CRITICE

(1866—1907) 

 
PREFAŢA AUTORULUI LA EDIŢIA DE LA 1874 
  Iluzii pierdute — iată semnul timpului în care trăim. Stăpînirea frazei încetează. 
  Numai deziluzionarea să nu treacă în scepticism. 
  Puţinii bărbaţi eminenţi ce-i avem au început să se retragă unul cîte unul din viaţa publică, iar în locul lor năvăleşte mulţimea mediocrităţilor şi, cu steagul naţionalismului şi al libertăţii în frunte, acea gloată de exploatatori, pentru care Dunărea nu e destul de largă ca să-i despartă de Bizanţ. În contra lor rezistenţa, fie şi violentă, era o datorie. 
  De aci critica! Însă critica unde trebuie şi constructivă unde poate. 
  Paginile următoare cuprind un şir de cercetări critice asupra cîtorva forme de cultură romînă din ultimele decenii. 
  Scrierile astfel împreunate în volumul de faţă sunt o retipărire din Convorbiri literare. Prezentîndu-se acum singure înaintea publicului şi lipsite de vecinătatea şi de sprijinul scriitorilor uniţi cu noi în aceeaşi tendinţă, ele sunt silite să răspundă îndată la o întîmpinare de prin-cipăiuî, care caută să le tăgăduiască dreptatea şi folosul. 
  Direcţia cea nouă — ni se zice — nu putea să se introducă în conlucrare paşnică pe lîngă cea veche? Trebuia oare o critică aşa de neîmpăcată în contra celor mai multe forme şi autorităţi de astăzi? Admiţînd chiar că transilvănenii scriu rău, că Bărnuţiu nu e om de ştiinţă, că Şincai nu e istoric, că Societatea Academică Romînă e stearpă, că cele mai multe ziare şi poezii nici nu merită acest nume; de ce să fie totuşi aşa de amar combătute? Tot sunt creaţiuni de cultură, forme fie şi goale pentru primirea cuprinsului viitor, tot sunt ceva, sunt un semn 
de viaţă şi sunt mai bine decît nimic. 
La aceasta răspundem: 
  Puterile unui popor, fie morale, fie materiale, au în orice moment dat o cantitate mărginită. Averea naţională a romînilor are astăzi o cifră fixă, energia lor intelectuală se află asemenea într-o cîtime fixată. Nu te poţi juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de cultură într-un popor. Timpul, averea, tăria morală şi agerimea intelectuală ce le întrebuinţezi pentru o lucrare de prisos, necum pentru o lucrare greşită, sunt în veci pierdute pentru lucrarea cea trebuincioasă şi cea adevărată. Amîndouă nu pot merge lîngăolaltă, tocmai fiindcă izvorul puterilor unei naţiuni nu este nesecat, ci este din fire mărginit. Dacă dar îţi lipsesc o mie de şcolari silitori şi modeşti, de industriaşi şi meseriaşi naţionali, de poeţi şi prozatori mai buni, de oameni de ştiinţă adevăraţi, cauza este că mărginitele puteri de care dispune poporul tău pentru aceasta sunt consumate de profesori ignoranţi, de funcţionari netrebnici, de academicieni, secretari, membri onorifici, asociaţi în cultură, jurnalişti, ateneişti, conservatorişti, poetastri, spînzurători de pînze la „expoziţia artiştilor în viaţă“, şi celelalte, şi celelalte. 
  Ai un singur bloc de marmură: dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de unde să mai poţi sculpta o Minervă? 
                                  T. MAIORESCU Iaşi, martie 1874 

 
O CERCETARE CRITICĂ ASUPRA POEZIEI
ROMÎNE DE LA 1867

PREFAŢA LA EDIŢIA DINTÎI 
  Cartea de faţă a fost altfel proiectată decît se prezintă publicului acum. 
  Sunt aproape doi ani de cînd membrii societăţii „Junimea“ consacră 
o parte din timpul fiecărei şedinţe a lor la lectura poeziior romîne publicate pînă astăzi, cu scop de a compune pentru juna generaţiune romînă o antologie, în care toate poeziile să fie, dacă nu mai presus de orice critică, cel puţin insuflate de un simţămînt poetic şi ferite de înjosire în concepţiune şi în expresiuni. Însă din miile de poezii citite, societatea nu a putut alege un număr suficient pentru a compune un volum, şi dintr-o colecţiune de poezii frumoase a ieşit o critică de poezii rele. 
  Critica se află la începutul volumului, iar cîteva exemple de poezii mai bune la fine, şi publicaţiunea întreagă este un semn caracteristic al stării în care a ajuns literatura romînă în anul 1967. 
                                       T. M. Iaşi, iunie 1867 

 
 PREFAŢA LA EDIŢIA DE LA 1892 
  Studiul elementar asupra poeziei romîne apăruse întîi în primele numere ale Convorbirilor literare (1 martie—15 iunie 1867) şi fusese apoi publicat în volum deosebit. 
  „Exemplele de poezii mai bune“, care însoţeau acel mic volum de la 1867, nu se mai află reproduse în reeditarea de faţă. Cele 11 poezii lirice, 10 fabule-epigrame şi 13 balade de Gr. Alexandrescu, Alecsandri, Bolintineanu, M. D. Corne, G. Creţeanu, Donici, I. Negruzzi, Nicoleanu, 
T. Şerbănescu şi A. Sihleanu, relevate atunci ca singure posibile, nu maipot avea astăzi această însemnare. 
  De atunci încoace s-au ivit în literatura noastră multe alte lucrări. „Pastelurile“ şi baladele războinice ale lui Alecsandri, poeziile lui Naum, Vlahuţă, Şerbănescu, Duiliu Zamfirescu, T. Robeanu, Ollănescu-Ascanio, A. 
C. Cuza, Bodnărescu, Coşbuc, Volenti, ale doamnelor Matilda Cugler-Poni, Lucreţia Suciu, Veronica Micle şi, mai ales, ale lui Eminescu ar trebui neapărat să figureze astăzi într-o asemenea antologie.1 Unele din ele au înălţat limba, forma, ideea poeziei romîne cu mult peste treapta de la 1866. 
  Cercetarea noastră critică de acum 25 de ani rămîne dar numai ca un indicator pentru distanţa străbătută pe calea evoluţiunii de progres. 
                                        T. M. Bucureşti, septembrie 1891 
 

 
POEZIA ROMÎNĂ 
CERCETARE CRITICĂ 
I 
Condiţiunea materială a poeziei 
   Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr. Cea dintîi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe cînd frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă. 
  Este dar o condiţiune elementară a fiecărei lucrări artistice de a avea un material în care sau prin care să-şi realizeze obiectul. Astfel, sculptura îşi taie ideea în lemn sau în piatră, pictura şi-o exprimă prin culori, muzica prin sonuri. Numai poezia (şi aci vedem prima ei distingere de celelalte arte) nu află în lumea fizică un material gata pentru scopurile ei. Căci cuvintele auzite nu sunt material, ci numai organ de comunicare. Cine aude silabele unei poezii sanscrite fără a înţelege limba sanscrită, deşi poate primi o idee vagă de ritmul şi de eufonia cuvintelor, totuşi nu are impresia proprie a lucrării de artă, nici partea ei sensibilă, nici cea ideală; fiindcă sonul literelor nu are să ne impresioneze ca ton muzical, ci mai întîi de toate ca un mijloc de a deştepta imaginile şi noţiunile corespunzătoare cuvintelor, şi unde această deşteptare lipseşte, lipseşte posibilitatea percepţiunii unei poezii. Din contră, cine vede o pictură indică, şi fără a înţelege ideea străină ce a încorporat-o poate artistul prin culori, d. e. înfăţişarea unui cult necunoscut al antichităţii, are totuşi pe deplin partea sensibilă a lucrării de artă şi este în stare a o aprecia. Culorile picturii sunt dar un adevărat material, asemenea sonurile muzicii, piatra sculpturii; însă cuvintele poeziei sunt de regulă numai un mijloc de comunicare între poet şi auditoriu. 
  Unde este atunci materialul sensibil al poetului, fără de care nu poate exista arta? Materialul poetului nu se află în lumea dinafară; el se cuprinde numai în conştiinţa noastră şi se compune din imaginile reproduse ce ni le deşteaptă auzirea cuvintelor poetice. Cînd cetim, 
d. e., la Bolintineanu:
Într-o sală-ntinsă printre căpitani Un stejar întinde braţe veştejite. Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani. 
                      Astfel după dealuri verzi şi numai flori Astfel printre trestii tinere-nverzite Stă bătrînul munte albit de ninsori, 
partea materială din ceea ce este frumos în această poezie sunt imaginile provocate în fantezia noastră prin cuvintele poetului: „Mircea încărcat de ani, ca un stejar ce-şi întinde braţe veştejite printre trestii, ca un munte albit de ninsori de pe dealuri verzi“ etc. 
  Prima condiţiune dar, o condiţiune materială sau mecanică, pentru ca să existe o poezie în genere, fie epică, fie lirică, fie dramatică, este: ca să se deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului, şi tocmai prin aceasta poezia se deosebeşte de proză ca un gen aparte, cu propria sa raţiune de a fi. Cuvîntul prozaic este chemat a-mi da noţiuni, însă aceste noţiuni sunt abstracte, logice, desmaterializate, şi pot constitui astfel un adevăr şi o ştiinţă, dar niciodată o artă şi o operă frumoasă. Frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee învăluită şi încorporată în formă sensibilă, şi de aceea cuvîntul poetic trebuie să-mi reproducă această formă. Noţiunea abstractă „cina cea de taină“ poate fi adevărată, dacă îi cunosc relaţiunile esenţiale din istorie, însă pentru aceasta nu este încă frumoasă; vroiesc să fac din ea o operă de artă, trebuie să o încorporez într-o materie sensibilă, să mi-o deping cu culori într-un tablou (Leonardo da Vinci) sau să o descriu prin cuvinte, care să-mi deştepte imagini de sensibilitate adecvate cu obiectul ei (Klopstock, Messias). 
2 Titu Maiorescu. Critice 
  Prin urmare, un şir de cuvinte care nu cuprind alta decît noţiuni reci, abstracte, fără imaginaţiune sensibilă, fie ele oricît de bine rimate şi împărţite în silabe ritmice şi în strofe, totuşi nu sunt şi nu pot fi poezie, ci rămîn proză, o proză rimată. 
  Pentru a demonstra acest adevăr, demonstraţiune cu atît mai importantă cu cît din ignorarea lui multe din poeziile noastre nici nu intră în categoria operelor de artă, ci sunt proză stricată prin rime, vom intra în cîteva amănunte ale producţiunilor adevărat poetice şi vom arăta cum o sumă de particularităţi esenţiale ale poeziilor frumoase se explică numai pe baza acelui adevăr. 
   Poetul, chemat a deştepta, prin cuvintele ce le întrebuinţează, aceleaşi imagini sensibile în conştiinţa auditoriului, ce trebuie să le aibă el în fantezia sa, are a se lupta cu o primă greutate foarte însemnată: cu pierderea crescîndă a elementului material în gîndirea cuvintelor unei limbi. La început cuvintele corespundeau unei impresii sensibile, şi cine le auzea atunci îşi reproducea prin ele acea imagine materială din care se născuseră. Cu cît înaintează însă limba, cu cît experienţa se întinde peste mai multe sfere şi cuprinde cunoştinţa a tot mai multe obiecte de acelaşi fel, cu atît cuvîntul ce le exprimă devine mai abstract, caută a se potrivi cu toată suma de obiecte cîştigată din nou, pierde una cîte una din amintirile sensibile de mai nainte şi, devenind o noţiune generală, se ridică pe calea abstracţiunii spre sfera ştiinţei, însă se depărtează în proporţie egală de sfera poeziei. Să luăm, d. e., cuvîntul eminent. Cînd zice astăzi cineva „inteligenţă eminentă“, nu leagă nici o imagine sensibilă cu aceste cuvinte. Altfel a fost în vechime, în acea vechime romană, care a întrebuinţat pentru prima oară cuvîntul eminens. Eminens sta în legătură cu vechiul meno, care însemna a fi înălţat, a se ridica peste un nivel dat; de unde cuvîntul mensa, care mai înainte vrea să zică orce ridicătură, masă, bancă, scenă pentru vinderea sclavilor etc.; e-minere arăta o ridicătură mai frapantă decît celelalte, scoasă la iveală dintre toate, şi eminens cuprindea dar pe atunci o imagine sensibilă foarte semnificativă. Astăzi a dispărut elementul material din concepţiunea acestui cuvînt, eminent este o noţiune exclusiv intelectuală. Eminens cel vechi putea fi o expresie poetică, eminentul de astăzi este 
o expresie esenţial prozaică. 
  Ceea ce s-a întîmplat cu eminens s-a întîmplat cu cele mai multe cuvinte ale limbii romîne şi a tutulor limbilor indo-europene: cuprinsul lor, în procesul psihologic al formării noţiunilor, a devenit aşa de eteric, încît nu mai posedă decît o slabă amintire de sensibilitate. 
  Ce importanţă are această eterizare pentru ştiinţă am arătat cu altă ocaziune1. Rezultatul însă pentru artă este că poetul nu mai poate întrebuinţa toate cuvintele limbii simplu, aşa precum sunt admise astăzi pentru însemnarea obiectelor gîndirii lui, ci trebuie sau să le ilustreze cu epitete mai sensibile, sau să le învieze prin personificări, sau să le materializeze prin comparaţiuni, în orice caz însă să aleagă, dintre toate cuvintele ce exprimă aproape acelaşi lucru, pe acele care cuprind cea mai mare doză de sensibilitate potrivită cu închipuirea fanteziei sale. 
  Dacă, precum am arătat, prin progresul logic al inteligenţei limbistice într-un popor, gîndirea cuvîntului, care gîndire avea la început trup şi suflet, şi-a pierdut cu timpul trupul şi şi-a păstrat numai sufletul, un suflet rece şi logic, oglindă credincioasă a raţiunii omeneşti, poetul trebuie mai întîi de toate să încălzească acest product şi să resusciteze în imaginaţiunea auditoriului trupul evaporat din vechile concepţiuni de cuvinte. 
  1. Să privim acum mai cu de-amănuntul mijloacele poeţilor de ane sensibiliza gîndirea cuvintelor. Primul mijloc este alegerea cuvîntu-lui celui mai puţin abstract. Un exemplu va lămuri pe deplin această afirmare. Cînd zic „simt durere“, cuvintele sunt numai prozaice, fiind
   1 Despre scrierea limbii romîne ă...î.
că-mi dau o noţiune intelectuală, dar nu mă silesc a o întrupa; cînd zic „durerea mă cuprinde“, locuţiunea a devenit mai poetică, fiindcă verbul este mai expresiv, sau, cum se zice, mai pitoresc. „Durerea mă pătrunde, durerea mă săgeată“ etc. sunt alte variaţiuni corespunzătoare trebuinţei de sensibilitate în cugetarea aceluiaşi lucru. Şi astfel vedem poeţii preferînd cuvintelor abstracte pe cele ce exprimă o gîndire mai individuală şi calităţi mai palpabile. 
  A. Mureşanu, în loc de a vorbi de armata turcească, de Rusia, de patria romînă, cuvinte cu totul prozaice, sensibilizează aceste noţiuni şi zice: 
N-ajunse iataganul barbarei semilune
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim,
Acum se vîră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

 Schiller, în Moartea lui Wallenstein1, zice: 
      Pălăria
      De amiral mi-ai smuls-o de pe cap.
       Şi în alt loc:
      
      Cu ochi posomorît Şi bine le-ar veni să ne trimită Privesc ei pe străini în ţara lor, Acasă cu un pumn de bani etc. Camõens zice (Lusiada, cîntul V): 
După ce am trecut linia arzîndă ce separă lumea-n două.
    Din aceeaşi particularitate poetică se explică farmecul fabulelor lui La Fontaine. Obiectul acestor fabule este cunoscut din alţi autori, poate nici unul nu este original al lui. Dar ceea ce este original în La Fontaine este acea alegere admirabilă de cuvinte, prin care în modul cel mai simplu se exprimă lucrurile în natura lor palpabilă: 

    Shakespeare, modelul cel mai perfect pentru tot ce se va chema vreodată fantezie de poet, se fereşte pănă la exagerare de cuvinte abstracte şi, dacă le întrebuinţează, le pune totdeauna alăturea o imagine sensibilă. 
  Exemple se află pe fiecare pagină a operelor sale. Să ne mărginim la cîteva din cele traduse în romîneşte, din Macbeth1: 
Să pot răsturna cu viteaza mea limbă Orice te-ar depărta de la cercul de aur.
 „Cercul de aur“ în loc de coroana regală, la care aspira Macbeth. La finele actului I zice Macbeth: 
Suăntîdeplin hotărît: întins e orice nerv / Spre teribila faptă.
 În actul III, scena I: 
...eu suăntîrădăcina / Şi tatăl multor regi.
 În scena 4: 
Am înotat în sînge atîta de departe, Curioase gîndiri. Încît de-a mă întoarce tot aşa greu îmi vine Etc., etc. Cît de-a merge înainte. În cap îmi clocotesc 
 
zice Victor Hugo  
  2. Al doilea mijloc ce-l vedem întrebuinţat de poeţi pentru a produce materialul sensibil în gîndirea cuvintelor din partea auditoriului sunt adjectivele şi adverbele, ceea ce s-a numit „epitete ornante“. 
   1 Traducere de P. Carp, p. 16, 23, 24, 52, 60. 
Substantivul şi verbul singur, chiar cînd se refer de-a dreptul la obiecte şi acţiuni materiale, nu produc în mintea noastră decît o slabă amintire de sensibilitate, mai mult o nălucire a materiei decît o adevărată impresie. Cînd zicem, d. e., Hasdrubal fu ucis în bătălia de la Metaurus, nu ne gîndim la imaginile sensibile ce ar trebui să fie cuprinse în aceste cuvinte. Nici pe Hasdrubal nu ni-l închipuim în figura lui, nici uciderea nu ne-o reproducem în cruzimea ei, nici bătălia, nici rîul Metaurus: aceste substantive şi verbe sunt numai semne uscate pentru gîndirea abstractă a faptului istoric, gîndire exclusiv prozaică. 
  Poetul nu poate întrebuinţa asemenea verbe şi substantive goale, ci este silit a le îmbrăca, a le împrospăta în partea lor sensibilă prin anume relevare a ei. Aci este cauza care ne explică, d. e., epitetele constante ce le aflăm în Homer lîngă persoanele principale din epopeile lui. Homer nu numeşte pe Ahil singur, nici pe Diomed, nici pe Pallas Atene etc. Căci ce sunt aceste nume? Cuvinte reci, care nu silesc imaginaţia să-şi reproducă persoana în plenitudinea ei de viaţă palpabilă. De aceea Homer zice totdeauna  Achil cel grabnic la picior, şi te sileşte astfel să-ţi construieşti în fantezia ta o imagine mai sensibilă a eroului; Homer zice  Diomed cel bun la strigăt,  ş Minerva cu ochiul albastru etc. 
  Shakespeare, în Macbeth, unde vorbeşte Banquo cu vrăjitoarele, le descrie: Se vede că înţelegeţi, Căci fiecare pune degetul ciuntit Pe zbîrcitele buze.
    Şi în alt loc: 
Voi fi silit să iau De la noapte-mprumut vreuna din a ei Întunecate oare. 
  Alecsandri, în frumoasa poezie Groza, deşteaptă cea mai vie impresie prin adjectivele pline de sensibilitate cu care însoţeşte obiectele gîndirii: 
Galben ca făclia de galbenă ceară 
    Ce aproape-i ardea, Pe o scîndură vechie aruncat afară De somnul cel veşnic Groz-acum dormea... 
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
Un moşneag atuncea, cu o barbă lungă, 
    La Groza mergînd, Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă Lîngă mort îi puse, mîna-i sărutînd, Mai făcu o cruce şi zise plîngînd 
etc. 
Frumos este adjectivul sensibil în strofa lui Mureşanu: 
Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n jur de tine Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii... 
Foarte plastic în descrierile sale este Bolintineanu: 
Noaptea se întinde, şi din geana sa Argintoase lacrimi peste flori vărsa. 
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .

Colo, sub o neagră stîncă,
Geme rîul spumător,
Pacea nopţii e adîncă,
Luna doarme pe un nor.

.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .

Caigi! vezi, noaptea vine
După dealuri fumegînd.
Pe un pisc sălbatec şi vijelios
Unde urlă-n poale Argeşul spumos,
Este o cetate

etc. 
  3. Un alt mijloc de a realiza aceeaşi condiţiune neapărată a frumo-sului poetic sunt personificările obiectelor nemişcătoare sau prea abstracte, precum şi a calităţilor şi acţiunilor. Prin aceasta se introduce în gîndirea cuvintelor o nouă mişcare, neobişnuită în proză, şi tocmai de aceea surprinzătoare, ce deşteaptă imaginea sensibilă şi colorează schema palidă a cuvîntului prin cea mai energică viziune. 
  Nici Homer nu mai întrebuinţează verbul simplu a săgeta, ci zice:
 „Săgeata zboară cu voluptate pentru a gusta carnea inimică“. 
În Horaţiu grija se urcă pe corăbii: 
Scandit aeratas vitiosa naves / Cura. Od. II, 16. 
  În Sofocle ajutorul are „ochi voioşi“ etc. 
  Cea mai pitorească fantezie şi în această privinţă o are iarăşi Shakespeare: 
          Lumina a intrat / Deja cu noaptea-n luptă,
           zice Lady Macbeth.
          
Sacrilegul omor a călcat sfîntul templu Al regelui furînd viaţa din altar,
 strigă Macduff: 
            Pîn-a nu mîntui Nocturnul liliac monachescul său zbor Şi pîn-a nu trage cornuratul gîndac, Somnoros bîzîind, clopotul de noapte, Se-mplineşte-o faptă de crudă pomenire,
 prevesteşte Macbeth: 
                Grozavul omor, Ce santinela sa, lupul, l-a trezit Urlîndu-i ora nopţii, păşeşte stafios... Pămînt nestrămutat, n-auzi pasul meu Oriunde m-ar purta, ca nu pietrele tale, Destăinuindu-mi fapta, să lipsească pe noapte De grozava tăcere ce-acum nevoieşte. 
   Trecînd la literatura noastră, deşi nu ne putem aştepta încă la aceeaşi fantezie viguroasă, totuşi constatăm întrebuinţarea aceluiaş mijloc de personificare. 
  În exemplul citat din Bolintineanu: 
Colo sub o neagră stîncă Pacea nopţii e adîncă. Geme rîul spumător. Luna doarme pe un nor, 
impresia produsă din această strofă provine mai ales din personificarea lunii în versul din urmă. 
  Asemenea în o poezie a lui Gr. Alexandrescu: 
Este ora nălucirii: un mormînt se dezveleşte,
O fantomă-ncoronată din el iese, o zăresc,
Iese, vine către ţărmuri, stă, în preajma sa priveşte —
Rîul înapoi se trage, munţii vîrful îşi clătesc.

    Dintre toate poeziile „Dlui Marelui Logofăt“ I. Văcărescu (publicate la 1848), aproape singurele strofe acceptabile ne par a fi cele dintîi din O zi şi o noapte de primăvară la Văcăreşti, şi frumuseţea lor stă mai ales în personificarea amorului: 
N-am să scap, în piept port dorul Răsunetul, frunza, valea, Peste ape, peste munţi, Apele mi-o înmulţesc! Văz că peste mări amorul Cînd o vrea îşi face punţi. Mii de piedici, mii de curse; Peste firea toat-a-ntins, La Carpaţi, mi-am adus jalea, Lacrimi în zadar sunt curse: Lor am vrut să hărăzesc: Unde-oi merge, eu sunt prins. 
  Aceste exemple vor fi deajuns pentru a da o idee despre personificările poetice şi pentru a dovedi că şi ele sunt născute din necesitatea de a sensibiliza gîndirea prea abstractă a cuvintelor. 
  4. Să mai observăm în fine încă un mod prin care poetul caută să ajungă la acelaşi rezultat, comparaţiunea, metafora, tropul în genere. Un obiect al gîndirii se pune în paralelă cu altul, care trebuie să fie sensibil, 
şi cu cît această paralelă este mai nouă şi mai frapantă, cu atît imaginaţia este silită a-şi construi figurile sensibile cuprinse în cuvinte. 
Talent fără noroc Tămîia fără foc 
E de prisos: N-are miros,
 zice Goethe în proverbele sale rimate. 
H. Heine compară: 
Ca un rege e păstorul, 
Şi cu arbori-mpreună 
Tron e dealul înverzit, 
Vor pe rege-a adormi. 
Iar coroana e deasupra-i 

Soarele cel strălucit. 
În acest timp stăpîneşte 

Un ministru, acel cîne 
La picioare îi sunt mieii, 
Ce lătrînd vrea să arate 
Curtezani linguşitori, 
Că veghează peste stîne. 
Cavaleri îi sunt viţeii, 

Ce aleargă printre flori. 
Ca din vis oftează prinţul: 

Cîrmuirea e prea grea! 
Ţapii sunt actori de curte. 
Ah! aş vrea să fiu acasă 
Dar cînd păsări ciripesc, 
Şi lîngă regina mea. 
Clopotele cînd răsună, 

Fac orchestrul cel regesc. 
Pe-al ei sîn se odihneşte 

Capul meu cel obosit, 
Şi toţi cîntă şi încîntă, 
Şi în ochii-i se cuprinde 
Apa-ncepe a şopti, 
Un regat nemărginit! 
* * * 


 
 
începe Bolintineanu una din cunoscutele sale balade istorice. 
Mihai mîndru vine iară, / Falnic ca un stîlp de pară. 
  Două observări dintre cele multe ce se pot face asupra acestei materii ne par la ordinea zilei pentru starea actuală a poeziilor romîne: cea dintîi se referă la noutatea, cea de a doua la justeţea comparaţiunilor. 
  Punctul de plecare pentru orice comparare poetică a fost necesitatea sensibilizării obiectelor. Însă pentru ca acest scop să fie atins, comparaţiunea trebuie să fie relativ nouă, altfel nu produce nici o imagine. Ceea ce am arătat că se întîmplă cu vorbele izolate se întîmplă şi cu comparaţiunile: prin uzul zilnic îşi pierd elementul sensibil. Auzind tot mereu una şi aceeaşi comparare, nu mai avem pentru ea atenţiune, şi nu ne mai reproducem cuprinsul material. Cînd zic, d. e., curajos ca un leu, nu-mi mai amintesc figura leului, ci primesc locuţiunea oarecum ca un semn convenţional pentru gîndirea abstractă a unei calităţi. Precum prin deasa întrebuinţare se tocesc monetele şi se pierde chipul şi pajura exprimate pe ele, aşa din comparaţiunile prea des auzite se şterge imaginea sensibilă; şi cu aceasta toată raţiunea lor de a fi. 
  Rămîne acum la tactul  al poetului de a simţi care metaforă se poate întrebuinţa cu succes şi care a încetat de a mai fi comparaţiune sensibilă şi, prin urmare, trebuieşte, pentru un timp, sau cu totul depărtată, sau cel puţin modificată în poezie. În această privinţă, nouă ne pare că în poeziile romîne de astăzi sunt mai ales trei imagini aşa de uzate şi abuzate, încît poeţii cei tineri ar face bine să se ferească de ele: aceste sunt florile, stelele şi filomelele. 
  Toate amantele poeţilor noştri sunt ca o floricică sau ca o steluţă sau ca amîndouă în acelaşi timp (lucru mai greu de închipuit), toţi prinţii, toate aniversările, toate „zilele mărite“ sunt ca o stea mare, şi toate impresiile poetice se deşteaptă cînd cîntă filomela. Astăzi însă am citit 
atîtea flori şi floricele, stele, steluţe, stelişoare şi filomele în versurile romîne, încît acum primim aceste cuvinte numai ca nişte semne uscate, obişnuite în vorbire, prin urmare fără nici un rezultat poetic. 
  Spre a mai putea fi întrebuinţate asemenea metafore în literatura romînă, trebuiesc împrospătate în mod original prin alte cuvinte, care să fie în stare a renaşte din nou imaginile în frumuseţea lor primitivă. Drept model poate servi poezia lui Alecsandri, Dedicaţiune: 
Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie Stea dulce şi iubită a sufletului meu... 
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . O, blîndă, mult duioasă şi tainică lumină... 
Aci imaginea îşi produce efectul ei fiindcă este pregătită şi reînnoită prin celelalte cuvinte marcante: tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie etc. Cît de slabe, din contra (pentru a nu spune un cuvînt mai energic), 
sunt comparaţiuni ca aceste: Căci eu în lume sunt ca o floare, Şi cu iubirea mă mai nutresc Ş-a filomelei dulce cîntare Pare că-mi zice: ah, te iubesc! .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . Dragă Elizo, tu eşti mai dulce Decît o roză, decît un crin... .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . Frumoasă ca o roză erai în astă lume, Frumoasă ca o floare, ca floarea delicată... .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . Tu eşti o stelă, ce dai lumină... .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . Ce e noaptea cînd nu cîntă Filomele printre flori? 
   Dacă e vorba să comparăm tot cu flori, să ne luăm mai bine de exemplu poeziile populare, chiar cele mai de rînd, care toate au cel puţin originalitate în determinarea florilor şi nu vorbesc numai de roze şi de crini. Cît este de expresivă următoarea strofă, născută pe  Bucureştilor! 
Frunză verde măr sălciu, Alta blondă mijlocie
La grădină-n Cişmegiu, Ca o jună iasomie,
Două fete frumuşele Una are ochi de mură,
Mi-a furat minţile mele: Care inimile fură,
Una oacheşă şi naltă Alta două viorele
Ca o dalie învoaltă. Ce te scoate din oprele

etc. 
  A doua condiţiune pentru admiterea comparărilor este: ca ele să fie juste. Comparările sunt chemate a da o imaginaţie sensibilă pentru gîndirea prea abstractă, însă această imagine trebuie să fie potrivită cu gîndirea, altfel sensibilizarea ei produce contrazicere şi constituie o eroare. E de necrezut cît de des păcătuiesc scriitorii în contra unei aşa de elementare reguli a conceperii, întrebuinţînd comparări false sau pline de confuzie. 
  Această parte a poeziilor romîne moderne este plină de erori uneori aşa de comice, încît pot deveni un izvor bogat pentru almanahuri humoristice, şi cu cît autorul vrea să fie mai solemn sau mai duios, cu atît, se înţelege, impresia este mai ridicolă. 
  Un poet compară: 
Primăvara cea dorită de la sferele senine 
Pe-a zefirului aripe între noi voioasă vine, 
Sub uşoarele ei pasuri mii de flori au răsărit, 
Cîmpul, muntele şi codrul de nou iar au înverzit, 
Aerul senin s-adapă de-a suflării ei miroase, 
Şi din sînu-i rourează pe ţarine ploi mănoase. 
Primăvara vine cu pasuri uşoare şi plouă din sîn! 
 Altul zice: Talia-ţi naltă şi subţirică Mîna ta albă şi mititică Ochii tăi negri de abanos, Face din tine un cer stelos. Talie înaltă, ochi negri şi mîna mică fac un cer stelos!
 Un poet cîntă: 
      Să fiu zefirul, să fiu zambilă, / Prin cele fete să salt uşor.
       Altul compară:
      
Sus la Petricica Îşi lua de furcă, 
Cînd mergea fetica Şi ca o haiducă, 
Şi sta ziulica, Şi ca o nălucă, 
Viţeii păzea — În tufiş torcea. 
Şi în alt loc: 
Ochii cum îi joacă Ca o panduroaică 
Ca la o şerpoaică, etc.
 Citim într-o foaie nouă din Iaşi (septembrie 1866): 
Ador tare adevărul, Precum e în floare mărul, Îl ador că e frumos, Al livezii pom frumos. 
Adevărul frumos ca mărul! Unul începe: Belă copilă, de graţii plină, Coruri de nimfe pe buza-ţi lină     Muză sublimă, soare d-amor,     Le văd cum joacă încetişor. Închipuiţi-vă o buză pe care joacă coruri de nimfe! 
Unul se adresează la iubita sa: 
      Tu, floare frumuşică, ca cerul de măreaţă, / Ca dînsul de albastră... Iar altul zice: 
Aste inimi prea-nfocate De al păcii imn legate Cu stîlpări de nemurire Cînt a patriei iubire! 
  Ce imagine teribilă! Inimi înfocate, legate de un imn cu stîlpări de nemurire! 
  Dar destul şi prea destul din această infirmerie a literaturii romîne, şi să revenim la partea serioasă a cercetărilor ce ne ocupă. 
  Recapitulînd rezultatul dobîndit din analizarea precedentă a amănuntelor poetice, constatăm ca demonstrate următoarele propo-ziţii din începutul cercetării de faţă: 
  Particularităţile stilului poetic (expresii determinate, epitete, personificări, comparaţiuni) purced toate din trebuinţa de a sensibiliza gîndirea obiectelor; aceasta provine din necesitatea de a crea poeziei elementul material, ce nu-l află gata afară din sine, de care însă nu se poate lipsi nici o lucrare de artă, frumosul fiind tocmai exprimarea unei idei sub o formă sensibilă corespunzătoare. 
  Din aceste reflecţii înţelegem în acelaşi timp ce vrea să zică mult discutata originalitate a poetului. Poetul nu este şi nu poate fi totdeauna nou în ideea realizată: dar nou şi original trebuie să fie în vestmîntul sensibil cu care o învăleşte şi pe care îl reproduce în imaginaţiunea noastră. Subiectul poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile omeneşti, frumuseţile naturii sunt aceleaşi de cînd lumea; nouă însă şi totdeauna variată este încorporarea lor în artă: aici cuvîntul poetului stabileşte un raport pănă atunci necunoscut între lumea intelectuală şi cea materială şi descopere astfel o nouă armonie a naturii. 
  Ne pare important a insista asupra acestor adevăruri fundamentale ale literaturii: căci tocmai ele sunt astăzi pierdute din conştiinţa tinerii noastre generaţii, şi de aceea astăzi suntem în pericol de a nu mai avea unul din puternicele mijloace de cultură ale societăţii romîne. Este probabil că politica ne-a surpat mica temelie artistică ce o puseseră în ţara noastră poeţii adevăraţi, Alecsandri, Bolintineanu1,  Gr. Alexandrescu. 
    1 Înţelegem pe Bolintineanu de mai nainte, pănă la 1852, cînd se făcu publicarea primelor sale poezii; căci peste ultimele lucrări ale sale (Eumenidele etc.) trebuie să aruncăm un văl. 
Atît cel puţin este sigur, că cele mai rele aberaţiuni, cele mai decăzute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace, sunt cele ce au primit în cuprinsul lor elemente politice. Şi cauza se înţelege uşor: politica este un product al raţiunii; poezia este şi trebuie să fie un product al fanteziei (altfel nici nu are material): una dar exclude pe cealaltă. 
  De aceea vedem că poeziile politice, precum şi cele rele istorice au toate viţiul corespunzător: de a fi lipsite de sensibilitatea poetică. Exemple vor explica mai bine ce însemnează aceasta, şi pentru mai multă lămurire să începem cu o poezie foarte caracteristică a unei celebrităţi de ale noastre către C. Negri: 
O, Negri! inamicii a tot ce dă mărire Şi viaţă Romîniei nu-ţi vor putea ierta Că ai luat o parte de lauri la unire 
Prin insistenţa ta! 
A face-un singur popol, o singură domnie Din două; a restrînge atîţia postulani: Crezi tu că o să facă vreodată bucurie 
Acestor sclavi tirani? 
Cuvîntul datorie spre ţară e un nume! Şi patria o umbră, mărirea un eres! A face să rămîie despreţuită-n lume 
Şi-n umbră mai ales, 
A pune interesul persoanelor nainte De interesul ţării, a nu simţi vrun dor Cînd jugul rău apasă aceste locuri sfinte, 
Aceasta-i legea lor! 
etc.
    Toate aceste strofe cuprind un şir de cuvinte reci, fără imagine, şi prin urmare nici nu sunt poezie: sunt un articol de jurnal pus în rime, 
o monstruozitate literară. Dacă un adevărat talent poetic a ajuns la această decadenţă, ce să mai aşteptăm de la ceilalţi? 
 Unul ne face următoarea „poezie“ epică: 
CEI 300 EROI DE LA SATUL PUTINEIUL (1594) 
Cu o despărţire de romîni aleasă Secerînd cununa cea nemuritoare. Din oastea cea bravă a lui Bravu trasă, În această luptă trei sute olteni, Radu, Stroe, Preda, cei trei fraţi Buzeşti, Bravi ca şi eroii din Călugăreni. Şi Stoica şi Radu, fraţi Calomfireşti, Singuri se luptară, bravii mei romîni, În cîteva ore bat oastea tătară Cu douăsprezece de mii de păgîni; Şi în două rînduri ei o sfărîmară; Toţi într-o unire bravii mei jurară Apoi pun pe goană hordele barbare. Pe păgîni să-nvingă sau cu toţi să moară. 
  Manualul de istorie al lui Laurianu, pus în stanţe şi trochee, şi încă şi aceste ca vai de ele. Un alt scriitor, care acum „debutează“ în poezie, se adresează într-un ziar (din octombrie 1866) la Dumnezeu şi-i spune între altele: 
Împăraţi, regi, principi, dară, toţi sunt o necesitate
Pentru popoli: unii ştiu să-şi împlinească datoria ce-ai impus,
Altul însă, plin d-orgoliu, speculează onestitate,
Calcă în picioare legea, făr-a fi de tine pus.

Triste scene, suferinţe, care strigă răzbunare;
Tot ce-i sacru, nici virtute, toate aruncate-n vînt —
E tiranul! El domneşte fără vreo neruşinare.
Tată, fiu, soţie, frate la el nu-i decît cuvînt.

    Şi aşa mai departe în vro zece strofe, şi, nota bene, toată această declamaţiune politică este numai o introducere pentru a ajunge la exprimarea dorinţei de a-şi revedea amanta:
   Elviriţa absentează, nu-i viaţă pe pămînt. 
Într-un alt ziar nou (din august 1866) citim: 
Să scriu la ode linguşitoare
N-am obiceiul, mărturisesc;
Chiar de cuvinte măgulitoare
Întotdeauna mă cam feresc;

Dar cu plăcere şi cu căldură Aş scrie multe, pre legea mea, Strîmbe, sucite, fără măsură, Fără de vină cum aş putea. 
3 Titu Maiorescu. Critice 
Aş face una acelui care
Democraţia ar sprijini,
Şi monstruoasa centralizare
Ca pe o spaimă o ar goni.
. . . . . . . . . . . . . . . .

Aş face una cu mulţămire Acelui spirit îngrijitor, Ce prin şcoli bune mai cu grăbire Ar da lumina şi în popor 
etc. 
  Sperăm că, din opoziţia frapantă între exemplele din urmă şi între poeziile citate mai nainte, cititorul va fi simţit deosebirea radicală ce desparte poezia de proză; fie aceasta simplă, fie rimată, şi va fi înţeles că înainte de a putea fi vorba de poezie, trebuie cel puţin să se împlinească condiţiunea mecanică a oricărei opere de artă: aflarea materialului sensibil care pentru poezie consistă în imaginile sensibile deşteptate prin cuvinte. O dată această condiţiune împlinită, începe tărîmul artelor, posibilitatea frumosului, critica estetică, şi de aci înainte vin apoi cerinţele artistice: ca dicţiunea să nu fie prea materializată prin imagini, ca cuvintele să fie aşa de bine alese, încît să întrupeze în modul cel mai simplu şi pregnant ideile poetului etc. După măsura acestor cerinţe se dovedeşte apoi adevăratul poet, şi se deosebeşte chiar şi în privinţa cuvintelor literatura clasică de literatura decadenţei. Dar, după cum am văzut, de aceste considerări mai înalte nu s-a tratat în paginile precedente, şi nici nu credem oportun a se trata în literatura noastră, prea tînără pentru o estetică mai rafinată. Pentru noi a fost prima necesitate: a marca în mod demonstrativ linia de separare între poezie şi celelalte genuri literare, pentru ca, cel puţin pe această cale, să se lăţească în juna generaţie un simţămînt mai just despre primele elemente ale artei poetice.
 II
 Condiţiunea ideală a poeziei 
  Trecînd la partea a doua a cercetării noastre, ne propunem a analiza care este, în privinţa ideilor exprimate de poet, condiţiunea fără a cărei împlinire nici nu poate exista poezia. 
  O veche împărţire a tuturor obiectelor gîndirii omeneşti face deosebirea între lumea interioară sau sufletească şi între lumea exterioară sau fizică. Însă şi această lume fizică există pentru noi numai întrucît simţim ceva cu prilejul ei. Astfel, toate obiectele gîndirii, fie externe, fie interne, se pot privi împreună şi se pot deosebi dintr-un alt punct de vedere: în obiecte ale raţiunii reci sau logice şi în obiecte ale simţămîntului sau pasionale, deosebire întemeiată pe cunoscuta dezbinare între minte şi inimă.
    Paralel cu această deosebire, costatăm pentru  scopul ce ne ocupă următoarea propoziţie limitativă: ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simţămînt sau o pasiune, şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ţine de tărîmul ştiinţific, fie în teorie, fie în aplicare practică. 
  Prin urmare, iubirea, ura, tristeţea, bucuria, disperarea, mînia etc. sunt obiecte poetice; învăţătura, preceptele morale, politica etc. sunt obiecte ale ştiinţei, şi niciodată ale artelor; singurul rol ce-l pot juca ele în reprezentarea frumosului este de a servi de prilej pentru exprimarea simţămîntului şi pasiunii, tema eternă a frumoaselor arte1. 
  Şi pentru ce aceasta? 
  Cîteva din cauzele fundamentale ce deosebesc cele două sfere ale gîndirii omeneşti ne par destul de simple pentru a putea fi explicate în cercetarea de faţă fără prea lungi digresiuni. 
  Şi mai întîi poezia este un product de lux al vieţii intelectuale, une noble inutilité, cum a zis aşa de bine Mme de Staël. Ea nu aduce mulţimii nici un folos astfel de palpabil încît să o atragă de la sine din motivul unui interes egoist; ea există pentru noi numai întrucît ne poate atrage şi interesa prin plăcerea estetică. Însă o condiţiune fără de care nu poate fi interes şi plăcere este ca, mai întîi de toate, poezia să fie înţeleasă, 
    1 Goethe în Faust vorbeşte mult de ştiinţe, Corneille în Horace de fapte din istoria romană, Scribe (dacă este permis a-l numi lîngă aceşti doi) în Verre d’eau de politica engleză: însă toate aceste numai pentru a arăta cu prilejul lor simţămintele şi pasiunile omeneşti. 
să vorbească la conştiinţa tuturor. Prin urmare, ea nu-şi poate alege obiecte care se ţin de domeniul ocupaţiunilor exclusive, precum sunt cele ştiinţifice, fiindcă acesteăaî rămîn neînţelese pentru marea majoritate a poporului, ci este datoare să ne reprezinte simţăminte şi pasiuni, fiindcă acesteăaî sunt comune tuturor oamenilor, sunt materia înţeleasă şi interesantă pentru toţi. Ceea ce separă pe oameni deolaltă este cuprinsul diferit cu care şi-au împlinit mintea; ceea ce-i uneşte este identitatea mişcărilor de care se pătrunde inima lor. 
  Dar chiar mărginindu-se poetul ştiinţific la acea minimă parte din public care se alcătuieşte din oameni speciali, din politicieni, filologi etc., se naşte pentru dînsul o nouă împotrivire: ceea ce, chiar pe acest tărîm, este interesant astăzi, nu a fost interesant ieri şi nu mai interesează mîine, şi o poezie însufleţită numai de asemenea obiecte ar pierde din an în an din atracţiunea ei. 
  Astăzi se interesează societatea politică romînă de descentralizare; societatea ce se mai gîndeşte la cercetări lingvistice, de unificarea ortografiei şi de terminaţiunile cuvintelor noi: vor trece oare mulţi ani pînă cînd aceste preocupări să fie şterse de la ordinea zilei? O dată descentralizarea făcută, ortografia şi limba unificate, mişcarea cauzată prin aceste îndeletniciri trecătoare va înceta, şi nimeni nu le va putea reînvia în propriul lor interes intrinsec. 
  Prin urmare, poezia rătăcită în sfera ştiinţei şi a politicii rămîne întîi neînţeleasă şi neinteresantă pentru marea majoritate a oamenilor contemporani, şi este, al doilea, pierdută în generaţiunile următoare chiar pentru cercul restrîns de indivizi pentru care a avut un sens şi 
o atracţiune în ziua naşterii ei. 
  Însă prea rară este, este de prea mare preţ şi valoare acea creaţiune a spiritului omenesc ce se numeşte poezie, pentru a fi expusă vicisitudinii mobile a zilnicelor interese. De magica figură ce poetul a creat-o din abundenţa inimii sale, trebuie să se frîngă valul timpului şi să o lase intactă pentru generaţiunile viitoare, ca o scumpă moştenire seculară a geniului omenesc. 
  Numai copiii cei necopţi, pentru a-şi face o grădină, taie florile şi frunzele din tulpina lor şi le aşează în nisipul spulberat: cea dintăi suflare a vîntului le doboară, cea dintăi rază a soarelui le veştejeşte. Dar natura, marea noastră învăţătoare, îşi împlîntă rădăcina stejarului în pătura cea mai adîncă şi statornică a pămîntului, şi de acolo dă creaţiunii sale putere de a lupta şi de a trăi. 
  Să analizăm acum o altă cauză, mult mai importantă, pentru care poezia nu poate trata obiecte ştiinţifice. 
  Frumoasele arte, şi poezia mai întîi, sunt repaosul inteligenţei. În mijlocul fluctuaţiunii perpetue, de care este mişcat acel straniu product al formaţiunilor animaliere ce se numeşte minte omenească, arta se stabileşte ca un liman de adăpost, spre a reda inteligenţei agitate o linişte salutară. Aceasta a fost cauza din care s-a lăţit odinioară poezia între oameni; aceasta este cauza din care astăzi îşi păstrează valoarea ei nemăsurată pentru fericirea geniului omenesc. 
  Dar activitatea ştiinţifică nu se potriveşte cu această chemare a poeziei. Căci ştiinţa provine din acea însuşire înnăscută a minţii noastre prin care suntem veşnic siliţi a întîmpina orice fenomen al naturii cu cele două întrebări omeneşti: din ce cauză? spre ce efect? Însă primul efect ce-l descoperim se arată a fi totdeodată o cauză pentru un alt efect, care la rîndul său este noua cauză pentru alte efecte, şi pe nesimţite se deschide înaintea noastră linia timpului, care ne duce înainte într-un viitor nemărginit. Şi asemenea cercetînd înapoi, ni se arată prima cauză a unui fenomen ca fiind şi ea efectul unei alte cauze, care iarăşi este efectul unei cauze anterioare, şi aşa mai departe, se deschide şi îndărătul nostru aceeaşi linie infinită a timpului. Şi astfel omenirea, împinsă în sufletul ei de forma apriorică a cauzalităţii, se urcă şi se coboară pe scara timpului în sus şi în jos, pînă cînd minţile îmbătrînite ale generaţiunii actuale se pleacă la pămînt şi lasă altei generaţiuni sarcina de a împinge piatra lui Sisifos cu un pas mai înainte; această altă generaţiune o lasă generaţiunilor viitoare, şi aşa mai departe se dezvoltă ştiinţa, şi nu are nicăieri repaos şi niciodată sfîrşit: căci prima cauză şi ultimul efect sunt refuzate minţii omeneşti; nici o limită eternă nu ne opreşte, dar etern ne opreşte o limită. 
  În această stare a inteligenţei active se coboară arta ca o mîngîiere binefăcătoare. Ea prinde atenţia neliniştită şi agitată spre infinit şi, înfăţişîndu-i o idee mărginită în forma sensibilă a frumosului, îi dă liniştea contemplativă şi un repaos intelectual. Poezia în special trebuie să ne decline spiritul de la înlănţuirea fără margini a nexului cauzal, să ne manifesteze idei cu început şi cu sfîrşit şi să dea astfel o satisfacţiune spiritului omenesc. De aceea ea este datoare să ne îndrepteze spre simţăminte şi pasiuni. Căci tocmai simţămintele şi pasiunile sunt actele de sine stătătoare în viaţa omenească: ele au o naştere şi o terminare pronunţată, au un început simţit şi o catastrofă hotărîtă şi sunt doar obiecte prezentabile sub forma limitată a sensibilităţii. 
  Celelalte arte, prin chiar condiţiunile lor materiale, sunt restrînse în acest cerc estetic şi sunt ferite de rătăcirea ştiinţifică: nici teorii politice, nici regule lingvistice nu se pot sculpta în piatră sau exprima în muzică.1 Poezia singură este în pericol de a-şi confunda sfera, şi aceasta din cauză că ea întrebuinţează acelaşi organ pentru ideile ei pe care-l întrebuinţează şi ştiinţa pentru ale sale: adică limbajul omenesc. Cu atît mai mult însă este de datoria poetului a-şi îndrepta atenţiunea spre diferenţa între aceste două sfere deosebite şi a distrage mintea obosită de perpetua cauzalitate. 
  Recapitulînd rezultatul dobîndit din cercetarea teoretică de pîn-acum, afirmăm din nou adevărul cu care am început: ideea sau obiectul poeziei nu poate fi decît un simţămînt sau o pasiune. Şi precum am făcut în partea I, aşa vom arăta şi în această parte, că însuşirile esenţiale ale poeziilor celor frumoase în privinţa ideilor lor se explică numai pe baza acestui adevăr. 
    1 Nimic nu este absolut în omenire. Jurnalele din noiembrie 1866 ne spun că un american a pus constituţiunea Statelor Unite în muzică; dar cel puţin aceasta ni se spune ca o monstruozitate americană. Cînd se va simţi cu aceeaşi claritate de toţi ai noştri că o poezie asupra constituţiunii este tot aşa de monstruoasă ca acea muzică americană! 
  Poetul, chemat a exprima simţirile omeneşti, a aflat în însăşi natura lor legea după care să se conducă. Între deosebirile ce disting afectul în genere, fie simţămînt, fie pasiune, de celelate stări ale cugetului, se pot cita următoarele ca principale: 
1. 1. O mai mare repejune a mişcării ideilor. Observarea aceasta o poate face orcine. Exemplul cel mai lămurit dintre toate ni-l prezintă spaima, cu prodigioasa sumă de idei ce ne pot străbate mintea în momentele ei. 
2. 2. O exagerare sau cel puţin o mărire şi o nouă privire a obiectelor sub impresiunea simţămîntului şi a pasiunii. Lucrurile gîndite iau dimensiuni crescînde, micul cerc al conştiinţei intelectuale se preface în linte microscopică şi, privite prin ea, toate senzaţiunile şi toate ideile momentului apar în proporţiuni gigantice şi sub culori neobişnuite. 
3. 3. O dezvoltare grabnică şi crescîndă spre o culminare finală sau spre o catastrofă, dacă luăm acest cuvînt şi în sens bun, nu numai în împrejurări tragice.

    Aceste trei semne caracteristice ale afectelor sunt totdeodată cele trei calităţi ale poeziei.
    1. Poezia adevărată, ca şi pasiunea şi simţămîntul, ne arată dar o grabnică tranziţiune de la o idee la alta şi în genere o mişcare abundentă a gîndirii. Gîndirea fiind exprimată prin cuvinte, imitarea acelei particularităţi psihologice ne prescrie dar a stabili între idei şi cuvinte un raport de preciziune, astfel încît cu orice înmulţire de cuvinte să se înmulţească în aceeaşi proporţie şi suma de idei. Căci ceea ce întîrzie tranziţiunea gîndurilor şi amorţeşte mişcarea abundentă sunt tocmai frazele cele lungi, în care după atîta auzire de sonuri nu se produce nici un progres de înţelegere în conştiinţă. Prin urmare, regula ce o scoatem pentru poezie din această considerare a afectelor se poate exprima în mod negativ: poezia să nu se întoarcă în jurul aceleiaşi idei, să nu se repete, să nu aibă cuvinte multe pentru gîndiri puţine. O excepţie aparentă sunt poeziile cu refren (cupletele); dar numai aparentă. În realitate, refrenul, deşi păstrînd aceleaşi cuvinte, cuprinde în fiecare strofă o idee nouă sau cel puţin o altă privire a ideii celei vechi. D. e.:
 VOCEA MUNTELUI 
Colo-n vale se coboară Trist şi cu capul plecat Un drumeţ: doru-l omoară Să-ajungă de-unde-a plecat. 
„Oare-amorul mă aşteaptă Sau o piatră ş-un mormînt?“ Atunci eco se deşteaptă Şi răspunde: „Un mormînt“. 
Greu suspină şi-înainte Grăbind pasul s-a-ndreptat, Groaza tulbură-a sa minte, Dorul l-a înaripat. „În mormînt aşa de iute! Fie, pacea-i în mormînt!“ Ş-atunci eco din cel munte Sună: „Pace-i în mormînt!“ 
„Vino dară, vino, moarte, Ca pe-un dar eu te aştept, 
Să merg nu pot mai departe Moartă-i inima în piept! Ah! de moarte nu mi-e frică 
  Mă tem că mă va uita!“ Din văi un glas se ridică Şi răspunde: „Va uita!“ 
Vai, furtuna-în piept zbucneşte La sărmanul călător, Şi o lacrimă luceşte În ochiu-i: „Da’ vreau să mor, Dacă pacea pentru mine Pacea-i numai în mormînt!“ Şi din văile vecine Eco strigă :„În mormînt!“ 
(Imit. din Heine de M. Corne)
    Din acest exemplu se vede că refrenul, departe de a face excepţie, confirmă regula de mai sus că poezia să nu se repete şi să nu revie în jurul aceleiaşi idei. Importanţa acestei reguli merge aşa de departe, încît olandezul Hemsterhuis a putut defini frumosul: o producţiune ce ne dă cele mai multe idei în cel mai scurt timp. 
  Toţi poeţii cei buni sunt exemple pentru aceasta, şi dacă este poate cu putinţă a le face obiecţiunea că sunt uneori prea concişi şi chiar obscuri în expresiunile lor pregnante, nu li se va afla niciodată defectul contrariu, de a fi prea lungi, fiindcă aceasta s-ar îndrepta în contra propriei naturi a poeziei. 
  Considerată dintr-un punct de vedere exterior, această regulă implică, dar, pentru poezie cerinţa unei conformităţi între cuprins şi întindere. Nu vrei să exprimi toate nuanţele simţămîntului, îţi sunt ideile reduse la un cerc mai strîmt de privire: poezia să-ţi fie scurtă. Numai cînd abundenţa noilor gîndiri îţi creşte astfel în conştiinţă încît sparge forma prea strîmtă a unei strofe şi te sileşte a o întrupa într-o nouă formă, numai atunci vei adăoga un nou şir de cuvinte şi-l vei continua pînă cînd te agită acest impuls irezistibil. 
  E caracteristic a arunca o privire în faimoasa colecţiune de poezii a lui Heine,  Majoritatea poeziilor sunt de una, de două, de trei strofe, şi totuşi în ele se cuprinde o lume întreagă de idei poetice, de simţăminte şi pasiuni. Însă în expresie nici un cuvînt de prisos; cea mai precisă legătură între son şi idee! Din contră, cele mai multe poezii romîne sunt lungi, lungi de nu se mai isprăvesc, în cuvinte, nu în idei, şi cu cît poetul este mai rău, cu atît poezia este mai lungă. Parcă mulţimea cuvintelor şi cifra paginilor imprimate ar fi măsura valorii poetice!
    Prin cîteva exemple sperăm că se va lămuri pe deplin chestiunea de faţă. Începem cu două poezii1 din colecţiunea citată a lui Heine: 
Deodată eu am desperat Şi-n fine toate le-am răbdat, Că voi putea răbda, Dar cum? nu mă-ntreba. 
  Un poet mediocru ar fi făcut zece strofe ca să exprime aceeaşi idee, şi ar fi slăbit de zece ori efectul. 
Aş vrea ca durerile mele Să-l auzi în orişice oră,
Vărsate într-un singur cuvînt Să-l auzi în orişice loc.
Să le pot arunca la vînturi,
Să le ducă etern pe pămînt! Şi pentru repaosul nopţii

                  Cînd ochii abia ai închis, Să-l poarte la tine, iubito, El are să te urmeze Cuvîntul de chin şi de foc. Şi pănă-n adîncul tău vis. 
1 Traducere de T. Scheletti. 
  Să vedem acum cîteva exemple contrarii. A. Mureşanu începe poezia sa Vinovatul cu strofa: 
Cît de dulce armonie Cum ştia toate să ţie Dormea cîndva-n pieptul meu, Nesmintit acordul său! 
  Toate ştia să ţie acordul său vrea să zică că era armonie în pieptul meu, şi cele două rînduri din urmă nu fac decît a mai spune încă o dată ceea ce spuseseră mai bine rîndurile dintîi. 
Pîn-acum priveam la soare, Ca un prunc ce-n al său joc La roata lui cea de foc, Priveşte la zburătoare.
    Cum priveşte copilul la zburătoare, aşa priveam eu la soare! Eroarea acestei imagini este tocmai că nimeni nu priveşte de bunăvoie în soare; dar eroarea s-ar fi strecurat nesimţită dacă ar fi comis-o poetul numai în versul întîi, mai ales că cuvîntul la permite două sensuri; însă versul al doilea se repetă şi insistă: 
Pîn-acum priveam la soare, / La roata lui cea de foc. 
Stranie îndeletnicire, şi periculoasă! 
Dar acum ş-o rază mică, De nu-i închid, rău mă strică. Cînd la ochii-mi s-a ivit, 
  Se poate o manieră mai lungă de a exprima această idee? Dar acum ş-o rază mică mă doare, se-nţelege dacă-mi ajunge la ochi, se-nţelege dacă nu închid ochii. Atît de bine se-nţelege, încît este urît de a o spune. Poezia nu e tratat de fiziologie. 
  Şi aşa merge poezia mai departe încă cinci strofe. Şi cînd se sfîrşeşte, te miri pentru ce s-a sfîrşit. Putea să mai continue cel puţin vro opt strofe, cu aceeaşi economie de spirit. 
  Pentru a varia lectura, să revenim la un exemplu bun din Heine: 
Lacrima ce am vărsat 
  S-a schimbat în floare.
  Şi suspinul ce-am oftat,
  
În privighetoare. 
Şi de mă iubeşti, copilo, Te-ncunun cu flori Şi un cor te va-ncînta De privighetori. 
Să mai cităm următoarea poezie a lui Alecsandri, remarcabilă prin sobrietatea cuvintelor şi grabnica tranziţiune a gîndirii: 
STELELE 
De la mine păn’ la tine 
Vărsat-am multe din ele 
Numai stele şi lumine! 
Pentru soarta ţării mele, 
Dar ce sunt acele stele? 
Multe pentru cei ce sunt 
Sunt chiar lacrimele mele 
Pribegiţi de pe pămînt! 
Ce din ochii-mi au zburat 
Multe lacrimi de jelire... 
Şi pe cer s-au aninat 
Iar de dulce fericire 
Cum se-anină despre zori 
Ah! vărsat-am numai două, 
Roua limpede pe flori. 
Şi-s luceferi amîndouă!

    Dar deja în contra Pescarului aceluiaşi poet am avea obiecţiuni de făcut în privinţa regulii ce ne ocupă. Cele dintîi cinci strofe sunt destul de variate în idei: 
PESCARUL BOSFORULUI 
De-ar vrea înaltul prooroc, Mohamed, strălucit, Să-mi fie ziua cu noroc Şi dorul împlinit, De-aş prinde-acum în preajma mea Pe-al mării împărat, Ce poartă-n frunte-o mare stea, Un talisman bogat; 
Eu, care sunt un biet pescar, Purtat din val în val — Eu, care dorm în Iuschiudar, În iarba de pe mal, 
Eu, Abdulah, cel mai voinic Vîslaş de pe Bosfor, Ce n-am decît un biet caic Ş-un suflet plin de dor; 
Allah! atunci orice-am dorit, Allah! orce-aş vrea eu, De la apus la răsărit Ar fi îndată-al meu; Caftane, şaluri de Caşmir Cu late, scumpe flori, Iuţi armăsari de la Misir Ca vîntul de uşori, 
Ş-un lung caic de abanos În aur prelucrat, Cu imnuri din Coran frumos 
  Pe margine săpat, Şi treizeci de vîslaşi osmani Ce vesel ar zbura, 
Mai repezi decît Elcovani Pe-ntinsa Marmara. 
Dar n-aş vrea nici stofe cu fir Şi cu mărgăritar, Nici largi caftane de vizir, Nici falnic armăsar; N-aş vrea nici săbii de Taban Deprinse la omor, Nici lung covor de Ispahan Ce saltă sub picior... 
  Dar strofa a 6-a reîntoarce gîndirea la aceleaşi lucruri şi slăbeşte efectul: 
Allah! mă jur că de-aş avea A mării talisman, N-aş vrea să fiu vizir, n-aş vrea Nici padişah-sultan; 
N-aş vrea comori, n-aş vrea să am Nici chioşcuri, nici sarai, Nici să dezmierd în Bairam Huriile din rai. 
Apoi poezia culminează în următoarea strofă finală: 
Ci-n mrejă dulce prefăcînd Duioas-inima mea, M-aş duce-ncet şi tremurînd Să prind norocu-n ea, 
Să prind copila lui Topal, Frumoasa Biulbiuli, Ce cîntă noaptea lin pe mal, Pe mal la Candili!
    Scoţîndu-se afară strofa a şasea, poezia ar cîştiga în efectul ei cel frumos. 
  Însă cu toată claritatea sperăm că se va simţi eroarea menţionată aci din următoarele strofe ale unui alt „poet“, a cărui citare alăturea cu poeţii de mai sus nu o putem scuza decît prin scopul didactic ce şi l-a propus cercetarea noastră:
            ÎNTRISTAREA1 
Mult mi-e inima-ntristată, Furtuni rele de la soartă Căci prea rău mă văd ursit, Peste mine-au năvălit. 
    1 Poezia o reproducem din Versuinţii romani, adică: Culesiune versuarie din foile naţionale, editată de studenţii şcolilor orădene. Oradea-Mare, 1854. Această stranie adunătură este plină de poezii de acelaşi calibru. 
Niciodată vre un bine O! dea cerul vreodată, 
  Stător nu am avut, Să pot să mă liniştesc — Relele toate cu mine Cu lumea cea înverşunată 
  Petrecere ş-au găsit. Să pot să mă înfrăţesc. 
Din a mea mică pruncie 
  Cu norocul m-am luptat, Dar el tot cu duşmănie 
  În mai rău m-a cufundat. 
Duşmănia, neunirea 
  Ca fumul piară din noi; Şi dreptatea, fericirea 
Cerul sădească-ntre noi. 
Favor deloc n-am găsit 
  În crudă anima lui, Ci cu totul s-a silit 
  Să mă-nchin cruzimei lui. 
Să nu mai fim niciodată Unul altuia vrăjmaşi; Ci cu anima curată S-ajutăm pe pătimaşi. etc., etc.
    E cu neputinţă a citi asemenea lucruri pănă la sfîrşit. Toată strofa următoare îşi dă osteneala să mai spuie încă o dată ceea ce ne-a spus strofa precedentă. 
  Şi cu toate aceste numai o mică reflecţie asupra artei lor ar spune acestor poeţi că duşmanul cel mai mare al poeziei este tocmai cuvîntul. Ceea ce îngreuează efectul, ceea ce poate produce simţămîn-tul de monotonie şi de urît într-o lucrare poetică este mai ales mulţimea de cuvinte. S-a arătat în partea I a studiului de faţă că materialul poeziei nu sunt cuvintele, ci imaginile deşteptate prin cuvinte în fantezia cititorului. Cuvîntul nu este, prin urmare, decît un mijloc de comunicare, necesitatea fizică de care este înlănţuită ideea în trecerea ei din mintea poetului în mintea auditoriului. El nu are existenţă de sine, ci are singura misiune de a fi un organ de care să se anine gîndirea în comunicarea ei, şi trebuie să se mărginească strict la împlinirea acestei misiuni. Şi aci, ca şi în regulele anterioare, este o linie de demarcaţiune foarte pronunţată între poeţii cei chemaţi şi între simplii fabricanţi de rime. 
  O observare mai este de făcut la acest paragraf, sau mai bine zicînd 
o întîmpinare de combătut. 
  S-a zis că poezia să fie abundentă în idei: cum se potriveşte aceasta cu scurtimea ei? Bine că scurtimea face impresia frumoasă a unui raport precis între cuvînt şi gîndire, dar nu pare mai puţin adevărat că, d. e., într-o singură strofă cu puţinele ei cuvinte, fie acesteăaîoricît de precise, suma de idei nu s-ar putea numi abundentă şi n-ar constitui o vie mişcare a gîndirii. Cum se explică atunci justeţea poetică a poeziilor celor mici? 
  Dacă analizăm efectul ce ni-l produc, constatăm în noi o mulţime de idei de ale noastre proprii, deşteptate cu prilejul citirii şi alăturea de cuvintele poetului. Nu numai ceea ce spune poezia ne ocupă conştiinţa, ci ea se află a fi în atîtea raporturi cu alte cercuri de gîndiri ale noastre, încît şi acestea sunt reproduse în conştiinţă şi însoţesc şi ilustrează oarecum percepţiunea poetică. Farmecul acestui fel de poezii nu este atît în ceea ce spun, cît în ceea ce reţin şi ce lasă în liberul joc al fanteziei lectorului. Experienţa o putem face îndată cu strofa citată din Heine: 
Deodată eu m-am desperat Şi-n fine toate le-am răbdat, Că voi putea răbda, Dar cum? nu mă-ntreba.
    Nu mă-ntreba, fiindcă nu-ţi pot răspunde, fiindcă tocmai culmea simţămîntului, în durere, ca şi în bucurie, nu se va deschide niciodată cu cuvintele reci, ci va fi reţinută ca un rest inexprimabil al adîncului inimii omeneşti. Dar simţămîntul pentru care eu n-am aflat expresie în cuvinte reprodu-ţi-l tu prin propria simţire, şi, cu imaginaţiunea înviată prin puţinele mele indicări, scoate la lumina conştiinţei tale ceea ce este ascuns în cugetul meu.1 
Să luăm alt exemplu, şi vom afla acelaşi fenomen: 
Dacă privesc în ochii tăi,
Durerea mi s-a stins,
Şi dacă gura ţi-o sărut,
Un farmec m-a cuprins.

Pe pieptu-ţi de mă odihnesc, În inimă tresar, Dar dacă-mi spui: eu te iubesc, Aş vrea să plîng amar. (Heine) 
    1 Compară Edgar Poe, analiza poeziei sale Corbul, publicată în traducere franceză în  
   Pentru ce? Lectorul să o simtă, s-o afle în sine, şi multele posibilităţi ale explicării, diferite după diferiţii indivizi, constituie abundenţa de idei ce caracterizează producţiunea poetică. 
  Alt exemplu: 
Adese ochiul tău îmi pare 
  Întunecat de-un tainic dor,
  Dar eu cunosc a ta-ntristare:
  
  Viaţă pierdută, pierdut amor! 
Şi niciodat’ n-a revenit Copilăria cea trecută, A ta ursită s-a-mplinit; Amor pierdut, viaţă pierdută! (Heine)
 În fine un exemplu din Goethe: 
De sub pămînt Gustă din el:
  Un ghiocel Să ştii că natura De-abia ieşise Cînd i-a creat,
  Tinerel. Pentru olaltă Veni o albină, I-a destinat.
    O perspectivă întreagă asupra frumoasei armonii în natură se deschide cu aceste cuvinte; dar poetul înţelept a dat numai un îndemn gîndirii şi a lăsat liber şirul reprezentărilor să se dezvolte în conştiinţa cititorului după propria sa individualitate. 
  Voltaire a zis-o:  şi dacă prima cerinţă pentru un artist este ca să ştie ce să spună, desigur a doua cerinţă este ca să ştie ce să nu spună. 
  Cînd curentul electric se transmite dintr-un loc în altul, numai o parte a lui merge pe firele văzute de metal: o altă parte, tot aşa de esenţială, străbate în ascuns prin pătura umedă a pămîntului. Tot aşa, în lumea inteligenţei, cuvîntul zis este numai un fragment al raportului ce se stabileşte între suflet şi suflet: restul se acordă pe tăcute şi formează ascunsa armonie a simţirilor omeneşti.
    2. A doua asemănare între poezie şi pasiune este un fel de exagerare a gîndirii. Orice simţămînt produce o încordare extraordinară a înţelegerii momentane, şi sub presiunea ei ideile lucrează asupra conştiinţei noastre cu acea energie caracteristică al cărei rezultat este mărirea obiectelor şi perceperea lor în proporţii şi sub culori neobişnuite. 
  Mijloacele prin care se manifestă aceeaşi particularitate în poeziile cele frumoase sunt felurite. 
  Mai întîi se poate constata observarea ei în alegerea obiectivului. Obiectul poeziei este o idee care, fie prin ocaziunea, fie prin energia ei, se distinge şi se separă de ideile ordinare, înălţîndu-se peste sfera lor. Simţămîntul care-i serveşte de fundament l-am putut avea toţi; gradul intensităţii lui, forma şi combinaţiunea sub care se prezintă sunt originale şi proprii ale poetului. Această intensitate şi combinaţiune nouă ne explică pentru ce, privite din punct de vedere prozaic, poeziile par de regulă exagerate. Dar tocmai exagerarea lor, ţinută în marginile frumosului, este timbrul emoţiunii artistice sub care s-au conceput. 
  Cîtă exagerare, ce personificări nereale, însă în acelaşi timp ce simţămînt adevărat al naturii se manifestă în următoarea poezie: 
CONSOLAŢIUNE 
Şi dacă nici o iubită 
Şi dacă pe acest pămînt 
La moarte-mi nu va jeli, 
Mă va uita orcine, 
Cu rouă totuşi florile 
Dumbrava şi cîmpiile 
Mormîntu-mi vor stropi. 
Se vor gîndi la mine. 
Din trecători dacă nici unul 
Căci şi cîmpia, şi dumbrava 
La el nu va privi, 
Şi florile, şi luna 
A lunii rază călătoare 
De-a lor poet îşi vor aduce 
Cu dor se va opri. 
Aminte totdeauna. 

(Trad. din Justinus Kerner)

 Un alt mic exemplu îl extragem din Lessing: 
CÎNTEC SPANIOL 
Ieri eram plin de amor. Totuşi gîndesc Azi pătimesc, Astăzi şi mîine Mîine-o să mor: La ieri cu dor. 
  Cît de decisivă este alegerea obiectului, din acest punct de vedere, se va lămuri mai bine din exemple contrarii, precum în genere regulele estetice au mai multă valoare negativă: nu pot crea binele, dar indică răul şi contribuiesc la evitarea lui. 
Trăiască pipa consolatoare, 
începe un „poet“, 
Şi cu ţigara ce ne distrăm, (?)
Ele-n necazuri ne dau uitare,
Oare fericii (?) la ele aflăm.

Cînd n-ai mijloace de amăgire
Pentru vro jună ce o iubeşti,
Cere la pipă povăţuire,
Ea-ţi va da-n grabă cîte voieşti,

şi aşa mai departe vro zece strofe, în care înjosirea ideilor este întrecută numai de cacofonia limbii (Ea-ţi va da-n grabă etc.). 
  Un alt poet, pe care-l luăm tot din sus-citata „culesiune“ a studenţi-lor orădeni, se adresează la una formosa (citeşte: o frumoasă): 
Soarele vieţii mele 
Resipitoare de rele, 
Tu eşti, o! nimfă frumosa 
Ca Melita amorosa. 
A! Ce zic? portretul tău Singur e în stare, zău! 
Ca să-mi insufle viaţă, 
Nina, cînd nu eşti de faţă. 
C. P. A.
    Măsura ritmică a cuvintelor, rima cea măgulitoare, melodioasa cadenţă şi tot ce alcătuieşte forma poeziei nu s-au descoperit de geniul omenesc pentru ca orice scriitor să ne spună că ia povăţuiri de la pipă în chestiuni de amor. Asemenea lucruri sunt platitudini prozaice, dar nu concepţiuni de artă. 
  Cu cît are mai mult simţămînt poetic şi mai distinse comparaţiuni Barbu, ţiganul din Iaşi, cînd cîntă plin de melancolie: 
Dragi boieri de lumea nouă,
Ziua bună vă zic vouă:
Eu mă duc, mă prăpădesc
Ca un cîntec bătrînesc.

