[41] <f 157r> LETOPISEŢUL ŢĂRÎI MOLDOVEI DE LA AARON VODĂ ÎNCOACE, DE UNDE ESTE PĂRĂSIT DE URECHE VORNICUL DE ŢARA DE GIOS, SCOS DE MIRON COSTIN VORNICUL DE ŢARA DE GIOS ÎN ORAŞ ÎN IAŞI, ÎN ANUL DE LA ZIDIREA LUMIEI 7183, IARĂ DE LA NAŞTEREA MÎNTUITORULUI LUMII, LUI IISUS HRISTOS, 1675  
    
    <f 157v> Istoricii, adecă scriitorii de cursul anilor acestor părţi, carii pomenesc de descălecatul cel dentăi a ţărîi noastre şi Ţărîi Munteneşti: 
    Bonfin, mare istoric, de Dachia, sau Daţia – latin. 
    Dion la viaţa lui Traian împăratul – latin. 
    Topeltin ungur; iară pre aceşti doi au urmat. 
    Aceşte au scris de Dachia, cum au descălecatu-oă Traian, împăratul Rîmului, în anii de la Hristos 120, pre socoteala vremilor, cu rîmlenii. 
    Istoricii leşeşti carii au scris şi lucrurile domniilor Moldovei: 
    Cromer au scris lătineşte, Dlugoş lătineşte, Stricovschîi litfan, leşeşte, Piaseţschîi vlădicul de Premislia, lătineşte. 
    Istoricii leşeşti pre carii au urmat răpăosatul Ureche vornicul: 
    Bîlschîi, Marţin Paşcovschîi. Aceşti doi au scris leşeşte. 
    Şi aceşte încă dzic că moldovenii sint den rîmleni. Iară de descălecatul cel dentăi n-au ştiut că leşii mai apoi den împărăţia lui Traian sint veniţi în ceste părţi. 
    
    [42] <f 158r> Predoslovie adecă voroava cătră cititoriul 
    
    Fost-au gîndul mieu, iubite cititoriule, să fac letopiseţul ţărîi noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintăi, carele au fost de Traian împăratul şi urdzisăm şi începătura letopiseţului. Ce sosiră asupra noastră cumplite acestea vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acest fel de scrisoare gînd slobod şi fără valuri trebueşte. Iară noi prăvim cumplite vremi şi cumpănă mare pămîntului nostru şi noaă. Deci priimeşte, în ceastă dată, atîta din truda noastră, cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţărîi, de unde au părăsit a scrie răpăosatul Ureche vornicul. 
    Afla-vei de la Dragoşe vodă, din descălecatul ţărîi cel de al doile, la letopiseţul lui, pre rîndul său scrise domniile ţărîi, păna la Aron vodă. Iară de la Aron vodă încoace începe acesta letopiseţ, carea ţi l-am scris noi, nu cum s-ari căde, de-amănuntul toate. Că letopiseţele cele streine lucrurile numai ce-s mai însămnate, cum sint războaiele, schimbările, scriu a ţărîlor megiiaşe, iară cele ce sa lucreadză în casa altuia de-amănuntul, adecă lucruri de casă, n-au scris. Şi de loc letopiseţă, de muldovan <f 158 v> scrisă, nu să află. Iară tot vei afla pre rînd toate. 
    Şi priimeşte această dată această puţină trudă a noastră, care am făcut, să nu să treacă cumva cu uitarea de unde este părăsit, cu această făgăduinţă că şi letopiseţ întreg să aştepţi de la noi de om avea dzile şi nu va hi pus prea vecinicul sfat puternicului Dumnedzău ţărîi aceştiia ţenchi şi soroc de sfîrşire. 
    
    Stihuri de descălecatul ţărîi 
    
    Neamul ţărîi Moldovei de unde să trăgănează? 
    Din ţărîle Rîmului, tot omul să creadză. 
    Traian întîi, împăratul, supuind pre dahii 
    Dragoş apoi în moldoveni premenind pre vlahi
    Martor este Troianul, şanţul în ţara noastră 
    Şi Turnul Săverinul, munteni, în ţara voastră. 
    
    [43] <f 159r> Letopiseţul ţărîi Moldovei de la Aaron vodă încoace 
    Capul I 
    Încep. 1. Pănă la cumplita domniia lui Aaron vodă (aşe-i dzice acei domnii răpăusatul Ureche vornicul), ieste scris letopiseţul ţărîi de Ureche vornicul, început de la Dragoş vodă, carele au descălecat din Maramureş această ţară al doile rînd, după ce sa pustiisă de tătari şi fugisă toţi lăcuitorii şi a ţărîi Moldovei şi Ţărîi Munteneşti în Ardeal. Iară întăi descălecată de Traian împăratul Rîmului; căruia împărat numele trăieşte între noi păn astădzi cu şanţul cela ce să dzice Troianul. 
    Iară de la Aron vodă scris nu să află, nice de altul, nice de Ureche vornicul, ori că l-au împiedecat datoriia oamenească, moartea, care multe lucruri taie şi să să obîrşască nu lasă, ori că izvoadele lui au răsărit, ce va hi mai scris şi de la Aron vodă încoace. Deci, de unde au părăsit el, începem noi, cu agiutoriul lui Dumnedzău. 
    Zac. 2. Domniei lui Aron vodă cu cale i-au dzis că au fost cumplită, ca aşe au fost, desfrînată domniia şi nediriaptă foarte, cît de răul lui, ce era fruntea boierilor fugisă mai toţi în Ţara <f 159 v> Leşască. 
    Zac. 3. Să sfădiia şi pre acele vremi domnii de Ardeal cu crăiia leşască, care de care să cuprindză ţara, să fie supt ascultarea sa. (Domnilor de Ardeal dzicem crai ungureşti; eu să le dau acest nume nu poci, că ei crai nu sint, ce direpţi domni sau cnedzi. Iară şi Ardealul tot de Crăiia Ungurească au fost şi tot o ţară, ce după ce au rupt o parte Împărăţiia Turcului, cu Buda şi altă parte de crăiie au cuprins neamţul cu Pojunul, unde sta şi cununa Craiei Ungureşti s-au osebit acest unghi şi s-au aşedzat supt cnedzi. Deci crai dirept crăiei ungureşti ieste neamţul, că la dînsul ieste cununa crăiei ungureşti cu Pojunul.) 
    Zac. 4. Ţine domniia pre atunce la Ardeal Bator Jigmont şi aflînd vreme pre voie a supunere ţara cătră sine, s-au agiuns cu boierii lui Aron vodă, carii era de casa lui, că li sa urîsă şi lor cu faptele lui Aron vodă, anume Ştefan Radul vornicul şi Răzvan hatmanul. Şi cu ştirea lor au trimis oşti Bator şi l-au luat pre Aron vodă cu toată casa lui şi l-au dus la sine la Belgrad, unde şi s-au fîrşit şi viiaţa. Iară în locul lui pusesă pre Ştefan Radul vornicul domn în Suceavă. 
    Zac. 5. La leşi crăiia Jigmont pre atunce, ficiorul craiului şvedzăsc, iară hatman mare era Zamoyschii. Vădzind leşii c-au pus Bator [44] de la sine domn în Moldova şi o scriia pe atunci leşii Muldova că ieste crăiei leşeşti soţiie, după nişte legături ce facusă leşii cu Ştefan vodă cel Bun la Colomiia şi mai pre urmă cu Bogdan vodă, după ce să împăcasă <f 160r> cu dînsul, n-au suferit pre Ştefan Radul vodă, ce îndată au trimis oşti cu boierii carii era ieşiţi în Ţara Leşasca, unii de răutăţile lui Aron vodă, iară Movileştii, precum scrie Ureche vornicul, încă cu Pătru vodă Şchiopul ieşisă în Ţara Leşască, asupra lui Ştefan Radului vodă şi l-au scos din ţară. Şi au pus domn din partea sa pre Ieremiia Movila vodă cu alesul boierilor de ţară, puind deodată şi pen toate cetăţile ţărîi slujitori de ai săi leşii. Fost-au acestea în anul 7103. 
    Zac. 6. Împărăţiia Turcului lupta pre acele vremi pentru crăiia ungurească cu nemţii, pentru Buda, pentru Ostrogonul şi Enicul. Iar vădzind că cuprind leşii ţara Moldovei, au orînduit pre Caazi Cherei soltan, hanul Crîmului şi trimiţîndu-i şi 2.000 de iniceri; cătră 70.000 de oaste ce avea tătărască. (Vestit era acel han de războaie, care au avut război şi cu persii cu izbîndă în cîteva rînduri.) Îi trimisăsă împărăţiia şi steagul cu tuiuri de Muldova, să aşeadză pre cine va socoti el la domnie, să fie din partea împărăţiei. 
    Zac. 7. Prindzind veste leşii de clătirea lui Caazi Cherei soltan la Muldova, cu ruşine a fi socotind să lasă pre domn la sminteală, pus de dînşii, şi era pe atunce şi crăiia leşască în vîrtute, au orînduit şi ei pre Zamuyschii hatmanul, cum spune Hronica Leşască, mai mult de 7.000 <f 160 v> de călări şi 3.000 de pedestri n-au avut (de nu-i laudă) fără slugile lor, ce au ei pururea, peste ceia ce sint slujitori în catastije. 
    Zac. 8. Octovrie 9 dzile, v leato 7104, au sosit Zamoyschii la Ţuţora cu oştile lui şi a doa dzi după sositul lui Zamoyschii, octovrie 10 s-au vădzut şi străjile tătărăşti, octovrie 11 au sosit şi singur hanul cu toată oastea. 
    Zac. 9. N-au putut răbda leşii fără şanţuri, cît au vădzut atîta putere, ce ş-au întărit tabăra cu şanţuri pin pregiur şi au făcut cu socoteala lui Zamoyschii hatmanul şi denafară şanţuri băşti de pămînt, de la şanţul taberei aşe departe, cît agiunge glonţul puşcei. Şi într-acele băşti au scos şi Zamoyschii oastea leşască împotriva grosimei cei tătărăşti. Năvăliia tătarîi cu toată oastea asupra leşilor, ce leşii sta [45] neclătiţi şi din băşti da tunurile. Dosul iarăş să le ia, nu putea tătarîi de tabără şi aşea au stătut războiul într-acea dzi, toată dzua. 
    Zac. 10. A doa dzi, socotind hanul cu meşterşug să depărtedză pre leşi de la şanţuri, au orînduit o samă de oşti, să dea năvală la leşi şi să să facă a fugi. Ce leşii, pricepînd meşterşugul, sta între băşti neclătiţi şi aşea au stătut pănă la vremea de chindie. Atunce, şi deprindzind amu pre tătari şi vădzind că să tem şi de foc tătarîi, i-au luat leşii în goană pănă la oastea cea supusă şi cu aceia dacă <161> s-au tumpinat, în loc au stătut şi au ţinut războiul, cît s-au mirat şi hanul, mai puţină oaste fiind leşii. Şi de acolo, iară încet, sprijenindu-să de năvala tătarîlor, au venit iară la loc între băşti, că trimisesă Zamoyschii totdeauna trîmbiţele să dzică de întors. 
    Zac. 11. Nu dormie Ieremiia vodă, ce, de ave şi în leşi nedejde, iară dindată au agiuns la hanul şi de atuncea cele 7 sate de ţară, ce să dzic hăneşti, li-au dat Ieremia vodă hanului şi au legat şi miere, să dea hanilor în toţi ani cîte... <mii> cîntare şi alte daruri. Şi aşea, cu nevoinţa lui Ieremii vodă, au stătut între hanul şi între Zamoyschii tractate, adecă legături de pace, dînd şi hanul zălog la leşi şi leşii la hanul, păn să va închide tocmala. 
    Zac. 12. Capetele de pace au fost aceste: Ieremie vodă să fie domn în ţară, birnic împărăţii din an în an, după obiceai, iară hanului să dea din an în an daruri şi cîte... <mii> cîntare de miere şi 7 sate să fie de cîşlele hanului în Bugeag. Oştile leşeşti să nu mai între în ţară Muldovei. Sol de la leşi să margă la Împărăţia Turcului pentru întăritura păcii. Iară despre partea hanului era aceste ponturi: Steagul şi tuiurile să le dea pe mîna lui Ieremii vodă şi de la Împărăţiia Turcului să scoată dires de domnie neschimbată în dzilele lui, ce-i dzic ei pe limba lor barat. Şi să iasă din pămîntul Muldovei hanul pănă în patru dzile cu oştile lui. Şi aşea obîrşindu-să pace, <161 v> hanul întăi au purces cătră Crîm şi Zamoyschii cătră ţara sa, lăsind pe lîngă Ieremiia vodă pre Albert Hanschii şi pre Ian Potoţchii cu 3.000 de oameni, că se teme Ieremia vodă de unguri. Şi aşea au purces şi Ieremia vodă şi s-au aşădzat la Suceavă. Războiul acesta la Ţuţora este mai întăi de acela, cînd au perit Jolcovschii hatmanul leşesc. Vei afla şi acela la rîndul său. 
    [46] Zac. 13. Bine n-au ieşit Zamoyschii din Muldova, iară Bator Jigmont alege pre Răzvan domn în Muldova şi orînduieşte 12.000 de oaste ungurească, să margă asupra Ieremii vodă, dînd vina lui Ştefan Radul vodă că au lăsat scaunul să cuprindză leşii cu blăstămăţiia lui. 
    Zac. 14. Luînd veste Ieremia vodă de pogorîtul ungurilor, precum au putut, au strîns oastea ţărîi şi s-au gătit a stare cu război împrotiva lui Răzvan. Într-o dumenecă era, cînd au apropiiat oştile ungureşti de Suceavă. Şi-au tocmit oştile Ieremia vodă asupra tîrgului, la sat la Areni. Iară oastea leşască ce ave cu sine, o au tocmit mai la cîmp, despre Şcheia, pe supt un mal, ce ieste alăturea cu drumul Băiei. Singur Ieremia vodă fiind în beserecă la sfînta leturghie, i-au dat ştire, cum oştile lui Răzvan amu să văd şi să apropiie de oştile ţărîi. Ce n-au vrut să iasă din beserecă păn nu s-au săvîrşit sfînta slujbă. Şi să agiungea amu hărăţii lui Răzvan cu oştile ţărîi, cînd au ieşit Ieremia vodă la oşti den beserecă. S-au tîmpinat oştile de îmbe părţile <162> şi după cîtăva luptă între oşti, au lovit leşii pe oastea ungurească din aripa despre Şcheia. Îndată îmbărbătîndu-să şi fruntea oştilor, unde era Ieremia vodă, au înfrînt pe unguri. 
    Zac. 15. Supt Răzvan vodă au cădzut calul atuncea în război, ce încălecînd pre alt cal, îndată au silit să oprească oastea ungurească şi au opritu-oă şi pusesă războiul iară la loc. Ce îndemnîndu-să iară oştile lui Ieremii vodă şi amu şi leşii în frunte, au început a fugi oastea lui Răzvan vodă, la care fugă l-au prins oştile lui Ieremii vodă şi pre Răzvan şi l-au adus la Ieremie vodă. Stă movila şi acmu pe drumul Băiei de la Suceavă, care să pomeneşti Movila lui Răzvan pănă astădzi. 
    Zac. 16. Cît l-au adus pre Răzvan la Ieremie vodă, după cîtăva mustrare, i-au tăiat îndată capul şi l-au pus într-un par împrotiva cetăţii. Iară pre unguri i-au gonit oştile pănă la munţi, cu mare vărsare de sînge. Fost-au acesta război în anul 7104 dechevrie 5 dzile. Aşea s-au plătit şi lui Răzvan răul ce făcusă şi el lui Aron vodă. 
    Zac. 17. După acesta război şi perirea lui Răzvan vodă, s-au aşedzat domnie lui Ieremiei vodă, fără grije. Nici Bator Jigmont, domnul Ardealului, nu s-au mai ispitit să mai trimaţă oşti în Muldova, ce avînd bănat pre leşi de paguba oamenilor săi cu Răzvan, au trimis soli cu jalobă la Rodolf împăratul nemţesc, <162 v> cumnatu-său şi la papa [47] de Rîm, jeluind de mare pagubă ce i-au făcut leşii în oastea lui, luptînd el să dezbată ţara de supt mîna turcului, să cuprindză ţara Muldovei, să-i împreune şi pre moldoveni cu sine împrotiva turcilor, iar leşii au împiedecat acest lucru, spre scăderea creştinătăţiei, ce-au aşedzat Moldova supt birul turcilor, de supt care bir amu era ieşită ţara, cu nevoinţa lui. 
    Zac. 18. Aceste înţelegînd papa şi împăratul nemţăsc, mare ponoslu au trimis leşilor şi osebire de besereca lor craiului leşăsc, ca unui împiedicători de binele creştinesc. 
    Zac. 19. Au trimis şi craiul leşesc sol la papa, făcîndu-i ştire că are el de grije Muldovei, să nu hie cu turci şi mai denainte vreme fiind supt grija sa, cum şi de curund acmu pre Cazi Cherei soltan l-au scos cu puterea sa din ţara Moldovei. Iară domnul de Ardeal, neavînd putere să să apere pre sine, nu poate să apere Moldova de turci şi de tătari, mai avînd prilej de oşti hiie cînd crăia leşască. 
    Zac. 20. Aceste pricini ave ei în de sine pentru Moldova, iară Ieremie vodă domniia cu pace şi cu lucruri aşedzate pre acele vremi a ţărîi, că ţinea oşti streine şi pădzia şi datoriia sa ce ave spre împărăţie. 
    
    <163> Capul al doilea 
    Încep. 1. Ţara Muntenească într-acesta an, vara, la mare răutăţi era de turci, că din doao părţi avînd oşti Împărăţia Turcului asupra crăiei ungureşti, o samă de oşti despre Buda, iară altă oaste asupra Ardealului ave, că şi împăratul nemţesc oştile lui într-acolea împrotiva turcilor era orînduite. Iară aicea despre Ardeal Bator Jigmont fiind cumnat împăratului nemţăsc, alte oşti avea împrotiva turcilor şi luasă de la turci cîteva oraşe de crăie ungurească, iară cătră Ardeal. 
    Zac. 2. Era despre aceasta aripă Sinan paşea, vezirul de Silistra. Şi pentru să-i hie mai lesne a supune Ardealul, luasă toată Ţara Muntenească şi oraşele toate, Bucureştii, Tîrgovişte şi alte oraşe aşedzase cu turci. 
    Zac. 3. Domn era atunce la munteni de curund Mihai vodă, acel vestit între domni, încă bine neaşedzat după moartea Mihnei vodă. Vădzind ţara cuprinsă de turci, singur au năzuit la Bator domnul Ardealului şi au trimis soli şi la împăratul nemţăsc, dîndu-i ştire că, cuprindzînd Sinan paşea Ţara Muntenească, prea lesne va putea să supuie şi Ardealul. 
    [48] Zac. 4. Dat-au Bator îndată oşti într-agiutor lui Mihai vodă, <163v> vădzind că să apropie de dînsul focul. Şi durîndu-i inima şi pre munteni pentru moşiile sale, în puţine vreme s-au strîns şi întăi au împins oştile lui Sinan paşea di pen oraşe şi apoi la Giurgiu au stătut şi la război de faţă Mihai vodă cu Sinan paşea. Şi au fost războiul cu mare vărsare de sînge şi după cîtăva luptă, au înfrînt Mihai vodă oastea lui Sinan paşea, cît şi el singur paşea, să nu fie aflat îndemînă o luntre mică, cu care au scăpat peste Dunăre, ar hi cădzut la prinsoare. Şi aşe s-au curăţit Ţara Muntenească de turci într-aceia dată cu osîrdia lui Mihai vodă, însă avea şi oaste nemţască cu sine de la Bator Jigmont. 
    Zac. 5. După acesta război multe pagube au făcut Mihai vodă turcilor peste Dunăre, ardzind şi prădînd satele, oraşele, pănă aproape de Pravadiia. Fost-au acestea toate într-acela an, v leato 7104 şi apoi în anul 7105. Iară precum izbîndele dintîi a mulţi au fost mai pre urmă spre scădere, aşea şi acestui domn, lui Mihai vodă, precum vei vedea povestea mai gios, la rîndul său. Neştiutoare firea omenească de lucruri ce vor să fie pre urmă. Ce pentru un lucru sau doaă pre voie ce i se prilejesc, bietul om purcede desfrînat şi începe lucruri peste puterea sa şi apoi acolo găseşte perirea. 
    Zac. 6. Al treilea an după acestea, vădzîndu-să Bator Jigmont <164> domnul Ardealului sosit la bătrîneţe şi fără cuconi şi vădzînd că turcii din an în an să întăresc şi cască asupra Ardealului să-l cuprindze, şi el amu îmbătrînit şi obosit de vîrtute, alegîndu-şi viaţa bătrîneţelor cu odihnă, au socotit că şi fraţii lui, nice unul nu va putea să ţie de răul turcilor Ardealul, au făcut cu cumnatu-său, împăratul nemţăsc, tocmală, să hie pre sama Împărăţiei Nemţeşti Ardealul, iară lui i-au dat împăratul, cumnatu-său, doaă olate, anume Ratibor şi Opulia, la ţara Silezii, căriia ţări îi zic leşii Slionsca, să hotărăşte cu dînşii aceia ţară. 
    Zac. 7. Peste voia ardelenilor era această tocmală, temîndu-să apoi de supunerea a neamţului. Ce îndată după purcesul lui Bator Jigmont, s-au strîns toţi boierii Ardealului şi au ales să le hie cneadz, adecă domn, pre Andreieş Bator, carele era pre aceia vreme în ţara Belghii, cu acel gînd să să călugărească. Ce, chemat, de boierii şi de căpeteniile Ardealului, cu glasurile tuturora, au lăsat călugăria şi au vinit la domnia Ardealului de moşiie. 
    Zac. 8. Împrotivă era acest lucru tocmelei ce făcusă împăratul nemţesc cu Jigmont pentru Ardeal, pecum s-au pomenit mai sus. [49] Ce nu lăsind în voia căpeteniilor de Ardeal împăratul nemţăsc, au socotit şi cu sabiia să-i supuie, avînd tocmală cu Bator. Şi au orînduit cu oştile pre un <164 v> gheneral al său, adecă hatman, anume Başte Giurgi şi au trimis şi la Mihai vodă un vlădic al său, îndemnîndu-l asupra lui Bator Andreieş, pentru supunerea mai lesne Ardealului din doaă părţi, că avea Mihai vodă şi mai înainte pururea cu Împărăţia Neamţului răspunsuri. 
    Zac. 9. Prea lesne au priimit Mihai vodă acest lucru, ca un om de oşti pururea poftitori şi fără zăbavă au strîns oastea Ţărîi Munteneşti, ca 30.000 şi au întrat în Ardeal, pănă la Sibiiu şi acolea ş-au pus tabăra, aşteptînd pe Başte Giurgiu cu oştile nemţeşti. 
    Zac. 10. Trimisesă Bator Andreieş la împăratul nemţăsc solie cu rugăminte să nu-i facă această asupreală, să-l scoaţe din domnia ce-i era de moşiie de atîte vacuri a Batoreştilor, ce acele oşti gătite asupra lui mai bine depreună cu dînsul să să orînduiască împrotiva turcilor. Ce vădzînd că nu poate face nimică cu rugămintea, au socotit să lovască pre Mihai vodă mainte de ce să va împreuna cu Başte Giurgiu. 
    Zac. 11. Avea Mihai vodă oşti amu deprinse la izbînde, ales o samă de slujitori, ce să chema pre numele capitanilor săi, anume Budzeştii, alţii Răţăştii, foarte stătătoare oaste. Iară ardelenii şi îndoiţi unii şi bine nestrînşi încă la Bator Andreieş cu toţii, ce cu cîtă oaste au putut strînge au dat război lui <165> Mihai vodă la Sibiiu. Iară foarte au ţinut puţină vreme războiul, îndată au înfrînt oastea lui Mihai vodă pre unguri. Singur Bator Andreieş la fugă, părăsit de toţi ardelenii, numai cu puţinei leşi neştiutori rîndul locurilor şi rătăcit într-o pădure, au cădzut pre mîna oştenilor lui Mihai vodă. Şi dacă l-au adus la Mihai vodă, au pus de i-au tăiat capul. Neştiutoare firea omenească şi de primejdiile sale, că apoi peste nu îndelungată vreme aşea au păţit şi Mihai vodă de Başte Giurgiu, cum au făcut el lui Bator Andreieş. Bine dzice sfînta Evanghelie: „Cu ce măsură măsuri, măsura-ţi-să-va”. 
    Zac. 12. Vesăl şi tare Mihai vodă după izbîndă, prea lesne cuprinde oraşele pre sama sa şi să închina şi cetăţile, dîndu-i nume de domnul lor, priimind pen cetăţi şi oşteni de a lui. (De pe acele vremi are nume de-i dzic Mihai crai.) Şi au făcut şi episcopie la scaunul domnilor de Ardeal, la Belgrad. Iară capul lui Bator Andreieş l-au trimis pre solii săi la împăratul nemţăsc, pentru care slujbă au trimis împăratul nemţăsc daruri lui Mihai vodă şi l-au făcut prinţipe, adecă din domnii [50] împărăţiei unul. Iară nu îndelung au ţinut Mihai vodă domniia ţărîi aceea, cum nice împăratul nemţăsc au putut a aşedza Ardealul în partea sa nici într-un chip, numai ce au fost princina de multe vărsări de sînge între creştini şi au făcut turcilor îndemînă să poată a cuprinde locurile cele mai bune de Ardeal. Fost-au aceste în anul 7107. 
    
    <165 v> Capul al treilea 
    Încep. 1. Stînd Mihai vodă după aşedzarea Ardealului, iară de aice din ţară, Ieremia vodă, îndemnat de turci, au strîns oaste şi cîtă oaste ave şi streină, au purces asupra Ţărîi Munteneşti. Şi neavînd cu nime nici un război nicăiure în Ţara Muntenească, au mărs la Bucureşti şi au aşedzat domn pe frate-său, pre Simion vodă. Lăsîndu-i oaste de a sa pe lîngă dînsul, singur s-au întors la Suceavă. 
    Zac. 2. N-au fost îndelungată domniia aceia a lui Simion vodă, că înţelegînd Mihai vodă de cuprinsul Ţărîi Munteneşti de Ieremia vodă, îndată au purces asupra lui Simion vodă, lăsînd pin cetăţile Ardealului slujitori din oştile sale. 
    Zac. 3. N-au stătut Simion vodă împrotiva lui Mihai vodă dendată, ce s-au dat spre marginea ţărîi, spre Focşeani, pentru agiutoriul de la frate-său, Ieremie vodă, de la care vinisă slujitori de Ţara de Gios la Simion vodă. Şi dacă s-au strîns cîtăva samă de oşti şi la Simion vodă, au stătut şi au aşteptat pre Mihai vodă cu războiul la o vale ce să chiamă Milcovul cel Mare în Ţara Muntenească. (Are şi alt nume grozav acel pîrîu şi spun că de atunci.) Şi au stătut războiul cîteva <166> ceasuri şi apoi au pierdut Simion vodă războiul. 
    Zac. 4. După război, oastea care încotro i-au fost calea mai îndemînă, s-au răsipit, iară Simion vodă au năzuit la Suceavă, la frate-său, Ieremiia vodă. Ce nu s-au destulit Mihai vodă cu atîta, ce îndată, fără nimică zăbavă au tras oştile sale asupra lui Ieremii vodă, spre Suceavă, cu mare sirguială. 
    Zac. 5. La grabă ca aceie, neavînd nimică pas, nice vreme de gătire Ieremiia vodă, numai ce i-au cătat a lăsa Suceava şi a năzui spre Hotin. Aşe-l pripise Mihai vodă de aproape pe Ieremie vodă, cît nişte haiduci pedestri, cu cîteva cară, pre urma lui Ieremiei vodă, i-au agiuns fruntea oştii a lui Mihai vodă şi au stătut haiducii la război, apărîndu-se cîteva ceasuri. Ce dacă s-au mai înglotit oaste de-a lui Mihai vodă, i-au spart pe haiduci, pre Jijie, la un sat anume Verbie, [51] unde stă o movilă mare peste trupuri, apoi de Ieremiia vodă făcută. Şi era aşea de groaznic Mihai vodă şi vestit de războaie în toate aceste părţi, cît îndată ce au sosit la Suceavă, i s-au închinat şi cetatea Sucevei şi a Neamţului, la cetăţi puind oşteni de ai săi pedestraşi. Singur nici cu atîta n-au vrut să hie, ce de la Suceavă au purces gonind pre Ieremie vodă şi pre Simion vodă păn la Hotin. 
    Zac. 6. Cetatea Hotinului grijisă bine Ieremie vodă cu slujitori *<166 v> de ai săi nemţi ce avea, iară el singur au trecut la leşi pentru agiutoriul. Pusesă Mihai vodă şi un domnişor, anume Marcul vodă, căruia numele nu să nice povesteşte, pentru scurtă vreme ce au avut acel domnişor şi nu să află numele aceştii domnii la letopisăţe streine. 
    Zac. 7. Era leşii pe aceia vreme strînşi toţi la săim, la Varşav, sfătuind oaste împotriva şfedului, că craiul leşesc Jigmont fiind drept moşan aceii crăiei, ce încă viu tată-său, Ioan crai, l-au ales leşii pre Jigmont la crăiea lor. Şi după moartea tătîne-său, neavînd alt fecior, făr Jigmont, cuprinsesă Crăiea Şfedzască un frate craiului şfedzăsc, unchiu lui Jigmont, anume Gustav. Deci fiind mai aproape Jigmont, ficiorul craiului şvedzăsc, de aceia crăie, decît fratele tătîne-său, Gustav, siliia pre leşi, numai să pozvolească la acela săim, să să facă oşti împrotiva lui Gustav. 
    Zac. 8. Iară socotind leşii că nici într-un chip acele doaî crăie să să facă una nu vor putea, fiind una dincoace, alta dincolo de mare, care mare să chiamă Marea Balticum, o coadă din Ochean, şi nici din lege sint una şi prilejindu-să această tîmplare cu Mihai vodă lui Ieremie vodă, au dat craiului nedejde de oşti asupra şvedzilor pe altă dată, arătîndu-i mare treabă aceasta şi cu grije crăiei leşeşti, să lasă cuprinsă ţărîle aceste de Mihai vodă, Ardealul, Moldova * <167>, Ţara Muntenească. Ce au stătut săimul după această treabă, să să facă oşti împrotiva lui Mihai vodă, avînd Ieremiia vodă cîţva domni la leşi, tot oameni mare, gineri. 
    Zac. 9. Mihai vodă cu toată osîrdiia băte cetatea Hotinului, glonţurile lui să cunoşte în zidiurile cetăţii pănă la suruparea cetăţii, avînd nedejdea că dacă va lua şi aceia cetate, va putea stăpîni prea lesne şi ţara Moldovei. 
    Zac. 10. Scrie Hronograful leşesc că aşe era de vestit Mihai vodă şi la leşi, cît ţara Podolii fiind de lege de supt ascultarea patriiarhului *[52] de Ţarigrad, ca şi noi, pe acele vremi avînd mare zarvă şi price cu papistaşii pentru lege, aştepta cu bucurie pre Mihai vodă să vie, ştiindu-l de o lege cu dînşii, să i se închine toţi podolenii. 
    Zac. 11. După ruptul săimului a leşilor, îndată au purces hatmanul şi canţelerul Zamoyschii la tabără şi apoi fără zăbavă s-au pornit cu oştile împrotiva lui Mihai vodă. Vestit era acela hatman la leşi, căruie faptele nici Coneţpolschii hatmanul amu din vacul nostru, n-au agiuns. 
    Zac. 12. Pridzînd veste Mihai vodă că au purces oştile leseşti asupra lui, au lăsat Hotinul şi au purces spre Suceavă. Ieremie vodă cu Zamoyschii încă, dacă au oblicit de purcesul lui Mihai vodă, au lăsat drumul Hotinului şi au trecut Nistrul la un sat Colodrubca, la ţinutul Cernăuţilor şi apoi Prutul la tîrg <167 v> la Cernăuţi şi au mărs pe la Codrii Cozminului, la Suceavă, unde Mihai vodă întărise cetatea cu oamenii săi. Iară singur au tras spre ţara sa, pentru să-şi mai înglotească oaste şi să mai obosască şi pre leşi. 
    Zac. 13. Aflînd Zamoyschii cu Ieremiia vodă cetatea Sucevei grijită bine de oamenii lui Mihai vodă, au ales cu sfatul să nu facă zăbavă cu cetatea, ce să margă întins după Mihai vodă. Şi aşea au făcut, fără nemică zăbavă, au purces spre Ţara Muntenească. 
    Zac. 14. Împărăţiia Turcului avînd treabă tot cu nemţii pentru crăiia ungurească, bucuroasă era că să sfădeşte Ieremie vodă cu Mihai vodă. Aşea s-au tras cuvîntul pănă astădzi, cum să fie trimis cu taină 40.000 de galbeni de aur la Ieremie vodă, să facă oşti asupra lui Mihai vodă şi diresă, ce-i dzic ei atşirif, de domniie vecinică lui şi seminţii lui. 
    Zac. 15. Simţind Mihai vodă că-i tot vin asupră leşii cu Ieremie vodă, ş-au mai înglotit oastea şi ş-au ales locul de a dare război leşilor, pe apa Teleajinului. Ave la acela război Mihai vodă 60.000 oameni, unguri, munteni, sirbi; nemţi încă ave puţini. Şi au tocmit oastea pre malul dincolo, călăreţii au pus de îmbe părţile la arepi, iară pedestrimea cu puşcile au tocmitu-o tocmai asupra vadului, unde era vadul. Şi aşea au aşteptat pre leşi, puind apa ca o piedecă între oşti, pănă or deprinde oştenii lui <168> acel fel de oaste şi să vadză pănă încît sint de sămeţi leşii la războaie. 
    Zac. 16. Oastea lui Zamoyschii era la număr ales de 30.000 de leşi şi 10.000 la Ieremie vodă de oaste de ţară. Însă oastea leşască tot aleasă în leafă, că şi lefecii cei vechi, ce le dzic ei leşii cvarciana, era toţi cu Zamoyschii şi lefecii noi, cari-i făcuse craiul, să-i fie împrotiva şvedzilor, tot era cu Zamoyschii, fără oameni de pe la domni, ginerii [53] lui Ieremie vodă. De toată oastea cu Zamoyschii şi cu Ieremie vodă 40.000 era, între carii era 4.000 de husari. Acel fel de oaste este tot în hier, temeinică oaste foarte şi neînfrîntă, ales de oştile cum sint ale noastre şi munteneşti. 
    Zac. 17. Dacă au sosit la Telejin şi leşii, precum era oştile lui Mihai vodă tocmite, aşea au tocmit şi Zamoyschii. Aripile ţine oastea călare, din-na-direapta Petru Laşci, dintr-acolo era şi husarii, din-na-stînga Ieremie vodă cu oastea sa şi cu o samă de leşi. Iară Zamoyschii singur cu pedestrimea şi cu armata, adecă cu puşcile, au ţinut mijlocul şi derept împrotiva pedestrimei lui Mihai vodă au stătut cu oastea. 
    Zac. 18. Cu atîta era mai meşter Zamoyschii decît Mihai vodă, că Zamoyschii cît au sosit, îndată au făcut cu pedestrimea sa băşti de pămînt înalte şi acole au suit îndată puşcile. <168 v> Toată dzua aceie au stătut războiul numai din tunuri unii la alalţi şi din sineţă, peste apă. 
    Zac. 19. A doaă dzi, mai sămăţ Zamoyschii decît Mihai vodă, au trimis de au cercat mai sus pre apă despre munte şi au aflat vad. Şi îndată toată aripa ceie ce sta din-na-direapta, stoluri după stoluri au pornit la vad; singur au stătut mai tare cu focul asupra vadului, decît în dzua dintîi. 
    Zac. 20. Mihai vodă vădzînd că trece oastea călăreaţă a leşilor pe alt vad, au mai întărit pedestrimea şi el cu şanţuri, iar el singur cu toată oastea călare au mărs împrotiva oştii cei leşeşti. Vădzînd şi Zamoyschii că lipseşte toată oastea călăreaţă a lui Mihai vodă, toată oastea au pornit şi el a sa şi husarii într-acole cu Pătru Laşci. 
    Zac. 21. S-au mirat Mihai vodă de semeţiia leşilor, cu ce sîrguială au apucat vadul şi au stătut un război mare acole pentru vad. Singur Mihai vodă ca un leu în fruntea războiului şi au fost războiul cîteva ceasuri, pănă au sosit şi husarii. 
    Zac. 22. Nedeprinsă oastea lui Mihai vodă cu acel fel de oaste, ce s-au pomenit, husarii. Acel fel de oaste, precum s-au dzis, este tot în hier, numai ochii şi vergile gurii să văd. Mulţi pun şi arepi tocmite de pene de hultur sau de alte pasări mare şi cei mai de a hirea cu pardoşi peste platoşe. Iară slugile, care n-au pardos, pun scoarţă de acestea turceşti, <169> iară în fruntea cailor pun cîte o tablă de hier şi mulţi şi la piepturile cailor, pentru fereală de glonţuri. Nice hiece cal încalecă husarii, ce tot cai mare groşi, să poată birui a purta tarul şi tot friji de cei nemţăşti sau cai turceşti la cei mai de a hirea. La războaie, niceodată nu aleargă mai mult din treapădul calului, sau numai cînd sar asupra pedestrimei ori tabării, că asupra oştii sprînţare *[54], cum ieste tătarul, niceodată nu-i slobod, că să răşchiră tătarîi şi nu fac cu suliţa nice o treabă. Suliţele lor sint cîte de opt coţi de lungi, cu prapore pănă în pămînt. Ca un zidi stau la războaie. 
    Zac. 23. Dacă au sosit toată oastea leşilor peste vad cu husarii s-au stolit şi au purces asupra oştii lui Mihai vodă şi de la celalalt vad au biruit focul lui Zamoyschii pe pedestrimea lui Mihai vodă. Şi cum au împins pe pedestrimea lui Mihai vodă de la mal din şanţurile lor, au şi cuprins-o călăreţii ce mai era cu Zamoyschii şi au vinit toată pedestrimea a lui Mihai vodă cu toată armata pre mînule lui Zamoyschii. 
    Zac. 24. I-au dat ştire lui Mihai vodă de pedestrimea lui că s-au spart de la vad, şi acolea iarăş nu era putinţe să să înfrîngă oastea leşască, numai ce au căutat a da dos oştilor lui Mihai vodă. Însă nu de tot răsipa, ce cu tocmală, întorcîndu-se singur Mihai vodă cu capul său unde era greul. Şi tot aşea <169> au mărs apărîndu-să pănă la un oraş ce să dzice Tîrgşor. 
    Zac. 25. Ştiind Zamoyschii de Mihai vodă cine este la războaie, să nu să mai depărtedză oastea lui cea călăreaţă, temîndu-să cumva în goană de sminteală, au trimis trimbiţaşi de au dzis de întors oştii şi porunca la capete, numai să să întoarcă. Şi s-au întors oastea leşască. Cădzut-au la acela război 1.000 de trupuri de îmbe părţile, iară vii prinşi din oastea lui Mihai vodă mulţi. Fost-au acest război în anul 7108. 
    
