două feţe contrarii, sinistru chirurg care poate opera şi cu ascuţişul şi cu mînerul cuţitului! înfricoşat că nu pot prinde un fir, un singur fir conducător firesc şi drept, în această harababură de gînduri şi de revelaţii, mă înfigeam şi mai adînc în amintirea femeii frumoase, ce-mi fusese dat să văd doar în spaţiul strîmt al unei fracţii infime de timp, pe vremea cînd îmi treceam ultimul examen ideal. Şi, lucru extrem de straniu, cu imaginea ei în minte, dădui în sfîrşit peste omul care mi se păru, în activitatea lui de luptător al dreptăţii, animat de-o flacără mai nobilă, mai sfîntă. Sau, în orice, caz: urmînd o linie unică. Bizară coincidenţă! Ca unul care-mi dădusem o frumuşică avere, obţinută cu trudă cinstită de nişte oameni cumsecade, pe-o biată sumă, pe care nu atît chefurile mele, cît şi vicisitudinile economice mi-o aduseră repede la neant, mă socoteam o victimă socială şi făceam cor cu cei pe care exproprierea neplătită deloc sau plătită cu preţ în plină devalorizare îi adusese în sapă de lemn. Combăteam, aşadar, pentru o lege a impreviziunii, care mi se părea necesară, în aceste vremuri, atît pentru efectele-i economice salvatoare cît şi pentru moralitatea ei. Cu o astfel de lege mi-aş fi văzut poate reîntoarse casa părintească şi viişoara, pe care nu mi le expropriase nimeni, e drept, însă le dădusem în schimbul unei valori ce-o crezusem constantă ca şi marfa oferită în loc. Băteam deci cu pumnul în masă contra „feloniei marii finanţe" şi contra politicianismului, care bătea monedă şi prospicia din devastarea vechii clase suprapuse, amăgite cu hîrtii îndoielnice, în schimbul unui imens avut. Exact atunci dădui, în secţia comercială a tribunalului, de această statură dreaptă şi subţire ca o tulpină de brad, de această vorbire impetuoasă şi totuşi elegantă, deşi presărată ici-colo de cîte o floricică de stil, uneori şi aceasta de mult fanată. De la început simpatia mea alergă spre acest om, el însuşi foarte elegant, şi a cărui barbă mică, neagră, străbătută de două fire argintii, prelungindu-i figura cu ochii adînci, cu pieliţă de fată, îi da înfăţişarea unui chip brîncovenesc, zugrăvit pe mănăstiri voievodale. Numele lui, care pe mine mă tulbura într-un chip deosebit, asemeni avea rezonanţă istorică. Radu Şerban, numele de familie, căci îl purta aşa întreg după al domnului, [23] care pretindea că-i fusese strămoş, stricat însă de pronumele personal, franţuzit după obiceiul clasei din care făcea parte: Georges Radu Şerban. Aşa prinsei şoapta vecinilor din bănci. Prima dată crezusem că e vorba de un boier despuiat de avere, care vroia să dovedească judecătorilor că acei care-i ajutaseră moşia se întrecuseră cu gluma; chiar glasul lui se arăta dojenitor puţin, invocînd meritele familiilor boiereşti în cultura şi economia ţării, dacă de celelalte evenimente ale trecutului nu se mai ţine seama. Dar cînd intră apoi, cu o siguranţă, de sine uimitoare, într-o serie de con-sideraţiuni juridice, pe care eu însumi nu le pricepui decît pe jumătate, şi cînd văzui că toată argumentaţia lui se referă la un alt nume boieresc: Rîul Ipsilant, înţelesei că e vorba de un avocat. însă cum? Georges Radu Şerban! Judecînd după chip şi prestanţă, trebuia să fie om în puterea vîrstei şi nu un debutant. Or, eu cunoşteam, cred, toţi avocaţii de seamă ai baroului, pe toţi, deci, care puteau vorbi chiar cu mai puţină bogăţie retorică, argumentaţie juridică şi îndîrjire bătăioasă ca acesta. Poate va fi fiind de la Iaşi, vreun profesor universitar gîndeam, sau din alt oraş mare: Brăila, Galaţi ori Ploieşti, acest om despre impetuozitatea căruia prinsesem zvon demult, la o întîmplătoare ceremonie funebră. Dar aş fi înţeles atunci ca să pledeze la Curte, în apel sau recurs, dar nu la Tribunal; şi-apoi, cuvîntul lui curat muntenesc, ba chiar oltenesc sadea, nu mai lăsa nici o îndoială că nu putea veni de dincolo de Milcov. E un avocat nou, aflai pe urmă. A început de cîţiva ani (?!) şi de la început s-a dovedit un bun vorbitor şi un om de studiu temeinic. Era mare proprietar şi un priceput agronom cu întinse învăţături de specialitate. Dar cînd moşiile i-au fost ciopîrţite zdravăn, s-a apucat de meşteşugul dreptului: avea o licenţă veche şi un doctorat neterminat dinainte chiar de a se dedica agronomiei. Imediat după război şi-a întregit titlul cu o teză răsunătoare la Paris şi iată... „promite grozav". M-am apucat stăruitor să urmăresc cariera aceasta bizară. O, în sărăcie lucie nu rămăsese urmaşul domnului care a urcat tronul lui Mihai Viteazu. Moşie mai avea destulă şi cunoştinţele lui de bună seamă făcuse dintr-însa o grădină. Dar spre a se feri de noi surprize sociale, şi-a împărţit munca de cîmp cu cea de bară; pămînturile lui erau în preajma Bucureştilor, în Valea Prahovei, unde îi rămăsese însemnate întinderi petrolifere [24] şi pe Neajlov. La cele din Oltenia renunţase definitiv în schimbul concesiunilor ce i se făcuseră dincoace. Georges Radu Şerban — ar fi putut să-şi zică şi Basarab, dar încă din vremea bunicu-său familia renunţase la acest nume, pe care-l acaparaseră atîţia cvasi sau chiar neîndreptăţiţi — proceda cu adevărat boiereşte şi în avocatură. L-am urmărit din sală în sală, din instanţele mai puţin însemnate pînă la înalta Curte. între cauzele pentru care interpu-nea talentul şi vitejia lui de luptător cu fibre adînc atavice era o legătură, un sens, Rara avis, mai bine zis unica avis, era în avocat care păstra o atitudine. îşi apăra clasa lui socială, cu energie şi tactică, de valurile tot mai nedomolite ale dezastrului. L-am zărit, desigur, pledînd şi în alte procese, fără nici o legătură cu exproprierea; dar şi într-acestea mi se părea că-şi alege totdeauna poziţia cea nobilă, pentru că dreaptă, pentru care făcea să-şi încrucişeze tăişul priceperii cu adversarul. Dar ce săvîrşea omul acesta în procesele agrare era o deplină minune; ce amploare le da el unor chestiuni care în genere păreau anoste şi fără culoare! Le ridica la proporţii înfiorătoare de tragedie şi de epopee, le găsea totdeauna complicaţii de înaltă logică, dinaintea cărora reprezentanţii ministerului dădeau pas cu pas înapoi, pînă la înfrîngerea finală. Uneori statul sau obştile ţărăneşti îşi întăreau puterile, cerînd concursul temutelor celebrităţi ale baroului; a fost o mare îngrijorare pentru mine cînd am asistat la prima luptă deschisă în acest fel. Dar pe urmă aveam o plăcere să văd cum viteazul acesta răstălmăcea articolele legilor ca pe nişte complicate figuri de floretă, învingînd adesea, fiind străpuns şi doborît onorabil de cele mai multe ori. Era dreaptă şi sfîntă împroprietărirea ţăranilor: eu însumi strigasem astfel de atîtea ori, îndată după război. Dar ea trebuia făcută cu dreptate şi înţelegere. Ş-apoi, chiar în cazurile nedrepte, mă simţeam grozav de înduioşat văzînd pe omul acesta, încolţit din toate părţile, menţinîndu-se elegant pe poziţie şi ştiind să cadă aşa cum vor fi căzut strămoşii care i-au adus fală numelui: pînă în ultima clipă, a năruirii totale, el brava cu îndîrjire pe cei care-i doborau casta şi prăbuşeau epoca [25] faimei boiereşti, ochii lui erau luminaţi pînă la urmă de o credinţă dîrză şi era uimitor să vezi această zbatere titanică, de parcă s-ar fi încercat, cu toate forţele lui sleite, un singur biet om, să salveze cu pieptul lui de la înec o corabie imensă. Pe urmă, figura răpusă se brăzda de-o grea dîră de restrişte; parcă era o adîncă tăietură de spadă din mijlocul frunţii pînă-n rădăcina nasului şi-n negrul bărbiei. Şi uitătura lui de dispreţ era azvîrlită întreagă adversarilor, Curţii şi insensibilului public asistent: o, cum ar fi poruncit el atunci să fie bătută cu biciul această grămadă de netrebnici. Spumega neputincios şi crunt, cruntătura asta care avea să mă urmărească apoi pînă şi-n adîncul viselor, şi atunci vedeam această minune a minunelor în hodorogitul Palat al justiţiei romîneşti: un avocat care ştia să sufere pentru o cauză pierdută, nu un simplu actor care-şi scotea masca îndată ce-a rostit ultimul cuvînt, spre a cerşi aplauze vulgului. La un an şi jumătate după descoperirea lui Georges Radu Şerban şi la vreo două luni după luarea licenţei — era un făcut cu potrivirea aceasta între examene şi marele eveniment al vieţii mele — femeia nespus de frumoasă pentru mine şi cu mîndru mers regesc îmi încremeni iarăşi ochii. Fulgerul a căzut pe o stradă retrasă şi boierească pe unde eu tot îmi mai loveam piciorul de caldarîm, din obişnuinţă, căci tot cam la data întîlnirii lui Georges Radu Şerban îmi luasem orice nădejde şi mă cufundasem în misterele dosarelor şi ale articolelor de lege. Automobilul, pe care-l văzusem ieşind dintre aripile unei porţi de fier, cu zece case mai la deal, a venit lin spre mine şi a stopat drept în faţa mea. Şi să mai crezi că nu există o înlănţuire a lucrurilor, o stranie înlănţuire ale cărei verigi le vezi încolăcindu-se una de alta după spaţii de ani sau poate de decenii. Maşina ă stopat şi şoferul a sărit îndată şi apoi a rupt-o la fugă înapoi. A fost uitat ceva acasă?... Prin deschizătura ferestruicii lăsată, căci era acum un noiembrie dulce şi ruginiu, am revăzut-o. Am rămas locului, cu picioarele lipite de pavaj, pietrificat. Ea m-a privit cu indiferenţă şi în faţa insistenţei mele a întors capul plictisită. Pe urmă m-a privit din nou şi parcă am citit un oarecare interes bine disimulat în creşterea imperceptibilă a ochilor ei. M-a recunoscut? în prima clipită am crezut-o, dar pe urmă, cînd a început să privească iarăşi pe fereastra dimpotrivă ca şi cînd eu nici n-aş fi existat, m-am [26] îndoit. Oare atît de puţin să mă păstreze în auzul ei ecoul enormelor dicţionare rostogolite de sub braţu-mi paralizat! Adică de ce atît de puţin?... Deloc, deloc, deloc... Nici o amintire, nici o firimitură de amintire din acel bubuit de grenadă, care de-atunci a răsunat de atîtea ori şi atît de puternic în urechile mele, prefăcîndu-mă în bucăţi de ruşine sau făcîndu-mă să cresc însuşi în braţe şi-n suflet la gîndul că i-am adus involuntar omagiu, o floare de mulţumire spontană şi alta cu miros mai adînc de orgoliu satisfăcut. Şi astăzi, acum, cum răsună de haotic în urechile mele bufnetul acela de demult! Mă uit cu ochii care sorb zarea ca ventuzele să văd după care anume zid o să reapară şoferul, şi număr primele case, pînă într-acolo, ca măsurătoarea să-mi fie şi mai sigură la ivirea lui. Şi cînd aceasta se întîmplă şi privirea mi se îndreptă triumfal către ea, îi surprind coada ochiului spre mine, îngrijorată de pricina interesului pe care mi l-a cîştigat lungul străzii. Cadenţa grăbită a paşilor şoferului o face să strîngă buzele într-o mişcare de înţelegere şi deplină nemulţumire. Şi acum nu mă mai priveşte nici cu coada ochiului şi nici măcar şoferul nu-mi aruncă vreo privire. Pe urmă maşina neagră şi lucie porneşte iar fără nici un zbucium, fără nici o burzuluiala de motor, cu şuiet lin, aşa cum venise; pîntecul ei larg, de raţă leşească, pe roatele scurte, şi această pornire fără opintire şi zgomot, toate mă fac să mă simt umilit şi josnic şi cu rădăcini mai adînci în trotuarul de care înţelenisem; apoi, cînd totul dispăru, mă simţii parcă uşurat de-o grea şi umilitoare povară, îmi privii ghetele puţin scîlciate de noua pingeleală, dunga de la pantaloni crescînd ca o creastă deasupra genunchiului şi luciul pardesiului meu scurt, bine periat; şi efluvii de voinţă şi de încăpăţînare mă podidiră din toate adîncurile lăuntrului meu. Pornii cu paşi siguri spre a unsprezecea poartă, ale cărei canaturi grele un îngrijitor în vestă şi cu şorţ alb de abia le închidea. Şi pe emailul unei firme discrete, încrustată în ornamentaţia de fier a gardului, citii aşa de orbit, ca şi de reînnoirea minunatei apariţii: Georges Radu Şerban, doctor de drept de la Paris, avocat. Cons. 9-l1 V2 a.m. Era o casă retrasă de înaltul portal metalic, la mai mult de douăzeci de metri. O grădină în miniatură, tăiată la mijloc şi pe margini de alei largi cu piatră galbenă în pătrăţele mărunte, poate mai primea razele soarelui numai în zilele din [27] preajma imediată a solstiţiului de vară. înaltele imobile vecine, care porneau chiar din trotuar, aruncau în restul timpului o netulburată umbră. Clădirea în piatră sau zugrăveală sură, era greu de distins ce anume, părea rece şi impunătoare. De proporţii respectabile, n-avea decît cîte o fereastră de-a dreapta şi de-a stînga intrării negre în fier; iar etajul, asemeni, o uşă la mijloc cu balcon mic de fier negru din care se lasă asupra parterului un felinar cu sticlă mată fieruit aşijdeiri şi iarăşi cîte o fereastră mare de-o parte şi de alta. Doar persienele grele şi brise-bise-le dinăuntru dau căldură şi viaţă acestor ochi de cristal, de-o transparenţă vie şi scormonitoare, de izvor. Treptele largi şi lungi de piatră urcau puţin deasupra solului; la nivelul lor, de o parte şi de alta, vegheau din adînc geamurile zăbrelite ale subsolului. Acum era după-amiază şi prin urmare n-aveau loc consultaţii; cînd omul de serviciu pieri pe una din aleile laterale, totul muri dinaintea acestei locuinţe cu atîtea suliţe negre şi chenare de doliu. Acum văzui şi cele două felinare de-o parte şi de alta a porţii de fier; asemeni paralelipipedice, îngustîndu-se spre bază, din geam mat şi fier negru, forjat, cizelat artistic ca la înmormîntările clasa I. Aş fi vrut să mă îngrozesc de aspectul acesta funebru, ca şi de dispreţul stăpînei şi al slugilor; nici argatul care închisese poarta nu se uitase la mine, cu toate că mă oprisem net în faţa lui. Aş fi vrut să plec cu gîndul că în acest mormînt luxos nu este şi nu poate fi chip de pătrundere pentru un om viu şi plin de planuri straşnice pentru viitor ca mine. Bărbuţa neagră, tăiată de două fire argintii, a lui Georges Radu Şerban îmi apăru apoi în minte cu aspectul ei inactual de tablou mural din mucede biserici. Un miros de untdelemn, de candelă şi de tămîie îmi umplu deodată nările şi văzui pe George Radu Şerban mînuind o spadă autentică, zbătîndu-se şi tăind în gol, de-a surda, dinaintea jilţurilor înalte ale înaltei Curţi. Ce apăra Georges Radu Şerban în faţa acestor rînjete vii şi omeneşti: pe morţii din strada asta tăcută, fără nici o suflare, pe care mă apucai s-o parcurg de la un cap la altul, doar oi da de vreo vietate oarecare. însă nimic, nici o mişcare, nici un zgomot; din cînd în cînd, porţi largi ca de enorm cavou se căscau lin şi fără nici un scîrţîit şi cîte-un automobil prindea deodată să alunece pe asfaltul aleii mortuare, fără nici un zgomot, ca-n lumea de apoi. Apoi iarăşi linişte deplină, încremenire. [28] Tocmai către un capăt, dădui în dosul zăbrelelor de un uriaş cîine-lup, odihnindu-se pe pîntece şi lăsînd să-i spînzure dintre armăturile ascuţite ale dinţilor o limbă lungă şi roşie, ca o panglică. Nici el nu se uită la mine, dar nu mă lăsai pînă nu-l asmuţii şi nu-l repezii năprasnic împotrivă-mi; îl făcui să muşte zăbrelele groase cu dinţii lui teribili şi plecai satisfăcut că, în sfîrşit, trezisem o viaţă în această cetate a morţii. Şi abia atunci frumoasa din basme, pe care o găsisem dormind în pădurea fermecată, îmi reveni cu rîsul ei fricos şi satisfăcut de demult, cu mersu-i regesc, cu adîncurile de viaţă şi teamă din ochii de culoare incertă şi înneguraţi. Şi toate nedumeririle, şi toate întrebările, şi toate visurile şi hoinărelile cu gîndul, şi toate restriştile şi deznădejdile, pe care minutul trecerii ei pe dinaintea-mi mi le lăsase pe atît amar de timp în suflet, izbucniră deodată în clocot şi ţîşniră cu furie de abur, sub mare presiune, în văzduh. Gînduri mari şi bătăioase îmi fulgerară încă nedeterminate prin zările creierului aşa cum licăresc în profunduri indecise semnele furtunii potopitoare în nopţile de vară. Seva dorinţii mă podidi din toate părţile şi ea era una cu seva dorului de luptă, care trebuie să te ducă la liman. Fatal, chipul luptătorului cu spadă, care loveşte în van, iarăşi se aprinse viu în cadrul minţii mele: domnul Georges Radu Şerban mă aştepta dinaintea casei cu sumbră faţadă. Şi-mi examina cu buzele boţite de scîrbă ghetele scîlciate şi dunga pantalonilor, care se înălţa ca o creastă deasupra genunchilor. Dar domnul Georges Radu Şerban primea să se bată cu unul ca mine şi asta era prea mult, era tot... Castelana cu ochi înfioraţi de-o teamă, al cărei rost acum părea că se desluşeşte, n-avea decît să privească din dosul grelelor per-siene prin străveziul de izvor al cristalului. Doamne, care? din dreapta sau din stînga? — această luptă inegală dintre un elegant meşter al armelor trecutului şi-o haimana, revenită de prin porturi şi-abia scăpată de puşcărie, care n-avea decît braţul gol şi dîrz, dîrz ca tinereţea clocotitoare. Trei zile dădui tîrcoale casei cu sumbră faţadă, cum aveam s-o numesc de acum înainte. Tot timpul mă ferii dinaintea puţinelor ferestre; stăteam mai mult prin faţa locuinţelor vecine, pîndind să văd cine intră şi cine iese din bizarul dornicii. Dimineaţa văzui într-adevăr unii clienţi sunînd la poarta avocatului: erau de obicei stranii figuri dărăpănate, elegante [29] perimate, haine ultraperiate şi bătînd în verzui, ca ale mele. Pentru aceşti strigoi se războia Georges Radu Şerban; pe ei, sau măcar pe cîte unul dintr-înşii vrea el să-l repună nu ceva mai sus decît ajunsese acum, cum i s-ar fi cuvenit poate, dar în vechi măriri, stăpîn al altora şi al lumii. Şi căscai ochii pînă la refuz dinaintea unui tînăr destul de trecut, cu capul înfundat pînă aproape de sprîncene într-o adîncă pălărie tare, în pardesiu subţirel cu talia sus, modă care apusese de mult, trăgînd totuşi după dînsul, de un lănţuş de metal, o javră pipernicită şi păroasă, cu smocuri de păr sur picurat cu alb căzîndu-i în ochi. Cuadragenarul — nu putea fi mai tînăr, dacă-l priveai mai atent — cu aer de flăcău avea desigur oarecare eleganţă în mers şi-un surîs fin şi binevoitor, dar întreaga lui persoană respira ceva apus şi demodat. Fu pentru mine o adîncă mirare, cum slujitorul nu-i opri dobitocul afară şi-l lăsă să fie înghiţit o dată cu stăpînul de usa mare, cu geam mat ca şi al felinarelor mortuare, şi cu ornamentaţii de fier negru, îmbinîndu-se sepulcral cu florile, şi mai mate decît restul, ale geamului însuşi. Dar curios, în zilele astea pe dl Georges Radu Şerban nu-l zării, nici măcar ducîndu-se la tribunal, cu toate că odată mă urnii de pe tăcuta stradă abia pe la cinci după-amiază, să-mi potolesc foamea care mă ghiontea cu disperare. Şi n-o văzui nici pe ea: automobilul cel elegant ieşi şi reveni doar o singură dată, dar gol; îl trimiseseră poate tot la vreo înmormîntare a cine ştie cărui scăpătat de aceştia, pe care Dumnezeu îl iertase definitiv, sau dracu' să mai înţeleagă! Ştiu că inima îmi sări din loc cînd porţile se dădură în lături să-i dea drumul: şi cînd îl văzui gol, parcă scînci ceva în sufletul meu. Se duce s-o ia! strigai şi aşteptai înfrigurat ca, la ultimul examen de Roman, cu profesorul care nu vrea să ţină seama de galoanele răniţilor de război. Şi el reveni tot gol, de-mi venea să mă reped cu capul în drevele de fier ale grilajului. „Ah! trebuie făcut ceva!" îmi spuneam. Această pîndă idioată dinaintea casei mi se păru acum de-o stupiditate atît de caraghioasă şi de inutilă, că-mi fu frică de astă dată să nu mă revadă vagabondînd pe aci şi aşteptînd-o. Pornii cu pas grăbit, şoptind cu disperare ca să umplu vidul din suflet: „Trebuie făcut ceva, trebuie făcut ceva". Dar ce? Şi cu fiecare nou pas pătrundeam şi mai mult în golul de care mă temeam. [30] Groaza de acest gol, de neantul care se interpunea între mine şi femeia care mă stăpînea, peste voinţa ei, mă înnebunea literalmente şi mă făcea să clănţănesc înainte, cu glas articulat, spre uimirea îngrijată a trecătorilor: „Trebuie să fac ceva", deşi nu-mi trăsnea nici-o iotă prin minte din ce aş fi putut, din ce-ar fi fost de făcut şi gîndit. Şi, drace, de ce acest neant cumplit şi negru, ca abisul de la marginea lumii? cînd stăteam amîndoi şi ne întîlnisem doar în aceeaşi lume, în această lume? cînd ea locuia pe strada asta, la cîteva sute de paşi de aci şi acum vorbea cu altul, poate cu domnul cu pălărie tare şi cu o biată javră legată de lanţ? Şi ce poate fi ea lui Georges Radu Şerban? Soţie, sau mai degrabă fiică... Hotărît, avocatul, dacă nu atinsese jumătatea de secol, mult nu mai avea de bună seamă. Iar ea putea foarte bine să se afle şi sub douăzeci şi., cin... la naiba, dar putea să-i fie şi soră... la urma urmei chiar soţie de i-ar fi fost, he, he,... ce dracu', mare lucru ar mai fi fost şi asta: soţia avocatului Georges Radu Şerban, boier vechi şi domn creştin, apărător al dezmoşteniţilor soartei. Un avocat ca mulţi alţii, cum puteam fi şi eu la urma urmei... în orice caz, domnule, onorate domnule Georges, soţia dumitale îmi place şi ce eşti dumneata mai mult ca un avocat... Iată, mîine am să trec pe la secretariatul facultăţii şi am să-mi scot diploma de licenţiat — o fi terminat odată ministerul ăla cu iscăliturile! — şi-n aceeaşi zi, dar exact în aceeaşi zi, adică 17, ba nu, 17 e azi, 18 noiembrie, domnule Georges Radu Şerban, voi merge la baroul de Ilfov şi mă voi înscrie... Şi cu începere de mîine vom fi colegi, domnule Georges Radu şi cum mai te cheamă... Ei, ce atîta mare lucru... M-am înscris într-adevăr în barou şi pe urmă am dat raită prin sălile tribunalului şi-ale curţilor, să dau de colegul meu cincantenar şi să-l sfidez. Ha, ha, asta era tare nostim: ei bine, Georges Radule Şerban, unde ţi-e hlamida de domn? Strămoşii tăi tăiau şi spînzurau pe oricine ar fi vrut. Pe mine dacă m-ar fi ştiut că-mi ridic ochii păcătoşi la doamna, la doamna ţării, cruntă perspectivă m-aştepta: călăul întîi m-ar fi jupuit de viu şi m-ar fi umplut cu paie, după obiceiul pămîntului, ca să-mi contemplu singur imaginea din viaţă; pe urmă ar fi tras de sfoară de sus în jos, ca să mă ridice cît mai sus, lîngă cuiul spînzurătoarei, să mă contemplu de-acolo şi mai bine, cu limba căzută printre dinţi, ca o panglică roşie, [31] ca a cîinelui din curtea boierească. Pe vremea aceea eu nu eram decît un simplu cîine, un biet cîine nici măcar boieresc; dar acum suntem colegi, domnule Georges, să mori de haz numai auzind. Şi voi lua procese ţărăneşti contra expropriaţilor dumitale, contra acestor bătuţi de nenoroc şi de capriciul timpului; să ştiu că plesnesc ca broasca din fabulă, umflat de învăţătură, dar voi pierde noapte de noapte ca să studiez şi să învîrtesc pe degete codurile şi pandectele. Eu îţi făgăduiesc că numele meu se va face auzit în casa dumitale, domnule Radule cel Frumos, cum se mai numea celălalt strămoş al dumitale. Mi-am găsit în sfîrşit adversarul în faţa înaltei Curţi. Aştepta la strana lui, înfundat în jilţ. Cu ochii închişi, cu capul pe piept, cu firele negre ale bărbiei prinse pe piepţii cămăşii părea că doarme somnul de veci al unui mitropolit. Aştepta ca preopinentul său, o forţă a barei, să termine; şi ascultîndu-l numai pe acest preopinent, din cuvîntarea căruia, la fel ca şi pe vremea cînd eram student, nu înţelesei iarăşi decît lucruri răzleţe, fără legătură, mă închipuii în locu-i şi închipuii pe Georges Radu Şerban în locu-mi, nici măcar înţelegînd pe jumătate, din cîte ieşeau din bărbuţa mefistofelică a rivalului temut. îl executam, aşadar, maestru în cadenţa focoasă a pledoariei acestui drac juridic simpatic, în pielea căruia mă credeam; iar urmaşul de domnitori îşi lăsa capul brîncove-nesc să cadă şi mai adînc sub securea argumentaţiei. îl anean-tizasem. Dar deodată se făcu o tăcere, pe care, spre ruşinea mea de june avocat, nu o prevăzusem: nu-mi dădusem seama că vorbitorul era tocmai la încheiere. Georges Radu Şerban se ridică mai tîrziu dinaintea magistraţilor muţi şi solemni. Şi începu foarte încet, mi se părea nespus de curios cum nişte judecători aşa de bătrîni pot auzi o cuvîntare atît de în surdină. Dar glasul prindea putere încetul cu încetul pentru a se opri apoi la o tonalitate mijlocie, ca a celor la care puterea şi siguranţa de sine striga în locul vocii. Ascultam atent să supun unui examen critic avutul ştiinţific al rivalului meu; vream să văd adică de care parte cade mai greu talgerul în cîntarul neînţelegerii mele. Cu cît Georges Radu Şerban avea să fie mai puţin ermetic decît celălalt, cu atît acul balanţei va indica mai bine sărăcia bagajului său juridic; cu modesta mea licenţă, un alt criteriu de apreciere mi-era cu neputinţă de găsit. Şi forţîndu-mi literalmente luarea-aminte, constatam cu groază că biata [32] mea atenţie alunecă teribil pe de lături: acele ei subţiri nu se prindeau deloc în angrenajul solid al raţionamentelor dezvoltate. Mă mişcai îngrijat în faţa imensului drum pe care aveam să-l parcurg pînă a ajunge la Georges Radu Şerban; cu cît cuvîntarea lui se desfăşura mai în adîncime, cu atît mă simţeam mai uluit, mai îngrozit, mai zdrobit. Atîţia bolovani din vechi cutremure, atîtea piscuri latineşti, atîtea stînci ale doctrinei, atîtea ape perfide ale jurisprudenţelor invocate se înălţau teribile de-a latul drumului ce aveam să urmez pînă la casa sumbră. Mă ridicai ameţit cînd el termină şi-l urmării prin toate culoarele, cum înainta încurajat de secretar şi clienţi; mă ţineam după dînsul sărmănuţ şi înfrînt, ca după un părinte aspru, copilul care-şi simte totuşi viaţa cumplit de legată de mîna pedepsitoare. îl urmării tot astfel şi în zilele celelalte. Prin toate sălile de audienţă şi prin toate coridoarele se rostea numele lui Georges Radu Şerban ca al unui avocat mare. Iar nemernicia mea îmi reieşea şi mai evidentă din nepriceperea pe care mi-o constatam pe zi ce trece, audiind şi alţi avocaţi, incomparabil mai mărunţi, şi din umilinţele la care mă supuneau pînă şi justiţiabilii: un cetăţean rotofei, cel dintîi la care mă adresai chiar eu, refuză să mă ia apărător gratuit la cea mai îndepărtată de centru judecătorie de ocol, de unde plănuiam să întreprind marşul triumfal înapoi spre înaltele secţiuni ale Curţii şi spre strada funebră a lui Georges Radu Şerban. Mă năpusteam noaptea cu furie asupra volumelor grele pe care le cumpăram cu preţul a mari sacrificii de la anticarii de lîngă chei. Pentru că eram într-adevăr clădit pe scheletul vîrtos al unei neînfrînte voinţe şi ambiţii; dar dinţii lăcomiei mele intelectuale se înfigeau ca în săpun în talmudismul autorilor moderni, şi ochii mi se închideau de neputinţă dinaintea vastităţii documentare a tomurilor celor vechi. Pe urmă aflai din şoapta publică o noutate (pentru mine) care mă făcu să holbez cei mai uimiţi ochi care s-au holbat vreodată: temutul avocat ucisese în duel acum trei ani pe un alt purtător de nume istoric: Tudor Buzescu, bogătaş, cu mari capitaluri în întreprinderi, şi membru în multe consilii de administraţie. De bună seamă că prima mea grijă fu atunci să aflu dacă Tudor Buzescu nu locuise cumva într-o anume parte a oraşului, unde văzusem cîndva o impunătoare înmormîntare, şi dacă duelul n-avusese cumva loc din cauza vreunei femei. Şi aflai că într-adevăr [33] Tudor Buzescu locuise în preajma liceului unde-mi trecusem examenele şi că era un bărbat superb, un renumit sportiv şi o inteligenţă suplă şi fină, că femeile se prăpădeau după chipul lui voluntar, semeţ şi totuşi cu trăsături atît de regulate, deşi adînci; totuşi, că nu o femeie fusese pricina acestui duel, ci o simplă neînţelegere de club, crescută cu timpul şi care izbucnise la un moment dat într-un violent conflict. Am zîmbit atunci în sine-mi cu adînc înţeles şi am urmat şi mai departe investigaţiile: nu mai încăpea nici o îndoială că neînţelegerea de club, urmată de violentă ciocnire, avea o cauză mai adîncă, o cauză care scăpase tuturor, dar care mie, simplu spectator întîmplător al acelor împrejurări trecute, nu-mi putuse scăpa. Aflai însă mai departe că cei doi combatanţi nu fuseseră niciodată prieteni, nici înainte, nici după însurătoarea lui Georges, care se petrecuse acum şase ani. Erau şi adversari politici, şi moşteniseră împreună dispreţul şi surda duşmănie reciprocă de la părinţii respectivi, încurcaţi pe vremuri şi într-un greu şi lung proces. Pricina se sfîrşise ceva mai înainte de sorocul vieţii celor doi adversari îmbătrîniţi în luptă; o cîştigase tatăl lui Tudor, care muri apoi îndată după aceea. Averea lui se împărţi la cei doi moştenitori: casele din Bucureşti, depozitele şi toată averea mobiliară o luă Tudor, iar imensele moşii olteneşti, un frate al lui mai mare, care le tocă apoi repede în ultimii opt ani antebelici în petreceri monstre prin străinătate. Neamul Buzeştilor se exproprie astfel de pe pămîntul strămoşesc, fără zbatere şi revoltă — cum se întîmplă cu nemernicii de boieri ce-şi păstrară şi munciră avutul pînă după război — în curgerea lină a unui vis de fericire, în preajma ruletei din Monte-Carlo, ori dinaintea sticlelor cu vin centenar, care fac să se umple de un luciu aparte ochii curtezanelor cu păr roşu sau blond. Aşa se duse şi pămîntul cîştigat de la Şerbăneşti, pe nimic; Georges ar fi vrut să-l răscumpere din pietate filială, căci locul acela fusese mult drag părintelui său, însă risipitorul, din răutate (probabil, tot pietatea filială îl îndemna la astfel de răutate), îl petrecu unui îmbogăţit acaparator. Nu desigur din acest motiv Tudor începu să deteste pe cel care-şi bătea joc de un nume şi de o moştenire sfîntă; ci întreaga risipă el nu i-o putu ierta fratelui său, cu atît mai mult cu cît repetatele înstrăinări le săvîrşea fără veste şi parcă în duşmănie. De aceea, în ajunul duelului, Tudor avu grijă să-şi [34] lase întreaga avere pentru binefaceri şi nici o centimă fratelui mînă-spartă, lovit cumplit de această pedeapsă, pe care n-o aştepta chiar atît de radicală şi de cruntă: mulţi însă şopteau că bezmeticul aşteptase la poarta sanatoriului vestea morţii ca pe o sfîntă salvare şi că pătrunsese în casa frate-său mult mai repede ca oamenii legii. Testamentului desigur nu mai putu să-i facă nimic, căci el fusese dat din ajun de luptă sub formă autentică la tribunal; dar tot ce căzu sub mîna lui de prin cutii şi de pe etajere umplu la moment buzunarele-i şi servieta încăpătoare. Servitorii declaraseră chiar că-l văzuseră în mai multe rînduri revenind sub chip de frate îndurerat pentru a face inspecţia birourilor şi a casei de bani, dar instituţiile legatare renunţară la investigaţii cînd se putu vedea ce mană imensă le revine din bănci şi acţiuni nominale. Aşa că Buzescu, supravieţuitor cu pronumele, întru ironia soartei, Preda, se alesese şi el cu ceva de pe urma morţii fratelui său, la a cărui înmormîntare, în chip de mîndră dezaprobare (gurile rele şopteau: pentru a da impresie că nu găsise mai nimic în casa mortului), nu participase; cu toate că, dacă ar fi fost întrebat amical şi discret, cum face de o duce acum, dacă nu atît de bine, în orice caz, destul de convenabil, mulţi credeau că de bună seamă n-ar fi ştiut să răspundă. Atît de multe lucruri aflai ducînd cercetările pînă la extrema limită, adică pînă la testamentul lui Tudor Buzescu, pe care trebui chiar să-l citesc, pentru a vedea, nu cumva se găseşte într-însul vreo dispoziţie subtilă, suspectă, însă revelatoare, oricît de puţin, a ceea ce mă aşteptam eu, şi nimeni alt, absolut nimeni, pe cît înţelesei, nu bănuia. Dar nimic, nici un semn, nici un indiciu, cît de slab; însă tocmai lipsa asta, căreia îi găsii o mie şi una de explicaţii, mă convinse în cele din urmă şi mai temeinic că numai eu singur deţineam adevărul întreg, în afară de cei închişi în sumbra casă. Cît despre rest, faptul că Georges Radu Şerban era, pe lîngă avocatul de frunte, şi un straşnic mînuitor al armelor, floare la ureche, cu toate că eu nu ştiam să mă bat cu altceva decît cu pumnii şi cuţitul, ca toate haimanalele de taverne. Faptul că n-am dat pînă acum crezare gîndului care, întărit de atîtea grave aparenţe şi tentat de puterea magică a acestei perspective, mergea pînă la presupunerea unei ignorante totale din partea domnului Georges Radu Şerban asupra drumurilor [35] străbătute de soţia sa prin preajma casei lui Tudor Buzescu în preziua duelului, n-a fost deloc de natură să mă descurajeze, ca într-o bună zi să-mi strîng cu putere dinţii şi să mă prezint temutului avocat. Toate evenimentele acelea avuseseră loc demult. Tudor Buzescu nu mai era acum cel mult decît o fantomă (şi asta, spun drept, cu toată predilecţia mea pentru mister şi încurcături nu mă întrista deloc, ba dimpotrivă), iar ceea ce mă atrăgea acum spre casa cu funebră înfăţişare era frăgezimea unei zîne albe, închise ermetic într-un decor de doliu. Mai tragic mister decît al acestei grele încarcerări benevole — doamna putea doar ieşi ori de cîte ori dorea — nici că putea fi altul, pentru că, iarăşi din investigaţiile mele prin anticamerele diverselor petreceri boiereşti şi din cronicile mondene cu ani în urmă ale gazetelor bucureştene în limba franceză, stabilii uşor că soţii Radu Şerban erau foarte retraşi şi doamna (al cărei pronume tocmai îl aflasem) Alba nu se împărtăşeşte cîtuşi de puţin din bucuriile zgomotoase ale vieţii, la care strălucirea sa i-ar fi dat un atît de larg drept. Iubea ea pînă într-atîta pe soţul ei? Dar atunci ce-au însemnat toate acele împrejurări ale trecutului, care doar mie, martor involuntar, îmi glăsuiseră atît de elocvent, aşa cum îmi glăsuise apoi nopţi de-a rîndul acest chip dulce şi mîndru, chemîndu-mă cu glas ispititor de sirenă, pentru a mă izgoni apoi crunt şi neîndurător cînd ochii mi se ridicau plini de nădejdi spre minunata-i făptură regească. Sub umilinţa acestei a doua înfăţişări a închipuirii mele şi, de bună seamă, aţîţat de ea, am pătruns în sfîrşit în casa lui Georges Radu Şerban. Doamne, cîte tîrcoale n-am mai dat atunci acestei case pentru a mă retrage apoi înfrînt, doar că mă vedeam în faţa porţii severe; degetul se apropia tremurînd de butonul soneriei şi apoi cădea paralizat. Numai ideea că poate am şi fost ochit de cei din casă şi că mă cercetează uimiţi, îşi bat joc de mine sau sunt îngrijoraţi de această nehotărîre, m-a făcut în cele din urmă să apăs, dar mai mult ideea că ea stă în dosul grelelor persiene şi rîde... ca atunci. I-am răspuns cu glas stins valetului, care m-a condus, pentru că era doar ora de primire, şi trebuia să mă conducă. Şi-n sala de aşteptare, monumentală şi luminată parcă artificial prin geamurile de deasupra, stăteam într-un jilţ greu şi închideam ochii din cînd în cînd, poate de grozavă mirare sau poate de grozavă fericire. [36] încăperea asta înaltă şi destul de largă începuse să mă apese: simţeam atmosfere peste atmosfere lăsîndu-se pe capu-mi şi pe umeri, gata să mă teşească, dacă jilţul n-ar fi fost cu adevărat moale şi elastic... Am vrut să examinez ornamentaţiile în ghips şi jocul desenelor zugrăvelii, dar n-am priceput nimic şi m-am uitat la vecinii mei. Era unul gros şi astmatic ca o focă: eu n-am văzut foca decît la cinematograf, însă nu ştiu ce mă face să cred că foca are un răsuflet de astmatic. Vecinul meu era îmbrăcat într-o şubă de călătorit iarna într-o căruţă, o şubă enormă, albastră şi cu un enorm guler de vulpe sau de iepure. Era acum în februarie şi rostul şubei ăsteia l-aş fi înţeles afară. Dar cu toate că înăuntru caloriferul dogorea plăcut o căldură discretă şi dulce, omul încotoşmănat astfel parcă nici nu visa să-şi desfacă şuba: numai o deschisese în faţă, lăsînd să se vadă un gheroc de pielea dracului, umflat şi acela de parcă mai purta şi alte boarfe pe dedesubt. în picioare avea botfori cu şireturi, înalţi pînă sub genunchi, ca ofiţerii: fuseseră cîndva roşii, dar acum erau înnegriţi şi numai pe alocurea mai scăpau vreo pată din vechea culoare. Mai pe urmă am aflat că îl chema boier Gile, numele de familie i l-am uitat, că era de undeva de pe lîngă Olt, făcea poezii în stil popular şi într-adevăr purta pe dedesubtul gherocului de piele de drac încă un rînd de haine, deşi părea voinic şi roşu în obraz. Cînd l-am cunoscut, mi-a mărturisit că la vîrsta lui un om nu poate să-şi pricinuiască moartea decît numai prin frig; oricît de şubrede i-ar fi arterele şi celelalte organe, e suficient să se păzească de răceală, ca să nu atingă pe urma ei năruirea generală. De aceea umbla aşa de încotoşmănat şi iarna şi vara şi, cu toate că la analiză s-a dovedit că rinichii lui sunt putrezi, el nu se temea cîtuşi de puţin; atîta timp cît îi ţinea la căldură, n-avea habar. Dar astea le-am aflat mai tîrziu de la el, acum însă îl cîntăream cu coada ochiului şi nu puteam să mă dumeresc. Dar prin nimic nu mi se da pe faţă nedumerirea, spre deosebire de celălalt client care aştepta, în rîndul de fotolii de dincolo de boier Gile. Acela era bine îmbrăcat şi părea nervos; îşi răsucea mustaţa neagră; aşa cum şi-ar întoarce ceasul un om foarte grăbit, apoi cădea în gînduri adînci, din care răsărea deodată, aruncînd priviri de uimire spre bundra enormă a lui boier Gile. îl privea cu ochii atît de mari şi plini de indignare, că l-am crezut la început a fi chiar adversarul de proces al boiernaşului oltean; vroiseră amîndoi să angajeze pe Georges [37] Radu Şerban şi nimeriseră în acelaşi moment în camera de aşteptare — rămînea numai de văzut pe care dintre ei îl va alege avocatul. Astfel mi se păru mie — şi împrejurarea asta, care mai la urmă văzui că nu-i decît o simplă închipuire, îmi mai dădu viaţă şi mai puse puţin interes în sufletul meu; altfel parcă mă simţeam lovit de catalepsie şi numai din cînd în cînd închideam ochii de mare mirare. Cei doi mă şi văzuseră cum clipesc de des, dar poate îşi închipuiseră că e un simplu tic, ca şi al domnului care se trăgea furios de mustaţă şi-o răsucea, cu o repeziciune uimitoare, după ce privea indignat la bundra lui boier Gile. Clientul care era înăuntru a ieşit şi după el a mai ieşit un băiat tinerel, foarte elegant, de bună seamă secretarul. El a făcut semn lui boier Gile să intre, spre vădita uşurare a domnului celălalt, care atunci am văzut că nu-i poate fi rival de proces. Tinerelul şi-a oprit ochii pe mine întrebător şi insistent. M-am roşit deodată şi am început să mă încovrighez deasupra pîntecelui; dar nu m-a întrebat nimic, nici acum, nici cînd a venit să ia pe domnul nervos. Cînd am rămas singur şi mi-am dat seama că nu mai e nici o putinţă de a evita rîndul meu, o presimţire teribilă m-a copleşit deodată: dacă ea va ieşi tocmai acum de după una din uşile acestea? Simţeam cum mă înec de-a binelea numai la acest gînd şi ajungeam să doresc chiar ca domnul dinăuntru să termine mai repede, numai presimţirea mea grozavă să nu se realizeze, înainte de a da ochii cu teribilul, în momentele acestea, pentru mine, domnul Georges Radu Serban. Iar presimţirea se realiză aproape exact cum mă gîndisem eu, adică exact cînd secretarul subţirel mă întrebă în sfîrşit mirat, examinîndu-mă cu o stăruinţă supărătoare: — Dumneavoastră?... Atunci ea apăru, dar nu pe vreuna din uşile care dau înăuntru, ci pe uşa cea mare, pentru că venea de afară. Era îmbrăcată de oraş şi valetul îi deschisese. La mine poate nu s-ar fi uitat, dacă nu m-aş fi ridicat tocmai atunci în picioare, încurcat şi de apariţia ei şi de întrebarea care mi se pusese. Doar ochii s-au oprit pe mine în treacăt şi am văzut în lumina lor că m-a cunoscut. A avut numai o mişcare de dispreţ a feţei, pe care a alungat-o atît de repede, că multă vreme m-am întrebat dacă a făcut într-adevăr această schimă ori a păstrat tot timpul ameţitoarei treceri o indiferenţă completă şi mai [38] umilitoare. I-a răspuns plecăciunii secretarului: — „Bonjour, Radu!" cu un accent pronunţat pe u, făcîndu-mă să mă întreb dacă n-o fi cumva chiar de origine străină. Dar toate gîndurile acestea s-au perindat grabnic prin mintea mea, pentru că trecerea ei n-a fost decît o licărire de fulger. Şi iată-mă dinaintea lui Georges Radu Şerban: urechea stîngă îmi ţiuia „Bonjour, Radu!"... ,Bonjour, Radou!" La Radou nu m-am uitat o singură clipă, de teama vreunui zîmbet de dispreţ sau de compătimire pe buzele lui subţiri, care ciripeau un grai atît de piţigăiat. Ceea ce mă uimea cu desăvîrşire era numai dîrzenia cu care puteam vorbi, deşi îmi simţeam pînă şi încheieturile muiate de emoţie, şi apoi seriozitatea şi gravitatea cu care mă asculta Georges Radu (sau poate tot Radii?) Şerban. Era de neînchipuit pentru mine că nu mă întrerupsese încă, cu toate că îi ceream un lucru atît de absurd: să mă primească secretar, deşi vedeam bine că are un secretar. (E drept, eu nu pretindeam nici o remuneraţie, oricît de greu ar fi fost lucrul ce-mi asumam, şi această dezinteresare bănească am ţinut s-o subliniez în două rînduri; dar poate că Radu îl ajuta în aceleaşi condiţii, cum era obiceiul la marii avocaţi.) Totuşi, vorbeam înainte, hotărît să spun pînă la urmă ceea ce pregătisem: era un fel de examen de altminteri de pledoarie, pe care trebuia să-l trec dinaintea lui, această cuvîntare a mea. Deşi el mă asculta fără ca vreo fibră să tresară pe obrazul lui feminin, deşi înţelegeam perfect că mă ascultă într-adevăr, cu toate că ochii lui priveau necontenit aceeaşi floricică albastră-marină de pe covorul albastru-cer, totuşi pricepeam de minune că răspunsul îi va fi negativ. Numai cînd am atins punctul unităţii de atitudine din activitatea lui profesională, pe care îi mărturisii că am urmărit-o pas cu pas, el a făcut o mişcare abia perceptibilă şi a ridicat ochii miraţi la mine. Se mira că am fost singurul care am observat acest lucru? Că l-am admirat pentru asta tocmai eu, care nu fac parte din clasa lui, cum m-am grăbit să-l asigur? Că mai poate fi cineva afară de dînsul care apreciază astăzi o linie dreaptă şi încă doar pentru ea însăşi? Sau — dracu' ştie — să-mi permit ca un inconştient de tîrgoveţ bădăran ce sunt să-i pun o notă bună? Dar nu şi-a dezvăluit deloc gîndul pe care acest moment al cuvîntării mele i l-a deşteptat şi, parcă regretînd şi el, ca şi, [39] de bună seamă, preafrumoasa-i soţie, că a putut lăsa măcar numai momentan să i se întrevadă un simplu clin al ascunzişurilor lăuntrice, a coborît din nou ochii la aceeaşi floare albastră şi m-a lăsat netulburat să termin. Cînd ultimul cuvînt al meu a zburat în aer, volatilizînd orice posibilitate de legătură cu acest om, cu această casă, cu această femeie, d. Georges Radu Şerban mai păstră un timp profundă tăcere. Pe urmă îmi întinse mîna (ceea ce nu se întîmplase la venirea mea) şi-mi spuse: — Bine, domnule, am să mă gîndesc la propunerea dumi-tale... Treci într-una din zilele acestea ca să-ţi dau răspunsul meu! Şi-mi strînse degetele cu o singură apăsare a degetelor lui lungi, osoase. De bună seamă că dacă mi s-ar fi vorbit astfel într-un birou public, aş fi înţeles că trebuie să-mi iau orice nădejde. Dar de-aici plecam cu o mare, cu o puternică bucurie: oricum, căpătasem favoarea de a mai suna o dată la poarta cu negre săgeţi, acum fără nici o sfială; de a mai pătrunde în hall-ul elegant şi sever; de a examina mai bine îmbrăcămintea şi ticurile clienţilor tovarăşi de aşteptare, de a le ceda chiar rîndul, numai pentru a prinde iar clipa divină cînd doamna Georges Radu Şerban se întoarce din plimbarea-i matinală (care „la bogaţii ăştia" are loc cam la aceeaşi oră) şi traversează sala cu mersul ei regal. Să vedem, data viitoare, ce cuvînt, strivit repede în gînd, va lăsa totuşi să scape ochii ei? Dar acum veşti triste începură să-mi curgă din viitorul acesta smălţat de fermecătoare culori ale apropiatei mele vizite în sala de aşteptare a d-lui avocat Radu Şerban: dacă doamna se va fi interesat de „clientul acela mai tînăr dintre cei din urmă trei clienţi"... şi va fi povestit soţului ei o întîmplare cu două enorme dicţionare, care au căzut odinioară de omagială stupoare de sub braţul unui ofiţer descins la picioarele ei, şi de asemenea de privirile insolente „ale acestui tînăr", odată, cînd automobilul casei a trebuit să stopeze brusc şi întîmplător în faţa lui? La patru zile m-am prezentat iarăşi în sala de aşteptare şi m-am bucurat crîncen cînd am văzut-o atît de încărcată de împricinaţi; aveam timp acum să aştept aci şi să respir [40] pînă-n fundul plămînilor această atmosferă călduţă a cărei prospeţime vag parfumată de esenţe necunoscute nu era cîtuşi de puţin alterată de atîtea răsufluri. De altminteri, persoanele care adăstau acuma prezentau ţinute decente şi chiar elegante. M-am înfundat deci fericit în fundul larg al fotoliului, cînd uşa se deschise şi secretarul cu glas piţigăiat apăru însoţind ca de obicei pe clientul care terminase. Domnul care venea la rînd se ridică, dar Radu, cînd dete cu ochii de mine, îl opri: — Pardon, un moment, dar numai un moment... Apoi adresîndu-mi-se mie mă încunoştiinţă că „maestrul" doreşte să-mi vorbească. Am roşit cu desăvîrşire şi cele mai negre gînduri mi-au ţîşnit în minte, mai ales pentru graba acestei execuţii cu adevărat sumare, şi numai acel cuvînt familiar între oamenii de drept, „maestrul" în loc de „domnul avocat", mi-a mai picurat parcă o boare de nădejde în haosul din capu-mi. Şi, Dumnezeule, domnul Georges Radu Şerban m-a întîmpinat cu aceste vorbe, care mi-au umplut inima de fericire şi-n acelaşi timp de teamă şi cutremur, într-o măsură cum nu cred să i se fi întîmplat nici celui ce i-a fost dat să audă glasul etern pe Muntele Sinai: — Am reflectat, domnule, la propunerea d-tale şi răspunsul meu este afirmativ. Asupra salariului dumitale voi putea să mă hotărăsc după primele săptămîni de serviciu... — Dar... tocmai că... eu... v-am.... că nu... Domnul Georges Radu Şerban găsi inutil să răspundă la această bîiguială, ca un boier vechi şi bogat, care tocmai pe dezinteresarea mea bănească n-a pus preţ cînd s-a hotărît să mă angajeze. Replica lui a fost întrebarea dacă sunt dispus să-l ajut chiar de astăzi de dimineaţă. Fără îndoială că i-am răspuns cu vocea plină a hamalului voinic (care la moment s-a şi trezit în mine) cînd propunătorul îl întrebă dacă e în stare să ducă o povară ceva mai nepotrivită pentru obişnuitele puteri omeneşti. Instinctiv am înţeles că aici, în biroul de faţă, în care secretar al acestui boier era Radu cu accentul pe u, rolul meu nu putea fi decît acela de hamal în adevăratul sens al cuvîntului. Şi m-am comportat, spre marea satisfacţie a patronului meu, ca un adevărat hamal. îi găseam domnului Georges Radu Şerban cele mai prăfuite dosare, cu cele mai vechi hîrţoage: aveam o obstinaţie în stăruinţele [41] mele care punea în îngrijorare pe toţi grefierii, pe toţi conţopiştii de la starea civilă şi pe toţi funcţionarii deţinători de acte sau emiţători de certificate în legătură cu justiţia. Plecam şi-n provincie, nu numai să descopăr dovezi, pe care nu mă lăsam pînă nu le aduceam pe gustul domnului Georges Radu Şerban, dar îl şi reprezentam la instanţele mărunte, cerînd termene şi chiar punînd concluzii potrivit instrucţiunilor sale. Nu mă cruţam intenţionat, oferindu-mă să-mi iau drumul pentru un timp aproape pe jumătate cît mi s-ar fi oferit, şi nu o dată, sosit dimineaţa, după un voiaj de 36 de ore, n-am pregetat să mă ocup de lucrurile din ziua aceea. încît pînă şi maestrul a trebuit uneori să intervină şi să-mi pună la un punct convenabil acest exces, care, laudă Domnului, oricît nu m-ar crede cineva, pe mine nu mă ruina defel. — Mi-am dat eu seama că tocmai dumneata îmi trebuieşti! m-a asigurat domnul Georges, atunci cînd mi-a fixat dintru început salariul la un cuantum neaşteptat de respectabil. Pe bună romînească, vorba asta venea aşa: „Am băgat eu seama că boierului pursînge îi trebuieşte vechil pursînge" — şi am rînjit în sinea mea, cutremurîndu-mă şi mai teribil că totuşi, în gîndul vechilului, trona tot mai tiranic, ca adevărat stăpîn, un cap de ceară albă cu dinţi albi în rîs încremenit, capul doamnei Georges Radu Şerban, pe care, de altfel, o lună şi jumătate după angajamentul meu, eu n-am mai putut-o întîlni şi vedea. Dar hamalul ştia să aştepte cu anii... Radu era şi el mlădiţă boierească, era slab şi sidefiu, înalt şi de-un blond lucios, cu dinţii mari şi bătînd în gălbejiu. Era bun la suflet şi inteligent, frumuseţea doamnei Radu Şerban, ca orice fel de frumuseţe femeiască de altminteri, părea să nu-l intereseze. în schimb, asculta toate cuvintele patronului cu ochii larg zgîiţi şi avea o plăcere deosebită să comenteze pledoariile şi sentinţele judecătoreşti. Pronunţa un r stropşit, care se subţia şi mai rău cînd apuca pe poarta unui dinte lipsă din stînga maxilarului de sus. La trei săptămîni după angajament (mă împrietenisem acum bine de tot cu dînsul), cînd lucram împreună într-o după-amiază în biroul [42] maestrului, plecat la moşie, cu ocazia unei pledoarii prin împrejurimi, uşa se deschise fără să mai fim anunţaţi şi-şi făcu apariţia tînărul tomnatic cu gambeta pe urechi şi cu căţeluşul cu păr creţ peste ochi, pe care-l văzusem odată de pe stradă intrînd în această casă. Eram gata să-l întreb ce doreşte, dar bineţele amabile ce schimbă cu Radu mă opriră. Pe urmă furăm prezentaţi: avui astfel plăcerea să cunosc încă un descendent de domn şi de beizadea: Rîul (Raoul, cum semna el) Ipsilant. Mi-amintii că auzisem o dată pe maestru pledînd pentru un împricinat cu nume similar. Aflai mai pe urmă de la Radu că era vorba chiar de el, dar procesul fusese pierdut şi Raoul rămăsese, din tot patrimoniul lui strămoşesc, doar cu istori-cu-i nume. Şi cu o licenţă în drept de la Paris, pe baza căreia, nici mai mult, nici mai puţin, vlăstarul domnesc era, cum mi se spuse chiar la prezentare, coleg cu modesta mea persoană. Mi-am închipuit deci, un coleg generic, coleg de bară, un avocat. Abia după mai multă convorbire luai cunoştinţă cu surpriză că distinsul oaspe din ziua aceea, care ne făcuse onoarea să apară între noi la ora 12 jumătate dimineaţa, era asemeni secretar al patronului, coleg al meu şi-al lui Radu. — A, poate aţi fost în vreo călătorie? comisei, ca un veritabil burghez provincial ce eram, gafa să-l întreb. El îmi răspunse însă indiferent că n-a fost în nici o călătorie şi atunci eu mă gîndii că o fi zăcut bolnav. Şi împinsei gafa şi mai departe, împărtăşindu-i, gata de gratulare pentru însănătoşire şi revenirea în mijlocul nostru, această destul de logică temere a mea. Noroc că glasu-mi se auzi numai pe jumătate, dîndu-i prilej să nu-mi răspundă, ocupat să întrebe pe Radu ,ji Ies dames sont chez elles". După care îşi luă rămas-bun de la noi şi, trăgîndu-şi cîinele (a cărui mutră mi-aduse aminte de-a unui lăutar bătrîn şi a unui mare politician actual) de lănţuşu-i galben, ne părăsi nu pe uşa pe unde intram noi şi clienţii, ci pe uşa laterală, pe unde apărea maestrul. Radu m-a ajutat binevoitor să ies din toate nedumeririle. Mai întîi „Ies dames" erau doamna Georges Radu Şerban şi mama ei, doamna Smaralda Ruset, născută însăşi Ipsilant, [43] mătuşă lui Raoul, aşadar, văr primar cu doamna Alba. (Mi-a-dusei într-adevăr aminte de o doamnă cu păr alb pe care o văzusem de vreo două ori trecînd prin hali cu un baston în mînă, deşi dreaptă şi plină de prestanţă, o dată chiar oprindu-se să se întreţină cu unul clin clienţi şi părînd nespus de afectată de vorbele aceluia: mi-am închipuit, o vizitatoare a doamnei Radu Şerban.) Procesul lui Raoul, pierdut la Casaţie, avea de obiect nu numai o expropriere în favoarea obştii, dar mai era încurcat şi de o prescripţie fatală. Doamna Smaralda pierduse pe aceeaşi temă, cu mult mai înainte, pentru că avuse imprudenţa să se încreadă, ca şi restul comoştenitorilor de altminteri, în temenelele unor deţinători — foşti embaticari, care nu răscumpăraseră — pricopsiţi de familia lor şi totuşi trădători; cînd obştea şi-a mai cerut şi drepturile ei, din mare latifundiară, doamna Smaralda n-a mai rămas decît stăpîna unei sfori de moşie, pe care, degustată de toate netrebniciile suferite, s-a grăbit s-o prefacă în bani sunători. Restul e lesne de ghicit: şi leul şi francul francez — căci trei sferturi din capital şi-l depusese ca prevedere la o bancă din Paris —- au căzut vertiginos. Aceeaşi soartă a avut-o şi casa din Bucureşti, pe care doamna Alba, pe atunci domnişoară Ruset (ea semna însă ca domnişoară, de dragul şi pentru sonoritatea numelui matern: Alba Russet Ypsilant) o moştenise de la tatăl său: convinsă de geniul speculativ al mamei, o vînduse şi ea la rîndu-i, concomitent, pentru a se vedea apoi, din mare prinţesă trăită numai în străinătate (unde se înfăţişa doar ca prinţesă „bizantină"), cum sărăcia se apropie grozavă cu dinţi şi paşi de lup. Şi numai astfel doamna Alba convenise să accepte mîna lui Georges, cu o decenie şi mai bine mai în vîrstă decît dînsa. Astfel, gîndul ei plutise în nori şi mai înalţi, la care eu ameţeam numai gîndindu-mă, şi, încercînd să-i descifrez, rămăsesem cu gura puţin întredeschisă şi cu stiloul înfipt în şănţuleţul bărbiei, poziţie din care mă corectai repede, cînd Radu sfîrşi şi mă privi puţin mirat că pe un om de drept ca mine mă pot impresiona astfel de întîmplări prea obişnuite, şi puţin cam încurcat că mersese prea departe cu vorba tocmai cu unul pe care destăinuirile lui păreau să-l intereseze atît de mult. [44] Mi-am impus de-acum înainte să nu mai par prea curios, pentru a afla cît mai multe; mai ales felul de a vorbi degajat şi net al lui Radu şi puţina importanţă pe care o acorda evenimentelor zilnice şi familiare, pentru a merita din parte-i vreo discreţie, mă încuraja să-l descos cu multă abilitate. Mă prefăceam că mă interesez mai mult de soarta lui Raoul, a cărui gambetă pe urechi şi al cărui cîine cu pedigree păreau să întoarcă în zîmbet şi buzele lui Radu, ale acestui drăguţ copil (el nu era de viţă domnească, numele lui de familie era Mănescu) pe care nimic nu mai putea să-l preocupe în afară de speţele dragi ale maestrului său. Indirect astfel, puteam afla cît mai multe şi de ceilalţi membri ai familiei Ypsilant. Procesul lui Raoul ţinuse mai îndelung, pentru că, rămas orfan, încă adolescent, minoritatea lui îi fusese într-o privinţă de ajutor: tutorele neglijent însă nu încasase chiriile în formă vizibilă şi deţinătorii uzurapaseră totuşi prin lungă prescripţie sau cu titlul de pro herede. Un mai mare hal de neglijenţă într-o administraţie nici că se mai pomenise! (Gurile rele şopteau că tutorele lui Raoul, care îngrijea totdeodată şi de moşia doamnei Smaralda, absenteistă convinsă, fusese înţeles cu acapărătorii;dar numele lui asemenea istoric — Ghiculescu — îl absolvise de orice fel de bănuială din partea victimelor.) Asta mă făcea să simpatizez pe Raoul, pe acest „secretar de avocat'" care sosea din două în trei zile, între douăsprezece şi jumătate şi unu — tocmai bine cînd se isprăveau consultaţiile, ba uneori lipsea şi cîte o lună! Radu credea că are şi el retribuţie din partea maestrului, dar nu aveam nici un indiciu doveditor, iar acum mă învăţasem să nu mai fac gafa de a mă repezi cu întrebările. Văr cu Alba, Raoul nu putea decît să-mi fie simpatic şi, dacă obţineam cumva prietenia lui, o nădejde încăpăţînată mă făcea să mă legăn în rozele parfumate ale gîndului că din cînd în cînd ar putea veni vorba şi de mine în conversaţia lor familiară. Mă purtai ca un veritabil gentleman cu Raoul; sentimentele ce-i arătam nu erau numai interesate, dar admiram în adevăratul înţeles al cuvîntului la dînsul nepăsarea cu care îşi amintea, şi de cele mai multe ori izbutea să nu-şi reamintească, dezastrul involuntar al imensei lui averi. Cînd vorba [45] venea într-acolo, ştia s-o întoarcă de minune, aruncînd-o departe de el, ca pe o mînuşă uzată, ca amintirea unui bacşiş nebunesc, zvîrlit la o masă de chef. în schimb îi plăcea în chip deosebit să ne întreţină despre cîinele lui, Nuşi (!?), şi de nobleţea-i de sînge dovedită cu acte (atunci aflai eu de existenţa pedigree-lor). Dobitocul era într-adevăr simpatic, dar mai mult caraghios. O caricatură de cîine: cu toată bunăvoinţa-mi îndîrjită nu ajungeam deloc să pricep rostul atîtor atenţii şi în ce constă valoarea lui: l-ar fi făcut praf în două minute oricare javră de mahala. Nu era nici frumos: părul lui spălat şi răsspălat era de-un alb-roşcovan — acum îl puteam observa mai bine — cu pete mai întunecate, de-un negru-castaniu. Dar tot acest păr îi invada şi faţa, lăsîndu-se dedesubtul botului ţuguiat ca o barbă neţesălată de troglodit. Poate o fi inteligent, o rasă mai inteligentă decît a celorlalţi semeni ai lui? Cerui lămuriri lui Raoul asupra acestui punct, pentru că vream să-i iubesc cîinele cu orice preţ. El mă asigură de acest lucru, dar din exemplele ce-mi dădu nu conchisei nimic favorabil. în cele din urmă, Raoul, văzînd că nu mă convinge astfel, mă doborî iar sub povara documentelor de nobleţe. Şi mă uitam curios la acest vlăstar de personaje istorice, care afişa indiferenţă pentru moşia strămoşească pierdută din neglijenţă boierească, dar care se fălea cu neamul boieresc al cîinelui său, căutînd să insufle javrei anoste virtuţi pe cale de documente. O jale mare mă cuprinse pentru urmaşul de voievod, care însemna totuşi ceva şi el, personal, peste ce-l puteau arăta propriile lui documente. Era suficient să te întreţină despre „Nuşi" al lui şi despre diversele rase canine în general, pentru a te convinge că ai înainte o inteligenţă cu adevărat sclipitoare, care — vai! — nu părea să se aprindă pînă la acest grad decît cînd era vorba de animalele lui favorite. Totuşi, Raoul avea şi cunoştinţe întinse de literatură. Era mult citit şi avea un chip special al lui de a defini o operă şi de a justifica astfel de ce îi place sau nu. Dar, vădit lucru, asupra unor astfel de chestiuni nu era dispus să întindă multă discuţie şi poate că şi asta era o calitate. îl descusui cu încetul, căci ne împrietenisem. Ieşeam adesea seara şi întîrziam noaptea de dragul lui: pentru că la dînsul primul pahar trebuia să aibă neapărat urmare, şi încă lungă. Era curios că [46] prefera localurile de mîna a doua şi chiar ordinare. Varieteuri suspecte, circiumi cu fală pentru vinurile lor vechi şi fripturile lor indecente şi, ca orice beţiv bucureştean democrat, hala lui Milică Dona din Piaţa Mare, unde ritualul nocturn trebuia neapărat să sfîrşească. Nu mă îngrozeam de nopţile pierdute, pentru că aveam constituţie destul de robustă ca să nici nu le simt. Apoi nici nu mă ameţeam, lasă că nu beam cine ştie ce. însă era o plăcere pentru mine să stau cu Raoul Ypsilanti, vărul doamnei Alba Georges Radu Şerban, născută Russet şi după mamă Ypsilant, noi singuri la o masă. Ce avea omul ăsta din frumuseţea şi eleganţa doamnei Alba? Nimic. Cu pălăria aceea pe urechi, cu nările largi şi cu ochii foarte lucioşi pe-o figură ternă... Ah, luciul ăsta al ochilor le era comun... Da, iată ce trebuie să privesc eu mai mult la dînsul... Ş-apoi se cunoştea că e de neam bun, orice s-ar zice, oricît urechile acelea largi ca nişte frunze de curechi s-ar lăsa cam pleoştit, pornind din ţeasta roşcovană, bine tunsă de la creştet în jos — sau de sub ceapacul negru, prea înfundat pe cap. Era ceva în el care o spunea limpede, răspicat, şi nu mă refer aci — cum se face de obicei — la accentul lui aproape stricat romînesc, ori invers, la accentul lui impecabil cînd vorbea franţuzeşte şi englezeşte. Am putut constata astfel că există într-adevăr o nobleţe, un mod de a fi, de a te arăta deosebit de al celorlalţi. Că asta provenea din trecerea sîngelui printr-un şir de generaţii succesiv bine trăite ori că era cu adevărat un har divin la mijloc, n-aş fi putut răspunde. Dar Raoul Ypsilant îmi făcea limpede impresia că, dacă n-ar fi fost stipendiat de soţul verişoarei sale (de unde putea trăi el altfel?) şi dacă., incapabil de a munci, ar fi decăzut cu desăvîrşire, cu siguranţă că şi în zdrenţe, şi cu ceapacul lui atunci mototolit, s-ar fi prezentat altfel decît un vagabond de rînd. Sau chiar dacă ar fi fost literalmente lipsit de inteligenţă, tot s-ar fi găsit ceva în felul lui de a fi care l-ar fi transfigurat puţin, l-ar fi făcut să pară un prost mai interesant decît proştii ceilalţi, cei comuni. De aceea mă pasionam de Raoul după cum el se pasiona de cîinele lui, şi-mi închipui că pasiunea mea era incomparabil [47] mai legitimă. în afară de pedigree-u, Raoul era ceva, era el însuşi cineva. Pe lîngă vinul vechi şi fripturile de măruntaie indicibile, lui Raoul îi plăceau femeile cu păr lung. Era o meteahnă sufletească aceasta, care i-a pricinuit, după mine, burghezul, însemnate neajunsuri. Astfel, refuzase două partide, care bucuros i-ar fi adus zestre zdravănă, în schimbul numelui său, ce, precum se vede, reprezenta încă o bună valută. Lucrurile astea se petrecuseră cam imediat după pierderea definitivă a procesului, şi toată lumea crezuse că gestul pretendentelor apăruse cam umilitor prin promptitudinea lui. Şi toată lumea apreciase deci refuzul de înaltă prestanţă al lui Raoul; dar aci, în subsolul cu miros de fleici al lui Mitică Dona, eu singur aflai adevărul adevărat. Pretendentele n-aveau păr lung, uite aşa ca una din cele două tovarăşe ale noastre de masă, aceea care, evident, trebuise să-şi tragă scaunul lîngă al lui Raoul şi pe care el o mîngîia pe creştet, cu totul şi cutotul transportat. Sărutări pătimaşe urmară destăinuirii pe care el mi-o făcuse pe franţuzeşte, cu superbul lui accent care inspira respect cocotelor, iar mie discretă trufie şi grija să răspund în aceeaşi limbă, însă numai atunci cînd răspunsurile nu puteau consta în mai mult de un cuvînt. Puţin geloasă, partenera mea mă invită desigur să nu mă las mai prejos: „Dă-i şi tu din gură pe franţuzeşte, micule", dar, pentru că n-o satisfăcui, ea începu să aprecieze cu glas tare calităţile înfăţişării mele, restabilindu-mi superioritatea. Evident că încăpăţînarea ei de a nu mai tăcea mă agasa, cu atît mai mult cu cît n-aş fi vrut să indispun pe Raoul cu nimic, mai ales n-aş fi dorit să i se infiltreze sugestia că într-o societate feminină eu aş putea să fiu preferat dintr-unele foarte puternice privinţe. Şi doar îmi trebuia societate feminină în jurul nostru, numai şi numai pentru ca odată şi odată, cînd îmi voi simţi sufletul oţelit, să pot aduce vorba de ea; de bună seamă, nu într-o circumstanţă ordinară ca aceasta, dar mai tîrziu, cine ştie, cînd, graţie strînsei mele prezenţe lîngă dînsul, aş putea pătrunde şi-n altfel de lume decît acea pe care Raoul se obstina acum s-o frecventăm. Noroc însă că princiarul vlăstar care privea cu ochi larg căscaţi pe partenera mea — Doamne, şi ce luciu era atunci în ochii lui! — nu asculta nimic, mai bine, nu auzea nimic din ce spunea ea. Am văzut clar, el aproba necontenit, grozav [48] de bine dispus, pe cea de lîngă mine şi, complet transportat, se grăbea să mîngîie la fiecare două minute coama neagră-castanie a femeii de lîngă dînsul. Atunci înţelesei abia şi această nouă latură a caracterului lui princiar; pentru un simplu gust, în aparenţă neînsemnat, el dă cu piciorul la perspective mîndre, la situaţii sigure. Pusei capriciul lui în legătură cu sentimentele ce un veritabil nobil ca dînsul trebuia să le aibă pentru trecut, pentru orice ţine de trecut — şi ce ţine mai bine de trecut decît părul lung la femei? — şi deodată mă întrebai îngrijorat dacă doamna Alba nu poartă cumva părul lung. Netotul ăsta ar fi în stare să-i facă vară-si curte, pe cînd, în ipostaza contrară, ce minunat de bună s-ar fi prezentat situaţia pentru mine: doamna Alba ar fi valorat ceva mai puţin pentru dînsul, şi asta ar fi însemnat pentru mine o portiţă mai mult, prin sufletul lui, spre ea. Abia mai tîrziu văzui ce putere avea această particularitate capilară a femeilor asupra celui ce-mi făcea nespusa onoare de a mă asigura acum, sub grea chezăşie de cinste, de amiciţia lui eternă. Cocota cea brună îi furnizase, în schimbul modestului ei tarif, plăceri incalculabile; în noaptea următoare o căutase singur şi o regăsise la locul ştiut, pe chei. Dar după prima oră de tandreţe, care, precum înţelesei, se consumase mai mult în mîngîierea lungului păr, Raoul, cam întrecut cu băutura, adormise. La deşteptare, dezastru! Bruna nemernică nu-şi mai odihnea capul încurcat de bogăţia aceea neagră pe alba pernă princiară. Canalia dispăruse, nu fără a fi trecut în razie toate buzunarele amfitrionului imprudent şi chiar degetele-i înţepenite de somn. Din portefeuille îi luase trei sferturi din retribuţia pe care colegul meu o încasase cu o săptămînă înainte de la maestru, şi din degete numai unul din inelele preţioase şi în sine şi ca valoare istorică, şi anume, pe cel cu piatră de rubin. Acum Raoul mă rugă să-l însoţesc pentru a găsi pe fugara, care de bună seamă îşi schimbase, prudentă, pentru un lung şir de nopţi, vadul comercial. Şi asta de ce credeţi? Pentru tenculeţul de hîrtii albastre sau pentru valoarea rubinului şi a incrustaţiei rare a inelului, despre care Raoul îmi şopti că fusese preţuit de curînd la o sumă impunătoare de cel mai autentic bijutier al Bucureştilor, dar că el speră să-l treacă şi mai bine la Paris? (Tipul nu era aşa de sărac cum [49] crezusem la început; dar îşi purta cu el toată averea!) Nu, nu pentru valoarea inelului, care făcea cît o casă într-un parc ieftin, mă trăgea prinţul Raoul nopţile după sine, de începusem oarecum să mă ajungă puţin oboseala — că pînă şi domnul Georges Radu Şerban s-a uitat în vreo două rînduri la cearcănele mele puţin cam ciudat — nu, ci pentru părul lung al hoaţei. Căutările însă fură zadarnice, şi pentru că mă înfiora perspectiva pînă-n infinit a nopţilor ce mai aveam de pierdut (poate că prostituata asta care-mi dădea necaz se refugiase în provincie!), am încercat să-i ofer unele mostre noi; ce dracu', mai erau doar femei cu păr lung în Bucureşti! Prinţul se arătă de fiecare dată mulţumit, dar nu încîntat, şi dorul de cea dintîi nu i se mai ogoia deloc. — Crezi dumneata că înainte de ea n-am mai găsit şi altele, cu păr mult mai fin decît al acestora la care mă îmbii; doar a fost, mon cher, pasiunea mea, care m-a îngenuncheat cam la un an după ce monstrul parizian a dat decretul de tunsoare tuturor femeilor de pe glob... (El a şi numit un coafor parizian, dar i-am uitat numele.) — Ei bine, uite aici! a continuat. (Şi luîndu-mi mîna mi-o puse pe cîrlionţii încîlciţi şi moi ai lui Nuşi.) Ei, ce zici? E totuna cu al javrei ăleia de trece acum pe mijlocul drumului şi în cojocul imund al căreia nu te sfătuiesc să-ţi vîri degetele?... Ha... ha.... ha... Avea un rîs rar, sacadat şi invariabil, necontenit acelaşi; aceeaşi silabă: „ha", aruncată afară cu mişcări largi ale toracelui. Ha... ha... ha... un fel de lătrat vesel, ca al dobitoacelor lui favorite. Am izbutit în cele din urmă să-l conving că nemernica şi-a luat tălpăşiţa din Bucureşti şi mi-am recîştigat liniştea deplină a nopţilor. Pînă acum nu făcusem nici o greşeală în serviciul pe care i-l prestam domnului Georges Radu Şerban, ca un argat conştiincios, şi înclinările lui de stăpîn care mă plătea — numai că întrevedea posibilitatea de a-i greşi — mă înfricoşau. Aveam pentru dînsul toată stima ce-o merita talentul şi renumele lui, în schimb nu nutream pentru persoana sa nici un fel de sentiment mai adînc, afară, de bună seamă, de îngrijorarea cumplită că m-ar putea îndepărta din această casă. De aceea [49] căutam să-l servesc cît mai bine şi eram convins că depăşesc cu contraserviciile mele cuantumul plăţii lui, pentru a înăbuşi în inima mea orice drept al său la recunoştinţă şi prietenie; vream ca drumul inimii mele spre acea pentru care pătrunsesem aicea să fie liber, neîncurcat de ghimpii nici unui fel de remuscări, complet, complet liber. De aceea ţineam nespus la compania lui Raoul Ypsilant, în inima căruia mi se părea că ghicesc, sau în orice caz găsisem logic că trebuie să existe, o aversiune surdă pentru cel care-l stipendia fără motiv. în vremea asta, revăzui pe doamna Alba de mai multe ori; îmi răspundea rece la salut, ba cred că nu m-am înşelat, observînd în recele acesta din ochii ei lama de oţel a necazului că existenţa mea aici chiar, după inofensivele împrejurări petrecute, o plictiseşte pur şi simplu. Inima-mi de argat îmi sfîrîia atunci ca pusă pe jăratic; mă simţeam neînsemnat şi umil, şi vedeam că distanţa de aici la lună, care mă separa de ea, creşte, de parcă luna, liberată de atracţie, s-ar fi pus într-o bună zi în accelerată mişcare centrifugă. Dar nu descurajam, asta nu; căci pe măsura acestei distanţări de stupefiante cifre astronomice, creştea, simţeam cum creşte impetuoasă, amiciţia lui Raoul pentru mine; prietenul ăsta care mă întrecea cu doisprezece ani va netezi pentru mine, de bună seamă, un loc în sufletul princiar şi rebel. într-o zi, doamna Alba, venind din oraş, mă surprinse amuzîndu-mă de teoriile calorice ale lui boier Gile, al cărui Ford dărăpănat de bună seamă că aştepta afară pe unde trecuse dînsa; atunci văzui şi eu puţină lumină în ochii încă nedefiniţi pentru mine: era o scînteiere lăuntrică ce mă viza direct şi o citii de minune, era ceea ce nici nu mă aşteptam altceva, căutătura de batjocură şi glas mut care-mi spunea: „Evident, ţi-ai găsit teapa care-ţi convine". Pentru că boier Gile, cu cojoaca lui acum în mijlocul verei şi cu buhăitul lui cap enorm, numai a boier, chiar expropriat, nu semăna. Dar, în sfîrşit, era ceva omenesc în atitudinea ei pentru mine, jumătate din atitudinea la care mă obişnuisem s-o văd, parcursă într-o singură mişcare, îndărăt. De aceea doamna Alba nu-mi mai apăru aşa de înaltă, ca înainte tot timpul; dimpotrivă, era o femeie potrivită, aş putea zice înăltuţă, foarte puţin plină, umană şi fină, şi era nespus de frumoasă. Totuşi, deşi o fixam cu ochi arzători (orice ar fi fost să se întîmple!), [51] n-aş fi putut spune pentru nimic în lume dacă părul ei e tuns şi nici ce culoare are; apropierea ei mă orbea. Totuşi îmi propusei să-i înfrunt strălucirea, mai ales că dispreţul ei vădit, concret, mă încuraja; orice s-ar spune, era un pas larg de apropiere pentru mine, era o fericire neaşteptată, un înger răuvoitor apărîndu-ţi dintr-o dată, într-o noapte de deznădejde fără sfîrşit, dar apărîndu-ţi. O bravai deci privindu-i părul şi descoperii că era brună, o brună cu ten alb, mat în lumina sălii de aşteptare: o, mult mă costă această descoperire! Mai întîi, ochii ei fulgerară de mînie şi mă săgetară cu veninul cel mai omorîtor; apoi — şi asta fu cea mai grea lovitură — nu mai trecu multă vreme prin sala de aşteptare. Mai aşteptam acum chemarea beizadelei şi condamnarea la adevărată decapitare, ca pe vremea Brînco-venilor: socoteala şi teribilul concediu definitiv. Dar domnul Georges Radu Şerban, de cînd obrazu-mi restabilit denotă din nou prospeţime şi sănătate şi începu a respira iarăşi înverşunarea aprigă la muncă, se arăta parcă tot mai prietenos cu mine, ceea ce mă îngrijora, şi tot mai încrezător în forţele mele, dîndu-mi sarcini din ce în ce mai grele, ceea ce mă făcea să-mi înăbuş cu greu în gît chiotul de triumf. Oare pomenea omul ăsta, domnul ăsta mare şi grav, cît de puţin despre modesta, umila mea persoană, despre bietele mele însuşiri, care-l mulţumeau, în familia lui, la masa de la prînz, sau seara, cînd se revedea cu ai săi, după oboselile zilei. De bună seamă că nu: eram un argat conştiincios, şi atît. Sau poate pomenea de mine ca de-un argat conştiincios, şi-atît: „A, am găsit în sfîrşit un bun secretar". Atît şi nimic mai mult. Nici o comparaţie între activitatea mea şi a lui Radu, şi mai ales nici una între munca mea zilnică şi a lui Raoul. Era ceva firesc ca eu să muncesc înzecit decît oricare dintre dînşii, căci aceasta era menirea mea de om venit din păturile mai joase ale societăţii, unde pîinea se cîştigă în mod firesc cu sudoarea frunţii. Şi nici Raoul, de bună seamă că nu pomenea nimic niciodată. Ce însemnătate mai aveam eu pentru el cînd se găsea în faţa verişoarei sale? Un simplu tovarăş de chefuri nemărturisibile şi atît! Ţi-e şi ruşine să aduci vorba de astfel de tovarăşi. Şi sufletul mi se strînse de durere ca un cîine biciuit, cînd înţelesei că oricît s-ar strînge prietenia noastră, eu nu voi ocupa în gîndul lui Raoul alt loc decît într-o sferă exterioară, care nu va [52] coincide niciodată cu sfera cealaltă, adînc intimă, pe care oamenii aceştia de demult, veniţi din fundurile trecutului strălucit, şi-au rezervat-o discret numai pentru ei, pentru cei dintr-o tagmă cu dînşii, în faţa irumpţiei potolitoare la suprafaţă a nemernicimei obscure din adînc. Atunci aş fi vrut, sub tortura acestor gînduri, să îndeplinesc ceva grozav, să săvîrşesc ceva neobişnuit de greu, un lucru dinaintea căruia şi priceperea şi talentul dlui Georges Radu Şerban să rămînă în stupoare! Atunci, fără doar şi poate, el va trebui să vorbească, să rostească de mai multe ori cu invidie şi ură numele meu, şi să fie anume ceva, în legătură cu ea, cu interesul ei, cu mulţumirea ei sufletească, drace, cu soarta ei, sau cine ştie cum, astfel ca el să fie obligat să pomenească de faptele mele în faţa ei. Atunci domnul Georges Radu Şerban, vlăstar de voievozi, va fi înfrînt, va zăcea la pămînt, răpus de mine, nemernicul, vagabondul, hamalul din portul Brăila, argatul plătit de el. Dar ce? Dar ce? Dar ce? Evident, doar prin merite cu adevărat uimitoare poate pătrunde un om ca mine în lumea aceasta închisă în sine, pe care nici loviturile timpului, nici ruina în plină creştere n-o zguduie din exclusivismul ei. Dar care putea fi meritul acela astăzi, în epoca asta anostă? O lovitură financiară, cum reuşesc toţi îmbogăţiţii, cum auzi la toate colţurile, pe toţi nespălaţii, toată pleava asta omenească, scormonită de război, aşa cum o rază de soare pune-n agitaţie un muşuroi umed de viermi: „Am dat lovitura! Voi da o lovitură straşnică..." Lovitură! Ah, care lovitură trebuie dată pentru a ajunge la o ţintă aşa de fericită? îmbogăţirea, haidade... dacă asta ar putea impresiona pe bogata, pe trufaşa doamnă Alba Georges Radu Şerban, descendentă din împăraţi bizantini şi prinţi cu renume istoric, ale cărei visuri mergeau cu mult deasupra soţului său! Altceva, cu mult mai straşnic, mai răsunător... dar ce? dar ce?... un proces din cele mai grele, care să răstoarne la pămînt o stare întreagă de lucruri, sau care să instaureze o stare întreagă de lucruri, să instaureze timpurile vechi, puterea şi mărirea doamnei Alba Georges Radu Şerban... Ceva cu totul şi cu totul senzaţional, aproape de imposibil... Dar ce? dar ce?... Doamne, dă-mi pe acest ce, şi-ţi voi ridica 11 de mănăstiri, în cele mai frumoase 77 de părţi ale ţării... [53] Evrika! am strigat în cele din urmă la capătul acestor torturi, de zile şi nopţi întregi, ale gîndului meu. Evrika! Iată: procesul Ypsilanţilor, revizuirea procesului Ypsilanţilor, recîştigarea formidabilei averi, pe care a pierdut-o marele maestru, dl Georges Radu Şerban... Să vezi atunci nu pe doamna Alba, dar pe doamna Smaralda, această cocoană cu mers voievodal şi cu baston, care se oprea uneori în hali, lîngă vreo cunoştinţă, şi-o descosea, pentru a-şi văicări la rîndu-i soarta, în şoaptă, cu discreţie de nobilă înnăscută, cînd nu mai era nimeni altul decît convorbitorul în larga şi eleganta sală de aşteptare! Cum ar mai vorbi de mine doamna Smaralda, cum m-ar prezenta ea fiicei sale, cum ar şopti intrigată: „Ai văzut, un proces pe care l-a pierdut chiar Georges...?" Şi chiar mult mai mult decît atît putea spune doamna Smaralda fiicei sale: „Oare... nu cumva... această pierdere... s-a întîmplat... pentru că tu visai cu mult deasupra lui..." Fusesem prezentat de Raoul doamnei Smaralda într-o dimineaţă, cum poate fi dimineaţă pentru Raoul, care, cel mai devreme, se culcă noaptea la 3; aşadar, am fost prezentat cam pe la amiază, cînd consultaţiile se sfîrşiseră şi Raoul venise ca de obicei la slujbă, să se intereseze ce a mai fost în ziua aceea. (Am fost nedrept cu Raoul, afirmînd că el nu făcea absolut nimic în birou. Dimpotrivă, privea şi uneori citea conceptele pe care le făcusem în dimineaţa aceea şi, după ce ne consulta dacă a lipit bine timbrele, se apuca să le bată la maşină. Astfel îl găsea uneori maestrul, pe care Raoul îl saluta atunci cu exclamaţii de bună întîmpinare, fără a se urni de pe scaunul lui, ca un om foarte ocupat — el scria repede la maşină, totuşi fără nici o greşeală. Alteori punea întrebări în legătură cu acţiunea pe care o dactilografia, chiar de faţă cu maestrul: „A, aţi făcut acţiune în resciune cu afacerea asta"! Nu-i răspundea nimeni şi el continua să ţăcăne clapele cu repeziciune, mlădiindu-şi mijlocul elegant dinaintea maşinii şi răspunzîndu-şi singur: „Foarte bine, foarte bine..." Pe urmă mai punea cîte o întrebare, care, cîteodată, smulgea un zîmbet fugar subţirelului şi seriosului Radu; pe obrazul maestrului nu se mişca însă nici o cută şi-i spunea numai atît: „Hai, Raoul, lasă asta... eşti aşteptat dincolo... vin şi eu numaidecît la masă!" Doamna Smaralda întîrziase, cu toate că venise cu automobilul (maestrul avea trei maşini şi doi şoferi), şi cu toate că [54] înainta ca de obicei înaltă şi ţanţoşă, apăsa cu dîrzenie podul palmei pe mînerul de argint al bastonului mitropolitan. Raoul îi tempera graba, dîndu-i printre altele de ştire că maestrul nu a revenit din oraş încă, asta mai mult ca s-o oprească pentru a mă prezenta pe mine: „Un eminent avocat, mărturisi el, un viitor mare maestru al baroului!... Georges, care-l cultivă, o să aibă cu el mai tîrziu de furcă!" anticipă cu convingere, ca şi cînd, spre marea mea uimire, mi-ar fi citit gîndurile. Doamna Smaralda îmi acordă în urma acestor relaţii o atenţie care mă măguli şi mă intimida pînă la completa fîstîcire. Dacă nobila bătrînă va repeta aceste cuvinte fiicei ei? mă gîndeam — „o, Doamne, o, Doamne, fă să se întîmple asta!" şi izbutii să-mi recapăt stăpînirea de mine, dînd întrebărilor încurajatoare şi dinainte aprobative ale doamnei Smaralda răspunsuri cumpătate şi de bun-simţ. O, cît de mult simţeam că iubesc pe Raoul, cu „r"-ul lui franţuzesc cu care pronunţase cuvintele „Georges", „tîrziu" şi mai cu seamă „furcă": fu-îr-că... ah, delicios! Hotărît lucru, averea Ypsilanţilor trebuie salvată... Trebuie luptat cu toată energia, cu toată absurditatea încăpăţînării, pentru ca nu numai această încîntătoare şi nobilă bătrînă, doamna Smaralda, dar şi acest prieten sublim, acest suflet mare, acest cu adevărat prinţ de neam imperial, acest divin Raoul, pe care eu îl bîrfisem în gîndul meu, îl acuzasem de egoism şi exclusivism de clasă, să fie repus în drepturile lui, în avuţia lui răpită de pleşcarii tagmei mele. Ce caută aceşti pleşcari, aceşti argaţi şireţi şi linguşitori într-o bogăţie împărătească, în mijlocul căreia nu poate sta bine decît o albă zeiţă ca doamna Alba, destinată, născută să stăpînească, să lovească în prostime cu biciul şi să întindă mîna pentru a fi sărutată de cei ce merită, de cei ce se ridică, dedicîndu-şi inteligenţa şi viaţa întru apărarea şi preamărirea sfintei ei persoane. Şi declamînd de fericire în felul ăsta, pe cînd înghiţeam zorit în bufetul Palatului de justiţie un borş naţional şi m-aştepta fumegînd alături varza cu carne, îmi închipuiam mîna domniţei Alba întinzîndu-se din vălurile de borangic spre buzele mele. Eu nu văzusem încă bine mîna domniţei Alba, dar aşa trebuie să fi fost cum mi-o închipuiam eu, ca orice mînă de icoană bizantină. Şi blestemai aceste timpuri stupide şi anoste de sinistră nivelare: dacă şi doamna Alba ar fi aidoma acestei neveste durdulii de restaurator, plină de nuri şi de draci şi frumoasă-n [55] toată regula, cu care glumesc toţi avocaţii şi care-mi aduce acum ardei verde pentru varza cu carne, unde ar mai fi şi mai frumosul vieţii, unde treapta de mai sus, spre care trebuie neapărat să ţinteşti cît trăieşti? Lugubru! O, dragă băiete, îmi spuneam tot eu, ascultă-mă pe mine: nobleţea e ceva în sine, în afară de frumuseţe..., e o mare calitate, un sublim atribut al vieţii, pe care-l dărîmăm ca nişte imbecili, îl surpăm încetul cu încetul, de la temelie, în oceanul vulgarităţii, în loc să tindem spre puritatea lui... Şi ce mai spuneam eu atunci, ştergîndu-mi vulgar, la intervale dese, dosul de pe bărbie, grăbit să nu mi se strige procesul, în care trebuia să ţin locul maestrului! Şi-mi închipuiam pe maestru, tihnit la masa lui regească, asigurîndu-şi comesenii că are în sfîrşit o mînă dreaptă, braţ solid care ştie să ţină duşmanul în loc pînă la venirea lui. Doamna Smaralda a adus vorba despre mine şi Raoul a secondat-o; iar maestrul a acordat în sfîrşit apostila lui hotărîtoare! „Este într-adevăr un straşnic ajutor... va fi un..." Iar domniţa ascultă tăcută, pe gînduri. Nu mai scutură din umerii ei decoltaţi şi marmore-eni, jignită că a putut scăpa în convorbirea din jurul unei astfel de mese un subiect atît de plebeu. Ascultă pe gînduri şi abia reţine un zîmbet: îi răsună în urechi ecoul de bubuitură înfundată a celor două dicţionare... Dar zîmbetul se pierde nesimţit în majestatea gravă a trăsăturilor. E un secret al ei, care alunecă în inimă, lîngă taina cealaltă, la care ea încă nu vrea să privească mai atentă: „Care e rostul venirii lui în această casă, dacu nu..." Dar nu vrea să-şi răspundă şi alungă întrebarea. Nu-i nimic, zeiţă... nu-i nici o grabă... avem ani la dispoziţie pentru asta... avem viaţa întreagă... Şi m-am repezit pe coridoare şi scări, în urletele prelungi ale aprozilor care strigau primele procese, ca un cavaler în galop, chemat de huietele bătăliei proslăvitoare... Ah, vremurile de demult... Sunt doi ani, şi mai mult chiar, de cînd îmi ajut maestrul, şi am prins de minune mare parte din meşteşugul, trebuie să spun, din arta, din marea lui artă juridică. Astfel că efuziile lirice, care-mi vin din cînd în cînd şi care-mi plac atîta, mai ales în singurătatea nopţilor din locuinţa mea, acum elegantă şi [56] complicată — o straşnică garsonieră după modelul celei a lui Raoul — sunt alternate de energice perioade de activitate. Nu am descris încă dosarele Ypsilanţilor, dar cred că stăpînesc capitolele prescripţiei şi ale posesiunilor, din mai toţi autorii de seamă, mai bine decît cei mai buni maeştri ai barei. Timpul trece astfel necurmat şi cu el evident acumularea anilor care întăresc stăpînirea uzurpatorilor; dar ar fi fost o copilărie să mă gîndesc că s-ar putea revizui un proces de însemnătatea asta prin simplă recalculare a unor termene de prescripţie... dimpotrivă, tactica mea mă îndrumă să redeschid bătălia pe temeiul posesiunilor precare, care anulează orice fel de uzucapiuni. Am găsit lucruri senzaţionale în doctrină şi unele chiar aplicate în jurisprudenţă, noutăţi care cu siguranţă au scăpat dezbaterilor procesului; înainte de a-mi parveni dosarele, care au fost şi duse la pod, clasate, i-am pus unele întrebări lui Raoul. Am deplină siguranţă că sunt pe drumul cel bun; şi chiar dacă n-aş putea salva totul, o bună parte din averea pierdută tot voi redobîndi. Raoul nici nu bănuieşte rostul întrebărilor mele; dar cînd voi avea din filele dosarelor confirmarea că un element atît de esenţial, ca acel care creşte înfricoşător de logică şi adevăr sub taina frunţii mele, îi voi arăta şi maestrului punctul de vedere de la care vreau să pornesc; de bună seamă, Raoul va fi de faţă, pentru a evita vreo manifestare de neplăcere şi mai ales vreo sugestie ori chiar ordin de oprire din partea maestrului. Am impresia că voi deschide atunci propriul lui proces, căci încă nu mi-au ieşit din cap cuvintele lui Radii: „Numai aşa ea convenise să accepte mîna lui Georges, cu o decenie şi mai bine mai în vîrstă decît dînsa; altfel gîndul ei plutea în nouri şi mai înalţi". In privinţa asta am descusut puţin şi pe Raoul, dar cu mare grijă, era prima oară după atîta timp de prietenie cînd deschideam cu el vorba despre dînsa. De bună seamă, printre hazurile obişnuite şi cu aerul curiozităţii nestăruitoare, lipsite de orice fel de interes. Raoul însă, cu obişnuita lui dezinvoltură, mi-a spus tot ce ştia, şi cu siguranţă, dacă i-aş fi mărturisit cît de mult mă interesează capitolul acesta din viaţa patronului meu, ar fi regretat din tot sufletul că nu-mi poate spune mai mult. Pentru că nici el nu ştia mai mult decît Radii; dar ştia prin urmare ce ştia Radii, şi ca atare putui obţine o bună confirmare, însă cu oarecare diferenţe, mai mult de opinie: astfel, Raoul nu credea, ba [57] era chiar convins că Georges n-a displăcut cîtuşi de puţin Albei, dimpotrivă. Dar iarăşi era adevărat că visurile ei băteau mult mai departe: era conştientă de frumuseţea ei şi nespus de ambiţioasă. Cînd a survenit dezastrul, ivirea lui Georges Radu Şerban a fost o mîntuire... Era puţină contrazicere în afirmările lui Raoul; în orice caz eu o vedeam şi o dădeam pe seama leneviei lui de a merge cu scurtarea pînă-n fundul lucrurilor. Radii, cu dorinţa lui de precizie şi cu pasiunea juridică de a da o logică faptelor, făcuse mai bine legăturile — şi poate el mai exprima părerile şi credinţele familiei lui şi ale societăţii pe care o frecventează: evident că Georges apăruse ca o mîntuire în clipele acelea de derută. Dar întrebarea se punea dacă maestrul i-ar fi plăcut tot aşa de mult pe vremea cînd ea se simţea în deplină mărire şi putere, cînd n-avea nevoie de nici un mîntuitor şi cînd visurile ei băteau atît de sus... Nu cumva la procesul ei, domnul Georges Radu Şerban... cum să spun... dîndu-şi seama că e mai bine... că ei îi stă mai bine pentru dînsul, aşa... cînd nu e în mărire şi putere, ca visurile ei să nu bată atît de sus... Dar tăcere... sst, cea mai profundă tăcere. Nici un cuvînt despre asta lui Raoul. Dimpotrivă, să-l lăsăm numai pe el să vorbească; pentru că, iată, nici n-a trecut cine ştie cît de la prima noastră discuţie asupra acestui subiect, că el îmi mai aduce o ştire, care întîi mă nedumereşte, dar care, pe urmă, văd că se integrează minunat în sistemul meu de gîndire. „îţi pot spune că acum ei n-o duc prea bine", mă informează Raoul, cînd pe departe aduc vorba de fericirea care trebuie fatal să domnească în deplinătatea ei între doi inşi aşa de potriviţi, aşa de făcuţi, şi fiziceşte şi moral, unul pentru altul. — El e un om puţin cam curios, ce să-i faci, vîrsta, vîrsta, e agasat de toate succesele ei în societate, pe care, crede-mă, ea le obţine în chipul cel mai pasiv cu putinţă. E suficient ca să apară undeva — şi apare foarte rar — ca să se îndrepte îndată spre ea omagiul tuturor privirilor şi al şoaptelor de admiraţie... Căci mă pot mîndri cu vară-mea... ce zici? Ha... hă... hă... Am tresărit ca ars de această întrebare, şi hohotele lui largi şi sacadate, care treziseră din picotit javra pursînge dedesubtul scaunului, ca un lătrat de semen, mi se părură că-mi dezbracă sufletul şi mi-l lasă gol ca un trup impudic, între mesele [58] ocupate de cheflii întîrziaţi. M-am simţit roşind chiar, dar cînd repede mi-am dat seama că nu putea să fie, cum nici nu era, pentru mine nimic insinuant în întrebarea şi rîsul lui, am fost copleşit deodată de tristeţe şi mai apoi de vechea umilinţă. Am privit atunci cu ură pe Raoul şi am înţeles de minune sufletul argaţilor şi al embaticarilor de rea-credinţă care le-au suflat pămîntul. Aveam să mă lupt cu ei, dar îi aprobam şi-i simpatizam; şi le eram recunoscător că îmi dau prilejul în curînd să-i lovesc de moarte. Erau de-ai mei şi-mi trebuiau neapărat, pentru a-mi servi de victime trădării mele. Aceasta era doar soarta noastră, să ne izbim de moarte, pentru a ajunge la cei ce ne stăpînesc şi pe care-i iubim mai mult decît pe noi, îi iubim şi-i admirăm cu înverşunare şi cu ură, pînă ce le smulgem iubirea lor. Nu era nimic paradoxal în gîndurile mele; într-adevăr, acesta era termenul, iubeam cu ura cea mai cumplită, în momentele acestea, pe aceea pe care aş fi iubit-o cu sufletul cel mai dumnezeiesc... dar poate că ura asta de-acuma mă făcea să întrevăd dumnezeiescul de mai tîrziu. Redevenii lucid şi înţelesei perfect de bine tot acest mecanism complicat al sufletului. Şi mi se păru şi mai legitim rostul tuturor acestor deosebiri (vulgul le spune de clasă, sau de castă). Dar pentru că eram încă jos, atît de jos, şi numai un lat de masă vulgară mă despărţea de îngerul căzut din faţa mea, încercai să fiu îndrăzneţ şi să-l bravez cu libertatea ce-mi luai îndată, ba chiar cu o nuanţă de libertinaj în colţul buzelor, de-a admira pe acea faţă de care aveam doar îngăduinţa să ascult cum pot s-o admire numai cei de seama ei. — E într-adevăr uluitor de frumoasă! rostii atunci, şi mai mult mă înfiora tîrziul grozav, intervalul extrem de larg de tăcere, după care rostii aceste vorbe, decît vorbele înseşi. Raoul nu-mi răspunse. Ciocoiul de bună seamă nu-mi aproba curajul. Dar, ca un brav fiu al poporului meu, mă simţeam dus ca de-un şuvoi de încăpăţînare să-mi impun aprecierile, chiar cu riscul oricărei jigniri aruncate şi primite. Şi vă asigur că nu eram beat nici pe jumătate cît era Raoul. — în apropiere trebuie să fie delicioasă... Clipii buimăcit de astă dată şi de tăria indiscretă a cuvintelor ce pronunţasem acum şi de aroganţa lor. Cînd pe urmă putui vedea bine, observai pe buzele lui Raoul un zîmbet calm [59] şi prietenos. El rosti cu mîndrie — şi n-aş fi putut spune dacă mîndria rasei îi da acest colorit zîmbetului lui sau mîndria de a se simţi printre cei mai autorizaţi să glăsuiască în numele unei femei atît de superbe: — O, în apropiere — mă împărtăşi exagerînd emfaza lui obişnuită, cînd îşi da o părere sau cînd dezerta asupra raselor canine — la frumuseţea chipului se adaugă şarmul unui spirit deosebit... Dar... înţelegi... trebuie s-o găseşti în momentele ei bune... Altfel... — Te repede din două vorbe, intervenii eu iarăşi grosolan, regretîndu-mi cuvintele îndată ce le rostii şi pe urmă regre-tîndu-le şi mai vîrtos după ce Raoul continuă să vorbească. — Oh, non, dimpotrivă (aci îşi plescăi buzele în căutarea expresiei celei mai potrivite pentru definirea ce vrea să facă) nu răspunde nimic... dar ştii nimic... are dese momente cînd e horriblement embetee... oh, în momentele acelea nu suferă nici pe mama ei... Înţelegeam, înţelegeam de minune: nu suferea nici chiar pe mama ei, aşadar, cu atît mai puţin pe domnul Georges Radu Şerban, cu care nu prea „se avea bine de la un timp", înţelegeam de minune şi procesul pe care aveam să-l stîrnesc... Hă, hă, e cazul să rîd în felul amicului meu Raoul: Ha... ha... ha... cum rîde dracul în serenada din Faust... —...e, dar are momentele ei de dispoziţie, continuă Raoul printre plescăituri şi frămîntări de buze, maxilare şi ochi... mai ales în lume, la o recepţie, un banchet, în sfîrşit, la o petrecere mai puţin intimă... mai puţin familiară, vreau să spun... Şi eu auzeam visînd în adîncul meu ca un ecou prelung: „mai ales în lume"... „mai puţin intimă"... „mai puţin familiară"... — O... o... o... se minună înfiorat Raoul. Atunci sunt o sărbătoare mai mult eleganţa şi dispoziţia ei... E totdeauna nouă şi deci totdeauna dincolo de orice aşteptări... nimic decît o scînteiere de spirit şi de diamante, şi n-ai putea spune care dintre ele e cea mai ghr-ozavă... Termenii erau cît se poate de spontan găsiţi şi atribui acum, bucuros, deşi uimit, lui Raoul şi talent la vorbire. însă întrecerea acea de scînteieri mă descurajă, întărîtîndu-mi totuşi ura ce-o nutream pentru ea. Ce aduceam eu, înaintea femeii acesteia, din sedimentul social din care mă trăgeam: spontaneitate, [60] desigur, dar spontaneitatea mea, de care pălii revăzînd-o fulgerător zile şi luni în urmă, la palat sau la mesele cu Raoul, grozav de vulgară, ca şi cîrciuma asta infectă... — Ceea ce e mai curios, continuă Raoul, e că femeia asta are o dispoziţie la comandă... Cînd vrea să fie dispusă, izbuteşte... Şi invers la fel... Şi pentru că i se păru că eu nu dau însemnătatea cuvenită acestei observaţii, insistă: — Ce zici?... aşa e... aşa e... e ceva asta, nu? nu găseşti?... această stăpînire de sine şi această impetuozitate după dorinţă... o, e într-adevăr o mare aristocrată... hă... ha... ha... îi dădui dreptate lui Raoul; asta era totul, asta însemna nobil: o măsură justă în fapte, în gesturi, în vorbe... potrivit cu clipa în care te găseşti... Şi risipă nepăsătoare în lucrurile materiale, sau măcar priceperea de a produce iluzia unei astfel de risipe şi mai ales unei astfel de nepăsări. Dar asta interesa mai puţin cînd era vorba de Alba... în orice caz, Raoul ăsta e un băiat preţios pentru mine, un burduf cu aur găsit în mijlocul drumului; eu trebuie să iau seama la el, la toate gesturile şi vorbele lui, aşa cum observă îngrijaţi parveniţii, la mesele scumpe, care e tacîmul de peşte şi cum se taie aripa de pui. Şi aţi băgat de seamă: Raoul nu se îmbată niciodată în sensul ordinar al cuvîntului; şi cînd vrea să spună ceva găseşte forma cea mai aleasă... e ceva asta, nu? nu găseşti? ... Hă... hă... hă... Sunt luni de cînd drumul meu nu s-a mai încrucişat cu al doamnei Alba prin sala de aşteptare; de pe fereastră însă o văd de multe ori traversînd curtea în maşină şi chiar pe jos. Aşadar, doamna Alba iese uneori şi pe jos. Iluzia ce-mi făceam că mă evită mi-a spulberat-o însă acum cîtva timp Radu, care, după primul an de doctorat la Paris, s-a reîntors pentru vacanţă. Pînă la mijlocul lui noiembrie, cînd va porni înapoi, el ţine să-şi continue practica la maestrul Georges Radu Şerban. ("La noi", cum îmi place acum să spun.) De la Radu trebuie să aflu că mai e o intrare a casei, laterală, care dă de-a dreptul la etaj. într-o bună zi, în amurg de octombrie, fac ocolul casei să mă conving: într-adevăr, o uşă mai puţin monumentală şi mai puţin funebră decît cea pe care intrăm de obicei. Scara de serviciu e prin fund, dînd în [61] curtea cu multiplele atenanse şi locuinţele servitorilor. Mi se pare extrem de curios că n-am băgat de seamă aceasta mai demult; aş fi fost scutit de o iluzie, a cărei pierdere acum mă costă dur. E o muţenie de nedescris în curtea interioară: parcă n-ar fi locuită de nimeni, deşi ştiu că la cea mai scurtă apăsare de buton, la moment ar ţîşni din căsuţele elegante, în stilul clădirii principale, cel puţin un individ cu mişcări automate de robot. Cîte una din ferestrele pierdute prin arbuştii tăiaţi geometric de negură se umple deodată de lumină. Numai casa cea mare rămîne în profundă obscuritate. De aci, din spate, ea pare mai puţin funebră ca din faţă şi imens de înaltă şi grea. Mă reîntorc; dacă m-aş întîlni cu cineva de-al curţii (mă cunosc ei toţi oare?), m-aş simţi obligat să explic că din pură curiozitate am făcut acest ocol. Dar pe-aci n-aş întîlni de bună seamă decît pe valeţi şi pe cei doi şoferi; ei mă ştiu şi-ar înţelege în mod firesc, fără nici o explicaţie, că un om, tot aşa de al casei ca şi ei, poate avea astfel de curiozităţi. Maestrul tocmai a plecat cu trenul, după-amiază, pentru un complicat proces ce-l are mîine dimineaţă la Curtea de apel din Galaţi. Poate cu această conştiinţă sigură am dat raita asta pînă-n dosul casei. Dar mă străduiesc să-mi închipui ce ar putea fi dacă inopinat maestrul mi-ar răsări în cale. De bună seamă, el nu m-ar întreba nimic, dar eu m-aş simţi literalmente încurcat, dacă trebuie să-i spun sau nu de la mine; fără îndoială aş scoate o exclamaţie admirativă la adresa casei şi a curţei. La care, maestrul, asemeni cu siguranţă, ar răspunde printr-o strîmbătură din buze fără înţeles sau n-ar răspunde nimic. în orice caz, lui n-ar putea să-i treacă prin mintea-i aristocrată nici măcar umbra gîndului că ar mai putea fi şi ceva obscur, fără scop imediat, dar cu nucleu bine definit în ascunzimi nebănuite, care a putut îmboldi această curiozitate. Şi nu ştiu de ce mă bucur din tot sufletul că maestrul nu e acasă şi îmi vine să dau iarăşi tîrcol, să ocolesc casa în întregime. Ceva stăruitor mă îmboldeşte, şi iată, pornesc s-o fac chiar. Dar cînd am ajuns din nou la primul colţ din dos, uşa laterală se deschide. Mă opresc în umbră şi sunt gata s-o iau înapoi ca adineaori, cu pas lent, nepăsător. Dar şi-au făcut apariţia două siluete în costume închise, în lumina mare pe care a împroşcat-o brusc felinarul mortuar (şi care întăreşte negura din ungherul meu) le pot vedea bine. E doamna Smaralda cu fiica ei. Pornesc amîndouă spre ieşire, [62] amîndouă înalte şi drepte, şi doamna Smaralda se sprijină în bastonul negru, care nu face nici un zgomot pe pavaj. Le văd cum se îndepărtează, şi mijlocul prelung al doamnei Alba mă tulbură şi mă fascinează. E într-un tailleur închis, care-i îmbracă strîns şoldurile şi parcă se opune mişcării coapselor ce se întipărise în necurmat mulaj. Dacă nu m-ar paraliza în ungherul meu acest felinar sumbru, care împroaşcă totuşi o lumină atît de puternică, de-un verzui straniu, ameţit ca de vis hipnotic, m-aş lua după dînsa. Au dispărut după zidul puternic al casei, în lumina care s-a aprins acum în faţă. Felinarul de lîngă mine s-a stins apoi brusc, prăbuşindu-mă în noapte şi în neputinţă. Dar pe după negrele săgeţi ale gardului de fier, ca pe lîngă un şir încremenit de lăncieri medievali, cele două siluete negre îmi apar iarăşi; au apucat-o la dreapta pe uliţa boierească, de bună seamă către vreo casă vecină, de vreme ce au pornit-o pe jos. Dau acum drum piciorului nerăbdător, pentru că s-a stins şi felinarul din faţă, şi le revăd în fundul uliţei asfaltate, negri cărbuni mişcători topindu-se în străluciul vag, vărsat de lampioanele trotuarelor. Şi nu pot rezista ispitei de a-mi lăsa pasul într-acolo; simt nevoia aprigă de a revedea, nevăzut şi umil, superbul mijloc îmbrăţişat de taiorul măiestru, pulpanele rochiei zbătîndu-se să zăgăzuiască ochilor muritori indiscreţia formelor ucigătoare, care dau să-şi arate splendoarea. Iată-le, acum traversează şi poate privesc încoace; cred că una, cea tînără, doamna Alba, şi-a întors privirile să se convingă poate şi cu ele de liniştea asta de necrezut, încît nici eu nu-mi aud mersul, de parcă înaintez cu paşi de