Ah, gîndiţi c-am fost odată Glasul lumii desfătată, Ş-închinaţi cîte-un pahar Lui biet Barbu lăutar! 
4 Titu Maiorescu. Critice 
   Cunoaştem obiecţiunea ce o fac poeţii „pipei“ şi companie în contra acestei critici: poezia frumoasă trebuie să fie adevărată,  
  Obiecţiunea seamănă cu cei ce o fac. 
  Tot ce e frumos e adevărat! Fie; deşi îţi vine să întrebi cu Pontius Pilatus: ce este adevărul? Dar de aici încă nu rezultă că tot ce este adevărat trebuie să fie şi frumos. 
  Nimeni nu contestă domnului C. P. A. că se uită la portret cînd nu-i este Nina de faţă; dar de aci nu urmează că această întîmplare adevărată să fie poetică. Din multele idei cu realitate ce trec prin capetele omeneşti, numai acele sunt şi frumoase care, sub vălul unei sensibilităţi adecvate, ne prezintă simţăminte distinse prin forma, intensitatea sau ocaziunea lor. 
  Şi în toate cazurile cuvîntul adevărat, în aplicarea sa la artă, trebuieşte înţeles cum grano salis. Ce este adevărat în frumoasa strofă citată: Şi dacă pe acest pămînt Dumbrava şi cîmpiile Mă va uita orcine, Se vor gîndi la mine? 
  Este adevărat că se vor gîndi cîmpiile la poet? Nu; dar adevărat este că poetul şi-o închipuieşte, şi că această închipuire îl mîngîie. 
  Cuvintele poetului pot, dar, să fie tot aşa de puţin reale în înţelesul lor exact ca nălucirea nebuniei, numai simţămîntul cel profund al naturii să fie păstrat; şi cine a înţeles odată natura vizionară a întregii existenţe nu se va mira de aceasta. 
  Cu alte cuvinte: adevărul artistic este un adevăr subiectiv, şi el nu prescrie niciodată lui C. P. A. de a face cîte o poezie din toate evenimentele sale private, ci îi prescrie să-şi întrupeze în forma poetică numai acele simţăminte adevărate care se disting prin nobleţea lor şi, introducînd o suflare de idealism în existenţa de toate zilele, sunt demne de a manifesta o subiectivitate de om. Şi aci este punctul unde se vede din nou cît de osebită este poezia de ocupaţiunea ştiinţifică. 
  Un alt mijloc, prin care poezia caută a imita şi a produce energia afectului, este contrastul, şi ca exemplu cităm mai întîi următoarele versuri noi ale unui june poet romîn: 
Pe cînd frunza-ngălbenită
Pe creangă murea,
Inima-mi întinerită
Vesel te iubea.

Azi pe creangă cu plăcere Frunza vei zări, Azi inima-mi de durere Poate va muri. 
(M. D. Corne)
   Ce efect frumos pot să producă contrastele ne probează următoarea poezie a lui Goethe: MÎNGÎIERE ÎN LACRIMI1 
„De ce, amice, eşti mîhnit,
Cînd veseli toţi ne-am strîns?
Eu după ochii tăi cunosc:
Desigur tu ai plîns.“

„Fii sprinten, dar şi cu curaj, Eşti tînăr plin de foc, În anii tăi oriunde-ajungi Cu-amor şi cu noroc.“ 
„Şi dacă-am plîns, retras de voi,
Am plîns de chinul greu,
Şi lacrimi curg aşa de dulci
Alin sufletul meu.“

„Ah, nu, acolo n-am s-ajung! Stă prea sus ca să sper, Luceşte blînd ş-aşa frumos Ca steaua cea din cer.“ 
„Amicii tăi voioşi te rog
În sînul lor să vii
Şi orice-n lume ai pierdut
Mîhnit să nu mai fii.“

“De stele să ne bucurăm, Dar nu să le dorim, Şi cu plăcere noaptea-ades La ele să privim.“ 
„Strigaţi, vuiţi, dar să vă spun
Ce pătimesc nu pot.
Ah, nu! eu n-am pierdut nimic,
Deşi-mi lipseşte tot.“

„Şi cu plăcere zile-ntregi Privesc ades la ea; Lăsaţi ca nopţile să plîng Cît inima mea vrea.“
    Un nou şir de reflecţii decurge din acest paralelism între poezie şi simţămînt îndată ce privim partea lui negativă. Dacă este greu şi de multe ori imposibil a analiza natura pozitivă a cerinţelor poetice, 
   1 Traducere de N. Schelitti. 
este, din contră, mai uşor şi mai sigur a arăta ceea ce este oprit în poezie, şi aci estetica practică îşi împlineşte misiunea ei cea mai folositoare. 
  Din aceea că poezia, ca şi pasiunea, măreşte obiectul şi se înalţă într-o sferă distinsă, rezultă, ex contrario, că ea trebuie să se ferească de micşorare şi de înjosire. 
  Vorbind mai întîi de defectul micşorării, atingem o chestiune destul de importantă pentru poezia romînă actuală: chestiunea diminutive-lor. Formele de substantive şi adjective în ică, ţică, şică, oară etc. sunt astăzi viţiul contagios de care sufer mai toate poeziile romîne. Cîte scapă de înjosirea ideilor mor de boala diminutivelor. Fiecare poet crede că nu este destul de poetic, de delicat, dacă nu-şi diminuează cuvintele, şi acum am ajuns aşa de departe, încît cu greu se va mai afla vreo poezie romînă care să nu fie bîntuită de aceste forme de decadenţă lingvistică. 
Scumpa mea Mariţă Asta-i tot ce cer Zîna mea din cer, Ş-apoi Ioniţică Ia dă-mi o guriţă
    (Nu-i e destul Ioniţă, a făcut Ioniţică!) 
Ce fac cu onoare, Guriţa ta, fetiţă, e dulce, rumeioară, Ştii c-o guriţică E garofiţa creaţă în a ei primăvară... E ca şi o floare Şi talia-ţi gingaşă e foarte mlădioasă,
 etc. A tale picioruşe, o scumpa mea frumoasă 
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . etc. 
Ia această cruciuliţă Şi păstreaz-o-n sînul tău, Tu mai dă-mi a ta guriţă etc.
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . De-ţi place, scumpă Lino, aceste versuleţe 
etc., etc. 
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
  Mariţă, guriţă, Ioniţică, cruciuliţă, garofiţă, picioruşe, versuleţe — pentru Dumnezeu! Ce limbă este aceasta? Ce forme de copii nevîr-stnici? Ce linguşire bizantină? Cu asemenea terminaţiuni linse şi corupte are să se producă energia, intensitatea, vigoarea impresiunii poetice? 
  Să ne înţelegem: ce rol pot juca diminutivele în poezie? Poezia are să mărească efectul; prin urmare, numai acolo unde anume prin micimea obiectului se produce impresiunea cea mai marcantă, numai acolo diminutivul poate avea locul său special. Toţi poeţii cei mari ne învaţă aceasta. Să ne aducem aminte de exemplul citat din 
Goethe: 


De sub pămînt
 Gustă din el:

 Un ghiocel 
Să ştii că natura 

Abia ieşise
 Cînd i-a creat

    Tinerel. 
Pentru olaltă 

Veni o albină,
 I-a destinat. 

  Şi textul german cuprinde diminutive, unul din puţinele exemple de diminutive în Goethe. Pentru ce? Micimea obiectului este punctul de contrast. Ideea este: armonia cea mare a universului se manifestă pănă în cele mai mici fiinţe ale sale. Prin urmare, diminutivul are aci raţiunea sa de a fi. 
  Dar cînd se află diminutive în fiecare strofă şi la fiecare ocaziune, cînd gura este mică, piciorul mic, Maria mică, Ioniţă mic, garoafa mică, versul mic, atunci e mic şi poetul, mică şi literatura, şi toate se află în decadenţă. 
  E de necrezut pănă unde merge această manie în literatura noastră. Un june student, altminteri plin de inteligenţă, începe a publica nişte încercări poetice şi le dedică lui V. Alecsandri într-un sonet, care se termină astfel: 
Primeşte, poete, aste versurèle, Vreau să leagăn gingaş dorul ce-am visat! Căci sub ale tale falnice-aripèle
    A-şi închipui pe dl Alecsandri cu aripi este deja o întreprindere îndrăzneaţă; dar dacă aripele sunt mari, treacă-meargă! Însă a-şi închipui pe dl Alecsandri cu aripèle este o imagine de un ridicol aşa de pronunţat, încît, pentru onoarea gustului omenesc, trebuie să căutăm un fel de explicare la întrebuinţarea ei. 
  Explicarea este uşurinţa rimei. Versuri şi aripe nu se rimează; hai să facem versurele şi aripele! Bălaie şi vale nu merge; hai să zicem: 
Mariuţa bălăioară Şi le-aruncă în vălcioară. Împreună două flori
    Gură şi garoafă nu se potriveşte, hai să zicem: tu ai guriţă ca o garofiţă; şi aşa în infinit. Diminutivele romîneşti, în diferinţă de cele germane, au nefasta proprietate de a cuprinde în terminarea lor silaba intonată; prin urmare, orice cuvînt romînesc rimează (cînd în rimă masculină, cînd în rimă feminină) cu orice alt cuvînt de acelaşi gen îndată ce se pune în diminutiv. Hinc lacrimae. 
  Şi pentru această neglijenţă, pentru lenea poetului de a-şi căuta o altă rimă, se corupe poezia întreagă şi se introduce în literatură o efeminare şi un spirit de miniatură precum nu se mai află nici în ultima decadenţă a linguşirilor persane şi turceşti. 
  Cu cît o rimă este mai uşoară, cu atît este mai ieftină şi mai comună, şi poetul trebuie să se gîndească de două ori pentru a o întrebuinţa. Un poet distins nu va rima niciodată guriţă-garofiţă. 
  Adăugaţi la aceasta că noi romînii avem o cauză specială de a ne feri de diminutive în poezie, şi aceasta este întrebuinţarea lor din partea ţiganilor. Toţi cunoaştem diminutivele servile ce le obişnuia această ginte asuprită, cînd vorbea limba noastră, şi de atunci încoace diminutivele sunt par excellence o manieră ţigănească. Ca să simţiţi aceasta cu tot dezgustul, citiţi următoarele strofe ale unui autor, nu de rînd, ci ale unui autor care este astăzi unul din bunii scriitori în proză, dar pe care în poezie... aveţi să-l judecaţi după diminutivele sale1: 
Ţii tu minte, oară, pentru-ntîia oară Cînd la tulpiniţă, jos lîngă gîrliţă, 
Noi ne sărutam? 
1 C. Bolliac 
Ţii tu minte, oară, noaptea de la moară, Grămadă-n droşchiţă, cînd eu pe chichiţă 
Ţineam mîna ta? 
Ţii tu minte, oară, în acea căscioară etc. Ţii tu minte, oară, acea dumbrăvioară etc., etc. 
  Cu asemenea lucruri avem de gînd să punem fundamentul literaturii romîne? 
  Dacă în rîndurile precedente ne-am opus în contra abuzului diminutivelor, cu aceasta nu am voit să zicem că ele sunt cu totul de alungat. Din contră, suntem siliţi a le primi în poeziile noastre mai mult chiar decît în poeziile oricărui alt popor, afară de cel italian; fiindcă numai noi şi italienii avem în limbă atîtea forme diminutive şi totdeodată atîta uşurinţă de a le aplica la orice cuvînt. Prin urmare, diminutivele sunt oarecum o particularitate caracteristică a limbii noastre, şi din această cauză vor avea totdeauna o mare întindere la noi. Dar cu atît mai mult poeţii să se simtă provocaţi a se feri de exces, a nu întrebuinţa diminutivele nepotrivite cu natura cuvîntului (versurele, droşchiţă etc.), în genere a nu întrebuinţa diminutivele prea des şi, în orice caz, a nu le întrebuinţa într-un mod silit, numai pentru a produce rima. 
  Şi aci, ca în toate chestiunile ce se referă la natura limbii, poezia populară ne poate servi de model. Cităm, ca exemplu, frumoasa poezie din Romînia-mică, Oltule, Olteţule: 
Oltule, Olteţule! Ce te repezi ca un zmeu
Seca-ţ-ar pîraiele. Şi-mi opreşti pe Niţul meu!
Să crească dudaiele,
Să trec cu picioarele. Schimbă-ţi, schimbă-ţi apele

                      Slăbeşte-ţi vîrtejele,
                      Oltule, rîu blestemat, Să-ţi văd petricelele,
                      Ce vii aşa turburat? Să treacă fetiţele,
                      
                      Să le speli picioarele.
                      ,
                      
Iaca neica! Nu e neica!
Că de-ar fi venit neicuţa,
L-ar fi cunoscut leicuţa,
Bine, bine, nu e neica!

Vino, Niţule băiete,
Ce faci lelea să te-aştepte?
Busuiocul a-negrit,
Rosmarinu-a-ngălbenit.

Vîntule, du-te de-i spune
Că zăbavele nu-s bune,
Că Florica duce dorul
Şi i-a-nţelenit ogorul.

Lelea plînge, se jeleşte,
Nimeni n-o mai îngrijeşte.
Vino, Niţule băiete,
Ce faci lelea să te-aştepte?

    În toată poezia nici un diminutiv nu este nefiresc sau silit din pricina rimei. Petrele-fetele s-ar fi rimat mai bine decît petricelele-fetiţele, deşi amîndouă nu sunt rime curate; şi neica-leica era o rimă tot aşa de bună cu neicuţa-leicuţa. Diminutivele sunt dar, aci, numai dezmierdări populare. 
  O altă regulă negativă ce se poate învăţa din acelaşi punct de asemănare între poezie şi pasiune este ca poetul să nu-şi înjosească obiectul. Dispoziţia poetică se înalţă peste sfera de toate zilele; poetul trebuie să o menţină la această înălţime şi să nu o coboare la un nivel inferior. Cea mai mare atenţie merită, în această privinţă, alegerea cuvintelor; un singur cuvînt comun este în stare să nimicească toată impresia frumosului, şi aceasta pe drept: fiindcă o asemenea înjosire din partea poetului dovedeşte că era însuşi lipsit de entuziasmul poetic pe care ar voi să-l deştepte în noi. , zice Horaţiu în epistola Ad Pisones. 
Iubeam cu frăgezime o jună pentru care Viaţa mi-aş fi dat-o; dar, vai! o am pierdut! Să fiu iubit de dînsa, doream cu înfocare, Dar toat-a mea speranţă ca vîntul a pierit. O, cît părea de dulce sublima-i sărutare, Eram nebun de dînsa, nu minţ, o am iubit 
etc. 
Mă costă c-am pierdut-o, mă costă pîn’ la viaţă etc. 
.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
Ce sunet mă stîrneşte
În a nopţii grea tăcere?
Mamă bună, ia priveşte
Cine-alin-a mea durere?

etc. 
Angerul vieţii mele;
Tu eşti frumoasa zeiţă!
Tu între supărări grele
Al meu liman, porumbiţă!

.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
De cînd n-avui convenire
Cu tine, frumoasă zînă,
Anima mea, de pierire
Nu-mi răsare zi senină.

Amoru-n piept sbocoteşte Şi pofteşte doftorie, Dar nimic nu-i foloseşte Făr’ tu! — orcine să vie. 
etc. 
  Se înţelege de la sine că înjosirea este ceva relativ. Totul atîrnă de la nivelul la care te pui. Cutare cuvînt este permis într-o poezie populară fiindcă aceasta începe cu expresii obişnuite şi apoi se înalţă în sfera poetică; pe cînd acelaşi cuvînt în mijlocul unei versificaţiuni alese înjoseşte şi nimiceşte frumosul. Farmecul poeziilor populare e distanţa relativă între ideile de rînd, care servesc de fond, şi între subita nobleţe de simţămînt, care străbate şi se înalţă peste dînsele.1 
  Din contră, poeziile literare cele rele au un fond de cuvinte alese, de simţăminte cu pretenţia de a fi distinse, şi deodată din înălţimea lor artificială le aruncă cîte un cuvînt înjosirea de toate zilele, care acum îţi pare îndoit de comun. 
Unei poezii populare îi este permis să zică: 
Frunză verde de piper!
Dacă nu e un mister
Că eşti Dumnezeu în cer,
Dă-mi şi mie ce îţi cer;
Că nu-ţi cer vrun lucru mare
Să-ţi fie cu supărare,

Nici nu cer vro bogăţie Ca să-ţi fie de mînie: Ci-ţi cer pe drăguţa mea, Care m-am iubit cu ea Din vîrsta copilărească, Din coliba părintească, 
   1 De aici se explică profunda impresie ce o produc scenele populare din dramele lui Shakespeare, cu tot cinismul lor. 
Frunză verde flori de soc!
Bată-l crucea de noroc,
Că tot umblă în gropi dînd
Şi nu dă la toţi pe rînd.
Unii cere bogăţie,

El le dă drăguţe-o mie;
Unii cere flori de crini,
El le dă mănunchi de spini.
Nu mai e noroc în lume,
Şi-a pierdut şi el de nume!

  Dar unei poezii literare nu-i e permis să se intituleze „geana de lacrimi“ şi apoi să zică: 
Geana-mi de lacrimi e ca o salbă, / Arde-te-ar focul, demon spurcat! etc.
 Sau cum zice altul: 
Iarăşi am văzut-o, mare Dumnezeu! Inima îmi arde, tîmplele îmi bat, Şi iar în durere e sufletul meu, Sufletul meu zboară, parcă sunt turbat!
 Sau cum zice Andrei Mureşanu în Un rămas bun de la Braşov: 
Rămîneţi, başti învechite,
Ce ades vă cercetam,
P-a voastre ruini turtite
Doamne! mult mai cugetam,
Că asemenea ursită
Va fi mie rinduită!

Tîmpă1, frumoasă Sioane!
P-al tău vîrf cînd mă suiam,
Ca în nescari vii icoane
Tot ţinutul revedeam!
Oar’ lăsa-m-a cruda soartă
Să te mai calc păn’ la moarte!

  Dar la ultimul grad de înjosire s-a coborît un scriitor ale cărui versuri cuprind exemple miraculoase pentru tot ce este neiertat în poezie. Trebuie să ne mărginim a extrage pentru cazul nostru cîteva rînduri din o baladă a sa, întitulată: 
TRIUMFUL AMORULUI 
În natura toată totul reposa. Numai o copilă singură veghea Pănă şi chiar gîrla în albia sa: Şi-n tăcerea nopţii astfel ea cînta: 
  Cînta că este orfană şi că numai prin onoare poate să dobîndească pe „Costică“. 
   1 Muntele de lîngă Braşov. 
Însă în fereastră bate oarecare, Numaidecît Liza suflă-n lumînare, Totu intră-n tăcere. Un glas mîngăios În liniştea nopţii vibr-armonios: 
. — Eu sunt, Elizo, nu te speria,Dar aprinde lampa, să văd faţa ta. 
. — A! tu eşti, Costică? — Eu, angelul meu,Şi aştept d-aseară sub balconul tău. 
. — Frumoasă purtare! Bine şade zău!Să şezi toată noaptea sub balconul meu! 
. — Ci ia lasă gluma, dă-te iute jos,Şi dă-mi o guriţă, angel radios! 
. — Să-ţi dau o guriţă, pe fereastră, eu?Nu mă cunoşti încă, domnişorul meu. Eu îmi ţiu parola pe care ţi-am dat, După cununie să-ţi dau sărutat. 
. — Dar nici eu parola, Lizo, n-am uitat,
. Ci dă-mi o guriţă, căci am îngheţat. etc. 
. — Dă-mi o sărutare, o, Eliza mea, Şi îţi jur că mîine tu eşti soaţa mea! 
. — Fapte! fapte! fapte! căci de jurămînt 
. Şi de vorbe grase prea sătulă sunt. etc. 
. — Adio, Elizo! mă duc să mă-nec...
. — Adio! vezi însă unde-i lacul sec1... etc., etc. 

   Rezultatul este că a doua zi Costică se însoară cu Liza. 
  Cine ar fi crezut că asemenea platitudine de mahala să se îmbrace vreodată în haina poeziei? 
  Şi fiindcă am vorbit de „Costică“ şi de „Liza“, să mai considerăm un alt pericol de înjosire al poeziei: numele proprii. În poeziile epice cu fundament istoric numele proprii sunt, în mare parte, impuse 
   1 C. D. Aricescu. 
poetului; nu le poate nici ocoli, nici schimba. Dar ele în asemenea cazuri nu strică impresia poetică: faptul că sunt istorice le dă oarecare nobleţe de vechime şi le ridică peste sfera comună. Însă în poezii lirice numele proprii sunt periculoase. Unele pot trece, d. e. Elena, poate din amintirea antichităţii greceşti, Maria, poate din cauză că este purtat de o fiinţă venerată a religiunii creştine etc. Dar cele mai multe înjosesc poezia aducînd lectorului mai întîi aminte de cutare sau cutare persoană foarte prozaică şi comună, care poartă acelaşi nume. 
Dar de ce, fetiţă, De al tău Ioniţă Aşa crudă eşti, Nu compătimeşti?
                     * * * Îmi ziceai odată, îmi aduc aminte Te iubesc, Costică, te iubesc fierbinte, Cu o voce dulce, ce mult mă-ncînta: Şi nu-ţi cer nimica decît mîna ta!
 * * * 
Doamne, cît e de frumoasă Şi cît e de drăgăstoasă Lizişoara mea! Cînd mă uit la ea... 
  Eliza s-ar putea zice, Lizişoara e cu neputinţă în poezie; c’est du style de femme de chambre. 
  Încă o dată: poetul nu are să reproducă realitatea crudă; şi dacă pe amanta sa o cheamă în realitate Safta sau Lizişoara, atunci să-şi păstreze numele pentru el, dar să nu-l pună în poezie, căci prin aceasta şi-o înjoseşte. De poet trebuie să se zică ceea ce zicea Schiller de amiciţia junelui Piccolomini: 
Căci el sta lîngă mine ca juneţa mea Şi din realitate îmi făcea un vis, Asupra tipelor palpabile A lucrurilor astei lumi vulgare Tinzînd al aurorei magic văl. 
De sufletul lui june, luminate şi Miroculoase deveneau, În ochii mei uimiţi, figurile Banale, seci ale vieţii. 
  3. Cea din urmă asemănare între pasiune şi poezie ce ne-am propusa o analiza este dezvoltarea grabnică şi crescîndă spre culminarea finală, ce o au amîndouă deopotrivă. 
  Pasiunea este o stare anormală a sufletului omenesc. Încordarea senzaţiunilor, prin care se caracterizează, nu poate dura mult fără a pune sufletul în pericol, şi terminarea ei, în proporţie cu natura acestui afect, constituie totdeauna o criză intelectuală şi fizică, a cărei scară variază de la plîns pînă la nebunie. Şirul fenomenelor pasiunii nu este decît apropierea crescîndă spre acea catastrofă. 
  Poezia ne arată aceeaşi însuşire: şi ea are cu necesitate un punct de culminare, în care se concentră ideile ei şi pe lîngă care toate celelalte expresiuni erau numai elemente pregătitoare, oarecum trepte de înălţare; şi desigur strofa în care culminează poezia este cea dintîi, care s-a înfăţişat în fantezia poetului în momentul concepţiunii şi pentru răsărirea căreia poetul a compus pe celelalte; ea este esenţa, este fapta poeziei şi totdeodată măsura pentru efectul ce-l produce; de la ea atîrnă lungimea sau scurtimea lucrării, de la ea şi tonul în care este concepută: atîtea strofe şi acea culoare trebuie să aibă o poezie, cîte şi care se cer pentru ca strofa culminantă să ne facă impresia cea mai mare. 
  Un exemplu bun este poezia lui Goethe, Erlkoenig1: 
CRAIUL CODRULUI 
Prin vînt, prin codru-n al nopţii sîn Flori pentru tine am cîte-i vrea.
Trece călare tatăl bătrîn. Rochiţi de aur muma ţi-a da.“
El ţine-n braţe copilul său
Şi-l strînge dulce la piept mereu. — Tată, pe rege n-ai auzit

În taină cîte mi-a făgăduit? 
. — Copile dragă, ce teamă ai?— Copile-ţi pare, te-ai înşelat, 
. — Tată, nu vezi pe-al codrului crai Prin frunzi uscate vînt a suflat, Cu o coroană pe capul său? 
. — E ceaţa numai, copilul meu.

„Copile dulce, mult te-aşteptăm, Jocuri frumoase hai să jucăm, 
„Cu mine, dragă, de vei veni,
Fetele mele te vor sluji,
Fetele mele te-or dezmierda
Şi-n visuri dulce te-or legăna.“

1 Traducere de N. Schelitti. 
. — Nu vezi tu, tată, colo cum joc— Tată, ah, tată, mîna a-ntins! A regelui fete pe negrul loc? Craiul pădurii iată m-a prins. 
. — Uită-te bine, sunt trunchiuri mariŞi crengi căzute din vechi stejari! Tatăl în spaimă aleargă mereu, Băiatul geme în braţul său, 

„Plăcuta ta faţă mult o iubesc,	Şi cînd în curte el a intrat, De nu vii singur, eu te răpesc.“ Mort pe copil în braţe-a aflat.
   Ca exemplu va fi tot aşa de lămurită următoarea poezie mai scurtă de Th. Gautier1: NORUL 
Sultana vrea să intre în baia din grădină,
Ea ultima sa haină acum a azvîrlit,
Şi păru-i în libertate ca o manta divină
Pe corpul său cel fraged voios s-a răspîndit.

De sus iată sultanul la dînsa că priveşte,
Şi barba îşi dezmeardă, zicînd în gîndul său:
Pe turn eunucul aprig se plimbă şi păzeşte,
Şi nimeni p-astă lume n-o vede decît eu.

Dar lucru de mirare! un nor din cer răspunde
Zicînd: „Şi eu, o, Doamne, o văd colo de sus,
Văd sînu-i ce se umflă sub limpedele unde
Şi corpu-i ce nud şade sub ochii mei expus“.

Ahmet se făcu galben ca luna întristată,
Scoase din brîu hangerul cu artă cizelat...
Sultana favorită în sînge stă-necată,
Iar norul cel fantastic pe ceruri a zburat.

    În aceste două poezii este o faptă de catastrofă, care-nseamnă culminaţiunea; însă culminaţiunea există şi acolo unde poetul arată numai impresiuni interioare. 
D. e.:
1 Traducere de V. Pogor. 
În a lacului tăcere 
    Raza lunii se adapă, Roze palide-mpleteşte 
Printre trestia din apă. 
Cerbi se plimbă lîngă ţermuri Sus la cer cătînd, 
Ce zburat, ce vîjîire!
E un pîlc de ciocîrlii!
Multe flutură prin arbori,
Alte zboară pe cîmpii;

În tufiş de-abia se mişcă Paserea visînd. 
Ochiul meu se pleacă-n lacrimi Prin întreaga-mi fire Ca o rugăciune trece O dulce-amintire. (Trad. din Lenau) 
Una sus la cer se urcă
Pe scara cîntului său;
Însă cea mai cîntăreaţă
S-a ascuns în pieptul meu.

(Trad. din Uhland) 
   Pentru susţinerea opiniei noastre vom cita acum, ca şi la paragrafele precedente, cîteva exemple de poezii rele, a căror eroare consistă în neobservarea regulii de culminare. 
  Cea dintîi eroare în această privinţă se poate comite prin lipsa totală de gradare treptată. Atunci strofele urmează unele după altele fără vreo măsură după care să se aşeze şirul lor, aşa încît strofa din mijloc ar putea să fie tot aşa de bine cea dintîi sau cea din urmă, şi poezia nu mai produce impresia unui întreg organic, ci a unei înşirări de strofe desunite. 
Îngerel, suflet curat! 
    A ta roşioară faţă, Trup tinerel delicat, 
Îmi scurtează-a mea viaţă. 
Darurile de la fire 
    Cu care eşti înfrumseţită, Sunt mai sus de omenire, 
Prea frumoasă Afrodită! 
Nici Minerva, nici Juna, 
    Ma nici frumoasa Diana, Nu e ca tine nici una, 
Nici a lui Venus icoană. 
Luna e strălucitoare, 
    Însă ale sale rază Nu-s aşa desfătătoare 
Ca delicata ta vază. 
A tăi frumoşi ochişori Scot ruge în verce faţă, Precum face uneori Soarele în nor roşaţă. 
De a tale dulci cuvinte De-ar fi inima de piatră Sau oricît de aspră minte, Tot se va muia îndată. 
  Orice strofă din această poezie, extrasă iaraşi din mult-citata Culesiune a studenţilor orădeni, se poate scoate din şirul său şi se poate pune în locul oricărei strofe anterioare sau posterioare, fără a schimba impresia. 
  O altă eroare în contra regulii noastre este lipsa gradaţiunii în culminare. Atunci partea cea mai însemnată a poeziei, impresia ei cea mai intensivă, se cuprinde încă de la început, şi tot ce urmează este numai o scădere a simţămîntului: poezia nu merge spre culmina-re, ci spre cădere. 
Simţ că consumă fără-ncetare Şi nu pot altfel decît prin moarte Un foc putinte sufletul meu, Iar lîngă dînsa să mai trăiesc. Cîteodată în disperare Uit chiar voinţa lui Dumnezeu. Vai! suvenire de fericire 
                      Încă păstrează inima mea, Însăşi natura azi mă desparte În toate aflu nemulţumire, De o fiinţă ce o iubesc, Căci eu departe suspin de ea. 
  Cum un poet adevărat, care simte în realitate şi nu simulează numai, ar putea vreodată, după ce a început a ne spune că este aşa de disperat încît uită de Dumnezeu şi vrea să se ucidă, să termine zicînd că este nemulţumit şi că suspină! 
  După ce am constatat că se află identitate între poezie şi între semnele caracteristice ale simţămîntului şi pasiunii, şi totodată că în poeziile cele rele eroarea provenea din ignorarea acestei identităţi, conchidem prin inducţiune ceea ce afirmasem apriori, că poezia cea adevărată nu este decît un simţămînt sau o pasiune, manifestate în formă estetică. 
  De aci rezultă că tot ce este produs al reflecţiei exclusive, politica, morala, teoriile ştiinţifice etc., nu intră în sfera poeziei, şi orice încercare pentru aceasta a fost o eroare. Exemple sunt din nenorocire prea multe în literatura romînă pentru a mai avea trebuinţă de o nouă citare în cercetarea noastră. Cîteva, adică cele politice, se află la finea părţii I; pentru altele, şi mai ales pentru falsa aplicare a formei poetice la opinii asupra ştiinţelor, a patriei, a viitorului, a lui Dumnezeu etc., ne pot servi de colecţiune exemplară poeziile lui Heliade, care, cu toată vioiciunea inteligenţei, nu arată în scrierile sale nici o inspiraţiune de adevărat poet, ci numai o adunare de reflecţii manierate. 
  Să nu uităm că în poeţii cei mari, a căror chemare poetică este mai presus de contestare, în Corneille, Racine, Shakespeare, Goethe, nu se află nici un vers de politică sau de teorii serioase asupra ştiinţelor. Nu că poezia ar fi nedemnă de reflecţia ştiinţifică sau reflecţia ştiinţifică nedemnă de poezie: dar aceste sfere provin din operaţiuni aşa de radical deosebite ale minţii omeneşti, încît confundarea lor este cu neputinţă, şi anume cu neputinţă într-o stare sănătoasă a literaturii. Unde se întîmplă este un simptom rău nu numai pentru literatură, ci şi pentru viaţa publică. Căci nesocotinţa deosebirii sferelor în literatură merge paralel cu ignorarea competinţei autorităţilor în stat, şi cînd se introduc reflecţii politice în poezie, se introduc şi fantezii poetice în politică, două confuzii între care este greu de hotărît care este mai primejdioasă. 
  Recapitulînd acum toate concluziunile ce am încercat să le demonstrăm în studiul de faţă, dobîndim următoarele idei principale asupra poeziei: 
  Poezia cere, ca o condiţie materială a existenţei ei, imagini sensibile; iar condiţia ei ideală sunt simţăminte şi pasiuni. 
  Din condiţia materială se explică determinarea cuvintelor, epitetele, personificările şi comparaţiunile juste şi nouă şi totdeodată regula negativă, că poezia să se ferească de noţiuni abstracte. 
  Din condiţia ideală se explică mişcarea reprezentărilor, mărirea obiectului şi dezvoltarea gradată spre culminare, şi totdeodată regula negativă că poezia să se ferească de obiecte ale simplei reflecţiuni. 
  Aceste adevăruri le-am demonstrat pe cît se poate demonstra în materie estetică, atît prin cercetări teoretice, cît şi prin experienţa din exemple. 
5 Titu Maiorescu. Critice 
  Scopul lor nu este şi nu poate fi de a produce poeţi; niciodată estetica nu a creat frumosul, precum niciodată logica nu a creat adevărul. Dar scopul lor este de a ne feri de mediocrităţile care, fără nici o chemare interioară, pretind a fi poeţi, şi acest scop îl poate ajunge estetica. Căci asemenea discipline au două mari foloase: 
  Ele îndeamnă întîi pe acela care are talentul înnăscut, să se perfecţioneze în arta sa, deşteptîndu-i atenţia asupra multor particularităţi importante, pe care le-ar fi trecut cu vederea. 
  Ele contribuie, al doilea, să dea publicului o măsură mai sigură pentru a deosebi adevărul de eroare şi frumosul de urît. 
  În această din urmă privinţă ne-a părut importantă pentru noi o cercetare critică asupra poeziei romîne. Căci mica noastră literatură poetică este în pericol de a confunda acea deosebire elementară. Majoritatea poeţilor nu merită numele ce şi-l uzurpă: din producţiunile lor se vede numai o fantezie seacă de imagini originale şi o inimă goală de simţiri adevărate, şi mai bine le-ar fi fost lor şi nouă dacă niciodată nu ar fi luat pana în mînă şi nu ar fi lăţit în public producţiunile lor nedemne de limbajul muzelor. Căci dacă lipsa de orice literatură este unul din semnele de barbarie a popoarelor, o literatură falsă şi urîtă este cel dintîi pas spre degradarea culturii începînde. 
  Aci devine prima datorie a ştiinţei de a se opune în contra răului contagios. O critică serioasă trebuie să arate modelele bune cîte au mai rămas şi să le distingă de cele rele şi, curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor, să prepare junei generaţiuni un cîmp liber pentru îndreptare. 
ASUPRA POEZIEI NOASTRE POPULARE 
(DIN „CONVORBIRI LITERARE“ DE LA 5 IAN. 1868) 

 
 POEZII POPULARE ROMÎNE adunate de dl Vasile Alecsandri 
  Poezii populare ale romînilor adunate şi întocmite de Vasile
  Alecsandri, tipărită cu spesele azilului Elena Doamna. 1 vol. în 8o,
  VIII şi 416 pag., Bucureşti, Tipografia lucrătorilor asociaţi, 1866
  
  Jurnalele romîne nu şi-au îndeplinit încă datoria lor faţă cu colecţia de poezii populare publicată de dl Alecsandri. Mai toate foile noastre periodice însemnează în rubrica intereselor, de care promit să se ocupe, şi cuvîntul de literatură, însă mai toate sunt de o neglijenţă remarcabilă pentru această parte a vieţii noastre publice. Noi cei dintîi admitem că pentru multe din producţiile literare ale romînilor ce o merită, dar cu atît mai mult cînd este vorba de o publicaţiune ca aceea a dlui Alecsandri, tăcerea ne pare o lipsă de conştiinţă. 
  Convorbirile literare, îndată la apariţiunea cărţii în chestiune, şi-au împlinit datoria de a o anunţa în cîteva rînduri călduroase publicului cititor. Însă acel anunţ al momentului nu este îndestul pentru cerinţele criticii literare, şi noi ne folosim cu plăcere de ocazia ce ni se oferă pentru a reveni încă o dată la lucrarea dlui Alecsandri. Căci, pe lîngă rangul necontestabil ce această colecţiune de poezii ne pare că ocupă înaintea tuturor publicaţiilor din ultimul deceniu al literaturii noastre, cartea dlui Alecsandri este şi va rămîne pentru tot timpul o comoară de adevărată poezie şi totdodată de limbă sănătoasă, de notiţe caracteristice asupra datinelor sociale, asupra istoriei naţionale şi, cu un cuvînt, asupra vieţii poporului romîn. 
  Dl Alecsandri împarte poeziile, culese şi întocmite de d-sa din gura poporului, în balade (cîntece bătrîneşti), doine şi hore. În ele găsim poezia aproape a întregului popor: Moldova şi Ţara Muntenească, Transilvania şi Basarabia sunt deopotrivă reprezentate. Mai la fiecare poezie, la fiecare aluziune socială din ea, la fiecare cuvînt mai greu, dl Alecsandri a făcut note explicative, care, în cea mai mare parte a lor, adaugă la meritul cărţii şi cuprind observaţiuni pline de interes. 
  În articolul de faţă am dori să ne dăm în cîteva cuvinte samă de impresiunea binefăcătoare de care ne pătrunde citirea acestor poezii. 
  Ceea ce le distinge întîi în modul cel mai favorabil de celelalte poezii ale literaturi noastre este naivitatea lor, lipsa de orice artificiu, de orice dispoziţie forţată, simţămîntul natural ce le-a inspirat. Sunt două moduri de a privi lumea care ne încunjură: cu reflecţia rece, speculativă sau speculatoare, şi cu inima plină de simţiri. Din cel dintîi mod ies pentru literatură cărţile de ştiinţă, din cel de al doilea, lucrările de artă. Ceea ce constituie defectul operelor de artă celor rele este confundarea acestor sfere, este lipsa de inspirare sentimentală şi producerea sub impresia reflecţiei. Cei mai mulţi poeţi ai noştri cîntă fără cauză firească, simulează inspirări ce nu-i agită, descriu sentimente ce nu-i insuflă, şi nu este o excepţie junele de 17 ani care în anul trecut trimisese spre publicare un caiet de poezii plin de „iluzii piedute asupra sexului frumos“. În aceşti oameni nechemaţi şi nealeşi predomneşte calculul, ei iau pana în mînă fără a şti încă ce să cînte, se hotărăsc mai întîi să facă „o poezie“ şi apoi îşi răsfoiesc mintea pentru a găsi o materie convenabilă, şi astfel lucrarea lor face o impresie tot aşa de rece ca şi reflecţia din care a izvorît. 
  Nimic din toate aceste în poezia populară! Şi ce ambiţie calculatoare ar putea îndemna pe simplul sătean ca să-şi întrupeze simţirea în forma poetică! Ceea ce abundenţa tristeţei sau bucuriei i-a scos din adîncul inimii sale nu este niciodată al lui; în toate inimile îşi află un răsunet şi la toate le devine o proprietate: fapta lui devine fapta lor, el însuşi piere necunoscut. Cea mai adîncă simţire numai îl sileşte astfel a se arunca afară din sine, şi de aceea din poezia lui îţi vorbeşte însăşi durerea şi însăşi bucuria, dar nu un individ care suferă, un individ care se bucură. Însă tocmai aceasta este semnul adevăratei poezii, şi ne putem explica cum asupra Iliadei, atribuite lui Homer, s-a născut controversa dacă în adevăr este compusă de un poet Homer, sau este numai un şir de balade populare de autori necunoscuţi, într-atît poetul celei mai frumoase epopei s-a consumat şi s-a pierdut fără vreo urmă a individualităţii sale în lucrarea ce a produs-o. 
  Pentru a însufleţi această explicare teoretică cu exemple, vom cita din cartea dlui Alecsandri cîteva poezii luate după prima răsfoire, care toată poartă acel semn de adîncă inspirare adevărată: 
Drum la deal şi drum la vale
Îmi fac veacul tot pe cale,
N-am în lume sărbătoare,
Nici n-am partea mea la soare.

Ostenit mereu de ducă, Noaptea-n codri mă apucă, Copacilor sunt nălucă. 
(Doina din Valahia, pag. 277) 
Sub tufe de clocotel Sloi de gheaţă-n miez de vară. Zace-un tînăr voinicel — Oh! drăguţ bărbatul meu, Cu mîndruţa lîngă el. Ajuta-ţi-ar Dumnezeu! 
— Scoală, scoală, măi bărbate,Nu mai tot zace pe spate,
Că mi-am urît zilele
Mutînd căpătîiele
Cînd la cap, cînd la picioare,
Cînd la umbră, cînd la soare.

Eu toţi munţii am călcat, Mură-albastră n-am aflat, Sloi de gheaţă n-am găsit, Că pămîntu-i încălzit. 
— Muieruşcă din Braşeu! Mură-albastră-i ochiul tău, 
— Oh! dragă muierea mea,Nu pot, nu pot, chiar de-aş vrea.
Boala mea nici că s-a duce
Pîn’ ce tu nu mi-i aduce
Mură-albastră şi amară,

Care mă ucide rău. Sloi de gheaţă netopită E chiar inima-ţi răcită Şi de mine deslipită! 
(pag. 53)
 BUSUIOCUL 
. — Busuioace, busuioace, Că mă poartă lelea viu? N-ai mai creşte, nici te-ai coace! — Tu eşti viu, dar eu sunt mort, 
. — Dar de ce să nu mă coc,Şi de-abie-n lume mă port. Că mă port fetele-n joc? — Mergi în horă, saltă-n joc, 
. — Trandafire, n-ai mai fi, S-ai parte de busuioc.
. Nici în cale-ai înflori! Vin la horă ici în şir,
. 
. — Dar de ce să nu mai fiu,S-ai parte de trandafir. (pag. 341) 

    Izvorînd astfel poezia populară din plenitudinea simţămîntului, în ea ne aflăm apăraţi de acele aberaţiuni intelectuale care strică inspirarea multor poeţi, chiar a celor cu talent. 
  Politica, declamările în contra absolutismului, reflecţiile manierate asupra divinităţii, imortalităţii etc., etc. nu ating cuprinsul lor sentimental şi nu silesc pe cititor a recădea din înălţimea impresiei poetice în mijlocul preocupărilor de toate zilele.1 
  Nu că doară poporul ar fi nesimţitor la asemenea lucruri; dar el cînd face poezie, nu face politică, cînd inima îi saltă, încetează sarcina reflecţiei. Şi la romîni se găsesc poezii contra Rusiei şi a Austriei, dar nu fiindcă Rusia este „cnuta colosală de la nord“ şi Austria „despoticul absolutism“, ci fiindcă străinul îi rămîne străin sub orice formă politica l-ar subjuga. 
  Exemple aflăm multe în cîntecele din Basarabia şi în doinele din Transilvania. 
Frunză verde de măslină,
Trecui Nistrul, apă lină,
Să vedem pînea de-i bună

Ca şi-n ţara mea străbună. Fie dulce ca şi mierea. Mie-mi pare că-i ca fierea. 
(pag. 405) 
Cînd eram la mama fată
Purtam rochii de bucată,
Dar de cînd m-am măritat
C-un moscal din cela sat,
Nici n-am fustă de purtat,
Nici papuci de încălţat!

Inima-mi e cu lăcată;
Cînd aş discuia odată,
Ar cunoaşte lumea toată,
Cît amar şi cît venin
Bea inima la străin.

(pag. 406)
 DOINĂ HAIDUCEASCĂ 
Murgule, coamă rotată,
Mai scoate-mă-n deal o dată
Să-mi fac ochişorii roată,
Să mă uit la lumea toată.

Veni-ar timpul să vie.
Ca romînul iar să-nvie
Şi de hoţi să mîntuiască
Ţara lui Ardelenească!

1 Vezi mai sus critica poeziei romîne, pag. 25. În ed. de faţă, p. 33 ă n. ed.î.
Asta nu-i ţară de cîni, 
Nu-i pămînt de ungureni, 
Ci e ţară de romîni, 
Ci de neaoşi pămînteni! 

(pag. 311)

 VRĂBIUŢA 
Vrăbiuţă de pe deal, 
Ungureanul cel urît? 
Zbori degrabă în Ardeal 
De-or fi vii, să mă răpăd 
Şi te-ntoarce de îmi spune 
Într-o fugă ca să-i văd, 
Or veşti rele, or veşti bune. 
De-or fi morţi, să mi-i răzbun 
Du-te, vezi dacă mai sunt 
Cu-o măciucă de alun 

Fraţi de-ai mei pe-acest pămînt, Ce-i bună de descîntat
Sau dacă i-a omorît Şi morţii de răzbunat.

(pag. 317)
    Cu toate aceste, autorii şi publicul „din societate“ s-ar înşela foarte mult cînd ar crede că simţămîntul naiv al poporului nu este compatibil cu ideile cele înalte. Lumea se poate aprofunda tot aşa de bine pe calea inimii ca şi pe calea reflecţiei, şi din aceea că poporul îşi exprimă numai simţirile sale nu rezultă că i-ar lipsi meditaţiunea şi delicateţea în exprimarea ei. Îndrăznim chiar să credem că mulţi poeţi de salon ar fi încîntaţi cînd ar putea descoperi în fantezia d-lor idei cu o umbră numai de frumuseţea celor populare, precum le aflăm, d. e., în următoarele poezii: 
BADE TRANDAFIR 
Bade, trandafir frumos!
Vrut-ai să te-arăţi duios,
Dar te-ai arătat ghimpos
Şi din minte nu m-ai scos.

Eu ţi-am dat buzele mele; Cerut-ai o viorea, Ţi-am adus inima mea. 
— Dacă vrei dragoste-aprinsă, 
— Vai! leliţă din cel sat!
Ce-ai cerut şi nu ţi-am dat?
Cerut-ai faguri de miere,

Adă-mi gură neatinsă, Şi o inimă fecioară Ca apa de la izvoară. 
(pag. 309) 
Sus în vîrf de brăduleţ
S-a oprit un şoimuleţ,
El se uită drept în soare

Tot mişcînd din aripioare. Jos, la trunchiul bradului, Creşte floarea fragului, 
Ea de soare se fereşte Şi de umbră se lipeşte. 
— Floricică de la munte, Eu sunt şoim, şoimuţ de frunte,
Ieşi din umbră din tulpină,
Să-ţi văd faţa la lumină,
C-a venit pînă la mine
Miros dulce de la tine.
Cît am pus în gîndul meu
Pe-o aripă să te ieu
Şi să mi te port prin soare
Păn’ te-i face roditoare
Şi de mine iubitoare.

— Şoimuleţ duios la grai,
Fiecare cu-al său trai.
Tu ai aripi zburătoare
Ca să te înalţi la soare,
Eu la umbră, la răcoare,
Am menire-nfloritoare.
Tu te leagăni sus pe vînt,
Eu mă leagăn pe pămînt.
Du-te-n cale-ţi, mergi cu bine,
Făr-a te gîndi la mine.
Că e lumea-ncăpătoare
Pentr-o pasăre ş-o floare!

(pag. 31)
 Nu mai puţin frumoase sunt poeziile populare cît pentru delicateţea expresiilor şi energia şi justeţea comparărilor; d. e., cînd zice 
Păunaşul Codrilor (pag. 24): 
Nu, eu mîndra nu ţi-oi da 
În cosiţe i-am jurat 
Pîn’ ce capul sus mi-a sta, 
Să n-o las de lîngă mine 
Că eu cînd o am luat 
Şi s-o apăr de oricine.

 Sau cînd spune în Doncilă (pag. 113): Rămîi, soro, sănătoasă, Într-un păhărel pe masă. Ca o viorea frumoasă
 Sau cînd compară cu vioiciune plastică (p. 290): 
Voinicelul nearmat E ca ştiuca pe uscat, Voinicelul fără cal E ca peştele pe mal Şi ca mărul lîngă drum, N-are pace nicidecum, Cîţi trec îl zburătuiesc Şi de crengi îl sărăcesc Dar voinicul înarmat Şi p-un zmeu încălecat Drăgălaş e şi frumos Ca luceafăr luminos. 
Sau la pag. 79: 
Doamne-ajută! el zicea. Ca un vînt înviforat
Barda-n mînă apuca Într-un lan de grîu uscat.

    Am trece mult peste marginile unui articol de revistă cînd am sta să relevăm toate frumuseţile din colecţiunea dlui Alecsandri. Un singur punct ne permitem încă să semnalăm atenţiei cărturarilor noştri: cuvintele cele originale, care ne surprind mai pe fiecare pagină a acestor poezii populare. Ce importanţă are originalitatea cuvintelor pentru poezie am arătat mai pe larg în o cercetare anterioară asupra acestei materii: aci voim numai să cităm cîteva exemple din colecţi-unea de faţă: 
Eu la umbră, la răcoare Tu ai bani de vînturat.
Am menire-nfloritoare. (pag. 42)

(pag. 31) 
Un brad verde, cătinat
Pe biserică plecat. Sora cea mezină.

(pag. 21) (pag. 14) 
Unicelul. Vă ia unul cîte unul (pag. 18) Şi din fugă vă coseşte Şi vă taie chip snopeşte. (pag. 81) 
  Terminînd aceste puţine observări asupra colecţiunii dlui Alecsandri, nu avem decît să-i mulţumim D-sale şi celor ce l-au ajutat în culegerea şi publicarea poeziilor populare pentru lucrarea cu care au înzestrat literatura noastră. 
 LIMBA ROMÎNĂ ÎN JURNALELE DIN AUSTRIA 
(1868) 

 
  Stilul jurnaliştilor romîni din Transilvania, Bucovina şi Banat a ajuns într-o stare ce nu mai îngăduie tăcerea cu care a fost primit pînă acum. Prin formarea noilor expresii şi prin construcţiunea lor sintactică, compatrioţii noştri de peste Carpaţi introduc pe toate zilele în limba romînă o denaturare a spiritului propriu naţional, care în întinderea ei de astăzi a devenit primejdioasă, cu atît mai mult cu cît cei ce au cauzat-o şi cei ce o continuă nu par a avea conştiinţa răului, ci răspîndesc încrederea de a fi cei mai buni stilişti ai literaturii romîne. 
  Încă zece ani de o asemenea convingere publică, încă o generaţie de tineri cu acelaşi sistem de expresii, şi limba romînă poate deveni o ruină, nu reparată, ci stricată prin construcţii străine fără nici o adaptare de stil şi incapabile de a-i manifesta propria idee în modul ei originar. 
  Rîndurile de faţă au scopul de a arăta acea direcţie falsă a autorilor romîni din Austria şi de a deştepta în spiritele, care în mijlocul contagiului general vor mai fi putut păstra judecata lor sănătoasă, o tendinţă de reacţiune. 
  Susţinem dar şi ne vom încerca să dovedim că jurnaliştii romîni de peste Carpaţi, nu rareori, pe ici pe colo, din scăpare de vedere, ci sistematiceşte, după deprinderea obştească, în fiecare număr publicat de dînşii, fac greşeli neiertate în contra limbii romîne, introducînd construcţiuni false de cuvinte, stil greoi antiromîn şi mai întîi de toate 
o monstruoasă germanizare în expresii. Şi cînd vorbim de jurnaliştii romîni de peste Carpaţi, nu înţelegem pe cei obscuri, ci înţelegem pe cei de frunte şi cei mai recunoscuţi, în prima linie pe cei de la Gazeta Transilvaniei, Albina, Telegraful romîn, Federaţiunea, Foaia Societăţii din Cernăuţi, Transilvania, pe lîngă care vom cita numai în treacăt Concordia şi Familia. 
  Recunoştinţa ce se datoreşte acestor foi pentru serviciile aduse cauzei politice a romînilor austrieci nu ne poate scuti de datoria unei opoziţiuni energice în contra formei cu care se prezintă; căci uşor s-ar putea întîmpla ca în rezultatul final cîştigul dobîndit în politică să fie cumpănit prin pierderea suferită în limbă. 
I
    În haosul erorilor de care avem să ne ocupăm, vom introduce mai întîi o ordine a pertractării. Din antologia îmbelşugată ce ne-au înfăţişat-o numerele de jurnale apărute în aceste patru-cinci luni ale anului 1868 (căci nu am avut trebuinţă să ne întindem peste un timp mai îndelungat), vom aşeza citaţiunile în trei grupări deosebite; vom arăta întîi germanizarea limbii, vom cita apoi îngreuierea stilului paralel cu exagerarea lui şi vom vorbi, în fine, despre falsa originalitate în formarea şi întrebuinţarea cuvintelor. 
  Probele de germanisme în foile romîne austriece sunt aşa de numeroase, încît (cu singura excepţie a Archivului filologic al dlui Cipariu, care este scris în limbă curată) nu am aflat nici o coloană a vreunui număr care să fi fost lipsită de ele. Cităm din foile ce le avem înainte-ne cîteva exemple. 
  Gazeta Transilvaniei din 7 febr. 1868 zice: 
  „După un telegram generalul Neipperg s’ar fi străpus la Brünn. O muzică de pisici i se pregătea în Posoniu.“ 
  Ce va să zică un general străpus la Brünn? Lectorii din Romînia liberă vor crede, la prima citire, că este o greşeală de tipar şi că ar trebui să fie străpuns. Dar cine cunoaşte sistemul jurnaliştilor transilvă-neni, de cîte ori nu înţelege un cuvînt, îl traduce în nemţeşte şi apoi îl retraduce în romîneşte. Străpus, tradus în nemţeşte, ne dă verlegt şi versetzt, şi aceasta însemnează pe romîneşte strămutat. Astfel, aflăm că generalul nostru a fost strămutat la Brünn. 
  Însă altă greutate! Ce întîmplare neînţeleasă este aceea cu pisicile care îi pregăteau generalului o muzică? Muzică de pisici se cheamă nemţeşte Katzenmusik, ceea ce va să zică pe romîneşte, cu un termin admis la noi ca în toată Europa (vezi şi vocabularul francezo-romînesc de Poenaru, Aron şi Hill), charivari, adică o „muzică făcută în bătaie de joc“. 
  În Albina din 28 aprilie 1868 citim:
   „Pesti Naplo, organul corporal al partidei guvernului.“ 
  Traducînd acest organ corporal, dăm de Leiborgan, şi Leiborgan însemnează organ favorit, organ de predilecţiune, şi astfel Pesti Naplo devine jurnal favorit al partidului guvernamental. 
  Telegraful romîn din 25 aprilie 1868 ne spune că:
   „Succesul acesta nu poate fi dătător de măsură.“ 
  „Dătător de măsură“ este traducerea literală din nemţescul massgebend şi însemnează: decisiv, hotărîtor, aşa încît după dînsul să poţi prevedea sau măsura şi alte fapte. Ce ar zice francezii cînd le-ar vorbi un jurnalist d’un succès donateur de mesure! 
  Albina din 19 aprilie 1868 zice: 
  „Motivîndu-şi deputaţiunea rogarea sa, Dl Ministru aduse una şi alta în contra.“ 
  Pe nemţeşte: der Herr Minister brachte eins und das andere dagegen vor, iar pe romîneşte: dl ministru făcu mai multe obiecţiuni. 
  În Gazeta Transilvaniei din 7 februarie 1868: 
  „Introducerea unei taxe uniforme de 40 cr. s’a propus în Senat a se pune în viaţă.“ 
   adică: introducerea unei taxe se va pune în practică, sau mai bine: o taxă uniformă de 40 cr. se va introduce. 
Albina din 5 februarie 1868: 
  „Monitorul francez trebuia să bage în socotinţă“, 
  adică: să ia în seamă, să ţie seamă de; nemţeşte:  
  „În consunetul statutelor se convocară membrii reuniunii.“ 
  În consunetul statutelor? În consunetul trîmbiţelor, dar nu al statutelor! Nemţeşte:  romînşte: în conformitate cu statutele. 
  Tot Gazeta zice în no. din 17 aprilie 1868: 
  „După sunetul învoielii ratificate.“ 
  Un sunet de învoială! Nemţeşte:  romîneşte: după cuprinsul învoielei, sau, cum se zicea în stilul vechi de tribunale: după glăsuirea tocmelei. 
  O altă analogie falsă o vedem în Telegraful din 25 aprilie 1868: 
  „Se sună, că în personalul acestui oficiu se vor face schimbări“, 
adică: se aude că; nemţeşte: es verlautet. Asemenea în Albina din 12 mai 1868: 
  „Între alte afaceri de restanţă intonăm cestiunea naţionalităţilor.“ 
  „Intonăm“ un cîntec, dar nu intonăm o chestiune de naţionalitate. Însă nemţii zic: , adică a releva, a accentua. 
  Telegraful din 28 aprilie 1868 zice: 
  „Keglevich mai vine o dată asupra interpelaţiunei de alaltăeri. La aceasta răspunde ministrul, că el nu poate avea în vedere numai singuratecii, ci tesaurul întreg al Statului.“ 
  „Keglevich mai vine o dată asupra“ vrea să zică: mai revine, nemţeşte: kommt nochmals auf; „singuratecii“, pe care nu-i poate avea în vedere ministrul, sunt indivizii, nemţeşte: die Einzelnen. 
În Federaţiunea din 22 apr. 1868: 
„Un public ales constatator din baroni, conţi, principi.“
 Romîneşte: compus din. Nemţeşte: 
   „Pot spune din funtîna credibilă.“ 
  Romîneşte: de la o persoană demnă de crezut, sau din izvor destul de sigur. Nemţeşte:  Închipuiţi-vă un francez care ar zice:  
  Tot Federaţiunea din 9 mai 1868 spune: 
„D. Radich fu încredinţat cu prezintarea lor la casa magnaţilor.“ 
Romîneşte: D. Radich fu însărcinat cu prezentarea. Nemţeşte: H. 
R. wurde betraut mit.
  „Se citeşte referatul în cauza urcării de plată a domesticilor casei.“ 
  Romîneşte se zice sporire de leafă. Numai nemţii zic mai bine , în loc de  Sunt forme de vorbire consacrate prin uz, pe care nu-i este permis unui autor să le prefacă fără nici o cauză binecuvîntată. Ce am zice noi de un neamţ care ar traduce cuvîntul nostru „nepomenit“ cu  Nu e vorbă, şi  vrea să zică nepomenit; dar terminul german admis în certe locuţiuni este  şi prin urmare nu se poate înlocui cu  
  „Domesticii casei“ este traducerea literară şi nechibzuită a germanului Hausdiener. Domestic cuprinde deja în sine ideea de casă (domus), aşadar domesticii casei nu merge. Servitorii! 
  În Albina din 25 aprilie 1868: 
  „O foaie nemţească, care stă aproape de minister.“ 
  Romîneşte: care este inspirată de minister, nemţeşte:  
„Lupta va fi cu atît mai crîncenă, deoarece astăzi...“ 
  Romîneşte: cu atît mai crîncenă, cu cît astăzi. Dar nemţeşte:  — cu obsevaţiune că şi acest indem se găseşte numai în stilul cel neîngrijit al germanilor din Austria, ale căror jurnale sunt uneori tot aşa de rău scrise, în comparare cu cele prusiene, ca jurnalele romîne austriece în comparare cu cele din Romînia liberă. 
  Transilvania îşi începe no. 1 din 1 ianuarie 1868 cu următorul anunţ: 
  „Începem acest no. al Transilvaniei cu lucrările adunărei generale din a. 1867 nu numai pentruca aceleaş trebuie să se publice ca şi pînă acum, şi şi pentrucă acea adunare a dat viaţa acestei foi periodice, pentru care faptă şi-a şi cîştigat drept la recunoscinţia publică.
         Red.“ 
  Această citaţiune ne arată mai întîi abuzul ce se face, nu numai în Transilvania, ci în mai toate foile de peste Carpaţi, cu pronumele acelaşi. Acelaşi nu este identic cu acela sau acesta, ci cuprinde o accentuare specială, o constatare a identităţii, care nu se află în simplul pronume demonstrativ. Cînd zic: „În acea scrisoare îi descriam călătoria şi în aceeaşi scrisoare i-am cerut etc.“ cuvîntul aceeaşi accentuează identitatea între scrisoarea cu descrierea călătoriei şi cu cererea. „Apuc-o pe aceeaşi cale“ nu însemnează în genere: apuc-o pe această cale, ci însemnează „apucă pe o cale pe care a mai apucat cutare, şi nu pe alta“, va să zică este o accentuare a acelei căi în opoziţie cu oricare alta. 
  Prin urmare, cînd zice Transilvania; „Începem acest no. cu lucrările adunării generale din anul 1867, pentru că aceleaşi trebuie să se publice“, aceasta ar presupune, că a fost vorba să se publice alte lucrări, şi că în Transilvania au să se publice numai aceleaşi în opoziţie cu celelalte. Însă este evident că intenţia autorului a fost numai să zică simplu; aceste sau ele, şi că aceleaşi al D-sale este o eroare de germanism. Germanii ar putea zice:   etc., cu observaţiune că şi acest dieselben este mai mult stil rău austriac, decît stil bun german, şi că romînescul „acelaşi“, chiar în traducere, nu vrea să zică derselbe, ci eben derselbe. 
  Să ne fie iertat a releva în treacăt sfîrşitul pasagiului citat, cu care începe noua foaie: 
  „Adunarea a dat viaţă acestei foi periodice, pentru care faptă şi-a cîştigat dreptul la recunoştinţa publică.“ 
  Foaia nu a apărut încă bine, este primul număr ce-l citim, n-am văzut încă dacă va fi bun sau rău şi recunoştinţa publică s-a şi cîştigat adunării pentru înfiinţarea ei? 
  Noi am dori să nu slăbim întru nimic încrederea redacţiunii în meritul foii sale, însă trebuie să mărturisim că, dacă Transilvania va continua ca pănă acum, şi mai ales cu aceeaşi limbă cu care sunt scrise primele 11 numere, dreptul la „recunoştinţa publică“ merită să fie micşorat în mod considerabil. 
  Pentru a reveni la germanisme, găsim în no. 1 al Transilvaniei: 
  „În legătură cu acest raport şi amăsurat paragrafului.“ 
  „Amăsurat“ este nemţescul gemäss, care la noi s-a tradus pe romîneşte cu conform. Pentru ce confrom şi nu amăsurat? Pentru că conform este un cuvînt nou primit de la francezi, pe cînd amăsurat este un cuvînt nou tradus de la germani, şi că nu mai încape îndoială, cînd este conflict între aceste două popoare, de la care trebuie să primim mai întîi cuvintele. 
  În no. 2 al aceleiaşi Transilvania: 
  „La cetirea lor membrii prorupseră în cele mai entusiastice strigări de „să trăiască“, ce păreau că nu mai vor să încete.“ 
  „Prorupseră,“ nemţeşte ausbrechen, romîneşte izbucniră. Şi fraza „ce păreau că nu mai vor să încete“ este de-a dreptul luată din nemţeşte:  are însă nefericirea de a însemna, în deosebire de înţelesul convenţional al frazei germane, că domnii aceia de la adunare aveau cu tot dinadinsul voinţa hotărîtă de a nu mai înceta cu strigările. 
  Familia scrie (la pag. 327 a nu ştiu cărui an, fiindcă lipseşte începutul coalei): 
  „În tragedia Galilei a nemuritorului Ponsard vin înainte mai multe observaţiuni“ etc. 
  „Vin înainte“ este o traducere literală a nemţescului kommen vor şi însemnează romîneşte: se află. 
  În acelaşi no. (pag. 328): 
„Sultanul va fi încortelat al Schönbrunn.“ 
Nemţeşte einquartiert, dar şi nemţeşte este rău. 
Aceeaşi Familie, pag. 328: 
  „Bărbatul a fost judecat la închisoare.“ 
  Ceea ce vrea să zică pe romîneşte: Tribunalul s-a dus la temniţă şi a judecat pe acuzatul acolo şi poate în sentinţa sa l-a dezvinovăţit. Dar intenţiunea autorului este de a zice că l-a condamnat la închisoare. Germanii zic zur Kerkerstrafe verurteilt, şi fiindcă urteilen se cheamă a judeca, dl colaborator al Familiei a crezut că şi verurteilen va fi tot a judeca. Geurteilt sau verurteilt, tot urteilt este pentru dumnealui. 
  Pe aceeaşi pagină se întitulează o ştire înătreîparanteze 
„(Şi o glumă)“. 
Şi o glumă! Nemţeşte auch ein Scherz. 
Într-o pag. 322 a aceleiaşi foi citim: 
„Eruditul Eliade împreună cu mai vreo cîţiva bărbaţi zeloşi.“ 
Acest „mai“ este nemţescul noch; mit noch einigen Männern. 
Într-o pag. 144, ni se spune de o 
„tînără engleză avută fără măsură.“
Fără măsură? Autorul vrea să zică: peste măsură de avută, nemţeşte:  
Albina din 17 aprilie 1868 zice: 
„Conchizînd de la tonul ce-l poartă foile ruseşti.“ 
O foaie poartă un ton! Nemţeşte Ton sau mai bine  
6 Titu Maiorescu. Critice 
  În acelaşi număr: 
  „Onorata dna Gabriela Ionescu, nepoata dlui A. Gavra, a păşit în Bărbierul de Sevila, reprezentînd pe Rozina.“ 
  „A păşit“ vrea să zică romîneşte: a făcut paşi; autorul însă vrea să zică: s-a produs pe scenă. Nemţeşte  
  Albina din 28 aprilie 1868: 
„Am să scriu un ce asemene caracteristic.“ 
   
