PROCANON, ce cuprinde în sine cele ce sînt de lipsă spre înţălesul cel deplin şi desăvîrşit al canonilor şi a toată tocmeala bisericească, spre folosul mai cu seamă a romînilor, alcătuit şi întocmit de Petru Maior. Anul, de la Hristos 1783. TITLU I. Despre împărăţirea besericii. CAP 1. DE ICOANA SAU CUNOŞTINŢA ÎMPĂRĂŢIRII. Precum în toată soţietatea şi obştea cea bine aşăzată şi întocmită, den fire cunoaştem a fi ceva putere de a porunci sau împărăţire, aşa şi besericii creştinilor, a fi dată de Domnul Hs. carele iaste începătoriul aceştii ceată duhovnicească, { 2} împărăţire şi putere îndestulată spre povăţuirea turmei lui cei cuvîntătoare, pravoslavnici creştini, şi cu a adeveri voiu merge. Însă, ca acest adevăr şi mai deplin să-l înţălegem şi mai cu mare energhie să-l putem arăta, să cuvine mai nainte peste toate să cercăm ce iaste împărăţirea şi cîte sînt de lipsă ca oarece putere, cu adevăr să se poată numi împărăţire. În carea răschirare de tălcuitorii (3) legilor firii nu ne vom depărta. Învăţa dară aceştea că împărăţirea iaste o putere de a hotărî lucrurile supuşilor, după volnicie, adecă de a face ca supuşii unele lucrări să le pună, iar altele să le lase şi de a-i îndrepta spre acelaş sfîrşit carele, de va fi vremelnic, împărăţirea încă iaste vremelnică sau mirenească, dar de va fi sfîrşitul acela duhovnicesc, împărăţirea încă duhovnicească sau besericească se va chiema. Dintru acestea, culeg aceiaşi tălcuitori că cela ce are împărăţire, are: a) putere de a pune legi; b) are împreună şi putere de a pedepsi pre călcătorii de lege; şi acestea doao a fi aşa de lipite de împărăţire, cît lipsind vreuna dintru dînsele, de tot va fi să piae şi împărăţirea; dar, fiind acestea laolaltă împreunate, întreagă şi stătătoare să înţelege împărăţirea. Dovedirea acestora, adecă cumcă acestea doao puteri din carele să naşte împărăţirea sînt în beserica creştinească, în doao capete ce în şir urmează, o vom cuprinde. [...]. CAP. 7. SĂ RĂSIPESC CELE CE ÎMPROTIVA ACEŞTII ÎNVĂŢĂTURI ARUNCĂ ITALIANII. Italianii vrînd şi prea cu asupra pohtind să înalţe pre papa deasupra besericii şi a soborului şi să supue supt picioarele lui pre toţi episcopii, mitropoliţii şi patriarcii într-atîta, cît fără de papa nemica să nu plătească nici arhiereii, nici soborul a toată lumea, { 4} ci, de şi n-au ceva putere toată de la papa să se înţeleagă împrumutată, căpătată şi cerşită, el să o lărgească acea putere cît va vrea, şi să o strîmpteze cît i se va părea şi să o rădice, sau despre o parte, sau de tot, cînd va socoti. El sîngur să fie în beserică adevărat stăpîn şi poruncitoriu, precum preoţilor, aşa şi mirenilor, el singur, iar nu soborul, să se creadă a dogmelor nesmîntnic tîlcuitoriu şi hotărîtoriu, ba el nu numai în beserică, ci şi în cetate monarh, ca şi craii şi împăraţii să-i fie lui supuşi, el pe care va vrea să-l pue jos den thronul cel împărătesc, carea au şi făcutu-o,şi pe care va vrea să-l înalţe la acelaş, precum au înalţat pe Pippin al frîncilor, şi cui i se va părea ţările să i le împarţă. Acestea, ziseiu, vrînd italianii, că ceialalţi latini, precum sînt mai ales frîncii şi nemţii, şi acestea şi celelalte înoiri acum le defaimă şi le lapădă, den toate laturile, unghiurile şi crăpeturile pămîntului se nevoesc a cerca dovediri. Dar, cea mai mare proptea au aflat întru aceasta, că papa iaste următoriu scaonului Sfîntului Petru. De unde, după firea urmării zic că orice putere au avut Sfîntul Petru, toată întreagă trăbue să se dea papii şi întru toate, precum au fost Sfîntul Petru, aşa şi papa de săvîrşit iaste. Drept aceaia, fără măsură înalţă pre Sfîntu Petru şi prea cu asupră măresc puterea lui şi osebirea de ceilalţi apostoli, nu pentru ca să laude pe Sfîntul Petru, ci ca apoi să aibă de unde trage cu viclenie înălţarea, vîlfa, tiful şi monarhia papii cea de linişte şi de dragoste stricătoare. [...]. { 5} CAP. 12. DESPRE DOVADA CE TRAG ITALIANII DIN MUTAREA NUMELUI SFÎNTULUI PETRU, ASUPRA NOASTRĂ. Dacă lui Petru nu i-au dat Hristos mai mare putere decît celorlalţi apostoli şi nu l-au rînduit şi preste apostoli stăpînitoriu şi păstoriu, pentru ce (zic italianii) i-au mutat numele Hristos şi l-au numit Chifa, adecă piatră: "Tu eşti Simon, feciorul lui Iona? Tu te vei numi Chifa, care se înţelege Petru". Ioann, cap. l, stih. 42. { 6} De voiu răspunde la aceasta a voastră întrebare, a italianilor!: nu ştiu, că n-am fost sfetnicul lui Dumnezeu, nici Sfinţia sa nu ne-au descoperit pentru ce lui Petru i-au mutat numele, ce-mi veţi zice? Îmi veţi zice doară că nu sînt filosof? Că nu sînt theolog? Că sînt un neştiutoriu? Dar dacă sînteţi voi filosofi, sînteţi theologi şi mult ştiutori, spuneţi-mi şi voi, pentru ce Dumnezeu n-au zidit mai de mult lumea de cît au zidit-o?Adevărat, de v-aşi pune întrebarea aceasta, aşi fi vrednic de rîs, căci cugetul lui Dumnezeu nu-l poate şti nime, de nu-l va descoperi însuşi Sfinţia Sa. Pentru că grăiaşte Sfîntul Pavel, Cătră Rîmleni, cap. ll, stih. 3 – 4: "Cine au cunoscut gîndul Domnului, sau cine sfetnic lui s-au făcut?". Sfîntul Ioann Gură de Aur, în Omilia a treia, despre mutarea numelor zice: "că punerea numelor iaste dovedirea stăpînirei". De voeşti dară a gîci, zi că pentru aceia au mutat Hristos numele lui Simon în Petru, ca să se arete cumcă însuşi iaste stăpîn a toată lumea şi voiaşte şi areată că Petru, de aci înainte va să fie ucenic lui. Şi aceasta o va întări şi Sfîntul Chiril, patriarhul de la Alexandria, carele în tîlcul cuvintelor acelora: "tu te vei chiema Chifa", aşa grăiaşte: "Şi nu-l lasă să se mai chiame Simon, încă atunci pre el sieşi, după puterea sa, ca pre al său cuprinzîndu-l". Dar ce vrei să tragi de aici? Că are putere osebită şi mai mare decît ceilalţi apostoli? Vei trage, adevărat, de cum că bine ai tras şi n-ai greşit împotriva dialecticii, niciodinioară nu ne vei face să credem. Apoi, de au mutat Hristos numele lui Simon şi l-au numit Petru, au n-au mutat şi a fiilor lui Zevedeiu, al lui Iacov şi a lui Ioann, şi i-au numit fii tunetului? Au nu şi a lui Pavel nume prin Duhul Sfînt s-au mutat? Căci fiind numele lui mai nainte Saul, s-au chiemat { 7} apoi Pavel. Despre carea a numelor mutare, cînd adecă s-au făcut şi prin cine s-au făcut, vezi Omiliile Sfîntului Ioann Gură de Aur, cele despre mutarea numelor. Aşadară, pentru mutarea numelui, nicicum nu poţi osebi pre Petru de la ceilalţi apostoli, şi pre ceilalţi apostoli să supui lui Petru, ca unui păstoriu. Iarăşi, zic italianii că Chifa înseamnă piatră, şi pentru aceasta i-au dat Hristos lui Petru acest nume, căci pre dînsul era să zidească biserica, ca pre o piatră, şi pre dînsul era să-l facă temelia bisericii, precum i-au şi zis, la Matheiu, cap. 16, stih. 18: "Tu eşti Petru şi pre această piatră voiu zidi biserica mea". Şi adevărat, şi Sfîntul Chiril Alexandreanul acel înţeles dă numelui Chifa: "Dar cu cuvioasă asemănare pre Petru, de la piatră l-au numit, pentru că pre dînsul era să întemeieze biserica", la tîlcul cuvintelor: "tu te vei chiema Chifa". Şi Ioann Gură de Aur, în Omilia... despre mutarea numelui, zice: "Pre Petru, adevărat, de la faptă bună (vărtute), aşa l-au numit şi pre numele lui, doveada şi semnul întărirei şi a credinţei au aşezat". Alăturînd dară numele lui Petru cu a lui Pavel şi cu a fiilor tunetului, zic aceiaşi că a lui Petru însemnează mai mult. La acestea răspundem că nu tăgăduim cum că Chifa însemnează piatră şi să i să fi dat acest nume cu privire la aceaia: "tu eşti Petru şi pre această piatră"...Dar pentru aceaia să aibă mai mare Petru putere decît ceilalţi apostoli nicicum nu lăsăm, fiindcă luminat am adeverit că atunci cînd au zis Isus: "tu eşti Petru şi pe această piatră" ş. c., cu nimic mai mare putere decît a celorlalţi apostoli n-au dăruit lui Petru (vezi mai sus, cap. 7). Apoi, au mai mult e "piatră" de cît "tunetul"? Că Petru să aibă mai { 8} mare putere decît fiii tunetului, Iacov şi Ioann? Au mai mult însemnează Petru de cît Pavel, de cît "vasul alegerii"?... CAP. 15. ÎNTÎIA ŞEDERE CE E ÎN BESERICĂ, NU E RĂNDUITĂ SPRE ACEAIA, CA SĂ FIE MIJLOCIRE DE A ŢINEA UNIREA ÎNTRĂ CREDINCIOŞI. De ar fi întîia şederea rănduită spre aceaia, ca să fie mijlocire de a ţinea întră credincioşi unirea, adevărat, cînd să scornea ceva price în beserică sau ceva eres, la acela, pe lîngă carele era întîia şederea şi căpetenia, ar fi alergat credincioşii pentru hotărîrea pricii, pentru desrădăcinarea eresului, cu un cuvînt, pentru chivernisirea păcii, liniştii şi a unirii inimilor credincioşilor, că aceasta iaste a fi mijlocire de-a ţinea unirea întră credincioşi. Dar niciodinioară, în beserica lui Dumnezeu nu s-au întîmplat aceasta, nu s-au ţinut, nu s-au crezut. Cearcă în toate sutele, începînd de la apostoli, că de tot altmintrelea vei afla. Ştiu că pre vremea apostolilor au fost foarte mare price pentru tăiarea împrejur şi pentru legarea lui Moisi. Unii zicea că acelea nu sînt de lipsă spre spăsănie, alţii zicea că cine nu le va ţinea acelea, nu se va mîntui. Creşte sfada, { 9} să turbură inimile credincioşilor. Trebue dară să caute mijlocire de a păzi unirea şi de a o ocroti. La cine dară aleargă creştinii? Au la Petru? Ba, ci la sobor: "Rînduiră să se sue Pavel şi Barnaba şi alţi oarecarii dintre ei cătră apostoli şi bătrîni la Ierusalim, pentru întrebarea aceasta". Faptele apostolilor, cap. 15. Şi nu Petru, ci tot soborul au pus sfîrşit pricei, au făcut pace şi au ţinut unirea între creştini. Soborul drept aceaia este mijlocirea de a ţinea unirea întră credincioşi, iar nu altul. Aceaiaşi vei afla în toată una vreme, şi după sfinţii apostoli. Cînd au fost gîlceavă pentru zioa Paştilor, cine au aşezat-o? S-au amestecat, adevărat, papa, pe lîngă carele era întîia şederea, dar ştiind părinţii că nu el iaste ţinta şi mijlocirea unirii, nicicum nu l-au ascultat, ci împărăchiarea au rămas pănă la soborul dela Nichea, carele hotărînd acea price au unit inimile credincioşilor. Aşijderea, cînd au fost price pentru botezul eriticilor, de trăbue să se primească sau ba, au ostoiatu-s-au Sfîntul Chyprian şi Sfîntul Firmilian şi toţi africanii, după judecata şi propoveduirea lui papa Stefan? Ba. Ci, măcar că cu afurisania li s-au lăudat, nemica n-au băgat sama, crezînd tare că nici papa n-are putere de a le poronci, nici ei nu sînt detori a asculta de dînsul, că nime nu e episcop episcopilor, precum să vedea Stefan că face cu poronca: "Mai iaste încă, zice Sfîntul Chyprian în sobor, ca fieştecarele dintre noi să spună judecata sa despre această întrebare, ce pre nimenea să nu judece sau să scoaţă dela împărtăşirea sa pre cel ce amintrelea, nu ca noi, va ţinea; că nime dintră noi, după socoteala sa, să face pre sine episcop episcopilor şi ca tiranii, cu frica să silească pre soţii săi să asculte de el. Tot episcopul deplin are voe slobodă şi putere întreagă şi, precum nu se cuvine pre el să-l judece { 10} altul, aşa şi el pre altul nu poate ca să judece. Judecata Domnului nostru Isus Hristos toţi să o aşteptăm cel ce singur are puterea a ne pune pre noi să ocîrmuim beserica sa şi faptele noastre a le judeca". Ba încă, sfîntul Firmilian, în Epistoliia cea cătră Cyprian, îl chiamă pe papa Stefan shismatic, pentru ce nu să dă după învăţătura celorlalţi episcopi, necum să creadă că-i detoriu să asculte de dînsul şi să se unească cu dînsul: "Cîte prici şi împărăchieri ai cîştigat pren besericile a toată lumea, iar cît de mare păcat ţi-ai grămădit cînd de la atîtea turme te-ai tăiat, căci te-ai tăiat pre tine însuţi, nu te înşăla. Căci acela iaste adevărat shismatic, carele de împărtăşirea unirii cei besericeşti s-au părăsit". Această price întră papa Stefan şi Cyprian, de voeşti a o şti desăvîrşit, o vei afla pe larg în istoria lui Fleury frîncul, carea acum pe romănie, o-au întors întru tot învăţatul Samoil Clain. Precum la acestea prici, aşa şi la cealalte, pururea soborul le-au făcut sfîrşit, nu papa, pururea soborul au împreunat, au unit inimile credincioşilor,iar nu cel întîi şezătoriu, nu papa. Ci, pe papa încă îl aducea la rînd soborul şi cu ceilalţi îl unea, precum toate istoriile mărturisesc. Nici nu-mi zică unii dintră latini, că măcar nu are papa putere de a hotărî pricea desăvîrşit, dară încai, pînă ce se va hotărî prin sobor, trăbue să ascultăm de papa şi, de va poronci tăcere, trebue să tăcem; nu zică, ziseiu, acestea, că nici asianii, cînd au fost pricea despre zioa Paştelor, nici Sfîntul Chyprian şi Sfîntul Firmilian şi celelalte beserici nu şi-au pus tăcere gurii sale, după poronca papii. Şi au socoteşti că atîţia sfinţi părinţi, atîţia mucenici şi mărturisitori, cîţi au fost mestecaţi întru pricile acelea, de ar fi crezut că papa are acea putere? { 11} CAP. 16. SĂ RĂSPUNDE LA CELE CE LATINII ARUNCĂ ÎMPROTIVA ACEŞTII ÎNVĂŢĂTURI. Latinii carii zic că întîia şedere pentru aceaia e rînduită în beserică, ca printr-însa să se ţină unirea întră credincioşi, aduc înainte, spre dovedirea zisei sale, pe Sfîntul Ieronim şi vro cîţiva africani, adecă pre Sfîntul Chyprian, pe Optat şi pe Sfîntul Augustin. Dar acestea nemica nu ne turbură pre noi, nici din învăţătura noastră nu ne scot afară. Că întîiu, de ar fi această dogmă adevărată şi de Dumnezeu descoperită învăţătură, au socoteşti că numai în Africa o ar fi descoperit Dumnezeu? Atîţia creştini, în ceaialaltă mare parte a apusului, să nu o fi ştiut-o? La atîţia sfinţi părinţi, arhierei, patriarci, dascali dumnezeeşti, în tot răsăritul, unde sînt besericele cele apostoliceşti în care trădania spre pază o au lăsat apostolii, unde au început credinţa, unde toţi apostolii şi însuşi Hristos au propoveduit, tocma acolo, tuturor să fie acea învăţătură neştiută, neauzită din veac, tăinuită şi ascunsă! A doao. Şi părinţii mai sus-numiţi nu zic că întîia şederea iaste mijlocirea de a ţinea unirea, ci numai zic că întîia şederea iaste semn, icoană şi tip unirii sfintei beserici. Să auzim pe Sfîntul Chyprian, în cartea cea despre Împeunarea sau Unirea besericii. Acest sfînt această carte o au scris cu prilejul shismaticilor ce să numea novaţiani. Multe dovediri aduce de toate părţile ca să arete că una iaste beserica, de la carea cine se dejghină nu să poate mîntui, precum oarecînd cei ce au rămas afară de corabia lui Noe. Întră celealalte aduce aceasta: "Măcar că tuturor apostolilor, după învierea sa, întocma putere le dă şi zice: "Precum m-au trimis pre mine Tatăl şi eu trimit pre voi, luaţi Duh Sfînt. Căruia veţi erta păcatele, erta-se-vor lui, oricăruia veţi ţinea, ţinea-se-vor" , totuşi, ca să { 12} arete unirea, aceiiaşi uniri început ce de la unul începe, cu avtentia sa l-au rînduit... Întîia şedere lui Petru să dă, ca una beserica lui Hristos şi unul scaonul să se arete. Şi păstori sînt toţi, dar turma una să areată". Iar că acest sfînt, întru această carte, mult pomeneşte de scaonul lui Petru, nu te mira, căci pe vremea lui s-au sculat Novaţian la Roma şi fiind acolo episcop în Roma papa Cornelie, s-au făcut, şi el papă şi şi-au rădicat scaon împotriva lui Cornelie ce era pre lege ales episcop. Drept aceaia zice Chyprian cu privire cătră Novaţian, că cela ce să lapădă de scaonul lui Petru nu iaste pravoslavnic. Căci, cum spuseiu, Novaţian se lăpădasă de episcopul cel legiuit şi scornisă shismă în beserică. Adevărat, şi împotriva măcar căruia episcop de s-ar scula vreun poporan al lui sau vreo mănăstire din eparhia lui şi nu s-ar uni cu dînsu, nefiind episcopul soborniceşte vestit eritic şi scăzut din darul arhieriei, nu s-ar număra întră pravoslavnici, ci întră shismatici. Şi au pentru aceia vei zice că toată lumea trăbue să se unească cu acel episcop într-atîta, cît, oricarele în toată lumea cu dînsul nu s-ar uni, să fie eritic sau shismatic? Întru acest chip trăbue să se înţeleagă cuvintele sfîntului Chyprian, şi adevărat, aşa le vei şi înţălege, de vei ceti cu bună luare aminte toată cartea lui despre unirea besericii şi vei şti cu amăruntul istoria vremilor şi a prilejului în care au scris Sfîntul Chyprian acea carte. Au socoteşti că, de-ar ficrezut Sfîntul Chyprian că, de nu-i fi unit, cum zic latinii, absolut cu papa, eşti shismatic, cînd în pricea cea despre botezul eriticilor papa Stefan i s-au lăudat cu afurisania pentru ce nu ţine una cu dînsul, nu s-ar fi rugat în genunche să-l iarte şi s-ar fi făgăduit că una va ţinea cu dînsul? Dar nu s-au spăriat nici unul de afurisania papei, ba încă Firmilian pe Stefan îl chiamă shismatic. Vezi în cap. den sus. Şi Chyprian îl înfruntă pre Stefan, pentru ce Stefan asămănîndu-se { 13} cu tiranii, numai după socoteala sa şi din capul său să arată ca cînd ar fi episcop episcopilor. Vezi în cap. den sus. Şi neavînd ascultare de papa, şi Chyprian şi Firmilian şi mulţi alţi mari episcopi s-au mutat den lumea aceasta şi totuşi, şi Besearica Răsăritului şi a Apusului întră sfinţii cei mai mari îi numără şi sînt. Precum Sfîntul Chyprian zice că întîia şederea lui Petru iaste arătarea unimei besericii, aşa şi Sfîntul Augustin o zice că iaste tip, adecă semn şi chip unei beserici, iar nu mijlocire de a ţine unirea, ca toţi, veri-neveri să se unească cu cela ce are întîia şederea. Dar să-l auzim cuvîntînd, în voroava 66 de la Matheiu: "Ne aduce aminte să înţălegem că veacul cel de acum e mare, iar Petru Apostolul a unei besereci tip, pentru că însuşi Petru cel în rîndul apostolilor întîiu, în dragostea lui Hristos foarte gata, de multe ori unul răspunde pentru toţi... Unul pentru mulţi au dat răspuns, unuia mulţ... şi aceasta întru acela chip, ca să însemneze beserica. Întru acela dară, unul Apostol, adecă în Petru, cel în rîndul apostolilor mai întîiu şi mai înainte, întru carele să închipuia beserica." Pentru aceaia adecă unul vorbea, pentru aceaia unul era mai întîiu, ca toţi să înţeleagă una a fi beserica, ca toţi să se înveţe că trebue să fie uniţi nu cu Petru, ci toţi laolaltă, întră carii iaste şi Petru. Trăbue adecă să mă unesc nu atîta cu cel întîiu şăzătoriu, cît cu beserica, cu carea, de va fi unit cel întîiu şăzătoriu, şi cu dînsul sînt unit, nu pentru dînsul, ci pentru beserică. Întru acesta chip trăbue să să înţăleagă şi cuvintele Sfîntului Ieronim, cînd în cartea 1 Împrotiva lui Iovian zice: "Pe Petru să întemeiază beserica, măcar că aceaiaşi în alt loc pre toţi apostolii să face, ca toţi cheile împărăţiei ceriurilor să iae şi întocmai pre dînşii tăria besericii să întăreşte, totuşi, pentru aceaia întră doisprezece unul au ales, că rînduit fiind capul, prilejul împărăchierii să să rădice". Adecă, pentru aceaia { 14} au rînduit Dumnezeu pre Petru mai întîiu în ceata apostolilor, ca văzînd apostolii că prin aceasta să însămnează unimea besericii, una toţi să înţăleagă şi să nu fie întră dînşii împărăchieri şi dejghinări. Iar cuvintele Sfîntului Optat Mileviteanu, în cartea a doao, Împrotiva lui Parmenian, care le aduc înainte latinii, sînt acestea: "Nu poţi tăgădui că ştii că în cetatea Roma, întîiu lui Petru ar fi dat scaonul episcopesc, în carele au şezut capul tuturor apostolilor, Petru de unde şi Chifa s-au numit. În carele unul scaon unimea de la toţi să ţină, ca nu ceilalţi apostoli fieşcarele cele ale sale să le apere, cît acum shismatic şi păcătos ar fi cela ce împrotiva scaonului celui sînguratic, altul ar aşeza. Aşadar, în unul scaon, carea iaste dintră alsăuirile besericii, au şezut întîiu Petru". Ca să înţălegi cuvintele acestea, nu trebue numai sînguratice şi deosăbi să le ceteşti, ci să cerci scopul cărţii şi chipul dovedirii şi prilejul cu care s-au scris cartea. Părinţii cei bătrîni, mai ales apusenii, cînd vrea să arete cine sînt adevăraţi creştini pravoslavnici şi carea iaste învăţătura cea adevărată, alerga la besericile cele apostoliceşti, în care apostolii petrecură, căci lăsînd apostolii întru acelea beserici, ca în nişte jigniţe, învăţătura ce o luară de la Hristos, afară de îndoială era că cele ce credea besericile acelea sînt adevărate, şi ceia ce să unesc cu besericile acelea, sînt pravoslavnici, iar cei ce de acelea sînt despărţiţi, eritici şi shismatici sînt. Apusenii de acel feliu de beserici apostoliceşti una avea, carea era în Roma, de la carele tot apusul împărtăşesc învăţătura Evangheliei şi lor li era ca o maică şi dăscăliţă. Fiind iar că besericele cele apostoliceşti era toate, precum trăbue, unite laolaltă, cela ce să unea cu una era unit cu toate, iar cela ce se dejghina de una şi rădica alt scaon, vrăjmaş să făcea tuturor besericilor şi shismatic. Donatistele, dintră carii era Parmenian, asupra căruia au scris Sfîntul Optat, { 15} s-au tăeat de la Beserica Romei şi şi-au rădicat şi ei episcop din dejghinarea lor în Roma, asupra episcopului celui pe lege. Aşijderea s-au rădicat şi în Africa. Tăindu-se dară donatistele de la Beserica Romei, vrăjmaşi s-au făcut la ată beserica lui Dumnezeu, cu carea prin învăţătura apostolicească unită era cea de la Roma. Cu adevărat dară sînt donatistele shismatici şi păcătoşi. Acesta iaste rîndul înţelesului cuvintelor Sfîntului Optat. De vei umbla a cerca în cuvintele lui alte înţelesuri, după obiceaiul celor ce în toată mişcarea şi în toată slova află taină pentru înălţarea papei vei să ridici pre sînul asupra apostolilor, ca cînd ei nicicum n-ar fi avut scaon, iproci. Mai pe urmă, bine să-ţi însemnezi şi aflînd în minte să-ţi înrădăcinezi că, fiind acelaşi ce e înainte şezătoriu la beserică, iaste împreună şi patriarh în tot apusu, părinţii de la apus, în multe să supun celui înainte şezătoriu, nu ca la un înainte şezătoriu, ci ca la al său patriah; însă nefiind pre vremile acelea nici o price despre începătoria papei, nu fac deschilinire întră cel înainte şezătoriu şi întră patriarhul său şi mestică drepturile înainte şezătoriului cu ale patriarhului său. Iar părinţii de la răsărit, nu aşa, căci ei, măcar că înainte şedeerea o da episcopului de la Roma, totuşi avea ai săi patriarci, cărora să supunea. Pentru aceaia cînd vorbesc despre episcopul de la Roma, niciodinioară nu vorbesc ca de al său patriarh, ci numai în cîtu-i înainte şezătoriu. Pentru aceaia nici nu mestecă drepturile celui înainte şezătoriu cu cele ale patriarhului. Drept aceaia, mi se pare, cu dreptate voiu zice că în prinea despre începătoria papei, mai mare autentie au părinţii cei de la răsărit decît cei de la apus şi cu zisele lor mai tare să ne îndreptăm decît cu a celor de la apus. Acest canon, de-l vei păzi, mi se pare că multe încălcituri a pricii aceştiia pe uşor se vor descurca. Apoi, nu ştiu cum din { 16} fire oarecum să trag oamenii să păzească şi să apere şi să le părească cele ce socotesc că sînt ale sale, adecă fieştecarele trage foc la oala sa. Cu acestea prejudecăţi de multe ori se află înodaţi şi sfinţii părinţi, căci şi de mici învăţîndu-se de la unii care sînt cuprinşi cu acel feliu de patimă şi de prejudecăţi, cresc întru prejudecăţile acelea carele întru fire oarecum se prefac, şi, tare, pururea le ţin, precum ar fi sfinte. Deci, ajungînd la vîrstă, iarăşi auzind de la toţi cu carii petrec aceleşi sentenţii şi păreri, nu li să dă prilej de îndoială şi nu le cearcă, adevărate sînt au ba. Şi, de le şi cearcă, împovăraţi fiind cu părerile şi cu prejudecăţile ce cu laptele maicii sale le-au supt, au nu văd adevărul, au doară, de-l şi văd, pentru ca să nu facă turburare şi să smintească pacea, îl tăinuesc, îl tac. Mărturie îmi sînt însuşi latinii, în veacurile trecute, cînd învăţătura cea blăstămată a lui Isidor Mercator tot apusul îl cuprinsese, pe papa monarh şi în beserică şi în cetate îl înălţase, pe toţi creştinii din apus supt jugul cel de robie al papei îl băgasă, răsăritului prilej de despărţire de la Beserica Apusului dădu, carea împărăchiare şi apusul şi răsăritul cu amari lacrămi, pînă în zioa de astăzi, o plînge, în veacurile, ziseiu, trecute, unii bărbaţi pe carii toţi latinii întră sfinţi îi număra, au nu şi ei cu ceilalţi credea că papa iaste nesmîntnic, iproci? Carea sentenţie a nu fi adevărată acum toţi, şi latinii, afară de italianii, nu să îndoesc. Ba şi acuma să află unii, şi prin părţile noastre, carii învăţînd la Roma teologhia, socotesc că numai acelea sînt adevărate, care le-au auzit la Roma, şi doar sîngele şi l-ar vărsa pentru monarhia papei. O! de-ar fi apărat Dumnezeu neamul romînesc de acest feliu de oameni învăţaţi şi theologi! care numai cu autentia, cu tiful şi cu vîlva ce au în haine, şi în locul lăcaşului său vreau să învingă pe toţi, de spun ceva de la Roma, { 17} să taci, să înlemneşti, să caşti gura. De arăţi din sfinţii părinţi, din soboare şi din istoria cea vechie a besericii, asupra poveştilor lor, îndată eşti shismatic şi mai rău decît eriticii. Trăbue înaintea acestora toţi să plece capetele, să-i chiemi rabi, domnule, măria ta, şi alte titule ce se împotrivesc cinului călugăresc. Şi în acestea lucrînd li se pare că atunci ţin mai tare canoanele besericeşti şi aduc slujbă lui Dumnezeu. O, vremi! o, obiceaiuri! Dar Romei, încă din vremile cele de demult începusă a-i răsări coarne, care după curgerea vremilor mai tare şi mai tare au crescut, cît în suta a patra aşa grăia Sfîntul Marele Vasilie, dascalul a toată lumea, despre Roma: scîrbitu-m-am de mîndria besericii aceiia. Unii dară dintră părinţi născîndu-să în apus, crescînd acolo şi învăţînd s-au pomenit cu prejudecăţile Besericii de la Roma şi credea că acelea sînt drepturi şi vrednicii. Den mila lui Dumnezeu nemţii acum s-au luminat şi toate vicleniile Romei le descopere, cearcă învăţăturile sfinţilor părinţi şi obiceaiurile cele bătrîne ale besericii şi în practică le pun, precum se vede din cele mai multe decreturi ce prea puternicul împărat Iosif al doilea le-au dat afară şi a se vesti şi a se ţinea au poroncit. Carele, pentru ştiinţa tuturor romînilor, vestitului oarecînd neamului nostru, la această carte, pe urmă, pe limba noastră întoarse, le voiu adăoga. CAP. 17. ARHIEREII SÎNT URMĂTORI SCAONELOR APOSTOLILOR. ... Alta încă iaste de a lua aminte: fiindcă besericile trăbuia să ţină uninţa învăţăturii şi să aibă { 18} laolaltă împărtăşire, iar aceasta se face ştiind ce cred şi ce obiceaiu au toate besericile, nici putîndu-se aceasta a se dobîndi mai lesne decît prin episcopul Romei vechi, căci fiind Roma capul a toată lumea şi cetatea cea împărătească, de toate părţile acolo cura oamenii, drept aceaia episcopul Romei prea lesne putea şti obiceaiurile a toate besericile, aşadară printr-însul fieştecarea beserică sînguratică putea şti sentenţia, judecata, înţelesul şi obiceaiurile a toate besericile, şi întru acest înţeles se putea zice Roma ţinta uninţii. Fiind, ziseiu, acestea aşa, cine nu vede că episcopul Romei, fruntea, autentia, trăbuia să ţie întră hotărîrea tuturor pricilor. Însă acestea ce se făcea atunci din lipsă şi pentru binele şi pacea şi liniştea besericilor, au început apoi a le întoarce unii, a le întoarce în drepturi, în mîndrie, cît, încă în suta a patra au fost Marele Vasilie a zice despre Beserica Romei: "scîrbitu-m-am de mîndria besericii aceiia", pînă mai pe urmă avînd romanii ideia împărăţirii, cumcă Roma oarecînd au fost monarha a toată lumea întru cele politiceşti, îl făcură pe papa monarh şi întru cele besericeşti şi întru cele politiceşti, şi de n-ar fi sculat Dumnezeu bărbaţi înţelepţi şi deprinşi întru învăţăturile sfinţilor părinţi şi cu frica lui Dumnezeu, precum pururea au fost galii şi acum sînt mai ales germanii, acum tocmai comedie ar fi din beserica lui Dumnezeu. Ce, bună nădejde ne dau germanii, că încet, încet, toate vicleniile se vor izgoni den beserica lui Dumnezeu şi vom mai ajunge odată la dragostea cea dintîiu şi se va ruşina vrăjmaşul neamului omenesc carele de multă vreme rîdea de noi şi-şi bătea joc. Numai, întru aceasta { 19} toţi cu un gînd şi cu un cuget trăbue să ne nevoim ca cele vechi ale besericii să ne învăţăm şi întru învăţătura sfinţilor părinţi să ne deprindem, ca să cunoaştem ce e al nostru şi ce e a altuia şi, precum ce iaste a altuia nu trăbuie să răpim sau să tăgăduim, aşa şi ce cunoaştem chiar a fi a nostru tare să păzim, să apărăm, să scutim, nici robi nimărui să nu ne facem, că spre slobozire ne-au chiemat Dumnezeu şi fii şi moşteni sîntem. [...]. CAP. 19. DIN TITLURILE CE SĂ DAU PAPEI NU URMEAZĂ PAPA SĂ AIBĂ MAI MARE PUTERE DECÎT CEILALŢI ARHIEREI. Întră celelalte cu care se nevoesc italianii a arăta că papa are mai mare putere decît ceilalţi arhierei şi că-i monarh în beserică, aduc înainte şi aceasta, că papa pururea au fost împodobit cu mai mari nume şi titule decît ceilalţi arhierei. Dar, cu toate titulele acestea, nimica nu se pot ajuta italianii. Pentru că, întîiu: din titule numai nu urmează să aibă cela cui se dau titulele aceaia ce însemnează titulele. Au nu se chiema şi Nestorie eresiarhul Prea sînt episcop, precum şi ceilalţi episcopi, şi buni şi răi. Şi cine va trage { 20} de aici că Nestorie au fost sfînt şi toţi cei ce se împodobesc cu această titulă, întră sfinţi trăbuesc să să numere? Au pentru că un împărat să chiamă Prea puternic, nime nu-l va învinge? A doao: titulele ce să da de demult episcopului Romei vechi se da şi altor episcopi. Cumu-i să se chiame papă. Au nu Chyiprian şi Chyril Alexandreanul şi alţi episcopi avea această titulă? Aceasta numai acela o va tăgădui, care de tot e strein în istoriă şi în cele vechi ale besericii. Şi ştim că aceasta numai Roma şi episcopul ei, Grigorie, în suta a 11, în soborul cel de la Roma, au poroncit ca de aci înainte numai episcopul Romei vechi să se chiame papă, iar la noi şi acum, şi preoţii cei proşti să chiamă papă, şi preoţii cei mari, protopapi, în carea ţinem obiceaiul cel de demult carele tuturor cliricilor le da nume de papă. Dar îl chiamă pe papa şi episcopii şi arhiepiscopii şi patriarcii, Prea cinstit părinte; aşa dar papa iaste părinte şi dascal şi episcopilor. Aşa îl chiamă Sfîntul Vasilie cel Mare, în Epistolia cea cătră Damaso, unde îi zice: "Prea cinstit părinte!" Dar, ia sama că episcopii şi pe alţi episcopi îi chiema părinţi, nu numai pe papa, însă de obşte şi intră în sine să chiema fraţi, şi pe papă îl chiema soţ şi frate. Aceaiaşi, Marele Vasilie şi pe Sfîntul Athanasie, în Epistola 82, îl chiamă Părinte, Prea cucernice, şi în Epistola cea cătră apuseni, zice: Prea cinstitul părintele nostru, Athanasie; iar în Epistola 108, lui Evsevie al Samosatelor îi zice: Părinte lui Dumnezeu prea iubite. A treia: Cînd scria arhiereii la Roma, unii îi da titule mari papei, au pentru că Roma acelea le pohtea şi le aştepta şi părinţii nu se punea împrotivă, ca să nu să împiedice alte lucruri mai mari prin pricile pentru nume, au uneori îi da, că doară era om cu viaţă sfîntă şi vitejaşte în ceva price asupra eriticilor, iproci. Însă, cine nu vede că dintru acestea nu se pot face drepturi. Nici nu se pot lua pentru toţi papii. Sfîntul Chyril Alexandreanul { 21} scriind la Chelestin papa, îl numeşte părinte, dar de acelaş Chelestin vorbind în cărţile cele cătră alţii date, cumu-i în cea cătră Iuvenal, episcopul Ierusalimului, şi în cea cătră Nestorie, pururea îl numeşte frateşi împreună slujitoriu; altmintrelea îl numeşte în faţă, almintrelea pe din dos, unde vorbeşte cu îndrăzneală. Drept aceaia dară, vrei să-mi areţi drepturile papei cele de obşte, pohtesc şi cu glas încet strig de airea, nu din epistoliile cele cătră papa, nici din engomiuri aşi aduce dovediri. Că multe titule au dat părinţii papei, au pentru ca să nu facă gîlceavă pentru nemica, dară Roma le pohtea, au pentru că era în nevoi, în strînsori, sau ei sau credinţa, pentru aceaia în tot chipul scria, ca să li se dea ajutor, au unuia papă numa da ceva titulă mare, pentru vreo faptă a lui vestită carea nu se poate trage la toţi, au vrun părinte, dintru părerea şi duhul său da, carea nu se poate zice înţălesul a toată beserica. A patra: Bine ştii că papa pururea au fost patriarh în tot apusul, şi de la Roma apusul au avut propoveduirea Evanghelii, şi pentru această pricină, în multe ale episcopilor să amesteca şi multe titule de la aceia şi avea. Acestora Roma era maică, dăscăliţă, doică, iproci. Au dară cu dreptul, acestea le va pohti Roma şi de la noi şi de la tot Răsăritul? A cincea. Sînt unele titule a papei mai de curînd aflate. De cînd adecă s-au ivit monarhia. Dar acestea, precum sînt înoiri, aşa nu trăbue să le pomenim. CAP. 20. DESPRE TITULA ACEAIA: EPISCOPUL EPISCOPILOR ŞI PĂRINTELE PĂRINŢILOR. Nu puţină dovadă pentru înălţarea şi monarhia papei să năzăreşte italianilor a fi titula aceaia mai cu samă; episcopul episcopilor, carele numai papei zic ei { 22} că s-au dat pururea, şi celalalt, părintele părinţilor. De unde zic, că precum mirenii poporeni sînt supuşi episcopilor săi, ca la nişte stăpîni şi părinţi şi întru toate cele duhovniceşti de la ei atîrnă, aşa şi episcopii sînt supuşi papei, ca la un stăpîn şi părinte a lor, întru toate. Dar rău se înşală, au neînţelegînd puterea şi firea titulelor, au scornind titule pentru papa, care niciodinioară nu i s-au dat, au trăgînd asupra tuturor episcopilor cele ce papa le-au avut cu privire la cei de la apus. Şi cu ce dovadă m-ar face să cred că papa s-au chiemat pe zilele cele bătrîne, episcopul episcopilor. Din Tertulian, zic ei, şi din Chyprian, om arăta. Că Tertulian în cartea sa Despre ruşinare, aşa vorbeşte despre papa: "Auz că s-au vestit poroncă încă peremptoria (de săvîrşit) Prea marele arhiereu, adică episcopul episcopilor, zice: Păcatele curviei şi ale pre-curviei le ert celor ce ş-au plinit pocăinţa sa". Italianii cei pricepuţi nu tăgăduesc cum că Tertulian în ciufşag dă acestea titule papei şi-l batjocoreşte cînd îl chiamă episcopul episcopilor. Dar totuşi, dintru acestea se vede, zic ei, că papa pe vremea lui Tertulian avea acea titulă şi i-o da preavoslavnicii, că, de nu ar fi fost, n-ar fi pomenit de dînsa Tertulian. Ba şi Chyprian, după Tertulian, pomeneşte de acea titulă în soborul care l-au adunat asupra lui papa Stefan: "Nimene dintre noi, zice, după socoteala sa, se face pre sine episcop episcopilor şi ca tiranii, cu frica să silească pe soţii săi să asculte de el". Unde, chiar se vede că de papa Stefan vorbeşte. Eu aşa zic, că, de vei lua cît de puţin aminte la cuvintele lui Tertulian, vei vedea că din cuvintele lui nu urmează pe acelea vremi să fi fost la pravoslavnici acea titulă a papei, ci Tertulian o-au aflat întîiu, ca să batjocorească pe papa. Zice Tertulian: "Prea marele arhiereu, adică episcopul episcopilor". Poate că atuncea se chiema papa prea mare arhiereu, precum şi alţi episcopi, dar cînd da ceva poroncă, episcopii nu-şi lua şie titule; poate că papa aci { 23} doar şi-au dat acea titulă, au cel ce i-au spus lui Tertulian de poronca aceaia doar au numit pre papa prea mare arhiereu. Deci, el măniindu-se că papa au dat poroncă ca aceaia, cu numele său şi cu autentie ca aceaia, l-au luat în rîs şi cu ironie zice: Ah, prea marele ahiereu! mare om! Prea puternic, adică episcopul episcopilor! pentru că dă poroncă şi la alţi episcopi; gîndea Tertulian că papa numai cu puterea sa, făr de judecata altor episcopi, au dat acea poroncă cu carea să vedea a poronci şi a să arăta mai mare decît ceilalţi, episcop episcopilor. Bine vezi, den părticeaoa, cum că ea numai den capul său au dat acea titulă episcop episcopilor, carea iaste oarecum tălcuirea titulei prea mare arhiereu, de Tertulian spre batjocură aflată. Aşijderea, prea lesne vezi că şi sfîntul Chyprian nu aduce acea titulă înainte ca cînd ar fi în practică şi o-ar da creştinii papei, ce numai pentru lucrarea papei Stefan, că poroncea tuturor în Africa, şi episcopilor, ca întru lucrul botezului eriticilor una cu dînsul să înţăleagă şi să creadă. Care lucru nu l-au suferit Sfîntul Chyprian crezînd că episcopul nu are episcopi. [...] TITLUL II. Despre nesmîntnicia besericii. CAP. 4. NĂLUCITĂ E NESMÎNTNICIA PAPEI. La atîta întunerec, în sutele trecute, au fost venit la apus adevărul, cît partea cea mai mare a apusenilor învăţa şi socotea că papa încă iaste nesmîntnic întru { 24} învăţătura dogmaticească, ba încă unii îşi nălucea că şi nesmîntnicia besericii de la papa ar fi împrumutată, şi biserica fără papa, învăţînd ceva, ar putea greşi. Eu, întru tîlcuirea capului acestuia, nu mă voiu lăţi prea tare, că, mila lui Dumnezeu! acum toţi latinii s-au trezit şi ş-au luat sama despre greşala sa şi să căesc, adeverind că papa nicicum nu e nesmîntnic, nici sentenţia aceasta despre nesmîntnicia papei nu are mai largi hotare decît cum sînt cele ale Italiei şi mai ales a statului papal. Aceasta îţi aduc aminte, că, orice aduc italianii pentru nesmîntnicia papei, toate ca pleava le vîntură ceilalţi latini şi nici un crezămînt nu au toate mustrările lor; nici nu pot arăta în vremile celea vechi să fi fost vreo pomenire despre nălucita papei nesmîntnicie în beserica lui Dumnezeu. Şi această pricină, îndestulată ar fi ca să tăgăduim nesmîntnicia papei, că orice nu să arată îndestulat a fi de Dumnezeu descoperit, şi totuşi o vei crede, aceasta nu e credinţă, ci superstiţie şi cimilitură băbească. Dar, despre altă parte, avem tare temeiu şi fundament că papa nu e nesmîntnic. Afară de altele, cînd au fost price despre botezul eriticilor, întră papa Stefan şi Sfîntul Chyprian, măcar au poroncit papa Stefan ca nime să nu îndrăsnească a boteza iară pe ceia ce s-au botezat la eritici, şi s-au lăudat cu afurisanie asupra celor ce altmintrelea ar lucra şi ar crede, totuşi nici Sfîntul Chyprian cu toţi episcopii din Africa, nici Sfîntul Firmilian dela Chesaria cu ai săi n-au băgat de samă, n-au ascultat, n-au crezut ce învaţă papa, ce numai după hotărîrea soborului întîiu de la Nicheia s-au aflat că au greşit Sfîntul Chyiprian. { 25} Acuma, de ar fi papa nesmîntnic întru învăţătura dogmaticească, şi aceasta ar fi trădania apostolicească carea nu putea să nu o ştie atîţia sfinţi arhierei, au ar fi cutezat aceştia a se pune împrotiva lui papa Stefan? Ba. Ce, precum de învăţătura şi hotărîrea soborului nu e slobod a primi în inimă îndoiala, aşa şi aceşti sfinţi, îndată ar fi crezut cele ce învăţa papa. Nice aşezăminturile papei şi decreturile n-au fost niciodinioară statornicite aşa, cît el să nu fie slobod de isnov a le cerceta şi a le cerca, şi adevărat, le-au şi cercat, precum Epistolia lui papa Leon, în soborul dela Halchidon, şi, de a le afla soborul că sînt adevărate, le lăuda, le întărea şi a fi adevărate le vestea. Iar de ar fi papa nesmîntnic, nu le-ar fi cerut de isnov, precum aşezămînturile soborului a toată lumea, dacă-i nesmîntnic, nu să pot de isnov a le lua la cercetare, şi oricarele le-ar cerceta, eritic iaste. A papei, măcar că nu le-au priimit ci le-au lăpădat, tot uninţa credinţii nu s-au înţeles ruptă: "Fost-au oarecînd despre botez îndoială; carii osebit au judecat, întru uninţă au rămas. Îndoiala aceasta mînîndu-se vremea înainte, prin soborul cel deplin s-au rădicat. Picea carea atunci încă nu era hotărîtă, pe Chyprian nu l-au spăimîntat să se dea îndărăpt, pre voi hotărîtă fiind vă chiamă să vă daţi îndărăpt". Avgustin, cartea 1, Despre Botez, cap. 7. Iar în cartea 2, cap. 4: "N-au vrut prea înţeleptul Chyprian dovedirile sale, măcar nu era adevărate (carea el nu ştia), dar nici nălucite, să îngădue obiceaiului carele adevărat era fără minciună, dar totuşi încă nu era adevărat". Şi în cartea a 4, cap. 6: "Nice noi oarece aşa n-am îndrăzni a grăi ca carea Stefan au poroncit, de n-am fi întăriţi cu autentia besericii catholiceşti cea tocma de un gînd, căriia şi însuşi Chyprian, afară de îndoială, ar îngădui, dară acum, pe vremea { 26} noastră, adevărul limpezit prin soborul cel deplin s-au întemeiat". Voiu săvîrşi acest titlu şi acest cap cu cuvintele Preasfinţitului Nichita, arhiepiscopul nicomidienilor, carele în Dialogul 3 a lui Anselm Abelberghensul, cap. 8, aşa grăiaşte: "Ce dar ni bună ştiinţa scripturilor? Singură atenţia arhiereului Romei, carea, precum tu zici, deasupra tuturor iaste, toate acestea le deşartă? Sîngur el să fie episcop, sîngur dascal, sîngur învăţătoriu, sîngur de toate şi sîngur încredinţate, numai lui Dumnezeu sîngur bun păstoriu să răspundă. Iar care va vrea în via lui Dumnezeu să aibă împreună lucrători, el ţiindu-şi întîia şederea sa, înălţat fiind să se laude întru smerenia sa şi să nu urgisască fraţii săi, pre carii adevărul lui Hristos nu spre robie, ci spre slobozenie, în pîntecele maicei besericii l-au născut... Şi aşa, nici într-un simbol nu se află aceasta, să ni se poroncească deosebi a mărturisi Beserica Romei, ba una sfînta beserică catholicească şi apostolicească peste tot locul ne învăţăm a mărturisi. Acestea despre beserica Romei, cu pacea ta, ziseiu, carea eu cu tine o cinstesc, dar nu cu tine întru toate o urmez, nice nu judec că întru toate, veri-neveri, trăbue să se urmeze; a căriia autentie aşa mare tu ni-o ai pus înainte, ca lăpădînd obiceaiul nostru, necercetînd mintea şi autentia scripturilor să primim forma ei şi urmarea întru taine, şi, precum orbii, cu ochii închişi ducîndu-ne ca să urmăm măcar încătro o ia duhul său cel sînguratec povăţuită fiind, ar merge. Carea, cît ne-ar fi noao fără primejdie sau cu cinste, judece şi latinii şi grecii cei înţelepţi". Adevărat, de-ar fi papa nesmîntnic, la ce ne mai rumpem capetele cu { 27} atîtea învăţături, la ce ne chieltuim bogăţiele pentru cumpăratul cărţilor şi cu primejdia vieţei a ne slobozi pe mare? Spre căştigarea ştiinţei, destul ar fi să scrii la Roma, ca de acolo, prin o epistolie, prin o bulă să-ţi vie toată ştiinţa dogmaticească. Nice nu era de lipsă să trapede atîţia sfinţi părinţi, atîţia bătrîni şi neputincioşi, carii orbi, carii şchiopi, să se adune la soborul de la Nicheia şi la celelalte şi să-şi părăsească besericile şi oile sale, destul era să aducă graiul papei. Bag samă, dintru această socoteală, dascalii apusului, în vremile trecute, de tot au fost părtaşi, în cetania cărţilor sfinţilor părinţi, şi au fost în apus la nimica toată theologhia. TITLUL III. Despre hotarele puterei besericeşti şi împărăteşti. CAP. 1. CÎT E DE LIPSĂ CUNOŞTINŢA HOTARELOR PUTERII BESERICEŞTI ŞI ÎMPĂRĂTEŞTI. De cît toate mai ales trăbue să înţelegem şi cu sîrguinţă să osebim hotarele puterii besericeşti de la hotarele puterii împărăteşti şi mireneşti, dintru a căror neînţelegere sau amestecare şi împleticire aşa de mare foc să poată aţîţa, cît cu tot ocheanul să nu-l poţi stinge şi potoli. Căci neînţelegînd episcopul sau patriarhul sau soborul pînă unde ajunge puterea lui, pre lezne se poate amesteca întru lucrurile cele împărăteşti care niciodinioară nu le-au supus Hristos besericii. Aşijderea, împărăţia cea mirenească să va amesteca întru cele duhovniceşti, de care trăbue departe să fie fiece mînă mirenească, şi iacă, îndată nepretenirea, urgia, sfada, stricarea de obştea păcei şi a liniştii. { 28} De aci beserica să sloboade la anatema, de a să sprijini cu afurisania, iar împăratul neştiind alte mijlociri, scoate sabia, trimete în izgonire, scade pre episcopi din vrednicie, de unde burzuluindu-se cu toţii urmează shisma, neunirea şi uneori să săvîrşeşte întru eres şi întru vai. Cîte blestămăţii de acestea s-au întîmplat, şi la răsărit, şi mai ales la apus, de cînd papa, peste firea duhovnicii şi duhului evangheliei, s-au prea înălţat! De unele pînă astăzi plînge şi biserica şi cetatea. CAP 3 BESERICA NICICUM N-ARE PUTERE SPRE CELE VREMELNICE. Deschilinită dară şi osebită iaste puterea besericii de puterea cea împărătească, nice are în vreun chip beserica putere şi drept spre cele vremelnice, cumu-i: sau a bate pe cineva, sau a-i globi, sau a-i lipsi de viaţa aceasta vremelnică, sau a rădica pe cineva împărat şi a-i da pămînt şi supuşi, şi pe altul din thronul cel domnesc a-l lăpăda şi pe supuşii lui din credinţă, cu carea sînt legaţi spre împăratul lor, a-i deslega; ce, mai cu amăruntul această întrebare să cernem, pentru ca nu vreunul dentr-ai noştri cu italianii să rătăcească de la adevăr şi să facă nedreptate împăraţilor şi domnilor celor pămînteşti carii mult priveghează pentru viaţa şi pacea noastră cea vremelnică. A italianilor, ziseiu, iaste această rătăcire, că ei singuri şi puţini alţii pe carii ei i-au orbit şi de la cercarea adevărului prin multe momele i-au împiedicat, învaţă şi apără cumcă beserica are putere spre cele vremelnice, neîmprumutată de la împăraţii cei lumeşti, nu pentru ca să mărească vălfa besericii, că aceasta o batjocoresc, supuind-o toată supt picioarele papii, ci ca să înalţă pe papa, lui să-i { 29} supue toată lumea, nu numai întru cele duhovniceşti; ci şi în cele vremelnice şi pămînteşti, care pururea Hristos, pănă au fost pe pămînt, şi de la sine şi de la ucenicii săi le-au depărtat. Au nu Hristos, capul şi dascălul besericii au grăit: "Împărăţia mea nu iaste din lumea aceasta; de ar fi din lumea aceasta împărăţia mea, slugele mele s-ar trudi ca să nu mă dau jidovilor, dar acum împărăţia mea nu iaste de aici". Ioann, cap. 18, stih. 36. Împărăţia lui Hristos nu e pămîntească, ci duhovnicească, şi la aceasta în lume au venit, ca duhovniceşte la viaţa de veci să ne înalţe.Cum dar tu, talianule, zici că papa are putere şi spre cele vremelnice? De unde oare? Că de la Hristos nu o are, mărturisind chiar că împărăţia lui nu e din lumea aceasta. Ba, necum să se fi făcut Hristos pre sine domn şi stăpîn preste lucrurile lumii aceştia, ci nici cînd l-au rugat unul din mulţime să zică fratelui lui să împărţască moştenirea cu dînsul, s-au vrut a se amesteca, dînd pildă ca preoţii cu totul înstrăinaţi trebue să fie de la domnia cea pămîntească: "Iară el zise lui: "Omule, cine m-au pus pre mine judecătoriu sau împărţitoriu între voi? "". Luca, cap. 12, stih. 14. Dar, ian să vedem, cînd au dat Hristos puterea şi stăpînirea apostolilor, oare ce feliu de putere le-au dat, duhovnicească numai, au doară şi pămîntească? Ascultă. Dînd Hristos puterea besericii, zice la Ioann, cap. 20, stih. 21: ""Pace voao, cum au trimis pre mine, Părintele, şi eu vă trimit pre voi ". Şi aceasta zicînd au suflat şi zise lor: "Luaţi duh sfînt. Cărora veţi lăsa păcatele, lăsa-se-vor lor, oricărora le veţi opri, oprite sînt "". Şi iarăşi întru acelaşi înţeles: ""Adevăr grăesc voao: oricîte veţi lega pre pămînt, fi-vor legate şi în ceriu, şi oricîte veţi deslega pre pămînt, fi-vor deslegate în ceriu "". Oare dă Domnul Hristos Besericii aici bastonul în mînă, sabia, să tae pe cineva sau să bată sau să ardă, precum au lucrat apusenii nu o dată? Oare dă-i moşie pămîntească, împărăţie mirenească, vălfă şi { 30} fum de putere de-a lua moşiile de la unii şi a le împărţi la alţii, precum cu jalnică pomenire ne aducem aminte că ar fi lucrat papa, şi astăzi ar lucra, de nu s-ar fi trezit împăraţii şi nu s-ar apăra de tirănia lui. Apoi, cu puterea aceaia au trimis Hristos pe apostoli, cu carea însuşi au fost trimis de Tatăl: "Cum au trimis pre mine Părintele, şi eu trimiţ pre voi". Acum Tatăl au trimis pre Fiiul să vestească împărăţia ceriurilor şi la aceaia pre muritori să povăţuiască, iar nu să împarţă moşii, nici să aibă domie şi împărăţie lumească, precum s-au văzut mai sus. Aceasta dară, nici besericei a să da nu să cuvine, ci mai vîrtos întru acestea şi preoţii şi arhiereii şi patriarşii şi tot soborul supuşi sunt împăraţilor şi domnilor şi întru toate ascultători şi îngăduitori trăbue să fie, precum iaste scris la Epistolia 1 a lui Petru, cap. 2, stih 18: "Pre împăratul cinstiţi, slugile ascultînd cu toată frica de stăpîn, nu numai de cei blînzi şi buni, ci şi de cei năsîlnici". Iar preoţii de sufletele oamenilor să aibă grije, precum iaste scris în Epistola către Evrei, cap. 13, stih. 17: "Plecaţi-vă povăţuitorilor voştri şi vă supuneţi, ca să dea samă, ca cu bucurie aceasta să o facă şi nu suspinînd, pentru că fără de folos iaste voao aceasta". Acestea numai iaste detoria preoţilor să le pască, să le povăţuiască, să le chivernisască, nu cu chip domnesc şi cu vălfă mirenească, ci părinţeşte, dulce, blînd şi cu smerenie, uitîndu-se nu să-şi arete puterea, ci să dobîndească sufletele: "Paşteţi cea dintru voi turmă a lui Dumnezeu, socotind-o nu cu sila, ci cu bună voe, nici cu agonisită rea, ce cu osîrdie. Nici ca cum aţi stăpîni sorţii lor, ci pildă făcîndu-vă turmii". 1 Epistolă, Petru, cap. 5, stih. 2. Pe toţi adevărat să-i trageţi spre bine, să facă fapte bune din bună voe, iar nu din silă. Că sfîrşitul besericei, adică viaţa de veci, nu să poate dobîndi fără prin fapte bune şi vrednice de împărăţia ceriurilor. Iară acestea, ca să fie aşa, nu e destul numai să se lucreze, { 31} ci să se lucreze din buna voe şi din dragostea, iar nu din silă, precum întru împărăţia cea pămîntească unde, veri s-or păzi legile şi poruncile împărăteşti din bună voe şi din dragoste, veri de nevoe şi de silă, tot să dobîndeşte fericirea cea vremelnică, pacea şi liniştea carea iaste sfîrşitul împărăteştii puteri. Greu dară greşesc aceia carii pre eritici îi bagă prin temniţe, îi chinuesc, îi spînzură, îi ard de vii; împrotiva evanghelii iaste această socoteală şi hulită de toţi sfinţii părinţi. Au n-ai cetit în evanghelie, cînd într-un sat al samaritenilor nu primiră oamenii pre Hristos: "Doamne, vei să zicem să pogoară foc din ceriu şi să-i mistuiască pre ei, cum făcu şi Ilie?" Ce le-au răspuns Hristos? Zisu-le-au: "ardeţi-i, pentru că nu-mi cred mie, omorîţi-i?" Ba ce, încă i-au înfruntat şi le-au dat a înţălege că acest gînd nu iaste bun, nici plăcut lui Dumnezeu: "Iar Hristos întorcîndu-se certă pre ei şi zisă: "nu ştiţi de ce feliu din duh sînteţi voi, că Fiiul omenesc n-au venit să piarză sufletele oamenilor, ci să le mîntuiască "". Luca, cap. 9, stih. 55, 56. Şi sfinţii părinţi necum să osîndească pre cineva spre moarte, pentru credinţă, ci încă, cînd vrea împăratul să lucreze aceasta, toţi într-un suflet alerga şi se ruga să-l iarte şi să nu-l piarză. Numai apusenilor, în vremile acestea mai de pre urmă, le-au venit acea rîvnă ca pentru măcar ce prepus de rers să bage pre oameni prin temniţe şi să-i ardă de vii. Şi încă, spre osîndirea acestora sînt orînduiţi judecători călugării lor carii să chiamă predicatori, adecă propovăduitori, carii ar trebui, după orînduiala cinului călugăresc, să şeadă ascunşi în mănăstire, întru { 32} rugăciune şi tăcere, nu să propoveduiască credinţa cu sabia şi cu vărsarea sîngelui şi cu nemilostenii, ca turcii. Ba încă aceştiia, nici să-ţi fie milă de patima acelora pe carii îi chinuiesc nu îngdăduesc, că, de-ţi va fi milă numai, te vestesc îndată eritic. [...]. TITLUL IV.Despre soboare. CAP. 2. SOBORUL NU-L ADUNĂ PAPA. De multă vreme partea cea mai mare a latinilor îşi bate capu ca să arete şi să ne facă a crede cumcă a papei iaste dregătoria şi puterea de a poronci arhiereilor peste toată lumea, să se adune la sobor, cînd să socoteşte a fi lipsă de adunarea soborului. Dar noi nicicum nu putem crede aceasta. Întîiu: pentrucă nici în Sfînta Scriptură, nici în învăţătura părintească cea pînă la noi trimisă, această putere ar fi dată de la Domnul Hristos papei nu aflăm. A doao: de vom lua sama de obiceaiul cel bătrîn al besericii, toate almintrelea le găsim. Întîiul sobor ce s-au făcut la Nicheia, în Vithinia, anul de la Hristos 325, nu papa, ce cel întocmai cu apostolii, împăratul Constantin l-au adunat, despre carea aşa scrie Evsevie istoricul, în cartea 3, Despre Constantin, cap. 6: "După aceaia dară sobor a toată lumea, ca o tabără a lui Dumnezeu, gătind la un loc au adunat, şi pre episcopi pretutindenea, prin epistolii { 33} cu cinste scrise, ca acolo să silească, i-au chiemat, şi nu numai poroncă spre acest lucru era dat" [...]. Toată dovada latinilor cu carea să nevoesc a arăta că papei să cuvine adunarea soborului a toată lumea, iaste că, zic ei, că întîia şedere pentru aceasta a rînduită în beserică, ca să fie mijlocire de a ţinea şi de a apăra unirea credinţii şi a dragostii. Deci stîrnindu-se ceva eres şi neputîndu-se aşeza fără prin sobor, papa trăbue să adune soborul, că a lui iaste grija să nu se strice unirea. Dar, fiindcă mai sus, titlul I, cap. 15, chiar s-au arătat a nu fi adevărată socoteala acelora ce zic că întîia şedere ce e beserica, e rînduită spre aceaia, ca să fie mijlocire de a ţinea unirea întră credincioşi, şi dovada aceasta a latinilor ce o trag din socoteala aceaia nimica nu plăteşte. Întrebare. Cine dară va aduna soborul? Răspundem: împăratul. Aşadară, aceasta acuma nu poate fi, că nu e numai un împărat, ce mai mulţi împăraţi şi crai. Răspundem: cu un alt înţeles dară a tuturor crailor să va aduna. Întrebare. Dară, de nu se vor putea înţălege laolaltă craii, precum acuma, fiind unii dintre dînşii eritici? Răspundem: atunci nu să va putea strînge sobor. Însă, cînd ar fi una ca aceasta, tot atîta îi isprăvi şi de-i da papei puterea de a aduna sobor, că, dacă nu să înţăleg craii laolaltă, nu ţi-or lăsa pre arhierei să vie la sobor, tocmai de ar porunci şi papa. Atuncea dară s-or aduna arhiereii, cîţi or putea, şi cernînd lucrul cu amăruntul, or face hotărîre carea or trimite-o pe la toate besericile, pentru înţălesul şi hotărîrea de obşte. Aşa ar trebui să facă şi cînd ar fi toţi împăraţii şi craii lumii eritici sau păgîni. Aşa s-au afurisit toate eresurile de pe vremile apostolilor, pînă la coronarea Sfîntului Constantin { 34} împărat şi după aceaia încă de multe ori, cînd pentru cuvioase pricini nu s-au putut arhiereii din toată lumea aduna într-un loc. CAP. 3. LA SOBOR TOŢI ŞI SÎNGURI ARHIEREII TRĂBUE SĂ SE CHIAME ŞI SĂ AIBĂ CUVÎNT HOTĂRÎTORIU. Toţi arhiereii lumei şi dînşii sînguri trăbue să se chiame la sobor şi să hotărască dogmele credinţii, lăsînd pre toţi ceilalţi afară, veri clirici, veri mireni. Căci tuturor arhiereilor şi lor numai, prin apostoli li s-au poroncit să înveţe toate neamurile şi limbile. Matheiu, cap. 28, stih 28. Pre arhierei numai i-au rînduit Duhul Sfînt să pască beserica lui Dumnezeu, carea o au căştigat prin sîngele său. Faptele Apostolilor, cap. 20; vezi mai sus, titl. I, cap. 6. Aceasta s-au şi ţinut de demult în beserica lui Dumnezeu, precum se vede din faptele soboarelor celor a toată lumea. Numai apusenii carii pururea sînt nestătornici şi nepăzitori lucrurilor celor bătrîne, dau în sobor cardinalilor lor, nefiind împodobiţi cu darul arhieriei, cuvînt hotărîtoriu şi-i fac asemenea cu arhiereii judecători. Ba, încă, înaintea episcopilor şi a mitropoliţilor le pun scaone de şezut. CAP. 4. ŞEDEREA PRE SCAONUL CEL MAI ÎNTÎIU ÎN SOBOR NU IASTE DATĂ PAPEI DE LA HRISTOS. Iară în sobor să şadă papa, au prin sine, au prin solii, sau în locul cel mai întîiu şi mai de frunte, măcar că au îngăduit obiceaiul cel de demult, toată această vrednicie şi vălfă a fi papei de Domnul Hristos dăruită, sau a fi lui lipită aşa, cît altuia, afară de dînsul, să nu i se poată { 35} cuveni şi altul să nu poată în sobor mai înainte de papa cuvînta şi ce e de folos înainte a pune, nu cunoaştem. Căci ştim că în soborul de la Nicheia, cel întîiu a toată lumea, mai înainte de toţi au şezut Osie, arhiereul de la Cordova; el să află cel mai întîiu întru iscălituri; iar a fi fost el cu adevărat sol papei, pînă acuma încă nici unul n-au adeverit. Aşijderea, şi în soborul al doilea a toată lumea, necum să fi fost cea dintîiu şedere a papei, ci nici n-au fost de faţă, nici el, nici solii lui. Iar în soborul al cincilea a toată lumea, măcar că papa Bitinie era de faţă, în Ţarigrad, totuşi, la toate judecăţile soborului, fruntea locului a fost a lui Evtihie, patriarhul Ţarigradului, precum iaste a vedea în faptele şi iscăliturile acelui sobor. Aşadar, mi se pare că şederea întîiu şi cuvîntarea întîiu în sobor trăbue să se numere între lucrurile cele adiafore. Adică, fiindcă şederea întîiu iaste lucru den afară, carele la învăţătura şi avtentia soborului nici nu poate ceva adaoge, nici micşora, tot atîta plăteşte hotărîrea soborului, măcar va şedea unul în locul cel mai întîiu, măcar altul, acar cum va fi, soborul nesmîntnic iaste şi a cerca întîia şedere la masă, evangheliei lui Hristos să împrotiveşte. CAP. 6. CE DREPT ARE ÎMPĂRATUL ÎN SOBOR? Fiindcă împăratului e dată puterea de a lua aminte şi de a căştiga fericirea şi liniştea cea vremelnică şi de-a depărta de la obşte cele ce ar putea strica această fericire, iar la sobor, sau prin pricile arhiereilor, sau prin neobrăznicia eriticilor şi a shismaticilor, prea lesne să poate sminti această linişte, precum de multe ori a să fi întîmplat am luat, iarăşi s-ar putea întîmpla ca arhiereii să facă ceva canoane şi aşezămînturi care s-ar împrotivi { 36} rînduialelor împărăteşti şi fericirei vremelnice, drept aceaia împăratul are drept şi putere, sau prin boiarii săi să şează în sobor, nu ca să hotărască dogmele, ci ca să iae aminte de cele mai sus scrise şi ca fără ştirea lui să nu se vestească aşezămînturile soborului, precum au făcut Sfîntul Constantin cel Mare, Theodosie, Iustinian şi alţi împăraţi; ajută iarăşi împăratul ca fără frică şi fără zăbavă să se poată vesti cele ce în sobor s-au aşezat. [...]. { 37} PROPOVEDANII/ la/ îngropăciunea/ oamenilor/ morţi. Culese de/ PETRU MAIOR de Dicio Sînt-Mărtin./ Paroh Sas-Reghinului şi Protopop Gurghiului în Ardeal,/ precum/ şi la înălţatul Crăescul Locumtenenţiale Consilium al Un/gariei Crăesc cărţilor revizor./ La Buda./ În Crăiasca Typografie a Universităţii Ungureşti. În anul/ 1809/. CUVÎNT ÎNAINTE. Nu rău obiceaiu mai de multe veacuri, acum pre la toate besericile în ţeara noastră iaste priimit, a se face propovedanie la îngropăciunea oamenilor morţi. Că, de se cade pururea şi necurmat a se face poporului învăţătură pentru ferirea de păcate şi sporirea în fapte bune, despre moarte, despre scurtarea şi nestatorniciia vieţii omeneşti, despre deşertăciunea lucrurilor veacului acestuia, despre ticăloşiia muritoriului om, cu carea se învaţă omul filosofiia cea adevărată, adecă a se cunoaşte pre sine, cu cît mai cu folos şi mai cu roadă se împlineşte aceasta, cînd trista pildă e de faţă, înaintea ochilor, cînd cele ce aud de la păstoriul cel sufletesc propoveduindu-se, însuşi şi cu ochii le văd, şi întru acet trup rece şi fără simţire, la a căruia astrucare s-au adunat, le cetesc. Aci mîndrul, carele, măcar că el iaste scîrnă acoperită cu zăpadă, cu fariseul zice întru cugetul său: "nu sînt ca ceilalţi oameni", Luca, cap. 14, stih 18. Şi aproape { 38} iaste îngîmfat să zică cu Luceafărul: "În ceriu mă voiu sui, deasupra stelelor ceriului voiu pune scaonul mieu", Isaiia, cap. 14, stih 13. Şi aşa "Umblă întru cele mai minunate decît dînsul", Psalm 130, stih 2. Vede aci, cu ochii săi, că "omul iaste putrejune şi fiiul omului viiarme", Iov, cap. 25, stih 6. Vede beşica cea umflată, că, dacă o împunge acul morţii, îndată se zbîrceşte şi putrezeşte. Aci, scumpul, pre carele oarecine l-au zis a fi "asin încărcat cu aur", carele poartă aurul pre sama altora, iară el se paşte cu pae, scumpul, pre carele oarecine l-au zis porc gras. Că, precum porcul cel gras pănă trăiaşte, pre nimene nu foloseşte, iară după moarte lasă slănină grasă, aşa scumpul pănă trăieşte, nimene de la dînsul nu se foloseşte. Iară după moarte lasă moştenire grasă. Vede, zisei, aici scumpul cu ochii săi, că: "gol am eşit din pîntecele maicii mele, gol mă voiu şi întoarce acolo", Iov, cap. I, stih 21. Aci necuratul, carele iaste ca şi porcul cel tăvălit în noroiu, vede cu ochii săi că "lumea trece, şi pofta ei" Epistoliia 1 a lui Ioann, cap. 2, stih 17. Şi că "moliile şi viermii vor moşteni pre el", Sirah, cap. 19, stih 3. Aici pismătareţul, carele tocma de la satana îşi trage ghenealoghia, şi moşul lui iaste Cain, vede nebuniia sa şi deşertăciunea pricinii pentru carea atîta vreme ca cariul au ros zavistiia inima lui. Că, de obşte pentru acestea trei pizmuiaşte pimătareţul, pentru că pofteşte să fie mai cinstit decît alţii, mai bogat decît alţii, mai desfătat decît alţii. Toate acestea întru acel trup grozav şi împuţit, întru acel trup gol, întru acel trup lipsit de toată simţirea, întru acel trup mort ce-l vede înaintea ochilor săi, toate acestea, cum sînt "deşertăciunea deşertăciunilor, şi toate sînt deşertăciune" le ceteşte şi le prociteşte. Aci, măniosul, carele după osebite peristasuri, cu osebite chipuri îşi înveaţe faţa. { 39} Aorea, tot cît e, tot iaste în foc: din ochi îi sclipesc fulgere, din gură îi răsună tunete, din limbă îi izbugnesc săgeţi. Aorea, tot e ceaţă şi întru groşi nori, carii acum sînt îngălbeniţi, acum înegriţi, şi grea grindină ameninţă într-atîta, cît, de s-ar pune obrazul lui în ceriu, şi l-ar vedea ţerenii că se apropie de holdele lor şi de viile lor,de cît ar alerga la clopote, ca cu sunetul lor să abată vremea cea grea, ca nu cumva nevindecată pagubă să aducă ţarinilor lor. "Fiii oamenilor, dinţii lor, arme şi săgeţi, şi limba lor, sabie ascuţită", Psalm 56, stih 6. Aci, zisei, vede măniosul, cum Dumnezeu dinţii mînioşilor va zdrobi, în gura lor, şi măselele lor le va sfărîma. De nimica îi va face, ca apa ce trece. Psalm 57, stih 6. Aci lacomul, carele mai vîrtos cu beutura cea fără cumpăt se face rudă, în spiţa cea mai aproape cu porcul, vede că "Bucatele pîntecelui, şi pîntecele bucatelor; iară Dumnezeu şi pre acela şi pre acelea va strica", 1 Carte cătră Corintheni, cap. 6, stih 13. Aci leneşul, a căruia strămoş iaste sluga cea vicleană şi rea, carea au săpat în pămînt talantul domnului său şi nici o dobîndă n-au făcut cu dîndul, Matheiu, cap. 25, stih 28. Şi mătuşe îi sînt cele cinci fete nebune, care n-au luat unt de lemn în candilele sale, Matheiu, cap. 25, stih 3. Vede, zisei, aci, leneşul "că va veni noaptea, cînd nimene nu va putea să lucre", Ioann, cap. 9, stih 4. Şi să deşteaptă a umbla pînă are lumină, ca să nu-l cuprinză întunerecul, Ioann, cap. 12, stih 35. Acestea văd muritorii la îngropăciunea morţilor săi. Şi, de vreme ce cele ce se văd, mai tare deşteaptă şi pleacă simţirea, decît cele ce numai se aud, cine se poate îndoi cumcă cele ce se propoveduiesc la îngropăciunea morţilor, pentru ca să cunoască omul pre sine şi să se abată de la calea cea largă ce duce în perire, şi să { 40} pornească pre cea strimtă, carea duce în viiaţă, mai cu folos se propoveduesc la îngropăciună morţilor, decăt airea? Ce să zic încă? De multe ori, mai mulţi se adună la îngropăciune decît în sărbători la beserică, ba sînt unii, mai ales întră proşti, pre carii arareori are norocire preotul a-i vedea în beserică, iară la îngropăciune, sau pentru una sau pentru altă vremelnică pricină, adeseori, de nu totdeauna se află. Prea bun dară şi sfînt obiceaiu iaste prin besericile din ţara noastră, a face propovedanie norodului, la îngropăciunea morţilor. Dintru acest obiceaiu, au curs de şi mai nainte alţii, mai pre urmă, în anul 1784, preanevoitorul preot Samuil Claid de Sad, pentru ajutoriul preoţilor şi folosul poporului romînesc de lege grecească, s-au îndemnat de acest feliu de învăţături a da la lumină. Ale acestor prea vrednici bărbaţi urme călcînd şi eu, singur pentru folosul sufletului creştinilor noştri, după micşorarea talantului mieu, m-am nevoit aceste propovedanii a le culege. Şi de acela feliu de cetitori, îmi nălucesc, vor dobîndi Propovedaniile acestea, carii numai cît ştiu ceti, iară întru alte ştiinţe şi învăţături necum procopsiţi, ci nici atinşi nu sînt. Aceştea, unele dintre aceste propovedanii, fiindcă nemica nu cunosc din măestriia cea ritoricească, { 41} necum de săvîrşit a le înţelege, ci nici a le citi cu aceaia ce iaste de lipsă plecare a graiului nu vor putea. Deci aceştea, dacă au detorie a zice propovedanie la îngropăciunea morţilor, să-şi aleagă unele dintru acestea, care sînt cu curgere de graiu mai de jos. Întru care totuşi aceaia mai vîrtos tocma iaste de lipsă a lua aminte, ca, unde să cuvîntă ceva cu întrebare, aşa să-şi tocmească glasul întru cetire, cît ascultătorii să priceapă că iaste întrebare. Că altmintrea ar veni înţeles rău şi aorea tocma eriticesc şi necredincios. Preste toate se cade întru zicerea propovedaniei a avea privire la ascultători. De sînt aceia oameni proşti, precum mai cu samă sînt pre la sate, pentru aceia trăbue sau să alegi propovedanii de cele cu curgere mai de jos, sau, de vei vrea a zice materia aceaia, care iaste în propovedăniile cele ce sînt, după adîncul ritoricesc ţesute, atuncia aceaia carea vrei a o zice, cu deadins mai nainte o ceteşte întru tine, şi culegînd dovedele istoriilor ce vor fi într-însa cu chip de graiu ca acela, carele să-l poată înţelege ascultătorii, să cuvintezi; că, pentru aceaia grăim, ca să ne înţeleagă aceia, cărora grăim. Iară pre la oraşe sînt partea cea mare a lăcuitorilor mai deşteptaţi. Deci, aici, de multe ori, se cuvine a grăi mai împodobit, şi după ritoriceasca măestrie, cu atîta mai vîrtos, că, de multe ori, se adună la îngropăciunea morţilor noştri, şi cei din alt neam învăţaţi bărbaţi, carii s-au obicinuit a se îndulci de podoaba şi măestriia cuvintelor. Deci, pentru unii ca aceştea, se cade a grăi înfrumseţat, nu pentru ca să fim noi lăudaţi, că a lui Dumnezeu iaste mărirea întru toate, ci pentru ca, cu chipul graiului celui înfrumseţat, cu o { 42} sfîntă amăgire, plecîndu-i a ne asculta cu bunăvoire, adevăruri cu îndestulate dovede întărite, să îmbrăcăm cu podoaba aceaia, cît, precum gustului lor cu podoaba graiului facem destul, aşa voia lor cu adevărul să o îndreptăm şi sufletele lor să le vindecăm. O, de cîte ori s-au întîmplat cît cela ce au venit să asculte propovedaniia numai pentru o zăbovire deşartă, ba aorea şi pentru ca să cîrtească asupra curgerii graiului propoveduitoriului, îndulcindu-se de rîul cel ritoricesc, au ascultat cu luare aminte adevărul cel vecinic, carele pătrunzîndu-i cele dinlontru ale inimii lui, cu darul Duhului Sfînt, mai îndreptat s-au întors acasă, decît unii cărora li se părea că ei pentru evlaviia s-au adunat la auzirea aceştii propovedanii. De acest feli sînt unele întră propovedaniile acestea, care măcarcă unora, pentru măestriia ritoriei, cu care sînt întocmite, poate se vor vedea, la cea întîe a lor înjumătăţită privire, întunecate, totuşi dovede ca acelea cuprind în sînul său, care pre cei mai îndărtnici şi cu cerbice îi pot birui şi învinge. S-ar fi căzut, în fruntea acestor Propovedanii, să pun o scară, întru carea pre scurt să arăt fieştecarea propovedanie despre ce cuvîntă, şi carea la ce plasă de oameni, sau cu ce prilej trăbue şi poate să se zică. Ci, taina trecerii şi lăsării aceştiia o voiu descoperi. Sînt unii aşa de cu puţină grije întru păstornica sa chiemare, cît necum alte multe cărţi să le cetească, de unde să poată mîntuitoare învăţături şi didahii pentru folosul sufletelor popoarelor sale, de care grea samă au a da înaintea Păstoriului celui Mare, Hs., culege şi scoate, ci şi acelea propovedanii, care sînt cu osteneala altora culese şi îmbinate, încă se lenevesc cu deadins a le ceti, fără atuncia, cînd au a zice propovedaniia la popor, se uită la scară, şi unde-i mînă scara, deschid cartea, cît, de multe ori, după ce sfîrşesc a zice propovedaniia, nici însuşi nu ştiu ce au propoveduit, necum însetaţii ascultători din cele fără rînduială, fără osebire, fără rîvnă { 43} cetite să se folosească. Deci, cela ce voiaşte cu aceste Propovedanii, cum se cuvine a se întrebuinţa şi poporului său cu bună sporire a folosi, trăbue cu nevoinţă, în cămara sa să le cetească; carea despre ce grăieşte şi se dovedeşte, şi carea în ce prilej şi în ce peristasuri s-ar lovi să se zică, însuşi, în osebit al său catastih să însemneze. Şi orice pildă sau istorie din Biblie, măcar din Testamentul cel Vechiu, măcar din cel Nou culeasă, cînd ceteşte, află, de cît la izvorul ei să o cerce, şi cîtă iaste acolo pre larg să o cetească. Cu carea nu numai aceaia va dobîndi, cît cele ce se zic întru Propovedăniile acestea, bine să le priceapă, ci şi statornic să le ţină minte; ba, cu această mijlocire, şi spre aceaia va spori, cît dintru acestea pre lesne noao propovedanie singur să întocmească şi ori în ce vreme, la orice prilej sprinten să fie, nu fără folos, de rost a propovedui. Şi, ca să spun adevărul, acesta au fost scoposul nevoinţii mele întru culegerea Propovedaniilor acestora, ca fieştecarele preot, cu ajutoriul lor, spre aceaia să se procopsească, cît să fie destoinic de rost a face învăţătură poporului său. Nici nu cred eu, vreunul să se afle cu minte aşa plumbită, cît, de va ceti aceste Propovedanii cu nevoinţă, să nu se îndemîneze a popovedui de rost. Nice să nu-şi apere oarecarele trîndăvirea sa zicînd: că oamenii mai bucuros ascultă să li se cetească propovedaniia din carte, decît să se zică de rost. Că, drept, pre alocurea iaste acea stîngace părere între oameni. Dară unde? Acolo, unde preoţii nu sînt în stare de a putea propovedui de rost. Însă şi acolo am ispitit că, de nemereşte vrun preot, carele să le facă învăţătură de rost, precum doreşte cerbul cel însetat de izvoarăle apelor, aşa cu sete îl ascultă oamenii şi să răcoresc cele dinlontru ale inimii lor. Nice nu pot folosi niciodată propovedaniile cele cetite din cărţi, precum cele zise de rost, pentru că cele de prin cărţi sînt numai într-un chip hotărît întocmite, iară firile şi minţile oamenilor sînt de multe { 44} feliuri. Drept aceaia, una foloseşte la un feliu de oameni, alta la alt feliu de oameni; iară cel ce propoveduiaşte de rost, se sloboade şi se întocmeşte după măsura priceperii şi lipsa ascultătorilor, pre carii anume va să-i folosească cu propovedaniia sa. Că unii sufere bucate tari, iară alţii cu lapte lipsaşte să se hrănească, precum grăiaşte Apostolul, 1 Cătră Corintheni, cap. 3, stih 2: "Cu lapte v-am hrănit pre voi, iară nu cu bucate, că nu