lup. E prea mare distanţa pînă la mine să mă recunoască; ş-apoi nu cred nici să mă observe aci, în umbra castanului rotund în care m-am oprit. Au dispărut acum: într-o curte? nu... într-o stradă! aşa că pot porni în voie cu graba cea mai mare. Dar nu le mai găsesc; în schimb găsesc foarte aproape o altă gură de stradă, deschizîndu-se într-aceasta pe care am ajuns-o. De aci le văd bine iarăşi; şi-au schimbat alura acum, păşesc repede şi discută animat. Bastonul doamnei Smaralda se desprinde şi re-cade în tact repede la pămînt; e o energie şi o tinereţe întreagă în doamna Smaralda, în chipul cum ea înaintează, în chipul grozav de animat cu care vorbeşte fiicei sale; şi fiica sa n-o mai întrerupe, o ascultă, pe gînduri, înaintînd repede, vertiginos. Le aştept să intre adînc în negura de departe, pentru [63] a mă avînta în lumina felinarului în care ele au înotat pînă acum. Şi traversez această zonă trădătoare din cîţiva paşi săltaţi; calea e puţin întoarsă, le pierd, pentru a le revedea iarăşi, înaintînd şi mai repede şi mai decise parcă, în aria unei alte roate de lumină. Calea se încovoaie acum mereu, şi ele merg aşa de repede, că nu mai găsesc nici o piedecă s-o iau la rîndu-mi bine la picior. Aci aproape, ştiu, este o grădină publică, seara, aproape pustie, luminată chiorîş de cîteva felinare searbăde, prizărite printre tufişuri, dinainte de război, neţesălate. Vara e vad nocturn pentru gradaţi şi servitoare şi dormitor pentru vagabonzi; cînd vremea se răceşte, locul devine suspect şi periculos. Şi este cumplită uimirea mea cînd, terminînd grăbit curba străzii, văd pe cele două femei că s-au oprit, acum, la mai bine de două ore după faptul serii, în capul grădinii deocheate, îşi şuşotesc una alteia grăbit şi stăruitor, apoi doamna Alba părăseşte pe bătrîna, care rămîne nemişcată, dreaptă şi neagră, sprijinită în bastonu-i negru, aproape invizibilă pe fondul întunecat al frunzişului. Iar doamna Alba a ocolit puţin gardul scund şi a intrat prin deschizătura largă a aleii cu pas maiestus şi ferm. Nu mai înţeleg nimic, de ce doamna Alba intră singură în grădină şi ce au însemnat şoaptele lor însufleţite; poate mama încerca să oprească pe fiică de la un pas rău? Mi-aş fi putut desigur răspunde uşor la această nedumerire, dacă doamna Smaralda n-ar fi rămas santinelă neclintită la postul ei, păzind cu îndîrjire misterul care crunt mă munceşte. Eu mă găsesc la o depărtare destul de apreciabilă de dînsa şi dacă aş buşni din umbra colţului şi a copacului între care mă feresc de luminiştea înconjurătoare, de bună seamă n-ar putea să mă identifice. Cu toate astea nu îndrăznesc să-mi părăsesc adăpostul: dacă cumva ochiul ei, oricît de bătrîn, are uşurinţa să descifreze mai limpede decît văzul meu? Deodată doamna Smaralda începe să se mişte; se apropie încet de intrarea grădinii şi, la un pas de ea, se întoarce pe loc; aşteaptă puţin, parcă trage cu urechea, şi o ia înapoi. Merge iarăşi cîtva, se opreşte şi revine. Santinela începe astfel să străbată, de o parte şi de alta, porţiunea îngustă a postului de pază. Aştept ca amplitudinile acestei pendulări încete şi plictisite să se lungească, şi îndată fac colţul, întorcîndu-i spatele şi luînd-o agale — spre a nu trezi nici măcar posibilitatea vreunei bănuieli —, [64] pe uliţa obscură, care înconjoară opus poziţiei ei grădina tăcută şi pustie. Imposibil astfel să mă recunoască, şi după cîţiva paşi sunt sigur că m-am şi abătut din linia vederii ei. Totuşi, din precauţie nu mă uit înapoi decît mult mai departe, şi abia atunci traversez spre gardul scund al grădinii, să cotrobăiesc prin semiobscuritate vreo portiţă dosnică. Şi-o găsesc într-adevăr cam pe la jumătatea pîntecului ce grădina îl face într-acoace. înaintez cu precauţiune, desfăcînd tufişurile cu pieptul şi lăsîndu-mă plesnit bucuros de şfichiurile mlădielor pe care le tulbură insolita-mi invazie. Mă încurc de-a surda pe cîteva cărări pierdute, sperii vietăţi mărunte, care buşnesc cu zgomot printre rădăcini, şi întîrzii evident retragerea unei legănătoare perechi strîns înlănţuite sub coviltirul gros al frunzişului. Disperarea mă cuprinde că am ajuns prea tîrziu. Şi cînd dau în sfîrşit de luminişul curiozităţii mele nebune, mi se pare că un uriaş a scos din rădăcini cel mai înalt plop din grădina asta, aşa cum scoteau copaci întregi din pămînt obuzele în război, şi mă izbeşte cu el cu putere, pe unde nimereşte, în crucea frunţii, în creştet, în cerbice şi pretutindeni. Şi totuşi stau dîrz sub ploaia loviturilor şi suport priveliştea cu bărbăţie. Am sosit prea tîrziu, de bună seamă; domnul acum salută cu respect mare şi doamna porneşte cu pas maiestuos, ieşind din largul luminii felinarului din mijloc, de care probabil se ferise. Domnul o însoţeşte cîtăva vreme, dar ea se întoarce, şi-atunci îi revăd minunat faţa, îi face un semn de renunţare desigur şi el se înclină din nou elegant şi revine. Acum, cînd s-a întors, îi revăd şi lui faţa; curios, o faţă răvăşită, trecută, în lumina cea mare de care se reapropie, chiar adînc cutată, dar distinsă, foarte distinsă. Să fie oare vreun prinţ de-al ei? Dar cu prinţii se întîlneşte o prinţesă într-o grădină publică, într-o ponosită grădină cu proastă faimă ca asta, cu perechi ce abia se mai ţin pe picioare de beţia epidermei, înainte de a se rostogoli în rutul naturii, printre rădăcini dubioase, cu şobolani şi alte rozătoare? Sufletul mi-e desigur deşirat ca o cortină de-o gheară, de sus şi pînă jos, dar neînţelegerea din minte-mi, aceasta-i cea care mai mă ţine. Totuşi aud în urechi răsunîndu-mi ca un cînt triumfal din afară: Misterul! Misterul! Misterul! Misterul n-a murit cu prinţul Tudor Buzescu? Totuşi, triumful acesta al subconştientului depărtat nu mă însufleţeşte şi nu mă face să ţîşnesc în sus de bucurie: minute întregi am senzaţia [65] rigidităţii de cadavru, în toate cotloanele corpului meu. Apoi iată-mă iar pe străzi încovoiate şi opace, pas la pas, după pasul acestui prinţ, pe care nu-l aşteaptă nici o maşină de partea cealaltă a grădinii, şi care mă trage după el prin locuri din ce în ce mai obscure, mai neumblate şi mai nesigure. Deşi aş fi vrut, deşi-mi simţeam inima sufocată de dorinţă, de trebuinţa de a reveni în goană nebună pe drumul pe care venisem, să mă îmbăt pas cu pas de talia lungă a doamnei Alba şi de piciorul ei lung, pe care pulpana rochiei se zbate în mersul grăbit, ca sufletul meu de dorinţe! „Prinţul" cu faţa brăzdată de cute m-a adus dinaintea unui imobil enorm, un block-house cu şapte etaje, într-o răspîntie puţin umblată, dar nu prea depărtată de Calea Victoriei. Am ochit bine scara pe care a apucat, nu era chiar cea principală, dar asta a turnat încă puţină esenţă în focul tulburării şi al neştiinţei din sufletul meu. Am aşteptat mai multă vreme aci, învîrtindu-mă pe trotuarul colţului dimpotrivă, să văd unde izbucnesc luminile pentru cel întors, la care etaj, în care parte a imobilului? Dar nicăieri nu se aprinse nici o lumină, afară numai de mansardă, unde un petic pitic şi întunecat de geam clipi deodată de vioaie strălucire, însă asta echivala, pentru că aşteptam eu, cu nimic, cu nicăieri. Personajul rămînea pentru mine în acelaşi adînc mister; apartamentul lui de bună seamă era destul de întins ca să constea şi din altceva decît din două-trei camere la stradă. Insă prinţul meu, celălalt, autentic, Raoul Ypsilant, avea să mă scoată din toate aceste nedumeriri. Fără îndoială n-aveam să-i spun nimic lui Raoul de escapada nocturnă a doamnei Alba şi a mamei sale; asta era doar secretul meu intim, durerea şi totuşi bucuria vieţii mele, misterul, misterul mult dorit şi visat de cavalerul rătăcitor al vieţii mele de student. Dar el trebuie să ştie ce om de familie bună, ce beizadea, ori ataşat de legaţie cu nume de istorică faimă, locuieşte în block-house-ul din răspîntia cutare, la etajul de bună seamă întîi... maximum al doilea...? Şi dacă nu ştie, nu-i greu, desigur, să afle. însă simţii o neplăcere adîncă, un gust amar umplîndu-mi gura pînă-n rădăcina limbii, cînd mă văzui într-o subită lumină, înaintînd spre Alba, spre candida zeiţă mîndră şi neînduplecată a gîndurilor mele, prin portiţa meschină a acestei ciudate şi [66] neaşteptate descoperiri. Nici o idee precisă nu mă jigni desigur; poate mi se însăilau astfel în fund de cuget linii vagi de contur, însă respinsei dezgustat orice gînduri meschine. „Niciodată, niciodată!" glăsuii tare, ca să mă aud eu însumi şi să-mi dau şi mai bine seamă în ce neruşinare lîncezeşte acum gîndul meu. Glasul tare are putere de gheaţă pură, de zăpadă albă, ca numele ei sfînt, care în contact cu fruntea îţi alungă într-o clipită toate miasmele din dosul ei. Şi-mi strunii cu vigoare şi cu sănătoasă voluptate gîndul la procesul cel mare, răsunător, pe care aveam să-l deschid. Cum puteau rezista prinţi de-aceştia neputincioşi, cu faţa răvăşită de toate stricăciunile lumii, istoviţi de viaţă leneşă şi de cele mai rafinate perversiuni, dinaintea procesului grozav, a pledoariei uimitoare, care avea să refacă puterea unei familii, să învie morţii din pămînt! Scîrbit la culme de ceea ce putuse trece prin mintea mea, nici nu întrebai pe Raoul de individul pe care-l urmărisem noaptea trecută. Şi-n zilele ce urmară mă aruncai înverşunat asupra studiilor mele. Săptămîni şi luni trecură; din cînd în cînd totuşi luai drumul spre block-house-ul greoi din răspîntia neumblată. Martor mi-e Dumnezeu că numai indiscreţia nu mă aduse încoace, după cum nu mă ducea, în fiecare seară, aproape involuntar, spre grădina din ce în ce mai pustie, cu cît era mai golită de frunze... Era, aveţi dreptul să spuneţi, necazul, invidia, gelozia, iată cuvîntul! Asta da! Dar indiscreţia? Dorul de a şti cît mai multe lucruri ascunse, pentru ca la momentul dat...? Eroare... Se poate limpede citi doar în sufletul meu... Profundă eroare... Nici prin gînd, nici prin vis nu-mi pot trece astfel de gînduri, căutam eu să mă conving, şi înverşunat de contrazicerea interioară a acestei frămîntări şi a ideii că „misterul" există oricum, i-am dat de urmă şi-l stăpînesc definitiv, mă aruncam ca un turbat asupra cărţilor mele. Devenisem atît de stăpîn pe materia care mă preocupa, încît într-o împrejurare oarecare, pe cînd pregăteam iţele unei grele bătălii juridice, combătui făţiş pe maestru în biroul nostru. Avu loc între noi un schimb de replici calme şi sigure, spre uimirea considerabilă a lui Radu, care-şi mai întîrziase plecarea la Paris. Maestrul mă contrazise la început, pe urmă trebui să cadă de acord, şi văzui atunci în colţul buzei lui acea răsfrîngere de neplăcere pe care o mai văzusem de-atîtea ori la tribunal, ori la Curte. în marile lui înfrîngeri. O, nu [67] era tot atît de dureroasă, dar se vedea cît colo, era strîmbătura beizadelei care-a avut de îndurat o neplăcere de la un argat, îmi surîse apoi în semn de recunoaştere şi de îndemn la mai mult, dar nimic, nici o căldură, nici un elan în expresia lui. Ca şi pînă acum de altminteri, ori de cîte ori îmi mulţumea pentru servicii, pentru munca şi zelul meu. Nici nu mă aşteptam la altceva şi nici n-aş fi dorit; ba încă m-ar fi îngrozit cumplit: o coborîre cîteva trepte spre mine, sau, Doamne, o scuturare caldă de mînă, braţe întinse, Dumnezeule! ce m-aş fi făcut dinaintea acestei izbucniri sufleteşti de apropiere? Pe cînd mîna lui rece, atingerea acea scurtă cu vîrful degetelor, asta ne aşeza oricînd la bună distanţă unul de altul, şi distanţa îmi trebuie neapărat pentru a avea perspectivă spre doamna Alba. Altfel mi-ar mai rămîne vreun pic de tărie pentru lovitura de măciucă a procesului? Drept admiraţie, probabil, că am putut contrazice cu succes pe maestru, Radu mi-a făcut cunoştinţă cu una din surorile lui. Nu ştiu dacă a fost chiar cea refuzată de Raoul — pe cît mă lăsase Raoul să întrevăd, una din partidele refuzate de el, pe motiv capilar, fusese o soră a lui Radu — dar fetişcana asta este nespus de drăguţă. E mică şi iute ca argintul-viu. A venit desigur „întîmplător" să-şi ia fratele la cinematograf şi a dat şi de mine în studiul maestrului. Pe urmă am stat de vorbă; se agita subţirică pe scaunul fără spetează, întorcîndu-se de la unul la altul şi rîzînd cu dinţişorii ei de şoricel. Are gura puţin cam mare, dar parcă anume făcută să-i taie faţa într-un chip destul de amuzant. îi place să-şi dea pălărioara pe spate, şi-atunci deasupra frunţii îi ies şuviţele retezate. E o armonie întreagă în micul ei corp şi o mobilitate fără pereche. Caut să-i arăt că-mi place, şi asta pare să nu-i displacă, ba chiar s-o încînte. Şi asta mă bucură grozav. Am nevoie de prietenie şi, dacă aş putea, de admiraţia fetei acesteia. Nu de iubirea ei, evident, dar la nevoie... în schimb, un titirez ca asta poate să turuie vrute şi nevrute în faţa doamnei Alba. El poate nu numai să aducă vorba de vreo frază a mea de spirit sau de subiectul vreunei discuţii la care am luat parte, dar chiar să mă ridice în slăvi. „Titirezul", cum îi voi zice de-acum înainte, mi-e nespus de preţios. La despărţire nu uită să mă invite la masă pentru o zi din săptămîna următoare, şi a doua zi chiar, Radu îmi aduce [68] aminte de această invitaţie. E primul meu pas pe care-l fac, cum se spune, într-o familie bună. Arhivarul, pe care l-am plătit anume, îmi dă în sfîrşit vestea senzaţională: după o lungă şi îndărătnică investigaţie prin podul Palatului de justiţie a putut da de primul dosar al afacerii Ypsilant. Adică de cel privitor la moştenirea Albei. îl revizuiesc în pripă şi nu mă mir că nu găsesc ce mă interesează chiar de la prima ochire: sunt lucruri grele, lucruri subtile ce vreau eu să aflu aci, şi pentru asta îmi trebuiesc cîteva zile pline, cîteva duminici, pentru a-l citi filă cu filă. E grozav de voluminos, iar în celelalte zile sunt extrem de ocupat: pînă şi duminică dimineaţa trebuie să fiu de faţă în studiul maestrului. Iar seara arhivele se închid... şi pe urmă seara trebuie să dau raita obişnuită în grădinuţa suspectă, care mi-a devenit atît de dragă. Şi pe urmă să parcurg dus şi întors drumul încovoiat care mă duce la block-house-ul prinţului misterios. O spun încă, nu din spirit meschin de iscoadă, şi am pentru asta cea mai bună dovadă, cea mai hotărîtă: sunt mulţumit cînd nu descopăr nimic nou, cînd mă întorc descurajat acasă că de-atîta amar de vreme bat drumurile degeaba. Dar asta nu mă determină cîtuşi de puţin să încetez hoinăreala serală şi nici, mai ales, cînd văd pe fereastra biroului pe doamna Alba plecînd, să nu mai fiu muncit de cele mai absurde şi mai crîncene gînduri. în această hărţuială fără sens şi fără ieşire care are loc în sufletul meu, rîsul Voicuţei (iscăleşte Voicoutza), al titirezului meu, este într-adevăr o rază de soare. Voicuţa, nu e greu să văd, s-a încurcat zdravăn în căngile pe care sufletul meu numai pentru ea nu le întinsese. Dar asta nu mă îngrijeşte; mi-e foarte simpatică şi, dacă inima mi-ar fi liberă de orice griji, m-aş arunca şi eu cu tot avîntul în largul de ocean al pasiunii, la care atît de micuţa ei făptură mă îmbie. E un bibelou scump Voicuţa; după masa pe care am luat-o în familia ei, s-a obişnuit de dă ceva mai des pe la biroul nostru. Asta pentru că eu nu prea răspund la desele ei invitaţii; nu pentru că m-aş teme că mă angajez prea mult, doar nici însurătoarea nu m-ar înspăimînta; la urma urmei, şi ea e măritată. Ar putea fi o treaptă mai sus spre înălţimea la care tind, însă nu ştiu ce ar putea să zică părinţii ei, dacă ar fi să mă iau după această nebunatică. Eu am rămas cu vechile concepţii din tîrguşorul în care m-am născut: n-am avut soră, dar ştiu cum părinţii [69] îşi ţineau fetele acolo. Evident, eram adesea invitaţi la prietenii noştri cu surori; dar pe ele nu le puteam vedea decît în anume împrejurări sau mai degrabă după anume formalităţi, cînd lucrul era aranjat din vreme anume pentru asta. Altfel abia dacă ne dam ziua bună în treacăt. Pe cînd, dacă aş fi să sun toată ziua la uşa Voicuţei, aşa cum mă cicăleşte ea că n-o fac, îmi închipui că aş scandaliza pe aceşti oameni serioşi şi bogaţi, care sunt părinţii ei şi cu care aduce mai mult gravul Radu şi cealaltă soră a lui, decît zglobia aceasta de Voicuţa. Ea însă socoate că fac unele rezerve şi, fără a mai insista, se mulţumeşte să mă persifleze înlăuntrul ei, lăsînd să ţîşnească spre mine doar o rază ironică din ochii drăcoşi, din care, ca şi dintr-o anume strîmbătură a colţului gurii, eu trebuie să înţeleg că nici ea nu se sinchiseşte prea mult de mofturile mele. însă se sinchiseşte zdravăn. Mai ales după ce Radu a plecat la Paris, trebuie să răspund aproape zilnic la întîlnirile noastre care, din cauza încăpăţînării mele, au loc mai mult în oraş. Uneori, cînd îi dovedesc că sunt prea ocupat — şi mă obligă să-i dovedesc asta —, trebuie totuşi cel puţin să ne încrucişăm drumul măcar două minute, „măcar pentru a ne spune bonjour". Şi trebuie s-o fac, pentru că mititica asta, cu mişcări de viermişor, ştie cum să ţi se strecoare în suflet şi să-ţi smulgă o făgăduinţă. Din pricina timpului meu atît de ocupat în curgerea zilei, şi cum seara ea nu poate ieşi decît pînă la o anumită oră, sunt nevoit să sacrific pentru dînsa după-amiezele duminicilor şi sărbătorilor, adică tocmai vremea rezervată studierii dosarului Ypsilant. Asta mă încurcă teribil, şi dacă n-ar fi Voicuţa, o repet, fără îndoială că n-aş plăti pentru nimic în lume simpatia ei atît de atroce, cu un preţ ce mi se pare aşa de scump. Totuşi, izbutesc uneori, sub pretexte foarte complicate, să mă sustrag ordinelor ei, ba chiar îmi permit, cu riscul unor teribile „figuri", pe care nu ezită să mi le toarne la viitoarele întîlniri, chiar în mijlocul drumului, să lipsesc de la rendez-vous. Astfel, cercetarea dosarului merge nespus de încet; şi de cîte ori doamna Alba îmi răsare dinaintea ochilor, fie încru-cişîndu-mi drumul, fie părăsind curtea în maşină, mustrări cumplite [70] mă devorează. Cu atît mai mult mă simt mai vinovat şi mai nevrednic faţă de ea, cu cît, de la un timp de vreme, nu ştiu zău dacă nu de cînd cu escapada aceea serală, privirile ce-i scapă involuntar spre mine sunt de o răceală de oţel. Răspunsul la salut pare oarecum deferent, în orice caz îmi acordă însemnătatea, dacă pot spune, neînsemnată pentru dînsa, pe care o am în biroul soţului ei, dar cu o răceală şi de distanţă care mă ameţesc. Dacă n-aş fi observat că odată şi lui Radu i-a adresat cuvînt de bineţe atît de străină, atît de absentă, că pînă şi acest brav băiat, dedicat în întregime studiului, a făcut o schimă de nedumerire, aş fi putut crede că am fost observat de doamna Smaralda, cînd "ani cotifgfădma", în seara urmăririi. Dar poate ar fi fost mai bine să mă muncească această nelinişte, decît să pun în legătură strînsă noua ei dispoziţie faţă de „noi" toţi ai casei, cu acea întîlnire insolită şi a cărei urmare n-o mai pot cîtuşi de puţin surprinde. Pentru că, trebuie să mărturisesc, în timpul absenţei maestrului, cea mai mare parte a timpului mi-o petrec în faţa clădirii celei în care a dispărut prinţul misterios. Toate ieşirile şi toate intrările le controlez; toate maşinile care stopează aci mă fac să tresar violent. Dar nimic, nici o urmă, nici un semn din necunoscutul chinuitor care mă atrage într-acolo... Şi ghearele cumplite ale geloziei nesigure se înfig fără milă în cugetul meu. Urăsc de moarte figura acea brăzdată şi distinsă pe care am urmărit-o şi regret că n-am urcat scara dosnică pe care s-a făcut nevăzută. Oare m-ar fi putut opri cineva? Cîţi nu locuiesc doară în acest imens edificiu, mai ales în mansardele acelea care privesc pitiş pe sub streşini cu ochiurile lor de geam? Oare se cunosc ei toţi aceşti oameni care şi-au găsit sălaş sub acelaşi acoperiş imens? Nu-mi voi ierta niciodată greşeala aceasta, mai bine-zis, lipsa mea de curaj. Pe urmă mă simt duşmănind chiar pe doamna Alba, pentru acest gust al ei, care mi se parş'cu totul 4ubios. în definitiv, întru cît poate fi socotit inferior ddrnnu.LGe8rges.Radu Şerban acelui tomnatic şi putred individ nocturn? Ce .T turi incredibile, ce îndărzneli ui/nitoare^a putu£ înscrie la aq tivul său acest bizar personaj, ca..Q femeie'atî't |e destinsă sai .786803 sacrifice un bărbat, în care se răsfrînge, ca infinitul [71] cerului într-o picătură de apă, măreţia unui întreg trecut, unei întregi istorii? Să fie ea într-adevăr dominată de vicii şi perversiuni irezistibile, doamna Alba, aşa ca bunăoară vărul ei, gata de orice sacrificiu pentru o brună coamă femeiască? Poate aşa s-ar explica şi răceala dintre ea şi soţul său, de care îmi pomenise Raoul! Sau produce asupra ei o impresie atît de profundă, bolnăvicioasă, isterică şi de-a dreptul caraghioasă, rezonanţa deşartă a unui nume care simbolizează un grad mai mult decît al maestrului pe scara putredă a valorilor defuncte, negociate ca o emblemă de comerţ de epigoni fără valoare? O, ar dovedi destulă debilitate intelectuală această femeie, pe care exteriorul te face s-o vezi negrăit altfel, şi atunci toată zbaterea asta, care mă frămîntă, n-ar fi însăşi un bluff ridicol, o sinistră farsă pe care mi-o joc eu însumi cu atîta ardoare? întru cît doar sforţările mele, temerara mea întreprindere s-ar putea bucura de încoronarea pe care o aştept în nopţi înfrigurate, din mîinile ei roze, cînd în biata minte de pasăre a domniţei mult visate nu preţuieşte nici măcar urmaşul de neam ilustru, care se învredniceşte cu adevărat de numele ce-l poartă? Ce-aş mai putea însemna eu atunci dinaintea celui din urmă imbecil fără alt merit decît simplul nume cîştigat de alţii, eu care tocmai vreau să răstorn în sufletul ei toate aceste prejudecăţi stupide, cu sforţare uriaşă ce plănuiesc cu proaspăta-mi energie, întru frumuseţea şi fericirea ei?... Dar mi-e de ajuns să revăd într-o bună dimineaţă pe doamna Alba, în obraji, şi-n grumazul uşor decoltat, cu toată frăgezimea roză a acelei dimineţi de început de iarnă, ca toate .'V ) emanaţiile acestea otrăviciose, izvorîte în nopţi de nesomn, să dispară deodată şi să mă încleştez ca un zănatic de visul meu, dîrz ca o piatră cioplită, simbolizînd cea mai fermă voinţă umană. In aceste dimineţi de zare stropită cu sînge, am descoperit un lucru care pentru mine are mai multă însemnătate decît chiar pactul de la Locarno, marşul asupra Romei, sau trecerea oceanului în avion. Doamna Alba are un păr dulce, castaniu şi nu negru cum mi se păruse la început. Iată o bucurie mai mult şi o rază de pace în noaptea de îndoieli în care mă zbucium; nu pentru că doamna Alba mi-ar plăcea mai mult şatenă decît brună, ea fiind pentru mine o minune totală, indiferent de atributele-i divine contemplate în parte; dar pentru că descoperind un amănunt sigur din adevărul în sine [72] al făpturii ei, pentru mine încă insesizabilă, ca noţiunea lui Dumnezeu pentru un filozof, mă simt mai aproape de ea, o simt mai lîngă mine, mai susceptibilă de a-mi dezvălui şi alte armonice detalii ale perfectei ei structuri. Voicuţa are o slăbiciune deosebită pentru dancing-mile de la ora 5. Acolo îi place să ne refugiem, mai ales în zilele mocnite şi ploioase. Şi mă văd, astfel bălăbănindu-mă vreo două-trei ceasuri în mijlocul perechilor necunoscute, necontenit cu ea, eu mare şi lat în umeri, ea măruntă şi agăţată de mijlo-cu-mi, imitînd bîţîiaia fără de repaus din jur, la scrîşnetele şi sughiţările prelungi ale unei orchestre bizar alcătuite. Muzica asta mi-aduce aminte de bîlciurile de la Zăreni, cînd clarinetul se lamenta şi cimpoiul se dezumfla într-o larmă inestetică şi jalnică, îmbărbătînd ţăranii turmentaţi să-şi umple paharele de rachiu şi să mugească animaţi de instinctele din cavernă. Acum nu mai întîlnesc, în aceste săli înăbuşitoare, acei ochi pe care-i revăd ca prin ceaţă, sîngeroşi şi îndobitociţi; dar au, desigur, mult din ei, privirile din faţă, rătăcite, înfiorate de atingeri, pleoştite de necurmată oboseală. Şi monotonia asta e ucigătoare: perechi-perechi de indivizi de sex contrariu, care se alung[ă] reciproc, ca într-un loc neogoit de morişcă; şi un zvîcnet incontinuu din pîntece şi din şezut, care mă ruşinează de mine însumi — şi dacă toţi de aci ar înceta la un moment dat să mai mişte, lăsîndu-mă singur în plină activitate coregrafică, aş urla cu siguranţă şi aş lua-o nebun pe străzi, ca surprins săvîrşind o faptă necuviincioasă. Dar aci, ascuns de consensul general, mă zvîrcolesc cu aplicaţie, şi căldura trupuşorului Voicuţei îmi dă îndrăzneală şi bici de îndemn la exagerare. Exerciţiul acesta afrodiziac pe ea o transportă şi o face languroasă; îmi caută de la înălţimea joasă a ochilor ei privirile mele, în care se pierde lung şi frenetic. Buzele uscate atunci îi tremură şi-o aud monosilabisind gutural, în vreme ce mînuţele ei rotunde tresar înfiorate de-a lungul coloanei mele vertebrale. Atunci se-agaţă literalmente de umerii mei şi o duc ca un vîrtej prin ameţeala generală, înnebuniţi de imprimarea reciprocă a contururilor răzvrătite. Pe urmă ne oprim adînc tulburaţi şi îngroziţi de noi înşine, atunci gîndul meu fuge înapoi, supus şi pocăit, îngenunchind dinaintea celei care mă alungă şi mă dispreţuieşte: dar ochii lucioşi ai Voicuţei mă cheamă iarăşi la ea, umezi şi înfricoşaţi, braţele ei tari îmi [73] înlănţuie iar umerii, colac, şi zbor cu ea, parcă ducînd-o înot, prin oceanul de dorinţe răvăşite şi asmuţite. La dancing-urile astea am putut cunoaşte pe unele din prietenele Voicuţei. Trebuia atunci să dansez şi cu ele, însă nu puteam să leg nici o prietenie, căci după fiecare cunoştinţă, mica mea tovarăşă de joc schimba imediat dancing-ul. O singură dată îmi şopti înveselită: — E şi Smărăndiţa aci, cu tipul ei... — Care Smărăndiţa...? — Asta-i acum... Soră-mea... — Ah, da... Abia recunoscui pe Smărăndiţa prin marea de capete: era mai răsărită decît Voicuţa, dar nu mai dezvoltată. „Tipul" ei era tot un vlăjgan înalt, subţirel şi cam şlampăt la mers şi la vorbă. Dansa cocoşat, rotunjind lung mişcările, aşa cum îi ieşeau şi vorbele din gură; dar era vesel băiat, oacheş ca şi partenera lui şi neobosit la dans. Era fiul unui avocat cunoscut, el însuşi secretar al tatălui sau, probabil o mediocritate, căci nu-l întîlnisem niciodată, cu toate că dasem piept de vreo două ori cu părintele lui. La prezentare, Smărăndiţa îi apăsase puţin numele de familie, pentru a marca, fără prea multă intenţie de altminteri, mai mult din obişnuinţă, că luam contact iarăşi cu unul din neam cunoscut. Asta însă mu îndîrji puţin şi mă făcu să fiu foarte prompt cu răspunsurile la întrebările lui şi foarte repede cu întrebările mele, pentru a lăsa în urmă răspunsurile lui, spre marea satisfacţie a Voicuţei, care mă înhaţă de umeri şi se înfipse în mine cu dărnicie, în dansul în care ne avîntarăm la moment. Cînd ne reîntrunirăm, Smărăndiţa ne certă familiar, că ne tot răzleţim de „banda lor", şi mă invită pe-a treia zi la ele acasă, la un ceai, „unde om fi toţi în păr". Voicuţa primi pentru mine invitaţia, sărind în sus şi bătînd din palme. A treia zi, la ceai, constatai că Voicuţa îşi făcea un punct de onoare din venirea şi prezentarea mea: eram ambiţia ei. Prietenii şi mai cu seamă prietenele din „bandă" — una răspundea asemenea la nume domnesc — mă acceptară binevoitor, chiar înainte de a deschide gura! Mărturisesc că eram puţin intimidat, îmi pregăteam cu luare-aminte vorbele, şi aşa pregătite abia le puteam face dincolo de nodul gîtului, întru atît mă temeam să nu răspund sub „aşteptarea" generală, [73] care, precum înţelesei, era de mult stîrnită şi împinsă pînă la un grad de curiozitate destul de ridicat. Cred că am răspuns cu succes la examen, pentru că, iată purtătoarea de nume domnesc, Lilica Mavrogheni, îmi aruncă ocheade adînci de lîngă partenerul ei, un băiat zdravăn — toţi de-aci sunt zdraveni şi sportivi — flăcău de bogătaşi craio-veni, abia scăpat de armată, avînd ca situaţie perspectiva unei fabuloase moşteniri. Lilica Mavrogheni e şi ea fiică de bogătaş, păcat că nu tocmai frumoasă, aşa cum aş fi dorit să fie potrivit cu numele ei. Avea statura Smărăndiţei, dar părea mai scundă, ca mai dolofană. O strica oarecum un nas ceva mai lung pe o faţă rotundă, încununată de bucle negre. Totuşi, îmi impunea cu numele ei fanariot, care-mi amintea de vestitele jafuri ale ţării, de către domnii trimişi de Sublima Poartă acu o sută de ani şi mai bine. Cum toţi din societatea de faţă erau mai tineri ca mine, asta mă îndemna să fiu ceva mai atent cu purtarea şi cuvintele mele. La fel, cei din juru-mi păreau puţin cam rezervaţi, perechile dispuse simetric în fotolii îşi împărtăşeau cele ce aveau de spus cu glas scăzut; din cînd în cînd numai, cînd undeva izbucneau hohote, toţi ceilalţi cereau vehement, dornici de participare, să li se comunice de îndată cauza veseliei. După ceai se desfăcură şi cîteva butelii de vin, pentru dezmorţirea curajului. Fetele izbucneau în rîs mare acum, lîngă tovarăşul respectiv, şi dau pe faţă pricina ilarităţii, de astă dată fără invitaţie. Numai cînd gluma părea cam nesărată, trecea atunci din ureche în ureche, făcînd întregul ocol al asistenţei, din care cea feminină se prăpădea de rîs, cu conştiinţa împăcată că discreţia a fost astfel salvată. Cîte una, cu subite reticenţe de pudoare, protesta cu îndîrjire, cînd vecina de fotoliu se arăta gata să-i transmită baliverna mai departe; Smărăndiţa, care părea cea mai obrăznicuţă, intervenea îndată împăciuitoare şi, după ce afla cauza neînţelegerii, o da ea pe şleau, pe răspunderea ei, fără nici o jenă, în vreme ce compania de sex slab îşi acoperea ochii, da chiote înăbuşite şi mă privea pe sub degetele răşchirate, cu care îşi acoperea pudic satisfacţia de pe figură. Găsii că e locul să mă amuz (deşi cu un uşor aer protector, pe care mă sileam să-l afişez ca fiind cît mai de formă) cu toată inima, spre uşurarea de suflet a Voicuţei, care pînă acum [75] rîdea neliniştită de dispoziţia mea încă nedefinită. Vroiam să pătrund pînă în adînc în familiaritatea acestei societăţi, să mă identific cu ea, să am toată libertatea mişcărilor ei, în lumea ei, în cercul ei, care din afară se părea atît de magic şi de strîns. Trebuie să lămuresc aci că mai ales fetele de faţă aveau cultură solidă şi titluri universitare; totuşi, rareori conversaţia lor se rătăcea pe un teren solid. Curios, totdeauna băieţii atunci, dacă nu luau parte la discuţie, acordau respectuos interes celor două specimene dintre dînşii, care se aventurau, cu temeritate şi supleţe de saltimbanci pe trapeze, în gimnastica ideilor. Fetele se grăbeau să participe însă toate cu competenţă şi zgomot, şi desigur cu aceeaşi uşurinţă, ca şi cînd ar fi vorbit într-o limbă străină, demult învăţată şi la perfecţie cunoscută. Dar îndată ideile începeau să se concretizeze, vîntul persiflagiului le da cheag şi vîrtoşenie, şi totul naufragia în hohotul glumei de gust sau fără, sau în smîrcul acoperit al trivialităţii fine ori chiar grosolane. Aci dispoziţia generală, deplasată o clipă din echilibru, se reîntorcea în sine, menţinîndu-se constantă la beau-fixe. Sunt oameni care abordează deodată subiecte subtile de vorbit, din nevoie pedantă ori numai pentru a face impresia că nu sunt prea proşti; aceştia din urmă se grăbesc apoi la timp potrivit să revie din domeniul încălcat, care le-ar putea fi fatal. Lumea aceasta mică şi gălăgioasă în care mă găseam nu se aventura în vîrtejul ideilor nici din nevoia celor dintîi şi nu-l părăsea grăbită nici de teama celor de-al doilea; ci pur şi simplu pentru că era puţin muşcată de incisivii cu otravă dulce ai libertinajului. Beneficiari ai unei libertăţi pe care îşi dau seama că le-o acordă întîmplător o cotitură a vremii, arătau cu vrednicie că înţeleg să profite zdravăn de ea. Din toată această tînără şi neastîmpărată reuniune, o singură persoană da drum glasului mai puţin; în schimb, ochii ei vorbeau fără întrerupere, îmi vorbeau mie direct şi sigur şi, dacă mă feream de scandalul pe care-l făceau, e că mă miram cumplit cum nimeni, nici chiar Voicuţa, nu observa lar-ma-i mută şi totuşi asurzitoare. Mai tîrziu dădurăm scaunele în lături şi dansarăm: Lilica Mavrogheni se strînse în pieptul meu şi-şi exprimă dorinţa să danseze cu mine într-o sală mai încăpătoare. Numai un dancing pentru a doua zi după-amia-ză, şi ea acceptă cu o înclinare leneşă a pleoapelor. [76] — O să fii acolo cu Voicuţa? mă întrebă cu semnificativă indiferenţă. — Nu... Pe urmă repetai şi eu printre buze întrebarea: — O să fii cu Oswald?(evident, era vorba de „tipul" ei). Şi ea răspunse cu vagă nuanţă de rîs: — Nu. A doua zi ne întîlnirăm într-adevăr la dancing şi două ceasuri de joc strîns, corp la corp şi suflet în suflet, fură de ajuns ca să ne căutăm apoi zoriţi refugiu în garsoniera mea, care, spre bun augur, îşi inaugura astfel menirea cu izbîndă totală asupra unui vlăstar domnesc. în reuniunile care urmară eram cam stingherit de duplicitatea pe care trebuia s-o joc faţă de Voicuţa şi de curajul franc al ochilor Lilicăi. Dar „izbînda" mea îşi găsi loc obişnuit tot alături de Oswaldul ei, iar la mine aproape că nici nu mai privi, ceea ce în loc să mă liniştească, simţii bine, oricît vream să mă conving de contrariu, mă nemulţumi. Numai cînd obţineam vreun succes în discuţie sau făceam adunarea să rîdă cu anecdote inedite, ochii Lilicăi se înfigeau iarăşi în ochii mei, comandîndu-mi să mă apropii şi s-o iau la dans. Şi-atunci îmi şoptea, rîzînd, fără altă introducere: — Mîine, la 7, o să fie Voicuţa la tine? Şi după o pauză scurtă reluam şi eu în glumă: — O să vii cu Oswald? — Nu. Acest schimb de vorbe redeveni semnalul obişnuit. Dar pentru a-l provoca, trebuia să fac adunarea să rîdă zdravăn. Şi asta era nespus de greu pentru că la moara ei se vînturase cele mai felurite glume şi cancanuri, toate spiritele de la reviste şi de prin publicaţiile hazoase ori obscene, cu toate variantele lor. Se întîmplă însă, ca după un astfel de mic succes al meu, Lilica să nu mai mă cheme cu ochii. M-am apropiat atunci eu de ea şi i-am pus întrebare: — Mîine la 7 o să vii cu Oswald... Ea rîse ca de obicei şi-mi răspunse: — Da, dacă vrei. — Adică „nu", vrei să zici... — Totuşi zic da... dacă doreşti să-ţi facem o vizită, deşi noi proiectasem altceva... [77] Şi a doua zi într-adevăr nu veni. în schimb văzui că ochii ei se fixau de-acum înainte, cu persistenţa ce-mi dăruise mie la început, asupra „tipului" Smărăndiţei. Şi, curios, nimeni, nici chiar Smărăndiţa, nu băgă de seamă. Cît despre Oswald, nici pomeneală. Iar eu, la rîndu-mi, găsii că lucrul cel mai elegant era să nu mai urmăresc astfel de manevre. Totuşi, fără voie, băgăm de seamă evoluţiile celor doi ochi negri ai urmaşei de voievod asupra diferiţilor amici ai prietenelor sale. Ciclul se apropia din nou destul de alert de mine. Şi mă minunam grozav că într-o lume atît de restrînsă nimeni nu observă nimic. Atribuii deci junei societăţi, poate din cauza acestei juneţi însăşi, gradul de inferioritate căruia-i incumba o astfel de insuficienţă a spiritului de observaţie. Nici prin gînd nu-mi trecu să-mi insult compania cu învinuirea promiscuităţii. Iar uluiala mea fu groaznică, într-o seară, cînd avusei cu Smărăndiţa conversaţia următoare: — în definitiv, ce fel de om e Oswald acesta?... — Ah... te-a cucerit şi pe dumneata Lilica?... — Nu înţeleg, cum... de ce să mă... — Atunci îţi va veni rîndul în curînd... Ea ne-a cucerit pe rînd toţi amicii noştri foşti şi actuali... Cum apărea unul nou în arenă... Şi, izbucnind în rîs mare, cu sinceritatea ei cinică şi drăguţă: — în privinţa asta îi suntem toate recunoscătoare, că ne scapă de ei, cînd încep să devină prea obraznici... Şi-mi rîse iar în faţă, uimită de uimirea mea, pe care acum o afectam. — Dar Oswald? — Oswald e un băiat tare bun, el va fi soţul cel mai fericit cu putinţă. Natura l-a înzestrat cu darul nepreţuit al lipsei spiritului de observaţie... Apoi redevenind o nuanţă serioasă, Smărăndiţa mă conjură, ca soră şi fată bună: — însă ia seama, numai două dintre noi am băgat de seamă micile trădări ale Lilicăi... Pentru că sunt trecătoare, nu le dăm nici o atenţie... Dar Voicuţa nu ştie nimic şi nu ştiu, zău, dacă ar accepta filozofic conduita fostei ei colege de universitate, căci ea a adus-o printre noi... Mi-e teamă să nu-ţi aprinzi rău paiele în cap cu dînsa... Deci te sfătuiesc prieteneşte: Nu-i pune şi ei aceeaşi întrebare... — Care anume? [78] — Care mi-ai pus-o mie întîi: „Ce fel de om e Oswald acesta?" Seară de întîlnire cu Voicuţa, rece şi ploioasă. Parcurgem străzile domol, ferindu-ne obrajii de biciuirile reci şi subţiri ale ploii fine, împroşcate ca de vaporizatori nevăzuţi, din norii plumburii şi joşi. Ne găsim drum necontenit, astfel ca vîntul să ne bată din spate, umflîndu-ne treanch-coat-urile, în care, de la mijloc în sus, suntem împachetaţi ca nişte mumii. Trot-teur-ii mărunţi ai Voicuţei bat repede asfaltul luciu al trotuarului, ca să ţină la înălţimea pasului meu larg, pe care-l marchează pantoful modern, enorm ca un bocanc, cu vîrful bont. Şi această frecvenţă deosebită de mers mi-aduce aminte de undele nevăzute ale fluidelor fizice, care, deşi de lungimi felurite, toate ajung la ţintă în aceeaşi durată de timp. îi comunic această impresie Voicuţei şi ea se mîhneşte teribil, că am putut să mă plictisesc într-atîta, încît să mă gîndesc la lucruri aşa de depărtate, în raport cu clipa de faţă. îi ripostez că piciorul ei mic şi grăbit era fatal să-mi sugereze goana undelor de lumină, diafane şi fine, şi asta o împacă, făcînd-o să-mi arunce, de jos în sus, recunoştinţa măslinie a ochilor ei largi. Dar se simte obosită şi eu îi propun filmul recent, de mare senzaţie, la un cinematograf apropiat. Ea se supără iarăşi, nemaiavînd acum nici o îndoială de plictiseala pe care presupune că mi-o produce apropierea ei. Mă arăt nespus de mirat de această hipocondrie psihică şi-i acord ei iniţiativa propunerilor. îmi declară că ar vrea să se vadă într-o odaie caldă, să-şi scoată pantofii şi eu să-i povestesc ceva. Mă prefac că nu pricep cam despre ce odaie ar putea fi vorba, pentru că înţeleg să rămîn de-o pasivitate de metal în tot acest joc drăgăstos. Mă tem de vreo legătură prea strînsă, mai cu seamă cînd nu e nici un Oswald, care să restabilească la un moment dat echilibrul strict, doar în glumă şi treacăt, al stărilor dinainte. Şi de Voicuţa mi-e teamă în special: mi-am schimbat hotărît gîndurile în privinţa avantajelor unei perspective matrimoniale, şi-apoi prefer să mă amuze ca o copilită, şi o tratez ca atare, ceea ce o necăjeşte în special. Totuşi pasiunea ei îmi convine: aş vrea chiar să se audă undeva că sunt în stare să rezist la sentimente şi la o partidă strălucită. Ba îmi place uneori să merg cu visul şi mai departe: să trec drept cauză rece şi îndărătnică a unei cumplite disperări sufleteşti. Sunt sinistru, îmi dau seama, [79] mai ales cînd privesc cu coada ochiului pe această copilă plăpîndă, frumoasă şi sinceră, pe care simt că aş iubi-o cu adevărat, nu numai cu sufletul, dar şi cu gîndul. O consider ca pe-o drăguţă şi inocentă victimă, pe care o atrag după mine, pe căi sure, cu ieşiri teribile. Şi cu toate astea, mă păstrez într-o ţinută de rezervă bine calculată: orice mişcare aş face, oricît de departe aş duce-o s-o cumpăr eu însumi în tîrgul de sclavi, totul să pară că porneşte de la ea; ea să dea întruna ideea fiecărui pas nou. Şi iată, acum o simt iar oscilînd pe-o muche periculoasă; aştept deci fără prea multă emoţie de altminteri (o, dacă ar fi cine doresc eu, cît de zănatică ar sări inima în piept!) şi nu mă mir cînd rosteşte, în sfîrşit, ceea ce tocmai de-o săptămînă aşteptam: — Haidem la tine... sunt foarte curioasă să-ţi văd garsoniera... Evident, n-a lipsit nici un mic scrîşnet de revoltă să însoţească această hotărîre, pentru că nu eu fusesem cel care să dea ideea şi ea să reziste cu toate graţiile cuvenite în astfel de împrejurări, din ce în ce mai slab, mai patetic, pînă la încuviinţarea finală. Dar acasă m-am purtat ca un brav camarad: i-am scos pantofii, i-am încălzit picioarele în mîinile mele şi, cînd ea tocmai se găsea în cea mai ademenitoare exuberanţă de chiote şi langori, i-am acoperit picioruşele cu un pled şi eu m-am aşezat lîngă divan ca un doctor lîngă un suferind. I-am vorbit lucruri foarte serioase, am adus vorba de procese şi chiar de un „dosar pe care aveam să-l cercetez în curînd pentru a face cu el o revizuire de formidabil răsunet". — A, va fi ceva extraordinar, Voicuţa, voi da o lovitură grozavă, din care fac punctul cel mai de onoare al carierei mele. Nimeni nu se aşteaptă, nimeni nu bănuieşte ce plănuiesc. Numai eu îmi pregătesc această mare fericire în taina sufletului meu, înţelegi, Voicuţa, aci în adîncul ăsta insondabil — mă bătui cu mîna pe piept, de astă dată cu toată sinceritatea —, de unde va ţîşni adevărul şi lumina vieţii mele. Fata mă privea uimită şi confuză. Era poate şi puţină admiraţie în ochiul ei rîzător, dar mai mult acea simpatie ironică, pe care o au domnişoarele supercivilizate pentru junii idealişti, umpluţi pînă-n creştet de-o inteligenţă unilaterală şi naivă. Eu acceptam sentinţa aceasta bucuros, căci graţie ei, [80] fatal, Voicuţa trebuia să mă aducă la realitatea secolului, învăţîndu-mă cu satisfacţia celui ce împărtăşeşte lumină gustul mai precis al actualului. (Totuşi, ea acorda considerabil credit potentelor ce ghicea în mine, pentru a nu mă îndepărta sau a mă batjocori într-un fel sau altul ca o Lilică pe un Os-wald oarecare.) De-acum încolo fu mai uşor şi pentru întîlnirile noastre. Ea venea direct la mine şi astfel scăpai de povara dancing-urilor, care-mi avalau atît de nesăţios timpul. Puteam citi în aşteptare-i şi chiar o rugam să-mi mai acorde cîteva minute, ca să termin un pasaj început. Şi astfel cîştigam .chiar cîte o jumătate de ceas, în care timp ea răsfoia reviste pe canapea. Observasem că păstra măcar suficient respect citaniilor mele juridice; numai cînd o făceam să aştepte din cauza lor nu se supăra, şi niciodată, ea care rîdea de toate, nu scăpase vreo răutate sau chiar glumă inofensivă la adresa cărţilor şi a bibliotecii mele juridice. într-o seară, eram în păr, toată banda, la „Ruşi". Era un zgomot infernal şi eu mă găseam într-o vervă straşnică. Eram îngrămădiţi cu toţii într-o nişă şi vinul generos pusese îndrăzneală în gîtul şi-n gesturile tuturor şi mai ales pişcase straşnic fetele de limbă. Ele fumau acum necontenit, ţinînd ţigările între degete la înălţimea nasului, trăgînd în piept şi sufiînd rotocoale în aer. Unele chiar îl suflau dizgraţios pe nări ca nişte fumătoare de veche carieră. Comandau ele însele, chemînd chelneriţa şi pe picoli, şi-şi exprimau dorinţa de-a dreptul, fără a se mai servi de intermediul cavalerului respectiv. Ceea ce-i amuza pe toţi deopotrivă era mai ales faptul că erau serviţi de nobili veritabili, de membri din aristocraţia Odesei, a Kievului şi chiar a Moscovei şi Petrogradului. Conţi şi contese şi chiar rude directe de mari duci. Evident, aruncau comenzile cu destulă deferentă, însoţindu-le de cît mai multe expresii atenuante, dar cum pleca „baricinea" la executare, comentariile începeau să curgă: — M-a servit dama de onoare a ţarinei... — Cu siguranţă că era ducesă... — Manierele n-o dezmint nici ca servitoare... [81] „Tipul" Smărăndiţei plecă în investigaţie şi aduse răspunsul că eram serviţi de baroneasa Kulicova, fiica unui şambelan de la curtea ţarului. Şi totuşi, după senzaţionala veste nici una din aceste urmaşe de domnitori şi logofeţi, beizadele şi alte feţe boiereşti nu făcu gestul, nu avu nici măcar gîndul de a pofti la masă pe chelneriţa noastră ca pe o simplă tovarăşă lovită crud de soartă. Dimpotrivă, simţeau o voluptate surdă să-i dea mai mult de ocupaţie, s-o vadă venind cu dexteritate aproximativă, încărcată de tăvile de metal, de tingiri argintate şi de castronul de porţelan al cruşonului, care în acest local rusesc era de rigoare. La rîndu-mi, mă amuzam de acest tratament între membrii aceleiaşi lumi bune, aceleiaşi mari familii care-şi disputa odinioară peticele globului: nici umbră din solidaritatea celor de jos, uniţi întru dărîmarea vechii lumi. Nici măcar compătimire, decît o delicată, dar plină de rezerve, atenţie... Ceva rece şi ironic, ascuns şi neîndurător, ca şi cînd ar fi avut în faţă pe autoarea foarte simpatică a unei grave greşeli, care nu se putea totuşi numai din acest secundar motiv să fie iertată. Un consens amarnic de milă obiectivă şi distantă, dar atît şi nimic mai mult, pentru cel ce se făcuse culpabil de groaznica vină de a nu-şi fi putut păstra locul, chiar în mijlocul unui catastrofal cutremur de pămînt. La drept vorbind, mă bucură această revelaţie ce mă face să-mi amintesc mai cu raspicare o frîntură de gînd pe care nu-mi prea place să-l iau pe şleau la cercetat. E vorba de raportul dintre mine şi domnul Georges Radu Şerban, în zariştea cugetului ascuns ce nutresc în casa lui, eu, hrănitul cu banii lui, cel ce m-am făcut renumit cu renumele lui. Pot să alung acum deci cu mai mult curaj această stupidă idee, care mă supără din cînd în cînd ca o muscă, în somnul după-amiezelor de vară: iată morala acestei societăţi! Şi, bucuros 1 peste fire că mai am şi această ieşire dintr-o obsesie, pe care am dărîmat-o de atîtea ori, chem pe baroneasa Kulicova şi-i ofer un bacşiş gras, prevestitor al celui ce va primi la urmă. Fiica şambelanului ţarului îl primeşte fără să roşească şi asta mă înveseleşte şi mai mult. „Fiecare pentru el!" îi strig, bătînd pe umăr pe baroneasă şi apoi glăsuiesc baroneselor din jurul meu, în chip de comandament moral: — Nu roşi, cînd gologanul ţi se oferă! [82] Ele încuviinţează cu totul, dar redevin reci cînd propun să invităm pe baroneasă la masă. întorc capetele şi vorba, iar Lilica îmi răspunde verde că nu-mi găseşte propunerea deloc originală. — Mai e destulă lume în local! mă îndepărtează de la astfel de toană stupidă Smărăndiţa, iar toţi „tipii" lor îşi vîră nasul în farfurie, ca să rîdă satisfăcuţi de gafa mea. Totuşi, pentru că sunt puţin cam ameţit, nu mă opresc să nu ofer un pahar de cruşon fierbinte Kulicovei, primul pahar din castronul repetat şi pe care tocmai îl aduce într-un nor de aburi, ce fac să-i vedem ca prin străveziul argint al unei ape figura întru nimic tristă, nici măcar cu aer de resemnare, ci fericită de activitatea la care o supunem. Kulicova mă refuză cu un surîs dulce, arătînd spre „mareşalul nobilimii din Sebastopol", care tocmai trece în frac, printre mese, plimbînd pe dinaintea tuturor barba lui enormă de aramă, acum simplu gaspadin Ivan, patron al acestui local. Dar fiica şambelanului imperial, afectată de bunăvoinţa mea, surprinzînd zîmbetul stînjenit al celorlalţi comeseni, îşi strînge buzele, înalţă capul şi ne părăseşte demnă, eroic şi — cel puţin cît mai rămîne în ochii noştri — fără nici o umbră de umilinţă sau de şovăire. — Ăştia-s oamenii mei! strig atunci înăuntru-mi, întorcîndu-mi privirile spre luciul aspru, oţelit, al tuturor ochilor de faţă, o clipă înfricoşaţi că intrusul ce sunt le va cocoloşi puţin prestanţa. „N-aveţi nici o grijă!" par a le spune, liniştindu-i cu noul aspect al dispoziţiei mele... şi mă gîndesc acum cu toată siguranţa de mine şi cu toată limpiditatea sufletească la domnul Georges Radu Şerban, care în zilele marilor mele succese, după ce mă felicita rece şi corect, se întorcea afabil spre prinţul Raoul ori spre Radu, exagerat mai afabil ca de obicei, şi se întreţinea cu el ostentativ, ignorîndu-mă complet la masa mea, între tomurile şi dosarele deschise. Şi soarele chipului Albei răsări pe un fond albastru, perfect senin, în sufletul meu. Destul cu gafele acum! Acum trebuie să revenim iar la verva noastră de la început, pentru a acoperi stîngăciile de neofit şi pentru a legitima dreptul la mîndria de a mă simţi în mijlocul acestor amici! Trebuie neapărat să se audă de spiritul meu, de glumele mele, de gîndurile mele, ce nu trebuie niciodată, oricît de serios substrat [83] ar avea, să îmbrace altă haină decît a hazului uşor cinic, a cancanului zglobiu, a hohotului spumos; iluzia aruncării nepăsătoare a tot ce ai mai scump în tine, ca bucăţi compacte dintr-o avere imensă, într-o seară, la o masă de joc. Pe dreptunghiul de parchet lăsat liber la mijloc, după ce s-a perindat un cor de cazaci de circumstanţă, doi copii de sex contrar, care trag o căzăcească pe vine, şi un virtuoz al balalaicii, irumpe deodată, roză şi aproape goală, înaltă şi mlădie ca un lujer în vînt, o femeie cu adevărat frumoasă. însăşi comesenii mei şoptesc: „Olga Petrowna... Olga Petrowna", şi înţeleg atunci că e o dansatoare renumită. Pe urmă, sprinte-nia mişcărilor, salturile înalte pe care le fac într-o parte şi în-tr-alta picioarele perfecte, cîte unul sau amîndouă deodată, zbuciumul acela de hamadriadă lovită de panică, la care concură ca o fiinţă inteligentă capătul de faşă ce se desprinde din mătasea albă de peste mijloc,— toate acestea legitimează cu prisosinţă şoaptele admirative care circulaseră în prealabil. Baroneasa Kulicova ne lămureşte că dansul simbolizează deznădejdea sufletului nobil rusesc, lovit de valurile revoluţiei proletare. Jocul începe astfel în abstract, concretizîndu-se apoi cu încetul în expresia decadenţei femeii de sus în drojdia cumetrelor revoluţiei, pentru a sucomba apoi într-un suprem elan de revenire şi regret. Cu această explicaţie mai ales, jocul devine extrem de interesant, iar sfîrşitul monomimei este de un tragism remarcabil. Baroneasa Kulicova ne mai informează că Olga Petrowna îşi joacă însăşi povestea ei. Dar pentru că informatoarea devine la rîndu-i patetică, nu mai dăm nici o ascultare povestirii ce ne schiţează ademenitor, pentru a o invita să treacă la amănunte. Nu ne îndoim nici unul că subiectele acestea de film, compuse ad-hoc, fac parte din programul întreprinderii, convingere pe care avea să mi-o dezmintă peste cîtva timp o vizită cu totul neaşteptată în studiul maestrului meu. Dar dacă legenda ne lasă rece, jocul în sine al Olgăi Petrowna a rămas prin arta şi graţia lui adînc înfipt în sufletele noastre, pe care le-a răvăşit ca un spulber sălbatic de iarnă. Ea nu mai joacă de mult, dar noi încă păstrăm tăcere admirativă şi fetele de la masa noastră privesc cu mai multă simpatie la fiica şambelanului. Pe urmă, însăşi Olga Petrowna se iveşte, după ce s-a gătit în cabina ei, şi-şi ia loc în fundul unei [84] boxe în vederea alei noastre; e primită acolo cu multă deferentă şi bucurie, ea rîde cu voie bună, dar din cînd în cînd rămîne cu ochii pierduţi în norii fumului de ţigarete, care urcă spre tavan în tîrcoale leneşe, înconjurînd ca nişte zdrenţe de nouri strălucitoarele globuri de opal. Eu o privesc amuţit de stupoare, căci acum, îmbrăcată, ea îmi pare şi mai asemănătoare mîndriei şi frumuseţii doamnei Alba. Am observat bine mersul identic şi acum privirile mi-au rămas la părul şaten, ieşind de sub pălăria de postav negru cu boruri aduse în jos, şi la ochii cu neputinţă de definit. Lîngă mine, comesenii au prins acum fir nou de vorbă. Asmuţiţi de arta rusoaicei, ei plănuiesc să dea, fete şi băieţi de elită, un mare spectacol, dar numai pentru elita bucureşteană. Vor pune preţuri enorme, ca să nu vie decît high-life-ul şi cîştigul va fi vărsat la fondul destinat fetelor orfane şi sărace. Ideea odată emisă pare să prindă cheag. Aud pentru prima oară de Scumpa Caragea al cărei talent, mi se spune, e uimitor. întreb în ce constă acest talent şi mi se afirmă că e proteic: dansatoare, cîntăreaţă, artistă. Cei de faţă n-ar putea să mă lămurească dacă-i vorba de-o descendentă directă a domnitorului Caragea, dar e probabil; şi gîndul meu fuge atunci spre domniţa Ralu şi spre teatrul ei domnesc, cea dintîi manifestare artistică în oraşul ciobanului Bucur. Spectacolul va consta dintr-o revistă al cărei text îl va scrie Barbu Crăsnaru, amicul Smărăndiţei, iar muzica, un cronicar monden de la „La grande Roumanie", cu vechi renume în specialitate. Sunt întrebat dacă mă aflu dispus să dau vreun concurs oarecare. Din nefericire nu cînt din nimic şi nu mi-am observat vreun talent dramatic. Le pun la dispoziţie deci numai sufletul şi bunăvoinţa mea, evident, luminat brusc de speranţa surdă, dar robustă şi de un îndărătnic optimism, că voi putea în sfîrşit vedea odată, o seară întreagă, într-o ţinută mai vaporoasă, într-un aspect mai apropiat de intimitatea ei, pe doamna Alba şi voi face tot ce-mi va sta în putinţă să vorbesc cu dînsa, după reprezentaţie, pentru că statul-major din juru-mi a decis cu unanimitate de voturi spectacolul proiectat să se termine printr-un bal cu figuri vivante şi ingenioase surprize. îmboldit de această perspectivă mai ales, m-am schimbat cu desăvîrşire şi sunt uluit eu însumi de succesul meu. Mă închipui de-acum în faţa doamnei Alba şi rostesc galanterii [85] subtile, compun picanterii rafinate, care impresionează societatea feminină şi fac să răsune, prin contrast, ca lătrături de lup, bădărane, deşi cu destulă sare, apropourile deocheate ale tovarăşilor de masă masculini. Nivelul conversaţiilor aburite de spirtul fiert coboară necontenit, dar eu ştiu să mă menţin la suprafaţă. Acum Smărăndiţa îşi ia libertatea să înjure bărbăteşte pe amicul ei, pronunţînd graţios cu „r"-ul ei incomplet cele mai autentice expresii surugeşti. Lilica, încurajată, se preface stîngaci că încearcă s-o imite, dovedind mai degrabă un vechi exerciţiu, cu îndrăzneala căruia vrea să ne familiarizeze pentru viitor. E o măreţie să auzi aceste buze delicate şi fine, încrustări de pumnal pe catifeaua dulce a tenului, întrecîndu-se să ciripească istorioare ruşinoase, fără nici un ocol, pronunţînd cuvintele oprite cu o savoare specială, un ceas numai sau două, după ce strîmbaseră din nas că invitasem pe baroneasa Kulicova la masă. Eu însă m-am preschimbat în cavaler cu perucă pudrată şi proclam pe Voicuţa, care-mi arată o severă răceală de cînd cu Kulicova, marchiză de Lamballe, tratînd-o preţios, cu afectate complimente înflorite în stil hotel de Rambouillet. Gimnastica asta mă amuză nespus şi uneori izbutesc să săvîrşesc volte interesante, pe care le regret că răsună în gol; şi-mi place să-mi închipui pe Alba în locul Voicuţei, făcînd pe supărata şi respingîndu-mi rînd pe rînd madrigalele, pentru a zîmbi în cele din urmă, cîştigată de perfecţiunea la care chipul ei — acum vai! doar închipuirea ei — mă face să ajung. Şi iată, fermecată, în locul ei, Voicuţa mă iartă şi mă aplaudă şi mă ceartă în surdină... că nu mai mă gîndesc la dosarul senzaţional de care i-am vorbit. Biata mititică, ea pune puţin mister în această dojana, pe care o aud numai eu, trăgînd astfel o linie de despărţire între seriozitatea legăturii noastre şi collage-urile de suprafaţă ale celorlalte perechi. Insă îmbătat de închipuirea Albei, eu mă întrec pe mine însumi şi nu se poate, eu, îngăduitul, parvenitul, să nu schimb aerul scăzut al vorbelor, să nu-l primenesc pînă la cuviinţa expresiilor mele, întîi pe al băieţilor şi abia pe urmă pe al Smărăndiţei şi al Lilicăi. Şi regret iarăşi orice spirit cu totul rar care-mi scapă, şi care s-ar fi potrivit de minune cu prezenţa ei, dar care deocamdată îmbujorează numai pe Voicuţa. Fetele mă privesc acum cu lumină mare de simpatie, iar pe sub sprîncenele scoborîte ale Lilicăi ghicesc că ceasul meu a [86] sunat din nou. Izbînda mi-e încununată, acum, cînd mesele celelalte surit deşarte, şi numai din cîteva boxe vecine şi invizibile mai vine zgomot vesel, cînd deci nu mai ameninţă nici un risc dimprejur, de gestul neaşteptat şi îndelung aplaudat al Marioarei Dracopol, cea mai înfumurată fată din bandă, de a invita pe Kulicova să ia loc între noi. Orice s-ar zice, cîştigasem o bătălie, şi asta era de straşnic augur pentru ascunsele mele străduinţe; o primă şi solidă scontare pentru victoria finală. Mă simt cîteva clipe stăpîn peste toţi aceşti stăpîni ai vieţii pămînteşti; pînă şi doamna Kulicova ciocneşte cu mine în semn de recunoştinţă. Asta de bună seamă, însă, fără a asculta o iotă din sporovăială duioasă şi complicată, ce se simte obligată s-o facă acum asupra trecutului său. Sunt beat de biruinţă, aşa după cum cei din jurul meu sunt beţi de vin şi de cruşon. Şi plecăm într-o zarvă nemaipomenită în oraşul cu colţurile şi fundul străzilor încă scăldate de restul întunecimilor, dar cu acoperişurile şi cu largile frontoane ale edificiilor masive incendiate simbolic de întîile reflexe ale aurorei. Raoul, cu care mă întîlnesc a doua zi la birou, îmi comunică lucruri uimitoare: a fost vorba despre mine la masa domnului Georges Radu Şerban! Sumbra casă a maestrului, deduc din împărtăşirile lui Raoul, trece printr-o perioadă de armistiţiu. Domnul Georges Radu Şerban e mai comunicativ acum şi chiar el a adus vorba de mine. Pare satisfăcut în chip deosebit de ajutorul ce i-l dau şi-mi prezice un viitor din cele mai straşnice. — Ţi-am spus eu? Ţi-am spus eu? Nu mă îndoiam de asta! îl întregeşte acum în faţa mea Raoul, mustrîndu-mă amical că nu-mi cunosc bine puterile, pe care el, cu mirosul lui, împrumutat de la... Nuşi, l-a recunoscut de la început. Aş vrea să-l întreb atît numai: „Dar ea a zis ceva? şi-a dat vreo părere?" —, însă pînă la urmă nu izbutesc să-mi însuşesc acest curaj. Raoul, după ce dă raită cu vorba după felul lui şi prin alte domenii, se întoarce iarăşi la ce mă sugrumă de emoţie, şi cuvintele lui răsună rînd pe rînd în urechi, cutremurătoare, ca un verdict pronunţat răspicat şi în cadenţă: — A... vorbea foarte convins cumnatul meu... Pînă şi varhă-mea, înţelegi, care nu dă atenţie la astfel de... vreau [87] să spun care e complet absentă, cînd se vorbeşte de lucruri care n-o privesc direct, a ascultat şi părea cu destul interes... Cît priveşte de mătuşă-mea, ea s-a interesat de-a dreptul; nici nu ştii cît de entuziasmată de dumneata e această femeie... Nu, n-am înnebunit de-a binelea. îmi pipăi mîinile şi observ că sunt încă sensibil; iar prinţul Raoul e în faţa mea şi mi-a vorbit în cea mai perfectă romînească. El priveşte într-un colţ cu ochii lui mici, tătăreşti şi lucioşi, pe care îi asmute să vadă mai bine, cu clipiri repezi din pleoapele mai vinete decît restul figurii rase cu îngrijire. îşi mîngîie apoi cîinele, care şi mie mi-a devenit din nou nespus de simpatic şi mă fericeşte deodată, iarăşi fără introducere, după ce-mi povestise de-o proaspătă dovadă de inteligenţă a lui Nuşi şi despre apropiata cădere a guvernului: — A, nu, ascultă, adevăratul succes pentru dumneata, se aude vocea lui joasă cu dese ridicări piţigăiate, cu rh-ul lui iremediabil şi cu accentul pur franţuzesc pe vorbele valahe — e că ea a ascultat... Aha, eu o cunosc bine pe Alba... trebuie că în vorbele bărbatu-său a fost ceva anume care a impresionat... dar ce? dracul ştie... asta m-am răzgîndit mult şi încă nu văd... Convingerea cu care vorbea Georges? Şi asta e prea puţin... Ciulisem urechile ca un prepelicar la vînat şi-mi ascuţeam de zor mintea să pricep şi eu. Simţeam totuşi că serviciul imens pe care mi-l făcuse maestrul mă neliniştea, mă indispunea în momente care alternau cu chiuiturile mute de fericire din sufletul meu. întoarcerea asta subită a lui mă încurca oarecum... Şi-mi repetam necontenit în mine: „E prea tîrziu, e prea tîrziu... Ce mai pot face? Cum mai pot să dau înapoi, cînd ea e atît de albă, atît de mîndră, atît de elegantă, atît de frumoasă? Ş-apoi ea m-a adus aici, în casa asta... ea m-a făcut s-ajung la elogiile tardive, extrem de tardive, ale domnului Georges Radu Şerban!..." Prinţul Raoul şi-a ridicat circumflexele sprîncenelor, descoperind fundul roz al pleoapelor, parcă lipite cu ceară. — Eu cred, continuă el muncit de obsesia acestei nedumeriri, căreia tocmai el, psihologul emerit — cum mi se prezentase într-un moment de confesiune mai intimă — nu-i găsea dezlegarea, eu cred că în glasul lui Georges răsuna prea multă sinceritate, prea multă încuviinţare... cum să spun... prea multă recunoaştere, la care cu greu se resemnase... a meritelor [88] dumitale... o înclinare ca înaintea unui om de care în cele din urmă trebuie să ţii seama... Ah, asta e... am găsit! izbucni el fericit, în rîsul bizar şi sacadat: Hî, hă, ha, hî... Mă uitam înciudat la prinţul Raoul. Eram beat de bucurie desigur, dar nu izbuteam să ajung la rîndu-mi la înţelegerea acestei simple nedumeriri: pentru ce îmi spunea el toate acestea? Poate că descoperea astfel dinaintea ochilor mei pe d. Georges Radu Şerban, care-l stipendia din inutilă generozitate? Şi de ce aducea, fără nici o strîmtorare, fără nici o retenţie sufletească ori mintală, imaginea principial inaccesibilă a doamnei Alba, dinaintea unor ochi profani de fiu anonim al poporului? ISUIUIU. f\LUU. VUL. 1 După ce mă înştiinţa că a descoperit o Ocazie pe care va face tot posibilul să n-o scape, un cîine tot din rasa lui Nuşi dar cu un pedigree incomparabil superior, prinţul Raoul mă scoase de la sine, cu sporovăială lui necurmată, din profunda-mi nepricepere: — E... uite... Georges e, netăgăduit, un nobil... un descendent voievodal... asupra punctului ăstuia nu mai rămîne nici o îndoială... Neamul lui, care nu e Basarab, îţi sfîrşit, legătura cu Basarabii n-o poate face într-un chip din cele mai clare... (aci prinţul plescăi, după obiceiul lui)... lipsesc cîteva... quelques chaînons, înţelegi, cîteva legături... noduri... verigi... a... da... Originile Radu Şerbanilor nu par a trece dincolo de trei secole şi jumătate... (îl priveam uimit Pentru că eu credeam tocmai contrariul, dar ce mă mai priveau acum toate astea?) Ş-apoi chiar aşa fiind, n-are nici o importanţă... urmaş de domni pămînteni... foarte respectabili., viteji... aventuroşi... mă înclin adînc în faţa lor, da, da... nu vorbesc dintr-un punct de vedere al valorii istorice... da, da... însă care au rămas, ca persoane, ca oameni, vorbesc, „avec Ies tares de leur race"... cum să spun, cu teama aceea de ziua de mîine cu spiritul neisprăvitului, al grijii pentru ce va mai fi... E... he... he... un vrai aristocrate, mon cher, s'en fout pas mai de tout ce que arrivera ..... e he... eu sunt un fanariot... ha ha eu am rămas întreg, cum m-a lăsat rasa mea, cahre-şi arhe obîrhşia, mon cher, în gineceurile porfirogeneţilor... [89] Şi Raoul îşi scutura în aer pentru a mă convinge mai bine antebraţele şi degetele răşchirate. —...Ah, pe mine ziua de mîine nu mă interesează decît dacă-mi oferă noutatea unui match senzaţional, a sosirii unui 128 artist cu renume, a ascultării unei conferinţe, d'un vrai homme de lettres, et savant, ou peut-etre politique, enfin un grand homme, şi mai mult decît toate, ţi-o spun eu, care sunt profund scîrbit de oameni: o expoziţie canină... Şi cînd va sosi ziua în care voi băga de seamă că nu mai am pas meme un sou, c'est alors que je me ressouviendrai qui ce jour lî, ii faut chercher quelque chose a manger... ...Dar, se indignă el făcînd să-i scînteieze ochii tătăreşti şi devenind livid de mînie, să mă gîndesc eu că trebuie să strîng pentru a avea altădată, că trebuie să fac ceva, qu'il faut que je travaille, cînd nu mă obligă nimic... o, acest spirit de marc-hand de vin et des cereale's eu nu-l voi avea niciodată... şi nici unul din neamul meu... Te asigur că voi şti ce să fac în ziua aceea, da, da, da... Georges..., scoborî apoi tonul după ce rămăsese cîtva tăcut, probabil pentru a-şi reproduce mintal ce va avea de făcut în ziua aceea,... Georges e altfel construit, el s-a lansat în avocatură, deşi averea lui nu se înjumătăţise şi putea trăi încă princiar... e... dacă nu chiar ca înainte de război... mais en tout cas, cît se poate de... e... e... nobil potrivit hrhangului seu... Cu toate că logosul prinţului Raoul îmi contrazicea radical ideile pe care mi le făcusem şi despre strămoşii săi, despre care şi cel mai umil şcolar romîn e informat că luau voievodatele în arendă, le jecmăneau după toate regulile unei conştiincioase spoliaţii şi le abandonau la timp nimerit, cîteva clipe înainte de sosirea funcţionarului turcesc, însărcinat cu ridicarea vieţii aceluia ce se întrecuse cu măsura şi a comorilor acumulate, totuşi îl ascultam cu simpatie şi eram dispus să-i acord orice aprobare. — El spune, continuă prinţul Raoul, vorbind de maestru, [90] el spune qu'lfaut tra... că adică am ajuns, noi, aristocraţia de sînge... n'est-ce pas... am ajuns la acel... coin de l'histoire, cînd trebuie să ne amestecăm în vălmăşagul social, şi pentru că nu se mai poate lutter avec l'epe'e, în schimb trebuie să ne menţinem cu oricare dintre mijloacele moderne de luptă: politica, avocatura, medicina, diplomaţia... El are dreptate evident în ce priveşte aceasta din urmă şi la politique... De asemeni dacă simţi talentul de scriitor ori spirit de savant, ecrire des romans ou avoir son laboratoire, asta se înţelege de la sine... Admit, evident, şi de ce zic admit, că şi asta se înţelege de la sine... dacă ai avere să-ţi îngrijeşti moşiile... (din cînd în cînd în vorbirea prinţului Raoul î şi ă se prefăceau în a, e şi i) se joci la bursă... se-ţi ai grajd de cai... se concuri la premiile aviatice... enfin, înţeleg dacă ai talent de bază să faci avocatură e... ca dînsul... deşi găsesc că face prea mult exces, că-l preocupă prea mult cîştigul, pe el, care are atîta avere, cînd ar trebui să coboare acolo numai dus de amorul artei, pentru o mare afacere, pentru... cette grande idee, cette admiraţie et, d'apres moi, veritablement noble preoccupation de sauver la grande propriete, qui lui a servi de pretexte, pour endosser la robe d'avocat... caje le comprends, je l'approuve, etje Vai felicite si souvent... ...Dar trebuie să recunoaştem că el şi-a depăşit linia de activitate... el a luat în serios le metier, ceea ce se cheamă meseria de... de... de avocat... De data asta privesc consternat la prinţul Raoul, dar sunt hotărît să-l ascult pînă la capăt şi să nu-l contrazic, fie chiar la orice concluzie ar ajunge. Drace, dacă descendentul lui Radu Şerban Voievod nu şi-ar fi preschimbat distracţia în meserie şi n-ar mai fi fost şi aglomerat cu lucrări pe deasupra, ar mai fi avut el nevoie de un secretar muncitor, aş mai călca eu zilnic sub acoperişul doamnei Alba şi aş mai fi avut plăcerea [91] să ascult divagaţiile acestui„charmant" prinţ Raoul!? Noroc că maestrul e descendent de domni pămînteni, şi acum înţeleg mai bine de ce a avut el nevoie drept ajutor de un băiat care nu descinde din gineceurile porfirogeneţilor, nici măcar din iatacurile voievodiţelor şi boieriţelor autohtone. Şi binecuvîntez această ţară a neamului lui Radu Şerban-Vodă, pe care interlocutorul meu, azi cu multă poftă de vorbă, o combate atît de convins... — Dar, enfin, concede şi de data asta prinţul Raoul... cu talentul lui de vorbitor şi avînd pasiunea pe care o are, admit şi această îndeletnicire, care-l ţine aci şi care împiedică pe vara mea să-şi împartă anul între Nisa, Saint-Moritz, Biarritz, Juan-les-Pins (hm, hm, atenţie mare, aci, Mihai Aspru!) şi mai ştiu eu, Paris, Londres, Monte-Carlo, oh dans je ne sais pas quel transatlantique... dar unul ca mine, care n-am, mon cher... e n-am... e n-am, e, recunosc eu singur, acest talent al lui... e, nu mă poţi sili. se... se... se... se... mă port cu servieta de ici pînă colo (din reticenţa lui eu recunoscui că a evitat pentru mine expresia: „să duc servieta cuiva") aşteptînd norocul vreunui client... (Prinţul Raoul scăpa din vedere că tocmai graţie maestrului ar fi fost scutit de neplăcerea pe care o evocă) o, această oroare n-aş fi suportat-o pentru nimic în lume... Eh bien, decît asta mai bine să ştiu că plesnesc... O, ho, cejour-lă eu voi şti ce voi face... Din confesiunea neaşteptată a prinţului Raoul am înţeles că opinia maestrului privitoare la rolul nobilimii, cu prilejul noii cotituri a istoriei, ar fi putut să fie şi un îndemn deghizat pentru dînsul personal la muncă serioasă. Asta e o părere a mea cu totul şi cu totul burgheză; şi mai aveam o nedumerire faţă de tot ce-mi spusese prinţul Raoul, evident, de ordin tot aşa de burghez ca şi prima, dacă nu de-a dreptul grobian. Dar oricum va fi fost să fie, ceea ce mă surprinse şi chiar îmi fură un zîmbet cu totul invizibil în faţa sa, fu că prinţul Raoul veni singur să-mi spulbere această nedumerire, chiar fără să i-o fi comunicat în nici un fel, afară numai dacă telepatia nu e într-adevăr un fenomen real şi automat. Mai mult chiar, [92] îmi mărturisi că m-a căutat şi pe la Palat, ceea ce mă întări în bănuiala că nevoia de a o elucida cît mai repede chinuise destul de amarnic pe bunul meu amic. Era, nici mai mult, nici măi puţin, vorba despre stipendia pe care mîinile lui princiare o încasau lunar din caseta domnului Georges Radu Şerban. Bineînţeles că prinţul Raoul nu-mi mărturisi că m-a căutat la Palat anume pentru asta. Era doar o simplă deducere a mea; însă, acum, reîntîlnindu-ne ca de obicei în sala de consultaţii a maestrului, şi tot ca ieri, în lipsa lui, după largi ocoluri şi întrebări cu totul străine de subiect, prinţul Raoul aborda „întîmplător" tema din ajun, tocmai pentru a aduce vorba de ceea ce m-ar fi putut nedumeri pe mine. Fu, desigur, o destăinuire fugară, cu totul în treacăt, aş putea spune o simplă informaţie: nu era nici dar şi nici indemnizaţie suma cu care era trecut în bugetul lunar al maestrului, ci pur şi simplu un fel de acont (cel puţin aşa l-am definit tot eu cu burghezeasca-mi construcţie mintală) periodic asupra unor afaceri pe care le-au pus amîndoi la cale. — A, e o afacere cu .totul originală, mă mai împărtăşi, prinţul Raoul. Ai să vezi şi dumneata atunci ce rol pot juca... da, da... cîinii de rasă în situaţia unui om. E... e... e... văd că nu-ţi scapă nici un zîmbet dumitale şi nu pot citi si vous sou-riez interieurement; mais oricît ar rîde unii şi alţii, asta nu mă va abate din drumul meu. Totdeauna au fost luaţi în rîs cei prea nestrămutaţi în ideile lor... Trebuie să mărturisesc că mă sileam zadarnic să pot vedea pe d. Georges Radu Şerban, cu privirea lui de oţel şi cu zîmbetul tăios deasupra bărbii voievodale şi severe, făcînd afaceri cu cîinii de rasă. Oricît prinţul Raoul îmi înşira acum preţurile cu care posesorii unor pedigree-uri seculare sunt solicitaţi la expoziţiile internaţionale. — Unii au făcut avere cu caii de curse, domnul meu, chiar într-o ţară ca a noastră... unde preocupările originale sunt articole de satiră... eu însă, care cunosc bine străinătatea, ştiu ce va să zică interesul pe care-l pot avea zeci şi sute de mii de oameni şi pentru alte animale. în străinătate nu e om mai subţire, care să nu aibă cîinele său favorit. La noi vezi ici-colea, doar cîte o femeie... E un început bun, dar eu voi desăvîrşi răspîndirea acestui obicei civilizat şi boieresc... Vom [93] mai vorbi noi despre acest lucru... după ce îmi voi negocia primele mostre, pe care plănuiesc să le desfac pe piaţa londoneză... Pe urmă încep cu expoziţiile în Romînia. Aici prinţul Raoul intră într-o largă consideraţie, de altfel foarte judicioasă şi plină de bun-simţ, asupra rasei cîinilor pur romîneşti şi a ameliorărilor ce le-ar putea suferi pentru a se obţine o rasă demnă de a participa la expoziţiile străine şi mai ales a purta un nume care să ne onoreze şi pe noi ca popor. încetul cu încetul proiectele prinţului Raoul prindeau proporţii uimitoare, aşa că fără să mai fi adus cît de puţin vorba de stipendia sa lunară, eu şi începusem să cred în seriozitatea motivului ei. Dar din confesiunea lui, în afară de ceea ce-l privea pe dînsul, reţinui dorinţa înlănţuită a Albei de a cutreiera metropolele străine şi localităţile balneare şi sportive cu mondial renume. Motivele acelei perpetue neînţelegeri, cu puţine şi trecătoare punţi de împăcare între cei doi soţi, îmi apăreau astfel din ce în ce mai lămurite. Visul ei rămăsese încă la mărimile şi strălucirile pe care le dorise frumuseţea ei, pe care o captase însă şi o ţinea în cuşcă gelozia rece, şi cu reflex de ochi oţeliţi, a domnului Georges Radu Şerban. închipuiţi-vă pe marele Alexandru, prins copilandru de-un şef de nomazi din deşert, cu piciorul legat de butuc într-un cort de purpură, ridicînd doar în deşertăciunea visului imensul său imperiu. Aşadar, doamna Alba, ascunsul meu ideal, are însăşi un ideal ascuns: o simt astfel incomensurabil mai depărtată de mine, şi biata mea năzuinţă de a-i reface avutul şi a-i reda libertatea îmi apare acum curmîndu-se într-o victorie sumbră pentru mine, funebră. îmi va răsplăti totul cu un zîmbet, drace, poate cu un onorariu din cele mai grase. îmi va zice poate şi „maestre", sau cine ştie, îmi va promite că mă va recomanda şi la alte rude sau prieteni. înnebunesc gîndindu-mă că tot visul meu se prăbuşeşte atît de sinistru, sub cel dintîi avînt al visului ei, care prin mine îşi va putea lua zborul. Şi totuşi, e atît de frumoasă doamna Alba; am văzut-o iarăşi traversînd scuarul mic din faţa casei. E atîta distincţie în mersul ei, că nobilele mele amiciţii, de care m-am legat pentru dînsa, îmi apar atît de meschine, cu înjurăturile lor bărbăteşti, [94] cu degajarea aceea băieţească şi nepăsătoare, cu pedanteria ascunsă mai mult sau mai puţin după o perdea de naturaleţe afectată, de sinceritate calculată. Cum pot să-mi închipui că voi obţine ceva prin ele? Cum pot să le închipui destăinuindu-şi chiulhanurile dinaintea doamnei Alba, care le-ar îngheţa cu privirea ei superbă? Grefierul m-a întrebat astăzi dacă-mi mai trebuie dosarul pe care l-a scos din funduri de pivniţă sau de pod pentru mine. „Evident, evident că-mi mai trebuie!" m-am grăbit să-i răspund, deşi întrebarea lui mi-a răscolit şi mai adînc amărăciunea şi lipsa de curaj în care mă găsesc. — Fără îndoială! i-am repetat totuşi şi i-am explicat că afaceri multiple şi grele m-au ţinut departe de studierea lui. Dar l-am asigurat că în curînd mă voi întoarce la dînsul şi i-am dat şi date pe care el le-a primit desigur cu ridicare din umeri. Parcă-l privesc ceva pe dînsul motivele, pe care le schimb mereu, şi asupra cărora insist prosteşte, ce m-au ţinut departe de răsfoirea lui? Mă priveşte înciudat domnul grefier că-i dau atîtea explicaţii, de parcă m-aş dezvinovăţi de ceva rău, şi eu însumi îmi par mie foarte ciudat şi stîngaci în scuzele pe care mi le fac desigur mie însumi, cu glas tare şi mustrător, astfel că mă grăbesc să plec, salutîndu-l cu o afabilitate ce-l uimeşte şi mai vîrtos. Umblu acum pe străzi cît mai departe de casa mea, unde trebuie să fi sunat în zadar Voicuţa. Trebuie să fi ieşit îngrijitoarea etajului şi să-i fi spus că nu m-am reîntors, spre marea ei uimire şi dezolare, doar i-am dat ceas de întîlnire. De aceea sunt hotărît să mă abat cît mai departe de ea, de casa mea, de tot ce-ar putea să-mi iasă în cale şi să mă oprească din drum; umblu dezmetic; ca un cîine rătăcit, căutînd parcă un răspuns la o întrebare pe care nici măcar nu izbutesc să mi-o formulez. Ce mai aştept? De ce nu mă întorc la dosarul Ypsilanţilor? Am tot timpul în după-amiaza asta, cînd nici un proces nu mă cheamă, să mă dedic întreg răscolirii mormanelor de uitare sub care a fost lăsată voluminoasa hîrţoagă, să sap subterane şi să arunc lumina biruitoare a felinarului meu necruţător pe pereţii mucezi ai misterului în care a fost îngropat. Ce mai întîrzii? Haideţi, haidem la Palat... [95] Şi cu toate astea, mi-e cu neputinţă să-mi îndrumez paşii într-acolo. Frumuseţea doamnei Alba mă împinge într-adevăr spre misteriosul dosar şi tot ea îmi taie calea şi mă respinge, îngrozindu-mă cu rîsul ei sonor, clopot de argint, care sună înfricoşător de clar şi de dulce sub bolţi adînci de biserici voievodale. Norocul ei nu poate fi decît nenorocul meu; suntem amîndoi la polii opuşi ai aceluiaşi ax, care ne separă diametral, oricum s-ar învîrti. Şi mai e ceva mai teribil decît atît, mai teribil şi mai crunt decît orişice pe lume, pentru mine... asta mă goneşte şi mai zănatic pe străzile îndepărtate, tot mai îndepărtate, şi asta m-a gonit şi pînă acuma, văd bine şi trebuie s-o spun: teama, groaza, spaima de moarte, care mă face să tresar noaptea din somn, înfierbîntat de călduri şi sudoare, ce se răceşte lipicioasă, că dosarul nu va cuprinde nimic deosebit, nici un secret teribil, nimic, nici măcar o portiţă neumblată, nici o fereastră care să se poată deschide cu sforţări chiar şi supraomeneşti, larg, spre frumuseţea idealului meu... Cînd, deodată, de necrezut!... Omul ciudat, pe care n-aş mai fi nădăjduit să-l mai recunosc şi pe care-l văd şi recunosc destul de bine, de la prima aruncare a ochilor, cu toată buimăceala mea. Este el, într-adevăr, omul din uitata grădină publică, din noapte şi din necunoscut. El vine în sens opus mersului meu, traversînd podul acesta pustiu al Dîmboviţei şi traversînd viaţa mea, ce-mi apăru astăzi rînjind atît de pustiu. Şi se ivi astfel cu dubioasa lui prestanţă de aristocrat, aşa cum apar unele mărunte circumstanţe, unele lucruri de nimic, să dezlege, ca o nimica toată, grele, irezolvabile probleme seculare. Nu ştiu de ce îmi vine să-l salut, să mă reped la dînsul, să-l îmbrăţişez..., însă îl las să treacă, solemn şi grav, pentru că într-adevăr este nespus de solemn şi grav, deşi hainele-i negre, cam închise pentru un nobil, la o oră încă devreme, ca asta, arată limpede, în transparenţa crudă a zilei mohorîte, semnele periei des întrebuinţate. Am lăsat să înainteze cît trebuie şi apoi mă întorc îndată în loc şi o iau lin şi uşor după dînsul. Mă simt grozav de uşor, ca şi cînd cu adevărat aş fi dezlegat cea mai penibilă întrebare, pînă acum fără răspuns, a vieţii mele. Omul acesta nu-mi poate fi decît duşman, cel mai aprig duşman, mai rău poate pentru mine decît însuşi protectorul [96] meu, domnul Georges Radu Şerban. Şi totuşi nu ştiu de ce nu pot să-l urăsc, mai mult, mi-e silă că acest mers dîrz, care nu mă poate înşela că nu aparţine unui... cvincvagenar, se îndreaptă sau se îndepărtează, s-a îndreptat spre şi s-a îndepărtat de la întîlniri cu Alba, că strălucitoarea ei eleganţă s-a lăsat strînsă de aceste haine periate cu grijă şi negre la ora patru şi jumătate după-amiază, că mîinile acelea cam lungi, cărora le atribui firesc un început de scorojală, au putut strînge mijlocul nud al Albei, viziune mistică, aducătoare de moarte imprudentului muritor de rînd, căruia i s-ar dezvălui întîmplător. Şi-l urmăresc cu tot dezgustul ce-l pot acumula în mine pe acest om, care parcă mă trage după sine, cu puterea unui odgon de fier ce mi l-a petrecut pe după şale. Ghicesc instinctiv că de drumul lui îmi depinde acum fericirea şi scopul vieţii, pe care n-o înţeleg cîtuşi de puţin fără acea care tronează de ani asupra tuturor visurilor mele de noapte şi de zi. Şi cum mă poate atrage acest individ sumbru şi cu mers ţeapăn spre locul unde stă ascunsă, ferită de ochii lumii, zîna fermecată?... înţeleg, deodată, străfulgerat iarăşi de o veche idee, pe care am alungat-o răpus de groază şi ruşine... Cu lăcomia unui hamal din port sau cu lubricitatea unui beţivan de la hale, rotunjesc acum acest gînd în cap şi-l pipăi ca pe-un şold de femeie. Şi văd, răscolit de ură şi injectat de sînge în cuget, o înaltă şi maiestuoasă apariţie, înfăşurată în alb şi uşoare văluri, închizînd după sine, fericită, o uşă discretă. Iar pasul meu neşovăitor loveşte greu şi nervos asfaltul; ca o bătaie a destinului în poarta vieţii. încrucişez nobila şi grăbita înaintare chiar lîngă uşa păcatului, şi ochii mei străpung figura, crispată de uluire şi moarte, ca ascuţişuri de neiertătoare lănci. Şi apoi, desigur, zîmbetul de recunoaştere şi înţelegere şi un salut larg, larg, care spune şi făgăduieşte multe şi... hă, ha, hă, ca să rîdem ca prinţul Raoul... cere asemenea ceva... Sunt electrizat de magica perspectivă, dar mă trezesc muiat de sudoare, ca de ceva imund, fetid. Unde-i dosarul Ypsilanţilor, unde-i avîntata pledoarie şi măreţul gest al liberării neaşteptate, pe care-l aduc, nobil şi generos cavaler din vremi imemoriale, acum, în plina larmă de claxoane, avertisment de tramvaie, explozii de camere cauciucate, duduit de păsări mecanice în aer? — îl aduc frumoasei închise sub şapte sute de zăvoare şi lacăte grele, în turnul imens şi posomorît, în sumbrul castel înălţat din enorme şi sure pietroaie? îl aduc [97] Donnei Alba, care are oricînd ieşire liberă din casa cu sumbra faţadă, care poate să aibă şi rendez-vous-uri de cel mai straniu şi mai îndoielnic gust, dar care rămîne totuşi fieruită aici, în cetatea posomorîtă a iluziilor stinse, a avînturilor oprite sub grea osîndă, a aripilor tăiate din rădăcini... Şi libertatea neaşteptată ţîşneşte deodată din stînca neştiută, izbită de spada mea... hă, hă, hă, hă... a acestui biet don Quichotte, care visează cai verzi pe pereţi, ziua în amiaza mare — şi, uite, dacă nu făceam un salt înapoi la timp, era să mă calce tramvaiul... don Quichotte din Zăreni... Mă podideşte rîsul şi lumea se uită la mine uimită... însă merg înainte, în ritmul secolului meu, după acest individ, care mă atrage spre o foarte modernă şi ignobilă ispravă. Oricum, e mai precisă şi mai sigură de rezultat. Şi iată, acum se ridică dinainte block-house-ul cunoscut. Parcă, deşi încă enorm, nu-i aşa de vast ca pînă acuma şi are contururi ferme, linii dure; mi se pare mai real, aşa cum mi-a apărut şi donna Alba, cînd am băgat de seamă că e şatenă şi cînd am băgat de seamă mai ales că e o femeie în carne şi-n oase, o femeiuşcă nostimă, cu fasoane princiare şi mofturi multe, dar care prinsă la aman va şti să nu reziste... Pe cînd, dacă vrei să faci pe don Quichotte cu ea... he, he... băiatule naiv de pe apa Cernei... don Quichotte de pe Cerna... Necunoscutul trece pe lîngă marele portal central al clădirii şi se îndreaptă, cu pas sigur, spre aripa mai mică din strada laterală, cu intrare modestă. Cînd am ajuns la colţ, el şi dispăruse, şi m-am oprit apoi în dreptul micii intrări prin care putuse să dispară. Era o uşă de serviciu, nu mai încăpea nici o îndoială, acum, la lumina zilei. Ba chiar fusese lăsată întredeschisă şi se agita încă în balamale pe urma celui care o repezise în urmă-i, indiferent, ca pe orice uşă comună. în dosu-i se vedea urcînd în spirală o scară de piatră, îngustă şi murdară. Avusei un moment de teamă şi stupoare: individul nu putea fi decît un simplu intermediar, de care se servea din cînd în cînd doamna Alba; era cu neputinţă de închipuit ca ea să-şi dea altfel de întîlniri cu un om cu haine lustruite şi care urcă pe-o scară ca aceasta. Şi o bucurie surdă mă copleşi, în cinstea nobleţei şi frumuseţii donnei Alba; el, acela, adversarul adevărat, duşmanul invizibil, pe care şi începusem să-l urăsc de moarte, fără a cunoaşte nimic din persoana lui, nu putea fi decît altfel. Poate tînăr, desigur elegant, poate [98] frumos, bogat, desigur nobil. Cu fiecare nouă calitate pe care i-o adăugam în plus, simţeam că-l urăsc şi mai mult, şi în acelaşi timp cu atît mai mult mă simţeam mai mîndru de el şi de ea. O domnişoară vopsită zdravăn trecu pe lîngă mine şi mă atinse în treacăt; lărgind întredeschizătura uşii, aruncă o privire în urmă-i, examinîndu-mă curios şi apoi schiţînd o licărire chemătoare din ochii exagerat de înnegriţi. în urmă începu să urce încet, lăsînd pulpele strînse în ciorapi deschişi şi lucii să întîrzie pe fiecare treaptă spre a desăvîrşi chemarea. „Aici locuiesc, aşadar, şi cocote!" îmi străbătu atunci prin gînd, şi ideea „intermediarului" se înrădăcina acum temeinic în mintea mea. Mă aşezai în întredeschizătura uşii şi ascultai zgomotul pantofilor pe treptele de piatră. Tocurile înalte băteau din ce în ce mai rar în susul scării; apoi încetară. A ajuns la etajul ei domnişoara prea vopsită sau aşteaptă; mă aşteaptă? Probabil că asta era; căci după cîteva minute de zadarnică zăbavă, zgomotul suişului reîncepu să-mi vină: întîi tot aşa de rar, apoi grăbit, foarte grăbit, cu modificări de tact la cotiturile etajelor. Cînd nu mai auzii nimic, pornii la rîndu-mi pe lunga scară. La toate caturile, uşile care dau încoace erau de lemn plin, închise şi soioase: uşi care răzbăteau în scara de serviciu. Abia sus de tot, la capătul scării, dădui de-un spaţiu larg: era mansarda, care de bună seamă că mai avea altă comunicaţie cu restul etajelor. Şi-mi amintii de prima noapte, cînd prinţul misterios dispăruse pe această scară, iar eu mă postasem la colţul de vis-d-vis, să văd la ce etaj izbucneşte lumină; îmi amintii bine, numai la mansardă se aprinsese atunci o fereastră. Nu mai încăpea nici o îndoială că omul meu locuia aci sus şi nu se abătuse prin nici una din intrările de serviciu. O luai deci de-a lungul coridorului întunecat şi dispus în unghi drept şi privii la toate uşile. Prin două luminatoare portocalii sau prea murdare, răzbătea chiorîş o lumină searbădă, umbrită pînă la obscuritate în unele locuri. Abia puteam descifra pe cărţile de vizită: Mitzi Szeckelly (asta se vedea bine, pentru că era în dreptul intrării). Apoi: Cară Co... cos... amb... ambeanu... Cosambeano, Clara Cosîmbeanu... Mari... ette... Be... culescu.. artistă, Mattlde Sola... Constanţa... Bă... Bă... beanu... studentă, Yvonne Bo... Ro... bin... în sfîrşit un bărbat: Saşa Menserossi, pictor... Un rus?... italian? sîrb? hm, hm... [99] Menserossi... un artist, n-am mai auzit de el... Apoi coridorul coteşte: înainte, înainte... cîteva uşi goale... iar pe cealaltă latură! Irma Caraczony... şi-au mai rămas doar două cărţi de vizită! Aurica Botez şi alături, tocmai în fundul coridorului: Pre... Preda... Bu... Buzescu... De astă dată, deşi am descifrat repede, silabisesc încă. Pre... da... Buze... seu... Văd şi totuşi nu pot să cred, pricep că am zărit în sfîrşit ceea ce căutam şi totuşi nu mai înţeleg nimic. Cheia locatarului Preda Buzescu e înfiptă pe dinafară: vasăzică s-a întors de curînd şi are de gînd să iasă iarăşi. Prin urmare e bine să mai aşteptăm puţin. Reiau cititul biletelor de vizită înapoi; şi e o tăcere adîncă în coridorul ăsta, unde nu răzbate nici un zgomot al străzii şi unde doar paşii mei, cînd mă mişc, răsună pe scîndurile goale. Nu iese nimeni, nu iese nici locatarul Preda Buzescu. Dacă aş ciocăni uşor într-una din uşile acestea: nu la domnişoara Constanţa Băbeanu, care e studentă, şi nici la Maneta Beculescu, care e artistă... Dar la această Irma Caraczony, sau Matilde Sola, sau nu mai ştiu cum, Szeckelly... care stă vis-î-vis de intrare... poate mi-ar ieşi înainte domnişoara cu ochii prea înnegriţi şi cu obrajii prea roşiţi de adineaori... poate ea mi-ar da vreo desluşire despre domnul... Totuşi, mă răzgîndesc apoi repede, de bună seamă nu trebuie să cer nici o desluşire de la nimeni. Trebuie eu singur să observ dacă de după uşa cu cheie în afară iese sau nu omul de adineaori şi de odinioară, din grădina publică... Doamne, cum să împărtăşesc cuiva că el mă interesează... Dar o cunoştinţă bunăoară cu domnişoara Aurica Botez, care e vecină cu domnul Preda Buzescu, aşa doar de dragul cunoştinţei nu văd ce m-ar opri...? Dar asta desigur numai din spirit avocăţesc, pentru a merge cu identificarea pînă la capăt. însă lucrul e limpede. Vasăzică, domnul Preda Buzescu e omul din grădina nocturnă, omul care are întîlniri cu doamna Alba Ypsilant pe înserate, pe cînd afară, la poarta grădinii de doici şi vagabonzi, aştepta, sprijinită în baston, doamna Smaralda, născută Ypsilant, soţie de Russet? Acest nobil declasat, învinuit de jaf în camera mortuară a fratelui său... Nu, e limpede, spuneţi dacă nu e limpede ca ziua...? Aşadar, Georges Radu Şerban ştia ce n-a ştiut şi ce n-a putut afla toată lumea, precum am bănuit întocmai. Duelul a avut loc pentru un pretext oarecare, la care cei doi nobili au convenit [100] cavalereşte, iar fratele deşucheat, care şi-a vîrît ghearele în secretele mortului, de bună seamă că a dat de ceva foarte important, de vreme ce şi fiica şi mama au trebuit să alerge alarmate, spre obscur şi suspect loc de întîlnire, în lipsa soţului, la căderea nopţii... Dar de ce întîmplarea avea loc după atîţia ani de la moartea lui Tudor şi de ce mamă şi fiică alergau cu atîta ardoare la comanda răufăcătorului, dacă maestrul era în deplină cunoştinţă de cauză? A fost chinuit el doar de o simplă bănuială, pe care acest Preda ar putea s-o transforme în siguranţă prea cumplită ca să nu devoreze, ca să nu devasteze seninătăţi sufleteşti cu greu redobîndite, chiar acum, după ani de uitare, cînd aventurierul, ajuns la capătul resurselor, a aruncat în sfîrşit năvodul temut, păstrat atîta vreme în umbră? Continuam să mă îndeletnicesc cu descifratul cărţilor de vizită de pe uşi, deşi le ştiam acum la perfecţie, pentru a nu fi găsit chiar fără de rost de prima vieţuitoare a casei ce-mi va ieşi întîi înainte, dar ochii-mi rîdeau de repeziciunea cu care sufletul meu exaltat ca-n faţa unei comori neaşteptate descifra pînă la limpezime încîlceala tuturor acestor împrejurări... Misterul! Misterul! striga cu putere sufletul meu de-a lungul coridorului mut. Misterul! E-n mîinile mele misterul, nimic nu-mi mai poate să mi-l smulgă... Dar ce poate fi cu această Aurică Botez, vecina domnului Preda Buzescu? mă întreb plin de fericire, cînd mă găsesc iarăşi dinaintea odăii ei. Nu e oare vreuna din acelea care nu-ţi ia în nume de rău cînd le baţi discret în uşă? în definitiv, am să mă scuz că vreau să cer oarecare lămuriri... mă rog, unde?... mă rog, ce?... mă rog, cine?... ce dracului să întreb dacă-mi iese înainte cine ştie ce namilă robustă şi cvincvage-nară... ah, da... asta... domniş... doamnă, văd cîteva uşi fără cărţi de vizită... mă rog, sunt libere? aş putea să le văd... a, nu sunteţi dvs... pardon, pardon... dar aţi putea să mă îndreptaţi, unde trebuie... poate aci, alături, la domnul Preda Buzescu... dacă m-aţi îndreptat dvs., bat cu plăcere la uşa lui... Aurica Botez, aş prefera să fii tînără şi... şi să ne putem înţelege de-aproape... vecinătatea asta va preţui pentru mine incomensurabil... La prima bătaie n-am primit nici un răspuns, aşa că a doua oară am bătut într-o doară, deşi foarte energic: poate de dincolo, atras de violenţa zgomotului, va ieşi domnul Preda Buzescu, [101] a cărui figură a devenit iarăşi cel mai chinuitor semn de întrebare. Dar, cu oarecare întîrziere, primesc răspuns din dosul uşii în care am bătut: un zgomot sec ca de pat smucit zdravăn şi apoi o voce clară şi prietenoasă şi parcă familiară: — Cine e?... Nu ştiu ce să cred asupra naturii zgomotului de adineaori, dar întrebarea se repetă, foarte curioasă. Cine-i? îngăimez, desigur complet neînţeles prin uşa şi la distanţa ce mă separă de glasul întrebător: — Scuzaţi... scuzaţi... am crezut... am vrut să întreb... Şi-aş vrea şi mai vîrtos să apară de după uşa lui, enervat de bîiguielile mele, domnul Preda Buzescu, pentru a putea şti dacă într-adevăr am nevoie să mă interesez de ceva aici... Zgomotul de adineauri se repetă acum şi mai pronunţat: nu mai e nici o îndoială, un pat părăsit de persoana care adineaori s-a ridicat numai pe şezut... — Vin numaidecît... aud acelaşi glas pe care cu siguranţă l-am mai auzit undeva. Ş-apoi uşa se deschide şi prin crăpătura ei apare un cap blond şi zburlit, o figură prea închisă la culoare pentru un păr atît de deschis... Nu cunosc desigur persoana asta, dar seamănă cu cineva cunoscut, de bună seamă... — Doriţi ceva?... întrebîndu-mă, şi-a scos şi mai mult capul prin între-deschizătură, şi-acum văd un gît lung şi alb-brunit, cu desenul fibrelor musculare precis şi energic; gropiţa deasupra claviculei se vede şi ea acum, ca şi triunghiul intim al decoltajului. Dar o mînă grăbită le acoperă pe toate cu revenirile pijamalei, cînd rădăcinile sînilor la rîndu-le încep să se destindă în afară, moleşitor. I-am răspuns arătîndu-i intenţia mea în privinţa vreuneia din camerele care n-au cărţi de vizită la uşă... M-a informat atunci binevoitoare că pentru asta trebuie să mă adresez la uşa pe care scrie: Matilda Sola, dar se îndoieşte dacă la ora asta madam Matilda este acasă... Are de făcut o vizită la spital şi se întoarce pe la 6. Dacă nu sunt grăbit, însă, domnişoara Aurica îmi dă azil la dînsa pînă la ora 6; numai s-o scuz că e prea deranjat prin odaie. S-a culcat foarte tîrziu, pe la 7 dimineaţa, şi iată, nu s-a trezit nici să mănînce; îmi mulţumeşte deci că am deşteptat-o, altfel cine ştie cît mai dormea. Şi-mi face loc, înfăşurîndu-se în pijamaua lungă, bărbătească, [102] sub care mă lăsa să întrevăd străveziurile certe ale unei cămăşi de noapte foarte subţiri. E o pijama uşoară, liliachie; şalvarii, care o completează, nu se grăbeşte să treacă în dosul paravanului, unde se pare că are spălătorul, să şi-i pună. Rămîne astfel cu picioarele goale în papucii roşii cu toc înalt; şi cerînd noi scuze că mă primeşte aşa, îşi potriveşte cu largi aplecări, care-i descoperă pulpele lungi şi dîrze pînă deasupra jaretelor, cuvertura pe pat. Pe urmă se întoarce şi se aşează la margine, picior peste picior, cu mîinile în buzunarele pijamalei. Trebuie să recunosc că picioarele goale pînă la genunchi ale domnişoarei Aurica sunt interesante şi senzuale; mă pregătesc să-i comunic această primă constatare, pentru a tranşa mai repede prietenia, cînd ea mi-o ia înainte: — Şi zi, vrei să te faci vecin cu noi, puiule? Cîntăresc în minte dacă, nelămurit încă deplin asupra identităţii vecinului, nu e mai convenabil să-i spun că povestea cu odaia de închiriat a fost un pretext, mai ales că ovalul pulpelor punctate rar de rădăcina perilor fini negri-aurii mă tentează straşnic. Dar Aurica apreciază întîrzierea răspunsului în felul ei: — Eşti cam timid, puiule... dar lasă, cu noi ai să te înveţi mai curajos... suntem mai multe aici, de-astea, care ne sculăm cam pe la ora asta... Dar cred că n-ai să te superi de atîta lucru. încolo, să ştii, suntem fete bune... oricînd poţi găsi la mine o cafea cu caimac... Acum să-mi dai voie să-ţi prepar un ceai... sper că n-ai să mă refuzi să-mi ţii de urît la mîncare... Mi-e o foame de lup... Şi Aurica trecu în dosul paravanului, de unde răzbătu bufnetul benzinei transformate în flacără şi pompatul îndesat al siriusului. Reveni îmbujorată la faţă, zîmbindu-mi prieteneşte. Iată fata care-mi trebuia! gîndii şi, cum mă privea aşa de sus, rîzătoare, asemănarea ei cu cineva de-aproape mă izbi iarăşi chinuitor: — Ascultă, semeni cu cineva cunoscut, dar nu pot spune cu cine... Şi cu toate astea... — Eşti timid, eşti timid... asta e... mă mîngîie ea pe sub bărbie... Asta e vorba tuturor timizilor: „parcă te-am mai văzut undeva"... sau „semeni foarte mult cu o prietenă a mea". Asta nu-i imposibil... în profesiunea noastră toate suntem la fel... ţinu ea să-mi amintească îndată că, oricît de prietenoasă [103] se arată, nimic între noi nu poate să treacă dincolo de limita profesionalului. — Şi glasul ţi l-am mai auzit undeva? insistai, iar ea se întoarse de la jumătatea drumului către siriusul duduitor, se apropie de mine, şi, ridicîndu-mi bărbia cu vîrful degetelor, începu să mă examineze cu atenţie. Privi în lături strîngînd sprîncenele, apoi mă cercetă lung şi dete din umeri. — Da, parcă te-aş asemui şi eu cu cineva. Apoi mai ridică o dată din umeri şi fugi îngrijată după paravan. Mă ridicai şi începui să cercetez fotografiile şi ţesătura covorului din perete. Cînd reveni cu ceaiurile, hotărîrăm să nu ne mai chinuim cu asemuirea asta, căreia nu izbuteam să-i dăm de rost. Totuşi, rămăsese legămînt, cel care va nimeri întîi adevărul, va avea de la celălalt... ce? întrebă ea, scrutîndu-mă deodată cu ochi scormonitori, pentru a-mi surprinde şi stimula în acelaşi timp complezenţa... — O masă la „Chateaubriand" în chambre separee! răspunsei prompt... Dumneata?... — Ai să vezi atunci! mă îmboldi uşor cu cotul, licărindu-şi ochii negri şi scuturîndu-se de un fior. Fierbinţeala ceaiului şi pijamaua care acum se întredeschisese prea de tot, coapsa zdravănă care se desemna dur, cum sta picior peste picior, mă îmboldi să trec la propuneri concrete. — Dar ca să văd acum ce-ar fi să văd atunci ce trebuie să fac... Ea mă cîntări şăgalnic cu ochii şi mă ameninţă cu degetul. Cu vecinii nu obişnuieşte să lege altceva decît prietenie, dar pentru că încă nu pot să spun că i-am devenit vecin, acceptă: îi sunt simpatic şi are impresia sigură că trebuie să fiu generos. Mă silii să nu-i stric această impresie, mai ales că ea ştiu să-mi dovedească remarcabile însuşiri profesionale. Acum mă simţeam mai în siguranţă întru începerea iscodirilor: după actul nostru de intimitate, orice întrebare părea un banal mijloc de a scăpa din fatala jenă a partenerilor de amor, după potolirea simţurilor. — Vas-zică asta e conduita ta, păpuşico, faţă de vecinii de cameră... Iată, cu asta mă faci să nu mai mă mut aci... Spun drept că am toată compătimirea pentru amicul ăsta care stă în fund: Hărzescu, Bărzescu... ori cum îl mai cheamă... — A, domnul Buzescu... [104] — Sau Buzescu... E... n-a fost nimic... între voi, niciodată...? L-ai dat afară aşa, pur şi simplu, pentru simplul motiv că ţi-e vecin... — O, la ce gîndeşti... nici n-a încercat... — Cum, n-a apreciat el o fată atît de simpatică, cu nişte şolduri atît de solide...? Or e vreun moş ramolit de 85 de ani...? Şi-o plesnii cu latul palmei pe crupă, în semn de compliment. Ea-mi mulţumi cu un zîmbet dulce, ţinînd să-mi explice că domnul Buzescu, care, departe de a fi moş, „dimpotrivă e un bărbat frumos, are mustaţă dulce, neagră şi seamănă cu Eminescu, cînd s-a fotografiat înainte de a muri", nu a tratat-o totuşi decît cu „prietenie", pentru că e un om foarte serios. Vine de multe ori şi-i împrumută ba chibrituri, ba îi cere puţină apă caldă... şi ea-i cere la rîndu-i un jurnal sau vreo carte de citit..., dar atît şi nimic mai mult. Gîndul lui e totdeauna departe şi madam Matilda le-a informat că iubeşte o femeie foarte