  „În puterea datorinţei noastre purcezătoare din deregătoria archipăstorală, imbăerată cu responsabilitate.“ 
  Dorinţă purcezătoare din deregătorie, îmbăerată cu responsabilitate! Nemţeşte  
  Transilvania îşi începe no. de la 1 mai cu următoarea traducere: 
   Învaţă dela duşmanul.“ 
  „Învaţă de la duşmanul“ nu e romîneşte, ci: învaţă de la duşman, fără articol, fiindcă în limba noastră substantivele după prepoziţiuni (afară de cu) nu se articulează cînd stau singure. Nemţii zic: , precum zic:  unde noi zicem: pune pe masă, şi nu: pune pe masa. 
  Aceeaşi eroare de articulare, într-un exemplu mai tare, este în Albina din 18 aprilie 1868: 
  „Diecesa Dalmaţiei numără 80.000 suflete şi din budgetul Statului primeşte la anul 60.000...“ 
  La anul 60.000? După articularea substantivului s-ar crede că este vorba de 60.000 după sau înainte de Christos. Dar nu! Autorul vrea să zică; pe an 60.000 florini. 
  Telegraful romîn din 25 aprilie vorbeşte de un 
„Atac de răpire.“ 
  Romîneşte: o prădare. Nemţeşte: Raubanfall. 
  Tot Telegraful romîn din 21 aprilie 1868 zice, relatînd o faptă trecută: 
  „Spre norocire.“ 
  Noi zicem în acest caz, cu o distingere fină, „din norocire“, lăsînd „spre norocire“ pentru tendinţa în viitor; însă nemţii zicînd zum Glück în amîndouă cazurile, se înţelege că trebuie să ne stricăm şi noi limba după ei. 
  Acelaşi Telegraful romîn spune într-un anunţ ce are bunătate a face Convorbirilor literare (no. din 14 martie): 
  „Convorbirile literare, foae din Iaşi, apar de două ori la lună.“ 
  Putem asigura pe dl redactor al Telegrafului, că foaia în chestiune, ce e drept, apare în intervale de cîte 15 zile, însă nu la lună, ci la soare, publicîndu-se dimineaţa. 
  În Albina din 5 mai 1868, într-o corespondenţă din Braşov, care vorbeşte de succesul teatrului dlui Pascali, se zice: 
  „Publicul romîn l-a îmbrăţişat cu căldură, ocupînd toate locurile de şezut, încît acum numai locurile de stat mai sunt libere.“ 
  Nemţeşte: . Însă „locuri de stat“ pe romîneşte sunt  iar „locurile de şezut“ ne cerem voie să nu spunem ce sunt. 
  Corespondenţa se termină cu fraza: 
„Numai măne este pănă poimăne şi eaca 3 Mai, memorabila zi de la 1848.“ 
Albina din 12 mai 1868: 
„Această odihnă este foate bătătoare la ochi.“ 
  Bătătoare la ochi ş in die Augen fallend, auffallend. 
  Adjectivele în -tor, -toare se fabrică de confraţii noştri de peste Carpaţi din o sumă de cuvinte, dar mai toate sunt nepotrivite. Forma tor e la noi mai mult o formă de substantiv sau de adjectiv substantivat, şi nu de adjectiv propriu cu substantivul calificat alăturea, de aceea asemenea încercări au adeseori ceva forţat, siluiesc limba. 
  Un public constătător nu se zice romîneşte; precum asemenea nu se zice ceea ce citim într-un faimos articol literar din foiletonul Concordiei (1866, critica unui almanah). 
  „Object legător de atenţiune.“ 
  Nemţeşte  Noi zicem: legător de cărţi (subst.), dar nu legător de atenţiune (adject.). 
  Asemenea exemple de germanisme credem că sunt de natură a deştepta în toţi cititorii o dreaptă nelinişte asupra soartei finale a unei limbi astfel maltratate; şi acest simţămînt s-ar pronunţa încă mult mai tare, dacă toţi cititorii ar fi făcut ceea ce a trebuit să facem noi, dacă ar fi citit timp de patru luni cu luare-aminte mai toate foile romîne din Austria. Atunci ar fi văzut că germanizarea limbii noastre din partea compatrioţilor de peste Carpaţi nu este excepţie, ci este regulă, şi că citaţiunile reproduse de noi au fost numai o slabă culegere din o sumă nenumărată de alte exemple de acelaşi fel. 
  De unde să provină acest fapt? din neglijenţa autorilor? sau din un sistem de procedare precugetată? În cazul dintîi lucrul se osîndeşte de la sine, şi cîteva critici care să dovedească acelor domni că publicul urmăreşte cu oarecare atenţiune stilul d-lor vor putea avea un rezultat bun pentru îndreptare. În cazul al doilea însă întrebarea este mai grea; dacă, în adevăr, jurnaliştii citaţi vor să-şi justifice germanismele, atunci impresia ridiculă ce ne-o produce stilul d-lor nu este îndestul pentru a-i îndrepta, ci noi trebuie să scoatem toată cauza din sfera simţămîntului instinctiv despre ceea ce este şi ce nu este limbă romînă, şi să o ridicăm la înălţimea unei argumentări teoretice din principii. 
  Cînd zice Telegraful romîn, din 14 martie, anul 1868: 
  „De vom luà acest recurs spre examinare sub cuţit canonic“, 
pentru ce constituie aceasta o eroare de limbă? Nemţii zic: , de ce să nu zicem şi noi „a lua sub cuţitul canonic“? Limba noastră este o limbă încă săracă în idei, de abia acum se dezvoltă cu progresul de cultură al întregii societăţi; nu este bine să primim expresiile figurate din limba germană sau din alte limbi şi să ne înavuţim astfel pe a noastră? şi care ar fi cauza legitimă, ce s-ar opune în contra acestei procedări? 
  Cauza foarte legitimă, care se opune în contra acestei procedări şi care nu va ierta niciodată germanismele jurnaliştilor noştri de peste Carpaţi, ne pare că rezultă din următoarele reflecţii: 
  Orice cuvînt este exprimarea unei noţiuni abstracte prin sonuri articulate. Pînă cînd sufletul omului nu s-a înălţat încă la o abstracţiune, pînă atunci nu are cuvinte, ci numai gesturi sau exclamaţiuni nearticulate pentru a-şi exprima dorinţele şi simţămintele. Cînd însă în conştiinţa copilului s-au adunat mai multe imagini despre acelaşi fel de obiecte, atunci, prin un proces psihologic cunoscut, se întunecă din aceste imagini tot ce aveau individual şi rămîne numai partea lor comună, prin care li se susţine unitatea felului, şi această restanţă este ceea ce se numeşte noţiunea acelui obiect. De aci se vede că orice noţiune este abstractă şi că, prin urmare, nu se poate afla niciodată realizată în lumea sensibilă. Noţiunea carte, d. e., nu se află nicăieri în realitate palpabilă, ci numai o carte individuală, care cuprinde o sumă de însuşiri sensibile ce au a face cu cartea în genere, adică cu acea nălucire intelectuală (dacă mi se iartă cuvîntul), prin care suntem în stare să recunoaştem orice carte ce ni s-ar mai prezenta de acum înainte ca un obiect de acelaşi fel, de care sunt şi cărţile văzute pînă acum. Această abstracţiune generică se sensibilizează şi se deosebeşte de altele prin cuvînt, şi cuvîntul este numai ajutorul fonetic pentru fixarea unei gîndiri abstracte. 
  Însă această abstracţie a gîndirii are grade deosebite, şi gradarea se face după cîtăţimea mai mare sau mai mică de sensibilitate ce se mai păstrează în gîndirea noţiunilor. Şi ceea ce se întîmplă cu noţiunile comparate întreolaltă se poate întîmpla cu una şi aceeaşi noţiune, adică cu unul şi acelaşi cuvînt, în deosebitele sale întrebuinţări. Se poate întîmpla ca, din suma de însuşiri a căror gîndire se deşteaptă în mintea omului cînd aude un cuvînt, să fie mai ales una care în cutare legătură cu alte cuvinte să ne pară cea mai importantă. Atunci, dacă această legătură se întîlneşte mai des în conştiinţa omului, dispare cu încetul, însă numai pentru acel raport special, gîndirea restului de însuşiri sensibile, şi rămîne pronunţată în suflet numai însuşirea particulară care a motivat raportul. D. e., cînd zicem noi romînii: fuge mîncînd pămîntul, din mîncînd nu ne gîndim la toate însuşirile sensibile, care altfel se deşteaptă în mintea noastră cînd îl auzim, nu ne gîndim la punerea obiectului pe limbă, la mestecarea lui cu dinţii etc., ci numai la unul din efectele sensibile ale mîncării, adică la micşorarea succesivă a obiectului consumat, şi ne închipuim că în acelaşi mod vizibil se micşorează distanţa de pe linia pămîntului ce o parcurge cineva fugind. Aceasta este dar o nouă abstracţiune chiar în sfera noţiunii a mînca. 
  Precum însă se cere ca un copil, pentru a avea noţiunea unui obiect şi nu numai reproducerea imaginii lui individuale, să fi văzut acest obiect de mai multe ori şi în mai multe exemplare, altfel contopirea psihologică a calităţilor individuale şi răsărirea celei esenţiale nu se întîmplă, asemenea pentru cazul deosebitelor abstracţiuni în gîndirea aceluiaşi cuvînt este neapărat necesar ca acel cuvînt să se fi aflat adeseori în aceeaşi legătură cu celelalte cuvinte, în privinţa cărora nu i se cere decît una anume din însuşirile sale sensibile. Numai atunci locuţiunea devine, cum se zice, convenţională, adică şi-a şters în imaginaţiunea noastră toată sensibilitatea afară de acea mică parte, care îi susţine raportul cu celelalte cuvinte din locuţiune. O asemenea evaporare a sensibilităţii este aşadar rezultatul unui fel de educaţii intelectuale anterioare, este un fapt psihologic, care se află identic numai în acele conştiinţe în care s-a produs mai înainte, prin uzul zilnic, un grad egal de abstracţiune. Acum vom înţelege cauza pentru care este cu neputinţă de a transplanta idiotismele unei limbi în altă limbă, prin traducere literală a cuvintelor. Căci în cealaltă limbă, unde acea legătură de cuvinte nu s-a produs de la început şi nu s-a lăţit prin uz convenţional pănă la ştergerea unei mari părţi a sensibilităţii, fiecare cuvînt deşteaptă în conştiinţa celui ce-l aude întreaga masă de însuşiri sensibile ale lui, şi în această masă spiritul se confundă şi nu găseşte îndată şi adese nu găseşte niciodată anume acea însuşire care a justificat şi care susţine raportul. 
  Pentru a ne convinge de aceasta, să revenim la exemplul nostru de mai sus şi să încercăm a-l traduce literal în alte limbi: fuge mîncînd pămîntul, franţuzeşte , nemţeşte  Cine cunoaşte aceste două limbi simte îndată că traducerile sunt imposibile, şi cauza este că francezii şi nemţii, care nu şi-au micşorat prin uz convenţional sensibilitatea acelor noţiuni, se gîndesc la întreaga imagine a cuvîntului mîncare şi mai întîi la mestecarea în gură, şi nu numai la acea parte care a motivat idiotismul romîn, adică la dispărerea obiectului consumat. Prin urmare, fraza astfel tradusă, pe lîngă greşeala de a fi ridiculă, mai are şi greşeala mult mai mare de a rămînea cu totul neînţeleasă. 
  Nu avem să cercetăm aci cum se produc asemenea raporturi de idiotisme; dacă este maniera înnăscută a unui popor, sau influenţa climatică, sau invenţiunea unui cap genial, a cărui expresiune nouă să se fi lăţit îndată şi să fi devenit proprietate comună a poporului, sau mai bine toate aceste împreună, care dau prima naştere idiotismelor. Ceea ce e sigur este că întrebuinţarea unui idiotism presupune deja formată acea dispoziţiune a conştiinţei intelectuale într-un popor, care să admită cuvîntul locuţiunii numai în partea trebuincioasă a sensibilităţii sale şi nu în celelalte. Fără această conformare anterioară a spiritelor, idiotismul este cu neputinţă şi traducerea lui literală dintr-o limbă în alta este cea mai mare eroare ce se poate comite în contra limbii şi în contra spiritului unei naţiuni. 
  Pentru a aduce acum toată explicarea precedentă la o formulă mai precisă, vom zice că un popor are un idiotism de cîte ori la un cuvînt împreunat cu altele nu gîndeşte toată sensibilitatea lui, ci numai o parte mică prin care se află în legătură cu celelalte cuvinte din locuţiune; sau altfel zicînd: idiotismul este o abstracţiune convenţiona-lă. Prin urmare, înţelegerea lui atîrnă de la o educaţiune prealabilă şi comună a inteligenţei, care să fixeze în mod identic pentru toţi gradul abstracţiunii, fără de care compunerea cuvintelor din locuţiune nu are înţeles. Toate erorile lingvistice (nu gramaticale) în traducere provin dar din nepotrivirea cantităţii de sensibilitate ce la auzirea aceluiaşi cuvînt se deşteaptă în conştiinţa a două popoare diferite, sau cu o expresiune tehnică: din incongruenţa sferelor cuvîntului original şi a celui tradus. 
  Nemţii pot zice, d. e, în frază convenţională: die Herren liessen die Köpfe wie begossen hängen, dar noi nu putem traduce, cum face foaia Albina din 28 aprilie 1868: 
  „Domnii cei ce aşteptau spectacole plecară capetele ca vărsaţi cu apă rece“, 
fiindcă în această locuţiune neobişnuită noi ne gîndim la toată acţiunea sensibilă a vărsării cu apă, şi nu la efectul mai mult moral ce-l are în vedere fraza germană. Cuvîntul nostru convenţional este plouat, care, din contră, în traducerea literală de beregnet ar produce la germani o impresie falsă. 
  Din aceeaşi cauză Telegraful din 21 aprilie 1868 face un germanism inadmisibil cînd zice: 
  „Baronul B. se ridică din postul său de Ambasador din Paris.“ 
  Noi, la aceste cuvinte, vedem trupul domnului B. ridicîndu-se de pe scaun, pe cînd nemţii, cînd zic , nu înţeleg decît o depărtare mai ideală de la funcţiune. 
  Asemenea şi următoarele germanisme: 
În Albina din 17 aprilie 1868: 
  „Comandantul Napier a devins pe Teodor regele Abisinilor în faţă de Magdala.“ 
  „În faţă de Magdala“ nu e romîneşte, ci trebuie să se zică: înaintea oraşului Magdala. Nemţeşte:  
  În Foaia Societăţii din Bucovina (p. 120 din anul 1867, nefiindu-ne la îndemînă numerele apărute în 1868): 
  „Teologul începător se va introduce într-un mod amăsurat în cîmpia ştiinţelor teologice.“ 
  Nemţeşte:  
  La pag. 2 din acelaşi an: 
„Vom înşira aici oarecare idei bătătoare în aceasta direcţiune.“ 
Nemţeşte:  
  La pag. 100: 
  „Avînd Romînii un stat consolidat, adevărata lor misiune zace în cultul ştiinţelor şi al artelor.“ 
  Nemţeşte:  
  Federaţiunea din 2 iunie 1868, în critica ce face dlui A. Densuşianu asupra unei cărţi publicate de noi, zice: 
  „Asupra confusiunei ideilor despre deosebitele specie de poezie cari dl critic nu le ia în consideraţiune, fără voeşte a le trage toate pe un calapod, vom reveni mai în jos.“ 
  Nemţeşte:  
  Şi aşa mai departe. 
  Pentru a varia lectura acestor citaţiuni, vom arăta acum un alt fel de germanisme introdus în foile romîne din Austria: germanismele mai fine în reproducerea idealismelor nemţeşti. Aceste idealisme se potrivesc cu gradul cel înaintat, pănă la care este în stare a se înălţa conştiinţa poporului german în abstracţiunile sale, şi, în adevăr, nu este popor modern care să aibă atîtea idei abstracte şi, prin urmare, atîtea cuvinte abstracte cîte le au germanii. Cauza trebuie să fie o predispoziţie naturală. În proporţia în care un popor este mai puţin impresionabil prin sensuri decît altul, în acea proporţie el va fi mai aplecat spre abstracţiunile ştiinţei, pe cînd celălalt va fi mai atras spre senzualitatea artelor. Cercetările cele mai înalte de filozofie abstractă sunt fapta naţională a spiritului german şi englez, precum reprezentarea cea mai perfectă a frumosului în pictură este fapta naţionalităţii italiene şi spaniole, şi cea mai mare claritate a formei şi a stilului, fapta francezilor, şi niciodată la italieni şi la francezi nu se va putea naturaliza filozofia lui Hegel, precum niciodată germanii nu au produs coloratura vie a picturii italiene, aceste osebiri fiind efectul unei predispoziţii înnăscute. 
  Limba este o reproducere credincioasă a acestei deosebiri. În vocabularul francez, italian, romîn sunt un şir de cuvinte a căror senzualitate oarecum pipăită nu-şi află echivalent în nici un cuvînt german; şi viceversa, sunt în limba germană cuvinte, mai ales noţiunile compuse, a căror abstracţiune este cu neputinţă de reprodus în limbile romanăicîe. Orice încercare de a confunda aceste margini de abstrac-ţiune produce o falsificare a geniului propriu al naţiunii şi rămîne neînţeleasă pentru marea majoritate a poporului, prin urmare este osîndită în fapt. Dar nici în teorie nu se poate justifica: fiindcă nu ar fi drept să zicem că limba germană este preferabilă celei franceze sau viceversa. Francezii, cu plasticitatea lor, sunt incapabili de ultimile abstracţiuni ale filozofiei germane, dar au în limbă o calitate tot aşa de preţioasă: limpezimea practică, pe cînd limbii germane în noţiunile ei cele mai eterizate îi lipseşte tocmai controlul experienţei sensibile şi, prin urmare, siguranţa adevărului. Filozofia lui Fichte este imposibilă în limba franceză, şi, să o mărturisim cu sinceritate, francezii nu pierd prea mult prin aceasta. 
  Aşadar, noi nu suntem şi nu putem fi chemaţi a introduce în spiritul romîn toate fineţele idealismului terminologiei germane, şi orice cuvînt german care trece peste nivelul mai coborît al abstracţiunii romîne trebuie să fie redus la acest nivel, chiar cu pierderea unui grad din idealitatea sa: idealitatea pierdută i se compensează prin mai marea lămurire şi simplicitate ce dobîndeşte. 
  De exemplu: adjectivele din Foaia Societăţii bucovinene (pag. 215 din 1867): 
  „Noi romînii voim o viaţă naţională conştiută şi scoposită“ 
ne par greşite în romîneşte. Nemţii zic cu deplină claritate zweckbewusstes Leben, dar pentru noi „viaţa conştiută şi scoposită“ este o abstracţiune fără înţeles. Noi nu putem zice decît „o viaţă naţională care să-şi cunoască scopul“. 
  Din aceeaşi cauză 
„Cultura specială de chemare“ 
ne pare un germanism (Spezielle Berufsbildung). 
Şi propoziţa cu care îşi începe Foaia Societăţii anul 1867: 
  „Omul inteliginte, care a devenit la cunoştinţa conştiută, că are“ etc. 
este un germanism neînţeles pentru romîni. Noi am zice: Omul, care începe să simtă sau să ştie că are etc., dar niciodată: care a devenit la cunoştinţa conştiută. (Nemţ. bewusstes Erkennen.) 
  Ne mărginim la exemplele citate şi terminăm aceste observări asupra germanismelor, provocînd juna generaţie de autori romîni din Austria să părăsească direcţia urmată pănă acum de jurnalele lor. În mijlocul luptelor de naţionalitate, ce în imperiul austriac se agită mai mult decît oriunde, şi în lipsa de o literatură romînă destul de bogată, compatrioţii noştri de peste Carpaţi au îndoita datorie de a păstra cu scumpătate spiritul deosebit al limbii materne şi de a nu-l falsifica prin elemente străine. Căci o cauză naţională apărată cu o limbă stricată este pe cîmpul literar o cauză pierdută şi, desigur, cu „organe corporale“, cu „muzică de pisici“, cu „legători de atenţiune“, cu „cuţite canonice“ nu vom putea întări împotrivirea patriotică în contra germanizării şi maghiarizării din Austria. 
II 
  O altă grupare de greşeli caracteristice în numitele jurnale se deosebeşte prin disproporţia între iuţeala gîndirii şi forma prin care se exprimă, atît în construcţiunea frazei cît şi în întrebuinţarea cuvintelor. Fraza nefiind decît exprimarea unei idei, înţelesul şi puterea fiecărui cuvînt din ea se îndreptează numai după cuprinsul tuturor noţiunilor din gîndire. Stilul prozaic este bun cînd între cugetare şi propoziţie este cel mai strîns raport de congruenţă: stilul devine greoi cînd numărul de cuvinte întrebuinţat este prea mare pentru ideea ce au să exprime; stilul este exagerat cînd înţelesul sau intensitatea cuvintelor izolate covîrşeşte intensitatea gîndirii ce vor să exprime în împreunarea lor, stilul este prea restrîns — dar de acest extrem nu e de trebuinţă să ne ocupăm, căci în scrierile romîne de pînă acum nu credem că se va constata vreundeva o prea mare îmbelşugare de idei în comparare cu cuvintele întrebuinţate. 
  Ce e drept, întrebarea pusă în acest fel se apropie prea mult de ultimele margini ale unei critici îngăduite. Căci, în fine, stilul greoi provine din înţelegerea grea a celui ce scrie, şi cine face vorbe multe la idei puţine are o cauză foarte firească pentru aceasta. Însă din parte-ne ar fi o lipsă de rezervă neiertată cînd am numi această cauză cu adevăratul ei cuvînt şi cînd am aplica epitetul respectiv la majoritatea jurnaliştilor noştri. Aceasta nici nu ne este intenţia. 
  Noi venim, din contră, a apăra inteligenţa colegilor de peste Carpaţi în contra propriului stil al d-lor, care o ascunde întrucîtva, şi ne vom încerca să arătăm că este numai o rea deprindere în forma dinafară, şi nu un defect al cugetării, care îi face să-şi întunece ideile prin introducerea unor cuvinte pe cît logiceşte de prisos, pe atît urîte la auz. 
  După cît am putut constata, cele mai obişnuite din cuvintele care îngreuiază stilul compatrioţilor noştri din Austria sunt pronumele acela în toate genurile şi cazurile lui şi conjucţiunea că şi cumcă. Exemplele următoare pentru această eroare stilistică probează întinderea răului şi trebuinţa de a-l stăvili odată. 
  Începem citaţiunile cu un pasagiu care are meritul de a fi în felul său un model foarte lămurit: 
  Transilvania din 15 februarie 1868 scrie (pag. 74 şi 75): 
  „Comitetul cu privire la opul dlui I. Chiţu decide, că acela să se retrimiţă domnului auctor pe lîngă observaţiunile făcute la acelaşi din partea Comisiunii esaminatoare, compusă din unii membrii ai Comitetului, cu acea indigetare, că numitul domn folosindu-se de acele observaţiuni, să-şi prelucre opul în acel sens, şi retrimiţîndu-l la Comitet, acesta apoi îl va recomanda adunării generale.“ 
  Se poate o propoziţie mai grea la înţeles şi mai urîtă la auz? şi aceasta numai din cauza pronumelor nesfîrşite acela, acelaşi, acea, acele, acel, acesta, a căror întrebuinţare, în cazul de faţă, este cu atît mai inexplicabilă cu cît din nici un punct de vedere nu erau necesare, fiindcă fraza întreagă ar deveni mai simplă, mai clară şi mai plăcută la auz înlăturînd acele demonstrative. Pronumele demonstrative se pun pentru a îndrepta atenţiunea în cazurile unde altfel ar rămînea nefixată asupra cuvîntului important. Dar unde direcţia este de la sine indicată prin celelalte cuvinte, îndreptările nu pot produce decît confuzie. Proverbul german: Sunt atîţi arbori, încît nu mai vezi pădurea. 
  Cele zise se vor ilustra şi mai mult prin următoarele citaţiuni: 
  Telegraful romîn din 25 aprăilieî1868: 
  „O cestiune nouă se vede pe orizontul politic, şi aceea este ceea a fortăreţei Mainz.“ 
  După logică şi eufonie: O chestiune nouă se vede pe orizontul politic, aceea a fortăreţei Mainz. 
  Albina din 18 aprilie 1868: 
„Dr. Maniu e de părerea aceea, că emendamentul acesta e numai“ etc. 
Mai romîneşte: Dl Maniu e de părerea că acest amendament etc. Transilvania, no. 1: 
„Avem a înregistra împrejurarea cumcă dl Eötvös“ etc. 
A înregistra împrejurarea cumcă...! 
Telegraful din 14 martie 1868: 
„De aci urmează şi aceea că învăţătura...“ 
Adică: de aci mai urmează că învăţătura. 
  Federaţiunea din 15 aprilie 1878: 
  „Ne dăm un cont destul de chiar despre aceea, că ce va să zică cînd poporul francez este nemulţămit.“ 
  Mai simplu: despre ce va să zică etc. 
Telegraful din 25 aprilie: 
  „Cugetînd acum puţin asupra lucrului, apoi venim la convingere...“ 
  „Apoi“ e cam tîrziu; dacă se poate: îndată, şi atunci nu se exprimă aparte, ci se zice: cugetînd asupra lucrului, venim la convingere. Numai în stilul epistolarilor din Germania secolului 18 se mai află 
construcţiuni cu  
  Transilvania din 1 mai 1868: 
  „Dl Vice-preşedinte a primit de la Excelenţia Sa dl Preşedinte o scrisoare a dlui secretar privitoare la redigerea foii, cu acea însărcinare, ca aceea să se propună comitetului.“ 
  Tot Transilvania din 10 ianuarie: 

  „Propunerea însă cade prin acea declaraţiune a dlui Chifa, că comisiunea respectivă încă nu şi-a încheiat lucrările.“ 
  Familia, pag. 143: 
  „R. C., acesta e numele unui nebunatic din Viena, a fost fiul teatralist excelinte şi a avut acea idee fipsă, că el e adunător de tesaure.“ 
  Romîneşte fără acea şi fără el: a avut ideea fixă că e adunător de tezaure. 
  Tot Familia, la pag. 144: 
„Vă rugăm să ne înştiinţaţi încă odată, că cum să strămutăm adresa.“ 
Că cum să strămutăm o adresă! 
Albina din 17 aprilie 1868: 
„A. Csaky interpelează pe ministrul de interne, că pe care lege s’a bazat...“ 
Că pe care! 
  Telegraful romîn din 14 martie 1868: 
  „După aceasta Parohul gr. or. din Romos Vasiliu Basaraba adause din parte-şi cam următoarele: 
  Ilustrisime domnule Comis-locuţiitor! 
  Cu acela simţ de respect îmi iau îndrăznire a face cunoscut, precum că şi eu fiind ales ca deputat din Sc. Orestei spre a veni şi a gratulà Ilustrăţii Voastre, pe lîngă aceea că’ţi poftim să trăeşti la mulţi ani, îndrăznesc a’ţi face cunoscut şi aceea că înţelegînd parochii noştri de legea gr. reser. din Sc. Oraştiei că sunt ales a’ţi gratulà, m’au rugat, ca în numele d-lor se descoper Il. Voastre şi acea dureroasă împrejurare“ etc. 
  După asemenea citări de stil îngreuiat, face o impresie îndoit de neplăcută în scrierile acestor jurnalişti exagerarea cuvintelor întrebuinţate pentru a exprima lucruri simple de natura lor. Dar se vede că şi aci, ca în toate lucrurile, un extrem greşit naşte greşeala celuilalt extrem şi mintea autorului, întîrziată prea mult prin cuvintele sale de prisos, caută a-şi răzbuna prin zborul fără de veste spre o idee nepotrivită în exagerarea ei. 
  De exemplu, un corespondent al Albinei (de la 12 mai 1868) vrea să scrie ceva despre o societate de citire ce s-a înfiinţat în Beiuş, şi se exprimă aşa: 
  „Mult onoraţii patroni ai societăţii noastre de lectură (din Beiuş) doresc poate ferbinte unele înştiinţări despre starea acelei Societăţi.“ 
  Dacă inimile patronilor de la Beiuş fierb numai la dorul de o înştiinţare despre starea societăţii de lectură, în ce stare de temperatură se vor afla la întrebări mai importante? Nouă ne e teamă că celui ce fierbe la lucruri aşa de mici nu-i mai rămîne la lucruri mai mari decît să se evaporeze cu totul. 
  Cînd asemenea exagerări în expresiune ar fi izolate, nici nu ar merita vreo relevare critică. Dar o repetăm: numărul lor este aşa de mare, încît au stricat stilul jurnalelor romîne, atît a celor austriece, cît şi a celor din Romînia, şi ce este mai rău, cu cît lucrarea cere un stil mai simplu şi mai rece, cu atît acele salto mortale de vocabular sunt mai dese. 
  Se poate, de exemplu, închipui o scriere mai stîmpărată şi mai diplomatică decît protocolul unei şedinţe? sau o dare de seamă pentru intrarea banilor de subscripţiune etc.? Ei bine, tocmai asemenea prilejuri le caută jurnaliştii pentru a-şi colora limbajul cu expresiunile cele mai vii. 
  Transilvania (1 februarie 1868), continuînd publicarea protocolului adunării de la Cluj din anul trecut, zice într-un loc: 
  „Adunarea primeşte ambele aceste propuneri între cele mai sincere şi însufleţite aclamaţiuni; şi cînd vine a’şi descoperi aci votul său de mulţumită profundă tuturor locuitorilor romîni de Cluşiu, precum şi d-lor diletanţi, ce luară parte în concert: cu bucurie răpesc ocaziunea a însemna pe aceste pagine mai vîrtos două nume, numele graţioaselor domnişoare Aurelia Popu şi Isabela Vasiciu, dintre care una mai întîi ne încîntî prin jocul său pre forte-pian, executat cu desteritatea unei artiste, ear cealaltă ne farmecî prin frumuseţea melodielor“ etc. 
  În Federaţiunea din 9 mai 1868 se vorbeşte de o altă societate de lectură, în care se propune a se lua nu ştim ce măsură secundară, 
  „propunere pe lîngă care se alipiră cu înfocare inimile membrilor“. 
  Transilvania, într-un prea faimos discurs asupra literaturii romîne şi lipsa unei istorii critice a literaturii romîne, zice într-altele (numărul din 15 februarie 1868): 
  „Din aceste înşirate pînă aci, deşi numai pe scurt şi aşa zicînd ca prin treacăt, v’aţi putut convinge, Domnilor! că avem şi noi literatură şi încă ce literatură! Însemnată prin anticitatea sa, remarcabilă prin estensimea sa şi demnă de considerat prin prestanţa sa! 
  Ce nu avem, ce ne lipseşte dar? 
  Nu avem, ne lipseşte, domnilor, un panteon, unde atleţii adormiţi ai literaturii noastre să-şi afle recunoştinţa şi remunerarea meritată, şi lîngă tipurile lor să vedem strălucind acolo icoanele atleţilor, cari sunt în viaţă şi lucră încă, ca văzînd exemplele lor măreţe, să învăţăm“ etc. 
  În acelaşi discurs aflăm fraza: 
  „Să punem o sărutare fierbinte şi pe modesta cruce a poetului Ioan Văcărescu. El a cîntat amoarea, poharul, primăvara, gloriile pierdute. Şi cînd cîntà naţionalizmul, părea că auzi umbra plîngîndă a lui Stefan pe ruinele mucezite ale patriei căzute.“ 
  Miraculoase exemple de astă manie a exagerării se află în scrierile beletristice, în Familia, în nuvela dlui Marinescu, Petru Rareş, în almanahul de la Oradea-Mare, Fenice etc. În acest din urmă, dacă ne aducem bine aminte, se povesteşte iarăşi, pe lung şi pe larg istoria propriei sale înfiinţări, şi se spune, între altele, că „chestiunea vitală a almanahului flăcărá necontenit pe buzele conducătorului“ etc., etc. 
  În chiar interesul jurnaliştilor romîni din Austro-Ungaria noi nu putem decît să ne exprimăm părerea de rău la aflarea unor asemenea abateri stilistice. Căci din cauza lor foile de peste Carpaţi nu vor putea pătrunde niciodată în masa poporului şi nu vor avea, prin urmare, nici o înrîurire asupra societăţii romîne. În starea de faţă a culturii noastre este încă o chestiune controversată, dacă prin literatură îndeobşte, fie cea mai bine scrisă, putem produce cu oarecare siguranţă 
o deşteptare a simţului de viaţă în poporul romîn. Dar ceea ce e sigur şi mai presus de controversă este că nişte scrieri pline de germanisme, de exagerări şi de confuzii stilistice, ca cele arătate, nu pot avea nici cel mai mic rezultat pozitiv asupra naţiunii noastre. Şi aceasta este o daună cu atît mai mare cu cît de altminteri jurnalele romîne din Austria se deosebesc prin silinţa neobosită, prin regula şi consecinţa cu care îşi urmează fiecare direcţia sa politică.
 III
    Ne rămîne a vorbi, în fine, despre ceea ce am numit falsa originalitate în limba jurnalelor romîne austriece. Cu această numire am voit să calificăm atît introducerea de prisos a cuvintelor noi acolo unde avem alte cuvinte vechi cu acelaşi înţeles, cît şi întrebuinţarea nemotivată de cuvinte vechi pentru alt înţeles decît cel obişnuit. Prin urmare, nu orice introducere de cuvinte noi şi orice aplicare de cuvinte vechi la înţelesuri noi constituie o originalitate falsă, ci eroarea se comite numai acolo unde introducerea este de prisos şi aplicarea falsă. În cazurile din urmă însă ne credem cu atît mai mult datori a combate o asemenea tendinţă spre invenţiuni noi cu cît fenomenul ei nu este izolat, ci stă în raport cu un şir de alte procedări analoage în literatura noastră. Aceeaşi originalitate falsă a autorilor şi aceeaşi tendinţă de a schimba toate o întîlnim şi în sfera gramaticală şi pe tărîmul discu-ţiunilor ortografice. 
  Greşeala fundamentală în toate acestea provine din necunoaşterea valorii proprii ce o are limba unui popor. Limba în orice manifestare a ei, în gramatică ca şi în expresiuni şi idiotisme, este un product necesar şi instinctiv al naţiunii, şi individul nu o poate niciodată 
7 Titu Maiorescu. Critice 
modifica după raţiunea sa izolată. Fără îndoială, limba nu există decît în raţiunile indivizilor şi toată viaţa îi este atîrnată de cugetarea şi reproducerea în minţile generaţiunii prezente şi a celor viitoare. Însă această viaţă în esenţă nu este reflexivă, ci instinctivă, şi se produce în majoritate cu forţa fatală a legilor naturale, şi nu după arbitrul reflec-ţiunii individului. De aceea, limbile s-au înavuţit şi se înavuţesc totdeauna prin scrierile poeţilor geniali, care, fără a se gîndi la teoriile lingvistice, se exprimă după simţămîntul ce-l au despre ceea ce este potrivit cu limba lor; dar nu se înavuţesc niciodată prin filologi, prin membri de societăţi academice etc., al căror studiu reflexiv îi face capabili de a afla legile ascunse ale simţămîntului după care poporul cu poeţii săi şi-a creat şi-şi măreşte limba, dar îi face totdeodată prin chiar faptul acestei reflecţiuni incapabili de a o forma şi reforma din nou. 
  Singurul rol ce scriitorii reflexivi, filologii mai întîi, dar apoi şi ceilalţi prozaătoriîai ştiinţei îl pot avea în privinţa limbii lor materne este de a i se supune fără împotrivire, de a o recunoaşte ca autoritate legală a naturii proprii a poporului lor. În această privinţă ei se află în poziţiunea oamenilor de ştiinţă fizică, a căror chemare este de a descrie fenomenele şi de a le explica, constatîndu-le legea după care se conduc, iar nu de a face ipoteze despre ceea ce ar fi trebuit să fie acele fenomene. Ce am zice de un astronom care, în loc să ne explice legea lui Jupiter, ne-ar spune că Jupiter, după calculul lui, s-ar cuveni să se mişte mai bine între Mercur şi Venus decît între Mars şi Saturn? 
  Tot aşa de nepotrivită ne pare procedarea filologului care ar voi să ne silească astăzi să zicem ursili în loc de urşii, sau ul Domn în loc de Domnul, sau meniciune în loc de menire, motivînd asemenea schimbare prin faptul că aşa i se pare lui mai raţional. 
  Singura raţiune de îngăduit în această materie este uzul poporului, care face lege şi care îşi are totdeauna cauza lui binecuvîntată şi mai profundă decît raţiunile filologilor. Astfel, scrierile care se încearcă a silui o limbă, precum sunt, de exemplu, la noi Tentamen criticum al lui A.T. Laurianu, Gramatica dlui Cipariu, Dicţionarul academic Laurianu-Massimu, nu merită să fie calificate decît de curiozitaţi literare, fără valoare practică în ceea ce priveşte direcţia lor originală la formarea limbii. 
  Între forma lingvistică ce unui individ îi pare mai raţională şi între forma obişnuită în dialectul cel cult al poporului nu este iertată nici măcar şovăirea. Forma individuală trebuieşte înlăturată şi uzul trebuieşte primit ca lege superioară. 
  Este de cea mai mare importanţă pentru direcţia sănătoasă a unei literaturi de a se pătrunde de acest adevăr. Căci în opoziţia dintre formele gramaticale sau expresiile lingvistice originale primite de un număr mărginit de autori şi dintre formele şi expresiile obişnuite în dialectul cult al poporului, limba poporului rămîne totdeauna deasupra, şi nu este exemplu în istorie ca vreodată să se fi întîmplat altfel. Rezultatul necesar este, dar, că o literatură scrisă în asemenea mod rămîne înapoi şi se pierde pentru popor, şi că acesta îşi continuă calea sa fără a se putea lumina de învăţătura altmintrelea poate folositoare a literaţilor săi.
    Cînd astfel de originalităţi se produc în scrieri ca cele citate ale dlor Laurian şi Cipariu, eroarea, deşi nu rămîne mai puţin eroare, arată totuşi studiul răbdător şi consecvent din care a izvorît şi, scuzînd prin aceasta pe autorii săi, poate produce prin luminarea altor întrebări de-alăturea oarecare folos. 
  Dar cînd se vede mania originalităţilor din partea multor autori ai noştri, care poate niciodată nu au gîndit cu seriozitate asupra inovaţiunilor ce le încearcă, ci le introduc numai din deprinderea necoaptă de a face altfel decît cum face toată lumea, atunci arma adevărată ce li se cuvine nu este cercetarea serioasă, ci persiflarea satirică, precum a încercat-o domnul Alecsandri, şi locul propriu pentru ilustrarea acelor elucubraţiuni originale ar fi scena comică sau jurnalele de felul Ghimpelui şi al Nichipercei. 
  Cîteva exemple vor arăta că această judecată nu este prea aspră. 
  „Junele poet de peste Carpaţi, dl J. C. Fundescu, autorul frumoasei poezii Florica, publicată într-unul din numerii trecuţi ai foii noastre, reintornînd din străinătate petrecu o zi în jurul nostru şi avu frăgezimea de a ne promite conlucrarea sa.“ 
  Aşa cetim într-o pagină 411 a Familiei. 
  Lăsînd la o parte imaginea petrecerii domnului Fundescu în jurul colaboratorilor Familiei, ne întrebăm numai ce însemnează „frăgezi-mea unui poet de a promite o lucrare“? Adjectivul fraged prin uz convenţional se poate aplica şi în înţeles mai ideal. Dar substantivul frăgezime aplicat în sfera ideală îşi aduce cu sine tot parfumul meseriei de la care este împrumutat şi dă frazei întregi un aer de măcelărie. 
  Şi apoi ce construcţiune este aceea a verbului reintornare! „Dl Fundescu reintornînd din străinătate“? Reintornînd pe cine? Pe sine însuşi? Atunci romîneşte se zice reîntornîndu-se, cu construcţiunea reflexivă. 
  Asemenea pe o pagină 144 a aceluiaşi jurnal se zice: 
„Forcade reintorcînd din Veneţia a nebunit.“ 
  Romîneşte: reîntorcîndu-se. 
  Nu cumva Familia are dorinţa originală de a stîrpi verbele reflexive din limba romînă? 
  Pentru a ne despăgubi, Federaţiunea din 9 mai anul 1868 introduce un reflexiv acolo unde nu trebuie să fie: 
„Oare putem noi să ne uităm de acele zile?“ 
Romîneşte uităm ceva şi ne uităm la ceva, dar nu ne uităm de ceva. În acelaşi număr vorbeşte Federaţiunea de un 
„document de concesiune referitoriu la calea ferată dela Oradea-Mare“. 
  Noi am apucat odată a zice relativ, precum zic toate limbile romanice. Pentru ce să inventăm cuvîntul referitoriu? şi, nota-bene, cînd document referitoriu este un nonsens? Un om poate fi referitoriu, formă activă, dar un document este numai relativ, formă pasivă. 
  Însă dacă originalitatea a născocit forma de referitor în loc de relativ, o compensează prin o întoarcere inversă a altei expresii obişnuite. După ce toţi ne-am obişnuit să zicem o ofertă de bani, aflăm în Albina din 12 mai: 
  „Consemnarea bunevoitoarelor oblate în favoarea Alumneului roman.“ 
  Şi expresia bunevoitoare este falsă. Noi zicem bunăvoinţă, însă zicem binevoitor, binevoieşte. Cu drept cuvînt; căci substantivul se califică prin adjectiv, dar adjectivul şi verbul se califică prin adverb. 
  Prin urmare, oblata bunăvoitoare este o eroare atît în contra obiceiului cît şi a gramaticei. Dar, ce e drept, e originală! 
  Verbul ferre mai are şi altele de suferit în jurnalele austriece. În no. 1 al Transilvaniei citim despre 
  „Referata dlui secretar“, 
unde obiceiul întrebuinţează forma pasivă relaţiunea sau, cînd aceasta e ambiguă, raportul. Referata are pentru noi un aer dispreţuitor. Transilvania nu fuge de cuvîntul raport, căci îl vedem întrebuinţat în acelaşi număr mai la vale; însă această concesiune la uzul comun ne-o răscum-pără şi aci prin adjectivele baroce cu care îşi însoţeşte substantivul: 
  „un raport informativ şi opinativ“. 
  În Federaţiunea din 9 mai citim trei expresii stranii de acelaşi fel: 
  „Protocolul şedinţei trecute se străpune casei deputaţilor“ şi apoi 
  „Moţiunea să se transpună la Ministeriu“, şi, în fine: 
  „Se decide îndrumarea epistolelor la comisia de zece inşi“. 
  Nu cunoaştem ce păcate are verbul a trimite de se fereşte dl colaborator al Federaţiunii cu atîta stăruinţă de el şi-l înlocuieşte cu expresii care de care mai extraordinare? Ce e drept, după mulţimea sinonimelor se judecă bogăţia unei limbi şi gradul de fineţe al deosebirilor intelectuale într-o naţiune. Dar aceasta este un fapt care se află sau nu se află în masa poporului, şi dacă nu se află, nu se poate crea în mod artificial de fiecine. Este o procedare nevrednică şi neadevărată, cînd îşi dă cineva aerul de a avea mai mult decît are. Deosebiri fine ale noţiunilor, care trec peste sfera uzului primit în popor, sunt iertate numai în tratate ştiinţifice, şi atunci întrebarea încetează de a fi lingvistică, căci pentru cuvîntul cel nou se dă o definiţie proprie a lui şi, prin urmare, s-ar putea numi tot aşa de bine X sau Z. 
  În acelaşi număr
   „În fiecare şedinţă ne surprind şese pînă în zece membri cu opuri frumoase originarie, cu poezioare mîndre şi cu traduceri bune.“
    Noi zicem: şase pînă la zece membri, dar nu pînă în. 
  „S-a deţermurit“, 
cu înţeles de: s-a hotărît, pe cînd înţelesul propriu al cuvîntului deţermurit ar fi mai curînd s-a mărginit, s-a îngrădit. 
  „Numărul din Musa romînă a eşit şi suntem foarte îndestuliţi.“ 
  Limba de rînd zice mult mai bine mulţumiţi; îndestuliţi este un compliment îndoios pentru numărul 1 al acelei muze romîne. 
  Într-o conversare cu cititoarele, în Familia, se zice: 
  „De aceea vă spun din capul locului, să nu vă miraţi, de cumva veţi căsca prea des cetind aceste orduri.“ 
  Ordurile Familiei însemnează rînduri. 
Telegraful din 25 aprilie vorbeşte de 
„Mişcămintele politice“, 
adică mişcările. 
„Parte integritoare“, 
expresia consacrată din franţuzeşte este parte integrantă. 
  Cînd ar zice Telegraful: intregitoare, ai crede cel puţin că vrea să romanizeze forma; dar integritoare nu are nici un motiv binecuvîntat. După aceeaşi analogie am trebui să zicem delict flagrator în loc de flagrant. Tot aşa aflăm mai jos 
  „Putere impunătoriă“, 
în loc de impozantă. Dar apoi şi „Prusia reprezintantă a întregului.“ Va să zică nu este antipatia în contra formei ant, ci numai tendenţa 
de a vorbi altfel de cum vorbesc ceilalţi. Foaia Societăţii din Bucovina vorbeşte de 
„tineri capaci“.
O farfurie poate fi capace, un tînăr este capabil.
În Albina din 15 aprilie:

  „A dăruit două stele de metal pentru instinctul emulaţiunei (la şcolari)“, adică pentru instigarea. „Steagul s-a binezis“, 
adică s-a binecuvîntat. Transilvania din 1 mai: „Comitetul fu aşa zicînd improvizat cu punctele dechiaraţiunei dlui secretar, 
neavînd comitetul timp a cugeta cu seriozitatea cerută asupra acelora.“ 
  Comitetul improvizat cu puncte însemnează că punctele s-au proclamat în pripă membri ai comitetului. Înţelesul însă este: Comitetul fu surprins prin. 
Transilvania în no. 1 din 1 februarie:
„Domnul I. R. pledează pre lîngă propunerea dlui dr.“
A pleda pe lîngă o propunere!
„Aceia, cari se cuprind cu asemenea lucrări“,

adică se ocupă de. „Dl B. ia cuvîntul şi între atenţiunea generală aduce la cunoştinţa adunărei.“ Între atenţiune? 
  „Se rapoartă şi despre fondul destinat pentru eternizarea memoriei laureatului poet Andrei Mureşanu.“ 
  Aci originalitatea este de scuzat. Limba romînă, cu bunul-simţ profan ce o caracterizează, nu ar fi aflat niciodată în vocabularul ei cel de rînd un cuvînt vrednic de a exprima o idee aşa de încîntătoare în originalitatea ei! Ce simptom admirabil al timpului! Fonduri pentru eternizarea memoriilor! Imortalitate după măsuri şi greutăţi! 
  „Membrii asociaţiei se adunară împreună cu un număr respectat de oaspeţi.“ 
Număr respectat? Poate respectabil. 
Telegraful din 14 martie: 
„Treaba chestionată nu se va decide.“ 
  Adică treaba în chestiune. Ce înţeles poate avea treaba chestionată? 
  Multă supărare face acelor jurnalişti şi cuvîntul francez. Francez e un cuvînt bun romînesc, obişnuit de mult timp în Romînia liberă, format după analogia curată a limbii noastre, Genova — genovez, Olanda — olandez etc. Dar aceasta nu-l apără de respingerea confra-ţilor de peste Carpaţi, care caută care de care numiri mai originale pentru a-l înlocui. Transilvania vorbeşte de un poet franc; Albina de 
o parte francească, alţii de francic, alţii de franco galic, şi cu toate aceste francez este şi rămîne cuvîntul cel mai bun. Franco-galic se rapoartă la timpurile evului vechi şi nu se potriveşte cu însemnarea actuală, iar franc, francesc, francic sunt de-a dreptul false, referindu-se la franci, seminţie germană (Franken), şi nu la francezi (Franzosen). 
  Transilvania în primele sale numere publică o privire fugitivă peste literatura romînă, în felul ei un model caracteristic. Autorul din extase în extase ajunge la culmea sublimului, face şi pasul despre care vorbeşte răutăciosul proverb francez şi conchide că noi avem eroi şi literatură în calitatea şi cantitatea dorită şi că acum ne lipseşte numai un Plutarch şi o Istorie critică a literaturii naţionale (pag. 84). Aceste idei sunt exprimate într-un stil a cărui originalitate se va aprecia din următoarele două probe: 
  „Enache Cogălniceanu, eroul de pe urmă al cetăţii naţionali în Moldo-Romînia, a depus trompeta sa.“ 
  Şi în partea finală: 
  „Eacă colea falanga politicilor şi a publiciştilor...: mai colea alţii, care îşi culeg merite pe cîmpul verde al ştiinţelor naturali; alţii cari asudă pe piscurile ţepeşe ale filosofiei“ etc. 
  Să mai continuăm cu citaţiunile? Să mai vorbim de lucrăţivitatea ştiinţală, de limba propuneţivă şi fiinţală, de meniciunea şi de repeţiciunile, de aşezămintele pusăţive ale Foaiei din Bucovina, care urmează îndemnul dlui Aron Pumnul? 
  Credem că exemplele de pănă acum sunt de ajuns şi că cititorii sunt puşi în stare să judece înşii în cunoştinţă de cauză despre dreptatea unei împotriviri critice în contra degenerării limbii din jurnalele austriece. 
  Această datorie odată împlinită, putem recunoaşte fără rezervă că publicistica romînă în Austria se află într-o poziţie mai grea decît cea din Romînia liberă, prin elementele străine în mijlocul şi în contra cărora este silită a se lupta. În această împrejurare, scriitorii jurnalelor politice (dar nu ai celor literare) vor putea afla o scuză pentru neîngrijirea formei sub care îşi prezintă ideile — o scuză, nu atît înaintea publicului, cît mai mult pentru liniştea conştiinţei d-lor private. Căci înaintea publicului şi privind lucrul în sine însuşi, precum trebuie privit, fără considerări personale, cerinţa unei limbi curate este o cerinţă absolută, de la a cărei împlinire nu se poate dispensa nici un jurnal care îşi respectă publicul sau cel puţin se respectă pe sine însuşi în misiunea ce şi-a ales-o de a fi conducător poporului pe calea progresului naţional. 
 OBSERVĂRI POLEMICE (1869) 

 
I 
  — A critica este uşor; e greu a face mai bine.
  — Fără îndoială. Dar de aci nu urmează, precum par a crede cei ce ne întîmpină cu asemenea opinii noi, că a critica este de prisos. Uşoară sau nu, critica a fost şi va rămînea o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului este o parte a îndreptării. 
  Din acest punct de vedere, înfiinţarea unei reviste (Convorbiri literare) cu o tendinţă critică mai pronunţată ne pare a împlini un gol lăsat în mica noastră mişcare literară. 
  În adevăr, publicistica romînă prezintă deocamdată în tonul şi maniera criticilor sale spectacolul a două extreme greu de împăcat. Foile politice, cu prea puţine excepţii, sunt pline de personalităţi la adresa celor ce susţin o opinie contrară, jurnaliştii se tratează de inimici, nu de adversari, „oameni corupţi, trădători de patrie“, în timpul din urmă „conspiratori austro-maghiari“, sunt epitetele obişnui-te cu care un partid atacă pe celălalt, şi, fiindcă acesta răspunde tot aşa celui dintîi, publicul cu bun-simţ a sfîrşit prin a le crede pe amîndouă şi s-a depărtat cu oarecare dezgust de la asemenea polemici fără demnitate. 
  În sfera literară procedarea este tocmai contrară. Aci toţi autorii par a fi, dacă nu amici, cel puţin camarazi în înţeles de camaraderie. Unii caută a întrece pe ceilalţi în atribute linguşitoare, şi în literatura romînă nu se află decît poeţi şi prozaişti admirabili — în genere, capete de geniu. Şi fiindcă toţi se ilustrează cu atîta mărinimie unii pe alţii, publicul cu bun-simţ a sfîrşit prin a nu crede pe nici unul şi a se depărta cu acelaşi dezgust de la o asemenea „societate lăudăcioasă“, cum o numeşte dl I. Negruzii în „poeticale“. 
  Explicarea citatei deosebiri între maniera scriitorilor politici şi a celor literari ar scoate articolul nostru din marginile exclusive ale Convorbirilor literare, care au binevoit a-l primi în coloanele lor. Trebuie să ne îngrădim în sfera curat literară. Dar şi aci am aduce o probă de prisos cînd am voi să mai cităm întregul şir al încercărilor de mistificare îndreptate în contra opiniei publice, de la celebrarea lui Ţichindeal pănă la încrederea formulată în o adunare solemnă a unei asociaţii de cultură, că după ce avem 
„o literatură însemnată prin anticitatea sa, remarcabilă prin estensiunea sa şi demnă de considerat prin prestanţa sa“, 
ne lipseşte 
„un panteon, unde atleţii adormiţi al literaturei noastre să-şi afle recunoştinţa şi remunerarea meritată, şi lîngă tipurile lor să vedem strălucind acolo şi icoanele atleţilor care sunt în viaţă şi lucră încă“.1 
  Va fi deajuns să caracterizăm numai creşterea acestei mişcări nesănătoase, şi ca măsură a judecării simptomelor vom lua raportul în care scriitorii noştri pun cultura occidentală cu propria noastră cultură. 
  Pe treapta dintîi noi căutăm numai să imităm. Recunoaştem superioritatea străină, însă ne dăm aerul a păşi tot în direcţia ei şi a o ajunge cît de curînd, şi, confundînd extensiunea cu intesivitatea şi cantitatea cu calitatea, ne grăbim a arăta rezultatele dobîndite. 
  O lucrare caracteristică pentru această treaptă este Lepturariu rumînesc al lui A. Pumnul, de la Cernăuţi. În gimnaziile austriece există pentru literatura germană o carte de lectură întocmită de un Mozart, în care se află culese bucăţi de model din poezia şi proza germană. 
   1 Vezi Transilvania din 15 ferbruarie 1868, discursul dlui Justin Popfiu. 
După deosebitele clase, materia e deosebită, în volumele din urmă sunt adăogate tratate estetice şi biografii scurte ale autorilor celor mai renumiţi. Pentru a înzestra şi cursul de limba romînă din gimnaziile bucovinene cu o asemenea carte de lectură, răposatul A. Pumnul a publicat nu mai puţin decît 6 volume de exemple din literatura noastră, cele din urmă cu notiţe biografice asupra celebrităţilor romîne! 6 volume de modeluri literare la romîni? Mare descoperire şi grea, în aparenţă. Dar cînd te uiţi mai de aproape, te miri de ce au ieşit numai 6 volume. Căci în această colecţie, după cum se vede, sub literatură se înţelege adunarea tuturor literelor tipărite şi chiar netipărite, şi în acest chip se puteau umple zeci de volume cu extracte de aceeaşi valoare. 
  În partea I a tom. IV, unde ajung citatele literare pănă în secolul nostru, întîlnim la pagina 104 pe literatul romîn Ioan Pralea1. O notiţă biografică ne spune că acest Pralea a fost 
  „cu un spiret plin de artele frumoase: poet, muzic, arhitect, croitor, ciobotar şi aflător de lucruri nouă. Spiretul lui ţintea la universalitate“ 
şi cu un cuvînt, că era 
  „un bărbat genial şi ciudat în felul său“. 
  Despre cel dintîi din aceste adjective nu vedem probe în citările ce urmează, dar cel de al doilea se explică. Căci ni se înfăţişează întîi un psalm, care începe aşa: 
    1 Într-o seară a „Junimii“ la Iaşi ne povestea Alecsandri despre Pralea. Pralea locuia în Iaşi pe şesul Bahluiului lîngă mănăstirea Frumoasa. În odaia lui îşi alcătuise un pat mişcător, scînduri atîrnate la părete, ce le tot schimba după direcţia soarelui şi pentru care îşi bătuse cîţiva pari în zid după punctele geografice. Pe lîngă aceşti pari se mai aflau în părete un şir de cuie de lemn, bătute în linie dreaptă de la uşă şi pănă la locul unde se întîmpla să-i fie patul în acea zi. Cînd intra Pralea în odaie seara, pentru ca să se culce, începea să se dezbrace la uşă, şi de cuiul dintîi îşi acăţa căciula, şi aşa mai încolo, de fiecare cui cîte o parte a îmbrăcămintei, pănă cînd ajungea la pat în starea lui Adam. Dimineaţa începea apoi procedura inversă şi, descuindu-şi veşmînt după veşmînt, ajungea gata la uşă. Pentru asemenea anecdote era bun Ioan Pralea. Cine ar fi crezut că va ajunge şi model de literatură într-un „lepturariu“ gimnazial! 
Doamne-Dumnezeul mîntuirii mele,
Ziua, cum şi noaptea ţi-am strigat la grele,
Intre-ţi înainte a mea rugă, bunul:
Urechia ţi-o pleacă rugii mele, unul.

.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .

Cu cei ce-s în groapă socotit fui troinic,
Om neajutatu-s între cei morţi volnic,
Depărtaţi de mine ai mei cunoscuţi,
Au-mă de ură şi rămîi cu muţi.

 Apoi vine Viaţa şi vitejia lui David, care se termină astfel: 
Eşii spre întîmpinare 
La filisteanul cel mare 
Şi pentru a lui lungime 
Sudui-mă cu asprime. 
Ear smulgîndu-i lung-lat-taiul,
Pre Criş ceva mai scurtaiul.
Şi am ridicat ocara,
Şi aşa am scăpat ţara.

  Curios om răposatul Pralea! Însă după descrierea dlui Pumnul înţelegeam că începe secolul al XIX -lea al scriitorilor noştri, fiindcă este o figură tipică pentru mai toţi. Mai toţi suntem spirite universale, ca Pralea, şi, ca dînsul, bărbaţi geniali, însă cam ciudaţi în felul nostru. 
  Pe lîngă acest faimos literat aflăm pe dr. Vasile, sau cum zice dl Pumnul: Văsiliu, Pop, 
  „un bărbat deştept şi plin de zel...“ 
apoi pe George Săulescu, Vasile Ianovici e tutti quanti pănă la dl A. Densuşanu. Cu o lungă biografie, de patru ori mai lungă decît a lui Grigore Alexandrescu, şi în care ni se povestesc multe intrigi călugăreşti1, figurează între poeţi Neofit Scriban. Neofit Scriban model de literat romîn? Cum nu! La pag. 216 vedem lista operelor sfinţiei-sale „ştiinţale şi literale“, peste tot 14 numere, însă bine cifrate ar ieşi mai multe, căci no. 10 cuprinde 
   1 De exemplu: „Văzînd neamicii lui N. Scriban sporirea şcoalei, i-au mijlocit derădicarea de la această şcoală. Cu toate acestea, nu tîrziu fu chemat de Epitropia 
  „mai multe deşertăciuni (citeşte: disertaţiuni) politice, mai multe cuvinte şi cuvîntări; toate în număr mai bine de 60“. 
  Cu părere de rău aflăm că din aceste cea mai mare parte încă nu s-au publicat! Şi între celelalte 14 numere sunt vro cîteva afectate de aceeaşi soartă. Cum se vede multe opere ale acestui literat se ţin de literatura nepublicată. 
  Păcat că nu se ţin toate de această literatură! Cel puţin dacă este să le judecăm după proba de la pag. 217 şi 218 ale Lepturariului. Acolo se află o poezie a părintelui Scriban, scrisă cu ocaziunea sfinţirii temeliei de la arcul care împreunează cele două binale ale liceului din Iaşi. Poezia începe aşa: 
Oh! obiect de veselie şi de întristare plin! O! lucrare, care mesteci bucuria cu suspin
 şi are refrenul: 
Veselia şi mîhnirea deodată o ocupează, Că în om e mestecare de moarte şi de viaţă.
    În tomul III întîlnim între literaţi pe Daniil Scavinschi. O mică probă din acest autor hazliu, dar cam vulgar, merită poate un loc într-o chrestomaţie romînă. Dar dl Pumnul consacră pentru scripturile lui nu mai puţin de 76 de pagini din Lepturariu. La pag. 402 începe traducerea lui Democrit cu următoarele versuri de introducere ale domnului Scavinschi: 
A lui Democrit ce vesel întîmplare comicească De Regnard alcătuită în limba cea gălicească, Dar astăzi este tradusă întru această rumînă 
  Seminarului central din Mon. Socola ca să ocupe acolo catedra de istorie universală, unde a rămas pănă la 1854, cînd iarăşi, printr-o intrigă mitropolitană, condusă de preasfinţitul Suhopan, fu nevoit a demisiona“ etc. Cel mai mic defect al acestei naraţiuni este neadevărul. Întrebarea cea mare este dacă e iertat a trata asemenea lucruri într-o carte de şcoală? Să nu uităm că păr. Suhopan trăieşte încă, şi în timpul publicării Lepturariului era profesor de teologie la Universitatea din Iaşi. 
Pentru obşteasca plăcere de a unui tînăr mînă, De un Dăniil Scăvinschi cel mititel la statură, Pe care plăcu naturii a-l lucra-n miniatură.
    Mai înainte se află curioasa călătorie la Borsec, în care Scavinschi se vede foarte maltratat de tovarăşii săi de drum, boierii Vasilică Milu, aga Costache, hatmanul Palade cu cocoanele lor şi care se termină aşa: 
La Borsec, cu feredee, cu mese, cu adunare,
Se uitase mai cu totul a drumului supărare.
Adeseori făcea baluri nobilimea ungurească
Să le pară mai plăcută clima acea chiar ursască.
Făceau şi plimbări cu toţii pe jos pe la sticlărie,
Ba încă şi peste munte pînă la o vizunie...
Săvîrşind deci toată cura în cinci săptămîni de zile,
Trimeţîndu-ni-se caii de paharnicul Vasile,
Ne-am pornit cătră Moldova cu nespusă nerăbdare,
Ca să-ajungem pe acasă mai curînd fieştecare.

    După aceste probe credem că cititorii ne vor scuti de a le mai culege şi alte flori din cîmpia Lepturariului romînesc, şi nu ne rămîne decît a dori studenţilor din Cernăuţi să se înveselească cît se poate de mult cu asemenea modeluri de stil, dar să le imiteze cît s-ar putea mai puţin. Alecsandri, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Constantin Negruzzi pot servi de model în multe poezii ale lor; dar cît pentru ceilalţi, să ne întoarcem mai bine la traduceri din cartea dlui Mozart şi din alte antologii străine, pănă cînd vom avea noi înşine o literatură mai îmbelşugată.1 
  Pe a doua treaptă a cochetării cu alte literaturi, noi nu suntem numai imitatorii încă slabi, ci începem a ne crede ajunşi la un nivel egal şi provocăm compararea cu Occidentul cel cult. Caracteristică pentru această treaptă este opinia ce Societatea academică romînă din Bucureşti, de la care Gazeta Transilvaniei din 6 august 1869 aşteaptă „cu mare sete urdirea grandeţei romane antice“, a publicat-o asupra gramaticelor prezentate în anul trecut la concurs. Lucrarea premiată a 
   1 Articolul e scris la 1869. 
fost cea cu deviza si consuetudo vicerit etc., ce s-a văzut apoi a fi a dlui Cipariu. Academia începe lauda acestei scrieri în următorul mod:
   „La operatul care porta deviza  comisiunea s-a aflat facia cu una lucrare în adevăr seriosa, consciinciosa şi plena de profunda erudiţiune şi vaste cunoscentie asupra obiectului, lucrare care ar face onore şi literaturelor celor mai avute şi mai dezvoltate în această parte a filologiei şi pre care orce academie ar potea-o încorona cu amendouă manele“. 
  De unde o ştie, de unde o poate şti aceasta Academia din Bucureşti? Că o gramatică a domnului Cipariu va fi „în adevăr serioasă“, aceasta 
o crede uşor oricine cunoaşte lucrările distinsului nostru filolog. Dar ce caută aci academiile străine? 
  Nouă ne-ar părea mult mai cu tact a lăsa în judecata „literaturilor celor mai avute“ înşele, dacă ele s-ar simţi onorate de lucrările noastre, şi întrebarea dacă o academie străină ar încorona gramatica ieşită din Academia Romînă se cade a fi dezlegată nu de Academia Romînă. 
  Atît pentru bună-cuviinţă. Cît pentru stil academic, suntem la toată întîmplarea de părere că atunci cînd o academie occidentală va veni să-şi exprime aprobarea ei pentru cartea dlui Cipariu, o va face cu o metaforă de mai bun gust decît încoronarea cam pripită „cu amîn-două mînile“, la care aspiră „academicienii din Bucureşti. 
  Între aceşti academicieni nu vedem încă figurînd pe dl Justin Popfiu. Cu toate acestea, d-sa are bunavoinţă a ne spune (Poezia şi proza, I, 146) că „lira romînă de sub degetele lui Murăşanu, Sion, Tăutu, Baronzi se aseamănă cîntărilor lui Oraţiu şi Dante“. Dante şi Baronzi! După această declarare patriotică, nu ne îndoim că dl Popfiu va fi D-sa celebrat între „anteluptătorii naţiunii“ şi va deveni cît mai curînd membru al Academiei Romîne. 
  A treia treaptă a relaţiunii noastre cu literaturile străine este cea mai înaltă. Ajunşi pănă aci, noi răspîndim încrederea că am întrecut cultura Occidentului şi susţinem pe toate tonurile că, prin un privilegiu special al naturii, tot ce iese din capul nostru este mai presus decît tot ce se află în capetele altor popoare. 
  O foaie în multe privinţe interesantă şi care caută a se menţine mereu la înalţimea acestui punct de vedere este Adunarea Naţională, jurnal nou şi serios din Bucureşti. În numărul de la 8 iunie 1869 găsim acolo un foileton al dlui Vasile Alexandrescu-Ureche, intitulat: Văcărescu şi Goethe din care scoatem următoarele: 
  „Mai multe din poemele (lui Văcărescu) sunt pline de reminiscinţi de la scriitorii germani; cîteva sunt chiar imitaţiuni de la Goethe... Cînd Văcărescu traduce numai, noi nu-l cunoaştem, cînd însă numai construează cu material împrumutat, atuncea el este mare. Iată un singur exemplu, dar care va lămuri vercui cine-i Văcărescu, alăturea chiar cu marele Goethe.“ 
  Apoi se citează cunoscuta poezie a lui Goethe: 

    Şi apoi urmează imitarea lui Văcărescu şi observările Adunării Naţionale: Într-o grădină, S-o tai? —Se strică! Lîngă-o tulpină, S-o las? — Mi-e frică Se află o floare Că vine altul Ca o lumină... Şi mi-o ridică!
   „Suntem oare pretenţioşi proclamînd superioritatea poeziei lui Văcărescu? În ea se simte şi dilema neresolută ce face poetul cu floarea, s-o taie sau s-o lase, satisface, incîntă anima. La Goethe e germanul practic, el desleagă dilema ca un grădinar de la Erfurt: scoate floarea cu rădăcină cu totul şi o resădeşte în grădina frumoasei sale case... Bravo omul practic! Bravo grădinar ales! Dar sublim este: 
S-o tai? — Se strică! Că vine altul — Şi mi-o ridică! S-o las? — Mi-e frică
    Goethe şi Văcărescu?  Goethe, un om practic, şi Văcărescu — un poet sublim?... Cum spuserăm, Adunarea Naţională e o foaie foarte interesantă! 
   1 Heracles şi Pithicos (gr.) (n. ed.). 
8 Titu Maiorescu. Critice 
  În numărul din 6 iulie 1869, acelaşi domn Alexandrescu-Ureche vorbeşte de noua expoziţiune de opere artistice la muzeul din Bucureşti, care este aşa de frumoasă, încît nimeni n-a putut ieşi de acolo 
„fără ca cu inima plină de recunoştinţă şi speranţă să strige o dată mai mult: Să trăiască Carol I împămîntenitorul şi protectorul frumoaselor arte!“ 
Intrînd în descrierea celor expuse, autorul ne zice:
   „Nu ştim care din sculptură şi pictură poate reclama preferinţa noastră. Sculptura totuşi ne-a lovit mai mult atenţiunea, pentru că ea este încă cea mai înapoiată în renaşterea noastră artisticunea, ea care altădată a creat sublime adornamente de temple la Argeş şi Trei Erarchi, ea care a creat porţi de altare şi de biserici ce ar face invidioşi pe Nicolae de la Pisa, pe Giotto, pe Cimabue.“ 
  Nicola Pisano şi Giotto invidioşi de sculptura şi arhitectura noastră? Dacă e vorba să gratificăm numaidecît pe vreunul din aceşti italieni cu viţiul invidiei, atunci unica probabilitate ar fi pentru Cimabue, care, fiind ilustru în pictură, şi nu în arhitectură, poate tot s-ar mulţămi să fi făcut măcar biserica de la Trei Ierarhi. 
  Ne pare folositor să arătăm prin mai multe citări că această glorioasă încredere în sine nu se mărgineşte la cîteva exemple izolate, ci se produce aşa de des în scrierile romîne, încît pare a fi una din tendenţele caracteristice ale spiritului public. 
  În Foaie pentru minte, inimă şi literatură se află publicată o biografie a lui Vasile Fabian (Bob), care e reprodusă in extenso în tom. III al Lepturariului lui Pumnul. Şi acest scriitor este dar silit să fie model de literatură romînă pentru cartea din Cernăuţi, şi într-un articol al lui Traian, ieşit din pana domnului tahigraf Misail, îl vedem figurînd între bărbaţii cei mari ai romînilor, despre care ni se spune cum au învăţat carte. 
  În biografia acestui bărbat mare citim următoarele: 
  „Trista stare a Moldovei de atunci nime nu e în stare a o descrie mai frumos şi mai viu de cum a descris-o pana acestui talent deosebit. Iată cîteva versuri din acea poemă: 
S-a întors maşina lumii, s-a întors cu capu-n jos, 
Şi curg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos. 
Soarele de-acum răsare dimineaţa la apus, 
Şi apune despre sară către răsărit în sus. 
Apele schimbîndu-şi cursul, dau să-ntoarcă înapoi, 
Ca să bată fără milă cu izvoarăle resboi. 
S-a smintit, se vede, firea lucrurilor, ce la cale 
Aflîndu-se din vechie, urma pravilelor sale. 
Ş-au schimbat, se vede, încă şi limbele graiul lor; 
Că totuna va să zică de mă sui sau mă pogor.
   Cîtă înălţime, cîte frumuseţi şi măiestrie este în aceste versuri! Drept că aceste idei le-a împrumutat din Ovidiu, favoritul său, şi anume, din  
  Alăture acuma cineva versurile de mai sus cu ale lui Ovidiu, şi va vedea prea uşor că într-ale lui Ovidiu este numai un schelet de idei, numai întîiele trăsături ale unui tablou, fără faţă, fără colori şi fără nici umbrire, aşa cît cetitorul e nevoit a-şi suplini însuşi cele ce lipsesc. Acest schelet şi aceste linii primare ale unui tablou ce-a suplinit geniul lui Fabian cu culori aşa de fireşti, cu umbriri aşa de potrivite şi cu atîta măiestrie poetică, cît din acelea nu mai poţi şterge nimica, nici adăoga ceva, şi eşti la îndoială de al căruia geniu să te miri mai mult; de al lui Ovidiu, carele a produs acel schelet şi acele liniaminte primare, or de al lui Fabian, carele a suplinit acel schelet cu atîta măiestrie?“ 
   
  Iată începutul elegiei lui Ovid despre care vorbeşte biograful lui Fabian: 
Spre izvoarele lor vor curge adîncele rîuri 
    De la mare fugind, şi înapoi va mîna Soarele caii cereşti: pămîntul stele purta-va, 
    Iară cerul de plug se va vedea spintecat; Flăcări ieşi-vor din ape, şi din flăcări iar apă; 
    Nu-şi va păstra nimic drumul său cel hotărît; Toate se vor opune în contra legii naturii 
    Şi ce n-aş fi crezut totuşi se va întîmpla; Căci de unde credinţă să mai rămîie, în lume 
Cînd amicul la nefericiri m-a trădat!
    Compară acum versurile lui Ovid cu acea caricatură a lui Fabian, şi vei fi „la îndoială de al cărui geniu să te miri mai mult: de al lui Ovidiu, carele a produs acel schelet şi acele liniamente primare, or de al lui Fabian, carele“...? 
  În politică „megalografia“ noastră este mai pronunţată chiar decît în sfera literară, şi multe pagini ale proclamaţiunilor şi jurnalelor romîne sunt în stare să ne umple inima de fală şi de uimire. În Romînul din 3 martie 1866, dl D. Brătianu se adresează cu următoare-le cuvinte către compatrioţii săi:
   „Romîni! 
  În mai puţin de două luni aţi trăit mai mult de doi seculi. Voi, născuţi de ieri la viaţa libertăţii, aţi devenit învăţătorii lumii civilizate... Europa, uimită de înţelepciunea patriotismului vostru, a suspens cursul lucrărilor sale şi aşteaptă tot de la voi, de la voi singuri, astăzi poporul-Messia al întregei omeniri gemînde de durere şi palpitînde de speranţe... Nu simţiţi, fraţilor, nu simţiţi că dumnezeirea furnică în toată fiinţa voastră?“ 
  Dar coroana dintîi în această luptă pentru gloria „naţională“ şi-o merită Adunarea Naţională din 24 iulie 1869, prin următoarele rînduri: 
  „Două din cele mai mari evenimente în istoria Europei moderne au primit direcţiune, sau cel puţin s-au născut, la signalul dat de pămîntul nostru: revoluţiunea franceză şi cele două uniuni naţionali ale Italiei şi Germaniei. 
  Revoluţiunea franceză este numai continuaţiunea revoluţiunii lui Hora, cu singura deosebire că a lui Hora avea o direcţiune naţională pre lîngă cea socială. Dealtminterea, pănă şi scăderile, erorile revoluţiunii lui Hora le aflăm şi în cea franceză. 
  La sunetul eraldului, anunţînd unirea Moldovei şi a Munteniei, se deşteaptă Garibaldi şi Bismarck; unirea romînilor este semnalul lucrărilor spre unirea Italiei şi a Germaniei. Vorbind în conferinţa de la Paris, care dădu convenţiunea pentru Principate, vorbind în această conferinţă despre unirea romînilor, comitele Cavur se deprinse a vorbi mai tîrziu despre cea a Italiei. 
  Mai puţin zgomotoasă, dar de rezultat nu mai puţin mare, fu revoluţiunea romînilor în sensul liberalismului, a democraţiei. Constituţiunile ce ne am dat în anii aceşti din urmă sunt şi ele premergătoare noului spirit în Europa. După noi, Austria îşi reveni la parlamentarism; după noi, Spania face revoluţiunea sa; după noi, însăşi Francia va face cîţiva paşi înainte în sensul democraţiei.“ 
  În urma acestor cuvinte, foaia citată ne dă sfatul:
   „Să nu surîdă nimeni cetindu-le“, 
  Aceasta trece peste glumă, onorabilă Adunare Naţională! Surîsul cel puţin trebuie să ne fie iertat! Căci una din însuşirile cele mai fericite ale neamului omenesc şi care formează un mijloc de apărare în contra multelor greutăţi ale vieţii sociale şi literare sunt tocmai acele mişcări jumătate trupeşti, jumătate sufleteşti, care încep cu simplul surîs şi se termină cu izbucnirea de veselie ce, din recunoştinţă pentru vioiciunea geniului antic, ne-am dedat a o numi un rîs homeric. 
  În mijlocul unei tendinţe a spiritului critic, precum am văzut-o din exemplele citate, cîţiva juni scriitori s-au întîlnit în credinţa că pentru onoarea bunului-simţ şi interesul tinerimii noastre ar fi timp a se restabili odată măsura lucrurilor; şi de aceea la înfiinţarea Convorbirilor literare s-au încercat, fie prin explicări teoretice, fie prin schiţe umoristice, a răspîndi o judecare mai serioasă a literaturii romîne. Pentru noi, patriotismul nu putea fi identic cu imperfecţiunea, şi o lucrare slabă nu merita laudă prin aceea că era romînească. 
  Din contră, tocmai încercarea de a învăli greşelile sub mantaua „romînismului“ ne-a părut a fi o înmulţire a pericolelor, deja prea multe, în contra cărora avem să ne luptăm, şi o îndoită provocare de a ne împotrivi în contra lor. Eram, prin urmare, datori a pune acelor domni întrebarea: nu cumva cred că există un naţionalism al ştiinţei, capabil de a face din eroare adevăr, dacă numai eroarea provine de la un autor romîn? Că, d. e., Academia din Bucureşti, care pentru orice stat cult ar fi o concentrare de neştiinţă pretenţioasă, să poată fi un focar al ştiinţei adevărate cel puţin pănă unde curg apele Dîmboviţei? Că teoriile lingvistice ale dlui Cipariu, care pentru orice filolog apusean nu sunt decît un şir de erori, să fie bune şi drepte măcar în hotarul Tîrnavelor? Că dreptul public al dlui Barnuţiu, care pentru un jurist cu noţiuni elementare de ştiinţă este o ţesătură de interpretări false şi de confuzii neiertate, să rămînă „tablele dreptului romîn“ cel puţin pe malul Bahluiului? Că scrierile lui Pralea, Tăutu, Ţichindeal, Săulescu, A. Densuşanu etc., care în alte state ar deveni un izvor nesecat de împrumutare pentru foi umoristice, să fie destul de bune pentru Lepturariul serios al dlui Pumnul, din care să se nutrească mintea tinerimii romîne? 
  Demnitatea noastră de oameni nu ne permite ca din produceri ce la popoare culte ar fi obiecte de rîs sau de compătimire să facem o colecţie venerabilă şi să o depunem pe altarul patriei cu tămîia linguşirii. Ce este rău pentru alte popoare este rău şi pentru noi, şi frumoase şi adevărate nu pot să fie decît acele scrieri romîne care ar fi frumoase şi adevărate pentru orice popor cult. 
  Că această direcţie a criticii din Convorbirile literare va atrage asupră-şi luarea-aminte a jurnalelor romîne era prima noastră speranţă. Că va deştepta mînia celor ce se simţeau atinşi şi că această mînie îşi va afla răsunet în organele lor era speranţa noastră a doua. Speranţă, şi nu temere. Căci polemica jurnalelor, cînd produce vreun folos (adese nu produce nici unul), pune numai în mişcare interesul publicului pentru punctul în discuţie: publicul începe a citi, iată rezultatul cel bun; iar opinia definitivă se fixează de regulă după puterea argumentelor, nu după gîndul jurnaliştilor, şi astfel un autor, dacă merită a se nimici, se nimiceşte numai prin propriile sale scrieri, dar niciodată prin scrierile altora, şi cu cît acestea sunt mai numeroase şi mai violente, cu atît mai puţin. 
  Aceste două speranţe ale noastre s-au îndeplinit. Trompeta Carpaţilor, Federaţiunea, Familia, Transilvania, în timpul din urmă Archivul filologic, Traian etc. au binevoit a susţine cu vioiciune critica literară şi a confirma ruperea pactului tacit de lăudare reciprocă ce se încheiase mai înainte în această parte a vieţii noastre intelectuale.1 
  Lucrul important este acum ca această direcţie mai bună să se ferească de celălalt extrem ce-l văzurăm în jurnalele politice, de necuviinţa de a pierde din vedere obiectul şi de a discuta numai cu personalităţi. 
  Din nenorocire, unele din anticriticile menţionate ne par că alunecă tocmai pe acest povîrniş, şi, văzînd că se adună tot mai multe exemple de alunecare, credem că obiectul merită o observare polemică. 
  Personalităţi într-o critică literară se pot face în două moduri: sau se atinge de-a dreptul persoana privată a autorului criticat, sau se afirmă prea mult persoana privată a autorului care critică. Vom începe cu cîteva exemple pentru maniera a doua, fiindcă este mai fină. 
  În Convorbirile din 15 aprilie 1869 s-a publicat o poezie a dlui Pogor, Sfinx egiptean. Puţine zile după aceea, Traian, într-un articol anonim, citează cîteva versuri din ea, spune că nu le înţelege şi conchide că poezia este un „galimatias“. Aceeaşi manieră în no. 19 din 8 iunie 1869: 
  „Sub pomposul titlu de Istoriele civilisaţiunii, dl A. D. Xenopol începe prin nişte „consideraţiuni generale“ un lung studiu care promite de a fi şi mai obscur în „consideraţiunile sale speciale“. 
  Ne-a fost peste putinţă de a înţelege ceea ce vrea autorul. 
  În adevăr, însuş Edip n-ar fi în stare să priceapă o frază, ca această bunăoară: 
  „Se sfarmă forma specifică de înţelegere a lumei cu crierii celor din care ea porneşte“.“ 
  Şi acest articol din Traian este nesubscris. 
  Cum stă acum întrebarea? Dl Pogor sub numele său publică o poezie, dl Xenopol, asemenea, un studiu istoric. Vine un anonim şi 
    1 Articolul de mai sus a fost publicat, cum am zis, în 1869. Astăzi se cuvine să amintim şi lupta noastră cu Revista contimporană, foaie literară înfiinţată la Bucureşti în martie 1873 şi acum de mult dispărută. (Vezi cele două „studii“ de la sfîrşitul acestui volum.) ă În ed. de faţă, p. 189 şi urm. — n. ed.î
declară că nu le înţelege pe amîndouă. Aceasta o credem, fiindcă o spune. Dar ce urmează de aci? Lăsînd cu totul la o parte meritul sau nemeritul poeziei şi al studiului citat şi privind numai la buna-cuviinţă literară, ne pare evident că ar trebui să fie cineva de o inteligenţă şi competenţă recunoscută pentru a putea conchide de la neînţelegerea lui la confuzia altora. Dar un anonim? Aceasta o ştim cu toţii, că o poezie şi un studiu, fie chiar din cele mai lămurite şi populare, vor găsi totuşi capete peste a căror grad de inteligenţă au trecut. Prin urmare, în faptul că cineva vine şi mărturiseşte că nu le-a înţeles, singurul lucru interesant este publicarea acestei mărturisiri. 
  O manieră analoagă o vedem într-un pasagiu al lungii anticritici ce dl Densuşianu face în no. 82, 83 et sqq. din Federaţiunea (1868) asupra cercetării noastre despre poezia romînă: 
  „Mai în sus am promis că voi reveni şi asupra acelei împrejurări că dl critic are desastrul a se împedica tot de poesiile cele rele, care nu mai au trebuinţă de critică, fiind criticate ele prin sine înseşi. 
  Dl critic, pentru a ilustra sau mai bine susţinea teoriile d-sale cu esemple, scoate în cea mai mare parte esemple din poesiile (!) studinţilor de la Oradea-Mare, parte din versificaţiunile altor copii tineri sau bătrîni cari joacă şi ei d-a poezia. 
  A critica poezia sau versuri d-acestea nu înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, decît a demonstra că negrul e negru, şi nu alb. 
  Dacă dl critic a voit să dee junei generaţiuni romîne un îndreptariu pe terenul poeziei romîne, pentru ce nu a descoperit şi probat totdeauna în critica d-sale efectele acelor poeţi romîni cari pînă acum taliter-qualiter îi ţinem de autorităţi de rangul prim? 
  De ce n-a demustrat pentru ce nu sunt bune poesiile lui Bolintineanu, Alecsandri ş. a., pe care generaţiunea jună le citeşte cu plăcere şi alţii le şi imitează?“ 
  Aci toată argumentarea se face aşa: dl Densuşianu, neaflînd din cunoştinţele d-sale literare de cine sunt versurile criticate în Poezia romînă, conchide că sunt de autori obscuri, „copilaşi de la Oradea“, şi că, prin urmare, critica lor era de prisos. 
  În fapt, lucrul e altfel. 
  În toată cercetarea noastră critică asupra poeziei romîne se află citate 44 exemple de poezii rele. Autorii lor nu sunt numiţi în text. 
Din aceste, 41 sunt luate din operele dlor Alecsandri, Bolintineanu, Sion, Văcărescu, A. Mureşanu, Tăutu, Bolliac, Baronzi, Pelimon, Asachi, Istrati, Orăşanu, Aricescu etc. Rămîn dar din poeziile citate numai trei, care sunt extrase din Versuinţe romîne, compilate de studenţi orădeni, şi anume, cele de la pag. 43, 51 şi 52 sau 59. Dar şi extragerea lor se explică prin faptul că numita compilare nu cuprinde numai poeziile studenţilor orădeni, cum crede dl Densuşianu, ci o antologie „din foile naţionale de la a. 1838“, precum este scris pe coperta cărţii şi precum am relevat şi noi expres în citarea de la pag. 
38. Aci sunt poezii de la Vasici, Istrati, Babeş, C. Negruzzi, Paris Momuleanul, I. Mureşanu, H. Ioanid etc. 
  Dar să nu ne mirăm atît de ştiinţa literară a dlui A. Densuşianu, ci să ne păstrăm mirarea pentru ştiinţa mai gravă a unui urmaş al d-sale. Dl Justin Popfiu a publicat o disertaţie a sa despre istoria literaturii romîne, citită înaintea societăţii „Transilvania“, şi cu toate că obiectul cercetărilor d-sale este tocmai literatura romînă, şi deşi rectificarea noastră de mai sus apăruse în Convorbiri literare, d-sa face totuşi nota următoare: 
  „Eară T. Maiorescu, în opul său Poezia romînă, cercetare critică, ne-a dat o critică a poeziei romîne, care însă, ocupîndu-se mai mult cu criticarea produpturilor de puţină reputaţiune, ne face a conclude că autorul nu avu curajul a face 
o serioasă critică a poeziei romîne.“ (Poezie şi proză, I, 261) 
  Domnii aceştia nu sunt în stare să recunoască un adevăr? În cercetarea noastră critică, a cărei intenţie era de a se ocupa de obiect, şi nu de persoane, autorii criticaţi sunt „celebrităţi“ în înţelesul dlor Densuşianu şi Popfiu. Însă numele lor ne-au fost indiferente pentru text; căci publicul de rînd putea ignora persoanele, iar puţinii „scrutatori“ literari, cărora persoanele le sunt interesante, trebuiau să aibă destulă cunoştinţă de cauză pentru a afla îndată paternitatea ilustră a exemplelor citate. A cui este vina dacă dnii Densuşianu şi Popfiu nu vor să intre în categoria dintîi şi nu pot să intre în categoria a doua? 
  Trecînd acum la personalităţile prin care se atacă de-a dreptul caracterul privat al unui autor, ne vom sfii a cita exemplele în care o asemenea necuviinţă ni s-a prezentat fără încunjur. Este rău că astfel de lucruri s-au putut produce o dată în coloanele unui jurnal: nu este bine să se reproducă încă o dată. 
  Însă trebuie să admirăm în public lipsa de generozitate a acelor scriitori care au început la noi felul de critică amestecată. Aceasta consistă în a introduce în acelaşi articol şi personalităţi şi argumente ad rem. La cele din urmă am răspunde, dar cele dintîi nu impun tăcere, şi astfel se împiedică o discuţie, dealtminteri poate folositoare. 
  De această categorie se ţine critica lungă de 24 de coloane ce reverendisimul domn I. M. Moldovan, profesor la Blaj, face în contra subscrisului.1 Între o apărare a lui Şincai şi o interpretare a lui Petru Maior, asupra cărora s-ar putea discuta, ne spune că observările noastre în contra lui Şincai provin din invidie. 
  O lungă combatere a broşurii noastre Despre scrierea limbii romîne, în care combatere se susţine din nou etimologismul şi care ar putea fi din nou criticată, se termină aşa:
   „Numai una singură observare voi mai face. 
  Dl M. se clătena încoace şi încolo şi întru scrierea numelui nostru gentile şi acuş îl scrie: rumîn, acuş romîn şi acuş roman. 
  De la rectorul unei universităţi romîne, de la un membru al societăţii literare romîne, cu drept cuvînt poate pretinde orice romîn (şi mai vîrtos acelia de intru ale căror dări îşi capătă plata de rector şi banii de drum la şedinţele societăţii literare), că şi se ştia şi se vrea a-i scrie numele cumsecade.“ 
  Se înţelege că după asemenea cuvinte acest domn a pierdut dreptul la o discuţie cuviincioasă, şi întrebarea interesantă despre rumăn şi romîn trebuie lăsată pentru altă ocazie.2 
  În fine, last not least, mai cităm apostrofarea ce ne face la pag. 460: 
1 În n-rele XXIII şi XXV ai Archivului filologic din 1869.
2 Vezi mai jos, Direcţia nouă, proza.