puteţi". Şi iCătră evrei, cap. 5, stih 12: "V-aţi făcut aceia, cărora vă trebuiaşte lapte, iară nu hrană vîrtoasă". Voiu să însemnez şi aceaia aici, că, de va vrea neştine să laude pre mortul, de se laudă ceva lucru bun în propovedanie, sau de se defaimă niscari lucruri rele şi deşertăciuni, la sfîrşitul propovedaniei se arate propoveduitoriul că mortul de acestea s-au ferit în viaţa sa, şi celea le-au făcut. Ceva pildă iaste despre aceasta în unele propovedanii, care sînt pentru preoţi. Însă, bine să iai sama, ca cele ce grăeşti spre lauda mortului, să fie adevărate, că altmintrelea pre tine te vei face mincinos, şi mortului mai mare îi agoniseşti ocară, decît de ai tăcea. Deci, cînd mortul nu e vrednic de laudă înaintea oamenilor, zi numai propovedaniia, de faptele mortului nu pomeni nemica. La călcîiul Propovedaniilor acestora am adaos Ertăciuni, însă nu de cele pînă acum obicinuite, a cărora roadă, împreună cu lacrămile se şterge, ci eu { 45} întru ertăciuni număr pre scurt osebitele ale staturilor detorii, ca acultătorii să se deştepte spre cunoştinţa osebitelor sale detorii; cel ce va simţi folos dintru această osteneală a mea, să binecuvînteze pre Dumnezeu tot deauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. < 50 > PROPOVEDANIIA VII. O, moarte, bună iaste judecata ta. I s u s S i r a h, cap. 41, stih. 3. Ce întîmplare iaste aceasta? Ce schimbare noao şi degrabă? Venii la casa aceasta, unde stăpînul şi stăpîna, feciorii şi fetele, toţi veseli mai nainte era şi cu veselie trăia, văzui de năprasnă casa ospăţului mutată întru întristare. Mă băgaiu înlontru, văzuiu pre toţi cu faţa tristă, cu ochii plini de lacrămi şi suspinînd, pre casnici şi pre toţi îi văzuiu smernici şi cu vorbe ca acelea, cît mi se părea că văd nu oameni mireni, ci nişte călugări, nişte pustnici. O, Doamne, zicea unul, cît sînt deşerte şi trecătoare veseliile lumii aceştiia! Cine ştie, zicea altul, cît vom mai trăi şi noi, doară e aproape şi ceasul nostru! O, cît de bine, zicea celălalt, s-au sfătuit cutarele, că s-au dat cu totul spre slujba lui Dumnezeu şi au făcut milostenie multă, că celelalte toate sînt nemica. Ce iaste aceasta? Cine, casa aceasta, odinioară aşa veselă, aşa degrab o făcu mănăstire? Cine? Moartea, jalnici ascultători, moartea, carea cu boală grea lovind pre stăpînul, în veci îl răpi, şi trupul zace acum înaintea noastră, fără glas, fără simţire. De aciia sînt jelele acestea, lacrămile şi gîndurile cele sufleteşti şi ura păcatului întră casnici şi întră ceilalţi de aproape priiateni şi cunoscuţi. "O, moarte, bună iaste judecata ta". Bună cu adevărat { 46} iaste judecata morţii, că învaţă pre oameni întîiu, să se lase de trufie, a doao, să se lase de scumpete, a treia, să se lase de necurăţie, Luaţi aminte! / < 51 > 1 Moartea, precum iaste dascăl smereniei, aşa ne învaţă să ne lăsăm de trufie şi de fală, că mormînturile, zice sfîntul Ioann Gură de Aur, sînt scoala smereniei noastre. O, de ar gîndi cu deadins creştinul şi ş-ar pune înaintea ochilor ţărîna din mormînturi, o, cîte pricini ar afla de a se smeri, şi nici una de a se trufi! Gîndi aceasta împăratul David, şi îndată suspinînd începu a striga: "Ce folos iaste întru sîngele mieu, cînd mă pogor eu întru stricăciune". Psalm 29, stih. 9 Adecă: Ce-mi foloseşte că sînt de sînge împărătesc, dacă moartea una îl face cu sîngele proştilor, tot o stricăciune iaste şi a unuia şi a altuia? Ce-mi foloseşte vîlfa împărătească, puterea armelor, cinstea lumii? Ce, frumseaţa trupului? Dacă biruitorul şi biruitul, puternicul şi cel slab, cel învăţat şi cel neînvăţat, căpitanul şi soldatul, împăratul şi norodul, întru aceaiaşi ţărînă se sfîrşesc. Carea întru acest chip o arată Dioghen chinicul lui Alexandru împărat. Întorcea acesta nişte oase moarte şi le prăvălea. Îl întrebă Alexandru: ce cerci? Răspunse: cerc oasele tătîne-tău, a lui Filipp, şi nu le găsesc. Cu carea iscusită lucrare au voit a arăta că nu iaste mai multă mărire şi putere în oasele împăraţilor decît întru ale săracilor şi a proştilor. Aceaiaşi răspunse şi înţeleptul Seneca unui boiariu, carele decît toţi se ţinea mai mîndru şi întru boeriia sa se fălea: "aşteaptă puţinel, zise, va veni { 47} moartea, carea asemenea vă va face". Dară încă ar fi bine, de i-ar face moartea totdeauna asemene, ci, de multe ori se întîmplă cît moartea pre boiariu îl află în păcate nepocăit, iar pre cel prost, în darul lui Dumnezeu. Deci, săracul şi smeritul va străluci ca soarele întru împărăţia lui Dumnezeu, iară mîndrul şi boiariul va arde în focul gheenii, în veci. O, cît e de adevărată zisa aceaia: că mai bun iaste cînele cel viu decît leul cel mort. Evanghelist, cap.9, stih. 4. Dreptul Iov, fiind om vestit la răsărit cu bogăţiia, cu înţelepciunea şi cu mulţimea slugilor, din porunca şi voia lui Dumnezeu, ca să-l ispitească, lipsindu-l de fii, de casă, de cirezile cele de boi, de turmele cele de oi şi de toată bogăţiia şi averea, încă şi de sănătatea trupului, la atîta năcaz, mişelătate şi nevoe au ajuns, cît nemica nu avea, unde să-şi plece trupul său cel bolnav, fără gunoiul. Deci, aşea şezînd în gunoiu, Policronie ceteşte, şezînd în mijlocul cenuşii, plin de bube, îşi ştergea puroiul cu un hîrb. Nemilostivă cu adevărat unealtă, cu carea ranele mai tare se aţiţă decît se curăţesc! Au n-au putut mai bine lua o cîrpă de in sau de lînă? Ba putut, dar răbdătoriul bărbat, precum tîlcuiaşte Sfîntul Grigorie Dialogul, nu atîta trupului, cît sufletului au vrut să-şi folosească, şi pentru aceaia alese hîrbul. Gîndea întru sine: acest hîrb iaste o bucăţea de oală, carea doară oarecînd se mîndrea în mesele boiarilor, iar acuma frîngîndu-se s-au lăpădat în gunoiu, ca acolo să putrezască. Tocma aşea sînt şi eu, vas de lut stricăcios, de ziditoriul mieu din lut făcut, carele el, ca un stăpîn şi meşter, cu toată dreptatea, măcarcă odinioară eram mare şi întru cinste, mă poate lăpăda în gunoiu. Cu unele ca acestea să nevoia a gîndi de moarte, a gîndi de groapă. Gîndea cît iaste de trecătoare lumea aceasta, de scurtă viaţa aceasta, şi cît iaste de aproape moartea de naştere, şi groapa de leagăn { 48}, şi cu acest gînd se nevoia a-şi tămădui nu atîta trupul, cît sufletul său. Cu lutul ştergea lutul, zice Grigorie Dialogul, ca privindu-se pre sine întru acel hîrb, din lăţimea rănii încă să ia sănătatea minţii. Dar, pentru ce au vrut Dumnezeu ca Iov să-şi socotească slăbiciunea sa în hîrbul acela? Ca, după ce se va rădica iarăşi la vredniciia cea mai dinainte şi la mai mare avere şi cinste, să-şi aducă aminte de slăbiciunea şi ticăloşiia cea mai denainte şi în cinste fiind să nu se mîndrească! O, moarte, ce dascăl de umilinţă eşti! / < 53 > 2 Moartea iaste aşijderea iubitoare de sărăcie şi ne desvaţă de lăcomie şi de pofta cea fără măsură a lucrurilor celor pămînteşti! Spune-mi, creştine! De ai cunoaşte pre un negoţitoriu carele, măcarcă chiar i-ar arăta Dumnezeu cumcă corabiia, carea o încarcă cu negoţ, va peri în mare, totuşi aceaia cu scule scumpe mai tare şi mai tare a o încărca nu ar înceta, au nu l-ai socoti că iaste om fără de minte şi nebun? Acum dară judecă de tine însuţi! Eşti creştin, cu credinţă dumnezeiască crezi, ba în toate zilele vezi că toate averile care de prisosit în viaţa aceasta le moşteneşti, la moarte le vei piiarde şi încăşi cu atîta silă şi grije, ba încă cu paguba sufletului nu încetezi a le aduna şi a le grămădi. Ce voiu socoti de tine? Uită-te la părinţii tăi, carii acum putrezesc în mormînturi, cărora din toate averile, nemica, fără o pînză rea spre acoperirea trupului le-au rămas, şi vei învăţa ce folos are omul de averi. Feciorilor patriarhului Iacov, carii pre vremea foametei din ţara sa se dusese în Eghipet, ţară atunci bioasă, şi după cîtăva vreme foarte li s-au fost înmulţit sămînţa, le-au poruncit Dumnezeu ca să se întoarne în ţara sa, Hanaan. Li se puse împrotivă Faraon; pentru aceaia măniindu-se Dumnezeu, multe pedepse aduse asupra Eghipetului, întunerec, broaşte, apele lor le-au întors în sînge şi cu multe alte îi certă. Dar pedeapsa cea mai de pre urmă şi mai rea fu ciuma, cu carea { 49} făcu de toţi cei întîiu născuţi în tot Eghiptul muriră; şi atuncea nu numai eşiră din Eghipet, ci aurul, argintul, şi toate odoarăle cele scumpe ale eghiptenilor le luară şi le duseră cu dînşii, că aşea le-au fost poruncit lor Dumnezeu. Dară, de aceasta mă mir şi eu, cum de eghiptenii nu se puseră împrotivă, ci se lăsară de-i prădară aşea amar. Au doară nu avea arme, să stea împrotivă? Ba destule, că curînd după aceaia, împreună cu Faraon, eşi oaste multă, fără samă şi încurseră pre fugaşi. Ce pricină fu dară de eghiptenii se uitară la dînşii pînă ce îi prădară israiltenii? Ne spune / Sfînta Scriptură pricina: "Au eşit fiii lui Israil cu mînă înaltă înaintea tuturor eghiptenilor. Şi eghiptenii îngropa pre toţi cei morţi dintre sine". Numere, cap. 33, stih. 3, 4. Iată pricina! În toate căsile Eghiptului şi familiile zăceamorţi feciorii cei mai mari, pre carii îngerul Domnului cu ciumă rea foarte îi omorîse; pentru aceaia ei nu băga samă la bogăţiile ce le furase, că cela ce are înaintea ochilor moartea, lesne de bogăţiile lumii aceştiia nu bagă samă. Caută şi te ruşinează, creştine! Că aceia, măcarcă nu era luminaţi cu lumina credinţii, totuşi ştiia a nu băga sama de lucrurile ceste pămînteşti. Au nu ştii că, precum gol ai intrat în lume, aşea gol iarăşi lăsînd toate, vei să eşi din lume. Ce sînt cele lumeşti, fără numai unealtă de pre masă, cu carea se întrebuinţează drumariul în casa oaspeţilor, iară cînd iase, altuia le lase? Ce sînt cele din lume toate, fără cai de poştă şi căruţă de poştă, cu carea dacă ai ajuns, unde ţ-au fost ţinta şi sorocul, iară le dai poştii înapoi? Ce sînt cele din lume toate, fără veşminte de comedie, cu care acuma se vede comediastul împărat, acum soldat, acum căpitan, şi după ce se sfîrşeşte comedia, le dă acasă, de unde le-au fost luat? Spune-mi, de ai vedea pre unul ducîndu-l la pierzare, carele în ceasul acel de pre urmă a vieţii sale ar porunci să-i direagă căsile, să-i împodobească caii, să-i croiască haine { 50} scumpe şi lui şi la ai săi, au n-ai crede că au nebunit ticălosul, şi i-ai zice: o, om fără noroc ce eşti, funea ţi la grumaz, sabiia deasupra capului şi nu gîndeşti de suflet, ci această puţină vreme o petreci în nemicuri, şi în tîndale. Pravoslavnice creştine! Înfruntarea aceasta întoarce-o pre capul tău. Ştii că ca un vinovat cu multe păcate, în tot ceasul te apropii de sabiia morţii, nu ştii oare mai ai vrun ceas de a mai trăi, sau ba, şi nemica nu te grijeşti de suflet, ci tot de bogăţii gîndeşti? Unde-ţi iaste mintea? Unde-ţi iaste credinţa? Lapădă odată glumele, nemicurile, tîndalele, / < 55 > şi te grijeşte de bogăţiile cele vecinice, de paza poruncilor lui Dumnezeu, de răbdare întru năcazuri, iubeşte pre vrăjmaşi, fii milostiv cătră săraci. Să mergem la a treia. 3 Moartea mai pre urmă iaste păzitoare curăţiei şi ureşte necureţiia. Că nu poate avea loc acolo desmierdarea, unde iaste gîndul mormîntului: "Ce iaste trupul, mărturisesc mormînturile", zice Sfîntul Grigorie Dialogul. Deci, aceste mărturii să le auzim, să deschidem mormînturile, să vedem trupul cel odinioară drag şi iubit. O, ce groază! O, ce putoare! iată, tot trupul de putrejune şi de viermi mîncat, în locul ochilor broaşte şi năpîrci, care mănîncă împrejur carnea! Părul cel odinioară uns, sucit, împletit, înfrumseţat, acum smuls din cap, nasu, buzele roase, căzute, dinţii goi, cît fac scîrbă celor ce văd. Ce vom zice la privirea aceasta, fără vom striga: au aceasta e Ezavel, aceaia, carea odinioară sulimănită, împodobită, înfrumseţată, ceasuri întregi sta în fereastră, ca să o vadă cei ce trecea? Unde iaste frumseţea aceaia, căriia mulţi se închina? Unde ochii cei oacheşi? Unde blîndeţea buzelor? Unde rujile obrazului? Unde fruntea cea înaltă? O, vai! S-au stricat, toate au pierit, numai oasele înfirate, numai groază, urîciune, spaimă { 51} au rămas! Cine dară nu va urî desmierdarea, dacă într-o schimbare aşea jalnică se sfîrşeşte. Lipitoarea are fete nesăţioase, precum grăiaşte la Pildele lui Solomon, cap. 30, stih. 15. Lipitoarea aceasta iaste voinţa omului. Din fetele lipitoarei una însemnează pofta mîndriei şi a cinstei, alta pofta necuratei desmierdări. Acestea pururea strigă: Adă! Că nici inima de deşertăciune, nici trupul de pofte nu se satură. Lipitoarea are acea fire, cît cu nesăţioasă rîvnă suge la sînge, carele, dacă se satură, iarăşi îl boreşte, ca de iznov sugînd să se poată umplea. Dară, nu iaste oare vreo mijlocire ca să poţi dumeri această a lipitoarei neînfrîntă rîvnă? Ba, spun, că să iai puţină ţărînă, / < 56 > şi să-i presări pre gură, că îndată se strînge şi înceată de a pofti sînge. Rîvna poftelor cea necurată iaste lipitoare nesăţioasă: măcarcă va bea şi se va îmbăta astăzi, mîne iară i sete. Ci ea preseră pre ia ţărînă din mormînturile morţilor, adecă gîndeşte cu deadins de moarte, şi vei simţi pofta cea urîtă şi răvna cea spurcată înfrînată şi stinsă. Cu această mijlocire s-au folosit călugărul acela, carele avea mare ispită spre o fămeae, ce nu de mult murise. Ce făcu? Se duse şi pre ascuns deschizînd mormîntul moartei, tăe o bucăţea din pînza cea de pre { 52} obraz, ce era plină de putoare şi de groază. Deci, oricînd îl năvălea ispita, punea pînza cea împuţită la nas, şi cu aceasta învingea ispita. Altul iară avînd supărare de ispită ca aceasta, în trei ani necurmat, s-au dus şi s-au aruncat într-un mormînt cu trupuri moarte, în carele zăcu toată noaptea, într-atîta cît au ameţit de putoarea cea cumplită ce eşiia din trupurile acelea; de aci înainte nu-ţi mai avu ispită de poftă trupească în toată viaţa lui. Dară să vă povestesc ce s-au întîmplat cu Borgia, boiariul cel mai mare ce era în curtea împăratului Carol al cincilea: fără veste căzu împărăteasa în boală de moarte şi după puţine zile şi muri. O, cît de degrabă peste toată cetatea se schimbă veseliia întru întristare, rîsul în plîns, surla în jele, vestmintele cele strălucite, în strae negre. Lui Borgia i se dete poruncă ca el să ducă trupul cu toată cinstea la mormîntul cel din Granata. Plini boiariul porunca, ci, mai nainte de a porni, făcu să se deschidă sălaşul, ca să mai vadă încă o dată faţa cea frumoasă a împărătesii şi să se îndulcească încă o dată de frumseţea ei cea minunată. Deschise, se miră, se îngrozi văzînd faţa acum stricată, urîtă, grozavă, cît nu credea să fie aceasta stăpîna aceaia, de a căriia prea alese frumseaţe mai nainte se mira. Ce să-ţi spun, din schimbarea şi grozăvirea obrazului împărătesii aceştiia, văzu marele boiariu deşertăciunea lumii aceştii, se / < 57 > socoti, şi îndată lăsă dregătoriia, lăsă bogăţiia, lăsă lumea şi se făcu călugăr. Şi trăi pururea viaţă săhăstrească pînă la moarte în post, în lacrămi, în rugăciuni. Adeseori dară, creştine, învăţătura aceasta a morţii o gîndeşte, şi întru inima ta o înrădăcinează şi pururea, cînd te supără ispita trufiei, ispita lăcomiei, ispita poftelor celor spurcate, îţi adă aminte de dînsa. Precum cenuşa năpîrcii împrotiva muşcărei ceii înveninate a scorpiei iaste leac, aşea ţărîna mormînturilor iaste leac împrotiva ispitelor celor rele. Adeseori zi cătră { 53} tine însuţi: ce folos iaste de aşi ajunge acum la măcar ce cinste mare şi vîlfă? Va veni vreme cînd broaştele încămă vor batjocori şi pre faţă, fără frică mă vor călca. Ce folos iaste, de m-aş îmbogăţi acuma, cît cu avuţiile pre toţi puternicii pămîntului să-i întrec? Va veni vreme cînd moştenii cei rămaşi, răpitorii, toate acestea le vor răsipi şi de scumpetea mea îşi vor rîde şi nemica, fără pînza cea de pre obraz îmi vor lăsa. Ce folos iaste, de voiu fi acuma cu totul cufundat întru desfătări, în desmierdări şi în poftele lumii aceştiia? Va veni vreme cînd aşternutul îmi vor fi moliile şi acoperămînt îmi vor fi viermii. Acestea, zisei, adeseori le gîndeşte, de acestea îţi adă aminte, acestea le rumegă şi vei vedea cît folos îţi vor aduce, vei vedea că niciodinioară ispita nu te va birui. CĂTRĂ TATĂ ŞI CĂTRĂ MUMĂ. Datoria fiilor cătră părinţi, adecă cătră tată şi cătră mumă iaste să fie cu adevărată dragoste cătră ei şi să-i iubească pre dînşii. Împrotiva detorii aceştiia greşesc fiii, de vor arăta semne de urgie cătră părinţii săi şi de vor fi cu asprime spre dînşii. De se vor uita cordiş cătră dînşii şi de vor grăi aşa aspru cu dînşii ca cînd i-ar urî. De nu-i vor ajuta în lipsele lor, ori în cea trupească, ori în cea sufletească. De le vor pofti ceva rău, precum e moartea sau altele. Detoriia fiilor cătră părinţi iaste să-i cinstească. Împrotiva acestora greşesc fiii, de vor îndrăzni a bate pre tată-său sau pre mumă-sa. De vor rădica mîna asupra lor. De vor supăra pre părinţi. De-i vor măniia cu cuvinte de ocară sau cu alte cele, de-i vor sudui sau îi vor blăstăma. De nu-i vor băga în samă pre părinţi pentru că sînt săraci, { 54} sau de se vor face pentru aceaia undeva a nu-i cunoaşte. De vor pîrî pre părinţi. Detoriia fiilor cătră părinţi iaste să asculte de dînşii. Împrotiva aceştiia greşesc fiii, de nu vor asculta de părinţi în lucrurile ce sînt pentru chivernisirea căsii, pentru năravurile cele bune, pentru spăsăniia sufletului. Greşesc, de se vor cununa cu carea nu vreau părinţii. În ori ce dintră acestea, de s-au întîmplat, după vîrsta şi statul lui, fiiul vostru acesta, jalnice taică şi jalnice maică, voao a vă greşi cu fiiască plecăciune căindu-se se roagă, părinţeşte să-l iertaţi. / < 300 > CĂTRĂ FII. Părinţii, adecă tata şi mama, sînt detori, după legile firii, a ţinea şi a creşte pre fiii săi. Împrotiva detoriei aceştiia greşesc părinţii carii îţi lapădă pruncii. Greşeşte mama carea nu-şi apleacă pruncul său, ci fără mare şi necungiurată pricină îl dă la daică sau acea lipsă nu cearcă daică cu năravuri bune. Detori sînt părinţii a cerca hrană fiilor săi, adecă mîncare, beutură, vestminte şi să se nevoiască ca să înveţe fiii meşteşuguri de cinste cu care apoi să fie destoinici a se chivernisi. De unde greşesc părinţii, de nu se nevoesc a agonisi avere cu carea să se hrănească fiii şi să aibă moştenire, după statul lor. Greşesc părinţii de-şi risipesc averea sau cu beutura, sau cu jocul, sau ori în ce chip, cît nu sînt apoi în stare de a putea hrăni pre fiii săi şi a-i înzestra. Părinţii sînt detori sau prin sine sau prin alţii a-i învăţa pre fii, întru cele ce sînt spre spăseniia sufletului. De aciia greşesc părinţii, dacă nu se nevoesc ca să înveţe pre fiii lor dogmele credinţii, învăţătura cea creştinească, să se ferească de preteşuguri rele, să ţină poruncile lui Dumnezeu şi ale sfintei beserici, să se împărtăşească sfintelor taine, să { 55} se ferească de păcate, să nu meargă la locuri şi la căsi cu prepus, la prilejuri de păcate. De-i vor scăndălisi pre fiii săi sau cu sfatul sau cu pilda cea rea suduind, blăstămînd, clevetind sau alt rău făcînd înaintea filor săi, şi ori în ce chip îi vor aduce să facă rău. De nu-i ceartă şi de nu-i pedepsesc pre fiii săi cei făr de omenie. Vai de părinţii aceia carii îşi culcă pruncii înt-un pat cu ei, fie aceia micuţi, fie mai mărişori, şi vai şi de părinţii aceia carii fac a se culca pruncii lor fără osebire într-un pat, supt un acoperămînt! Deci, de au greşit ceva dintră acestea răposatul vostru tată sau răposata voastră mamă, obidaţilor fii! se roagă ca arătînd voi fiiască dragoste cătră dînsul sau cătră dînsa, să-l ertaţi. / < 301 > CĂTRĂ BĂRBAT. Muiarea întru toate cîte se ţin de chivernisirea căsii, de năravurile cele bune, iaste detoare a asculta de bărbatul său, pentru că bărbatul iaste cap muierii: "Mueri, plecaţi-vă bărbaţilor voştri, ca Domnului, zice Pavel Apostolul, Cătră Efseni, cap. 5, stih. 22, pentru că bărbatul iaste cap muerii, precum şi Hs., cap. besericii, şi acesta iaste mîntuitoriu trupului. Ci, precum se supune lui Hs. beserica, aşea şi muierile bărbaţilor săi întru toate." Şi la stih. 33, zice: "Iară muiarea să se teamă de bărbat". Greşeaşte muiarea, { 56} de va întărîta cu gîlceavă sau ori în ce chip pre bărbatul său spre mînie, spre sudalme. De va chieltui din casă, fără ştirea bărbatului. De nu va vrea să meargă după bărbat, cînd vrea el să-şi schimbe lăcaşul, fără de îndestulare pricină. De se va amesteca în trebile chivernisirii casii făr de dreaptă pricină. Deci, ori în ce chip s-au întîmplat să-ţi greşească răposata ţie, cinstitului său bărbat, se roagă să o erţi. CĂTRĂ MUIARE. Bărbatul iaste detoriu să-şi iubească muiarea sa şi să nu o socotească ca pre o roabă, ci ca pre un soţ al său. Că, precum muiarea nu iaste cap bărbatului, aşa nice supt tălpile lui nu se cade să fie, că nu din talpa bărbatului, ci din coasta lui iaste zidită muiarea. "Bărbaţi, iubiţi-vă muerile voastre, zice Pavel Apostolul. Cătră Efseeni, cap. 5, stih. 25, precum şi Hs. au iubit beserica şi pre sine s-au dat pentru dînsa. Aşa sînt detori bărbaţii să-şi iubească muerile sale, ca şi trupurile sale. Cel ce-şi iubeşte muiarea sa, pre sine se iubeşte. Că nimene, niciodată nu ş-au urît trupul său, ci-l hrăneşte şi-l încălzeşte pre el, ca şi Hs. beserica." Greşeşte dară, bărbatul, de-şi va bate joc de muiarea sa. De o va împiedeca de la paza poruncilor lui Dumnezeu şi a besericii. De o va bate prea rău, că a / < 302 > o pedepsi cu cuvîntul şi aorea din grele pricini şi cu bătae cu cumpăt, volnic iaste bărbatul. Greşeşte iarăşi bărbatul, de nu va da muerii sale de mîncat şi cele de lipsă. De nu va băga samă de chivernisirea căsii. De nu va voi să lăcuiască cu muiarea sa, sau de se va depărta de casă lungă vreme, fără dreaptă pricină. { 57} De nu va face agoniseală la casă, cînd poate şi cît poate. Orice au greşit întru acestea răposatul, se roagă ţie, iubitei sale mueri, să-l erţi. CĂTRĂ FRAŢI ŞI CĂTRĂ SURORI. "Ce e bun, sau ce e frumos, fără numai a lăcui fraţi împreună, zice David, la Psalm 132, stih. 1. Că acolo au poruncit Domnul blagosloveniia şi viiaţa pînă în veac." Deci, acest răposat, de au greşit ceva împrotiva dragostei frăţeşti, au cu fapta, au cu cuvîntul, de v-au zis la oarecarele nebun, sau v-au suduit, sau v-au blăstămat zicînd: Du-te la dracu, bată-te Dumnezeu, şi altele, sau v-au întărîtat spre mănie, sau fără dreptate v-au pîrît cătră părinţi, sau întru ceva cu pildă rea v-au scîndălisit, sau altele, din prostiia minţii v-au greşit voao, iubiţilor săi fraţi şi surori, se roagă să-l ertaţi. CĂTRĂ SLUGI. Greşesc stăpînii, de vor împiedica fără de dreaptă pricină pre slugi a asculta sfînta liturghie, în sărbători, sau de-i vor face / < 303 > să lucre în sărbători, sau de le vor porunci vrun lucru ca acela carele nu se poate face fără păcat. De nu-i împiiadecă dela prilejul păcatului, cînd îi pot împiedica, sau de nu-i ceartă, cînd păcătuiesc, sau de nu-i dojenesc, cînd se lenevesc întru cele ce sînt întru spăsăniia sufletului. Greşesc iarăşi stăpînii, cînd înjură pre slugile sale şi-i numesc diavoli, cîni, şi altele. De-i flămînzesc, de nu le plătesc dreapta simbrie, sau fără îndestulată pricină întîrzie a o plăti. De-i lapădă fără pricină, înainte de a-şi plini vremea slujbei. Precum şi atuncea greşesc stăpînii cînd nu { 58} lapădă pre sluga aceaia carea pre prunci şi pre ceialalţi din casă cu vorbe, cu pildă şi cu năravuri rele îi scăndălisesc şi-i răsvrătesc. Ori în ce chip de v-au greşit răposatul voao, iubitelor lui slugi, se roagă să-l ertaţi. CĂTRĂ DASCĂL Greşesc sholasticii, de nu vor cinsti pre dascalii şi învăţătorii săi. De nu vor asculta de dînşii întru acele ce se ţin de învăţătură şi de năravurile cele bune. De se vor lenevi a învăţa, şi în vremea învăţăturii se vor zăbovi la joc. De vor prăda banii părinţilor ce le sînt daţi ca să se ajute la învăţătură cu ei, sau fără folos îi vor chieltui. De nu vor păzi legile shoalelor. De nu vor plăti dascălului ce se cuvine, cu umilinţă se roagă ţie, cinstitului său dascăl, să faci bine să-l erţi. CĂTRĂ SHOLASTICI. Dascalii şi învăţătorii greşesc, de nu vor îndrepta greşealele sholasticilor săi, cînd pot. De nu se vor nevoi spre sporiul învăţăturii şi procopseala grămăticilor. De nu-i vor învăţa năravuri bune. De-i vor învăţa în adins basnuri şi minciuni, în chip de adevăr, şi care sînt împotrivitoare spăsăniei sufletului. De nu se vor procopsi pre sine ca să fie destoinici a învăţa pre grămătici. De vor pofti mai mare plată de cum se cuvine. De vor da pilsă rea cu purtarea sa sholasticilor. De < 304 > primesc la shoală, sau de nu-i lapădă din shoală pre aceia carii sînt cu năravuri rele şi aduc la rătăcire pre alţii. Orice s-au întîmplat, răposatul prin neluare aminte a greşi voao, iubiţilor săi grămătici se roagă să-l ertaţi. { 59} DIDAHII / adecă / ÎNVĂŢĂTURI / pentru / creşterea fiilor, la / îngropăciunea pruncilor morţi. / Culese de / PETRU MAIOR de Dicio Sămărtin / Paroh Sas-Reghinului şi Protopop Gurghiului în Ardeal, / precum / Şi la înălţatul Crăescul Locumtenenţiale Consilium al Un/gariei Crăesc Cărţilor Revizor /. LA BUDA/ În Crăiasca Typografie a Universităţii Ungureşti. În Anul / 1809. CUVÎNT ÎNAINTE. Măcar că întru cele mai nainte culese patruzeci de Propovedanii spre a se zice la îngropăciunea oamenilor morţi întocmite şi de acelea care au a se zice la îngropăciunea pruncilor, se cuprind, totuşi, pentru ajutoriul preoţilor, carii de obşte mai mulţi îngroapă prunci la popoarăle sale, decît de cei în vîrstă, am mai întocmit întru acest chip, aceste cincisprezece Didahii, pentru creşterea fiilor. Carea titulă nu pentru aceaia o poartă în frunte aceste Didahii, că doară osebit încuviinţate ar fi jalnicii vremi a îngropăciunii pruncilor, ci pentru că nici un loc, nici o vreme fiind scutită de învăţătura cea pentru creşterea pruncilor, cu atîta mai vîrtos e de lipsă la astrucarea pruncilor a cuvînta pentru creşterea fiilor, / că fiind umiliţi cu inima întru acest tîmp părinţii, mai cu deadins auzind detoriia carea o au ei spre creşterea fiilor săi, se căesc pentru greşelele cele întru creşterea fiilor, sau cu ştiinţa sau cu neştiinţa { 60} pănă aci făcute, şi cu aceaia se deşteaptă şi se îmbărbată spre datornica creştere a fiilor celor rămaşi în viiaţă. Ca să nu zic nemica de aceaia, că unii, carii sînt mai bogaţi de fii şi au mai grea detorie de a asculta didahiile cele pentru creşterea fiilor, mai des se văd la petrecania morţilor pentru ale lor vremelnice pricini, decît în beserică a plini cea pentru ascultarea sfintei liturghii şi a învăţăturilor celor sufleteşti, dumineca şi întru alte alese sărbători, strinsă poruncă besericească. Drept aceaia, precum păstoriul cel bun, lăsînd cele noaozeci şi noao de oi, merge a căuta pre cea una rătăcită, nice nu se odihneşte pănă nu o află, aşa preotul, carele e detoriu oricăruia părinte a străcura în inima lui limpede detoriia cea pentru creşterea fiilor, de multe ori e silit a lăsa la astrucarea pruncilor alte învăţături, care doară s-ar mai cuveni pentru cei mulţi ascultători a le face şi pentru cei tocma fără grije / şi pîntece leneşe părinţi, pre carii mai vîrtos la acest loc îi află, decît în beserică, a cuvînta pentru creşterea fiilor. Însămnăm şi aceaia, că, măcar că aceste Didahii sînt anumite la îngropăciunea pruncilor, nu numai la îngropăciunea pruncilor celor mici, ci mai vîrtos unele, şi la îngropăciunea junilor şi a fecioarelor, încă mai cu cuviinţă, după peristasurile ce vor fi, se pot şi cade a se zice. Pre urmă, aceste Didahii şi părinţilor tuturor, carii ştiu ceti, le încredinţăm spre cetire şi spre rumegată socotire, dacă mai vîrtos preoţilor celor de prin popoară, carii atît pre cei neînţelepţi, precum cei înţelepţi, grijei sale de la Duhul Sfînt încredinţaţi poporeni sînt detori cu sănătoase învăţături, fără sfială a-i păstori. Că, întru acest chip fieştecăruia preot porunceşte dascalul nemuritor, Pavel Apostol, la a { 61} doao Carte cătră Timotheiu, cap.: "Propoveduiaşte cuvîntul, stăi asupră cu vreme şi făr de vreme, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată / răbdarea şi cu învăţătura. Că va fi vreme, cînd învăţătura cea sănătoasă nu o vor priimi, ci, după poftele sale, îşi vor alege lor învăţători, carii vor scărpina urechile. Şi de la adevăr auzul îşi vor întoarce şi la basne se vor pleca. Iar tu priveghiiază întru toate, pătimeşte răul, fă lucrul evanghelistului, slujba ta fă-o deplin". Şi la Cartea cea cătră Tit, cap. 1, stih. 9: "Ţiindu-se de cuvîntu credincios cel după învăţătura cea sănătoasă şi pre cei ce grăesc împrotivă a-i certa". DIDAHIILA ÎNTÎIU. Că a unora ca aceştea iaste împărăţia lui Dumnezeu. M a r c o, cap. 10, stih. 14. Precum maica cea de obşte, firea, au dat muerilor să nască fii, spre care sfîrşit iaste rînduită întră oameni căsătoriia, aşa nu se poate spune cîtă fu întristarea, cîtă măhnirea Annei, muerii lui Elcana, întru adîncul inimii sale, cît năcazul ei, căci se vedea stearpă şi nu avea prunci. Drept se nevoi în tot chipul bărbatul, ca cel ce o iubiia foarte, a-i măngăia amărăciunea sufletului ei, precum se ceteşte la întîia Carte a Împăraţilor, cap. 1: "Annă, pentru ce plîngi, îi zicea! pentru ce nu mănînci, dacă n-au dat Dumnezeu acel dar în sînul tău, ca să poţi naşte fii?", ci neprimiind obidata mîngăiare, cu răvărsare de lacrămi întorcîndu-se cătră Dumnezeu întru rugăciunea sa, se făgădui că, de-i va dărui milostivul Dumnezeu ei prunc, îl va dar lui Dumnezeu, ca în toată viaţa lui să slujească lui Dumnezeu. { 62}"Adonai, Doamne Eloe Savaoth, de vei căuta căutînd spre smereniia / < 2 > roabei tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi vei da roabei tale sămînţă bărbătească, voiu da pre el, înaintea ta, dar pănă la zioa morţii lui". 1 Carte a împăraţilor, cap.1, stih. 11. Aşa se şi făcu, că născînd pre Samuil, cu acea creştere cuvioasă făcu a se creşte fiiul ei, cît nu eşise încă din anii prunciei sale, cînd îl învrednici Dumnezeu darului prorociei. Cu acest feliu de creştere cucernică, de ş-ar creşte toţi părinţii fiii săi, o, cu cît mai fericită ar fi obştea oamenilor, aicea, pre pămînt, şi mai îmbogăţită de cetăţeni, sus, împărăţiia ceriurilor! "Că a unora ca aceştea iaste împărăţiia lui Dumnezeu". Ci, o, cîţi sînt, carii dobîndind de la Dumnezeu fii, departe sînt de pilda cea bună a Annei şi a bărbatului eii, Elcana, pentru că aşa cu puţină grije sînt cătră născuţii lor, cît cu mult mai bine ar fi fost să nu-i aibă nicicum, decît să-i aibă netrebnici, precum sînt. Ştim că arbori tocma neroditori încă să află, carii atîta slavă au, cît ei astăzi sînt podoabă şi desfătare grădinilor celor împărăteşti, iară pomi de aceia, carii să facă poame rele şi vătămătoare, necum împăraţii să ţină în grădinile sale, ci nici un ţărean de cei mai de jos, încă nu iaste aşa prost şi deşert de toată priceperea, carele să rabde şi să sufere în pămîntul său. Toţi dară să înţeleagă cît de mare detorie iaste încărcată pre spatele acelora carii au vrun prunc, că eu acea detorie, adecă cu carea sînt dătători părinţii a-şi creşte fiii săi, voiu să o arăt acelora carii sau nu o cred sau nu o bagă în samă. Luaţi aminte! Nu iaste îndoială cumcă şi alţii mulţi vor să dea samă de sufletul fiilor voştri, părinţilor! precum sînt dascalii, carii îi învaţă carte, duhovnicii, carii le îndreaptă cunoştinţa, preoţii locurilor, carii cu propoveduirea cuvîntului lui Dumnezeu îi îndeamnă spre evlavie; ba şi însuşi stăpîni ţărilor, atît cei mireneşti, { 63} < 3 > cît şi cei besericeşti, carii cu legile sale cele de obşte, cu canoanele trebue mai mult doară decît ori de ce alta, să grijască de tinerii cei mici, precum grădinarul cel bun poartă grijă de odraslele cele tinerele. Dară, de veţi socoti precum se cuvine, cu amăruntul, veţi vedea că cu mult mai detori sînteţi voi singuri a căştiga binele fiilor voştri, decît alţii toţi. Pentru că toţi ceilalţi sînt detori, după detorie politicească, iară voi sînteţi detori, după detorie firească. Şi cine dintră voi nu ştie că acea pricină, carea au născut rodul, aceaia şi trăbue, în cît poate, să-l săvîrşască? Pentru aceaia ascultaţi. Doao feliuri de roduri puem noi socoti. Unul, care îndată cum se nasc, poartă cu sine toată săvîrşirea aceaia, carea, după fire, o pot avea, altele, care nu o poartă cu sine toată, ci cu vreme încet, încet o capătă. De feliul cel dintîiu sînt toate cele nevieţuitoare; şi pentru aceaia pricina lor, carea iaste o maică a lor, după ce le-au născut, nu le ţine cu dragostea cea de maică lîngă sine. Nu le creşte, nu le dezmiiardă, ci îndată le părăsesc. Voiu aduce despre aceasta doao pilde tuturor cunoscute, care sînt apa şi focul. Vedeţi voi izvorul, după ce au născut apa? vedeţi cremenea, după ce au născut focul? Niciuna din iale, dintr-amîndoao, nu ţine născutul său lîngă sine, ci izvorul lasă apa îndată să cure şi să meargă în rău, şi cremenea lasă focul îndată să zboare şi să se acaţe de iască, pentru că nice cremenea, nici izvorul cu aceaia, că vor ţinea pre născuţii lor lîngă sine, nu-i pot face mai desăvîrşit şi mai deplin. Dară în rodurile acelea, care ori în ce chip sînt vieţuitoare, împrotivă se întîmplă lucrul. Acestea se nasc nedeplinite şi pentru aceaia multă vreme rămîn supt grije, şi, ca să zic aşa, în braţele maicii sale, pentru ca ia cu dragoste să le crească şi să le săvîrşească. Veade-să întîiu aceasta chiar în poame, în flori, în spice, în struguri şi în altele. Să nasc acestea mici, / < 4 > proaste, fără faţă, sălbatice, { 64} avînd lipsă de foarte mare hrănire. Pentru aceaia vedeţi cîtă vreme rămîn şi poamele acăţate de ramul său, şi florile şi spicele de paiul său, şi strugurii de viţa sa, şi orice alt în braţele maicii sale. De unde, de aţi ispitit vreodinioară, îţi fi văzut că cu mult mai cu silă se rumpe cu mîna din pom poama cea necoaptă, de cît poama cea coaptă, ca cînd fără voe s-ar depărta fiiul de maică, şi maica fără voe l-ar lăsa pre fiiu de lîngă sine, mai nainte de a priimi acesta toată săvîrşirea, şi ceia de a i o da. Ci, mai bine se vede aceasta în dobitoace, care şi iale se nasc nedeplinite. Întră acestea singur despre strution să povesteşte că-şi părăseşte născuţii săi, după ce i-au dat la lumină: "Lasă în pămînt oaole sale şi în ţărînă să clocesc" Iov, cap. 39, stih. 41. Pentru aceaia strutionul aci să pune înainte de la Dumnezeu, spre pildă de nebunie şi de nemilostivire, zicîndu-se de această pasere, că "nu i să face milă de fiii săi, ca cum nu ar fi ai săi". Iov cap. 39, stih. 16. Iară, întră celelalte dobitoace, întră toate, puteţi vedea că niciodinioară nu lipsesc a-şi creşte fiii săi, cu această singură osebire, că unele dobitoace le creşte maica singură, altele le cresc maica împreună cu tata. Maica singură creşte cîinii, caii, mieiii, viţeii şi alte dobitoace aplecătoare. Pentru hrana acestora, destulă iaste maica cu ţiţele sale, şi pentru aceaia tatăl, ca cel ce nu iaste lor de lipsă, de obşte nu-i grijeşte şi nu-i cunoaşte. Împrotivă să întîmplă întră pasări. Nici uniia nu i-au dat firea lapte, nici uger, ci pricina iaste pentru că avînd iale lipsă să fie sprintene la zburat, o sarcină ca aceasta, de mare piedecă le-ar fi fost lor, de vreme ce au lipsă a trăi, ca să zic aşa, cu răpirea şi într-o parte şi într-alta să căştige hrana, nu numai pentru sine, ci şi pentru tinerii săi pui. Dară, cum ar putea împlini aceasta o fămeiuţă slabă? Pentru aceaia, / < 5 > spre hrana porumbilor, a turturelelor şi ale altor asemene paseri, mai ales care sînt { 65} mai puţin sălbatece, stă întru ajutoriu şi tatăl. Şi toate dobitoacele nu nuami grijesc pre pui lor cu mîncare, pănă cînd aceştea nu sînt destoinici de sineşi a şi-o căştiga, ci încă-i şi ajutorează, îi povăţuiesc şi-i învaţă, după osebitele lor meşteşuguri, care din fire au a le împlini. Aşa coroiul învaţă pre fiiuţii săi la vînat, aşa delfinul la înotat, aşa leoaia la prădat, aşa găina la rîcîit, aşa vulturul la zburat. Şi dobitoacele de obşte nu nădăjduiesc de la născuţii lor vro mulţemită. Ba, încă, sfîrşindu-se zilele cele ce sînt de lipsă spre creştere, nici născătoriul nu cunoaşte mai mult pre născut, nici născutul nu cunoaşte mai mult pre născătoriu ci să despărţesc de la olaltă şi fieştecarele se duce unde socoteşte că-i va fi mai cu folos. Deci, dacă cu toate acestea, dobitoacele, atunci cînd de curînd au născut, cu atîta grije ajutură pre născuţii lor, îi apleacă, îi grijesc, îi apără, cu cea mai mare dragoste şi milă le slujesc, cine nu vede că această lege de a săvîrşi, cît se poate, mai tare pre născuţii săi, nu e lege numai aflată după rînduialele cele politiceşti, ci iaste lege, carea firea iaste aceaia care pofteşte această lege de a săvîrşi pre fii, şi oamenii încă să o ţină. Ba încă cu mult mai tare şi mai strîns pofteşte firea de la oameni decît de la dobitoace, ca cu toate ce se cuvine să-şi deplinească şi să-şi săvîrşească fiii săi. Pentru că oamenii despre o parte se nasc, după feliul său, mai puţin depliniţi şi săvîrşiţi decît dobitoacele, că dobitoacele să nasc îmbrăcate, oamenii goli, dobitoacele încălţate, oamenii desculţi, dobitoacele armate, oamenii neînarmaţi. Şi, despre altă parte, oamenii sînt destoinici a priimi întru sine mai mari săvîrşiri decît dobitoacelele, / < 6 > care săvîrşiri fiindcă nu se pot săvîrşi fără foarte pre încet, pentru aceaia creşterea oamenilor nu se săvîrşeşte în puţine zile, ca a dobitoacelor, ci la mai mulţi anni se întinde. Deci, { 66} dacă detoriia părinţilor de a creşte pre fiii săi nu iaste detorie pusă, ci firească, nu scrisă, ci născută, nu omenească, ci dumnezeiască, cine nu vede că voi, părinţilor, cu mult mai detori sînteţi a căştiga folosul fiilor voştri, de cum sînt detori împăraţii, arhiereiii, dascalii, duhovnici, preoţii locurilor, şi ori carele povăţuitoriu, fie acela besericesc, fie mirenesc, pentru că aceştea sînt detori, după legea politicească, carea mai puţin îndetorează, iară voi, după rînduială firească, carea cu mult mai mult îndătoreşte. Ce frică dară nu se cade să aveţi voi de pedeapsa lui Dumnezeu, cînd nu grijiţi de această creştere a fiilor voştri? Că, dacă grea samă vor să dea înaintea lui Dumnezeu împăraţii şi stăpînii ţărilor, grea samă arhiereii, grea samă oricarele, prin a cui vină se întîmplă piiarderea sufletului fiului vostru, ce samă dară va trebui să daţi voi, părinţilor, ce samă voi, mamelor, de se va întîmpla, prin vina voastră pierirea fiiului vostru. Dacă împăraţii arhiereiii, preoţii şi alţii nu vor scăpa de grea împutare, cum socotiţi voi că vă veţi apăra de osîndă, pentru lenevirea întru creşterea fiilor voştri, dintru carea a voastră vină au urmat osînda lor? Pentru aceaia zice Sfîntul Ioann Gură de Aur cătră toţi părinţii: "Părinţior, creşteţi pre fiii voştri întru învăţătură şi certare, cum vă grăiaşte apostolul, că dacă şi însuşi noao să porunceşte să priveghem ca cei ce avem a da samă pentru sufletele lor, cu cît dară mai vîrtos tatăl, carele au născut"? Auziţi, părinţi creştini? "Cu cît mai vîrtos dară tatăl, carele au născut"? Voi aţi dat fiilor voştri a fi, voi dară şi sînteţi cu mult mai mult decît alţii detori a le da lor şi săvîrşire, crescîndu-i întru învăţătură, / < 7 > adecă deprinzîndu-i spre cele bune şi întru certare, adecă abătîndu-i de la cele rele. Fără că, a le da lor această săvîrşire, cu mult mai uşor vă iaste voao decît altora. Pentru că, fiind lucru firesc { 67} întru fii, ca cu mult mai mult să cinstească şi să iubească pre părinţii lor decăt pre alţii, de aciia vine de părinţii au mai mare crezămînt înaintea fiilor săi decît alţii. Pentru aceaia, de multe ori cu un sfat în vreme de aşea, cu o înfruntare încuviinţată, ba încă aorea cu un cuvînt aspru, cu un semn, cu o shimă, cu o căutătură spre ei, puteţi dobîndi de la dînşii, carea alţii cu lungi şi nevoite propovedanii nu ar dobîndi. Grea samă, dară veţi să daţi înaintea lui Dumnezeu, pentru că cu o putere aşa folositoare nu v-aţi întrebuinţat spre creşterea cea bună a fiilor voştri. Lîngă acestea, voi pre fiii voştri îi hrăniţi, voi îi îmbrăcaţi, voi pentru dînşii chieltuiţi, voi pre dînşii îi înzestraţi şi le dăruiţi moştenire; pentru aceaia pre lesne îi puteţi voi povăţui, cum veţi vrea, îmbărbătînd şi dăruind pre cei buni, ameninţînd şi pedepsind pre cei răi. Cum veţi da voi dară, samă înaintea lui Dumnezeu, dacă lipsind întru detoriia voastră, nu veţi face aceasta? Şi încă şi mai mult: că trebue să socotiţi că voi de la anii cei dintîiu ai lor, cînd inimile lor sînt ca ceara cea moale ce iaste întocmită a priimi orice închipuire întru sine, aveţi pre fiii voştri supt pază, ca şi nişte păsăruice în cuib. Deci, de-i veţi creşte voi întîiu rău, şi cînd vor fi de vîrstă mai mare, de nu se vor putea pentru aceaia prinde de dînşii învăţăturile cele bune ale povăţuitorilor săi celor mai mari, a cui va fii vina cea mai mare? Au nu va fi a voastră? "Că fiindcă tatăl au priimit pre fiiu tinerel, şi el întîiu şi singur au dobîndit toată puterea de a-l învăţa pre el, şi prea bine / < 8 > şi pre lesne îl poate învăţa şi povăţui cum grăi sfîntul Ioann Gură de Aur. De nu veţi împlini dară aceasta, voao se va imputa vina cea mai mare a plecărilor lor celor neîndreptate. Ba în deşert se vor osteni toţi alţii spre folosul lor, dacă voi veţi lipsi întru datoriia voastră. Că, ce folos iaste, împăraţii şi stăpînii { 68} ţărilor să ţină shoale prin ţări pentru învăţătura tinerilor voştri, dacă voi îi ţineţi departe de shoală? Şi dascalii, cum îi vor face să iubească învăţătura, carea fericeşte pre tot omul, dacă voi nu arătaţi nevoinţă şi nu vă pasă nemica? Sau duhovnicii şi propoveduitorii, cum vor putea şi ei folosi fiilor voştri, dacă voi nu aveţi grije să meargă la beserică? Vedeţi dară că toate detoriile, care întru alţii sînt împărţite, toate întru voi sînt adunate. A voastră iaste detoriia a ţinea ochii deschişi preste fiii voştri, a voastră, a lua sama la tot cuvîntul lor, a îndrepta toată shima lor, a voastră, a vă înştiinţa de toată mişcarea lor. Nice nu e destul să-i învăţaţi ce să facă, ci să aveţi grije ca să şi facă. Şi aceasta nu numai într-un loc, ci pretutindenea. Trebue să luaţi sama unde se duc, cu cine să însoţesc, spre ce au plecare, ba încă trebue, de va fi cu putinţă, să iscodiţi şi ce gîndesc ei. Nici să nu socotiţi că aceasta e prea mult, că, să ştiţi că tocma aceasta iaste aceaia pentru care pururea era cu grije dreptul Iov, întru povăţuirea fiilor săi, adecă: să ştie oare ce patimi au răsărit întru inimile lor, sau ce gînduri întru mintea lor? Pentru aceaia foarte adeseori el des-de-dimineaţă se scula şi se aducea lui Dumnezeu rugă şi jărtvă pentru curăţirea scăderilor lor celor din lăuntru: "Că zicea Iov, ca nu cumva să fie gîndit feciorii rele despre Dumnezeu, întru inimile { 69} sale; aşa făcea Iov în toate zilele". Iov, cap. 1, stih. 5. Ia vedeţi, grije! nu zice "cu buzele sale", nu zice "cu limba sa", nu, ci "întru inimile sale". Atîta să temea de / < 9 > orice greşală a lor, nu numai arătată, ci şi ascunsă, nu numai făcută înaintea tuturora, ci şi de cea tăinuită, nu numai de cea adeverită, ci şi de cea cu îndoială. Ce ziceţi dară acuma voi? oare aşa lucraţi voi? împliniţi oare şi voi cu nevoinţă o detorie aşa mare? Sînteţi oare şi voi asemenea cu grije, pentru întregimea fiilor voştri, pentru nevinovăţiia lor, pentru procopseala lor? O, vai, că voi doară la orice alt lucru gîndiţi, afară de acesta, zice Ioann Gură de Aur. Şi drept aceaia, ce faceţi? Aveţi grije numai să îmbogăţiţi pe fiii voştri, numai să-i faceţi înfricoşaţi altora, adică să se teamă alţii de dînşii, numai să-i mai boeriţi, numai să-i faceţi mai puternici, iară a-i face să fie mai îmbogăţiţi cu fapte bune, nu grijiţi. Ioann Gură de Aur, în Omilie 55, despre Matheiu zice: "Alţii căştigă fiilor săi să fie ostaşi, alţii cinste, alţii dregătorii, alţii bogăţii şi nimenea (o, vrednică de tînguire orbire!) nu căştigă fiilor săi pre Dumnezeu". Măcar că Dumnezeu numai de aceasta va cere de la voi samă, creştinilor! Nu va fi întrebare oare cît de grase venituri le-aţi lăsat, sau cît de străluciţi cu dregătoriile i-aţi lăsat, sau cît de cinstiţi şi slăviţi, ci, cît de împodobiţi cu fapte bune. Şi ce veţi şti răspunde, de vreme ce voi aorea la atîta ajungeţi, cît, pentru ca să ţineţi feţilor voştri o spurcăciune de bănişor, nu vă sfiiţi a pune viiaţa lor cea vecinică întru primejdie? şi de cîte ori, dacă aţi vrea voi să chieltuiţi cu o ţiră mai înţelept, o dăscălie mai aleasă, o povaţă mai folositoare, şi totuşi voi, ca să cruţaţi banii, aşa amar păgubiţi pre fiii voştri? O, ruşine! strigă Ioann Gură de Aur, om ruşine! Nu se cruţe banii, pentru ca să fie ţarina mai { 70} roditoare, lăcaşul mai îndemînat, bucătăriia mai desfătată, poiata, stîna, mai înmulţită, iară ca se fie un fiiu mai înţelept, mai bine obicinuit, aşa cu amăruntul să face socoteala. < 10 > Încă aceasta ar fi mai puţin, de nu s-ar prăvăli mai spre rău. Că, tocma pentru această scumpete să întîmplă cît, de aveţi voi din doi slujitori unul cuminte şi credincios, altul nebun şi cu năravuri rele, voi daţi grijea moşiilor la cel mai bun, şi paza născuţilor voştri la cel mai rău. Şi veţi putea voi apoi da sama înaintea lui Dumnezeu de atîta nebăgare de samă? Cum veţi da sama? Voi n-aţi cutezat dară încredinţa turma voastră la un păstoriu necredincios sau boii voştrii la o slugă leneşe, şi apoi fiiul vostru a-l da pre mîna unui slujitoriu cu năravuri rele, sau pre mîna unui dăscăluţ neînvăţat, nu vă veţi teme? Nu are apărare vina aceasta a voastră, creştinilor, nu are apărare, nu, că, dacă căştigul vă împinge a preţui mai mult dobitocul sau orice sculă, decît pre fiiu, ce lucru se poate zice decît acesta mai fără de lege, mai năuc şi mai nebun? "Încătrău mergeţi, oamenilor, voiu să zic cu filosoful acela, despre carele grăiaşte Plutarh, în Cartea cea despre Creştere, încătrău mergeţi, carii toată nevoinţa o puneţi în trebile agonisirei, iar ca să învţaţi pre fii, cărora veţi să lăsaţi averile voastre, foarte puţină nevoinţă puneţi, sau tocmai nemica?" Aşa, încătrău mergeţi, oamenilor, de iaste bine a întreba? Carii la procuratori, pentru pîri, carii la stăpînii ţării, pentru părtininţe, carii la neguţitori pentru cumpărări, care la deregători, pentru căştiguri, carii la tîrguri, pentru dobînzi, carii într-o parte, carii într-alta, pentru agonisele, carii la ospeţe, pentru veselii. Dară fiii voştri, unde au rămas? De au rămas pre mînă de păzitori adevărat credincioşi, bine, puteţi merge. Dar, de să află ei sau la un terc de tineri, a învăţa de la alţii răotăţi, sau la o privelişte de necurăţii, a întărîta trupul, sau { 71} într-o uliţă de ruşine, a se desface în căutături şi privire, sau, de nu alta, la o moşie, a piiarde partea cea mai mare a anului fără folos, întru lenevire, de să află în unele locuri / < 11 > ca acesta, întoarceţi-vă înapoi, nemilostivilor părinţi, grijiţi întîiu de fii, şi apoi gîndiţi de agonisele. Dar, ia spuneţi, au nu pentru fii faceţi voi agoniselele acestea? Ce nebunie dară poate să fie mai mare: A griji de agoniseală carea trăbue să slujească fiilor şi a nu griji de fii, cărora trebue să slujească agoniseala? Tocma aşa faceţi voi, zice Sfîntul Ioann Gură de Ar, ca şi grădinariul cel nebun, care nu se grijeşte de alta fără să adune apă multă, de unde să hrănească odraslele, şi nu caută, oare odraslele acelea care au a se hrăni, frumoase sînt oare, au urîte, bune sînt, au sălbatece. Pricina altor trebi ale voastre dară, măcar cît vor fi de cinste acelea, de care grijiţi voi, nu vă va mîntui înaintea lui Dumnezeu, pentru că nici o treabă nu se cade să vă fir mai de sîrg decît deplinita creştere a fiilor, pre carii vi i-au dăruit voao Dumnezeu. Vai de voi, părinţilor, de nu veţi apleca pre pruncii voştri, de nu veţi hrăni, de nu veţi îmbrăca pre feţii voştri! Dar, de şepte ori vai, de nu veţi griji de sufletul fiilor voştri, de nu-i veţi creşte întru frica lui Dumnezeu, de nu veţi avea grije să fie povăţuiţi cu preteşuguri nevinovate, cu pilde, cu sfaturi, cu bolduri, cu frîu şi cu toate alte ajutoriuri, care sînt de lipsă spre a vieţui creştineşte şi cu omenie. "Feciori ai zice Sirah, cap. 7, stih. 24, învaţă-i pre ei". Nu zice: "îmbogăţeşte-i pre ei, înalţă-i pre ei, ci învaţă-i pre ei". Pentru că aceasta trăbue să fie toată nevoinţa voastră: ca să faceţi pre fiii voştri oameni buni, cetăţeni buni, creştini buni. Nu se cade dară să plîngeţi, nu se cade să tînguiţi, creştinilor, cînd se întîmplă de vă moare vrun prunc, carele iaste încă în vîrstă nedeplinită, ci mai vîrtos să cade să vă bucuraţi, pentru că şi voi v-aţi izbăvit de multe { 72} păcate care doară le-aţi fi făcut întru creşterea lui, şi el încă au scăpat de nevoinţa voastră ce-i era lui de lipsă spre creşterea sa carea, de ar fi fost / < 12 > cu negrije, cu lenevire, precum mai de multe ori se întîmplă, poate nu ar fi dobîndit împărăţiia lui Dumnezeu, întru carea acum se veseleşte. < 88 > DIDAHIIA XI. Au jertvit pre fiii săi şi pre fetele sale dracilor. P s a l m 105, stih. 36. Orice lucru carele desfătează, de va fi faţă, împiiadecă ca să nu poţi judeca drept despre dînsul, de trăbue să-l alegi au să-l lapezi, de vreme ce acela întunecă mintea cu dragostea sa şi trage cătră sine inima omului. Aşea învaţă Aristotil, vîrful / < 89 > filosofilor, şi aduce înainte trista pildă a troianilor, asupra cărora greu războiu rădicase grecii pentru Elena ce o ţinea troianii la dînşii. Aceştea, cînd nu era Elena faţă, sfătuia înţelepţeşte că trebue să se lapede Elena afară din cetate, decît să se verse atîta sînge pentru dînsa şi decît să se pună în primejdie să piiară cu toţi, cu toată cetatea, precum s-au şi întîmplat după aceaia. Iară, cînd era ia de faţă şi-i vedea frumseţea ei, judeca că, măcar ce vor păţi, să nu o dea afară. Ce voiu să arăt de aici, creştinilor? Aceaia, că dacă e blăstămată volniciia aceaia carea o dau părinţii feciorilor şi fetelor, ca să se vadă unii pre alţii şi să vorbească laolaltă, cu cît mai blăstămată iaste şi afurisită volniciia aceaia carea mulţi părinţi o dau feciorilor şi fetelor sale, ca singuri cu singure se stea! Pentru că, de iaste volniciia cea dintîiu prilej spre multe păcate, această volnicie, cînd laşi pre un fecior cu o fată singuri să fie laolaltă, aceasta chiar în cursa diavolului îi bagă, { 73} cu totul spre slujba Satanei şi spre lucrurile lui îi închină: "Au jertvit pre fiii săi şi pre fetele sale dracilor". Că, cu greu iaste celui flămînd a nu mînca, cînd e faţă înaintea lui o masă plină de bucate, şi cu greu iaste celui ce-l prind frigurile a răbda să nu bea, cînd vede înaintea sa un urcior plin de apă rece, şi nimene nu iaste cine să-l contenească. Nice nu iaste acea unghiţă, se prindă peştele mai lesne şi mai curînd de cum prinde volniciia aceasta pre tineri, carea o dau părinţii feciorilor săi şi fetelor sale de a fi şi de a sta singuri cu singure. Asupra unor părinţi ca aceştea, ce sînt cei mai mari tirăni fiilor săi pre lume, va fi didahia aceasta, şi voiu arăta că rău greşesc foarte părinţii şi maicele care lasă pre feciorul său sau pre fata sa, singur cu singură, adecă ibovnic cu ibovnică să stea laolaltă. Luaţi aminte! / < 90 > Se vede aorea o fată singură cu un fecior în casă sau într-o uliţă strimtă, sau într-o pădure, pre după garduri, încă noaptea; cu una ca aceasta ar trebui să facă Dumnezeu minune pentru ca să o ferească. Dacă tu vrei ca să facă Dumnezeu minuni pentru ca să întărească o volnicie blăstămată ca aceasta sau ca să apere pre cela ce înadins, fără de nici o pricină, se pune în primejdie? "Cui va fi milă de descîntătoriul cel muşcat de şerpe", Sirah, cap. 12, stih. 17. Aşea, cui va fi milă de acela, carele se joacă cu şerpele, de va rămînea muşcat? Nu iaste milă pentru acela, carele înadins îşi cearcă răul său. Cine nu se va umplea de groază atuncea cînd vede că lupul stă cu oaia singură? Şi voi ziceţi că acela iaste obiciaiu preste toate locurile, ca să se drăgostească feciorii cu fetele. Adecă voi ziceţi fetelor voastre să-şi poarte cinstea, şi apoi voi le daţi prilej şi le faceţi îndemînare ca să poată face rău. Tocma ca cînd ai zice unui flămînd să nu mănînce, şi apoi tu i-ai pune de mîncat înainte. Aşea voi stricaţi gardul de la grădina voastră şi apoi { 74} vă tînguiţi asupra vecinilor că dobitoacele lor intră în grădină la voi. Nu iaste, fraţilor, diavol mai mare pre lume, decît prilejul rău. Acesta iaste diavolul diavolilor. Pentru aceaia sfinţii carii cunoştea ce iaste prilejul, de nemica nu se temea ca de acesta. Cînd se arăta diavolii Sfîntului Antonie, care în chip de urs, care în chip de lup, care în chip de leu, care în chip de şerpe, şi năvălea asupra lui, ca cînd ar vrea să-l mănînce, Sfîntul Antonie rîdea şi zicea lor: Se vede că nu sînteţi nici de o treabă, de vreme ce atîţa veniţi asupra mea. De aţi avea ceva putere, au nu ar fi destul unul din voi? Şi-i alunga pre toţi cu cîrja. Dară cînd se arăta vro muiare, la uşa chiliei sale, atuncea sfîntul se spăimînta, se punea la rugăciune, închidea uşa cu zarul şi cu zăvoare, cît nici nu voia să o audă. Vedeţi / < 91 > dară cum se tem sfinţii de prilej, ca să nu facă rău! Se tem mai tare de prilej decît de toţi diavolii laolaltă; şi voi ziceţi că nu e nici o primejdie să facă fata voastră ceva rău atunciia cînd se află singură cu un fecior şi se drăgostesc laolaltă. Încă nu m-aşi turbura aşea tare, de nu ar urma vro nerînduială dintru această volnicie blăstămată, sau dacă urmînd, apoi nu s-ar şti. Dară nencetat se aud vorbe de cutare fată, că ş-au pierdut cinstea. De ceaialaltă că s-au măritat de frica pedepsei, de alta, că ruşinată, au turburat tot neamul ei, ca să izbîndească ruşinea făcută. Acestea sînt rodurile voniciei ceii afurisite care eu vi o procleţesc; şi voi nu vă spăimîntaţi? Africa iaste un ţinut unde în toate zilele se nasc noao arătări. Dară vreţi să vă spun eu ce iaste pricina întîmplării aceştiia? iaste aceaia, că ţinutul acela e un ţinut foarte uscat şi puţine rîuri se află într-însul; de unde iaste că fierile care lăcuiesc în păduri năsipoase, de vreau să se adape, trăbue să se adune împreună la aceleaşi ape; şi aşea, măcar că sînt de osebite feliuri, totuşi întîlnindu-se adeseori, { 75} se dumeresc laolaltă şi se împretenesc leii cu tigrii, crocodilii cu bălaurii, şi altele cu altele de osebite feliuri şi nasc apoi arătările acelea. Nu voiu aci să grăesc ce ar fi de lipsă să grăesc, pentru că îmi iaste ruşine a vorbi mai pre larg într-un lucru carele poate la mulţi din voi vă iaste cunoscut cu prea tristă a voastră ispită. Şi, tocma de nu v-ar fi voao cunoscut lucrul acesta, cu a voastră paţină şi ispită, să credem încai, zice Sfîntul Augustin, la ispita carea o au alţii şi să mărturisim că cea mai desfrînată întră toate patimile oamenilor şi mai nedumerită iaste patima dragostei. Cei doi mai înţelepţi din cîţi au fost / < 92 > pre lume, zice acest sfînt dascăl, fură Adam şi Solomon, pentru că şi unuia şi altuia Dumnezeu le-au turnat lor o înţelepciune mai presus de firea omenească, şi totuşi amîndoi îşi pierdură mintea pentru dragoste. Adam, pentru dragostea muerii, cu o poamă se otrăvi pre sine şi pre toţi următorii şi se lăpădă cu numele său şi cu numele nostru de stăpînirea lumii aceştiia şi aceiialaltă, pentru o îmbucătură. Poate-se afla nebunie mai mare? Aşijderea şi Solomon, pentru dragostea muerilor ajunse pănă a se închina diavolului întru idoli, făcînd atîtea oltare şi atîtea beserici, cîte era dumnezeirile cele mincinoase ce le cinstea muerile lui. "Muerile au abătut inima lui Solomon după alţi dumnezei" zice Scriptura, la a 3 Carte a Împăraţilor, cap. 11, stih. 4. Cine şi-ar fi adus cîndva aminte de o faptă aşea neîntocmită? Şi totuşi, iaste aşea! Ba încă, de vreţi să adaog la aceşti doi pre altul, al treilea, iată-l. Aristotil, care după mărturisirea lui Averoe ajunse cu mintea pănă unde poate ajunge un muritoriu, precum mărturiseşte Theodorit, atîta se nebuni de dragostea unei mueri a lui, cît nu se ruşină a se închina ei după moarte, ca cînd ar fi o dumnezeoae în ceriu, cînd era plină de împuţiciune în groapă. Vedeţi cum dragostea, şi pre cei { 76} mai înţelepţi încă-i nebuneşte. Îşi năluciră cei de demult un basn, că fiind Dragostea prunc, se juca cu Nebuniia, carea fiind din firea ei turbată, jucîndu-se cu Dragostea îi scoase ochii; pentru aceaia Nebuniiafu osîndită spre pedeapsa aceaia, ca să slujască Dragostei şi să o povăţuiască. Basnul acesta foarte arată adevărul, de vreme ce patima dragostei nu se slujeşte cu altă povaţă, fără cu nebuniia aceaia carea o orbi. Deci, cum vă încredinţaţi voi tinerilor voştri, dîndu-le întîiu o volnicie nebună, ca să se drăgostească laolaltă şi apoi, după ce se îmbată bine de dragoste, le daţi o vonicie şi mai nebună, ca să stea singuri cu singure / < 93 > laolaltă? Patima aceaia carea putu lipsi de minte pre cei înţelepţi ai lumii, nu va putea lipsi de minte pre o mueruşcă şi pre un fecioraş? Socotiţi că nu va cere Dumnezeu grea samă de la voi, pentru că aţi lăsat pre fiii voştri şi pre fiicele voastre se umble pre nişte surupături ca acestea, fără de nici o grije? Şi, dacă va fi să ceară samă, pentru ce nu-i întoarceţi cu deadins la calea cea netedă şi fără primejdie? Aşa nemilostivi veţi fi, cît putînd cu osteneală aşea uşoară mîntui sufletele voastre şi ale feţilor voştri, nici atîta să nu voiţi a lucra? Cu adevărat păcătuiaşte tatăl acela şi muma aceaia carii nu depărtează pre fiii lor de însoţiri şi zăboviri de cele ce sînt cu prepus; şi cu atîta mai mare iaste păcatul lor, cu cît mai cu prepus sînt însoţirile acestea. Nice nu iaste de lipsă a vedea cu ochii răul ce se face, pentru ca să fii detoriu a împiedeca o însoţire ca aceasta; destul e să aibi un prepus înţelept. Dar ce îndemnuri mai mari pot să fie, ca să socoteşti a fi cu prepus însoţirile acestea, decît cele de vi le-am arătat. Sau, spuneţi-mi în ce vă răzimaţi, de îngăduiţi voi feciorilor voştri şi fetelor voastre aceste însoţiri? Doară în pilda altora, adecă întru aceaia că mulţi fac aceasta, (77) mulţi îngădue feciorilor şi fetelor a sta singuri şi a se trage? Dară ce va ajuta mulţimea la judecata lui Dumnezeu a vă apăra, unde fieşicarele va fi judecat de sineşi, adecă fieştecăruia va căuta a da samă osebit de faptele sale? Dumnezeu, cînd te va judeca pre tine sau spre fericire sau spre osîndă, nu va căuta la aceaia, urmat-ai altora, ci oare urmatu-i-ai lui. Vă veţi răzima doară întru aceaia, că voi cunoaşteţi pre fetele voastre şi vă încredinţaţi că vor fi statornice întru cinstea sa. Dară nu ştiţi voi că muiarea aceaia iaste statornică carea nu e ispitită? Muiarea iaste bună pentru că nu are prilej de a fi rea, iară, de-i va rădica / < 94 > prilejul un priiaten viclean, abiia va rămînea o zi întru nestricăciune. Nice să nu-mi staţi a zice că fata ta iaste învăţată bine, e înţeleaptă şi pricepută, şi pentru aceaia lesne va cunoaşte laţurile ce i s-ar întinde, pentru că poate că doară ia iaste aşea cum zici tu, cînd e stăpînă de sine, dară lasă-o să se îndrăgostească, vei vedea că şi ia va cădea în laţ, ca măcarcare alta. S-au luat sama că dobitoacele niciodinioară nu cad în cursă şi în mreje mai lesne decît cînd le ajunge dragostea. Şi pricina iaste că atuncea fiind biruite de patimă, mai întunecat cunosc lucrurile decît cînd sînt afară de statul acesta. Aşea va fi şi de fetele voastre. Măcarcum văd acum laţurile, dragostea le va orbi, cît să nu fie atuncea aşea pricepute şi aşea deşteptate a se feri de laţuri, precum se văd acum a fi. Şi, tocma de nu le-ar orbi dragostea, au nu le vor putea orbi ibovnicii? Ia înceapă aceştea a le cinsti cîte o năframă frumoasă, a le făgădui o haină frumoasă, a le da în vremea sa puiul tărgului, veţi vedea ce va fi. Foarte înţelepţeşte zicea odinioară un căpitan, că nice o cetate nu iaste aşa tare, carea să nu se poată bate cu plumbi de argint; adecă, vrea se zică că nici o credinţă nu iaste carea să nu poată strica cu poftorite daruri. Socotiţi { 78} apoi, cum va sta cu tărie asupra unei bătălii ca aceasta inima cea slabă a unei muieruţă, întră care partea cea mare se pleacă la păcat din scumpete mai mult decît din necurăţie; de unde bine zicea Pitagora, că precum aurul se ispiteşte cu focul, aşea muiarea se ispiteşte cu aurul. Muiarea aceaia carea nu priimeşte daruri, iaste muiare mare. În ce vă veţi răzima dară? Doară întru bunătatea feciorilor acelora, carii umblă la casa voastră? ci, vi de voi, de vă încredinţaţi acestora! Se poate zice că vă răzimaţi pe o trestie / < 95 > despicată. Ba tocma de aceştea se cade să vă temeţi mai tare, decît de oricarele altul. Încolo, în lontru, la miiazănoapte, urşii niciodinioară nu fac mai mare pagubă decît iarna, pentru că fiind pre locurile acelea albi, nu se văd bine într-atîta zăpadă şi pentru aceaia nu se ştiu teme de dînşii. Cu cît dară ar fi mai bine, ca la căsile voastre să umble soldaţi, adecă ostaşi, decît feciori aşa de omenie, pentru că de aceia voi aţi avea frică şi aşea voi aţi păzi fetele voastre, dară aceştea, pentru că sînt feciori cu minte şi vin la casa voastră cu pricină de a petrece vremea sau cu nădejde de căsătorie, măcar că întru adevăr sînt mai mult decît urşi, atîta sînt de vicleni şi de îndrăzneţi, pentru că sînt albi, nu vă fac frică, de unde mai mare pagubă fac apoi. Nice să nu gîndiţi că, pentru că întru început nu se întîmplă unele pagube ca acestea, să nu gîndiţi că nu se vor întîmpla pre urmă: spinul nu împinge cu rădăcina, ci încet, încet, înrădăcinîndu-se în pămînt, îi cresc odrasle care împung. Aşea întră feciori şi întră fete încet, încet se dobîndeşte încredinţare, pînă ce apoi cu totul se strică cinstea. Şi, de a început apoi o fată a gusta păcatul (precum de multe ori se întîmplă), atuncea apoi cu adevărat nu iaste altă doftorie a o tămădui, fără să alungaţi pre feciorul acela din prejurul ei. Afară de această doftorie, toate doftoriile sînt deşerte. Cît se năcăjeşte { 79} şi cît aleargă în toate părţile un cerb ce iaste rănit? Şi totuşi, pănă nu i se va scoate săgeata aceaia din şold, ce-i foloseşte ticălosului a fugi şi a alerga? Aşea iaste întru întîmplarea noastră. Oricîte doftorii va sfătui duhovnicul, altmintrelea bune, nemica nu vor lucra întru ticăloasă fiica aceaia, pănă cînd acel vrăjmaş de casă nu se va lua de lîngă dînsa. Pentru aceaia "spre fata cea neruşinoasă întăreşte paza, ca nu cumva să te faci bucurie vrăjmaşilor", Sirah, cap. 42, / < 96 > stih. 5. De nu se va reteza de cu bună vreme prilejul, atîta va creşte, cît se va sfîrşi pre urmă cu o ruşine mare a voastră. Pentru ce dară nu-l retezaţi? E cu putinţă să voiţi mai bine a dormi lîngă şerpe, decît a-i tăia capul? O, ce fărădelege! Că ajung părinţii în vremile de acum, pănă a ţinea parte şi a bîrfi că sînt bune obiceaiurile dragostelor întră feciori şi între fete, care sînt suruparea tinereţilor, în loc de a se uni toţi laolaltă, ca cu toţii să le izgonească din lume "Poroncim voao, întru numele Domnului nostru Is. Hs., să vă osebiţi voi de tot fratele carele umblă fără de rînduială şi nu după învăţătura carea au luat de la noi". 