CULEGERE DIN CEALE MAI FRUMOASE NOPŢI ALE LUI YUNG
DE SERDARUL SIMON MARCOVICI
Profesor de retorică în Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti.
A doa ediţie, 
Îndreptată şi adăogată cu un cuvînt al lui Iung asupra veniri şi cu un cuvînt dintr-ale episcopului Masilion.
Carte
Priimită de consiliul profesoral pentu deprinderea tinerimei la analisuri şi la compuneri
„Virtutea este bunul cel prea înalt“
Ciceron.
Bucureşti. 
În tipografia lui Eliad.
1835.
[3] VIAŢA LUI IUNG
pe scurt

	Eduard Iung, de neam englez, s-a născut la 1684. Creşterea sa a fost foarte bună. Părinţii, după a lor neapărată datorie, s-au silit cu dînsul în tot chipul, ştiind bine că cea dintîiu moştenire a lăsa unui fiu este o învăţătură temeinică.
	Pînă la 20 de ani a învăţat legile, filosofia şi teologia; dar fireasca aplecare la poezie, o fantasie îmfocată, un duh slobod şi născocitor, şi o simţire delicată, l-au silit să părăsească celelalte învăţături şi să se robească cu totul lui Apollo.
	Drumul ce Iung şi-a deschis, a ajuns dăsnădăduirea poeţilor; căci, cîţi au îndrăznit să-i umeze pînă acum în mijlocul mormînturilor unde el şi.a zidit templul său, s-au făcut o pradă uitării.
	La 1731, însurîndu-se, a luat de soţie pe doamna Beti–Lee, văduvă a coloneşului Lee, şi fiică a contelui Lotşfield. 
	[4] La 1741, moartea, în trei lui, a jertvit pe soţia sa şi doi copii ce doamna Lee avusese cu cel dintîiu bărbat, pe care copii îi crescuse Iung, îşi iubea întocmai ca cum ar fi fost ai săi. Această cumplită pagubă a înecat în lacrămi inima ticălosului bătrîn. Scîrbind lumea şi viiaţa, lipsit fără veste la vîrsta de 60 de ani, de tot cel ce putea să-l mai mîngîe, s-a pogorît de viu în mormîntul pietenilor săi, s-a îngropat împreună cu dînşii, şi puind o stavilă între lume şi el, s-a sîrguit a-şi afla mîngîere într-acel viitor grozav, scăparea sîrmanului obosit de nenorocire, răsplătirea cea nepizmuită a făcătorilor de bine, şi vecinica osîndă a celor ce lucrează răul.
	În sfîrşit, la 1765, aprilie 12, Iung a dat lumii vecinica sărutare.
	Lacrămile, sau plîngerile lui Iung săvîrşăsc înalta şi nemuritoarea poemă ce să numeşte Nopţi, a cărora scopos este să facă pe oameni virtuoşi. Tinereţele se veştezesc; frumuseţea piere; slava nesupune la chinuri şi pizmuiri: bogăţiile se primejduesc de o mulţime de întîmplări: numai virtutea ne însoţeşte întru toată viaţa; la tinereţe ne povăţueşte cum să ne ferim de ghimpii desfrănări; la vîrsta cea bărbătească ne statornicează lumina cuvîntului, [5] NOAPTEA ÎNTÎIA şi ne hotăraşte a face binele cu veri ce jertfă; la bătrîneţe ne mîngîe, arătîndu-ne un cuget curat şi bunele urmări a dreptelor noastre lucrări; la nenorocire ne întăreşte, şi la fericire ne popreşte de a ne îngînfa, căci nu putem şti de vom fi apururea fericiţi.
	Mă socotesc dator de la mărturisi a mea desăvîrşită recunoştinţă pentru bunătatea cu care s-a priimit cea dintîiu ediţie a a ceştii cărţi, care aceasta înpreună cu cinstea ce mi-a făcut consiliul profesoral de a socoti folositoare pentru deprinderea tinerimei, întroducîndu-o în Şcoala Naţională dela Sfîntul Sava, m-au îndemnat a îndrepta cu deosebită îngrijire tecstul şi a dăoga al treiela cînt al lui Iung asupra a doa veniri, precum şi un cuvînt al episcopului Masilion asupra caracetrilor mărirei lui Isus Hristos, dorind cu aceasta a o face mai folositoare tinerimei şi a merita oarecum votul publicului şi a tovarăşilor miei.
[6] DIN NOPŢILE LUI YUNG
NOAPTEA ÎNTÎIA
TICĂLOŞIRILE OMENIRIEI
	Dulce somn! Tu, al căruia balsam mîntuitor uşurează natura suferitoare, unde fugi! .. ax! el mălasă. Asemenea cu fiinţele cele desfrănate, el se depărtează de nenorociţi! statornic a fi faţă unde zîmbeşte norocul, fuge nemilostivul, de lăcaşul suspinurilor, şi îşi alină aripile pe ochi cei fără de lacrămi ...
	[7] DIN NOPŢILE LUI YUNG 
	După cîteva minuturi de odihnă turburată de visuri obositoare (of! ... cîtă vreme este de cînd liniştirea nu s-a apropiat de mine!), mă deştept! Fericiţi cei ce nu se mai deşteaptă, daca însă visurile spăimîntătoare nu turbură şi ţărîna mormînturilor. 
	Ce valuri înfocate de visuri sfîşîitoare au năvălit asupra simţirilor mele în adormirea duhului meu! Cum mă rătăceam din nenorocire în nenorocire! Cimţeam toată grozăvia despnădăjduiri pentru chinuri ce se zămislesc împreună cu noi, şi pe care o creştere temeinică ne ar face să nu băgîm în seamă. Viindu-mi în simţire, ce am căştigat? .. Schimbare de anărăciuni, căci adevărul mă chinueşte mai mult decît înşălăciunea. Of! ce viaţă la durerulr mele, şi naâoaptea ... da... noaptea cea mai grozavă cu cel mai adînc întunerec, este mai puţin tristă decît sorta mea, şi mai puţin melancolică, decît sufletul meu. 
	Iată Noaptea că ajungînd în mijlocul sferii sale, şi aşăzîndu-se întru înălţimea Cerurilor pe scaunul său de abanos, ca un Dumnezeu *[8] întru mărire acoperită şi fără de paze întinde, schiptrul său de plumb preste o lume adormită. Ce tăcere nesupărată! ..Ce întunerec adînc! ... Ochiul nu vede nimic! ... Urechea nu aude vreun sunet! Toată zidirea doarme! ... tot se arată mort! parcă s-ar fi precurmat mişcarea ce dă viaţă Universului, şi natura ar fi făcut o stare! Răpaos grozav! ... Icoană prevestitoare a sfîrşitului lumii! Ax! ... vino, arată-te îndată, mai mulţi sînt cei ce te doresc decît cei ce să tem de tine, Soartă! rădică valu; vezi de mă turbur; n-am ce să mai pierz. 
	Tăcere! .. Întunerec! ... păreche măreaţă, fii ai veşnici nopţi! Voi, a cărora înfăţoşare întăreşte sufletul; Voi care îndreptaţi gîndurile omului spre înţelepciune; Voi a cărora nevăzute putere rădică toată fiinţa obosită de sracina nenorocirilor şi o statornicează pe lumina cuvîntului, ajutaţi-mă şi pe mine vă voiu mulţămi în mormînt; acolo voi împărăţiţi, acolo şi trupul meu prefăcîndu-se în ţărînă spre ajutor zadarnica voastră putere? Ce sînteţi voi înaintea celui ce a sfărîmat vecinica tăcere a Haosului, şi a trimis stelele dimineţi să înceapă veselul lor drum preste lumea *[9]  nou născută şi să-i vestească pe ziditorul său? Fiindcă prea înaltă şi a tot puternică! iată-mă în genunche: pe tine chem.
	„O tu! care din sînul nefiinţii ai scos pe „acest luminos soare ca o scîntee strălucitoare, luminează întunecatul meu suflte, şi azvîrle-i o rază a nemărginitei tale înţelepciuni. Iată ceasul în care iubitorul de argint, în mijlocul muritorilor adormiţi, şade deştept lîngă comoara sa; Tu eşti comoara mea; asupra nemărginirii tale ochii mei sînt pironiţi; în sînul tău caut scăpare şi de la tine cer mîngîere!
	Sufletul meu, simţirile mele, tot se află întru întunerec. Milostiveşte părinte rprea drepte, trimit printr-aceatsă îndoită noapte, trimite sufletului mieu o rază de lumină şi de mîngîere. Aş dori să fac pace cu chinurile mele, să dăpărtez gîndul meu de privirea relelor, şi să călătoresc pe feluritele şene a vieţii şi a morţii. Fii dar povăţuitorul meu; însuflă-mi adevărul; îndreptează faptele mele şi condeiul mieu; învaţă-mă să cunosc bunul; sileşte voinţa mea să-l voiască; îmbracă-mă cu birtul şi fă.mi să-i plătesc toate datoriile ce din copilărie şi pînă acum adăgîndu-se *[10] necontenit, s-au îmbulţit foarte. Nu, Stăpîne, nu voiu fi băut în zadar paharul amărăciunii fără să simţ că tu m-ai pedepsit ca să mă întorci la calea luminii. 
	Bate un ceas! ... Noi, nu numărăm cesurile fără numai după ce le-am pierdut; pentru ce le mai numărăm? Sunetul tremurătorului vestitor al vremii răsună în fundul inimii mele; Sufletul meu saltă de bucurie ca cum ar auzi glasul îngerului mîntuitor; de am auzit bine, ceasul cel după urmă a bîtut pentru mine. Unde sînt ceasurile cele treceute? s-au întrupat cu ani care au privit naşterea lumii. Of! nimic n-am făcut pînă acum pentru mîntuirea sufletului meu; toată fiinţa mi se cutremură: unde duc? .. Dupe malul cel mărginit al vieţii întinz a mea vedere ca să zăresc locul ce mi s-a hotărît de lăcaş nou! ... Doamne! ce prăpastie fără margini! .. grozavă vecinicie! tu te înfăţoşezi; tu vei înghiţi trupul meu! .. Dar cum vecinicia se cuvine unei fiinţe muritoare, mie care n-am nici măcar un ceas subt stăpînire!
