  
  
    
    
     
  Strigătul inimii 
  Avîntă-te, suflet, prin dulce cîntare Şi spune la lume, cînd este trădare, 
  Ca s-o deşteptăm! Căci dulcea-ne ţară trădată greu este; Romîne, la arme! Poetu-ţi dă veste, 
  Cu toţi să luptăm! 
  Învinge-vei oare? Nimic nu reţine Torentul ce curge şi spre mare vine, 
  De însuşi împins. Zdrobeşte odată şi lanţul sclaviei, Iar după-aceea te dă bucuriei, 
  Cînd tu ai învins! 
  Vezi cine-n tăcere, pumnalu-şi găteşte! Vezi sub aste roze c-aspida-şi tîrăşte 
  Un corp veninat, D-aceea acuma, la arme, romîne! Nimic decît lupta, alt nu-ţi mai rămîne, 
  Cînd eşti oprimat; 
  Cînd legea cea sanctă vedea-vei călcată... O lege prin lupte ce fu proclamată!... Nu! Nu vei tăcea; 
     
  Sub stindardul ţării, cu toţi ne vom strînge; Călcătorii legii vor zace în sînge; Ne vom răzbuna! 
  Romîne,-ţi trebuie, spre a te conduce,
  Un cap unde mintea, mai mult va străluce,
  
  Şi tu-l vei găsi! Un om ce renunţă la tot pentru ţară, Nu unul ce este o cumplită hiară 
  Cînd poate zdrobi! 
    
     
  
  Desperarea 
  Atîtea chinuri mă tot apasă,
  Curînd ca floarea voi veşteji!
  Şi spun la oameni, dar ce le pasă
  Dac-a mea viaţă se va fini?
  Nici consolare nu am în lume,
  Chiar rîd mulţime de cîntul meu.
  Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume!
  Suflete, zboară la Dumnezeu!
  
  Crezui odată c-a mea durere
  Ea se va stinge, dar eu mă sting!
  Căci nu am voie, şi n-am putere
  Moartea ce vine ca să o resping.
  O consolare de l-astă lume
  Nu aflai încă la chinul meu.
  Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume,
  Suflete, zboară la Dumnezeu!
  
  
  
     
  18
  În van vegheat-am fără-ncetare,
  Scriind în versuri dulci lecţiuni.
  Lumea-şi rîse d-a mea cîntare,
  Rîse d-a mele lamentaţiuni!
  Şi vai! nu este streina lume:
  Patria-mi rîse de chinul meu,
  Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume,
  Suflete, zboară la Dumnezeu!
  
  Al meu părinte servit-a însă,
  Servit-a ţara unde născu;
  Putu să strîngă, dar el nu strînse!
  În sărăcie el petrecu!
  Oh! şi ce moarte îl luă din lume!...
  Dar rîdeţi toţi de cîntul meu.
  Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume,
  Suflete, zboară la Dumnezeu!
  
  Văduvi avute, recompensate,
  În aste timpuri sunt nencetat,
  Cele sărace sunt delăsate...
  Omul virtuţii e insultat!
  Aşa ajunge a noastră lume...
  Plînsul opreşte cîntecul meu.
  Stinge-te, viaţă, stinge-te, nume,
  Suflete, zboară la Dumnezeu!
  
  19
  
  Prin selbea-ntunecoasă 
    
     
  Îmi place, către seară, prin selbea-ntunecoasă,
  Să şed lîngă un arbor, să cînt şi să privesc!
  S-ascult a filomelei cîntare-armonioasă,
  Ş-a celorlalte paseri concertul îngeresc!
  
  S-aud murmurul dulce al apei cristaline,
  Ce printre flori şi iarbă se scurge-ncetişor;
  Să văd razele lunii plăcute, ş-argentine,
  Venind să se reflecte în micul rîuşor;
  
  Să-mi văd deasupra frunţii plutind strălucitoare
  A stelelor lumine, ici-colo peste cer,
  Şi-n juru-mi umbra nopţii aşa de-ncîntătoare,
  Ce-n lume răspîndeşte tăcere şi mister.
  
  Atuncea cît îmi place să-mi uit d-această viaţă!
  Chiar rătăcind prin selbe să-mi uit că eu respir!
  Iar numai cîteodată din creieri-mi pe faţă
  Să se reflecte încă vrun dulce suvenir!
  
  Şi astfel să trec noaptea prin selbea-ntunecoasă,
  Nutrindu-mă cu aerul îmbălsămit de flori,
  Să-mi uit prezenta viaţă, atît de dureroasă,
  Căci eu o voi relua-o în revărsat de zori!
  
    
     
  
  Ocnele 
  Guri deschise-n vîrf de stîncă, galerii nemăsurate,
  Bolţi al căror arc se pierde într-un haos neguros,
  Astfel se deschid sub munte ocnele înfricoşate,
  Cel de pentru vecinicie loc de muncă fioros!
  Aci fumurile lumii nu pot să se mai scoboare,
  Şi nici vaiete, nici lacrimi nu pot să reurce-afar’,
  Iar pe ceruri de-arde încă binefăcătorul soare,
  Pentru cei ce sunt năuntru străluceşte în zadar!
  Scările în lungi spirale tremură ş-abia te poartă,
  Pasul ţi se-mpleticeşte, spiritul e-ncremenit;
  De te uiţi în jos pe gură, ca l-a Iadurilor poartă,
  La privire ţi s-arată un abis nemărginit!
  Sute de lumînărele licăresc înnegurate,
  Şi din fundul ce-ngrozeşte străbătînd, pare că-ţi zic,
  C-aci, una lîngă alta, zac fiinţe vinovate,
  Cu victime înfierate de destinul inamic!
  Însă dacă chiar lumina pînă sus abia pătrunde,
  Zgomotul abia s-aude ca un vuiet subteran,
  Şi multiplele ciocane căror stînca le răspunde
  Cad p-al sării stei de piatră şi recad c-un murmur van.
  
  Eu m-am coborît în ele plin de-a lor imensă taină
  Şi ca într-un vis fantastic le-am parcurs şi le-am văzut,
  
  Catacombe îmbrăcate într-a negurilor haină,
  Cum îşi prelungesc reţeaua pe sub muntele tăcut.
  Zgomotul de voci confuze pare ş-azi că-l aud încă:
  Cîte inimi sfărîmate, Dumnezeule,-am văzut!
  Cîte chipuri sigilate de o suferinţă-adîncă,
  Umbre searbăde şi triste pe la ochi-mi n-au trecut!
  Am văzut şi tinereţea în deplina-i bărbăţie,
  Cu suavele ei forme şi cu muşchii ei de fier,
  Cu privirea ei în care arde-o stea de poezie,
  Ridicînd de disperare pumni nemernici către cer!
  În zadar sunt însă toate. Cel ce intr-aci o dată,
  Vinovat, sau poate numai, dus de un destin barbar,
  Inimă, putere, viaţă, să-şi zdrobească singur cată,
  Şi să lase-orice speranţă pentru vecinicie-afar’!
  Am văzut şi bătrîneţea de ani mulţi în două frîntă,
  Cu o mînă tremurîndă ridicînd greul ciocan
  Cum îşi plimbă împrejur u-i ochii care te-nspăimîntă.
  Ochi în care nu mai arde nici-un simţămînt uman!
  
  Am văzut... şi-n taină sfîntă întrebatu-m-am atunce,
  Ce sunt oare-acele umbre şi de ce sunt ele-aci?
  Într-a ocnelor urgie cine-n drept e să le-arunce?
  Şi pe-a răului cărare cin’ le-a-mpins a rătăci?
  Ce?... Se naşte omu-ntr-însul cu a răului menire?
  Merge el ca să omoare numai pentru-a omorî?
  Ce?... Tîlhar te-aţii la drumuri pentru gustul de răpire?
  Ce?... N-aştepţi pînă ce foamea vine a te doborî?
  Ce?... Eşti vinovat cînd iarna se coboară să te-ngheţe,
  Fără s-aibi o bucătură, tu, nici copilaşii tăi?
  Ce?... N-omori şi-i laşi să moară, pe cînd pot să se răsfeţe
  Într-a banului orgie bogătaşii nătărăi?
  
     
  Dar ce drept mai mult ca ţie le-a dat Dumnezeu sub soare?
  Pentru dînşii-a făcut numai ca pămîntul să dea rod?
  Îmi iei pîinea, — îmi iei viaţa, şi îmi ceri să nu te-omoare?
  Eşti bogat, dar din spinarea bietului popor nerod!
  Vai! Ce-am convenit cu toţii a numi societate,
  Mult mai demnă ca tîlharii e de-acest cumplit locaş!
  Statul e o ficţiune, iar dreptatea, strîmbătate,
  Care duce omenirea dintr-un hop într-un făgaş!
  Am văzut... Şi taina sfîntă ce deplin mă cuprinsese
  Îşi luă spre ceruri zborul părăsindu-mă-ngrozit...
  Bolţile lung vuvuiră, facla-n mîini mi se stinsese,
  Farmecu-ncetă, ş-afară, fără veste, m-am trezit!
  
    
     
  
  Formele 
   (Satiră) 
  Forma-nghite astăzi fondul, ş-o justiţie diformă
  Trece-n faţa lumii dreaptă, dac-a pus dreptatea-n formă!
  Iar cînd sufletu-ţi c-un altul fără preot s-a legat,
  Faptul în concubinagiu este-ndată proclamat.
  Trebuia în faţa lumii să tîrăşti acea fiinţă,
  Coram populo, iubirea să-i aduci la cunoştinţă,
  Şi cu fruntea înclinată sub beteală, s-o expui
  La surîse cu-nţelesuri şi la poftele oricui!
  Trebuia la ofiţerul situaţiei civile
  S-o mai duci, ca să-şi înscrie numele pe vreo trei file,
  Şi pe loc, după ce popa Isaiia ţi-a cîntat,
  Mulţumit să pleci acasă spre a fi felicitat,
  Să chemi lumea să mănînce ciocolată şi cofeturi,
  Să ai prînz de gală seară, ş-alte multe marafeturi,
  
  Şi la ur mă comedia s-o pecetluieşti c-un bal,
  Ca să-ţi joace toţi mireasa în vîrtejul infernal,
  Iar cînd, unul cîte unul, invitaţii mi te lasă,
  Să rămîi cu mama-soacră, sfeşnic neclintit în casă;
  Şi s-o vezi cum la ureche îi şopteşte-ncetinel,
  Sub pretextul s-o scutească de surprinderi de-orice fel,
  Vorbe multe şi mărunte, care-o fac ca să roşească,
  Veştejindu-i de pe frunte lămîiţa feciorească!
  Singur cînd te vezi în fine, searbăd, rece, obosit,
  „Te iubesc“ îi spui alene, pe trei sferturi adormit,
  Şi la rîndul ei mireasa, l-acel glas sforăitor,
  Fruntea-şi pleacă şi adoarme pe-adormitul tău amor!
  Iată ce-nsemnează-ntocmai, legiuita cununie,
  A societăţii de-astăzi principală temelie,
  Formă ce nendeplinită face din copii bastarzi,
  Din femei, prostituate ce-ar fi bune să le arzi,
  Şi din taţii de familii, ce de forme s-au scutit,
  Monştri de neruşinare, oameni de dispreţuit!
  Dacă treci la tribunale, spre-a lăsa căsătoria,
  Găseşti iar că şi-n dreptate forma-şi are-mpărăţia,
  Astfel că îţi pierzi averea dac-o formă vei scăpa,
  Sau de-a drept ajungi la ocnă între vii a te-ngropa!
  În armată este formă, în dreptate este formă,
  În biserică tot formă, şi-n gazetării — reformă.
  Formă în căsătorie, în virtute formă iar...
  Forma este-n fruntea legii, fondul este la dosar!
  Trebuie să naşti în formă, dacă vrei să porţi un nume;
  Trebuie să mori cu formă, dacă vrei să pleci din lume;
  La intrarea ta în viaţă, trebuie ca să-ţi plăteşti
  Toate taxele intrării, că de nu, te păcăleşti.
  La ieşirea ta de-asemeni, fără formă nu se iese,
  
     
  Că ş-acolo ai de plată atestate de decese!
  Însuşi eu, poet prin suflet, înşirînd aici aceste,
  Fără ca să cuget, poate, jertfesc formelor funeste,
  Şi umblînd pe-a lui orbită, globul nostru vagabond
  Poartă astfel în spinare forme de-oameni fără fond.
  
    
     
  
  Noaptea de aprilie 
  Mai ţii oare încă minte noaptea-n care ne-am iubit?...
  Un moment! Şi-n el o viaţă de un secol am trăit!
  Pentru tine ce-am fost însă? Tot ce-ai fost şi pentru mine.
  Un capriciu de o clipă pe-ale inimii ruine!
  Iată tot. Fără-ndoială, noaptea, c-o vei fi uitat
  Şi te miri de întrebare precum însumi sunt mirat;
  Unul ş-altul, de atuncea, multe nopţi avem de-acele
  Ca să ne-amintim de toate, este foarte-adevărat!
  Dar secretul întrebării, cunoscut inimii mele,
  Nu e-al meu să-l dau pe faţă, şi-ţi rămîne a ghici
  Pentru ce aceste vorbe vin pe buze-a-mi rătăci:
  „Mai ţii oare încă minte noaptea-n care ne-am iubit?...
  Un moment!... Şi-n el o viaţă de un secol am trăit!“
  
  Eram tineri deopotrivă, visători ca Poezia,
  Graţioşi ca Tinereţea, dulci ca două sărutări
  Care-aprind pe buze rumeni ale dragostei-mbătări!
  Tu în arte, eu în versuri, ne-ncepuserăm solia,
  Viitoru-n faţa noastră surîdea, şi între noi
  Sta capriciul molatic; iar deschis pentru-amîndoi
  Se afla Musset pe masă. Mai ţii minte, spune-mi, oare,
  Frazele armonioase din poema-ncîntătoare,
  
  Cînd perdelele alcovei tresăreau? Cînd Rolla, mut,
  În beţia cea din urmă sta cu sufletul pierdut!
  Marion, pe-ale lui braţe, o copilă! cumpărată
  Pe preţ d-aur, de la mă-sa, se zbătea nevinovată!...
  O! De ce n-am fost ca Rolla şi ca el să fi făcut
  A-mi fi noaptea cea din urmă noaptea ce-am păstrat în
  
  minte?... Cîte suferinţe astfel nu mi-aş fi cruţat, şi cît N-aş dormi acum de bine printre mutele morminte, Unde scapi de scîrba lumii şi de-al traiului urît! 
  Spune-mi, draga mea... Mă iartă că era să-ţi zic pe nume!...
  Poţi să fii cu o femeie, dar de eşti un om de lume,
  Trebuie după aceea, doamnă, ca să-i zici, şi eu,
  Care fac din lume parte, ca un om cu manieră,
  Pot să sar pe ici, pe colo, cîte-un gard din drumul meu...
  Însăşi le-ai sărit adesea... Să sar însă-o barieră...
  Nu e-n gustul dumitale şi nu poate fi-ntr-al meu!...
  Doamna mea, dar. Mai ţii minte?... Eu nu uit nimic... Încît
  Focul ce ardea în sobă parcă-l văd. Tuşeai p-atunce
  Şi credeai că Moartea, grabnic, are-n groapă să te-arunce:
  Ea luă amorul nostru şi se mulţumi pe-atît!
  Este-adevărat, desigur: Nu făcusem jurăminte
  Ca să ne iubim o viaţă cum se face-obicinuit!
  Un capriciu de o noapte are altfel de cuvinte
  Şi, cu toate-aceste, o clipă cît un secol ne-am iubit!
  Luna nu era în ceruri ca s-o am de mărturie,
  Şi-nchizîndu-şi somnoroase ochii lor pătrunzători,
  Stelele nenumărate de pe bolta azurie
  Dormeau duse prin văzduhuri sub o grea manta de nori!
  Uşa chiar era-ncuiată. Iar pe uliţa deşeartă
  Cîţiva nătărăi de frunte se luaseră la ceartă,
  
     
  Atrăgînd de la fereastră pe un curios gardist,
  Care, strîns la cataramă, în mundiru-i de cazarmă,
  Dup-o lungă sărutare, auzise-n casă larmă...
  Precum vezi, n-am nici un martor, şi e lucru foarte trist!...
  Lemnele trosneau sub flăcări şi se-ncovoiau în două,
  Însă în cenuşă mută de atunci s-au prefăcut,
  Că de-ar şti ca să vorbească revenind la viaţa nouă,
  Multe-ar mai putea să spună ele, care ne-au văzut!
  
  A! de n-ai uita nimica din momentele trecute,
  Dacă noaptea de aprile ţi-a rămas în suvenir,
  Vino, vom sorbi din cupa fericirilor pierdute.
  Zilele vor curge line după-al nopţilor delir!
  Sunt atît de tînăr încă, inima mi-e-atît de plină,
  Buzele-mi şoptind un nume după dragoste suspină!
  E ciudat, fără-ndoială, — că sunt ani întregi de zile —
  Să-mi reamintesc de-o noapte printre nopţile de-aprile,
  Şi cu gîndul dus la tine, visător, să mă trezesc
  Cu o patimă în suflet şi în inimă c-un nume
  Ca să-mi fluture pe buze şi să-mi spuie că iubesc!
  E ciudat, şi n-am ce zice, dar ciudat aşa cum este,
  Face parte integrantă din a dragostei poveste:
  Inima este-o enigmă şi iubirea un mister,
  Le urmez, şi iată totul: să le înţeleg nu cer!
  De e scris însă departe unde te-afli-acuma, doamnă,
  Să uiţi nopţile de-aprile pentru nopţile de toamnă
  Şi să rîzi de-aceste versuri ale sufletului meu,
  Uită-le, dar lasă-mi dreptul ca să nu le uit şi eu,
  Şi să-mi zic ca mîngîiere pentr-o patimă adîncă:
  „Mai ţii oare încă minte noaptea-n care ne-am iubit?
  
   O mai ţii tu minte încă?... Într-o clipă trecătoare cît un secol am trăit!“ 
     27
  
  Accente intime 
    
     
  În zilele aceste cînd inima expiră,
  Cînd egoismu-n aer ca molimă planează,
  Cînd florile simţirii din piepturi se retează,
  Cînd bunul trai e ţinta la care se aspiră,
  Cînd orice este nobil ne lasă reci şi muţi,
  Cînd fruntea şi-o ridică toţi oamenii căzuţi,
  De ce nu e putinţă s-adormi pe neaşteptate
  Şi tocmai peste-un secol, nembătrînit d-etate,
  Să te deştepţi prin farmec la viaţă şi lumină,
  Călcînd într-un nou secol pe-a vechiului ruină!
  
  Nu plîng pe-o soartă crudă ce-n veci mă urmăreşte:
  O inimă ce simte o dată se zdrobeşte!...
  De mic Fatalitatea în cartea ei m-a-nscris
  Să trec prin astă lume cum trece un proscris,
  Dar plîng că nu văd cerul ce-n ochi se oglindeşte
  Prin ochiul Omenirii la inime transmis!
  De cîte ori în taină, creînd o lume-ntreagă,
  Distrug pe cea reală, rup lanţul ce mă leagă,
  Şi pentru alte zile mă simt că sunt născut:
  Familii, ţări, fruntarii, le şterg prin cugetare,
  Şi ridicînd pe tronu-i familia cea mare,
  În patrie comună văd globul prefăcut!
  Simţiri mici şi înguste din epocile noastre,
  Destule generaţii în scutecele voastre
  Le-aţi înfăşat, şi ele, tot prunce au rămas:
  Al secolului nostru cu secolul din urmă
  Voi sunteţi compromisul spre-a face un nou pas;...
  Făcutu-l-aţi?... Răspundeţi, căci secolul se curmă
  Şi celălalt de-acuma ridică al său glas!
  
     
  Ah! inima de lacrimi mi-o simt atît de plină;...
  În locu-vă, răspunsul, sunt ele care-l dau!
  Mai mult ca totdeauna povara ne înclină
  Şi se refuză pîine acelor care n-au!
  Mai mult ca totdeauna pămîntu-acesta mare
  Nu poate să hrănească pe toţi cîţi a născut,
  Mai mult ca totdeauna, nimic e-o cugetare,
  Ş-o frunză e poetul de crivăţe bătut!
  Săracul şi bogatul n-au loc l-aceeaşi masă
  Ş-aceeaşi atmosferă pe univers apasă,
  Schimbarea nu există decît în proceduri;
  De sunt zîmbiri pe buze, în suflete sunt uri;
  Dispreţul covîrşeşte pe-acela ce nu ştie
  Că lumea este-o casă de joc de stosărie
  În care se despoaie prin orişice mijloc
  Şi că se-ngăduieşte să aibi prin pozunare
  Cărţi bine măsluite spre-a face bancul mare,
  Destul să nu te prindă vreun altul mai excroc!
  
  Eu nu visasem lumea, desigur, precum este,
  Şi cînd mă deştept astăzi ş-o văd fără de veste,
  Îmi vine cîteodată să mă ascund, să fug,
  Sau singur, fără milă, smintit, să mă distrug,
  Să nu mai văd lumina din cerul plin de soare,
  Şi haina vieţii-n zdrenţe s-o lepăd la picioare!
  
  Sărmani copii ce încă la sîn de scumpe mume
  Zîmbiţi acestui soare, neştiutori de lume,
  Voi, care-aveţi un suflet umplut de bunătate
  Şi care-aveţi să pierdeţi acea virginitate
  De cugete-aurite din inimi inocente,
  
  Nenţelegători încă de-aceste lungi lamente,
  Cu frunţi mult mai senine c-al cerului azur,
  Cu suflete curate ca focul cel mai pur,
  De e ş-a voastră soartă ca să intraţi ca mine
  În cercul unui haos de inimi în ruine,
  Închideţi ochii voştri; ...Muriţi; nu mai intraţi;
  Veniţi curaţi în lume, ieşiţi din ea curaţi!
  
  Ce?... Plînsul mă îneacă şi nu mai am putere
  Să-năbuşesc în mine accentul de durere
  Cînd mumele m-ascultă c-o tristă-ncremenire,
  Privindu-şi copilaşii cu inima-n privire!
  Ce?... Dragile fiinţe să moară?... Înapoi!
  Mori tu, poete searbăd, cu drojdii amărîte,
  Din care porneşti lumii neîmpăcat război!
  
  Să mor!... Zilele mele sunt astăzi hotărîte...
  Nenorocite mume, e prea tîrziu să mor!
  Dar dac-acea femeie ce-n pîntecile sale,
  În zilele-i frumoase de glorii triumfale,
  Cînd supunea destinul c-un zîmbet răpitor,
  Ursită-a fost să poarte pe bietul visător,
  O! dac-acea femeie ar fi putut să ştie
  Ce soartă pregătindu-şi îmi pregăteşte mie,
  Nu ar fi fost mai bine cu mîini nendurătoare
  Să mă omoare-ndată şi-apoi să se omoare?
  
  Societate crudă, acuzatoare vecinic,
  Sunt mulţi care lumina cerînd-o l-al tău sfeşnic
  S-au ars, ş-ale lor inimi ca nişte urne sfinte
  Păstrează-abia cenuşa din mii de simţăminte,
  
     
  Sunt mulţi care-n mijlocu-ţi şi-aduseră juneţea,
  Ca să-ţi împrospăteze cu dînsa bătrîneţea:
  Tu, absorbind degrabă prinoasele pe rînd,
  Te-ai folosit de ele şi i-ai privit căzînd,
  Şi-n loc ca să-ntinzi mîna victimelor simţirii,
  Ai rîs. — Fatale timpuri! Cînd plînsul nu excită
  Decît rîsul ironic sau mila ipocrită.
  Asupră-vă: planeze blestemul Omenirii!
  
    
     
  
  Poeţii 
  De ce ca norii cei de iarnă
  Ce vin pe cîmpuri ca s-aştearnă
  
  Lungi strate de zăpadă, Se strîng pe unele frunţi june Nori viforoşi, sumbre furtune 
  Ce se-mbulzesc grămadă? 
  Ori nu mai este-n ceruri soare, Şi-n lume viaţă rîzătoare 
  Misteruri şi amoruri? Ce patime-i însufleţeşte? Vrun vis nebun îi urmăreşte 
  Cu vecinicile-i doruri? 
  De sunt nebuni, voiesc să-i apăr, Că-n ochi au fulgere ce scapăr’ 
  Schîntei de poezie, Şi nu e rar să se întîmple Să poarte-o lume între tîmple 
  Pe care să n-o ştie! 
  Cu ei vorbesc frunzele-n cale, Cu ei şi apele pe vale, 
  Şi bolţile albastre! Iar dacă au un corp de tină, Cu sufletele în lumină 
  Plutesc mai sus de astre! 
  De suferinţi, ei sunt exemple, Cînd mor li se ridică temple 
  Şi falnice statuie! În viaţă însă duc o cruce Pe care toţi se-ntrec s-apuce 
  Să-i răstignească-n cuie! 
  Şi nu e-n stare suferire Ca să-ntrerupă-a lor menire 
  Şi nobilă, şi sfîntă! Lor nu le pasă de năpastii; Zîmbesc pe margini de prăpastii; 
  Iubesc, mîngîie, cîntă! 
  Cîştigă pîinea lor prin trude; Nenorociţii le sunt rude, 
  Copii, le sunt orfanii; Îi recunoşti fiindcă-i latră Toţi cîinii ce-au hrănit în vatră, 
  Toţi cîinii, toţi duşmanii! 
  Cu cerul care le zîmbeşte, Sunt curcubeul ce uneşte Sărmana noastră lume! 
     
  „Poeţi“, în valea cea de plîngeri Lor li se zice, însă, „îngeri“ 
  E-n ceruri al lor nume! 
    
     
  
  Noaptea de septembrie 
   (La muză) 
  Atunci cînd după zile de lungă aşteptare Îmi apăruşi deodată zîmbind, sufletul meu, Crezui că eşti un înger, de pace şi scăpare, Trimis să mă rentoarcă la bunul Dumnezeu. 
  Tu nu erai un înger, cerească nălucire, Dar cugetu-mi atuncea la pace se-nvoi... Ţi-am dat a mea junie, mi-ai dat a ta iubire Şi scepticul îndată de cer nu se-ndoi! 
  Mi-ai zis: Poetul are o misiune sfîntă... El trebuie să creadă şi n-am mai cercetat. Poetul e o harpă: nu cugetă, ci cîntă Chiar el nu se-nţelege, dar este ascultat! 
  Prin lumile luminii se-ntraripă să zboare Şi-n urma sa deşiră frumoşi mărgăritari, Pămîntu-n depărtare îl lasă sub picioare Şi-mbrăţişează totul cu aripile-i mari! 
  Şi m-am suit atuncea în cerurile mute, Şi cerurile mute atuncea mi-au vorbit, Eternul în tot locul vibra pe întrecute, Iubită nălucire, de ce m-ai părăsit? 
  În sufletu-mi de tînăr era-ntuneric mare,
  Eram ca şi o barcă lipsită de cîrmaci,
  Venişi, făcuşi lumină! Suflaşi, şi c-o suflare
  Făcuşi să-ntindă pînze vîslaşul nedibaci!
  
  Prin funii, făcuşi vîntul să treacă-n armonie,
  Şi fiecare notă zbura pe cîte-un val,
  Priveam... şi fermecată, cereasca Poezie
  Îmi surîdea voioasă şezînd pe-un verde mal!
  
  În jurul bărcii mele, un stol de nereide
  Venea ca să se joace cu părul rîurînd,
  Aş fi putut chiar cerul atuncea a-l desfide,
  Cu cerul eram însă, şi cerul mi-era blînd!
  
  Zîmbeam la orice rază venea să mă mîngîie,
  Eram senin şi vesel şi Orient şi-Apus,
  Şi sufletu-mi întocmai ca fumul de tămîie
  Pe-o notă de-armonie se ridica în sus!
  
  Furtuna de atuncea gemu trecînd pe mare,
  Catartele de trăsnet cu zgomot s-au zdrobit...
  În voia soartei mele lovind cu nendurare,
  Cerească nălucire, de ce m-ai părăsit?
  
  M-a dus desigur vîntul la maluri şi pe mine,
  Dar inima din pieptu-mi de stînci s-a sfîşiat,
  Şi nu mai cred acuma în rău, şi nici în bine...
  În portul disperării furtuna m-a băgat!
  
    
  În lume de-am fost, însă, ursit de-o crudă soartă,
  Să am sfîrşitu-acesta, de-aş face orişice,
  Mai bine-ar fi fost poate să-mi laşi simţirea moartă...
  Cînd poţi vorbi cu vorba, cu inima de ce?
  
  Ai dat tu oare viaţă la inima-mi copilă
  Spre a putea mai bine să sufere-ntr-o zi,
  La nimenea să n-afle nici crezămînt, nici milă,
  Şi-n van de suferinţe să-ncerc a o păzi?
  
  I-ai dat tu oare viaţă, dintr-însa spre a face
  Femeia cea de uliţi ce n-are vrun secret,
  Prostituata vilă, ce plînge pentru-a place,
  Bacanta despletită l-al traiului banchet?
  
  Şi facla unor gînduri atîta de funebre,
  Pe loc ce se aprinse de ce să n-o fi stins?
  Căci lacrimile-aceste, de-ar rămînea celebre,
  Şi tot era mai bine în groapa rece-ntins!
  
  Încai de-aveam pe lume vreo altfel de menire,
  Încai de-aş putea zice şi eu că am trăit!
  Dar nu; n-am trăit încă, şi-n scurta-mi vieţuire,
  Abia mi-e dat a zice, atîta: „Am iubit!“
  
  O! Muză, vezi acuma cum viaţa mă doboară!
  O! Muză, ai fost crudă favoarea ta să-mi dai!
  Ai zîmbet de sirenă şi sărutări ce-omoară,
  Pe cînd, nici imortale de-ajuns, pentru morţi n-ai.
  
  35
  
  Noaptea de iunie 
    
     
  Musset a cugetat-o sorbind a ei răcoare
  Şi stelele de aur din cerul luminos,
  Şi tainica natură în falnica-i splendoare,
  Şi tot ce se-ntrevede în haos, sus şi jos,
  Şi tot ce este-n suflet ca sfîntă inspirare,
  Şi tot ce este-n creier ca vis sau cugetare,
  Şi tot ce este-n inimi ca patimi ori simţiri,
  Pe cînd, pe rînd, veniră cu dulci însufleţiri
  S-alunece pe harpă-i, încet, ca o suflare
  Ce-mprăştie prin aer parfum de trandafiri;
  Musset a cugetat-o, dar el n-a scris-o. Oare
  Voi-va astăzi Muza din ceruri să coboare,
  În mantia-i eternă de aur şi de-azur,
  Şi tocmai de la Sena, ce curge maiestoasă,
  La Dîmboviţa noastră, îngustă şi tinoasă,
  Să facă să revibre divinul ei murmur?
  
  Şi noi avem desigur un cer curat şi-albastru
  Şi inime voioase şi inime-n dezastru,
  Şi noi avem în aer parfum şi melodii;
  Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru;
  Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii;
  Avem Depărăţenii, precum şi Franţa soră,
  Avut-atîtea genii apuse-n auroră,
  Dar ce n-avem, desigur, sunt suflete să salte,
  Sunt limbi ca să vorbească cu vocile înalte,
  De-aceia care cîntă şi mor necunoscuţi,
  Pierduţi pentru-omenire şi ţara lor, pierduţi!
  
     
  A! Tu plîngeai amarnic, poete al durerii,
  Atunci cînd a ta voce invidii provoca,
  Dar tu aveai cu tine lăstarele puterii,
  Căci mîndra tinerime mereu te invoca.
  Cu tine n-aveai tronul, indiferent la toate;
  Un Ludovic cel mare în Franţa nu domnea;
  Dar tu aveai aceea ce nimeni n-are poate:
  Amici care să plîngă cînd sufletu-ţi plîngea!
  Femeia răspunsese la sacra ta iubire,
  Bărbatul răspunsese la amicia ta,
  Şi cîntecele tale zburau la nemurire,
  Şi nimeni nu le uită şi nu le va uita!
  
  Tu n-ai murit de foame în trista ta cădere,
  Şi n-ai văzut în lacrimi pe mumă-ta-n durere,
  Prin cîntecele tale născuşi neatîrnat,
  Şi Muza ta duioasă poet te-a consacrat,
  Dar ea totdeodată nu zise: „Mergi, poete,
  Să fii numai ca martor l-a zilelor banchete
  Şi-o viaţă dureroasă în lume să tîrăşti“...
  Iar cînd voia să fie de lauri coronată,
  În taină să se-ncline pe fruntea-ţi inspirată,
  Puteai în candelabre s-aprinzi ca s-o primeşti,
  Făclii nenumărate, sub care să păleşti,
  Cu tîmpla rezemată de mîini, o-ntreagă noapte,
  Şi pînă despre ziuă s-asculţi ale ei şoapte,
  Ş-apoi s-adormi de somnul fiinţelor cereşti!
  
  Puteai, după voinţă, s-alergi în lumea mare,
  Veneţia să-ţi cînte o dulce inspirare,
  Prin sălile dogale voios să rătăceşti,
  
  Să zbori pînă la Lido în neagra ta gondolă,
  Cu fruntea luminată de-o sfîntă-aureolă,
  Şi plin de o iubire eternă, să iubeşti!
  Să-ţi pierzi orice iluzii, ş-amorul să-ţi rămîie
  Spre cer ca să se-nalţe ca fumul de tămîie,
  Şi-n nopţi melodioase de august ori de mai,
  Nou înger, pe-aripi late, să zbori pînă la rai!
  
  Puteai lîngă Rachela, cu inimă deşartă,
  Dar nobilă prin suflet şi nobilă prin artă,
  Să uiţi a ta durere şi vocea să-i asculţi,
  Şi mult mai sus de secol, rîzînd de calomnie,
  Să te ridici deodată pe braţe de adulţi,
  Vărsînd în a ta urmă torente de-armonie,
  La care să se-nchine duşmanii cît de mulţi!
  Puteai, rîzînd de versuri la front aliniate,
  Să ţeşi o nouă pînză de rime zdruncinate,
  Şi-ntr-însa să amesteci real cu ideal,
  Făcînd pe a ta Muză în clipă să creeze
  Taverna-n care vinul să curgă ca un val,
  Alături cu palatul în care să viseze
  În mijlocul orgiei vr un nou Sardanapal!
  
  Pe Malibran, în care vibra melodioasă,
  A îngerilor voce din doma radioasă,
  Puteai s-o faci celebră, cîntînd pe-al ei mormînt,
  Şi-n Rolla, de la ceruri, să cazi pîn’ la pămînt,
  Iar fata să-şi deşire cu mîna ei roz-albă
  Monedele de aur cuprinse într-o salbă,
  Şi dîndu-le lui Rolla, acelui desfrînat,
  Să-i zică: „Ia-le, du-te, şi joacă-le, căci poate,
  
     
  Norocul să se schimbe precum se schimbă toate!“
  Dar Rolla să-şi golească paharu-nveninat,
  Să-şi dea a lui suflare cu ziua ce se-ngînă,
  Şi înger, ca şi demon, prin nume să rămînă!
  
  Sublim poet, ca mine tu n-ai trăit în lume,
  Să simţi indiferenţa cum vine să sugrume
  Din inimile noastre, cerescul simţămînt,
  Ce sparge închisoarea-i de humă, ca să zboare
  Spre tot ce este rază, scîntei, parfum, splendoare,
  Spre tot ce te ridică în cer de pe pămînt!
  Ai suferit, desigur, dar niciodată încă,
  Oriunde te conduse destinul tău incert,
  Tu n-ai murit de foame, ca palidul Gilbert,
  Şi patria-ţi, — ingrată fiind, — ţi-a zis: „Mănîncă!“
  Cîntaşi cu toate-acestea un imn de-amărăciune,
  Sarcasmele rînjinde pe buze-ţi se-ntîlnesc,
  Dar spune-mi oare-atuncea, izvor de goliciune,
  Ce trebuie să facă acei ce flămînzesc?
  Cînd iunie surîde cu nopţile-nstelate,
  Să cînte sau să moară, cînd tu şi n-ai cîntat?
  Să plîngă, sau să rîdă, cu buze descleştate,
  Cînd ţie, şi condeiul din mînă ţi-a picat?
  Să cînte?... Pentru cine?... Să moară?... Pentru cine?...
  Şi cine ştie, oare, în moarte de e bine?...
  Să plîngă?... Însă plînsul provoacă rîsul azi...
  Pe cît ai să verşi lacrimi, pe-atîta ai să cazi!
  Să rîdă?... Dar tot omul o rană are-ntr-însul...
  Să rîdă însă! Rîsul provoacă singur plînsul!
  
  39
  
  Vioristul 
    
     
  Nu l-aţi cunoscut! Prin lume a trecut ca o nălucă, Înclinat pe-a sa vioară cu un dor nespus de ducă!... Într-o noapte viforoasă sub fereastră-i m-am oprit, 
  De-armonii cereşti răpit, Şi zărindu-i chipul palid la lumina unei lampe, Chipul îmi aduse-aminte serafimi din biblici stampe, Ş-ascultai zburînd prin vifor cîntecu-i expirător, Ca un freamăt lung de aripi dintr-al îngerilor zbor; 
  M-atrăgea o simpatie tainică spre a-l cunoaşte, Şi păstrîndu-i amintirea printre alte scumpe moaşte, Întîmplarea vru odată să cunosc pe viorist, 
  Să-i strîng mîna de artist! Se plîngea adeseaoare c-a născut strein pe lume: Fruntea sa nu se-nclinase pe-albul sîn al unei mume! Muma sa era vioara şi amanta sa, tot ea, Pe-amîndouă prin arcuşu-i le plîngea şi se plîngea! 
  Dorul ca să aibi o mumă trebuie să fie mare Dacă locul să i-l ţie însăşi arta nu e-n stare. Într-o zi pe-a sa vioară îl găsiră mort; mereu 
  Cît l-am plîns ştiu numai eu, Şi pe piatra funerară, după ultima-i voinţă, S-a înscris: „E trist în lume ca să n-aibi nici o fiinţă, Nici un suflet să-ţi asculte cîntecul expirător, Nici un freamăt lin de aripi dintr-al îngerilor zbor!“ 
  
  
     41
  
  Hinov 
    
     
  Sfărîmături de urne — oriunde —
  lespezi de marmoră mari
  sub care zac atîţi legionari,
  iată Hinovul; — în el s-ascunde
  potopul de secoli ce-a curs.
  