2 Carte cătră Thesalonicheni, cap. 3, stih. 6. Eu vă poroncesc voao, în numele Domnului nostru Is. Hs., de nu veţi păzi fetele voastre de nişte primejdii mari ca acestea, vă veţi piiarde pre urmă şi sufletul vostru şi sufletul fetelor voastre. Veţi piiarde sufletul fetelor voastre, că, precum cu greu iaste se nu se ciumeze carii umblă laolaltă cu ciumaşii, aşa prea cu greu iaste să nu se spurce fetele voastre, împretenindu-se cu feciorii, de vorbele lor cele rele, de shimele lor cele mai rele, de pildele cele cu totul rele; şi veţi piiarde sufletul vostru, pentru că păcatele fetelor voastre toate se vor descărca pre capul vostru, de vreme ce putîndu-se voi pre lesne împiedeca, nu le-aţi împiedecat. Sluga care nu împiiadecă pre stăpînul său ca să nu se omoară, după legi trăbue să { 80} dea sama pentru moartea stăpînului. Ce samă dară socotiţi că vor trebui să dea înaintea lui Dumnezeu acel tată şi acea mamă carii nu numai nu împiiadecă moartea cea vecinică a fetii sale, ci încă, în toate zilele, îi dau prilej necurmat spre această jalnică moarte. Cum vreţi, creştinilor, să vă purtaţi de aci înainte, într-un lucru mare ca acesta? Fi-veţi de aci înainte credincioşi, au vrăjmaşi credinţii ceii pravoslavnice? Cine nu poartă grije de ai săi şi / < 97 > mai vărtos de cei de ai casii sale, de credinţă s-au lăpădat şi mai rău iaste decît cel necredincios", 1 Carte către Thimotheiu, cap. 5, stih. 20; aşa grăiaşte Apostolul. Auzit-aţi, părinţilor, auzit-ai tu, carele eşti tată, şi tu, carea eşti mamă? Auzit-aţi că, de nu veţi purta grije de fetele voastre, ci le veţi lăsa să se vază cu feciorii, să povestească cu feciorii, să se tragă şi să se iubească cu feciorii, precum şi pre feciorii voştri, de-i veţi lăsa să umble în de acestea, voi sînteţi lăpădaţi de credinţă, voi sînteţi eritici, pentru că iaste sămn că voi nu credeţi cumcă Dumnezeu iaste judecătoriu drept şi fără de milă, iaste sămn că voi nu credeţi cumcă păcatul, de cumva nu se va şterge cu pocăitaniia, va fi pedepsit cu munca de veci: "de credinţă sa-u lăpădat". Iară, de credeţi acestea şi totuşi nu purtaţi grije de fetele voastre şi de feciorii voştri, sînteţi mai răi decît păgînii, de vreme ce nu lucraţi după cunoştiinţa credinţii: "Mai rău iaste decît cel necredincios", un tată ca acela, şi o mamă ca aceaia mai rea iaste cu adevărat dcît turcii carii foarte mare grije poartă pentru cinstea fiilor săi. Voi, creştinilor, pănă acuma aţi socotit că a da volnicie fetelor şi feciorilor de a se iubi iaste o glumă drăcească, piiardere de nenumărate suflete. Deci, tresviţi-vă odată, iubiţilor, şi pentru binele vostru şi a feţilor voştri, izgoniţi acel obiceiu blăstămat, scoateţi afară din casă pre acei tîlhari de { 81} casă carii vin la fetele voastre şi înţălegeţi că o mijlocire de cele mai căpetenii, prin care vă puteţi spăsi iaste să vă creşteţi fiii voştri cum se cuvine, că pentru aceaia v-au chiemat Dumnezeu la statul căsătoriei, ca şi prin această mijlocire să vă ducă în raiu: "Muiarea se va mîntui prin naşterea de fii, de vor petrece întru credinţă şi întru sfinţire, cu înţelepţie, 1 Cătră Thimotheiu, / < 98 > cap. 2, stih. 15. Adecă voi, părinţilor, veţi spăsi pre fiii voştri, dacă după ce i-aţi născut, îi veţi învăţa năravuri bune, şi ei învăţîndu-le acelea, vă vor răsplăti cu spăseniia voastră: "Muiarea se va mîntui prin naşterea de fii, de vor petrece întru credinţă şi întru sfinţire, cu înţelepţie". Aşea să dăruiască milostivul Dumnezeu spre mîntuirea tuturor. < 118 > DIDAHIA XIV. Săgeată rănitoare iaste limba lor. I e re m i e, cap. 9, stih. 8. Nu aşi vrea să mi se întîmple mie întru defăimarea dragostelor şi a ibovniciei, cum se întîmplă aorea pescarilor, carii cînd se cred că au făcut un vînat mare, aflîndu-se în mreje un peşte de cei armaţi şi vicleni, carele rumpe mreaja, află pre urmă că au pierdut vînatul şi împreună şi mreaja. Pentru că acel peşte îndrăzneţ sfîrticînd mreaja iese afară biruitoriu şi trage după sine şi ceilaţi peşti mici, toţi. Poate să se întîmple că aflîndu-se oarecarii întră voi împodobiţi mai mult cu isteţie decît cu evlavie, să prindă a-şi ascuţi limba şi a defăima cele ce am grăit eu asupra ibovniciei, şi a zice că acelea sînt nemicuri. O limbă ca aceaia ar face în mreaja mea o ruptură aşa mare, cît nu m-aşi încredinţa să rămînă vrun pescuţ cît de { 82} mic într-însa. "Săgeată rănitoare iaste limba lor". Pentru aceaia, ca să împiiadec o pagubă aşa mare nu a mrejii mele, ci a sufletelor voastre, vreau să vă arăt una cîte una, scutelele cele mai căpetenii cu care s-ar părea că obiceaiul dragostelor iaste de a se suferi şi vreau una cîte una să le dovedesc toate scutelele acelea a fi răsuflate şi fără de putere. Deci, toate scutelele cu care se apără acest obiceaiu al ibovniciei în cît pociu eu pricepe, la trei pricini se reduc. Pricina cea dintîiu iaste că ibovniciia nu e păcat, cci o petrecere nevinovată a tinerilor. A doao, că aceaia acum e obiceaiu de obşte. A treia, că aceaia iaste / < 119 > calea pre carea se ajunge la căsătorie. Şi aşa, scuteala cea dintîiu apără cumcă ibovniciia nu e păcat, a doao o întăreşte că e slobodă, a treia o încredinţează că e de lipsă. Să urzim de la scuteala cea mai de pre urmă că de la ceaia ce e mai tare, pentru că, de va cădea aceaia la pămînt, şi pre celelalte întru aceaiaşi surupare le va răstorna cu sine. Luaţi aminte! Nu sînt aşa orbi părinţii şi maicele, cît să nu vadă primejdiia cea mare, în carea se bagă fetele lor, cu această blăstămată volnicie de a să preteni cu feciorii,dară pentru nădejdea aceaia, că le vor mărita, închid ochii şi să fac a nu vedea cele ce văd: "Nu i se face milă de fiii săi, ca cum nu ar fi ai săi". Iov, cap. 39, stih. 16. Cu atîta nebunie se lasă părăsiţi. Aşa şi tinerii, cu o ispită prea ticăloasă sînt siliţi a mărturisi, de nu altora, încă sieşi, întru inima sa, că această petrecere de ibovnicie e cea mai mare osîndă a sufletului său; ci ceaia ce se zice de la fata aceaia: "pre urmă îi va căuta a se cununa cu mine", şi socoteala aceaia carea o face feciorul întru sine că, de păcătuieşte acuma, apoi se va pocăi, sînt pricini care acum adorm boldul cunoştinţii şi umplu gura cînelui ce latră. Deci întîiu, care face socoteala aşea, e asemenea cîrmaciului corăbiei, { 83} carele încredinţîndu-se întru aceaia, că el are cuget bun, ca să îndrepte corabiia la liman, nu bagă sama apoi de scopurele cele ascunse în apă, pintră care mînă corabia. Te vei mărita, dară ce-ţi va folosi dacă pînă acolo îţi pierzi sufletul, sau încai îţi pierzi nevinovăţiia şi întregimea? "Ce folos iaste omului, de-ar dobîndi lumea toată, iară sufletul său îşi va piiarde". Matheiu, cap. 16, stih. 27. O pagubă supţire, carea o faci sufletului său, nu se plăteşte, de te-ai mărita după un împărat sau de te-ai căsători cu o împărăteasă; judecaţi apoi, de e destul răsplătită, că dobîndeşte fata un om becisnic sau feciorul o muiare becisnică cu carea se căsătoreşte. / < 120 > Nu e destul să fie sfîrşitul bun, dacă mijlocirile sînt rele. Apoi, întreb pre aceste maice, de vreme ce iale ţin mai tare parte aceştii pricini pierdute de ibovnicie: iubescu-se cu fetele voastre numai aceia carii vreau să se căsătorească cu iale, au doară se iubesc şi aceiia carii nu vreau să le ia? De s-ar iubi numai cel dintîiu, ar fi mai de suferit; dară lucrul iaste că şi aceia carii au cuget hotărît să nu le ia, încă se adună cum lor le place la petrecere, cu steamătul căsătoriei. Şi tocma de ar veni la fata voastră numai aceia carii cugetă să se căsătorească cu ia, cuteza-veţi voi zice că oricîţi voesc să ajungă la statul căsătoriei e de lipsă să treacă prin mijlocirea aceasta a ibovniciei? De-ar fi de lipsă aceasta, aşi sta a zice că acum ar fi mai bine a opri căsătoriia şi a se sfîrşi lumea, decît a ţinea viţa omenească cu atîta primejdie de a piiarde raiul, cum o ţin unii, carii ajung a se cununa printr-o mocirlă corliţi pănă după cap. Ci, aceaia nu e de lipsă între turci şi întră alte neamuri păgîne, unde nice nu se văd feciorii cu fetele pînă la căsătorie, cum va fi dară lipsă întră creştini? Ce ruşine dară va fi creştinilor, în zioa judecăţii, de vreme ce cunoscînd ei căsătoriia a fi taină sfîntă, socotesc că e de lipsă la dînsa o volnicie ca { 84} aceaia, carea pănă şi păgînii o socotesc a fi fără cuviinţă? Se cade să ne deşteptăm, iubiţilor! Căsătoriile trăbue să se întocmească cu sfatul acela, carele s-au făcut în ceriu, unde proniia lui Dumnezeu drept, voiaşte să fie căsătoriile, dară le voiaşte spre acela sfîrşit, ca cu iale să se umplă lăcaşurile îngerilor. Şi a căsătoriilor care sînt rînduite spre un sfîrşit aşa mare, va fi mijlocire de lipsă întră un tinăr şi o tinără, dragostea cea nebună? Ba tocma întru aceste zăboviri şi petreceri se escază prepusuri şi se rădică clevete asupra numelui celui bun, care / < 121 > de multe ori împiedecă căsătoriile; şi adevărat e că acelea mueri care se dau mai cu volnicie spre dragoste, au nu capătă bărbat, au îl capătă mai tîrziu decît altele şi mai fără noroc. Mai pre urmă, de ar trăbui a erta unui fecior ca înainte de a se băga în jugul căsătoriei, să poată vedea pre soţiia sa, să poată vorbi cu ia, să poată lua sama la cuviinţa ei şi la năravurile ei, cu toate acestea nu va fi niciodinioară de lipsă ca să înceapă cu mulţi ani mai nainte a se împreteni cu prunca aceaia, a sta singur cu dînsa, a o prinde de mînă, şi aceasta aorea însuşi înaintea ochilor mîne-sa, carea vede şi se face a nu vedea! "Ajunge zilii răotatea ei". Matheiu, cap. 6, stih. 34. Nu e de lipsă, veţi zice voi, aşa lungă pretenire, dară ajută mult, de vreme ce cu greu iaste să trăiască căsătoriţii pururea în pace, dacă cea dintîiu spre a stringe acest nod nu fu împrumutata dragoste. O, de nu aţi fi scăpat din gură acest cuvînt, atîta e departe de adevăr! Înseamnă Apostolul cumcă tinerii pre lesne schimbă preteşugurile, pentru că iubesc din desfătare, nu din alegere. Şi aşa vedem noi în toate zilele, că această mare dragoste, carea fu înainte de cununie, se schimbă adeseori într-o ură mai mare apoi, pentru că acea patimă, carea întru început fu oarbă cătră faţa cea iubită, neaflîndu-o după aceaia aşa, precum şi-o { 85} nălucise, vrea iarăşi cu orbire a o lăpăda. Ia vedeţi dară legătura aceaia, carea o au strîns dragostea cu mîna sa, de iaste, precum vi se pare, cea mai vecuitoare. Cîte întîmplări sînt de acelea, cît aceia carii înainte de a se lua laolaltă, cu capu rupt umbla unul după altul, cît nimenea nu-i putea desbra de cătră olaltă, iară după cununie curîndă vreme, cea mai mare şi mai nesuferită ură se rădică întră dînşii! Carea dară iaste calea cea adevărată, pre carea să ajungi a fi îndestulat în căsătorie? Nu iaste a te pune mai nainte întru / < 122 > atîtea primejdii de păcat şi a te găti cu fărădelegea spre priimirea unei taine, precum e căsătoriia. Calea cea adevărată iaste a năzui la Dumnezeu şi a cere de la dînsul soţ bun, de vreme ce el singur îl poate da. "Muiarea bună, parte se va da celor ce se tem de Domnul". Sirah, cap. 26, stih. 3. Cumcă mare norocire iaste omului a căpăta o muiare bună, cine nu vede? Dară ştiţi voi cui se va întîmpla norocirea aceasta? Se va întîmpla aceluia care se teme de Domnul. Nu se va întîmpla tinărului aceluia, carele cu mulţi ani înainte de a se cununa, picură răotatea în sinul fetii aceiia cu carea voia a se cununa. Acestuia se va da o muiare, carea după ce se va mărita, să facă acelea lucruri, care le-au învăţat shoala dragostelor. Muiarea cea bună se va da aceluia carele cu cuget bun vrea a se căsători, şi se va da aceluia, carele după ce au priimit cuviinţată înştiinţare de la oameni înţelepţi, despre năravurile fetii pre carea vrea să o ia, se va lăsa după sfatul celor mai mari ai săi; aceluia, zisei, se va da muiare bună, pentru că el se întocmeşte cu frica lui Dumnezeu, ca să o aibă bună. "Muiarea bună, parte bună, parte se va da celor ce se tem de Domnul". Aşadară a izgoni dintră creştini acel înrăotăţit obiceaiu a ibovniciei, nu numai nu ar păgubi fericirea căsătoriilor, ci încă o-ar pune afară de toată primejdiia. Şi fetişoarele s-ar { 86} cununa ca nişte porumbiţe nevinovate, şi necunoscînd altă dragoste, fără cea cătră bărbaţii lor, întru aceaia singură ar rămînea pînă la moarte. Ci, dată ibovniciia nu e mijlocire de lipsă spre căsătorie, va fi încai un obiceaiu de cinste, de vreme ce acel obiceaiu îl ţin toţi tinerii ţării. Aceasta e a doao scutire a voastră, adecă obiceaiul. A vieţui osebit de cum de obşte s-au obicinuit oamenii, iaste a se rădica asupra a toată obştea neamului omenesc. Deci, dacă toate fetele vorbesc cu feciorii, va zice o maică: pentru ce / < 123 > să nu vorbească şi fata mea? au greşesc toate, cu nu greşeşte nici una. Ba încă se întîmplă cît a nu ţinea obiceaiul acesta, nu numai maicile, ci însăşi fetele socotesc a fi o prostie defăimată, cît, de se află vro fată carea să nu aibă plecare la acest feliu de nemicuri, totuşi nu se lasă a le face, pentru ca să nu aibă a se ruşina întră alte fete asmenea lor, precum unui om alb i ruşine de sine întră harapi. Şi, ca să grăesc adevărul, izvorul cel dintîiu a răotăţii carea stăpîneşte între creştini, iaste pentru că vreau a merge după vlog şi nu vreau să cerce unde trăbue a merge, ci unde se merge. Şi totuşi, acest îndreptariu de viiaţă e foarte înşelătoriu şi viclean. "Să nu fii cu cei mai mulţi spre rău", zice Domnul, la Cartea Eşirei, cap. 23, stih. 2. A-şi îndrepta neştine viiaţa din viaţa cea de obşte, iaste a umbla pre calea cea largă carea duce la perire şi a se pune întru arătată primejdie de a muri întru aceaia şi a se osîndi. Şi pentru aceaia nu se cade să priimim povăţuitori pre aceia cesînt orbi, ci să ne încredinţăm povaţii aceiia, care însuşi Dumnezeu ni o arată, în sfintele scripturi, de vreme ce nu e întră voi nici unul aşa pierdut, carele mai mult să preţuiască obiceaiul decît adevărul. Drept aceaia, ascultaţi cîte, care sînt împrotivitoare obiceaiului tinerilor aceluia, carele eu îl defăimezi, (sic) ne aduce aminte Dumnezeu în Sfintele Scripturi, { 87} la Pilde, cap. 6, stih. 28. Opreşte Dumnezeu ca nici în glumă să nu se atingă oarecarele de vreo muiare, şi aşa zice: "Au umbla-va cineva pre cărbuni de foc aprinşi şi nu-şi va arde picioarele sale?" La Sirah cap. 26, stih. 8, zice Dumnezeu că acela ce ia de mînă vreo muiare, iaste asemenea celui ce ia scorpie în mînă: "Cel ce o ţine pre ia, ca şi cel ce prinde scorpie". Şi vrea cu un graiu ca acesta, să ne arate cîtă primejdie iaste în glumele acestea, de a rămînea omul înveninat < 124 > la suflet de otrava păcatului. În capul 9, stih. 10, păşeşte mai înainte şi opreşte Dumnezeu nu numai să nu prindă de mînă tinărul vro muiare, şi nici să şeadă lîngă ia, şi aşa zice: "Cu muiare măritată nicidecum să nu şezi". Ba încă porunceşte să te fereşti şi de uliţa unde lăcuiaşte şi să nu ai cum a păşi preste pragul ei. "Depărtează-ţi calea ta de la dînsa şi nu te apropiia de uşile casii ei". Pilde, cap. 5, stih. 8. Ce e mai mult? Nu vrea nici să te uiţi la ea. "Întoarce-ţi ochiul ti de la muiarea frumoasă şi nu te uita la frumseţa străină". Sirah, cap. 9, stih. 8. "Şi spune pricina pentru ce, că cu frumseaţa muerii mulţi s-au înşelat". Şi pentru că "dela ia iubirea, ca şi focul se aprinde". Şi pentru ca să nu socotească oarecarele că aci se grăiaşte numai de muerile sau cele măritate sau cele rele, ascultaţi cum arată Dumnezeu, la acelaşi cap. 9, stih. 5: "La fată nu te uita, ca să nu te sminteşti întru podoaba ei". Cum dară, dacă Dumnezeu vrea însuşi a ne fi dascăl şi a ne învăţa calea, voi veţi vrea mai bucuroşi să urmaţi neştiinţa vlogului, care ţine altă cale? Drumarii nu întreabă calea cea bună şi dreaptă de la orbii aceia pre carii îi află cerşind lîngă drum, întreabă de la aceia carii o văd. În deşert dară ajungeţi voi la obiceaiu, dacă obiceaiul se împrotiveşte cuvîntului lui Dumnezeu. Singur diavolul e acela carele au aflat întîiu ibovniciia, şi el o au lăţit şi o ţine pănă astăzi. Aşa diavolul dragostelor au aflat întîiu { 88} acel frumos obiceaiu, ca tinerii să se vadă unul pre altul, acel diavol sfătuiaşte pre maice ca să-şi mînă pruncele sale la toate tercurile, la toate jocurile, să le lasă cu feciorii şi să-i chiiame şi în casă cînd vreau să se ducă; acela diavol întărîtă pre prunce ca să-şi tocmească faţa, să se împodobească, pentru ca să se vadă mai frumoase aceluia carele mai rău le doreşte; acest diavol e, carele dă putere la căutăturile lor, / < 125 > ca cînd ar fi săăgeţi eşite din arc şi pun în gura lor rîsuri necuviinţate, răspunsuri isteţe, acela diavol e, carele face pre fii să nu asculte de părinţi, să se bată feciorii laolaltă, carele umple inima tinerilor de spurcăciune. Aşa diavolul dragostelor e acela, carele au aflat ibovniciia carea voi o ziceţi a fi obiceaiu de a se urma şi acel diavol ţine ibovniciia, pentru ca să se umplă iadul cu suflete surupate. Şi un obiceaiu ca acesta, carele atîta e plăcut diavolului, voi îl veţi zice că e obiceaiu bun? Cea mai de pre urmă scuteală a ibovniciei iaste cumcă ibovniciia în sine nu e păcat. Să dăm că e aşa, cumcă din firea sa nu e păcat. Ci, tocma să nu fie din firea sa ibovniciia păcat, totuşi, de se împreună cu ea ceva peristas, carele e cu păcat, atuncea şi ibovniciia, ce nu şi iaste din fire păcat, pentru peristasul cel rău, se face păcat. Şi unul din peristasurile cele rele ale ibovniciei, carele mai des se întîmplă, e primejdiia întru carea se pun tinerii, ca să cadă în păcat de moarte. Ştiu bine ei că cu ibovniciia şi de alte ori au căzut în păcat adese, sau alţii asemene lor au căzut. Aşadară, a se îndrăgosti feciorii cu fetele, iaste a se pune în primejdie de a cădea în păcat. Deci, ca să vădeşti că ibovniciia nu e lucru rău, nu e destul, se zici că nu e din firea sa păcat, ci trăbue să adeverezi şi aceaia, că nu e cu nici o primejdie de păcat împreunată. Dară, cum vei putea tu adeveri aceasta? Putea-mi vei tu arăta că a sta feciorii singuri cu fetele, a povesti, { 89} a rîde, a vorbi de lucruri urîte, să nu le fi dat aceasta lor de multe ori prilej de a cădea în păcat sau încai să nu le fi dat acest prilej de multe ori la alţii, asemene lor? Eu cred cu adevărat că de cînd au început obiceaiul ibovniciei pre lume, nu s-au aflat nici un fecior, nici o fată, care să fi căpătat din preteşuguri de / < 126 > acestea alt folos, fără acela, care îl capătă cîlţii dacă stau aproape de foc: "Va fi tăriia lor ca puzdăriile cîlţilor". Isaie, cap. 1, stih. 31. Adevărat e că căderile acestea, pentru că sînt ascunse şi de cătră părinţi şi de cătră maice, şi aorea şi însuşi de cătră tineri, puţin să baă în samă. Sînt ascunse de cătră părinţi şi de cătră maice, că mulţi tineri păcătuind într-o casă, fac ca şi leul, carele pentru ca să nu-l afle vînătorii, îşi strică urmele picioarelor cînd iase din peşteră, unde-i iaste lăcaşul: nu se vede nicio scandălă, nu se arată nici o necuviinţă; şi pentru aceaia ic părinţii fetii: acesta e fecior bun, putem să ne încredinţăm. Sînt apoi ascunse însuşi şi de cătră tineri, pentru că nu vreau să ia aminte la numărul cel mare al păcatelor, carele le fac cu poftele şi cu desfătările, şi cu mult mai puţin iau aminte la păcatele care le fac aţiţîndu-se unul pre altul, ca şi cărbunii. "În buzele sale adună foc". Pilde, cap. 16, stih. 29. Dară pentru că cuvintele, măcar că sînt de foc, totuşi, sînt cuvinte, şi nu fapte, nu fac frică, ca cînd nu ar ucide întocma. De aciia e apoi că se ispoveduiesc unii ca aceştiea aşea rău. Că mi se pare că unii ca aceştea sînt asemenea aceluia carele la ispovedanie au mărturisit că au furat o fune şi nu spuse că de fune era legat un cal. Aşa, aceştea de se mărturisesc că au umblat în ibovnicii, totuşi nu mărturisesc scîrbele cele mari care le fac părinţilor şi neascultările sale, cu care nu înceată a umbla la casele acelea, la petrecerile acelea, în butu părinţilor săi, nu mărturisesc amărăciunea, vicleniia, măniia carea o au în inimă asupra altor feciori carii { 90} şi ei umblă după fata aceaia, sau asupra altor fete, după care asemene umblă feciorul acela; nu mărturisesc gîndurile cele rele, shimele cele necuviinţate şi altele ca acestea: abiia mărturisesc titula sau / < 127 > numele, şi aşa mărtuisesc că au furat un căpăstru, cînd au de a spune că au furat un cal bine învălit. Iară, de se vor mărturisi de acestea,totuşi nu au cuget adevărat de a părăsi prilejul căderii; de unde se dovedesc cumcă iubesc păcatul, de vreme ce iubesc primejdiia păcatului, şi cumcă voesc rodul, de vreme ce iubesc pricina. Ce folos dară au aceştea de ispovedanie şi ce ertare pot nădăjdui de la Dumnezeu într-un stat ca acesta, măcarcă se făgăduesc că nu vor mai păcătui. De unii ca aceştea rîde în sine diavolul şi-i ţine legaţi şi-i încredinţează că bine se ispovedesc. Ci, de se întîmplă să dea unii ca aceştea de un duhovnic înţelept şi cu rîvnă, prin a căruia aspră dojană se pleacă a pune cuget adevărat, cumcă nu se vor mai duce la casa aceaia, totuşi, atîta sînt dedaţi spre patima sa, cît curînd calcă făgăduinţa şi iarăşi se întoarnă la ibovnicie. Un cuvînt cu dragoste, o solie, o chiemare răstoarnă toate cugetele, toate făgăduinţele înaintea lui Dumnezeu şi înainea duhovnicului făcute. Acesta e statul întru carele se află mulţi de aceia carii apoi zic că nu e păcat ibovniciia. Ia căutaţi dară de cînt vrednici să li se creadă lor. Iară, de se întîmplă ca pentru unii să nu fie încă primejdiia aproape, nu va trece multă vreme pînî va fi aproape; şi aşea, acea dragoste carea acum nu e păcat, în scurtă vreme va fi păcat, de vreme ce dragostele sînt cele cătră păcat. Pentru aceaia împăratul David foarte cu fierbinţeală se ruga lui Dumnezeu ca nu numai nedreptatea să o depărteze de la dînsul, ci şi calea, carea duce la nedreptate să o depărteze de la el; "Calea nedreptăţii depărtează-o de la mine". Psalm 118, stih. 29. Atîta socotea { 91} el de cu greu şi în sine că nu poate în lungă vreme se nu se împreună năpîrca şi veninul, prilejul şi păcatul. Nu poţi zice dară: pînă acum am urmat / < 128 > dragostelor fără păcat, asemenea dară şi de aci înainte voiu fi fără păcat întru ibovnicie. Fie aşea, cumcă pînă acuma ai urmat obiceaiul dragostelor fără păcat mare, sau pentru firea cea rece, sau pentru că firea nu ţ-au fost stricată cu răotate. Crede-mă că nu va fi tot aşa, de vei urma a rămînea în ibovnicie. Că, ce vieţuitoriu iaste, carele să poată rămînea multă vreme în foc şi să nu se facă scrum? Deci, eu vreau să sfîrşesc cu deadins dojenind pre părinţi cu acele cuvinte ale Duhului Sfînt. "Nu băga pre tot omul în casa ta, că multe sînt meşteşugurile celui viclean. Sirah, cap. 11, stih. 31. Nu lăsareţi niciodinioară să vină feciori în casa voastră şi nu vă încredinţareţi niciunuia, măcarcît vi se vede de bun. Albinele cele dintr-o coşniţă cu mare năvală alungă pre albinele cele streine de la coşniţa sa, măcarcă şi acestea sînt albine şi nu vespi. Aşa şi voi, măcarcă feciorul acela vi se pare a fi cu năravuri bune, şadă la casa sa. Cei buni să fie cu cei buni şi cele bune să fie cu cele bune. Că, măcar că feciorul e bun, diavolul acela al dragostelor, carele îl petrece, nu e bun, ci e viclean şi isteţ: "Multe sînt meşteşugirile celui viclean"; şi pentru aceaia supt bunătatea altuia prea bine va putea să-şi ascundă răotatea sa. Ce pierdeţi, de veţi ţinea fetele voastre singure, să nu meargă la tercuri? Tocma nemica. Dară, cine poate spune cît se poate pierde lăsîndu-le lor volnicie de a-şi face treabă cu oricine ar vrea? Comoara cea rău păzită nu numai pre cei ce sînt furi îndată îi trage la sine, ci, de multe ori şi pre aceia îi face furi, carii nu sînt. Domnul Dumnezeul nostru, Is. Hs., carele au venit în lume, precum însuşi zise, ca să desfacă acea împreunare vătămătoare, pre carea diavolul îşi întemeiază împărăţiia: "Au vi se pare că pace am venit să dau pre pămînt? Nu, zic voao, ci împărăţire", Luca, cap. 21, / < 129 > stih. 18. Acela, zisei, se verse cu putere în inima tinerilor acel prea de lipsă cuget de a vieţui cu o despărţire aşa frumoasă, pentru ca să se spăsească; şi părinţilor să le verse grija cea de lipsă spre păstrarea nevinovăţiei şi a întregimii fiilor lor, ca toţi vieţuind, după legea împărăţirei cea de Domnul Hs. poruncită, aşijderea toţi împreună să ajungem pre urmă a ne desfăta întru împărăţiia ceriurilor, unde unirea inimilor va fi curată, desăvîrşit şi fericită. { 93} ISTORIA / pentru / ÎNCEPUTUL ROMÎNILOR ÎN DACHIA. / Întocmită / de / PETRU MAIOR / de Dicio-Sînmărtin, / Protopop, şi la Înălţatul Crăescul Consilium Locumtenenţiale / al Ungariei / crăesc a cărţilor revizor. / La Buda. / În Crăiasca Typografie a Universităţii Ungureşti din Peşta. / 1812. / Cu anevoe iaste a nu grăi adevărul... CUVÎNT ÎNAINTE. Zburdare aşa nedumerită în mulţi din cei streini scriitori iaste de a vomi cu condeiul asupra romînilor, strănepoţilor romanilor celor vechi, orice le şopteşte lor duhul acela, carele mai demult spre aceaia îi întărîta { 94} pre varvari, ca pre romani sau ca pre domnii lor să-i urască sau lor ca prea vitejilor biruitori a toată lumea să le pismuiască, cît şi cînd fără de nici o dovadă iscodesc ceva, sau şi minciuni apriate spun asupra romînilor, încă socotesc că lumea toată e detoare să creadă nălucirile lor, ba, de o bucată de vreme, precum măbagiu scarpină, aşa unii de la alţii împrumutînd defăimările, fără de nici o cercare al adevărului, de iznov le dau la stampă şi cu cît romînii mai adînc tac, nemica răspunzînd nedrepţilor defăimători, cu atîta ei mai vîrtos se împulpă pre romîni a-i micşora şi cu volnicie a-i batjocori. Cugetul mieu iaste nu întreagă istoriia romînilora o ţese, fără cele ce mai vîrtos se ţin de începutul / lor în Dachia, din vechii scriptori, pentru aceaia a le { 95} însemna, ca văzînd romînii din ce viţă strălucită sînt prăsiţi, toţi să se îndemne strămoşilor săi întru omenie şi buna-cuviinţă a le urma, adecă, cătră împăratul lor al Austriei să fie cu credinţă, cătră patria sa cu cucerir, cătră domnii locurilor cu ascultare, cătră tot de-aproapele cu dragoste, şi pre sine întru toate puterile sufletului cu nevoinţă să se deplinească, cît precum de la buna maică, firea, au împărtăşit talant bun, aşa toţi să se facă cetăţeni patriei folositori. Aceaia încă îmi caută să mărturisesc, că dobîndind cu foarte scurtă vreme spre întocmirea Isatoriei aceştiia, cît nici a o scrie a doao oară curat nu m-au suferit încungiurările stărei mele, nu pot să mă linguşesc mie, că doară nici o greşeală nu s-au vîrît aici; ba nici rîndul tuturor lucrurilor, pentru aceaiaşi cauză nu l-am putut ţinea, ci care unde mi-au venit aminte, acolo l-am însemnat. Pentru aceaia oricarele de bine voitoriu cetitoriu, de va face, pînă cînd ni se va da timp pre îndelete toate a le proceti, acea bunătate cu mine, ca să-mi arete vro sminteală ce o va afla în istoriia aceasta, cu mulţemitoare inimă sînt gata a o îndrepta. / < 1 > CAP. ÎNTÎIU. PENTRU DESCĂLECAREA ROMANILOR ÎN DACHIIA. 1. RĂSBOAELE CARE LE-AU AVUT ROMANII CU DACHII ÎNAINTE DE TRAIAN. Dachii, încă din zilele lui Iulius Chesar, atîta era grei împărăţiei romanilor cu cele dese ale lor răsbateri şi prăzi ce făcea în Thrachia, în Illiric şi întru alte învecinate ţări ale împărăţiei romanilor, cît Iulius { 96} Chesar, capul romanilor, după uciderea lui Pompeiu, protivnicului său, şi după stingerea pompeianelor rămăşiţe întornîndu-se la Roma, cu grea oaste, cum scrie Svetonius în Viaţa lui Iulius Chesar, se gătea să-i înfrîngă şi să-i contenească. De care primejdie întîmplata a lui Iulius Chesat fără de vreme ucidere prin romani făcută îi scăpă pre dachi. / < 2 > Pre Avgust, următoriul lui Iulie Chesar întru împărăţiia romanilor, carele toate găteniile spre a mişca războiu asupra aceloraşi dachi le făcuse, cum ne lasă scris Appianus Alexandrineanul, în cartea cea despre Războaele Illiriceşti, pleaga, adecă rănirea carea o au căpătat la cetatea Setovia, în bătaia cea asupra dalmatelor, îl rătrase de a purcede cu oastea romană asupra dachilor şi-l întoarse la Roma. Însă M. Statilius Taurus, pre carele, întorcîndu-se Avgust la Roma, îl lăsase maimare preste oastea romană, pre dachi carii trecuse Dunărea în părţile împărăţiei romanilor a prăda, după datina lor, îi bătu şi îi strîmtori a se întoarce preste Dunăre înapoi. Atunci întîiu, cum scrie Dio Cassius, în cartea 18 a Istoriei romană, cap. 22, fură duşi robi dintră dachi la Roma, pre carii îi feceră să se lupte în teatru cu svevii. Iară M. Crassus, cel de Avgust rînduit preste ţeara grecească şi preste Machidonia povăţuitoriu, după { 97} cum, acoloşi, cap. 23 şi 26, scrie Dio Cassius, străbătînd însăşi în Dachia pînă la cetatea Ghenucla, foarte crunt bătu pre dachi. / < 3 > Fost-au şi alte bătăi întră romani şi întră dachi, că dachii nicecum nu se înfrîna a trece preste Dunăre în ţinuturile împărăţiei romanilor şi a prăda. Ci, pre urmă, în zilele lui Domiţian, împăratului romanilor, vîrtos ruşinat fu romanilor răsboiul ce îl avură cu dachii. Că întîiu trimiţînd Domiţian asupra dachilor pre Appius Sabinus, după aceaia pre Cornelius Fuscus cu oştile romane, amîndoi aceştea cu acele mari oşti romane fură de dachi ucişi, cum scrieEvtropie, la cartea a 7, în Domiţian. De aceste grele întîmplări invitat împăratul Domiţian se mărgini ca însuşi, cu capul să meargă asupra dachilor carii atunci avea craiu pr cumplitul Decheval, bărbat foarte iscusit în măestriia răsboiului şi priceput. Deci, mergînd Domiţian cu oastea romană pînă în Misia, în loc de a purta căştiga răsboiului, acolo se dede spre deprinsele sale desfătăciuni, şi răsboiul îl încredinţă lui Iulianus. Acesta foarte bine purtînd lucrul răsboiului, cum scrie Dio Cassius, la cartea 67, cap. 11, se lovi cu protivnicii la Tape, unde mare număr dintră dachi dumică. Acolo Vezinas carele era al doile după Decheval, văzînd că nicecum nu poate să scape viu cu fuga, se făcu mort întră ceilalţi căzuţi, şi apoi, noaptea au fugit. Iară Decheval temîndu-se ca să nu dea romanii asupra cetăţii lui cei crăeşti, decîmdă, adecă porunci, oamenilor săi, ca să tae arborii ce era aproape de cetate, şi trupinele să le învească cu arme, ca văzînd romanii şi socotind că sînt ostaşi, să se sparie şi să se întoarcă înapoi, precum se şi întîmplă. Şi aşa Iulianus nemica nu dobîndi. Iară Domiţian carele se dusese / < 4 > în Panonia, ca să izbîndească asupra marcomanilor, căci nu-i dăduse ajutoriu asupra dachilor, învins de marcomani şi fugărit, curînd petrecu soli la (98) Decheval şi îl îmbie cu pace, carea mai nainte nu o dată cercînd-o Decheval, nu vrusese să i-o dea! În urma cărora trimiţînd Decheval pre fratele său împreună cu alţii la Domiţian, se fece pace întră el şi întră Domiţian, cu carea Decheval dobîndi bani mulţi şi de tot feliul de meşteri, şi în pace şi în răsboiu folositori, şi dajde pre totanul de la romani, şi aşa Domiţian cu nemăsurat preţ cumpărînd pacea de la Decheval, cum mărturiseşte Dio Cassius, în cartea 67, cap. 7, se înturnă la Roma şi romanii cu grea ruşine a lor şi cu scapetul vistieriei împărăteşti, în tot anul plătea păituita, adecă tocmita, dare lui Decheval, pănă cînd fu înălţat la scaunul împărăţiei Traian. 2. RĂSBOIUL CEL DINTÎIU A LUI TRAIAN ASUPRA DACHILOR.. Traian, cum apucă schiptru împărăţiei romanilor a mînă, văzînd cum vistieriia cea împărătească cu darea dajdei cea pre tot anul păituită cu Decheval, craiul Dachilor, se deşartă, despre altă parte privind că dachii îşi înmulţesc oastea şi de ce de ce se mai sălbătăcesc, cugetă se înfrîngă sumeţiia dachilor şi să scape pre romani de ruşinata păituire ce făcuse mişelul Domiţian cu Decheval. De unde porni cu oaste asupra dachilor / < 5 > cu carii multe bătăi avînd, din ostaşii romani încă aşa mulţi cădea şi se pleguia de armele protivnicilor dachi, cît neavînd acum cu ce mai lega plegile ostaşilor romani, însuşi împăratul Traian, după iubirea sa de oameni, cu carea era cătră soldaţii săi, şi-au tăiat vestmintele sale în bucăţi, ca cu acele să se lege tăeturile celor pleguiţi, cum se vede în Columna lui Traian, la numărul 32. Ba, dachii multe batjocuri şi crîncene tirănii punea pre romanii aceia, pre carii îi putea prinde vii în bătae; pănă şi muerile lor cu făclii { 99} le ardea capul şi umerii prinşilor romani, precum întru aceiaşi Columnă, la numărul 33, iaste a vedea. Ci, pre urmă Decheval de toate părţile strîmtorat, se rugă lui Traian de pace, cu făgăduinţă că toate tocmelele la cîte îl va îndătora le va împlini, carea Traian cu cinstită romanilor păituire şi nu cu de mijloc a dachilor scăpat o dede lui Decheval. În urma păituirei s-au a tocmelei aceştiia, Decheval dede romanilor, precum meşterii carii îi căpătase de la împăratul Domiţian, îi înturnă lui Traian şi răspîndi, adecă răsipi, tăriile sale cele spre apărarea ţărei făcute şi celelalte. Aşa Traian cu izbîndă se înturnă la Roma. Însă, nu după multă vreme, Decheval se desvăli că nu cu acela cuget au făcut legătura de pace cu romanii, pentru ca să se ţină de dînsa, ci numai pentru ca să scape de primejdiia cu carea îl împresurase romanii. De unde se şi face înştiinţare la Roma cum Decheval împrotivă de cum era făcută păituirea cu Traian, se căştigă de arme, cetăţile le direge, ba şi pre învecinatele ghinte, adecă neamuri, le invită ca împreună cu el să se scoale asupra romanilor, şi altele împrotiva legăturei meşteşugeşte. / < 6 > 3. AL DOILE RĂSBOIU A LUI TRAIAN ASUPRA DACHILOR. Deci se mărgini Traian ca iară, însuşi, cu capul său, să meargă cu oastea romană asupra dachilor şi însuşi să poarte răsboiu acesta, pentru că fiindu-i cunoscută tăriia şi viclenele iscodiri ale dachilor şi alte greotăţi ale răsboiului celui cu dachii, nu se încumătă altuia a încredinţa grijea răsboiului celui cu dachii, nu se încumătă altuia a încredinţa grijea răsboiului acestuia. { 100} Însă, ajungînd ei la ţărmurii Dunărei cu oastea romană şi pricepînd tehnele cele viclene care se ispitea dachii a le ţese, se temu îndată a năvăli asupra lor, ci se sfătui acest răsboiu mai bine să-l poarte mai fără primejdie decît mai repede. De unde porni întîiu a face acel pod de piiatră preste Dunăre, de carele toată lumea s-au minunat, cum se vede în Columna lui Traian, la numărul 70. Iară Traian, pănă se fece podul, amînă, adecă zăbovi, în Misia. Săvîrşindu-se podul pănîă la anu, purceasă Traian cu romanii asupra protivnicilor. Ci, nici Decheval nu lipsi, în tot chipul a face folositoare gătiri. Întru acest răsboiu pre încetu purtat, multe preluminate semne de priceput împărat şi de viteaz ostaş dede Traian, cum scrie Dio Cassius, în cartea 68, cap. 14, precum şi mulţi dintre romani mare strălucire cu bărbăţiia sa şi cu suferirea primejdiilor îşi agonisiră. După multe crunte bătălii şi împrumutate pierzări, cu multă osteneală şi trudă străbătu pre urmă vîrtutea romanelor arme pînă la Zarmizeghetusa, cetatea cea crăiască a lui Decheval, carea au fost la Haţeg, în Ardeal. Unde ajungînd văzu Traian trupul lui Longhin preastrălucitului povăţuitoriu a unui leghion roman, pre / < 7 > carele l-au fost prins Decheval, văzu, zisei,trupul lui Longhin spînzurat deasupra murului, adecă deasupra zidului cetatei şi îngemu şi el şi cei ce era pre lîngă el. Pentru aceaia, mai cu înverşunată întărîtare înverigară, adecă încungiurară, cetatea; prind a o bate şi a pune scări la muri. Dachii cu arce şi cu săgeţi apăra murii, romanii răsbat şi aprind cetatea. Decheval neavînd acum nici o putere, pentru ca să nu cadă viu în mîinile romanilor, se fermecă, adecă se otrăvi, însuşi, { 101} pre sine; asemenea făcură şi alţi mulţi ai lui. Ceialalţi, decît se încapă în mînile romanilor, mai bucuroşi fură să se omoară unul pre altul, toţi; unii totuşi fură robiţi. Cuprinzînd romanii cetatea, trimiseră în toate părţile turme de ostaşi asupra rămăşiţelor dachilor, ca cu totul să concenească şi să steargă de pre faţa pămîntului sămînţa dăcească. Deci, pre unde ajungea trimişii romani, ucid pre dachi, aprind lăcaşurile lor, şi mulţi din ei robesc, pre carii, afară de toată îndoiala, romanii după datina sa i-au adus cu sine în Italia, ca să le sărbească, adecă să le slujească pănă la moarte. Toate aceste se văd în Columna lui Traian, la numerii 87, 91, 92, 93, 95, 101, 104, 106, 109. . 4. DACHIA CU PRILEJUL RĂSBOIULUI ROMANILOR SE DEŞERTĂ CU TOTUL DE LA LĂCUITORI. Cine, fiind cunoscătoriu şi simţitoriu de lucrurile omeneşti, va socoti măniia cea înflăcărată a romanilor asupra dachilor, pentru cele dese ale lor neodihne, încurse şi prăzi, care cu sălbăticie le făcea în ţările împărăţiei romanilor, şi pentru cumpltele ucideri, care nu o dată făcuse în leghioanele romane, aorea / < 8 > leghioane întregi prăpădind ( . 1), carea mînie cu mult mai vîrtos învăpăe în piepturile romanilor, în timpul răsboiului, carele supt povaţa lui Traian avură cu dachii, pentru { 102} varvarele tirănii ce făcea dachii cu romanii cei prinşi în bătălie ( . 2), despre altă parte, va lua aminte la urgiia cea înveninată, carea cocea dachii în ficatul lor asupra romanilor, la carea pre urmă se adaose frica cea mare ce avea ei de romani, văzîndu-i acum biruitori pre aceia, cătră carii atîta necredinţă arătase mai nainte, fără de a da nădejde de îndreptare cîndva şi pre a cărora soţii şi fraţi prinşi în răsboiu atîtea batjocuri şi tirănii descărcase, cine, zisei, fără prejudecare va socoti, lipseşte să creadă cumcă dachii îmbulziţi de cunoştinţa răotăţilor sale celor dăceşti, carii au avut timp, nu au aşteptat să dea faţă cu romanii, nice nu au mai rămas nici unii în Dachia, ci, precum mulţi, neputînd scăpa dinaintea romanilor, ei în de ei se omorîră ( . 3), aşa aceştea cu mueri şi cu prunci cu tot au fugit, precum se şi văd în Columna lui Traian, la numărul 113 şi 114, fugind într-altă ţeară cu muerile, cu pruncii şi cu vitele. Din Columna lui Traian, la numărul 20, se vede cum în răsboiul cel dintîiu a lui Traian cu dachii, dacii cei de prin ţinuturile cele mai de cătră Dunăre, cît văzură că au trecut romanii încoace, preste Dunăre, fug şi se trag mai înlontru, în Dachia, şi romanii prădează lăsatele lor averi. Cu cît e mai a crede că în răsboiul acest de al doile, carele mai cu mănie îl purta vii, dachii cei ce era cu lăcaşurile sale mai cătră Dunăre nu au aşteptat apropiiarea romanilor cătră dînşii, ci toţi au fugit şi s-au tras mai înlontru în Dachia. Si aşa iaste a crede, după lucrurile omeneşti: de ce ajungea mai înlontru, în Dachiia, întărîtaţii protivnici romani cu învingătoarele sale arme, de aceaia şi lăcuitorii dachi cu muerile, / < 9 > cu pruncii şi cu toate ale sale care le putea duce, se mai depărta înlontru, în Dachia, de înaintea romanilor, pînă cînd înţelegînd de conceniera craiului lor Decheval şi a tuturor armaşilor lor, şi cum Decheval şi toţi cei mai aleşi dachi, decît să încapă în mîinile { 103} romanilor, mai bine vrură însuşi a se fermeca pre sine; iară nenumăraţii alţii pentru aceaiaşi pricină mai voiră însuşi unii pre alţii a se omorî decît a da faţă cu romanii; şi cum romanii pre unde ajung, aprind, ucid, robesc şi că nici unul nu scapă sau de ucidere sau de robie, înţelegînd, zisei, aceste dachii şi pătrunzîndu-le inima, firea lucrurilor omeneşti nu mă lasă a mă îndoi cumcă toţi cu mueri şi cu prunci cu tot au fugit din Dachia şi s-au tras la învecinaţii şi priiatenii lor sarmate, carii şi în răsboiu îă ajutase pre dachi asupra romanilor, cum se vede în Columna lui Traian, la numărul 21. Care scăpare a dachilor cu muerile şi cu pruncii, şi deşertarea a toată Dachia de toată viţa dachilor, cu atîta mai cu îndămînă se putu împlini, că romanii, cu cît mai tare fierbea sîngele în ei, ca cu totul să desrădăcineze şi să prăpădească viţa rumpătorilor de păituire şi pururea neodihniţilor dachi, cu atîta mai pre încetu şi mai pre îndelete purtară răsboiul acesta. De unde, tocma avură timp cei rămaşi ai dachilor cu muerile şi cu pruncii a fugi din Dachia şi a lăsa Dachia de sine deşartă. Ba, celor mai mulţi dintră rămaşii dachi, cu atîta mai îndămînată le era scăparea de armele romanilor, că bătăliile răsboiului acestuia fură numai în Bănatul ţinutului Timişoarei, în Ţara Romînească dincoace de Olt şi în Ardeal pănă la Haţeg, unde pierdură toată puterea dachii de a se mai oşti cu romanii, şi cu totul fură conceniţi. { 104} Nice să nu-ţi închipueşti răsboiul acesta al romanilor asupra dachilor ca răsboaiele cele de acum ale creştinilor din Evropa. Întru / < 10 > aceste numai armaşii fug de înaintea biruitorilor protivnici, iară ţărenii stau pre loc, carii măcar că au a pătimi greotăţi de la protivnici pentru dajdea carea o aruncă pre dînşii, ca pentru hrana protivnicilor să o plătească, totuşi le rămîne şi lor avere, pentru chivernisirea caselor sale. Nice nu s-au obicinuit aici biruitorii a prinde lăcaşurile ţărenilor, cu mult mai puţin a vătăma persoanele lor. Ba încă, maimarii protivnicilor foarte cu mare luare aminte sînt şi fac rînduiale ca să se înfrîneze soldaţii, şi toţi ţărenii să fie fără vătămare întru toate ale sale. Ci, se cade să vă năluciţi răsboiul acesta al romanilor asupra dachilor, ca şi cînd o oaste de turci plini de mînie ajung la niscari sate creştineşti, asupra cărora e aţiţată turbarea lor, unde nici bătrînii cei neputincioşi, nici pruncii cei nepricepuţi nu rămîn scutiţi de ascuţitul sabiei lor, şi satele aprinzîndu-le, toate le fac cenuşă. Întru acesta chip era datina romanilor, ca pre protivnicii cei neodihniţi, frîngători de păituire, necredincioşi şi nedumeriţi, de la carii necurmată era primejdiia, cu totul să-i concenească şi să-i prăpădească. Aşa lucrară cu Carthaghenul, aşa cu Corinthul, aşa, mai în proaspăt lucrase cu Ierusalimul, cît nu rămăse piiatră pre piiatră, după cum prorocise Hs., Luca, cap. 19, stih. 44. Cîte schimbări de aceste s-au întîmplat în lume, cît, sau ghintă întreagă să fi strîmtorită a eşi din patria sa, sau { 105} prin puterea protivnicilor de tot să se stingă! Anume, ca să nu ne depărtăm de Dachia, au nu ghinta goţilor toată fu alungată prin huni din Dachia, unde de o sută de ani acum, ca în patria sa, lăcuia, precum mărturisit ne lasă Paulus Orosius, în cartea 7, / < 11 > cap. 33, şi fugind trecură Dunărea? Ungurii, pe care Constantin Porfiroghenitul îi numeşte turci, cum acelaş Constantin scrie în cartea sa despre Chivernisirea împărăţiei, cap. 38, prin romîni atunci, cum mai jos vom arăta, numiţi paţinaţite, fură alungaţi din ţinutul lor, cît o parte dintr-înşii fugind au lăcuit în partea Persiei, ceilalţi s-au aşezat în Atelcusu, adecă în Moldova. Ci, din Moldova încă gonindu-i romînii, ajunseră la Moraviia cea Mare, de unde şi ei scoţind pre lăcuitori, moşteniră ţeara cu statornicie. Măcar că aceste, ce din firea lucrurilor adusăm spre adeverire că Dachia, cu prilejul răsboiului romanilor se deşărtă cu totul de lăcuitori, sînt de ajuns spre a încredinţa pre oricarele înţelepţeşte gînditoriu în treaba aceasta, totuşi şi mărturii preavechi însă putem să aducem spre aceasta. Că Evtropius, în cartea 9, în Elius Adrianus, zice că Traian pentru aceaia au dus în Dachia nemărginită mulţime de oameni romani spre a lăcui oraşele şi satele, / < 12 > pentru că lucrurile Dachiei, cu îndelungatul răsboiu a lui Decheval, era deşertate, adecă în zilele acele Dachia şi lăcuitori şi de toate era deşeartă. Şi înainte de Eutropius, însuşi împăratul Iulianus, nepotul lui Constantin cel Mare, în cartea care o-au scris despre Chesari, aşa aduce înainte pre Traian vorbind: cumcă el singur au cutezat asupra lăcuitorilor de lîngă Dunăre a se scula cu răsboiu, şi neamul ghetelor, adecă al dachilor, cu totul l-au prăpădit şi l-au şters adecă din Dachia. În deşert dară Carol Eder, în Notele istorico-critice cele asupra Suplichei romînilor din Ardeal, la numărul 4, { 106} cu mînie întreabă că întrînd romanii în Dachia, au se poate dovedi, sau pre toţi lăcuitorii cei vechi, adecă pre dachi, să-i fi omorît ei, sau să-i fi dus airea, de acolo, ori atunci, ori după aceia? La carea întrebare, după cele mai sus spuse, se răspunde că nici nu i-au omorît pre toţi, nici nu i-au dus romanii nicăiri, nici atunci, nici după aceaia, afară de cei robiţi cu prilejul răsboiului, ci pre cei mai mulţi i-au omorît, iară aceia pre carii nu i-au ajuns armele romanilor, cu fuga au scăpat afară de Dachia. ( . 5) INTRAREA ROMANILOR ÎN DACHIA SPRE A LĂCUI ACOLO. Traian văzînd Dachia deşartă acum de lăcuitori şi privind la bunătatea pămîntului ei, carele poate îndestula de toate pre / < 13 > lăcuitorii şi agonisitorii săi, întru cele ce sînt de lipsă spre desfătată chivernisire a vieţii, după răsboiu de cinci ani cu dachii ţinut, făcu Dachia provincie, adecă ţeară romană, carea să se ţină de aci înainte de împărăţiia romanilor. Pentru aceaia se socoti întru acea ţeară desfătată să aşeze lăcuitori romani. Dirept aceaia trimise nenumărată mulţime de romani carii să umplă Dachia toată şi să moştenească satele şi oraşele. Voiu să scriu aci cuvintele lui Evtropius, din cartea 8, în treaba aceasta, care ne spun şi cît de mare au fost Dachia; "Deşertîndu-se, zice, Dachia de bărbaţi cu îndelungatul răsboiu a lui Decheval, Traian, spre a umplea ţeara carea jur-împrejur are zece sute de miluri, din toată lumea romană, nemărginită mulţime de oameni au adus acolo, ca satele şi oraşele să le moştenească". Lipseşte aci să arătăm că atunci cînd zice Eutropie: "Deşertîndu-se Dachia de bărbaţi" nu se cade a înţelege { 107} că doară numai de bărbaţi fu deşertată Dachia prin răsboiu ce a avut Decheval cu romanii, şi muerile să fi rămas în Dachia, nu, ci, fiindcă bărbaţii stăpînesc satele şi oraşele şi ei agonisesc cîmpurile şi vrînd Eutropie a spune cugetul lui Traian, căci au vrut a trimite acea nemărginită mulţime de cetăţeni romani în Dachia spre a moşteni satele şi oraşele, adecă, pentru că Dachia era lipsită de stăpînitori şi agonisitori carii sînt bărbaţii, nu muerile, nu se cuvinea aci să grăiască şi de mueri, adecă cumcă şi de mueri era deşertată Dachia, ci numai de bărbaţi era lipsă să spună. După / < 14 > aceste, alte izvoade ale Istoriei lui eutropie, în loc de aceaia: "Deşertîndu-se Dachia de bărbaţi" au aceste cuvinte "Lucrurile Dachiei cu îndelungatul răsboiu a lui Decheval fusese deşertate". Carea însemnează că Dachiia au fost rămas ermă sau pustie, adecă deşertată, şi de bărbaţi şi de mueri şi de toate. Cu adevărat, despre aceaia: oare rămas-au dachia şi de mueri deşartă, au numai de bărbaţi, singur acela se poate îndoi, carele sau nu ştie cumplitele peristasuri ale răsboiului carele pre urmă îl avură romanii asupra dachilor, sau lucrurile omeneşti cu totul îi sînt necunoscute. Vezi mai sus . 3 şi .4. Despre aceaia şi Dio Cassius încă ne lasă scris grăind de Traian cumcă Dachia o fece Traian provincie şi duse într-însa coloni. Deci, romanii aceia, la anul de la urzirea Romei 858, de la întruparea Domnului Hs. 105, trimişi de împăratul Traian în Dachia, ca să stăpînească satele şi oraşele, cuprinseră dachia toată de la Tisa încoace prin Bănat pănă în Dunăre, Ardealul, Ţara Muntenească şi Moldova pănă în Prut şi pănă la Marea Neagră. De la aceşti a Dachiei stăpînitori romani iaste acel mult neam, în zisele ţării, carii pre luba sa se chiamă romîni, adecă romani, iară limbile sloveneşti le zic vlasi şi grecii { 108} vlahi, de unde lătineşte acum se numesc valahi (Valachi). Adecă, strămoşii romînilor, de la anul Domnului 105, au ţinut şi au stăpînit Dachia; şi romînii nu numai cei dincoace de Dunăre, ci şi cei dincolo sînt romani adevăraţi din romani adevăraţi. Care lucru mai pre larg se va răsfira mai jos. . 6. ROMANII CEI TRIMIŞI DE TRAIAN, AŞEZÎNDU-SE CU LĂCAŞUL ÎN DACHIA, NU S-AU CĂSĂTORIT CU MUERI DACHE. Unii pismuind strălucita viţă a romînilor, carea o trag de la domnitorii a toată lumea şi neputînd ascunde acel desvălit adevăr, cumcă romînii se trag de la romanii pre carii împăratul romanilor Traian învingînd pre Decheval, craiul dachilor, i-au trimis în Dachia spre moştenirea ei, încalete cu oarecîtă ceaţă să învălească strălucirea viţei romînilor, zic că romanii cei trimişi de Traian în Dachia, căsătorindu-se cu muerile dache, dintru această mestecare, feliu nou de oameni se urzi, adecă nu romani adevăraţi, ci corcituri din bărbaţi romani şi din mueri dache, a cărora adecă sau bărbaţi sau părinţi căzuse în bătălie de biruitoarele ale romanilor arme. Hristianus Enghel, în Comentaţia cea despre faptele lui Traian la Dunăre, în secţia 3, . 1, aducînd cuvintele lui Eutropius, care mai sus ( . 5) le cetirăm, dintru acele pune ipotis că, după răsboiul lui Traian, să fi mai rămas în Dachia unii bărbaţi dachi vii şi mai vîrtos mueri multe de ale dachilor; din mestecarea romanilor celor aşezaţi cu lăcaşul în Dachia că fămeile dăceşti, feliu nou de oameni trăbuia să se urzască. De aciia sînt, zice el, numele în inscripţiile romane, care put a nume { 109} dăceşti, pentru pilda: Aia Nandonis, Andrada, Blivianus, Bricena, Bedarus. Ce gîcitură mai desvînată poate fi decît aceaia: din pierzarea aceaia carea o făcură romanii în Dachia, au mai rămas multe mueri dache în viiaţă, acolo, în Dachia; şi unele nume în inscripţiile romane put a nume dăceşti; aşadară romanii, adecă nemărginita mulţime de romani carii se aşezară să lăcuiască în Dachia, s-au mestecat trupeşte / < 16 > cu muerile dache şi dintru această mestecare, feliu nou de oameni, adecă nu romani lămuriţi s-au născut? Mai acea îmbinare mi se pare a avea această cuvîntare, ca şi cînd ar zice neştine: "bastonul stă în ungheţ; aşadară ploao afară", nefiind nici o îmbinare sau legătură ploeo de afară cu starea băţului în ungheţ. De au rămas muerile acele în viiaţă, au nu putea iale vieţui fără de a se mesteca trupeşte romanii cu dînsele? şi unele nume nu limpede romane au nu se putea vîrî în inscripţiile romane, fără numai de se vor mesteca trupeşte romanii cu muerile dache? Adecă, pentru că după răsboiul lui Traian cu Decheval au rămas unele mueri dache vii acolo, în Dachia, unde era romanii lăcuitori şi domnitori, sau pentru că unele nume put a nume dăceşti, nu urmează romanii cei din Dachia să se fi mestecat trupeşte cu muerile dache. Întru { 110} adevăr dară, pînză de păianjin ţesu dumnealui Enghel, atunci cînd puse acel răsuflat ipotis, ca cu deşeartă forţă (silă) să stoarcă de cremene apă. De unde nerăzimîndu-se cu nici o mărturisire a vreunui cît de mişel vechiu scriitoriu găcitura aceaia, cumcă mai sus lăudaţii romani s-au mestecat cu muerile dache, cu care cădinţă se grăiaşte, mai cu dreptate se tăgăduiaşte; ba neadeverindu-se cu avtentie împrotivă, lipseşte să credem cumcă romanii nicecum nu s-au mestecat trupeşte cu muerile dache. Însă, din împrejurări se vedem mai pre larg cele ce sînt mai asemene adevărului, în treaba aceasta. Din cele de mai sus ( . 4) am cuvîntat, socotind firea lucrurilor omeneşti, prea asemene adevărului iaste cumcă cu răsboiul romanilor cel asupra dachilor, aşa s-au desrădăcinat sămînţa dachilor din toată Dachia, că necum vreunii bărbaţi, ci nici mueri, nici prunci nu au mai rămas în Dachia. De unde urmează că atunci cînd intrară romanii cei trimişi de Traian în Dachia, spre a moşteni satele şi oraşele, necum multe, ci nici vreunele mueri / < 17 > dache nu se mai afla în Dachia. Pentru aceaia nu avea cum romanii să se căsătorească cu muerile dache şi să se mestece cu iale... { 111} CAP. II. ÎNTÎMPLĂRILE ROMANILOR CELOR DIN DAHIA DUPĂ MOARTEA ÎMPĂRATULUI TRAIAN. . 9. SUPT ÎMPĂRATUL CLAUDIUS. Lui Gallienus au urmat întru împărăţie Claudie. Acest, cum scrie Eutropius, în cartea 9, pre goti i-au bătut şi i-au stins. Însuşi Claudie scriind lui Brochus, la Trebellius Pollio, în Claudius, aşa descrie învingerea ce o purtă de goţi: "Am şters, zice, trei sute doaozeci de mii de goti, doao mii de corăbii le-am înecat. Acoperite sînt apele de scuturi, sînt acoperiţi ţărmurii de spate şi de lănci; nice o cale nu e curată; carăle cele multe sînt părăsite. Atîtea mueri am prins, cît fieşte carele ostaş cîte doao, cîte trei poate să-şi ia". / < 29 > Această cumplită bătae a lui Claudie cu gotii, după cum scrie Trebellius Pollio, în Claudie, cap. 9, nu au fost dincoace, ci din colo de dunăre, adecă nu în Dachia, ci în Misia, la Marchianpol, la Vizant, la Thessalonica şi întru alte ţinuturi, şi preste tot locul fură învinşi gotii. Ba Zosimus, în cartea 1 a Istoriei, cap. 42, şi de unde au pornit varvarii aceştea, şi cum au trecut în locurile împărăţiei romanilor, unde s-au ispitit întîiu a face rău, încătrău s-au dus, ce au păţit, cu amăruntul le scrie. Adecă, adunîndu-se ei la rîul Tira, carele se descarcă în Marea Neagră, şi gătindu-şi şese mii de corăbii, în care băgînd trei sute şi doao zeci de mii de oameni, năvegînd pre Marea neagră, au ispitit să ia cetatea Tomilor, de unde fură bătuţi. de acolo, mergînd înainte ajunseră la Marchianopol, carea iaste { 112} cetate a Misiei, şi nici aceaia putînd să-o ia, avînd vînt bun năvegară mai încolo. Şi aşa, la cap. 43, 45, toată nenorocita lor umblare o descrie, pînă ce, la cap. 46 spune că dînd întră dînşii puşle (ciumă), o parte periră în Thrachia, o parte în Machedonia. Iară cîţi au rămas vii, sau fură priimiţi între ostaşii romani, sau dobîndind pămînt de arat, cu totul se dederă la lucrul cîmpului. / < 30 > Cînd s-au sfîrşit războiul acel, ajungînd şi pre Claudie boala mai sus zisă, muri şi el. Nu fără preţ se întreabă: oare Dachia, carea o-au scăpat romanii de o mînă, supt Gallienus, luatu-o-au Claudie iarăşi dela goti sau ba? Paulus Orosius carele au trăit pre vremea împăratului Onorie, în cartea 7, o pierdură, în zilele lui Gallien, cît nici odată nu o mai căpătară romanii. Iară Pomponius Letus, carele pune capet Istoriei sale în Iustinian Nascîrn, în Compendiul Istoriei Romane, zice că Claudie au luat înapoi Dachia. Ci, de vreme ce Trebellius Pollio carele au trăit aproape de vremile lui Claudie, adecă în zilele împăratului Constanţie, tatălui lui Constantin împărat, şi cu amăruntul / < 31 > au scris toate faptele lui Claudie, cît unora li se părea că e linguşitoriu împăratului Constanţie, nepotului lui Claudie, pre cum însuşi, întru aceaiaşi istorie, a doao oară scrisă se plînge, nemica nu scrie despre aceaia, că Claudie să fi luat înapoi dela goti Dachia, carea foarte mare mărire ar fi fost lui Claudie, urmează că lui Pomponius Letus, celui ce cu vro cîteva sute de ani, după vremile lui Claudie, fără de nici o mărturie au scris că Claudie au luat înapoi Dachia, supt Gallien pierdută, nu se cade să-i credem. Lîngă acestea gotii, cum scrie Orosie, în cartea 7, cap.23, de cinci spre zece ani acum prăda Illiricul { 113} şi Machidonia, în care vreme Dachia cu totul desbinîndu-o de cătră împărăţiia romanilor, o feceră a sa. Deci, cum spusem mai sus, oastea cea grea a gotilor era din colo de Dunăre; acolo, cum îi veni schiptrul a mînă, Claudie se apucă de goti, pre carii, cum îi învinse, şi el muri. Şi stările împrejur dară toate adeverează că împăratul Claudie, măcar că au bătut pre goti aşa amar, totuşi Dachia nu o luo înapoi dela dînşii. . 10. SUPT ÎMPĂRATUL AURELIANUS. După Claudie stete împărat Cvintilus fratele lui Claudie; ci a şaptesprezece zi, cum scrie Trebellius Pollio, în Claudie, cap. 12, fu omorît. în locul lui fu ales împărat Aurelian. Acest preastrălucit împărat şi bărbat ostaş, născut în Dachia, şi de / < 32 > Eutropie cu Marele Alexandru şi cu Iulius Chesar asemănat, nici astăzi nu e zăuitat la romîni carii, în cîntecele sale ce se zic colinde, îl numesc Ler, şi Oilerum domn. Acest, măcar că foarte cu tărie au învins pre goti, totuşi, cum scriu Vopiscus şi Eutropius a cărora cuvinte le vom ceti mai jos, văzînd că tot Illiricul şi Misia e pustiită de varvari, s-au desnădăjduit a se mai putea ţinea Dachia lîngă împărăţiia romanilor şi o lăsă, precum vruse să o lase şi împăratul Adrian, ci sfătuit împrotivă de prieteni, cum văzum mai sus, . 1, o mai ţinu. { 114} CAP. III. PENTRU TRECEREA ROMANILOR CELOR DIN DACHIA ÎNAPOI, PRESTE DUNĂRE, ÎN ZILELE ÎMPĂRATLUI AURELIAN. . 1. SE CETESC SCRIITORII CEI VECHI, CARII AU SCRIS PENTRU TRECEREA ROMANILOR CELOR DIN DACHIA PRESTE DUNĂRE. Dintră aceia, a cărora scrisori au ajuns pănă la veacul nostru, trei aflăm că au scris, în treaba trecerei romanilor din Dachia preste Dunăre, anume Flavius Vopiscus, Sextus Rufus şi Eutropius. Cel dintîiu au scris în zilele împăratului Constanţius, precum iaste a vedea din cuvintele lui, în Aurelian, cap. 44, unde zice: "Şi iaste acum împărat Constanţie, bărbat din sîngele aceluiaşi".Iară, cumcă nu au scris supt Constanţie, tatăl lui Constantin celui Mare, ci supt Constanţie, fiiul acestuia, destul e adeverit, de oară ce Vopiscus, Carinus, grăiaşte despre / < 33 > Constanţie, tatăl lui Constantin, ca de cel înainte de sine custat. Ceilalţi doi, mai tot pre o vreme au scris, de oară ce Rufus cartea sa o au închinat împăratului Valentinian, iară Evtropius a sa împăratlui Valent, carii deodată au împărăţit, numai cît Valentinian au murit cu patru anis înainte de vlent, după cum scrie Paulus Diaconus, la cartea 11, în Valent. La Vopiscus, în Aurelian, cap. 39, aşa cetim lucrul acesta: "Văzînd (Aurelian) Illiricul pustiit şi Misia pustiită, provincia dachia preste Dunăre, cea de Traian făcută, rădicînd de acolo oastea şi provincialii, o-au lăsat, desnădăjduindu-se aceaia a se putea ţinea, şi pre dusele popoară le-au aşezat în Misia şi o-au chiemat Dachia sa, carea acum desparte cele doao Misii". { 115} Iară Rufus, în Breviariu, aşa scrie: "Şi trecîndu-se de acolo romanii prin Aurelian, doao Dachii, în ţinuturile Misiei şi a Dardaniei s-au făcut". Pre urmă, Eutropie, în cartea 9, în Aurelian, zice: "Provincia Dachia, carea Traian dincolo de Dunăre o făcuse, o lăsă, pustiit fiind tot Illiricul şi Misia, desnădăjduindu-se a se putea ţine aceaia. Şi pre duşii romani din oraşele şi satele Dachiei, în mijlocul Misiei i-au aşezat şi o au chiemat Dachia, carea acum cele doao Misii le desparte şi e în dreapta, cum cură Dunărea în mare, fiind mai nainte în stînga". / < 34 > . 2. TOCMA FĂRĂ CREZĂMÎNT LUCRU IASTE: TOŢI ROMANII ÎN ZILELE LUI AURELIAN SĂ FI IEŞIT DIN DACHIA PRESTE DUNĂRE ÎN MISSIA. Voitorii de rău romanilor, din cuvintele scriitorilor cele mai sus ( . 1) cetite, vreau a culege că în zilele lui Aurelian toţi romanii au ieşit din Dachia, şi romanii cei ce sînt acum dincoace de Dunăre, nu din romani în zilele lui Aurelian rămaşi în Dachia sînt prăsiţi, ci din cei ce după Aurelian, întru alte veacuri, tîrziu, de preste Dunăre au venit aici, în Dachia. care a lor din pismă născută părere a fi răsuflată întru acest chip adeverim: Împăratul Adrian, cum văzum mai sus, cap. 2, . 1, pismuind mărirei lui Traian, precum au lăsat Asiria, Mesopotamiia şi Armenia, de supt împărăţiia romanilor, aşa voia să scoată şi din Dachia ostaşii romani, şi Dachia să o lase desbinată de împărăţiia romanilor. De la care faptă cu acela bold îl abătură priiatenii, că, de va lăsa el Dachia, iată, pre acei muţi cetăţeni romani, carii sînt în Dachia, trimişi acolo de Traian, îi dă în mînile varvarilor. Acum întreb eu: vrînd Adrian a lăsa Dachiia de supt împărăţiia { 117} romanilor, vrut-au să scoată de acolo şi pre ţărenii sau provincialii romani, au doară numai pre ostaşi, precum făcuse în cele mai sus numărate ţări? Ba, numai spre ostaşi vru el a-i scoate din Dachia. Pentru că, de ar fi vrut el să scoată şi pre ţărenii romani, nu vrea avea priiatenii lui cauză a-l spăriia să nu lasă Dachiia; că, cu fapta aceaia, pre cei mulţi cetăţeni romani, ce sît acolo, el îi lasă în mînile varvarilor. / < 35 > Căci,de-i vrea scoate el şi pre ţărenii romani împreună cu ostaşii din Dachia, atunci nu încăpea acei mulţi cetăţeni romani în mînile varvarilor. Dară pismuind Adrian mărirei lui Traian carele au fost făcut Dachia provincie, adecă ţeara romană, şi pentru ca să micşoreze mărirea lui Traian, voia el să lase Dachia de supt împărăţiia romanilor, ca adecă să nu rămînă întru pomenire cumcă Dachia prin vîrtutea lui Traian se fece ţeară romană, vrînd, zisei, a face aceaia din pismă, au nu putea el să facă destul şi patimei sale carea îl cocea dinlontru, pentru laudele lui Traian, şi să urmeze şi sfatului priiatenilor săi carii se ruga ca să nu lase pre atîţi cetăţeni romani în mînile varvarilor celor ce sta să apuce Dachia? Ba, pre lesne putea să le împlinească amîndoao aceste dacă, lăsînd Dachia, nu numai pre ostaşi, ci şi pre ţărenii romanii-ar fi scos de acolo. Pentru ce dară aşa tare s-au spăriat prin sfatul priiatinilor, cît, decît să lase dachia de supt împărăţiia romanilor, mai voi pismătareţul, cu coacerea inimei sale, a suferi mărirea lui Traian. Adevărat, au trăbuit să fie oarece cauză grea foarte carea îl împiedeca pre Adrian de a face destul deodată şi pismei ce o avea asupra mărirei lui Traian şi a nu lăsa nice mulţimea cetăţenilor romani în mînile varvarilor. Cauza aceasta, adecă, căci se opri Adrian de a lăsa Dachia de supt împărăţiia romanilor, nu putu fi alta, fără ca tocma cu neputinţă era a face să iasă atîta mulţime de ţereni romani în Dachia, unde era înrădăcinaţi cu lăcaşul, şi să-i aşeze aliurea. De unde, de-ar fi lăsat Adrian Dachia, şi cu aceaia ar fi scos de acolo ostaşii, înadins numai pentru pisma ce avea laudelor lui Traian, ar fi lăsat pre ţărenii sau provincialii romani în gura varvarilor; cu carea vecinică urgie îşi vrea agonisi şie înaintea / < 36 > a toată lumea romană. Nu e mirare dară că aşa lesne se lăsă Adrian a se abate cu sfatul priiatinilor de a desbina Dachia de la împărăţiia romanilor. Deci, dacă în zilele lui Adian, nu multă vreme după ce descălecase romanii în Dachia, cu neputinţă fu a-i mişca pre romani, măcarcă varvarii le sta în spate, din lăcaşurile întru care era întemeiaţi în Dachia, a-i scoate de acolo şi a-i aşeza airea, cu cît mai cu neputinţă era pre romanii căsaşi a-i scoate din Dachia şi a-i aşeza airea, în zilele lui Aurelian? Întru atîta mară de vreme, cîtă cursă de la anul Domnului 105, carele e anul descălecărei romanilor în Dachia, pînă cătră anul 274, în carele zic că se întîmplă trecerea romanilor din Dachia preste Dunăre şi aşezarea lor în Missia, cît s-au fost îmulţit romanii ţăreni dintru acea nemărginită mulţime, carea fu trimisă de Traian în Dachia! Ba încă, şi cu alte colonii noao s-au fost mai adaos cele vechi, cum însămnarăm mai sus, cap. 2, . 7. Singură această dovadă, fără de cele de mai jos voiu aduce, destul de limpede arată că nu toţi romanii au trecut din Dachia preste Dunăre, ca să se aşeze în mijlocul Missiei. { 118} . 3. PARTEA CEA MAI MARE A ROMANILOR NU AU EŞIT DIN DACHIA PRESTE DUNĂRE. Mai la doao sute de ani trecuse de cînd romanii, prin împăratul Traian trimişi, era aşezaţi în Dachia, ţeară desfătată, şi ţinea grasele sale moşii. De unde, cei de pre vremea împăratului Aurelian în Dachia moşteni romani, de obşte toţi, afară de coloniile cele mai noao, era născuţi şi crescuţi în Dachia; ba şi părinţii lor, ba şi moşii lor, acolo văzuse întîiu lumina lunei aceştiia. / < 37 > Deci, a romanilor acestora, măcar că strămoşii lor cei dintîiu venise din Italia, patria le era Dachia. Şi cine e atîta nesîmţitoriu, carele să nu ştie că tuturor oamenilor atîta le iaste dulce şi vrută patria, întru carea sînt născuţi şi crescuţi şi unde oasele părinţilor şi a moşilor lor celor răposaţi se odihnesc, cît, tocma de ar fi şi slabă ţeara şi cu multe năcazuri ar avea a se lupta într-însa, puţini se află carii să se plece a-şi lăsa patria, de cumva nu cu grea poruncă şi neapărată silă îi scot dintr-însa. Bold firesc iaste acesta, carele deşteaptă pre oameni a-şi iubi patria sa şi bucuroşi a rămînea într-însa, precum şi Ovidius cîntă. Iară poruncă şi silă de la împăratul Aurelian să fi fost, ca romanii toţi sau cea mai mare parte să iasă din Dachia şi să treacă preste Dunăre, în Misia, precum şi aceaia, că vro ghintă varvară pre aceiaşi înadins să-i fi îmbulzit şi să-i fi strîmtorat a păşi afară din patria sa, nici într-un istoric nu se ceteşte. Ci, nici nu putea să dea Aurelian o poruncă ca aceaia, de vreme ce tocma cu neputinţă era atîta mulţime să treacă din Dachia preste Dunăre şi să se aşeze în mijlocul Misiei. Atîta e adeverit lucrul acesta, cît nici întră protivnici, carii pismuiesc romînilor strălucirea viţei şi vechimea necurmatei moştenirei lor în Dachia, nice unul nu se află carele să cuteze a zice că sau poruncă de la Aurelian sau strîmtoare de la vro limbă varvară { 119} să fi fost ca toţi romanii sau partea ea mai mare a lor să iasă din Dachia. Lîngă aceste, precum văzum mai sus, cap. 2, . 10, Dachia o scăpase de amînă romanii, încă în zilele lui Gallienus, de tot; şi acum, / < 38 > de vro cîţiva ani, o ţinea gotii ca a sa. Au, aşa lesne dară socoteşti trecerea romanilor moşteni din Dachia preste Dunăre, cît, după porunca lui Aurelian, îndată toţi, sau încalete partea cea mai mare să fi eşit de acolo? au, aşa lesne i-ar fi suferit gotii, după voia lui Aurelian, să iasă din ţeara ce o stăpînea ei? Drept, Vopiscus, în Aurelian, cap. 22, scrie că împăratul Aurelian o dată au bătut pre goti şi dincoace de Dunăre, cu cinci mii de oameni împreună. Ci, cu uciderea acestor puţini goti, au se putea face cale la atîta mulţime de romani moşteni, cîţi era preste toată Dachia? Au nu ar fi stat împrotivă gotii, ca să nu iasă romanii, agonisitorii locurilor şi masturii, carii tocma le era de lipsă, din ţeară? Nu e îndoială că, de le-ar fi făcut Aurelian romanilor de o parte cale ca să iasă din Dachia, i-ar fi împiedecat gotii de celelalte părţi, cît eşirea tuturor romanilor din Dachia nu s-ar fi putut împlini fără în mai mulţi ani. Ci, Aurelian omorînd cele cinci mii de goti cu povăţuitoriul Cannaba, nicăiri nu se citeşte să fi rămas în Dachia a scoate pre romani, fără, după fapta aceaia, se duse prin Vizant, în Bithinia. Ba, de ar fi stat Aurelian pre rînd la toate locurile Dachiei, cît e de mare şi largă, cu ostaşi de ajuns ca să facă cale romanilor a eşi, mai cred eu că gotii simţind că nu pot să stea împrotiva faptei aceştiia a lui Aurelian, înainte de a ajunge el cu ostaşii la locurile acele, pre toţi nearmaţii moşteni romani i-ar fi omorît pănă la unul, decît să-i lase să iasă din ţeară, după voia lui Aurelian. Toate / < 39 > stările-împrejur dară vădesc că în zilele lui Aurelian partea cea mai mare a romanilor nu au eşit din Dachia preste Dunăre ci au rămas acolo. { 120} . 4. SE RĂSPUNDE LUI ENGHEL. Hristian Enghel, căruia nu-i place ca romînii cei ce sînt astăzi aici, în Dachia cea veche, să fie prăsilă din romani ca aceia acrii pre vremea lui Aurelian să fi rămas aici, în Dachia, în Apendicea sa cea despre începutul valahilor, adecă a romînilor, la Comentaţia cea despre expediţiile lui Traian la Dunăre, adăogată, . 2, zice că nu e de a se crede că vrunii dintră romani, în zilele lui Aurelian, întră atîtea năcazuri ce le veniră de la sarmate şi de la goti, să fi vrut a rămînea în Dachia. Ci, precum mai sus, . 3, aeptaiu, nu lesne se pleacă oamenii a-şi lăsa patria sa, tocma de au şi cu niscari năcazuri a se lupta într-însa. Apoi, de nu ar fi fost aceleşi năcazuri, în zilele acele, şi în Misia, unde zic protivnicii că toţi romanii s-au strămutat în Dachia, poate că ceva asemănare de adevăr ar avea cuvîntarea lui Enghel. Ci, în vremile acele, cumcă aceiaşi varvari întocma zăhăia şi pre cei din Misia moşteni, ba fără asemănare mai mari greotăţi făcea varvaii ţărenilor în Misia decît în Dachia, nici însuşi Enghel nu poate niega (tăgădui). Că, de cum năvăliră, curînd după a doao sută de la Domnul Hs., gotii întru împărăţiia romanilor, aceiaşi înodîndu-se cu sarmatele şi cu alte ghinte varvare, nu încetară şi Misia a o năcăji cu încursele sale şi cu prădarea. Ba Illiricul şi Misiia cu totul o pustiise varvarii, şi aceasta fu cauza căci Aurelian se deznădăjdui a mai putea ţinea Dachia împărăţiei romanilor îmbinată. Iară în Dachia nicăiri / < 40 > nu cetim asemenea năcazuri şi asemene pustietate să fi făcut în zilele acele varvarii. De unde, în zilele lui Aurelian, de ar fi trecut romanii ţăreni din Dachia în Misia, vrea trece de la necazuri mari la nevoi tocma nesuferite şi deznădăjduite. Năcazurile dară care avea romanii în Dachiia, de cătră goti { 121} şi de cătră sarmate, nicecum nu-i putea invita să iasă din Dachia; ci, mai vîrtos stările-împrejur ale Misiei îi contenea ca să nu meargă în Misiia. . 5. SE VĂDEŞTE MAI ÎNCOLO, CUMCĂ PARTEA CEA MAI MARE A ROMANILOR NU AU EŞIT DIN DACHIIA PRESTE DUNĂRE. Lîngă aceste, de vei lua aminte la stările Dachiei cele după moartea lui Traian, care le numărarăm mai sus, cap. 2, lesne vei vedea cum romanii cei din Dachia, prin încursele cele dese ale vecinilor varvari, atîta era acum dedaţi cu varvarii a-i vedea în dachia şi a-i suferi, mai vîrtos că din zilele lui Gallien cu totul scăpase împăratul romanilor Dachia de a mînă, cît, în zilele lui Aurelian, tocma mai uşor le era romanilor acestora a-i primi pe varvari în patria sa, Dachia, unde din moşiile sale cele în tot anul roditoare, pururea avea cu ce le sta înainte şi a-i sătura, decît rătăcind prin alte ţări, să fie întîmpinaţi de aceiaşi varvari. Şi, cu atîta mai uşor, în zilele lui Aurelian, le era romanilor celor din Dachia a suferi încursele şi necazurile de cătră varvari în Dachia, că, întră acele era născuţi, crescuţi, mulţi şi îmbătrîniţi; şi greotăţile, spre care sînt oamenii din pruncie deprinşi, totdeauna mai cu lesnire se poartă. / < 41 > Ba iaste a crede, socotind firea lucrurilor, cumcă varvarii aceia fiind vecini Dachiei, avea cruţare cătră ţeara aceasta, pentru că totdeauna, cînd se înturna de la ţările cele mai depărtate, unde era deprinşi adeseori a năvăli, aci, ca în vecinătate, avea odihnă de osteneala sa, fără de mare frică; şi cînd se întîmpla de fugea de pe airea, bătuţi şi alungaţi, aci avea răpaos şi hrană ca acasă. { 122} Din cele dese a varvarilor umblări în sus şi în jos, prin Dachia, nu am îndoială că pre mulţi din varvarii aceia îi cunoştea romanii, precum şi ei pre romani, şi se chema pre nume unii pre alţii. Au nu şi tîlharii pre aceia, la carii de multe ori au a se abate, în drumurile sale, de sînt priimiţi cu arătare de dragoste şi cu mîncare, îi cruţă şi sînt bucuroşi să nu fugă dinaintea lor, ba îi încredinţează că nici o pagubă nu vor avea de cătră dînşii, şi de se află vreunul din ceata lor mai sălbatic, carele să voiască a face ceva rău, nicecum nu-l sufere ceialalţi tîlhari a face rău. Dirept aceaia, măcar că şi romanii cei din Dachia le era varvarilor urîţi, pentru că sînt romani, precum şi astăzi varvarilor le iaste urît numele de romîn, totuşi, pentru folosurile sale, care de multe ori le priimea de la aceşti romani, ca de la cei ce nu era deprinşi, ca varvarii, a face încurse printr-alte ţări şi a prăda, ci a lucra pămînturile în toţi anii şi a păzi meşteşugurile, avea plecare spre ei. Au nu se poate şi acum afla ţeară carea să cuprindă mai multe ghinte desclinite în sinul său, şi o ghintă dintră aceste să fie la toate celelalte ghinte urîtă? Ci, pentru că toate celelalte ghinte au de la aceasta nu puţin folos, pentru aceaia bucuros o sufere, ba încă, de ar vrea unii căsaşi de a ghintei aceştiia să fugă dintru acea ţeară, îi opresc. / < 42 > Urmează dară, că partea cea mai mare a romanilor celor din Dachia, nu au eşit din Dachia în zilele lui Aurelian, ca să treacă preste Dunăre, în Misia, ci au rămas în Dachia. June 5, Nice nu au rămas numai prin munţi, ci şi înlontru, în ţeară, la şesuri, a fi rămas nesmintiţi întru moşiile sale, aceaia ne face a crede, că toate { 123} ghintele acele, care pre rînd şi-au supus şie Dachia şi au lăcuit cîtăva vreme acolo, era oameni de aceia carii trăia cu prăzi ce le făcea prin ţările împărăţiei romanilor, iară nu cu lucrarea pămîntului. De unde, prea de folos era varvarilor acelora, ca romanii şi la şesuri să rămînă nesmintiţi; carii agonisindu-şi moşiile sale, să ajute mai vîrtos familiile varvarilor, pănă ce însuşi varvarii se cuprindea cu încurse şi cu prădare prin ţările împărăţiei romanilor supuse. Aşa au custat romanii în Dachia cu gotii, aşa cu hunii carii alungarăpre goti din Dachia, aşa cu alţii carii toţi eşiră din Dachia şi se pustiiră, iară romanii rămaseră statornici acolo, trăind cu dreaptă osteneală a mînilor sale. Însă, întru atîta neam mare, precum era a romanilor în toată Dachia, cred eu că nu puţini se afla şi întră romani, mai vîrtos după ce Dachia, în zilele lui Aurelian, fu lăsată cu totul desbinată de cătră împărăţiia romanilor, carii să se fi împreunat pentru căştig, sau cu varvaii carii trecea prin Dachia ca să facă încurse prin ţările împărăţiei romanilor, sau cu cei ce rămînea în Dachia pănă la o vreme şi de aci se repezea într-alte ţări a prăda. Ba, nu mă îndoesc că văzînd varvarii pre romanii cei din Dachia, că sînt oameni vînoşi şi inimoşi, cu atîta mai vîrtos că acum nu era supuşi împărăţiei romanilor, i-au rugat ca să stea cu dînşii şi împreună să meargă asupra ţărilor de supt împărăţiia romanilor. Şi aceasta, că mulţi dintră romîni au împreunat armele sale cu ale varvarilor celor ce ţinea Dachia, poate au fost una / < 43 > din cauzele cele căpetenii căci romînii, întră atîtea străcurări de ghinte varvare prin Dachia, ei au rămas statornici şi au putut custa tot neamul lor în Dachia. De aciiaşi scriitoriul acela unguresc, la Turoţi, întru întîia parte a Cronichei ungurilor, cap. 17, măcar că pre romîni îi chiamă cu numele cel de pre vremile sale obicinuit, valahi, şi, măcar că din urghiia cea mare asupra { 124} romînilor,carea prea desvălit o arată întru aceaiiaşi Cronică, mai vîrtos în partea a doao, cap. 97, îi porecleşte pre romani păstori, totuşi, ori din ce scrisori vechiau scos el aceaia, spune adevărul, cumcă fugind alţi lăcuitori de groaza hunilor, în zilele lui Atila, craiului hunilor, romînii, din bună voia lor, steteră pre loc. Zisei mai sus, că romanii cei din Dachia nu numai pre la munţi, ci şi pre şesuri au rămas statornici, în lăcaşurile şi în moşiile sale, pentru că ghintele varvare, care năvălea în Dachia, mai vîrtos avînd zburdare şi datină a face pradă printr-alte ţări, decît a lucra pămîntul, nu avea cauză de a zăhăi pre romînii cei de pre la şesuri, de oară ce şi lor bine le prindea romînii aceia, precum spusei mai sus. Însă, precum romînii cei de la şesuri era supuşi năvălitoarelor ghinte varvare, aşa nu mă îndoesc că cei de pre la munţi nu numai într-un loc avea prinţipii sau căpeteniile sale cu / < 44 > împărăţie, care nu atîrna de la varvarele ghinte. Pentru că la aceia nice nu putea răsbate varvarii, nice de locurile acele nu avea lipsă ca să le supună şie, de oară de ei şi pre la şesuri puţine locuri umplea cu familiile sale. Ba şi însuşi romînii aceşti de pre la munţi, văzînd că varvarii nu zăhăesc pre fraţii lor cei de la şesuri, voia a ţinea pace cu aceiaşi varvari; ba, cred eu că şi cu armele sale le da varvarilor ajutoriu, cînd îi pohtea. Dintr-un feliu de împărăţie ca aceasta, de munţi, au fost romînii aceia despre carii scrie Notarul craiului Bella, la cap. 44, că dederă ajutoriu lui Glad, în Bănat, asupra ungurilor. Asemene împărăţie fu a strămoşului lui Menumorut din Bihor, a căruia şesurile cele de cătră Tisa le luase Atila, craiul hunilor, cum se scrie la Notariul lui Bella, cap. 20. Ba şi a împărăţiei aceiia, a căriia schiptru îl ţinea gelu atunci, cînd întră Tuhutum { 125} cu ostaşii ungureşti în Ardeal, asemene fu începutul. Ci, la capetul sutei a opta, cînd avarii fură cu totul stinşi de armele lui Carol celui Mare, cu tărie se lăţi pre la şesuri, prin Ardeal. Despre aceste se va mai înturna vorba şi mai încolo. . 6. SE SOCOTEŞTE CREZĂMÎNTUL LUI FLAVIUS VOPISCUS, ÎN TREABA TRECEREI ROMANILOR DIN DACHIA PRESTE DUNĂRE. Dintră scriitorii cei vechi carii mărturisesc pentru trecerea romanilor din Dachia preste Dunăre, în zilele lui Aurelian, şi cu carii îşi bat capu protivnicii romînilor ca să îndupere, adecă să razime, părerea sa, cumcă romanii toţi, în zilele lui Aurelian, au eşit din Dachia, cel dintîiu iaste Flavius Vopiscus, / < 45 > carele în zilele împăratului Constanţie scria Istoriia cea despre Aurelian, precum din însuşi Vopiscus, în Aurelian, cap. 44, se vede. Cuvintele lui cele în treaba trecerei romanilor din Dachia, le-am cetit mai sus, . 