    Capul al patrulea 
    Încep. 1. Să urîse muntenilor cu domniia lui Mihai vodă, tot cu oşti şi războaie. Ce, după fuga lui Mihai vodă, trei dzile după război, au şedzut domnii, Ieremiia vodă şi Simion vodă, cu Zamoyschii pre loc, pănă au început a veni toţi boierii Ţărîi Munteneşti şi slujitorii, priimind pre Simion vodă domn cu giurămînt. Şi au mărs şi Ieremie vodă pănă în Bucureşti şi au aşedzat la scaun pre Simion vodă, frate-său, lăsindu-i şi Zamoyschii 3.000 de oaste leşască cu Ian Potoţchii, starostele de Cameniţă. <170> Singur Ieremie vodă şi cu Zamoyschii s-au întors la Suceavă. 
    Zac. 2. Iară Mihai vodă, după războiul ce-l pierduse la Teleajen, strîngea iară oaste pen munţi, de ai sei şi din Ţara Ungurească cunoscuţi *[55] şi amu făcuse aproape de 7.000 de oameni, cum scrie Hronograful, şi pornise pre Udrea cu 4.000 de oameni, să fie de straje. Iară singur tot să gătiia în munţi, să iasă odată cu puşci şi gătit mai bine. Ce l-au grăbit Simion vodă, de n-au avut vreme să să mai întărească, că, de sirg strîngînd oaste de loc şi cu leşii, pre sfatul iarăşi boierilor celor de loc, au purces din Bucureşti şi au mărs dzua şi noaptea pin locuri ascunse, păn la oraşul Argişului, pe numele apei Argeşului. Într-acela tîrgşor era Udrea cu oastea lui Mihai vodă acea de straje. Dez-dimeneaţă într-o dzi, au agiuns oastea a lui Simion vodă supt acela tîrgşor şi amu prinsese şi Udrea de veste şi i-au căutat a scoate şi lui oastea la cîmp, că loc de fugă nu era, că se apropiiase oştile lui Simion vodă. Ce, pănă în de trei ori au dat război leşilor, întorcîndu-se, iară a patra oară au purces în răsipă oastea Udreei. 
    Zac. 3. Mihai vodă nu era departe, mai în munţi de acolea, viind să să adune cu ceialaltă oaste. Ce, dacă au dat ştire Udrea de răsipa sa, au început şi ceielalţi a-l părăsi cu toţii. Şi numai ce i-au căutat a lăsa Ţara Muntenească şi a trece <170 v> munţii la Ardeal. 
    Zac. 4. Udrea după aceie curund au venit şi el şi s-au închinat la Simion vodă. Şi aşea Mihai vodă, vrînd să dobîndească Ardealul, au pierdut şi Ţara Muntenească. 
    Zac. 5. În Ardeal, după ce au sosit Mihai vodă şi au aflat oaminii săi, cari-i pusese pen cetăţi, scoşi de Başte Giurgiu şi puşi oşteni de a împăratului nemţăsc, ce vădzind că n-are loc nice în Ardeal, s-au sculat cu toată casa lui şi cu cîţva căpetenii, ales căpitanii lui cei credzuţi, Mîrze, Ghieţe şi Race şi au mărs în Beci, la împăratul nemţăsc, în nedejdea slujbei ce au făcut împrotiva Batoreştilor. Şi l-au priimit împăratul bine, iară Ardealul că n-au fost pentru dînsul, ce pentru sine aşedzat, atunce s-au arătat. 
    Zac. 6. Nu peste multă vreme, vădzind Jigmont Bator pierirea frăţine-său, lui Andreiaş Bator, coborîtă de cumnatu-său, împăratul nemţăsc, şi Ardealul nice într-un chip nu vrea să supuie supt nemţi, s-au căit de tocmala ce făcuse cu cumnatu-său Rodolf împărat, cum s-au pomenit mai sus, şi lăsînd olatele care-i didese cumnatu-său, au trecut în Ţara Leşască, că-i era Zamoyschii ginere, fiind doamna lui Zamoyschii fata lui Andreiaş Bator. Şi apoi din Ţara Leşască *<171> au venit în Ardeal şi îndată cuprindzind ţara Ardealului iară cătră sine, au început a strînge oşti împrotiva lui Başte Giurgiu, ghenărariului împăratului nemţesc. [56] 
    Zac. 7. Vădzînd împăratul neamţăsc sculat Ardealul şi rocoşit iară împrotiva sa, de al doile rînd, au gătit pre Mihai vodă şi l-au pornit iară să margă să strîngă oşti şi depreună cu Başte Giurgiu să ste împrotiva Batoreştilor, lui Jigmont, cumnatu-său, şi lui Bator Iştioan, fratele lui Jigmont. Aceşti doi mai rămăsesă din Batoreşti. 
    Zac. 8. Au purces Mihai vodă din Beciu asupra Ardealului, dăruit bine de împăratul, strîngînd iară oşti şi de ai săi, munteni carii să aşedzasă în Ardeal şi sirbi, unguri şi s-au împreunat cu Başte Giurgiu la Cliujvar. 
    Zac. 9. Batoreştii încă au strîns oaste şi mai sămeţi fiind pre locurile sale, au dat război lui Başte Giurgi şi lui Mihai vodă aproape de Cliujvar, la un sat anume Mojina. Şi au fost războiul cîteva ceasuri, ce stînd nemţii în frunte tare cu focul şi Mihai vodă lovind din dos pe oastea Batoreştilor, au înfrînt pre Batoreşti, cît de-biia au scăpat ei cu capete. Iară din oştile lor, parte mai mare ce au fost pedestri cu armata, adecă cu tunuri, cu tabăra, au cădzut toată pre mîna lui Başte Giurgiu. <171 v> 
    Zac. 10. Era veste de biruinţă acelui război mai mare a lui Mihai vodă, decît a lui Başte Giurgiu, care zavistiie au făcut şi perirea lui Mihai vodă. 
    Zac. 11. Spun oameni bătrîni de pre acele vremi, cum să fie agiuns în cîteva rînduri cu dare Ieremie vodă la Başte Giurgiu, pentru moartea lui Mihai vodă, care lucru poate să hie (că ce nu lucreadză în lume avuţiia). Banii răscolesc împărăţiile şi mare cetăţi le surupă, cum să dzice cu un cuvînt leşesc: Sula de aur zidiul pătrunde. 
    Zac. 12. V leato 7109 avgust, 8 dzile dez-de-noapte, într-aşternut încă Mihai vodă, au venit doi căpitani nemţi cu oamenii lor, trimişi de Başte Giurgiu să omoară pre Mihai vodă. Şi cum au sosit la tabăra lui, că era deosebi, au lovit la cort unde odihniia şi acolo în loc i-au tăiat capul şi l-au dus la Başte Giurgiu, iară trupul păn a triia dzi au stătut la vederea tuturora, neîngropat. Oştile lui, ce avea, nu era cu dînsul în tabără; pre toţi îi slobodzise în pradă; pănă în copiii lui au fost mărs şi ei în pradă. Şi aşea s-au plătit lui Mihai vodă slujbele ce-au făcut nemţilor. <172> 
    
    Capul 5
    Încep. 1. După perirea lui Mihai vodă, n-au mai avut Ieremiia vodă nice o dodeială de nime. Ce, plinind ai cu pace domnii sale [57] 12 ani, cu ţara aşedzată cu tot bivşugul, au plătit şi el datoriia omenească. Au murit Ieremiia vodă în anul 7116. Rămasu-i-au pomană în ţară mănăstirea anume Suceaviţa, de dînsul făcută. Iară la domniia ţărîi au stătut, după moartea lui, frate-său, Simion vodă, nefiind feciorii lui Ieremiei vodă încă la vîrstă deplină. Era Simion vodă amu mator de dzile, sosit la bătrîneţă. Iară moartea lui, precum au rămas den om în om în ţară poveste, au murit otrăvit de cumnată-sa, de doamna lui Ieremiei vodă, trăgînd domniia mai curund la feciorii săi, temîndu-se că să vor întemeia ficiorii lui Simion vodă la domniia ţărîi, care fapte acei doamne apoi mai pre urmă au arătat Dumnedzău cu patimile ei. 
    Zac. 2. Stătu-au la mare amestecături şi zarve scaunul ţărîi după moartea lui Simion vodă, că era feciori de-a lui Ieremiei vodă trei: Costantin vodă, Alexandru vodă şi Bogdan vodă, iară a lui Simion vodă era cinci feciori: Mihalaş vodă, Gavril vodă, Pătraşco vodă, Moysei vodă, Ion vodă. Deci să împărecheasă boierii şi cu dînşii şi ţara, în două părţi, o parte ţine cu casa lui Ieremie vodă, iară <172 v> altă parte ţinea cu casa lui Simion vodă. Şi dintîi era mai tare partea lui Mihailaş vodă, feciorului lui Simion vodă cel mai mare, cît au căutat lui Costantin vodă, feciorului celui mai mare a Ieremiei vodă şi cu boierii din partea lui a ieşi cu fuga din Iaşi. După care, trimiţînd Mihailaş vodă în goană, au agiuns carăle boierilor şi cîţva boieri de a lui Costantin vodă la Mălăieşti şi i-au jecuit. 
    Zac. 3. Marginile Ţărîi Leşeşti mai toate era tot de oamenii lui Costantin vodă, cumnaţi, domni mărgineni, cum era Potoţceştii, Vişnoveceştii, Coreţchii, toţi cu cuscriia legaţi, că au avut Ieremiia vodă trei fete măritate în Ţara Leşască, tot după oameni mari. Ce, îndată ce au înţeles că au scos feciorii lui Simion vodă pre feciorii lui Ieremiei vodă din scaunul ţărîi, au purces singur Vişnoveţchii şi cu cîţva den Potoceşti cu oşti asupra lui Mihailaş vodă. Ave şi Mihailaş vodă, pe lîngă oastea de ţară, puţinei tătari şi turci. Ce, turcii la război n-au vrut să margă, ce au prăvit de departe. Fost-au acesta război între verii, pentru domnia ţărîi, la Ştefăneşti şi au înfrînt partea lui Costantin vodă pre partea lui Mihailaş vodă. Şi numai [58] ce le-au căutat a părăsi ţara feciorilor lui Simion vodă şi unii în Ţara Ungurească, alţii la turci au mărs. Unul dentru <173> dînşii, Pătraşco vodă, au agiuns de au fost mitropolit la Chiov cu vestită mitropoliia şi arhimandriia de mănăstirea mare, ce ieste anume pre limba rusască Pecerschii, unde stau trupuri, moştii a mulţi sfinţi întregi pen peşteri şi pănă astădzi, cu multe minuni. 
    Zac. 4. Şi aşea s-au aşedzat Costantin vodă, feciorul lui Ieremiei vodă cel mai mare, la domniie, cu bucuriia ţărîi, avînd ţara nedejdea că va urma pre tată-său. Ce departe au fost Costantin vodă de aceie fericiie. Ce precum dzice Isus Sirah: „Vai de aceie cetate, unde este domnul tînăr”. Luîndu-să şi Costantin vodă după socoteala tinereţilor, n-au păzit datoriia sa deplin spre împărăţiie şi precum scrie Letopiseţul cel leşesc, dintîiaş dată birul a anului celui dintăi nu l-au plinit. Şi aşea, scîrbindu-se împărăţiia, l-au mazilit pre Costantin vodă şi au dat domnia lui Ştefan vodă Tomşii. Nu i-au folosit lui Costantin vodă uricile ce avea de la împărăţie, date tătîne-său, de domniie vecinică, lui şi feciorilor lui şi nepoţilor lui, că turcul cu vreme dă, cu vreme ia, precum este vremea, aşea lasă, blînd cînd ieste vreme de blîndeţe, sămeţ şi ager, cînd este vreme de sămeţiie. Creştinului nice o dată cuvîntul nu-l ţine, nice este a-l amăgi ruşine, toate precum ieste vremea face. <173 v>
    
    Capul al şaselea 
    Încep. 1. Pre Ştefan vodă Tomşea nu l-au ştiut Letopiseţul cel leşesc ce neam de om au fost. Iară au fost dirept moldovan, din sat den Oteşti, de pre pîrîul ce să chiamă Răcătăul, în ţinutul Putnei. Era pre acele vremi Tomşea vodă la Poartă pre trebile ţărîi, pre lîngă capichihăi şi vădzîndu-l om de ţară, cunoscut amu la căpeteniile Porţii, i-au scos domniia şi i-au orînduit împărăţiia şi pre Cantemir bei, cu ordile lui, care pre acele vremi lăcuia în Bugeac, să-l ducă pre Ştefan vodă în scaun. 
    Zac. 2. Apropiindu-se Ştefan vodă Tomşea de ţară, Costantin vodă cu îmă-sa şi cu fraţii săi au purces la leşi şi cu cîţva şi din boieri, între care era şi Nistor Ureche, tatăl lui Grigorie Ureche vornicul, carele au scris letopisăţul ţărîi pănă la Aron vodă. 
    Zac. 3. Leşii avea atunci mare amestecături cu Moscul şi nu era vremea să facă oşti şi în Muldova. Ce, Ştefan Potoţchii, cumnatul lui [59] Costantin vodă, carele ţinea pre doamna Mariia, fata lui Ieremiie vodă, cu puterea sa, peste voie şi porunca craiului (că-i trimisesă singur craiul un copil din casa sa, să nu cumva să să ispitească să între <174> în Muldova, întărîtînd pre turci), au strîns oaste di prin cetăţi şi de pre la rudeniile sale, ca vro 6.000 de oameni strînsură, lăsînd pre soacra-sa, doamna lui Ieremiei vodă, în Ţara Leşască. Iară singur cu Costantin vodă şi cu Alexandru vodă, frate-său, au purces asupra lui Ştefan vodă. 
    Zac. 4. Au prins veste Ştefan vodă îndată de leşi că vin şi au strîns şi el oastea ţărîi toată. Şi să prilejise atunce sosiţi şi nişte slujitori de a lui Mihai vodă, capitanii lui cei vestiţi, neputînd a lăcui, după moartea lui Mihai vodă, în Ţara Ungurească, chemaţi pre cărţi de Ştefan vodă, anume Mîrze şi Ghieţe şi Race cu cîţva oameni. Şi au pus Ştefan vodă tabăra deasupra satului Popricanilor, dînd ştire şi la Cantimir, la carele, pre acele vremi era mulţime de nohai tătari. Şi au venit şi Cantimir, cu oştile într-agiutor lui Ştefan vodă. 
    Zac. 5. Veniia Potoţchii sămăţ cu izbîndele ce făcuse fraţii lui aicea într-aceste ţări împrotiva lui Răzvan vodă şi apoi împrotiva lui Mihai vodă, ce, cum dzice muldovanul, nu sint în toate dzile Paştile. Mergea fără nice o tocmală, fără străji, a puterea hi fără limbi, să ştie ce fel sau ce samă de nepriietini are unde merge şi avînd şi oaste strînsură. Nu i-au dodeit nimică Cantimir, nice muldovenii, pănă au sosit leşii cu tabăra lor la un loc, ce să dzice Cornul lui Sas. Atunce au vădzut Potoţchii unde au venit. <174 v> 
    Zac. 6. Acela loc, Cornul lui Sas, este cotit Prutul, însă cotul este din partea despre răsărit, iară din partea aceastalaltă, unde era tabăra leşască, este ieşită apa Prutului piept la cîmp. Într-acela loc au făcut oştile lui Ştefan vodă şi tătarîi la leşi năvală. Şi n-au ţinut războiul leşii nimică, cît în cela război, aşe de sirg, s-au spăimat şi s-au amestecat leşii, cît nice tunurile o dată n-au apucat să sloboadză. Singur Potoţchii, pentru să i să tăinuiască numele, au dat între carăle haiducilor, ce apoi l-au vădit haiducii. Pre Alexandru vodă încă l-au prins moldovenii. Iară Costantin vodă au cădzut pre mîna unui tătar, carele înţelegînd cine este, vrînd să-şi facă cinste la hanul, ferindu-se de Cantimir, depreună cu nişte cetaşi ce avea tătarul, au fugit cu Costantin vodă şi cu un comis a lui, anume Mihăilescul. Şi [60] cînd au sosit la Daşău, ferindu-se iarăşi şi acolo de turci să nu-l ia pre Costantin vodă, au găsit o luntre mică şi s-au băgat să treacă singuri tătarîi. Trecînd apa Niprului, s-au scornit vînt şi s-au împlut luntrea de apă şi acole s-au înecat Costantin vodă în Nipru. Iară pre Potoţchii şi pre Alexandru vodă l-au dus oşteni de ţară la Ştefan vodă şi pre amîndoi i-au trimis la împărăţiie. Potoţchii apoi au ieşit cu răscumpărare pren sol. Iar Alexandru vodă au cădzut la legea turcească, în care au şi murit. Spun să hie sosit la turci şi la boierie, anume... la împărăţiie. <175> 
    Zac. 7. Ceialaltă oaste leşască toată au cădzut în robie la tătari şi s-au înecat mai mulţi în Prut, cît de-biia de au scăpat cineva de poveste, că cîţi au şi înotat Prutul, pline erau luncile de ţărani şi coşurile tătarîlor era peste Prut, tot i-au prins şi i-au adus la Tomşea vodă, pre mai mulţi i-au şi ucis ţăranii. 
    Zac. 8. Perit-au şi boierii toţi, cîţi s-au prilejit de venise cu oastea, tot oameni de casa lui Ieremiei vodă: Vasilie Stroici logofătul, Balica hatmanul, Chiriţa postelnicul, Miron stolnicul. Numai Nistor Ureche n-au vrut să vie din Cameniţă şi aşea-i sfătuia şi pre dînşii, să nu margă, dzicîndu-le să lase să să mai vechiască domniia lui Ştefan vodă, că acmu fiind domniia noaă, moldovenii sint den hire purure la domniea noaă lacomi. Ce nu s-au ascultat sfatul lui Ureche vornicul, cum mai multe în lume sfaturi bune la domni nu să ascultă, ce apoi vin la primejdii şi ei şi casele lor. Iară pre Vasilie Stroici îl iertase Ştefan vodă, numai învăţase pre Nicoriţă armaşul să-l ducă să vadză perirea celoralalţi, să-i hie grijă mai pre urmă de moarte, că era om tînăr Stroici şi din casă mai vechi şi cinsteş decît toate casele în ţară. Ce dzilele lui cele fîrşite, cum să dzice cuvîntul, vădzînd că merge la perire şi nu-i spusesă armaşul <175 v> povestea, s-au apucat de sabia unui dărăban, să moară cu răscumpărare, că era om din hirea lui inimos. Ce l-au împresurat îndată dărăbanii şi n-au apucat să scoaţă sabiia. Care lucru dac-au spus armaşul lui Ştefan vodă, îndată au pus de l-au omorît şi pre dînsul, răcnind: „Ai, cînele, au vrut să moară cu soţii”. Şi pre cîţi-şi aducea, pre toţi îi omorîea, pănă şi în slugi şi prostime. Acela vărsători de singe s-au arătat dintîiaş dată Tomşea vodă. 
    Zac. 9. Pentru un diiac, care era foarte de treabă de scrisoare, s-au rugat boierii să-l ierte, că ieste cărturari bun. Au răspuns: [61] „Ha, ha, ha. Mai cărturar decît dracul nu este altul.” Şi totuş l-au omorît şi pre acela. 
    Zac. 10. Şi aşea au fost stîngerea casei lui Ieremie vodă. Fost-au acesta război la Cornul lui Sas, v leato 7120. Tătarîi după aceia, îndată au mărs în pradă în Ţara Leşască şi lovind fără veste şi de sirg, mult plean au luat şi mare robiie au făcut în oameni. 
    Zac. 11. Domniia lui Ştefan vodă Tomşea, cum s-au început în vărseri de sînge, tot aşe au trăit. Ave un ţigan calo, ce să dzice pierdzători de oameni, ţigan gros şi mare de trup. Acela striga de multe ori înaintea lui, arătînd pre boieri: „S-au îngrăşat, doamne, berbecii, buni sint de giunghiat”. Ştefan vodă rîde la ceste cuvinte şi dăruia bani ţiganului. <176> 
    Zac. 12. Ce cum a tuturor tiranilor, adecă vărsătorilor de singe, la toate ţărîle în lume urîtă este stăpîniia, aşea şi a lui Tomşea vodă. Îl urîse şi boierii, carii, măcar că era mai toţi de casa lui, anume Beldiman logofătul, Bărboi vornicul, Sturdzea hatmanul, Boul visternicul, iară nice ei fără grijea morţii nu era, ce îmbla în tot ceas, cum să dzice, cu dzilele amînă. Şi hiecînd unde este frica, nu încape dragoste. Pentru aceia, întrebînd un împărat pre un dascăl: cum ar fi împărat să hie drag tuturora? Au răspuns: „De nu vei hi, împărate, groznic nemăruie”. Fericiţi sint aceia domni, cărora ţărîle lor slujesc din dragoste, nu din frică, că frica face urîciune şi urîciunea, cît de tîrdzîu tot izbucneşte. 
    Zac. 13. Aşe s-au prilejit şi la Tomşea vodă, în toate dzile petrecînd boierii supt grije, s-au vorovit cu toţii şi au tras slujitorii toţi în partea sa şi pre mîrzeşti, şi într-o noapte au ieşit cu toţii la sat, la Cucuteni şi de acolea au poruncit lui Ştefan vodă, cu bine să iasă din scaun, că nu poate nime a suferi domniia lui cu atîte vărseri de sînge. 
    Zac. 14. Să spăriiesă Tomşea vodă de o turburare ca aceie, ce îmbărbătîndu-l cine era pre lîngă dînsul, au strîns dărăbanii, carii tot pe un cuvînt era cu ceialalţi <176 v> slujitori. Ce, dacă au vădzut banii vărsindu-le Ştefan vodă, au stătut ei cu domniia. Şi au strigat şi tîrgul în leafă şi s-au strîns din tîrgoveţi şi den slugile neguţitorilor şi oameni nemernici, cîtăva gloată şi la Ştefan vodă. Şi s-au prilejit de veniia atuncea şi din ţinuturi din gios nişte steaguri de călăraşi la căutare şi era descălecaţi la Tomeşti. Au răpedzit Ştefan vodă şi la ceia cu lefe şi i-au tras în partea sa. [62] 
    Zac. 15. Slujitorii ce era cu boierii audzind că strigă Ştefan vodă în leafă, măcar că giurasă boierilor, ce, pre obiceaiul neamului nostru, au început mulţi de cei mai necunoscuţi a să rumpe de la boieri şi a veni la Ştefan vodă şi în loc au început a slăbi partea boierilor. 
    Zac. 16. Dacă au vădzut boierii că nu va să iasă Ştefan vodă de bunăvoie din scaun, au vinit cu război, cărora au ieşit Ştefan vodă cu gloatele sale de laturea tîrgului, deasupra Fîntînii lui Păcuraru şi scoasesă şi tîrgul tot Ştefan vodă, cu arme, cine cu ce ave. Şi despre vii au orînduit de au lovit călărimea ce ave din dos pe gloata boierilor. 
    Zac. 17. Fără zăbavă au început a se răsipi gloata boierilor, deci şi boierii, care încotro au putut, au plecat fuga, din carii în loc au prins pre Bărboi vornicul şi apoi şi pre fecioru-său. Deci pre Bărboi cel bătrîn îndată <177> l-au înţepat de laturea tîrgului, iară pre feciorul lui au trimis de l-au spîndzurat în poarta casei tătîne-său. Iară Beldiman şi Sturdzea şi Boul scăpasă în Ţara Muntenească, ce şi aceia tot n-au hălăduit, precum vei vede povestea la rîndul său. 
    Zac. 18. Pre cîţi-şi aducea prinşi, pre toţi îi omorîia, cu mustrarea ce avea el obiciai: „Să nu te ierte Dumnedzău, cu cel cap mare al tău”. Tuturora această mustrare făce. 
    Zac. 19. Aceste neaşedzări a lui Ştefan vodă audzind doamna lui Ieremie vodă, avînd încă rămas un fecior copil mic, anume Bogdan vodă, au îndemnat pre ginerii săi, pre Vişnoveţchii şi pre cneadzul Coreţchii, din Ţara Leşască, şi atuncea amu era şi cu sfatul lui Nistor Ureche. Au venit singură doamna cu ginerii săi, cu oşti asupra lui Ştefan vodă şi le-au ieşit şi Ştefan vodă cu oşti înainte la sat la Tătăreni. Ce au ţinut foarte puţină vreme războiul, îndată au plecat fuga călăreţii, iar bieţii dărăbani, părăsiţi de călăreţii, să buldzisă la o rîpă deasupra Tăuteştilor şi să apăra. Ce au venit leşii de le-au făgăduit viaţă, numai să-ş dea armele. Şi au credzut dărăbanii şi au dat armele de la sine. Şi dacă le-au luat armele leşii, au întrat cu sabiile într-înşii şi au perit toţi acolea. Le stau movilele şi pănă astădzi deasupra satului Tăuteştilor. <177 v> 
    Zac. 20. Era la Ştefan vodă dărăbanii foarte îmbrăcaţi bine, după credinţa ceia ce făcuse, de stătusă cu dînsul la rădicarea boierilor, cum n-au fost nice la o domniie grijită bine pedestrimea cu haine tot de [63] feleandrăş, cu nasturi şi cu ceprage de argint, în pilda haiducilor de Ţara Leşască, cu pene de argint la cumănace şi cu table de argint la şoldure pe lădunce. Fost-au acest război a lui Ştefan vodă cu leşii la Tătăreni, în anul 7123. 
    Zac. 21. După cea răzsipă a oştii lui Ştefan vodă, au ieşit Ştefan vodă în Ţara Muntenescă şi mărgînd aproape spre Focşeani, l-au tumpinat ceauşii împărăteşti cu Beldiman logofătul şi cu Sturdzea hatmanul şi cu Boul visternicul în obedzi, că-i pornise Radul vodă, domnul muntenesc pre atunci, de mersesă cu pîră la Poartă asupra Tomşei vodă, că-i era Radul vodă lui Ştefan vodă mare nepriiatin. Ce, cine era vezir la împărăţiie, era priiatin lui Ştefan vodă şi au dzis veziriul, pricepînd lucrul: „Ce să acoliseşte Radul vodă de cel sărac”. Şi îndată au trimis ceauşi de au tîmpinat pre boieri, carii sint mai sus pomeniţi şi i-au pus în obedzi şi i-au dus la Ştefan vodă. Deci, cît i-au adus ceauşii, îndată le-au tăiat capetele şi le-au aruncat trupurile în Sireti. 
    Zac. 22. Şedea Ştefan vodă în Ţara Muntenească în bejenii, la Radul vodă şi loviia oamenii lui pănă la Bîrlad, pănă <178> la Vaslui, ce totu-i împenge leşii. Iară doamna lui Ieremiei vodă în Iaşi cu fecioru-său, cu Bogdan vodă, însă toate divanurile era pre Nistor Ureche, şi au trăgănat acea domnie acei domniei, mai pănă la anul. 
    Zac. 23. Să urîsă turcilor aceste dodeiale despre leşi asupra ţărîi Moldovei şi mai vîrtos că tot atunce luasă căzacii Trapezondul, cetate turcească, dincolo de Marea Neagră şi pre mare multe curabii turceşti cu negoaţă şi pre un Ţical paşea cu cîteva corăbii de oaste l-au luat viu şi ţinea toată Marea Neagră închisă. Deci au orînduit pre Schinder paşea de Silistria cu oşti asupra leşilor, ce era în Moldova cu doamna lui Ieremiei vodă. Şi vădzind şi pre Ştefan vodă în turburări totdeauna şi despre ai săi şi despre streini, l-au mazilit, luîndu-l în obedzi din Ţara Muntenească, iară domniia, în locul lui, au dat Radului vodă, carile are nume în ţară, de-i dzic Radul vodă cel Mare. Şi cu adevărat cade-i-să acest nume în veci să aibă, precum vei afla hirea acestui domn la rîndul său scrise. Este acest Radul vodă fecior Mihnei vodă, domnului muntenesc, carele Mihnea vodă au domnit pre o vreme cu Pătru vodă Şchiopul la noi în ţară. <178 v> [64] 
    
    Capul al şeaptele 
    Încep. 1. Au purces Schindir paşea şi cu Radul vodă asupra leşilor, ce era în Iaşi cu doamna lui Ieremiei vodă. Vişniovieţchii, unul din ginerii lui Ieremiei vodă, murise în Iaşi, deci şi oamenii lui, carii au fost a lui, să dusesă în ţara lor şi din oastea lui Coreţchii. Scrisesă Jolcovschii hatmanul cărţi la slujitori, care nu va ieşi din Moldova, loc în oastea lor să n-aibă, că întrasă ei fără voia craiului în Moldova. Deci numai cu 600 de oameni rămăsesă Coreţchii. 
    Zac. 2. Luasă veste doamna şi boierii că le vine Schinder paşea asupră şi le porunciia şi Radul vodă, ca un creştin, să fugă devreme. Ce leahul simăţ şi fără crieri n-au vrut să purceagă mai devreme, ce amu dacă să apropiiesă oştile. Bine le dzic de aceasta căzacii leşilor: „După pagubă, leahul înţelept”. 
    Zac. 3. Îndată ce au înţăles Schinder paşea de purcesul leşilor din Iaşi, au răpedzit o samă de oaste sprintenă şi i-au agiuns la Drăgşani, în ţinutul Hîrlăului. Apăratu-s-au oarece leşii dintîi, iară dacă s-au mai înglotit oastea, s-au răsipit cine încotro au putut. Singur Coreţchii <179> au cădzut pre mîna lui Schinder paşea şi biiata doamna cu coconul, Bogdan vodă şi o samă de boieri. Pre boieri i-au scos Radul vodă pre toţi de la Schinder paşea, cîţi era prinşi. Iară doamna la mare ocară au sosit, de care singură au mărturisit cătră boieri. Trecînd cu carul, au vădzut pre boieri şi lăcrămînd au dzis: „Boieri, m-au ruşinat păgînul”. La aceasta ocară au sosit casa lui Ieremiei vodă şi poate hi pentru răutăţile ei, că era o fămeie răpitoare, precum spun şi de vreme ce au otrăvit pe cumnatu-său, pre Simion vodă (de va hi aşea) şi de frica lui Dumnedzău depărtată. 
    Zac. 4. Nu era în ceia hire singur Ieremie vodă, ce era om întreg la toate, nerăpitor, nemîndru, nevărsători de sînge, blînd, dumnădzăresc, pe cum mărturiseşte războiul lui cu Răzvan vodă, cum n-au vrut să iasă din beserică, pănă n-au săvîrşit sfînta leturghie, măcar că-i spune ca să agiung oştile. În dzilele lui mare bivşiuguri şi plină ţara de toate. Ce de ieste vro osîndă stîngerea casei lui, din faptele doamnei sale ieste. 
    Zac. 5. Pre doamna şi pre Coreţchii i-au trimis Schinder paşea la împărăţiie. Coreţchii cneadzul apoi pre urmă au ieşit den chisoare [65] cu multă cheltuială, iară doamna au fost după un agă turc, pănă la moartea sa. Bogdan vodă copilul iară în turciie s-au săvîrşit. Agiunsesă de au fost la împărăţie capigi-baş. Fost-au acestea v leato 7124. 
    Zac. 6. Trimis-au Schinder paşea după răsipa lui Coreţchii, din porunca împărăţiei un ceauş la craiul leşesc, să oprească căzacii de pe mare, carii atunceşi nişte cetăţi, ce făcuse turcii pre Nipru, anume Aslan Horod şi altă cetate luasă şi omorîsă şi oşteni cîţi era turci şi într-acele cetăţi (şi aceste toate apoi au făcut de au venit soltan Osman la Hotin) şi să părăsască a călca Muldova cu oştile lor. 
    Zac. 7. Au trimis şi craiul leşesc un sol, anume pre Cohanschii, la împărăţiie, dînd pricina toată pre tătari, carii dodeind casele căzacilor, ei încă-şi întorc din pagubile ce le fac tătarîi. Este şi aceasta laudă în letopiseţul lor, cum acela Cohanschii cu soliia lui au mazilit pre Ştefan vodă Tomşea, ce nu ştiu cum s-ari prinde acest lucru, că amu era domn Radul vodă în locul Tomşei vodă, cînd au trecut Cohanschii la împărăţiie. Iară pîră, adevărat c-au avut Ştefan vodă Tomşea totdeauna despre leşi la împărăţiie. 
    Zac. 8. La anul, Schinder paşea, din porunca împărăţiei, au strîns cîtă oaste au avut din păşiia lui şi cu Radul vodă, domnul de Moldova, şi cu oştile munteneşti şi ungureşti de la Betlean Gabor, domnul Ardealului, că era Betlean Gabor mare nepriiatin leşilor, şi cu tătarîi, au purces asupra Ţărîi Căzăceşti, să le strice pălăncile şi să-i prade. 
    Zac. 9. Oblicise şi leşii gîndul lui Schinder paşea şi i-au ieşit <180> hatmanul Jolcovschii cu oştile leşeşti la margine, la un loc anume Buşa, mai sus de Soroca pe Nistru, din ceia parte de Nistru iaste acela loc. 
    Zac. 10. Începuse Schinder paşea a bate Raşcovul, ce, dacă au sîmţit aproape de oştile leşeşti, au lăsat Raşcovul şi au purces pe dencoace de Nistru, pin ţară, împrotiva locului unde era Jolcovschii, însă-i despărţie Nistrul. Mai puţină oaste era la Jolcovschii, decît la Schinder paşea, iară mai aleasă, tot lefecii şi să strîngea şi căzacii din toate pălăncile la dînsul. Numai fiind craiul leşăsc la Mosc cu oştile, s-au ferit a întărîta puterea turcească. Avînd treabă într-altă parte crăiia leşască, au stătut cu Schinder paşea la tocmală, la legături de pace, nedejdiuind că vor ţinea turcii pacea. 
    Zac. 11. Capetele de pace era, despre leşi, să oprească pre căzaci, să nu îmble pre mare şi în Moldova să nu mai îmble oştile lor. Iară despre Schinder paşea era să oprească pre tătari, să nu îmble stricînd [66] în Ţara Leşască şi în Muldova domni streini să nu hie, fără cine va hi fecior de domn. Ce, toate aceste în vînt au fost, că bine n-au sfîrşit pacea şi au purces oştile şi aceste şi acelea îndirept, iară tătarîi pre de altă parte au şi lovit în Podoliia, în Ţara Leşască şi au făcut cîteva robii. Şi apoi, la anul, fără veste, mulţime de tătari au lovit Volinia, o ţară mai sus de Podoliia şi păn-a strînge oştile Jolcovschii, au ieşit tătarii cu mare <180 v> plean den Ţara Leşască, fără nice o sminteală. 
    Zac. 12. Mare bănat pentru aceste toate au avut Jolcovschii de la crai şi de la toată crăiia leşască, pentru moale lucrurile lui. Ce, la creştini nu sint certări pentru unele ca aceste ca la turci. 
    Zac. 13. Radul vodă spre aceste al treilea an domnii sale cele dintîi, s-au războlit de ochi şi poate hi, vădzînd că nu va putea trece, să nu să îngroaşe între turci şi între leşi lucruri de sfadă, singur s-au poftit la împărăţiie să-i vie maziliia, să poată a merge la Ţarigrad pentru leacul ochilor. Deci, i-au făcut pre voie împărăţiia, pre dînsul l-au chemat la Poartă, iară domniia au dat lui Gaşpar vodă aicea în ţară, în locul lui Radul vodă celui Mare. 
    