  Călcînd această ţărînă mută,
  văd ce nu vedeţi voi:
  umbrele-acelor eroi
  ai căror urmaşi suntem noi;
  şi stînd în valea tăcută,
  îmi rîd de ritm
  şi de-orice reguli îmi rîd;
  ritmul meu e zgomotul
  ce-l fac cu zalele lor.
  
  Îi văd... s-arată: sculatu-s-au toţi
  de sub pietre...
  Trec —
  Trec sute; iată-i: de-oţel le e coiful,
  lat era romanul în spete,-ondulat
  avea părul; puternic braţul.
  
  Roma veche întreagă
  se-nşiră pe dinaintea mea:
  Consuli,
  proconsuli,
  matroane, copile, liberţi —
  
     
  Roma veche întreagă:
  pontifeci, apoi, şi vestale,
  flamini,
  saturnale. —
  Salutare, eternă stea,
  pe-aceste ţărmuri pribeagă.
  Tăceţi, o! versuri deşerte...
  Şi tu, la pămînt, poete; —
  trec Cezarii —
  sărută pămîntul acesta:
  e sfînt.
  
    
     
  
  Calul arabului 
  Arabul căzuse în aspră robie,
  Muşchioasele-i braţe legate era...
  El n-o să-şi mai vadă nici cort, nici soţie,
  
  Nici larga pustie Ce-n veci treiera! 
  Şi turcii-l vor duce cu dînşii-n cetate, Şi sclav ca să fie va fi destinat, Şi pînă ce-n pieptu-i un suflet va bate, 
  De-un dor ce abate Va fi dominat! 
  Iar calul său falnic, uşoară nălucă, Ce-n fugă se-ntrece cu paserea-n zbor, Şi ce, la săgeată, — nainte apucă, — 
  În dar o să-l ducă Sultanului lor! 
  L-această gîndire, de lacrimi pîraie Revarsă-a lor undă pe negru-i obraz!... Toţi dorm; numai luna pluteşte bălaie, 
  Scăldată-n văpaie 
  Pe-un nor de atlaz! 
  Lumina-l ajută şi calu-şi zăreşte,
  Dar trist, la o parte, şedea priponit,
  Cu ochiul său negru părea că-i vorbeşte,
  
  Părea că-l jeleşte 
  În dor adîncit! 
  Arabul atuncea, pătr uns de simţire, Pe brînci se tîrăşte s-ajungă la el; Mişcat de-o înaltă şi dulce gîndire, 
  Spre-a lui mîntuire 
  Lucrează cu zel! 
  Cu dinţii apucă priponul cel tare, Îl muşcă, îl roade şi-l r upe,-n sfîrşit: Deschisă îi este pustia cea mare, 
  Cu albă cărare, 
  Cu sîn împietrit! 
  Dar calul atuncea, de brînele-i late,
  Cu gura-l ridică, mişcat de-al său dor,
  Prin noapte, cu dînsul, fantastic străbate,
  
  Nimic nu-l abate 
  Din falnicu-i zbor. 
     
  Şi-n tropotul mare, trei zile goneşte, Cînd, iată că-n zare albeşte un cort, Arabul e-n viaţă, şi calul soseşte, 
  Dar vai, cînd s-opreşte, S-abate jos mort! 
    
     
  
  Templul bogăţiei 
  Colos enorm de piatră, maiestuos, splendid, Cu zece porţi înalte, ce-n faţa-i se deschid, Ai crede că încape printr-însele oricine, Şi-n grabă ca să intre o-ntreagă lume vine, Dar cînd ajungi la scara palatului de morţi, În găuri se preschimbă înaltele lui porţi, Şi intră numai omul ce-ndoaie-a sa spinare, Avînd să se tîrască mai multă-ndemînare! 
  
  La suflet 
  O! Suflet, sparge-odată îngusta-ţi închisoare Şi scutură-te-odată de lutul pămîntesc, Ce-ţi pasă dacă-n valea de vecinică plînsoare 
  Mai sunt şi mai trăiesc? 
  Ce-ţi pasă dacă sufăr lovit de-o crudă soartă?...
  Ce-ţi pasă de injurii la cari sunt supus?...
  Ce-ţi pasă ca pe-o frunză răstriştea de mă poartă?
  
  Tu eşti şi rămîi sus! 
     45
  
  Lupta şi toate sunetele ei 
   (Armonie imitativă) 
    
     
  Ţip — trîmbiţe. Ţepeni pe cai, cavalerii Răriră-ale rînduri. Redeşteptat-a Titanica frunte a munţilor antici Sunetul repede. — Tobe bat; — tabăra Arboră flamure splendide! — Soarele Póleie armele-armatelor. — Zgomotul Urcă, semnalul de luptă, lovitura Tunului dîndu-l. — Pe loc fac foc flintele; Trapăt scadroanele şi se amestecă. — Gloanţele ciuruie-n piepturi şi sabia Şuieră. — Piepturi de piepturi se sfărîmă, Coifuri de coifuri se ţandără. — Inima Bate pe inimă, şi-mbrăţişările Nu se dezlănţuie pînă ce sufletul Zboară printr-însele. — Stînga vrăjmaşilor Fuge-n dezordine. — Steagul pe Griviţa Fîlfîie. — Tunetul tunului duduie... Bun drum, obuzelor!... Drum bun victoriei! Tunetu-obuzelor este: Renaşterea! 
  
  Destinul 
  Se zice că Destinul stă-n mîna omenească...
  Aştearnă-şi fiecare de vrea să s-odihnească...
  Medaliile, însă, au vers, ca şi revers...
  Munceşti şi mori de foame... Stai trîntor, faci palate...
  
     
  Numească-l muritorii, Noroc, Fatalitate,
  Cu tălpile-i gigantici apasă-n Univers!
  
  În cale ne stă vecinic privind la orişicare...
  Şi-n clipă, de voieşte, te face mic sau mare...
  Puternic fii ca Cezar, că el te face mic;
  Fii mic, că te ridică să fii atotputernic;
  El singur este mare, iar omul e nemernic,
  
  Nemernic şi nimic! 
  Precum se duce fulgul oriunde vîntu-l duce, Oriunde hotărăşte, — acolo ne conduce!... Să rîdem sau să plîngem rămîne neschimbat, E surd şi nu ne-aude; e orb şi merge-orbeşte, Zburînd pe dibuite, înalţă, fericeşte,
   Coboară nencetat! 
  Aşteaptă-l cu răbdare sau tremură de frică, De vrea, el te scufundă, de vrea, el te ridică! Vîrtej fatal, te bagă în cercu-i de oţel, Şi, facă-ţi fericirea, sau chiar să ţi-o sugrume, Pe faţă puie-ţi rîsul, sau dorul s-o consume,
   Te ţine-nchis în el! 
  Întemeiază tronuri şi pe-altele sfărîmă:
  Un fulg e omenirea în mîinile-i de-aramă!
  Cu regi şi cu popoare se joacă nemilos!
  Adeseori ridică la culmile de stimă
  Un suflet fără aripi, un corp mînjit de crimă,
  Şi-adeseori Virtutea rămîne tristă jos!
  
  În cartea sa fatală pe toţi înscrişi ne are:
  Pe cerşetorul gîrbov şi pe-mpăratul mare!
  Şi toţi deopotrivă în faţa lui rămîn!
  Dar el, de sapă-adesea şi drepţilor mormîntul,
  Încai au şi monarhii ce stăpînesc pămîntul,
  
  Într-însul un stăpîn! 
    
     
  
  La harpă 
  I
  
  Precum în gol un sunet nu dă nici o vibrare,
  Astfel şi de pe harpă zburînd a mea cîntare
  Nu poate-n acest secol să afle un ecou;
  Dar tu, de tainici versuri, o! harpă dezmierdată,
  Urmează-ţi al tău cîntec, căci dînsul în veci cată
  A fi pentru alţi secoli melodios şi nou!
  
  II
  
  Şoptească vîntu-n frunze c-ajunge pentr u tine,
  Agaţe-se iedera de ziduri în ruine,
  Murmure valul mării c-un zgomotos tumult,
  Sau tremure pe crinuri mărgăritari de rouă
  Şi trestia plăpîndă mlădie-se în două,...
  Tovarăşă iubită, ce trebuie mai mult?
  
  III
  
  A dimineţii rază cu florile-i de aur
  Nu preţuieşte oare mai mult ca un tezaur?
  
     
  48
  Şi vîntul cel de seară cu freamătul său lin
  Nu este armonia din cornul nemuririi,
  Ce vine să vibreze ca vocea fericirii
  Oprind pe buze-un geamăt şi-n suflet un suspin?
  
  IV
  
  A! Nouă nu ne pasă de inime-mpietrite,
  De epoce perverse, de suflete-njosite,
  De secolii în cari ne naştem şi trăim!
  Planăm mai sus de lume, căci noi, umblînd prin tină,
  Cu sufletele suntem în raze şi lumină
  Şi ne începem viaţa atuncea cînd murim!
  
  V
  
  Să fie pe cer soare, ori trăsnet şi furtună,
  Şi-n ziua cea mai sumbră şi-n noaptea fără lună
  Alunecă pe harpe suflări dumnezeieşti,
  Tresare-n valuri marea şi vîntul le îngînă
  Şi scuturînd de pe-aripi a traiului ţărînă
  Călcăm peste oricare necazuri pămînteşti.
  
  VI
  
  Aţi auzit vreodată şoptind printre ruine
  Acele voci multiple ce nasc de taină pline
  Ciocnindu-se de bolta arcadelor sonori,
  Aci tihnite-ntocmai ca unda liniştită,
  Ş-aci răzbumbătoare ca marea înăsprită
  Izbindu-se-n mînie, cu creştetul, de nori?
  
  VII 
  C-acele voci multiple sunt coarde inspirate Ce fac ca să tresară la tonuri cadenţate Chiar firele de iarbă din văile adînci!... Accente, cari noaptea, trecînd ca o suflare Produc acel lung freamăt vuind din depărtare Prin scorburile sumbre căscate printre stînci! 
  VIII 
  O! Sunete sublime, pătrundeţi pîn’ la mine, Şoptiţi-mi fericirea din zilele senine, Să renflorească încă juneţea-mi apunînd;... Şi azi sunt flori pe ramuri şi-n ceruri mai e soare, Cascade-armonioase şi dulci privighetoare Şi tei care se scutur-în vînturi tremurînd! 
  IX 
  Şi astăzi mai sunt fluturi cu aripi luminoase Scăldate-n praf de aur şi-n pietre preţioase, Ce dau ocol luminii din lampe de cristal; Şi astăzi cerul varsă pe frunzele pălite Dulci picături de rouă în soare poleite Cînd ziua îşi deşiră colanu-i de opal! 
  X 
  Văzut-aţi către seară o tainică fîntînă Atuncea pe cînd ziua cu noaptea se îngînă, Pe cînd, molatic, doarme pîrîu-ntr-al său val, Încît de-abia se-aude un lin susur de apă 
    
  50
  Şi zgomotul ce naşte din picături ce scapă
  Întocmai ca atîtea mărgele care cad?
  
  XI
  
  Asemenea şi viaţa, trecînd se scurge-ntruna,
  Şi zilele frumoase cad una cîte una
  Într-al eternităţii abis neţărmurit;
  Colanul poeziei tot astfel se deşiră,
  Poetul naşte, cîntă, iubeşte, se inspiră,
  Şi harpa coronează mormîntu-i înnegrit!
  
  XII
  
  Răsună a mea harpă să zbor în alte sfere,
  Să las departe-n urmă plăcerile-efemere,
  Să mă ridic deasupra acelor nori de-atlaz,
  Să merg pînă-n eterul cu lacrime din stele,
  Şi să-ntîlnesc în cale-mi cometele rebele,
  Iar raze purpuroase să-mi puie pe obraz!
  
  XIII
  
  Nou înger, de-ai vrea aripi să-mi dai, — eu aş străbate
  Cu tine împreună mai sus d-Eternitate!
  Aş înhăma la caru-mi planetele pe rînd,
  Mi-aş rîde şi de oameni şi de dumnezeire,
  Aş fi mai rău ca Iadul, mai bun ca o zîmbire,
  Ş-aş face-o lume nouă din tainicul meu gînd!
  
  51
  
  Focul sacru... 
    
     
  Dacă primăvara vine, toţi încep a lor cîntare
  Prin a ne vorbi de rouă şi de-a vîntului suflare,
  Sau punînd privighetoarea ca să cînte-ntr-un dafin,
  O rimează foarte lesne c-un melodios suspin;
  Fluturii vin mai la urmă, legănaţi pe aripioare;
  Văile sunt însmălţate, cîmpurile,-ncîntătoare;
  Vîntul cu dulceaţă suflă, paserile ciripesc:
  Mii de şoapte, mii de cînturi, mii de flori ce-mbălsămesc!...
  Pretutindeni sunt parfume, crini suavi sau roze dalbe,
  Vorbă ce-a fost născocită ca o rimă pentru albe,
  Şi spre culme-a poeziei, ne vorbesc de cîte-un dor,
  Ca să bată astfel cîmpii puţintel şi în amor!
  Dacă vine apoi seara, dînşii scot ca din cutie
  Stelele nenumărate, plus o lună argintie,
  Plus un cer senin, şi-n fine, un zefir armonios
  Îngînîndu-şi a lui voce cu pîrîul tînguios!
  Iarbă verde! Aer dulce! Cer senin! Biată natură,
  Iată tot ce văd în tine! Focul sacru nu se fură!
  
  
  Tinereţea 
  Iubesc frumoasa Tinereţe, Cu anii săi de flori, Cu zîmbete pe a sa faţă, Cu ochi scînteietori; Îmi place fruntea-i coronată De poezii ş-amor, 
     
  De dulci iluzii care iute Se nasc şi iute mor. Cortegiul său e din speranţe, Din vecinice izbînzi, Şi pulbere de aur poartă Pe aripe plăpînzi. Adesea e cutezătoare Întocmai ca Icar, Şi pîn’ la soare se înalţă În zboru-i temerar! În totul e însufleţită De-al geniului foc, Şi egoismul nu găseşte În sufletul său loc! Pe-oriunde trece, răspîndeşte, Ca foi de trandafiri, Cu mîinile-i îmbelşugate, Idei şi dulci simţiri! Să-i zică orişicum, bătrînii Pătrunşi de reci fiori, Ce dragă este tinereţea Cu anii săi de flori! 
  
  Odă la condeiul meu 
  O! condei, în astă lume Unde sufăr nencetat, Unde mic şi fără nume Eu cu tine am intrat, Din pruncie, cu credinţă, 
    
     
  Pînă astăzi m-ai servit,
  Neajuns ori suferinţă
  A ta voce mi-a-mblînzit;
  Neavînd altă putere,
  Aste versuri îţi dedic,
  Căci mi-eşti singura avere
  Şi mi-eşti singurul amic!
  
  Eu de tine niciodată
  Pîn-acuma n-am roşit;
  De o viaţă nepătată
  Împreună am trăit!
  Persecuţii, calomnie,
  În picioare le-ai călcat,
  Şi lovind în tiranie,
  Steagul sfînt l-ai ridicat!
  Mi-ai dat zile şi putere,
  Şi, crescîndu-mă de mic,
  Mi-ai fost singura avere,
  Mi-ai fost singurul amic!
  
  În întreaga-ţi carieră
  Ai rămas neatîrnat,
  Şi oricare barieră
  Înaintea ta n-a stat!
  Pentru drept şi libertate
  Astăzi viu să te dezgrop:
  Ca deviză ai: „Dreptate“,
  „Libertate“ ai de scop!
  Rennoind a ta putere,
  Fă-te mare din nimic,
  
     
  Căci mi-eşti singura avere
  Şi mi-eşti singurul amic!
  
  Calea ta este spinoasă,
  Dar învinşi dacă vom fi,
  Într-o moarte glorioasă
  Amîndoi ne vom jertfi,
  Vei scri ultima-ţi cîntare
  Şi apoi, învins de dor,
  Te voi rupe cu-ntristare
  Şi mă voi culca să mor!
  Însă nu... S-avem putere,
  O! tovarăşe unic;
  Tu mi-eşti singura avere,
  Tu mi-eşti singurul amic!
  
  Dumnezeu din cer te vede...
  Ştie scopul tău dorit,
  În dreptatea lui te-ncrede
  Şi vei fi nebiruit!
  Dacă-l chemi, el nu te lasă:
  El loveşte în mîrşavi
  Şi-n mişeii ce apasă
  Pe popoarele de bravi!
  Scrie, luptă cu putere,
  Fără teamă de nimic;
  Tu mi-eşti singura avere,
  Tu mi-eşti singurul amic!
  
  Scopul tău e sfînt şi mare:
  A-mblînzi, a lumina,
  
  A-nfrăţi pe orişicare,
  Orice frunţi a-nsenina;
  A plivi din piepturi ura
  Şi în inime-a sădi
  Tot ce are bun natura,
  Om cu om spre-a se-ngrădi!...
  Înainte!... Şi putere
  Aibi, tovarăşe unic,...
  Tu mi-eşti singura avere,
  Tu mi-eşti singurul amic!
  
  Lupta este începută:
  Mergi, şi nu te turbura!
  Dumnezeu din cer ajută
  Rău-n vînt a-l spulbera!...
  Fără milă, — fără teamă,
  Să urmăm al nostru zbor!...
  Pînă cînd oare să geamă
  Împilatul muritor?
  Pînă cînd?... S-avem putere!...
  Focul naşte din nimic...
  Tu mi-eşti singura avere,
  Tu mi-eşti singurul amic!
  
  N-auzi groaznic cum răsună
  Tunetul ascuns în nori?...
  Nu vesteşte vreo furtună
  Acel tunet trăsnitor?...
  E furtună mare, — mare, —
  Carnefici! Îngenuncheaţi!
  E poporul în turbare;
  
     
  E dreptatea... Tremuraţi!
  Scumpă armă, cu putere,
  Azi, în fine, te ridic,
  Dar rămîi a mea avere,
  Şi rămîi al meu amic!
  
    
     
  
  Filozofia morţii 
   (Toast purtat la un banchet) 
  Eu nu voi zice Morţii c-o voce nenţeleaptă:
  „Din mersul tău o clipă mai stai şi mă aşteaptă!“
  Să-mi dau a mea suflare, oricînd, sunt pregătit!
  În ea e libertatea, şi-n viaţă, e robia...
  Cu braţele deschise ne-aşteaptă Vecinicia...
  Reintri iar în sînul din care ai ieşit!
  
  Ea nu e-ngrozitoare cum unii vor să fie;
  Privirea sa e lină ca bolta albăstrie.
  În ea se oglindeşte întregul Nenceput!
  Pe graniţa lumească e-o poartă triumfală,
  Şi flacăra din preajma-i de patime ne spală,
  Iar sufletele noastre le curăţă de lut!
  
  De s-află vreun spirit lipsit de-a ei credinţă!
  Atunci e demn de viaţă şi demn de suferinţă!
  A nu mai fi-nsemnează a nu mai suferi!
  Pe legea mea! Mi-e silă să dorm, să beau şi iară
  Să-ncep acelaşi lucru din zi şi pînă-n seară,
  Să pot trăi, nu însă, să pot a şi muri!
  
  Dar ce e după moarte?... Mai este altă viaţă
  Cînd sîngele s-opreşte de frigul ce-l îngheaţă?...
  Un Nu ca să rostească ce om ar îndrăzni?...
  Şi moartea ce e oare?... — Un somn de-odihnă sfîntă,
  În care, lutul nostru, prin lut iar se frămîntă,
  Suprema preschimbare să-şi poată înlesni!
  
  Hîrtia dacă arde, cenuşă este-o parte,
  În fum uşor pe dată cealaltă se desparte;
  Aşa şi corpul nostru din două e-ntocmit:
  La lut, rămîne lutul, de flori ca să-l brăzdeze,
  Iar gazele prin aer se duc să-nvioreze
  Aceleaşi elemente din care au ieşit!
  
  Sfintelor umbre care-aţi trecut,
  Nu, voi prin moarte nu aţi murit,
  Trăiţi în totul ce e văzut
  Din nevăzutul unde-aţi pierit;
  Al vostru suflet este-n tot locul,
  Zboară cu vîntul, arde cu focul,
  Se află-n frunza care-nverzeşte,
  Şopteşte-n apa ce şerpuieşte,
  Respiră-n floarea ce-mbălsămeşte,
  În noi trăieşte, trăim într-însu.
  Mume cernite, ştergeţi-vă plînsu,
  Copiii voştri sunt tot cu voi!
  
  Nu, nu se pierde-n lume nimic,
  Nimic nu trece, totul e viu:
  Firul de iarbă oricît de mic
  Ca şi ţărîna care-o să fiu!
  
     
  Zadarnic piatra cea mormîntală
  Ne ţintuieşte sub umezeală;
  Paseri pe dînsa vin de s-adapă;
  Vîntu-o izbeşte, ploaia o sapă!
  Muşchiul o roade, timpul o crapă;
  Cade-n rugină lacăt şi toarte:
  Soldaţi ai ţării, mergeţi la moarte,
  Veţi fi-n tot locul, veţi fi şi-n noi!
  
  Nu mă voi duce-n iad ca să cat
  Pe cîţi din lume nălucă pier,
  Şi-n rai îmi pare prea depărtat,
  Că-i lungă scara pînă la cer!
  Ci-n două viţe tînăr unite
  Voi afla inimi îndrăgostite,
  Iar în răchite lăcrămătoare,
  Poeţi cu harpe dezmierdătoare,
  Amante june în orice floare!
  Mume,-ntr-acele tulpini puternici,
  Şi în stejarii de munţi — eroi!
  
  De moarte să se teamă fiinţa mărginită
  Ce pune, ca să scape de-o vecinică ispită,
  Sfîrşitul veciniciei l-al traiului hotar;
  Dar dincolo de groapă acei ce pot să vadă, —
  De-ar fi pe-ale ei margini şi gata ca să cadă, —
  Ca mine, pentru Moarte, deşerte-acest pahar!
  
  Creştea un stuf de albaspină
  Ce înflorea voios la soare,
  Umbrind o cruce în ruină
  Pe valea Grecii răpitoare!
  
  În dr um, trăsura ni s-oprise,
  Ş-apropiindu-ne de cruce,
  Din florile ce-mbobocise
  Şi ce aveau să se usuce,
  
  Rupsei o ramură-nflorită,
  Şi cugetai, că chiar în groapă,
  Speranţa de-om nedespărţită
  Cu omu-odată nu se-ngroapă,
  
  Că de-nsoţeşte albaspină
  Pe om, şi-n moarte cu constanţă,
  Emblema ei de farmec plină
  Nu strigă celor vii: „Speranţă?“...
  
  
  Reîntoarcerea 
   „Fie pîinea cît de rea, Tot mai bună-n ţara mea!“
    G. Creţeanu 
  Soarta care mă goneşte Crucea poate c-o să-mi dea, Însă dea-mi-o cît de iute... 
    
     
     
  Voi purta-o-n ţara mea!
  Salutare, cer albastru,
  Văi şi dealuri, aer viu!...
  Salutare, Romînie!...
  Mînă, mînă, surugiu!
  
  Pribegind în ţări străine,
  Ani întregi am suspinat,
  Şi din trista-mi depărtare
  Sufletu-mi întraripat
  Către Dunărea cea lată
  Mă făcea ca să reviu;...
  Dunărea mă readuse...
  Mînă, mînă, surugiu!
  
  Recunosc orice potecă,
  Orice ramuri, orice flori...
  Patria-mi îşi desfăşoară
  Cîmpii vecinic roditori!
  Iată punţile de bîrne,...
  Morile, izvorul viu...
  Iată crucile vopsite...
  Mînă, mînă, surugiu!
  
  Colo-n zare se iveşte
  O clopotniţă lucind
  Şi pe culmea depărtată
  Vezi o casă înălbind...
  Acea culme înverzită
  O revăd precum o ştiu...
  Mi-a văzut copilăria...
  Mînă, mînă, surugiu!
  
  Dacă, însă, moartea crudă
  Ca să-mi iasă-n drum ar vrea,
  Facă-şi pofta cît îi place...
  Voi muri în ţara mea!
  Iar pe culmea înverzită
  Mă vor duce, mort sau viu...
  Salutare, locuri sfinte...
  Mînă, mînă, surugiu!
  
  
  Răspuns la cîţiva critici 
   (Fragment) 
  Nu pot să zbor cu voi pe-o rază... Mi-e frică luna să nu cază, 
  Să ne turtească împreună, Că-n Iadul cel de grozăvie Am merge în tovărăşie, 
  Ş-atuncea: Noapte bună! 
  Dar dintr-a mea junie dusă În întristarea mea nespusă 
  Mai am pe neaşteptate Ca să-mpletesc încă ghirlante Pe fruntea sfintelor amante 
  Un şir de foi uscate! 
  Voi preferaţi în lăcrămioare Ca într-o baie răcoritoare Să v-afundaţi pînă la gît, 
    
     
     
  Ş-astfel din apa lor căldicică Să daţi afară o cărticică Bună de leacuri şi de urît. 
  Ei! Zău!... Voi poate c-aveţi dreptate
  Şi puteţi plînge, în libertate,
  Dureri pe care nu le-aţi simţit!
  Le puteţi pune şi pe hîrtie...
  Lumii ce-i pasă?... Ce-mi pasă mie?...
  Nu vă voi spune ce-am suferit!
  Marturi zadarnici nu vă voi face
  A suferinţii care-n piept zace,
  Adevărata durere tace!
  Şi-ascunde faţa şi plînge-n umbră,
  O ştie numai noaptea cea sumbră,
  Care-o-nveleşte ca-ntr-o manta!
  Încît de visuri, vă cer iertare,
  Nu pot să umblu pe nori călare
  Cînd pot la dînşii a mă uita!
  Ca să bat cîmpii, cum fac nebunii,
  Nu se mai poate ca să mă-nvăţ...
  Alţii să umble călări pe băţ...
  Genul meu este al Raţiunii!
  
  Rima din urmă mi-aduce-aminte
  C-am pus pe iune de trei silabe;
  De la păşune venind pe labe
  Un critic, însă, mă cam dezminte;
  Urmeze-şi treaba, că-i fac hatîrul...
  De-o vrea păşunea să-şi prelungească,
  Nimenea n-are ca să-l oprească,
  Şi cal de astăzi va fi catîrul!
  
  Aici desigur că este vreme
  A-mi lua seama şi a mă teme
  C-am început-o cu foi uscate
  Şi le pui toate amestecate;
  N-am spus nimica despre delire,
  Şi n-am în versuri nici o simţire,
  Ba chiar şi şchioape, cînd isprăvesc,
  Cu foarte multe mă pomenesc.
  
  Nu e-ndoială, pînă la cer uri
  Nici de-astă dată nu m-am urcat:
  N-am pus enigme de dezlegat!
  În poezie nu am misteruri...
  Tot ce-am scris este raţionat!
  Proză rimată, curată proză,
  Că-n cer aş face stranie poză!
  Calea de mijloc iar n-am ţinut
  Dacă-n văzduhuri nu m-am pierdut,
  Ş-ar fi fost bine, barem pe-o stea
  Ca să-mi iau zborul pînă la ea.
  Ş-ajuns acolo, să bat în cer
  Un cui de aur sau chiar de fier,
  Ca să-mi leg sacul şi să mă leagăn;
  Închis într-însul ca într-un leagăn,
  Să văd pămîntul stînd la picioare
  Şi dînd tîrcoale pe lîngă soare,
  Iar între soare şi-ntre pămînt
  
  Să stau să cînt! 
  Vînturi turbate găseam destule, Cîte şi-n lume fiinţe nule! 
     
  Raze de stele lesne găseam: Puteam prea bine să iau un dram! Praful de aur, oricum, nu strică, În cantitate mare sau mică! Destul s-ajungă să poleiască, Că treci chiar marfă dobitocească; Găseam, în fine, un dram sau două Din aurora cu buzi de rouă, Şi chiar acele comete antici Care se plimbă cu cozi gigantici Puteau prea bine ca să-mi dea mie Dintr-a lor coadă portocalie Măcar un petic, să-mi înfăşor Gîndul meu vecinic rătăcitor! . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  Valţul rozelor 
  Pe verdea margine de şanţ
  Creştea măceşul singuratic,
  Dar vîntul serii nebunatic
  Pofti-ntr-o zi pe flori la danţ.
  Întîi pătrunse printre foi,
  Şi le vorbi cu voce lină,
  De dorul lui le spuse-apoi,
  Şi suspină — cum se suspină...
  
  Şi suspină — cum se suspină...
  
  Albeaţa lor de trandafiri,
  Zîmbind prin roua primăverii,
  La mîngîierile-adierii
  A tresărit cu dulci simţiri.
  Păreau năluci de carnaval
  Cum se mişcau catifelate,
  Gătite toate-n rochi de bal,
  De vîntul serii sărutate,
  
  De vîntul serii sărutate.
  
  Scăldate-n razele de sus,
  Muiate în argintul lunii,
  
    
    
  S-au dat în braţele minciunii,
  Şi rînd pe rînd în vînt s-au dus.
  Iar vîntul dulce le şoptea,
  Luîndu-le pe fiecare,
  Ş-un valţ nebun se învîrtea,
  Un valţ — din ce în ce mai tare,
  
  Un valţ — din ce în ce mai tare.
  
  
  Excelsior 
  Sub luna plină, Cu farmecul ce-n jos se lasă, Oricare coperiş de casă 
  E baltă de lumină. 
  Albastra noapte E toată ploaie argintie, Un vis de-naltă poezie, 
  De cîntec şi de şoapte. 
  Din lumi astrale Magia înfăşurătoare Cuprinde în a ei splendoare 
  A plîngerilor vale. 
  Sub pulberi de aur, Sub stele, flori scînteietoare, Ce griji pot fi predomnitoare, 
  Şi ce destin, balaur? 
    
     
  O! cer, natură, O! Dumnezeu, mister albastru, M-ai ridicat peste dezastru, 
  Peste blestem şi ură. 
    
     
  
  Stepa 
  I
  
  În zadar, asupritoare, omenirea-naintează,
  Stepa largă e şi astăzi un domen necucerit;
  N-o despintecă nici pluguri, nici oraşe n-o brăzdează.
  
  Pe sub iarba mătăsoasă, cu talaz neţărmurit,
  Se revarsă, fără margini, printre locuri mlăştinoase,
  Şi de ceruri se izbeşte alergînd spre răsărit.
  
  În acea sălbăticie de pustiuri onduloase,
  În picioare calc trecutul, corp şi suflet mă cufund,
  Uit o viaţă amărîtă de ultragii sîngeroase,
  
  O renaştere întreagă într-un vis tot mai profund.
  
  II
  
  Şi sub aripa ciudată ce mi-o simt trecînd pe frunte,
  Mă revăd băiatul tînăr cu superbe-nsufleţiri,
  Blond copil, care cutează preursirile să-nfrunte.
  
  Liberat de-orăşenismul subţiatelor simţiri,
  Diezată nu mai ţipă nici o voce pătimaşă,
  
     
  68
  Stepa, stepa se îmbracă cu solare răzlăţiri.
  Verdea papură vuieşte pe cîmpia uriaşă:
  Flori albastre şi flori roşii, libelulă şi ţînţar,
  Scînteiază ca-ntr-un cîntec de idilă drăgălaşă,
  
  Şi întinderea sclipeşte, şi sunt singurul ei ţar.
  
  III
  
  Părul meu aprins de soare este tot o scînteiere...
  Caldul sînge prin artere năvăleşte, înteţit...
  Pentru calul strîns în pulpe sunt sălbatică durere.
  
  De-o năprasnică putere mă resimt însufleţit...
  Pe potrivnica fecioară aş turba-o sub plăcere,
  Şi duşmanul, dintr-o dată, l-aş înfige sub cuţit.
  
  Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
  Trec, vîrtej de aur roşu, de nisip înfăşurat,
  Şi cînd luna stoarce lapte peste iarba şoptitoare,
  
  Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.
  
  IV
  
  La mînerul unei spade peruzeaua cînd zîmbeşte,
  Radiază o poemă, gînd pe suflet domnitor,
  Cînd joci calul în boestru sau cînd pintenu-l iuţeşte.
  
  Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,
  Nici săgeata nu te-ntrece şi te-avînţi fără-ncetare,
  Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor.
  
  Din real ieşit afară nu mai eşti ca orişicare,...
  Te-nzestrezi cu mîneci roşii la tunică de satin,
  Chipeş, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare,
  
  Şi se uită, şi se uită mizerabilul destin.
  
  V
  
  Înainte! este şoapta ce din toate se ridică...
  Printre smîrcuri se deşiră caravana ce pîndeşti,
  Ş-a mongolilor escortă e o stavilă prea mică;
  
  Mai avută va fi prada decît singur te gîndeşti...
  Melancolică te-aşteaptă fidanţata pe confine...
  Că purtată fu în suflet vei putea să-i dovedeşti...
  
  Înstela-vei părul negru cu o spuză de rubine,
  Strecura-vei, între sînuri, diamantul sugestiv,
  Pe grumazurile albe lăcrăma-vei perle fine...
  
  Fericirea este, poate, într-un zîmbet fugitiv.
  
  VI
  
  Înarmat cu bărbăţia ce-nseta pe Michel-Angel,
  Nimicită o vei ţine sub triumful masculin,
  Vis în care te va crede o-ntrupare de arhangel.
  
  Nentocmind decît un suflet, căci a ta va fi deplin,
  Într-o noapte o vei smulge şi de mamă şi de ţară,
  Alba lună, după dealuri, cînd alunecă-n declin.
  
     
  70
  Fericită, o vei duce sub un cer de primăvară,
  Iar pe ierburile stepei, un palat miraculos,
  Îl vei face, ca prin farmec, dintr-o dată să răsară,
  
  Întinzîndu-şi umbra-n veacuri enigmaticul colos.
  
  VII
  
  Dar un crivăţ năpusteşte viscolirea lui brutală...
  Inspirarea exalează un suspin automnal,
  Şi pustia îngheţată se desfăşură fatală.
  
  Viaţa însă nu-ncetează cursul ei fenomenal,
  Din cenuşa cea mai rece, izbucneşte înfocată,
  Se va-ntoarce, se va-ntoarce, strălucitul Germinal.
  
  Şi mi-e inima, zadarnic, de răstrişte încercată:
  Pentru veci, sub deznădejde, nu se poate mormînta...
  E tot raiul de-altădată, e tot cuibul de-altădată...
  
  Ce-a-nflorit, reînfloreşte, ce-a cîntat, va mai cînta.
  
    
     
  
  Cu morţii 
  Cu viii nu mai am de-a face 
  De mult, Şi foarte des, cînd totul tace, Chemînd pe morţi, ce dorm în pace, 
  I-ascult. 
  Din gropi ei vin şi mă-nconjoară, 
  Ei vin, Cînd liliacu-n noapte zboară, Cînd dealu-n umbră se-nfăşoară 
  Deplin. 
  Din lumea lor necunoscută, 
  Răsar, Şi cînd şoptesc cu voce mută Poema cea nepricepută 
  Tresar. 
  Îi simt pe loc ce au să vie, 
  Căci sunt Ca un parfum de vecinicie Sau ca o floare-albăstrie 
  În vînt. 
  Pe zidul alb de la odaie, 
  Urcînd, Zăresc uşoara lor văpaie Verzuie, oacheşă, bălaie, 
  Pe rînd. 
  Cu totul osebiţi de lume, 
  Uşori, Dorinţi, nici griji n-au să-i consume, Suavi ca nişte dulci parfume 
  De flori. 
  Sunt din atome nevăzute Ţesuţi, 
     
  Ş-amestecaţi pe întrecute, Resimt plăceri necunoscute, Tăcuţi. 
  Iubind simţirea ce mă poartă 
  Spre ei, Sunt însetat de-aceeaşi soartă, Căci nu se află-n lumea moartă 
  Mişei. 
  O! morţi frumoşi, veniţi întruna... 
  Cu voi Nu vine ura, nici minciuna Să răscolească iar furtuna 
  Din noi. 
    
     
  
  Vis de mai 
  Spre munţi să merg,
  În zbor alerg
  Cu gîndul,
  Şi trec prin văi,
  Pe tainici căi,
  De-a rîndul.
  
  Prin rîpe-adînci,
  Pe nalte stînci,
  Prin sate,
  Degrab’ zidesc
  Să locuiesc
  Palate.
  
  
  
     
  Dar tot cu zor Le şi dobor, Şi-n urmă, Ca Stan ori Bran, Mă fac cioban De turmă. 
  Iar sub alun M-apuc să sun Din bucium. Înalţii munţi, Din tălpi, la frunţi, Îi zbucium. 
  Îndrăgostesc De-nnebunesc Pe Rada, Iar flori, panglici, I-aduc de-aici Cu lada. 
  Întinerit Mă văd, uimit, În ciuturi: Am păr bălai, E zi de mai, Sunt fluturi. 
  Adese iar Un armăsar, În pripă, 
  75
  Mi-aleg pe plac,
  Şi-n pulpe-l fac
  De ţipă.
  
  Iar cînd pe cer
  S-aprind şi pier
  Rubine,
  Să fugă-l las,
  Fără popas,
  Cu mine.
  Căci să tot zbor
  Un tainic dor
  M-apucă,
  Neîncetat,
  Uitînd, uitat,
  Nălucă.
  
    
     
  
  Psalmi moderni 
  I Oh! Doamne 
  Oh! Doamne, rău m-ai urgisit,
  În soarta mea m-am împietrit:
  Rămîn ca marmura de rece...
  Să plîng, să sufăr, am uitat.
  Am fost un cîntec care trece,
  Şi sunt un cîntec încetat:
  Rămîn ca marmura de rece...
  Uscat e tot ce-a înflorit,
  Entuziasmul a murit,
  Şi a mea inimă a-ngheţat...
  
     
  II Ţărînă 
  Ţărînă — suntem toţi ţărînă,
  E de prisos orice trufie...
  Ce-a fost, în veci are să fie...
  Din noi nimic n-o să rămînă.
  Zadarnic falnice palate
  Sunt în pămînt rădăcinate:
  Nici o pieire nu s-amînă.
  Despoţi, cu frunţi încoronate,
  Poeţi, cu harpe coronate,
  Filozofi, oameni de ştiinţă,
  Păgîni, vestiţi prin necredinţă,
  Nici o pieire nu s-amînă...
  
  Ţărînă, suntem toţi ţărînă.
  