1. Cel ce va ceti cu luate aminte capul 1, unde Vopiscus spune cu ce prilej şi de cine îndemnat s-au apucat el a scrie despre Aurelian, nicecum nu se poate îndoi cumcă Vopiscus, întru istorisirea vieţii lui Aurelian, au trăbuit să fie nu puţin, cum se zice, interesat sau părtinitoriu. Cel ce cu mare suspin l-au îndemnat pre Vopiscus ca să scrie laudele lui Aurelian, fu Iunius Tiberianus, prefctul oraşului Romei, bărbat preastrălucit, rudenie de sînge lui Aurelian; şi atuncea îl îndemna pre Vopiscus { 126} ca să scrie viaţa lui Aurelian, cînd foarte mare cinste făcîndu-i, îl ducea cu rădvanul său cel prea strălucit de la praznic şi se tînguia cătră Vopiscus cu amărăciune, că un împărat aşa harnic, cum fu Aurelian, va să rămînă necunoscut vremilor vinitoare, pentru lipsa scriitorilor. Precum nu mă îndoesc că Iunius Tiberianus pentru aceaia omenea pre Vopiscus şi arăta dragoste cătră el, pentru ca să scrie cu cinste şi cu laudă despre Aurelian, aşa, Vopiscus mult era îndestulat cu omeniia ceîi făcea Iunius Tiberianus, şi ca cu fală povesteşte cum Iunius Tiberianus îl cruţă cu rădvanul său cel de judeţ, şi cu cîtă draoste grăi cu el şi îl pofti ca să scrie despre Aurelian. Ba încă, pomenind Vopiscus, cum se vede, la cap. 2, că nici un scriitoriu de istorii nu iaste, carele să nu fi minţit ceva, vîrtos îl îndemnă Iunius Tiberianus ca să scrie despre Aurelian cum îi place, fără frică să zică ce va vrea, că minţind, străluciţi bărbaţi va avea soţi în minciună, cum sînt Livius, Salustius, Cornelius Tacitus, Trogus, carii şi ei au minţit. Care cuvinte a lui Iunius Tiberianus cătră Vopiscus zise, ce însemnează alta fără ca de nu vor şi fi pre adevăr răzimate cele ce va scrie, încă să / < 47 > le scrie , numai să fie spre lauda lui Aurelian; din care laudă era să curgă rîu şi spre mărirea lui Iunius Tiberianus, şi a toată familia lui Aurelian, carea era la Roma, cum spune acoloşi, cap. 42, Vopiscus. Cîţi sînt şi acum, pre carii, de îi va chiema oare carele om mare adese ori la prînz şi îi va omeni, scriu minciuni de viţa aceluia, puţin grijindu-se oare adevărate sînt, sau ba! Ci, aceştia sînt mai de suferit măcar că nici o fîţărie nu e scutită de păcat şi cu scrisorile lor se înşeală mintea cetitorilor carii, în loc de adevăr, priimesc minciuna. Dară sînt unii carii { 127} măniindu-se pre unul sau pre altul dintru o ghintă, nu se sfiesc a lua urgie şi a defăima toată ghinta, cît e de mare. Cunoscut-am unul, carele mergînd în Ţeara Romînească cu nădejde că toţi romînii acolo i se vor închina ca unui nu ştiu ce, ci neştiind el limba romînească nu putu dobîndi nici o deregătorie. De unde eşind mănios, n-au ştiut cu ce să strice mai tare romînilor şi să-i micşoreze, fără stîrni minciună neauzită pănă aci, şi o dede la stampă: cum că romînii cei din Dachia lui Traian nu sînt prăsilă de ăi ca aceia carii, în zilele lui Aurelian, să fi rămas în Dachia, ci cătră mijlocul a treisprezecelea sută de la Hs., de preste Dunăre veniră aici. Cunoscut-am iarăşi altul carele, pentru că un romîn în mare deregătorie pus, nu au părtinit ca să încapă fratele aceluia la o deregătorie, nu se îndoi nu numai el întîiu a îmbrăţoşa strîmba părere acelui ce scrisese că romînii cătră mijlocul a treisprezecea sutea au venit de preste Dunăre în Dachia, ci şi în alte multe, şi cu peana, şi cu gura, a vomi veninul urgiei / < 48 > sale asupra tuturor romînilor, pănă la moartea lui. Unii ca aceştea fieri sălbatece şi urgie neamului omenesc sînt. Vopiscus, din numărul acelora se vede a fi fost, carii lipsiţi de avere, sînt bioşi spre a lăuda pre alţii pentru căştig. Şi a fi fost el om de jos, la Roma, şi nevăzut, nu numai de acolo se arată, că cu covîrşită bucurie şi plin de îndestulare spune cum l-au căruţat prefectul oraşului, Iunius Tiberians, cu rădvanul cel de judeţ şi cu dragoste au grăit cu el, ci şi de acolo, că el nu au avut nas să între în Biblioteca Ulpia, ca să citească cărţile Lintee, ci, cum însuşi mărturiseşte, la cap. 1, Iunius Tiberianus îi făgădui că el va face ca să i se arete { 128} zisele cărţi din Biblioteca Ulpia. Ba, şi anume că au fost om linguşitoriu, îl vădeşte aceaia, că o prorocie mai nainte, în zilele lui Aurelian, făcută nu se îndoiaşte în partea împăratului Constanţie carele în vremea lui împărăţea, cu linguşire a o tîlcui, adecă cum că viţa acestuia lungă vreme va împărăţi, pre cum din cuvintele lui, care mai sus le scrisem, se adeverează. Un om ca acesta, de au fost mai darnic întru laudele lui Aurelian, de cum sufere adevărul, pentru ca să părtinească patronului său, Tiberian, şi a toată familia lui Aurelian, nu e mirare, fiind aceasta o neputinţă de carea pururea mulţi au fost cuprinşi şi sînt pănă azi. De aciia iaste că Vopiscus cele ce sînt spre lauda lui Aurelian, de sînt şi mici lucruri, are datină cu covîrşire a le adeveri sau din scriitori sau cu alte documenturi, iară cele ce se văd a fi spre ceva defăimare, sau le povesteşte cu îndoială, sau, de le şi spune, fiind tuturor cunoscute, curînd le acopere, dînd titulă de preabun împăratului Aurelian. Însămnăm şi aceaia, că Vopiscus arată, la cap. 1, că el cele ce va scrie despre Aurelian, vrea să le scrie din cărţile greceşti şi / < 49 > dintru alte încuviinţate documenturi. Ba şi aceaia însemnăm, că Gherardus Ioanes Vossius, în cartea 2, despre istoricii lătini, din însuşi Vopiscus vădeşte că, de ar fi ajuns acest să scrie viaţa lui Apolonius Tianeus, carea o făgăduise, cumplite minciuni ar fi minţit. De unde desvălit se vede că Vopiscus au fost om ca acela, căruia nu-i era greaţă a minţi. Dintru aceste, din toate urmează că în cele ce grăiaşte Vopiscus spre lauda lui Aurelian, fără de a le adeveri sau din vrun scriitoriu vrednic de credinţă, sau din cărţile Lintee, cele din Biblioteca Ulpia anume, sau din scriniile prefecturei oraşului şi de airea, nu fără grije se cade să credem lui. { 129} De acest feliu iaste aceaia ce scrie el despre trecerea romanilor din Dachia preste Dunăre, în zilele lui Aurelian, lacap. 39, unde zice că Aurelian pre ostaşi şi pre provinciali sau ţăreni i-au rădicat din Dachia şi i-au aşezat în Misia, dînd ţinutului acelui nume de Dachia sa, după carea faptă se chiemă ţinutul acela Dachia cea Noao. Aceasta nici cu un scriitoriu, nici cu un document nu o înduperă. Pentru aceaia, de nu vom crede că împreună cu ostaşii au scos Aurelian şi pre ţăreni, pre toţi, din Dachia, cu atîta mai puţin ne poate cineva judeca a fi oameni nesocotiţi, că aceasta spre cea mai mare apărare a laudei şi a mărirei lui Aurelian o scrise Vopiscus. Că, pre cum însămnarăm mai sus, cap. 2, . 1, şi mai sus . 2, Adrian, de cît să scoată ostaşii din Dachia şi să lase pre ţărenii romani în gura varvailor, prevăzînd, după dojana priiatenilor, că vecinică înegrită pomenire va să-i rămînă pentru fapta aceasta, / < 50 > mai bucuros fu să i se coacă cele din lăuntru ale lui de pisma ce avea asupra lui Traian, decît să scoată ostaşii din dachia, şi să lase pre ţărenii romani acolo, de unde, fiind ei întemeiaţi, nu era acum cu putinţă să-i scoată. Aceaia, de la carea l-au abătut pre Adrian prietenii, o fece Aurelian. Că Dachia o lăsă de supt împărăţiia romanilor, şi scoţînd ostaşii, partea cea mai mare a ţărenilor, precum arătarăm mai sus, . 2, 3, 5 rămase acolo, supt varvai. Această faptă foarte întuneca măririle lui Aurelian. Deci, Vopiscus îndemnat de Iunius Tiberianus, rudeniia lui Aurelian a scrie ca să nu rămînă acea neagră pomenire, cumcă Aurelian desbinînd Dachia de cătră împărăţiia romanilor, au lăsat atîta mulţime de cetăţeni romani în unghiile { 130} varvarilor, din carea nu puţină micşorare urma şi asupra lui Iunius Tiberianus şi asupra a toată viţa lui Aurelian, scrie, fără nici o mărturie sau document, întîiu: că fiind Illiricul pustiit şi Misia prăpădită, nici o nădejde nu era de a se mai putea ţinea Dachia supt împărăţiia romanilor. Aceasta o scrie, pentru ca nimene să nu judece pe Aurelian cumcă au fost om slab şi fără îndestulată cauză au părăsit Dachia. A doao, carea era mai de lipsă spre apărarea mărirea lui Aurelian, scrie că Aurelian nu au făcut, cum vruse Adrian să facă, adecă să scoată ostaşii şi să lase pre nearmaţii ţăreni romani acolo, ci, cînd au scos pre ostaşi, împreună scoase şi pre ţărenii romani, apoi părăsi Dachia, în puterea varvarilor. Însă, măcar că aceasta, despre socoteala ţărenilor romani din Dachia, numai spre lauda lui Aurelian, fără de nici o dovadă o scrie Vopiscus, totuşi aceaia nu zice că pre toţi romanii ţăreni i-au scos Aurelian din Dachia. Aceaia şi noi o credem, că nu puţini şi dintră ţăreni au eşit cu ostaşii din Dachia, ci partea / < 51 > cea mai mare au rămas acolo. De unde, cuvintele lui Vopiscus cele mai sus, în treaba trecerii romanilor din Dachia preste Dunăre, cetite, nicicum nu înfrîng adeverirea noastră despre aceaia: că nu toţi romanii au eşit în zilele lui Aurelian din Dachia, ci partea cea mai mare au rămas acolo. Ba, de vom ceti cuvinele acele a lui Vopiscus, nu cum sînt în izvoadele care le-am văzut eu, ci cum le cetea Laurenţius Topeltinus, carele în zilele prinţipului Ardealului Apafi au scris cartea sa ce se numeşte Origines et ocasus Transilvanorum, încă vîrtos întăresc zisa noastră. Că, în numita carte, cap. 6, aşa se citesc cuvintele acele a lui Vopiscus: cum că Aurelian văzînd illiricul pustiit şi Misia prăpădită, provincia dincolo de Dunăre, Dachia, care o făcuse Traian, rădicînd de acolo oastea, o lăsă ţărenilor, deznădăjduindu-se { 131} a se mai putea aceaia ţinea; şi pre noroade, pre care le-au dus de acolo, le aşeză în Misia. Osebirea întru cuvintele aceste a lui Vopiscus, de cum le cetea Topeltinus şi de cum le cetim în izvoadele care le avem acum, nu e alta fără părticica et (şi), carea o au izvoadele aceste; şi izvodul, carele l-au cetit Topeltinus nu o avea. Acea părticică, care nu ştiu, din greşeală, au din reotate fu vîrîtă, schimbă tot înţelesul şi face ca Vopiscus să se pară a zice că nu numai pre ostaşi, ci şi pre ţăreni i-au sculat Aurelian din Dachia. Iară chipul zicerii nicicum nu pofteşte să se adaogă acea părticică, ba cu mult mai firesc lucru iaste şi mai neted să se citească cuvintele acele a lui Vopiscus fără zisa părticică. Carea de o vei lăpăda, pre cum lăpădată era în / < 52 > izvodul care l-au cetit Topeltinus, urmează că Aurelian numai ostaşii i-au rădicat din Dachia, iară nu şi pre ţăreni. Fără ţărenii carii au vrut, din bună voia lor, şi au avut răgaz, au eşit cu ostaşii. Şi unde zice Vopiscus că noroadele, care le-au dus Aurelian din Dachiia, le-au aşezat în Misia, nu sînt alte noroade fără acele acre le-au sculat din Dachia, adecă noroadele cele milităreşti sau ostaşii. Iară despre ţăreni, că să fi eşit oarecarii din Dachia, Vopiscus, nemica nu pomeneşte. Aşa de se vor ceti cuvintele lui Vopiscus, măcarcă nici cu o mărturie nu le razimă Vopiscus, totuşi firea lucrurilor şi împrejurările romanilor din Dachia, celor de pre vremile lui Aurelian, arată cumcă adevărul au grăit Vopiscus. Singură o şuvăială pot aci să-şi nălucească protivnicii noştri, adecă să zică că poate şi izvodul, care l-au cetit Topeltin, au avut părticica et, ci, Topeltin cu vicleşug o lăpădă şi minţi, cetind cuvintele lui Vopiscus fără de zisa părticică. Ci locul unde, şi oamenii, { 132} întră carii au scris şi au dat la tipariu cartea sa, Topeltin nu ne lăsă a avea acel prepus de Topeltin, în lucrul acesta. Topeltin, lăudata sa carte, nu în Ardeal, ci în ţeară ca aceaia, şi întră oameni ca aceia procopsiţi în scrisorile cele vechi o-au dat la lumină, cărora manuscriptele izvoade ale lui Vopiscus le era preacunoscute. De unde, de nu vrea fi izvoade de acele ale lui Vopiscus, în care se nu se afle părticica et, cum s-au ivit cartea lui Topeltinus la lumină, îndată l-ar fi minţit învăţaţii şi l-ar fi ruşinat ca pre un viclean. Tocma dară iaste a crede că izvodul, din carele au scris Topeltin cuvintele acele a lui Vopiscus nu au avut părticica et. Alta ar fi de ar fi adus Topeltin înainte nîscari cuvinte a vreunui decret de a crailor ungureşti necunoscut înţelepţilor acelora. Cu aceaia putea să / < 53 > înşeale pre aceia ce nu avea cunoştinţă în lucrurile ungureşti, iară cu izvoadele scriitorilor celor vechi lătineşti nici o înşălăciune nu putea să facă. Ci, să zicem că părticica et întru adevăr e a lui Vopiscus, nu e vîrîtă de mînă străină. Totuşi, neted şi fireşte se pot înţelege cuvintele lui Vopiscus, aşa cît şi partea cea mai mare a romanilor, în zilele lui Aurelian, să fi rămas în Dachia, şi vorba lui Vopiscus să nu fie deşartă de adevăr. Dacă au vrut Aurelian să lasă de tot dachia de supt împărăţiia romanilor firesc lucru iaste că ostaşii trăbuia să-i scoată de acolo. Dicasteriile sau judecătoriile cele mari provinciale sau ţărene, adecă care nu se ţin de oaste, împreună cu arhivurile încă e datina împăraţilor, nu numai cînd părăsesc de tot oareşi care ţeară, ci şi cînd e frică să nu între vrăjmaşul întru acea ţeară, de unde nu se îndoesc că după puţină vreme iarăşi îl vor scoate, a face rînduială, de cu bună vreme toate persoanele dicasteriilor { 133} cu arhivurile, ş. c. să iasă la altă ţeară, carea e fără primejdie. Deci, cînd au sculat Aurelian oastea din Dachia, împreună au demîndat ca toate dicasteriule cele mai alese cu arhivurile şi poate şi unele cete de masturi ş. c., să iasă din Dachia. Şi iată adeverite cuvintele lui Vopiscus, că Aurelian au rădicat oastea şi provincialii din Dachia şi apoi o-au părăsit, fără de a ne sili cuvintele lui Vopiscus, acel lucru cu neputinţă a-l grăi, cum că toţi romanii, sau partea cea mai mare au eşit atunci din Dachia. Şi aceaia iaste a crede, că în vremile acele, numai ostaşii, judecătoriile, ci şi alţii mulţi ţăreni romani au eşit din Dachia preste Dunăre, şi fură aşezaţi de Aurelian, în mijlocu Misiei. De acest feliu, cred eu că au fost cei din coloniile romane cele noao. Dintră aceştea mulţi nu era crescuţi în Dachia, pentru aceaia nu putea să aibă acea plecare carea o avea cei vechi romani / < 54 > cătră Dachia, ca cătră patria sa, nice nu era dedaţi cu încursele varvarilor în Dachia, cum era, din pruncie, romanii cei vechi; pentru aceaia putea avea greaţă de Dachia, nice nu era, cum iaste a crede, întemeiaţi cu moşiile, ca romanii cei vechi; pentru aceaia nice un îndemn nu avea, eşind ostaşii, a rămînea ei în Dachia. Deci, unii ca aceştea avînd vreme, cred eu că au eşit toţi din Dachia. Ba, pre cei de lîngă Dunăre, şi Aurelian, de au vrut, au putut să-i scoată de prin oraşe şi de prin sate şi să-i treacă în Misia, pentru că fiind el cu oastea lîngă Dunăre, putea cu ostaşii să-i înteţească, nici nu avea varvarii cum să-i împiedice a eşi, ba poate şi ei bucuroşi ori fi vrut să iasă, de vreme ce iaste a crede că aceştea cu mult mai mari greotăţi pătimea, de cît cei mai din lontrul Dachiei, fiind că varvarii, şi cînd trecea încolo, preste Dunăre, şi cînd se înturna, tot pre ei se răzima întîiu. Iară, cei din cele din lontru ale Dachiei, nici plecarea cea firească cătră patrie, nici încredinţarea { 134} cea cătră moşiile cele grase nu-i suferea să se plece a eşi. De unde zădarnică ar fi fost şi pentru aceaia porunca lui Aurelian, că, tocma de ar fi vrut unii să iasă, nu i-ar fi lăsat gotii. . 7. SE MAI CERN ÎNCĂ CUVINTELE LUI VOPISCUS ÎN TREABA TRECEREI ROMANILOR DIN DACHIA PRESTE DUNĂRE. Ceea ce am cuvîntat în . 6, pentru trecerea romanilor din Dachia preste Dunăre, cu acea supunere le-am grăit, că această trecere s-au făcut în zilele lui Aurelian. Însă, de vom socoti cu amăruntul împrejurările Dachiei, mi se pare că acea trecere au fost înainte de a împărăţi Aurelian. Nice Vopiscus nu o zice chiar aceaia, că Aurelian să fi sculat oastea romană din Dachia./ < 55 > Aceaia se ştie, că Dachia cu mult înainte de a împărăţi Aurelian, încă în zilele lui Gallienus, fu pierdută şi se stăpînea de goti. Urmează dară că atunci cînd se pierdu Dachia, adecă supt Gallien, fură rădicaţi din Dachia şi tzrecuţi preste Dunăre ostaşii romani, dicasteriile romane şi alţi ţăreni romani, carii vrură şi putură să iasă. Pierduta supt Gallien Dachie, următoriul lui Claudius, nu o-au căpătat înapoi, cum am vădit mai sus, cap. 2, . 9. Aurelian încă, nicăiri nu se citeşte să o fi căpătat înapoi de la goti şi să o fi îmbinat iarăşi cu împărăţiia romanilor. Drept, Aurelian au bătut odată pre goti, dincoace de Dunăre, omorînd pre Cannaba, povăţuitoriul gotilor, cu cinci mii de oameni ai lui, ci aceasta nu o fece el oştindu-se anume asupra Dachiei, ca să o ia înapoi, fără cu întîmplare. Că, pornind el cu oaste asupra Zenobiei, cum mărturiseşte Vopiscus, în Aurelian, cap. 22, oricîţi varvari, fiind el în călătoriia aceaia, îi eşea înainte { 135} pre toţi îi bătea. Aşa fece în Thrachia, aşa în Illiric, aşa şi în Dachia; şi de aci ţinîndu-şi drumul său, prin Vizant se duse cu oastea în Vithinia. Din zilele lui Gallien dară neavînd romanii obicinuita oaste în Dachia, urmează că nu atunci s-au luat oastea şi dicasteriile provinciale din Dachia, cînd lăsă Aurelian Dachia supt stăpînirea romanilor. De unde, cuvintele lui Vopiscus, care mai sus, . 1, le-am citit, aşa trăbue să se înţeleagă: "Văzînd Aurelian illiricul pustiit şi Misia prăpădită, provincia Dachia preste Dunăre, cea de Traian / < 56 > făcută, fiindcă s-au fost rădicat de acolo oastea şi provincialii (adecă lătineşte: Cum sublatus fuisses exercitus et Provinciales), o-au lăsat". Nice Aurelian nu au făcut alta, în cît e pentru romanii acei eşiţi din Dachia, fără că fiind ei, după fuga şi ducerea lor din Dachia, răspîndiţi cerii pre unde putea, dincolo de Dunăre, ca în vreme de răsmiririţă, Aurelian, după ce au curăţit părţile cele de preste Dunăre, adecă din dreapta Dunărei, de varvari, adunînd pre duşii şi fugiţii din Dachia romană, i-au aşezat în mijlocul Misiei a lăcui; şi fiind că mare bine fece năcăjiţilor acelora, duşi şi fugiţi din Dachia, adunîndu-i laolaltă şi dîndu-le moşii, nu fără cădinţă anumi ţinutul acela, Dachia sa; şi aşa, Dachia aceaia s-au zis a lui Aurelian, iară cea dincoace de Dunăre, Dachia lui Traian. . 8. SE SOCOTEŞTE ŞI CREZĂMÎNTUL LUI RUFUS, ŞI A LUI EUTROPIUS ÎN TREABA TRECEREI ROMANILOR DIN DACHIA PRESTE DUNĂRE. Nu iaste îndoială că Sextus Rufus şi Eutropius a cărora cuvinte le-am cetit mai sus . 1, cele ce scriu pentru trecerea romanilor din Dachia preste Dunăre, le-au luat de la Vopiscus; ba, Eutropius, şi însăşi cuvintele şi ţesetura lui Vopiscus o ţine. De unde urmează că nu mai mult crezămînt pot avea aceştea, în lucrul acesta, de cum are Vopiscus; şi cele ce am cuvîntat pentru înţelesul cuvintelor lui Vopiscus, au a se apleca şi la cuvintele lui Rufus şi a lui Eutropius. Rufus se vede a zice că prin Aurelian fură duşi romanii din Dachia preste Dunăre, ci aceasta nu o zice Vopiscus, de unde urmează / < 57 > că Rufus altmintrea au tîlcuit cuvintele lui Vopiscus de cum sufere stările împrejur ale Dachiei, cele din zilele lui Aurelian. vezi mai sus, . 7. Întru aceaia încă nu se loveşte cu Vopiscus, că acesta zice că Aurelian au aşezat pre romaniii aceia, în Misia care ţinut acum desparte cele doao Misii, iară Rufus scrie că doao Dachii se feceră în ţinuturile Misiei şi a Dardaniei. Ci, acesta nu o putem zice a fi împrotivire. Ba poate Vopiscus au socotit numai cuprinsul aceştii Dachii Noao, cum se întinde prin Misia, pănă în Dunăre, iară Rufus au socotit şi capetul Dachiei Noao cel dincolo, carel e în Dardania. Adecă Dachia lui Aurelian, de lîngă Dunăre, tăind în doao Misia, se sfîrşeşte în Dardania. Sau poate Aurelian au aşezat pre romani mai vîrtos în Misia, ci înmulţindu-se, precum sînt foarte spornici şi astăzi romînii, pănă în zilele lui Rufus, aşa s-au fost lăţit, cît au cuprins şi Dardania, şi o-au lăcuit. Ba, şi în cît e despre împrotivirea cea dintîiu, se pot neted tîlcui cuvintele lui Rufus, cît nici o împrotivire să nu se pară întră el şi întră Vopiscus. Adecă: "Şi prin Aurelian, după ce au fost duşi de acolo (din Dachia) romanii, doao Dachii, în ţinuturile Misiei şi a Dardaniei, se feceră". Adecă, cuvîntul "prin Aurelian" să nu-l apleci la duşii din Dachia romani, ci la făcutele doao Dachii. { 137} Însemnăm şi aceaia aci, că Dachia lui Aurelian, în cît se întinde pre lîngă Dunăre, s-au zis Dachia Ripensis (Dacia Ripensis), iară partea cea mai încolo, în carea se cuprinde şi o parte din Dardania, s-au zis Dachia Mediteranea (Dacia Mediterranea). / < 58 > CAP. IV. ÎNTÎMPLĂRILE ROMANILOR CELOR DIN DACHIA LUI TRAIAN DIN ZILELE LUI AURELIAN PĂNĂ LA INTRAREA UNGURILOR ÎN PANNONIA. . 1. ROMANII CEI DIN DACHIA FURĂ STĂPÎNIŢI DE GOŢI. Dachia părăsită de Aurelian, împreună cu lăcuitorii ei romani, mai vîrtos cei de la şesuri, precum încă în zilele lui Gallien, căzuse în mînile gotilor, aşa, de aci înainte, fără de nici o grije de cătră împărăţiia romanilor, fu de dînşii domnită pămă la anul Domnului 376, cînd cu mănie mare, după cum scrie Paulus Orosius, cartea 7, cap. 33, de unde aceleaşi cuvinte le prescrise şi Paulus Diaconus, la cartea 11, în Valent, venind hunii asupra lor, îi bătură, cît fură strîmtoraţi gotii a fugi preste Dunăre, dincolo, întru împărăţiia romanilor. Vezi şi la Prai, Annalele vechi ale hunilor, ale avarilor şi ale ungurilor, cartea 2. Flavius Vopiscus, în Probus, cap. 16, ne lăsă scris că acest împărat, carele după Aurelian, pănă ţinea încă Dachia gotii, au împărăţit, au bătut în Illiric pre sarmate { 138} şi pre celelalte / < 59 > ghinte, aşa, cît mai fără de răsboiu au luat înapoi toate, cîte le răpise aceia. După aceaia au călătorit prin Thrachia şi toate noroadele gheticeşti fiind spăimîntate cu vestea lucrurilor şi cu puterea numelui celui vechiu strîmtorate, sau în dediţie, sau în preteşug le-au priimit, adecă sau s-au dat lui, sau au făcut preteşug cu el. Şi la cap. 18 scrie că Probus, după ce au făcut pace cu persianii, s-au întors la Trachia şi o sută < de mii > de bastarne au aşezat pre locul împărăţiei romanilor, carii toţi au ţinut credinţa. Asemene şi Zosimus, în cartea 1, cap. 71, în Probus, scrie că acesta, pre basterne, ghintă schithică carea s-au supus lui, priimindu-i în Thrachia, dîndu-le pămînturi de agonisit, i-au aşezat. Aceştea, de aci înainte, pururea au trăit după legile şi datinile romanilor. Dintru aceste vreau unii a culege cumcă împăratul Probus au stăpînit Dachia, pentru că, după cum mărturiseşte Plinius, în cartea 4, cap. 12, Cluverius şi Hofmannus, în Lexico, basternele era noroade lăcuitoare în stînga Nistrului, cu care ce ar fi avut a lucra împăratul Probus, de nu ar fi fost supt puterea lui Dachia, a căriia marginea cea de cătră miază noapte era Nistru? Ci, pre cum destul de chiar se vede din cititele a lui Vopiscus cuvinte, Probus au avut treabă cu varvarii aceia carii au fost întrat a prăda în părţile împărăţiei romanilor. Pre aceia dară i-au bătut Probus şi au luat înapoi cele răpite; pre aceia i-au spăriiat cu / < 60 > vestea lucrurilor sale, şi unii s-au dat lui: bunăoară suta aceaia de mii de bastarne, iar pre alţii i-au priimit în preteşug. Să fi trecut Probus Dunărea încoace şi să fi ajuns pănă la răul Tira sau Nistru, nicăieri nu se citeşte. Ci, să fi trecut Probus prin Dachia pănă preste Tira, ca să bată pre bastarne, au pentru o încursă ca aceasta şi trecere în vreme de răsmiriţă, { 139} Dachia au fost supusă împărăţiei romanilor? Nu totdeauna locurile prin care tre oştile, sînt supuse împărăţiei lor. Constantin cel Mare, pre la anul Domnului 323, cum ne lăsă mărturisit Socrates, în cartea 1, cap. 18, vărtos au învins pre goti şi, cum scrie Paulus Orosius, tocma în sinul locului celui varvaricesc adecă în ţinutul sarmatelor i-au şters; iar Iulianus, nepotul lui Constantin celui Mare, cu mult înaintea acestora, au scris, grăind în persona lui Constantin, cum că el Dachia, carea o-au fost căştigat Traian şi după aceaia fu pierdută, iarăşi o-au căpătat înapoi. Nu mă îndoesc că Constantin cel Mare ş-au supus şie Dachia. Iară, să fi rămas, după moartea lui Constantin, supt împărăţiia romanilor, pănă au grăit gotii într-însa, nicăiri nu aflu. Am cetit un manuscript scurtuţ a unuia, carele din Istoriia lui Zosim, cartea 4, cap. 11, unde se povesteşte cum împăratul / < 61 > Valent venind cu oaste la Dunăre şi trecînd Dunărea, adecă în Dachia, au dat asupra varvarilor. Şi necutezînd varvarii a sta faţă la răsboiu, se ascunseră întră lacuri, şi de acolo umbla pre furiş să facă încurse. Văzînd împăratul tehna varvarilor, porunci armaşilor să rămînă în locul său, să nu se mişte asupra varvarilor, ci adunînd toată mulţimea "colonilor" (aşa ceteşte zisul scriptor, în manuscriptul său) împreună cu aceia, cărora le era încredinţată paza sarcinilor, făgădui fieşte căruia o sumă de aur, de va aduce vrun cap tăiat de a unui varvar. De unde, toţi aţiţaţi cu nădejdea dobîndei, îndată întrînd prin păduri şi prin lacuri, pre toţi cîţi afla îi omorea, şi arătînd capetele celor ucişi, lua făgăduiţii bani. Mulţi întru acesta chip perind dintre varvari, ceilalţi se rugară împăratului de pace. Ne lăpădînd împăratul rugăciunea aceasta a lor, se fece pace fără de nici o { 140} ruşine a mărirei romane. Pentru că de amîndoao părţile se învoiră ca romanii fără de primejdie să moştenească toate cele ce mai nainte era supt puterea lor, şi varvarilor li se opri ca să nu treacă, adecă din colo de Dunăre, şi nice de cum, nici odată să nu năvălească în hotarăle romanilor. Făcîndu-se această pace, împăratul se duse la Ţarigrad. / < 62 > Dintru aceste, aşa grăiaşte zisul scriptor: colonii, a cărora mulţime o pomeneşte Zosim, afară de toată îndoiala era romani, căci carii varvari pentru aur ar fi omorît pre varvari, spre perirea sa? Iară dacă au fost romani colonii aceia, volnic sînt eu a cuvînta aşa: dacă în Ţeara Romînească cea de acum, în carea s-au întîmplat cele ce povesteşte Zosim şi carea era mai aproape de Dachia cea Noao şi mai vîrtos supusă încurselor varvarilor, au rămas vlog de coloni romani, după ce au sculat Aurelian din Dachia cea Vechie oastea şi pre ţăreni sau provinciali, cu mult mai mulţi coloni au trăbuit să rămînă în părţile cele mai depărtate de Dunăre ale Dachiei aceiiaşi, la care nu aşa lesne putea să meargă varvarii, ca la Moldova şi la Ţeara Romînească; ci, aşa au fost Ardealul, pentru că la acela nu putea lesne să răsbată varvarii, pentru muntele Carpat, cu carele e împrejurat; se cade dară să socotim că în Ardeal mai mulţi coloni romani au rămas, mai vîrtos fiind că acolo au fost aurăriile şi alte băi, bună oară de sare, de fier, ş. c., care romanii le lucra, pre cum pănă astăzi, prin nepoţii lor, adecă prin romîni, mai toate se lucră. / < 63 > Precum nici o îndoială nu poate fi că mulţi romani, în zilele lui Aurelian, au rămas în Dachia, din carii se trag romînii de astăzi cei din coace de Dunăre; aşa, cuvîntarea zisului scriitoriu spre a vădi aceaia e tocma răsuflată şi fără de nici o putere, de oară ce în Zosim nu se află colonum (a colonilor, după cum au cetit { 141} zisul scriptor, ci calonum (a şerbilor sau a slugilor), carii nu era lăcuitori ai Dachiei, ci slujitori lîngă oastea împăratului. Istoriia lui Zosim aceaia spune că împăratul Valent văzînd că varvarii goti nu stau la bătae de lege, ci ascunzîndu-se prin lacuri, pre furiş vreau să facă rău, n-au slobozit pre armaşi să se bage întru acele locuri primejdioase asupra varvarilor, ci ţinîndu-i pre aceia în loc, au adunat toată mulţimea slujitorilor celor de la oastea sa şi pre cei ce avea grije de vase şi de alte sarcini ce era de trebuinţa oastei împărăteşti, şi le-au făgăduit că cîte capete de varvari vor aduce, pe tot capu le va da o sumă de bani. Nice nu s-au înşelat împăratul cu măestria aceasta, pentru că zişii oameni ai împăratului aţiţaţi cu nădejdea căştigului, cu de adins dederă prin păduri şi prin lacuri după varvar, şi întru atîta răsbătură, cît strîmtorară pre varvari a cere pace dela împăratul. . 2. DE HUNI. Precum cetirăm mai sus, . 1, din Paulus Orosius, că gotii fură alungaţi din Dachia de huni, Dachiia căzu supt puterea hunilor, carii o ţinură pănă la moartea lui Atila, craiul huniilor, carea s-au întîmplat la anul Domnului 454. Atila acesta, cum vedeşte Prai, în Analele hunilor, cartea 4, nu au trăit mai sus / < 64 > de cinci zeci de ani şi au început a împărăţi la anul Domnului 434. Aşa dară, întră anul 454 şi întră 434 fu aceaia că Atila, craiul huniilor, au luat dela strămoşul lui Menumorut şesurile cele de cătră Tisa; carea am pomenit mai sus, cap. 3, . 5, şi mai multe vom grăi mai încolo. { 142} Priscus carele era trimis cu soliia cea de la împăratul romanilor cătră Atila, scrie la Annalele lui Prai, cele despre huni, cartea 3, cum fiind el la ospăţ cu Atila şi cu alţi boiari huni, intră Zerhon Maurusius, în casă la ei, unde se ospăta, şi ca să facă rîs, începu a vorbi şi a mesteca acum cuvinte ausoniceşti, adecăte italieneşti sau latineşti, acum goticeşti, cu care tuturor mesenilor le fece voe bună, cît toţi crepa de rîs, iar Atila nice de cum n-au vrut să-şi schimbe faţa spre voe bună; numai cînd au întrat Irnah, fiiul lui cel mai mic, cătră acela cu ochi blînzi şi veseli s-au uitat şi l-au tras de obraz. "Iară mirîndu-mă eu, zice Priscus, că Atila pre ceialalţi fii ai săi nici într-o samă nu-i bagă, singur cătră acest mai mic are inimă lipită, un varvar carele şedea aproape de mine şi ştiia limba latinească poftind întîiu de la mine ca să nu spun cătră alţii, zise: "prorocii au prorocit lui Atila, că viţa lui se va stinge, şi de la pruncul acesta se va înoi iarăşi". / < 65 > Bine însemnează Prai, la locul mai sus arătat, că hunii şi limba cea latinească şi cea goticească o-au ştiut; altmintrelea cum ar fi putut Zerhon să-i invite la răs pre huni, de nu l-ar fi înţeles? Otrococius, în partea 1, despre Începutul unguriloe, cap. 4, zice că limba aceaia carea o numeşte Priscus a ausonilor, au fost limba cea romînească. De unde urmează că Atila şi boiarii lui, pre cum şi ceialalţi huni, au ştiut romîneşte. Nu mă mir dară, că romînii nemica nu se sfiia de Atila şi de hunii lui, ci bucuroşi rămînea cu ei, cum am cetit mai sus, cap. 3, . 5, de vreme ce hunii grăia cu ei, şi cu mijlocirea aceasta întru toate se înţelegea la o laltă. Nice nu e mirare că Atila şi ceialalţi huni ştiia romîneşte, pentru că Atila şi toţi ceialalţi huni de pre vremea aceaia, de obşte era născuţi în Dachia şi acolo crescuţi, întră romîni. De unde şi aceaia urmează, că mare mulţime { 143} de romîni, în zilele acele, era în Dachia, şi cu mult mai mulţi era acolo romîni decît varvari, pentru că nu neamul cel mult s-au luat a învăţa limba neamului celui mai puţin, ci cel mai puţin / < 66 > a celui mai mult, precum şi astăzi în Ardeal, pentru că romînii sunt cu mult mai mulţi de cît ungurii şi sasii, acestea de obşte ştiu limba romînească, iară romînii foarte puţini sînt carii să grăiască ungureşte; săseşte apoi, de se află oare carele romîn să vorbească, e tocma mirare. Prai, neplăcîndu-i ceaia ce au scris Otrococius, cum că limba ausoniilor, în carea au grăit Zerhon înaintea lui Atila şi a boiarilor lui, la ospăţul lui Atila, unde şi Priscus au fost întră meseni, au fost limba romînească, la locul arătat al Annalelor hunilor, cu trei dovede se îngîmfă a adeveri că limba ausonilor, despre carea grăiaşte Priscus, n-au fost limba cea romînească: întîiu, pentru că, zice, în vremile acele n-au putut să fie limba cea latinească aşa stricată, cît să se fi făcut romînească, nice, a doao, numele cel de vlahi sau valahi scriitorilor de pre vremile acele n-au fost cunoscut. A treia, pentru că au scris Priscus că un varvar carele şedea lîngă dînsul au ştiut limba cea lătinească, zice că de acolo e chiar că Priscus n-au făcut nici o deschilinire întră limba cea ausonicească şi întră cea lătinească; pentru aceaia, zice, că găcitura lui Otrococius cea din sus spusă, nu are loc. Răspundem la dovada cea din tîiu şi la a treia. De nu au fost limba cea latinească, pre la mijlocul a cincea sută de la Hs., aşa de stricată, cît din dînsa să se fi făcut romînească, cînd rogu-te s-au născut limba romînească din cea latinească, după vremile / < 67 > lui Atila încoace? Vorbe goale, fără de nici o dovadă grăiaşte aci Prai. Însă lipseşte să ştim că doao limbi au fost la romanii cei de demult, una a învăţaţilor, alta a poporului, carea se zicea militărească şi proastă; ceasta o învăţa pruncii de la mumele sale, ceaia de la gramatici { 144} în shoală. "Alta iaste, zice Cvintilian, a vorbi lătineşte, alta gramaticeşte" adecă, alta e a vorbi limba lătinească cea proastă, carea e a poporului, alta, a vorbi limba cea gramaticească, adecă limba învăţaţilor cea lătenească. Limba poporului roman era mai apusă; limba învăţaţilor, carea şi astăzi se vede în cărţile lătineşti, mai iscusită; totuşi, şi una şi alta e lătinească. Nu mă îndoesc că Priscus, prin limba ausoniilor au înţeles limba lătinească cea proastă, prin limba cea lătinească au vrut să însemne limba lătinească cea gramaticească sau învăţată. Şi cum că deschilinire au făcut Priscus întră aceste doao dialecte, adecă întră limba ausoniilor şi întră limba cea lătinească, nu întunecat se îricepe de acolo, că limba ausoniilor o arată ca cunoscută de obşte hunilor, iară cea lătinească, ca o mirare, pomeneşte că o au ştiut varvarul cel de lîngă dînsul. De ar fi fost întru toate, ceasta cu ceaia una, nu era loc să spună că varvarul cel de lîngă dînsul au ştiut lătineşte, după ce odată au arătat că toţi mesenii huni au înţeles pre Zerhon, cînd grăia în limba ausoniilor. Nici o îndoială dară, nu poate fi că Priscus, prin limba ausoniilor au înţeles limba lătinească cea proastă. Carea, de unde o-ar fi învăţat, la vremile acele, hunii, fără de la romîni, întră carii fusese născuţi şi crescuţi? Bine dară au judecat Otrococius că, în locul mai sus arătat la Priscus, prin limba ausoniilor se înţelege limba cea romînească. La a doao. Atîta ajunge cuvîntarea lui Prai, ca cînd ar zice neştine: ungurii nu au fost cunoscuţi scriitorilor celor / < 68 > dinainte de suta a noao, cînd veniră în Pannonia, supt acest nume; aşa dară cei ce vorbea atunci în limba acestora nu au vorbit ungureşte. Iară cînd au început romînii a se chiema la scriitorii cei greceşti şi lătineşti, vlahi, blahi, valahi, vom arăta mai jos. Altmintrea, { 145} neamurilor sloveneşti, din zilele cele vechi, de cînd fură romanii cunoscuţi lor tot vlasii s-au chiemat, carea nu însemnează alta şi acum, al aceleşi neamuri, fără romani, latini, italiani; de acolo apoi feceră grecii vlahi. Ci, despre aceasta, mai pre larg, din jos. . 3. DE GHEPIDE. După moartea lui Atila, craiului hunilor, precum ne lăsă scris Iordandes, în cartea ce se zice: de Rebus Gheticis, cap. 8, sculîndu-se Ardaricus, craiul ghepidelor, cu răsboiu asupra fiilor lui Atila, îi învinse: Ellac, feciorul cel mai mare a lui Atila, căzu în răsboiu, ceialalţi fură alungaţi pănă la ţărmurile Mării Negre, unde mai nainte şezuse gotii. Şi aşa Dachia, în zilele lui Marchian, împăratului de la Ţarigrad, rămăse în mîinile ghepidelor. < 69 > Precum iaste a vedea din Nearaoa, 11 a lui Iustinian împărat, şi din Procopius, despre Ziduirile lui Justinian, cartea 4, cap. 7, Iustinian au fost răsbătut a moşteni unele cetăţi din coace de Dunăre, în Dachia, lîngă Dunăre, pre cum Literata şi altele multe. Ci aceste, cum vom vedea mai jos, iarăşi le pierdură împăraţii cei de la Ţarigrad de supt stăpînirea împărăţiei romanilor şi le ţinură avarii. Nu e îndoială că cetăţile care le numără Procopius, în partea cea din coace de Dunăre, au fost în Dachia noastră, de oară ce zice că acele sînt din protivă cu cetatea Nove, ce era din colo de Dunăre,în Dachia Ripense, iară din protivă cu Dachia Ripense nu iaste alt ţinut fără Dachia noastră. { 146} . 4. DE AVARI. La anul Domnului 553, longobardii, după cum scrie Paulus Diaconus, uniţi cu avarii, pre carii unii îi chiamă şi huni, îi bătură pre ghepide de-i stinseră, cît mai nici care să ducă / < 70 > veste n-au rămas. Cu care întîmplare să prăvăli Dachia supt stăpînirea avarilor. . 5. DACHIA VOLNICĂ. La anul Domnului 568, cum ne lăsă mărturisit Paulus Diaconus, cartea 2, cap. 7, eşind longobardii cu totul din Pannonia, unde lăcuise 42 de ani, ca să meargă la Italia, lăsară Pannoniia priiatenilor săi, ungurilor sau avarilor; carea avarii eşind din dachia, o şi cuprinseră şi se aşezară a lăcui în trînsa. Nu mă îndoesc că atunci avarii toţi au eşit din Dachia, cînd se strămutară la Pannonia, pentru că aşa era datina varvarilor, să lăcuiască pănă la o vreme într-o ţeară, apoi, cînd se strămuta airea de acolo, cu toţii se ducea. / < 71 > Nice odată romînii cei din Dachia, din zilele lui Gallienus nu au putut să răsufle ca acum, de oară ce eşind avarii la Pannonia, în locul lor nice o ghintă varvară nu au întrat în Dachia, ci singuri romanii au rămas. Atunci împărăţiile romanilor din Dachia ce { 147} era strîmtorate pre la munţi (cap. 3, . 5), începură cu volnicie a se lăţi, a se lărgi. Dintră aceste era împărăţiile, întru care aflară ungurii, cînd întrară în Pannonia, căpetenii pre Gelu, pre Menumorut, pre Glad. La capetul sutei a opta, cum scrie Eghinhardus, în Viaţa lui Carol celui Mare, la anul 795, Pipinus,feciorul lui Carol, bătînd şi cu totul concenind pre avari, pre cei din oastea avarilor, carii rămăsese vii din răsboiu, i-au fugărit preste Tisa din coace. De atunci nicăiri nu s-au mai auzit numele avarilor din coace de Tisa, măcar că, cum zisei, pre cei rămaşi vii din răsboiu i-au silit a trece Tisa din coace. De unde, mi se pare că avarii cei fugăriţi din coace de Tisa, măcar că se anumesc avari sau huni, la Eghinhard, întru adevăr n-au fost avari, ci sclavi; de care neam să ştie că mulţi au fost cu avarii, şi numai pentru aceaia se numesc avari sau huni, pentru că au fost în oastea avarilor, pre cum astăzi pre unguri, pre romîni, pre sîrbi şi pre ceilalţi, cîţi se află în oastea nemţească la răsboiu, îi chiamă nemţi, măcar că de viţă nu cînt nemţi. Îndemnul părerei mele aceştiia, de acolo atîrnă, că, cum zisei, numele avarilor, după aceaia nu s-au mai auzit din coace de Tisa, iară sclavii au fost din coace de Tisa, pre carii îi aflară ungurii, cînd au venit în Ardeal, lăcuitori cu vlasii, adecă cu romînii, cum scrie Notariul lui Bela, cap. / < 72 > 25. Adecă, scăpînd aceia din pierzarea avarilor, pre carii i-au concenit Pipinus, ei şi-au ţinut numele namului său şi s-au chiemat sclavi. Despre sclavii aceştia vom avea încă prilej a grăi mai jos, unde vom cuvînta despre săcuii din Ardeal. De la pierzarea avarilor prin pipinus căşunată, romanii cei vechi din Dachia au avut pace adîncă pretutindenea, trăind în vonicie pănă cătră capetul sau sfîrşitul { 148} sutei a noao de la întruparea lui Hs., cînd întrară ungurii în Pannonia. După ce au stins Pipinus pre avari, şi ţinutul cel întră Dunăre şi întră Tisa veni supt puterea frîncilor. Că Eghinhardus, în Viaţa lui Carol celui Mare, descriind ţările care le-au moştenit Carol zice: "După ce amîndoao Pannoniile şi pusa în ceialaltă rîpă a Dunărei Dachia şi Istria şi Liburnia şi Dalmatia" ş. c. Unde luminat se vede că Eghinhardus, prin Dachia au înţeles ţeara aceaia ce iaste între Dunăre şi întră Tisa, unde fusese ringul avarilor, iară nu Dachia ea adevărată, carea e din coace de Tisa. Pentru că Eghinhardus, acela ţinut îl numeşte Dachia, carele în rîpa Dunărei cea din coace stă împrotiva Pannoniei, e ţeara cea întră Dunăre şi întră Tisa, Dachia cea adevărată stînd în rîpa Dunărei cea din coace împrotiva Misiei. Întră Dunăre şi întră Tisa, care ţeară, cum văzum mai sus, Eghinhardus o chiamă Dachia, precum se vede din Annalele aceluiaşi Eghinhardus cele despre faptele lui Ludovicus Pius, la anul 824, lăcuia un neam ce se zicea abotriti şi predeneţenti. Iară abotritii / < 73 > sau predeneţentii a fi fost soiu de sclavi, aceleşi Annale a lui Eghinhardus, la anul 822, nu ne lăsă a ne îndoi. Aceiaşi ne învaţă Cronica cea vechie a mănăstirei Moissiacense, la anul 808, întră scriptorii frînceşti, tom. 3. Pre sclavii aceia dintră Dunăre şi dintră Tisa, pre caii îi zăhăia bulgarii, în zilele împăratului Ludovicus Pius, şi ei cerea ajutoriu de la acelaşi împărat asupra bulgarilor, nu se lăsară bulgarii, pănă nu i-au învins tocma la munţi, unde îi aflară ungurii, cînd au întrat întîiu în Pannonia. Vezi Notariul lui Bela, cap. 12, care loc îl vom ceti şi noi mai jos. . 6. ROMANII CEI DIN DACHIA LUI TRAIAN NICI ODATĂ N-AU FOST SUPUŞI BULGARILOR. Lucius Dalmata, în cartea 6, cu vorbe goale zice romanii cei din coace de Dunăre, mai de mult au fost supuşi bulgarilor, şi apoi, supt nume de paţinaţe, s-au tras de supt puterea bulgarilor. Drept, din scriptorii vizantini e adeverit că mai / < 74 > de mult, din coace de Dunăre au fost o ţeară, carea lor le plăcu a o chiema Bulgaria, ci, să fi fost aceaia în Dachia lui Taian carea o lăcuia romînii, nici unul nu grăiaşte. Deci, de au şi fost oare cînd o Bulgarie din coace de Dunăre, de acolo nu urmează că aceaia au fost în Dachia lui Traian, de oară ce din coace, şi lîngă Dunăre, nu singură Dachia lui Traian, ci şi altă ţeară mai era, adecă cea întră Dunăre şi întră Tisa, din protivă Pannoniei; de unde şi numele bulgarilor, pre cum mai jos, unde vom grăi despre începutul numelui bulgarilor, vom arăta că asemene adevărului iaste să fi luat început. Cînd întrară ungurii în Pannonia, cum scrie Noitariul lui bela, despre care mai pre larg vom cuvînta în următoriul cap, întră Dunăre şi întră Tisa au aflat, în partea cea din jos, bulgari, în partea cea din sus, sclavi, toţi supt stăpînitoriu bulgăresc. Salanus, carele şedea în oraşul ce Notariul lui Bela, la cap. 39, îl chiamă Tetel. Nu airea dară Bulgaria cea din coace şi lîngă Dunăre, despre carea vorbesc scriptorii vizantini, poţi să ţi o năluceşti, fără întră Dunăre şi întră Tisa. Nichifor, patriarhul Ţarigradului, în Breviarul Istoricesc, şi după dînsul Theofan, în Hronografie, iară din Theofan, Istoria Miscella, în cartea 19, scriu să fi fost la lacul Meotis, de unde au venit hunii, Bulgariia veche cea Mare. Acolo fiind, zic, căpetenie oare carele Cuvrat sau Covrat, cînd fu aproape de moarte porunci { 150} celor cinci fiii ai săi, ca să lăcuiască împreună, că aşa îşi vor întări împărăţiia. Iară ei, împotiva poruncei tatălui lor, după moartea lui, fieşte carele luîndu-şi părticica oamenilor săi, se duseră care întro parte, care întralta, singur cel mai mare rămînînd la moşiia tătîne-său. Al treilea dintră aceştea, cu numele Asparuh, trecînd apele Danapru şi Danastru, întră aceste şi / < 75 > întră Dunre se aşeză cu oamenii săi, la un loc carele pre limba sa îl chiamă Oglu sau Onglu. Pre cum Bulgaria vechie cea Mare dela lacul Meotis, aşa şi povestea cea despre Cruvat şi despre despărţirea fiilor lui, deşteptaţii o socotesc întră fabule. Nice de airea nu au luat prilej fabula aceasta, fără de acolo, că fiind şi bulgari mestecaţi întră huni, scriptorii greceşti cei mai din coace îi mestecară la olaltă, cît, în loc de bulgari, zicea huni şi, în loc de huni, bulgari, şi aşa se năluci Bulgaria la Meotis, de unde au eşit hunii în coace. / < 76 > Mai încolo povestind lăudaţii Nichifor şi Theofan, la anul 11 a lui Constantin Pogonat, împăratului romanilor de la Ţarigrad, carele iaste anul Domnului 679, cum au început împărăţia bulgarilor preste Dunăre din colo, zic că ghinta bulgarilor ce era lăcuitoare la Dunăre, au pornit a prăda ţinutul romanilor cel învecinat Dunărei. De unde Constantin oaste grea foarte, şi pre uscat şi pre apă, au sculat asupra lor; ci, bulgarii bătură oastea lui Constantin şi trecînd Dunărea, ajunseră la Varna, şi mai încolo cuprinseră, cît împăratul { 151} fu silit cu acea tocmală să facă pace cu bulgarii, cît în tot anul să le dea dajde. Întru aceasta se cade a lua aminte întîiu, că nici unul din zişii scriptori nu zice că doară oamenii lui Asparuh să fi prădat atunci ţinutul împărăţiei romanilor şi eişi să fi trecut Dunărea a-şi face din colo împărăţie. A doao, cuvintele lui Theofan, cînd zice că pămîntul carele îl ţinea bulgarii, în zilele lui, în vremea lui Constantin Pogonat au fost a împărăţiei creştinilor, adecă a romanilor, nice cum nu se pot înţelege aşa, că doară pămîntul acela e din coace de Dunăre, cît, în zilele lui Pogonat, împărăţiia romanilor să fi avut din coace de Dunăre, adecă în Dachia, cevaşi ţinut carele, în zilele scriptorului Theofan, să-l fi moştenit bulgarii, nu se pot, zisei, înţelege aşa cuvintele lui Theofan, pentru că, măcar că Justinian împărat, cum văzum mai sus, . 3, apucae a ţinea niscai cetăţi din coace, lîngă Dnăre, totuşi, după aceaia le pierdură romanii, precum şi de acolo luminat se vede, că Simocata scrie, în cartea 7, cap. 15, cum întră împăratul Mavrichie şi întră haganul avarilor, cu acea tocmală se legă pacea, / < 77 > ca Dunărea să fie hotarul întră împărăţiia romanilor şi întră a avarilor. Nemica dară nu avea romanii din coace de Dunăre, în zilele lui Constantin Pogonat. Nu alt pămînt dară înţelege Theofan cînd zice că acela carele acum îl ţin bulgarii, în zilele lui Pogonat au fost a romanilor, fără ţeara aceaia din colo de Dunăre, carea, după ce o-au cuprins bulgarii, s-au zis Bulgaria. Ceaia ce Theofan grăiaşte, de pe asupra numai, despre ţeara, carea în zilele lui o ţinea bulgarii şi în vremea lui Constantin Pogonat au fost a romanilor, Constntin Porfiroghenitul, în caretea 2, despre Temate, o spune mărginit anumind locurile care sînt de colo, nu din coace de Dunăre. Pînză dară de păianjen ţes aceia carii din cuvintele acele a lui Theofan (că nice altă umbră de dovadă nu pot să aducă) se screm a arăta că ţinutul, { 152} carele întîiu îl luară bulgarii de la romîni, în zilele lui Constantin Pogonat, au fost din coace de Dunăre, în Dachia, şi fiind că în Dachia lăcuitori era romînii, trag urmare că romînii ceşti din Dachia lui Traian, oare cînd au fost supuşi bulgarilor. Pentru limpede înţelegerea bătăei bulgarilor cu oastea lui Constantin Pogonat, carea o spun Nichifor şi Theofan, însămnăm şi / < 78 > aceaia, că bine grăiaşte Prai în Annalele avarilor, cartea 2, cum că bulgarii trecînd Dunărea au făcut în Thrachia pradă, şi după aceaia iarăşi s-au întors din coace de Dunăre, şi aci au aşteptat pre Constantin Pogonat, carele cu oaste grea venea asupra lor. 7. ROMÎNII ŞI DUPĂ VREMILE LUI AURELIAN AU RĂMAS ÎN DACHIA NEAM OSEBIT. Enghel, în Apendicea sa cea despre începutul romînilor, . 2, zice tocma să se dea aceaia, că unii romani să fi rămas în zilele lui Aurelian, în dachia, adecă să nu fi vrut a trece cu ceialalţi preste Dunăre din colo, cu anevoe se poate crede, aceştea întru atîta spurc de ghinte pribege, umblătoarea în sus şi în jos, să fi stat cu ghintă osebită, adecă să nu se fi mestecat cu altă ghintă, prin căsătorii, să nu se fi răsipit, ci pururea în lăcaşurile sale să fi rămas; şi zice că el cu atîta mai vîrtos nu crede aceaia, că nici un scriitoriu vrednic de credinţă nu se află, carele să fi lăsat scris cum că romanii rămînînd în Dachia au urmat a sta ghintă osebită, nu s-au mestecat cu altă ghintă, prin căsătorii, nu s-au răsipit, ci pururea au rămas întru lăcaşurile sale. La care a lui Enghel îndoială răspundem. { 153} Dacă laşi odată că unii romani, în zilele lui Aurelian, trecînd alţii preste Dunăre din colo, au rămas în Dachia, pre cum am şi adeverit mai sus, cap. 3, că partea cea mai mare a nemrginitei / < 79 > aceiia mulţimi au rămas, lipseşte să crezi şi aceaia, cum că aceaia au rămas ghintă osebită, ne mestecată şi statornică întru lăcaşurile sale, precum era şi mai nainte, de nu se va vădi cu mărturisiri de scriptori vechi, vrednici de credinţă împrptivă. Că, fără cădinţă pofteşte aci Enghel mărturisiri de scriptori vrednici de credinţă, carii să fi lăsat scris cum că romanii rămînînd în Dachia nu s-au mestecat cu altă ghintă prin căsătorii şi nu s-au răspîndit, ci au rămas întru lăcaşurile sale, fără cădinţă, zisei, pofteşte Enghel mărturisirile acelea pentru că însuşi acela carele spune ceva faptă noao, acela e detoriu cu mărturisiri vrednice de credinţă să adevereze cum că întru adevăr s-au întîmplat acea faptă, de el spusă, iară pre cela ce va tăgădui acea faptă nevădită, nici odată nu-l îndătoreşte firea ca să vădească cum că nu s-au întîmplat acea faptă spusă de altul, ci pururea îi dă firea voe şi cădinţă a o tăgădui, pănă cînd cela lalt cu statornice dovede nu va adeveri zisa sa. Drept aceaia, de oară ce Enghel spune faptă noao, adecă cum că romanii cei rămaşi în Dachia s-au mestecat cu alte ghinte prin căsătorii, s-au răsipit şi nu au rămas statornici întru lăcaşurile sale, nu se cade el să poftească mărturii împrotivă, ci însuşi trăbue, din scriptori vechi să-şi adevereze zisa sa; altmintrea, zisa lui aceaia rămîne răsuflată şi fără de putere. Dară, { 154} în deşert vom aştepta sau de la Enghel sau de la altul asemene lui, ca să ne citească acei scriptori vechi, că nici unul nu se află întru toată vechimea, carele să fi grăit aceaia: că romanii cei ce au rămas în zilele lui Aurelian în Dachia, au să se fi mestecat cu vro ghintă prin căsătorii, sau să se fi risipit de cătră olaltă şi să nu fi rămas întru lăcaşurile sale. / < 80 > Însă, măcar că nu sîntem detori a dovedi cum că romanii cei rămaşi în Dachia sau nu s-au mestecat cu altă oare care ghintă, prin căsătorii, sau că nu s-au răsipit, ci au rămas în locurile sale, ghintă osebită, adecă au rămas romani, totuşi, ca mai chiar să se veadă despulparea părerei lui Enghel, întru asemănarea celor ce am cuvîntat mai sus, cap. 1, . 6, şi cap. 3, . 5, răspundem că romanii sau romîni, preste tot grăind, pururea pănă astăzi s-au îngreţoşat a se căsători cu mueri de alt neam. Această fire a romînilor de ar fi fost cunoscută lui Enghel, cred eu că nu ar fi vărsat aşa lesne oraclu, cum că anevoe se poate crede întru atîta spurc de ghinte umblătoare în sus şi în jos să nu se fi mestecat romanii cu alte ghinte prin căsătorii. Şi revărsîndu-se învîrstate ghinte varvare în Dachia, pănă zăbovea acolo şi de acolo purta răsboiu asupra altor ţări, văzînd pre acei romani din Dachia că sînt vînoşi şi inimoşi, au nu iaste a crede că pre mulţi din trînşii îi vor fi poftit, ba îi vor fi şi rugat, ba unii, în carii mai tare fierbea sîngele spre răsboiu, se vor fi şi îmbiiat a fi lor spre ajutoriu la răsboiu? Ce lucru poate fi mai firesc decît acesta? După ce eşiia ghinta aceaia din Dachia şi întra alta, asemenea făcea, şi cu aceaia, împrejurările timpurilor sfătuindu-i să ucre aşa. De aciia Catancici, în cartea, căriia îi dete { 155} nume, de Istro, cap. 8, . 4, măcar că lui îi place a crede cum că moştenii Dachiei au fost sclavii săi, totuşi bine află cum că o unire înţeleaptă ca aceasta cu ghintele cele streine îi ţinu pre romîni în Dachia, supt stăpînirea Austriei? Şi totuşi, mai / < 81 > mulţi ostaşi sînt în Dachia dintră romîni de cît dintră alte ghinte, supt steagurile bunului împărat al Austriei. Aşa iaste a crede că se făcea şi în vremile varvarilor cele mai sus zise; şi pentru pricina aceaia putea să aibă romanii pace în Dachia de cătră varvarii aceia; şi cu atîta mai vărtos să-i lasă varvarii nesmintiţi din lăcaşurile lor, că, fiind varvarii aceaia ghinte nomade, adecă nestatornice în loc, şi care mai vîrtos se îmbogăţea cu răpiri şi cu prăzi de prin tralte ţări, iară nu cu agonisirea pămîntului, precum anume, despre huni mărturiseşte Amianus Marcelinus, cartea 31, cap. 2, cum aceaia nici nu ară, nici nu se ating vre odată de coarnele plugului, şi lor le era de folos să rămînă romanii statornici întru lăcaşurile sale şi să-şi lucre moşiile, ca şi familiile varvarilor să se ajuture din sudoarea romanilor. De aciia iaste că în suta a noao de la Hs., cînd au venit ungurii cu oaste în Ardeal, aflară acolo pre romîni supt nume de vlahi, vlasi, ghintă osebită, precum scrie Notariul lui bela, cu domnul lor, Gelu, lîngă carii era lipiţi sclavii. Deci, în suta a noao romînii, sau romanii era ghintă osebită în Dachia; cînd rămaseră, în zilele lui Aurelian în Dachia, în că au rămas ghintă osebită. Cînd dară au încetat romînii a fi ghintă osebită? Şi cînd apoi, iarăşi se aleseră din spurcul varvarilor, şi se feceră ghintă osebită? Lucru ne îndoit iaste că romanii cei rămaşi în Dachia, după Aurelian pururea au fost ghintă osebită. { 156} CAP. V. PENTRU DESCĂLECAREA UNGURILOR ÎN ARDEAL. . 1. NECUMPĂTATĂ DRAGOSTE AU AVUT NOTARIUL LUI BELA SPRE UNGURI. Cel dintîiu întră toţi istoricii, cele ce sînt pentru întrarea lui Tuhutum cu oastea ungurească în Ardeal, le scrise, pre la capetul sutei a doao sprezecea de la Hs., Notarius a lu Bela crailui unguresc, carele pănă aci au fost anonimus, adecă ne anumit, a căruia nu i s-au ştiut numele, iară acum, pre cum înveaţă Enghel, în Apendicea cea despre începutul romînilor, . 4, nu e mult mai anonimus, după cum însuşi au arătat la Vindiciile anonimului ale lui Daniel Cornides, e Paulus, episcop al papistaşilor unguri din Ardeal, carele au custat în zilele lui Bela al treile, craiului ungurilor. / < 83 > Acest notariu atîta fu îmbătat de dragostea ungurilor, cît nu numai fără cumpăt măreşte laudele ungurilor şi micşorează vîrtutea altor neamuri, ci încă, fiind ungurii păgîni, nu se stideşte asupra canoanelor theologhiei şi ale ortodoxiei a scrie cum că acele daruri fură date de sus ungurilor, care arare ori şi celor mai buni creştini şi mai iubiţi lui Dumnezeu, s-au obicinuit { 157} ceriul a hărăzi. Această a notariului necumpătată patimă şi nesuferită scădere, însuşi înţelepţii ungurilor o văd, în istoria Notariului. Acel necumpăt al Notariului, mai nainte de toate, eu, după socoteala însămnărilor, care ungurul Daniel Cornides, în Vindiciile notariului, la secţia 2, cap. 4, . 6, le fece, aci îl voiu arăta. Aşa, Notariul, la cap. 3, zice că mumei lui Almus, carele fu căpetenie ungurilor, fiind însărcinată cu Almus, i s-au făcut veenie dumnezăiască. La cap. 4 zice că în Almus, măcar că era păgîn, au fost darul duhului sfînt. La cap. 8, zice că / < 84 > lui Almus era jutoriu Duhul Sfînt. La cap. 33, zice că unguri era harul cel dumnezăesc. La cap. 8, zice că mila lui Dumnezeu mergea înaintea ungurilor, şi Dumnezeu pre vrăjmaşii lor îi dede lui Arpad căpeteniei şi armaşilor lui. Asemenea, şi la cap. 44 şi 37, zice că harul cel dumnezăesc mergea înaintea ungurilor. La cap. 20, prorociia lui Moisi cea pentru fiii lui Israil făcută nebuneşte o apleacă spre unguri, şi întru unguri, zice că oau împlinit Dumnezeu. Asemenea fără cumpăt iaste cînd zice, la cap. 7, că ungurii pre toate ghintele întrec cu hărniciia vînatului, cînd zice, la cap. 87, că ungurii sînt neînvinşi în obicinuitele ale răsboiului ostenele. Cînd, în prolog, pre larg spune cum neamul unguresc e preastrălucit, preanţelept, blînd, fără nici un pcat, şi preaviteaz. Cînd, la cap. 4, 83, 87, pre Almus, pre Zoltanus, pre Toxus, pre carii scriitorii cei nemţeşti îi scriu a fi fost oameni blăstămaţi, el îi laudă că au fost milostivi, darnici, drepţi, înţelepţi, şi cu alte fapte bune înfrumseţaţi. Lîngă aceste, se cade a lua aminte că cîte răsboae avură ungurii cu neamuri tari pănă au cuprins ţeara carea acum se zice ungurească, şi tot Bănatul, toate aşa le scrie notariul, ca cînd pre fieşte carele neam, cu care se bătură, nu numai întro / < 85 > zi şi cu o bătălie singură, l-ar fi învins ungurii, ci ca cînd încă nici unul dintră dînşii, întru acele cumplite bătălii, nu ar fi căzu; carea, socotind firea răsboiului, e tocma cu neputinţă. Vezi la Notariul, cap. 39, 41, 44. Numai cînd, mai pre urmă, se bătură cu Menumorut, la Bihor scrie, la cap. 81, că au căzut doaozeci de unguri şi cinci spre zece săcui. Dintru aceste şi din multe alte care se cuprind în istoria Notariului, fieştecarele poate vedea că, după canoanlele critice, întru acele ce scrie Notariul spre mare lauda ungurilor sau spre micşorarea altor neamuri, nu poate să i se creadă. Despre Notariul, această judecată face marele apărătoriu al Notariului, Enghel, în locul mai sus însămnat. Zice că Notariul au cunoscut bine ţinutul Ardealului şi că iaste dintră cei mai aleşi istorici ungureşti, şi cum că trăbue să i se creadă întru cele ce povesteşte despre venirea ungurilor în ţeara ungurească "afară de acele, care însuş le agereşte". . 2. INTRAREA UNGURILOR ÎN PANONIA. Înainte de a veni ungurii în Pannonia, carea acum se zice Ungaria sau ţeara ungurească, scrie notariul la cap. 9, că lovindu-se ungurii cu ruşii, adecă cu muscalii, îi bătură pre ruşi şi îi alungară pănă la Chieu, şi stînd acum ungurii a / < 86 > rădica scările pre murii cetăţii, ca să răsbată la Chieu, se rugară ruşii de pace şi îndemna pre unguri ca lăsînd Galiţiia, să meargă în Pannonia, carea mai nainte fusese a lui Atila. Lăudară-le foarte ţeara aceasta, şi le spunea şi ce feliu de neamuri lăcuesc în Pannonia, adecă sclavi, bulgari, vlahi şi păstorii romanilor, pentru că, după { 159} moartea lui Atila, pămîntul Pannoniei îl numea romanii păşune, pentru că turmele lor se păştea în pămîntul Pannoniei. Ajungînd ungurii dela Chieu în Galiţiia, scrie Notariul la cap. 11, cum duca Galiţiei au eşit înaintea ungurilor desculţ, multe daruri aducînd, cărora lăudîndu-le Pannonia, pre rînd le spuse ce neamuri ţin acum Pannonia: adecă, pănă la Dunăre, de a dreapta Dunărei cum cură, romanii au aşezat păstorii săi. Iară ţinutul, carele e întră Tisa şi întră Dunăre, l-au cuprins şie marele Reanus, duca Bulgariei, moşul lui duca Salanus, pănă la marginea ruşilor şi a leşilor, şi au aşezat acolo să lăcuiască sclavi şi bulgari. Iară ţinutul, carele e întră Tisa şi întră codrul Igfon, carele e de cătră Ardeal, dela Murăş pănă la Someş, l-au cuprins şie duca Morut al căruia nepot s-au zis de unguri Menumorut, pentru că avea multe vrute, şi în pămîntul acela lăcuiesc ghinte care se zic cozar. Iară ţinutul, carele e dela Murăş pănă la cetatea Urşua, l-au cuprins oare carele ducă, / < 87 > Glad, eşind din cetatea Vidinului cu ajutoriul cumanilor. Însă, la cap. 44, domniia lui Glad o întinde Notariul pănă la Horom. De aciia Notariul, la cap. 12, scrie că trecînd ungurii preste munte, ajunseră de cătră părţile cetăţii Ung şi se odihniră 40 de zile, la Muncaci, care loc mai întîiu l-au fost cuprins în Pannonia. Acolo era lăcuitori scalvii, supuşii lui duca Salanus. Aceştea temîndu-se foarte de unguri, le da toate cele de lipsă, povestindu-le cum murind craiul Atila, marele Reanus, strămoşul lui duca Salanus, eşind din Bulgaria, cu ajutoriul şi cu svatul împăratului grecilor, au fost cuprins ţinutul acela. Şi cum însuşi sclavii din ţeara Bulgariei fură duşi la marginea ruşilor, şi cum acum îi ţine duca Salanus. / < 88 > { 160} Unii, din cuvintele lui Constantin Porfiroghenitul, cele ce, în cartea cea despre Chivernisirea împărăţiei, partea 2, cap. 40, pentru unguri, pre carii el îi numeşte turci, ne lăsă scrise, vreau se înfrîngă crezemîntul Notariului lui Bela, întru cele ce scrie notariul pentru întrarea ungurilor în Pannonia. Că vreau ei, din zisele cuvinte a lui Constantin Porfiroghenitul, să culeagă cum că ungurii nu de cătră Muncaci au întrat în Pannonia, ci prin ŢearaRomînească, de cătră Severin, unde se află rămăşiţele Podului lui Traian. Ci Constantin Porfiroghenitul, la locul mai sus însămnat, nemica nu grăiaşte despre întrarea ungurilor în Pannonia, fără cît spune unde s-au aşezat ungurii a lăcui, după ce fură alungaţi din Moldova de paţinaţite. Şi descriind ţeara, adecă Pannonia, carea Porfiroghenitul o numeşte Turcia, unde s-au aşezat ungurii a lăcui, începe a spune întîiu începutul ţărei aceştiia, zice că iaste Podul lui Traian, după aceaia că apele Timiş, Tutiş, Murăş, Criş, Tisa, cele lalte, pănă la frînci. Cuvintele lui Constantin Porfiroghenitul despre aceste, mai sus, la cap. 1, . 6, sînt scrise lătineşte. . 3. SOLIIA LUI TUHUTUM CĂTRĂ ARPAD, DUCA UNGURILOR. Cuprinzînd ungurii partea cea de sus a împărăţiei lui Salanus, unde lăcuia sclavii, vro cîţva căpitani mari ungureşti, întră carii era şi Tuhutum, scrie Notariul, la cap. 22, 23, că / < 89 > trecură cu oaste Tisa şi cuprinseră tot ţinutul, pănă la poarta Meseşului, { 161} unde şi fipseră margini ţării ungureşti, ca adecă, pănă la poarta Meseşului tot pămîntul acel, să fie a ungurilor. Unde mai multe zile rămaseră zişii căpitani cu oastea, pănă ce au întărit bine marginile ţării ungureşti. Amînînd, adecă zăbovind mai lungă vreme acolo, Tuhutum auzi dela lăcuitori bunătatea ţării Ardealului, unde oare carele Gelu romîn ţinea domniia. De unde începu a dori că, de ar fi cu putinţă, prin harul lui duca Arpad, domnului său, să-şi capete şie şi rămăşiţelor sale Ardealul. Notariul, cap. 24. De unde, cum scrie Notariul, la cap. 25, trimise pre oare carele om viclean, pre Opaforcoş, tatăl lui Ogmand, ca, pre furiş umblînd, să veadă bunătatea Ardealului şi ce plasă de oameni sînt lăcuitorii lui, cît, de s-ar putea, să dea răsboiu cu dînşii, pentru că voia Tuhutum, cu hărniciia sa, şie nume şi pămînt să-şi agonisească. Deci, tatăl lui Ogmand, spionul lui Tuhutum, ca vulpea umblînd împrejur, şi văzînd bună rodire a pămîntului aceluia şi lăcuitorii lui, în cît poate omul vedea, mai sus de cît se poate îi plăcu Ardealul, şi curînd întorcîndu-se la Tuhutum, multe îi spuse despre bunătatea ţării aceiia, cum aceaia e răorată de preabune rîuri, a cărora numele şi folosurile în şir i le povesti, şi şi cum că în nisipul acelora se culege aur, şi aurul pămîntului aceluia e foarte bun, şi că / < 90 > acolo se tae sare şi lăcuitorii ţării aceiia sînt cei mai apuşi oameni a toată lumea, aceia sînt anume blasii (romîni) şi sclavi, nice nu au alte arme fără arc şi săgeţi. Duca lor, Gelu, nu e puternic, nice nu are armaşi buni, pre lîngă sine, carii să cuteze a sta asupra îndrăznirei ungurilor, ba şi dela piţenate mult năcazuri pătimesc. Auzind aceste Tuhutum dela spionul său Opaforcoş, scrie mai încolo Notariul, la cap. 26, petrecu soli la { 162} duca Arpad, ca să-l sloboadă a merge în Ardeal, să se oştească asupra lui duca Gelu. Pre carele îl şi slobozi Arpad. Însămnăm aci, din cele mai sus cetite din Notariul lui Bela, că Tuhutum nu şi pentru ostaşii ungureşti, carii era cu dînsul, au dorit să capete Ardealul, ci pentru sine şi pentru fiii fiilor săi, ce vor urma după dînsul. Despre carea şi mai jos va veni vorbă. / < 91 > . 4. RĂSBOIUL UNGURILOR CU ROMÎNII ÎN ARDEAL. Scrie Notariul la acelaş cap. 26, că întorcîndu-se cu slobozeniia cea mai sus arătată, de la Arpad, solul lui Tuhutum, îndatăş Tuhutum se găti cu ostaşii ungureşti, carii era supt povaţa lui, şi întră în Ardeal asupra lui Gelu, duca romînilor. Iară Gelu auzind de venirea lui Tuhutum, îşi adună oastea sa, şi cu pripit curs dede să-i iasă înainte, ca să-l împiedice să nu între pre poarta Meseşului, ci Tuhutum întro zi trecînd codrul, ajunse la rîul Almaş, unde amîndoao oştile se întîlniră mijlocind întră iale rîul. Iară duca Gelu voia acolo să-i oprească pre unguri cu săgetătorii săi, ca să nu treacă. A doao zi înainte de zori de zio, urmează Notariul la cap. 27, Tuhutum îşi împărţi oastea în doao: o parte o ţinu cu sine din coace de rîu, o parte o trimise cu puţin mai sus, ca trecînd rîul fără de a sîmţi ostaşii lui Gelu, să urzească bătaia. Carea aşa se şi făcu, că prelesne trecînd aceştea rîul, îmbe oştile se apucară de bătae, şi se oştiră ungurii şi romînii laolaltă cumplit, ci fură învinşi armaşii lui Gelu, şi dintră ei mulţi fură { 163} omorîţi, iară mai mulţi prinşi. Carea văzînd duca gelu, pentru apărarea vieţii, cu puţini apucă fuga, / < 92 > şi grăbind a fugi la cetatea sa, ce era lîngă Someş, armaşii lui Tuhutum gonindu-l, lîngă rîul Copuş îl omorîră. Atunci lăcuitorii ţării văzînd moartea domnului său, Gelu, din bună voinţa sa, cu darea de mînă, îşi aleseră loruşi domn, în locul lui Gelu, pre Tuhutum, tatăl lui Horea, şi în locul acel, carele se zice Eşculeu îi jurară lui credinţă, de unde din zioa aceaia locul acel, s-au numit Eşculeu, căci acolo au jurat. Şi din zioa aceaia au ţinut ţeara aceaia cu pace şi cu fericire. Aceste sînt care ni le lăsă scrise Notariul lui Bela despre întrarea lui Tuhutum cu ostaşii ungureşti în Ardeal, şi despre aşezarea lui acolo. Din care, după socoteala critică de se vor lua, nici o micşorare nu urmează asupra romînilor. Ci, fiind că unii dintră protivnicii romînilor cu unele dintru aceste rău întrăbuinţîndu-se, fără dreptate se nevoesc a micşora mărirea romînilor şi a o înegri, se cuvine aceste mai pre larg a le răspica şi a le lămuri. Iară, înainte se cade să însămni că Notariul la cap. 27, măcar că spune că cumplită bătae fu întră unguri şi întră / < 93 > romîni, totuşi dintră unguri nici unul nu scrie să fi perit sau să se fi pleguit, adecă rănit. Cine poate crede, unde se întîlnesc doao oşti protivnice şi se bat întră sine cumplit, de o parte să cadă mulţi, şi de ceaia parte nici unul? De unde mai luminat de cum străluceşte soarele cînd e cruce amiazi, se vede că cele ce scrie Notariul pentru răsboiul lui Tuhutum cu Gelu spre necumpătată laudă a ungurilor şi spre apunerea romînilor, nebunie iaste a i le crede. { 164} . 5. BĂRBĂŢIA ROMÎNILOR. Cu gurile pline vestesc protivnicii cuvintele acele din istoria Notarului, cap. 25, cu care se zice acolo, că romînii sînt cei mai apuşi oameni a toată lumea, şi cu acele cred ei că pot arăta, în faţa a toată lumea, nu ştiu ce slăbiciune streină în romîni. Ci întru adevăr bat aerul ei atunci, cînd din cuvintele acele se nevoesc a micşora pre romîni. Pentru că, precum mai sus ( . 1) arătai, necumpătata dragoste, care avea Notarilu spre ghinta cea ungurească, şi ura spre alte limbi, la multe scîlciituri îl împinse pre el. De acolo e că aşa apus găiaşte despre romîni scriind răsboiul lor cel cu ungurii. Că, afară de altele, care dintră acei unguri putea să aibă cunoştinţa tuturor neamurilor lumei aceştiia, ca alăturînd pre romîni cu fieşte care neam a lumei, să fie destoinic a judeca, oare romînii sînt cei mai mişei întră oamenii a toată lumea? / < 94 > Apoi ştiut lucru iaste că Notariul asupra numănui nu era aşa mînios, precum asupra acelora, carii cîndva au bătut pre unguri. Însuşi Cornides Daniel ungurul o cunoaşte aceaia în Vindiciile Notariului, secţia 2, cap. 4, . 3, unde din cap. 85 a istoriei Notarilui arată mîniia cea mare a Notariului asupra teutonilor, bavarilor, alemanilor, căci au bătut pre unguri şi au spînzurat pre căpitanii lor, pre Leel şi pre Bus. Însă din Ioann Chinnam, notariul împăratului Manuil Comnin, carele scrise Istoria Comninilor, a lui Ioann şi a fiiului lui, manuil, dela anul Domnului 1118 pănă la anul 1176, adecă în suta a doao spre zece, la a căriia sfîrşit au scris şi Paulus, Notariul lui Bela, istoria sa, se ştie, zisei, din cartea 6 a lui Chinnam, cum Leon Vataţi, din porunca împăratului, fu trimis cu oaste mare şi cu mulţime de romîni din Ţeara romînească { 165} ca să dea năvală asupra ungurilor. Această oaste întrînd în ţeara ungurilor făcu pradă mare, omorî oameni mulţi foarte, pre atîţa duse în robie, turme de oi, copie de cai şi alte vite mînă de la unguri. De unde, / < 95 > după treaba sa, nu putea să nu fie foarte mînios Notariul lui Bela asupra romînilor pentru acea proaspătă mare păgubire ce făcură atunci romînii ungurilor. Nu mă îndoesc că şi pe solomon, cînd avea el vrăjmăşie asupra lui Ladislaus celui cu numele acesta, întîiu craiu al ungurilor, l-au ajutat romînii, de oară ce, cum scrie Anna comnina, în cartea 7, la Prai, în Annalele crailor Ungariei, cartea 2, la anul de la Hs. 1085, şi cînd s-au împreunat el cu Gelu ca să meargă asupra grecilor, ostaşii carii au fost cu dînsul, şi supt povaţa lui, era dachi; şi aceaia se ştie că în istoria vizantina prin dachii se înţeleg romînii; nice după descălecarea romanilor în dachia, pe vremile lui Traian făcută, nu s-au chiemat alţii dachi fără romanii cei din Dachia. Şi în zilele Sfîntului Ştefan, craiului ungurilor, relele cele multe, prăzile, uciderile, pustiirile, care le-au făcut în ţeara ungurească Ghila, duca sau crăişorul Ardealului, cum arată Prai în Annalele crailor Ungariei, cartea 1, la aul 1002, cu ce oaste mai vîrtos le fece fără cu romînii din Ardeal, a cărora era el crăişor, din sămînţa lui Tuhutum (după mărturisirea Notariului lui Bela, cap. 24), pre carele / < 96 > romînii cei din Ardeal, după moartea domnului lor Gelu, din bună voia lor şi l-au fost ales domn, precum mai sus am arătat. Unele ca aceste nu putură zisului notariu să-i facă sînge bun asupra romînilor. { 166} Ba poate şi aceaia au adaos ura notariului asupra romînilor, că el era episcop papistăşesc, în Ardeal, şi romînii era de lege grecească, precum şi astăzi sînt; şi întră aceste doao legi de mult stăpîneşte, de amîndoao părţile, întru cei fără cumpăt, ura. Pentru aceste pricini, şi pentru pisma, măcar că astăzi reghementurile cele preaviteze din Dachia cea împăratului Avstriei supuse, mai vîrtos stau din romîni, măcar că învăţătură, ştiinţă, nu e mai puţină în clirul romînilor, anume din Ardeal, de cît în clirul papistaşilor unguri din Ardeal, ba şi întră politici mulţi bărbaţi romîni sînt învăţaţi, unii şi în deregătoriile cele mai înalte puşi, adecă consiliari, nice clirul episcopiei Oradiei Mari nu e mai puţin învăţat, precum şi bună parte a romînilor din clirul episcopiei dela Muncaci, măcar că acestora pănă acum le-au fost maştehă norocirea fiind supuşi la episcop pururea rus, ba şi în Bănat, măcar că îi stăpînesc episcopii cei sîrbeşti, încă se află preoţi romîni întru învăţătură procopsiţi, dintră carii iaste prea cinstitul Ioann Thomici, proto-presvyter al Caransebeşului şi assessor conzistoriului episcopesc al Vărşeţului, bărbat cu răvnă ca aceaia spre deplinirea neamului romînesc învăpăiat, cît nici osteneală, nici chieltuială nu e învăţat a cruţa, şi pre sine încă gata iaste a se jertvi, cu toate aceste, zisei, şi astăzi Paulus, episcopul papistaşilor unguri din Ardeal, întrebat de vrun strein, carele nu cunoaşte pre romîni, nu cred eu că nu / < 97 > ar răspunde cum că romînii sînt cei mai apuşi întră toţi oamenii lumei. De unde, de au vîrît din capul său notariul cuvintele acele acele micşorîtoare de mărirea romînilor, după canoanele critice, nu se poate crede preasfinţiei sale. Însă, precum cetirăm mai sus ( . 