  „La ce este cineva învăţat dacă nu spre a lucra şi judeca întru toate mai presus şi nu după modul vulgar? 
  De aceea dl M. se nevoieşte a se destinge de judecata vulgariă nu numai pe cîmpul literaturei şi filologiei romîne, ci şi pre al celei latine, deşi acest din urmă, doar va recunoaşte dl M., era cultivat destul de bine şi înainte de ivirea d-sale. 
  Că cine a mai auzit pănă aci de verbul lat. meno, care d-sa îl pune de două ori în „scrierea limbii rom.“, p. 150, şi derivă din el pre eminere? 
  Lumea ţinea pănă aci că eminere este de la rădăcina mineo, ce ocure la Lucretiu în două locuri nendoite, cartea VI, v. 563 şi 1.193. Vom vedea, afla-se-va măcar un filolog carele să se cucerească prin dl M. şi să accepteze pe meno în tezaurul limbii latine ca rădăcină a lui eminere, sau dl M. va dechiara că în l. c. al scrierii d-sale  
  Atîţarea personală se vede din aceea că emineo este indiferent pentru etimologismul şi fonetismul ortografiei romîne, cărora le este consacrată disertaţiunea noastră despre scriere. În privinţa obiectului în discuţie nu are nici o însemnătate dacă este rea sau nu derivarea noastră şi bună aceea a dlui Moldovanu, şi o simplă amintire într-o notă, fără atîta ironie, ar fi fost deajuns. 
  Din întîmplare, lucrul este tocmai dimpotrivă, şi ironia şi-a greşit adresa. Latinescul emineo se află derivat de la rădăcina meno (mineo în nici un caz nu putea fi rădăcină) în carte fundamentală pentru etimologia limbii latine, adică în  pag. 226, şi această derivare este reprodusă şi în lexiconul latinesc al lui Georges, edit. 10, nu sub rubrica meno, nici la emineo sau mineo, unde va fi căutat dl Moldovanu, ci la cuvîntul mensa, ae. 
  Georges este un lexicon lăţit printre şcolarii gimnaziilor austriece, şi reverendisimul Moldovanu va fi, dar, în stare să controleze exactitatea notiţei precedente. 
  Dar destul de această materie neplăcută! 
  A critica este uşor (revenim la începutul observărilor noastre polemice), însă pare a fi o lucrare a minţii omeneşti ce reclamă totuşi cîteva cunoştinţe, un grad de prudenţă şi cel puţin simţămîntul elementar pentru ceea ce se numeşte bună-cuviinţă. 
II

  Interesante sunt sofismele ce se opun în contra direcţiei critice în literatura romînă, şi cu arătarea lor vom termina deocamdată observările de faţă. 
  Aşadar, ce este de zis în contra criticii în genere? Această întrebare se înţelege că nu se adresează la partizanii convinşi ai tendinţelor criticate. Cei ce cred, în adevăr, că limba şi scrierea romînă se va îndrepta după dnii Cipariu sau Pumnul, că operele dlui Barnuţiu sunt cărţi de ştiinţă şi că dl Heliade este poet, cu aceia nu avem de discutat. Timpul îşi ia sarcina asupră-şi de a le arăta perspectiva adevărată, şi nu va fi a noastră vina dacă, în această schimbare optică, ceea ce astăzi pare figură serioasă devine din zi ce merge mai mult caricatură, pănă cînd dispare detot. Dar avem de discutat cu acei adversari, mai numeroşi decît s-ar crede, care în opinia lor intimă recunosc ca şi noi greşelile criticate, însă îşi dau aerul de a le susţinea din alte considerări. 
  Şi mai întîi se zice că aşa-numita „epocă de tranziţiune“ a fost la toate popoarele o epocă imperfectă şi că, prin urmare, nici starea noastră literară nu poate fi deodată bună, ci trebuie să treacă încă prin multe schimbări pănă va ajunge la o expresie mai estetică. 
  Să admitem că este aşa. Ce dovedeşte aceasta în contra criticii? Oare din starea imperfectă a unei epoci, poporul s-a ridicat lăundîndu-şi imperfecţiunea, sau s-a ridicat criticînd răul pentru a prepara binele? Din momentul în care se recunoaşte că suntem în tranziţiune, din acel moment se recunoaşte legitimitatea criticii şi se osîndeşte lenevirea, care aşteaptă binele în viitor fără nici o luptă în care, văzînd răul, îl măguleşte cu speranţa că se va îndrepta de la sine. De la sine nu se îndreptează nimic în capetele unei generaţiuni; căci orice cultură este rezultatul unei lucrări încordate a inteligenţei libere, şi datoria de a afla adevărul şi de a combate eroarea se impune fără şovăire fiecărui om care nu se mulţumeşte cu existenţa sa privată de toate zilele, ci mai are o coardă în sine, ce răsună la fericirea şi la nefericirea naţiunii din care s-a născut. 
  Cine a tăgăduit vreodată că ceea ce este are cauza şi motivele sale de a fi aşa cum e? Desigur, noi, romînii, dacă suntem într-o stare deplorabilă, a trebuit să fi fost cotropiţi de atîtea elemente nefaste înlăuntru şi înafară, încît să nu putem ajunge la o stare mai bună. Dar a înţelege necesitatea unui lucru nu va să zică a-l primi fără împotrivire, ci ar putea să zică numai a provoca o judecată mai blîndă pentru persoanele care au marcat viaţa publică a poporului. În contra persoanelor însă în valoarea lor privată nu s-a îndreptat niciodată critica noastră. Fiecare din noi simte şi este gata să afirme că Petru Maior, Şincai, Cipariu, Pumnul sunt bărbaţi de valoare personală, care şi-au jertfit viaţa lor la binele public aşa precum l-au înţeles, şi anume, şi-au jertfit-o fără a căuta interese personale, precum face marea mulţime a urmaşilor lor. Dar această onoare şi demnitate personală nu schimbă întru nimic judecata obiectivă asupra operelor, ea nu poate face din cartea lui Petru Maior o istorie, din compilarea fără critică a lui Şincai o cronică, din etimologismul dlui Cipariu şi din limba lui Pumnul un adevăr lingvistic. Din contra, cu cît persoanele sunt mai presus de critică, cu atît erorile literare trebuiesc supuse unei critici mai serioase, şi numai simţirea şi combaterea acelor erori e mijlocul propriu de scăpare. Căci dacă istoria scrisă admite explicări, adevărul de realizat nu admite tranzacţiuni. El neagă eroarea absolut, oricare ar fi fost motivele ei, precum se neagă în dezvoltarea omenirii orice popor care nu a ştiut să-şi însuşească elementele de cultură în timpul priincios. 
  Prin urmare, din aceea că o stare de lucruri se poate explica istoriceşte nu rezultă că se poate justifica, şi numai prin o raţionare sofistică s-ar aduce de aci un argument în contra criticii. 
  Dar, în genere, toată ideea aceasta are trebuinţă de o meditare mai strînsă. De cîte ori se arată nulitatea unei lucrări literare, fie tratat ştiinţific, fie culegere de poezii, ni se obiectează: Nu descurajaţi! Toate începuturile sunt mici. 
  Toate începuturile sunt mici! Atîrnă de la înţelesul ce se dă cuvîntului mic. Dacă e vorba de cantitate, sau mai bine de extensiune, atunci e adevărat că începuturile sunt mici; dar dacă e vorba de calitate, de valoare intensivă, atunci toate începuturile sunt mari. Un început de cultură, în orice ram al ei s-ar întîmpla, trebuie să cuprindă întîi ceva ce nu a fost pănă atunci în viaţa publică a acelui popor, dar al doilea, totdeodată, ceva ce poate servi de fundament pentru o clădire şi urmare mai departe. Numai cu aceste două elemente este un început. Din cel dintîi se vede pentru ce la prima sa ivire este mic, adică mic extensiv. În generaţia în mijlocul căreia se prezintă, află cu necesitate un număr mai mare de adversari decît de amici; fiindcă este o nouă combinare şi percepţiune de forme ale viitorului, pe care numai spiritele eminente le pot înţelege şi primi îndată; şi aceste sunt în minoritate. Însă numărul cel mic de adepţi creşte din zi ce merge, şi pe cînd în scurta actualitate domneşte eroarea învechită, ideilor de reformă li se păstrează o viitorime fără margini. 
  Dar pentru ca această continuare în viitor să se întîmple, începutul cel mic la întindere a trebuit să fie mare prin adevărul ce-l cuprinde, prin valoarea energică, ce-i dă putere de a rezista şi, biruind greutăţile timpului, a produce şirul neîntrerupt de forme noi de viaţă. 
  La erorile contemporane se observă tocmai contrariul. Corul de apologişti în cantitatea lui stă în proporţie inversă cu valoarea dinlăuntru a obiectului lăudat, şi soarta prea blîndă, fiindcă a rezervat nulităţilor dispreţul uitării în viitor, le mîngîie cu parfumul ieftin al linguşirilor majorităţii contemporane. 
  Prin urmare, obiecţiunea cu începuturile cele mici este sofistică în aceea că se foloseşte de cuvintele tezei adevărate: toate începuturile sunt mici (în cantitatea adepţilor, dar mari în valoare), pentru a-i substitui înţelesul absurd că toate începuturile pot fi mici în valoare şi mari în adepţi. 
  Asemenea încercări nu sunt nici un început, ci sunt timp pierdut, şi toată cifra partizanilor nu le poate da viaţa dinlăuntru, ce le lipseşte de la naştere. 
  Critica neobosită în contra lor este una din datoriile cele mai urgente în împrejurările noastre. Căci romînii nu mai sunt acea tabula rasa care erau la începutul secolului prezent, un cîmp roditor şi nestricat pentru a primi seminţele culturii adevărate. De două generaţii încoace, direcţia lor s-a pronunţat, şi s-a pronunţat într-un mod primejdios pentru chiar existenţa poporului. A încerca prin toate mijloacele să punem o stavilă curentului de idei bizantine ce învîrteşte capetele generaţiei prezente ne pare singura misiune oportună a publicităţii bine înţelese. 
  În această încredere nu se poate slăbi opoziţia de bună şi de reacredinţă ce am întîmpinat în marea majoritate a publiciştilor romîni, ea ne serveşte numai pentru a măsura întinderea răului. Căci, să nu confundăm! Majorităţile sunt un fapt de cea mai mare însemnătate în politică, fiind termometrul sigur pentru a arăta pînă unde certe idei au intrat şi s-au înrădăcinat într-o societate şi cînd se pot, prin urmare, formula ca legi practice ale ei. Dar cînd e vorba de o lucrare în sfera ideală, fie operă de artă, fie teorie ştiinţifică, fie numai o critică, majorităţile nu însemnează nimic, fiindcă totdeauna asemenea lucrări au fost primite la început de o minoritate, şi dacă şi-au cîştigat teren, şi l-au cîştigat numai în viitorul poporului lor. 
  Este o adevărată mîngîiere de a se pătrunde de acest fapt al progresului culturii, mîngîiere trebuincioasă în contra prea multor sarcini ale situaţiei impuse. Căci nu fără lupte grele poţi rupe roadele din pomul cunoştinţei, şi îndărătul fiecărui adevăr la care ai ajuns laşi o iluzie pierdută. Cu simţăminte de recunoştinţă şi cu inima plină de speranţe, ai intrat în templul tuturor, şi în loc de statuie ai găsit idoli, şi în locul templului visat te-ai deşteptat într-un haos de ruine, fericit dacă afli în mijlocul lor o inteligenţă amică, care să simtă cu tine dezolarea generală. 
  În asemenea momente este bine să nu cauţi înapoi, nici împrejur, ci, păşind înainte, să-ţi păstrezi încrederea că progresul adevărului trebuie să se facă şi că formula lui este aceasta: mulţi din cei ce astăzi sunt în rătăcire vor veni mîine pe calea adevărului, dar nici unul din cei ce au înţeles o dată adevărul nu se va mai întoarce la vechile erori. 
ÎN CONTRA DIRECŢIEI DE ASTĂZI
ÎN CULTURA ROMÎNĂ
(1868)


 
  Convorbirile literare au publicat un şir de cercetări critice asupra lucrărilor mai însemnate prin care s-a caracterizat cultura romînă în timpul din urmă, asupra poeziei de salon şi poeziei populare, asupra etimologismului dlui Cipariu şi Lepturarului dlui Pumnul, asupra dreptului public al romînilor după şcoala Barnuţiu şi asupra limbii romîne în jurnalele din Austria. 
  Aceste critici nu au rămas fără răspuns; însă toate răspunsurile, după obiceiul introdus la noi, erau pline de personalităţi, aşa încît, din respect pentru publicitate, au trebuit să fie trecute sub tăcere. Căci ce are a face în asemenea discuţii persoana scriitorului! 
  O excepţie se poate admite numai în privinţa ultimului răspuns al Transilvaniei, fiindcă unele observări din el dau ocazie de a caracteriza întreaga cultură romînă din ziua de astăzi şi, prin urmare, merită să fie relevate. Afară de aceasta, Transilvania este organul public al Asociaţiunii pentru literatura şi cultura poporului romîn, redactat de unul din cei mai cunoscuţi bărbaţi ai noştri, de dl Bariţ, şi, întrucît reprezintă astfel floarea dezvoltării intelectuale din Ardeal, are drept să ceară a nu fi ignorată. 
  Transilvania1, răspunzînd la articolele noastre despre limba romînă în jurnalele austriece, retipărite în volumul de faţă, începe prin a reproduce anticritica Familiei din Pesta, care este de opinie că 
1 Transilvania din 1 august 1868. 
erorile lingvistice criticate de noi sunt numai nişte „bagatele“. Transilvania însăşi recunoaşte că jurnalele austriece scriu rău şi citează ca exemplu nişte pasaje pline de erori din Săptămîna. În celelalte observări ale sale pare a se uni cu opinia Familiei despre „bagatelele“ criticate de noi şi zice: 
  „În marele număr de proverbia romîneşti este şi unul care zice: satul arde, baba se piaptănă. Acuma, uită-te, acuma la anul 1868 şi află dl T. Maiorescu timpul de a cere de la pubicişti de dincoace stil neted, gramatică, ortografie.“ 
  Cine ne face aceste întîmpinări? Am înţelege cînd ele ne-ar veni de la Albina, Federaţiunea, Telegraful, fiindcă acestea sunt foi mai ales politice, care, în sprijinirea importantelor interese constituţionale cărora sunt consacrate, se pot cel puţin scuza, dacă nu au avut destulă luare-aminte pentru limba în care scriu. Dar ca tocmai cele două foi literare, Transilvania şi Familia, să aibă drept a ni le face, aceasta nu o putem primi. 
  Este, din contra, caracteristic pentru starea în care a ajuns cultura noastră intelectuală dacă organul oficial al asociaţiunii transilvănene pentru literatura romînă şi cultura poporului romîn — are — cum să o numim cu un termin parlamentar? — are inspiraţiunea de a ne răspunde că este o „pieptenare de babă“, dacă în anul 1868 îi cerem gramatică, stil şi ortografie! 
  Nu ştim ce vor fi gîndit membrii acelei asociaţiuni la citirea unui astfel de răspuns din partea reprezentantului d-lor. Noi însă ne-am pus următoarea întrebare: Dacă o foaie literară nu este în stare să scrie după gramatică, dacă se declară incapabilă de a avea ortografie şi stil bun, atunci de unde a luat curajul de a se mai prezenta pe arena publicităţii? Şi ce folos îşi închipuieşte că va putea produce prin lucrarea ei literară? 
  Răspunsul neapărat la aceste neapărate întrebări aruncă o lumină aşa de tristă asupra organului asociaţiunii transilvane, pentru a nu mai vorbi de Familia, încît ne simţim provocaţi a căuta înşine împrejurările uşurătoare care i-ar putea explica purtarea într-un mod mai puţin defavorabil şi care i-ar lua o parte din răspunderea ce şi-a atras-o. 
9 Titu Maiorescu. Critice 
  Asemenea împrejurări uşurătoare există, şi datoria noastră este acum de a le pune în vederea cititorilor. 
  Foaia Transilvania şi atîtea alte foi literare şi politice ale romînilor sunt aşa de slab redactate, aşa de stricăcioase prin forma şi cuprinsul lor, fiindcă trăiesc într-o atmosferă stricată şi se inspiră de ideile şi de simţămintele ce caracterizează marea majoritate a „inteligenţelor şi anteluptătorilor“ romîni. Viţiul radical în ele, şi prin urmare, în toată direcţia de astăzi a culturii noastre, este neadevărul, pentru a nu întrebuinţa un cuvînt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pînă în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public. 
  Cufundată pînă la începutul secolului XIX în barbaria orientală, societatea romînă, pe la 1820, începu a se trezi din letargia ei, apucată poate de-abia atunci de mişcarea contagioasă prin care ideile Revoluţiunii franceze au străbătut pănă în extremităţile geografice ale Europei. Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea emigrare extraordinară spre fîntînile ştiinţei din Franţa şi Germania, care pănă astăzi a mers tot crescînd şi care a dat mai ales Romîniei libere o parte din lustrul societăţilor străine. Din nenorocire, numai lustrul dinafară! Căci nepregătiţi precum erau şi sunt tinerii noştri, uimiţi de fenomenele măreţe ale culturii moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar nu pătrunseră pănă la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adînci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistenţă ele nici nu ar fi putut exista. Şi astfel, mărginiţi într-o superficialitate fatală, cu mintea şi cu inima aprinse de un foc prea uşor, tinerii romîni se întorceau şi se întorc în patria lor cu hotărîrea de a imita şi a reproduce aparenţele culturii apusene, cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor şi realiza îndată literatura, ştiinţa, arta frumoasă şi, mai întîi de toate, libertatea într-un stat modern. Şi aşa de des s-au repetat aceste iluzii juvenile, încît au produs acum o adevărată atmosferă intelectuală în societatea romînă, o direcţie puternică, ce apucă cu tărie egală pe cei tineri şi pe cei bătrîni, pe cei care se duc spre a învăţa şi pe cei care s-au întors spre a aplica învăţătura lor. În deosebire de poetul antic, care, admirînd greutăţile enorme ce le-a învins statul romîn pînă la constituirea sa, exclamă faimoasa frază  coborîtorii acestor romani îşi cred uşoară sarcina de a aşeza gintea romînă pe bazele civilizaţiunii, şi mulţi din ei sunt chiar încredinţaţi că astăzi această aşezare este aproape de a fi terminată. Avem de toate cu îmbelşugare — îşi închipuiesc ei — şi cînd îi întrebi de literatură, îţi citează cifra coalelor înnegrite pe fiecare an cu litere romîne şi numărul tipografiilor din Bucureşti, şi cînd le vorbeşti de ştiinţă, îţi arată societăţile mai mult sau mai puţin academice şi programele discursurilor ţinute asupra problemelor celor mai grele ale inteligenţei omeneşti; dacă te interesezi de arta frumoasă, te duc în muzee, în pinacoteci şi gliptoteci, îţi arată expoziţiunea artiştilor în viaţă şi se laudă cu numărul pînzelor spînzurate pe perete; şi dacă, în fine, te îndoieşti de libertate, îţi prezintă hîrtia pe care e tipărită constituţiunea romînă şi îţi citesc discursurile şi circulările ultimului ministru care s-a întîmplat să fie la putere. 
  Faţă cu această direcţie a publicului romîn, noi nu putem crede că adevăratul mobil care l-a îndemnat spre cultura occidentală să fi fost o preţuire inteligentă a acestei culturi. Mobilul propriu nu a putut fi decît vanitatea descendenţilor lui Traian, vanitatea de a arăta popoarelor străine cu orice preţ, chiar cu dispreţul adevărului, că le suntem egali în nivelul civilizaţiunii. 
  Numai aşa se explică viţiul de care este molipsită viaţa noastră publică, adică lipsa de orice fundament solid pentru formele dinafară ce le tot primim. 
  Şi primejdioasă în astă privinţă nu e atît lipsa de fundament în sine, cît este lipsa de orice simţire a necesităţii acestui fundament în public, este suficienţa cu care oamenii noştri cred şi sunt crezuţi că au făcut o faptă atunci cînd au produs sau tradus numai o formă goală a străinilor. Această rătăcire totală a judecăţii este fenomenul cel mai însemnat în situaţiunea noastră intelectuală, un fenomen aşa de grav, încît ne pare că este datoria fiecărei inteligenţe oneste de a-l studia, de a-l urmări de la prima sa arătare în cultura romînă şi de a-l denunţa pretutindenea spiritelor mai june, pentru ca acestea să înţeleagă şi să primească sarcina de a-l combate şi nimici fără nici o cruţare, dacă nu vor să fie înşişi nimiciţi sub greutatea lui. 
  La 1812, Petru Maior — pentru a nu pomeni compilarea de citate făcută de Şincai fără nici o critică — scrie istoria sa despre începutul romînilor în Dacia. În tendenţa ce are de a dovedi că noi suntem descendenţi necorupţi ai romanilor, Maior susţine în paragraful al patrulea că dacii au fost cu totul exterminaţi de romani, aşa încît nu s-a întîmplat nici o amestecare între aceste două popoare. Pentru a proba o ipoteză aşa de nefirească, istoricul nostru se întemeiază pe un pasaj îndoios din Eutrop şi pe un pasaj din Julian, cărora le dă o interpretare imposibilă de admis cu mintea sănătoasă, şi astfel începe demonstrarea istorică a romanităţii noastre cu o falsificare a istoriei. 
  La 1825 apare Lexiconul de la Buda, „romînesc-latinesc-unguresc-nemţesc“, care se încearcă să stabilească prin derivări de cuvinte că limba noastră este cea mai pură romană şi foarte puţin amestecată cu cuvinte slavone. Cîteva exemple vor arăta valoarea acestor derivări: 
  „Verbul nostru găsesc se derivă de la latinescul consecuor, substantivul  
  Cu asemenea procedare începe ştiinţa noastră despre latinitatea cuvintelor romîne, şi primul pas se face prin o falsificare a etimologiei. 
  La 1840 se publică  Scrisă în latineşte, această carte are scopul de a arăta străinilor ce fel de limbă curată este aceea care se vorbeşte de poporul romîn, însă arată 
o limbă care nu s-a vorbit şi nu se va vorbi niciodată în poporul romîn. Acolo întîlnim forme gramaticale şi fraze ca cele următoare: 
   
  Şi, astfel, gramatica romînă începe cu o falsificare a filologiei. 
  O repetăm: ceea ce surprinde şi întristează în aceste producte nu este eroarea lor în sine, căci aceasta se explică şi uneori se justifică prin împrejurările timpului, dar este eroarea judecăţii noastre de astăzi asupra lor, este lauda şi suficienţa cu care se privesc de inteligenţele romîne ca adevărate fapte de ştiinţă valabilă, este orbirea de a nu vedea că zidirea naţionalităţii romîne nu se poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul. 
  Dacă străinii ştiu astăzi şi recunosc că noi suntem de viţă latină, meritul este nu al nostru, ci al filologilor  şi alţii, care nu prin aluzii pretenţioase, ci prin legile solide ale ştiinţei au dovedit latinitatea esenţială a limbii romîne. Iar cărţi de natura Tentamenului critic şi a Lexiconului de la Buda nu puteau decît să împiedice adevărul, producînd neîncredere în contra unei teze care avea trebuinţă de argumente aşa de greşite pentru a fi susţinută. 
  Direcţia falsă o dată croită prin cele trei opere de la începutul culturii noastre moderne, inteligenţa romînă a înaintat cu uşurinţă pe calea deschisă, şi, cu acelaşi neadevăr înlăuntru şi cu aceeaşi pretenţie în afară, s-au imitat şi s-au falsificat toate formele civilizaţiunii moderne. Înainte de a avea partid politic, care să simtă trebuinţa unui organ şi public iubitor de ştiinţă, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat jurnale politice şi reviste literare şi am falsificat şi dispreţuit jurnalistica. Înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate, şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publică. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile şcolilor, am făcut atenee romîne şi asociaţiuni de cultură şi am depreciat spiritul de societăţi literare. Înainte de a avea o umbră măcar de activitate ştiinţifică originală, am făcut Societatea academică romînă, cu secţiunea filologică, cu secţiunea istorico-arheologică şi cu secţiunea ştiinţelor naturale, şi am falsificat ideea academiei. Înainte de a avea artişti trebuincioşi, am făcut conservatorul de muzică; înainte de a avea un singur pictor de valoare, am făcut şcoala de bele-arte: înainte de a avea o singură piesă dramatică de merit, am fundat teatrul naţional — şi am depreciat şi falsificat toate aceste forme de cultură. 
  În aparenţă, după statistica formelor dinafară, romînii posedă astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate acestea sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale romînilor este nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adînc. Singura clasă reală la noi este ţăranul romîn, şi realitatea lui este suferinţa, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv, ce-l numim cultură romînă, şi cu obolul cel din urmă îl silim să ne plătească pictorii şi muzicanţii noştri, academicienii şi atenienii din Bucureşti, premiile literare şi ştiinţifice de pretutindenea, şi din recunoştinţă cel puţin nu-i producem nici o singură lucrare care să-i înalţe inima şi să-l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele. 
  Ca să mai trăim în modul acesta este cu neputinţă. Plîngerea poporului de jos şi ridicolul plebei de sus au ajuns la culme. Pe de altă parte, prin înlesnirea comunicărilor, vine acum însăşi cultura occidentală la noi, fiindcă noi nu am ştiut să mergem înaintea ei. Sub a ei lumină biruitoare va deveni manifest tot artificiul şi toată caricatura „civilizaţiunii“ noastre, şi formele deşerte cu care ne-am îngîmfat pănă acum îşi vor răzbuna atrăgînd cu lăcomie fondul solid din inima străină. 
  Mai este oare timp de scăpare? Mai este oare cu putinţă ca o energică reacţiune să se producă în capetele tinerimii romîne şi, odată cu dispreţul neadevărului de pînă acum, să deştepte voinţa de a pune fundamentul adevărat acolo unde se află astăzi numai pretenţii iluzorii? Poate soarta ne va acorda timp pentru această regenerare a spiritului public şi, înainte de a lăsa să se strecoare în inimă nepăsarea de moarte, este încă de datoria fiecărei inteligenţe ce vede pericolul de a se lupta pănă în ultimul moment în contra lui. 
  O primă greşeală, de care trebuie astăzi ferită tinerimea noastră, este încurajarea blîndă a mediocrităţilor. Cea mai rea poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai de pe deasupra, toate sunt primite cu laudă, sau cel puţin cu indulgenţă, sub cuvînt că „tot este ceva“ şi că are să devie mai bine. Aşa zicem de 30 de ani şi încurajăm la oameni nechemaţi şi nealeşi! Domnul X e proclamat poet mare, domnul Y — jurnalist eminent, domnul Z — bărbat de stat european, şi rezultatul este că de atunci încoace mergem tot mai rău, că poezia a dispărut din societate, că jurnalistica şi-a pierdut orice influenţă; iar cît pentru politica romînă, fericite articolele literare, cărora le este permis să nu se ocupe de dînsa! 
  De aci să învăţăm marele adevăr că mediocrităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică a unui popor, şi cu cît poporul este mai incult, cu atît mai mult, fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase. Ceea ce are valoare se arată la prima sa înfăţişare în meritul său şi nu are trebuinţă de indulgenţă, căci nu este bun numai pentru noi şi deocamdată, ci pentru toţi şi pentru totdeauna. 
  Al doilea adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decît să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem 
 o pinacotecă deloc decît să o facem lipsită de artă frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorari şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decît să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decît să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi. 
 Căci dacă facem altfel, atunci producem un şir de forme ce sunt silite să existe un timp mai mult sau mai puţin lung fără fondul lor propriu. Însă în timpul în care o academie e osîndită să existe fără ştiinţă, o asociaţiune fără spirit de societate, o pinacotecă fără artă şi 
b. o şcoală fără instrucţiune bună, în acest timp formele se discreditează 

cu totul în opinia publică şi întîrzie chiar fondul, ce, neatîrnat de ele, s-ar putea produce în viitor şi care atunci s-ar sfii să se îmbrace în vestmîntul lor dispreţuit. 
  Întorcîndu-ne de la aceste reflecţii generale la punctul concret de unde am plecat, vedem cît de uşor ne putem explica acum purtarea foaiei Transilvania şi a altor colege ale ei. Transilvania este cuprinsă de ameţeala formelor deşerte, prin care se caracterizează aşa-numita cultură romînă din ziua de astăzi. Ea crede că înaintează literatura cînd înmulţeşte cifra coalelor periodice în literatura romînă; că referatele despre asociaţiunea transilvăneană, ce le publică şi din care se vede o lipsă totală de activitate inteligentă, produc un folos, fiindcă sunt protocoale subscrise de un preşedinte şi de un vicepreşedinte şi de un secretar; că elucubraţiunile de gimnaziast ale dlui T. asupra economiei politice şi trîmbiţările dlui P. asupra literaturii romîne cu „prestanţa“ ei şi asupra necesităţii unui panteon în care să figureze şi învăţaţii romîni „care asudă pe piscurile ţepeşe ale filozofiei“ sunt fapte lăudabile de ştiinţă, fiindcă s-au rostit ca discursuri solemne într-o adunare anuală a asociaţiunii pentru cultura poporului romîn. Ea se miră cum de noi, în anul 1868, îi cerem fond pentru aceste forme, cerem limbă bună, ortografie, gramatică pentru o foaie literară, şi ne declară că nu are timp să se ocupe de asemenea „bagatele“. 
  Cum am zis: noi înţelegem şi ne explicăm această purtare; dar tot aşa de bine înţelegem datoria impusă junimii romîne de a o osîndi şi de a părăsi o dată pentru totdeauna direcţia acestor „anteluptători“ ai naţiunii. 
  Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi şi această formă binefăcătoare a vieţii omeneşti; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, şi dacă stăruieşte în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a Istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul. 
DIRECŢIA NOUĂ ÎN POEZIA ŞI PROZA ROMÎNĂ
(1872)


 
I 
POEZIA
 ALECSANDRI, EMINESCU, BODNĂRESCU, MATILDA CUGLER, ŞERBĂNESCU, PETRINO 
  Sunt întrebări care în starea normală a unei societăţi nu există, dar care, o dată născute, se impun atenţiei tuturor şi cer neapărat un răspuns de la cei ce se gîndesc la interesele publice. 
  Va avea Romînia un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru a ridica şi a purta sarcina culturii? Căci cultura e o sarcină care cere şi consumă neîntrerupt puterile vitale ale unei naţiuni. Va putea să păşească în lucrare paşnică pe aceeaşi cale pe care civilizaţia apuseană a adus atîta bine omenirii? 
  O parte a răspunsului atîrnă de la direcţia spiritelor din societatea de astăzi, direcţie a cărei manifestare este literatura în înţelesul cel mai larg al cuvîntului. 
  Pe cînd în lumea noastră politică neliniştea a ajuns la culme şi totul pare întunecat în confuzia unor tendinţe lipsite de principăiuî, se dezvoltă, alăturea cu acele mişcări nesănătoase, o literatură încă jună şi, în parte, încă nerecunoscută, dar care, prin spiritul ei sigur şi solid, ne dă primul element de speranţă legitimă pentru viitor. Această speranţă va deveni o realitate în proporţia în care noua viaţă, pe de o parte, se va întări în cercul ei, iar pe de alta, va fi înţeleasă şi primită de societatea romînă, mai ales de juna generaţie, în mijlocul căreia trăim. 
  Starea literaturii noastre şi direcţia spiritului public pănă la 1867 le-am analizat într-un şir de critici anterioare şi le vom mai atinge în decursul cercetărilor de faţă. Din criticile ştiinţifice văzusem falsitatea şi pretenţiile necoapte ale istoricilor, filologilor şi jurnaliştilor noştri în marea lor majoritate; din „critica poeziei“ ne încredinţasem despre lipsa de valoare a celor mai mulţi contemporani şi urmaşi a lui Alecsandri şi Bolintineanu pănă la acel an. 
  Din norocire, o reacţie salutară a spiritului nostru literar se constată în producerile ultimilor patru ani. Noua direcţie, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simţămînt natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional. Ne pare timpul venit de a atrage atenţia publică asupra-i, şi în paginile următoare ne încercăm a arunca o scurtă privire asupra cîtorva reprezentanţi ai acestui început de scăpare, ai acestei naşteri sau renaşteri literare. Valoarea lor nu este deopotrivă; sunt cîteva talente eminente între ei, sunt multe talente inferioare, şi unii şi alţii însă sunt pe calea naturală şi aspiră cu bună-credinţă spre adevăr. Din acest punct de vedere, toţi împreună merită o atenţie binevoitoare. 
  În fruntea noii mişcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul Doinelor şi Lăcrămioarelor, culegătorul cîntecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară. Şi nici atenţia publicului nu mai era îndreptată spre poezie; o agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernii grele ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernii mult mai grele ce o petrecea izolat în literatura ţării sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor. 
În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit, sub soare un negru punct s-arată;
E cocostîrcul tainic în lume călător,
Al primăverii dulce, iubit prevestitor.

El vine, se înalţă, în cercuri line zboară
Şi repede ca gîndul la cuibu-i se coboară,
Iar copilaşii veseli, cu pieptul dezgolit,
Alerg sărind în cale-i şi-i zic: bine-ai sosit!

În aer ciocîrlia, pe case rîndunele, Pe crengile pădurii un roi de păsărele Cu lungă ciripire la soare se-ncălzesc, Şi pe deasupra bălţii nagîţii se-nvîrtesc. 
Ah! iată primăvara cu sînu-i de verdeaţă! În lumei-i veselie, amor, sperare, viaţă, Şi cerul şi pămîntul preschimbă sărutări Prin raze aurite şi vesele cîntări! 
  Pastelurile1 sunt un şir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, cîteva idile, toate însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturii, scrise într-o limbă aşa de frumoasă, încît au devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, 
o podoabă a literaturii romîne îndeobşte. 
RODICA 
Purtînd cofiţa cu apă rece 

Pănă la toamnă s-ajungi mireasă! 
Pe ai săi umeri albi, rotunjori, 

Calea să-ţi fie plină de flori, 
Juna Rodică voioasă trece 

Şi casa casă şi masa masă 
Pe lîngă junii semănători. 

Şi sînul leagăn de pruncuşori!“ 
Ei cu grăbire îi sar în cale 

Ei zic ş-o seamăn cu grîu de vară, 
Zicînd: „Rodico, floare de crin, 
Apoi cofiţa întreag-o beu; 
În plin să-ţi meargă vrerile tale, 
Copila rîde şi-n cale-i zboară, 
Precum tu, dragă, ne ieşi cu plin! 
Scuturînd grîul din părul său. 

  Am citat două din ele, le-am putea cita pe toate; nicăieri declamaţii politice, simţiri meşteşugite, extazieri şi disperări de ocazie, pretutindeni concepţia naturală şi un aer răcoritor de putere şi sănătate sufletească. 
  Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pănă acum aşa de puţin format încît ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată 
   1 Apărute în Convorbiri literare de la 1868—1871. 
puterea cuvîntului, este dl Mihail Eminescu.1 De la d-sa cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbajului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi, pe lîngă aceste (lucru rar între ai noştri), iubirea şi înţelegerea artei antice. 
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tînără şi dulce veste,
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scînteie,
Braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeii, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd...

 astfel începe strania sa poezie Venere şi Madonă. Ironia amară care străbate din puţinele poezii ale răposatului N. Nicoleanu este mult mai puternică şi mai aprofundată în Eminescu.
       Iară noi? noi, epigonii,
 întreabă el, după ce a cîntat frumuseţile poeţilor anteriori, 
              simţiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne, urîte, Măşti rîzînde puse bine pe-un caracter inimic: Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază, În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic! 
Şi de-aceea spusa voastră era sfîntă şi frumoasă,
Căci de minţi era gîndită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrîni.
S-a întors maşina lumii: cu voi viitorul trece;

   1 Despre Eminescu, ajuns la culmea dezvoltării lui, vezi o cercetare mai întinsă în volumul din urmă al acestor Critice. 
Noi suntem iarăşi trecutul fără inimi, trist şi rece, Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin! 
Reproducem, în fine, din Mortua est ultimele strofe: 
Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune, 
Gîndirile-mi rele sugrum cele bune, 
Cînd sorii se sting şi cînd stelele pică, 
Îmi vine a crede că toate-s nimică. 
Se poate ca bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, Să văd cerul negru că lumile-şi cerne Ca prăzi trecătoare a morţii eterne... 
Ş-atunci, de-ai fi astfel... atunci în vecie 
Suflarea ta caldă ea n-o să învie, 
Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut... 
Atunci acest înger n-a fost decît lut. 
Şi totuşi, ţărînă frumoasă şi moartă, 
De racla ta razim eu harfa mea spartă, 
Şi moartea ta n-o plîng, ci mai fericesc 
O rază fugită din haos lumesc. 
Ş-apoi cine ştie de este mai bine 
A fi sau a nu fi; dar ştie orcine 
Că ceea ce nu e nu simte dureri, 
Şi multe dureri-s, puţine plăceri. 
A fi? Nebunie şi tristă şi goală! 
Urechea te minte şi ochiul te-nşeală; 
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic — 
Decît un vis sarbăd, mai bine nimic. 
Văd vise-ntrupate gonind după vise, 
Păn’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise, 
Şi nu ştiu gîndirea-mi în ce să o sting: 
Să rîd ca nebunii? Să blăstem? Să plîng? 
La ce? Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu, chip zîmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

    Ocazia la observări critice nu lipseşte în aceste poezii. Venere şi Madonă cuprinde o comparare confuză. Femeia a fost divinizată în Venera antică şi apoi (de Rafael) în Madona. Tot aşa, poetul asupra unei feţe „pală de o bolnavă beţie“ aruncă „vălul alb de poezie“ şi o divinizează. Însă Madona nu este o idealizare a Venerei, nici Venera antică o realitate brută pe lîngă Madona modernă, şi strofa 
O, cum Rafael creat-a, 
prin care poetul rezumă încă o dată compararea, nu o lămureşte mai bine, ci slăbeşte poezia prin repetiţie. Originală şi plină de efect, însă prea calculată (recherchée, cum ar zice francezii) este tranziţia „Plîngi, copilă?...“ 
  Epigonii cuprind o antiteză foarte exagerată. Pentru a arăta micimea epigonilor, se înalţă peste măsură poeţii mai vechi, şi lauda ditirambică a lui Ţichindeal, d. e., şi a lui Heliade cu greu va putea încălzi cititorii mai critici de astăzi. 
  Cea mai bună din cele trei poezii ale dlui Eminescu ne pare a fi cea din urmă, Mortua est, un progres simţit în precizia limbajului şi în uşurinţa versificării. 
  Dar şi aici, ca în celelalte, sunt greşeli ce trebuiesc neapărat îndreptate. 
  Abuz de cuvîntul pală, care poate n-ar trebui uzat deloc, uneori gîndiri şi expresii prea obişnuite, multe rime rele. 
  Nu înţelegem, nu putem primi această neglijenţă a formei. Nepă-sarea publicului romîn, care în aceeaşi linie cu adevăraţii poeţi pune şi pe Tăutu şi pe Sion şi pe tutti quanti, şi, pe de altă parte, precipitarea 
întregii noastre activităţi intelectuale, ce se vede produsă sub neliniş-tea unei ameninţări statornice, explică, dar nu scuză greşeala arătată. 
  Tocmai spre deşteptarea publicului romîn din nepăsarea lui trebuie prezentate numai formele estetice cele mai curate, şi, în mijlocul agitărilor politice şi sociale, arta este anume chemată a ne da un liman de adăpost. Cînd mişcarea, altfel trecătoare, a unei inimi pline de simţiri vrea să se întrupeze în forma poeziei, ea, prin chiar aceasta, intră într-o lume unde timpul nu mai are înţeles. Cea mai scumpă îngrijire pentru curăţenia formei este atunci o datorie a poetului, ca astfel concepţia lui să rămînă o moştenire neatinsă a generaţiilor viitoare. Şi care poet, în momentul adevăratului entuziasm, nu ar trebui să uite marginile actualităţii şi, încălzit de raza unei încrederi adesea iluzorie, nu şi-ar înălţa aspirarea spre o nemurire omenească?... 
  Era într-o seară lină de mai din anul 1871; dar în salonul unde se adunase atîta mulţime de oameni nu se observa frumuseţea naturii renăscute; pasiunile politice erau la ordinea zilei şi cu cea mai mare încordare se agitau întrebările momentului.1 În fundul acestei săli, atinsă încă de razele luminilor, se înălţa pe un piedestal închis o marmoră albă, frumoasă imitare a unei statui antice; şi pe cînd toţi oamenii erau cuprinşi de discuţiile lor politice, în mijlocul cuvintelor aprinse, a gesticulărilor vii şi a emoţiunii tuturor, în confuzia acestei mişcări ţintite spre un singur punct din viaţa reală — punct trecător, de o importanţă peste măsură în prezent, de o nulitate fără măsură în viitor — statuia albă, cu surîsul ei blînd, sta senină deasupra haosului, forma ei trecea neatinsă peste valurile timpului: păstrată în trecut, sigură de viitor, ea îşi purta înaintea noastră, cu o linişte supranaturală, viaţa-i eternă. 
  Da, în lumea fericită a artei, timpul nu mai are putere şi nu mai are înţeles, şi cine, înălţat în sfera ei, a ştiut să plăsmuiască forma frumoasă, acela desigur — dar numai acela — a ajuns pe calea nemuririi. 
    1 La Iaşi, în casele lui „beizade“ Grigore Sturdza (acum seminar), care propunea membrilor partidului conservator adoptarea aşa-numitei „petiţii de la Iaşi“, concepută şi redactată de el. 
  Cine a fost Tiberius? A fost în realitate aşa tiran, a fost acea pildă de spaimă, precum trăieşte astăzi în conştiinţa omenirii? Cine o mai poate hotărî! Însă figura lui a intrat astfel sub forma măiestrită a lui Tacitus, şi, pe cînd actualitatea lui s-a cufundat în întunericul istoriei, el e osîndit la aspectul sub care ni l-a păstrat clasicul autor. 
  A fost lordul Granby, a fost duca de Grafton aşa de înjosiţi precum stau astăzi în memoria poporului? Cine se mai întreabă? Scrisorile lui Junius, cu forma lor strălucită şi nepieritoare, i-a stigmatizat pentru totdeauna. Şi păstorul Goeze şi consiliarul Klotz mai există numai prin critica nimicitoare a lui Lessing — insecte efemere, păstrate într-un chihlimbar mai trainic. 
  Şi degeaba veniţi astăzi şi voi, cei cu gîndirile groase, cu forma incultă, cu stilul greoi, filologi, academicieni, jurnalişti, sau cum vă mai numiţi; degeaba vă încercaţi să loviţi cu atîta patimă în direcţia cea nouă: voi n-aveţi formă, ziua de mîine nu vă mai cunoaşte. 
  Al treilea poet despre care credem că merită să ocupe atenţia publică este dl Bodnărescu. Dl Bodnărescu s-a introdus în literatura noastră prin tragedia Rienzi (publicată în 1868), apoi au urmat epigrame, cîteva poezii lirice, mici excursiuni în proză etc. Înaintea publicului celui mare aceste produceri par a fi trecut fără ă o î apreciere dreaptă, poate fără nici o apreciere. Cu toate acestea, nu încape îndoială că lucrările dlui Bodnărescu sunt demne de studiat, deşi stilul d-sale, mai ales în tragedia Rienzi, este prea greoi. 
  E drept să nu uităm că greutatea limbii se explică în parte şi prin greutatea materiei. Alta e tragedia, alta e balada sau poezia lirică. În aceasta din urmă vedem pe poetul nostru mult mai uşor şi îndemînatic. 
DE LA MARE 
I 
„Iată-ne în altă lume! Voi să cerc de-i pentru mine Dragă luntre, stai la mal; Tu te leagănă pe val.“ 
Şi aşa am priponit-o 
Dar n-am fost, ah! nici aicea 
De-un ţăruş şi m-am tot dus 
Fericit cu al meu dor, 
Cînd în dreapta, cînd în stînga, 
“Mai departe, mai departe, 
Cînd spre-amiază, cînd spre-apus. 
Dragă luntre, zbori uşor!“ 
II 

Călător pe-a lumii valuri, 
Valul greu cînd le loveşte, 
De-i vedea în calea ta 
Ele sună a pustie. 
Luntre, vîslă părăsite, 

A cui sunt nu întreba. 
Înţelegi tu, al meu suflet, 

Glasul lor ce vrea să zică? 
Un cîrmaş avu şi ele 
A pustiu grăiesc cu valul, 
Unde-i azi, nu se mai ştie; 
A pustiu şi a nimică. 

Terminăm citările din dl Bodnărescu prin cîteva epigrame: 
Mult iscusita spre geamul ferestrei încet înclinat-a Vesela faţă zîmbind, drag îmi era s-o privesc. Înţelepţeşte apoi a suflat şi gingaş pe sticlă Ceaţa din sufletul ei mîndru, deprins cu senin, Şi a-nceput să se joace, ştergînd-o cu degetul ager, Semne de farmec făcînd numai pe ici, pe colea; Drepte erau pentru dînsa, întoarse pe dos pentru mine; Poate a scris te iubesc, eu am citit te-amăgesc. 
Draga-mi e tristă, albastra-i privire în lacrimi se stinge;
Fug în grădină; viola stropită cu rouă-i frumoasă.

Este fănarul lumina din zare, or lampa iubitei?
Ea mă aşteaptă, prin ochii ferestrei priveşte lumina-i;
Calea-mi de-a lungul şi vîntul şi ploaia s-o stingă se-ncearcă,
Însă zadarnic: curînd voi ajunge, Amor o va stinge.

   Pe lîngă aceşti poeţi însemnaţi prin înălţimea ideilor şi, în parte, prin felurimea formelor poetice ce le-au introdus, ar fi nedrept să uităm încercările altora mai noi, care, în sfera lor mai restrînsă, ne prezintă o mişcare naturală, exprimată în limbă corectă, adese elegantă, totdeauna ferită de înjosiri. 
10 Titu Maiorescu. Critice 
  Plăcerea noastră — şi, poate, nu e exagerat să zicem: un fel de recunoştinţă pentru producerile literare ale drei Matilda Cugler (astăzi dna Poni) şi ale dlui Şerbănescu — va fi cu atît mai uşor de explicat cu cît ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. Intenţii politice, afectări sentimentale, limbă forţată, expresii crude sunt încă la ordinea zilei pentru majoritatea scriitorilor noştri de poezii, şi sperăm că generaţia viitoare îşi va explica cu greu cum cu o formă aşa de puţin plăcută şi cu un bagaj aşa de uşor de idei au îndrăznit atîţia contemporani ai noştri să se introducă în literatură. Să nu mai vorbim despre dnii Aricescu, Tăutu, Hasdeu, Bolliac (Hasdeu şi Bolliac ca poeţi; ca �...¤ prozatori sunt, fără contestare, dintre cei mai buni) etc. Despre aceştia s-a vorbit destul în singura revistă critică ce a avut-o Romînia, în Convorbiri literare. Dar să ne aducem aminte şi de alţii, să nu reprezentăm încă o dată societatea în care sunt siliţi să trăiască poeţii noştri cei adevăraţi. 
  În vremile noastre, pentru a cita ex abrupto cîteva exemple, dl Vulcan, redactorul Familiei1, trece de poet, cînd cîntă: 
Sum calic ca vai de mine
Şi amar mă mai trudesc,
Totuşi fără de suspine
Şi voios eu vieţuesc.

Ce-i mai scump aci sub soare?
Libertatea-ncîntătoare,
Imnul de eliberare,
Cîntul de triumful mare?

      * * *
      Nici dînsa nu-i vro excepţiune,
      Nu-i unică-n genul seu;
      Nici despre ea nu mai pot spune
      Că-i fara de greşeli, nu zeu!
      
Că mai scump eşti zeu, 
Îngerelul meu. 
      * * * Am avut o crenguşoară Ce mult a întinerit Cu plăcuta-i umbrişoară — etc. 
  În vremile noastre apar poeţi ca dl Pătărlăgeanu, care în „orele de repaos“ (Bucureşti, 1861) ne arată „dorinţa“ d-sale: 
1 Astăzi membru al Academiei Romîne. Dignus erat intrare (notiţa e de la 1872). 
Nu-i nimic în astă lume
Să mă facă fericit.
Nici averi, nici mare nume,
Nu e ţinta ce-am dorit;
Ci dorinţa mea e toată
Să-mi văd ţara c-a-nflorit.

Să văd legea-electorală Că odată s-a lărgit, Şi comisia centrală Din Focşani că s-a urnit, Curtea de casaţiune etc., etc.
    Dar, ce e drept, prefaţa dlui Pătărlăgeanu dezarmează critica, rugîndu-ne:
   „Să fiţi indulgenţi, aducîndu-vă aminte că smerita mea muză se află încă în faşe.“
 În vremile noastre apar poeţi ca dl Petre Grădişteanu, care a scris: 
  O noapte pe ruinele Tîrgoviştei, sau umbra lui Mihai Viteazul, tablou într-un act cu versuri (Bucureşti, 1857), cu următoarea arătare de persoane:
 „Umbra lui Mihai Viteazul, învălită în linţoliu şi purtînd pe dedesubt costumul 
seu Viorica Marica Îfete de ţărani gătite de la horă Florica 
  Costache Ghimpeanu, june romîn de 25 de ani, grav şi plin de scepticism, începînd a se întoarce la credinţă prin sentimentul naţionalităţii şi convingîndu-se de puterea divină numai la luptă etc.“
    În scena I, între cele trei ţărance se declamă o poezie lirică cu 63 (citeşte şaizeci şi trei) de strofe, d. e., ca aceste: 
Două împreună Să cercăm Unire,
Noi facil putem Aci e speranţa,
De orice furtună Căci în desunire
Să ne apărăm. Nu cunoaştem viaţa.

Şi să nu uităm că, dealtminteri, dl Petre Grădişteanu e un om de spirit. În vremile noastre dl Iustin Popfiu îşi întocmeşte limba maternă în rime ca aceste: 
XII 
DOMNIŞOAREI CONSTANTI’A DUNCA1 (Camil’a D’albu) 
Catra tine suna debil’a-mi cantare; 
Va ajunge ore colo-n departare?! 
Fiica Romei vechie! svava floriora! 
Va petrunde ore bland’a-ţi animiora?!... 
Cand nalţai la ceriuri santa rogatiune 
Se-i cer indurarea pentru-a mea naţiune, 
De aceste fiice densei i-am doritu, 
Ruga mea fierbinte eca s-a-implinitu! 
Nu te cunosc inca, scumpa floriora! 
N-am privit eu inca faci’a-ti rumeniora, 
Nece ale tale buze mititele, 
Nece ochi-ti mîndri, aste blande stele; 
Peptulu mieu cel fraged totuş venereza 
etc.
    Şi trebuie să ştiţi că dl Popfiu este preot, conrector al unui seminar clerical, bărbat chemat să fie cel puţin serios înaintea publicului şi, dealtminteri, plin de zel pentru literatura naţiunii. 
  În vremurile noastre dl dr. I. C. Drăgescu, acela ce cu o rară necuviinţă a adresat scrisorile publice către generalul Türr şi dl Carp, tipăreşte Amor şi patria (Turin, 1870) şi acolo ne zice: 
De unsprezece seculi romanul se oşteşte, De-atîta timp îl suge un crunt infam vampir: Iar azi tigrul şi ien’a de nou se înfrăţeşte, Voind să nimicească pe acest popor martir. 
Horia strînge pe romîni, 
Domnii fug ca nişte cîni. 
   1 „Domnişoara Constantia Dunca petrece în Paris, secerînd prin operele sale scrise în limba franceză despre romani şi educatiune aprecierea şi aplauzele invăţaţilor Franciei. După cum îmi face îns’a-şi magulitoarea declaratiune, această poezie contribuie şi ea încîtva, spre a o indemna să întoarne la fraţii săi, in patria sa“ (nota dlui Popfiu). 
DONIŞOAREI ELENA P. 
Copila graţioasă, eşti tu o moritoare,
Ori eşti un candid înger din Cîmpii Elizei?
Din rai căzută-aici o belă, scumpă flore,
Sunt soarele şi lun’a şi Venus fraţii tei?

Venus, fratele drei Elena! 
Populi, voi, care-n sclavie Gemeţi încă umiliţi. Pe altariul de frăţie Punînd dreapta vă uniţi, 
Tiranie veţi strivi Cînd uniţi ve veţi oşti. 
Cît eşti de belă şi-ncîntătoare,
Zînă gentilă, nemuritoare,
Pe pura-ţi frunte porţi cu mîndrie...

Sosit-a, popoli, ora... sculaţi-vă din tină Şi-n apa libertăţii vestmintele spălaţi, Sub steagul independenţei cu fruntea-vă senină Pe biblia iubirii juraţi că veţi fi fraţi.
    „Pe pura-ţi frunte porţi cu mîndrie, cînd uniţi vă veţi oşti, juraţi că veţi fi fraţi“, cît de părăsit de toţi dumnezeii trebuie să fie cineva pentru a crede că asemenea ţîstiitură este limba poetică! 
  Şi să nu uităm prefaţa:
 „Cititorului salut! Aş fi publicat toate încercările mele poetice, le-aş fi ilustrat, dacă nu mă împiedicau circumstanţe nedependinţi de voinţa mea. Poeziile cuprinse în acest mic volum sunt o parte din visele mele, sunt copiii mei de aur. În ele am depus partea cea mai bună din mine: anima şi conştiinţa mea.“ 
   Foarte bine! Dar nu s-ar putea ca „inima şi conştiinţa“ acestui domn să fie mai mult modeste şi mai puţin cacofonice? 
  În vremile noastre „junimea clericală din Arad“ îndrăzneşte a publica un Almanah pe 1859 cu poezii ca aceste (de dnii E. B. Stănescu, 
N. Cristian, M. Bota):
CATRA DEMOSELL’A S.P. 
Eram in o seară,
Într-o zi de vară,
Cînd me preumblam
Printr-o luncă mare,
Pe malul unei
Ape curgătoare:
Cînd in cea mai prima amoare
Foarte melancholizam.
Cugetu-mi incepu să zboare.

Şi-n tine m-amorizam.
In amoarea cea mai noua
Ce e ca o prima roua
Pre cutarea nouă frunză
Ce e ca o primă rază
Carea mai întîiu o zereşte,
Cel ce pe lume se iveşte,
Ce e ca o primă legănare,
Dar tocmai ca un somn ultim mare;

şi cu faimosul Foc al Lipovii: 
Juh! cum dete tresnet din cer! Pocnind — durr, durr — se prade, Fum a pucioasă dă in crier, Vai! ce-i? Lip’a-n foc arde. 
Pif, paf, puf, trosc cu puştile! Bătaia lui Dumnezeu! Dur, bumb, şi cu bombeştele, Lîngă Mureş vaet reu! 
  În vremile noastre, la Lugoş, în a. 1861, dl „doctorand în medicină din Viena“ B. Petric, care îşi bate joc de almanahul precedent, publică:
 POEZII NAŢIONALE ca UNA MITUTICA FLAMURA cu 
Deviza simţirilor sale naţionale
    Şi-n această flamură cu simţirile naţionale ale dlui Petric ni se spune: 
        SALUTARE (Cucoanelor romîne din Lugoşiu) 
Cînd eram de voi departe
Şi de voi numai prin carte
Cîteodată-nţelegeam

    Cumcă sunteţi sănătoase, Tot fidele, tot voioase — Eu tare mă bucuram. 
Primiţi-mă dar bucuroase, 
    Fete de Lugoş frumoase, Şi să nu vă fiu străin, 
    Să-mi fiţi mie voioase, Plăcute, petrecănoase, 
Că sum june de romîn. 
    Fluier, cînt ca ş-un boier, Mă arăt pe promenadă 
Parcă sunt milioner. 
Cînd n-am bani, iar nici că-mi pasă, 
        * * * Tot voios sum eu pe lume, De cînd maica m-a făcut; Superat nime n-a spune Vreodat’ că m-a văzut. Cînd am bani, pornesc pe stradă, 
    Cu amicii ospetez, Preşedinte sum la masă, Fiindc-atunce eu contez. Niren-Braten, Schweins-Cotlet, Eu numai ce poruncesc, Un Piff Wein şi omelet Beu, mănînc, dar nu plătesc. 
  Să citim acum precuvîntarea, care este interesantă ca tip caracteristic al celor mai multe de acest fel:
   „În onoarea si, cît se poate zice d’in partea mea fără vătămarea modestiei, în folosul şi distracţiunea publicului cititor, aduc şi eu pe altarul naţiunii nişte floricele, sperînd, ca toţi autorii, dacă nu complimente, cel puţin bună primire, pentru că am cutezat ca un ziar nou, fără multă esperienţă, a pune şi floricelele mele în stratul comun a Naţiunei, care are acum literaţi demni de cel mai destins respect ce şi eu îl port în mine; unde a greşit mintea mea doară încă nu destul poleită după dorinţa cetitorilor, acolo fac apel la simţirile mele dinlountru, la cugetul meu curat, care mă îndeamnă a aduce şi eu mica ardere.“
   Ce are a face mîncarea neplătită a dlui doctorand Petric cu „stratul comun“ al naţiunii? 
  În vremile noastre Revista contimporană (1 ianuarie 1874) publică 
o poezie a dlui Ciru Oeconomu, care sfîrşeşte cu următoarea strofă: 
Cînta-voi, combăte-voi cu furie nebună, În mîna mea zdrobi-voi şi monstrul şi-ai lui pui, Şi dac-a mele cînturi ave-vor o cunună, Veni-voi l-ale tale picioare s-o depui.
    Ş-ai lui pui? Cînta-voi, combăte-voi, zdrobi-voi, ave-voi? Şi se mai îndoieşte dl Ciru Oeconomu dacă ale sale cînturi armonioase avevor o cunună? 
Aci, scrutănd abisul imens, fără hotare, Bravînd exilul, moartea, dînd suflet la fricoşi, Scoţînd dintr-a ta harpă mînii vizionare, Persecutai cu biciul tiranii scrofuloşi. 
   Tiranii scrofuloşi! Aceste versuri minunate le dedică dl Ciru Oeconomu lui Victor Hugo şi le începe cu modestul motto:  
   Şi adică de ce nu, vă rog? Victor Hugo şi domnul Ciru Oeconomu! După „tiranii scrofuloşi“ toate sunt cu putinţă. 
  Dar să nu mai continuăm exemplele de acest fel! Cînd s-ar ivi izolate, cînd ar forma excepţia, cine şi-ar impune datoria de a le răsfoi din literatura zilei! Însă ele formează astăzi încă majoritatea literaturii noastre poetice, şi în modul cum se produc ne par a fi simptomul unui rău destul de însemnat pentru a merita o atenţie serioasă. 
  Citatul domn Petru Grădişteanu era aproape copil cînd şi-a publicat Umbra lui Mihai Viteazul; asemenea, Almanacul din Arad este lucrarea unor juni necopţi; şi dnii Vulcan şi Drăgescu, dacă este să-i judecăm după publicările de pînă acum, nu pot fi departe de această vîrstă fericită; şi poate autorii celor mai multe poezii ce primejduiesc citirea jurnalelor politice pe la noi se află în acelaşi caz. 
  Că în acest timp al vieţei lipsa de cugetare matură şi o deşertăciune neînfrînată împinge pe atîţia juni nechemaţi şi nealeşi a maltrata limba, torturînd-o în rime şi metruri imposibile, acesta este un fapt general, pentru care nu avem nici un motiv să credem că junii romîni să fie mai mărginiţi sau mai deşerţi decît junii altor popoare înzestrate cu o literatură. Dar ce nu se va întîlni la nici un popor cult şi ce se petrece numai la noi este necuviinţa cu care asemenea „păcate ale tinereţii“ — cum ar fi zis răposatul C. Negruzzi — se publică, se impun în literatură şi se primesc de o parte a publicului drept poezie; incorigibila suficienţă ce o păstrează autorii lor şi încrederea în care se susţin că au făcut o faptă meritorie pentru literatura ţării lor cînd au sustras atîtea coale de hîrtie de la o destinaţie mai firească. 
  Altundeva societatea este destul de bine organizată pentru a se garanta în contra unor asemenea abnormităţi; respectul pentru public, respectul în care au ştiut să se ţie jurnalele şi curajoasa veghere a unei critici neobosite formează la suprafaţa vieţii intelectuale o pătură destul de puternică pentru a apăsa şi menţine în întunericul ce li se cuvine acele producte stricăcioase. La noi însă ele se răzlăţesc în toată voia şi ameninţă a falsifica judecata publicului şi a îneca lucrările cele bune. O sumă de tineri se molipsesc de epidemia literară, îşi părăsesc studiile regulate şi se încîntă cu laurii ieftini ai publicităţii de o zi, şi le este aşa de însemnat numărul, încît astăzi îşi fac unii altora un ecou destul de tare pentru a se înşela întreolaltă asupra meritului producerilor lor. Lucrul a ajuns pănă acolo, încît cine din tinerii noştri este numai incapabil rămîne scriitor pe la tribunale şi prin poliţii, dar cine, pe lîngă incapacitate, adaugă aroganţa devine „om de litere“, jurnalist, poet şi, îndată ce cu o limbă şi cu o ortografie deplorabilă ştie să rimeze libertate cu dreptate, colegii săi se grăbesc să-i deschidă „cu fericire coloanele“ d-lor, să-l patenteze drept literat şi „anteluptător al culturii naţionale“. 
  De aci înainte timpul şi activitatea acestor nefericiţi se pierde cu producerea de maculatură literară, şi o parte a timpului şi activităţii generaţiei june se pierde cu citirea acestei maculaturi. 
  Aci e răul; din acest punct de vedere, partea nesănătoasă în mişcarea literaturii romîne merită să fie observată, şi poate cititorul nepărtinitor nu va găsi de prisos dacă vom mai releva şi procedarea uniformă, tipicul după care acei scriitori exploatează atenţia tinerimii şi profanează una din cele mai frumoase aspiraţii ale ei. 
  Drapelul sub care se introduc aceste deşertaţiuni personale şi crudităţi estetice este totdeauna Naţiunea şi Libertatea, şi, astfel, două idei din cele mai înalte au ajuns a fi scara pe care, călcînd-o în picioare, se urcă oamenii cei mai lipsiţi de orice merit. Şi atunci numai vezi pe dl Drăgescu făcînd din cacofoniile sale un omagiu „libertăţii şi nedependinţei“, pe dl Petric producînd înjosirile sale „ca una mitutica flamura cu deviza simţirilor naţionale“, pe dl Pătărlăgeanu scoţîndu-şi muza din faşă pentru a o depune pe altarul naţiunii; şi apoi vin în precuvîntările d-lor, care sunt totdeauna lipsite de demnitate, sau prea smerite, sau prea arogante (şi nu ştii ce este mai arogant; aroganţa sau smerenia), şi ne explică ce mare iubire pentru patrie i-a făcut să ne înzestreze literatura cu preţiosul nume al d-lor! Şi foile noastre publice, Familia, Telegraful, Plebeul, Poporul, Secolul, Armonia şi cum le mai cheamă, salută cu entuziasm pe „confratele“ cel nou şi, continuînd mistificarea mai departe, îndrăznesc a identifica naţiunea romînă cu aceste anomalii ale ei şi strigă că se atacă romînismul îndată ce se atacă aceste rătăciri bolnăvicioase ale literaturii romîne. 
  Cine cunoaşte calibrul unor asemenea poeţi şi jurnalişti nu se miră de purtarea lor, o găseşte naturală şi — la drept vorbind — indiferentă. Nu ar fi însă natural cînd publicul romîn ar continua să-i încurajeze crezînd că astfel încurajează literatura; şi, pe de altă parte, ar înceta de a fi indiferent îndată ce am privi la înrîurirea ce o poate avea asupra tinerimii noastre. 
  De aceea împotrivirea energică în contra direcţiei false arătate în aceste rînduri ne va părea totdeauna o datorie literară, şi încercarea de a pune o stavilă în contra ei, atît prin criticarea producerilor rele, cît şi prin relevarea scrierilor mai bune, şi de a produce un fel de presiune îndestulătoare a opiniei publice în contră-i, va trebui să fie repetată, fără obosire şi cu puteri unite, pănă cînd va izbuti — presu-punînd că va izbuti vreodată. 
  Este dar o parte mai fericită a aceleiaşi datorii literare dacă de la privirea rimărilor citate mai sus trecem, printr-un contrast cam violent, la reamintirea lucrărilor acelora care, în încercările lor, fie cît de restrînse în privinţa sferei de idei în care se mişcă, arată o natură mai aleasă, simţiri simple, dar neafectate, şi produc în cititor acea impresie senină, care este adevărata binefacere a artelor frumoase. Din numărul lor ne-am propus să vorbim despre d-ra Cugler şi dnii Şerbănescu şi Petrino. 
  Poeziile drei Matilda Cugler (mai tîrziu d-na Burlă1) sunt publicate în Convorbiri literare şi înavuţesc multe numere ale acestei reviste de 
   1 Astăzi dna Poni. 
la prima ei ivire. Ne cerem voie a reaminti cititorilor cîteva din cele 
mai caracteristice. 
Ai plîns şi tu odată? 