  III Iertare 
  Iertare! Sunt ca orice om:
  M-am îndoit de-a ta putere,
  Am rîs de sfintele mistere
  Ce sunt în fiecare-atom...
  Iertare! Sunt ca orice om.
  Sunt ticălosul peste care
  Dacă se lasă o-ntristare
  De toţi se crede prigonit,
  Dar, Doamne, nu m-ai părăsit...
  
  Sunt om ca orice om — iertare.
  
    
     
  Duşmanii mei se înmulţesc Şi nedreptatea mă-nfăşoară... Abia mai pot să mai trăiesc De cine n-am lăsat să moară, Aleargă toţi şi mă-nnegresc, 
  Ah! Viaţa nu este uşoară. 
  V Zburam 
  Zburam pe aripi strălucite...
  Copilul cel de altădată
  Nevinovat ca şi o fată
  Neveştejită de ispite,
  E azi mocirla noroioasă
  Cu adîncime-ntunecoasă
  Şi cu miasme otrăvite.
  Sunt eu de vină, sau nu sunt,
  Oh! Dumnezeule preasfînt,
  Auzi-mi glasul pocăinţei,
  Redă-mi puterea biruinţei,
  Refă-mă omul care-am fost
  Sau dă-mi obştescul adăpost...
  
  Zburam pe aripi strălucite.
  
  VI Şi-au zis... 
  Şi-au zis: — e singur — e pierdut: Asupra mea se năpustiră... Onoarea mea o nimiciră, 
    
     
     
  Am sîngerat, dar am tăcut.
  Mă înjosiră, mă loviră,
  Cu mici, cu mari mă răstigniră;
  Din inimă nu mi-au lăsat
  Un singur colţ nesfîşiat.
  Fraţi, rude, toţi mă duşmăniră,
  Pe cît plîngeam, pe-atît rînjiră,
  O ţară-ntreagă s-a-ntrecut
  Să-mi dea venin — şi l-am băut.
  
    
     
  Dar, Doamne, nu te biruiră. 
  VII Cît am trudit... 
  Cît am trudit, cît am muncit,
  Şi cum nimic n-am folosit,
  În lume nu este răsplată...
  Dreptatea este blestemată,
  Şi omul bun nesocotit.
  Pe fruntea mea n-am nici o pată —
  Zadarnic! — sunt un osîndit,
  În lume nu este răsplată.
  
  Cît am trudit, cît am muncit.
  
  VIII Eram 
  Eram puternic împărat: Prin sufletească poezie, Prin tinereţe, prin mîndrie, Prin chip de înger întrupat. Mi se-mplinea orice dorinţă, Era o lege-a mea voinţă; Rîdeam de orice duşmănie... Prin sufletească poezie, Domneam de soartă nencercat. 
  Eram puternic împărat. 
  IX N-am în ceruri 
  N-am în ceruri nici o stea...
  Soarta mea e soarta rea,
  Am pierdut orice credinţă
  Înecată-n suferinţă,
  Am pierdut orice putere
  Nimicită de durere;
  Însă viaţa nu-mi blestem
  Şi nici moartea nu mi-o chem;
  Fără scop trăiesc în lume:
  Nu mai sunt decît un nume,
  Nu mai plîng, nici nu mai gem,
  Iar cuprins de griji amare,
  Nu mai sunt decît răbdare...
  
  N-am în ceruri nici o stea.
  
  X Doamne, toate... 
  Doamne, toate sunt prin tine:
  Şi averea, şi puterea,
  Fericirea, mîngîierea:
  Ce ne trebuie ştii bine.
  Dai cu dreaptă socotinţă
  
    
     
     
  Mulţumiri şi suferinţă: Lui Isus i-ai dat o cruce Căci ştiai c-o poate duce; Cînd dureri ne dai şi nouă, Ne dai plînsul ca o rouă; Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere, Cînd dai răilor cruzime, Dai blîndeţe la victime. Eşti puterea înţeleaptă Şi justiţia cea dreaptă; Fă oricînd ce vrei din mine. 
  Doamne, toate sunt prin tine... 
  XI M-am uitat 
  M-am uitat la fericiţi...
  I-am văzut nemulţumiţi:
  E orice zădărnicie.
  Cei pe care-i vezi în slăvi
  Adăpaţi sunt cu otrăvi;
  Cei trăiţi în sărăcie
  Plîng pe-a lor nemernicie;
  Cei mai mîndri împăraţi
  Sunt de chinuri zbuciumaţi:
  E orice zădărnicie.
  Vai, născut eşti să trăieşti,
  Nencetat să pătimeşti:
  Fii frumos, fii sănătos,
  Eşti de-acelaşi vierme ros;
  Traiul crud şi nempăcat
  
    
     
  Te sfărîmă nencetat,
  Să te soarbă are pripă,
  Nu-ţi dă pace de o clipă.
  Bogăţie, sărăcie,
  E orice zădărnicie.
  Sănătate, tinereţe,
  Minte, suflet, frumuseţe,
  Tot ce-a fost, ce-are să fie,
  E orice zădărnicie.
  Fiţi, trăiţi, dar nu doriţi...
  
  M-am uitat la fericiţi.
  
    
     
  
  Noaptea de noiembrie 
   To die is landing on some silent shore Where billows never beat, not tempests roar. GARTH 
  Deunăzi către ziuă visasem că murisem...
  Zăceam sub crini şi roze, suflare nu aveam,
  Şi mumă, fraţi, prieteni, şi toţi pe cîţi iubisem,
  Cuprinşi de-o jale-adîncă plîngîndu-mă-i vedeam.
  Intrau în curte cioclii cu faţa uscăţivă;...
  Călări intrau în treapăt şi doi sau trei ostaşi;...
  Veneau la urmă popii, ca buturii de graşi,
  Cu pîntece rotunde umflate de colivă.
  În albe sovonite sub flori de lămîiţe,
  Vin fete-nchiriate să-mi ţină de panglici;
  Apoi o-ntreagă ciurdă de-orbeţi şi de leliţe...
  Pomană cînd se face, se află şi calici!
  
    
  Dar muzica e gata şi popii s-află gata,
  Şi toţi vor să mă ducă mai iute lîngă tata
  Ce doarme-n uniformă, gătit ca pentru bal,
  Alăturea cu spada de-ostaş şi general.
  Ziarele, chiar ele! unindu-se, mă rog,
  Pe pagina a treia mi-au pus un necrolog.
  Discursuri, de-altă parte, turnatu-s-au mai multe,
  Şi pare c-o să fie şi lume să le-asculte...
  „Sărmanul Macedonski, s-a dus, ca o clipire,
  Ca rază, ca scînteie, ca vis, — et caetera —.
  O moarte nendurată a vrut a-l secera
  Şi muzele vor plînge, rămase-n văduvire.“
  Parada, cum se vede, e bine întocmită...
  Am popi, jandarmi şi fete, iar poarta e cernită,
  Spre gloria-mi cea mare, de sus şi pînă jos,
  Şi nu-mi lipsesc discursuri ş-anunţuri prin gazete...
  Iar moartea-mi o să facă chiar cioclii să se-mbete,
  Spre-a viei propăşire ş-al cîrciumii folos.
  Sunt mulţi ce zic că moartea e lege foarte crudă,
  Eu însă, milostivă, aş crede s-o numim:
  În contul ei atîţia trăiesc fără de trudă...
  Şi ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim?
  Dar doctorii?... Dar cioclii?... Dar inima duşmană?
  Dar cei cîţi ne mănîncă cu poftă din pomană?...
  Femeia ce ne scaldă?... Dricarul şi trocarul?...
  Dar mulţi pe care-n seamă aproape că nu-i bagi?
  Orfanii ce ne-mbracă jiletce şi nădragi?
  Dar baba cu tămîia?... Groparul?... Colivarul?...
  Dar Raiul, şi chiar Iadul, căzînd în faliment
  Şi depunînd bilanţul din lipsă de-aliment?
  Dar faptul că dădaca, chemată să ne crească,
  
  Zadarnic cu strigoii ar vrea să ne-ngrozească?
  Dar cîte şi mai cîte pe care le-am uitat
  Venind să ne deschidă al morţilor palat?
  
  Coşciugul meu în fine e dat în jos pe scară...
  O muzică-l primeşte cu jalnica-i fanfară;
  În ur mă-i se aude suspinul năbuşit
  Al scumpelor fiinţe ce-n lume m-au iubit.
  În negru, şi în lacrimi, prietenii-mi s-arată,
  Iar mumă-mea-ntre dînşii apare leşinată,
  Pe cînd porneşte dricul ş-al lui întreg convoi,
  Cu doi jandarmi nainte, cu doi jandarmi napoi.
  Şi ce?... E cu putinţă?... Paradă şi onoare
  Pe cînd aveam speranţa să mor într-un spital?
  Şi ce?... Se plînge încă acela care moare
  Şi nu mai este viaţa un comic carnaval?
  Şi ce?... N-au să mă ducă pe masa de disecţii?
  Şi ce?... N-au să-mi împartă cadavrul meu în secţii,
  Şi n-au să-mi pună oare nici creieru-n cîntar,
  Luînd apoi pretextul de lacrimi şi de-afecţii,
  Pe groapă au să-mi toarne pietroiul tumular?
  Dar ce-am fost oare-n lume?... Ce cugete sublime
  Veniră să mă-nalţe trecînd pe harpa mea?...
  Cioplind mereu la versuri, cioplind mereu la rime,
  Făcut-am ca să plîngă pe cine mă citea?
  Umblat-am printre stele?... Urcat-am prin văzduhuri?
  Chemat-am împrejuru-mi năprasnicile duhuri?...
  Şi fost-am prins, vreodată, furînd — precum se fură —
  Din perlele ce vecinic se cer pentru dantură?...
  Sau premii academici căzură-asupra mea
  Cu gloria lor falsă şi suma lor mai grea?
  
     
  84
  Cîntat-am, la ocazii, aşa precum se cîntă,
  Măriri de contrabandă sub masca lui Caton,
  Şi-n cele două taberi ce zilnic se frămîntă
  Jertfit-am vreodată la glorii de carton?
  Fundat-am oare-n ţară Republici dintre-acele
  Prin care-ajung, atîţia! dinastice proptele;
  Făcut-am oare-n lume ceva — ca să fiu demn
  De astă-ngropăciune, cu muzici triumfale?...
  Sau poate am prieteni la Bănci naţionale,
  Şi popii-nfăţişează al dragostelor semn?
  Nimic din toate aceste... Nimic, — din fericire!
  Prietenii ce lasă ai soartei prigoniţi
  Avuţi dacă se află sunt numai prin simţire,
  Şi mor deopotrivă de plînşi şi de iubiţi.
  
  Parada însă trece pe Podul Mogoşoaie
  Şi-ncepe ca să pice o burniţă de ploaie...
  Dau fuga trecătorii... efectul e stricat
  Şi mumă-mea scontase al pensiei mandat
  Jertfind o lună-ntreagă din zilnica ei hrană,
  Nevrînd ca să mă-ngroape oraşul de pomană.
  Dar iată că prin geamuri, privind din cafenele,
  Pe cînd îşi beau în tihnă ştiutele cafele,
  Samsarii se întreabă să afle de-a murit
  Vrun negustor de bursă or vrun lipscan falit?...
  Pe loc ce li se spune de mine, — îşi urmează
  Vorbirea ce-ntr-un singur cuvînt se însumează:
  Cîştigul!... — Epopee de-atîtea mii de ani,
  Divină Comedie avînd ca titlu: Bani!
  Poemă ce cuprinde amor, dureri, plăcere,
  Cu Raiul în urcare, cu Iadul în cădere;
  
  Cîştigul, — ce se-nalţă pe-acelaşi piedestal,
  Moral întotdeauna şi vecinic imoral;
  Cîştigul, ce-n picioare călcînd virtute, lege,
  Trufaş înaintează spre tronul său de rege,
  Şi-n templul Bogăţiei intrînd, triumfător,
  În hohotul monedei sub bolte se aşează,
  Iar galben ca metalul din care se formează
  Apasă-asupra lumii ş-o ţine sub picior.
  Mulţimea, fermecată de falşa maiestate,
  Se-nchină umilită l-această zeitate,
  Iar sufletul în care pătrunde — ars, — şi trist,
  Din cerurile nalte, trăsnit e prin noroaie,
  Căci aripa-i semeaţă deodată se-ncovoaie...
  Se face grea ca plumbul purtînd pe Antichrist.
  
  Parada ajunsese în Strada Franţuzească...
  O doamnă din caretă văzînd-o-n drumul său,
  Uitînd că e supusă la legea cea obştească,
  A pus a-ntoarce caii, zicînd că e semn rău,
  Iar alţii, în credinţa că ortu l-am dat popii
  Din oftică sau tifos, batistele scoteau
  Şi, dîndu-se-ntr-o parte, la nas şi le puneau,
  Crezînd că-i molipseşte mirosurile gropii.
  Cînd însă Bucureştii, în care-am suferit,
  Rămase-n urma noastră în ceaţă învelit,
  Cu turnuri de biserici, cu teatre şi palate,
  Cu-ntreaga lui satiră de lux şi de păcate,
  Cu oameni ce declamă strigînd: Patriotism,
  Împinşi de-aceleaşi patimi ş-acelaşi egoism,
  Cu corpuri fără inimi şi ţeste fără creieri,
  Sub care cîntă-atîţia stigleţi, ş-atîţia greieri;
  
     
  Oraş în care zilnic, Dreptatea, în genunchi,
  De corbii sugrumării e roasă la rărunchi;
  Prăpastie în care virtutea este-o crimă,
  Şi crima cea mai neagră, virtute mai sublimă,
  Gomoră renăscută, ce poartă-n al ei sîn
  Pe lîngă-a ei pieire pe-a neamului romîn;
  Cînd el rămase-n urmă, zăcînd în jos pe vale
  Cu falşa-i bucurie mai tristă ca o jale,
  Şi cînd, încet, urcarăm costişul înverzit —
  Lăsînd pe mîna dreaptă clădirea afumată
  Din care-n lumea largă pornisem altădată
  Atît de tînăr încă şi-atît de fericit, —
  Pe marginea şoselei doi oameni s-arătară,
  Era un copilandru, era un biet moşneag:
  Copilul plin de viaţă — bătrînul în toiag,
  Şi dricul ajungîndu-i căciulile-şi luară.
  Ţăranii nu ştiu carte, dar dînşii-n drumul meu
  Din inimă şoptiră: „Să-l ierte Dumnezeu!“
  
  Era-n apusul zilei şi „Stîlpii“ se citise...
  Deschisă şedea groapa, coşciugul sta deschis,
  Şi soarele o rază de-adio îmi trimise,
  Spărgînd o clipă norii din naltul său abis;
  O rază înmuiată în cerurile-albastre,
  Ce-n cale adunase tot focul de prin astre,
  Şi care-n cimitirul, cuprins încet de seară,
  Căzuse luminoasă pe chipul meu de ceară.
  Dar plînsetul răsună: — Momentul e solemn;
  Pe braţe se ridică coşciugul meu de lemn,
  Şi-n raza ce apune, şi-n vîntul ce şopteşte,
  Şi-n jalea ce pe feţe adînc se-ntipăreşte,
  
  La marginile groapei mă poartă — mă depun...
  Pe ţărmii veciniciei cu braţe-ncrucişate
  Aştept ca să m-arunce prăpastiei căscate
  Din care, cine ştie? voi naşte mult mai bun.
  Un popă, ce uitase pe piept a-mi pune cruce,
  Se uită împrejuru-i, o cere, şi s-aduce...
  Aş vrea să-i pot a-i spune că nu voiesc s-o port,
  Că-n viaţă am purtat-o pe umerii-mi legată,
  Ducîndu-mi tinereţea sub dînsa-ncovoiată —
  Dar crucea te urmează oriunde — viu sau mort.
  Alături cu coşciugul zăcea un sac de oase...
  Era un Babel groaznic de craniuri hidoase
  Pe care stau şuviţe de păr înţărînat;
  Iar unul dintre ele, zdrobit de-al vremii dinte,
  În lume îmi zîmbise cu faţa-i de părinte,
  Lăsînd deschisă uşa l-al inimii palat.
  Deşertăciune-a lumii!... — O mumă ce-l născuse,
  O soră ce pe braţe-i în cîntece crescuse,
  Cu cerul şi cu raiul în ochii ei de-azur, —
  Alăturaţi prin moarte, — femur lîngă femur,
  Şi ţeastă lîngă ţeastă, — un sac îi încăpuse.
  ‘Napoi Manfred şi Faust, adînci cugetători,
  Fantasme ce-n veghere şedeaţi pînă la zori,
  Problema urmărită lăsarăţi tot problemă,
  Şi voi v-aţi pus pe frunte o falsă diademă.
  Aţi invocat pe oameni, aţi invocat pe zei,
  Urcatu-v-aţi prin lumea de umbre şi de vise,
  Servitu-v-aţi de cuget ca punte peste-abise,
  Dar groapa vă sfidează, rînjind din fundul ei.
  Priviţi-o, şi răspundeţi, de-aveţi ce ne răspunde...
  Pătrundeţi nepătrunsul şi spuneţi-ne, unde
  
     
  Ne ducem cînd mormîntul asupra-ne s-a-nchis?
  Un vis e oare moartea? sau viaţa e un vis?
  Tăceţi?... Voi nu răspundeţi?... Rămaşi fără cuvînt,
  Pe buze v-au scris viermii răspunsul în mor mînt.
  
  Detot se înnoptase şi lumea cu grăbire
  Pe-acasă se-ntorsese — pătrunsă de uimire...
  Uimire trecătoare că iată-mă-ngropat
  Şi omul care cade e repede uitat...
  Furtuna cînd pe aripi de vînturi se aduce
  Ce-i pasă unei frunze de frunza ce se duce?
  E oare mai puţină verdeaţă în păduri
  Sau umbră mai puţină sub bolţi de frunzături?...
  O floare dacă naşte şi-ndată dacă moare,
  Se face în grădină un gol pentru o floare?
  O stea dacă luceşte stingîndu-se pe loc,
  Sunt stele mai puţine în cerul plin de foc?
  Natura-şi urmăreşte sorţirea nencetată,
  Şi steaua ce se stinge şi frunza cea uscată,
  Verdeaţă, flori, insecte, şi tot ce este viu
  Se duc fără să lase o lipsă cît de mică...
  Un om dacă dispare, un altul se ridică,
  Şi-n cartea vieţii nume se şterg sau se înscriu.
  
  Oraşul sta pe vale culcat cu nepăsare...
  Pe uliţi s-aprinsese lumini de felinare...
  Trufia în trăsură, Mizeria pe jos,
  Lărgea prin tot oraşul un haos zgomotos...
  Şampanie la Capşa beau mulţi făcînd paradă
  De golul cel din creieri, de plinul cel din ladă...
  Dar uşile la teatru deschise se aflau,
  
  Pe scenă Muşchetarii cu zgomot se jucau...
  Ce vreţi?... Pe-atuncea vremea era înapoiată,
  Cohorte fără număr n-aveam stejari şi brazi...
  De scrieri, sărăcia era neasemănată...
  Aveam un Odobescu — n-aveam pe cei de azi...
  Directorul, în lipsă de iepuri, ca să-mpuşte, —
  Din loje, cu mîndrie, făcea vînat de muşte;
  Sion, Ventura, ş-alţii, alături dormitau;
  Urechiă-şi da silinţe tihnit la loc să şeadă...
  Vedea cu ochelarii, şi tot nu vrea să creadă...
  Coriştii, şi artiştii, ca fiarele urlau...
  Era un demn spectacol de teatru, pentru care
  Luptaseră atîţia jertfindu-şi a lor stare,
  Voind să se înalţe un templu literar
  Cu piesele romîne cusute la dosar.
  Era un demn spectacol de-a ţării propăşire
  Să vezi că galeria aplaudă-n uimire
  La-ntîia detunare de puşcă sau pistol,
  La-ntîiul semn de patos, la-ntîia sforăire,
  Înscrise sau nenscrise în fiecare rol.
  Cortina cade. — Piesa e foarte-aplaudată...
  Dar lojile sunt goale sau date fără plată...
  Director peste teatru fiind un vînător,
  Mă rog, de ce n-am pune şi piese de obor?
  Părerea mea desigur că este-mpărtăşită,
  Scînteia de talente fiind înăbuşită,
  Şi publicul urmîndu-şi să fie, tot ce-a fost:
  Făptură nenţeleasă — nici om de duh, nici prost.
  Privind cu nepăsare la tot ce se petrece,
  Mai rece e ca mine în groapa mea cea rece,
  Şi-ndată ce s-arată prin el cîte-un smintit
  
     
  Ce-ar vrea ca să ridice o voce revoltată,
  Povara calomniei, s-o poarte, ca răsplată,
  I-o pune în spinare, şi totul s-a sfîrşit.
  Mergi, tristă Romînie, pe calea începută,
  Şi voi, iubiţi prieteni, petreceţi sau cîntaţi,
  Lăsaţi-mi însă mie odihna cea tăcută,
  Lăsaţi-mi visul morţii şi nu mă deşteptaţi.
  Ce-mi pasă dacă lumea a fost şi e tot lume?...
  Ce-mi pasă de rămîne cum e, şi cum a fost?...
  Ce-mi pasă de se-ntreabă sau nu de al meu nume?...
  Prin moarte cîştigat-am obştescul adăpost.
  Şi iată... — O suflare ce ramurile-atinge
  Se pare că închide la zgomot orice porţi,
  Şi luna se ascunde, şi candela se stinge
  Pe pietrele-nvechite, pe crucile de morţi.
  Tăcere!... Este ceasul de negură şi taină...
  Se-mbracă cimitirul în noapte ca-ntr-o haină...
  O rază nu se vede în cer nici pe pămînt...
  Aştept cu nerăbdare ca morţii să se scoale,
  Lăsînd să le rămînă coşciugurile goale,
  Dar mut îmi e mormîntul, şi mut orice mormînt.
  Şi ce?... Nimica încă?... Nimica decît noapte?
  Nici ciocnete de oase, nici rînjete, nici şoapte?
  Dar oare ce fac morţii? — Să vină! — Voi să ştiu.
  
  Gîndind aceste vorbe, vederile-mi senine
  Zăreau din fundul gropii, tîrîndu-se spre mine,
  Un şir de viermi oribili cu corpul cenuşiu;
  Cu toţii, pe coşciugu-mi, se urcă sau s-agaţă...
  S-apropie minutul cu dînşii să dau faţă...
  Puterea îmi lipseşte să-i calc şi să-i zdrobesc,
  
  Şi ei, rozînd capacul coşciugului, vorbesc: „A! iată, zice unul, e omul ş-a lui fală..., Priviţi-i slăbiciunea sub piatra mormîntală, Şi el a fost în lume întîiul dobitoc! Mînca pe celelalte ca lupul într-o turmă... Mîncat va fi acuma de cele de pe urmă; Loc viermilor să intre!“ 
  Şi viermii-avură loc... Intrară cîte unul prin scîndurile roase... Pe talpa cizmei mele urcau, urcau mereu, Sudoarea într-o clipă m-ajunse pîn’ la oase, Voii să strig... — Dar somnul cel vecinic este greu. Mîrşav, deodată, unul, pe buze mi se prinse, Înfig doi alţii-n pulpe mandibulele lor, Pleoapele la urmă de-un roi îmi sunt atinse... În ochi îmi intră zece... — Era îngrozitor. Simţii atunci în mine o repede schimbare... Părea că mă duc îngeri pe-o dulce legănare... Lăsîndu-mi învelişul la viermii din mormînt, Pluteam prin al meu suflet, mai sus de-acest pămînt. Eram împins de-o forţă şi tainică şi mare, Şi aripe de vultur răpindu-mă în zbor, Purtat pe-o rază-albastră, ca raza de uşor, În casa părintească, muiat în foc de stele, Intrai pe o fereastră, prin aer tremurai, Trecui ca o suflare prin părul maicii mele, Lucii în două lacrimi, şi calea mi-o urmai. Era un zbor fantastic, un zbor fără de nume, Ca zborul lui Mazeppa pe calul său legat, Şi treieram pe vînturi, şi colindam prin lume, Purtat pe unde corpul odată mi-a călcat. 
     
  Cîmpiile întinse păreau nişte năluce,
  Şi Dunărea un şarpe dormind peste cîmpii,
  Tot omul o furnică ce naşte şi se duce,
  Iar munţii cei gigantici abia nişte copii;
  O pată cenuşie în josul meu s-arată,
  E marea care vecinic cu pînze e-ncărcată
  Şi dincolo pe ţărmul ce-a fost de zei iubit
  Pe care-l încunună naramzul înflorit...
  
  Italie iubită, — primeşte-o salutare
  Cu tainica scînteie a sufletului meu...
  În ceaţă piere apa şi sînul tău mi-apare:
  Florenţa, Roma, Neapol culcat pe lîngă mare,
  Molatic lazarone dormind — visînd mereu.
  Vezuviul în aer împinge zi şi noapte
  Coloana sa de flăcări, coloana sa de fum...
  Sorento scaldă-n valuri naramzii plini de şoapte,
  Pompeii lăcrămează la colţul unui drum.
  Şi-n vecinică lumină mă duc fără-ncetare,
  Trec mările albastre şi nu mai am hotare...
  Munţi, dealuri, văi şi cîmpuri străbat neobosit
  Purtat de-aceeaşi rază, uşor şi fericit.
  Oraşele sub ochii-mi le văd zăcînd de-a rîndul,
  Şi unul după altul, mai repede ca gîndul,
  Ce zboară ca un fulger pe-o harpă de poet,
  Se şterg, fără să-mi lase vreo urmă de regret.
  Văzînd aceiaşi oameni, văzînd aceeaşi lume,
  Urcau pînă la mine aproape-aceleaşi nume,
  Şi cînd, la urma urmei, acasă m-am întors,
  Asupră-mi începuse uitarea ca să treacă, —
  Se uită totdeauna acela care pleacă,
  
  Şi firul amintirii se rupe, de s-a tors.
  În inimă nu este nici rană, nici durere,
  Ca zilnic să păstreze întîia ei putere,
  Şi nimeni nu rămîne a fi nemîngîiat.
  Tot omul află-n viaţă, în vreme, sau în sine
  Puterea ce e-n stare durerea să-i aline...
  E lege naturală cînd mori să fii uitat.
  În groapă, corpul şubred abia îmi putrezise
  Şi chipul meu cu totul în inimi s-ofilise,
  Iar mumă-mea — chiar dînsa! — mai rareori plîngea...
  Uitare, cît mai iute, mîngîi-o şi pe ea!
  Din viaţa pieritoare, trecînd în altă lume,
  În viaţa fără moarte mă duc să strălucesc,
  Şi făr-a mă-nţelege, şi fără s-am vreun nume,
  Mă simt cu totul altul şi-ncep ca să trăiesc.
  Dar cum deschis sta cerul, atuncea, deodată,
  Din visul meu de-o noapte un zgomot m-a trezit...
  Eram tot om, tot for mă, tot lucru pipăit...
  Privii către fereastră... — Era o zi-nnorată...
  
  Născîndele ei raze pieziş se strecurau...
  Părea că e-n zăbranic natura îmbrăcată,
  Şi frunzele la vînturi, gemînd, se scuturau.
  
    
     
  
  Sub stele 
  În noaptea naltă Ce s-a lăsat peste natură Se-ntrezăresc prin fr unzătură Stelare-adîncuri ce tresaltă. 
     
  Întregi sisteme De nebuloase siderale Răsar din lumile spectrale Ca ofilite crizanteme. 
  În sus spre ele A gîndului mitraliare C-o uriaşă cutezare Străbate ţintă printre stele, 
  Dar noaptea naltă, Ce stăpîneşte neclintită, Se duce vecinic negrăbită De la o lume la cealaltă. 
  
  Acşam dovalar 
  În Kars, sub cer cu fund de aur,
  Pe cînd e soarele-n apus,
  Încolăcit ca un balaur
  Pe după deal aproape dus;
  S-arată-n galbenul ce scade,
  Topindu-şi faţa în azur,
  O minaretă cu arcade
  Ce predomneşte împrejur.
  O vezi cu alba-i siluetă,
  Ca o fantasmă sub iaşmac,
  Ce-ascunde forma ei cochetă
  Şi nişte ochi ce nu mai tac.
  În micul ei pridvor de scînduri
  
    
     
  Apar doi hogi în relief,
  Din care unul stă pe gînduri,
  Privind în zarea de sidef.
  Celalt purtînd pe cap turbanul
  Ţesut din verde ibrişim,
  Psalmodiază Alcoranul:
  „Alah abkar! Alah kerim!“
  
    
     
  
  În răstrişte 
  Fireşte, sunt un biet nebun... —
  Cînd lumea e ce este
  Trăiesc ca în poveste
  Şi la nimica nu sunt bun... —
  Fireşte, sunt un biet nebun.
  
  Zadarnic am copii şi casă...
  Mă simt tot omul de-altădată,
  Iubesc pe loc, urăsc îndată...
  Fatalitatea mă apasă...
  Zadarnic am copii şi casă.
  
  Dar orice sunt, aşa cum sunt,
  Tot am o mîngîiere:
  E tainica plăcere
  De-a şti că merg către mormînt,
  Şi sunt acela care sunt.
  
     
  Întindeţi pînzele, băieţi,... Un vînt subţire se ridică, Albastra mare se despică, Pe cer alunecă nori creţi... Întindeţi pînzele, băieţi, Un vînt subţire se ridică. 
  Urcaţi în vîrfuri de catarg Şi puneţi steagul de plecare: Durerea mea dacă e mare, Pămîntu-acesta este larg... Urcaţi în vîrfuri de catarg Şi puneţi steagul de plecare. 
  De unde sunt şi cine sunt Voiesc să uit pe vecinicie... Ah! de-ar sufla o vijelie În valuri s-aflu un mormînt... De unde sunt şi cine sunt Voiesc să uit pe vecinicie. 
  
  La bestii 
  Aveam o pasăre sărmană Şi-ndată ce-i duceam de hrană 
  Să cînte începea: 
  Părea 
    
     
  Că pasărea-mi vorbea, Părea Atunci că-mi mulţumea. 
  Aveam în curte un biet cîine, Îl îngrijisem şi-i dam pîine, Şi el, cum mă vedea, Părea Cu ochii că-mi vorbea, Părea Duios că-mi mulţumea. 
  Aveam în casă o pisică, Era sălbatică de mică, Dar uneori, şi ea, Părea Cu ochii că-mi vorbea, Părea Că nu mai este rea. 
  Iubite bestii ce-am avut,
  Vă preţuiesc cînd v-am pierdut,
  Şi-nduioşarea mă uimeşte
  Căci în natură — nencetat —
  Din tot ce moare şi trăieşte
  E numai omul un ingrat.
  
  
  Naiada 
    
     
  Printre verdeaţa smălţuită De flori cu vesele culori Se scurge apa încreţită 
  De-ai zorilor fiori. 
  Iar lîngă ţărmul cu răchite Răsare goală pînă-n brîu, Cu sînuri albe şi-mpietrite, 
  Naiada limpedelui rîu. 
  Şi pe cînd vîntul o sărută Cu şiretlic de vagabond, Ea zîmbitoare şi tăcută 
  Îşi stoarce părul blond. 
  
  Apolog 
  Semănătorul printre brazde lăsa sămînţa lui să cadă Ş-o parte i-o lua furtuna şi paserilor o da-n pradă, O parte s-aşternea pe stîncă şi să rodească nu putea. Şi altă parte pe sub iarba ce repede o-năbuşea, Dar partea ce s-oprea-ntre brazde, c-o însutită rodnicie Îl răsplătea puţin la urmă...
   — A semăna e datorie. 
  99
  
  Noaptea de mai 
    
     
  Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
  Cînd poartă cîntece-ntre aripi dă naştere la răzvrătiri,
  Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
  Şi muzele că vor rămîne amăgitoare năluciri?
  Vestalelor, cînd în picioare altarul vostru s-află încă,
  Şi primăvara cînd se-ntoarce şi astăzi ca şi alte dăţi,
  Şi preschimbat cînd nu se află pămîntul falnic într-o stîncă,
  De ce v-aţi reurca în sfera abstractelor seninătăţi?
  Închisă dacă vă e lumea, recoborîţi-vă-ntre roze.
  Parfumele din mai înalţă reînnoite-apoteoze,
  Şi-n noaptea blondă ce se culcă pe cîmpeneşti virginităţi
  Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
  Ş-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
  Veniţi: privighetoarea cîntă, şi liliacul e-nflorit;
  Cîntaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit.
  Simţirea, ca şi bunătatea, deopotrivă pot să piară
  Din inima îmbătrînită, din omul reajuns o fiară,
  Dar dintre flori şi dintre stele nimica nu va fi clintit,
  Veniţi: privighetoarea cîntă şi liliacul e-nflorit.
  
  Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, —
  Cînd frunza ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge?
  Cînd stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis,
  Izvorul cînd s-argintuieşte de alba lună care-l ninge,
  Cînd zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?...
  Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
  E cerul încă plin de stele, şi cîmpul încă plin de roze,
  Şi pînă astăzi din natură nimica n-a îmbătrînit...
  Iubirea, şi prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
  
     
  Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în vecinicie...
  Veniţi: privighetoarea cîntă, şi liliacul e-nflorit.
  
  Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
  Pămînt şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze,
  Răsare cîte-o nouă floare, apare cîte-un astru nou,
  Se face mai albastru-adîncul, şi codrul mai adînc se face,
  Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţii pace,
  Mai răcoroasă adierea, mai viu al stîncilor ecou;
  Mucigăitul smîrc al văii cu poezie se vestmîntă,
  Pe prefiratele lui ape pluteşte albul nenufar...
  O mică stea e licuriciul, şi steaua este un mic far,
  În aer e parfum de roze. — Veniţi: privighetoarea cîntă.
  
  Posomorîrea fără margini a nopţilor de altădată,
  Cînd sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis,
  Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
  E mai şi încă mă simt tînăr sub înălţimea înstelată.
  Trecu talazul duşmăniei cu groaza lui de nedescris,
  La fund se duse iar gunoiul ce înălţase o secundă
  Şi stînca tot rămase stîncă, şi unda tot rămase undă...
  Se lumină întinsa noapte cu poleieli mîngîietoare,
  Şi astăzi e parfum de roze şi cîntec de privighetoare.
  
  Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
  Pe jgheabul verde al cişmelei un faun rustic c-o naiadă
  S-au prins de vorbe şi de glume sub licăririle din cer;
  Columbe albe bat din aripi şi visurile vin grămadă,
  Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă...
  Băsmesc de vremile bătrîne, cînd zînele se coborau
  Din limpezimile albastre, şi-n apa clară se scăldau...
  
  Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale
  Cu feţi-fr umoşi culcaţi pe iarbă izbindu-se cu portocale;
  Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăşi de in,
  Ce-n mîini cu amforele goale îşi umplu ochii de senin,
  Şi printre-a serii lăcrămare de ametiste şi opale,
  Anacreon re-nalţă vocea, dialoghează Theocrit...
  Veniţi: privighetoarea cîntă în aerul îmbălsămit.
  
  E mai şi încă mă simt tînăr sub înălţimea înstelată...
  Halucinat cînd este-auzul, vederea este fermecată;
  Aud ce spune firul ierbii, şi văd un cer de aripi plin,
  M-aşez privind în clarul lunii sub transparenţa atmosferei
  Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
  Cu cîntece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
  O! feerie a naturii, desfăşură-te în splendoare,
  Regret suprem al fiecărui în tainicul minut cînd moare,
  Fiindcă tu eşti pentru suflet repaos dulce şi suprem.
  O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze,
  Ce ne-mbuneşti fără ştiinţă şi ne mîngîi fără să vrem,
  Regret suprem al fiecărui, desfăşură-te în splendoare
  În aer cu parfum de roze şi cîntec de privighetoare.
  Veniţi, privighetoarea cîntă în aeru-mbătat de roze.
  
  Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer...
  Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
  Şi-această noapte fericită la gîtul ei cu sălbi de astre
  S-a coborît pe flori roz-albe şi pe pădurile albastre,
  A-ntins subţirile-i zăbranic şi peste cîmp şi peste văi,
  A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint şi aur
  Şi o cusu cu mii de fluturi şi o brăzdă cu mii de căi;
  A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
  
     
  În atmosfera străvezie împăciuirea şi-a întins,
  Făcu să sune glas de bucium la focul stînelor aprins,
  Făcu izvorul să-l îngîne, pădurea să se-nveselească,
  Orice durere să-nceteze, şi poezia să vorbească.
  
  Pe om în leagănul ei magic îl adormi — şi el uită —
  Cu clarobscur mască urîtul şi şterse formele prea bruşte,
  Făcu să tacă zbîrnîirea adunăturilor de muşte,
  Şi zise dealului să cînte, şi dealul nu mai pregetă,
  Şi zise văilor să cînte, şi văile se ridicară,
  Cu voci de frunze şi de ape, cu şoapte ce s-armonizară,
  Şi zise paserei să cînte, şi la porunca uimitoare,
  Se înălţă parfum de roze şi cîntec de privighetoare...
  Iar cînd şi mie-mi zise: „Cîntă!“, c-un singur semn
  
  mă deşteptă, Spre înălţimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfîntă... În aeru-mbătat de roze, veniţi: — privighetoarea cîntă. 
    
     
  
  Castele-n Spania 
  De-ar vrea norocul să-mi zîmbească
  Şi să cîştig la loterie,
  Aş duce-o viaţă-mpărătească,
  Ascuns să nu mai mă găsească
  În timpi de ani, fiinţă vie.
  
  N-aş vrea să am măriri deşerte,
  N-am nici-o sete de renume,
  Aş înălţa mereu concerte
  La adăpost de griji şi certe,
  La adăpost de om şi lume.
  
  În colţ tăcut de vreo Sahară,
  Castel aş pune să-mi zidească,
  Şi scuturat de-orice povară,
  Aş ridica spre ceruri scară,
  De-ar vrea norocul să-mi zîmbească.
  
  Ca-n basme masa mi s-ar pune
  Şi s-ar deşterne tot ca-n basme,
  Bucatele cele mai bune
  Ar apărea ca prin minune
  Pe tăvi aduse de fantasme.
  
  Prin vase de-aur şi prin cupe
  De cornalină şi agată,
  De silfi uşori, gentile trupe,
  Ar tot turna zburînd în grupe
  O ambrozie delicată.
  
  De pe-o terasă înflorită
  Privirea mea s-ar pierde-n cale
  Sub frunzătura-nchipuită
  De soare vesel strălucită
  Şi scînteind de portocale.
  