frumoasă. Chiar le-a şi chemat o dată îngrijitoarea, pe ea şi pe colega ei Irma, să le arate o fotografie pe care stă scris ceva în englezeşte. (Nu poate fi pe altă limbă, pentru că Aurica ştie şi ea franţuzeşte, madam Matilda e italiancă după tată şi austriacă după mamă, Irma unguroaică... pictorul Saşa e sîrb, el le-a spus că e englezeşte, dar n-a ştiut să traducă...) — Dar cum iscălea? abia putui îngăima, sufocat de-o groaznică bănuială... — Nu e iscălit... sau poate e acoperit de ramă, dar nu se vede... — Ei şi? ce... e atît de grozavă simpatia lui încît să nu se mai uite nici în dreapta, nici în stînga...? Tot omul are o simpatie, dădui eu înainte cu gura, flecar şi nepăsător, forţîndu-mă să articulez cît mai rotunjit cuvintele... asta nu însemnează că nu mai poţi călca şi cu stîngul cîteodată. Ai?... ce zici?... îi cerui opinia rîzător, pentru a-i stîrni pofta de vorbă. Aurica nu-mi răspunse îndată. întorsei privirile spre dînsa şi o surprinsei clătinînd uşor capul; ochii îi erau duşi cine ştie unde... Vream să repet întrebarea, cînd ea dădu drum cuvîntului, care porni cu un şuierător oftat: — Cînd iubeşti o femeie ca asta, greu să te mai uiţi la alta... [105] Mi-am stăpînit energic tresărirea: omagiul acesta pe care o individă cu graţiile tarifate îl aducea unei necunoscute, din lumea cealaltă, vrăşmăşită, a celor denumite în limbajul cocotelor, în derîdere şi ciudă, „cinstite", mă zgudui adînc şi prin sinceritatea lui simplă şi melancolică şi mai ales pentru că avusei impresia lămurită că retinele sufleteşti ale Auricăi reflectau în momentele acestea imaginea sfîntă a Albei: cu neputinţă să fi avut alt chip în minte, în momentele unei astfel de spontane şi sincere expansiuni admirative. — Mai ales la o cocotă..., îşi completă ea umilită ideea. — Zău, e chiar aşa de straşnică? Dar cît e de frumoasă, cum văd, tot obişnuieşte să dea cîte un tîrcol şi prin mansardele locuite de cocote — ca să întrebuinţez termenul dumi-tale — frumuseţea domnului Buzoianu?... rasei cu sufletul dărîmat, pentru Aurica hohotul meu însemnînd însă asigurare prietenoasă că nu fac nici o deosebire între cocote şi celelalte femei. Şi nu-ul ei lung şi dureros zîmbitor, în semn că mă găsesc în nedreaptă şi cumplită eroare, mă cutremură de sus pînă jos. Nu, nu i-a văzut nimeni de aici niciodată decît fotografia, care e „superbă", iar domnul Buzescu, nu Buzoianu, nu prea vorbeşte de dînsa. întrebat o dată de madam Matilda, a răspuns pur şi simplu că e o „cunoştinţă", atît... „Pare de familie bună!..." a iscodit madam Matilda... „Da, e de familie domnească şi e foarte bogată, adică bărbatul ei e bogat", a explicat domnul Buzescu. însă o întors apoi vorba brusc pentru a arăta madamei că doreşte să nu mai fie întrebat nimic asupra acestei fotografii. însă madama şi fetele şi-au făcut atunci convingerea că el o cunoştea de cînd era şi dînsul bogat... — Buzescu, ce dracu', n-ai auzit de Buzeşti la şcoală?: Iar Buzescu Preda Vede cu durere Floarea Romîniei Ce pe vale piere... A fost căpitanul lui Mihai Viteazu... ce tot îi dai zor cu Buzoianu şi Bîrzotescu... —Vasăzică, e după vremea lui Mihai Viteazu vecinul dumitale, avusei puterea să mai glumesc idiot pentru a deruta [106] orice eventuală bănuială de frămîntare lăuntrică şi interes crescînd pentru cele ce aflasem sau aveam a mai afla. — Da, din vremea lui Mihai Viteazu, să ştii că de atunci... Pentru că e foarte cavaler şi se vede de departe omul subţire. Noi îl respectăm toate şi chiar îl iubim... Irma e moartă după el... şi ea se pretinde de neam nobil, zice că se trage din nişte conţi ungureşti, dar el nici nu se uită la dînsa. Ea crede că el se vede cu iubita lui într-ascuns şi că ea i-ar da şi ceva bani, altfel cum are el, că parcă n-ar avea nici o ocupaţie... Dar eu şi cu madam Matilda credem că el încă mai are rămăşiţe de avere, care mai demult a fost mare şi a tocat-o cu dînsa... Pe măsuţa de noapte mai e şi o fotografie, da mai mică, a unei copilite de şcoală... Despre asta, toate credem că e fata ei, făcută cu el. Madam Matilda l-a întrebat şi despre fetiţă, dar el n-a vrut să răspundă decît foarte plictisit: „Ce te priveşte pe dumneata...?" Cît e de nobil şi de fin, devine foarte ursuz cînd e vorba de fotografii. Cînd am pornit spre uşă grăbit şi înfricoşat, Aurica m-a întrebat mirată dacă nu mai doresc să mă prezinte madamei Matilda. I-am mulţumit pentru bunăvoinţă, însă am scăpat repede de dînsa, pretextîndu-i o afacere urgentă de care mi-am adus aminte. Dar voi veni mîine să mă înţeleg cu madam Matilda, am asigurat-o, mîine dimineaţă cînd sper c-o voi găsi. — Da, poţi să vii pe la zece, cînd face curăţenie la studentă, la pictor şi la domnul Buzescu. Este tocmai ce vreau să aflu, şi a doua zi dimineaţa, pretextînd telefonic o scuză personală inexorabilă domnului Georges Radu Şerban, urc de trei ori scara lungă de piatră la mansarda unde stă domnul Preda Buzescu. După întîia ascensiune cobor, pentru că doar uşa studentei e deschisă. Aud zgomot de sticle şi apă care curge în chiuvetă; madam Matilda face curăţenie înăuntru şi nu vreau deloc să o chem sau să mă găsească pe sală, pentru a trata aci tocmeala de închiriere, căci m-am hotărît definitiv să devin locatarul ei şi vecinul domnului Preda Buzescu: dacă se poate şi sper că se va putea, chiar prietenul lui. A doua oară socotesc greşit timpul şi nimeresc cînd menajera mansardei e ocupată cu odaia pictorului. Dar sus, la capătul scării, mă întîmpină o surpriză fericită şi insuportabilă în acelaşi timp, care-mi anulează cu desăvîrşire disperarea că voi trebui să mai urc o dată această [107] scară de piatră covîrşitor de lungă: domnul Buzescu, în persoană, înaintează grav de după colţul coridorului. Este el într-adevăr:omul din grădina nocturnă. Eu citesc cu afectată curiozitate prima carte de vizită din dreptul intrării: Mitzi Szeckelly. Apoi trec să descifrez cu grav interes numele de pe uşa Clarei Cosîmbeanu. înaintînd cercetător spre a treia uşă, pot să examinez în voie pe domnul Preda Buzescu, pe care tocmai cade raza tulbure a primului luminator. E mijlociu la statură, mi se pare chiar mai scund decît m-am obişnuit să-l cred. Figura măslinie are în lumina asta cute regulate şi mai puţin adînci, ochii negri şi măriţi de cearcăne îi dau o expresie distinsă şi visătoare, un aer romantic şi suferind de la sfîrşitul secolului trecut. Eminescu în pragul morţii, a spus Aurica şi se poate să aibă dreptate; mustaţa trist adusă a poetului din ultima lui fotografie. Aurica nu-i chiar o fată simplă, de asta m-am convins singur. Domnul Preda Buzescu a trecut pe lîngă mine, aruncîndu-mi doar o privire fugară. I-am dat timp să coboare, pentru a coborî apoi şi eu, desigur cu toate precauţiunile de a nu-l ajunge din urmă. Dacă e adevărat că Alba şi-a dat sufletul omului ăstuia, îmi spuneam, de bună seamă că ei nu se întîlnesc decît în încăperi luminate la fel ca şi coridorul madamei Matilda. Aşadar, trebuie să fi rămas cu simţurile complet stăpînite de izul vremilor de demult: eroul melancolic şi palid şi evident ruinat. Foarte bine, foarte bine, toate astea sunt bune, întrucît priveşte sufletul ei, care a rămas cel puţin cu două decenii în urmă. Dar corpul ei, minunatul ei corp, eleganţa aceea a mersului de mare doamnă, pe care zadarnic îl cauţi la teatru, în stadioane sau pe pînza de cinematograf, corpul ăsta mi-e imposibil să-l văd gol lîngă goliciunea romantică — măslinie a domnului Buzescu, oricît fecior de boieri vechi şi domni creştini va fi dînsul. Mi-e imposibil, mi-e literalmente imposibil. Dar ce are a căuta aci duelul de demult cu fratele — acela într-adevăr de credibilă potrivă cu doamna Alba —? e întrebarea care m-a chinuit toată noaptea şi dimineaţa asta. E cu neputinţă de a înţelege încă o iotă din toată această amestecătură. S-o fi iubit-o amîndoi fraţii? Dar de ce mezinul, care şi-a alcătuit cu atîta discernămînt testamentul în ajunul ieşirii fatale pe teren, n-a lăsat o lăscaie iubitei sărace şi ferecate de mizantropia şi bicisnicia domnului Georges Radu Şerban? Era cea mai nimerită lovitură pe [107] care i-o putea da, de dincolo de moarte. Şi ce zdravănă încă! Doamna Alba reîmbogăţită iarăşi... liberă, cu aripi noi şi puternice!... Mă simt în profundă beznă. Poate asta să rămînă singura rază care mai poate răzbate în atîta întuneric: o iubeau amîndoi fraţii şi cel mai în vîrstă a fost mai norocos. Domnul Georges Radu Şerban a simţit, nu avea nici un indiciu la îndemînă, poate a confundat pe unul cu celălalt... Mai tenebros!... Domnul Georges Radu Şerban a proferat un cuvînt mai greu la adresa familiei adverse... Şi... în definitiv, la oamenii aceştia, chiar cînd insulta porneşte împotriva unui frate declasat şi repudiat, defăimarea numelui comun atrage totuşi automat ridicarea săbiei. Mai cavaler, Tudor a murit spălînd onoarea numelui, pentru a putea da prilej fratelui nedemn să-l poarte în glorie şi amor. Şi chefuri, evident. Nu pot să-mi reţin un zîmbet în faţa hazului unei astfel de absurdităţi, care poate totuşi să fi fost faţa cea justă şi reală a evenimentului demult petrecut. E un zîmbet aruncat desigur ridicolului tuturor acestor conjecturi cu trezit miros de vechitură şi foileton muced no. 32, dar îl simt nu mai puţin usturător pe buzele-mi, care-l schiţează... Şi, profund nemulţumit că toate ieşirile îmi sunt închise, urc iarăşi, pentru a treia oară, într-un suflet, să prind pe doamna Matilda în camera cu fotografie revelatoare, lîngă pat. Madam Matilda n-a ajuns încă la odaia din fund; însă a trecut de colţul coridorului şi mă va scuti desigur de a coborî urca din nou scara. Voi rămîne aci, adăpostit de unghiul zidului, cînd ea va părăsi camera în care se află acum şi pe care o ghicesc după uşa larg deschisă, cu smocul de chei şi passe-partout-uri înfipt în broască. Numai de n-ar veni încoa, între timp, spre uşa ei... Dar unde va fi curăţind acuma? Aurica mi-a spus că numai în trei camere îşi face de lucru dimineaţa. Uşa care e deschisă nu are pe ea nici o carte de vizită; are haz să pregătească tocmai odaia pe care mi-o va prezenta mie; e posibil ca Aurica s-o fi prevenit de venirea mea. Asta trebuie să fie! De după canatul deschis îşi face apariţia o femeie voinică şi dreaptă, cu păr sur, însă ondulat, cu ten negricios, îmbrăcată în capot multicolorat de motive japoneze, cu şnur peste mijloc, cu ciorapi de mătase, în tîrlici [109] de pîslă. Madam Matilda prea mult apropiată de semicentenarul naşterii sale, însă se ţine bine, iar mie mi-e simpatică, pentru că, deşi se mai codeşte în loc, dacă să vie încoace sau să treacă mai departe, smulge după un scurt răsucit smocul de chei din uşă şi porneşte drept în fund, spre uşa terminus a sălii. Salut în gînd sfîntul noroc şi ascult cu plăcere clinchetul metalic, care înseamnă alegerea cheii potrivite. Şi uşa marelui mister se dă în lături uşor şi banal, ca orice uşă obişnuită. Insă după ce rămîne puţin înăuntru, madama apare iarăşi în coridor şi eu mă retrag zorit după colţ, neliniştit şi nefericit. Madam Matilda se pare că şi-a adus aminte de ceva şi se îndreaptă spre camera ei. Mă întreb dacă mai am timp să dispar complet dinainte-i sau s-o aştept, hotărît, să întind discuţia pînă ce se întoarce în odaia uitată deschisă, s-o însoţesc într-acolo, ducînd-o cu vorba nesimţit. Durata nehotărîrii mele a fost însă marcată de secunde care au trecut; îmi dau seama că madam Matilda ar fi trebuit să fie acum în dreptul uşii sale, unde mă aflu cu degetul întins spre ciocănit, ca un om proaspăt sosit. Revin nedumerit spre colţul sălii şi arunc o ochire mirată. Madam Matilda trage atentă cu urechea la uşa Auricăi. Vorbeşte oare cu ea? în cazul acesta ar trebui să glăsuiască şi dînsa ceva, dar nu rosteşte nimic, dimpotrivă a rămas nemişcată şi capul i s-a lipit de tot de lemnul cenuşiu al uşii. S-a întîmplat ceva grav în odaia Auricăi? Mai degrabă îmi închipui că e un client nou acolo şi madam Matilda adulmecă fără saţ zvonul ecourilor risipite din belşug de somiera stricată a patului. Fără îndoială că nu-i tulbur regatul sufletesc, pentru că îmi închipui, cu cît va întîrzia, cu atît va găsi mai în avantajul ei continuarea unei tocmeli într-o încăpere străină de discuţie, împlinindu-şi concomitent ocupaţia neglijată. Mi se pare că n-am aşteptat prea mult: madam Matilda îşi ridică torsul încovoiat, vădit tulburată; se observă asta mai ales din ultimele ei şovăiri de a părăsi postul de ascultare şi din nesiguranţa, din primul moment, a paşilor. După ce a intrat în camera lui Buzescu, o mai las cîteva minute la treabă şi apoi mă apropii de uşa deschisă. Bat cu oarecare discreţie, ca unul ce ezită în nesiguranţă că va găsi aci ce caută. Şi înfig apoi voiniceşte bustul înăuntru, cercetător, cu ochii de-a dreptul spre cele două colţuri din fund, însă în fund nu e nici pat, nu sunt nici fotografii. Aci e numai un vestibul, unde [110] dau dintr-o parte şi dintr-alta două uşi, una închisă, alta deschisă, pe care tocmai apare întrebătoare madam Matilda. Aşadar, domnul Buzescu ocupă un întreg apartament. îmi declin scopul vizitei, şi madam Matilda mă invită îndată să-mi arate camera ce mi-a ales. Eu însă vreau s-o întîrzii, cu întrebări prealabile, dacă e zgomot noaptea pe coridor, dacă e lumină destulă în noua odaie. — Poftim numai s-o vede... — ...dacă are igrasie... — Igrasia la mansardă?! — O, desigur, ce n-aţi văzut aşa...? Şi începui să-i demonstrez prietenos cum infiltraţia regulată a apelor de ploaie poate produce umezeală chiar la un zgîrie-nor american. — Cu atît mal mult cu cît e mai aproape de nor... — La tote aste ve do respuns chiar camera... Mie mi-a vorbit de asera domnişoara Aurica aşa che am şi pregătite. — Foarte bine, foarte bine, vom merge şi acolo, însă dacă vă zoriţi... continuaţi-vă dumneavoastră treaba. — Nu me zoreşte nimic... Poftiţi... Şi întinse mîna atît de categoric spre sală, că teama de începutul vreunei bănuieli mă făcu să pornesc elastic şi săltăreţ, ca şi cînd atîta aş fi aşteptat şi eu. La cîţiva paşi de odaia Auricăi, întorcîndu-mă brusc, surprinsei pe madam Matilda ciulind urechea într-acolo şi oftînd uşor. — Aici? întrebai arătînd uşa lîngă care mă oprisem, cea mai aproape de intrarea lui Buzescu, pe linia dimpotrivă celei a prietenei mele de ieri. De bună seamă, observasem adineaori că odaia rezervată mie era mult mal departe, aproape de colţul coridorului: dar mă păli zdravăn dorinţa să fiu vis-ă-vis de Aurica, vecinul cel mai apropiat de domnul Buzescu pe coridor. La semnul negativ al madamei, îmi exprimai totuşi, într-o doară, preferinţa: — Mi-ar plăcea să fiu vecin cu domnişoara Aurica. — Nu e bine să fii vecin cu cine place! mă contrazise glumeţ îngrijitoarea mansardei. Apoi îmi explică că odăile — erau două, deservite de aceeaşi intrare — sunt rele, amîndouă avînd ciment pe jos. Ar fi [111] fost să fie bucătăria şi baia apartamentului ocupat de Buzescu, dar de la război erau lipsite de instalaţiile respective. Din cauza cimentului nu se închiriau niciodată, iar proprietarul sta la îndoială dacă să le monteze din nou sau să bată podele de scînduri şi să le dea cu luna. De această ezitare a profitat domnul Buzescu, care le ţine şi cheia, fără să le întrebuinţeze şi fără să plătească pentru ele chirie. E un om foarte ciudat Buzescu: nu-i place să aibă vecini în camerele care răspund pe dinăuntru cu apartamentul lui prin uşi, fie ele chiar zăvorîte şi lăcătuite zdravăn; s-a angajat chiar, dacă se ridică vreun pretendent, să plătească în plus şi pentru ele. Cum însă, de cîţiva ani încoace, coridorul nu s-a mai ocupat vreodată complet, lucrurile au rămas aşa şi nici madama — din vara trecută, de cînd le-a curăţat de praful pe dinăuntru — n-a mai dat prin ele. — Da ce păzeşte el cu atîta grijă? — Spune că lucrează noapte, scrie, eu nu ştie ce face... şi nu vrea zgomot deloc linghe biroul lui, căci spre parte cuela şi-a pus birou... M-am prefăcut că examinez cu multă luare-aminte încăperea ce mi se prezenta, am încercat droturile patului şi dacă merge bine robinetul, am pipăit între degete cearşaful şi cuvertura. M-am interesat din nou asupra zgomotului şi a obiceiurilor vecinilor, iar la preţ n-am făcut nici o obiecţiune şi am plătit pe două luni înainte. Apoi mi-am lăsat pe un bileţel numele, spunînd că voi aduce pe urmă carte de vizită. Numele meu era: Constant Bănicel. Şi mi-am luat rămas-bun repede, ca să nu fiu întrebat ceva asupra profesiei. Deoarece profesia mi-am declinat-o abia zece minute mai pe urmă, în dormitorul domnului Preda Buzescu, unde am regăsit pe madamă, pentru a-i comunica acest lucru important, pe care-l scăpasem. Sunt comis-voiajor la comptuarul„Electric Counting house" (nu-i mai indicai strada acestui comptuar imaginar, dar îi rostii firma cu atîta gravitate, că madam Matilda încuviinţă cu oftat cunoscător), şi se întîmplă uneori să fiu trimis pe neaşteptate în provincie — chiar diseară e posibil să lipsesc — iar alteori pot să rămîn zile întregi acasă, aşa că să nu se neliniştească dacă de multe ori îmi va zări dimineaţa patul nedesfăcut, sau, alteori, n-am să liberez camera pentru curăţenie decît după-amiaza, tîrziu... [112] — Sunt învăţată, acceptă ea cu un clipit şiret, întinzînd vîrful bărbiei către peretele dinspre Aurica. Iar acolo, pe peretele acela, fotografia deasupra măsuţei de noapte mă chema cu un zîmbet vag, vaporos, de pe pragul depărtat unde mă găseam şi de unde înşiram toate astea cu aer grăbit şi aferat. Lumina ce năpădea prin fereastra deschisă o bătea pieziş, imprecis, o făcea puţin ştearsă. Totuşi, pata acea de sepia în tonuri variate îmi spunea destul, chiar la depărtarea la care mă aflam. înaintai cu pas şovăielnic, să văd — motivai rîzînd stupid şi grosolan — „gustul domnului Budescu". — M' de ce Budescu? Budzescu... este urmaş de la Preda Budzescu şi-l chiama tot Preda... Asta fost mare viteaz şi nobil, trebuie să ştie dumneata. Şi-mi recită şi ea, spre a mă pune la punct, versurile pe care le auzise probabil tot de la Aurica: Dar Budzescu Preda Vede cu durere Flore de la Romînia Chepe vale siperde... Era o fotografie pe care o estompa mult învelişul transparent şi încreţit de celuloid, dar era ea, într-adevăr, Alba, bustul ei, fără pălărie, cu părul pe care nu i-l ştiam aşa de zburlit şi care da un aspect şi mai flou întregii imagini. Era prinsă într-o ramă de lemn pirogravat, cu ferestruica nepotrivită pentru dimensiunile cartonului, astfel că inscripţia de dedesubt era tăiată de ramă. Se vedea doar: „To my dear..." şi apoi din rîndul de desubt, pentru că scrisul mergea de jos în sus, ieşea numai un „faithful" izolat. Aşadar, scumpul şi credinciosul ei Preda Buzescu... Această mărturisire scrisă şi de bună seamă subscrisă de degetele ei, pe care nu mi le puteam închipui decît lunguieţe şi fine — vai, încă nu le văzusem de aproape! — în încăperea asta sărăcăcioasă, cu pat de fier, cu depozite de mirosuri străvechi şi rîncede răzbătînd din dulăpiorul măsuţei de noapte, cu verdele închis al [113] postavului pătat, căzînd în falduri roase, din colţurile mesei de la mijloc, cu garderoba ştirbă de perechile ornamentelor şi cu aşchii sărite din luciul învelişului de nuc, cu nelipsita maşină de spirt pe policioara de sticlă a chiuvetei, îmi strînse inima de durere şi-mi împîcli zarea veselă a minţii mele clar cuprinzătoare. Şi, cu toate astea, observai bine, trăsăturile chipului, pe care în sfîrşit puteam să-l contemplu în voie, erau de-o fermitate dulce şi maiestuoasă, iar ochii şi aerul împrăştiau atîta vrajă nedefinită, privirile limpezi — atîta neînţeles şăgalnic şi trist în acelaşi timp, şi iarăşi totul marca atîta nobleţe şi părea atît de distant, că pricepui îndată admiraţia plină de respect şi legendă a Auricăi şi a madamei (care tocmai o formula în ditirambe italieneşti), pentru această expresie atît de complexă şi totuşi aşa de unitară a doamnei Alba, iubita rămasă pînă astăzi credincioasă unui declasat. Mîhnit de moarte, am plecat din locuinţa acestui fericit nemernic şi am parcurs coridorul îndoit al mansardei ca pe un gang lugubru de cavou. Dar cînd am ieşit la lumina zilei adevărate, soare s-a făcut şi sub bolta frunţii mele. Dacă doamna Alba poate păstra sentiment statornic unui astfel de individ, care nu poate fi văzut decît în anume combinaţii de clarobscur, pentru a evidenţia doar o asemănare cu un poet celebru (singurul lui merit, în afară de acel, tot aşa de pasiv, al naşterii!), întru cît n-ar putea păşi triumfător, sub orizontul vieţii ei, luptătorul actual şi viguros, care-i aduce înapoi, din crîncen război, averea strămoşească!? într-adevăr, acum e nespus de verde şi luminos în jurul meu, pe largul bulevard în care am răzbit, în frumoasa zi de început de mai. M-ar fi putut mohorî cu drept cuvînt fotografia ei, tabloul ei încununat de-o ramură de aur, într-o încăpere cu totul şi cu totul de aur. Acolo mi-aş fi resimţit într-adevăr, o dată cu umilinţa numelui meu, infimă şi nebunească — aşa cum i-ar trăsni cuiva prin minte incendierea Bucureştilor — zănatica şi fixa idee de a revizui dosarul Ypsilanţilor. însă aşa cum stau lucrurile, nu pot decît să rîd cu hohote în sufletul meu; doamna Alba nu mai poate păstra pentru vechiul ei prieten decît rămăşiţe pe fundul cutiei: boabe de milă şi atît. E o mare virtute a doamnei Alba constanţa ei faţă de un cvasicvincvagenar într-un amor început de bună seamă la frageda vîrstă de 20 de ani, pentru o eminesciană figură, purtată pe arunci de un bărbat în adevăratul înţeles al cuvîntului, de 38-39 ani, [114] cu mare renume de aventurier. Asta e tot ce doream să ştiu; îi plăceau bărbaţii aventuroşi doamnei Alba, şi nu căuta dacă aventura consta într-o meschină risipire de avere părintească, în orgii şi rixuri prin capitale străine, dorul amarnic de ducă, atît de chinuitor şi pentru dînsa, în raport cu viaţa cumpănită, cu meticulozitatea mecanică şi oarecum avară a soţului. Cît de simplu şi de mignon totul! Dar ei trebuie să-i arate cineva ce însemnează marea şi nobila aventură! Aventura, care singură a împărtăşit şi va împărtăşi întotdeauna adevăratele titluri de nobleţe. Inerţia de repaus — e o propoziţie foarte banală asta — poate fi preschimbată de oricine în mişcare perpetuă numai printr-un simplu bobîrnac; dar nu oricine poate săvîrşi imensa îndrăzneală de a pompa viaţă unei stări de lucruri demult înmormîntate. La Curte, unde aveam un recurs greu, domnul Georges Radu Şerban îşi aşteaptă rîndul ca de obicei într-o strană de stejar atît de potrivită cu barba lui revărsată pe plastronul alb, de care şi-a rezemat bărbia. Mă apropii de dînsul şi-mi vestesc sosirea printr-un compliment mut; el îmi răspunde numai cu pleoapele, invitîndu-mă să mă aşez lîngă dînsul. Cînd începe procesul, iau eu cuvîntul şi domnul Georges Radu Şerban aprobă cu aceeaşi clipire gravă a pleoapelor. Iar vocea mea se ridică din ce în ce mai sonoră. Mi-e indiferent ce impresie fac cuvintele mele pe feţele imobile şi dărăpănate de vîrstă ale celor şapte înalţi magistraţi; mi-e cu totul indiferent ce cred colegii de barou şi partea adversă; la publicul asistent aproape nici nu gîndesc, cel mult am pentru el un zîmbet, amintindu-mi ignoranţa mea de începător cînd audiam ca student pledoariile maestrului din dreapta-mi. Şi-acum numai la acesta caută cu grijă coada ochiului meu, cînd glasu-mi se complace în cele mai răsucite volute de raţionamente. Aşez cu îndrăzneală etaje peste etaje de considerente, dau de la mine generos loc larg argumentaţiei eventuale a adversarilor şi apoi le dărîm rînd pe rînd toate posibilităţile de discuţie. Maestrul mă aprobă cu aceleaşi înclinări aproape imperceptibile ale frunţii; uneori, cînd mă abat prea departe pe căi aventuroase, deschizînd singur taberei contrare putinţe de replică, la care poate nu s-a gîndit, fruntea lui rămîne suspendată între aprobare şi incertitudine. Iar eu zîmbesc [115] de siguranţa uimitoare de mîine şi încep deodată să dărîm ceea ce am clădit pentru ei. Maestrul mă priveşte uimit, impasibil pentru lumea cealaltă, dar eu ştiu bine cînd el se află pradă uimirii. Nu pot spune dacă în principiu încuviinţează această tactică de luptă, dar mi-e de ajuns că l-am lăsat cu desăvîrşire interzis pentru îndrăzneala şi independenţa mea. Căci procedeul ăsta oratoric nu face parte din bagajele lui de război; el luptă totdeauna îngrădit şi se fereşte de orice sugestie care ar putea folosi părţii adverse. însă mă aprobă la urmă, şi-apoi, cînd mă reped din nou să smulg din posibilităţile celorlalţi ultimele argumente de zdrobit, rămîne iarăşi nedecis dacă să încline fruntea sau nu. Şi o înclină în cele din urmă, iar eu iau asta drept închinare a acestui fiu de domni în faţa biruinţei mele. Şi-mi aud iarăşi vocea sonoră şi spulberătoare, ca un marş de victorie din instrumente de alamă. Am terminat de vorbit şi maestrul aşteaptă replica, pentru a răspunde în cele din urmă. Dar abia acum poate vedea el dibăcia metodei mele: replica e cvasicompromisă: Curtea a aflat din vreme ce trebuie să afle şi ştie la ce poate să se aştepte: adversarii sunt stînjeniţi de propriile lor argumente care au devenit locuri comune. Zadarnic ei caută să le răstălmăcească, despicînd, cum se spune în popor, firul în patru. Ei nu fac decît să mă repete, iar răspunsul pe care l-au auzit aprioric îi încurcă teribil de caraghios. Preşedintele zîmbeşte, cu cei şase membri, chiar şopteşte ceva celui din dreapta în dosul cartonului de termene ridicat anume ca să ascundă această trecătoare lipsă de deferentă a Curţii fată de ea însăşi, însă nu e nevoie să se audă ce şoptesc, pentru că toată lumea ştie bine ce pot să-şi şoptească. Ceilalţi magistraţi, fără să fi auzit nimic, surîd şi ei, cum surîde toată lumea, cum surîde lîngă mine însuşi domnul Georges Radu Şerban, puţin cam interzis el însuşi. Iar cînd preşedintele îmi întreabă adversarii dacă au cu adevărat „ceva nou" de adăugat, victoria mea e definitivă. Domnul Georges Radu Şerban, întrebat la rîndu-i dacă mai găseşte că e ceva de spus în folosul cauzei noastre, ridică şi dînsul din umeri şi e nevoit să surîdă ceva, ceva mai pronunţat. Decizia care vine mai tîrziu, după retragerea în deliberare a înalţilor judecători, nu confirmă decît un fapt împlinit: o mare, o fulgerătoare victorie. Şi-n ziua aceasta de biruinţă, cînd ştiu că triumful meu va vărsa benzină în clocotul urlătoarei, cînd a pornit tumultuos [116] să facă ocolul coridoarelor, sălilor de audienţă şi de consiliu, grefelor şi arhivelor, eu mă retrag în dosul drevelor de lemn, la măsuţa pe care mi-o pune la dispoziţie ajutorul de arhivar şi unde stă deschis în sfîrşit dinainte-mi, pentru adînc şi hotărît studiu, dosarul Ypsilanţilor. Ştiu că Voicuţa se va supăra iarăşi, poate mai rău ca data trecută, cînd va suna de-a surda la uşa garsonierei mele, la ora convenită. O văd sosind cu săculeţul ei, în care îşi are ghemul cu lînă verzuie şi acele lungi de împletit tricouri pentru copii săraci; de multe ori vine acum astfel la mine, să stea de vorbă şi cu lucru, ca la un prieten vechi. Vorbim lucruri serioase şi numai ochii ei aşa de mari, pe faţa mignonă, îmi spun un lucru prea bine ştiut de mine, că dacă aş face un semn, ea ar părăsi îndată această vorbă aşezată şi acest împletit cuminte şi mi s-ar repezi învinsă şi înfrigurată cu mîinile pe după umerii mei înalţi, ca pe vremea vechilor noastre escapade în dancing-uri. Dar pentru că eu continui să-i spun numai lucruri serioase, Voicuţa stă înţeleaptă, cu un picior sub şezut, şi împleteşte înainte cuminte cu acele lucioase şi lungi, de-i trec de umăr în neîntreruptul lor joc. Mă voi scuza că mi-am luat în cele din urmă inima în dinţi şi i-am urmat sfatul: studiul dosarului, de care ea ştie acum atît de mult, fără a cunoaşte numai amănuntul esenţial: persoana de care dosarul se ocupă. Pentru asta Voicuţa mă va ierta cu siguranţă, prevăd chiar privirea ei încărcată de reproşuri care încuviinţează cu un fermecător regret, aşa cum simt că-mi iartă şi-mi interpretează drept timiditate ezitarea mea de a traduce în faptă dorinţa aprigă a ochilor, cînd îi învălui trupul mic, cu aprinse priviri, cîteodată. Dar lăsaţi-mă, lăsaţi-mă, am dat de urme prea covîrşitoare şi sunt acaparat de gînduri prea grele ca să-mi mai complic existenţa! Şi apoi acum, iată, numai am parcurs primele jurnale fără importanţă, care mă întîmpină în cele dintîi foi întoarse, că am şi uitat de Voicuţa, de ajutorul de arhivar de lîngă mine, de domnul Georges Radu Şerban şi chiar de triumful meu de adineaori. Pînă azi, cu atît de largi intermitenţe şi-n bucăţele de timp, extrem de repezi, am frunzărit toată evoluţia procedurală a procesului dinaintea primei instanţe. Acum am păşit la fond, însă primele jurnale de şedinţă sunt şi aci destul de fără importanţă. Unele chestii de fapt, mărturii, interogatorii şi con-tra-interogatorii, cereri de prezentare personală în instanţă, [117] amînări pentru verificarea semnăturilor. Dar acum sunt hotărît să nu mă scol de pe acest scaun pînă nu voi frunzări serios dosarul pînă-n ultima filă, mai mult chiar, pînă n-oi citi cuvînt cu cuvînt jurnalele importante, ca un avocat conştiincios, înscris de curînd în barou. De la 5, de cînd am sfîrşit procesul, sunt aici, şi acum e 7, oră cînd se suspendă şedinţele şi încep să se închidă cancelariile. Intru deci în vorbă cu slujbaşul judecătoresc, care nu mă poate lăsa singur aici, şi-l conrup să-şi continue lucrul şi mai departe, fluturîndu-i perspectiva unei copioase răsplătiri, proporţională cu mărimea sacrificiului. Iar domnul arhivar-ajutor acceptă, îşi scoate iar haina, îşi răsuceşte o ţigară din tabachera de metal îngălbenit, redeschide opisele şi trage spre el vrafurile de dosare, puse deoparte pentru a doua zi. Dă drumul becului electric, şi într-o scobitură de zid anume, cu verdele zugrăvelii pătat iremediabil de rugina negrului de fum, el prepară cu îndemînare, la flacăra filozofică a spitului, un ibricel spumos de cafea cu aromă puternică şi asmuţitoare. îi refuz aferat ceaşca oferită, dar îl asigur că dacă va mai pune ibricelul de mai multe ori, plăcerea mea va fi perfect satisfăcută, pentru că de la cafea mă îmbată numai aroma. Apoi, după ce mă asigură de calitatea superioară a materialului întrebuinţat şi după ce-mi indică adresa armeanului de unde şi-l furnizează, mă lăsă în lumea dosarului meu şi el îşi văzu înţelegător de lucru. Citeam adîncit în textele încîlcite, a căror grafie imposibilă izbuteam totuşi s-o descifrez; fiecare cuvînt nu trebuia să-mi scape. Cînd dam iar de locuri fără importanţă, îmi plimbam ochii pentru reconfortare pe rafturile adînci şi primitive de lemn, printre teancurile de dosare şi hîrţoage de hîrtie ordinară, orînduite după anii scrişi cu pensula muiată în cerneală violetă pe indicatoarele sfîşiate de hîrtie; şi-mi aminteam biroul sobru al maestrului, cu bibliotecile lăcuite, cu vitraliile de cristal, cu piedestalele înalte de mahon, pe care priveau încoa, din alte lumi, busturi de-ale marilor jurişti credeţi? — nu, busturile cîtorva voievozi munteni. Noaptea înaintase adînc şi eu citeam înainte, eram acum în faţa Curţii de apel şi mai aveam puţin pînă la Casaţie. De afară zgomotul nocturn al străzii venea tot mai potolit, tramvaiele încetaseră, iar domnul ajutor-arhivar urmărea din picioare, prin pîcla fumului de tutun, coloanele unui mare registru, cu un ochi închis, înspre partea [118] de unde un muc arzător de ţigară, lipit de colţul buzei, îi trimitea necurmat o şuviţă jucăuşă şi supărătoare de fum. Zadarnic. Zadarnic mă străduiesc şi caut, dezghioc fraze încîlcite şi mă bucur cu straniu rînjet invizibil cînd nu dau de temele ce mi-am propus. Căci pagini mai rămîn cu sutele în urmă şi negre surprize mă pot întîmpina la tot momentul. Şi, într-adevăr, două nădejdi mi se duc la interval scurt, una după alta. Domnul Georges Radu Şerban a condus totul cu pricepere, cu înfocare, cu genială tactică aş putea zice. Nu e nimic care să-i fi scăpat, afară de unica nădejde ce mi-a mai rămas şi care mai stă agăţată doar de un fir de păr. Acum urmăresc şirurile multiplelor scrisuri de mînă şi multiplelor scrisuri de maşină cu inima la gură şi-mi închipui pe maestru zvîrcolindu-se întru căutarea aprigă a izbînzii. Văd zbaterea mea de acum în zbaterea lui de atunci şi-i acord înapoi, ruşinat, marca înaltei lui probităţi. Vai, domniţa Ypsilant nu e familiarizată cu limbajul dreptului, ca să înţeleagă cu ce îndîrjire, cu ce eleganţă totuşi, cu ce frumuseţe s-a luptat soţul ei pentru dînsa. Ea poate va merge cu gîndul pînă să-şi închipuie inconştient şi injust contrariul; iar eu văd acum cu durere şi disperare cît de nobil, cît de măreţ a fost soţul ei. Şi dacă nu mi-ar mai rămîne nici ultima speranţă pe care nici o pagină nouă nu mi-a spulberat-o încă, aş scrîşni de teroare şi deznădejde, că mie nu mi-a lăsat nimic, nici cea mai neînsemnată firimitură de prilej pentru îndrăzneală şi măreţie. Iar cînd, cu ultimele file, s-a dus şi ultima nădejde, cînd cu sufletul la gură, aspirînd larg şi şuierător, am urmărit rînd cu rînd cum maestrul a atacat şi a susţinut cu adevărată şi rară eleganţă şi această năstruşnică idee, de care îmi legasem toate năzuinţele, singura care mă îndemnase să încerc nebuneasca reluare a atacului, mi-am lăsat capul să cadă, parcă sub un pumn neînchipuit de puternic pe foile cu miros de hîrtie învechită şi închisă. Mecanic şi îmboldit de stupidă curiozitate, am urmărit înainte, năuc, toate fazele luptei, surprinderea şi panica adversarilor, dilatoriile cerute în pripă şi apoi rezistenţa disperată, lupta aproape corp la corp şi în cele din urmă înfrîngerea totală a maestrului. îi văd ca prin vis zîmbetul acela caracteristic al restriştilor lui sufleteşti, zîmbetul dispreţuitor şi rău. Văd bine, aceeaşi soartă ar fi [119] aşteptat şi atacul meu, dar poate norocul ar fi vorbit altfel cu mine; oricum, maestrul mi-ar fi fost aliatul în luptă şi meritul ar fi fost înjumătăţit. Meritul înfrîngerii, desigur, pentru că văd, îmi închipui limpede, n-aş fi putut face nimic mai mult decît dînsul. Dar oricum, orice nădejde e dusă; în chip de consolare, nu pot decît să-mi reproduc chipul maestrului, pe-atunci simplu aspirant la mîna ei, trebuind să aducă singur Albei, nerăbdătoarei Alba, vestea grozavă a căderii, să suporte schima uşoară a trăsăturilor divine, umbra momentană de sub arcurile ochilor şi zîmbetul acela teribil, glacial, ironic, care întoarce vestitorului încuviinţarea umilitoare a neputinţei lui sau poate chiar a relei-credinţe. Răstorn considerentele Curţii peste maldărul de file parcurse şi mă ridic ameţit. Funcţionarul dreptăţii mă priveşte tot cu un singur ochi, căci pe celălalt îl închide îndărătnic şuviţa de fum care-i iese din colţul gurii. — E, aţi găsit ceva? mă întreabă el din obişnuinţă, înveselit brusc că a scăpat de corvoadă. II răsplătesc regeşte şi o iau pe negrele coridoare, clătinîndu-mă. — Pe-aici, pe-aici! îmi strigă el din urmă, indicîndu-mi drumul prin străveziul primelor semne ale zilei ce o să mai urmeze. Mă scoate printr-o uşă subterană şi eu îi strîng mîna cu febrilitate şi recunoştinţă, ca şi cînd mi-ar fi dat posibilitate să evadez din temniţele provizorii ale Palatului, pe lîngă care m-a condus. îmi încrucişez drumul cu plutoanele deţinuţilor, care sosesc în bine străjuite transporturi pentru procesele de mîine. Şi niciodată, pe oamenii aceştia, pe care i-am apărat uneori — îmi plac mai mult cauzele civile şi comerciale —, nu i-am simţit mai aproape de sufletul meu. La fel cu mine, mulţi din ei trebuie să fi fost însufleţiţi de o nobilă ardoare, ei vor fi vrut să readucă fericirea şi libertatea pierdută unei domniţe Alba, aşa cum le va fi văzut şi le va fi înţeles sufletul fiecăruia. Dar au găsit ca şi mine drumul astupat de avînturi anterioare, respinse şi doborîte şi acelea... ca şi mine... Mă feresc să continui firul acestei asemănări. Sunt acum pe podul gîrlei, pe care-l traversez spre strada Carol. Activitatea în piaţă a început: grupuri neguroase de muncitori trec încoa şi încolo, şi semnalul primelor tramvaie răsună strident în răcoarea dimineţii. Zarva începe să crească, şi-n faţa acestei activităţi voioase, care cloceşte în faptul ultimelor [120] neguri, văd şi mai absurdă, mai prezumţioasă, mai donquichottească, sărmana mea năzuinţă, reprimată atît de crud în noaptea asta de prinţul sîngelui şi al gîndului, Georges Radu Şerban. Oare n-am fost cu adevărat caraghios cînd mi-am închipuit că mintea lui n-ar fi putut îmbrăţişa pînă în ultimele posibilităţi crîncena zbatere pentru apărarea frumoasei lui Alba? A lui şi a declasatului cu profil eminescian, nobilul de mansarde, adoratul în surdină al cocotelor, urmaşul lui Preda Buzescu... Şi convoaiele de deţinuţi încep să se apropie iar de gîndul meu, cu surîsuri largi, prietenoase. Soldaţii conduc docili pe ocnaşi încoace; şi declasaţii ăştia rîd şi încuviinţează: iată, şi ei au fost animaţi de cele mai frumoase gînduri! Iar un rîs şi mai apropiat, sacadat şi cunoscut mă face să tresar. — Da trebuie să fi petrecut grozav de nu m-ai auzit; te-am strigat de două ori... E prinţul Raoul, cel care a luat acum loc transporturilor de răufăcători. Prinţul Raoul se întoarce de la Mitică Dona. E extrem de fericit, de aceea a ţinut să mă strige mai ales şi să mă întrerupă din dulcile reverii, din care se scuză că mă deşteaptă aşa de brutal. — însă e timpul! îmi arată el dojenitor şi protector cuptorul înroşit al cerului spre răsărit şi aripile roze de zări, alunecînd agile spre toate punctele bolţii. Apoi îmi arătă, cu o satisfacţie pe care rar am văzut-o în ochii cuiva, cîinele cel nou pe care l-a cumpărat în locul lui Nuşi. Pe acesta îl cheamă Topsy. Dar nu există posibilitate de comparaţie cu acesta a celui pe care l-a petrecut. Aud un preţ impunător, despre care el mă asigură că e derizoriu, apoi o genealogie întreagă, care, nu ştiu de ce, mă face să mă gîndesc de astă dată la ultimul urmaş al Buzeştilor. Şi răsună în sfîrşit rîsul sacadat şi plin de accent, atît de felurit de accentul rîsurilor obişnuite: — Hă, hă, hă... ignohranţi, mon cher, ei n-au putut şti ce vînd... li s-a păhrut că fac o bună afacehre... E-he... e... he... evident că nu m-am gîndit să le stric buna lor dispoziţie... Afacerile sunt afaceri... Or, pot spune că am dat o lovithură... o vehritabilă lovithură... Prinţul Raoul s-a îndepărtat cu cîinele şi cu fericirea lui. Imobilitatea şi cvasimuţenia mea l-au convins că are de-a [121] face cu unul care s-a îmbătat în noaptea asta mai mult decît este cu putinţă să se îmbete cineva. Cavalereşte s-a oferit să mă conducă acasă, aşa cum făceam cu dînsul la primele noastre escapade nocturne. Prinţul Raoul îşi lua astfel revanşa. Dar melancolia adîncă ce se revărsa de bună seamă din ochii mei, cu nemiluita, l-a asigurat că în starea în care mă aflam tot aerul tare al începutului de zi este remediul ce mi se cuvine. Şi m-a părăsit, urîndu-mi toate fericirile şi privind de mai multe ori îndărăt, să mă aştepte binevoitor, dacă m-am hotărît cumva să mă desfac de parapetul de metal al podului, de care spatele meu parcă se lipise. Prinţul Raoul, constat acum, nu se mai îmbată zdravăn; s-a lansat în afacerile cu cîinii de rasă şi a devenit om serios, cum se cuvine unui businessman. El are însă ceva în capul lui, o fericire, un ţel, un ideal, pe cînd la mine totul e zdrobit, sfărîmat, cioburi. Ceva şi mai grozav: nici măcar atîta! Căci mijlocul meu de luptă pe care-l socoteam atît de înalt, atît de serios în comparaţie cu preocupările canine ale amicului meu princiar, era factice, inexistent. Era tot aşa de inexistent ca şi crima aceluia care săvîrşeşte un atentat, cu un pistol de copii. Arma adevărată, puternică, răsunătoare, fusese întrebuinţată la vreme de prinţul Georges şi plesnise în mîinile lui. Plesnise, plesnise... ea a crezut că n-a fost nici o armă în mîinile lui, ci un blujf... tot un pistol de copii... dar ce importanţă poate să mai aibă asta pentru mine? Pe cînd strada care se mişca, pe cînd toate aceste grupuri care se întîlnesc aci, în gura pieţei, se adună în faţa depozitelor en gros, ce se deschid cu puternice pîrîitiiri de obloane, umplu şi dezumplu platformele tramvaielor şi pîntecele roşii ale autobuzelor, toată această zarvă şi agitaţie are un scop precis, bine lămurit: foamea, stomacul, grija zilei noi care soseşte. Mijloacele nu interesează. Mijloacele nu interesează. Pentru bucata de pîine a copiilor lui, individul acesta enorm, cu şorţ alb, pătat de sînge, măcelar de bună seamă, care trece pe lîngă mine şi-mi priveşte mirat hainele prea elegante pentru o lume atît de matinală, ar trage lungul lui cuţit înfipt pe după carîmbul cizmei şi ar lovi cu deznădejde... Aşa voi lovi şi eu... Pentru că un cuţit am şi eu, aci în carîmbul sufletului meu, din care mireasma oricărei frumoase... generoase intenţii s-a volatilizat... a rămas doar cuţitul, aşa cum în creierul ocnaşilor de adineaori a rămas doar zgura [122] neagră a crimei, după ce oricare fărîmă de gînd bun a devenit neant... secretul domniţei Alba... Preda Buzescu... fotografia cu periculoasă inscripţie... To my dear... faithful... secretul teribil care poate fi mînuit ca o teribilă armă... Şi-acum, mă urnesc în direcţia în care a apucat-o prinţul Raoul... Idealul lui era legat de lanţ şi e un cîine... Dar e un ideal bine pieptănat şi curat... prinţul însuşi îi face baie zilnică... E ceva curat şi, ca tot ce e curat, sfînt... într-un cuvînt, e un ideal... în gîndul meu acum, simt totul necurat şi meschin... am gustul acestei amărăciuni pe limbă... dar e singura poartă... în ochii mei nu mai văd decît un cap ras de deţinut, cu rîs larg şi îmbietor... Ce mai rămîne de făcut? hai, ce zici? se prăpădeşte el în hohote... Şi urmîndu-rnă greu, cu adevărat ca un om beat, în lumea asta a dimineţii, care nu s-ar da de la nimic în lături pentru o boabă de fericire, fie ea chiar o felie de pîine, eu mă gîndesc încă la frumuseţea sfîntă, haotică, a donquichottescului meu vis, care s-a năruit în noaptea asta în bulgări grei de realitate. Şi pornesc, în sensul cel adevărat al secolului meu, să trag cu urechea la uşi şi să prind firul întîlnirilor secrete ale don-nei Alba, cu nobilul declasat şi demodat din mansarda obscură şi suspectă, în care mi-am găsit trist şi dubios sălaş. [123] în dimineaţa asta de început de iunie, domniţa Alba mi-a ieşit înainte cu frăgezimea ei de auroră, în grădinuţa geometrică din faţa casei sumbre, pe cînd mi se deschidea poarta grea de fier. I se deschisese şi ei, în acelaşi timp, uşa cu aspect funebru a marelui portal. Doamne, era un făcut cu domniţa Alba: ea rămăsese singura fiinţă, cred, care mai punea un preţ pe ultimul vlăstar al Buzeştilor, pe meritul de a te trage dintr-un anume sînge, merit care acum trecuse în partea cailor şi-a cîinilor. (Pentru că, sunt sigur, dacă ar fi posibil să ofer prinţului Raoul pe Preda Buzescu, în locul cîinelui cel nou, mi-ar rîde pur şi simplu în nas.) Acum domniţa însoţea în chipul cel mai tandru pe-o domnişoară care-şi ajunsese de bună seamă al treizecilea an al vieţii. O văzusem adesea pe această domnişoară intrînd în casă şi ştiam că e fiica domnului smolit şi nervos, pe care-l găsisem în camera de aşteptare a maestrului, o dată cu boier Gile, cînd pătrunsesem pentru prima oară aci, într-o doară, să-mi încerc şi aşa norocul. (Vai, cît timp e de atunci şi cît de puţin m-am deplasat, în sensul adevărat al prezenţei mele în această casă, din locul în care mă găseam în acel timp; dar vremea mi se pare că a sosit, a precipitării lucrurilor!) Mai ştiam că domnişoara a fost colegă de pensionat cu domniţa Alba, 176 domnişoara Anişoara Sava, fiica tot a unui soi de Buzesc poate, un Buzesc în devenire, dar din alte motive: pentru că povestea lui nu e decît una din variantele multiplei tragedii a claselor romîneşti suprapuse, pe urma loviturii cumplite a reformei agrare. Domnul Manolache Sava, văzîndu-şi moşia înjumătăţită, şi-a vîndut şi restul neexpropriat ţăranilor, pentru a-şi cumpăra imobile la oraş: o mare casă de raport pe-o arteră activă a [124] capitalei şi o alta, de locuit, o vilă boierească, într-unui din cartierele noi şi elegante ale Bucureştilor. Dar primul imobil, grevat de angarale ascunse, i-a fost repede smuls la licitaţie, pe baza unei senzaţionale acţiuni pauliene, deschise şi cîştigate de creditorii neipotecari ai vînzătorului, astfel că din frumoasele milioane vărsate drept preţ de boierul Sava, el nu se alese, pe urma socotelilor portărelului, decît cu vreo cîteva sute de mii, în chip de mîngîiere. Dar se vede că un destin aprig urmărea pe nefericitul boier: la cîţiva ani după lichidarea celei mai însemnate părţi a averii sale, se iscă grav pericol şi pentru cea de a doua clădire. Vînzătorul ei către domnul Sava tocmai murise, dar proprietarul anterior al locului, pe care răposatul ridicase vila, deschisese proces în anularea actului de înstrăinare a terenului (actul acesta se făcuse în timpul ocupaţiei germane, pe valuta de-atunci şi într-o vreme cînd parcul, în care se ridicase mai tîrziu vila cu bucluc, nu avea nici pe departe valoarea de astăzi). Procesul acesta, început demult, din o mulţime de motive de fapt şi juridice, era din cale-afară de periculos pentru domnul Sava, noroc nu numai că apărător al său s-a erijat chiar domnul Georges Radu Şerban, dar şi că maestrul îşi făcea un punct de onoare din dobîndirea victoriei, în această luptă ingrată, 177 împotriva foştilor precupeţi, cavafi şi papugii de Bucureşti, mulţi ajutaţi de milă domnească şi boierească, ca şi a funcţionarilor parveniţi prin incorectitudine, sălbatici la orice fel de cîştig şi gata să-şi calce cele mai sfinte angajamente. (La procesul dintîi, cînd domnul Sava pierduse prima casă, maestrul, pe atunci în plin debut, nu fusese angajat.) în timpul din urmă am luat şi eu parte la această luptă inegală (căci cele mai multe şanse sunt de partea cealaltă), care mă însufleţeşte tocmai din acest motiv, şi cu toată spaima domnului Manolache Sava, cînd a văzut că maestrul îi trimite locţiitor, am izbutit să obţin pe baza unor incidente destul de isteţe două amînări, ce s-au bucurat de oarecare vîlvă în culisele Palatului. Totuşi, tocmai această ocolire abilă a decisivei fondului de către maestru e de natură a speria mult pe boier Manolache, care a ajuns de-o nervozitate de neînchipuit, şi a abate cu desăvîrşire pe simpatica lui copilă, care poate presimte şi se scutură de pe acum de răceala duhului negru şi apropiat al sărăciei aproape lucii, pentru oameni ca ei, învăţaţi în belşug. [125] Poate tocmai din cauza acestei situaţii foarte precare a unor suflete din tagma ei, dacă nu va fi o afecţiune chiar cu adevărat din cele mai puternice, doamna Alba arată o atît de pasionată prietenie Anişoarei Sava. O ţinea cu braţul petrecut pe după şale, ea, doamna Alba, pe care o socoteam rece şi în orice caz cu totul reţinută la efuziuni, mai ales dinaintea unei terţe persoane. Ii căuta necontenit ochii şi cînd trecui pe lîngă dînsele, auzii conversaţia întreruptă de două ori de aceeaşi exclamaţie, emisă pe-un ton puţin prelungit, de-un 178 patetism vibrant şi învăluitor: „My dear!" care m-a făcut să tresar aproape vizibil. Vasăzică, astfel rosteşte ea pe acest my dear; cum trebuie să-l şoptească oare? mi-am spus atît de tulburat, că am salutat cu braţul tremurînd literalmente. Mi-au răspuns amîndouă cu surîsuri de bunăvoinţă şi apoi am auzit conversaţia îndepărtîndu-se, cu cel de-al doilea my dear, care însoţea, dacă nu mă înşel, stabilirea datei unei revederi. însă trebuie să mai fi şi văzut cineva pe doamna Alba în dimineaţa aceasta de iunie, pentru a-şi putea face o idee cît de slabă de starea mea sufletească, după ce mi-a pătruns în auz tonul cuvintelor de pe fotografie. Tot sufletul meu vibra la unison şi mi s-a părut că sunt întreg o notă muzicală şi alt nimic; am avut limpede senzaţia prefacerii unui corp material în sunet, în fluid, în vibraţie, aşa cum trebuie să se rezolve materia în suflet, cînd bate ceasul destinului. Nu ştiu dacă aţi avut vreodată această impresie, dar ori de cîte ori am văzut o femeie frumoasă într-o dimineaţă de iunie, am crezut că ea se încheagă chiar pe loc din nelămuritul acela prea luminos al aerului îmbătător de tare. Dacă n-ar fi fost alături Anişoara, care, oricît de fină, de distinsă şi cu un plăcut prelung al feţei, era totuşi o realitate, aş fi crezut, văzînd singură pe Alba, într-o înfăptuire mitologică. înfăptuirea se realiza pe măsura apropierii unuia de celălalt, pentru că vaporoasele înşelăciuni ale surplusului de lumină dispăreau cu cît înaintai spre adevăr; dar în afară de acest joc al ochiului, care acum se manifesta cu o intensitate rară, ceea ce de data aceasta m-a uimit peste măsură a fost părul Albei, pe care azi îl vedeam întîia oară neacoperit de nimic, aşa zburlit şi parcă topindu-se pe îndelete pe fondul perspectivei, 179 întocmai ca în fotografie. Dar, minune a minunilor, i-am descoperit şi nuanţa lui adevărată, care de-acum înainte nu va mai avea cum să mai mă înşele. Am plecat de [126] la brun, ca să mă opresc la culoarea castanei, şi iată-l acum, înşelătorul, prins în autentica lui înfăţişare. E aproape blond, un blond cenuşiu, care sub intensităţi felurite de lumină poate lua aspecte felurite; dar, liber de orice văl, e blond cenuşiu, un cenuşiu mătăsos şi schimbător, care dă o paloare anume, un mat sobru şi distant exuberanţei de alb din figură, atenuînd astfel şi întunecimea, atît de pronunţată cînd e adumbrită de boruri, a ochilor. Am acum în faţă personajul din fotografie şi aud glasul, cu intonaţii prelungi şi cîntătoare, pronunţînd pe acel my dear pe care el l-a auzit de atîtea ori şi mai răscolitor, şi mai sfîşietor de suflet, în şoaptă. „Spuneţi-mi, mă adresez treptelor pe care le urc poticnindu-mă, spuneţi-mi dacă n-am dreptate să nu-mi apar mie însumi atît de meschin, trecînd în revistă, cu o luciditate de ucigaş în preajma loviturii, diversele faze ale acţiunii ce pregătesc. Acest sunet my dear şi această învăluire, a braţului... mi-e cu neputinţă să văd acest gest nemuritor, această viaţă pură strîngînd stîrvul lui Buzescu, această muzică a patimii şoptind la urechea craniului eminescian de muribund: My dear... Eu nu cred — poate pentru că o aud mai rar — dar de acum înainte îmi va fi imposibil să cred că există într-altă limbă o expresie mai potrivită pentru o astfel de şoaptă şi pentru atîta iubire... dar de ce cîntecul ăsta se adresa Anişoarei Sava? Pentru că, reexaminînd cu toată seriozitatea desfăşurarea lucrurilor, mi-e cu neputinţă, în glumă măcar, să atribui acestui patetism al tonului o cît de neînsemnată intenţie, în legătură 180 cu trecerea mea concomitentă pe acolo... S-a pierdut casa boierului Sava şi e nevoie de consolaţie mai patetică, sau...? Prinţul Raoul mi-a lămurit, puţin mai tîrziu, povestindu-mi de afecţiunea într-adevăr neobişnuită a Albei pentru prietena ei de copilărie şi pension, ameninţată acum de sărăcie şi rămasă nemăritată. Iată-mă-s deci întors din pretinsele pribegii ale ocupaţiei mele — care fac pe madam Matilda să-mi cîinească soarta — în mansarda înnobilată de istoric şi romantic vlăstar boieresc, prizărit printre cocote şi alte epave ale existenţei. Aurica e fericită de revedere şi mă invită chiar în prima după-amiază la cafelele ei. îmi face cunoştinţă, dar cam peste mînă, [127] cu Irma Caraczony, căreia, amintindu-mi de povestirea Auricăi, îi spun „contesă". — Aşadar (mă străduiesc în orice moment să aduc vorba despre Buzescu fără a părea că o doresc anume), aşadar, avem onoarea să fim vecini cu un prinţ şi o contesă... — Eu nu mai sunt contesă, oftează atunci Irma Caraczony, şi ochii ei cu cearcăne uşoare, vag încreţite, rămîn cîtva căscaţi în vreun trecut real ori închipuit... Nici n-am fost vreudate... însă mama mea... să ştie dumneta... a fost fiche de contesă. — Nu mă îndoiesc deloc, cum nu mă îndoiesc nici de prinţul din fund. Irma, crezînd că încă glumesc, se simţi obligată să-mi recite strofa din balada populară, cu vitejia Buzeştilor, pe care o aud astfel şi în această a treia versiune, de astă dată cu accent unguresc. Avea o gură mică, căptuşită cu un roşu prea viu, căruia rujul de pe buze nu-i adăuga aproape nici un luciu 181 umed, caracteristic, şi ochii-i erau încondeiaţi pe deasupra de sprîncene negre, cu fir mărunt, răsucit şi mat, pe care nu şi le subţia prea mult. Era într-adevăr în toată fiinţa ei o delicateţe, şi-n cuvînt şi-n gest, care mă făcea s-o cred dintr-o obîrşie mai subţire şi tocmai din cauza asta mă amuzam mult s-o văd lîngă Aurica, s-o ştiu cîştigîndu-şi existenţa la fel ca Aurica şi să-mi amintesc întruna că dincolo de peretele Auricăi locuieşte nobilul domn Preda Buzescu. însă Aurica părea cam agasată de interesul pe care-l arătam Irmei; ea mă înfăţişase anticipat, de bună seamă, drept amicul ei — mai de-aproape — cu toate că-i răsplătisem cu supratarif dărniciile ei fizice şi sentimentele (sau poate tocmai de aceea) şi acum, la prima cunoştinţă cu o nouă vecină, iată, legătura noastră nu părea să reziste deloc. însă eu doream să cunosc cît mai de aproape toate vecinele domnului Buzescu, să mă arăt generos cu toate, să pot intra oricînd în camera fiecăreia, la nevoie să mă servesc chiar de eventualul lor concurs, în măsuri pe care nu le pot încă prevedea, în acţiunea ce mi-am propus. Dar, toate astea trebuie să se petreacă pe nesimţite, să par un băiat cheltuitor şi stricat, foarte fericit că mă găsesc în vecinătatea atîtor fete de viaţă şi cu totul nepăsător că am un vecin prinţ, pe care mi-e indiferent că-l cheamă Buzescu, fie chiar şi Preda pe deasupra. Apoi mai trebuie să mă arăt şi inconstant, tocmai pentru a învedera că nimic serios şi cu [128] logică suită nu poate trece prin capul meu şi pentru a putea culege cît mai multe date asupra persoanei domnului Buzescu, a-l reconstitui după cît mai diverse impresii, fie ele chiar ale unor femei simple; în sfîrşit, pentru a deveni eroul mansardei şi a face ca zvon despre mine să ajungă şi la urechile Alteţei sale, cu 182 care ţin neapărat să mă împrietenesc şi să-l trag (eu, chefliul şi nepăsătorul în sentimente, omul care trece din femeie în femeie, singurul în care poate avea încredere cel ce iubeşte cu adevărat), la cîteva şedinţe cu vin şi cu cîntec, unde sufletul se desţeleneşte şi unde orgoliul de a te arăta iubit de cineva anume, de deasupra tuturor nădejdilor şi trecînd peste toate convenienţele, se împăunează şi plesneşte în adevărate crize de destăinuire şi sinceritate. (Mai ales cînd ascultătorul pare un biet nefericit, osîndit să nu aibă parte niciodată de-un astfel de noroc.) Dar „contesa" Irma mă interesează îndeosebi. Aurica (eu ţin acum minte şi cele mai neînsemnate amănunte din conversaţiile ce sunt nevoit să am cu aceste femei) mi-a împărtăşit că Irma, mai ales, iubeşte pe prinţ şi că el nici nu se uită la dînsa. Dacă-l iubeşte cu adevărat, ea trebuie să mai fi mirosit unele lucruri, pe care poate nu le-a destăinuit celorlalte colege de locuinţă şi profesie. Şi, oricît, e interesant de aflat, chiar de la o femeie uşoară ca ea, sau, mai bine zis, tocmai de la o femeie blazată ca ea, ce înteres poate produce într-un suflet femeiesc alura şi chipul de ceară al prinţului cu seamăn de poet genial. Iată de ce, cînd, scoasă din fire de cochetăriile pe care le schimbam cu prietena ei „cea mai bună", Aurica ne trimise indignată la dracu', mă retrasei la Irma, pe care ţinui s-o copleşesc cu glumele, cu rîsul şi mai cu seamă cu generozitatea largă, cu care ştiam să răsplătesc fetele bune, ce mi se dau azi cu trupul, mîine cu sufletul. Fără îndoială că numai cantitatea gologănetului de pe colţul mesei îndemnă pe unguroaica focoasă şi cu zgomotoasă tandreţe şi pasiune, să accepte onorariul şi să nu insiste în copilăria de a-l refuza, 183 cum avu aerul, pe cînd îl aşezam în locul ştiut, cu discreţia cuvenită. In orice caz curioasa ei ezitare fu de natură a mă îmbărbăta: îi plăcusem femeiuştii, afară numai dacă nu fusese o stratagemă bine jucată pentru a mă cîştiga definitiv prietenei sale Aurica. Din spirit de prevedere, mă ferii să mai aduc vorba de Buzescu, rezervîndu-mi satisfacerea acestei curiozităţi pe îndelete şi cu savantă metodă. Dar a doua oară [129] cînd revenii la mansardă, chipurile din voiajurile mele de afaceri, observai că Irma mă aştepta oarecum. Găsii flori proaspete într-un pahar pe măsuţa de noapte — probabil, le înnoia zilnic — şi cînd se trezi după-amiază (eu ştiam cînd trebuie să vin aci, ca să dau de oamenii mei), veni bucuroasă să-mi confirme că ea mi le-a pus. De asemeni îmi aduse şi o cravată — cadou din banii pe care-i dădusem —- şi mă înştiinţa glumind, că ori de cîte ori mă vei bucura de dînsa îmi va pretinde bani pentru a-mi lua cîte ceva. — Fetiţo, dar tu cu ce ai să trăieşti? o mustrai cu afectat dulce interes. E vreun prinţ care te întreţine?... — Asta nu te priveşte pe tine... şi te rog se nu-mi mai întinde vreodată un ban, ca se me simte insultată... Am se-ţi cum-per eu cadou.., din bani de la mine... Vasăzică, aici în mansarda cocotelor şi a nobililor pierduţi, înfrînsesem pe prinţ. Teribil succes, mă felicitam cu amară ironie, dar, trebuie să spun, şi cu destul amor propriu răscolit şi războinic. Mă grăbii să fac semn cu ochii în direcţia unde venea apartamentul lui Buzescu: — Nu cumva o fi tocmai prinţul nostru, din fundul coridorului? insistai s-o descos, pentru a nu pierde această nimerită cotitură de conversaţie... 184 — O, ţi-ai ghesit, rîse ea, dînd înveselită din umeri. — Aurica mi-a spus că eşti nebună după el... — Auriche minte, ea se leşină după dînsul şi nu vine se-i spună... — Şi el nu te bagă în seamă. — Eu nu baghe în seamă la mine? Se spune eu: el nu baghe în seama pe ea... Asta s-o ştii de la mine! înclină ea de mai multe ori din cap, privindu-mă convingător... — Mi se pare că vă lăudaţi amîndouă. — Eu n-am nevoie se laude... Eu sint plictisite pînă-n gît de prinţ aste serite la cap şi gonit de amante...! — Gonit?! Ha, ha... ha... Nu mai spune, l-a şi gonit.., care amantă? Aha... aia din fotografie, te pomeneşti... — O iubeşte ca nebun... da ea nu vrea se vede la el... i dă dor de pomană, un ban, colo, ca la chine... îmi exprimai nedumerirea pentru această atitudine: nu-l mai iubeşte şi-i dă bani, stimulînd, cu lipsa mea de înţelegere, cu hazul şi cu contrazicerile mele, pe Irma să-mi lămurească această bizarerie, de care mă minunam din cale-afară de [130] exagerat. Şi explicaţia Irmei fu din cele mai simple şi mai fireşti: nenorocitul a fost iubit cîndva de femeia frumoasă din fotografie. Pe urmă ea şi-a găsit un bărbat foarte bogat, cu care s-a măritat, şi pe el a început să-l uite... totuşi, pentru că avea scrisori şi fotografii de la ea, îl mai ajută din cînd în cînd, dar nu mai vrea să-l mai vadă... — Cum, are şi scrisori? — Trebuie se aibe... El o are la mune cu ceva, de trimete la el atîta bănet... Dar el e prepădit... o iubeşte ca nebun... şi-i vine se-şi zboare creierile de dorul seu... 185 Mai rămînea să-mi adaoge Irma pe ce temei întocmise ea suita asta de deducţii, care mi se părea foarte naturală. Numai punctul de plecare îl găseam încă obscur. Oare să-l fi iubit înainte de a se mărita şi să-l fi trădat numai de dragul bogăţiei... oare ăsta să fi fost cuvîntul insultător al fratelui ucis în duel?... Să fi scrîşnit la urechea domnului Georges Radu Şerban că a fost preferat unui frate decăzut, pentru parale... Irma asta îmi făcea impresia că se bazează pe o certitudine reală mai puternică decît orice sistem deductiv... Totuşi, nu mai insistai cu întrebările deocamdată, dimpotrivă, dădui la dracu' toate aceste basme care nu „ne" privesc şi o strînsei cu ardoare la piept. Şi nu fără cel mai sincer avînt. Unguroaica asta era o comoară de inteligenţă şi bun-simţ; ea mă scutea de a mai face investigaţii în aripa cealaltă a coridorului, unde aveam impresia că istoria asta nici nu pătrunsese. Aici, în dosul frunţii nu prea înalte, dar drepte şi catifelate, unde pieliţa fină era imprimată într-o parte de o vagă urmă de tăietură sau lovitură, trebuie să sălăşluiască bobul de adevăr care-i va dărui înţelegerii mele întregul fir al vieţii prinţului Preda. îmi comprimam deci nerăbdarea de a şti totul, încercînd şi izbutind uneori să găsesc calităţi alese mîngîierilor şi purtării intime a Irmei. Alternînd voluptatea cu glume şi istorisiri inventate de mine ad-hoc, pentru a readuce iar conversaţia asupra subiectului pe care-l alungasem din preocupările noastre cu atîta indiferenţă, mai putui obţine de la pasionata mea prietenă unele amănunte complimentare asupra misteriosului personaj. Totuşi, observam că Irma mi-ascunde cu grijă ceva, mai lămurit, ocoleşte să-mi explice 186 187 răspicat ce sens are mărturisirea ei de la început că e plictisită pînă-n gît de „prinţul ăsta sărit la cap şi gonit de [131] amante". Nu e greu desigur să trag eu o trăsură de unire: de dorul Albei, care l-a uitat, prinţul încearcă să-şi îngîne nefericirile sufleteşti cu această femeie pierdută, cu pretenţii şi cu oarecare aparenţă de nobleţe. Foarte bine, foarte bine. Dar tocmai pentru că noul aspect al împrejurării îmi surîde de minune — Alba nu se mai uită la dînsul, totuşi are nevoie de tăcerea lui —, vreau certitudine deplină, nici cel mai mic punct de îndoială. Mai e şi un punct de zare care se închide pentru putinţele de realizare ale planurilor mele confuze încă, incomplet trasate în tumultul de neştiinţă şi nesiguranţă care mă domină: între cei doi nu mai are loc nici o întîlnire. Deci o posibilitate mai puţin de dominare a frumoasei stăpîne a visurilor mele. De multe ori doar, după dezastrul dosarului, am legănat în minte, am compus şi întregit ca pe un episod de roman ori de dramă, momentele gradate ale întretăierii drumurilor noastre în preajma cuibului ei de fericire cu prinţul nefericit. într-adevăr: o trecere bruscă, bine socotită, desigur ca din întîmplare, pe dinaintea uşii care se deschide discret. îmi închipuiam chiar o misterioasă uşă, dînd într-un apartament ferit, o garsonieră plasată cu meşteşug şi cu dublă ieşire, pe care trebuia s-o studiez bine (desigur a unui prieten binevoitor, care o cedează din cînd în cînd, pentru două ceasuri pe săptămînă, amicului ruinat) sau, în sfîrşit, o căsuţă retrasă cine ştie unde, după o perdea de boschete, de tei ori de plopi. O vedeam din ce în ce mai clar, mai în potrivire cu circumstanţele momentului, pe donna Alba, înaintînd înfiorată de aventură şi de pericolul eventualităţilor grave; evident, o închipuiam şi eu (şi asta mi-a plăcut mai ales din toată turuiala cu accent maghiar a Irmei) plictisită, obosită de această aventură veche şi fără ieşire, dar pe care o continuă din obişnuinţă şi din spirit de surdă revoltă pentru autocratismul domnului Georges Radu Şerban. Şi exact în clipele înfrigurate ale iscodirilor încon-jurătăţii, iată-mă şi pe mine, privind-o mirat şi salutînd-o cu jenă, preschimbată repede în rîs încurajator şi complice. Uneori mai complic grotesc şi ieftin scena tulburătoare: o doresc această surprindere în tovărăşia amantului sau — oricît îmi repugnă şi mă revoltă această închipuire —, pentru eficacitatea manevrei, în plin sărut de despărţire de amantul eminescian, desfigurat total de amor şi de satisfacţie împlinită... [132] Aci reflecţii grele şi supărătoare mă inundă: raţiunea nu vrea s-o vadă pe domniţa Alba micşorată de această apropiere rîncedă şi ridicolă, de gust şi fason perimat. Dar chiar fără s-o întîlnesc real îndată după aceea, numai închipuind-o în înfăţişarea matinală, cu care m-a întîmpinat pe cînd îşi conducea prietena, şi ea se îndreaptă îndată maiestuoasă în puterea minţii mele, regină de drept divin şi etern, chiar dacă aş descoperi-o aici, într-una din odăile mansardei acesteia, vînzîndu-se cu chibzuită tocmeală, trăind voit şi pervers aventura nocturnă a anticei Messalina. Abia acum, în braţele cocotei acesteia, care mi-a adus şi de la care mai aştept revelaţii (şi poate un concurs şi mai activ, mai practic, pe care numai îl bănuiesc), care respiră în somn adînc dinaintea gurii mele şi-mi înăbuşă propria mea respiraţie cu adierile stătute ale urmelor de parfumuri violente, 188 simt cît de adînc e îmbibat sufletul meu de emanaţiile telepatice ale domniţei Alba. O simt întreagă în mine, în mîinile mele curge sîngele ei şi, mîngîindu-i căldura ca să mă îmbăt mai bine de curgerea lui, dau de rotunjimea albă sidefie a braţelor sale. Ea este toată în mine ca o otravă plăcută, care a crescut nesimţit după lenta-i inoculare şi acum mă paralizează în neaşteptate momente pentru durate mai lungi, ori mai scurte, dar cu intensitate şi cu exclusivitate de crud şi nimicitor acces; numai că eu aştept fericit această amorţire divină, o invoc şi o sorb şi mă dăruiesc ei, cu voluptatea şi înfiorarea candidă a celui ce-şi zvîrle singur sufletul şi carnea beţiilor mistice sau reci. Trebuie să fie a mea doamna Alba, căci nu fără alt scop a trecut pe dinainte-mi acum şapte ani, cînd pregăteam de sîrg examene întîrziate, desigur tot pentru ea, necunoscuta. Ea a trecut, ca să-mi spună, cu rîsul ei mut, că pentru ea şi pentru viaţa ei va fi toată truda vieţii mele... De la Irma n-am mai putut să smulg mai mult deocamdată; pare să se ferească, biata fată, să-mi dea relaţii mai cuprinzătoare asupra întîlnirilor sau convorbirilor ei cu prinţul Preda. Acum observ bine, insistenţele mele, oricît de voalate, ea le interpretează drept un fel de geloasă curiozitate din parte-mi, ceea ce o face să fie mai prevăzătoare în cuvînt. Şi nu insist: patima mea, care s-a dezvoltat atît de reţinut, atît de comprimat, cu atîtea menajamente din parte-mi, aşa cum [133] trebuie să umbli cu periculoasele preparate de laborator, cum acumulezi gazele inflamabile, gata de dezastru la cea mai neînsemnată mişcare greşită, e prea lucidă ca să mă precipite vreo nerăbdare, să mă facă să trezesc bănuieli cu o persistenţă 189 inutilă. Nici cele mai mici, mai infime bănuieli nu trebuie să trezesc. Mai ales acum, cînd Alba e întreagă în mine, cînd gîndul meu o pipăie clar, lucid, aşa cum aş pipăi tăblia asta de pat, aşa cum pipăi femeia asta care doarme lîngă mine, cum o pipăi din ce în ce mai apăsat, mai sălbatic, pentru a o trezi, pentru a o simţi şi mai aproape de mine, a o simţi în mine, căci ea e domniţa Alba dincoace de pleoapele mele închise cu străşnicie. Pînă în clipele acestea n-aş fi putut defini atît de clar, atît de decupat, atît de categoric, picătura cărui elixir căzuse în sufletul meu din ochii ei, a căror culoare nici acum n-o cunosc: dorinţă, încăpăţînare, ambiţie, îndîrjire, umilinţă care se cere înfrîntă, năucire... Dar acum văd limpede, citesc limpede: viaţa mea nu are sens fără doamna Alba. Şi-n vreme ce liberez pe Irma somnului ei adînc, mă rostogolesc alături şi mi se pare că mă cufund în moliciunea asudată a patului ca într-o baie de noroi la meschinul gînd ce mi-a năzărit hidos, al surprinderii ignobile, cu consens de răsplătire pentru complicitate, Dumnezeule mare! al acestei fotografii — ultima ratio — sustrase unui decăzut (în caz cînd Irma are dreptate că întîlnirile lor au încetat) şi purtate pe dinaintea ochilor vinovaţi de departe, ca o invitaţie pentru cea mai sordidă negociere. Şi iarăşi donquichottescul vis pierdut al procesului formidabil mă umileşte din înălţimea inaccesibilă şi candidă a purităţii lui de zăpadă pe vîrf de munte, a eleganţei lui atît de rare, atît de îndrăzneţe, atît de îndepărtate de noaptea asta de insomnie, de mansarda asta cu prinţi şi artişti rataţi, cu cocote şi josnice gînduri de cambriolaj. 190 De mansarda asta sordidă, în care însuşi minunatul meu vis alb îmi porunceşte totuşi irevocabil să rămîn. La o întreprindere de mîna întîia, un comis-voiajor de mîna întîi! Astfel trebuie să gîndească conlocatarele mansardei, considerînd lungile mele evadări, în timpul cărora pot să-mi văd de afacerile mele, să locuiesc în garsoniera mea propriu-zisă din parcul Filipescu, să primesc pe Voicuţa acolo [134] şi să par dincoace tocmai pentru atîtea absenţe un funcţionar muncitor şi conştiincios, înhămat la o mare şi serioasă treabă, în privinţa asta n-am nici o grijă: toate fetele mă laudă, cu madam Matilda în cap. Dar îmi rămîne o singură şi cea mai serioasă îngrijorare: opinia prinţului Preda. Am băgat de seamă din rarele noastre încrucişări pe coridor că Alteţa sa a luat cunoştinţă de prezenţa mea aici şi, ca atare, de existenţa mea pe pămînt. întrebarea care mă munceşte este aceasta: nu cumva însă ştia el de aceeaşi existenţă ceva mai înainte de prezenţa-mi curioasă sub acest acoperiş? într-adevăr, un adorator al soţiei maestrului meu nu a avut el cumva curiozitatea să afle cam ce fel de indivizi se găsesc în apropierea iubitei lui? Ce invitaţi păşesc prea des în casa ei, ce secretari şi comişi lucrează în biroul bărbatului său? Din atitudinea la început perfect indiferentă a prinţului Preda, mai apoi din uşoara bunăvoinţă ce-mi trimitea de sub mustaţa-i tristă, de cîte ori ne întîlneam pe sală, în sfîrşit din satisfacţia deosebită ce i-o produse primul meu salut, pe care-mi luai inima în dinţi să i-l fac — fără să ne fi prezentat nimeni —, în amurgul coridorului, observai că prinţul meu nu mai e în curent, de mult (sau poate nu l-a interesat niciodată), cu personalul de birou al soţului iubitei sale. Era singura concluzie cu putinţă de tras din purtarea lui drăguţă şi totuşi încă rezervată, distantă faţă de mine; afară numai dacă nu aveam a face cu un actor de mîna întîia, care a simţit repede primejdia şi aşteaptă cu linişte şi încredere, ca agentul fostei sale iubite — cum în cazul acesta ar trebui să mă socotească — să încerce primul asalt pentru cucerirea, să zicem bunăoară, a fotografiei din perete. Dar şi după ce-mi luai a doua oară inima în dinţi şi mă prezentai singur, extrem de politicos şi deferent, făcîndu-i un larg compliment şi cerîndu-mi scuze că-mi iau din proprie iniţiativă o astfel de îndrăzneală, el nu se arătă surprins deloc, ba dimpotrivă îmi păru extrem de măgulit de gestul meu; încă şi mai mult, făcîndu-mi iarăşi de vorbă cu madam Matilda, tocmai cînd era ocupată cu aranjamentul apartamentului princiar, văzui că fotografia Albei rămăsese netulburată la locul ei. într-o noapte, era tîrziu şi Irma nu mă lăsa să dorm, auzirăm un ciocănit discret la uşă. Era la mine, era la Irma? (uşa ei se afla cam în faţa alei mele, ceva-ceva mai la stînga) [136] nu aş fi putut spune. Cu degetul la buze, Irma îmi făcu semn de tăcere, zîmbi apoi, vroi să-mi şoptească cine ştie ce, dar renunţă. Şi mă privi poznaş şi oarecum nesigur, puţin îngrijorată. Ceva mai tîrziu apoi, pe cînd eram pradă înlănţuirilor ei sălbatice şi a tuturor interjecţiunilor din vocabularul unguresc, aceeaşi bătaie discretă îşi făcu loc în urechile mele. Cînd criza conteni, auzirăm distinct în noapte ciocănitul, de astă dată din ce în ce mai tare, şi mă putui orienta uşor asupra uşii în care răsuna. Se auzea lămurit, cînd se întrerupeau ciocăniturile: „Irma!... Irma... Comtesse Irma... c'este moi... Preda..." 192 Irma zîmbea la mine, făcîndu-mi necontenit semnul discreţiei. Nu eram luminaţi decît de becul de pe măsuţa de noapte, pe care-l acoperisem într-un ziar mototolit, pentru a-i micşora puterea. Pe sub uşa mea nu se putea, aşadar, vedea nici o dungă de lumină, ca să tulbure pe prinţ din chemarea lui, care mi se păru tremurătoare şi patetică... — Irma, mon ange... ouvre... c'est moi... viens... viens... ma cherie... mă tres douce... Şi bătea iarăşi repede şi modest. în cele din urmă zgîlţîi şi mînerul şi-i auzirăm pasul tîrşindu-se pe podeaua sălii. — E beat? întrebai în şoaptă. — Puţin... Nu se îmbate niciodate de toţ. Inse me chiame în fiecare noapte, cînd se face dor de ea... me strînge prea, tare... şi mai mult decît me strînge... me serute... Am izbutit apoi să smulg vorbă cu vorbă Irmei toate amănuntele scenelor ei de dragoste cu prinţul. N-o strigă pe numele celeilalte şi nici nu se uită la portretul ei, în momentele acelea. Are grijă de altminteri să stingă lumina şi tot timpul nu vorbeşte decît franţuzeşte, grai din care Irma nu pricepe decît cîteva cuvinte. Lucrul se petrece mai la cinci-şase nopţi. Dar niciodată nu e lipsit de delicateţe: dimpotrivă, dovedeşte un exces de galanterie, de fineţe intimă, a cărei amintire face pe Irma, probabil pentru a-mi produce plăcere, să rîdă dezgustată, deşi, văd bine, ochii ei nu par cîtuşi de puţin înfricoşaţi, nici măcar uluiţi de procedeele lui. Irma, pe care o vrea totdeauna goală de sus pînă jos, mărturiseşte în cele din urmă că se [136] complăcea în rafinamentele lui mai mult platonice, în care sărutul juca rolul principal. Dar este o margine 193 în toate şi ea îl părăsea de cele mai multe ori, în apropierea dimineţii, îngrozitor de tulburată, deşi amuzată şi încîntată. îmi declară însă că preferă iubirea unui tînăr vlăjgan ca mine, sănătoasă şi liniştitoare, chinurilor erotice ale unor astfel de degeneraţi, bolnăvicioşi şi libidinoşi. — O iştenem... l-aş da lui Auriche cu plăcere... dar nu vrea să aude de ea... Nu-mi venea să rîd deloc de transporturile nocturne ale prinţului Preda, deşi acum aveam la rîndu-mi certitudinea absolută că între el şi domniţa Alba nu mai există de mult — dacă nu, în orice caz, la distanţe extrem de largi — întîlniri intime. Revederea aceea din gradină, cu consimţămîntul şi aproape sub supravegherea mamei, mă întăreşte şi mai mult în supoziţiile mele, deşi amestecul doamnei Esmeralda mi se pare încă extrem de curios şi-mi deschide porţile unor noi şi grele nedumeriri. Nu rîd deloc de sărmanul prinţ decăzut şi degenerat, pentru că ar fi să rîd de mine; iată-mă aci, în acest loc care mă degradează, în acest pat în care mă dau cu împrumut unei prostituate, pentru a o găsi pe ea, acolo sus, deasupra, dincolo de toate gîndurile şi acţiunile mele. Fără de ea ce-ar însemna toate aceste gînduri şi acţiuni, ce rost ar putea avea ele în tinereţea mea singuratică, pe care altfel o întrezăresc îngrozitor de tristă. Voicuţa, Lilica, fructe pe care le culegi îndată, numai doar să întinzi mîna. Ş-apoi unde mai găseşti frumuseţea Albei, această supremă frumuseţe în ordinea pretinsă de comandamentele sufletului meu? Frumuseţe scumpă şi avară, pentru că inaccesibilă şi încă indefinisabilă. Ea rămîne necontenit pe linia vieţii mele, monarh absolut la 194 capătul tuturor ţelurilor şi actelor ce săvîrşesc, necondiţionată de amăgirea misterului, căci cu fiecare pas înainte, cu fiecare voal căzut, cu fiecare nouă aparenţă, ea se înfrînge pe ea însăşi, se înalţă tot mai fermecătoare, peste strîmtul sau largul orizont al inteligenţei mele. Ea e pentru mine un pretext de luptă, şi asta e totul, aşa cum nelămuritul zărilor şi otrava lecturilor mi-a fost pretext de goană şi pribegie în adolescenţă. Zvîrlit înapoi de reflexul cenuşiu şi imens al războiului, spuneţi dacă în zilele astea sure, cînd toţi au căzut din cer, păstrarea unuia singur, care poate n-are decît acest unic atribut, exterior dacă vreţi, dar tot al dumnezeirii: frumuseţea, [137] spuneţi dacă păstrarea asta, căutarea asta de raze în oceanul tern, nu-i o îndrăzneală, şi o frumuseţe. Tot o frumuseţe. Suntem doar trei înşi în vuietul enorm al secolului, care ne zbatem pentru idolul acestei religii atît de restrînse şi de delicioase. încolo, nu ştie nimeni nimic, din larga lumea asta, care începe acum să huruie pe străzi, o dată cu înalbăstrirea ferestrelor de mansardă. Acolo, în fund, nemernicul afurisit şi izgonit din raiul pe care şi-l evocă înălţîndu-şi falşi idoli; atotputernicul care locuieşte astăzi cerul şi păzeşte la poartă-i cu paloş de flăcări; şi păcătosul pe care-l auziţi destăinuindu-şi păcatele şi tîrîndu-se prin noroaiele cele mai abjecte, pentru a se învrednici cel mai de pe urmă de minunea extremei frumuseţi. Trei credincioşi, trei fanatici, trei fraţi de soartă şi de durere, care ne vom întredevora în curînd sub măreţia cerului, sub privirile sfinte ale zeului pe care-l dorim exclusiv. încolo, nimeni nu ştie nimic de noi, iar ei doi, nici măcar de mine. Pe sala în care un bec orb şi uzat abia mai luminează la doi paşi şi unde abia la ora asta a început cu adevărat domnia somnului, se aude un tîrşet dinainte înfrînt şi umilit, un ciocănit trist şi înfricoşat: Irma... comtesse Irma... chere com-tesse... chere petite... Iar Irma zace răsturnată alături de mine în somn profund şi mut, dezvelită aproape toată, cu un braţ apărîndu-şi sînul stîng, cu altul căzut peste dunga patului, cu albeaţa goliciunii pătată indecent de umbrele tari ale încheieturilor. — Viens, o, ma beaute, viens, mon ange, mon bonheur... mon unique... Glasul a crescut mai lăcrimos şi mai umilit decît poate fi cu putinţă. Iar eu rîd liniştit şi fericit, sigur de acest simulacru de lemn, pe care l-aş ceda bucuros prinţului izgonit de adevăratul idol. Şi-n învigurarea albă a dimineţii de vară trasez primele linii hotărîte ale meschinului meu plan de acţiune. Dacă la început nu i-o fi părut curios Voicuţei interesul pe care-l arătam informărilor ce-mi da despre Alba, e fără îndoială cît se poate de firesc. Orice secretar de avocat e în drept să se intereseze de familia patronului său; şi-apoi, un brav [138] elev al maestrului Georges Radu Şerban ştia doar să spună o întrebare fără a trezi o cît de îndepărtată suspiciune. Afară de asta, aveam grijă oricînd, în conversaţiile noastre, s-o întreb cu un interes şi mai mare despre familia ei, despre Smărăndiţa şi tipul ei, despre ea însăşi, despre progresele făcute cu revista teatrală, plănuită la „Ruşi", şi pe care o şi scriseseră autorii solicitaţi. Acum se împărţiseră chiar rolurile şi începeau repetiţiile. După îndemnul meu, Voicuţa primise şi ea să joace; 196 făcea întîi pe-un înger mic şi cuvios, pe care vremurile noi, întoarse la păgînism, îl prefac în amoraş obraznic, şi-apoi, în alte tablouri, pe-o fetiţă de şcoală, care dă relaţii naive despre cursurile ce urmează, încît, din jocul meşteşugit al cuvintelor şi-al locului răspunsurilor, să răsară întorsături hazoase şi aluzii necuviincioase. Voicuţa era amuzată de rolurile ei tocmai pentru că vedea că eu mă amuz la rîndu-mi, mai ales că replicile ce trebuia să dea nu erau lipsite de sare şi meşteşug. Şi asta motiva îndeajuns îndemnurile mele de a se dedica mai amplu şi mai adînc studiului lor şi ambiţiei de a se înfăţişa o bună artistă, deşi conveneam amîndoi că în fond totul nu-i decît o copilărie şi textul ce trebuia să înveţe, o ridicolă meschinărie. îmi plăcea că aceste rezerve ţinea să le readucă adesea în convorbire însăşi Voicuţa, care se complăcea însă de minune în noua ei preocupare; tocmai pentru a atenua impresia acestui zel în ochii mei, ea vroia desigur să-mi ateste şi mai în glumă şi mai în serios că nu pune nici un preţ pe această simplă distracţie, ca oricare alta. Dar tocmai această nepăsare, afectată şi totuşi dezminţită la fiecare moment de fapte, dovedea fragilitatea sufletului Voicuţei, inconsistenţa lui, lipsa lui de interes substanţial pentru orişice pe lume. Singura ei grijă pe care şi-o trăda cu voie ori fără voie la fiecare moment, de a părea că n-o surprinde nimic, că n-o poate încînta, decît superficial, nimic, exerciţiu pe care şi-l însuşise pînă la falsificarea propriului său suflet, dovedea golul spăimîntător dinăuntrul acestui bibelou, pe care altfel nu l-aş lăsa aşa uşor din braţe. Voicuţa vroia, aşadar, să-mi arate că, la fel cu Smărăndiţa şi cu celelalte prietene ale ei, e o blazată şi o hipercivilizată; nu face caz de cultura 197 ei, pentru că, asemeni, ţine morţiş de pedanterie să nu fie acuzată. însă dacă doreşti să cunoşti gradul ei de cultură, n-ai decît să apeşi pe-un buton: atunci ea va începe să turuie orice te interesează din literatura franceză, germană, engleză şi chiar romînă, precum şi tot ce e îndeobşte cunoscut din [139] literaturile celelalte, va începe să turuie despre orice temă din filozofie, pe care a urmat-o la facultate, luîndu-şi licenţa cu bile albe şi distincţie; însă se va da bătută, chiar fără s-o întrebi, în privinţa limbilor vechi, care o plictiseau, matematicii, „pe care n-a înţeles-o niciodată şi a învăţat-o papagaliceşte, deşi a avut note mari la ea", şi în sfîrşit teologiei, pe care o adăugă în chip de haz. Ştiam de asemenea că ea citea mult şi era atît de satisfăcută de bagajul cunoştinţelor ei, încît licărul acela de bucurie care-i umplea ochiul, cînd abordai o temă de discuţie ce-i era familiară — de exemplu dacă aduceai vorba despre Proust, despre Paul Valery, despre predilecţiile invertite ale lui Rimbaud sau despre Montaigne, de omni re scibili din domeniile pe care ţi le indica la început — cu cît o dovedea mai informată şi mai mulţumită de sine, cu atît o făcea să-mi pară mai mărginită. Discuţia odată terminată, ea se prefăcea în copilă dulce, afecta pe mititica scumpă, ce vrea să fie răzgîiată şi găsea că teribilul, după intenţia ei, contrast între omniştiinţa ei şi între nevoia de copilărie, de zbenguială, de alintare, de gungureală de copil, care se uită la tine cu ochi bulbucaţi de frica pedepsei, e tot ce poate fi mai original şi mai cuceritor. Se da peste cap pe divanul meu, lăsînd să-i cadă rochiţa, şi aşa destul de scurtă — era pe vremea rochiilor scurte —, descoperindu-şi astfel linia perfectă a picioruşelor şi mătasea neagră a pantalonaşilor bufanţi, în care ciorapii lucioşi, pentru ea mult prea lungi, se înfigeau modulînd pulpele şi începutul coapselor, ca la pajii regilor de demult. Asta se întîmpla desigur după alte zbenguieli mai mărunte, pe care Voicuţa le făcea pe covor şi printre fotolii, făcea pe căţeluşul care mîrîie, sărea de pe scaune, făcea gimnastică, iar cînd în ardoarea mişcărilor, ca într-un fel de uitare a locului unde se afla, îşi dezvelea astfel dedesubturile mătăsoase, se roşea toată, îşi ascundea faţa în palme, privind cu aceiaşi ochi, atît de drăgălaş bulbucaţi, prin gratiile degetelor desfăcute, pentru a controla, evident, cu acelaşi aer copilăresc, impresia pe care nu îndrăzneala gestului, ci noutatea priveliştii putuse s-o pricinuiască. Odată veni cu o carte împachetată proaspăt de la librărie. Pentru că intenţionat întîrziam s-o întreb ce are acolo, deşi aşezasem pachetul ostentativ pe colţul biroului (eram sigur că vrea să mă dea gata cu cine ştie ce nume abracadabrant), [140] nu se putu să nu-mi destăinuiască din proprie iniţiativă: — Nu ştii ce şi-a cumpărat fetiţa aici? Ridicai ignorant din umeri. Desfăcu învelişul şi-mi plimbă pe dinaintea ochilor o carte pentru copii, de curînd apărută. Şi mă asigură că de la un timp s-a dedat cu desăvîrşire lecturilor pentru copii, singurele care o mai amuză şi-i împrospătează sufletul. Destăinuirea poate că ar fi fost interesantă, dacă nu ar fi fost făcută cu această nevinovată miză în scenă. Mă arătai foarte minunat de noua ei dispoziţie sufletească şi mă declarai în deplin acord cu seceta de veritabilă literatură din ultima vreme. însă pentru a ocoli eventualitatea vreunor considerente de mai lungă durată şi perspectiva unui eventual comerţ de volume puero-literare, schimbai vorba, informîndu-mă de progresele partenerilor ei la repetiţiile revistei, îmi povesti şi despre cei prieteni şi despre cei numai cunoscuţi. Admiraţia ei mergea mai ales spre domnişoara Scumpa Caragea, al cărei talent, îmi afirma categoric, e deasupra oricărei aşteptări. Mai ales naturaleţea jocului în atît de variate faţete — pentru că ea deţinea cele mai multe şi mai importante roluri — este într-adevăr uimitoare. — Dacă e cu adevărat descendenta domniţei Ralu, îmi dădui cu părerea, lucrul e cît se poate de firesc. Dar Voicuţa nu ştiu să-mi precizeze din care Caragea descindea această Scumpă. Pentru că ne găseam totuşi la capitolul beizadelelor, o întrebai într-o doară dacă n-au oferit vreun rol şi Albei Ypsilant. Fu pentru prima oară acum, cînd observai o uşoară contractare între sprîncenele Voicuţei. Precum e limpede de bănuit, principala legătură care mă ţinuse atît de strîns de fata aceasta mică era tocmai putinţa de a-mi sătura, prin ea, curiozitatea pentru o mie şi unu de lucruri, privind pe cea care mă interesa mai mult decît orice pe lume. Voicuţa avusese cîmp larg să creadă şi să rostească despre doamna Radu Şerban tot ce putea să-i treacă prin minte. N-o contraziceam deloc şi nu-mi dam nici un fel de părere, chiar atunci cînd vedeam clar ţîşnind exagerările şi fierbînd, oricît de voalat, eterna invidie femeiască. Eu nu făceam decît să aţîţ tăciunii, cînd focul vorbirii ameninţa să se stingă. Astfel putusem afla de dubla „grandomanie" a [141] doamnei Alba, adică de „exagerata" părere ce-o avea atît despre obîrşia, cît şi despre frumuseţea ei, de „aerele ei de filantroapă cu care vrea să „epateze", de „sărăcia" din care a scos-o soţul ei, de „frica nebună" de a nu-i displace printr-un fel sau altul şi a se trezi într-o bună dimineaţă deposedată de palat, de bijuterii, de automobile şi de toate „fumurile" ei de mare doamnă, în sfîrşit de groaza şi mai mare a doamnei Esmaralda ca fiica ei să nu se aventureze în cine ştie ce greşeală, care ar fi trimis-o cu toată familia (familia era: mama şi vărul) pe stradă. De la Voicuţa aflai că doamna Alba primise în dar de la soţul ei casa din Bucureşti şi una din moşii, dar că, donaţia fiind între soţi, ea putea fi oricînd revocată (recunoscui aci competenţa juridică a lui Radu). Ea îmi aduse chiar cîteva lumini mai mult asupra caracterului lui Georges Radu Şerban, care, ştia şi ea, în viaţa conjugală se purta într-adevăr ca un tiran, desigur cu mînuşi, dar tiran. Voinţa lui era lege pentru toţi ai casei şi, mai mult sub influenţa mamei ei, doamna Alba trebuise să se supună, pentru a-şi salva situaţia. Afară de asta, în toate familiile mai în contact cu casa maestrului, se credea că acesta se dedicase şi mai amplu, după căsătorie, avocaturii tocmai pentru a pune capăt călătoriilor ei şi ambiţiei de a-şi etala în străinătate frumuseţea, bogăţia şi aerele. Adică exact ceea ce-mi şoptise şi Raoul. în cîteva cuvinte, ea conchidea apoi că toată mîndria nemăsurată a doamnei Alba se năruia lamentabil la picioarele soţului ei, acceptînd, fie sub îndemn, fie pentru că se obişnuise astfel, trista stare de roabă, de dragul cîtorva bijuterii şi de groaza sărăciei. Or, asta nu dovedea cîtuşi de puţin un suflet princiar, căci tot orgoliul ei demăsurat devenea astfel caduc şi ridicol... — Poate că-şi iubeşte soţul? mă interesai cu groază. 