	Ce fiinţă nenţeleasă este omul! După Dumnezeu, el este mai presus de toată priceperea. [Ca să-şi facă o idee lămurită de sine însuşi, trebue să împreune ideile cele mai nepotrivite. Ce război necontenit de bogăţie şi de sărcie, de ticăloşie şi de mărire! cît de prost, şi iarăşi cît de înalt este omul. Împreunare minunată a doă naturi doesebite, omul este centrul din care izvoreăsc doă nemărginiri împotrivitoare; într-însul se văd adunate marginile cele mai depărtate; ca un inel strălucitor, el ţine mijlocul lanţului celui nemărginit al fiinţelor care începe de la ziditor şi se pogoară pînă la cea mai mică şi proastă vieţuitoare. Rază stinsă  a dumnezeiii, icoană nedesăvîrşită a mărirei cei prea înalte, fiul ţărînii şi moştenitorul slavei, un muritor slab, o pradă a viermilor, un Dumnezeu! ... Speriat de mine însumi, mă turbură şi mă rătăcesc privindu-mă; gîndirea mea, ca o streină în lăcaşul său , îmi cercetează fiinţa, se miră şi se cutremură! Sufletul meu se caută şi se răsfrînge în seine-şi ca să se vază; se priveşte cu lăcomie şi se spăimîntează, neputînd să se înţeleagă. Ce taină necoprinsă este omul pentru sineşi! Cîtă mărire se zăreşte chiar în ticăloşia lui! chinurile vieţii îl înalţă, şi suspinurile în slăbesc. Mintea mea amuţindu-se, se cumpăneşte între *[12] spaimă şi bucurie, şi nu ştie ce să hotărască asupra fiinşei mele; cînd mirarea mă coprinde şi mă înbată cu mîndriea mărirei mele; cînd iarăşi spaima mă stăpîneşte şi mă face să mă cutremur înainte-mi. Ah! cine poate să-mi ţie viaţa în vecie, dar cine iară poate să mi-o rădice pe deplin? Braţul unui înger nu este destoinic să mă scape de moarte; dar nici toate cetele cereşti pot preface în ţărîna nesimţitoare şi mută întregimea fiinţei mele. 
	Nu! nemurirea sufletului meu este o siplă bănuială numai; natura întreagă şi lucrările duhului nostru o dovedesc. În zadar s-au căznit şi nepregetat se sîrgues cei ce de sinşi şi-au dat măreaţa numire de filosofi şi înţelepţi, în zadar se muncesc a arăta că noi sîntem numai pămînt, şi sufletul un vis. Cum au îndrăznit aceşti ticăloşi materialişti a zice că mateira învîrtindu-se neîncetat, a alăcutit acest trup al nostru? Dar cine a dat ne însufleţitei materii puterea de a se mişca? Cum iarăşi întîmplarea a putut să întocmească minunata orînduială a stelelor, a planeţilor şi a comeţilor care de mii de ani păzesc între dînşii aceiaş depărtare şi urmează acelaş drum? Şi daca întîmplarea a putut întocmi *[13] aceste lucruri, cum nu se iuvesc şi în zioa de astăzi asemenea întîmplări? Cîtă nebunie la om! el singur defaimă pricina prin care se deosibeşte din celelalte vieţuitoare şi se numeşte împărat al zidirii. 
	Cerul îngrijind pentru fericirea omului, a aşăzat pretuntindea raze strălucitorare ca să-l lumineze, asupra fiinţei sale; şi chiar somnul ne dă destulă învăţătură. Cînd această tăcută zeitate supune subt dulcea sa putere trupul cel amorţit, sufletul, apururea deştept, se înalţă în zbor făr' de ajutorul simţirilor. Cînd i se pare că răzbeşte cu picioare ce singur îşi unelteşte,verdeaţa şi florile; cînd înfigîndu-se în întunecata desime a unei păduri, o petrece întru întristare şi cugetări, măhnindu-să că nu poate să descopere nici măcar o urmă mîngîitoare a pasurilor călătorului. Uneori căzut fără veste din vîrvul unei stînci, se sperie prevălindu-se din prăpăstii în prăpăstii; faţa unui lac turburat îl priimeşte, se nevoeşte a despica spumoasele valuri; se vede aproape a se face prada peştilor;idea nefiinţei îl doboară; picioarele cele plăzmuite numai slujesc; mîinile în loc să-l apere, îmmulţesc greutatea; s-a cufundat ... s-a dus! Au! .. iată malu se înfăţoşează; însă o luptă, lupta morţii ascăpat şi se tîraşte de iznoavă spre vîrvul muntelui. De cîte ori iară se simte dus pe aripile vînturilor în mijlocul unei mulţimi de plăzmuiri a fantasii, sau la hotarul cel după urmă al lumii de unde priveşte armonia planeţilor, şi, plin de cutremur, zăreşte scaunul celui preadrept, la ale căruia picioare fieşte careva aduce faptele sale că-şi ia răsplătire după felul lor. Of! al mieu obidit suflet ce socoteală va sa!, dar sufletului, de se află în bcurie sau întristare, după delul himerelor, toate aceste rătăciri îi zic că este de o natură mai înaltă decît ţărîna ce eu calc, că lucrurile lui sînt fără sfîrşit, şi că apururea gata a zbura către vicinicie ticăloşaşate de temniţa întru care se vede silit să petreacă. Of! Dulce şi amăgitoare  noapte! prin ajutrul tăcerii şi al întunericimiei tale desvălind lanţul cugetărilor mele, descoper, un suflet nemuritor pentru că-l simţ; iar această neînţeleasă nemărginitr a lumii îmi vesteşte acea dorită zi care  nu va avea răsărit nici apus, şi în apus, şi în care virtutea se va îmbrăca cu strălucitoarea haină a nemurirei. 
	[15] Visurile nopţii ne sînt de oarecare folos, numai visurile ce facem deştepţi, ne vatămă. De cîte ori zioa am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile cele mai sperioase! Voiam să împreun lucruri nepotrivite şi să înfiinţez nefiinţa. Ticălosul! îmi făgăduiam plăceri statornice pe teatru cel schimbător al lumi; zile seninoase şi liniştite în mjlocul chinurilor vieţii, şi o fericire neclintită pe valuri turburate. În ce univers amăgitor se trîndăvea tinereţile mele! cu ce feţe strălucitorare zugrăveam toate lucrurile du-mprejur! Tot era pentru mine frumos; tot în azvîrllea raze de veselie; tot mi se îmfăţişa subt chipul cel mai amăgitor; natura întreagă în zîmbea şi pe toată zioa schimbîndu-şi podoaba, mă făcea să uit că sînt muritor, în sînul plăcerilor ce nemărginit se lănţuia; cu ce bucurie mîndră mă plimbam în mijlocul măreţului lăcaş ce fantasia îmi uneltise; zioa de mîine era pentru mine un viitor foarte depărtat: Asemenea cu viermele ce deapănă mătasea, mă sîrguiam să mă înfăşor cu pînza cea de nebunia mea ţesută; îngroşam vălul ce se ăusese între mine şi devăr; aşa pierzînd cu încetul lumina lui, orbindu-mă singur, şi tîrîndu-mă întru întunerecul *[16] plăcerilor şi a trîndăvirei, mă legam cu lanţul mîhnirei şi al pocăinţei. Slăveam rătăcirile mele; lumea şi inima mea unindu-se foarte tare, se făcuseră nedespărţite. Mă hrăneam cu zadarnica nădejde de a afla aci fericirea ... da! ... fericirea, cînd deodată m-am deşteptat de sunetul cel pătrunzător al clopotului de îngropare care nu încetează de  a bate pe toată zioa şi a trimite mii de oameni la jertfelnicul nesăţioasei morţi. Plin de spaimă, caut asupră-mi şi mă cutremur văzînd că un pas am să mai fac ... un pas... aoi Domane! fă ca însuţi să mă deştept! Rătăciri plăcute, plăceri amăgitoare, unde sînteţi acum? Unde sînt palaturile cele aurite, plăzmuite de a mea  înfocată şi deşartă fantasie, în care sufletul mieu se desfăta cu mîndrie? ... Toate au fost vis .. nălucire! ... acum ce mi-a rămas? Un trup de ţărînă, care din toate părţile se dărapănă. O! firele ce alcătuesc lăcaşul păianjănului sînt mai tari decît legăturile ce ne apropie de fericire şi viaţă. Ne credem nemuritori, nu la fapte bune, ci la asupriri şi la dobîndirea plăcerilor, şi cea mai mică suflare ne doboară. 
	Lăcaşuri cereşti, unde nemuritori gustă [17] plăceri nemărginite, numai în sînul vostru se află fericirea care încetează de a avea această numire cînd vecinicia nu- slujate de hotar. Mulţămirea de un minut ne face mai simţitoare chinurile ce vin grămadă după dînsa; fericirea ar fugi chiar din ceruri,de s-ar ivi cea mai mică bănuială că soarta poate avea vreo pornire asupră-i. Dar nu!fericirea a părăsit acest lăcaş al suspinurilor şi şi-a ales de scăpare locul nemurirei, unde nu mai au nici o pornire sferele care învîrtindu-să neîncetat asupra capetelor noastre, tîrăsc după dînsele această lume de fum şi de ţărînă întru amestecarea nestatorniciei lor, şi varsă asupră-i nenorocirea. Acesta este teatrul tristelor întîmplări; fiecare ceas naşte cumplita soartă, în mulţimea nenumăratelor sale prefaceri, ducă pe cele mai fericite, dar şi aceste îndată după ivirea lor. Daa vremea înarmată cu pătrunzătoarea-i fără milostivire, precum iarba cîmpului, asemenea şi împărăţiile, dar şi fieştecare ceas ţine în mînă-i o sabie cu care jertfeşte plăcerile noastre încă pînă a nu le gusta, şi desrădăcinează înprejuru-ne toată sădirea ce ne-ar putea aduce oarecare mîngîere. [18] Cît de grabnică a fost despărţirea mea de cea ce lumea numeşte fericire! Of! ... Cum m.am amăgit! ce căutam ticălosul? Fericirea pe pămînt! ... Cuvînt măreţ, dar lucrul unde este? ... Gîndind că o înbrăţişasem, şi beat de trufie, am deschis braţele ca să mă adăp din dulcea-i suflare, şi am văzut ... o umbră ... Un nimic! Nu, frate, nu; să eşim din amăgire; să cunoaştem o dată că numai virtutea are dreptul de a se socoti şi a fi cu adevărat fericită; precum soarele îşi dă singur lumina, asemenea şi virtutea firicirea; nimic nu doreşte, nimic n-are să piarză: iar cînd o priimim de la soartă sau de la oameni, este nestatornică ca dînsa şi trecătoare ca ei. De aş fi cumpănit bine poftele mele, şi de aş fi preţuit mai mult virtutea încă din tinereţe, cîte amărăciuni aş avea acum mai puţine. Dar învăţători mei şi pilda părinţilor în să mă îndrepteze pe calea cea adevărată a fericirei, măpovăţuia cum să cîştig bogăţii, să dobîndesc şi acea slăbă de fum care împărăţeşte în le stăpînitorilor, şi întru care se fălesc cei ce se îngraşă în mijlocul soţietăţii făr’ de a-i fi de vreun folos. Acum iată că pltesc foarte scump rătăcirea mea. Nu este cu putinţă ca făcători de rele să nu-şi ia răsplătire a urmărilor *[19] lor, chiar dintr-această viaţă. Vezi petrîndav, că plînge cu amar zădărnicia tinereţilor sale; pe tiran, scîrbit şi părăsit de toţi, că se chinueşte de mustrarea cugetului; pe nemilostiv, că ar toată starea ca să aibă un minut ... numai un minut de odihnă; pe asupritor, că nu poate scăpa de blestemul jertfelor sale şi chiar căindu-se; pe vînzătorul patrii, că doreşte să între în mormînt de viu ca să fugă mînia şi ura compatrioţilor, şi pămîntul îl împinge înapoi ca o greutate de prisos ... vezi ... vezi ... şi nu-ţi mai pierde vremea. 