  Fîntîni de ape săritoare,
  Ar răcori-o-n orice clipă
  Cu picături nălucitoare
  Ce-n urmă-n limpede izvoare
  S-ar scurge leneş sau în pripă.
  
  Iar împrejur de-acea grădină
  Nimic, nimic decît pustie...
  
     
  Pustia de nisipuri plină
  Precum e cerul de lumină, —
  De-aş cîştiga la loterie.
  
  Dar viaţa în singurătate
  Mi s-ar urî şi ea la vreme
  Şi mi-aş clădi atunci palate
  Pe lîngă ţărmuri populate
  De-ale amorului poeme.
  
  Pe lîngă Neapol am de ştire,
  Că e un cuib între verdeaţă,
  Eu l-am văzut în părăsire
  Ş-am fost cuprins l-acea privire
  De melancolica-i dulceaţă.
  
  Acolo corpul mi l-aş duce,...
  Ruina trage la ruină... —
  Aş vrea ca moartea să m-apuce
  Purtîndu-mi viaţa ca o cruce
  Pe-un ţărm frumos de mare lină.
  
  Dar cîştigînd la loterie,
  M-aş face ca şi alţii poate,
  Şi preschimbat prin avuţie
  N-aş mai căta o vizunie,
  Ci aş voi să gust din toate.
  
  Atuncea poate-n gînd mi-ar trece
  Să ţin în lume tren şi casă,
  Să am bufoni cu tivge sece
  
  În contul căror se petrece Şi paraziţi să am la masă. 
  Să treier podul în trăsură, Să-mi rîd de suferinţe grele, Iubindu-mi singura făptură, 
  Pentru stomac şi pentru gură 
  Să fie ţinta vieţii mele. 
  Oh! simt, oh! simt că avuţia Pe om îl face rău să fie, De-mi cîntă-n suflet poezia, Să cînte-o face sărăcia... — N-am cîştigat la loterie. 
    
     
  
  Orchestrare 
  Superbe note din pian
  Ca o fanfară se revarsă...
  Ah! arsă, inima mi-e arsă
  De soare etiopian.
  
  De pe viori fiori încet
  Prin aer torc mătase fină...
  Ah! plină, inima mi-e plină
  De-o suferinţă de poet.
  
  Dar cobza sună înfocat;
  Divini ţigani cu ochii galbeni,
  Cîntaţi, căci încă mai am galbeni
  Să uit ce încă n-am uitat.
  
     
  
  Noaptea de martie 
    
     
  Trebuia într-acea noapte ca să sufle vîntul rece,
  Ca să viscolească-afară, ca şi azi, neapărat,
  Iar copacii printre crivăţ la pămînt să se aplece
  Cînd mă-mpinse-n astă lume pîntecul ce m-a purtat.
  Maica-mea, de-a lungu-ntinsă, de abia scăpă cu zile...
  Moartea groaznică, ce-n umbră mulţumirea şi-o rînjea,
  Îngheţată sărutare-şi-aplecase peste ea
  Şi pe-obraz îi scuturase flori de vinete zambile.
  Doctorul, care-o scăpase, în acea învălmăşeală,
  Vrînd să şeadă pe un scaun, doborît de osteneală,
  Ca pe-o minge de nimica mă turtea nemijlocit,
  Dacă doica ce, prin leafă, se afla interesată,
  Nu sărea ca o leoaică să-l oprească deodată
  
  Printr-un ţipăt ascuţit. 
  Toţi îmi fură împotrivă, numai doctorul, săracu’!
  Se-ncercase, făr’ să ştie, să mă scape de nevoi, —
  Doctore, primi-te-ar sfîntul, şi pe tine, doică, dracu’,
  Că mă nasc fără de voie nu puteaţi ghici şi voi?
  Voi puteaţi băga de seamă, cînd cuprinşi de turburare,
  Că de voie nu se iese încleştat de două fiare, —
  Şi-mi făcusem datoria de-a voi să nu mă nasc...
  Poate că trăisem încă într-această lume mare
  Ce mă face ca să sufăr, ca să rîd sau ca să casc.
  Poate-mi aduceam aminte chiar de vieţile-mi trecute,
  Care, bune ca şi rele, nu-mi fuseseră plăcute.
  Poate cunoşteam ce este a trăi şi a muri,
  Poate nu mai vream să intru şi să ies pe-aceeaşi poartă,
  Poate că fugeam de viaţă, poate că-mi fugeam de soartă,
  
  Poate vream în nefiinţă, o problemă-a urmări,
  Poate n-adunasem încă de pe cîmpul veciniciei
  Toată iarba-nţelepciunii, toată floarea poeziei,
  Poate nu-mi sosise timpul pe pămînt să reapar,
  Poate vream să nasc vreun rege, poate vreun bandit vulgar,
  Poate vream tîrînd în urmă o armată numeroasă
  Ca să trag peste popoare brazda mea cea sîngeroasă
  Şi să renvieze-n mine Alexandru sau Cezar.
  Poate vream să fiu vreun Neron peste-o altă Romă nouă,
  Ca s-apar posterităţii cum şi el ne-apare nouă
  Şi să-i las ca o enigmă caracterul meu bizar.
  Poate vream să fiu, din contra, un cioban-nnegrit de soare,
  Cu cămaşa desfăcută peste pieptu-i de atlet,
  Şi să stau, cîntînd din bucium, într-a codrului răcoare
  Pe cînd apele la vale, vorba lor şi-o spun încet.
  Poate vream ca să fiu umbră, poate vream să fiu lumină,
  Trăsnet care mistuieşte, aer, apă, fum, scîntei,
  Sau o floare ce pe ţărmuri de pîraie se înclină
  Şi dă vîntului, ce-i este amorez, parfumul ei.
  Poate vream să fiu de toate sau nimica să fiu poate,
  Poate chiar că niciodată să fiu om nu m-am gîndit,
  Să m-adun de pe tot locul, să fiu unul strîns din toate
  Şi să-mi las nemărginirea ca să intru-n mărginit.
  Şi ce luptă trebuieşte din ce sunt să fiu iar visul,
  Şi ce crude suferinţe pînă ce să trec abisul
  Ce desparte vecinicia de un trai şi lung şi mic;
  Pînă ce uitînd de lupta ce-o dusei cu nenorocul,
  Să-ncetez să mai fiu timpul şi să nu mai fiu nici locul,
  Şi să pot să fiu din toate fără ca să fiu nimic.
  Părul meu de aşteptare o s-albească sau să cadă,
  Ochii mei au să privească cîte n-ar voi să vadă,
  
     
  108
  Pieptul meu are să geamă sub atingeri de dureri,
  Corpul meu o să se plece cu încetul în ruine,
  Mintea mea n-o să mai pună graniţi între rău şi bine,
  Şi veninu-amărăciunei îl voi bea chiar din plăceri.
  Cel puţin de-am şti ursita ce îndeplinim în lume,
  De-am şti golul care-l umplem c-o făptură şi c-un nume,
  Sau de-am şti de ce ne ducem, sau de-am şti de ce venim
  Naştem oare pentru-a naşte, şi trăim ca să trăim?
  Sau tot scopul nostru este să lăsăm mereu în urmă,
  Prin copiii care-i naştem, alte umbre ca şi noi
  Ce-n pustiurile vieţii, însemnează cîte-o urmă
  Ştearsă de furtuna vremii sau de alte urme noi?
  
  Toţi îmi fură împotrivă într-acea fatală noapte,
  Şi zdrobit de-mpotrivire m-am născut şi am trăit;
  Dar nici Muzele pe-atuncea, legănîndu-mă în şoapte,
  Nu puteau ca să prevadă c-am să fiu un urgisit.
  Muzicile răsunară la botezul meu cu fală,
  Şi părea că intru-n viaţă pe o poartă triumfală
  Iar purtat între dantele, de-ofiţeri muiaţi în fir,
  Mă plimbam din braţe-n braţe, fraged ca un trandafir.
  Pare că fusese-o lume destinată să m-aştepte,
  Şi că am de moştenire tronuri pe-ale căror trepte
  Pun coroane seculare toţi feciorii de-mpăraţi.
  A! batjocură amară!... Eu eram din condamnaţi,
  Făceam parte din ocnaşii ce pe şubrede picioare
  Îşi tîrăsc ale lor zile ca ghiulele-obositoare,
  Şi de-aveam să urc, cu timpul, pe vreo culme radioasă
  Ca şi eu să-mi aflu tronul, era tocmai pe Calvar,
  Noapte, blestemată noapte, clipă rea şi nemiloasă,
  Înfiereze-te azi plînsul ca şi rîsul meu amar.
  
     109
  
  Zori roze 
   (Imitaţie) 
     
  Pe sub migdali şi pe sub roze S-au dus în umbră zîmbitori; Curgeau lumini din ceruri roze, Vocalizau privighetori. 
  Curgeau lumini din ceruri roze, Erau copii fermecători, Şi coronaţi de-apoteoze Se socoteau nemuritori. 
  Şi coronaţi de-apoteoze Treceau-nainte şoptitori; Pe sub migdali şi pe sub roze S-au dus în umbră zîmbitori. 
    
     
  
  Prietenie apusa 
  Moara ta zăcea-ntr-o vale liniştită — printre ulmi —
  Pitorească o zărirăm printre plante urcătoare,
  Şi era prietenie între noi, şi zi cu soare,
  Zi de vară-apunătoare spre poeticele culmi.
  
  Într-o vale liniştită moara ta dormea în pace
  Şi pîrîul fără zgomot o scălda şi se ducea,
  Nici o şoaptă omenească adierea n-aducea,
  Ci abia ieşea un freamăt de sub frunzele opace.
  
     
  110
  Moara ta zăcea-ntr-o vale liniştită — printre ulmi, —
  Şi era pîrîul neted ca un luciu de oglindă;
  Însă soarele de vară îşi sfîrşise-a lui colindă...
  Se-nnopta prietenia şi poeticele culmi.
  
  Moara ta zăcea-ntr-o vale liniştită — printre ulmi. —
  
  II
  
  Casa ta privea-ntr-o stradă luminoasă şi voioasă...
  Avea dafini la intrare şi năuntrul ei cînta
  Visul clar al poeziei, voce-n veci armonioasă,
  Cînd e-n taină-nsufleţită de-o simţire ca a ta.
  
  Luminoasă şi voioasă ţi-era casa părintească...
  La intrare verzii dafini o-nfloreau fermecători,
  Avea aer împrejuru-i, soare cald s-o poleiască
  Casa ta ce-adăpostise anii tăi surîzători.
  
  Casa ta privea-ntr-o stradă luminoasă şi voioasă,
  Şi puteai să dormi năuntru de restrişte neatins;
  Însă, — soarta e pe bunuri pămînteşti invidioasă...
  Cînd un vis ne năluceşte, străluceşte, şi s-a stins:
  
  Casa ta privea-ntr-o stradă luminoasă şi voioasă.
  
  III
  
  Inspirarea te-aripase să atingi înalte culmi,
  M-ai chemat să-ţi fiu prieten — fraţi de cruce ne legasem,
  O simţire şi un cuget să ne turbure jurasem;
  Moara ta zăcea devale, liniştită — printre ulmi. —
  
  Către culmile înalte inspirarea te-aripase:
  Pentru mine erai zeul unui vis olimpian,
  
  Visătoarea armonie ce răsare pe pian Şi de care al meu suflet iubitor, s-amorezase. 
  Te-aripase inspirarea să atingi înalte culmi, Şi pornisem, mînă-n mînă printre-a vieţii mişelie, Învrăjbiţi ne ducem astăzi în fatala vijelie... Moara ta zăcea devale, liniştită — printre ulmi — 
  Te-aripase inspirarea să atingi înalte culmi. 
    
     
  
  Vaporul morţii 
  Între nori şi între apă se ducea fără-ncetare
  Rătăcit din orice cale sub trăsnitul lui catart;
  Valuri-valuri dînd năvală şi smucindu-l tot mai tare
  Îl făceau să şovăiască peste pîntecul cel spart.
  
  Vîntu-n funii şuierîndu-şi uriaşa simfonie
  Alerga săpînd prăpastii în adîncul guraliv,
  Răspîndind în largul mării o-ndîrjită ironie
  Printre urlete grozave de duşman nemilostiv.
  
  Noaptea neagră de pe valuri îl vedea ca o nălucă
  Punct mai negru pe cerneala orizontului rotund,
  Fără om ca să-i dea suflet, fără minte să-l conducă
  Peste unda lătrătoare de la creştet pîn-la fund.
  
  Călătorii şi matrozii putrezeau pe puntea rece,
  Frunţi albastre, buze vineţi, pumni închişi şi ochi sticliţi,
  Toţi muriseră de-a rîndul; cinci şi şase, opt şi zece,
  Şi zăceau, mormane-nalte, galben-verde muceziţi.
  
     
  Repezi fulgere prin noapte albăstreau de răutate, Spintecînd în larg văzduhul sub tăiuşul lor de foc, Şi-n zigzaguri ce iau văzul prin colori amestecate Se stingeau şuierătoare într-al valurilor joc. 
  Cîte-un chip ieşea deodată pentr-o clipă în lumină Cînd de om trăit pe mare sub un vînt argăsitor, Cînd de tînăr cu păr galben şi cu buze de vergină Îngheţate înainte de-a-şi şopti poema lor. 
  Şi prin iadul de-ntuneric se ducea vaporul morţii, Pe un pîntec sau pe altul aplecînd al lui schelet, Dimineaţa-ncremenită sta în cer pe pragul porţii Şi muia cu lacrimi negre nuanţatul ei buchet. 
    
     
  
  Primăvara 
  Sub flori de mărCe mi se scutură în păr Se umple sufletul de soare; Pe orice frunţi suferitoare, Oh! ningeţi, albe flori de măr. 
  Sub liliac Sunt paseri dulci ce nu mai tac, Concert de voci mîngîietoare: Sărmani cu inimi gemătoare, Uitaţi, dormiţi sub liliac. 
  Pe sub cais Din aripi bate albul vis De-o inocenţă răpitoare: Amanţi cu inimi arzătoare, E fericirea sub cais. 
  Sub nucul lat Te afli însă izolat Şi-n umbra lui îmbătătoare Trecutul naşte ca o floare: Ah! de-aş muri sub nucul lat. 
    
     
  
  Bucolica undă 
  Bucolica undă adoarme în tihna de salcii pletoase
  Ici-colo trăsnite cu aur de-a soarelui apoteoză,
  Cînd, fragezi păstori, în penumbră, albesc ca idile frumoase,
  Şi goi izbucnesc dintre salcii — eglogă lactee şi roză.
  
  Bucolica undă-i primeşte molatică şi-nfiorată,
  Sub blonzii cu plastice forme se simte schimbată-n femeie,
  Prelinsă pe nudele corpuri ea tremură, şi purpurată
  O scutură cinic dar dulce mişcări onduloase de-almeie.
  
  
  Pe balta clară 
  Pe balta clară barca molatică plutea...
  Albeţi neprihănite curgeau din cer; — voioase
  Zîmbeau în fundul apei răsfrîngeri argintoase;
  Oh! alba dimineaţă, şi visul ce şoptea,
  Şi norii albi — şi crinii suavi — şi balta clară,
  Şi sufletul — curatul argint de-odinioară —
  
  Oh! sufletul! — curatul argint de-odinioară.
  
  
  Noaptea de februarie 
    
     
  Mi s-a părut întotdeauna un ce scîrbos şi crud Ca după-o noapte de orgie, pe buze încă de vin ud Să te cobori în acea ocnă la care s-află condamnate Nenorocitele fiinţe ce se numesc: prostituate. Mi s-a părut întotdeauna că este-o crudă profanare Să uiţi că mumă ţi-e femeia şi că în pîntec te-a purtat, Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare 
  Precum se pune un stigmat. 
  Şi cîtă osebire este între amor şi infamie,
  Între cădere şi cădere, sau sărutări, şi sărutări...
  De-o parte, tainică plăcere ce se-nfăşoară-n poezie,
  De alta, bestialitatea unei reci înflăcărări.
  O! şi cît am plîns pe soarta bietelor nenorocite
  Care nu pot ca să aibă nici voinţă de-un minut,
  Cu blestemele pe buze de-alte buze-năbuşite,
  Cu palpite pentru-oricine — cunoscut — necunoscut;
  Seara este-o îngrozire pentru unele din ele,
  Nededate încă bine cu mîrşavul povîrniş;
  Altele, mai decăzute, mai deprinse, sau mai rele,
  Rîd de cele care-au lacrimi sub al genelor umbriş...
  Lacrimi?... Nu mai ştiu să plîngă de o vreme-ndelungată...
  Lacrimi?... Au vărsat destule ele, care nu mai plîng...
  Lacrimile nu dau pîine, şi nici jimbla cea uscată
  Nu se cumpără cu ele, dacă pică sau se strîng.
  
  A! Civilizare! Secol de progres şi industrie,
  Ai maşini de aburi duse, şi cu trăsnetul te joci,
  Secol plin de prevedere, secol de filantropie,
  
  Tu ai întrecut desigur ale Romei vechi epoci,
  Împărat atotputernic, pe uscat ca şi pe valuri,
  Îţi îndeplineşti menirea şi nu am de zis nimic,
  Dai femeilor calvaruri şi poeţilor spitaluri,
  Secol de filantropie, cine zice că eşti mic?
  
  II
  
  Viscolea cumplit afară şi era o noapte sumbră,
  Se ghiceau, plutind prin colţuri, bestiale năzuinţi,
  Ş-arătînd ale lui clape, un clavir zîmbea din umbră
  Ca o tînără femeie ce-şi arată albii dinţi.
  Scaune şi canapele avînd droturi sfărîmate
  Prin zgîita lor damască de un verde spălăcit,
  Dau afară-n şomîldoace, dintre pînteci scufundate,
  Cîlţul obosit de slujba unui loc neodihnit.
  În pereţi, vreo două cadre de femei în pielea goală,
  Ca în piepturi să deştepte a dorinţelor răscoală,
  Iar pe scaune, trîntite, cîteva cadavre vii,
  Mute între ele, însă, vorbăreţe dacă vii...
  Ele toate poartă-n faţă ca pecetie cumplită
  Sufleteasca prăvălire pentru veci întipărită...
  
  O femeie mai bătrînă le dezmiardă părinteşte —
  Lina este deocamdată mai frumoasă, — ş-o iubeşte
  Deocamdată, dintre toate, într-un chip deosebit...
  Însă nu dispreţuieşte nici pe Mimi — o nebună
  Ce ştiind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună...
  Nici pe Liza, nici pe Miţa, nici pe Ana — unguroaică
  Care poartă sînge roşu sub o piele de nemţoaică.
  Toate fetele sunt bune, şi a cărnii exploatare
  Să-nzecească capitalul într-un singur an e-n stare.
  
     
  116
  III 
  Zoe — fată mai brunetă — la fereastră alergase...
  Ea, pesemne, c-auzise sunetul de clopoţei,
  Căci o sanie în curte pe zăpadă-alunecase,
  Şi intrară în odaie cîţiva tineri derbedei:
  Erau patru — între care, un vlăjgan scăpat de şcoală,
  Care încă nu-nsemnase pe a vieţii sale coală
  Cu condeiul voluptăţii vorba magică „Amor“.
  Mai frumos ca sfîntul Gheorghe, îşi da aere viteje...
  Ele — repede ghicindu-l, se-ncercau să-l prindă-n mreje,
  El, roşind ca o cireaşă, se făcea-ntreprinzător,
  Şi cu vinul ce băuse, ca turtit să fie bine,
  Şi cu ochii mari şi negri ce cătau în ochii lui,
  Îi părea cum că odaia se-nvîrteşte, şi, în fine,
  Lesne poţi să mergi la vale, dar cu greu la deal te sui.
  Unul cîte unul, dînşii, cîte patru, dispărură
  În odăile de-alături cufundate-n umbră sură,
  Făr-a număra cadavrul ce-l avea fieştecare
  Ca mecanic să palpite sub a buzei sărutare.
  Cîte patru, şi sunt tineri! Cîte patru, şi din ei
  Ce-şi prostituie juneţea la pierdutele femei,
  Cangrenîndu-şi corp şi suflet cu o minte neînţeleaptă,
  Se va naşte viitorul, şi posteritatea dreaptă.
  
  IV
  
  Dar din trei, uitate-n jeţuri, cea mai tînără-adormise,
  Însă somnu-nseninase chipul veşted şi-ncruntat,
  Scuturînd pe alba frunte umbra jalnicelor vise,
  Cînd copilul dinăuntru ieşi palid, dar bărbat...
  O mîndrie triumfală corona frumoasa-i faţă,
  Şi din ochii lui în cearcăn care veseli dau ocol,
  
  S-ar fi zis, de orişicine, preursirea că-l răsfaţă
  Şi că este dintre-aceia care-ajung la Capitol,
  Că degrabă cîştigat-a vreo victorie-nsemnată,
  Că de groaza lui duşmanii au dosit-o ca mişei...
  Nu! Victoria cea mare, bătălia cîştigată
  Nu este decît podoaba tinereţii, dezbrăcată
  Pe un corp ce i se dase pe-o monedă de cinci lei.
  
  Mai veni puţin la urmă un bătrîn uitat de vreme,
  Rămăşiţa lui de zile ca să-şi dea mai iute-n jaf
  Pătrundea, voios şi sprinten, fără s-aibă a se teme,
  Căci izbînda bărbăţiei şi-o găsise într-un praf.
  Mai veni şi o fiinţă cu privirile în ceaţă,
  Ce intra, precum se intră în oricare cafenea,
  Ca să-ţi iei cu nepăsare linguriţa de dulceaţă
  Şi să pleci trîntind în tavă gologanii pentru ea.
  
  Mai veniră... — nesfîrşită ar putea ca să ajungă
  Lista celor care intră, lista celor care ies...
  Primăvara, ziua creşte, însă noaptea e tot lungă
  Pentru carnea ce se vinde palpitînd sub interes.
  O! şi cugetînd că, poate, înjositele fiinţe,
  Dacă n-ar fi fost în lipsa ticălosului metal,
  Ar fi mame, coronate cu speranţe şi credinţe,
  Iar nu frunze tăvălite într-al uliţei canal.
  O! şi cugetînd că, poate, dacă-ar fi avut în lume
  Inimi pline de iubire să le ţină loc de mume,
  Sprijinul vreunui frate, care vine cînd îl chemi,
  Sau mîngîietoarea voce a prieteniei sfinte,
  Cu poveţile-nţelepte din risipa-i de cuvinte,
  Spuneţi-mi, e cu putinţă să te-opreşti să nu blestemi?
  
     
  118
  V 
  Lumînările scăzute şovăiau — şi prin odaie
  Focul ce murea în sobă c-o albastră vîlvătaie
  Flutură, trecînd pe chipul unei searbăde femei.
  Singură mai rămăsese dintre celelalte toate...
  Însă, din minut în altul, rîndul o să-i vie poate —
  Şi va trebui, atuncea, ca să-şi facă rîndul ei.
  Încă-n floarea vieţii sale, ea ce este mai trecută,
  Este însă osîndită ca să fie mai pierdută,
  Să se plece, mai supusă, la un semn — la un cuvînt...
  O ţineau de milă, poate, sub acel coperămînt,
  Şi cînd aspra sărăcie zilnic se însărcinează,
  Pe tăbliţele pierzării să înscrie nume noi,
  Mila, într-o dimineaţă, te căieşte, şi oftează,
  Dar te ia frumos de mînă, şi te-aruncă în noroi.
  Ea ştia prea bine aceasta, şi supusă la poruncă
  Îşi urma osînda vieţii într-a viţiului muncă,
  Iar Frineie, despletită, îşi făcea un piedestal
  Dintr-a corpului osîndă, dintr-a vorbei degradare,
  Şi din tot ce îngrozeşte, şi din tot ce e în stare
  Ca să smulgă trandafirii dintr-un suflet virginal,
  Sau să facă să tresară patimile-n amorţire
  Dintr-un suflet peste care, ca un vînt de pustiire,
  A trecut desfrîul rece cu instinctu-i bestial.
  Însăşi fetele pieirei o priveau cu îngrozire,
  Sau cu scîrbă, de la dînsa, întorceau a lor privire,
  Nevorbindu-i timp de ore, şi de zile, şi de luni;
  Ea-nfrunta cu nepăsare revoltatele furtuni...
  Trăsnetul putea să cadă, c-ar fi rîs şi-atuncea încă...
  Inima i se schimbase în prăpastie adîncă,
  
  Pe-ale cărei margini triste nu mai creşte iarbă chiar.
  Şi din care nu reurcă nici răsunetul afar’.
  Unde se gîndeşte, însă, stînd în jeţul ei trîntită?...
  Faţa ei odată mută e acuma-nsufleţită...
  Iat-o... Pare că vorbeşte făr-a zice un cuvînt...
  Pare c-o-nfăşoară vălul unei creşteri îngrijite...
  Pare-a nu mai fi femeia cu simţirile tîmpite
  Şi c-a tresărit cenuşa într-al inimii mormînt.
  Care vis o năluceşte?... Care înger o însuflă?
  Iat-o... Se ridică, umblă... — pe cînd vîntul care suflă
  Bate-n geamuri, bate tare, şi le zguduie cumplit...
  Fîlfîiesc în candelabre lumînările deodată...
  Însă ea se îndreptează, palpitînd transfigurată,
  Spre clavirul ce-i zîmbeşte printre fildeşu-nvechit.
  Degetele-i deşirate calcă clapele sonore...
  Armonia se deşteaptă, lenevoasă, la-nceput,
  Visătoare ca fecioara cugetînd în timp de ore,
  La bărbatul ce iubeşte fără ca să-l fi văzut.
  E melancolia dulce dintr-o tainică-adiere...
  E murmurul plin de şoapte al pîrîului duios...
  E o voce ce şopteşte, ca să-şi uite de durere,
  Un refren din cîte-un cîntec simplu şi copilăros.
  Însă, fiecare notă, e o perlă care scapă
  De sub degetele albe ce alunecă pe clapă
  Ca să meargă să se spargă cu un sunet cristalin...
  E o melodie sfîntă de pe-o harpă inspirată,
  Este dulcea sărutare de pe buza adorată,
  Este-a îngerilor voce dintr-un cer de soare plin.
  Şi cu cît clavirul varsă note mai armonioase,
  Cu atîta se fixează ochii ei deschişi şi mari
  Într-o ceaţă, pe sub care vede zilele-i frumoase
  
     
  Strecurîndu-se întocmai ca fantasme legendari...
  Vede casa-i părintească şi cu streşinile-i late
  Pe sub care se agaţă cuiburile dărîmate...
  Rîndunelele pe-alături dau ocoale neîncetat;
  Mumă-sa-n pridvorul verde o priveşte cum se joacă,
  Fetele vin la fîntînă, pe cînd popa-n toacă, toacă
  La biserica din sat.
  Soarele pe după dealuri cu încetul se ascunde
  Şi aruncă o privire poleită peste unde,
  Roata morii se-nvîrteşte, vîntul suflă prin zăvoi,
  Turmele de la păşune trec mugind în jos pe vale...
  Clopoţeii de la capre zăngănesc voios în cale...
  Scumpa ei copilărie se rentoarce înapoi.
  Însă scena se preschimbă, pe cînd rîuri de-armonie
  Se revarsă în cascade de sub degetele ei,
  Şi pe coardele sonore trece-ntreaga ei junie,
  Trece prima ei iubire, primul vis de poezie,
  Care face să vorbească inima unei femei.
  Dreaptă ca o somnambulă, ea loveşte-automatic
  Fildeşul sau abanosul învechitului clavir,
  Pe cînd ochii ei în zare urmăresc un chip simpatic
  Rentregind cu-ncet conturul unui dulce suvenir.
  Vîntul scutură fereastra! — Ea nu vede, nici n-aude!
  Focul moare trist în sobă, lumînările pălesc...
  Ea tresare — ea renaşte — geme cu accente crude,
  Căci şi clapele au limbă, căci şi clapele vorbesc.
  E pierdut, pierdut trecutul! E pierdută fericirea...
  În prezent, nici chiar nădejdea, viaţa moartă, şi-njosirea...
  În trecut, era iubire, erau raze, era trai...
  În prezent, ticăloşia; în trecut, un vis de mai.
  
  VI
  
  Începuse, făr’ să ştie, pe divinul Trovatore,
  Operă care vorbeşte cu poeţii-n orice ore,
  Şi pierdută-n reverie, ajunsese-n acea parte
  Cînd durerea-n Mizerere printre inimi se împarte
  Şi cînd Verdi împrumută note de privighetori
  Ca să zboare, dus de ele, pîn-la cei nemuritori.
  Ochii ei pierdeau cu-ncetul fixitatea lor grozavă,
  Şi pătrunsă de-o simţire dureroasă, dar suavă,
  Degetele-i descărnate de abia mai izbutesc
  Din clavir să redeştepte cîntecul dumnezeiesc...
  Mizerere! Mizerere! Dînsa-n lacrimi izbucnise...
  Pe octavele-amuţite mîinile-i încremenise...
  Ea uitase ce e plînsul de sunt ani îndelungaţi...
  Armonie! Limbă sfîntă, care e ş-a ta putere
  Dacă faci să curgă lacrimi ca o dulce mîngîiere
  Chiar din ochii ce de ele se arată mai secaţi?
  Care e ş-a ta putere, tu ce-nsufleţeşti îndată
  Chiar cadavrul unei inimi într-un piept înmormîntată,
  Şi aci ne faci să plîngem şi aci, ca să zîmbim?
  Nu eşti tu vreo voce dulce de prin ceruri exilată
  Dacă tu ne faci cu ele ca prin farmec să vorbim?
  Armonie! Limbă sfîntă, limbă plină de simţire,
  Tu dai cîntecului aripi şi-l înalţi de la pămînt...
  Între suflete şi ceruri eşti trăsura de unire,
  Şi cînd nu mai cînţi în suflet, omul intră în mormînt.
  Ea plîngea... Era scăpată... Dar, c-o grea scîrţîietură,
  Uşa se deschise-atuncea, şi-njurînd de dumnezei,
  Un băcan cu ceafa groasă, mirosind a băutură,
  Puse-o lungă sărutare pe-ofilita ei figură...
  Toţi ne-avem destinu-n lume... El pe-al său, şi ea pe-al ei.
  
     
  
  Niponul 
    
     
  Fantasmagoric de colori,
  Cu coperişuri lucitoare,
  Sub largă purpură de flori
  Niponul magic rîde-n soare.
  
  Idolatrat de călători
  Pe marea lui străvăzătoare
  Scamatorie de colori
  Şi jucărie răpitoare,
  
  Niponul magic rîde-n soare.
  
  
  În noapte 
  Albastră era noaptea şi fragedă natura, În cer plutea răzleaţă o pulbere opal, Dar valuri îndîrjite urca în mine ura, Domnea Satan în mine, magnific înger pal. 
  Erau muiate-n aur abisurile-albastre, Safire luminoase eliptic gravitau, Clipeau diamantate oştirile de astre Şi-n pace să reintre zadarnic căutau. 
  Şi valuri îndîrjite urca în mine ura, Domnea Satan în mine, magnific înger pal... Albastră era noaptea şi fragedă natura, Şi-n cer plutea răzleaţă o pulbere opal. 
     123
  
  Libelule 
    
     
  Libelule graţioase Zboară-n aerul de vară... Au corsete minuscule, Şi pe aripi radioase Readuc speranţă clară: 
  Zi de vară, libelule. 
  Pestetot metamorfoză, Poezie, scînteiere, Şi sub gloria solară, Delta fragedă şi roză, Iar, suavă mîngîiere: 
  Libelule, zi de vară. 
  
  În atelier 
  „Voiesc, iubite pictor, o pînză cum n-a fost...
  Să văd din întuneric că iese-n pielea goală
  Satana care-n mine stîrneşte o răscoală
  Pe cînd zadarnic caut de el un adăpost.
  
  Îl văd frumos şi searbăd, aproape o fecioară,
  Avînd pe-o gingăşie de Bacchus indian
  O fr unte visătoare sub păr de-atenian
  Şi-n buzele-i de flăcări cutremure ce-omoară.
  
     
  Fă-l dulce totdeodată ca taina unui vis Ce-n leagănu-i de aur te-adoarme cu blîndeţe Atunci cînd plin de viaţă şi beat de tinereţe Te laşi pe nesimţite s-aluneci spre abis. 
  Sau scoate-l dimpotrivă din negura cu şoapte, Nălucă fără seamăn cu ochii scînteinzi, Întocmai cum e-n clipa sălbaticei izbînzi Cînd sufletul mi-l soarbe în fiecare noapte.“ 
  Şi jalnica fiinţă, furată de-aiurare, Cînd pasul şi-l mai duse prin largu-atelier, Isterica privire pe nişte lănci de fier S-opri încremenită de-a lor străfulgerare. 
  Apoi, din frămîntarea lucioasă ce zărea Că sapă împrejuru-i o roşie vîltoare Din care e ajunsă de flăcări arzătoare, Simţi că se aruncă Satana peste ea. 
    
     
  
  Hora 
  Era zîmbitoare, Cîntînd se ducea. — În cer era soare Şi flori pe vîlcea. 
  Pe lîngă izvoare Voioasă trecea. — 
  În cer era soare, Şi flori pe vîlcea. 
  Sub ulmi la răcoare Să şeadă-i plăcea. — În cer era soare Şi flori pe vîlcea. 
  Era zîmbitoare, Cîntînd se ducea... — În cer era soare, Şi flori pe vîlcea. 
    
     
  
  Noaptea de ianuarie 
  Deznădejde fioroasă, strălucitu-mi-ai pe frunte,
  Şi încinsu-m-ai cu flăcări care-ntreg m-au mistuit,
  Nu mi-ai pus pe piept o stîncă, mi-apăsaşi pe el un munte,
  Dar mi-ai dat ş-a ta putere spre a nu fi de el strivit.
  Îmi făcuseşi o coroană ce ca pietre nestemate
  Avea lacrimile mele ce luceau la focul tău;
  M-ai ţinut în orice clipă cu simţirile-ncordate,
  Mi-ai fost soră preaiubită şi mi-ai fost şi crud călău.
  Ca Iacov frumos şi tînăr ce-adormise la fîntînă,
  Deşteptat fără de veste de un înger lucitor,
  Mă chemaşi la luptă cruntă şi ai vrut să-mi fii stăpînă
  Şi să-mi pui pe beregată uriaşul tău picior...
  Ca Iacov intrai în luptă ş-am ieşit ca el de-asemeni,
  Şi nici tu nu eşti învinsă şi nici eu învingător,
  
     
  126
  Dar alături de-oboseală ne-am culcat ca nişte gemeni
  Ş-am dormit, de este-o vreme, într-un somn îngrozitor.
  
  Lumea care este-o mare cu talazuri furtunoase
  Mi-a văzut a vieţii navă ici şi colo alergînd,
  Dusă-n voia întîmplării pe-adîncimi întunecoase,
  Care n-au fost măsurate nici de ochi şi nici de gînd.
  Spre limanul care-l caut mă tot duce-a mea simţire,
  Dar pe cînd îl cred aproape nici în suflet nu-l găsesc,
  Şi pe veci aceeaşi groază port şi-n minte şi-n privire,
  Către nici un ţărm al vieţii n-am s-ajung să odihnesc.
  
  Lemnul dacă arde-n vatră a rămas cenuşă rece,
  Ce mai caut oare-n lume dac-am dat tot ce-am avut?
  Sunt un soare care-apune, sunt un cîntec care trece,
  Sunt o frunză care zace pe al vieţii negru lut.
  M-am născut în nişte zile cînd tîmpita burghezime,
  Din tejghea făcînd tribună, legiune de coţcari,
  Pune-o talpă noroioasă pe popor şi boierime;...
  Zile cînd se-mparte ţara în călăi şi în victime
  Şi cînd steagul libertăţii e purtat de cîrciumari.
  
  II
  
  Inimi reci ca vîntul iernii, psalmodii pe-acelaşi metru,
  Voi, ce vecinic înfrînate de al liniştii tic-tac
  Regulat orele vieţii bateţi ca un cronometru,
  Ştiu că versurile mele în adîncul vostru tac.
  Ele nu vă spun nimica, — sunt cuvinte fără viaţă,
  Cel mult sunete deşerte pentru moartea ce vă-ngheaţă;
  Dar pe harpa mea de aur poezia va zbura
  Şi acum şi totdeauna: — şi puteţi rămîne mute...
  
  Lara şi Romeo vocea vor veni să-mi împrumute,
  Şi cu dînşii pe-ai mei umeri aplecaţi ca nişte îngeri
  Se vor smulge de pe buze-mi armonii muiate-n plîngeri.
  
  Credeţi oare că un cîntec cînd din suflet se revarsă
  Se aşteaptă să răsune printre suflete de morţi?
  Credeţi oare că o frunte cînd de foc ceresc e arsă
  Şi străbate c-o scînteie l-ale raiurilor porţi,
  Vrea să ştie de-omenire, cînd pe-a cerului cărare
  Coronaţi de-o strălucire de lumini dumnezeieşti,
  Heruvimii se coboară într-a gîndului cîntare
  Pentru-a-i da şi consfinţirea armoniei îngereşti,
  Sau că roua pică, poate, pentru frunze ce zac moarte
  Prada pulberii în care le ia vîntul să le poarte?
  
  Însă voi, ce-aţi plîns cu mine pe ruinele simţirii,
  Fraţii mei de cugetare, fraţii mei de suferinţi,
  Voi, ce-aţi fost luaţi ca mine pe-aripa nenorocirii,
  Dînd la vînturile soartei aspiraţii şi credinţi,
  Voi, care-aţi trăit ca mine între cearcăne înguste,
  Sfîşiaţi de-al vostru suflet ca de lacome lăcuste,
  Voi puteţi a mă-nţelege, căci voi singuri aţi trăit...
  Este o poemă-ntreagă de-a fi plîns şi suferit.
  Voi care cunoaşteţi viaţa sub oricare formă — voi,
  Frunze veştede, purtate de răstrişte prin noroi,
  Voi care-aţi umblat pe uliţi fără haine, fără pîine,
  Şi v-aţi dus prin ploi şi zloată cum se duce cîte-un cîine,
  Ridicînd în lupta vieţii frunţi semeţe de eroi,
  Voi, nesiguri nici de astăzi şi nesiguri nici de mîine,
  Voi puteţi a mă-nţelege, căci voi singuri aţi trăit...
  V-a fost frig şi v-a fost foame, însă nu v-aţi umilit.
  