201 — Da... foarte mult... între ei e o diferenţă de douăzeci de ani... Desigur, contează că va „crăpa" înaintea ei şi atunci donaţia redevine valabilă. Asta i-e toată iubirea... însă se înşală în aceste roze speranţe... prinţul Georges se ţine prea bine şi duce o viaţă prea restrînsă, ca visul să i se poată realiza, n-avea grijă. Pe urmă, cînd va ajunge de 50 de ani, ce o să mai folosească donaţia ambiţiilor ei... o să fie o păcăleală, de-o să rîdă şi ea singură, muşcîndu-şi mîinile de necaz. [142] Cînd vrea să fie crudă, Voicuţa ştie să te înfîoare cu noutatea ei, tocmai pentru că era aşa mică şi ochii îi luceau atît de tare, parcă vibra de ură tot corpul ei într-atît de mic că alt sentiment nu mai avea loc să precumpănească; din lipsă de spaţiu, sentimentele se manifestau pe rînd în acest trupuşor frumos. De aceea eu nu puteam conveni că logica ei este adevărată pînă-n adîncul tuturor consecinţelor. Premisele sunt certe: domnul Georges Radu Şerban îşi tiranizează într-un fel soţia, adică n-o lasă în voia fanteziilor ei de femeie frumoasă şi dorurilor ei de ducă; punctul acesta pare a fi adevărat şi-mi convine de minune, îmi place. Dar ea nu se hotărăşte încă să se scuture de robie, nu din cauza diamantelor, a moşiei şi a aerelor de grande dame, ci pentru că nu se poate hotărî îndeajuns. Voicuţa a mai atins şi un alt punct, care-mi convine iarăşi nespus, şi e confirmat de-un fapt indubitabil, la care am fost martor şi al cărui rost adevărat abia acum începe să-mi apară. Alături de ea e bătrîna doamnă Esmaralda, care poate cu adevărat să fie obsedată de groaza mizeriilor de tot felul ce pîndesc din umbră şi care chinuie în aste vremuri vitrege pe aţîţi urmaşi ai stăpînilor trecutului, pe aţîţi moştenitori de nume şi de sînge ilustru. Ea într-adevăr trebuie să fie prea atentă la mişcările fiicei sale, ea nu se sfieşte s-o însoţească, supraveghind-o de departe, chiar la un rendez-vous, după toate aparenţele de adio, al fiicei sale, ea trebuie să joace un rol covîrşitor în nefericire sentimentală din ultimul timp a bietului prince Preda din mansarda madam Matildei. Dar întrebarea care începe să se zbată acum în mine şi să mă frămînte cu putere este: dacă un îndemn contrar ar veni tot aşa de persistent dintr-o direcţie opusă, doamna Alba nu s-ar găsi oare într-o prea sensibilă cumpănă? Hm, iată ceva care merită multă meditaţie: în orice caz, acest îndemn contrar n-ar avea de luptat numai cu bătrîna mamă şi cu un copios act de donaţie, a cărui validitate atîrnă ca un fir de păr deasupra faptelor ei. Dar peste actul acesta şi peste bijuterii, amintirea unei anume priviri a ochilor ei, ca şi acea aplecare înfruntătoare a capului pe spate, mă face să trec îndată. Voicuţa a mai enumărat: aere de grande dame, dar rostind astfel, ea aşază în sens peiorativ punctul pe adevăratul i în această ordine de lucruri. Aşa cum am văzut-o pe Alba în realitate şi aşa cum gîndul meu o vede neîntrerupt, înţeleg de minune că stăpînul ei nu e acest tiran de Georges Radu [143] Şer-ban, pe care, din datele mele ştiu că nu-l iubeşte şi nu l-a iubit niciodată, ci unul căruia i se dă cu toată ardoarea, cu tot sufletul, cu tot corpul: aristocraticul, sensul, înclinarea spre aristocratic, son penchant pour. Ea nu poate concepe altfel trecerea ei prin viaţă, căderea materială i se pare un atentat la dreptul ei de a străluci, i se pare un ultragiu al frumuseţii ei desăvîrşite, deposedarea acestei frumuseţi de podoabele pietrelor strălucitoare şi mai ales de podoaba cea mai de seamă: 203 posibilitatea de a împrăştia, în clipa în care ar fi dorit, binefacerile de care poate dispune. Voicuţa traduce toate astea prin cele mai materiale expresii cu putinţă, dar eu ştiu ce trebuie să aleg din dispoziţia ei de a bîrfi. Se poate să mă şi înşel în această privinţă: oricum, însă, am impresia limpede, că Voicuţa nu găseşte înăuntrul ei nici un sîmbure de nelinişte ori de îndoială, care ar pune-o în încurcătură înaintea întrebărilor şi atacurilor vieţii. La ea totul e drept şi fără complicaţii: îi place ori nu-i place ceva. Considerente laterale, care să se interpună în calea voinţei ei, constituind adevărate piedici cu totul şi cu totul de neînvins, aşa ceva nu există pentru înfiorător de marii ei ochi pe faţa mignonă. Şi totuşi, în cinstea ochilor ăstora, s-ar fi cuvenit mai multe posibilităţi de crîncenă ezitare, de luptă cu sine însăşi. Aş fi dorit-o o fiică de comunist intransigent, bunăoară, ea însăşi o înverşunată adeptă a teoriilor roşii. Acaparat în întregime de lanţurile vieţii burgheze, în care observ că-mi merge convenabil, ba chiar peste aşteptări, aş fi contrazis concepţiile ei, cu ardoarea avocăţească a celei mai calde convingeri, deşi n-am stat niciodată să mă întreb serios, nici cînd făceam pe hamalul la Brăila, care sistem social ar putea fi mai suportabil. Pe vremea aceea e drept că frecventam unele cercuri socialiste, dar numai curiozitatea mă ducea acolo, şi parcă în răzvrătirea frenetică a oamenilor acelora, în scrîşnetele lor de revoltă şi-n poticnirea raţionamentelor lor (erau unii adorabili în ignoranţa lor şi-n stîngăcia aproape bufă, cu care conduceau greoiul car al logicii retorice) mă simţeam mai la îndemînă eu, fugarul fără motiv, vagabondul de amorul artei. Pasiunea m-a atras sub toate formele ei de ZU4 manifestare şi oamenii aceia, unii extraordinar de inteligenţi, [144] deşi orbiţi de credinţă, alţii mai nevoiaşi la cap (cea mai cumplită inegalitate, cea mai ţipătoare nedreptate cu distribuirea calităţilor naturale, a inteligenţei şi a meritelor, acolo am văzut-o), dar însufleţiţi de aceeaşi patimă fără zăgaz, clocot enorm de cascadă, mă ţineau parcă magnetizat sub luciul straniu al urii şi dorului lor de răzbunare. Dacă acum însă, ferit de cuirasa maturităţii şi de lama rece a unei lucidităţi sceptice, care uneori mă nemulţumeşte ori chiar mă agasează literalmente, aş putea rezista tenace oricărei tentaţii ideologico-sentimentale, fie ea plasată în stînga, în dreapta ori la mijloc, cu siguranţă însă că aş ocupa bucuros o poziţie extremă şi diametral opusă, cînd aş găsi o fată ca Voicuţa, aşezată din timp, şi nu din diletantism, de bună seamă, în poziţia adversă. Jocul contrastelor şi al contrariilor e tot ce mă amuză mai mult, mă covîrşeşte, mă înfi-oară şi mă asmute, şi sunt nespus de fericit că domniţa Alba ocupă real şi mai cu seamă sufleteşte un turn de fildeş închis muritorilor de rînd, la umărul cărora tocmai pentru asta mă simt nespus de mulţumit, în aceste momente de mare tensiune a vieţii mele, că mă găsesc. In schimb Voicuţa ştie să anihileze, împreunînd elemente care se anulează reciproc, orice diferenţe care ar constitui vreo stavilă satisfacerii gusturilor ei de moment. împrejurarea face ca ea să nu fie numaidecît o Ypsilant, o Basarab, sau mai ştiu ce alt mare nume. Dar chiar de-ar fi astfel, îi citesc prin transparenţa gîndurilor că diferenţa dintre noi n-ar deschide neapărat înăuntru-i un teatru de luptă; dimpotrivă, dacă acel care-ar întîmpina-o cu omagiile lui i-ar fi pe plac, poarta sufletului 205 ei s-ar deschide de la sine, indiferent de punctul de plecare al nou-venitului sau de ce-ar putea clocoti sub crusta aparenţei sale. E pentru prima oară, aşadar, cînd Voicuţa lasă să-i scape această contractare a frunţii, pentru că numele doamnei Alba a căzut iar între noi. Şi cum ţin să-l port din nou de-a lungul convorbirii noastre, pe care ea se sileşte s-o păstreze întruna tot în jurul revistei teatrale, observ că nu mai e nici o înşelare. Voicuţa e pur şi simplu scandalizată de această doamnă, pe care ştiu bine, o vizitează din cînd în cînd cu mare deferentă şi se mîndreşte că are acces la ziua ei de primire. Iată, nu se lasă nici acum pînă nu-mi repetă, cu un aer de degajare care [145] mă înveseleşte, că adesea e „nevoită" să-i calce, din motive „familiare", pragul şi să-i suporte săptămînal „fasoanele şi prezumţiozităţile". Şi, pentru că-mi ghiceşte necontenit zîmbetul, pe care nu ştiu cum să-l ascund mai bine sub mina mea cea mai serioasă cu putinţă (poate tocmai mina asta mă demască), ea se irită din ce în ce mai mult, muşcă şi zgîrie şi izbucneşte într-o adevărată furie cînd încerc s-o contrazic. N-am mai văzut-o niciodată pe Voicuţa pradă unui astfel de acces, n-am mai văzut-o niciodată pradă oricărui fel de acces. Sub forma asta ea mă atrage nespus şi pieptul mic, dar plin şi semeţ, îşi modelează sub impetuozitatea zbuciumului şi mai precis şi mai enervant dublul amănunt al rotundelor lui accidente. Şi iar mi-aduc aminte o întrebare care-mi răsare uneori, dimineaţa, în căldura patului, cînd încă nu sunt deplin trezit de lumina dintîi a zilei: cum se face că Voicuţa vine şi pleacă de la a nu ştiu cîta vizită în apartamentul meu, aşa cum a venit şi a plecat la întîia? Teama unei complicaţii în plus, pe care la început am dorit-o, dar pe care pe urmă am evitat-o, mi-a servit de răspuns desigur; dar totdeauna mi s-a părut incomplet, nesatisfăcător, acest răspuns. Acum văd însă că a fost şi stupid. Mă apuc deci să zîmbesc dulce Voicuţei şi sunt gata s-o asigur că am vrut s-o necăjesc. Dar cum am început această demonstraţie, văd că n-am izbutit altceva decît să torn şi mai mult gaz peste foc. Mă apropii tremurînd de ea şi încerc s-o mîngîi, însă mă respinge cu furie, îmi aruncă mustrări grele, îşi ia bascul şi se duce să şi-l aşeze în faţa oglinzii. Dar cum se vede plînsă, cu ochii înroşiţi, îl trînteşte de pămînt, izbucneşte de-a binelea în lacrimi şi se repede la divan, pe care se azvîrle cu o vigoare neaşteptată, făcîndu-l să se lase şi să se ridice în repezi şi adînci amplitudini, de parcă ar fi cîntărit întreit. Mă aşez lîngă ea pe covor şi o mîngîi, şop-tindu-i cuvinte de împăcare, amestecate subtil cu declaraţii de admiraţie. Cu tot zbuciumul ce o agită în mişcări ritmice, la care participă dintr-o dată întregul ei corp, văd bine că mă ascultă. Pe urmă suspinele se răresc şi mîna mea îi mîngîie fruntea şi părul... pentru a mă trezi pe nesimţite atingîndu-i umărul şi braţul. Voicuţa a încetat să suspine şi nu mai face nici o mişcare; parcă ar aştepta ceva. Parcă ar urmări mersul mîinii mele, care acum alunecă, reptilă caldă, pe şoldul ei spre coapsa plină. Dar cînd vreau să-i prind buzele sub buzele [146] mele, se fereşte; în schimb, mîna poate să mi se plimbe netulburată pe străveziul neted şi lucios al ciorapilor de mătase, pe genunchii şi pe pulpele vii şi tari, de mică sportivă. Cînd dau a doua oară s-o sărut, ea se ridică fără un 207 cuvînt, ca o hipnotizată, traversează biroul, intră în dormitor şi apoi în sala de baie, a cărei uşă o lasă deschisă. încearcă duşul, apoi aud clar zgomotul pantofilor trezind pe rînd sonoritatea plăcilor de faianţă, aud plesnetul rochiei şi al rufelor în aer, le aud căderea limpede şi marchez intervalele dintre aceste zgomote cu imaginea copleşitoare a gestului cuvenit. Acum Voicuţa a rămas numai să-şi tragă ciorapii, şi mi-o închipui în cîte-un picior, în faţa oglinzii înclinate, trăgîndu-i cu supărarea şi energia cu care s-a despuiat şi de celelalte veşminte. Iar uşa rămîne necontenit deschisă. Mă apropii nesimţit, şovăitor, umilit, gata să-i cer iertare, îmbrăţişîndu-i genunchii, sărutîndu-i mijlocul gol. Şi ezit la fiecare pas, nesigur, surprins, fericit. Ciorapii au căzut şi ei, i-am auzit, căci luciul alb al faianţei vibrează şi la atingerea mătasei, iar auzu-mi congestionat ar înregistra acum şi zborul unui infu-zor. Iar de acolo nu mai vine acum nici o mişcare, nici cel mai neînsemnat zgomot: sunt aşteptat desigur, totuşi mă apropii tiptil, ca un hoţ. N-am atins nimic, n-am provocat nici cel mai slab sunet; aşa că e de mirare cum uşa a fost repezită în pervazul ei cu puternica-i detunătură caracteristică, tocmai cînd degetele-mi tremurătoare se întindeau, să mă sprijine, spre acelaşi pervaz mîntuitor. Totuşi cheia n-a fost întoarsă şi acum foşnetul dens şi răscolitor al duşului bombardează vehement pereţii de porţelan ai căzii cu moleculele milioanelor de proiectile pulverizate. Şi uşa stă între noi, barieră docilă, gata să cedeze la prima împingere. De ce n-a întors cheia şi de ce a aşteptat atîta pînă să arunce uşa în pervaz? Dintr-un anume punct al dormitorului aş fi putut urmări în voie toate mişcările ei, î-aş fi putut vedea nestînjenit de nimic 209 toate misterele corpului. Aş fi putut — dar n-am căutat acest loc fermecat, deşi am fost aşteptat atîta. Şi uşa a revenit, parcă ea însăşi uimită de nătîngia mea, să-şi îmbuce cadrul cu acel clac sec şi dispreţuitor. Dar cheia n-a fost întoarsă şi asta e semn că s-a lăsat anume şi-un mijloc de corijare: o simplă, o uşoară presiune şi zîna stropilor de rouă îmi va apărea toată, în toată minunăţia farmecelor ei mignone, în ceaţa ploii irizate de razele verii, strîmbate de groasele geamuri gofrate. Răpăitul duşului e o chemare energică, imperativă: [147] acum s-a oprit. A pornit iar, ca să se oprească din nou scurt: un aviz, o somaţie... A doua somaţie... Pauză... A treia somaţie... Văd pielea fină strepezită de recele aspru al periei de apă şi nu mai văd nimic. Izbesc uşa şi înaintez... Mă primeşte un ţipăt îngrozitor, de moarte. Mă loveşte ca un drug greu şi mă abate în lături. Voicuţa s-a chircit melc în mijlocul conului de apă, în ceaţa fină a picăturilor reflectate de fundul căzii. E toată o spirală albă Voicuţa şi-i văd acum în bătaia duşului doar încovoierea spinării lucii şi rotundul unui şold exagerat de nefirescul poziţiei. Dar vorbele ei sunt grele şi ţipătul ei hotărît; trebuie să dau înapoi orbit, zăpăcit de ploaia şi de tonul categoric al indignării teribile. M-am refugiat tocmai în fundul biroului, în dosul mesei mele de lucru. Prin întredeschizătura uşii de la baie, pe care n-am avut puterea s-o arunc zdravăn după mine, în rama-i ermetică, am auzit chiar, îndată după ieşirea mea, încetarea bruscă a răpăitului de apă. Peste cîteva minute numai — trebuie să subliniez asta, într-un interval de timp mai puţin de zecimea celui ce i-a trebuit să se dezbrace, deşi logica lucrurilor ar fi cerut invers — Voicuţa a traversat dormitorul îmbrăcată perfect de corect, în uşorul ei costum creme de vară, pudrată gata şi cu bascul de mătase, de aceeaşi culoare ca şi rochia, aşezat strict în locul unde ştia ea atît de cochet să şi-l aşeze. Cînd a tăiat apoi biroul cu pasul mic şi înţepat, mi-a aruncat în treacăt, mîndră şi înecată toată în cel mai sarcastic dispreţ: — Credeaţi c-o să meargă aşa uşor... cum ar merge cu vreo doamnă Radu Şerban oarecare? La bătăile în uşă discrete şi semnificative ale contesei Irma n-am răspuns deloc, de două nopţi în şir. De altfel m-am întors în odăiţa mea din mansardă trecînd cu multă precauţiune pe coridorul gol. Numai în prima seară, în fundul cotului care duce la apartamentul prinţului Preda, am surprins iar pe madam Matilda încovoiată de la mijloc cu urechea lipită de uşa Auricăi. Dar păşeam atît de încet, că ea nu m-a simţit şi, pentru a nu-i da de veste că am sosit din peregrinările mele provinciale, m-am refugiat pe vîrful picioarelor înapoi, şi-am mai rătăcit vreo două-trei ore pînă să mă reîntorc şi, nevăzut de nimeni, să-mi reiau în primire camera. Cum ştiam mai de mult, din propria-i mărturisire, Irma, de cîte ori revenea [148] din oraş singură, încerca la uşa mea dacă sunt „acasă". Şi-acum încercă la fel, în prima noapte, ş-apoi în a doua: aşteptam molcom să reintre la ea şi să se culce şi-apoi pîndeam cu urechea venirea prinţului Preda din oraş sau pasu-i tîrşit de la uşa lui spre odăiţa ei. Dar cum nimic nu se auzea, plecam după vreo trei ceasuri în garsoniera mea, ca să dorm cum trebuie. A treia noapte mă odihnii bine acasă, pe divanul cel larg şi bun, ca să-mi restabilesc lipsurile de somn. A patra revenii din vreme la mansardă; madam Matilda mă simţi tocmai cînd întorceam cheia în uşă şi-mi ură bună venire. Cum băgasem de seamă, în aste două nopţi din urmă petrecute aci, ea se culca înainte de venirea Irmei, aşa că în noaptea asta n-avea cum să-i dea de veste. Şi întîmplarea făcu ca tocmai în noaptea asta să se petreacă aceea ce doream, astfel că lucrurile ieşiră de minune. Pe la unu şi jumătate să fi fost, nu puteam distinge clar pe cadranul fosforat al ceasului de mînă, Irma reveni singură ca de obicei şi încercă la uşa mea. Irma venea totdeauna singură, pentru că prefera să-şi exercite profesia acasă la clienţi ori la hotel; în odăiţa ei avea fotografii şi obiecte reprezentînd amintiri, pe care ţinea să le ferească de obscenităţile verbale şi faptice la care se dedau muşterii. De altfel, pe cît putusem prinde de la ea, avea clientelă constantă şi cu orar stabilit: oameni însuraţi, studenţi serioşi, doi preoţi catolici şi unul ortodox, o doamnă în vîrstă cu lornion şi liceeni sfielnici; contingenţa zilnică nu era prea bogată — oricum o prefira cu atenţie şi în majoritatea cazurilor o permanentiza, mai ales că aproape toată i-era adusă sub garanţia prieteniilor mai vechi. Aşadar, nu răspunsei Irmei, nu dădui semn de viaţă. O auzii cum închise după sine uşa ei şi-apoi aşteptai calm, încercînd să stabilesc poziţia exactă a acului vag luminos, care indică orele dreptunghiularului meu Longines. Locul minutarului îl puteam stabili uşor; însă orarul, oricît de luminos, pentru că prea scurt şi rotund, greşeam totdeauna să-l aşez exact la locul lui pe linia dreaptă a celor două şiruri de cifre. Mă necăjeam cu nespusă plăcere de această neizbutinţă, care mă făcea, ca şi în cele două nopţi trecute, să-mi găsesc de lucru pe întuneric. Ridicam butonul şi învîrteam acele la întîmplare; apoi căutam să le stabilesc direcţia cu multă [149] luare-aminte, în sfîrşit dam drum pentru control unui mic felinar electric, pe care-l 211 luasem anume în vederea acestor nopţi de veghe şi al altora cu un rost ce pînă acuma doar îl năzăream. Şi nu izbuteam să ghicesc decît rar adevărul; mă îndîrjeam în adevăratul înţeles al cuvîntului şi nu simţeam cîtuşi de puţin povara timpului. Dar uşa prinţului Preda o auzii deschizîndu-se, cu toate că slaba suită de sunete ce veneau de acolo putea să mă înşele. Lăsai ceasul în pace şi încordai intens auzul: pasul abia îl percepeam, dar momentele ritmice ale atingerii cu podeaua îmi înfăţişau mersul acesta mai sprinten, mai hotărît, deşi rar şi precaut. Numai la întors, prinţul Preda îşi tîrşea picioarele, înfrînt şi umilit. Acum se auzea limpede şi zgomotul discret al ciocănitului în uşa Irmei. Apoi din ce în ce mai îndesat, mai stăruitor. — Chere comtesse Irma... ouvrez je vous en prie... je vous supplie... începu vocea plîngătoare. Ascult cu sufletul la gură şi parcă mă zbat să-mi proiectez voinţa afară, prin pereţi, spre patul Irmei, ca un hipnotizator: „Ridică-te, Irma, şi-l urmează! îi poruncesc. Ridică-te! Mai tare, prinţule...!" Dar rugăciunile prinţului au contenit şi ascult zdrobit cum se tîrşeşte pe sală, jalnic şi înfrînt, pasul lui nefericit... Disperarea mă cuprinde şi mă strînge zdravăn în braţe: încă o noapte pierdută... Nu ştiu de ce nu-mi vine să plec, de ce mă încăpăţînez să mă joc iar cu lumina înşelătoare de fosfor a ceasornicului meu oblong. Dar acum jocul nu izbuteşte să mai mă cîştige ca Ia început. Ba se pare că i-am prins şi secretul, dar n-am nici o satisfacţie pentru asta. Aş dori să plec şi totuşi de la uşă mă întorc la fereastră, privesc luminile oraşului în negură şi blocurile 212 de zid într-atît cît intră în cercurile felinarelor. Pe urmă iar vreau să plec... Mă aplec, cu o îndrăzneală care mă înfi-oară abia după ce o săvîrşesc, deasupra largii streşini a mansardei, să văd dacă la capătul ferestrelor este lumină; dar îmi amintesc la timp că prinţul Preda îşi are dormitorul pe şirul odăilor Auricăi şi Irmei, aşa că e inutil să-mi exagerez curajul deasupra abisului mut şi întunecat. în sfîrşit... [150] Am sărit în urmă-mi ca o panteră. Şi m-am lipit de uşă înfiorat... paşi pe coridor, paşii rari, acum şovăitori şi la dus, ai prinţului. îmi vine să strig de bucurie: am avut tot dreptul să muşc iarăşi zdravăn din nevoia mea de odihnă, cînd mîine am atît de lucru, să rămîn aci şi să aştept! Bătaia rugătoare reîncepe şi o dată cu ea glasul plîngător. Şi, Doamne, un zgomot lămurit de cheie care se învîrteşte. Un dialog care răsună în şoaptă, în şoapte tremurătoare, rugătoare, în alternanţă cu altele energice, şfichiuitoare. îmi vin chiar lămurit în urechea mea: — El n-a venit, iţi jur... am încercat eu singur la uşa lui... ca să poţi fi sigură... Ş-apoi, după o scurtă pauză, sentinţa: — Bine, aşteaptă... „El n-a venit, îţi jur"... Poate eu...? Desigur... La uşa cărui „lui" ar mai fi putut încerca prinţul, în interesul Irmei, pe tot coridorul ăsta?... Ah, prinţul meu e fermecător, cum îmi vine el singur în mînă! Acum uşa Irmei se aude din nou. De bună seamă că a ieşit şi o încuie, şi văd parcă prin lemn, cum nefericitul radios îi ia în posesie braţul rotund şi cald de somnul întrerupt. Atunci dau lumină mare în odaia mea şi întorc cheia cu zgomot. Dar nu mai era nevoie. Irma văzuse dunga de lumină aprinzîndu-se sub uşă şi nici n-am apucat bine să descui ca lumea, că ea şi lovea lemnul, cu mîna, cu braţele, cu tot trupul: — Ai venit... deschide. Am deschis larg şi Irma mi-a căzut în braţe. Pe deasupra umerilor ei am văzut capul lui Eminescu mort. Nu mai era aproape de moarte: în clipele astea el murise de-a binelea... Ochii holbaţi mai trădau o viaţă pe această mască mortuară, sinistră mască de ceară... Foarte graţios şi binevoitor l-am poftit pe prinţ să intre. Dar Irma i-a răcnit înfuriată în obrazul stins: — Mincinos, mincinos, ai spus che ciochenite în uşe a lui. Negru — pentru că prinţul trecuse acum de la starea de agonie, la aceea a decesului declarat, şi de aci starea de mumificare cu o repeziciune înfiorătoare — obrazul lui se lăsa lovit de revolta ei, umilit, cădea într-o parte, plesnit de hazul şi de ironiile ei. Nădejdile mele nu merseseră pînă aicea; jignirea ce vream să-i fac prin gestul mărinimos care avea să urmeze nu era [151] îmbrăcată în acest aparat dramatic, pe care i-l da atît de copios bucuria de a mă vedea şi satisfacţia de a-l înjosi pentru mine, ce eclatau acum de pe buzele Irmei. Incapabil să rostească un cuvînt, incapabil să se mişte, prinţul replica doar cu ochii. Ochii lui prinseseră în sfîrşit viaţă şi reacţionau cu lumini de spaimă la fiecare cuvînt al ei. Dar ceea ce îl dobo-ra pe prinţ cu desăvîrşire, şi anume ceea ce socotisem eu că are să-l doboare, era tocmai propria lui laşitate, groaza de rupere definitivă, care-l ţineau atît de imobil, în ploaia de ocări a unei cocote de mansardă, pe el, prinţul Preda, urmaşul prinţilor Buzeşti, şi asta în faţa unui străin, a unui comis-voia-jor, la salutul respectuos al căruia el răspunsese cu atîta graţie înaltă, cu atîta rezervă princiară. Era timpul deci să reintru şi eu în scenă: repetai poftirea şi chiar apucai pe nenorocit de braţ, împingîndu-l cu uşurinţă, aşa de moleşit de neaşteptatele lovituri cum era, pe uşa larg deschisă, înăuntru, spre marea nedumerire a Irmei. Venise rîndul ei să-şi holbeze ochii. Dar ceea ce trebuia să urmeze născocisem şi pusesem la punct cu multă meticulozitate: pînă acum avusese loc numai un prolog neaşteptat, care-mi aducea, evident, un considerabil ajutor. Răspunsei deci privirilor răscolite de uimire şi de indignare ale Irmei cu înclinări din cap, concesive şi milostive. Prinţul, care stătea ca un manechin pe picioarele răşchirate, urmărea şi el, şi mai distruns ca înainte, scofîlcit şi descompus acuma ca un cadavru învechit şi dezgropat, limbajul, pe care mă prefăceam că vreau să-l feresc de ochii lui, al feţei mele. Semnele binevoitoare şi protectoare ale unui comis-voiajor, care intervine la o cocotă pentru un prinţ... Şi în ce condiţii nimicitoare?... prins cu minciuna... minţind în dezavantajul chiar acestui comis-voiajor... neizbutind să reacţioneze în nici un fel... surprins printr-o bruscă dezvăluire ca un ulcerat de lepră de pe care ai smuls brusc cearşaful, descoperindu-l în cea mai josnică şi putredă decădere trupească şi morală! Pentru ca să duc lucrurile pînă la capăt, după planul meu, am vrut să ies zorit, să pretextez un voiaj urgent cu un tren care pleacă la 4 dimineaţa. Am încercat să reabilitez pe prinţ, mărturisind că într-adevăr am auzit bătaia lui în uşă, că ea m-a trezit din somnul adînc în care căzusem îmbrăcat, de aseară, cînd şi madam Matilda a văzut că m-am înapoiat. îl apăram însă stîngaci, aşteptîndu-mă ca Irma să izbucnească [152] îndată că şi ea a zguduit destul de tare uşa mea şi n-a primit totuşi nici un răspuns. Dar prinţul a zguduit-o incomparabil mai tare, credeam că se dărîmă casa, exageram eu, pentru a face şi mai incredibile argumentele ce invocam. Cu trenul de la ora 4 avu loc o adevărată furtună: cu ardoarea ei ungurească, Irma putu descoperi tentativa mea de minciună — oricît avusei aerul că mă apăr de dibaci — şi luînd pe prinţ de umeri, îl aruncă afară cu un picior aplicat în şezut. Mersei cu perfidia pînă acolo încît încercai să mă iau după cel izgonit spre a-l asigura de simpatia mea, dar astfel ca ea să mă smulgă din uşă, şi satisfăcut că totul ieşise de minune, cu desăvîrşire dincolo de aşteptările mele, răsplătii pe Irma în restul nopţii cu sincere dovezi de iubire, reflectînd fericit că în momentele acestea, în întunericul profund, în patul sterpelor lui invocaţii către chipul invizibil din perete, prinţul decăzut îşi imaginează cum scumpa lui fotografie e terfelită de rîsul unei cocote şi al unui comis-voiajor, în plin rut dezlănţuit. Şi acest coşmar aievea de o noapte întreagă va trebui să biciuiască sîngele lui albastru, oricît de îngroşat şi moleşit, să-i împroaşte sufletul de indignare, să-l împungă cu greaua nevoie a reabilitării, să-l facă să mă caute singur, să-mi vorbească, să se explice, să se ridice... şi să se şteargă. Dacă mai poate fi cu putinţă să facă toate astea... Dacă nu, voi vedea, voi găsi altceva... altceva... dracul ştie ce voi mai putea găsi... Mai ales acum, omul acesta mă interesa covîrşitor. Priveliştea recentă îmi zugrăvise halul lui de decădere şi-mi colorase iarăşi la orizont cu azur şi portocaliu cerul nădejdilor şi străduinţelor mele. Plumbul opac de deasupra acestei orbecăiri prin mansarde şi prin intimităţi de cocote se spărsese într-o parte, şi valuri de speranţă curgeau încoace, înconjurîndu-mă şi săltîndu-mă, făcîndu-mă să respir o atmosferă mai pură. Nu mai aveam nici o îndoială, prinţul Preda era un înger izgonit. Se prăbuşise definitiv din gîndurile ei şi acum se zbătea în ţărînă, cu braţele întinse după zeul care-l alungase. Acum zelul meu prin aceste obscure şi infamante locuri avea un sens în proprii mei ochi, cel puţin un sens avuabil, la al cărui capăt şi izbutinţă nu mai reuşeam să mă gîndesc. Zilele frumoase ale dosarului dătător de nebuneşti iluzii reînviaseră: don Quichotte, naivul şi romanticul, se întorsese, [153] dar astăzi gloaba lui călca pe teren solid, spre o ţintă care nu mai era o simplă vînturătoare în gol. Prinţul Preda are o fotografie cu autograf şi mai are, de bună seamă, şi alte urme ale trecutului... ele pot fi obiecte scumpe de frumoasă aducere-aminte, dar se pot preface şi-n arme extrem de periculoase împotriva celui ce n-ar mai vrea să audă glasul aceluiaşi trecut. Oare o astfel de pradă dusă la picioarele donnei Alba, pentru că ea redevine donna, o dată cu limpezirea orizontului, n-ar fi într-adevăr încoronarea unei lupte tot aşa de sălbatice, de dîrze şi de nobile, ca o victorie într-un proces răsunător? Şi încă, gîndiţi-vă prin cîte paragini de mister trebuie să treacă imaginaţia ei înapoi, pentru a reconstitui eroismul de-acuma... Dar să tăcem acum, încă nu ştim nimic, încă n-am dobîndit nici un punct statornic de reper... Nimic decît 217 o simplă, o vagă, dar minunată speranţă... braţele albe nu mai sunt pătate de balele lubrice ale acestui isteric decăzut. L-am revăzut pe prinţ în zilele următoare şi l-am salutat cu destulă deferentă, am primit cu mare satisfacţie mîna lui, l-am însoţit de cîteva ori pe drumul lui, bună bucată de cale. Am discutat cu el despre vreme, despre politică şi literatură, şi m-am speriat chiar într-o privinţă de prea buna părere ce-i dam prilejul să-şi facă de-un simplu comis-voiajor. Dar el nu părea speriat deloc de competenţa mea, pe care hotărîi totuşi s-o înfrînez şi s-o mînuiesc pe viitor cu mai multă zgîrcenie şi băgare de seamă. în schimb, dacă prinţul mă privea îndoielnic, şi cam speriat, era, am citit bine în ochii lui, să vadă numai dacă n-am păstrat în memorie imaginea ridicolului în care se înecase în noaptea dezastrului său şi dacă în dosul tuturor manifestărilor mele de prietenie şi respect nu se ascunde un sîmbure de amară ironie şi o intenţie de renghi. Evitam, aşadar, să aduc vorba de evenimentul petrecut, avînd oarecum aerul că găsesc nedelicat a o face, încă lăsîndu-l în acest chip să clocotească şi mai mult de nedumerire şi nesiguranţă, în cele din urmă, în faţa unui pahar de vin, prinţul Preda se hazarda să pătrundă în subiectul de vorbă pînă acum atît de cu grijă ocolit de amîndoi. Teama lui de seamă, a bietului nobil scăpătat, era să nu-mi fi închipuit eu că Irma i-ar fi metresă şi încă atît de stăpînă pe dînsul, „că-mi face orice fel de mizerii vrînd să mă abandoneze, iar eu îi înghit toate numai şi numai să nu mă părăsească [154] de tot". Nu, înainte de toate, asta trebuia să-mi iasă din minte, că dacă ea mă preferă acuma, el ar avea ceva de pierdut ori de cîştigat: între el şi dînsa n-au fost totdeauna decît relaţii corect tarifate şi dacă, în seara 218 cu pricina, el s-a purtat cum s-a purtat, asta n-a făcut-o decît pentru că avea a face cu o cocotă, pe care, pentru a evita orice fel de scandal, nu trebuie niciodată s-o contrazici. Prinţul însuşi observă, de bună seamă, reamintindu-şi desigur şi de alte diferite amănunte ale întîmplării trecute, că explicaţia lui e neîndestulătoare. Dar eu mă grăbii să-l întrerup, pentru a-l lăsa cu această impresie, şi a-l lăsa, aşadar, cu nevoia să revină mai apoi cu dezvoltări şi mai ample. Şi săvîrşii prima tentativă de a pătrunde în templul părăsit şi închis pentru trecătorul străin, mărturisindu-i cu cel mai perfect aer de sinceritate că nici prin gînd nu mi-a trecut ca un om ca dînsul să poată iubi o simplă cocotă, oricît Irma se străduise prin tapajul ei să mă convingă de contrariul. Ea vrea, evident, profitînd de o delicateţe rară de suflet, pe care o ia, probabil, drept slăbiciune, să-mi demonstreze ce sacrificiu face pentru mine, renunţînd la un om ales şi de mare neam; dar asta sunt simple manevre de femeie de stradă cu care sunt prea obişnuit şi nu-mi mai fac nici o impresie, cu atît mai mult cu cît mi-e perfect egal dacă o femeie de teapa sa, şi chiar orice fel de femeie, mi se dă pentru că mă preferă altuia sau pentru că a fost luată la goană de foştii ei amanţi. Ascultătorului păru că-i place, din parte-mi, această profesie de credinţă în materie de femei, dar cu siguranţă că lumina ochiului meu, pe care o lăsam deschisă într-un anumit mod, nu-i plăcu chiar la fel. Profitai de ocazie să merg încă un pas mai departe, exprimîndu-mi admiraţia pentru oameni făcuţi dintr-o bucată, ca mine, pentru care femeia nu joacă nici un rol, şi exprimîndu-mi compătimirea, nu lipsită de oarecare ironie (de astă dată şi în glas nu numai în ochi), pentru 219 cei care nu se pot mîndri cu tăria mea sufletească. Prinţul Preda căscă ochii mari la mine, dar încă nu-l lăsă să-i scape ceva; primele mele asalturi căzură astfel zdrobite de duritatea neîncrederii lui. Teama de a nu-i da astfel tocmai acum de bănuit mă făcu să bat în retragere şi să-i vorbesc de diverse afaceri de ale mele prin provincie: dacă omul ăsta ar pîndi o singură zi înaintea casei Radu Şerban sau dacă l-ar aduce dracu' în instanţă, tocmai în momentul cînd iau cuvîntul, ridicîndu-mă de lîngă maestru, toată întreprinderea de acum — căreia-i sacrific nopţi, vigoare şi dreptul de a fi stăpînul meu însuşi şi căreia i-aduc tăria de a nu roşi de propriile mele gesturi — s-ar nărui deodată; ca şi vasta construcţie bătută din lespezi de imagini a dosarului. încetinii deci zelul meu în juru-i, fără totuşi a mă decide să părăsesc pentru un timp mansarda; afectai chiar că-l ocolesc uneori, pentru a-i învedera indirect că sunt absorbit şi de alte lucruri mai serioase decît de astfel de conciliabule în doi, la berărie, despre femei şi politică. Ba căutai să mă reîmprietenesc şi cu Aurica, pe care n-o mai văzusem de multă vreme şi care nu mă întîmpină prea veselă, de bună seamă informată poate chiar de buna ei prietenă despre legătura cu Irma şi despre ultimele evenimente ale mansardei. Odată mă prefăcui atît de bine că evit a-l întîlni, încît a doua zi mă căută singur. II văzusem de departe, tocmai cînd încuiam să plec; mă prefăcui că nu-i observ zîmbetul de bună revedere ce mi-l trimitea prin lumina slabă a becului din coridor şi nici măcar că-l observ pe dînsul: avusei impresia chiar că mă strigă, dar eu fugeam de zor şi astfel dădui buzna peste Aurica, în cotul celălalt al coridorului; 220 ea tocmai urcase scara, era îmbrăcată de oraş şi avea pălăria în cap. Astfel putui să-mi amintesc unde mai cunoscusem eu pe Aurica; pălăria ce-o purta acum mi-o trăda. însă nu mă grăbii să-i comunic descoperirea mea, căci prinţul tocmai ajungea din urmă în dreptul nostru; abia acum mă făcui că-l văd şi-l salutai, cu o anume mişcare a ochiului, în raport cu compania în care mă găseam şi din care el trebuia să deducă cît de indiferente mi-s femeile şi cît de puţin sunt de constant sau am predilecţie pentru una anume. — Aurico, acum te-am aflat, am pus mîna pe tine... îi strigai vesel, evident mai vesel de purtarea mea cu prinţul, care-mi ieşise de minune, decît de constatarea ce făcusem cu Aurica. Aşa e că-ţi oxigenezi părul şi ţi l-ai tăiat de curînd...? De fapt eşti brună şi pînă acum un an şi jumătate, doi, ba trei, dacă nu mă înşel, aveai un minunat păr negru... Spune repede, repede, dacă nu e adevărat... — Ce te-a găsit, îmi răspunse ea şi mă privi bănuielnic... — Mă recunoşti acum? — Nu te recunosc... — De prinţul Ypsilant ţi-aduci aminte? [156] — Prinţul... Yp... cum i-ai zis?... Iartă-mă, dragă, dar eu nu cunosc decît pe prinţul Buzescu... O urmai în camera ei, unde-şi scoase pălăria şi unde buclele ei scurte şi blonde tot nu mă dezarmară! — Dar spune dacă nu-i adevărat că purtai părul lung... şi negru...? O priveam drept în ochi, pentru a-i surprinde orice ezitare, orice ocolire a adevărului, contemplîndu-i pielea oacheşă, cum nu poate avea o femeie blondă. 221 — E adevărat că mi-l oxigenez, dar nu l-am mai purtat lung de cînd eram fetiţă, rîse ea nu fără oarecare nelinişte în sunet şi priviri... Dar ce vrei să spui cu prinţul ăla? reluă apoi cu oarecare seriozitate şi nepăsare... cum zici că-l cheamă?... — Ypsilant... — A, ha, Ypsilante... — Atunci ţi-aduci aminte... — Da, da, mi-aduc... am învăţat şi despre ăsta la istorie. Trebuii să-i povestesc atunci, cu ochiul necontenit în gardă, despre prinţul Raoul, despre pasiunea lui pentru femeile cu părul lung şi mai cu seamă pentru una anume, pe care chiar c-o iubea în adevăratul înţeles al cuvîntului. Nenorocita n-a ştiut însă să aprecieze acest sentiment, care putea să ducă la urmări foarte serioase pentru ea (deşi prinţul nu mai e aşa de bogat astăzi, totuşi...!) şi a fugit într-o noapte, şterpelindu-i un inel cu care ai fi putut cumpăra o casă... — O-ho, o casă, îţi cam place să exagerezi dumneata!... — O casă, o casă, repetai cu aplomb, care nu mai poate da loc la nici o contradicţie, în glas. — Ce spui!... atît valora! scăpă Aurica, îngălbenindu-se şi mişcîndu-se agitată pe scaun. — O, foarte scump era, întregii, şi idioata trebuie să-l fi dat pe nimic... Să nu-ţi închipui c-ar fi putut cumpăra un imobil ca ăsta în care stăm, în schimbul lui... dar 600 000 lei lua pe el, de la orice giuvaiergiu de pe Calea Victoriei. Aurica devenise neagră-pămîntie şi nu-şi putea stăpîni neliniştea care-o apucase ca frigurile, subit, nemailăsîndu-mi nici o îndoială asupra persoanei pe care o aveam în faţă. 222 Ea păru să cuprindă apoi deodată toată gravitatea situaţiei prezente, şi, tocmai cînd mă pregăteam s-o întreb discret şi cu semn de liniştire: „Ti-aminteşti acum?", izbucni brusc în imprecaţiuni şi insulte la adresa celei cu care o asemănăm şi care se [157] purtase aşa de rău cu un om atît de subţire. Insă băgai repede de seamă că toată ciuda ei asupra „idioatei aceleia, cum bine-i zici", se referea mai ales la uşurinţa cu care, „probabil" negociase un inel atît de scump. Şi încetă teribilul discurs, care era o adevărată izbucnire de mustrări, adresate parcă unei persoane de faţă, atunci cînd îşi dădu seama bine de culoarea cea adevărată a rînjetului meu. Atunci mă apucă de umăr şi mă zgudui, rîzînd iarăşi vesel şi nepăsător, încît mă puse din nou în nedumerire: — Ştii ce, vrei să-mi faci şi mie cunoştinţă cu prietenul tău... cu prinţul acela...? — E inutil... nu-i plac decît femeile cu părul lung... asta e lege la el... — Ce idiot! ridică atunci din umeri şi rîse cu obidă: Păcat! — încît acum chiar că mă îndoii de-a binelea dacă Aurica era cu adevărat, aşa cum bănuisem la început. Acum în urmă am adoptat altă metodă: cînd mă întîlnesc cu prinţul Preda, de orice sunt gata să vorbesc, afară de femei. Şi întorc repede cuvîntul, cînd glasul lui începe să alunece pe nesimţite într-acolo. Mă vede acum mai des în compania Auricăi şi-i place să mă tachineze, pentru a mă încuraja, aprobîndu-mi şi admirîndu-mi noul meu gust. înţeleg că vrea să mă îndepărteze astfel de Irma; iar într-o seară Aurica îmi mărturiseşte că prinţul i-a vorbit foarte frumos de mine. 223 Apoi, văzînd că noutatea asta mă interesează în chip deosebit, îmi spune rîzînd: — Tipule, îţi mulţumesc... — îmi mulţumeşti... de ce?... (mă gîndeam atunci la prinţul Raoul). — Pentru că mi-a mai spus că şi tu i-ai vorbit foarte frumos despre mine... M-ai descris în culorile cele mai nostime... Dar cîte-mi povestea el că spuneai, şi asta părea să fie şi gîndul lui, mai să cred că eşti amorezat de mine... Dar dacă mă simpatizezi în adevăr, de ce nu-mi spui mie direct...? Am bănuit eu că eşti sfios, cu toate răţoielile tale... hai, vino să te pup... Şi-n pupatul ei zgomotos, îmi amintii de după-amiaza de ieri, la secţia a 3-a a Curţii de apel, unde dusesem toată şedinţa pe degete, timp de trei ore. Maestrului iarăşi nu-i mai rămăsese nimic să vorbească, iar preşedintele mă felicitase în plină [158] şedinţă, înainte de a se retrage în dezbateri, anticipînd astfel oarecum asupra deciziei şi provocînd mare rumoare în tabăra adversă. Domnul Georges Radu Şerban m-a condus după aceea cu maşina pînă la garsoniera mea din parcul Filipescu, fără a înceta o clipă să-şi lase deoparte gravitatea voievodală şi fără să discute cu mine altceva decît afaceri de bară. Totuşi, e un progres considerabil în raporturile noastre personale că a ţinut să mă însoţească atîta distanţă în somptuosul lui Lincoln. Mi-am dat seama de asta mai ales din modul cum m-a salutat şoferul, înainte de a trînti portiera după mine, dar şi mai înainte de a coborî din maşină, mă gîndeam ca la cel mai nespus noroc al vieţii mele la o întîlnire cu donna Alba, încrucişînd drumul Lincolnului cu superbul ei Bugatti, pe care-l conduce uneori singură, înmănuşată pînă la coate, 224 cu degetele ei subţiri pe volan. Am propus domnului Georges Radu Şerban să mergem întîi acasă aci, aproape de palat, în cartierul din preajma Batistei, pentru a nu se obosi pînă-n parcul Filipescu. Şi privii cu coada ochiului la mişcarea trăsăturilor lui, neştiind dacă nu cumva comisesem vreo gafă, oferindu-i să-l duc la dînsul cu propria lui maşină; în relaţiile noastre de la om la om mă simţeam cu atît mai stîngaci şi mai nesigur, cu cît mă simţeam uriaş în legăturile noastre de ordin profesional, uriaş la fel cu dînsul şi recunoscut de dînsul astfel. Dar pe obrazul prinţului nu se mişcă nici o trăsătură, îmi răspunse numai sec că vrea să facă un tur la Şosea şi pe urmă reîncepu să facă pronosticuri asupra considerentelor magistraţilor, în speţa pe care tocmai o pledasem şi asupra căreia preşedintele îşi şi trădase opinia lui. Era interesant că, de la un timp, prinţul Georges nu mai lua cuvîntul după ce pledam eu; asta nu-l împiedica întru nimic, la speţa următoare, să mă lase să vorbesc tot eu cel dintîi. Uneori mă gîndeam să-i las o parte din susţineri să le dezvolte el însuşi; însă o beţie a succesului necontenit crescînd, pe care numai vorbitorii stăpîni pe argumentele lor şi conştienţi de magica lor putere o cunosc, mă îndemna să nu-i mai las nici o portiţă. Aş fi dorit să-l aud, ca orice avocat înfricoşat de soarta renumelui său, reluînd argumentaţia mea, răstălmăcind anume puncte din demonstraţie şi dîndu-le aceeaşi dezvoltare, cu o altă rezonanţă numai, cu muzică de fraze învîrtite şi argumente succedanee. Dar prinţul avea eleganţa să nu scoată o vorbă după mine, ori de cîte ori epuizam demonstraţia; mă asculta, împroşcîndu-şi plastronul cu firele [159] negre ale bărbii brîncoveneşti, şi ochii lui păreau că subliniază 225 tot ce spuneam, iar felicitarea de la urmă şi renunţarea la cuvînt rămîneau tot aportul lui la dezbatere. Era limpede însă că acest moment final, şi puţin cam cabotin, îi producea o deosebită mîndrie, a cărei scînteie n-o putea izgoni din priviri, iar sublinierile ce le făcea cu capul în timpul oraţiunilor mele însemnau pentru toţi cei de faţă că eu nu făceam să cînt acum decît compoziţia lui. Dar de unde să ştie doamna Alba toate astea? Nici măcar suplul ei Bugatti, cu tresăriri parcă de muşchi şi nervi, nu ne încrucişează drumul, condus de mîinile ei cu mănuşi de muşchetar a la Ludovic al XlII-lea, cu degetele lungi şi fine, pe volanul nichelat. în schimb, numai 24 de ore trecuseră de la succesul meu covîrşitor de ieri şi această femeie voinică şi oacheşă, cu păr scurt şi oxigenat, muşca buzele mele cu sălbatică furie, ca un corb lacom, în această sordidă mansardă, spre care îndîrjirea şi ciuda mă împinse iarăşi, îndată ce portiera Lincolnului se închisese sec, ca şi răspunsul de mai înainte al prinţului, şi atît de ermetic, în urma mea. îmi place această viaţă dublă, această scormonire cu tîrnăcopul în tot mai adînci subterane (deşi operaţia se petrece la mansardă), alternînd cu victoriile mele juridice şi cu treptele de aspră piatră, pe care urc domol, dar sigur, în consideraţia principelui Georges Radu Şerban. Am impresia, cu fiecare nouă izbîndă, că el mă ridică la un cin nou, ca un voievod veritabil; şi-atunci mai cu avînt îmbrac salopeta de miner, pentru a-mi tîrî existenţa secundară pe coridorul madamei Matilda, ca într-un fund de noroioasă mină. Din perspectiva ascensiunii mele contemplu cu milă rostogolirea în adînc a prinţului Preda, dar nu fac un gest să-i vin în ajutor. El e groaznic de vinovat de păcatul de a fi fost iubit de donna Alba (sentimentele lui personale nu mă interesează cîtuşi de puţin). Or, nu pot ierta această cumplită vină a unui om de măreţia aristocrată şi frumuseţea intelectuală a maestrului meu, dar acestei epave pe care trebuie s-o distrug pe încetul, prefăcînd-o în pulbere şi neant! Cu mare satisfacţie am observat că prinţul Preda e sensibil la alcool. Astfel că trebuie să-mi pierd nopţile regulat cu el, cum odinioară cu prinţul Raoul, prin cîrciumi, pentru a-i descleşta sufletul şi a i-l întoarce pe dos, ca pe-un trup în sala de operaţii; vinul bun şi rachiul sunt adevăratele scalpele [160] morale. Numai, ca chirurg, eu trebuie să mă ţin bine, şi nu mi-e frică. Podgoreanul atavic din mine nu mă lasă să mă pierd dinaintea individului acesta palid ca un strigoi, închis ermetic în atîtea rezerve. Haide, stri-goiule, trebuie să dai seama de faptele tale din viaţa tinereţii! îl iau de gît prieteneşte şi-l scutur zdravăn, îndemnîndu-l să bea. La început, cînd l-am atras încoace, dinaintea flăcării calde şi rubinii ca focul de potasiu, prinţul Preda părea oarecum jenat şi da totdeauna el cel dintîii semnalul de plecare; asta mă făcea să mă îndoiesc de tăria deghizării mele. Dar pe urmă băgai de seamă că prinţul e devorat de o jenă cu totul princiară: căci, trebuie s-o recunosc, se mai găseau multe firimituri de-ale trecutului în acest sac de amintiri strălucitoare; prinţul nu uita că trebuie din cînd în cînd să onoreze şi el pecuniar consumaţia. Cum am adulmecat această slăbiciune, am şi început să mă fălesc, ca un băiat de prăvălie care jefuieşte metodic magazinul stăpînului, înălţînd planuri roze 227 de viitor dinaintea unui negustor falit. Vreau ca prinţul să n-aibă nici o mustrare că mă „toaca", dimpotrivă, să fie satisfacţia şi sadica plăcere că mă pulverizează el, pe nesimţite, pe mine, arivistul zorit care-l insult cu dărnicia mea. Mă interesează, aşadar, grozav de chiulhanurile lui din trecut, cînd arunca elegant şi zglobiu cîte trei pogoane de pămînt pentru desfundarea unei sticle ce stătuse două secole în nisipul renumitelor pivniţe franţuzeşti. Noroc că astfel de valori alcoolice nu circulau, măcar acum, pe piaţa noastră nocturnă; dar entuziasmul cu care-i culegeam cuvintele de pe buze pentru a le rezolva în subita chemare a chelnerului şi în comandarea celui mai preţios lichid de care dispunea momentan localul — de obicei o nenorocită zeamă indigestă şi pipărată — îi îmbujora buzele cu diabolice surîsuri şi-i umplea ochii cu diamantul topit al voluptăţii de distrugere. Eu mă strîmbam totdeauna cînd îngurgitam spirtul concentrat din pahar, dar lăsăm să se vadă că asta îmi dă şi mai mult elan, şi mai straşnică îndîrjire, ca unui tînăr novice avid de viaţă în mare şi scump, dornic să soarbă cupa necunoscutului cu aprigă sete. Dar eu nu mă strîmbam de tăria alcoolului, ci de mucigăitu-i gust; în schimb, prinţul dorea să-mi dovedească, prin seninătatea dulce cu care înghiţea această otravă, cît de obişnuit e el cu rafinamentele vieţii, deşi aveam certitudinea limpede că nu-i plăcea nici lui, cîtuşi de puţin, această poşircă infamă. [161] La beţie puteam vorbi în tihnă de Irma şi de Aurica, dar eu pîndeam momentul, mult aşteptatul moment, de a-i sări în gît cu întrebarea care mă ustura şi mai cumplit, cu cît mă adînceam mai teribil în aceste nopţi de destrăbălare. Acum puteam să intru în voie în apartamentul lui, dar intrai cîteva zile mai tîrziu decît aş fi putut s-o fac, iar la fotografie nici nu mă uitai deloc, nici la prima, nici la a doua vizită, deşi la un moment dat eram lîngă ea, o simţeam din profil. Astfel, cînd îmi cîştigai, prin această cumplită abnegaţie, dreptul de-a o admira în voie, elogiile mele nu mai cunoscură margini: — Fosta dumitale soţie? — Nu. — Soră? — Nu... — Femeia pe care o iubesc... e aceasta şi nu Irma, femeia care te iubeşte pe dumneata şi de care poate ai fost măgulit că m-a respins în faţa şi în favoarea dumitale... — Bine... (îmi încrucişai mîinile pe piept)... dar acum am drept să te apuc de umăr şi să te clatin cu toată străşnicia... Cum, domnule!... (urlai acum, şi nu ştiam nici eu dacă jucam într-adevăr teatru sau strigam cu toată sinceritatea) cum, domnule... iubeşti pe-o astfel de femeie... şi... te laşi insultat în halul acela de-o cocotă... Dar dumneata meriţi... (revolta mea se umflă pe măsura fiecărui nou cuvînt, pentru a plesni deodată brusc, după acest „meriţi" zbierat cu toată indignarea, astfel că întrebarea ce veni acum şuieră aproape auzibil şi decepţionat)... sau poate ea nu răspunde la iubirea dumitale...? Deloc nu mi-a scăpat această lividitate de cadavru, această zvîrcolire interioară, care-i umflă pieptul într-un oftat refulat cu spaimă, degeaba acum se sculă voios şi zglobiu şi bătu cu degetul pe celuloidul transparent în dreptul autografului. 231 — Citeşte aici... Mă aplecai cu bine simulată curiozitate şi mulţumire. — Nu înţeleg nimic, nimic, îi spusei. — Cum, mi se pare că lucrezi pentru un magazin englezesc... [162] Electric Counting House... rasei cu poftă, dar, afară de titlu, nici eu, nici patronii şi nimeni din magazin nu mai ştim o boabă englezească... Ba, pardon, mă corectai cu un strigăt... eu mai ştiu: All right... Good bye... How do you do... Ah, ha, ha, mai ştiu, mai ştiu: Treanch-coat, Waterproof, Shakespeare, My lady (pronunţai mi în loc de mai, iar el mă corija cu un zîmbet de superioritate)... îmi traduse el, completînd şi cu vorbele care intrau sub ramă: „Scumpului şi ciudatului, credinciosului şi necontenit noului meu prieten... m... n... Preda".., atît... ah, da şi numele ei... un nume foarte frumos... — Ce importanţă are numele... cînd ea e atît de frumoasă... — Aşa e că e atît de frumoasă? Ascultă aici şi numele ei, făcu prinţul entuziasmat: Alba... ce zici. Alba!?... aşa e că e minunat...? — Alba... înclinai din cap concesiv. Da, e frumos... într-adevăr... e original... El mă privi cu îngăduinţă, ca pe-un comis-voiajor ce eram, mai răsărit, dar în neputinţă să înţeleg orice lucru mai deosebit... — Pentru o astfel de femeie ai face orice nebunie, strigai convins, privind ameţit cununa părului care se pierdea nesimţit 230 pe fondul înconjurător şi ochii atît de clari şi atît de adînci şi de poruncitori totuşi... — Orice nebunie! clătină şi el din cap, repetînd mecaniceşte, cu ochii pierduţi în amurgul odăii... — Mai puţin pe-aceea de a disputa vecinilor de odaie cocotele ordinare... adăugai zeflemisitor şi mustrător totdeodată, rîzînd plin de bunăvoinţă, dar cu sufletul încordat, la pîndă... Dar el nu mă auzi. Privea cu ochii largi, extrem de largi, mi se pare chiar înăuntrul lui însuşi. Şi repeta imbecil: „orice nebunie... orice nebunie". Atitudinea asta mă făcu să casc la rîndu-mi priviri tot aşa de largi. Atunci el parcă se prăbuşi şi mai adînc în acest fel de prostraţie şi începu să bolborosească cuvinte care la început mi se părură fără şir, dar pe care apoi le legai, aşezîndu-le în teribile înţelesuri. Alcoolul tare, cu care el încercase să mă dărîme, înghiţit în noaptea asta şi-n nopţile trecute, parcă acum îl ajunsese; altfel cum mi-ar fi povestit el de frumuseţea piciorului Albei, de albeaţa sînilor ei, de culoarea enigmatică a ochilor, de părul ceţos, care se pierde imaterial în spaţiu? [163] Şi toate aceste amănunte, pe care, vai, le cunoaştem atît de bine, întrerupte necontenit de aceeaşi bolboroseală stăruitoare, care îi îndobitocea ochii şi-i împleticea limba în gură: „orice nebunie, orice nebunie..." Surîdeam din ce în ce mai luminat, mai asigurat că Alba trebuie să-l fi izgonit demult, încît acum el se şi gîndea la „orice nebunie". Binecuvîntam inspiraţia care-mi adusese aceste două cuvinte pe buze. Dar care putea fi nebunia asta? Nici el poate n-o formulase încă, dar eu trebuie să stau necontenit de veghe, pîndind izbucnirea ei, sau, drace! poate că ar trebui să-i uşurez eu însumi definirea ei, pentru a putea să intervin apoi... pentru... îl priveam evident cu oarecare compătimire, trasînd lucid liniile gîndirii mele şi desigur că tocmai compătimirea asta readuse pe nenorocit la limpezime de minte. Drojdia-i din cuget dispăru ca prin farmec, numai la ideea insuportabilă pentru această tigvă decăzută că cineva l-ar putea compătimi. Rîse spre mine, forţînd sonoritatea hohotelor parcă, spre a mă convinge de triumful lui interior. Şi începu să-mi povestească momente şi scene din amorul lui cu Alba; îl ascultam cu urechea ţintă, mai mult pentru a prinde contradicţii în amănute şi incoerenţele lăudăroşeniei. Degeaba, amice, îi glăsuia gîndul meu, astea toate au fost cîndva, demult, nici memoria nu ţi le mai păstrează cum trebuie! Uneori se oprea în mijlocul vreunui pretins dialog cu Alba: „iar ea mi-a răspuns... stai, frate, ce mi-a răspuns atunci?..." Şi apoi spunea ceva care suna ca un răspuns oarecare. Pe urmă deodată se corija. „A, ba, pardon, asta a fost altădată, ah, da... cînd ne-am întîlnit..." Şi, discret, îşi completa reticenţele singur în minte, mie indicîndu-mi prin lumina buzelor şi-a ochilor numai cît de sublimă e pentru el amintirea acelei întîlniri. Dar tot ce pălăvrăgea el consta mai mult din reticenţe... Mi-era groază să-l înduplec să le completeze. Mă mulţumeam cu mîngîierea că totul părea petrecut demult, într-un trecut îndepărtat. Totuşi, cînd îl întîlnii a doua zi, în amurg, pe coridor, buna lui dispoziţie, fericirea grozavă din priviri, cu care mă întîmpină, mă lovi teribil drept în tîmplă, ca o prevestire de moarte. Mă dusesem să-l iau iarăşi, căci nu vream să-i dau 232 drumul o singură zi din cleştele alcoolului. Dar bătui de-a surda în uşa lui. Cînd reajunsei la uşa mea, el tocmai apăru, [164] de după cotul coridorului. Venea din oraş şi era radios: era îmbrăcat cu cele mai bune haine pe care le avea şi cu o gambetă cîtuşi de puţin lustruită, aproape nouă. Tocmai vream să-i spun că-l căutasem, cînd el, închizînd ochii pe jumătate, ca-n extaz, îşi duse un deget la buze şi-mi şopti doar atît: „Sunt fericit"! Şi era într-adevăr atît de emoţionat, că simţii, cînd le pronunţă, cum cele două vorbe îi gîlgîie în gît, ca o băutură delicioasă. Nu mai putui glăsui nici un cuvînt şi mă rezemai de uşă; iar el trecu înainte, parcă beat de mîndria fericirii lui. Nici n-am avut puterea să părăsesc, să simulez o nouă plecare din această mansardă sordidă. Şi nici n-am putut închide ochii; astfel că după miezul nopţii, am putut prinde iarăşi pasul prinţului şi invocaţia lui patetică la uşa Irmei, care bătuse fără răspuns la mine, cu un ceas înainte. Invocaţia era patetică, dar parcă acum mai înviorată, mai sigură de sine, mai poruncitoare. Şi avu, într-adevăr, efect, căci auzii glasul Irmei învoindu-se şi pasul ei urmîndu-l ascultătoare. Nici nu mai încercă mînerul uşii mele. Şi simţii prăbuşindu-se tot sufletul din mine, tîrîndu-mă cu el în neguri, în străfunduri înfiorătoare de beznă. Aşadar, toate nebuniile, toate umilinţele lui nocturne nu proveneau decît din apriga nevoie de a-şi vărsa şi mai mult, de a-şi revărsa cu totul fericirea sufletului, pe care scurtele întrevederi cu Alba nu făceau decît să i-o descopere cît e de imensă, exaltîndu-l peste orice măsură, dincolo de fire. 233 Voicuţa a revenit singură, fără nici o convenire prealabilă prin telefon. M-a întrebat numai, rîzînd, cînd i-am deschis uşa, dacă mă aşteptam s-o văd tocmai pe ea. Apoi, după ce a intrat şi şi-a aruncat pardesiul pe-un scaun, s-a întors iarăşi pe jumătate spre mine, întrebîndu-mă, de astă dată cu glas categoric, dacă nu cumva aştept pe altcineva. Pentru că nu i-am răspuns şi numai m-am mulţumit să ridic din umeri, ca-n faţa unei absurdităţi, ea s-a simţit mai asigurată decît de orice cuvînt. Ba şi-a recăpătat toată dispoziţia din momentele ei cele mai bune şi s-a dedat la cele mai straşnice nebunii. Eu o secondam, pentru că simţeam mai mult decît oricînd nevoia de a mă amuza prosteşte, a rîde din tot trupul şi a mă simţi flatat de toate licenţele la care ea se dădea, întru hatîrul şi orgoliul meu de bărbat copleşit de atîtea atenţii şi avansuri. [165] A mers pînă acolo Voicuţa, cu hazul şi îndrăznelile, că m-am pomenit cu ea reapărînd din baie, unde se refugiase cu un cuţit de tăiat cărţi de pe birou, în chip de paj autentic: îşi scosese rochia şi rămăsese numai într-o bluză de mătase neagră, cu mîneci, în chiloţii negri şi-n picioare cu pantofii înalţi şi cu ciorapii lungi de culoarea nisipului. Cuţitul îl atîrnase de-un şiret şi-i cădea admirabil pe una din coapse, iar în cap îşi umflase bascul într-o parte. înainta spre mine cu pas sigur şi mă salută solemn, cu o reverenţă foarte complicată. — Paj! i-am poruncit. Vino de mă sărută... Şi pajul, fără să crîcnească, s-a supus. L-am luat pe genunchii mei şi sărutările noastre nu mai luau sfîrşit. în cele din urmă, am dus-o în braţe spre divan, ca pe un copil, iar ea tocmai în clipele acestea s-a găsit să-mi strige în ureche, cu un rîs scurt, răutăcios: 234 — Mi se pare c-a sunat doamna Georges Radu Şerban! şi mi-a sărit deodată din braţe, prăpădindu-se de rîs. Apoi, înclinîndu-se adînc, a reluat iarăşi pe ton grav şi serios: Seniore, mă duc să-i deschid! Am căzut pe divan ca un trunchi fulgerat şi mi-am vîrît capul sub răcoarea pernelor brodate. Pajul s-a reîntors şi mi-a şoptit misterios în ureche că doamna Georges Radu Şerban n-a venit, aşa că suntem la largul nostru. însă, de data asta, oricît s-a zbătut, pajul n-a mai putut scăpa. La urmă, tîrziu, dintr-un fel de încăpăţînare oarbă, pe care eu n-o mai înţelegeam, m-a pus să recunosc că în orice caz mi-a dat mai mult ea de lucru decît doamna Alba. Am crezut că vrea cu orice preţ să-mi surprindă o cît de slabă mărturisire privitoare la raporturile mele cu soţia patronului. Şi mi-a scăpat aşa, idiot, cu un oftat adînc şi atît de sincer: — O, dacă ar fi mers şi cu dînsa tot astfel... Şi-a fost de-ajuns, fireşte, ca scena cînd cu duşul să se repete. Voicuţa a plecat ca un glonţ, fără nici o vorbă. însă indignarea ei trebuie să fi trecut chiar dincolo de orice margini, cînd, după ce s-a îmbrăcat şi s-a repezit la uşa dinspre vestibul, va fi văzut că eu rămăsesem tot întins pe divan şi-i urmăream mişcările în linişte, imbecilizat şi incapabil nu numai să mă mişc, s-o opresc sau s-o rog să rămînă, dar fără nici o culoare, fără nici un avînt sau spaimă în ochi, indiferent, ca un animal. [166] Abia multă vreme după plecarea ei îmi dădui seama că avusesem un motiv destul de serios ca să procedez aşa cum procedasem: incontinua, persistenta evocare a relaţiilor mele cu doamna Alba, vreau să spun, îmbrăcarea în uşuratică realitate 235 a unui miraj ce-mi era atît de scump şi mi se părea reflecţia unei atît de îndepărtate înfăptuiri! Dar vedenia subită a chipului eminescian şi fericit al vecinului meu de mansardă mă făcu să mă scutur, pe largul divan, unde am rămas pînă-n tîrziu, ca de un puternic fior. Sfîntul meu miraj era profanat cu consimţămînt de această soioasă apariţie, şi pentru asta n-ar fi meritat desigur un omagiu atît de greu ca ofensa pe care i-o făcusem cu atîta cruzime şi imbecilitate Voicuţei. Sfînta asta, aşa de candidă în visurile mele — Voicuţa, dacă n-are dreptate, cel puţin ar putea să aibă —, în realitate nu va fi fiind un pisc atît de imaculat şi de inaccesibil, cum mă tot amăgesc pe mine însumi că ar putea fi. Sunt un netot, asta sunt, asta e singura realitate, cu atîtea ocoluri, atît de pe departe, ce le fac în jurul ei... Sunt un laş şi-un neputincios, asta e totul. Şi iată încă o ironie a întîmplării, cea mai teribilă din toate, cea mai neaşteptată, care mă asigură că lucrul e în orice caz posibil şi care mă chinuieşte cu atît mai cumplit cu cît eu încă mă găsesc la o distanţă aşa de considerabilă de ceea ce mi se atribuie... Aproape o lună am tratat, de astă dată, împăcarea cu Voicuţa la telefon. Toate fazele acestei grele întreprinderi au fost întîmpinate de ea, rînd pe rînd, cu mare scrupulozitate: glasul Voicuţei, care mă asigura că domnişoara nu e acasă, apoi acelaşi glas, care-şi declina identitatea, dar, la identificarea (superfluă) alui meu, îmi trîntea receptorul, fără răspuns, în furcă; în sfîrşit acceptarea conversaţiei, dar refuzul oricărei întîlniri şi aşa mai departe. Cînd, în cele din urmă, întîlnirea a fost convenită şi stabilită la zi şi oră riguros fixate, fatalitatea a trebuit să intervină 236 237 iarăşi. în ajun tocmai repurtasem una din victoriile mele de seamă; şi la ridicarea şedinţei, cine credeţi că mi s-a interpus în cale să mă felicite de succes? Lilica Mavrogheni, Doamne, cu nişte ochi atît de luminoşi şi atît de încîntaţi de mine, de parcă procesul ar fi fost al ei, ori mi-ar fi fost soţie sau amantă en titre. Venise la Palat să asiste la un proces de scandal, care tocmai făcea senzaţie, dar m-a văzut pe sala paşilor pierduţi şi [167] s-a luat după mine fără să mă strige, curioasă să mă vadă şi să mă audă în exerciţiul profesiunii. îşi alesese un loc mai retras pe băncile publicului, astfel ca să n-o pot vedea şi să mă... intimidez cumva. Şi cînd colo... la aşa ceva nici nu se aştepta. Iar sunt un maestru, o somitate, şi se miră ce mai fac pe secretarul, doar Georges Radu Şerban n-a vorbit nimic!... şi aşa mai departe. Pe urmă m-a întrebat cum o mai duc, cum îmi mai împart viaţa, la ce ore mă găsesc acasă de obicei. Şi a plecat fără să-mi acorde, ca la succesele mele dinainte, nici un rendez-vous. Nu ştiu dacă se aştepta să i-l propun eu, totul e că m-am pomenit cu dînsa chiar a doua zi, cu o oră înainte de a sosi Voicuţa. A privit satisfăcută aranjamentul de prin odaie şi-apoi mi-a sărit deodată de gît, tocmai cînd vream să-i comunic că sunt aşteptat urgent la domnul Georges Radu Şerban. — Şiretule, vasăzică mă şi aşteptai... deşi n-am vrut să-ţi împărtăşesc de ieri intenţia mea! Ai darul devinaţiunii, scumpul meu dulce... Ah, e superb, făcea ea bătînd din palme şi aspirînd adînc mirosul de crizanteme din vasul de pe birou. E delicios, e delicios... îţi mulţumesc, îţi mulţumesc din suflet...! Şi mă cuprinse iarăşi atît de fericită şi recunoscătoare, că mi-am pierdut orice cumpăt. Mă rugam în gînd divinităţii ca Voicuţa să nu uite măcar una din ultimele formalităţi ale împăcării: nevenirea la prima întîlnire fixată, sau întîrziere cu două ore. Doamne, măcar cu un singur ceas... Ei bine, chiar de data asta Voicuţa se găsi să bată la uşa mea cu o jumătate de ceas înainte. Pentru că tăceam mîlc şi eu şi Lilica, plecă, iar eu profitai de prilej să mă prefac că mi-am adus aminte de o neplăcută împrejurare: cu o săptămînă înainte dădusem întîlnire pentru azi, la 5, unui client foarte plicticos. Lilica însă se şi postase la geam, cu ochii la portiţa care dă în stradă. — Ah, clientul tău e Voicuţa... ea a fost, mititica, iată cum se duce... Şi văzui cuta satisfacţiei tăindu-i colţul buzei... Apoi reveni rîzînd la divan, ridică veşmintele aruncate în neregulă şi-o luă spre dormitor. Credeam că se duce la baie să se gătească, însă tocmai cînd răsuflăm mai adînc îmi spuse: — Ştii, n-am gust să plec decît pe înserat... aşa că trecem dincolo... Cînd vine clientul tău, îl primeşti în birou, iar eu, iacă, mă aprovizionez cu ceva reviste, pentru timpul cît lipseşti. — Şi dacă mă reţine două ceasuri? [168] — Te plictisesc?... se reîntoarce Voicuţa? — Vai de mine, numai mi-am făcut datoria să te avertizez că e foarte pisălog clientul meu şi mă va ţine destul de mult... — Nu face nimic... tot sunt singură acasă... te-aştept, şi spre seară mergem undeva la Şosea... sau unde vrei tu... mi-e dor de puţină muzică şi aş vrea să dansez... Şi completă cîntînd şi legănîndu-se în tact: 238 Cu tine In noapte Noi doi... Cu grea gimnastică de vorbe şi aere prefăcute o convinsei că pentru astă-seară lucrul e imposibil; clientul cu pricina îmi va da considerabil de lucru şi de studiat. Procesul e mîine după-masă şi, după plecarea lui, trebuie să-mi bat capul cu căutatul unor jurisprudenţe pînă noaptea tîrziu. Dar mîine-seară... ea poate fi sigură... că... — Bine, atunci rămîn pînă-ţi vine clientul... Tu treci dincolo şi stai de vorbă cu el... eu mă îmbrac în timpul ăsta... şi ce dacă am să trec prin birou la plecare?... ai să te ridici şi mă conduci pînă la uşă, sper... — Cum... dar... — Nu mă jenez deloc... E cineva din cunoscuţii noştri?... — De unde aş putea eu şti ce cunosc... — Un client... în definitiv am să ies aşa ca să nu mă... în definitiv, ai să-i spui că e o asemănare, dacă... ei, şi dă-l dracului... ce ne batem capul atîta... Vino.... Era inutil să mai ridic alte eşafodaje de pretexte, căci pendulul din birou hîrîi greu şi începu să lovească în gongu-i armonios cele 5 lovituri sacramentale. Iar exact după cinci minute, cînd scăpai de sub dulcea povară a Lilicăi, se auzi lămurit ciocănitul Voicuţei. — închide bine uşa, strigă după mine Lilica. Eu în orice caz nu mă grăbesc... Poate nu ţine mult povestea asta... închisei într-adevăr uşa după mine şi mă apropiai de uşa cealaltă, în dosul căreia Voicuţa tocmai îşi manifesta pentru 239 a treia oară, de astă dată nespus de violent, impacienţa. Ascultam cu sufletul reţinut, prin lemnul despărţitor, necazul crescînd al Voicuţei. Ea se găsea acum într-un fel de vestibul [169] cu scaune şi mese pe margini, pe care eu nu-l încuiam niciodată; mi-era acum teamă să nu se înfunde în vreun fotoliu, cum făcea uneori, şi să mă aştepte, iar intre timp să-i vină celeilalte gustul de plecat. Totuşi, speram că mînia ei fulgerătoare, atît de legitimă astăzi mai cu seamă, prima întîlnire după împăcare, nu-i va da totuşi atîta răgaz. Dar tocmai de aceea nu înţelegeam de ce nu se grăbea să plece şi de ce rămăsese atît de nemişcată lîngă uşă, precum stăteam şi eu de partea ceastălaltă. Mai rămînea, atrasă de atîta linişte, să apară de dincolo şi Lilica! Cheia! îmi fulgeră prin minte. Ea examinează dacă sunt acasă, controlînd broasca uşii; probabil că întunericul nu-i îngăduie să-şi facă o idee precisă, nici prin acest mijloc hotărîtor, dacă sunt acasă sau nu! Dar, în definitiv, ce-o interesează asta pe ea? Destul că n-am fost acasă la momentul convenit, pentru a se supăra în bună pace! Aud acum pocnind uşor încuietoarea poşetei şi-apoi un cotrobăit metalic prin gaura cheii. Şi deodată mă pomenesc cu cheia, ţîşnind încoace de partea ceastălaltă. Urmează momente lungi de tăcere; probabil că cercetează acum cu ochiul prin deschizătura liberată: îmi aud bătăile inimii şi-mi simt cele mai mici mişcări ale ei. Apoi deodată o simt îndepărtîndu-se, îi prind pasul uşor şi prind la fel zgomotul uşii din afară, cînd se reînchide, domol, atenuat. Ridic din umeri şi mă reped la fereastră. Voicuţa pleca într-adevăr, o văd chiar făcînd semn unei maşini, care vine în grabă s-o 240 ia. Şi pornesc agasat, dincolo, la Lilica. O găsesc la fereastră, de unde revine rîzătoare: — Am văzut, a fost tot Voicuţa... mi se pare că-i dădusei rendez-vous, tipule nesuferit... Casanova... ea era clientul tău, don Jan de Tenorio. Nici nu ştiu ce-am bîlbîit drept răspuns, desigur ceva foarte încurcat, de vreme ce Lilica, triumfătoare că izbuteşte să mă încurce şi mai rău, cu fiecare nouă întrebare, bate din palme zgomotos şi mă sărută ameninţător. Dar peste un ceas, de astă dată nu bătaia în uşă, ci soneria de la intrarea vestibulului ne-a alarmat iarăşi cu semnalul ei scurt şi categoric. — Vasăzică, tot era un client? încuviinţă rîzătoare Lilica. Numai ia seama să nu fie tot Voicuţa... [170] La asta tocmai mă gîndeam şi eu... pentru a mă atrage dincolo de uşa biroului, acum a sunat afară, ca să mă inducă în eroare, să mă facă să cred că am de a face cu cineva străin. M-am apropiat, aşadar, cu cea mai mare precauţie de uşa biroului. Cheia rămăsese tot jos; am ridicat-o şi am privit curios prin deschizătura liberă, gata să mă retrag la primul moment. Soneria a izbucnit iarăşi mai apăsată şi mai nervoasă. Dar tîrîitul ei violent şi energic m-a încurcat şi mai rău. Pe urmă a răsunat şi a treia oară; apelurile din ce în ce mai repezi şi mai categorice nu mai îmi lăsau nici o îndoială că am de-a face tot cu Voicuţa. Acum văzui şi clanţa uşii de la antreu lăsîndu-se. Şi, evident, pentru că nu era încuiată, uşa cedă... Acum apăru... o mînă şi un umăr de bărbat, apăru 241 domnul Georges Radu Şerban... Am înfipt cheia în deschizătura prin care priveam şi la moment am dat uşa în lături: — Scuzaţi, maestre... tocmai aţipisem... Şi l-am poftit cu gest mare, larg, înăuntru. îmi exprimam zgomotos nedumerirea şi bucuria surprizei, dar tăişul primirii maestrului îmi răci brusc avîntul. înţelesei: aici se amestecase neapărat Voicuţa. O clipă mai ezită gîndul meu şi pe urmă refăcu sumar, dar sigur, toată împrejurarea: o voce anonimă la telefon a întrebat pe maestru dacă doamna Alba e acasă; şi la răspunsul probabil negativ al maestrului, vocea binevoitoare i-a indicat o adresă, poate i-a dat şi detalii asupra apartamentului, asigurîndu-l că nu se mai găseşte nici o altă ieşire dintr-însul, astfel că vînatul e sigur... N-am putut reţine în primul moment, la vaga mijire a acestei idei năstruşnice, o alunecare a ochilor spre uşa în dosul căreia se găsea Lilica. Şi maestrului nu i-a scăpat desigur această mişcare. L-am poftit să şadă, destul de încurcat, încercînd să evaluez sumar întru cît această intervenţie neaşteptată în scenă va putea încurca socotelile mele; dar numaidecît apoi mi-am recăpătat surîsul şi buna dispoziţie, şi ochii lui negri m-au fulgerat, dedesubtul sprîncenelor groase. Atunci mi-am ridicat şi eu semeţ capul. îi spuneam cu privirile: Vasăzică, admiţi şi tu că lucrul e perfect posibil? Şi i-am rîs în faţă, în vreme ce el, încurcat, îmi explica motivul vizitei: pleacă mîine şi trebuie să-mi amintească de dosarul... şi-mi aminteşte de-un dosar fără importanţă. Atît de fără importanţă, că rîd voios, iar el pleacă fruntea în jos sub lovitura de bici. Dar reînalţă repede priviri oţelite şi fălci înţepenite: [171] — Te-am deranjat cumva?... 242 însă nu merge mai departe. Prinţul dintr-însul nu-l lasă să mă apuce de piept, să mu scuture: „Unde-i? Arată-mi-o; unde e?..." Iar eu sunt hotărît să-l fac să izbucnească. Nu mai rîd triumfător. Mă prefac încurcat şi încerc să îngălbenesc. Şi ochii îmi joacă de minune. De ei sunt sigur că ştiu să mă servească aşa cum trebuie. Numai dacă aş şti să îngălbenesc. Doamne, dacă aş şti... El trebuie să recunoască şi mai pe faţă că lucrul e perfect posibil; el trebuie s-o recunoască aici, pe loc, cu toată indignarea şi cu toată ura. Deocamdată, glasul lui e încă stins şi ocoleşte tot pe departe, întreţinîndu-mă iar cu dosarul pe care ştie bine că-l cunosc tot ca şi dînsul. Schiţează sufocat punctele pe care trebuie să le adoptăm întru apărarea cauzei, cu care ne amăgim reciproc. La un moment dat îl corijez: „Comiteţi o greşeală... lucrurile stau aşa..." Şi el se zvîrcoleşte negru sub impenetrabilitatea de stîncă a feţei mele, din care cred că am izbutit să alung orice picătură de sînge. Dar nici acum nu se hotărăşte să arunce masca şi să mă apuce de piept. Suntem amîndoi goi de sînge în obraz; el îşi aminteşte, în legătură, şi de alte dosare, ba chiar, sfîrşit, are puterea să-mi povestească unele întîmplări din vremea debutului său ca avocat. E tot ce-l mai las să-mi spună, căci asupra oricărei din afacerile noastre serioase intervin, de cum aduce vorba, pentru a-i arăta că ştiu dinainte ce doreşte să-mi comunice. Pentru a-l face să recunoască inutilitatea cuvintelor lui, pentru a-l face să recunoască, mai ales, inutilitatea prelungirii acestei vizite aici, pentru pretextele pe care le-a adoptat. în cele din urmă, maestrul se ridică dîrz şi înfiorător. Rîde 243 şi el stupid, îngrozit că trebuie să se umilească pînă şi cu această ultimă scuză de circumstanţă. Vasăzică, aicea locuieşti... aruncă el o privire circulară şi silit simpatică. Doream de mult să-ţi cunosc domiciliul. Dincolo... este desigur dormitorul... Stăpînul casei cu sumbră faţadă se interesează de dormitorul meu! Descendentul lui Vodă Radu Şerban are poate pretenţie să-i arăt: aici e baia, dincolo closetul, „ştiţi, pentru că eu nu pot suporta săli de baie cu closet înăuntru". Şi poate ar avea fantezia să vadă şi din ce faianţă e lucrată această cabină secretă, ca să-şi potolească chinul din suflet... [172] îl văd nespus de congestionat că nu m-am grăbit să-l întreb dacă doreşte să vadă odăile, pe care i le descriu cu lux de amănunte, şi că m-am postat dîrz dinaintea uşii, cu rîs cuviincios, dar care lasă să se înţeleagă că prea uşor nu se poate trece acolo. Pieptul maestrului clocoteşte: şi el încă are puterea să se reţină. Dar acum eu mă simt năpădit de pofta năvalnică şi imperioasă de a afla dacă doamna Alba s-a întors acasă. Şi abia acum spectrul profilului eminescian apare în ungherul cel mai îndepărtat al biroului în care amurgul începe să ţeasă păienjeniş. „Iată pe adevăratul brigand!" aş putea să-i strig domnului Georges Radu Şerban, arătîndu-i fantoma lividă, care bîntuie şi chinuie acum gîndul meu. Dar nu-i strig nimic şi mă mulţumesc numai să-mi frîng buzele în surîs răutăcios, care trebuie să se înfigă ca un sfredel de moarte în pieptul pietruit al strănepotului de domn. Şi răutatea asta, şi sfidarea grea, pe care i-o aruncă ochii mei, e cu atît mai crudă şi mai batjocoritoare, cu cît simt mai îngreţoşat pe propria-mi piele atingerea 244 de moarte a degetelor prinţului Preda pe albeaţa fascinantă, de zăpadă, a nudităţii doamnei Alba... Nici gînd ca maestrul să se hotărască de plecare. S-a instalat din nou la birou şi deschide acum rînd pe rînd toate dosarele afacerilor noastre mai complicate pe care memoria i le pune dinainte. E o bărbăţie adevărată şi-un sînge rece incomparabil în acest om, cumplit de violent de felul lui, care ştie totuşi să se stăpînească în aşa grad şi să vorbească fără nici cea mai imperceptibilă slăbire a glasului. Doar ochii lui mă sfîşie ca ghearele şi numai din cînd în cînd îşi capătă şi ei o lucire stranie de interes, cînd învăluiesc cu sadică voluptate uşa dormitorului. Dar tocmai acum se petrece un eveniment considerabil, a cărui înfăptuire însă eu o socoteam mult mai tîrzie; mă simţeam chiar puţin cam stînjenit că nu puteam găsi încă mijlocul de-a o provoca uşor, la comandă, în momentul pe care l-aş fi găsit priincios. Lilica, probabil nemaicontînd pe libertatea mea din seara asta, aşa cum o amăgisem la început cu clientul imaginar, a cărui reală vizită rămăsese în suspensie ca orice minciună descoperită pe jumătate, cu aplombul ei obişnuit, cu lipsa aceea de sinchiseală care pînă acum niciodată [173] nu-i dăduse greş, se hotărîse să iasă. Ba încă, de bună seamă pentru a marca presupusului meu client că prezenţa ei în acest apartament e cît se poate de naturală, aşa cum ar fi aceea a unei surori, a unei rude, sau chiar a unei soţii (ce poate interesa pe un client cu un proces atît de greu pe-a doua zi care e starea civilă sau ce fel de legături personale are avocatul său?), Lilica întoarse în trecere capul cu drăgălăşenie 245 spre noi, pentru a ne saluta cu o smerită naturaleţe, pe care n-o putea dezminţi decît luciul de păcură al ochilor ei şireţi. Abia atunci mişcarea de surpriză pe care domnul Georges Radu Şerban o făcu se transmise asupra ei ca un şoc; căci abia acum privirile ei, obişnuindu-se cu diferenţa de lumini dintre camera pe care o părăsea şi aceea în care intrase, recunoscu pe maestru, care, cunoscînd-o de asemeni, îşi ferise ochii în obştescul zvîcnet al intenţiei exagerate de discreţie, mai pălmuitor decît cea mai plată sfidare, cu ochii larg şi necruţător căscaţi. Lilica n-a putut reţine un ţipăt uşor şi a dispărut atît de repede pe uşă, că nici nu cred c-aş mai fi putut-o găsi pe scări, dacă m-aş fi luat după dînsa. Dar, evident, nu m-am deranjat nici o secundă, căci trebuia să rămîn aici, să înfrunt ochii domnului Georges Radu Şerban. „Totuşi ai recunoscut că lucrul e perfect posibil!" îi strigau ochii mei, dar ai lui nu auzeau nimic. Ei redeveniseră nespus de fericiţi, şi domnul Georges Radu Şerban, dintr-un exces, pe care nu mai izbutea să nu-l înăbuşe, de bunăvoinţă, nu mai contenea cu autoreproşurile pentru inoportunitatea vizitei lui. Pe urmă, parcă readus la o bună realitate, dintr-un vis cu un sfîrşit atît de frumos, reîncepu, cu un şi mai considerabil stoc de pretexte plauzibile, să-mi motiveze rostul vizitei sale. Şi dacă ironia, care spuma uşor în ochii mei, îi scăpă pînă la urmă, în schimb răutatea Voicuţei îmi crease un folos înfricoşător de important: domnul Georges Radu Şerban mă vizitase, domnul Georges Radu Şerban prinsese ceva din intimităţile mele... maestrul, vrînd-nevrînd, numai pentru a nu mă lăsa să bănuiesc că toată spontaneitatea caldă a gesturilor şi a vorbelor lui de la urmă n-a avut alt dedesubt şi că toată vizita 246 lui a avut într-însa în plus şi ceva prietenesc — exclusiv, pentru afacerile noastre, era doar telefonul, prin care mai mă chemase pînă acum de atîtea ori —, trebuia să păstrez de-acum înainte şi-n raporturile noastre de la birou, deci de-acasă [174] de la dînsul, aceeaşi familiaritate şi bunăvoinţă care mă apropia cel puţin cu un pas mai mult de apropiaţii săi. (Pînă acum, după atîţia ani de lucru comun, el nu găsise încă de cuviinţă să mă prezinte soţiei sale. însă putea aduce într-adevăr apropierea printr-însul o limpezire a încîlcitelor mele căi sau dimpotrivă?) în orice caz, un punct mare e cîştigat: domnul Georges Radu Şerban, care s-a pretat atît de uşor unei încercări anonime de intrigă meschină, va fi mai precaut în ascultarea şoaptelor telefonice sau de orice alt fel. în zilele următoare am putut constata la dînsul, printre forţatele-i atenţii, străduinţa teribilă de a-şi reţine mînia că se lăsase atît de uşor dus în cursă. Ai fi putut crede că necazul pentru această uşurinţă aproape precumpănea mulţumirea că brusc stîrnita-i bănuială fusese neîntemeiată: oricît ar părea de paradoxal, mi se părea că văd asta prin învelişul cu sticliş de oţel al amabilităţilor sale necurmate. Sunt în seria marilor evenimente. Căci iată şi această surpriză covîrşitoare, care mă ului cu desăvîrşire, punîndu-mă apoi pe adevăratul drum drept al acţiunii mele. Mă întorceam noaptea cu prinţul Preda, la braţ, spre mansardă. Prinţul Preda, care de la o vreme nu mai părea cîtuşi de puţin jenat de largile mele dărnicii, se îmbătase zdravăn, îl dusei chiar în apartamentul său şi-l prezentai fotografiei doamnei Alba. 247 — Priveşte, prinţesă, mă aplecai adînc în faţa ei, simulînd şi eu pe turmentatul, priveşte pe iubitul tău clandestin. Iată-l cum s-a îmbătat... Nu e vrednic de frumuseţea ochilor tăi... e un nemernic... să-l alungi... Acum se va duce să zgîrie cu degetele uşa unei cocote infame şi să se dogorească, la dragostea ei tarifată, de dorul tău... e un nemernic... cum poţi să iubeşti pe-un astfel de decăzut, prinţesă... cum poţi?... Şi izbucnii în hohote cutremurătoare, împingînd pe prinţul Preda în glumă, ca un adevărat om beat. Prinţul Preda se aşeză pe pat şi mă privi lung, îndobitocit. Iar eu continuai, ocrotit de beţia-mi aparentă, poate cu răutate, în orice caz cu invidie şi scîrbă: — Cum pot braţele tale albe să strîngă stîrvul ăsta la sîn... cum poţi lăsa buzele astea învineţite şi spurcate să murdărească atîta albeaţă... [175] Eram oare într-adevăr beat eu însumi, de-mi creştea vocea atît de ameninţător şi cuvintele-mi deveneau atît de grele şi de îndrăzneţe... — Cum poate pîntecele tău să suporte povara asta sordidă... această poezie albă, divină, care trebuie să fie pîntecele tău... Cum i-a fost dat tocmai acestui păcătos, acestui decăzut, să-l cunoască, să-l vadă, să-l atingă, să-l guste, să-l umple de balele lui alcoolice... Şi rîdeam teribil, arătînd la prinţul Preda, care căscase ochi enormi la mine: — Ah, îţi place mutra lui eminesciană, ah, te încîntă profilul lui... asta e tot ce-ţi poate da această persoană, care-a încetat de a mai exista... că nu mai e decît un profil... un profil al altuia... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha, 248 ha... şi tu, prinţesă, iubeşti profilul altuia, te culci cu un strigoi... pfff. Prinţul Preda a sărit deodată de pe dunga patului şi a bătut cu tărie cu pumnul în masă: — Sfîrşeşte, idiotule, beţivule, ţoapă lustruită, băiat de prăvălie... O prinţesă ca ea nu se poate uita decît la un prinţ... — Pffff... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha... ha, ha, ha... mai spune o dată, prinţule... mai spune o dată ce-ai zis... îl luai de umăr şi-l scuturai ca pe-o haină veche: Numai la o astfel de căzătură se uită o prinţesă, priviţi, oameni buni, la cine se mai uit acum prinţesele noastre... Ph... ha, ha, ha... ha, ha, ha... hi, hi, hi... La aşa prinţ, aşa prinţesă... La... Dar cuvintele pe care am vrut să le mai rostesc mi-au fost oprite în gît de palma prinţului Preda, aplicată ermetic pe gura mea. — Un cuvînt dacă mai rosteşti, te zdrobesc, îmi urlă el răguşit în ureche... Despre mine spune cît vrei... spune ce vrei... dar despre ea... Mi-a fost de ajuns o singură, o bruscă scuturătură a umerilor mei, ca să-l reped pe prinţ tocmai în colţul cel mai îndepărtat al odăii... — O prinţesă care se culcă, hah, cu orice căzătură! repetai cu încăpăţînare. Haide, nu-mi mai cînta pe tonul ăsta, prinţ turmentat... O fi şi ea prinţesă, la fel ca doamna Irma, contesa noastră de-aici... Să nu crîcneşti, prinţ degenerat, că rup fotografia în bucăţi... Să-mi răspunzi numai atîta şi gata, [176] sunt dispus să cred totul, chiar ce iese din gura ta tăvălită prin toate murdăriile. La asta să-mi răspunzi: dacă e prinţesă, de ce se uită la un stîrv! Haid, răspunde, vorbeşte, stîrvule...! Prinţul, care rămăsese holbat lîngă perete cînd am întins mîna ameninţător spre fotografie, vroi să înainteze, dar nu izbuti; vroi să glăsuiască, dar nu scoase decît un sughiţ lamentabil. Paliditatea lui de mumie ajunsese iarăşi la paroxism, ca în noaptea cînd trebuise să rabde injuriile şi sarcasmul sîngeros al Irmei. Abia la urmă putu să-şi mişte picioarele într-o împleticeală de paralitic şi căzu pe primul scaun, de care i se lovi genunchiul tremurînd. — La un stîrv... la un stîrv nu se uită ea... bîlbîi în sfîrşit gîtlejul lui... Apoi tăcu înfricoşat, parcă şi-ar fi simţit moartea înaintînd cu cîte-un pas la fiecare cuvînt rostit. Credeam că face sforţări ca să se liniştească, cînd deodată urlă cu o vioiciune neaşteptată: — E o sfîntă... e curată... ea nu se va uita niciodată la un ticălos ca mine, înţelegi, niciodată... Asta nu trebuie să mi-o spui tu... o ştiu atît de bine... Şi tăcu iarăşi, în vreme ce eu însumi îmi căutam un reazem în jur, mă împleticeam spre întîiul scaun apropiat, în speteaza căruia îmi proptii mîna cu putere. Prinţul Preda oftă adînc. Părea că se trezise brusc din starea lui de beţie şi acum mă privea ca un cerşetor, bleg şi umil, cerîndu-mi pomana cruţării. Dar ochiul meu îi scormonea sufletul neîndurător. — Vasăzică, ai minţit, îi strigai, văzînd că nu mai are de gînd să-şi descleşteze gura. Vas-zică, prinţesa asta e o simplă poveste... Vas-zică, iubeşti doar o fotografie... Acum înţeleg, prinţule, de ce simţi nevoia conteselor de pe coridor... Hm, dar atunci ce însemnează autograful ăla englezesc...? Mi se 250 pare că ţi l-ai compus singur, prinţule, aşa cum îţi făureşti din cocotele de pe coridor pe contesele visurilor tale... Dar prinţul părea să nu dea atenţie firului momitor al cuvintelor mele. El îşi dusese ochii în podea şi-i bleojdise acolo, unde de bună seamă că imaginaţia-i bolnavă îi înfăţişa o privelişte prea teribilă, de vreme ce trăsăturile lui eminesciene se contorsionau atîta... — Stîrv... gemu el... niciodată... cu un stîrv... niciodată... niciodată... [177] Şi pe urmă se uită drept în ochii mei, şi buzele i se dezlipiră de pe şiragurile de dinţi. Rînjea hidos. îl apucai de umăr şi-l împinsei în faţa oglinzii. — Spune-mi, îi strigai, dacă mai eşti altceva decît un stîrv. El se contempla în oglindă şi, parcă îngrozit de imaginea palidă dintr-însa, porni de-a-ndăratelea, parcă ferindu-se de pumnalul unui urmăritor, pînă se izbi cu spatele de perete. Privea rătăcit la oglindă, bolborosind cu sadică satisfacţie: „stîrvule, stîrvule...". Şi deodată se înfipse în faţa mea eroic şi înveselit: — Şi cu toate astea, ascultă colea, comis-voiajorule!... începu el să strige... Cu toate astea, înţelegi... dacă aş vrea.... la un singur gest al meu înţelegi — ridică el degetul drept spre tavan... la un singur semn cu degetul ăsta de stîrv... şi frumoasa asta, albeaţa asta, candoarea asta ar alerga ca o nebună să îmbrăţişeze stîrvul, să-şi lase pîntecele în voia mîngîierilor mortului... înţelegi ce-ţi spun? Eşti un prost şi-un dobitoc... şi băiat de prăvălie ai să rămîi toată viaţa ta... Pe cînd stîrvul ăsta ce priveşti e al unui boier, mă!... 251 înlemnisem. Şi înţelesesem. Eram chiar să mă trădez că ştiu prea mult. — înţeleg... fotografia... scrisul de pe fotografic... o ai la mînă cum s-ar zice... — Nu eşti prost, îmi răspunse el. Dar asta nu e nimic... fotografia asta... A-ha am... mai am... a-ha... înţelegi... dar ce te privesc pe tine astea... nu... dacă vreau... dacă vreau... Şi se ridică radios, şi porni clătinîndu-se prin faţa mea, mîndru ca un general, dar nesigur şi neregulat ca un general beat... înfricoşat, mă urnii la rîndu-mi, cu ochii injectaţi, cu gîtul înţepenit. Cum puteam să-i cer ultimul amănunt, singurul lucru care-mi mai rămăsese de aflat? Să-l apuc de piept şi să-l dobor dintr-o smucitură, sau să-mi reiau aerul de nepăsare şi caraghioslîc, să-l forţez să glăsuiască înainte, stimulîndu-i amorul propriu. Alesei mijlocul al doilea. Şi prefăcîndu-mă că abia mai mă ţin pe picioare, izbucnii în rîs zgîlţîit şi mecanic, de alcoolic pierdut iremediabil. El mă privea năuc, dar nu-şi manifesta prin nici un cuvînt nedumerirea pentru veselia mea fără sens, care părea că nu-l intrigă din cale afară. Astfel că trebuii [178] să mă întrerup, izbucnind în cuvinte întretăiate brusc de sughiţuri. — Şi de ce nu faci, prinţule, semnalul fatal?... Bf... ff... pfff... îmi sulemeneam glasul ca actorii pe scenă şi mă strîmbam mai rău ca apucaţii de ducă-se pe pustii. — De ce-o cruţi, prinţ de Danemarca, şi nu-i porunceşti să vină colea în patul tău jegos?... Spune, răspunde aici dacă-ţi dă mîna... Prinţul se posomori şi ochii zglobii de pînă acuma căzură orbiţi în pămînt. Dar eu nu-l lăsam un moment: 252 — Să-ţi spun eu... toate fotografiile tale şi scrisorile cu care te mai lauzi... nu fac doi bani... sau prinţesa e tot aşa de ruinată ca tine şi cine ştie în care mansardă face pe contesa. Surprinsei o privire furişă a prinţului spre măsuţa de noapte. Acolo, pe marmora murdară, era cealaltă fotografie, a fetiţei de doisprezece ani, asupra căreia nici madam Matildei nu vroise să-i dea vreo relaţie. Dar eu eram acum complet lămurit asupra unei bănuieli care mai mă încercase cîteodată. Mă apropiai de măsuţă, lăsînd deoparte orice aer de om beat şi pus pe şagă, ridicai şi-i arătai fotografia de copil. — Din cauza ei?... Prinţul înclină din cap... —E fetiţa ta?... Prinţul înclină iarăşi. — Şi doamna din fotografie o întreţine în vreo şcoală, probabil? Prinţul încuviinţă îndobitocit... — Poate chiar şi tu trăieşti de pe urma doamnei din fotografie... Prinţul îşi acoperi faţa cu mîinile. — Vas-zică, scrisorile au început mai de mult să-ţi renteze. Revedeam acum întreaga scenă nocturnă din grădina publică: doamna Esmaralda pusă în curent, aşteptînd afară; nobilul decăzut şi şantajist, încercînd să facă pe cavalerul, dorind s-o conducă curtenitor pe doamna Alba spre ieşire, după ce stabilise preţul tăcerii şi poate încasase şi prima rată. Iar pe deasupra tîrgului odios, chipul doamnei Alba, minunăţia [179] trăsăturilor ei, imprimîndu-se ca o dorinţă şi un ideal în sufletul 253 nărăvit şi bicisnic. Frîna puternică a răspunderii de părinte, care mai domina, grav avariată, în inima nenorocitului, şi poate şi teama mizeriei definitive îl mai opreau pe acest individ să nu dea drum liber pasiunii tardive şi furibunde. Mai rămînea ceva de aflat? Nimic. Numai din motive de legitimă precauţiune, trebuia să fac mai departe pe nedumeritul şi neştiutorul... — Dar scrisorile astea cum de ţi-au picat în mînă?... însă prinţul Preda, care căzuse zdrobit pe marginea patului, mă rugă cu cel mai chinuit şi mai umil accent: — Lasă-mă, te rog... dacă eşti bun, lasă-mă... aş vrea să dorm, aş vrea să dorm... Cînd îl părăsii, îl văzui din uşă încovrigîndu-se în pat, aşa îmbrăcat şi încălţat, şi trăgînd plapuma peste dînsul... Chiar a doua zi, prinţul Preda căută să mă vadă şi să cerceteze cu luare-aminte şi înfricoşare în ochii mei, dacă am reţinut ori am pus credinţă pe vreuna din destăinuirile lui din ajun. De la început încă, el mă copleşi cu hazul lui şi cu aluzii sarcastice la starea noastră de beţie. Apoi mă îndemnă să nu cred nimic din ce mi-a spus aseară. Totul n-a fost decît scornirile bolnăvicioase ale unei imaginaţii otrăvite de alcool. Fotografia de pe măsuţă reprezintă într-adevăr pe fetiţa lui, pe care o ţine la pension, şi nu gîndeşte o clipă s-o aducă, nici măcar pentru cîteva minute, în această mansardă dubioasă şi în această ambianţă sinistră. Dar fotografia din perete înfăţişează o pasiune a lui de mult defunctă, o frumuseţe rară, de care, e drept, a fost mai tîrziu alungat, dar care i-a dat, în scurta lor iubire, toate voluptăţile şi toate fericirile sufleteşti pe care poate să le dea cuiva o femeie superioară din toate punctele de vedere. Dar femeia asta, care a trăit într-adevăr ca o sfîntă, l-a respins, îndată ce a observat predispoziţia lui spre stricăciune şi spre decădere iremediabilă: o înşela cu femei de rînd, o insulta cu gelozia lui amarnică, o chinuia cu toate bizareriile şi toate capriciile care cutreierau ca vînturile nopţii prin capul lui de alcoolic. S-a străduit apoi prin toate mijloacele s-o recîştige, a ameninţat-o, e drept, chiar cu divulgarea scrisorilor, dar ea a ştiut să reziste. Şi tocmai cînd el era gata să ajungă la cele mai năstruşnice nebunii posibile, moartea ei neaşteptată [180] a survenit ca o intervenţie divină să-i scape: pe ea de zarva unui scandal inconvenabil, pe el de ispita unei odioase infamii. — Moartea ei „fizică"? am insistat nedumerit. — Evident. Căci cea sufletească e cu neputinţă să înceteze în inima lui, s-a grăbit să-mi răspundă. într-atît ea subzistă şi e vie într-însul, încît nu o data, chiar treaz fiind (ce mai e de vorbit cînd creierul i-e apăsat de aburii spirtului!), are halucinaţii de felul acelora din care mi-a dat şi mie o reprezentaţie. — îngerul morţii acestei femei frumoase, i-am spus, e chiar fata ta, fetiţa ta! Prinţule, într-atît subzistă frumoasa femeie de care mi-ai vorbit nu numai în sufletul tău, dar şi în viaţa reală, încît îţi furnizează şi stipendii de viaţă şi-ţi ţine fetiţa la pension. Nu tresări! Ceea ce mi-a plăcut din tot basmul iubirii tale e tocmai că ai ştiut să înmormîntezi pe această femeie în inima ta. Dacă alcoolul şi visurile stricate care te mai cuprind din cînd în cînd te fac să te mai gîndeşti la învierea ei, ele au rămas slabe şi palide avînturi, din ce în ce mai 255 slabe, mai palide. Şi-n asta trebuie să stea adevărata ta fericire: în stingerea treptată, definitivă, a imaginii ei în tine. Căci învierea ei ar însemna, invers, moartea fiicei tale şi, evident, după ce nebunia se va consuma totală, moartea ta însuţi. Prinţul m-a ascultat întunecat; cînd am sfîrşit, a schiţat numai un rînjet, care ar fi fost punctul de plecare al încercării de a-mi scoate cu orice preţ din cap ideea că frumoasa din fotografie trăieşte şi şantajul continuă. Dar, de bună seamă, înţelese şi el că orice încercare de a mă convinge de contrariu e inutilă şi rînjetul îi dispăru tot aşa de mnt cum apăruse, îi vorbii, pentru a-l asigura de obiectivitatea părerilor mele, cu mult elan de fetiţa lui şi de dreptul pe care îl are, în numele ei de a-şi specula fosta iubită. Şi fiica lui are un drept la viaţă, proclamai, descoperindu-i astfel un reazem moral, pentru meschinăria lui fără margini (pe care, poate, mi-o voi asuma-o, la nevoie, mă gîndeam înfricoşat). „Oricine are drept la viaţă şi la iubire, am strigat cu convingere, apăsînd pe cuvîntul al doilea, desigur pentru mine. Iar cei care au păcătuit trebuie să plătească şi pentru fericirea celor care i-au surprins... vreau să spun, a celor cu care au păcătuit în comun, pentru a fi părăsiţi apoi." Aci mă apucai să insist asupra distincţiei care-mi venise involuntar pe buze, cerînd părerea prinţului dacă găseşte scuzabil [181] procedeul lui, chiar practicat de unul care incidental deţine un secret al persoanei în putinţă să-l ajute. Pentru a nu-i lăsa vreo bănuială întru cît priveau intenţiile mele, îmi dădui numaidecît cu părerea că numai astfel o faptă de acest soi e o faptă reprobabilă. Deşi mă angajam pe-o pistă periculoasă, atinsei însă şi acest punct, pentru a surprinde chiar la 256 dînsul vreun semn, cît de mic, care să întărească definitiv părerea, de care eram acum aproape sigur, că scrisorile şi fotografiile pe care el le utiliza pentru a extorca pe doamna Alba, proveneau din sertarele fratelui său. Şi răspunsul prinţului Preda fu edificator. După el, accentul vinovăţiei nu trebuia pus pe mijlocul graţie căruia o persoană devenise deţinătorul secretelor alteia: iar dacă acest mijloc fusese pura întîmplare, chestia imoralităţii nici nu se mai punea: „Cel care a păcătuit trebuia oricît să dea o gloaba". însă, „în orice caz", procedeul era legitimat, pentru cel constrîns de nevoie, să-l utilizeze: „fie de-un motiv familial puternic, ca bunăoară în speţă, fie de groaza propriei mizerii, fie chiar de o iubire mistuitoare, pentru persoana surprinsă în greşeală". Or, ceea ce chinuia pe prinţul Preda e că el, am socotit, se vedea prada tuturor acestor alternative. Nemernicia faptului nu apărea pentru dînsul decît atunci cînd şantajul se sprijinea pe simple plăsmuiri, înscenări sau ameninţări gratuite, speculînd groaza bolnăvicioasă de zgomot a celui vizat. Evident că aprobai toată această morală foarte elastică a purtătorului de nume istoric, prin care putui întrevedea bine ceea ce mă interesa anume pe mine, chipul cum parveniseră aceste scrisori în mîinile lui. Mai tîrziu el îmi povesti răspicat (exceptînd unele reticenţe străvezii) toată întîmplarea. Printre obiectele „lăsate lui cu limbă de moarte de fratele său" s-a găsit şi o superbă cutie, lucrată de-un celebru şi străvechi maestru italian. In cutie prinţul a dat de scrisorile şi de fotografia cu dedicaţie a 257 unei doamne din lumea mare, „nomina odiosa". Cum mizeria creştea şi „o dată cu ea şi fata, care trebuia întreţinută, aşa cum pretindea numele ei", gîndul speculării scrisorilor a prins a miji în creierul prinţului. Dar de la gînd pînă la practică este destulă [182] cale; pe tot parcursul ei, el a avut de luptat, aşadar, „cu conştiinţa că, scormonind cele mai intime secrete ale fratelui său, comite un oribil sacrilegiu". Dar „drepturile vieţii — a trebuit s-o recunoască şi el, care era un nobil — au fost mai puternice decît orice eleganţă sufletească". Şi acum cîţiva ani şi-a luat inima în dinţi şi-a dat un telefon doamnei, autoarea scrisorilor şi-a autografului. I-a cerut un rendez-vous, pentru a stabili un modus procedendi. Cum doamna în chestiune refuza să vină la dînsul acasă, nici singură, nici însoţită, după numeroase şi necontenit întrerupte tergiversări la telefon, ea conveni să se întîlnească la o dată anume cu dînsul, pe înserat, într-o grădină publică, din apropierea străzii ei. Grădina publică o descoperise, evident, prinţul care refuzase la rîndu-i, cu energică obstinaţie, să o viziteze acasă la dînsa, la orele pe care i le indicase ea. La prima întîlnire sosise însă mama doamnei în chestiune, care-l recunoscu după un anume ziar englezesc, pe care prinţul îl parcurgea convenţional, la lumina felinarului, din mijlocul grădinii. Doamna Smaralda îi propuse să ducă tratativele cu dînsa în numele fiicei sale, dar prinţul speriat de complicaţii eventuale, care ar fi putut degenera, poate şi din punctul cam grav de vedere al capitolului respectiv de cod penal, în urmări cu totul şi cu totul neplăcute, răspunse venerabilei doamne că nu are nici un fel de tratative de dus cu nimeni şi că probabil stimata doamnă era victima unei confuzii adresîndu-i-se lui. A doua zi, însă, 258 el reluase convorbirile telefonice, pentru că erau mai ferite de surprize, şi ceru din nou întrevedere, care nu putea fi însă decît între patru ochi. întrevederea îi fu acordată principial, dar termenul ei rămase, probabil, în funcţie de plecarea soţului doamnei în oraş, căci fu contramandat în două rînduri (în ziua făgăduită, prinţul se legătuise să întrebe la o oră anumită dacă data stabilită cu prilejul convorbirii precedente rămînea valabilă. Am întrerupt pe prinţ, interesîndu-mă de ce nu stabilise chiar condiţiile schimbului prin telefon, fără a-i mai cere întrevedere personală: fixarea unei sume globale pentru restituirea totală a scrisorilor sau o rată periodică sub angajamentul solemn al celei mai ermetice discreţii. Asupra modalităţii de plată, prinţul îmi declară că, de cînd cu grava sa decădere [183] materială era „adversar hotărît al oricărei încasări globale"; şi-apoi, doamna Alba, pe cît înţelesese, nu era capabilă să-i satisfacă total pretenţiile băneşti. (Cît trebuie să fi cerut!) Iar în privinţa întrevederii, îmi mărturisi la început că se temea de tratative cu persoane invizibile, care-ţi răspund tocmai de la celălalt capăt al firului de telefon. Pe urmă completă că la asta se adăuga şi o curiozitate obstinată, care i se năzărise din lectura scrisorilor (canalia nu se putuse abţine să nu le citească şi răscitească pe toate). Ardoarea aprigă a corespondenţei îl intrigase la culme şi-l făcuse să-şi amintească, fără să vrea, cît de izbitor semăna la figură cu răposatul (deosebirea dintre dînşii era numai că cel mai mic de ani fusese mult mai înalt). Vream să văd, îmi explică el romanţios, „ce primă impresie produce asupra acestei superbe 259 femei, pe care evident o şi căutasem s-o văd de la distanţă, şoapta trecutului mort'". Pe urmă, prinţul Preda îmi povesti cum decursese întrevederea. Doamna Alba observase cu mult interes această „izbitoare" asemănare. La început păruse chiar afabilă şi timidă; dar brusc redevenise tranşantă şi rigidă. (Cred şi eu, cînd un chip atît de scump reînviase ca să-i propună un tîrg aşa de meschin şi josnic!) Prinţul Preda se mira de această bruscă schimbare de atitudine, pe care o puse apoi pe seama unei tactice de cochetărie. — Dar ce puteam face? mă întrebă el pierdut. Era imaginea fetiţei necontenit prezentă aici în fundul gîndului, ca toată splendoarea doamnei Alba să plătească în faţa ei. Altfel, cum aş fi aruncat orice socoteală departe de mine şi cum aş mai fi îngenuncheat la picioarele ei divine! înţelegi tu, tinere, acest chin cumplit?... M-am şi simţit totuşi dator să-i lămuresc, să îmbrac în scuze nemernicia gestului meu. Şi i-am spus sincer totul: i-am povestit despre fetiţă... m-am zugrăvit cît sunt şi cît am fost de nemernic... i-am mărturisit cum pînă şi cutia în care găsisem scrisorile, o adevărată operă de artă, a trebuit s-o vînd, numai şi numai ca să mai amîn gestul oribil pe care trebuia să-l fac, eram constrîns de toate nevoile să-l fac, acela de-a o chema la telefon... Prinţul Preda glăsuia emoţionat şi patetic. Iar eu, acum convins pe deplin, urmăream cu ochii parcă momentele dramatice ale scenei la care ajunsesem prea tîrziu. Doamna Alba nu păruse deloc înduplecată de scuzele celui care îi propunea [184] condiţii atît de odioase, pretinzîndu-i tribut şi păstrînd în acelaşi timp în întregime dreptul de a o constrînge şi mai 260 departe după bunul-plac. Iar prinţul Preda numea asta „mîndrie inumană şi sălbăticie". — înţelegi, imaginea, imaginea sfîntă a copilei mele, prin cruzimea sistematică de a schimba vorba ori de cîte ori pomeneam de dînsa. Era ca şi cum aş fi pomenit de o rivală... Şi asta era adevărul: rivala, rivalele... înţelegi... Iată-mă între aceste rivale, cele mai înverşunate cu putinţă, declamă el cu convingere: de o parte, frumuseţea desăvîrşită, de alta, dragostea pură, filială, nevinovăţia unui copil... înţelegi acum chinul meu teribil de cîţiva ani în şir... Fără ieşire... fără ieşire... borborosi el, strîngîndu-şi tîmplele în pumni. Mă ridicasem pe masă, de unde contemplam, ca de pe-o ameţitoare înălţime, restriştea cumplită în care se zbătea prietenul meu, aşa cum Iov se zvîrcolea plin de bube în gunoiul existenţei lui. Dar, poate prin contrast, eu respiram adînc aerul limpede de munte pe care mi-l da această perspectivă imaginară. Năruit în sine, prinţul Preda părea un duşman zdrobit de avîntul meu triumfător. îl înfrînsesem, pentru că aflasem de la el tot ceea ce trebuia să aflu. Acum ştiam de minune locul comoarei ascunse; pentru care mă tîrîsem atît amar de vreme pe brînci, ca reptilele şi ca viermii, prin imundităţile acestei mansarde. Prinţul Preda îmi arătase pînă şi cutia de tinichea, o cutie mare de tutun, cu eticheta regiei, în care înghemuise toate scrisorile, după ce vînduse sălaşul lor scump, lucrat de-un celebru artist, din şcoala italiană, căruia însă îi ignora numele, dar o veritabilă operă de artă „căci luase pe ea de la unul din anticarii cărora o arătase 60 de mii de lei". Nu-mi rămînea decît să-mi aleg momentul cînd aceste pietre nestemate trebuiau să intre în posesia mea definitivă. 