    Capul al optul 
    Încep. 1. Gaşpar vodă era om de neamul său italian, cum dzicem la noi în ţară, frînc, om neştiutori rîndul şi a obiceaiurilor ţărîi, fără limbă de ţară, care lucru mai greu nu poate hi, cînd nu ştie domnul limba ţărîi unde stăpîneşte. 
    Zac. 2. O! Muldova, di ar hi domnii tăi, carii stăpînesc în tine, toţi înţelepţi, încă n-ai peri aşe <181> lesne. Ce, domniile neştiutoare rîndul tău şi lacome sint pricine perirei tale. Că nu caută să agonesască şie nume bun ceva la ţară, ce caută desfrînaţi numai în avuţie să strîngă, care apoi totuş să răsipeşte şi încă şi cu primejdii caselor lor, că blăstămul săracilor, cum să dzice, nu cade pre copaci, cît de tărdzîu. 
    Zac. 3. Era acest Gaşpar vodă multă vreme tergiman la împărăţie, adecă tîlmaci tuturor solielor creştineşti ce vin la împărăţiie. Şi fiind şi la mijlocul păcii ce făcusă între Împărăţiia Neamţului şi între Împărăţiia Turcului, pentru slujba aceia i-au dat aicea în Moldova domniia în locul Radului vodă. Iară cît s-au aşedzat la domniie, măcară că era de mare credinţă la împărăţiie, îndată s-au aşădzat cu gîndul spre părţi creştineşti. 
    Zac. 4. De laudă este hie la care domn să hie spre partea creştinească, că aceasta ţară căci trăieşte aşea în statul său pănă acmu, [67] pentru ţări creştine stă pănă astădzî în rîndurile sale, însă cu înţelepciune, nu fără socoteală şi fără temei, în loc de folosul ţărîi să-i aducă perire, cum s-au prilejit amu şi în vremile noastre în cîteva rînduri, de adusesă a mulţi nesocoteala şi nebunia, mare cumpănă acestui pămînt. Dumnedzău mai bine ştie, că de nu s-ar hi prilejit o samă de capete să cerce mijloace <181 v> şi să nu alerge la împărăţiie, ar hi fost de perire de istov ţara aceasta în cîteva rînduri. Aşea adusesă la mare primejdie ţara şi domniia lui Gaşpar vodă. 
    Zac. 5. Să rădicasă în dzilele aceştii domnii şi un domnişor de la Orhei, ce îndată Gaşpar vodă au trimis oaste şi au ieşit şi singur împrotiva lui şi l-au prins şi pre dînsul viu, pre domnişor şi cîteva capete de la Orhei, pre carii i-au şi omorît îndată. Ştiia limba sîrbască Gaşpar vodă şi cînd i-au mustrat pre capitanii cei prinşi orheieni, li-au dzis sîrbeşte: „”. Le tîlmăciia apoi aceste cuvinte pre rumîniie Bucioc vornicul de Ţara de Gios, adecă: „Să aveţi inimă curată spre domn”. 
    Zac. 6. Stăpîniia atuncea Ardealul, căruia dzicem noi Ţara Ungurească, Betlean Gabor, după stîngerea Batoreştilor şi ave mare războaie împrotiva nemţilor pentru crăiia ungurească şi îndemna şi pre turci asupra leşilor că dedesă leşii agiutori împăratului nemţăsc împrotiva lui Gabor şi atunceş de curund îi bătuse leşii o oaste foarte rău la Caşa. Deci îndemna într-aceia pizmă pre turci asupra leşilor, făgăduindu-le că de or merge asupra leşilor, să nu poată a da leahul agiutori nemţilor, va putea fără zăbavă a lua Beciul de la nemţi. Şi cu acelea îndemnări şi cu făgăduinţă *<182>, cu mare daruri scrisesă şi la hanul la Crîm, care cărţi au cădzut pre mînule lui Gaşpar vodă şi îndată le-au trimis Gaşpar vodă la craiul leşesc. Dacă le-au vădzut craiul cărţile, sîngur n-au vrut să ponosluească lui Betlean, ce avînd Betlean Gabor oameni a săi între svetnicii leşeşti cu cuscrii, au pus craiul pe oameni de ai lui să-i poruncească, căci nu se părăseşte de aceste fapte, cu vrăjmăşia împrotiva creştinilor. Şi i-au trimis şi izvoadele scoasă din cărţile lui şi au mărs solul de la boierii leşeşti cu multă mustrare şi bănat, arătîndu-i şi izvoadele cărţilor lui, ce au scris la hanul. Dacă le-au vădzut Betlean Gabor cuvintele sale de faţă, au dzis cătră sol: „Muri-va Gaşpar pentru acele cărţi”. Şi îndată, de toate îmbletele lui Gaşpar vodă au dat ştire la împărăţiie. 
    Zac. 7. Curund au simţit Gaşpar vodă că ş-au pierdut la turci credinţa, deci s-au aşădzat cu gîndul şi mai tare cu leşii, îndemnîndu-i *[68] asupra turcilor. Şi în cetatea Hotinului îndată au băgat oşteni leşăşti, dîndu-să aievea supt apărarea lor cu ţara. Nu putea de tot slobod să hie în gîndul său de boieri, care socotind cea de apoi, să nu vie vreo perire ţărîi, nu-i pristăniia boierii, din carii era mai cap atunce Bucioc vornicul mare de Ţara de Gios; Vasilie vodă era visternic mare la aceea domniie. <182 v> Ce, în multe chipuri să ispitiia să omoară o samă de boieri, să fie el slobod în faptele sale, ce aşea aievea nu să cutedza să-i omoară, pentru ţară, că era Bucioc la ţară ales de toţi. Iară pre Vasilie vodă, dîndu-i pricină că nu dă samă de o sumă de bani a visteriei, măcar că-i era hin de cununie, l-au pus în temniţă şi l-au pus şi la muncă. Iară pre Bucioc pusesă gînd să-l otrăvască şi într-o dzi oprindu-l la masă şi-au scornit voie bună, închinînd la Bucioc cu veselie şi au pus de i-au dat otravă. În loc s-au simţit Bucioc otrăvit şi s-au şi sculat de la masă şi s-au dus la gazdă, avînd ierbi împrotiva otravei, date de la un doftor priiatin, că aştepta el una ca aceia de la Gaşpar vodă. Îndată au luat ierbi şi au început a vărsa otrava, cu mare cumpănă de viaţă. A doa dzi s-au făcut războlit şi Gaşpar vodă, dînd vina stolnicilor că au fost bucatele cotlite. 
    Zac. 8. Vădzînd grije de viiaţă Bucioc vornic, numai ce i-au căutat a prestăni cătră sfatul lui Gaşpar vodă, ce avea amu aşedzat cu leşii. Şi era aievea şi la împărăţiie îmbletele lui, deci trimisasă la Schinder paşea poruncă împărăţiia să nevoiască doară îl va prinde. Ce oblicise Gaşpar vodă şi de toate da ştire la leşi. Deci vădzînd împărăţiia că nu-l pot prinde cu meşterşug, au trimis un agă pre obiceai, Schimni ceauş, să cuprindză scaunul şi să-l mazilească pe Gaşpar vodă. Iară cît au prins de veste Gaşpar vodă că vine Schimni aga, au scornit că-i vin <183> leşii asupră-i şi au ieşit den Iaşi şi au pus tabără la Capul Stîncii, împrotiva Ţuţorîi. 
    Zac. 9. Cum au sosit Schimni ceauş după obiceai, amu era gătit lucrul; îndată au pus slujitorii de au abătut în turci şi cîţi au fost cu aga şi pre singur Schimni aga i-au omorît. Şi îndată au răpedzit şi în tîrg, de au turburat şi tîrgul şi cu slujitori amestecaţi, pre unde, pe care au apucat vremea, acolea i-au omorît. Mulţi den turci să închidea pen pivniţe cu arme, de să apăra. Gaşpar vodă, după aceasta faptă, îndată au purces în tîmpinarea lui Jolcovschii hatmanul leşesc, carele era amu aproape, cu oşti. [69] 
    Zac. 10. Era gata Schinder paşa şi mai înainte de aceste fapte a lui Gaşpar vodă, să margă cu oşti asupra leşilor den porunca împărăţiei şi era orînduit şi hanul şi Cantimir bei, vestit războinic pe acele vremi şi oştile munteneşti şi o samă de oşti ungureşti de la Betlean Gabor, de toată oastea aproape de 60.000 şi 1.000 de iniceri, din odăile inicereşti orînduite şi cu aceste oşti au întrat în ţară Schinder paşea. 
    Zac. 11. Leşii încă să nu lase înşelat pre Gaşpar vodă cu priietinşugul lor şi să-ş tocmască Jolcovschii smentelele cele dintîi, au purces şi el cu oastea şi au trecut Nistrul la Hotin în 22 de dzile a lui avgust. <183 v> 
    Zac. 12. Oaste Jolcovschii hatmanul ave 1.600 de husari tot înheraţi, 4.000 de călări deosebi de husari, ce le dzic steaguri îndzăoate, 200 de raitari nemţi călări, 400 de căzaci lisovţi, 2.000 de pedestri nemţi. Această oaste era lefecii; era şi a domnilor deosebi vro 2.000 de oameni şi de aceia cîţva carii mărg de bunăvoie, în dobîndă, carii apoi au mîncat capul lui Jolcovschii. Venisă şi un copil den casa craiului, de la crai, numai să între Jolcovschii cu oşti în Moldova într-agiutori lui Gaşpar vodă. Al doilea hatman, cum dzic la dînşii, de cîmp, era pre aceia vreme Coneţpolschii. 
    Zac. 13. Dac-au trecut Jolcovschii hatmanul cu oştile leşăşti Nistrul la Hotin, au făcut leşii sfat şi sfătuiia Coneţpolschii să aştepte oştile acolea la Hotin pre Schinder paşea, să nu să depărtedză aşea în cîmpi, împrotiva mulţimei de oşti tătărăşti şi turceşti şi el să margă pe Nistru pe de ceia parte, să strîngă căzaci de pen pălănci, să lovască în urma oştilor pe la Tighinea. Ce acesta sfat n-au priimit Jolcovschii hatmanul, ce să hie dzis, mai bine să vadză veştile cum sint, decît să le audze de la alţii. 
    Zac. 14. În 23 dzile a lui avgust au venit şi Gaşpar vodă în tabăra leşască, sprintin, numai cu 600 de oameni, la adunarea cu Jolcovschii şi după sfat ce au avut cu capetele *<184> leşăşti, au purces cu toată oastea leşască pe Prut în gios, de la Hotin la Ţuţora şi acolo la Ţuţora au pus tabăra leşii. Scrie Letopiseţul leşăsc că au avut şi Gaşpar vodă 12.000 de oaste de ţară. Sosit-au Jolcovschii la Ţuţora septemvrie 2. 
    Zac. 15. Nu ştie Jolcovschii de Schinder paşea la ce loc este şi cu cîtă samă de oaste, lăsîndu-se de toate în nedejdea lui Gaşpar vodă. Ce, Gaşpar vodă, deşi ştiia din iscoadele sale de mulţimea [70] oştilor turceşti, iară nu spunea toate leşilor, să nu le strice inimile. 
    Zac. 16. La 7 dzile a lui septemvrie, în 5 dzile după sosirea leşilor la Ţuţora, au sosit şi străjile tătărăşti, deodată ca 300 de oameni, cu carii hărăţindu-se căzacii, ce le dzice lisovţii pre acele vremi, i-au înfrînt lisovţii pre tătari, iară vii n-au putut prinde nice pre unul. Numai capete cîteva de tătari au adus la Jolcovschii, ce n-au putut şti nice atunce leşii de puterea lui Schinder paşea. Iară tătarîi prindea în toate dzile de la leşi limbă, din holota lor ce îmbla pentru hrana, şi ştiia Schinder paşea de toate de la leşi şi cum este oastea leşască puţină. 
    Zac. 17. În 8 dzile a lui septemvrie, întîi Cantemir bei, apoi şi singur Schinder paşea, au sosit la Ţuţora şi ş-au întins corturile Schinder paşea dirept deasupra *<184 v> taberii leşăşti, mai din gios. Leşii era în şanţuri, cele încă de Zamoyschii făcute. N-au vrut să scoaţă oastea Jolcovschii într-aceia dzi, mai mult de nişte steaguri sprintene cu lisovţii amestecate, mai mult doară ari putea prinde vreo limbă, să ştie de oaste, atîta este cît sosisă, au mai este pre urmă. Ce toată dzua hărăţindu-să cu turcii şi cu tătarîi, ieşind şi de ai noştri muldoveni la harţ şi nice atuncea au putut lua limbă, că mai mult de un stegar turc n-au prins şi pănă a-l aduce la Jolcovschii, au murit de rane. 
    Zac. 18. Atîta oaste de toată, cîtă sosisă descălecată, socotind Jolcovschii şi neştiind că în ceiaş noapte au sosit şi oardele a hanului, cu galga soltan, fratele hanului, că hanul sîngur rămăsesă în Bugeag, iară oştile toate le pornisă cu galga soltan, a doa dzi dez-dimeneaţă, au scos Jolcovschii toată oastea leşască, pre pilda lui Zamoyschii, cînd cu Caazi Cherei soltan, şi-au tocmit oastea, cît agiungea glonţul puşcei, făcînd şi doao băşti de pămînt, una la un corn de oaste, alta la alt corn, cîte cu patru puşci şi cîte 300 de pedestraşi cu foc. Iară Schinder paşea tocmisă oastea sa turcească şi pre unguri şi pre munteni la aripa din gios, iar aripa <185> din sus au dat-o lui Cantemir cu oardele lui, iară celelalte oarde ce era cu galga soltan nu s-au arătat de după deal, pănă nu s-au început războiul. 
    Zac. 19. Dacă s-au apropiiat oştile de sine, au dat leşii întîi şi cu muldovenii război şi în loc împengînd pre ordele lui Cantemir şi [71] turcii începusă a să da înapoi. Ieşiţi leşii la cîmp mai mult decît le era porunca cu şireagul cel din frunte, au izbucnit şi ordele cu galga soltan şi au dat cu toate oştile năvală la rîndul cel din frunte leşăsc şi l-au înfrînt. Ai noştri, moldovenii, pre obiceai, îndată au plecat fuga şi holota leşilor, ce era în goană, aşijdere. Iară tătarîi neîncăpînd toţi în frunte, au lovit şi din dos pe leşi. Şi aşea cu mare vărsare de sînge, au înfrînt rîndul cel dentîi, păn au agiuns la al doilea rînd, ce era tocmit iară frunte, unde era şi hatmanii singuri. Şi era toate şi acele rînduri mai încungiurate de tătari de cătră tabăra lor. Ce au mărs tot buluc leşii, apărîndu-să de tătari, pănă supt şanţuri. 
    Zac. 20. Schinder paşea tot cu aceia năvală au lovit başta cea din gios şi fără zăbavă au întrat ienicerii în baştă. Sărit-au leşii, amu de lîngă şanţuri, şi au apucat de au scos o samă de pedestraşi ce era în baştă, iară <185 v> mai mulţi au perit şi patru puşci au luat turcii. După aceia au stătut oastea în tocmală neclătită, numai cît să apăra leşii de năvala tătarîlor şi başta cea din sus au rămas întreagă. 
    Zac. 21. Aproape de apusul soarelui, Schinder paşea au descălecat oastea toată la odihnă, iară leşii au cădzut la mare spaimă şi turburare, şi lăsind şi ei străji, iară oastea ceialaltă au întrat în şanţuri, pe la otace. Şi îndată au mărs toate capetele la cortul lui Jolcovschii, la sfat, mîhniţi toţi, vădzindu-să închişi de atîtea mulţime de oşti, depărtaţi de ţară şi cetăţile sale, fără nice o nădejde de agiutori. Ţinea hatmanii amîndoi inime tari, răspundzînd tuturora, cum a doa dzi vor să-şi tocmască lucrul cu război şi apoi, dacă n-or putea a înfrînge puterea nepriiatinilor, să lege tabăra şi să margă cu tabăra legată spre ţara lor, spre Nistru. Au pătruns tuturora inimile acest sfat, dacă au audzit cu tabăra legată mărsul, fiind amu den loc închişi de păşunea de cai şi de hrană de oameni. Şi după aceia s-au răşchirat sfatul îndată. Un domn anume Strus şi Calinovschii staroste de Cameniţă şi Samoil Coreţchii s-au gătit de fugă noaptea cu oamenii săi şi au purces năzuind îndată <186> să treacă Prutul noaptea şi acolea, la trecătoarea Prutului, dînd în Prut ca oile spăimaţi, s-au înecat Calinovschii starostele de Cameniţă şi mulţi din leşi. Unii rătăcind noaptea, au cădzut a doa dzi în mînule tătarîlor, pe alţii i-au dus cursul apei, de i-au abătut iar înapoi la mal, de li-au căutat a întra iară în tabără. Iară Hmeleţchii şi Cazanovschii, capetele cazacilor, au lovit întăi alăturea cu Prutul, apoi au luat cîmpii şi au mers, fără nici o [72] dodeială, întregi. Ceielaltă oaste de lefecii să turburasă cu toţii şi ei de fugă, scornindu-să cuvînt pen tabără c-au fugit hatmanii, cît şi ceia ce era la straje, părăsise străjile. Ce înţelegînd Jolcovschii spaimă ca aceia oştii, au îmblat pe la otace cu făclii de vînt, arătîndu-se oştenilor cum este de faţă şi are grije de oaste şi au mai întărit şi străjile. Şi aşea de-biia au aşedzat oastea de spaimă. Şi în ceiaşi noapte au scris şi cărţi, dînd ştire la craiul, cu pîră pe aceia ce au fugit din tabără. 
    Zac. 22. Gaşpar vodă vădzînd mare turburare şi fugă în oastea leşască, părăsit şi de oştenii săi, au purces şi el noaptea şi au trecut Prutul bine. Numai, amu la branişte fiind cu puţinei de ai săi şi den boieri, Şeptelici *<186 v> hatmanul şi Goia postelnicul, pe lîngă dînsul, l-au omorît ceia ce era cu dînsul. Scîrnava şi groadznică fapta şi neaudzită în toate ţări creştine. Domnul, ori bun, ori rău, la toate primejdiile ferit trebuieşte, că oricum este, de la Dumnedzău este. Precum dzice Svinta Scriptura: „”, adecă: „Nu-i nice o putere, fără de la Dumnedzău dată”. 
    Zac. 23. Plătit-au apoi cu capetele sale această faptă şi Şeptelici şi Goia, de la Alexandru vodă, pe lege direaptă de le-au tăiet capetele şi trupurile le-au aruncat în ieşitoare. Şi cu cale le-au făcut, că după scîrnave fapte, scîrnave morţi vin. Iară bietul Bucioc vornicul, în branişte amu, au năzuit la un hin al său, anume Toader brănişteriul, unde-ş lăcuia acel Toader, singur nemerit din răssipă, fără slugi pe lîngă sine, precum vremea aceia în răssipă oştii aşea aduce. Şi cu multe rugămente şi giuruită cătră hinul său, s-au oploşit în vicleană făgăduinţa lui. Apoi, a doa dzi, l-au legat hinul şi legat l-au dus la Schinder paşea. (O! Să nu-l ierte Dumnedzău hin ca acela.) Şi dacă l-au dus la Schinder paşea au pus îndată de l-au înţăpat pre Bucioc, săracul, acela carile pururea sfătuie pre Gaşpar vodă spre bine şi de mare nevoie i-au căutat a pristăni la sfatul lui Gaşpar vodă. Acest domn, Gaşpar <187> vodă, niceodată post n-au avut, ce pre ascuns în tote posturile mînca carne. 
    Zac. 24. Iară hatmanii leşeşti, vădzîndu-se închişi şi părăsiţi şi de tovărăşiia moldovenilor şi în ţară streină, încungiuraţi de atîtea oşti, au scos, a doa dzi, toată oastea, cîtă le rămăsesă, stoluri, însă aproape de şanţuri, cît să să apere de năvala turcilor şi a tătarîlor. Şi toată dzua aceia au stătut călări în tocmală; nice Schinder paşea şi tătarîi [73] aşe nu li-au stătut asupră, alegînd cu sfatul să-i ţie aşea închişi pănă ce i-ari strînge foamea şi hrana de cai, să să închine de bunăvoie. Leşii încă să facă război nu era putere, că şi oastea li să împuţinasă cu domnii cei fugiţi şi răniţi mulţi din războiul cel dintîi, între carii era răniţi feciorul lui Jolcovschii şi nepotul lui de frate. Ce şi a triia dzi după războiul cel dintîi, iară aşea au scos oastea cu tocmală aproape de şanţuri. Şi într-aceie dzi s-au apropiiet şi galga soltan cu puţinei tătari pe lîngă sine şi au poftit pre singur Jolcovschii la voroavă. Scoasesă Schinder paşea într-aceie dzi toate oştile sale şi pusesă rînd înainte ochilor leşilor, să vadză mulţimea şi aşea au făcut în trei dzile, pentru spaima leşilor, să să închine, vădzînd oastea mulţime. <187 v> Iară la voroavă cu galga soltan Jolcovschii n-au vrut să iasă, ce au trimis pre cneadzul Coreţchii, fratele celui Coreţchii ce fugise. Deci şi galga încă au trimis pre Veli Şah mîrza şi au cerşut o sumă mare de bani să le dea leşii şi să margă cu pace. Iară Coreţchii arătînd alte legături de pace, s-au apucat mîrzacul de sabiie şi au dzis să aştepte leşii toţi sabiie. 
    Zac. 25. Vădzîndu-să leşii că cu alt mijloc de acolea n-au cum să iasă, de unde erau cădzuţi, au ales sfat să iasă cu tabăra legată pre mijlocul oştilor şi aşe au făcut, 19 dzile a lui septemvrie îndesară. Amu era de trei dzile tocmită tabăra la rînduri şi au făcut porţi în şanţuri, cineşi la rînd şi au purces din loc cu tabăra legată de cară, şi orînduite oşti pi den toate părţile şi pedestraşi şi călări. Gîndiia turcii şi tătarîi dintîi că vin să dea război, apoi au vădzut purcesul. Şi în ceia dzi, pănă în sară şi toată noaptea au mărs leşii cu puţină dodiială numai de tătari. 
    Zac. 26. A doa dzi, septemvrie 20, au sosit şi Schinder paşea cu toate oştile asupra taberii leşăşti, ce leşii, cît s-au făcut dzuă, stătusă, unde i-au apucat dzua. Şi într-aceia *<188> dzi au fost război foarte tare şi mare, pănă la vremea de chindiie şi descălecînd turcii cu corturi de mas, leşii mai îndesară iară au purces cu tabăra şi iară toată noaptea au mărs, numai cu dodiială de tătari. 
    Zac. 27. A triia dzi, septemvrie 21, iară au stătut tabăra leşască la un pîrîu, care nu-l pomeneşte Letopiseţul leşesc anume ce vale a hi fost, iară adevărat pe la Scumpiia au lovit, ce ori la o vale ce să dzice Răchita, ori la vreun ciuluc. Încă nu trecusă toată tabăra leşască valea, cînd au sosit Schinder paşea şi acolea au rupt turcii o bucată mare [74] de tabără şi au luat şi cîteva steaguri de la leşi şi puşci. Şi s-au închis leşii iară acolea, la ceia vale, de s-au apărat toată dzua aceia. 
    Zac. 28. A patra dzi, septemvrie 22, au socotit Schinder paşea să le ţie din frunte calea şi au purces înainte şi aproape de Răut, desupra Răutului, au tocmit toată oastea frunte. Leşii încă ce-au avut oaste mai aleasă, o au tras de pen arepi în frunte şi la o vreme ca aceie la care şi de nevoie numai caută a hi toţi viteji, că nu era altă cale de viiaţă, au mărs cu toată tabăra dirept asupra temeiului oştii turceşti şi stînd tare şi cu focul, au căutat <188 v> turcilor a le da cale. Şi într-acela război au luat leşii de la turci doă steaguri şi tătari prinşi vii cîţva. Şi după ce s-au aşădzat tabăra la Răut, au mai ieşit steagurile leşăşti de au mai lovit pe o drîmbă de tătari, carii trecusă Răutul. 
    Zac. 29. După aceia petrecanie, să îmbărbătasă leşii şi pierduse toată grijea. Iară ce ieste să nu treacă şi orînduiala lui Dumnedzău nu poate să să amistuiască. Amu, fără nice o grije, tare şi sămeţi leşii şi cădzusă la valea Coboltei, unde era de o parte pîrîul, de altă parte oastea, loc deşchis, fără trecători. Şi pierduse şi Schinder paşea nedejde de a-i dobîndire şi trimisesă la Jolcovschii Schinder paşea, poftind să-i trimaţă un om, să ştie turceşte. Au trimis Jolcovschii, ce apoi nu l-au mai slobodzit Schinder paşea pre tălmaciul acela. Cînd au fost amu aproape de Nistru, ca o milă de loc de la Movilău, la un sat anume Slobodziea Saucăi, la ţinutul Sorocii, acolo descălecasă oastea leşască, conacul cel de apoi. Holota ce era strînsură, temîndu-să de hatmani pentru dobînda, că jecuise multe case în ţară, să apuce ei trecătoarea la Nistru noaptea, au dat spaima şi toată oastea aşea greu s-au turburat, cît care cum au putut, au apucat cal, sluga stăpînu-său şi pedestraşi *<189> şi călăreţi toţi amestecaţi, unii de lalţi fugind, s-au şpărcuit toată tabăra, hatmanii rămaşi singuri, unul într-o parte, altul într-alta. 
    Zac. 30. Dzic unii să să hie făcut aceie spaimă din slugile oştenilor, carii mersesă la o ariie cu fîn, departe de tabără şi să-i hie lovit tătarîi. Ce, oricum au fost, spaima ca aceia au fost, în care nu s-au mai putut îndrepta oastea, să să aşedză. Poate hi şi de grijea trecătoarei Nistrului, care de care să apuce mai curund să treacă. 
    Zac. 31. Au priceput tătarîi încă de cu noapte răssipa oştii leşăşti şi încălecase toţi. A doa dzi dez-dimeneaţă, au cădzut mai toate capetele leşăşti, părăsiţi unii şi de slugile sale, alţii rătăciţi, pre mînă [75] tătarîlor. Pre feciorul lui Jolcovschii şi un nepot a lui i-au găsit între cară, răniţi încă de la Ţuţora, pre Coneţpolschii cu puţinei oameni buluc, aşteptînd dzua, doară ari putea aduna ceva oaste şi să ştie şi de Jolcovschii ce s-au făcut, l-au încungiurat tătarîi şi au cădzut viu pre mîna tătarîlor. Iară pre Jolcovschii numai cu o slugă a lui rătăcit, pedestru, l-au găsit o drîmbă de tătari şi pănă a înţelege cine este, vădzîndu-l om bătrîn, <189 v> l-au tăiat. Şi apoi din sluga lui înţălegînd că este Jolcovschii, i-au dus capul la Schinder paşea şi au stătut toată dzua într-o suliţă înainte corturilor lui Schinder paşea capul lui Jolcovschii. Şi într-acela loc stă stîlp de piatră, făcut apoi de oamenii lui Jolcovschii şi pănă astădzi, în ţinutul Sorocii, în ceia parte de sat, anume Slobodzia Saucăi, loc ca de giumătate de milă de la Movilău. 
    Zac. 32. Schinder paşea după aceasta izbîndă, capetele leşăşti ce au fost şi pre Coneţpolschii, i-au trimis la împărăţiie, iară singur s-au întors la Cetatea Albă şi acolea peste puţine dzile ş-au fîrşit viiaţa. Dzic să fie murit otrăvit de veziriul ce era atuncea la împărăţiie, temîndu-şi veziriia de dînsul. Iară tătarîi au lovit toată Podoliia şi Rusiia şi fără nice o sminteală de nime, cu plian mult s-au întors în părţile sale. Fost-au aceia răssipă a oştilor leşăşti şi perirea lui Gaşpar vodă, v leato 7129. <190> 
    