	O moarte! stăpînă prea înaltă a tuturor fiinţelor, ţie se cuvine să ştergi cu înfocatele tale pasuri împărăţiile şi să stingi stelele; şi chiar pe acest luminos soare tu nu-l vei îngădui multă vreme să împărăţească măreţ asupra universului. Va veni zioa cînd braţul tău coborîndu-l din sfera lui, îl va azvîrli în vecinica noapte. E! nu te mulţumeşti de atîta jertfe măreţe? ... Pentru ce să mă faci să sorb cu încetul paharul amărăciunii, cu care omenirea întregaă ai fi putut să adăpi? Of! Nu-ţi era în destul de o rană, ci trei mi-ai trimis, şi una dupe alta? (*Aci Iung înţelege moartea soţii sale, fiului său şi a fiicei sale.) Dar la oftez? Jertfele *[20] tale au scăat de subt stăpînire-ţi, şi eu ... nu mă mai tem de tine; inima rece d-abia bate în pieptu-mi, trupul a amorţit, sufletul stă gata a zbura către vecinicul părinte ... a! .... nu! cu întîrzierea tot mai poţi să mă pedepseşti.
	În zadar vremea curge şi ceasurile se primenesc făr’ încetare; în zadar îmi schimb lăcaşul; plăcerile au făcut cu mine o vecinică despărţire! cugetările mele năvălesc grămadă asupra inimii şi o îneacă cu amărăciuni; gîndirea me gata a mă pune din sînul odihnei, mă chinueşte necontenit, şi ca un tîlhar nemilostiv folosindu-se de liniştirea şi de întunericimea nopţii, mă tîraşte în haosul vremii cei trecute, făgăduindu-mi mîngîere. Dar ... of! .. în loc de mîngîere, suspinurile se aprind mai tare. Văz locurile unde gustasem oarecare plăcere, şi unde acum d-abea zăresc umbra fericirei; plîng visurile tinereţelor mele pe care atunci le socoteam vicinice; gem asupra dărămăturilor templului ce-mi îndulcea viaţa; toate ... toate cîte-mi era scumpe şi mă făcea să petrec întru desfătare, acum au perit ... au perit!!! aşa aducerea aminte a plăcerilor celor trecute înfige o săgeată nuoă în amărîta mea inimă. 
	[21] Pentru ce mă tînguesc? sau la ce plîng numai soarta mea? Au doară numai asupră-mi luceşte soarele? au doară numai eu sînt nenorocit? Nu! eu plîng soarta omenirii; subt un chip sau altul, toţi oameni se împărtăşesc din durerile maicilor lor. Dorearea este cea dintîi moştenire ce muma hărăzeşte fiului său îndată după naştere-i. Omule! cu durere te-ai năsscut, cu chinuri vei săvîrşi călătoria ta, şi cu măhnire vei muri, daca cugetul tău nu e curat. 
	Of! ...ce mulţime de rele apasă omenirea! Răsboiul, foametea, ciuma, vijeliile, potopul, focul, vulcani, tirani, împărecherile, cutremurul, năvălesc una după alta, sau mai mute deodată asupra ticăloasei oemniti, şi sfăşie prada lor, ca cînd n-ar acea în sine îndestule pricini de întristare, şi n-ar fi fireşte îndestul de slavă. Aci oameni lipsiţi de lumină, îngropaţi de vii în adîncurile pămîntului, uită că este un soare; pe mîri, fiinţe ce să socotesc nemuritoare ca despotul lor, se luptă înpotriva vînturilor, despică valurile şi nu dobîndesc alt decît desnădăjduirea, văzîndu-se pe tot munutul aproape a se fac prada peştilor. Alţi iar, nu pentru interesurile omenirii *[22], ci numai pentru urîcioasele patii a doă sau trei fiinţe încoronate, se dc cu orbească mulţămire spre junghere, şi se bat împotriva celor ce nu i-au vătămat vreodată, nici au cugetat vreun rău pentru dînşii. Vezi- i cum  aleargă din marginile pămîntului, ce scîntee de foc es din învăpăiaţii lor ochi, cum învîrtesc ucigătorul fer şi cu se sîrguesc a se derăpăna unul pe altul; şi pentru ce? ... Au doară ca să fie fericiţi? Nu! alt, ci numai pentru un nume de fum ... pentru slavă! Ah! ... vezi aci capete fără trupuri, dincolo trupuri fără capete, mai la vale picioare, mai încoace mîini, şi pretutindinea pîrae de sînge nevinovat! ... Vezi pe aceşti eroi fără mînă întinzînd pe ceialaltă să ceară milă de la aceia pe cari au apărat şi i-au scăpat de primejdie. Întoarce-ţi faţa de această şcenă sfîşîitoare şi priveşte boalele cele netămăduite năvălind asupra unei mulţimi de desnădăjduiţi, cărora nu le lasă altă scăpare decît mormîntul. Vezi tu aceste grămăzi de trupuri neînsufleţite ce spitalurile gemătoare avîrle afară din sînu-le? Aruncă-ţi ochi pe o altă mulţime de netămăduiţi cari se îndeasă la porţile spitalurilor ca să dobîndească locul celor morţi. Cîţi nenorociţi pe cari răsăritul soarelui i-a văzut întru dsfătări *[23] şi înbilşugare de toate, acum, după apusul zilei lor cei frumoase, aleargă să îmmulţească gemetile spitaurilor şi încă , sîrmani, nu sînt ascultaţi! ... Bogaţilor trîndăviţi! cînd vă csimteţi săturaţi de plăceri, cînd ceasurile sbor făr’ de a putea să vă mai aducă vreo desfătare, nuoă, cînd paharul cel dulce al amăgirilor s-a deşărtat pentru voi, veniţi ... alergaţi la aceste lăcaşuri ale pătimirei; deschideţi mîinile voasre, însufleţiţi nenorocirea ce este aproape a se face jertfă sărăciei, şi căştigaţi-vă un izvor nuou de plăceri ce asemănă pe om cu dumnezeirea. Dar nu! ... inima voastră s-a împietrit; suspinurile fraţilor voştri săvîrşăsc pentru voi o armonie plăcută, în mijlocul căriia înălţaţi fără ruşine templul desfrînării; moartea vă pîndeşte la uşa templului; mîine veţi fi ţărînă ... ţărînă! staţi!  ... încă e vreme; facerile de bine pot răscumpăra asupririle voastre, şi binecuvîntarea patriei vă va deschide porţile nemurirei. 
	Pentru ce ticăloşia să fie tovarăş nedespărţit aldesfrînării numai? Pentru ce înţelepciunea şi virtutea să nu poată fugi de ghiarele ei? Pentru ce vinovatul să fie supus la acelaşi pedepse cu cei nevinovaţi? of! ... pentru ce paharul *[24] cel amar al suspinurilor să se dea la toţi fără osebire? În zadar ne ascundem în fundul întunecoaselor păduri, mîhnirea întocmai ca umbra noastră să ţine după noi; mijlocele de scăpare se prefac în lanţuri de amărăciuni, şi pasurile ce facem ca să ne ferim de moarte, ne apropie mai mult de dînsa; fericirea nu ne dă niciodată cît ne făgădueşte, ci dinprotivă aţîţă alte pofte; viaţa cea mai frumoasă are chinurile, ei; zilele cele mai dulci ne întristează; prietenii cei mai iubiţi ne supără cu toate că sînt nevinovaţi; cîte chinuri ... cîte oftări! ... relele noastre sînt nenumărate, şi n-am suspinuri în destule ca să jertfesc unu de fieştecare nenorocire. 
	Cît de puţin loc ţine omul pe pămînt! cea ce rămîne este o întindere stearpă şi întristătoare; stînci, pustii, mări înghieţate sa năsipuri arzătoare, lăcaşuri a jigăniilor celor sălbatece; ... ale şărpilor, ... ale peştilor, şi ... ale morţii. Iată ticăloasa împărăţie care face pe om atîta de mîndru! cît de vremelnice sînt plăcerile lui, iar relele nemărginite şi nenumărate. Întristarea îl împresoară, durerile îl sfîşie, patimile îl turbură, boalele îl dărapănă *[25], prăpăstiile morţii sînt a pururea deschise ale lui tremurătoare pasuri, şi pe tot minutul îl ameninţă să-l înghiţă. O lună! ... ticălosul nostru glob este mai schimbător decît tine: te văz în veci galbenă şi tristă ca un martur simţitor şi compătimitor la nenorocirile omenirei: N-ai vreo rază mîngîitoare şi pentru amărîtul meu suflet? ...
	Datori sîntemsă facem binele, datori sîntem să uşurăm chinurile celorlalţi, pentru că e prea de crezut că mîine vom avea trebuinţă de ajutorul lor. Copilul cel slab şi obositul bătrîn pun toată nădejdea lor în mila altuia; tot omul trece neapărat printr-aceste doă hotară ale vieţii. Aşa natura voeşte să ne silească a petrece înpreună ca nişte fraţi, şi a ajta pe pătimaşi ca să tragem şi asupră-ne dragostea lor la vreme de nevoe. O inimă egoistă care nu se turbură de relele aproapelui, este vrednică a fi în veci prada amărăciunei; iar îndurătoarea simţire care varsă lacrămi, ca un balsam mîntuitor, asupra ranelor oemnirii, înalţă pe om şi-l face fiu adevărat al ziditorului. Plîngînd pe ceilalţi, noi ne mîngîem pe înşine; împărtăşinde-ne din nenorocirile lor, [26] simţim mai puţin asprimea chinurilor noastre. Priimiţi dar, fraţilor de pătimire, partea lacrămilor ce vă sînt dator; poate mîine ... astăzi .. peste un ceas ... un minut .. şi lacrămile voastre vor adăpa ţărîna mea! ... Sufletul meu va ptiimi cu bucurie frăţeasca voastră jertfă, şi o va ppune la picioarele atot puternicului împărat ca o tămîe mijlocitoare pentru voi. 
	Cîtă mîhnire pricinueşte fericirea nemilostivuluim a hrăpitorului şi a făţarnicului linguşitor la omul al căruia ochiu îndrăzneşte să rîdice vălul viitorului şi să prevază îmtîmplările unui ceas numai. Norocul ne zîmbeşte, ne odihnim în sînul lui, punem temeiu pe făgăduinţele lui şi credem că nu ne va mai părăsi, pînă cînd fără veste ne pomenim cu lacrămi de nenorocire pe ochi. Mai bine ... mai bine, frate, să ne temem de ale lui amăgitoare daruri, pentru că ne vinde foarte scump fericirea, şi să aşteptăm vişălia ca să ne păzim de primejdie. Liniştea este prevestirea furtunei; bunătăţile pe care ne osihnim dormitînd, sînt cercări, iar nu răsplătire pentru fapte rele; să întrebuinţăm bine minutul de acum, şi să ne temem de cele viitoare, că nu ştim ce ne găteşte zioa de mîine. 