Mă crede, nu degrabă 
Eu, zău, nu pot să cred. 

Se face iar senin. 
Ah! lacrimi lasă urme 


Ce ani întregi se văd. 

Un ce fără de nume 


Rămîne-n el ascuns — 
Un ochi care odată 

Dar ochii tăi sunt limpezi: 
A plîns de dor şi chin, 

Nu pot să cred c-ai plîns. 

* * * 

Floarea-n cîmp cînd veştejeşte 

Florile cînd vestejesc 
Alta-n locu-i înfloreşte. 

Cade roua înzadar — 
Dar în pieptul omenesc 

Alte-n loc nu mai răsar. 

* * * 

El a venit spre mine 

Dar ce-am văzut în dînşii, 
Şi mîna mi-a luat. 

Ah! nime n-a afla, 
Şi-n ochii lui atuncea 

Căci toat-a mea durere 
Adînc am căutat. 

Şi dorul meu era.

    Ceea ce va fi atras pe cititorii acestor poezii lirice este eleganţa limbajului lor şi, poate, sinceritatea simţirii. Un merit deosebit este precizia cu care sunt compuse şi care le fereşte de lungile repetiţii ale aceleiaşi idei, ce, dealtminteri, se întîlnesc în atîtea poezii ale literaturii noastre. Pe de altă parte, nu este de tăgăduit că din poeziile drei Cugler apare o înrîurire predomnitoare a lui Heine şi a lui Lenau; dar, în fine, avem cel puţin a face cu înrîurirea lui Heine şi a lui Lenau. 
  Între cele mai plăcute produceri ale literaturii romîne sunt şi vor rămînea poeziile dlui Şerbănescu. De la cele dintîi încercări ale dlui Bolintineanu, care se deosebeau prin aceeaşi însuşire, nu cunoaştem poezii a căror limbă să fi produs auzului aceeaşi plăcere ca poeziile citatului autor. Într-o literatură unde limba poetică este deja formată, meritul aparent al unei versificaţii elegante consistă adesea numai în reproducerea credincioasă a formelor de stil obişnuite de autorii recunoscuţi, şi în Franţa şi în Germania se găsesc rar poeţi începători ale căror versuri să fie mai mult decît o imitare palidă a lui Musset şi a lui Heine. La noi, însă, unde în toate ramurile literare stilul caută încă să se formeze şi este încă foarte crud, farmecul limbii într-o poezie rămîne un merit adevărat şi primitiv.
 LACRIMA 
Ah! în ochiul tău cel negru ca o noapte fără lună Eu o lacrim-am zărit, Şi pe geana ta cea brună, Lunecînd, ea s-a oprit.
 Ce-nsemna, copilă jună ca şi o simţire nouă, Acel ud mărgăritar, Acel grăunte de rouă, Semnul dorului amar?
 Lacrima-i o poezie ce se scrie în tăcere
La tulpina unui dor;
Bătrîn, lacrima-i durere,
June, lacrima-i amor.

Tu, ce jună eşti ca raza ce în faptul zilei luce,
Nu-mi mai spune al tău dor;
Lacrima din ochiu-ţi dulce
E un gingaş trădător.

Un nor vine să-mi ascunză
A vieţii mele stea...
Vîntul tremură în frunză,
Ş-amoru-n inima mea!
Negrul nor, iată, păşeşte
Cătr-a vieţii mele stea.

* * * Vîntu-n frunză greu mugeşte, Ş-amoru-n inima mea! Norul duşman creşte, creşte Ş-acopere draga-mi stea... Frunza-n vînt se risipeşte, Moare-n dor inima mea!
    În anul 1870 s-a publicat la Cernăuţi Lumine şi umbre, o culegere din poeziile dlui Petrino. Printre multe prea de jos, despre care credem că ar fi fost mai bine să rămînă nepublicate, întîlnim şi cîteva poezii adevărate; mai ales din „florile de mormînt“ vorbeşte o simţire adîncă şi bine exprimată. Vreo două exemple: 
Că te iubesc, că te iubesc,
Ştiu toţi ce-n cale mă-ntîlnesc,
Ştiu cei ce m-au văzut plîngînd
Şi cei ce m-au văzut rîzînd.
Căci rîsul ca şi plînsul meu
Nasc numai din cuvîntul tău,

* * * 
Şi rîsul lumea mi-l impune,
Cînd plînsu-mi despre tine spune,
Încît toţi cei ce au iubit
Şi de amor au suferit,
Ei ştiu, de-abia ce mă zăresc:
Că te iubesc, că te iubesc!

Pe furiş dă-mi o guriţă, 
  Jur că nime nu va şti;
  Fîlfăind a ta rochiţă
  
  Nime n-o va auzi.
  De va fi uşa închisă,
  
  Pe fereastră vei sări;
  Dragostea cînd e decisă,
  
  Ea intrare-şi va găsi.
  Într-o taină a pus cerul
  
  Tot ce-i mai dumnezeiesc;
  Fericirea şi misterul
  
  În amor se înfrăţesc. 
Steaua care nu se vede Nu-ncetează a fi stea; Omul în zeire crede, Crede, făr’ de-a o vedea. Căci ce-i tainic pentru lume Este mult mai răpitor; Sărutarea făr’ de nume Poartă numele — amor. Pe furiş dar orice bine De pe buza-ţi aş sorbi, Să-nchizi ochii lîngă mine, Şi-atunci, taină tot va fi. 
  Ne-a părut însă că tristeţea pentru nefericirea de care ne spune poetul că a fost lovit prin moartea soţiei sale este o coardă prea întrebuinţată, aşa încît se apropie de monotonie. Observarea noastră va avea mai multă putere dacă o vom însoţi de sfatul ce-l dă Goethe poeţilor tineri: „Întrebaţi-vă la orice poezie dacă cuprinde o simţire ce aţi avut-o în adevăr în viaţa voastră, şi dacă această simţire v-a înaintat întru ceva. Nu sunteţi înaintaţi dacă nu faceţi decît a jeli o iubită ce aţi pierdut-o prin despărţire, necredinţă sau moarte. Aceasta nu e niciodată bine, oricît de mult talent aţi jertfi pentru asemenea poezii. Ţineţi-vă de progresul vieţii şi examinaţi-vă cînd se iveşte prilejul: atunci se vede îndată dacă aveţi viaţă, şi mai tîrziu, dacă aţi avut-o.“ 
  În privinţa limbii, am însemnat cîteva cuvinte ce nu ne par îngăduite în poezii serioase (electrizată, constatată etc.), mai multe expresii înjosite: 
Însfîrsit, azi încă-o dată 

Călcă-n tine-al meu picior,
Bucovină adorată etc.,

abuz de cuvîntul zbîrcit şi, în fine, întrebuinţarea multor eliziuni greşite (zidur’le, valur’le etc.). 
  În altă privinţă, suntem siliţi a protesta contra exagerărilor bolnăvi-cioase ale fanteziei dlui Petrino. O poezie ca aceasta: 
În mormînt, ah, mult e rece, 
 Mult e trist şi-ngrozitor!
 Dar din viaţa care trece,
 Acolo trebuie să plece
 
  Orşicare muritor!
 Pe guriţa ce odată
 
De iubire înfocată
Mii de sărutări primea 
Suge-un vierme hrana sa. 
Deci mi-e groază cînd gîndesc
 Că în sînul pămîntesc 
Inimile putrezesc, 
nu este de publicat. Arta e senină, trebuie să rămîie senină chiar cînd exprimă disperarea; şi o disperare ce nu se poate dezlipi de cugetări aşa de întunecate e semnul unei mari nefericiri private, dar nu ocazia unei concepţii poetice. Să nu uităm antichitatea binecuvîntată! Moartea, care, după simţul corupt al simbolizării creştine, se înfăţişează de moderni sub forma unui schelet hidos, era în fantezia greacă şi romană un geniu frumos, cu facla întoarsă. 
II 
PROZA 
ODOBESCU, STRAT, SLAVICI, A. XENOPOL, BURLĂ, VÎRGOLICI, I. NEGRUZZI, 
PANU, LAMBRIOR, P. P. CARP, T. ROSETTI
    A fi regizorul unui teatru trebuie să fie un lucru foarte plăcut. Te încrezi în convenţia tăcută încheiată între tine şi public — din partea ta de a-l amăgi, din partea lui de a se lăsa să fie amăgit — şi conduci cu mîna sigură iluzia spectatorilor. Îţi trebuie un rege, arunci pe umerii unui actor o manta cusută cu codiţe de iepure alb, îi pui o coroană pe cap şi un sceptru în mînă, şi iluzia este gata. Vreai un ministru, iai alt actor, îi coşi pe frac o stea de decoraţie în locul inimii şi-l pui să facă gesturi cam înţepenite. Se cer doctori, magistraţi, academicieni, profesori (se înţelege: în comedii), ia cîţiva figuranţi, le pui o perucă mare pe cap şi ochelari pe nas, îi îmbraci în talare negre, în fracuri cusute cu verde sau în fracuri descusute, şi ţi-ai îndeplinit scopul. 
  Cu vremea, spun cei ce cunosc meseria, regizorul ajunge să fie foarte pătruns de însemnătatea lui şi crede că el este cauza de căpetenie pentru succesul unei piese. Însuşi cuprinsul şi spiritul piesei îi pare lucru de a doua mînă — pentru dînsul orice dramă nu e decît un balet. 
  Regizorul este de rîs cu această închipuire a lui. Dar cînd o parte mare a unei societăţi ar împărtăşi acest ridicol, şi încă în întrebările cele mai reale ale vieţii publice? 
  Întreabă pe cineva de progresul culturii literare şi artistice la noi: îţi va cita cifrele din statistică, atîtea şcoli de „bele-arte“, atîtea conservatorii de muzică, atîtea ziare, atîtea „expoziţii ale artiştilor în viaţă“ etc. Dar dacă este o ţară menită să ducă ad absurdum concluziile obişnuite ale statisticii, este a noastră. Mai toate acele cifre nu sunt interesante decît prin curajul de a fi aşezate în rubricile unde le vedem, şi nouă zecimi din „progresul“ nostru se întemeiază pe delictul prevăzut de art. 208 al codicelui penal, care pedepseşte uzurparea de titluri ce nu se cuvin. Singura realitate în toate aceste o au tablele cu inscripţiile cele pompoase, pe care publicul are uneori naivitatea de a le lua în serios. 
  De aci se explică starea cea hazlie a opiniei publice în Romînia. 
  Pentru ce dl X este învăţat? Pentru că e profesor la Universitate. O stare mai sănătoasă ar cere ca acest domn să fie profesor la Universitate numai fiindcă este învăţat. Căci dacă nu este învăţat, atunci forma goală a înfăţişării sale publice nu-l înalţă, ci-l face mai întîi de rîs şi apoi primejdios. 
  Pentru ce dl Y este om politic? Fiindcă e redactorul a cîtorva coli de hîrtie ce se publică în intervaluri regulate. O stare mai solidă ar cere ca numai aceia să publice ziare care sunt oameni politici. 
  Şi aşa mai departe. 
  Opinia ce o vedem astfel predominînd în judecarea lucrurilor în fiinţă o întîlnim, fireşte, şi în privinţa lucrurilor de înfiinţat. Ne lipseşte activitatea ştiinţifică, cercetări originale în toate ramurile ştiinţei sau nu există deloc, sau sunt prea puţine şi prea puţin îndestulătoare. Dar îndeplinirea acestei lipse nu se poate improviza sau lua în întrepriză de comisii guvernamentale; din contră, toate mijloacele de care dispunem trebuiesc deocamdată concentrate la un învăţămînt mai elementar; şcoale mai multe şi mai bune, profesori din ce în ce mai puţin ignoranţi, încetul cu încetul gustul ştiinţei deşteptat în tinerime, şi apoi speranţa că peste cîteva generaţii va începe şi o mică activitate ştiinţifică originală în mijlocul nostru. Nu aşa au gîndit „anteluptătorii“ noştri de progres grabnic, naţionaliştii zeloşi cu privilegiul exclusiv al focului patriotic: într-o dimineaţă guvernul a decretat şi promulgat în Monitorul oficial cultura Romîniei prin Societatea Academică din Bucureşti, a patentat 21 de învăţaţi, împărţiţi în 3 categorii: categoria istoricilor, categoria filologilor şi categoria fizicienilor. Dar cei mai mulţi membri ai acestui înalt institut se ţin de o a patra categorie, pe care politeţea ne opreşte să o numim. 
  Nu avem activitate literară şi — lucru caracteristic — romane şi nuvele nu se scriu deloc, toate se traduc. Chiar poeziile păreau a fi dispărut, Alecsandri era izolat, proza în cea mai deplorabilă stare. Cu încetul, se va schimba şi aceasta; şi mai întîi ceva linişte politică, dacă ne o va îngădui soarta; apoi îndreptare materială, cu aceasta, după cîteva generaţii, şi deşteptarea gustului pentru produceri estetice. Vor veni atunci oameni care să simtă puternic şi să-şi exprime frumos ceea ce au simţit şi alţii care să gîndească bine şi să-şi exprime simplu ceea ce au gîndit. 
  Nu aşa crede majoritatea publicului nostru; un reprezentant al ei, într-un discurs ţinut sub aplauzele Asociaţiunii transilvane pentru cultura poporului romîn, a cerut de urgenţă o istorie a literaturii romîne, Panteonul, în care să se venereze deja eroii spiritului nostru, şi, pe de altă parte, cu o încîntătoare consonanţă de idei, guvernul romîn a recunoscut gravitatea trebuinţei şi, pe cînd cele mai multe sate nu au de unde să înveţe a citi şi a scrie, a deschis la Universitate catedra de istoria literaturii romîne. 
  Toţi cunoaştem importanţa teatrului pentru un popor, toţi ştim, asemenea, că ne lipseşte acest element de cultură. Vom traduce dar dramele eminente din alte literaturi, vom încuraja începuturile noastre cele bune, dacă le avem, vom descuraja pe cele rele şi ne vom interesa, la timp oportun, de a forma actori adevăraţi... zeci şi zeci de ani vor trece înainte de a se putea compune o singură trupă de actori care să merite acest nume. Dar de la Pesta ne-a venit o provocare măreaţă, subscrisă de bărbaţi celebri, însufleţită prin adunări numeroase, condusă de un comitet al naţiunii: este vorba de a strînge banii pentru ca mai întîi de toate să zidim casele teatrului. De aci încolo, lucrurile vor merge repede şi bine: zidurile să le avem, dramele vor veni.1 
    1 Familia din Pesta publică (1872) în contra celor zise mai sus următoarea rectificare: 
  „Trebuie să protestăm în contra acestor şire din urmă. Nu existe nici o provocare a comitetului pentru fond de teatru prin care acesta ar fi făcut apel d-a contribui ca mai nainte de toate să zidim casele teatrului. Astfel de provocare nici s-a putut face, căci scopul societăţii este numai de a crea un fond, „din care cu timpul să fie posibil înfiinţarea unui teatru naţional romîn“ (§ 1 din Statute). Va să zică, este vorba numai d-a aduna bani. Cum se va înfiinţa apoi cu timpul acel teatru: forma-se-va întîi un repertoriu şi o trupă de actori şi apoi zidi-se-va un teatru, şi unde? — sunt chestiuni la care va răspunde acea adunare generală care (§ 21) se va convoca anume spre acest scop atunci cînd vor fi bani.“ 
  Familia, în această rectificare, ne citează § 1 şi 21 din statutele societăţii constituite cu scop de a înfiinţa „un fond pentru teatrul naţional romîn“. Dar critica noastră a avut în vedere ideea începătoare şi a citat „provocarea“ Comitetului, adică „apelul cătră publicul romîn“, făcut la Pesta în 7 aprilie 1870 din partea dlui „Preşedinte“ dr. Iosif Hodoş, a dlui „secretar“ Iosif Vulcan şi a dlor membri ai „comitetului“, V. Babeş, P. Mihalyi şi A. Mocioni. În acest apel se publică „programul preparativ la înfiinţarea unui fond pentru teatru naţional romîn“, votat de „inteligenţa romînă din Buda-Pesta“, şi se zice între altele: 
  „Nu este aici vorba despre posibilitatea unei realizări grabnice, pentru care şi alte naţiuni au avut trebuinţă de mai mulţi ani, ci scopul şi intenţiunea noastră este numai de a înfiinţa cu încetul un fond, din care mai tîrziu naţiunea să poată înălţa un templu al Thaliei romîne“. 
11 Titu Maiorescu. Critice 
  În contrastul arătat pănă aci se cuprinde cea mai lămurită explicare a direcţiei noi în osebire de cea veche. Direcţia veche a bărbaţilor noştri publici este mai mult îndreptată spre formele dinafară; direcţia nouă şi jună caută mai întîi de toate fundamentul dinlăuntru şi, unde nu-l are şi pînă cînd încă nu-l are, dispreţuieşte forma dinafară ca neadevărată şi nedemnă. 
  Nedeprinşi cu metafore poetice în programe pentru strîngere de bani, noi am crezut că „templul Thaliei romîne“ are să fie în adevăr un edificiu pentru teatru. 
  Dacă însă, precum ne observă Familia, acel templu nu vrea să zică numaidecît un templu, ci poate însemna şi un repertoriu şi o trupă de actori, şi dacă această interpretare este autentică (?), atunci, mulţumindu-i pentru observarea făcută, ne grăbim a rectifica interpretarea noastră şi, păstrînd cu toate acestea critica în înţelesul ei propriu, schimbăm propoziţia citată în următorul mod:
   „Dar de la Pesta ne-a venit o provocare măreaţă, subscrisă de bărbaţi celebri, însufleţită prin adunări numeroase, condusă de un comitet al naţiunii; este vorba că mai întîi de toate să alcătuim o societate, să-i alegem comitete, să-i facem statute şi să strîngem banii pentru înfiinţarea unui fond teatral. De aci încolo lucrurile vor merge repede şi bine: societatea, comitetul, statutele, poate şi banii îi vom avea, dramele vor veni.“ 
  Căci ceea ce ne lipseşte mai întîi de toate sunt dramele; acestea însă nu se înfiinţează nici prin comitete, nici prin statute, nici prin bani, şi cu teatrul din Ungaria are să se întîmple în mic ceea ce s-a întîmplat cu Societatea Academică din Bucureşti în mai mare. Acolo era vorba să se înalţe un „templu“ al Minervei romîne: Zappa a dat banii, guvernul a numit membrii, Universitatea a dat localul, lipseşte numai Minerva. 
  Dar ce e de făcut? Aşa sunt zeiţele antice, cam toate capricioase; şi, dintre toate, cele mai capricioase se zice că sunt tocmai Minerva şi Thalia. 
  La această notă, scrisă în 1874, e interesant să adăogăm o înştiinţare despre soarta acelui „fond de teatru“ după vreo 16 ani. în Tribuna de la 7 sept. 1889, găsim următoarea corespondenţă din Banat: 
  „Societatea pentru adunarea unui fond, din care ar fi să construim şi să întreţinem un teatru romînesc dincoace de Carpaţi, îşi ţine în fiecare an regulat adunarea generală. Rezultatul este cînd mai bun, cînd mai slab, după împrejurări. De mai mulţi ani încoace, primirea ce se face societăţii nu se prea poate numai din cele mai însufleţite. Toată reuşita adunărilor generale se mărgineşte la partea aşa-numită socială: banchet, bal, cîte o producţiune teatrală, excursiuni etc. 
  Să o spunem curat în public ceea ce mereu ne-o spunem unul altuia: Nu ne putem însufleţi pentru o idee care deocamdată ni se pare nerealizabilă. 
  După această explicare introductivă ne vom încerca să urmărim mai de aproape aspirările celei din urmă, şi fiindcă vorbim aici de literatură ă în î proză, vom împărţi cercetarea noastră, după cele două specii ale ei, în cercetarea ştiinţifică şi în cea estetică sau cel puţin stilistică. Reproduceri din chiar operele autorilor, precum le-am făcut în studiul asupra poeziei, nu pot avea loc aici: întinderea lucrărilor ă în î proză se împotriveşte la aceasta. Trebuie să ne mărginim a cita numai titlul scrierilor şi a scoate la iveală elementele comune care le împreunează în una şi aceeaşi direcţie. 
A 
  Ca reprezentanţi ai direcţiei noi în privinţa ştiinţifică privim pe dnii A. Odobescu (Cercetări arheologice, disertaţii publicate în Revista romînă, 1861: despre cîntecele poporane, poeţii Văcăreşti, satira romană etc.), Strat (Economia politică, 1870), Slavici, Burla, Xenopol, 
P. P. Carp, Vîrgolici, Panu, Lambrior, T. Rosetti (scrierile acestor din urmă publicate în Convorbiri literare). 
  Caracterizarea acestor autori să o începem însă cu o rezervă, fără de care observările noastre ar părea exagerate. Nici una din scrierile citate, privite din punctul de vedere al ştiinţei generale, nu este de 
  Astăzi, cînd avem atîtea neajunsuri de înlăturat, atîtea instituţiuni de folos practic urgent de întreţinut şi de creat, mi se pare o greşeală economică, o idee eronată ca să aducem jertfe materiale pentru o instituţiune, în sine foarte măreaţă, dar de care încă mulţi ani putem şi trebuie să ne lipsim. 
  Fiindcă nu se poate ca publicului mereu să-i ceri, fără a-i da oricît de puţin în schimb, mai anii trecuţi s-a hotărît a se da din venitul capitalului un premiu pentru vreo piesă teatrală sau a se premia cutare societate de diletanţi. Iată o idee practică, potrivită de a mai încălzi inimile pentru fondul teatral. Dar la idee a rămas. În public n-a mai transpirat nimic despre realizare. Noi aşa ştim, că statutele sunt astfel de nenorocit compuse că nu permit nici cea mai mică abatere de la marea idee de a zidi un teatru. Astfel, nu ne rămîne decît în fiecare an a da, mereu a da şi a trimite parale acolo de unde nu este întoarcerea.“ 
  Cum rămîne cu vechea rectificare a Familiei? 
vreo însemnătate extraordinară: nici o creaţie nouă, nici o suflare de acea puternică originalitate, care de pe înălţimea culturii secolului împreunează elementele date spre o nouă combinare sau află în intuiţie primitivă un adevăr pînă atunci nepătruns de înţelegerea omenească; nimic din toate aceste nu se află în scrierile romîne de pîn-acum, şi nici nu se poate afla deocamdată. Căci o dezvoltare aşa de înaltă a lucrării ştiinţifice presupune alte pături de cultură din trecut, prin care să i se fi format pămîntul roditor pentru hrana şi creşterea ei. 
  Dnii Obodescu, Lambrior, Strat şi ceilalţi sunt dar reprezentanţi ai literaturii noastre ştiinţifice numai în marginile restrînse în care o asemenea activitate a fost cu putinţă pe treapta de cultură pe care ne aflăm. Dar în aceste margini, scrierile lor, în deosebire de celelalte analoage din literatura noastră, se razimă pe fundamente solide şi sunt însemnate prin două însuşiri bune ale autorilor: cunoştinţa ce au despre starea ştiinţei de astăzi în privinţa materiei de care se ocupă şi sinceritatea cu care spun rezultatul cercetărilor lor. 
  Căci la noi, care suntem vecini cu o cultură superioară, orice întrebare de ştiinţă este mai întîi de toate o întrebare de conştiinţă, şi conştiinţa ne impune aici două datorii: întîi, să studiem materia despre care scriem, într-atît, încît nici unul din principiile fundamentale la care a ajuns Europa cultă să nu ne fi rămas ascuns, aşadar, să ne aflăm la nivelul culturii în acea privinţă sau, cu o expresie franceză, să fim în curentul ei. Citiţi disertaţia dlui Obodescu despre cîntecele poporane, sau articolele filologice ale dlui Burla, sau criticile dlui Carp etc., îndată veţi simţi siguranţa fundamentului pe care autorul îşi ridică clădirea sa, fie cît de mică, şi folosul ce-l puteţi trage din citirea unei lucrări care rezumă în sine rezultatul progresului ştiinţei în acea materie. Şi acest folos este mare chiar atunci cînd opinia autorului este greşită; căci şi în acest caz ea are lîngă sine propriul său corectiv, arătînd izvoarele de unde a provenit. 
  A doua datorie de conştiinţă este: să avem destulă iubire de adevăr pentru a spune cu sinceritate ceea ce am aflat, în bine sau în rău. Introducerea dlui Strat la Economia politică, studiul dlui Slavici asupra maghiarilor, al dlui T. Rosetti în contra lipsei noastre de progres real, criticile dlui Panu în contra părţilor fantastice din istoria, dealtminteri interesantă, a dlui Hasdeu etc. ne dau asemenea exemple de sinceritate şi nepărtinire şi ne fac impresia mulţămitoare a unei fapte oneste şi bărbăteşti. 
  Cele două însuşiri despre care vorbirăm acum se găsesc în mii de cărţi germane, englezeşti şi franceze, sunt chiar regula autorilor ştiinţifici în ţările Europei culte. La noi, însă, sunt excepţie, şi o excepţie aşa de rară, încît ele singure au fost în stare a marca o adevărată direcţie nouă, în opoziţie cu cea obişnuită pănă acum. Meritul autorilor de care ne ocupăm este dar cu atît mai mare cu cît ei îşi păstrează acele însuşiri în mijlocul unei vieţi publice în care cel dintîi titlu pentru pretenţii exorbitante pare a fi lipsa de cunoştinţă de cauză, şi cea dintîi misiune, amăgirea opiniei publice. 
  Această calificare a vieţii noastre de pînă acum nu este exagerată, toţi cei cu experienţă şi cu bună-credinţă o recunosc, şi dacă în rîndurile următoare ne încercăm să mai aducem un şir de dovezi pentru a o întări, o facem din încrederea că prin chiar aceasta se va înţelege cu atît mai lămurit în ce consistă însemnătatea direcţiei celei noi, ca una ce s-a produs mai întîi din trebuinţă instinctivă de a ne scăpa de pe povîrnişul pe care ne-au lăsat anteluptătorii cei vechi. 
  Tinerimea de astăzi, de la care atîrnă îndreptarea în viitor, trebuie să înţeleagă odată unde este adevărul şi unde este eroarea în această luptă de idei; înaintea ei trebuie dar susţinut şi terminat acel proces de curăţire; înaintea ei trebuie dovedită acuzarea ce am adus-o şi contra celor mai mulţi din publiciştii noştri literari şi ştiinţifici, acuzarea lipsei de conştiinţă, atît în privirea cunoştinţei de cauză, cît şi în privirea voinţei de a spune adevărul în chestiile de care se ocupă. Vom reveni dar la dovedirea acuzării lor, sperăm că vor face o impresie destul de adîncă asupra oricărei inteligenţe nestricate. 
  Începem cu acele grade de neştiinţă care, prin mărimea lor faţă cu datoria poziţiei şi cu pretenţia autorului, constituie o adevărată lipsă de conştiinţă. Nu vom vorbi de acel înalt funcţionar al Ministerului Instrucţiunii Publice care propunea reforma metodelor învăţămîntului primar şi care, auzind de la noi numele de Pestalozzi, ne întreba cine este (V. Alexandrescu-Urechia, director general la 1865). Nici de acel director de gimnaziu (Petrescu, la Iaşi) care, la provocarea ministerului de a face o programă pentru învăţămîntul clasic, aduna din cataloage nume de autori latini şi propunea prin adresă oficială studierea poemei lui Ovid, Ars amandi, pentru clasa a V-a gimnazială. Vom cita numai exemple a căror controlare să fie destul de uşoară pentru a se putea face de oricine va voi. 
  Cel dintîi exemplu îl găsim iarăşi în Societatea Academică din 
1
Bucureşti. 
  Această academie a ştiinţelor, pe lîngă alte misiuni, se crede, mai întîi de toate, menită a stabili şi promulga regulile pentru limba şi scrierea romînă şi a susţine unitatea naţională în această privinţă. După opinia noastră, acea încredere este iluzorie. Dar să zicem că este întemeiată. Ce fac atunci membrii Academiei pentru a corespunde misiunii ce înşii şi-o atribuiesc? Întrebările lingvistice şi ortografice se hotărăsc în acel areopag al ştiinţei prin votare: se ridică mîna pentru sau contra unei propuneri, şi majoritatea părerilor hotărăşte. E dar lucru firesc să ne întrebăm dacă majoritatea e competentă pentru această hotărîre. Toţi membrii votanţi ai Academiei s-au pus oare să studieze lingvistica? Sunt „în curentul“ ideilor europene în această privinţă? Bopp, Diez, Renan, Max Müller etc. le sunt familiari? Pentru cei ce cunosc membrii şi lucrările Societăţii Academice răspunsul este neîndoios. O minoritate de specialişti se află acolo, marea majoritate votează fără a-şi da osteneala ca să-şi dobîndească ştiinţa trebuincioasă pentru votul ce-l dau şi pentru locul ce-l ocupă. 
    1 Cititorul nu ne va lua în nume de rău dacă ne ocupăm aşa des de acest institut: căci majoritatea membrilor săi se compune tocmai din anteluptătorii cei mai recunoscuţi ai noştri, iar rangul ce-l ocupă în ochii mulţimii a atras atenţia publicului asupra lucrurilor lui, şi astfel critica noastră, îndreptîndu-se în contra unui obiect mai cunoscut, oarecum în contra unui model de cristalizare neregulată, va cuprinde mai sigur în sine elementele pentru judecarea chestiei. În fine, să nu uităm că Gazeta Transilvaniei (6 aug. 1869) aşteaptă de la Societatea Academică „cu mare sete urzirea grandeţei romane antice“. 
  Chemarea naturală a acestei Academii era de a aduna tezaurul limbii romîne, aşa cum a vorbit-o şi cum o vorbeşte poporul în toate provinciile locuite de romîni — lucrare foarte însemnată, pentru care numirea membrilor din deosebite ţări era nemeritată şi pe care membrii înşii, cu bună plecare şi silinţă, ar fi putut-o îndeplini. În locul acestei simple lucrări de culegere credincioasă, academicienii şi-au arogat autoritatea de a pronunţa cum ar trebui să fie limba şi scrierea şi au început a tortura ortografia şi cuvîntarea, dînd sentinţe în privinţa fonetismului şi-a etimologismului, în privinţa „corupţiunii eufonice“ şi radicalismului în derivare. Dar dacă majoritatea membrilor Academiei era în stare să facă serviciul modest, însă foarte important, al unor culegători de cuvinte, le lipseşte orice competenţă de a se pronunţa în materii controversate ale ştiinţei filologice şi de a prescrie naţiunii lor cum să vorbească şi cum să scrie, în contra uzului comun, şi dacă totuşi în asemenea chestii îşi ridică mîinile pentru da sau nu, dovedesc lipsă de conştiinţă. Ce să ne mirăm de cei obscuri, cînd însuşi dl Cipariu, dealtminteri un reprezentant eminent al etimologismului între romîni, răspunzînd în Archivul său filologic la nişte obiecţii lingvistice ce-i făcusem în Academie, afirmă că nu cunoaşte scrierile lingvistice ale lui Max Müller şi, după atîta timp, nu căutase încă să le cunoască. Dacă dl Cipariu — iată tot ce putem răspunde la aceasta 
— nu cunoaşte pe Max Müller, paguba nu este a lui Max Müller.1 
    1 Autorul acestor Critice, numit membru al Societăţii Academice Romîne încă din anul înfiinţării (1867), luase parte la discuţiile ortografice şi lingvistice din primele sesiuni. Văzînd însă direcţia etimologică ce majoritatea membrilor de atunci căuta să impuie vorbirii şi scrierii romîne, şi-a dat formal demisia şi a rămas multă vreme străin de lucrările academice, nevoind să ia nici o răspundere pentru înstrăinarea limbii culte de limba poporului, după modelul gramaticii Cipariu şi a dicţionarului Laurian-Massimu. Peste vreo 10 ani, după reconstituirea Academiei Romîne prin legea de la 29 martie 1879, noua delegaţiune a invitat pe vechiul membru să reintre în Academie, deoarece membrii acestei instituţii, fiind numiţi şi aleşi „pe viaţă“, nu pot demisiona şi dealtminteri înlăturarea nepotrivitului etimologism devenea acum posibilă, precum s-a şi întîmplat. 
  Un alt academician, dl Bariţ, vorbind în Transilvania (15 aprilie 1872) despre dicţionarul şi glosarul Societăţii Academice Romîne, adaogă cîteva observări la adresa Columnei lui Traian şi a Convorbirilor literare. Extragem pe cele din urmă:
   „Oamenii serioşi n-au aflat demne de atenţiunea lor criticile ieşite în Iaşi, care presupun că filologii romîni, dacă voiesc a studia, vorbi şi scrie bine limba romînească, au să înveţe mai întîi de toate limbile Asiei, antice şi moderne, să călătorească pănă pe sub muntele Himalaya, precum fac unii literaţi maghiari, în interesul limbii lor, şi numai după aceea să se apuce de gramatică şi de dicţionar. Limba elină are expresiunea Morosophos, care în limba noastră şi în alte limbi mai mult analitice decît sintetice nu se poate traduce cu o singură expresiune. Nu ar fi vreun lucru plăcut cînd unii literaţi de ai noştri ar da romînilor ocaziune de a se folosi de această expresiune în limba lor. Acela care voieşte să critice cu bun rezultat pentru limba şi literatura noastră, trebuie să lase orice jucărie la o parte, să se şi ferească de orice pedanterie.“ 
  Această critică pare a fi îndreptată în contra articolelor dlui Burla, care, arătînd erorile filologice ale dlui Cipariu, dovedeşte prin chiar acest exemplu importanţa neapărată a studiului sanscrit pentru filologia modernă. Acum ce vrea dl Bariţ? D-sa găseşte nimerit la filologii care vor să studieze limba lor să nu înveţe limba sanscrită? Şi găseşte lucru de rîs cînd dl Burla pretinde că, după starea ştiinţei lingvistice de astăzi, aflarea legilor variaţiei, analogiei şi eufoniei unei limbi este cu neputinţă fără studiul filologiei comparate? Dar dl Bariţ pe ce studii se întemeiază pentru a susţinea aceasta în contra dlui Burla? De unde îşi scoate autoritatea de a nega valoarea neapărată a studiului sanscrit? În Europa cultă de astăzi nu există un singur filolog care să îndrăznească a se numi astfel şi a se ocupa de legile vreunei limbi cînd nu posedă acel studiu comparativ, şi opoziţia ce dl acade-micăianîo face în contra filologiei moderne este o dovadă mai mult... pentru ceea ce voim să dovedim cu aceste exemple. 
  Dar să cităm un alt caz, dintr-o sferă cu totul deosebită. Este obicei cunoscut al guvernelor noastre de a se ocupa de lucrări de prisos, neîngrijind de cele trebuincioase. Nu ne vom mira dar văzînd şi pe actuala administraţie a instrucţiunii publice bîntuită de grijile ortografiei şi limbii romîne, care nu sunt de competenţa ei. Dar ce este de mirat e modul cum a încercat să se uşureze de aceste griji. Uitînd că Societatea Academică a publicat o dată regulile ortografice ale limbii, sau nevoind a le ţinea în seamă, consiliul permanent al instr. publice, cu ministrul în frunte, publică un nou regulament pentru îndreptarea limbii şi scrierii romîne. Acest act literar este născut în şedinţa consiliului de la 28 octombrie 1871 şi se caracterizează, în ortografia şi spiritul lui, prin următoarea citaţie: 

   
Subscrişi sunt ministrul Chr. Tell, membrii consiliului A. Orescu, Aaron Florian, G. Zalomit, A. Marin şi D. Petrescu. Cine sunt aceşti domni? Dl Christache Tell e general, dl Orescu arhitect, dl Aaron istoric, dl Zalomit profesor de filozofie (pentru a nu zice filozof), dl Marin fizic şi dl Petrescu matematic. Nici unul din dumnealor nu este liăngvîist. Dar atunci de unde îşi aroagă dreptul de a impune opiniile d-lor nemistuite asupra scrierii şi limbii ca regule obligatorii şcolilor romîne? Cum! generalul Tell, arhitectul Orescu, fizicul Marin şi ceilalţi vor să ordone filologilor Laurianu, Massimu, Circa, Burla, Lambrior etc., profesori specialişti în această materie, ca să-şi părăsească scrierea lor de pîn-acum şi să primească pe aceea a consiliului permanent? Nemţii au un proverb de batjocură: cui i-a dat Dumnezeu un post, i-a dat şi mintea trebuincioasă pentru el. Nu cumva domnii de la consiliu au luat acest proverb în serios? 
  Trecem acum la o altă ordine de idei. A nu cunoaşte lucrul de care vorbeşti este un grad mic de greşală în comparare cu deprinderea de a ascunde adevărul, de a răspîndi cu intenţie ştiri false şi de a nu le rectifica niciodată. Acesta însă este viţiul caracteristic al publicităţii, în special al jurnalisticii romîne, şi de aceea presa noastră, cu rare excepţii, deşi toţi „anteluptătorii“ contribuiesc la conducerea ei, a ajuns a-şi pierde din valoare şi a devenit un obiect de dezgust pentru mulţi oameni cu minte. 
  Un exemplu destul de tare — şi cu el începem dovedirea acuzării 
— este strigătul de „cosmopolitism!“, prin care, de cîţiva ani încoace, presa romînă, nu cea de rînd, s-a obişnuit să combată juna direcţie din Iaşi. Atacul s-a încercat întîi într-un discurs solemn rostit la 1869 în Societatea Academică din Bucureşti de către dl Bariţ, care, cu claritatea şi mai ales sinceritatea limbajului, pentru care este renumit, s-a pronunţat în contra direcţiei noastre „cosmopolite“. Dl Misail,  l-a secundat îndată pe calea jurnalistică, aplicîndu-ne cu acea ocazie toată eleganţa stilului d-sale. 
  De aici încolo Columna lui Traian, Trompeta Carpaţilor, Federaţiunea, Uniunea liberală, Revista contimporană s-au grăbit care de care 
a-şi pune cunoscuta gingăşie şi bună-cuviinţă a limbajului dlor în serviciul sfintei cruciade în contra cosmopolitismului, pe care jurnalul Prahova îl numeşte în ultimul rînd o „immondicitate“. 
  Foarte bine! Păcat numai că tot strigătul acesta e o mistificare a opiniei publice. Adevărul este că poate în Romînia întreagă, dar desigur cel puţin în „Junimea“ din Iaşi, nu există cosmopolitism, dacă sub acesta se înţelege frumoasa utopie de a căuta fericirea omenirii într-o constituire comună a ei cu negarea individualităţii naţionale.1 Nici un singur articol din Convorbirile literare în genere, nici o singură propoziţie scrisă sau pronunţată de mine îndeosebi nu susţine cosmopolitismul; atît eu, cît şi ceilalţi membri ai „Junimii“ din Iaşi suntem partizani ai ideii naţionalităţii şi ne-am pronunţat totdeauna în acest înţeles. 
  Iată o declarare foarte lămurită, pe care o dovedim îndată. 
  Începînd istoriceşte, prima atingere a acestei întrebări din partea vreunuia din noi s-a făcut în 1864, în una din prelecţiile publice populare ce le ţineam în sala Universităţii din Iaşi (vezi Convorbiri literare de la 1 martie 1867). Era prelecţia a zecea din acel an, ţinută de mine asupra temei individualitatea poporului şi cosmopolitismul. Ţinta acestei prelegeri fusese de a ne pronunţa pentru individualitate şi în contra cosmopolitismului. 
  În anul 1866, avînd trebuinţă pentru lucrările societăţii „Junimea“ de a ne lămuri asupra ortografiei romîne, am scris şi publicat studiul Despre scrierea limbii romîne. Cuvintele puse în fruntea acestei cărţi sunt următoarele: 
  „Secolul XIX se va numi în istorie cu drept cuvînt secolul naţionalităţilor. În el s-a lămurit şi se realizează ideea că popoarele sunt chemate a se consolida în cercuri etnografice, specializîndu-şi fiecare misiunea istorică după propria sa natură. 
    1 Şi în acest înţeles s-a făcut critica în contra noastră, după cum probează următoarele cuvinte delicate din sus-citatul discurs al dlui Bariţ: „În zilele noastre a început a se forma o şcoală aşa-numită a cosmopoliţilor, care-şi bat joc de ideea naţionalităţii, pe care nici că o pricep deloc“ (Analele Societ. Acad. Rom., II, pag. 65). 
  Noi suntem de viţă latină — iată punctul de plecare al civilizaţiunii noastre, iată adevărul ce este menit a deveni cel mai important în ziua în care pentru toate sferele dezvoltării noastre vom şti a-i trage consecinţele practice.“ 
  În Convorbiri literare de la 15 iulie 1867 publică dl Al. Xenopol disertaţia sa despre cultura naţională care începe cu cuvintele: 
  „Trebuie bine să ne însemnăm noi, romînii, că orice progres pe calea civilizaţiunii nu are pentru noi o adevărată valoare decît întrucît influenţează asupra naţionalităţii noastre. Cosmopolitismul nu e pentru noi.“ 
  În fine, tot în Convorbiri literare au apărut articolele noastre în contra germanizării limbii romîne din partea jurnalelor de peste Carpaţi, care se încheie cu următoarele cuvinte: 
  „Terminăm aceste observări asupra germanismelor, provocînd juna generaţiu-ne de autori romîni din Austria să părăsească direcţia urmată pănă acum de jurnalele lor. În mijlocul luptelor de naţionalitate, ce în imperiul austriac se agită mai mult decît oriunde, compatrioţii noştri de peste Carpaţi au îndoita datorie de a păstra cu scumpătate spiritul distinctiv al limbii materne şi de a nu-l falsifica cu elemente străine. Căci o cauză naţională apărată cu o limbă stricată este pe terenul literar o cauză pierdură.“ 
  Tocmai această apărare a elementului naţional în limbă în contra germanizării dlor Bariţ, Babeş, Roman, Vulcan etc. a fost punctul de plecare al polemicii între noi, şi dnii Bariţ şi Vulcan, declarînd de bagatele germanizările d-lor, au început printr-o stratagemă de mult cunoscută să strige în contra antinaţionalismului nostru. 
  Ne-am oprit poate prea mult la constatarea acestui fapt. Dar fiindcă s-a făcut atîta vorbă deşartă despre el în jurnalistica romînă (numai din lunile iunie, iulie şi august 1871 avem înainte-ne 86 numere de jurnale romîne pline de insulte la adresa noastră ca pretinşi cosmopoliţi), ne-am crezut o dată datori să restabilim adevărul faptelor în mijlocul falsificării cu care jurnalisticii noastre îi place să-şi îngîne publicul. 
  Este dar dovedit că societatea „Junimea“ din Iaşi nu e cosmopolită, că în Convorbirile literare s-a susţinut totdeauna naţionalismul de către fiecare din noi, dar — ce e drept — nu ca pretext pentru a ascunde sub drapelul şi sub strigătul lui „Ştefan cel Mare“ şi „Mihai Viteazul“ toate mizeriile şi crudităţile celor nechemaţi şi nealeşi, ci ca punct de pornire pentru o dezvoltare mai energică şi mai conştiincioasă a activităţii literare şi ştiinţifice în mijlocul poporului romîn. 
  Dar, dacă este aşa, atunci cum rămîne cu acuzările dlor Bariţ, Bolliac, Misail şi celorlalţi contra cosmopolitismului nostru? Răspunsul la această întrebare îl lăsăm în sama cititorilor. 
  Pentru a termina, să cităm un ultim exemplu, mai nou. Cu prilejul dezbaterii unui buget al instrucţiunii publice, în iunie al anului 1871, autorul acestei cărţi, împreună cu alţi deputaţi, am propus în Camera Romîniei a se schimba două catedre politice de la Universitatea din Iaşi cu două alte catedre, pe care le credeam mai importante, a se înlocui adică dreptul constituţional şi economia politică prin istoria naţională şi limba romînă. De era întemeiată sau nu propunerea nu examinăm, dar ceea ce trebuie să examinăm este modul cum a fost discutată în jurnalistica noastră. 
  Romînul a început corul prin a zice că am făcut propunerea în înţelegere cu dl Radovitz, consul general al Prusiei! Acesta era un neadevăr şi o necuviinţă, dealtminteri şi un nonsens. Au urmat apoi Telegraful, Trompeta, Uniunea liberală. 
  Federaţiunea, relatînd cele petrecute în Cameră, spune în no. ei din 11 iulie 1871: 
  „Titu Maiorescu calomniază gintea romînă, numind-o necultă, necapabilă, de pe înălţimea tribunei, în Parlamentul romîn. Iată programa Camerei prezente: 
  1. Stîrpirea a tot ce este romînesc. 2. Înlocuirea romînilor prin străini şievrei. Şi ministerul? Ministerul a promis că va lucra întocmai după programa lui Maiorescu.“ 
  Toate aceste ziceri ale Federaţiunii sunt neadevărate din cuvînt în cuvînt. Monitorul oficial, unde stau reproduse discursurile din Cameră 
o atestă. Aceleaşi neadevăruri, cu plîngeri duioase asupra cinismului şi cosmopolitismului nostru, le cuprinde şi articolul Albinei din 18 iulie 1871. Că şi dl Babeş a putut aluneca pe această cale am înţeles la început. D-sa se va fi luat după confraţii d-sale în jurnalistică, şi fiindcă aceştia spuneau neadevăruri cu voie, d-sa le va fi spus fără voie. Dar după ce au apărut discuţiile bugetare în Monitor? Dar după ce s-au reprodus într-un supliment al Curierului din Iaşi anume propunerile şi cuvintele subscrisului şi i s-au trimis şi d-sale? De ce a tăcut Albina şi nu şi-a rectificat neadevărul? 
  Înţelegem foarte bine ca cineva să tacă asupra cuvintelor noastre, dar dacă le ia în băgare de seamă şi vorbeşte asupra lor, atunci nu face bine cînd spune neadevăruri. 
  Nu face bine nici pentru demnitatea sa, nici pentru scopul ce în acel moment îi poate părea folositor, adică de a ne discredita pe noi. 
   poate să fie un proverb adevărat în relaţiile personale. Aceasta nu o ştim şi ne este indiferent. Ceea ce ştim însă este că, în privinţa vieţii publice, proverbul e foarte greşit. Şi dovada ne-o dă tocmai rezultatul atacurilor făcute pe acea bază de cea mai mare parte a jurnalisticii romîne în contra junimiştilor. Sutele de jurnale care au vorbit în contra noastră au susţinut mai întîi neîntreruptă atenţia publicului asupră-ne. Marea majoritate a cititorilor în primul moment a trebuit — ce e drept — să rămînă sub impresia neadevărurilor cuprinse în acele jurnale. Dar fiindcă cel puţin atenţia era deşteptată în privinţa noastră, a fost cu neputinţă ca această ascultare unilaterală să ţină mult timp.  e o regulă prea naturală a dreptăţii încît să poată rămînea totdeauna neaplicată. 
  Cei dintîi care au simţit trebuinţa de a citi înainte de a osîndi au fost desigur cei mai drepţi şi cei mai cu minte dintre adversarii noştri. Ce impresie însă a putut produce asupra unui om drept şi cuminte descoperirea ţesăturii de neştiinţă şi neadevăr cu care jurnaliştii au crezut că e bine să ne întîmpine, aceasta şi-o poate închipui oricine: neîncrederea în contra celor ce l-au amăgit pînă acum şi interesul de a urmări mai de aproape o direcţie în contra căreia nu s-au întrebuinţat încă armele adevărului. Pe cît însă este de sigur că un om cu minte face mai mult decît o sută de mărginiţi, pe atît este de sigur că, îndată ce din mijlocul unui public este cîştigată opinia celor cu judecată neatîrnată, şi ceilalţi din public vor urma în curînd, ca unii ce sunt deprinşi a se lua după judecata altora. 
  Şi iată cum se explică neapărata răspîndire a teoriilor foarte combătute, dar rău combătute. Căci nu ceea ce spun alţii despre scrierile noastre, ci numai ceea ce este cuprins în chiar aceste scrieri poate hotărî despre soarta lor. Soarta lor este astăzi de a fi mult mai răspîndite decît la început, şi va fi mai greu acum decît a fost înainte de a lăţi atîtea neadevăruri asupră-ne. 
  Dacă dar în rîndurile de mai sus am deplîns lipsa de iubire de adevăr în majoritatea publiciştilor noştri, nu a fost din teamă că invectivele lor vor fi putut rămînea puternice împotriva noastră: căci asemenea săgeţi se întorc totdeauna în contra celui ce le-a slobozit. 
  Cauza deplîngerii este alta. Este simţirea însemnătăţii ce o are critica în orice manifestare a vieţii publice şi părerea de rău că juna noastră direcţie a fost lipsită de un asemenea control, fie cît de aspru, numai să fi fost adevărat. O mie de insulte şi de calomnii am primit, dar o mie de insulte nu fac încă o singură critică, şi o singură critică încă nu am primit. 
  Bărbaţii pe care din copilărie eram obişnuiţi a-i admira în fruntea mişcării noastre naţionale, în loc de a fi venit, în experienţa şi maturitatea ce o aveau, să lumineze şi să modereze cu bunăvoinţă aspirările cele noi, par a fi privit viaţa publică a poporului romîn ca 
o stăpînire exclusivă a lor, şi astfel, uitîndu-şi demnitatea vîrstei, au început a se purta în contră-ne în modul dovedit mai sus prin atîtea exemple neplăcute. 
  Din vina lor viaţa noastră publică a ajuns astăzi într-atît, încît deziluzionarea a devenit semnul de recunoaştere pentru oamenii de bună-credinţă. Din vina lor junimea este osîndită să-şi caute singură calea viitorului: în combinare nefirească, ea trebuie să împreune energia vîrstei sale cu prudenţa altei vîrste şi, bătrînă înaintea vremii, să ia asupră-şi sarcina îndoită ce un timp mai fericit o împarte între deosebite generaţii. 
  Ne lipseşte însoţirea celor bătrîni întru căutarea adevărului, ne lipseşte controlul experienţei şi critica oamenilor mai maturi. 
  Cine însă fără critică poate păşi cu siguranţă? Şi de cînd lipsa de combatere leală nu ar fi fost primejdioasă? Curat îţi este focul ce-l aduci pe altar; va fi însă curată şi flacăra? — aceasta numai urma o poate alege, urma pe care o aştepţi, lucrînd deocamdată cu inima împărţită între încredere şi îndoială.
 B
    Între cei de mai nainte însă a fost o excepţie; a fost un bărbat a cărui inimă rămăsese destul de tînără pentru a continua împreună cu juna generaţie lucrarea comună: Vasile Alecsandri. Şi tocmai exemplul lui dovedeşte cît de bine poate aduce împreunarea autorităţii mature cu aspirările tinerimii. 
  Vasile Alecsandri, prin scrieri şi sfaturi orale, ne-a întărit în tendinţa de a ne emancipa limba din pedantismul filologilor şi de a o primi aşa cum iese, ca un izvor limpede, din mintea poporului. El a dat susţinerii noastre teoretice sprijinul renumelui său literar, şi dacă încercările de îndreptare lingvistică vor izbuti, o mare parte a meritului îi revine lui. 
  Cu aceasta trecem la partea din urmă a expunerii noastre: la proza estetică în juna direcţie, adică la proza privită în forma ei, în limbă şi stil. Copiile de pe natură ale dlui Iacob Negruzzi, Nuvelele istorice ale dlui A. Odobescu, studiile dlor Vîrgolici şi Lambrior, Nuvelele dlui Nicu Gane sunt exemple pentru explicarea rîndurilor următoare. 
  Forma limbii romîne în cei mai mulţi scriitori ai ei era şi este apăsată de stilul liăngvîiştilor din Transilvania. Înrîurirea şcolii transilvane asupra stilului nostru a fost cu atît mai firească cu cît tot începutul nostru de cultură — bun, rău, cum este — îl datorăm ei. Şcolile (Lazăr, Laurianu), ştiinţa (Cipariu), jurnalele (Bariţ şi Mureşa-nu), au fost începute sau cel puţin susţinute de ei, merit cunoscut şi recunoscut al confraţilor noştri de peste Carpaţi.1 Dar pe lîngă aceste, transilvănenii ne-au adus şi o deprindere greşită în limbă şi stil, şi datoria noastră este acum, după ce am primit înrîurirea cea bună, să ne desfacem de elementele cele rele ale lor. 
  Stilul transilvănenilor, cu puţine excepţii, este dictat de şcoala etimologică. Însă stilul etimologilor, chiar al celor mai buni, este pedant şi greoi, şi ceea ce la magiştri s-ar putea numi uneori nebăgare de seamă devine la şcolari un sistem întrebuinţat înadins, oarecum un principiu de întunecare a limbii. 
  Pentru un cap cu înţelegere sănătoasă este îndestul stilul ciparienilor pentru a osîndi sistemul din care a putut izvorî. Căci un sistem lingvistic care produce confuzia şi îngreuierea limbii nu poate fi decît fals. Asemenea capete însă sunt totdeauna rare, şi fiindcă ne e teamă că cei mai mulţi ciparieni au pierdut chiar putinţa de a mai judeca ce este limbă lămurită şi ce este limbă încurcată, revenim din nou, deşi numai în scurt şi din alt punct de vedere la critica sistemului etimologic. 
  Ciparienii, şi întru aceasta foile şi cărţile şcolare din Transilvania şi Ungaria sunt mai toate cipariene, urmează în limba lor după două reguli: întîi, după regula etimologiei şi al doilea, după regula analogiei cuvintelor, această din urmă păzită şi de fonetiştii bucovineni. 
  În ceea ce priveşte etimologismul2, este ştiut că el nu e atît un sistem ortografic, cît mai mult un sistem lingvistic. El vrea ca forma cea mai veche a cuvintelor să fie şi cea mai bună, fiind mai apropiată de latină, şi declară schimbările eufonice ce le-a făcut cu vremea poporul romîn de spurie, adică false, corupte, pe care trebuie să le alungăm, păstrînd regula gramaticii şi etimologiei dlui Cipariu. 
    1 Începătorii proprii ai ziaristicii romîne sunt Heliade şi Asachi. Albina lui Asachi ţinu 20 ani (1829—1849), iar Curierul lui Heliade, 19 (1829—1848), însă Gazeta Transilvaniei datează de la 1838 şi se publică şi astăzi (chiar la 1908, cînd şi-a sărbătorit aniversarea de 70 de ani). 
    2 Combaterea lui ştiinţifică specială se află în partea a patra a disertaţiei noastre Despre scrierea limbii romîne. Vezi şi articolele dlui Burla din vol. V al Convorbirilor literare. 
12 Titu Maiorescu. Critice 
  Să ne încercăm a face o aplicare a sistemului. 
  În muzeele de curiozităţi vechi, d. e. în Muzeul Sauvageot de la Paris, se află, printre sticlării, săpături în inoroc etc., şi frumoasele pahare rotunde, stil rococo, cu desene emblematice şi înscripţii în medalioane. Unul din acestea arată un brad cu frunzele verzi şi are deasupra înscrierea: 
 
  Să o traducem: „Niciodată nu mă schimb!“ Chiar această exprimare este cam nepotrivită pentru o deviză: „niciodată“ e prea lung în comparare cu jamais; dar, în fine, este cea mai precisă traducere a acestei embleme epigramatice. Dar lăsaţi să-l traducă un ciparian! El va zice: 
 
  E cu putinţă să fii mai greoi şi mai ridicol? 
  Pentru ce nece şi nu nici? Pentru ce una şi nu o? Pentru ce scaimbu şi nu schimb? Fiindcă sunt forme vechi. Dar de ce forma mai veche să fie mai bună decît cea populară de astăzi? Pentru că e mai aproape de regulile etimologice. Dar acum la întrebarea proprie: pentru ce regulile etimologiei filologilor să fie mai bune decît legea eufonică a poporului, nu se dă nici un răspuns raţional. 
  Scopul vorbirii şi scrierii este numai unul: împărtăşirea cugetării. Cu cît cugetarea se poate exprima mai iute şi mai exact, cu atît limba e mai bună. Unul din izvoarele vii din care decurge legea eufonică a popoarelor, pe lîngă elementul fiziologic, etnic etc., este şi iuţeala crescîndă a ideilor şi trebuinţa unei împărtăşiri mai grăbite. Pănă cînd cuvîntul latin una arăta numai un număr a putut să rămîie sub forma una. Cînd a devenit la noi un articol nehotărît, cum se zicea în gramatica veche, s-a schimbat într-o formă şi mai scurtă, mai curentă, şi s-a făcut o. Nece e greoi şi nu a sunat bine romînului, nici a fost mai scurt şi mai eufonic pentru el; şi aşa mai departe întru toate. Aceste variaţii eufonice ale cuvintelor sunt oarecum sufletul limbii poporului, elementul intelectual şi estetic al progresului lui. 
  În contra acestui progres, în contra puterii organice a limbajului, etimologia unui gramatician cu paralelismul paradigmelor lui nu poate să aibă nici cea mai mică valoare. Alcătuirea paradigmelor este operaţia seacă şi uscată a unui cap teoretic. Latineşte neque, aşadar la noi nece, latineşte una, aşadar la noi una, sunt formalisme goale, dar nu viaţa reală şi împlinită a unui popor. Poporul caută spirit tot mai precis şi potrivit în limba sa, nu petrificările trecutului, şi fraze ca aceste:  (1871), sunt, pentru vremea de astăzi, curiozităţi literare, dar nu model de limbă romînească. 
  Acest adevăr trebuie să se lăţească şi se va lăţi cu timpul în toată tinerimea noastră. Ceea ce-i stă încă împotrivă este lipsa de cultură estetică în acea tinerime, neputinţa de a preţui stilul cel bun, la unii poate chiar plăcerea cam barbară de a face paradă cu lucruri baroce şi stranie. Poate mulţi îţi par că sunt învăţaţi cînd scriu doptore în loc de doftor, indoentia în loc de îndoială. Dar aceştia să-şi aducă aminte că o limpezime inteligentă a fost totdeauna prima calitate a unei limbi bune, şi galimatia medicilor şi filologilor a deşteptat totdeauna, de la Rabelais şi Molière pînă astăzi, numai batjocura oamenilor cu minte. Această batjocură a avut în Europa cultă de rezultat a răspîndi iubirea şi deprinderea unui limbaj lămurit şi a alunga pedantismul simplilor erudiţi din sfera vieţii publice. Ni s-ar cădea oare nouă să-i deschidem un adăpost naţional şi să-l patentăm drept institut de adevărată cultură?1 
  Tot aşa de greşită este aplicarea legii analogiei. Ni se cere să zicem „direptore“ în loc de director fiindcă la cuvintele latine de declin. a 3-a 
    1 Se înţelege că filologii în contra cărora se îndreptează critica de mai sus sunt numai cei învechiţi, care îşi închipuiesc a avea misia formării unei limbi. Reprezentanţii lingvisticii moderne, cum sunt Bopp, Diez, Littre, M. Müller etc., sunt, din contră, oameni de adevărată ştiinţă, care fără a-şi întinde pretenţiile peste marginile cuvenite, au făcut din filologie un sistem de cercetări exacte cu aceeaşi metodă şi mai cu seamă cu aceeaşi siguranţă ca şi ştiinţele naturale. 
se pretinde că noi primim forma ablativului şi fiindcă c înainte de t în multe cuvinte romîneşti se schimbă în p, şi un profesor de la Universitatea din Iaşi a ajuns să fie vestit prin stăruinţa ce o pune pe la toţi 
1
studenţii lui ca să zică pîndepte în loc de pandecte. 
  Toată această cerinţă a analogiei este nedreaptă. În privinţa schematismului conjugării, ea există în orice limbă, dar în privinţa formei cuvintelor izolate nu există în nici una şi nu a existat niciodată. Mai întîi, în chiar limba poporului de pîn-acum analogia nu e regulat observată; sunt multe cazuri în care cuvintele noastre, deşi se referă la substantive latine de a 3-a declinare, nu au forma ablativului în e: leu (şi nu leune), lotru (şi nu lătrune), nucă (în loc de nuce), nume (în loc de numine), piept (şi nu pieptore), fulger (şi nu fulgure), şarpe (şi nu serpente), păun (şi nu păune), secetă (şi nu secetate) etc. 
  Dar al doilea: nu se poate şti în nici un moment dat dacă împreju-rările care au produs odinioară forma lingvistică mai sunt şi astăzi în lucrare; şi dacă nu sunt, atunci poporul nu mai are nici un motiv ca să-şi tortureze cuvintele cele noi în patul cel vechi al lui Procrustes. Cînd pentru noi trăia încă limba latină, cînd eram în legătură mai strînsă cu grecii, cu bulgarii, cu polonii, am putut urma unei imitări eufonice pe care astăzi nu o am mai avea. Poate a dispărut şi viaţa organică a unei certe părţi a formărilor (căci, în această priviănţăî, viaţa limbii seamănă cu viaţa plantelor) şi atunci cuvintele noi rămîn aşa cum le introducem, fără a se înfrînge după formele vechi. D. e., deşi din rogatio, rogationis am ajuns de mult să zicem rugăciune, totuşi, nimeni nu poate fi sigur că izvorul viu al limbajului poporului nostru de astăzi mai cere ca să zicem, tot prin analogie, năciune, stăciune; poate (şi e chiar probabil) că vom rămînea să zicem naţie, staţie2 etc. 
  Şi celelalte limbi arată asemenea încetări ale formărilor analoage dintr-un timp, le arată uneori chiar pentru unul şi acelaşi cuvînt. D. 
   1 Răposatul P. Suciu. 
    2 Cu introducerea drumurilor-de-fier la noi s-a constatat că nici un ţăran nu zice staţiune, deşi acesta este termenul oficial; toţi zic staţie. 
e., francezii, care au schimbat o dată cuvîntul latin fragilis în forma lor analogică frêle, au primit mai pe urmă, încă o dată, forma fragile, 
o întrebuinţează astăzi alăturea cu frêle şi nu o mai schimbă după analogia veche. Tot aşa, au, alăturea cu hôpital, forma hôtel din hospitalis, impliquer în employer din implicare, grave şi grief din gravis, natif şi naïv din nativus, pître şi pasteur din pastor, rigide şi raide din rigidus etc. (Vezi Fuchs, Roman. Sprachen, pag. 125). Dar oricum ar fi cu aceste observări, un lucru rămîne sigur: limba se dezvoltă în mod instinctiv de poporul întreg, şi nici un individ izolat nu este chemat a aşeza, prin reflecţie apriorică, regula după care să se primească formele cuvintelor noi. Generaţiile viitoare ale poporului nostru se vor pronunţa prin „uzul lor general“ de atunci, dar astăzi nimeni nu poate legifera în această materie. 
  Aşadar, noi, scriitorii, care, printr-o sărire făr’ de veste în dezvoltarea poporului, ne vedem siliţi a introduce o sumă de idei noi, pentru care limba noastră de pîn-acum nu are cuvinte, suntem liberi să alegem acele forme care ne par mai potrivite cu geniul limbii, şi anume, fără nici o monotonie şi uniformitate. La întrebarea: -ţie sau ţiune? romîn sau rumîn? noi răspundem: şi una şi alta, după cum i se pare scriitorului mai bine la auz. 
  Acesta este înţelesul practic al mult citatei fraze, că ne aflăm într-o „epocă de tranziţie“. 
  Dar ni se obiectează: se poate ca un popor să nu aibă o singură formă nici măcar pentru numele său? Să scrie cînd romîn, cînd rumîn, cînd romîn? 
  Se poate foarte bine şi s-a putut la multe popoare. Francezii, pănă cînd era, şovăiau între françois şi français; academicienii se ţineau de françois. Voltaire îşi bătea joc de ei şi scria français; şi, se înţelege, scrierea lui Voltaire a rămas cea bună. Nemţii scriau cu vro 30 de ani în urmă cînd teutsch, cînd deutsch etc. 
  Într-o asemenea nehotărîre suntem şi noi astăzi pentru foarte multe cuvinte, şi pentru cîteva este orice limbă în orice moment dat. Italienii zic astăzi deschiude şi schiude, oscuro şi scuro, nemţii etwan şi etwa, fragte şi frug etc.; urma va alege care din aceste scrieri va rămînea, sau dacă vor rămînea amîndouă. 
  Limba este o fiinţă organică, şi nu o figură geometrică, ea poate avea graţie şi fără să aibă simetrie şi regulă paradigmată, ea cere forma şi dezvoltarea liberă a copacului natural şi nu primeşte subjugarea pedantă, precum o încerca Ludovic ă al î XVI ă-lea î la merişorii de pe terasa din Versailles, ciuntiţi în piramide regulate şi — urîte. 
  Că la noi sunt prea multe forme nefixate, aceasta o recunoaştem; că o asemenea stare a limbii e bine să se schimbe şi că se va schimba, şi aceasta ne pare sigur. Dar drumul schimbării şi reformei nu sunt legiferările vreunei academii sau vreunui filolog individual. Diversitatea limbii la noi provine din lipsa unei poezii şi proze recunoscute de clasice între toţi, şi prin urmare unificarea nu se poate naşte decît odată cu naşterea acelei poezii şi proze care va fi proza autorilor estetici, nu proza filologică. 
  Germanii secolului nostru, după ce Luther le dase o limbă comună, au primit proza lui Lessing şi a lui Goethe, francezii proza lui Voltaire, iar înaintea răspîndirii acestor autori şi la ei era deplină varietate sau — cum ar zice etimologii — confuzie în limbă. 
  Cine însă poate să ştie dacă vreunul din contemporanii noştri şi care din aceştia va fi primit de către generaţiile viitoare ale poporului nostru ca formatorul limbii sale? În această privinţă, ca în atîtea altele, viaţa instinctivă se sustrage de la orice calcul al reflecţiunii şi-şi păstrează 
o neatîrnare oarecum capricioasă. Şi istoria cuvintelor unei limbi, pentru a da un exemplu, ne-o dovedeşte pe fiecare pagină. Lessing (în scrisoarea literară de la 1 febr. 1759) citează cuvîntul entsprechen ca un dialectism şviţeran în stilul lui Wieland; de la Wieland însă l-a primit literatura germană, şi astăzi se întrebuinţează de toată lumea. În  a lui Molière se ia cuvîntul  drept inovaţie ridiculă, astăzi este pretutindeni întrebuinţat în Franţa, pe cînd altele au devenit „obsolete“. De la Goethe au primit germanii cuvintele  şi , iar provincialismul lui  în loc de  nu s-a primit. Şi aşa mai departe. Prin urmare noi, cei de astăzi, nu putem avea nici o ştiinţă despre ceea ce va primi şi va respinge poporul de mîine dintre toate formele şi cuvintele de acum. Tot ce ştim este numai că această alegere se face instinctiv, şi nu după reflecţie, şi că se îndreptează mai ales după poeţi; şi datoria noastră este dar de a ne împotrivi în contra oricărei mono-tonizări a limbii sub jugul vreunei filologii şi a aştepta venirea acelei poezii şi proze clasice care să fixeze limba. Cel mult mai putem constata că pentru epoca de acum autorii cei mai buni şi mai răspîndiţi ai romînilor sunt Alecsandri, Bolintineanu şi Odobescu1 şi că multe forme ale vorbirii adoptate de ei au dintre toate cea mai mare probabilitate de a rămînea, tocmai fiindcă Alecsandri, Bolintineanu şi Odobescu sunt scriitori estetici, şi nu erudiţi reflexivi, şi fiindcă în materie de limbă urechea lor singură face mai mult decît capul a o sută de filologi. 
  În emanciparea limbii dar de sub jugul filologiei transilvane vedem un alt semn caracteristic al direcţiei celei noi, şi pentru noi, în special, un alt obiect de critică salutară în contra direcţiei celei vechi. 
  Cît de necesară era critica în această parte se vede din modul cum s-a primit din partea adversarilor. Ei nici nu vor să intre în discuţie, sunt aşa de deprinşi a se vedea stăpîni în domeniul lingvistic, încît 
o controversă nu le mai pare o deprindere legitimă a vieţii literare, ci oarecum un act de rebeliune. Dl Hăsdeu, întrebuinţînd un drept recunoscut al comediei, a personificat în Ortonerozia tendinţele lingvistice ale ciparienilor şi le-a luat în rîs cu acel spirit viu ce-l are în scrierile satirice. Jurnalele de dincolo de Carpaţi nu au tactul de a lua gluma cum se dă, sau, dacă privesc lucrul ca o critică serioasă, de a o cerceta cu seriozitate, ci vorbesc despre această scriere a dlui Hăsdeu ca despre o felonie. Vezi Federaţiunea şi Transilvania. 
  În Convorbiri literare a publicat dl Alecsandri dicţionarul său grotesc, unde îşi bate joc, uneori cu haz, de deformările li�ngv¤istice la noi. Răspunzînd la aceasta, Archivul filologic din Blaj a contestat dlui 
    1 Articolul e scris acum 36 de ani. Astăzi am numi şi pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Al. Brătescu-Voineşti, M. Sadoveanu, Coşbuc etc. 
Alecsandri competenţa, dîndu-i a înţelege ca să nu se amestece unde nu are ce căuta. În privinţa limbii romîne să tacă poetul Alecsandri şi să vorbească filologii Tîrnavelor? Iată o perucă din vremurile trecute, cu care nu se mai poate face paradă în ziua de astăzi. 
  Cel din urmă semn caracteristic în stilul direcţiei noi despre care ne-am propus să vorbim este depărtarea neologismelor celor de prisos. Neologismele au ajuns a fi o adevărată îmbolnăvire literară la noi.1 Punctul de plecare fusese tendinţa de a depărta din limbă cuvintele slavone, înlocuindu-le cu cele latine, dar sub acest pretext, cei mai mulţi scriitori ai noştri întrebuinţează fără nici o critică cuvinte nouă latine şi franceze chiar acolo unde avem pe ale noastre, de origine romanică, şi alungă şi acele cuvinte slavone care sunt prea înrădăcinate în limba noastră încît să le mai putem scoate din ea. Atît punctul de plecare însuşi, cît şi aplicarea lui sunt deopotrivă greşite şi provin iarăşi din formalismul cel gol al teoriei, de care limba reală a poporului nu s-a ţinut niciodată. 
  Căci „puritatea“ limbii e o cerere nedreaptă, care nicăieri nu s-a putut realiza. Genealogia limbilor se judecă după schematismul lor flecsionar: acesta arată de exemplu netăgăduit că noi suntem de viţă latină. Dar lexiconul limbii este totdeauna pestriţ şi arată ca o oglindă credincioasă popoarele care au înrîurit asupra-i, împreună cu ideile ce le-a primit de la dînşii. Asemenea legături lingvistice între popoare nu se pot tăia şi sunt cu atît mai dese cu cît poporul a rămas mai puţin izolat şi a putut mai mult împrumuta din comunicarea cu vecinii. Aşa a fost totdeauna şi aşa va rămînea. Limba latină e plină de cuvinte greceşti, cea franceză plină de cuvinte nemţeşti, cea spaniolă de arabe, cea engleză de franţuzeşti etc. Aşa fiind, depărtarea tuturor cuvintelor slavone este o utopie şi înlocuirea lor prin cuvinte latine sau franceze 
o îngreuiere a limbii, cu atît mai primejdioasă cu cît înstrăinează poporul de mişcarea literară de-abia începută a claselor mai culte. Se 
    1 Vezi o cercetare mai întinsă asupra neologismelor în volumul 2 al ediţiei de faţă. 
înţelege de la sine că acolo unde, pe lîngă cuvîntul slavon, există un cuvînt curat roman, acesta trebuie menţinut şi acela depărtat. Vom zice dar binecuvîntare şi nu blagoslovenie. Se înţelege, asemenea, că acolo unde astăzi lipseşte în limbă un cuvînt (nu numai la terminii tehnici), iar ideea trebuie neapărat să fie introdusă, vom primi cuvîntul întrebuinţat cu celelalte limbi romanice de astăzi. Vom zice dar primitiv, constituţie, disciplină etc. 
  Dar nu se înţelege cu ce drept am introduce fără nici o noimă cuvinte noi chiar acolo unde avem pe ale noastre de origine romană. Dacă, d. e., am primit să se zică binecuvîntare în loc de blagoslovenie, nu putem primi să se zică benedicţiune în loc de binecuvîntare. Dl Laurianu scrie în istoria sa donuri în loc de daruri; alţii zic terra în loc de pămînt, cercustanţa în loc de împrejurare, nu am op în loc de nu am trebuinţă, surg în loc de se nasc etc. 
  Un exemplu foarte tare pînă unde poate merge introducerea greşită de cuvinte noi ni-l dă limba răposatului Heliade. 
Eşti belă, Serafita! belisimă-ntre zee,
Tu eşti al frumuseţii şi gemmă ş-ornament,
Te văz şi văz Olimpul, grădinele-empiree,
Eşti fericirea lumii şi centru-n firmament.