261 Trebuia să stabilesc cu multă luare-aminte acel moment, într-un fel sau altul, prinţul Preda trebuia îndepărtat din apartamentul lui în noaptea în care aveam să operez, dacă de bunăvoie nu-şi va relua obiceiul hoinărelilor nocturne şi fără ca eu să-i mai fiu însoţitor. Contesa Irma, cu care nu încetasem să mă întîlnesc, deşi în ultima vreme mult mai rar — pentru că de cele mai multe ori ştiam s-o evit fără a o jigni, cunoscîndu-i acum de minune programul şi obiceiurile —, avea să-mi fie desigur de folos. Cum? încă nu m-am gîndit deocamdată. Nu-i nici o grabă: prinţul Preda are o încredere nemărginită în mine, am [185] devenit confesorul lui indispensabil. Acum mă invită la o lectură de fragmente alese din scrisorile ascunse. Voi vedea deci şi cu ochii cum trebuie să procedez, cînd voi veni să deschid singur uşa şi cutia mesei: voi vedea unde trebuie să mă îndrept de la început şi ce lucruri trebuie să dau atunci la o parte, ca operaţia să se petreacă pe cît se poate mai uşor. Iar acum mă voi delecta să ascult proza donnei Alba. Nu e vina mea, sunt obligat s-o ascult, nu pot refuza pe prinţul Preda pentru a nu trezi nici un început de bănuială; voi gusta deci dintr-un fruct oprit, fără a-mi face nici un proces de conştiinţă. Azi voi culege firimituri vechi, uscate, din mîna ei subţire, iar mîine, ori poimîine, cine ştie, voi vedea frumuseţea ei albă pălind, cînd va zări comoara pierdută, cheia liniştii şi a fericirii ei de-acuma în mîinile mele. Don Quichotte de pe Cerna de data asta nu s-a mai bătut cu morile de vînt. El a ştiut să ajungă la un liman cert şi glorios, care va da mai certă semnificaţie avînturilor lui, de pînă acum, în gol. Unde mai vedeţi ridicolul duios al nevoii lui de 262 a crea planuri homerice, care să se rezolve în cadrul unor acţiuni hilare? Don Quichotte de pe Cerna a procedat dimpotrivă după o tactică mai restrînsă, dar mai sigură, şi-a comprimat avînturile, rezervîndu-se unui final incomparabil mai grandios, pentru că pozitiv, don Quichotte a încălcat în sfîrşit pozitivul, a ajuns la hotarele realităţii, în care s-au închegat solid contururile instabile ale fantasticelor lui visuri de nebun. Şi el e fericit, pentru că a rămas totuşi un veritabil don Quichotte: adică s-a străduit să descopere o vînă ascunsă a vieţii, pe care a ştiut să se strecoare totuşi ca printr-o peşteră de nimeni cunoscută; şi-a ajuns la un capăt inaccesibil altora, de unde va aduce liniştea şi fericirea unei frumoase din poveşti, dar aievea. Nu era asta o poveste întreagă, un basm, un vis şi totuşi o realitate în plin secol de preciziuni, de materialism şi de trepidaţie mecanică? Iar capătul peşterii obscure dusese aci, în mansarda madamei Matilda, care se delecta cu urmărirea vieţii intime a chiriaşelor sale prin crăpăturile uşilor sau prin gaura cheilor. O singură cameră rămăsese văduvită de posesoarea ei, dintre cele pe care le găsisem la venirea mea ocupate: odaia Auricăi, fata cu părul oxigenat, pe care aş fi crezut-o acum din nou în braţele prinţului Raoul dacă, întîlnindu-mă peste puţin cu acesta, [186] n-aş fi fost asigurat de el că fericirea-i reîntoarsă (stranie coincidenţă!) nu numai că e brună (cîte vopsele minunate n-a inventat doar industria coafatului!), dar că se bucură de întreaga ei bogăţie capilară de mai demult. Poate, cine ştie, Aurica şi-a găsit o locuinţă mai convenabilă pentru profesiunea ei: a coborît cu un etaj, pentru a se înălţa astfel cu un rang mai mult în ochii clienţilor. Dar eu sunt nespus 263 de mulţumit că n-o mai văd printre noi, căci, abia la cîteva zile după ce am observat că ne-a părăsit, mi-am dat seama de imprudenţa ce săvîrşisem de a-i pomeni de prinţul Raoul. Dacă gureşa asta incorijibilă ar fi scăpat vreun cuvînt privind prietenia mea cu Raoul prinţului Preda? Dumnezeule, numai că-mi reamintesc această grozavă greşeală, singura verigă putredă în înlănţuirea de fier a străduinţelor mele, şi-mi dau şi mai limpede seama cît trebuie să mă grăbesc, chiar de teama mea însumi, de a smulge din puterea acestui degenerat periculos tezaurul de scrisori al donnei Alba, caseta misterioasă (o cutie de tutun) în care zace fericirea celei căreia mi-am dedicat viaţa, puterea şi iscusinţa mea din liberă şi neclintită voinţă, asemeni bizarului cavaler medieval, învingător prin secole al batjocoritorilor lui şi al ridicolului, divinului său romantism. Sfîrşitul volumului I [187] Stăm acum la gura sobei mîngîiaţi de căldura celui dintîi foc din anul acesta; afară ţine de cîteva zile o ploaie măruntă, deasă şi rece de toamnă, iar oraşul tot e strîns zdravăn într-o imensă manta cenuşie-roşiatică. Burlanele turuie vîrtos, aci de-a dreptul sub acoperiş, şi asta îmi măreşte gustul de ascultare al [sic] scrisorilor donnei Alba (căreia de-acum înainte îi voi spune numai astfel, pe italieneşte; în spaniolă cuvîntul scris „dona" se pronunţă „donia", or mie îmi place s-o chem aşa cum răsună în italieneşte, adică întocmai cum se scrie: donna, donna Alba). De bună seamă că acelaşi ţuruit a dat îndemn şi ghes şi-acum dă necontenit avînt prinţului să-mi facă această divină lectură. Eu o ascult cu religiozitate, dar din cînd în cînd casc, sau îl întrerup cu vreo amintire, care n-are nici în clin, nici în mînecă nici cu sensul frazelor citite, nici cu reflecţiile sau informările complimentare pe care prinţul mi le dă asupra lor; ba îl întrerup cîteodată cu vreuna boacănă de tot, astfel că prinţul Preda strînge plictisit din buze, şi sunt sigur că-n momentele acelea mă tratează în mintea lui de bădăran sau idiot. Dar trebuie să mă arăt astfel insensibil la această debordare de pasiune, cu care frazele donnei Alba îmi umplu auzul, pentru ca prinţul să nu bage de seamă cupiditatea sălbatică a atenţiei mele şi nici cît de mult s-a apropiat şi cît de vertiginos se mai apropie vremea cînd îi voi uzurpa dreptul de stăpîn al acestei comori. într-adevăr, rîndurile acestea, lunguieţe şi fine, puţin cam oblice de jos în sus, ca şi în fotografie, dovedeau o pasiune devorantă, totuşi, dacă se poate spune, lucidă, care-ţi da mult de gîndit: pasiune care ardea în prima parte a corespondenţei prin răceala şi persiflajul ei, ca metalele contractate de cel [188] mai aprig frig. Suna pretutindeni un ropot inegal de cuvinte neîmperecheabile, încleştînd dorinţe incrustate în sarcasm, şopocăind reproşuri grele, în rîs rău de mulţumiri exagerate, în sensul autografului de pe fotografie, care spunea cu totul altfel de cum mă lăsase să cred prinţul Preda: „Scumpului linguşitorului (coaxing) şi necredinciosului meu prieten" — din care, de deasupra ramei vulgare furnizate de prinţul decăzut, nu ieşea decît: „Scumpului... credinciosului meu prieten. (Pe rama iniţială de bronz, din aceeaşi lucrătură veche, italienească, ca şi cutia, prinţul Preda realizase de asemeni vreo 40 de mii lei). Una din scrisori pomenea de-o întîlnire de la care ea lipsise — şi era în chip de explicaţie şi scuză: „...te-am despovărat astfel" — îmi traducea prinţul din englezeşte şi eu trebuia să ascult cuminte şi să nu-l corijez, cînd de multe ori, recitind textul, observam că nu reproduce fidel — „de truda de a-mi inventa noi şi noi ţesături de imagini, în cadrul cărora pretinzi că tot mă zăreşti în timpul dintre vederile noastre". Evident, nu puteam să transcriu, dar înţelesul multora mi-a rămas în memorie, ca şi unele curioase fragmente, pentru care, prefăcîndu-mă că nu le înţeleg, rugam pe prinţul Preda să le repete. Astfel, în scrisoarea aceasta donna Alba învinuia pe Tudor Buzescu de prea multă iscusinţă şi rapidă inventivitate, ceea ce o împiedica să se poată „feri uneori de bănuiala cumplită" că el găseşte „la moment, la comandă" (imaginile acelea de bună seamă) şi ca atare „laşi gîndul liniştit în lipsă-mi, pentru a scoate din el, numai cînd mă ai în faţă, ca un prestidigitator dintr-o cutie miraculoasă". Astfel, donna Alba ajungea la curioasa preferinţă să-şi ştie amantul mai încet la gînd. (Socoţ că se referea exclusiv la facilitatea lui de a o copleşi cu complimente şi galanterii alese, căci altfel ar fi fost cu totul absurd.) ...,,Mi-aş închipui, scrie ea, că dacă nu le-ai avea în chip firesc, automat te-ai fi străduit să le ai, ţi-ai fi bătut capul, rotunjindu-le şi întregindu-le necontenit, şi asta ar fi nespus de mulţumitor pentru mine, că te-am avut astfel, la picioarele mele, tot timpul depărtării unul de altul." într-altă scrisoare donna Alba îi imputa lui Tudor Buzescu că într-o societate, în mijlocul căreia se găseau amîndoi, el se arătase prea rezervat faţă de dînsa. Rezerva şi-o impuseseră, e drept, anticipat, dar el păstrase o atitudine prea severă, [189] „prea rigidă". Prea luase „ad litteram" înţelegerea prestabilită, prea dovedise lipsă de mlădiere, de tact, de subtilitate. De două ori se întîlniseră astfel în saloane străine, ară-tîndu-se unul altuia reci şi străini. Totuşi, a doua oară ea-i reproşa că depăşise măsura dincoace, se dovedise acum prea îndrăzneţ şi exuberant, oricît vrusese să acopere buna lui dispoziţie cu zarva cu care izbutise să înteţească între fetele de faţă, ce-i făceau curte asiduă. A propos de fete, donna Alba îl îndemna cu un straniu persiflaj să-şi aleagă una din ele, era curioasă să-i afle gustul, altfel i-ar fi indicat-o chiar dînsa. Dar găsea necesar, „vorbind serios", ca el să se însoare. îl sfătuia să reflecteze mai adînc la asta; ea însăşi şi-ar fi simţit conştiinţa uşurată, dacă el ar fi fost însurat. Pe tema însurătorii lui, corespondenţa ţinea o bună bucată* pesemne, Tudor Buzescu alunecase cu primul răspuns departe de acest subiect, că ea îl întorcea singură, severă şi încăpăţînată. Mai tîrziu, văzînd că el continuă să ocolească sau să se amuze pe seama răbdării ei cicălitoare, donna Alba îl acuză de ipocrizie şi-i prezintă în tari şi momitoare culori pe acea pe care o vedea ea potrivită pentru dînsul. Se pare că donna Alba a surprins mai înainte oarecare interes, puţină întîrziere a ochilor lui pe chipul „celei alese", o infimă particulă de timp în plus faţă de atenţia acordată restului, iar ca urmare, răspunsul lui va fi fost de astă dată ceva mai atent, mai cuprinzător faţă de propunerea concretă a donnei Alba, deşi de bună seamă categoric negativ, pentru că seria scrisorilor ce urmează e un cîntec al ei de triumf; rîndurile radiază de bucuria răutăcioasă a descoperirii, iar insistenţele ei, hotărîte, imperative, pentru a-l determina să facă pasul dorit de dînsa, sunt acum de-o voinţă aprigă, încăpăţînată, care nu se înduplecă de nici un argument, de nici o implorare. Ajunge chiar să ameninţe cu ruptura dacă dorinţa ei nu e satisfăcută, în condiţiile şi la datele propuse! însă strănepotul adevăratului Preda Buzescu a ştiut să reziste, desigur, şi cu toate că ea l-a pedepsit pentru asta — e o breşă adîncă aci în şirul de date al scrisorilor — reluarea corespondenţei a fost propriu-zis încununarea virtuţii şi tăriei lui. Donna Alba s-a transformat ca prin farmec: rîndurile ei de-acum înoată de fericire şi-n beţia izbînzii dobîndite prin propria-i înfrîngere. Ea se arată acum patetică şi caldă, îl doreşte [190] cu toată ardoarea, i se constituie prizonieră şi roabă, e îngrijată de fiecare pas al lui. Paginile lungi, îmbogăţite înadins cu flori de spirit şi poate şi cu atitudini sufleteşti voite, gîndite, cîntărite din timp şi aruncate apoi cu dezinvoltură, tactic, spre a le marca spontaneitatea, devin acum din ce în ce mai strînse, scurte şuierături de pasiune, răvaşe de un rînd, adevărate şoapte sugrumate, care cheamă nerăbdător sau cer o oră de patimă, de nebunie. Prin cutia fermecată a prinţului Preda, de tutun de lux calitatea I-a, se poate întrevedea şi chipul cum prinţul Tudor a cunoscut-o şi s-au căutat apoi, pînă la contopire, unul pe altul. De bună seamă, ura strămoşească şi dispreţul integral al domnului Georges Radu Şerban a contribuit în bună parte la asta. Ostilitatea făţişă pe care a trebuit s-o adopte o dată cu mariajul şi cu inventarul bunurilor şi acareturilor, asupra cărora devenea stăpînă şi-n care se cuprindea şi lista tuturor adversităţilor soţului, a făcut-o fatal să-şi pună întrebarea dacă cel dintîi de pe listă poate fi animat împotrivă-i de aceleaşi sentimente ce ea se obligase să-i nutrească. Şi, uimită de propria ei frumuseţe, s-a mirat grozav că trupu-i I extrem de alb şi ochii ei nedefiniţi, poate vineţi, şi culoarea părului care se topeşte în aer, ar putea provoca duşmănie în contră-i chiar în sufletul unui vrăjmaş declarat şi inventariat. Curioasă, şi-a impus să observe lucrul acesta mai ales în plimbările de la Şosea, în repezile încrucişări cu maşina, şi a ajuns repede la convingerea că temerea e complet nejustificată. Curiozitatea odată satisfăcută, era gata să se retragă din acest joc, condus cu multă abilitate, dar pe urmă repede a băgat de seamă că-i lipseşte ceva: jocul însuşi. Şi din ce în ce farmecul ascunsului, al clandestinităţii şi al misterului, al dibuirii în plină lumină a zilei, în plin zgomot de reuniuni întîmplătoare, recepţii, săli de teatru, ori chiar saloane — ah, donna Alba era stăpînită total de pasiunea mea pentru obscur şi tainic, Doamne! cum mă va privi ea cînd îi voi pune în mînă comoara trecutului ei! — a făcut-o să-l caute şi mai în adînc, mai ales în complicitatea acestui băiat superb, cum trebuie să fi fost fratele prinţului Preda, fratele ponositului şi decăzutului aci de faţă. Predispoziţiile acestuia, discreţia călită în grele încercări, gustul de pericol, supunerea oarbă în faţa capriciilor ei ghicite de departe şi mai apoi rezistenţa dîrză numai acolo unde-şi da seama că amorul ei propriu va ieşi micşorat, toate acestea [191] în raport cu meticulozitatea juridică a marelui avocat Georges Radu Şerban, grija lui economică, spiritul de ordine şi de clarificare, exclusivismul tenace şi absenţa oricărei posibilităţi de cruţare, de înţelegere, de iertare, au plămădit şi-au făcut să răsară într-însa această floare a pasiunii ei nutrită de vîntul tuturor insurgenţelor intime, muiată de apă infinit de micilor jigniri cotidiene, de pleava, acumulată cu încetul, a tuturor decepţiilor fără aparenţă gravă, nici serioasă, fără nici un fel de aparenţă. Toate acestea se cuprind limpede în scrisorile ei, pentru că adesea e muncită de gîndul de a-şi legitima cu motive rotunjite aventura ei; dar, în fond, de sub temeiul rîndurilor, oricît ea ar vrea s-o acopere cu argumente şi preciziuni, reiese doar, spre marea mea fericire, aplecarea tiranică a sufletului spre necunoscut, atracţia de magnet a fiorului aventurii. Pentru că asta ar fi întrebarea ce se pune: de ce n-a divorţat, de ce n-a pus capăt acestei stări de nesiguranţă, pe care o descrie cu atîta vervă în rîndurile ei săltăreţe, cu atîta luciditate, cu atîta rece voluptate, cu atîta sadism? Donna Alba se complăcea în această nesiguranţă fără îndoială, totuşi aş fi dorit o confirmare deplină, aş fi vrut să văd negru pe alb că ea se ferea de-o limpezire a situaţiei. Altfel nu s-ar fi mulţumit oare cu domnul Georges Radu Şerban, cea mai limpede, cea mai clară, cea mai răspicată minte întîlnită? Scrisorile, pe care le-am ascultat o noapte întreagă, nu alcătuiau nici o treime din total. A trebuit deci să întocmim un program complet pentru epuizarea acestuia. Aşadar, faptul pe care-l plănuisem, furtul pe care trebuia să-l săvîrşesc şi care-mi da de acum delicioase emoţii, se amînă de la sine. Cînd întreaga cutie va fi terminată şi cînd deţinătorul ei de-acum o va închide pentru cine ştie cîtă viitoare pauză, în sertar, mîna mea va interveni, răşchirată, cu degetele încovoiate în noapte. O-ho, mă amuză nespus această hoţie, pe care o socotesc legitimă şi morală, şi pe care o s-o săvîrşesc, 10 după toate regulile artei, peste cîteva zile. Fugarul şi falsificatorul din trecut, care a rămas în mine, aşa mic, cum l-am lăsat în ajunul războiului, zburdă de fericire, micul hoţ. îi voi da de lucru zdravăn şi abia acum va fi încîntat că apucătura lui rea va fi în sfîrşit potolită. E o fericire fără margini să săvîrşeşti meschinării, în vederea unui ţel minunat, limpede, moral. Şi-n cazul de faţă, ferit de pedeapsă. Pentru că prinţul Preda este [192] singurul proprietar al unui bun de care nu se poate plînge c-a fost devalizat. Dar să ascultăm scrisorile mai departe. Donna Alba abordează şi tema măritişului cu Tudor şi deci a divorţului cu „celălalt". (Trebuie să lămuresc aci că în timpul lecturii prinţul Preda articula doar prenumele [sic] fratelui său şi al donnei Alba, ca unele pe care mi le destăinuise dinainte: prenumele maestrului nu numai că nu-l rostea, dar, pentru a mă induce în eroare, îl pronunţa cu o grijă care nu s-a dezminţit nici o singură dată: Jean şi mai des Jack. Mi-a dat chiar explicaţia că în englezeşte Jack nu e corespondentul, cum s-ar putea crede, al franţuzescului Jacques, ci al lui John, pe franţuzeşte, aşadar, Jean.) Donna Alba mărturisea uneori că ar fi dispusă să lase pe... Jack, dar nu găsea încă momentul oportun. Uneori pomenea de temeri grozave, care nu se defineau limpede: temeri în ceea ce priveşte propria ei persoană? temeri pentru Tudor? Alteori se arăta încîntată de viaţa asta plină de nesiguranţă şi emoţii. Mă gîndeam cu strîngere de inimă, ascultînd-o, dacă nu cumva numele soţului e ceea ce o împiedică să facă pasul decisiv (Buzeştii n-au fost domni, ca Radu Şerban), şi 11 iată că deodată, una din scrisorile ei pomeni, de parcă mi-ar fi răspuns mie, şi de acest lucru. Tudor Buzescu, de bună seamă, adusese vorba. Răspunsul ei nu mai lasă nici o îndoială: „... ei nu, dacă e aşa... spre a-i dovedi că se înşeală... iată că trece şi la acest gest..." însă pe urmă nu trecu deloc, amînă, regretă iarăşi „aventura" care va dispărea fatal, asigură cu toată tăria pe Tudor, că nu are nici cel mai neînsemnat sentiment, nici pentru el (Jack) personal, nici pentru numele lui, dar mai cere un răgaz, un mic răgaz pentru „aventură", pentru această „atît de frumoasă, atît de divină aventură", care va fi, „cea mai scumpă amintire a tinereţii ei", „unicul rost al existenţei ei viitoare". Şi donna Alba cerea patetic această singură graţie: „I be-seech jou, this one favour (te implor, această unică graţie, Tudor) doar sase luni, sau trei, dacă nu vrei mai mult. Iar în scrisoarea următoare se indigna teribil că el făcuse aluzie la relaţiile ei trupeşti cu soţul său. E abominabil, îi reproşa, să se gîndească la astfel de josnicii. Dar nu da nici o explicaţie, nici că le interzisese pe aceste trei sau şase luni viitoare, nici că avea de gînd să le interzică. [193] în cele din urmă, au convenit ca să acorde putere de arbitraj, privitor la durata cît mai avea să se numească dna Jack etc, adică Georges Radu Şerban, „aventurii" însăşi. (Va închipuiţi acum, urechile mele!) „Să facem aventura însăşi judecător, Tudor (... We'll adven-ture be its own judge...) Ea va delimita de la sine termenul „cît voi mai fi a lui". Dar cum putea hotărî aventura, singură? Foarte bine. întîi trebuia căutată însă o aventură ca 12 lumea, o aventură care să merite să hotărască" (an adventure deserving to pass a verdict...), într-o speţă atît de ciudată, şi totuşi atît de firească, atît de minunată. Domnul Georges Radu Şerban va căsca ochi enormi, „cînd se va trezi în faţa acestei nou-sosite" (when he will find himself facing that new visitor) „în faţa doamnei Aventuri" (facing Lady Adventure) care va veni să-i ia soţia. Ascultam cu sufletul la buze şi îngurgitam acum cu creierul, cu ochii, cu urechile, cu sufletul, fiecare cuvînt, fiecare silabă, fiecare sunet. Mă îndoiam dacă prinţul Preda, care citea acum rar, apăsat, ridicînd la fiecare cuvînt fruntea spre mine, să vadă dacă sesizez bine sensul acestui simbol, mă îndoiam dacă el da preţul pe care îl dam eu cuvintelor ce auzeam. Mă îndoiam chiar dacă prinţul Tudor le sesizase bine, adică asta nu era mare lucru, dar dacă le gustase bine, dacă le degustase, dacă le savurase cu sufletul şi cu visul, aşa cum le savuram eu acum. Eu să fi avut fericirea să-mi ceară don-na Alba să găsesc „Aventura", pe doamna Aventură, care să merite să i se încredinţeze această considerabilă misiune, de a smulge pentru mine pe donna Alba soţului ei! Rămînea, aşadar, de descoperit marea aventură. Şi donna Alba îşi consultă partenerul asupra ei. Propunerile lui par să nu-i placă. Nu înţelege ca totul să se sfîrşească printr-o răpire ori printr-o scrisoare rătăcită; e prea banal şi apoi asta nu însemnează a lăsa aventurii să hotărască. Trebuie făcut ceva, tot aci, pe loc, dar fără excesiva fereală de pînă acum. Şi să lase la voia soartei momentul cînd domnul Georges Radu Şerban va prinde de veste. Aşa ceva e limpede şi uşor, 13 dar ea vrea ceva mai complex şi mai agitat, deşi fără nici o ieşire anume, din partea nici unuia dintr-înşii, pentru a atrage atenţia soţului sau celor ce i-ar putea da de veste. O intensificare a numărului întîlnirilor, a orelor de iubire, a escapadelor cu maşina pe la mănăstirile din jurul Bucureştilor, propuneri pe [194] care i le face el, ea le accepta oricît ar putea da naştere la bănuieli. Bănuielile n-au decît să vină, ele vor complica şi mai mult situaţia; însă ei vor căuta să ascundă lucrul, pînă la dezminţirea lor completă, pînă la dezgolirea adevărului, pînă la ultima evidenţă. Dar ea ar fi vrut toate acestea concentrate într-un tot, urmînd o anume gradaţie, mai dramatic, mai teatral. Şi, mai puţin cabotin, prinţul Tudor, spre marea mea satisfacţie, nu găseşte acest complex, pe care eu i l-aş fi găsit la moment, i-aş fi imprimat cel mai agitat ritm, cea mai nebunească şi mai vertiginoasă complicaţie. O mostră din ceea ce aş fi putut eu face va avea donna Alba, această mult căutată donna a visurilor mele, cînd îi voi povesti chipul cum „am smuls" scrisorile lui Preda Buzescu. Dar numărul scrisorilor s-a micşorat acum simţitor. O grea strîngere de inimă îmi provoacă persistenta bănuială că aceste puţine hîrtii albe, care au mai rămas pe fundul cutiei de tutun, nu vor dezvălui, pînă la urmă, tragicul sfîrşit al aventurii, care nici nu apucase să se închege de-a binelea. Dar în bună parte mă înşel. Domnului Georges Radu Şerban, printre firul împrejurărilor în chipul cel mai banal cu putinţă, îi cade în mînă un bileţel, în care nu se cuprindea decît atît: „Mîine, la ora trei la mine". Şi un T. şi o dată în cifre, dedesubt. îi comunică asta lui Tudor donna Alba, după prima scenă pe care i-o face maestrul. Ea se arată grozav de amărîtă că lucrurile s-au dat pe faţă într-un chip atît de stupid, tocmai cînd ea sfîrşise de însăilat liniile principale ale unei aventuri uluitoare. „Găsisem cu adevărat o „lady" pur sînge aristocratic, o lady extravagantă, complicată şi majestuoasă." într-atît de contrariată a fost donna Alba de găsirea bileţelului, „încît, cînd domnul Georges Radu Şerban a venit s-o întrebe de provenienţa lui, a ridicat din umeri". Dar se mira cum îi scăpase; ea era încredinţată că l-a pus în caseta ei secretă alături de celelalte scrisori ale lui. Şi doar nu era un plic neînsemnat, conţinutul era scurt, în schimb formatul scrisorii era chiar mare, aşa cum obişnuia el să-i trimită. Şi ea-l certa că a avut fantezia să-i scrie atît de puţin: în faţa unei scrisori mai ample, uneia din exploziile acelea de dor şi fericire, care-l apuca pe'el din cînd în cînd, mai ales cînd n-o văzuse de cîteva zile, ar fi simţit mai mult curaj... Dar aşa? Donna Alba se întreba dacă se purtase cu adevărat laşă... în orice caz, se scuza ea, „noi convenisem [195] doar, ca să negăm pînă la urmă, pînă cînd adevărul va rămîne gol-goluţ, despuiat de furia lui cercetătoare". Dar mă întrebam acum şi eu: de ce donna Alba ţinea să se dezvinovăţească atîta, mai bine zis să se apere de lipsa ei, mai degrabă, de prezenţă de spirit? Doar aşa conveniseră într-adevăr, pînă în ultimul moment: negaţie pe toată linia... Nu ştiu de ce mi se păru scăparea aceasta a scrisorii destul de curioasă. Nu împărtăşii nimic din impresia mea prinţului Preda, însă împrejurarea mi se păru şi mai bizară cînd ajunsei la acest raţionament: 15 Ea a dat desigur urmare invitaţiei lui. Dacă scrisoarea cădea în mîinile maestrului în ziua primirii, acesta ar fi urmărit-o a doua zi pe donna Alba şi lucrurile ar fi fost elucidate. Amintirea vizitei cu care m-a onorat acum cîtva timp în garsoniera mea nu-mi mai lasă nici o îndoială asupra unei astfel de procedări. Or, nu s-a întîmplat aşa: maestrul a găsit prin urmare scrisoarea în zilele următoare sau poate chiar în ziua întîlnirii consumate, seara, cînd s-a reîntors de la Palat. Evident însă că un om ca domnul Georges Radu Şerban nu scotoceşte prin cutioarele soţiei, admiţînd că în loc s-o fi pus în caseta încuiată şi cine ştie unde ascunsă, a lăsat-o din distracţie în vreun sertar de toaletă: plicul trebuie să fi rămas tot timpul la loc vizibil, şi e bizar cum prinţul, care n-a lipsit din Bucureşti în acele zile (mişcările lui sunt arătate pas cu pas în corespondenţă), nu l-a descoperit cu o zi mai înainte? Totuşi, e posibil să-i fi scăpat donnei Alba din vreun buzunar, mă gîndesc... Dar cum din buzunar? Din poşetă, mai degrabă? Hm... a umblat ea cu plicul atîta timp în poşeta pe care, ca orice femeie, o deschide la tot momentul... Ridic din umeri pentru mine însumi. S-ar găsi la urma urmelor destule explicaţii, dar, nu ştiu de ce, o nelinişte îmi rămîne în suflet. Poate pentru că scrisul, pe care-l aud, devine acum din ce în ce mai dramatic. Donna Alba nu se întreabă cum acel T. l-a făcut pe d. Georges Radu Şerban să se gîndească de-a dreptul la adversarul lui cel mai de seamă. Explicaţia vine mai jos: „după întîmplarea de la teatru", scrie ea, „el n-a nai ezitat la cine să gîndească". Dar mai departe nu mai pomeneşte nimic de 16 acea „întîmplare", care mă nedumereşte cumplit. Prinţul Preda, oricît se sileşte să-mi probeze contrariul, nu pare nici el informat asupra acestui punct. în scrisorile următoare e neliniştită [196] că Tudor nu-i mai răspunde; în schimb, ea-i trimite cîteva plicuri pe zi. într-una expune a doua convorbire cu soţul ei, privitoare la biletul scăpat. „Doamnă, e scrisul celui mai mare duşman al meu şi l-am găsit în iatacul dumitale, la piciorul patului" — aşadar, exact cum bănuisem: e cu putinţă să fi rămas acolo două zile în şir, doar l-ar fi ridicat femeia de serviciu — sau poate aceasta l-a predat soţului? — dar atunci, întrebarea se întoarce iarăşi, de ce nu l-a predat întîia zi? Or, servitoarea a mai zăbovit puţin pentru a încerca şi ea... Dar lanţul supoziţiilor se poate complica la infinit. Mai bine să ascultăm împrejurările. Donna Alba mărturiseşte că şi de data asta a ridicat din umeri şi a răspuns cu dispreţuitoare nepăsare. „Pieptul lui clocotea ca un tunet îndepărtat, Tudor, şi aventura asta a devenit interesantă, a început să-mi placă. Răspunde-mi, e timpul dezvăluirii? De ce nu răspunzi? Vreau să ştiu dacă ai avut pînă acum vreun prim contact, cu el sau cu cineva, în legătură cu întîmplarea care ne priveşte. Dumnezeule, dacă mai întîrzii cu răspunsul, am impresia că toate scrisorile astea intră în mîinile lui. Atunci, curierul tău ne-a trădat. Doamne, e cu putinţă?... în cazul acesta, dacă dumeata eşti cititorul, domnule Georges Radu Şerban, ei bine, totul este aşa precum vezi. Şi a fost nespus de frumos. Păcat că se sfîrşeşte... şi intrăm într-un frumos perpetuu, care are numai singura lipsă că nu ne mai momeşte de departe cu făgăduiala. Căci precum poate vei fi auzit zicîndu-se: frumuseţea desăvîrşită e întrecută doar numai de propria ei făgăduiala. Şi mi-e frică să nu fie aşa. Aşadar, să vedem urmarea. A dumneavoastră trădătoare, Alba Ypsilant." Cred c-am reprodus fidel acest sfîrşit de scrisoare, a cărui lectură am rugat pe prinţul Preda s-o repete. Cînd el întinde mîna să ridice plicul următor, am timpul să reflectez mai din strîns asupra încetării răspunsurilor lui. Curierul n-a trădat, desigur, de vreme ce scrisorile au ajuns la destinaţie. A bănuit atunci Tudor Buzescu că ea a declanşat aventura fără să-l avertizeze şi că propriu-zis în asta consta toată extravaganţa „lady-ei Adventure", pe care ea pretindea că tocmai o născocise, punînd-o totuşi intenţionat pe un plan [197] exterior? însă întru cît putea să nu-i convină lui această neaşteptată a ei manevră, care ducea, la urma urmei, tot la rezultatul mult dorit de dînsul? De bună seamă, lipsa ei de consecvenţă (doar, pînă în ajun, dînsa era acea care combătea drastic orice soi de avertizare directă a celui înşelat din partea vreunuia dintr-înşii). Apoi ieşirea din consemn: nevestirea din timp a tovarăşului de luptă şi mai cu seamă această persistenţă de a da pe seama întîmplării un act precugetat, poate toate astea să-l fi îndemnat pe Tudor să-şi rezerve puţină vreme pentru a observa lucrurile mai cu atenţie. în sfîrşit, faptul că ea continua să nege faţă de soţul ei, deşi îl pusese singură dinaintea celei mai drepte cărări de adevăr, nu era oare un motiv mai mult pentru Tudor să creadă că ea ar dori poate să se dea puţin la o parte, ca o simplă spectatoare, lăsînd conflictul provocat să se dezlănţuie doar între cei doi, cu alte cuvinte donna nu se prăpădea aşa cu firea pentru dînsul, nearătîndu-se gata să se dea cu totul de partea lui. Dimpotrivă, da semne că ar lăsa mai degrabă „la arbitrajul soartei" să-i arate ea care din cei doi cavaleri e mai vrednic de mîna sa. Acesta era poate „arbitrajul aventurii", pe care ea-l invocase mai demult; însă ce crezuse Tudor şi cum pusese ea aventura să acţioneze! Lucrurile acestea reies şi mai bine din scrisorile ce-au mai rămas şi cărora prinţul Preda tocmai le dădea glas. Ascul-tîndu-le, eu îmi întăresc şi-mi rotunjesc şi mai lămurit convingerile, pînă ce ajung repede la evidenţa însăşi. Donna Alba a primit în sfîrşit răspuns de la Tudor, dar e dezamăgită şi chiar ofensată de răceala lui. Dar ea ştie să găsească o explicaţie destul de comodă pentru dînsa şi destul de insinuantă pentru el, pentru această răceală. Dă îndărăt oare în faţa aventurii? Se teme, o lasă singură? Avea, aşadar, dreptate să se ferească de a divulga soţului adevărul... o inspiraţie fericită a servit-o, aşadar, oprind-o să se demaşte, îl sfătuieşte şi pe el să facă acelaşi lucru. Să nege cu toată îndărătnicia. Şi ea speră că lucrurile vor ieşi „după dorul lui", adică se vor repune în starea dinainte. Numai că această stare va fi considerabil stînjenită de suspectările soţului, întîlnirile lor vor fi aproape imposibile: le va mai rămîne corespondenţa, iar dragostea lor va deveni cu adevărat filială. ,Va trece, aşadar, pe-un plan incomparabil mai înalt", se bucură ea cu rafinată ironie şi sîngeroasă perfidie. [198] Altă scrisoare: Ah, el se îndoieşte de sinceritatea ei, dar nu poate pricepe ce anume îl face să ajungă aci. Poate faptul că n-a fost curajoasă în faţa soţului? E curioasă să-i vadă mai întîi curajul lui, curiozitate care nu i-ar fi venit înainte de marea pauză în corespondenţa lui şi de conţinutul primei scrisori sosite după această pauză. Şi astăzi Georges a întrebat-o cum şi-a explicat prezenţa în camera intimă a unei scrisori în care se cuprinde o chemare la întîlnire, şi încă avînd scrisul pe care acum în urmă l-a controlat şi e sigur că e al celui mai înverşunat duşman al sau, mai just, al unicului sau duşman; şi ea mărturiseşte senină lui Tudor că s-a minunat ea însăşi şi şi-a întrebat la rîndu-i soţul dacă nu crede cumva că are o semnificaţie anume faptul că s-a găsit în odaia ei acest scris, de duşman, şi nu altul. „Cum vezi, îi scrie ea destul de amuzată pentru o astfel de împrejurare, ţi-l trimit plocon pe domnul soţul meu. în clipa cînd el se va întoarce şi-mi va striga că dumneata i-ai mărturisit totul, atunci îi voi confirma, cu aceeaşi seninătate cu care-ţi scriu acuma, că tot ce i-ai spus este purul adevăr. Dar aveţi dumneavoastră întîi cuvîntul, domnule cavaler" (Sir Knight). Penultima scrisoare: Donna Alba ştie că soţul ei a avut o întrevedere cu Tudor. Şi înţelege din atitudinea domnului Georges Radu Şerban că el nu i-a mărturisit totul. Sau mai degrabă nu i-a mărturisit nimic. Dar ce i-a declarat atunci? Ce i-a spus? Dumnezeule, de ce n-a înştiinţat-o, de ce nu o înştiinţează. De ce lucrează în afară de dînsa?! De ce a călcat consemnul? Ultima: Ah, va să zică aşa? El — Tudor — i-a răspuns în bătaie de joc domnului Georges Radu Şerban că nu ştie nici el cum scrisoarea a ajuns acolo. Era adresată altei femei. Tudor a găsit foarte nostimă împrejurarea: „Doamna Alba. Doamna Alba a primit o scrisoare de la mine, o invitaţie la întîlnire?" a strigat el în faţa soţului furios. „Asta întrece toate aşteptările... Nu pentru că scrisoarea emană de la mine, dar pentru că Doamna Alba a putut primi o scrisoare de la cineva." Astea sunt cuvintele care au îndîrjit pe soţ, fără îndoială însă că la ele s-a adăugat şi tonul ori mimica întrebatului, de vreme ce domnul Georges Radu Şerban l-a provocat imediat. (Despre „întîmplarea de la teatru", iar nici o pomeneală, dar [199] rămăsesem cu impresia limpede că ea era prima verigă din-tr-un lanţ care se termina acum). Şi donna Alba întreabă insistent şi imperativ pe Tudor să-i lămurească sensul oarecum batjocoritor al acestor cuvinte şi să-i descrie în termeni cît mai precişi atitudinea lui justă din acele momente. I se pare cumplit de „inexplicabil" cum provocarea a putut să se întîmple pe motiv de ofensă adusă ei personal. Ea se mira ce anume din atitudinea ei l-a putut face să aibă o atare ieşire şi pretinde din nou — de astă dată îl somează — să-şi explice cît mai neîntîrziat întreaga lui conduită. Cu repetiţiile ei, scrisoarea aceasta pare oarecum incoerentă, comparativ cu dibăcia firească sau grija compunerii din scrisorile anterioare. 21 Sfîrşitul e chiar ciudat, prea total opus începutului, ca să nu te gîndeşti fie la durerea unei femei care iubeşte cu adevărat, fie la o mare manevră sufletească, şi atunci freamătul şi succesiunea dezordonată a frazelor dintr-însa fatal se aşează în sarcina unei abilitaţi de rară măiestrie. într-adevar, în ultima pagină donna Alba schimbă brusc tonul poruncitor şi dispreţuitor de pînă acuma şi scrie că nu mai vrea nici un răspuns. Ai crede că e o culminaţie a necazului ei de pînă acuma, dacă n-ar urma exclamaţia aceasta subită: „Tudor, tu te vei bate pentru mine şi eu îţi pretind să-mi mai îmi [sic] scrii, ei bine, nu, nu, dragul meu. Să nu-mi mai scrii nimic. Voi veni eu, voi trece peste toate barierele şi peste toate riscurile şi voi veni la tine să aflu din gura ta scumpă toate răspunsurile la îndoielile şi chinurile mele şi să te îmbărbătez cu strîngerile mele. Dumnezeu îmi va ajuta totul să se termine cu bine, în ce te priveşte, Tudor, aşteaptă-mă chiar astăzi după-masa, la orele trei." Mă întrebam tocmai, cînd Prinţul Preda sfîrşea de citit, dacă n-a fost oare această ultimă plimbare spre amantul ei prima dată cînd am văzut pe donna Alba. E drept că apoi, înmormîntarea aceea luxoasă, care trebuie neapărat să fi fost a lui Tudor, a avut loc mult mai tîrziu. Să fi tărăgănat formalităţile duelului? Prinţul Preda nu ştie ce să-mi spună asupra exactităţii datelor. El subliniază numai preţul ce trebuie pus pe această ultimă scrisoare, în care ea indirect, doreşte moartea soţului ei. Acel „în ce te priveşte", după el, face cît toate scrisorile celelalte la un loc. întreb pe Preda, deşi cunoşteam de minune testamentul fratelui său, dacă 22 totuşi, prin vreun [200] codicil particular, prin vreo ultimă dispoziţie, separată de trunchiul testamentului principal, răposatul n-a lăsat ceva donnei Aibă. Prinţul Preda ridică din umeri: absolut nimic. Mai avea el timp de aşa ceva? motivează el. — Şi-apoi, cu siguranţă, el conta teribil pe braţul lui. Era un spadasin neîntrecut şi băga în cerc strîns, la treizeci de paşi, 100 la 100 cartuşe de pistol. La cincizeci de paşi, dacă greşea cu unul, rar cu două la sută. Dar eu revăzînd la tribunal testamentul, mi-am dat seama, judecînd după timpul cînd trebuie să fi fost examenul meu, că testamentul a fost întocmit în preajma morţii. întoarcerea teatrală din ultima scrisoare a donnei Alba şi nici vizita ei intempestivă, „pe deasupra tuturor riscurilor", n-a prins desigur. Altfel, tot testamentul ar fi fost pe numele ei, numai aşa, spre a-şi persecuta, în caz de moarte, rivalul şi de dincolo de mormînt. Dar de bună seamă, prinţul Tudor a închis ochii cu nedumerirea că ea nu s-a hotărît încă, pînă în ultimul moment, să mărturisească soţului ei adevărul adevărat. în preajma marii serbări pe care Voicuţa o pregăteşte împreună cu prietenele ei şi cu „tipii lor" de atît amar de vreme, în studiul maestrului s-a petrecut un eveniment semnificativ pentru mine... Prinţul Georges a plecat pentru trei săptămîni sau poate o lună în străinătate şi, straniu, donna Alba nu l-a însoţit. Ţinta călătoriei era Haga, unde maestrul, angajat de guvernul romîn, trebuia să studieze dosarul şi să pledeze pentru 23 stat, într-o importantă şi foarte complicată chestiune pecuniară, pe bază de legi străine şi de tratate, în faţa tribunalului internaţional. De bună seamă, pentru a-l lăsa să se ocupe liniştit de această afacere considerabilă ce i se încredinţase, donna Alba ţinuse, cu siguranţă, ea, personal, să rămînă, cu atît mai mult cu cît de reuşita acestei expediţii juridice depindeau, în viitor, însărcinări similare din partea guvernului, la Geneva şi Paris. Or, de această lipsă a maestrului au ţinut să profite adversarii de proces ai tatălui Anişoarei, buna prietenă a donnei Alba. Indivizii, pe motive destul de abil găsite ca să aibă aspect de seriozitate şi gravitate, ceruseră Curţii de apel o schimbare de termen. Iar citaţia pentru dezbaterea acestei formalităţi procedurale sosi chiar a doua zi după plecarea maestrului; fără îndoială că termenul nou, cerut pentru judecarea fondului, se [201] cuprindea tot în săptămînile de lipsă ale domnului Georges Radu Şerban. Spăimîntată, Anişoara a alergat la prietena ei Alba şi amîndouă au venit în biroul nostru. Aci, întîmplarea tocmai adusese pe Radu, proaspăt doctor de la Paris, reîntors de curînd. Alba, o văd şi acum, a avut o ezitare între noi doi: ochii ei m-au fulgerat doar o clipă, apoi cu nehotărîre, vădită de nesigura-i înclinare a capului, se adresă lui Radu. De bună seamă că din momentul acela rolul meu a fost să mă aşez aferat dinaintea hîrtiilor şi ocupaţiilor anterioare, cu toate privirile neliniştite din cauza tăcerii mele pe care prietena Albei mi le trimitea. Atitudinea aceasta îndîrji atunci pe donna Alba, care nu-mi mai aruncă nici o privire tot timpul rămînerii în birou. în 24 schimb, pe buzele mele flutura un zîmbet de ironie, destul de vizibil şi de ostentativ, care nu trebuia să scape dacă nu direct ochiului ei, cel puţin coadei acestui ochi, care se întorcea atît de des de la Radu spre Anişoara şi înapoi. Era preludiul predării scrisorilor acest zîmbet sarcastic: deşi ele nu erau încă în mîinile mele, lucrul putea fi considerat ca sigur în curînd. Şi el crescu cu atît mai tăios, dar şi mai amar în acelaşi timp, acest zîmbet, cu cît Radu, acest băiat atît de fermecător de altminteri, probabil ameţit el însuşi de considerabila importanţă ce i se da, spre considerabila-mi umilinţă, nu mă învrednici, tot timpul şederii celor două femei printre noi, cu nici o întrebare care sa mă introducă în conversaţie. E limpede deci că, atunci cînd voi, sub aerul de reparare a greşelii, însă după plecarea doamnelor, să-mi ceară unele relaţii asupra dosarului, trebuii să-i răspund cu aerul cel mai nevinovat din lume că, probabil, din pricina atîtor noi procese studiate între timp, abia îmi aduc aminte de ce este vorba, aşa că nefiind sigur, dacă nu mă înşel cumva, mă găsesc nevoit să-l sfătuiesc a se adresa de-a dreptul dosarului însuşi. De bună seamă, n-am dorit niciodată răul cuiva, dar nu cred să fi încercat cineva vreodată vreo satisfacţie mai mare ca aceea pe care o simţii eu cînd aflai de succesul adversarilor în această primă ispravă hotărîtoare a carierei lui Radu. Cînd el trebui să pună în cele din urmă accentul pe lipsa maestrului, ceea ce era o recunoaştere a propriei slăbiciuni, adversarii invocară automat jurnalele din dosar, din care reieşea că adesea, în momente foarte importante ale procesului, 25 d. Georges Radu Şerban a fost înlocuit de secretarul său (recte, de mine), iar, [202] acum, faptul că nici primul secretar (ăsta eram tot eu, deşi propriu-zis găsisem pe Radu la maestru, aşa că, măcar cronologic, el avea întîietatea denumirii) nu găseşte de cuviinţă să vină, era un indiciu mai mult că şi apărarea a găsit motivele invocate de partea reclamantă juste şi, ca atare, Curtea, cu un cuvînt mai mult, cată a le admite. Fără îndoială că a mai fi insistat, precizînd momentul plecării maestrului în raport cu primirea citaţiei, ar fi fost o umilinţă mai mult pentru dînsul, astfel că Radu, acest superb băiat, care venise de la Paris încărcat de ultimele teorii ca să sperie o lume întreagă cu bagajul lui de învăţătură, trebui să sucombe, pe simple motive de. practică ieftină, aşa cum se întîmplă de obicei cu toţi începătorii îmbuibaţi de fond juridic, dar incapabili să se mişte în laţurile meschine, de cîlţi, ale practicienilor chiţibuşari. Fondul procesului se apropia, aşadar, rapid şi amica Albei îşi îndesi vizitele în casa maestrului, pînă şi de cîte două ori pe zi, în cele din urmă se prezentă la mine ea singură si mă rugă „şi în numele Albei" ca la termenul viitor eu singur să mă prezint la proces. Acest „şi în numele Albei" era desigur pus anume în rugămintea ei pentru a acoperi, probabil, umilinţa ce mi se făcuse înainte: nu-mi făcui, aşadar, nici o iluzie că el avea aci alt rost. De bună seamă că fără să fac nici o aluzie la gafa lui Radu, care, sărmanul, abia de mai da de-atunci pe la birou, făgăduii domnişoarei că dorinţa ei va fi ascultată. Ea se crezu datoare atunci să-mi facă unele complimente asupra talentului meu de avocat şi de vorbitor şi, cu toate că aceste platitudini mă dezgustau complet, ele neavînd alt mobil decît interesul personal, totuşi îi dădui să înţeleagă că-mi voi da osteneala cel puţin să restabilesc lucrurile, adică să fac ca procesul să fie iarăşi amînat, pînă la venirea maestrului. Domnişoara plecă mulţumită, dar cu conştiinţa limpede că n-am uitat o iotă măcar din atitudinea dispreţuitoare a soţiei patronului meu. Atitudinea mea resemnată dar demnă şi mai ales accentul hotărît cu care îndepărtam aluziile ei, destul de pe departe de altminteri, la insuccesul lui Radu, insucces pe care eu încercai să-l acopăr, dovedindu-i ştiinţificeşte inevitabilitatea, o făcură totuşi să convingă pe Alba, la a doua vizită, ca să vină împreună la mine. Avusei atunci cînd o văzui intrînd pe uşă o scăpărare de răutate în sufletul meu; ştiam că a venit greu înduplecată, dar a venit totuşi, însă, mă gîndeam, va veni în curînd ea singură, din propria ei convingere, umilită, înfricoşată şi imploratoare. [203] Şi dădui completă dreptate prinţului Preda în discuţia curioasă ce avusesem deunăzi cu dînsul, după terminarea îndelungii şi dramaticei noastre lecturi. Dar înainte trebuie să mă opresc puţin asupra acestei curioase discuţii, pe care am provocat-o, nici eu nu mai ştiu cum, în orice caz, dintr-un spirit, dintr-o pornire asupra căreia şi azi stau şi reflectez, o simplă curiozitate a sufletului, care, mulţumit de concursul împrejurărilor, îşi mai creează el însuşi cîte o greutate, îşi face singur un necaz, îşi ridică în faţa mersului hotărît suişuri care, uneori, în împrejurări identice, pentru unii au devenit apoi insurmontabile. Ei singuri şi-au anulat 27 astfel cu o faptă necugetată, cu un cuvînt chiar, dezordonaţi, propria lor titanică străduinţă, propriul lor ideal. Aşadar, stăteam la taifas cu prinţul Preda reconstituind trecutele evenimente atît pe cît ne îngăduia litera scrisorilor, eu ferindu-mă de bună seamă să emit convingerile ce căpătasem, ci lăsînd să-mi scape doar păreri la întîmplare, dar ţinînd necontenit urechea la ce ar fi putut trece mai ca lumea prin capul şi prin gura convorbitorului meu. Dar prinţul trecu repede peste orice considerente privind pe fratele său şi se reîntoarse la capitolul a cărui evocare îi plăcea nespus: a corespondenţei sale prin telefon cu donna Alba şi la întîlnirea ce obţinuse de la dînsa în grădinuţa suspectă. în raport cu diferitele ei cuvinte, cu diferitele ei atitudini, cu diferitele ei mişcări, el căuta acum să valorifice băneşte teancul de scrisori în genere, şi pe fiecare din cele care aveau un conţinut proeminent în particular. Cea mai scumpă e desigur acea în care donna Alba doreşte înfrîngerea soţului ei; prinţul Preda o cifrează rotund la un milion. Totuşi, e gata să mai reducă din preţ şi treptat-treptat să mai cedeze din scrisori donnei Alba, pe măsura clipelor de fericire pe care ea i le-ar ceda în schimb. Priveam cu dezgust pe prinţ şi nu ştiu cum îmi veni atunci, dar nu mai putui rezista ispitei de a-l nărui cu desăvîrşire în fundul gunoiului în care se ţîra existenţa lui de-acum. — Poate dacă i-ai fi dat întîi scrisorile şi apoi i-ai fi vorbit de copilă, ea ar... s-ar fi angajat... lăsai să-mi scape ca din întîmplare. Apoi, dintr-un salt, mă aşezai cu şezutul pe masă şi începui să-mi bălăbănesc picioarele, aşa cum într-o împrejurare similară ar fi făcut orice comis-voiajor. [204] — Ei bine, prinţule, îi strigai acum provocator. Ai procedat ca ultimul rîndaş, ascultă-mă pe mine... îţi închipui ce impresie i-ai fi făcut, tu, apariţia aceasta din mormînt, leit asemănarea lui frate-tău, aducîndu-i scrisorile de bunăvoie? „Doamnă, i-ai fi zis ...Doamnă, iată, vi le dau toate, fără nici o pretenţie... Şi dacă" v-am pomenit la telefon de condiţii... iertaţi-mă... aveam o fiică... dar în sfîrşit... astea toate nu vă priveau pe dumneavoastră... Poftiţi... poftiţi... tot ce am..." înţelegi, prinţule...? Atunci ai fi fost aproape de un prinţ... ce zic aproape... Prinţ adevărat ai fi fost, dacă te-ai fi mărginit să-i dai un rendez-vous la telefon şi să-i aduci scrisorile... atît şi nimic mai mult... Şi rasei zgomotos de stupefacţia lui. Dar pe urmă însăşi stupefacţia asta mă nelinişti şi mă făcu să-mi înăbuş brusc veselia, galben şi temător. Spre marea mea îngrijorare, prinţul ramase tăcut, privin-du-şi în gînduri. — Se poate să ai dreptate, se întoarse spre mine, iar eu simţii cum se zvîrcoleşte ceva înăuntru-mi, de parcă privirile lui m-ar fi atins ca doi cărbuni înroşiţi. Ştii că se poate să ai dreptate... Şi-n vreme ce ochii lui se înfigeau tot mai adînc într-ai mei, mă întrebă maşinal, ca un hipnotizat: — Crezi într-adevăr că mi-ar... că ar fi avut grijă şi de fată şi... şi... mi-ar fi răspuns şi sentimentelor mele... în faţa acestui gest...? 29 Cred că mă înnegrisem mai rău ca figura lui de nimic în noaptea cînd contesa Irma îl batjocorise înaintea mea. Deodată prinţul izbucni într-un rîs sănătos şi voinic, care-mi mută inima din loc. De rîsul acesta depinde soarta mea, îmi spusei. Dacă el rîde triumfător de ideea pe care i-am vîrît-o în tigva lui putredă, sunt pierdut, îmi strigai în adîncul tăcerii de moarte a sufletului meu. Dar prinţul făcea haz tocmai de contrariul. Şi atunci simţii cum sufletul îmi revine şi-mi umple tainiţele creierului şi-ale corpului de boarea lui răcoroasă şi încurajatoare. — In ziua de azi doar comis-voiajorii şi băieţii de prăvălie au mai rămas cu romantisme de-astea, măi băieţaş! fură primele lui vorbe, care-mi aduseră inima la loc. Mă piciule, mă, îmi strigă apoi din ce în ce mai înveselit acest nobil veritabil, care om serios ar mai proceda altfel... şi care femeie serioasă [205] n-ar mai rîde de-o astfel de prostie? Mare zevzec eşti, băiatule! O vezi tu pe femeia asta, atît de sucită, răspunzînd astfel la un gest cum numai cei de tagma ta mai întîlnesc prin lectura lor de romane de mahala? Ce-ar fi rîs doamna Alba de naivitatea mea! Evident, m-ar fi bombardat acolo cu- o pomană de, hai să zicem, în cel mai bun caz, trei-zeci-patruzeci de mii de lei, nici cît am încasat pe cutia scrisorilor. Şi pe urmă?... Fără îndoială că nici prin gînd nu-mi mai trecu să contrazic pe prinţul Preda, dimpotrivă, mă asociai la hazul lui. Ba încă îl exagerai pe-al meu pe cît putui mai bine: — Asta ţi-am spus-o ţie în calitate de prinţ. Ce-mi atribui mie gugumanii şi fanfaronade de-astea, care numai în capul 30 prinţilor deşucheaţi şi decăzuţi mai pot să mai bîntuie? întrucît mă priveşte, fără îndoială că aş proceda cît se poate de comercial... aşa cum m-a învăţat să procedez firma, pe care m-am legătuit s-o servesc cu sfinţenie. Prinţul Preda, redevenit serios, mă aprobă pe de-a-ntre-gul. Pe urmă luă el cuvîntul, dovedindu-mi că nu e ăsta secolul pentru astfel de caraghioslîcuri. Secolul ăsta e al comerţului şi-al schimbului cel mai afurisit, iar de cînd lumea secolul cîntă omului, şi nu invers. „Nu ştii zicătoarea?" Ho, ar da mult şi el, moravurile şi viaţa toată să se întoarcă la vremurile de demult, dar asta nu se mai poate. încă pe vremea lui Cervantes şi don Quichotte era socotit caraghios, producînd ilaritate. Dar acum... încă de pe vremea aceea Dulcineea din Toboso îşi bătea joc de el. „îmi vei spune că Dulcineea era o femeie din popor, iar eu îţi voi răspunde că ironia, înainte de a trece în satul lui don Quichotte, şi-a făcut stagiul în saloanele boiereşti... Ah, numai gîndindu-mă, şi parcă simt că mă arde rîsul doamnei Alba, cînd, după ce s-ar fi văzut cu scrisorile în mînă, mi-ar mai fi acordat cîteva momente ca să-i povestesc ce e pe sufletul meu..." în felul acesta îmi glăsui multă vreme prinţul Preda spre deplina mea împăcare lăuntrică. Ba chiar avu cîteva accese de triumfătoare şi cinică manifestare a conştiinţei lui de putere: — Aşa, o am în mîinile mele, măi june negustoraş, care nu-mi făcea impresia să fii de neam prea prost. O am la picioarele mele. O pot aduce unde vreau şi-i pot porunci cînd vreau: Dezbracă-te... Haide, dezbracă-te în faţa mea, madam 31 ... O dată cu banii, am nevoie şi de mîngîierile dumitale... Eşti sclava mea acum, înţelegi... Nu poţi să mă blamezi, pentru că, dacă [206] s-ar întîmpla dimpotrivă, dacă tu, doamnă, m-ai prinde cu unele scrisori, în care am încercat un rău cît de mic la adresa soţului tău, să-l înşel, să-l extorchez de ceva parale, să-l şantajez, fără nici o ezitare m-ai da pe mîinile lui sau ale justiţiei... Aşa e, doamnă? strigă el spre fotografia pe care pînă acum o proslăvea şi era gelos şi de privirile care se îndreptau asupra-i. Aşa e, doamnă? Nu răspunzi, ha?... Ei bine, atunci dezbracă-te, dezbracă-te, numaidecît, să-ţi văd, să-ţi simt, să-ţi mîngîi corpul tău alb şi punctele roze ale sînilor. Vreau să mă urăşti cînd te mîngîi... Ca sclavele care iubeau şi desfătau pe duşmanii lor de moarte, pe omorîtorii părinţilor şi iubiţilor lor... Asta au făcut nobilii din toate timpurile, tinere! se întoarse el iarăşi la mine. Şi sclavele albe şi frumoase, prinţese tot ca şi ei, cedau şi se dădeau, şi se desfătau cu ei, uitînd de ceilalţi..., cum îmi va ceda mie doamna asta, femeia asta din lumea mare, care pe toţi îi dispreţuieşte, şi pe mine poate cel mai mult, dar mi se va da şi am să mă bucur de corpul ei, cu atît mai mult cu cît voi citi un dispreţ mai mare pe buzele ei. Haid, ieşi afară, agent comercial, cu bazaconiile tale... Pe curînd noutăţi senzaţionale! Şi eu mă grăbii să ies, amintindu-mi, spre ilustrarea celor spuse de prinţ, de mutra tovarăşilor mei de petrecere, nubili, unul şi unul, cînd am invitat la restaurantul rusesc pe fiica de şambelan de la curtea ţarului, chelneriţă, să ia loc la masa noastră. Bine, înţeleg, donna Alba este adusă şi escortată de prietena ei la mine în biroul maestrului, unde sunt singur. Dar de ce timiditatea asta, de ce această privire rătăcită şi fricoasă la o femeie atît de mîndră, atît de nobilă şi care la un semn m-ar face să mă arunc în foc pentru dînsa? Ah, încăpăţînarea asta mîndră şi dispreţuitoare s-a intimidat, s-a frînt în două, ca un vlăstar prea drept şi prea ţeapăn. Dar veţi vedea ce va urma, donna Alba, veţi vedea în curînd, şi eu voi putea să observ pînă la ce grad va merge timiditatea şi supuşenia Măriei voastre, fiică de voievozi!? Prinţul Preda avea fără îndoială dreptate: e o copilărie să scapi o comoară ca acea a scrisorilor din mînă, printr-un dar simplu, necugetat, cavaleresc. Va trebui să plăteşti, prinţesă, va trebui, cum spune el, bietul prinţ, pe care-l voi devaliza în curînd de tot rostul, de tot sensul vieţii lui de-acuma, va trebui să-ţi dezgoleşti trupul alb şi să laşi punctele roze ale sînilor să dogorească de neruşinarea privirilor cu care-ţi voi devasta ascunzişurile frumuseţilor tale. Dar mai e ceva în privirea [207] donnei Alba care mă uimeşte, în vreme ce cuvintele ei caută spre mine, tremurătoare ca ale unei copile singuratice, de demult, spre primul flăcău tînăr şi chipeş întîlnit în viaţă. Donna Alba ţine mai mult ochii în pămînt, e drept, dar cînd îi ridică spre mine, are ceva în ei de teamă, de-un fel de teamă admirativă dacă pot spune. Şi e de-ajuns atîta ca eu să mă înflăcărez, să tratez de imbecil pe prinţul Preda şi s-o asigur pe ea, pe donna Alba — la prietena ei nici nu mă uitam aproape — că voi cîştiga procesul, fie ce-o fi. Donna Alba îmi mulţumeşte cu un surîs şi dispare, iar eu, multă vreme, mă frec la ochi neîncrezător 33 în această viziune. De unde această schimbare totală de atitudine? Fără să fi ajuns pînă acum stăpîn barem al unei scrisori din cutia prinţului Preda şi fără ca ea să fi prins de veste că l-am cunoscut pe acest mizerabil, care-o ameninţă şi-o speculează? înţelegeţi acum că hoţia scrisorilor, care trebuie să se petreacă de astă dată cît mai repede cu putinţă, recapătă pentru mine alt sens, îmi dă altă însufleţire, cea mai înaltă, cea mai nobilă din cîte poate au pîlpîit sub această frunte ce încă se îndoieşte de închipuirea trecută adineauri pe dinainte-i. Donna Alba! şoptesc buzele mele. Aşa te voi chema pentru prima oară cînd îţi voi da scrisorile. Donna Alba! Şi cuvintele ei, pe care pentru întîia oară mi le-a adresat direct, de la sine, fără nici o ştiinţă de apropiata-mi putere asupra-i! Prietena ei nici n-a fost alături de dînsa, e complet inexistentă pentru mine acuma! Ea a fost numai un simplu pretext ca oricare altul, un scaun, o carte, o consultaţie secundară privitoare la o scrisoare de afaceri. — Soţul meu vorbeşte totdeauna de dumneavoastră, cu un entuziasm neschimbat... aproape m-am şi intimidat de acest entuziasm... încît, găsind aci pe Radu, mi-a fost mai uşor să mă adresez lui... era cunoscutul nostru... iertaţi-mă că vă spun lucrul acesta... dar, deşi sunteţi de-atîţia ani la noi... lucraţi în biroul lui de atîţia ani... aproape nici nu ne cunoaştem... e curios, dar e aşa... nu-mi amintesc soţul meu să vă fi prezentat, deşi putea să vă poftească din cînd în cînd... la masă... în schimb, atît el cît şi vărul meu îmi vorbeau de dumneavoastră şi vă urmăream, prin ei, succesele 34 cu cel mai mare interes. (Mi s-a părut, sau accentul asupra cuvîntului „interes" a fost puţin cam aspru? Dar continuarea mi-a alungat îndată orice părere.) Aş fi nespus de fericită, dacă printre succesele acestea s-ar număra şi izbînda în procesul celei mai bune prietene ale mele... [208] Cum, mi-a spus ea într-adevăr, cuvintele acestea, le-am auzit, le-am văzut, le-am simţit dezlipindu-se de pe buzele ei cu urechile, cu ochii, cu tot sufletul meu? Şi încă vorbele acestea, acestea şi nu altele! Da, eu le-am auzit, aşa a fost! aici le-a rostit, în faţa mea, în camera aceasta; ele au rămas încă în aer, s-au pietrificat acolo, la momentul în care au fost rostite, şi pentru mine nu vor mai dispărea din auz în vecii vecilor. „...aproape nici nu ne cunoaştem... e curios, dar e aşa... nu-mi amintesc soţul meu să vă fi prezentat... deşi putea să vă poftească din cînd în cînd la masă... deşi putea..." Dar n-a vrut... atunci, n-a vrut domnul Georges Radu Şerban. Astea sunt cuvintele pe care o mare prinţesă, o mare frumuseţe femeiască le-a rostit unui... unui nemernic de secretar de avocat. Şi a mai spus şi asta... „şi vă urmăream, prin ei, succesele cu cel mai mare interes". A spus ea asta?... Şi a urmărit, într-adevăr, succesele mele, viaţa mea, modesta mea viaţă?... Spuneţi dacă nu e timpul să izbucnesc în lacrimi de fericire. Ei bine, prinţesă, ei bine, donna Alba, voinţa voastră se va împlini. Dacă procesul ăsta nu va fi cîştigat pînă la venirea domnului Georges Radu Şerban, eu mă voi sinucide. Bine, bravo... Foarte bine a făcut Curtea că a comutat acest termen... Radu, cum să-ţi arăt recunoştinţa mea că adversarii te-au înfrînt, savantule tînăr, la comutarea acea sfîntă, hotărîtoarea norocului meu. Iar după proces, scrisorile, nobilă, sfîntă, divină femeie a nopţilor şi zilelor mele, a vieţii mele! — Ai avut dreptate, ai avut dreptate, am fost un nemernic, un imbecil... îmi strigă prinţul Preda cînd mă văzu. Cu siguranţă că ea ar fi răsplătit gestul meu cu... cu... „Taci, îmi venea să strig auzindu-l. Taci, să nu continui, să nu-ţi mai scape un cuvînt că te zdrobesc!" îmi muşcam totuşi buzele de durere şi teamă, şi nu puteam rosti un cuvînt. Doar în mintea mea se contura, se adîncea tot mai temeinic hotărîrea: la noapte chiar, toate aceste scrisori, toate aceste fotografii... tot... tot... dar la noapte neapărat... nici o amînare mai mult... La nevoie îl voi convinge cu mîna în gît... îl voi strînge... Prinţul se plimba cu paşi largi pe dinaintea mea. — Ai dreptate, bunule, scumpule prieten... Te-am batjocorit, te-am dezamăgit poate cu vorbele mele de nobil decăzut. [209] Tu te-ai dovedit mai nobil, mai înţelept... Am pierdut... am fost un nemernic... ea, cu siguranţă... în faţa gestului mare... — Dacă e într-adevăr un suflet deosebit, intervenii înăbuşit, sufocat, dezgustat cu desăvîrşire de mine că pot să arunc îndoiala pe sufletul ei dumnezeiesc, pentru a potoli pe acest deşucheat isteric de la urmările gîndului pe care ca un inconştient i-l sădisem în minte. Am spus că puteai proceda astfel cu un adevărat suflet nobil, cu o doamnă cu adevărat de înaltă condiţie, nu numai socială dar, cum să spun, spirituală. — Este, domnule, este... tot ce doreşti. Ce dracu', nu i-ai citit scrisorile, nu i le-ai ascultat, n-ai văzut ce suflet, ce suflet mare, nu princiar... dar imperial... — Totuşi, nu s-a dus la fratele tău în ultimele momente, cum se lăuda... — De unde ştii tu asta... s-a dus... s-a dus... cum să nu se ducă. — I-ar fi lăsat ei întreaga avere... înţelegi! strigai aproape scos din fire. El se opri şi mă privi mirat. Pe urmă ridică din umeri şi-şi continuă cursa... — Şi dacă nu s-a dus, ce importanţă poate să aibă. — Are, strigai muşcîndu-mi buzele. Are. Pentru că-i o femeie interesată şi rea şi-şi va bate joc de naivitatea ta. — Dacă ar fi fost interesată, se ducea să-l linguşească, să-i lase averea. Şi după ce mai făcu cîteva tururi, prinţul se opri ţeapăn, drept în crucea ochilor mei. — Nu vezi, nu înţelegi cît e de nobilă şi mîndră această femeie...? Nu poţi deduce de aci ce va însemna pentru ea predarea tuturor acestor bilete...? Ce impresie adîncă îi va produce...? Acest gest dezinteresat... care... pentru prima oară... — Cum, şi chiar ai de gînd... te-ai hotărît într-adevăr definitiv să-i dai scrisorile, să... urlai din toate puterile, în-dreptîndu-mă spre dînsul cu braţele arcuite de atac... 37 — Ce te priveşte pe tine? murmură el cu teamă, examinîndu-mă neliniştit, înfricoşat. Această nelinişte vizibilă îmi descoperi îndată greşeala pe care aş fi săvîrşit-o dacă continuam în acelaşi mod. El se ferea uimit, dinaintea cuvintelor mele, ca de nişte ispite. [210] — în definitiv, ai dreptate: ce mă privesc pe mine toate astea, nenorocitule? Dar mă gîndesc la biata fiică-ta... părinte denaturat... Tu nu te mai gîndeşti la fiică-ta deloc, bătrîn exaltat şi libidinos, pe ea unde ai lăsat-o?... — I-o voi da chiar ei în grijă... — Serios?... dar atunci ea se va mulţumi să-ţi făgăduiască toată solicitudinea pentru fiică... şi se va descotorosi de celelalte pretenţii... Tată şi amant nu merge, ghiujule... trebuie să-ţi alegi. Şi izbucnii iar în haz mare: — Ia uitaţi-vă la el ce energie l-a apucat, ce nebunie subită să săvîrşească fapte mari, eroice... acest nenorocit muritor de foame... Asta puteai s-o faci atunci, la început, prinţule, cînd mai aveai vreo resursă... dar acum nu vezi cît eşti de nenorocit?... Ochii i se pleoştiseră iar, privindu-mă, cum i se întîmpla totdeauna cînd îl contrariai prea brutal şi pe neaşteptate. Aspectul caracteristic de mumie îl recuprinsese. — Acuma cum ai s-o întorci, nenorocitule? Spune singur cum ai s-o întorci? răcneam înainte pentru a împiedica această biată epavă să săvîrşească într-adevăr o faptă mare şi frumoasă, unica faptă frumoasă a vieţii lui. Cum ai s-o schimbi: „Scuzaţi-mă, doamnă, am revenit, nu mai sunt şantajistul de 38 pînă acuma, vă rog să uitaţi toate estorcările pe care le-am scos din poşeta voastră sub cea mai odioasă ameninţare..." — Cu atît mai mult o va impresiona... revenirea asta... înţelegi?... începu el cu voce slabă, care prinse a se înzdrăveni cu fiecare nou cuvînt... Această pocăire care dovedeşte crunta luptă lăuntrică... — Ei şi, ei şi? ţipai pentru a-l împiedica să se audă singur. Ei şi? Foarte bine. Toate bune... Dar aici să-mi răspunzi: cum poţi s-o întorci pe urmă la capitolul practic... „Pocăire, doamnă, dar aveţi grijă de fiica mea... şi nu uitaţi că nici eu n-am ce să mănînc... Daţi-mi, aşadar, ceva amor, scumpă doamnă, dar puneţi şi ceva de pomană. Inima voastră asezonata cu puţine sarmale." Rîdeam, ţipam, mă strîmbam: — înţelege odată că nu mai eşti în stare să săvîrşeşti ceva deosebit... e peste puterile tale... eşti pierdut... eşti ruinat cu desăvîrşire, prinţule... El se ferea uimit dinaintea cuvintelor mele ca de nişte palme care l-ar fi izbit cu înverşunare, una după alta... — Şi apoi, îţi spun: ea nu mai e aceeaşi de odinioară... Şi apoi, dacă n-ai avut ideea asta atunci... acum nu mai poţi repara meschinăria... şi,'în sfîrşit... e fiica ta, prinţule, care te [211] opreşte... Acum nu mai poţi, nu mai poţi... eşti mort... mort cu desăvîrşire... chiar dacă vei încerca ceva, va eşua cu desăvîrşire şi vei pierde şi bruma de avantaj pe care o ai acum... Eşti mort, prinţule... înaintăm spre el, făcînd un pas cu fiecare nou cuvînt. Iar el da pas cu pas înapoi dinaintea cuvintelor mele, pînă cînd 39 se împiedică de pat şi căzu în latul lui, privindu-mă cu ochii holbaţi. Ar fi momentul să-i smulg cheile, îmi străfulgera atunci prin cap. Dar braţele-mi căzură moi, căci orice ţipăt de groază, orice scandal prăbuşea definitiv toate sărmanele mele sforţări! Procesul... l-am cîştigat şi donna Alba mă întîmpină fericită, în sala goală a clienţilor, să-mi mulţumească. (Doamne, de ce n-a fost procesul Ypsilanţilor?...) Anisoara a fost în şedinţă şi-a urmărit toată lupta... (ce-aş fi dat, donna Alba să se fi aflat lîngă dînsa!) Dar trebuie să-i fi povestit de-a fir-a-păr totul, totul, toată suita sentimentelor ei, peste care a dominat însă groaza cea mai teribilă... Imposibil, după destinderea bruscă, ce a urmat sentinţei, nu se poate să nu-i descrie întreaga zbatere a sufletului ei, aşa cum descrii celor ce te aşteaptă cu nerăbdare pericolul teribil prin care ai trecut pe drum. Şi eram singur, şi erau mulţi, haită întreagă pe mine. Au ţinut o şedinţă întreagă şi jumătate dintr-a doua numai dezbaterile. Iar deliberarea a mai ţinut trei ore, în ziua următoare, cînd în sala de şedinţe a intrat alt complet. Acum văd bine ochii donnei Alba: sunt albastri-cenuşii, dar sunt grozav de grei. La cea mai neînsemnată depărtare se întunecă şi-i crezi chiar negri, dacă umbra care-i înconjoară e mai accentuată. E de neînţeles această întunecată schimbare a unor nuanţe atît de clare, atît de senine! Ce contribuie la ea? Cearcănele din jur, arcul categoric al sprîncenelor? Poate toate la un loc şi poate alte multe, pe care, cu siguranţă, le-ai putea vedea bine, dacă ea ţi-ar îngădui să-ţi ţii ochii prea aproape de ai ei. Mîna donnei Alba îţi dă o atingere moale şi răcoroasă şi, scuturată puţin, pare o coardă cu flexiuni de şarpe. La sărut are un gust delicios de răcoritor şi amărui. Albul ei pălit se repercutează în mii de nuanţe la orice mişcare, ca balonaşele de săpun în soare. Cît îmi vorbeşte, nu îndrăznesc să-i privesc grumazul şi vîrful de inimioară cu care tăietura bluzei încearcă să i şi vîre [212] între sînii ce-o bombează uşor într-o parte şi într-alta: ascult doar vocea ei melodioasă, care spre dureroasa-mi surpriză, nu-mi spune prea mare lucru. Infinit mai puţin conţinut ca deunăzi, deşi vorbe mai multe. Aş lua desigur mai bine seama acestei deosebiri, care n-a putut să-mi scape, dacă nu i-aş citi recunoştinţa şi bucuria ei toată în ochi. Şi mai cu seamă teama aceea vagă, sfiiciunea aceea de prinţesă în faţa acestui monstru elementar, care-i taie deodată drumul, imagine în care îmi place atît să mă văd. Dar timpul e aproape cînd teama asta — Dumnezeule, e cu adevărat de admiraţie? — se va dilata în chip spăimîntător. Cînd nu vei şti să citeşti în ea unde se termină admiraţia şi unde începe frica adevărată, nebună? Cînd amîndouă aceste sentimente vor juca nestatornic în ochii ciudat întunecaţi, întrecîndu-se unul pe altul! Spectacolul ăsta înnebunitor îl voi gusta în curînd, foarte în curînd, îl voi gusta cu toate simţurile şi cu toţi porii sufletului meu: atunci cînd însăşi donna Alba va fi în joc, aşa cum Anişoara a fost zilele acestea. Dar tocmai acum, gîndul că zadarnic pîndisem plecarea prinţului Preda în nopţile din urmă mă încearcă neplăcut: parcă-mi strînge inima şi parcă-mi înfăşoară cugetul cu un văl negru de presimţire rea. De aceea eu însumi nu mă prea simt la îndemînă în faţa donnei Alba, nu sunt în stare să-i ripostez cu nici un cuvînt din cele ce pregătisem pentru această aşteptată întrevedere, cu toată seninătatea ei, care mă asigură net că pînă în prezent prinţul Preda n-a întreprins nimic. Scrisorile, iată marea surpriză ce trebuie să-i fac! Scrisorile, care o chinuiesc în lungi nopţi şi neliniştite zile, aduse şi aruncate în poală-i ca nişte flori culese de pe cîmp. Iată ce ar întrece peste măsură orice succes juridic, orice izbîndă cîştigată pentru o prietenă bună, şi chiar pentru ea însăşi! între un succes, o sforţare care intră în linia aptitudinilor şi ocupaţiunilor obişnuite şi între această scormonitoare şi îndărătnică operă de sobol, de luni şi ani de zile, pentru liberarea scrisorilor, pentru ea însăşi şi numai pentru ea, nu-mi pot închipui nici că se poate face comparaţie. Oricînd, sufletul femeilor a fost profund atins de aventura dificilă şi materială, complicată şi obscură, mai degrabă decît de orice victorie, cîştigată la lumina zilei şi după mijloacele de luptă de toate zilele. Extraordinarul, nepătrunsul, iată ce pot bucura un suflet ca al donnei Alba, mai ales atunci cînd toate [213] evenimentele converg spre persoana ei, o au pe ea însăşi de cauză şi fericirea ei de scop. De aceea laudele de-acum, cu care mă intimidează donna Alba, mi se par, poate, oarecum de circumstanţă, oarecum mondene şi reţinute. Aş vrea să-i văd coşul alb al pieptului, acest decolteu strălucitor, tăiat de vîrful de inimioară al bluzei, zvîcnind de surpriză şi de groază, aş vrea să văd fulgerul spaimei umplîndu-i ochii de licărul lui rupt în frînturi de lumină; aş vrea să-i văd mîinile cu ondulări de şerpi începînd involuntar mişcarea care roagă şi cere graţie: asemeni frumoasei castelane, soţie a războinicului învins, vreau s-o văd cînd oamenii războinicului biruitor o duc tremurînd înaintea cumplitei lui voinţe suverane! Şi-apoi aş vrea să-i văd privirile, cînd, cu o simplă mişcare, cît mai simplă pregătită cu putinţă, afectat de simplu, îi voi întinde dalbelor ei mîini proprii puterea întreagă ce-o am asupra ei. Spuneţi-mi dacă există o satisfacţie mai mare pe tot pămîntul şi în toată viaţa decît generozitatea asta cu iz de vechitură medievală, gestul ăsta de mic burghez devorat de închipuiri romantice, poliţă plătită împărăteşte frumoasei unei lumi mîndre şi necruţătoare, spre care accesul e tăiat de cele şapte grele lacăte ale dispreţului congenital. Sunt atît de aproape de acest considerabil moment al vieţii mele şi, cu toate astea, obiectul principal, iarba minunilor care-l poate realiza nu se află în mîinile mele; se găseşte în alte mîini din strînsoarea cărora eu trebuie să le smulg cu isteţime ori chiar cu forţa. Nişte mîini negre, mumifiate, puţin prea mici pentru a le compara cu labele zmeului din poveste, dar, cu aspectul lor cadaveric, destul de asemănătoare. Iată-mă-s în miezul poveştii, cu fătul năzdrăvan care luptă şi cu zmeul care apără gelos comoara fermecată. Asta e, asta e... tot romanul spre care năzuie don Quichotte de pe Cerna, cum năzuia şi celălalt de la Mancha, veritabilul... Povestea, povestea... A te minţi în poveste, a trăi în poveste... asta e suprema necesitate sufletească... a fi cîndva eroul poveştii... cea mai dulce şi mai 43 subtilă mîngîiere sufletească: a povesti despre tine sau a auzi pe alţii povestindu-ţi... sau mai mult decît orice pe lume a povesti lăcomiei ei ascultătoare peripeţiile trecute, pentru a smulge şi a-i aduce fericirea. [214] Dar ceea ce mi se pare nespus de groaznic în aceste momente hotărîtoare e tocmai grija ratării ultimului moment. E neglijenţa sau nedibăcia hotărîtoare de la urmă. Comoara e încă în stăpînirea mumiei fioroase, îngrozitoare: rînjetul ei infernal şi ochii de dincolo de mormînt o veghează cu cea mai aprigă străşnicie; iar, ceea ce e mai oribil, în acest colţ al vieţii mele, de realizată şi apoi de temută speranţă a baroului, de purtător al atîtor mari şi grele victorii judiciare, e că în povestea obscură, ascunsă, neştiută de nimeni, care mă bucură mai mult decît orice izbîndă clară şi reală de bară, printr-o nechibzuinţă pentru care-mi muşc mîinile, rolurile ameninţă să se inverseze: mumia sepulcrală e gata să-mi înşface gîndul meu cel minunat şi să se prezinte ea, domniţei, „albe ca zăpada", pocăit, în rolul de făt năzdrăvan şi frumos, de viteaza dezrobitor. Ce însemnează, aşadar, toate aceste izbînzi pentru care, iată, mi-am cîştigat dreptul de a săruta mîinile albe ale donnei Alba, pe muchia prăpastiei înfiorătoare a acestei perspective? Cînd am revăzut pe prinţul Preda, hotărîrea lui era nu numai luată, dar şi întărită printr-un început de executare. Aşadar, nu izbutisem să-l intimidez cu urletele de deunăzi şi cu spectrul mizeriei sărmanului său copil. In schimb, fusei mulţumit că spaima ce-i produsesem atuncea nu lăsase nici o urmă în sufletu-i uşuratic, văduv de orice circumspecţie şi control. Predispoziţia spre lăudăroşenie şi emfază a acestui deşucheat, care-mi păruse atît de ermetic la început, alungase orice simţămînt cumpănitor de care aş fi putut să mă tem, şi liniştit acum despre partea asta, cît se poate de liniştit şi de calm, ascultam amănuntele acţiunii sale şi-a planurilor pentru viitor. Chemase pe donna Alba la telefon şi după cîteva încercări izbutise să se înţeleagă cu dînsa. Nu-i lămurise însă scopul întrevederii cerute, pentru că-şi rezerva integrală plăcerea surprizei covîrşitoare; dar o asigurase, pentru a o scoate din nedumerire, că e cu totul în interesul ei să-i acorde această nouă întîlnire. Răspunsul donnei Alba a fost în cele din urmă afirmativ; totuşi — spre marea mea uşurare de suflet — ea n-a putut să fixeze încă data şi locul. întocmai cum procedase la începutul tratativelor dintre dînşii, în privinţa datei, prinţul Preda rămînea să se intereseze zilnic la anumită oră şi asta cu începere de săptămîna viitoare; cît despre loc, pe care el i-l [215] lăsase asemeni la apreciere, ea nu avea nici o obiecţie de făcut asupra grădinii în care se întîlniseră acum trei ani. Am statornicit bine atunci, pentru mine, motivele care îndemnau pe donna Alba să temporizeze: săptămîna asta trebuia să vie dintr-o zi într-alta soţul său, care cîştigase procesul de la Haga. (Se menţinea deci necontenit cu un gît de cal înaintea mea.) La sfîrşitul săptămînii, chiar sîmbătă seara, trebuia să se dea în sfîrşit reprezentaţia şi balul, plănuite de atîta amar de vreme de banda Voicuţei. Mica I 45 năzbîtie, năzărită într-o doară la o masă de club, luase grave proporţii, şi acum evenimentul artistic era comentat cu anticipaţie şi cu multă ardoare. Spectacolul avea să aibă loc la Teatrul Liric; întrebai îngrijorat pe prinţ dacă are cunoştinţă de el. Avea, desigur, dar regreta că nu poate participa. Bănuia că va fi şi donna Alba acolo (soţul ei tocmai trebuie să se întoarcă din străinătate, unde a repurtat un mare succes diplomatic — mă informă el — „dar nu-mi poate spune mai mult"), însă se interesase. Locurile erau grozav de scumpe: 1000 de lei, la balcon, de persoană. De parter şi de loji nici nu mai poate fi vorba. Oricît ar dori să vadă pe acea căreia i-a închinat de acum înainte toată viaţa lui, în cea mai desăvîrşită strălucire, totuşi găseşte sacrificiul inutil; dar avea s-o aibă în faţa lui peste puţină vreme, mai învorvărită, în blănuri ori mantou, nu-i vorbă, dar venită acolo numai pentru el. Se va mulţumi în seara reprezentaţiei s-o aştepte pe peronul teatrului, unde elita debarcă din grelele maşini. Fără ca ea să-l bănuiască măcar, în umbră, îi va trimite sărutul lui cu ochi, se va întoarce apoi numaidecît acasă şi-şi va petrece toată noaptea fumînd şi făcîndu-şi cafele, cu ochii ţintă la fotografia ei. Toată noaptea, hotărît! — Ah, de-aş putea să nu-i pretind nimic... Totuşi, în primul rînd, voi aştepta să-mi făgăduiască dînsa ajutorul... — Pentru fată? Dădu din umeri. Apoi după ce mai gîndi puţin: — Voi şti cum să aduc vorba... şi anume îi voi descrie mizeria mea, scuzîndu-mi purtarea din trecut. Fatal ea mă va 46 întreba: „Ei şi-acum? Acuma cum o duci?"; sau: „Probabil că acuma ţi s-a schimbat situaţia, de vreme ce eşti capabil de astfel de elegante..." Evident că nu mă voi plînge... dar voi bîlbîi, mă voi încurca în aşa fel în vorbă, încît ea să înţeleagă. Pricepi cît de covîrşitoare o să pară hotărîrea mea, cînd ea îşi [216] va da seama de sacrificiul ce fac. Nu crezi, nu găseşti...? De bună seamă voi juca puţin teatru, voi refuza bunăvoinţa ei... şi voi da necontenit cu mustrarea de conştiinţă pentru trecut; însă imaginea ei... m-a determinat... a fost mai tare ca foamea care mă ameninţă... asta e... mai tare ca foamea... asta va fi lovitura de graţie... şi ăsta-i adevărul... Şi-atunci? Mai poţi crede că nu mai e posibil acum gestul... că nu merge rolul dublu de amant şi de om care cere de pomană... Ce dracu'? cer eu doară... eu spun numai... las să se înţeleagă... atît şi nimic mai mult... ea va bănui însă şi nu va putea admite ca lucrurile să continue astfel... îmi va da ajutor cu sila... M-am gîndit eu destul... — Ajutor da... dar cum te va iubi?... — Dacă-i spun că gîndul la dînsa m-a îndemnat. Ce tot vorbeşti aci? nu se poate... e prea grozav gestul. — Desigur gestul e grozav, apăsai cu oarecare ironie pe cuvîntul prea des întrebuinţat de el. Dar dacă el nu se desfăşoară după cum doreşti tu...? Dacă bunăoară îţi va lua scrisorile pur şi simplu, îţi va mulţumi elegant şi... — N-am să-i dau eu comoara fără un preambul, pe care am să-l statornicesc dinainte... — Spui că îi vei descrie mizeria din trecut şi-apoi o vei I 47 lăsa pe ea să te întrebe asupra soartei tale de acum. Ei bine, dacă ea întoarce vorba într-altă direcţie? — Fii fără grijă, voi şti cum s-o aduc înapoi... — Dar atunci îi va părea... gestul ăsta, cum tot îi zici, îi va părea cam teatral... — Ii va părea grandios, prea grandios ca amănuntele să nu dispară complet în faţa întregului. în sfîrşit, văd că tocmai tu care mi-ai dat ideea nu eşti pătruns pînă unde trebuie de măreţia ei... Găsesc foarte firesc. — Din partea unui comis-voiajor. — De-ai şti cît mi-eşti de drag de cînd mi-ai dat gîndul cel bun, ai vedea cît eşti de nedrept cînd mă acuzi că aş vrea să te înjosesc sau să te ironizez cît de puţin... Am vrut să spun numai că nefiind în cauză şi mai ales, cum singur mi-ai mărturisit, neavînd nici un fel de aptitudine pentru iubire, nu-ţi dai seama complet de dimensiunile ideii care ţi-a scăpat. Tu eşti un lucid, un inteligent şi o stofă aleasă, am văzut eu. De aceea îţi sunt infinit de recunoscător. Dumnezeule, şi cînd mă gîndesc că întîi te-am luat în rîs... Ah, scumpul meu amic, comis-voiajorule, [217] tu eşti adevăratul suflet de nobil... eu, sunt un decăzut şi-un nemernic... prin tine am răzbătut la lumină... Lasă-mă, lasă-mă să-ţi mulţumesc... Toată viaţa mă voi gîndi la asta şi-ţi voi fi recunoscător... Şi pe neaşteptate prinţul Preda se repezi asupră-mi, mă înfăşură cu braţele şi mă sărută sentimental şi îndesat pe frunte. Mărturisesc că eram înduioşat. 48 Maestrul a sosit joi seara, iar reprezentaţia de gală a societăţii „Aproapele" (beţia zdravănă de la „Ruşi" dăduse, aşadar, fiinţă unei asociaţii de caritate) a avut loc sîmbăta. Lojile şi balcoanele erau supraînţesate, băncile de la parter fuseseră scoase şi privitorii stăteau în picioare. Spectacolul începuse cu admirabile tablouri vivante: fete frumoase, în costume adecvate, uneori aproape fără costum, compuneau grupuri alegorice, multe din ele originale şi de foarte bun-gust. Spre sfîrşit, tablourile vivante deveniseră chiar picante, în înţelesul mai larg al cuvîntului. Superbe nudităţi albe ori brune se expuneau fracţionar cu avînt şi dărnicie; estetica mijlocului se sfinţea prin măreţia scopului. Moraliştii puteau deci gusta priveliştea cu împăcată conştiinţă şi, în căutarea prin rîndurile de loji a bustului donnei Alba, văzui cu ajutorul reflexelor multicolore ale rampei mulţi dintr-aceştia adulmecînd figurile complexe şi nemişcate cu ochii bulbucaţi de interesul cel mai pur. Revista în care juca Voicuţa mă impresiona mai puţin plăcut, deşi se depuse aci un talent remarcabil. Domnişoara Scumpa Caragea, de care-mi vorbiseră cu atîta elan foştii mei prieteni, întrecu chiar aşteptările celor mai fervenţi admiratori: era într-adevăr multă naturaleţe şi rafinată observaţie în jocul ei. Apoi siguranţa mişcărilor şi aplombul glasului nu numai că izbutiră să cîştige pe spectatorii cei mai dificili, dar insuflară o animaţie extraordinară partenerilor, astfel că scenele se perindară într-un tempo spumos şi desăvîrşit. într-adevăr, avea mare dar fata aceasta şi te mirai de ce nu se consacră definitiv artei, pentru care dovedea atîta chemare. Spre marea mea satisfacţie, apoi, însăşi Voicuţa se achită strălucit de cele două roluri ale ei, de amoraş şi domnişoară micuţă de pension. Prietenelor şi prietenilor din „banda noastră" nu le scăpară nici o greşeală; pînă şi cele două apariţii mute ale Lilicăi fură salutate cu vii aplauze de amicii din sală şi rubedeniile respective. [218] Dar toată tinereţea asta aristocrată se străduia pentru ce? Ca să ajungă la imitaţia desăvîrşită a perfectului mitocan. Toată revista era alcătuită după modelul celor ce fac furori în grădinile de vară. Iar eroul lor nu putea fi altul decît vestitul Nea Ghiţă, nea Matache, nea Tănase, iar eroina, consoarta sa: ţaţa Frosa, ţaţa Leanca, ţaţa Miţa Porumbiţa. Descendenta domniţei Ralu, care făcuse să răsune la Bucureşti versurile lui Euripide, cînd parte din protipendada noastră nu sta bine încă nici cu cititul, se străduia acum să dea nota cea mai justă vulgarităţii de suburbie: „te simţi bine, tăticule?", „hai să ne dăm în tiribombă, păpuşelule", „nu vrei să mă tragi în barcă, papugiule!" Elita ţării făcea haz nespus de jocurile nesărate de cuvinte: era un fel de satisfacţie aci împotriva valurilor democraţiei potopitoare, dar luai seama că mai mult ariviştii proaspeţi ori scăpaţii de maximum o generaţie din lumea ce era răscolită cu nesaţ pe scenă se amuzau mai mult şi mai zgomotos. în fond, privind mai bine mişcările intenţionat groteşti şi puţin neruşinate, îţi puteai da seama uşor că triumful platonic al acestei boierii era tocmai o jalnică înfrîngere, iar adevărata victorie era tot a mitocanului, ale cărui fapte şi vorbe făceau deliciul descendenţilor rafinaţilor fanarioţi. Mă întări în această impresie mai cu seamă singura excepţie a regulii: în semiobscuritatea sălii remarcai pe cei doi soţi Radu Şerban profund dezamăgiţi. Fără îndoială, nu citii nici un fel de dezgust ostentativ pe feţele lor; nu făceau mişcări de plictiseală şi nici nu părăsiră loja scandalizaţi. Dar atît cît permitea luminiştea vagă a sălii, ochii lor se scăldau în deziluzie şi stupoare, şi numai donnei Alba îi flutura pe buze un zîmbet de compătimitoare îngăduinţă. De multe ori ea nici nu mai privea spre scenă; cu toate că se găsea o explicaţie destul de limpede a acestei lipse de interes pentru arta drei Scumpa Caragea (care tocmai cînta un cuplet pe aria Sunt fată de general), totuşi o ispită de gînd mă făcu să tresar că ea se foloseşte de prilej pentru a distinge în marea de capete din sală pe cineva anume. Nu ştiu de ce m-a neliniştit într-atîta această nejustificată prin nimic bănuială. Din colţul obscur, în care mă găseam, am fixat cu toată puterea ochilor mei arzători pe donna Alba şi ochii ei de asemeni au părut la [219] un moment că se opresc într-ai mei şi rămîn astfel legaţi de ei multă vreme. Cearcănele ei, în penuria asta de lumină, accentuate cînd nu se uita spre scenă, păreau adevărate inele de întuneric şi se confundau cu ochii închişi, care crescuseră astfel considerabil, încît n-ai fi putut şti care e adevărata direcţie a privirii ei, dar poziţia feţei, neclintirea asta de minute şi sferturi de ceas, nu contribuia cu nimic să-mi alunge gîndul care mă muia în fericire: dimpotrivă. Sub ocrotirea semiîntunericului ne permiserăm astfel (eu crezui tot timpul că ea-şi permite la fel cu mine) o adevărată deboşerie de priviri: ochii noştri se căutară cu sete, se înlănţuiră, se strînseră, se contopiră şi tremurară în spasm. Astfel ne surprinse lumina bruscă şi puternică a sfîrşitului de act: rătăciţi, înfioraţi, descoperiţi, ochii noştri (cel puţin, de-ai mei sunt sigur) clipiră de ruşine înaintea atîtei lumi şi atîtor lumini. Cînd îndrăznii mai apoi să ridic din nou privirile spre donna Alba, cu sfiiciunea acea înfricoşată care urmează păcatului, o găsii preocupată, la fel ca şi soţul său, să trimită sau să răspundă la salutări, în diferite puncte ale sălii. Mă pregătii la rîndu-mi de salutat şi aşteptai momentul hotărîtor, pradă unui trac cum de mult nu-mi mai fusese dat să simt. Urmării deci cu coada ochiului toate zigzagurile pe care le făceau privirile lor. La fiecare colţ de zigzag ei aruncau un zîmbet ori un salut; cînd socotii că a sosit clipa propice, mă înfipsei zdravăn în picioare şi mă îndoii de la mijloc cît un rob în faţa unui sultan. Şi cînd mă ridicai, gemui de oroare: cei doi soţi răspundeau rîzători, pe deasupra capului meu, lojii în care se aflau părinţii Voicuţei. Astfel că atunci cînd pogorîră privirile cu adevărat spre mine, nu mai putui prinde clipa decisivă şi încremenii de indignare pe propria-mi stîngăcie, cînd ei mă salutară cu bunăvoinţă şi prietenie. Mă înclinai roşu ca un rac, însă cînd mă îndreptai iarăşi, observai că zîmbetele lor erau şi de astă dată îndreptate puţin mai alături, unde descoperii pe prinţul Raoul. în sfîrşit, am fost zărit, am salutat şi mi s-a răspuns: cu multă amiciţie de domnul George Radu Şerban, cu o distinsă, grăbită şi familiară graţie, de donna Alba. Dar acum mă întrebam nefericit dacă ochii aceia măriţi de întuneric, dacă rotocoalele acelea care se strîngeau şi se lărgeau de pasiune mă vizaseră sau nu pe mine în timpul actului. Aşteptam cu nerăbdare ridicarea cortinei pentru a mă încredinţa, de astă dată impu-nîndu-mi stricteţea unui observator obiectiv, dacă rotundele şi întunecatele oglinjoare fosforice emanau cu adevărat spre mine radiaţiile lor şi dacă [220] reflectau şi ele doar covîrşitoarele efluvii de pasiune ce aţîţau exclusiv din sufletul meu. în fierberea nerăbdătoarei aşteptări mă găsi Raoul, pe care-l despărţise tot timpul numai cîteva capete de mine. Bunul meu prieten fu foarte fericit să mă vadă; mă asigură despre asta manifestarea zgomotoasă pe care o stîrni, după felul lui, în cinstea reîntîlnirii noastre. Apoi mă împărtăşi cu o mulţime de noutăţi, privind mai ales pe scumpa lui iubire cu păr lung, negru şi larg ondulat, pe care şi-o regăsise. Era tot aşa de delicioasă ca la început. însă ştiindu-i vechea slăbiciune pentru inele, le ascunsese pe toate într-o cutie secretă a biroului, după ce dăduse să i se facă nişte imitaţii superbe, care şi începuseră să-i dispară. Prima jefuire, pe care a simţit-o pe cînd se prefăcea că doarme şi a lăsat-o să se consume — la puţine nopţi numai după reluarea vieţii în comun —, s-a petrecut într-un chip nespus de amuzant. Pe cînd ea se îmbrăca înfrigurată ca s-o şteargă, prinţul Raoul s-a prefăcut că se trezeşte. Ea — îi spunea Riri — goală pe jumătate, a trebuit să se supună chemării lui, şi-a scos din nou ciorapii, pentru punerea cărora a pretextat un motiv sub orice plauzibilitate, şi-a venit cu inelul între degete, ca să se prefacă apoi că-l găseşte prin aşternut, ba chiar să se plîngă că s-a înţepat în colţurile pietrei lui. Prinţul a convenit că într-adevăr era cam larg şi că e întotdeauna în pericol să-l piardă; cum i s-a mai întîmplat de altminteri şi cu un altul „mult 53 mai puţin costisitor, mai demult". însă pentru că pe ăsta l-a găsit dînsa, i-l face cadou: cu condiţia expresă să nu-l piardă, în caz cînd ea va dovedi că ştie să-l păstreze, peste şase luni îi va mai face încă unul cadou, pe care tocmai are de gînd să-l scoată din „safe-ul de la Banca Naţională". Şi într-adevăr a doua zi prinţul Raoul apăru cu un safir de toată nostimada, tot aşa de fals ca şi rubinul pe care i-l dăruise. Riri a fost extrem de fericită. După şase luni ea s-a văzut, aşadar, şi cu safirul, în vreme ce în locul lui, în degetul prinţului a apărut acum un straşnic smarald. Şi astfel prinţul Raoul a rezolvat problema fericirii; cu cîte o bucăţică de sticlă frumos colorată şi şlefuită geometic, el a pus zdravăn căpăstru eternei nestatornicii femeieşti. L-am felicitat din suflet pentru ingeniozitatea cu care a putut nu numai să păcălească pe partenera lui de amor, dar cu care ştie să-şi amăgească incorect şi propria lui inimă: a te şti iubit pe cîteva pietricele şi a te declara mulţumit pe acest fel de izbîndă sufletească este într-adevăr [221] o tărie pe care eu, căutătorul asiduu şi metodic, ca un detectiv, de scrisori tainice, ar trebui s-o invidiez. Fără a lega însă o convorbire asupra unor astfel de subtilităţi sufleteşti, a căror descurcare şi tălmăcire mai mult tulbură şi încurcă chiar şi pe cel ce le întreprinde, descoperin-du-i poate multe amăgiri, de care se trezeşte orbit el însuşi, mă mulţumii, din nestinsă curiozitate, să întreb din nou pe prietenul meu dacă părul lui Riri într-adevăr mai păstrează exact aceeaşi neobişnuită lungime, care l-a fermecat pe el, cunoscătorul, şi l-a îndemnat s-o iubească atît pe-această fată 54 simplă şi cu rele obiceiuri, găsită noaptea pe drum. Entuziasmul prinţului mă încurcă iarăşi cu desăvîrşire: ezitările mele nu mai putură rezista în faţa competenţei lui în materie, aşa că trebuii să convin, în cele din urmă, că iubita asta în nici un caz nu putea să fie una şi aceeaşi persoană cu prietena mea din mansarda madam Matildei. Părul regăsitei păstrase intacte calităţile de la început; în privinţa asta talentul tactil al prinţului nu putea da nici un greş. Totuşi, pentru că mi-era drag şi pentru că era vărul donnei Alba, şi mai ales pentru că eram şi eu prea uluit de această ciudăţenie, îmi exprimai dorinţa de a-l vizita şi de a-l găsi în plin menaj şi în plină fericire şi el mă invită cu braţele deschise, şoptindu-mi că nu va vesti pe amica lui, căreia doreşte să-i facă o surpriză, mai ales că ea nu o dată l-a întrebat de mine, de prietenul care-l însoţea cînd a cunoscut-o. Aşa încît încep iarăşi să am bănuieli în privinţa Auricăi; deocamdată, nu pomenesc nimic, fireşte, prinţului de mansarda misterioasă, totuşi sunt acum grozav de curios să văd pe individa asta cu păr negru şi lung, care i-a căzut în cale, puţin timp după plecarea vecinei mele cocote din odăiţa ei cu pat scîrţîitor. Cu atît mai mult doresc s-o văd, cu cît îmi dau seama cît de teribil de nedumerită trebuie să fie ea însăşi, cînd prinţul Raoul îi va fi povestind că sunt secretarul unui mare avocat, că dau toate dovezile că-mi voi egala în curînd maestrul (astfel că orice confuzie cu un voiajor de comerţ e de-a dreptul exclusă) şi că locuiesc de multă vreme într-o garsonieră nespus de elegantă. Dar nu înţeleg de ce ea n-a căutat 55 să elucideze aceste echivocuri, povestind prinţului despre mansardă; doar Raoul îi ştie profesia, aşa că putea, la urma urmei, să-i dea toată povestea pe faţă. De bună seamă că nu i-a spus nimic, de vreme ce nici prinţul [222] nu mă întrebă nimic în privinţa asta, ceea ce e semn că ea are motive serioase să ocolească un astfel de subiect. Iar motivul nu poate fi, dacă e într-adevăr vorba de Aurica, decît unul singur: părul blond de anul trecut al fostei mele vecine. Prinţul Raoul nu i-ar ierta pentru nimic în lume că l-a păcălit cu vopseli tocmai la ce adoră el mai mult. Dar cum s-a lungit aşa deodată părul ăsta? Să fie totuşi o perucă, deşi prinţul pare gata să-şi vîre mîna în foc că nu poate fi vorba de alt păr? încep să cred că ardoarea Auricăi i-a întunecat puţin şi lui vasta-i competenţă. Toate ar fi atunci bune, numai o uşoară nelinişte îmi rămîne: dacă Aurica are tot interesul să tacă faţă de Raoul în privinţa mansardei, oare ce interes ar avea să tacă întru cît mă priveşte, cînd ar întîlni vreunul din foştii vecini de mansardă; mă gîndesc mai cu seamă la prinţul Preda sau la Irma, care ar putea dezvălui apoi totul amantului ei cu intermitenţe? Un lucru e cert: că pînă acum n-a făcut nimic, de vreme ce nu s-a întîmplat nimic deosebit în raporturile dintre mine şi prinţul din mansardă; n-o să se întîmple, aşadar, nici în cele vreo cîteva zile ce-mi mai rămîn pînă voi putea obţine cutia cu scrisori. De bună seamă Aurica, dacă e ea amica de-a-cum a lui Raoul, e din cale-afară de precaută; probabil că ocoleşte cu dibăcie pe oricare ar putea să-i producă vreo tulburare de orice fel menajului ei. Iată un lucru pe care mi-l confirmă însuşi prinţul Raoul: 56 — Ştii, îmi spunea el, e atît de cazanieră, mon cher! Imposibil s-o convingi să ieşim vreodată. Numai dimineaţa la opt îi place să facem o plimbare la Şosea în automobil. însă nu ţi-ar rămîne peste zece în oraş... în actul următor, nivelul reprezentaţiei s-a ridicat cîteva grade mai mult deasupra vulgarităţii celui dintîi. S-a jucat, cu şi mai multă dezinvoltură şi s-a cîntat pe arii de toate felurile: romîneşti, franţuzeşti, ruseşti, nemţeşti şi ungureşti. Pe urmă a început petrecerea propriu-zisă. Şi nu mult după aceea m-am trezit în faţa donnei Alba singure, într-un colţ de sală mai puţin frecventat. Am văzul-o de departe înaintînd uşor; purta o toaletă simplă, neagră, cu luciuri de mătase, care-i accentua desăvîrşit culoarea albă a pielii; decolteul în inimioară îi lungea uşor linia gîtului. Din mulţimea ei de bijuterii, de care auzisem, nu vedeam acum decît străluciul subţire cît un fir al unui lănţişor de aur, de [223] care sta suspendat în dreptul pieptului un briliant enorm, ce-şi juca flăcările cu neastîmpăr pe fondul negru, ca o mare, albă şi zbuciumată stea de noapte. Braţele mate, lungi şi fine, erau dezvelite pînă la încheietura umerilor, pe care tivul îi închidea cu o curbă dulce. Rochia îi îmbrăţişa strîns bustul şi soldurile, apoi se desfăcea în cloş amplu, căzînd în pliuri mici pînă la glezne. încolo, nimic, nici o altă podoabă decît o superbă orhidee, prinsă cu un ac de aur la umăr şi a cărei culoare, băgai de seamă apoi, se armoniza cu garniturile pantofilor de-un auriu pal, culoare ce trebuia să răspundă ciorapilor de mătase chaire. I 57 O salutai cu o plecăciune largă încă de la distanţă şi aşteptai înfricoşat, gol de sînge, zîmbetul ce se apropia. Şi ea se opri în faţa mea şi mă întrebă cum mi-a plăcut spectacolul. Ii răspunsei că m-a mişcat nespus străduinţa atîtor prinţi şi descendenţi de mari boieri de a reda cît mai autentici mahalagii, şi ea înclină de mai multe ori capul rîzînd. Se îndepărtă puţin ca să privească prin lornion în lungul sălii, apoi reveni. Mătasea suplă a rochiei de-un negru adînc, ameţitor, agita cu moliciune faldurile ce se retrăgeau minunat ori de cîte ori piciorul începea să înainteze. Desigur, ameţit cu desăvîrşire de profunzimea teribilă a acestui negru (pentru că în momentele acestea nu îndrăzneam să mă uit în ochii ei), luai hotărîrea şi curajul de a mă convinge dacă într-adevăr în timpul reprezentaţiei ochii ei fuseseră îndreptaţi spre mine. Adică ei fuseseră într-adevăr îndreptaţi în direcţia mea, dar vroiam acum să aflu anume dacă ei priviseră într-acolo numai pentru mine şi mă vizaseră exclusiv, de vreme ce şi în actul al doilea cele două pete de întuneric de sub fruntea-i cu arc regesc se răsfrînseseră asemenea, tot timpul, în centrul încordării ochilor mei; dar razele lor centrale, oricît mă străduiam să mă dumeresc, tot nu izbutisem să descopăr unde bat anume. Dacă m-aş fi uitat şi-acum în aceşti ochi, de bună seamă că n-aş fi fost în stare să îndrug două vorbe; dar, ocrotit şi îndîrjit de apele negre ale mătasei, putui articula cele ce i-am grăit, cu claritate şi tărie, deşi dacă ar mai fi fost nevoie de un cuvînt mai mult, cu siguranţă că mi-ar fi rămas stins pe jumătate în gît. 58 — Intr-un cuvînt, cum văd, spectacolul nu prea v-a plăcut? mă întrebă ea revenind. [224] Şi, după o tăcere puţin cam întîrziată, care mi-a fost necesară ca să leg cuvintele şi să-mi găsesc îndrăzneala trebuincioasă pentru a le rosti cu şir, am răspuns: — Dimpotrivă, pentru că numai auzul mi-era aţintit spre scenă, pe cînd privirile mele au îmbrăţişat tot timpul cea mai mare frumuseţe pe care am văzut-o în viaţa mea, singura căreia i-am rămas credincios ani întregi în taina gîndului meu, din clipa cînd văzînd-o înaintînd pe stradă, cu maiestatea cu care înainta acum cîteva clipe încoace, am ameţit ca de o lumină prea tare a soarelui, şi două cărţi enorme pe care le aveam în mînă, pentru că mă găseam în faţa unei şcoli unde trebuia să trec un examen, au căzut cu zgomot la picioarele ei, ca cel mai sincer şi mai desăvîrşit omagiu. Ea a zîmbit atunci, mulţumindu-mi cu ochii atît de minunat, şi, mi se pare, puţin înfricoşată, probabil, de puternica deturnătură a dicţionarelor clasice, că zîmbetul ei s-a încrustat într-atît în sufletul meu, ca şi hotărîrea nestrămutată de-a o regăsi şi de-a apăra dumnezeiasca apariţie de orice înfricoşare, că nu ştiu ce-ar putea şterge această incrustaţie şi această hotărîre din sufletul meu. Pînă acum ele au rămas intacte, dacă nu şi mai accentuate, ca în ziua dintîi, dacă mai e cu putinţă să mai crească vreun lucru care la origine este infinit. Şi urmă iarăşi tăcerea profundă ca negrul lucios al rochiei, tăcerea întocmai care precedase exprimarea acestei nemaipomenite îndrăzneli. Iar după puţin răspunsul veni atît de 59 greu şi atît de rău în contrast cu acest glas muzical, puţin cam aspirat acum şi coborît, care-l rostea: — Nici recunoştinţa datorită maestrului dumneavoastră n-a putut să diminueze... incrustaţiile şi hotărîrile acestea nestrămutate? Eu am văzut limpede că donna Alba a vroit să completeze, să adauge ce? — o răutate mai mult, o ironie mai sîngeroasă şi mai insuportabilă? — dar din mulţime a apărut soţul ei, şi venirea lui m-a împiedicat să aud pronunţată pînă la capăt sentinţa-mi de moarte. Dar oare nu fusese ea rostită pînă la capăt, ce mai doream să aud? Un singur fir de speranţă îmi mai rămăsese în lumina ochilor ei, spre care, răpus de tăria loviturii, înălţasem privirile mele, cerînd îndurare; şi lumina aceea parcă n-ar fi fost aşa de neîndurătoare ca răspunsul ei. Dar domnul Georges Radu Şerban sosi între noi, desco-perindu-mă galben ca un mort. M-am plecat adînc şi înaintea lui, [225] făcînd loc în conştiinţa mea acestui gînd nou, dar grozav de întîrziat, că el ar putea să pară nedumerit găsindu-mă de vorbă cu soţia lui într-un coridor de teatru, la un bal public. Iar la aceasta se mai adaugă culoarea cadaverică de pe figura mea, pe care mi-o închipuiam cu nimic mai puţin pămîntie şi mai sinistră ca a prinţului Preda, în noaptea care a decis prietenia noastră. Cînd m-am reînălţat, am văzut pe donna Alba păstrînd acelaşi zîmbet şi aceeaşi lumină necontenit mai îngăduitoare a ochilor cu care-mi ascultase cutezanţa şi cu care mi-o respinsese apoi, aruncîndu-mă cu cîteva vorbe înapoi, în ţărîna din care-mi permisesem să mă ridic. Dar faţa maestrului nu exprima nici chiar cea mai elementară 60 neplăcere; dimpotrivă, părea bine dispus şi abia acum găsi prilejul să mă felicite pentru chipul cum mă comportasem în procesul Anişoarei şi să-şi exprime regretul că nu m-a poftit la cîte una din puţinele primiri şi reuniuni ce au loc foarte rar, nu-i vorbă, în casa lor „pentru a ne cunoaşte şi din alt punct de vedere decît cel profesional". De faptul că nu s-a gîndit vreodată să mă prezinte donnei Alba nici nu aduse vorba, dimpotrivă, părea lucrul ăsta să-l preocupe prea puţin, ca şi cînd cunoştinţa era firesc să se efectueze de la sine, ca între oameni ce sălăşluiesc sub acelaşi acoperiş sau poate ca între un slujbaş stipendiat şi stăpîna casei; or, aci nu mai încap formalităţile prezentărilor ce nu se cuvin decît oamenilor de acelaşi rang. La drept vorbind, eu nu puteam face vreo demarcaţie precisă între aceste impresii care variau necontenit, împie-dicîndu-mă să mă fixez asupra vreuneia anume, pentru a întemeia dintr-însa un reper veridic. Iar cînd domnul Georges Radu Şerban epuiza complimentele şi regretele, donna Alba găsi de a sa datorie să-i raporteze la rîndu-i obiectul conversaţiei noastre şi anume cele privitoare la spectacol. Maestrul rîse voios de scurta caracterizare pe care o dădusem reprezentaţiei şi o încuviinţă în total. Pe urmă doamna îşi luă rămas-bun, întinzîndu-mi mîna cu o bunăvoinţă pe care eu o găsii mai umilitoare decît orice gest de mîndrie ori de dispreţ. Părea să-mi spună: „Uite, te iert, dar altă dată..." Totuşi, sărutai cu nespusă bucurie această mînă lunguiaţă, albă şi netedă, care rămînea pentru mine, pentru veşnicie, 61 mîna ce urzeşte iţele destinului meu. Iar ochii mei îi răspunseră, la rîndu-le, foarte binevoitori: „Totuşi, prinţesă, vom putea parcurge peste puţin, cu sărutul, tot lungul braţelor ăstora superbe... [226] căci ştim ceva, undeva, într-o mansardă obscură... Ceva, o comoară, pe care o vom avea în curînd... Drace, orice-ar fi să se întîmple, chiar mîine, nici o zi mai tîrziu..." Topii toate aceste vorbe în rîsul meu şi mă închinai adînc. A doua zi era duminică: marţi şi miercuri veneau două sărbători la rînd, iar pentru restul săptămînii agendele noastre nu indicau nici o afacere importantă. Maestrul putea, aşadar, să plece luni seara să-şi viziteze moşiile, pe care nu le mai inspectase de mult. Prin urmare, luni seara cel mai tîrziu trebuie să obţin scrisorile: nu era exclus ca marţi donna Alba să acorde prinţului Preda întrevederea cerută. Operaţia nu-mi părea complicată; mă stînjenea oarecum numai din punct de vedere sufletesc. într-adevăr, mă gîndeam nu fără vie strîngere de inimă la marele act pe care-l hotărîse prinţul Preda în luptă grea cu conştiinţa şi nevoile lui. Aveam să spulber totul prin hoţia mea, care devenea astfel mai puţin cinstită, în raport cu considerabila lui rezoluţie. Mîngîierea că eu îi insuflasem această idee eroică nu avea nici un efect asupra cugetului meu: într-o împrejurare ca aceasta, ideea e micşorată pînă la extrem de faptă. Şi ce faptă! Un om care aruncă pîinea de la gura lui şi a fiicei sale pentru un sentiment, pentru o iubire, ea însăşi din cele mai frumoase, dar pălind în faţa unui gest atît de uriaş. Şi iată-mă pe mine 62 survenind ca să tîlhăresc o intenţie atît de nobilă, ce lasă în urmă toată aventura mea de pînă acum! Care era capătul, scopul moral care da legitimitate acestei îndelungi şi îndîrjite fapte ale mele? Dorinţa de a libera pe donna Alba de constrîngere şi-apoi aşteptarea... recompensei. Prinţul Preda aşteaptă şi el o recompensă, desigur, care rămîne încă la latitudinea donnei Alba; dar ce pune el pe talger: două vieţi, două vieţi, dintre care una întreagă, una nouă-nouţă şi fragedă ca luge-rul florilor. Iar eu pun în schimb osteneala acestor ani din urmă şi-apoi nopţile pierdute cu Irma şi cu prinţul Preda... Hm, i-am insuflat ideea prinţului Preda... dar cine stă să asculte de aşa ceva... în faţa faptei uriaşe? A rămas însă un mare noroc care mă scapă de toate aceste griji şi îndoieli: ironia tăioasă a donnei Alba. Crunta pălmuire de acum cîteva ceasuri, căci donna Alba a plecat de mult şi eu am rămas aci, lăsîndu-mă îmbrîncit de grupuri într-o parte şi într-alta, ca o coajă de nucă de şuvoiul apelor. Dimineaţa [227] vine, se simte şi-n această ermetică sală acoperită pînă în dreptul gleznelor de ninsoarea confetilor şi de panglicile zdrenţuite ale serpentinelor. Cei cu care am rămas pînă la ora asta sunt nişte oameni petrecăreţi nevoie mare şi aproape beţi. Voicuţa a rămas şi ea şi mi-a trecut de mai multe ori pe la nas, în aprigă învîrtire, pe noul ei tip, un băiat înalt şi frumos şi simpatic. (Vechea ei mare slăbiciune pentru oameni dubli în raport cu înălţimea ei.) E necontenit lîngă dînsul, altfel m-aş apropia şi, cu toată supărarea dintre noi, i-aş şopti că-mi place prietenul ei şi aş felicita-o pentru I 63 el şi pentru jocul ei, pe care, mai ales, l-aş umple de cele mai mari laude. Pentru că sunt aproape beat, deşi nu am băut nimica: ea m-a umilit, donna Alba m-a umilit şi m-a dezlegat deci de orice ezitare, de orice luptă de conştiinţă. Voi smulge st ,rile şi mă voi simţi şi eu, o clipă, stăpînul stăpînei mele... He, he... o clipă, două, sau cine ştie cîte... acum, pentru că ea m-a dezlegat; mi-a lăsat braţe libere ca să fiu cît vreau eu de canalie... de ce n-as gusta mai multă vreme din această băutură ameţitoare: a fi stăpînul stăpînei mele. Lilica a venit să mă poftească la dans: o refuz cu multe menajamente şi scuze; drace, numai de dansat nu-mi arde acuma, dar aş bea grozav. Lilica mă face nesuferit şi-mi arată tot dispreţul ei că m-am depărtat de „bandă". — Ştiu eu pentru cine! îmi strigă ea vrînd să plece. O opresc de mînă şi-i aduc elogii înfiorător de exagerate pentru rolurile ei din piesă; şi biata fată mă crede cu cît exagerez mai mult, mă ascultă prietenoasă, se reazemă de umărul meu şi mă întreabă cînd poate să vină la mine. Şi după ce stabilim o dată apropiată, mă trage de mînă după dînsa printre dansatorii care nu mai obosesc, şi-au ieşit parcă din fire şi sar exagerat, ca anticii coribanţi. — Haidem să te împac cu Voicuţa. Totul s-a sfîrşit în plină dimineaţă, undeva, într-un cabaret, în care petrecerile se termină către amiază. Am fost tachinat tot timpul cu vorbele Lilicăi: „Ştiu eu pentru cine"... „Ştim noi pentru cine"... Ba chiar mai mult decît atîta: „Să dai mult să găseşti patron cu nevastă frumoasă"... „Ah, o prindea de minune negrul acela pe Alba..." (Voicuţa era cea care 64 UIL» I. JVUKUl'OI.U făcuse remarca din urmă.)..