     
  128
  Voi, care în nopţi senine aţi pîndit pe sub ferestre
  Pe cînd luna-mbracă zidul cu tapetele-i maiestre,
  Pe cînd vîntul pleacă fruntea teiului mirositor;
  Inimi vecinic zbuciumate, sub al dragostei fior,
  Tineri care, din femeie, v-aţi făcut o zeitate,
  Corpuri necorupte însă, suflete electrizate,
  Voi puteţi a mă-nţelege, căci voi singuri aţi trăit...
  Este o poemă-ntreagă să poţi zice: „Am iubit“.
  
  Voi ce-aţi fost purtaţi pe aripi de-o cerească inspirare,
  Geniuri ce-mbrăţişarăţi toată-nvăţătura mare,
  Voi ce-aţi despicat natura c-o privire de vultur,
  Cugete, adînci prăpastii ca al cerului azur,
  Harpe tainice atinse de suflarea nemuririi,
  Spirite-ale veciniciei, raze-ale dumnezeirii,
  Voi puteţi a mă-nţelege căci voi singuri aţi trăit...
  Sufletul e o poemă cu un cer nemărginit.
  
  O! dar voi, care prin viaţa ce pe buni şi răi adapă,
  Treceţi fără-a lăsa urme ca şi cîinele prin apă,
  Graşi, pedanţi, burdufi de carte şi de-nvăţătură goi —
  Bogătaşi ce cu piciorul daţi la inimi în gunoi,
  Parveniţi fără ruşine, mizerabili ce la cîrmă
  Faceţi salturi de păiaţe pe frînghie sau pe sîrmă,
  N-am cu voi niciun amestec, căci în lume de-aţi trăit,
  Este o satiră-ntreagă faptul că v-aţi zămislit.
  
  III
  
  Aide, soartă nempăcată, scoală-te din nou la luptă... Sau dă-mi viaţă, sau dă-mi moarte căci din somn m-am deşteptat; 
  Ia pumnalul laş dar sigur, dacă sabia ţi-e ruptă
  Să-l înfigi pîn’ la prăsele într-un suflet revoltat,
  Sapă-mi groapa cît de-adîncă, fă-mi duşmani chiar după
  
  moarte Cînd topit îmi va fi corpul, voi fi cîmpul plin de flori, Inimile simţitoare au la piepturi să le poarte — Voi fi cer, parfum şi şoaptă, şi nu poţi să mă omori. Poţi s-apeşi peste-ai mei umeri cu puteri nenduplecate, Poţi să-mi storci cumplite lacrimi sau un rînjet fioros, Voi găsi în orice timpuri cîte-o inimă de frate, Voi găsi în orice timpuri un răsunet mîngîios. 
  Dar cum noaptea sta să piară, ca prin visele-adorate
  M-am simţit mai viu, mai tînăr, cu durerile-alinate,
  Ş-am zîmbit..., uitînd veninul care-n suflet mi s-a strîns,
  Căci, fireşte, viaţa este tot ciudata comedie
  Care-amestecă-mpreună şi dureri şi bucurie,
  Punînd lacrimi lîngă zîmbet, punînd zîmbet lîngă plîns.
  
    
     
  
  Homo sum 
  C-o admirare prefăcută sau c-un adînc entuziasm, Zadarnic ziceţi, dulci prieteni, că-mi uit făptura trecătoare; Zadarnic singur, cîteodată, pentru-a scăpa de-al meu 
  marasm, Încerc să cred că este astfel şi să mă pierd cu ochii-n soare, În pacea spaţiului vecinic, în lumea sfintelor extaze. 
  Şi tot zadarnic chem în suflet înflăcărarea unui psalm, Făcînd din cîntec o minune prin împletirea unei fraze... 
    
  130
  Mă redeştept curînd acelaşi, şi-n mine nu se face calm,
  Ci lacrimi port sub orice vorbă pe cînd în cîntece pun raze,
  Minciuni cu care caut zilnic să-nşel necazurile mele.
  
  Poet furat pe veci zadarnic de cerul larg şi policrom,
  Azvîrle harpa de alb fildeş şi uită calea către stele,
  Te afli încă-n cercul vieţii: Eşti încă om, eşti încă om.
  
    
     
  
  Fîntîna 
  I
  
  Cunosc o fîntînă pe valea umbrită:
  Un grangur de aur cîntînd m-a-ndemnat
  S-adorm între frunze de plopi şi răchită,
  Să uit de oraşul în care-am oftat.
  
  Pe valea umbrită cunosc o fîntînă:
  O mierlă cu care de vorbă am stat,
  Aflînd că durerea o sufăr stăpînă,
  A rîs cît se poate, iar eu am oftat...
  
  Pe valea umbrită cunosc o fîntînă.
  
  II
  
  Prin frunze ascunsă albeşte pe vale:
  În lume ce caut şi ce-am căutat?
  De mine mi-e jale, de alţii mi-e jale...
  Oh! grangur de aur cu viers neuitat!
  
  Albeşte pe vale prin frunze ascunsă:
  Izvorul ei curge de zori sărutat,
  
  Dar e a mea soartă la culme ajunsă... Oh! tainică mierlă cu rîs neuitat! 
  Fîntîna sub frunze albeşte ascunsă. 
    
     
  
  Moise 
  Cînd scăzu al său prestigiu, răzvrătiţi cînd fură toţi,
  Vrînd să aibă glas profetic, suflet nalt de patrioţi,
  Biblic vers pe buze moarte, zeu semeţ sub tîmple-nguste,
  Moise faţa şi-o ascunse între mîinile auguste.
  
  Preanţeleptul, de trei zile, în extazul lui de sfînt
  Era stei de nemişcare şi cu ochii în pămînt...
  Credincioşi îi rămăsese vre o doi — dar fiecare:
  „Oare nu mai eşti tu Moise?“ îi striga cu voce tare.
  
  „Marea Roşie nainte-ţi zid de apă nu stătu?
  Faraonul înăuntru nu-l făcuşi de s-abătu?
  Oastea lui cea strălucită n-o tîrîşi să piară-n valuri
  Cît din toată grozăvia numai oase zac pe maluri?
  
  Nu făcuşi din piatra stearpă să ţîşnească alb izvor
  Care-a curs ca rîu de lapte pe al muşchiului covor?
  Şi-n pustie, pe cînd foamea ne-a fost aprigă duşmană,
  Nu ne-ai dat îndestularea cînd ne-ai dat cereasca mană?
  
  Scoală — ceasul de restrişte nu mai este“... — Dar, tăcut,
  Se-nălţă de jos profetul între-ai săi neîntrecut,
  Şi urcîndu-se în munte sub a serii străşnicie,
  Cu nori groşi de ceaţă albă se-mbrăcă pe vecinicie.
  
     
  
  Bătrîna stîncă 
    
     
  Bătrîna stîncă uriaşă e neclintită de pe loc:
  O sapă apele să scape de ea, şi-n veci o pizmuieşte
  Ţăranul prost, zicînd c-ar face ogor din locul ce robeşte
  C-un ceas-nainte ca s-o surpe de-ar fi să afle vreun mijloc.
  
  Bătrîna stîncă simte gîndul ce împrejurul ei rînjeşte,
  Dar tace, şi cînd suflă crivăţ ea sfarmă viforul tăios,
  Şi ocrotită valea-ntreagă dă roade spornice voios,
  Pe cînd chiar apa care-o sapă din sînul ei se limpezeşte.
  
  Bătrîna stîncă e zadarnic de ani luată la mijloc...
  În umbra ei pasc încă mieii ş-ajung vlăstarii brazi puternici,
  Şi fie-n mare sau mic număr, neputincioşi sunt cei
  
  nemernici — Bătrîna stîncă uriaşă e neclintită de pe loc. 
  
  Epigraf 
  Îşi dau albinele silinţă, Muncind cu multă sîrguinţă S-adune sucul de prin flori; Îl duc în stupi ş-apoi îndată O miere dulce e-njghebată Spre-a-mbogăţi pe negustori; Avem o soartă-asemănată Strîngînd poetice comori: Căci orişicare ne-ar fi ciuda Ne e sudoarea ca şi truda Pentru librarii viitori. 
    
     
  
  Ospăţul lui Pentaur 
  Templul nalt ce e din piatră cu-ngrijire prelucrată
  În inscripţii hieratici răspîndite cu belşug
  Prin al soarelui praf de aur scînteiază şi s-arată
  Uriaş prin înălţime, răpitor prin meşteşug.
  
  Pe sfinţenia tihnită stîlpi de umbră priveghează,
  Pe cînd flăcări parcă urcă din nisipu-n zare-ntins;
  Uşi de bronz întredeschise pe-adîncimi ce-nfricoşează
  Întunericu-l frămîntă cu năluci de aur stins.
  
  Sfinxi pe socluri de-alabastru aşezaţi pe două rînduri,
  De la scara care duce pe platforma de porfir,
  Roşi de vînturi, arşi de soare, dar senini de orice gînduri,
  S-odihnesc cu moliciune printre flori de trandafir.
  
  Dar în sala hipostilă, împrejurul unei mese,
  Pentaur, poet şi preot, stă cu oaspeţi numeroşi,
  Cupe de-onix se ridică, daruri scumpe, lui trimese
  De Ramses şi de curtenii cei avuţi şi generoşi.
  
  Dintr-o singură fereastră cade-o trîmbă luminoasă,
  Ce-nfăşoară comesenii într-un nimb strălucitor,
  Fundul templului se pierde sub un strat de umbră groasă,
  Ce pe zei adăposteşte de-orice gînd pîngăritor.
  
     
  Robi frumoşi cu piepturi goale şi cu ochi şireţi de vulpe
  Ies fantastic ici şi colo din noptosul labirint,
  Au tunici cu fir cusute, calasirise pe pulpe,
  Şi înalţă vase de-aur înflorite cu argint.
  
  Un peşchir ca hiacintul masa toată o-nveleşte,
  Şi pe purpura-nfocată, în lădiţe de sandal,
  Floarea tainică de lotus întristat se veştejeşte
  Printre poame ce se urcă pe sub bolţi piramidal.
  
  Rînduiala domnitoare e de meşter plăsmuită:
  Raci de mare ce spăimîntă, stridii cu mărgăritari,
  Avînd dreptul fiecare dintre scoica siluită
  Să ia boaba încleştată în calcariile tari.
  
  Plăsmuiţi după natură, peşti din cărnuri delicate,
  Ce cu solzi de gelatină în argint se oglindesc,
  Lîngă păsări de tot felul, şi întregi, şi despicate,
  Împreună cu vînaturi nencetat se grămădesc.
  
  Tot ce e mai bun pe lume, strîns cu bani şi iscusinţă,
  Îmbrînceşte înainte lăcomiile trupeşti,
  Şi pe cînd se schimbă vorbe şi se bea cu prisosinţă,
  Pe metalice tripede ard parfumuri arăpeşti.
  
  Sirieni cu forme clasici, copilandri prin etate,
  Dar pişcaţi în ciuda vîrstei de-al plăcerilor tăun,
  Înmuiaţi în tinereţe ca-ntr-un lac de voluptate,
  Peste masa largă mişcă evantalii de păun.
  
  Şi cum robii vin să cînte din cimbal şi din chitară,
  Pentaur ridică vocea, şi pe harpa lui de bard
  
  Epopeea strălucită curge falnică şi clară,
  Întrecîndu-se-n căldură cu privirile ce-i ard.
  
  „Sub Ateş căzut în cursă, maiestatea-sa se luptă,
  Părăsit de toţi oştenii şi aproape-nconjurat,
  Braţu-i ager se înmoaie, spada sa e-n două ruptă,
  Dar pe barbari să-i înfrîngă sau să moară, a jurat.
  
  Şetasar ce-i stă-mpotrivă, de prisos i se opune,
  Maiestatea-sa năvală îşi repede al său car.
  Calcă, culcă,-mpunge, rupe, taie, spintecă, răpune,
  C-o mînie trăsnitoare în al ochilor focar.
  
  Zeul Month îi dă iuţeala şi Baal a lui putere,
  C-o silinţă uriaşă sparge zidurile vii,
  Iar în urma lui se scurge sînge roşu din artere,
  Ca un must de struguri negri de sub teascul unei vii.
  
  Şi pe cînd se luptă capii cu grozava-nvălmăşeală,
  Călărimea nesupusă trăsnitoarei zăticniri,
  Printre pulberea ce urcă licărind de-năbuşeală
  Pe monarc îl urmăreşte cu sălbatice răcniri.
  
  Tarekenas — l-acest nume se întoarce fiecare
  Către oaspetele tînăr mai frumos ca zeul Ra —
  Vede-al regelui pericol, şi sub două mii de care
  Uruind pe roţi de-aramă face cîmpu-a tremura.
  
  Un torent ce-şi prăvăleşte cursul de-apă peste stavili
  Nu s-asvîrle printre pietre cu asalt mai mugitor,
  Iar un fulger cît de aprig îndrumat de nalte pravili
  Între nori cînd izbucneşte nu e-atît de-asurzitor.
  
     
  De sub roţi, de sub copite, de sub spada ce se frînge
  Printre coaste sfărîmate unde fierul s-a vîrît,
  Izvorăşte, sare, curge, un întreg potop de sînge
  Şi-un morman cumplit de leşuri umple cîmpul mohorît.
  
  Şetasar, Şirab, Patasa, peste cîmpii păduratici,
  Căutîndu-şi mîntuirea, fug de panică cuprinşi,
  Şi Ramses, oprindu-şi caii, dintre-oştenii asiatici
  Nu mai vede în picioare decît turma celor prinşi.“
  
  „Lui Ramses şi Tarekenas slavă-n veci nemărginită“
  Este strigătul ce sala o străbate pînă-n fund,
  Iar ecoul ce deşteaptă pe o scară nesfîrşită
  Printre-abisurile vremii se tot face mai profund.
  
    
     
  
  Neron 
  Privire-adîncă. Searbăd. Ca cioc de vultur, nasul;
  Sprîncene arcuite şi trase cu compasul;
  O frunte largă; buze ca veşteji trandafiri;
  Pe ochi perdea de gene din pleoapele subţiri
  Ce lasă să străbată cum stau întredeschise
  O lume de concepţii ş-o lume de abise.
  
  De lebădă-i e gîtul; de marmură-al său piept,
  Aci, de pe-o terasă, îl vezi semeţ şi drept
  Privind albastrul Tibru, panglică lucitoare,
  Pierdut cu mintea-n visuri, scăldat cu fruntea-n soare;
  Aci, molatec, leneş, apleacă, feminin,
  Grumazul său de fildeş pe toga sa de in.
  
  Neron!... Palatul, noaptea, răsună de orgie Precum răsună, ziua, oraşul de urgie... Banchete, flori, Falerno şi cîntece de-amor Ciocnindu-se, adesea, cu ţipete ce mor, Pornesc, peste tot locul, un haos fără nume — Dar haosu-nsemnează o epocă, ş-o lume. 
  Neron!...
   E Roma-n flăcări, în lacrimi şi-n măcel, Căci Cezarul o ştie mai rea şi decît el; E vinu-n cupe de-aur şi sîngele pe scară; Desfrîu de vin-năuntru, desfrîu de sînge-afară... Dar astfel precum este: bizar şi criminal, Neron e încercarea de-a fi original. 
    
     
  
  Zi de iarnă 
  Se-nnorează ceru-albastru, Nici o floare, nici un astru, Căci şi cer ca şi pămînt Pus-au vara în mormînt. 
  Toate frunzele-adorate Zboară-n vînt amestecate... Corbi şi ciori-nnegresc pe sus... Rîndunelele s-au dus. 
  Fulguieşte de ninsoare În pustiile ogoare, Urlă crivăţu-n copaci... Vai de oamenii săraci. 
     
  De la munte pîn’ la baltă
  Numai crivăţ ce te saltă;
  Numai cer posomorît
  Peste cîmpul mohorît.
  
  Bătătura e pustie
  De belşug şi veselie,
  Şi de-al verii cîntec viu
  Orice suflet e pustiu.
  
  Sus la stînele din munte
  Pe zăpadă îşi fac punte
  Lupi prădalnici şi mişei...
  Vai de tur mele de miei.
  
  Pestetot numai zăpadă,
  Ce s-adună în grămadă
  Sau se-mparte-n fel de flori
  Sub ai vîntului fiori.
  
  Prin pădurea troienită
  Nu e cracă nenflorită,
  Dar în loc de ghiocei
  Pretutindeni e polei.
  
  De prin coşuri iese fumul
  Ce mereu îşi trage drumul
  Sub al iernii cer senin...
  Vai de cei fără cămin.
  
  Prin oraşe umblă-n sănii
  Fel de feluri de jigănii
  
  Ce-năuntru nici nu-ncap De samur şi de sîngeap. 
  Tot prin falnice locaşe Îşi duc frunţile trufaşe, Dar de nas, de nu le-ajungi, Sub mănuşi au gheare lungi. 
  Viscol, crivăţ nu-i atinge, Soba-n veci nu li se stinge... Sunt boieri sau boieriţi... Vai de oamenii cinstiţi. 
    
     
  
  Avînt 
  Precum în largul mării corabia s-opreşte
  Cînd vîntul nu mai suflă şi pînza pe catart
  Atîrnă nenstrunată sub luna ce-i zîmbeşte
  Cu razele ce-asupră-i zadarnic se împart;
  
  Precum vioara tace cînd coarda se destinde
  Ş-abia auzi în suflet cîntînd ca printr-un vis
  Răsunete suave, voioase sau murinde,
  Ce trec prin amintire c-un farmec nedescris;
  
  Aşa-n restriştea vieţii, poetul, şi el tace,
  Cu inima rănită în pieptul sîngerat,
  Nimica nu-l mai mişcă, nimica nu-i mai place
  Şi-l află-orice simţire cu sufletu-ngheţat.
  
     
  140
  Ca el e şi matrozul corabiei oprite...
  Avîntul şi-l legase de-al vasului înot,
  Iar apa oglindeşte priviri nensufleţite,
  Şi mută se întinde oglindă pestetot.
  
  Sunt triste, oh! sunt triste momentele acele,
  Căci inima rănită a bietului poet
  Adoarme ca şi marea sub cerul plin de stele
  Şi nu mai cîntă-ntr-însul speranţă, nici regret.
  
  Precum însă deodată la-ntîia adiere
  Corabia tresare pe-al undei sîn amar
  Şi pînzele se umflă ş-o-mpinge cu putere,
  Jucînd-o în buiestru ca falnic armăsar;
  
  Tot astfel inspirarea deodată se ridică,
  Şi aripi nevăzute îl schimbă-n semizeu,
  Se-ntinde pe hîrtie a versului panglică,
  Iar sufletul în urmă îşi lasă corpul greu.
  
  Lirismul şi satira se joacă pe-a lui frunte
  Ca fulgere desprinse din foc dumnezeiesc,
  Nou Moise, el se urcă atunci pe vîrf de munte
  Şi alte legi sădeşte în sufletu-omenesc.
  
  Deşi în urmă-i urlă a urei aiurare,
  Zîmbind, cînd să-l sfîşie cei răi se învrăjbesc,
  Aşa de sus ţinteşte ş-atîta e de mare,
  Încît cuprinde totul: ceresc şi pămîntesc!
  
  El vede armonia din lumile eterne,
  Pricepe nesfîrşitul ş-al totului mister;
  
  Materia în faţă-i se fierbe şi se cerne, Urmează în adîncuri cometele ce pier; 
  Ştiinţa grăniţată o calcă în picioare... Atomele iau viaţă, le simte cum trăiesc... Le-aude bucuria sau lunga lor plînsoare În vecinica mişcare pe care-o-ndeplinesc; 
  Coboară printre oameni şi ştie să mîngîie, Şi cîntecu-i se varsă ca rîuri de isop, El curăţă şi spală de-a patimilor rîie... Insultele nu-l pleacă, să rîure potop; 
  Căieşte pe poporul ce merge la pieire, Tiranu-ncremeneşte sub biciul lui de foc, Dar vai! el care merge de-a drept la nemurire, Adesea n-are-n viaţă nici pîine, nici noroc. 
    
     
  
  Vînt de toamnă 
  Mă zoresc să scriu degrabă... Pentru ce, nu ştiu nici eu: Mă zoreşte Dumnezeu? Simt că viaţa mea e slabă? 
  Cînd apusul e mai falnic, Norii toţi cînd strălucesc, Melancolic îi privesc Şi rămîn cu ochiul jalnic. 
     
  Este oare, este oare, Semn de moarte pe curînd Versul meu ce plînge blînd Ca susurul de izvoare? 
  Cu octombrie ce vine, Fi-voi oare frunza-n vînt Doborîtă la pămînt Şi uitată de oricine? 
  De-aud clopotul de jale, Fără voia mea tresar, De-ntîlnesc funebrul car, Mă întorc din a mea cale. 
    
     
  
  Tu ce eşti a naşte 
  Tu ce eşti a naşte, suflet rupt din mine,
  Clipă dintr-o viaţă plină de suspine,
  Poate la necazuri ai să mă blestemi
  Şi vei zice, poate, c-ar fi fost mai bine
  Rămînînd ce fost-ai să nu-nveţi să gemi,
  Tu ce eşti a naşte, suflet rupt din mine.
  
  Zi oricare vorbă la nenorocire...
  Oare eu născut-am cu a mea-nvoire?...
  Însă niciodată nu uita că eu
  M-am luptat în lume fără şovăire
  Şi mi-a fost în sprijin bunul Dumnezeu...
  Zi oricare vorbă la nenorocire.
  
  Către-aceleaşi lupte poartă al meu nume
  Fără-a şti ce soartă vei avea în lume
  Şi la urmă trece-l altuia şi tu...
  Va veni răstriştea vrînd să vă sugrume,
  Dar şi mie-mi strînse gîtul cît putu...
  Către-aceleaşi lupte poartă al tău nume.
  
  Viaţa e o mamă pentru mulţi grozavă...
  Orice zi le-aduce un pahar de-otravă...
  Cerul este însă plin de străluciri,
  Şi a sărutării flacără suavă
  Umple-al nostru suflet cu-ndumnezeiri,
  Şi e dulce viaţa chiar cînd e grozavă.
  
    
     
  
  Se duce... 
  Se duce noru-n al său zbor
  Ca gîndul meu rătăcitor,
  Aci de lună poleit,
  Aci de noapte înnegrit.
  
  Se duce rîul pe costiş,
  Încolăcit pe sub frunziş,
  Aci şoptind un cîntec blînd,
  Aci umflat şi spumegînd.
  
  Se duce vîntul printre foi,
  Se duc şi lucruri vechi şi noi,
  Se duce tot ce e de dus,
  Pămîntul jos şi luna sus.
  
  144
  Dar cînd e totul călător, 
  Schimbat mereu sau schimbător, 
  Al meu destin e nencetat 
  Neschimbător şi neschimbat. 
  
  Stuful de liliac 
  
  Era o zi senină ca fruntea de fecioară Ce e neturburată de-ai patimilor nori, O zi în care şoapte de îngeri se coboară Şi vin pe-o adiere să cînte printre flori. 
  Subţiri ca o dantelă urcau mereu din apă Clădiri de nori fantastici ocoale dînd pe lac, Şi prins de-o rece stîncă pe care vîntu-o sapă, Gemea muşcat de vînturi un stuf de liliac. 
  Plăpîndele lui ramuri abia înmugurite, Văitîndu-se pe soarta ce-acolo le-a sădit, Nainte de-a-şi da rodul mureau învineţite Cînd ea veni să şeadă sub stuful oropsit. 
  Atunci acele ramuri deodată înfloriră Ş-o ploaie azurie vărsară peste noi... O! Doamne, acele clipe ce repede pieriră... Uscat e liliacul şi nu mai suntem doi. 
     145
  
  În arcane de pădure 
    
     
  În arcane de pădure întuneric ce spăimîntă.
  Frunza tace lîngă frunză şi copac lîngă copac;
  Noapte tristă, noapte mută, noapte moartă, cer opac —
  Dar privighetoarea cîntă, dar privighetoarea cîntă.
  
  În arcane de pădure vijelie ce spăimîntă,
  Trăsnet roşu ce-nfăşoară şi surpare de potop;
  Pentru ce e armonia o mînie fără scop,
  Dar privighetoarea cîntă, dar privighetoarea cîntă.
  
  În arcane de pădure grozăvie ce spăimîntă,
  Aurora-ntîrziată nu s-arată sub frunziş,
  Întunericul în cale i s-a pus în curmeziş —
  Dar privighetoarea cîntă, dar privighetoarea cîntă.
  
  
  Pădurea 
  Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă Un suflet ce iubeşte taina frunzişelor cu umbră dragă Şi nicăieri nu poţi mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi Decît pe-ngustele potece sub bolţile cu frunze verzi. 
  Frumos e muntele ce-nalţă spre ceruri fruntea lui semeaţă, Frumos e cîmpul ce se-ntinde ca şi o mare de verdeaţă, Frumoasă, marea liniştită sau cu talazul răzvrătit, Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit. 
     
  Ea n-are-n sînul ei castele, dar soarele cînd o izbeşte
  O populează cu fantasme, şi cîntu-o face de vorbeşte,
  Ş-aci zăreşti palate-nalte, ş-aci, cînd ele se desfac,
  Ridică vocea orice frunză şi-n om se schimbă-orice copac.
  
  Şi cîte gînduri nu deşteaptă cîte-un stejar mai vechi, ce ştie
  A veacurilor dispărute povestea cea de bărbăţie,
  El, ce sub umbra lui bătrînă s-adăpostească a putut
  Cîte-un Mihai al ţării noastre, trăit şi mort necunoscut.
  
  Pădure, cine nu iubeşte suava ta melancolie,
  Tu ce ridici spre ceruri braţe visîndu-ţi dulcea poezie,
  Şi care om venind în tine nu se pricepe înălţat,
  Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?
  
  Poetul dacă se aşează la vreo răspînt’e cu fîntînă
  Vorbeşte cu izvoru-albastr u de-a codrului frumoasă zînă,
  Ce se tot face nevăzută de cînd nu sunt nici fraţi de cruci,
  Nici verzişori frumoşi ca zmeii, nici poteră şi nici haiduci.
  
  Şi cîntecele ce deşiră îi sunt adesea însoţite
  De milioanele de frunze în soare-apune poleite,
  Iar apa alergînd la vale, cu un murmur nedefinit
  Le duce fără de-a şti unde şi nici de unde i-au venit.
  
  Ciobanul dacă se zăreşte printre desişul tău cel verde,
  De rînd de-ar fi la-nfăţişare, înfăţişarea lui şi-o pierde,
  Şi ca-ntr-o cadră ce-ar cuprinde pe un păstor al lui Virgil
  Se-ntipăreşte o idilă pe chipu-i încă de copil.
  
  Îl vezi alăturea cu mieii, pe care blînd îi păstoreşte,
  Cu pieptul gol, în vînt cu părul ce alba faţă i-o umbreşte,
  
  Ca-n vremuri clasice de simplu, dar şi frumos şi fericit
  Precum n-a fost pînă acuma de nimeni încă-nchipuit.
  
  Voinicul dacă pe sub seară şi-adăposteşte-a lui comoară
  De dragoste înflăcărată sub umbra ta ce-l înfăşoară,
  Din om ce este-l faci să pară ca sîntu Gheorghe de măreţ
  Şi tremură sărmana fată sub buza lui de îndrăzneţ.
  
  Pădure, cadrul tău convine la bucurie şi durere...
  Dar cîntecul ce pe-a mea buză începe azi a tresălta
  Din nou ca să răsune liber şi să reia a lui putere,
  Pădure, are trebuinţă de cadrul şi de umbra ta.
  
  Cu gîndurile mele singur aş vrea ca să mă pierd în tine,
  Să simt o dulce voluptate sorbindu-ţi aerul cel viu,
  Să nu mai s-afle om să ştie nici de-al meu nume, nici de mine,
  Şi tot aşa să nu mai fie nici om de care eu să ştiu.
  
  Tăcut, sub frunze ca nălucă să mă strecor fără-ncetare
  Pe unde locul mai sălbatic s-ar întîmpla în drumul meu,
  Iar dînd uitării lumea-ntreagă şi eu s-am parte de uitare,
  Rănit de lupta unei vieţe pe care n-am cerut-o eu.
  
  Spre soarele ce se ridică să cînt cu frunzele ce cîntă,
  Cu paserile modulîndu-şi concertul lor neîntrecut,
  Cu şoptitoarele izvoare ce-n armonie se frămîntă
  Pe patul de-albe pietricele ce le e vecinic aşternut.
  
  Şi cufundat prin al meu suflet în armonie şi verdeaţă,
  Răpit din visele frumoase ce-n al meu cuget s-ar ivi,
  Să simt şi lumea să-nţeleagă că de-are traiul vreo dulceaţă,
  E de-a uita că-l porţi pe umeri ş-ameninţă a te strivi.
  
     
  
  Între frunze 
    
     
  Grădina este plină de taina fericirii Şi nu e fir de iarbă de-alt fir nendrăgostit; E mai, cînd nu e frunză să n-aibă al iubirii 
  Fior nedesluşit. 
  Micsandra spre rozetă se pleacă fermecată, Garoafa rîde-n soare cu roşul ei mănunchi, Iar viţa se ridică pe măr, amorezată 
  De verdele său trunchi. 
  Rochiţele, în braţe subţiri, dar încordate, Strîng vişinul, şi cracă cu cracă-l cuceresc, Cireşele, alături, sub frunze-mperecheate, 
  Roşesc şi se iubesc. 
  Din totul se înalţă un cîntec către soare De dragoste nespusă, de dulci îmbrăţişări, O falnică poemă de strofe arzătoare, 
  De tainice oftări. 
  Ascultă: e grădina întreagă, ce uneşte Simţirea ei suavă cu cîntecul din noi, Şi cerul din adîncu-i de aur ne priveşte 
  Zîmbindu-ne prin foi. 
     149
  
  Epigraf 
    
     
  Să mă spele de insulte nu mă-ncerc să fac apel
  La un veac ce nu cuprinde decît patimă în el
  Şi în care tot nerodul are dreptul să vorbească
  Ca dovadă-ntemeiată de prostia cea obştească.
  Cît e ţara noastră toată văd mulţimi fără simţiri,
  Creieri stinşi de întuneric, inimi roase de-njosiri.
  
  Dar cînd patru generaţii peste moartea mea vor trece,
  Cînd voi fi de-un veac aproape oase şi cenuşă rece,
  Va suna şi pentru mine al dreptăţii ceas deplin,
  Ş-al meu nume, printre veacuri, înălţîndu-se senin,
  Va-nfiera ca o stigmată neghiobia duşmănească,
  Cît vor fi în lume inimi şi o limbă romînească.
  
  
  Faunul 
  În ochii mei adînci, pe brînci un faun priveghează, Visează straşnica plăcere ce poţi s-o smulgi unui viol, Hipnotizări ce pervertesc rînjind împrăştiază Şi-n fund de gingaşe potire ţîşneşte-n silă vitriol: În ochii mei adînci, pe brînci un faun priveghează. 
  Catifelează lin şi dulce cuvîntul său — suspin blajin — Dar cînd stăpîn se crede-a fi, atunci pe pradă sare, Brăzdează sînurile goale cu buze aprigi ca de Djin Şi e un Iad de foc ascuns ce, pînă nu tresare, Catifelează lin şi dulce cuvîntul său — suspin blajin. 
     
  Zadarnic anii trec, şi trec — rămîne Domn în scaun,
  Şi nu e om ca să nu-l poarte la pîndă-n el pitit pe brînci,
  Iar nu e ceas şi pas, răgaz să poţi avea de faun,
  Eşti robul lui, şi totdeauna ca să trăiască el mănînci,
  Zadarnic anii trec şi trec — rămîne Domn în scaun.
  
    
    
  
  Noaptea neagră 
  Cu norii ce afar’ s-adună
  Acoperind şi cer şi lună,
  De la fereastra mea, sub coaste,
  Călări pe beznă, ca prin basme,
  Zăresc un şir grozav de iasme
  Ce sunt a iadurilor oaste.
  
  Hop! Hop! Se duc mereu la vale,
  Şi parcă m-ar privi cu jale,
  Şi parc-ar rîde cîteodată...
  Căci spăimîntoasele lor rînduri
  Sunt ghiana ce o port în gînduri,
  Sunt mintea mea întunecată.
  
  Cocoşul ce-nspre ziuă cîntă
  Cu glasul lui nu le spăimîntă...
  Hip! Hip! — curg iezmele întruna,
  Şi dacă las perdeaua iute,
  Atunci, odaia, pe-ntrecute,
  Mi-o umplu, una cîte una.
  
  Ha! Ha! — Şi grabnic mă-nconjoară
  Rîzînd de-un rîs ce mă doboară,
  
  Iar în mijlocul lor, îndată,
  Pe cînd mai mare e vîrtejul,
  Uscîndu-mi gura şi gîtlejul,
  Mă pun, şi trag o horă lată.
  
    
     
  
  Cînd aripi... 
  Cînd aripi al meu suflet avea, credeam în toate 
  Iluziile roze... — Eram un semizeu, Zburam spre empireu, Mai sus de gloate... 
  Cînd aripi al meu suflet avea. 
  Purtam în grai argintul curatelor izvoare, 
  În cuget, visuri roze... — De viaţă mă-ncîntam, De soare mă-mbătam, Eram argint şi soare... — 
  Cînd aripi al meu suflet avea. 
  Era ca o-nflorire de zile minunate, 
  De crini şi roze roze... — Zîmbeam copilăros, Voios şi generos, Străin de răutate... 
  Cînd aripi al meu suflet avea... 
  
  
     153
  Ură 
    
     Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni, V-aş îneca dacă-aş fi apă, Şi v-aş săpa mormîntu-adînc 
  Dac-aş fi sapă. 
  Dacă-aş fi ştreang v-aş spînzura, Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge, V-aş urmări dac-aş fi glonţ, 
  Şi v-aş ajunge. 
  Dar eu, deşi rămîn ce sunt, O voce-adîncă îmi murmură Că sunt mai mult decît orice, 
  Căci eu, sunt ură. 
  
  Noaptea de iulie 
  A-nceput din nou să-mi fie dor de dulce fericire...
  Văd că-mi trece tinereţea, văd că anii mi se duc,
  Şi mi-e sete de plăcere, şi mi-e sete de iubire,
  Însă umbrele visate nu se poate să le-apuc.
  
  Numai aurul, el singur, îmi lipseşte-n astă lume,
  Numai el, dar fără dînsul sunt un biet neputincios...
  Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume
  S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios?
  
     
  154
  Pică plîns al tinereţii pe un sîn ce nu palpită,
  Ai avut cu ce să-l cumperi, e al tău pînă în zori...
  Veştejeşte-te-a mea buză pe o buză veştejită,
  Şi tu, suflete, visează că aduni cereşti comori.
  
  Însă tu, o! poezie, cu mantaua ta regală,
  Îţi acoperă vederea — fugi în colţu-ntunecos,
  Prin fereastră mă fixează luna rece şi spectrală
  Ca un doctor ce se uită la un chip de ofticos.
  
  A! desigur, masca blondă avea altfel de privire
  Cînd pe ţărmurile de-aur ale lacului Leman
  Surîdea printre frunzişuri la întîia mea iubire,
  Vis mai lung decît un secol în cuprinsul unui an.
  
  A! desigur că în noaptea ce-n trecutul vieţii mele
  E-nsemnată cu roşeaţa simţămintelor dintîi,
  Dacă ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele,
  Nu venea c-un zîmbet rece lîngă caldul căpătîi.
  
  Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauna,
  Dar fiindcă simt şi astăzi că rămas-am tot al tău,
  Dă, te rog, în jos perdeaua, ca să nu mă vadă luna,
  Roag-o calea să-şi urmeze, voi să scap de ochiul său.
  
  Zi-i să meargă pe oriunde e suavă fericire,
  Să-şi încarce a ei rază cu al florilor arom,
  Să zîmbească voluptăţii ce se naşte din iubire,
  Dar să uite pe oricine a uitat că este om.
  
     155
  
  Răsmeliţa morţilor 
    
     
  Domnea-n locaşul vecinic o noapte-ntunecoasă,
  Şi unul după altul, falangă fioroasă,
  Ieşeau de prin morminte scheletele de morţi:
  „Deschidă-ne iar viaţa lucioasele ei porţi...
  Destul de cînd mormîntul ne supse şi ne roase“,
  Striga învălmăşită răsmeliţa de oase,
  „Destul de cînd ne-apasă mormîntu-ngrozitor...
  Vrem viaţă, vrem lumină, vrem soare-ncălzitor.“
  Şi ţestele prin iarbă dau fuga-nsufleţite,
  Purtate de schelete în grab’ reîntocmite,
  Aşa că cimitirul era ca un vîrtej
  În care cîte-o ţeastă fugea după-un gîtlej,
  Iar deget după deget, şi coaste după coaste,
  Urmau în goana mare ca oaste după oaste...
  Femurul, cîteodată, un tibia prinzînd,
  Da jalnice ocoale, trosnind şi şchiopătînd,
  Şi-n groaznicul amestec, ciocnindu-se în cale,
  Albeau prin noaptea neagră coloane vertebrale...
  Claviculă şi cubit, şi metatars, şi stern
  Păreau mişcate astfel de-acelaşi dor etern,
  Iar oasele cu-ncetul la rînd înghesuite,
  Cu zgomot în schelete erau reîntocmite,
  Şi glasul ce din toate ţipa îngrozitor
  Era: „Vrem aer, viaţă, vrem soare-ncălzitor“.
  
     
  
  Noaptea albă 
    
     Luna varsă în odaie O fantastică văpaie, Iar cu capul aplecat Stă poetul care-odată Pe o coardă fermecată Lumea toată a-ncîntat. 
  Fruntea lui nensufleţită Pare-n raza strălucită Ca un munte pleşuvit, Ochii lui fără privire Îţi insuflă o-ngrozire Ce te lasă-nmărmurit. 
  Printre florile de-afară Doarme geniul pe scară Ca un mort de nemişcat, Pe cînd luna maiestoasă O lumină îndoioasă Pune-n cerul neschimbat. 
  
  Visul fatal 
  Nu mai am decît o sete, nu mai am decît un vis, Vis ce-n inimă cu sînge conturat îl ţin închis; Orişiunde-l port cu mine, şi c-o dulce voluptate Mintea mea îl reciteşte pe cînd inima mea bate; 
  Negru, groaznic, fără milă, nu e-ntr-însul un cuvînt
  Ca să nu mă facă singur uneori să mă-nspăimînt;
  Ştreangul, fierul, focul, plumbul se-ntreţes să-l întocmească,
  Şi-n zadar se-ncearcă unii din priviri să mi-l citească
  Înainte de momentul cînd... — Dar visul meu cumplit
  Dacă scris e să rămînă un biet vis neîmplinit,
  Din adîncul ei cel umed, cu aceeaşi nendurare
  Groapa mea are să strige către ceruri: Răzbunare.
  