O, belă eşti, dilecto! şi capelura-ţi blondă,
De voluptate peplu, ca crinii lui Amor
Cu buclele lui Phebu te-ammantă te circondă
Electric radioasă. Te-acoperă că mor!

(Serafita, Poesii inedite, Bucureşti, 1872)
    Un alt exemplu îl luăm din scrierile lui Pumnul. Pumnul voia să gonească din limbă toate cuvintele străine, chiar terminii greceşti, şi păzea totodată cu scumpătate regula sus criticată a analogiei. Cu aceste două „principii filologice“ a izbutit să scrie aşa:
   „Intruducăciune pregătiţivă în filosofie sau sciemînt. Prodată intruducăciunii este cunoscăciunea insemnînţei sciemîntului ca mama nascaţivă a celorlalte sciinţe! 
  Astă cercetăciune este cu putinţă pe trei drumuri: a) pe drumul verbămîntal (etimologic); b) pe drumul suflemîntal (psichologic); c) pe drumul tîmplătural (istoric) etc.“
 (Din manuscriptul despre filozofia populară) 
  Direcţia nouă a făcut dar un pas spre progres cînd, dezrobindu-ne de acele sisteme greşite, ne-a îndreptat luarea-aminte spre o limbă mai potrivită cu vorbirea poporului de astăzi, spre limba frumoasă în care scria Constantin Negruzzi şi pe care nu am fi trebuit să o părăsim, rătăcindu-ne după confuziile filologilor. Multe întrebări şi îndoieli se nasc, fireşte, şi aici. Că e mai bine să zicem roditor decît fertil, mai bine a unelti decît a machinà, mai bine obicei decît abitudine, ne pare vederat. (Vezi şi critica dlui Vîrgolici în contra Tranzacţiunilor literare, în Convorbiri literare de la 1 mai 1872 şi interesantul articol al dlui Lambrior, în no. de la 1 decembrie 1873.) Trebuie însă totdeauna să zicem priincios în loc de favorabil? nădejde în loc de speranţă etc.? Este bine să împrospătăm vorbirea cea veche în întinderea în care o face dl Lambrior? Aceste sunt întrebări al căror răspuns ni-l va da instinctiv acel scriitor pe care natura îl va fi înzestrat cu darul de a cunoaşte firele din care se ţese limbajul poporului romîn. Nouă, celorlalţi, nu ne rămîne decît a urma, depărtaţi de orice silă teoretică, simţului nostru lingvistic, ştiind bine că judecata din urmă nu o pot pronunţa decît urmaşii noştri. 
  Terminînd această expunere, sperăm că prin ea se va fi lămurit mai bine deosebirea între ceea ce s-a numit direcţia nouă şi între direcţia mai veche. 
  A explica această deosebire ne-a părut o temă foarte însemnată. Căci poziţia morală în care se află poporul romîn este poate unică în istorie, cît pentru greutatea ei şi cere cu atît mai multă luare-aminte asupra mişcării lui literare, ca una ce este oglinda acelei poziţii. 
  Îndată ce în apropierea unui popor se află o cultură mai înaltă, ea înrîureşte cu necesitate asupra lui. Căci unul din semnele înălţimii culturii este tocmai de a părăsi cercul mărginit al intereselor mai individuale şi, fără a pierde elementul naţional, de a descoperi totuşi şi de a formula idei pentru omenirea întreagă. Aflarea şi realizarea lor a fost de multe ori rezultatul experienţelor celor mai dureroase; dar jertfa o dată adusă, ele se revarsă acum asupra omenirii şi o cheamă a se împărtăşi de binefacerea lor îmbelşugată. La această chemare nu te poţi împotrivi: a se uni în principiile de cultură este soarta neapărată a fiecărui popor european. Întrebarea este numai dacă o poate face ca un soţ de asemenea, sau ca un rob supus; dacă o poate face scăpîndu-şi şi întărindu-şi neatîrnarea naţională sau plecîndu-se sub puterea străină. Şi această întrebare se dezleagă numai prin energia vieţii intelectuale şi economice a poporului, prin bunăvoinţă şi iuţeala de a înţelege şi de a-şi asimila cultura în activitate potrivită. 
  Pe noi, romînii, ne-a scos soarta fără de veste din întunericul Turciei şi ne-a pus în faţa Europei. Odată cu gurile Dunării ni s-au deschis şi porţile Carpaţilor, şi prin ele au intrat formele civilizaţiei din Franţa şi din Germania şi au învălit viaţa publică a poporului nostru. Din acest moment am pierdut folosul stării de barbari fără a ne bucura încă de binefacerea stării civilizate. 
  Cînd am fi singuri într-o insulă, cînd ne-ar fi dat să trecem prin orice schimbare a vieţii publice fără a fi ameninţaţi dinafară în chiar existenţa noastră, am putea aştepta în linişte dezlegarea problemelor, lăsînd timpului viitor sarcina de a ridica, încetul cu încetul, greutăţile de astăzi. 
  Aşa însă nu este situaţia noastră. Timpul dezvoltării ne este luat, şi tema cea mare este de a-l înlocui prin îndoită energie. Tot ce este astăzi formă goală în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simţită, şi fiindcă am introdus un grad prea înalt din viaţa dinafară a statelor europene, trebuie să înălţăm poporul nostru din toate puterile pănă la înţelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită cu el. 
  Pentru aceasta se cere mai întîi o cultură solidă a claselor de sus, de unde porneşte mişcarea intelectuală. 
  Aci însă este greutatea! A vota, a guverna, a scrie jurnale, a ţinea prelecţii necontrolate, a fi membru de academii şi profesor de universitate, această formă a culturii apusene convine anteluptătorilor noştri mai ales cînd forma se întîlneşte şi cu un § corespunzător din bugetul statului. Dar a îndeplini cu aceeaşi seriozitate sarcina ei intelectuală, aceasta nu le convine; şi cînd îi critici în această parte a vieţii lor publice, atunci se indignează, spun că suntem încă într-o stare nepregătită, că noi să ne asemănăm cu Franţa de acum 300 de ani, că meritele lui Şincai, Asachi, Bariţ, Tăutu, Laurianu trebuiesc privite dintr-o perspectivă istorică seculară. 
  Dar dacă vă asemănaţi cu Franţa de acum 300 de ani, de ce îi luaţi formele de cultură ale anilor din urmă? 
  Aci este contrazicerea cea primejdioasă. Nu e cu putinţă ca un popor să se bucure de formele dinafară ale unei culturi mai înalte şi să urmeze totodată înlăuntru apucăturilor barbariei. Şi fiindcă a da înapoi e cu neputinţă, nouă nu ne rămîne pentru existenţa noastră naţională altă alternativă decît de a cere de la clasele noastre culte atîta conştiinţă cîtă trebuie să o aibă şi atîta ştiinţă cîtă o pot avea. 
  Iacă pentru ce lupta neîmpăcată în contra ignoranţei pretenţioase şi a neadevărului ne-a părut cea dintîi datorie şi pentru ce nu am putut primi punctul de vedere al acelora care sunt deprinşi cu o privire mai blîndă şi se mulţumesc cu o lungă aşteptare a îndreptării în viitor. 
  Romînii, anticipînd formele unei culturi prea înalte, au pierdut dreptul de a comite greşeli nepedepsite şi, depărtaţi din starea mai normală a dezvoltărilor treptate, pentru noi etatea de aur a patriarhalismului literar şi ştiinţific a dispărut. Critica, fie şi amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susţinerii şi propăşirii noastre, şi cu orice jertfe şi în mijlocul a oricîtor ruine trebuie împlîntat semnul adevărului! 
BEŢIA DE CUVINTE ÎN „REVISTA CONTIMPORANĂ“ 
(STUDIU DE PATOLOGIE LITERARĂ) (1873) 

 
  Darwin ne spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei şi a spirtuoaselor; „ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut. Brehm povesteşte că locuitorii din Africa de miazănoapte prind pavianii cei sălbatici punîndu-le la locurile unde se adună vase pline cu bere, de care se îmbată. El a văzut mai multe maimuţe în această stare şi ne dă o descriere foarte hazlie despre purtarea lor şi despre grimasele ciudate ce le făceau. A doua zi erau foarte rău dispuse şi mahmure, de durere îşi ţineau capul cu amîndouă mîinile şi înfăţişau 
o privire din cele mai duioase. Dacă li se oferea bere sau vin, se depărtau cu dezgust, dar le plăcea mult zama de lămîie. O maimuţă americană, un ateles, după ce se îmbătase o dată cu rachiu, n-a mai vrut să-l mai bea şi a fost, prin urmare, mai cuminte decît mulţi oameni“ (Ch. Darwin, Descendenţa omului şi selecţiunea sexuală, I, 1). 
  Va să zică plăcerea noastră pentru ameţeala artificială, produsă prin plante şi preparatele lor, este întemeiată pe o predispoziţie strămoşească, comună nouă cu celelalte rudenii de aproape, cu maimuţele de exemplu, din al căror neam ne coborîm. 
  Nu ne vom mira dar de lăţirea cea mare a acelui obicei şi de feluritele mijloace pentru mulţumirea lui. Cînepa, macul, viţa de vie, tutunul etc., etc. sunt producte ale naturii cu care omul îşi nutreşte pasiunea lui pentru ameţeală. 
  Există însă un fel de beţie deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arată a fi privilegiul exclusiv al omului, în ciuda celorlalte animale: este beţia de cuvinte. 
  Cuvîntul, ca şi alte mijloace de beţie, e, pănă la un grad oarecare, un stimulent al inteligenţei. Consumat însă în cantităţi prea mari şi mai ales preparat astfel încît să se prea eterizeze şi să-şi piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realităţii, el devine un mijloc puternic pentru ameţirea inteligenţei. Efectele caracteristice ale oricărei beţii sunt atunci şi efectele lui,  cum ne arată Cabanis în memoriul 8 din  
  Simptomele patologice ale ameţelei produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor ni se înfăţişază treptat după intensitatea îmbolnăvirii. Primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte. În curînd se arată al doilea simptom în depărtarea oricărui spirit şi întrebuinţarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor şi consonantelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie naivă şi creierii sunt turburaţi numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenţei: pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gîndurilor puse lîngăolaltă, violenţa nemotivată a limbajului. 
  Ar da poate un caracter prea pedant acestei neînsemnate cercetări literare dacă am voi să aşezăm exemplele practice pentru teoria mai sus expusă după chiar gradele arătate: ne mărginim a le cita în total, lăsînd binevoitorului cititor sarcina de a le clasa în ordine, de va voi. 
  Pentru alegerea exemplelor ne-a fost un singur semn patologic hotă-rîtor: întrebuinţarea cuvintelor pentru plăcerea sonului lor şi fără nici un respect pentru acea parte a naturii omeneşti care se numeşte inteligenţă. 
  În Bucureşti a apărut la 1 martie al anului 1873 o gazetă lunară sub numele de Revista contimporană. Litere-Arte-Ştiinţe. Se spune că vro 20 sau 30, alţii zic chiar 40 de redactori-colaboratori însufleţesc tinereţea acestei plăpînde fiinţe. Noi deocamdată ne îndeplinim datoria de a-i mulţumi pentru îmbelşugata culegere de exemple ce ne oferă în primele sale numere în folosul şi spre ilustrarea tratatului de faţă asupra beţiei de cuvinte în toate fazele ei, şi nu ne îndoim că, de va merge mai departe pe aceeaşi cale, va deveni una din cele mai importante întreprinderi pentru acest scop. 
  În primele două numere ale Revistei contimporane ne atrage mai întîi suvenirea dlui Sion despre poetul Conachi. Bietul Conachi! Nu ştim prin ce nefericită împărţire a materiei s-a întîmplat că în întregul număr de la 1 martie, deşi cuprinde vro 15 pagini despre el, nu i se citează decît două exemple: Oda la Moruzi, „cea mai sarbădă şi cea mai prozaică“, după chiar părerea dlui Sion, şi următoarele versuri: 
Na, vouă banilor! Na, ţie Conachi! Bravo ţie, Mihalachi! 
   Pas acum şi te mai îndoieşte de încîntătoarea frumuseţe a muzei lui Conachi! 
  Oda sus-citată în lauda domnului Alexandru Moruzi începe aşa: 
După ce cu-ndestulare Aduci ape curgătoare Din milă, cu bunătate, În oraşele-nsetate; 
şi aici dl Sion ne lămureşte că în adevăr Moruzi a adus apa la Monastirea Golia din Iaşi, „de unde, vărsîndu-se prin o gură de leu, se împărţea pe la mai multe cişmele“, şi apoi continuă: 
  „am citat aceasta pentru ca să arăt că inspiraţiunea lui Conachi nu era o adulaţiune, ci exploziunea unui entuziasm nobil pentru îmbunătăţirile ce poetul vedea că se fac în ţară“. 
  Cum? Cîteva cuvinte rimate asupra unor ţevi de apă aduse de prinţul Moruzi se şi numesc de dl Sion „exploziunea unui entuziasm nobil“ din partea poetului? 
  Deşi aceasta este deocamdată un abuz încă neînsemnător, poate chiar neobservat pentru cititorii mai puţin deprinşi, totuşi el constituie primul simptom al suferinţei de care este cuprins dl Sion. Cele următoare vor fi mai tari. 
La pagina 15 ni se citează cîteva versuri din Psaltirea lui Dositei, d. e.: 
Limbele să salte Să strige-n tărie Cu cîntece nalte, Glas de bucurie. 
  Simpla citare a acestor versuri este foarte nevinovată, deşi versurile sunt urîte, dar nevinovăţia încetează din momentul în care dl Sion cu ele se amestecă în prozodie: d-sa îşi permite a numi aceste trohee ale lui Dositei... hexametre! 
  Versurile de la pag. 17: 
Ascultă-mi ruga, Dumnezeu sfinte, 
Şi nu mă trece, ci-mi ia aminte, 
dl Sion le numeşte... pentametre! 
  În împrejurări normale nu ar fi iertat unui literat, fie chiar membru al Societăţii Academice Romîne, să scrie asemenea lucruri. Dar în starea în care se află dl Sion cînd scrie, şi în care, precum vom vedea mai jos, se află şi alţi scriitori principali ai Revistei contimporane, asemenea fenomene trebuiesc privite mai mult cu un fel de interes psihologic. 
  Dl Sion, în urma acelei stări, pare uneori a pierde conştiinţa sigură despre ceea ce face, scrie cînd fără înţeles, cînd în contrazicere, cînd cu o violenţă de expresii nemotivată, de exemplu pag. 22:
   „prima simptomă a perfecţionării sufletului lui Conachi fu predilecţiunea sa pentru poezie“, 
şi îndată mai jos: 
  „toţi ştim cum ajunge cineva poet: el mai întîi trebuie să se nască cu asemenea predilecţiune“.
    Apoi, la pag. următoare: 
„de la 1806 pănă la 1834 Conachi a fost mereu în funcţiuni“, 
şi îndată mai jos: 
  „dar în intervalul interupţiunilor sale din funcţiuni se ocupa cu profesiunea specială de inginer hotarnic“. 
  Apoi la pag. 90: 
  „Pe atunci însă, cată să ştim, amorezaţii nu-şi făceau curte în modul prozaic de astăzi, pe la teatruri, pe la baluri şi pe la grădine: damele nu ieşeau fără bărbaţii lor nicăierea, nici primeau visite cînd erau singure acasă; apoi bilete dulci şi parfumate nu erau în datina timpului. Curtea se făcea precum ne spune poetul Alecsandri în Barbu Lăutaru: amantul umbla cu lăutarii cîntînd toată noaptea pe sub ferestrele Dulcineei; sau, dacă era poet ca Conachi, făcea versuri, pe care... nu le da la gazete, nici la tipar, ci punea pe lăutari să le cînte. 
  Nu voiu să zic că cu moduri atît de prozaice Conachi făcea curte nobilei sale amante; nu e însă mai puţin adevărat că de la 1812—1828 versurile lui făceau gloria lăutarilor dintr-un capăt pănă la celalt al Moldovei.“
   La pagina 24 dl Sion ne vorbeşte despre 
„junele adolescent“. 
Poate îi era teamă că vom crede adolescentul bătrîn! 
Tot acolo ne spune că 
„ţara era în convulsiunile cele mai înflăcărate“, 
şi la pagina următoare vrea să examineze cartea lui Conachi şi să vadă 
„de ce calibru este“. 
  La paginile 102 şi 103, dl Sion, vorbind de sine însuşi, scrie: 
  „Apoi cînd m-am ridicat din adolescenţă şi m-am aşezat în capitală... mă duceam la casa lui Conachi adeseori, şi ospitalitatea aceasta o plăteam cetindu-i cîteodată vreo compunere...“ 
  Demn de observat e dl Sion cînd se desfată în tăria expresiilor. La pag. 96, vorbind despre ochi, zice: 
  „Cine nu şi-a scăldat sufletul în deliciul acestor stele, care se zice să sunt scaunul sufletului şi al inimii?“ 
  A-şi scălda sufletul în deliciul unor stele care sunt un scaun, iată o imagine a cărei soaţă se află numai în următoarea strofă a dlui A. Pelimon (nu este şi d-sa între cei 30—40 de redactori-colaboratori ai Revistei?): 
13 Titu Maiorescu. Critice 

Aste inimi prea-nfocate De al păcii imn legate Cu stilpări de nemurire Cînt a patriei iubire. 
Departe duce pe om beţia de cuvinte! 
  La pag. 90, dl Sion ne arată cum 
  „Conachi revărsa florile imaginaţiunii sale în adoraţiunea idolului ce încîntase sufletul său“, 
  dar la pag. 93 se întrece şi zice: 
  „poetul vărsa tezaurii imaginaţiunii sale cu profunziunea unui crater în irupţiune“. 
  Despre întrebuinţarea de neologisme, precum sunt alegre, în loc de vesele, tandreţe, abandonez etc., nu este locul să vorbim aici: ne grăbim a termina critica în ceea ce priveşte partea dlui Sion din Revista contimporană prin citarea ultimelor sale cuvinte: 
  „Iată materia mea epuizată. Fie ca această lucrare să se urce ca fumul de tămîie către sufletul acestui veteran al Parnasului romîn, care a depus premiile geniului şi cugetării sale pe altarul culturii naţionale! Respect, veneraţiune şi glorie memoriei numelui său!“ 
  Premiile geniului şi cugetării (adică poeziile) şi gloria memoriei numelui sunt un nonsens şi un pleonasm, care încheie într-un mod armonic lucrarea dlui Sion, citită la Ateneu, citită la Cernăuţi, citită la Bacău, şi, în sfîrşit, tipărită în Revista contimporană. 
  Un alt autor care umple coloanele acestei reviste este dl Pantazi Ghica. D-sa ne îmbie cu o nuvelă istorică intitulată Marele vistier Cîndescu. Ce palid devine dl Sion, cu toată „înflăcărarea convulsiunilor“ şi cu toată „profunzimea craterului în irupţiune“, îndată ce-l punem alături de violenţa limbajului dlui P. Ghica, care ar fi înmărmurit şi pe mai-sus-pomenitul Cabanis! 
  Pag. 80: 
  „Mihnea nu săvîrşise încă aceste cuvinte, cînd o mulţime de femei, copii, bătrîni, sîngerînzi, palizi, cu hainele rupte, sfăşiete, cu părul smuls, cu mîinile rănite, intrară în gloată, în dezordine, înspăimîntaţi, alergînd, în sala sfatului domnesc. 
  Din acea mulţime speriată, exasperată, două fete, două copile, se repeziră în braţele vistierului Cîndescu, strigînd: „Scăpare, tată! scăpare!““ 
  Simţiţi, vă rog, toată gingăşia logică a acestei îmbelşugări de cuvinte: mulţimea intră în gloată şi în dezordine, ea este nu numai înspăimîntată, ci şi speriată şi exasperată, ea are hainele nu numai rupte, ci şi sfăşiate, şi atunci în braţele vistierului Cîndescu se reped două, nu numai fete, ci şi copile. 
  La pag. 82: 
  „Boieri, femei, copii, bătrîni, oşteni ieşiră toţi în linişte dar avînd pe figuri aceeaşi durere, aceeaşi exasperaţiune, aceeaşi desperare“. 
  Durere, exasperaţiune şi desperare! 
  „Armaşul Dincă Sîrbu, şarpe încolăcitor, fiinţă tîrîtoare, astucioasă, ipocrită, furbă şi trădătoare, suflet damnat, spion şi confident al lui Mihnea, cînd intră domnitorul în biserică, opri pe comisul Comăneanu la uşa sfîntului locaş.“ 
  Grozav e Dincă Sîrbu, şi ar fi mai grozav dacă nu ar deveni ridicol în această descriere. 
  „Astfel se făcu trista şi ruşinoasa instalare a lui Mihnea III, cu pronosticuri atît de lugubre şi în condiţiuni atît de funerbe pentru ţară.“ 
  Condiţiuni funebre? Aceasta nu prea are înţeles în romîneşte. Dar pe dl Ghica nu-l supără neînţelegerea. În fantezia d-sale cea învăpăiată, adjectivele înoată cu grămada, şi d-sa pescuieşte cînd pe unul, cînd pe altul, şi-l aruncă fără alegere în braţele vreunui substantiv. Folosul acestei procedări literare este că poţi petrece timpul cu variaţii asupra aceleiaşi teme, cu combinări şi permutări în marginea numărului de cuvinte date. Înţelesul rămîne acelaşi şi uneori fraza cîştigă. D. e.: 
  „Astfel se făcu lugubra şi funebra instalare a lui Mihnea cu pronosticuri atît de triste şi în condiţiuni atît de ruşinoase pentru ţară.“ 
  Şi mai sus, pag. 75: 
  „Nici o voce nu răspunse, toată lumea, tăcută şi cuprinsă de o adîncă întristare, păstra un silenţiu lugubru“. 
  Lumea tăcută păstra un silenţiu! Sau, tot aşa de bine, lumea silenţioasă păstra o tăcere. Sau, mai amplificat: lumea lugubră păstra un silenţiu tăcut. 
  Am cita mai multe simptome ale dlui Pantazi Ghica, dacă am fi avut răbdarea să citim nuvela d-sale şi în numărul revistei de la 1 aprilie 1873. Dar această răbdare n-am avut-o şi ne mărginim să spunem că dl Ulysse de Marsillac în Journal de Bucarest o laudă foarte mult şi o numeşte savantă. 
  Între expresiile cu care dl Pantazi Ghica înavuţeşte sărmana limbă romînă figurează, pe lîngă silenţiul lugubru, rapace, avaricios, astucios, furb şi adat (adonné). 
  Mult mai fin e dl Vasile Alexandrescu-Ureche. 
  Oh, d-sa vorbeşte cu preferinţă despre lucruri pe care, necuno-scîndu-le însuşi bine, presupune că nici cititorii nu le cunosc, şi pe acest fundament înşiră la cuvinte de o fenomenală combinaţiune. 
  După un tipic cunoscut încă din Adunarea naţională, pe care o inspira d-sa odinioară, dl Alexandrescu-Ureche, în studiul asupra lui Miron Costin, cu care începe juna Revistă, vrea să ne arăte meritul lui Miron Costin ca om de ştiinţă şi ne zice: 
  „După cum Cantù defineşte istoria conform ultimelor, modernelor teorii: .. aşa a zis Miron Costin cînd ne spune că istoria ne învaţă: „Cu acele trecute vremi să pricepem cele venitoare!“ 
  Care e meritul lui M. Costin ca om de ştiinţă? Dar ce dezvoltare mai admirabilă de inteligenţă ca aceea a lui M. Costin, care ajunge la concluziunile ştiinţei cu secole mai nainte de atîţi nemuritori lucrători în ogorul ştiinţific, în ogorul istoriei, la apusul Europei!“ 
  Ce mistificare mai este şi aceasta? Nu este adevărat că ideea de a concepe istoria ca o ştiinţă a vremilor trecute pentru a pricepe pe cele viitoare este o „ultimă modernă teorie“. Aceasta a trebuit să treacă prin capul tuturor istoricilor, de cînd istorici există, şi este anume relevată în Polybius, în Tacitus, în Cicero, dacă, după dorinţa lui Cornelius Nepos, îl numărăm şi pe acesta printre istorici. Prin urmare, Miron Costin în fraza citată nu a făcut alta decît a spus şi el o cugetare de istoric, dar nu a anticipat „cu o admirabilă inteligenţă concluziunile ştiinţei“ moderne. 
  La pag. 1 şi 2 a revistei ni se susţine că: 
„istoria, fiica filozofiei, nu vine decît după ce poezia populară începe a tăcea“, 
şi îndată se adaogă: 
„istoria germanilor începe cu cîntul lui Siegfried din poemul Analelor (?)“. 
La pag. 2, dl Alexandrescu vorbeşte despre lăutarii, care singuri
   „fac istorie... pe timpul lui Atila (5), la palatul Biciului lui Dumnezeu“.
    Acel (5) pus lîngă Attila ne trimite în josul paginii, la autorii antici din care îi izvorăşte dlui Ureche această ştiinţă. Acolo găsim numit, pe lîngă Priscus, şi pe Am. Marcellinus. Ammianus Marcellinus citat pentru timpul lui Attila? Mare descoperire! Ammian (născut pe la 330) era de mai mulţi ani mort cînd a început domnirea lui Attila (434, 435) şi istoria lui merge numai pănă la 378 după Chr. 
  La pag. 9, eruditul nostru profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti ne spune că „istoria de caracter filozofic“ se născu
   „cu Voltaire, abia în secolul XVII şi XVIII“.
    Voltaire istoric în secolul 17? Dar Voltaire este de 6 ani cînd se sfîrşeşte secolul al 17-lea, şi în această vîrstă el de-abia ar fi putut scrie un tratat ca acela al dlui Ureche, necum o istorie de „caracter filozofic“. 
  Dar unde este tare dl Ureche este în citarea de nume proprii. Acolo d-sa se află în elementul său, începe a-şi pierde cumpătul, sonul gol al cuvintelor de botez şi de familie îl transportă în acea lume fericită, unde prozaica lege a logicii şi a exactităţii ştiinţifice nu mai domneşte. Cu deosebire ne preumblă atunci prin ţara spaniolilor, pe unde controlul este mai greu, şi ne încîntă cu sonuri ca cele următoare:
   „Nu, oricît am putea supăra vreunul din acele spirite de care altădată rîdeam, pe care azi le deplîngem, spirite pururea gata a deprecia ce este romînesc, nu, repeţim, Miron Costin nu este Villehardouin, nici sire de Joinville, Froissart, Filip de Comines, el nu este Olanyro Morales, Zurita, Garivay, Muntaner, Mariana, Moncada; nu este asemenea autorul cronicilor de Napoli, nici Villani; nu este a fortiori, catalogarii de date şi domni ai Germaniei feudale... Miron Costin este în fond „istoric“!“
    Bietul zeţar nu s-a prea orientat în aşezarea literelor acestor spanioli, şi astfel errata de la sfîrşitul numărului ne invită să citim Ocampo, Morales în loc de Olaniro Morales. Fie şi Ocampo, Morales! 
  Să ne atragem în treacăt, deşi cu multă mîhnire din parte-ne, rîsul sau deplîngerea dlui Ureche, mărturisind cu sinceritate că, după părerea noastră, nu ar fi nici o scădere pentru Miron Costin de a fi comparat lui Comines sau lui Froissart. Dl Ureche crede că Miron Costin le este fără comparare superior, după acelaşi tipic după care credea altă dată, într-un foileton al Adunării naţionale, că o palidă imitare a lui Văcărescu este superioară originalului lui Goethe. 
  La pag. 6, dl Ureche ne înşiră alte nume, spunîndu-ne că:
   „Miron Costin este deja istoricul care întreabă la fapte cauzele lor, şi la cauze recunoaşte o ordine, o sistemă oarecare, ca Vico, Leibnitz, Descartes, Rotek, Cantù, Thiery“.
    Ce-o fi căutînd printre aceşti istorici Leibniz şi Descartes? Altă dată, dl Ureche, vorbind despre arhitectura noastră, ne spunea că celebrii arhitecţi ai Italiei ar fi invidioşi de ea şi ne cita între aceştia şi pe Cimabue, care însă este celebru în pictură. 
  Dar în starea intelectuală în care se află d-sa cînd scrie nici nu e vorba de exactitate a citărilor. Totul e ca sonul gol al numelor proprii să producă efect, şi în această privinţă trebuie să recunoaştem că Cimabue e foarte bine ales. 
  În numărul Revistei contimporane de la 1 aprilie ni se înfăţişează doi autori mai noi, cu lucrări mai scurte. 
  Unul este D. Aug. Laurianu. D-sa face o critică a unei traduceri din Molière şi a dramei dlui Scurtescu, Rhea Silvia. Ştiţi că despre fabuloasa Rhea Silvia ne spune Livius în cîteva rînduri, la începutul istoriei sale, că a fost vestală, dar că a născut totuşi pe Romulus şi Remus. Completa lipsă de tradiţiuni mai lămurite asupra ei nu împiedică pe dl Laurianu de a scrie:
   „Pentru a trata asemenea subiecte, se cere, pe lîngă atîtea alte condiţiuni, pe care dl Scurtescu le posedă îndestul, şi un studiu aprofundat al timpului, moravurilor, cu un cuvînt, al miezului social în care se petrece acţiunea, şi acest miez social să radieze în toate epizoadele dramei Rheei Silviei“.
   Mediul social de pe timpul Rheei Silviei! Lucrul nu prea are înţeles, dar cuvintele sună a ceva. 
  Acelaşi domn scrie la pagina 158 şi 159:
   „Nu este aici locul de a căuta raţiunea preeminenţei traducţiunilor asupra compoziţiunii şi raportul ce există între autor şi executor. Cănd vom scrie în special despre teatrul nostru, vom elucida aceste chestiuni colaterale rîndurilor de astăzi. Deocamdată, ne mulţumim de a declara într-un mod categoric că n-avem idei preconcepute contra nici unuia din modurile în care se manifestă literatura scenală la noi“.
    Auzi, frate! Junele Laurianu ne declară „într-un mod categoric“ că nu are „idei preconcepute“! Ce fericire pentru „literatura scenală“ a Romîniei şi pentru „chestiunile colaterale rîndurilor de astăzi“! Cel din urmă autor însemnat în no. 2 al Revistei se numeşte George 
Marian. D-sa pare a fi de la Ploieşti, căci ne vorbeşte despre
   „un colţ al ţării unde m-am ploieştit, era să zic pleoştit“. 
   Acest domn de la Ploieşti, eram să zic... are mult spirit. D-sa iubeşte „la causerie“ ca la Paris şi o introduce în Revista contimporană prin un Ciaiu la doamna Cutare. Ce mai eleganţă în toată conversaţia! Domnul de la Ploieşti o începe prin a face doamnei Cutare din Bucureşti un
   „compliment pentru toaleta sa de un perfect bun-gust“, 
şi complimentul era, fără îndoială, de un perfect bun-gust, ca şi cel următor, despre care ne spune dl Marian: 
   „cultul frumosului există în Ţara Romînească. Mă inhăţai de acest cuvînt ca să spun că n-ar putea fi îndoinţă despre aceasta decît numai cînd frumosul n-ar fi reprezentat la noi prin imagini vii ca dna Cutare. Complimentul însă nu produse efect.“
    Dar nu pentru aceste galanterii ploieştite, eram să zic..., intră dl George Marian în această mică cercetare. D-sa merită a figura în ea fiindcă împărtăşeşte ameţeala dlui Ureche în privinţa numelor proprii. După ce ne-a spus, desigur cu multă competenţă, că concertele Societăţii filarmonice sunt
   „destinate a face pe public să fugă văzînd numai numele lui Beethoven pe afiş“, 
continuă:
   „Graţie dnei Cutare, mă împăcam cu muzica clasică de care mă desgustase concertele puţin divertisante ale Societăţii filarmonice. Un caet din Mozart se aflà pe piano. Doamna Cutare îl deschise şi ne jucà nemuritoarea uvertură a operei Freischütz (Robin des Bois).“
    Admirabila doamna Cutare! Deschide un caiet din Mozart şi joacă din el uvertura lui Freischütz. Ai să vezi că în numărul viitor al Revistei are să deschidă caietul lui Weber şi să ne joace uvertura lui Don Juan. 
  După exemplele fenomenale, citate pănă acum, am mai adăoga cîteva cuvinte în privinţa întregii întreprinderi numite Revista contimporană, dar ne e teamă că redactorii ei vor declara, cu modestia junelui domn Laurianu,
   „într-un mod categoric“,
 că nu au idei preconcepute nici măcar în contra — beţiei de cuvinte. 
RĂSPUNSURILE „REVISTEI CONTIMPORANE“ 
(AL DOILEA STUDIU DE PATOLOGIE LITERARĂ) (1873) 

 
  Lupta între Revista contimporană şi critica din Convorbiri literare s-a încins cu multă căldură. Revista de la 1 iunie 1873 publică un răspuns lung al dlui P. Grădişteanu, un răspuns ceva mai scurt, dar foarte puternic, al dlui V. Alexandrescu-Ureche şi cîteva cuvinte gentile ale dlui D. Aug. Laurianu, iar dl Pantazi Ghica şi-a ales un cerc mai întins de cititori şi îşi răspîndeşte observările d-sale în contra noastră prin cel mai însemnat jurnal politic din capitală. 
  Fiind vorba de o luptă literară, să ne fie iertat a înlătura mai întîi tot ce ne pare că trece peste limitele ei. 
  Aşa, dl Petru Grădişteanu vorbeşte de victemele arţagului meu, de piticii din ortaoa „Junimei“, zice că noi tăgăduim cu sfruntare, cu turbare meritul părinţilor literaturii şi spune că pamfletul meu îi reaminteşte că Voltaire compară pe unii critici cu broaştele care se zice că sug veninul pămîntului spre a-l comunica celor care le ating. 
  Dl Vasile Alexandrescu-Ureche observă că unui zeţar îi e permis să fie ignorant ca un redactor de la Convorbiri, că, de citea mult Convorbirile, de tîmpire nu scăpa, şi împărtăşeşte cititorilor săi că în casa dlui Maiorescu nu lipseşte o clarinetă şi un contrabas, pe lîngă un piano. 
  Dl Pantazi Ghica numeşte pe adversarul său un fel de farceur literar, spune că unii membri ai societăţii „Junimea“ sunt adaţi la umorism între mai multe pahare de bere în Borta rece (o cîrciumă cunoscută din Iaşi, citată de dl Laurianu-junior în contra noastră) şi observă că 
stilul meu cam se aduce mult cu stilul şi buna-cuviinţă ce ar găsi cineva în epistola unui comisvoyageur neguţătoresc. 
  La aceste cuvinte şi altele mai tari de felul lor nu am nici un răspuns. Ele sunt personalităţi fără interes într-o discuţie literară; ar fi chiar de natură a tăia orice discuţie, dacă alte considerări mai însemnate nu ar impune continuarea ei ca o datorie. 
  Lăsăm dar expresiilor reproduse mai sus tot caracterul lor, fără a le mai atinge. 
  Căci ele nu ne înaintează în dezlegarea singurei întrebări importante aici: cum rămîne cu obiectul propriu al criticii noastre literare? 
  Cum rămîne cu trocheele lui Dositei, pe care Revista contimporană le numeşte hexametre? Cum cu exploziunea entuziasmului nobil pentru ţevile de apă aduse de prinţul Moruzi? Cu convulsiunile înflăcărate? Cu profunzimea craterului în erupţiune? Cu ridicarea dlui Sion din adolescenţă şi aşezarea d-sale în capitală? 
  Cum rămîne cu lumea tăcută a dlui Pantazi Ghica, care păstra un silenţiu?, sau cu Armaşul Dincă Sîrbul, care era 
  „şarpe incolăcitor, fiinţă tîrîtoare, astucioasă, ipocrită, furbă şi trădătoare, suflet damnat, spion şi confident al lui Mihnea?“ 
  Cum rămîne cu Ammianus Marcellinus, pe care îl citează dl Ureche pentru timpul lui Attila? Sau cu Voltaire, care începe istoria de caracter filozofic în vîrstă de 6 ani? Sau cu Cimabue, care devine celebru în arhitectură? 
etc., etc., etc. 
  Cum rămîne cu aceste fenomenale... scăpări din vedere, aceste... mici erori strecurate într-o cîtăţime cam mare în primele două numere, numerele de recomandaţie, ale unei Reviste de literatură, artă şi ştiinţă, publicată în anul 1873 în capitala unui stat care aspiră la cultură şi nu este cu totul lipsit de viaţa literară? 
  Iată singura întrebare la care se aştepta un răspuns din partea Revistei contimporane, şi totodată singurul punct în jurul căruia se poate mişca discuţia noastră mai departe. 
I

    Aşadar: ce a răspuns Revista la erorile imputate şi cum a răspuns? 
  Critica noastră relevase cinci articole: studiile literare ale dlor Sion şi Ureche, nuvela dlui P. Ghica, recenziunea dlui D. Laurianu şi un articol al dlui Marian. Începem cu o mărturisire împăciuitoare: în privirea apărării ce dl Grădişteanu face în favoarea dlui G. Marian de la Ploieşti, suntem aproape de a ne înţelege cu d-sa. D. Grădişteanu 
(p. 390) numeşte scrierea dlui Marian
   „un articol de blagues — cuvîntul în limba romînă n-are ecuivalent decît, poate, mofturi“.
    Din momentul în care Revista califică articolul dlui Marian de mofturi, nu mai avem de discutat asupra acestui punct. S-ar simplifica discuţia chiar şi asupra celorlalte puncte, dacă Revista ar consimţi să numească cu aceeaşi expresie calificativă şi celelalte articole relevate de noi, critica dlui Laurianu, nuvela dlui P. Ghica şi mai ales studiul istorico-literar al dlui Ureche. Căci mofturi este îndeaproape înrudire cu numele ce ne-am permis noi a-l aplica de la început acelor articole din Revistă şi despre care presupunem că nu este încă uitat. 
  Asemenea, suntem datori să recunoaştem că nu mai încape discuţie asupra uverturii lui Freischütz, pe care dl de la Ploieşti o atribuia lui Mozart. În acceaşi zi (1 mai) în care a apărut critica noastră în Convorbirile literare din Iaşi, a apărut în no. 3 al Revistei din Bucureşti rectificarea. Pasagiul criticat de noi din no. 2 al Revistei era: 
  „Un caiet din Mozart se afla pe piano. Dna Cutare îl deschise şi ne jucă nemuritoarea uvertură a operei Freischütz.“ 
şi aici Erata din no. 3 observă: 
  „În no. 2 al Revistei, la pag. 186, rîndul 11, sărindu-se un rînd din manuscris, după cuvîntul juca să se adauge: Sonata în sol major, apoi termină cu.“ 
  Aşadar, dna Cutare jucă din caietul lui Mozart sonata a 8-a şi apoi termină cu uvertura operei Freischütz. 
  Unii se miră cum de zeţarul sărise rîndul din manuscript aşa de bine încît fraza tipărită avea un aer foarte natural, mai natural chiar decît cea îndreptată, şi par a se îndoi de istoria cu rîndul cel sărit. 
  Noi însă nu ne credem în drept a pune la îndoială erata Revistei, şi, prin urmare, primim rectificarea făcută fără rezervă. 
  Mergem chiar mai departe: ne mirăm de ce Revista nu s-a folosit de Erata ei într-un mod mai bogat, oarecum mai isteţ? Nu vedea că aici este mijlocul cel mai simplu de a scăpa de toate greutăţile? 
  De exemplu: la pag. 15 din no. 1 al Revistei zicea dl Sion:
 „În adevăr, voiţi exametre? ascultaţi: 
Limbile să salte 
Cu cîntece nalte.“
    De ce să nu zică erata din no. viitor al Revistei: 
  „În no. 1 al Revistei, pag. 15, rîndul 6 de jos, sărindu-se cîteva cuvinte din manuscris după cuvîntul voiţi să se adauge: „trochee care nu sunt“... exametre?“ 
  şi toată greşeala a dispărut! 
  Asemenea pentru dl Ureche: 
  „În no. 1 al Revistei, la pag. 2, rîndul 2 de jos, unde se citează autorii pentru timpul lui Attila, sărindu-se două rînduri din manuscris, după cuvîntul Am. Marcellinus să se adauge: „din nenorocire nu scrie nimic despre Attila, dar cu atît mai mult scrie“... Priscus“. 
  Şi aşa mai departe şi pentru celelalte erori in dulce infinitum. 
  Dar revista nu a ales acest mod expeditiv şi prudent de a întîmpina critica făcută, ci şi-a susţinut erorile, încercîndu-se a aduce argumente în favoarea unora din ele. 
  Să le examinăm şi pe aceste. 
  Constatăm însă mai întîi că acea parte a criticii care privea disertaţia dlui Sion asupra poetului Conachi a rămas fără întîmpinare. O menţinem dar deocamdată aşa cum a fost făcută. 
  Trecem la dl Ureche, care s-a crezut obligat să-şi susţie cele 7 erori ale d-sale cu orice preţ — vom vedea îndată cu ce preţ. 
1. Eroarea dlui Ureche relativă la Ammianus Marcellinus. Pasagiul din no. al Revistei contimporane este în întregul lui următorul:
   „Mult timp, multe sute de ani, coloniştii lui Traian n-avură alţi istorici decît tradiţiunea fidelă, şi alăturea cu ea pre acei lăutari, cari, încă la Roma, aveau deprinderea a cînta la ospeţe faptele oamenilor celebri.4 Pe timpul lui Attila5, la palatul Biciului lui Dumnezeu, ca şi mulţi secoli după aceea la curtea domnilor romîni, singuri lăutarii fac istorie. 
    4 Soliti sunt primis temporibus in epulis canere convivae ad tibicinem de clarorum hominum virtutibus. Salustiu. 
   5 Am. Marcellinus. Priscus.“
    În contra acestui pasagiu făcusem noi în Convorbiri literare de la 1 mai 1873 următoarea critică:
   „Acel (5) pus lîngă Attila ne trimite în josul paginii la autorii antici, din care izvorăşte dlui Ureche această ştiinţă. Acolo găsim numit, pe lîngă Priscus, şi pe Am. Marcellinus. Ammianus Marcellinus citat pentru timpul lui Attila? Mare descoperire! Ammian (născut pe la 330) era de mai mulţi ani mort cînd a început domnirea lui Attila (434, 453), şi istoria lui merge numai pănă la 378 d. Ch.“
    Ce are de zis dl Ureche la această critică? Cum îşi va susţine singurul punct în discuţie: citarea lui Ammianus Marcellinus după cuvintele „pe timpul lui Attila?“ 
  Iată răspunsul d-sale (Revista din 1 iunie 1873, pag. 320, 321, 322):
   „Un no. 5 stă pus după vorba Attila în scrierea mea (pag. 2), şi nu ştiu de ce supără pe nervosul dl Maiorescu. 
  Oare nu este adevărată aserţiunea că lăutarii, primii cîntăreţi, poeţi, fac istorie... pănă pe timpul lui Attila? 
  Probeze-mi-se că nu, şi va rămîne de minciună Voltaire cu opiniunea sa despre ignoranţa criticilor.“
    Nu am să probez că nu, şi nu am să probez că da, fiindcă nu s-a vorbit nici un cuvînt despre aceasta. Singurul punct în discuţie este: citarea lui Amm. Marcellinus pentru timpul lui Attila. 
  Să relevăm deocamdată cuvîntul pînă vîrît acum de dl Ureche înaintea cuvintelor pe timpul lui Attila. Acest pînă nu stă în pasagiul criticat. 
  Dl Ureche continuă: 
  „Ce este greşit în aserţiunea mea cînd, citînd pe Salustiu, am scris că la romani încă istoria începe cu poezia, cu cîntecele (soliti sunt primis temporibus etc.)?“
   De această aserţiune a d-sale nu e vorba în critica noastră.
   „De acest obicei ne vorbeşte şi Nonniu (II, 70), care aminteşte că Varon numea pe cîntăreţi: pueri modesti... „ 
   Poate să vorbească Nonniu: nu sunt în chestie pueri modesti. Departe de aceasta!
   „Ce păcat făcui susţinînd că acest mod de a face istoria a trecut şi la Dacia şi că persistă pănă chiar sub Attila?“
    Nimeni nu a relevat vreun asemenea păcat, nu este în chestie.
   „Era oare permis filozofului, literatorului din Iaşi a nu şti cine fură barzii la gali (vezi Lucan, I, v. 27), scaldi la scandinavi etc.?... 
  Citit-a eruditul dl Maiorescu pe Tacit? Apoi nu spune el cum se cînta la barbari pe timpul lui (Canitur adhuc barbaras apud gentes. Annal., II, 88)? 
  D-sa, care ştie toate, nu ştie că la goţi în Dacia încă se cîntau la ospeţe faptele strămoşilor, după cum o spune Iornandes (după Cassiodore, ministrul lui Theodosiu)?“
    Nu sunt în chestie nici barzii la gali, nici Tacitus, nici goţii din Dacia. În chestie este un singur punct: citarea lui Amm. Marcellinus pentru timpul lui Attila.
   „Apoi nu cumva eruditul dl T. Maiorescu pretinde că Ammian Marcellin este rău citat pentru deschiderea moravurilor hunilor?“ 
întreabă dl Ureche. Nu pretinde aceasta dl Maiorescu. 
  „Istoricilor de la Convorbiri aceasta poate să le pară lucru nou, dar Ammian Marcellin este autoritate pentru epoca apariţiunii hunilor şi izgonirea goţilor de către ei din Dacia.“
   Nu este în chestie epoca apariţiunii hunilor, nici izgonirea goţilor. 
  „Ce ar zice acest ilustru domn cînd într-o carte cu titlu  ar afla citat pe Ammian Marcellin de nenumărate ori?... 
 şi Amm. Marcellin! 
— E un ignorant, ar exclama negreşit dl Maiorescu. Acel ignorant se cheamă însă 

    De o fineţe admirabilă! Dl Ureche îşi asociază pe Amédée Thierry şi ne dă a înţelege că în privinţa lui Ammianus Marcellinus este de aceeaşi erudiţiune. 
  Să nu batjocorim memoria lui Amédée Thierry, de-abia răposat! Nu el este în chestie: nu el ar fi putut să aibă vreodată inspirările dlui Ureche asupra izvoarelor istorice. Cînd în  a lui Am. Thierry se vede citat Ammianus Marcellinus, nu este pentru chiar timpul domnirii lui Attila, ci pentru prima apariţiune a hunilor în Europa şi pentru moravurile lor de atunci, de care a trebuit să se ocupe Thierry în eminenta sa lucrare. 
  Dar, cum am zis, nu este aici punctul în discuţie. Să revenim la el. 
  „Pentru  ce dar acel no. 5 îl pune în furie contra mea?“
    Lăsînd furia la o parte: pentru că prin acel 5 se citează Ammianus Marcellinus pentru timpul lui Attila. 
  Dar aici dl Ureche răspunde:
   „Eu n-am citat pentru epoca lui Attila pe Ammian Marcellin şi no. 5 pus după vorba lui Attila nu se raportă la Attila, ci la epoca hunilor.“
    Aşa? Apoi atunci de ce atîta sfadă? De ce acel nomol de erudi-ţiune? Acele săgeţi de întrebări îndreptate în contra criticului din Iaşi? Chestia este cu mult prea simplă pentru aceasta;
   „No. 5 pus după vorba Attila nu se raportă la Attila“.
    Iată cea mai simplă şi cea mai elegantă ridicare a greutăţii. 
  Păcat atunci de întreaga pagină 321 din Revistă şi de jumătăţile paginilor 320 şi 322. Lucrul se făcea mai bine, după sfatul ce ne-am permis să-l dăm adineaori, printr-o îndreptare în Erata acestei interesante Reviste. D. e.: 
 „Erata. No. 5 pus la pag. 2 a Revistei după vorba Attila nu se raportă la Attila, ci...“ 
nu mai ştiu la ce. 
  Mai bine se făcea lucrul desigur în acel chip, dar detot bine tot nu se făcea. Detot bine se va face lucrul numai atunci cînd Erata vreunui număr viitor al Revistei ne va zice:
   „La pag. 2 a Revistei, no. 1 să se şteargă numele Ammianus Marcellinus cu totul.“
    Căci ce vrea să dovedească dl Ureche cu Ammianus? Să lăsăm la 
o parte, după dorinţa d-sale, timpul lui Attila, şi să presupunem că d-sa ar fi citat pe Ammian numai pentru acel timp al hunilor despre care se ocupă în adevăr istoria lui. 
  Ei bine, pănă pe timpul lui Attila, în epoca apariţiunii hunilor, pentru care Ammian este autoritate, ce vrea să ne arate dl Ureche prin citarea lui? Dacă-i recitim pasagiul în discuţie, vedem că este vorba de afirmarea d-sale că:
   „singuri lăutarii fac istoria; lăutarii şi tradiţiunea fidelă“.
 De unde o scoate aceasta dl Ureche? 
  „Pentru Ammian Marcellin eu n-am indicat o anume pagină“, 
zice d-sa cu oarecare naivitate. Dar putea să indice o anume pagină sau, mai exact, un anume capitol şi o anume carte din Ammian? 
  Nu putea, fiindcă nu există. Am citit din nou întreaga carte 31 din istoria lui Ammian, în care vorbeşte de huni, am recitit capitolul 3 şi îndeosebi capitolul 2, cel cu celebra descriere a acelei ginte sălbatice, nicăieri nu există nici cea mai mică aluzie la cîntăreţi, lăutari sau tradiţiunea fidelă a hunilor; din contră, după ce Ammian a spus că hunii „rătăcesc fără locaşuri hotărîte, fără vatră şi lege, fără obicei statornic“, rezumă barbaria lor în frumoasele cuvinte: „Nimeni dintre ei nu poate răspunde la întrebarea: de unde eşti? Căci fiecare a fost aiurea zămislit, aiurea născut, aiurea crescut.“ 
  La o asemenea ginte nu poate fi vorba de tradiţiune fidelă şi de lăutari care fac istorie, şi dar citarea lui Ammianus Marcellinus trebuie suprimată. 
  2. Eroarea dlui Ureche relativă la Voltaire. 
  Pasagiul dlui Ureche criticat de noi este următorul (Revista, no. 1, pagina 9):
   „Metoda cealaltă „ad probandum“ relată evenimentele numai spre a lua din ele ocaziunea de a discurge de organizarea politică a popoarelor, despre legile lor, despre progrese, civilizare... Această din urmă metodă dădu naştere, cu Voltaire, abia în secolii XVII şi XVIII, istoriei de caracter filozofic. După pilda acelui geniu dominant între enciclopedişti, scriseră istoriile, disertaţiunile lor Millot, Raynal în Francia; Hume, Robertson, Gibbon în Anglia etc.“
    La aceasta am observat noi în Convorbiri literare de la 1 mai 1873:
   „La pag. 9 eruditul nostru profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti ne spune că „istoria de caracter filozofic“ se născu cu Voltaire, abia în secolii XVII şi XVIII. Voltaire istoric în secolul 17? Dar Voltaire este de 6 ani cînd se sfîrşeşte secolul al 17-lea, şi în această vîrstă el de-abia ar fi putut scrie un tratat ca acela al dlui Ureche, necum o istorie de „caracter filozofic“.“
    Care este întîmpinarea dlui Ureche în contra acestei critice? Va fi mai uşor de astă dată să o analizăm, fiindcă ştim acuma, din experienţa cu Ammianus Marcellinus, metoda d-sale de apărare, zigzagurile prin care încercă a se feri de direcţia dreaptă a discuţiei.
   „Ce-i pasă dlui T. Maiorescu că Zarate (Manuel de littérature, edit. 7, 1856, pag. 170) a zis: „în secolii XVII şi XVIII luă istoria caracterul filozofic propriu al său. Voltaire fu primul care în Francia îi dete această direcţiune“.“
    În adevăr, ce-mi pasă? Istoria a putut să ia caracter filozofic în secolii 17 şi 18. Voltaire a putut să fie cel dintîi care în Franţa i-a dat această direcţie: chestia nu e aici! Chestia este dacă istoria de caracter filozofic s-a născut cu Voltaire în secolul al 17-lea?
   „Această formă sileptică de cugetare să nu încapă în mintea filozofului supusă la atîtea silepse!“ 
14 Titu Maiorescu. Critice 
   Forma sileptică poate autoriza împreunarea mai multor obiecte felurite într-o singură expresie, dar nu autoriză niciodată şi nicăieri împreunarea sintactică de contraziceri, şi dacă cineva, d. e., în loc de a zice: multe bătălii celebre s-au cîştigat pe timpul romanilor, asemenea multe, mai ales prin perfecţionarea armelor de foc, s-au cîştigat în zilele noastre, ar zice: multe bătălii celebre s-au cîştigat de la romani pînă în zilele noastre prin perfecţionarea armelor de foc, ar comite — nu 
o silepsă, ci o eroare, fiindcă timpul romanilor exclude perfecţionarea armelor de foc, precum vîrsta lui Voltaire exclude scrierea istoriei filozofice din partea sa în secolul 17.
   „Zicînd ca Zarate, că istoria filozofică este din secolul XVII şi XVIII, făcut-am o erezie?“
    Nimeni nu a vorbit de o asemenea erezie.
 „Dar nu sunt din secolul XVII Rollin, Bossuet, Fleury?“
    Nu sunt în chestie Rollin, Bossuet, Fleury.
   „Şi oare nu este adevărat că numai în secolul XVIII, cu Voltaire, istoria luă definitiv caracterul ce-l avu sub pana lui Millot, Raynal etc.? Voltaire e acela care“ etc.
    Aceasta poate să fie adevărat, dar nu e în chestie, precum nu e în chestie nici tirada următoare asupra meritelor lui Voltaire. 
  Într-atîta se încheie întîmpinarea dlui Ureche asupra acestui punct. Neprobînd ea nimic, eroarea d-sale cu Voltaire rămîne nejustificată. 
  Cînd ar rămînea numai atît! Dar prin întîmpinarea d-sale se înmulţesc erorile, erori de acelaşi fel: contraziceri şi citări false. 
  Să recapitulăm observările din răspunsul de la pag. 423:
   „Zarate a zis: „în secolii 17 şi 18 luă istoria caracterul filozofic propriu al său. Voltaire fu primul care în Franţa-i dete această direcţiune.““
    Dl Ureche crede în autoritatea lui Zarate, fiindcă ni-l opune. Aşadar, cel dintîi care în Franţa dete istoriei caracter filozofic fu Voltaire; însă istoricul Voltaire ştim că a fost în secolul al 18-lea. Cu toate aceste dl Ureche zice îndată mai jos: 
  „Zicînd ca Zarate, că istoria filozofică este din secolul 17 şi 18, făcut-am o erezie? Dar nu sunt din secolul 17 Rollin, Bossuet, Fleury?“ 
   Aşadar, francezii Rollin, Bossuet, Fleury au scris, după dl Ureche, istorii filozofice în secolul 17. Dar atunci cum rămîne cu afirmarea de mai sus a lui Zarate că Voltaire (din secolul 18) fu primul care în Franţa dete istoriei direcţiunea filozofică? 
  Aceasta cam are aerul de contrazicere. Sau este numai o formă sileptică? 
  Să relevăm altă greşeală, oarecum mai substanţială:
 „Dar nu sunt din secolul 17 Rollin, Bossuet, Fleury?“ 
exclamă dl Ureche pentru a proba că istoria filozofică este şi în secolul 
17. Nu i-a fost destul experienţa cu Voltaire; trebuie s-o păţească şi cu Rollin! 
  Rollin nu este istoric în secolul 17. Rollin este, ce e drept, născut în secolul 17 (şi Voltaire era născut în secolul 17), dar nu devine autor decît în secolul al 18-lea. Prima lui publicare este din 1731, iar Histoire ancienne este de-abia de la 1730—1738. 
Hotărît lucru, numele proprii sunt nefericirea dlui Ureche. 
3. Eroarea relativă la începutul istoriei germanilor. În primele pagini ale Revistei contimporane dl Ureche zisese:
 „Orice neam începe întîi prin poezie 
        Fiinţa de-şi pricepe“ este un adevăr ieşit din poetica pană a lui Văcărescu. Şi acest adevăr îl confirmă cercetarea dezvoltării cugetării la toate popoarele Europei. Acest studiu demonstră, ca regulă nestrămutată, că filozofia, că istoria, fiica filozofiei, nu vin decît după ce poezia populară începe a tace, nu vin decît atunci cînd naţiunea s-a aşezat şi a gustat din viaţa liniştei publice. Mai mult încă, Hist. Var. ale lui Elien, în Ermip (1), în Aristot (2) aflăm că grecii cîntară pînă şi legile lor înîinte de a cunoaşte scrisoarea. 
  La început nu se scrie, ci se face, zice Quinet. Tradiţiunile sunt conservate sub forma poetică şi transmise din tată în fiu cu toate erorile proprii copilăriei popoarelor, fără conexiune de cauze cu efecte. Aşa, istoria germanilor începe cu cîntul lui Siegfried în poemul Analelor.“ 
  Între simptomele de suferinţă de care se ocupa gluma noastră literară (glumă şi nu prea) era şi „contrazicerea gîndurilor puse lîngăolaltă“. 
  Ca exemplu am relevat şi acel pasagiu din studiul asupra lui Miron Costin cu următoarele cuvinte:
   „La pag. 1 şi 2 a revistei ni se susţine că istoria, fiica filozofiei, nu vine decît după ce poezia populară începe a tăcea, şi îndată se adaogă: istoria germanilor începe cu cîntul lui Siegfried din poemul Analelor (?)“
    Cum se justifică acum dl Ureche? Revista de la 1 iunie, pag. 319 şi 320:
   „Ce află dl Titu Maiorescu în aceste şiruri ale mele chiar şi alese de domniasa, după trebuinţa cauzei sale? 
  O erezie?“
 Nu: de erezie nu este vorba. 
  “Să probeze că nu e adevărat că: „Orice neam începe întîi prin poezie fiinţa de-şi pricepe“, cum zice Văcărescu.“
 Nu am să probez, fiindcă nu e în chestie.
   „Am zis că primii poeţi, că primii muzicanţi fură primii cronicari ai popoarelor... 
  Istoria nemţilor domnului Maiorescu, ea însăşi începe, adause, cu un cînt din Niebelungen... Dar tot eu am arătat ce diferenţă este între linus, peani, treni, rapsozi, între cîntăreţii primi ai faptelor şi între istorici. Istoria însă nu este balada lăutarilor cîntînd la mesele domnilor faptele domnilor trecuţi cu laudă. Unde este contrazicere dară cînd, spunînd ca Quinet (pag. 299, tome IX, ed, 1857, Paris) că „L’ histoire allemande commence par le chant de Siegfried“, adaog că istoria (nu balada, nu cronicul, ci istoria, fiica filozofiei) nu vine decît după ce poezia populară începe a tăcea?“
    Unde este contrazicerea? În chiar aceste cuvinte! Dacă se susţine că istoria (orice fel de istorie) vine după ce poezia populară tace, nu se poate susţinea îndată că istoria germanilor începe cu cîntul lui Siegfried. 
  Aici este aceeaşi contrazicere ca în cazul citat mai sus cu istoria filozofică în Franţa din secolul 17, şi din aceeaşi cauză, adică din cauza citărilor nemistuite. Dar dl Ureche nu se linişteşte cu atît. D -sa continuă:
   „Istoria germanilor începe cu cîntul lui Siegfried în poemul Analelor. 
Dl T. Maiorescu pune aci un? 
Să adăogăm şi noi la? al dlui Maiorescu pe unul al nostru mai compact? 
  Ce însemnează acel? acel erudit? 
  Priveşte el vorba analelor, cum a tipărit-o un zeţar căruia e permis să fie ignorant cît un redactor de la Convorbiri? 
  Poemul analelor!... Are de ce rîde dl Maiorescu, căci zeţarul, tot atît de familiar ca d-sa cu numele unor istorici ca Ocampo, Morales, le-a zeţuit greşit, d-sa nu ştiu corige Analelor prin Amalelor! 
  Într-adevăr, Voltaire avea dreptate: nu este mai rea ignoranţă decît a criticilor!“ 
  Un semn de întrebare pus înătreî paranteze după propoziţia unui autor este ştiut că însemnează îndoiala aceluia care a pus semnul de întrebare despre adevărul propoziţiei. 
  Semnul de întrebare al nostru exprimă dar îndoiala despre adevărul afirmării dlui Ureche că istoria germanilor începe cu cîntul lui Siegfried din poemul Analelor, greşeala de tipar a Revistei d-sale, nu a noastră, pe care o îndreptează dl Ureche prin Amalelor (ar fi fost mai bine să zică Amalilor, fiindcă este vorba de amali, eroii goţilor). Poemul Amalelor dlui Ureche este, cum ne spune d-sa însuşi în răspunsul citat mai sus, poemul german Nibelungen. 
  Dar este oare sigur că istoria germanilor începe cu cîntul lui Siegfried din Nibelungen? 
  Dacă pe la 1857 a fost poate iertat unui literat francez să zică l’ histoire allemande commence par le chant de Siegfried, în anul 1873 nu mai este iertat unui literat să zică aşa în treacăt: istoria germanilor începe cu un cînt din Nibelungen. Astăzi, după polemica iscată la 1851 de I. Grimm în contra lui Lachmann, literatura germană este lămurită asupra timpului Nibelungilor şi susţine că acest poem a fost compus în secolul al 12-lea după Christos din tradiţii poetice mai vechi. 
  Nimeni însă nu va putea afirma că istoria germanilor începe cu un cînt tocmai din secolul al 12-lea dăupăîChr. Dacă era vorba de a se cita cel mai vechi poem însemnat al germanilor, trebuia să fie citat aşa-numitul Cînt al lui Hildebrand, din secoluil al 8-lea, şi nu Nibelungen, din secolul al 12-lea. 
  Iată ce voia să zică acel semn de întrebare pus după afirmarea dlui Ureche; şi acum rămîne numai să ni se explice ce voia să zică semnul mai compact al d-sale? 
  4. Grămădirea nepotrivită a numelor proprii. 
„Dar unde este tare dl Ureche“ — 
scrisesem noi în Convorbiri literare — 
„este în citarea de nume proprii. Acolo d-sa se află în elementul său, începe a-şi pierde cumpătul, sonul gol al cuvintelor de botez şi de familie îl transportă în acea lume fericită unde prozaica lege a logicii şi a exactităţii ştiinţifice nu mai domneşte. Cu deosebire ne preumblă atunci prin ţara spaniolilor, pe unde controlul este mai greu, şi ne încîntă cu sonuri ca cele următoare: 
  „Nu, or cît am putea supăra vre-unul din acele spirite, de care altă dată rîdeam, pe care azi le deplîngem, spirite pururea gata a deprecia ce este romînesc, nu, repeţim, Miron Costin nu este Villehardouin, nici sire de Joinville, Froissart, Filip de Comines, el nu este Olanyro Morales, Zurita Garivay, Muntaner, Mariana, Moncada; nu este asemenea autorul cronicilor de Napoli, nici Villani; nu este a fortiori, catalogarii de date şi domni ai Germaniei feudale... Miron Costin este în fond „istoric“!“
    La aceasta răspunde dl Ureche în Revista de la 1 iunie: 
  „Ce-mi mai impută dl T. Maiorescu? 
  „Unde este tare dl Ureche, scrie dl Maiorescu, este în citarea de nume proprii... Cu deosebire ne preumblă prin ţara spaniolilor, pe unde controlul este mai greu şi ne încîntă cu sonuri ca cele următoare...“ 
  Aici citează din scrierea mea pasagiul începînd cu aceste vorbe: 
  „Nu, or cît am puteà supărà pe vre-unul din acele spirite de care altă dată rîdeam, pe care azi le deplîngem, spirite pururea gata a deprecia ceea ce este romînesc, nu, repeţim, Miron Costin nu este Villehardouin, nici sire de Joinville, Froissart, Filip de Comines... Miron Costin este în fond istoric.“ 
  Şi dl Maiorescu, ca să probeze că sunt ignorant, numeşte spanioli istoricii cronicari francezi şi italieni. Cînd vorbeşte de Froissart, Comines etc. zice că mă preumblu în ţara spaniolilor! Dl T. Maiorescu, care ştie cum s-a prăsit tot neamul redactorilor Convorbirilor din maimuţele lui Darwin, ignoră cine fu un Comines, un Morales!... 
  Ah! ignoranţa criticului este cea mai rea din ignoranţe!“
    Ce mai fineţe de procedare! Nu cumva dl Ureche şi-a scris răspunsurile d-sale pentru acel soi de cititori care într-o discuţie se mulţumesc de a citi numai pe una din părţi, fără a se întreba ce zisese şi cealaltă? Atunci ne-am explica denaturarea prea făţişă ce o încearcă d-sa în privinţa tuturor punctelor în discuţie. Însă, pe lîngă acel soi de public, există fără îndoială — deşi într-un număr mai mic — cititorii cu simţămîntul elementar de dreptate, care într-o discuţie, dacă o urmăresc, îşi dau osteneala să asculte amîndouă părţile. Şi, înaintea acestor oameni mai cu minte, cum va rămînea dl Ureche cu răspunsul d-sale? 
  În relevarea noastră critică reprodusesem întreg pasagiul dlui Ureche, cu acea duzină de nume proprii citate de d-sa, şi fiindcă cea mai mare parte a acestor numiri sunt numiri de spanioli, am zis: „cu deosebire ne preumblă atunci prin ţara spaniolilor“. Cine zice „cu deosebire ţara spaniolilor“, zice două lucruri: întîi că sunt şi alte ţări în chestie, al doilea, că între ele ţara spaniolilor este deosebită. Şi, în adevăr, dl Ureche în citatul pasagiu ne preumblă prin Franţa, prin Italia, prin Germania, dar ne preumblă „cu deosebire“ prin ţara spaniolilor. 
  D-sa însă acum, răspunzînd criticii noastre, lasă la o parte tocmai numele spaniole în reproducerea pasagiului său, şi susţine apoi că noi am numit spanioli pe cronicarii francezi şi italieni. 
  Prestidigitatorii obişnuiesc cunoscutul tour de passe-passe de a prezenta mai întîi două obiecte şi de a face apoi să dispară unul din ele în mînecă, spre marea surprindere a copiilor spectatori. Tocmai pe spanioli şi-a găsit dl Ureche să şi-i escamoteze astfel din propriul său citat? Ce neagră ingratitudine! 
  5. Eroarea dlui Ureche cu definiţia istoriei. 
  Întregul pasagiu în chestie, publicat de dl Ureche în no. 1 al Revistei contimporane, este următorul: 
  „Care sunt meritele lui M. Costin ca istoric, ca om de ştiinţă? Înţeles-a el, ca şi Ureche, predecesorele său, ce diferenţă este între un cronic şi între o istorie? Înţeles-a el diferenţa ce trebuie să fie între el istoric şi între acei lăutari care, pe timpul său şi a fiului său, N. Costin, „la mesele domnilor cîntau cîntecele domnilor trecuţi“? Este Miron Costin cronicarul saxon, alcătuitorul de o specie de almanahe istorice seci şi grele de mistuit, almanahe care însemnà la anul cutare naşterea cutăruia domn, la data aceasta ivirea unei comete, la luna cealaltă împuşcarea de către rege, la vînătoare, a unei vulpe...; sau este M. Costin deja istoricul care întreabă la fapte cauzele lor, şi la cauze recunoaşte o ordine, o sistemă oarecare, ca Vico, Leibnitz, Descartes, Rotek, Cantù, Thiery etc.? La toate aceste întrebări 
M. Costin răspunde cu cîteva cuvinte, cînd din convingere ştiinţifică ne spune,ne defineşte care este după el scopul istoriei. Vornicul Ureche, desvoltînd definiţiunea dată despre istorie de Valeriu Flacu, „rerum cognitio praesentium“, a zis că: „mulţi scriitori s-au nevoit de au scris rîndul şi povestea ţărilor şi au lăsat isvod pe urmă şi bune şi rele să rămînă feciorilor şi nepoţilor, să le fie cele bune de învăţătură, iar cele rele ca să se poată ferire şi să se socotească, şi celor bune să urmeze“. Miron Costin a zis şi mai bine decît Ureche. Acest al doilea cronicar al nostru ne-a spus, ca Herder, cum „istoria ne deschide mintea de ajungem cu credinţă spre Dumnezeu“, cum ea, istoria „depărtate locuri de ochii noştri ne face de le putem vede cu cugetul nostru“. Ca şi Cicerone, care definea istoria prin „testis temporum, lux veritatis, vita memoriae, magistra vitae“, şi după cum Cantù o defineşte, conform ultimelor, modernelor teorii: „l’ histoire est le récit d’événements importants, afin de connaître le passé et par lui de conjecturer l’avenir probable...“ aşa a zis Miron Costin, cînd ne spune că istoria ne învaţă: „Cu cele trecute vremi să pricepem cele venitoare!“ 
  Care e meritul lui M. Costin ca om de ştiinţă? Dar ce desvoltare mai admirabilă de inteligenţă ca aceea a lui M. Costin, care ajunge la concluziunile ştiinţei cu secoli mai nainte de atîţi nemuritori lucrători în ogorul ştiinţific, în ogorul istoriei, la apusul Europei!“ 
  În contra concluziunii de mai sus am scris noi în Convorbiri literare: 
  „Ce mistificare mai este şi aceasta? Nu este adevărat că ideea de a concepe istoria ca o ştiinţă a vremilor trecute pentru a pricepe pe cele viitoare este o „ultimă, modernă teorie“. Aceasta a trebuit să treacă prin capul tuturor istoricilor de cînd istorici există, şi este anume relevată în Polybius, în Tacitus, în Cicero, dacă, după dorinţa lui Cornelius Nepos, îl numărăm şi pe acesta între istorici. Prin urmare, Miron Costin în fraza citată nu a făcut alta decît a spus şi el o cugetare de istoric, dar nu a anticipat «cu o admirabilă inteligenţă concluziunile ştiinţei moderne».“ 
  În adevăr mistificarea este manifestă. 
  Dacă recitim întregul pasagiu al dlui Ureche, vedem următorul şir al ideilor d-sale: „Care e meritul lui Costin ca om de ştiinţă? Înţeles-a el diferenţa între cronică şi istorie? La toate aceste întrebări răspunde Costin prin definiţia istoriei conform ultimelor modernelor teorii.“ Şi acum dl Ureche revine cu aceleaşi cuvinte la întrebarea de la începutul pasagiului: „care e meritul lui M. Costin, ca om de ştiinţă? Dar ce dezvoltare mai admirabilă de inteligenţă ca aceea a lui M. Costin, care ajunge la concluziunile ştiinţei cu secoli mai nainte de atîţi lucrători în ogorul istoriei.“ Aşadar, după dl Ureche, definiţiunea lui Cantu este ultima modernă teorie, şi meritul lui Costin este de a o fi anticipat. Aici era obiectul criticii. Să vedem acum întîmpinarea dlui Ureche. 
  „Probat-a dl T. Maiorescu că definiţiunea adusă de mine de la Cantù: „L’ histoire est le récit“ nu este definiţiunea la care s-a oprit, după certe pro şi contra ştiinţa, istoricii moderni?“ 
  Nu am trebuit să o probăm, fiindcă nu am pus-o în chestie. 
  „Învăţatul Maiorescu... vine să spună, ca o înfruntare, ignorantului Ureche, că M. Costin nu e om mare, căci a definit istoria ca Polibiu, Cicero, Tacit, lucru ce zisesem încă din 1860 şi o şi tipărisem în 1865!“ 
  Dacă dl Ureche la 1865 tipăreşte o opinie şi la 1873 tipăreşte opinia contrară, atunci ne dă un nou exemplu pentru acel simptom de suferinţă ce i-l cunoaştem deja şi care se numeşte contrazicere, iar noi, din parte-ne, nu facem alta decît să susţinem pe dl Ureche de la 1865 în contra dlui Ureche de la 1873. 
  Relevăm în treacăt neadevărul că am fi contestat mărirea lui M. Costin în genere. 
  „Dar va zice dl Maiorescu cu aerul său triumfal: dar aceste toate nu justifică aserţiunea că Miron Costin „a anticipat cu o admirabilă inteligenţă concluziunile ştiinţei moderne“. Ce apropiere face d-sa între vorba concluziunile (la înmulţit) şi între definiţiunea istoriei de M. Costin? 
  Acele concluziuni ale ştiinţei moderne, întrevăzute de Costin, se referă la multe alte puncte, pe care le recomand cu generozitate de creştin dlui Maiorescu, a le citi barem acum în dicţionarul filozofic al lui Voltaire la vorba Histoire (pag. 195).“ 
  La alte puncte? La punctele din dicţionarul lui Voltaire? Apoi atunci discuţia iarăşi s-a simplificat. Observăm numai că despre aceste nu a fost vorba în pasagiul citat şi că concluziunile (la înmulţit) sunt în deplină apropiere cu obiectul lor, adică cu ultimele moderne teorii (asemenea la înmulţit) conform cărora defineşte Cantu istoria, după dl Ureche. 
  Dar, în fine, dacă d-sa retractează înţelesul pasagiului de mai nainte, dacă recunoaşte că meritul lui Costin este altundeva decît în anticiparea definiţiunii istoriei, atunci nu mai avem nimic de zis, şi rămîne chestia cum rămăsese cu acel 5 „pus după vorba Attila“, „care nu se raportà la Attila“. 
  6. Ceailaltă grămădire nepotrivită de nume proprii. 
  În critica din Convorbiri literare se mai zicea în privinţa studiului literar al dlui Ureche: 
  „La pag. 6, dl Ureche ne înşiră alte nume, spunîndu-ne că: 
  „Miron Costin este deja istoricul care întreabă la fapte cauzele lor, şi la cauze recunoaşte o ordine, o sistemă oarecare, ca Vico, Leibnitz, Descartes, Roteck, Cantù, Thiery“. Ce-o fi căutînd între aceşti istorici Leibnitz şi Descartes?“ 
  La aceasta răspunde dl Ureche: 
  „Eruditul domn Maiorescu ignoră că Leibnitz a scris istorie! Pentru numele lui Dumnezeu, erudite critic, un coup de Bouillet, iute... Ce zice? «Leibnitz mourut en 1716... Il fut à la fois jurisconsulte, publiciste, théologien, physicien, mathématicien et historien!!»“ 
  Nu este în chestie ce ştie sau ce ignoră dl Maiorescu. În chestie este dacă, într-un studiu literar asupra lui Miron Costin, citîndu-se istoricii Vico, Rotteck, Cantu, Thierry, în opoziţie cu cronicarii, se poate cita şi Leibniz printre ei. Şi aci susţinem că nu. Fiindcă Leibniz este celebru ca filozof şi matematic, iar nu prin faptul secundar că a scris şi  etc., aşadar, nu ca istoric. 
  Tot aşa de greşită ar fi, d. e., următoarea grămădire de nume proprii: N. N. este un adevărat pictor ca  şi oricine ar fi în drept să întrebe: ce o fi căutînd Goethe printre aceşti pictori? Căci, deşi Goethe a făcut multe picturi în viaţa lui şi a avut chiar timpuri (în Frankfurt, la 1772, şi în Roma, la 1787) unde s-a ocupat cu o pasiune aproape exclusivă de pictură şi se credea destinat pentru această artă, nu se poate cita printre pictorii celebri ca un semen al lor. 
  „Numele lui Descartes supără pe dl T. Maiorescu? De ce numele lui nu ar putea sta alăturea cu ale unor istorici?“ 
continuă a întreba dl Ureche. De ce nu? Fiindcă nu este istoric, nu este istoric deloc, nici măcar atît cît Leibniz.
     