3), acele cuvinte nu ca ale sale, ci ca de Opaforcoş, spionul lui Tuhutum, zise le scrie notariul, pre carele acoloşi îl zise notariul a fi fost om viclean şi îl aseamănă cu vulpile. { 167} Drept aceaia, de nu vom crede unui spion, cine pentru aceaia ne poate osîndi? Ba, cum că anume au minţit atuncia Opaforcoş, cînd zise că romînii sînt cei mai apuşi oameni a toată lumea, chiar se culege din istoria Notariului, cap. 27, unde scrie că nainte de a învinge ungurii pre romîni, cumplit se oştiră romînii cu ungurii. De ar fi fost romînii aşa mişei, precum îi arătase Opaforcoş lui Tuhutum, au putea ei să ţină răsboiu cumplit cu ungurii aceia cari, precum îi scrie notariul, era ne învinşi, şi încătrău mergea, pre toţi, măcar cît de tari să fi fost, îi bătea? Ba, cum au văzut pre unguri, îndată, de-ar fi fost mişei, ar fi fugit mîncînd pămîntu, după cum şi încredinţase spionul Opaforcoş, la acelaş cap 27, pre Tuhutum, cum că romînii nu vor cuteza să stea faţă asupra îndrăznirei ungurilor. Minţi dară Opaforcoş, tatăl lui Ogmand, atunci cînd zise cătră Tuhutum că romînii sînt cei mai apuşi sau mai mişei întră oamenii a toată lumea. Şi preasfinţitul Notariu încă nu plini deregătoriia adevăratului istoric, cînd spune că cumplită bătălie au fost întră unguri şi întră romîni, şi totuşi nu pomeneşte măcar unul, întru acea cruntă bătălie, să fi căzut dintră unguri, sau se fi pleguit; împrotivă, romîni, scrie că au căzut mulţi. Vezi mai sus, . 4, la sfîrşit. / < 98 > Lîngă aceste lipseşte a însămna, dintru acelaş Notariu, că atunci era datina şi stilul ungurilor, ca, cînd avea a îndemna pre ai săi să dea răsboiu, pre protivnici, cu carii era să se bată, măcar ce neam ales şi viteaz să fi fost acela, era, zisei, stilul să-i defaime cum se poate mai urît, şi să-i zogrăfească înaintea ungurilor, cum că sînt cei mai slabi şi mai mişei oameni. Aşa Almus îmbărbătînd pre ungurii săi asupra muscalilor sau a ruşilor, cum scrie Notariul, la cap. 8, "nu vă spăimîntareţi, zise, de mulţimea ruşilor şi a cumanilor, carii asemene sînt cînilor noştri. Căci cînii îndată cum aud vorba domnilor săi, au nu se înfricoşează?" { 168} Aşa, cînd duca Salanus, carele împărăţea întră Tisa şi întră Dunăre, cu ajutoriul de la greci şi dela bulgari se sculă asupra ungurilor, Arpad, cu aceste cuvinte, îmbărbăta pre ungurii săi: "vîrtos să ne oştim asupra grecilor şi asupra bulgarilor, carii asemene sînt fămeilor noastre, şi aşa să ne temem de mulţimea grecilor, ca de mulţime de fămei." Notariul, cap. 39. Deci, şi spionul lui Tuhutum nu pentru aceaia defăimă pre romîni, că doară el credea că romînii sînt cei mai slabi oameni din toată lumea, ci numai ca, după stilul ungurilor, să îndemne pre Tuhutum ca să scoale răsboiu asupra romînilor celor din Ardeal. De unde toţi aceia carii cuvintele acele ale spionului Opaforcoş le aruncă în ochii romînilor, nu cîştigă alta, fără cît îşi desvălesc multa sa nepricepere şi ne înţelepţie. / < 99 > Nice dintru aceaia nu urmează nici o micşorare romînilor, căci Notariul scrie că aşa curînd fură învinşi romînii de unguri. Pentru că, din mai sus ( . 1) arătată necumpătata dragoste cea cătră unguri, Notariul, de toţi, cu cîţi au avut ungurii răsboiu în Pannonia toată, aşa scrie, că curînd i-au învins ungurii. Aşa, scrie, la cap 39, că învinseră cu o bătălie pre Salan, mcar că acest multă vreme se gătise şi dobîndise şi dela greci şi dela bulgari vîrtos ajutoriu. Cu bătăliia cea din tîiu învins, zice că apucă fuga Salan, şi cu fuga îşi scăpă capul. Iară grecii şi bulgarii, zice că de frica ungurilor uitase calea, pre unde au venit, şi părîndu-li-se Tisa rîu mic, defrica ungurilor, dînd prin Tisa, mai toţi s-au înecat, cît abiia unii au rămas, carii se ducă veste rea împăratului său. Aşa, la cap 44, despre Glad carele mai multe ghinte avea cu sine întru ajutoriu, scrie că oamenii lui Glad cădea ca snopii după săcerători, şi în răsboiul acel au căzut doao căpetenii de a cumanilor, şi trei chenezi de a bulgarilor, şi Glad cu fuga au scăpat, ba toată oastea lui Glad topindu-se { 169} ca ceara de faţa focului, fu dumicată de unguri. Cu aceaiaşi lesnire scrie, la cap 41, că au bătut preste Dunăre ungurii pre bulgari, a căror duca, cu mare oaste şi cu ajutoriu dela greci, au fost eşit ca să se / < 100 > bată cu ungurii, şi cum duca bulgarilor cu fuga au scăpat. Asemenea scrie, la cap 8, şi despre ruşi sau muscali, cu carii era împreunaţi cumanii, amîndoao neamuri viteze, că cu o bătălie fură învinşi şi mulţi omorîră dintră ruşi şi dintră cumani. De unde căpeteniile ruşilor şi a cumanilor văzînd scăderea armaşilor săi, apucară fuga cătră cetatea Chieului. Şi Almus cu ostaşii săi încurrînd pre ruşi şi pre cumani pănă la Chieu, capetele cele rase ale cumanilor le tăia ca nişte curcubete. Singur cînd se oştiră mai pre urmă, la Criş, asupra lui Menumorut zice, la cap 81, că au ţinut bătăliia ungurilor cu oamenii lui Menumorut doao spre zece zile. De oară ce dară Notariul scrie că atunci ungurii lesne şi curînd au bătut multe neamuri mari şi tari şi care avea ajutoriu şi de pre aliurea, ba avea ştire şi era bine gătite de răsboiu, nu e mirare că scrie că şi pre romîni în Ardeal, aşa curînd i-au învins. Tuhutum cu oastea ungurească era gătit de răsboiu, cum se cade; au întrat în Ardeal pre furiş, neavînd gelu, duca romînilor, nici un prepus despre vro parte, de vrăjmăşie; cînd au auzit Gelu că vrea ungurii să facă năvală asupra Ardealului, ei trecuse cu o zi înainte, în lontru, prin locurile, unde îi putea Gelu şi cu puţini ostaşi a-i opri. Că nice nu au putut întrun ceas, adecă întro pripă ca aceaia mulţi ostaşi să adune, fără cu acei puţini, carii în toate zilele îi avea pre lîngă / < 101 > sine, în vreme de pace. Cu acei puţini, zisei, fu silit să stea faţă cu ungurii, la răsboiu. Tocma dară să fie adevărat ceaia ce scrie Notariul, cum că aşa curînd au învins ungurii atunci pre romîni, nu e nice o mirare, nice nu urmează ceva spre micşorarea romînilor, de oară ce romînii, cum stările împrejur ne fac a crede, tocma era negătiţi, { 170} ba, şi neînştiinţaţi de răsboiu. Mai mirare iaste că, măcar au fost aşa puţini şi fără nici o gătire asupra vrăjmaşilor celor pre furiş intraţi în ţeară, totuşi au stat faţă cu ungurii cei pregătiţi, şi cumplit răsboiu, cum şi notariul ărturiseşte, ţinură cu dînşii. De cîte ori şi aceia, carii cu de adins mainainte se gătesc a se rădica cu răsboiu, şi cu toată îndemînarea pornesc la răsboiu, se întîmplă de curînd pierd răsboiul! de care ale răsboiului jocuri şi veacul nostru întru neamuri prearăsboinice şi preaviteze au văzut. Apoi, să te miri că în peristasurile mai sus arătate fură învinşi romînii? De unde deşert iaste Eder, cînd iară şi iară poftoreşte, în Notele sale Istorico-Critice cele asupra Suplichei Romînilor, că romînii aşa lesne fură învinşi de unguri, şi de acolo nu numai defaimă pre romîni, ci încă şi urmări, după voia sa, trage spre micşorare şi spre apunerea romînilor. Tocma aceaia, că romînii, din bună voia lor, şi cu darea de mînă aleseră pre Tuhutum, după cum mai pre larg vom vedea din jos, vădeşte că Tuhutum s-au luat cu buna pre lîngă romîni, ca, fiind că au murit Gelu, domnul lor, pre dînsul să şi-l aleagă loruşi domn, sămn iaste, că măcar că venind ungurii pre furiş, au bîtut de odată pre romîni, totuşi era încă ei în stat de a se mai împulpa asupra lui Tuhutum. Şi, de nu ar fi căzut Gelu, nu cred eu că vrea alegerea lui Tuhutum spre domnie în Ardeal. Ba, carele, / < 102 > ştie firea răsboiului şi îi sînt cunoscute locurile Ardealului, care preapărtinitoare sînt ţărenilor spre a concini pre năvălitorii protivnici şi, despre altă parte, nu-i iaste neştiută rîvna crailor şi a tuturor căpeteniilor, cu caea sînt ei aprinşi spre a-şi ţinea domnia sa, lesne poate pricepe că mai de a crede iaste cum că Tuhutum, cu toată oasteaungurească, carea îl ajuta, ar fi rămas întră genele, adecă între dealurile şi întră rîpele Ardealului prăpădit, de cît să-l aleagă romînii { 171} loruşi domn, în locul lui gelu. Deşert, zisei, iaste eder pentru că, de ar urma micşorare dintru aceaia, asupra romînilor, că Notariul scrie că aşa lesne fură învinşi de unguri, atunci şi bulgarii şi grecii, ba şi muscalii, cei mai mişei ar fi în toată lumea, pentru că cu aceaiaşi lesnire, scrie Notariul că fură învinse toate aceste viteze neamuri de ungurii aceia. . 6. ACEAIAŞI MAI ÎNCOLO. Ştiut şi la lumea toată cunoscut lucru iaste că romînii cînd au avut ştire de venitoarea întîmpinare a protivnicilor, i-au ştiut cu bărbăţie a-i învinge. Aşa, cum scrie la Turoţi, ungurescul scriitoriu, întru a doao parte a Cronicii ungurilor, cap 97, în anul 1330, sculîndu-se cu oaste mare Carol, craiul ungurilor, asupra lui Bazarad-Vodă din Ţeara Romînească, întra tîta îl bătură romînii, cît nenmărată muţime de armaşi ungureşti, de nemeşi, de boiari mari, căzură, şi pre mulţi din trînşii robire: arme, cai mulţi, bani, vistierie multă luînd dela unguri. Ba şi craiul Carol nu altmintrelea îşi putu scăpa capul, fără luînd alte veştminte pre sine, şi cu ale sale cele / < 103 > crăeşti îmbrăcînd pre Deşeu, pre carele îl şi omorîră armaşii lui Besarad-Vodă, socotind că el iaste craiul Carol. Şi aşa craiul Carol abiia se mîntui cu puţini lîngă sine. Aşa umblă cu / < 104 > romînii craiul Carol cel preavestit, de a căruia putere, cum scri acoloşi, cap 99, Dalmaţia, Croaţia, Rama, Serbia, Galiţia, Lodomeria, Cumania, Bulgaria { 172} şi toată Ungaria şi Salerna şi Mons Sancti Angheli, şi alte împărăţii, precum a leşilor, a bohemilor, a Austriei şi cele de prin prejur trămura de frică. Drept acelaşi scriitoriu unguresc, acoloşi zice că şi din romîni prin prejur cădea ca muştele, care au pierdut dulceaţa miresmei. Ci, dacă au fost aşa strîmtoraţi ungurii în vale de romînii cei de asupra rîpei, de unde îi omorea pre unguri cu pietri, cum însuşi spune înfricoşata aceaia încongiurare, nu ştiu cum să fi putut cădea romînii ca muştele. Lîngă aceste, scriitoriul acel de mînie mare, ce avea asupra romînilor, îi numeşte pre romîni mulţime cînească, şi zice că numai dracu cel din iad au numerat, cîţi romîni au căzut acolo. De unde urmează că / < 105 > scriitoriului acestuia, întru cele ce grăiaşte asupra romînilor, ca celui ce iaste interesat, nu se cade a i se crede. Asemenea Ludovic, craiul ungurilor, feciorul mai sus lăudatului Carol, precum scrie la Turoţi, Cronica ungurilor, partea a treia, cap 38, trimiţînd pre Nicolaus, vaivodul Ardealului, cu oaste tare, cu nemeşi şi cu secui din Ardeal, prin săcuime, la ţeara Muntenească, asupra lui Laic-Vodă, zisul Nicolaus, vaivodul Ardealului, cu toată oastea ungurească ce era cu el, fu bătut de romîni şi ucis cu foarte mulţi bărbaţi aleşi, şi cu nemeşi şi cu soldaţi, cît tocma puţini, cu mare primejdie, au putut scăpa de mînile romînilor. Nu altmintrea şi oastea cea mare a lui zghismundus, craiului ungurilor, umblă, carea, precum spune la Turoţ, Cronica ungurilor, partea a patra, cap 17, fusese trimisă înŢeara Romînească asupra lui Dan-Vodă. Unde şi însuşi Stefanus de Loşonţ, arhistratigul zisei oaste peri. { 173} Ca să zic de Ştefan cel Mare, voda din Moldova, carele cînd avu răsboiul cel din tîiu cu turcii, cum scrie Miron Logofătul, o sută de mii de turci într-o zi cu ostaşii săi omorea. Acesta / < 106 > fiind domn romînilor în Moldova, 40 de ani, pre toţi cîţi se sculară asupra lui, pre turci, pre leşi şi pre alţii i-au bătut, pănă pre urmă muri a casă de podagră. Despre Stefa Vodă scrie Felix Petancius, în Disertaţiia cea pentru căile pre care se poate da răsboiu asupra turcului, că la cetatea Vasillu, întră Ţeara Romînească şi întră Moldova, aşa au bătut pre başa Soleiman şi pre duca Romaniei, cît din 30 de mii de turci, foarte puţini carii avea cai mai buni de fugă, au scăpat. Ce se zic de Vlad Vodă din ţeara Romînească, carele fu poreclit Dracula. Acesta, om ca acela viteaz şi povăţuitoriu de oaste au fost, cît, precum scrie Filip Calimah în cartea 3, cea despre faptele lui Uladislaus, craiului leşilor şi a ungurilor, nici odată fără titulă de mare şi preatare împărat nu se cade a se numi. Acesta, cum spune Miron logofătul, au făcut minuni cu puţini ostaşi ai săi asupra nenumăratei mulţimi a turcilor. Şi Petancius, în Disertaţiia mai sus zisă, scrie că acestaş vodă, la cetatea vasillu, cu puţini ai săi, ci aleşi armaşi, însuşi pre Mohamet cu toată oastea lui îl bătu, cît îi căută să se întoarcă înapoi, la Dunăre, şi cu ruşine pierzînd mulţi ostaşi, să fugă din cătrău au fost venit. Nici odată nu au fost rădicat oaste aşa mare şi cumplită Mahomet asupra cuiva, precum asupra lui Dracula, în Ţeara Romînească, carea Halcocondila, cu numele cel vechiu, / < 107 > o chiamă Dachia, fără cînd au bătut Vizantul, adecă Ţarigradul, cum mărturiseşte Laonic Halcocondila, în cartea 9; şi precum acelaş, iară acolo, ne lăsă scris, Mahomet au avut atunci în oastea sa armaşi doao zeci şi cinci de miriade, adecă { 174} doao sute şi cinci zeci de mii, iară Vlad mai puţin de zece mii, ba, cum spun unii, şepte mii, carii era toţi călăreţi; Miron logofătul încă aşa scrie, cum îmi aduc aminte că am cetit în trînsul, că numai cu şepte mii s-au băgat Vlad-Vodă în mulţimea acea cumplită de turci, noaptea, şi tot au tăiat pnă în zori de zio; atunci au eşit din tabăra turcească, puţini pierzînd de ai săi în noaptea aceaia. Adecă acest Vlad-Vodă cu puţini ai săi armaşi romîni, fără de ajutoriul nimănui, cum scrie mai sus lăudatul Calimah, / < 108 > la locul mai sus arătat, cu mărimea inimei sale şi cu vîrtutea romînilor săi, multă vreme au ţinut cu turcii un răsboiu, carele tuturor creştinilor, la olaltă să fi fost adunaţi, încă le-ar fi fost nesuferit. Ci, nu pot aci să nu pomenesc creştineasca şi plina de iubire de oameni inimă a lui Vodă-Vlad sau Dracula, carea, cum scrie Filippus Callimahus, în cartea 3, Despre lucrurile lui Uladislaus, craiul leşilor şi a ungurilor şi cătră toată oastea ungurească atunci, cînd fiind craiul cu oastea sa pornit asupra turcilor, îi ieşi înainte la Nicopol, şi, precum era el prea învăţat în trebile răsboiului şi multe păţise cu turcii, de unde prea cunoscută îi era lui puterea turcilor, aşa văzînd neajungerea oastei ungureşti, sfătui pe craiul Uladislau ca să se întoarnă înapoi, să nu meargă cu oastea aceaia asupra turcilor, de oară ce turcii şi la vînat mai cu mai multe slugi es, de cum vede el că sînt în oastea aceaia a craiului. Ci, tocma de ar avea craiul oaste de ajuns, încă fiind că se apropie iarna, nu e timp de a urzi răsboiu; ci ostaşii aceia, carii îi are, să-i păstreze pre altă dată. Însă nevrînd craiul, împrotivă sfătuit de alţii, să asculte de sfatul lui Deacula, atunci Dracula întorcîndu-se cătră craiu îi zise: "de oară ce sau norocul, carele pre tine, lucruri mari îndrăznind, nici odată pănă acum { 175} nu te-au înşelat, sau nădejdea ce ai de ajutoriul altora, carea eu doresc să se împlinească, sau nenorocirea ta te trage în lături de la sfatul mieu, sfatul tău, carele în mintea mea nu l-am putut schimba, în cît vremea şi neştiuta întîmplare mă sufere, cu vîrtutea îl voiu ajuta". Şi, aceste zicînd dede lîngă oastea craiului şi el patru mii de călăreţi, supt povaţa fiiului său, rugînd pre Dumnezeu, ca să ajute craiului / < 109 > şi oastei aceiia. Pre urmă, cînd era să se despartă de craiu, aduse înainte doi tineri foarte harnici carii ştia bine toate căile, împreună şi doi cai minune de iuţi, şi mai plîngînd zise craiu: "iată, de ţi s-ar întîmpla o nenorocire, carea să nu dea Dumnezeu, ai încătrău să scapi. Drept, aş dori, în zădar să-ţi fi dat eu aceste, de mă va auzi Dumnezeu, însă, de te va strîmtora lipsa a te întrebuinţa, dar prea folositoriu acesta îl vei afla". Folositoriu acest sfat dăduse Dracula craiului Uladislau, dacă aşa cu credinţă l-ar fi auzit craiul şi l-ar fi ţinut, precum Dracula l-au dat. Filip Callimah, acoloşi. / < 110 > După aceaia cît de harnici feciori au fost acei patru mii de romîni armaşi călăreţi, carii îi dede Vlad-Vodă ajutoriu craiului Uladislau, de cît folos au fost la toată oastea ungurească, şi cîtă nădejde avea întru dînşii craiul Uladislau şi cel mai mare a toată oastea ungurească arhistratig sau general, la toată Europa pentru alesele lui vitejii preacunoscut Ioann Corvin de Huniad, curînd se văzu. Pentru că, cum ajunseră la locuri primejdioase, unde era frică de năvală protivnică fără veste, îndată lăudatul arhistratig Huniad se luo înainte cu acele patru mii de romîni, şi lîngă dînşii trei mii de unguri, cum acoloşi, scrie Callimah, şi ceaia laltă oaste veniia în urma lor. Iară cînd ajunse marele general Ioann de Huniad a întocmi oastea spre a se lovi cu turcul, pre toţi îi aşeză cu căpeteniile lor la locuri anumite, care să le ţină, şi de acolo să dea răsboiu, iară în vîrtutea, în { 176} bărbăţiia şi în vitejiia romînilor, atîta se încredinţa cunoscătoriul de vitejie arhistratig, cît şie şi celor patru mii de romîni nici un loc anumit nu le dede, ci îi ţinu lîngă sine, ca cu ei toată oastea să o ajute, şi la ori / < 111 > care parte, unde ar fi lipsă, cu dînşii să alerge a da ajutoriu. Acoloşi, Callimah. Acest Ioannes Corvinus de Huniad, vaivodă Ardealului, gubernator Ungariei şi comis Bistriţei, de a căruia bărbăţie şi viteze fapte toată lumea s-au mirat, şi carele în veacul acela, în toată Europa, nu era viteaz, încă au fost romîn. Carea şi Turoţi încă o mărturiseşte, în Cronica ungurilor, partea a patra, cap 30, cu apriate cuvinte. Aceaiaşi mărturiseşte şi împăratul romanilor Ferdinandus cel cu numele acesta întîiu, în diploma cea din 23 noemvrie aanului 1548, lui Nicolae Olahus, arhiepiscopului Strigonului şi canţelariului său, de acelaşi împărat dată. Acesta pănă la adînci bătrîneţe oştindu-se asupra turcilor, şi după vestita biruinţă, carea pre urmă, la Bălgradu Turcesc o făcu, din multele ostenele bolnăvindu-se şi murind, cum, întră alţii, ne lăsă scris Petrus Ranzanus, în Epitome, indice 27, şi Turoţi, în zisa carte, cap. 56, fu jelit de toată creştinătatea. / < 112 > Ba şi Mahomet, împăratul turcilor, încă au jelit moartea lui Ioann Huniad, măcar că i-au fost vrăjmaş şi cu puţine zile înainte de moartea sa, la Bălgradu Turcesc, îl bătuse amar, şi zicea, cum se ceteşte la Turoţ, în cartea mai sus anumită, cap 56, că de cînd e lumea n-au fost supt stăpînitoriu, om ca Ioann Corvin. Şi întră toţi craii ungurilor, carele au fost în toată plasa de lucruri vestit, precum craiul Matias? Ci, acesta încă nu numai au fost fiiu mai sus lăudatului Ioann Corvi, ci, precum scrie Bonfinius şi Lucius, încă se lăuda că e romîn. Nemărginit aş fi să vreu toate faptele romînilor a le scrie, din care se desvăleşte firea cea borbată şi vitează a neamului romînesc. Ci scurtarea { 177} carea o am pusă înainte, şi peristasurile nu mă sufere a mă îndelungi în treaba aceasta. Deci, din faptele romînilor trăbue a judeca despre vîrtutea romînilor, nu din condeiul necumpătatului Notariu a lui Bela, mai puţin în gura lui Opaforcoş, spiolînului lui Tuhutum. Ba şi în cît e pentru alţi scriitori, ori greceşti, ori de alte ghinte streine, / < 113 > bine lipseşte a lua aminte, oare nu sînt de aceia carii poartă ură asupra romînilor. Că unora ca aceştea, după legea critică, cînd scriu ceva asupra romînilor, nici cum nu li se poate crede. Pre urmă, preţ lucrului socotesc a fi, ca să scriu aci fabula cea pentru începutul lui Iann Corvin de Huniad şi să o vădesc a fi fără de treabă. Unii, adecă ca să răpească romînilor pre un om aşa minunat, în carele nu numai a ungurilor şi a sîrbilor, ci şi a toată creştinătatea Evropei, îi era pusă nădejdea, şi cui asemenea, în toată Europa, nu se afla viteaz, în veacul acela, au stîrnit că, bine că muma lui au fost romînă, dară tată-său nu au fost romînul But, ci împăratul Sighismundus, şi aşa, Ioann Corvin iaste fiiu de pat nelegiuit. Adaogă, lîngă aceasta, că Sighismundus au dat fetei aceii romînă, Elisavetei, un inel, zicînd că, de va naşte fecior, să vină cu fiiul şi cu fratele ei, la dînsul. Şi venind ia ca să meargă, după poruncă, la Sighismundus împreună cu fratele şi cu pruncul, au poposit la o pădure, unde ducîndu-se fratele ei ca să strîngă lemne, pentru ca să facă sora lui ceva de mîncare, şi depărtîndu-se şi Elisaveta, poate pentru ca să aducă apa, dede pruncului mai sus zisul inel, ca jucîndu-se cu el să nu plîngă, cînd, iată, slobozindu-se un corb apucă dela prunc inelul şi zburînd se puse pre un ram de copaci; pruncul plîngînd prinse a striga pre mumă-sa, carea curînd venind îi arăta pruncul pre corb ce sta pre ram, cu inelul în gură. Întraceaia, ajungînd aci şi fratele Elisavetei, ia îi spuse întîmplarea, iară frate-său { 178} apucînd arcul, săgetă corbul, cît îndată căzu cu inelul jos. Această împenare a fabulei cu inelul, nu de airea au luat izvor,, fără ca familia lui Ioann Corvin, pre cum şi el, au avut semn de nemeşug, corbul cu inelul în gură. Această fabulă, cum că Ioann Corvin au fost fiiu lui Sighismundus, întră alţii o / < 114 > urmează Gasparus Heltan, Mihael Neander, Iacob Veingartner, Slanschi, Hrist. Manlius, Ioannes Harbustus, Ioahimus Curius, Erasmus Franţisţi. Această fabulă, acum ungurii cei înţelepţi şi iubitori de adevăr, nici acum nu o cred, şi în Universitatea Ungurească dela Peşta, dascalii istoriei o vădesc de minciună şi mărtursesc că Ioann Corvin de Huniad au fost, şi de tată şi de mamă, romîn. Gheorghius Prai, annalista unguresc, întru acesta chip adeverează, în Annalele crailor ungureşti, partea 3, cartea 3, la anul 1456, cum că Ioann Corvin nu au fost fiiu al împăratului Sighismundus; Bonfinius, în Decadea 3, cartea 4, şi Timon, în Purpura Pannoniei, foaia 11, scriu că Huniad au fost în numărul slujitorilor celor de la curte la Dimitrie, episcopul dela Zagrabia, iară Dimitrie au ţinut scaunul episcopiei dela Zagravia, din anul 1375 pănă la anul 1379. Aşa dară Huniad, întră anii 1375 şi 1379, ca cel mai puţin să zic, au fost de 12 ani, şi aşa au fost născut la anul Domnului 1368, sau cu puţin după aceaia. Despre altă parte, se ştie din Cronica lui Bartosius, la Ghelasius Dobner, scriitoriu de pre aceaiaşi vreme, cum că Sighismundus, întru acelaşi an 1368, s-au născut; aşa dară Huniad au de o vîrstă au fost cu Sighismundus, cu trei sau patru ani mai mic. / < 115 > Lîngă aceste, dear fi fost Ioann Corvin fiiul lui Sighismundus, ne avînd Sighismundus alt fecior şi fiind om foarte darnic, i-ar fi dăruit alte moşii mari, nu l-ar fi lăsat cu acea puţină dela Huniad, cum zic acum romînii, Hinedoară, ba ar fi stat să încapă, după moartea lui, { 179} craiu în ţeara ungurească. Şi apoi se povesteşte că fiind Ioann Corvin, în ţeara nemţească cu v, la un ospăţ, jucînd Ioann Corvin, toţi se uita la dînsul şi îl lăuda cum şti juca de bine, iară Sighismundus pismuind pentru laudele acele mari, zise celor ce îl lăuda, să nu-l mai laude atîta. Deci, de ar fi fost fecior lui Sighismundus, mai vîrtos s-ar fi bucurat că are fecior aşa ales. Pre urmă, sămnul acel de nemeşug, corbul cu inel în gură, nu Ioann au început întîiu a-l avea, ci şi mai nainte de el l-au avut familia lui, pre cum chiar se spune în Diploma, carea o-au dat craiul Ladislaus, cînd au făcut pre Ioann Corvin de Huniad, comis Bistriţei. Aruncă împrotivă unii zicînd că, de ar fi fost Ioann Corvin de o vîrstă cu Sighismundus, cînd au bătut mai pre urmă pre turci, la Bălgradu Turcesc, ar fi fost de 89 de ani. Ci, nu se poate crede om de vîrstă aşa vechie să fi putut purta răsboiul. La carea răspundem că mai sînt bărbaţi ca aceia carii la adînci bătrîneţe au purtat răsboiu. de unde bine zice Prai, la locul mai sus însămnat, că mai de a crede iaste că Ioann Corvin de Huniad să fi putut, în vîrsta aceaia, sta împrotivă turcilor, de cît să fi fost fiiu de ţiitoare a lui Sighismundus celui de vîrstă încă nu de trei ani. / < 116 > . 7. GELU AU FOST ROMÎN ŞI DOMN VITEAZ. Enghel, cînd e vorbă despre romîni, ca să ştirbeze mărirea romînilor, şi în papură caută nod. Că, ce lucru mai lămurit şi mai neted poate fi, de cît că Gelu { 180} domnul sau duca romînilor celor din Ardeal, carele se bătu cu ungurii, cînd întrară ei întîiu în Ardeal, au fost romîn anume şi nu de altă viţă? Si totuşi, Enghel, în de multe ori pomenita lui Apendice, . 9, zice că el are îndoială, oare fost-au Gelu prinţip romînesc au bulgăresc. Nice nu aduce nici o pricină a îndoialei sale, măcar nălucită dacă nu adevărată. Lucru care e mai de nemica! Ci sfătuim pre dumnealui Enghel ca să mai citească odată pre mai sus lăudatul Notariu a lui Bela, căruia nimene nu-i dă atîta crezămînt pre cum Enghel. Să citească, zisei, capul 24, unde aceste cuvinte sînt: "Unde Gelu, oare carele romîn, ţinea domniia", şi la cap 26: "Eşi asupra lui Gelu, duca romînilor". Poate fi vro umbră de prepus că Gelu sau să nu fi fost romîn, sau să fi fost prinţip bulgăresc şi nu romînesc. Întru acelaşi . 9, zice că Gelu au fost om becisnic. Ci, domnul sau craiul acela, carele însuşi cu capul său iase asupra protivnicilor, şi împreună cu armaşii săi se oştesc pentru ţeară şi pentru supuşii săi, pănă la o picătură de sînge, oare cuvine-se să se zică om becisnic, tocma de s-ar şi întîmpla să piiardă răsboiul, carea multor harnici s-au întîmplat în lumea aceasta? Aşa Gelu, pentru că nici un prepus nu avea de năvălire protivnică, negătit, cu puţini ostaşi asupra pregătiţilor şi pre furiş / < 117 > întraţilor în Ardeal protivnici, însuş cu capul său eşi la răsboiu. Nici altmintrea, fără vitejeşte oştindu-se acolo, unde îl ajunseră protivnicii armaşi, acoperit de săgeţile ungurilor cele asupra lui descărcate, căzu mort Gelu. Oştindu-se vitejeşte, zisei, căzu Gelu. Că, de l-ar fi prins viu ungurii în fugă, nu e îndoială că nu cu altă moarte mai blîndă i-ar fi pus sfîrşit, ci l-ar fi spînzurat, după datina lor, precum spînzurase pe Laborţi, duca sclavilor cel din cetatea { 181} Hung, cînd fugind dinaintea ungurilor cătră cetatea Zemlu, ajungîndu-l cu fuga, îl prinseră în drum, cum spune notariul, la cap. 13, vezi mai sus . 5; . 8. ALEGEREA LUI TUHUTUM SPRE DOMNIIA ROMÎNILOR ÎN ARDEAL. Enghel, în Apendicea sa cea despre începutul romînilor, . 9, zice că romînii din bună voia sa dînd mîna, nu asemene legătură făcură, ci pre Tuhutum, ungurul arhistratig, domn şie şi-l aleseră. Ca cînd adecă romînii nu aşa s-ar fi supus lui Tuhutum, precum doară supuşii era ungurii, adecă ca nişte cetăţeni şi ai patriei fii, ca cînd s-ar fi dat cu totului tot robi. Nu alta, mi se pare, îl face pre Enghel a se surupa la această rătăcire, fără ideea sau închipuirea, carea e acum în ţările acestea / < 118 > despre numele domn. Aci, toţi aceia, carii au în moşiile sale supuşi slujitori, ce se chiema mainainte iobagi, şi le dau lor zile de ucru preste ann, se numesc domni supuşilor acelora. De unde atîţa domni sînt în ţeară, cît stăpîni se numără, carii au oameni de aceia, în moşiile sale, ce le lucră lor spre plătirea cîştigului, cu carele se hrănesc din moşiile stăpînilor acelora. Iară, în zilele lui Tuhutum, romînii pre nimene altul nu-l chiema domn, fără singur pre acela, carele era împărat, craiu, prinţip, duca, cu un cuvînt, carele era căpetenie ţării sau împărăţiei. Acela obiceaiu pănă în veacul nostru au rămas la romîni, în Moldova şi în Ţeara Romînească, ca nimene altul să nu se chiame domn, fără vodă din Bucureşti şi vodă din Iaşi, adecă prinţipul Ţării Romîneşti şi prinţipul Moldovei. Întru acelaşi chip era şi Gelu, în Ardeal, romînilor domn, precum se vede din Notariul, cap 27, unde zice că atunci lăcuitorii ţării văzînd moartea { 182} domnului său, a lui Gelu, din bună voia lor, cu darea de mînă, şi-l aleseră loruşi domn pre Tuhutum. Nice altmintrea ş-au ales romînii loruşi domn pre Tuhutum, de cum avuse domn pre Gelu, adecă căpetenie sau duca. Că nici dintru alt îndemn se plecară romînii a-şi alege lor domn pre Tuhutum fără ca Gelu, pre carele pănă aci l-au avut domn, muri. Lîngă acestea, au nu şi tuhutum îi era domn Arpad, după mărturisirea notariului, cap 24? Au dară pentru aceaia vei zice că Tuhutum fu rob lui Arpad sau ca unul dintră aceia carii dau zile de lucru în ţările domnilor sau stăpînilor săi? / < 119 > Mai chiar se lămureşte aceasta din alegerea lui Almus spre stăpînirea ungurilor, carea o spune Notariul, la cap 5, unde scrie cum ungurii, din bună voia lor, îşi aleseră loruşi ducă şi poroncitoriu pre Almus şi îi jurară lui credinţă. Întru acelaşi chip romînii, din bună voia lor, aleseră pre Tuhutum, fără nici o osebire alta, de cum făcuse ungurii cu Alm, fără că romînii fiind creştini nu au întărit jurămîntul cu vărsarea sîngiurilor sale, după obiceiul cel păgînesc al ungurilor, ci după datina sa cea vechie, lîngă jurămînt dederă mîna şi, fără că romînii dederă lui Tuhutum titulă de domn, după obiceiul ce avea a chiema pre căpeteniia ţării domn, iară nu titulă de ducă şi de poroncitoriu, cum făcuse ungurii cu Almus, după obiceiul lor. Aşa, şi lui Arpad, cînd se făcu căpetenie ungurilor, cum scrie Notariul, la cap 13, îi jurară credinţă ungurii toţi. Asemenea lui Zultus, ginerelui lui Menumorut romînului, cum la cap 52 scrie Notariul. În tocma şi lui tocsun, nepotului lui Menumorut, cum ne lăsă mărturisit, la cap 57, Notariul. Dela care neam, cîte învinseră pre acele vremi ungurii au poftit jurămînt? Sau pre care neam au suferit ca, din bună voia sa, să-şi aleagă dintră căpitanii ungureşti, cu darea de mînă, domn, / < 120 > sau cu orice titulă { 183} de căpetenie? În mijlocul luminei ceii de amiază zi dară vrea să se întunece şi vrea să orbească ori carele nu vede, din peristasurile cele scrise de Notariul lui Bela, cum că romînii nu altmintrea ş-au ales loruşi pre Tuhutum, de cum ungurii ş-au ales loruşi căpetenie pre Almus sau pre Arpad şi ceia lalţi. Ci ungurii nu i-au ales pre aceştea, ca ei să le fie lor robi, cum sînt oamenii cei din moşiile domnilor celor din ţările acestea. Afară de toată îndoiala dară iaste, că cu alegerea lui Tuhutum nici o schimbare nu s-au făcut întru credinţele romînilor, în Ardeal, ci numai în locul domnului celui mort ş-au ales loruşi romînii domn sau duca şi căpetenie pre Tuhutum, cît, precum Gelu fusese romînilor domn sau duca, aşa, de aci înainte le fu romînilor domn sau duca Tuhutum; şi, precum lui Gelu, aşa şi lui Tuhutum fură romînii supuşi politiceşti, iară nice de cum alt feliu. deci, Tuhutum se fece domn sau prinţip, adecă crăişor romînilor din Ardeal, şi după dînsul, lîngă familia lui rămase aeastă domnie, cît, precum Tuhutum, aşa şi ceia lalţi după dînsul, din sîngele lui, pre rînd fură domni sau crăişori romînilor din Ardeal, pănă la Giula cel Mic, pre carele învingîndu-l Sfîntul Stefan, craiul ungurilor, carele întîiu aşeză împărăţiia ungurească, îşi supuse şie Ardealul şi pre romînii cei din Ardeal; şi aşa alipind lăudatul Stefan Ardealul lîngă ţeara ungurească, atunci îşi pierdură romînii în Ardal domniia. Notariul, cap 24, 27. / < 121 > De oară ce ostaşii acei ungureşti a lui Arpad, cu a cărora ajutoriu începu Tuhutum la Ardeal, ca, după îngăduinţa lui Arpad, să-şi cîştige luişi ţeara, nemica nu s-au amestecat la alegerea lui Tuhutum, ca să rămînă el domn în Ardeal, nice nu-i jurară lui credinţă, precum au făcut lăcuitorii, măcar că datină era la unguri, ca şi ostaşii cu ceia lalţi să joare noului domn sau ducă credinţă, precum se vede din Notariul lui { 184} Bela, cap 52, a căruia cuvinte scrise sînt mai sus, supt slova b; nu fără vreme întrebare se poate aci face, oare acei ostaşi ungureşti rămas-au aci, în Ardeal, cu domnul romînilor Tuhutum, au s-au întors la domnul său Arpad, duca ungurilor. Cu adevărat, de vom lua aminte la împrejurările ungurilor cele de atunci, nu se poate crede, acei ostaşi viteji ungureşti să fi rămas cu Tuhutum în Ardeal. Numai atunci întrasă ungurii în Pannoniia, cu cîţi domni şi cu cîte ghinte tari pentru ca să cuprindă toată Pannonie şi cu statornicie să se aşeze în ia, avea a se bate ungurii? Cu duca Menumorut, cu duca Salan, cu bulgarii, cu grecii, cu machidonenii, cu duca Glad şi cu alţii. De unde înţelepciunea şi înainte viderea lui duca Arpad al ungurilor nu suferea ca acei viteji armaşi, carii fusese supt povaţa lui tuhutum, să fie despărţiţi şi depărtaţi de ceia laltă oaste ungurească, cu atîta mai vîrtos că asemenea e adevărului cum că aceia era cei mai viteji întră toţi ungurii. Vede-se aceasta / < 122 > de acolo, că mergînd aceia cu Tuhutum în Ardeal, se ispiti ceaia laltă oaste ungurească, supt povaţa lui Tos şi a lui Zobols, să bată pre Menumorut fără de armaşii cei cu Tuhutum, ci fu bătută înapoi dela Criş, de armaşii lui Menumorut, cum, la cap 28, scrie Notariul. Lîngă acestea, cînd s-au întîmplat ndeva, cu vrun căpitan unguresc să rămînă şi oamenii, carii mersese cu căitanul, să rămînă acolo, zisei, despărţiţi de gloata ungurească cea mare, nu lipseşte Notariul lui Bela a însămna cum că acei oameni au rămas acolo şi nu s-au mai întors la ungurii săi. Aşa scrie, la cap 45, că oamenii, carii mersese cu Zuard ce se însură în ţeara grecească, acolo au rămas şi după moartea lui Zuard.De oară ce dară, Notariul nu scrie, acei ostaşi ungureşti, carii, supt povaţa lui Tuhutum, s-au bătut cu romînii, să fi rămas în Ardeal, iaste a crede că aşezîndu-se { 185} Tuhutum domn romînilor în Ardeal, ei s-au întors la domnul său Arpad, duca ungurilor. Ba şi aceaia nu de uitat dovadă iaste, cum că ostaşii aceia nu se aşezară cu lăcuinţa în Ardeal, că căpeteniia ungurilor avea obiceiul a da vitejilor săi moşii strălucite, cum, afară de alte locuri, mărturiseşte, la cap 52, Notariul. Ci, să fi dat Tuhutum vreunuia dintre acei viteji, undeva, în Ardeal, moşie, nicăiri nu scrie notariul, unde pre cei ce au dobîndit în ţeara ungurească moşii, / < 123 > plată vitejiei lor, nu lipseşte a însemna. Nice nu ne zăhăiaşte pre noi aceaia ce scrie Notariul, la cap 25, că în cîntprile proştilor cele de pre vremea lui, iaste cum că ungurii toţi îşi căpăta lor locuri şi lua nume bun. Pentru că întîiu, cîntările proştilor puţină credinţă au, de oară ce mai multe minciuni cuprind în sine, de cît adevăruri. Apoi, acele cîntări nu se poate dovedi că grăesc despre ungurii cei veniţi cu Tuhutum în Ardeal, ci, cum se vede, grăesc despre unguri preste tot. Aceaia în ţeara ungurească s-au adeverit despre unguri, precum în multe locuri înseamnă notariul. Aceaia s-au întîmplat şi lui Tuhutum, din darul lui Arpad. Şi, de vei sta morţişi că de ungurii cei din Ardeal găresc cîntările acele, voiu răspunde că nu de ungurii cei veniţi în Ardeal cu Tuhutum au a se înţelege, măcar că scriind despre Tuhutum, le pomeneşte notariul, ci despre ungurii carii au venit după ce s-au împreunat Ardealul cu ţeara ungurească. Dacă oamenii aceia, carii au fost întrat cu Tuhutum în Ardeal, nu au rămas acolo, ci s-au întors la ţeara ungurească, cînd dară au venit în Ardeal strămoşii ungurii acestora, carii acum se află în Ardeal? Iaste a crede că după ce au învins Sfîntul Stefan, craiul ungurilor, pre Giula, duca romînilor, cătră începutul sutei a unsprezece dela Hs., cum scrie Turoţi, în Cronica ungurilor, partea 2, cap 29, şi au împreunat Ardealul cu ţeara ungurească, / < 124 > apoi au început a veni { 186} ungurii din ţeara ungurească în Ardeal şi a se aşeza cu lăcaşul aici. Că dintru acele vremi au început a întra în ţeara ungurească multe şi desclinite neamuri, carii prin căsătorii mestecîndu-se cu ungurii, îşi pierdură numele neamului său şi se anumiră unguri, împreună cu ungurii cei adevăraţi. Vezi mai sus, cap 1, . 6, la sfîrşit. Precum dară în ţeara ungurească întra alte neamuri a lăcui acolo, aşa şi ungurii începură din ţeara ungurească a veni în Ardeal. Iară fiind că nici un scriitoriu nu ne lasă scris ca ungurii de odată să fi venit gloată din ţeara ungurească, în Ardeal, urmează că au venit pre rînd. Carea şi de acolo se întăreşte, pentru că ungurii cei din Adeal sînt cu lăcuinţa foarte răsipiţi prin ţeară, nu ca romînii, ca săcuii sau ca sasii cei veniţi în zilele lui Gheisa, măcar că întra ceştea sînt mulţi romîni, carii înainte de venirea sasilor lăcuia acolo. Aşa dară, romînii au ţinut împărăţiia sa în Ardeal pănă la a unsprezece sută dela Hs., şi înainte de a unsprezece sută nu iaste a crede că au fost unguri lăcuitori în Ardeal. Topeltinus, în cartea sa ceam mai sus numită, cap 5, zice că venind Ardealu supt stăpînirea crailor Ungariei, craii aceştea trimitea la Ardeal voevod, carele să povăţuiască ţeara. Cu voivoda mergea nu puţini nemeşi unguiîri, carii îndulcindu-se de ţeara aceaia, toţi rămînea acolo şi se întărea cu lăcaşul. Aşa zice el că se începură ungurii în Ardeal. Nice de acolo, că duca romînilor acestora, dela Tuhutum pănă la Giula cel Mic, au fost de sînge unguresc, nu urmează / < 125 > împărăţiia aceasta din Ardeal să nu fi fost romînească, precum şi dintru aceaia că Ungariei e craiu din sîngele cel nemţesc, adecă împăratul Austriei, nu urmează împărăţiia Ungariei a nu fi ungurească. Unii zic că Notariul au scris istoria sa, după tocmeala lucrurilor ce era în veacul lui, iară nu după adevărul vremei aceiia cînd au intrat ungurii în Pannonia { 187} şi în Ardeal. Să dăm că iaste aşa, cum zic ei, totuşi nici o scărire nu urmează de acolo cădinţelor romînilor celor din Ardeal, pentru că, de vreme ce Notariul mărturiseşte că romînii, din bună voia lor, cu darea de mînă, îşi aleseră şie domn sau ducă pre Tuhutum, întocma cum ungurii ş-au fost ales loruşi pe Almus, pe Arpad ş. c., carea e cea mai strălucită cădinţă a supuşilor politiceşti sau a cetăţenilor, urmează că romînii cei din Ardeal, în zilele notariului, toate cădinţele ce se cuvin cetăţenilor celor adevăraţi le avea. 9. PRICINA PENTRU CAREA ROMÎNII DIN ARDEAL Ş-AU ALES LORUŞI DOMN PRE TUHUTUM. Pricina cea adevărată, căci romînii din Ardeal aleseră loruşi domn pre Tuhutum, o spune Notariul, la cap 27, adecă pentru că Gelu, pre carele pănă aci îl avusese domn, au fost murit, şi acum nu avea domn. De unde se socotiră să aleagă pre Tuhutum, în locul lui Gelu. Nu mă îndoesc că şi Tuhutum, precum foarte dorea să apuce la domniia aceaia, cu mare dragoste, cu arătate semne de bună voire şi cu linguşire au umblat pre lîngă Tuhutumi, ca să aleagă pre el domn. Carea cu atîta putea mai pre lesne să lucre, că nu mă pot îndoi cum că au ştiut limba romînească, de oară ce lăcuise în Moldova, întră romîni, şi nu de / < 126 > mult eşise de acolo, precum mai jos vom vedea. Chiiare sînt acestea. Totuşi Enghel, la mai sus pomenitul . 9, zice că pentru aceaia voiră romînii a-şi alege loruşi domn pre Tuhutum, că avea nădejde că ungurii îi vor apăra asupra cumanilor. A grăi aceste îi dederă prilej lui Enghel cuvintele lui Opaforcoş, spionului lui Tuhutum, la Notariul, cap 23, unde zisul spion, ca să îndemne { 188} pre Tuhutum a se scula cu răsboiu asupra lui Gelu, domnul romînilor din Ardeal, şi aceasta scrie notariul, că au pus înaintea lui Tuhutum cum romînii aceia multe necazuri pătimesc dela cumani şi dela piţenaţi. Ci, aceste cuvinte, de se vor socoti cu înţelepciune, sînt născute mai vîrtos a strica părerea lui Enghel, de cît a o ajuta. Ungurii, înainte de a veni în Pannonia, precum Enghel mărturiseşte în Supplementele Vindiciilor Cornideşiane, . 8, au lăcuit în Ucraina de astăzi şi în Moldova, carea, după zisa lui Constantin Porfiroghenitu, s-au numit Atelcusu. Unde, mai sus, zisei că Tuhutum au putut să se înveţe limba cea romînească. Acoloşi mărturiseşte Enghel, asemenea din Constantin Porfiroghenitul, cum că ungurii eşiră de frica şi de groaza paţinaţitelor, bătuţi de dînşii. Acele, în partea 2, despre Chivernisirea împărăţiei, cap 38, le scrie Constantin Porfiroghenitul. Această frică de paţinaţite, / < 127 > multă vreme au rămas în oasele ungurilor. Că, precum acoloşi, cap 8, ne lăsă mărturisit Constantin Porfiroghenitul, trimiţînd împăratul grecilor pre Gavriil Cliricul la turci (aşa îi numeşte Porfiroghenitul, pre unguri), ca să-i poftească, cu numele împăratului, cît sculînd oaste, să scoată pre paţinaţite din lăcaşuri şi să cuprindă el ţeara, pentru că mai de mult acolo au fost lăcuit şi dorea împăratul ca să fie ungurii mai aproape de împărăţiia lui, atunci boiarii ungurilor, cu o gură strigară toţi: "noi cu răsboiu asupra paţinaţitelor nu ne vom scula, nice nu sîntem harnici a ne bate cu dînşii, pentru că ţeara lor e mare foarte, nemărginită mulţimea norodului, şi sînt foarte bătaci". Acelaşi, iar acolo, cap 3, zice că neamul ungurilor foarte are frică de paţinaţite, pentru că de multe ori în răsboae au fost de dînşii învins şi mai de tot prăpădit. / < 128 > { 189} De unde, aşa cuvintez. Şi Opaforcoş şi Tuhutum ştiia că ungurii, de frica paţinaţitelor şi împreună cu ceia lalţi unguri şi însuşi ei, Opaforcoş şi Tuhutum, fugise din părţile Moldovei, bătuţi amar nu odată de paţinaţite, cît de frica paţinaţitelor, ca pre supt pămînt umbla ungurii. Deci, de ar fi auzit întru adevăr Opaforcoş că paţinaţitele cei din Moldova, şi în Ardeal fac încurse, au îndemnat-ar fi pre Tuhutum să se nevoiască a-şi căpăta şie Ardealul? Sau, de l-ar fi şi îndemnat, au cutezat-ar fi Tuhutum a se aşeza în Ardeal, de oară ce bine ştiia că, dacă nu au putut toată ungurimea să stea la răsboiu cu paţinaţitele, ci au fugit dinaintea lor, mai puţin va putea el, despărţit de ceia lalţi unguri, să se apere de năvălirile lor? Dept aceaia, de i-ar fi pomenit spionul de paţinaţite, mai vîrtos s-ar fi abătut cu cuvintele acele dela dorirea sa carea avea, să capete stăpînirea Ardealului, de cît s-ar fi îndemnat. Ne îndoit dară lucru iaste că acele cuvinte nice cum nu le-au grăit Opaforcoş, ci singur Notariul, pentru neştiinţa peristasurilor, le-au adaos din capul său. Deci, aceste cuvinte sînt dintră acele care Notariul, din capul său le agereşte, şi pentru aceaia, şi după critica lui Enghel, nu se pot crede. Vezi mai sus . 1, către capet. Lîngă aceste, piţenaţii sau paţinaţitele, precum şi cumanii, după cum mai jos vom vădi, au fost romîni adevăraţi, nu altă ghintă streină. Au poate-se crede, ei să fi făcut atîtea năcazuri fraţilor săi, în Ardeal? Chiar dară se vede dintru aceste, că romînii cei din Ardeal nu pentru aceaia ş-au les loruşi domn pre Tuhutum, că doară s-ar fi încredinţat vîrtutei ungurilor celor ce venise cu Tuhutum, ca să-i apere asupra cumanilor, precum visează Enghel. Carii unguri, precum { 190} văzum mai sus, . 8, nice nu au rămas în Ardeal, ci s-au întors la domnul său Arpad, în Ungaria. / < 129 > Ci tocma să zicem că au priimit atunci romînii pre unguri în Ardeal, pentru aceaia ca uniţi la o laltă mai lesne să apere ţeara, nici o micşorare de aci nu urmează mărirei romînilor, ci mai vîrtos se vede înţelepciunea lor. Au micşorare urmează de acolo strălucitelor ghinte ale Europei, că mai multe se uniră la o laltă, ca cu unită vîrtute, mai lesne să se poată apăra asupra năvălirilor protivnice, precum unită e preastrălucita ghintă ungurească cu nemţii? CAP. VI. PENTRU STATUL ROMÎNILOR CELOR DIN ARDEAL DE LA ÎNCEPEREA DOMNIEI LUI TUHUTUM ÎNCOACE. 1. STATUL ROMÎNILOR DIN ARDEAL ÎN ZILELE LUI TUHUTUM. Enghe, din părerea aceaia, că romînii, cînd îşi aleseră loruşi domn pre Tuhutum, se dederă lui Tuhutum robi şi nu supuşi politiceşti, carea a lui părere o răsuflarăm mai sus (cap 5, . 8), zice, la mai sus pomenitul . 9, că romînii, după aceaia fură, după obiceaiul ungurilor, rînduiţi la slujba cetăţilor. Cetise adecă Enghel, în istoria Notariului, cap 21, cum Zobols, unul din căpitanii cei mari ai ungurilor, după ce eşind dintră sclavi şi trecînd Tisa, în ţinutul lui Menumorut, fece cu ajutoriul lăcuitorilor cetăţeni o cetate tare de pămînt, căriia îi puse numele / < 130 > Zobolsu. La { 191} cetatea aceasta muţi dintră lăcuitorii ţărei rîndui slujitori, carii, zice Notariul că acum se chiamă civiles. Din fapta aceasta a lui Ziobolsu, măcar că Notariul nicăiri nu zice că asemenea să fi făcut ungurii cu vi din Ardeal, totuşi lui Enghel îi place a grăi că pre romîni ungurii, după descălecarea sa în Ardeal, îi puseră la slujba cetăţilor. Ci, afară de aceaia că Notariul nicăiri nu o spune aceasta, nice aceaia nu e adevărat, ungurii să fi avut datină pretutindenea a pune dintră lăcuitorii ţărei slujitori la cetăţi. Aşa, întră sclavi nu făcură nicăiri aceasta. Ba şi întru acelaşi cap 21, scrie Notariul că Tosu, tatăl lui Lelu, adunînd mulţimea norodului fece o cetate tare de pămînt, carea întîni s-au numit Tosu, iară acum se chiamă Şarvar. Acolo nu fură rînduiţi slujitori dintră lăcuitorii ţărei, ci o lăsară plină de ostaşi. Asemenea făcură la Sătmar, cum întru acelaş cap 21 scrie Notariul. Singur dară din capul său ascuţi Enghel şi aceasta asupra romînilor. Măcar că, tocma să fie adevărat aceaia ce zice Enghel, acea slujbă nu era sămn de robie, nice de necinste. Că, precum adeverează Daniel Cornides, în Vindiciile Anonimului, secţia 2, cap 1, . 9, slujitorii sînt descliniţi de slugi sau de robi, de oară ce / < 131 > slujitorii au fost armaşi, păzitori decetăţi, nu robi. Această plasă de slujitori sau păzitori la cetăţi, acum se chiamă dărăbani, carii sînt mestecaţi, şi romîni şi unguri. { 192} Nu dară ceva greotate desclinită, carea să nu o fi pus pe spinarea romînilor în Ardeal, tocma să fi fost şi rînduiţi, după voia lui Enghel, romînii la slujba cetăţilor. Ba slujba aceasta, aşa uşoară greotate era, cît dărăbanii, şi romîni şi unguri, carii se ţinea de cetatea Gurghiiului în Ardeal, în varmeghia Turda, lung proţes avură ca să nu piiardă greotatea aceasta. Ci acum, de puţini ani, pre urmă, cu mare durere a inimei lor fură lipsiţi de cinstita acea slujbă. . 2. STATUL ROMÎNILOR DIN ARDEAL, ÎN ZILELE SFÎNTULUI STEFAN, CRAIUL UNGARIEI. Merge încă mai încolo Enghel, la locul mai sus însămnat, şi zice că totuşi era de suferit soartea romînilor, de nu o-ar fi năsprit Sfîntul Stefan craiul ungurilor, carele pre toţi aceia ce cît de puţin se împrotivea a priimi credinţa creştinească cea catholicească, la grea robie îi băga. Deci, fiind că romînii şi bulgarii ţinea legea cea grecească, nu e îndoială cum că ei urgisiia / < 132 > credinţa cea catholicească, pentru aceaia aceleşi au păţit, carea păţea păgînii, de cătră Sfîntul Stefan. Ci aceasta, precum şi altele, cîte grăiaşte Enghel asupra romînilor, îndestulindu-se că o-au zis, nici cu o mărturie nu o razimă, ca cînd goalelor zise ale lui asupra romînilor, toţi ar fi detori, cu ochii închişi să creadă. Apoi, cine poate crede, Sfîntul Stefan, craiul ungurilor, atîta urgie să fi purtat auspra legii greceşti, ca pre romîni, pentru că ţinea legea grecească, întocma să-i fi batjocorit ca şi pre păgîni, de oară ce din multe dovede iaste a crede că şi insuşi Stefan au fost de lege grecească. Carea şi unii dintră scriitorii cei ungureşti { 193} o mărturisesc? Aceaia iaste adeverit, că Sfîntul Stefan, craiul ungurilor, fu părtinitoriu legii greceşti. Carea şi de acolo se adeverează, pentru că fece mănăstiri de lege grecească, pentru sufletul său, a crăiasei sale şi a fiilor săi. Anume, au făcut mănăstirea cea din valea Vesprem, pentru călugăriţele cele de lege grecească, cum se ceteşte în diploma lui, în limba grecească pentru zisa mănăstire dată. Unde aceste cuvinte se află: "Rînduiesc eu, Stefan... pentru spăsăniia sufletului mieu, împreună a soţiei mele şi a fiilor miei şi a toată Pannonia, cele lalte". Aceste, în Vindiciile mai sus însămnate, secţia 3, cap 1, . 10, le ceteşte Daniel Cornides. Şi în zilele aceluiaşi craiu s-au făcut / < 133 > o mănăstire noao, în Bănat, carea fu dată călugărilor celor greceşti, din Morise (Cinad), pre cum se ceteşte la Faptele Sfîntului Gerardus, episcopului Cinadului; vezi mai jos cap 7, . 6. Pe urmă, tocma cu neputnţă a fi cele ce grăiaşte Enghel, în treaba aceasta, şi cum că cumplit greşeşte el aci, asupra istoriei besericeşti, se vădeşte. Pentru că lăudatul craiu, cum se vede la Turoţi, partea a doao a Cronicei ungurilor, cap 34, au murit la anul Domnului 1038. Iară ne unirea şi împărăchiiarea întră greci şi întră apuseni, carea pănă astăzi stăpîneşte, au început după moartea Sfîntului Stefan, craiului ungurilor în zilele lui Mihail Cherularie, patriarhului dela Ţarigrad, carele fu făcut patriarh în 25 martie a anului 1043, şi în 8 zile a lui iunie 1059 { 194} fu lăpădat, cum în Notiţa fundaţiei lui Thedor Coriatovici dela Muncaci, partea a patra, cap 6, . 5, adevereazăIoanichie Basilovici, proto-egumenul din muntele Cernec. Precum dară în zilele lui Sfîntul Stefan, / < 134 > craiului ungurilor, fiind uniţi grecii cu apusenii, romînii nu putea să urgisească credinţa apusenilor cea catholicească, aşa nici lăudatul craiu, pentru că romînii era de legea grecească, nu putea să-i gonească. Urmează dară, că Sfîntul Stefan, craiul ungurilor, întru nemica nu au smintit credinţele romînilor, nici în Ardeal, nici airea. Ba încă, osebite privileghiuri au avut romînii dela Sfîntul Stefan, craiul Ungariei, cum arată Prai, în Disertaţia 7, . 7.; . 3. STATUL ROMÎNILOR DIN ARDEAL DUPĂ SFÎNTUL STEFAN, CRAIUL UNGURILOR. Ci şi întru aceaia schiopătează Enghel, cînd acoloşi zice că îmulţindu-se încet cădinţele nemeşilor, fură înstreinaţi romînii de a purtare dregătorii publice, şi cu alţi proşti fură lipsiţi de unirea naţioanelor în Ardeal. Întru carea, mainainte de toate se cuvine să ştim ce iaste unirea naţioanelor în Ardeal. Carea răspicat o arată Carol Eder, în Notele istorico-critice, care le-au dat el şi s-au tipărit în Cluj, la anul 1791, asupra Suplichei romînilor, la numărul 15 şi 16. Acolo, la numărul 16, aduce Eder scrisoarea lui Lorandus Lepeş, viţe-vaivodului Ardealului, din anul 1438, din carea, precum şi din cele lalte, se pricepe şi carea sînt naţioanele acele ce făcură întru sine unire, şi şi { 195} în ce stă unirea lor, carea, cu un an mai nainte, adecă la anul 1437, s-au fost făcut. Feceră adecă nemeşii, săcuii şi sasii întru sine legătură, cu jurămînt întărită, ca ori cînd vor buti turcii în ţinutul sasilor, nemeşii să le dea ajutoriu, şi cînd s-ar întîmpla / < 135 > să se mai scoale prostimea asupra nemeşilor, asemene saşii să ajute pre nemeşi întru apărare asupra proştilor. De aciia, zice Eder, la numărul 15, că nu ghinta ungurească, ci singuri nemeşii dintră unguri sînt priimiţi întră naţioanele cele unite în Ardeal. Ci, şi din scrisoarea lăudatului Lepeş, cea din anul 1437, pre cum şi din mărturisirea capitulului besericii Bălgradului, cea despre unirea aceasta, la anul 1459 scrisă, arată Eder, la numărul 15, cum că nu neamul unguresc, ci nemeşii fură socotiţi întră naţioanele cele unite sau primite în Ardeal. Aceaiaşi vedeşte / < 136 > Eder acoloşi din Aprobate, partea 3, titula 1, unde zice că măcar că se face pomenire de toată ghinta ungurească, totuşi, cînd vine a grăi despre osebitele legi ale unirei, nu ungurii, ci feţele nemeşeşti şi oraşele varmeghiilor (din care fieşte carele, după legile ungureşti, iaste atîta cît o persoană nemeşască) se pomenesc. Aşa, şi în dieta cea din anul 1557, zi 1 iunie, la Turda adunată, se zice universitatea celor trei naţioane, a nemeşilor, a secuilor, a sasilor. Ci, se poate vedea mirare acoloşi, zice eder, cum de nepomenindu-se în monumenturilor aceste ungurii, fără numai aceia, carii sînt nemeşi, totuşi săcuii şi sasii toţi pururea se pmenesc. Pricina e, zice, căci cătră începutul a sutei cinci spre zece şi după aceaia, săcuii toţi aceleşi cădinţe avea, care au nemeşii. Ci, în anul 1562, fiind că unii dintră săcui au luat arme { 196} asupra prinţipului Sighismundus, o parte dintră ei fură desbrăcaţi de cădinţele cele vechi ale săcuilor. Aceaiaşi, / < 137 > zice Eder sasul, se cade a se judeca despre sasi. Pentru că fiind sasii cei din pămîntul cel crăesc atunci slobozi, după vreme eşind unii din scaunele cele săseşti la varmeghii şi la scaunele cele săcuieşti, fură acolo făcuţi iobagi. A căriia întîmplări mărturii sunt articulii dietii din anul 1618, 12 aprilie. Pentru aceaia acoloşi, la numărul 15, zice Eder că ghinta ungurească nu în cît e ghintă ungurească, are cădinţa cetăţeană în Ardeal, nice pentru aceaia că oare carele e de ghintă ungurească / < 138 > urmează să fie cetăţean de Ardeal. Pentru că dacă nu e nemeş ungurul, nici cum nu e cetăţean în Ardeal. Aceaiaşi se cade, după înţelesul cel mai sus dat, a zice şi de săcui şi de sasi: că nu toţi săcuii şi sasii sînt cetăţeni în Ardeal. Deci, fiind trei naţioane unite la olaltă, în Ardeal,adecă nemeşii, săcuii şi sasii, şi nemeşii, fiind în Ardeal, o parte unguri, alta romîni, sau stînd adunarea nemeşilor din unguri şi din romîni, fieşte carele vede că naţionaul cel din tîiu dintră cele tei naţioane, e alcătuit din unguri, carii sînt nemeşi şi din romîni, carii asemene sînt nemeşi. Iară, de nu se ţin de cele trei naţioane unite romînii cei ce nu sînt nemeşi, nici ungurii cei ce nu sînt nemşi nu se numără întră cele trei naţioane unite sau priimite în Ardeal. Asemene, de nu se socotesc a fi cetăţeni şi fii patriei romînii aceia, carii nu sînt nemeşi, întocma nici ungurii aceia, carii nu sînt nemeşi, nu se socotesc a fi cetăţeni şi fii patriei în Ardeal. Şi, pre urmă, precum romînii carii nu sînt nemeşi, nu pot dobîndi deregătorii publice politiceşti, aşa şi ungurii care nu sînt nemeşi nu pot dobîndi aceleşi deregătorii. Cu un cuvînt, romînii carii sînt nemeşi, întocma sînt cu ungurii cei ce sînt nemeşi, întru toate. { 197} Şi ungurii carii nu sînt nemeşi, întocma sînt cu romînii aceia, carii nu sînt nemeşi. De unde, pre cum chiar iaste că ghinta ungurească nici o nedreptate nu au făcut ghintei cei romîneşti, aşa cu mîna să pipăe deşertăciunea vorbelor lui Enghel, cînd preste tot zice că romînii fură înstreinaţi de a purtare deregătorii publice cu alţi proşti fură lipsiţide unirea naţioanelor, în Ardeal. / < 139 > Nu fără vreme dară scriseră romînii cei din Ardeal, în Suplica sa, cea cătră Leopold al doilea, împăratul romanilor, dată, cumcă mai nainte zisa unire a celor trei naţioane, în Ardeal, nici o vătămare nu făcu neamului romînesc, ba întru acelaşi veac, cînd se fece această unire, în prea frumoasă floare era neamul romînesc, pentru că din sinul neamului acestuia, Ioann Corvin de Huniad fu făcut întîiu vaivodă ţărei Ardealului, după aceaia fu înălţat a fi gubernator a toată împărăţiia ungurilor, şi împreună mai mare arhistratig oştilor a toată Ungaria; iară nemuritoriul fiiu al acestuia, Matias, fu făcut craiu împărăţiei ungurilor, şi, ca să tăcem pre alţi vaivode ai Ardealului, carii fură dintră romîni, Ioan Gheţi, dintru a căruia familie şi acum spun că mai sînt nemeşi romîni, în varmeghia Dobîca, fu gubernator în Ardeal, iară Stefan Iojica, asemene romîn, fu canţelarius, în zilele prinţipului Sighismundus Batori, cătră capetul sutei 16. Iară cătră mijlocul sutei aceiiaşi, Nicolae Olahus, din părinţi romîni născut în Sibiiu, fu arhiepiscop al Strigonului şi al Ungariei canţelarius, şi frate-său Mathei era jude crăesc de moşie, la Ardeal, în scaonul Sas-Varoş. Din toate aceste, luminat se vede a fi cu totul desvînată cuvîntarea lui Eder, carele în mai sus pomenitele { 198} Note istorico-critice, cu aceaia în deşert se trudeşte a scări pre romînii cei din Ardeal că nicăiri nu se află romîni să fi fost anume chiemaţi la sfaturile cele de obşte ale ţărei, adecă la dietă, nice nu se pomenesc nici odată, întru acele sfaturi, romînii ca alţi cetăţeni şi fii ai patriei ale celor trei naţioane unite. Ci, de oară ce nemeşii, unii sînt din neamul cel, unguresc, unii din neamul cel romînesc, pururea, ori ce s-au lucrat, cu numele nemeşilor, atîta se înţelege a fi lucrat cu numele nemeşilor celor din neamul romînesc, pre cum cu numele nemeşilor celor din neamul unguresc. Deci, cînd se chiema la dietă nemeşii cu săcuii şi cu sasii, atîta se chiema romînii nemeşi, pre cît şi ungurii nemeşi. Nu era de lipsă să se anumească romînii, precum nu se anumea nici ungurii, fără de obşte nemeşii. Că, pre cum neamul romînesc, ca neam romînesc, nu era întră naţioanele cele unite sau priimite, aşa nici neamul unguresc, ca neam unguresc, nu e întră lăudatele trei naţioanel ale Ardealului, fără nemeşii, carii sînt şi dintră unguri şi dintră romîni alcătuiesc una din cele trei naţioane unite sau priimite, carea însuşi Eder o cunoaşte şi o mărturiseşte. De oară ce dară romînii carii sînt nemeşi, se numără întră naţioane, urmează că şi romînii, adecă carii sînt nemeşi tot de una au fost chiemaţi la sfaturile ţărei cele de obşte. Nici aci nici o strîmbătate nu s-au făcut cîndva neamului romînesc de cătră neamul unguresc. Toată temelia dară a cuvîntării lui Eder, ceii asupra romînilor e / < 141 > surupată. De unde, neamul romînesc, pre cum nici odată nu au pătimit nici o nedreptate de cătră neamul unguresc, aşa, cu acelaşi mărit neam unguresc trăbue pururea adîncă pace, după constituţia patriei, cu cucerie să ţină şi { 199} în linişte, dela carea atîrnă fericirea, să custe, supunîndu-se fieştecarele cu credincioasă ascultare domnilor şi mai marilor săi. CAP. VII. PENTRU ÎMPĂRĂŢIIA LUI MENUMORUT ŞI A LUI GLAD. . 1. SE SPUN MARGINILE ŞI CUPRINSUL ÎMPĂRĂŢIEI LUI MENUMORUT ŞI A LUI GLAD, DIN ISTORIA NOTARILUI LUI BELA. Marginile Pannoniei, cum scrie Notariul, la cap 9 şi 11, la carea îndemna ruşii şi duca Galiţiei pre unguri, ca să meargă a o apuca, despre o parte sînt din colo de Tisa şi de Dunăre, de altă parte, dela codrul Igfon şi de cum iaste Someşul din Ardeal şi cură în Tisa, pre lîngă Adeal, presteMurăş, de cum se iveşte acesta din Ardeal; asemene, de cum iase Murăşul din Ardea, în stînga, preste Timiş, pănă la cetatea Urşava. Împărăţiia dară a lui Menumorut era din Domeş, cum iaste acela din Ardeal şi dă în tisa, întră Tisa şi întră Ardeal, pănă unde se scură Murăşul în / < 142 > Tisa. Iară a lui Glad împărăţie au fost dela ivirea Murăşului afară dela noi, din Ardeal, în stînga, pănă la Urşava. Însă, la cap 44, Notariul zice a fi fost întinsă împărăţiia lui Glad mai încolo, adecă pănă la cetatea Horom. s Dintru aceste urmează că, pre cum nice ruşii, nice duca Galiţiei nu pomeniră nemica cătră unguri de Ardeal, spunîndu-le cuprinsul Pannoniei, aşa Ardealul nici cum nu se socoteşte întră ţinuturile Pannoniei, precum nice Notariul nu-l numără între acele. Cuvintele Notariului, latineşte, sînt mai sus la cap 5, . 2. Care să le ceteşti. { 200} . 2. CE FELIU DE GHINTE SAU NEAMURI ERA ATUNCI ÎN PANNONIA DIN COACE DE DUNĂRE, CÎND AU AJUNS UNGURII ÎN PANNONIA. Cînd au intrat ungurii în Pannonia, carea acum se zice ţeara ungurească sau Ungaria, aşa se povesteşte în Istoria Notariului, cum cetirăm mai sus, lătineşte, din capul 9. Cum în Pannonia lăcuitori era sclavii, bulgarii, blahii sau romînii şi păstorii romanilor. Dară, care neam, în care parte a Pannoniei era? Aceasta o spune acelaşi Notariu, cum cetirăm mai sus, lătineşte, din cap 11. Adecă, Pannoniia cea din colo de Dunăre o ţinea romanii, şi acolo, pănă la Dunăre, aşezase păstorii săi. Iară întră Dunăre şi întră Tisa era sclavii şi bulgarii, supt stăpînirea lui Salan, pănă la marginea ţării leşilor şi a ruşilor, cît, în marginea ţării leşilor, dela Muncaci şi dela Ungvar începînd în jos, era sclari, precum mai lămurit se vede din capul 12, la Notariul, unde scrie că sclavii din ţeara Bulgariei fură duşi la / < 143 > marginile ruşilor. Iară dela sclavi în jos, pănă unde se descarcă Tisa în Dunăre, era bulgari. De vreme ce daă în Pannonia, din colo de Dunăre, era romanii, din coace de Dunăre, pănă în Tisa, era sclavii şi bulgarii, care răspicat se spun la otariul, blahii sau romînii unde vor fi? Urmează că romînii au fost din coace de Tisa, dela Someş, pre lîngă Ardeal, şi dela Ardeal afară, întră Murăş şi întră Tisa, pănă unde se afundă Murăşul în Tisa, iară în stîngaMurăşului, afară de Ardeal, pănă la cetatea Urşava, ba pănă la cetatea Horom. Şi aşa lăcuitorii împărăţiei lui Menumorut şi ai împărăţiei lui Glad, toţi era romîni. Nice să nu te uiţi la aceaia, că Notariul lui Bela, la cap 11, zice că lăcuitorii ţării lui Menumorut se { 201} zic cozar. Pentru că, de vreme ce ruşii, vecinii Pannoniei, chiar spuseră ungurilor că în Pannonia, afară de păstorii romanilor, carii era din colo de Dunăre, sînt sclavi, bulgari şi blahi sau romîni, şi sclavii cu bulgarii era întră Dunăre şi întră Tisa, nicio îndoială nu poate fi cum că aceia, pre carii Notariul îi chiamă cozar, au fost blahi sau romîni. Nici să nu gîndeşti că ruşii, la cap 9, zicînd că afară de sclavi, de bulgari şi de păstorii romanilor sînt lăcuitorişi blahi sau romîni, au înţeles doară pre romînii sau blahii cei din Ardeal, nu, că, precum mai sus, . 1, însămnarăm, blahii din Ardeal nu se ţinea de Pannonia, şi ruşii vorbesc de lăcuitorii Pannoniei. Ba, de blahii cei din Ardeal nice nu au ştiut ungurii nemica, / < 144 > pănă cînd nu descoperi aceasta lui Tuhutum, Opaforcoş. Aşa dară, de vreme ce chiar spune Notariul că sclavii şi bulgarii era întră dunăre şi întră Tisa, urmează că cei din coace de Tisa, toţi au fost romîni. Nice nu e lucru strein acela, întră romîni, ca unii întră dînşii, după desclinite locuri, să aibă deosebite nume. Aşa şi astăzi, pre cei ce sînt în munţii cei de cătră ţeara ungurească şi învecinaţi împărăţiei lui Menumorut, îi numesc mocani sau moţani. Pre cei din Ţeara Romînească îi chiamă munteni, şi cele lalte. Vezi Prefaţia prea învăţatului, ci norocit Gheorghe Şincai, fostul oare cînd şcoalelor normaleşti directo, în Ardeal, cea înainta Elementelor limbei daco-romîneşti, celor în Buda, la anul 1805 tipărite. Iară cei dintru împărăţiia lui Menumorut romîni, poate era colonie romană adusă din cetatea Cosa cea din Calabria sau cea din Etruria, în ţeara italienească. { 202} Din Cosa se fece cosani (cosani), adecă oameni din Cosa, şi fiind că domestic lucru e romînilor a schimba n a cuvintelor celor lătineşti sau italieneşti în r, pre cum şi r în n, din cozani se fece cizari, şi fiind că şi la lătini şi la italiani şi la romîni, de multe ori s, mai vîrtos cînd stă întră doao vocale, s-au obicinuit a se răspunde ca z, Notariul, după sunet, îl scrise cu z, cozar (cozar). Aceaia este adevărat că în locurile, unde zice notariul că era cozarii, se aflară după aceaia a fi lăcuitori vlahi sau romîni, şi pănă astăzi sînt acolo. De unde nu e îndoială că cozarii Notariului au fosz romîni. Aşa, lăcuitorii cei dintru împărăţiia lui Glad, pururea s-au pomenit a fi romîni, pre cum sînt şi astăzi, afară de niscari sîrbi, carii mai tîrziu au intrat acolo. Romîni dară au fost şi supuşii lui Glad. / < 145 > Zice mai încolo Notariul, la cap 11, că Menumorut, nepotul lui Morut, pentru aceaia fu de unguri anumit Menumorut, căci avea multe vrute sau ţiitoare. Aceasta e din cele ce Notariul le agereşte din capul său. Pentru că Menumorut nu e alta, fără minor Morut (minor Morut), carea însemnează Morut cel mai mic, ca să se deosebească de bătrînul, moşul lui, Morut. De unde, după dialecta cea de acum a romînilor, s-ar zice Micmorut sau Morut cel mic, carele atundi, după cuvîntul cel italienesc meo (meno), ce vine de la lătinescul minor sau minus (minor sau minus), se zicea { 203} Menomorut şi Menumorut, că o al cuvintelor celor lătineşti şi italieneşti, romînii, de multe ori îl mută în u. Iară în unele cuvinte de aceste, acum pun o, acum u, pre cum dormit şi durmit. Aceasta e pricina căci Notariul acum scrie Menomorut, acum Menumorut. Vezi la Notariul, cap 19, 20 şi 21. . 3. MENUMORUT AU FOST ROMÎN. Ba, cum că nu numai supuşii lui, ci însşi el, Menumorut au fost romîn, nu întunecat, mi se pare, se culege din cuvintele Notariului, cap 20. Că, cerînd Arpad, duca ungurilor, dela Menumorut, ca să-i dea lui ţinutul dela Someş pănă la hotarul Nir, şi pănă la poarta Meseşului, dintru aceaia credinţă, că locul acela au fost a craiului Atila, de unde, fiind el al lui Atila strănepot, după dreptate trebue Menumorut strămoşeasca moşie să i o întoarcă, Menumorut îi răspunse că, măcar au fost a lui Atila locul acela, nu se cad el să-l întoarcă lui Arpad, de oară ce / < 146 > Atila cu nedrepate l-au ţinut, pentru că dela strămoşul lui Menumorut, cu puterea l-au fost luat Atila. De vreme ce dară, Atila au fost luat ţinutul acela dela stămoşul lui Menumorut, lipseşte să vedem de ce neam au fost strămoşul lui Menumorut; care lucru cu puţină greotate, mi separe, se poate mărgini. Că aceaia ştie că, după ce au lăsat împăratul Aurelian Dachia de supt stăpînirea împărăţiei romanilor, Dachia o domniră gotii. Aceaia încă se ştie că pre goti i-au scos din Dachia hunii, întră carii au fost Atila. Pre urmă aceaia am vădut mai sus (cap 3), cum romînii, şi după zilele lui Aurelian, pururea au rămas în Dachia. De vreme ce dară, Atila mai tîrziu, după scoaterea gotilor din Dachia, s-au făcut craiu, urmează că strămoşul { 204} acela a lui menumorut, dela carele cu putere au luat Atila zisul ţinut, nu au fost de neamul goticesc. Că, ce mînie turbată avea hunii asupra gotilor, cine poate crede să-l fi suferit ei pre got, pănă cînd s-au rădicat craiul Atila să împărţească întracel loc al Dachiei? Vezi mai sus, cap 4, . 1. Ci, precum firea lucrurilor omeneşti ne învaţă, acele ghinte nomade, care venea în Dachia, se nevoia a cuprinde şesurile, nu munţii, ba nice şesurile nu ajungea a le moşteni toate. Pentru aceaia, măcar că şi la şesuri era romîni mulţi agonisitori de pămînt, în cele mai multe locuri ale şesurilor acelora, supuşi veneticelor ghinte varvare, totuşi, iaste a crede că prin munţi romînii avea căpeteniile sale, din neamul său, carii, după împrejurările timpului precum şi, pentru ne asemănarea puterei necutezînd a coborî la şesuri cu răsboiu asupra veneticilor varvari, lipsea să ţină pace cu aceiaşi varvari, aşa, varvarilor / < 147 > fără folos, ba primejdios lucru era a se încumeta să dea răsboiu asupra romînilor celor prin munţi. Dintru aceste căpetenii sau duci romîni au fost strămoşul lui Menumorut, în munţi, la răul Crişului, pre caele apoi, Atila, cînd au cuprins Pannonia, l-au lipsit de ţinutul acela, întră Tisa şi întră someş, pănă la hotarul Nir şi la poarta Meseşului. De unde urmează că Menumorut, pre cum şi însuşi numele, carele e cu totul romînesc, îl vădeşte, aufost romîn. Iară, să fi fost strămoşul acela a lui Menumorut, bulgar, nice cum nu se poate zice, de oară ce pre acele vremi, cînd au luat Atila cu puterea dela strămoşul lui Menumorut zisul ţinut, nici pomenire nu era de bulgari în Dachia. Drept aceaia, cînd zice Notariul, la cap 51, că Menumorut cu bulgărească inimă şi cu rufie au poruncit lui Arpad, duchei ungurilor, nu poţi să tragi dintru acele cuvinte ale Notariului cumcă Menumorut au fost bulgar. Că Notariul nu pentru alta { 205} zice că Menumorut au poruncit lui Arpad cu bulgărească inimă, fără ca, în părerea ungurilor, bulgarii era oameni cu trufie, sumeţi şi carii batjocorea pre unguri. De aici iaste că Arpad, cum scrie Notariul, la cap 39, înbărbătînd pre unguri la răsboiu asupra bulgarilor, zice: "O schiti! carii prin trufiia bulgarilor, dela cetatea Ung furăţi chiemaţi unguri". De unde bulgărească inimă şi trufie, mi se pare a fi fost parimie la unguri, cu carea însemna ei om foarte trufaş, sumeţ şi cu inimă rea spre unguri, pre cum iaste la lătini odium vatinianum (odium Vatinianum). Aceasta fu pricina căci Notariul vîrî acele cuvinte. Ci, şi dintru aceaia se vede că Menumorut nu au fost bulgar, că nici odată nu s-au lăudat cu bulgarii / < 148 > pre cum se lăuda bulgarul Salanus, la Notariul, cap 14. Nice nu au poftit ajutoriu nici odată de la bulgari, nici nu-i dederă, nici el nu ajută pre bulgari asupra ungurilor. De unde urmează încă că nici preteşug nu au fost întră Menumorut şi întră bulgari. Iară acele cuvinte ale lui Menumorut, la Notariul, cap 20: "Ci, acum, prin harul domnului mieu, împăratului dela Ţarigrad, nimene nu-l poate lua dela mine" (ţinutul acela), nu însemnează alta, fără că viţei sau familiei lui Menumorut ţinutul acela, de cătră Tisa, care Atila îl luase cu putere dela strămoşul lui Menumorut, mijlocind împăratul dela Ţarigrad, fu înturnat şi diript aceaia ţinîndu-l el cu dreptate, nimene, după dreptate, nu-l poate lua dela dînsul. Că Arpad zicea că, după dreptate, i se cuvine lui, pentru că odată îl ţinuse Atila. Altmintrelea cum că nici o legătuinţă nu era întră Menumorut şi întră împăratul dela Ţarigrad, aceaia de ajuns arată, că asupra comunilor, adecă celor de obşte protivnici unguri, nice Menumorut nu ceru, nice nu-i fu trimis ajutoriu dela greci, precum dederă aceştia şi lui Salanus, din coace de Dunăre, şi bulgarilor din colo de Dunăre. { 206} . 