    
     
  
  Cîntecul şi poetul 
  Cînd se naşte într-o ţară mică, — cine e poet,
  Dacă simte-a lui făptură că e roasă de-un regret,
  E desigur de regretul c-a născut. — El cîntă, scrie,
  Şi abia în cîte-un suflet, află cîte-o simpatie.
  Încolo, cine-l citeşte, sau de pizmă e cuprins,
  Sau cu inima închisă şi-n citire nedeprins
  
  Cartea i-o silabiseşte. 
  Dar de ce de insomnie doborît, — poetul cîntă,
  Ş-avînd toate împotrivă inima şi-o mai frămîntă
  Să mai lase pe hîrtie ca să treacă-al său condei,
  Ce fixează note de-aur pe al foilor temei
  Pentru ce mai împleteşte cu argint şi cu mătase
  Stofele predestinate ur me multe să nu lase.
  
  Visul ce ne tot şopteşte? 
  Liliacul alb şi roşu harpa sa o coronează,
  Al său cîntec, ca sideful străluceşte, — şi vibrează
  Mai curat decît un sunet de cristal. — Armonios
  
     
  158
  Ca un ţipăt de vioară sub arcuşul mlădios,
  Smulge lacrimi. — Blînd şi dulce se înalţă; — cîteodată,
  De se-ncarcă cu mînie vînătă şi nenfrînată
  
  Este pentru vinovaţi. 
  Iată cîntecul. — Poetul pentru ce-l vibrează însă?
  Pentru cine e parfumul sau durerea lui cea plînsă?...
  Tot ce ştiu e că natura strălucindu-i în priviri
  Ceru-n sufletu-i coboară cu supreme-ademeniri,
  Îngeri dulci pe buze-i cîntă... — Dacă vreţi să ştiţi mister ul
  Pentru ce şi pentru cine?... Întrebaţi natura, — cerul,
  
  Sau pe îngeri întrebaţi. 
    
     
  
  Către viitorime 
  Voi, care vă veţi naşte de-aci-într-un veac sau doi,
  Voind s-aveţi ştiinţă de cine-am fost şi noi,
  Luînd spre desluşire istoria, — îndată
  Simţirea noastră-ntreagă, de fală îmbătată,
  Striga-va: „Ca străbunii să fim de glorioşi,
  Pe cînd am fost cu toţii mişei sau ticăloşi.“
  
  Mai mult decît minciuna nimica nu răpune...
  E aspru adevărul, dar trebuie a-l spune:
  Da, ţara noastră toată, din cap pîn’ la sfîrşit
  În zilele de astăzi e stîrvul otrăvit,
  Din care sîntu soare cu flacăra-i suavă
  Nu poate să mai scoată nimic decît otravă.
  
  Şi mişuie asupra-i un şir de viermi greţoşi
  Ce-l sug pînă la oase sătui dar lipicioşi,
  Blestem care desigur îşi are începutul,
  Îşi are şi prezentul, îşi are şi trecutul,
  Pe cînd sfîrşitul, — zilnic chemat şi nesosit,
  Se pierde printre veacuri, rămîne neghicit.
  
  Dar cum? Din timpul nostru nimic nu va rămîne
  Ca moaşte respectate a zilelor bătrîne?
  Ce? Zidurile Plevnei de sine au căzut
  Şi moartă ne-a fost ţara soldaţi cînd am avut?
  Ce? Poate să existe mai mare bărbăţie
  Decît să-ţi dai sfîrşitul pe cîmp de bătălie?
  
  Ei! Da. Prin vînt, pe zloată, flămînzi şi dezbrăcaţi,
  Martirii ce avurăm rămîn necontestaţi...
  Zburară, se luptară, muriră; foarte bine:
  E drept că au fost ieftini cu sîngele din vine,
  E drept că fiecare a fost un semizeu,
  Dar pentru ce, şi cine, nu ştiu nici ei, nici eu.
  
  Urmaşi, oricît de mare veţi crede-a noastră fală,
  Feriţi-vă de-a trece sub poarta triumfală
  Prin care-această ţară de-un veac a defilat,
  Căci dacă avem astăzi şi rege şi regat,
  Putem de azi pe mîine s-avem şi-mpărăţie,
  Dar fără libertate şi fără Romînie.
  
     
  Eu am stat ş-am cugetat
  Şi mijlocul l-am aflat
  Viaţa mea s-o fericesc:
  E să nu mă mai gîndesc.
  
  Gîndul m-a îmbătrînit,
  Gîndul m-a nenorocit...
  Fără gînd de mă năşteam,
  Nu plîngeam, nu sufeream.
  
  De-am gîndi, sau n-am gîndi,
  Rău-n veci va izbîndi,
  Şi cu gînd şi fără gînd,
  Ne vom duce toţi pe rînd.
  
  Tot o soartă vom avea,
  În zadar fugim de ea,
  Căci de suntem pe pămînt,
  Ne-am născut pentru mormînt.
  
  Gînd mişel, grozav blestem,
  Eu de azi nu te mai chem,
  Numai rele mi-ai urzit
  Şi în veci m-ai amăgit.
  
  Voi o clipă să trăiesc,
  Nicidecum să nu gîndesc
  Să mă uit la stele sus
  Fără lui să-i fiu supus.
  
    
     
  Să trăiesc fără să ştiu De sunt mort sau de sunt viu, Şi prin lume, călător Să mă duc nepăsător. 
  Să mă-mbăt de dulci lumini, De mirosul de pe crini, De-al izvorului murmur Şi de-al cerului azur. 
  Şi atuncea mizantrop, Gînd nemernic să te-ngrop, Să te-ngrop în mine-adînc Şi să beau şi să mănînc. 
  Piatră rece, orb şi crud, Nici un plînset să n-aud Sub al cerurilor cort Pentru orice patimi mort. 
  Şi cînd ceasul va sosi Dintre oameni a dosi, Să mă duc fără să ştiu De-am fost mort sau de-am fost viu. 
  
  Avatar 
  Domnea în Roma August, — era sub cer de mai, —
  Îmi cîntă-n suflet anul, — zvoniseră dezastre,
  Dar Tibrul printre dealuri curgea ca printr-un rai,
  Şi vii, în ochii sclavei, zării cicori albastre.
  
  Vorbi în al meu sînge al patimilor grai,
  Eram atletul plastic întors abia din castre,
  Ş-am pus, sub piept zdrobind-o, cînd lung o sărutai,
  Jăraticul de buze pe florile din astre.
  
  Grădina în odihnă zăcea-ntre ziduri albe...
  Ninseseră din piersici suave flori roz-albe... —
  Au curs de-atunci noiane de veacuri păgîneşti... —
  
  Uitată mi-este groapa sub flori şi sub parfume,
  Dar tot mi-aduc aminte... — fu Cretus al meu nume,
  Şi-n for purtam tunică cu ciucuri elineşti.
  
     163
  
  Noaptea de decembrie 
  Pustie şi albă e camera moartă...
  Şi focul sub vatră se stinge scrumit... —
  Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
  Cu nici o scînteie în ochiu-adormit...
  Iar geniu-i mare e-aproape un mit...
  
  Şi nici o scînteie în ochiu-adormit.
  
  Pustie şi albă e-ntinsa cîmpie...
  Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
  Sălbatică fiară, răstriştea-l sfîşie,
  Şi luna-l priveşte cu ochi-oţelit... —
  E-n negura nopţii un alb monolit...
  
  Şi luna-l priveşte cu ochi oţelit.
  
  Nămeţii de umbră în juru-i s-adună...
  Făptura de humă de mult a pierit
  Dar fruntea, tot mîndră, rămîne în lună —
  Chiar alba odaie în noapte-a murit... —
  
  Făptura de humă de mult a pierit.
  
  E moartă odaia, şi mort e poetul... —
  În zare, lupi groaznici s-aud, răguşit,
  Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
  Un tremol sinistru de vînt-năbuşit...
  Iar crivăţul ţipă... — dar el, ce-a greşit?
  
  Un haos, urgia se face cu-ncetul.
  
     
  Urgia e mare şi-n gîndu-i ş-afară,
  Şi luna e rece în el, şi pe cer...
  Şi bezna lungeşte o straşnică gheară,
  Şi lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...
  
  Şi luna e rece în el, şi pe cer.
  
  Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte...
  Pe ziduri, aleargă albastre năluci...
  O flacără vie pe coş izbucneşte,
  Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte...
  
  „Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?“
  
  Şi flacăra spune: „Aduc inspirarea...
  Ascultă, şi cîntă, şi tînăr refii... —
  În slava-nvierii îneacă oftarea...
  Avut şi puternic emir, voi să fii.“ —
  Şi flacăra spune: „Aduc inspirarea
  Şi-n alba odaie aleargă vibrarea.
  
  Răstriştea zăpezii de-afară, dispare...
  Deasupră-i e aur, şi aur e-n zare, —
  Şi iată-l emirul oraşului rar...
  Palatele sale sunt albe fantasme,
  S-ascund printre frunze cu poame din basme,
  Privindu-se-n luciul pîrîului clar.
  
  Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul... —
  Prin aer, petale de roze plutesc...
  Mătasea-nflorită mărită cu firul
  Nuanţe, ce-n umbră, încet, veştejesc... —
  
  Havuzele cîntă... — voci limpezi şoptesc...
  Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul.
  
  Şi el e emirul, şi are-n tezaur,
  Movile înalte de-argint şi de aur,
  Şi jar uri de pietre cu flăcări de sori;
  Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite —
  În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
  Şi-ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.
  
  Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită,
  Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini,
  Argint de izvoare, şi zare-aurită —
  Bagdadul, poiana de roze şi crini —
  Djamii — minarete — şi cer ce palpită.
  
  Şi el e emirul, şi toate le are...
  E tînăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
  Dar zilnic se simte furat de-o visare...
  Spre Meka se duce cu gîndul mereu,
  Şi-n faţa dorinţei — ce este — dispare —
  Iar el e emirul, şi toate le are.
  
  Spre Meka-l răpeşte credinţa — voinţa,
  Cetatea preasfîntă îl cheamă în ea,
  Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,
  Îi vrea frumuseţea — tot sufletu-i vrea —
  Din tălpi pînă-n creştet îi cere fiinţa.
  
  Dar Meka e-n zarea de flacări — departe —
  De ea o pustie imensă-l desparte,
  
     
  Şi pradă pustiei cîţi oameni nu cad?
  Pustia e-o mare aprinsă de soare,
  Nici cîntec de paseri, nici pomi, nici izvoare —
  Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad.
  
  Şi dulce e viaţa în săli de-alabastru,
  Sub bolţi lucitoare de-argint şi de-azur,
  În vie lumină tronînd ca un astru,
  Cu albele forme de silfi împrejur,
  În ochi cu lumina din lotusu-albastru.
  
  Dar iată şi ziua cînd robii şi-armează... —
  Cămile găteşte, şi negri-armăsari,
  Convoiul se-nşiră — în zori scînteiază,
  Porneşte cu zgomot, — mulţimea-l urmează,
  Spre porţi năpustită cu mici şi cu mari.
  
  Şi el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
  Jar viu de lumină sub roşu-oranisc,
  S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc,
  Privindu-şi oraşul în roza idilă...
  
  S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc...
  Din ochiul său mare o lacrimă pică,
  Pe cînd, de sub dealuri, al soarelui disc
  În gloria-i de-aur încet se ridică...
  
  Şi lacrima, clară, luceşte, şi pică...
  
  Din apa fîntînii pe care o ştie
  În urmă, mai cere, o dată, să bea...
  
  Curmalii-o-nfăşoară c-o umbră-albăstrie...
  Aceeaşi e apa spre care venea
  Copil, să-şi alinte blondeţea în ea —
  Şi-ntreagă, fîntîna, e tot cum o ştie.
  
  E tot cum o ştie, — dar, searbăd la faţă,
  Sub magica-i umbră, un om se răsfaţă...
  Mai slut e ca iadul, zdrenţos, şi pocit,
  Hoit jalnic de bube, — de drum prăfuit,
  Viclean la privire, şi searbăd la faţă.
  
  De nume-l întreabă emirul, deodată,
  Ş-acesta-i răspunde cu vocea ciudată:
  
  — La Meka, plecat-am a merge şi eu. 
  — La Meka? La Meka?... — şi vocea ciudată:
  — La Meka! La Meka! răsună mereu.
  
  Şi pleacă dr umeţul pe-un drum ce coteşte...
  Pocit, şchiop şi searbăd, abia se tîreşte...
  Şi drumu-ocoleşte mai mult, tot mai mult,
  Dar mica potecă sub pomi şerpuieşte,
  O tînără umbră de soare-l fereşte,
  Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
  Şi drumu-ocoleşte mai mult — tot mai mult.
  
  Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă —
  Pustia l-aşteaptă în largu-i s-o treacă...
  Prin prafu-i se-nşiră cămile şi cai,
  Se mistuie-n soare Bagdadul, şi piere,
  Mai şters decît rozul de flori efemere,
  Mai stins decît visul pierdutului rai.
  
     
  În largu-i pustia, să treacă-l aşteaptă —
  E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,
  Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg —
  Şi el naintează, dar zilele curg.
  
  Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
  Şi el naintează sub flăcări de soare...
  În ochi o nălucă de sînge — în gît
  Un chin fără margini de sete-arzătoare...
  Nisip, şi deasupra, cer roşu — ş-atît —
  Şi toţi naintează sub flăcări de soare.
  
  Şi tot fără margini pustia se-ntinde,
  Şi tot nu s-arată oraşul preasfînt —
  Nimic n-o sfîrşeşte în zori cînd s-aprinde,
  Şi n-o-nviorează suflare de vînt —
  Luceşte, vibrează, şi-ntruna se-ntinde.
  
  Abia, ici şi colo, găsesc, cîteodată,
  Verdeaţa de oază cu dor aşteptată...
  Săgeată, aleargă cal alb şi cal murg,
  Cămilele-aleargă săgeată şi ele,
  La cîntecul apei se fac uşurele...
  Izvor sau citernă în clipă le scurg —
  Dar chinul reîncepe, şi zilele curg.
  
  Şi tot nu s-arată năluca sublimă...
  Şi apa, în foale, descreşte mereu...
  Cînd calul, cînd omul, s-abate victimă,
  Iar mersul se face din greu şi mai greu...
  Cu trei şi cu patru, mor toţi plini de zile,
  Dragi tineri, cai ageri, şi mîndre cămile.
  
  Şi tot nu s-arată cetatea de vise...
  Merindele, zilnic, în trăişti se sfîrşesc...
  Prădalnice zboruri de paseri, sosesc...
  S-aruncă pe leşuri cu ciocuri deschise,
  Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc...
  Doar negrele paseri mereu se-nmulţesc
  Şi tot nu s-arată cetatea din vise.
  
  Cetatea din vise departe e încă,
  Şi vine şi ziua cumplită cînd el,
  Rămas din toţi singur, sub cer de oţel,
  Pe minte îşi simte o noapte adîncă... —
  Cînd setea, cînd foamea, — grozave la fel,
  Pe piept, ori pe pîntec, îi pun cîte-o stîncă,
  Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oţel.
  
  Pierduţi sunt toţi robii, cu cai, cu cămile...
  Sub aer u-n flăcări, zac roşii movile... —
  Nainte — în lături — napoi — pestetot,
  Oribil palpită aceeaşi culoare...
  E-aprins chiar pămîntul hrănit cu dogoare,
  Iar ochii se uită zadarnic, cît pot —
  Tot roşu de sînge zăresc pestetot
  Sub aer u-n flăcări al lungilor zile.
  
  Şi foamea se face mai mare — mai mare,
  Şi, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...
  Bat tîmplele... — ochii sunt demoni cumpliţi...
  Cutremur e setea, ş-a foamei simţire
  E şarpe, ducîndu-şi a ei zvîrcolire
  În pîntec, în sînge, în nervii-ndîrjiţi... —
  Bat tîmplele... — ochii sunt demoni cumpliţi.
  
     
  170
  Abia mai păşeşte cămila ce-l poartă...
  Speranţa, chiar dînsa, e-n sufletu-i moartă... —
  Dar iată... — părere să fie, sau, ea?...
  În zarea de flăcări, în zarea de sînge,
  Luceşte... Emirul puterea şi-o strînge... —
  Chiar porţile albe le poate vedea...
  E Meka! E Meka! ş-aleargă spre ea.
  
  Spre albele ziduri, aleargă — aleargă,
  Şi albele ziduri, lucesc — strălucesc, —
  Dar Meka începe şi dînsa să meargă
  Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,
  Şi albele ziduri, lucesc, — strălucesc!
  
  Ca gîndul aleargă spre alba nălucă,
  Spre poamele de-aur din visu-i ceresc...
  Cămila, cît poate, grăbeşte să-l ducă...
  Dar visu-i, nu este un vis omenesc —
  Şi poamele de-aur lucesc — strălucesc —
  Iar alba cetate rămîne nălucă.
  
  Rămîne nălucă, dar tot o zăreşte
  Cu porţi de topaze, cu turnuri de-argint,
  Şi tot către ele s-ajungă zoreşte,
  Cu toate că ştie prea bine că-l mint
  Şi porţi de topaze, şi turnuri de-argint.
  
  Rămîne nălucă în zarea pustiei
  Regina trufaşă, regina magiei,
  Frumoasa lui Meka — tot visul ţintit,
  Şi vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă...
  
  Pe cînd şovăieşte cămila ce-l poartă...
  Şi-n Meka străbate drumeţul pocit,
  Plecat şchiop şi searbăd pe drumul cotit —
  Pe cînd şovăieşte cămila ce-l poartă...
  
  Şi moare emirul sub jarul pustiei —
  Şi focu-n odaie se stinge şi el,
  Iar lupii tot urlă pe-ntinsul cîmpiei,
  Şi frigul se face un brici de oţel...
  Dar luna cea rece, ş-acea duşmănie
  De lupi care urlă, — ş-acea sărăcie
  Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
  Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
  Ş-acea izolare, ş-acea dezolare,
  Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare...
  
  Murit-a emir ul sub jarul pustiei.
  
    
     
  Mai 
  Mai! Mai! şi aurora cu lacrimi de topaze,
  Mai: albele calicii de crini, dulci flori de-amor,
  Şi vocile de frunze, şi raze, şi extaze,
  Ş-a traiului uitare, un chin de care mor.
  
  Mai: barca ce se duce pe undele tăcute,
  Şi clarul dimineţii, şi veseli lopătari,
  Şi luni ce sparg văzduhul pe-azururi renăscute,
  Şi bălţi de-argint, şi trestii, şi candizi nenufari.
  
     
  Ş-oriunde, o natură tot tînără, tot blondă, Şi-n cer, pe car de flăcări, Apollon, crud şi blînd, Lucind într-o părere de cursă vagabondă, Jucîndu-şi caii de-aur şi-n inimi săgetînd. 
    
     
  
  Imn la Satan 
  Satan, fermecător Satan, proteu ce eşti ascuns în toate, În iadul tău primesc să ard, fiindcă altfel nu se poate; Te-ador, Satan, fiindcă tu eşti zîmbet, rază şi coloare, Eşti cugetări şi eşti simţiri, eşti aur, vin, cîntare, floare, — Eşti tot ce e ispititor: plasticităţi de corpuri goale, — Şi zbor spre cer şi voluptăţi ce sunt titanice răscoale... O! singur zeu, fiindcă rău — iar răul singur este forţă — Al tău e-ntregul Univers, plecat sub sabie şi torţă... 
  Cînd ai lipsi, ar fi tăcerea şi nemişcarea şi robia... Satan, — oh! Iartă-mi neghiobia! 
  Satan, fer mecător Satan,
  Nemilostiv, cum e dorinţa,
  Şi ager, cum e iscusinţa,
  Tot mai activ din an în an;
  Semeţ cum este biruinţa...
  Satan, dorinţă de ştiinţă,
  Satan, dorinţă de frumos,
  Satan, voinţă şi putinţă,
  Pe-altarul tău mă-aduc prinos...
  Jos, jos făţărnicia...
  
  Cînd ai lipsi, ar fi tăcerea şi nemişcarea şi robia...
  În ochi adînci cînd scînteiezi, pe buze roşii cînd răsufli,
  Averi de-avari le risipeşti prin simţuri reci furtuni cînd sufli;
  Înnebuneşti pe prea cuminţi, ce stau tîmpiţi de-nţelepciune
  Şi schimbi deodată în focar ce-a fost mai stins ca un tăciune.
  Tu, care culci sub sărutări în silnicia ta sublimă
  Pe crinul fraged ca să smulgi beţia rară printr-o crimă,
  Oh!... singur rodnic pestetot, cînd spargi a cerurilor boltă
  Şi plumb topit în ea ţîşneşti a vieţii aprigă revoltă,
  Satan, — oh! iartă-mi neghiobia.
  
  Arhanghel de-aur şi de foc,
  Ce-nsămînţezi Dumnezeirea,
  Urmîndu-ţi vecinic siluirea,
  Din timp în timp, din loc — în loc,
  Şi ce-o supui să-ţi rabde firea...
  Satan, nenvinsă bărbăţie,
  Adolescent în orice timp,
  Urmează-a ta împărăţie
  Şi prăvăleşte-orice Olimp...
  
  Cînd ai lipsi, ar fi tăcerea şi nemişcarea şi robia... Oh!... Iartă-mi, iartă-mi neghiobia. 
    
     
  
  Castelul 
  Castelul în r uine domneşte peste vale... Din turnuri retezate se-mprăştie o jale, Şi stema ce pe-oricine să-nfrunte cuteza, 
     
  Mîncată e de vînturi, de soare şi de apă,
  Iar vremea ce tot curge o şterge şi o crapă —
  Din ea rămas-a numai un leu, — un coif, — ş-o za.
  
  Sub bolţi încenuşate păianjenul îşi ţese
  Dantela lui subţire din fire lungi şi dese;
  Căminul zace-n umbră, posac, — iar de pereţi
  Abia se ţin ici-colo, din cuie să nu cadă,
  Portrete-ncondeiate în timpi de cruciadă,
  Ce sparg întunecimea cu ochii lor semeţi.
  
  Un biet vătaf de curte, bătrîn ca lumea veche,
  Poveşti tulburătoare îţi spune la ureche:
  El a slujit străbunii baronilor de azi...
  El a văzut castelul în vremuri uimitoare:
  Născut în alte zile, crescu sub un alt soare:
  Vlăstare fără viaţă au dat din-nalţii brazi.
  
  De-ar fi să-l crezi, cînd luna prin geamuri s-oglindeşte,
  Şi flori de-argint şi aur pe lespezi răspîndeşte;
  Cînd bate orologiul de douăsprezece ori;
  În ultimul răsunet al miezului de noapte,
  Pe săli şi coridoare aleargă fel de şoapte,
  Şi curţile răsună de cai rînchezători.
  
  Văzut-a el de-asemeni, în sala de serbare,
  Că sub cotlonul vetrei s-aprinde un foc mare;
  Apoi văzu şi chipuri din cadre coborînd
  Că-şi scutură dantela manşetelor de praful,
  Pe care l-a pus timpul, şi l-a lăsat vătaful,
  Şi ţintă că se uită în ochii lui pe rînd.
  
  Să-şi capete iertarea uşor afla puterea,
  Căci duşii de pe lume, mai toţi, sunt buni ca mierea;
  Iar ei, sub policandrul din mijloc, s-aşezau,
  Turnînd năluci de vinuri în cupe vecinic goale,
  Pe cînd, băieţi de casă le dau grăbiţi ocoale
  Cu umbre de bucate din care nu gustau.
  
  Vătaful spune multe, şi chiar, — băsmiri ciudate! —
  Că-n nopţi scînteietoare de crini îmbălsămate,
  Un tînăr, — zmeu năprasnic cu ochi ce sorb şi mint, —
  Pustiu adesea lasă pervazul cadrei sale
  În timp ce alba zînă din apa de pe vale
  Sub lună-şi stoarce părul în rîul de argint.
  
  Castelul are multe poveşti ce te minună,
  Dar castelanul de-astăzi le crede o minciună,
  Şi cînd îl văd străbunii în zale îmbrăcaţi,
  Roşesc, din înălţimea portretelor auguste,
  De strîmta redingotă cu mînece înguste
  A celui care-şi zice nepot de cruciaţi.
  
  Şi timpul, care vecinic clădirile le sapă,
  Apasă peste turnuri, le pleacă şi le crapă,
  Întinde pe creneluri, pe ziduri şi pe porţi,
  Din muşchiul de paragini o fină ţesătură
  În care tot trecutul s-ascunde-n umbră sură,
  Precum s-ascunde-n frunze un trist locaş de morţi.
  
  176
  
  Vasul
  Vasul e de aur virgin scînteiat cu plăci de nacru,
  Încrustat cu pietre scumpe, zvelt, dar trainic ca un bronz;
  Şi, cuprindă ambrozie sau poşircă de vin acru,
  Dea beţia dezmăţării sau extazul unui bonz,
  Vasul e de aur virgin, sculptural, sublim şi sacru.
  
  Floare-aproape nereală se înalţă hieratic,
  O splendoare ca de soare răspîndeşte împrejur,
  Magistral şi rece vecinic, deşi viu ca un jeratic,
  Nu e simţ sub al său farmec să-i mai poată fi sperjur...
  Floare-aproape nereală se înalţă hieratic.
  
  Gestul lui e o minune, gura lui, rubin şi perle,
  Corpul tot, plasticitatea unor zile ce s-au dus,
  În gîtleju-i paseri rare se îngînă-ncet cu merle,
  Ş-orice limbă amuţeşte, ş-orice suflet e sedus...
  Gestul lui e o minune, gura lui, rubin şi perle.
  
  Să bei viaţa-n el e dulce sau să bei sleirea forţei...
  Dar ascundă sau Tenedos, sau otravă şi puroi,
  Chio roşu, sau miresme, — meargă tot în voia sorţii, —
  Cînd e vasul de-aur virgin... moralistul e greoi,
  Şi în fond se bea tot viaţă chiar cînd bei balsamul morţii.
  
     177
  
  Corabia 
    
     
  La ţăr m, corabia oprită
  E ninsă de zăpada lunii
  Şi marea tace odihnită,
  De biciuirile furtunii.
  Catarg şi pînze argintate
  Abia uşor sunt legănate...
  Magia nopţii este sfîntă...
  Verzuiele unde dormitează.
  Novicii rîd... — Cîrmaciul oftează,
  Matrozii melancolic cîntă.
  
  Oraşul întreg scînteiază
  Cu felinarele aprinse...
  Muzicile vesel vibrează,
  Curse priveghează-ntinse.
  Novicii în port se coboară,
  Spre rîs şi petrecere zboară;
  Răscoala etăţii-i frămîntă...
  Safire pe ceruri lăcrămează.
  Din cap mişcînd, cîrmaciul oftează,
  Matrozii melancolic cîntă.
  178
    
  Mănăstirea 
  I
  Mănăstirea-şi doarme moartea lîngă ţărm de Acheron...
  Oglindindu-se în undă, stîlpi ş-arcade se confundă,
  Pe cînd clopotu-nviază trăgănat şi monoton
  Un fior ce din aramă zboară-n lung şi-n larg pe undă.
  
  Pretutindeni e-ntuneric, neagră moarte pretutindeni... —
  Sub uitare, ca-ntr-o vată, zace-al traiului transport;
  S-au dus patimile toate, — voci de tunet sau de grindini, —
  Lîngă glaucele ape mănăstirea e un port.
  
  II
  
  Dar tăcere: rugăciunea, şi un disc în noaptea brună... —
  Limbi bronzate graiul ritmic îl propagă împrejur,
  Tinicheaua de pe turnuri albăstrită e de lună
  Ş-a bisericii nălucă îşi dă brînci în clarobscur.
  
  Tot aşa se naşte-n mine, sub mister, o frămîntare... —
  Oh! simţire, te crezusem întinată pentru veci.
  Şi afară din Gomora te-azvîrlişi prin o sforţare
  Spre-a-mi repune-argint în suflet şi un psalm pe buze reci.
  
  III
  
  Şi deci iată că de lapte se fac glaucele ape,
  Balta mucedă e toată fermecat mărgăritar,
  Iar pe vechiul zid pe care liliacu-atîrnă grape,
  Licăriri de pietre scumpe licurici zglobii presar.
  
  Iată însă şi rogozul că-mprumută-o voce clară
  Şi-nstrunează profeţia unei magici bunătăţi,
  Ce-n toţi timpii şi-n tot locul priveghează tutelară
  Ca o stea ce străluceşte din adînci eternităţi.
  
  Biată inimă pe care o crezusem pe veci moartă,
  Înviere, şi în tine, schit de taină, a tocat,
  Şi sub lacrimă lunară, — strop de rouă-n orice soartă, —
  Flori de-argint albesc în cerul unui trai întunecat...
  
  Iar în vraja răzleţită, scînteiază taina rară
  Că-n afar’ de clipa vieţii sunt sublimele-aurori,
  Că din iarna-ngheţătoare naşte calda primăvară,
  Şi că giulgiurile morţii sunt drapări de-nvingători.
  
    
     
  
  Cîntecul ploaiei 
  Plouă, plouă, Plouă cît poate să plouă. Cu ploaia ce cade, m-apasă Durerea cea veche, cea nouă... Afară e trist ca şi-n casă, — 
  Plouă, plouă. 
  Plouă, plouă... — Plouă cît poate să plouă... Zadarnic vor cîntece clare Ca florile umezi de rouă 
     
  Cei vecinic scutiţi de-ntristare... — Plouă, plouă. 
  Plouă, plouă... Plouă cît poate să plouă... Fiinţa mea şi simţirea Sufăr şi plîng amîndouă... Viaţa-şi urmează-ndîrjirea... 
  Plouă, plouă. 
  Plouă, plouă, Plouă cît poate să plouă... Rapănă-n geamuri ca-n tobe... Spintecă inima-n două Cîntecul ploaiei de cobe... — 
  Plouă, plouă... — 
    
     
  
  Rimele cîntă pe harpă 
  Rimele cîntă pe harpă: — uşor un zbor se zvoneşte De paseri albe ce freamătă, — şi dimineaţa domneşte. Ulmul, salcîmul şi plopul se auresc... — Îşi şoptesc, 
  — se iubesc. 
  Rimele cîntă pe harpă: limpede curge izvorul,
  Blondă e toată idila, blond e pe vale păstorul...
  O! dimineaţă! O! viaţă! Sufletul ce se avîntă cîntă.
  Sufletul ce se avîntă cîntă cu frunză, cu apă,
  
  Şi cu parfumul din floare de închisoare se scapă,
  Urcă, esenţă divină deplină, şi pur s-absoarbe-n azur.
  181
     
  Dor zadarnic 
  
  E umed cimbrul pe colină, 
  Măceşii par o florărie, 
  Sorgintea rîde cristalină, — 
  Eşti tu, eşti tu, copilărie! 
  Din roze ceruri ciocîrlia 
  Zvoneşte cîntece semeţe, 
  Domneşte-n toate veselia, — 
  ‘Napoi venit-ai, tinereţe! 
  Dar ce e vis, e o nălucă... 
  Rămîn cu trista mea nevroză, 
  Cu dorul meu nespus de ducă, 
  Spre rîul blond, spre ziua roză. 
  
  
  Lui Cetalo Pol 
  Străvezie palpitare de nobleţe sufletească,
  Scump copil furat de moarte printr-un gest fermecător,
  Barca soartei, cînd te duse peste graniţa lumească,
  A schimbat pe-nvinsul jalnic în măreţ învingător.
  
  Liliac cu flori anemici, veştejit în primăvară,
  Chipul tău îmi rezîmbeşte ş-ale vieţii tale zori,
  De cum Mai reînviază cu blîndeţea lui solară
  În potirele timide ale fragedelor flori.
  
     
  182
  Ţi-a fost crudă întruparea, şi ai plîns cît nu se poate, — N-ai ştiut nici chiar simţirea ce în mine-ai deşteptat, — Însă cel puţin mormîntul te-a scăpat acum de toate, Şi-a lui pace te păstrează liniştit şi mîngîiat. 
    
     
  
  Lewki 
  I
  
  De sidef şi de-aur roşu sub al cerului azur,
  Zvelta insulă apare, şi sporeşte minunată,
  Sărutată cînd de valuri, cînd de vînturi asaltată
  Printre-ocolul spumei albe, — crini regali, jur-împrejur.
  
  Peste-al ţărmurilor silex palpitează-o-nflăcărare,
  Via purpură de sînge a solarei agonii;
  Mari flamanzi prin aer zboară spre-ale visului domnii:
  Un imperiu de spaţiu fără legi şi grăniţare.
  
  Ancorează, marinare! Iată: noaptea s-a lăsat...
  Şi tu, stîncă solitară, fii cu braţele deschise:
  ’Ţi sunt frate, căci ca tine sunt şi culme şi abise,
  Şi-ţi aduc un corp în zdrenţe şi un suflet sfîşiat.
  
  II
  
  Seară palidă, şi-n ceruri, ochi de îngeri plini de raze...
  Adierea îşi ascute fremătările pe stînci,
  Se iuţeşte, se-ntremează, mişcă unda şi-i dă brînci
  Pînă ce-n galop o pleacă de-a-n călare pe talaze.
  
  Şi, ca orgă colosală, geme tot, — se vaită tot...
  Izbucneşte-o disperare strigătoare către astre,
  Ce zîmbesc din pacea naltă a tăriilor albastre,
  Unde plînset nu se varsă, nici suspine nu se scot.
  
  Strălucitule Apollo, scut în contra răutăţii,
  Ajutor îmi adu grabnic, răzbunîndu-mă de trai,
  Şi din pacea mea răpită, şi din stinşii ani de mai,
  Cel puţin fă o licoare pentru cupa zeităţii.
  
  III
  
  A speranţei mîngîiere mă renfăşură treptat...
  Simt prea bine, buna zee că e-n zarea depărtată,...
  Marea cîntă şi-nfloreşte, iar din unda spintecată
  E Diana ce-o precedă pe talazul fermecat.
  
  Şi vibrează cer şi apă... — Fire, om şi providenţă,
  Sunt din nou iar bunătate, — imn din veacul legendar,
  Şi din trunchiul mort cum naşte viaţa verdelui lăstar,
  Din coşciug, închis aproape, iese zbor de biruinţă.
  
  Oh! şi visul meu e tocmai c-ale undei legănări...
  Sidefat e cu nuanţe, ghirlandat de roze albe...
  Alabastrul frunţii sale întruneşte crini cu nalbe
  Ce-n potire hieratici poartă mistice-mbătări.
  
  IV
  
  Lună! fin e însă tortul de pe fusul tău de aur,
  Şi divin e sentimentul ce măriţi cu valul roz,
  Cînd zefirii cîntă-n sistru, ori în flaut de rogoz
  Cu magii de filomelă, şi cu tremolo de graur.
  
     
  184
  Toată zarea depărtării e un viu mărgăritar
  Sub stelara radiere a zîmbirilor de Sfinge,
  Dar, din vreme-n alta, strigă şi se vaietă Syringe
  În imensa dezolare de pe ţărmul solitar.
  
  Căci voind a lui s-o aibă, nimfa blondă, oricît plîns-a,
  Fu în trestie schimbată de nesaţiul lui Pan,
  Şi a lui, fără speranţă, a rămas din an în an,
  Iar surorile, zadarnic, braţe albe-ntind spre dînsa.
  
  V
  
  Sub troiane de ninsoare zace stîncă, zace val...
  E-nflorirea fără seamăn de zăpadă selenară,
  Ce prin aer se propagă ca un vis de primăvară,
  Ce-ar zîmbi din flori de piersic şi răsunet de caval.
  
  Coronată cu zambile, cu narcise presărată,
  Catifea sau ţesătură de brocart muiată-n fir,
  Verdea undă ce, ici-colo, e un aur de Ophir,
  Se rostogole alene de fiori cutremurată.
  
  Prin văpaia azurie, ca scîntei din ochi de bard,
  Nuferi candizi, viorele, flori albastre de cicoare,
  Fulgerări de luciole, — giuvaiere mişcătoare, —
  Joacă-n raza luminoasă a electricului fard.
  
  VI
  
  Şi chiar sufletul meu este rază, cîntec şi magie!
  Şi colorile din juru-mi, nimb al cerului divin,
  Le beau sacra voluptate, ce mă-mbată ca un vin,
  Iar întreaga mea făptură e întreagă armonie.
  
  Vai de răi! fără-ncetare de-al lor aur torturaţi, —
  Chinuiţi de conştiinţă, — îngrijaţi fără-ncetare, —
  Pentru ei, natura, vecinic, farmec n-are, — voce n-are,
  Şi sub stele sau sub soare trec ca morţii de-ngheţaţi.
  
  Rară gemă, — blondă Lewki, — stîncă unde, niciodată,
  Nu s-a pus cămin statornic, ci cămin întîmplător,
  Scînteiază tot mai dulce, şi aruncă pe-al meu dor
  Un reflex din nalta pace de sub bolta-ţi înstelată.
  
    
     
  
  Năluca unei nopţi 
  Nori deşi şi zi apusă... Alai De cai Tăcuţi, Dar iuţi, — Cazaci Dibaci, Pe căi, În văi Adînci Dispar, Şi iar Apar Pe stînci. 
  Cetatea doarme dusă... 
  Şireţi
  Băieţi
  
     
  La porţi
  Ca morţi
  Sosesc...
  S-opresc,
  Cuprind,
  Dormind,
  Pe turci,
  Supun,
  Foc pun
  Răpun
  Prin furci.
  
  Tot cerul vîlvorează. 
  Crini blînzi,
  Plăpînzi,
  Şi prăzi —
  De lăzi;
  Apoi
  Convoi
  De feţi
  Isteţi
  Dau zor... —
  În zări,
  Strigări,
  Oftări,
  Scad, — mor, —
  
  Iar noaptea-naintează. 
     187
  
  O umbră de dincolo de Styx 
    
     
  Efebul cu ochi palizi, flori mistice de-o clipă,
  Năluca argintie din bruma unui vis,
  A fost în scurta-i viaţă o muzică ce-n pripă,
  Plîngînd pe-un flaut magic, se duse în abis.
  
  Luntraşul cu chip palid i-a stat sinistru-n cale,
  Lăsîndu-mă pe ţărmuri să plîng rătăcitor,
  Şi mult timp mîngîiere n-a fost pentru-a mea jale,
  Dar traiul e un balsam, şi omul, uitător.
  