întîmpină dl Ureche mai departe. Ei şi? Din aceea că Nisard zice toute la littérature du 17-e siècle est là, urmează că Descartes este istoric? În  se cuprinde şi poezia; urmează de aici că s-ar putea zice: N. N. este poet celebru, ca Lamartine, Victor Hugo, Heine, Lenau şi... Descartes? 
  „Ce păcat făcui că vorbind de noile căi ale istoriei mă referii la Descartes, acest , cum îl califică Nisard?“ 
  Nisard poate să califice pe Descartes , Descartes tot nu devine istoric. 
  Menţinem dar şi această parte a criticei noastre aşa cum a fost făcută şi ne grăbim a închide dosarul dlui Ureche cu ultima observare. 
  7. Eroarea cu Cimabue.
   „Altă dată dl Ureche, vorbind despre arhitectura noastră, ne spunea că celebrii arhitecţi ai Italiei ar fi invidioşi de ea, şi ne cita între aceştia şi pe Cimabue, care însă este celebru în pictură.“
    La aceasta întîmpină dl Ureche:
   „Să admitem că aş fi zis aceasta cu ocaziunea vreunui discurs improvizat la vreo solemnitate, unde înlocuiam vreun ministru ca director al cancelariei cultelor; dar mai întăi eu n-am pretenţiunea a şti toate, şi apoi Giotto, şcolarul lui Cimabue, nu era arhitect?“
   Nu să admitem că aş fi zis, ci dl Ureche a zis-o în adevăr, şi asemenea nu e vorba aici de vreo improvizare orală (de aceasta nu ne-am fi atins), este vorba de un articol publicat cu numele d-sale în Adunarea naţională din 6 iulie 1869. Şi dacă nu am citat această foaie în Convorbiri literare de la 1 mai 1873, cauza este că o citasem deja în Convorbiri literare de la 15 august 1869, fără a numi atunci pe dl Ureche, fiindcă atunci puteam încă crede că este un lapsus calami din partea d-sale, şi a trebuit să vie Revista contimporană să ne arate ce fel de lapsus sunt acele ale dlui Ureche şi ale altor scriitori de tăria d-sale. 
  Aşadar, cum rămîne cu Cimabue publicat arhitect celebru?
   „Eu n-am pretenţiunea de a şti toate“, 
zice dl Ureche. Însă cine afirmă ceva pretinde de regulă că ceea ce afirmă este adevărat, şi cel dintîi mijloc pentru dl Ureche, ca pentru oricare altul, de a dovedi că nu are pretenţiunea de a şti toate este de a nu afirma nimic acolo unde nu ştie nimic.
   „Şi apoi“, 
mai adaogă dl Ureche,
 „şi apoi Giotto, şcolarul lui Cimabue, nu era arhitect?“ 
Acest argument îl lăsăm fără răspuns. 
  Orice am mai zice noi, i-ar slăbi efectul. 
  Cu aceasta am terminat recapitularea criticii noastre în contra studiului dlui Ureche şi ilustrarea întîmpinării d-sale la acea critică. 
  Ne rămîne încă o datorie de îndeplinit: ne rămîne de arătat cititorilor că o asemenea critică minuţioasă îşi are însemnătatea ei în starea literaturii romîne de astăzi şi că nu este o lipsă de respect pentru publicitate dacă ne-am oprit aşa de mult la cercetarea unei procedări puţin obişnuite în viaţa literară. 
  Ne vom îndeplini această datorie după ce mai întîi vom fi încercat să ne explicăm şi cu dl Petre Grădişteanu.
 II
    Cu dl Petre Grădişteanu ne putem explica mai uşor. Dl Grădiştea-nu, într-un avînt de generozitate, a intervenit în discuţia noastră cu unii (nu cu toţi, cum pretinde d-sa) din scriitorii Revistei contimporane, s-a pus neprovocat să apere pe dnii P. Ghica, Laurianu şi Marian şi să critice apoi, la rîndul său, Convorbirile literare. 
  Dl Grădişteanu fusese, ce e drept, şi d-sa criticat în Convorbirile literare de la 15 sept. 1871 pentru o mică fantezie dramatică asupra umbrei lui Mihai Viteazu.1 Dar dacă acest fapt poate pune la îndoială imparţialitatea judecăţii d-sale asupra noastră, nu împuţinează întru nimic generozitatea avîntului d-sale. 
  Dl Grădişteanu nu este erudit şi literat , nu este, ca dl Ureche, profesor de literatură şi istorie la o universitate a statului, şi dacă d-sa ar comite chiar, pe ici, pe colo, unele erori în afirmările 
   1 Vezi mai sus, pag. 178; ă de fapt, 171; în ed. de faţă p. 137 — n. ed.î. 
sale, dacă ar arăta chiar oarecare lipsă de cunoştinţă de cauză în cauzele în care binevoieşte a se amesteca, dacă, d. e., ar cere (pag. 294) de la o rimă masculină a dlui Eminescu să aibă
   „aceeaşi silabă ultimă“, 
ca şi cînd rima ar reclama aceasta vreodată şi nu s-ar cere numai identitatea sonurilor începînd de la vocala intonată, fără privire la celelalte sonuri ale silabei : dacă, în alt exemplu, ar susţine în contra dlui Bodnărescu (pag. 395) că epigrama trebuie să fie 
  „de genul satiric“, 
ceea ce, precum ştiu toţi cîţi au studiat această materie, este neexact; dacă, în al treilea exemplu, ar crede (pag. 400) că după Darwin oamenii sunt descendenţi direcţi ai maimuţelor, pe cînd Darwin, ca şi Haeckel — precum este obşteşte cunoscut în lumea cultă — susţine că oamenii se coboară numai din acelaşi neam cu maimuţele de astăzi şi nu sunt descendenţii, ci colateralii lor — totuşi, asemenea erori ale d-sale nu sunt primejdioase, nu se impun minţii şcolarilor cu autoritatea unui curs de literatură şi ştiinţă şi nu viciază cunoştinţele altora în urma vreunei încrederi deosebite în afirmaţiile d-sale. 
  Trebuie chiar să relevăm cu recunoştinţă în dl Grădişteanu că înainte de a intra în arena luptelor critice ne arată pregătirile d-sale pentru acest scop, ne învaţă (pag. 385) etimologia greceasă a cuvîntului critică 
  „Kriteiu a judeca, tecuh artă“, 
şi ne spune înalta idee ce şi-o face d-sa despre misiunea criticului:
   „Criticul trebuie să semene cu acei înţelepţi bătrîni ai lui Fénelon cari preşed la luptele pacifice ale atleţilor în arena ce ei au umplut odinioară de zgomotul triumfului lor“. 
  Bătrîneţea înţeleaptă şi triumfurile anterioare le cere d-sa cu tot dinadinsul de la un critic, pare a ne imputa nouă lipsa de bătrîneţe (pag. 390) şi se întreabă cu ironie (pag. 391): 
  „Dar unde este şi arena pe care dl Maiorescu să o fi umplut vreodată cu zgomotul triumfurilor sale?“ 
  Aceste aspre condiţii ce le impune dl Grădişteanu unui critic în chiar momentul cînd şi d-sa îmbrăţişează această misiune produce o mare impresie în favoarea d-sale, şi din parte-ne, fără a-l mai întreba de vîrstă, suntem pe deplin încredinţaţi de zgomotul triumfurilor cu care a umplut odinioară arena literară. 
  Aşadar, cu un asemenea critic sperăm că ne vom înţelege mai uşor, şi ne grăbim de a o încerca. 
  Despre dl P. Ghica observase critica din Convorbiri literare că d-sa, într-un limbaj violent, grămădeşte cuvintele cu prea mare îmbelşugare, deşi cu toată gingăşia logică. 
  Dl Grădişteanu justifică unele din aceste îngrămădiri, explicîndu-ne deosebirea ce există între terminii lor, şi aşa ne arată ce bine a împreunat dl P. Ghica în gloată şi în dezordine, speriat şi exasperat, rupt şi sfîşiat, două fete şi două copile, durere, exasperaţiune şi desperare. 
  Noi credem că dl Grădişteanu nu a nimerit punctul în discuţie. Întrebarea nu era dacă în grămada de cuvinte a dlui P. Ghica se poate găsi vreo deosebire lexicală între fiecare cuvînt şi celelate puse lîngă dînsul. Căci aceasta era ştiut de mai nainte: limba nu-şi creează cuvintele înzadar; din momentul în care pentru acelaşi fel de idei sunt mai multe vorbe într-o limbă, este sigur că fiecare din ele va avea o nuanţă de înţeles prin care se deosebeşte de celelalte: altfel nici nu s-ar fi creat. 
  Dar singura întrebare era: dacă este iertat unui scriitor să grămă-dească cuvintele în modul cum a făcut-o dl Pantazi Ghica, deşi fiecare cuvînt are nuanţa sa proprie de înţeles? 
  Şi aici noi am susţinut şi susţinem că nu. Căci tocmai operaţia logică de a distinge nuanţele prea fine ale unor cuvinte cam de acelaşi înţeles este contrară intenţiei unui stil de nuvelă. 
  Aşadar, imputarea adusă scrierii dlui Pantazi Ghica este acea „gingăşie logică“, precum anume am observat-o, şi dl Grădişteanu a crezut că apără pe dl P. Ghica expunîndu-ne cu de-amănuntul tocmai lucrarea intelectuală prin care se pot deosebi cuvintele dlui Ghica cît pentru „gingăşia logică“!... 
  Dacă, d. e. (variem exemplele cu o citare din ultimul număr al Revistei), d. Pantazi Ghica scrie (pag. 350):
   „Radu era tînăr, frumos, voinic, mîndru şi viteaz“, 
atunci face o grămădire de cuvinte greşită, cel puţin mîndru şi viteaz trebuiau să lipsească, şi cînd dl Grădişteanu şi-ar da osteneală să ne arăte aici deosebirea ce există totuşi între voinic, mîndru şi viteaz, noi i-am răspunde admirîndu-i „gingăşia logică“. 
  Un ultim exemplu din dl Pantazi Ghica (Revista, pag. 353), şi am terminat explicarea.
   „Dacă cineva a putut descrie bucuria, fericirea ce simt nişte vechi şi buni amici regăsindu-se în supreme momente de primejdie, îşi poate face o idee de bucuria şi fericirea acelor nobili cai şi a lui Radu Buzescu regăsindu-se: caii ninchezau, săreau, se jucau, puneau boturile lor pe obrazul său; el rîdea, plîngea, îi mîngîia, îi săruta, îi îmbrăţişa într-o nespusă frenezie de mulţumire. 
  Doamna, deşteptată şi dînsa, privea pe fereastră această scenă poetică, lacrime curgeau pe figura ei, lacrime dulci şi consolatoare astă dată: ea trăise pînă atunci lîngă o fiară sălbatică, şi acum se găsea între oameni care, ca dînsa, aveau o inimă, simţeau şi lăudau pe Dumnezeu. 
  După ce aşeză caii lui Radu la grajd, puse de-i curăţă, îi ţesălă, îi perie, le aşternu floare de fîn şi paie moale...“
    Nu le dete şi ovăz? 
  Dar destul despre aceste lucruri elementare, aşa de elementare încît dl Grădişteanu (pag. 386) ne cam ia în nume de rău puţina seriozitate a punctului nostru de vedere, din care am criticat numai cuvintele şi nu caracterele persoanelor, verosimilitatea situaţiunilor, teza morală a nuvelei dlui Ghica. Pare că ar fi fost cu putinţă să se vorbească despre caracterele şi teza morală a unui scriitor din a cărui pană au ieşit pasajele miraculoase relevate mai sus. 
  Şi cum eram să discutăm noi fie şi cea mai mică fineţe de stil cu d. Pantazi Ghica cînd însuşi dl Grădişteanu, care, fără îndoială, scrie mai bine decît dl Ghica şi are o simţire mai dreaptă despre convenien-ţa stilistică, arată, cum am zice, sinceritatea de a ne imputa din observările noastre asupra dlui Marian, cel care băuse ceaiul la doamna Cutare, următorul galicism:
   „Mai cu samă îmi displace, de la un critic atît de autorizat, galicisme ca acesta: „D-sa iubeşte la causerie“; de cînd e ţara romînească, romînii au zis: „Dsale îi place“, dar nu: „D-sa iubeşte la causerie“. A trebuit să iasă la iveală un liăngvîist de forţa dlui Maiorescu ca să se întroducă asemenea locuţiuni.“
    Grozavă e slăbiciunea liăngvîistului criticat de dl Grădişteanu! Închipuiţi-vă numai: el vrea să-şi bată joc de un autor care într-un mod cam greoi imitează stilul francez de foiletoane, şi în loc de a zice despre acest autor ca toţi romînii că-i place să stea la vorbă, zice ca francezii: „D-sa iubeşte la „causerie“ ca la Paris şi o introduce în Revista contimporană“. Ce mai galicism! 
  Este aceasta o epigramă sau o enigmă? întreabă dl Grădişteanu (pag. 396). Şi una şi alta; epigramele, ca şi fineţele de stil, sunt uneori enigme, a căror dezlegare atîrnă de la înţelegerea cititorului.
    Ar mai rămînea să vorbim despre mica parte a dlui D. A. Laurianu din critica noastră. Însă în privinţa modestiei acestui june autor de a declara într-un mod categoric că nu are idei preconcepute, nu credem că se mai poate discuta, şi nu am mai reveni nici la moravurile şi mediul social de pe timpul Rheei Silviei, dacă dl Grădişteanu, cu această ocazie, nu şi-ar fi permis a pronunţa cuvîntul de lealitate, imputîndu-ne că am înjumătăţit în critica noastră ideea dlui Laurianu. 
  Chestia e aşa. Noi zisesem în Convorbiri literare:
   „Ştiţi că despre fabuloasa Rhea Silvia ne spune Livius în cîteva rînduri, la începutul istoriei sale, că a fost vestală, dar că a născut totuşi pe Romulus şi Remus. Completa lipsă de tradiţiuni mai lămurite asupra ei nu împiedică pe dl Laurianu de a scrie: „Pentru a trata asemenea subiecte, se cere pe lîngă atîte alte condiţiuni, pe care dl Scurtescu le posedă îndestul, şi un studiu aprofundat al timpului, moravurilor, cu un cuvînt, al miezului social în care se petrece acţiunea, şi acest miez social să radieze în toate epizoadele dramei Rheei Silviei“. 
15 Titu Maiorescu. Critice 
  Mediul social de pe timpul Rheei Silviei! Lucrul nu prea are înţeles, dar cuvintele sună a ceva.“ 
  Să fie oare aşa greu de a nimeri şi aici punctul în discuţie? Singurul lucru criticat este că s-a cerut studiul mediului social unui timp fabulos, lipsit de orice tradiţiune mai lămurită. Însă, observă dl Grădişteanu, în pasagiul anterior se explicase dl Laurianu. Să-i cităm dar şi pasagiul anterior:
   „Nu pretindem că cel ce cîntă o epocă greacă, romană etc. să scrie în limba acelei naţiuni; departe de noi această aberaţiune. Cerem însă ca Achile să nu facă tirade de amor, ca un gentilom de la curtea lui Ludovic XIV, cum ni-l presinta Racine în Iphigénie en Aulide; şi ni se pare că Romul e mai mult un democrat revoluţionar din secolul al XIX decît un tîlhar crescut în codri cînd se adresează la Amuliu în modul următor... „
    Urmează apoi cîteva versuri din actul V, scena VII. 
  „Pentru a tratà asemenea subiecte, se cere pe lîngă atîte alte condiţiuni, pe care dl Scurtescu le posedă îndestul, şi un studiu aprofundat al timpului, moravurilor, cu un cuvînt, al miezului social în care se petrece acţiunea, şi acest miez social să radieze în toate epizoadele dramei. 
  Aceasta lipseşte Rheei Silviei.“
    În ce raport stă acel pasagiu anterior cu obiectul criticii noastre? Tot ce a putut zice dl Laurianu în pasagiul precedent nu-l autorizează întru nimic mai mult a adresa dlui Scurtescu (şi cu ce ton magistral!) cererea stranie de a face
   „un studiu aprofundat al timpului, al moravurilor, cu un cuvînt, al mediului social în care se petrece acţiunea“, 
mediu social fabulos, necunoscut, lipsit de orice descriere istorică. 
  Prin urmare, cuvîntul de lealitate este aici, ca şi la pag. 387, aruncat cu nechibzuinţă din partea dlui Grădişteanu. 
  Am terminat partea esenţială a răspunsului ce eram datori să facem adversarilor din Bucureşti. 
  Dar acum vedem pe autorii criticaţi din Revista contimporană uitîndu-se cu mîndrie la atacul ce dl Grădişteanu la rîndul său îl încearcă în contra Convorbirilor literare, a acestei foiţe tîmpitoare (expresia dlui Ureche), din care toate numerele de 6 ani încoace nu au avut nici a zecea parte din succesul unui singur număr din Revistă (expresia dlui Pantazi Ghica) şi pe care se însărcinează Revista a o face cunoscută în ţară prin binevoitoarea ei citare (expresia dlui P. Grădişteanu, toţi trei redactori colaboratori ai Revistei contimporane). 
  Însă faţă cu critica dlui Grădişteanu în contra Convorbirilor literare, poziţia mea este uşoară, fiindcă este poziţia unei complete rezerve. Datoria mea (datorie ce o cred de oarecare importanţă) era de a susţinea critica începută în contra Revistei contimporane în primele sale numere. Aici era toată chestia, şi în privinţa acestei chestii stratagema dlui Grădişteanu de a schimba obiectul criticii nu mă priveşte, fiindcă nu contribuie în nici un mod la întărirea sau slăbirea criticii făcute. 
  Să fi fost scrise alte jurnale literare de mai nainte oricît de rău ar fi vrut, aceasta nu micşorează greşelile relevate ale Revistei de acum, şi dacă în tot timpul lor de 6 ani provincialele Convorbiri din Iaşi nu ar fi fost alta decît o foiţă tîmpitoare, aceasta nu era un motiv suficient pentru ca în capitala Romîniei, în care se concentrează toate ilustrările ei, la 1 martie şi la 1 aprilie 1873 să ni se prezinte numerele din Revista contimporană aşa cum ni s-au prezentat. 
  Modul de apărare ce se încearcă prin asemenea contraatacuri ne pare a se întemeia mai mult pe un sofism oarecum popular decît pe 
o idee bine cugetată, şi nu înţelegem cum s-ar putea vreodată examina legitimitatea unei critici din ceea ce s-ar fi zis mai înainte sau mai în urmă fără nici o relaţie directă cu ea însăşi. Căci la întrebarea: care critică este autorizată? răspunsul este: aceea care, în limitele obiectului ei, cuprinde adevărul! Alt criteriu pentru judecarea ei nici nu poate exista. Şi, spre a arăta eroarea acelui sofism popular chiar în poziţia ei cea mai favorabilă, să admitem că nu numai Convorbirile literare în totalitatea lor, dar îndeosebi noi, care am început critica contra Revistei contimporane, am dat prin scrierile noastre anterioare dovadă că suntem cel mai de rînd autor al limbii romîne, că avem un stil mai rău decît acela al dlui Pantazi Ghica şi o aparenţă mai falsă de erudiţiune cu un fond mai slab de cunoştinţe solide decît dl Ureche; totuşi, acest fapt nu ar nimici, nici nu ar slăbi critica noastră în contra erorilor Revistei, dacă dealtminteri este dreaptă în marginile ei; s-ar vedea atunci numai că un scriitor foarte mediocru în propriile sale scrieri a fost, cu toate acestea, în stare să apere literatura în contra înjosirii ei din partea altora, şi noi am semăna acelui medic care — incapabil de a-şi face diagnoza sa însuşi — este totuşi folositor prin facultatea de a descoperi relele ce bîntuie pe alţii. 
  Dacă un autor ar avea această facultate pentru viaţa literară, folosul lui nu s-ar putea tăgădui. Căci viaţa literară a dobîndit caracterul unei deosebite gravităţi. Ceea ce se scrie şi se tipăreşte nu mai rămîne mărginit la cercul mic al amicilor şi cunoscuţilor: un public mare şi necunoscut, uneori un întreg popor, o lume întreagă ia parte la acea lucrare, şi nimeni nu poate prevedea cu siguranţă cît bine sau cît rău va produce cuvîntul aruncat prin mijlocul tiparului spre perceperea tuturor inteligenţelor. Orice carte, orice jurnal devine astfel o întrebare de ordine publică, şi viaţa literară a unui popor în întregimea lui, crescută prin libertatea fiecăruia de a-şi exprima opiniile, s-ar coborî la cea din urmă degradare, dacă nu s-ar simţi şi nu s-ar recunoaşte dreptul şi datoria cel puţin a cîtorva scriitori de a veghea asupra celorlalţi şi de a le spune din cînd în cînd fără nici o cruţare: aici aţi greşit, dacă în adevăr au greşit. 
  Numai aşa se poate susţinea într-un popor acea nepreţuită lucrare comună care este primul semn de viaţă a inteligenţei lui: căutarea sinceră a adevărului. 
  Şi fiindcă s-a pronunţat cuvîntul adevăr şi fiindcă trebuie cu toţii să dorim ca sincera căutare a lui să fie scopul manifest în orice discuţie, să ne fie iertat, revenind la Revista contimporană, să protestăm în contra procedării ce şi-o permite în numărul din urmă. Noi am fost surprinşi în modul cel mai neplăcut văzînd alăturea de dl Ureche şi de dl Petre Grădişteanu, de la care aşteptam păzirea condiţiilor elementare ale publicisticii, luînd parte la o manoperă literară despre a cărei demnitate se va judeca îndată. Ultimele citări şi relevări critice, ce cu părere de rău ne vedem siliţi să le facem în rîndurile următoare, nu vor fi de prisos, căci în ele este vorba de lucrul cel mai grav ce se poate întîmpla în publicitate, de răspîndirea neadevărului cu bună-ştiinţă că este neadevăr. 
  Dl P. Grădişteanu, la sfîrşitul articolului său din Revista de la 1 iunie, îşi explică atacul nostru prin sistemul întreg al direcţiei noi, susţinute de societatea „Junimea“ din Iaşi, ne spune că această societate e organizată pentru admiraţiunea mutuală şi că are următoarele principii:
   „Numai literatura şi filozofia germană sunt ce sunt; în şcoală chiar să înlocuim pe autorii latini cu autori germani; limba să nu se mai poată înavuţi cu nici un neologism împrumutat de la limba mumă, se contestă chiar ca limba latină să fie limba noastră mumă. 
  Sub pretest de adevăr istoric, se pune înainte că romînii sunt o amestecătură de romani, de slavi şi de germani. Pe tărămul economic şi social pedeapsa de moarte şi cosmopolitismul. Iată în resumat direcţia nouă.“
    Despre o parte a acestor afirmări ale dlui P. Grădişteanu, cu toată inexactitatea lor, suntem siguri că d-sa le-a făcut de bună-credinţă, închipuindu-şi că sunt adevărate. Dar o parte a afirmărilor d-sale sunt neadevăruri intenţionate şi, cu toată greutatea acestor cuvinte, nu le putem retrage. 
  Iată dovezi: 1. Poate pentru a prepara critica admiraţiunii noastre mutuale, dl Grădişteanu scrie la pagina 392:
   „Genialul domn Eminescu, pe care direcţia nouă îl pune imediat alături cu dl 
V. Alecsandri!“
  Direcţia nouă citată aici de dl Grădişteanu este titlul unui lung articol publicat de noi în Convorbiri1, în care se cercetează producerile mai noi ale literaturii romîne şi, după ce s-au citat în fruntea lor Pastelurile dlui 
V. Alecsandri, se face următoarea tranziţie spre poeziile dlui Eminescu:
   „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern în faza lui trecătoare, blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste limitele permise, pănă 
   1 Vezi mai sus, pag. 161 şi urm. ă În ed. de faţă, p. 137 şi urm. — n. ed.î
acum aşa de puţin format încît ne vine greu a-l cita îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvîntului, este dl M. Eminescu.“
    Simpla alăturare a acestor rînduri pe lîngă afirmarea dlui Grădişteanu că noi am pus pe Eminescu imediat alăturea cu dl Alecsandri ne scuteşte de a mai insista asupra acestei prime dovezi.1 
  2. Dl Grădişteanu atribuie Direcţiei noi că „limba să nu se mai poată înavuţi cu nici un neologism împrumutat de la limba mumă“. 
  Pasagiul nostru relativ la neologisme în citatul articol intitulat Direcţia nouă este următorul: 
  „Cel din urmă semn caracteristic în stilul direcţiei noi, despre care ne-am propus să vorbim, este depărtarea neologismelor celor de prisos. Dl Odobescu de la început, dl Vîrgolici în timpul din urmă pot servi de model în această privinţă, care îşi are şi ea însemnătatea ei. Neologismele au ajuns a fi o adevărată îmbolnăvire literară la noi. 
  Se înţelege de la sine că acolo unde, pe lîngă cuvîntul slavon, există un cuvînt curat roman, acesta trebuie menţinut şi acela depărtat. Vom zice dar binecuvîntare şi nu blagoslovenie. Se înţelege, asemenea, că acolo unde astăzi lipseşte în limbă un cuvînt (nu numai la termenii tehnici), iar ideea trebuie neapărat să fie introdusă, vom primi cuvîntul întrebuinţat în celelalte limbi romanice de astăzi. Suntem dar nevoiţi să zicem primitiv, constituţie, disciplină etc. 
  Dar nu se înţelege cu ce drept am introduce, fără nici o normă, cuvinte noi chiar acolo unde avem pe ale noastre, de origine romană. Dacă, d. e., am primit să se zică binecuvîntare în loc de blagoslovenie, nu putem primi să se zică benedicţiune în loc de binecuvîntare. Dl Laurianu scrie în Istoria sa donuri în loc de daruri; alţii zic terra în loc de pămînt, circumstanţă în loc de împrejurare, nu am op în loc de nu am trebuinţă, surg în loc de se nasc“ etc.
    3. În şcoală chiar să înclocuim pe autorii latini cu autorii germani, ne atribuie dl Grădişteanu. Nu putem susţine că d-sa a scris acest neadevăr cu rea-credinţă, fiindcă poate s-a încrezut în colegul d-sale de la Revistă, care afirmă acelaşi lucru la pag. 324. Însă acest coleg 
    1 Ce ar zice astăzi dl Grădişteanu, chiar dacă am fi pus pe Eminescu imediat alături cu Alecsandri, precum n-am făcut-o şi nu o puteam face la 1872, numai după trei poezii începătoare ale lui! 
de la Revistă, dl Alexandrescu-Ureche, înaintează neadevărul cu reacredinţă, fiindcă ne citează însăşi „vestita“ noastră disertaţiune despre limba latină în gimnazii şi ne anunţă că va publica asupra-i o serie de articole (pag. 317). Ei bine, această vestită disertaţiune de la 1863, prima noastră publicare în limba romînă, are titlul: 
  „Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiunii morale studiul fundamental în gimnaziu?“ 
şi zice la pag. 22:
   „Gradul suprem între toate studiile gimnaziale se cuvine dar limbii latine. Avînd ca limbă şi literatură în genere o sferă din cele mai întinse şi predomnitoare în inteligenţa şcolarilor, acest studiu, ca studiu antic, mai are şi propagă calitatea cea eminentă a întregii anticităţi, pe care unii o numesc obiectivitate, alţii realitate, şi a cărei esenţă este: a scoate egoismul sau mai bine individualismul din fiecare om şi a-l supune pe acesta unei sfere superioare, adică întrucît este cetăţean — statului şi disciplinii, întrucît este spirit gînditor — naturii lucrului şi adevărului. Astfel, subiectivitatea, cu luptele nefericite ce le produce, lipseşte dintr-însa. Şi de aici provine impresiunea de repaos şi de mărime ce ne-o produce anticitatea, pare că dintr-un rîu turburat intrăm în oceanul limpede; de aici provine diferenţa că, pe cînd în scrierile modernilor auzim totdeauna vorbind un individ cu mărginirea sa egoistă, în operele clasicităţii, în Tucidide, în Cezar şi în Salust, nu auzim pe istoriograf, ci pare că auzim însăşi Istoria, în epopeile lui Homer şi în cîntecele rustice ale lui Vergiliu nu vedem pe poet, ci chiar întîmplarea şi realitatea poetică. Cu un cuvînt, anticitatea şi studiul ei nu ne dă o lume modificată prin creierii vreunui individ pronunţat, ci ne dă lumea simplă şi adevărată, precum este în ea însăşi. Aceasta este calitatea nemuritoare care impune spiritului junimii studioase direcţiunea cea mai sănătoasă, care îi deschide un cîmp întins pentru activitatea raţiunii, însă o supune totdeodată sub legea naturii lucrurilor sau a adevărului şi astfel îi taie din rădăcină aberaţiunea egoismului. Această calitate este puternicul argument pentru care studiile clasice au fost pănă acum nutrimentul principal al inteligenţei în omenire şi vor rămînea totdeauna, pănă cînd va fi vorba de bine, de adevăr, şi de frumos. Însă această calitate o împărtăşeşte limba latină cu limba elină. Ceea ce este propriu limbii latine şi o înalţă peste cea elină din punct de vedere al instrucţiunii gimnaziale este simplicitatea şi regularitatea gramaticii. Gramatica latină, cu cele mai puţine excepţiuni, cu o brevitate lapidară, cu o rigoare şi energie de stil pare că ar fi granit turnat, este unică între gramatici şi va rămînea, prin urmare, de-a pururea cel mai bun fundament şi cea mai bună disciplină pentru orice parte a gîndirii noastre.“ 
    Multe lucruri sunt iertate într-o polemică. Dar a atribui unui om care a scris aceste pagine cu un entuziasm poate prea juvenil pentru limba latină în gimnaziu, a-i atribui că vrea să gonească autorii latini şi să-i înlocuiască cu nu ştim care alţii, iată un lucru prea tare chiar pentru Revista contimporană. 
  4. Se înţelege, după toate acestea, că nu putea să nu ne atrbuie şidl Grădişteanu cosmopolitismul. 
  Însă asupra acestui punct în chiar articolul Direcţia nouă, la care se referă dl Grădişteanu, discuţia era lămurită. Am susţinut acolo şi am dovedit că:
   „Nici un singur articol din Convorbirile literare în genere, nici o singură propoziţie scrisă sau pronunţată de subscrisul îndeosebi nu susţine cosmopolitismul; atît subscrisul cît şi ceilalţi membri ai „Junimii“ din Iaşi sunt partizani ai ideii naţionalităţii şi s-au pronunţat totdeauna în acest înţeles.“1
    Am citat acolo cuvintele noastre publicate în Scrierea limbii romîne, am mai citat cuvintele dlui A. Xenopol din Convorbirile literare de la 15 iulie 1868, am arătat că tot strigătul acesta de cosmopolitism îndreptat contra noastră este
   „o mistificare a opiniei publice“.
    Mistificarea a fost inventată de aceia care s-au aflat loviţi prin critica noastră tocmai în punctul unde erau periculoşi pentru întărirea naţionalităţii romîne, a fost inventată de unii dintre scriitorii noştri din Austria, ale căror germanisme au fost criticate de noi (în Convorbiri literare de la 1 iunie 1868), a fost inventată de partizanii şcolii Barnuţiu, căreia i-am dovedit greşelile în contra dreptului roman2; a fost dar inventată de aceia cari, spre a depărta atenţia publică de la o critică poate incomodă pentru d-lor, s-au tupilat sub steagul „romînismului“
  
şi au strigat în o mulţime de jurnale că se atacă naţiunea cînd se atacau crudităţile d-lor literare şi ştiinţifice. 
  A trebuit să vie şi dl Grădişteanu şi să ia parte la o manoperă devenită prea ieftină prin mulţimea celor ce au întrebuinţat-o înaintea d-sale! 
  Am terminat observările noastre la răspunsurile Revistei contimporane. Ele cuprind din parte-ne ultimul cuvînt în această discuţie. 
  Răbdarea cititorilor a fost prea încercată prin lunga expunere de pănă acum, şi noi nu am avea nici un drept la indulgenţa lor dacă analizarea procedării literare a dlor Ureche, P. Ghica şi Grădişteanu nu s-ar justifica prin înţelegerea răului ce nişte scriitori ca d-lor pot aduce unei literaturi începătoare. 
  Poporul romîn, de cîteva decenii, se află inundat sub formele nenumărate ale civilizaţiei apusene. Pentru el este astăzi o condiţie de existenţă de a resorbi din această inundare tot ce poate fi folositor spre înrodirea pămîntului său. 
  Un singur mijloc ne este dat aici: munca cinstită, şi clasele cele culte, cărora în prima linie le este încredinţată introducerea noilor forme în viaţa reală, sunt cele dintîi chemate la acea muncă cinstită. Cu încordarea tuturor puterilor trebuie fiecare din noi să lucreze în sfera ce şi-a ales-o: fie ea oricît de mică, numai lucrul să fie făcut în conştiinţă. 
  Într-o asemenea situaţie trebuie să ne ferim mai ales de un pericol: de fraza goală, de iluzia că formele deşerte pot ţinea locul fondului solid, şi acest pericol este tot aşa de mare în literatură ca şi în politică. 
  Lupta în contra lui ne pare a fi misiunea principală a criticii romîne. Fără îndoială, ea nu va fi niciodată în stare să stîrpească cu desăvîrşire fraza goală şi acea iluzie deşartă din viaţa publică a poporului nostru: se vor găsi totdeauna oameni care, exploatînd aparenţele uşoare, vor pune nălucirea în locul realităţii şi caricatura în locul fiinţei adevărate. 
  Totul este însă ca acestui fel de oameni să nu le fie îngăduit să ocupe locul cel de frunte în mişcarea intelectuală a poporului lor. 
  Datoria şi folosul criticii este aici de a le arăta treapta pe care stau, pentru ca nu cumva încurajarea lor să producă în juna generaţie ce-i încunjură falsa credinţă că roadele se pot dobîndi fără muncă şi laurii fără merit. 
NEOLOGISMELE 
(1881) 

 
  Au trecut 14 ani de cînd pentru întîia oară s-a arătat în Convorbiri literare o direcţie critică în contra limbii obişnuite pe atunci în multe scrieri ale literaturii romîne. 
  Critica voia, pe de o parte, să combată construcţiile arbitrare ale filologilor care, sub cuvînt de „purificare“, întocmeau un vocabular de termeni necunoscuţi romînului şi depărtau vorbirea claselor culte de la izvorul de viaţă al limbii populare; iar pe de alta voia să lovească în germanismele infiltrate printre scrierile de peste Carpaţi şi Molna, care falsificau geniul propriu al limbii romîne şi micşorau astfel valoarea luptei lor pentru existenţa naţională. 
  Dacă astăzi şi-ar da cineva osteneala să recitească acele articole critice, ar dobîndi, desigur, încredinţarea că orice s-ar putea zice în contra lor, numai un singur lucru nu s-ar putea zice: că au fost dictate de un spirit antinaţional. Prea aspre le pot părea la unii, prea puţin oportune la alţii, prea lipsite de respect pentru vechile autorităţi la ai treilea, dar orice cap nepărtinitor va trebui să recunoască, în tendinţa de a readuce limba romînă la viaţa ei populară şi de a combate germanismele, o tendinţă mai întîi de toate naţională. 
  Cu toate acestea — şi de aici se vede în ce stare ajunsese literatura noastră în privinţa iubirii de adevăr — tocmai prin prepusuri şi bănuieli asupra „patriotismului“ ne-au întîmpinat mai întîi cei atinşi de critica noastră, şi astfel s-a putut întîmpla să auzim contestîndu-se „romînis-mul“ unei direcţii, în jurul căreia se grupaseră scriitori ca Negruzzi, Gane, Eminescu, Creangă, Slavici, Şerbănescu, Lambrior etc., fără îndoială scriitori dintre cei mai cu limbă romînească ce i-a avut vreodată literatura noastră. 
  Şi cîte nu s-au încercat în contra Convorbirilor literare! Mai toate ziarele de pe atunci au năvălit asupra lor; dl Bariţ într-un discurs solemn al Academiei Romîne ne-a denunţat de cosmopoliţi; dl P. Grădişteanu, în Revista contimporană, de germanizatori; voluminoasa espresiune a spiritului academic din acea epocă, Dicţionarul limbii romîne de A. T. Laurianu şi Massimu, era cît p-aci să ne cufunde — nu prin greutatea sa ştiinţifică, ci prin cea fizică; în februarie 1876 dl Hasdeu cu vreo 25 de alţi „redactori“ înfiinţară în Bucureşti chiar o întreagă Revistă literară şi ştiinţifică, a cărei prefaţă o arăta mai ales menită a fi o direcţie „sănătoasă“ în contra aşa-numitei direcţii „noi“ a noastră. 
  Astăzi însă — pare c-ar fi zecimi de ani la mijloc şi generaţiuni întregi 
— lupta a încetat ca prin minune. În chiar mijlocul Transilvaniei, în Sibiu şi în Braşov, s-au arătat prieteni călduroşi ai direcţiei noastre literare; nimeni din cei cu minte nu mai pune la îndoială principiile critice rezumate la începutul acestui articol; Revista literară şi ştiinţifică a dispărut după al patrulea număr al ei; iar Convorbirile literare îşi urmează şi astăzi viaţa lor regulată, şi la 1881 redactorul lor dl Negruzzi a fost primit ca membru în aceeaşi Academie Romînă care mai nainte se arăta aşa de duşmană foii literare din Iaşi. 
  Va fi avut şi aici timpul influenţa sa binefăcătoare; vor fi ajuns oamenii încetul cu încetul să se înţeleagă mai bine unii pe alţii şi să se mai îmblînzească, se va fi arătat încă o dată legea cea cunoscută, după care o stăruinţă neclintită nimiceşte în orice evoluţiune a spiritului rezistenţele mai uşoare. 
  Dacă dar în aceste rînduri de introducere am amintit o luptă acum împăcată din mica noastră mişcare literară, nu este pentru a redeştepta violenţa vechilor dezbateri, ci este, din contră, pentru a ne arăta bucuria că, întru dezlegarea multelor întrebări ce mai sunt la ordinea zilei pentru vorbirea şi scrierea romînească de astăzi, avem un cîmp mai liber al discuţiunii şi ne putem aştepta la o ascultare mai liniştită a argumentelor pentru şi contra, din a căror dreaptă cumpănire, fără insinuări şi prepusuri, va rezulta mai curînd aflarea adevărului. 
  Între acele întrebări, care astăzi sunt încă deschise pentru întemeierea vorbirii şi scrierii romîneşti, este mai ales una, asupra căreia ne credem datori să atragem luarea-aminte a celor ce iubesc limba romînă şi doresc dezvoltarea ei firească în juna noastră literatură: este întrebarea neologismelor. 
  Într-un număr al Convorbirilor literare de pe la 1874 încercasem cea dintîi formulare a unor reguli pentru primirea şi respingerea lor, dar o încercasem numai în treacăt şi cu acel ton agresiv şi oarecum fragmentar ce eram pe atunci încă siliţi să-l avem în contra numeroşilor noştri adversari. 
  Revenind prin articolul de faţă la aceeaşi întrebare, ne propunem a studia mai de-amănuntul1 şi a supune la judecarea cititorilor noştri cîteva principii în privinţa neologismelor, stăruind mai ales în sus-ţinerea acelora care nu ne par încă bine înţelese sau cel puţin nu sunt încă primite de mulţi scriitori romîni. 
  Principiile neologismelor le putem despărţi în patru reguli, pe care le vom expune în paginile următoare şi vom căuta să le întemeiem. 
I
    Acolo unde pe lîngă cuvîntul slavon există în limba romînească populară un cuvînt romîn, cuvîntul slavon trebuie să fie depărtat şi cuvîntul romîn păstrat. 
  Vom zice dar binecuvîntare şi nu blagoslovenie, vom zice preacurată şi nu precistă, bunavestire şi nu blagoveştenie. 
  Această regulă este de la sine înţeleasă, însă nu ne aduce folos pentru literatura laică, fiind prea puţine cuvinte la care se potriveşte. Mai însemnată este regula în aplicarea ei la cărţile bisericeşti; căci în 
    1 Vezi şi însemnatele cinci scrisori ale dlui Negruzzi în vol. X şi XI ale Convorbirilor literare (1877—1878). 
bisericile de pe la multe sate şi mănăstiri din Romînia se zice încă blagoslovenie şi nu binecuvîntare, maica precistă şi nu maica preacurată. Ceea ce împedică pătrunderea îmbunătăţirii limbii în biserică este în mare parte exagerarea neologiştilor, care s-au încercat să introducă şi în Biblie atîtea schimbări şi atîtea expresii recomandate numai de o filologie nepricepută şi trecătoare, încît au pus în nelinişte pe capii bisericii şi i-au făcut să se împotrivească la toate schimbările de teama schimbărilor celor rele sau pripite. Iar fără conlucrarea episcopilor nu ne putem aştepta la nici o reformă în biserică. Dar cînd vedem cu ce uşurinţă s-au pus neologiştii la lucru întru ale sfintelor scripturi şi au îndrăznit să ştirbească minunata traducere a Bibliei introdusă în biserica romînă în secolul al 17-lea; cînd citim, d. e., în Santa Scriptură, „revăzută“ şi publicată de Societatea britanică (Iaşi, Goldner, 1874), cuvinte ca acestea: 
La început creî Dumnezeu ceriul şi pămîntul;
Corupţiunea oamenilor;
Şi Dumnezeu ordinî omului;
Dumnezeu zise lui Noe: fă-ţi o arcă din lemn de gofer,
că eu voi aduce deluviu;
Invaziunea Canaanului;
Circumciziunea,

şi altele şi altele; sau cînd găsim în Oratoriul Melchisedek, care îşi propune „a da expresiunilor şi prin ele ideilor mai multă chiaritate, ezactitate şi precizitate decît în traducţiunile anterioare“ (pag. VIII), exemple de „chiaritate şi precizitate“ ca următoarele: 
  „Miraculoasă făptură arătîndu-se noue făcătoriul, ... să căutăm: Iisuse, cuvîntule, necuprinsibile, Iisuse, putere neajunsibilă, ... înţelepciune necugetabilă, domnia necalculabilă. Iisuse, împărăţia cea neinvincibilă, Iisuse, stăpînira cea infinită. Iisuse, autoritate eternă“ (pag. 145) etc. 
nu ne putem mira de împotrivirea celor mai mulţi capi ai bisericii în contra unor asemenea încercări. 
II

    Acolo unde avem în limba noastră obişnuită un cuvînt de origine latină, nu trebuie să introducem altul neologist. Vom zice dar: împrejurare şi niciodată cercustanţă sau circonstanţă, binecuvîntare şi nu benedicţiune etc. 
  Şi această regulă este de la sine înţeleasă; cu toate acestea ea trebuie anume formulată şi trebuie să stăruim cu toţii întru păzirea ei în scrisori şi în ziare, pe catedra şcolii şi la tribuna parlamentului. Căci profesorii, deputaţii şi scriitorii noştri mai de frunte şi-au făcut o parte însemnată a studiilor în limbi străine. De aici urmează, fireşte, că o sumă de cuvinte şi de deprinderi sintactice le vin mai întîi în minte sub forma limbii străine pe care o cunosc mai bine. 
  Însă cea mai uşoară deşteptare va fi de ajuns pentru a trezi pe aceşti scriitori din felul de letargie intelectuală în care se află cît pentru limba lor şi a le aduce aminte că şi limba romînă are geniul ei propriu şi cuvintele ei proprii şi că acestea trebuiesc cunoscute şi trebuiesc deprinse. Mai toţi ştim pe dinafară fraze din Voltaire şi din Alfred de Musset, din Schiller şi din Heine. Dar dacă este să vorbim şi să scriem bine romîneşte, trebuie neapărat să ne dăm osteneala de a cunoaşte şi Biblia romînă în frumoasa limbă din secolul al 17-lea, şi cronicarii noştri, şi poveştile, poeziile şi proverbele populare. Fără această cunoştinţă nu poţi fi scriitor romîn. 
  Şi aici nu vorbim în contra acelor exagerări pe care le simţim mai toţi că sunt greşeli şi de care, prin urmare, nu avem să ne temem că se vor întinde prea departe. Versuri ca ale lui Heliade din timpul decadenţei sale, 
O belă eşti, dilecto, şi capelura-ţi blondă
Ca buclele lui Phedru te-ammantă, te circondă,

nu credem că vor mai fi imitate de alţii. Nici terminii din dicţionarul academic de A. T. Laurianu şi Massimu, catellare (a făta căţei), bussul (cutiuţă, tabatieră), cacumen (vîrf), dapatic (măreţ), dedecore (ruşine), fodicare (a împinge), frecente (adeseori), granditate (mărime), gulos (lacom) etc., etc. nu pot avea speranţă să primească vreodată drept de cetăţenie în limba romînă. Cu atît mai puţin avem să ne temem de franţozismele unui deputat cunoscut din Camera romînă, d. N. Blaramberg, care nu se sfieşte să zică şi să scrie: 
Sunt incapabil de asemenea anguementuri.
Nu voesc de o înălţare (
Mă părăsesc la personalităţi )
Speranţa apoteozei şi temerea potenţei (adică a furcilor de spînzurătoare, franţ.
potence).
Efasment momentan.
O îmbrăţişare prea tandră.
A pune la profit historia.
A da schimbul 

etc., etc.1
    De asemenea limbă rîd toţi oamenii cu minte şi poate ar rîde şi autorul ei, dacă i-am face pe franţuzeşte ceea ce ne face d-sa pe romîneşte, dacă i-am zice cu ton serios:  (n-ai carte, n-ai parte) şi alte asemenea glume. (Vezi şi teoria idiotismelor în vol. I al ediţiei de faţă, pag. 87 şi urm.)2 
  Dar trebuie să vorbim în contra acelor neologisme de prisos, care se strecoară prin scrierile noastre fără a bate prea tare la ochi şi ne înstrăinează limba din ce în ce mai mult de la înţelesul ei popular. Pentru ce să zicem, d. e.: este suficient, cuvînt pe care nu-l înţelege nici un ţăran romîn, şi să nu zicem „este de-ajuns“, cuvînt de origine asemenea latină, însă înţeles de toată lumea? Tot aşa va trebui să zicem „a ajunge la ceva“ în loc de a parveni, sau, cum scrie dl I. Popescu din Sibiu, a perveni la ceva; „agerime“ în loc de sagacitate; „adîncit“ în loc de aprofundat; „dinadins“ în loc de cu intenţiune; „deşertăciune“ în loc de vanitate; „a aiuri“ în loc de a delira, a divaga; „a înapoia“ în 
   1 N. Blaramberg: Romînia şi rezbelul actual sau Guvernanţii şi guvernaţii, ediţia a 2-a, Bucureşti, 1878. 
   2 În ediţia noastră, p. 74 şi urm. (n. ed.). 
loc de a restitui; „aprig“ în loc de avid şi impetuos; „aspru“ în loc de sever; „a încredinţa“ în loc de a confia; „a lua asupră-şi“ în loc de a asuma; „îmbunătăţire“ în loc de ameliorare, şi sute de alte exemple. 
  Suntem încredinţaţi că numai cu puţină luare-aminte la această regulă, stilul multor scriitori de-ai noştri s-ar îndrepta şi s-ar face adevărat romînesc din prea împestriţat şi străin ce este astăzi. Exemple de stil bun în acest înţeles ne dau unele ziare din Bucureşti, Romînia liberă şi articolele dlui Eminescu din Timpul. 
III
    Acolo unde astăzi lipseşte în limbă un cuvînt, iar ideea trebuie neapărat introdusă, vom primi cuvîntul întrebuinţat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea franceză. (Nu vorbim de terminii tehnici.) 
  Şi în privinţa acestui principiu credem că ne putem uşor înţelege mai toţi scriitorii. El deschide poarta cea mare pentru neologismele ce se introduc şi trebuiesc să fie introduse în vechea limbă romînă. O transformare aşa de radicală a statului romîn şi în genere a provinciilor locuite de romîni, precum s-a întîmplat de la 1848 încoace, nu s-a putut face fără a lăsa urme adînci în limbă. Sute de organizări noi, mii de idei noi; mulţime de cuvinte noi — altfel nici nu se putea. 
  Numai să nu uităm şi cele două îngrădiri puse principiului de mai sus: întîi, neologismele de introdus trebuiesc luate din limbile romanice, iar nu din limbi care ne sunt cu totul străine, precum ar fi cea germană sau maghiară. (De greaca sau slavona nici nu mai e vorbă.) După această regulă am combătut neologismul „amăsurat“ (nemţeşte gemass, angemessen) din foile transilvănene şi am propus „conform“ după franţuzeşte; asemenea, trebuie să zicem „profan“ şi nu „laic“ (nemţeşte Laie) în înţelesul de necunoscător al unei specialităţi etc. 
  Al doilea: neologismele sunt numai atunci de primit cînd ne lipseşte cuvîntul în limba de pănă acum, iar ideea trebuie neapărat 
să fie introdusă. Acest neapărat cere oarecare cumpănire. Nu lenea unui traducător din limbi străine de a găsi, fie şi prin mai multe cuvinte, expresia congruentă în limba romînă poate să autorizeze un neologism. Noi nu putem primi, d. e., „măsura în ochi“ din Psihologia dlui I. Popescu (nemţeşte Augenmass) în locul măsurei după simpla vedere, nici „salvagardarea“ atîtor oratori din Camerele romîne (franţ. sauvegarder) în locul scăpării neatinse sau a păstrării în întregime. 
  Dar mai ales trebuie să oprim strecurarea acelor neologisme care tind a introduce din limba germană unele noţiuni abstracte, obişnuite şi fireşti inteligenţei germane cu idealismul ei mai eteric şi uneori cam pierdut în nori, dar care nu se potrivesc deloc cu inteligenţa mai realistă, mai plastică a geniului limbii romîne. Fiindcă zic germanii Zeitraum, noi nu putem croi „spaţiul timpului“ (Psihologia Popescu), nici „precalculaver“ (pentru vorher berechenbar), nici „viaţa conştiută şi scoposită“ pentru  (Foaia Societăţii din Bucovina). Nivelurile de abstracţiune nu se pot egaliza între două popoare, şi a introduce cu sila asemenea forme de gîndiri străine într-o limbă însemnează a-i slăbi elementul ei specific naţional. 
IV
    Depărtarea tuturor cuvintelor slavone din limba romînă şi înlocuirea lor cu neologisme ar fi o greşeală şi este cu neputinţă. 
  Asupra acestui principiu părerile scriitorilor romîni sunt încă foarte dezbinate; cu atît mai mult suntem datori, în cercetarea acestei controverse, să cîntărim cu luare-aminte greutatea argumentelor pentru şi contra. 
  Întîia întrebare ce ne-o punem este: cum stă controversa astăzi în privinţa însemnătăţii ei pentru naţionalitatea noastră, adică pentru păstrarea neatinsă şi pentru recunoaşterea acesteia? 
  Răspunsul se rezumă în următoarele două fapte, ştiute de toţi: 
16 T itu Maiorescu. Critice 
  Întîi, limba romînă este astăzi recunoscută de întreaga Europă cultă ca o limbă romană şi naţiunea romînă ca o naţiune de rasă latină, în acelaşi înţeles în care şi limba şi naţiunea franceză, spaniolă etc. sunt de origine latină. Tendinţa vizionară a vreunui autor rus de a ne crede slavi, sau mania bătrînului Schuller de a ne face anglosaxoni sunt curiozităţi izolate, pe care nimeni nu le mai ia în serios. De la francezul Raynouard, prin germanii Diez, Schuchardt, Diefenbach, pănă la slavul Miklosich, nimeni nu mai pune la îndoială cel puţin latinitatea noastră lingvistică. Dacă dar de la începutul secolului pănă pe la 1840 istoria lui Petru Maior, Lexiconul de la Buda, Tentamen criticum al lui A. T. Laurianu erau aplecate a exagera nota latinităţii noastre pentru a răspunde la exagerările celor ce ne-o contestau, astăzi acest motiv de exagerare a dispărut: lupta este cîştigată pentru noi pe tărîmul ştiinţific. 
  Al doilea: ideea naţionalităţii sau mai bine zicînd simţul naţiona-lităţii este aşa de viu deşteptat în tinerimea romînă de astăzi, încît nici nu poate fi vorba de vreo sporire a cuvintelor slave în limba romînă peste numărul celor ce se află în ea de mai nainte. Nici un scriitor, nici un orator romîn nu introduce cuvinte noi din slavoneşte, miile de neologisme primite de la 1848 încoace sunt mai toate din limba franceză şi latină, unele din italieneşte, puţine (şi totdeauna greşite) din limba germană. 
  Prin urmare, înavuţirea limbii noastre în privinţa lexicală şi toată propăşirea ei merge de acum înainte numai în înţelesul latinităţii şi nu are nimic de temut de la vreo nouă influenţare prin elemente slavone. Aşadar, întrebarea despre cuvintele slavone nu priveşte vreo nouă introducere a lor, ci numai înlocuirea sau neînlocuirea lor, întru cît se află din vechime înrădăcinate în limba romînă. 
  Mărginind astfel cîmpul discuţiunii la adevărata lui însemnătate, îl vedem totdeodată deschis pentru o cercetare mai rece şi mai nepărtinitoare a întregii întrebări. 
  Aşadar, încă o dată: este cu putinţă şi este bine să depărtăm toate cuvintele slavone din limbă? 
  Dacă am asculta Dicţionarul academic al lui A. T. Laurianu şi Massimu, el ne-ar răspunde îndată: da — cu uşurinţa cu care filologii de felul răposaţilor se credeau chemaţi de soartă să schimbe limba ce se întîmpla să o vorbească1; ne-ar răspunde prin următoarele cuvinte din „Prefaţione“ (pag. VI): 
   
  Şi aşa am vedea scriindu-se după acel dicţionar 































    Însă dacă n-ar fi decît acel dicţionar academic, părăsit astăzi de însăşi Academia din care a ieşit, am crede de prisos să mai stăruim în această cercetare; căci numărul adepţilor lui, de va fi fost vreodată mai mare, astăzi desigur scade pe zi ce merge; şi poate va ajunge cu timpul şi protopopul Ioane Marcu cu „inteligenţa“ din Satu-Mare să înţeleagă că nu se croieşte nici o limbă după asemenea tipar. 
  Dar ceea ce ne-a pus pe gînduri şi ne-a îndemnat să scriem acest articol este deprinderea stilistică ce am observat-o în timpul din urmă în Psihologia empirică a dlui Popescu (vezi darea noastră de seamă în Convorbirile literare de la 1 octombrie 1881), în articolele unor scriitori de la Telegraful romîn din Sibiu şi de la Gazeta Transilvaniei din Braşov etc. Limba scrisă în aceste publicări ne pare adeseori bună şi este foarte deosebită de limba întrebuinţată mai nainte în Transilvania. Afară de aceasta, cu mai mulţi din aceşti scriitori ne ştim astăzi în oarecare unire de păreri asupra întrebărilor literare. Cu atît mai vîrtos am dori să ne unim acum şi în privinţa slavismelor; adică sau să ne 
    1 Vezi şi Purismul în limba romînă de răposatul G. Munteanu (Revista romînă, vol. II, 1862). 
convingă d-lor pe noi sau să-i convingem noi pe d-lor, se înţelege pe temei de argumente. 
  Pentru a ne da seama de înţelesul practic al greutăţii, am recitit în grabă literele B şi C din elementele slave ale dicţionarului d’étymologie daco-romane de Cihac şi însemnăm aici în fuga condeiului cîteva cuvinte, spre a vedea în privinţa lor dacă pot să fie depărtate din limbă şi cum ar putea să fie înlocuite: 
balan, balaur, ban, bici, blană, bob, bolovan, brazdă, breaslă, brici, bujor, buruiană; cîrcei, calic, cîrciumă şi birt, cîrjă, cîrmă, cîrn, cîrpă, cîrtiţă, ceată, ceaţă, cep, ciocan, ciolan, cireadă, clătesc, cleşte, clocotesc, clopot, coajă, coabe, copită, cosiţă, coş, covrig, crîncen, castravete, creţ, crivăţ, croiesc.
    Ce trebuie să facem cu aceste slavisme înrădăcinate în limba poporului romîn? Să nu uităm că am însemnat numai cîteva din ele, luate din literele B şi C, şi că în totalitatea limbii populare se mai găsesc cu sutele. 
  A le da deodată afară şi a decreta academiceşte alte cuvinte în loc este cu neputinţă; sunt prea multe şi prea de-aproape legate cu viaţa zilnică a ţăranului. Cum să-şi schimbe ţăranul brazda sa de pe pămînt, bujorul din grădină, ciocanul din cui, castravetele de pe masă, cleştele de pe vatră şi Crăciunul din calendar? 
  Şi cînd întrebăm: cum să-şi schimbe, nu ne gîndim numai la greutatea generală de a pătrunde cu reformele în viaţa unui element aşa de conservator precum este ţăranul, ci ne gîndim la greutatea specială a acestei probleme a slavismelor. Ea este specială din două puncte de vedere: întîi din cauza mulţimii cuvintelor de origine slavonă, pătrunse din vechime în limba populară. „Mulţime“ este o expresie relativă. Ca să-i înţelegem însemnătatea pentru problema noastră, trebuie să căutăm a ne face o idee despre cantitatea aproximativă a cuvintelor întrebuinţate de deosebiţii oameni în vorbirea lor obişnuită. Renan, în , ne arată că Vechiul Testament întreg are numai 5 642 de cuvinte. , ne spune, pe de altă parte, că libretul unei opere italiene trece rareori peste vro 700. La el citim şi notiţa că un englez cult, cu studii academice, nu întrebuinţează în vorbirea sa mai mult de 3 000 cuvinte, desigur nu 4 000, şi că, după arătarea conştiincioasă a unui preot de la sat, nişte salahori dintr-o parohie engleză nu aveau mai mult de 300 de vorbe în vocabularul lor. 
  Dar dacă un muncitor incult din Englitera întrebuinţează în viaţa lui zilnică 300, iar un englez cult 3 000 de cuvinte, nu vom fi acuzaţi că micşorăm tăria lingvistică a ţăranului romîn de mijloc, dacă îi presupunem una mie de cuvinte. Din această una mie de cuvinte, să nu zicem, ca dl Cihac, că aproape jumătate sunt slavone, să zicem că numai a treia parte sunt slavone. 
  S-au gîndit vreodată neologiştii ce însemnează a dezvăţa pe cineva de a treia parte din limba lui zilnică şi a-l învăţa a treia parte dintr-o altă limbă? Aceasta însemnează aproape a învăţa poporul o a doua limbă pe lîngă ceea ce o vorbeşte. Căci în limbile străine ce le învăţăm noi cărturarii prin şcoli, afară de rarele cazuri unde le învăţăm aşa de bine încît să le vorbim ca şi în limba noastră maternă, cantitatea cuvintelor ce le întrebuinţăm nu ajunge nici la a treia parte din cuvintele ce ne stau la îndemînă în limba maternă. 
  Însă cine ştie ce vrea să zică a face pe şcolar, cu tot numărul anilor petrecuţi în şcoalele mai înalte, să înveţe o limbă străină, îşi poate închipui ce rezultat practic ar avea încercarea de a schimba o treime din vorbele de astăzi ale ţăranului şi a le înlocui cu alte vorbe, lui necunoscute. 
  Dar greutatea este mare şi din alt punct de vedere. Să scoatem vorbele slavone cele înrădăcinate şi să le înlocuim cu ce? Am citat mai sus brazda de pe pămîntul ţăranului, bujorul din grădină, castravetele de pe masă, ciocanul din cui, cleştele de pe vatră. 
  Cine să ne spuie ce alte cuvinte să punem în loc? Glosarul Laurianu şi Massimu ne-ar propune, d. e., pentru brazdă vro cinci-şase cuvinte, care mai de care: sulc, liră, plancă, rasoriu, cespete; dar nu credem că se va găsi vreun om cu mintea sănătoasă care să-şi închipuiască pe toţi ţăranii romîni zicînd cespete sau rasoriu în loc de brazdă. La cuvîntul bujor, Glosarul academic se gîndeşte la „rosa de Alpi“ (!); în loc de castravete îi place „cucumă“; la ciocan ne vorbeşte de „toacă“ sau de „maior“ (diminutiv din mai); la cleşte nu ne spune alta decît latinul forceps, forficula — nu cumva să-i zicem forcipe? 
  Întrebarea pusă pe acest tărîm, şi de acest tărîm nu poţi scăpa, se sustrage chiar de la orice discuţie serioasă. 
  Ne grăbim dar să rezumăm rezultatul cercetării de pănă acum şi să zicem: 
  Slavismele înrădăcinate în limba populară nu se pot scoate astăzi din cursul vorbirii şi scrierii romîneşti, întîi fiindcă sunt aşa de numeroase încît lipseşte oarecum instrumentul cu care să se facă această operaţiune prea întinsă, şi al doilea, fiindcă nu avem astăzi nici cea mai mică formă de înţelegere asupra cuvintelor cu care să le înlocuim. 
  Însă, vor întîmpina neologiştii, adică aceia din neologişti care ştiu să raţioneze, asemenea schimbări de cuvinte se întîmplă adeseori într-o limbă; s-au întîmplat chiar în limba romînă, cel puţin în cea vorbită de clasele culte, şi încă nu ca fenomen izolat şi mărginit la cîte o singură expresie, ci pentru o mulţime de cuvinte în acelaşi timp. Aşa, pe cînd pănă la 1830—1840 toţi romînii ziceau nădăjduiesc, îmbelşu-gare, priincios, jertfă, destoinic, îndeobşte, polcovnic, astăzi mai toţi romînii culţi zic sper, abundenţă, favorabil, sacrificiu, capabil, în genere, colonel. Ceea ce s-a întîmplat o dată se mai poate întîmpla şi altă dată, şi cum s-a întîmplat pentru clasele culte, se poate întîmpla şi pentru poporul întreg. 
  Fără îndoială, răspundem noi; numai că trebuiesc căutate împrejurările sub care s-a întîmplat şi trebuieşte aflată legea după care se întîmplă. 
  Ceea ce a produs metamorfoza parţială a limbii romîne de la 1848 încoace şi a făcut cu putinţă înrădăcinarea atîtor cuvinte noi şi scoaterea atîtor cuvinte slavone din limba obişnuită a claselor culte a fost curentul general al opiniunii publice în momentul redeşteptării spiritului naţional în Romînia liberă, în Transilvania şi în Bucovina. Aşa de puternică a fost raza de lumină ce s-a revărsat atunci asupra ţărilor romîne, încît nu a existat un singur om din clasele de sus care să nu se fi deşteptat la atingerea ei. Cu focul tinereţei s-au aruncat cu toţii pe calea cea nou deschisă, şi mai ales de la sora noastră franceză am primit, împreună cu impulsul mişcării politice, şi o întreagă comoară de cuvinte latine, şi deodată ne-am deprins cu toţii să vorbim de libertate, să ne gîndim la constituţiune, să sperăm în viitor, să ne credem capabili de orice reforme. Cu inima deschisă tinerimea a primit cuvintele cele noi din gura conducătorilor naţionali, şi toată societatea romînă cea cultă a fost pe atunci ca o singură şcoală de învăţămînt mutual pentru limba neolatină. 
  În această mişcare vedem noi ca element esenţial: emoţiunea puternică lăţită într-o parte întinsă a poporului romîn. Căci legea acestui fenomen lingvistic ne pare a fi cea următoare: cuvintele (afară de terminii tehnici, care sunt indiferenţi şi de aceea sunt şi cosmopoliţi) nu se nasc şi nu se înrădăcinează din distilarea rece a reflecţiunii, ci din căldura simţămîntului. Neologismul se lipeşte de organismul unei limbi sub fierberea emoţiunii. Exaltarea religioasă, aprinderea revoluţionară, mişcarea poetică a unui întreg popor sau a unei părţi însemnate din el, iată izvorul de viaţă al cuvintelor noi ce şi le însuşeşte o limbă. 
  Acel izvor de viaţă însă, întrucît curgea din revoluţiunea socială şi politică de la 1848 pănă după 1857, a secat astăzi de mult, entuziasmul s-a răcit aşa de tare, încît o mare parte a societăţii noastre este cuprinsă de un fel de lîncezime sceptică pentru tot ce se mai numeşte „reformă“ politică şi socială. 
  Cauza acestei lîncezimi este tocmai faptul că mişcarea de la ’48— ’58 a fost prea unilaterală, prea mărginită numai la clasele de sus ale poporului. Noile instituţiuni ce le-am copiat în pripă, noile cuvinte ce le-am primit noi cei cu ştiinţă de carte au rămas mărginite în cercul nostru cel restrîns şi nu au pătruns în poporul de jos. Declamările noastre cele mai sincere pentru libertate nu au scos poporul din robia cea veche a cugetului său; şi speranţa noastră în viitor nu a putut preface deznădăjduirea lui din trecut. 
  Din contra, fenomenul cel mai caracteristic al stării noastre de astăzi este abisul între pătura de sus şi pătura de jos a naţiunii romîne, şi dacă este ceva în stare să deştepte o direcţie nouă şi mai salutară a spiritului public, nu numai în limbă, ci şi în politică, ar trebui să fie tocmai simţirea acestui abis şi necesitatea de a-l acoperi. 
  Într-o asemenea stare de lucruri, noi nu credem că astăzi s-ar putea introduce mai multe neologisme în limba poporului, şi nu vedem elementul esenţial pentru o asemenea reformă, adică: mişcarea generală a simţămintelor sociale în această direcţie. 
  Putem să deplîngem acest fapt, putem să dorim cu nerăbdare ziua mai fericită cînd tot poporul romîn va fi mişcat prin durerile şi speranţele de facere a unui nou entuziasm religios sau a unei noi forme politice şi sociale: dar pănă cînd această zi nu a sosit, trebuie să ţinem seama de starea reală a spiritelor de astăzi şi să vorbim şi să scriem cuvintele populare aşa cum le găsim în popor. Aceasta este o aplicare mai mult a adevărului ştiinţific că limba nu este rezultatul vreunei convenţiuni între oamenii cei învăţaţi, ci este un product instinctiv al poporului întreg. 
  Iată una din cauzele pentru care credem că întrebuinţarea necugetată a atîtor neologisme în ziarele şi în cărţile noastre moderne trebuie combătută şi pentru ce nu putem primi cuvintele cele noi şi neînţelese de popor, cînd avem cuvinte vechi, înţelese de toată lumea, fie şi de origine slavonă. 
  Nu pricepem dar cum, d. e., dl Ioan Popescu din Sibiu, scriind cu sînge rece la masa d-sale o Psichologie empirică, să ne scoată deodată din limbă cuvîntul slab şi să ne zică pretutindenea „debil“ sau să se ferească de cuvîntul obişnuit şi să silească pe şcolarii d-sale să zică „habitual“. Nu prin cărţi de şcoală sau prin articole de ziare va uita vreodată poporul romîn cuvintele slab, slăbit, slăbiciune, pentru a zice în locul lor „debil, debilitat, debilitate“, şi orice încercare în acest sens este o încercare zadarnică, şi, prin urmare, greşită, al cărei rezultat 
nu poate fi decît îngreuierea înţelegerii şcolarilor şi înstrăinarea cîtorva din ei de la limba populară. 
  Am dovedit pănă acum că nu este cu putinţă să depărtăm slavismele înrădăcinate, pentru care nu avem echivalente romîne în limba populară. Vom căuta acum să arătăm că nici nu este bine să le depărtăm. 
  Punctul de plecare pentru întreaga mişcare neologistă în limba romînă este acesta: limba romînă este limba unei naţiuni de gintă latină; aşa fiind, şi elementele acestei limbi, cuvintele, se cade să fie de origine latină, ca unele ce sunt manifestarea specială a spiritului naţional, faţă cu care orice cuvînt de origine eterogenă are în sunetele lui ceva nepotrivit. 
  Acest punct de plecare este adevărat — deşi în exagerarea lui răstoarnă deosebirea limbii romîne de cea latină — şi noi îl putem primi ca dovedit. Din el rezultă că idealul limbii romîne este întrebu-inţarea de cuvinte a căror origine să fie exclusiv latină. 
  Dar valoarea oricărui ideal atîrnă de la partea lui cea realizabilă; prin aceasta idealul se deosebeşte de închipuirile deşerte ce se numesc utopii. 
  Privind lucrul din acest punct de vedere, constatăm îndată că nici 
o limbă vorbită astăzi în lume nu a realizat pe deplin un asemenea ideal şi putem dar zice a priori că trebuie să fie o cauză binecuvîntată pentru această nerealizare, adică o cauză mai reală, prin urmare mai cuminte decît acel ideal etimologic. 
  Această cauză foarte raţională ne pare a fi următoarea: 
  Cuvintele sunt un element naţional — fără îndoială. Dar întru cît? Numai întru cît au cutare sunete articulate? Sau mai ales întru cît sunt semnele auzite pentru înţelesul unor idei caracteristice? 
  Oricît de importantă este partea curat fiziologică în formarea primitivă şi în articularea cuvintelor şi oricît de mult s-ar manifesta şi aici o diferenţiere a naţionalităţilor, adevărata importanţă a cuvintelor, misiunea lor principală este de a fi purtătoare de înţeles. 
  Spiritul naţional al unei limbi stă mai ales în partea spirituală a acestei limbi, în înţelesul specific al cuvintelor ei. 
  Dacă ne întrebăm dar: ar fi bine ca în limba poporului romîn cantitatea cuvintelor de origine latină să fie din ce în ce mai mare? trebuie să răspundem: ar fi bine, cu o condiţiune, ca şi cantitatea 
înţelesului, adică suma de putere intelectuală manifestată prin cuvinte, să crească în aceeaşi proporţie. 
  Căci dacă s-ar întîmpla ca pe de o parte să sporească elementul latin în sunetele cuvintelor, iar pe de alta să scadă intensitatea operaţiunii intelectuale a celor ce le întrebuinţează, atunci s-ar da o lovitură de moarte vieţii naţionale în principala ei manifestare. 
  Revenind la întrebarea noastră asupra cuvintelor slavone înrădăcinate în poporul romîn, ne putem acum explica mai bine expresiunea „înrădăcinat“. 
  Cuvînt înrădăcinat este acela al cărui înţeles face parte din întreaga viaţă sufletească a poporului, şi semnul acestei înrădăcinări este întrebuinţarea cuvîntului în toate manifestările geniului unui popor: în rugăciunea izvorîtă din credinţa sa religioasă, în proverbul ieşit din înţelepciunea sa lumească, în povestea născocită de fantezia sa şi în poezia înflorită din adînca sa mişcare. 
  Cine, înţelegînd odată această comoară sufletească a poporului cuprinsă în cuvinte, s-ar mai putea gîndi la sunetul brut al unui cuvînt şi nu mai întîi de toate la cuprinsul său intelectual! 
  Cînd, prin urmare, ni se vorbeşte de un neologism care să înlocuiască un cuvînt de origine slavonă, întîia noastră întrebare trebuie să fie: unde să-l înlocuiască? 
  În proverbele, în poeziile, în rugăciunile şi în poveştile poporului romîn? sau numai în capul vreunui ziarist sau a vreunui filolog academician? 
  În cazul din urmă întrebarea este fără nici o însemnătate şi înlocuirea nici nu merită să fie încercată. 
  În cazul dintîi întrebarea este de cea mai mare însemnătate, însă a intrat totdeodată pe un tărîm real: pe tărîmul vieţii populare. 
  Şi aici răspunsul nu poate fi decît acesta: dacă eşti în stare să depărtezi cuvîntul slavon din proverbele, din poeziile populare, din rugăciunile şi din poveştile în care se află, fă-o; dacă nu eşti în stare, atunci nu mai încerca un neologism prin care introduci numai o formă goală de cuvînt, dar nu un cuvînt real, cu viaţa lui proprie. 
  Cîteva exemple ne vor lămuri mai bine. 
  Cuvintele rai şi bolnav sunt slavone. Dicţionarul etimologilor zice să le depărtăm şi să le facem paradis şi morbos. Se poate una ca aceasta? Vei scoate vreodată din capul romînului versurile: 
Pe-un picior de plai,
Pe o gură de rai,
Iată vin în cale

Se cobor la vale Trei turme de mei Cu trei ciobănei? 
Şi va fi bine să le scoţi? 
Sau îl vei face să uite: 
De trei zile-ncoace Or eşti bolnăvioară, Gura nu-i mai tace, Mioriţă, Mioară? Or iarba nu-ţi place, 
şi să zică Mioriţă morboasă? 
  Vei depărta vreodată din conştiinţa romînului rugăciunea lui zilnică „şi nu ne duce pe noi în ispită“, pentru a-i vorbi de tentaţiune? 
  Va schimba oare poezia populară începuturile ei „frunză verde de bujor“, pentru a zice frunză verde de roză de Alpi? 
  Vei face pe romîn să-şi uite proverbele: „cine întreabă nu greşeşte“ 
— „vorba multă, sărăcia omului“ — „cîte bordeie atîtea obiceie“,pentru a-i vorbi de eroare, de pauperitate, de habitudine? 
  Va ajunge poporul nostru vreodată să fie aşa de slab în puteri, încît să-şi uite poezia: 
Lasă boii, frăţioare,
Şi te dă la vînătoare,
Că nu-i timp de plugărie,
Ci e timp de vitejie.