	[27] Nu crede, frate, că socotesc drept plăcere-mi a turbura şi liniştea inimii tale; aş voi să o statornicez, dar bucuria ta nu mă amăgeşte. Ştiu foarte bine că mîndria ta cere de la mine a prăznui socotita ta fericire; iartă-mă că, fiindu-ţi prieten adevărat, nu pociu grăi după a ta dorinţă. Află că plăcerile sînt un zălog pentru nenorociri neapărate, şi merg înaintea chinurilor ca să amăgească mai mulţi ticăloşi. Adormit în sînul unui somn dulce, tu visezi fericirea pe malul prăpăstiei, şi pe nesimţite faci legături nedespărţite cu neororicrea, care, ca un creditor straşnic, se găteşte să-ţi cearp dobînzile grămădite a tuturora soroacelor ce te-a îngăduit, şi întrebuinţează zilele senonoase ca să te aducă prin desfătătri pînă la malul întristării,de unde să te azvîrle în ocheanul lacrimilor. Zadarnicile noastre plăceri întocmai ca prietenii cei făţarnici, a cărora dragoste se schimbă adesea în ură, să scoală asupră-ne sfăşie făr’ de milă sînul ce au mîngîiat, şi orrăvesc inima noastră. Nu te lăsa dar în mîinile bucuriei, ci mărginindu-o în sfera înţelepciunii, gustă cu sfială din paharul ei. Veselia cea nemăsurată îneacă [28] fericirea în îinile noastre şi ne face mai nenorciţi deît lipsa ei. Fereşte-te de cea ce desfrînarea numeşte fericire.
	Fericirea mea a perit împreună cu tine, iubitule Filandr! Suspinul tău cel după urmă a întunecat strălucirea soarelui meu! pămîntul a pierdut pentru mine toată frumuseţea sa. Unde sînt acum luminoasele plăzmuiri, auritele podoabe cu care înfăţoşarea ta îl împodoabă? Eu nu văz 
ntr-însul decît numai o pustietate întunecoasă şi grozavă, înnecată în lacrămi, unde bătrîneţele mele părăsite de toată fiinţa simţitoare, sînt şi suspinuri. Tu ai murit! ... toată zidirea te jăleşte, şi eu în braţele cei mai pătrunzătoare desnădăjduiri azvîrlit deodată, în zadar vărs lacrămi ... în zadar! ... Of! ... curgeţi ... curgeţi .... iată mormîntul lui Filandr; însufleţiţi-i ţărîna. Iubitule Filandr; vino! ... ! ... dar ce? ... mormîntul se cutremură ... ţărîna se mişcă ... m-a auzit ... se scoală ... a!... vino! ... odată se mai văz, şi apoi ... cu tine în braţe să mă odihnesc! ... Dar nu! ... zadaranice sînt plînsetele mele! ... tu eşti o ţărînă nesimţitoare şi mută azvîrlită şi pierdută în noaptea mormînturilor. *[29] Ticălosule! erai aproape a vedea săvîrşite nădejdile tale; cîtă muncă … cîtă strădanie! ... cîtă înfocare pentru virtute către care tinereţele tale înainta cu pas măreţ! d-abia începuseşi  te făli întru a ta frumoasă slavă, cînd moatea ... nemilostiva moarte ascunsă în sînu-ţi şi rîzînd de chibzuirile tale şi de nădejdile noastre, lucra prin taină ş-îţi săpa groapa. 
	Ce poate să prevază omul? Cugetările lui de se împlinesc, el atunci îşi dă singur numirea de înţelept;iar de se pierd în haosul zădărniciilor, se zice întîmplare: chibzuirile lui pe ce temeiu sînt aşăzate ca să fie nestrămutate? De cîte ori de acea mai bine chibzuită se preface în otravă! cît de slabă şi mărginită este vederea omului! d-abia înţelegem minutul de acum, iar cel frumos zace ascuns după un nor întunecos, pre care în zadar ne căznim să-l răsipim. Vremea ni se dă în minuturi, şi fiecare dintr-însele jură înaintea soartei să nu mărturisească cea ce ni se găteşte, pînă cînd nu se va amesteca în cursul vieţii. Aşa viitorul tace asupra întîmplărilor ce ne aşteaptă, şi fiecare minut ce vine, poate să înceapă pentru noi vecinicia. 
	[30] După legile naturii, noi sîtem fi acum cea ce trebue să fim; nici unul din ceasurile noastre n-are drepturi asupra celor viitoare. Ce mîndrie făţarnică la om apune toate nădejdile sale pe zioa de mîine!Unde este această zi? Cine ne încredinţează că nu vom petrece în mormînt? Cine o poate avea subt a sa stăpînire? Asupra unei nădejdi deşarte zidim fericirea noastră; facem planuri deşarte vecinice ca cum am avea în mîna noastră fusul ursitelor şi am putea prelungi aţa vieţii după voe-ne. Cu acest chin îngînfaţi de chibzuiri şi de nădejdi pentru zioa de mîine, noi perim astăzi. Filandru nu era în vîrstă de a-şi porunci groapa... 
	Cea mai vătămătoare din toate rătăcirile noastre este că noi nebăgînd în seamă viiaţa trăită, socotim că acum începem a trăi. Toţi oamenii făgăduesc a fi înţelepţi o zi; omul de astăzi se mîndreşte pentru înţelepciunea de mîine. O! cît de frumoasă va fi viaţa ce, poate, nu vom mai trăi! ... Vremea ce se află subt stpînirea noastră, o închinăm deşărtăciunii cu hotărîre însă de a hărăzi înţelepciuni pe cea viitoare. Pînă cînd sîntem tineri şi în putere, ne odihnim semţi asupra minutului de acum [31] făr’ de a ne turbra de cele următoare, şi ne credem mai înţelepţi decît părinţii noştri. La treizeci de ani omul d-abia începe a se gîndi că puetarea lui poate fi desfrînată; la patruzeci, bănuiala se face dovadă, şi planul vieţii se schimbă; la cincizeci, se dojeneşte pe sine pentru ruşinoasele aceste soroace şi scoposul de a fi înţelept se face hotărîre, pe care o înnoeşte şi mîine ... poate! ... dar poimîine ... a! ... poimîine ... o mînă, de pămînt îi acopere trupul, şi piiatra după mormînt arată că au fost! ... Aşa, frate,omul moare cu zadarnica hotărîre de a fi înţelept mîine, şi soroacele ne fură vremea din an în an pînă cînd grămădindu-se toţi, ne pomenim fără veste în sînul morţi făr’ de a fi lucrat o faptă măcar folositoare patriei şi strălucitoare pentru familia noastră.
	Oameni vieţuiesc ca cum n-ar fi toţi datori să moară; faptele lor dovedesc că încă nu cred la această soartă obştească. Iar cînd nemitarnica moarte culege fără milostivire pe cei ce în minutul ce d-abia a trecut, petrecea cu noi întru desfătări; cînd întristătorul clopot ne vesteşte că mulţi din prietenii cei mai iubiţi, din rudele cele mai de aproape au băut, paharul [32] vieţii, atunci spaima ne coprinde, suflteul se cutremură, inima bate, simţirile se desbată!... Dar prieteni noştri au perit ... au perit ... şi întristarea noastră nu trece pînă la minutul următor. Cît de curînd uităm cătrăsnetul a căzut după ce focul s-a stins! Urma păsărilor în aer, şi despicarea valurilor morţii nu se şterg mai curînd decît cugetarea morţii în inima omului. Noi îngropăm moartea înpreună cu a sa jertfă, şi o ascundem împreună cu lacrămile naostre. Dar eu .. părinte ... nenorocit! voiu putea să uit pe scumpul meu Filandru! ... Of! ... cum mi se mai îmflă inima! E plină ... plină de întristare. Nu! ... de voiu lsa slobode pîraele lacrămilor mele, noaptea întreagă ... noaptea cea mai grozavă ... vecinica noapte nu-mi este îndestul să plîng, nici isvorul lor se va usca. Amăgitoarea privighetoare ar veni şi ea să suspine înprelung cu mine la ale mele nesuferite chinuro. A! ... vis oare este ... nălucire ... ori adevăr? Nu! ... aerul se înbată de dulcele-i glas; cît de dimineaţă s-a deşteptat zimbitoarea aurora!
	Simţitoare filomilo (*filomila este nume mitologhicesc ce se dă privighetoarei)! ca tine, inima-mi rănită de săgeţi pătrunzătoare, cerc să adorm [33] durerile mele nu cîtări melanholice; amîndoi trimitem suspinurile noastre către cer; stelele sînt marturii noştri, şi parcă ar opri cursul lor ca să asculte numai pe tine, iar natura întreagă se arată surdă la glasul meu. Dar nu te mîndri; au fost cîntători înalţi al cărora glas ai amăgitor decît al tău, a robit veacurile. Cînd toată natura doarme, înfăşorîndu-se cu întunerecul văl al nopţii, mă nevoesc să-mi umplu sufletul şi inima de entusiasmul lor. Înalte Omere, slăvitule Milton, lipsiţi amîndoi de lumină (*Omer şi Milton au fost amîndoi orbi; Omer a scris doă poeme epice, Iliada şi Odisea, iar Milton, de neam engrlez, a scris Raiul pierdut, sau isgonirea lui Adam din rai.), voi aţi cîntat într-un întunerec silit, iar eu mă înfig de bunăvoe într-însul şi îl iubesc mai mult decît zioa cea mai seninoasă şi strălucitoare. Of! pentru ce nu sînt şi eu însufleţit de nestinsa flacără ce a aprins sufletul vostru! pentru ce n-am geniul cîntătorului patriei mele (**acii scriitorul înţelege pe Milton.), care a însufleţit ţărîna lui Omer? Popp (***Popp a fost alt poet englez forte vestit.) a cîntat pe om numai, eu cînt nemurirea lui; ie [36] simţi mai puţin, este a le suferi întru tăcere şi a se folosi de dînsele.
	Iubitule Filandre! o tu, al căruia suflet virtuos era o comoară de bună îmvăţătură, şi a căruia gură slujea de organ înţelepciunii, îţi mai aduci acum aminte cîtă bucurie ne adunam în tăcutul nostru lăcaş, şi ne sfătuiam asupra lucrurilor ce interesează mai de aproape fericirea omului? Cum depărtam gîndurile zadarnice şi sterpe, făcute pentru modă şi închinate nimicniciei; cum ne hărăzeam celor ce nu ştiu pentru ce s-au născut, nici pentru ce trăesc, şi care fălindu-se în plăceri ruşinoase născocite de focul unei fantasii desfrînate, şi umplînd templurile Citerii (*Venus, sau Afrodita) cu fiinţe stricate şi căzute din vrednicia omenirei, au aflat, ticăloşi, mijlocul de a nu mai întrebuinţa lumina cuvîntului? Staţi ... rătăciţilor .... staţi! Nu soarbeţi pe deplin paharul ce desfrînarea vă întinde; mierea după d-asupra acopere otrava vieţi. Filandru şi eu ne îndeletniceam spre desăvîrşirea duhului nostru, şi dragostea noastră era întemeiată pe virtute, încît de multe ori şăzînd amîndoi pe marginea unui [37] rîu de argint, şi sorbind suflarea zefirului înpreună cu dulcele nectar al prieteşugului, am înfrumuseţat zilele cele mai seninoase.