-"Ba eu nu găsesc c-o prindea deloc, scuzaţi domnule Aspru", ripostă sora ei. [228] Dar acum toate săgeţile astea care veneau direct ori indirect spre mine nu mă zgîriau deloc. Nu mai îmi spuneam acum ca odinioară: „Mă supără nu răutăcioasele aluzii în sine, ci considerabila depărtare de adevăr a ceea ce mi se atribuie!" Nu, nu mai puteam spune astfel, pentru că acum, dimpotrivă, mă găseam cît se poate de aproape de adevăr, la doi paşi numai, şi, ceea ce le întrecea pe toate în nostimadă, e că donna Alba nici nu bănuia măcar această apropiere, nu bănuia nimic divina răutăcioasă! Am plecat în plină dimineaţă, nu fără a fixa, la întrebarea ei discretă, o oră şi pentru Voicuţa, a doua zi după întîlnirea cu Lilica, desigur. Trebuie să mă antrenez la îndrăzneală şi volubilitate, la faptă! Părăsisem demult gîndul de a „da lovitura" prin cele două camere goale, care ar fi putut duce din coridor de-a dreptul în aşa-zisul birou al prinţului Preda. Mă convinsesem că într-adevăr amîndouă odăile erau închise şi cheile se aflau la prinţ: asta n-ar fi însemnat nimic desigur înaintea seriei de passe-partout-uri pe care mi le confecţionasem încă de la început, dar ultima uşă, care da în odaia scrisorilor, era închisă pe dinăuntru cu un lacăt enorm, vîrît prin belciuge de puşcărie; iar admiţînd că uşa s-ar fi putut sparge, intrarea mai era barată de-un dulap enorm de stejar de modă defunctă, în care prinţul îngrămădise nu mai puţin de o tonă de vechituri. Dar această întreagă fortificaţie n-avea să aibă nici o putere în faţa sentimentelor omeneşti: al meu, de iubirea cea mai sfîntă, amestecat cu furia cea mai vulgară, deşi calculată, lucidă, de umilinţa care se cere răzbunată, de încăpăţînare aprigă şi neogoită; al lui, întrucît privea raporturile noastre de încrederea cea mai desăvîrşită, pe care i-o smulsesem prin minciună şi prefăcătorie. Nici n-am mai avut vreodată o noţiune de ceea ce se cheamă josnicie omenească, dezgust radical de speţa căreia aparţineam, ca în momentele cînd am săvîrşit această faptă, atît de îndelung pusă la cale şi atît de rapid dusă la capăt. îndată după chef m-am schimbat de haine şi-apoi m-am şi dus la prinţul Preda, care tocmai îşi făcea toaleta matinală. I-am comunicat într-o dispoziţie de fericire, cum numai febra nopţilor nedormite îţi poate da, că astăzi se hotărăşte soarta mea şi-a lui. Toată ziua voi fi ocupat cu tratativele ce [229] trebuie să duc cu nişte capitalişti, care vor, nici mai mult, nici mai puţin, să mă aibă de tovarăş. în cazul izbutinţei, soarta prinţului era, se înţelege, asemenea pecetluită; căci ajungeam în putinţa de a-i da o atribuţie perfect potrivită pentru el şi zdravăn retribuită; ocupat doar dimineaţa de la 9 la 1 şi de două ori după-amiază, iar ocupaţia, „nici că gîndeşti, prinţule, cît de uşoară pentru tine: translator de corespondenţă în franţuzeşte şi englezeşte... Pentru nemţeşte şi ungureşte avem altul... Translator, adică ştii ce va să zică asta, prinţule? Tu numai traduci corespondenţa: alţii o compun, alţii o transcriu..." Leafa, deocamdată 9000 lunar. — Ştiu şi nemţeşte! acceptă prinţul, cu faţa atît de iluminată că-mi făcu rău. Asta nu ţi-o spun cu gîndul vreunei augmentări de retribuţie, dimpotrivă, salariul ce-mi oferi mă copleşeşte! Pentru 9000 lunar fac şi pe dracu-n patru... dacă-mi cereţi... Pentru că... înţelegi, mă... mă Constant, mă, mă dragul meu amic, mă dragul meu binefăcător... înţelegi tu, mă Constant mă, mă norocule, mă... că tu eşti norocul meu trimis de Dumnezeu, care s-a milostivit în sfîrşit şi cu mine... dacă eu am 9000 lei lunar, atunci chestia cu Alba e limpede ca bună ziua... Atunci îi dau scrisorile cu o nobleţe... înţelegi tu... cu un gest... şi ţie-ţi datorez totul... Crezi tu că am să uit asta, Arhanghele al lui Dumnezeu? — Bine, prinţule; bine, minunat, dar îţi spun sincer, cînd m-am gîndit la tine, nu-mi sta deloc în cap nici scrisorile, nici Alba ta; numai la ea, nefericitule, m-am gîndit, la sărmana ta fiică (şi podeaua nu se despică să mă înghită, cînd mă auzi). He, he, băiatule, de cînd coace asta... vreau să spun afacerea asta, însă n-am vrut să-ţi pomenesc nimic... cît timp lucrurile erau numai în aer. Şi-apoi, mai e ceva... unul din coasociaţi şi-ar avea omul lui... dar eu te-am recomandat pe tine cu atît avînt, că i-am convins pe ceilalţi toţi... La urmă şi ăsta, recalcitrantul, s-a dovedit mai flexibil... şi de asta îţi spun: deseară, nu mai tîrziu, pentru că mîine dimineaţă trebuie fixate locurile, mîine e luni şi începem... punem pe hîrtie totul... deci deseară, la orele 9 fix, să fii la Colonade, la Şosea... ştii unde sunt Colonadele? , — Asta e acum... ;! -; 67 — Prinţule, cu cele mai bune haine ale tale... eu voi sosi cu el, ştii, îi cam place să guste un pahar; însă uite ce te rog... [230] să te porţi ca un adevărat prinţ, înţelegi...? burghezul trebuie epatat... ia-l, ştii... elegant de tot, dar nu de sus: să se vadă că eşti prinţ, dar că-i recunoşti şi lui importanţa pe care o merită... Iaca 5000 lei, să-i ai la tine; ca să te arăţi gata de a plăti şi tu consumaţia... da n-avea nici o grijă, c-o va plăti el... Dar tu să desfaci portefeuille-ul neapărat, cel puţin să se vadă capătul hîrtiilor... Pe urmă să faci bunătatea să-mi dai banii, tipule... la prima leafă, evident... Pînă atunci, trebuie să pari şi tu ceva mai puţin nemîncat... Prinţul, care dădea necontenit din cap şi făcea semne ca omul sigur de sine, căruia i-e inutil să-i mai dai astfel de recomandaţii, mă sărută cu nesaţ, recunoscător şi fericit. Mă grăbii să plec, pentru că eram aşteptat, îi motivai. „Chiar sunt în puţină întîrziere!" îmi luai deci rămas-bun şi ieşii, pentru a reveni de la uşă: — Prinţule, tu te şi instalezi la o masă şi începi să consumi, dacă vezi că întîrziem, poate că venim şi la zece... Dar tu trebuie neapărat să fii acolo la 9; să nu faci impresie că ne aştepţi pe noi, ca să te aşezi la masă (mişcare violentă de reprobare totală a unei astfel de temeri). Bagă de seamă, eu îi şi spun că ţi-am dat întîlnire. Ce dracu', arată-te barem acum punctual... o dată în viaţa ta, prinţule!... — Ei, lasă, dragă... asta-i acum... mă dădăceşti ca pe-un copil... mă înveţi tu pe mine cum să mă port faţă de... oricine ar fi ăla... într-un restaurant... Taci că nu mă înveţi şi cum să ţin furculiţa în mînă. La opt şi jumătate mă înfiinţez acolo... şi vă aştept pînă la 11. Şi mai mult dacă vreţi acolo... Dar întîi vino iar să te sărut... Fugii, trimiţîndu-i din uşă la rîndu-mi un ultim sărut şi mă dusei acasă să mă culc. Seara la nouă şi un sfert eram la mansardă. Mă stînjeni însă multă vreme de la lucru madam Matilda, care nu se mai sătura ascultînd la uşa odăii în care locuise Aurica; aci se mutase acum o chiriaşă nouă, de aceeaşi profesiune cu precedenta, dar cu clientelă foarte extinsă şi activă. De două ori, la intervale de zece minute, socotite cu ceasornicul în mînă, ieşii afară şi găsii la postul de observaţie pe libidinoasa bătrînă, pe care, la venire mă prefăcusem că n-o văd în obscuritatea incompletă a coridorului, al cărui bec îl stinsese. Credeam că ciudata ei voluptate va fi de scurtă durată, şi vream să [231] scap definitiv de dînsa, însă în urmă trebui să constat că înăuntru se petrece ceva anormal, de vreme ce madam Matilda se zbuciuma de atîta timp pe loc şi numai obrazul şi-l imobilizase, lipindu-l de tocul uşii cu ameţitoare vibraţii. Mă apropiai tiptil de dînsa, cînd tocmai se întorsese în contorsiunile ei cu faţa spre apartamentul prinţului, şi-i pusei mîna pe umăr. Parcă ar fi fost încărcat cu nu ştiu cîte sute de volţi braţul meu, aşa a sărit madam Matilda în loc, şi prima ei grijă a fost să-şi ducă o mînă la inimă, pentru a o ţine să nu sără prin carapacea-i de grăsime, şi-o alta la beregată, pentru a-şi opri chirăitul ce-avea să urmeze primei horcăieli înăbuşite de stupoare. Abia acum îmi dădui seamă că procedeul meu n-a fost tocmai 69 fericit; dacă cincantenara asta libidinoasă apuca de la început să ragă! Schimbai deci tactica total, şi-n loc s-o zgudui de umăr şi s-o întreb aspru cum îşi permite să asculte la uşile locatarilor, aşa cum plănuisem, făcui semnul discreţiei cu degetul pe buze. — Ce asculţi aci? şoptii rîzător. Ea-şi acoperi faţa cu mîinile şi dădu să fugă. O oprii de braţ şi-mi plecai şi eu urechea spre orificiul broaştei, deşi nu era nevoie, căci se-auzea perfect, chiar de la oarecare distanţă de uşă, zvîcnetul sacadat al somierei. — Frumoasă distracţie ţi-ai găsit... îi şoptii apoi, strîngîndu-i şi mai bine braţul moale. — Ce se face, dacă la mine nu se găseşte cine se distreze... O mîngîiai binevoitor pe obrazul care ardea; îi auzeam inima bubuind în piept, de parcă ar fi vrut să dărîme învelişul osînzos. Şi pentru că ochii îi străluceau din cale-afară, îi aplicai o palmă uşoară pe umăr, evaluîndu-i cu atenţie bine simulată rotunjimea, apoi îi apreciai în acelaşi chip globul enorm al sînului... Ea chicotea cu cochetării de hipopotam... îi şoptii atunci în caldul urechii: — îţi dau timp o jumătate de ceas... să te îmbraci... nu aşa ca o Grossmutter din provincie, ci... mă înţelegi... cu hainele cele mai bune pe care le ai din tinereţe... — Hainele ale nu mai încape la mine... — Trage-le pînă or plesni... că tot o să le scoatem noi, făcui pe spiritualul, insinuant. — Am eu altele bune la cufăr... [232] 70 — Perfect... Mă opintii cu toată străşnicia de care dispuneam să-i fac vînt, şi ea porni chicotind de plăcere şi săltînd din şale ca o vacă elveţiană în zbeg. Mă îndreptai fără să mai pierd o secundă la uşa prinţului şi începui să încerc febril passe-partout-urile în broască. Totul merse cu o uşurinţă cu totul şi cu totul de neaşteptat, pentru unul care cheltuise în vederea acestor cîtorva minute o cantitate atît de copioasă de timp. Uşa dormitorului nici nu era încuiată, aşa că fu treaba de moment, după ce mă simţii cu cutia de tinichea încărcată de scrisori sub braţ, să traversez odaia atîtor visuri şi năzuinţe deşarte ale acestui biet nenorocit şi să-i desprind cu o smucitură idolul scump din perete. Trecui pe lîngă uşile mute ca o umbră. Numai din camera madam Matildei răzbătu şi mă urmări cîţiva paşi larma persistentă a robinetului de apă. Aşadar, iată-mă-s acum stăpînul comorii, descoperitorul unei comori, al unei chei spre fericire. în visurile tuturor, în visurile chiar ale celor mai gravi, mai serioşi şi mai realişti oameni, stă ascunsă, sub aere acerbe de neînduplecat pozitivism, dorinţa romantică a unei astfel de găsiri, a unei astfel de posesiuni. Orice aţi spune dar, căutînd fundul minţii fiecăruia, e cu neputinţă să nu dai (unde tocmai nu gîndeşti, în mai mare cantitate) de nostalgia norocului, a neaşteptatului, a dobîndirii subite de puteri chiar supranaturale şi drăceşti. Este un mincinos cel ce afirmă contrariul, sau un sceptic, în sensul că nu se vede favoritul împrejurărilor prielnice, 71 dar de îndată ce capriciul norocului îl atinge cu aripa lui, iată-l şi pe acest individ morocănos şi prefăcut, detestînd măcar în intimitatea gîndului necredinţa lui anterioară în zeiţa Tyche, Fortuna, ori cum vreţi să-i ziceţi. Eu-i spun: Aventura, zeiţa Aventura. Pentru că aventura este mai mult decît întîmplare, o întîmplare căutată, voită, un colţ din trena imensă a necunoscutului, de care te agăţi orbeşte cu mîinile, pentru a te pomeni în mijlocul unui ocean nemaivăzut, cu zbucium grozav de talazuri, dar şi cu tărîm de nemaiştiute privelişti, cînd ştii să birui clocotul de apă înfuriată. Sunt, aşadar, ca un conchistador într-o ţară nouă: regina ţinutului, cea mai frumoasă între frumoase, la un semn al meu va trebui să mi se închine. [233] Dar la prima întîlnire cu minunata regină, iaca, ea nici nu se gîndeşte să se plece: dimpotrivă, tot eu sunt cel care-mi abat în jos fruntea şi pieptul, în faţa zîmbetului aceluia tăios, care parcă e o continuare, parcă n-a mai contenit, n-a dispărut nici măcar în timpul nopţii de pe această faţă divină din seara reprezentaţiei de la Liric. Majestatea sa de bună seamă nu-mi cunoaşte puterea, de trece atît de nepăsătoare şi ironică pe lîngă mine: trebuie să i-o fac cunoscută cît mai neîntîrziat. Dar cum? în ce fel? Iată o întrebare care mi se defineşte din ce în ce mai temeinic în minte. Cum? în orice caz, dacă ar fi să-i înmînez într-un fel sau altul scrisorile, n-am să le prezint într-o cutie de tutun de lux calitatea I. Va să zică, întîi un mic răgaz pe care pot să mi-l acord: găsirea unei cutii convenabile pentru a păstra un lucru atît de preţios. Dar ce 72 fel de cutie?... trebuie şi aci dovedit un gust. Iată un punct foarte important, deşi cu totul neprevăzut, în desfăşurarea evenimentului ce pregătesc: gustul. Regret că nu mai sunt în raporturi bune cu prinţul Preda, ca să-l întreb de anticarul unde a vîndut cutia fratelui său; mă simt chiar foarte amărît că n-am dat însemnătatea cuvenită acestui amănunt, cînd povestitorul lui ajunsese aci. Dar, în definitiv, toate acestea sunt lucruri secundare: în fapt sunt posesorul unei mari puteri şi pot să am mulţumirea că în viaţa mea am fost hărăzit şi eu cu unul din acele daruri care te fac, în copilărie, să holbezi ochii imaginaţiei la un erou miraculos din epopeile vechi, sau din 0 mie şi una de nopţi. în fond, şi asta e o satisfacţie deosebită, să ai conştiinţa puterii care ţi-a sosit pe neaşteptate şi pe care toţi cei din jurul tău o ignoră: e chiar o prostie să faci uz de ea prea din vreme, înainte, vreau să spun, de a gusta din farmecul neatenţiei şi lipsei de importanţă cu care te tratează semenii tăi, nebănuind cu cine au de-a face. Marilor eroi şi semizeilor (ba chiar Dumnezeu şi sfîntul Petre aveau această vie predilecţie) le plăcea să străbată oraşele şi mulţimile în mantale petecite, cu pălării sparte şi desculţi, numai pentru a-şi da seama şi mai mult de puterea lor din umilinţele şi injuriile la care se expuneau, atingînd cu cotul haimanalele uliţelor sau cerînd îndurare ca nişte simpli milogi atotputerniciei seniorilor. Senzaţia aceasta din urmă doream s-o am mai ales cînd prinţul Georges se apropie de mine; dar, oroare, teribilul meu maestru se purta acum cu mine cu o amiciţie care mă exaspera. [234] Cît despre prinţul Raoul nici nu mai vorbesc. E drept 73 că el sosi într-o bună zi în biroul maestrului cu acea călcătură gravă şi îndesată în tocuri, care-i sta atît de bine, drept ca un brad şi cu gambeta adîncită mult pe frunte. Dar povestea lui fu din cale-afară de impresionantă şi nefericită: Riri, apăşoaici ^e mansarde, fugise iarăşi. Dar asta nu era nimic. Nemernica nu se lăsase amăgită doar de sticlele artificiale ale prinţului; dimpotrivă, îl spionase bine canalia şi observase ascunzătoarea adevăratelor bijuterii. De bună seamă, primul giuvaiergiu de pe uliţă consultat de dînsa îi descoperise că darurile cu care o amăgea prinţul nu făceau nici două parale. Escroaca, în loc să se lase apucată de nervi şi să-şi ameninţe amantul cu ruptura, procedase cu sînge rece şi cu răbdare. Şi cînd fusese sigură de lovitură (Dumnezeule, nu numai sărmanul de mine se putea mîndri cu talentul de fur), devalizase pe prinţ de întregul lui avut. Dar mai era şi-o culme deasupra acestei întregi tragedii: dintre toate obiectele de găteală şi de orice alt fel, ce-i aparţinuse personal, tîlhăroaica nu uitase lîngă ascunzătoarea devastată decît un săculeţ de mătase roşie, în care se afla — ce credeţi oare? — nici mai mult, nici mai puţin, o perucă, o superbă perucă de păr brun, ondulat. Prinţul Raoul, care părea mai contrariat de faptul că toată competenţa lui se năruise, decît de bijuteriile volatilizate, mă asigură însă că era o perucă făcută tot din părul ei, pe care-l purta la început cînd a cunoscut-o; după ce i-a furat primul inel, probabil pentru a se ascunde mai uşor, şi-a retezat lungul păr şi i-a dat celui rămas altă culoare. Dar i-a părut rău pesemne de minunea aceea de cosiţe, căzute sub foarfecă, 74 ca să le arunce. Iar mai tîrziu, iată că i-au prins de minune: văzînd că prinţul nu întreprinde nimic împotrivă-i, şi-a luat inima în dinţi şi a căutat să-l revadă. Conta mult, vezi bine, pe ardoarea cu care el a iubit-o şi care, după atît amar de vreme, nu putea să nu izbucnească decît cu şi mai multă tărie. Şi-a scos, aşadar, părul mort din săculeţul lui roşu şi l-a reînviat, cu ajutorul unui specialist priceput, sub formă de perucă. în privinţa asta prinţul iar poate să pună mîna în foc: nu există păr pe lumea asta, fie canin, fie omenesc, pe care el să nu-l cunoască după pipăit chiar după 30 de ani. Asupra ăstui punct nu admite nici un fel de replică şi e gata să facă orice fel de pariu. De aceea nu trebuie interpretată lăsarea perucii în săculeţ, la locul brigandajului, ca o ironie la adresa lui; o hoaţă inteligentă ca Riri nu putea [235] părăsi, la faţa locului, de dragul unei glume, un atît de periculos corp delict, care pe lîngă alte indicii întru găsirea-i dădea şi pe acela, considerabil, de-a avertiza pe păgubaş s-o caute sub o altă culoare şi coafură. — E Aurica! glăsuii atunci... — Aurica? ridică din umerii trunchiului şj din umerii obrajilor lui tătăreşti, în acelaşi timp, prinţul Raoul. Despre care Aurică vorbeşti? Şi atunci îi povestii că urmărind odată o femeie care mă interesa, am fost dus de-aceasta în mansarda interesantă a unui block-house de construcţie puţin mai veche. Acolo am găsit însă un adevărat stup de fete frumoase: băteam pentru a le descoperi, în uşa fiecăruia, sub pretext de a afla pe supraveghetoarea care dă cu chirie odăile. în acest chip am 75 pătruns şi la Aurica, o blondă zdravănă şi al cărei chip mi s-a părut de la început foarte cunoscut. Cum mi-era cu neputinţă să mă dumeresc de unde o ştiam pe această splendidă curtezană, am vizitat-o de mai multe ori, pînă cînd am întîlnit-o odată în pragul uşii, în toaleta de oraş. Atunci prima bănuială justă mi-a tăiat îndată capul. Şi continuai astfel — ferindu-mă de a aduce vorba de prinţul Preda şi de locuitul meu în mansardă — să-i înşir lui Raoul conversaţiile cu Aurica şi stupoarea ce i-a produs amănuntul că inelul de rubin în jurul căruia se învîrteau toate aceste conversaţii avusese o valoare grozavă, revelaţie care avu ca efect dispariţia aproape imediată a ei din locuinţa ştiută. îi explicai apoi prinţului de ce în scurtele noastre întrevederi pe care le-am avut de-atunci nu i-am pomenit de acest lucru: probabil pentru că nu s-a întîmplat să rămînem mai mult împreună şi, mai cu seamă, pentru că nu mi-aş fi putut închipui vreodată că hoţoaica, a cărei fugă eu o dădeam pe seama temerii de a se fi simţit pe jumătate descoperită, ar fi putut să-şi ia îndrăzneala şi să se refugieze tocmai la acela de care în primul rînd ar fi trebuit să se ferească. Numai la petrecerea de la Liric eram gata să deschid vorba despre acest subiect, dacă el nu mi-ar fi luat-o înainte şi nu mi-ar fi exprimat mulţumirea că a găsit-o şi că se simte prea fericit cu dînsa, astfel că m-as fi simţit la rîndu-mi stînjenit din cale-afară să-i mai aduc la cunoştinţă prea de-a dreptul că, între timp, am fost şi eu dintre aceia care i-au frecventat odaia. Mi-am făcut datoria să-l întreb numai în privinţa coafurii ei actuale pentru a-mi întări [236] deocamdată convingerea asupra 76 identităţii sale şi desigur nu m-a convins că trebuie cu atît mai mult să tac faptul că ea redevenise brună, cît că încă de la început, deci la puţin timp după ce eu o pierdusem din vedere, revenise la dînsul în plenitudinea frumuseţii ei capilare, cu întreaga-i coamă brună şi ondulată, care-l fermecase atîta pe el, cunoscătorul, înainte. Rămînea numai, pentru a curma orice echivoc şi nesiguranţă, să viu să văd şi eu şi, iată, dacă mi-aş fi ţinut promisiunea cu un minut mai înainte... Recapitulînd şi întregind reciproc datele ce ne puteam da, ramaserăm la concluzia fermă că Aurica şi Riri nu pot fi decît una şi aceeaşi persoană; în consecinţă, rugai pe prinţ să-mi permită să mă ocup puţin eu de această împrejurare, promiţîndu-i că în scurt timp îl voi repune în posesia bijuteriilor sustrase. Prinţul Raoul mă refuză însă cu delicateţea lui obişnuită. — îţi închipui scandalul] apăsă el asupra acestui cuvînt, care mi se păru că-l impresionează puţin cam exagerat. Cînd însă completă: Ce-ar zice Alba, în situaţia ei, cînd afacerea ar răzbate în jurnale? nu mai ţinui cîtuşi de puţin să insist şi admirai cu tot sufletul şi cu toată sinceritatea chipului într-adevăr boieresc cum acest vlăstar de domni primea ultima lovitură a soartei. Mă simţeam dinainte-i într-un acut simţămînt de jenă, nemernicul de mine, care mă gîndisem că aş putea răspunde şi altfel rîsului tăios al donnei Alba decît prin imediata predare a scrisorilor, îndată ce le voi fi găsit o îmbrăcăminte mai 77 decentă, cînd Raoul întrerupse brusc religiozitatea, dacă pot spune, acestor momente cu hohotele lui sacadate: — Cha, cha, cha... în schimb mi-a lăsat cîinele... cha, cha, cha... n-a ştiut pe ce trebuie să pună mîna, nenorocita... Şi el mă părăsi rîzînd cu rară satisfacţie, cu ochii parcă iluminaţi de o viziune pe care mi-era imposibil s-o închelb în mintea mea. Va să zică, tot ea e „nenorocita" în toată această afacere! fu singurul haz care-mi rămase, în urma lui, din marea şi zgomotoasa-i dispoziţie. Am găsit o splendidă cutie, mi s-a spus de mahon, căptuşită pe dinăuntru cu mătase, lucrată în vîrf de briceag de-un vestit puşcăriaş, sculptor în adevăratul înţeles al cuvîntului. Acum scrisorile sunt la locul lor, parcă respiră şi ele în voie, liberate din strînsoarea rău mirositoare a temniţei înguste [237] de tinichea în care le înghesuise prinţul. Tapetul mătăsos al noii lor locuinţe păstrează încă urme de necunoscute, de fine parfumuri, şi sper astfel că mirosul de tutun, de care s-au impregnat, le va dispărea cu vremea. Spun cu vremea, deoarece încă nu m-am decis la acţiune, nici măcar n-am croit planul procedeului de predare. Ştiu atîta că trebuie să fie cît mai grandios, deşi nespus de simplu, şi mă simt foarte încurcat la alegere, ca şi donna Alba în faţa doamnei aventuri. Resping tot ce mi se pare teatral, dar alung, cu un fel de temere irezistibilă şi hotărîrile reduse doar la o simplă linie. Intre timp observ pe figura donnei Alba o dispoziţie care mă zăpăceşte de-a binelea, pentru că variază brusc de la o bunăvoinţă plină de îndemnuri a ochilor ce-mi poruncesc limpede să-i vorbesc neapărat, cu toată schima aceea necontenit înţepătoare a buzelor, la o privire rece şi dispreţuitoare, cu care mă împărtăşeşte în zilele următoare. I-am pierdut şi ochii, trebuie atunci să constat, nu numai buzele; dar în curînd o voi dobîndi în întregime. însă cum? cum? Tocmai acum cînd am ajuns la limanul aventurii mele, care mi se pare formidabilă, iată, nu mai ştiu pe unde să apuc, nu găsesc stînca de care trebuie anume să mă agăţ, pe ţărmul ajuns cu atîta trudă, în înot îndîrjit şi voinicesc. Stranie întîmplare! Iată, tot prinţul Preda veni să mă scoată din încurcătură cu impetuosul lui brînci. Asta s-a întîmplat la Palatul de justiţie, pe cînd mergeam cu maestrul braţ la braţ: o, eram acum atît de departe de vremea cînd trebuia să-l urmez cu geanta încărcată, pierdut în ceata clienţilor şi a solicitanţilor, spre maşina elegantă, care avea să-l ducă numai pe el. Acum maestrul nu-mi mai slăbea braţul; mă plimba ca o trufie, ca un trouvaille al lui fericit, prin lumea magistraţilor, a avocaţilor şi a justiţiabililor; eram descoperirea lui, aşa cum scrisorile donnei Alba erau descoperirea mea, comoara mea scumpă şi făcătoare de minuni, dar aceasta ascunsă acum în loc de nepătruns, chiar pentru cea mai rafinată imaginaţie cu putinţă. într-o după-amiază, aşadar, cînd maestrul îmi expunea un plan al lui nou de luptă, într-o afacere recentă şi foarte complicată, aşteptînd cu grijă, o, zei mari şi capricioşi! observaţiile mele critice, doi ochi încordaţi mă prinseră şi se fixară în ochii mei ca două gîngănii negre, pe care apoi ţi-e cu neputinţă să le mai scoţi din carne, îi simţii de departe, trecînd prin multiple perdele de oameni, mobile şi [238] vuitoare, din marea sală a Palatului. Pe om încă nu-l descoperisem, dar îl bănuiam. Şi el apăru într-adevăr. Evident, m-am făcut că nu-l observ, nici că-l cunosc, şi am luat cuvîntul ca să contrazic asupra unui singur punct numai pe preopinentul meu. Maestrul s-a oprit atunci în loc să mă asculte, cu privirea în cimentul podelei, după obiceiul lui. Avusei deci tot timpul, vorbind înainte, să observ pe prinţul Preda, a cărui privire acum radioasă şi batjocoritoare o primii cu o indiferenţă atît de naturală, cu un aer atît de străin, că o clipă însăşi lumina de pe faţa lui păli, ameţită complet de calmul şi nepăsarea mea, ca în faţa oricărui necunoscut. Dar era prinţul Preda şi eu eram tot eu, fireşte, şi mai eram şi alături de prinţul Georges. Acesta îmi primi obiecţiile, îmi ripostă asupra lor şi-şi susţinu iarăşi punctul de vedere de la început, consolidat de astă dată şi pe faţeta, pe care eu, descoperind-o mai şubredă, o atacasem. După care îşi petrecu mîna pe după braţu-mi şi mă trase mai departe după dînsul spre uimirea holbată a celuilalt prinţ, decăzut, pe lîngă care trecurăm amîndoi fără a-i acorda nici cea mai mică atenţie. Dar fără să fac nici un fel de mişcare înapoi, simţeam ochii lui Preda cum mă împung prin spate; cînd începu să mă strige, mă întorsei mirat şi foarte lent şi-l privii cît se poate de nedumerit şi de calm, într-atîta mă aşteptam să înceapă să mă strige. Prinţul Georges se opri şi el, fără nici măcar să se întoarcă; apoi cînd îmi cerui scuze de la dînsul, văzînd aerul triumfător şi pasul hotărît al celui ce ne urmărea, îşi luă rămas-bun de la mine şi se îndreptă spre ieşire. Un moment măcar ochii lui nu căutară spre prinţul Preda, sau poate 80 nu văzui eu bine. Părea numai puţin mirat că răspundeam la o chemare adresată pe alt nume decît cel pe care mi-l cunoştea, dar poate că şi asta nu fu decît o simplă impresie a mea. Prinţul Preda îi urmărea mersul cu ochii micşoraţi, strîn-gîndu-şi buzele încreţite, puţin crispate într-un rînjet care îmi cam zdruncină puţin siguranţa de mine. — Ce doriţi dumneavoastră? îl întrebai prietenos (uşurat de plecarea maestrului), ca pe un necunoscut simpatic pe care vrei să-l scoţi din eroarea în care se găseşte. Probabil, faceţi o confuzie... nu mă numesc Dănicel... — Nici eu n-am zis Dănicel... am spus Bănicel, cum te ştiu... [239] — E o greşeală... mă numesc cu totul altfel... — Scuzaţi, vă rog, domnule Aspru, domnul mare avocat Mihail Aspru, care văd că sunteţi nu numai secretarul prinţului Radu Şerban, dar şi prietenul lui, asociatul lui... Numai din-tr-o nedumerire vă rog să mă scoateţi; de ce n-aţi încercat să mă scoateţi din eroarea chipului cum v-am pronunţat numele chiar faţă cu amicul dumneavoastră, soţul prinţesei Alba Yp-silant, născută Russet; de ce aţi ţinut să-l îndepărtaţi înainte de... de-a sta de vorbă cu un amic pe care văd bine că l-aţi uitat aşa de repede... deşi el însuşi e născut Buzescu? —- Nu l-am îndepărtat delor; cum aş fi putut eu îndepărta pe domnul Georges Radu Şerban, care mi-e patron şi nu asociat, cum spuneţi. Numai că domnul Radu Şerban terminase instrucţiunile ce avusese să-mi dea, iar eu trebuia neapărat ca să rămîn să i le execut. Evident, n-ar trebui să vă explic eu toate astea, dar, pentru că văd că persistaţi în confuzie... I 81 - Sunteţi prudent ca un avocat într-adevăr ilustru, precum am aflat că vă consideră lumea pe-aci... Drace, eu parcă trăiam într-altă lume, de n-am aflat pînă acum adevăratul nume şi adevărata calitate a unui amic atît de preţios. însă sunt mîndru, nespus de mîndru că, dimpotrivă, eu singur cunosc ce nu cunoaşte toată aceasta lume, şi anume, că maestrul Mihail Aspru, alias Constant Bănicel, este şi un admirabil detectiv. Numai dintr-o nedumerire aş dori să mă scoateţi: ca detectiv aţi lucrat tot în numele patronului dumneavoastră sau în numele frumoasei dumneavoastră patroane? în cazul dintîi, sunt dispus să cred că maestrul s-a îndepărtat de dumneavoastră, lăsîndu-vă într-adevăr instrucţiunile necesare, precum m-aţi informat; în cazul al doilea, sunt nevoit să rămîn tot la părerea mea dintîi, că dumneavoastră v-aţi îndepărtat de maestru, cu o prudenţă de care vă felicit; căci îmi închipui cît de penibil ar fi fost, într-adevăr, şi pentru mine şi pentru dumneavoastră şi mai cu seamă pentru ilustrul domn Georges Radu Şerban, să intrăm în subiectul de discuţie care ne interesează pe noi toţi şi care... — Domnule, te-am lăsat să vorbeşti pentru a vedea unde vrei să ajungi, dar văd că pierdem vremea în zadar... Dă-mi voie să te întreb: dumneata ai vreun proces, ai vreo neînţelegere [240] cu vreun vecin, ai vreun act de făcut; altfel nu înţeleg ce poţi dori de la mine...? — E, lasă astea... Mai degrabă spune-mi ce instrucţiuni ţi-a lăsat patronul pentru modesta mea persoană... Să sfîrşim cu ocolurile care, în orice caz, dumneavoastră vă smulg un timp foarte preţios... 82 — Evident că mă amuzi dumneata, de vreme ce, cum vezi, nu chem gardianul să te conducă la oficiul respectiv, adică acolo unde se distribuie diagnosticurile urgente. Sper că nu eşti şi furios şi de aceea prefer să te mai aud şi mai departe. Pînă cînd îmi vine rîndul la proces, cred că mă voi distra bine cu dumneata. — începi, aşadar, să revii şi asta mă bucură, deşi încă tot pe departe şi cu toate că mă ameninţi în chip atît de nedelicat. Eu, cu mult mai delicat ca dumneata, pentru că prinţul tot prinţ rămîne, ţin să te previn, înainte de a mai aduce vorba de gardieni şi de oficii, că sunt cu madam Matilda şi contesa Irma, pe care le-am lăsat la bufet. Ele sunt două femei onora... vreau să spun, două bune martore, cu care se poate dovedi uşor, înaintea oricărui oficiu, că o anumită persoană a locuit în anume loc sub nume fals şi-apoi a fugit într-o bună noapte, după ce s-a introdus întrebuinţînd chei false în camerele altora şi... cum să zic... sustrăgîndu-le obiecte... — Vasăzică ăsta-i cazul dumneavoastră. Trebuia să începeţi cu asta, domnule. Asta are într-adevăr aer de afacere judiciară, care mă poate interesa. Numai că pentru a vedea dacă aveţi cîştig de cauză, trebuie să-mi răspundeţi la oarecare chestiuni. Dar înainte de orice trebuie să vă atrag atenţia că obiectul acestui jaf, pentru a vă putea plînge de el, trebuie să fie bine determinat, nu poţi acuza pe cineva că te-a prădat de aerul din cameră, de un ziar vechi şi fără importanţă, de vreo scrisoare care nu-ţi aparţinea sau de vreun obiect cu care dobîndeai vreun cîştig ilicit... în al doilea rînd, iarăşi trebuie să vă atrag atenţia că dacă afirmaţi lucruri care 83 nu sunt adevărate (ceea ce în drept se traduce cu afirmaţii care nu pot fi dovedite serios), spre defăimarea cuiva, sunteţi grav ameninţat de rigorile legii. Articolul respectiv din codul penal, adică cel care se referă la calomnii şi injurii, prevede pedepse care se ridică chiar foarte aproape de aceea ce s-ar fi acordat făptaşului, în cazul cînd s-ar fi făcut cu adevărat vinovat de ceea ce-l acuzaţi dumneavoastră. Iar, ca să termin, îmi fac datoria de a [241] vă mai atrage luarea-aminte că la acordarea unor astfel de pedepse se are în vedere în primul rînd onorabilitatea persoanelor ce sunt acuzate, în raport cu onorabilitatea persoanelor care acuză şi a celor care servesc de mărturie... Cum vedeţi, lucrul e nespus de delicat şi riscant... în rezumat deci: trebuiesc dovezi sigure şi martori de perfectă onorabilitate, singurii cu care se poate ataca onorabilitatea unui om, în sfîrşit, un obiect al delictului precis, bine determinat şi licit... Şi acum să le luăm pe rînd: ce obiecte spuneţi că vă lipsesc? Prinţul Preda mă privea poznaş şi sigur de sine; părea dispus să se preteze jocului, ceea ce mă cam încurca iarăşi oarecum, evident fără a-l lăsa prin nimic să bănuiască întru cît era precară ţînţoşenia ce-i arătam. — Scrisori de valoare şi o fotografie, răspunse el rîzînd. — Perfect. Vă erau adresate personal? — Nu. însă erau adresate fratelui meu, al cărui moştenitor direct şi legal sunt... — In ce constă prejudiciul bănesc sau moral ce rezultă pentru dumneavoastră din sustragerea acestor scrisori? Erau 84 de afaceri? Conţineau dispoziţii de ordin civilo-comercial? Cuprindeau destăinuiri care vizau exclusiv onorabiliatea familiei dvs. — Interesează asta? — în drept, numai asta... dacă nu există prejudiciu, nu exista fapt... Şi subliniez: prejudiciul dvs. personal: pentru prejudiciul fie material, fie moral al altei persoane, trebuie să introduceţi plîngere numai cu mandat expres şi legalizat din parte-i.... Prinţul strînse buzele şi mestecă în gol cîtva vreme. — Mi-a cauzat un prejudiciu de ordin sufletesc... — Nu înţeleg, aţi spus doar că aceste scrisori nu vă erau adresate personal. Dar, în sfîrşit, totul e posibil... Numai că trebuie dovedit. Dovedită paguba, dovedit obiectul delictului. Aşadar: le-a mai văzut cineva? vreau să zic ştia cineva de existenţa acestor scrisori? Nu. Cu ce dovediţi atunci că ele existau, că în ele se cuprindea ce spuneţi, că acest cuprins vă produce într-adevăr o pagubă personală şi, cum spuneţi morală...? [242] — Toate acestea le ştie numai cel care le-a sfeterisit, rînji el. — Dar dacă el nu mărturiseşte de bunăvoie? îl întrebai cu tot interesul, ca şi cînd aş fi descusut pe oricare client străin. Fiind învinuit nu poate fi tras nici măcar la jurămînt, în penal... — însă au cunoştinţă martorii de o fotografie.... — Vă aparţinea? Vă era dedicată personal? — O aveam moştenire... 85 — Era a unui membru din familia dumneavoastră... — Era o amintire scumpă... toţi ştiu că ea a dispărut o dată cu persoana care... — A văzut cineva pe persoana aceea ridicînd-o din perete sau a întîlnit-o pe coridor plecînd cu ea?... — Asta nu, dar... coincidenţă... — E o bună prezumţie într-adevăr. însă: aţi găsit şi au văzut martorii că aţi găsit uşile descuiate, lucrurile răvăşite... — Nu. Uşile erau încuiate şi lucrurile la locul lor... Interogatorul urma astfel vertiginos întru avantajul meu total, şi totuşi prinţul Preda nu părea deloc neliniştit de speranţele ce-i luam rînd pe rînd. Dimpotrivă, eu singur eram cel care singur eram o surdă nelinişte în faţa acestui rînjet calm, batjocoritor, suspect. Acest nenorocit, distrus acum complet, nu consimţea să sucombe definitiv, redu-cîndu-se, după obiceiul lui, în urma marilor lovituri, la starea de mumie. Sau poate lovitura supremă ce-i aplicasem îi clintise puţin mintea din loc? — Individul care a fugit, a plecat cumva cu chiria neplătită? Pe timpul cît a stat acolo s-a dedat la vreo faptă infamantă? Aţi găsit vreo urmă de-a lui în apartamentul dumneavoastră, sau măcar pe coridor, în apropierea uşii dvs.? — Nimic, nimic din toate acestea... sunt însă curios să aud cum va explica el, un om atît de onorabil ca dînsul, că a putut locui atîta vreme într-o mansardă ocupată de indivizi cu reputaţie îndoielnică... — O, domnul meu nu se poate provoca o astfel de explicaţie pe calea justiţiei... Sunt curiozităţi în viaţa omului... 86 Poate vrea să se refugieze de cineva inoportun, ştiu eu, o amantă, sau cine ştie cine, să simuleze astfel plecarea în provincie, sau vrea să-şi aibă la dispoziţie vreo odaie de rendez-vous... [243] — Cînd nu e însurat şi are un apartament luxos... — De ce să intrăm în astfel de amănunte... nu e însurat, dar poate că are legături destul de puternice, pentru a fi constrîns să evite a fi văzut în anumite condiţiuni. Poţi să pui în mişcare justiţia pentru a-ţi satisface o astfel de curiozitate care nu te interesează direct, nici pe dumneata, nici societatea, nici morala publică? Poate-i plăcea o cocotă nostimă, descendentă decăzută de conţi, să zicem, unguri... însă nu dorea ca o astfel de femeie să pătrundă în apartamentul lui, în care intra altfel de lume, şi la un moment dat putea să intre o persoană a cărei privire trebuia ferită de astfel de privelişti şi-a cărei prezenţă trebuia scutită de eventuale contacte, de orice fel... — O, mergi, domnule avocat, îmi întinse de astă dată prinţul Preda mîna, pe care i-o luai şi i-o strînsei cu efuziune... Figura lui era extrem de radioasă, înfricoşător de radioasă. Şi nu mai contenea cu mulţumirile. — Sunteţi, într-adevăr, un mare avocat... Mă rog, ce vă datorez pentru consultaţie? Protestai cu largi gesturi care trebuiau să traducă totala dezinteresare. — Vai, nimic... de vreme ce nu putem face nimic... nu obişnuiesc să iau onorarii de la oameni pe care-mi dau seama 87 că nu-i pot servi deplin. Mie-mi place să cîştig procesele... dragul meu domn... Rîdeam cu stînjenită voie bună de benignu-mi joc ironic de cuvinte, din ce în ce mai nesigur de succesul meu, pentru că prinţul Preda rîdea cu şi mai multă bună voie, cu şi mai largă satisfacţie decît mine. -— Totuşi, mi-aţi dat un sfat pe care sunt nevoit să-l preţuiesc nespus, domnule... vreau să spun, maestre, scumpe maestre, glăsui el dulce şi perfid. într-adevăr, m-aţi scăpat dintr-un iminent pericol... şi pentru asta trebuie să vă fiu recunoscător. Drace, ce m-aş fi făcut dacă mă încurcam în afacerea asta atît de puţin serioasă şi cu nişte martore de profesie atît de puţin onorabilă în faţa unor instanţe atît de grave şi serioase ca acele din acest palat. în schimb, însă, m-aţi lăsat să întrevăd adevăratul rost al lucrurilor şi, implicit, ca un meşter avocat ce sunteţi, instanţa la care trebuie de acum să apelez. Pentru că, scumpe domnule avocat, m-aţi făcut să [244] ghicesc persoana care, obişnuind să vie în apartamentul dvs., trebuia cruţată de privelişti neaşteptate ori contacte pe care pretindeţi că totuşi aveaţi din cînd în cînd plăcerea să le căutaţi aiurea. Eu, mai mult ca oricare, nu trebuie să aflu nici o contradicţie în astfel de afirmaţii; de multe ori în lipsa idealului şi în dorul lui teribil ai nevoie să recurgi la evadări şi surogate... Absenţe mai îndelungate, supărări care trec... Toate bune, toate bune. Totuşi, dacă m-aţi lăsat să întrevăd cu o infailibilă claritate persoana în chestiune, care precum ştiţi şi mie mi-a fost şi-mi este încă nespus de scumpă, cu toată depărtarea de mine, ce pare să fi crescut şi mai mult cu aceste întîmplări, în schimb 88 pretextul pe care mi-l serviţi pentru a-mi explica prezenţa dumneavoastră în vecinătatea locuinţei mele odioase, deşi, cum am spus, pentru mine cît se poate de bine venit, îmi permit să-l găsesc mai puţin plauzibil. Vă rog să mă scuzaţi, dar ce vreţi? Nu-l găsesc, nu-l văd... Insă coroborînd preţiosul indiciu ce indirect aţi binevoit a-mi dărui, şi pe care-l reţin fără nici o reticenţă, pot să-mi alcătuiesc şi singur convingerile de care mai am nevoie. Şi aşa totul se luminează în faţa mea ca ziua: prin urmare chiar persoana de care mi-aţi pomenit... — Eu nu v-am pomenit de nici o persoană... conversaţia dvs. a trecut iar în domeniul indescifrabilului. — Persoana pe care mi-aţi sugerat-o, vreau să spun, ei bine, ea e aceea care v-a determinat să încercaţi aventura, care v-a reuşit de minune şi pentru care vă felicit... — N-aveţi de ce, domnule! Ca să vă fac plăcere primesc şi felicitările dvs. Sunteţi, într-adevăr, nespus de nostim; dar mă mir de ce nu mă felicitaţi şi pentru trecerea Atlanticului, în avion, pentru descoperirea Polului Nord, pentru primul zbor cu racheta în lună... — Zborul săvîrşit de dumneavoastră este pentru modesta mea persoană tot aşa de preţios şi admirabil ca şi isprăvile de care-mi vorbiţi. Dar, reîntorcîndu-ne la ce ne interesează, ţin să vă exprim din nou miile şi viile mele mulţumiri pentru informaţiile şi sugestiile ce mi-aţi dat; aşadar, ca să rezum, întocmai ca dumneavoastră adineauri: instanţa supremă la care trebuie să mă adresez este şi rămîne soţul doamnei... I 89 de ce ai tresărit? întinse el mîna cu latul palmei răşchirat spre pieptul meu... nu trebuie să tresari... [245] — Ţi s-a părut... — Nu trebuie să tresari, pentru că, nobil cum sunt, te asigur că la instanţa supremă nu voi recurge decît după ce voi trece prin faţa celei a doua instanţe: doamna, deoarece la prima instanţă, care eşti dumneata, văd că nu pot face nimic. — Fă cum doreşti, domnule, eu nu înţeleg nimic din ce spui, însă îţi atrag atenţia că dacă încerci să faci intrigi ori insinuări între mine şi altcineva, din motive pe care deocamdată nu vreau să le examinez, vei risca mult. Te rog să nu uiţi aceste cuvinte ale mele şi seriozitatea cu care ţi le spun. El îmi trimise, drept orice răspuns, un sărut cu vîrful arătătorului. Şi-mi spuse numai, zîmbitor şi galant: — Pe curînd! După plecarea prinţului Preda am rămas cu impresia limpede că el trebuie să mai aibă ceva la mînă, o fotografie pe care eu n-o ştiam, vreo scrisoare pe care o pusese deoparte. Gestul lui nobil, la care se hotărîse definitiv, trebuia căptuşit cu o rezervă de siguranţa; în caz cînd efectele lui n-ar fi fost tocmai cele dorite de dînsul, mai rămînea astfel în sertar o scrisoare sau mai multe, care să repună lucrurile în starea dinainte sau să forţeze pe recalcitrantă a reflecta mai adînc cum trebuie răsplătite gesturile mari. în privinţa asta sufletul meu se bucură în adîncul lui: el n-ar fi putut ajunge pînă la o atare meschinărie. Dar o satisfacţie morală, atît de benignă, nu însemna nimic faţă de dezamăgirea considerabilă în care mă cufundă această teribilă bănuială, aproape evidentă. 90 Aşadar, toată munca mea, toate oboselile mele şi toate sacrificiile de timp, de linişte şi de seriozitate au fost zădărnicite; mă vedeam aidoma ca-n dimineaţa care urmase citirii dosarului Ypsilanţilor. O singură scrisoare în mîinile lui anula toată valoarea comorii pe care o dobîndisem cu atîta îndrăzneală şi trudă: eram consternat. Dar care scrisoare şi-o putuse oare opri pentru zile negre? De bună seamă, cea mai periculoasă din toate, pe cea din urmă. O astfel de scrisoare tocmai ar fi putut lipsi, cu toată importanţa ei decisivă, fără a isca nedumeriri, dintr-o colecţie ca aceasta; a fost doar scrisoarea ultimelor momente de încordare, de înfrigurare, de pregătire la luptă: era cît se poate de firesc donna Alba să-şi închipuie că adresantul n-a mai stat s-o aşeze liniştit în cutiuţa de străveche [246] artă, lîngă celelalte. O fi pus-o într-altă parte, cine ştie unde; dar pentru că n-a mai fost găsită, de bună seamă că s-a pierdut; nu mai era nici o nevoie să-şi bată capul cu lipsa ei. Canalia de prinţ, pe care-l compătimeam! I-am dejucat evident intenţia, dar ce folos, e tare, e încă tare, grozav de tare. Unde-o va fi ţinînd-o? mă muncesc să-mi închipui. Tot în sertarul birouaşului şubred? Haida-de... n-ar mai face el o greşeală ca asta! Cu siguranţă c-o ţine cu dînsul, o poartă cu dînsul, de bună seamă în portefeuille. Drace, a-l întîlni undeva, a-l atrage undeva, bunăoară în grădinuţa întîlnirilor lui cu donna Alba... cu un pumn bine aplicat l-ai putea doborî fără remuşcare. Şi peurmă perchiziţionat ca la poliţie... Şi toate astea repede, cît se poate de repede, pînă nu dă 91 de veste ceva donnei Alba. Oare e cu putinţă să fi ajuns ceva la urechea ei? Maestrul e încă aici, peste cîteva zile pleacă iar la moşie. însă rămîne telefonul; el îi va cere din nou întîlnirea care a rămas în suspensie. Dar, pentru că nu are ce să-i mai dea în schimb... In orice caz, nu pot să cred c-a chemat-o aşa de repede la negocierea singurei scrisori pe care o mai are. De altfel, reieşea limpede asta din atitudinea lui şi din sensul conversaţiei noastre. Totuşi nu e exclus s-o avertizeze acum, după această convorbire. El a plecat cu convingerea că am lucrat din îndemnul donnei Alba; aşadar, îi va rînji în pîlnia aparatului, rugînd-o în bătaie de joc să nu se bucure prea mult, căci ce e principal se găseşte în mîna lui. O va felicita, evident, cum m-a felicitat şi pe mine, pentru ideea ce-a avut şi mai cu seamă pentru instrumentul ce şi-a ales... Şi donna Alba va fi pusă astfel în curent cu formidabila mea aventură... O, dacă ar fi aşa... Şi nu poate să nu fie aşa... cum ar putea să fie altfel? Nu pot pricepe cum? Să recapitulăm iarăşi: el are convingerea că am fost în serviciul ei, mai mult decît atîta, drace, că sunt amantul ei. Ce-ar mai putea altceva atunci să-i mai rînjească în pîlnia telefonului, spuneţi, decît asta?... Şi-atunci, donna Alba, fatal, trebuie să-mi ceară concursul mai departe, fatal, trebuie să mă proclame confidentul ei, agentul ei... pentru dobîndirea acestei ultime scrisori... cu adevărat agentul ei de afaceri secrete... sau, dacă epava asta eminesciană nu vrea de bunăvoie... piratul ei, o, piratul ei, al donnei Alba! [247] Ah, trebuie să ne gîndim de pe acuma, să fim gata atunci cînd ni s-o adresa dulcele ei glas, să ne gîndim la chipul cum 92 i-am putea juca festa decăzutului ordinar şi şantagist. în orice caz, va avea de-a face atunci cu mine şi de astă dată direct, pe faţă... şi de astă dată investit cu puterea ei... ca de puterea unei zeiţe. îi voi frînge şi oasele, dacă nu e ascultător şi nu-şi cunoaşte interesul lui şi-al bietei lui fete, a cărei întreţinere la pension, de altminteri, intenţionasem chiar mai înainte de ridicarea scrisorilor s-o continui. Dar acum denaturatul ăsta parcă şi-a uitat de tot de fata lui... Dumnezeule, care va fi primul cuvînt al donnei Alba, cum va căuta întîi spre mine, cînd mă va întreba cum am procedat? Va face evident la început pe indignata... poate va fi chiar de-a binelea, necunoscînd intenţiile mele... Dar acum bate în sfîrşit la uşă momentul în care le va afla. Pentru întîia oară cînd întîlnesc după aceea pe donna Alba, faţa ei e împietrită de ură şi dispreţ. Şnapanul o pusese de bună seamă în curent cu totul. Dar maestrul era aci; astfel că donna Alba încă nu putea să-mi vorbească. Dar aşteptam cu sînge rece puternica izbucnire a mîniei, care se acumula astfel zi de zi, şi mă legănam în ţesătura de raze a urmării acestei izbucniri, după ce voi lua şi eu cuvîntul. Scrisorile n-aveam să le prezint decît după ce le voi fi completat. Pentru că descoperisem într-adevăr lipsa nu numai a celei din urmă, cum bănuisem, dar şi a celeilalte, deopotrivă de periculoase, care se termina cu sinistra politeţe: „A dumneavoastră trădătoare, Alba Ypsilant". Poate mai păstrase şi altele, 93 de lipsa cărora însă nu aveam cum să-mi dau seama. Mizerabilul de prinţ! Cu siguranţă că-şi pusese rezerva la păstrare chiar în momentele acelea de zbucium al putredei lui conştiinţe, cu care izbutise să mă amăgească şi pe mine. Mîna, pe care obişnuia s-o pună teatral pe inimă, nu se ridica decît ca să pipăie prin stofă hîrtia, care-l asigura că puterea lui nu scădea cu nimic. Şi în chipul ăsta cît ar fi putut creşte el totuşi în ochii domniţei Alba, Doamne, poate chiar în inima ei! Dar nu m-am odihnit deloc în nopţile din urmă. în primele două m-am zvîrcolit muncit de gînduri sterpe în perna [248] dogoritoare de fierbinţeala zădărniciei şi neputinţei. Am cîntărit şi am măsurat în schimb tot ce ar fi fost cu putinţă de făcut, astfel că ideea cea nouă mi-a căzut, cu cel de-al doilea revărsat al zorilor, ca un fruct copt. Altceva, absolut nimic altceva, nu mai rămînea să fie ales! Deci în a treia noapte, am pîndit lîngă uşa de jos a mansardei, deghizat de negură, şi cînd contesa Irma s-a închegat din întuneric am oprit-o cu un „pst!" discret, ca al oricărui client banal. Ea s-a apropiat, şi vă puteţi închipui figura-i cînd m-a văzut. Era ceva mai mult decît culoarea surprizei, în ochii şi-n trăsăturile ei, era spaima, spaima desăvîrşită. Aflase că jefuisem pe prinţ de fotografie şi de nişte lucruri de mare valoare. Ştia de asemeni — şi de hatîrul trecutului avu gentileţea să mă avertizeze — că prinţul îndată ce va pune gheara pe mine mă va şi da pe mîna poliţiei; de altfel, plîngere împotrivă-mi a şi introdus la comisariat şi procuror. 94 — Vasăzică, Irma, n-ai fost cu el acum trei zile la Palatul de justiţie...? — Cînd te-a reclamat acolo? — Cînd s-a întîlnit cu mine... — S-a întîlnit cu tine acolo şi nu arestat?... Eu nu fost niciodată cu el undeva... — Cum putea el să mă aresteze pe mine, Irma, acest nenorocit decăzut? Eu puteam să-l arestez pe el... Uită-te, te rog, la mine şi alege între noi... Eram acum în faţa ei şi cu portul, şi cu aerul, avocatul şi nu agentul comercial. Izbutii s-o conving — nu fără oarecare greutate totuşi — să mă urmeze la mine acasă; ea se înfricoşa desigur că o voi conduce în cine ştie ce hrubă, în cine ştie ce subsol misterios, astfel că atunci cînd oprii prima maşină în treacăt, ea refuză să se urce. îmi spuse că va alege ea maşina cu care mă va însoţi, şi pentru asta a trebuit să facem drumul pînă la staţia cea mai apropiată. Cînd îmi văzu apartamentul, rîse şi ea de temerile ei, dar îmi explică: „Eu frate cinstite, nu-mi place să am amante un apaş..." Pe urmă mai sări de gît, dar eu o desprinsei binişor de pe mine şi o aşezai frumos pe fotoliul de piele din faţa biroului. — întîi lucrurile serioase, Irma. Pe urmă ne vom strînge şi în braţe cît vei dori. Şi-i povestii, aducîndu-i un nou val de uimire în faţă, că în parte prinţul Preda avea dreptate. îl jefuisem, dar de ce? [249] De o fotografie şi de nişte scrisori care aparţineau unei doamne ce-o cunosc. Cu aceste scrisori, pe care pe vremuri doamna le trimisese unui frate al lui, banditul o exploata pe 95 femeie. O teroriza la tot momentul că o denunţă bărbatului şi o storcea în mod neomenos de bani. întîmplarea a făcut ca eu să fiu secretarul bărbatului ei; ea şi-a pus atunci nădejdea în mine şi m-a rugat să-i vin în ajutor. — Este amanta ta... se nu minte... — Nu, Irma, nu e amanta mea. Dacă aş fi cunoscut-o acum 15-20 de ani, cînd s-a petrecut povestea cu scrisorile, poate că da. Dar acum e o femeie gata să împlinească cincizeci de ani. Pentru prinţul Preda e tocmai potrivită; mi se pare că el a iubit-o pe-atunci, dar ea a preferat pe fratele lui. Poate c-o mai iubeşte, dar asta nu-l împiedică s-o speculeze ca ultimul precupeţ. El ar vrea s-o şi aducă la dînsul, dar ea ştie că duce prea mare nevoie de bani şi nu-i răspunde la chemări; iar el n-are ce face, trebuie să se mulţumească numai cu banii. însă situaţia pentru ea e intolerabilă; ea-şi iubeşte prea mult bărbatul şi vrea să se descotorosească definitiv de acest alcoolic. I-a oferit o sumă globală, o dată pentru totdeauna, dar el a refuzat-o... preferă s-o aibă necontenit la mînă şi s-o exploateze; afară de asta, se ştie slab şi cheltuitor şi se teme să aibă la un moment dat prea mulţi bani la buzunar. Ş-apoi, cum ţi-am spus, el tot n-a pierdut nădejdea de-a o avea. De aceea ea mi-a destăinuit totul şl mi-a cerut ajutorul. I l-am făgăduit şi, cum ştii, am făcut ceva. — Nu înţeleg cum ai putute să te ofere aşa uşor şi să pierzi atîta vreme pentru o femeie care nu interesează pe tine. — Foarte bine pui chestia, Irma. îmi place de tine că eşti o femeie cu judecată sănătoasă şi realistă. De aceea m-am gîndit să recurg la ajutorul tău şi să te fac tovarăşă. 96 — Tovarăşe? — Ascultă aici... Femeia, doamna asta de care-ţi vorbesc, pentru toate serviciile mele mi-a plătit. Mi-a plătit toate cheltuielile şi cîştigul meu net a fost de 100.000 lei. Dar să vezi ceva: mizerabilul de prinţ, fără să presimtă că eu vreau să-i apuc scrisorile, probabil însă cu mult mai înainte de a mă cunoaşte, de teama vreunui furt ori a unui incendiu, poartă totdeauna cu dînsul o parte din ele. Două, trei, nu ştiu nici eu cîte şi nu-şi aduce aminte nici doamna. E sigură însă că i-au [250] rămas în orice caz două şi anume cele mai importante: cele pe care le-a trimis în urmă de tot. De altfel, cînd m-am întîlnit cu prinţul la Palatul de justiţie, unde eu mă duc ca avocat şi nu ca apaş ca dînsul, el mi-a rîs în faţă, spunîndu-mi că toată munca mea a fost degeaba. Astfel, el a recunoscut că o are încă la mînă. Ei bine, Irma, doamna care m-a angajat îmi da încă 100.000 lei dacă-i aduc şi aceste ultime scrisori. Probabil că el le ţine în acelaşi loc pe toate; eu cred că le are în portefeuille, sau poate le-a cusut în haină, ori în vestă... Ascultă aici — îi pusei mîna pe umăr — dacă tu mi le aduci ai de la mine 50.000 lei; fără nici o discuţie. Ţie ţi-e foarte uşor să mă ajuţi, avînd în vedere desele invitaţii nocturne ce-ţi face... ori le-a încetat?... mă grăbii s-o întreb îngrijorat. — O, ce vorbeşte, chiar azi noapte certat la el că tot timpul scoale din somn.... — Să n-ai nici a grijă că ţi s-ar putea întîmpla ceva, cum nu mi s-a întîmplat nici mie. Scrisorile nu-i sunt adresate, aşa că şi dacă te-ar bănui, n-ar putea să te reclame. Numai să nu te surprindă asupra faptului, atunci te-ar putea uşor învinui c-ai vrut să-i iei altceva. Două ceasuri am dăscălit pe Irma cum trebuie să procedeze ca prinţul să nu bănuiască nimic. Fu vorba aci şi de droguri pentru stîrnirea somnului, de care Irma era aprovizionată pentru uzul său personal. îi descrisei scrisorile, îi arătai una de probă, pentru a i se întipări bine în ochi formatul şi patina timpului. O învăţai să încerce şi stofa paltonului ori a pardesiului, precum şi a vechiturilor pe care prinţul le poartă mai rar; de asemeni nu uitai nici fundul pălăriilor, micile buzunare ale vestei, porte-monnaie-ul, căptuşeala ghetelor şi orice la prima vedere i-ar părea impropriu pentru a servi de ascunzătoare. O sfătuii, dacă percheziţiile hainelor dau rezultat negativ, să nu întreprindă nimic pînă nu se consultă din nou cu mine; cu acel prilej aveam să stabilim pe unde mai trebuie căutat; iar pentru cazul cînd orice speranţă va fi epuizată, încercarăm să reconstituim cum ar trebui să uzeze de farmecele ei pentru a-l trage mai uşor de limbă. Pînă atunci, nici un cuvînt despre mine, numai, evident, cînd mă aduce el în vorbă; şi-n acest caz ea trebuie să mă înjure cu convingere, însă nu cu prea multă exagerare, ca să nu dea şi astfel de bănuit. [251] — Dă mîna colea, Irma, că vei executa cuvînt cu cuvînt, punct cu punct, tot ce ţi-am spus, fără nici o greşeală. Irma mi se aruncă în braţe: — Lase, ştiu eu că tu nu vei da nici un lei la mine, dar am să te servesc cu cea mai mare bunăvoinţe... Numai se nu afla pe urmă că tu iubeşte la dame aceea... 98 — Nu, Irma, te înşeli. Uite, partea ta o iau la mine din primul stoc ce am primit; uite, o pun în buzunar s-o am la mine; şi cum pui mîna pe scrisori, cum îmi telefonezi la numerele ce ţi-am indicat... Poţi să-mi dai întîlnire oriunde crezi tu de cuviinţă pentru a face schimbul... să nu zici că te aduc aici la mine să-ţi iau şi scrisorile şi să-ţi opresc şi banii. Poţi să vii chiar la Palatul de justiţie, dacă vrei... dar acolo nu mă găseşti decît după-amiază; dacă mă anunţi din vreme, te pot aştepta acolo cu banii în sala cea mare a paşilor pierduţi... Evident, Irma îmi păstra aproape întreaga iubire pe care mi-o arătase la început. Dar şi pachetul de bancnote pe care îl introdusei în portfeuille înaintea ei era prea gros, ca ea să nu ia o atitudine serioasă şi să clatine de cîteva ori capul afirmativ, în semn de dîrză hotărîre. — Bine, îmi spune ea. Afacerile sunt afacerile şi amor este amor, ca să nu amestecăm una pe alta ca se zice că n-am se ocup serios de ce fegheduit. Dar în noapte aste vreau să rămînă la tine... Fără îndoială că are şi ea dreptate. Poate îmi mai aduc aminte sau îmi trezeşte prin cap ceva nou... Evenimentele care s-au precipitat apoi nu mi-au dezminţit decît în parte prevederile. Donna Alba a intrat în biroul meu la două zile după plecarea maestrului. Asta s-a întîmplat într-o după-amiază, căci veneam acum într-adins şi după-amiezele, îndată ce terminam lucrul la Palat, fie pentru a primi vizita ei nerăbdător aşteptată, fie de a intercepta pe aceea a prinţului Preda, în cazul cînd, pentru a fi apărată de cine 99 ştie ce neplăcere, ea l-ar fi convins să vină fără grijă, pentru a-i expune mai pe larg împrejurările dispariţiei scrisorilor sau pentru a trata cumpărarea celor lipsă. Donna Alba nu mai păstra în atitudinea ei nici ironia binevoitoare, uneori sarcastică şi rece, care-a urmat convorbirii noastre de la teatru, nici aspra şi net duşmănoasa figură de la urmă, după probabila conversaţie la telefon avută cu prinţul [252] Preda. Ea părea acum senină şi ţinea chiar să se străvadă adînca ei linişte interioară, care vrea să-mi arate că orice-ar putea să se întîmple, pe ea n-o înfricoşează, nici măcar n-o impresionează. Iar pentru a comunica cu mine a adoptat acum aerul cel mai îndepărtat, cel mai străin, cu care tratezi o afacere oarecare cu un om de care nu te desparte nimic altceva decît o tarabă de negoţ, aşa cum ne despărţea pe noi în aceste clipe marele birou al domnului Georges Radu Şerban. — Domnule, mi-a grăit ea pe cît a izbutit mai simplu şi mai concis, am fost informată că sunteţi în posesiunea unor scrisori care nu vă privesc cîtuşi de puţin şi pe care le-am adresat mai demult unui prieten, astăzi defunct. Cum mi s-a afirmat că le-aţi obţinut abuzînd de buna-credinţă a fratelui celui căruia le adresasem, chiar în preziua momentului cînd acesta se convinsese că e cuviincios să mi le predea de bunăvoie, am înţeles acum că pentru a le putea dobîndi trebuie să intru în negocieri cu dumneavoastră. Am venit deci să vă ascult condiţiunile. Era acum momentul meu. Aspirai adînc aerul parfumat de prezenţa ei şi mă rezemai în mîinile proptite solid de dunga biroului. 100 — Doamnă, începui cu glas ferm şi rar, care-mi răsuna plăcut în propriile mele urechi, mă pregăteam tocmai să vă vorbesc de aceste scrisori şi aşteptam momentul priincios. Pentru că mă întrebaţi dumneavoastră întîi asupra lor, cu atît mai bine. Vă rog, însă, înainte de toate, să-mi permiteţi să vă destăinuiesc cum a ajuns la cunoştinţa mea existenţa acestor scrisori şi ce m-a determinat să încerc prin sforţări uneori destul de dificile să intru în posesiunea lor... Buza ei de jos se răsfrînse delicios, deşi cu scopul de a-mi învedera că intenţia mea de a lungi vorba o plictiseşte. Dar cuvintele care urmară fură pentru mine atît de stupefiante că rămăsei interzis, aproape paralizat, bune minute întregi care urmară: — Domnule, mi-e cu neputinţă să prelungesc această convorbire. Mobilul şi explicaţiile dvs. mă lasă complet indiferentă. Vă spun numai atît: doresc să obţin aceste scrisori şi vreau să cunosc preţul lor de răscumpărare. Suma vă rog s-o indicaţi pe o bucată de hîrtie fără nici un adaos şi să mi-o înmînaţi prin valet. Dacă vă temeţi de vreo complicaţie, [253] ceea ce e natural pentru un om care se îndeletniceşte cu operaţii de asemenea natură, puteţi să mi-o comunicaţi pur şi simplu prin telefon. Şi atît. Donna Alba ieşi cu acelaşi pas ferm cu care intrase, cu capul ridicat şi cu aer de nepăsare, ca şi cînd n-ar fi făcut altceva decît să dea unele dispoziţiuni grădinarului ei. în uşă, numai adăugă: — Dacă încercaţi să-mi explicaţi în scris ceea ce am găsit că e inutil să-mi explicaţi acum verbal, vă încunoştinţez că voi trimite exerciţiul dumneavoastră stilistic înapoi necitit. Nu primesc decît nota de plată, cu indicaţia strictă a sumei, care, vă asigur, dacă nu e irealizabilă, vă va fi achitată imediat. Şi cînd putui bîlbîi primul cuvînt, „doamnă", uşa reveni după cea dispărută, în uşorii ei. Vasăzică nimic, nici o cale de comunicat, de lămurit, de dezvinovăţit, cu această femeie! Şi lucrul era cu totul firesc, dacă ea lua cu atîta uşurinţă de bună afirmaţia prinţului Preda că sustragerea s-a efectuat tocmai cînd el hotărîse să facă gestul cavaleresc; întrucît intervenţia mea, romantica mea intervenţie, despre care ea luase cunoştinţă astfel în direct, putea să mai fie interpretată drept o cumplită faptă, admirabilă, săvîrşită întru mulţumirea şi bucuria ei? Dar cum nu-şi putea pune o femeie ca dînsa întrebarea asta tot atît de firească: cum hotărîrea aceasta subită a prinţului a venit atît de tîrziu, şi anume, tocmai după ce hoţul de scrisori de-acum a intrat în joc? Cum trebuie să fi miorlăit în pîlnia aparatului prinţul Preda, ce accent a pus cuvintelor lui de-a izbutit s-o convingă în afară de orice judecată dreaptă, de-a izbutit să-i smulgă această condamnare arbitrară, fără cercetare şi apel, ca-n vremurile strămoşilor ei? Ce-a putut el să-i povestească din marele meu joc, cum l-a deformat acest joc, cît a sfîşiat el din aventura mea, de a izbutit să strîngă, în loc de lumină şi interes, în sufletul ei, întuneric şi dispreţ iremediabil? Cu b ş pţ iabil? Cu cetatttrebure^ăfiypr-:^ bit banditul, cu ce stăpînire de şina, de1 a reuşit îfitîi să se ' convingă că ea nu e amestecată cu nimic în fapta rneî, pentru a mă simţi singur şi a mă putea apoi preface,în {ăf^i ^ 102 Dar mai e o poartă prin care pot să trec pentru a-mi stabili dreptatea ce mi se cuvine. Mai e prinţul Raoul, pe care trebuie să-l văd neapărat astă-seară, căruia trebuie să-i vorbesc neapărat astă-seară, să-i povestesc tot, tot... [254] Prinţul Raoul a plecat însă demult în străinătate. Şi-a luat căţelul lui şi a plecat, renunţînd definitiv la căutarea diamantelor, renunţînd la pasiunile lui, la totul. Eu însă nu pot să renunţ. Şi, iată, mi-a venit acum o idee nouă, mare, simplă, atît de simplă ca ziua aceasta. E tocmai ceea ce aşteaptă donna Alba şi e tocmai ceea ce mă învinuiesc de azi-dimineaţă; de cînd îmi fac lenta toaletă, că nu mi-a venit în minte s-o vestesc în toiul cuvîntului ei. S-o întrerup arţăgos şi bădăran pentru a i-o spune. Dar poate e mai bine că nu se aşteaptă la nimic. Numai că totul trebuie făcut cît mai repede că putinţă, cît mai repede, chiar astă-seară, nu mai tîrziu. în loc de orice bileţel, cu orice sumă, donna Alba va primi astă-seară cutia întreagă cu scrisori. Fără nimic, nici o explicaţie, nici o literă de a mea. Drace, e atît de simplu şi atît de clar, că toată dimineaţa din juru-mi, care la început mi s-a părut pîcloasă şi grea, acum s-a limpezit şi e delicioasă. Aerul nu mă mai apasă ca de aseară şi pînă acum, nu mai mă sufocă şi, iată, particip şi eu din toată inima la larma ciripitoare a brabeţilor din crengile ce ajung pînă la fereastra mea, ale plopului din ograda vecină. Clopoţelul telefonului mi se pare el însuşi un şirag de note în plus la clinchetul pe care-l face sporovăială vrăbiilor. Ridic receptorul: e de necrezut! Irma îmi povesteşte ceva senzaţional şi dramatic: a văzut 3 \ 103 scrisorile, prinţul le păstra chiar în portefeuille, sunt două, de formatul, mărimea şi cu scrisul celor ce i-am arătat. Din nefericire, prinţul a bîlbîit ceva în somn tocmai cînd ea se pregătea să le vîre în buzunarul pijamalei; şi s-a întors cu faţa spre dînsa, continuînd să doarmă. Ea însă avea impresia că se preface; or, dacă s-ar fi pus pe fugă, cu siguranţă că el ar fi ajuns-o din două salturi şi totul ar fi fost zădărnicit. Pe cînd aşa, s-a gîndit că e mai bine să le vîre liniştită înapoi în portefeuille şi să i-l aducă lîngă dînsul pe măsuţă. Prinţul atunci s-a deşteptat de-a binelea (cu siguranţă că s-a prefăcut că se deşteaptă) şi s-a întins cu zgomot. — Ce s-a întîmplat? a făcut el buimac. — Uite, ţi-am văzut portfeuille-ul jos şi ţi l-am ridicat. Dacă nu băgăm de seamă, putea să-ţi rămînă acolo, sub scaun, dimineaţa, şi să pleci fără el în oraş... deşi nu era mare pagubă. M-am uitat prin el, nici o lescaie, nenorocitule. Numai scrisori de la femei. [255] Prinţul nu s-a tulburat deloc de împrejurarea aceasta cum ar fi trebuit să facă, într-un caz la fel, orice om care s-ar fi deşteptat cu adevărat, din somn profund, în momentul acela, şi şi-ar fi văzut portefeuille-ul cu un conţinut atît de preţios în mîini străine. S-a mulţumit să rînjească, iar Irma a fost la rîndu-i mulţumită de mărturisirea ei sinceră că i-a cotrobăit pe dinăuntru, lucru pe care el cu siguranţă că-l văzuse cu coada ochiului. Mai rămînea de ştiut dacă el fusese treaz şi-n clipa cînd ea-l scosese din buzunar. Judecînd după geamătul şi mişcările lui, el se trezise ceva mai tîrziu, şi anume în clipa cînd gemuse şi cînd ea concomitent vîrîse scrisorile 104 105 înapoi. A simţit prin somnu-i iepuresc că nu e lîngă dînsul şi a căscat ochii; fiind spre dimineaţă, a putut-o vedea la haine. Dacă ea a calculat bine aceste clipe, calmul ei a fost salvator, ca şi inspiraţia de a nu ascunde că s-a uitat înăuntru şi de a-l zeflemisi nepăsătoare pentru conţinut. Pe urmă nici o întrebare, nici o aluzie mai mult, nimic, nimic. Irma se purtase într-adevăr ca un mare maestru. Rămînea însă în teribilă îndoială clipa cînd a putut el cu adevărat să-şi dea seama de ce se petrece în juru-i. Dacă momentul acesta a avut loc cu cîteva secunde mai înainte, totul e pierdut; dacă, dimpotrivă, s-a petrecut cu o iotă de timp după ce i-a cotrobăit în buzunar, scrisorile vor fi şi la noapte la locul lor şi de astă dată Irma va întrebuinţa o doză ceva mai puternică de prafuri de adormit. O sfătuii totuşi să nu caute să-i iasă înainte în astă-noapte şi să-şi păstreze şi de-acum înainte acelaşi sînge rece. Dacă va veni el singur, bine, să-l urmeze, nu însă pînă nu-l va fi copleşit de mofturi şi refuzuri, întîi categoric şi apoi pe jumătate. Dacă nu, să aştepte, o noapte, două, trei... Rămînea, aşadar, să aştept eu însumi la fel şi de aceea amînai trimiterea scrisorilor donnei Alba. Dar ce aşteptare! Prinţul îmi dădu tîrcoale pe la Palat şi mă salută cu cea mai francă bunăvoinţă şi prietenie. Şi pentru că-i răspunsei zîmbitor, deşi ceremonios, mă rugă să-i acord, într-un colţ mai retras, răstimpul cît mi-ar comunica numai două vorbe. Bineînţeles că-l urmai foarte curios. Şi el îmi grăi astfel: - Te-aş pofti cu plăcere la un păhărel de lichior, după procese, dar mi-e frică să nu prelungim şedinţa la cîrciumă, [256] şi n-aş mai vrea, pentru nimic în lume, să mă întorc noaptea singur cu dumneata acasă! Şi-n timp ce eu ridicai din umeri în semn că nu pricep nimic, el se îndepărta trimiţîndu-mi saluturi şi făcînd haz zgomotos. Mă munceam însă cu gîndul înfrigurat: vrea să-mi arate oare că a simţit înţelegerea mea cu Irma? De două ori îmi mai telefona Irma, dar fără a-mi da nici o interesantă veste nouă. Prima oară, prinţul se uitase cam chiorîş la sticla cu liqueur, din care ea vroise să-l trateze şi ea dăduse atunci singură pe gît păhărelul ce-i oferise lui (ea era obişnuită cu aceste prafuri), spunîndu-i: — Da adică pentru ce eu se tratez la tine... Tu se cumpere liqueur şi se dai la mine. Se iubise cu el toată noaptea, fără nici un folos şi fără să privească măcar în treacăt spre haina lui, întinsă pe speteaza scaunului; dar băgase de seamă cum îi urmărea orice mişcare a ochilor. A doua oară, ea-l respinsese de-a binelea, şi Irma îmi cerea părerea dacă nu procedase bine. Mă grăbii s-o felicit şi să-i recomand iarăşi şi iarăşi păstrarea celui mai desăvîrşit calm şi tact. Dar, la două zile după întoarcerea maestrului, fui brusc deşteptat din somn de trîmbiţările sălbatice ale soneriei: Irma sosise în persoană să-mi aducă în zorii zilei vestea cea mare şi trofeul. Prinţul Preda bătuse la uşa ei şi-o rugase să-i toarne 106 un liqueur, ea-l refuzase, blestemîndu-l că i-a stricat somnul, şi refuzase de asemeni să-l urmeze. Fără banii înainte, îl înştiinţa categoric, nu mai face nici o mişcare. El şi-a scos portefeuille-ul, dar ea i-a dat peste el, făcîndu-l să zboare pînă la uşă... — Fugi cu sărăcia asta de-aci, i-a strigat... Şi cărăbăneşte-te şi tu. El l-a ridicat demn şi a scos dintr-însul o bancnotă de 500 lei, pe care i-a purtat-o pe la nas. — Asta e pentru tine, i-a răspuns. Dar ea a putut vedea dunga celor două plicuri ieşind dintr-una din despărţiturile uzate ale pungii lătăreţe de piele. — Adu banii, i-a pretins ea... [257] Şi după ce s-a văzut cu hîrtia în mînă: — Asta e în contul datoriilor! i-a strigat. Să pofteşti cînd vei face rost şi de rest. Dar la rugăminţile lui a consimţit, s-a prefăcut că ascunde banii în dosul paravanului unde-şi avea dichisurile intime şi de-acolo şi-a strecurat sub mînecă pacheţelul cu praf pregătit mai dinainte. Cînd au ajuns în camera prinţului, şi-a adus aminte că şi-a uitat cheia în uşă. A trimis pe prinţ s-o ia. I-a turnat atunci praful în paharul cu apă. în timpul nopţii însă prinţul s-a ridicat, a luat paharul, a vărsat apa în chiuvetă şi l-a umplut din nou la robinet cu apă proaspătă. Atunci contesa Irma a luat o hotărîre năstruşnică, a uzat fără pic de întrerupere de toată arta ei pentru a obosi pe prinţ pînă la extrema limită. Pe urmă i-a declarat că ea singură se simte extrem de obosită şi nu mai are putere să se mişte pînă la 107 camera ei. El însă s-a oferit rînjind s-o conducă; ea i s-a aruncat atunci în spinare, petrecîndu-i braţele pe după gît, şi cerîndu-i s-o ducă astfel. „Dacă mă duci aşa, i-a făgăduit, pînă la mine, acolo îţi voi arăta un fel de iubire pe care nu o arăt decît la amanţii mei de inimă!" El a purtat-o atunci aşa, cu toate că în coridor era acum lumină plină. A încuiat numai uşa de la apartament şi şi-a vîrît cheia în buzunarul pijamalei. Haina îi rămăsese încuiată înăuntru. Drept răsplată ea l-a oprit la dînsa, arătîndu-i într-adevăr încă o nouă curiozitate din arta ei complexă de curtezană, strîngîndu-l cu pasiune brusc reînnoită şi declarîndu-i că-l iubeşte, pentru că s-a convins în sfîrşit că el e nobil cu adevărat. Cum el trăgea în sfîrşit să aţipească, ea îl scutura necontenit din somn, hotărîtă să nu-i dea pace. îi propusese să-i facă o cafea ca să-i alunge somnul; el consimţi şi ea putu în sfîrşit să-i verse o dată cu romul şi ceva din praful miraculos. — Zece cafele îţi dau, prinţule, şi tot nu te las să dormi... îi ţipa îndîrjită în ureche, scuturîndu-l zdravăn. Vreau să văd cît eşti tu în stare să rezişti, acuma cînd te-am făcut amantul meu de inimă. Dacă închizi cumva ochii, niciodată, să ştii, niciodată să nu te mai prind la uşa mea... Dar, după a treia cafea, prinţul era distrus. Irma l-a mai mişcat cu toată puterea şi l-a înghiontit în coaste şi, cînd s-a convins că era într-adevăr insensibil ca un buştean, i-a luat cheia din pijama, apoi a intrat în apartamentul lui şi a ridicat [258] scrisorile. I-a examinat bine portefeuille-ul, toate buzunarele şi căptuşeala hainei, să vadă dacă nu mai ascunsese 108 vreuna pe undeva. Pînă şi cele două despărţiri ale portmo-neului mă asigură că le-a cercetat potrivit instrucţiunilor mele, pentru ca să-mi dea amănuntul că n-a găsit acolo decît doi poli. A revenit în camera ei după ce a încuiat bine la prinţ (şi la dus şi la întors coridorul era pustiu) şi a pus cheia la loc în pijama; apoi s-a îmbrăcat sumar şi a alergat la mine. Ţine să se reîntoarcă pînă nu se deşteaptă prinţul şi era aproape sigură că-l va regăsi tot aşa cum îl lăsase. De tăria prafurilor ei nu s-a îndoit niciodată; atît cît i-a dat lui, şi pe dînsa, care s-a obişnuit cu ele, ar fi dat-o gata şi ar fi ţintuit-o la pat cîteva ceasuri. Cînd a venit încoa de asemenea n-a văzut-o nimeni; dacă acelaşi lucru se va întîmpla şi la întoarcere, cu atît mai bine. Dacă nu, n-au decît s-o vadă; va aduce cu sine o grămadă de pacheţele şi legăturele de ridichi şi ceapă verde, ca să se vadă c-a fost la piaţă. Biata fată! în timpul cît mai povestea am examinat scrisorile: erau într-adevăr cele două, aşadar, cele mai grave dintre toate, ceea ce mă îndrituia să fiu sigur acum că prinţul nu mai avea nimic ascuns; dacă s-ar mai fi gîndit iarăşi la vreo rezervă a rezervelor pe care să le fi îngropat cu grijă cine ştie unde, nu şi-ar fi putut alege alta într-acest scop. înmînai pachetul cu bani Irmei şi ea mă privi cu recunoştinţă drept în ochi, dar şi cu sfiiciunea celui ce, primind o recompensă materială, îşi dă seama că poarta cealaltă a sufletului s-a închis. Totuşi, aşa lividă de eroicul ei exces, mînjită de izbucnirile perverse ale prinţului Preda, sleită de puteri şi de încordare, am atras-a spre pieptul meu şi am sărutat-o pe frunte. Sărmana contesă decăzută Irma! Cu josnica ei artă 109 scăpase din mare cumpănă pe frumoasa principesă Alba Ypsilant, ale cărei pleoape roze despart încă la ora asta lumea de basm a visurilor princiare de grija zilei nesigure ce mijeşte din neant. Rămas singur, mi-am dat numaidecît seama că noua mea izbîndă va putea să aibă şi urmări neliniştitoare. Prezenţa domnului Georges Radu Şerban aci, în Bucureşti, într-o zi ca asta, mă stînjenea destul, mă punea în mare nesiguranţă. După-masă aveam un proces greu, care nu putea să se termine desigur astăzi. Trebuia să conving pe maestru să participe singur la dezbateri, iar eu să pot rămîne la birou, pretextînd studierea [259] unei alte afaceri grele, care avea să intre în discuţie peste două zile. Domnul Georges Radu Şerban, căruia-i arătai intenţia mea, după sfîrşitul consultaţiilor nu-mi găsi rea ideea, mai ales că-i ştiui sublinia unele nedumeriri în privinţa chestiunilor de studiat, care-l interesează şi pe dînsul. Revenii astfel după-amiază destul de devreme, nu fără a mă simţi gîtuit de o supărătoare emoţie, la gîndul că în timpul prînzului s-ar fi putut întîmpla ceva. Putui să mă liniştesc repede în această privinţă, dar pericolul nu era deloc exclus, atîta timp cît prinţul Georges întîrzia acasă; îmi persista tenace în miezul capului presimţirea că desperatul acela, deposedat de ultimele lui surse de şantaj şi ne-bănuind intenţiunile mele în privinţa existenţei lui şi ce făcusem pentru o fată, ar putea năvăli dintr-un moment într-altul şi povesti maestrului într-un acces de furie tot ce s-a întîmplat; pretextele invocate pentru a-mi legitima rămînerea 110 la birou tocmai bine n-ar fi lipsit să întărească întrucîtva, în convingerea stăpînului casei cu sumbră faţadă, spusele acum fără reazem ale aventurierului. Şi iată, acum, pentru prima oară, după atîta amar de ani, sumbra faţadă a palatului prinţului Georges îmi reapare în ochi cu toate amănuntele lui îndoliate, cu tot aspectul lui funebru de la început. Obişnuinţa cotidiană îi ştersese această posomorîtă înfăţişare, iar prezenţa perpetuă a donnei Alba îi estompase dungile severe ale negrului, îi destinsese arcurile grele ale bolţilor, îi umpluse matul geamurilor cu irizări de speranţe. Dar, astăzi, păşind spre el, mi-era cu neputinţă să înăbuş impresia că mă îndrept spre un cavou, şi-mi amintii paşii, retrăii toate emoţiile primei mele aventuri, în casa stăpînei zilelor şi nopţilor mele. înăuntrul biroului care-mi devenise atît de familiar, aspectul exterior al palatului se întregea în teribila impresie ce mă stăpînea, cu orînduirea rece, deşi somptuoasă, a mobilierului. Dar îmi dădeam bine seama că îndată ce maşina cu domnul Georges Radu Şerban va porni, toate aceste obsesii vor dispărea ca iasmele de noapte la primele suflări ale zorilor; procesul avea să-l ţie mult şi bine la Palat, iar nenorocitul de prinţ Preda, odată liberat de prima criză a mîniei, avea să redevină lucid, să mă caute în sala paşilor pierduţi sau acasă şi să încerce, în urma sugestiei ce aveam să-i dau chiar astăzi, oarecare tratative ce-i puteau fi folositoare, şi-n care, cu deplină sinceritate, eram dispus să mă angajez. [260] Dar prin telefon maestrul aflase că procesul nu era printre cele dintîi pe condică şi mai zăbovea. Eu deschisesem larg 111 dosarul de poimîine (aveam în arhiva noastră dosarul fiecărei afaceri, alcătuit din copiile exacte ale tuturor pieselor din dosarul respectiv de la Palat; un om meticulos şi ordonat ca prinţul Georges nu putuse să nu organizeze astfel serviciul nostru, pentru care angajasem special, la fiecare secţie, cîte unul din dactilografii practicanţi în cancelariile instanţelor) şi-l cercetam cu mare interes, dar avusesem grijă să mă aşez astfel ca să pot observa prin larga şi înalta fereastră din dreptu-mi toată mişcarea străzii în faţa marelui portal. Răspundeam tocmai la unele întrebări ale prinţului, care căuta un autor trebuincios prin cristalele rafturilor lăcuite, pe care se înşirau în ordine alfabetică volumele legate în piele neagră, cînd văzui pe prinţul Preda apărînd în dreptul grilajului, cu ochii extrem de măriţi pe faţa-i suptă şi mumificată, cu părul ieşind dezordonat de sub gambeta-i de formă perimată. îmi simţii braţele încordîndu-se involuntar şi apucînd dunga mesei de lucru; prinţul Georges îmi explica acum de ce-i era necesar autorul vechi pe care-l căuta. Prinţul Preda privi din mers în dreapta şi-n stînga sa; apoi ridică ochii de pe portal tocmai înspre fereastra noastră, dar nu coti să intre pe poartă şi după puţin dispăru în partea cealaltă a străzii. A văzut maşina! gîndii; de bună seamă că îi ţine calea afară s-o oprească sau îşi vede de drum înainte, să aştepte pe maestru la Palatul de justiţie. Totuşi, trecerea asta repede prin faţa casei maestrului parcă mă mai linişti: dacă e mînat de-o furie irezistibilă, îmi zisei, ar fi intrat dintr-o dată înăuntru şi nu s-ar fi sfiit de o maşină pusă de-a curmezişul mîniei lui. 112 în orice caz, dacă e dispus să întindă planuri, e posibil că va începe iarăşi discuţia întîi cu mine sau cu donna Alba. Dar asta e ora cînd el ştie bine că atît maestrul cît şi secretarul său se găsesc la Palatul de justiţie. Am înţeles atunci: amicul vrea să aibă o întrevedere hotărîtoare cu donna Alba. Hotărîtoare, pentru că n-a mai chemat-o la telefon. Vrea, probabil, s-o ameninţe, să-i arate starea lui de desperare, s-o facă să înţeleagă că şi fără nici o probă în buzunar, el tot va dezlănţui scandalul... Adică întocmai cum mă gîndisem la început; nu poate să fie altfel, mă liniştesc din ce în ce mai mult; nenorocitul, care visa dragoste [261] romantică şi cavalerească, se vede acum lipsit de totul, pînă şi cu viaţa fetei lui periclitată. Totuşi, cînd maestrul părăsi casa, simţii din nou supărătoarea apăsare a carotidei. Urmării cu atenţia încordată a timpanelor maşina, ocolind dincolo de poartă şi claxonînd. Claxonînd oare pe prinţul Preda, care va fi ridicat, dincolo de grilaj, braţele în sus, s-o oprească? Nu. Acceleraţia maşinii cît timp mai e în dreptul grilajului creşte în mod normal, astfel că deocamdată nu se petrece nimic deosebit. Dar cînd automobilul a dispărut, auzul meu îşi întinde zadarnic antenele în depărtare; ce poţi să auzi dintr-o casă cu ziduri de cetate ca asta, chiar pe-o stradă atît de puţin umblată. Dar dacă nu aud nimic, în schimb, iată, pot vedea pe fereastră pe prinţul Preda, care intră ca o tempestă... Perfect, perfect, presupunerile mele încep să se adeverească. Poftim, prinţule, poftim! 113 E oprit la uşă jos. Ies în sala de aşteptare, ca să tai drumul feciorului. — Ce s-a întîmplat? — Un domn întreabă de doamna prinţesă. — A... Atît, un „a!" indiferent, şi mă retrag. Dar am grijă să las uşa cu închidere ermetică şi căptuşită cu perne îndesate în piele neagră puţin crăpată, nimica toată, un milimetru, o fracţiune de milimetru, atît cît să nu se poată vedea de la început că nu e închisă. Aud astfel perfect sosirea prinţului Preda şi glasul feciorului: „Doamna prinţesă vă roagă să aşteptaţi aci". Pe urmă linişte. Nu văd nimic, dar îmi închipui figura răvăşită a prinţului decăzut, în mijlocul sălii somptuoase, care-l împresoară sfidătoare şi severă, cu toată puterea de evocare a propriului său trecut. Şi-n mijlocul acestei mustrări tăcute, dar încordate, înţeleg bine starea sufletului acestui nenorocit care se pregăteşte tocmai să joace ultimul lui rol desperat şi respingător. în sfîrşit, o uşă care se deschide energic şi apoi glasul categoric al donnei Alba: — Domnule, dar eu v-am interzis să mă căutaţi aicea. Credeam că în ultima noastră convorbire la telefon ne înţelesesem. Dacă dumneavoastră socotiţi că mă puteţi intimida cu suplimente de îndrăzneală, vă înşelaţi. Vă rog să părăsiţi imediat... [262] — Pardon, doamnă, un moment numai, şi voi executa întocmai porunca dumneavoastră... Tocmai asta ţineam să ştiu, dacă învoiala noastră subzistă şi după ultima ispravă a 114 agentului dumneavoastră, căci regret infinit, doamnă, dar nu mai pot să cred că el lucrează din proprie iniţiativă. Doream mult să aflaţi însă că nici de data asta succesul lui n-a fost definitiv. O fi găsit el şi celelalte două scrisori, dar vream să vă spun că n-a avut imaginaţie sau că isteaţa sa complice n-a avut nici o imaginaţie, să meargă cu investigaţiile puţin, puţin mai departe... mai alături. Asta ca să punem lucrurile la punct... o dată pentru totdeauna... A căutat în portefeuille, dar nu i-a dat în gînd să se uite şi în acest porte-monnaie, ce-i drept nu prea potrivit pentru dimensiunile unei scrisori... nu l-a bătut capul c-o scrisoare ar putea fi chitită în patru, tocmai anume ca să intre într-un porte-monnaie în care nu dă la toată lumea în gînd să-şi vîre ochiul... mai ales cînd îl vede aşa, scuzaţi, uzat şi ponosit, adică tocmai pentru aceea... Donna Alba îl întrerupse şi nu-mi scăpă accentul de uimire din glasul ei: — Dar, domnule, spuneaţi deunăzi că tocmai aveaţi de gînd să-mi aduceţi aceste scrisori din imbold personal şi fără nici o condiţie, cînd vi s-au sustras toate. — Din nebăgare de seamă mai rămăseseră două pe fundul cutiei. — Aţi spus că vi s-au luat cu cutie cu tot, o cutie foarte preţioasă, de la fratele dumneavoastră... veche operă de artă a unui necunoscut maestru italian din secolul al XV-lea... — Va să zică, vă opriseţi deja unele rezerve, în momentul cînd v-aţi luat hotărîrea să săvîrşiţi marele act spontan... Foarte elegant, n-am ce zice... 115 Era ca un fel de bucurie batjocoritoare în vorbele donnei Alba, nu numai ironia amară a celui ce-şi vede astfel soarta alunecînd din mînă în mînă, ruptă în două de doi hulpavi care trag de ea dezmetic într-o parte şi într-alta. Descopeream prea mult curaj la această femeie, în clipe atît de hotărîtoare, în care se juca norocul ei; punea ea oare aci ultimele resurse de mîndrie şi sfidare, ca orice biată existenţă care se vede încolţită din toate părţile şi se încăpăţînează să expire demn şi vitejeşte, aşa cum a trăit? Sau poate bucuria asta nereţinută ţîşnea din subita înţelegere a curăţeniei gîndurilor mele [263] în această obscură împrejurare, din care nemernicu-mi rival se detaşa în sfîrşit în odioasa-i realitate, din intuiţia vie pe care şnapanul însuşi i-o descoperise că un aliat considerabil şi nepreţuit veghează credincios asupră-i, oricîte necugetate jigniri i-a adus pentru dezinteresatu-i ajutor. — Dumneavoastră de ce nu m-aţi crezut pe cuvînt că v-am dat totul, ripostă după un timp prinţul Preda, poate că vă aduceam şi rezervele de care-mi reproşaţi... Puteam să am la rîndu-mi încredere că vă veţi ţine de cuvînt... în privinţa... ofrandei... ce-mi acordaţi pentru sărmana... mea fiică...? însă, precum vedeţi, trebuie să vă ţineţi de cuvînt... o mică dovadă trebuie să rămînă chiar între oamenii cei mai de cuvînt, rîse ironic prinţul Preda. în momentul acela deschisei brusc uşa, făcînd zgomot cu mînerul ei ca să se creadă c-o desprind chiar din strînsoarea metalicului ei pervaz. Apoi mă prefăcui că vreau să mă retrag cu discreţie, dinaintea neaşteptatelor prezenţe, cînd prinţul Preda mă apostrofă vitejeşte: 116 — Mi se pare c-ai auzit ceva... De altfel, nu e mare lucru, ştiam de mult că ascultatul la uşi e una din marile dumitale calităţi. Dar chiar dacă n-ai auzit nimic şi dacă doamna prinţesă îţi reproşează c-ai uitat să cauţi sau ai uitat să pui să se caute şi-n acest modest porte-monnaie, te sfătuiesc să nu mai încerci... dacă n-ai avut puţină imaginaţie la timpul său, degeaba! Acum poţi să răscoleşti tot Bucureştiul, şi nu vei mai da de nimic... te asigur... Şi prinţul Preda scutură în aer jerpelita lui pungă, pe care Irma tocmai o controlase, după sfatu-mi, „la timpul său", cum spunea dînsul. Nu-mi putui reţine un zîmbet, un zîmbet de triumf. Şi numaidecît apoi nevoia de-a vorbi, de a mă făli cu faptele mele mă podidi ca un şuvoi de sînge. Şi mai cu seamă nevoia de-a asigura gîndul limpezit al donnei Alba că nu se mai găseşte nici cu un fir de păr în puterea acestui individ periculos. — Domnule, eu nu ştiu despre ce fapte şi despre ce reproşuri vorbeşti dumneata; mi-ai mai povestit ceva în felul ăsta la Palatul de justiţie, dar n-am înţeles nimic. însă dacă te-a jefuit cineva de scrisorile de cate vorbeşti şi pe care, pe cît înţeleg, le deţineai în mod nedrept şi imoral (apăsai asupra acestor cuvinte, pentru ca donna Alba să observe că, întocmai cum scumpa ei minte a întrevăzut în sfîrşit, lucrurile s-au schimbat [264] acum) şi dacă la prima dată sustragerea de care vorbeşti n-a reuşit deplin, apoi la a doua încercare fii sigur că n-a mai rămas nimic necotrobăit. Ţi-o afirm cu competenţa celui pe care profesiunea l-a pus uneori în contact cu autorii unor astfel de isprăvi ca şi cu urmăritorii lor. Dar dovada cea mai evidentă, cea mai eclatantă, a afirmaţiei mele e tocmai hazardata şi lipsita de tact prezenţă a dumitale aci în momentul acesta, ca şi limbajul speriat şi inconvenabil ce întrebuinţezi... dumneata, care, din strălucirea de odinioară, rămăsesei cel puţin cu un fel mai deosebit de a vorbi, de a te prezenta şi de a proceda... Doream să glăsuiesc astfel mai departe, dar donna Alba mă amuţi cu o privire mai dispreţuitoare decît cea cu care ascultase pe prinţ. Vorbi acum ea, adresîndu-se celuilalt: — Domnule, mi-e indiferent dacă mai aveţi sau nu din scrisorile acelea, ţin să vă aduc însă, la cunoştinţă, o dată pentru totdeauna, că nu din cauza lor v-am acordat pensiunea ştiută, pe care-o veţi primi şi de-acum înainte dumneavoastră şi fiica dumneavoastră. Iar ca ultim cuvînt, vă înştiinţez că dacă vă veţi mai permite să călcaţi aicea, ea vi se va tăia în mod automat şi definitiv... şi orice nouă tentativă a dvs. de a mai mă plictisi va fi repimată în consecinţă. Şi plecă fără să-mi mai acorde nici măcar o privire, oricît de rea şi de batjocoritoare. Prinţul Preda era extrem de radios; apoi, redevenind grav, se apropie de mine, apucîndu-mă familiar de-un nasture al hainei. — Pentru ce mi-ai făcut asta? — Pentru că eram sigur că ieşi mai onorabil astfel din procesele dumitale de conştiinţă. Iată ce arăţi, figura singură spune cît te simţi de mulţumit acum. Şi dacă doamna nu-ţi pomenea deloc de cele ce ţi-a pomenit acum la urmă, fii sigur că eu îmi luam asupră-mi soarta dumitale şi a fiicei dumitale. 118 încă te pot vesti că am şi expediat şcolii rata pe ultimul semestru pentru fiica dumitale... Şi pipăind cu mintea ca pe-un gînd de preţ surpriza donnei Alba, cînd i se va răspunde de la pension că pensia fetei lui Buzescu a fost achitată pînă la sfîrşitul anului, împinsei amical pe prinţ spre uşă: — Acum la revedere, bunule tovarăş de petrecere, grăbeşte-te, să nu-ţi periclitezi din nou soarta, abia asigurată, cu [265] sosirea unei persoane care nu cred că s-ar bucura deloc să te găsească aci, chiar dacă i-ai pretexta că ai venit să mă consulţi într-o chestiune personală, cum îmi închipui că promptul d-tale spirit de a propos s-ar grăbi să-i spună... Prinţul însă îmi păru neliniştit chiar dinainte de a-i aminti această neplăcută perspectivă... — Bine, omule, îşi dădu el necazul pe faţă, ai trimis şi dumneata banii la pension fără să mă întrebi, ca şi prinţesa Ypsilant... Dădu să mai spună ceva, se mai încruntă o dată, făcu apoi un „Bine!" de mulţumire şi mă lăsă. Nu ştiu ce mă făcu să mi se năzărească atunci deodată că acest mincinos şi escroc fără pereche nici n-are vreun copil... Plănuisem să dau cutia cu scrisori donnei Alba — şi o dată cu ea dezlegarea sufletului ei, ca şi dezlegarea sufletului meu de bănuiala nedreaptă ce încă îmi păstra pînă la protivnica dovadă — în ziua care avea să urmeze primei plecări, vag anunţată, a maestrului. Dar o vizită curioasă în studiul nostru, primită mai înainte ca d. Georges Radu Şerban să-şi stabilească 119 data precisă a călătoriei, schimbă hotărîrea mea cu desăvîrşire. Persoana care determina această schimbare era un basarabean mare şi zdravăn, un proprietar bogat din Chişinău, d. Petrow, senator, şi soţul dansatoarei Olga Petrowna, a cărei artă şi frumuseţe le admirasem acum patru ani la restaurantul denumit la „Ruşi". Cazul nou-venitului nu era lipsit de interes; înainte de război, domnul Petrow, care avusese, mare avere la Odesa şi avea încă la Chişinău, cunoscuse şi luase în căsătorie pe-o fată de balet, Olga, care deveni astfel d-na Olga Petrowna şi încă baroneasă, pentru că sub ţari domnul Petrow era recunoscut ca drept purtător al acestui titlu aristocratic. De iubire prea mare, înainte de a pleca la război, el chiar îi dăruise în plină proprietate o casă pe care tocmai o cumpărase la Chişinău. Revoluţia însă izbucni şi domnul Petrow nu mai ştiu de soţia sa; el izbuti totuşi să ajungă în Basarabia şi vroi să reintre în posesiunea averii din Romînia şi implicit şi a casei dăruită soţiei, una din cele mai importante din oraş şi care întrecea prin valoare restul proprietăţilor redobîndite. Aci însă întîlni pe doamna Petrow, care, venită mai din vreme, făcuse şi ea demersuri să reintre în posesiunea casei şi reuşise în cele [266] din urmă mai mult graţie talentului şi a frumuseţii ei decît a actelor, care erau oarecum în neregulă. Domnul Petrow se bucură foarte văzîndu-şi soţia şi reîncepu cu dînsa traiul de odinioară, dar peste puţin observă cu groază că femeia nu prea se arată tocmai aşa de bucuroasă de sosirea lui. Cel dintîi conflict serios dintre dînşii izbucni din cauza angajamentelor ei artistice. Domnul Petrow convenise în cele din urmă ca ea să execute contractele 120 încheiate în regulă cu impresarii, pînă la sosirea lui, dar nu-i mai îngădui să se angajeze din nou, mai ales că majoritatea erau încheiate pentru Bucureşti şi pentru alte oraşe îndepărtate din vechiul Regat şi Ardeal. Femeia se prefăcu că acceptă, dar el băgă după cîtva timp de seamă că angajamentele vechi se înmulţesc mereu şi nu mai dau nădejde c-o să se sfîrşească. Ceartă mare, ameninţări cu despărţirea de-o parte şi de alta, pînă cînd rusoaica îi făcu într-o bună zi somaţie să părăsească în cîteva săptămîni clădirea. Ea petrecu aceste săptămîni dînd reprezentaţii şi, cînd reveni la Chişinău, încercă, nici mai mult, nici mai puţin, să-l expulzeze cu portăreii. (Cînd expunerea ajunse la acest punct, ea fu întreruptă prin ridicarea bruscă de pe scaun a maestrului, a cărui faţă era extrem de contractată, oricît îşi dădea silinţa să-şi recapete calmul lui obişnuit. Eu nu-l mai văzusem pînă acum într-o astfel de surescitare, aşa că-l privii cu mare uimire. El îmi făcu semn, despicînd negrul mustăţilor de al bărbii cu albul eclatant al rîsului lui reţinut, că nu e nimic şi invită pe basarabean să continue.) Domnul Petrow, indignat la culme de această impertinenţă, cu toate că-şi iubea soţia nu cu mult mai puţin ca la început (straniu rîs amar ieşi din gîtlejul maestrului), contestă imediat execuţia şi porni proces greu cu articole şi jurisprudenţe ruseşti şi basarabene de anularea donaţiei, complicată prin acte ocolite (era vorba propriu-zis de-un act de cumpărare făcut pe numele ei), proces care trecu în faţa instanţelor Chişinăului, apoi se mula la Bucureşti, unde fu întrerupt, prin 121 rugămintea ei de a fi iertată. Domnul Petrow era însă (sau se făcea) neînduplecat, pentru că şi el îi trimisese mai demult mesagii de împăcare (rînjet de dispreţ la maestru), însă ea nici nu voise să audă; şi abia acum, la urmă, văzînd că angajamentele au scăzut, şi ca număr şi ca strălucire, şi că pînă şi restaurantul de noapte rusesc, unde-şi găsise adăpost în ultimii ani, era [267] ameninţat de faliment, se gîndise să revină la dînsul, mai ales că pierduse şi speranţa cîştigării procesului, pe care nu mai avea nici mijloace să-l continue. Procesul ajunsese, aşadar, acum în faţa Curţii de apel din Bucureşti, unde tot ea izbutise să-l strămute pentru motive de suspiciune legitimă (d. Petrow era convins că mai mult pentru motivul slăbiciunii pe care o au pînă şi bătrînii magistraţi romîni în faţa frumuseţii femeieşti); se găsea în ultima fază, şi prea adînc jignitul soţ era gata să-l redeschidă, pentru a termina definitiv cu el (la prima instanţă îl cîştigase). Cum însă soţia sa dispunea încă în mod copios de capitolul frumuseţii, d. Petrow nu ştia la ce avocaţi se mai putea aştepta tocmai acum să aibă împotrivă; mai mult chiar, se temea şi de ai săi, însă auzind de faima şi „seriozitatea" maestrului, crezuse că lucrul cel mai bun e să recurgă la dînsul. — Sunteţi avocatul care ştiţi să duceţi procesele pe drumul cel mai scurt spre rezolvat, pentru că niciodată nu cochetaţi cu adversarul, oricine ar fi el, complimentă el cu diplomatică... sinceritate pe maestru, drept încheiere, ca un vrednic basarabean ce nu trebuie niciodată să uite cuvîntul bun de la urmă şi care trebuie să dea lucrurile pe şleau. 