Codri, codri, mă jur eu Să ucid cu braţul meu De tot cornul un duşman, De stejar un căpitan, 
aşa încît să-i vorbim de bravură şi de inimic? 
  Se va putea şterge din inima copilului romîn adînca simţire a bocetului bucovinean: 
Scoală-te, mămuţă dragă, Scoală-te şi ne priveşte Căci e jale-n casa-ntreagă, Şi din gură ne grăieşte, 
pentru a-l face să zică doliu? 
  Apoi dacă nu, atunci ce poziţiune lingvistică mai pot avea asemenea neologisme? 
  Adevăratele cuvinte cu înţelesul cel bogat, însufleţit prin cîntece şi prin rugăciuni, prin proverbe şi prin poveşti, ar fi cele slavone, iar alăturea de ele s-ar mai afla nişte neologisme latine, sărace în înţeles şi primite numai în mod artificial de prin cărţi şi de prin ziare: iată o deducţiune ad absurdum dintr-un punct de plecare ce avea o aparenţă aşa de naţională şi de raţională! 
  De aceea şi vedem cum scriitorii cei mai buni şi cei mai „romîni“ ai literaturii noastre de astăzi fug de neologisme şi aleg acele cuvinte vechi, fie şi de origine slavonă, în care se află încă toată măduva înţelesului popular. Făcînd astfel, ei aduc o pierdere în cîteva sunete de etimologie latină, dar aduc un cîştig în gîndirea şi în simţirea poporului romîn. 
Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie, Stea dulce şi iubită a sufletului meu, 
cîntă Vasile Alecsandri, şi cu acest cîntec a străbătut în înţelegerea poporului său şi a ştiut să-i înduioşeze inima. Ar fi un sacrilegiu în contra spiritului poetic şi naţional, dacă în locul acestor cuvinte am zice:
 Tu care eşti pierdută în neagr’ eternitate, Stea dulce şi amată a sufletului meu. 
   Căci cuvîntul numai în dicţionarele cărturarilor se înfăţişează ca 
o unitate izolată de cîteva litere împreunate laolaltă, care prin permutări se pot preface îndată în alte unităţi; în realitatea vieţii sufleteşti cuvîntul este un complex de înţelesuri şi de simţiri, care nu există niciodată singuratice, ci sunt totdeauna legate cu înţelesurile şi simţirile din alte cuvinte ce alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a personalităţii unui individ ca şi a unui popor. 
  Această legătură este mai întinsă sau mai restrînsă, mai îndesată sau mai pe deasupra, după cum este şi firea individului: dar totdeauna este împletită din multe iţe ale spiritului omenesc, şi din cînd în cînd se ivesc încrucişări de fire care pot pune în mişcare ţesătura întreagă, şi cu un simplu cuvînt se deschide adîncimea adîncimilor sufleteşti. 
DESPRE PROGRESUL ADEVĂRULUI ÎN JUDECAREA LUCRĂRILOR LITERARE 
(PUBLICAT ÎNTÎI ÎN „ALMANAHUL SOCIETĂŢEI ACADEMICE «ROMÎNIA JUNĂ» “ DIN VIENA) (1883)
 
   Mulţi scriu şi multe se scriu în literatura lumii; multe idei trecă-toare, foarte multe păreri greşite, unele adevăruri şi, din cînd în cînd, 
o creaţiune frumoasă. 
  Regele egiptean Thamus, după spusa lui Plato (Phaedrus, LIX) din adînca vechime îşi arătase temerea că mare stricăciune va aduce scrierea între oameni, slăbindu-le memoria, dezvăţîndu-i de la propria gîndire şi deprinzîndu-i mai mult cu părerile altora despre înţelepciune decît cu însăşi înţelepciunea. 
  La noi, ce e drept, se scrie mai puţin, dar tot se scrie cîte ceva; şi poate nu se va găsi de prisos ca să ne întrebăm odată într-un mod mai general: pentru ce scriem? 
  Scriem pentru a ne răspîndi gîndirea mai departe decît o duce vorba. Vorba nu poate trăi mult nici în timp, nici în spaţiu. Rostită acum, ea amuţeşte apoi: auzită aici, ea se pierde acolo. Uneori o prinde cel ce o aude şi îşi aduce aminte de ea, o poartă chiar din loc în loc. Dar tot nu mai este vorba dintîi; aducerea-aminte e necredincioasă; vorba purtată de altul nu e gîndul vorbitorului, ci graiul purtătorului. 
  De aceea sunetul trecător caută a se transforma în litera statornică, şi ideea astfel întrupată, spărgînd marginile spaţiului şi momentului, tinde a străbate în depărtarea locurilor şi în viitorul timpurilor. 
  Dar ce idee merită această transformare? Ce simţire poate fi menită a ieşi din marginea mai firească a simplului grai şi a se răspîndi într-un popor întreg, poate în lumea întreagă, din generaţie în generaţie? 
  Numai acea idee şi acea simţire care prin cuprinsul ei şi din chiar izvorul ei s-a înălţat peste interesul strîmt al individului şi a găsit în capul celui ce o produce acel prisos al concepţiunii care îi dă valoarea universală. 
  Nu scopul de a ajunge la un folos individual prin scriere; nu deşertăciunea de a te vedea trecut printre autori; nu ambiţiunea de a întrece pe alţii, nu aceste interese personale îţi dau dreptul de intrare în literatură. Numai entuziasmul impersonal pentru ceea ce ştii că este adevărat în gîndirea ta şi pentru ceea ce simţi că este frumos în închipuirea ta, numai acesta îţi pune pe frunte semnul celor chemaţi. Şi dacă un tînăr cu minte şi cu inimă, dar care se îndoieşte încă de sine ne-ar întreba: „Prin ce să cunosc dacă sunt dintre cei aleşi?“, i-am răspunde, repetînd un aforism zis odinioară: „Acela are vocaţiune, care în momentul lucrării se uită pe sine“. 
  Căci ceea ce împiedică atîţia oameni, dealtminteri inteligenţi, de a vedea bine, de a gîndi adevărat şi de a scrie frumos şi ceea ce îi condamnă să rămîie totdeauna mediocri este tocmai mărginirea personalităţii lor la interese exclusiv individuale. Prin negura egoismului nu străbate lumina adevărului, nici căldura frumosului. 
  Aşadar, entuziasmul impersonal, iată semnul hotărîtor al celor chemaţi! 
  Măsurată la această scară, cea mai mare parte a literaturii zilnice nici nu merită să existe, nici nu poate exista; şi dacă se pare astăzi a fi, se vede mîine că nu este şi rămîne ca cum n-ar fi fost. 
  Să restrîngem, prin urmare, cercul cercetării noastre la literatura în propriul înţeles al cuvîntului şi, după ce am văzut că cei ce scriu din chiar vocaţiune internă o fac pentru a răspîndi o idee sau o simţire de valoare universală, să ne punem a doua întrebare: Cum lucrează 
o asemenea scriere asupra celorlalţi? Cum străbate ea în mulţime? Cum ajunge a fi, din gîndul şi din simţirea unui om, gîndul şi simţirea tuturor oamenilor de cultură? Cu alte cuvinte: cum se face progresul în recunoaşterea şi primirea adevărului? 
  Cînd vorbim dar aici de progresul adevărului, nu ne gîndim la vreo abstracţiune metafizică; nu ne oprim la celebra îndoială a scepticului Pilat: ce este adevărul? Nici la cercetarea teoretică dacă există sau nu frumosul absolut. Tot aşa de puţin ne ocupăm de analizarea cauzelor şi efectelor progresului general al spiritului european, aşa cum au încercat-o Buckle şi Lecky. 
  Ci, dintr-un punct de vedere mai practic pentru noi, romînii, dar şi mult mai modest, luăm în privire acele întîmplări ale vieţii intelectuale în care mişcarea de la o stare a opiniei publice mai înapoiată spre o stare mai perfectă s-a putut constata într-un mod netăgăduit în privinţa unor lucrări izolate din ştiinţă, artă şi îndeosebi din literatură. 
  În această mişcare a părerilor de la o generaţie la alta şi adeseori înlăuntrul aceleiaşi generaţii aflăm o nouă specie de evoluţiune chiar în cercul mărginit al cercetării noastre: evoluţiunea psihologică în judecăţile literare. Încercîndu-ne să analizăm — deşi numai într-o repede schiţare — această evoluţie în fazele ei fireşti, vom putea întrevedea totdeodată însăşi formula progresului în recunoaşterea unui adevăr, fie şi relativ. 
  Pentru a înţelege mai bine despre ce ne este vorba, vom cita mai întîi din viaţa intelectuală a altor popoare cîteva exemple relative la cercetarea de faţă. 
  Teoria gravitaţiunii lui Newton, concepută de el încă pe la sfîrşitul anului 1665, apare în 1687 sistematic dovedită în . Deşi această teorie fundamentală este de un adevăr evident şi a fost de natură a introduce o întreagă reformă a astronomiei, totuşi, lumea ştiinţifică în Franţa i s-a împotrivit la început cu desăvîrşire. De-abia după 45 de ani, la 1732, încearcă Maupertuis a o susţinea şi a o apăra în contra celor ce o combat, şi încă la 1738 scrie Voltaire: „ 
  Astăzi însă, şi de mai bine de un secol, nici un om de ştiinţă, nici în Franţa, nici aiurea, nu mai pune la îndoială legea gravitaţiunii lui Newton, şi progresul adevărului în această privinţă este făcut. 
  La 1677 se reprezintă pentru întîia dată Phedra lui Racine în Hotel de Bourgogne la Paris. În aceeaşi seară şi în acelaşi oraş se reprezenta Phedra lui Pradon. În primul moment Pradon fu înălţat la cer prin laudele entuziaste ce i se dau, iar Racine se văzu părăsit şi aproape insultat de critica contemporană. Dar astăzi cine mai citeşte pe Pradon? Şi cine nu a citit Phedra lui Racine? Întregul nume al lui Pradon s-ar fi pierdut de mult în întunericul uitării dacă nu l-ar fi atins din cînd în cînd o rază nemilostivă din gloria lui Racine. 
  Opera lui Mozart Don Juan începe a se juca la Berlin în 1790, peste trei ani după cea dintîi reprezentare a ei în Praga. Succesul este mediocru, critica muzicală îi este nefavorabilă. Părerile momentului se rezumă în următoarele rînduri din Muzik-Zeitung de atunci: „Nu am auzit încă pe nici un cunoscător al artei muzicale zicînd că Mozart este un artist corect, cu atîta mai puţin îl va declara o critică dreaptă de un componist adevărat şi cu inspiraţiuni frumoase“. Astăzi însă nu se va găsi în Europa un cunoscător sau iubitor al muzicii care să nu se mire sau să nu rîdă de o asemenea judecată. 
  În 15 aprilie 1784 se dă întîia reprezentare a tragediei „burgheze“ a lui Schiller  şi în aceeaşi primăvară se publică tragedia şi prin tipar. Un arheolog şi gramatic foarte cunoscut pe atunci, Karl Philipp Moritz, rector la gimnaziul „Graues Kloster“ şi mai pe urmă profesor al artelor frumoase la Academia din Berlin, face în  de la 21 iulie 1784 o recenziune asupra ei, în care zice, între altele: „Iacă un nou product, care este o ruşine pentru timpurile noastre. Ce frunte trebuie să aibă un autor cînd scrie şi tipăreşte asemenea absurdităţi! Şi cum trebuie să fie capul şi inima unui om care se poate uita cu plăcere la astfel de emanaţiuni ale spiritului său!“ etc. 
  Însă după vreo patru-cinci ani Moritz însuşi ajunge a fi un admirator al lui Schiller, şi astăzi nu există nimeni în toată lumea literară care ar voi să subscrie acele rînduri ale criticului de la 1784. 
  Cine vrea să înmulţească asemenea amintiri literare găseşte întîmplări analoage în viaţa lui Goethe, ca şi în a lui Beethoven, în soarta lui Victor Hugo, ca şi în a lui Schopenhauer şi în sute de alte exemple. 
  În toate aceste cazuri s-a făcut un progres netăgăduit al adevărului în opinia publică, şi sarcina noastră este acum de a cerceta care sunt formele esenţiale de evoluţiune prin care trece acest progres pănă la aşezarea lui definitivă. 
  Pentru a ne mărgini la împrejurările posibile ale propriei noastre stări de cultură, ne închipuim un june autor care, în acele excepţionale condiţii subiective despre care am vorbit, îşi înalţă concepţiunea pănă la formularea unui adevăr nou pentru noi, fie în ştiinţă, fie în politică, fie în literatură. 
  Nu ne preocupăm de însuşi cuprinsul acestui adevăr. Nu este destul ca el să fie izvorît din entuziasmul curat al autorului şi să se recunoască în noutatea sa relativă acel element de bună-credinţă impersonală care îi dă valoarea permanentă ca unei produceri esenţiale a chiar naturii omeneşti. 
  O dată adevărul conceput, autorul îi dă întruparea literară şi îl aduce în viaţa publică. 
  Presupunem că a ales un timp oportun şi că nu este vorba de o concepţiune în afară de atmosfera actualităţii, ci de o idee, deşi nouă, dar născută din chiar mijlocul luptelor intelectuale ale epocii în care trăieşte şi ale poporului din care s-a născut. Atunci prima întîmpinare din partea publicului şi totdeodată primul simptom natural al evoluţiunii spre progres este combaterea violentă din partea celor mai mulţi. 
  Căci ce este o idee sau o formă nouă în mişcarea intelectuală a unui popor dat? Este o idee ale cărei premise au putut să existe în capul mai multora sau tuturor, dar a cărei formulare mai clară se naşte numai în capul unuia care este şi autorul ei. Tocmai prin acest plus 
17 Titu Maiorescu. Critice 
de putere intelectuală, prin care concluziunea sau formularea se încheagă numai în inteligenţa unuia, acest unul se deosebeşte de ceilalţi şi stă deasupra şi în afară de orizontul lor momentan. 
  Însă este o proprietate caracteristică a fiecărei inteligenţe omeneşti de a se simţi de regulă îndeplinită în cercul ei, oricît de restrîns ar fi, şi fiecare cap, mai ales cel mediocru, este convins de sine însuşi. Adevărat este pentru capul mediocru ceea ce s-a obişnuit să primească ca adevărat, în acest obicei îşi află îndestularea lui, şi orice noutate îi apare ca un duşman al liniştii lui sufleteşti. Împotrivit la orice nouă încordare a inteligenţei, nedeprins şi nevolnic la munca intelectuală de a supune unei perpetue examinări fundamentul părerilor sale, el îşi are cercul inteligenţei închis, se opune noului adevăr şi, făcînd aceasta, crede chiar că are în sine o mişcare în folosul inteligenţei, pe cînd, în fapt, nu are decît acea rezistenţă a inerţiei care stăpîneşte elementele intelectuale, ca şi pe cele fizice. Cel ce este mai viu în acest simţimînt al inerţiei caută să combată fapta literară a noului adevăr prin o scriere de luptă, şi această scriere găseşte cu necesitate un răsunet puternic în toţi care sunt de seama lui, adică în marea majoritate a mediocrităţilor contemporane. Aşa este şi nu poate să fie altfel. 
  Nu doară că orice combatere ar fi o dovadă pentru valoarea ideii combătute; dar se dovedeşte că orice idee de valoare este la început combătută. 
  Însă dacă înţelegem în mod obiectiv că este aşa şi că a fost şi va fi totdeauna aşa, nu putem privi decît cu cea mai adîncă simpatie la junele autor în această fază a vieţii lui publice. Nu este uşor momentul în care ideea cea nouă, născută din adîncimile unui cap cugetător, încălzită la focul iubirii de adevăr, crescută prin concentrarea tuturor puterilor, părăseşte locaşul tainic al formării intelectuale şi, aruncată făr’ de veste în zgomotul lumii dinafară, întîlneşte acea duşmană împotrivire ale cărei cauze necesare le-am arătat mai sus. Scriitorul, care crede a fi scăpat de munca încordării şi a fi cîştigat acum dreptul la o recunoaştere a activităţii lui, se află faţă în faţă cu violenta rezistenţă a înconjurimii şi se vede iarăşi aruncat în starea de mai nainte, care îi adresează veşnicul apel la sacrificiul de sine însuşi. Nu cu pînzele desfăşurate îi pluteşte vasul spre marea senină, ci pe o luntre de scăpare reintră dinaintea furtunii în vechiul port al medita-ţiunilor singuratice. 
  Aici însă se regăseşte pe sine, şi durerea dă acum sufletului său ultima consacraţiune şi o adîncime pănă atunci necunoscută. Din ea trebuie să adune puteri noi şi un nou sprijin întru îndeplinirea menirii sale. Cu îndoită concentrare îşi reîncepe lucrarea, şi resignaţiunea, ce de-acum înainte apare fără voie în toate manifestările sale, le dă un farmec surprinzător. În curînd felurite alte idei vin în ajutorul concepţiunii primitive, dar nu mai năvălesc acum ca ploaia zgomotoasă de vară, ci se aşează lin, ca fulgii de zăpadă, peste lucrarea sa, 
o acopăr, o ocrotesc şi îi dau o nouă înrodire. A venit iarna vieţii sale sufleteşti, timp de amorţire în aparenţă, dar în realitate timp de neobosită pregătire pentru renaşterea primăverii. 
  Şi această primăvară nu poate lipsi; evoluţiunea recunoaşterii adevărului intră cu necesitate în a doua fază a progresului ei. 
  Căci dacă este adevărat că ideea cea nouă întrece prin chiar aceasta capacitatea mediocrităţilor contemporane, este tot aşa de adevărat că ea trebuie să se afle în relaţie de înrudire cu minoritatea mai inteligentă a timpului ei. Punctul cel greu de trecut este numai că oamenii inteligenţi sunt de regulă ocupaţi cu un obiect propriu al gîndirii lor şi sunt, prin urmare, mai retraşi din agitarea zilnicelor întîmplări. Însă tocmai aci rezistenţa mediocrităţilor îndeplineşte, fără voie şi fără ştire, o funcţiune folositoare în viaţa publică. Strigătul lor de alarmă, repercutat în marea mulţime a celor ce le seamănă, dă mişcării intelectuale proporţiuni ce fără de aceasta nu le-ar fi avut şi o face să pătrundă cu necesitate în sfera de atenţiune a minorităţii inteligente, oricît de retrasă ar fi şi oricît de absorbită prin propriile gîndiri. 
  De aci înainte soarta progresului este asigurată. Căci adevărata lui piedică nu era ignoranţa, ci ignorarea. Nu era trist pentru autorul ideii să se afle în locul indiferenţei celor ce l-ar fi putut înţelege; trist era să nu audă răsunetul din inimile înrudite, să nu vadă răsfrîngerea în capetele congeniale, ci să simtă că ideea lui, născută pentru a trăi din viaţa tuturor, era ameninţată să piară în propria ei singurătate. 
  Dar, printr-o ironie a soartei, tocmai această piedică sunt însărcinaţi să o ridice adversarii cei nepricepuţi. 
  O dată ideea ajunsă la cunoştinţa oamenilor eminenţi, ea este aşezată în domeniul ei predestinat, şi cu cît a fost mai violent atacată pînă atunci, cu cît a fost mai rău înţeleasă şi mai cu intenţie denaturată, cu atît renaşterea ei în capetele cele noi este acum mai puternică, fiindcă se află întărită acolo nu numai prin pătrunderea intelectuală, ci şi prin acel simţămînt de generozitate care se ridică în unele inimi omeneşti în contra oricărei nedreptăţi. 
  Şi chiar atunci cînd ideea cea nouă nu intră de îndată şi fără de luptă în capetele eminente, ci se află şi aici în opoziţie cu părerile admise de mai nainte şi trebuie să-şi cîştige pas cu pas locul ce i se cuvine, totuşi, această luptă este de alt gen şi pe alt tărîm decît lupta de mai nainte. 
  Nu mai este vorba de rezistenţa oarbă şi instinctivă a inerţiei, ci este vorba de însăşi cumpănirea argumentelor, şi din lumina acestei discuţiuni rezultă cel mai mare folos pentru întemeierea adevărului. Pe de altă parte, tocmai acel fapt dă noilor adepţi, pe lîngă puterea convingerii, şi o deosebită aptitudine pentru a conduce ideea mai departe spre succesul definitiv. 
  Căci nimic nu este mai greu în lume decît a înţelege pe altul, şi iarăşi fără a-l înţelege este peste putinţă să-l convingi. A înţelege pe altul însă însemnează a avea sau a fi avut în sine o parte identică sau analoagă cu gîndirea lui; cine nu a avut aceasta îi rămîne străin. 
  De aceea, adevăraţii luptători pentru progres sunt cei ce-au împărtăşit ei înşii mai nainte vechea eroare şi au găsit în chiar dezvoltarea lor internă argumentele pentru noul adevăr. Cu aceste argumente sunt acum în stare să adapteze adevărul la gradul şi la felul de inteligenţă al celorlalţi. 
  Din momentul acestei adaptări, progresul adevărului intră în a treia şi cea din urmă fază a evoluţiunii lui, în faza recunoaşterii generale. Şi aici, ca în toate formele de viaţă, există lupta pentru existenţă. Capul cel eminent a primit ca moştenire o mai energică stăruinţă în gîndire, 
o mai ingenioasă întrebuinţare a tuturor argumentelor spre întărire, şi, măsurîndu-se zi pe zi cu mediocrităţile ce-l încunjură, rezultatul nu poate fi altul decît supunerea lor sub autoritatea lui. 
  Pe de altă parte, vine un nou ajutor de la oamenii nepreveniţi şi nepărtinitori, deşi, dealtminteri, indiferenţi. Acum şi ei se simt puşi în mişcare de vibrarea dezbaterilor şi nu pot face alta decît să lucreze în înţelesul adevărului celui nou. Căci orice adevăr este o formulare mai clară a regulilor nestrămutate, care sunt însuşi fundamentul universului, şi corespunde direcţiunii veşnice a inteligenţei omeneşti spre întinderea cunoştinţelor şi sporirea condiţiilor binelui general. 
  Tocmai acel element impersonal în chiar momentul concepţiunii noii idei îşi arată acum valoarea sa adevărată. Căci persoana se loveşte de altă persoană, gîndul egoist se paralizează de alt gînd egoist. Dar ceea ce este impersonal este din patrimoniul comun al omenirii întregi şi, îndată ce prin luptă s-a dovedit a fi de o asemenea natură, străbate prin toate individualităţile viitoare ca o parte integrantă a lor. 
  Atunci lupta merge spre apus, discordia dispare încetul cu încetul, autoritatea celor mai maturi se lăţeşte asupra celorlalţi şi, într-o generaţie viitoare, adevărul cel combătut odinioară ajunge a fi adevărul primit de toţi ca un substrat de sine înţeles pentru cugetarea comună. 
  Apa a trecut, pietrele au rămas, şi din piatră în piatră păşeşte adevărul spre viitorul său nemărginit. 
DIN EXPERIENŢĂ 
(PUBLICAT ÎN „ALMANAHUL SOCIETĂŢII ACADEMICE
«ROMÎNIA JUNĂ»“ DIN VIENA)
(1888)


 
  De mult s-a zis, şi s-a zis cu drept cuvînt, că lucrurile simple sunt cele mai grele de priceput şi de primit; şi această veche maximă rămîne din nefericire aplicabilă şi în starea actuală a aşa-numitei culturi, pe cînd, din contră, adevărata cultură nu va fi mai bine întemeiată decît în proporţia restrîngerii acelei maxime, adică atunci cînd lucrurile simple vor fi din ce în ce mai uşor înţelese şi mai îndeobşte primite. 
  Confuzia ce domneşte astăzi în atîtea discuţii publice şi private de cel mai mare interes, confuzia, d. e., în politică, în educaţia tinerimii, în etică, în relaţiile sociale, provine din starea înapoiată în care se află încă toate ştiinţele numite „biologice“, îndeosebi psihologia. 
  Nu e vorbă, de învîţat se învaţă întruna psihologie (sau „ştiinţa sufletului“) în şcoalele publice; ea este chiar introdusă în licee, necum la universităţi. Dar ceea ce ni se dă aici drept ştiinţă este în cea mai mare parte o frazeologie lipsită de folos practic şi în multe privinţe nedemnă de cuvîntul ştiinţă. 
  Dovadă este că în şcoală poţi învăţa să cunoşti animalele dacă ai urmat un curs bun de zoologie şi poţi învăţa să cunoşti plantele şi pietrele dacă ai avut parte de un profesor bun de botanică şi de mineralogie; dar vai de omul care ar vrea să cunoască oamenii numai după un curs de psihologie cum se predă în şcolile şi în cărţile fie şi cele mai moderne. 
  Dovadă mai este că în viaţa practică un grădinar de frunte sau un agronom pot întrebuinţa cunoştinţele dobîndite din cărţile lui Decandolle sau ale lui Liebig, un proprietar de mine se poate întemeia pe cercetările lui Lyell; dar dacă ai întreba pe vreunul din marii cunoscători de oameni, d. e. pe Bismarck, cu ce manual de psihologie s-a folosit întru aceasta, ţi-ar răspunde printr-un hohot de rîs. 
  Cunoaşterea omului, un lucru aşa de neapărat trebuincios şi încă de o trebuinţă crescîndă cu sporirea tuturor relaţiilor omeneşti, nu se poate dobîndi astăzi, afară de micul ajutor al unor culegeri de maxime şi aforisme şi poate al unor romane şi drame, decît prin propria experienţă. Ce e drept, propria experienţă este cea mai bună şcoală; numai că taxele acestei şcoli sunt prea scumpe; le plăteşti de regulă sub forma unei adînci suferinţe, şi cînd ţi-ai cîştigat testimoniul absolut, ai ajuns adeseori la sfîrşitul vieţii şi este prea tîrziu ca să te mai foloseşti de el. 
  Singură ştiinţa, în înţelesul strîns al cuvîntului, ar fi chemată să aducă aici o îndreptare. Căci o notă caracteristică a ştiinţei este anume de a prinde şi de a rezuma rezultatul a mii de cazuri individuale sub 
o singură formulă generală şi de a scuti astfel pe om de o mare pierdere de timp şi de puteri. Din care cauză între adevărata ştiinţă şi între viaţa practică nu poate fi niciodată antagonism, ci trebuie să fie, din contră, o continuă înlesnire reciprocă. 
  Însă de două mii de ani, de cînd se tot vorbeşte de o ştiinţă a sufletului, rezultatul este pînă acum o desăvîrşită neştiinţă în cele sufleteşti. Una din cauzele acestei lipse de progres într-o materie aşa de capitală este tocmai acea curioasă alergare după întrebările cele mai complicate înainte de a se fi asigurat răspunsul la întrebările cele mai simple. Dascălii şi-au bătut capul cu probleme excentrice despre „nemurirea“ sufletului, despre relaţiile „între Dumnezeu şi om“, despre „facultăţi“ etc. şi au lăsat la o parte conştiincioasa constatare a acelor elemente simple care sunt de cel dintîi folos pentru cunoaşterea sufletului omenesc şi numai după a căror stabilitate solidă s-ar fi putut întinde cercetările şi asupra problemelor mai complicate, despre care nu este încă sigur dacă vor fi vreodată primitoare de o dezlegare ştiinţifică. 
  Ce este de făcut în această stare de lucruri? 
  În această stare de lucruri nu ne rămîne deocamdată decît observarea a două reguli de procedare pentru a pune psihologia pe calea proprie a ştiinţei şi a o împăca prin chiar aceasta cu cerinţele vieţii practice. Întîi, regula negativă: să ne ferim de orice metafizică în cercetările şi explicările asupra sufletului şi, asemenea, de orice sistematizare precipitată. Al doilea, regula pozitivă: să adunăm acel material de observări şi de experienţe sufleteşti a cărui constatare să fie primită de toţi ca un adevăr sigur. Cu alte cuvinte, mai întîi lucrurile simple (nu simple în înţelesul chimiei analitice, ci simple în înţelesul constatării şi a priceperii prealabile) şi apoi încercările mai complicate de explicări şi sistemizări. Zeci de ani, poate sute de ani vor trece pănă cînd acest material va putea fi elaborat spre o ştiinţă sistematică cu dreptul de a purta acest nume. 
  Aşadar, în privinţa sufletului omenesc trebuie astăzi să renunţăm la toate pretenţiile de sistem, să părăsim peruca medievală şi tonul autoritar de pe catedre, să aruncăm coaja cuvintelor lipsite de miezul înţelesului şi, restrîngîndu-ne în poziţia smerită ce ne-o impune sărăcia şi neştiinţa în care ne aflăm pînă acum, să ne mărginim la observarea neprevenită, la constatarea şi la pătrunderea urmărilor acelor stări sufleteşti care nu sunt supuse la îndoială îndată ce sunt bine observate. Multă vreme va trebui să treacă numai cu acest inventariu elementar al constatărilor de fapt. 
  Poate ni se va recunoaşte (unii chiar ne-o vor imputa) că prin cele zise mai sus am redus cercetările psihologice, cîte ne par astăzi posibile, la un rol aşa de modest, încît nu ni se va lua drept lipsă de modestie dacă ne încercăm în paginile următoare să dăm un exemplu despre modul cum ne închipuim că ar trebui să se facă acea adunare de material din experienţa sufletească a fiecăruia. Se va vedea îndată (şi aceasta e totdeauna un semn bun pentru valoarea materialului) că orice asemenea constatare are numaidecît aplicabilitatea ei practică, adică în prima linie ne înlesneşte pentru o parte oarecare cunoaşterea oamenilor, cunoaştere fără de care psihologia nu are nici un folos, precum chimia nu ar avea nici unul dacă nu ne-ar da măcar cunoaşterea şi deosebirea elementelor fizice. 
    Aşadar, problema vieţii practice în relaţiile omeneşti, şi, prin urmare, atît punctul de plecare, cît şi ţinta oricărei psihologii viitoare, este cunoaşterea oamenilor, şi de la dezlegarea acestei probleme atîrnă în mare parte şi scopul final al tuturor silinţelor noastre: fericirea putincioasă a individului omenesc. 
  Problema este foarte grea. 
  De unde vine greutatea? Nu greutatea artificială, nu greutatea etică, cum ne vom explica mai jos, ci greutatea firească, greutatea din naştere, la a cărei ridicare trebuie mai nainte de toate să ne concentrăm luarea-aminte. 
  Oamenii pot să nu se înţeleagă, să nu se cunoască unii pe alţii din cauza lipsei de un organ comun de comunicare, adică lipsei de un înţeles comun al cuvintelor, prin care îşi exprimă gîndurile, deşi vorbesc aceeaşi limbă. Să facem abstracţie de această greutate oarecum artificială. Oamenii mai pot să nu se cunoască din cauza facilităţii intenţionate, adică din cauza deosebirii între ceea ce gîndesc şi ceea ce spun. Să înlăturăm şi această greutate etică. 
  Să presupunem, din contră, pentru a simplifica problema în prima ei stabilire, că avem a face cu doi oameni inteligenţi, adică, în genere, capabili de a-şi da seama despre cele sufleteşti, care prin o educaţie intelectuală comună au aceeaşi limbă cu aproape acelaşi înţeles al cuvintelor întrebuinţate. Să mai presupunem că sunt amîndoi de bună-credinţă, că nu vor să se înşele unul pe altul, ci îşi spun cu sinceritate cugetările şi simţirile lor. În ce va sta totuşi de la început greutatea lor de a se cunoaşte unul pe altul şi pentru ce se va cere cu necesitate un timp îndelungat pînă să poată ajunge la această cunoştinţă, şi încă în margini destul de restrînse? 
  Cauza proprie a greutăţii de a ne cunoaşte unii pe alţii este următorul fapt primordial al vieţii sufleteşti: miile şi sutele de mii de impresii, de cugetări, de simţiri, de emoţiuni ce au trecut şi trec prin capul unui om şi-l caracterizează în individualitatea sa nu sunt niciodată în totalitatea lor prezente în conştiinţa lui actuală, ci stau în cea mai mare parte întunecate şi ascunse în sufletul sau în memoria lui. În conştiinţa lui actuală stă pe primul plan al atenţiunii o singură idee, pe lîngă ea se asociază, însă în al doilea şi al treilea plan, încă vreo cîteva altele, poate pînă la şapte: toate celelalte, sutele de mii, de care dispune acest om în diferitele momente ale vieţii sale, rechemîndu-le din memorie, stau în fiece moment dat ascunse, nu încap în prea strîmta conştiinţă actuală, ci rămîn în afară de lumina ei; şi nu numai că stau ascunse pentru observatorul străin, ci stau ascunse pentru însuşi individul care le are şi care se miră adeseori singur de curioasele idei ce-i „vin în minte“ sau de curioasa lipsă de idei şi de emoţiuni ce şi-o constată uneori în propria lui conştiinţă. 
  În această „îngustime“ a conştiinţei, sufletul omului (pentru a varia celebra comparare a lui Platon) seamănă unei imense colecţii cu mii şi mii de felurite obiecte, ascunsă într-o peşteră întunecoasă, în care n-ai putea pătrunde cu altă lumină decît cu un mic felinar blindat, al cărui focar strîmt ar arunca un mănunchi subţire de raze asupra cel mult şapte obiecte deodată. Dacă astfel vreai să-ţi dai seamă de cuprinsul şi valoarea acelei colecţii, trebuie să plimbi succesiv micul cerc luminos de la unele obiecte la altele, să observi cu luare-aminte pe cele principale, şi cine ştie dacă în aceste condiţii vei avea vreodată timpul necesar ca să-ţi faci o idee despre totalitatea colecţiei. Dar încă dacă nu este numai o singură colecţie, ci sunt mai multe, şi ţi se cere să le cunoşti şi pe aceste? 
  Dealtminteri, compararea, ca toate comparările, este în parte nepotrivită; căci nu cercul luminos al conştiinţei se plimbă de regulă peste feluritele stări sufleteşti, ci el pare a fi nemişcat, şi, din contra, stările sufleteşti par a ieşi din întunericul memoriei sau a se forma din întîmplătoarea încunjurime externă şi a trece în mişcare succesivă prin strîmta lumină a conştiinţei. 
  Într-o aşa întunecime fatală este cufundată viaţa sufletească a fiecărui om pentru el însuşi, necum pentru altul, şi numai un aşa mic mănunchi de raze are fiecare pentru a-şi lumina întunericul în sine şi în alţii, cel puţin în starea actuală a evoluţiunii creierilor omeneşti, care în cei 4 000 de ani, de cînd se poate urmări literariceşte, nu arată nici o schimbare notabilă întru aceasta şi nici vreun semn sigur că se va schimba şi cum se va schimba după alţi 4 000 de ani. 
  Această „îngustime“ a conştiinţei nu a putut scăpa din vederea psihologilor; o atingere a ei se află chiar şi în literatura romînă, în una din cele mai bune cărţi de şcoală, Psihologia empirică a dlui I. Popescu (ed. II, § 10); cercetări psihofizice asupra numărului exact de idei ce pot încăpea în fiecare moment dat al conştiinţei s-au făcut (Wundt): o explicare a fenomenului s-a încercat (Herbert Spencer). Dar aceste „elaborări ştiinţifice“ (sit venia verbo!) sunt insuficiente şi premature. În locul lor şi înainte de ele starea actuală a cunoştinţelor noastre cere încă numeroase constatări de fapte interne relative la acest fenomen, îndeosebi înţelegerea şi urmărirea influenţei lui asupra tuturor relaţiilor sufleteşti în om şi între oameni, oricare ar fi, dealtminteri, explicarea ştiinţifică în viitor. 
  Această influenţă a strîmteţei cercului luminos este aşa de hotărîtoare, încît trebuie să fie adevăratul punct de plecare al cunoştinţei de oameni, şi este numai de mirat cum de nu s-a simţit pînă acum marea însemnătate ce o are pentru toate explicările psihologice posibile şi cum de nu a intrat încă în domeniul cunoştinţelor comune ca un adevăr elementar. 
  Să încercăm aici a ne da seama de unele din urmările principale ale acelui fapt spre a ne pătrunde cel puţin de valoarea practică a lucrului şi a întrevedea totdeodată modul cum ar putea fi întrebuinţate observările culese din experienţă.
 * * *
    I. Fiindcă omul cult are atîta mulţime de impresii, de emoţiuni şi de cugetări ascunse în memoria lui şi fiindcă din această mulţime de stări sufleteşti, de cîte ori ne întîlnim cu el, nu poate avea prezente în conştiinţă decît o cantitate neînsemnat de mică, nu trebuie să judecăm întru nimic despre valoarea lui dintr-o întîlnire, nici din două, nici din trei. Sute de convorbiri se cer în felurite ocazii, în care să se poată manifesta atît ideile, cît şi simţirile lui, pentru ca din însumarea şi rezumarea lor să ne putem forma o părere mai întemeiată asupra lui şi să avem dreptul de a zice că-l cunoaştem. 
  Fără timp îndelungat nu poate fi vorba de aceasta, tocmai fiindcă sufletul omului este în neputinţă absolută de a se deschide deodată şi este dintr-o fatalitate a naturii legat de forma înceată a strecurării succesive prin lumina conştiinţei actuale. 
  Dacă am voi să ne exprimăm în forma aforismelor obişnuite, am putea zice: un izvor adînc este ascuns în fiecare om de cultură, însă precum izvorul s-a format picătură cu picătură de la momentul naşterii, tot aşa nu clocoteşte la lumina zilei decît picătură cu picătură pînă în momentul morţii, şi cei mai mulţi din noi ajung chiar la ultima clipită a existenţei lor fără să-şi fi putut spune ultimul cuvînt. 
  Dar asemenea exprimări ale adevărului primordial sunt prea lipsite de preciziune pentru a fi folositoare. Căci, mai întîi, izvorul are una şi aceeaşi apă, pe cînd sufletul omenesc are ape felurite. Şi apoi, dacă ar fi lucrul numai aşa, atunci ar trebui să disperăm de orice experienţă omenească, căci ar fi în genere cu neputinţă de a cunoaşte pe cineva. Niciodată nu am avea destul timp, nici destule ocazii de a observa toate ideile şi toate simţirile lui, şi aceasta cu atît mai puţin cu cît în el însuşi, la diferite epoce, ele sporesc sau se împuţinează în cantitate şi adeseori se modifică în calitate. 
  Deşi dar, mai ales în starea actuală a uşurinţei cu care cei mai mulţi oameni judecă despre ei înşii şi despre alţii, este bine să ne pătrundem din capul locului de mărginirea oricărei manifestări sufleteşti, nu trebuie totuşi să ne exagerăm greutatea pînă într-atît, încît să credem că este cu neputinţă să cunoaştem sufletul unui om. Această cunoaştere, oricît de grea ar fi, este în certe condiţii cu putinţă. Şi iată cum şi pentru ce: 
  Ideile şi simţirile ce au trecut şi trec prin capul unui om sunt nenumărat de multe cantitativ şi foarte felurite calitativ. Poate în nici un moment dat al vieţii sale starea sufletească a unui om nu este strict identică cu vreo stare anterioară a aceluiaşi om. Dar pentru trebuinţele practice nici nu se cere această strictă identitate. Este destul că unele idei şi simţiri sunt aproape aceleaşi în diferite momente, şi afară de aceasta este destul şi mai important că în fapt multe idei şi multe simţiri stau în oarecare legătură de asemănare şi se pot grupa (asocia) într-un fel de unităţi colective, diferite unele de altele, dar înrudite înlăuntrul fiecăreia din ele. 
  Astfel, problema practică se reduce în greutatea ei. Nu mai este vorba de a cunoaşte sutele de mii de idei şi de simţiri ale unui individ în izolarea lor distinctivă, ceea ce ar fi cu neputinţă, ci este vorba de a cunoaşte numai sutele sau zecile de grupări ale ideilor şi simţirilor înrudite, ceea ce este, în genere, cu putinţă. Observi modul de impresionabilitate al unui om la cutare scenă a naturii şi la cutare alta, auzi părerea lui asupra cutărui om şi cutărui altuia, vezi simţirea lui în cutare împrejurare şi în cutare alta, afli judecata lui asupra cutărei opere de artă şi asupra cutărei alteia; dintr-o sumă suficientă de asemenea experienţe poţi dobîndi o cunoştinţă rezumată asupra direcţiei gustului, simţirilor, ideilor şi impresiilor lui, şi această direcţie o vei găsi apoi predomnitoare în miile de cazuri individuale de acelaşi fel. 
  Totul este acum de a face inventarul acestor grupări înrudite de idei şi de simţăminte care pot caracteriza diferite individualităţi omeneşti şi prin care se pot manifesta şi diferite dispoziţii înnăscute în mintea şi în inima fiecăruia. 
  Cît este de înapoiată psihologia se vede şi aici. Nici măcar acest inventar nu este făcut, nu sunt încă aflate cuvinte precise în înţelesul lor pentru toată distingerea dealtminteri simţită a felurimii şi a gradului acelor grupări şi acelor însuşiri înnăscute. Cînd vreai să caracterizezi pe cineva după oarecare cunoaştere a lui, te izbeşti îndată de greutatea exprimării precise. 
  Limba populară însă şi-a ajutat, pănă la un grad, întrebuinţînd un număr de cuvinte distinctive pentru însemnarea deosebitelor însuşiri sufleteşti, cu toată lipsa de preciziune şi de rubricare completă a acestor deosebiri. Deocamdată nu ne rămîne decît să ne mulţumim cu ele. Şi aşa vedem că se poate vorbi cu oarecare înţeles despre un om bun la inimă, milos, blînd, generos, slab, sau crud, rău, invidios, răzbunător, straşnic; violent, cumpătat, arţăgos, împăciuitor; vesel, posomorît, nepăsător; ambiţios, deşert; fricos, curajos; darnic, zgîrcit; modest, îndrăzneţ; uşor la minte, serios, inteligent, ager, cu duh, mărginit, tîmpit; distras, observator; om de cuvînt, înşelător etc., etc. 
  Iată un şir de rubrici cam vagi luate în fuga condeiului din vorbirea obişnuită. Însăşi putinţa acestor rubricări în mintea omului observator, care şi ea este fatal mărginită în strîmteţea cercului luminos al conştiinţei, a provenit dintr-un alt fapt al vieţii sufleteşti: din faptul contopirii unei mari sume de impresii şi idei, dacă sunt cam de acelaşi fel, într-un singur act de gîndire, care cuprinde partea lor esenţială şi comună într-o formă mai abstractă. (Fenomenul abstracţiunii, care este condiţia internă, fără de care nu s-ar produce nici o gîndire ştiinţifică în minţile omeneşti, a fost destul de bine studiat în cercetările psihologice şi logice de pănă acum, dar trece peste cadrul acestor pagini scrise dintr-un punct de vedere cu totul popular.) 
  În aceste rubricări, oricît de puţin precise ar fi, trebuie să adunăm şi să rezumăm observările noastre din diferite momente ale întîlnirii cu un om; şi fără o experienţă suficientă şi reflectată asupra principalelor lui grupări colective şi dispoziţii înnăscute nu putem vorbi de cunoaşterea cuiva. Tocmai aici se fac cele mai multe greşeli în viaţa practică, şi este de necrezut cu cîtă uşurinţă procedează oamenii în această privinţă şi cîte neajunsuri şi cîte nefericiri se nasc din o asemenea uşurinţă. 
  Un om îţi promite că va face ceva. În momentul promiterii este de bună-credinţă: prin strîmtul cerc luminos al acelui moment se mişcă 
o mică sumă de idei înrudite, faţă cu care lucrul promis se află în relaţie armonică şi oarecum încălzitoare. Vine însă momentul realizării; dar acum în cercul luminos al aceluiaşi om se pot afla, pe lîngă amintirea lucrului promis, o mică sumă de idei cu totul diferite, faţă cu care promisiunea se află în relaţii disparate şi oarecum refrigerante; şi cu aceeaşi bună-credinţă cu care a promis atunci nu-şi ţine acum promisiunea. Uşor la minte este omul care, neţinînd seamă de această varietate succesivă a stărilor sufleteşti, se încrede în promisiunile altuia înainte de a-i fi constatat prin o îndelungată experienţă egalitatea şi tăria sufletească în urma căreia să aibă deprinderea excepţională de a se ţine de cuvîntul dat. Cîte încercări industriale nu se periclitează, cîte împrumuturi de bani nu sunt riscate şi, fie-ne permis să adăogăm, cîte „reviste literare“, începute cu entuziasm, nu se sfîrşesc într-un mod deplorabil, toate din această cauză! 
  Dar ce este mai grav şi ce atinge mai de-a dreptul fericirea şi nefericirea omenească: cîte relaţii de inimă nu se încheie cu aceeaşi uşurinţă! Se văd doi oameni de cîteva ori prin adunări şi prin saloane, adică în împrejurări fără multă varietate; uşor se găsesc aici „de acord“ în unele idei generale şi în unele simţiri superficiale, cu atît mai mult că se află şi înlăuntrul unor forme identice de convenienţă socială. Şi pe această temelie şubredă se grăbesc a se împrieteni, sacrificîndu-şi unul altuia o parte a vieţii. După puţin timp vine dezamăgirea, şi atunci îi auzi plîngîndu-se că au fost „înşelaţi“, şi mai au naivitatea să zică că celălalt „s-a schimbat“. Dar în acea strecurare succesivă a stărilor sufleteşti prin cercul luminos al conştiinţei actuale, tocmai schimbarea este forma obişnuită a manifestărilor sufletului omenesc, şi trebuie, din contră, o experienţă mai îndelungată pentru a constata cu oarecare siguranţă care sunt, în această lume internă aşa de schimbătoare, totuşi ideile şi simţirile ce revin mai constant, care sunt dispoziţiile înnăscute sau formate ce pot fi predominatoare, care este apa ce curge peste pietrele ce rămîn. 
  Fără o conştiincioasă luare-aminte asupra acestei deosebiri aşa de adînc împlîntate în chiar rădăcina sufletului omenesc, vei da un exemplu mai mult pentru nefericita greşeală de a-ţi lega soarta sub o formă esenţial permanentă pe temeiul unor situaţii sufleteşti esenţial trecătoare.
 * * *
    II. Omul tînăr nu este, ci devine; numai despre omul bătrîn se poate întrucîtva zice că este, fiindcă a fost şi s-a dovedit. În mişcare, nu în repaos, ni se înfăţişează toate stările sufleteşti. Un diamant îl poţi găsi după zece ani cum l-ai lăsat acum zece ani: diamantul este anorganic; un om nu rămîne după un timp oarecare cum l-ai lăsat mai nainte: omul este viaţă organică. 
  Prin urmare, mijlocul cel dintîi pentru a-ţi da seama de fiinţa unui om răspunde la întrebarea: în ce direcţie se mişcă lucrarea lui sufletească? Unde vrea să ajungă, unde mai poate ajunge? Şi mai practic: merge înainte sau dă înapoi? Sau, cum ziceau astrologii medievali: este in ascendente domo sau in cadente domo? 
  Vezi un tînăr de aparenţă foarte simpatică, se interesează la toate, a învăţat bine în şcoală, a fost dintre „premianţi“, „promite mult“. Trebuie să mai aştepţi înainte de a-ţi forma judecata asupra lui. Nu e lucru mare să promită, lucru mare e să ţie ce promite. Îl urmăreşti cîtva timp, îl întîlneşti iarăşi după cîţiva ani. Ce a făcut de atunci încoace? A progresat în dezvoltarea lui? S-a înfiripat? A întreprins ceva cu succes? Şi-a întemeiat cu propria sa muncă existenţa materială? A scris ceva şi lucrează mai departe? Îl vezi după alţi ani. A mai crescut? Şi-a menţinut progresul? A rămas credincios idealului din tinereţe? 
  Dacă da, atunci a devenit om de valoare şi acum este cineva. Dacă nu, este pierdut; şi foarte mulţi şcolari eminenţi ajung bărbaţi mediocri sau mai rău decît mediocri. 
  Numai vîrsta hotărăşte aici, vîrsta matură, în care individul a avut timp îndestulător pentru a-şi manifesta în lungul şir de momente ale vieţii sale ceea ce sta ascuns în el ca dispoziţii înnăscute, ca idei cîştigate şi ca simţiri predomnitoare. Atunci numai se poate constata ceea ce pentru mintea şi inima lui a fost de o mai puternică stăruinţă şi, prin urmare, a revenit în mod hotărîtor ca o notă caracteristică în mijlocul marii schimbări a stărilor sale interne şi a împrejurărilor externe, şi atunci numai ştii ce este omul acum matur, fiindcă ştii cum a devenit. 
  Tinereţea e totdeauna o enigmă, vîrsta matură e dezlegarea enigmei. 
  Şi acest fapt nu e decît o urmare a acelei condiţii primordiale a sufletului omenesc, după care viaţa lui este legată de forma succesivă a timpului şi nu se poate deschide simultan ca spaţiul; omul este istoric şi nu poate fi statistic; formula lui este o formulă de mişcare, şi nu de echilibru stabil. 
* * * 
  III. De aici se înţelege şi marea valoare a disciplinii intelectuale.Nu cîte idei felurite ai adunat în memoria ta este lucrul cel important, ci importantă este legătura între idei. Tu poţi şti multe în multele momente ale vieţii: dacă nu-ţi aduci aminte de ceea ce-ţi trebuie într-un anume moment şi dacă această aducere-aminte nu trage după sine în şir regulat tot ce se află în tine pentru susţinerea, simplificarea şi ilustrarea obiectului în discuţie, degeaba îţi sunt toate cunoştinţele rămase cufundate în partea ascunsă a sufletului. Cunoştinţele tale trebuie să aibă o toartă de care să le prinzi şi tu trebuie să ai lanţul cu care să le aduci în mişcare regulată din întunericul memoriei la lumina îngustă a conştiinţei actuale. 
  O mie de boabe stau împrăştiate în diferite locuri, tu îţi pierzi vremea ca să le cauţi una cîte una; dar dacă au fost prinse de un fir comun, cu o singură apucare a mîinii stăpîneşti totalitatea şiragului.
 * * * 
   IV. În fiecare om sunt cel puţin doi oameni: omul ideilor şi omul simţirilor (minte şi inimă). 
  Vei greşi totdeauna dacă vei judeca pe om numai după ideile ce le exprimă, chiar dacă ai constatat că sunt adevăratele lui idei. Trebuie să aştepţi ocaziile de a-i constata adevăratele lui simţiri, cel puţin în privinţele mai importante. 
  Greşala vine mai ales de acolo că (fără temei) presupunem un fel de consecinţă unitară în sufletul unui om, un fel de armonie între ideile şi simţirile lui, şi o presupunem mai ales în direcţia propriului interes al nostru (nu al lui), în sensul dorinţei noastre ca să fie aşa, nu în sensul vreunei realităţi observate că este aşa. 
  Ce e drept, o consecinţă trebuie să existe în ascunsa rădăcină a creaţiunii sufletului omenesc cu toată felurimea manifestărilor lui, căci altfel nu ar fi o unitate de organism vital. Şi, precum s-a zis despre figura fiecărui om că nu ai putea schimba nimic din formele ei, oricît de disproporţionate ar părea faţă cu un ideal de frumuseţe regulată, fără a produce prin această schimbare ceva nefiresc şi mai urît, aşa de armonizate de la natură sunt diferitele trăsături ale figurii în felul ei individual, tot aşa trebuie să fie în ultimă instanţă o adîncă armonie a tuturor manifestărilor unui suflet, aşa încît nu ai putea să-i scoţi o parte a dispoziţiilor lui înnăscute fără a denatura şi surpa pe toate celelalte. 
18 Titu Maiorescu. Critice 
  Dar această concepţiune generală este prea vagă pentru a avea în starea actuală a cunoştinţelor noastre vreo valoare practică, tocmai fiindcă acea rădăcină unitară a rămas ascunsă în întunericul formărilor anteconştiente şi inconştiente. 
  Spre a da observărilor noastre mai multă siguranţă, trebuie să luăm faptul aşa cum se prezintă, şi în experienţa vieţii faptul se prezintă aşa că cele mai disparate împerecheri între stările intelectuale şi între dispoziţiile sentimentale se pot produce în acelaşi individ; de unde rezultă că nici o concluzie oarecum teoretică nu se poate trage de la unele la altele, ci fiecare trebuieşte anume constatată prin experienţă, şi pănă cînd n-ai avut ocaziile suficiente pentru această constatare, trebuie să te fereşti de orice anticipare a judecăţii. 
  Cauza este aceeaşi condiţie primordială a sufletului omenesc. Sunt aşa de felurite şi de schimbătoare întîlnirile simultane ale puţinelor idei şi simţiri în cercul luminos al fiecărui moment dat, încît nu se poate vorbi de o armonizare a întregii mulţimi de idei şi de simţiri făcută sub lumina conştiinţei. Sunt poate în fiecare om diferite grupări de idei şi de simţiri ce nu ajung niciodată a se întîlni în strîmtul cerc luminos al vreunui moment din viaţa lui, ci fiecare vine de-a rîndul şi izolată sub lumina inteligenţei, fără nici o privire posibilă asupra celeilalte, aşa încît nu au ocazia de a se potrivi şi a se rectifica întreolaltă. 
  Celebrul fiziolog Rudolf Wagner (1864), succesorul lui Blumenbach la Universitatea din Goettingen, era un mare naturalist şi totdeodată un mare bigot. În fiecare zi îngenunchea la 8 ore dimineaţa în biserică, fără a-şi turbura evlavia cu vreo aplicare a metodelor de analiză exactă la cercetarea minunilor povestite în Biblie, şi apoi la 10 ore îşi ţinea la Universitate prelegerile asupra fiziologiei şi anatomiei comparate, fără a-şi turbura cercetările exacte prin admiterea de minuni necontrolate. 
  Dacă aceasta s-a putut întîmpla într-un suflet înlăuntrul a chiar sferei intelectuale, ce împerecheri stranii pot exista în unul şi acelaşi om între diferitele idei şi diferitele simţăminte! 
  Printr-o comparare cam exagerată s-ar putea zice că cercul luminos al omului este ca un vas care cu egală indiferenţă primeşte astăzi un lichid şi mîine altul fără a fi alterat prin această schimbare, şi flacăra spiritului care arde acum în acest vas nu se stinge prin apa care l-a ocupat mai nainte. Căci tocmai succesiunea în timp dă putinţa contrastelor. 
  Amintindu-ne dar acele rubricări ale limbii obişnuite, din care am citat mai multe într-o pagină anterioară, la orice judecată asupra unui om se cade să avem în vedere că cele mai felurite combinări de însuşiri disparate pot exista în fapt în unul şi acelaşi suflet omenesc. Sunt oameni care sunt entuziaşti în impresiile artistice şi zgîrciţi în viaţa zilnică, miloşi în unele momente şi invidioşi în altele, generoşi şi totodată deşerţi şi fricoşi, foarte inteligenţi şi totodată foarte cruzi şi foarte înşelători ş.c.l., ş.c.l. Numai constatarea efectivă din experienţă ne poate arăta care anume amalgam există în omul ce ne interesează, şi orice concluzie anticipată de la unele însuşiri constatate la altele încă neconstatate este greşită. Aplecarea noastră de a presupune fără reflecţie că cine este, de ex., inteligent este şi bun, că cine este entuziast are să fie generos, trebuie din capul locului înfrînată pe temeiul înţelegerii acelei condiţii primordiale a îngustimii conştiinţei.
 * * *
    Să fie destule pentru fragmentara scriere de faţă aceste patru observări „din experienţă“. Ele ni se arată toate ca urmări ale mărginirii radicale în chiar înfiinţarea conştiinţei omeneşti. Prin nenumărate şi nenumărabile evoluţiuni, puterea creatoare a naturii a scos din starea primitivă a haosului amorţit formele mişcătoare ale vieţii organice. Şi înlăuntrul acestei vieţi organice, prin cea mai concentrată încordare a lucrării de mii şi poate milioane de ani, de-abia s-au putut urca organismele de la mişcarea automatică în plante spre licărirea inteligenţei în animale şi spre cercul luminos al înţelegerii de sine în om. Cînd pentru întîiaşi dată s-a deschis ochiul conştiinţei în lumea pănă atunci întunecată şi neştiutoare, s-a înfiinţat o a doua lume, lumea ideilor, peste vechea lume a materiei nereflectate. Dar aşa de rafinată a fost această nouă înfiinţare, aşa de greu a fost saltul vital peste abisul ce desparte materia de spirit, încît pînă astăzi numai o îngustă rază de lumină ne-a putut fi deschisă pentru a ne da seama de viaţa sufletească. 
  Cum prin această rază îngustă ni se arată lumea internă, trebuie să cercetăm cu luare-aminte şi să însemnăm cu răbdare; poate va veni şi epoca fericită cînd vom şti cum este această lume şi cum trebuie explicată în adînca ei existenţă şi rădăcină. Experienţa stăruitoare, dar neprevenită, va rămînea pentru mult timp singura noastră călăuză pe calea cea întunecată; ea va trebui să ne ferească mai ales de a nu aluneca pe povîrnişul spre care înclină tocmai acea idealitate a inteligenţei nou zămislite, adică de a ocupa cu fantome şi ficţiuni ale imaginării subiective tot locul gol lăsat acolo unde nu s-a putut încă forma o corespondenţă exactă între lumea reală şi reflectarea ei în idei. 
  În mijlocul curentului în care trăieşte generaţia noastră şi care, prin dezvoltarea ştiinţelor fizice, este cu tărie îndreptat spre interesele materiale, ni se impune cu atît mai mult datoria de a aduce studiile psihologice pe calea experienţelor exacte şi de a le apropia astfel prin identitatea metodei de spiritul predomnitor al mişcării moderne. Numai aşa vom reda cercetărilor sufleteşti locul ce li se cuvine între toate investigările ştiinţifice, adică locul cel dintîi. Căci dacă creşti-nismul de la originea lui a înscris în fruntea preceptelor sale pentru regenerarea simţirilor faimoasa cerinţă: iubeşte pe de-aproapele tău, ştiinţa cea mai exactă în toată dezvoltarea ei nu poate culmina pentru regenerarea gîndirilor decît în cerinţa finală: cunoaşte pe de-aproapele tău. 
ANEXĂ 

 
CÎTEVA AFORISME 
* O măsură a oamenilor şi a lucrurilor este propria lor umbră. 
* 
  Omul rău se pierde prin partea sa cea bună, omul bun, prin partea sa cea rea. * Don Quijote credea că morile de vînt sunt uriaşi. Oamenii de rînd cred că uriaşii sunt mori de vînt. * Sălbaticii din America schimbau aurul şi mărgăritarele pentru cioburile de oglindă din Europa. Aşa fac şi copiii, şi mulţi dintre noi rămîn copii toată viaţa. * Respectul exagerat pentru întregimea cugetării împiedică acţiunea. Căci orice faptă este o verigă ruptă dintr-un lanţ infinit, şi omul activ este din capul locului condamnat la fragment. * Oare pîrîul de la munte ar fi aşa de limpede şi de voios dacă n-ar fi rece? 
 *

  Fereşte-te de a da sfaturi. Problema e prea grea şi răspunderea mare. Tu dai sfatul după natura ta. Aceasta însă rareori se potriveşte cu natura celui ce te întreabă. Altfel spui tu, altfel înţelege el. Sfătuind prudenţă, produci slăbiciune, şi unde cereai tărie se aplică violenţă. Un element străin s-a introdus în sufletul celuilalt, şi el şi-a pierdut măsura.
                   * Nemărginit îţi este dorul: cum vreai să încapă în realitatea mărginită? Totdeauna rămîne un prisos: disperare sau ironie. * Studiul creierilor să înlocuiască ştiinţa sufletului? Cine cunoaşte mecanismul clavirului poate să ghicească felurimea nemărginită a melodiilor? * Cu drept cuvînt s-a zis licenţă poetică, şi nu licenţa poetului. Numai cea dintîi este iertată.
 *
 Cine are vocaţiune? Cel ce în momentul lucrării se uită pe sine.
 *
    În faţa unui abis te înfiorezi. Tot aşa în clipa în care simţi deosebirea adîncă ce te desparte de celălalt. * Mijlocul e superior scopului şi-i reglează valoarea. Prin urmare, fraza iezuiţilor trebuie întoarsă: mijlocul justifică scopul. * Păzeşte-te a doua zi după un succes. 
*

    Nu cere de la pîrîu cuprinderea mării, nici de la deal cuprinderea muntelui. În înţelesul celor mari stă şi înţelesul celor mici, dar niciodată dimpotrivă.
 * 
Treapta dintîi pe care ne înălţăm e un altar de jertfă.
 *
    Între un diamant şi o grămadă de pietriş cui i-ar fi alegerea grea? Aşa, între aprobarea unui om cuminte şi aplauzele zgomotoase ale mulţimii.
 *
    Ce liberal e Beethoven în orchestraţie! Tot instrumentul e întrebat să-şi dea părerea şi reproduce pe răspunderea sa ideea principală. Ideea principală cîştigă astfel o varietate de feţe originale, e cînd înaltă, cînd burlescă, cînd tristă şi cînd voioasă, şi în impresia totală rămîne o lume armonică aparte, adevăratul humor al omenirii. 
*
   Unii înaintează prin protecţie, mulţi prin supunerea oarbă la opinia altora, cîţiva prin împotrivire energică la tot ce dezaprobă, croindu-şi viaţa după a lor individualitate. Toate aceste căi pot duce la ţintă numai să fie urmate cu statornicie. A-ţi schimba deodată felul, a deveni energic din pasiv ce erai, a te arăta independent din supus ce ai fost, aceasta nimiceşte succesul vieţii.
 *
    Este lipsă de dreaptă cugetare cînd cineva, pentru a se justifica de o faptă, arată cauza care a produs-o. Fireşte că tot ce se întîmplă pe lume are o cauză. Dar a o explica nu va să zică a se justifica. 
 *

    Neputîndu-se modifica oamenii după preceptele morale ale religiunii, s-a modificat aplicarea preceptelor după oameni. * Care e folosul artelor? Dar care e folosul folosului? * 
  Ai simţit imensitatea mării? Atunci e totuna, dacă marea este în linişte sau e mişcată de furtună, dacă străluceşte sub răsăritul soarelui sau dacă deasupră-i ultima rază de lumină se luptă cu întunericul nopţii. 
  Şi în sufletul de-aproapelui tău poate fi o imensitate, şi îndată ce ai înţeles-o eşti subjugat. * Guvernele cad prin aceleaşi mijloace prin care au ajuns la putere. * Nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici. *
    Evenimentele cele hotărîtoare se ivesc pe nesimţite. Limba de pe cumpăna soartei stă în echilibru: un grăunte mai mult, şi s-a hotărît mişcarea. 
                  * Păstrează-ţi emoţiunile pentru lucrurile ce le merită. * Nu e nimic mai primejdios decît a întemeia o formă statornică pe simţiri trecătoare. 
*

   Arta vieţii? Rezervă, discreţiune, cumpătare, în genere negaţiune şi în rezumat abnegaţiune. *
    Cînd curentul electric se repede dintr-un loc în altul, numai o parte a lui merge pe firele văzute; o altă parte străbate prin ascunsul pămîntului. Tot aşa, în lumea inteligenţei cuvîntul pronunţat este numai un fragment al raportului dintre om şi om; restul se stabileşte pe tăcute.
                    * Soarta nu vrea extreme. Din chiar mijlocul răului se naşte reacţiunea spre bine, şi gerul cel mai greu zugrăveşte pe fereastră flori de primăvară. * Tot ce e folositor poate fi şi stricăcios; e numai chestie de măsură. Dealtminteri, dacă n-ar putea fi stricăcios, n-ar putea fi nici folositor. * Durerea înalţă pe omul de valoare şi coboară pe cel de rînd. Nu în orice noapte se arată stelele, numai în noaptea cea senină. * Unde e o necesitate, trebuie să fie o posibilitate. * Omul trebuie înţeles ca un element de evoluţiune. Să nu ne întrebăm: ce este cineva? Să ne întrebăm: ce devine? Creşte, stă sau dă înapoi? 
 *

    Corabia strătaie marea cu putere şi lasă în drumul său brazda valurilor mişcate. Valurile ajung luntrea cea mică, o saltă şi o răstoarnă. * Numai durerea încheagă gîndurile şi le dă puterea de a pătrunde. Fulgii de zăpadă cad leneşi la pămînt, sloiul de gheaţă izbeşte. * Toate hotărîrile importante trebuie să le iai singur, din adîncul individualităţii tale, fără influenţa altora. * Nici o putere nu se poate suprima în natură; de aceea e aşa de periculos a o comprima. * Imaginea nuielei împlîntate în apă se frînge şi se abate în altă direcţie. Tot aşa, ideea unuia în capul celor mai mulţi. * Tot cerul senin, un singur punct negru jos la orizont: dar acesta aduce furtuna. * Ce bogată e literatura în idei şi ce săracă este istoria în fapte! S-ar putea concepe o istorie a celor neîntîmplate. *
    Cînd se află omul în momentele hotărîtoare ale vieţii, nu-l mai conduce mintea; ea arată numai alternativele. Direcţia finală o dă inima.