	Prieteşug! rod mîntuitor pe care cerul a dat pămîntului să-l scoaţă din sînu-i ca să îndulcească amarul vieţii, nectarul ce albina suge din mirositoarele flori este mai puţin dulce decît tine. Cînd fericirea se milostiveşte a se pogorî pe pămînt spre mîngîerea muritorilor obosiţi, numai în sînul unui prieten poate a se sălăşlui, şi se veseleşte în mijlocul a dop inimi unite, rezemate una asupra altia, şi adormite întru desfătarea dragostei frăţeşti fră’de a fi mai turburate. Vremea ... şi .. chiar moartea nu pot nimic înprotivă-ţi; otrăvitoarea ei suflare nu se atinge de tine. Tu eşti apururea înflorit ca copaci din Edem; te simţ încă viu în inimă-mi şi chiar după moartea prietenului meu. Bucuria ce te însoţeşte, este vecinică. Prieteşug! nu mă vooiu osteni cîntîndu-te în versurile mele. 
	Ştii, tu, Loreiţ, ce comoară nepreţuită are omul în prietenul său? Într-însul află înţelepciunea şi fericirea, păreche măreaţă de natură unită, căria ciar soarta se închină neputînd [38] se o desparţă. Sufletele au trebuinţă de a se înţelege între dînsele numai în sfera cugetărilor sale, rămîne în veci în mîndra sa sărăcie. În singurătate, gîndul aspru şi sălbatic se rătăceşte după întîmplare, se osteneşte a despica întunerecul nemărginitelor plăzmuiri ale fantasiei, şi piere în mijlocul acestor pustietăţi. Conversaţia (*Conversaţia însemnează adunare spre împărtăşirea ideilor.) îndreptînd sborul lui şi arătîndu-i drumul cuvîntului, slujaşte a lămuri ideile noastre, ale desluşi şi a le statornici. Emulaţia (**Emulaţie însemnează rîvna de a întrece unu pe altu.) ajută duhul, îl însufleţează şi îl face să descopere lucruri ce ne ar fi fost în veci tăinuite.
	Din răsboiul părerilor împotrivitoare sare scînteea cea ascunsă a adevărului, şi se arată strălucitoare la doi pritenei ce o caută cu înfocare. De nu ai vreun prieten căruia să-ţi deschizi sufletul şi inima, gîndurile tale singuratice vor fi nedesăvîrşite şi neroditoare. Sămînţa fără hrană se usucă şi nu dă rd; iar daca le verşi în sînul unui prieten, se întrunează *[39] cu ale lui, se hrănesc unul cu altul şi dobîndesc viaţă, tăcerea le robeşte şi le amuţează; ele pier îndată şi uitarea le şterge cu totul.
	De era îndestul să gîndim numai, pentru ce am priimit şi darul vorbirei? ideile se curăţă şi se lămuresc trecînd prin buzele noastre. Vorba le scoate din haosul gîndirei, alege aurul din cealaltă materie şi îl lucrează spre podoaba sau trebuinţa noastră. Zicerea le acopere glociunea, le dă o formă şi le scrie pe cartea aducerii aminte.
	Cunoştinţele sînt întocmai ca facerile de bine: dînd, dobîndim; învăţînd pe alţi, ne învăţăm pe înşine. Cîte adevăruri rămîn îngropate şi pierdute subt sarcina unei ştiinţe rău cîrmuite, care ar fi putut să folosească, daca focul vorbirei ar fi ros cu încetul vălul ce le acoperea! Marea, prin răsboiul valurilor sale, se curăţă şi se limpezeşte, în vreme ce apa lacurilor putrezeşte din nemişcare-i.
	Că părăsim dar din vreme în vreme singurătatea ca să ne sfătuim cu un prieten ce nu-şi minte numele, şi se desluşim îndoirile noastre prin [40] împărtăşirea ideilor, iar mai vîrtos ca să gustăm fericirea în braţeşe lui. Cît este vrednică de milă ştiinţa care se pizmueşte a trăi cu totul singuratică! mîine va ajunge să urască imenirea şi a fi urîta de dînsa ca un prisos al soţietăţii.
	Natura dorind să ţie prieteşugul între oameni, îi sileşte să împărtăşească fericirea lor ca să o simţă mai bine; şi dinprotivă o sugrumă în mîinile nemulţămitorului care voeşte să oprească pe seamă-i. Fericirea este un negoţ ... un schimb de plăceri. Niciodată omul singuratic n-a gustat-o pe deplin. Noi avem trebuinţă de un prieten ca să ne plăcem noă înşine. Cînd bucuria coborîndu-se în inimile noastre, se pironeşte acolo, fără putere, şi fără căldură, se stinge îndată; iar daca părăsindu-şi lăcaşul, şi sălăşluindu-se în simţitoarea inimă a unui prieten, se răsfrînge din snu ei în pieptul nostru, ah! ... atunci ca o flacără nestinsă ne înfierbîntă şi ne însufleţează. Fraţilor, fericirea are trebuinţă de doă fiinţe.
	Ia seama, să nu te amăgeşti; numai prieteşugul cel rezemat pe virtute este adevărat; iar cel ce se naşte din desfrînare, ne pregăteşte amărăciuni. *[41] Sufletul stăpînit de fcul unei patimi dărăpănătoare, se topeşte şi se sfîrşaşte cu încetul pînă cînd plăcerile stingîndu-se cu totul, el se închide de iznoavă şi se face aspru.
	Numai virtutea poate să îmmoae o inimă tare şi să-i aducă plăceri ce pier înpreună cu viiaţa noastră. Ce lucru mai înalt, mai amăgitor şi mai vrednic de privire, decît doă inimi, doă suflete ce s-au unit ca să uşureze cu o mînă chinurile lor, şi cu cealaltă să facă binele, alergînd amîndoă pe calea virtuţii, la al căriia hotar cerescul Părinte le aşează ca să le înalţe la lăcaşul fericirei cei neperitoare, şi să le încoroneze cu coroana nemurirei. 
	Cine se poate făli că prieteşugul i-a făcut vreodată silă ca să fie priimit? Dinprotivă noi tebue să-l căutăm, şi că să-l aflăm în persoana altuia, să-l simţim mai întîiu noi înşine. Prejudecăţile şi nerozeasca orbire a celor mari îi face să crează, că sfîntul prieteşug este o pradă lesne pentru dînşi, că cursele de aur îl trag, şi în sfîrşit, că zîmbirea unui împărat este o amăgire de care nu poate [42] scăpa: acest fel de oameni întind curse ca să prinză inima altuia, făr’ de a da pe alor. Dar afle odată că şi ceilalţi ştiu să se ferească de momelele lor. În zadar se socotesc că cinurile cu care sînt împovăraţi, sau măcar şi şeptrul, pot avea pornire asupra inimii oamenilor. Bogaţilor, cari neavînd un prieten adevărat, zăceţi în cea mai grozavă sărăcie; vă înşălaţi foarte la socoteala bunuriloe voastre, daca luaţi împreună şi dragostea noastră. În zadar vă chinuiţi să cumpăraţi prieteşugulul aurul! nădejde nebună! numai dragostea răsplăteşte dragostei: părăsiţi dar trufia ce vă amăgeşte, arătaţi inimă de prieten, de sînteţi hotărîţi să vă dobîndiţi prieteni. Toţi oamenii fac tocmeli asupra aceştii comori, dar puţini sînt cari ştiu să o cumpere cu preţul cel adevărat.
	De este anevoe să dobîndească cineva preiteşugul, şi mai anevoe este de a-l păzi neclintit. Nimic nu este mai delicat decît dînsul; simţirea lui trece toată gîndirea; cele mai uşoare loviri pot să-i pricinuiască moarte; tăcerea îl mîhneşte,şi necredinţa îl ucide. Sfătueşte apururea cu prietenul tău, dar mai întîiu sfătueşte cu tine însuţi ca să nu te înşăli la [43] alegere; din cîţi ţi se îmfăţişază cu chip de prieten, cei mai mulţi ascund în sînul lor o inimă vrăjmaşă. Aşadar cumpăneşte bine simtimenturile şi faptele celor ce se alătură pe lîngă tine; cercetează-le cu scumpătate multă vreme şi alege. Ai hotărît o dată? Nu te mai teme. Iscodeşte tot felul de bănuială; căci nebunie mare este a da cineva inima sa şi a o lua iarăşi înapoi. Jură-i dragoste şi unire pînă la moarte; de se află în primejdie, jărtfeşte cu mulţumire pentru dînsul; de se bucură, veseleşti-te şi tu. Destăinueşte-te către dînsul fără sfială, şi cere povaţă la toate mişcările tale. A te încredinţa lui întru toate fără osebire, aceasta este mai multă cinste ţie decît lui. De te vei primejdui pentru dînsul, socoteşte că jătfa ce faci este pentru cel mai bun din lume, şi niciodată nu poţi să-l cumperi scump cu orice preţ. 
	Un prieten preţueşte decît comoara mai sus.
	Un monarh n-are nimica, daca inimi n-a supus.
	Fericirea eu din lume nu pociu so o dobîndesc;
	Singurul prietenul ne dă acest dar ceresc.
	Un prieten cu credinţă ca să pociu a dobîndi,
	Din tron mă cobor şi-ntr-însul mai mult nu mai m-aş sui.
        [44] DIN NOPŢILE LUI IUNG 
	Aşa cînta Filandru, cînd inima lui rezemîndu-se pe a mea bătea fără încetare, încălzea şi o uşura de asuprirele morţii. Ah! prieteşugul este nectarul vieţii! Dar ca să fie desăvîrşit trebue să-l întărească anii. Doăzeci de ani au legat şi au întărit pe al nostru iubite Filandre! Doăzeci de ani am gustat din paharul lui în braţele tale. Ah! ... Unde voi mai găsi eu blîndul tău haracter, simţitoarea ta inimă şi înaltele tale simtimenturi? Tu nu cunoşteai prefăcătoria; buzele tale zîmbea necontenit; sufletul tău ca o comoară de virtuţi, îmbăta pe al meu cu dulcea-i suflare. Fericire cerească! fericire atîta de rară pre pămînt! am sorbit din dulcele tău pahar ... acum ... te-am perdut! Filandru mai mult nu e pentr mine. 
	Iubite Filandre, n-am lacrămi îndestul ca să plîng pierderea ta. Au doară mă voi  teme de a fi simţitor şi de a mă da cu totul în braţele întristării? ... în viaţă-şi mult te-am iubit, dar acum că te-am pierdut, te iubesc cu mai mare îmfocare. Eu nu am cunoscut aceea ce pierdeam decît văzîndu-te murind. Sufletul tău, deslipindu-se de al meu luîndu-şi sborul către nemurire, atuncea şi-a arătat toată frumuseţea *[45] NOAPTEA A DOA şi strălucirea sa, atuncea i-am văzut toată bogăţia şi marea cuviinţă virtuţilor sale. Ah! căci n-am geniul cîntătorului Raiului (*Aci să înţelege Milton pentru care s-a vorbit la sfîrşitul nopţii întîi) ca să cînt mărimea omuli virtuos în căderea sa!