122 Maestrul, care nu zîmbise o clipă auzind motivul real care determinase pe vizitator să i se adreseze, acceptă cu un avînt pe care nu i-l cunoşteam. Printre altele îi răspunse rusului: — Am văzut şi eu pe soţia d-tale dansînd şi am admirat-o într-adevăr şi ca artistă şi ca mare frumuseţe. Dar tocmai pentru că e atît de frumoasă... Şi aci se întrerupse. Petrow zîmbi larg şi puţin înfricoşat, dar eu văzui în negrul ochilor maestrului sclipiri de cremene şi amnar. — Dar nu înţeleg de ce n-ai divorţat încă? se întrebă îndîrjit maestrul. O soţie care te somează să ieşi din propria ta casă... Basarabeanul surîse şi mai larg, şi de astă dată uşurat şi fericit că-şi găsise omul. — E, cocoane, glăsui el plin şi pe îndelete, am început şi divorţ... dar s-a suspendat şi acela... cine ştie, de iertat, poate m-o mai îndemna Dumnezeu s-o iert... dar casa n-o mai merită... Şi-n vehemenţa şi-n dispreţul total cu care maestrul invectivă pe acest client ca oricare altul, pentru o afacere personală, care pe noi nu ne privea cîtuşi de puţin, sub alt [268] unghi decît al principiilor de drept civil în sine, revăzui, ca o sclipire de fulger în nori grei de praf şi de furtună, frumuseţea goală a rusoaicei, atît de asemănătoare la statură şi la chip cu donna Alba. Şi privii uimit la barba voievodală a vlăstarului de voievod romîn, neîndurat la greşelile femeieşti, mişcîndu-se ca în ritmul pronunţării unei sentinţe de moarte, pe cînd rostea basarabeanului zîmbitor: 123 — Să ştii că voi face tot posibilul să-ţi cîştig procesul, numai dacă îmi făgăduieşti că n-ai s-o ierţi niciodată! Şi abia acum mă izbi cu o putere fără de seamăn amintirea acelei vizite cu care maestrul mă onorase inoportun în momentele cînd mă împărtăşeam cu Lilica Mavrogheni din deliciile unei aventuri neprevăzute şi trecătoare, gustată din plin tocmai pentru că era liberă de orice fel de obligaţie sau interes. Şi iarăşi mă năpădi cu putere, într-o lumină neaşteptată şi supărătoare, atitudinea de deunăzi a donnei Alba, de-scoperindu-mi acum tardiv aspecte asupra cărora atenţia şi amorul meu propriu nu stăruiseră îndeajuns în clipele cînd ele îmi apăruseră totuşi, cu toată lipsa lor de consistenţă momentană, înainte de orice, nu mai rămînea îndoială că singura privire ce-a acordat atunci donna Alba intervenţiei mele a fost de-un dispreţ vădit, poate intenţionat accentuat, în raport cu cel cu care tratase tot timpul pe bietul prinţ Preda. Mai apoi zîmbetul acela de totală nepăsare şi dezgust, cu care-l încunoştinţase „o dată pentru totdeauna" că „nu din pricina scrisorilor" i-a servit pensia ştiută, se referea şi la mine, evident; ba nu, cuvintele acelea nu se puteau referi decît numai la mine; văzuse doar şi ea prea bine că prinţul Preda nu făcea alt decît să mintă cu desperarea cauzei pierdute pentru veci. Donna Alba îmi sfida, aşadar, puterea ce-o dobîndisem asupră-i, îşi bătea joc de mine şi de ea. A-i fi dat scrisorile după un astfel de avertisment, însemna să le primească, drace, ca pe-un simplu jurnal de mode sau un roman franţuzesc. Şi 124 asta fu ideea care mă izbi, cînd, după plecarea basarabeanului, prinţul Georges continuă să-şi exprime, acum mai în voie, indignarea faţă de atîta slăbiciune, faţă de atîta lipsă de mîndrie şi eleganţă, cît îi fusese dat să vadă din partea acestui „rus". Donna Alba trebuie să observe mai bine dimensiunile puterii mele, îmi spusei la rîndu-mi, şi aceste dimensiuni nu-i pot apărea la [269] justa lor valoare decît acordîndu-le o perspectivă oarecare. Ei bine, donna Alba va avea prilej să măsoare chiar azi lungimea acestei subite dar considerabile perspective. Şi cînd domnul Georges Radu Şerban, care pentru prima oară de cînd lucram împreună îşi manifesta atît de făţiş şi violent o impresie personală şi o trăsătură a caracterului său îndeobşte comprimat, îşi termină filipica (pe cînd eu mă gîndeam obstinat că numai asemănarea fizică uneori cu adevărat izbitoare dintre soţia sa şi rusoaică îl face să spumege astfel), îi comunicai dorinţa mea de a-l părăsi. Se uită la mine mirat, speriat parcă; iată, aşadar, altă mişcare a capului său, care-mi denotă că domnul Georges Radu Şerban nu ştie decît să-şi reprime pasiunile, pornirile şi nedumeririle, în faţa mersului obişnuit al vieţii, dar atît şi nimic mai mult; ele însă rezidă nenumărate şi colcăie în sufletul său cu o putere de izbucnire cu atît mai mare cu cît de bună seamă sunt mai latente şi mai înfrînte. Stătu cîtva pe gînduri mîngîindu-şi barba, se ridică şi se plimbă de cîteva ori în lungul odăii... şi atunci bucuria mea fu cu atît mai mare că-l părăsesc, cu cît îmi dădui seama că începusem a-l iubi pe omul ăsta mîndru, cu care mă obişnuisem. El se opri în faţa mea şi-mi spuse: — Te cam grăbeşti dumneata; peste un an aveam să-ţi trec toate afacerile mele... pentru că şi eu băgasem de seamă că aproape m-am săturat de acest capriciu. Pe urmă corectă cuvîntul „capriciu", explicîndu-mi că hotărîrea lui de a se dedica barei şi legilor a venit în urma unei mature chibzuieli, în mijlocul naufragiului general al clasei suprapuse; deşi el personal n-avea a se teme de efectele exproprierii şi ale catastrofelor valutare, totuşi a socoti necesar pentru împăcarea conştiinţei lui că trebuie să fie un pionier al campaniei de intensă activitate, cu care credea că boierimea va întreprinde îndată lupta pentru recîştigarea preponderenţei pierdute şi, implicit, pentru justificarea trecutei preponderenţe, precum şi un apărător înverşunat a ce mai rămînea să fie scăpat. Or, cu vremea, toată această atitudine bine diferenţiată s-a fărîmiţat, amestecîndu-se într-o ocupaţiune avocăţească obişnuită, foarte interesantă şi aceasta din punctul de vedere al problemelor de drept general care-l pasionează deopotrivă, dar [270] care-i acaparează prea din cale-afară timpul, de care mai are nevoie şi-n alte direcţii, unde-l împing fără voie numele şi cerinţele sufletului şi-ale obîrşiei sale. Ca şi la venirea mea în acel birou, demult, sunt atîţia ani de atunci, subliniai şi acum, cînd maestrul a putut să observe că ocupaţia lui a devenit dintr-un principiu de luptă o meserie propriu-zisă, nu întru totul compatibilă cu nobleţea princiară (unde e prinţul Raoul să-l audă, revenind mai mult 126 ori mai puţin la ideile pe care acest simpatic prieten de neam mi le susţinea cu atîta ardoare, mai demult, combătîndu-şi cumnatul?), şi-mi exprimai din nou admiraţia pentru linia lui dreaptă şi pentru prestanţa cu adevărat voievodală cu care a ştiut să străbată, în anii din urmă, un domeniu de preocupări mai mult burghez prin alcătuirea şi rostul lui actual. începui apoi să enumăr diverse motive care mă îndemnau să nu mai întîrzii cîtuşi de puţin în îndeplinirea hotărîrii mele; găsii la repezeală cîteva şi i-aş fi putut înşira o mie şi unul. Dar el nu-mi dădu răgaz de vorbit. — în definitiv, nu sunt cu nimic îndreptăţit, grăi el solemn şi convins, să înduplec o forţă în toată puterea cuvîntului de a mai păstra o situaţie subalternă. Regret mult că o tovărăşie nu mai pot face cu dumneata, vreau să spun una formală, de altfel nici dumneata nu pretinzi şi n-ai pretins asta; în sfîrşit, vom mai putea colabora din depărtare; dacă primeşti, eu îţi pot trece chiar de acum mai toate afacerile mele — îmi rezerv numai pentru anul ce urmează, şi pe care mi l-am mai acordat ca activitate judiciară, cele vreo patru-cinci afaceri care mă obsedează şi de care nu pot să mă las pînă nu voi vedea că se rezolvă în sensul pe care-l doresc... I-am mulţumit prinţului extrem, extrem de încurcat. Totuşi, m-am grăbit să-i mulţumesc numai şi numai ca refuzul meu, în faţa acestei princiare gentileţi, să nu-i pară o jignire, şi mai mult încă, un motiv de legitimă suspectare. Şi mă văd iarăşi atît de meschin în umbra covîrşitoarei generozităţi de care n-am nevoie, parcă m-aş regăsi la începutul tîrziei şi falsei crize de nobleţe a deşucheatului 127 prinţ Preda. Doamne, nu sunt omul care să mă tem acum c-aş putea rămîne fără clientelă, dar gestul ăsta de amiciţie, venind tocmai de la un om atît de mîndru şi de întunecat, mi se pare într-adevăr copleşitor. [271] Domnul Georges Radu Şerban mi-a oferit şi-o masă de despărţire; pentru prima oară se întîmplă să fiu invitat la masă de d. Georges Radu Şerban. Este o constatare asta pe care şi maestrul se simte din nou dator s-o observe: nu m-a invitat niciodată, deşi ar fi fost de dorit. O mai strînsă legătură între noi se cuvenea, mai amicală, mai familiară, repetă el regretele de la Teatrul Liric, dar, în sfîrşit, afacerile, preocupările, activitatea; dacă s-ar fi săvîrşit începutul, ar fi fost apoi mai uşor; doamna Georges Radu Şerban şi-ar fi adus după aceea mai repede aminte de îndatoririle lor; însă începutul, recunoaşte, trebuia să-l facă el şi nu l-a făcut. Iată o mulţime de automustrări care mă bucură din cale-afară; dacă regret ceva la rîndu-mi e că domnul Georges Radu Şerban nu-şi descoperă şi alte vini mai grave de nescuzat faţă de mine, sau că nu-mi dă măcar capătul de fir după care să le pot descoperi eu. în orice caz, cu cît dînsul se recunoaşte mai în vină, cu atît diminuează importanţa sufletească a ofertei de patron, ce mi-a făcut la despărţirea noastră de afaceri. Sunt chestii de tovărăşie avocăţească în care ne-am despărţit întocmai după cum ne-am purtat tot timpul unul faţă de celălalt: leali şi vrednici. Ce-au a face aici sentimentele noastre particulare şi mai ales acel sentiment, care mă domină şi care are obîrşii mai vechi decît 128 raporturile noastre de breaslă, în care eu am avut tot timpul un rol subaltern? Astfel îmi zic, privind acum, ori de cîte ori îmi ridic ochii, rădăcina gîtului donnei Alba, şi porţiunea de piept pe care mi-o îngăduie decupajul triunghiular al decolteului rochiei de stofă albastră. Donna Alba are locul vis-ă-vis de al meu la masă, însă mai sus decît atît nu îndrăznesc să ridic ochii, deşi sunt atît de intrigat să văd cum mă primesc privirile ei mute şi ce-ar putea ele să-mi spună mai departe; dar e minunat gîtul acesta, pe care-l văd atît de aproape la lumina zilei şi pe care timpul n-a încreţit epiderma vie şi savuroasă cu umbra nici unui păienjeniş, oricît de brusc şi ori în ce unghi s-ar mişca, într-o parte ori într-alta, capul ei de suverană a casei. E grozav de tînără donna Alba cu toţi cei treizeci de ani ai ei, pe care, după socotelile mele, trebuie sau e aproape să-i împlinească. Domnul Georges Radu Şerban mă întreţine cu un eveniment politic recent, pretext pentru a-mi face cunoscut dezgustul lui total pentru politică. (Şi eu, care credeam că pentru politică se lasă el de drept!) Aprobîndu-l în totul, observ că [272] ochii mei au mai cîştigat încă o mică porţiune de loc spre ochii donnei Alba, dar laş ori strategic, cum vreţi să spuneţi, progresul s-a efectuat tot prin ocol. Vîrful fraged şi vag pufos al urechilor şi-apoi întregul lor mic pavilion sunt acum pradă privirilor mele. Vinul domnului Georges Radu Şerban e foarte bun şi mi s-a oferit o masă din cele mai alese; asta mă face să mă simt la îndemînă pe fotoliul meu şi să mă bucur teribil că gîndul de a nu mă grăbi cu predarea scrisorilor mi-a venit la timp. Dar nu vi se pare curios că maestrul nu se miră încă de tăcerea prelungită a soţiei sale? întrucît mă priveşte, cînd beau vin bun, eu nu mai găsesc deloc de ce să mă mir că el n-a început să se mire. Drace, poate că eu trebuie să-i adresez primul cuvînt: la drept vorbind, politeţea asta mă încurcă teribil, şi-apoi e politicos să întrerupi pe maestru pentru a-i spune ei ceva, pentru a-i oferi poate ceva după masă? Nu, asta pentru nimic în lume, cel mult pot ridica acum ochii mai bărbăteşte, să-i cuprind tot capul în lumina privirii mele. Şi-o surprind astfel pe donna Alba fixînd întrebătoare pe femeia care ne serveşte şi care trebuie să se afle undeva în cadrul uşii de serviciu. Donna Alba încuviinţează ceva, aplecînd repede capul cu înţeles, apoi aud uşa trosnind ca un capac de ceas după cea care a dispărut. Aştept să bravez ochii donnei Alba care acum trebuie să revină firesc spre mine; şi ei revin, îmi primesc privirile mele şi-şi coboară luminile lor încet şi indiferent spre farfurie. „La naiba cu gravitatea asta nepăsătoare; între mine şi dumneata, îi spun în mintea mea, e un secret, doamnă. Acest soţ care expune opinii şi trage concluzii nu ştie ceea ce numai noi doi ştim, iar dumneata nu i-ai pomenit de aşa ceva şi nici acum nu te scoli voiniceşte de pe scaun să arăţi spre mine şi să strigi: „Destul, destul! Sfîrşeşte odată! Acest om pe care l-ai invitat la masă ştie ceva pe care nu-l ştii, are în mînă ceva care te-ar face să îngălbeneşti şi să tremuri la moment, ca gelatina de pe lunguiaţă farfurie din mijlocul mesei. Dar mai bine să îngălbeneşti, să tremuri, să strigi la mine, să mă ucizi, decît acest 130 om care stă atîta de calm în faţa mea să ştie ceva, pe care tu, soţul meu, să nu-l ştii!" însă dacă donna Alba nu se ridică şi nu strigă astfel, eu de ce să nu-mi ridic ochii la dînsa şi să nu-i strig prieteneşte, cu sclipirea lor temperată după voie, plăcerea pe care mi-o face de-a o avea în faţa mea şi de a tăcea complice cu mine, umăr [273] la umăr cu sufletul meu. Superb e umorul donnei Alba! Iată, electrizat de el, mai mult decît de grija agasantă a politeţei, simt că trebuie să-i adresez un cuvînt. Se va supăra de el? O va face el să izbucnească? Să vedem. Deocamdată rîsul ochiului meu n-a făcut-o să izbucnească. Să vedem acuma cuvîntul... Şi-o întreb dacă a citit o carte care, într-o privinţă, se referă la ce vorbise soţul său; într-o privinţă, pentru că era o carte de literatură, şi nu putea fi decît o carte de literatură pretextul care-n urma discuţiei cu maestrul mă putea pune în legătură cu dînsa. Nu, doamna Alba nu citise cartea, dar răspunse cu aleasă bunăvoinţă, cum se cuvine unei gazde de înaltă condiţie să se poarte cu invitatul soţului ei. Dar dacă n-a citit cartea despre care am întrebat-o, în schimb a citit alta de acelaşi autor. Foarte bine, pe aceea am citit-o şi eu. Schimb de impresii, spargerea zidului de tăcere dintre noi. De la o carte treci uşor la alta şi de la un autor la celălalt. Donna Alba ştie să descopere repede nucleul primordial al unei cărţi. Părerile ei sunt juste şi temeinice, îi place să vadă drept şi nu ascunde nimic sub rotocoale de fraze încîlcite, pentru a te lăsa să întrevezi numai colţuri dintr-un adevăr, pe care complet îl vede numai ea, şi care e prea subtil pentru 132 a ţi-l putea prezenta răspicat şi ţie. în privinţa asta donna Alba are ceva din mersul drept al spiritului soţului său. Ceea ce mă face şi mai mult să mă cutremur de donna Alba, ca de toate femeile care nu se ascund după degete cînd vreau sau nu vreau ceva. în schimb, glasul ei dulce mă desfată şi mă îmbie. Dar iată ceva cu adevărat de negîndit: îmi pune acum şi ea întrebări. Şi mi-aduc aminte clinchetul de argint al acelui „My dear" auzit cîndva în treacăt. Doamne, închi-puiţi-vă vocea asta nu numai glăsuindu-mi ceva mie, dar pentru mine, numai pentru mine! E insuportabil de tulburător acest gînd. Iar desertul a sosit, şi cu el presentimentul sfîrşitului acestui farmec indescriptibil, care a început doar de curînd, de cînd maestrul, pe care de-atîţia ani de zile l-am auzit făcînd consideraţii, şi-a terminat în sfîrşit pe cele hărăzite zilei de azi. Donna Alba îmi surîde şi mă priveşte clar în ochi. Supărător de clar. De ce nu văd acolo o mişcare, o alungare de unde, pe rotundul umed al iriselor cenuşii, care să însemne: asta e pentru tine, mă tem de tine, ştim numai noi — sau altceva la fel. Dar ochii aceia mă privesc extrem de limpede şi [274] desertul se duce. Ah, mai e şi cafeaua, pe care o pregăteşte chiar donna Alba, aci, în ibrice nichelate, în urma dorinţei şi rugăminţii soţului ei, care pare să aibă mare slăbiciune (singura lui slăbiciune?) pentru această licoare... Aşadar, ea pregăteşte acum, cu mîna ei, ceva şi pentru mine — şi pentru mine. A mai pregătit şi dejunul, fireşte... Dar s-a gîndit oare, comandînd jupînesei vreunul din feluri, că ar putea fi mai potrivit pentru musafirul ce se anunţă? Mă simt ruşinat 132 singur de întrebările mele burghezeşti şi mă acuz vehement în minte de grosolănia lor, care poate creşte astfel nestingherită la adăpostul muţeniei gîndului laş. Cafeaua asta însă mi-e nespus de simpatică pentru că are de pe acum o aromă atît de tare, iar prepararea ei rezistă încă mîinii fine a domniţei Ypsilant. Dar în dosul conştiinţei mele persistă pîcla neagră a sfîrşitului, care va veni numaidecît. Şi donna Alba, suflînd în flăcări, m-a privit iar prea limpede. îşi închipuie oare că mă va birui cu limpezimea asta, cu nepăsarea delicată, prietenească, dar sigură, dar ducînd la un liman negru, la aceeaşi mare moartă, pe care o simt întinzîndu-se tot mai aproape, îndărătul conştiinţei mele, cu cît preparatul şi servitul cafelei se apropie de terminat? Ei bine, nu. Mai putem avea un subiect de vorbă... Hm, hm... şi încă subiect. Rusul, basarabeanul, Petrow... Un subiect mare cît această namilă de basarabean. — A, ştiţi, maestre, am văzut dosarul lui Petrow, am fost foarte curios să-l văd... Petrow! Cuvîntul magic! Ah, da, Petrow! îşi recapătă maestrul toată verva. „Ţi-am vorbit de el, Alba." Şi maestrul, care e în bune dispoziţii, acum se amuză teribil de acest basarabean care încă ar mai putea să ierte, după ce a fost dat afară din propria-i casă. Pentru prima oară cînd o umbră trece în sfîrşit pe limpezimea privirii donnei Alba; iar în momentul acela, privirea ei mi-a fost dedicată mie. îmi prinsese intenţia. Surîde, dar fără dulceaţa senină dinainte, surîde aspru şi dîrz, ca dinaintea 133 unei hîrjoane la care e provocată. „Să vedem", pare să zică. Şi răspunde net şi tare soţului ei. — Ei bine, dacă vrei să ştii părerea mea din urmă, găsesc că e foarte nobil din partea lui. De neiertat greşeală! gem atunci de fericire în adîncul meu de isteţ meşter al capcanelor de vorbe. Donna Alba s-a prins în [275] cursă mai repede decît speram, s-a aruncat prea orbeşte, cu inima ei nobilă şi francă, în vălmăşagul în care vreau s-o atrag. — într-adevăr... rîse din toată inima lui mîndră şi rea prinţul Georges... nobleţe rus... Ce vorbesc, nobleţea rusească ştia să pedepsească... Poate vrei să spui: generozitate de nou-venit pe planul din faţă... după ce s-a ghiftuit bine de toate preceptele literaturii nihiliste... dar eu mi-am plasat ironia greşit; nobleţea rusească, veche, e altceva... o, e înspăimîntător de reamintit cum ştia ea să-şi ţină neatins privilegiul şi blazonul... — în domeniul sentimental a fost cu totul altfel şi acolo şi-n toate părţile... de altminteri, în orice domeniu, nobleţea nu e brutalitate, e generozitate... — Cine vorbeşte de brutalitate?... dar în orice caz, nu pactizare, acceptare, tragerea cu buretele de către chiar cel umilit peste toată josnicia eclatantă... —...uitarea a îndulcit mult amintirea. — A îndulcit-o? —...uitarea anihilează propriu-zis amintirea, dar pe încetul, nesimţit... pentru ei, deocamdată a îndulcit-o... e un început, o primă fază... a şters pe îndelete contururile prea 134 dure, a presărat cenuşă pe evidenţele prea ţipătoare... cînd descompunerea ultimelor fîşii de amintire se va fi desăvîrşit, ei se vor putea numi iarăşi fericiţi... Şi înţelepţi, pentru că au ştiut să găsească fericirea... Dar deodată donna Alba a privit înspăimîntată spre mine. Cum, a ajuns pînă aici, s-a lăsat aşa de uşor dusă pînă aici de propria ei convingere, pentru propria-i cauză, chiar în faţa mea? Ea plecă fruntea, rîzînd fără plăcere ceştii pe care o ducea la gură. Iar eu rîd cu calm şi plăcere şi-i învederez asta, ori de cîte ori ochiul, care-a redevenit distant, se reîntoarce totuşi pe furiş spre mine. — în definitiv, poate să ai dreptate! se grăbeşte apoi să închidă discuţia, pentru a-mi tăia această nebună plăcere care m-a apucat. Dar poarta prin care a încercat să scape e prea largă ca să nu-şi dea seama că pot intra şi ceilalţi după dînsa, în bunăvoie. E nevoită să revie; pentru a porni tot pe drumul apucat întîi, cu mai multă grijă, însă, faţă de puterea de întindere a cuvintelor. —...totul depinde de momentul şi împrejurările care au determinat un gest, o slăbiciune, o greşeală... [276] Dar domnul Georges Radu Şerban e intransigent asupra acestei teme, aşa că nu îngăduie nici o circumstanţă: — Sunt fapte care nu admit nici o discuţie. Şi nici o scuză, nici o scuză propriu-zisă, chiar acest paleativ care se cheamă trecerea timpului. Ah, trecerea asta a timpului... prescripţiile ne-au înghiţit averile noastre, ele au întors lumea din temelii... delăsarea... încuviinţarea... moliciunea... lenea... Doamne, parcă i-aş fi şoptit eu la ureche prinţului Georges tot ce trebuie să răspundă soţiei sale sub ochii şi sub auzul meu! — Dar tot ăştia ne-au şi ridicat... pe părinţii noştri, rîse uşor donna Alba. — Lenea, moliciunea au ridicat pe părinţii noştri? — Moliciunea celor ce le-au încuviinţat ascensiunea... — Şi asta e o virtute la dumneata?... Domnul Georges Radu Şerban freamătă. Ochii donnei Alba fulgerară radios; găsise o diversiune. Căci maestrul se prinse îndată într-o nouă şi largă consideraţiune: ah, da, a mai auzit asta, dar nu, jocul ciclurilor e o simplă poveste. A fost numai un început, un singur început... a spune c-au fost mai multe începuturi e un paradox, o inepţie... şi-acum e sfîrşitul, un singur sfîrşit... dacă mai continuă astfel, dacă nu se iveşte o redresare generală... — Aceste răzleţe ridicări pe ruini vreţi să-mi spuneţi dumneavoastră? O, nimic altceva decît simptome ale anarhiei, ale sfîrşitului sfîrşiturilor, care se apropie vertiginos. Scăparea nu poate fi decît reîntoarcerea spre trecut, totală, fără nici o condiţie, fără nici o răstălmăcire... Privirea donnei Alba nu mai manifesta o bucurie cu creşteri subite de intensitate. Pentru a nu-şi demasca intenţiile, ea o menţinea la o expresie constantă, pe care căuta chiar s-o acopere cît mai mult. Şi naviga viguros printre cuvinte, ca să-şi ţină bărbatul pe locul unde-l adusese. Dar în faţa acestui zel care mă dispunea din cale-afară (doar apucasem să aud ce trebuia să aud!) se profila din ce în ce mai înaltă stînca mea, 136 de care îmbarcaţiunea factice a donnei Alba avea în curînd să se prefacă în ţăndări. Cînd ea putu s-o zărească, fu prea tîrziu ca să-şi mai pregătească vreun refugiu într-un nou subiect de vorbă sau chiar într-o cameră alăturată, pentru că, în definitiv, masa se sfîrşise. [277] — Dar, reîntorcîndu-ne la locul de unde am plecat şi care nu merită un ocol atît de exagerat, mă amestecai mieros şi galant, îmi voi permite să trec de partea doamnei... ( a doamnei care mă fulgera cu sclipirea grea a ochilor micşoraţi de ură)... şi voi conveni că iertarea, care poate fi discutabilă în orice alt caz, pentru că uneori poate fi încuviinţată, evident, după o matură şi riguroasă scrutare, în raporturile dintre bărbat şi femeie e chiar necesară de foarte multe ori... — Astfel de concepţii ne-au stricat familiile, se întoarse asupră-mi, vărsînd din ochi mînii de oţel, maestrul. — Am spus că trebuie să intervină condiţii sine qua non. Iată, bunăoară, doamna a propus una: îndepărtarea în trecut. Poate că în cazul care-a produs această discuţie nu se potriveşte, dar presupunem că evenimentele astea s-ar fi petrecut să zicem aproape cu un deceniu în urmă... — Mai ales în iubire, mă întrerupse nerăbdător domnul Georges Radu Şerban, chiar puţin mai tare decît s-ar fi cuvenit într-o sală de mîncare, trecutul nu poate opera. Dimpotrivă, eu cred că tocmai aci injuria creşte cu timpul... Iată, adu-ţi dumneata aminte de-o ofensă, de-o injustiţie, o trădare pe care ai suferit-o în copilărie de la camaradul pe care-l iubeai mai mult... nu ştiu dacă ţi s-a întîmplat asta, dar mie 137 mi s-a întîmplat adesea, pentru că eu am pus totdeauna în iubire tot sîngele meu... Ei bine, tot sîngele ăsta mi se revarsă cu şi mai puternică intensitate în obraji ori de cîte ori mă încearcă amintiri de acestea... mai ales cînd ele-şi au locul în şcolile mai mari, în universitate... vreau să spun într-o vîrstă mai crescută, mai lucidă, dar tot tînără... Şi ne găsim în domeniul amiciţiei, domnule.., care e o simplă legătură conştientă... dar transpuneţi, vă rog, toate astea în amor, în pasiunea care nu cunoaşte raţiunea, pentru că prin obîrşie e mai mult trup decît suflet, iar creier deloc; eu definesc acum iubirea adevărată, domnule, nu aventura... — Exact... însă tocmai timpul e cel care face loc raţiunii în această compoziţie chimică pe care aţi definit-o, formulat sentenţios acest loc comun, care-mi trebuia şi de a cărui ieftinătate nu prind de veste mai ales oamenii pasionaţi şi constanţi, cum mi se descoperea acum prinţul Georges, cînd discuţia a trecut într-un climat incomparabil mai torid, în raport cu temele noastre obişnuite de logică pură din civil şi comercial. La [278] drept vorbind, lucrează aci mai mult amorul propriu. Iată, îl observ la dumneavoastră, nu mai departe, tocmai că mi-aţi exemplificat cu evenimente din şcoală, în care veninul din rana amorului propriu muşcă de fapt... ce vor zice ceilalţi... asta este marea întrebare?... Dar ia presupuneţi — şi mă reîntorsei rîzător spre donna Alba, ca şi cînd aş fi vroit să-i obţin aprobarea într-o discuţie cu totul şi cu totul străină şi foarte naturală — ia presupuneţi că scandalul nu a izbucnit... nimeni n-a ştiut nimic... şi numai amantul en 138 titre singur... sau soţul, presupunem, află singur de infidelitatea iubitei... — Imposibil... — De ce imposibil? — Imposibil să nu mai ştie cineva... Donna Alba stătea dreaptă pe scaunul ei, dreaptă şi nemişcată ca o statuie, şi chiar trăsăturile ei dulci şi fine păreau acum dure, ca tăiate în stîncă. Antrebraţele sprijinite dur de masă însemnau asemenea energie şi bravare, însemnau calcularea calmă şi rece a momentului de intervenit... — E limpede ca lumina ochilor, completă prinţul... Ştie celălalt... complicele... ai putea suferi rînjetul lui, ironia lui interioară?... Pupilele donnei Alba se întoarseră vag spre mine. Un zîmbet tot aşa de vag, mai mult o expresie de încordare, îi înflorea acum buzele. Se aştepta oare să arunc a treia presupunere, aceea a complicelui dispărut, mort, ucis din alte motive tocmai de cel înşelat, şi deci răzbunat din timp şi indirect, întrucît priveşte rînjetul lui prea imobil acum şi comun, în fundul mormîntului. îi zîmbii la rîndu-mi generos. „Nu, n-ai nici o grijă, o asigurară ochii mei. Dar vezi bine că trebuie să deschidem odată discuţia asta mai departe, doar dumneata singură cu mine." Răspunsul ei era zîmbetul amar, umilit, dezastrul sufletului împărătesc, care e nevoit să primească generozitatea unuia ca mine. Ne ridicarăm. Domnul Georges Radu Şerban era radios. La replica lui cu care se tăiase discuţia, şi pe care vedeam că 139 pune mare preţ, nu mai avusesem ce să ripostez. Sunt înduioşător de naivi, uneori, oamenii de capacitatea şi talentul maestrului, în domenii sufleteşti în care cel mai neînsemnat don Juan devine nepreţuit expert. Adăugă — pentru a nu lăsa să rămîn [279] cu ideea că e chiar atît de necruţătoare persoana lui? — nu, pentru a-mi da lovitura definitivă: — în fond, sunt temperamente şi temperamente. La drept vorbind şi eu admir pe acest basarabean, că poate fi aşa cum se arată. Dacă e posibilă o admiraţie amestecată cu compătimire; am auzit că la ruşi e posibilă. Şi rîse cu toată pofta. Donna Alba, care se retrăsese l-a fereastră, îşi examina cu atenţie degetele lungi şi luciul unghiilor, stînjenită oarecum ea însăşi de succesul precar al soţului ei, în ajutorul căruia totuşi i-era cu neputinţă să intervină. Lichiorul ni se servi alături, într-un mic salonaş turcesc, cu divanuri joase, cu profuziune de covoare autentice persane, cu măsuţe scunde, încrustate cu fildeş, cu obiecte de metal vechi patinat, înflorat de uşoare şi complicate desene, cu gonguri grele de aramă, cel mai mare atîrnînd deasupra intrării triunghiulare, ca la corturi, sub falduri prestabilite de mătăsuri cărămizii, cu ţesături în arabescuri şi pe sub umflătura perdelei ridicate a unui imens karamaniu. Cafeaua trebuia luată de bună seamă tot aci, dar pentru că prinţul ţinuse s-o facă donna Alba, neîncrezător poate în arta jupîneselor, nu mai fusese adus aci tot arsenalul acela de ibrice, maşini de spirt (la priză oare nu ieşea tot aşa de bună?) şi flacăra de alcool vicleană şi periculoasă sub atîtea mătăsuri şi ţesături. 140 Aceasta fu explicaţia pe care mi-o dădui singur, pentru a alunga ideea care-mi sărise subit în cap, ca o lăcustă, că trecerea în iatacul turcesc şi luarea lichiorului nu făceau parte din programul donnei Alba, care ar fi vrut poate să se descotorosească mai repede de mine, şi că poftirea mea în această încăpere pornise din iniţiativa maestrului, fie din obişnuinţa pentru alţi oaspeţi, fie că mai avea încă poftă de vorbă, fie, în sfîrşit, pentru a fi în linia diminuării, pre cît posibil, a greşelii de care se învinuise deunăzi, că n-a deschis între noi doi mai din vreme şi porţile unei apropieri mai prieteneşti. Ceea ce-mi întărea şi mai mult acum bănuielnica mea năzărire e că deocamdată stăteam acum aci cu domnul Geor-ges Radu Şerban, iar tava de argint înnegrit în stilul decorului ce ne înconjura, cu ulcioruşele arăbeşti de lichior şi cu păhărelele de cristal, singura digresiune modernă, în ansamblul musulman, o adusese femeia care ne servise la masă. [280] Maestrul îmi povestea acum unele din neplăcerile sentimentale din timpul juneţii, la care făcuse aluzie la masă; erau într-adevăr mici perfidii camaradereşti şi-apoi o grosolană trădare între prieteni, care merita poate să rămînă amintire neştearsă în memoria descendentului unei istorii foarte zbuciumate şi destul de bogate în astfel de triste glorii. Şi mă întrebam atunci dacă, trecînd pragul ipoteticului, pus deci în faţa unor fapte reale, în care o femeie ar fi jucat rolul acelui amic prea apropiat sufleteşte, care-l rănise atît de grav prin felonia lui (era vorba de-o dîrză ceartă de politică studenţească) intransigenţa maestrului n-ar fi oferit pe-alocurea şi vreo cît 141 de vagă crăpătură, pentru lărgirea căreia o îndărătnicie zdravănă, cum numai femeile ştiu să arate, n-ar fi făcut cu vremea progrese? însă apoi trebuii să adopt mai degrabă această presupunere, incomparabil mai apropiată de certitudine, că într-adevăr, în viaţa lui studenţească de la Paris, o femeie simbolizase rolul nu al prietenului trădător, dar al mărului discordiei, al politicii studenţeşti, pe care maestrul mi-o expuse în amănunte destul de legate între ele, dar de prea puţină importanţă, la drept vorbind, ca să nu văd limpede într-însele pedantul, ce vorbesc, căptuşeala de mătase, fondul simplu al unei drame de alt ordin. Admirai atunci încăpăţînarea şi iscusinţa cu care acest strănepot de voievozi ocolea esenţialul, motivul feminin, prea grav, prea considerabil în concepţia lui, ca să-l mai pomenească într-o expunere de intrigă în care bietu-i rol fusese doar al înjositului, al umilitului. Şi reflectai o clipă dacă donna Alba, care de bună seamă a avut prilejul să audă această poveste de mai multe ori, n-a sesizat, cu antenele inteligenţei sale, substratul acestui fragil eşafodaj de pretexte secundare şi n-a cîntărit pînă la ce adîncimi a evaluat acest om în sufletul lui nemernicia rivalului său, a trădătorului, şi, cu atît mai mult, orice nemernicie de acest soi, încît nici măcar nu lasă să se întrevadă, măcar de ascultător, putinţa rolului lui de victimă într-o astfel de împrejurare? Aşa ceva nici nu se poate presupune, nici nu se poate concepe, şi poate el însuşi s-a convins că lucrurile, dacă s-au petrecut cum s-au petrecut, s-ar fi putut totuşi foarte bine numai să pară astfel. Regretam grozav că donna Alba nu era de faţă ca să audă aceste destăinuiri, vreau să spun, ca să vadă din ochii mei că înţeleg, că văd limpede dedesubtul lor, aşa cum le-a văzut şi dînsa cine ştie de cînd. Dar donna Alba nu apărea, şi nu consideram [281] asta ca o jignire; îi acordam iertare galant, telepatic, şi ea poate mi-o primea cu ură şi deznădejde, pentru că-mi dam seama ce însemna zbuciumul ei, că acest soţ distins putuse atuncea în faţa mea tocmai pe povîrnişul unicei convorbiri, pe care n-ar fi vrut să alunece şi, mai ales, ca orice femeie geloasă de inteligenţa ei, că manevrase prea stîngaci intervenţiile ei, de a canaliza în altă direcţie cursul de rîu al vorbelor rostite altfel de cum ar fi năzuit. Perspectiva pe care i-o deschisesem prin hotărîrea mea de plecare, pentru a-i arăta întreagă puterea mea de-acuma, trebuie să-i pară într-adevăr grozav de ameţitoare! Dar, ca un răspuns al gîndului meu, se auzi un pîrîit de uşă şi, prin deschizătura mătăsoasă a cortului arab, văzui torsul şi linia coapsei ei în mişcarea ce făcea să traverseze hall-ul. Dacă ar fi venit încoace aş fi crezut că a ghicit gîndurile mele, că m-a surprins anume cum îi contemplam prin ziduri fazele dezastrului sufletesc. Dar ea vroia să treacă înainte, cînd soţul o opri, pronunţîndu-i numele dispus şi prietenos şi rugînd-o să vină. — îndată! răspunse scurt, pe franţuzeşte, şi-şi văzu de drum, pentru a reveni peste cîteva fracţiuni de minut. Chipul donnei Alba era serios şi abătut cînd intră înăuntru. 143 Maestrul o întrebă dacă nu se simte cumva indispusă, şi la răspunsul ei afirmativ se ridică îngrijat spre dînsa. „O, nimic serios!" făcu şi, pentru a-i dovedi că nu merită atîta nelinişte subita-i indispoziţie, zîmbi şi se aşeză binevoitoare pe divan. Mă întrebam atunci de ce donna Alba nu se folosea de pretextul invocat pentru a ne părăsi. Dar clipitul repede ca un scăpărat al ochilor maestrului şi mişcarea lui de mirosire a aerului, în care a simţit parcă ceva, îmi explică mai repede decît orice pentru care motiv donna Alba se hotărîse să rămînă şi să zîmbească puţin; atunci văzui că această femeie mîndră, despre care crezusem cu totul altfel, nu avea tăria rezoluţiilor ferme, a ducerii lor neînduplecate pînă la capăt. Crezui astfel că această paralizie de voinţă era mărită îndeosebi de influenţa persoanei lui autoritare şi stricte; totuşi mai tîrziu putui să-mi dau seama că revenirea ei printre noi, cu toată profunda neplăcere ce-i produceam, şi care ieşea limpede din toate aceste variaţii de conduită şi dispoziţie, ca şi încăpăţînarea de a rămîne să audă pînă la capăt o discuţie ce trebuia să-i fie penibilă [282] aveau de rost, tocmai dimpotrivă, îndîrjirea de a-mi brava orice tentativă de indiscreţie, de a-mi primi la caz de nevoie orice lovitură în faţă. O curiozitate cumplită, irezistibilă, o adusese în preajma noastră, în preajma mea — de a vedea dacă pot merge într-adevăr cu îndrăzneala şi răutatea pînă la capăt, sau, în cel mai bun caz, de a-şi da seama pînă la ce limită a răbdării pot s-o chinuiesc, chiar numai prin zgîndărirea excesivă a acestor momente de facondă bogată şi nepotolită, a unui om atît de măsurat în mod obişnuit în gesturile şi-n cuvintele sale. 144 Neliniştea, pe care încă o mărturiseau scrutările atente ale prinţului Georges în fizionomiile noastre, o îndemnă, spre marea mea satisfacţie, pe splendida femeie să asculte cu mult interes rezumarea ce el îi făcu asupra subiectului nostru de vorbă — „o poveste care de multă vreme n-a mai intrat în convorbirile noastre, Alba, i se adresă el, de atunci de cînd cu tragica întîmplare prin care am trecut". Un fulger de spaimă trecu prin ochii donnei Alba în acel moment, în contrast cu figura ei, care, spre liniştirea definitivă a domnului Radu Şerban, înclină repetat capul în semn de recunoaştere totală a spuselor lui. Din acel moment, maestrul, care nu-i văzuse licărul de groază în cele două minunate ferestruici ale feţei şi sufletului ei, nu mai dădu, cel puţin aparent, semn că e în prada unei îndoieli în ce priveşte cugetul nostru: al meu şi al soţiei sale. Sau tocmai această exuberanţă curioasă a omului prea tăcut şi crunt, această mărturisire de uşurare a conştiinţei pentru fapte şi împrejurări din trecut, nu era decît o stratagemă, pentru a duce pînă la capăt o investigaţie extrem de dificilă şi tot pe atît de iscusită întru desluşirea deplină a bănuielii, încolţite cine ştie de cînd în sufletul lui atît de receptiv şi încăpător, că în jurul lui, în casa lui, în afară de participarea lui, se petrece ceva nou, străin, curios. Era timpul, aşadar, imitînd exemplul donnei Alba, eu însumi să fiu mai precaut, însă asistînd mai departe la desfăşurarea acestei complicate scene familiare, mă putui convinge uşor că presupunerile mele merseseră prea departe. Mai puţin convinsă decît mine sau poate deloc, asupra acestui 145 lucru, donna Alba nu mai ştia cum să-şi mascheze consternarea din ochi, cu liniştea forţată a figurii, a zîmbetului de ascultător oarecum [283] obiectiv, şi care mai degrabă era o crispaţie de înfricoşare pe chipul ei fermecător. Pentru că deodată amintirile prinţului Georges atinseră un punct covîrşitor, îmi aduseră o noutate care mă ului în chipul cel mai neaşteptat cu putinţă. Rivalul lui de la Paris nu fusese doar decît fiul vrăjmaşului declarat al tatălui său, al bătrînului Radu Şerban, fusese unul din descendenţii Buzeştilor, neam cu care Radu-Şerbanii — ţinu să mă informeze prinţul Georges — erau în proces greu şi necurmată vrajbă. Mlădios la minte şi de concepţii generoase, prinţul Georges nu putea fi adeptul şi susţinătorul strîmtei şi întunecatei psihologii a urei moştenite; într-un moment de mare elan, spre dezaprobarea părintelui său şi spre marea admiraţie şi încîntare a colegilor de învăţătură, prinţul Georges îmbrăţişase pe fiul duşmanului familiei sale, cu care bătrînul moşier Şerban se războia încă în faţa instanţelor. Dar mustrarea teribilă, pedeapsa elanului nesocotit a venit îndată, şi atunci furia atavică a năvălit în chip legitim şi mai tumultuoasă. S-a petrecut o ieşire pe teren chiar la Paris, şi prinţul Georges, teribilul duelist, a fost rănit la mînă. (Iată un eveniment uimitor de care rătăcitorul pe atunci prinţ Preda habar nu avea!) Iar buba coaptă a urei fără răgaz şi ogoire a putut sparge mult mai tîrziu, la Bucureşti, după un simplu incident de club. — Puteau fi doi adversari, ca să zic aşa, ireductibili, membrii aceluiaşi club? 146 Ocoleam, evident, cu întrebarea aceasta, destul de secundară şi naivă în mijlocul unei astfel de destăinuiri, pentru a stimula descrierea „simplului" accident. Donna Alba era pietrificată. Ea înţelegea de minune rostul naivităţii mele şi era nespus de frumoasă: cu ochii ficşi, cu buzele strînse, cu trăsăturile încordate, complet imobilă, era într-adevăr o minunată statuie fără viaţă. Prinţul Georges pronunţă numele clubului în care toţi descendenţii boierimii de odinioară şi toţi ariviştii care şi-au cîştigat prin legături matrimoniale dreptul de-a etala oarecare morgă de sînge albastru se simţeau datori să se înscrie. Cunoşteam povestea şi, evident, nu acestea erau amănuntele care mă interesau. Prinţul Georges abia de frecventa pe-atunci acest club, la care plătea totuşi cotizaţiile din obişnuinţă familiară. S-a dus numai cînd a avut nevoie să-şi provoace adversarul, într-un fel sau altul. Necazul s-a reaprins la teatru, în timpul unei reprezentaţii [284] de gală. Lojile vrăjmaşe se nimeriseră faţă în faţă, şi-n cîteva rînduri atitudinea fostului rival a fost cam îndrăzneaţă (poate privind prea drept pe donna Alba?). Prinţul Georges nu dădu însă nici un detaliu asupra chipului sau mobilului acelei îndrăzneli; se mărgini să scrîşnească în barbă numai atîta, aşa cum va fi scrîşnit poate în faţa donnei Alba, în acel grav moment al vieţii sale: — îşi închipuia poate că rana pe care mi-o dăduse la Paris l-a făcut tabu în ochii mei, şi încerca să vadă cît de elastic e acest tabu... I-am răspuns, continuă, cum se cuvine, cu o promptitudine la care nu se aştepta desigur. Nu pot să regret că totul s-a sfîrşit atît de tragic, pentru că se vedea limpede 147 ît de hotărît animat era împotrivă-mi de dorul exterminării. Dar asta m-a impresionat foarte puţin în toiul luptei; n-a făcut cel mult decît să-mi crească înverşunarea şi să lovesc mai cu sete. Singura mea grijă în momentele acelea a fost emoţia pe care i-am cauzat-o scumpei mele Alba — se întoarse el spre dînsa, mîngîind-o uşor pe frunte şi privind-o cu intensă simpatie- — Cum mă ruga ea, încă de la teatru, să renunţ la acest gînd... dacă aşa ceva mai era cu putinţă...?! Evident, cu cît se arăta mai îngrijată de soarta mea, cu atît îmi aţîţa mai mult nevoia de izbîndă. Asta a fost de cînd lumea imboldul cel mai aprig de hîrjoană: rugămintea femeii de a rămîne sub umilinţă, şi cel mai aprig de biruinţă: grija ei teribilă pentru biata ta viaţă... Sunt momente acestea, tinere prieten, de mare exaltare sufletească, necunoscute cu totul generaţiilor sportive şi automobilistice de azi; miza vieţii aruncată în mijlocul jocului dă alt ritm şi altă căldură moleşitului sînge omenesc. Din somn adînc de stană se trezi donna Alba sub mîngîierea soţului ei. Pieptul i se lăsa acum adînc şi se ridica tulburător. Privirea-i se strecura înfricoşată pe sub pleoapele aproape coborîte, ca la fetiţele vinovate, înspre buzele mele, care tremurau de spaima teribilelor cuvinte din ultimele scrisori sustrase prinţului Preda. „Dumnezeu îmi va ajuta să se termine cu bine în ce te priveşte. Aşteaptă-mă la trei!" şi apoi cruzimea pălmuitorului şi nimicitorului salut: „A dv. trădătoare, Alba Ypsilant". Doar de culoarea rînjetului meu depindea acum existenţa ei! Mîndra donna Alba, a cărei apropiere mă făcea să tresar, al cărei nobil mers mă cutremura ca 148 o apropiere supranaturală, era acum o biată copilită tremurătoare în faţa mea, [285] şi nemărginitul ei dispreţ pentru cel ce-şi îngăduise să arunce un ochi indiscret în fundul trecutului ei se topise lamentabil în această surprindere sîngeroasă în plină cinică duplicitate, aşa cum nu mai ştiu acum cîtă vreme descoperisem totala golicine a Voicuţei în cada odăii mele de baie. însă era delicioasă donna Alba, în aspectul acesta de copilită, cu obrajii aprinşi de bujorul spaimei de moarte! şi de pe figura mea de puternic învingător ea nu putu desprinde decît cea mai umilită admiraţie pentru nemărginita sa frumuseţe. Pleoapele ei se ridicară atunci puţin mai mult ca ale păpuşilor mecanice cînd le scot dimineaţa copiii din pătucul în care le-au culcat; şi cînd înţelese bine cuvîntul ochilor mei, privirile ei fugiră de la mine, dar vădit înviorate. Şi mie-mi fu atît de ajuns ca să simt nevoia aerului în gîtul sufocat de emoţie. Gîndul meu era lămurit: mîine, cînd maestrul va fi la Palat, voi suna aci, voi chema pe donna Alba şi-i voi întinde, fără nici un cuvînt, cutia de scrisori. Fără nici un cuvînt, fără nici un cuvînt — în această teribilă spaimă: aceasta va fi marea mea faptă, marele meu gest, marea mea lovitură!... Astfel îmi poruncea clar şi răspicat gîndul meu, cînd donna Alba făcu o mişcare nesocotită, Dumnezeule! acea delicioasă, acea divină mişcare, ce schimbă fundamental toată ordinea ideilor şi voinţelor mele. O mişcare foarte neînsemnată: ea se aplecă puţin să îndrepte o pernă — în aceeaşi ţesătură cu acoperămîntul divanului — care se rostogolise. 149 S' nu o ajunse, cu vîrful degetelor, la prima încercare. Atunci întinse ceva mai mult şi rochia i se ridică uşor de-a lungul iciorului, pe luciul ciorapului de mătase. Un fulger nu m-ar fi orbit mai rău ca această frumuseţe, nu ar fi orbit mai grozav orice gînd, orice colţ de lumină în mintea cufundată ca de-un cataclism subit în străfundurile beznei de patimi. Totul a fost numai o clipă, căci ea şi-a îndreptat numaidecît poala rebelă, dar genunchiul acela rotund şi pulpa aceea lunguiaţă mi s-au înfipt prea adînc în suflet, ca să mai se facă ziuă iarăşi în cugetul meu. Ştiu numai că mi-a şoptit cineva în ureche: „Acest genunchi, dacă ai vrea, după cele ce-ai auzit, ar putea cădea chiar mîine sau cît de curînd pradă gurii tale". Şi îmbujorarea nouă a donnei Alba, ce a subzistat grabei cu care şi-a netezit poalele indiscrete, a fost parcă un răspuns de aprobare; un răspuns al altcuiva, care răspundea celui ce asculta în locul meu. [286] Pentru că eu însumi în momentele acelea nu mai existam: eram parcă dus pe sus de cel ce-mi glăsuia mie, pentru mine, şi care uneori se despica în două, preschimbîndu-se astfel în două persoane distincte, din care nici una, îmi dam seama vag, că nu puteam să fiu vechiul eu. Ei, sau el, căci cele două persoane reveneau iarăşi la nevoie într-una, au bîlbîit pentru mine, pe cînd mă plecam adînc în faţa donnei Alba şi strîngeam mîna maestrului. — Sunt temperamente şi temperamente... Dumneavoastră aţi răzbunat crunt o simplă necuviinţă a unui fost duşman şi prieten, pe cînd altul e gata să uite ofensele cele mai grozave ale soţiei lui; şi iarăşi — continuai cu îndrăzneală, 150 deşi asta nu era poate în nici o legătură cu ce se vorbise pînă acum aici, dar era creasta de spumă a tot ce fierbea acum, la o cumplită temperatură, în sufletul meu — şi iarăşi sunt suflete de femei slabe, slugarnice, ca al acestei rusoaice, care vine acum să cerşească mila soţului ei, după cum sunt altele care rămîn dîrze — rostii acum eu însumi aspru şi dîrz — în orice restrişte, care cu un simplu, un unic gest, pot să se ridice iarăşi asupra acestei restrişti, să-şi restabilească puterea să domine situaţiile, să fie ea, oricare din ele, acea spre care se întinde mîna de împăcare, să fie ea care să ştie a nimici orice putere, orice armă, orice piedică de umilinţă s-ar întinde în calea ei... în întîmplarea basarabeanului acestuia, vă asigur, nu el e mai de compătimit, ci acea care se tîrăşte acum la picioarele lui... Să fiu în locul acestui basarabean, aş izgoni-o tocmai pentru că s-a lăsat astfel prinsă, tocmai pentru că se tîrăşte... Femeia sclavă... toată frumuseţea ei, toată divinitatea ei dispare în această josnicie, mai teribilă ca tot trecutul ei. în două rînduri, în timpul acestei încheieri oarecum deplasate pe care o dam întreţinerii noastre de pînă acum, putui să-mi opresc ochii şi asupra donnei Alba... Ea mă privea cu ochi măriţi, poate şi mai palidă decît la începutul acestei convorbiri, dar calmă, mută, la fel de imobilă ca-n grelele momente prin care trecuse adineaori. Maestrul îmi răspunse: — E interesant că te-ai gîndit şi la ea... şi evident te felicit... Iată, suntem atît de egoişti că nu vedem lucrurile decît din punctul nostru de vedere. Dumneata pari o excepţie... Se cunoaşte nu numai că nu te afli în cauză, dar nici nu te simţi [287] adevărat aproape de vreuna... deşi avusesem altă impresie, se despică glumeţ barba lui de mustăţi, pentru a se corecta apoi după o clipă. Cu toate că-i strînsesem a doua oară mîna maestrului, iar acest supliment de conversaţie, cu uşa deschisă, era poate inconvenabil pentru o casă princiară, împinsei tupeul să aduc celor de care mă despărţeam şi această noutate: — Ştiţi că m-am mutat, maestre... Locuiesc tot în Parcul Filipescu, dar acum în strada San Francisco, 93, am găsit o vilă singură, admirabilă... San Francisco, 93... Dacă aveţi să-rai comunicaţi ceva, no. telefonului l-am păstrat, se găseşte în carte. Din urma soţului ei, ochii donnei Alba mă fixau demăsurat. A fost o părere sau luminile lor s-au aplecat abia perceptibil, în semn de încuviinţare? Plănuisem anume să întîrzii puţin a doua zi după-amia-ză, aşteptînd acasă peste termenul obişnuit maestrului să plece la Palat — căci, răstălmăcind bine privirea de despărţire a donnei Alba, mă întăream tot mai mult în credinţa că semn curînd va veni de la ea. Cu toate că întinsei aşteptarea aproape cu un ceas, telefonul nu-mi aduse nici o veste în această primă zi. Nici în a doua, nici în a treia. A patra zi, într-o joi, el mă găsi dimineaţa îngropat într-un noian de nelinişti şi sumbre planuri de nou atac, de astă dată direct şi hotărîtor, îndată ce aş fi aflat că maestrul a părăsit oraşul. Acuma Alba nu mai era pentru mine o formă de poveste, o candidă şi ideală întruchipare de vis; ea devenise deodată 152 femeia palpabilă şi dorită; contururile lente şi prelungi ale trupului ei se tolăneau lasciv în gîndurile mele ca încolăcirile leneşe ale norilor de ţigări, care-mi încărcau necontenit de duminică încoace văzduhul camerelor, cu toate că obişnuit nu fumam. în dimineaţa asta, tocmai fusesem avertizat de vizita celui dintîi client, cînd soneria telefonului mă întoarse plictisit din drumul spre uşă; dimineaţa ce puteau veni decît veşti de afaceri, şi cu toate că mă dedicam îndeosebi celor complicate, cu mult avînt şi plăcere (îmi opream doar puţine, pe cele drepte, interesante şi, evident, cît se poate de bine plătite), nici o afacere şi nici o veste nu mai putea zgîlţîi sufletul meu din torpoarea grea, din lîncezeala cumplită în care mă coborîse aşteptarea îndoită a veştii unice şi mari, a bunăvestirii [288] sufletului şi vieţii mele. Mă izbi astfel ca o minune căzută din cer sunetul de argint şi cleştar al glasului ei în pîlnie. Nici nu-şi spuse numele, dar mai era oare nevoie? şi mă întrebă numai dacă luni după-amiază pot fi la ora 5 acasă, „pentru a stabili o înţelegere asupra scrisorilor", şi-n caz negativ, în care din zilele: marţi, miercuri ori joi, din săptămîna viitoare, pot s-o aştept la aceeaşi oră? Trei mii de răspunsuri galante şi spirituale pregătite şi noi cred că n-aş exagera din cale-afară dacă aş spune că mi s-au încrucişat în acele clipe în minte, toate împletindu-se în jurul aceleiaşi întrebări: „Vreţi să spuneţi cînd puteţi veni să vă predau ce vă aparţine...?" Dar respiraţia mi s-a înecat în gît şi n-am putut articula decît un stins: „Dacă sunteţi bună, vă rog să-mi îngăduiţi un moment", în semn că trebuie să-mi consult agenda, deşi ştiam bine că luni după-amiază voi fi acasă la orice 153 oră. Ba chiar căutai la ziua respectivă în calendarul de birou şi privii acolo locul gol, măsurînd astfel cu fapte răgazul ce-mi luasem pentru a-mi recîştiga prezenţa de spirit pierdută; totuşi nu fusei în stare să găsesc cuvîntul convenabil şi bîlbîii în aparat acest comun, imbecil, şi brutal răspuns: „Doamnă, luni voi fi acasă şi voi fi fericit că vă pot aştepta..." Mai vream să-i spun în continuare: „...pentru a deveni robul vostru fără ieşire, în schimbul libertăţii sufleteşti ce vă acord", sfîrşit de frază ce-mi venise în gînd, în momentul rostirii începutului, dacă ea nu m-ar fi întrerupt cu un „mulţumesc" rece şi grăbit, închizînd repede aparatul. Dar sentinţa vieţii mele se rostise: glasul Celui-de-Sus o rostise. Şi-mi păru chiar bine că totul fusese atît de sumar, atît de fără culoare şi ton. Sfîrşitul meu de frază îmi păru acum o oribilă imbecilitate şi mulţumii lui Dumnezeu că nu-mi fusese dat să fie auzit. Invitai pe clientul de-afară cu extremă afabilitate, şi-n timpul expunerii necazurilor lui îl rugam din cînd în cînd să reia lucrurile dinapoi, de-acolo, de unde puterea înţelegerii mele, invadată de milioane de gînduri, înceta uneori să mai cuprindă şi păsurile lui. Bietul om avea impresia, pentru că ştiam să-i sugerez lucrul ăsta, că procedez astfel pentru că prefer documentarea amănunţită şi solidă. Dar judecînd după buna mea dispoziţie, după spiritele ce-i făceam la fiecare minut, după curajul şi îndemnurile de siguranţa ce-i dam (îndemnuri ce nu-mi scăpau în mod obişnuit în timpul consultaţiilor, [289] afară numai atunci desigur cînd donna Alba îmi ceruse ajutor pentru Anişoara Sava), 154 bietul om putuse să creadă în toată voia că primisem vestea unei formidabile moşteniri sau a cîştigului maxim la loterie. Norii de tutun dispărură de-acum din casa mea, dar fantoma elegantelor lor volute, spiritul superbelor lor încolăciri rămase; rămase tot văzduhul oricărei încăperi, populat numai de linii unduioase, tremurătoare, de lentă desfăşurare, de tandră şi pasionată vibrare. [290] Donna Alba sună, în ziua hotărîtă, la cinci şi douăsprezece minute după ceasul meu. O văzusem de la fereastra biroului descinzînd dintr-o maşină de piaţă. I-am ieşit eu singur în întîmpinare şi i-am deschis; gonisem toţi servitorii pentru după-amiaza asta şi vream să observe că m-am gîndit la acest lucru. Am primit-o cu un adînc compliment, ea mi-a răspuns cu un zîmbet care dorea să se vadă că e forţat. Era toată în gri-închis, doar în picioare purta trotteur-i de solzişori negri, iar blana de la gît, fără a fi identică în culoare cu restul îmbrăcăminţii, se apropia pe cît se poate: nu sunt cunoscător în materie şi n-aş putea spune cărui animal aparţinuse, dar era lucitoare şi somptuoasă şi-i îmbrăca figura într-un chip cu adevărat princiar. în hali, donna Alba înainta cîţiva paşi şi se întoarse întrebătoare spre mine, neştiind pe unde să apuce. Aveam aci biroul într-o parte, şi un salon într-alta, cu uşile larg deschise, ca un fel de adaos al sălii de aşteptare. Ieşind în întîmpinare-i, avusesem grijă să închid numai uşa biroului, ca nu cumva să intre de-a dreptul aici. întinsei mîna spre uşa din fund unde era un al doilea hali, cu scara la etaj într-o parte şi cu sufrageria în cealaltă. în fund era terasa, care da într-o mică grădină. îi indicai donnei Alba — care 156 arunca numai scurte priviri în lături şi-nainte, ca acel care vrea numai să se orienteze, fără a da prea multă importanţă locului prin care trece — frumoasa scară cu rampa de fier forjat ce-şi încolăcea apoi spirala grea a bolţii deasupra capetelor noastre. Fără nici o ezitare, donna Alba începu să urce; eu o urmam la oarecare distanţă pe trepte, orbit de minunea luciului de mătase al cărui păienjeniş îi cuprindea din strîns începutul de unduire al pulpei, mîngîiat la răstimpuri cadenţate de marginea grea a [291] rochiei cenuşii. Pe drum ea-şi scosese blana, petrecînd-o pe după mînă, astfel că sus, cînd se întoarse spre mine ca să primească noi indicaţii, păru mai abordabilă, mai puţin intimidantă, în taiorul gri, de sub care ieşea pieptul dulce şi blînd al bluzei de mătase albă. îi arătai acum chiar uşile deschise în faţa cărora ne dusese scara şi pe care, după ce intrarăm, le închisei. Ea nu se întoarse surprinsă de acest amănunt şi nici nu se opri; privi în treacăt la dreapta, unde sta asemenea deschis spre marele meu dormitor; şi nici în această clipă nu lăsă să se întrevadă vreo mişcare de protestare, de surprindere sau de rea impresie. înainta pînă la o consolă-birou de mahon ce-o aveam în fund, lîngă ferestre, şi se opri acolo, sprijinindu-se uşor de geanta de şopîrlă înfiptă cu un cap în tăblia mesei. Mă aşteptă să sosesc (apropiasem între timp uşile dormitorului) şi se aşeză pe scaunul pe care o poftii după ce trecui şi eu în partea cealaltă a mesei. Atunci, desfăcînd butonii de la o mînuşă, pentru a-i închide iarăşi, glăsui, foarte atentă la nevinovata-i ocupaţie, în momentul cînd tocmai vream să deschid eu vorba. — Domnule, cunoaşteţi scopul vizitei mele. Vreau să ştiu 157 chiar acum condiţiile dvs. pentru a intra în posesia imediată a tuturor scrisorilor mele... Nu mă privea, însă vorbea semeţ şi apăsat; ţinea gîtul drept, capul puţin lăsat pe spate, după obiceiul ei, şi, pentru a vedea bine operaţia pe care o săvîrşea cu butonii mînuşii, ridicase mîinile la înălţimea bărbiei. în dreptu-i, la perete, se găsea o înaltă oglindă cu piedestal, în care se putea contempla întreagă şi cu ajutorul căreia puteam să-i cuprind şi eu cu privirea partea de jos a corpului, ascunsă de consolă. Donna Alba stătea picior peste picior, cu un uşor aer de degajare, care trebuia să-mi dovedească mie că nu se simte stînjenită cîtuşi de puţin. Cînd se plictisi cu încheiatul mănuşii, îşi întinse antebraţul pe birou, aşteptînd răspunsul meu, aşa cum era, în profil; şi părea acum mult preocupată de diferitele amănunte ale persoanei şi îmbrăcăminţii sale, aşa cum îi apăreau în oglindă, potrivit poziţiei în care se găsea. — Aş fi dorit totuşi, doamnă, să-mi permiteţi în prealabil a insista asupra unei rugăminţi pe care v-am mai făcut-o şi mi-aţi respins-o, şi-anume, să va expun motivele care m-au determinat să întreprind activitatea ce am desfăşurat pentru obţinerea acestor scrisori, vreau să spun chipul cu totul întîmplător [292] cum am aflat de existenţa lor... Vă asigur că voi lăsa cu totul la o parte peripeţiile destul de plicticoase adesea, alteori pentru mine amuzante, prin care am trecut, pentru a vă elibera de sub dominaţia destul de neplăcută... Donna Alba asculta acum cu multă bunăvoinţă, fără nici un semn de nerăbdare, micul meu preambul. îmi răspunse însă sarcastic, trufaş şi înfiorător de neted: — Dacă şi asta intră în preţul pe care aştept să mi-l pretindeţi, mă văd silită să mă supun la orice descriere şi la orice discurs. Sunt în casa dumneavoastră, venită cu scop precis şi determinat, şi găsesc inutil şi ipocrit să mai fac orice fel de împotrivire, afară, evident, de impresiile şi reprobările lăuntrice, care-mi aparţin şi care pe dumneavoastră nu vă pot supăra întrucît, precum am spus, sunt cu totul lăuntrice... şi platonice... Şi spunînd astfel, o văzui şerpuindu-şi frumosu-i corp prin oglindă, în semn că se aşteaptă, într-adevăr resemnată, chiar la o preţuire care poate să nu fie numaidecît bănească, de vreme ce am întîrziat-o, pînă la aducerea ei aici, cu încheierea tîrgului. — în consecinţă, continuă ea cu un rîs ce marca succesul dobîndit asupra sufletului meu consternat şi asupra ochilor mei uluiţi de atitudinea ei francă şi hotărîtă să înfrunte orice umilinţă, pentru a ne întoarce la întrebarea dumneavoastră, nu vă pot făgădui categoric decît că nu vă voi întrerupe pînă la urmă expunerea dumneavoastră, mă voi sili chiar să vă dau ascultare fără a garanta, însă, că atenţia mea va fi fidelă tot timpul bunăvoinţei de a vă asculta. Acest adaos păru să atenueze şi chiar să modifice sensul catastrofal al primelor cuvinte, aşa cum putuse să-l accepte înţelegerea mea desigur prea grosolană, dar oricum legitimată de ambiguitatea, poate involuntară, a frazei şi de aerul donnei Alba cînd o rostise. Dar depanarea împrejurărilor care urmară nu făcură decît să mă încredinţeze că nu greşisem şi că donna Alba îşi trasase dinainte limita pînă la care trebuia 159 să meargă cu concesiile, limită care părea limpede să înglobeze programatic şi fără nici un preliminariu exact ceea ce aşteptam să obţin cu expunerea cinstită a sacrificiilor mele, cu a căror evocare crezusem c-o pot ispiti, cu invocarea patetică a mobilului ce m-a determinat la ele şi cu destăinuirea puterii ce persoana ei a avut şi va avea în veci asupra existenţei mele. [293] Astfel, donna Alba aştepta cu un zîmbet curios în colţul gurii, jumătate ruşinat, jumătate sfruntător, ca eu să încep cuvîntul. Dar pentru că tăceam dezarmat de această atitudine cu totul neaşteptată, la rîndu-mi jumătate înfricoşat de fericirea care mi se da fără nici o sforţare, jumătate nesigur încă dacă nu sunt prada unei greşite aprecieri optice şi acustice, ea vorbi iarăşi persiflantă şi, eu socotii, cu un cinism spăimîntător: — Cum văd, aţi renunţat la poveste... Găsiţi că e inutil... într-adevăr, ar fi răpit prea multă vreme... Şi-şi plecă singură capul, ruşinată de imaginea ei din oglindă, pe care putuse s-o vadă rostind cuvintele pe care le pronunţase. îngrozită de sine însăşi, făcu chiar o mişcare neizbutită de a scăpa de tiranica ei reprezentare în sticla re-flectatoare; dar în spate-i era o oglindă la fel, şi scaunul greu de piele de sub dînsa nu putea fi mutat cu uşurinţă. Atunci îşi ridică faţa şi se înfruntă singură, cu voinicie. întîlni prin luciul de apă încremenită privirea mea tulbure, îmbrăţişîn-du-i liniile estompate de rochie ale întregului ei corp, şi în-trebîndu-se cu uimire dacă e într-adevăr cu putinţă ca aceste comori să se dezvăluie aşa de uşor şi de repede, întru deplina 160 ei îmbătare. Donna Alba se cutremură din cap pînă-n picioare, vizibil sincer, dar dorind parcă să fie şi văzut, în acelaşi timp, acest cutremur de scîrbă şi de resemnare, de privirea care aluneca lacomă pe unduirile formelor ei. Iar zîmbetu-i redeveni din nou stăpîn pe sine, rece şi batjocoritor. Părea că spune sfidătoare, negustoreşte: „Hotărăşte-te odată, ce vrei, banii sau corpul meu, sau amîndouă deodată...?" Bani, văzuse, aşadar, din întîrzierea mea de a mă pronunţa, din despărţirea mea de maestru, şi acum din această măruntă, în raport cu a lor, dar foarte elegantă locuinţă în care mă retrăsesem, şi-o adusesem, că nu doresc. Şi ochii ei păreau a spune cu acel dispreţ, cu care mă împroşca: „Ei da, am înţeles mai dinainte şi, uite, am venit!..." Iar pentru că o prinţesă ca ea nu-mi putea repeta şi cu glas tare lucrul ăsta, pentru a mă scoate din buimăceală, mă întrebă dacă poate să telefoneze în oraş, cu dublura aparatului pe care o aveam în această cameră. La răspunsul meu afirmativ, ea formă cu lungile-i degete numărul trebuincios şi-o auzii astfel înştiinţînd pe Anişoara Sava că nu mai vine s-o ia la 7 şi o roagă să vie ea, Anişoara, singură, la masă la donna Alba, la opt şi jumătate. [294] Era într-adevăr 6 fără un sfert, trecuse, aşadar, nesimţit aproape un ceas cu venitul încoace, cu condusul aici, cu aceste încercări neizbutite de a prinde un fir de conversaţie, cu atîtea ezitări şi tăceri, cu vorbitul la telefon. Dacă la 8 şi jumătate Anişoara Sava trebuia să vină la masă, la 8 donna Alba trebuia să plece de aici. Aşadar, ea-mi reacorda, de la sine, un timp preţios, pe care nu ştiusem să-l întrebuinţez în mod folositor; 161 pe de altă parte, mă avertiza, indirect, că peste două ceasuri marea favoare înceta... pentru totdeauna. Era tot ce putea să-mi acorde. Minunăţia frumuseţii sale, a întregii ei intimităţi! Ce mai puteam să aştept? Dar numai pentru două ceasuri, numai pentru două... Atît era preţul zbaterii acestor aproape zece ani... Dumnezeu mai poate face socoteala acum, dacă nu şi mai mult... de cînd marile dicţionare de limbi vechi şi moarte mi s-au rostogolit din mînă la trecerea ei vrăjită... Pentru zece ani — două ceasuri... După ce repuse aparatul în furcă, donna Alba nu se mai aşeză pe scaunul din faţa oglinzii. Ea cerceta acum atentă tablourile mici şi răzleţe de pe pereţi. Rămînea mult timp înaintea fiecăruia, fără să mă întrebe nimic asupra lor, fără să mă privească... Aştepta tăcut să mă apropii poate şi s-o întreb de impresiile ce-i produce... sau să n-o întreb nimic... Să mă alătur cît mai strîns de dînsa, pentru a privi amîndoi dintr-o perspectivă cît mai asemănătoare... Şi mîna-mi să se întindă ca un şarpe pe de după şalele ei... şi ea, cînd va simţi-o, să se dea uşor înapoi, ca pentru a-şi mări distanţa de privire, să se lovească de dîrzenia ei de fier, să se lase pe dînsa, să fie prinsă şi de celălalt braţ al meu, de pieptul meu, de încleştarea caldă a buzelor mele... Mă ridic tremurînd de pe scaun. Donna Alba nu mai caută un alt tablou, deşi au mai rămas cîteva neprivite pe restul peretelui, pe care a început examinatul, precum au rămas şi pe cel din spatele ei. S-a oprit la unul de lîngă canaturile acum apropiate ale uşii dormitorului. Şi aşteaptă... M-a simţit cu coada ochiului ridicîndu-mă şi a făcut o uşoară 162 mişcare, cu pieptul şi cu gîtul, de rămînere, de aşteptare, de acceptare... Zece... sau poate unsprezece ani... Unsprezece ani am aşteptat momentul acesta, imaginîndu-l în tot felul de chipuri, afară numai de chipul în care mi se prezenta acum. L-am mîngîiat de atîtea ori sub bolţile închipuirii mele, l-am căutat povestit de alţii în puternice sau slabe descrieri. Eroul literar care într-o astfel de împrejurare m-a [295] impresionat mai adînc a fost Zvidrigailov, sărmanul Zvidrigailbv... al lui Dostoievski... Nenorocitul a înfruntat cele nu ştiu cîte gloanţe din butelia revolverului cu care frumoasa Avdotia Alexandrovna se apăra... N-a fost nimerit de nici unul; mîna mîndrei surori a lui Rascolnicov tremura de indignare şi gloanţele s-au irosit toate pe la urechile nebunului cutezător; însă cînd a prins-o în braţele lui, dezarmată şi înfrîntă, cînd visul lui mîngîiat de atîţia ani, în tremur de aprigă dorinţă, era numai la o secundă de termenul lui, Zvidrigailov a avut puterea s-o întrebe tot ca un veritabil erou dostoievskian: „Nici acum, după ce am înfruntat moartea pentru a te cuceri, Avdotia Alexandrovna, nici acum nu poate să îndrepte sufletul tău spre mine o cît de mică adiere dintr-însul?"' El îi pipăia astfel sufletul, tocmai cînd trupul îl avea strîns în mîini. Şi ea a răspuns: „Nici acum, te detest, te urăsc... mi-e silă..." Nu ştiu cum îi spunea lui Zvidrigailov pe numele lui mic, după cum sunt sigur că vorbele ce i-am pus în gură nu sunt tocmai cele pe care le-a rostit eroul scriitorului rus. Destul că, la răspunsul ei, Zvidrigailov a liberat-o din strîn-soare şi a plecat să se spînzure... 163 însă Zvidrigailov era un biet ponosit, uzat, meschin, urît şi mi se pare desfrînat. Dar, cu toate că bîntuit de atîtea nemernicii, sufletul lui rămăsese mare. Pe cînd donna Alba îşi făcuse, necontrariată de fizicul meu, socotelile ei; aş putea să cred, complet nestînjenită şi chiar să mă simt măgulit. Ea nu mă întîmpină cu browning scos pe neaşteptate din poşetă şi cu gloanţe care, fără îndoială, în mîna ei n-ar da greş. Ea, dimpotrivă, mă acceptă, mă cheamă, dă chiar semne de nerăbdare; a găsit chiar atitudinea cea mai lesnicioasă pentru a trece de-a dreptul la împlinirea visului celui mai delicios cu putinţă. A mers cu ironia, cu dispreţul, cu dezgustul, chiar pînă acolo că m-a izbăvit de orice preliminariu, ba chiar mi-a remis înfricoşător de sarcastică o bucată de timp, care se risipise de-a surda pe scaune şi pe sub comodă. Iar acum, văzîndu-mă că mă înţepenesc din nou aici, bănuieşte, poate, că încă n-am înţeles, că încă n-am aflat curajul să înţeleg oferta ei. Colţul ochiului ei mă ţinteşte doar printr-o singură rază... Mîna dinspre mine s-a sprijinit în şold, dînd la o parte colţul taiorului, pentru a descoperi cît mai larg faldul de mătase al bluzei. Sînul stîng îşi marchează astfel semeţ locul [296] lui, iar vîrfu-i ţanţoş e mulat în întregime de finu-i înveliş. Piciorul se ridică pe vîrf şi se lasă încet, umplînd pulpana rochiei de zigzagul mişcător şi ameţitor al coapsei cu pulpa. Totul aşteaptă în profilul ăsta de o perfecţie irezistibilă, totul e gata să se dea... Mie, să mi se dea mie... buzele subţiri, care nu s-au destins totuşi o clipă din uşoara lor încordare de dispreţ, nu mai sunt acum îndreptate spre mine... ce mai aştept? Donna Alba dă chiar semne de nerăbdare? E de ajuns să-mi articulez în minte această nedumerire, ca să mă îngrozesc deodată de absurdul ei. într-adevăr, ea mă întreabă ceva despre autorul micului tablou din faţa căruia nu s-a mai desprins. E cu putinţă oare ca să uzeze de această stratagemă pentru a mă aduce lîngă dînsa să-i dau explicaţii... Mi se pare iarăşi că gîndul mi-a mers prea departe, a luat-o razna şi mă simt din nou în mine cumplit de caraghios. Ea mă întreabă unele date privitoare la pictor care par s-o intereseze... Aşadar, îi răspund de aci, de unde mă aflu. Dar a fost de ajuns această întoarcere lentă a ei, ca să năzăresc teribila ţeava de revolver a Avdotiei Alexandrovna. O, nu era deloc metalică arma donnei Alba! Mîinile ei fine erau goale, poşeta şi mînuşile erau lîngă mine, pe colţul consolei. Dar ochii aceia întorşi spre mine, dar răsfrîngerea aceea a buzelor mă împroşcau cu toate proiectilele cele mai ucigătoare din lume. Donna Alba nu mă respingea, tocmai ca să-mi arate cît mă dispreţuieşte, donna Alba mă chema învinsă, îmi ceda zdrobită, surprinsă într-un ungher pustiu, cu ascuţişul cuţitului în tîmplă. Faţa teribil de dulce, de mîndră şi de dispreţuitoare se întoarse şi acum de la mine, să-mi facă loc... să pot ajunge lîngă trupul gata să mi se dea, cu cel mai sincer, mai ostentativ dezgust. Ea nu poate să-şi reprime, măcar pentru un moment, teribila neplăcere, e peste putere să dea trăsăturilor ei o altă expresie mai puţin descurajatoare, cu atît mai mult 165 cu cît întîrzierea mea de înţelegere sau de tactică şi sarcasm o exasperează şi mai mult, o nimiceşte, îngropînd-o definitiv sub propria ei scîrbă de sine. Şi atunci întoarce capul ca să înlesnească josnicia. Şi minunăţia profilului ei divin este astfel iarăşi a mea. Am înfipt atunci mîinile în sertarul biroului şi am scos cutia cu scrisori pe masă. Ochiul stîng i se întoarse puţin, văzu, încuviinţă, tot corpul ei încuviinţă prin necurmat acum cutremur nervos de spaimă şi ruşine. Şi-un tresărit identic, profund, [297] pînă-n rădăcinile sufletului, mă zgudui puternic şi un ţipăt de alarmă chirăi de-a lungul vălmăşagului de sînge: „Ce faci, nenorocitule?" desprinzîndu-se din tumultul de instincte dezlănţuite. Ea nu auzea nimic de bună seamă din această larmă care mă dobora, ea se scuturase chiar de orice frică, de orice slăbiciune şi zîmbea mută, palidă, cu fălcile strînse ca pentru o odioasă operaţie, fără pic de sînge în obraji. Zîmbea înainte, hotărîtă, triumfătoare, dreaptă, neţărmurit de înaltă. Atît de înaltă că puteau să urle acum toate instinctele din mine, puteau veşmintele ei să înceapă chiar de îndată să cadă, unul cîte unul, de la sine, gîndul meu se strînsese şi el într-însul, se scuturase şi el de orice ispită, de orice slăbiciune, şi era acum şi el hotărît, triumfător, drept, înalt, neţărmurit de înalt. — Aveţi aici scrisorile, doamnă, mă ridicai şi rostii tare, şi greu, şi rar vorbele acestea care căzură cu zgomot de bile de plumb. Ea înălţă deodată fruntea, căci se putu s-o înalţe şi mai mult decît mi se părea înălţată, peste orice posibilitate, şi 166 întoarse astfel capul spre mine, figura lipsită un moment de orice altă expresie decît a unei subite, grele, năprasnice mirări. Dar repede apoi colţul buzelor căzu în mişcarea lui de persiflaj şi ochii se umplură la loc de luciul dezgustului franc. Nu răspunse nimic. înclină capul, ca într-un fel de aprobare. Şi ochii reveniră la tablou. La acelaşi tablou. E-n regulă, părea să spună. Aştept... Acuma nu mai ţipă nimeni în mine; acum pot să nu mai închid ochii şi să nu mai strîng zdravăn pleoapele, ca să tai orice intrare acestor unduiri şi linii de şarpe. Acuma nu mai plec capul în podea, ca să ascund de pe figura-mi cumplita-mi groază de mine. Acum privesc larg, adulmec şi mă dau întreg nesaţului acestui viol care va urma îndată, al gîndului şi al sufletului. Vreau să violez gînd şi suflet şi vreau să aud scrîşnetul de stupoare, de durere şi de admiraţie mută, al gîndului şi-al sufletului care mă respinge cu gloanţele necurmate ale dispreţului. Sunt hotărît să lovesc pînă la nimicirea definitivă acest zîmbet, mai teribil decît ochiul cel mai ameninţător de revolver. Şi vorbele-mi cad iarăşi, grele ca pietroaiele de plumb: — La drept vorbind, nu mă aşteptam să veniţi... Privirea revine automat, căscată spre mine. [298] — Credeam că veţi încredinţa această penibilă misiune soţului dumneavoastră. Zîmbetul a pălit dintru început: colţul buzelor îşi dis-tramă accentul nesuferit, într-o vibrare repede, nervoasă, nestăpînită... — Aşteptam cu o nerăbdare nespusă, ca tot ce provine din partea persoanei voastre, care mă interesează în chip deosebit... Un singur, un răzleţ, un nesigur reflex al expresiei de adineaori, care dispare apoi repede, strivit, învins, pentru totdeauna: —...aşteptam acest semn al dezrobirii. Apariţia soţului dumneavoastră însemna chiar de la uşă, pentru mine, destăinuirea pe care v-aţi hotărît în cele din urmă s-o faceţi, liberarea, însemna creşterea infinită a puterii dumneavoastră..., însemna încuviinţarea, zdrobirea lui... v-am prezentat această perspectivă extrem de interesantă — după mine,cel puţin, un biet burghez, care a încercat să-şi cîrpească un pospai de nobleţe din cărţi demodate — şi-mi făcea impresia că aţi ascultat-o, cînd am avut plăcerea să fiu invitatul soţului dumneavoastră... aveam fericirea să cred că am fost înţeles... Donna Alba se îndreptase toată spre mine, crescuse considerabil, ochii erau cercuri mari de foc şi buzele-i tremurau ca în friguri... Mîinile îi bîjbîiau uşor de o parte şi de alta a şoldurilor, ca înaintînd printr-o lumină orbitoare. Era acum nespus de frumoasă, era aşa cum aş fi dorit-o, într-o înălţare de extaz, crescînd în faţa mea ca o zeiţă, şi eu să ating pămîntul cu fruntea, orbit de strălucirea ei. Iar sufletul, revărsat acum total în armonia aceasta trupească, îi aducea un spor incomensurabil de forţă magnetică, de putere fermecată, care îmbată pînă-n nemărginit ochiul şi-l rătăceşte. însă deodată, în faţa transfigurării, glasul cărnii se răzvrăteşte iarăşi în mine, ţipînd asurzitor în adîncuri: „E încă timpul să îndrepţi, e încă vremea să înaintezi, să cuprinzi... să strîngi! Pe urmă n-ai decît să-i spui ce vrei, n-ai decît s-o umileşti cît îţi place..." Dar teama de dispreţu-i ucigător stă şi ea trează, de veghe în aceleaşi adîncuri... o singură greşeală, o singură ezitare şi totul ar fi pierdut... Continui: — Probabil, însă, că o nobleţe autentică respinge poveţele unui... succedaneu, ce zic, unei pastişe caraghios întocmite, cu [299] riscul chiar de a proceda apoi în modul cel mai... burghez cu putinţă... Capul donnei Alba a căzut în pămînt. Mîna ei tremură în lături, ca-n căutarea unui jilţ ocrotitor... dar mişcarea e reprimată cu un zvîcnet de mînie al întregului ei corp şi faţa se ridică spre mine, teatrală şi demnă... însă înecată într-o mare restrişte şi teamă. — Am aşteptat zi la zi, grăiesc înainte cu îndărătnicie, să se întîmple acest mare act de autobiruinţă şi de biruinţă totală şi de limpezire, de luminare... I-aş fi spus maestrului: „De-acum sunteţi cu adevărat fericit... Şi permiteţi-mi să mă consider şi eu fericit că am contribuit la aceasta..." Pentru a doua oară, capul donnei Alba se înclină lovit şi se lăsă moale pe-un umăr. Revăd atitudinea ei de deunăzi, din iatacul turcesc, de şcolăriţă pedepsită. Mai lipseşte ca o mişcare oarecare să-i ridice tivul rochiei şi să-i descopere genunchiul. M-aş arunca ca un nebun la picioarele ei şi i-aş cere 169 iertare pentru vorbele mele nesăbuite. Ah, imaginea acestui genunchi, care înfrînsese în splendoare orice închipuire a lui anterioară! cum mă răscoleşte şi-acum, cum asmute în mine ţipete deşucheate şi obscene: „Ce faci, ce faci, opreşte-te, gîndeşte-te ce pierzi, gîndeşte-te ce minuni ascund aceste sugestive veşminte...? într-un minut ele vor fi ale tale, toate aceste minuni..." Cel ce-mi strigă astfel mă smuceşte cu tărie de piept, îmi strînge zdravăn beregata, mă sufocă. Dar eu sunt mai tare, încăpăţînarea mea e mai tare. Violul cugetului e infinit mai dulce decît o voluptate banală. Şi mie-mi place să storc pînă la ultima picătură orice fel de plăcere. — Cînd v-am auzit glasul la telefon, am socotit asemenea, o clipă, că spovedania s-a produs şi că pot aştepta dintr-un moment într-altul vizita soţului dumneavoastră... Dar vai, glasul care are pentru mine intonaţii îngereşti nu-mi da nici o veste cu adevărat biblică... mă lăsa însă să bănuiesc că sugestia mea a rămas lipsită de tărie şi nădăjduiam, aşadar, că veţi veni să-mi cereţi ajutorul, să prindeţi noi puteri din îmbărbătarea mea... O clipă, în mijlocul acestei mărturisiri, ochii ei s-au ridicat în ochii mei, pentru a recădea apoi repede în direcţia nesigură de pînă acum. Ce-a însemnat această privire? mă gîndeam. Ea a părut, în mica ei clipită de existenţă, plină de-o altă lumină, [300] fragedă, caldă, îmbucurată. Ş-apoi, deodată, grozav de înfricoşată de acest tiranic joc al meu. Să-şi fi închipuit într-adevăr că vreau s-o chinui cu constrîngerea de a-şi descoperi singură sufletul soţului său, de-a o umili astfel pînă-n ultima putinţă, de-a o sili, aci pe loc, la accente de 170 teamă, la scrîşnete de rugă, de implorare. Figura ei s-a şi ridicat de ceară spre mine şi ochii s-au căscat în ţipătul mut al desperării. Dar e momentul să sparg şi această crustă din ce în ce mai îngroşată de teroare, e momentul să-i arăt adevărata şi marea mea putere. — Poftiţi, doamnă, aveţi aci scrisorile dumneavoastră... Eu nu am dreptul să mai prelungesc o situaţie care ar putea să pară că împrumută un aer de siluire unui îndemn curat, pe care l-am emis pentru uşurarea voastră sufletească... pentru seninătatea conştiinţei dumneavoastră, pe care nu mi-o pot închipui întinată de nici un gînd ascuns, şi pe care aş fi vrut-o limpede şi strălucitoare ca şi marea voastră frumuseţe exterioară... Donna Alba şovăie, se apropie palidă, nesigură, în somn hipnotic. Am deschis capacul cutiei şi prietenos, pentru a-i desface sufletul din crunta încleştare de pînă acuma, am început să-i lămuresc că din nefericire nu-i aceasta cutia de artă veche italienească în care prinţul Tudor îşi ţinea comoara. Fratele lui o vînduse de teama mizeriei pe-un preţ important, iar aceasta de faţă, mai modestă, săpată cu vîrf de briceag de-un condamnat artist, e găsită de mine, pentru a scăpa bietele scrisori din închisoarea nedemnă în care prinţul Preda le vîrîse şi care era o cutie de tutun. îi explicai că am ţinut să-i dau toate aceste amănunte, pentru că n-aş fi vrut în ruptul capului să-şi închipuie că mirosul de tutun care-a alungat parfumul iniţial provine din neglijenţa mea şi nici, mai cu seamă, a bietului prinţ Tudor. 171 Donna Alba nu stătu o clipă să contemple scrisorile şi nici să adulmece în ele fiorul greu al amintirilor. Ea se mulţumi doar să le îndrepte puţin, le apăsă cu latul palmei, parcă pentru a le face mai bine loc în cutie, şi închise capacul. Ah, divina posesiune a sufletului care alunga astfel orice emoţie străină, care anula memoria oricărei pasiuni şi posesiuni anterioare! O clipă încercai să văd cum s-ar fi petrecut această predare materială, dacă aş fi cedat ispitei cele mai mici slăbiciuni. Cu ce lacrimi sau cu ce durere mută, care nu vrea să se dea în spectacol în faţa unui trecător intrus, cu ce joc de teatru ar fi primit ea, din mîinile mele brutale, aceste mărturisiri ale unui [301] trecut „cu totul altfel, mai nobil, mai sfînt etc." Acum însă era atît de emoţionată donna Alba, şi atît de nesigură că totul nu e, poate, decît o punere în scenă, atît de grăbită să se convingă de adevăr, că nici nu băgă de seamă cînd blana, care rămăsese pe colţul biroului, alunecă pe luciul lemnului ca o imensă şopîrlă şi se lăsă jos pe fotoliu. Ea-şi ridică numai geanta şi mănuşile şi porni spre ieşire, fără grabă, cu capul în pămînt, fremătînd de nesiguranţă, gata să se întoarcă pe loc la cel mai neînsemnat cuvînt, la un pornit de rîs, la întoarcerea din parte-mi, fără nici o scădere, a totalului dispreţ cu care mă împroşcase. O lăsai să ajungă la uşă şi-o strigai de-acolo cu intenţie. — Donna Alba! Se-ntoarse într-adevăr îndată, ca atinsă de un şfichi de flacără. — Aţi uitat blana... 172 Şi revenii înapoi din mijlocul odăii, pînă unde mă luasem, socotit, după dînsa, pentru a o găsi şi a i-o aduce. Cînd fusei lîngă ea, mă întrebă slab, forţîndu-se parcă să i se audă cuvintele, dar cu un uşor surîs de plăcere. — Donna Alba? Nu erau această mică şi sfioasă întrebare şi acest zîmbet de plăcere semnul izbînzii care începea să se definească? îi lămurii cu aceeaşi dîrză îndărătnicie de pînă acum, pe cînd îi petreceam blana pe după grumaz:" — Donna Alba e personajul care mi-a răsărit în suflet, atunci, demult, sunt unsprezece ani aproape, cînd aţi trecut pe lîngă mine pentru întîia oară... De atunci a rămas în visurile şi aspiraţiile mele ca un prototip, ca o existenţă suprareală spre care trebuie să tinzi, fiind condamnat a n-o ajunge niciodată... De aceea, orice pată persistînd pe această strălucire de soare a gîndului meu m-ar durea cumplit, mi-ar întuneca umila mea existenţă, mi-ar goli cerul de zei... de zeul suprem... Petrecîndu-i fularul îmblănit, donna Alba se lăsase uşor pe spate pentru a-l primi din mîinile mele. Omoplatul ei se lipi astfel cîteva clipe de pieptul meu şi braţul meu îi acoperi în treacăt braţul. Ascultă zîmbitoare cuvintele mele şi scurtele noastre atingeri n-o făcură să tresară... dimpotrivă, în cabra-rea asta voită, puţin exagerată, ea poate aştepta ca braţul meu să se închidă în sfîrşit, să apese, să strîngă... Era şi acum lumină de surîs pe faţa donnei Alba, dar ce deosebire de culoare, de [302] sens, de intenţie... cu zîmbet răsplătitor şi suveran, suprareală existenţă îmi ridica în sfîrşit osînda de-a nu-i 173 putea ajunge sufletul niciodată... Dar eu trebuia să fiu înainte îndărătnic, înverşunat de îndărătnic, trebuia să merg cu încăpăţînarea înainte, chiar pînă la reprimarea acestei luminoase schimbări a ei, un avînt irezistibil mă cotropise de-a o doborî cu desăvîrşire, fără a-i atinge un singur fir de păr, de a-i smulge sufletul întreg din minunatu-i corp şi a-l opri pentru totdeauna cu mine aici, în patetica-mi singurătate. Donna Alba se scutură ca dintr-o atitudine necuvenită, pe care ochi străini au surprins-o. Nu ştiu dacă a fost cumva înşelare, dar am avut impresia că, îndepărtîndu-se, umerii ei s-au ridicat întrebători... S-a întors spre mine puţin vexată şi cu un vag aer de rigiditate... Iar pătimaşul meu sînge îmi zvîcnea acum turbat în urechi, pe care mi le umpleau pînă la asurzire, cumplitele lui insulte: „Imbecil, nemernic, zănatic, mai ai încă acest moment, înainte de a coborî prima treaptă... înainte de a ajunge în mijlocul scărilor, înainte de a părăsi holul al doilea... deşucheat, imbecil, sinistru cretin... don Quichotte..." înainte de a deschide marea uşă a vestibulului, ea se întoarse spre mine şi-mi luă mîna, pe care mi-o strînse uşor. Mi-am lăsat liberă mîna între degetele ei, pentru că am avut impresia că ea vrea s-o ducă pînă la dreptul inimii. Ea, ea singură, fără nici un concurs al voinţei mele, afară doar de această delăsare a mîinii în voia alei sale. Strigătul meu de izbîndă sta gata în pragul buzelor şi fericirea de-a o înălţa ca pe un fulg sta gata în pragul cugetului meu. Dar mîna se opri la mijlocul drumului. Ea mi-o strînse acum ceva mai tare şi mi-o scutură prietenos. Şi-mi spuse: 174 — Ai fost un brav om şi cu adevărat un cavaler. îţi mulţumesc. I-am sărutat mîna cu adînc respect şi am deschis larg uşa, închinîndu-mă profund, pentru că eram acum un brav cavaler recunoscut. Am cîştigat sau nu partida? Pasul ei răsuna pe mozaicul din curte, se auzi portiţa de la stradă. Sîngele îmi vîjîia în urechi: „Imbecil, imbecil... don Quichotte... ai pierdut totul, don Quichotte... mori de vînt... nebunie... don Quichotte de pe Cerna..." Şi şuvoaiele lui mă înşfăcară deodată, sălbatice, duşmane, pedepsitoare... [303] E într-adevăr cumplită pedeapsa sîngelui în nopţile albe. Toţi cei care s-au găsit aproape, la un singur pas numai de-un atît de scump noroc şi l-au lăsat să scape din sfială, din neînţelegeri, din stîngăcie, ştiu bine ce însemnează torturile de apoi ale acestui padişah al vieţii. Dar cînd sorocul zbuciumului se împlinea spre năvala, care începuse acum mai din vreme, a zorilor, îmi vedeam sufletul liniştit şi clar pînă-n adîncul fundurilor lui, ca un crîng verde după o furtună. Nu pierdusem nimic, cîntau atunci dimpotrivă toate păsările acelea zgomotoase din crîng: într-un imn de triumf, ele proslăveau chipul cum mă purtasem. Nu mă uitam nerăbdător la telefon şi nu tresăream cînd altcineva se găsea să mă cheme: marea mea faptă, pentru a fi şi mai în adînc cuprinsă de sufletul şi mintea donnei Alba, pretindea timp şi perspectivă. Dar nici eu nu trebuia să aştept, împăcat în mine, roadele de ani care nu mai aveau să întîrzie. înţelesei şi acceptai 175 că trebuie să mă zbat puţin, să mă găsesc necontenit în preajma maestrului, să-i prezint întruna mărturia prieteniei şi admiraţiei mele, să-i primesc pe-a lui, să-l mai frecventez şi să mă grăbesc a răspunde cu bucurie şi încîntare, cînd poftirile la masă se vor repeta. Şi, într-adevăr, maestrul mă rugă să trec pe la biroul lui în două din serile care urmară: trebuia să studiem acolo două afaceri importante, pe care el ţinea să le continuăm tot împreună, cu toate că nu erau din cele la care el se zorise să renunţe, cerîndu-mi-le mie, dimpotrivă îl interesau în gradul cel mai înalt din punct de vedere juridic. într-a doua seară, după ce terminarăm, el mă rugă să zăbovesc o clipă, ieşi şi reveni după puţin, pentru a mă pofti la masă. Mă simţii copleşit de emoţie, deşi, în clipa cînd îmi ceruse să întîrzii, pricepusem despre ce poate fi vorba. Donna Alba se arătă din cale-afară de amabilă cu mine de data asta. Pot spune c-a fost de-a dreptul încîntătoare, însuşi maestrul părea dispus că soţia sa participă şi cu sufletul la onorurile cu care el se grăbea în tot minutul să mă încarce. Donna Alba, ea singură, mă întrebă cea dintîi ce-am citit în ultima vreme şi cum mă simt ca avocat de sine stătător. Se interesă de cartierul în care mi-era situată casa, cartier despre care ea aflase, în genere, lucruri foarte bune, şi chiar îl văzuse în treacăt, dar vrea să ştie şi de la mine dacă sunt mulţumit. Spuneţi, dacă nu mă puteam socoti cel mai fericit om din lume, după astfel de întrebări ticluite parcă anume? [304] Dar de ce „parcă"! Drace, poate pentru că din cînd în cînd donna Alba rămînea cu ochii adînciţi în aer? Asta-i acum! 176 într-adevăr, ea se uită astfel pe sine uneori, cu gîndurile aiurea, dar poate aci sta şi mai mult dovada că ea e frămîntată de gînduri grele, cu al căror început plecase din casa mea. Asta trebuia să mă bucure şi mai mult şi chiar mă simţeam de bună seamă infinit mai fericit decît în clipele anterioare, cînd după aceste momente ea se îndrepta spre mine cu şi mai multă drăgălăşenie, cu şi mai mult farmec. în iatacul turcesc, unde ne mutarăm din nou apoi, conversaţia, care nu se întoarse cîtuşi de puţin asupra subiectului de vorbă de deunăzi (şi eu găsii de ales tact să nu o împing într-acolo, ba chiar s-o îndepărtez cît pot de o atare direcţie, în cazul cînd maestrul ar pune-o iar pe tapet, tocmai pentru a învedera că nu vreau să precupeţesc prin nimic gestul ce făcusem), fu negrăit de plăcută şi apropiată. Doar mişcările acum mai degajate, însă astfel nemăsurat mai ameţitoare, ale donnei Alba, pe sofaua şi-n decorul turcesc, fură pricini de revolte surde ale mocnitului şi nemulţumitului meu sînge, pe care-l potolisem zilnic pînă acum cu apoteoza succesului meu sufletesc. El se încăpăţîna să aştepte adevărata apoteoză în mulţumirea lui şi nu a sufletului şi, de aceea, ori de cîte ori genunchiul ei se reliefa mai acut prin poala rochiei, ori mătasea cu aspect de picior gol a ciorapului se detaşa ceva mai mult de sub negrul stofei, răsuna pînă în urechile mele clocotul lui sălbatic. Evident, nimic deosebit, nici o mişcare anume pentru mine, pentru îmboldirea ochilor şi a dorinţelor mele; aceasta cred că am observat-o cu limpede luare-aminte şi-am alungat regretul care mă încerca uneori, cînd trebuia să-mi schimb în această privinţă, la lumina de var incandescent 177 a raţiunii critice, vreo părere falsă ce-mi făceam cîteodată, însă gîndul meu rece şi calm, gîndul meu olimpian, pe care nu puteau să-l atingă talazurile de sînge, mă asigura că nu poate fi altfel, după întrevederea noastră misterioasă. Femeia aceasta divină putuse afla atunci, şi reflecta adînc mai pe urmă, că drumul pînă la mine duce printr-un ocol de cleştar, cu văzduh de puritate polară, ceea ce evident asmuţea acum şi mai înverşunat curiozitatea şi sufletul ei într-acolo, însă, înaintînd cu cea mai atentă scrutare, printre stîncile ascuţite de gheaţă. Tot ce putui face ca s-o ajut pe acest drum nou şi nu prea obişnuit femeilor, dar dorit sălbatic cînd le laşi numai să-l întrezărească, [305] fu ca ochii mei s-o umple de fericirea lor, de-a o vedea senină şi mulţumită. Beţie a beţiilor! Triumf al gîndului asupra licorii negre şi roşii din vine, în care zac gigantele păduri ale veacurilor în zăcămintele de petrol, toate haitele sălbatice ale trecutului, toate urletele de fiară, toată spaima dinţilor ascuţiţi şi a coarnelor fioroase şi toată elasticitatea panterelor!? N-aţi văzut cînd curge sînge, cum licăresc în fiecare picătură ochii monştrilor din fundul oceanelor de timp? Dar ce-au a face toate astea cu telefonul pe care mi l-a dat chiar azi-dimineaţă, în zorii zilei, donna Alba, în prima zi a plecării soţului ei? Ea ştia că la ora asta, prea matinală, eu sunt încă sus, în încăperile de sus, în care am primit-o, sunt poate încă în pat, îngînîndu-mi visurile, care o văd numai pe dînsa, cu programul banal dar nevoit al zilei ce vine. Nu ştiu de ce această ascultare în pijama a glasului ei, această poruncă a nerăbdării 178 ei de a mă lăsa îmbătat de argintul glasului ei într-o ţinută sumară, mi se pare atît de prietenoasă, de familiară, îmi dă impresia vestirii obişnuite a unei ore de pasiune şi de potolire, într-o iubire în care s-a consumat orice preliminariu. Mi-a anunţat scurt venirea ei după-amiază şi numai atît, după un bună-dimineaţa cu un răsunet de frăgezimea unui buchet de trandafiri albi; la rîndu-mi, am văzut-o atunci pe dînsa într-o minunată pijama de mătase, cu picioarele goale în pantofii de casă, şi căldura somnului încă nealungat deplin din sînge m-a moleşit ca puterea unei băuturi prea tari în plinul dimineţii. Aceasta e prima strîngere a gîndului nostru, prima îmbrăţişare a sufletelor noastre, mi-am zis, şi în ziua aceea de fericire am comis o mie şi una de nebunii; am făcut glume chiar şi-n greaua pledoarie de după-amiază, care vream să se termine cît mai repede cu putinţă. Şi ea a venit. Era acum tot în taior, dar de un gri mai deschis, tot cu trotteur-i, însă de piele de şarpe, şi bluza era mai gălbuie, ca petala de trandafir (pentru mine era azi ziua trandafirilor), blana era parcă aceeaşi, iar în cap avea un fetru cenuşiu, potrivit altfel, dar de format aproape bărbătesc. Ea urcă acum, fără să mai aştepte la tot pasul indicaţii de la mine, numai cînd fu să pornească de la intrare, privi o clipă spre uşa acum deschisă a biroului şi mă consultă cu ochii. Pentru [306] că-i răspunsei cu o uşoară mirare sub frunte, înainta, fără să mai privească în dreapta ori în stînga; uşile i le deschideam eu şi-mi exprimam, galant, mulţumirea că ea-mi cunoaşte aşa de bine modesta mea locuinţă. Ea se mulţumea să-mi răspundă doar cu un zîmbet de simpatie, de prietenie. Sus îşi luă locul ştiut, pe fotoliul ce-mi venea în dreapta, cînd eu mă aşezam înapoia micului birou. Acum nu-şi mai încheie mănuşile, le scoase pur şi simplu, apoi se lăsă într-un cot pe colţul consolei, cu două degete spre frunte. Aceasta pentru a-mi face o mică introducere discretă — deşi nu eram în pericol să fim auziţi de nimeni — prin care îşi arăta jena de a fi nevoită să-mi pretindă întrevederi atît de nepotrivite cu programul meu. Era minunat de bun acest pretext al convorbirii noastre de astăzi, al celei de-a doua a noastre convorbiri particulare. Cum? protestai cu o tot mai caldă elocinţă, pe măsură ce vedeam că-i place mai mult, cum? cînd, fără ştirea ei, de ani de zile, de zece ani de zile, din imbold propriu, cu avînt nemăsurat, m-am zbătut pentru liniştea, pentru libertatea ei, şi tocmai acum, cînd subterana mea trudă a dat de lumina ţelului sfînt, căruia mi-am dedicat tinereţea, acum ea poate să mă întrebe astfel? Dimpotrivă, timpul meu este al ei; ea poate să dispună de el cum va vrea. Ea e zeiţa şi norocul meu şi ea trebuie să-mi poruncească orice doreşte; Doamne, dacă ar mai exista încă o pîclă ascunsă pe zarea vieţii ei, ce fericit aş fi (îmi cerui iertare pentru această necugetată dorinţă) dacă aş primi îngăduin-ţa-i să-mi pun din nou zelul şi credinţa mea în lucru, de astă dată sub binecuvîntarea ei, sub ochii ei, care mi-ar da la tot pasul puteri drăceşti... Ea-şi lăsase mîna de la frunte, ascultîndu-mă, şi o întinsese pe masă în direcţia mea; cealaltă era sprijinită de braţul fotoliului. Mă privea cu atîta lumină în ochi, cu atîta surprindere, cu atîta fericire, ca-n faţa unei descoperiri într-adevăr mari, aproape mistice. Dar tocmai pentru ca puritatea devotamentului meu să rămînă deplină, eu îmi înfrîngeam înainte atacurile de răzvrătire ale acestui sînge prea înnebunit de mirosul semenului său apropiat, pentru a nu scăpa nici cea mai neînsemnată aluzie de pătimaşă dorinţă, nici cel mai mic gest de nemaiînfrînată poftă. Dar mă rugam cald zeilor care au [307] făcut acest trup sfînt ca gestul apropierii omeneşti să vie de la ea. Şi mîna ei se întinse şi-mi apăsă mîna mea. Şi-atunci înţelesei şi binecuvîntai zeii care au lăsat haină de trup sufletului nostru. Dar donna Alba îmi spuse strîngîndu-mi mîna: — îţi mulţumesc, scumpul meu prieten. într-adevăr, această nobilă dezinteresare, această afecţiune atît de pură şi nemaiîntîlnită pentru sufletul meu, care poate nici n-o merită, mă copleşeşte. Graţie dumitale au început astfel să mi se deschidă în minte unele căi ale sufletului, despre care ne-au adus multă mărturie glasurile trecutului, dar pentru care noi, oamenii vremurilor acestora, nu aveam înţelegere. Astfel am putut gîndi adînc, după întrevederea noastră, la care mi-am impus să-ţi mărturisesc, am venit condusă de gînduri de care mi-e ruşine. M-a ars atît de cumplit flacăra ruşinii, dacă mi-e permis să fac această banală figură de cuvînt, pentru că în sfera în care m-ai ridicat, însăşi formele expresiei simt nevoia primenirii, încît nu puteam rezista nevoii de a te revedea din nou şi de a-ţi cere iertare. Uimirea cea mai grozavă nu-mi cuprinsese încă sufletul în întregime. Foarte atent la fiecare cuvînt, credeam că desprind 181 din glasul ei, cu toată aparenţa de transfigurare a feţii, o subtilă ironie, şi un răspuns teribil la purtarea şi la cuvintele mele, cînd m-a vizitat deunăzi. Dar mărturisirea ei curse mai departe: — Pînă la sfîrşitul convorbirii noastre, mintea mea neînţelegătoare a crezut că-mi ofereai astfel o mică glumă nu lipsită de un abil şi drăguţ tact, pentru a pedepsi cu drept cuvînt dispoziţia mea cam facilă într-o împrejurare care nu merita desigur să fie tratată aşa uşor. Dar revenită la mine, în singurătatea casei mele, am pătruns mai adînc vorbele şi purtarea dumitale... şi mi-am examinat cu atenţie viaţa mea... Aci mîna ei strînse iarăşi mîna mea şi fu de ajuns atîta ca să înţeleg că femeia aceasta se răzbuna sîngeros. Milioanele de globule care se strînseseră lîngă epiderma mîinii mele priveau agitate la milioanele de globule care stau şi persiflau, ca după nişte gratii, adăpostite de epiderma dulce şi caldă a palmei ei. Iar globulele sîngelui meu se frămîntau de ciudă, de oroare, de [308] furie neputincioasă, împotriva acestor globule femeieşti — mai isteţe, mai şăgalnice şi mai asmuţitoare — clocotind surd şi ameninţător, că nu le las slobodă năvala. O încordare a degetelor mele, o întoarcere din scurt, pe loc, a mîinii, o strîngere sălbatică a degetelor lunguieţe şi a unghiilor trandafirii, şi războiul ar fi fost declarat... — Viaţa mea, continuă donna Alba, a fost într-adevăr minată de-o minciună gravă, a fost compromisă, stricată de această minciună, în cei mai frumoşi ani ai mei. Graţie dumitale, eu am descoperit această grozavă minciună... graţie 182 dumitale obrazul meu a putut roşi că timp de atîţia ani eu am trăit cu soţul meu, i-am primit îmbrăţişările, i-am ascultat gîndurile lui sincere şi bune, minţindu-l cu cea mai netulburată convingere, cu cel mai josnic avînt... Nu pot să-ţi descriu în ce culori mi-am descoperit acest nefericit suflet al meu în faţa oglinzii vieţii mele, care eşti dumneata... Vreau să-ţi mărturisesc, nu pot să-ţi exprim tare aceste impresii, pentru că dumneata eşti o oglindă conştientă şi ai înregistrat totul la timpul său... Nu ştiu cum pot să-ţi vorbesc astfel, fără să-mi acopăr ochii în faţa dumitale... Boscorodii ceva incomprehensibil, pentru că aş fi vrut să izbucnesc în protestări vehemente, dacă aş fi putut găsi măcar un cuvînt cu care să pot începe, dar ea mă opri cu un gest al mîinii celeilalte. Cu cea pe care mi-o dase de la început mă strîngea în acest moment întocmai ca o amantă, care şi-ar deschide, în sfîrşit, şi sufletul ei celui ce i l-a pus pe-al lui de mult la picioare... — Vreau să scap de această strînsoare, gemu donna Alba, strîngîndu-mă cu înverşunare, vreau să scap de această minciună sordidă, care-mi apasă pînă la asfixie conştiinţa. Vreau să-i mărturisesc totul, vreau să-i dau lui scrisorile, pentru a face întocmai cum mi-ai deschis mintea, scumpule prieten, vreau să-i explic totul, totul. Şi cum sunt slabă, mă simt grozav de slabă şi laşă, recurg iarăşi, umilită şi mică, la ajutorul dumitale, îţi invoc acest ajutor, pe care nu ştiu cum să-ţi fiu de recunoscătoare, cînd mi-afirmi că regreţi că nu mai ţi se oferă vreun prilej să mi-l poţi da... aşa cum ai dori dumneata... 