    Capul al noaălea 
    Încep. 1. După domniia lui Gaşpar vodă, au venit la domniie Alexandru vodă, feciorul lui Iliiaş vodă, iară acel Iliiaş vodă au fost ficiorul lui Pătru vodă Rareş şi după moartea tătîne-său, lui Pătru vodă, cădzuse la domniie, ce de bunăvoia sa au lăsat domniia, precum scrie Ureche vornicul şi au mărs la soltan Suliman şi s-au turcit, la care întunecarea menţii au venit din desfrînate fapte a curviei. 
    Zac. 2. Apoi Iliiaş vodă au cădzut la Rodos, la opreală şi acolea, la Rodos, au născut acest Alexandru vodă. Spun de dînsul că la moartea sa au mărturisit legea creştinească. 
    Zac. 3. La începutul domniei sale, oblicind de moartea lui Gaşpar vodă că au fost pricina Şeptelici hatmanul şi Goia postelnicul, i-au omorît şi trupurile lor le-au aruncat în ieşitoare, precum s-au pomenit mai sus. Şi cu lege direaptă le-au făcut aceie pedeapsă, numai munca ce au făcut fămeilor lor şi îmmei a lui Şeptilici pentru avuţiie, [76] au fost peste pravilă, că pre legea direaptă nice fecior pentru fapta tătîne-său, nice părintele pentru fapta *<190 v> fecioru-i de vîrstă nu-i platnic. 
    Zac. 4. Domniia era aceasta foarte slabă şi cu purtatul trebilor peste obiceiurile ţărîi. Şi în dzilele lui au venit şi Împărăţiia Turcului, singur cu sine sultan Osman la Hotin, asupra leşilor. Că înţelegînd împărăţiia de perirea oştii leşăşti de Schinder paşea, avea nădejdea că pre lesne va putea să cuprindze den crăiia leşască o parte, socotind că ce au fost fruntea oştilor leşăşti şi slujitori vechi au perit în Moldova, nu or avea leşii nice o putere să stea împrotivă. Şi măcar că venisă veşti că perşii să gătiadză asupra Vavilonului, să-l ia de la turci, tot au lăsat grijea Vavilonului şi au stătut după gătirea asupra leşilor peste toată iarna, trimiţînd şi ceauşi la craiul leşesc, dîndu-i ştire să ştie că-i vine asupra crăiei lui, cu toată puterea. 
    Zac. 5. Au acest obicei împăraţii, de dau ştire unul altuia, cînd vor să facă războaie unul asupra altuia. De care lucru s-au cutremurat leşii, de vremile acele, vădzîndu-şi răssipa oştilor cu amîndoi hatmanii şi a vederea venire asupra sa puterii ca aceia. Ce au trimis şi craiul un sol de la sine la turci, mai mult să vadză şi cu ochii, este adevărat *<191> gătirea turcilor să vie, au numai sint cuvente. Ce, pe solul la împărăţiie nice cu veziriul nu l-au adunat, ce numai i-au răspuns cu scîrbă şi l-au pornit înapoi. 
    Zac. 6. Iară şi craiul leşăsc n-au şădzut fără gătire, ce, îndată, iarna, au strîns săim şi den ceputul săimului au trimis soli pe la toate ţări creştine, dîndu-le ştire de vinirea asupra sa împăratului turcesc, cu toată puterea împărăţiei lor. Şi au stătut la sfat să facă oşti de a stare împrotiva puterei turceşti şi au ales la săim să facă 30.000 lefecii, în carii să fie 14.000 de husari şi 8.000 de pedestrime, altă oaste mai sprintenă şi la 15.000 de căzaci să trimaţă lefe şi singur craiul cu toată pospolita să încalece şi au stătut şi ei toată iarna de gătire. Iară de la crăiei streine n-au avut de la nime nice un agiutori, mai mult de la holendezi cîteva corăbii cu platoşe şi cu săneţe şi alte măiestrii de oaste. Iară de la celelalte crăii creştineşti fără nice o nedejde de agiutori s-au întors solii lor şi încă de la nemţi oprise şi marginile ţărîi sale, nice pre banii săi leşii să nu facă lefecii, avînd Împărăţiia Neamţului <191 v> pre acele vremi mare zarve şi amestecături cu crăiia Bohemului, care crăie, cu alt nume, să dzice Cehul. Aşe lăsasă toţi pre leşi, numai singuri să răspundze Împărăţiei Turceşti. Husari [77] încă atîţea n-au putut a face leşii, că acel fel de oaste să face cu greu şi cu mare cheltuială. 
    Zac. 7. Cît s-au dezvărat, sultan Osman au purces cu mare gătire cu oşti strînsă de pen toate unghiurile ţărîlor sale. Aşe scrie Hronograful leşăsc, că şi din limbi, apoi şi din iscoade ce avea leşii la turci, cum au avut sultan Osman 300.000 de călări, 12.000 de iniceri, 80.000 de tătari cu Zaimbu Chierei sultan, hanul Crîmului, fără de oştile munteneşti ce era cu Radul vodă domnul muntenesc. Amu aproape de Dunăre fiind sultan Osman, au venit veste, cum au luat perşii Vavilonul, ce tot au păzit calea asupra leşilor. 
    Zac. 8. La leşi lipsiia hatmanii amîndoi, că Jolcovschii hatmanul cel mare perise, iară Coneţpolschii al doilea hatman era la închisoare la Ţarigrad şi era zarva între leşi pentru hătmăniie. Ce craiul Jigmont, ferindu-să să nu cadze la mai mare împărăchiere între capete <192> lucrul, au răspuns că aşteaptă pre Coneţpolschii să iasă din robie şi este pravila lor aşea, ales la capetele oştilor, să margă pre rînd din stăpăni mai mică la mai mare. Deci oştile toate au dat pre mîna lui Hotchevici hatmanului de Litfa, om vestit din tinereţăle sale la răboaie şi atunce de vîrsta sa, ca de 80 de ani. 
    Zac. 9. Cu 14.000 de oaste au purces deodată Hotchevici hatmanul şi înainte sa au trimis cu 4.000 de oameni pre Liubomirschii, să treacă îndată Nistrul la Hotin, fiind cetatea Hotinului din dzilele lui Gaşpar vodă pre sama leşilor. Deci întrînd Liubomirschii în ţară, păn a să apropiia oştile turceşti, au prădat ţara pănă în Iaşi, ieşind şi lăsind şi Alexandru vodă Ieşii cu fuga la Roman. Şi au ars leşii şi Ieşii şi din prada ţărîi au strîns hrană, care apoi au ţinut pre leşi toată vremea, cît au fost la Hotin. În urma lui Liubomirschii au sosit şi Hotchevici hatmanul la Hotin şi apoi, după Hotchevici, şi feciorul craiului leşăsc, Vladislav, cu 16.000 de oaste. Nu ştiu ce vină or hi dat bieţilor tîrgoveţi de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid, făr de nici o milă leşii. <192 v> 
    Zac. 10. Amu era împărăţiia la Ţuţora, iară căzacii tot nu sosisă la Hotin, cu mare mîhniciune leşilor şi amu agiungea tătarîi pănă în tabăra leşască, cît pierduse leşii de căzaci nedejde. 
    Zac. 11. În 20 dzile a lui avgust au lovit un soltan cu oştile sale şi cu mulţi şi din oastea turcească, la tabăra leşască supt Hotin, cît s-au gîndit Hotchevici hatmanul şi alte capete leşăşti că amu şi împărăţiia singură este sosită şi scoasesă şi leşii toată oastea la cîmp. Ce, tătarîi, după puţină năvală, s-au dat îndărăpt. Şi atunceşi, în [78] în ceiaşi dzi, au sosit şi 1.000 de căzaci înaintea hatmanului lor, anume Sahaidacinii, dîndu-i ştire că soseşte şi oastea căzăcească cu tabăra legată, de trei dzile tot cu război prin tătari, că trecusă căzacii pe la Soroca şi zăbăvindu-să cu prada, pe hirea lor, îi apucase tătarîi pe cale. A doa dzi, 21 a lui avgust, au sosit şi Sahaidacinii cu 20.000 de căzaci şi într-aceiaş dzi, orînduind Hotchevici şanţurile pe lîngă tabără şi făcînd căutare căzacilor, au dat ştire străjile, cum soseşte şi împărăţiia cu toate oşti în tocmală, cum dzic la turci, alai. Ce, au lăsat şi Hotchevici căutarea căzacilor şi au scos şi el toată oastea la cîmp, cu tocmală puind oaste şi pen văi şi pin ceretei supuse *<193>. Singur au stătut cu partea mai aleasă a oştii frunte, gîndind că vor da turcii îndată război. Ce, oastea turcească n-a stătut de război, ce, cum au sosit, au început a descăleca şi a întinde corturile. Cantemir paşea numai cu oştile sale au făcut năvală o dată la aripa leşilor, ce vădzind oaste leşască supusă pin toate văile, au purces şi el spre descălecatul oştii sale. Iară turcii scoasesă o samă de puşci şi da în oastea leşască şi au fost harţuri între oşti pănă în sară. 
    Zac. 12. Avgust 22, dez-dimeniaţă, au cuprins turcii tot locul acela cu corturi, unde stătusă leşii în dzua dintîi. Leşii încă au scos oastea împregiurul taberei aproape şi într-aceia dzi toată năvala turcilor au fost asupra căzacilor, vădzindu-i încă fără şanţuri şi osebiţi de tabăra leşască. 
    Zac. 13. Avgust 23 dzile, dez-dimeneaţă, gătiţi turcii de război, căzacii era descălecaţi cu tabăra lor, mai gios de Nistru, deosebi de tabăra leşilor, încă fără şanţuri, numai încheiată cu căruţele. Acole, la căzaci, au făcut mare năvală cu toate oştile turcii cu tătarii cît să vedea luată amu tabăra căzăcească. Ce, au stătut căzacii foarte tare şi cu nevoinţa <193 v> a hatmanului lor, care era om, oştean dirept, şi le-au dat şi Hotchevici hatmanul agiutori cu trei roate de nemţi şi cu o mie de haiduci cu bardişe (ieste un feli de arme, topoară cu coade lungi). Deci, cum au vădzut căzacii agiutoriul, au sărit drept asupra inicerilor, bătîndu-se de la o vreme de ţiiş cu sîneţăle, cît le-au căutat a să da înapoi inicerilor. Şi aşea gonind căzacii şi haiducii pre iniceri, s-au întărîtat şi oştile călăreţă şi s-au făcut o glogozală mare între oşti, adăogîndu-să şi din oşti turceşti cu tătarîi şi den bulucuri [79] a leşilor la aceia aripă, unde era sfada, cu mare vărsare de singe. Şi într-aceia dată, la acela război, au perit capete cîteva den iniceri şi paşea de Silistra, vestit războinic. Din partea leşilor, din capete au perit Zavişa şi Endriiovschii, amîndoi rohmistri. Şi din capetele tătarîlor de Litfa au perit Bogdan mîrza şi Ţarovici, iară mîrzac. Lucru mare, cumu-i laudă Hronica leşască, cum au stătut de bine atuncea împrotiva turcilor, măcară că sint şi ei turci de lege. În ceia dzi, spun să hie chemat soltan Osman pre iniceri şi le-au dzis că nu va mînca, pănă nu or lua tabăra căzăcească. 
    Zac. 14. 24 a lui avgust, leşii la cîmp n-au ieşit, ce au stătut <194> toată oastea la întăritura şanţurilor, că pănă atuncea pe mai multe locuri era tabăra leşască numai cu cară îngrădită. Iară turcii într-aceiaşi dzi, vădzînd că leşii nu stau la război, ce de lucrul şanţurilor, şi călării de-a valoma cu inicerii pedestri întîi au dat năvală unde era fruntea şanţurilor şi acolea dîndu-le tare nemţii răspuns, s-au mutat mai sus, cercînd loc mai slab, ce şi acolo, la năvală au cădzut mulţi din turci. Apoi şi la al treile loc, au luat mai despre Zvancea, ce şi acolea s-au apărat leşii tare şi pănă amiadzezi au dodeit pe leşi. Iară de la amiadzedzi, iară cu toată năvala au lovit la tabăra căzăcească, care amu era grijite peste noapte, cu doă rînduri de şanţuri, un şanţ tocma pe lîngă cară, iară alt rînd de şanţuri mai departe de tabără şi amu lipiţi de şanţurile leşilor. Multă oaste turcească au perit de căzaci într-aceia năvală şi au gonit leşii pre turci înfrînţi de focul căzacilor, pănă în corturi. 
    Zac. 15. Avgust în 25, nimică n-au gîndit turcii de paguba oştii sale, ce au avut, ce, a doa dzi, au scos puşcile cele mari şi s-au apropiiat de şanţurile căzacilor şi au dat nepărăsit în căzaci cîteva <194 v> ceasuri. În loc de minune scrie Hronograful leşesc că dînd aşea des şi mai mult de un căzac, anume Vasilie sotnicul, n-au perit, iară cai au omorît mulţi în tabără. După patru ceasuri ce începuse a bate puşcile în căzaci, au ieşit căzacii ş-au făcut năvală la puşci, de unde bătea. Şi din aripa despre leşi au lovit un stol de leşi, iară într-acolea şi au împens pre toată oastea aceia de pe lîngă puşci şi au apucat toate puşcile cele apropiiate. Şi au mărs într-aceia dzi pănă în corturi turceşti căzacii, cu mare spaimă în toată oastea turcească şi amestecătură. Ce, cum şi-i hirea căzacilor, la dobîndă lacomi, au dat îndată de jacuri şi cu aceia zăbavă, avînd vreme turcii, au împens iară [80] pre căzaci şi de la corturi şi de la puşci. Puşcilor apucase căzacii de le stricase roatele şi straturile. 
    Zac. 16. Dintr-aceia dzi amu au mai răsuflat căzacii şi s-au acolesit turcii despre parte leşilor cu năvala, că să deprinsesă leşii, de sta gata, bulucuri călări şi cît îi împengea căzacii den foc pre turci, iară leşii loviia din aripa. Deci, den 26 a lui avgust au cădzut greul asupra leşilor, că în 27 a lui avgust mare năvală au făcut turcii la oastea leşască care era scoasă dinafară de şanţuri şi au înfrînt pe leşi şi doaă bulucuri de nemţi a doi polcovnici au perit cu totul. <195> Mare bucurie în turci şi semeţiie de atîte capete de nemţi, de carii sta o grămadă înainte corturilor împărăteşti. Şi să nu hie întors pre turci îndărăpt nişte steaguri de husari, la grije era şi toată tabăra leşască, aşea să amestecasă de rău leşii. Au luat într-aceia dzi turcii steagul lui Hotchevici; rumpîndu-şi zăbala calul stegariului, care purta steagul de husari la Hotchevici, l-au băgat pe stegariul fără voie lui în desimea turcilor. La aceia grije, scrie Hronograful, că singur moşneagul Hotchevici au ieşit din şanţuri afară şi pin toate celelalte porţi ieşiia orînduită oastea şi aşea s-au dezbărat de oarbă năvală turcilor, într-aceia dzi. Iară oaste au perit multă într-aceia dzi din leşi şi steagul lui Hotchevici cu stegariul. 
    Zac. 17. În 28 a lui avgust şi 29 şi 30, turcii au şedzut pre odihnă, iară Hotchevici hatmanul mîhnit pentru steagul său, care lucru la oştenii acestor părţi şi în loc de necinste şi în loc de piedzi răi să socoteşte. 
    Zac. 18. În dzi 1 a lui septevrie au pus gînd leşii să lovască cu toată oastea sa noaptea pre turci, numai să lasă pedestrimea la şanţuri şi aşea au făcut. Toată oastea <195 v> scosesă denafară, ce au împiedecat lucrul şi gîndul lor ploaia. A doa dzi au oblicit turcii gîndul leşilor den haiduci unguri, care fugiia totdeauna de la leşi la turci şi de la turci rusii totdeauna. Iară căzacii tot nu s-au răbdat şi pe ploaie, la o aripă de corturi au îndrăznit de i-au lovit, tot într-aceia noapte. 
    Zac. 19. A treia dzi a lui septevrie au venit în tabăra leşască de la Radul vodă domnul muntenesc, Batişte Veveli, om de neamul său critean, dzic să hie fost cu ştirea veziriului, îndemnînd pre leşi să trimaţă sol de pace la turci. Şi nu s-au apărat leşii, ce au trimis foarte om cu ispravă de la sine, anume Zelenschii, să întrebe, putea-vor să să priimască soliile la împărăţiie, au ba. Şi de atuncea îmbla şi [81] soliile, iară şi singele bieţilor oşteni mai mult să vărsa din îmbe părţile între dînşii, în toate dzile şi în tot ceasul. 
    Zac. 20. În 5 dzile a lui septevrie, au obîrşit turcii şi podul peste Nistru şi au trecut şi în ceia parte de Nistru oastea. Avea hrană pănă atuncea slobodă de cai leşii peste Nistru, iară den ceiaşi dzi i-au <196> închis şi den ceia parte. Şi tot într-aceia dzi au venit şi Caracaş paşea de Buda, carele temîndu-se de împărăţiie, scîrbită de dînsul pentru zăbava, trimisesă răspuns veziriului că nu va merge la adunare, pănă nu va hi întîi în tabăra leşască. 
    Zac. 21. Toată oastea turcească iară să pornise după Cărăcaş paşea şi din toate părţile au stătut năvală asupra leşilor, iară mai mare cu mult unde era singur Caracaş paşea. Era acel loc despre Zvancea, unde era mai slabă tabăra leşască. Îl dusesă pre Caracaş paşea anume la acel loc nişte unguri ce fugise de la leşi la turci şi aceia năvală au făcut la şanţurile leşăşti, cît să nu hie apucat a ieşi un buluc de nemţi cu un căpitan anume Veier neamţ şi s-au prilejit vro 2.000 de căzaci, carii păştea caii, ţiindu-i amînă pin ceretei, luasă Caracaş paşea şanţul leşilor. Ce nemţii ca din dos să prilejise a oştii cei turceşti şi alţii di pe şanţuri au vărsat focul în turci, cum dau nemţii, o dată. Şi dintr-acela foc au nemerit glonţul den sineţ pe Caracaş paşea dirept pren cap. Deci, cît au vădzut turcii c-au cădzut Caracaş paşea, s-au dat îndărăpt. Ieşit-au şi leşii călări din şanţuri, iară n-au gonit pre turci, stînd după sprejeneală de <196 v> alte locuri, pe unde mai năvăliia turcii. 
    Zac. 22. Slăbise leşii de hrană şi de desimea mare de trupuri să scornise mare putoare în tabăra lor, că nu mai biruia a căra trupurile în Nistru. Deci să scornise boale între oşteni şi mai vîrtos muriia caii de o boală ce era în cai. Feciorul craiului, Vladislav, dzăcea bolnav şi Hotchevici hatmanul iară aşea, din care boală au şi murit acolea la Hotin Hotchevici, septevrie 14, om între leşi vestit de lucrurile războaielor. Spun de dînsul, păn au fost viu, cînd au venit pomenire de pace de la Radul vodă, să hie dzis: „Lasă, lasă, să vie Simedriul, să va căi soltan Osman c-au venit asupra leşilor”. 
    Zac. 23. Trei dzile după perirea lui Caracaş paşea, turcii au şădzut fără război, iară tătarîi ardea şi prăda Ţara Leşască pre lîngă Cameniţă şi mai sus de Cameniţă şi să fuma Ţara Leşască la vederea ochilor a leşilor şi ei închişi de toată hrana. Mai mult ce răzbiia căzacii pen păduri, pe la cetăţi de pe aproape şi aducea cîte oarece hrană, [82] ce iară nu de agiuns. Şi au ales şi leşii într-un rînd noaptea, cu vre o mie de haiduci, nişte cară, de au adus den Cameniţă puţină hrană şi iarbă de sineţă, că împuţinasă leşii şi iarba şi plumbul. Şi boale să scornise multe în nemţi şi în leşi şi mai ales boală <197> de ventre, învăţaţi cu berea, cu horilcă şi acolo numai apa Nistrului era băutura, care este foarte grea la băut. 
    Zac. 24. Svătuia unii din leşi să lase pedestrimea să apere şanţurile, iară ei să iasă călări, alţii sfătuia să pornească pre feciorul craiului, să margă el să sirguiască pe craiul, pe tată-său, să vie mai curund cu agiutori şi să burzuluisă şi oastea Litfei, numai să o plece din tabără. Ce, apoi toate acestea sfaturi le-au aşădzat Liubomirschii, pre carele l-au şi ales oastea şi în locul lui Hotchevici şi l-au pus feciorul craiului hatman. 
    Zac. 25. În 15 a lui septevrie să întorsesă şi solul lor Zelenschii, trimis la veziriul şi tot într-aceiaşi dzi au lovit turcii iară tabăra leşască la poarta Litfei. Ce făcusă leşii în cele trei dzile o tabie, adecă o baştă denafară de şanţuri, de care nu luasă turcii aminte, ce şi de la şanţuri şi den tabie dînd tare leşii foc, au căutat turcii a să da înapoi. A doa dzi, septemvrii 16, au trecut puşcele turcii în ceia parte de Nistru şi au bătut toată dzua în tabăra leşască. Şi toată dzua aceia numai un neamţ au ucis, la corturile feciorului craiului. Şi tot într-acea dzi au trecut Nistrul şi sultan Osman singur <197 v> şi au mărs de au vădzut Cameniţa. Pusesă să bată o cetăţuie anume Panăvţii, lîngă Cameniţă, ce era nişte haiduci puşi acolo de pază. Ce au perit cîţva turci de haiduci şi au lăsatu-o cetăţuia aceia nedobîndită. Iară pre lîngă Zvancea, numai căci au trecut pe lîngă cetate. Scrie Letopiseţul leşăsc, să hie dzis soltan Osman pentru Cameniţă: „Dumnedzău au făcut-o această cetate şi Dumnedzău va lua-oă”. Iară în dzilele noastre au luatu-o sultan Mahmet împăratul turcesc în 9 dzile în anul 7180, în 16 dzile a lui avgust, pentru păcatele leşilor şi netocmala între dînşii. 
    Zac. 26. Făgăduită era plata tătarîlor la Hotin de soltan Osman, care va aduce cap de căzac, să ia cîte 50 ughi de aur, deci alerga tătarîi, lovind pin Ţara Leşască ţărănimea şi le aducea capetele şi lua bani. Ce, cărasă nişte grămadză de capete de ţărani înaintea corturilor împărăteşti, cu numele de căzaci. Iară oastea turcească neputînd strica leşilor den frunte, au trecut Nistrul puşcile cele mare şi bătea foarte [83] tare den ceia parte pre căzaci şi o parte de tabăra leşască. Numai ce au căutat a să muta de la mal şi căzacilor şi leşilor, de pe unde agiungea puşcile. Şi în 16 a lui septevrie acela război şi năvală să făcusă, cît amu didesă *<198> tătarîi înot să treacă apa, să între în tabăra. Care grije vădzind Liubomirschii, carele era în locul lui Hotchevici celui mort, au coborît nemţi pedestri cu foc şi s-au îmbărbătat şi căzacii şi au început a da foarte des focul, cît au căutat turcilor a părăsi deodată puşcile şi a să mai depărta de la mal. 
    Zac. 27. Acestea lucrîndu-să la Hotin, craiul leşăsc Jigmont veniia încet, cum să dzice, leşeşte, într-agiutor fecioru-său. Şi amu împuţinase de tot tabăra leşască iarba de sineţ şi de hrană era foarte strînşi, care nevoie nice de la turci nu lipsiia, că flămîndzisă foarte rău şi turcii şi în toate dzile veniia veşti de mare prădzi ce făcea căzacii pre Marea Neagră. Deci vinisă iară Batişte Veveli de la Radul vodă domnul muntenescu cu făgăduinţă tare, că or hi priimite soliile, numai de zăloage poftise leşii de la turci, au adus răspuns că ieste cu ruşine împărăţiei să dea zăloage. Deci şi leşii au ales pre Iacob Sobeţchii, tatăl craiului de acmu şi pre Joravinschii caşteleanul de Bîlza şi au mărs solii leşăşti în tabăra turcească. 
    Zac. 28. Schimbasă împărăţiia pre veziriul în scîrbă că n-au fost harnic de a lua tabăra căzăcească şi pusesă alt veziri, carele să-şi arate lucrurile mai tare, au dzis solilor leşăşti să lege bir pre an la împărăţiie. <198 v> Care lucrul nici într-un chip nepriimind solii leşeşti, pre dînşii i-au oprit, iară oastea toată cu mare gătire şi cu toate puşcile şi măistriile au pornit cu sine asupra taberii leşeşti şi o parte au pus dencoace de Nistru să bată, iară altă samă cu sine au trecut Nistrul şi au bătut în ceia dzi, toată dzua, septevrie 24 şi septevrie 25. Ce, făcuse pre mal şi leşii şanţuri dincoace, iară tot îi strica din puşci turcii şi mai rău din ceialaltă parte de Nistru. Şi aşea să lupta în toate dzilele acestea pănă în 27 a lui septevrie. 
    Zac. 29. Au acest obicei căzacii, dacă li să dodiieşte răul şi pier de puşci, ies de dau năvală, tocma acole, de unde bat puşcile, care hirea lor, hie cine va hi vădzut la Suceavă, cînd închisesă Ştefan vodă Ghiorghie pre feciorul lui Hmil. Aşea au făcut şi la Hotin, cînd părea turcilor că sint pătrunşi de morţi ce făcea puşcile într-înşii, că-i bătea atuncea în cele 5-6 dzile 60 de puşci, cum scrie Hronograful leşăsc, tot de cele mari, ce le dzic balemezuri, şi-i socotiia spăimaţi, atuncea, în 27 a lui septevrie, au făcut cu hatmanul său, cu [84] Sahaidacinii, sfat şi s-au orînduit în doao bulucuri, o parte în ceia parte de Nistru şi altă parte în ceasta parte. Şi aşea au făcut, noaptea au purces şi au trecut Nistrul pe pod la Zvancea, că avea şi leşii pod peste Nistru, mai <199> sus, împrotiva Zvancei şi au lovit tocma şanţurile veziriului din ceia parte, cît i-au căutat şi veziriului în ceia noapte a nu mînea supt cort. Iară dincoace, aceia spaimă şi glogozală făcuse în oastea turcească, cît în giumătate de oaste fugisă de supt corturi la altă parte de tabără, părăsisă şi puşcile şi să făcuse o amestecătură mare. S-au împlut căzacii de boarfe, de sabii, de rafturi, de corturi, iară mai multe au tăiat şi le-au răsturnat şi cu mare dobîndă s-au întors în tabăra sa. 
    Zac. 30. De mirat era la împărăţiie şi la toate capetele împărăţiiei neînfrîntă şi neînspăimată hirea căzăcească, la ce strînsoare amu era. 
    Zac. 31. Amu aducea tătarîi şi limbi, carii spunea de singur craiul leşăsc sosit la Liov. Ce, a doa dzi după aceia petrecanie din cea noapte, au chemat împărăţiia pre vezirul la sine, iară puşcile den ceia parte totuşi au bătut păn îndesară, iară singur veziriul au stătut cu solii leşăşti la legături de pace, avînd veste şi de sosirea craiului la Liov. 
    Zac. 32. Mult au stătut turcii să priimască leşii cevaşi bir, ce leşii nice să pomenească acest lucru n-au priimit. Deci, după multă frămîntătură, au stătut şi s-au ales pace, septevrie 29 dzile, pre calendariul nostru, iar pre a papistaşilor octovrie 9. <199 v> 
    Zac. 33. Legăturile despre împărăţiie au fost acestea: Pace vecinică de la turci să aibă crăiia leşască, niceodată asupra ei oşti să facă (iară, ia, cum ţin), pre tătari să-i oprească să nu îmble, stricînd în ţărîle leşeşti, la Moldova paşi să nu puie (iară şi de ceia, măcar de n-ar hi aproape) şi alte mănînţuşuri, pentru semnele hotarălor la cîmpii Oziei şi despre Tighinea. 
    Zac. 34. Iară de la leşi era aceste legături: În Moldova cu oşti să nu mai îmble, pre căzacii de la mare să-i oprească, cetatea Hotinului să dea pre mîna domnului de Moldova, sol mare cu daruri şi cu întăritura legăturilor de pace să trimaţă la împărăţiia. Şi numai ce le-au căutat leşilor mai apoi, mai în silă, a priimi şi a lega şi 30.000 de cojoace, din an în an să dea tătarălor. Şi aşea acestea istovindu-să, în loc într-îmbe taberile, şi turcească şi acea leşască, au strigat strigătorii pace şi în loc au părăsit şi armele de îmbe părţile. [85] 
    Zac. 35. În 30 dzile a lui septevrie s-au făcut tîrg între leşi şi între turci; au cumpărat leşii mulţi cai turceşti ieftini, corturi şi turcii de la leşi postav, pistoale. Şi iarăşi în dzi întîi a lui octovrie şi a doa dzi, iară au făcut tîrg oştile între sine. 
    Zac. 36. A treia dzi după pacea legată, au purces împărăţiia <200> în gios de la Hotin. Ieşisă toată oastea leşască în tocmală la cîmp şi petrecînd bulucurile turceşti, îşi lua dzua bună cu clătirea capului de la leşi. Apoi, a patra dzi, şi leşii, după purcesul împărăţii, octovrie 6, au ieşit şi ei din şanţurile sale cu căzacii, lăsînd cetatea Hotinului pre sama Radului vodă domnului muntenesc, că domnul ţărîi noastre, Alexandru vodă, precum s-au pomenit mai sus, viind la Hotin împărăţiia, n-au aflat nemică grijit, nice poduri, nice conace şi ţara aflîndu-se fugită şi stricată de leşi, s-au scîrbit pre Alexandru vodă aşea de rău, cît numai era să-l omoară. Ce, l-au scos de la moarte veziriul, iară de urgie mare n-au hălăduit, că pănă la Hotin, tot au fost legat la puşci în obedzi şi toată vremea aceia, cît au fost împărăţiia la Hotin, tot au fost la închisoare, pănă la întorsul împărăţiei spre Ţarigrad. 
    Zac. 37. Pre cale mergînd împărăţiia, mare scădere au avut în oameni, hămnesită oastea şi caii, că lovisă nişte răceale şi ploi cu ninsori. Şi de atuncea sint luate şi Renii cu cîteva sate de soltan Osman, sat de ţară pe Dunăre, ascultători cătră ocolul Gălaţilor şi sint date <200 v> de împărăţiie cătră Smil, de atuncea, căruia olat venitul ieste închinat la mormîntul lui Mahmet, ce ieste în Ţara Arăpască, aproape de Marea Roşie. 
    Zac. 38. Iară craiul leşesc Jigmont, înţelegînd de pacea făcută între turci cu fecioru-său, s-au făcut mînios deodată, ce era zugrăvită aceia mîniie, că pospolita veniia foarte încet, velcopoleanii atunce trecea Visla, iară Litvei veniia asupra craiul şvedzăsc Gustav, la Riga, care cetate vestită foarte între cetăţile lumii, atunceaşi au luat-o şfedul. 
    Zac. 39. Şi aşea au fost lucrurile împărăţiei cei dintăi, cu vinirea lui soltan Osman la Hotin, în anul de la zidirea lumii 7130. 
    
    Capul al dzecilea 
    Încep. 1. După grea de scîrbă împărătească mazilie a lui Alexandru vodă, feciorul lui Iliiaş vodă, încă de pe drum mergînd împărăţiia la Hotin, au trimis iară la Ştefan vodă Tomşea şi iară i-au dat domniia ţărîi. 
    Zac. 2. Amu mai blînd Ştefan vodă, la a doa domniia sa, precum au putut întăi, îmblînd singur pre la bejenii, strîngînd conace [86] împărăţiei şi aflîndu-se la slujbă. Şi <201> cît s-au mîntuit de împărăţiie, s-au apucat cu toată osirdiia de obîrşirea mănăstirei Solcăi, care o urdzise la domniia dintăi, ce nu o fîrşise. Este mănăstirea Solca obîrşită de dînsul şi sfîrşită în anul 7131, după împărăţiie. 
    Zac. 3. În loc, peste voia leşilor era domniia lui, că era în mare vrajbă cu dînşii şi pre Radul vodă ave iară mare nepriietin. Însă siliia Ştefan vodă să nu dea ceva pricină leşilor, fiind atuncea de curund legaţi cu priietenşug nou împărăţiei. Şi după împărăţiie, într-acelaş an, vara, a solului care veniia de la leşi la împărăţiie, cu întăritura păcii ce făcuse la Hotin, mare cinste şi vîlhvă au silit să-i facă, iară tot pre leşi priietini a face n-au putut. 
    Zac. 4. Era solul de la craiul leşesc un om mare, anume cneadzul de Zbaraj, din Vişnoveceşti, cu mulţime de oameni şi cu desfrînate de tot podoabe, cît de-biia de să află în vro istoriie pre aceste vacuri soliie ca aceia la vreo împărăţiie prilejită, cu 300 de oameni călări, fără pedestraşi pe lîngă carăte ce avea şi păn în vezetei îmbrăcaţi cu urşinice. Ciubărîle cu carile adăpa caii, de argint, şi cofe, barilce, la hamuri ţintele şi la haiduci cepragi de argint. Întrînd în Ţarigrad, au pus potcoave de argint, numai cîte un cui <201 v> bătute la cai, anume să cadă pre uliţe. 
    Zac. 5. Ieşindu-i Ştefan vodă o milă de loc înainte cu cîteva gloate, în carătă cu sine solul nu l-au poftit, nice au priimit să hie la masa lui Ştefan vodă, la ospăţ. Iară Ştefan vodă şi la purcesul lui din Iaşi spre Ţarigrad, iară l-au petrecut cu cinste, pănă la locul unde au făcut apoi Barnovschii vodă un hălăşteu, ce să chiamă Iazul lui Barnovschii pănă astădzi. 
    Zac. 6. Acolea l-au tîmpinat călăraşii de la Ţarigrad, cu veste că s-au schimbat veziriia şi au stătut veziri unul ce-i era lui Ştefan vodă priietin. Cum au înţăles din călăraşi de veziriia aceluia vezir veste, îndată au dzis gloatelor să să întoarcă şi în loc s-au întors şi singur, poftorind cu glasul: „Lasă, cîine leşe, că te voi purta eu”. Şi neluîndu-şi nice dzua bună de la sol, s-au întors la scaun şi au trimis şi înaintea solului, pen ţară, pe la toate conacele, de i-au tăiat obroacele. 
    Zac. 7. Sosind solul acela la Ţarigrad, au aflat împărăţiia lui soltan Osman la mare turburare şi închis Ţarigradul din rădicatul inicerilor asupra împărăţiei. Şi au ţinut acea turburare 9 dzile, închişi toţi cineşi la casele sale, cu mare grije şi spaimă. Şi oamenilor celor streini şi solilor ieşise poruncă de la caimacamul, cine era supt aceia vreme, nime denafară de casa lui să nu iasă. Deci şi solului leşăsc au [87] ieşit <202> răspuns să stea denafară de Ţarigrad şi au şedzut solul toate dzilele acele la un sătcel denafară, anume Halcali, păn la aşădzarea împărăţiei lui soltan Mustafa, în locul lui soltan Osman. 
    Zac. 8. Iară pricina rădicării a inicerilor asupra lui sultan Osman au fost aceasta: întorcîndu-se sultan Osman fără izbîndă de la Hotin, da toată vina inicerilor, că n-au vrut să stea la război, cum s-ari cădea slujitorilor celor buni, mustrîndu-i pururea că sint buni numai de beţiie, să hie călcători legii lui Mahmet. Ce, aşedzase gîndul pe toţi să-i stîngă şi să facă slujitori arapi, carii stătuse la Hotin mai tare la războaie şi aşa în toate nopţi îi sugruma pre iniceri. Iară neputînd aşe plini pre voie gîndul în Ţarigrad, ş-au ales cale la Anadol, spre mormîntul prorocului său, la închinăciune şi pusesă amu de au strigat pre obicei şi strigătorii, dînd ştire de gătirea purcesului împărătesc. 
    Zac. 9. Vădzînd inicerii gîndul împăratului aşedzat spre stîngerea lor, întîi la veziriul şi la muftiul, în gloată strînşi, au mărs şi au strigat să grăiască împărăţiei să să lasă împăratul de aceia cale, fiind de curund descălecaţi den oaste, lipsiţi de toate. Ce, dacă n-au putut face nimică cu graiul veziriului <202 v> şi a muftiului, să întoarcă pre împăratul din cale, a doa dzi s-au strîns cu toţii, plecînd spre sine şi pre spahii şi au mărs la curtea împărătească şi au strigat să să lasă împăratul de cale, însă venisă în ceia dzi fără arme. Ce răspundzindu-le sultan Osman că aşea va să facă, aşea va face, a triia dzi au venit cu arme la curte cu mulţime din toate unghiurile Ţarigradului, mulţi carii nici iniceri nu era şi au lovit casele împărăteşti şi îndată hadîmbii, ce era fruntea pe lîngă sultan Osman, i-au făcut fărîme. Singur sultan Osman scăpase deodată la grajdiuri, ce l-au găsit inicerii. 
    Zac. 10. Era între casele cele din grădini sultan Mustafa, un unchi a lui sultan Osman, ascuns, care fusesă întîi împărat, puţină vreme, ce fiind la hire foarte prostatec, îl scosesă den împărăţiie şi-l ţinea ascuns între grădini. Acolea oblicindu-l inicerii, au năvălit şi l-au apucat de acolea înspăimat de moarte şi l-au pus în scaun, străgînd cu toţii: „Acesta ni-i împărat”. 
    Zac. 11. Dacă stătu sultan Mustafa la împărăţiie, cu învăţătura lui au luat inicerii pre sultan Osman şi l-au pus pre un cal prost, acoperit pre cap, să nu-l cunoască nimea şi întîi la E di Cula îl duce, apoi, temîndu-se sultan Mustafa să nu iasă cumva iară la împărăţiie, au <203> trimis poruncă să-l omoară şi omorîndu-l inicerii pre cale la Edi [88] Cula, l-au îngropat la un mecet împărătesc, iară fără nice o cinste. 
    Zac. 12. Deci solul leşăsc ş-au dat soliia la soltan Mustafa, întrînd în Ţarigrad cu aceia podoabă şi vîlhvă, cît este în voroavă ţarigrădenilor soliia aceia pănă astădzi. Potcoave de argint pusesă la o samă de cai, numai cîte cu un cui prinse, anume să cadză pre uliţe, şi alte zburdate cheltuiale, care toate acele apoi l-au adus şi pre solul acela la mare nevoie şi cheltuială şi pre leşi la mare căinţă, cît este legat cu săim, oameni mare ca aceia de atunci să nu mai trimaţă la turci. Şi să nu hie fost nevoinţa Radului vodă domnului muntenesc şi după ce slobodzisă turcii pre sol, s-au prilejit de au lovit nişte căzaci pre Marea Neagră, deci răpedzise împărăţiia de olac ceauş, să-l întoarcă pre solul, ce Radul vodă, mainte oblicind povestea, i-au dat de sîrg cale pren Ţara Ungurească. 
    Zac. 13. Spun de solul acela, dacă l-au dus la împărăţiie, după adunare, n-au vrut să dzică nimică, căutînd pe după sine vreun scaun să şadză şi şedzînd, să-şi dea soliia. Şi aşteptînd cîtva, vădzind că nu-i dau scaun, cabaniţa ce era pe dînsul, învălindu-oă, au pus şi au şedzut <203 v> în loc de scaun. Şi după soliie n-au vrut să mai priimască haina, răspundzînd să hie preţul ei la visteriia împărătească de un scaun, să hie de solii leşăşti. Şi această poveste au rămas de aceia soliie şi alte cheltuiale desfrînate peste măsură. 
    Zac. 14. Nemică aşea însemnat în ceialalţi ani ai domniei aceştiia a lui Ştefan vodă Tomşăi nu s-au prilejit, ce era ţara în pace şi în tot bivşugul, cît părea hiecui că nu ieste domniia acelui domn dentîi, tot în zarve. Şi pănă la domniia lui aceasta, la toate biruri să ţinea în samă la visteriia împărătească cîte 5.000 ughi, lefele dărăbanilor. 
    Zac. 15. Numai, nice într-un chip nu-l lăsa în pace Radul vodă domnul muntenesc, ce săpîndu-l totdeauna şi astădzi şi mîne, i-au venit lui Ştefan vodă maziliea iară, în care i s-au prilejit şi moartea în Ţarigrad. Şi avuţiia ce au avut, toată au luatu-oă împărăţiia. 
    Zac. 16. Domn Ştefan vodă Tomşea, mare vărsători de singe, gros la hire şi prostatec, cît îi părea că ieste aşea bine, cum domniia întîi. Iară la a doa domniia, cu mult schimbat într-alt chip, după patime ce-i venise şi lui la cap. Şi el au făcut şi beserica domnească pe poarta curţii şi cu domniie fericită ţărîi. În locul lui au stătut domn <204> în ţară Radul vodă cel Mare cu a doa domniie. [89] 
    