4. RĂSBOIUL CEL DIN TÎIU AL UNGURILOR CU MENUMORUT. Ungurii eşind din Galiţia în Pannonia, adecă în ţeara ungurească, mai întîiu descălecară la Muncaci, întră sclavi. De acolo dederă asupra cetăţii Ungvarului, carea cuprinzîndu-o, pre Laborţi, duca cetăţii aceiia, îl spînzurară şi supuseră loruşi pre sclavii aceia a împărăţiei bulgarului Salan. Notarius, cap 12. După ce au / < 149 > supus pre sclavii lui Salanus, trecînd Tisa, pre vadul Ladeo, au pornit asupra lui Menumorut şi învingînd, la rîul Crişului, vrură să treacă ca să dea răsboiu asupra lui Menumorut. Ci, măcar că Notariul, la cap 20 scrie că aşa s-au spăimîntat Menumorut de unguri, cît n-au cutezat să rădice mîna asupra ungurilor, şi,la cap 28, zice că Menumorut mai vîrtos se găta să fugă în ţeara grecească decît să vină asupra ungurilor, totuşi, întrua cestaş cap mărturiseşte că venind ostaşii lui Menumorut, au oprit trecerea ungurilor preste Criş. De unde, prcum acoloşi scrie Notariul, ungurii trecînd Tisa, pre vadul Drugma,se întoarseră iarăşi la Arpad, duca ungurilor, carele, după mprturisirea Notariului, cap 20, cu mare mînie i-au fost trimis asupra lui Menumorut. Precum, după mărturisirea Notariului, era datina ungurilor acelora, ca nemica să nu lase nepedepsit spre a izbîndi asupra acelora, asupra cărora odată au pornit şi fiind că nu au mai cutezat ungurii aceia să se întoarcă cu răsboiu asupra lui Menumorut, măcar că mare mănie avea şi Arpad şi toţi nemeşii ungureşti asupra lui Menumorut, pănă ce nu au supus loruşi toată Pannonia, ba şi preste Dunăre trecînd au bătut pre romani, pre bulgari, pre greci, e sămn, măcar o tace Notariul, că au fost bătălie cumplită, acolo, la { 207} Criş, întră unguri şi întră armaşii lui Menumorut şi că bine pişcaţi de ostaşii lui Menumorut, se întoarseră de acolo ungurii. / < 150 > . 5. AL DOILEA RĂSBOIU AL UNGURILOR CU MENUMORUT. După ce multe neamuri au învins ungurii şi le-au supus şie, pre urmă, venindu-le şi săcuii toţi întru ajutoriu, se întoarseră iarăşi asupra lui Menumorut, la cetatea lui, Bihor, carea acum se chiamă Oradia Mare. Aci, iarăşi fu bătălie cruntă, ca care nici cu un neam, cu cîte s-au bătut pănă aci ungurii, nu scrie Notariul să fi avut ei. Că zice că 12 zile au ţinut bătăliia. Unde, pre alţii tot cu bătălie scurtă scrie că i-au învins ungurii. A trei sprezecea zi ostaşiilui Menumorut dederă cetatea ungurilor. Pre urmă se făcu pace întră Menumorut şi întră unguri, aşa, ca avînd Menumorut numai o fată şi nici un fecior, carele să urmeze lui întru împărăţie, făgădui că îşi va da feata după Zultus, feciorul lui Arpad, împreună îi va lăsa ginerelui său şi împărăţiia. De carea s-au foarte bucurat Arpad, duca ungurilor, şi,cum scrie Notariul, la cap 51, grăbi a face nunta. De unde, pre la începutul a zece sută dela Hs., romînii cu moartea lui Menumorut, văzură sfîrşitul împărăţiei sale ceii dela Criş, carea rămînînd lui Zultus, ginerelui lui Menumorut, fu împreunată cu împărăţiia Ungariei. Aşa romînii se împreunară cu ungurii şi lui Zultus i se născu fcior Tocsun, carele, { 208} după moartea tătîne-său, rămase stăpînitoriu a toată Ungaria. Notariul, cap 57. / < 151 > Se cade a însămna aci, că Notariul, la zisul cap 51, scrie că oastea lui Menumorut cea asupra ungurilor, au fost din mai multe neamuri adunată şi aşa la Bihor, nu singuri romînii, ostaşii lui Menumorut, steteră în coantră ungurilor, întru acest al doilea răsboiu. Ci, fiind că Notariul aci, preste obiceiul său, nu anumeşte neamurile acele, care veniseră întru ajutoriu lui Menumorut asupra ungurilor, despre altă parte, toate vecinile neamuri le învinsese ungurii, şi pentru aceaia nu era volnice a da cuiva ajutoriu asupra ungurilor, urmează că adunarea aceaia a mai multe neamuri, la Bihor, asupra ungurilor, din capul său, fără nici o statornicie o iscodi Notariul. . 6. GLAD, DUCA BĂNATULUI, NU AU FOST BULGAR. Notariul lui Bela, la cap 11, aşa scrie, că Glad din cetatea Vidinului, de preste Dunăre, eşind cu ajutoriul cumanilor, carii era romîni, precum mai în jos vom arăta, cuprinsese ţeara, carea acum se chiamă Bănat. Iară cînds-au bătut el cu ungurii avu ajutoriu, cum ne lăsă mărturisit Notariul, la cap 44, din cumani, din bulgari, din blahi, adecă din romîni. Ca să zici că Glad au fost bulgar, nu poţi avea altă pricină fără au pentru că din Vidin au venit în Bănat, au pentru că / < 152 > avu ajutoriu asupra ungurilor dela bulgari. Ci, pentru că au avut ajutoriu dela bulgari asupra ungurilor, îndeşert tragi urmare că au fost bulgari, pentru că asemnea avu el ajutoriu şi dela cumani şi dela romîni. Nici dintru aceaia, căci au venit din Vidin la Bnat, nu urmează să fi fost bulgar. Pentru că, măcar că preste Dunăre au fost cuprins { 209} acum bulgarii şi împărăţea, totuşi, pentru aceaia nu poţi zice atîta să fi fost oviliţi romînii cei de preste Dunăre, cît sîngele cel roman, cu darea prilejului să nu fi scînteiat şi să nu fi flăcărat în tînşii, măcar că nu au avut norocire de scriitori aşa bine voitori, carii ale lor fapte viteze cu anumire de romîni să le fi însămnat. Dintre aceşti boiari romîni, fură cei doi fraţi Asan şi Petru, eşiţi de lîngă muntele Em cu romînii, carii mai de multe ori învingînd pre greci, nu numai pre romîni, ci şi pre bulgari îi scăpară de supt stăpînirea grecilor, şi îşi agonisiră împărăţie în Bulgaria. Despre care strălucită faptă, mai încolo vom cuvînta. Ba, precum la Nichita Honiat, în Isaachie Angel, cartea 1, se scrie, romînii cei de preste Dunăre, zăuitîndu-se cu veme numele Dachiei ceii Noao, unde prin Aurelian, în mijlocul Misiei, carea acum se zice Bulgaria şi Servia, au fost aşezaţi după ce din Dachia cea Veche trecuse preste Dunăre, au început a se chiema dela alţi misi, de pre numele ţării Misiei, în carea era lăcuitori. De unde şi Nichita, pre romînii acei de preste Dunăre, acoloşi, fără osebire, acum îi chiamă vlahi, cu numele cel de neamurile cele slovene dat romanilor, acum îi chiamă misi. Şi acoloşi, se scrie că împărăţiia misilor acestora, adecă a romînilor celor de preste Dunăre, cu împărăţiia / < 153 > bulgarilor au fost mai de mult împreunate şi una. de unde, măcar că scriitorii cei vechi, după ce s-au aşezat bulgarii în Misia şi au împărăţit acolo, Misia o numesc Bulgarie, şi pre stăpînitorii Misiei îi chiamă bulgari, totuşi, supt acel nume se înţeleg şi romînii aceia. Şi aşa, se cade a zice că romînii cei de preste Dunăre, tot de una au împărăţit împreună cu bulgarii, pănă cînd şi ceştea şi ceia împreună au apucat supt mîna împăratului grecesc. Trăbuit-au dară, pănă au vecuit împărăţiia bulgarilor, să fie în Bulgaria şi romîni boiari, cu avere multă şi oameni aleşi. Dintră aceştea era Glad cel din Vidin a Dachiei { 210} Ripense, a căriia lăcuitori, înainte de întrarea bulgarilor acolo, era toţi romîni. Şi întru adevăr, de ar fi fost Gald bulgar, au cu ajutoriul cumanilor şi nu mai vîrtos cu a bulgarilor vrea cuprinde Bănatul? Urmează dară să zicem că Glad au fost de acela neam, de carele era oamenii, cărora el au fost căpetenie sau crăişor, adecă că au fost romîn. Acest Glad, după cum scrie Notariul la cap 44, fiind învins de unguri, au cerut dela ei pace. Totuş, împărăţiia romînilor, cea din Bănat, nu s-au curmat pănă în zilele Sfîntului Stefan, craiului ungurilor, precum se vede din Viaţa Sfîntului Gherardus, episcopului Cinadului de lîngă Murăş, cea prin osteneala episcopului papistaşilor din Ardeal, Ignaţius Batiani, la anul 1790, în Bălgrad, de nou tipărită. Ba acolo, la foaia 318, zice că în zilele acele era în oraşul Morisena (acum Cinad), un prinţip, anume Ahtum (Notariul lui Bela îl chiamă Ohtum), puternic foarte, / < 154 > după legea grecească botezat în Vidin. Craiului Stefan nici o cinste nu-i da, nădăjduindu-se în mulţimea ostaşilor şi a nemeşilor săi. Avea mulţime nenumărată de cai şi de alte vite, şi avere multă foarte, şi apuca sarea craiului Stefan, carea se coborea pre Murăş; toate le-au fost cuprins pănă în Tisă. Făcuse, cu blagosloveniia patriarhului dela Ţarigrad, şi mănăstire de călugări, în cetatea Morisena. Şi tot pămîntul era supt stăpînirea lui, dela rîul Criş pănă la părţile Ardealului, şi pănă la Vidin şi Zerin, care toate le avea supt puterea sa. De unde, mai mulţi armaşi avea de cît craiul Stefan şi nici întro samă nu băga pre Stefan, craiul ungurilor. Era oare carele bărbat ales, anume Cianadin, la prinţipul Ahtum, pre carele Ahtum îl pusese mai mare preste oştile sale. Ci, fiind pîrît cu pîră grea, vrea ahtum să-l omoară, care sîmţind el, au fugit la Stefan, craiului ungurilor, şi Stefan întorcîndu-l la { 211} credinţa lui Hd., l-au botezat. După aceaia, fiind că el ştiia toate trebile prinţipului său Ahtum, îl ispiti craiul Stefan despre tainele lui Ahtum. Care înţelegîndu-le dela Cianadin, îndată porunci boiarilor săi zicînd: "gătaţi-vă la răsboiu asupra lui Ahtum, protivnicului mieu, şi să apucăm împărăţiia lui". Aşijderea, zise craiul Stefan boiarilor săi ca să aleagă ei unul dintră sineşi mai mare preste oaste, carele să poarte cîştiga răsboiului acestuia asupra lui Ahtum, prinţipului Bănatului. Ci ei răspunseră zicînd: "Şi care se poate afla mai întocmit de cît Cinadin?" Şi aşa fu rînduit arhistratig romînul Cianadinpreste oastea ungurească asupra romînului Ahtum, prinţipului Bănatului. Deci, trecînd Cianadin şi oastea ungurească Tisa, prinseră la răsboiu asupra lui Ahtum şi asupra oastei lui, şi fu bătălie cumplită întră oastea ungurească şi întră oastea lui Ahtum, carea au ţinut pănă la amiaz, pre urmă apucă fuga / < 155 > oastea ungurească şi se ascunseră prin tufele Cuchiner şi Zeureg şi în toată Canişa, pănă pre la Tisa, iară Cianadin tăbărî, în noaptea aceaia, la un munte carele, după aceaia, l-au numit Oroslan, şi Ahtum îşi puse oastea sa în cîmpul ce se chiema Naghenz. Cianadin, adunînd noaptea, după ce s-au deşteptat din somn, oastea sa, le spuse un vis, cum, după ce s-au rugat Mucenicului Gheorghie, ca să-i dobîndească dela Dumnezeu ajutoriu şi au făgăduit, că, de va învinge pre protivnic, în locul acela, unde s-au rugat, va face o mănăstire în cinstea Sfîntului Gheorghie, au adormit, şi părea că au venit un leu la dînsul şi îi zise: "Omule! ce dormi! scoală curînd, adună oastea ta, eşi asupra vrăjmaşului tău, carele acum doarme, şi îl vei învinge". Carea auzind ungurii din gura lui Cianadin, lăudară pre Dumnezeu. Şi aşa, eşiră fără zăbavă la răsboiu aşteptînd pentru vredniciile Fericitului Gheorghei ajutoriu din ceriu, carele în forma leului s-au milostivit a-i cerceta pre { 212} ei, şi întru aceaiaşi noapte îndată oastea lui Ahtum, carea zăcea în cîmp, unul asupra altuia, au năvălit, şi apucară fuga, iară Ahtum fu omorît, în locul bătăliei, de oastea lui Cianadin, căruia, luîndu-i capu, îl trimiseră la craiul. Atîta bucurie avu Stefan, craiul ungurilor, că au căzut Ahtum, cît pre Cianadin îndată îl făcu mai mare preste casa cea crăiască şi preste casa lui Ahtum, ba şi numele cetăţii Morisena, unde fusese scaonul împărăţiei lui Ahtum, îl schimbă de pre numele lui Cianadin şi porunci ca de aci înainte să nu se mai chiame Morisena, ci Cianadina, şi tot ţinutul îl numi Cianadin, preste carele îl puse pre Cianadin comis. / < 156 > De vreme ce Ahtum, precum ne lăse scrie Notariul lui Bela, la cap 44, au fost din viţa lui Glad, şi Ahtum, în vremea / < 157 > Sfîntului Stefan, craiului ungurilor, au avut atăîta mulţime de ostaşi şi de nemeşi romîni în Bănat, cum se scrie în Viaţa Sfîntului Gherardus, cît nici întro samă nu băga pre craiul ungurilor, chiar se vede că împărăţia romînilor, în Bănat, şi din zilele lui / < 158 > Glad au rămas necurmată şi stăpînirea ei, pre lîngă viţa lui Glad. Ba împărăţînd Ahtum, se mai lăţise de cum era în zilele lui Glad, şi mai puternică se făcuse. Pănă întru a unsprăzece sută dela hs., daă au împărăţt romînii în Bănat. Nu fără vreme se poate aci face întrebarea aceaia, oare blahii, adecă romînii aceia, carii dederă ajutoriu lui Glad asupra ungurilor, de unde era? Dela Menumorut nu au fost, că, după stilul Notariului lui Bela, romînii lui Menumorut aceia se chiema cu numele cel deosebit, cozari. Din Ardeal, de supt stăpînirea lui Tuhutum, încă n-au fost, că fiind acesta ungur şi dobîndind el Ardealul, cu harul lui Arpad şi cu ajutoriul ostaşilui celor ungureşti, pre carii i-au îngăduit Arpad a merge să bată pre Gelu, duca romînilor din Ardeal, nu se poate crede, Tuhutum să-şi fi slobozir { 213} romînii săi a da ajutoriu asupra ungurilor. Ci, nici din Ţeaza Muntenească şi din Moldova n-au fost, că aceia romîni şi Notariului se chiema atunci cumani şi piţenaţe sau paţinaţite, nu vlahi. Lipseşte dară, în Ardeal undeva, anume întră munţii cei de cătră Ţeara Muntenească să fi mai fost vrun crăişor, a căruia supuşi era romîni, şi, precum cei din împărăţiia lui Gelu, aşa şi aceştea se chiema notariului blahi sau vlahi. Acesta dintră romînii săi au trimis spre ajutoriu romînului Glad. . 7. PENTRU SĂCUI. Notariul lui bela, la cap 8 scrie că trimiţînd Arpad, duca ungurilor, pre căpitanii săi Usubuu şi Veles, cu oastea cea ungurească, ca a doao oară să dea răsboiu asupra lui Menumorut, carii după ce au trecut Tisa cătră bihor, cetatea lui Menumorut şi au / < 159 > ajuns la rîul Curug, toţi săcuii, carii mainainte fusese noroade de a lui Atila, auzind vestea lui usubuu, veniră înaintea ungurilor acelora, cărora îşi dederă fiii săi credinceri şi zălog spre mărturie adecă şi spre întărire cum că vor ţinea pururea pace cu ungurii şi vor fi lor credincioşi. Şi aşa, ei merseră înainte a se bate cu Menumorut. Lăcuit-au săcuii aceştea, mainainte de a veni ei înaintea ungurilor, la rîul Curug, acolo, unde sînt acum, în munţii cei de cătră Moldova şi de cătră Ţeara Muntenească, au airea, despre aceasta nemica nu atinge Notariul, în toată istoria sa. Ba, nice de ce neam au fost ei, pănă astăzi nu se ştie chiar. Drept, Notariul, la cap 51, zice că săcuii { 214} au fost noroade de a lui Atila, craiului hunilor, oare cînd. Ci, de aci nu poţi trage urmare că săcuii au fost huni, de vreme ce aceaia se ştie, că hunii, cînd au venit în Dachia, de unde scoaseră pre goti, avea dintră mai multe ghinte sloveneşti şie însoţite noroade. Drept aceaia,nu numai hunii, ci şi alte noroade sclăveşti sau sloveneşti era a lui Atila. Că, cine poate crede, ceaia ce fără nici o mărturie, se zice, la Turoţi, în Cronica ungurilor, partea 1, cap 24, că trei mii de huni, din carii, se zice că sînt prăsiţi săcuii de astăzi, au / < 160 > rămas în Pannonia de Haba, carele învins fugi cu 15 mii de huni în napoi, în Schithia? Pentru că, de ar fi rămas aceia huni, precum era toate neamurile Europei întărîtate asupra hunilor, pentru tirăniile şi varvariile lor, nici un ceas, zicînd aşa, nu i-ar fi suferit, ci, pre toţi i-ar fi dumicat, ne cum să le dea răgaz a lăcui cîtăva vreme în Pannonia şi apoi de acolo cu toată îndemînarea lor, să meargă preste Ardeal, la munţii, întru carii sînt acum săcuii. Enghel, în Suplementele Vindiciilor Cornideşiane, . 9, mult asudă ca să arete cum că săcuii sînt unguri. Zice, după mărturisirea lui Constantin Porfigoghenitu, că fiind ungurii afară de hotarele împărăţiri sale, unde avea răsboiu, lovind protivnicii preste ungurii cei ce rămăsese acasă, pentru pază, pre famiiile ungurilor le şterseră de pre faţa pămîntului şi pre cei ce rămăsese pentru pază, îi fugăriră. De unde, aşa vrea să gîcească Enghel, că neputînd acei păzitori unguri încătrău scăpa, întralte părţi, au trăbuit să se tragă la munţii aceia, unde astăzi lăcuiesc. Deci, curîndă vreme, după întîmplarea aceaia, venind ungurii în Pannonia, zişii săcui, din locurile unde şi acum lăcuesc, veniră şi iarăşi se împreunară cu fraţii săi. Ci, toată gîcitura lui Enghel o despilpă mai sus cetitele ale Notariului cuvinte, în capul 50, de dînsul scrise, că, de au fost / < 161 > săcuii aceia unguri, şi cu { 215} puţin mainainte de a veni ungurii în Pannonia, fusese în Moldova şi în Ucraina laolaltă cu aceşti unguri, fraţi ai lor, pentru ce se temură săcuii eşind la rîul Curug, înaintea ungurilor, că nu le vor crede lor ungurii, de nu-şi vor pune fiii zălog la unguri? De ar fi fost aşa lucru, precum îi place lui Enghel a-l zogrăfi, au nu vrea cunoaşte şi săcuii pre unguri, şi ungurii pre săcui, şi se vrea chiema pre nume unii pre alţii: Undu! Tursol! Usubuu! Zolucu! Velec! Tosu! Lelu! Zobolsu! Eleud! Bulsu! Ba vrea plînge de bucurie că iarăşi s-au întîlnit, nu ar fi stat a priimi dela săcui pre fiii lor zălog spre întărirea credinţei, întocma precum pănă aci priimise dela toate ghintele, pre la care au ajuns şi le-au supus. Iară, căci pre săcui i-au pus înainte ungurii, în oaste, asupra lui Menumorut, ne făcînd pănă aci ungurii această cinste altor neamuri, nu e nici o mirare, pentru că şi aceaia e adevărat, că nici un neam pănă aci nu s-au fost aflat, carii, din bună voia lor, cu toţi să vină la unguri a se închina, ca să fie ostaşi, supt steagurile ungureşti. Însă pricina cea adevărată căci ungurii puseră pre săcui înainte, asupra lui menumorut, nu aceaia, mi se pare să fi fost, ca să le facă săcuilor cinste, ci avînd ungurii nu puţină grije de cătră Menumorut, ca nu cumva să umble bătuţi, ca în răsboiul cel din tîiu, lipsea cu osebită înţşelepţie să poare răsboiul acesta. de unde, fiind săcuilor mai cunoscute locurile acele, de cît ungurilor, pre săcui se cădea să-i pună înainte, şi ungurii să urmeze. Acoloşi, Enghel judecă că numele cel unguresc al săculor, secheli (Szekely) vine dela vechiul cuvînt Szokely, adecă fugătoriu, carele astăzi se zice Szokeveny. { 216} De unde, pentru că au fugit, alungaţi de paţinaţite, în munţii, în care sînt astăzi, se zic / < 162 > săcui (Szekelyek). Ci, fiind că am arătat a fi nestatornică gîcitura lui enghel cea despre fuga săcuilor din Moldova şi din Ucraina, urmează că nu pentru o întîmplare ca aceaia se zic săcuii Szekelyek. Eu, ca să-mi desvălesc părerea mea, socotind cu amăruntul chipul graiului al Notariului, cum vorbeşte despre săcui, judec că locul, de unde au venit săcuii înaintea ungurilor, la rîul Curug, nu se cade să-l cercăm prin munţii aceia, unde lăcuiesc ei acum, de cătră Moldova şi de cătră Ţeara Romînească, ci mai aproape de ţeara ungurească şi de rîul Curug. Notariul, la cap 50, scriind cum săcuii au eşit înaintea ungurilor, nu grăiaşte de ei ca de o ghintă carea să fi venit de parte, precum sînt departe zişii munţii de rîul Curug, ci zice că săcuii, auzind vestea lui Usubuu, adecă auzind că Usubuu vine cu oastea ungurească asupra lui Menumorut, cînd au sosit oastea aceasta la rîul Curug, şi ei eşiră înaintea ungurilor acolo. Rumegînd bine aceste, lipseşte să credem că lăcaşul săcuilor, de unde au venit toţi la rîul Curug, nu era prea departe de rîul acesta. Mai aproape era împărăţiia romînilor celor ce, după moartea lui Gelu, acum avea ducă pre Tuhutum. Şi, fiind că acolo, afară de blahi sau romîni, nu era alţii, fără sclavi, carii poate lăcuia în locurile cele învecinate împărăţiei lui Menumorut, urmează că săcuii aceia au fost însuşi sclavii cei dintru împărăţiia lui Gelu, domnului blahilor. Aceştea, auzind că vine Usubuu cu oastea ungurească asupra romînului Menumorut, dintru acele locuri învecinate pre lesne toţi să iasă { 217} înaintea ungurilor, la rîul Curug, şi să se unească cu ungurii asupra lui Menumorut. Se cade aci a însămna şi aceaia, că Notariul lui Bela pre săcui îi scrie fără de osebire şi siculi (Siculi) , şi sicli (Sycli). Care / < 163 > nume mi se pare că nu de airea au izvorît, fără din sclavi (Sclavi), adecă, povestind lui Opaforcoş, spionul lui Tuhutum, şi celora lalţi unguri că în Ardeal, afaă de romîni sînt lăcuitori şi sclavi, nesuferind firea limbei ungureşti scl a se uni într-o slabă, puseră înaintea consonantei ceii din tîiu o vocală, şi aşa, după firea limbei sale, în loc de sclavi ziseră ungurii aceia sicluec (Sicluek). După aceaia schimbîndu-se ortografiia la unguri, întru acela chip, precum iaste acum întărită, în loc de siluec, au zis secheliec (Szekelyek), şi lătineşte sicli (Sycli), siculi (Siculi). Altmintrea, din Catalogul Cremifanense ne adeverim că mai de mult Sclavia s-au zis Seclavia, de unde lesne au fost să se nască secheli (Szekely). Doară la cuvintele lui Opaforcoş cele dela Notariul, cap 25, bate a doao parte a Cronicei ungurilor la Turoţi, cap 65, unde scrie că bătîndu-se craiul Gheisa al doilea cu nemţii, pre săcui, carii era obiceiu să meargă înainte la oaste, îi numeşte mişei, pentru că, cum s-au început răsboiul cu nemţii, săcuii îndată rupseră fuga toţi. Vei întreba: dacă nu sînt unguri săcuii, de unde iaste că limba săcuilor e ungurească? Lesne e răspunsul. Că, după cum scrie Notariul, toţi săcuii, cînd avură a se bate ungurii cu Menumorut, veniră la unguri. Deci, nu puţină vreme fiind ei cu ungurii, pre lesne au fost ca toţi să se înveţe limba ungurească, şi aşa limba cea sclăvească, în adins nevoindu-se spre aceaia, { 218} să o uite, precum şi astăzi nu lipsesc întră sloveni de acele noroade, care / < 164 > îşi urgisesc limba sa cea rusască, împreună cu numele neamului său, cît pre alocurea cu totul au uitat limba ghintei sale cea rusască şi singur ungureşte grăesc. Mai multe pilde de acele sînt cît neam întreg, priimind altă limbă ş-au uitat limba sa. Ba, tocma şi în ţeara ungurească avem preasîmţită pildă a unei întîmplări ca aceasta. Au limba cumanilor, măcar cît Gheorghius Prai se nevoiaşte împrotivă, au fost ungurească? şi iată, acum de multe veacuri, cu totul e ungurească. Şi însuşi lăudatul Prai, în Disertaţia 7, mărturiseşte că acei nu puţini frînci, carii au venit în ţeara ungurească şi s-au aşezat în valea cea Agriei învecinată, cu totul uitîndu-şi limba sa, acum vorbesc numai ungureşte. Şi acele mari şi puternice neamuri, longobardii şi frîncii, cum înseamnă Salaghius, au nu-şi pierdură cu totul limba sa, după ce s-au amestecat cu italianii şi cu gallii, măcar că fiind mulţime multă foarte, nu au putut să nu le rămînă şi de ale lor cuvinte, şi să le împărtăşească cu italianii. Ci, Enghel, la locul mai sus amintit, zice că fiind cumanii la şes, adecă în Cumania cea Mare şi în Cumania cea Mică încungiuraţi de unguri, lesne s-au putut aşa însoţi cu ungurii, cît să înveţe limba cea ungurească şi a lor să o uite. Iară săcuii încungiuraţi de sasi şi de romîni, de unde ar fi învăţat limba cea / < 165 > ungurească? Ci, de oară ce săcuii toţi, cum ne lăsă scris Notariul lui Bela, au venit cătră unguri şi au petrecut întră ei, îndeşert face Enghel acea întrebare. Vei întreba iarăşi. Dacă săcuii nu au fost unguri, ce pricină i-au putut împinge ca cu toţi să vină şi să se închine supt steagurile ungurilor? Nădejdea căştigului, carea au fost împins şi pre strămoşii lor a se însoţi ori cu hunii, ori cu altă ghintă nomadă şi a veni în părţile aceste. Că, auzind cum ungurii asupra { 219} tuturor se scoală cu oaste şi fac învingeri mari, socotea că şi ei, unindu-se cu ungurii, se vor îmbogăţi. Dintru această strînsă a ungurilor cu săcuii însoţire, mai vîrtos de cît din custarea lor întră alte ghinte sclăveşti şi ruseşti, mi se pare a se fi întîmplat de limba cea ungurească mai a treia a ei parte e închiegată din cuvinte sclăveşti, cum mărturiseşte şi Petru Catancici, în cartea cea despre Istru, cap 8, căruia din pruncie amîndoao limbile, şi cea ungurească şi cea sclăvească i-au fost cunoscute. Gheorghius Prai, annalista unguresc, în toate părţile se suceşte şi se răsuceşte ca doară-doară va putea vădi cum că săcuii din Ardeal sînt paţinaţite, şi că paţinaţitele au fost din viţa ungurilor. Ci, de ar fi fost paţinaţitele unguri, cine poate crede, cu atîta urgie şi vrăjmăşie de moarte să fi fost asupra viţei sale paţinaţitele, cînd din toate ţările să-i alunge pre unguri, pănă cînd aceştea se aşezară în Pannonia, după cum mărturisit ne lasă Constantin Porfiroghenitul, din carele şi Enghel, în locul mai sus arătat o cunoaşte aceasta? Apoi, cum ne lăsă scris acelaşi / < 166 > Porfiroghenitul, paţinaţitele avea ţeară foarte mare şi ei era mulţime nemărginită, de carii toţi de prin prejur, ruşii, bulgarii, ungurii, avea frică mare foarte. Au această descripţie se poate cuveni acelor puţini săcui din Ardeal, tocma de vei adaoge lor şi pre ungurii din Ardeal? Cîte neamuri sînt, din Tisa pănă în Marea neagră, de cît fieşte carele neam de aceste fără asemănare sînt mai mulţi romînii: ba toate neamurile, cîte sînt din Tisa pănă în Marea Neagră, să le socoteşti la olaltă, încă cu mult mai muţi sînt romîni în prealargul acela ţinut. De unde, nici la un neam, cîte sînt din Tisa pănă la Marea Neagră, nu se cuvin acele ce ne lăsară scrise vechii scriitori greceşti pentru paţinaţite, fără singur romînilor, ori vei socoti lăţimea locului lăcuinţei, ori mulţimea numărului { 220} lor. Nu ungurii dară au fost paţinaţitele, nici săcuii paţinaţite. Vezi mai sus, cap 5, . 9, supt slovele a, şi b; ceteşte acoloşi, . 5, unde am arătat că sclavii, pre carii i-au aflat lăcuitori cu romînii, cînd veniră ungurii în Ardeal cu Tuhutum asupra lui Gelu, sînt rămăşiţe din sclavii aceia, ce era în oastea avarilor, şi prăpădind Pipinus pre avari în răsboiu, ei cu fuga au scăpat încoace, preste Tisa, de sabiia lui Pipinus. De unde urmează că săcuii nu sînt din năroadele acele, care au venit în părţile aceste cu hunii lui Atila, ci din ghintele cele ce au fost cu avarii, măcar că şi pre aceştea unii scriitori de cei vechi s-au obicinuit a-i numi huni. . 8. PENTRU SASII DIN ARDEAL. Lipseşte să atingem aci şi despre sasi ceva, carii, precum săcuii, aşa şi ei sînt întră cele trei naţioane priimite în Ardeal. Laurenţius topeltinus, sas din Mediiaş, în cartea sa, carea o / < 167 > anumi Origines et ocasus Transilvanorum, cap 3, aduce părerea lui Atanasius Chirherus, după carele Erihius şi alţi mulţi fură de această părere despre începutul sasilor în Ardeal: că, la anul de la întruparea Domnului 1284, prăsîndu-să şoareci mulţi foarte, în oraşul hamlensilor, în ţeara nemţească, cît în mare primejdie era orăşenii pentru şoarecii aceia, se arătă satana orăşenilor, în chip de ceteraş, sau alăutaş, carele făgădui că, de îi vor plătibine, el îi va mîntuide şoareci. De unde, tocmindu-se cu ei, cu sunetul ceterei şi cu cîntarea scoţînd şoarecii, îi înecă în rîul cel aproape de oraş. Ci orăşenii nu vrură să plătească, după aceaia, satanei, tocmita plată. Pentru aceaia, acelaşi sătană, ca să izbîndească această nedreptate, fiind orăşenii { 221} în beserică, cu sunetul lăutei sale amăgi mulţi prunci cătră sine, şi încet încet trăgîndu-se cătră aproapele deal Coppen, îi adămînă pre prunci pănă la Coppen. De acolo periră, nu se mai văzură pruncii hamlensilor. Deci, acei prunci duşi de sătana, pre supt pămînt, în Ardeal, dederă început sasilor în Ardeal şi dintru acei strămoşi, adecă din pruncii, carii i-a dus sătana, pre supt pămînt, sînt prăsiţi sasii, carii se află astăzi în Ardeal. Acel început al sasilor în Ardeal, cu aceaia se nevoiaşte, zice Topeltinus, a-l întări Chirherus, că Cronica Ardealului mărturiseşte cum la anul 1184, în zioa lui Ioann şi Pavel, fără veste se văzură în Ardeal, prunci de necunoscută limbă. Carii aşezîndu-se acolo cu lăcaşul, îşi ţinură limba sa, cît pănă astăzi sasii, stănepoţii acelora, vorbesc limba germanico-saxonicească. Aceste, pentru începutul sasilor celor din Ardeal, acoloşi zice Topeltinus, mai toată Europa le credea, pănă cînd Martinus Şoochius, a căruia cuvinte acoloşi, le scrie Topeltinus, cu scrisoarea / < 168 > sa le lăpădă. Însă, cele ce scrie acolo Topeltinus, despre începutul sasilor celor din Ardeal, cum că aceştea sînt strănepoţi dachilor celor vechi, sînt rîsuri. Iară despre aceaia, cum că sasii, în zilele lui Gheisa al doilea, moşului lui Andreas al doilea, craiului ungurilor, de acelaşi Gheisa chiemaţi, au descălecat în Ardeal, nu ne lasă să ne îndoim Diploma lăudatului craiu Andreas cea din anul 1224, cu carea se întăresc privilegile sasilor. Franchius, după mărturisirea lui Prai, în mai sus pomenita Disertaţie a şeptea, mărgineşte vremea întru carea au descălecat sasii în Ardeal, din inscripţia besericei cei dela Braşov, a fi anul 1143, şi venirea acestoraşi în Ardeal, întru aceaiaşi Disertaţie a 7, vădeşte Prai, din cartea lui Gregorius de Sancto Apostolo, solului papei, cea în epistoliia lui Papa Inochentie băgată, cum că nu au (222) fost în Saxonia, ci din Flandria, şi aşa, măcar că se chiamă acum sasi, întru adevăr nu sînt sasi, ci flăndreni. De acolo poate are început, la romîni, cuvîntul acela: floandră de sas. Fără, sasi cei dela Bistriţă sînt sasi veniţi dintră sasii cei dela Sţepus, / < 169 > precum scrie Timon, în Imagine nove Ungarie, cap 10, carele şi aceaia spune, că oraşul Bistriţei au început sasii a-l face în anul 1206 şi, cu vreme, după aceaia, şi aceştea s-au împreunat cu ceia lalţi sasi. Şi cum că sasii dela Bistriţă, anume au fost sasi, din Diploma lui Stefanus al cincilea, craiul ungurilor, vădeşte Prai, în Disertaţia lui cea mai sus lăudată, şi trage urmare cum că dela sasii aceştea s-au luat şi ceia lalţi sasi, adecă flăndrenii, a se chiema sasi. CAP. VIII. PENTRU SCHIMBAREA NUMELUI ROMANILOR CELOR DIN DACHIA. . 1. ÎN RUMANI, ROMÎNI ŞI RUMUNI. După mărturisirea lui Tomaso Aceti, în Ortografiia sa, cap 14, Plinius scri că unele cetăţi ale Italiei, mai vîrtos în Umbria / < 170 > şi în Toşcana, nu avea slova o, şi în locul ei se întebuinţa cu slova u, ci şi astăzi mare înjugare are o, la italieni, cu u şi în multe cuvinte se întrebuinţează, precum istromento (istromento) şi istrumento (istrumento), coltivare (coltivare) şi cultivare { 223} (cultivare), fosse (fosse) şi fusse, cele lalte. Ba şi latinii, precum se vede din vechile inscripţii, zicea epistula (epistula), mai vîrtos de cît epistola (epistola), cele lalte. Asemene zic latinii robigo (robigo) şi rubigo (rubigo). De unde nu e mirare că romînii, o al cuvintelor celor lătineşti şi italieneşti, foarte adese ori, în limba sa, îl mută în u ( ). Aorea, amîndoao aceste slove, ca şi italianii le întrebuinţează, precum adormit şi adurmit, cele lalte. Dintru aceste urmează că romînii cei veniţi în Dachia, unii, pre cum nu avea slova o, cînd era în Italia, în loc de romani, zicea rumani, aşa au urmat a grăi şi în Dachia. Şi fiind că şi la ceia lalţi romani era datină lesne a schimba o în u, au prins a zice mai vîrtos rumani. Acesta mi se pare a fi începutul schimbării slovei o în u, în cuvîntul rumîni, nu de airea, fără dela înuşi romanii. La italiani slova a are doao sonuri, unul chiar şi deschis, pre cum în cuvintele salto (salto), rapido (rapido), sale (sale), şi cele lalte; altul tîmpit, apus, mai jos, precum în cuvintele cane (cane), canto (canto), mano (mano), şi în toate, în care, după a, îndată urmează consonanta n. Romînii, întru acest feliu de cuvinte, a îi zic cu un sunet pre nas, carele e mai cu totul desclinit de sonul lui a cel firesc; şi cei din coace de dunăre romîn îl înseamnă acum cu slova î. Fost-au italianii cei de demult, în slova a, numai acea desclinire, carea e întră italianii cei de acum, ca nu numai cu sunet deşchis, / < 171 > ci şi cu sunet tîmpit să se răspundă, au doară sunetul cel tîmpit se răspundea pre nas, cu totul desclinit de sunetul lui a cel firesc, precum pănă astăzi iaste la romîni, nu îndeşert se poate întreba. Şi, de oară ce sunetul cel pre nas, şi în limba cea frîncească, carea încă e soră limbei ceii italieneşti, se află, măcar că frîncii nu-l răspund cu atîta silă, pre cum romînii, mai ales { 224} cei din coace de Dunăre, iaste a crede că sunetul acela nu dela varvari fu vîrît în limba cea romînească, ci cu sine, din Italia, îl aduseră romanii în Dachia. Asemene se poate întreba, oare sunetul acel pre nas, numai cu slova a îl răspundea italianii cei de demult, au doară şi cu alte vocale, pre cum fac astăzi romînii. Aceaia iaste chiar, că limba romanilor celor învăţaţi precum a lui Tulius, Iulius Chesar, Salustius şi a celor lalţi cu iscusirea era mult desclinită de limba ţărenilor şi a ostaşilor, carea o învăţa ei de la mumă-sa, precum şi Salaghius au însemnat. Ce ne împiedecă dară a crede că şi sunetul unor slove nu aşa iscusit era în gura ţărenilor şi a ostaşilor, precum în gura celor învăţaţi? De unde, sunetul cel pre nas iaste a crede că, de nu l-au şi avut cumva cei învăţaţi ai romanilor, totuşi mulţimea romanilor nu numai cu a, ci, în unele cuvinte, şi cu alte vocale îl răspundea, a căruia obiceaiu urme, despre o parte şi la frînci vedem. / < 172 > Că, mai cade-să a judeca despre limba poporului roman cea vechie, din limba romînilor de obşte grăind, decît din limba italianilor cea de acum, de oară ce italianii, înadinsş-au schimbat limba, ba pănă astăzi, mai vîrtos la Toscana, se nevoesc spre aceaia. Aceasta şi Covacius, cum scrie Topeltin, în cartea cea mai sus-arătată, cap 9, o-au însemnat. Din cele zise urmează că schimbarea numelui romani în romîni sau rumîni, nu se cade a se împuta însoţirei romanilor ceii vechi cu varvarii în Dachia, ci, din limba romanilor, cu carea au venit ei din Italia, iaste urzită. { 225} Iară neputînd unele neamuri a răspundesonul î, prinseră, în loc de î, a zice sonul u ( ), şi aşa, din rumîni făcură rumuni. Această schimbare pănă şi întru a şeasa sută de la Hs., o aflăm.Că Iordanes, din neamul gotilor, şi episcop la Ravena, în Italia, carele pre la jumătatea sutaa şease scriia Istoriia sa, împărăţiia carea o avea romînii în oarecare loc împreună cu sclavii, o chiamă sclavino-rumunense. Pentru acea pricină ungurii şi alţii, astăzi încă, neputînd răspunde sonul î, nu zic rumîni, ci rumuni. De carea nemica nu mă mir, ci mă mir de mintea unora carii din stricatul, cu limba lor, nume, rumîni, se silesc a micşora înaintea altora viţa romînilor. Aşa sasul Eder vrea numele romînilor (în gura lui, rumuni), nu de la romanii cei din Italia să-l tragă, ci mai ales de la grcii carii încă s-au zis romani, pentru că romînii, zice, pre romanii cei de la apus îi chiamă nu rumuni, ci / < 173 > romani. Romînii pre greci niciodată nu i-au chiemat romani, nici rumuni, ci greci. Apoi, grecii, drept, în limba lor, se zic romei ( µ ), ci tocma cînd s-ar chiema romînii rumuni, şi un prunc încă poate pricepe că numele rumuni, mai vîrtos se trage de la romani, decît de la ...... (romei), greci. . 2. ÎN VLAHI ŞI VALAHI. Petru Catancici sloveanul sau ilirul, în cartea cea de Istro, cap 8, . 4, zice că numele vlahilor, precum se grăiaşte, înainte de vremile lui Chinnam, carele au { 226} trăit în suta a doaosprezece, nu fu auzit; însă, să nu socoteşti, zice, că doară atunci s-au început întîiu numele acesta. Pentru că lătinii, de cînd fuă cunoscuţi slovenilor sau ilirilor, din vremile cele de demult, se chiema vlassi, ca cînd ai zice: lassi (dela Latium), punînd înainte consonanta v, carea e domestică illirilor, precum şi pănă astăzi la illiri latini se chiamă vlassi. Acesta iaste izvorul cel adevărat al numelui vlahi, măcarcît se screm unii şi alţii voitori de rău ai romînilor, de pre airea să tragă începutul numelui acestuia. Stefanus Zamosius, în cartea cea despre Pietrele cele vechi ale Dachiei, cap 3, zice că vlahii, nu dela Flacus, precum Bonfinius şi alţii / < 174 > iscodesc, ci pentru că pre strămoşii romînilor, îi chiamă pannonii olaz, de aciia olahi,şi adăogînd slove, pre urmă s-au zis valahi. Şi de multe ori se întîmplă cît în limba sa, oamenii cei ce nu ştiu limbi să escheze izvoruri streine. În cît e pentru uniciunea chiemărei romînilor cu a italianilor, în numele vlahi, bine grăiaşte Zamosius; iară în cît zice că numele vlahi sau valahi au luat începutul său dela pannonicescul, adecă ungurescul cuvînt olaz, rău greşeşte. Că aşa ar urma că neamurile slovene, de la cuvîntul unguresc olaz, au luat a chiema sau pre italiani sau pre romîni, vlassi, unde însuşi ungurii au luat de la sloveni a chiema pre italiani olaz. Carea şi însuşi Enghel, în Apendicea sa cea de multe ori pomenită, . 8, o mărturiseşte. { 227} Lucius, de Regno Dalmaţie, cartea 6, cap 5,: "Urmează dară, zice, cumcă grecii, cuvîntul acesta de la slovenii cei mai de aproape l-au luat, că la bulgari, la sîrbi şi la horvaţi, vlah înseamnă roman, latin şi italian, iară a leşi şi la celelalte ghinte despre miazănoapte, vloh, precum mărturiseşte Cromerus, la locul mai sus-zis, unde urmează: "Iară, de unde şi cînd au început ase zice vlahi, nu aflu. Drept părere de obşte iaste, dară nerăzimată cu vrun scriitoriu vechiu, cumcă dela oarecarele Flacus, / < 175 > ori prefect, ori domn, au luat e numele acesta, cît întîiu flacci, curînd, prin vecinii varvari, smintindu-se numele, vlassi şi valahi fură chiemaţi. Drept, în limba leşilor şi a slovenilor, nu numai aceste noroade, ci şi cele ce sînt de neamul italienesc se zic vlassi şi vlossi, carea e dovadă cumcă neamul romînilor e italienesc". A lecă, ştiind ghintele cele de limbă slovenească, de care era încungiuraţi şi cu care era mestecaţi acum romînii, cumcă romînii sînt romani, latini sau italiani, precum avea el obiceiu, în limba cea slovenească, a chiema pre romani sau pre latini vlassi, aşa au început şi pre romîni a-i numi vlassi. De la ghinele cele de limbă slovenească luară apoi şi grecii a-ichiema pre romîni vlahi. Că, măcar că bine ştiia grecii dintru însoţirea cu romînii, că romînii see chiamă pre sine romîni, adecă romani, totuşi, fiindcă pentru pisma ce avea asupra romînilor, nici pre însuşi romanii cei lăcuitori în Roma vechie nu vrea să-i chiame romani, ci numai latini, şi numele de romani singuri şie şi-l da, precum astăzi fac grecii, pentru aceaia, în cărţile sale, pre romîni îi numesc cu numele cel împrumutat de la neamurile slovene, vlahi. De aciia, şi ungurii pre romîn în limba sa îl chiamă olah (olah), cu puţină desclinire de numele italianului, pre carele îl numesc olasz (olas). / < 176 > { 228} La nemţi încă, atîta e aproape numele romînilor cu al italianilorşi cu a frîncilor, carii, în limba nemţască se chiamă vali, valhi şi valişi, cît Leunclavius, cum însamnă Lucius, în mai sus-arătatul cap 5, cartea 6, e de părere cumcă numele vlahi,de la acele cuvinte, la emţi obicinuite, iaste izvorît. Luat-au nemţii de la ghintele slovene a numi aşa pre itaiani, şi după aceaia pre romîni, au slovenii de la nemţii, nu e de lipsă a mărgini. Dintru aceste, care mai chiare sînt decît lumina cea de amiază-zi, pentru începutul numelui vlahi sau vahali se răsuflă părerea lui Eneas Silvius sau Papa Pius al doilea, carea la Carol du Fresne, în Notele istorice şi filologhice la Istoria lui Chinnam adăogate, se spune, precum şi a lui Gheorghius Reiherşdorf ardeleanului, în Horografia Ardealului scrisă, şi a altora, cu atîta mai vîrtos că acel Flacus, pre carele îl află ei lăudat la Ovidius, de Ponto, cartea 4, elegia 9, împreună cu Ovidius, de unde luară prilej a scrie acele strîmbături, cum însamnă / < 177 > Topeltinus, cu mult au fost mai nainte la Dunăre, decît fu adusă la Dachia, în zilele lui traian, colonia romană Şi aceia toţi cîţi, făcînd silă adevărului,ori de la ce alt izvor se nevoesc să tragă numele vlahilor, pînză de păianjin ţes şi cu aceaia şi pisma sa, carea o au încuibată în inima sa asupra romînilor şi neştiinţa şi-o arată. Pre urmă, din cele mai sus spuse, urmează că, măcar că grecii scriitori, înainte de vremile lui Chinnam, adecă înainte de suta a doaosprezecea de la Hs., în carea şi Anna Comnina, înainte de Chinam, pomeneşte numele vlahi, nu se află pre romîni să-i fi anumit vlahi, totuşi numele acesta, cum înţelepţeşte au însămnat Catancici, nu în zilele scriitorilor acestora au început, ci cu mult mai nainte au fost, mai vîrtos întră sloveni. De unde lipseşte să credem că Notariul lui Bela, cînd anumeşte pre romîni blahi, carele atîta face, cît şi { 229} vlahi, că latinii v, după ortografia sa, îl întorc în b ( ) , cuvîntul acesta nu-l aduce ca cuvînt nou şi în zilele acele, adecă pre la sfîrşitul sutei a noao de la Hs., cînd întrară ungurii în Pannonia, în buzele ghintelor sloveneşti sau ruseşti răsunătoriu. Cu atîta mai vîrtos mă întăresc eu întru părerea aceasta, că Notariul nu numai scrie cuvîntul acesta precum, după firea grecilor, în numărul mulţitoriu se zice ..... (vlahi), ci tocma cum singure ghintele sloveneşti, de care e urzit acest cuvînt, îl zic, vlassi sau, după ortografia / < 178 > lătinească cea de Notariul ţinută, blasii (Blasii). Că aşa scrie el, la cap 25, că întorcîndu-se din Ardeal Opaforcoş, spionul lui Tuhutum, îi spuse lui Tuhutum că în Ardeal doao ghinte sînt: blasiişi sclavi. Nice nu mă îndoesc că Opaforcoş, iscodind în Ardeal, s-au întîlnit cu sclavi carii era mai aproape de locul de unde l-au fost trimis Tuhutum cătră Ardeal, şi fiindcă el încă din lăcuinţa sa cea în Ucraina şi din însoţirea cu ruşii ştiia limba cea rusască sau slovenească, sloveneşte au grăit cu sclavii, dintrăcarii, cred eu că au avut şi călăuz carele l-au purtat prin Ardeal, pre ascuns. Deci, din limba sclavilor au auzit Opaforcoş cuvîntul acela vlasi, carele însămnează romîn. De unde Notariul, măcar că de obşte întrăbuinţază cuvîntul blahi, totuşi, aflînd în scrisorile ungurilor celor vechi scris cumcă Opaforcoş au spus lui Tuhutum, cu gura sa, că în Ardeal iaste ghintă de oameni carii se chiamă vlasi, povestind întoarcerea lui Opaforcoş de la Ardeal şi cuvintele lui cele cătră Tuhutum grăite, cum au aflat cuvîntul acesta din gura lui Opaforcoş eşit, aşa îl scrie şi el aci. { 230} De unde, cu cît mai iaste a crede că romînii cei din Ardeal, cînd întrară ungurii acolo, se chiema de ghintele sclave vlasi, adecă romani, latini, italiani, cu atîta mă mir de treaba sasului Eder din Ardeal, carele în Notele istorico-critice cele asupra Suplichei Romînilor, numărul 32, cu întoarcerea parentisului, cuvîntul blasii, ca nu ştiu ce cuvînt strein şi spre batjocura romînilor născut, îl aduce. Întru carea cu urgiia împrăună neştiinţă. < 179 > . 3. STRÎMBA PĂRERE A LUI LUCIUS PENTRU ÎMPĂRTĂŞIREA NUMELUI VLAHILOR CU BULGARII. Lucius, pentru ca să adaogă numărul slovenilor şi faptele cele viteze şi strălucite ale-lor celor dincolo de Dunăre să le aplece şi să le alipească cătră aceiaşi sloveni ai săi, anume cătră bulgari, escă, în cartea mai sus pomenită, cap 5, cumcă cuprinzînd slovenii Illiricul, pre romanii cei ce era acolo lăcuitori i-au făcut robi, şi aşa, slăvitul acela nume de romani, la sloveni se fece nume de robi, şi vlah, măcar că în sine însemnează la sloveni roman, latin, italian, şi supt numele vlah se înţeleg romîni, totuşi au început a însămna rob şi păstoriu. Că romînii, la aşa ovilit stat au fost ajuns, adecă dincolo de Dunăre, cît numai cu păstoriia se hrănea. De unde, numele vlahilor la sloveni doao lucruri însemnează: întîiu romîni, a doao păstori şi oameni de jos. Drept aceaia s-au luat obiceaiu, cu vreme, şi bulgarii, care era păstori în munţi şi oameni de jos, a se chiema vlahi. { 231} Cumcă bulgarii, ghintă slovenească, au cuprins cîndva, dincolo de Dunăre ţinuturile acele unde lăcuia romînii, şi eu o crd. Iară să-i fi făcut bulgarii întru acela chip pre romîni robi, cît numele vlah sau roman să fi ajuns la atîta, cît acela să însemneze rob sau slugă sau păstoriu sau om de jos, nici o dovadă nu arată Lucius. Dinprotivă, mai sus, cap 7, . 6, am arătat că romînii împreună cu bulgarii au împărăţit după ce au descălecat bulgarii în Misia, carea după aceaia au luat nume de Bulgaria. Asemenea, nu poate vădi Lucius, numele vlahilor să fi fost / < 180 > cîndva împărtăşit bulgarilor, adecă, carii dintră bulgari era păstori în munţi sau oameni de jos să se fi chiemat cîndva vlahi. Aceaia ştiu, că numele sclavilor şi astăzi însămnează la italiani robi (Shiavi); aceaiaşi însămnează la romînii cei de preste Dunăre, ba şi la greci, precum şi numele sîrbilor, nume de robi iaste pănă azi la lătini (servi), şi la romîni, numele sîrbilor însămnează slugi, numai cît slova cea dintîiu o zic mai gros (şerbi). Iară numele vlahilor niciodată n-au însămnat alta, fără romîni, adecă romani, latini, italiani. Ci, să vedem razimul lui Lucius, cu carele se nevoiaşte a îndupera zisa sa. Doao locuri din scriitorii cei greceşti aduc el spre ţinta sa, unul din Anna Comnina, cartea 8, altul din Nichita Honiat, în Isaachie Anghel. Ci, cetind locul Annei Comninei greceşte, nici cît e negru supt unghie nu vei afla acolo, de unde să se culeagă că bulgarii cîndva s-au chiemat vlahi. Că poruncind împăratl ca oaste noao să se stringă, cu amăruntul şi răspicat arată feliurile oamenilor, carii lipseşte să / < 181 > se ia la această oaste noao, adecă trei feliuri osebite anumeşte: întîiu, oameni dintră bulgari sau din neamul bulgăresc, a doao, pre cei ce mîna viaţă nomadă, a treia pre cei ori de unde era acolo veniţi. Pre cei de al doilea zice că vorba cea de obşte îi chiamă vlahi. Toate aceste trei neamuri se osebesc prin părticeaoa { 232} (şi), cît precum cei de oriunde veniţi, după vorba Annei Comninei, nu-i pot zice a fi fost bulgari, aşa nici pre cei ce mîna viaţă nomadă. Cu adevărat, ţesetura vorbei elineşti nicicum nu sufere să mesteci aci pre valahi cu bulgarii. Şi înţelesul iaste că la această oaste să se ia unii din bulgari, iară dintre vlahi sau dintră romîni toţi aceia, cîţi mîna viaţă nomadă; asemenea, toţi cei ce era de pre airea ori de unde veniţi, măcar de ce neam să fie. Drept aceaia, cu cuvintele acele ale Annei Comninei nicicum nu se razimă zisa lui Lucius, cu carea vrea el să ne facă a crede cumcă şi bulgarii oarecînd s-au zis vlahi. Nice umbră de acele ce grăiaşte Lucius nu se află în cuvintele Annei Comninei. Despre aceste a Annei Comninei cuvinte, şi mai jos vom avea vorbă. Mai puţin se poate răzima Lucius cu cuvintele ui Nichita, spre a ne face să credem cumcă şi bulgarii oarecînd s-au chiemat vlahi. Că lumea toată ştie cumcă lăcuitorii aceia de la muntele Em, carii se sculară asupra grecilor, bătură pre împăratul grecilor Isaachie Anghel şi se scoaseră de supt stăpînirea lui, punîndu-şi şie şi bulgarilor împărat pre Asan, din neamul său, au fost romîni şi nu bulgari. Carea şi însuşi Enghel, în Apendicea cea despre începutul romînilor, . 8, o mărturiseşte. Ci, şi lăudatul / < 182 > Nichita, carele au fost faţă cu împăratul Isaachie Anghel, ca notariu împărătesc, în răsboiul acela al grecilor cu romînii cei de la muntele Em, deajuns răspică lucrul, deoarăce, în toată istoria sa, pr bulgarii îi chiamă numai bulgari, iară pre romînii aceia, acum îi chiamă vlahi, acum misi; şi doao neamuri desclinite a fi misii şi bulgarii arată. Vezi, mai sus, cap 7, . 6. Şi Nichita, la cartea 1, aducînd cuvintele lui Asan, scrie că Dumnezeu aşa vrea, ca neamul bulgarilor şi a vlahilor lăpădînd jugul cel delungat, să dobîndească slobozite. Ce lipseşte mai chiar, cumcă alţii au fost bulgarii, alţii vlahii, adecă romînii? De { 233} unde urmează, după chipul vorbei lui Nichita, că nu bulgarii, ci romînii s-au zis mai demult misi, iară acum vlahi. Deşert e dară şi Stritterus, carele însămnînd la cuvintele acele din cartea 5 a Annnei Comninei: ...... , că aci vine întîiu înainte numele vlahilor, scriitorii cei greceşti, unde e evorbă despre vlahii cei dincoace de Dunăre (de la noi, dincolo de Dunăre), înţeleg pre bulgari, precum, zice, din locurile cele mai jos-aduse, pre larg se arată. Dară, carele sînt locurile acele mai jos-aduse? Sînt acele, care povestesc cum Asan şi Petru fraţi cu vlahii săi cei de la muntele Em, se sculară asupra grecilor, bătură pre împăratul grecilor, Isaachie Anghel şi pre ceilalţi şi aşezară împărăţie, carea au vecuit pănă la venirea turcilor. Ci, vlahii aceia de la muntele Em nu au fost bulgari, ci romîni, deosebiţi de / < 183 > bulgari, precum mai sus am arătat. Nu pre bulgari dară înţeleg scriitorii grceşti cu numele vlahilor, ci pre romîni, pre carii şi pănă astăzi grecii îi anumesc vlahi. Nu pre bulgari se cădea să zică Stritterus că îi înţeleg scriitorii greceşti, cu numele vlahilor, ci mai bine că pre vlahi, adecă pre romîni îi înţeleg scriitorii cei greceşti cu numele bulgarilor, cînd scriu despre bulgari, din zilele lui Isaachie Anghel, împăratului grecesc, încoace. Că Nichita Honiat carele au fost faţă şa răsboiu cu împăratul Isaachie Anghel şi au ştiut toate lucrurile începutului şi celelalte ale sculăriei vlahilor şi ale răsboiului celui avut cu împăratul Isaachie Anghel, răspicat deosebeşte pre vlahi de bulgari şi preachiar spune că vlahii s-au sculat asupra grecilor şi i-au bătut şi şi-au întemeiat împărăţie, iară nu bulgarii. De unde, aceia scriitori greceşti, dintră carii iaste Acropolita, carii după Nichita, tîrziu au scris pentru răsboiul lui Isaachie Anghel cu lăcuitorii cei de la muntele Em, şi din neplinita cunoştinţă a lucrurilor celor înainte de dînşii întîmplate, { 234} spun că cu bulgarii au avut răsboiu împăratul Isaachie Anghel, şi de vlahi nu pomenesc nemica, aceia, zisei, trăbue să se tîlcuiască prin Nichita, adecă cumcă prin numele bulgarilor înţeleg însuşi pre romînii cei de preste Dunăre. Aduce şi a treia dovadă Lucius, în zisa carte 6, cap 5, spre aceaia că bulgarii s-au zis oarecînd vlahi, asemenea de nemica. Zice că grecii nu numai pre aceia carii vorbea limba romînească, ci şi pre bulgari i-au chiemat vlahi, pentru că Laonic Halcocondila, după ce au povestit răspîndirea slovenilor prin Europa, adaogă (cartea 1): "De la Dachia pănă la muntele Pind, ce se întinde în Tesalia, altul oarecarele norod, amîndurora le-au fost numele vlahi". Aci, în loc de vlahi, zice Lucius, aiavea iaste că trăbue să se cetească vlahi, fiindcă şi pre bulgari întră vlahii cei dincolo / < 184 > de Dunăre şi întră vlahii cei din Tesalia au vrut Laonicul, cu numele vlahilor, să-i cuprindă; şi întru acesta chip vlahi s-au zis şi bulgarii, carii trăia cu păstoria. Aceasta iaste cuvîntarea lui Lucius. De ar adeveri Lucius, cu vro dovadă statornică cumcă în locul mai sus-zis a lui Halcocondila, în loc de vlahi, trebue să se cetească vlahi, poate că ar ajunge ceva cuvîntarea lui. Ci, fiindcă numai cu vorbe goale o arată aceaia, precum nălucire cumcă bulgarii oarecînd s-au chiemat vlahi, aşa nălucire iaste şi aceaia că la zisul loc a lui Halcocondila, în loc de vlahi trăbue să se cetească vlahi. Ci, de vom lua puţin aminte la cele ce scrie lăudatul Halcocondila despre vahi, chiar vom vedea că Halcocondila nicecum prin vlahi nu au înţeles pre romîni, şi pentru aceaia cuvîntul acela trăbue să se cetească, precum credem că l-au scris Halcocondila, vahi, iară nu vlahi. Pentru că, întîiu, Halcocondila grăiaşte de norodul acela ce îl anumeşte vahi, ca de un norod şie necunoscut, zicînd: "altul oarecarele norod". Iară { 235} romînii, şi cei din Tesalia, pre carii îi numeşte vlahi, şi cei din Dachia, adecă dincoace de Dunăre, pre carii îi chiamă dachi, îi era lui precunoscuţi, precum se vede din cele ce scrie, în cartea 2 şi în cartea 6 / < 185 > despre limba şi despre alte trebi ale romînilor şi acelor dincoace şi acelor dincolo de Dunăre. Care a lui cuvinte, mai jos le vom ceti greceşte. De unde, de ar fi fost cugetul lui, prin norodul acela să însemneze pre romîni, nu ar fi zis cu neadeverinţă: "altul oarecarele norod", ci ar fi zis adeverit şi mărginit: vlahii sau dachii aceştea, adecă romînii, de la Dachia pănă la muntele Pind au şezut, cu carii împreună şi bulgarii atuncia se chiema vlahi. A doao, Halcocondila zice că norodul acela, cu carele împreună cu bulgarii se chiema vahi, au lăcuit adecă oarecînd, în Pind, de cătră Tesalia, iară romînii nu numai mai nainte, ci şi în zilele lui Halcocondila, lăcuia în Pind, precum însuşi Halcocondila mărturiseşte, în carteaa şeasa. De unde, norod deosebit de romîni au înţeles Halcocondila prin norodul acela. Puterea dovedei aceştiia bine sîmţîndu-o Lucius, nu fără astrucarea adevărului lăsă afară cuvîntul acela a lui Halcocondila: "au lăcuit". A treia, Halcocondila zice că, precum norodul acela tot, aşa şi norodul bulgăresc tot, s-au numit vahi. Iară lui Lucius nu-i place ca toţi bulgarii să se fi chiemat cîndva vlahi, ci numai aceia, carii erau păstori. Urmează dară, că Lucius cu iscodirea aceaia, însuşi pre sine se conceni. Ba, de vom socoti lucrul fără prejudecare, tocma din cuvîntul acela, vlahi, prelesne, mi se pare, putem culege cumcă, precum bulgarii, aşa şi norodul acela, au fost rusesc. Că cunoscut / < 186 > lucru iaste că Bog, în limba slovenească, însemnează Dumnezeu; cunoscut lucru iaste că după dialecta cea rusască, carea atunci, iaste a crede că o ţinea încă bulgarii, şi la ruşi şi acum stăpîneşte, g se răspunde ca h; asemenea, cunoscut lucru iaste că { 236} grecii sonul slovei b, în cuvîntul altor neamur îl scriu şi îl răspund cu v; cunoscut, pre urmă, iaste tuturor celor ce au cetit cărţile greceştilor scriitori, cucă la greci, de obşte datină era a strămuta cuvintele neamurilor celor varvare, pentru ca să le fie loruşi cu îndămînă, după firea limbei sale, a le răspunde. Deci, auzind grecii adeseori, din gura bulgarilor şi dintru aceluilalt norod Boh, prinseră şi pre ceştea şi pre ceia întocma a-i numi bohi; şi venindu-le mai îndămînă, în cuvîntul acesta, a de cît o, le ziseră vahi. Cela ce va ceti mai pre larg locul acela, la Halcocondila, întru nemica nu se va îndoi că amîndoao ghintele acele, ce se chiamă vahi, au fost ruseşti. Că despre ghintele sloveneşti face vorbă acolo Halcocondila, şi în mai multe părţi le împarte. . 4. PĂREREA LUI TUNMANN PENTRU ÎNCEPUTUL NUMELUI VALAHI. Tunmann, sau neluînd aminte la lucruri, precum sînt, sau vrînd a se arăta aflătoriu de lucruri noao, sau pentru altă oarecare pricină ascunsă, zice că numele valahi, vine de la cuvîntul slovenesc vlecu, carele însămnează "umblu fără lăcaş stătătoriu". Ca cînd romînii ar fi fost cîndva ghintă nestătătoare în loc, ci umblătoare, fără de a avea lăcaşurile sale, precum era multe ghinte varvare care au năvălit în ţările împărăţiei romanilor. Se ajută părerea lui Tunmann, zice Enghel, în Apendicea cea despre / < 187 > începutul valahilor, 6, cu aceaia { 237} că turcii şi arbănaşii chiamă pre romîni ciubani, care cuvînt însemnează păstori, şi Anna Comnina pre romînii cei dintră bulgari îi numeşte nomade. Atîta ajunge această vorbă a lui Tunmann, cît şi a unor unguri carii, chiemîndu-se neamţul ungureşte nemet (Nemet), i-am auzit zicînd că numele nemţilor vine de la Nem ett (nem et), adecă nu am mîncat, sau dacă oare carele dintră nemţi, chiemîndu-se ungurul nemţeşte hungvar sau ungar, ar vrea, de pre nemţie, să tragă izvorul numelui unguresc de la Hungher, carele nemţeşte însemnează foame, sau de la hungherig, flămînd. Cuvintele Annei Comninei, care le aduce înainte Enghel, în treaba aceasta, sînt scrise mai sus, . 3. Ghintă nomadă la greci, iaste aceaia carea nu are lăcaş stătătoriu, ci umblă din loc în loc, precum era schithii şi alte ghinte varvare. Ci, Anna Comnina nicecum nu iaste a crede că doară au vrut aceaia să zică, că romînii cei de preste Dunăre sînt ghintă nomadă, nemernică, fără lăcaşuri. Pentru că cuprinzînd bulgarii ţinuturile acele, unde era lăcuitori romînii din Misia, nicăiri nu se ceteşte să-i fi mişcat bulgarii pre romîni din lăcaşurile şi din locurile lor. Ba, precum mai sus arătai, la cap 7, . 6, romînii totdeauna au împărăţit în Misia împreună cu bulgarii, după ce au descălecat bulgarii acolo. De unde, romîniirămînînd în lăcaşurile sale era supuşi craiuluibulgăresc politiceşti, precum era supuşi şi bulgarii, şi toate slujbele ţărei şi ale oastei întocma le purta cu bulgarii, precum şi bulgarii, de la a doaosprăzece sută, din zilele împăratului Isaachie Anghel, pre carele îl învinseră romînii, era supuşi împăratului romînesc Asan şi celorlalţi următori, împreună cu romînii, politiceşti. Deci romînii şi în zilele Annei Comninei avea satele sale şi oraşele sale, din care şi / < 188 > Anna Comnina, în cartea 5, dîndu-i-se prilej, pomeneşte un oraş romînesc, anume Exeva, carele chiar zice că iaste oraş vlăhesc. Şi întru { 238} aceaiaşi sută 12, în carea au scris Anna Comnina iatoria, romînii cei preste Dunăre, la muntele Em, cum scrie Nichita Honiat, în Isaachie Anghel, cartea 1, avea foarte multe cetăţi şi un ţinut mare carele s-au chiemat Vlahia, cum se vede din cărţile lui Ioannichie, împăratului romînilor, cele cătră Papa Inochentie şi din cărţile Papei Inochentie cele cătră Ioanichie ş. c. Deci, dacă avea romînii cei preste Dunăre atunci, oraşele sale, aşadară nu era ghintă nomadă. Lîngă aceste, cuvîntul acela nomada nu însămnează numai pre aceia carii avînd lăcaşurile sale, căsile sale, aşezămînturile sale, sehrănesc cu vite de pşune. Tocma despre romîni ne iaste noao, în lucrul acesta mărturie Halcocondila, carele grăind, în cartea 2, despre dachi, adecă despre romînii cei din Ţeara Muntenească şi din Moldova, zice că aceştea mai vîrtos lăcuiesc în sate, cuprinzîndu-se cu paşterea. Urmează dară, că Anna Comnina, prin cei ce mînă viaţă nomadă, nu au vrut să însmneze fără pre romînii aceia, cărora le era meşteşugul a se hrăni cu oi, cu cai şi celelalte. Nice pentru aceaia le zise acestora că mînă viaţă nomadă, pentru că doară nu avea / < 189 > lăcaşurile sale, ci, pentru că cercînd ei păşune vitelor sale, umbla multe locuri, afară de lăcaşurile sale. Care meşteşug şi astăzi îl ţin unii dintră romîni. În Ardeal, din cei de lîngă Sibiiu, unii toată viaţa lor o petrec îmblînd prin locuri streine cu oile sale şi cu caii săi pentru păşunea; mulţi dintră ei veara vin la munţii cei de cătră Moldova, cu turmele sale, pre iarnă trec la Moldova, nice nu se întorc la căsile sale, fără cînd, pre rînd, şi aşa, vînzînd lînă şi brînză, îşi chivernisesc căsile sale. Întru acesta înţeles dară scrise Anna Comnina că unii dintră romîni mînă viaţă nomadă, şi pre ceştia, oricîţi era tineri şi harnici { 239} de oaste, porunci împăratul chesariului Nichifor Melisin, prin scrisoare, ca să-i facă armaşi. Iară, de chiamă turcii pre unii dintră romîni, ciubani, adecă păstori, au pentru aceaia sînt aceia adevăraţi nomade, de vreme ce aceiaşi au căsile sale şi lăcaşurile sale statornice, acolo, întră turci? Şi pentru aceaia aceia romîni dintră aceiaşi turci, aceia, zisei, romîni, carii acum poartă floarea neguţitoriei, în toate ţările ungureşti, şi pre la Beciu, pre la Veneţia, pre la Anglia şi pre aliurea, pănă şi în America, la Filadelfia, au se numesc ciubani? Nu, ci, precum pre păstori turcii îi numesc, în limba sa, ciubani, aşa pre romîn în sine îl chiamă ulah. Şi pre ungur şi pre neamţ şi pre oricarele e păstoriu, îi chiamă turcii, ciuban. Şi nici un neam nu iaste carele se nu aibă din sinul său pre unii păstori sau ciubani. Cine pentru aceaia va fi aşa lipsit de simţire, cît să zică că toţi ungurii, toţi nemţii sînt ciubani! Un loc încă mai aflăm, adecă la Gheorghie Pahimer, în Istoria lui Andronic, cartea 1, cap. 38, unde se zic romînii cei ce era lîngă Ţarigrad pănă la Viziia şi mai încolo, că sînt feliu de oameni pribegi, umblători, fără de lăcaş stătătoriu. Însă / < 190 > cuvintele aceste prefăcătoriul Petrus Possinus numai din crierii săi le adaose în lătinie, în grecie nicidecum nu se află. Singur aceaia iaste în grecie, că romînii aceştea era în locuri grele (......), adecă în locuri muntene. Ci, de acolo nu urmează că au fost fără lăcaş de stătătoriu. Au nu şi Asan şi ceilalţi romîni cu el, carii se sculară asupra grecilor şi îşi făcură împărăţie noao, era în locuri grele (......), cum scrie Nichita, în Isaachie Anghel? totuşi, pentru aceaia nu era feliu de oameni pribegi, umblători, fără de lăcaş stătătoriu, ba avea nu numai { 240} căsile şi moşiile sale, ci şi cetăţi tari foarte, precum dintru acelaş Nichita ne învăţăm. Însămnăm şi aceaia, că multă mulţime de romîni era dincolo de Dunăre. Că, precum scrie Pahimer, la locul mai sus arătat, de lîngă Ţarigrad pănă la Viziia şi mai încolo, era foarte mulţi romîni, cît nu puţin avea a se teme grecii de ei. În Bulgaria era atîţi, cît nu se stidiră a se scula asupra a toată împărăţiia grecească, carii totdeauna bătînd pre greci, îşi feceră împărăţie, în butu grecilor; despre carea mai pre larg vom cuvînta încolo. În Tessalia, atîta mulţime era de romîni, cît scriitorii greceşti chiamă ţinutul acela, ...... , adecă Ţeara Romînească cea Mare. . 5. PĂREREA LUI ENGHEL ÎNTRU ACEAIAŞI TREABĂ. Măcar că chiar iaste începutul numalui vlahi, precum am arătat mai sus, . 2, totuşi Enghel, vrînd din bunăvoia lui a orbeca, la locul mai sus însemnat, . 8, întru strălucirea soarelui cea de / < 191 > amiază-zi află întunerec. Adecă, zice că fiind întunecat lucru începutului numelui vlahi, annalele ruseşti, în limba rusască, de Nistor, întru a unsprezecea sută de la Hs. scrise, aprind lumină întunerecului acestuia. De unde învăţăm, zice, că bulgarii asiaticeşti au fost împărţiţi, după rîuri, din care se adăpa, în voloheşti, la rîul Volga, şi în camiceşti, la rîul Cama. Bulgari camiceşti rămaseră în Asia, cei voloheşti au eşit în Europa. Şi pre aceşti de pre urmă, ruşii şi slovenii, şi cu aceştea Nestor, i-au chiemat volohi. Deci, cu vreme, fiind romînii şerbi la bulgari, numele stăpînilor se împărtăşi şerbilor. Şi pentru aceaia scriitorii grceşti, de cîte ori e vorbă despre romînii cei { 241} din dreapta Dunărei, fără osebire îi chiamă şi vlahi şi bulgari Acesta e visul lui Enghel. Cumcă ruşii şi slovenii să fi chiemat cîndva pre bulgari, volohi, nicăiri nu se află scris. Ci aceaia, precum multe alte, pentru ca se poată urzi ceva micşorare asupra romînilor, numai din căpăţîna sa o stîrneşte Enghel. Ci, mai întîiu, şi apoi singur Nestor i-au chiemat pre bulgari cu numele acela. Însă şi Nestor, nu pentru aceaia îi chiamă pre bulgari cu numele acela, pentru că doară acela au crezut a fi numele ghintei bulgarilor acestora, ci grăind el pentru bulgarii cei de la Volga, ci le zice, de iaste a crede prefacerei nemţeştii ceii din ruseştile annale făcute, volohi, adecă volgani, carea însemnează oamenii sau bulgarii cei de la Volga. De vreme ce dară, nici alte neamuri nu le-au dat bulgarilor niciodată nume de volohi, nice însuşi bulgarii nu s-au anumit pre sine volohi, cum au putut numele de volohi să se abată de la bulgari la romîni, cînd din nemica, nemica caută să fie. Nice grecii nu au luat din annalele cele ruseşti a lui Nistor, care tocma necunoscute / < 192 > le-au fost, a chiema pre romîni, vlahi, după numele cel de la Nistor, volohi, ci au luat din izvorul, care mai sus, . 2, l-am descoperit. Ci, să dăm lui Enghel cumcă bulgarii cîndva s-au chiemat volohi. Unde poate el arăta, măcar o supţire umbră, dacă nu de adevăr, cumcă numele acela a bulgarilor l-au împărtăşit şi cu donaţie ca aceaia l-au cinstit { 242} bulgarii romînilor, cît pre ei nime nu au fost slobod, nici înainte de Nestor, nice după Nestor, să-i mai chiame volohi. Iară, de s-au chiemat cîndva romînii bulgari, aceasta pentru aceaia au fost, că romînii era uniţi cu bulgarii, supt acelaşi craiu, precum ghintele cele de supt stăpînirea împăratului Austriei, măcar că multe nu sînt neamuri nemţeşti, totuşi, pentru că sînt unite cu nemţii, supt acelaşi împărat, streinii, şi pre oamenii ghintelor acelora, de multe ori îi chiamă nemţi. Însă. întru adevăr romînii niciodată n-au fost chiemaţi bulgari, fără unii dintră scriitorii cei greceşti, din necunoştinţa lucrurilor cele ce au făcut romînii cei de preste Duăre, le alipesc bulgarilor şi, în loc de a zice vlahi, adecă romîni, zic bulgari, ca cînd bulgarii ar fi făcut acele viteze lucruri. Aceaia nu iaste a numi pre romîni acum vlahi, acum bulgari, ci iaste a nu şti lucrurile aşa, precum s-au întîmplat. Vezi mai sus . 3. Ba mai asemene adevărului iaste că, după numele ţărei Bulgariei, fiind romînii lăcuitori în Bulgaria, unii scriitori greceşti i-au numit bulgari, precum astăzi romînii cei din Ţeara Muntenească şi din Moldova, pre romînii ceşti din Ungaria, îi numesc ungureni, nu pentru că numele neamului ar fi acela, ci ţeara unde lăcuiesc se chiame Ungaria. Altmintrea, aceaia iaste a crede că mulţi dintră / < 193 > romîni mestecaţi cu bulgarii, ş-au pierdut limba sa romîniească şi, precum acum grăesc numai bulgăreşte sau sîrbeşte, aşa, toţi aceia vin supt nume de bulgari, precum şi celelalte neamuri, care le-au aflat bulgarii cu venirea lor în Misia, toate pierzîndu-şi limba sa, acum se socotesc întră bulgari; şi aşa s-au înmulţit numărul bulgarilor. { 243} Pre urmă, aceaia iaste adeverit, şi Enghel încă o mărturiseşte, acoloşi, . 8, cumcă pre italiani încă cu acelaşi nume, cu carele pre romîni, puţin schimbînd îi chiamă ghintele sloveneşti şi ungureşti. Acum, dacă romînii, pentru aceaia se chiamă valahi, pentru că romînii au fost şerbi bulgarilor, după cum visează Enghel, şi numele stăpînilor au trecut la şerbi, aşadară, au şi italianii doară au fost şerbi bulgarilor, de şi ei se chiamă cu numele cu care se chiamă romînii? Iată unde ajunge visul lui Enghel. Au doară de la romîni, pentru că asemene e limba romînilor cu a italianilor, şi romînii încă din Italia îşi trag viţa, au petrecut ghintele sloveneşti numele de la romîni la italiani, şi, precum se obicinuieşte a chiema pre romîni, aşa apoi, au început a chiema şi pre italiani? Aşadară, întîiu fură cunoscuţi ghintelor care acum le chiemăm sloveneşti, romînii, cînd stăpînea bulgarii apoi italianii, carii pănă şi înainte de întruparea lui Hs., cu mai multe veacuri, era preacunoscuţi la toată lumea? Iată în ce surupături cade cela ce înadins vrea să rătăcească. De vrea socoti Enghel lucrurile fără prejudecare, calea acea netedă putea să o afle, carea noi o arătarăm mai sus, . 2, şi mai mare cinste îşi vrea face înaintea celor înţelepţi, decît cu visul său. Drept, Enghel, văzînd a fi scălciată această a lui părere, / < 194 > se temea că nu o vor crede îndată cetitorii. Pentru aceaia cu supţire tehnă, mai în multe locuri prin cărţile sale cu sila vîreşte aceaia, cumcă romînii s-au zis vlahi de la numele bulgarilor volohi, cel de la Nestor. Ca, de nu se vor şi învinde cetitorii cu dovedele lui încăşi cu deasa adoire sau poftorire să se dedea a crede cumcă asemene adevărului iaste zisa lui. Ci omul cel înţelept văzînd o dată munciuna, de mii de ori şi cu jurămînt de o vei adoi, nu o crede. { 244} . 6. NUMELE VLAHI ADEVEREAZĂ CĂ ROMÎNII SÎNT ROMANI. Romînii cu limba sa, şi în cît e despre cuvinte, şi în cît e despre alcătuirea limbei cea dinlontru, se lovesc cu romanii şi cu toţi italianii; obiceiurile romînilor, năravurile lor, toată firea ba şi făptura cea dinafară a lor, întocma e cu a italianilor, cît, oricare înţelept, căruia îi sînt bine cunoscuţi italianii, petrecînd întră romîni, adeverit poate cunoaşte că romînii de un neam sînt şi de un sînge cu romanii şi cu italianii. Ci, să punem că între atîtea veacuri, cîte curseră de la anul Domnului 105, de cînd au venit strămoşii romînilor din Italia în Dachia, pănă acum, întră atîta mulţime de osebite neamuri varvare şi întră atîtea valuri de cumplite întîmplări care în lunga aceaia vreme avură a suferi, atîta le-au căutat a se abate de la mai-marii lor, cît acum, în nemica, din cele ce numărau mai sus, nu se împărtăşesc cu romanii şi cu italianii, totuşi, numele vlahi ajunge a-i adeveri pre romîni că sînt romani. Pentru că vădirăm mai sus, cumcă toate ghintele sloveneşti împărăţiei romanilor învecinate, de cînd le fură lor cunoscuţi romanii, în limba sa i-au chiemat vlassi, şi aşa şi pănă astăzi îi chiamă, cît la toate ghintele / < 195 > sloveneşti, cît sînt de multe, vlassi însemnează romani, latini, italiani. Cu acelaşi nume, carele grecii, cu puţină schimbare, îl zic vlahi, şi de acolo, acum lătineşte, valahi, ghintele slovene anumesc şi pre romîni; ba şi nemţimea toată, cît e de mare, mai cu acel nume, cu carele chiamă pre italiani şi iaste aproape de numele vlahi, { 245} anumesc şi pre romîni. Aşadară, şi romînii sînt romani. Pentru că totdeauna uniciunea numelui neamurilor adeverează uniciunea sîngelui, de nu se va dovedi cu statornice dovede împrotivă. Ci, a nu fi de un sînge romînii cu romanii şi cu italianii, nimene pănă acum nu au adeverit, nice nu va adeveri în veci. Aşadară, romînii, dacă se chiamă vlahi, sînt romani. . 7. SCHIMBAREA NUMELUI ROMÎNILOR CELOR DIN DACHIA, ÎN DACHI. Fiind că după ce au stins Traian pre toţi dachii din Dachia, cum am arătat mai sus, cap.2 , şi au făcut Dachia provincie romană, romanii carii descălecase în Dachia, strămoşii romînilor, au început a o moşteni, diript aceaia romanii aceia, de la numele ţărei s-au zis dachi. Aşa, Iulius Capitolinus, în Antoninus Pius, cap.5, şi Elius Lampridius, în Commodus Antoninus, cap. 13, pre lăcuitorii Dachiei, carii atunci era romani şi făcuse rebelie asupra împăratului, îi anumeşte dachi. Acest nume, pănă şi în suta a cincisprezecea, măcar că în toate părţile era acum lăţit a se chiema romînii vlahi şi valahi, încă unii din scriitori, pre romînii / < 196 > din Dachia, adecă pre cei dincoace de Dunăre, îi anumea dachi. Aşa, Halcocondila, în cartea 2, unde pre larg { 246} grăiaşte de romîni şi de asemănarea limbei lor, cu cea italienească şi alte trebi a lor, pre romînii cei dincolo de Dunăre îi numeşte vlahi, iară pre cei dincoace de Dunăre, pururea îi chiamă dachi. ... / < 218 > . 