	Nimini n-a îndrăznit încă să zigrăvească atingătoarea icoană a omului virtuos în braţele morţii: numai îngerii cari la ceasul morţii îl mîngîe, ei numai pot să p săvîrşască; căci ei vin în triumful, şi veseli ocolesc peomul îmbunătăţit cînd moare, şi cu smerenie se rînduesc înprejrul patului său, întocmai ca ostaşii în postul de cinste. Dar eu care n-am alt ajutor decît lacrămile şi dragostea mea ca să mă însufle, cum voi îndrăzni să o încep? ... Nu, nu voi lăsa să se facă prada uitări slava prietenului meu; glasul lui răsună în fundul inimi mele; el îmi porunceşte să iau penelul (condeiul zugravului) fără sfiială şi prieteşugul îl va povăţui ... că încep ... Doamne! ce spaimă tainică mă coprinde, cum îmi amorţesc simţirile mele! mi se pare că trec din străluirea unei zile senine întru desimea cea întunecoasă a unei păduri, sau că mă tîrăsc subt dărîmăturile *[46] unui templu nemărginit, şi coborîndu-mă în lăcaşurile celor ce nu mai sînt, văz prin galbena şi melanholica lumină a candelilor, mormînturile mute şi părăsite, unde sărmanul nu mai are trebuinţă de mila nemilostivului, şi împăraţii nu se mai amăgesc ... să stăm un minut ca să-mi iau răsuflarea ... în sfîrşit,intru plin de sfială şi cinste în locul cel sfînt unde Filandru se-odihneşte ... ce văz? Un pat de moarte! nu, este un pat al triumfului; aci omul sare peste toate, pe dînsul omul dobîndeşte slava sa cea adeavărată, după dînsul sboară la  vecinicie; el este leagănul nemurirei.
	Fugiţi necredincioşilor! sau apropiaţi-vă cu sfială. Acesta este lăcaşul în care omul îmbunătăţit se rage ca să-şi săvîrşească întru linişte viaţa sa, şi să se apere de asupririle soartei. Acesta este altarul ale căruia nopţi se deschid în ceruri. Aci făclia adevărului luceşte întru toată puterea sa, aci inima se desvălue şi se arată după cum este; aci cade masca ipocritului; aci toate se-arăt aceea ce sînt. Numai la marginea mormîntului se face cunoscută virtutea. Dumnezeu sfîşie vălul şi arată pe prietenii săi. Aci trufia piere şi slava deşartă se răsipeşte ca fumul, virtutea numai singură este [47] plină de mare cuviinţă în braţele Morţii. Subt mîna cea crudă a acestui tiran, eroul virtutei se măreşte. Scumpe Filandre, cu ce asprime s-a purtat ea către tine!
	Isbit fără de veste şi fără a fi ameninţat în amiaza zilelor tale, în sînul fericirei, smuls din braţele a tot ce iubeai, suferind cinurile morţii, întins pe un pat de foc, unde durerea mistuitoare sfîşia toate legăturile vieţii tale! nici o adepostire! Fiorile şi cutremurul sufletului la marginea unui abis (adîncime) necunoscut! uUn soare ce se-stinge! Un mormînt ce se deschide! Un glas ce se-astupă! şi cea după urmă ... dar cum să o numesc? Cea după urmă ... tăcere veciniciă a unui prieten! ... dar ce zic, unde era acele groaze? Unde era acele rele spăimîntătoare? Unde era acea desnădăjduire a celui ce moare? ... În ce amăgire mă aflu! eu credeam că vorbesc de un muritor ... Multă vreme de cînd Filndru sărise peste hotarile omenirei. 
	În mijlocul fiorilor morţii şi al dăşartelor lupte ale naturei ce îşi dă sufletul, ce raze de bucurie se-amesteca pe faţa sa prin umbrele mormînturilor! ce fericire! ce pace! asfel este [48] omul? asfel este cel neputincios? asfel este cel muritor? Nu, Filandru de multă încă trăind trecuse la nemurire. Cel vecinic îl sprijinea în agonia lui, şi îl împărtăşa din slava sa. Filandru dîndu-şi sufletul ne povăţuoa către virtute; el ne da mîngîere, şi ne lăsa rămas nepreţuit pilda sa! Oh! cît era de aprinse inimile noastre! rînduiţi în tăcere împrejurul patului său, noi eram în mirare, plîgeam, şi durerea şi bucuria se amesteca cu lacrămile noastre ... minutul cel grozav soseşte. Mare întru căderea sa, deşi mărimea îi e foarte slabă dar nu se lasă a se birui. Îşi dă sufletul său cel înalt, şi se-mpacă în linişte cu soarta. Muritorilor, credeţi în virtute,credeţi că este un Dumnezeu pe care ea cinsteşte şi care o răsplăteşte.
	În vremea cînd soarele se lasă pe orizon, cînd aburii cari se înalţă şi negura ce se lasă acopere de întunerec şi de roă vălcelile cele întinse, încă se mai vede pe înălţimea unui turn sau pe vîrful unui munte lucind cele după urmă raze de maorete, care răspîndesc grozava şi noaptea peste mulţimea ce se tîraşte a sufletelor celor proaste, Filandru totdauna liniştit şi seninos într-o mărime lină înălţa preste umbrele morţii capul său cel strălucitor. Pacea sufletului său se zugrăvea peste toată faţa lui, nădejdea scînteia pe fruntea sa cea augustă. Surparea sa îl împodobeşte, îl încorunează de lumină şi îl îmbrăţişază nemuritor înaintea celui vecinic. 
[50] NOAPTEA A TRIA
VREMEA.

	Lorenţo! vremea şi întrebuinţarea ei vor fi scoposul aceştii nopţi. Cît de fericit m-aş socoti daca glasul meu ar putea să robească auzul tău. Fie ca cîntările mele să pătrunză inima ta şi să-ţi înece sufletul într-o turburare mîntuitoare! Chinurile mele se vor uşura de te vor folosi; raze mîngîitoare vor lumina întunecosul şi tristul nor ce mă încungiură, şi slava mea va răsări chiar din sînul durerilor mele. iată că-ţi pui înaintea ochilor adevăruri de mare preţ, pe care le-am scos dinmormîntul iubitului Filandru: cu toate că ţărîna lui este multă şi tăcerea ei ne dă îmvăţături grozave.
	Tu socoteşti drept falăa vărsa lacrămi pentru nenorocitul Filandru. Dar viaţa ta să potriveşte oara cu lacrămile tale? Cel ce jăleşte pe  [51] cei morţi, arată că doreşte să înceapă o viaţă potrivită cu cea după urmă a lor voinţă. Iubitorul de argint, cînd aduce că furii au kălcat oare unde, să cutremură, şi temîndu-să pentri a sa comoarî, o iubeşte mai mult şi o păzeşte fără preget. Dar tu, pe care nenorocirea unui număr grozav de fiinţe ce piere împrejuru-ţi, povăţueşte pe tot minutul a nu-ţi pierde vremea în zădărnicii, te faci tu mai econom al zilelor ce moartea de la alţi, hărăzeşte ţie?
	Vremea, acest bun mai scump de cît aurul, este pentru om o sarcină mai grea şi mai proastă decît plumbul. Noi priimim zilele ce soarta ne împarte, fără de a plăti datoria naostră către virtute. Muritorule! tu nu ştii ce preţueşte un minut! mergi de întreabă pe cel ce şade lungit pe patul morţii. Tinereţile nu sînt atît de bogae în zile pe cît cred nebuneşte: moartea stă la pragul porţii şi pîndeşte minutul de a năvăli fără vest asupră-ţi. Cînd va întinde neînvinsul său braţ preste tine, în zadar te vei mai căzni să scapi de ghiarele ei; cei ce robescde dînsa, nu mai au mînturile. Cheltuieşte dar, frate, tot fără milă, iar asupra vremii fii foarte *[52] econom; nu da minut fără de a face şi o faptă bună; cu sila să-ţi scape ceasurile din mînă fără de a-ţi aduce vreun rod, şi cu amar să plîngi zioa în care n-ai lucrat vreun bine. Ah! nici una din zilele nsoatre să nu treacă fără de a ne împodobi şi îmbogăţi cu o nuoă virtute.
	Dar vorba să fiu, vei zice, şi fericit nu se va mai depărta de mine: părere ... rătăcire! ... de nu vei avea fapte bune, nimic nu vei fi; cugetul te va mustra pentru că putînd să adăpi un setos,să hrăneşti un sărac şi să milueşti un sîrman, tu hrăpeşti hrana lui, şi într-acest chip ţie însuţi vei fi de greutate, oamenilor de hulă şi de Dumnezeu lepădat. − Puternic să fiu, şi fericit voi fi. Iarăşi părere ... nălucire! .... puterea stă în curăţenia sufletului, în fapte lăudate şi prin urmare în dragostea fraţilor tăi. Nu, prea puternice împărate, să nu osîndeşti pe prietenul meu şi ori ce a ta zidire să ajungă întru putere,de este să întrebuinţeze pentru răul celor asemenea lui. 
	Natura înfăţoşează necontenit o şcoală în care dă omenirii învăţături mîntuitoare, şi cea dintîi este întrebuinţarea vremii. Timpurile [55] se primenesc cu cea mai mare orînduială, şi fiecare are lucrările sale. Iar noi care în toate serile murim şi petoate dimineaţa ne naştem, şi pentru care un ceas o viaţă întreagă şi osebită, noi, fiinţe de un minut, noi nu voim să cunoaştem această osebire, ci amestecăm zioa de astăzi cu cele trecute. Dar, precum n ne putem scălda de doă ori într-aceiaş apă a unui rîu, asemenea nu ne deşteptăm de doă ori într-aceiaşi viaţă: rîul şi viaţa curg şi săschimbă neîncetat făr de a fi băgate înseamnă. Ticăloşi! nu socotim cît măcar de puţin mulţimea valurilor şi a zilelor ce s-au cufundat în ocheanul mărilor şi a vremii, ci îndeletnicindu-ne la deşărtăciuni, alergăm cu bucurie după valurile ce ne tîrăsc şi cu ochi închişi ne coborîm pe grabnica cale a vieţii ... pînă cînd stînca înprotva căria corabia vieţii se va zdrobi înpreună cu nădejdile naostre înalţ în mijlocul spumoaselor valuri trufaşul său cap, atunci ... ah! pentru ce numai atunci cutremurul ne coprinde .. sufletul se deşteaptă ... inima bate .. simţirile se desbată! .. Dar toate în zadar! ... corabia vieţii să aproppie .. se loveşte .. se fărîmă, piere!
	Cu toate că îndestule au gîndit şi au vorbit *[54] filosofii asupra preţului şi întrebuinţării vremii, dar  cît de dară este fiind care ştie să preţuiască un ceas şi să silească ai da cuviinciosul rod! s-a aflat însă un împănat care a strigat pe saunul său: am pierdut o zi! Un asemenea bărbat şi nefiind împărat, ar fi fost coroana omenirei şi vredinc a împărăţi asupră-i.
	Cuvîntul nu încetează de a ne sfătui şi de a ne zice că vremea ce fuge, preţueşte o vecinicie pentru că poate să o dea; că ia este un instrument bogat în minuni şi atotputernicul mişcător a binelui ticăloaselor simţiri, o judecă ca dînsele, o crede un nimic întocmai ca ochii ce nu o văd şi mîinile ce nu o pot pipăi.