183 Iată-l, prilejul de a mă ajuta... ţi-l ofer... Dumneata... te rog, te implor... du-i dumneata scrisorile... [309] Pauză... Stupoare. Pustiu de gînd. La răsărit, la apus, la miazănoapte şi la miazăzi, deşert necurmat, neted. Doar mîna ei care strînge năprasnic mai trăieşte singură, dar cu o intensitate de negrăit, în oceanul sterp de nisip. — I-am scris totul... i-am povestit totul... reluă ea după un adînc oftat, i-am mărturisit, aşa cum m-am priceput, mobilul interior, care m-a îndemnat să mă descopăr în sfîrşit... Nu avea teamă, nu i-am pomenit un cuvînt de dumneata. Dumneata nu vei fi decît un simplu transmiţător... Nu pot, ai făcut prea mult pentru mine, ca să-ţi ofer un rol prea greu, inacceptabil şi imposibil, socotind raporturile dumitale cu dînsul. M-am gîndit un moment chiar să te scutesc de această neplăcere şi să chem în ajutor pe mama mea, care se află de cîteva luni la o prietenă a ei, la Craiova... însă mă temeam de opoziţia şi de sfaturile ei... Nu, nu puteam să recurg la ajutorul ei... nu pot să recurg la ajutorul nimănui, căci ar fi să pierd iarăşi totul. Numai dumneata poţi să mă ajuţi, pentru că numai dumneata nu poţi să-mi dai un sfat contrar, îmi închise ea gura care se întredeschise dornică de a curma odată această teribilă comedie, pentru că numai dumneata eşti singurul om din această lume care nu poate să-mi mai schimbe gîndurile mele... în pauza scurtă pe care o făcu acum, sărmanul de mine, erou al replicilor fulgerătoare din faţa instanţelor, nu găsii nimic de rostit decît iarăşi un fel de muget uşor, înăbuşit în gît, ca de viţel, în vis. 184 — Serviciile cu care te rog deocamdată să-mi vii în ajutor, îşi sfîrşi donna Alba cuvîntul, cît mai rezumat, sunt acestea: să-mi scoţi un paşaport şi să-mi obţii viza pentru ţările pe care le-am enumerat în această listă... Ea-mi lăsă mîna pentru a căuta în poşetă... — De asemeni, un bilet pentru Paris, în wagon-lits... ai aici banii trebuincioşi, îmi puse ea dinainte un plic. Soţul meu vine peste două zile, rămîne trei sau patru şi pleacă iarăşi. Atunci vreau să am totul gata. Eu voi veni la dumneata în ajunul plecării, îţi voi readuce cutia cu vechile scrisori... de la... Tudor, şi separat scrisoarea prin care îi lămuresc totul. Dumneata nu va trebui să-i raportezi decît că, în ajunul plecării mele, am venit la dumneata la ora consultaţiilor, ţi-am dat cele ce doream să-i predai şi te-am rugat să-mi faci acest serviciu, [310] fără a-ţi da vreo indicaţie asupra celor cuprinse în anvelopă şi cutie... Şi acum, pentru că te-am ţinut prea mult, scumpe prietene, te rog să mă ierţi... eu mă duc, pentru că îmi rămîn atîtea de pregătit... în privinţa scoaterii paşaportului şi a biletului de tren, te rog să fii cu atenţie, pentru că el poate se va interesa cine m-a ajutat, şi n-aş vrea să vadă în dumneata ceva mai mult decît pur şi simplu pe transmiţătorul unei corespondenţe secrete. Te rog să mă ierţi însă... Cum nu am avut la cine să mă adresez, ca să facă astfel încît să-mi obţină aceste acte fără risc, m-am gîndit tot la dibăcia agenţilor de care te-ai servit pentru a dejuca tertipurile prinţului Preda, şi despre care el m-a lăsat să cred lucruri extraordinare. întocmai ca atunci, te rog să 185 procedezi şi acum şi te rog să nu mă laşi, scumpul, scumpul meu prieten... Şi mîinile ei, de astă dată împreună, îmi strînseră cu atîta căldură şi desperare bietele mele degete, că nu putui decît să dau toate promisiunile cerute şi s-o însoţesc neputincios, spre marea stupefacţie a milioanelor de globule, parcă acum coagulate, spre ieşire. Pe tot drumul, ea-mi ţinu mîna într-a ei, ca la un frate, şi înainte de a ieşi mi-o scutură din nou cu toată puterea. Din uşă îmi mai spuse: — Astăzi i-am scris şi vărului meu Raoul că voi trece să-l vizitez la Bruxelles. E ocupat acolo cu o mare expoziţie canină. E uimitor de inteligent băiatul ăsta; a avut succese atît de grozave cu cîinii lui, încît mă vesteşte că aproape şi-a refăcut averea pe jumătate. Am îndeplinit poruncile donnei Alba cu inima celui ce-şi cumpără singur coşciug şi găteli de moarte, însă fără nici o scrîntire. Dar un gînd straşnic, un pretext din cale-afară de puternic şi aparent obiectiv, pentru a opri totuşi, în ultimul moment, îmi luminase mintea cu două zile înainte de revenirea ei. Şi restul, toate formalităţile care mai rămăseseră de făcut, toate vizele înşirate de mîna ei scumpă pe însemnarea ce-mi lăsase — unica scrisoare ce aveam de la dînsa compusă anume pentru mine — le săvîrşii şi le obţinui nu numai cu grija şi discreţia [311] de pînă acuma, dar şi cu un avînt, cu o bucurie, cu o nerăbdare nemaipomenită, pentru ziua revederii noastre pe care pînă-n ajun o aşteptam cu fior şi 186 cutremur. Pentru că găsisem ideea mîntuitoare, ideea uimitoare, care, dezvoltată cu meşteşug, ca o pledoarie la tribunal — şi voi pune aci tot talentul, toată căldura puterii mele de convingere — avea s-o determine să renunţe la placarea ei, fără a avea aerul că eu sunt cel care ţin s-o opresc. Ideea, gîndul, pretextul ăsta diabolic va lucra pentru mine, şi ea ştie că sfaturile mele sunt ridicate pe cea mai sfîntă dezinteresare, sunt însufleţite de cele mai sincere intenţii. Ah, ideile acestea sfinte, ocolul acesta intelectual şi aventuros, planuri, răsplanuri şi acţiuni, care m-au dus aci atît de pe departe — dar cum? atît de sigur, atît de adînc, — m-au vîrît ca o rădăcină în sufletul ei, încît trebuie acum să mă smulg cu putere, ca să mă poată considera din justul unghi de vedere ce-mi convine. Cît de departe mă simt şi în timp, dar şi în înălţime, de acel moment al rostogolirii dicţionarelor din mîna... cît de mult se va fi flatat ea de această stîngăcie, dar cît de ridicol trebuie să-i mai fi apărut eu... exact ca uimirea zgomotoasă a unei ţărance, în faţa unui aspect neaşteptat, care o face să bată din mîini prosteşte, să emită sunete guturale şi incomprehensibile, care ridica în aceeaşi măsură obiectul admirat, pe cît se înfundă mai mult în simplicitate şi caraghioslîc. Şi la serbarea de la Liric mai avusesem naivitatea să-i amintesc această ridicolă stîngăcie, pe care creşterea puterii-mi de mai tîrziu, cine ştie de cînd, o obligase să o scoată singură din memorie! Apoi, în sfîrşit, îndrăzneala aceea fără margini, pentru că la început fără un plan bine determinat, de a pătrunde în casa ei şi de a mă prezenta maestrului; Doamne, parcă fu ieri prima mea aşteptare 187 în biroul marelui avocat, alături de domnul Sava, tatăl Anişoarei, şi de boier Gile, despre care am auzit mai apoi că murise de căldură, pentru că plecase din cale-afară de încotoşmănat într-o prea călduroasă zi de vară! Noroc că dreapta raţiune, cumpătul just, chibzuiala adîncă m-au pus apoi pe drumul cel bun, încet, dar sigur. Ce-ar fi fost, oare, ce-ar fi putut ieşi din asta, dacă aş fi lăsat din lanţ primele mele gînduri: să mă înfig dinaintea mersului ei regesc ca un paloş de dîrzenie şi să-i dau pe faţă, cu orice risc, arşiţa adorării, care nu-mi mai încăpea în suflet. Şi această teribilă îndrăzneală [312] sub acoperămîntul fiului de încruntaţi voievozi, Georges Radu Şerban. O clipă numai puterea născocirilor m-a năucit şi pe mine; le-am dat drumul prea departe, prea fără cernere prin calculul sever al unei juste dozări; de aceea donna Alba e în prezent, graţie unei neatente exagerări, victima puterii mele de concepţie, după cum, în chip firesc, sunt gata să devin eu însumi, prin plecarea ei, propria mea victimă. Şi iată, în ultimul moment, gîndul măreţ, gîndul cel sfînt îmi vine iar în ajutor; vine să se integreze de minune în angrenajul imensei complicaţii, pe care am desăvîrşit-o cu purtarea mea de deunăzi, restabilind-o la justa ei valoare în sufletu-mi, uluit el însuşi de această negîndită şi considerabilă întorsătură. Gîndul miraculos, care operează ca un adevărat făcător de minuni, el te scuteşte în chipul cel mai elegant cu putinţă de caraghioasa şi melodramatica postură a prosternării în faţa zeului adorat, el zguduie pe acest zeu, îl face să se desprindă singur de pe soclul în care s-a pietrificat şi ţi-l aduce 188 umilit la rădăcina soclului tău. Din adorator simplu, anonim, poate chiar blestemat şi alungat, gîndul ocolit, tactic, te ridică pe tine la rangul de zeu... Puternic şi temut. In cel mai rău caz, cel ce vine întinzînd mîna la cel ce aşteaptă, ca de la egal la egal. Cam astfel de deşucheate şi copilăreşti reflecţii mă cutreierau, se alungau, se împreunau, se zbăteau către un sens unic în creierul meu, pînă-n clipa venirii donnei Alba. Asta s-a întîmplat cu două zile înainte de data ce-şi fixase pentru plecare. Maestrul părăsise oraşul imediat după-prînz şi-avea de gînd să lipsească cinci zile. Mă înţelesesem cu donna Alba ca ea să mă anunţe îndată de plecare, pentru a mă îngriji de viza biletului de călătorie şi de reţinerea cabinei în vagonul cu paturi. A doua zi apoi, ea trebuia să vie în persoană să le ridice, împreună cu paşaportul, pentru a putea să plece într-a treia. Şi lucrurile începură să se petreacă întocmai. Cînd revenii de la palat, jupîneasa mă înştiinţa că doamna Donna (aşa era înţelegerea: în corespondenţa noastră telefonică precum şi în cea viitoare, care avea să aibă loc prin poştă, după plecarea [313] ei, ea nu trebuia să fie decît d-na A. Donna) îmi dădea de veste că „peste două zile e procesul şi că să mă îngrijesc de acte. Mîine vine să mă consulte." La rîndu-mi dădui atunci telefonic dispoziţii agenţiei respective şi cerui ca totul să fie gata pînă mîine dimineaţa la nouă, cînd mă voi duce să-mi iau biletele şi să achit suma ce mi se calcula. Nu sfîrşii bine această convorbire, că telefonul mă chemă iarăşi: de astă dată eră chiar donna Alba, care vrea să se intereseze dacă revenisem 189 şi dacă am fost pus în curent cu ce încredinţase jupînesei. îi înşirai tot ce făcusem şi tot ce mai rămînea de făcut şi, spre imensa-mi surprindere, ea mă întrebă dacă pot s-o primesc chiar acum pentru a-mi mulţumi personal. Pleca peste cîteva minute şi urma să fie încoace în mai puţin de o jumătate de oră; avusei tot timpul să expediez jupînesei, căreia îi dădui ordinul expres (ca şi la prima vizită a donnei Alba), să nu apară pînă nu voi suna-o în mod anume — nici jos, nici sus, nici în faţă — nici ea, nici bărbatul ei, care îndeplinea misiunea de şofer şi oarecum intendent, nici bucătăreasa, oricine şi oricît s-ar suna la intrare şi oriunde, altfel decît cum potrivirăm să fie semnalul meu special, singurul care avea să le redeschidă accesul înăuntru. Vestirea acestei veniri neaşteptate îmi pusese zdravăn sîngele în mişcare şi mă simţeam stăpînit de-un trac considerabil: de masivitatea argumentelor mele, de tactica în care de altminteri mă ştiam neîntrecut a dozării lor, a ordinii şi rapidităţii lor de succesiune şi de căldura tonului cu care aveam să susţin cea mai de seamă încercare a vieţii mele, depindea toată soarta mea. Cu atît mai bine că lucrurile se vor petrece cu o zi mai înainte; dorinţa donnei Alba de a mă vizita şi acum era un semn bun, pentru că arăta şi la ea o dispoziţie de apropiere; de bună seamă reflectase că pentru atît cît făcusem pentru dînsa meritam mai multă atenţie din parte-i, ori poate găsea cu drept cuvînt că pentru o chibzuială mai amănunţită şi mai în linişte a ceea ce ne mai rămînea de făcut era nevoie de mai multă vreme de stat împreună, şi încă împărţită în două de-un larg răstimp de 190 reflecţie. Poate în sufletul ei descoperise în cele din urmă un gol, o şovăială, o mică neîncredere în prea largu-i şi subitu-i plan, poate venea [314] să găsească la mine încurajare şi avînt; foarte bine, foarte bine, minunat de bine, n-avea decît să poftească şi avea să vadă ea cît avînt aveam de astă dată să-i insuflu! însă atenţie, tactica mea trebuia să rămînă intactă, seriozitatea, gravitatea mea şi-ndeosebi aerul acela de obiectivitate, de dezinteresare, care-mi cîştigase pînă la orbire încrederea ei, trebuia să nu sufere nici cea mai neînsemnată clintire, să nu dea nici cel mai părelnic semn că la mijloc nu-i decît o farsă îndrăzneaţă şi perfidă, că în dosul paravanului scrobit şi prefăcut nu bîntuie decît cea mai puternică şi mai sălbatică patimă omenească. Minutele treceau repezi şi tracul era pe sfîrşite; simţeam cum sîngele mi se umple de mirosul bătăliei apropiate; cugetul mi se libera de îndoieli, de nesi-guranţe şi laşităţi, făcea loc de liberă mişcare spontaneităţii, care aştepta cu încredere şi nerăbdare în dosul perdelei subconştiente. Venirea donnei Alba în ziua asta îmi ridicase de pe suflet povara îngrozitoare a 24 de ore de nelinişte, de zbucium, de teamă, de groaza nesiguranţei. Planul meu era simplu şi clar. Argument: voiajul, aşa cum îl plănuise ea, avea să fie extrem de costisitor. In sfîrşit, asta nu putea să însemne prea mare lucru, dacă maestrul se hotăra mai repede într-un fel sau într-altul. Dar ce se întîmpla dacă, rănit de moarte, de revelaţia ce eu aveam să-i aduc şi de evadarea ei laşă, pe de altă parte chinuit de dragostea ce de bună seamă i-o păstra intactă, caracterul lui puternic şi lucid avea 191 să înoate multă vreme în nehotărîre? Ce se întîmpla dacă rezoluţia lui, verdictul lui, pedeapsa pe care avea să i-o infligă consta tocmai în această amînare a dezlegării, în această aşteptare, ca ea, biruită de tăcerea lui, de puterea lui de a nu se rosti nici într-un fel, de spectrul sinistru al mizeriei, care se făcea tot mai palpabil cu trecerea lunilor, să se reîntoarcă înfrîntă, zdrobită, pentru a cere iertarea, umilită şi sfîşiată. Şi cine putea şti dacă o va aştepta atunci îndurarea celui cu suflet rănit de moarte; cine putea şti dacă acest urmaş de expeditivi tăietori de capete mai putea găsi în golul dinlăuntru-i cît de slabă putere pentru a rezista instinctului răscolit de răzbunare. Fatal, la întoarcere, în urma prelungitei şi nepatrunsei lui tăceri, ea trebuia să-şi găsească un prea ascuns refugiu, pentru a sonda [315] atmosfera, pentru a încerca de departe, pentru a-şi face curaj! Se poate închipui uşor ce efecte sublime putea scoate un avocat de talia mea din această succesiune gradată de tragice perspective! Ce ajutor îi mai rămînea ei în străinătate? Succesele la expoziţiile canine ale vărului Raoul? Haida-de! Se poate închipui uşor ce efecte de sarcasm putea iarăşi găsi un meşter vorbitor ca mine în această unică resursă a speranţei, pentru a spulbera definitiv în ridicol toată pulberea ce-ar mai fi rămas din firavele ei planuri, trecute pe sub masivitatea argumentaţiei mele Ergo (şi aici se înălţa, pe ruina hotărîrii ei, eşafodajul deocamdată fragil, pentru că ţesut din cel mai cald şi mai sfios vis, a ceea ce puneam în loc, în sufletul ei golit cîteva clipe de orice nădejde): biletul de drum să fie scos, formalităţile paşaportului îndeplinite pînă la una, iluzia plecării să fie 192 redată în întregime, însă donna Alba să rămînă în ţară. Corespondenţa să-i fie trimisă la Paris, poste-restante, de unde prinţul Raoul sau unul din corespondenţii mei acolo, la care aveam să reflectez, o va expedia înapoi încoace. însă unde anume în ţară putea să-şi găsească adăpost donna Alba, în tot acest răstimp a cărui durată era problematică? E limpede că la nici una din moşiile prinţului Georges, nici chiar cele pe care i le dăruise ei. Nici la vreo prietenă ca Anişoara Sava şi nici la vreo prietenă a familiei, ca acea de la Craiova, unde se afla doamna Esmaralda acum. Pentru că nimeni, nici Anişoara, nici doamna Esmaralda, nu trebuia să afle tot timpul acestei neînţelese aventuri de locul anume al ascunzişului donnei Alba: iluzia aflării sale în străinătate trebuia păstrată şi faţă de ele prin acelaşi sistem de corespondenţă plăsmuit de mine, de astă dată în sens invers. Şi-atunci, atunci? Care rămînea unica persoană, de a cărei credinţă donna Alba nu se putea îndoi nici măcar cu un fir de gînd, unica persoană ce nu avea să încerce — o dată ce s-a legătuit astfel, nici prin cea mai neînsemnată aluzie, prin cel mai de neobservat semn al figurii — s-o abată din drumul ei, să-i presare neîncredere în ţelul voinţei sale? Care? Cine? Donnei Alba nu-i rămînea decît să pronunţe singură numele acestei persoane. Aici, tot etajul acesta avea să rămînă al ei, al doamnei A. Donna (pentru servitori şi pentru orişicine alţii), nimeni nu [316] va mai avea îngăduire să urce treptele scării care duc aici, nici chiar plecata şi supusa mea persoană, fără chemarea ei. Ea va fi aci ca la dînsa şi de nimic nu va avea să se îngrijească, 193 în tot timpul acestei scurte sau îndelungi aşteptări, aşa cum zarurile lui Dumnezeu vor hotărî şi cum se va lumina capul maestrului, neîntrecut în logica de bară, Georges, totuşi fiul mîndrilor, aprigilor şi încăpăţînaţilor vlăstari ai voievodului Radu Şerban. Dar ea va sta aci, va locui aci, sub acoperămîntul meu şi-n fiecare dimineaţă eu voi şti şi mă voi gîndi că ea este acolo, deasupra mea, în etajul suprapus existenţei mele zilnice, aşa cum cerul este suprapus vieţii noastre pămînteşti. Şi fermecat eu însumi de acest nou şi elegant ocol al pasiunii mele, spre divinu-i ţel, mă năpustii în goană nebună pe scări, căci de afară mă chema, subţire şi uşor prelungit, apelul dulce al degetului ei pe butonul clopoţelului electric. Donna Alba a suit şi-acum singură, cu pas sprinten şi grăbit, treptele scării mele, cu o familiaritate care-mi da fiori şi-mi umplea sufletul de funigeii celor mai dulci speranţe. Pentru că azi era cald, ieşise în rochie, o rochie neagră, mată şi uşor pufoasă, care-i juca pe corp în acest repede urcuş, ca ţesătura celui mai subtil elastic. Tot negrul ăsta mat, despre care învăţaţii spun că e închis oricărei culori şi oricărei lumini, era atît de elastic, se lipea atît de cald de orice mişcare, încît toată teoria savantă cădea de la sine: negrul ăsta era transparent, şi donna Alba mergea goală, gonea goală, spre dormitorul meu. Cu gîndul într-aripat de măiestria rară a alcătuirii ei, după ce am dat din nou raport a ceea ce aranjasem cu agenţia de voiaj, îmi cerui permisiunea ca să fac unele observaţii asupra rezoluţiei acesteia de plecare, ce părea să-i dea multă însufleţire şi dîrdoră de acţiune. Donna Alba încuviinţă puţin mirată şi atunci dădui numaidecît drum elanului meu. Obişnuinţa de a avea succes în vorbire mă făcuse de mai multă vreme să nu-mi mai dau seama de el, decît prin efectul pe care-l făcea asupra ascultătorilor, şi care venind automat nu-mi mai făcea, evident, nici el, nici o impresie. Rareori, cîte o [317] formă nouă de exprimare sau de îndrăzneaţă săritură pe piscuri ameţitoare de logică mă făcea să mai mă aud, în sensul estetic al cuvîntului, şi să mă contemplu ca într-o oglindă, în gîndul meu, ca un Narcis al raţiunii pure. Dar acum fusei nevoit să mă aud tot timpul şi să mă impresionez eu însumi de patetismul meu. Mai ales cînd atinsei coarda care trebuia să vibreze cu o fineţe şi o eleganţă nespusă, fără a-şi pierde cu nimic din intensitatea tragică a perspectivei de decădere ce putea să aştepte istorica familie Ypsilant, eu cred că atinsei culmi de rară artă şi sunt sigur că dacă s-ar fi nimerit aci să mă aprecieze austerul meu maestru nu s-ar fi putut stăpîni să nu mă sărute. Javrele de rasă ale prinţului Raoul întunecară şi mai mult clarobscurul acestui sumbru tablou tocmai prin nota lor strident-hazlie, deşi abordată de mine cu prea strînsă cumpătare, şi dădu sfîrşitului aspectul unui final de Edgar Poe. Donna Alba mă ascultă cu mult interes, dar putui observa că interesul acesta se referea mai degrabă la talentul cu care-i vorbeam, decît la oracolul înfricoşător căruia îi dam glas. La urmă, evident, izbutii s-o emoţionez de-a binelea şi credeam că i-am înfrînt radical entuziasmul, mai ales că rămase mai 195 mult timp, după ce terminai, cu privirile în nehotărît, cînd deodată se reîntoarse spre mine bucuroasă, dar pătrunsă în acelaşi timp şi de-o uşoară sfiiciune şi-mi spuse: — Nu ştiu cum să mă felicit că am izbutit să-mi cîştig, fără să-mi dau seama, un aliat şi-un prieten de atît de mare talent. îmi căută miezul ochilor cu miezul ochilor ei, iar cînd tocmai exultam mai intens, pregătindu-mă să-i explic în ce chip anume m-a putut cîştiga — nu aliat, dar rob — donna Alba reluă cuvîntul, amuţindu-mă şi precipitîndu-mă din vîrful înălţimilor pe care le cucerisem în fundul celei mai sinistre şi mai lipsite de ieşire văgăuni prin destăinuirea ce-mi făcu. Mai întîi ţinu să mă încredinţeze: şi dacă lucrurile s-ar fi petrecut exact cum le văd eu, pornind de la premisele de la care pornesc eu, încă nu ar fi făcut ea primul pas către soţul ei, orice-ar fi fost să se întîmple. (O, cum m-a străbătut, ca o suliţă de foc, acest „orice-ar fi fost să se întîmple",[318] înţeles în cîte şi-n cît de felurite forme.) Dimpotrivă, l-ar fi aşteptat ea pe dînsul, dacă el convenea la (aci donna Alba prelungi vocala terminativă, probabil încercînd să evite cuvîntul „iertare")... împăcare, era rolul lui să vie, s-o caute, să-i întindă ramura „absolvirii" — şi numai aşa l-ar fi însoţit înapoi. Dar era inutil să se mai oprească şi să cerceteze asupra unor astfel de posibilităţi, decurgînd dintr-o situaţie care nu era cea adevărată. Pentru că situaţia adevărată se întîmpla să fie aceasta: Donna Alba nu se afla atît de săracă precum credeam, nici nu era deloc săracă, ba chiar era cît se poate de bogată. [319] actului, pentru a primi din parte-i adeziunea maritală de acceptare. Or, asta ar fi însemnat scandal, divorţ, şi „poate şi mai mult decît atît"; testatorul şi-ar fi rezervat post-mortem această satisfacţie sinistră şi s-ar fi răzbunat implicit pe cel ce l-a trimis afară din lumea celor vii, o astfel de avere punînd în mare încurcătură pe acea care, ignorînd că, de drept, larg răgaz de gîndit îi stă la dispoziţie, şi temîndu-se, în panica primelor momente, să ceară avizul oricărui coleg de bară, cît de străin, al soţului său, s-ar fi simţit constrînsă să se pronunţe fără ezitare dacă o primeşte sau nu. Dar Tudor Buzescu a obţinut în ceruri o satisfacţie incomparabil mai puternică, prin procedeul [320] lui de adevărată distincţie boierească (ce deosebire de decăzutul Preda!), mergînd cu luarea-aminte pînă acolo încît nu numai să asigure averea donnei Alba, chiar în cazul cînd ea, zăpăcită de lovitură sau lipsită de imediat curaj, ar fi repudiat-o, acordînd-o în acest caz mamei ei, dar nelăsînd neglijată nici măcar o bagatelă ca aceea a dorinţei exprimată expres notarului, ca vestirea acestui mare gest să se facă în chipul cel mai discret şi mai puţin vătămător pentru liniştea sufletească şi onorabilitatea donnei Alba. Iar toate aceste fapte, socotite şi cîntărite cu atîta meticulozitate, le plănuise şi le determinase superbul om, cu toate că dibăcia lui cunoscută în luptă, precum şi ascendentul pe care-l căpătase asupra maestrului prin rănirea lui la Paris (donna Alba ştia de la Tudor, şi asta mi-o spuse fără să-i dau vreo sugestie, că într-adevăr acolo tot o femeie fusese cauza diferendului) l-ar fi putut îndreptăţi numai la astfel de măsuri de ultimă voinţă să nu se gîndească în acele momente. 199 Desigur îşi găsise timp în ziua aceea să studieze şi el codul, reflectă donna Alba cu ochii înnouraţi de lacrimi, cu atît mai mult cu cît un om care făcuse studii de drept ca dînsul îşi da mai bine seama cît de subtilă şi periculoasă e materia testamentelor, lucru de care a avut prilejul să se convingă repede ea, de asemeni, în prima după-amiază cînd doamna Esmaralda dăduse glas tuturor articolelor respective din legea subtilizată din biblioteca maestrului, în plină activitate la palat în acel timp. Ascultam pe donna Alba cu urechile înlocuite de două găuri deschise larg în creier, cu sufletul pe buze, sau mai bine cu el dus, pierdut. Aşadar, avea dreptate cînd spusese prinţului Preda că nu-i serveşte pensiunea de teama stupidelor lui ameninţări; cu toată duşmănia celor doi fraţi, o femeie deosebită ca dînsa, deşi nu intrase în stăpînirea avutului lăsat de Tudor, totuşi nu putea gîndi cu inima uşoară la fiica nenorocitului de Preda, oricît acest nemernic îşi da osteneala s-o estorcheze cît mai cu mult zel. (La obţinerea averii cu siguranţă că o şi înzestra.) Ţinui să observ aceasta donnei Alba, pentru a-i învedera indirect, de asemeni, că toată opera mea de detectiv din aceşti din urmă ani a fost aproape de prisos, [321] iar „marea mea scenă", cînd cu predarea scrisorilor, fusese o biată comedie oribil de caraghioasă, în care jucasem rolul îngîmfatului ridicol. Dar atunci de ce venise ea la mine, atît de vădit dispusă la suprema concesie? Fusese într-adevăr o cursă abil întinsă, pentru a-mi arăta cît sunt de ridicol şi neputincios dacă ascultînd de glasul sîngelui meu m-aş fi apropiat tremurător de ea, pe cînd sta în faţa tabloului? Dar 200 . atunci de unde această atitudine prietenească, această încredere în mine, această rară satisfacţie pentru purtarea mea de atunci, care cel mult putea s-o impresioneze uşor, dar nu în această intensă măsură, determinînd-o la acţiuni mari şi la astfel de destăinuiri? Iată nedumeriri pentru care nu voi lăsa pe donna Alba, pînă nu mi le va şterge chiar acum din sufletul meu din ce în ce mai uluit. Deocamdată ea-mi vorbeşte de prinţul Preda. Şnapanul m-a minţit şi în privinţa fiicei sale, care nu era ameninţată de nici un pericol: încă în viaţă fiind, prinţul Tudor — şi asta pe cînd nu era vorba de nici un duel — depusese ceva la o mare bancă şi chiar cumpărase un imobil destul de preţuit pentru fiica fratelui său decăzut; numai că stipulase prin actele de danie ca stricatul să nu aibă nici un amestec în administrarea acestei averi, care fusese dată sub îngrijirea unui consiliu de familie, descalificatul fiind nevoit să accepte şi această pentru dînsul dezonorantă situaţie. Ba chiar acceptase să fie pus sub interdicţie, pentru a i se servi şi lui pînă la sfîrşitul vieţii un mic venit din venitul incomparabil de mare al fiicei lui. (Dumnezeule, ce actor, mutra asta eminesciană! Ce bine-mi amintesc cum plecase ochii furiş spre fotografia fetei sale, ca să-mi arate patetic ce-l împiedica să înceapă şantajul amoros asupra donnei Alba! Iar acum dezamăgirea lui că trimisesem pensia direct scolii îşi limpezi bine rostul în mintea mea.) La moartea fratelui său, el îi devastase casa şi îi luase tot ce găsise pe-acolo, între care şi cutia cu scrisori ce şi-o însuşise probabil pentru valoarea cutiei, iar scrisorile nu le golise din lipsă de timp. Servitorii care nu erau ocupaţi cu 201 înmormîntarea n-au putut să-l oprească, într-o astfel de împrejurare apariţia unui frate bun şi prin lege moştenitor direct al defunctului neputînd sugera decît legitimitate şi respect, [322] cu atît mai mult cu cît se pare că prinţul Tudor nu pusese pe nimeni din ai casei în curent cu dispoziţiile lui testamentare generale. Prinţul Preda a avut multă vreme de petrecut şi benchetuit cu prada asta macabră; pe urmă, pentru că micul lui venit servit riguros fără avansuri nu-i ajungea pentru satisfacerea nenumăratelor lui vicii şi patimi de îndărătnic risipitor, a început să studieze scrisorile şi să evalueze ce venit i-ar putea aduce şantajul respectiv. Propunerile lui au venit multă vreme după ce donna Alba şi mama ei au fost puse în cunoştinţă de cuprinsul codicilului testamentar de la Paris. Totuşi pentru că donna Alba nu putea să mărturisească soţului ei adevărul, şi nici nu găsise încă în sine puterea de a lua o hotărîre definitivă, a acceptat o întîlnire într-o grădină publică obscură, propusă de şantajist, şi s-a dus acolo cu doamna Esmaralda. — Mi se pare că era în anul venirii dumitale la noi, preciza ea spre complicata mea stupefiere. Pentru a nu-i da curaj prinţului Preda să-şi ridice pe viitor pretenţiile, ea a acceptat numai pe jumătate exigenţele lui pecuniare, şi-n faţa aerului ei decisiv, el a fost nevoit să se învoiască şi aşa. în schimb, donna Alba s-a legat să servească şi pensionatului fetei rata anuală pentru întreţinerea ei, prefăcîndu-se că nu ştie de donaţia prinţului Tudor, şi asta pentru că nenorocitul îşi motivase cererea cu starea de mizerie 202 în care se găseşte fiica lui. Donna Alba însă ţinuse să-l umilească puţin, explicîndu-i net că face distincţie între ce îi va da lui pentru el şi ceea ce-i va da fetei. Şi într-adevăr începu chiar de atunci să servească şi pensiunea fetei, cu gîndul că ea nu mai obţinuse nimic prin testamentul lui Tudor. Astfel, veniturile ei principale n-aveau de ce să mai fie atinse pînă la majorat şi puteau să sporească fondul. Banii erau trimişi din partea unei presupuse doamne Mănescu, care refuza să-şi dea adresa, sub pretext că erau expresia recunoştinţei pentru o binefacere pe care bunicul fetei o făcuse cîndva mamei acestei doamne. îi destăinuii donnei Alba că, pentru a tempera desperarea prinţului Preda, cînd el avea să descopere lipsa scrisorilor, şi [323] pentru a-mi uşura conştiinţa mea, neştiutoare de acestea toate, deşi, judecînd drept, fapta lui nu merita nici mila pentru copilul lui nevinovat, expediasem şi eu rata pentru o jumătate de an la pensionul cu pricina, asemenea sub un nume care aduce numai vag cu al meu. — îţi închipui, îmi răspunse donna Alba rîzînd, ce încurcătură pe bietul consiliu de familie să stabilească acum ce binefacere va mai fi primit din partea bătrînului Buzescu noul răsplătitor, pentru a-şi aduce aminte de ea şi după treizeci de ani! Şi-acum, donna Alba îmi dădu în sfîrşit, fără s-o întreb, răspuns la ultima şi cea mai de seamă din nedumeririle mele. De ce ocolise cu atîta băgare de seamă şi meticulozitate scandalul, cînd avea totuşi o poartă atît de largă de ieşire, de ce consimţise să vină la mine pentru recuperarea scrisorilor, cînd 203 mai comod pentru ea era să facă aceea ce s-a hotărît să facă acum, încă de atunci? Dacă s-a temut de furia oarbă a maestrului, de ce nu arăta şi acum aceeaşi teamă, întrucît nici un motiv nou nu pare să îndreptăţească vreo diminuare a ei! începuse acum într-adevăr să iubească atîta pe maestru, încît deşi avea la îndemînă cel mai minunat prilej de a-şi satisface dorinţa ei mereu nesecată de a călători şi de a străluci admirată de toată lumea, totuşi dragostea pentru el precumpănea oricare altă predispoziţie sufletească? Da, donna Alba iubise cîndva pe prinţul Georges Radu Şerban; contrar celor ce se şoptea, îl iubise mult şi-l luase din pură iubire. E drept că această alianţă venea la timp s-o ţină într-o situaţie la fel de strălucită, ca şi acea în care se născuse, dar nu asta fusese motivul determinant. Ele, adică ea şi mama ei, nu erau reduse la ultima stare a sărăciei, dimpotrivă, le rămăseseră destule bijuterii de valoare şi uneia şi celeilalte, care, valorificate, le-ar fi dat posibilitatea unei vieţi destul de ridicate şi fără griji; dacă prinţul Georges n-ar fi fost aşa cum e sau cum a fost atunci cînd s-a hotărît să-i accepte cererea în căsătorie, fără îndoială că nu l-ar fi luat. E drept că mai pe urmă a fost decepţionată de viaţa lui stricată şi de înclinările sale autoritare. Asta a contribuit mult desigur ca tentativele prinţului Tudor, pe care nu-l cunoştea înainte, [324] dar pe care amintirile personale, cu care soţul său o împărtăşea neobosit, au făcut-o să dorească să-l vadă, să aibă încă şi mai multe şanse. Prinţul Tudor i-a plăcut de la început, iar curtea asiduă pe care a şi întreprins-o, chiar de la prima lor întîlnire de priviri, a putut uşor s-o îndemne să-l cunoască 204 mai de aproape, cu atît mai persistent cu cît o bănuială, chinuitoare, mai de mult intrată în sînge, i se părea acum brusc confirmată numai prin înfăţişarea zglobie şi şăgalnică a sinistrului adversar, despre care atît i se spusese: pricina certei de la Paris fusese o femeie — lucru de altfel confirmat mai tîrziu de Tudor. Iubirea aceasta a fost sinceră şi cu atîta mai avîntată şi mai pătimaşă, cu cît amîndoi, fără a şi-o mărturisi, erau înfricoşaţi de monstruozitatea ei. Donna Alba ar fi vrut să scape de această tragică obsesie pe măsură ce-şi da seama că sentimentele ei devin tot mai potopitoare şi pe măsură ce se convingea tot mai temeinic, prin anume încercări puse la cale de ea, de puterea din ce în ce mai încleştată a sentimentelor celuilalt. O ieşire trebuia căutată; dar ce? Era greu de găsit ceva cu mintea limpede. Scăparea nu sta decît în lăsarea lucirii de nebunie să-şi facă jocul ei. Vrînd-nevrînd, se vor trezi ^astfel duşi de voia împrejurărilor în mijlocul vîltorii, iar de acolo rămîneau să iasă tot prin miracolul hazardului liber, căruia i se dăduseră legaţi. Dar dacă urmau să se arunce cu ochii închişi în vîrtej, unde-o ieşi să iasă, firea ei romantică, aplecată peste marginea de prăpastie a aventurii, dorea un vîrtej cu totul şi cu totul deosebit, ceva ca la teatru, cu mare şi elegant, prin originalitatea lui, decor de împrejurări. La vîrsta ei aproape de copilă, alimentată copios de lecturi bogate în asemenea substanţe, astfel de visuri i se păreau legitime şi fireşti. Dar „schiţele" de aventură pe care le născocea iubitul ei, planul „vîltorilor" în care el îi propunea să se afunde, nu le găsea pe placul ei; i se păreau lîncede şi oarecum 205 obosite. Nu înţelegea ca un om inventiv şi rapid la gînd şi plin de entuziasm ca Tudor să poată găsi numai atît, tocmai acum, cînd bătuse ceasul hotărîtor. S-a simţit şi ea descurajată şi a bătut în retragere; s-a simţit atît de slăbită, încît în minte i-a mijit chiar ideea că el ar vrea ca lucrurile să continue astfel, şi toate asigurările, protestările şi demonstrările lui (ca bunăoară refuzul [325] de a primi căsătoria cu o partidă strălucită, aleasă chiar de ea „pentru a li se echivala situaţiile", propriu-zis ca mijloc de încercare) de pînă acuma nu erau decît de faţadă. Se pare că Tudor nu numai că a simţit această stare a ei de suflet, dar a bănuit deodată că e iremediabilă. Şi atunci şi-a pierdut minţile; s-a hotărît să treacă la faptă singur, fără ajutorul ei; şi, într-o bună zi, la teatru, cînd s-au nimerit cu lojile vis-ă-vis, a început s-o fixeze îndrăzneţ şi îndărătnic. Ea însăşi s-a arătat indignată de purtarea lui şi astfel, fără să vrea, i-a fost iarăşi de ajutor. întîmplarea, sau mai degrabă zăpăceala ei în acele momente, a făcut ca una din scrisorile lui să fie găsită de prinţul Georges. Cuprinsul era foarte laconic — o chemare la întîlnire, fără titlu şi semnată numai cu o iniţială; atîta lucru n-a ajuns ca maestrul, fulgerat de grozăvia surprizei, să se convingă cu adevărat de infidelitatea soţiei. A considerat totul ca o sfruntată necuviinţă în plus a celui ce se arătase atît de provocator deunăzi la teatru; a întreprins o severă, dar zadarnică anchetă printre personalul de serviciu, pentru a descoperi pe cel ce îndrăznise să se pună în slujba prea curajosului obraznic; un schimb de cuvinte avut cu acesta l-a edificat în cele din urmă că nu se înşelase, prinţul Tudor lăsîndu-l să înţeleagă că totul nu-i 206 decît îndrăcită lui cutezanţă şi nimic mai mult altceva. în zadar s-a mai străduit atunci donna Alba să oprească lucrurile; însă cînd ele deveniseră ireparabile, a săvîrşit şi ea ceea ce numeşte „crima" ei: a dorit ca din luptă victorios să iasă Tudor. Ajunsă la acest punct, simţii de datoria mea să-i mărturisesc că fusesem nevoit, fără intenţia mea, să asist la lectura scrisorilor, pe care prinţul Preda ţinuse atît de insistent să mi-o facă, încît aşa cum se prezentau împrejurările de atunci, un refuz de-al meu i-ar fi dat în chip sigur de bănuit. De altminteri numai astfel puteam vedea unde prinţul le ţinea ascunse. îi explicai pe larg în ce constau acele împrejurări, ferindu-mă, deocamdată, de a-i lămuri cum i-am cîştigat încrederea acestui prinţ şi mai cu seamă în ce chip am putut să-l cunosc. Donna Alba mă ascultă atentă, îmi descoperi printr-o uşoară încruntare a frunţii că ar vrea parcă s-o dumeresc de-un lucru, dar renunţă să mă întrebe ceva şi continuă să-mi descrie [326] starea ei sufletească după tragica întîmplare şi după vestea testamentului. Pentru că prinţul Georges trecuse prin aceste teribile evenimente, fără să ghicească nimic, şi, ceea ce e mai curios, fără ca nimic şi nimeni să-i atragă atenţia asupra substratului lor (ceea ce făcu pe donna Alba să creadă, cu drept cuvînt, că nimeni dintre cei din jurul lor, ca şi din cei mai departe, care îi cunoşteau, nu prinseseră nimic din mersul şi adevăratul sens al împrejurărilor trecute), ea se văzu, prin însăşi forţa lucrurilor, constrînsă la tăcere. Se simţea cumplit de vinovată faţă de bărbatul ei, şi cu cît vremea recea şi ignoranţa lui rămînea aceeaşi, ca şi exuberanţa încîntării de sine pentru faptul său cavaleresc, cu atît se simţea mai încercată de remuşcări. Mărturia postumă a delicateţei lui Tudor şi sfaturile mamei sale contribuiau de asemeni s-o determine la tăcere şi aşteptare. „Nu a sosit momentul priincios", avea obiceiul să spună doamna Esmaralda, care aflase îngrozită de aventura nemaipomenită a fiicei sale abia la primirea scrisorii notarului. Un răzgînd s-a mai petrecut în mintea ei, cînd prinţul Preda şi-a început maşinaţiile lui; donna Alba crezuse — şi modul cum Tudor se purtase cu prilejul testamentului o convinsese deplin de asta — că scrisorile fuseseră arse de el în preziua ieşirii pe cîmp. Fără îndoială însă, că acest frumos şi brav om, care-şi ticluise cu atîta sînge rece rosturile moştenirii lui, nu avusese putere să arunce în foc în ultimul moment aceste talismane ale fericirii. Poate crezuse că distrugerea lor însemna moartea lui însuşi, şi-n momentul plecării la întîlnirea cu moartea le strînsese desigur la piept, ca pe nişte aducătoare de noroc. Oricum va fi fost (oare simplă neglijenţă? — cu neputinţă; reversul unui joc cinic? — mai de necrezut!), scrisorile, din cauza cărora, pînă la vestea notarului, donna Alba trecuse mute, dar groaznice torturi sufleteşti, scrisorile existau şi reapăruseră deodată ameninţătoare! A fost nevoie aci de intervenţia energică a mamei sale, ca donna Alba să nu facă d-atunci ceea ce se hotărîse să facă acum. Doamna Esmaral-da, care avea ideile ei în privinţa cinstei conjugale şi care admira în ginerele ei pe un om de rare şi robuste însuşiri pe asemenea vremuri, a ştiut însă s-o reţină, s-o convingă să 208 păstreze mai departe acest mister al trecutului ei. Bătrîna doamnă s-a gîndit chiar la oarecare combinaţii cu unele rude îndepărtate, pentru a ticlui [327] o origine plauzibilă a cestei bogăţii neaşteptate, căzute cu hîrzobul din cer. Pe urmă a renunţat la astfel de complicaţii, părîndu-i-se neserioase, şi s-a hotărît în schimb să pregătească ea pe îndelete sufletul maestrului pentru groaznica revelaţie ce-l aştepta. însă, cum era de prevăzut, chiar de la primele încercări s-a văzut constrînsă să bată în retragere. Mai pe urmă, liniştită despre partea prinţului Preda, donna Alba renunţase ea însăşi la orice acţiune precipitată. Din punct de vedere material, moştenirea sta bine acolo unde era, dospindu-se şi crescînd prin ea însăşi. (Ea ar fi vroit încă demult să-şi determine mama a primi în locul ei pe baza unei declaraţii de renunţare, dar doamna Esmaralda se temea nu cumva şi o astfel de declaraţie să n-aibă valabilitate fără autorizaţie, şi apoi şi aşa sorgintea moştenirii nu era cu nimic acoperită.) Lucrurile se elucidară mai tîrziu, cînd donna Alba putu să accepte în secret, graţie modificării legii romîneşti (care avea preponderenţă pentru că testamentul era datat din Bucureşti), privind capacitatea civilă a femeii măritate; însă situaţia rămase aceeaşi, cele două doamne pe de o parte neavînd nevoie şi pe de alta neputînd întrebuinţa fondurile şi veniturile ce li s-ar fi atribuit, fără a bate la ochi unui bărbat atît de bănuitor, şi a cărui persoană izbutise pe încetul, dar în bună parte, sub influenţa doamnei Esmaralda, să-şi reia locul în gîndurile şi-n sufletul soţiei sale. Şi donna Alba începu aci să-mi analizeze sentimentele ei cele noi pentru maestru, sentimente care, fără îndoială, nu mai atingeau adevărata iubire, fierbintea şi orbitoarea pasiune, dar care erau destul de solid legate între ele (căci erau o mulţime) prin puterea obişnuinţei, pentru a o face iar să tremure de aflarea teribilului mister. Ele o aduseseră la mine, pentru a-şi primi dovezile greşelii din trecut, şi tot ele, umflate de morala practică a doamnei Esmaralda, izbutiseră indirect s-o determine să accepte chiar grava umilire, la care s-ar fi putut expune atunci, numai pentru a ţine necontenit ascunsă pata gravă a vieţii ei casnice de acum un deceniu. Dar la momentul oportun m-am ivit eu, moralistul cestălalt, cu morala mea de ordin mai înalt, mai sever, mai absolut, mai strict, mai pur, mai filial, ori mai cum vreţi să-i mai spuneţi, şi am făcut ce se ştie că am făcut, i-am smuls vălul de pe ochi, am îndreptat-o pe calea [328] adevărului, eu curatul, eu apostolul, eu popa, eu mitropolitul, eu patriarhul, eu papa de la Roma. Mi-e cu neputinţă să ascult mai departe pe donna Alba. Analiză, analiză şi iar analiză. Şi eu apar necontenit, aci, sacerdotal cum nu se mai află; iar timpul ireparabil fuge fără potol, fuge necontenit şi eu mă văd din ce în ce mai înnămolit în vorba şi-n cuvintele ei, în huma cleioasă a celei mai alese morale. Vorbim de un ceas jumătate şi presimt că la un moment dat, o dată cu vorba de încheiere, care va sosi dintr-un moment într-altul, se va ridica brusc. Colierul de perle va tremura atunci uşor şi ea-mi va întinde mîna bunului rămas. M-a întreţinut destul, s-a achitat de tot ce făcusem pentru dînsa. Va mai veni şi mîine, dar atunci va veni pentru interesul ei exclusiv, ba nu, poate şi atunci îmi va mai da o jumătate de ceas..., o jumătate de ceas de autoanaliză, de proces moral răsturnat cu rădăcinile în sus, de elogii pentru marea mea probitate, pentru marele meu caracter, pentru puternicul dumitale suflet?... Aşa cum încheie acum, poftim! —...pentru marele dumitale caracter... pentru puternicul dumitale suflet, zice ea tare, concomitent cu sfîrşitul meu de gînd. Dar începutul frazei ei, vreau să spun ideea din urmă la care se referă aceste ultime cuvinte ce maşinal auzu-mi i le-a confiscat şi le-a adăugat gîndului meu dezordonat şi necuviincios — cu totul nepotrivit cu părerea ce şi-a făcut despre mine — nu-l ştiu, nu l-am auzit. însă trebuie oare să-l fi auzit neapărat? Cum nu-l ştiu?... el se referă desigur la probitatea mea, la gestul meu, la frumuseţea mea morală, la... la... iar frumuseţea ei fizică, îmbătătoarea ei frumuseţe fizică s-a ridicat să plece... Şi colanul de perle a tremurat într-adevăr uşor pe pieptul negru al rochiei... Mă scol la rîndu-mi ca din mormînt... Şi-mi răsună necontenit în cap... a rămas numai mîine, a rămas numai mîine... Rînjesc şi bîlbîi: — Am crezut... m-am gîndit... cînd mi-aţi spus de moştenirea asta curioasă... că... atunci... cînd m-aţi vizitat întîi... [329] Atunci prinsei mai mult curaj şi graiul mi se închegă... Că nemaiavînd aceeaşi putere asupra dumneavoastră, ca în cazul cînd situaţia dvs. materială ar fi depins exclusiv de 211 soţul dumneavoastră, gestul meu de libertate şi-a pierdut din tăria lui... — Ce-ţi trece prin gînd? mă întrerupse cu o uşoară încruntare a frunţii; şi continuă, după ce mă examina puţin, dar încordat, pe sub gene: Dar ce-au a face situaţiile materiale cu acţiunile de ordin sufletesc... Despre moştenire a venit vorba din pricina voiajului meu la Paris... pentru liniştea dumitale... a grijii meticuloase ce văd că-mi porţi... Apoi privindu-şi în treacăt silueta în oglindă, donna Alba reluă: Ţi-am mai spus că învăţămîntul tras din conduita dumitale l-am aflat în ziua următoare, la mine acasă, în singurătatea în care mă găseam. Aci însă, în faţa dumitale, m-am simţit tot timpul neîncrezătoare şi totuşi copleşită... şi cînd m-am văzut în aerul liber al străzii, nici nu-mi venea să cred ochilor... Şi totuşi, pot să-ţi mărturisesc, ca o adevărată fiică a Evei ce mă găseam, cînd am ajuns acasă nu m-am putut stăpîni să nu mă uit îngrijată în oglindă... Dar asta a fost un mic incident fără importanţă, pe care a trebuit să-l regret amarnic în ziua următoare. Dumitale ţi-l mărturisesc — apăsă aci pe vorbe — tocmai pentru a vedea cît de departe a ajuns progresul meu asupra mea însămi. Şi pentru că mi-am impus să nu-mi cruţ nici o mărturisire, înaintea severei dumitale judecăţi... Bună seara, domnule Aspru! Dai înainte de a porni, ea nici acum nu se putu stăpîni de a-şi privi imaginea în oglindă, calmă şi surîzătoare, mulţumită că nimic, nici o clintire în perfecţiunea ei n-a fost cauza acestei diversiuni morale. Imaginea ei rămînea întreagă, frumuseţea ei rămînea întreagă, dar astea toate nu erau pentru 212 mine, nu mă priveau deloc. Eu rămîneam la rîndu-mi de nezguduit, pisc candid şi auster de morală... Mă rezemai cu mîinile în birou şi o oprii cu chemarea sufletului meu: — Donna Alba! Ea reveni din pasul pe care-l făcuse şi-mi consideră înciudată, dar binevoitoare, zîmbetul, mai degrabă schimonoseala fără culoare, care-mi lumina figura. [330] — Aş dori să-mi mai spuneţi un singur lucru... şi vă rog chiar să-l rostiţi cu toată sinceritatea... fără nici cea mai slabă umbră de reticenţă... Promiteţi-mi că-mi veţi acorda această favoare şi vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău că acum mai stau să-mi iau astfel de asigurări asupra sincerităţii voastre... întrebarea ce vă voi pune poate să aibă nevoie de astfel de asigurări... Drept răspuns donna Alba, a cărei mirare de pe figură crescuse, se aşeză din nou pe fotoliul ei obişnuit, şi eu mă aşezai asemeni pe fotoliul meu. — Vreau să ştiu, doresc nespus de mult aceasta pentru împăcarea cugetului meu, ţiu să aflu cum aţi privit dumneavoastră pe cel ce vă vorbeşte acum, înainte de această prefacere sufletească pe care v-am produs-o la armă... Vreau să ştiu în ce chip mă oglindea sufletul dumneavoastră de la sine, fără nici o intervenţie a raţiunii şi a flăcărilor purificatoare... Donna Alba mă măsură zîmbind şi ochii ei jucară puţin într-o parte. Zîmbetul îi îndoi şi mai mult colţul buzelor, cînd păru nehotărîtă de unde să înceapă. Pe urmă sprîncenele-i 213 se încordară iarăşi uşor, ceea ce mă făcu să intervin din nou, pentru a-i da curajul să grăiască fără nici un menajament. — întrebarea, mai degrabă rugămintea asta v-o fac în urma sugestiei pe care mi-a produs-o, adineaori chiar, istorisirea dumneavoastră, că după ce-aţi plecat de aci prima dată, întîia voastră grijă a fost să vă uitaţi în oglindă cum aţi spus... în-grijată... Donna Alba care se aplecase adînc între braţele fotoliului, pe care se sprijineau coatele ei, îşi ridică uşor bustul, îşi prinse involuntar imaginea din oglindă pe care nu voi să şi-o mai privească, şi nevrînd să mai privească nici la mine, îşi alese o direcţie intermediară, al cărei curs îi luară acum ochii ei. încă nu vorbea, părea că adună amintiri sau încă nu era sigură dacă întrebarea mea e convenabilă. Iar eu aşteptam galben ca un mort, cu răsuflarea reţinută, teribila ei sentinţă. Pentru că întîrzia încă, o ajutai iarăşi: — Mă socoteaţi atît de monstru, încît purtarea mea vi s-a părut atît de opusă aşteptărilor voastre?... Vă rog să puneţi cea mai mare sinceritate în răspunsul vostru, donna Alba. [331] Şi ea grăi: — într-adevăr, mi s-a părut monstruos procedeul du-mitale... adică acea curioasă plăcere, pe care ţi-ai şi împlinit-o, de a da de urma scrisorilor, de a descoperi secretul trecutului meu, pentru a mă avea în puterea dumitale... Toate bunele gînduri pe care mi le insuflase despre dumneata vărul meu, apoi soţul meu şi chiar mama mea, s-au năruit atunci... Iartă-mă, dar pentru că-mi ceri să fiu sinceră şi pentru că-ţi sunt datoare această sinceritate, trebuie să-ţi mărturisesc că 214 atunci... mi s-a revelat deodată... vulgarul, plebeul odios, pe care orice putere de inteligenţă şi orice lustru moral nu mai izbuteşte să-l fasoneze sufleteşte... Iartă-mă, te rog, că-ţi vorbesc astfel, însă nu te pot amăgi. A fost prea puternică impresia asta bruscă, pentru a nu păstra şi acum amintirea teribilă a gustului... Convorbirile acelea, care au avut loc atunci, la prima masă ce ai luat la noi, mi-au mărit şi mai mult această impresie, au împins-o pînă la exasperare... M-ai chinuit grozav în acele momente, astfel că atunci cînd mi s-a părut că laşi să se întrevadă o mică portiţă deschisă între noi, aceea a convenirii la tăcere, în schimbul a ceva care nu putea fi de ordin bănesc, precum putusem să deduc din purtarea d-tale anterioară, am acceptat în principiu. Era prea din cale-afară de insuportabil ceea ce m-ai făcut să simt în acele momente, pentru a nu fi dorit cu orice preţ libertatea definitivă! E drept că am îndurat destule frămîntări, înainte de a mă hotărî şi la fapta propriu-zisă. Am cîntărit mult lucrurile, şi mama nu era aci ca să-i strig toată povestea asta în faţă şi să văd care mai e sfatul ei matern, ce era datoare să-mi dea în faţa acestei calamităţi... Pe urmă am început să mă liniştesc; încercînd să găsesc o voluptate în hotărîrea de sacrificiu, atît pentru liniştea casei şi a bărbatului meu cît şi mai ales a mamei, a cărei morală senină dezinteresată şi optimistă mă hotărîi să n-o mai întunec, atunci cînd avea să revină, cu istorisirea întîmplării prin care urma să trec. Donna Alba făcu o uşoară pauză, pentru a zîmbi în cele din urmă colţuri în care privea. 215 — Evident că a contribuit la hotărîrea aceasta a mea şi noţiunea precisă ce-mi rămăsese asupra talentului şi inteligenţei [332] dumitale, într-un cuvînt asupra personalităţii d-tale în genere, din care, sunt nevoită să mărturisesc, nu pot omite aspectul dumitale fizic. O femeie — mi-aş călca faţă de mine însămi cuvîntul ce mi-am dat de a mă devota în întregime adevărului, dacă n-aş spune-o — nu uită niciodată acest din urmă amănunt. Astfel, mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă prinţul Preda şi-ar fi manifestat şi el dorinţa unui astfel de schimb? Fără îndoială că nici n-aş fi stat la gînduri să dau atunci totul pe faţă şi să fug bezmetică în lume. Puteţi să vă mîndriţi — roşie de această destăinuire, donna Alba se re-tranşă deodată în dosul acestui plural, pe care, la revenirea ei aici, îmi făcuse prieteneşte favoarea să-l înlăture din vorbire — cu această sinceră destăinuire, aşa ca orice don Juan de profesie, dar dacă mai rămînea în cazul acela un pic de suflet în dumneavoastră, aţi fi putut înţelege cît de mult vă uram, cît de mult m-aş fi simţit dezgustată de faptul meu, de dumneata, de mine însămi... Aţi fi putut desigur să mă batjocoriţi, fără să opun nici o rezistenţă, dar n-ar fi fost decît o pură batjocorire, eu însămi vă batjocoream în gîndul meu şi toată viaţa aş fi păstrat despre aceste clipe cea mai penibilă, cea mai îngrozitoare, cea mai sinistră amintire... Sinistru într-adevăr, sinistră voluptate şi durere să auzi femeia asta atît de frumoasă vorbind acum calm şi teoretic de batjocorirea corpului ei, sugerîndu-ţi ea însăşi splendoarea acelei monstruozităţi scăpate, făcîndu-te să ţi se învălmăşească în minte atîtea orbitoare detalii ghicite şi crescute 216 . printre aceste cuvinte, în vreme ce trebuie să stai asemenea calm şi moral şi să asculţi mai departe descrierea savantă a acestor divine orori. Sîngele meu, care mă plesnea, cu furie de flux în furtună, drept în mijlocul urechilor şi al tîmplelor, de astă dată el îmi descleştă gura şi vorbi pentru mine... — Totuşi, revenită acasă, v-aţi privit încă o dată în oglindă... puţin contrariată că lucrurile s-au petrecut cum s-au petrecut... Şi donna Alba nu sesiză răutatea amară, şuierul sarcastic şi vrăjmaş care dădu timbrul acestor cuvinte. Ea răspunse avîntată, părînd acum — în siguranţă, la distanţa aceasta infinită la care ne găseam, de aventura infamă prin [333] care se crezuse constrînsă a trece — că se complace în discuţie, în această discuţie pentru ea senină şi teoretică. — Pentru a explica acest involuntar gest (ah, ea dorea necontenit să explice, să despice, să scoată necontenit învăţăminte din gesturi atît de spontane şi omeneşti), pot să spui că o femeie în cazul meu s-ar fi aşteptat numai la două lucruri: primul, ca încercarea la care se simţea silită să-i apară mai puţin odioasă, să se petreacă măcar într-o înlănţuire de imponderabile plăcute prin ele înşile, astfel ca impresia de la urmă să fie cît mai puţin gravă, poate chiar peste aşteptarea celei venite ca mielul la tăiere, de... de... mai puţin inconvenabilă... Şi donna Alba îşi sublinie surîsul în faţa acestui aspect al gîndului ei atît de în contrazicere cu ura feroce şi cu dezgustul 217 sinistru, de care-mi pomenise pînă acuma, pentru odiosul siluitor. — Aşadar, gemui — gemu sîngele în mine, fără a-i mai putea opune nici o împotrivire —, aşadar, s-ar fi putut petrece şi asta... Donna Alba tresări dinaintea cuvintelor şi feţei mele congestionate, şi nu ştiam ce să cred — din înfăţişarea serioasă pe care o reluase deodată — dacă femeia asta nu-şi rîdea acum de mine în chipul cel mai chinuitor cu putinţă. Şi totuşi eu o oprisem, eu o poftisem la această cumplită şedinţă de tortură, drace, ce pot să mai cred din astea toate... — Şi-al doilea lucru pe care l-ar mai fi putut aştepta o femeie în astfel de împrejurare, continuă ea, începînd să surîdă din nou gîndului ce i se desfăşura acum, ar fi fost ca domnul care o avea în puterea sa s-o oblige doar să asculte chipul cu totul întîmplător cum a ajuns în stăpînirea obiectului de constrîngere, în schimbul căruia ea se arăta gata să meargă pînă la suprema concesie. Evident, femeia va refuza întîi să asculte aşa ceva, accentua ea zîmbetul la tresărirea mea, afectînd şi mai departe rolul de nenorocită ori de resemnată pe care s-a decis să-l joace, întrucît l-a găsit mai nimerit decît pe celălalt. Dar pentru că el o are în mînă, va putea măcar s-o silească la atîta... — Şi dacă ea nu-i dă nici o atenţie... nu vrea nici măcar să-l audă...? strigai, ridicîndu-mă îngrozit de pe fotoliu... [334] — O femeie niciodată nu va răspunde un da în adevăratul înţeles al cuvîntului, mă invită ea să mă reaşez cu un elegant gest al mîinii, un da complet. Ea poate să strige sus şi tare 218 că nu vrea să audă, sau poate chiar să-şi astupe urechile, dacă-i place puţin teatru, eu te-asigur însă că în cazul ăsta le va astupa în aşa fel, încît să audă şi cel mai neînsemnat cuvînt... Dar pe noi nu ne pot interesa astfel de femei... permite-mi, te rog, să continui... Aşadar, el îi va povesti totul de manieră să nu se întrevadă că a fost vreo rea intenţie la mijloc, chit că poate, cine ştie, a fost... Dumnezeule, donna Alba îmi vorbea astfel... donna Alba stătea la biroul meu, în faţa mea, la un întins de mînă departe de mine şi-mi vorbea astfel... ea... nu închipuirea ei... şi vorbea calmă şi neobosită, deşi vorba noastră curgea neîntrerupt de două ceasuri... —...iar ca o dovadă că bunele lui intenţii au fost astfel şi vor rămîne totdeauna la fel, el îi predă obiectul periculos, ştiu eu ce, nişte scrisori, o fotografie, un talisman intim, un obiect pe care ea trebuie să-l aibă neapărat în secretarul ei, în orice moment... i-l dă o dată cu omagiile lui şi-n acelaşi timp îi dă libertatea... e cu neputinţă ca femeia să nu-i mulţumească atunci, să nu-i strîngă mîna şi să nu-l declare prietenul şi aliatul ei... însă te-asigur că ea vrea să spună prin aceste cuvinte mai mult decît poate să exprime... o astfel de femeie ar mai călca, poate, sub acoperişul în care a fost primită atît de civilizat şi platonic... dacă imponderabilele de care ţi-am pomenit nu s-ar opune cumva — în vreun fel sau altul... — Dar ăsta a fost cazul meu! strigai fericit şi luminat, desfăcîndu-mi larg braţele, de parcă duhul sfînt s-a pogorît 219 asupră-mi şi mi-a adus în sfîrşit mîntuirea prin glasul de argint al îngerului din faţa mea... Iar donna Alba reîncepu de astă dată cu un surîs smerit şi cu termeni aproape biblici: — Nu încerca să mă ispiteşti, domnul meu, pentru că învăţătura d-tale a fost prea tare, ca să poată să mi se şteargă uşor din suflet... Femeia de care ţi-am vorbit s-a dus acasă şi s-a privit fericită în oglindă. Frumuseţea ei a fost mai tare decît orice, pentru c-a izbutit să biruie chiar un instinct ordinar... [335] Pe cînd la noi?... pe cînd în cazul nostru?... crezi oare că nu pot să fac distincţia între el şi cazul celeilalte... Nu, prietenul meu sufletesc... Dumneata mi-ai deschis ochii şi mintea nu asupra tăriei frumuseţii mele, ci asupra josniciei care se încuibase în sufletul meu, asupra minciunii care sălăşluise acolo... evident, pentru că eram o biată femeie, îndată ce am ajuns acasă m-am uitat speriată în oglindă, pentru a mă convinge dacă nu mă părăsise ceea ce eu socoteam cu uşurinţă frumuseţea mea... Dar ce avea să caute aci frumuseţea la care mă gîndeam eu? A doua zi abia mi-am dat seama de frumuseţea cealaltă, pe care dumneata doreai s-o întronezi în inima mea... Şi m-am cutremurat din cap pînă-n picioare de cumplita revelaţie... Şi abia atunci am putut să te numesc prietenul şi aliatul meu, franc şi total, fără nici un alt substrat de gînd frivol şi meschin... Şi-atît. Donna Alba a tăcut. îşi zîmbeşte propriului ei gînd, nemişcată pe scaun. Apoi se agită uşor. Văd prin oglindă cum îşi aduce în poziţia firească piciorul stîng, pe care-l ţinuse pînă acum deasupra celui drept. Dumnezeule, ce picior...! 220 Nu, donna Alba nu se poate să plece, trebuie s-o reţin cu orice preţ... trebuie să smulg vălul de pe faţa ei... sau cel de pe faţa mea... Dumnezeu mai ştie, dracu' mai ştie unde se află cu adevărat vălul pe care l-am aruncat prosteşte între noi, la capătul savantelor mele combinaţii şi ocoluri, în tinderea necurmată spre divinu-mi ideal. Dar cum poţi să rupi un văl aşa dintr-o dată...? Degetele donnei Alba caută geanta de pe birou. Şi mă trezesc vorbindu-i de prinţul Preda, dezvăluin-du-i simţămintele ce acest nenorocit nutrea într-adevăr pentru dînsa, povestindu-i acum pe larg de tot mersul tovărăşiei noastre, mărturisindu-i cum i-am dat involuntar ideea predării scrisorilor şi amintindu-i — dacă mai e nevoie? — cum el a înţeles să facă marele gest, oprind pe cele mai importante pentru caz de nereuşită... şi aşa mai departe... ocol, necontenit ocol. De ce nu-i pomenesc şi de chipul cum l-am descoperit pe acest individ, luîndu-mă înadins după dînsa... de ce nu-i pomenesc şi de necazul ce m-a muncit, de regretul grozav ce a urmat sugestiei date involuntar, a elegantului gest de predare... Pentru că vreau ca tot ea să aducă vorba de asta, pentru că [336] nu pot să mă smulg din acest nemaisfîrşit ocol... Dar acum se pare că am ajuns la capătul lui, pentru că, iată, am ajuns la momentul cînd ea poate să mă întrebe: „Pentru ce i le-ai luat înainte ca el să-şi împlinească gîndul ce-i sugeraseşi... de unde puteai şti că el avea de gînd să oprească pe cele mai periculoase... şi cine-ţi spunea că pînă-n ultimul moment n-avea să se răzgîndească şi să nu mai oprească nimic?" Şi-atunci puteam să strig: „Pentru că regretam că i-am dat această sugestie... Pentru că-i descoperisem astfel ce-aş fi făcut eu... pentru că te iubeam... ei, asta e... asta e... te iubeam... să lăsăm făţărniciile şi..." Dar donna Alba nu se gîndeşte să-mi pună astfel de întrebare, oricît i-o aduc de aproape de marginea gîndului ei. Căci ea pare grozav de înspăimîntată de ideea că prinţul Preda ar fi putut nutri un astfel de gînd, că a putut lua o astfel de hotărîre... Cum l-ar fi putut ea răsplăti... — Oribil, oribil! face ea apucîndu-mi mîinile... îţi mulţumesc din tot sufletul meu că i le-ai putut smulge la timp potrivit... pentru că ţi-ai dat seama la timp că mobilul gestului cavaleresc ce vroia să facă pentru mine era atît de josnic faţă de curatele, superbele dumitale intenţii... Ce oribil... cum să-ţi mulţumesc? murmură ea cu adevărat înfricoşată, fră-mîntîndu-mi mîinile, cu mîinile ei calde, cu dulcea lor atingere de pură şi castă recunoştinţă! Şi timpul se aude necontenit cum trece, eu l-aud bine cu urechile acestea în care zbîrnîie roiuri întregi de viespi; iar dacă ea nu face nici o mişcare, dacă încă nu se agită de plecare pe scaunul ei, e că hidoasa privelişte retrospectivă a iubirii prinţului Preda o înspăimîntă încă. Mîna ei îmi strînge încă mîna mea, dar acum nemişcat — şi ea, întreagă, nemişcată a rămas, cu ochii ţintă într-un punct de ungher; iar eu văd din toată această atitudine înfricoşată cît adevăr se cuprindea în spusele ei, cînd afirma că aparenţa, personalitatea, fizicul, în primul rînd, al demonului care o constrînge, pot hotărî chiar pe o donna Alba la o jertfă ca aceea la care se hotărîse pentru mine. Aşadar, se hotărîse... îmi spun înfrigurat 222 şi totuşi mîna cealaltă a mea nu se ridică să închidă ca o carapace [337] de scoică, între amîndouă palmele mele, mîna ei scumpă, pe care o ţin zadarnic între degetele mele... Donna Alba zîmbeşte... A sosit sfîrşitul?... Se agită... vrea să plece?... Nu, zîmbeşte, dar rămîne, vrea să vorbească încă, mai are să-mi facă o destăinuire. Doamne, îşi mărturiseşte o veche amintire, o plăcută amintire, gîndul ei, lumina justă a sufletului ei, cînd m-a văzut întîia oară, cînd marile dicţionare mi-au scăpat cu atît de puternică larmă din mîini. Doamne, a rîs atunci, a rîs pe drum înainte, cu toate că sufletul ei era în mare cumpănă în acele zile. Dar întîmplarea asta, aşa de nostimă şi neaşteptată, cît i-a limpezit sufletul ei, cît i-a întărit cugetul în acele momente de descurajare şi de teamă, cînd nu-şi mai găsea astîmpăr şi nu mai ştia unde să caute alinare. Zgomotul cărţilor acelora enorme a fost trîmbiţarea frumuseţii ei, a fost alarma farmecului ei, înaintea spaimei necunoscutului, a fost afirmarea conştiinţei de puterea acestei frumuseţi şi acestui farmec. O expresie de admiraţie atît de spontană, atît de caldă, atît de sinceră şi atît de... „boacănă", i-a reamintit îndată cine e ea... îşi aminteşte că revenind de la vizita pe care o făcuse (fusese la amantul ei? fusese numai la vreo prietenă, în apropiere de locuinţa lui? să fi fost ultima vizită la Tudor, întîlnirea cerută prin scrisoarea care a dezlănţuit duelul? puteam eu s-o întreb?... şi, în definitiv, ce rost mai aveau toate astea, cînd ea-mi face înainte atîtea destăinuiri uluitoare), îşi aminteşte că revenind m-a revăzut de departe, din nou în faţa liceului, aşteptînd-o. M-a cunoscut tot după dicţionare. între timp 223 amărăciunea o invadase iarăşi şi n-a suferit să mă vadă din nou în calea ei; tocmai atunci a trecut o maşină şi-a oprit-o: şi cum s-a văzut în maşină, cum tot curajul şi toate speranţele i-au revenit. Cînd a trecut pe lîngă mine, a căutat să mă privească doar cu coada ochiului, dar în acel mic colţ al vederii a pus toată recunoştinţa ei. Şi nici n-a putut uita prea uşor întîmplarea asta amuzantă. Ba îşi aminteşte chiar, că mai tîrziu, cînd lucrurile s-au liniştit şi cînd ea a trebuit să se ducă în aceeaşi direcţie — era de astă dată în maşina de casă, iar şoferul a vrut s-o apuce pe un drum mai scurt —, ea şi-a exprimat dorinţa să ocolească puţin pe la liceul acestei amintiri. [338] „Ai făcut asta? Ai făcut asta?" îmi venea să-i strig, să mă ridic, să-i cad în genunchi, dar nu izbutii decît să-i strîng uşor degetele într-ale mele. Dumnezeule, ce-am făcut? Ea şi-a retras mîna, şi-a împreunat-o cu cealaltă în dreptul pieptului, se uită zîmbitoare în oglindă. Va să zică pleacă, iată a sosit iarăşi această spăimîntătoare clipă. Nu, continuă să vorbească, să-mi dezvăluie de-a lungul anilor părerea ei intimă despre mine. Cînd m-a revăzut a doua oară, privind-o stăruitor prin portiera automobilului, care se oprise pentru că trimisese înapoi pe şofer să ceară o însemnare ce-o uitase, nu m-a recunoscut, chiar i s-a părut îndrăzneaţă purtarea mea. Mi-a întors capul plictisită, dar atunci parcă i-a mijit ceva în minte; şi-a readus uşor privirea pe mine, dar m-a văzut preocupat să observ din care poartă iese şoferul (cît de bine i-au rămas în minte toate aceste 224 mici nimicuri!) şi asta a intrigat-o şi mai mult. Figura şi aspectul meu general nu-i erau displăcute, şi-apoi mai era şi acea mijeală de gînd care nu vrea să se lămurească. în momentul cînd a pornit maşina, s-a luminat. Şi deodată a cuprins-o regretul că nu m-a privit mai prietenos... „Doamne Dumnezeule, donna Alba îmi spune astfel? Glasul ei grăieşte toate acestea..." ...evident, întîi prietenos şi-apoi cu bine subliniată supărare că stăruiese prea mult în admiraţia mea. Dar gîndul că trebuie să mă fi oprit în faţa casei ei nu i-a părut supărător; n-a putut, evident, să privească spre a se convinge prin ferestruica maşinii, dar m-a închipuit acolo, înfipt în faţa portalului casei cu sumbră faţadă. Donna Alba mă întrebă dacă mai îmi aduc aminte de toate astea şi dacă se înşelase? Doamne, cum mai mi le aduc aminte şi cît de bine văzuse! Acum e timpul, acum e timpul! răsună iarăşi trompeta sîngelui în mine. Dar pot să întrerup pe donna Alba în această divină destăinuire... Doamne, cine ştie unde poate duce această destăinuire?... Se aştepta să mă revadă trecînd prin faţa casei; n-ar putea spune dacă acest lucru ar fi amuzat-o sau nu. Dar nu s-ar fi aşteptat pentru nimic în lume să se pomenească, aşa, [339] cu mine, în sala de aşteptare a soţului său. Doamne, ce curaj! şi-a zis uluită. Dar pentru a-mi înfrîna zdravăn şi de la început acest curaj, mi-a reprobat îndrăzneala, cu o cît mai severă înfăţişare şi-o cît mai distantă trecere pe lîngă mine. înăuntru însă s-a simţit puţin neliniştită. Maestrul nici n-a spus că m-a angajat. L-a întrebat ea mai tîrziu, văzîndu-mă ieşind din sala de consultaţii şi invitînd pe clienţi. El i-a confirmat cu un: „da, îmi face impresia unui băiat muncitor!" Şi-atît. Dar ea se vede nevoită să-mi mărturisească acum, pentru că toate aceste momente îi revin atît de clar în minte, că în ziua aceea s-a simţit foarte dispusă. Ce îndrăzneală! Ce curaj! se minuna singură, privind figura atît de preocupată şi de marţială a soţului său, care, evident, nu mai pomenea nici o iotă de noul lui slujbaş. Dumnezeule-Doamne, era vis ce auzeam, ce simţeam eu acuma? Nu, donna Alba continua şi chiar îmi atrase atenţia, ca un fel de scuză, mai mult o cerere de îngăduinţă îndreptată către propria ei pudoare, că acum va urma ceva şi mai copleşitor. într-adevăr, acum se chinuia să regăsească atitudinea şi primul ei cuvînt de răspuns, cînd îi voi adresa primul meu cuvînt. Să fie de-a dreptul făgăduitoare, asta nu, în nici un caz. Locul de mijloc i se părea cel mai nimerit. Dar pentru un om atît de curajos şi autor de... boacăne ca mine, tot răspunsul sever socoti că trebuie adoptat. Mai rămînea indiferenţa dispreţuitoare, dar asta era scoasă de la început din joc. însă ce aveam să-i spun eu întîi, de asta depindea totul ca răspunsul ei să fie cît mai potrivit cu planul ce-şi făcea. I-era teamă că în faţa cine ştie cărei îndrăzneli ale mele — evident de cuvînt şi, fără doar şi poate, în afară de orice necuviinţă, în care caz era hotărîtă să se plîngă soţului său — în faţa cine ştie cărui compliment neaşteptat sau cine ştie cărui salut exagerat, cînd aveam să ne pomenim singuri pe-un loc, să nu-şi piardă prezenţa de spirit şi să treacă într-un 226 domeniu vecin celui al atitudinii ce-şi impusese. Temporizarea mea o făcu să se convingă şi mai bine că nu eram chiar un nebun de legat, că admiraţia mea era profundă şi sinceră, că gîndul meu era precaut şi temător... [340] — Iartă-mă că-ţi spun toate aceste copilării şi, mai ales, că am putut să mă gîndesc atunci la ele! mă privi ea cu o lumină de rugă în faţă, ca acel ce-şi potriveşte, uimit el însuşi de năzdrăvăniile ce înşiră, sălbăticiile unei copilării nebuneşti, şi oprindu-mi în acelaşi timp protestările care-mi clocoteau în suflet cu un semn care vrea să-mi arate că nu doreşte încă să fie întreruptă. Aşadar, continuă, se găsea în faţa unui grav şi serios simţămînt; în intenţiile ei diminua la rîndu-i severitatea răspunsului ce-mi pregătea, cu cîte-o fracţiune de grad, pe măsură ce impresiile sale despre mine se modificau tot mai în bine. Totuşi, seriozitatea simţămîntului ce-mi atribuia o cam neliniştea oarecum. — Eram încă o proastă şi o copilăroasă, grozav de copilăroasă, găsi ea iarăşi de cuviinţă să se scuze, cel puţin pentru a-şi mai îngreuna francheţea acestei destăinuiri, pe care se hotărîse totuşi s-o ducă pînă la capăt... Spre adînca ei nedumerire, temporizarea aceasta însă se prelungea necontenit. Donna Alba începu să audă de primele mele succese juridice; şi — ea mă rugă din nou s-o iert — ele n-o mai înveseliră ca atestările rapide de la început ale maestrului că a găsit în mine un ajutor destoinic şi muncitor. Nu mai eram umilul care ducea chiar o muncă de robot, numai de dragul de a se afla într-o apropiere care-i era scumpă, 227 ameninţat pînă să fie şi îndepărtat la prima greşeală. Cît o înduioşase de mult atunci soarta mea pe donna Alba, cînd întrevăzuse în reţinerea de la început grija de a nu-i displace printr-o nouă îndrăzneală deplasată: asta îi adusese chiar o pală de îndemn să mi se adreseze ea întîi, întrebîndu-mă binevoitoare... „dacă-mi place această muncă grea..." Dar veştile despre succesele mele se repetară necurmat şi asta îi tăia elanul. Se auzi în cele din urmă şi glasul maestrului, care tocmai începea să vadă în mine un asistent indispensabil şi chiar un tovarăş... Şi nici o manifestare de nici un fel pentru donna Alba anume, nici un cuvînt strecurat în pripă, o nouă... faptă boacănă, măcar o repetare semnificativă a întîmplării cu dicţionarele. Nimic, nimic... Domnul (nouă rugăminte de iertare) călcase în casa asta pentru doamna admirată atît de stîngaci şi de bufnitor pe [341] stradă... pentru a se aprinde aci de propriul lui meşteşug, de pofta de a ajunge, de a domina... (Vrusei s-o întrerup iarăşi, făcîndu-i cunoscut episodul cu dosarul Ypsilanţilor, dar la semnul ei neliniştit mă hotărîi să păstrez această eclatantă probă a sentimentelor mele pentru dînsa pînă la urmă, cînd va trebui să-mi acorde rîndul de a-i descrie şi eu evoluţia sufletului meu în tot acest timp.) Ajunseseră pînă la dînsa — îşi reluă donna Alba vorbirea — veşti despre succesele „tînărului nostru secretar" în familiile bogate ale Capitalei, iar faima sa de avocat crescu pînă la intimidare. Şi atunci energicul om al acţiunii şi al viitorului începu s-o dezguste. Ea a fost aceea care a tăiat soţului ei dorinţa acestuia de a-l chema uneori la masă sau la reuniunile prieteneşti din casa lor. O ezitare a avut cînd cu procesul Anişoarei Sava, dar totul a fost trecător, iar la urmă, toată bucuria pentru cîştigul prieteniei ei celei mai bune s-a preschimbat într-un fel de stingherire pentru siguranţa de mine cu care am dus la capăt, şi am prefăcut în succes eclatant, făgăduinţa ce-i dădusem atît de concesiv şi aristocrat. Unde mai era acum îndrăzneţul şi totuşi nătîngul plăcut tînăr pe care ea şi-l închipuise intrînd aci, sub aparenţa lui de degajare, cu inima cît un purice! Tot aşa, n-a putut suferi la balul de la Liric complimentele ce i-am rostit cu aerul sigur de mine; iar în observaţiile mele asupra acelei reprezentaţii, în care tineret de neam mare se străduia să redea pe perfectul mitocan, ea descoperi aceeaşi afişare a satisfacţiei că am putut ajunge la o treaptă de unde chiar pot vedea puţin mai în jos pe cei pe care mai demult îi vedeam sus. Dar cu acel prilej mai lăsasem să-mi scape şi o notă mai răsunătoare, care pusese puţin pe gînduri pe donna Alba; amintirea întîmplării cu dicţionarele şi asigurarea foarte curioasă şi neaşteptată pentru dînsa că de-atunci pînă acum mă păstrasem neschimbat. Mai lăsasem să audă şi altceva cu acel prilej, ceva care ţinea tot de îngîmfarea ce nu-mi putea suferi: că aş fi gata s-o apăr de nu mai ştie ce temeri aş fi citit în ochii ei. Nu prea dădu totuşi atenţia cuvenită acestei noi manifestări de prezumţiozitate, pe care crezu că e mai bine s-o pună în socoteala floricelelor de stil. Dar mai avea de răfuit o veche socoteală cu [342] mine donna Alba: venisem în casa ei pentru admiraţia pe care în sfîrşit i-o împărtăşeam sau pentru a-mi face strălucită carieră? Şi de aceea îmi amintise cu puţină răutate şi de recunoştinţa ce-o datoram soţului 229 ei. Asta n-o împiedicase însă să asculte cu încuviinţare mustrările ce-şi făcea atunci domnul Georges Radu Şerban că nu încercase să mă apropie din alte considerente decît ale interesului profesional; de fapt maestrul nu făcea decît să-şi ia asupră-şi dorinţa ei exprimată pe vremea cînd începusem să devin „important", ca să nu fiu poftit vreodată la dînşii şi nici măcar prezentat; abia după procesul Anişoarei, cu toate micile rezerve ce-şi mai făcea, donna Alba arătă că înclină spre schimbarea atitudinii, iar atunci, la teatru, prinţul Georges se găsi foarte bucuros să se facă ecoul ei. însă numaidecît după aceea, urmă alarma revelatoare a prinţului Preda; şi atunci donna Alba înţelese în sfîrşit că într-adevăr într-o privinţă n-o minţisem la reprezentaţia de la Liric. Rămăsesem neschimbat, da, în dorinţa de a o cuceri, pe care a citit-o instinctiv în ochii mei şi pe care orice femeie admirată o ştie de la început, chiar dacă atunci n-o poate prea uşor întrezări, o ştie ascunsă acolo, în ochii celui mai sincer şi mai credincios adorator. Numai că schimbasem cu totul tactica mea de a ajunge la picioarele zeului mult dorit; şi asta însemna că mă schimbasem total eu însumi, drept-credinciosul şi preadoratorul. Nu mai eram vlăjganul uimit dinainte şi prea curajos din timiditate; dorinţa mea devenise stridentă şi imperativă, eu însumi devenisem individul puternic, sigur de sine, care vrea să intimideze şi să uluiască pe alţii, care vrea s-o intimideze şi s-o uluiască pe ea, care vream s-o fac să-mi cadă ea la picioarele mele, să-mi fie recunoscătoare cu sufletul şi corpul, că atunci cînd sunt rugat, şi cînd vreau eu, ştiu să cîştig procesele prietenei sale, ştiu să cîştig 230 orice proces (Dumnezeule, nu-mi rămîne, aşadar, să mă mîndresc nici cu tentativa mea de proces pentru redobîndirea averii Ypsilanţilor!), oricît de încîlcit, nu numai în faţa justiţiei, dar în adîncul vieţii, unde cine ştie prin ce mijloace straniu de geniale voi fi dat de acest nenorocit de prinţ Preda, pe care l-am jefuit de scrisori. Dar cu aceasta procesul final a fost cîştigat; [343] îl cîştigasem, o învinsesem în această lungă şi inutilă luptă. Recunoscuse că trebuie să se constituie prizonieră... şi venise înfrîntă şi umilită la uşa mea... Numai că sufletul ei, pe care-l dobîndisem aşa de uşor, cu două cărţi căzute şi cu inspiraţia de a veni să mă angajez în biroul soţului ei; era acum departe, grozav de departe, şi nimic n-ar mai fi fost de făcut pentru a-l aduce înapoi. Afară, evident, de ce am făcut — mă gîndeam — dar acum alungîndu-i trupul, în schimb, în depărtări considerabile, cînd, iată, la începutul acestui lung şi fără sfîrşit ocol eram atît de aproape de ea întreagă! Iată dar, scumpe prietene, toate simţămintele ce mi-au produs în suflet persoana dumitale, încheie donna Alba, ridi-cîndu-se de pe scaun. Nu am putut să ascund nimic, pentru că unui om ca dumneata nu-i mai pot nimic ascunde. M-am arătat în toată goliciunea mea (goliciunea ei, Dumnezeule! cuvîntul ăsta m-a lovit în cap ca barda voievodului Radu Şer-ban), pentru a vedea cît am fost de rătăcită şi de neînţelegătoare pentru înaltele sentimente ce cu adevărat nutreai pentru mine. Mă vei ierta, pentru că însuţi ai dovedit la început cît eşti de rătăcit; pe urmă —• văd acum minunat de 231 bine metamorfoza aceasta sufletească a dumitale — cînd ai cîntărit ce fel de persoană era soţul meu, cînd ţi-ai dat seama de uşurinţa cu care te-ai apropiat de marele lui suflet, în raport cu aspra-i bunăvoinţă şi cu adevărat voievodala lui nobleţe, cînd ţi-ai dat seama apoi, întorcîndu-te spre acea pe care o urmăriseşi, de bună seamă fără gînd curat, cît de departe, cît de rătăcită este şi ea de acest mare şi drept om, atunci te-ai hotărît să acţionezi cu toată puterea şi-ai izbutit... Ce credeam eu că urmăreşti şi ce urmăreai dumneata anume? Cum mai pot să mă gîndesc la toate acestea şi totuşi să te privesc în faţă, şi totuşi să-ţi strîng mîna. Eu plec acum din îndemnul dumitale, pentru că aştept ca el să mă cheme. Şi mă va chema, nu mă îndoiesc... Şi am nestrămutata dorinţă ca el să facă asta din propriul lui suflet, fără imboldul nimănui. De aceea am hotărît ca dumneata să nu fii acum decît vehiculul acestei cutii a păcatului... de aceea îţi cer să nu adaugi un cuvînt, să nu faci un semn peste ce te-am rugat să îndeplineşti. Vreau ca el să mă ierte (acum pronunţă nesfiit şi apăsat acest cuvînt, [344] parcă să văd cum sufletul ei se umple tot mai mult de pocăinţă sub ochii mei), neajutat de nici un sfat, de nici o sugestie străină, şi să mă aducă înapoi. Iar eu aveam, în tot timpul acestor patetice ale ei declaraţii, senzaţia nicicînd mai vie a acestui timp însuşi, care trecea pe lîngă mine, învăluindu-mă şi lăsîndu-mă necontenit în urmă ca un rîu repede, pe un stei înalt de piatră, înfipt în mijlocul albiei. întocmai ca atunci cînd luasem prima masă la dînşii, cu fiecare nou gest al ei, cu fiecare mişcare, cu 232 fiecare nou moment al convorbirii noastre şi al expunerii ei, al descărcării şi limpezirii cugetului ei înaintea împlinirii unui mare act, eu simţeam, eu auzeam, eu înţelegeam numai un lucru: apropierea irevocabilă, a sfîrşitului, a despărţirii definitive. A, dar mai era mîine la mijloc, mai rămînea această ultimă zi, care putea să devină cea dintîi pentru un nou crug al existenţei mele. Dacă eu... dacă mi-aş lua curajul... dacă mîine, în sfîrşit, aş avea tăria să împung vitejeşte această crustă tare, ce-mi închide atît de ermetic şi apăsător sufletul şi gîndul, pentru a lăsa să izbucnească odată tot conţinutul lor arzător. îmi mai rămîne şi mîine acest delicios, acest liberator mîine... Dar donna Alba, care a pus sfîrşit chiar încheierii lungii ei confesiuni, vad că întîrzie încă să rostească termenul ultim, formula sacrată a deznădejdii, cuvîntul de despărţire. Dar de ce deznădejde? încă nu poate fi vorba de aşa ceva, din cauza acestui sfînt, acestui divin, acestui hotărîtor mîine. Donna Alba nu se urneşte din loc, ea a rămas în picioare, în faţa mea, cu mîinile înfipte în marginea biroului; dar ea nu mă priveşte, linia ochilor ei trece peste mine, ea vede ceva deosebit deasupra mea, în zarea ferestrei, că întreaga ei faţă e scăldată de prea vie, prea nouă lumină ca să nu lucească de-o stranie putere, chiar în desimea acestui amurg prea avansat, îmi simt inima întărindu-şi bătăile în tăcerea ameninţătoare, căci acum e ceva iminent şi grav în fiecare clipă care vine. Ce va aduce acum donna Alba, din dosul ochilor albaştri-cenuşii, care la cea mai neînsemnată depărtare, şi mai ales acum, în mijlocul întunericului crescînd, ard ca diamantele 233 negre? Care va fi primul ei cuvînt, cînd noul sfînt duh care s-a pogorît asupră-i îşi va lua zborul, care va fi noua mărturie a iluminării ei? [345] E de neauzit, de necrezut, de neînţeles! Donna Alba nu mai pleacă! Voi contramanda formalităţile de drum şi voi despăgubi unde va fi nevoie. Donna Alba nu mai pleacă, rămîne! Dumnezeule mare, ea rămîne! Ce însemnează această îndepărtare strategică şi laşă? îmi revelează ea covîrşitoarea ei inspiraţie. întru cît sufletul ei se poate socoti mîntuit în adăpostul cu perete de mii de kilometri, în fundul căruia vrea să se ascundă? E o ipocrizie şi un caraghioslîc în tot acest plan de operetă. E cel mai comod şi mai ieftin mijloc de ispăşire a unei odioase crime. Pentru că toată povestea vieţii ei, pe care pînă acum mi-a turuit-o de-a surda, se deapănă pe-un sîmbure de spaimă şi oroare, şi tocmai pe acela l-a tăinuit. Şi asta este spovedanie, şi asta este uşurare, şi ce avea de gînd să făcu putea să fie ispăşire? Donna Alba a săvîrşit un omor. O mărturiseşte ea cu glasul ei dulce şi înfricoşat, acum exaltat, de mistică inspirată. O dublă faptă sinistră: ea a lăsat să scape scrisoarea amantului ei la piciorul patului, pentru a fi descoperită de prinţul Georges. Lîngă ieşirea îndrăzneaţă a prinţului Tudor la teatru, a adus şi ea contribuţia ei, fără să-l avertizeze desigur, căci apoi panica laşităţii şi a dezertării a cuprins-o, şi pînă la urmă ea a negat în faţa soţului ei, a cărui moarte totuşi a dorit-o, la un moment, cu toată puterea sufletului (a doua ei crimă în faţa lui Dumnezeu). Iar prinţul Tudor i-a înţeles slăbiciunea şi a luat asupra lui totul, şi a avut nobila şi excesiva grijă ca şi după 234 moarte-i sufletul ei să nu fie tulburat de nimic. Iar la eroismul celor doi, acum, cînd a bătut pentru ea ceasul liberării, al reînvierii după atîţia ani de meschină prefăcătorie, „o mlaştină întreagă de laşitate", cum vrea ea să iasă la liman? Tot prin fugă, tot prin laşitate... Ea vrea să ispăşească, să se mîntuie cît mai uşor, cît mai de departe. I se pare îngrozitor de stupidă şi de ridicolă această oribilă comedie. Dar va avea puterea să-şi dezvolte ea singură acuzarea în faţa maestrului; ea singură îi va aduce şi-i va desface cutia păcatului, ea singură; cu glas tare şi ferm şi nu cu scris ocolit şi poltron, ea-i va dezvălui apoi tot ce nu cuprind scrisorile, tot ce mai ştie pe deasupra de abominabil şi de josnicie cugetul ei apăsat, pînă la ultima picătură de otravă, pe care se va sili din toate puterile, va avea tăria, va trebui s-o stoarcă. [346] „Adică întocmai cum te aşteptai de la mine să procedez, înainte de a-mi da scrisorile." Şi donna Alba îmi întinse mîinile febrile, înfricoşate, care tremură de spaimă şi de hotărîre. Mîine nu va mai veni. Mîine e ziua aşteptării şi a marii reculegeri, ajunul dării socotelilor în faţa teribilului justiţiar, a voievodului cu ochi şoi-mesc şi cu paloş ascuţit, disimulat de somptuoase veşminte, aşa cum aşteaptă de veacuri pe zidurile ctitoriilor, aşa cum îl va lumina în ceasul suprem Dumnezeu. Mîine nu va mai veni, mîine nu va mai veni... Donna Alba a ajuns la uşă cu pasul ei elastic şi înalt. Afară, în hall-ul etajului, o ajung. Am dat drumul aci luminii şi am rotit mîna în juru-mi, încercînd, negăsind altfel cum s-o întîrzii din drumul drept şi irevocabil pe care i-l imprimasem 235 în chipul cel mai stupid. Şi m-apucai imbecil, fără nici o introducere, să-i descriu întregul etaj şi apoi îi mărturisii cu inima la gură că aci plănuisem s-o fac să rămînă, dacă s-ar fi înduplecat, „vreau să spun, dacă nevoia v-ar fi constrîns" — mă corectai — să renunţe la Paris. Aci ar fi rămas deplină stăpînă şi nimeni nu s-ar fi apropiat de ea, nici chiar eu, fără chemarea ei expresă — „ca un zeu în tabernacolul lui". Donna Alba opri uşor mirată privirea în ochii mei şi-mi răspunse, fără interes, că poate ar fi acceptat propunerea, dacă lucrurile ar fi fost aşa după cum le presupuneam eu, şi nu i-ar fi venit marele gînd să ia singură în piept voinţa destinului. în mine ar fi avut orice încredere — se mai însufleţi ea apoi — şi s-ar fi simţit bucuroasă şi liniştită să se ştie sub de-aproa-pea mea ocrotire. Şi donna Alba se apropie atunci de scară. Mai aruncă o privire în urmă-i, ca să mai vadă poate dacă tabernacolul era într-adevăr la nivelul înălţimii ei zeieşti, sau poate să-şi verifice o nedumerire asupra aerului bizar pe care trebuie să-l fi luat acum figura mea, şi-apoi începu să coboare fără grabă. O urmam din dreapta, cu o treaptă, două în urmă, şi acum deodată, în tăcerea stîngace pe care nu mai ştiam s-o alung, mi se deschise limpede în trecut şi-n viitor calea pe care-o urmasem ca şi acuma, alături şi cam în urma acestei femei. Un asimptot era drumul ei necontenit drept, faţă de curba [347] uşoară pe care o făceam în necurmata-mi apropiere de dînsa, fără să pot atinge niciodată linia impecabilă a mersului ei. Eram întocmai cîinele acelui geometric antic, care însoţea în goană din ce în ce mai puţin încovoiată fuga în linie dreaptă 236 a stăpînului său; un ram de hiperbolă care mergea să-şi întîlnească tovarăşa de ţel tocmai la infinit. Tocmai nicăieri. Şi nimic n-ar fi putut mai lesne, mai înfiorător, căsca acest gol nemărginit în sufletul meu ca această subită obsesie geometrică, firimitură dintr-o carte recent citită, inspiratoare de zădărnicie şi descurajare, cu relativitate şi filosofie matematică. Treptele s-au terminat şi deschid acum dinaintea ei canaturile de geamlîc mat, care separă cele două holuri de jos. Cum i-am luat-o înainte şi cum stau astfel în calea ei, mi se năzăreşte neaşteptat această puternică tentaţie, căreia simt de astă dată că nu-i voi mai putea rezista: ce-ar fi dacă as tăia deodată drumul donnei Alba? Ea crede că-mi face în voie sau poate vrea să-mi arate, să-şi arate singură, cît de puţin tulburată se simte dinaintea marii sale rezoluţii, cerîndu-mi şi aci lămuriri privitoare la încăperile care dau în acest al doilea hali, iar eu îi răspund domol, cît mai domol cu putinţă, şi-mi răspund şi mie, cu năstruşnica mea ispită irezistibilă. Un gest, a spus ea, un singur gest, nu lipsit de cuviinţă, dar îndrăzneţ şi hotărît, şi drumul drept şi drumul curb, care nu se mai întîlnesc de unsprezece ani, s-ar fi tăiat de la început. Un gest pe care l-a aşteptat, un gest simplu, care n-a venit şi care putea totuşi înlocui toată această traiectorie greoaie, ocolită, stearpă, înfricoşătoare, care a revoltat simţul aristocratic al divinei principese. Un gest nu lipsit de cuviinţă, dar îndrăzneţ şi hotărît... sau un cuvînt frumos ales... 237 Şi iată-ne acum în primul hali, dar pentru mine în ultimul, în ultimul hali, în ultima sală de aşteptare a existenţei mele. O uşă şi-un neînsemnat vestibul ne mai desparte de văzduhul nopţii şi de clocotul lumii. Noroc că donna Alba vrea să-şi completeze informaţiile asupra aranjamentului casei mele... mîine sufletul ei va clocoti de cele mai cumplite frămîntări, şi-n zilele următoare ea va trece de bunăvoie prin cea mai grozavă cumpănă a vieţii. Dar azi ea trebuie să fie [348] senină, ea trebuie să rămînă mîndră şi nepăsătoare, ea poate să se intereseze de lucruri fără importanţă, ca o admirabilă urmaşă de domni, în pragul celor mai grele încercări ale sorţii. Un gest, un singur gest... sau cum îi spunea ea: o îndrăzneală, o mică îndrăzneală... sau cine ştie care omagiu neaşteptat, sau cine ştie ce salut exagerat... Şi, îngălbenit deodată, cu ochii rătăciţi, îi apuc pe neaşteptate mîna şi-o trag uşor spre mine, ca înaintea unui pericol iminent, ca de lîngă o căscătură de prăpastie: — Donna Alba, gem sugrumat, nu trebuie să faceţi asta, nu trebuie să mergeţi pînă acolo... Nu trebuie să-i spuneţi nimic direct, în faţă... mînia stă totdeauna ascunsă într-însul, mai mult decît în oricare, şi tremur pentru viaţa voastră, pentru minunata voastră frumuseţe... Nu pot să vă las, donna Alba, şoptii aproape acum, strîngîndu-i tot mai înfrigurat degetele ei reci în mîna mea fierbinte. Dar ea se desprinse uşor şi zîmbi cu blîndeţe şi compătimire, ca acelui care stă gata să cadă tocmai la sfîrşitul drumului greu. — Nimic nu mai mă poate opri, domnule Aspru... nimic. 238 — Doamnă... strigai, doamnă, dar abia acum îmi dau seama încotro mergeţi... vă duceţi la... la... nu îndrăznesc nici să rostesc acest teribil, acest... negru cuvînt... Şi n-aş putea să-mi iert niciodată că eu... inconştient... v-am îndreptat într-acolo... inconştient... inconştient... ei, da... ca un inconştient... Donna Alba mă măsură iarăşi cu zîmbetul ei, care-mi mulţumea desigur pentru această efuziune foarte naturală la un biet om, la un biet căzut de pe înălţimi de voinţă în mlaştina sîngelui şi a cărnii, dar care-mi spunea limpede, în acelaşi timp, că nu mai e nimic de făcut! Şi răspunsul el la toată această, pentru ea, bîlbîire de spaimă, ignobilă şi măruntă, fu doar atît: îşi destinse pasul şi porni. Şi-acum ne-am oprit la uşă, în dreptul uşii. Zîmbetul ei e acelaşi; ba pare c-a crescut. Şi a crescut o dată cu el aceeaşi compătimire pentru mine şi aceeaşi dîrză încăpăţînare. — Dumneata crezi că el nu va ierta?... întrebă ea, lăsînd să se audă parcă un fel de şuierat în glas. Şi continuă, fără ca o clipă să i se umbrească această insolită expresie a feţei pentru [349] cuvintele ce rostea, ca şi cînd şi-ar fi făcut o plăcere să zgîndăre singură pericolul spre care alerga: Oricare ar fi fost altul, cine ştie... dar tocmai acela care în două rînduri l-a rănit în cel mai intim şi mai exclusiv simţămînt... poate pentru el, în cel mai sfînt... Eu înclin capul şi repet ca un ecou: — în cel mai sfînt... Donna Alba parcă a tresărit. E lumină mare în hall-ul acesta şi ea e înaltă şi dreaptă şi pare acum puţin tulburată de privirea şi de glasul meu. O singură îndrăzneală, o mică, o 239 neînsemnată îndrăzneală... sau un cuvînt neaşteptat... unsprezece ani de ocol deşert... traiectorie... asimptot... Repet tare: — Pentru toţi cel mai sfînt... Donna Alba dă un pas înapoi dinaintea pasului şi a ochilor mei. Am întins mîna spre umărul ei, şi atunci ea a părut că se dumereşte şi s-a uitat involuntar într-acolo: cine ştie, o pată uşoară, de var sau de praf, şi se uită mirată la umăr că nu vede nimic. Dar mîna mea s-a şi strecurat ca un şarpe pe sub braţul ei, şi apoi, dintr-o mişcare sigură, i-am acaparat spatele de-a curmezişul. Şi fulgerător cealaltă mînă a ridicat-o în acelaşi timp, petrecută pe după cotul lungilor picioare. O expresie de uimire, de stupoare, s-a imprimat pe figura ei înlemnită, crispată, magnetizată de figura moralei înnebunite; şi buzele ei n-au apucat să se mişte decît într-un incomprehensibil suspin de stupoare, că buzele mele le-au şi apucat în lacoma lor ventuză. Asimptotul s-a putut, aşadar, uni totuşi cu braţul de hiperbolă, imposibilul din geometrie a fost rezolvat! chirăie triumfal mintea-mi scoasă din ţîţîni. Numai nici un cuvînt să nu se audă din gura asta cu gust de piersică nouă, care a rostit pînă adineauri atît de grave decizii! şi de aceea ca un aspirator ermetic gura mea absoarbe orice blestem, orice geamăt, orice sunet. Iar muşchii îmi sunt de oţel. O-ho, donna Alba nu-i mica Voicuţa, mai ales pe înaltul unui întreg etaj de trepte; dar hamalul de demult duce ca pe-un fulg delicioasa povară. Unul din braţele donnei Alba e liber, ar putea să se agite, să lovească, să zgîrie, să se apere cu ultima [350] putere a desperării; dar el s-a lăsat moale în jos şi 240 atîrnă neputincios şi minunat de romantic, cînd îl vezi astfel prin marile oglinzi. în dreptul uşilor mă întorc cu spatele şi împing, apăs cu cotul, cruţ pe donna Alba de cea mai neînsemnata izbire, de cel mai mic fir de neplăcere. Mîna ei a cedat desigur, nu e deloc elegant şi aristocratic să baţi şi să zgîrii. Dar ochii ei? ce zic ochii ei?... asta e întrebarea la care simt grozav nevoia să am un răspuns acum... îmi aruncă ei tot dispreţul acela teribil, pe care l-am ocolit timp de unsprezece ani, sau încuviinţează şi ei, ca şi braţul, răpuşi de voluptate? Nu pot să-mi dau seama, pentru că n-am sub ochii mei dilataţi de energie şi voinţă întreaga ei faţă. Gura mea continuă să-i stăpînească complet gura ei, şi asta e toată tăria de care trebuie să dau dovadă pînă la capăt. Mi-am înclinat într-aşa fel capul, ca să-i las liber nasul drept de grecoaică. Dar nările mele stau prost de tot, şi dacă n-ar fi această considerabilă voinţă, simt că n-aş putea rezista pînă la urmă; simt că m-aş prăbuşi cu ea pe treptele de piatră. Şi iată că la capătul scării într-adevăr sîngele mă părăseşte, dar mi-a fost de ajuns să ridic puţin capul şi să-mi umplu dintr-o sorbire plămînii de viaţă, ca apoi, dintr-o mişcare sigură, ca o felină dibace, să-i cuprind iar buzele în carapacea umedă şi catifelată. Ca o felină uriaşă m-am văzut într-adevăr trecînd pe dinaintea înaltelor oglinzi, cu gura înfiptă zdravăn în faţă omenească. Din poziţia ei, donna Alba nu poate vedea acest tablou sălbatic, dar dacă l-ar vedea oare, s-ar scîrbi într-adevăr de naturaleţea stridentă a acestei privelişti de junglă? în schimb, sufletul meu e fermecat de imaginile cu care mă întîmpină minunatele oglinzi în treacăt: genunchii divinei 241 mele prăzi s-au golit amîndoi de acoperămîntul lor lunecător şi moale, şi pulpele strînse bine în transparenţa mătasei gri descoperă acum în întregime unduirea lor ameţitoare. Am dus astfel pe donna Alba pînă la divanul din dormitor, unde nu arde nici o lumină. Şi buzele mele au aspirat iarăşi, numai o dată, larg şi din plin, ca să-şi ia provizia din urmă, pentru lupta aceasta corp la corp, strînsă, înăbuşită, fără cruţare. Mai mult, însă zadarnic, s-a zbătut faţa donnei [351] Alba în dorinţa de aer, pentru că acum în nesfîrşitul sărut, în întuneric şi-n hîrjoană, aşezarea capetelor noastre se schimba întruna; astfel corpul a trebuit să se supună repede, parcă grăbit să treacă odată în sfîrşit prin această dură încercare. Dar liberarea lui şi a ei n-a venit decît abia mai în urmă, după ce s-a scuturat pînă la ultimă zvîcnire de spasmul prelungit. M-am retras atunci pînă la uşa biroului, aşteptînd acolo prima mişcare a trupului rămas inert pe canapea. într-un tîrziu donna Alba a tresărit; s-a ridicat şovăitoare, izbutind cu greu să-şi proptească degetele în învelişul persan al divanului. A ridicat în treacăt unicul intim veşmînt de care-o despuiasem, dar simţindu-mă în uşă, s-a îndreptat nehotărîtă spre uşa dimpotrivă a sălii de baie, unde-a dispărut. Am traversat atunci dormitorul din cîteva salturi şi am aşteptat-o acolo lipit de perete. Şi cînd ea a ieşit după puţin, am cuprins-o din nou pe neaşteptate, repezindu-mă din spate-i şi oprindu-i iarăşi spaima cu gura, aşa cum o adusesem pînă aci. Am plimbat-o astfel ca pe un copil în lungul şi-n latul odăii; ochii nici de data asta nu-i puteam vedea, deşi acum întunericul 242 era despicat de faşă de lumină ce pătrundea prin uşa întredeschisă a biroului. Numai cînd străbăteam faşă simţeam că mă privesc; dar graiul lor de-acum mi-era cu neputinţă să-l caut, să-l ascult. Acum nu mai fu nici o luptă corp la corp, şi cînd donna Alba dispăru din nou în baie, o auzii deschizînd comutatorul electric şi încercînd robinetele. Eu o pîndeam la uşă mut, căci toate scenele acestea se petrecuseră în cea mai deplină muţenie. Cînd am văzut că întîrzie, mi-am găsit timp să dau drumul mare luminii; apoi m-am întors la locul de pîndă. Şi pentru a treia oară am cuprins-o în acelaşi fel; dar acum o plimbam în plină lumină şi vream să-i văd ochii. însă ea îi acoperise cu largile, cu lung îngenatele ei pleoape. Ispita era prea mare, ca să nu-i părăsesc pe neaşteptate gura şi să nu acopăr de sărutări aceste rotunde, încercănate şi calde clape ale vieţii Şi gura ei rămasă liberă putu să rostească, să şoptească în sfîrşit prelung, înfiorat, primele cuvinte: „My dear". Am aşezat-o atunci pe divan şi m-am aplecat asupra ei, să-i povestesc totul, să-i dau pe faţă totul, să mă lepăd de [352] toate aberaţiile şi strategiile stupide, să mă dezvinovăţesc de toată morala... Dar ea mi-a apăsat obrajii cu degetele întinse şi mi-a şoptit uşor, irezistibil: „Sst... nici o vorbă!..." Şi după ce mă privi lung, transfigurat, continuă ca în extaz: ...„nici azi, nici mîine, nici o vorbă... mîine voi fi iarăşi la tine.... dar nu ne vom spune nimic, nu ne vom mai gîndi la nimic, nu v-om face nici un plan şi nici o punere în scenă... Şi cînd el va veni... vom merge în faţa lui şi-i vom spune totul... voi 243 începe eu şi-i voi descoperi trecutul... iar pentru prezent va fi rîndul tău..." Pe urmă nu mai spuse nimic şi-mi opri şi mie orice cuvînt, apăsîndu-mi obrajii cu degetele lungi. Şi-n tăcere de moarte, sub marea lumină a tuturor becurilor, i-am descoperit atunci rînd pe rînd toate frumuseţile ei ascunse, şi toate au căzut rînd pe rînd pradă lăcomiei gurii mele, din creştet pînă la genunchi şi din gleznă pînă la sîni, şi iarăşi, şi iarăşi, de la umeri pînă-n mijlocul blond pălit... Donna Alba se ţinu de cuvînt şi veni a doua zi, rămînînd la mine de la cinci după-amiază şi pînă la unsprezece seara, cînd primi, ca şi-n ajun, s-o duc pînă-n apropiere de casă. Refuză şi de astă dată, cu toată logica argumentelor mele protivnice, să mă lase s-o însoţesc pînă-n faţa porţii, sub cuvînt că nu înţelege ca şi servitorii să fie puşi în curent cu gîndurile, cu drumurile şi cu viaţa ei. Apoi n-o mai văzui pînă la evenimentul tragic care urmă. Rămăsese să mă înştiinţeze la telefon, în orele de dimineaţă, cînd mă ştia acasă, ziua şi ceasul cînd trebuia să mă înfăţişez la palatul cu sumbră faţadă. Dar zilele trecură şi aşteptarea mea fu în zadar. Totuşi, ceva trebuia să se petreacă în posomorîta locuinţă: maestrul nu se mai prezenta nici la procesele lui favorite, iar clienţii lui îmi spuseră că erau trimişi la mine de la uşă, de către fecior. Cred că m-am purtat cu vrednicie în acele teribile zile, îndeplinindu-mi activitatea profesională şi suplinind şi pe maestru în afacerile lui, c-o fermitate care nu s-a dezminţit un moment. Numai seara — şi totdeauna pînă noaptea tîrziu — cînd îmi regăseam singurătatea deplină, pe divanul [353] supremei mele fericiri, îmi aflam refugiul atîtor gînduri negre şi presimţiri în evocarea neîntreruptă a chipului donei Alba, a albei ei goliciuni şi a mîngîierilor ei leneşe şi cutremurătoare. Şi chiar cînd într-un colţ răsărea deodată chipul de păpuşă de ceară, bărbos şi însîngerat ca o figură de muzeu, al prinţului Georges, sau într-un perete începea deodată să se învîrtească într-o iuţeală ameţitoare cercurile concentrice de foc, în mijlocul cărora porneau numaidecît să curgă cele o sută de gloanţe fără greş a pistolului său, gîndul meu, rătăcit cîteva clipe printre aceste îndărătnice vedenii, făcea sforţări desperate să recapete sfînta imagine pierdută, ce revenea apoi, închegîndu-se din zare ca o fiinţă vie, aducîndu-mi balsam de alinare şi speranţă. Iar în dimineaţa zilei a patra, după revenire, maestrul îşi curmă firul vieţii cu revolverul lui fără greş. Doamna Smaralda sosi în aceeaşi zi pe seară, chemată telegrafic de fiica ei, care avusese tăria să se dispenseze, pînă şi în zilele de tragică încordare ce urmaseră teribilei destăinuiri, de asistenţa şi încurajarea chiar a mamei sale. Abia după sosirea bătrînei doamne, donna Alba mă cheamă la dînsa, cerîndu-mi să-i dau tot ajutorul. Apoi se retrase repede, lăsîndu-mă cu doamna Smaralda să trecem în revistă grijile şi trebuinţele înmormîntării. între hîrtiile maestrului se găsi modificat vechiul testament, prin care lăsa întreaga avere soţiei sale, în felul următor: una din moşii rămînea doamnei Smaralda, cu rugăminte să aibă grijă de pomenirea lui creştinească, prinţului Raoul îi 24! lasă 500 mii lei, iar mie toată biblioteca lui juridică. La alineatul care mă privea pe mine, recomanda tuturor clienţilor săi să aibă „nemărginită încredere în talentul şi „onestitatea" mea. Restul averii rămînea tot donnei Alba, pe care o binecuvînta, urîndu-i să rămînă veşnic frumoasă. Şi astfel, gelos de sfîrşitul rivalului său, şi acest urmaş de prinţi ştiu să-şi stingă veninul crîncen din suflet cel puţin tot aşa de demn şi elegant. In ziua îngropării nu îndrăznii să mă uit la donna Alba; vorbeam amîndoi, ca şi în ajun, privind şi unul şi altul într-altă [354] parte. Dar, mai ales, căutai s-o ocolesc, pentru a evita chiar orice vorbă, după ce, printre alte cuvîntări funebre, adusei şi eu salutul meu, de fost emul, maestrului care ne părăsea. Eu îmi dau seama că am pus în vorbirea mea — şi toată lumea îmi confirmă asta mai pe urmă — suflet înalt, vibrantă şi sinceră durere; evident, nu mă referii decît la contactul nostru de birou şi de bară, la marele merit care se pierdea, însă, înlăuntrul meu, mă simţeam nespus de stînjenit. De altfel, putui observa că şi ea şi-a impus aceeaşi conduită, mai ales că părea mult abătută şi izbucnea din senin în lungi planşete. După înmormîntare avusei noi convorbiri cu doamna Smaralda, care mă reţinu la masa de seară; donna Alba însă nu se arătă. Invitările la masă continuară şi-n restul săptămînii care urmă; însă donna Alba se ţinu strict de obişnuinţa ce-şi luase de a nu se găsi singură cu mine pe-un loc niciodată. De altfel, n-o mai vedeam acum decît în timpul mesei de la prînz, cînd de obicei mă găseam cu dînsa, în afară de doamna 246 Smaralda, pe Anişoara Sava, ori chiar şi pe tatăl acesteia, precum şi alţi musafiri. Mi-era astfel cu neputinţă să pot afla amănunţit de la ea cum se desfăşurase scena groaznicei mărturisiri şi mai ales motivul pentru care mă înlăturase pe mine din periculoasa întreprindere ce ne legasem amîndoi să săvîrşim, fapt despre care testamentul maestrului nu mai lăsa nici o îndoială. Depăşise orice margine mînia prinţului în faţa primei revelaţii, pentru ca o inimă omenoasă să mai fie în stare a arunca în clocotul desperării lui şi pe a doua, sau în ultimul moment donna Alba se gîndise să mă cruţe de tragedia care şi-ar fi canalizat poate dezlegarea cumplită în sancţionarea delicioasei şi-n veci neuitatei mele nelegiuiri? în van mă frămîntam să aflu vreo dumerire; cît stăm în casa donnei Alba, doamna Smaralda nu se mişca de lîngă mine, iar cînd chemam aceeaşi casă la telefon, îmi răspundea doamna Smaralda, pe care fiica ei o ţinea pesemne nedespărţită de dînsa. Donna Alba hotărîse ca în camera în care îşi găsise sfîrşit soţul ei (dormitorul lor) să ardă zi şi noapte timp de un an două mari lumînări şi sfeşnice grele, bisericeşti; cîte o astfel [355] de lumînare trebuia să ardă şase luni în fosta cameră mortuară (un mare salon) precum şi în birou. Ea se mutase în apartamentul mamei sale. Vara ne despărţirăm, amîndouă plecînd la moşie, iar eu la mare. încercai atunci prin accentele sincere şi pătimaşe ale scrisorilor mele să fac pe donna Alba a-mi limpezi taina. Dar ea-mi răspunse foarte pe larg numai la prima, descriindu-mi zbuciumul ei în 247 acele momente. N-a avut puterea să privească în faţă pe maestrul, cînd a început mărturisirea: s-a lăsat pierdută pe-un scaun, a închis ochii şi a început să turuie ca pe-o lecţie învăţată. La cel mai mic zgomot care venea din partea lui, ea strîngea şi mai tare pleoapele aşteptînd detunătura pedepsitoare. Şi cînd vedea că nu vine nimic, continua. Ochii i-a deschis, cînd el a întrerupt-o cu vorbele: „Vreau să văd scrisorile şi testamentul!" Şi ea i le-a adus, fără să îndrăznească nici atunci să ridice ochii. Şi cînd el a întrebat-o foarte calm şi foarte blînd dacă mai are ceva de adăugat peste cele spuse şi peste conţinutul scrisorilor, ea i-a împărtăşit hotărîrea ei irevocabilă de a-l părăsi, apoi a izbucnit în lacrimi, s-a apropiat de el orbeşte din cauza plînsului, şi-a căzut în genunchi, cerîndu-i iertare şi sărutîndu-i mîinile. El şi-a lăsat capul în palmă şi a rugat-o să-l lase singur. Chiar din seara aceea donna Alba s-a mutat în apartamentul mamei sale; la masă, prinţul n-a venit decît în două rînduri, dar n-au schimbat nici un cuvînt împreună. în ajunul sinuciderii a bătut la uşa ei, a intrat atît de descompus, că ea s-a speriat; în mînă ţinea cutia de scrisori pe care i-a predat-o; apoi a dat să spună ceva, dar şi-a muşcat deodată buzele şi ochii i s-au umezit. A ieşit repede. Donna Alba n-a dormit toată noaptea şi probabil nici el. S-a sinucis în zorii zilei, aşa cum ştiam... Şi atît... despre mine, nimic. La scrisorile următoare, în numele fiicei sale, îmi răspundea necontenit doamna Smaralda. Cînd reveniră, toamna tîrziu, mă prezentai chiar în ziua sosirii, să le aduc omagiile mele. Scăpasem de la tribunal cam 248 tîrziu, şi feciorul mă introduse în fostul birou, unde mai ardea încă groasa lumînare pusă din ordinul donnei Alba. Mobilierul vechi fusese înlocuit, căci mi se dăduse mie, o dată cu cărţile, şi dulapurile de mahon şi cristal. Din noul decor îmi [356] atrase atenţia o oglindă mai mare de înălţimea unui om, putîndu-se mişca pe-un ax înfipt într-o ramă de-o rară artă. Trebuii să aştept aci ceva mai mult, pentru că atît mama cît şi fiica se aflau în oraş, unde plecaseră să viziteze o amică şi rubedenie a doamnei Smaralda, pe cît mi se spuse, bolnavă. Nu ştiu dacă revenise doar donna Alba, dar mă pomenii numai cu ea singură, intrînd rîzătoare. O clipă statui înmărmurit de frumuseţea ei în mare doliu, în cadrul oglinzii, ca într-un tablou de renumit maestru; mă întorsei apoi repede şi mă înclinai pînă-n pămînt. Donna Alba înainta veselă spre mine, cu amîndouă mîinile întinse. — Te uitai în oglindă? mă întrebă ea. Nu e bine, lîngă o lumînare care arde pentru un mort... — Lîngă dumneata (mă dezobişnuisem s-o tutuiesc) nu mi-e şi nu mi-ar fi fost teamă de nimic niciodată! îi răspunsei cu toată seriozitatea... Şi niciodată sufletul meu nu se va simţi împăcat de mîhnirea că insignifianta-mi prezenţă a fost eludată dintr-o grozavă împrejurare, de care eram direct responsabil, şi mai ales că această eludare a fost săvîrşită de cineva anume, de care nu mi-aş fi putut închipui niciodată că m-ar mai putea îndepărta de la oricare din acţiunile ei... — Sigur? Sigur, domnule moralist, care-ai jignit grav orgoliul meu feminin şi ai ucis un om cu preceptele absolute şi cu marile dumitale gesturi? rîse ea, foarte dispusă de acrul meu 249 morocănos şi acum stupefiat... Atunci uită-te înainte în oglindă! Se îndepărtă şi stinse lumina electrică. Se întunecă atunci zdravăn, şi lumina nestatornică a lumînării abia îmi ajută la început să-mi disting figura înciudată de intenţiile donnei Alba. Cînd mă învăţai cu clarobscurul ce se făcuse, o văzui înaintînd spre mine repede, cu fîlfăitoarele ei văluri. Ridică mîinile ca nişte aripi negre deasupră-mi şi mă întrebă: — Nici acum nu ţi-e frică...? Mă întorsei şi-o cuprinsei; şi ea-şi lăsa valurile cernite peste mine, ca un nemaipomenit de frumos simbol al morţii. Flacăra lumînării pîlpîia molcom prin luciul oglinzii. îmbrăţişarea fu scurtă şi pătimaşă. Frumoasa moarte se desparţi ameţită şi se îndreptă şovăitoare să dea iar drum luminii cele mari. Al doilea sărut fu numai în treacăt, apoi mă ameninţă cu degetul: [357] — Asta să-ţi ajungă pînă la sfîrşitul doliului. Astă-seară nu te pot reţine la masă, pentru că nu e mama aci. De mîine însă restabilim regula: nu ne vedem decît în prezenţa ei. Mai ai şapte luni, am făcut eu socoteala pentru tine. Şi dulcea moarte, care secerase pînă acum numai două fragede vieţi, îmi trimise din uşă un ultim sărut, cu vîrful degetelor pe rîsul ucigător al albilor şi minunaţilor ei dinţi.