12. ÎN MORLACHI SAU MAUROVLAHI. Lucius, de regno Dalmaţie, cartea 9, cap. 5, zice că vlahii aceia, care lăcuiesc prin munţii ţărei sîrbeşti, a Bosnei şi a Croaţiei, măcar că mulţi, cu preotul Dioclea, carele înainte de anul 1200 au scris, îi socotesc a fi prăsilă romană, totuşi nu sînt romani. Şi spre adeverire cumcă aceia nu sînt romîni, doao dovede aduce înainte: una, că în vlahii aceştea nici o urmă nu se află din limba cea romînească, adecă grăesc numai sîrbeşte, alta, numele de vlah atunci s-au cunoscut în lăcuitorii aceştea, adecă atunci au început a se chiema vlahi, cînd numele vlahilor era amestecat cu slovenii, adcă cu bulgarii, şi cînd numele acesta însămna păstoriu. De unde, asemenea adevărului iaste că aceia nu pentru alta s-au numit vlahi, fără că era păstori, precum şi acum; şi aşa, a se zice ei vlahi nu e a se zice romîni de neam, ci păstori. / < 219 > Ci, că numele vlahi să fi însămnat cîndva păstori, sau bulgarii să se fi chiemat vlahi, mai sus am arătat că nicidecu nu e adevărat. Drept, Anna Comnina, la locul mai sus adus, zice că pre nişte nomade, adecă { 247} păstori, i-au chiemat vlahi, ci pentru aceaia să-i fi chiemat pre aceia vlahi, că era păstori şi nu mai vîrtos pentru aceaia că era din neamul vlahilor, nimene nu va vădi. Iară, de i-au cunoscut unii pre lăcuitorii acei din munţii ţărei sîrbeşti, a Bosnei şi a Croaţiei, în suta a doaosprezece, că se chiamă vlahi, nemica nu ajută părerea lui Lucius. Pentru că, măcar că cu acesta nume chiema şi mai nainte slovenii pre vi, de cînd fură cunoscuţi romînii slovenilor, totuşi, în scrisorile grecilor, în mai suszisa vreme, au început a se ivi numele vlahilor. Aşadară, numele vlahi a lăcuitorilor acelora, deodată fu cunoscut cu numele vlahi al romînilor. Şi, precum pănă astăzi romînii nu se chiamă pre sine vlahi, ci romîni, aşa şi aceia, înainte de a se vesti noroadelor celor afară de ghinta slovenească supt nume de vlahi, după mărturisirea lui Dioclea, se chiema romîni sau romani. De oară ce dară, deodată şi romînii şi lăcuitorii aceia fură la cei afară de sloveni cunoscuţi sub numele de vlahi, şi mai nainte şi ei se chiema romîni sau romani, afară de toată îndoiala iaste că lăcuitorii aceia sînt romîni, carii, după limba slovenească, se zic vlahi. Singură acea osebire iaste întră romînii noştri şi întră lăcuitorii aceia, că ei pierzînd cu totul limba cea romînească, încungiuraţi de sîrbi şi vorbind singră limba cea slovenească, au încetat a se mai chiema pre sine v romîni, ci, precum îi numesc slovenii pre romîni, vlahi sau vlasi, aşa ei se chiamă pre sine vlasi. / < 220 > Adeverit iaste că lăcuitorii, carii se chiamă cu nume de o ghintă vechie, de aceaiaşi ghintă vechie lipseşte să se crează a fi, de nu se va adeveri împrotivă cu statornice dovede. Aşa, cumanii, în Ţeara Ungurească, nemica nu au din limba sa, ci numai ungureşte grăesc, totuşi, pentru aceaia nu sînt unguri, ci rămîn cumani. Aşa, iarăşi, în Ţeara Ungurească sînt în unele sate ruşi, carii de tot şi-au uitat limba sa cea rusască şi limpede ungureşte vorbesc, ba încă ei pre sine se zic a fi { 248} unguri, totuşi pentru aceaia nimene nu-i scoate din numărul ruşilor şi să le zică a fi unguri. Aşa, în Ardeal sînt sclavi, pre carii romînii îi anumesc schiai; aceştea nici o urmă nu au în gura sa, ba şi portul îl au întocma cu romînii; totu;i, pentru aceaia nimene nu zice să fie aceia romîni, ci sclavi, precum au fost şi strămoşii lor, rămîn. Deci, şi lăcuitorii aceia vlahi sau morlachi şi maurovlahi, măcar că ş-au pierdut limba sa cea romînească, totuşi, romîni sînt adevăraţi. Cu aceste se răsuflă dovada lui Lucius, carele cu aceaia se razimă că lăcuitorii aceia nu sînt romîni, pentru că nici o urmă nu se află la ei de limba cea romînească. Iară căci îi chiamă morlachi sau maurovlahi, adecă romîni negri, nu mi se vede a fi alta pricina pentru că ş-au piedut limba sa cea romînească, şi pentru aceaia se socotesc nefericiţi şi ticăloşi ca cei ce sînt abătuţi şi înstrăinaţi de fraţii săi romîni. Că obiceaiu iaste şi acum pre cei ce sînt în ceva nenorocire, a-i chiema negri. Obiceaiu iarăşi iaste a chiema negri şi pre aceia, carii zăhăesc pre alţii şi îi păgubesc. Poate dară şi pentru aceaia i-au anumit romîni negri, pentru că, cum scrie Lucius, la mai sus-zisul cap, vlahii cei din munţii Bosnei ajutînd pre Mladin, banul Dalmaţiei, a Croaţiei şi a Bosnei, cu armele sale, / < 221 > se coborîră la şesuri şi mestecaţi cu horvaţii fură îngăduiţi a agonisi pămîntul; după aceaia, aceiaşi vlahi înmulţindu-se, toate ţinuturile pănă la mare le-au zăhăit, adecă le prăda; pentru care pricină, cum fură de carii Ţărei Ungureşti cnteniţi, în Cronica patriei, zice, se spune. { 249} Iară aceaia ce zice Lucius, că romînii aceia, în zilele lui Mladin, s-au coborît din munţi şi au obîndit la şesuri, întră horvaţi, loc de agonisit, fără nici o dovadă o grăiaşte. Că, aceste ce grăiaşte el despre ajutoriul romînilor cel dat lui Mladin, le-au cules din Miha Madius, cap. 18, ci, în capul acela nu se află atunci să se fi coborît romînii din munţi şi să fi dobîndit locuri de agonisit întră horvaţi, singur aceaia scrie Mladius acolo, că Mladin pururea au fost alipit de preteşugul şi de ajutoriul romînilor şi că banul Ioannes Babonig gonind pre Mladin pănă la Blisca, acolo au avut bătae mare cu romînii. de unde urmează că nu numai din zilele lui Mladin, carele au custat în suta a treisprăzecea, pe vremile craiului Carolus al ungurilor, sînt în Croaţia vremile craiului Carolus, sînt în Croaţia aşezaţi romînii cu lăcaşul, ci lipseşte să credem că din zilele cele vechi sînt ei acolo lăcuitori. Aducem aminte şi aceaia, aci, că bine au însămnat Lucius, cumcă cele ce scrie Diocleas despre biruinţele bulgarilor la Siloduxia, / < 222 > la Machidonia şi în ţinutul latinilor, care cuvinte le-am scris mai sus, nu de bulgari, ci de avari trăbue să se înţăleagă. Şi aceaia urmează din cele mai sus-arătate, că în deşert se supără Petrus Catancici, de istro, cap. 8, . 4, asupra acelora carii află în ţinutul Poşeghei şi în Croaţia romîni. Mă miram mai nainte, oare de unde s-au luat ţinutul Poşeghei a se numi Valahia cea Mică (Valachia parva), şi gîndeam deodată că asămănîndu-se cu Ţeara Muntenească, carea e zice Valahia, ţinutul Poşeghei, ca cel mai mic decît Ţeara Romînească, s-au numit Valahia cea Mică. Ci, aflu la scriitori, că Ţeara Muntenească s-au is Valahia cea mai Mică şi Moldova, Valahia cea mai Mare. De unde urmează că ţinutul Poşeghei carele e dincoace de Dunără, nu după alăturarea cu Ţeara Muntenească, carea e dincoace de Dunăre, s-au obicinuit a se chiema Valahia cea Mică. De acolo îmi veni { 250} prepus că dincolo de Dunăre trăbue să cercăm Valahia cea Mare, pe lîngă carea cea din ţinutul Poşeghei să se zică Mică. Şi întru adevăr aflai la scriitorii greceşti, după carii Nichita Honiata, în Balduin Flandru, precum şi Acropolita, ţinuturile / < 223 > romînilor cele din Tesalia se zice Valahia Mică. de unde urmează că, precum vechiu nume iaste a Valahiei ceii Mari din Tesalia, aşa şi numele Valahiei ceii Mici din ţinutul Poşeghei iaste vechiu, de vreme ce de cînd s-au zis în Tesalia Valahia Mare, de atuncia au trăbuit să se zică şi în ţinutul Poşegheis Valahia Mică. De aci se întăreşte şi ceaia ce am zis mai sus că romînii nu în zilele lui Mladin au dobîndit locuri la şes, ci cu mult mai nainte au fost acolo lăcuitori. Aci îmi vin aminte şi cuvintele lui Topeltinus, carele în cartea ce se chiamă Origines et Ocasus Transilvanorum, cap. 6, de acolo vrea să arete că romînii oarecînd s-au zis bulgari, pentru că tîrgul de la Braşov, în care lăcuesc romîni, se chiamă d'Belgherai (d'Belgerey). Ci tîrgul acela, romînii în limba sa îl chiamă Schiai, pentru că acolo, oarecînd poate au lăcuit schiai (Sclavi). Deci, de la sclavi iaste numele acela născut,nu de acolo că doară romînii oarecînd s-au chiemat bulgari. Rău dară, de acolo vădeşte Topeltinus că romînii oarecînd s-au zis bulgari, pentru că acum romîni lăcuiesc în tîrgul mai sus numit. Cîte sate sînt în Ardeal, care au fost săseşti, anume în vecinătatea Sas-Reghinului, Sas-Harastaş, Sas-Uifalu, Sas-Baniţa, Sas-Pentec, şi / < 224 > celelalte, care şi astăzi îşi ţin numele de săseşti, măcar că nici un sas astăzi nu iaste într-însele, ci le lăcuesc romînii, au pentru aceaia vei zice că romînii oarecînd s-au chiemat sasi? Însămnăm şi aceaia, că romînii acei din Croaţia şi dintră ceilalţi sîrbi fiindu-le greaţă de numele morlachi sau maurovlahi, adecă romîni negri, vrînd a întoarce { 251} rugina aceaia de pre sine asupra romînilor celor dincoace de Dunăre, îi numesc pre aceştea, caravlahi, punînd cara, cuvînt turcesc, în locul cuvîntului celui grecesc mauro; şi aşa, pre romînii cei dincoace de Dunăre îi chiamă ei şi sîrbii cei dincoace de Dunăre, negri romîni. Ci, pentru aceaia totuş maurovlahii rămîn fraţi romînilor celor dincoace de Dunăre şi romani adevăraţi, iară nu sîrbi. Şi aceaia însămnăm, că dintră romînii aceştea, precum toţi, demult ş-au pierdut limba cea romînească, aşa unii încep a se lăpăda şi de numele vlahi sau vlasi, cu carele mai demult se lăuda. Şi nu-şi trag de samă că de slăvit nume se lapădă şi din preatrălucită viţă a romanilor, domnitorilor lumei, cu mujlocirea aceaia se nevoesc a se preface în varvari. . 13. PENTRU NUMELE CUŢOVLAHI ŞI ŢINŢIARI. Cunoscut lucru iaste că grecii de acum pre romînii cei din colo de Dunăre neluînd aminte la mişălătatea sa, în care sînt însuşi, în batjocură îi chiamă cuţovlahi, carea însămnează rumîni schiopi. Lucius, de Regno Dalmaţie, cartea 6, cap. 5, vrea să gîcească pricina, de unde romînii aceia au început a se zice la greci, cuţovlahi. Zice că, după mărturisirea lui Chedrin, Zoi, / < 225 > mama lui Constantin Porfiroghenitu, împărăteasa de la Ţarigrad, făcîd o legătură cu paţinaţitele asupra bulgarilor, paţinaţitele după aceaia se feceră vrăjmaşi, carii de multe ori trecînd Dunărea prăda Thrachia. După aceaia învingîndu-i Alexie Comnin, mulţi din dînşii au pierit; din ceilalţi, pre unii i-au vîndut, pre mulţi i-au aşezat în ţinutul Moglenei şi au făcut un leghion de ostaşi ales din dînşii, cum scrie Zonara. A cărora următori şi astăzi sînt, şi de la locul unde fură { 252} aşezaţi s-au poreclit paţinaţe mogleniteni. Asemenea Nichita scrie că Calo Ioann, împăratul Ţarigradului, învingînd pre paţinaţite, din cei prinşi în răsboiu, au fcut sate într-o parte de la apus, a cărora rămăşiţe şi acum mai sînt acolo. Şi, precm aceştea îşi trag viţa de la aceia carii au fost prinşi în răsboiu, carii mulţi s-au obicinuit a fi chilavi, aşa grcii pre aceiaşi i-au numit cuţovlahi, carea în limba cea proastă a grecilor însămnează romîni schiopi. Adevărat iaste că Chedrin scrie cum că în zilele împărătesei Zoi, mumei lui Constantin Porfiroghenitu, paţinaţitele, mijlocind Ioann Voga parichiul au făcut legătură cu grecii asupra lui Simeon, craiului bulgarilor, carele prăda Thrachia cu bulgarii săi. Şi aceaia iaste adevrat, că Ioann Zonara, în Annale, tom. 2, cartea 18, scrie cumcă, în zilele împăratului grecilor, Alexie Comnin, celui întîiu cu numele acesta, întrînd paţinaţitele întru împărăţiia grecilor au prădat toatăThrachia şi Machidonia şi sculîndu-se împăratul cu răsboiu asupra lor, amar fu bătut de dînşii. Ci, pre urmă împăratul învingîndu-i cu ajutoriul cumanilor, carii rău se mîniiase asupra paţinaţitelor pentru că nu le-au făcut parte din prăzile ce dobîndise de la greci, foarte mulţi ucise în bătălie, pre ceialalţi i-au prins şi i-au vîndut; iară din cei tineri şi tari mari la număr împreuă cu muerile şi cu fiii lor îi aşeză să lăcuiască / < 226 > în Ţeara Moglena, făcînd un prea ales leghion dintr-înşii, a cărora următori şi astîzi, rămîn, şi de la locul unde se aşezase a lăcui căpătară nume, ca să se zică paţinate moglenite. Aşa scrie Zonara. Multe am putea aci asupra crezămîntului scriptorilor vizantini arăta în lucrul acesta. Ci, pentru scurtarea, singur aceaia răspundem că, dacă pentru aceaia s-ar zice cuţovlahi, nu iaste îndoială că numele acesta l-ar fi dat grecii aceia, carii anume i-au văzut pre prinşii aceia schiopi şi chilavi. Lucru firesc iaste acestea. Şi, { 253} de s-ar fi numit de atuncia cuţovlahi, au nu scriitorii greceşti cei din vremile acele şi după aceaia i-ar fi chiemat în cărţile sale pre romîni cuţovlahi, mai vîrtos cînd scriu cu mănie turbată asupra lor şi le dau nume niciodată nu-i numeşte cuţovlahi, ci vlahi; aşa,şi alţi scriitori după Nichita; aşa, şi Halcocondila, carele cătră sfîrşitul sutei a cincisprăzecea au scris, curat îi numeşte vlahi. Schioapă dară, ba şi de mîni şi de picioare lipsită şi fără cap iaste părerea lui Lucius, carele zice că pentru aceaia vlahii aceştea s-au zis cuţovlahi, pentru că îşi trag viţa din cei prinşi în răsboiu, întră carii mulţi era chilavi, după cum se întîmplă în răsboiu. Din cele mai sus zise, apriiat se vede că numele cuţovlahi nu e nume vechiu. Nice pentru altă pricină nu e dat de la grecii ceşti noi romînilor celor dincolo de Dunăre, fără că în vremile ceste de pre urmă stîrnindu-se pismă întră greci şi întră romînii aceia, mai vîrtos întră negoţitori, şi mulţi dintră greci învăţînd limba romînilor cestor din coace de Dunăre, în Ţeara Muntenească, luară aminte că limba romînilor celor dincolo de Dunăre nu se loveşte întru oate cu limba romînilor cestor dincoace de / < 227 > Dunăre, pentru mulţimea adecă a cuvintelor celor greceşti, care sînt vîrîte în limba romînilor celor dincolo de Dunăre, din lunga petrecere cu grecii; pentru aceaia neavînd cu ce să-i batjocorească cu alta, le ziseră: cuţovlahi, adecă romîni schiopi, carea însămnează că nu lmba întragă ca romînii ceşti de dincoace de Dunăre. De unde numele acela, cuţovlahi, nicicum nu întunecă viţa romînilor acelora. Că, măcar că limba lor au pătimit acea schimbare, totuşi sîngele lor e curat romînesc şi sînt adevăraţi romani, a cărora strămoşi, în zilele lui Gallien, au treut dintră romanii cei dincoace de Dunăre în Misia, preste Dunăre, şi se lăţiră apoi pănă în Thessalia. Mai întunecă-i pre ei { 254} aceia că, măcar că se cunosc pre sine a fi romîni, totuşi mulţi mai dedaţi sînt spre limba cea grecească, decît să nevoiască a-şi procopsi limba sa cea romînească şi a o curăţi de grecie. Însă, prcum nicecum nu se razimă de adevăr părerea lui Lucius, carele zice că de la paţinaţitele cei prinşi în răsboi s-au zis romînii cei preste Dunăre, cuţovlahi, aşa nu mă îndoesc că, cu prilejul răsboiului celui de pre urmă a paţinaţitelor cu grecii, întru carele, la anul 1096, fură învinşi paţinaţitele de împăratul grecilor, Alexie Comninul, încetară grecii pre paţinaţite a-i mai numi paţinaţite şi începură a le zice vlahi. Că întocmindu-se de aciia pace statornică întră paţinaţite şi întră greci, mulţi dintră paţinaţite se feceră ostaşi la împăratul grecesc, ca să-l ajute asupra vrăjmaşilor săi. Deci, din petrecerea laolaltă luînd aminte grecii că paţinaţite o limbă au şi de o viţă sînt cu romînii aceia, carii din vlahi zile era preste Dunăre lăcuitori şi se chiema vlahi, acelaşi nume, după cum se cădea le dederă şi paţinaţitelor; vezi, pre Striterus, în Paţinaţica, cap. 10. Ce dintîiu, în scrisori, pre paţinaţite, adecă pre romînii cei dincoace de Dunăre, i-au numit vlahi, Chinnam, în anul 1160, a cartea 6. Vezi cuvintele lui Chinnam mai sus, cap. 5, . 5. Aceiaşi romîni de preste Dunăre, pre carii grecii, în batjocură, îi numesc cuţovlahi, se chiamă şi ţinţiari. Acest nume nu de airea, cred eu, îşi trage începutul său, fără de la familia cea preastrălucită din Roma, Ţinţia, adecă de la un căpitan vestit a romînilor acestora, carele, după familia sa, s-au chiemat Ţinţius (Cincius); de la acesta s-au zis ţinţiani (cinciani); şi fiindcă nu o dată s-au obicinuit romînii n a latineştilor şi al italieneştilor cuvinte a-l muta în r, ( ), din ţinţiani se fece ţinţiari (cinciari), cum mai sus, cap. 7, . 2 { 255} văzum că din cosani feceră cosari sau cozari. Aşa, mai sus, . 10, însămnarăm că poate numele comani sau cumani a unei părţi ai romînilor s-au născut de la un căpitan vestit ce s-au chiemat Coman. [...] CAP. X. DESPRE FABULA CAREA SPUNE CĂ ROMÎNII ÎN SUTA A TEOSPREZECEA, DE PRESTE DUNĂRE AU VENIT ÎN DACHIA. . 1.URZITORIUL FABULEI ACEŞTIIA AU FOST IOSEFUS SUL'ER. Enghel, în de multe ori pomenita Apendice, . 4, zice că unii traşi de vrerea sa, carea o au spre a scări pre romîni numai după prada ce o făcură mongolii tătari în Ungaria şi în Ardeal, la anul 1241, din harul ungurilor, şi cu tocmalăca pururea să slujească, din Thrachia veniţi, fură priimiţi a lăcui în Ardeal. A ticăiti aceştii păreri se fece urzitoriu Sulţerus, de acolo, că rău au înţeles locul unei diplome, la Prai, în Annale tipărită, precum şi locul logofătului Grecean, noului istoric al romînilor. { 256} Această fabulă de Sulţer, escată, Carolus Eder înainte de toţi alţii, îmbrăţoşindu-o, în Notele sale istorico-critice, cele asupra Suplichei romînilor, la numărul 9, după ce au povestit, cum romînii cei de preste Dunăre, cu prinţipii săi, Petru şi Asan, la muntele Em s-au desbinat de cătră împărăţiia grecilor, carea la bătrîneţele sutei a doaosprezecea s-au întîmplat, zice că după desbinarea aceasta romînii de preste Dunăre au venit în Ţeara Muntenească şi de acolo în Ardeal, care lucru zice că e arătat din Grecean la Sulţer, în cartea ce se chiamă Gheşihte des Transalpinişen Daţiens, tom. 2, faţa 28. . 2. PĂREREA ALTORA DESPRE SULŢER. Enghel, în Suplemente la Vindiciile anonimului cornideşiane, . 5, zice că Sulţer , despre meşteşugul criticei nu e lăudat, adecă: Sulţer nu au ştiut să ispitească lucrurile, după cum se cădea. Acelaşi în Comentaţiia, de Gestis Traiani ad Danubiumi, cap. 1, . 3, zice că lui Sulţer nu întru toate zisele lui întocma se cade a i se crede. Vasilie Colossi, protopop al Bobîlnei, în Ardeal, în Prefaţia Lexiconului suu celui romînesc, carele încă nu e tipărit, ne spune cugetul cel rău a lui Sulţer cătră romîni, şi / < 246 > îndreaptă pre cetitori la Ghedeon Solga, de unde să cunoască năravul şi crezămîntul lui Sulţer, precum şi la Martinus Gheorghius, Covacici, carele în Biografiia lui Gabriel Colinovici, ce e pusă înaintea Cronicei Templariilor, îl mustră pre Sulţer că au fost om ocărîtoriu, mincinos, şi că foarte puţin au ştiut despre lucrurile de care au scris. Eu, pe Fanţiscus Iosefus Sulţer l-am cunoscut foarte bine, trăind cu dînsul trei ani, în oraşul Sas-Reghin, unde el era auditor la reghementul dragonilor savoiani, { 257} şi am avut dese întîlniri la olaltă şi în cortelul lui, şi la mine, în casa parohiei. Era / < 247 > om ne îndestulat cu soartea sa, crezîndu-se a fi vrednic de mai mare pîne; şi fiind că muiarea şi cele doao fete ce avea nu le putea ţinea cu acea pompă cu carea dorea, se necăjea; de unul născut al său fecior întru acelaş reghement cadet încă era îngrijat. Om era de prejudecăţi cuprins şi apăsat, care îl făcea ca nu atîta să cerce adevărul lucrurilor, pre cum era să afle dovede ori cît de supţiri, şi fără putere spre adeverirea celor ce ş-au băgat odată în cap şi spre a-şi răsfuga patima sa. Din haractirurile unui om avea obiceiu a judeca asemene de toată ghinta, din carea era omul acela. Drept scrie Enghel despre dînsul, că despre meşteşugul criticei nu e lăudat. Eu, odată, i-am spus lui Sulţer un lucru, încă în prunciia mea din veşti pustii auzit. Cînd mă dusăi altădată la dînsul, văd că el au însămnat lucrul acela, ca un adevăr, în Istoria Ardealului, carea atunci o alcătuia. Destul m-am nevoit a-i arăta că nici o dovadă nu iaste a lucrului aceluia şi altmintrelea fu întîmplarea; ci fiind că spusa cea din tîiu fusese după gustul lui, nice nu vrea să audă cuvîntarea mea, cu carea vream să-i arăt adevărul. Cela ce zice Vasilie Colossi despre Sulţer, în cît e pentru ştiinţa limbei romîneşti, încă le cred a fi adevărate, pentru că eu de multe ori grăind cu muiarea lui, sască născută în Braşov, înaintea lui, romîneşte, nici odată nu-l auziiu măcar un cuvînt să sloboadă din gurasa romînesc, ci pururea vorbea cu mine au lătineşte, au italieneşte, şi înaintea muerii sale, măcar că dînsa nici o limbă dintră aceste doao nuavea cunoscută. Iară muiarea lui, ca o muiare sască, ştiia bine grăi romîneşte. De unde am prepus că multe din cele ce au scris el pentru limba romînească, dela muiarea sa le-au împrumutat. Cînd au pornit Sulţer cu mai sus lăudatul reghement a doao { 258} oară, după făcuta pace cu turcii, cătră Ţeara Romînească, unde au şi murit atunci de lîngoare, / < 248 > la Piteşti, încă fui faţă la cortelul lui; multe măhnit mi-au grăit despre deşertăciunea lumii, ca nu pănă aci; şi nevoindu-mă eu a-i întări inima, îi aduceam aminte că după moarte îi va rămînea o pomenire lăudată din cărţile care le-au scris. Ci, nici o mîngăiare din cărţile care le-au făcut nu vru să priimească. Mai mult apoi nu m-am întîlnit cu dînsul, că, cum zisei, el au murit la Piteşti, în Ţeara Romînească. . 3. SE RĂSPUNDE LA DOVEDELE FABULEI LUI SULŢER. Fabula sa, cu carea zice Sulţer că romînii de preste Dunăre, în suta a trei sprezecea au venit în Dachia, despre o parte o razimă cu diplomele crailor ungureşti, despre alta cu Grecean logofătul. Razimul cel din diplome îndestul îl răstoarnă Enghel, în Suplementele mai sus lăudate, . 5, unde arată că acel maghicesc înţeles, cum că romînii se socotesc întru acele diplome ca venetici, măcar cît le vei ceti şi proceti, nici cum nu se află. În cît e pentru Grecean, de ar fi cartea lui tipărită, ca să o pot avea amînă, mai pre larg aşi răspunde. Însă, atîta încă ajunge, că, dacă nu adeverează Grecean zisa sa cu scriitori vechi, nice un crezămînt, după critică, nu are, şi ca nişte vorbe pustii dela măcar carele, cu dreptul se pot lepăda vorbele lui. Ci şi aceaia poate să fie, că Grecean au zis numai de unele familii, că au venit de preste Dunăre, şi Sulţer, apoi, după treaba sa, le-au alipit vorbele lui Grecean la toată nemărginita mulţime a / < 249 > romînilor, cîtă { 259} se află din Tisa pănă la Marea neagră. Aceaia iaste apriat din cele mai sus ( . 2) arătate, că lui Sulţer, întru acele, în care nu aduce dovede din scriitori cunoscuţi şi vrednici de credinţă, nu i se poate crede. . 4. SE RĂSPUNDE ÎNTRU ACEAIAŞI TREABĂ LUI EDER. Eder, cel din tîiu, şi credincios ucenic lui Sulţer asupra romînilor, în lucrul acesta, doao dovede aduce înainte spre adeverire cum că romînii în suta a trei spre zecea, de preste Dunăre au venit în Dachia: una, în de multe ori pomenitele Note, numărul 9, unde zice că de ar fi fost romînii în Dachia domni, romînii cei dela muntele Em, cînd pre la anul 1186 s-au sculat asupra grecilor, nu s-ar fi însoţit cu bulgarii şi cu cumanii, ci mai vîrtos ar fi făcut aceasta cu romînii, cei din Dachia, fraţii săi; a doao dovadă, acoloşi, la numărul 10, unde aşa cuvîntă: Halcocondilas mătruriseşte că limba romînilor celor de la muntele Pind, în Pelopones, una iaste cu limba dachilor, adecă cu a romînilor celor din Dachia. De unde urmează că romînii aceia cu aceştea oare cînd au fost la olaltă. Ci lipseşte să zicem că au fost la olaltă din colo de Dunăre şi de acolo au venit romînii aceştea în Dachia, că, de vom { 260} pune că au fost la olaltă aici, în Dachia, cu neputinţă iaste a pricepe cum s-au întîmplat aceaia, de limba romînească mai nici o cuscrie nu are cu limba gotilor şi cu a ungurilor, stăpînilor Dachiei, iară cu limba cea slovenească, a lăcuitorilor Thrachiei, foarte mare cuscrie are. Răspunsul la dovada cea din tîiu a lui Eder, vezi-l mai sus, cap 8, . 10, unde şi aceaia am adeverit, că cumanii au fost romîni, şi pentru aceaia, cînd feceră romînii cei de la muntele Em legătură / < 250 > cu cumanii, nu cu streini, ci cu romîni au împlinit aceasta; şi pentru ce romînii cei din Ardeal şi din Bănat nu au dat ajutoriu romînilor celor de la muntele Em, încă am arătat că romînii aceştea atunci era supuşi cu ţările lor craiului Ungariei, carele, fiindu-i împăratului grecilor cel de atunci, Isaachie Anghel, ginere, necum să sloboadă pre romînii cei din Ardeal şi din Bănat ca să se însoţească cu romînii cei dela muntele Em asupra grecilor, ci încă el ridică oaste spre ajutoriul grecilor, măcar că şi atunci fură bătuţi grecii de romînii aceia. La a doao dovadă a lui Eder, aşi fi poftit să-i răspundă el, cîce dela jumătate suta a treisprezecea, cînd crede el că au venit romînii de preste Dunăre în Dachia, pănă la anul 1791, cînd dede el Notele istorico-critice asupra Suplichei romînilor, mai nici o cuscrie nu se fece limbei romîneşti cu limba ungurească, şi ce pricină mi-ar fi dat el pentru zisa vreme, aceeaşi îi vrea da şi eu, căci dela sfîrşitul sutei a noao, cînd au venit ungurii în părţile aceste, pănă acum nu se închie zisa cuscrieîntră limba romînească şi limba cea ungurească. Însă pricina cea adevărată căci mai nici o cuscree nu iaste limbei cei romîneşti cu limba ungurească, e că limba ungurească fiind limbă de Asia, nice cum nu se loveşte cu limba cea romînească, carea e limbă de Europa şi soră de cît toate mai aproape { 261} limbei ceii italieneşti, carea e cea mai dulce întră toate limbile Europei. Iară căci limba romînească nici o cuscrie nu are cu limba gotilor, stăpînilor oare cînd a Dachiei, nu e nici o mirare. Pentru că, de au fost limba gotilor aşa, pre cum e a sasilor din Ardeal, după cum unii dintră sasi vreau ca sasii să fie strănepoţi gotilot acelora, tocma cu neputinţă era să se facă zisa cuscrie, de vreme ce nici un sunet nu cred eu să fie urechilor romînului / < 251 > aşa aspru şi neplăcut, precum limba cea săsească din Ardeal. Iară pentru ce în limba romînească se află cuvinte sloveneşti, vezi mai sus, cap. 9, . 7. Ci, înseamnă marea măzăcie a dovedei lui Eder, din carea urmează că nici după a treisprezecea sută nu au fost romînii în Ardeal, pănă astăzi, de oară ce şi astăzi vecuiaşte acea necuscrire întră limba romînească şi întră cea ungurească, carea însuşi Eder o cunoaşte. . 5. SE VĂDEŞTE DE MINCIUNĂ FABULA LUI SULŢER. Aceaia, că romanii cei mai mulţi, în zilele lui Aurelian, nu au treut preste Dunără, în Misia, ci pururea au rămas în Dachia, am adeverit mai sus, cap 3, . 5, 6, şi cele lalte. De unde urmează a fi muncinoasă fabula lui Sulţer, carea zice că romînii, pre la jumătatea sutei a treisprezecea, de preste Dunăre au venit în Dachia. Totuşi, aci alte dovede voiu să aduc, care singure ajung a vădi fabula lui Sulţer de minciună. Notariul lui Bela, carele, după cum adeverează Enghel, au scris istoria sa cătră capetul sutei a doaosprezecea, mărturiseşte că pre la capetul sutei a noao, cînd au venit ungurii în ţările aceste, era în Ardeal romîni. Cuvintele lui vezi-le mai sus, la cap 3, . 3 şi { 262} 4. Ci, fiind că Sulţer pre Notariul nu vrea să-l creadă, Ioann Chinam, iară scriitoriu de a doao spre zece sută, ne lăsă scris, că la anul 1160, mulţime de romîni din Ţeara Romînească s-au sculat cu grecii asupra ungurilor. Vezi cuvintele lui mai sus, la cap 5, . 5. Şi Andreas al doilea, craiul Ungariei, în diploma cea din anul 1124 sasilor celor din Adeal dată, anume vorbeşte de / < 252 > romînii cei din Ardeal. Dintru aceste chiar se vede că în suta a doaosprezecea era romînii în Dachia, şi Ţeara Romînească, de pre numele lor, cu carele îi numea slovenii, grecii şi alţii, se chiema Vlahia (Blachia), adecă Ţeara romînească. Minciună dară ca aceaia cuprinde în sinul său fabula lui Sulţer, cît o poţi pipăi cu mîna. CAP. XI. PENTRU PĂREEA LUI ENGHEL, CARELE ZICE CĂ ROMÎNII CĂTRĂ ÎNCEPUTUL SUTEI A NOAO AU VENIT DE PRESTE DUNĂRE ÎN DACHIA. . 1. SE SPUNE PĂREREA LUI ENGHEL CU DOVEDELE EI. Enghel, în mai sus pomenitele Suplemente, . 5, numărul 3, pentru aceaia lapădă fabula lui Sulţer, că, stînd aceaia în picioare, mult s-ar scări crezămîntul Notariului lui bela, pre carele el cu mîni, cu picioare îl apără şi îl scuteşte. Şi, în locul fabulei lui Sulţer, în Apendicea despre începutul romînilor, . 5, aduce în mijloc părerea sa, cu carea şi crezămîntul Notariului să-l ţină scutit, / < 253 > şi pre romîni încă cu toată vîrtutea, să-i micşoreze. Cu atîta mai nesuferit iaste { 263} Enghel, în lucrul acesta, de cît Sulţer, că mărturisirile scriitorilor, precum vom vedea mai jos, întru acela chip le aduce înainte, cît pare că au crezut că nimene altul acele nu le va mai ceti în izvoarăle lor. Deci, zice în mai sus însămnatul loc al Apendicei, după mărturisirea cea la Striterius însămnată că pre la anul 813, Crumus, craiul bulgarilor, luînd cetatea Adrianopolului au dus din colo (cum stăm noi, din coace) de Dunăre, boiari cu nemăsurat norod, şi acolo le au poruncit să lăcuiască. Leo Gramaticus numără 12 mii nesocotind fămeile; Gheorghie călugărul, 10 mii. Şi dintru aceşti, zice, duşi a bulgarilor prinşi şi robi, de roman, măcar că corcit sînge, îşi trag viţa romînii cei de acum în Ardeal şi în Ţeara romînească, pre carii ungurii, cuprinzînd Ungaria, i-au aflat acolo. Robii bulgarilor, pre carii aci îi fece Enghel romîni, în Suplementele mai nainte zise, . 5, spune că au fost nu numai romîni ci şi slavi, şi în Apendice zice că robii aceia au fost aduşi în Thrachia, iară în Suplemente zice că au fost aduşi din Misia şi din Thrachia şi că acelora le-au dat de lăcuit din coace de Dunăre, ba încă, cu duh prorocesc şi arată că anume în / < 254 > Ţeara Muntenească şi în Ardeal le-au dat loc, şi dintru aceştea ne îndoit şi ca lucru din scriitorii greceşti vădit ţine el că sînt prăsiţi romînii cei din Dachia. Robii, pre carii i-au adus bulgarii, zice că au fost odată doaosprezece, altă dată cincizeci de mii. . 2. SE RĂSBAT DOVEDELE LUI ENGHEL. Drept are Enghel că bulgarii, cuprinzînd Adrianopolu, multă mulţime de oameni au adus în coace de Dunăre robi. Şi aceaia iaste adeverit, cum se înseamnă Striterius, tom 2, partea 2, cap 6, . 68, { 264} faţa 160, că bulgarii trecînd pănă la Arcadiopol, au adus robi bărbaţi cu mueri şi cu prunci, cu tot cinci zeci de mii. Ba şi aceaia putea să adaogă Enghel, din Striterus, se înseamnă, după cum întru acelaşi cap, la Striterus, se înseamnă, au întrat în muntele Gan şi nenumărat norod aflînd acolo ascuns, şi toate vitele şi pruncii şi muerile, în mulţimemare foarte, i-au trimis robi în Bulgaria. Toate aşa sînt aceste, ci, nici un scriitoriu vechiu nu le lasă scris că robii aceia să fi fost romîni, iară duhului prorocesc / < 255 > a lui Enghel, carele vrea ca aceia să fi fost romîni sau romîni mestecaţi cu slavi, nu sîntem detori să credem. Cu acest singur răspuns toate dovedele lui enghel să răsipesc în vînt. Pentru că pe de zece ori să fi fost robii aceia mai mulţi, dacă nu se poate vădi c-au fost romîni, apă cu ciuru cară dumnealui Enghel. Afară de aceaia, Enghel, ca să înşele pre cetitorii cei fără de grije şi să-i ceadă lui, lăsă afară cuvîntul machidoneni, carele întorcîndu-se la locul lui, precum iaste la Striterus, cap 6, . 66, faţa 556, de unde au scos Enghel cuvintele acele pentru robii cei dela Adrianopol, nu numai afară de toată îndoiala iaste că robii aceia nu au fost romîni, ci şi aceaia cu degetul ţi se arată că au fost machidoneni. Pre urmă, cum iaste însemnat la Striterus acoloşi, cap 7, faţa 563, murind Crumus, i-au urmat în scaun Critagon, carele s-au zis şi Mortagon. Acesta, precum era cu mult mai tiran decît Crumus, văzînd că ghinta bulgărească, prin creştinii acei aduşi de preste Dunăre, încet, încet, se dă spre credinţa cea creştinească, aprins de mănie, chiemă înaintea sa pre Manuil, episcopul din Adrianopol, carele şi el era adus rob împreună cu alţii, chiemă, zisei, pre acesta şi pre alţii unii mai aleşi ai lui soţii, şi întîiu cu cuvinte blînde îi sfătuieşte ca să părăsească credinţa cea creştinească, { 265} după aceaia, văzîndu-i că nici cu făgăduinţe, nici cu ameninţeli nu se pleacă, amar muncindu-i îi omorî. Pre urmă, celora lalţi robi le găti Dumnezeu prilej de a se întoarce în ţeara sa, de unde fusese aduşi robi. Că mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd răsboiul, şi neputînd acum mai mult a sta asupra puterei romanilor, făcu pace şi pre / < 256 > robi i-au slobozit. Şi aşa robii toţi, ca după şese ani de robie, cu ajutoriul lui Dumnezeu sloboziţi, se întoarseră a casă sănătoşi. Aceste toate, cred eu că le-au cetit Enghel la Striterus. Ci, precum fără cumpăt tăgădui pre machidoneni, cum mai sus am însămnat, aşa mai îndemînă îi fu aceste a le tăcea. Destul că, dacă robii acei aduşi de Crumus preste Dunăre, nu au fost romîni, dacă robii aceia din Bulgaria cea din coace de Dunăre, adecă dintră Dunăre şi Tisa (că acolo au lăcuit multe veacuri bulgarii, cum am arătat mai sus, cap 9, . 30, 31, 32, toţi s-au întors la ţeara sa şi la căsile sale, de unde fusese aduşi robi, cum au putut aci, în Dachia, să se nască din trînşii nemărginita mulţime a romînilor cîtă iaste dela Tisa, în Bănat, în Maramureş, în Ardeal, în Ţeara Muntenească, în Moldova, şi pre airea, pănă în Marea neagră. / < 257 > . 3. MAI ÎNCOLO SE CONCENEŞTE PĂREREA LUI ENGHEL. Pre paţinaţite i-am arătat mai sus, cap 8, . 2, că au fost însuşi romînii. Cum scrie împrejur Constantin Porfiroghenitu, în cartea sa cea despre Chivernisirea împărăţiei, care o scria pre la anul Domnului 949, Paţinaţia, adecă ţinutul paţinaţitelor, atîta de larg şi atîta mulţime de paţinaţite, adecă de romîni, era întru acela, cît, pre cînd scria Constantin Porfiroghenitu mai sus lăudata carte, toate neamurile le { 266} întrecea paţinaţitele cu numărul lor şi cu vîrtutea; toate neamurile de prin prejur, ru;i, unguri, bulgari, tremura de frica lor. Vezi mai sus, . 9, cap 8. Ci, cu neputinţă era din nişte robi aduşi prin bulgari de preste Dunăre, dela anul 813, cum vrea Enghel, pănă la anul 949, cînd scriia Constantin Porfiroghenitu cartea cea despre împărăţie, o împărăţie aşa cumplită, precum era Paţinaţia, aşa să se umplă, cît se întreacă cu numărul toate ghintele împărăţiilor celor de prin prejur. De unde urmează că cu mult mai vechi sînt romînii, în Dachia, de cît să le puni începutul lor pre la anul 813, cum vrea Enghel. Lîngă aceste, cunoscut lucru iaste, că preadesclinită iaste dialecta romînilor celor din colo de Dunăre de dialecta romînilor celor din coace de Dunăre. Că limba acelora, după ce în zilele lui Gallienus au trecut din colo de Dunăre, trăind întră greci, se acoperi de cuvinte greceşti, iară în limba romînilor celor din coace de Dunăre, afară de unele cuvinte bisericeşti, care şi ruşii, pentru împărtăşirea legii greceşti, mai toate întocma le au, şi afară de acele ce romanii sau lătinii cei vechi le priimise dela greci şi din Italia le aduseră cu sine în Dachia, romanii, strămoşii romînilor, / < 258 > nemica nu se află grecesc. Drept, în Ţeara Romînească şi în Moldova, acum, mai vîrtos întră boiarii cei mai procopsiţi, se aud cuvinte greceşti, nu puţine. Ci acest obiceaiu de a mesteca în vorbă cuvinte greceşti, nu de mult îl luară boiarii, fără de cînd, în vremile ceste mai de pre urmă, începură (cu mari danii dobîndind aceasta dela turci) dintră greci a fi vodă la Bucureşti, în Ţeara Muntenească, şi la Iaşi, în Moldova. Că, cu Vodă şi odată şi altădată venind prieteni ai lor dintro viţă cu dînşii greci, şi unii, sau bărbaţi sau mueri, prin căsătorii, rămînînd aci, lipsea se înveţe limba ţării, cea romînească. despre altă parte, începură a învăţa şi romînii boiari limba cea { 267} grecească; aceaia fece a se amesteca acolo, dară nu în Ardeal, nici în Bănat sau airea, pănă în Tisa, cuvinte greceşti în vorba cea romînească. Ci aceasta fiind lucru tocma nou, nu micşorează vechimea romînilor în Dachia. Deci, aşa cuvintez: de ar fi venit romînii în Dachia de preste Dunăre, după ce strămoşii lor, în zilele lui Gallienus, au trecut în Misia, de ar fi venit, zisei, ori în vremea în care o vrea Enghel, ori mai nainte, după cum Lucius, de Regno Dalmaţie, cartea 6, cap 5, fără nici o dovadă grăiaşte, şi din carele părerea lui Enghel luo prilej, precum sînt în limba romînilor celor din colo de Dunăre, aşa şi în limba romînilor celor din coace de Dunăre ar fi cuvinte, din însoţirea cea mai nainte cu grecii din colo de Dunăre vîrîte. Ci, în limba romînilor celor din coace de Dunăre nu sînt cuvinte greceşti. Urmează dară, că strămoşii romînilor celor din coace de Dunăre nu au trecut, în zilele lui Gallienus, din colo de Dunăre, şi aşa romînii, carii sînt astăzi în Dachia, nu sînt nepoţi din romîni veniţi din Misia şi Thrachia, ci sînt strănepoţi romînilor acelora, carii după venirea lor din Italia, aici, în Dachia, nici odată nu s-au strămutat de aici; ci, pururea, viţă / < 259 > de viţa lor necurmat au lăcuit în Dachia. Şi alte mari descliniri în dialecta celor din coace şi a celor din colo de Dunăre romîni sînt; care adevărat vădesc pre romînii ceşti din coace de Dunăre a nu fi venit dintră romînii cei din colo de Dunăre. Să nu fie nici o dovadă alta, singură aceasta ajunge a răsturna şi fabula lui Sulţer şi părerea lui Enghel şi a lui Lucius, sau ori a cărora altora, carii vreau ca romînii să fie nepoţi de acelora romîni, pre carii varvarii i-au adus din colo de Dunăre, aici, în Dachia. Rămîne dară închiiat că romînii, carii sînt astăzi din Tisa pănă în Marea Neagră, sînt romani adevăraţi şi nepoţi romanilor acelora, carii în zilele lui Traian, { 268} după concenirea Dachilor, descălecară în Dachia şi viţă de viţa lor necurmat au lăcuit acolo. Măcar că nu puţine, în capetele cele mai sus, am grăit despre romînii cei din colo de Dunăre, totuşi osebit cu următoarele capete, voiu să cuprind întîmplările care le-au venit lor, după ce în zilele lui Gallien şi a lui Aurelian despărţindu-se ei de romînii cei din coace de Dunăre, şi acolo s-au aşezat cu lăcaşul. CAP. XII. ÎNTÎMPLĂRILE ROMÎNILOR CELOR DIN COLO DE DUNĂRE, DIN ZILELE LUI AURELIAN PĂNĂ LA DESCĂLECAREA BULGARILOR ÎN MISIA. . 1. DINTRĂ ROMÎNII CEI PRESTE DUNĂRE AU FOST ÎMPĂRAŢI LA ROMA ŞI LA ŢARIGRAD! Al şeptele, după Aurelian, la Roma împărat au fost Galerius Armentarius, cum scrie Sextus Aurelius Victor, dintră romînii cei de preste Dunăre, născut în Dachia Ripense, drept, din părinţi proşti şi el încă mai nainte au fost păstoriu de vite, pentru carea sau şi poreclit Armentarius, dară om frumos în trup, vestit şi norocos ostaş. Unde se născuse, acolo fu şi îngropat; căruia loc el îi puse numele Romulian, de pre numele mumei sale Romula. După Galerius Armentarius, întru împărăţiia romanilor, Galerius Maximinus, asemene dintră romînii cei de preste Dunăre, ca cel ce era nepot de soră lui Armentarius. Acesta, înainte de a se face împărat, se chiemat Dara. Şi acesta au fost născut din părinţi păstori şi crescut întră păstori, totuşi vîrtos cinstea { 269} pre oamenii cei preanţelepţi şi cărturari, şi au fost cu line năravuri. Din sîngele acestui împărat rămase întră romînii cei de preste Dunăre familie strălucită Dara, carea pănă în suta a şeptea sprezece dela Hs. îşi ţinu numele acel întreg, anume asupra lui Nicolae Dara, fiind lăcuitoriu în oraşul Moscopol veniră asupra lui 12 turci, dintră ei şese. Ceia laţi şese turci scăpînd adunară Dara. Auzind Nicolae despre adunarea şi cugetul turcilor, şi el adună bărbaţi din fara / < 261 > şi din priatenii săi. Cu carii iarăşi învinse pre turci şi de aciia să luo a-i goni, ba, pre cîţi turci întîmpina, pre toţi îi ucidea, pre unii de vii, fără milă îi belea. Ba şi unor greci, carii îi grăia împrotivă, asemenea le făcea. Pentru aceste grele tirănii, ce fece Nicolae acesta Dara, îi mutară porecla Dara în Dera, dela cuvîntul grecesc dero, care însemnează bat, ucid, belesc, şi aşa familiei Dara, de aci înainte îi rămăse porecla Dera, pănă în zioa de astăzi, cît acum şi însuşi ei, acei din familia aceaia se chiamă Dera. Asemenea, dintră romînii cei preste Dunăre născut în Dachia, acea de preste Dunăre, Licinius fu împărat la Roma. Acesta era căsătorit cu Constanţia, sora Marelui Constantin şi cu Marele Constantin împreuă au împărăţit. Om harnic şi de treabă, cum scrie Eutropius. Ba şi preavestitul împărat Justinian dela Ţarigrad dintră romînii cei preste Dunăre au fost, născut în Dachia Mediteranea. Cum că acesta s-au născut în Dachia Mediteranea, destul de chiar se culege dinNearoa 11, cu carea pre episcopul oraşului Justiniana Prima a patriei sale îl fece arhiepiscop sau exarh Iustinian. Unde aşa grăieşte: "Am socotit a fi de lipsă { 270} ca preaslăvita prefectură, carea era în Pannonia, în preafericită patria noastră să o aşezăm, fiind că Pannonia a Doao nu e preadeparte de Dachia Mediteranea". Din cuvintele aceste ale lui Iustinian nu poate fi îndoială cum că prefectura din Pannonia o-au trecut Justinian în Dachia Mediteranea; aceaia încă iaste adeverit, că prefectura aceaia, o-au aşezat Iustinian în patria sa; aşa dară patria lui Iustinian sau / < 262 > locul naşterei lui au fost în Dachia Mediteranea, a căriia lăcuitori era romînii cei în zilele lui Gallien şi a lui Aurelian eşiţi din Dachia lui Traian, ce se zice Dachia vechie. Întru acelaş chip cuvîntă şi Stefanus Salaghius, de Statu Eclesie Pannoniţe, cartea 5, cap 4, de unde scrisem cuvintele lăudatei nearao. Singură o îndoială iaste, că Procopie, scriitoriu grecesc dintru acelaş veac cu Iustinian, în cartea 4, despre Ziduirile lui Iustinian, cap 1, scrie că locul, unde s-au născut Iustinian, iaste la dardani. Iustiniana Prima dară, patria lui Iustinian, iate în Dardania, nu în Dachia Mediteranea. De unde urmează că Iustinian nu au putut să fie romîn. Răspund că, de iaste lipsă a crede că sau o parte sau alta au minţit: mai de a crede iaste că au minţit Procopie, om privat, decît împăratul Iustinian cu publica nearao, şi iaste a crede că / < 263 > mai bine ş-au ştiut locul naşterii sale Iustinian de cît Procopie. De vreme ce dară Iustinian, locul naşterei sale îl zice a fi în Dachia Mediteranea, urmează că greşeşte Procopie, cînd scrie că Iustinian au fost născut la dardani. Nice { 271} nu poţi zice că cuvintele: "Dachia Mediteranea" au întrat poate aci, prin negrija scriitorilor, şi pentru aceaia, în locul acelora, trăbue să se pună: "Dardania", precum vrea Salaghius, la capul mai sus numit. Nu poţi zice aceaia, pentru că întîiu, nici un sămn de o greşeală ca aceaia nu poţi arăta. Apoi şi alte locuri, sînt, în lăudata neara, de unde limpede se culege, patria lui Iustinian a fi fost în Dachia. Că numărînd eparhiile, care să fie supt stăpînirea arhiepiscopului dela Iustiniana Prima, pune în frunte Dachia Mediteranea, cu aceste cuvinte: "atît însă Dachia Mediteranea, precum Dachia Ripense. Cele lalte". Unde, cum că din cuvîntul "însa" urmează că Iustiniana Prima au fost în Dachia Mediteranea, însuşi Salaghius încă o cunoaşte. Şi cu ce cucerie era Iustinian cătră ţeara sa, şi cum vrea să o cinstească; de ar fi fost Iustiniana Prima în Dardania, o vrea numi în numărul eparhiilor în frunte, carea şi rîndul cel bun încă o poftea. Ci, în frunte numără Dachia Mediteranea, iară Dardania, după alte eparhii. Ne îndoit lucru dară iaste, că patria lui Iustinia au fost nu în Dardania, ci în Dachia Mediteranea. / < 264 > Însă şi Procopie se poate uni cu lăudata nearao, de vom zice că Procopie grăiaşte după măsura Dardaniei cea înainte de Aurelian, iară nu după ceaia ce îi rămăse ei, după ce s-au făcut Dachia Mediteranea. Ca să se priceapă ceaia ce zic eu, lipseşte să ne aducem aminte de cuvintele lui Sextus Rufus, care le-am scris mai sus, cap 3, . 1, cu care areată l că ducîndu-se romanii cei din Dachia lui Traian preste Dunăre, doao Dachii se feceră în ţinuturile Misiei şi a Dardaniei. Deci, partea aceaia a Dachiei, în carea era Iustiniana prima, fiind tăiată din Dardania cea vechie, putea Procopie, după stilul cel vechiu, să zică că locul { 272} naşterei lui Iustinian au fost la dardani. Iară după marginile Dardaniei cele noao, nu poate să se zică a fi Iustiniana Prima în Dardania, de oară ce locul acela de mult s-au cuprins întră hotarele Dachii Mediteranei. CAP. XIII. ÎNTÎMPLĂRILE ROMÎNILOR CELOR PRESTE DUNĂRE, DELA DESCĂLECAREA BULGARILOR ÎN MISIA PĂNĂ ÎN ZILELE LUI ISAACHIE ANGHEL. ÎMPĂRATULUI GRECILOR. . 1. ROMÎNII AU ÎMPĂRĂŢIT CU BULGARII ÎMPREUNĂ. Pre romîni nu numai nu i-au păgubit întru nemica bulgarii, după ce au descălecat în Misia, ci încă s-au înfrăţit la olaltă, adecă împărăţiia romînilor, pre carii unii i-au chiemat misi, după cum / < 265 > am spus mai sus, cap 8, . 8, se împreună cu împărăţiia bulgarilor. De aciia scrie Nichita Honiat, în Isaachie Anghel, cartea 1, că Asan, împăratul romînilor celor dela muntele Em, întorcîndu-se la patria sa Misia, cu ajutoriu de ostaşi aduşi de preste Dunăre, adecă din Ţeara Romînească, şi văzînd că patria sa, Misia, e curăţită şi deşertată de oaste grecească, nu se îndestulă cu stăpînirea Misiei, ci socoti din nou să se scoale asupra grecilor, ca să ia de la dînşii Bulgaria, şi aşa împărăţiia misilor, adecă a romînilor, şi împărăţiia bulgarilor, precum amîndoao aceste de demult au fost laolaltă, iarăşi să le împreune. Preachiar lucru { 273} dară, iaste că împărăţiia romînilor celor preste Dunăre, după descălecarea bulgarilor în Misia, din bună înţălegere laolaltă întră aceste doao neamuri, se împreună cu a bulgarilor. De unde urmează că aceste doao neamuri, romînii şi bulgarii, au împărăţit împreună în Misia, carea după aceaia s-au zis Bulgaria. De unde, să zicem că tot de a una în Bulgaria să fi fost craiu de viţa bulgarilor, carea nimene nu poate vădi, totuşi nici o scădere de acolo nu putea să vină romînilor, precum de acolo că împărăţiia Ungariei e împreunată cu împărăţiia Austriei, măcar că craiul nici odată nu e din viţa ungurilor, totuşi cădinţele ungurilor, precum era înainte de a se face împreunarea acestor împărăţii, aşa şi după făcuta împreunare rămaseră şi rămîn întru întregimea sa pănă astăzi. Aşa dară romînii şi după descălecarea bulgarilor în Misia, / < 266 > rămaseră şi moşiile sale nesmintiţi şi, precum din bulgari, aşa şi din romîni se alegea pururea bărbaţi vrednici spre purtarea deregătoriilor şi acelor politiceşti şi acelor de oaste. Deşert iaste dară că Lucius, cînd, în cartea 6, de Regno Dalmaţie, cap. 5, fără de nici o dovadă, numai cu vorbe goale, ca să mărească pre slovenii săi, zice că slovenii, anume bulgarii, cuprinzînd iliricul, pre romani, carii era acolo lăcuitorii, i-au robit şi aşa slăvitul acela anume roman, la sloveni se fece nume de robi, şi vlah au început a însămna rob sau şerb. Asemenea, deşert iaste cînd acoloşi, iarăşi numai cu vorbe goale zice că biruitori bulgari noroade întregi de romani, din ţinuturile cele din colo de Dunăre, au adus robi preste Dunăre încoace, împreună cu limba. Vezi mai sus, cap. 11. { 274} . 2. ÎMPĂRĂŢIIA BULGARILOR O-AU STRICAT VASILIE, ÎMPĂRATUL GRECILOR. Bulgarii fiind împreunaţi cu romînii cei preste Dunăre, cum mai sus . 1, spusei, multe rele, în mulţi ani, feceră grecilor, de care pline sînt istoriile greceşti, pănă ce pre urmă Vasilie împăratul dela Ţarigrad învingîndu-i le strică împărăţiia, cum scrie Gheorghie Acropolita, în istoria sa, cap 11, şi pănă în zilele lui Isaachie Anghel au plătit grecilor dare. / < 267 > Nu poate fi îndoială că cu concenirea bulgarilor, şi romînii cei preste Dunăre, cu împărăţiia lor fură supuşi împăratului dela Ţarigrad. Dară aceaia încă e adevărat că romînii aceştea nu numai acele porunci ale împăratului grecilor le priimea şi le împlinea, carele le vrea; care nu voia, nu le priimea. Că, aşa ne lăsă mărturisit Nichita Honiat, în Isaachie Anghel, cartea 1, că romînii aceştea, avînd multe cetăţi, cu firea locurilor foarte întărite, şi multe strîmturi, nici odată nu le-au păsat de greci, pănă cînd, pre urmeă, lăpădîndu-se cu totul de stăpînirea grecilor, iară îşi puseră împărăţiia sa în picioare, căriia apoi adăogară şi împărăţiia bulgarilor. Vede-se din lăudata mărturisire a lui Nichita Honiat, că romînii, şi în vremile cînd au fost supuşi împărăţiei grecilor, avea moşiile sale, oraşele, cetăţile sale, mare parte din ţeara a sa, unde numai romîni era lăcuitori, carea parte de ţeară lăudatul Nichita Honiat, în Isaachie Anghel, deosebit o chiamă Misia. Cine e poate îndoi că acestea asemenea le-au ţinut romînii şi în zilele bulgarilor, adecă înainte de a încăpea şi bulgarii şi romînii supt stăpînirea împăratului grecesc? De aici se întăresc cele ce am zis mai { 275} sus, cap 8, . 4, cum că romînii cei preste Dunăre nu au fost ghintă nomadă, adecă oameni fără lăcaş stătătoriu, nice nu au fost toţi păstori, precum îi defaimă Lucius. / < 268 > CAP. XIV. ÎNTÎMPLĂRILE ROMÎNILOR CELOR PRESTE DUNĂRE, ÎN ZILELE LUI ISAACHIE ANGHEL, ÎMPĂRATULUI GRECILOR. . 1. SE SPUNE PRICINA PENTRU CE ROMÎNII CEI PRESTE DUNĂRE AU FĂCUT REBELIE ASUPRA ÎMPĂRATULUI GRECESC. Scrie Nichita Honiat, în Isaachie Anghel, cartea 1, cap. 4, că împăratu Isaachie Anghel murindu-i muiarea vru să ia fata lui Bela, craiului ungurilor, carea nu era încă de zece ani. Şi nevrînd el spre cheltuiala nuntei a da bani din cămara cea împărătească, sili toată cheltuiala aceaia să o dea oraşele şi ţările; cu carea şi alte oraşe, mai vîrtos cele Anhialului învecinate, foarte le năcăji, şi pre romînii cei de la muntele Em, asupra sa şi asupra împărăţiei romanilor şi întărită. Iarăşi însămnăm aci, că Nichita Honiat şi alţi scriitori greceşti, prin împărăţiia romanilor, înţeleg împărăţiia grecilor, şi prin µ , care lătineşte se întoarce romani, înţeleg pre greci. Fiind dară întărîtaţi romînii aceia, pentru că multe vite le luase oamenii cei împărăteşti şi de la aceiaşi pătimise necazuri, / < 269 > întră aceste, doi fraţi romîni dintră aceiaşi romîni, Petru şi Asan, fiind împăratul la chipsele, se duc la dînsul şi cer ca să-i priimească soldaţi întră leghioanele cele greceşti şi să le dea o puţină moşie ce era în muntele Em. Carea nedobîndind { 276} de la împăratul şi văzînd că sînt aşa nebăgaţi în samă, înaintea împăratului începură a cîrti şi a se lăuda că întorcîndu-se acasă vor face rebelie. Pentru care vorbă, din porunca lui Ioann Sevastocratoru, fu dată o palmă peste obraz lui Asan; carea palmă scumpă foarte căzu împăratului Isaachie Anghel şi la toată împărăţiia grecilor, precum de aci înainte vom arăta. Că întorcîndu-se acasă, acei doi fraţi, Petru şi Asan, prinseră a invita pre romîni şi a-i îmbărbăta ca toţi să se scoale cu arme asupra împăratului Isaachie Anghel şi asupra grecilor. . 2. MEŞTEŞUGUL CU CARE ZIŞII FRAŢI AU FĂCUT PRE ROMÎNI SĂ SE SCOALE CU RĂSBOIU ASUPRA GRCILOR ŞI ÎNCEPUTUL RĂSBOIULUI. Romînii privind la aceaia că grecii au oşti de ajuns, bine într-armate, învăţate la răsboiu şi cu toate măşinile ce sînt de lipsă la răsboiu întărite, avea sfiială a priimi îndemnul lui Petru şi a lui Asan, ca să se scoale cu răsboiu asupra grecilor. Deci, zişii doi fraţi această tehnă sau meşteşug aflară. Că, precum acoloşi, cap.5, scrie Nichita Honiat, feceră o beserică pre numele Sfîntului Dimitrie; la acea beserică mulţi îndrăciţi, şi bărbaţi şi mueri, adunară, pre carii îi învăţa ca cînd îi va apuca nevoia şi vor fi cu ochii crunţi întorşi şi cu părul răspîndit, întru acea turbată stropşală fiind, să strige în guramare: că Dumnezeu / < 270 > aşa voiaşte, ca neamul bulgarilor şi a romînilor, lăpădînd jugul cel de lungă vreme să capete slobozenie, şi tocma pentru aceaia Mucenicul lui Hs., Dimitrie, părăsînd mitropolul Thesalonica şi beserica de acolo şi petrecerea cu grecii, au venit la dînşii, ca să-i ajute în treaba aceasta. Deci, nebunii aceştea odihnind { 277} puţin, curînd, mai cu vîrtute eşindu-şi din fire, se stropşea şi cu graiu mare, ca cînd ar grăi Dumnezeu printr-înşii, striga că nu e vremea de a se mai lenevi, ci apucînd arme să se scoale asupra grecilor, şi pre greci, pre carii îi vor prinde în răsboiu, să nu-i ţină, nice să-i vîndă, ci fără milă să-i omoară, nice rugare, nice bani să nu priimească de la dînşii, cu nici o rugare a lor să nu se mişce, ca diamantul. Tot neamul romînilor dară, de la acest feliu de proroci învitat, curse la arme. Fieştecarele poate vedea că oamenii aceia, pre carii îi zice Nichita Honiat a fi fost îndrăciţi şi nebuni, întru adevăr nu au avut nici o nevoe pentru că, de ar fi fost întru adevăr nebuni şi să-i fi stropşit, în zădar le-ar fi încredinţat Petru şi Asan mai sus-însămnatele vorbe, ca să le grăiască cînd îi apucă nevoia, de oară ce carii au acea boală, cînd îi apucă, sînt afară de sine şi nebuni; nu ştiu ei agrăi cele mai nainte de stropşală lor încredinţate. De unde iaste a crede că oamenii aceia nu au avut nici o nevoe şi au fost în toată vremea cu mintea întreagă, numai să făcea că îi stropşeşte; şi fiindcă ştiia întoarce ochii crunţi, a face strîmbături streine cu gura şi a se scutura întocma ca cei ce au nevoia aceaia, înşela pre cei puţin pricepuţi a crede că fără voia lor să fac acele streine mişcări în mădulările lor şi cumcă Dumnezeu grăiaşte printr-înşii. fiind începutul apucărei armelor norocit romînilor mai vîrtos crezură că Dumnezeu e părtinitoriu slobozeniei lor, nice nu / < 271 > se îndestulară numai cu slobozeniia, ci se revărsară prin sate şi prin oraşe, care era depare de muntele Em. Unul dintră cei doi fraţi, Petru, îşi puse corună de aur pre cap şi încălţă păpuci roşii. Aşa, dînd ei năvală asupra oraşelor celor greceşti, mulţi oameni de cinste, mulţi boi şi vite şi de alte dobitoace număr foarte duseră de acolo. { 278} Sosînd împăratul Isaachie cu oastea sa la dînşii, ei iarăşi se traseră la locuri strîmte şi nestrăbătute, unde mult amînară, pentru că avînd ei oaste puţină, nu cuteza să iasă la larg. Atunci dede Dumnezeu o negură mare foarte, cu carea se îmbrăcă tot muntele, unde era romînii, şi neştiind ei nemica, iată, fără veste grecii dau năvală asupra lor. Cu care întîmplare neaşteptată răsipindu-se romînii, căpeteniile şi povăţuitorii oastei romîneşti cu ceata pretenilor săi trecură preste Dunăre, în Ţeara Romînească, unde făcînd legătură cu cumanii, pre carii mai sus, cap. 8, . 10, i-am adeverit a fi fost romîni, uniţi laolaltă romînii cei preste Dunăre cu romînii cei dincoace de Duăre se întoarseră cu împăratul Asan de nou asupra grecilor. Deci, Asan ajungînd la patria sa Misia, carea era deşartă de oaste grecească şi neîndestulindu-se cu domnia Misiei se socoti să facă mult rău grecilor, şi împărăţiia misilor şi a bulgarilor, iarăşi, precum au fost mai demult, să o împreune. . 3. ROMÎNII BAT PE IOANN CANTACUZEN CHESARIUL ŞI TOATĂ OASTEA GRECEASCĂ. Cantacuzen, chesariul carele avea muiare pre sora împăratului Isaachie Anghel, fu trimis cu oaste grecească asupra romînilor. Acesta / < 272 > auzind că romînii (pre carii scriitoriul Nichita Honiat îi numeşte varvari, după mîndriia cea grecească) nu sînt la şes, ci în munţi, nu gîndi că ei pentru ca să se mai odihnească şi pentru ca să fie mai fără primejdie, pentru aceaia stau la munte, ci socoti că pentru aceaia s-au tras la munte, pentru că le iaste frică de oastea grecească. Drept aceaia Cantacuzen chesariul aşeză oastea grecească în mijlocul cîmpului, fără de nici o întărire, ba nici cu custodii, adică cu păzitori şi cu străji, nu se întrăbuinţă. { 279} De unde romînii, noaptea, dederă năvală asupra grecilor şi îi conceniră. Pre carii îi omorea zăcînd în corturi, pre carii în fugă destr-armaţi îi prindea. Şi corturile grecilor le prădară romînii şi steagurile le apucară, ba şi vesmintele cele de aur ale chesariului apucară în mînile romînilor, cu care se şi îmbrăcară cei doi fraţi, Petru şi Asan, şi învăscuţi cu iale mergea înaintea oastei sale ceii romîneşti şi îşi înfipseră corturile la şes. . 4. ÎMPĂRATUL GRECILOR ISAACHIE ANGHEL IARĂŞI SE SCOALĂ ASUPRA ROMÎNILOR CU OASTEA GRECEASCĂ, ŞI RămînE BĂTUŢI. Împăratul Isaachie Anghel sfătuindu-se cu capul său, cu răsboiul cel dintîiu nu l-au purtat asupra romînilor cum se cădea, iarăşi se mărgini, însuşi cu capul său să se scoale asupra aceloraşi romîni. Deci, pornind el cu oastea grecească şi ajungînd la Taurocom, i se făcu de ştire că romînii prădează locurile cele învecinate Lardei şi cumcă mulţi greci acolo au omorît şi nu mai puţini au prins şi acum, cu prăzi foarte mari încărcaţi, vreau să se întoarne acasă; şi se sue călare şi noaptea porneşte cu oastea, cu carea ajungînd la locul ce se chiamă Vasterne şi nevăzîndu-se acolo nici un romîn, cu linişte îşi odihni oastea. După trei zile pornind de acolo, dimineaţa păşeşte cătră Veroe; nu mersese cale încă de patru parasanghe (o parasangă iaste loc ca de treizeci de stadii), cînd ajunge la dînsul un om sprinten, carele abiia îşi trăgea sufletul de ostenit; acela spune că romînii nu departe de acolea se întorc cătră casă cu prăzile şi merg cîtinel, fiindcă nici un vrăjmaşi nu au văzut pre acolo, şi / < 274 > sînt şi însărcinaţi cu prăzile { 280} care au căştigat. De unde, îndată îşi rîndui oastea împăratul şi purcese într-acolo, pre unde îi fu spus că merg romînii. Pre carii văzîndu-i noi, zice Nichita Honiat, şi asemenea văzîndu-ne pre noi (că şi eu, zice, eram cu împăratul, ca scriitorul lui), schitii, adecă cumanii sau romînii cei din Ţeara Romînească (că Nichita pre romînii cei din Ţeara Romînească îi numeşte schithi), schithii, zisei, şi romînii dînd prăzile la vro cîteva compănii de ai lor, şi poruncindu-le ca pre cale scurtă şi cu grabă pănă vor ajunge la munte, ceilalţi adunîndu-se laolaltă, fără frică steteră înaintea călărimei greceşti, după obiceiul lor oştindu-se. Adecă, cînd se apropiia de greci, slobozea săgeţi şi se lupta cu suliţe. Curînd după aceaia se opintea la fugă, ca să adămănască pre greci a fugi după ei, şi iarăşi ca pasările curînd întorcîndu-se înapoi, făţişi, cu mult mai vîrtos da răsboiu. Carea de multe ori făcînd şi fiind acum biruitori, lăsară învîrtiturile acele şi apucară a mîna săbiile. Atunci cumplită strigară înălţînd, mai curînd de cum ai grăi, năvăliră asupra grecilor, pre carii, şi pre cei ce se oştea şi pre cei ce fugea, întocma îi omorîră. / < 275 > După aceaia întorcîndu-se împăratul Isaachie la Ţarigrad, precum, acoloşi, cartea 2, cap. 1, scrie Nichita, răsărind primăveara iarăşi se întoarse asupra romînilor, pre carii Nichita s-au obicinuit a-i chiema şi misi (vezi mai sus, cap. 8, . 8), şi trei luni întregi în deşert şi cu multă osteneală încungiurînd şi bătînd la cetatea ce se chiamă Loviţ, nemica isprăvind se întoarse cu buzele umflate acasă. / < 276 > După aceaia, cum scrie, acoloşi, în cartea 3, cap. 3, Nichita, fiindcă romînii cu cumanii, adecă cu romînii cei din Ţeara Romînească, ţările grecilor cu foc şi cu fier le pustiia, împăratul Isaachie iarăşi eşi cu oaste asupra romînilor şi merse pănă în muntele Em. Ci neputînd face nemica vrednic de făţoşarea cea { 281} împărătească, după doao luni de zile porni cu oastea a se înturna cătră casă. Ci, în drumul acela, partea cea mai mare a oastei sale o pierdu, ba şi el au fost gata să piiară. Pentru că încungiurîndu-l pre el şi mai toată oastea lui romînii, la nişte strîmturi, începură romînii a mîna săgeţi de asupra şi a slobozi pietri asupra lor; neputînd sta grecii în coantră, rupseră fuga, fieştecarele grijindu-se numai de viaţa sa; şi aşa, pre greci, ca pre nişte vite închise în staul, neapărîndu-i nimene îi ucidea romînii. împăratul şi coiful de pre cap îl pierdu acolo şi nice nu putu scăpa altmintrea, fără mulţi bărbaţi viteji adunîndu-se împrejurul lor, multe vite şi mai pre urmă unii dintră grecii săi carii era înainte, îi omorîră, şi aşa îi făcură cale, ca să poată fugi. Aşa, mulţi greci pierind acolo, singur împăratul scăpă nepleguit. / < 277 > Aici, precum şi întru alte bătăi ce avură romînii cei preste Dunăre cu grecii, se văzu că romînii aceştea nu sînt cuţovlahi, / < 278 > adecă romîni schiopi, precum îi batjocoresc grecii, ci cu picioare sănătoase şi cu braţe vîrtoase, nice nu sînt ţînţari, ci lei, vrednici de numele preastrălucitei familiei Ţinţiane de la Roma, de unde s-au zis ţinţiari, adecă ţinţiani. Nice nu sînt varvari, precum îi anumeşte Nichita Honiat grecul, în istoria sa, ci romani adevăraţi şi cu numele şi cu sîngele, precum şi cu vitejiia. Mai cuvine-se grecii să se zică ......, adecă romani schiopi, şi pentru că numele lor îl ţin furat de la romani, nefiind ci întru adecăr romani, ci greci, şi pentru că mai din toate bătăile avură cu romînii cei de preste Dunăre, s-au întors acasă schiopi şi chilavi. Şi fugea de înaintea armelor romînilor ca ţînţarii, de unde şi numele de ţînţari (înţăles după dialecta romînilor celor dincoace de Dunăre), mai cuvine-se grecilor de cît romînilor. . 5. ISAACHIE ANGHEL ŞI ÎN RĂSBOIUL CEL DE PRE URMĂ A LUI ASUPRA ROMÎNILOR CELOR DE PRESTE DUNĂRE RămînE ÎNVINS. Scrie Nichita Honiat, în Isaachie Anghel, cartea 3, cap. 4, că romînii îngînfaţi cu biruinţele cele multe şi foarte îmbogăţiţi cu prăzile şi cu tot feliul de arme care le luase de la greci, de aci înainte nici într-un chip nu se mai putură opri, nice nu prăda numai sate şi cîmpuri preste tot locul, ci şi la cetăţile cele întărite încă răsbătea. Deci, Anhialu îl pustiiră, Varna o / < 279 > supuseră, a Triadiţiei, carea mai demult se chiema Sardica, partea cea mai mare o şterseră, Stumpiu de cetăţeni îl deşertară. Din Nis încă nu puţină pradă oameni şi de vite mînară. De unde, acoloşi, cap. 8, scrie Nichita Honiat că împăratul neputînd suferi încursele şi tălhăriile romînilor cu schithii, de nou se mărgini ca însuşi cu capul său să se scoale cu răsboiu asupra romînilor. Şi acesta fu răsboiul cel de pre urmă a lui Isaachie Anghel asupra romînilor. De unde se şi găti mai vîrtos decît de alteori. De pretutindinea strinse leghioane noao de ostaşi greceşti şi de pre la alţii încă căpătară nu uţin ajutoriu, ba şi de la socru-său, craiul ungurilor, carele era Bela al treilea, dobîndi oşti de ajutoriu. Deci, avînd oaste bine întărită, cu bani încă se găti bine, că luo 15 măji de aur, şi de argint mai sus de 60 de măji; aşa, cu toate bine întărit, în luna lui martie iase din / < 280 > Ţarigrad cu inimă asupra romînilor ţintită şi învîrtoşată, cît nu altmintrea, fără după ce va conceni pre romîni, să se întoarcă acasă, la ţarigrad. Ci, şi atunci purtară biruinţă romînii asupra grecilor. / < 281 > { 283} CAP. XV. STATUL ROMÎNILOR CELOR DE PRESTE DUNĂRE, DUPĂ ISAACHIE ANGHEL. . 1. ÎN ZILELE LUI ALEXIE COMNINUL, ÎMPĂRATULUI GRECESC. Alexie Comninul, fratele lui Isaachie Anghel, după ce au scos ochii fratelui său Isaachie şi au apucat schiptrul împărăţiei greceşti, văzînd că nici o putere nu iaste asupra romînilor, trimiţînd, cum scrie Nichita Honiat, în Alexie Comnin, carte 1, cap. 4, soli la Petru şi la Asan, i-au poftit de pace. Ci, fiindcă romînilor nu le păsa nemica de greci, răspuns aşa trufaş şi cumplit dederă împăratului grecilor şi tocmală ca aceaia de pace poftiră, carea era de necinste grecilor şi nesuferită. Pentru aceaia deşartă fu soliia împăratului Alxie Comnin, cu carea dorea ca să facă pace cu romînii. Ba încă, zăbovindu-se împăratu la răsărit, romînii năvăliră la hotarul Bulgariei, de cătră Serre, şi învingînd oastea gecească, / < 282 > prinseră pre duca Alexie Aspiet şi multe cetăţi au luat, care întărndu-le, cu nenumărate prăzi se întoarseră acasă. De unde împăratul, pentru ca să nu se mai întîmple unele ca aceste, însuşi pre Isaachie sevastocratorul, ginerele său, cu mari oşti îl mînă asupra romînilor. Ci, Asan îmbărbătînd pre romînii săi, cu mare îndrăznire tună în ţinuturile cele de cătră Strimon şi de cătră Amfipol. Carea auzind sevastocratorul, neispitind mai nainte puterea romînilor, dînd cu bucinu sămn de răsboiu, el întîiu într-armat se sui pre cal şi aruncă suliţa asupra romînilor, ca cînd ar eşi la vînat de cerbi sau la o jucărie. Deci, mergînd tot în fugă, ca la 30 de stadii, şi într-atîta ostenind şi călărimea i pedestrimea, cît în vremea bătăii nu era nici de o { 284} treabă, apropiindu-se de oastea romînilor, partea cea mai mare a oastei aceştiia era pusă în pîndă. La care înşelăciune. La care înşelăciune neluînd aminte Isaachie sevastocratorul, nădăjduind că, de bună samă, va învinge / < 283 > pre romîni, nebuneşte dă năvală asupra lor. Iară romînii sculîndu-se din pîndă, sevastocratoru se află în laţ şi mulţi din ostaşii săi pierzînd, şi el fu prins de un schith carele vru să-l ascundă, cu nădejde că, ducîndu-l la ţeara sa va dobîndi mulţi bani din răscumpărarea lui. Ci, făcîndu-se veste că sevastocratoru e prins, şi făcîndu-se cercare, îl aflară şi îl duseră la Asan. Ceilalţi greci carii nu au căzut acolo, spăimîntaţi slobozînd caii la fugă, au scăpat în cetatea Serre. / < 284 > După biruinţa aceasta asupra grecilor purtată, cum scrie Nichita Honiat, în Alexie Comnin, cartea 1, cap. 5, încetă şi Asan, împăratul romînilor celor preste Dunăre a trăi, după ce noao ani întregi, cum scrie Gheorghie Acropolita, în istoria sa, cap 12, au împărăţit. Însă nu muri moarte firească, ci, precum, acoloşi scrie Nichita, fu omorît de Ivanc carele, cum mărturiseşte Acropolita, în mai sus-arătatul cap, au fost văr primare lui Asan. După moartea lui Asan împărăţi frate-său Petru. Ci, şi acesta, cum scrie Nichita, acoloşi, cap. 6, nu multă vreme după aceaia, asemenea de un romîn fu omorît. Şi aşa (acoloşi scrie Nichita) apucă împărăţiia romînilor pre mîna fratelui al treilea, Ioann, pre carele mai nainte l-au fost priimit Ptru lîngă sine părtaş împărăţiei. Acest Ioann, frate a lui Petru şi a lui Asan, fusese ţinut la împăratul Isaachie Anghel zălog, ci, de acolo, apoi au fugit. Acesta nu fu mai blînd a prăda şi a năcăji pre greci, / < 285 > carii nici o biruinţă nu putură să poarte asupra romînilor, precum, acoloşi, scrie Nichita. Iară Ivanc, ucigătorul lui Asan, fugind la împăratul grecilor îl îndemnă pre împăratul ca să trimită pre { 285} oarecarii cu oştile greceşti asupra romînilor, carii, cu ajutoriul lui, toată Misia iarăşi o va căpăta De unde, împăratul trimise pre Manuil Camiţa protostratorul cu putere. Acesta pornind de la Filipopol cu oastea grecească nu întrase în hotarele Misiei, şi fu silit a se întoarce înapoi. Pentru că turburîndu-se ostaşii greci şi întrebînd unde îi duce pre ei şi asupra cui trebuie să se oştească, / < 286 > "au nu de multe ori, ziseră, am trecut noi aceste căi munteneşti şi întru atîta nemica nu am isprăvit, cît mai toţi am perit? Întoarnă-te dară, întoarnă-te şi ne du înapoi acasă". Afară de aceaia căzînd frică fără de veste preste dînşii, ca cînd i-ar îmbulzi dinapoi romînii şi cu tot feliul de arme ar arunca în dînşii, fugiră mîncînd pămîntu. Aceaiaşi ispiti iarăşi însuşi împăratul să facă cu mai mare oaste, ci, nice el nu isprăvi nemica. De aciia nimene, zice, acoloşi, Nichita, nu poate număra încursele şi relele ce făcură grecilor schithii şi romînii. Pustiirea ţinuturilor muntelui Em învecinate, prădarea Machedoniei şi / < 287 > a Thrachiei, decît toate statuele şi tablele mai chiar şi decît orice istorie mai răsfirat arată ce s-au făcut. După aceaia împăratul Alexie Comnin, cum scrie Nichita Honiat, în Alexie Comnin, cartea 2, cap. 3, iarăşi porni din Chipsele, ca să dea ajutoriu oraşelor celor din Thrachia, care le prăda romînii şi schithii, şi mai vîrtos ca să prindă pre Criş, sau încai să împiiadice încursele lui, care pre ascuns le făcea în ţinutul Serrelor. Criş acesta era romîn, om mic de stat, carele nu au vrut să stea cu Petru şi cu Asan atunci cînd se sculară aceştea cu romînii asupra grecilor, ci, dinprotivă, făcînd legătură cu grecii, cu cei cinci sute de ostaşi ce avea, se oşti asupra romînilor celor ce era cu Petru { 286} şi cu Asan. Ci, nu multă vreme după aceaia, avînd grecii prepus asupra lui cumcă iaste plecat spre romîni şi că vrea să se facă crăişor, îl prinseră. După aceaia slobozindu-l împăratul din închisoare, îl rîndui ca să apere Strumiţa. Ci el înşelînd pre împăratul, îşi cuprinse şie cetatea aceaia, de unde mult năcăji pre învecinaţii greci. Deci, asupra acestuia cu oaste multă mergînd din Chipsele împăratul şi nemica isprăvind se întoarse la Ţarigrad. / < 288 > Crişul romînul făcînd Strumiţa a sa, cuprinse şi Prosaca, cetate tare foarte. Întru aceasta îşi aşeză scaon scăesc. Deci, de isnov împăratul Alexie Comninu, precum, acoloşi, scrie Nichita, cartea 3, cap. 1, din Chipsele mergînd la Thesalonica, porneşte cu răsboiu asupra lui Criş, la cetatea Prosaca, la carea cu multă osteneală bătînd, pre urmă înceată. Că romînii nu numai fîndîcuri din măşine mînînd, ci şi pietri mari slobozînd deasupra împrotiva grecilor, foarte amar îi necăjea pre greci şi îi omorea; / < 289 > ba, şi pre ascuns eşind noaptea din cetate, măşinile grecilor le răsipea. Şi pre urmă, străjile spăimîntaţi de romîni rupseră fuga la cortul protovestiarului Ioann carele deşteptîndu-se din somn, şi el înfricoşat întinse fuga, cît şi păpucii cei verzi carii sînt sămn deregătoriei de protovestiarului, cu toate celelalte ale lui remaseră pradă romînilor, şi aşa toată noaptea aceaia romînii rîseră şi îşi bătură joc de trebile grecilor. Afară de aceaia slobozînd deasupra buţi goale în jos, cu sunetul cărora, neştiind oastea grecească, în vreme de noapte, ce iaste aceaia, o spărea. De unde, neputînd împăratul face alta nemica cu romînii, fece pace cu acea tocmeală cu Criş, ca Strumiţa şi Prosaca cu învecinatele ţinuturi să fie a lui Criş şi, măcar că Criş avea muiare, îi făgădui că-i va da una din rudeniile sale muiare, precum, întorcîndu-se la Ţarigrad, îi şi trimise fata protostratorului ce era despărţită de bărbat, cu carea se cunună Criş şi rămase la Prosaca crăişor. / < 290 > { 287} Romînii cei de la muntele Em, cu cumanii, adecă cu romînii cei din Ţeara romînească, pre carii Nichita Honiat, în toată istoria sa, mai tot schithi îi numeşte, de nou năvălind în Thrachia, o prădează şi se întorc de acolo sănătoşi. Atunci, zice Nichita Honiat, în / < 291 > Alexie Comnin, cartea 3, cap. 5, poate ar fi ajuns romînii cu cumanii la poarta Ţarigradului, de nu ar fi întrat, spre ajutoriul grecilor, ruşii în ţeara cumanilor ca să o prădeze. Carea auzind cumanii au trăbuit se lase pre greci şi să se întoarcă a-şi apăra ţeara sa. Însă Ioann, fratele lui Petru şi a lui Asan şi împărat romînilor celor din Misia, cum acoloşi, cap 7, scrie Nichita, cu oaste mare şi bine într-armată eşind din Misia, dă asupra cetăţii cei vestite Constanţia din ţinutul Rodopei, carea fără nici o greotate o şi cuprinde şi răsipindu-i murii, în Vinerea paştilor, cu deadins bate la cetatea Varna. Ci, fiindcă cei ce ţinea cetatea mai toţi era pre viteji bărbaţi, latini de neam, cu mare vîrtute sta împrotivă. Deci, Ioann fece o maşină mare, în patru muchi, cu carea, apropiindu-o la murii cetăţii, pănă în trei zile dobîndi Varna. / < 292 > Acest Ioann, cum scrie Gheorghie Aropolita, în Hronica cea scurtată, cap. 13, multe rele au făcut şi grecilor şi însuşi italianlor. Că era, zice, împărat bulgarilor atunci, cînd fu prădat Ţarigradul. Lipseşte de isnov să însămnăm aci, că aceia ce se sculară asupra lui Isaachie Anghel, împăratului grecilor, de la muntele Em, au fost romîni, nu bulgari. Că Nichita Honiat, carele din început au fost faţă, ca notariu al împăratului, în răsboiul ce îl avură grecii cu Petru şi cuAsan şi cu ceialalţi lăcuitori de la muntele Em, chiar desclineşte pre bulgari de vlahi, adecă de romîni, şi doao neamuri arată a fi fost vlahii şi bulgarii. Pre vlahi îi numeşte şi misi, iară bulgarilor niciodată { 288} nu le dă numele acesta, în istoria sa. Ba şi ţinutul acela, unde lăcuia romînii aceia ce s-au sculat asupra grecilor şi au făcut acele mari biruinţă ce le scrie el, încă îl numeşte Misia. Ba, necum să fi fost bulgari aceia ce se sculară de la muntele Em asupra grecilor, ci nici ostaşi să fi vrunii dintră bulgari cîndva, întră lăcuitorii cei din muntele Em, în toată istoria sa nu pomeneşte Nichita, ci singuri romînii, pre carii acum îi numeşte vlahi, acum misi, zice că au fost în oastea aceaia,în toată vremea aceaia, şi ajutoriu au avut de la cumani, adecă romînii de la cei din Ţeara Romînească. / < 293 > Iară scriitorii greceşti ceialalţi, carii tîrziu după Nichita Honiat au scris, sau neştiind lucru acela bine, sau nevrînd a face osebire întră desclinitele neamuri ce era în Bulgaria, nu cu numele neamului, ci după numele ţării Bulgariei, pre aceia ce se sculară atunci asupra grecilor şi îşi făcură împărăţie desclinită de împărăţiia grecilor îi numesc bulgari, precum cînd ar chiema neştine pre ruşii cei din Ungaria, unguri, după numele ţării ungureşti, întru carea lăcuesc. Deci, cînd zice Gheorghie Acropolita, în istoria sa (întru carea niciodată, în treaba aceasta, nu numeşte pre vlahi), bulgar, bulgari, totdeauna tăbue a se înţălege romînii, iară nu cei de neam bulgari. Pentru aceaia, cînd zice lăudatul Acropolita că Ioann au fost împărat bulgarilor, nu se înţălege că aela au fost numai celor de neam bulgari împărat, ci să înţălege a fi fost împărat lăcuitorilor Bulgariei, întră carii, din zilele lui Isaachie Anghel, împăratului de la Ţarigrad, căpetenii au fost romînii. Romînii făcură şi întemeiară această împărăţie din Bulgariia, carea pănă la venirea turcilor vecui. { 289} . 