    Capul al unsprădzecilea 
    Încep. 1. Domniia Radului vodă celui Mare împărăţiei, nu domniei sămănătoare şi pentru lucrurile şi tocmelele casei lui i-au dzis Radul vodă cel Mare. 
    Zac. 2. Scrie Pliutarh, vestit istoric, la Viiaţa lui Alexandru Machidon care au scris Alexandriia cea adevărată, nu basne, cum scrie o Alexandrie den grecie ori dintr-altă limbă scoasă pre limba ţărîi noastre, plină de basne şi scornituri, el dzice că hărniciia împăraţilor şi domnilor mai mult să înţelege din cuventele lor şi sfaturi grăite de dînşii, care cum şi păn încît au fost, decît den războaie făcute de dînşii, că războaiele, avuţiia şi prilejul vremii face mai de multe ori. Iară cuvîntul şi sfat înţelept den singură hirea izvoreşte, pănă în cît iaste, precum dzice şi înţelepciunea lui Solomon: „”. „Den rostul direptului izbucneşte înţelepciunea.” 
    Zac. 3. Fost-au acest domn, Radul vodă, deplin la toate şi întreg la hire. Cuvîntul ce-l grăiia ca o pravilă era <204 v> tuturora, giudeţele cu mare dreptate şi socoteală, fără făţărie, cu cinste, iară nemăruia cu voie veghiată. Avea acest cuvînt: „Domnul hiecare, cînd giudecă pre un boierin cu un curtean, ochii domnului să fie pre boierin, iară giudeţul pre calea sa să margă. Şi aşea, cînd să pîrăşte un curtean c-un ţăran, mai de cinste să fie curteanul şi la cuvînt şi la căutătura domnului, iară nu abătîndu-să giudeţul din calea sa cea direaptă”. Şi la multe divanuri, cătră vornicii cei de gloată dzicea: „Vornice, dzi celui om mîine să mai iasă la divan”, ferind să nu hie greşit cumva giudeţul. Şi de să prilejiia cumva negăcit giudeţul la un divan, să îndrepta la altul. Dzicea de multe ori: „Nemică nu ocăreşte pre domnul aşea ca cuvîntul nestătător”. Pentru boieri dzice: „De mare folos şi cinste este domniei şi ţărîi boierinul înţelept şi avut, că dacă are domnul cinci-şase boieri avuţi, nice de o nevoie a ţărîi nu să teme”. Cu boieriul ca c-un boieri, cu slujitoriul ca c-un slujitor, cu ţăranul ca c-un ţăran făcea voroave şi tot cu blîndeţe şi cu mare înţelepciune, că deşi era răpit la vremea sa, iară nu îndelung. 
    Zac. 4. Boierii la mare cinste ave şi dzicea: „Pre un om, dacă-l boiereşte domnul, nu încape să-l suduiască. De nu se poartă cum să cade unui boierin, să-l scoaţă şi să puie altul <205> în loc, iară a-l sudui, sau să nu i se treacă cuvîntul grăit cu cale, nu să cade.” [90] 
    Zac. 5. Avea o slugă Radul vodă, încă din copilăriia sa, căruia socotind că nu este hirea de boierie, îl socotea de amînă, iară boierie nu-i da. Ce, vădzîndu-se denafară din rîndul altora, pre hirea omenească, ce ieste pururea silitoare în viaţă să fie între cei de frunte, s-au rugat mitropolitului şi boierilor să-i grăiască Radului vodă pentru dînsul, să nu fie uitat, fiind slugă de atîta vreme, şi aşteptînd în nărocul stăpînu-său, să hie şi el între oameni. I-au grăit boierii cu toţii pentru dînsul, să nu hie uitat, ca o slugă veche ce ieste şi slugile cu nedejdea cinstei stăpînilor, să agiungă şi ei a hi între oameni, mai mult slujesc. Au răspuns Radul vodă boierilor: „Mie, să nu vi să treacă cuvîntul vostru, nu mi să cade, iară eu ştiu hirea omului, că de boierie nu este, iară, ia, că l-oi boieri pentru voia dumilor-voastre”. Şi a doa dzi l-au chemat şi i-au dat vătăjiia de aprodzi, care era la cinste la Radul vodă, şi aprodzii cei de divan nici la o domnie mai de cinste n-au fost, cu urşinice mulţi şi cu cabaniţă cu jder şi cu hulpi îmbrăcaţi aprodzii. Şi ori la cine şi la ce boieri mergea cu carte, în picioare sta boieriul, pănă să citiia cartea. 
    Zac. 6. N-au trecut săptămîna şi veni jalobă din tîrg la <205 v> divan de nişte fămei pre acel vătav nou, de silă ce le făcuse şi le bătuse în tîrg. Au căutat Radul vodă la boieri şi li-au dzis: „Nu v-am spus că acesta om de boierie nu este?” Iară cătră dînsul: „Eu, măre, încă pe boierie nu am apucat să-ţi dzic”. Şi au dzis armaşului de i-au luat gîrbaciul şi au pus de i-au dat 300 de toiege. 
    Zac. 7. Numai, cum nime în lume fără vină, aşea şi Radul vodă cu mare pustiietate ţărîi, care nu să va uita den pomenirea oamenilor în veci. Şi de mirat este, cum au încăput într-o înţelepciune ca aceia o vină ca aceasta. Aşea era de greu ţărîi, cît să pustiisă curtea şi ţara. Ce pricină ar hi fost, nu ştiu, fără de tot zburdată podoaba curţii. Nime den boieri, pănă în cei a treia, cu haine cevaşi proaste să nu hie, că era de scîrbă. Postelnicii, copii den case cu mari podoabe şi cu fotaze la cai. Mare întunecare aicea înţelepciunii acestui domn, că este domnul să să poarte cum biruieşte venitul ţărîi. 
    Zac. 8. Birul ţărîi era legat la Tighinea pre acele vremi şi la Cetatea Albă, ce veniia inicerii la bir şi păn cu hamgiare săriia la boieri. Aceia vădzînd Radul vodă, au mutat birul, să să ducă la Ţarigrad, la împărăţiie, că credinţa aceia avea Radul vodă la împărăţiie, care n-au avut nice mainte de dînsul, nici mai pre urmă, nici <206> un domn, cîţi au fost în ţară. Şi crăiile creştineşti, ales leşii, ungurii şi alte ţări creştine, mare folos avea de dînsul, că-i feriia de multe primejdii *[91], ca un creştin. Păzindu-şi slujba direaptă cătră împărăţiie şi datoriia creştinească o păziia, precum s-au arătat şi la Hotin, cu mijloacele lui la pacea ce s-au făcut între turci şi între leşi şi apoi cu solul cel leşăsc, cneadzul de Zbaraj, căruia i-au dat cale prin Ţara Ungurească, gătit acela sol de opreală la împărăţiie. Deci, şi la turci credinţă şi la creştini laudă avea, că toate era cu înţelepciune legate. 
    Zac. 9. Radul vodă domniia aicea în ţară la noi, iară feciorul său Alexandru vodă în Ţara Muntenească şi la aceasta domniie au făcut şi nunta la Tecuci fecioru-său cu fata lui Scărlet, vestit om între ţarigrădeni, la care veselie era adunate doă ţări, ţara noastră şi Ţara Muntenească. Scaunele boierilor, din-a-diriapta domnilor boierii de Muldova, iară den-a-stînga boierii munteneşti ţinea dvorba şi aşea şi căpeteniile de slujitori. Divanuri, case, cerdacuri, anume de această treabă făcute, cu lucrători de îmbe părţile a ţărîlor, la sat la Movileni, în malul Siretiului, dincoace. Unde şi soli streini cu daruri era veniţi de la unguri şi de la cîţva domni den Ţara Leşască. Şi au trăgănat aceia nuntă pănă a doa săptămînă cu mare petrecănii şi bivşuguri. <206 v> 
    Zac. 10. Pacea era întemeiată pre acele vremi den toate părţile, fără numai dodiia tătarîi Cantemireştilor cu trecătorile sale în Ţara Leşască, că să dezbătuse Cantemireştii de supt ascultarea hanelor şi şedea cu ordele sale dencoace de Nistru, în cîmpii Cetăţii Albe şi a Chilii, ce să dzice Bugeacul şi-i dedesă împărăţiia paşiia lui Cantemir, de să scriia paşă. Şi în toţi ani loviia Ţara Leşască, precum şi atunce, în dzilele Radului vodă. Nu aşea cu mult după pacea legată între Împărăţiia Turcului şi între crăiia leşască, au lovit ordele lui pe la Sneatin, toată Pocutiia, fără veste şi au făcut mare robiie şi plean. Şi după aceia pradă a leşilor, curund au lovit şi în Ţara Muntenească, pănă în Buzău, de au făcut cîtăva pradă la munteni. Ce, au sărit fălciienii şi covurluienii şi tecucenii, cu porunca lui Radul vodă, de au lovit pre tătari la întors şi le-au loat toată dobînda şi robii. Şi au făcut Radul vodă şi jalobă mare la împărăţiie, den care să apropiiasă scîrbă de la împărăţiie mare lui Cantemir şi n-au scăpat mai pre urmă de dînsa, pentru aceste fapte. 
    Zac. 11. Curund după aceia au ars curţile la Iaşi, cele domneşti şi s-au mutat Radul vodă la Hîrlău cu şederea. Şi aşea îndrăgise locul la Hîrlău, cît în toate veri, la <207> Hîrlău şedea cu toată curtea, că tocmise şi curţile cele domneşti şi beserici cîteva făcute acolo în Hîrlău de dînsul. [92] 
    Zac. 12. Om boleac fiind Radul vodă şi de mîni şi de picioare, care boală podagra şi hirarga să dzice, n-au trăgănat mult viiaţa şi acolea la Hîrlău s-au sfîrşit viaţa, în anul 7134 în dzile... 
    Zac. 13. De mare primejdii s-au prilejit de au scutit ţara atuncea moartea Radului vodă, că să suisă tătarîi, cu singur galga soltan den Crîm şi cu Cantemir paşea de aicea, den Bugeag, cu 40.000 de tătari, cu prada în Ţara Leşască, pentru oprite cojoacele lor de leşi, legate la Hotin. Şi le-au ţinut calea oştile leşăşti cu Coneţpolschii hatmanul leşăsc, de curund ieşit den Edi Cula, den chisoare, din Ţarigrad, iarăşi cu nevoinţa lui Radul vodă. Şi aşea de rău i-au bătut pre tătari, cît şi soltanul şi Cantemir cu fuga au hălăduit. Ce vrea să-şi astupe ruşinea, veri, neveri, să prade ţara dînd vina Radului vodă, cum să hie dat el ştire leşilor, să să găteadză asupra lor. Ce, dac-au înţăles de moartea lui Radul vodă şi de domniia lui Barnovschii vodă în locul Radului vodă, n-au stricat în ţară nimică, fără ce au fost de hrana cailor, că era Cantemir fîrtat lui Barnovschii hatmanul şi satele lui, la boierie, niceodată nu fugiia den calea lor, cînd trecea pe la Cernăuţi ordele în Ţara Leşască, ce petrecea Cantemir la Toporăuţi cu dzilele în casele lui Barnovschii hatmanul. 
    Zac. 14. Oasele Radului vodă cu cinste mare s-au pornit de la Hîrlău în Ţara Muntenească, la mănăstirea făcută de dînsul în Bucureşti, cu Hrizea visternicul şi cu Trufanda postelnicul şi cu Costin postelnicul al doile pe acele vremi. Iară în scaunul ţărîi domn au stătut Barnovschii hatmanul. 
    
    Capul al doisprădzece 
    Încep. 1. După moartea Radului vodă celui Mare, boierii şi ţara vădzînd pre Barnovschii hatmanul, om de ţară şi fără cuconi şi cunoscut împărăţiei cu slujbele ce făcusă la Hotin, la sultan Osman şi ştiut şi căpeteniilor tătărăşti, ales lui Cantemir, cu carile legasă priietenşug încă den mîrzeciia lui, la Toporăuţi, la o trecătoare a lui în Ţara Leşască, au ales cu glasurile tuturora pre Barnovschii hatmanul de [93] domniie şi au mărs o samă de boieri la împărăţiie, de i-au adus steag de domniie. 
    Zac. 2. Îndată ce au stătut Barnovschii vodă la domniie, întîi <208> au stătut după grijea ţărîi ce-i vinisă asupră de tătari şi au trimis la galga soltan daruri şi la Cantemir paşea şi au întors vrăjmăşiia tătarîlor, ce gătisă ei asupra ţărîi şi apoi au stătut şi după aşedzarea ţărîi, care să stricasă foarte rău la Radul vodă. 
    Zac. 3. Iară războiul atuncea a tătarîlor cu leşii au fost aşea: neţiindu-să leşii de cuvînt ce-l legasă la Hotin, să dea Crîmului den an în an 30.000 de cojoace, s-au sculat singur galga soltan, fratele hanului şi Cantemir paşea cu 40.000 de tătari şi au lovit Ţara Leşască în trei părţi. Pe o parte sîngur galga sultan, pe altă parte Salmaşa mîrza, pe a triia parte Cantemir paşea şi au prădat pănă la Socal şi pănă mai sus de Liov. Ce, i-au lovit leşii şi întîi pre singur galga soltan Coneţpolschii hatmanul şi cu Hmileţchii şi au pierit acolea mulţime de tătari şi feciorul lui Cantemir şi au cădzut la robiie şi un frate a hanului, mai mic de galga soltan, rob la leşi, carile apoi au ieşit şi cădzusă han la Crîm, de îmbla cu Hmil în Ţara Leşască. Iară partea lui Salmaşa mîrza şi a lui Cantemir paşea nu era de tot răsipite, că măcar că lovisă şi pe Cantemir paşea iară leşii cu Liubomirschii, iară de tot răsipă acestor orde a face n-au putut. Ce, strîngîndu-se <208 v> iară ordele la Nistru, la carii scăpasă şi galga soltan, numai ce era să prade ţara, dînd vina Radului vodă, că au dat de ştire leşilor de dînşii. Şi să nu hie prilejit moartea Radului vodă şi nevoinţa lui Barnovschii vodă, n-ar hi hălăduit ţara atuncea de mare primejdiie. 
    Zac. 4. Ce, cum floarea şi pomeţii şi toată verdeaţa pămîntului stau ovilite de brumă cădzută peste vreme şi apoi, după lină căldura soarelui, vin iară la hirea şi la frîmseţele sale cele împiedecate de răceala brumei, aşea şi ţara, după greutăţile ce era la Radul vodă (care vacurilor de mirat au rămas, cum au putut încăpea întru înţelepciunea acelui domn aceia nemilă de ţară), au venit fără zăbavă ţara la hirea sa şi pănă la anul s-au împlut de tot bivşugul şi s-au împlut de oameni. 
    Zac. 5. Milele domnilor pot aşedza ţărîle, nemila şi lăcomia fac răsipă ţărălor. Făcusă Barnovschii vodă mare volniciie curţii, să dea [94] numai la bir, o dată într-un an. Şi oricine den curteni de nevoie au răsărit de la ocina sa, ori la sat boieresc, ori la sat domnesc, pre toţi i-au adus la breslele sale şi la locul său. Şi siliştilor, pe unde să pustiisă, au dat slobodzii, chemînd oameni din Ţara Leşască şi aşea s-au împlut ţara, în puţină vreme, de oameni. <209> 
    Zac. 6. La al doilea an domniei sale, i-au venit porunca de la împărăţiie să margă cu oştile ţărîi la Daşeu, pentru întăritura Daşevului, că măcar că legasă pacea aceasta la Hotin între turci şi între leşi, să nu îmble tătarîi la leşi stricînd şi căzacii pre mare la turci, iară nu-i putea opri îmbe părţile pe aceste neamuri, nice pre tătari turcii, nice pre căzaci leşii. Ce, loviia totdeauna şi căzacii pre Marea Neagră locurile turceşti, şi mai mult Daşovul păţiia nevoie în toată vremea de dînşii. Deci, au mărs şi Barnovschii vodă într-acela an, toată vara, de au lucrat pen pregiurul cetăţii, tocmind zidiurile şi şanţurile şi cu muntenii şi cu nişte paşi orînduiţi de la împărăţiie pe aceia treabă. 
    Zac. 7. După slujba ce au făcut Barnovschii vodă împărăţiei la Daşău, domniia cu mare fericiie ţărîi, stînd tot după grijile ţărîi şi după lucruri dumnedzăiereşti. Şi au fîrşit mănăstirea mare în dricul oraşului Ieşilor întîi, ce să dzice Sfînta Mariia şi apoi mănăstirea anume Hangul, în munţi, den pajişte şi Dragomirna au fîrşit iară el, urdzită de Crimca mitropolitul, aproape de oraşul Sucevei, aşijdere şi Bîrnova, lîngă Iaşi, care apoi au fîrşit-oă Dabije vodă, fără besereci în multe locuri şi beserica lui Sfetii Ioan, iară aicea în oraş *<209 v>, de îmmă-sa făcută. El au lăsat moşiia sa, Toporăuţii, sat la Cernăuţi şi Şipotele, la Hîrlău, cu afurisănie a patru patriarşi mănăstirii sale Sfintei Mariei den tîrg den Ieşi, întîi cu ţara să nu hie la alte dări, fără numai la bir. Ce, binele pururea este gingaş şi pentru păcatele oamenilor, nu în multă vreme stătători. Pentru 40 de pungi ce-i cerea veziriul de la Barnovschii vodă, ferind ţara de obicei, i-au venit mazilie, neîmplînd bine patru ani la domniie. Şi mulţi, cari-i era priietini, îl sfătuia să nu să puie împrotiva veziriului, să-i dea acei bani, să nu-i vie vreo primejdie. N-au vrut nice într-un chip să priimască, pentru obicei să nu să facă asupra ţărîi, urmînd pe Pătru vodă, carele au făcut Galata de Sus, care avînd dodeiale totdeauna de la turci cu dările, au strîns boierii şi ţara şi le-au dzis că nu mai poate să [95] sature pîntecele turcilor fără fund. Şi luîndu-şi dzua bună de la toţi, au lăsat domniia şi s-au dus pen Ţara Leşască la Veneţiea, unde-şi s-au săvîrşit şi viaţa sa, cu vecinică pomenire în ţară. Să cunoaşte că aceşti domni matce direpte au fost aceştii ţări, nu maştihă, cînd, pentru obicei să nu să facă în dzilele lor cu greul ţărîi, domniile ş-au lăsat şi asuprelele ţărîi n-au priimit să hie de la dînşii. <210> 
    Zac. 8. Aşea au făcut şi Barnovschii vodă, măcară că cu foarte prost sfat, căce după maziliia n-au mărs la împărăţiie, ce-şi cumpărase un tîrg în Ţara Leşască, anume Ustiia, cu cîteva ocine, nu departe de Nistru, şi după mazilie ce i-au venit, au mărs cu casa lui în Ţara Leşască, la Ustiia. Iară domn în locul lui au venit Alexandru vodă, feciorul Radului vodă celui Mare. 
    
    Capul al treisprădzece 
    Încep. 1. Aceste trei domnii, a lui Alexandru vodă, feciorul Radului vodă, şi a lui Moysei vodă, domniia întîi, şi a lui Alexandru vodă Iliaş, supt un cap închidem, căci că toate aceste domnii şi scurte, cîte giumătate de an unile, altele peste un an oarece cu puţin, trăitoare au fost şi nice lucruri aşea însămnate în anii lor prilejite nu s-au tîmplat. 
    Zac. 2 Mai cu greu mi-au fost, iubite cititoriule, a scrie de aceste domnii, decît de cele mai de mult trecute, că de aceste domnii, ce mai sus scriem, necăiuri, nice într-un letopiseţ strein, pomenit nu să află, ori căce au fost scurte, ori căci nemică aşea ales nu s-au prilejit <210 v> în dzilele lor. Ce, cît am putut a înţelege den boieri bătrîni den dzilele lor, pre rîndul său mergînd cursul anilor, îţi însămnăm. 
    Zac. 3. Deci, după ieşitul lui Barnovschii vodă în Ţara Leşască, au venit domn în ţară Alexandru vodă, feciorul Radului vodă celui Mare. În vestea tătîne-său, ce avea la împărăţiie, i se dideasă domniia, ce, cu cît ceriul de la pămînt, cu atîta de hirea tătîne-său departe, om şi de trup şi de hire slab şi boliac. Care lucru înţelegînd şi împărăţiia că nu este de domniia ţărîi de margine ca aceasta, neîmplînd bine giumătate de an, i-au venit maziliia. 
    Zac. 4. Să ispitisă Barnovschii vodă oarece la margine cu trimisul lui Necoriţă hatmanul la Toporăuţi, în dzilele ceştii domnii a lui Alexandru vodă, ce i-au ieşit cu oşti Vasilie Lupul vornicul şi Grama stolnicul şi l-au împens pre Nicoriţă de la marginile ţărîi. [96] 
    Zac. 5. După maziliia lui Alexandru vodă, feciorul Radului vodă, au venit cu domniia Moysei Moghila vodă, feciorul lui Simion vodă, om blînd, un miel la hire, nelacom, nemăruia rău. Multe case de gios, lipsite, au scos în fruntea lăcuitorilor ţărîi, ales pre Ciogoleşti. Pace din toate părţile, numai de datornici turci mare strînsori şi sile şi aşea să împlusă ţara şi de oameni răi, cît, a vedere cu bulucuri îmbla, <211> de prăda şi jecuiia oamenii şi pre lîngă oraş. 
    Zac. 6. Iară cum toate domniile nu sint fără nepriietini şi mai ales domnii mai mulţi nepriietini au, cum copacii cei mai înalţi mai multe vivoară şi mai mare vînturi sprejenesc, aşea şi Moysei vodă, avînd nepriietini la împărăţiie, îi scornisă cum va să fugă în Ţara Leşască pre urma lui Barnovschii vodă. Care lucru înţelegînd împărăţiia, în taină au trimis poruncă la Cantemir paşea, să margă să-l pornească den scaun spre împărăţiie, să vie, iară ari vrea spre altă parte, să-l prindză şi să-l trimaţă la Poartă. 
    Zac. 7. Şi aşea, neştiind nemică Moysei vodă, stătu Cantemir paşea la Ţuţora, sprinten cu o samă de oşteni ai săi şi au trimis lui Moysei vodă pren ceauş cărţi de maziliie. Deci numai ce i-au căutat a purcede spre Ţarigrad şi în locul lui s-au dat domniia lui Alexandru vodă Iliiaş, a doa domniie. 
    Zac. 8. Cum au venit ştire de domniia lui Alexandru vodă la boieri, mare mîhniciune şi voie rea în toată curtea, mai ales în boieri, ştiind cu toţii hirea acelui domn. Ce, au făcut sfat cu toţii şi îndată au purces fruntea toată de boieri la Ţarigrad, cu jaloba la împărăţiie pentru greul ce petrecea ţara de domnii neştiutori rîndul ei. Lupul Vasilie vornicul, ce au cădzut apoi domn, Cehan vornicul, <211 v> Savin hatmanul, Costin postelnicul, Ureche spătariul, Buhuş visternicul, Furtuna comisul, Başotă logofătul şi alţi boieri cu numărul pănă la 50 de capete numai de boieri, fără alte capete de ţară şi au purces cu toţii la Ţarigrad. Ghenghea logofătul şi cu Enachie postelnicul rămăsesă caimacami la scaun. 
    Zac. 9. Nepurces den Ţarigrad au apucat boierii pre Alexandru vodă cu domniia, că oblicise el de boieri că vin cu pîră, cum nice într-un chip nu-l priimeşte ţara. Şi au trimis înainte boierilor Alexandru vodă pre Batişte Veveli şi cu ceauşi, Batişte să le grăiască cu bine şi ceauşii să tragă pre boieri ca să să sparie. Carii fără ştirea veziriului fiind şi vădzind atîtea capete, nu s-au cutedzat ceauşii a le [97] face silă şi încă pe Batişte l-au suduit foarte tare, ales Cehan vornicul. 
    Zac. 10. Iară la curţile împăraţilor multe răutăţi pot să să facă peste ştirea celor mai mari. Aşea s-au prilejit şi boierilor celora ce mersesă, tuturora. Pănă agiunge ei la veziriul, au venit într-o noapte, poate hi cu voia chihaiei veziriului, carii multe pot fără ştire, şi au legat pre cîţva boieri, cîţi au fost mai capete şi i-au ţinut pen ieşitori închişi, peste ştirea veziriului. Ce, le-au căutat boierilor numai a face tocmală cu Alexandru <212> vodă şi legături. Să mai ispitisă boierii, după ce au ieşit din opreală, să margă la veziriul şi era gata lucrul acela. Ce, s-au prilejit perirea veziriului, pe uliţe mărgînd de la curţile împărăteşti la săraiul său, de iniceri, l-au ucis cu pietri inicerii. Deci, numai ce au căutat boierilor a priimi pre Alexandru vodă şi au mărs la Patrierşie şi au făcut giurămînturi boierii lui Alexandru vodă şi el boierilor iarăşi. Şi aşea au purces din Ţarigrad spre ţară. 
    Zac. 11. Dacă s-au aşedzat Alexandru vodă la scaun (lupul părul schimbă, iară nu hirea), tot pre aceia cale, ca şi la domniia dentîi au purces lucrurile. Ce, cîrpiia boierii cum putea trebile ţărîi, iară domniia mai mult îşi petrecea cu Batişte Veveli. 
    Zac. 12. În Ţara Muntenească pre atuncea să rădicasă muntenii pre domnul lor, Lion vodă, pentru mare desfrînăciuni şi nespuse ce era într-acela domn. Şi dentre toate căpeteniile Ţărîi Munteneşti era Matei aga şi de atunce-şi au cădzut domn fericit Ţărîi Munteneşti. Supt vremea acelor amestecături scosesă Alexandru vodă de la împărăţiie domniia fecioru-său, Radului vodă a Ţărîi Munteneşti şi tot în anul dintîi domnii sale. După ce au venit steagul de la împărăţiie fecioru-său de domniie, l-au pornit şi cu cîtăva gloată de aicea den ţară. Ce, le-au ieşit Mătei vodă domnul muntenesc *<212 v> înainte şi de-abiia au scăpat şi singur Radul vodă cu sprejeneală unora ce s-au ales pe lîngă dînsul den moldoveni. 
    Zac. 13. Nici într-un chip nu putea să amistuiască Alexandru vodă fapta boierilor, ce făcusă cu venirea împrotiva lui la Ţarigrad şi nice boierilor nici într-un chip lucrurile ce era foarte proaste la toate trebile a lui Alexandru vodă nu le plăcea. Şi dentr-acestea adăogîndu-să necredinţa şi prepusul den dzi în dzi, aşedzasă gîndul său Alexandru vodă numai să omoară pre o samă de boieri, ales pre Vasilie Lupul vornicul şi pre Cehan vornicul şi pre Savin hatmanul, pre Buhuş visternicul *[98], pre Ureche spătarul. Costin postelnicul era Mazil la ţară, ce, ori să-l tragă în partea sa Alexandru vodă, ori alt gînd avînd, îl chemase la curte şi-i da hătmăniia. Ce, vădzind Costin lucrurile amu îngroşate între domniie şi între sfat, gînduri spurcate şi rele, ş-au luat dzua bună pre cîteva dzile şi au şedzut la ţară. 
    Zac. 14. Iară celoralalţi boieri toate gîndurile a lui Alexandru vodă au descoperit Costantin Aseni, om de casa lui Alexandru vodă, cum în dzua de Paşti era să-i omoară, cu sfatul lui Batişte. Deci şi boierii îmbla toţi cu paza vieţii. 
    Zac. 15. Şi vădzînd de adevărat urdzită perirea sa de Alexandru <213> vodă, ca cela ce să îneacă, să apucă de sabie cu mîna goală, s-au vorovit cu toţii şi au dat ştire ţărîi, care hierbînd în greutăţi şi în netocmele, pre lesne s-au pornit şi nu numai curtea, ce şi ţărănimea. Şi atîta mulţime s-au strîns den toate părţile, cît nu încăpea în tîrg, ce împlusă locul pe supt Miroslava pretutinderea, străgînd pen toate uliţele pre greci. 
    Zac. 16. Vasilie Lupul vornicul era cap tuturor lucrurilor acestora. Dacă au năbuşit ţara, au mărs de au spus domniei aieve, cum s-au rădicat ţara şi strigă pre greci. Au răspuns Alexandru vodă: „Dacă să rădică pre greci, pre mine să rădică”. Şi vădzînd atîta mulţime, nu s-au apucat de nemică, numai de grijea să hălăduiască cu casa sa de gloate. 
    Zac. 17. Au mărs boierii cu toţii la curte şi la purcesul domnii, să nu hie pus cu toţii să oprească desfrînată prostimea, pozna mare şi de-abiia prilejită în vro ţară s-ar hi tîmplat. Ce, tot pe lîngă domniie au mărs boierii, oprind şi domolind ţărănimea. Iară mai nu era în puterea boierilor a-i opri, pornită grosimea. Ce şi pre Vasilie vornicul, anume că ieste şi el den greci, au zvîrlit unul cu un os şi l-au lovit în cap, den care lovitură au fost Vasilie vornicul multă vreme rănit. 
    Zac. 18. O! nestătătoare şi niceodată încredinţate lucrurile a lumii, cum vîrsteadză toate şi turbură şi face lucruri împrotivă! Cînd cu cale [99] să fie frică <213 v> celor mai mici de cei mai mari, iară cursul lumii aduce de este de multe ori celui mai mare de cei mici grije. 
    Zac. 19. Fericiţi sînt împăraţii, craii, domnii, carii domnesc aşea, să nu hie de cei mai mici niciodată siială. 
    Zac. 20. Un crai de Englitera, de cîte ori să îmbrăca dimeneţile, de atîtea ori dzicea sîngur şie: „Adu-ţi aminte că a multe gloate de oameni eşti stăpîn”. Domnii cei buni şi direpţi fără grije şi desfătaţi stăpînesc, iară cei răi tot cu siială. 
    Zac. 21. Dacă au agiuns în şesul Bahluiului domniia, aproape de mănăstirea Balicăi, locul era tot plin de oameni, nu să vedea şesul deşert necăiuri. Striga: „Dă-ne, doamne, pre greci”. Unii hăicăia, alţii suduia şi jecuiia. Şi acolo au strigat pre Batişte, să le dea, carele era tot aproape de Alexandru vodă, vădzînd strigarea pre sine. Ce, nu sta domniia de grijea lui, ce de grijea sa şi numai ce i-au dzis să să depărtedză de la dînsul. Şi aşea l-au apucat şi l-au dat pre mîna ţăranilor. Nespusă vrăjmăşiia a prostimei! Şi aşea, fără de nice o milă, de viu, cu topoară l-au făcut fărîme. Şi pănă într-atîta s-au amestecat unii, anume Bosie Lăpuşneanul, cît nici ermulucul den spinarea lui Alexandru vodă, că bura a ploaie, atunce n-au hălăduit. <214> 
    Zac. 22. De grijea ţărănimei ce era pen tot locul, să nu între Alexandru vodă îndată la pădure şi boierii încă aşea socotisă, să să mai depărtedză de gloate, la loc deşchis, fără pădure, l-au pornit pe drumul braniştei, pe dencoace de Bahlui, pornind şi săimeni cu sineţele gata pe lîngă dînsul. Apoi, dacă s-au întors boierii, au stătut la grije, să nu ia Alexandru vodă calea den branişte spre Cantemir paşea la Bugeag. Ce, îndată au ales o samă de boieri, cu Buhuş visternicul şi l-au trimis la branişte, după Alexandru vodă, să-i îndireptedză calea pe la Huşi, pre Bîrlad în gios. 
    Zac. 23. Era mai mare spaimă decît dentîi, dacă vădzu Alexandru vodă gloate iară după sine şi la branişte şi-l lăsasă şi siimenii toţi şi copiei den casă. Şi dacă s-au apropiiat boierii, le-au dzis Alexandru vodă cu lacrămi: „Mă rog pentru fiiul mieu, Radul vodă, să-l lăsaţi viu!” Au dzis Buhuş visternicul să n-aibă nice o grije, nice să să gîndească măriia sa c-au vinit cu vreun rău, numai pofteşte ţara pre măriia sa să margă pre Bîrlad spre Gălaţi, să nu aducă vreun rău asupra ţărîi cu tătari şi [100] i-au giurat să n-aibă nici o grije. Şi aşea au priimit şi Alexandru vodă, pe unde va hi voia ţărîi, pe acolo să margă. Şi au purces spre drumul Bîrladului şi au aşedzat boierii iară pre siimeni pe lîngă dînsul şi copii cei den casă, carii îl părăsisă dîndu-i şi den boieri petrecători <214 v> pănă în Gălaţi. 
    Zac. 24. La Tecuci au ieşit şi Costin postelnicul înainte, de la Putna, şi l-au petrecut cu cinste şi cu conace, pănă la Gălaţi, plecîndu-l să vie la împăcăciune cu boierii şi să-şi hie iară în scaun, luînd Costin postelnicul asupra sa aceia grije. Ce, n-au vrut să priimască nice într-un chip. Deci, au trecut Dunărea la Gălaţi, spre împărăţiie. 
    