  Şi totuşi, floarea clipei, chiar astăzi cîteodată,
  Efebul din Novara cu ochii de mister,
  Reurcă din adîncuri, lumină sidefată,
  Ca luna oglindită de mare şi de cer.
  
  La ţărm îl readuce luntraşul fără milă...
  Îl smulg ca printr-un farmec de-al morţii adăpost,
  Tot nalt, tot zvelt, tot tînăr — plăpînd ca o zambilă —
  Şi-n repedea lui umbră mă văd precum am fost.
  
  
  Oh! suflet orb 
  Oh! suflet orb m-absorbi întruna Şi nu mă vezi, nici nu m-auzi, Rămîi, cu ochii morţi şi cruzi, Şi reci, mai reci de cum e luna. 
  188
  Veghez asupră-ţi totdeauna... 
  Visez, vibrez şi nu m-auzi, 
  Rămîi cu ochii morţi şi cruzi, 
  Şi sunt arcuş, — şi nu eşti struna. 
  Şi reci, mai reci de cum e luna 
  Sunt ochii tăi şi morţi şi cruzi, 
  Şi nu mă vezi, nici nu m-auzi, 
  Şi sunt arcuş, — şi nu eşti struna. 
  Iar suflet orb m-absorbi întruna, 
  Te simt, te-aud, şi nu m-auzi, 
  Şi ochii tăi sunt stinşi — şi cruzi, 
  Şi reci, — mai reci de cum e luna. 
  
  Perihelie 
  
  Nu, de lume nici o vorbă şi de glorie nici una:
  Scumpi prieteni, luptătorul de-altădată nu mai sunt;
  Eu privesc tot înainte, voi în urmă totdeauna,
  Eu mă duc cu ochii-n ceruri, voi cu ochii în pămînt, —
  Nu: de lume nici o vorbă şi de glorie nici una.
  
  Clar azur şi soare de-aur este inima mea toată,
  Şi pe cînd rămîne corpul sub destinul cunoscut,
  Peste sufletu-n urcare este greu ca să mai poată
  Să apese-amărăciunea din prezent sau din trecut, —
  Clar azur şi soare de-aur este inima mea toată.
  
  Oh! lăsaţi pe-oricare suflet în a lui perihelie, Fericiţi-l cînd pămîntul pentru dînsul a murit, Prosternaţi-vă cînd aripi, mai presus de vijelie Îl răpesc în adîncimea unui vis neţărmurit, — Oh! lăsaţi pe-oricare suflet în a lui perihelie. 
  
  Rondelurile pribege 
  Rondelul lucrurilor 
  Oh! lucrurile cum vorbesc, Şi-n pace nu vor să te lase: Bronz, catifea, lemn sau mătase, Prind grai aproape omenesc. 
  Tu le crezi moarte, şi trăiesc Împrăştiate-n orice case, — Oh! lucrurile cum vorbesc, Şi-n pace nu vor să te lase. 
  Şi cîte nu-ţi mai povestesc În pustnicia lor retrase: Cu tot ce sufletu-ţi uitase Te-mbie sau te chinuiesc. — Oh! lucrurile cum vorbesc. 
  Rondelul oraşului mic 
  Oraşul mic te fură-ncet Cu ale lui tăcute strade, 
    
     
  Cu oameni proşti, dar cumsecade, Ce nici nu ştiu că sunt poet. 
  Cu centrul intim şi cochet, Şi fără case cu arcade; Oraşul mic te fură-ncet Cu ale lui tăcute strade. 
  Prin umbra parcului discret, Nu se strecoară mascarade Şi nu s-aud în el tirade Despre-al politicii secret. — Oraşul mic te fură-ncet. 
    
     
  Rondelul de aur 
  Căldură de aur topit, Şi pulbere de-aur pe grîne, Ciobani şi oi de-aur la stîne, Şi aur pe flori risipit. 
  În toţi, şi în tot, potopit, El bate din aripi păgîne. — Căldură de aur topit, Şi pulbere de-aur pe grîne. 
  De-al soarelui jar cotropit, Pămîntul, sub vrajă, rămîne, Şi orice femei se fac zîne, Cu suflet din flacări răpit — Căldură de aur topit. 
     
  Rondelul lunii 
    
     
  Deşi pe cer e-aceeaşi lună —
  Dar unde e cea de-altădată?
  Minciuna vieţii ce mă-mbată —
  E azi o altfel de minciună.
  
  Ca şi atunci, duios răsună
  Cavale-n noaptea înstelată,
  Şi-n cer zîmbeşte-aceeaşi lună —
  Dar unde e cea de-altădată?
  
  A ei lumină argintată
  Cu roze albe mă-ncunună,
  Şi cîntă tot pe vechea strună,
  Dar pentru mine e schimbată,
  Deşi pe cer e-aceeaşi lună.
  
  Rondelul crinilor 
  În crini e beţia cea rară: Sunt albi, delicaţi, subţiratici, — Potirele lor au fanatici — Argint din a soarelui pară. 
  Deşi, cînd atinşi sunt de vară, Mor pîlcuri, sau mor singuratici, În crini e beţia cea rară: Sunt albi, delicaţi, subţiratici. 
  În moartele vremi, mă-mbătară, Cînd fragezi, şi primăvăratici, În ei mă sorbiră, extatici, Şi pe aripi de rai mă purtară În crini e beţia cea rară. 
    
     
  Rondelul ţiganilor 
  Ţiganii merg fără-ncetare — Nu ştiu nici ei cînd au pornit, Dar se tot duc necontenit, Împinşi de-o vecinică chemare. 
  Cu galbeni ochi pierduţi în zare, — De cînd se ştiu, s-au pomenit — Ţiganii merg fără-ncetare: Nu ştiu nici ei cînd au pornit. 
  Mereu ţigani, — cu mic, cu mare, Au tot născut ş-au tot murit — Şi tot spre visul nemplinit, Răpiţi de-aceeaşi aiurare, Ţiganii merg fără-ncetare. 
  Rondelul cercetaşilor 
  Mai mari, mai mici, trec cercetaşii,
  Un prinţ din suflet i-a desprins,
  Pe toţi în ochi cu foc nestins,
  La tot spre-a fi cu el părtaşii.
  
     
  Ca mîine ei vor fi ostaşii
  Sub steagul ţării neînvins,
  Cu mici, cu mari, trec cercetaşii —
  Un prinţ din suflet i-a desprins.
  
  Oricît le suntem naintaşii,
  De focul sfînt ce l-am aprins,
  Ne este sufletul cuprins,
  Ş-ai noii ţări vedem fruntaşii
  Cînd mari, sau mici, trec cercetaşii.
  
    
     
  Rondelul plecării 
  Am să mă călătoresc — Sunt furat ca de ispite, S-o voiesc, să n-o voiesc, Spre ţinuturi negîndite. 
  Vara este pe sfîrşite. Flori în suflet veştejesc. Am să mă călătoresc. Sunt furat ca de ispite. 
  Luminişuri strălucite Viaţa mea o cuceresc, Aripi tainice îmi cresc, Aripi zilnic mai grăbite. — Am să mă călătoresc. 
     195
  Rondelul oraşului din Indii 
    
    
  Spart a fost oraşul mare De a vremii vitregie: Peste moarta gălăgie Cresc copacii pînă-n zare. 
  S-a uitat ce-a fost urgie, Ce-a fost fală şi-nălţare: Spart a fost oraşul mare De a vremii vitregie. 
  Într-a soarelui magie Strălucesc porfiruri rare, Urme şterse tot mai tare Din străvechea energie... — Spart a fost oraşul mare. 
  Rondelul morii 
  Şoptiri şi cîntece vrăjite O-mpăciuire torc sub plute, Ca flaute şi alăute La scocul morii părăsite. 
  Amărăciunile trăite În stinse zări rămîn pierdute. Şoptiri şi cîntece vrăjite O-mpăciuire torc sub plute. 
     
  Mucigăirile-nverzite Îmbracă jgheaburile mute Cu florile lor nentrecute, Iar peste apele-adormite, Şoptiri şi cîntece vrăjite. 
    
     
  Rondelul contemporanilor 
  Aceşti contemporani ai mei
  Fac nencetat acelaşi sport:
  De treizeci de-ani îmi tot zic mort
  Tot mai pizmaşi şi mai mişei.
  
  Strigoi, adesea-mi zic tot ei —
  Bătrîn, în ultimul resort:
  Aceşti contemporani ai mei
  Fac nencetat acelaşi sport.
  
  Deşi par lei şi paralei,
  N-au cu talentul vreun raport,
  Şi n-au nici sfinţi, nici dumnezei,
  Trîntiţi în viaţă de-un avort...
  Dar sunt contemporanii mei.
  
  Rondelul meu 
  Cînd am fost ură am fost mare,
  Dar, astăzi, cu desăvîrşire
  Sunt mare, căci mă simt iubire,
  Sunt mare, căci mă simt uitare.
  
  Eşti mare cînd n-ai îndurare, Dar te ridici mai sus de fire Cînd ţi-este inima iubire, Cînd ţi-este sufletul iertare. 
  Ştiu: toate sunt o-ndurerare, Prin viaţă trecem în neştire, Dar mîngîierea e-n iubire, De-ar fi restriştea cît de mare, Şi înălţarea e-n iertare. 
    
     
  
  Rondelurile celor patru vînturi 
  Rondelul cupei de Murano 
  Nu e de aur: e de raze.
  O-ntind grifonii ce-o susţin.
  E dătătoare de extaze,
  Cu ea-n onoarea ta închin.
  
  În scînteierea-i de topaze
  Cuprinde-al nemuririi vin. —
  Nu e de aur: e de raze.
  O-ntind grifonii ce-o susţin.
  
  E arta pură, fără fraze,
  E cerul tot de soare plin.
  Talaze largi, după talaze,
  E sufletescu-avînt deplin,
  Nu e de aur: e de raze.
  
     
  Rondelul privighetoarei 
    
     
  Privighetoarea-nvietoare A-ntremătorilor fiori, Deşteaptă prin caişii-n floare Ale zefirilor viori. 
  E ca-ntr-o albă sărbătoare Printre-ale pomilor ninsori Privighetoarea-nvietoare A-ntremătorilor fiori. 
  Şi printre tihna lucitoare Ce-şi varsă luna din comori, De viaţă e redătătoare Pentru-orice searbezi muritori, Privighetoarea-nvietoare. 
  Rondelul trecutului 
  Iată Pometeştii, iată Adîncata,
  Scurtul pod de bîrne este retrecut.
  Renviază mama, îmi zîmbeşte tata...
  Vreme cîtă curs-a parcă n-a trecut.
  
  Jar şi vîlvorare soarele urcat-a.
  Arde grîu-n flăcări pîn’ la brîu crescut.
  Iată Pometeştii, iată Adîncata,
  Scurtul pod de bîrne este retrecut.
  
  Iarba pe tot şesul de cosit e gata.
  Apele-şi deşiră graiul nentrecut.
  Pentru viaţa de-astăzi mi-a sosit răsplata:
  Copilandrul vesel din nou m-am făcut... —
  Iată Pometeştii, iată Adîncata.
  
    
     
  Rondelul oglindei 
  Din al oglindei luciu rece
  De apă-adîncă, — se desface
  O linişte de dulce pace,
  Ce-ntregul suflet mi-l petrece.
  
  Obida vrînd să mă înece,
  Zadarnic firea şi-o preface.
  Din al oglindei luciu rece
  Uitarea numai se desface.
  
  Chiar dorul vieţii-n mine tace —
  Izvor ce gata e să sece;
  Şi pe-al meu chip, ce-n umbră zace,
  Un fel de vis de opium trece
  Din al oglindei luciu rece.
  
  Rondelul domniţei 
  Ieşind din balta Craioviţa, Unde-a fost crai Craiovisin, Văpaie, vezi plutind domniţa Mai argintată ca un crin. 
     
  200
  Sub lună-i tremură cosiţa, În suflet poartă ca un chin, Plutind pe balta Craioviţa, Unde-a fost crai, Craiovisin. 
  Îşi duse viaţa-ntr-un suspin, Nedîndu-şi nimănui guriţa, Dar a rămas mironosiţa Din veacul cel detot creştin, Plutind pe balta Craioviţa. 
    
     
  Rondelul oraşului de altădată 
  Era oraşul de-altădată
  Sub plopi de-argint, muiaţi în soare,
  O verde oază fermecată
  Cu repezi ape cîntătoare.
  
  Pe-oricare străzi cîntau izvoare,
  Şi sărutat de flori ce-mbată,
  Trăia oraşul de-altădată
  Sub plopi de-argint, muiaţi în soare.
  
  Prostimea chiar era bogată.
  Prin curţi aveau, mai toţi, cuptoare.
  În beciuri se ţeseau covoare,
  Ş-o viaţă-n veci îmbelşugată
  Trăia oraşul de-altădată.
  
   Omnia vulnerant, ultima necat 
  Pe rînd orice ore rănesc,
  Iar ultima vecinic omoară... —
  Tot sufletul mi-este-o vioară
  Ce plînge duios că trăiesc.
  
  Şi nici nu mai cerc să zîmbesc
  Cînd viaţa s-arată uşoară. —
  Pe rînd orice ore rănesc,
  Iar ultima vecinic omoară.
  
  Oricîtă cerească comoară
  Ar fi într-un lut omenesc,
  Zvîrlit de pe clipa ce zboară
  Recade în iadul obştesc; —
  Pe rînd orice ore rănesc.
  
  Rondelul ajungerii la cer 
  În cer s-ajunge dintr-un salt, Sau nu s-ajunge-n veci de veci... Te-aruncă-n el un cîntec-nalt, În care-al vieţii plîns îneci. 
  Spărgînd fluidicul său smalt, Ca o săgeată de-aur treci. — În cer s-ajunge dintr-un salt, Sau nu s-ajunge-n veci de veci. 
    
     
     
  202
  I se mai dă-n sfîrşit asalt
  Sub jar de patimi cînd te pleci,
  În al tău suflet cînd n-ai alt
  Decît fiorii dulci şi reci... —
  În cer s-ajunge dintr-un salt.
  
    
     
  Rondelul ctitorilor 
  În zugrăveala-nvechită,
  El, searbăd; ea, cu ruje-aprinse,
  Biserica de ei clădită
  O ţin cu degete întinse.
  
  Năluci din vechiul timp desprinse,
  Ştiu viaţa lor că e sfîrşită
  În zugrăveala învechită,
  El, searbăd; ea, cu ruje-aprinse.
  
  Şi nu-şi blesteamă-a lor ursită...
  Dar orice candeli cînd văd stinse,
  Şi sfînta slujbă părăsită,
  Ei plîng cu lacrimi neînvinse
  În zugrăveala învechită.
  
  Rondelul coroanelor nepieritoare 
  Coroane-n veci nepieritoare Dintre frunzişurile mari Ale bătrînilor stejari: Mi-aşterne umbra sub picioare. 
  Ducîndu-mi paşii solitari, Pe sub pădurea cîntătoare, Coroane-n veci nepieritoare Simt în frunzişurile mari. 
  Aleea e-n apus de soare. — Se urcă flacări tot mai tari, Şi se răsfrîng, scînteietoare, Printre copacii seculari, Coroane-n veci nepieritoare. 
    
     
  
  Rondelurile rozelor 
  Rondelul rozelor ce mor 
  E vremea rozelor ce mor,
  Mor în grădini, şi mor şi-n mine —
  Ş-au fost atît de viaţă pline,
  Şi azi se sting aşa uşor.
  
  În tot, se simte un fior.
  O jale e în orişicine.
  E vremea rozelor ce mor —
  Mor în grădini, şi mor şi-n mine.
  
  Pe sub amurgu-ntristător,
  Curg vălmăşaguri de suspine,
  Şi-n marea noapte care vine
  Duioase-şi pleacă fruntea lor... —
  E vremea rozelor ce mor.
  
  204
  Rondelul lui Saadi 
  
  Drapate-n purpură regească. 
  Sau înfoiate-n rochi de-argint, 
  Saadi-n frunzosul labirint 
  Făcut-a roze să-nflorească. 
  De-atunci nu pot să veştejească, 
  Şi viaţa noastră o tot mint, 
  Drapate-n purpură regească, 
  Sau înfoiate-n rochi de-argint. 
  Natura lor nu şi-o dezmint... — 
  Ştiu tot aşa să amăgească, 
  S-adoarmă, şi să liniştească, 
  Şi să ne spună că nu mint, — 
  Drapate-n purpură regească. 
  
  Rondelul rozelor din Cişmegì 
  De flăcări, de aur, pembè, argintate,
  Nebună orgie de roze oriunde,
  De bolţi agăţate, pe ziduri urcate,
  Şi printre frunzişuri de pomi ce le-ascunde.
  
  Pe ritmuri persane în strofe-aşezate,
  Melodic, coloarea, coloarei răspunde... —
  De flăcări, de aur, pembè, argintate,
  Nebună orgie de roze oriunde.
  
  Un neamţ a fost magul grădinii uitate. Răpit fu de visul cu tainice unde, Şi dîndu-le viaţă ce-n suflet pătrunde, Lăsatu-le-a-n urmă, în roze-nchegate, De flăcări, de aur, pembè, argintate. 
    
     
  Rondelul marilor roze 
  Mari roze bogate şi grele
  Abia mai pot capul să-şi ţină
  De luxul ce poartă pe ele,
  Scăldate-n albastra lumină.
  
  Miresme plutesc prin grădină,
  Iar roua deşiră mărgele
  Pe roze bogate şi grele,
  Ce-abia mai pot capul să-şi ţină.
  
  Avîntul simţirilor mele
  Mă duce-ntr-o sferă senină
  De ceaţa lumeştilor rele,
  În care, pe frunte-mi se-nclină
  Mari roze bogate şi grele.
  
  Rondelul beat de roze 
  De roze e beată grădina Cu tot ce se află-mprejur: E beat şi cerescul azur, Şi zîzîie, beată, albina. 
     
  Se clatină parcă lumina,
  Un tunet e simplu murmur. —
  De roze e beată grădina
  Cu tot ce se află-mprejur.
  
  Dar iată... — A mea nu e vina... —
  Chiar eu, în gentil trubadur,
  Visînd, lîngă-al apei susur,
  Mă schimb, aşteptîndu-mi regina... —
  De roze e beată grădina.
  
    
     
  Rondelul cascadelor de roze 
  Urcînd pe pomi, zîmbind pe casă,
  Se surpă rozele grămadă,
  Sau întocmesc cîte-o cascadă
  Pe vreo alee mai retrasă.
  
  Parfumul lor purtat în stradă,
  Întinde-a lui subţire plasă...
  Urcînd pe pomi, zîmbind pe casă,
  Se surpă rozele grămadă.
  
  De-oricîte stavili nu le pasă:
  Sunt un torent, sunt o cascadă,
  Ce-n voia soarelui se lasă,
  Dar ce, de cum sfîrşesc să cadă,
  Reurcă-n pomi, zîmbesc pe casă.
  
     207
  Rondelul privighetoarei între roze 
    
     
  A nopţii sublimă măiastră
  E-ascunsă-ntre roze, şi cîntă,
  Grădina ce-mi stă sub fereastră
  În raze de-argint se-nveşmîntă.
  
  O vrajă şi albă ş-albastră
  Din ceruri, spre lume s-avîntă. —
  A nopţii sublimă măiastră
  E-ascunsă-ntre roze, şi cîntă.
  
  Chiar roza ce moare în glastră,
  De legile firii înfrîntă,
  Tresare, în pacea sihastră,
  La glasul, cu care-o-nmormîntă
  A nopţii sublimă măiastră.
  
  Rondelul rozelor de august 
  Mai sunt încă roze — mai sunt, Şi tot parfumate şi ele Aşa cum au fost şi acele Cînd cer u-l credeam pe pămînt. 
  Pe-atunci eram falnic avînt... Priveam, dintre oameni, spre stele; — Mai sunt încă roze — mai sunt, Şi tot parfumate şi ele. 
     
  Zadarnic al vieţii cuvînt
  A stins bucuriile mele,
  Mereu cînd zîmbesc uit, şi cînt,
  În ciuda cercărilor grele,
  Mai sunt încă roze, — mai sunt.
  
    
     
  Rondelul rozei ce înfloreşte 
  O roză-nfloreşte, suavă...
  Ca nor risipit e necazul.
  Puternic mă poartă extazul
  Spre-o naltă şi tainică slavă.
  
  Nu-mi pasă de-a vieţii otravă,
  De chinul ce-şi urcă talazul:
  O roză-nfloreşte, suavă;
  Ca nor risipit e necazul.
  
  Stăpîn sunt de-acum pe răgazul,
  Să-mi fac din ursită o sclavă,
  Şi nu mai e viaţa grozavă,
  Deşi mi-a brăzdat tot obrazul:
  O roză-nfloreşte, suavă.
  
  Rondelul lui Saadi ieşind dintre roze 
  Saadi, dintre roze ieşind, Uită să-şi blesteme amanul... Sădise pe veci Gulistanul Şi sufletu-şi dete zîmbind. 
  Aflai ca şi el talismanul
  Tot raiul să pot să-l cuprind.
  Saadi, dintre roze ieşind,
  Uită să-şi blesteme amanul.
  
  Turbat-a în voie duşmanul. —
  El cupa de fiere golind
  S-a dus în amurg şovăind,
  Ş-a fost mai slăvit ca sultanul
  Saadi, dintre roze ieşind.
  
    
     
  
  Rondelurile rozelor de azi şi de ieri 
  Rondelul rozelor de azi şi de ieri 
  Umbrit de rozele ce-au fost,
  Visînd sub rozele de-acum,
  Aş vrea obştescul adăpost
  Să-mi fie la un colţ de drum.
  
  Ştiu al vieţii mele rost
  Simţirea din al lor parfum,
  Umbrit de rozele ce-au fost,
  Visînd sub rozele de-acum.
  
  Oricui va spune pe de rost
  Că nu-mi vrui soarta nicidecum
  Născut în ceasul cel mai prost;...
  Dar am trăit, nu prea ştiu cum,
  Umbrit de rozele ce-au fost.
  
     
  În noaptea de lună-argintată, Pe pleoape cînd somnul se lasă, În vis îmi clădesc cîte-o casă Ce toată e-n roze-mbrăcată. 
  De zgomot şi oameni retrasă, Locaş ca din basme s-arată, În noaptea de lună-argintată, Pe pleoape cînd somnul se lasă. 
  Vreo sarcină-asupra-i n-apasă: De-ai mei creditori e-apărată, Parfumul de roze ce-mbată Extazul în suflet îmi lasă În noaptea de lună-argintată. 
  
  Rondelurile Senei 
  Rondelul înecaţilor 
  Pe sub poduri, Sena toată Este moarul tristei seri; Ies în faţă-i şi înoată Înecaţii cei de ieri. 
  Nici plăceri şi nici dureri Să-i mai mişte n-o să poată. Pe sub poduri, Sena toată Este moarul tristei seri. 
    
     
  Sunt aleşii cei din gloată...
  Veştejite primăveri
  De-a necazurilor zloată, —
  Şi le cîntă mîngîieri,
  Pe sub poduri, Sena toată.
  
    
     
  Rondelul florilor de lună 
  Flori de lună ce s-agaţă
  Schimbă apa în brocart;
  Printre frunze prinde viaţă
  Cîte-un cîntec de Mozart.
  
  Spre Saint-Cloud, ce doarme-n faţă,
  Val de val se duce spart;
  Flori de lună ce s-agaţă
  Schimbă apa în brocart.
  
  Peste-a Senei verde faţă
  Dulci şi lungi fiori se-mpart,
  Şi de ţărmi ce se răsfaţă,
  Cînd corăbii se despart,
  Flori de lună se agaţă.
  
  Rondelul Parisului iad 
  Printre valuri care plîng, Şi sub bolţi întunecate, Şiruri de-astre înceţate Felinare se răsfrîng. 
     
  Pe tot ţărmul drept şi stîng,
  Iad, urlînd de răutate,
  Pe cînd valuri care plîng
  Curg sub bolţi întunecate.
  
  Chiar din zări mai depărtate,
  Deznădejdi, ce nu se-nfrîng,
  În grozav vîrtej se strîng
  Zbuciumînd tot mai turbate, —
  Printre valuri care plîng.
  
    
     
  Rondelul dezastrului mondial 
  Nori se bat la orizon. Tot apusul sîngerează. Urlă groaznic un ciclon, Sena din adînc oftează. 
  Bubuiri ce nu-ncetează Sunt un tunet unison. Nori se bat la orizon. Tot apusul sîngerează. 
  State noi se-nfiinţează, Prăbuşit e cîte-un tron... — Moartea-şi plimbă monoton Coasa ei ce vieţi retează. — Nori se bat la orizon. 
     213
  Rondelul uriaşului 
    
     
  Monstruos se-ntinde-oraşul. Viciul joacă-n el pe brînci. Are case, lanţ de stînci. Dracii-n toate şi-au locaşul. 
  Rînjitor pîndeşte-apaşul, Floarea mlaştinii adînci, Monstruos se-ntinde-oraşul. Viciul joacă-n el pe brînci. 
  De cum n-ai ce să mănînci, Face-ndată pe trufaşul, Şi-n mocirlă dîndu-ţi brînci, El rămîne uriaşul. — Monstruos se-ntinde-oraşul. 
  Rondelul ticăloşilor 
  Istovite tîrîturi
  Trec aproape-n pielea goală. —
  Poartă negre-adîncituri
  Pe sub ochii lor de smoală.
  
  Pe neghiobi îi bagă-n boală,
  Schimbă-n robi pe cască-guri. —
  Istovite tîrîturi
  Trec aproape-n pielea goală.
  
     
  La Montmartre e răscoală Cînd, din craci făcînd figuri, Cu murdare strîmbături Dau pe faţă ce-au sub poală, Istovite tîrîturi. 
    
     
  Rondelul înălţimilor 
  În mansarda lui mereu
  Sărăcia e stăpînă. —
  Geniu-şi reazemă pe-o mînă
  Fruntea lui de tînăr zeu.
  
  Zilnic soarta şi-o amînă,
  Zilnic duce-al vieţii greu. —
  În mansarda lui mereu
  Sărăcia e stăpînă.
  
  Dar prea mult nu este pînă
  Va urca în empireu...
  Se şi crede-n Eliseu,
  Şi el stă de-o săptămînă
  În mansarda lui mereu.
  
  Rondelul Franţei burgheze 
  Unde este marea Franţă? Ce văd ochii, te sfîşie. Oh! neroada burghezie, Şi trufaşa ignoranţă. 
  Cerul este de leşie.
  Un linţol pentr u speranţă,
  Unde este marea Franţă?
  Ce văd ochii, te sfîşie.
  
  Între minte şi prostie
  S-a scurtat orice distanţă. —
  Vrut-au toţi egali să fie,
  Şi sunt toţi, cu siguranţă. —
  Unde este marea Franţă?
  
    
     
  Rondelul duminicilor de la Bellevue 
  La Bellevue e val de lume.
  Flori de zarzăr. Cer de mai.
  Sărbătoare. Rîs şi glume.
  Soare vesel. Colţ de rai.
  
  Sena curge numai spume.
  E-nflorită ca un plai,
  La Bellevue e val de lume.
  Flori de zarzăr. Cer de mai.
  
  Dragoşti, muzici şi parfume
  Sunt al zilei dulce grai,
  Dar în fundul bietei hume
  Tot e groaznic orice trai. —
  La Bellevue e val de lume.
  
     
  Rondelul sfîrşitului 
    
     
  Omenirea e ca moartă.
  Vii sunt numai flori şi plante.
  Ea-şi deschise neagra poartă
  Ce clădită-a fost de Dante.
  
  Stema ei de diamante
  Nimicită-a fost de soartă.
  Omenirea e ca moartă.
  Vii sunt numai flori şi plante.
  
  Spre-ale visului ghirlante
  Nici-o aripă n-o poartă;
  Obosit e chiar Atlante,
  De povara ce tot poartă. —
  Omenirea e ca moartă.
  
  
  Rondelurile de porţelan 
  Rondelul lui Tsing-Ly-Tsi 
  Tsing-Ly-Tsi stă-n prispa de-aur,
  Cu ochi mici ca de ghierlan,
  Sub de-argint frunzos tezaur,
  Casa e de porţelan.
  
  Lîngă ea, pe-acelaşi plan,
  Pomi albaştri, zbor de graur;
  Tsing-Ly-Tsi stă-n prispa de-aur,
  Cu ochi mici ca de ghierlan.
  
  Spre-a-şi croi al vieţii plan,
  Asudat-a ca un faur;
  Un măreţ de smalt balaur
  Poartă prins l-al său colan. —
  Tsing-Ly-Tsi stă-n prispa de-aur.
  
  Rondelul podului de onix 
  Pod de onix se-ncovoaie,
  Arcuind o boltă naltă;
  Cade foaie după foaie
  Peste-azurul de pe baltă.
  
  Dinspre-apusul ce tresaltă
  Sîngeroase curg şiroaie;
  Pod de onix se-ncovoaie
  Arcuind o boltă — naltă.
  
  Mandarini, stînd laolaltă,
  Spun că semne sunt de ploaie;
  Iar o luntre, cam greoaie,
  Printre ape se tot saltă,
  Pe sub pod ce se-ncovoaie.
  
  Rondelul pagodei 
  De mari fluturi sărutată,
  Pe-o movilă — artificială,
  E pagoda argintată
  De zîmbirea matinală.
  
    
     
     
  Umbra pomilor, mişcată,
  O dezbracă, virginală,
  De mari fluturi sărutată
  Pe-o movilă — artificială.
  
  Picurînd, diamantată,
  Porţelanul roz i-l spală
  Roua tainic deşirată
  Pe faţada sculpturală, —
  De mari fluturi sărutată. 
    
    
  Rondelul apei din ograda japonezului 
  Apei lui de prin ogradă, Prea domol curgînd la vale, Bolovani, dintr-o grămadă, Japonezu-i pune-n cale. 
  Spumegată, vrea să vadă, Împrejurul casei sale, Apa lui, ce prin ogradă Prea domol o ia la vale. 
  Şi schimbînd-o-ntr-o cascadă De consoane şi vocale, Uită-a vieţii grea corvadă, Dînd răsunet de cristale, Apei lui de prin ogradă. 
  În jinrikişă uşurică
  Muzmeia mică e purtată. —
  Frumoasă ca o păpuşică,
  În kimono e îmbrăcată.
  
  Pe cînd zăduful de-aur pică, —
  Spre ceainăria depărtată,
  În jinrikişă uşurică
  Muzmeia mică e purtată.
  
  De-al soartei greu a fost cruţată.
  Simţiri, nici gînduri n-o ridică.
  Atît e: o păpuşă mică,
  De tineri nostimi aşteptată,
  În jinrikişa uşurică.
  
  Rondelul opiumului 
  Fumîndu-şi opiumul uitării
  Pe rogojini din pai de-orez,
  Fo-hi, spre piscul aiurării,
  E dus de visul lui chinez.
  
  Scăpat de chinul zbuciumării,
  Senin ca după-un meterez,
  Fumează opiumul uitării
  Pe rogojini din pai de-orez.
  
    
     
     
  220
  Iar cînd soseşte-al nopţii miez Ce-l urcă-n slava îmbătării, Deplin se dă halucinării Ce-atunci e singurul său crez, Fumîndu-şi opiumul uitării. 
    
     
  Rondelul Mării Japoneze 
  Smaraldul mării răpitoare
  E jocul vecinic de colori
  În verdea flacără de soare
  De lîngă ţărmii ninşi de flori.
  
  Liliachii, se duc izvoare
  Sub pomi, plăpînzi ca nişte zori,
  Smaraldul mării răpitoare
  E jocul vecinic de colori.
  
  Copii, de griji neştiutori,
  Sunt japonezii-ntre popoare,
  Ş-orice dureri le sunt uşoare.
  Căci poartă-n suflet, zîmbitori,
  Smaraldul mării răpitoare.
  
  Rondelul crizantemei 
  O crizantemă în mişcare E-mpărăteasa strălucită Printre roşatica-nserare Peste grădină răspîndită. 
  Minune-abia închipuită, Şi mai mult mică decît mare, O crizantemă în mişcare E-mpărăteasa strălucită. 
  Îi este faţa zugrăvită Spre-a fi aceeaşi arătare De tinereţe neclintită, Ş-a fi crezută de oricare O crizantemă în mişcare. 
    
     
  Rondelul Ioshiwarei 
  Prin vitrine aşezate,
  În cartierul Ioshiwara,
  Vezi păpuşi nenumărate
  Cît de lungă este vara.
  
  Sunt aproape-asemănate;
  În obraji le arde para
  Prin vitrine aşezate.
  În cartierul Ioshiwara.
  
  Cam la fel sunt vestmîntate...
  Poate grea le-ar fi povara,
  Dar fiind prea zorzonate
  Nu le tulbură ocara,
  Prin vitrine aşezate.
  
     
  222
  Rondelul chinezilor din Paris 
  Ei nu vorbeau, ci ciripeau, 
       
  Căzuţi din lună în Paris,
  Şi cum naintea mea mergeau,
  Păreau ieşiţi ca dintr-un vis.
  
  Să-i vadă mulţi se întorceau:
  Aveau un chip de nedescris...
  Ei nu vorbeau, ci ciripeau,
  Căzuţi din lună în Paris.
  
  Din ţară singuri s-au proscris...
  Însă de cîte ori priveau
  Albastrul hainelor deschis,
  De ea aminte-şi aduceau,
  Şi nu vorbeau, ci ciripeau.
  
  Epigraf final 
  De-aş fi ori încă nu pe ducă, Mă simt la fel cu orişicine: Clipire-nchisă-ntre suspine, Şi-ntre năluci ce pier — nălucă. 
    
     
  
  Geniurilor 
   Buffon laisse gronder l’envie,
   C’est l’hommage de sa terreur.
   Que peut sur l’éclat de ta vie
   Son obscure et lîche fureur!...
   
    (LEBRUN) 
  Invidia neagră în van se tot luptă
  C-o inimă vilă, perfidă, conruptă.
  Să sfarme aceea ce voi aţi creat,
  Căci Iadul la ceruri s-atingă nu poate
  Şi-n sumbru-ntuneric Satana să-noate
  
   Mereu e forţat! 
  În van contra voastră pigmeii cutează Să-şi verse veninul de care turbează, Pigmeii ce-n lume nici urmă nu las’!... Ei vor ca să zboare cu aripi de ceară Şi lesne le-nmoaie lumina solară Spre soare-nainte de-a face un pas! 
  Audacie mare pe dînşii-i domneşteCînd micul lor suflet amar vă huleşte!... Triumful lor însă e-n veci momentan! Byron n-a fost oare, chiar el, a lor pradă? Şi-ndată pigmeii putură să vadă
   Că luptă în van! 
     
  O! Geniuri! vouă această cîntare
  Închin, căci voi singuri fuserăţi în stare
  Invidia oarbă a nesocoti,
  Urmînd înainte pe calea frumoasă
  Atîta de dulce ş-atît de spinoasă
  Ce-atîţia cutează a dispreţui!
  
  Şi ţie, junime, în care străluce
  Scînteia cea sacră cu flacăra-i dulce,
  Debilele-mi versuri şi ţie dedic;
  Mergi dar înainte şi nu privi-n urmă
  Mulţimea de oameni compacţi într-o turmă
  
   Cu sufletul mic! 
  Derîdă! derîdă! fiinţele brute
  Şi geniul vostru ş-a voastră virtute!...
  Voi mergeţi-nainte!... Lăsaţi-i pe ei!
  Desfrîul le roade şi viaţă, şi minte...
  Tartarul cel negru le este părinte!
  La formă sunt oameni, la suflet, pigmei.
  
    
     
  
  Nălucirea 
  Cînd noaptea vine placidă, lină,
  Cînd alba lună suie pe cer,
  Cînd vîntu-n frunze duios suspină,
  Cînd dulci arome plană-n eter,
  Ades mi-apare faţa-i blondină,
  Plină de farmec şi de mister.
  
  Să fie feea rimelor grele?
  Sau e-al meu angel privighetor?
  Sau este roua zilelor mele,
  Chipul Speranţei consolator?...
  Cînd mi s-arată, uit orice rele,
  Uit orice rele şi orice dor!
  
  Faţa-mi pălită o reanimă,
  Fără de voie-mi încep să cînt,
  Şi poezia vine, sublimă,
  Să mă-nvelească cu-al său vesmînt!...
  Să mă oprească nu este rima
  Dintr-acest sacru, tainic avînt.
  
  Viaţa ce este grea pentru mine
  Mi se-nveseleşte cum mi-a zîmbit,
  Şi împletindu-mi ore senine,
  Piere spre ziuă chipu-i dorit!
  Piere... cu noaptea, însă revine,
  Ca să mă facă iar fericit!
  
  Ea este feea rimelor grele,
  E ş-al meu angel privighetor,
  Este şi roua zilelor mele;
  E-o nălucire dulce d-amor!
  Cum mi s-arată, uit orice rele,
  Uit orice rele ş-orice dor!
  
  Fecioare albe şi virginale,
  Ochii sunt două raze d-azur,
  Şi tot de roză buzele sale,
  
     
  Cu zîmbet tînăr şi pur!
  Formele-i nu pot s-aibă rivale
  Într-al lor palid şi vag contur!
  
  Talia-i este atît de subţire,
  Sînul îi este-atît de plăpînd,
  Încît te-aruncă în rătăcire,
  Ai vrea în braţe s-o strîngi palpitînd!
  Vană dorinţă!... E-o nălucire
  Ce într-o clipă vezi dispărînd!
  
  Cînd noaptea vine placidă, lină,
  Cînd alba lună suie pe cer,
  Cînd vîntu-n frunze duios suspină,
  Cînd dulci arome plană-n eter,
  Mi se arată faţa-i blondină
  Plină de farmec şi de mister!
  
  Ore sublime de reverie,
  De inspirare trec atunci eu,
  Şi-n valuri dive de poezie
  Exal cu-ncetul sufletul meu!
  Ea, înclinată pe-a mea hîrtie,
  Zîmbind, conduce pana-mi mereu!
  
  Cînd se întîmplă să nu-mi apară,
  De întristare sunt înnegrit!
  Chiar Poezia repede zboară
  Cînd nu mai vede chipu-i iubit;
  Dar la vedere-i se-ntoarce iară
  Şi mă inspiră necontenit!
  