2. LATINII IAU ŢARIGRADUL. Cum scrie Acropolita, în istoria sa, cap. 2, Alexie, feciorul lui Isaachie Anghel, neputînd suferi suferi acea mare nedreptate, că Alexie Anghel sau Comnin scoţînd ochii lui Isaachie Anghel carele îi era frate bun, apucă împărăţiia Ţarigradului, au fugit la Roma şi căzînd la picioarele patriarhului Romei vechi s-au rugat ca să-i dea oaste, cu a căriia ajutoriu să poată lua dela unchiul său prinţască împărăţie. Era atunci în Italia mai de multe neamuri adunaţi ostaşi, gătiţi a merge ca să scoată ierusalimul de supt mîna agarenilor. / < 294 > Patriarhul, şi de mila tinărului, şi pentru că acesta mari făgădaşe făcea, îi dede mai sus-zisa oaste, cu carea ajungînd la ţarigrad, după multe vorbe fu priimit de greci împărat, fugind Alexie Comninu, de frica latinilor. Ci, în scurtă vreme, acelaşi Alexie, fecior a lui Isaachie, fu omorît de greci. De unde, oastea lătinească şi pentru acea tirănie mîniindu-se, şi pentru ca cele ce făgăduise acestaş Alexie să le poată căştiga, prind a bate la cetatea Ţarigradului carea în anul de la zidirea lumei 6711 o şi luară şi puseră dintră ai săi acolo împărat pre Balduin Flandru. . 3. RĂSBOIUL LUI IOANN, ÎMPĂRATULUI ROMÎNILOR, CU BALDUIN FLANDRU, ÎMPĂRATUL ŢARIGRADULUI. Scrie Acropolita, în istoria sa, cap. 13, că cuprinzînd italianii toată Machidonia, îmbiiară pre cetăţenii cei din Adrianopol ca să se dea şi ei supt stăpînirea lor. Ci, cetăţenii aceştea nicecum nu vrură jugul italianilor să-l priimească pre grumazii lor. De unde, italianii cu împăratul Balduin se sculară cu răsboiu asupra adrianopolitenilor. Aceştea văzîndu-se strîmtoraţi trimiseră { 290} soli la Ioann, împăratul romînilor, cu rugare ca să le dea mînă de ajutoriu şi să-i scape dintru acea mare nevoe. Nu lipsi Ioann a alerga spre ajutoriu cătră Adrianopol, unde lovindu-se oastea lui cu a lui Balduin, rămăse învinsă oastea lui Balduin, şi Balduin fu prins viu şi adus la Ioann. Acoloşi, zice Acropolita că Ioann, împăratul romînilor, tăind capul lui balduin şi scoţînd cele din lontru lui, îl înfrumseţă de toate părţile şi să obicinuia a bea din el, ca din păhar. Ci, fiindcă Nichita Honiat, carele pre larg spune lucrul, nemica nu pomeneşte despre aceasta, / < 295 > şi Acropolita încă zice numai că e veste să fi făcut Ioann acest lucru cu capul lui Balduin, nici o pricină nu avem a crede că romînul Ioann să fi beut din capul lui Balduin, împăratului de la ţarigrad. Totuşi, cu nemilostivire îl lipsi Ioann pre Balduin din lume. Că, după mrturisirea lui Nichita Honiat, în Balduin Flandru, cap. 10, Balduin fu în prinsoare, la Tîrnova, lungă vreme, şi mîniindu-se Ioann, împăratul romînilor foarte tare, pentru că Alexie Aspieta au fugit la latini, scoţînd pre Balduin din temniţă îi tăe picioarele de prin genunchi şi mîinile din cot, şi îl aruncă într-o vale, unde a treia zi murind se fece mîncare paserilor. Precum se culege din cele ce, acoloşi, scrie Nichita, se vede că un an şi patru luni fu ţinut la închisoare Balduin. Că zice că latinii un an şi patru luni ţinură împărăţiia fără de împărat, nu vrură a pune alt împărat, pănă nu au auzit adeverit că Balduin au murit. . 4. MOARTEA LUI IOANN, ÎMPĂRATULUI ROMÎNILOR. După aceaia, Ioann, împăratul romînilor, cum scrie Acropolita, în istoria sa, cap 13, nestîndu-i nemene împrotivă, că pre italiani cu totul i-au fost concenit, umblă toată Machidoniia şi o prădă, ba şi cetăţile toate { 291} din pămînt le strică, ca cînd vor răsufla grecii, să nu aibă unde să se întoarcă. Însă, ajungînd la Thesalonica, muri din boală de coaste, ce se zice pleuritide. / < 296 > . 5. FRURILĂ ŞI IOANN ASAN ŞI ALŢII ÎMPĂRAŢI AI ROMÎNILOR. După moartea lui Ioann, fratele lui Petru şi a lui Asan, cum scrie Acropolita, la locul mai sus zis, stete în locul lui împărat Frurilă sau Burilă, fiiul surorei lui. Iară Ioann, feciorul lui Asan, fiind încă prunc, pre ascuns fu dus la schithi, adecă la cumani sau la romînii cei din Ţeara Romînească. / < 297 > Ci, Ioann Asan acesta, după aceaia căpătînd ajutoriul dela cei din coace de Dunăre, mearsă asupra lui Burilă, pre carele învingîndu-l, îi scoase ochii şi se fece el împărat întru împărăţiia romînilor, carea de tatăl lui era întemeiată. Acropolita, carele era încă prunc mic cînd s-au întîmplat aceasta, după ce, în istoria sa, la cap 13, au zis că Ioann acesta fu dus de alţii pre ascuns, la schithi, prin carii se înţeleg romînii cei din Ţeara Romînească, anume moldovenii, la cap 20, scrie că acestaşi Ioann au fugit la ruşi, unde amînînd cîtăva vreme, după aceaia adunînd cîţva dintră ruşi, au luat areme asupra lui Burilă, ca să dobîndească moşiia părintească. Nu se pricepe cum ioann Asan fiind romîn, să fi poftit ajutoriu dela ruşi, mai vîrtos decît dela romîni, de oară ce ruşii ţinea cu grecii, şi pentru aceaia mainainte, cum scrie Nichita Honiat, în Alexie Comnin, cartea 3, cap 4, s-au sculat asupra cumanilor sau romînilor celor din ţeara Romînească, ca să nu poată da ajutoriu romînilor celor preste Dunăre. De unde, nu poate fi îndoială că Ioann Asan, nu { 292} cu ajutoriul altora, ci singur cu a romînilor celor din ţeara Romînească, pre carii îi chiema comani, şi scriitorii greceşti le zic şi schithi, dobîndi părinteasca moşie. Cu aceasta, împăratul Theodor Comnin sau Anghel fece legătură şi ceru dela Asan Ioann ca să-şi dea fata sa ce o chiema Maria, după fratele lui, Emanuil, precum se şi fece. Ci cum scrie Acropolita, la cap 25, Theodor Anghel nebăgînd samă de legătura ce făcuse cu Asan Ioann şi de cuscrie, şi cu jurămînt o întărise, se / < 298 > sculă după aceaia cu răsboiu asupra lui Asan Ioann cu aceaia nădejde că oastea lui Asan Ioann nice opinteala oastei greceşti nu o va putea suferi, ci toţi vor fugi. Însă Asan Ioann, măcar că cu foarte puţini ostaşi era, stete faţă asupra grecilor, pre carii îi şi bătu de îi conceni, şi pre împăratul Theodor Anghel, împreună şi pre alţi ai grecilor boiari îi prinse vii, precum acoloşi, la cap 25, ne lăsă scris Acropolita. După care strălucită biruinţă, de bună voe se supuse lui Asan Ioann Adrianopolu, puţin după aceaia Didimotihu, Voleru, tot, apoi Serre, Prilapu şi cele de prin prejur. Umblat-au şi Vlahia cea Mare toată, carea e în Thessalia, Ioann Asan; cuprinse şi Elvanu, şi pănă la Illiric prădă. De acolo, puţine cetăţi lăsînd grecilor, mai toate şie ţinîndu-le, întru care rîndui armaşi şi deregătoare, care să stringă darea, se întoarse acasă. Fu acesta, în veacul acela, de toţi judecat a fi minunat şi fricit. Şi fiind că era om, carele nu se desfăta cu vărsarea de sînge, nici nu omorea pre greci ca cei înaintea lui, toţi, şi grecii încă îl iubea. Şi aceaia, acoloşi, cap 31 şi 33, ne lăsă mărturisit Acropolita, că Ioann, împăratul grecilor, pentru ca pre vrăjmaşii săi să-i slăbească şi lucrurile sale să le întărească, avînd un fecior din muiarea sa Irina, şi Asan Ioann avînd o fată cu numele Elena, născută lui din muiarea sa, ce era ungură, adecă fată lui Andreas al { 293} doilea, craiului ungurilor, precum se vede din epistola acestuiaşi craiu trimisă cătră Onorie al treilea, papa dela Roma, trimise la Asan Ioann solie ca să dea fata sa după feciorul / < 299 > lui. Care solie priimindu-o Asan Ioann, se fece nunta întră tinerii aceia, cununîndu-i Gherman, patriarhul Ţarigradului. Atunci, zice Acropolita că împăratul şi săborul patriarhesc, pentru ca să se îmbneze cătră Asan Ioann, mai marele bulgarilor, adecă a romînilor, pentru făcuta cuscrie şi pretenie, pre arhiereul Trinovului, carele mainainte era supus patriarhului dela Ţarigrad, l-au făcut să fie de puterea sa şi să se numească patriarh. De aciia, Ioann, împăratul grecior, şi împăratul Asan Ioann adunîndu-şi oştile s-au slobozit în părţile cele de cătră apus, care era supuse lătinilor şi le prădară toate foarte, împărţînd întră sine oraşele şi ţinutul, după cum cu jurămînt se legase la olaltă. Şi pănă la murii cetăţii Ţarigradului, stînd acolo pre muri şi uitîndu-se la ei Ioann, craiul lătinilor, ajunsere împăratul Ioann şi împăratul Asan cu armele sale împreună, şi mare frică băgară în oraşele latinilor. Aşa, cu cuscriia acestor / < 300 > doi împăraţi, cu totul s-au dăbălat mîndriia latinilor. După multe altele muri Ioann Asan, la anul 1245 şi urmă în scaonul lui, feciorul lui, cel din muiare ungură Calliman, carele înoi legătura cea de pace cu împăratul grecilor Ioann; ci, în anul acelaş muri fiind prunc de 12 ani. De unde, stete în locul lui, în scaon, fratele lui, Mihail, asemenea fecior lui Asan Ioann, născut lui din irina, fata împăratului grecilor Theodor Anghel. Pre acesta, la anul 1258 l-au omorît văru-său Calliman. Şi luînd muiarea lui Asan Mihail vru să se facă el împărat în Bulgaria, ci şi pre el îl omorîră alţii. Sfîrşindu-se viţa bărbătească a împăraţilor romîneşti celor preste Dunăre, carea începuse dela Asan, { 294} fratele lui Petru şi a lui Ioann, fu ales împărat Constantin, fiiul lui Tih. Carele, ca să-i fie stăpînirea legiuită, lăpădîndu-şi muiarea, luo pre fata cea mai mare a lui Theodor Lascari al doilea, împăratului grecilor, Irina, nepoata lui Asan Ioann, împăratului romînilor, căriia i se cădea această împărăţie. / < 301 > . 6. ALŢI ÎMPĂRAŢI AI ROMÎNILOR PRESTE DUNĂRE PĂNĂ LA VENIREA TURCILOR. La anul 1277, fu omorît Tih Constantin şi apucă împărăţiia Corducuba, pre carele grecii l-au numit Lahani. Acesta au luat muiarea lui Tih. Constantin. La anul 1280, Terter, de viţă cuman, carele luase fata mai marele tătarilor, de carele fu ucis. După ce au fugit terter de frica lui Noga, vru Ţaca, feciorul lui Noga şi ginere lui Terter, să apuce scaonul, ci la anul 1294, omorîndu-l Sfendisthlav, fiiul lui Terter, stete el împărat. Despre încursele lui Sfendisthlav, asupra grecilor, vezi istoria lui pahimer, cartea 5, cap. 18. La anul 1322 moare Sfendisthlav şi îi urmează lui Gheorghie Terter feciorul lui. După moartea acestuia fu ales Mihail Streanţimer, carele din misi şi din comani, adecă din romîni din coace de Dunăre, după moşi îşi trăgea viţa. Murind, la anul 1330 Mihail, se fece împărat Alexandru. După el, Susman. – Şi năvălind turcii, la anul 1453, cu putere mare, stricară împărăţiia aceasta, precum şi a grecilor şi ale altora. { 295} Cînd era să scape Istoria această, de sub teasc, am socotit nu fără preţ lucru a fi, ca să întocmesc încă doao Disertaţii: una despre începutul limbei romîneşti, alta pentru literatura cea vechie a romînilor. Care le adaog aci. / < 302 > { 296} Disertaţie / Pentru începutul limbei romîneşti. / Fiindcă limba cea romînească e lătinească, celui ce va să cerce începutul limbei romîneşti, îi iaste de lipsă mai nainte să aibă cunoscute întîmplările limbei lătineşti. După cum ne înveaţă Eutropius, în cartea 1, limba Laţiului, întru a căruia hotar stă Roma, o-au îndreptat şi o-au potolit Latinus, craiul ţărei Laţiului, şi pre latini de pre numele său i-au numit, carea cătră anii de la începutul lumei 4018, înainte de urzirea Romei cătră anii 304, s-au întîmplat. Urmează că şi limba lătinească de la craiul Latinus au luat început a se chiema aşa. Iară ce schimbare anume, cu îndreptarea aceaia, au făcut craiul Latinus în limba lătinească, ce au lăpădat din limba cea de obşte a poporului lătinesc şi ce au adaos la această limbă îndreptată, ce să nu fi avut { 297} limba cea de obşte, nimene din cei vechi nu ne lăsă scris. Însă, cumcă alta au fost limba lătinească cea îndreptată sau corectă, şi alta ceaia ce răsuna în gura poporului lătinesc, şi cumcă ceaia fu născută din ceasta, şi diript aceaia limba lătinească cea proastă sau a poporului, cu dreptul se zice mamă limbei lătineşti ceii corecte, însăşi natura sau firea corecţiei destul de chiar areată. Asemenea, din natura corecţie urmează cumcă / < 303 > limba lătinească cea corectă nu se sugea împreună cu laptele de la mame, precum limba cea de obşte, ci cu gramatica trăbuia să se înveţe, şi pentru aceaia alta au fost a grăi lătineşte gramaticeşte, alta a grăi lătineşte de obşte. Dintru aceste se vede că şi înainte de urzirea Romei, de doao plase au fost limba cea lătinească, adecă: gramaticească şi de obşte, sau a învăţaţilor şi a poporului. Nice nu se poate arăta nici un veac, întru carele să nu fi fost lipsă de gramatică spre a învăţa limba lătinească cea corectă. Făcînd Romulus cetate, carea de pre numele său o chiemă Roma, de la carea şi romanilor li se dede nume, rădică beserică (acoloşi, pre scurt, povesteşte Eutropius), carea o numi Asilum şi făgădui tuturor celor ce vor scăla la dînsul scutire. Pentru aceaia, pre mulţi din vecinile locuri, carii făcuse întră ai săi ceva rău, fugind la dînsul, i-au priimit în cetate şi i-au împreunat cu poporul său. Şi aşa, din latini şi din tuscii păstori, precum şi din frigii cei de preste mare, carii supt Enea, din arcadi, carii dupt povăţuitoriul Evandru, cursese în Italia, ca din de multe feliuri de stihii, adună un trup şi fece poporul romîn. Cu vreme, toate neamurile Italiei ce avea osebite limbi se adaoseră cătră poporul roman. Făcîndu-se această adunare şi mestecare de neamuri de desclinite limbi, nimene nu se poate îndoi { 298} că limba lătinească cea de obşte nu de mijloc schimbare au pătimit. Şi cumcă osebite au fost limbile neamurilor Italiei, adecă a etruscilor, a grecilor, a oscilor, a insubrilor, a ligurilor şi ale altor galli şi popoare, înainte de a-şi supune grumazii biruitorilor romani, bine înveaţă Ludovicus Antonius Muratorius în Disertaţiia 32, tom. 2, al Anticvitatelor italieneşti. / < 304 > Dintru aceste ghinte sau neamuri ale Italiei, unele măcar că după mărturisirea lui Avgustin, cartea 19, cap. 7, Despre cetatea lui Dumnezeu, ghintelor celor învinse, cu jugul le punea şi limba sa cea lătinească asupră romanii, totuşi pănă şi cînd era mai în floare împărăţiia romanilor, multă vreme ş-au ţinut limbile sale, iară unor neamuri de ale Italiei, perind iale, limba lor tot au rămas întră romani. Că Aulus Ghellius, în cartea 17, cap. 17, aşa scrie: "C. Ennius zicea că el are trei inimi, pentru că ştiia grăi greceşte, osceşte şi lătineşte". Aşadară, în zilele lui Ennius încă vecuia limba oscească. La Festus se ceteşte, din fabula lui Titinnius: "Carii osceşte şi volsceşte făbulea, că lătineşte nu ştiu". Livius, în cartea 40, cap. 42, zice că cumanilor cerînd li s-au dat voe ca în publică să vorbească lătineşte, şi preconii sau vestitorii lor să aibă cădinţă a vinde lătineşte. Altă limbă dară au fost atunci la cumani în Italia, carea nu o-au fost astrucat limba cea lătinească. Şi Strabo, carele au trăit în zilele împăratului Tiberie, în cartea 5 a Gheografiei, zice că perind ghinta oscilor, vorba lor tot mai rămîne la romani şi joacă fabule romanii, în limba aceaia. de aciia, cu neputinţă era din limbile acele vecuitoare şi cuvinte şi chipuri de graiu să nu se vîrască { 299} nu numai în limba lătinească cea proastă, carea acum era de obşte tuturor popoarelor / < 305 > Italiei, ci prin nebăgarea de samă a unora, şi în limba cea lătinească cea corectă, cîteodată. Carea romanilor celor învăţaţi şi bine deprinşi în limba cea corectă foarte rău le vinea şi certa această rea întrăbuinţare. Aceaia mi se pare că sune Cvintilian, cînd scriind despre cuvintele cele streine, aşa grăiaşte: "Tac despre tusci, despre sabini, ba şi despre prenestini. Că, pre Vecţius, ca pre cel ce se întrebuinţa cu vorba aceaia, îl ceartă Lucilius, precum Pollio află în Livie patavinitate". Şi Varro zice că cuvîntul multe (multae) nu e lătinesc, ci sabin; şi aceasta pănă la pomenirea lui au rămas în limba samnitelor carii sînt născuţi din sabini. Cu mut mai lesne era din limba lătinească cea de obşte să se bage cuvinte şi chipuri de graiu în vorba lătinească cea corectă. Paradigmă şi astăzi despre lucrul acesta avem în pruncii cei romîneşti, carii în anii cei dintîiu, cînd se înveaţă lătineşte, pentru asămănarea ce iaste întră limba cea romînească şi întră limba cea lătinească, turme de cuvinte romîneşti bagă în vorba cea lătinească; ba şi unguri bătrîni am văzut, carii ştiind amîndoao limbile, şi cea lătinească şi cea romînească, cînd grăesc lătineşte, şi cuvinte şi chipuri de graiu romîneşti, fără a se pricepe ce fac, aruncă în vorba lor cea lătinească. Pentru aceaia, cu deadins romanii cei învăţaţi scria cărţi şi da regule spre abaterea cuvintelor celor streine de la limba lătinească cea corectă, precum şi spre polirea sintaxei limbei aceiiaşi. Dirept aceaia pre { 300} pruncii săi îi silea a merge la shoală şi a se / < 306 > învăţa gramatica lătinească. Aceasta e ceaia ce zice Tullius, în cartea 3, de Oratore, că preceptele de a vorbi lătineşte le dă învăţătura cea pruncească. Şi Cvintilian, în cartea 1, cap. 10, mărturiseşte că alta e a grăi lătineşte, alta a grăi gramaticeşte, adecă alta e a grăi în limba lătinească cea comună sau de obşte, care împreună cu laptele se sugea de la mamă, alta a grăi în limba lătinească cea corectă carea se înveaţă la shoală, din gramatică. Vezi mai sus lăudata Disertaţie 32 a lui Muratorie, întru carea pre larg se cuvîntă despre lucrul acesta. Mult schimbîndu-se limba lătinească cea de obşte, prin aceaia că fu împărtăşită tuturor ghintelor Italiei celor de deosebite limbi, multe dialecte a limbei aceştiia preste toată Italia se escară, în fieştecare parte a Italiei, după feliul limbei neamului ce lăcuia în ţinutul acela. Drept aceaia osebite cuvinte de la toate neamurile acele au căutat să priimească în sinul său limba lătinească cea de obşte; şi fiindcă era stăpînea, precum şi astăzi, în toată Italia, au început mai de obşte a se chiema limba italienească. Răsbătînd în Italia şi lungă vreme domnind acolo gotii, longobardii şi alte ghinte nemţeşti, cu mult mai vîrtos se schimosi limba lătinească cea de obşte sau italienească; ba, după veacuri, şi însuşi italianii îşi prefăcură limba altmintrea şi o aduseră la statul acela, întru carele a astăzi. Din cele pănă aci despre limba lătinească cea comună zise, lesne se poate afla începutul limbei romîneşti. Aceaia se ştie, că ulţimea cea nemărginită a romanilor, a cărora rămăşiţe sînt romînii, pre la începutul sutei a doao de la Hs., în zilele împăratului Traian, au venit din Italia în Dachia şi au venit cu acea limbă lătinească { 301} carea în vremea / < 307 > aceaia stăpînea în Italia. Aşadară limba romînească e acea limbă lătinească comună carea pre la începutul sutei a doao era în gura romanilor şi a tuturor italianilor. De oară ce dară, cum mai sus am însămnat, limba lătinească cea comună, după vremea eşirei romanilor din Italia la Dachia, cumplite schimbări au mai suferit în Italia, urmează că limba romînească e mai curată limbă lătinească a poporului roman celui veachiu decît limba telienească cea de acum, şi mai cu cădere iaste a judeca din limba cea romînească, cum au fost limba romanilor celor vechi, decît în limba italienească cea de acum. Măcar că aceaia nu putem tăgădui că în limba romînească sînt vîrîte cuvinte de ale varvarelor ghinte, anume ale slovenilor, cu carii au petrecut împreună; carea cum s-au întîmplat, am spus în Istoria cea despre Începutul Romînilor în Dachia. Însăslovenii de ţesetura limbei romîneşti cea dinlontru nicecum nu s-au atins, ci aceaia au rămas întreagă, precum era cînd întîiu au venit romanii, strămoşii romînilor, în Dachia. Ci şi cuvintele, care sînt de la sloveni, vîrîte în limba romînească, pre lesne se cunosc { 302} şi uşor ar fi, de s-ar învoi romînii spre aceaia, a le scoate şi a face curată limba romînească. Aceaia încă se pricepe căci întră romîni sînt mai multe dialecte. Fiind adecă că şi atunci, cînd au venit coloniile romane în Dachia, mai multe dialecte ale limbei lătineşti ceii de obşte era în Italia, şi fiindcă coloniile acele din toată părţile Italiei au fost adunate, urmează că mai multe dialecte au adus cu sine. Însă, măcar că limba romînilor e împărţită în mai multe dialecte, a cărora osebire mai vîrtos stă în pronunţiaţia sau răspunderea unor slove, totuşi romînii cei din coace de Dunăre, toţi se înţeleg laolaltă; ba în cărţi nice nu au fără o dialectă singură: / < 308 > desclinirea dialectelor numai în vorbă se aude. Iară dialecta romînilor celor dincolo de Dunăre atîta e însctreinată de limba romînilor celor dincoace de Dunăre, pentru copia sau mulţimea cuvintelor celor greceşti, cu care e acoperită, cît romînii cei dincoace de Dunăre, pănă nu se dedau cu dînşii, puîin îi pot pricepe ce vorbesc. Însă aceaia se cade a li se da lor, că multe cuvinte lătineşti pănă astăzi le ţin, care la romînii cei dincoace de Dunăre, cu totul sînt date uitărei, precum şi la romînii cei dincoace de Dunăre, asemenea, multe cuvinte lătineşti se află, care întră romînii cei dincolo de Dunăre în deşert le vei căuta. Îmi vine aci aminte şi aceaia, că se află unee cuvinte în limba romînească, care pentru că nice la italiani, nice la sloveni astăzi nu sînt, zic unii că trăbue să fie sau de la dachi, sau de la altă oarecare limbă de a ghintelor { 303} ce mai demult au umblat prin Dachia întră romani. Ci, de oară ce, precum mai sus am văzut, cînd au venit coloniile romane în Dachia, era mai multe dialecte ale limbei lătineşti în Italia, din însoţirea cu desclinite neamuri ale Italiei născute, au nu putea coloniile acele cu sine să aducă în Dachia unele cuvinte dintru unele părţi ale Italiei, carela italiani demult acum au părit, iară la romîni să mai ţin, precum văzum că şi întră însuşi romînii unele cuvinte vechi se ţin la cei dincolo de Dunăre, altele la cei dincoace de Dunăre; ba şi întră singuri romînii cei dincoace de Dunăre, în unele ţinuturi, se află cuvinte lătineşti, care întru alte ţinuturi nu se mai pomenesc. Aşa, pentru esemplu, maramorăşenii zic nu am op, carii alţi romîni o zic nu am lipsă, ş.c. Asemene se întîmplă şi întră romînii cei dincolo de Dunăre, că şi întră ei sînt mai multe dialecte, măcar că ei, întru pronunţiaţie,toţi sînt uniţi. Aşa, p.e., la ei de obşte se zice hiiu, adecă fiiu; ci, în unele părţi / < 309 > zic natu, de la cuvîntul lătinesc natus. Nemica dară nu ne sileşte ca acele cuvinte romîneşti, care astăzi nu se află nici la italiani, nice la sloveni, mai vîrtos să zicem că sînt vîrîte în limba romînească sau de la dachi sau de la altă oarecare ghintă varvară în Dachia, decît aduse din Italia. Aşijderea se cade să zicem şi de cuvintele acele, care şi la romani şi la italiani se află, iară în cărţile lătineşti nu se cetesc, că sînt de la ghintele cele vechi ale Italiei, băgate în limba lătinească cea de obşte, carea iaste cea romînească şi cea italienească. Unii, cărora le iaste urît numele romînesc, cu aceaia se nevoesc a micşora pre romîni, că zic că limba romînească { 304} foarte se loveşte cu limba cea slovenească, şi ţesetura ei cea dinlontru asemene iaste cu a limbei ceii sloveneşti; şi pentru aceaia iaste a crede că romîni sînt fară slovenească, iară nu romană. Cumcă romînii sînt adevăraţi romani, strănepoţi romanilor aduşi de Traian în Dachia, am adeverit în Istorie. La asămănarea limbei romîneşti, în ţesetura ei cea dinlontru, cu limba cea slovenească, ce-şi nălucesc protivnicii vom răspunde după ce vom cuvînta întîiu despre începutul articlilor celor definiţi ai italianilor. Muratorius, în Dissertaţiia 32, cea mai sus-lăudată, cercînd începutul stricării limbei lătineşti în Italia, zice că, măcar că şi mai nainte era liba aceasta smintită, totuşi domnind în Italia longobardii, se fece stricarea cea cumplită. Că atnci mulţime multă de limbă nemţească, bărbaţi şi mueri, se revărsară preste toată Italia. Carii, drept, învăţară limba italianilor ca cea mai dulce şi adînc înrădăcinată, că, măcar că Italia era atunci deşertată de lăcuitori, totuşi, cu mult mai mare era numărul italianilor decît a veneticilor longobardi. Învăţară, zicei, / < 310 > limba italienească, ci aşa cît şi ei cuvinte noao şi trebi noao băgară în limba italienească. Pentru esemplu, avînd, zice, longobardii, ce era popor de fară nemţească, articlii puşi înaintea numelor, pre lesne urmînd italianii obiceaiului acestuia, începură şi ei a da loc articlilor, în limba sa, adecă a întrebuinţa Il, La, Lo, Le, Li, I, carea cum s-au făcut, zice că bine se vede a fi aflat Castelvetrus, a căruia aflare, după aceaia, o băgă în cartea sa cea despre începutul limbei ceii de obşte Celsus Cittadinus. Adecă, din pronumele lătinesc Ille, Illa, Illi, Illae, pre încetu au izvorît articlii cei italieneşti. Că, deprins fiind norodul, pentru esemplu, a zice Illo caballo, illa hasta, illae feminae, lăpădînd cea dintîiu şi ceialaltă silabă, la { 305} adecă lantru scurtarea, au început a zice il cavallo, lo cavallo, la asta, l'asta, li cavalli, i cavalli, le femine. Carea a lui Castelvetru judecată, zice că foarte o razimă pronumele Loro cel, afară de toată îndoiala, născut din Illorum, lăpădînd dintr-însul Il. Aceaiaşi o pot întări, zice, şi litaniile cele în zilele lui Carol cel Mare, pre la anul 790, scrise şi vestite în zilele noastre de preanvăţatul Mabillonius întră Analectele cele vechi, foaia 171 a ediţiei ceii mai noao, carea o-au însămnat şi Du-Cangius, în Glossariul lătinesc, la cuvîntul lo, în loc de ille. Acolo se citeşte că au strigat norodul: Adriano Summo Pontifice et Universale Papae vita (în loc de Pontifici et Universali) Redemta Mundi. Tu lo adjuva. Aşa ceteşte Ducangius, ci în ediţiia cea mai sus-pomenită se află Tu lo juva. Aceaiaşi se vede în următoarele rugăciuni poftorit, precum şi tu los juva, cînd grăesc în numărul mulţimei. Care adeverit areată că din tu illum juva s-au făcut întîiu tu illo juva, şi pre urmă tu lo juva. Alt esemplu ne arată Campius, în Apendice la tomul / < 311 > 1 a istoriei besericei cei dela Placenţia, foaia 455, adecă în Diploma împăratului Carol celui Mae, ce se ţine de la anul de la Hs. 808, unde cetim: etc. Şi veacurile cele de demult, în locul dativului Illi, pentru ca să se desclinească de nominativul Illi, se văd a fi băgat Illui, de unde apoi curse Lui. Care cuvînt se află în formulele cele preavechi a lui Marculfus, cartea 1, cap. 1, unde aceste cuvinte se citesc: Sicut constat ante dicta villa ab ipso Principe memorato lui fuisse concessa. Însă Bignonius şi Menagius nu fără treabă socotesc că Lui s-au făcut din Illius. Merge mai încolo Muratorius şi zice că italianii, gallii şi spaniolii, de acolo se îndemnară a adaoge numelor articlii, de carii e lipsită limba cea lătinească, că auzind ei pre goti, pre longobardi, pre franci că întrăbuinţează părticele { 306} care însmnează oarecare lucru adeverit, şi zic Der Konig, Die Frau, Das Grab, cu oareşice schimbare în căderi şi în numărul mulţimei, pentru aceaia şi ei prinseră a zice Lo, La, Li; în loc de Ille Rex (acel craiu), Illa Mulier (acea muiare), Illi Milites (acei soldaţi) etc. Aşa şi gallii au început a întrăbuinţa Le, La, Les etc. şi spaniolii El, La, Los etc. Mulţi şi din greci şi din arabi lăcuia în Italia, şi întru împărăţiile creştinilor cele despră miazăzi. Şi cunoscut e că grecii au articlii săi. Ba şi arabii au Al, carele aceaia însămnează la ei, ce înseamnă la italiani Il, La, Lo, şi la spanioli El. Mateus Silvaticus, în Pandectele doftoriei ce fur scrise la anul 1317, zice că Al şi El, aceaia însămnează la arabi, carea la italiani, la, Le, Li, Lo. Sînt, pre urmă, acoloşi, zice Muratorius, carii socotesc (şi întră aceia iaste Buhursius (Bouhoursius), în Entretien II d'Ariste), că în limba galliciească nici un / < 312 > articlu n-au fost pănă la sfîrşitul sutei a noao. Adevărată e sau ba părerea acestora, pentru lipsa monumentelor celor vechi ale limbei galliceşti, nimene nu poate lesne judeca, precum nice noi, zice, nu putem arăta vremea cînd în limba noastră (cea italienească) s-au băgat articlii. Împenate gîcituri sînt aceste, ci nerăzimate de adevăr. Pentru că limba lătinească cea învăţată sau corectă ţinîndu-se în cărţi, nu în gurile poporului lătinesc, pururea întocma şi fără schimbare au rămas. De unde monumenturile ce se aduc înainte, nu sînt doveadă că doară limba aceaia cîndva în sine au pătimit schimbare şi sminteală, fără ca nevoinţa fiilor lătineşti nu totdeauna au fost întocma întru învăţătura { 307} cea gramaticească a limbei lătineşti ceii corecte. Mai vîrtos butind ghintele varvare şi lungă vreme domnind în Italia, încetase shoalele gramaticeşti, precum întră greci, de cînd îi stăpîneşte turcul, de tot au slăbit învăţăturile întră ei. Deci, puţini fiind întră fiii lătinilor carii cu deadins să înveţe gramatica, cei mai muţi, din lpsa gramaticei ceii iscusite, nu putea scriind lătineşte să nu mestece cuvinte şi chipuri de graiu din limba cea de obşte sau proastă. De acolo sînt schimonosirile, în monumenturile lătineşti cele vechi. Şi aceaia ce s-au luat a se zice: veac de aur, sau de argint, sau de fier, sau de lut a limbei ceii lătineşti, nu aceaia însămnează, că doară limba cea lătinească ca corectă sau învăţată, după ce au ajuns odată la deplinire, în sine într-un timp au fost mai iscusită decît într-altul; şi din limba de aur scăzu după aceaia a fi de argint, apoi de fier, pre urmă de lut, ci cumcă nevoinţa spre învăţătura gramaticească nu au fost totdeauna asemene. Nice n-au fost nici un veac nevoinţa aceasta întru toţi întocma. Pentru aceaia şi în veacul cel de aur a limbei lătineşti, carele nu / < 313 > învăţa deplin regulele gramaticeşti, nu putea să scrie curat lătineşte; vede-se aceasta şi din inscripţia cea în veacul lui Avgust Chesariul făcută, carea în zisa Dissertaţie a lui Muratorius, aşa se ceteşte: { 308} . Acoloşi, Muratorius aduce pe Cvintilian carele mărturiseşte că şi în veacurile cele fericite a împărăţiei romanilor, în însăşi Roma mulţimea grăia varvariceşte, adecă nu în limba cea corectă, şi în veacurile cele mai slabe, căruia îi era bine cunoscute regulele gramaticeşti, bine scriia lătineşte, precum şi astăzi se întîmplă. Drept aceaia, veacul cel de aur al limbei lătineşti aceaia însămnează, că atunci mai cu deadins se da în shoale regulele cele gramaticeşti, şi mai cu sîrguinţă, şi mai mulţi le învăţa decît după aceaia. Deci, nu limba lătinească cea învăţată, ci singură cea comună limbă lătinească, carea de la o vreme au început a se chiema italica (italienească), au pătimit schimbare. Însă şi aceasta să fi pătimit acea schimbare, cît, după năvălirea ghintelor nemţeşti în Italia, să fi priimit de la aceste neamuri a întrăbuinţa articlii, nicecum nu se poate crede, de oară ce şi romînii au rticlii definiţi, în limba lor, carii sînt: îl (il), le (le), lu (lu); lu acesta romînii cei dincolo de Dunăre, aşa îl zic întreg lu (lu), iară cei dincoace de Dunăre îl apostrofesc, / < 314 > lăpădînd u: l' (l'), bună oară: omul' (omul'), omulu (omulu); a, carele la italiani se zice la (la), în numărul mulţimei i (i) la romînii cei dincoace de Dunăre, li (li) la cei dincoace de Dunăre; bună oară: oamenii (omeni i), oameni li (omeni li), le (le). De cînd au întrat gotii în Italia, romînii sau romanii cei din Dachia nici o împărtăşire n-au avut cu italianii, nice pănă au domnit { 309} acolo gotii, nice după aceaia. Urmează, dară, că fiind articlii la romîni, precum şi la italiani, înainte de întrarea nemţeştilor ghinte în Italia au avut italianii în limba sa articlii. De ar fi fost cunoscută lui Muratorius şi altor preanvăţaţi bărbaţi limba romînească, altmintrea vrea să scrie în lucruri de aceste, şi cu adevăr, nice nu ar fi avut prilej a se slobozi la gîcituri înşelătoare. Dară vei zice: gotii, înainte de a merge la Italia, au fost în Dachia şi au domnit preste romîni, ca la o sută de ani. Drept aceaia poate gotii întîiu au stricat limba romanilor celor din Dachia şi au băgat întră dînşii obiceaiu a întrăbuinţa articlii, carii nu-i are limba cea lătinească; după aceaia mergînd în Italia şi italianilor le-au împărtăşit întrăbuinţarea articlilor. În Istorie am arătat greaţa romînilor cea cătră limba goticească. Apoi, mai sus de şese sute de ani sînt scurse de cînd în Ardeal, în multa săsime, petrec romînii cu sasii şi necum să se fi împrumutat de la sasi cu ceva din cele ce se ţin de alcătuirea limbei cei dinlontru, ci nici cuvinte, nicedecum pănă astăzi n-au priimit de la ei. Atîta înstreinare are limba romînească de cătră limba gotilor, cît sasul Eder din Ardeal, mare protvnic al romînilor, de acolo au luat prilej a zice că romînii, în zilele gotilor n-au fost în Dachia. Şi au putea romînii, întru acela chip să se dedea cu limba gotilor, cît în cele dinlontru a ţeseturei limbei / < 315 > sale să priimească unele de la goti, cum iaste întrăbuinţarea articlilor, şi apoi cuvinte goticeşti să nu se vîrască în limba lor, precum preaadeverit iaste că nicecum nu s-au vîrît? Deci, dacă de la sasi, întru { 310} atîtea veacuri, nemica n-au priimit romînii în limba lor, cum, întru o sută de ani, gotii să fi putut răsbate în cele dinlontru ale limbei romînilor, cît întrăbuinţarea articlilor, carea mai nainte să nu o fi avut, să o bage, unde adeverit iaste că cuvinte n-au putut să vîrască? Cum, neavînd romînii nici o împărtăşire în zilele gotilor cu italianii, au putut aşa să se lovească cu italianii, cît întocma aceiaşi articlii, şi dintru acelaşi izvor al lătinescului pronume Ille, Illa, să-şi întocmească şie articlii şi ceştea şi ceia? Cum, de nici la romîni, nici la italianii nu e nici o supţire umbră de urmă de al nemţescului Der, Die, Das? Lîngă aceste, ghintele nemţeşti din care era gotii, precum şi toate alte neamuri la carii sînt articlii, aceia îi pun înaintea numelor, iară romînii îi pun după nume. De ar fi luat romînii obiceaiu de la goti a întrăbuinţa articlii, cum putea fi aceaia: obiceaiul de a întrăbuinţa articlii să-l ia de la goti şi apoi, împrotiva firei limbei gotilor, de unde s-au învăţat a întrăbuinţa articlii, ba împrotiva firei limbei tuturor neamurilor, să-i pună după nume? Singură această luare aminte ajunge spre adeverire cumcă romînii sau romanii cei din Dachia nu au luat de la goti a întrăbuinţa articlii, ci din Itaia au adus datina aceaia cu sine strămoşii romînilor, în zilele lui Traian. De unde urmează că şi italianii, nu de la goti, nice de la longobardi, au luat a întrăbuinţa articlii, ci cu mult mai nainte de a întra neamurile aceste în Italia au avut în limba sa această alsăuire. / < 316 > { 311} Drept, limba lătiească nu are articlii acei definiţi, carii sînt în limba romînească şi în cea italienească, precum şi în limbile frîncească şi spanioleasc, ci oare avutu-i-au înainte de a o îndrepta Latinus, raiul latinilor, sau ba, nu se ştie. Poate dară şi limba lătinească au avut mai nainte articlii aceştea, ci Latinus, pentru scurtarea aceaia iaste neadeverit, oare limba lătinească cea comună ş-au întocmit articlii Il, La, Lo, Li, Le, de la pronumele limbei lătineşti cei corecte Ille, Illa, Illo, Illi, Illae, au pronumele acest e născut din articlii aceia. Aceaia iaste adeverit, precum văzum deasupra, că nu limba lătinească cea proastă s-au făcut din limba lătinească cea corectă, ci ceasta din ceaia. De aciia, măcar că ne-am deprins a zice că limba romînească e fiică limbei lătineşti, adecă ceii ocrecte, totuşi, de vom vrea a grăi oblu, limba romînească e mamă limbei ceii lătineşti. Nice să nu te scăndălisască aceaia, că limba romînească e spinoasă şi apusă pre lîngă limba cea lîătinească. Că au nu din spini se naşte rujă preafrumoasă? Şi din mamă de soiu sau de fară de jos şi apusă nu o dată s-au născut fiu carele prin polire iscusită au ajuns a fi cel mai strălucit împărat? Pre urmă, dacă în limba romînească, nu numai întră romînii cei dincoace, ci şi întră cei dincolo de Dunăre, carii în suta a treia de la Hs. fură despărţiţi de ceşti dincoace de Dunăre, pănă în Thessalia şi pre airea, ba şi întră alte popoare de sînge italienesc, bunăoară întră valdensi şi întră lăcuitorii muntelui Apennin, e datinăna pune articlii după nume şi nu înainte de nume, cum fac toate alte neamuri care au { 312} întrăbuinţarea articlilor, urmează că şi italianii, mai demult nu înainte, ci după nume au avut obiceaiu apune articlii şi a-i pune înaintea / < 317 > numelor tîrziu, de la goti sau de la longobardi şi de la alte ghinte nemţeşti, care e adeverit că tare au schimbat limba lătinească cea comună în Italia, s-au învăţat. Nice nu urmează nici o micşorare sau defăimare a limbei romîneşti, căci întru aceasta articlii se pun după nume, pentru că, precum lătineşte se zice bine şi Ille equus (acel cal) şi equus ille (calul acel), ba pare că mai vîrtos se mărgineşte lucrul, cînd puni pronumele după nume, decît cînd înainte şi zice equus ille. Şi, de vei lua bine aminte la romîni mai tare se hotărăşte sau mărgineşte lucrul punînd articlu după nume, decît întru alte limbi, în care articlu se pune înainte de nume. Nu fără înţelepţie dară strămoşii romînilor şi a italianilor cei vechi au luat a întrăbuinţa articlii după nume şi nu înainte de nume. Muratorius, în Dissertaţiia cea de multe ori pomenită, zice, cum mai sus am însămnat, că latinii cei vechi, pentru ca să desclinească dativul Illi de nominativul Illi, în dativ, în loc de Illi, au zis Illui, şi de acolo, apoi se născu Lui; iară Bignonius şi Menagius zic că Lui se urzi din Illius. Asemenea, Loro, zice că se fece din genetivu mulţimei, Illorum. Fie cum va fi, aceaia iaste adeverit că şi întru aceste mai bine s-au păstrat vechimea la romîni decît la italiani. Că la italianii de astăzi Lui iaste pronume în nominativu numărului singuratic, carele la latini se zice Ille şi la romîni El. Iară la romîni Lui şi acum iaste în dativ; şi în genitiv alui. Însă aceste, cînd se pun singure, { 313} sînt pronume, care la lătini se zice Illi, Illius, iară cînd se împreună cu oareşce nume, sînt articlii definiţi; atunci alui după nume, precum iaste datina romînilor, a pune articlii după nume. Asemenea, Loro, la italiani iaste numai pronume, şi în căderea cea dintîiu sau în nominativ, / < 318 > care la latini se zice Illi, la romîni ei. Iară la romîni iaste şi astăzi în genitivu numărului mulţimei împreună şi în dativu al aceluiaşi număr, care mai desvălit se vor vedea în paradigma sau esemplu ce îl vom aduce mai jos.Să vedem acum asămănarea limbei romîneşti cu cea slovenească sau sclăvească, întru alcătuirea sau ţesetura cea donlontru, carea şi-o nălucesc protivnicii şi cu răutate înşeală pre cei neştiutori de limba romînească cetitori. Limba romînească are articlii definiţi, cum văzum mai sus. Slovenii nu au aceia articlii, ci, cînd vreau să mărginească vrun lucru, se întrăbuinţează cu pronumele arătătoriu (Pronomine demosntrativo) obi, ova, ovo, ca şi latinii cu Hic, Haec, Hoc. Ba, atîta iaste nesuferitoare limba slovenească de articlii definiţi, cît, măcar că cei ce întîiu au prefăcut cărţile besericeşti din grecie pre slovenie , toată limba slovenească o-au schimosit şi o-au grecizat într-atîta, cît şi aoristul grecesc şi numărul duale, carenici mai nainte nu au avut limba slovenească, nice astăzi nici într-o dialectă a zisei limbi nu se află, i-au vîrît în cărţile sloveneşti, totuşi articlii definiţi carii îi are şi limba grecească, n-au putut să-i bage. { 314} Dissertaţie Pentu literatura cea vechie a Romînilor/ 1. ROMÎNII MAI DEMULT S-AU ÎNTRĂBUINŢAT CU SLOVELE CELE LĂTINEŞTI. Nu e îndoială că romanii, strămoşii romînilor, cînd au venit de la Roma în Dachia, şi s-au aşezat de moşie a lăcui aci, cu acele litere sau slove au trăit în trebile sale, cu care se întrăbuinţa ceialalţi romani rămaşi la roma şi în toată Italia. Aceasta şi din cele multe inscripţii, în marmuri tăiate, ale romanilor celor vechi din Dachia, care s-au aflat şi pănă astăzi se sapă din pămînt în Dachia, mai vîrtos în Ardeal şi în Bănat, toate cu slove lătineşti scrise, se vede. După ce au scăpat împăraţii romanilor de a mînă Dachia această vechie şi au început a o stăpăni mai o ghintă varvară, mai alta, cum am arătat la cap. 4, în Istorie, nu numai toată împărtăşirea romanilor celor din Dachia cu ceilalţi romani s-au rătezat, ci şi cursul învăţăturei şi al ştiinţelor cu domniia varvarilor nu puţin s-au împiedecat. De aciia iaste că nici un monumînt nu aflăm, din carele anume să vedem cu ce feliu de slove s-au întrăbuinţat romanii cei din Dachia vechie, după ce au început acolo a stăpîni varvarii. { 315} Totuşi nu poate fi îndoială că romanii aceştea, şi după năvălirea varvarelor ghinte, au urmat a trăi cu slovele cele lătineşti / < 325 > care strămoşii lor le-au fost adus cu sine de la Roma, de oară ce despre o parte nu se poate crede romanii aceia, măcar că era apăsaţi de varvari, într-atîta să se fi ovilit, cît necum de alte ştiinţe, ci pănă şi însăşi de slovele sale să-şi uite; şi aceasta cu atîta mai vîrtos nu se poate crede, că nici o ghintă varvară de acele ce au fost în Dachia nu cetim să se fi sculat răsboiu tocma asupra slovenilor, despre altă parte, cum voiu arăta în Istoria cea besericească a Romînilor carea, custînd cu ajutoriul lui Dumnezeucuget a o aduna din răsîpiri, romanii cei din Dachia şi în zilele varvarilor acelora au fost creştini, au avut preoţii săi, carii sluja sfînta liturghie şi alte taine sfinte. Aşadară au avut cărţile sale, de unde se împlinesc acele. Aceste cărţi nu au putut să fie scrise fără acele cu are se întrăbuinţează astăzi ruşii, sîrbii şi romînii în beserică, tîrziu, adecă în suta a noao de la Hs., cînd neamurile slovene întîiu se feceră creştine, fură iscrăşite de Chirill, pentru carea se şi chiamă chiriliane. Ci să fi fost scrise cărţile romînilor pre acele vremi cu slove greceşti, de nicăiri, nici măcar umbră de prepus nu se iveşte. Aşadară au fost scrise cu acele slove, care şi mai nainte le avusese romanii aceştea, adecă cu lătineşti. { 316} Carea de acolo tocma se întăreşte, că romînii cei preste Dunăre, a cărora strămoşi în zilele lui Gallien şi a lui Aurelian eşise din Dachia ceastă vechie, măcar că era mestecaţi întră greci, ţinea încă, în zilele acele, slovele cele lătineşti, de oară ce adeverit iaste că episcopii romînilor celor din Misia cea de Jos, pre la jumătate suta a cincea de la Hs., adunaţi în săbor, epistolia carea o trimiseseră cătră împăratul Leon, la ţarigad, pentru uciderea sfîntului Proterie Alexandreanul şi pentru săborul de la Halchidon, / < 326 > o scriseră lătineşte, şi apoi, la Ţarigrad, pentru ca să o înţeleagă împăratul şi ceilalţi, fu întoarsă pe grecie. Fost-au la epistolia aceasta mai din multe eparhii iscăliţi episcopi romîneşti, anume Marcian, episcopul Abritului, Petru, episcopul Novelor, Marcell, episcopul Nicopolului, Dita, episcopul Odissei, Marţial, episcopul Appiariei, Monofil, episcopul Dorostorului. Despre care mai pre larg se va grăi în Istoria Besericească a romînilor. Dintru aceste, nu fără înţelepţie culege cel cu nemăsurată învăţătură Le Cvien, în cartea ce se numeşte Oriens Hristianus, tom. 1, faţa 1217, că în Misia de Jos, în multe locuri, mai vîrtos limba cea lătinească, adecă romînească, decît cea grecească, era de obşte. Iarăşi însămnăm aci, că doao limbi era lătineşti, una carea o grăia norodul, şi aceasta o învăţa de la mumă-sa, alta a celor învăţaţi, şi aceasta o învăţa în shoală de la dascăli, precum şi astăzi. Ci şi una, şi alta, întocma se zicea lătinească. Limba carea o grăia norodul iaste limba cea romînească. De vreme ce episcopii romîni cei preste Dunăre adunaţi în săbor, au scris împăratului grecesc lătineşte, urmează că au fost neştiutori de limba grecească. De unde nendoit lucru iaste că vii cei preste { 317} Dunăre, şi în slujbele cele besericeşti, cu slove lătineşti şi cu limbă lătinească se întrăbuinţa. Dacă romînii cei preste Dunăre, mestecaţi întră greci şi supuşi împăraţilor greceşti de la Ţarigrad, au avut datina aceaia, / < 327 > cu cît iaste a mai crede că romînii cei dincoace de Dunăre, adecă din Ardeal, din Bănat, din Ţeara Romînească, din Moldova, ş.c., unde nici un picior de grec nu era, nici împăraţii cei greceşti nu poruncea, nu numai slovele strămoşeşti cele lătineşti le-au ţinut, ci şi slujbele cele besericeşti în limba lătinească le împlinea. . 2. ROMÎNII CEI DINCOACE DE DUNĂRE, ÎN SUTA A CINCISPREZECE DE LA HS., AU LĂPĂDAT SLOVELE CELE LĂTINEŞTI ŞI AU PRIIMIT CELE CHIRILIANE. Dimitrie Cantemir carele foarte mare învăţătură au avut, precum din cărţile cele de dînsul scrise lămurit se vede şi împreună au fost vodă în Ţeara Moldovei şi pentru aceaia nimene nu se poate îndoi că avînd arhivurile cele vechi ale domniei Moldovei pre mîna sa, prea bine au ştiut lucrurile Moldovei cele vechi, în Istoria Moldovei, la cap. 5, aşa scrie: că ţinînd romînii slovele cele lătineşti pănă în vremea săborului de la Florenţia, carele în suta a cincisprezece au fost adunat şi unde pre urmă se fece unirea întră greci şi întră lătini, după săborul acesta, în carele şi mitropolitul Moldovei împreună cu împăratul de la Ţarigrad şi cu ceilalţi greci se unise cu lătinii, Theoctist, diaconul lui Marcu Efesenu, de neam bulgar sau sîrb, urmînd în scaonul mitropoliei Moldovei, stete de Alexandru Vodă al Moldovei, ca să lapede slovele cele lătineşti din Moldova şi să priimească cele chiriliane, cu care { 318} se întrăbuinţează ruşii şi sîrbii, pentru ca nu ţinînd mai încolo slovele cele latineşti, tinerii romînilor cetind cărţile lătinilor să se alipească cu inima cătră dogmele lătinilor. / < 328 > Adecă, Marcu, arhiepiscopul Efesului, nevrînd a iscăli unirea care o făcuse ceilalţi greci cu lătinii, în săborul de la Florenţia, şi pentru aceaia fugind de la săbor, fece răscoală mare prin toate ţările cele de lege grecească, cît toţi, la cei ce iscălise zisa unire se uita ca la nişte păgîni, ca şi pre romînii cei dincoace de Dunăre să-i întărească întru neunire şi să-i facă să urgisască pre romani şi pre toţi italianii, stete să încapă Theoctist bulgarul, credinciosul al său ucenic şi diacon, mitropolit la Moldova, în locul mitropolitului celui ce iscălise unirea, în săborul de la Florenţia. Acest Theoctist ştiind că limba romînească e foarte aproape cu cea italienească socoti că, de vor mai ţiea romînii slovele cele lătineşti, avînd şi italianii aceleaşi slove, vor scrie aceştea cărţi în partea făcutei uniri, care cetindu-le romînii se vor pleca a se uni cu romanii şi cu ceilaţi italiani, ai lor fraţi, şi aşa va scădea treaba grecilor. Deci, cu dovede dintru acest izvor trase, înşelă pre Bunul Alexandru, voda Moldovei, ca să lapede cu totul slovele cele lătineşti din Moldova, cît nimărui să nu-i fie slobod a se mai întrăbuinţa cu iale în limba romînească şi să priimească cele chiriliane, tuturor italianilor şi pănă aci şi romînilor, necunoscute. { 319} Prin această necumpătată şi fără de vreme a legei rîvnă, cum mai sus-lăudatul Cantemir, cu plîngere, la arătatul cap înseamnă, pricinui Alexandru vodă acea varvarie, adecă acel întunerec şi neştiinţă, întru carea astăzi zace Moldova. Fapta aceasta a lui Alexandru vodă şi a moldovenilor, o îmbrăţoşară după aceaia şi ceialalţi romîni dincoace de Dunăre, toţi; de unde toţi romînii aceştea, cu acelaşi întunerec de neştiinţă fură acoperiţi. Dară nu se opri răul aci. Ci, precum slovele strămoşeşti cele lătineşti fură cu totul desrădăcinate dintră romîni, aşa / < 329 > şi limba romînească fu izgonită de prin besericile romînilor, şi în locul ei băgară cea slovenească, carea necum poporul, ci nici preoţii romîni nu o înţelegea. Nu e de a te mirare dară, că atîta întunerec au urmat în romîni, întru carele şi astăzi multora le place a mai zăcea. Nendoit lucru iaste, că izvorul a toată nefericirea romînilor se trage din urgiia grecilor şi, după dînşii, a sîrbilor cea asupra romanilor şi a tuturor italianilor. Acea urgie asupra romanilor şi asupra italianilor, prin viclenele meşteşuguri ale grecilor şi ale sîrbilor, cu stemătul legei, aşa cu grosu fu vărsată şi în inimile romînilor, cît romînii toate cărţile sale care era scrise cu slove lătineşti, le prăpădiră, ca şi pomenirea lor să se şteargă de pre faţa pămîntului. De aciia iaste că nici o carte besericească de acele vechi, scrisă cu slove lătineşti, astăzi nu se vede, ba nici hrisoave de ale prinţipilor romîneşti, scrise cu slove lătineşti, din cîte ştiu, nu se află. Că, încălecînd pre romîni, cu stemătul legei, grecii şi sîrbii, şi hrisoavele { 320} prinţipilor romîneşti prefăcîndu-se de pre romînie pe slovenie, cele romîneşti, ca cele ce era scrise cu slove lătineşti, fură prăpădite. De unde, de se află în limba slovenească vrun hrisov de la vrun prinţip romînesc, înainte de săborul cel de la Florenţiia dar, acela iaste dintru acele ce se întoarseră de pe romînie pe slovenie. După ce însuşi grecii şi sîrbii, cu meşteşugul cel mai susarătat, întru adîncul neştiinţei au surupat pre romîni, iarăşi ei începură a cleveti pre romîni, că sînt cei mai nenvăţaţi şi mai proşti întră toate limbile şi a-şi bate joc de dînşii; carea pănă astăzi nu o curmă, măcar că şi grecii şi sîrbii (de vom socoti lucrul cu amăruntul) ntru aceaiaşi, ba în mai mare osîndă sînt. Cu aceasta nu pre puţini romîni, pre unii şi din cei ce / < 330 > se văd a şti ceva, îi împing la aceaia, ca să-şi urgisască limba sa cea romînească şi să nu se sîrguiască aşti mai mult dintr-însa, de cum au învăţat de la mumă-sa şi nebăgînd nici într-o samă limba sa, să-şi ţină fală că ştiu grăi sau greceşte sau sîrbeşte. Şi romînii nu se mai deşteaptă din lîngoare! . 3. ASEMENEA ADEVĂRULUI IASTE CĂ ROMÎNII CEI PRESTE DUNĂRE, ÎN SUTA 11 DE LA HS. AU LĂPĂDAT SLOVELE CELE LĂTINEŞTI. Precum din cele de mai sus ( . 1) am cuvîntat, adeverit iaste că romînii cei preste Dunăre, în suta 5 de la Hs., încă ţinea slovele cele lătineşti, aşa, cînd anume au vrut ei a le lăpăda acele, nicăiri nu aflăm scris. Ci, socotind cauza cea mai sus spusă, pentru carea fură îndemnaţi romînii cei dincoace de Dunăre, a scoate { 321} dintră dînşii slovele cele lătineşti, în suta a 15, preaasemene adevărului iaste că romînii cei dincolo de Dunăre, mai nainte de aceştea, în suta 11, au făcut aceasta. Din cele mai sus ( . 2) arătate, adeverit iaste că lăpădarea slovelor lătineşti dintră romînii cei dincoace de Dunăre au izvorît din urgiia ce o avea grecii asupra romanilor, carea precum nenorocitul romînilor acest rod nu l-au putut naşte întră romînii cei dincoace de Dunăre, pănă după Săborul de la Florenţia, aşa iaste a crede că, cum s-au tăiat, pre la mijlocul sutei a unsprezece de la Hs., Mihail Cherularie, patriarhul Ţarigraudui, de cătră împărtăşirea romanilor şi cu aceaia întră neunirea întră romînii cei dincolo de Dunăre, îl răsădi. Se ştie aceasta, despre carea spune şi Le Cvien, în cartea ce se chiamă Oriens Hristianus, tom. 1, că Leon, arhiepiscopul Bulgariei de la Ahrida, / < 331 > au fost cel mai credincios prietin şi preasîrguitoriu ajutătoriu lui Mihail Cherularie spre a urzi neunirea întră Beserica Răsăritului şi întră Beserica Apusului. Aceaia încă se ştie, că romînii cei dincolo de Dunăre era supuşi arhiepiscopului de la Ahrida. Nu poate fi dară îndoială că, cum se dede început neunirei aceştiia, arhideanul arhiepiscop cu toată puterea s-au nevoit a trage pre supuşii săi la noao neunire, atît pre bulgari, cît şi pre romîni. Deci, precum au fost temere ca nu romînii cei dincoace de Dunăre, ţinînd slovele cele lătineşti să aibă mai puţină urgie asupra romanilor decît grecii şi sîrbii, şi pentru aceaia să se plece a se uni cu romanii, arhideanul arhiepiscop, în tot chipul bătîndu-şi capul ca în supuşii săi romîni să înrădăcineze urgiia asupra romanilor şi a tuturor italianilor, tot prilejul cu carele romînii aceştea să se aplece cătră romani, au vrut din rădăcină a-l smulge. de unde, asemene adevărului iaste că socotind că pot sluji spre prilej de unire romînilor slovele cele lătineşti, precum după aceaia Theoctist bulgarul pentru această cauză au stat să se lapede slovele cele lătineşti dintră romînii cei dincoace de Dunăre, aşa, mai nainte, arhideanul arhiepiscop, soţul lui Mihail Cherularie, cu puterea carea o avea au alungat dintră romînii cei preste Dunăre slovele cele lătineşti. Ba poate de acolo, că se ştiia din ce cauză şi cît de lesne cu acea cauză fură lăpădate slovele cele lătineşti dintră romînii cei preste Dunăre, s-au împulpat şi Theoctist a sta de Alexandru Vodă, aducînd poate şi pilda celor preste Dunăre romîni, ca să se lapede şi din Moldova şi pre urm dintră toţi romînii, şi cei dincoace de Dunăre, să şteargă pomenirea slovelor lătineşti. / < 332 > . 4. ROMÎNII CEI DIN ARDEAL AU ÎNCEPUT ÎNTÎIU A SCOATE DIN BESERICĂ LIMBA CEA SLOVENEASCĂ ŞI AU BĂGAT IARĂŞI CEA ROMÎNEASCĂ. După săborul cel de la Florenţia, toţi romînii cei dincoace de Dunăre, nu numai cu slovele cele chiriliane se întrăbuinţa, ci şi slujbele cele sfinte în limba slovenească le împlinea, pănă în zilele lui Racoţi Gheorghie, celui întîiu cu numele acesta prinţip al Ardealului. Drept, o Căzanie şi astăzi se vede, din anul 1580, în limba romîniiească tipărită, la Braşov, { 323} în Ardeal; iară, a scoate limba slovenească şi a sluji liturghiia şi alte slujbe sfinte, în limba romînească, a le împlini întîiu şi întîiu au început romînii, în zilele mai sus-lăudatului prinţip; carea şi aşa s-au întîmplat. După ce eresul lui Luter şi a lui Calvin răvărsîndu-se prin toată Ţeara Ardealului s-au întărit, cela îmbrăţoşîndu-l tot neamul săsesc, cesta, partea cea mai mare a ungurilor, cît popistaşi foarte puţini au rămas, ba şi episcopul lor fu lipsit din ţeară, Racoţi, prinţipul Ardealului, fiind calvin şi mare patron eresului acestuia, vru ca şi romînii să se facă calvini; şi după multă ispită neputînd vîna pre romîni, socoti că pentru aceaia nu se lasă romînii de credinţa cea pravoslavnică, că sînt proşti, nenvăţaţi, şi pentru aceaia nu pricep dovedele cele arătate de Calvin spre îmbrăţoşarea eresului calvinesc; despre altă parte nu rău vedea că toată prostiia romînilor de acolo atîrnă, că nu au cărţi romîneşti prin besericile lor, ci sloveneşti, din care nu pricep nemica. Drept aceaia poronci ca nice vlădicului, nice altor preoţi mai mult să nu le fie slobod a sluji lucrurile cele / < 333 > sfinte, fără în limbă romînească. Vede-se aceasta şi din hrisovul cel din anul 1643, în 10 zile a lunei octomvrie, de la prinţipul Gheorghie Racoţi, lui Simon Ştefan, alesului vlădică romînesc, în Ardeal, pentru întărirea alegerei, cu chip de graiu calvinesc dat, la numărul 1. Şi fece tipografie noao romînească, în Bălgrad; carea fiind supt purtarea calvinilor, mai prin toate cărţile romîneşti ce se tipărea acolo se sămăna eresul calvinesc, ca cetind romînii în limba sa, să se alunece cătră calvini. Ci, neputînd nice aşa împlini cugetul său cel rău, romînilor { 324} le rămăse acea facere de bine de la prinţipul acela, că scăpară de limba cea slovenească şi acum numai slovele cele chiriliane încă le mai au împreună cu ruşii şi cu sîrbii. Că ceialalţi romîni dincoace de Dunăre încă toţi văzînd folosul au urmat ardelenilor romînii şi au lipsit din besericile lor limba cea slovenească, băgînd iarăşi cea romînească. Cu această fericire întrec romînii pre toate neamurile creştine greci, ruşi, sîrbi, şi ori de ce limbă popistaşi, pentru că nici unii aceştea nu înţeleg cele ce se cetesc în sfînta liturghie şi întru alte cărţi besericeşti, de oară ce alta e limba lor, în cărţile besericeşti, alta în gura poporului, iară la romîni, care limbă o grăiaşte mulţimea, aceaiaşi iaste şi în cărţile besericeşti, şi pentru aceaia tot poporul romînesc pricepe cele ce se aude cetindu-se în sfintele cărţi. Pentru aceaia mulţi dintră alte neamuri, carii / < 334 > ştiu limba romînească, mai bucuroşi merg la beserica romînilor decît la beserica neamului său, pentru că în beserica romînilor se îndulcesc de înţelesul cuvintelor celor sfinte, iară în beserica neamului lor, numai cît sunetul cuvintelor le bat urechile. Însă romînii cei preste Dunăre şi astăzi ţin în beserică, împreună cu slovele, limba cea grecească; singuri aceia dintră dînşii negoţitori, carii lăcuiesc la Peşta, au în beserică limba romînească şi acoloşi au şi shoală romînească. Dintru aceaia, că prinţipii Ardealului, în tot chipul s-au nevoit, şi cu puterea şi cu alte tehne, sămănînd prin cărţile cele în limba romînească tipărite, eresurile calvineşti, precum mai pre larg vom spune în Istoriia cea besericească şi totuşi neamul romînesc au rămas statornic în credinţa sa şi întru datinile sale, chiar se vede că, de ar şi priimi iarăşi romînii vechile sale slove cele lătineşti, nici o frică pentru aceaia nu poate fi că doatră ar pătimi ceva schimbare legea lor. Ba { 325} scriind cu slove lătineşti romîneşte, limpede se vede că limba romînească e soră dulce cu cea italienească şi că limba romînească e limba cea vechie a poporului preastrăluciţilor romani. Această mărire pismuindu-o romînilor unii dintră sîrbi şi dintră greci, cu stemătul legii şi astăzi bat a spăriia pre romîni ca să nu se întoarcă la strămoşeştile sale slove, ci să ţină ca şi sîrbii şi ruşii cele chiriliane, şi aşa, pururea să rămînă limba romînească întru acea întunecare şi varvarie, la carea o-au adus grecii şi sîrbii. Nice eu nu zic să se schimbe slovele din cărţile besericeşti, ci, de vreme ce însuşi ruşii muscali au priimit multe slove de cele lătineşti, şi altmintrea scriu cărţile cele de beserică, altmintrea cele politiceşti, cu cît mai vîrtos se cade, noi romînii fiind de sînge romani şi aceleşi slove avîndu-le mai de demult, afară / < 335 > de beserică iarăşi să scriem cu slove lătineşti, ca să ne curăţim odată limba de varvarie. Toţi eriticii a tuturor limbilor din Europa, carii tocma sînt tăiaţi de cătră beserica Romei, întrăbuinţează în scrisoare alor slovele romanilor, adecă cele lătineşti; apoi, fiii împărăţiei, romînii, din bunăvoia lor să rămînă lipsiţi de vistiiarul lor cel strămoşesc? Aci îmi veni aminte că un preot rusesc, asupra dovedei ce o-am adus mai sus ( . 1, 2), spre adeverire că romînii mai demult s-au întrăbuinţat cu slovele cele lătineşti, mi-au aruncat că, de ar fi trăit romînii cîndva cu slovele cele lătineşti, s-ar afla oarece scrisori de acele şi acum. Drept aceaia neaflîndu-se nici un monumînt, în limba romînească, cu slove lătineşti din veacurile cele de demult, urmează că niciodată nu au întrăbuinţat romînii slovele cele lătineşti. La care i-am răspuns: pentru că din veacurile cele de demult nici o scrisoare nu se află în limba nemţească, în limba frîncească, ba şi în limba talienească, au zice-vei că pre acele vremi, nici nemţii, nici frîncii, nici italianii, mai { 326} vîrtos carii era negoţitori şi avea corespondenţii, nici unul nu au scris nemica în limba sa? Mai puţin iaste a te mira, de nu se află nici o scrisoare romînească cu slove lătineşti, din vremile cele nainte de săborul cel de la Florenţia, de oară ce chiar ştim, din Cantemir că pentru urgiia ce avea asupra legei lătinilor lăpădară romînii slovele lătineşti. Atîta putere are acest feliu de urgie, cît pre tată asupra fiiului şi pre fiiu asupra tatălui îl scoală cu perire. Aşa bieţii romîni înşelaţi de streini crezură că aduc jărtvă lui Dumnezeu arzînd scrisorile sale cele cu slove lătineşti; şi, precum la ovrei era anathema cel ce va ţinea pîne dospită în zilele azimelor la casa sa, aşa romînii, cu / < 336 > nebunie se credea că vor fi afurisiţi, de se va aflascrisoare cu slove lătineşti în cuprinsul lor. De care nebunie nici acum nu sînt toţi romînii scutiţi. Niciodată n-au fost beserica romînilor, precum e în veacul acesta clirul uniţilor din Adeal, îmbogăţită de bărbaţi învăţaţi carii, de ar fi părtiniţi de mai-marii besericei lor, şi ajutoraţi în cele de lipsă pentru pînea cea de toate zilele şi aşezaţi şi povăţuiţi, unde şi cu se cuvine, nu ar plînge publicul şi împreună aceiaşi vrednici bărbaţi că în zădar împărăteasa stăpînire cu dărnicie au vărsat atîtea chieltuieli pre la universităţile, pre la academiile cele de departe şi pre la shoalele cele de acasă, pentru ca să lumineze pre fiii romînilor şi să-i deplinească. Vlădica lor cel de acum, carele de mulţi ani stăpîneşte, cu totul e dat la iconomie şi la adunare de bani. De ar avea aceasta rîvnă spre ştiinţe şi vrere spre oamenii cei învăţaţi, precum are nevoinţă spre iconomie, vîrtos ar fi, cu o parte a banilor săi, adăogată biblioteca romînilor cea din Blaj, unde { 327} e lăcaşul uniţilor acum, şi mulţi bărbaţi, multe plase de cărţi ar fi dat la lumină, pentru luminarea a tot neamul romînesc, carea părinţeşte o cugetă buna împărăţie a Austriei şi toate neamurile o doresc şi o aşteaptă de la romîni, întru acest veac prealuminat. Drept, lăudatul vlădică au făcut să se tipărească nişte cărţi theologhiceşti, acolo, în Blaj, dară cum? Însuşi au prefăcut, cu ajutoriul altora, cum spune Cuvîntul înainte, din lătinie pre romînie, Theologhiia lui Turneli (întru acest veac luminat), despre cele şepte taine ale besericii. Despre carea un professor popistăşesc din Bălgrad această, precît şoadă, pre atîta dreaptă judecată / < 337 > au dat: că în cîtă vreme au întors Ioann Bobb pre Turneli în romînie, mai bine ar fi făcut nişte roate. Mie îmi pare rău că a unor bărbaţi, anume a lui Samuil Clain şi a lui Dimitrie Vaida, carii zice preasfinţitul că l-au ajutat la acea faptă, le-au pus numele în Cuvîntul cel îniantea cărţii. Că carte mai netrebnică nu putea alta, din Blaj, să se dea romînilor, carea, oricine va ceti cartea aceaia, lesne poate pricepe; întoarse e aceaia din cuvînt în cuvînt, care chip de lucrare e născut spre a aduce întunecare cu atîta mai vîrtos, că cartea aceaia e întocmită de Turneli după chipul sholasticesc cel de demult. Această carte, ce stă din mai mulţi tomi şi din necumpătată mulţime de lucruri, îi sileşte prealăudatul vlădică să o înveţe toţi aceia ce vreau să se hirotonească preoţi; necum să aibă vro cunoştinţă cît de puţină de dialectică, ce e de lipsă să o ştie deplin cel ce vrea să priceapă cărţile lui Turneli, şi în limba lătinească, în carea sînt făcute de autoriul său, necum în romînie, ci, decît a ceti nu ştiu alta nemica. Cît folos aduc la popoarăle sale acei ce după cruntă osteneală de doi ani es din Blaj hirotoniţi preoţi, judece acei înţelepţi ce petrec cu dînşii. Eu, { 328} drept, nici unul n-am aflat, pre carele să-l laud, că nu în deşert au chieltuit în Blaj bunul din gura fiilor săi, măcar că am ispitit în unii dintr-înşii capete ca acele, cît, de li s-ar fi dat înainte cărţi bine cumpătate şi după firea acelor carii nu ştiu alta fără a ceti, întocmite, nu de mijloc rod ar fi adus şi sîmţită dobîndă ar fi făcut cu talantul său, în staulul lui Hs. Tocma de dorit lucru iaste, ca arhiereii cei de legea grecească ce sînt în ţările împărăţiei Austriei să se nevoiască spre înmulţirea cărţilor celor ce sînt de lipsă spre luminarea şi polirea clerurilor şi a popoarelor. Întră carii, pănă acum, singur episcopul / < 338 > Samuil Vulcan de la Oradiia Mare au dat semne de înalte cugete. Acela, precum bucuros şi nu fără chieltuială adună manuscripturi, la biblioteca sa, aşa poate nădăjdui publicul că nici chieltuiala cea pentru tipărit nu o va cruţa. Na, şi de la vlădicul Ioann Bob din Ardeal nu sîntem fără de nădejde, că, precum banchele, adecă banii cei cei vechi de hîrtie i-au dat afară, aşa şi banii cei de argint şi de aur, carii în mai mulţi ani, mai vîrtos pănă a nu se ivi banchele, i-au adunat, după moartea preasfinţiei sale vor rămînea clirului. Din carii, cu învoirea premilostivei împărăţiei bune întocmiri, spre binele de obşte pot să se facă. Însă graiul acela al preasfinţiei sale cu carele au început Cuvîntul cel de sine zis, cu prilejul instalaţiei canonicilor capitulului celui ce cu banii pre-sfinţiei sale, din moşiile vlădiceşti, dintru a călugărilor şi dintru a cliricilor seminariului din Blaj adunaţi, fu rădicat, graiul, zisei, acela: acum bucuros moriu, puţin rod va aduce, de nu se va îndura preasfinţiia sa, pănă trăiaşte, acea scădere carea s-au întîmplat cu banchele, din care e făcut zisul capital, să o cărpească cu bani buni. Că, fiind că banchele din preţul său au pierdut patru părţi şi numai cu a cincea au rămas, canonicilor lăudatului capitul, carii lua re an şepte sute de florinţi, { 329} acum nu li se vine pre an, fără ca la 140 de fl. Mai puţin adecă decît se vine unui preot dintr-o parohie de cele slabe, ba şi însuşi prepositului capitulului nu se vine fără cîte 180 fl. pe an. De unde nu au cum să trăiască preacinstiţii canonici cu acea părinţească facere de bine a lăudatului vlădică, de nu se vor ajuta, pănă una-alta, cu ratele călugărilor mănăstirei din Blaj, carii prin nedreptatea vremilor aşa fură cumpătaţi, cît acum numai unul singur întru acea vestită mănăstire iaste călugăr, anume precinstitul Venedict Fogaraşi, / < 339 > şi aşa acea mănăstire carea era amă deşteptărei şi învăţăturei romînilor din Ardeal, e adusă la cea de pre urmă primejduire de perire împreună cu fundaţia sa... Despre episcopul Samui Vulcan şi acele semne vedem, că mărirea lăpădărei slovelor chiriliane dintră romîni şi aducerea înapoi a strămoşeştilor slove lătineşti preasfinţiei sale ceriul o păstrează. Ci, osebit bine poate nădăjdui neamul romînesc de la catiheta Dimitrie Ţichindal, parohul din Becicherecul Mic, şi de la cei trei professori romîni, Constantin Diaconovici Loga, fostul cel întîiu învăţătoriu al shoalei romîneşti din Peşta, Iosif Iorgovici, frumoaselor învăţături şi a filosofiei doctor N. Miuţa; pre carii înălţatul împărat al Austriei, Franţisc cel întîiu, cu covîrşire de părinţească dragoste rădicînd întru acest an shoală la Arad, pentru învăţătura celor ce au a se găti la dăscăliile cele de prin oraşe şi de prin sate, cu salarium sau cu plată de cîte opt sute de florinţi nemţeşti pe an, i-au resolvit să fie acolo professori, adecă învăţători fiitorilor prin oraşe şi prin sate învăţători. Însă nu e îndoială că pre lîngă temeiul care îl vor pune lăudaţii professori în shoala cea de la Arad mai sus-arătată, spre procopseala cea deplinită e de lipsă şi ajutoriul clerului carele din fiinţa deregătoriei sale e detoriu în tot chipul a se nevoi spre folosul popoarălor sale. Spre aceasta { 330} bună nădejde poate avea publicul de la cei cunoscuţi întru rîvna cea cătră polirea neamului romînesc, preacinstiţii protopresvyteri Petru Iorgovici al Oraviţei şi assessor conzistoriului episcopesc al Vărşeţului, Stefan de Athanasievici al Logoşului şi assessor măritei Varmeghiei Craşovei, Ioann Thomici al Caransebeşului şi / < 340 > assessor consistoiului episcopesc al Vărşeţului, Nicolae Stoica din Haţeg, al Mehadiei. Carii, precum tinerimea, ca cu tot deadinsul să se dea spre învăţătură, după părinţescul cuget al înălţatului împărat, cu sîrguinţă o vor îndemna, aşa şi spre căştigarea cărţilor celor folositoare pre preoţi îi vor deştepta. Cu care mijlocire, nu după lungă vreme, iaste a nădăjdui că bănăţenii întră romînii cei mai procopsiţi se vor număra, măcar că nu au episcopi din neamu lor.