    Capul al patrusprădzece 
    Încep. 1. Şi aşea mîntuiţi boierii şi ţara de domniia lui Alexandru vodă Iliiaş, au stătut cu toţii după alesul domnului nou. Striga cu toţii să fie Lupul vornicul, însă îi da şi legături, ce va lua den ţară, ce s-ari lega pentru dări, atuncea la acel ales, mai mult să nu ia din ţară. Ce, acele legături vădzînd Lupul vornicul, ori că vedea pre cîţva den capete că trag spre Barnovschii vodă, n-au priimit într-aceia dată domniia, ce au stătut şi el la sfatul acela, să să trimaţă în Ţara Leşască la Barnovschii vodă, să vie iară la scaunul ţărîi. 
    Zac. 2. Ce nu era să treacă pre Barnovschii vodă şi fîrşitul <215> dzilelor trage cu de-a sila pre om. Cît au sosit boierii la Ustiia, unde şedea în Ţara Leşască, cu veste că ţara iară-l pofteşte să vie la domniie, cu mare bucuriie au priimit aceia veste. Neştiutor gîndul omenesc, singur de sine la ce merge şi la ce tîmplări apoi soseşte. Îndată ştire au dat şi craiului şi domnilor în Ţara Leşască, poftind voie să margă la scaunul ţărîi cei de moşie. Şi îndată s-au gătit den Ustie şi au purces spre ţară şi la margine amu îl aştepta boierii şi slujitorii cu mare bucurie. 
    Zac. 3. Mainte de purcesul lui Barnovschii vodă den Ustiia, un leah megiiaş de a lui, totdeauna îl sfătuiia să nu margă, să nu-şi dea viaţa fără grije pe viaţă cu grije şi cu cumpănă, arătîndu-i lunicoasă lucrurile domniei de Moldova supt împărăţie păgînă. Şi ce i-ari lipsi, fiind ca şi un domn în ţara lor, fără grije, cu tîrguri, cu sate? Iar Barnovschii vodă să hie răspuns leahului la acele cuvente a lui: „Dulce este domnia [101] de Muldova!” Iară leahul cătră dînsul: „Iară şi obedzăle turceşti încă sint grele!” Şi apoi aşea au ieşit cuventele leahului, cum au dzis. 
    Zac. 4. Cum au sosit Barnovschii vodă în Iaşi den Ţara Leşască cu bucuriia tuturora, au stătut după gătire de calea Ţarigradului, că nu era alt mijloc, numai să margă la împărăţie, să ia de acole domniia după sărutatul poalei <215 v> împărăteşti. Svătuia mulţi în multe chipuri şi s-au cercat şi la Abîza paşea, care era paşă la Silistriia pe atuncea, ce nu era alt mijloc, numai de mărs la împărăţiie. Şi atuncea s-au prilejit de chiemasă împărăţiia şi pre Mătei vodă den Ţara Muntenească la sărutatul poalei împărăţiei şi după cîteva fapte şi a lui Matei vodă împrotiva împărăţiei, cu scosul lui Lion vodă şi apoi a lui Radului vodă, feciorul lui Alexandru vodă. Iară tot era mai iuşoare lucrurile lui Matei vodă, că n-au ieşit într-altă ţară, cum ieşisă Barnovschii vodă, supt ascultarea altui stăpîn, craiului leşesc. 
    Zac. 5. Deci să aducă turcii mai pre lesne pre Barnovschii vodă la mîna sa, pre Matei vodă l-au pornit fără zăbavă cu steag de domniie în Ţara Muntenească, iară Barnovschii vodă n-au putut hălădui de perire, precum vei afla la rîndul său. 
    Zac. 6. Purcesesă cu Barnovschii vodă mulţime de boieri şi fruntea curţii, preoţi, călugări, cu un gînd şi glasuri cu toţii, să să roage împărăţiei să li se dea domn Barnovschii vodă, între carii era şi Lupul vornicul. Ce, vădzînd că mulţi sfătuia pre Barnovschii vodă să omoară pre Lupul, ştiind amestecăturile lui şi mergînd Barnovschii vodă pe la Matei vodă, pen Bucureşti, au stătut <216> Lupul Vasilie vornicul, vădzind că-i a merge pe la Matei vodă, carele ştiia den Ţarigrad toate îmbletele lui, au nevoit cu toate mijloacele să să întoarcă înapoi în ţară, dzicînd cătră Barnovschii vodă că l-or gîlcevi grecii pentru scosul lui Alexandru vodă şi pentru morţii ce să făcuse în greci la scosul lui Alexandru vodă. Deci, ca un creştin Barnovschii vodă ce era la hire, l-au slobodzit. Iară dacă s-au adunat cu Matei vodă şi au oblicit Matei vodă că s-au întors Lupul vornicul, îndată au răpedzit după dînsul, să-l întoarcă. Ce, să păzisă bine Lupul Vasilie vornicul cu mărsul şi nu l-au apucat în cale. Nice era în puterea lui Barnovschii vodă să trimaţă aice în ţară, [102] să-i facă vreun rău Lupului vornicului, nefiind încă cu domniia dată şi stînd după grijea lucrurilor sale. 
    Zac. 7. De la Matei vodă au mărs Barnovschii vodă pe la Abăza paşea, pen Silistria. Cît au putut Matei vodă, au luptat pentru dînsul şi la Abăza paşea şi la Poartă şi să arăta Abăza paşea foarte blînd şi cu cuvente mîngăioasă. Ce turcii cu săgeţi de bumbac ucid pre oameni şi lor pot să slujască acele cuvente a Sfintei Scripturi: „” <Muiatu-s-au cuventele lor mai mult decît unt-de-lemn şi acele sînt săgeţi>. 
    Zac. 8. Dacă au sosit la Ţarigrad, vădzind veziriul atîte gloate de ţară cu Barnovschii vodă, i-au învăţat să nu <216 v> strige pentru Barnovschii vodă, ce să tacă, să să lasă pre mila împărăţiei, că i-or face perire. Ce, gîndindu-să boierii ce este agiuns veziriul de la cineva cu daruri, totdeauna striga şi da răvaşe la veziriul, cum nu priimăsc pre altul şi să punea cu gloatele la locuri ca acele, să să vadză şi de singur împăratul. Şi aceia apoi au mîncat capul lui Barnovschii vodă, că pîră de la nepriietini nu lipsiia, mai ales de la Lupul Vasilie vornicul pe la priietinii lui den ţară, cu cărţi, cum, de l-or slobodzi viu pre Barnovschii vodă, ţara Moldovei va hi cu leşii totuna şi este ca o iscoadă a leşilor. O! îndrăcite a voitoriului de rău veninuri, ce nu scorneşte limba amară a nepriietinului. 
    Zac. 9. Acelea adoogîndu-se la împărăţiie asupra lui Barnovschii vodă, după fapta ce i să prilejisă, de ieşisă den ţară, den domniia dentîi, în Ţara Leşască şi Abăza paşea încă-i era pîrîş şi mai ales dzilele lui cele fîrşite, lovisă supt aceia vreme şi căzacii pre Marea Neagră, numai ce s-au ales cu sfatul împărăţiei să piiaie Barnovschii vodă. 
    Zac. 10. Stătusă voia împărăţiei, pe toţi cîţi venisă cu dînsul, ori să-i puie supt sabie, ori să-i dea pe la cătărgi. Ce, cine era muftiul, capul legii turceşti, n-au pozvolit, ce au dzis: „Ce-i vinovată gloata? <217> Capul să să piiardză, să vor potoli gloatele.” 
    Zac. 11. Au priceput Barnovschii vodă cu cîteva dzile perirea sa şi amu din chisoare (că-l închisesă cu cîteva dzile mainte veziriul cu porunca împărăţiei), scrisesă o carte aicea în ţară la îmma sa, care carte pre cuventele lui s-au cunoscut că era asupra morţii aceia scrisoare. Şi [103] aşea, într-o dzi l-au luat de la împărăţiie şi, la vederea divanului, prăvind şi singur împăratul pe fereastră perirea lui, i-au tăiat capul. Iară boierii, o samă den capete, era închişi şi aştepta şi ei din ceas în ceas perirea, iară ceialalţi boieri mai de gios şi gloatele, ce era toţi spăimaţi de grijea morţii, pen toate unghiurile ascunşi, au petrecut cîteva dzile cu mare grije. 
    Zac. 12. Nu putem să trecem cu pomenirea nişte tîmplări ce s-au prilejit în Ţarigrad, după perirea cestui domn, care, nu numai în ţară aicea, ce plin este Ţarigradul pănă astădzi. De un cal al lui Barnovschii vodă, ducîndu-l la grajdiuri împărăteşti, după perirea lui, în ceieş dzi s-au trîntit calul gios şi au murit în loc. Şi a doa dzi noaptea au ars şi Ţarigradul pănă <cîteva> mii de case. Acestea că s-au tîmplat, ori că s-au tîmplat atuncea ce se poate prileji şi altă dată, ori s-au mai prilejit, ori că au arătat Dumnedzău singe nevinovat, că era Barnovschii om dumnădzăieresc şi <217 v> mare rugători spre Dumnedzău. De care mărturisiia Toma vornicul, fiind postelnic al doilea la dînsul, că în multe nopţi l-au zărit pe la miiadzănoapte îngenunchiat înaintea icoanei la rugă, cu mare osîrdiie. 
    Zac. 13. Era la hirea sa Barnovschii vodă foarte trufaş şi la portul hainelor mîndru, iară la inimă foarte dirept şi nelacom şi blînd. Mănăstiri şi beserici cîte au făcut, aşea în scurtă vreme, nice un domn n-au făcut. Făcut-au alţi domni şi mai multe, iară cu mai îndelungate vremi, în 40 de ai unii, alţii în 20 de ani, iară el în trei ani. Mănăstirea în oraş aicea, ce să dzice Svinta Mariia şi Hangul la munte şi Dragomirna lîngă Suceavă au fîrşit şi au urdzit şi Bîrnova pre numele său, supt dealul <Pietrăria> lîngă Iaşi şi au istovit şi beserica acea mare în Liov, în tîrg, unde este şi chipul lui scris. Cu toate bunătăţi era spre ţară, iară de sine, cu purtatul trebilor împărăţiei, pre mărturia a mulţi boieri bătrîni, foarte slab. Să pomeneşte den dzilele lui şi o iarnă ce cădzusă în luna lui mart, care iarnă dzic iarna lui Barnovschii vodă, pănă astădzi. Fost-au perirea lui în anul 7141 iuni 16 dzile. 
    Zac. 14. Trupul după perire au stătut înaintea curţii împărăteşti pănă îndesară. Apoi, au învăţat veziriul <218> să sloboadză un boierin, care va hi fost chihaia lui, care slujbă să prinde la turci, cum este postelniciia [104] cea mare la noi în ţară. Deci, au slobodzit pre Costin postelnicul, care era postelnic mare la Barnovschii vodă. Au mărs şi au luat oasele dinaintea curţii şi le-au dus la Patrierşie şi acolea pre scurt, pre cît au lăsat vremea de atuncea, l-au astrucat în Patrierşie, în ceiaşi noapte. Şi de acolo apoi Vasilie vodă spun să hie adus oasele aicea în ţară. 
    Zac. 15. La slobodzitul lui Costin postelnicul din chisoare, au întrebat ceauşii, cu pază l-or slobodzi, au fără pază? Au dzis chihaia veziriului: „Unde să fugă, săracul?” Ce, de atuncea ceialalţi boieri, ce mai era închişi şi cei ascunşi au apucat mai la suflet cu nădejde de viaţă, dacă au vădzut pre Costin că l-au lăsat fără pază, să astruce oasele. Apoi, a doa dzi, dacă au vădzut chihaia veziriului pre Costin postelnicul că au venit dez-dimeneaţă iară înaintea lui, au dzis: „Săracul, el au venit ca o oaie singur iară la închisoare. Pasă la ceielalţi, vei ieşi şi tu şi ei în puţină vreme.” Închişi den boieri era Ghenghea logofătul, Başotă hatmanul, Cehan vornicul, Roşca visternicul, Costin postelnicul. <218 v> 
    Zac. 16. A treia dzi după astrucarea lui Barnovschii vodă, într-o noapte trecuse împăratul, pre acele vremi soltan Murat, în ceia parte, la Scuder, peste Bohaz, la primblare şi au întrebat pre veziriul: „Aşedzat-au domn la Muldova, în locul ghiaurului ce au perit?” Au răspuns viziriul că nu s-au pus încă domn, ce pre cine ar hi voia împărăţiei să să puie, să nu stea aceia ţară fără domn. I-au răspuns împăratul: „Chiamă pre ghiaurii, ce-s boieri acei ţări şi pre cine ori vrea ei să-şi aleagă domn, să le hie dat”. Deci, îndată, tot într-aceiaş noapte, au trimis veziriul cu caicul la boieri, unde era închişi şi au luat iară pre Costin postelnicul, înspăimat că-l duc noaptea să-l înece, ori să-l muncească pentru avuţiia lui Barnovschii vodă. Dacă l-au dus înaintea viziriului, i-au dzis: „Iată că împăratul vă iartă capetele şi sîmteţi de acmu slobozi şi să mergeţi să vă alegeţi domn, pre cine veţi pofti”. 
    Zac. 17. Întors Costin postelnicul den spaimă cu bucurie de la viziriul la ceialalţi boieri ce era închişi, le-au spus vestea. Şi au slobodzit şi pre ceielalţi boieri, de ş-au mărs cu toţii la un loc şi îndată au stătut la sfat cu toţii şi au ales pre Moysei vodă în locul lui Barnovschii vodă, cu a doa domniie. <219> 
    
    Capul al cinsprădzece 
    Încep. 1. Au mărs a doa dzi toţi boierii şi gloatele la gazda lui Moysei vodă şi de acolo la curţile viziriului, de au luat căftan de domniie şi fără zăbavă au purces spre ţară, iară cu căteva dătorii, făcute de cheltuiele ce s-au făcut den asupreala turcilor. [105] 
    Zac. 2. Nu ieşiia suspinul dentre toţi pentru moartea lui Barnovschii vodă, ce toţi jăluia pre Lupul vornicul, căruia toate pîrăle să oblicise. Deci, încă den cale au ales Moysei vodă pre Cehan vornicul şi pre Roşca visternicul şi pre Banul, să vie înainte, să prindze pre Lupul vornicul. Ce, precum era paza cestora ce mergea să-l prindze, cu mult mai mare pază avea Lupul şi mai meşter şi mai cu pază. Avînd ştire de toate, cîte i să gătisă, au fugit den Iaşi şi în cîteva dzile au fost tupilat aicea în ţară pen păduri. Apoi pen Ţara Muntenească au trecut în chipul neguţitoresc la Ţarigrad. Iară casei lui şi îmmei sale şi <219 v> surori ce au avut, dacă au venit Moysei vodă în scaun, nice o asupreală n-au făcut, ce încă socotinţă avea giupîneasa lui şi cuconii de Moysăi vodă, pre care lucru să poate cunoaşte hirea creştină a lui Moysei vodă, măcar că ştiia că îndată ce au mărs Lupul vornicul în Ţarigrad, îmbla după domniie. 
    Zac. 3. În cale fiind Moysei vodă, iară lui Abăza paşea amu venisă porunca de la împărăţiie să să găteadză asupra leşilor, carii aşea supusesă pre moscali, cît craiul leşăsc Vladislav nu mai ieşiia den ţărîle Moscului cu oşti. Şi amu pierduse toată puterea a stare împrotiva leşilor moscalii şi pănă în stoliţa Moscului ţinea cetăţile leşii şi mulţi din capetele Moscului priimie să fie craiul leşăsc şi la dînşii împărat. 
    Zac. 4. Deci trimisesă moscalii sol la turci giuruindu-le Cazanul şi Azderhanul, doă ţări tătărăşti care ţin şi acum supt mîna sa moscalii, numai să le dea agiutori împrotiva leşilor. Şi le-au dat agiutori atunceşi, orînduind pre Abăza paşea cu toate oştile turceşti, cîte sint de la Buda pănă la Nistru şi ţărîle amîndoaă, Ţara Muntenească şi ţara noastră şi pre tătari. Şi au lovit întîi ordele lui Cantemir cu trecătoarea Nistrului la Hrinciuc, mai <220> gios de Hotin, Ţara Leşască şi robise Podoliia şi cu cîtva plean întorcîndu-să, i-au gonit Coneţpolschii hatmanul, carele era lăsat aicea la margine de crai, pentru paza despre aceste părţi. Şi i-au agiuns pre tătari aicea în ţară, pe Prut, în preajma Cornul lui Sas şi i-au lovit, de au scos toţi robii, cîţi luasă şi au perit cîţva den tătari. 
    Zac. 5. În luna lui avgust, v leato 7141, au sosit Moysei vodă în scaun şi încă bine neaşedzat, au întrat şi Abăza paşea cu oşti în ţară, la octovrie 7, v leato 7142 (şi dentr-acesta an sint începute şi dzilele vieţii mele), cu care depreună şi Moysăi vodă cu oştile ţărîi au purces spre Ţara Leşască şi au pus tabăra Abăza paşea pre Nistru, unde cade apa Smotriciului, care apă vine pre la Cameniţă, în Nistru. [106] 
    Zac. 6. Puterea toată a leşilor era cu craiul asupra Moscului, ce, cît au putut a strînge Coneţpolschii hatmanul oaste şi leşască şi căzăcească, ca pre 12.000 de oameni, au pus tabăra sa şi el supt Cameniţă, despe capiştea armenească. Iară Abăza paşea, lăsind tabăra pe Nistru dincoace, precum s-au pomenit, singur cu toate oştile gata de război, au trecut Nistrul şi au mărs dirept asupra taberii leşeşti, avînd cu sine de toate oşti, cu tătari, cu îmbe ţărîle *<220 v>, Ţara Muntenească, cu domnul lor, Matei vodă şi ţara noastră, ca 30.000 de oameni de război. 
    Zac. 7. Leşii grijise şanţurile bine cu puşci şi cu pedestrime şi au ieşit şi ei cu călărimea denafară de şanţuri. Au dat năvală turcii cu mijlocul oştii foarte tare şi aripa den-a-direapta a tătarilor, pănă s-au amestecat cu călărimea leşilor. Iară aripa den-a-stînga, a domnilor, ori nedeprinse hirea ţărîlor acestora la foc, ori nu-i trăgea inima pre munteni şi pre ai noştri să margă creştin asupra creştinului, au stătut mai slab. Iară şi turcii cu tătarîi n-au zăbăvit mult, apropiaţi de şanţurile leşilor, pentru focul care da foarte des, cu moarte în turci şi în tătari, ce s-au dat şi ei înapoi. Şi s-au mutat Abaza paşea cu toată oastea despre o vale, care este aproape de Cameniţă, anume Mucşa şi iară au tocmit oastea. Şi amu cu sabiile zmulte asupra moldovenilor şi a muntenilor turcii, să margă de frica lor la năvală. Şi au dat Abaza paşea al doilea rînd cu toate oştile năvală asupra leşilor şi înfrînsesă o roată de leşi, ce le-au ieşit alte roate în sprejăneală şi n-au făcut nemică, nice cu a doa năvală, să poată răzbi tabăra leşască. <221> 
    Zac. 8. Stătut-au războiul peste vreme de chindie şi să mira domnii, cu ce mijloc ari spăriia pre Abaza paşea de la Cameniţă, că să ia tabăra leşască, pusă la un loc ca acela şi supt o cetate ca aceia, nu era putinţă. Ce, au făcut veste pen nişte călăraşi, cum au dat călăraşii de nişte oşti căzăceşti cu tabăra legată despre Nădăbor, vinitoare într-agiutori leşilor. Şi den cuvînt în cuvînt, au sosit pănă la Abăza paşea vestea aceia, care vrînd să ştie Abăza paşea de adevărat şi întrebînd pe Moysăi vodă, au adus călăraşii înaintea lui, învăţaţi să adeverească lucrul, cum aşea este şi cum au vădzut cu ochii lor peste pădurea Nădăborului oastea. Au stătut în gînduri îndată Abaza paşea, de purces spre tabăra sa, spre Nistru, vădzînd că n-are ce face şi oştii leşeşti şi socotind şi răceala acestor doă ţări la bătaie şi au purces într-aceiaşi dzi cu noaptea îndărăpt. [107] 
    Zac. 9. Leşii încă bucuroşi că s-au mîntuit de nepriietini, n-au gonit ce au stătut pre loc, păzîndu-şi tabăra lor. Iară Abaza paşea, să nu să întoarcă de tot fără veste, înţelegînd de un oraş leşesc pe Nistru, în gios de Cameniţă, anume Studeniţa, au purces asupra celui tîrgşor la care puţinei haiduci era de pază cetăţii. Ceielaltă gloată, tot ţărănime, strînşi de pen pregiur, au fost <221 v> bejenari. S-au apărat doă dzile tîrgul, iară spre a triia dzi haiducii au fugit cu noaptea spre Cameniţă. Iară ţărănimea toată, cîtă era strînsă acolea, au cădzut în robiie la turci şi la tătari. Acolea, la năvală, au căutat şi alor noştri a merge, iară totuş s-au dat ştire haiducilor să fugă, să nu piaie. 
    Zac. 10. Mare veste siliia Abaza paşea să scoaţă Studeniţii şi ce-au fost fruntea de oameni au ales şi i-au trimis la împărăţiie, scornindu-le nume de oameni mari în Ţara Leşască. Şi o fată ce să prilejise între roabe, foarte iscusită de trup, au trimisu-oă la împărăţiie, puindu-i nume că era fata hatmanului leşăsc. 
    Zac. 11. S-au întors după aceia izbîndă Abaza paşea spre Dunăre, cu gînd foarte rău şi pre domni şi pre boieri, pentru înşălătura care s-au aflat apoi, c-aceia cu căzacii la Nădăbor, ce s-au fost scornit, n-au fost nemică. Şi dacă au sosit aicea la Iaşi, au stătut cu corturi în şes despre mănăstirea Balicăi şi a doa dzi era aşedzat gîndul lui să prindze pre toţi boierii, să-i puie în obedzi, să-i ia cu sine, să să plătească la împărăţie de ponoslu, că i-au fost ţărîle acestea de sminteală. Ce, un turc orb de un ochi, priietin <222> lui Costin hatmanul, au descoperit gîndul lui Abăza paşea şi au fugit boierii, în ceiaşi noapte den Iaşi, de-au agiuns pănă în dzuoă la Pobrata mănăstirea. 
    Zac. 12. A dooa dzi, strîngînd pre Moysei vodă pentru boieri Abaza paşea, au dat seamă că s-au dus pentru graba birului întîrdziat fiind birul. Iară alţii şoptiia lui Abăza paşea că s-au dus boierii la leşi, să-i pornească pe leşi în urma lui. Şi aşea s-au fîrşit venirea lui Abăza paşea asupra leşilor. În anul 7142 toamna la noevrie, au trecut Dunărea înapoi, spre scaunul său. 
    Zac. 13. Şi cît s-au aşedzat, nepărăsit pîrîia pre domni, ales pre Moysei vodă. Iară Matei vodă fiindu-i cirac, ş-au tocmit prea lesne lucrurile la dînsul. Iară Moysei vodă n-au putut trăi mult în domniie de pîrîle lui, ales fiind acolea şi Lupul vornicul, cunoscut mai deinte lui Abăza paşea. Ce au domnit Moysei vodă, după Abaza paşea, numai [108] peste iarnă. Deci, la primăvară i-au venit maziliia şi s-au dat domniia lui Lupu Vasilie vornicul de sultan Murat. 
    Zac. 14. Iară Moysăi vodă, după maziliia sa den domniie, sătul de binele turcilor, au mărs în Ţara Leşască, petrecut de boieri cîţva pănă la margine, unde-şi apoi, după cîţva ani petrecuţi în odihnă, cu ocine în Ţara Leşască şi cinste de la leşi, ş-au fîrşit <222 v> şi viaţa pre vremea domniei lui Dabije vodă. 
    