	În loc de răscumpăra vremea cea pierdută, ne sîrguim dinprotivă a pierde şi pe cea viitoare, şi pentru deşărtăciuni, care neapărat să vor preface în amărăciuni, ne întovărăşim cu mustrarea cugetului. Cît deşărt lăsam în curgerea vieţii! nu vedem necontenitele pilde ce natura ne dă pe toată zioa? Cum întrebuinţează minutele? Cum înţeleptul luîndu-se după dînsa le umple pe toate cu fapte bune, făcînd ca virtutea să nu lipsească niciodată din lucrările *[55] sau chipzuirile sale, şi printr-aceasta dobîndindu-şi liniştirea cugetelui, iubirea oamenilor şi chiar nemurirea. Nici un minut nu trece fără a-l îmbogăţi; stăpîn al ceasurilor sale, pune asupra lor o dajdie, şi fieştecare dintr-însele trecînd, îi lasă în urmă un venit nepreţuit: însă poate să se întîmple ca să nu aibă putere a face cît bine doreşte; dar aceasta nu-l vatămă, pentru că voinţa preţueşte cît şi fapta, şi omul nu este dator să răspunză pentru neputinţa sa. Omule fii virtos în cugetările tale; pre înaltul Stăpîn le înţelege, şi le preţueşte întocmai ca şi faptele cele bune.
	Unde voi afla eu pe acest Dumnezeu făcător de bine? Îngeri, spuneţi unde este lăcaşul său? Voi ştiţi, voi sînteţi apururea împreujurul scaunului Său, şi-l încungiuraţi cu strălucitoarele voastre aripi. Ah! vedea-voi eu vreodată strălucirea ce isvorăşte din faţa sa cea plină de mare cuviinţă? Cunoaşte-voi eu urma nemuritoarele sale pasuri în mulţimea florilor ce se desvoaltă după dînsele? Arătaţi-mi pe acest Monarh atotputernic ce nu se supune zilii de mîine, care zîmbeşte vremii celii trecute ca un purtător de biruinţă, şi ale căruia ceasuri stau fără a avea vreo putere asupra veciniciei sale.  
	[56] Omul, această fiinţă trecătoare mai iute de cît floarea cîmpurilor, răsipeşte comoara zilelor sale fără de milă, blestemă ceasurile de odihnă ca o pedeapsă nesuferită: parcă s-ar opri carul vremii şi ne-ar lăsa să tîrîm singuri sarcina cea apăsătore a vieţi; gemem subt povara unui ceas, şi ne chinuim necontenit a afla mijloace de a grăbi şi ceasurile viitoare ca să scăpăm de noi înşine. Cheltuim toate averile noastre ca să ne petrecem ziele întru desfătări. Umblăm rătăcindu-ne pre pămînt ca să depărtăm tot felul de cugete, şi să scăpăm de gîndire întocmai ca de un tiran. În simtirea noastră ne răcvrătim înprotiva naturei cu strigări de dăsnădăjduire, şi cînd o pîrîm că ne măsoară viaţa cu o mînă foarte scumpă, cînd iară plîngem pentru lungimea ei. Daca moartea chemată pe tot minutul de suspinurile noastre ni se înfăţoşează şi ne întinde o mînă ca să ne scape de chinuri, noi o împingem înapoi şi o numim cumplită; atunci anii şi veacurile grămădindu-se şi amestecîndu-se la un loc, tot trecutul ni se pare un minut. Vremea vine subt forma unui bătrîn obosit ce abia se tîraşte; aripile sale îi sînt ascunde înapoi; noi credem că ne aşeaptă zilele senine şi fericite ... dar deodată cum ne [57] ajunge, le întinde, sboară, şi e departe de noi! În zadar îl strigăm; omul uimit îl ia după urmă, şi îl chiamă cu strigările sale, şi blestemă a se iuţime. 
	Cum se-ntîmplî ca vremea cea de faţă şi cea trecută să ne chinuiască şi că nici viiaţa nici moartea să nu ne placă? Pentru ce zilele noastre ne supără pe cît ţin, şi după ce au trecut se întorc să ne întristeze mai mult cu aducerea aminte a zadarnicilor plăzmuiri? Pentru ce întunerecul temniţilor ne speri mai puţin decît leneirea? Pentru ce robul ce geme subt greutatea fiarelor, nu se tîngueşte ca cel ce vieţueşe fără a gîndi? Ah! noi sîntem pricina acestor ciudate înpotriviri, iar natura este foarte dreaptă. Ea nu se scumpeşte asupra zilelor ce ne împarte, ci noi sîntem răsipitori, pentru acea ne şi pedepsim singuri, căci este lege prea înaltă a celui vecinic ca omu ce întrebuinţează rău vremea sa, şi-şi petrece viaţa în desărtăciuni, să-şi gătească chinuri şi petrecerea sa să fie plină de lacrămi şi de măhnire.
	Buna întrebuinţare a vremii ne aduce plăceri iar pierderea ei întristare şi dureri. Tămăduirea [58] trîndăvirei este îndeletnicirea. Să nu luăm niciodată nelucrarea dept odihnă. Munca este mîngîerea şi podoaba vieţii. Cel ce nu să stăpîneşte de nici un fel de grijă, este silit să-şi născocească vreo strădanie, subt pedeapsă de fi nenorocit. Sufletul se bucură numai cînd se îndeletniceşte la cugetări folositoare, şi dinprotivă simte chinurile cele mai nesuferite cînd se dă cu totul trîndăvirei. Veselia este un rod care creşte numai pe cînpurile cele lucrate, şi atunci şi plăcerile o însoţesc. 
	Cînd Dumnezeu, vrînd să înfiinţeze planul lumei, a răsipit haosul şi a poruncit universului să înceapă cursul său după legile aşăzate; cînd a hotărît se întocmească minunatul cesornic al sufletelor ca se măsoare cu scumpătate viaţa fiinţelor, atunci şi vremea s-a născut, şi azvîrlită din sînul veciniciei în mărginitele hotare ale univesrului a început a fugi ca să nu se mai oprească, tîrînd după dînsa ceasurile ... zilele ... anii şi veacurile, Sborul ei mai iute decît fulgerul, o împinge neîncetat spre vecinicie unde nu va sosi fără numai cînd toată zidire cletenîndu-se şi surpîndu-se la glasul ziditorului său, va cădea iarăşi în noaptea nefiinţei din care a chemat-o. Dar pînă [59] cînd va veni acest ceas al sfîrşitului lumii, Dumnezeu i-a poruncit să-şi urmeze zborul său şi să se grăbească cu vijeliile, valurile şi stelele făr’ de a aştepta pe om. Aşadar şi omul trebue să se grăbească cu dînsa şi să jertfească virtutei toate minuturile sale; cu acest chip nu va simţi curgerea vieţii, şi va săvîrşi călătoriea sa începută cu natura, fără de a se turbura de moarte.
	Cel de îşi pierde vremea în zădărnicii, se împrotiveşte voinţei ziditorului său, şi singur îşi găteşte chinuri. Un război se rădică în sînul său; poftele se aţîţă; inima se afîşie de o mulţime de pătimi împrotivitoare; răsipind anii şi dorind viaţa îndrăzneşte a porunci vremi se stea; iar aceasta sburînd cu repeziciunea fulgerului, rîde de dăsnădăjduirea lui, şi se arată surdă şi nesimţitare la glasul celui ce n-a voit se o preţuiască. Cîtă rătăcire! noi despre o parte căutăm, şi de cealaltă fugim de moarte. Precum doă inimi pe care interesul, iar nu virtutea a împreunat, se dojenesc apururea una pe alta, asemenea şi sufletul cu trupul pînă cînd lăcuesc înpreună, se mîhnesc: dar cum se despart, cad în desnădăjduire. 
	[60] La ce cumplită soartă este supus omul! cu cît mai mult se sîrgueşte să depărteze mîhnirea, cu atîta întristarea şi durerile îl împresură. Vezi pe aceşti galanţi, delicaţi şi frumoşi la vedere, apururea împodobiţi cu flori şi îmbrăcaţi cu hainele ele mai strălucitoare; cea mai mică muncă îi supără, mîna lor nu e destoinică să ţie nici măcar un fus, şi chiar viaţa le este spre greutate. Făr’ de desfătări felurite care înoesc pe tot minutul fiinţa lor, ar peri. Cît ţine zioa, se tăvălesc în plăceri ruşinoase sau zadarnice; socotesc că pentru dînşii primăvra se înbracă cu haina mirositoarelor flori şi varsă balsamul lor; pentru dînşi soarele aduce zile răcoritoare în mijlocul călduroasei veri; pentru dînşi şi iarna este silită să nască trandafiri; zefirul de voeşte se petreacă în pace cu dînşi, trebue să-i răcorească cu dulcea-i suflare. Emisferiile amîndoă sînt datoare să-i sature cu tot felul de producturi: le trebue nebunii schimbătoare, plăceri osebite pe toată zioa, ca să-i ajute a tîrî greutatea vieţii în curgerea unui minut ce d-abia trece pentru dînşi Oameni pururea prunci! La ce întrebuinţaţi rău un suflet nemuritor? Au doară veţi zice că desfătarea este viaţă? Dar [61] moartea va fi li ea numită desfătare? Spuneţi, cum veţi petrece pe patul morţii? Cînd boala se va dovedi netămăduită, cînd duhurile voastre îngheţate vor opri cursul lor, şi aşa cînd eşind din amăgire, veţi vedea toate lucrurile după înprejur că fug mai iute decît malurile şi oraşele înaintea corăbiei ce se tîraşte de vijelie în mijlocul valurilor ... spuneţi! ... unde vor  fi atunci jocurile voastre, mîndria voastră şi desfătările voastre? ... şi chiar voi singuri unde veţi fi? ... dar nu! şi morţi veţi fi însoţiţi la groapă de o mulţime de rude şi de prieteni cu mare pompă; trupul vostru va fi înfăşorat în argint şi aur; un cuvînt panigiri ca spune măreţele isprăvi la care în veci nu aţi gîndit; o marmură rezemată pe stîlpi de porfir va arăta numele şi naşterea voastră! ... ce folos va fi să va face din toate acestea! Covîrşire de nebunie! nu poate fi mulţumire unde nu este faptă bună. 
	Crezi, Lorenţo, că moartea este departe de tine? N-ai văzut-o sburînd asupra capului tău şi amerinţîndu-te să te jertfească cu grozava ei coasă? Unde vor fi atunci ceaurile trecute? ce alt îţi va rămînea atunci de cînd o umbră de slavă şi plăsmuiri fără fiinţă. Ai trăit o viaţă întreagă, şi nici o faptă bună nu se zăreşte [62] pe drumul ce ai bătut: Grăbeşte dar; vezi că ceasurile ce-ţi mai hărăzeşte soarta, s-au suit pe capul vremi şi să gătesc se fugă ca şi cele trecute; vezi vremea să şi-a întins aripile, mai ai un minut! ... fii virtuos ...ascultă! ... fii virtuos! ... Nu! vremea s-a dus ... soarele s-a stins pentru tine! ... 