  Ea este feea rimelor grele,
  E ş-al meu angel consolator,
  Este şi roua zilelor mele;
  E-o nălucire dulce d-amor,
  Cum mi s-arată în cîntecele,
  Uit orice chinuri, uit orice dor!
  
    
     
  
  Destul 
  I
  
  Acum destul cu plînsul, căci inima ţi-e seacă,
  Şi chiar de ţi-ar fi plină, e timp să-i zici destul:
  Poporul nostru este de lacrime sătul,
  Şi ele nici în versuri nu pot ca să mai treacă;
  Zadarnic poetaşii într-însele se-neacă,
  Hîrţoagele lor toate rămîn făcute sul.
  
  II
  
  Ei!… S-a trecut cu moda de lacrimi şi suspine
  Şi cu acele crunte dureri imaginari,
  Aţi cărunţit cu totul, sărmanilor cobzari!
  Dar de s-a dus o vreme, o nouă vreme vine,
  Şi ea c-un bici pe care în mîna sa îl ţine
  Plesnind vă strigă vouă: „Alţi timpi, alţi lăutari!“
  
  III
  
  Rubinele pe buze, mărgăritarii-n gură
  Şi crinii de pe sînuri şi ochii ca de mură
  Sunt nişte mărunţişuri ce nu-şi mai au vrun curs:
  
     
  228
  Cu lacrimile false ce-ntruna s-au tot scurs,
  S-au poticnit în coastă şi se tot duc de-a dură
  Tîrîte de ridicol în repedele-i curs!
  
  IV
  
  Acuma este timpul puterii, bărbăţiei,
  Copilul de ieri, astăzi e un băiat viril:
  S-a scuturat la Plevna de jugu-epitropiei.
  De-ar fi copil, şi astăzi ar rămînea copil;
  Cu doina nu mai merge pe fruntea Romîniei,
  Deplin ca să renaştem ne trebuie-un Virgil!
  
    
     
  Imn 
  Tăcut mă urc pe colină:
  Soarele s-a înălţat,
  Cîmpul se scaldă-n lumină,
  Aerul e parfumat!
  Văd raze, scîntei şi rouă,
  Petale de flori ce plouă
  Şi lumea îmi pare nouă,
  Fii, Doamne, glorificat!
  
  Se pare c-o legătură
  Este-ntre cer şi pămînt!
  Cerul nu este natură?
  Natura, Dumnezeu sfînt?
  El e-n făpturile sale,
  Tot omul şi-l află-n cale
  
  De plîngi, el plînge cu jale,
  De cînţi, al lui e-al tău cînt!
  
  Pămîntul de-l stăpîneşte,
  Este că-l stăpînim!
  Crima de-o pedepseşte,
  Este c-o pedepsim!...
  Din univers se compune,
  Totul la Tot se supune.
  
  Şi iarba care se-nclină,
  Şi astrul luminător,
  Şi vîntul care suspină,
  Şi rîul tînguitor!
  Şi stelele nenumărate
  Cu lumile nemăsurate,
  Şi florile care-nfloresc
  Pe văile care rodesc!
  Şi nu e-mpărat sau rege
  Afară dintr-astă lege!
  
  Unii i-au zis Raţiune,
  Făcîndu-şi iluziune;
  Alţii-n materie-l pun;
  Mulţi după plac îl compun!
  Dar eu, care-l simt în mine,
  Dar El, care-mi curge-n vine,
  Creieru-mi care-l conţine
  Îmi strigă cu toţi împreună
  Este oriunde voieşti:
  Pe buzele noastre s-adună!...
  
  230
  Cugeţi prin el şi trăieşti!... 
  În inima noastră palpită, 
  În craniul nostru s-agită! 
  Este şi-n noi, şi-n natură, 
  Este şi-n orice făptură! 
  Materie, Verb, Idee, 
  Stau în trăsura de unire, 
  Şi Trinitatea se-ncheie 
  Cu vorba: dumnezeire! 
  
  Sentinţă 
  
  Un arbor cînd puternic spre domele-nstelate
  Înalţă-ale lui ramuri de frunze încărcate,
  Făcînd la ceilalţi arbori o umbră-omorîtoare,
  Pe cînd, prin rădăcine mereu cuceritoare,
  Păstrează-n stăpînire tot locul apucat,
  Aşa încît lăstarii de-abia găsesc la soare
  Un loc să-şi mai înfigă plăpîndele picioare,
  A meritat securea şi trebuie tăiat!
  
  
  Amintiri 
  În mintea omului rămîne Tabloul fericirii stinse... Astfel tresar şi-n al meu suflet Reamintirile întinse; 
  Aci revăd o albă casă...
  O horă, fete, fluturi, salbe,
  Frunzişuri, vii şi flori pe cîmpuri
  Şi porumbei cu aripi albe!
  
  Aci mă văd pe alte ţărmuri
  Pribeag prin ţările străine,
  Pe margine de-albastre lacuri
  Cu negre stînci şi vechi ruine!
  
  Aci revăd, revăd un tînăr...
  La braţ el poartă o femeie...
  Le bate inima-n unire
  Şi află-a raiurilor cheie!
  
  Pădurea-n umbră le-nfăşoară
  Amorul lor ca un tezaur
  Şi soarele prin frunze-apune
  În fundul unui cer de aur!
  
  Dar, Doamne, pentru ce pe lume
  Cînd verşi atîta fericire
  Ne-o iei îndată ce ne-ai dat-o
  Ş-abia ne laşi o suvenire?
  
    
     
  
  Nebunul din Golia 
  Închis într-o chilie sub bolţi mai depărtate,
  Cu urletele sale lăsate-n libertate,
  Zăcea frumosul tînăr de optsprezece ani;
  
     
  Părea un cal sălbatic cu nările umflate
  Ce ştie că-ntre oameni se află-ntre duşmani!
  Din cap pînă-n picioare făcut pentru iubire,
  În ochi purta un trăsnet cu palidă lucire...
  Părea tot într-o vreme un înger ş-un demon...
  Sub galbenele-i tîmple purta un Lord Byron!
  Sprîncenele-i arcate urcau sub a lui frunte
  Ca tinere lăstare sub umbra unui munte,
  Şi părul, în inele căzîndu-i pe grumaz,
  Punea negreţi albastre pe straniul obraz!
  În cap purta cu apă un coif de gumelastic...
  Pe buze-avea un zîmbet cînd dulce, cînd sarcastic,
  Privindu-ne cu ochii prăpastiei din el!... —
  Abia puteau să-l ţie doi oameni deodată,
  Iar chipul, ca o noapte de trăsnet luminată,
  Brăzdat era de plugul delirului de-oţel!
  
    
     
  
  Te înţeleg, o! Ţepeş... 
  Te înţeleg, o! Ţepeş-vodă,
  Ţepeş-vodă mare domn,
  Ş-aş voi să te văd astăzi
  Deşteptîndu-te din somn!
  
  Simt în mine cîteodată
  O mînie ca ş-a ta,
  Şi de-ar fi ca să-ţi iau locul,
  Ţepeş, eu te-aş imita!
  
  Visurile tale sumbre
  Pentru mine nu sunt noi...
  Ţepeş, Ţepeş, lasă-ţi groapa,
  Să mai vii şi printre noi!
  
    
     
  
  Cîntec 
  Şi pentru ce n-ar fi permis Al vieţii mele tainic vis 
  Să-l împlineşti, Iubindu-te, să mă iubeşti? Să mă iubeşti! 
  Făgăduind, — ziceai că ţii, Prin cuget dacă-mi aparţii De ce, — de ce N-ai vrea să calci peste orice? Peste orice! 
  De mă iubeşti, — să te supui, O sărutare să depui Pe fruntea ta, Şi morţii-n gropi vor tresălta! Vor tresălta! 
  Pe buza ta, pe-obrazul tău, Oh! lasă-mă să fiu călău, Călău de flori, Şi vor cînta privighetori! Privighetori! 
     
  Pe ochii tăi şi pe-al tău sîn, Trecînd amorul meu păgîn, Amorul meu, Tu poţi să-l faci un semizeu, Un semizeu! 
  Natura este-n haină nouă... Priveşte! flori de zarzări plouă... Sub ele, — noi, Vom fi la umbră amîndoi Cu amîndoi! 
  
  Alea jacta est 
  Dorinţe îndrăzneţe
  Din visuri de juneţe
  Ce mintea-mi conţinu,
  Din voi mai este vruna
  Cînd soarta-ntotdeauna
  La toate zise nu?
  
  Şi totul cînd m-apasă,
  Ce drept mi se mai lasă
  Afară de-a muri...
  O ţintă, o dorinţă
  Să caut cu credinţă
  Din nou a-mi făuri?
  
  Nimic!... Orişice cale
  Mi-e-nchisă, şi cu jale
  
    
     
  În cugetu-mi privesc... Speranţa mi-este stinsă Ş-o negură întinsă În locu-i întîlnesc! 
  Din ce în ce mai multe Amarnice insulte Întîmpin nencetat, Cît inima-mi sărmană Întreagă este-o rană Ş-un hoit de sfîşiat! 
  Albastra boltă-mi pare Cernită de-ntristare Ca sufletu-mi în dor, Iar lacrimile mele Întunecă şi stele, Şi soare-ncălzitor. 
  E iarnă, este gheaţă Întinsă pe-a mea viaţă Precum pe nişte văi Zăpada se întinde Şi-n giulgiu-i cuprinde Păduri, izvoare, căi. 
  Şi cum ascunsă tace Privighetoarea-n pace Prin scorburi de copaci, Aşa şi tu, biet suflet, Abia avînd răsuflet, Te-ascunzi în piept şi taci! 
     
  
  Epoca 
    
     
  Unui om în toată firea e moral să-i zici smintit,
  Dar nebunului pe nume dacă-i zici, e necinstit.
  Trebuieşte-ntotdeauna spre a fi-n moralitate
  Să te faci apărătorul caselor de sănătate;
  La nebun să zici cuminte, pe neghiob să adorezi
  Şi de s-află în Mărcuţa geniu să-l decretezi.
  În nimica, de-azi-nainte, răul nu-şi mai are leacu,
  Şi o naţie mai bine nu s-a dat de-a berbeleacu,
  Iar desigur niciodată dezmăţarea n-a domnit
  Într-o epocă fatală, sub un aer mai tîmpit...
  În tot locul predomneşte o sfruntare colosală...
  Imoralul ia cuvîntul şi-ţi vorbeşte de morală...
  Cine crezi că ţi-e prieten ţi-e duşman neîmpăcat...
  N-ai să faci un singur bine, c-ai făcut şi un ingrat,
  Cine crezi că e mai nobil e mai plin de laşitate...
  Tot netrebnicul se crede scriitor de-nsemnătate...
  Nu e om care sub masca unui vecinic carnaval
  Ca lozincă să nu poarte: „Interesul personal“.
  Legile sunt o minciună: slove puse pe hîrtie...
  Ziaristica mai toată cuib nerod de mişelie.
  Cei de sus îşi umplu punga; cei de jos, cu mare zor,
  Se silesc ca să-i ajungă pentru-a-şi umple şi pe-a lor.
  „Patria“ e-n orice gură, „Pentru patrie“ sunt toate...
  Toţi voiesc la mal s-o scoată, însă nimenea n-o scoate.
  
     237
  
  Naufragiu 
    
     
  Ţărmurile sunt departe, marea urlă-nfuriată, Luntrea cade sfărîmată; 
  Tînărul pescar ce are cap de înger, corp de-atlet, Înghiţit se duce-ncet. 
  Braţul său, în care muşchii stau ca funii încordate, E destins pe jumătate. 
  Ş-aplecîndu-se pe gîtu-i, al său chip atins de val Poartă-al morţii semn fatal. 
  S-a sfîrşit! Dar sub făptura ce de-a lungu zace-ntinsă Apa-n braţele-i cuprinsă, 
  De-o simţire nenţeleasă e pătrunsă pînă jos Şi se mişcă zgomotos. 
  
  Cîntec voluptuos 
  Ale sîngelui furtune cine nu le-a cunoscut, 
  Cine n-a simţit căldura soarelui ce-i curge-n vine 
  N-o să ştie niciodată ce ascunde-adînc în sine Învelişul meu tăcut. 
  Fără nici-o-nsufleţire e ş-o apă liniştită, 
  Însă mintea ce cutează, însă ochii ce pătrund, 
  Clocotind sub mii de forme, află viaţa încîlcită De la creştet pîn’ la fund. 
     
  Oh! Ascultă... Iată noaptea ce de mult o aşteptăm... Cu zgîrcenia nu merge cînd te-apuci să faci pomană... Să chemăm o voluptate mai presus de cea umană 
  Şi în ea să ne-ngropăm. 
    
     
  
  Nimic, nici chiar speranţa... 
  Nimic, nici chiar speranţa în suflet nu mai cîntă Cînd mut e viitorul şi aripa ţi-e frîntă... Departe laşi în urmă al visurilor rai... Şi lacrima, chiar dînsa, cînd pică pe hîrtie, E rece ca îngheţul din inima pustie 
  De florile din mai! 
  Nimic, nici chiar speranţa în ochi nu licăreşte
  Cînd ziua după ziuă bolnavă se tîrăşte...
  Şi poate ca să fie de aur cerul plin,
  Şi poate s-aibă stele albastra adîncime,
  Verdeaţă nouă, cîmpul, pădurea, -ntunecime
  
  Şi rîul alb, — suspin! 
  Nimic, nici chiar speranţa în groapă după tine
  Atunci nu mai voieşte să vie, — şi nu vine!...
  Şi poate ca să fie orice după mormînt:
  Dreptate omenească făcută unui nume,
  O viaţă viitoare, şi-n tainica ei lume
  
  Noi aripi, — nou avînt! 
     239
  
  Aripi 
    
     
  Prin al vieţii mare poate, mintea mea o rătăcesc,
  Şi de bunăvoie singur cu speranţe m-amăgesc,
  Îmi creez năluci de aur, întîmplări nepomenite,
  Urmărindu-le sub farmec, cu privirile uimite.
  Poezie! Tu atuncea, şi cînd umblu, şi cînd stau,
  Îmi pui aripile-albastre ce avînturile-mi dau;
  Nu e stavilă pe care să n-o trec prin cugetare
  Şi-ntîmplările-aşteptate le aştept fără-ncetare!
  Aci dau de o comoară ce se află-n al meu drum
  Şi mă-mbăt de bogăţie cum te-mbeţi de un parfum.
  Aci văd că tot poporul mă ridică la mărire,
  Fermecat de-o vorbă numai, de-o mişcare, de-o privire,
  Aci sutele de veacuri ce-au să nască vin pe rînd
  Cu minuni strălucitoare ca să umple al meu gînd.
  Aci-n fruntea unei oaste vitejeşti mă văd deodată,
  Coifurile scînteiază, tobele încep să bată...
  Aci statele din lume vînturîndu-le, în mine
  Simt din nou tumultul vieţii şi renasc dintre ruine.
  Aci singur şi de lume izolat, adîncul cer
  Îmi deschide poarta sacră a obştescului mister
  Şi cu gîndul ce sclipeşte la lumina poeziei
  Văd în stelele de aur alfabetul veciniciei!
  
  Aripi! printre cîte visuri poleite mă purtaţi!
  Cîte raze pe-a mea frunte puneţi dacă vă mişcaţi!
  De cît soare acest suflet nu mi-l umpleţi? Ce splendoare
  De albastru şi de roşu nu-ntrevăd mîngîietoare!
  Cîte perle de-armonie se deşiră-n jurul meu
  Cînd prin inimă mă faceţi să vorbesc cu Dumnezeu!
  
     
  240
  Aripi! Voi sunteţi misterul ce mulţimea nu pricepe, Focul sacru ce sub tîmple lumile şi le concepe, Şoaptele ce se preschimbă într-un cîntec nesfîrşit, Dus de-a îngerilor voce pîn’ la cer nemărginit! 
    
     
  
  Palidă umbră 
  Palidă umbră, care mister
  Unul spre altul mereu ne-atrage?
  Vrem de sub farmec a ne sustrage
  Şi dăm de-aceeaşi forţă de fier.
  Palidă umbră, care mister?
  
  Fost-am vreodată îngeri frumoşi
  Uniţi pe-albastrul largului spaţiu?
  O voluptate fără nesaţiu
  Ne face ochii mai luminoşi.
  Fost-am vreodată îngeri frumoşi?
  
  Sau împreună ars-am în iad?
  Coboară-n suflet de-ţi aminteşte...
  Al meu ce-mi spune e că iubeşte,
  Şi dacă suntem îngeri ce cad,
  De ce n-am arde ş-aici ca-n iad?
  
  Palidă umbră, reflex bizar
  În care s-află iadul şi raiul,
  Cu unul arde-mi repede traiul,
  Cu altul aripi urzeşte-mi iar,
  Palidă umbră, reflex bizar.
  
  Frumos ca îngerii din cer E visul ce-n adînc mister 
  Urzesc! În mii de feluri îl prefac, Căci albele conture-mi plac.O! Vis frumos, cît te iubesc! 
  Cînd din-nălţime te cobori Cu ochii tăi scînteietori, 
  O! vis, Vis parfumat de buze dulci, Tu vii cu mine să te culci, Ş-alunec în al tău abis! 
  Frumos cum nu e pe pămînt Nici om, nici cuget, nici pămînt, 
  Vis alb Încoronat de primăveri, Că te iubesc n-o ştii de ieri Nici tu, nici corpul tău rozalb. 
  În schimb de mă iubeşti şi tu Fiindcă soarta nu putu 
  Să-mi ia Nici inimă, nici ochi, nici minţi, Oh! strînge-mă la sîni fierbinţi, Să nu mai simt durerea mea. 
  Fă-mi loc în floarea ta de crin Să nu m-ajungă alt suspin Decît 
     
  Suspinul unei voluptăţi Într-însul cu eternităţi, Ce sunt scutite de urît. 
  Primeşte-n ochii tăi profunzi, Privirile să mi le-ascunzi... 
  Voiesc Să mai sărut cum sărutam, Să-ţi dau tot sîngele ce am Şi sub plăceri să-nnebunesc! 
  Iar cînd vom fi transfiguraţi, Ca doi columbi înaripaţi, 
  În sus Luînd-o prin văzduhul alb, Eu corp albit, tu corp rozalb. Să dispărem către apus! 
    
     
  
  Suo tempore... 
  Uimit cînd stau cu ochii ţintă
  Ş-un vis fantastic urmăresc,
  Se schimbă lumea ca prin farmec
  Ş-o văd aşa cum o doresc!
  Ce zile de-aur, ce lumină
  În al concepţiei secret!
  Visează, suflete,-nainte —
  Cît vei visa voi fi poet.
  
  Iubirea pestetot se-ntinde,
  Frăţia predomneşte-n tot,
  
  Ciupercile înveninate
  La soare capu nu-l mai scot.
  Oricare suflet e grădină
  Ş-orice grădină e buchet...
  Ah! bate, inimă,-nainte,
  Cît vei bătea, voi fi poet.
  
  Prietenia reînviază,
  Rudenii nu mai sunt deloc.
  Şi nu mai e nici defăimare,
  Nici persecuţii, nici noroc.
  Cad legi şi camere şi tronuri
  Sub al mulţimilor decret.
  Profetizează, al meu suflet...
  Profetul singur e poet!
  
    
     
  
  Raze 
  Dacă raze de-astă dată voi s-adun cu-mbelşugare
  E că frunţile brăzdate de al grijilor făgaş
  Sub a razelor coroană află-o sfîntă alinare
  Şi să urle pasiunea nerozescului oraş.
  
  Cerurile pentru mine nu mai pot să fie stinse,
  Îmi vînd partea mea de lume pentru partea mea de cer,
  Către ziua veciniciei zbor cu aripe destinse,
  Şi să mă strivească soarta sub călcîiul ei de fier.
  
  Razele de astă dată îmi vor fi îmbrăcămintea,
  Tot ce am avut cu lumea de-mpărţit am împărţit.
  Iar de-mi las în urmă corpul, e că-mi duc nainte mintea
  Şi să nu mă înţeleagă decît cine-a suferit.
  
     
  244
  
  Vînt de stepe 
    
    
   (Cîntec al slavului de sud) 
  Spre locuri unde nu se află societăţi organizate,
  Pustii, întinse, fără urme de plug, de-oraşe sau de sate,
  Nemărginiri ce-n timpul verii sunt oceane de verdeţi,
  Cu flori albastre, cu flori roşii, în raza clarei dimineţi,
  Cu aerul umplut de-arome sălbatice şi muşcătoare,
  Ce răzvrătind musculatura o reîncarcă cu vigoare,
  Uitînd ce sunt şi unde m-aflu, îmi duc al cugetului cort,
  Şi renăscînd la viaţă nouă, naufragiat ajuns la port,
  Sunt principe stăpîn pe stepă cît pot cuprinde cu vederea...
  Îmi creşte păru-n stufuri negre şi-n ochi îmi fulgeră plăcerea,
  Sunt june, sunt puternic, liber, — încalec repede-armăsar,
  Apun ici-colo ca nălucă şi dincolo din nou răsar...
  Jiletca mea e de mătase cu fir de aur ceaprezată,
  Cămaşă am cu mîneci roşii, şi cizma mea e-mpintenată
  De-un fel de bold ce poartă-n vîrfu-i o boabă chiar de
  
  diamant... Am pantaloni ce cad în cute şi am mustaţă de amant, O Varinkă cu ochi albaştri ca stelele sub fruntea serii Pe graniţa pustietăţii m-aşteaptă-n vîntul primăverii Şi împletindu-şi a ei coadă cu fir de-argint şi cu panglici, Îmi zice: „Suflete, aleargă, de-un veac de cînd te-aştept aici!“ 
     245
  
  Cînd toate trec şi-mbătrînesc 
    
     
  O! poezie, pe cînd toate în lume trec şi-mbătrînesc, Cînd nu mai sunt nici eu băiatul cu inimă nevinovată, Cînd zilele copilăriei sunt o ghirlandă scuturată, În mine iar te regăsesc, 
  O! Poezie. 
  Te regăsesc şi tot aceeaşi: cu tinereţe coronată;
  Tot călătoare printre stele, sau din nălţimea înstelată
  Tot coborînd şi printre oameni şi rencepînd să răscoleşti,
  
  O! Poezie, 
  Tu singură nu-mbătrîneşti. 
  
  Pe sînurile 
  Era-ntr-o vreme depărtată, apusă, dusă de atunci… Era-n odaia unui palid student abia pe pragul vieţii, Dar pestetot, răscolitoare, plutea mireasma tinereţii, Şi ai venit a te supune la zdrobitoare şi dulci munci… Era-ntr-o vreme depărtată, apusă, dusă de atunci. 
  Şi ai sunat, de bunăvoie, la poarta mea întunecoasă… Nici te-aşteptam, nici te chemasem, dar gîndul meu 
  te aducea, Şi te-ai predat hipnotizării ce fără voie poruncea, Şi ţi-am răpit, de bunăvoie, o pubertate îndoioasă, De bunăvoia ta sunaseşi la poarta mea întunecoasă. 
     
  Şi sînurile tale macre cu al meu piept le-am frămîntat… Din creştet pînă la picoare te-am sărutat, frumoasă floare, Ş-ai plîns cu lacrimi sîngeroase ce-au curs mai jos de 
  cingătoare… Dar Eros, meşter vecinic dulce, sub spasmul lui te-a leşinat, Şi sînurile tale macre ca un satir le-am frămîntat. 
  Eram frumos, dacă ţii minte, pe sînurile tale macre…
  Sfiala te împalidase, plăcerea mă cutremura;
  Voiseşi ş-apoi nu voiseşi; porniseşi chiar a tremura,
  Aveai albeţi ca ale lunii, aveai roşeţi ce erau sacre,
  Dar m-ai răbdat, frumos şi tînăr, pe sănurile tale macre.
  
    
     
  
  Zadarnice sunt toate 
  Zadarnice sunt toate, căci trebuie să mori,
  Ridice-se un suflet la orice înălţime,
  Străbată universul pe aripe sublime,
  Sau uite-se la dînsul cu ochi nepăsători,
  Zadarnice sunt toate, căci trebuie să mori!
  
  
  De-aş şti... 
  De-aş şti că lacrimile mele S-ar preschimba-n mărgăritare, Din ele ca să-ţi fac avere, Le-aş plînge fără de-ncetare. 
  De-aş şti că sîngele din mine S-ar preschimba în rîu de aur, Arterele mi le-aş deschide Să-ţi fac din ele un tezaur. 
    
     
  
  Apolog 
  Mickiewicz spune că un om,
  Văzîndu-şi mama-n nesimţire,
  Mîhnit adînc de-acel simptom,
  
  Cheamă pe doctori cu grăbire —
  Consult făcură între ei
  Dar nu căzură la-nvoire.
  
  Mult lăudaţii semizei
  Se tot certau pe leacuri multe
  La capul jalnicei femei…
  
  Curgeau şi vorbe şi insulte,
  Zîmbiri amare fără spor,
  Şi alte lucruri zise culte…
  
  Dar omul nostru din popor
  Privi icoana minunată
  Şi le grăi ca din topor
  
  Şi mi-i luă la goană-ndată;
  Apoi la mamă-sa cătă
  În letargie cufundată…
  
     
  248
  Iar cînd din plînset încetă — Strigîndu-i: „mamă“, în simţire, Prin farmec ea se deşteptă. 
  Astfel ş-o ţară în pieire Mormînt şi lanţuri le sfărmă Călcînd pe-a soartei îndîrjire Pe loc ce-i strigă fiii: „Mamă“. 
    
     
  
  Expoziţia de la Ateneu 
  De cum ne cheamă o clipă în lumea ta de vise
  Uităm orice durere în noi se zămislise;
  Extazul ne răpeşte — murim pentru real;
  În clara atmosferă a cînturilor tale
  Ne fură flori albastre şi cînturi de cavale
  Şi ne simţim deodată intraţi în ideal.
  
  Doinesc izvoare limpezi atunci din orice parte,
  Pier rănile de-orgoliu şi grijile deşarte…
  O nouă tinereţe ne toarnă al ei vin;
  Copacii vechi c-o umbră de pace ne-nfăşoară,
  Iar vesela magie prin frunze şi-o stecoară
  Universalul suflet al spaţiului divin.
  
     249
  
  Sonetul din zări 
    
     
  Eu vin din zări cumplite — din trista ţară-n care
  Mimosa simţitoare ori lotusu-azuriu
  Sunt serbede vedenii închise-ntr-un sicriu,
  Iad negru unde viaţa e plînset sau oftare.
  
  Acolo e tîrîrea o lege pentru-oricare
  Şi toţi sunt stîrpitura grozavului pustiu...
  Din tot ce-a fost pe suflet nimic nu mai e viu
  Decît un smîrc de vicii şi altul de-aiurare.
  
  Şi totuşi împotriva prostiei rînjitoare,
  Sub ura pentru rază şi ura pentru floare,
  Sub noaptea frămîntată de chinuri ce zdrobesc,
  
  Lipsit chiar de speranţă, sleit chiar de credinţă
  Prin neguri îmi trag brazda cu vechea sîrguinţă,
  A mea, această ţară căci este, — ş-o iubesc.
  
  
  Chitară 
  Cu ochi mari te urmăresc Printre flori cu vii răsfrîngeri, Însă fraţii tăi sunt îngeri Şi mi-e visul omenesc, Cu ochi mari te urmăresc. 
     
  250
  Sunt migdali şi albi şi rozi
  Şi e iarbă şi e soare,
  Umbră, apă şoptitoare,
  Viaţa, dragoste, nerozi.
  Sunt migdali şi albi şi rozi.
  
  Sub măceşi şi liliac
  Cîntă însă taina veche...
  La ureche, la ureche,
  Eu ţi-aş spune-o după plac,
  Sub măceşi şi liliac.
  
    
     
  
  Epoda de aur 
  Sub cerul de zori printre nori Surpare de roze din raze Şi ochi rouraţi de extaze Şi flori pestetot şi fiori... 
  Iar apa sub ulmi şi sub sălcii. 
  Caişii zîmbesc sub ninsori Şi trec ciripiri de chitare Prin iarbă, prin crăci şi prin flori, Şi cîntă şi preajmă şi zare... 
  Şi cîntă sub fagi şi păstorii. 
  Dar sînge nu curge din nori, Înalţă fanfare de goarne, E palid argintul din zori... — Un monstru ia cerul în coarne: 
  E soarele taur de aur. 
    
     
  
  Romanţa frunzei de chiparos 
  Eu cunosc un loc retras
  Unde nimeni n-o să poată
  Să urmeze-al nostru pas...
  Vino: Uită lumea toată.
  
  Pămînteştile păreri
  Îl cred plin de-ntunecime,
  Însă mint — căci nicăieri
  Nu ard flăcări mai sublime.
  
  Viaţa nu e pentru noi —
  Lumea e de rele plină...
  Eşti o floare — sunt lumină —
  Vom fi cerul amîndoi.
  
  
  Sonetul nestematelor 
  Aci sunt giuvaiere ce-mpart cu dărnicie. Cristalizate fost-au de mine-n focul vieţii, Şi-n apa lor răsfrînt-am minunea tinereţii, Iar de-artă şlefuite sunt azi pentru vecie. 
     
  Făcut-am cea mai aspră şi grea ucenicie,
  Dar tot le-am smuls din suflet în faptul dimineţii,
  Mai limpezi decît ochii de vis ai frumuseţii,
  Şi tot le-am dat, în urmă, nespusa trăinicie.
  
  De-acuma, vîrsta poate pecetiea să-şi pună
  Pe omul de-azi şi mîine, iar moartea să-l răpună.
  Aceste nestemate cu apă neclintită,
  
  Sfidînd a clevetirii pornire omenească,
  Şi stînd într-o lumină mereu mai strălucită,
  Să piară n-au vreodată şi nici să-mbătrînească.
  
    
     
  
  Sonetul puterii 
  Tîrnăcopul, pila, mîna, muşcă stînca cu-ndîrjire.
  Vîna de-aur bănuită e adînc în munte-ascunsă...
  Strălucirea ei curată nicăieri nu e răspunsă,
  Ci mereu se depărtează, ca furată de-o vrăjire.
  
  Mă cuprinde, cîteodată, o-ntristare ş-o-ngrijire:
  Străbătea-voi, prin voinţă, pînă-n taina nepătrunsă,
  Sau rămîne-va ş-aceasta vechea Mekă neajunsă,
  Şi plătit voi fi de munca fără seamăn, c-o rînjire?
  
  Dar deşi, dintre unelte, pe granit mi-au fost sfărmate,
  Rînd pe rînd, aproape toate, în asalturi necurmate,
  Şi cu toate că, grămadă, zac tocite, şi chiar rupte,
  
  Nici acum în al meu suflet nu stă-nfiptă disperarea.
  Simt izbînda-n depărtare printre trudă şi noi lupte,
  Căci unealta neatinsă ce păstrat-am e: Răbdarea.
  
    
     
  
  Tinereţea eternă 
  Cine vrea în toată viaţa tot mereu să-ntinerească,
  Cu bătrîni să nu s-adune, cu bătrîni să nu vorbească:
  Pe cît timp în suflet cîntă dulci visări, — entuziasm,
  Pe cît timp se desfăşoară al speranţei veşnic basm,
  Ochiul viu scîntei împarte, — eşti scutit de bătrîneţe,
  Şi etatea te-nfăşoară în eterna tinereţe.
  
  
  Romanţa garoafei 
  Garoafele ce le-ai purtat Au sîngerat şi s-au uscat. Dar alte flori de foc nestins Pe buze ele mi-au aprins. 
  În ochii tăi, — de raiuri porţi, — Al tinereţii soare porţi Şi neştiind de ce nicicum Eu te respir ca un parfum. 
  Mă-mbăt de tine ca de-un vin, De cîte ori spre tine vin, 
     
  Un vin de struguri de Şiraz Ce pune flacări pe obraz. 
  Cînd dormi străbat în al tău somn Şi-ţi sunt şi rob, şi-ţi sunt şi domn, Iar cu plăceri ce istovesc Te-nnebunesc, şi-nnebunesc. 
  Ştiu că voieşti şi nu voieşti, Ştiu că doreşti, şi nu-ndrăzneşti Dar eu voiesc, şi îndrăznesc, Şi te urăsc, căci te iubesc. 
    
     
  
  M-am dus departe 
  M-am dus departe-n lumea cugetării, Dezgrăniţat-am lumile simţirii Şi desluşit-am fundurile zării... Lăsat-am omul pradă omenirii, 
  Ghicit-am vieţi oriunde e lumină, Lumină unde cugetul n-atinge, Dar ce folos? Tot omul mă învinge, Şi tot ca el, e inima mea plină. 
  Cărări în van croitu-mi-am prin stele, Zadarnic zborul în sus mi se tot duce, Nu le pricep, nu mă pricep nici ele. 
     255
  
  Moartea este o minciună 
    
     
  Sub a soarelui lumină Şoapte umblă prin grădină, Fluturi zboară sub cais... Bătrîneţea e un vis. 
  Apa cîntă la fîntînă Şi cu trestia se-ngînă, Iar sub soare sau sub lună Moartea este o minciună. 
  
  Noaptea de august 
  Atîta ştiu, că era noapte, dar nu şi veacul cînd era... Terasa de granit înaltă părea-n lumină că pluteşte Şi pe un cîntec de teorbă că urcă şi se-nsufleţeşte, Pe cînd mai jos nedesluşirea unui oraş se resfira — Treptat mai ştearsă şi mai stinsă, pe cînd, în sus, 
  fără-ncetare Curgea o-ntreagă adîncime şi se lărgea o-ntinsă mare, O mare ce, neţărmurită, se tot ducea cu gînd cu tot, Sub înserarea viorie şi înstelarea-nfloritoare, Cînd spre-o planetă, cînd spre alta, şi dintr-un soare 
  spre alt soare... Ş-atîta ştiu: că era noapte, şi ca să ştiu mai mult nu pot, Decît c-acea terasă albă şi largul cîntec de teorbă Erau şi zbor nebun de aripi, erau şi zbor de-naltă vorbă, Dar spre-a cuprinde clipa de-aur n-a fost Parnas şi nici Olimp, 
     
  Şi de-a fost ieri, sau cine ştie în ce trecut de loc şi timp,
  Se desprindeau din armonia ce depărta de ea pămîntul,
  Priceperi ce-n eternitate îşi împingeau mereu avîntul,
  Şi ce spirale nesfîrşite, nălţimea nu-şi mai măsurau
  Neprăvălindu-şi-o vreodată nici chiar atunci cînd coborau.
  Şi hotărînd că-n tot ce este nu e nimic decît cuvîntul,
  Căci singur el mişcare sfîntă, în orice parte să-l trimeţi
  Fiinţă dă oricînd voinţei, schimbînd-o-n sori şi în planeţi;
  Sau pestetot fluidizînd-o în proteismul cugetării,
  Ce poartă timpul, ca şi locul în revărsările mişcării,
  Şi ce din ea destăinuieşte colori şi forme şi simţiri,
  Alcătuind chiar vecinicia prin nencetatele-i clădiri —
  Căci vecinicia ce nu-ncepe şi nu sfîrşeşte niciodată
  Se zămisleşte-n toată clipa printr-o zidire nencetată.
  
  Dar punţi de stele peste-abisuri muiau adîncu-n strălucire
  Şi se simţea că-n orice parte e Dumnezeu, că-n orice parte
  Aceeaşi viaţă neînvinsă îşi duce valul mai departe.
  Că sori ce n-ar fi din lumină pentru privirile-omeneşti
  Mai sus azvîrl-această viaţă ce-n veci de-a noastră se
  
  desparte, Că forme care n-ar fi forme trăiesc sub alte bolţi cereşti, Că ochi privesc din orice goluri, dar că nu-ncap în orice minte Pe cînd nemărginirea-ntreagă e o-ncîlcire de cuvinte Cu tîlcu-n repedea schimbare a trecătoarelor clipiri Şi că e-ntotdeauna altul ce minte-n veci şi-n veci nu minte, Că-şi potriveşte înţelesul pe-orice vîrtej de-nsufleţiri — Şi fie că priveam abisul, şi fie că priveam pămîntul, Răpit de-aceeaşi adîncime, sporit simţeam că mi-e avîntul. Urcam spre culmea Prea Tăriei — eram pe sînul Prea Tăriei Şi noaptea se urca cu mine spre culmea vecinicei lumini. 
  Cu chei de aur deschisesem porţi ce pe veci păreau închise,
  Pe Isis nudă o scosesem din cupa florilor de crini —
  Din taina sfîntă a mişcării înţelegeam pe Dumnezeu,
  Căci o trăiam în întregime trăind pe-a sufletului meu,
  Ghiceam în pulberea de aştri nenumărate oşti de îngeri,
  Iar bucurii ce au să vie se desprindeau din orice plîngeri,
  Ştiam că Dumnezeu e vecinic şi vecinic mă simţeam şi eu.
  
  
  Chipul poeziei 
  Cînd eu treceam cîntînd pe vale, Cîntînd şi surîzînd, Adeseori mi-ieşea în cale Un chip ceresc şi blînd. Îmi surîdea cu-nduioşare Cel chip de mic copil Şi-mi lumina a mea cărare Sub soarele d-april! 
  D-atunci adeseori în viaţă Cel chip l-am revăzut, Dar întristat într-a lui faţă Şi-n reverii căzut... Ursita-mi fu fără-ndurare... Îi cer însă umil Ca să expir într-o cîntare Sub soarele d-april. 
     259
  
  Noaptea de octombrie 
    
     
  Unde oare se tot duce apa ce din matcă-afară
  A ieşit de-atîta vreme sfărîmînd orice zăgaz,
  Întinzîndu-şi nimicirea din o ţară-n altă ţară,
  Şi în veci fără cruţare, neavînd, nici dînd răgaz?
  În zadar se-ncearcă unii drumul ei să-l stăvilească,
  Nu mai e putere-n lume revărsarea să-i oprească.
  Şi e groaznică urgia, însă e dumnezeiască.
  Şterge-n clipă o cetate, trece munţii dintr-un salt.
  Lasă-n urmă numai leşuri şi tîrăşte-ncoa şi-ncolo
  Dăr mături muiate-n sînge cu popor după popor...
  Se cutremură pămîntul zguduit de-un lung fior,
  Iar toţi zeii vechi se surpă, ş-amuţit e chiar Apollo.
  Printre ţipete şi lacrimi lumea-ntreagă se scufundă,
  Ce-a rodit de veacuri mintea este astăzi dus la fund,
  Unde-au fost ogoare-odată este-o mare fără fund.