    Capul al şesesprădzece 
    Încep. 1. Fericită domniia lui Vasilie vodă, în care, de au fost cîndva această ţară în tot binele şi bivşug şi plină de avuţiie, cu mare fericiie şi trăgănată pănă la 19 ani, în dzilele aceştii domnii au fost. În anii dentîi cu prepusuri de nepace iară între leşi şi între turci, iară apoi, după trei-patru ai deşchidzîndu-şi calea Împărăţiia Turcului asupra persului cu soltan Murat pentru Vavilonul, aicea aceste părţi la mare păci şi linişti şi mare fericii era. 
    Zac. 2. Domniia cum s-au prilejit, de-au luat Vasilie vodă, s-au pomenit la domniia lui Moysei vodă, în capul al cinsprădzecile, cum fugise Vasilie vodă de frica lui Moysei vodă, de aicea den ţară la Ţarigrad. Şi acolea, cunoscut la cîţva den capete şi mai vîrtos lui Abaza paşea, care era pîrîş lui Moysei vodă <223> şi mai mult cu nevoinţa lui, i-au dat soltan Murat domniia, vădzîndu-l om harnic de aceia treabă. 
    Zac. 3. Dacă au luat domniia, nevrînd să hie nemulţemitori lui Moysei vodă, pentru binele lui, ce făcuse casei lui, neamestecîndu-se nice cu un rău asupra casăi lui, au scris carte la Moysei vodă, cu mare mulţemită pentru oamenii săi, căci n-au avut nice o nevoie şi lăsindu-l în voie, unde ari vrea să margă, ori spre ce parte volnic, fără nici o grije să fie, şi sfătuindu-l să nu vie la Ţarigrad, pentru multe datorii ce avea Moysei vodă în Ţarigrad. Şi să nu bănuiască că ce s-au prilejit aşea, fiind aceste lucruri, ales a domnielor, supt orînduiala lui Dumnedzău, fără care nu ies domnii. 
    Zac. 4. După aceasta ţărămonie, au purces Vasilie vodă de la Ţarigrad cu domniia în ţară, în anul 7142. Iară Moysei vodă, strîns cu casa lui şi cu Costin hatmanul den boieri, au trecut în Ţara Leşască. [109] 
    Zac. 5. Abaza paşea iară să gătiia cu mare putere asupra leşilor, să-şi mai tocmască lucrurile a războiului celui dentîi care făcusă asupra lui Coneţpolschii la Cameniţă, pănă n-ari oblici împărăţiia că cu rîndul dentîi n-au lucrat atîta, <223 v> cît da samă înaintea împărăţiei. Deci îndemna pre împărăţiia iară asupra leşilor şi sta de faţă şi solii moschiceşti la Ţarigrad, nevoitori, cu mare făgăduinţă împărăţiei de Cazanul şi de Azderhanul, să fie a turcilor. Şi numai ce aştepta şi Vasilie vodă, neaşedzat bine la domnie, să-i vie porunca de gătire de oaste, iară ca şi lui Moysei vodă. 
    Zac. 6. Era şi solul leşăsc, den Ţara Moschicească pornit de craiul la împărăţiie, anume Trăbinschii, pre carele (dînd ştire craiului Coneţpolschii hatmanul, cînd veniia asupra lui Abaza paşea cu oşti turceşti) îi trimisesă la împărăţiie craiul, întrebînd de turci, ce pricină ar hi stricăciunei de pace cei legate la Hotin cu sultan Osman. Şi au trecut solul acela pen ţară, curund în urma lui Abaza paşea, în dzilele lui Moysei vodă. Ce, oblicindu-l Abăza paşea, au trimis de l-au oprit la Pravadiia, silindu-l să-şi dea soliia la dînsul, temîndu-să să nu se oblicească prin soliia lui, aceia cale a lui, cum au fost. Ce, nevrînd solul să-i dea soliia şi răspundzind că este trimis la singură împărăţiia, nu la unul den paşi, l-au oprit cîtăva vreme. Ce leahul au silit cu mijloace de au dat ştire de sine la Poartă că este oprit şi au venit poruncă la Abaza paşea să-l sloboadză *<224>. Şi numai ce i-au căutat a-l slobodzi. Iară aşe-i stricasă solului lucrurile la împărăţiie, cît nici o cinste n-au avut, care să cade solilor şi l-au pornit cu răspuns de scîrbă înapoi, fără zăbavă şi anume să hie gata crăiia leşască iară de sfadă. 
    Zac. 7. Acela răspuns a turcilor dacă au agiuns la craiul în Ţara Moschicească, că era tot în ţara Moscului cu oşti şi dîndu-i ştire şi de la margine iară de gătirea turcilor, deci numai ce i-au căutat a sta la tocmală cu Moscul. Şi îndată, lăsind toate într-o parte, au legat cu moscalii pace, cu cîteva oraşe luate de la Mosc în partea leşilor. S-au întors la Varşav craiul şi îndată au stătut la săim de gătire împrotiva turcilor. 
    Zac. 8. Înţelegînd turcii că leşii au făcut pace cu Moscul şi mai adevărat den solii moschiceşti, şi era şi solul turcilor la Mosc, întărindu-i împrotiva leşilor, şi de aicea den ţară, de la Vasilie vodă, avînd ştire, au pornit pre solii moschiceşti cu scîrbă pentru nestătoriia lor la cuvînt şi au trimis şi la craiul leşăsc sol de înoitura păcii, anume pre Şahin aga, unul den agii divanului, avînd amu şi cu [110] cazilbaş amestecătură începute pentru Bagdatul *<224 v>, adecă Vavilonul, Împărăţiia Turcului. 
    Zac. 9. Pornite oşti leşăşti amu au aflat Şahin aga spre Cameniţă şi pre singur craiul aproape de Varşeav în tabără, răspundzind lui Şahin aga, solului turcesc, craiul cu scîrbă, pentru stricarea şi călcătura păcii, care cu atîtea giurămînturi s-au făcut la Hotin cu soltan Osman şi între dînsul. Cîteva conace au mărs cu oşti spre Cameniţă şi cu acesta răspuns au pornit pre turcul, carile da toată vina pre Abaza paşea şi cum este gata de perire pentru aceia faptă. 
    Zac. 10. Fost-au această clătire a leşilor în anul 7143, care oşti mai mare şi mai bine grijite nu să pomenesc în toată Hronica leşască. Ţin minte oamenii bătrîni, carii spun că agiungea tabăra de supt tîrgul Cameniţii pănă la un copaci la cîmp mai mult de o milă de loc, că oşti avea gata cele ce era asupra Moscului şi plină Ţara Leşască de mulţime de oameni pre acele vremi. 
    Zac. 11. Iară pănă a sosi craiul leşăsc la Cameniţă, Coneţpolschii hatmanul amu era cu o samă de oşti sup <225> Cameniţă şi viniia şi cărţi pren Vasilie vodă de la veziriul Murtaza paşea pentru pace, adeverind lui Coneţpolschii că aceia călcătură a păcii, carea au făcut Abaza paşea fără ştirea împărăţiei, va plăti cu capul, ca un călcători de pace. 
    Zac. 12. Şi aşea omorînd împărăţiia pre Abaza paşea sugrumat, s-au răşchirat şi gătirea leşilor în vînt, fiind supăraţi şi slujitorii lor de atîta vreme cu oşteniia la Mosc. Au stătut pace iară între leşi şi între turci cu înoitura legăturilor de la soltan Osman, adăogînd şi aceasta legătură între sine pentru tătari, să nu lăcuiască în Bugeag. Om Abaza paşea vestit cu războaiele asupra persului şi oştean dirept. 
    Zac. 13. La anul după aceasta au purces soltan Murat cu mare gătire asupra persului şi într-acelaş an au luat de la perşi cetatea anume Răvanul, care apoi, cît s-au întors soltan Murat înapoi la Ţarigrad, iară au luat-oă cazilbaşii pre sama sa. Iară Vasilie vodă domniia cu mare linişte şi pace, fără grije ţara, din toate părţile sta toţi de neguţitorii şi de agonesită. Însă lăcomiia nice pre atunce nu lipsiia, cu dări grele, ce avînd <225 v> lăcuitorii ţărîi vremi de agonesită, biruia toate acele greutăţi a domniei. 
    Zac. 14. În Ţara Ungurească era mari amestecături între Racoţi şi între Betlean Işteoan, feciorul lui Betlean Gabor, pentru domniia Ardealului. Ce, au căutat a da locul domniei aceiia Betlean Işteoan lui Racoţi, neputînd avea agiutori de la Împărăţiia Turcului, pentru gătirea lui soltan Murat iară asupra persului. [111] 
    Zac. 15. În anul 7145, să rădicasă căzacii cu Pavliuc hatmanul asupra leşilor, pentru opreala sa pre Marea Neagră, pre carii Potoţchii hatmanul leşăsc polnii l-au lovit şi, închidzîndu-le tabăra, au dat căzacii viu pre hatmanul său, pre Pavliuc. Şi în cesta an au făcut leşii şi o cetate anume Codacul pre Nipru, la pragul cel dentîi a Niprului, oprind pre căzaci să nu îmble pre Marea Neagră, stricînd pacea cu turcii, care opreala lor apoi au răsuflat spre mare pustiitate crăiei leşeşti, cu Hmil hatmanul căzăcesc. 
    Zac. 16. Tot într-acelaşi an, Cantemir paşea cu ordele sale, peste voia hanului, au ieşit den Crîm şi s-au aşedzat iară în Bugeag, care lucru nesuferind hanul şi mărgînd dodeiala şi de la leşi, carii legasă cu a doa legătură pren Coneţpolschii cu Murtaza paşea veziriul, să nu <226> hie slobodzi tătarîi a lăcui în Bugeag făcînd dodeială crăiei lor, au ieşit porunca la hanul şi lui Vasilie vodă, domnului ţărîi noastre şi lui Matei vodă, domnului muntenesc, să margă cu hanul asupra lui Cantemir. Deci au venit hanul cu oşti şi au purces şi domnii cu îmbe ţărîle asupra lui Cantemir, care temîndu-să de hanul, au fugit în Ţarigrad, iară ordele lui le-au luat hanul cu sine la Crîm. Şi de pîra hanului la împărăţiie, au perit şi Cantemir zugrumat în Ţarigrad. 
    Zac. 17. După ce au pornit pre tătari, hanul, den Bugeag, au lăsat pre doi soltani, fraţii săi, să vie cu dînşii, iară el singur au purces spre Crîm înainte. Deci cînd au fost la trecătoarea Niprului, s-au burzuluit nohaii şi au lovit fără nedejde pre soltani şi i-au omorît pre amîndoi. Şi după această faptă, au purces cu coşurile sale spre Ţara Leşască, poftind de la leşi loc, să să aşedze supt ascultarea lor. Îmbla pe la tîrguri, pen sate, tot cîte cu o cruce de lemn făcută la piept, semn de închinăciune. Ce, leşii loc aşea deşert, fără oameni, mai înluntru ţărîi sale neavînd, le-au dat cîmpii pe Nipru, între Crilov şi <226 v> între Codac şi era aproape de 20.000 de nohai orda aceia. 
    Zac. 18. Care lucru vădzind Împărăţiia Turcului, iară, cu a doa orînduială au pornit cîţva paşi în prejma lor, la anul după scosul lui Cantemir din Bugeag. Şi iară au venit porunca şi la Vasilie vodă şi la Matei vodă, să margă să să împreune cu paşii asupra tătarîlor. Deci, de iznoavă au purces Vasilie vodă cu oşti, al doilea rînd, la Cetatea Albă, la adunarea paşilor. Iară Matei vodă au venit pănă la marginea ţărîi sale şi de acolea au pornit un serdar cu oşti de la sine, [112] iară el singur s-au făcut bolnav şi s-au întors înapoi. Iară şi Vasilie vodă şi paşii fără zăbavă s-au întors de la Cetatea Albă înapoi, că pre tătari îi trăsesă amu hanul cu blîndeţă şi cu făgăduinţă de iertare pentru moartea soltanilor şi-i trecusă Niprul, pre unii în Crîm, iară pre alţii i-au aşedzat pre cîmpii Donului. Iară moartea soltanilor mai pre urmă tot n-au lăsat hanul nerăscumpărată. 
    Zac. 19. Ce, cîţi era din singele lui Cantemir mai capete, într-una de dzile, cu meşterşug i-au împărţit, pre unii <227> la o samă de agii curţii sale, la ospăţ, văz Doamne, pe alţii la alţi agi şi la masa sa oprind pre unii. Şi la acela ospăţ i-au omorît pre toţi, cîţi era Cantemireşti mai aproape. Şi de atunce s-au strîns aceia răgulă la dînşii, care era mai frunte decît toate ordele, precum pre aceste vremi sint Şirăneştii. Unul den Cantemireşti atuncea, anume Azamet mîrza, pre carile l-am apucat şi ieu, dvorean la craiul leşăsc Vladislav, neprilejindu-se la acela ospăţ ce le făcusă hanul, au scăpat den Crîm în Ţara Leşască şi slujiia la craiul leşesc între dvoreani şi avea de la craiul leafă. 
    Zac. 20. Într-acesta an, au luat căzacii Donului Azacul, cetate turcească pre apa Donului, care apoi au dat-o de bunăvoie Moscul turcilor înapoi. Isar au îmblat la acesta mijloc pentru aceia cetate la Mosc, om aicea în ţară pe acele vremi vestit cu neguţătoriia în Ţara Moschicească. 
    Zac. 21. Iară întorsul lui Matei vodă de la margine, mergînd al doilea rînd la Cetatea Albă, n-au fost fără pricină, ce avînd mare neprietenşug Matei vodă cu Vasilie *<227 v> vodă, dendată ce au stătut Vasilie vodă la domniie, făcuse multe amestecături la paşea pe aceia vreme de Silistria. Deci, s-au temut a merge Matei vodă, de acele amestecături, ce-l amestecasă Vasilie vodă la paşa şi la Poartă, ce, precum s-au pomenit mai sus, au trimis oaste, iar el singur s-au întors la scaunul său. 
    Zac. 22. Era la împărăţiia lui soltan Murat pre acele vremi toate trebile şi lucrurile împărăţiei pre doi oameni, carii era musaipi la sultan Murat, unul silihtar, ce era înluntru, care slujbă este de la împărăţiie foarte aproape, adecă spătar, ce poartă spata ori buzduganul după împăratul, al doilea, cîzlar aga, care este pre toată casa împărătească şi pre fete mai mare. Aceşti doi purta toată împărăţiia, veziriia înaintea lor era foarte slabă. Cînd să aduna veziriul cu unul de aceia, spun că le săruta poala hainelor. [113] 
    Zac. 23. Deci, pre unul de acele capete la împărăţiie, pe silihtar paşea, îl cuprinsesă Matei vodă cu dările, iară pre cîzlar aga Vasilie vodă şi ieşiia isprăvi şi lui Vasilie vodă de la împărăţiie şi lui Matei <228> vodă, pren chipuri mai sus pomenite. Covîrşiia cu atîta Matei vodă pre Vasilie vodă, că avea Matei vodă şi cu megieşii mare priietinşug, ales cu ungurii. Iar Vasilie vodă nici cu un megiieş, precum am apucat şi noi aceia domnie, viaţă bună n-au avut, den nebăgare samă pre nime den megiieşi. 
    Zac. 24. O! nesăţioasă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă. Pre cît să mai adaoge, pre atîta rîhneşte. Poftile a domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. Avînd mult, cum n-ari avea nemică la pare. Pre cît îi dă Dumnedzău, nu să satură. Avînd domnie, cinste şi mai mari şi mai late ţări poftesc. Avînd ţară şi ţara altuia a cuprinde cască şi aşea lăcomind la altuia, sosesc de pierd şi al său. Multe împărăţii în lume, vrînd să ia alte ţări, s-au stîns pre sine. Aşea s-au stîns împărăţiia lui Darie împărat de Alexandru Machidon, vrînd să supuie ţărîle greceşti şi toată Machidoniia Darie, au stîns împărăţiia sa, de au cădzut pre mînule lui Alexandru Machidon. Aşea împărăţiia Cartaghinii vrînd să supuie Rîmul, au cădzut la robiia rîmlenilor. Aşea Pir împărat vrînd să ia Italiia, au pierdut <228 v> ţărîle sale. Aşea şi Mihai vodă, vrînd să hie crai la unguri, au pierdut şi domniia Ţărîi Munteneşti. 
    Zac. 25. Aşea şi Vasilie vodă, avînd fericite vremi de domniie în pace den toate părţile, că şi ţara nu era nici cu o datoriie îngreuiată, fără nice o dodeială despre turci, carii avea începută sfadă cu perşii şi într-acele părţi sta cu valuri, au început svadă cu Matei vodă domnul muntenesc pentru domniia acei ţări, ori că nu-l încăpea Muldova, ca pre un om cu hire înaltă şi împărătească, mai mult decît domnească, ori că siliia să vadză pre fecioru-său, Ion vodă, la domnie, care hire au părinţii spre feciorii săi, să-i vadză în viaţa lor ieşiţi la cinste. Domnii la domnii pre feciorii săi poftesc să-i vadză ieşiţi, boierii la boierii, slujitoriul să bucură să-şi vadză de slujitorie pre feciorul său harnic, pementeanul de hrana pămîntului pre feciorul său destoinic pofteşte să-l vadză. Ori că l-au îndemnat pre Vasilie vodă mare netocmală şi nepriietenşug ce avea mai de demult, încă den boieriia sa, scoasesă domniia Ţărîi Munteneşti de la împărăţiie, pre mijlocul lui cîzlar <229> aga şi paşii de Silistria, feciorului său, lui Ion vodă. 
    Zac. 26. Prostatec îl ţinea Vasilie vodă pre Matei vodă. Deci, avînd şi pre veziriul în partea sa, au făcut oşti de ţară şi au purces [114] în Ţara Muntenească asupra lui Matei vodă, lăsind în scaun pre fecioru-său, pre Ion vodă. Iară singur au întrat cu oşti în Ţara Muntenească, cu ştirea veziriului şi a paşii de Silistria. Oşti avea cîteva, iară tot de ţară şi lefecii şi ceialaltă oaste, fără puţinei sîrbi, ce avea în leafă, călări. 
    Zac. 27. Iară şi Matei vodă, domnul Ţărîi Munteneşti, nu dormiia, ce apărînd al său, avea oşti şi streine şi de ţara sa, ales pedestrime, hie cînd avea pănă la o mie în leafă, fără dărăbanţii de ţară şi călări de ai noştri moldoveni, acolo merşi în leafă, cărora numele era livinţii, şi leşi călări ţinea pururea cîte 200 şi deosebi unguri călări. Şi dideasă ştire şi la arcalele sale, ce avea la împărăţiie, de silă ce-i făcea Vasilie vodă. Deci, cu mijlocele lui silihtar paşea, bine n-au întrat Vasilie vodă în Ţara Muntenească, la o vale care să chiamă Rîbna, l-au tîmpinat un ceauş de la împărăţiie cu poruncă, numai să să întoarcă Vasilie vodă îndărăpt. Şi în urma <229 v> ceauşului au sosit şi o samă de oşti a lui Matei vodă. 
    Zac. 28. Numai ce au căutat lui Vasilie vodă a să întoarce înapoi, vădzînd cartea împărătească şi cine era soltan Murat împăratul, nu era de-a şuguire cu dînsul. Deci purcegînd îndărăpt Vasilie vodă, să simeţisă muntenii şi în chipul goanei, să gonească pre oştile lui Vasilie vodă, lovisă la coada oştii. Ce, s-au întors apoi oştile de ţară şi singur Vasilie vodă şi au înfrînt pe munteni şi au prins cîţva vii şi au şi perit den munteni cîţva. Vasilie vodă apoi, după aceia au ieşit îndată den Ţara Muntenească, plinind porunca împărăţiei şi şedzind cîteva dzile la Ploscuţeni, la Putna, de acolo au pornit pre ceauşul cel împărătesc, iară singur s-au întors şi au venit în scaun. 
    Zac. 29. Era pre acele vremi veziriul Tabani Buiuc, carile ţinea cu Vasilie vodă şi paşea de Silistria, iară aşea şi numai să scoaţă pre Matei vodă să pusesă cu toată voia. Şi fără ştirea împărătească ieşiia de la veziriul isprăvi de domnia Ţărîi Munteneşti lui Ion vodă, feciorului lui Vasilie vodă. Cum şi atuncea, dacă au vădzut veziriul împiedecate isprăvile dentîi de silihtariul, au făcut altele, la singur <230> paşea de Silistria, să ducă el singur pre feciorul lui Vasilie vodă în scaunul Ţărîi Munteneşti, care lucruri apoi au mîncat capul veziriului, oblicind împărăţiia pen silihtariul războaiele şi vărsările de singe între domni, de unde să pogoară. Nice te mira, cum de au putut domnii a îmbla în zarve, fără ştirea împărăţiei şi ales la un împărat leu ca acela. Deci, să ştii că ţărîle pre atunce acestea nu era aşea supuse, ce într-altă voie veghiată şi să temea turcii să nu se dea ţara Moldovei în partea [115] leşilor, carii pre acele vremi foarte tare, cît să siia împărăţiia de sfada leşilor şi ales avînd amu începute războaie cu perşii, precum ţi s-au pomenit. Ce era bucuroşi că să sfădesc aceste ţări între sine şi poţi pricepe şi pre domniile acestea aşea de îndelungate, 19 ani Vasilie vodă domn, iară Matei vodă pănă la moarte, aproape de 30 de ai la domniie. Alte vacuri să socoteşti ţărîlor acestora pre atunci. 
    Zac. 30. Cu al doilea isprăvi de domniia Ţărîi Munteneşti au socotit Vasilie vodă cu altă cale. Avînd aceia şi de la veziriul ştire, au pornit pre Ion vodă la paşea de Silistria cu cîţva boieri, să-l ducă paşea în scaun. Şi trimisesă înainte la paşea pre Enachie Catargiul *<230 v> vel postelnic, să mai întărească lucrurile, păn a veni Ion vodă. Ce, şedzînd acolea la paşea Catargiul, aşteptînd sosirea lui Ion vodă, au simţit lucrurile într-alt chip, că-l agiunsesă pre paşea iară alte porunci împărăteşti pren silihtariul şi-i unsesă osiia şi paşii Matei vodă. Deci, vădzind Catargiul lucrurile într-alt chip şi amirosind că, cît ari sosi Ion vodă la paşea, va să-l oprească şi să-l trimiţă la împărăţiie, au dat Catargiul ştire la boieri, ce era pe lîngă Ion vodă, amu aproape de Dristor, la un sat şi îndată s-au întors Ion vodă can cu fuga de grijea paşii şi au ieşit şi a doa ispită pentru domniia Ţărîi Munteneşti. 
    Zac. 31. Iară nici cu atîta nu s-au lăsat Vasilie vodă, ce îndemnat şi de veziriul şi ca o nemică socotind a călca pre Matei vodă, iară au strîns oşti şi cu mai bună gătire, cu pedestrime, cu puşci şi iară au purces în Ţara Muntenească asupra lui Matei vodă şi cu aceia nebăgare în samă de Matei vodă, cît aicea în locul său pusesă domn pre fecioru-său, Ion vodă, în scaunul ţărîi, cu boieri, cu ispravnici, cu domniie deplină, ţiind ca-n palmă domniia Ţărîi Munteneşti. Iară lunecoasă sint lucrurile războaielor şi în puterea lui Dumnedzău mai mult stau. Nice un nepriietin, cît de slab hie, cum să nu-l ţiie nimea, nece-l ţin <231> oştenii cei direpţi. Şi bine au dzis unul: „”, adecă „Războaiele în clipala ochiului stau”. Că atîta era numai să ie acela război Vasilie vodă şi să să aşedze în domniia Ţărîi Munteneşti. Iară roata lumii nu aşea cum gîndeşte omul, ce în cursul său să întoarce. 
    Zac. 32. De care silă n-au putut nice silihtariul a-i trimite alte isprăvi lui Matei vodă, să nu să de tot descopere cu îmbletele împrotiva veziriului, să-i răsaie ceva împărăţiei cu scîrbă în partea sa, că, ales la turci, foarte cu siială sint toate şi cu mare meşterşug şi taină strică unul altuia, cînd va unul pre altul să-l surupe. Că să pîrască a vedere, şie strică, cine începe pîra. De multe ori cu laudă pre nepriietinul său mai curund coboară şi ales supt împărăţiia lui soltan Murat cu mare [116] siială era toţi. Iară totdeauna trimite silihtariul pre taină la Matei vodă, îmbărbătîndu-l să stea împrotiva lui Vasilie vodă, să-l bată, iară despre scîrba împărătească să nu poarte grije, că ieste grija lui. Deci, şi Matei vodă ş-au strîns oastea toată şi vădzind că Vasilie vodă trage cu oştile sale spre Bucureşti, nu spre Tîrgovişte, au coborît şi el spre Bucureşti cu oşti. <231 v> 
    Zac. 33. Vasilie vodă, dacă au sosit la Praova, la sat anume Ojogenii, ştiind din limbi de gătirea lui Matei vodă împrotiva sa şi cu oşti cîteva şi streine şi de ţară, au făcut sfat acolea la Ojogeni, socotind şi trecătorile apelor şi locuri închise de păduri de pen toate părţile şi de bîhnişuri, înţelegînd pre Matei vodă că anume locuri ca acelea pofteşte să dea război, fiind oştile mai tare hiecare la locul său şi la strîmtori, împrotiva oştilor celor streine hie cînd cei de loc sint mai tari, au ales cu sfatul să nu treacă Praova, ce să stea acolea la cîmp, să tragă pre Matei vodă, să iasă cu oştile sale la cîmp. Şi alegîndu-se sfatul, au purces toate oştile lui Vasilie vodă în jacuri în podgorii, pe supt munţi, încotro să bejenise toată Ţara Muntenească, de pen toate acele olate, pănă în Praova. 
    Zac. 34. Şi aşea cu acela sfat – ce svetnici or hi fost aşea de buni de războaie pre atunci – răşchirată oastea pe la jacuri, în loc au priceput Matei vodă lucrul şi îndată au purces spre Praova. Şi dirept în prejma Ojogenilor, unde era Vasilie vodă cu corturi, au stătut la trecătoare, dînd ştire den cîteva puşci ce avea cu sine şi îndată au început a trece oastea <232> în vad. Tot călăreţul au trecut cîte un pedestraş după sine şi au stătut în tocmală cu oştile, dencoace de Praova, tocmind oastea pedestră cu focul şi cu puşcile între oastea călăreaţă şi au purces cu toată oastea stolită asupra taberii lui Vasilie vodă. 
    Zac. 35. Nu avea de ce să apuca Vasilie vodă cu oastea răşchirată în toate părţile şi aşea venire asupră degrabă a lui Matei vodă şi întemeiată. Că oştenii lui Vasilie vodă, unii veniia cu plean îngreuiaţi, neştiind lucrul ce este, alţii spăimaţi de sosirea oştilor aşea degrabă, mai mult de gătire la fuga îndată au stătut, nu de război. Şi aşea şpîrcuită oastea şi fără nice o tocmală, au plecat şi Vasilie vodă fuga şi toată oastea, cîtă nu era dusă în pradă, lăsînd şi corturile şi puşcile şi pedestrimea toată pre mîna lui Matei vodă. Şi de grijea gonaşilor, Vasilie vodă au lăsat drumul pe care venisă, ce de-a direptul au năzuit la Brăila. 
    Zac. 36. La Brăila zăbăvind Vasilie vodă cîteva dzile şi Matei vodă dedesă ştire de olac la paşea îndată de izbînda sa asupra lui Vasilie vodă. Aşea de sîrg lucrul, ori cu ştirea paşii, ori dentru sine agii de [117] Brăila şi de Mecin sfătuiia să prindze pre Vasilie vodă, să-l trimiţă la paşea. Şi să nu hie dat ştire Stamatie, ce au cădzut apoi <232 v> stolnic la Vasilie vodă şi la alte domnii pre urmă şi postelnic mare, ar hi încăput Vasilie vodă la prinsoare. Ce şedzînd sara la masă, i-au dat ştire şi de la bucate s-au sculat, pentr-o grădină, peste un gard, suind de pe spinarea unuia din slujitori şi acolo i-au scos calul şi au ieşit cu fuga din Brăila, la Gălaţi, lăsind toate în Brăila, cîte nu rămăsesă la Ojogeni. 
    Zac. 37. Înţelegînd Ion vodă, feciorul lui Vasilie vodă, poticala tătîne-său în Ţara Muntenească, au strîns boierii ce era puşi la boierii pe lîngă sine şi le-au dzis, cum el, nefiind de domnie, pentru slabă sănătate ce avea (că era Ion vodă om slab şi deznodat şi de mîni şi de picioare, cum n-ar hi fost feciorul lui Vasilie vodă, care era ca un leu şi la hire şi la trup), iară tătîne-său lasă scaunul domniei. Şi au venit Vasilie vodă iară în scaun. 
    Zac. 38. Iară Matei vodă jeluindu-se şi la împărăţiie de pradă ce făcuse oştile lui Vasilie vodă şi la megieşi, să-şi întoarcă călcătura ce făcuse Vasilie vodă Ţărîi Munteneşti, legasă cu Racoţii cneadzul Ardealului, tatăl lui Gheorghie Racoţi, lucrul, fiind şi Racoţii rănit cu nebăgarea în samă megieşii lui Vasilie vodă, au pornit neşte oşti asupra lui Vasilie vodă, cu Ion vodă Moghila, feciorul lui Simion vodă, carele era la Ardeal aşedzat, după războiul de la Ştefăneşti, care era între feciorii lui Simion vodă şi între feciorii lui <233> Ieremie vodă pentru domniia ţărîi. Şi amu pănă în Trotuş coborîţi ungurii şi oştile munteneşti păn la Milcov sosiţi, au schimbat Racoţi sfatul cu Matei vodă. Ori temîndu-să de împărăţiie, înţelegînd patima veziriului, ori altă socoteală le-au venit, au întors şi pre Ion vodă cu oştile îndărăpt şi s-au întors şi muntenii. Ieşisă casa lui Vasilie vodă spre Huşi de spaima aceia. Şi pre vremea coborîtului acestor oşti asupra lui Vasilie vodă, au perit şi Gorgan şi Sămăchişă căpitanul şi Cîrste visternicul, den prepus de la domnie pentru vicleşug. 
    Zac. 39. Deci după aceste zarve, numai ce i-au căutat a sta lui Vasilie vodă la pace, vădzînd şi primejdia veziriului, curund după aceia, să nu să mai aţiţe lucrurile asupra sa. Cum n-ar hi fost fără primejdiie Vasilie vodă atunceşi, de n-ar hi stătut împărăţiia după lucrurile împrotiva perşilor, care curund după aceia au purces cu toată puterea asupra Vavilonului. Ori de la cei doi megiieşi n-ar hi fost fără răscoală, de nu s-ar hi spăimat Racoţi şi Matei vodă cu moartea [118] veziriului. Şi sta în cumpănă soltan Murat, asupra Azacului va merge, că încă nu-l didesă moscalii, au asupra Vavilonului. Ce, viind cu aceia veste Isar, că or da Azacul moscalii, au purces asupra Vavilonului. Iară pănă a să înţelege purcesul *<233 v>, aceste ţări era supt grije că va veni împărăţiia spre aceste părţi cu oşti. Fost-au aceste zarve între Vasilie vodă şi între Matei vodă în anul 7144 şi în anul 7145. 
    Zac. 40. Iară primejdia veziriului Tabani Buiuc, anume cum au venit, de au perit de soltan Murat, aşea au fost: după răzsipa de la Ojogeni oştilor lui Vasilie vodă, face Matei vodă ardzehal, adecă răvaş de jalobă, la singur împăratul şi aflînd om de aceia treabă, să dea aceia jalobă la singur împăratul, au purces omul acela cu cărţile şi, ştiind rîndul, au păzit cînd au ieşit împăratul la primblare cu vînătoare la cîmp. S-au făcut omul a merge de olac pe denaintea împăratului, anume să-l vadze. Şi aşea vădzîndu-l împăratul mărgînd tare, au trimis de l-au oprit şi au pus de l-au întrebat de unde vine. El au răspuns că vine den Ţara Muntenească cu cărţi la împărăţiie, să ştie împărăţiia de mare vărsare de singe şi pradă ce s-au făcut în Ţara Muntenească de Vasilie vodă, care au venit cu oşti asupra lui Matei vodă. În loc au trimis împăratul de i-au luat cărţile şi au cetit ardzahalul cel cu jalobă asupra lui Vasilie vodă, pomenind că să laudă Vasilie vodă că are isprăvi de la veziriul, să hie domn şi în Ţara Muntenească şi în ţara Moldovei. Atunci <234> au avut vreme silihtariul asupra veziriului, căind ţărîle, cum să strică ele în de sine şi să pradă. De care jalobă foc s-au făcut împăratul, soltan Murat pre veziriul, înţelegînd că de la veziriul să coboară acele amestecături. Ce, dentăi au trimis pre omul cu toate acele scrisori, să vadză şi vezirul. Ce, au dzis silihtariul cătră împăratul că omul îndată va peri de veziriul. Deci, i-au dat hasăchii şi i-au învăţat singur împăratul: „Pre acest om iară să-l aduceţi la mine”. Şi aşea au fost: l-au dus hasăchii la veziriul şi dacă au înţeles veziriul, au vădzut că este rău de dînsul. Au vrut să oprească pre om, ce hasăchii i-au spus porunca care au de la singur împăratul, să-l ducă pre omul iară la împăratul. 
    Zac. 41. Scosesă veziriul daruri hasechiilor, să lasă pre omul la dînsul, ce nu s-au cutedzat hasechii de silihtariul a face peste poruncă. Iară să nu hie fost omul de faţe, putea să tocmască veziriul lucrurile sale, dzicînd că au fost un marghiol de cei de Ţarigrad şi au spus menciuni, că de aieste să fac multe la turci sau s-ar hi uitat la împărăţie, care de lucrurile a toată lumea gîndind, cele mai mănunte le trece cu gîndul. Ce, păziia acest lucru silihtariul, să nu scape vreme [119] ca aceia asupra veziriului. Şi înoind scîrba împărăţiei silihtariul, <234 v> au chemat pre veziriul împăratul şi după mustrare că strică ţărîle fără ştirea lui, l-au omorît. Şi aşea au ieşit veziriului aceluia zarvele între domni. Aceste am înţăles de la boieri bătrîni de sfat pre acele vremi. 
    Zac. 42. Curund după aceste svade cu Matei vodă, să potoale Vasilie vodă sunate zarvele, pre fecioru-său, pre Ion vodă, l-au tremis la Ţarigrad, unde-şi s-au săvîrşit şi viaţa nu pestiţi ani. Şi s-au săvîrşit într-aceşti ai dzilele şi doamna dentîi a lui Vasilie vodă, fata lui Bucioc. Şi după moartea doamnei, au trimis Vasilie vodă pre Catargiul în Ţara Cerchijască şi de acolea i-au adus doamnă, fata unui mîrzac de ai lor, cu care au trăit apoi pănă la săvîrşitul său. 
    Zac. 43. În anul 7143, au luat sultan Murat Vavilonul cu mare vărsare de singe de la perşi, după patru luni den ce dzi începuse a bate oraşul. Spune istoriia să hie fost 30.000 de oşteni în Vavilon. Ce, aceie gătire făcusă şi sultan Murat asupra perşilor, cît singur Vavilonul. Iară tot Misiriul şi paşii ce sint peste arapi i-au pornit despre Marea Roşie, de au lovit şi dintr-acolea ţara persului şi le-au luat turcii şi dentr-altă parte <235> o scală foarte mare. Şi aşea îndoit persul, n-au putut da nici un agiutor Vavilonului. 
    Zac. 44. Sultan Murat într-acolea zăbăvindu-se cu oştile, iară aicea, în ceste părţi, sta fericite vacuri şi linişte şi pace întemeiată den toate părţile, fiind în pace amu Vasilie vodă şi cu megiiaşii. Şi într-aceşti ani au zidit Vasilie vodă şi lăudate mănăstiri şi aice în oraşul Ieşilor, întîi supt numele a trei sfinţi învăţători a besericii, ce să dzice Trieh Svetitelei, mai pre urmă mănăstirea, a doa mănăstire, a Golăi, cu făptură, cum să vede, peste toate mănăstirile aici în ţară mai iscusită. Golăe îi dzic pre numele unui boieri, anume Golăi, carele într-acela loc au avut făcută o besericuce de piatră. Şi în ceşti ai au adus Vasilie vodă şi moaştiile a sfintei prepodobnei Paraschevei, în anul 7148, căriia svinte viaţa şi de pe ce locuri au fost, să citeşte viaţa ei petrecută cu mare dumnedzăire în Minei, în luna lui octovrie în 14 dzile. 
    Zac. 45. Acest domn au făcut ca de iznoavă şi curţile cele domneşti în Iaşi, casele cele cu cinii, grădini, grajdiuri de piatră, tot de dînsul sint făcute. Şi multe locuri au aşădzat, care au stătut multe vremi stătătoare. Că de au fost <235 v> cîndva vremi fericite acestor părţi de lume, atuncea au fost. Plină Ţara Leşască, oi dzice, de aur, la care [120] pre acele vremi curea Moldova cu boi de negoţ, cu cai, cu miiere şi aducea dintr-aceia ţară aur şi argint. Oi putea dzice că sărac nu să afla pre acele vremi, doară care nu-şi vrea să aibă. Ţara Leşască la aceia scară de fericie să suisă, precum şi singuri leşii dzic şi scrisorile lor, care nici o crăie pre acele vremi nu era deoprotivă; în bine şi în dezmierdăciune pre atuncea leşii şi aşea şi ţara noastră. 
    Zac. 46. Iară di pe acele vremi să cunoaşte păharul lui Dumnedzău aproape de schimbare şi curund spre alte mai cumplite vremi. Că era la mare zburdăciune ţărîle aceste. Şi care ţări să suie pre la mare bivşuguri, zburdeadză hirea omenească peste măsură şi zburdăciunea naşte păcatul şi pre păcatul urmeadză mînia lui Dumnedzău. Aşea Ţara Leşască era la mare zburdăciune, aşea şi aicea ţara şi singur domnul Vasilie vodă, cu silă a cîteva case de boieri, luîndu-le fetele peste voia părinţilor la ţietorie. Iară oamenii de casa lui, nepoţii lui Vasilie vodă ca mai mare sile făcea, luînd băieţii oamenilor în silă la curvie, care toate fapte mai pe urmă s-au arătat cu mare osindă <236> asupra casei lui Vasilie vodă. 
    Zac. 47. În ceşti ani, după ce au aşădzat sultan Murat Vavilonul spre Împărăţiia Turcească, s-au întors în Ţarigrad şi să găta tare asupra leşilor, să răscumpere ruşinea lui soltan Osman, deşchidzîndu-şi calea pen Ardeal, să lovască peste munţi de-a direptul spre Liov. Ce, i-au tăiat atuncea curund puternica mîna lui Dumnedzău dzilele. Şi după moartea lui sultan Murat, au stătut în locul lui sultan Ibraim, frate-său, om dat cu toată hirea spre zburdăciuni. Şi cu împărăţiia lui, iară au hălăduit ţărîle acestea de răscoale. 
    Zac. 48. Începuse în ceşti ani Racoţi cel bătrîn svadă cu nemţii, căruia era orînduită oaste şi de aice, de la noi den ţară şi den Ţara Muntenească. Ce, n-au ţinut mult aceia sfadă, curund au venit la tocmală cu împăratul nemţăsc. Iară prădasă cîtva loc cu ai noştri în Ungurimea de Sus. Apostol de Orhei au fost serdar într-aceia oaste cu Racoţii. 
    Zac. 49. În anul 7153 au făcut şi nunta fiicăi sale Vasilie vodă, cei mai mari, doamnei Mariei, după cneadzul Ragivil, om de casă mare, den cnedzii Litfei. Numai, cu ce inimă şi sfat au făcut aceia casă după om de lege calvinească, care este scornită de <236 v> un mitropolit de Fiandra de supt ascultarea papei de Rîm, peste legăturile săboarelor cu multe dumnedzăireşti minuni legate. Iară calvinul numai pre singure pohtele sale trupeşti, osebite de sfînta săbornică beserecă [121] au scornit aceia lege, la care, ca la o lege slobodă, în puţină vreme au curs toată Fiandra şi Englitera. De mirat au rămas vacurilor această casă, cum au putut suferi inima lui Vasilie vodă să să facă. Şi multă vreme s-au frămîntat acest lucru în sfat şi cîţva boieri pre atunci apăra acest lucru, să nu hie, ales Toma vornicul şi Iordachie visternicul, care capete de-abea de au avut cîndva această ţară, sau de va mai avea. Ei dzice lui Vasilie vodă şi pentru legea rătăcită şi un lucru nu fără grije despre Împărăţiia Turcului. Iară Toderaşco logofătul şi Ureche vornicul sta asupra aceştii nunte să să facă. 
    Zac. 50. Avea Vasilie vodă pozvolenie de la turci, ce era aceia voie din bani, nu din inima turcilor. Şi aşea s-au făcut nunta aicea în Iaşi, la care cîţva domni den Ţara Leşască, singuri cu chipurile sale au fost, cu curţile lor şi Pătraşco Moghila, feciorul lui Simion vodă, mitropolitul de Chiev. Iară soli trimişi *<237> era de la Racoţi cneadzul Ardealului, Chimini Ianăş, cu daruri şi de la Matei vodă domnul muntenesc singur Ştefan mitropolitul Ţărîi Munteneşti şi Radul logofătul şi Diicul spătariul, că să împăcase amu domnii între sine. 
    Zac. 51. N-au lipsit nemică den toate podoabe, cîte trebuia la veselie ca aceia, cu atîţe domni şi oameni mari den ţări streine. Meşteri de bucate, aduşi dintr-alte ţări, dzicături, giocuri şi de ţară şi streine. Curtea podobită toată şi strînşi boierii şi căpeteniile ţărîi, feciori de boieri, oameni tineri la alaiuri pe cai turceşti cu podoabe şi cu peţiene la şlice. Şi aşea cu petrecănii trăgînîndu-se veseliia căteva săptămîni, au purces cneadzul Ragivil cu doamna sa în Ţara Leşască, cu dzestre foarte bogate. 
    Zac. 52. La anul, simţindu-se crăiia leşască în vîrtute, îndemnat de papa de Rîm şi de veneţiiani, carii avea dodiială de la turci la ostrovul Critului, au făcut sfat cu senatorii craiul Vladislav, numai să înceapă sfada cu turcii, adecă cu împărăţiia lor, de care gătirea lui şi la ce au ieşit apoi acela sfat, ceti-vei povestea mai gios la rîndul său. Iară soli <237 v> trimiţind la toţi craii creştineşti craiul leşesc, aice la Vasilie vodă pre cneadzul Ragivil au lăsat soliia cu această treabă, fiind viitor Ragivil, la anul după nuntă, la socru-său, aicea în ţară. Care soliia au credzut Vasilie vodă îndată şi au priimit să fie una cu leşii, cît şi birul amu oprise a anului celuia şi pornisă pre aga birului fără bir, răspundzindu-i că nu s-au putut strînge birul pentru sărăcia oamenilor. Ce, dacă au stătut la voroavă cu boierii pentru [122] opritul birului şi într-un rînd şi într-altul, spun să hie dzis Petriceico vornicul de Ţara de Sus, pre carele îl ţinea ei mai prostatec dentr-alţii în sfat: „Eu aşi dzice să nu oprim noi birul, păn nu om vedea că trec leşii Dunărea”. Şi acela cuvînt au întrat îndată în gîndul lui Vasilie vodă şi au răpedzit după aga şi l-au oprit la Gălaţi, pănă au gătit birul şi l-au încărcat şi l-au pornit. Aşea feresc pre domni şi ţărîle voroava cu svatul de primejdii. Că pentru aceia au dat Dumnedzău să aibă împăraţii, craii, domnii, cîrmuitorii ţărîlor, să aibă svetnici pre lîngă sine, cu carii vorovind o treabă, să frămînte cu voroava lucrul şi unul una, altul alta răspundzin, să lămureşte lucrul care este mai spre îndemînă. Iară ce fac domnii <238> singuri den gîndurile sale sau den şoapte, rar lucru iesă la folos, că încă în lume om n-au născut pănă acmu ca acela, să nu-i trebuiască voroava cu svat, că deşi gîceşte cîrmuitoriul cîte o treabă, încă tot să nu să încreadză c-au gîcit, pănă nu să întăreşte părerea lui cu voroava şi altor păreri. Deci, ce ai gîndit că este bine, dacă să mai tocmesc cu gîndul tău, ce ai gîndit că este cu cale, încă a doi sau a trei socoteala, fără greş pre acela lucru să stai, că nu te va înşela. Iară ce-ţi pare numai a singur că este bine şi alţii toţi dzic că este într-alt chip, să nu credzi aceia socoteală, că te amăgeşte. Multe lucruri ne par că sint gîcite, iară apoi, dacă mai laşi vremea socotelii, afli departe, mai pre urmă, într-alt chip. La mulţi domni mare smentele am vădzut den şoapte sau nesfătuit, amu în vacul nostru. Fără sfat au făcut Vasilie vodă lovitul tătarîlor la Brătuleni pe Prut şi apoi prada a toată ţara, nespuse de agiuns cu cîtă robie şi plean, dentr-aceia faptă au venit asupra ţărîi. Şi aşea şi Duca vodă, sfătuind numai cu unul pentru cartea la hanul şi-au stricat domniia, den care maziliie mare răsipă şi greutăţi asupra ţărîi au venit, care era foarte în sfat bun pre atunce <238 v> şi gata lucrurile să rădice numai cu o orînduială datoriile ţărîi toate. Iară den ceia maziliia a domniei dentîi a Ducăi vodă, s-au prilejit trii înoituri de domnie: una la Belgrad, a Dabijei vodă, după care, neplinind anul, au murit Dabijea vodă, altă domnie tot într-acelaş an, domniia dentîi a Ducăi vodă, a treia a lui Iliiaş vodă, cu mare răssipă. Deci trei domnii căte 500-600 de pungi de bani la înoituri, tot într-un an, cum au putut hi bine? Aşea cu şoaptele, numai cu unii, nu cu sfat, au făcut şi Petreceico vodă, de au lepădat, fără [123] de nice o nevoie domniia ţărîi şi s-au dus în Ţara Leşască, den care faptă să stînge ţara Moldovei astădzi. 
    Zac. 53. Cneadzul Ragivil, după zăbava sa peste cîteva săptămîni în Suceavă, la socru-său, la Vasilie vodă, pre doamnă sa au pornit pe la Sneatin spre ţara sa, iară el singur au lovit pen Ardeal, pe la Racoţii cneadzul de Ardeal, tot cu acele trebi, pentru rădicarea lor asupra Împărăţiei Turcului. 
    Zac. 54. Înţeles-am din boieri bătrîni, cum să hie vrînd Vasilie vodă la Suceavă să-ş desparţă fata de domnu-său, Ragivil, ce n-au priimit ea, doamna Marie, fata sa, dzicînd tătîne-său să fie socotit întîi lucrul, nu mai pre urmă. <239> 
    Zac. 55. Şi cu vremile pănă aice istovim o parte de domnie a lui Vasilie vodă, că pănă aice, pre cît au fost fericită domniia aceasta, cu atîta mai cumplite vremi s-au început de atunce, den care au purces den scădere în scădere această ţară pănă astădzi. 
    