	Of! frate; spre a ne deştepta, este oare trebuinţă ca moartea se fie necontenit lîngă noi şi să jertfească cînd un prieten, cînd un părinte sau mai multe deodată din cele mai iubite fiinţe? Spune, frate, trebue să mă vezi şi pe mine acum plîngînd pe mormîntul prietenului meu? Ceasornicile de soare, uneltite pe zidurile lăcuinţelor noastre, închipuesc foarte bine soarta noastră zicîndu-ne în muta lor limbă: Omule! Împărăţia ta este vremelnică, şi cît ţine, este mai zadarnică decît umbra ce eu însemnez pe aceste ziduri.
	Dar înşălăciunea ne stăpîneşte cu atîta putere, noi ne oprim atît de lesne de linguşirea patimilor, încît nici sufletul, nici simţirile noastre pot preţui pasurile vremii care sboară uşor asupra capetelor noastre făr’ de a ne deştepta din vis. Preţuind viaţa după numărul zilelor, iar nu a faptelor celor bune, nu putem crede *[63] că am îmbătrînit. În destul este ca iarna se ne dea trei sau patru zile seninoase, şi îndată ne credem în primăvara vieţii. Semănăm cu bucurie nădejdile tinereţelor pe sbîrciturile bătrîneţelor. Nu e om care să nu se înşale, măcar cu o zi, asupra vieţii slae şi chiar înţeleptul se amăgeşte, dar mai puţin decît trufaşul. Tu laşi soarele să meargă înainte-ţi; nădejdea de trăi se iveşte pe toată dimineaţa, pînă cînd apuind zioa, apui şi tu înpreună cu povra chibzuirilor şi a nădejdilor tale. 
	Înţeleptul cel adevărat se sfătueşte cu ceasurile cele trecute şi le întreabă ce socoteală au dat pentru dînsul la scaunul atotputernicului Împărat; şirul răspunsurilor lor este cea ce se numeşte esperienţă (1) ea ne zice pe tot minutul că aci toate sînt zadarnice, că cu cît mai mult gustăm din amăgitorul pahar al plăcerilor, cu atîta simţim mai tare deşărtăciunea lor şi himera fericirei. Supune-te dar, bătrînule, supune-te măcar acum, că părul ţi-a albit, la învăţăturile ei; fă măcar acum o faptă bună, deslipind gîndurile tale de această lume, şi trimiţîndu-le către vecinicie într-al căria sîn poţi afla fericire. 
	Această lume în mijlocul căria trăim beţi de plăceri ce neîncetat ne înbrîncesc spre moarte, ce alt este decît un lăcaş plin de suspinuri şi de jale, înpovărat cu mromîturi şi aşteptat cu triunfurile morţii? Dar noi făr’ de a ne folosi de necazurile altora,ne răsbatem în nebunii pe teatrul vieţii pînă cînd desfătările şi danţurile precurmîndu-se, cădem în abisul (2) care va înghiţi omenirea întreagă. O suflare ne înalţă din sînul pămîntului, ne cletenăm un minut în atmosferă ce  ne însufleţeze, şi apoi ne amestecăm cu ţărîna strămoşilor noştri pe care o călcăm ca să fie şi ţărîna noastră mîine subt pasurile copiilor noştri, şi să dormim subt pămînt pînă cînd acest univers, va răsipi ţărîna globului, şi noi speriaţi vom fugi din dărămăturile mormînturilor ca să ne înfăţişăm la lumina zilei cei vecinice. Omul să naşte; speriat de sine însuşi, azvîrle o căutătură împrejuru-i; pretutindinea vede epitafii celor de mai nainte; varsă o lacrămă; suspină şi se cufundă. Aşa, soarta omului este a plînge pe ceilalţi şi  fi şi el plîns în minutul următor. 
	[65] Cît de nesimţitor este omul! vremea fuge, moartea vine repede, clopotul întristător răsună, vecinicia ne înfricoşază, toate se mişcă, toate se cutremură, toate se nevoesc şi se grăbesc către sfîrşitul lot. Numai omul a căruia soartă va fi napărată şi care cu un fir este spînzurat asupra prăpăstiei, omul se odihneşte şi dormitează în pace în mijlocul grozavei turburări a fiinţelor. Deşteaptă-te, ticălosule! asvîrlă şeptrurile şi coroanele; opreşte-ţi anii şi fii econom al zilelor tale. Apucă minutul ce fuge; vecinicia şade pe aripile unui ceas sileşte vremea să-şi oprească sborul şi să-ţi dea comoara zilelor tale. Această minune este prea cu putinţă virtutei care poate cu zioa de astăzi se cumpere pe cele rău prăpădite.
	Muitorilor! îmbrăcaţi-vă cu haina virtutei şi întrebuinţaţi vremea la fapte bun, de voiţi să fiţi fericiţi. Cunoaşteţi odată că jertfindu-vă ceasurile, vă jărtfiţi pe voi înşivă.
Însemnări
	(1) Esperienţa este păţirea sau cercarea a multor lucruri.
	(2) Abis, o adîncime fără fund.
[66] NOAPTEA A PATRA
NARCISA (*)
	Eşind din ciudatele visuri în care gîndirea mi se rătăcea, mă deştept o dată. Noaptea ţine universul înfăşorat în umbrele sale! numai lumina cuvîntului luceşte înaintea sufletului meu. Precum doă suflete ce s-au unit prin sfînta şi atotputernica legătură a dragostii, pline de npdejdi şi săltînd de bucurie, aleargă la fericitele locuri hotărîte spre împărtăşirea fericirei şi uşurarea chinurilor, asemenea şi eu păzindu-mi jurămîntul, mă aflu la locul ude durerea mă aşteaptă. Iată ceasul orînduit în care petrecînd deştepţi tote nopţile, ne sfătuim înpreună chinurile mele şi eu. 
	Dumnezeire a inimilor simţitoare, lună! o tu care într-aceste ceasuri de tăcere împărăţeşti *[67] singură şi pace asupra mulţimei stelelor, coboară-te din scaunul tău de argint, părăseşte înălţimile sferelor, şi vino, ah! vino să-mi însufli cîntări vrednice a cetelor cereşti! sor iută a soarelui, o tu care cîrmueşti în lipsa lui întunecosul şi măreţul drum al sferelor, şi asculţi armonia lor ce nu ajunge în veci pînă la auzul muritorilor, adormindu-mă în visuri mîngîitoare, răvarsă-o asupra sufletului meu, şi fă ca dulcea lor melodie să umple tristele cîntări a Musei mele. Iată că simţ melancolica ta pornire; sufletul meu se înbată de mîngîitoarele-ţi raze. Soarta mea te întristează; Of! plîng pierdearea unei frumuseţi smerite şi amăgitoare ca tine. O iubita mea Narciso! mi se pare că încă te văz galbenă şi tristă, şi te auz zicînd sufletului meu: pentru mne e noapte; tinereţele mele şi cele mai scumpe nădejdi s-au cufundat în adîncurile nefiinţei! Nu! noaptea ce se înălţa din mormîntul lui Filandr n-a fost pentru mine atît  de  grozavă şi otrăvitoare. Vai ticăloşie! cum se şîruesc nenorocire şi se îndeasă pe pasurile sîrmanului! Mormîntul lui Filandru d-abia se închisese şi Narcisa a cerut pe al său. Pînă acum adăpam cu lacrămile mele numai ţărîna [68] prietenului mei, iar acum mă văz silit să plîng şi pe fiica mea. 
	Moartea săgetîndu-mă neîncetat, amestecă suspinurile mele şi asvîrle spaima între dînsele. Nestatornica tînguire nu ştie unde să se oprească, nici pe care să plîngă mai întîi. O prietenul meu! O fiica mea! inima mea se sfăşie între voi. Iubitule Filandr, aşa tu cu despărţirea-ţi îmi prevesteai  şi pe a Narcisei, în primăvara anilor ei, cînd sufletu-i se deschidea vieţii şi începuse a călca pe pasurile fericirei. Cum? Fericire! ... rod poprit pentru flămînziţii muritori!
	Cît era de frumoasă! cît era de dulce! cum nevinovăţia îi împodobea tinereţea! cîtp veselie pe chipu-i! natura îi hărăzise toate darurile cu înbilşugare: numai zile îi trbueia ca să fie fericită. Dar a ei strălucire în loc să-i împodobească viaţa şi să-i semene drumul cu flori, a făcut-o să o însemneze moartea mai cu osebire, şi deodată a căzut precum cade pătruns de ucigătorul plumb, melodiosul cîntător (*Privigătoarea) al pădurilor în minutul în acre amăgea cu îngerescu-i *[69] glas toată fiinţa simţitoare. o fiica mea! vezi în ce singurătate ai lăsat pe părintele tău! ... oare dulcele tău glas va mai răsuna în inima mea, care încă e plină de armonia cînturilor tale?! ... 
	Frumuseţe, tinereţe, glas amăgitor, veselie, virtute, inimă făcută ca să iubească ... ce poate da cerul mai mult unui muritor? ... Fiica mea cu aceste daruri împodobită, îmi sluja drept comoară, şi eu eram ... ah! eram părintele cel mai fericit! numire  măreaţă şi zadarnică care ascundea ticăloşia ce mă aştepta; moartea supărată de fericirea mea, a făcut semn viermelui otrăvitor să năvălească asupra acestui trandafir frumos; încă nu înflorise bine, şi viermele la îngheţat şi l-a făcut prada unui  minut. 
	Cît de înşălătoare sînt bunătăţile vieţii! ne ameţesc un minut, aoi ne lasă în braţele mîhnirei şi ne adapă cu otravă. Bucuria e simţeam aîndu-te lîngă mine, nu era atîte de dulce cît de amară este acum despărţirea noastră. Numirea de părinte mă întristează aucm mai mult, decît cea ce m-a veselit cînd întîiaşi dată te-am privit deschizîndu-ţi ochii la [70] lumină. Precum un vlăstar tînăr ce s-abia începe a înflori, se dăsrădăcinează şi se tîraşte de vijeliile primăverii, asemenea şi tu, de fulgerul morţii pătrunsă, ai căzut şi mi-ai înecat pieptul în lacrămi de desnădăjduire şi de milă. 
	Care inimă de piatră, care suflet de ghiaţă va îndrăsni să osîndească lacrămile mele? Mîndrie este, iar nu virtute a opri cineva lacrămile sale, cînd acestea uşurează chinurile noastre, şi cînd chiar natura a aşăzat în chipu-ne doă fîntîni, prin care părinţi, care aţi privit pe fiicele voastre lungite pe patul morţii în floarea vîrstei lor, fie-vă milă de mine!
	Deodată ochi ei începură a pierde strălucirea lor, şi a asvîrli căutături stinse şi speriate; deodată obrajii ei de trandafir îngălbenind, mi-au vestit că era aproape a da lunii vecinia sărutare! ... am părăsit aburoasa climă a patriei unde viforul sulfă frigul morţii; am apropiat-o de soare, nădăjduind că ar fi însufleţit-o cu făcătoarele-i de bine raze. Dar această stea nesimţitoare a privit făr’ de milă frumuseţea ei veştejindu-se ca a florilor. Narcisa rezemîndu-şi capul pe pieptul meu, şi-a dat duhul în braţele *[71] mele, precum vedem crinul mlădindu-se şi perind în jalnicile noastre grădini. 
	
	


	
	



1