    Capul al şeptesprădzece 
    Încep. 1. De vreme ce scriitorii cei streini pe lîngă poveştile sale n-au trecut cu pomenirea şi de lucrurile ţărîi noastre Moldovei şi cît ştim de lucruri trecute în ţara noastră, mai mult dintru dînşii ştim, cu cale este şi noaă a pomeni de vremile lor, ales povestea lui Hmil hatmanului căzăcesc, de la care vremi (ah!) s-au început şi răul nostru, în care pănă astădzi ne aflăm cu acest pămînt la cumplite vremi şi Dumnedzău ştie de nu şi peste vacul nostru trăitoare. 
    Zac. 2. Izvorul a tuturor răutăţilor şi pustiităţii acestor părţi, începutul căderii şi împuţinării <239 v> crăiei leşeşti, răssipa şi pustiitatea şi căzacilor, stîngerea şi ţărîi noastre. 
    Zac. 3. Iară mainte de ce om începe a scrie rădicarea căzacilor cu Hmil hatmanul lor asupra leşilor, stăpînilor săi, a pomeni de căzaci, ce neam sint şi de cînd sint supt cest nume cozac, cu cale că va hi am socotit, audzînd pre mulţi întrebînd de acest nume a lor, de unde şi de cînd ar hi. Deci mulţi au dzis că numele lor cozac ar hi de la un neam ce este peste apa Volghăi, anume cassac, ce acele deşerte poveşti sint. 
    Zac. 4. Sînt căzacii de neamul său ruşi (tip. rusi), rămăşiţele de oşteni a cnedzilor ruseşti, pre carii cu îndelungate vremi, supuind craii leşeşti şi cădzînd şi Chiovul, scaunul Rusii, pre sama leşilor, ei pe Nipru în gios şi pe de ceia şi pe de iasta parte, trăiia supt ascultarea crailor leşeşti, slobodzi de vecinătate, în chipul oştenilor, cu hrana sloboadă [124] pe Nipru, ori cu vînătoriia la cîmpi, ori cu păscăriia pănă la pragurile Niprului, unde are Niprul în trei locuri praguri, aşea den hirea locului făcute, de cade apa de pe stînci, ce sint în fundul apei, la loc mai gios. Care locuri nici un fel <240> de vas a trece nu poate, fără vasele lor şi acele a lor încă cu mare grije trec şi de multe ori pe uscat trag vasele, pănă trec acele locuri. Şi aşe trăiia pănă în dzilele lui Avgust crai. 
    Zac. 5. Acela crai leşăsc vădzindu-i oameni cu viaţă direaptă de oşteni, i-au tras şi la lefe şi le-au făcut şi căpetenii cu tocmală şi în rîndul său să fie volnici a să buluci şi a să oşti împrotiva tătarîlor, ca o pază să fie crăiei leşăşti, că dodiia tătarîi marginile ţărîi lor şi pre atunce. Şi de pe sprinteniia lor, fiind oameni sprinteni şi sălbateci, li-au dzis cozac, adecă capră sălbatecă, sau că îmblînd ei la cîmpi după capre sălbatece şi în luncile Niprului, le-au venit acest nume de atuncea, de le-au dzis cozac, adecă căpraş. Care nume şi la leşi, la o samă de oaste, ales steagurilor ce sint mai sprintene, le dzic steagurile căzăceşti şi pănă astădzi. 
    Zac. 6. Apoi Ştefan Bator craiul leşăsc şi mai mare aşedzare le-au făcut căzacilor, dîndu-le şi hatman să aibă, cu steag, cu doabe, cu trîmbiţă şi după voia lor să-şi aleagă hatmani. Şi le-au pozvolit şi i-au întărit să facă şi vase de Marea Neagră şi să facă căzaci răiestrovi, adică de catastiv, pănă 40.000 de <240 v> oameni şi loc să aibă scaunul său, un ostrov la Nipru, în care este o mănăstire mare, cu cîteva alte mai mănunte beserici, anume Trăhtămirov. Şi aceasta este începătura oştilor lor, după ce cădzuse cnedziile ruseşti, de o sută şi 50 de ai încoace. 
    Zac. 7. De pre acele vremi, multă nevoie făcea căzacii Crîmului şi ţărîlor turceşti, pănă şi Anadolul nu hălăduiia. Sinopul, Trapezonul, cetăţi mare le-au luat în cîteva rînduri şi alte oraşe mai mici şi dencolo de Marea Neagră şi dencoace, Varna, Misăvriia, Ahilo, pănă la Aitos şi la Pravadiia pururea prăda. Şi au lovit şi pănă aproape de Ţarigrad, la Eni-Chioi, pre Boaz, pre scursura ceia, cu care să scură Marea Neagră în Marea Albă, supt cetatea Ţarigradului. Şi aşea dodiind Împărăţiei Turceşti, veniia de la turci ponoslu pentru prădzi ce făcea căzacii în părţile lor. Acele socotind de la o vreme leşii, pentru să nu strice pacea cu Împărăţiia Turcului, făce căzacilor mare strînsoare, oprindu-i de pre mare, care hrană o deprinsesă ei, cu mare dobînde şi avuţii ce scotea de acolea. Şi cu acele avuţii zidiia beserici de piatră, mănăstiri, [125] cît o mănăstire la Chiev, căriia dzic Arhanghel, stă şi pănă astădzi cu o boltă, cea den mijloc, foarte mare şi toată bolta acoperită cu scînduri de aramă <241> galbănă şi poleite scîndurile cu aur. Şi pentru să-i oprească de tot, să nu îmble pre mare, au făcut leşii o cetate, anume Codacul, la pragul cel dentîi a Niprului, şi ţinea acolea cîte 2.000 de nemţi pedestrime cu puşci, pentru opreala lor, care era foarte cu mare silă căzacilor, ca unor oameni carii altă hrană nu ştie, fără oştenia. Şi den ceia opreală s-au rădicat în cîteva rînduri împrotiva leşilor, cu Nalivaico hatmanul, apoi cu Sulima, mai pre urmă cu Căzima, hatmanii lor, ce tot îi răzsipea hatmanii leşăşti. Pănă vădzînd neticneală cu dînşii, le rădicase şi hătmăniile, să nu hie şi le trimite cîte doi domni comisari mai mari şi aceia comisari le făcea giudeţă şi-i cîrmuiia. Şi cu vremea şi alte volnicii le-au stricat toate, cît nu era căzacul cu nemică volnic. 
    Zac. 8. Aşea s-au tras asuprelele lor pănă la Vladislav crai, în anul... Acela Vladislav craiul leşesc, precum s-au pomenit şi mai sus în capul al 16, vădzîndu-se crăiia în vîrtute, după atîte izbînde şi asupra Moscului, cumu-şi era aşea că mai fericită crăiia leşască şi în tărie şi în tot binile şi bivşuguri nici la un crai n-au fost, cum au fost pe atunce. Pentru aceia bine dzice un dascăl *<241 v>: „”, adecă „Ceia ce sint în scara vîrtuţii acea mai de sus, neputînd a sta tot într-acele stepene, cad foarte la mare slăbiciune”. Aşea toate împărăţiile, cînd prea să suie la mare tărie, neavînd loc să să mai sus suie, cad şi purced îndărăpt, cum vedem şi crăiia leşască. 
    Zac. 9. Avînd acela crai Vladislav şi praxis, adecă ştiinţă, ce sînt turcii, cu războiul de la Hotin cu sultan Osman, la care război fusesă singur el cu sine, trimis de tată-său, Jigmont, craiul leşăsc, îndemnat de papa de Rîm şi de veneţiieni, cu mare făgăduinţă şi cu bani gata de la papa, de an în an, pre 12.000 de oaste leafa de la sine şi veneţiienii avînd cu turcii începute războaie la Crit, au pus gîndul craiul leşăsc numai să înceapă sfada cu turcii. Pentru care treabă şi singur împăratul nemţăsc au mărs, de s-au adunat la Vratislav, în ţara Silezii, care ţară împăratului nemţăsc să hotărăşte cu leşii, şi acolea, după aşedzată voroava cu împăratul, i-au orînduit neamţul [126] 12.000 de oaste nemţască, făcînd ştire şi papa şi împăratul pe la toţi crai creştineşti, cum este craiul leşăsc ales să hie la toată creştinătatea *<242> gheneral, adecă purtătoriu de oaste împrotiva turcului. 
    Zac. 10. Deci întîi Hişpanul o sumă de bani i-au orînduit la crăiia lui de la Neapoli, că să rudiia Vladislav cu împăratul nemţăsc şi cu craiul Hişpanii, fiind feciori dentr-o nepoată împăratului nemţăsc. Şfedul iarăş făgăduise 6.000 de oaste şi împăratul moschicesc 20.000. Acele toate vădzînd gata Vladislav, au trimis şi la căzaci şi au chemat la sine pre un căzac bătrîn, anume Barabaş, şi pre Hmil, care era pre atunce diiac oştiilor, cum dzic ei, pisar. Dacă au venit Barabaş şi cu Hmil la craiul, cu dînşii au tăinuit cu multe voroave craiul, pentru gătirea lor, pentru Marea Neagră, pentru locuri pe lîngă mare. Şi au aşedzat cu acei amîndoi şi dintr-acole toată gătirea, dînd cu uric lui Barabaş hătmăniia pre căzaci, cu steag pre obicei bătrîn şi lui Hmil pisariia de oaste, dîndu-le şi cîtăva samă de bani gata, să facă vase şi ce ari trebui de aceia cale. Şi aşea gătind toate craiul, înşălat de domni, carii toţi îi făgăduia că or priimi acela sfat şi oastea nemţască amu sosisă păn spre Liov, iară ascuns giudeţul lui Dumnedzău toate gîndurile omeneşti le strămută *<242 v>, lipsiia numai săimul, pre obiceaiul crăiei, să fie cu sfatul tuturora şi pentru cheltuiele şi pentru încălecatul leşilor. Deci, la săim au stătut leşii împrotiva craiului, întrebînd pre crai ce pricini ari avea începăturii de sfadă cu turcii, aducîndu-i amente primejdiia strămoşului său la Varna, bănuind pre crai că li-au băgat oşti streine în ţară, fără ştirea lor şi cum acele ţări streine numai deodată or da agiutor, apoi ari căde sfada numai pre dînşii. Şi să prilejise de murise şi hatmanul lor cel vestit, Coneţpolschii. Şi aşe împiedecat craiul, cu lucru gata, s-au poftit la leşi să-i pozvolească, cu cheltuiala lui, cu oaste streină, să margă asupra turcilor. Au strigat cu toţii, în gura mare, că cît va trece hotarul, or rădica alt crai. Deci, numai ce i-au căutat a să surupa toate nevoinţele a craiului şi a merge în vînt. 
    Zac. 11. S-au tras cuvîntul în Ţara Leşască păn astădzi, cum craiul, dacă au vădzut că-i stau împrotiva leşii la acel gînd a lui, în pizma lor au îndemnat pre căzaci să să rădice asupra leşilor, cum ş-ari putea a-şi cerca lucrul. De faţă am fost la Bar, îmblam la şcoală, la carte, cînd au trecut pe la Bar canţelieriul cel mare *<243>, anume Osolinschii, om foarte de la inima craiului şi mare cap, întorcîndu-se de la Chiev, unde s-au făcut a merge la moaştile sfinţilor ce sînt la Chiev pentru boala lui la picioare. Şi de la Chiev au îmblat pe la cîteva oraşe căzăceşti şi la întors au venit pe la Bar, unde era scaunul hătmănii. Era hatman [127] mare, pre urma lui Coneţpolschii, Nicolai Potoţchii. Au şedzut vro trei dzile acolo la ospăţ, la hatmanul, canţeleariul şi să mira oamenii ce era mai căpetenii, cum nu ţin minte să vie un canţelear, să îmble pen Ucraină. De ieste aşea, c-au îmblat cu aceia treabă, nu ştiu, iară la ce am fost de faţă, scriu. 
    Zac. 12. Căzacii, măcară că alte oşti streine, după ce s-au răsipit lucrul şi gătirea craiului, cineşi în ţărîle sale să întorsesă, iară ei tot păziia treaba lor şi lucra la vase bărbăteşte cu banii craiului şi să gătiia pre mare. Pănă oblicind hatmanul Potoţchii că tot să gătesc căzacii, şi supt mîna hatmanilor sint toate părţile acele, au scris la Barabaş, să părăsască acest lucru, să-şi aducă amente patimile lui Pavliuc şi lui Sulima. Deci Barabaş, ca un om bătrîn, vădzînd cartea hatmanului, au lăsat lucrul mai în slab, socotind cea de apoi. Iară Hmil tot îndemna bărbăteşte şi pre Barabaş şi pe alţi polcovnici, pănă au trimis <243 v> hatmanii leşeşti Potoţchii şi Calinovschii, de le-au ars toate vasele, multe amu gătite de apă. Şi au început a veni de la starostii cei leşăşti de la margine pîră la hatmani pre Hmil pisariul. 
    Zac. 13. Avea Hmil danie de la crai, lîngă Ceahrin, un loc de odaie. Acolea făcîndu-şi şi beserecă lîngă odaie şi adăugîndu-să oameni den dzi în dzi, s-au făcut slobodziie, anume Subotov, loc de o milă de la Ceahrin, în cîmpi, pe apa Tiasmănului. Şi starostiia Ceahrinului fiind pre sama lui Coneţpolschii Horunjii, feciorului lui Coneţpolschii hatmanul, ispravnicul lui, anume Ceaplinschii, totdeauna pîrîia pre Hmil pisariul la stăpînu-său pentru slobodzia aceia Subotov, dzicînd: „Pentru ce să ţie un mujic tîrguri?” Şi aşea prilejindu-să lui Horunjii, stăpînul Ceahrinului, a trece cu oşti asupra Orului, unde mult plean au luat de la tătari şi au prădat atunce ce era pe lîngă Ori pre nohai şi la întorsul său, au venit la starostiia sa în Ceahrin. Şi acolea şedzînd peste cîteva dzile, pre gura ispravnicului său, lui Ceaplinschii, au închis pre Hmil şi i-au luat şi tîrgşorul lui, carile mai sus pomenim, Subotov, şi l-au dat pre sama lui Ceaplinschii. Şi de nu l-ar hi scos un leah den slugile <244> lui Coneţpolschii, o slugă bătrînă, anume Zaţvilihovschii, amu îl pusesă în proaşcă, să-l omoară. Ce, hălăduind Hmil, pentru rugămentea lui Zaţvilihovschii, de moarte, dacă au purces Horunjii, feciorul lui Coneţpolschii hatmanul, de Ceahrin în sus, n-au răbdat Hmil, ce au dzis: „Luatu-mi-au Ceaplinschii Subotovul şi tot ce am avut, iară sabia den mînă nu mi-au luat”. Şi peste puţine dzile au lăsat Ceahrinul şi s-au [128] dus peste Nipru, în olatul Periiaslavului. Acolo oblicindu-l hatmanii leşeşti, au scris la polcovnicul de Periiaslav să-l prindză. Ce, fiindu-i polcovnicul de Periiaslav priietin, i-au dat cale. Şi aşea neavînd loc nici peste Nipru, au scăpat la căzacii de la praguri şi de acolea, fără nice o zăbavă, s-au dus în Crîm, la... hanul Crîmului şi, la adunarea sa, i-au dzis hanului aceste cuvente: 
    Zac. 14. „Crăiia leşască cîte şi ce slujbe are despre noi, nime ca Crîmul nu este martor. Cu noi leşii ş-au lăţit crăiia, cu noi nu bagă în samă nice o împărăţiie, în nedejdea noastră mai mult să rădică asupra Împărăţiei Turceşti şi Crîmul să-l ia de la turci cătră crăiia lor amu este gata. Iar ce bine au căzacii şi ce volnicii de la dînşii? <244 v> Robii în Crîm au mai bună viaţă! Ce-ţi adu aminte, luminate hane, slujba noastră, care o am făcut moşului tău, lui Şaan Ghieri sultan. Nu lepăda de la tine mare izbînde şi vestite în toată lumea, nu te lăsa de mare avuţie şi dobînde, care în puţină vreme pren noi ţ-or veni la mînă. Nu lăsa să să mai întărească nepriietinul tău şi călcătoriul de volniciile noastre, leahul. Au nu vedeţi că v-au început a vă călca şi pre voi leşii? Cîmpii, cît ţin între Nipru şi între Nistru, ei stăpînesc cu cetele lor. Bugeacul, cu oamenii săi, în toate dzile îl pradă. Coneţpolschii Horonjii v-au prădat pănă în Or, în ceste dzile. Aceste toate începături sînt. Iată cărţile craiului! Citiţi-le, ce ne scriu, să lovim Crîmul, să cuprindem marea. Iară de te vei îndoi, hane, şi n-oi avea la tine credinţă, feciorul mieu la curtea ta zălog oi pune.” 
    Zac. 15. Mult au stătut hanul îndoit după aceste cuvinte a lui Hmil şi căuta la ce ari ieşi soliie ca aceia. La Hmil era cărţile crăieşti, cele ce didesă căzacilor pre Barabaş şi pre dînsul la Varşeav, supt vremea gătirei asupra turcilor, precum s-au scris mai sus şi le furase de la Barabaş Hmil. Iară tot nu priimiia hanul, ce Togai bei, care era pre atuncea bei la Or, au luat asupra sa lucrul, dzicînd hanului: „Dzi că fără ştirea ta au fugit nişte nohai”. Şi aşea aşedzînd cu hanul <245> Hmil toate legăturile, au purces depreună cu Togai bei, deodată cu oaste ca 7.000 de tătari, însă tot într-ales oşteni. 
    Zac. 16. Potoţchii hatmanul leşesc înţelegînd de scăparea lui Hmil la praguri şi de turburări care au început a face între căzaci, pănă nu s-ari îngloti căzacii, să să lăţască în amestecături, au purces [129] din Bar spre Cercaz pre Nipru şi cu al doilea hatman Calinovschii, dzicînd acest cuvînt: „Şerpele, pănă nu ridică capul din iarbă, să-l loveşti.” Ce aceia iarnă l-au apucat acolea, cît n-au putut trage oştile nici într-o parte, ce i-au căutat a ierna pre Nipru, pren olatele Cercazului şi a Caniovului, pănă în primăvară. Şi cît s-au dezvărat, îndată den 8.000 de oaste ce avea hatmanii leşăşti, într-ales au orînduit 3.000, cu fecioru-său, Ştefan Potoţchii, pe uscat şi 1.000 de nemţi şi 3.000 de căzaci de pen oraşele Niprului cu Barabaş, pre apa Niprului în vase asupra pragurilor, să-i strîngă pre căzaci de la praguri, să dea pre Hmil, care amu era bulucit cu 8.000 de căzaci de pen ostroave şi 7.000 de tătari cu Togai bei. 
    Zac. 17. Vădzînd Hmil cu Togai bei că vine Ştefan Potoţchii în puţină oaste asupra lor, au sfătuit <245 v> întîi pre acei de pe uscat să-i lovască şi aşea au făcut. La un loc ce să chiamă Jolta Voda au dat război leşilor, carii fiind în număr cu mult mai puţini şi în locuri depărtate, în cîmpi, de la temeiul său şi tătarîi cu călăriia, iară căzacii cu pedestriia den sineţe împresurîndu-i, au slăbit în loc leşii şi să să apere de năvala lor, s-au pedestrit toată oastea. Iară puţin loc au ţinut, de mulţimea care era cu cinci părţi mai mulţi decît dînşii. Toată aceia oaste leşască şi singur Ştefan Potoţchii, Sapiha, Balaban, ce era capete, s-au topit acolea pre cîmpi. Ştefan Potoţchii, rănit, au murit în război, Sapiha şi Balaban au cădzut la robia tătarîlor. 
    Zac. 18. Hatmanii leşăşti, audzind de nevoia celor 3.000 de oaste ale sale, ales Potoţchii avînd de fecior grije, au purces într-agiutor cu cele 5.000 de oameni ce le mai rămăsesă. Ce a doa dzi după ce au ieşit la cîmpi, i-au tîmpinat veste de oameni den război scăpaţi de răssipa oştii sale şi de perirea în război lui Ştefan Potoţchii. Şi înţelegînd şi de puterea lui Hmil, la carele curea de pe la toate ostroavele căzacii, ca la Mesiia jidovii şi să adăogea şi tătarîi, au sfătuit să să întoarcă înapoi. Ce Hmil ştiind şi de puterea hatmanilor slabă şi îndrăzneţ după izbînda dentîi, în loc au purces în urma oştii leşăşti şi la <246> un oraş, anume Corsun, agiungînd şi pre hatmani, au sărit toate oraşele căzăceşti, unii adăogîndu-se la Hmil, alţii ţiind trecătorile şi săpînd drumurile pe la strîmtori, au venit şi aceia oaste a hatmanilor la primejdiie, den care puţini leşi au scăpat. Hatmanii amîndoi au [130] cădzut la robiie, Sinavschii şi alte toate capete. Gloata, cîtă n-au cădzut pre mîna tătarîlor, au perit de ţărănime. 
    Zac. 19. Iară oastea ce era trimasă pre apa Niprului, dacă au înţeles de perirea oştii de pe uscat cu Ştefan Potoţchii, s-au burzuluit pe biietul Barabaş, capul lor, vrînd să ţie credinţa sa, că era căzac bătrîn şi vestit Barabaş. Şi de mirat, şi nemţii cu căzacii au viclenit, însă era nemţii aceia numai cu nume de nemţi, iară toţi den căzaci era făcuţi. Au legat o piatră la grumadzii lui Barabaş şi l-au aruncat în Nipru şi cîte capete mai era nemţeşti cu dînsul. Şi după aceia faptă, s-au dus toţi şi s-au închinat la Hmil. 
    Zac. 20. Să scrie de acmu leşii ce pojar au purces dentr-aceasta scînteie în multe părţi de lume, ce vărsare de singe, ce pustiitate ţărîlor, ce surupare şi slăbiciune puterii crăiei leşeşti, ce răsipă a mare şi nedobîndite cetăţi, ce robii şi plean de creştini în mînule <246 v> păgîneşti. Noi să ne întoarcem la ale noastre. Şi de aş avea la cineva pentru acesta lucru vreo hulă, că letopiseţul acesta mai mult de lucruri streine pomeneşte, decît de loc de ţară, făcut-am acest curs, pentru să să dezlege mai bine lucrurile ţărîi, care la ce vreme s-au prilejit. Şi aceia să să ştie că această ţară fiind mai mică, nice un lucru sîngură den sine, fără adunare şi amestec cu alte ţări, n-au făcut. 
    Zac. 21. S-au cutremurat toate ţărîle acestea prin pregiur de năprasnica turburarea crăiei leşeşti. Însă ţara cu nărocul, cu cîrma şi vîlfa vestitei domniei lui Vasilie vodă, cîţva ani şi după ce să rădicase Hmil, au stătut neclătită de nimea, pănă la anul... Într-acest an începători spre mare scădere ţărîi, întorcîndu-să tătarîi den Ţara Leşască cu plean, bugegenii şi o samă de crîmeni au lovit la întorsul său pren ţară şi ca o oaste ce trecea, nu poate hi să nu şi strice ceva. Au venit prutenii şi de pe alte văi pe lîngă Prut cu jalobă la Vasilie vodă, jeluind că-i pradă tătarîi şi le strică pîinile. Şi într-una de dzile, prilejindu-se Vasilie vodă vesel la masă şi viind jalobă iară pre tătari că strică ţara, cum au fost la masă vesel, au chemat îndată capitanii, dîndu-le poruncă să purceadă într-acea dată cu <247> toţi slujitorii şi din slugi boiereşti şi din tîrg, cineşi ari vrea în dobîndă, să lovască pre tătari. Au făcut îndată porunca căpitanii şi neamul den hirea sa a muldovenilor lacomi la dobîndă, care cum au putut şi den oraş a dobîndi cal, fiind oraşul plin de toată sama de oameni pre atunce [131] şi den slugi boiereşti mulţime şi au mărs depreună cu slujitorii, de au lovit pre tătari fără veste, negîndind tătarîi de una ca aceia. 
    Zac. 22. Era descălecată orda cu temeiul la un sat anume Brătulenii la Răzina, încărcaţi tătarîi de robi şi de plean den Ţara Leşască. Nefiind gata, au întrat ai noştri îndată într-înşii cu sabiile. Perit-au mulţi tătari şi le-au luat ai noştri şi pleanul şi robii, carii numai cu fuga au putut a hălădui dentr-acela feredeu spre Bugeag, ce şi pe cale, în multe locuri, le-au ţinut calea ai noştri pe la Lăpuşna. 
    Zac. 23. Mult au stătut boierii, carii să prilejise la aceia masă, mai vîrtos Catargiul, să nu se facă cu graba acel lucru şi din socoteala de la masă. Iară ce este să nu treacă, cu anevoie să mută cu sfatul. Tătarîi, dacă au scăpat la Bugeag, îndată pren căteva capete au făcut ştire la hanul cu mare <247 v> jalobă, cum i-au lovit moldovenii fără veste, trecînd ei spre locurile lor, fără nice o stricăciune ţărîi şi le-au luat atîta plean şi atîţea robi. S-au împlut îndată şi hanul şi toate capetele a Crîmului de vrăjmăşiie, fiind şi simeţi pre acele vremi, din izbîndile asupra leşilor. Îndată au trimis ştire la împărăţiie pre Vasilie vodă şi pre toată ţara cu pîră că este haină. Şi turcilor la mare socoteală şi prepus era domniile cestor ţări, aşea de tare şi de temeinice; ce îndată au pozvolit hanului, să hie volnic a prăda ţara Moldovei, pentru fapta aceia. 
    Zac. 24. Vasilie vodă, după aceia faptă, să păziia foarte cu grije şi la împărăţiie şi la curtea hanului. Ce, de îmbe curţile i-au venit înşălăciune, ales de la Sefer Cazi aga veziriul hanului. Aşea îl aşedzase pre Vasilie vodă pren cărţi cu cuvente blînde, cît să părea că nici în gînd n-are hanul, nici alte capete a lor pentru aceia patimă a tătarîlor ce petrecusă aicea în ţară. Iară vrăjmăşiia acoperită mai mult rău aduce. 
    Zac. 25. În anul 7158, sfătuind Crîmul să răscumpere paguba făcută de Vasilie vodă ordelor lor la Brătuleni şi să curmedze şi simeţiia pănă în cîtă <248> era în Vasilie vodă, au pornit pre galga soltan cu oşti, cu acela glas că merge să lovască Ţara Moschicească. Şi hanul didesă ştire şi la Hmil singur, să fie gata, să purceadă asupra lui Vasilie vodă. Şi cît au sosit soltanul, amu mainte Hmil cu oştile gata [132] era, anume spre părţile Moscului. Au purces îmbe oştile cu mare taină spre Nistru. Sosind, îndată au împărţit oastea, o samă de la Soroca, dirept spre părţile Sucevei, altă samă spre Orhei şi Lăpuşna, păn în Prut, oastea tătărască cu căzaci amestecată. Nespusă pradă aceasta este ţărîi şi de prada de la Ion vodă cu puţin mai mică (alegînd de aceste cumplite vremi de acmu, cu care toate primejdiile acestui pămînt covîrşite sint). 
    Zac. 26. Nu ştiia nemică Vasilie vodă, şădzînd la divan, una după alta veste viind, cum pradă tătarîi ţara. Au vădzut la ce au ieşit sfatul de la masă şi în deşert procitind cărţile lui Sefer Cazi aga, în nedejdea cărora cărţi să lăsasă Vasilie vodă. 
    Zac. 27. Drîmba aceia de oşti, care era orînduită spre Suceavă, au cuprins cît ţine Soroca şi ţinutul Ieşilor, pănă în tîrg, în Iaşi, Hotinul, Dorohoiul, Hîrlăul, Cernăuţii, pănă în cetatea Sucevei temeiul, iară aripile pănă în munte agiungînd. Cetatea Sucevei apucase <248 v> Gavrilaş logofătul şi cîţva boieri de la ţară, de să închisesă acolo; au dat căzacilor şi tătarîlor o sumă de bani. Iară denafară, la ţară, au aflat ţara toată pre acasă, cu dobitoc, cu herghelii, de care era pre atunci plină ţara. Plean, robi au luat fără număr multe şi case de boieri au robit. Atunce au luat pre giupîneasa lui Miron Ciogolii stolnicul cu o cucoană a lui, care n-au mai ieşit den robie în veci şi au perit şi Murguleţ Ştefan la Cernăuţi, pementean vestit între curte. Satele, oraşele, toate ardzînd şi prădînd, cu aceia vrăjmăşiie era tătarîi asupra ţărîi. 
    Zac. 28. Iară ceialaltă drîmbă de oşti au lovit Orheiul şi Lăpuşna şi Fălciul păn în Prut. Atuncea au robit casa Sturdzii jicniceriului, carele apoi au cădzut şi vistiernic mare şi multe case întemeiate le-au dus în robie. Iară Codrului Chigheciului la Fălciiu foarte puţină pagubă au făcut tătarîi atuncea, că îndată au năzuit la codrişorul lor, ce au ei acolea, anume Chigheciul, pădure nu aşea înaltă în copaci, că copacii foarte puţini sint, cum este deasă şi rîpoasă şi de spini mai mult decît de alt lemn crescută. Şi s-au apărat chighecenii, de nu le-au putut strica nemică tătarîi. 
    Zac. 29. Galga soltan singur cu coşurile şi Hmil hatmanul <249> cu tabăra, de la Soroca dirept au tras la Ţuţora, unde soltanul cu coşurile tătărăşti au descălecat, iară Hmil cu tabăra căzăcească au stătut pre Vladnic. [133] 
    Zac. 30. Vasilie vodă vădzîndu-se la grije ca aceia şi spaimă, că luasă tătarîi păn supt tîrg hergheliile şi a slujitorilor cai le-au apucat, au pornit pre doamna depreună cu casele boierilor pen frînturile codrilor, pe la Căpoteşti, spre Cetatea Neamţului. Iar şi singur n-au ţinut multe dzile scaunul, ce s-au mutat din Iaşi în neşte poieni a codrului, ce-i dzic Codrii Căpoteştilor şi s-au aşădzat acolea în codru cu curtea, lăsind puţinei dărăbani de apărarea curţii, carii, dacă au vădzut mulţimea de tătari, den ceas în ceas adăogîndu-se şi cu căzaci amestecaţi, au lăsat cu noaptea curtea pustie. Şi au ars atuncea tot oraşul. Unde şi unde au rămas cîte o dugheniţă. Curtea cea domnească, casele boierilor şi tot oraşul într-o mică de ceas cenuşă au stătut, iară mănăstirile au hălăduit, că n-au vrut căzacii să dodiească, den porunca lui Hmil hatmanul, şi tătarîi n-au putut, că era şi oameni cu sineţe închişi pren mănăstiri. Numai la mănăstirea a Trei Sfetiteli, oamenii ce-au fost închişi acolo au avut primejdie, că ardzînd tîrgul, din para focului s-au aprins şi mănăstirea. Deci, au căutat o samă de oameni, de arşiţă şi de groaza focului <249 v> a ieşi pre o portiţă ce este în zid, spre hăleşteul oraşului şi acolo au luat pre mulţi oameni în robie tătarîi şi mulţi oameni s-au şi înecat în hăleşteu de groaza robiei. 
    Zac. 31. Au oblicit sultanul şi Hmil hatmanul de fuga lui Vasilie vodă şi au trimis soltanul un mîrzac la Vasilie vodă, întrebîndu-l că ce au fugit din scaun? (De şagă lucru este întrebare ca aceasta pre o vreme ca aceia?) Deci, Vasilie vodă, dăruind bine pre tătarul, au trimis de la sine boieri la soltanul, pre Ghica vornicul de Ţara de Gios, iară la Hmil pre Ciogolea spătariul cel mare şi au tocmit lucrul cu soltanul, cu daruri şi nu cu puţină cheltuială. Şi de atuncea au legat Vasilie vodă banii ce să dau soltanilor den an în an şi cabaniţă şi cîte... pungi de bani. Iară lui Hmil hatmanul mainte încă de aceasta vreme întrase în gînd cuscrie cu Vasilie vodă şi pomenind şi mainte pren Ciogoleşti cu soliile pentru fata lui Vasilie vodă, Roxanda, numai ce au căutat lui Vasilie vodă a aşedza şi logodna fetii sale, Roxandei, după Timuş, feciorul hatmanului Hmil, şi cu cîteva daruri şi lui. <250> 
    Zac. 32. În... dzile, au purces şi soltanul şi Hmil de la Ţuţora spre locurile sale, iară ţara au rămas prădată şi pen multe locuri pustie, schimbată den fericiia acea dentîi. Au ieşit şi Vasilie vodă den codru în scaun. S-au prilejit atunce în bejeniile acele şi moartea lui Toderaşco logofătul. Făcut-au Vasilie vodă cîtăva jalobă la împărăţiie pre tătari, [134] pentru stricăciunea ţărîi, ce nice un folos n-au făcut. Dărăbanii la aceia fugă a lui Vasilie vodă den scaun era gata să jăcuiască carăle cele domneşti, ce, după ce s-au aşedzat Vasilie vodă în scaun, s-au făcut a le face căutare încins cu sabie şi nemţii ce avea, den poruncă, gata cu sineţele pline. Întîi le-au luat dărăbanilor armele, apoi pre toţi, cu capetele lor depreună, i-au închis, pre unii pen temniţă, pre alţii i-au trimis la ocnă şi cu alte pedepse i-au certat. Şi de atunce ţara au purces tot spre rău, den an în an, pănă astădzi. 
    Zac. 33. Nu cu o certare numai ceartă direapta mîniia lui Dumnedzău, dacă să porneşte spre vreo ţară, ce după ieşitul tătarîlor au lovit mare omor în oameni şi aice în oraş şi pen ţara toată. 
    Zac. 34. La anul, Hmil hatmanul cu mare mulţime de oşti căzăceşti şi singur hanul, pănă cu 70.000 de tătari, strînse oaste şi de pe la cerchieji şi de la toată Dobrogea, au purces *<250 v> asupra craiului leşesc, cărora oşti craiul leşăsc Cazimir le-au ieşit înainte la un tîrgşor anume Berestecico, cale de a treia dzi de la Cameniţă în sus, cu 40.000 de oaste leşască, în care oaste m-am prilejit şi eu. 
    Zac. 35. Nu era toate voevodziile sosite, nice Litfa, că Litva avea de căzacii de peste Nipru mare dodeială. Şi au ieşit craiul leşăsc cu acela război biruitori şi asupra tătarîlor şi asupra căzacilor, cît au căutat hanului a lua fuga şi lui Hmil hatmanul a-şi lăsa tabăra cu toată oastea. De care izbîndă a leşilor, dacă au înţeles Vasilie vodă den Ionăşcuţă pîrcălabul de Hotin, l-au îmbrăcat cu haină cu soboli, avînd nedejdea că cu aceia izbîndă a leşilor va hălădui de cuscriia lui Hmil. 
    Zac. 36. Iară nu s-au tăiat cu atîta răutăţile Ţărîi Leşeşti, că apoi, la anul după izbînda de la Berestecico, aşea au perit de rău oastea leşască de căzaci şi de tătari, lăsaţi leşii în nedejdea păcii ce să făcusă la Bela Ţercov, cît nici hatman, nici un cap, nici un suflet oi dzice, de 8.000 de oaste pedestră ce era, n-au hălăduit. Şi den oastea călăreaţă, ce era pănă la 12.000 de oameni foarte puţini de cei de gios, încă de or hi scăpat cineva, încungiuraţi de toate părţile de tătari. <251> Iară ce era frunte, tot supt sabie au mărs, că aşea aşedzase Hmil cu soltanii, cum la cela război un rob să nu ia tătarîi, ce tot supt sabie să puie, să să mai împuţinedze oamenii de oaste den Ţara Leşască. Şi acolo au perit şi singur hatmanul Calinovschii şi cu feciorul lui, carele îl avea numai acela. 
    Zac. 37. Şi într-acesta an au căutat a face lui Vasilie vodă şi veseliia fiei sale, Roxandei, după Timuş, feciorul lui Hmil hatmanul căzăcesc, în anul... [135] 
    Zac. 38. Mare netocmală în depotriva caselor şi a hirelor! Aceasta parte era o domniie de 18 ai şi împărăţiei cu bivşug şi cu cinste sămănătoare, iară ceelaltă parte de doi ani ieşită den ţărănie. Ruşcile cu „Lado, Lado”, pen toate unghiurile, ginirile singur faţa numai de om, iară toată hirea de hiară. 
    Zac. 39. Însă cîte trebuia la o nuntă domnească, nemică n-au lipsit. Şi după cîteva săptămîni ce au şedzut Timuş aicea în Iaşi cu assaulii, polcovnicii şi atamanii săi şi nepoţii lui Vasilie vodă, feciorii lui Gavril hatmanul şi lui Gheorghie hatmanul şi den feciori de boieri de ţară, Nicolai Buhuş şi Ion Prăjescul, acolo în Ceahrin pentru Timuş zelog, au purces cu doamna-şi la Ceahrin. Iară Vasilie vodă au rămas îndată la prepusuri la turci, pentru urît numele căzacilor *<251 v> la dînşii şi la megiiaşi îndată la zarve, ales la Matei vodă, nepriietinul vechi, care siindu-se de unirea lui Vasilie vodă cu căzacii şi la turci amesteca domniia lui Vasilie vodă şi cu Racoţii îndată au stătut la sfaturi. Că amîndurora era învrăjbit Vasilie vodă şi amîndoi să siia de aceia unire, ales cînd audziia solii ca acele Racoţii de la Vasilie vodă, cum i-au trimis pre Ştefan Gheorghie logofătul într-un rînd, poruncindu-i să şadză mîlcom Racoţii, că-l va face de va vărsa nişti galbeni tătarîlor şi la ce va sosi, el va vede. Şi să prilejisă şi solul, unul ca acela care, neavînd cuconi, de atunce-şi luasă gînd spre domniie şi mai multe adăogea spre vrajbă şi în locul trebilor stăpînu-său, în solii au aşedzat treaba sa spre domnie şi la Racoţii şi la Matei vodă. 
    Zac. 40. Precum munţii cei înalţi şi malurile cele înalte, cînd să năruiesc de vreo parte, pre cît sint mai înalţi, pre atîta şi durît fac mai mare, cînd să pornesc şi copacii cei înalţi mai mare sunet fac, cînd să oboară, aşea şi casele cele înalte şi întemeiate cu îndelungate vremi, cu mare răzsipă purceg la cădere, cînd cad. Într-acela chip şi casa lui Vasilie vodă, de atîţea ai întemeiată, cu mare <252> cădere şi răzsipă şi apoi şi la deplină stîngere au purces de atuncea. 
    Zac. 41. Ştefan Gheorghie logofătul, care era logofăt mare la Vasilie vodă, după moartea lui Toderaşco logofătul, ştiind Vasilie vodă pre tată-său, Dumitraşco logofătul, la atîte domnii boieri vestit cu ocine întemeiate, care nici o casă aicea în ţară moşii ca acele, ocine, sate, curţi n-au avut. După ce ş-au gătit lucrurile spre domniie, precum s-au pomenit mai sus, la Racoţii şi la Matei vodă, au legat voroava şi cu o samă de boieri în ţară, cu Ciogoleştii anume şi cu Ştefan sărdariul *[136], cuprindzîndu-i cu giurămînt să ţie taina. Au ales cu sfatul lor, numai să aducă oşti ungureşti şi munteneşti asupra lui Vasilie vodă. 
    Zac. 42. Sunase amu den la cîţva la urechile lui Vasilie vodă acestea şi întîi de la un turc la Focşeani şi de la munteni încă au scris, ce n-au credzut Vasilie vodă. 
    Zac. 43. Spun istoriile de Pir împăratul epiroţilor că fiind într-un război la ţara Italii împrotiva rîmlenilor, îmblînd Pyru împăratul în fruntea oştilor sale, tocmindu-şi oastea şi mutîndu-se şi într-o aripă şi într-alta, unul den copiei lui ce-l păziia s-au apropiiat şi i-au dzis: „Să iei aminte, împărate, cel rîmlean pre un cal negru. Den toţi alţi oşteni, alta nemică nu păzeşte, numai ş-au <252 v> pus pre împărăţiia ta ochii, oriîncătro te întorci, el tot aceia păzeşte şi cearcă, cînd şi cînd să vie asupră-ţi cu suliţa gata.” Au răspuns Pir copilului: „Cu anevoie este hiecăruia a să feri de ce ieste să hie”. Aşea să poate dzice şi de Vasilie vodă, domn cu paza în toate părţile şi pe la toate porţi, nu s-au putut feri, ce-i era să-i vie asupră şi mai ales de primejdiia den casă foarte cu anevoie a să feri hiecăruia. 
    Zac. 44. Măcară că întrase la un sfat ca acela şi Ciogoleştii şi Ştefan sărdariul, iară şagă le părea a sfătui nişti lucruri ca acele, ce şidea uitaţi, gîndind că nu va naşte nemică dentr-acelea sfaturi. Iară Ştefan Gheorghie logofătul vădzînd ce soţii au dobîndit la acela sfat, aştepta den dzi în dzi să să vădească sfatul lor despre Ciogolea spătariul la beţie, că la cîteva mese, bat, mai vădiia lucrul. Ce, nime nu lua aminte un lucru care în gînd nu încape. Deci, au păzit singur Ştefan Gheorghie logofătul treaba care o luase şi însemnase dzua oştilor ungureşti şi munteneşti, să iasă în ţară, tocma în serbătorile Paştilor. 
    Zac. 45. Îşi trimisese Ştefan Gheorghie logofătul giupîneasa la ţară, în pilda că o trimite pentru trebile casei. Iară sîngur, tocma în dzua cînd cîntă <253> beserica canonul sfîntului Andrei de la Crit, la 8 ceasuri de noapte, gătindu-se Vasilie vodă de beserică, încă nime nu venise den boieri la curte, au mînecat să-şi ia dzua bună, dîndu-i ştire de acasă că-i ieste giupîneasa spre moarte, cu hîrtiie scornită. Şi întrebînd Vasilie vodă de postelnici cine din boieri este afară, au spus postelnicii că ieste logofătul cel mare, dvoreşte să-şi ia dzua bună, că i-au venit veste de boală foarte grea giupînesăi. Să hie dzis Vasilie vodă: „Ce om fără cale, logofătul! Ştiindu-şi giupîneasa boleacă şi nu o ţine aicea cu sine.” Şi i-au dzis să între, să-şi ia dzua bună. Au întrat Ştefan [137] Gheorghie logofătul cu faţa scornită de mare mîhniciune şi ş-au luat voie să margă spre case-şi. Spun să hie dzis Vasilie vodă: „Să afle lucrul pre voia sa”. Neştiutori gîndul omului spre ce meneşte! Îndată, fără nemică zăbavă, ca cela cu grije, şi nu cu hie ce grije, au purces îndată de olac şi într-aceiaşi dzi au sosit la Bogdana, la satul său supt munţi. Şi amu era şi oastea ungurească toată, cu Chimini Ianîş pe potici şi oastea muntenească la Rîbna cu Diicul spătariul. 
    Zac. 46. Spun de Vasilie vodă că den beserică l-au lovit gînduri de purcesul logofătului, aşea fără nădejde. Şi aşea-şi de a doa dzi după purcesul lui, au început a vedere a suna glas de unguri şi de munteni. La care sunet vădzîndu-să Ciogoleştii *<253 v> cuprinşi şi lăsaţi de logofătul, cu care îşi ştiia voroava, au stătut la grije ca aceia, cît pri păşitul lor şi pre căutătură, cine le-ar hi luat sama le-ar hi cunoscut îndată vina. Ce, mirîndu-se, cum or face, să fugă, să-şi lase casele, carii era cu totul aicea în Iaşi, greu şi a doa moarte este şi dzilele lor fîrşite, poate hi, cum să dzice, s-au apucat de altă îndireptătură, scriind un răvaş Ciogolea spătariul la Vasilie vodă într-acesta chip: 
    Zac. 47. „Milostive doamne. Eu, unul den slujitorii cei streini, mîncînd pînea şi sarea măriei tale dentr-atîţea ai, ferindu-mă de osîndă, să nu-mi vie asupră, pentru pîinea şi sarea măriei-tale, îţi fac ştire pentru Ştefan logofătul cel mare, că-ţi este adevărat hiclean şi s-au agiuns cu Racoţii şi cu domnul muntenesc şi sint gata oştile, şi a lui Racoţii şi a lui Matei vodă, să vie asupra mării tale. De care lucru adevărat, adevărat să credzi măria ta, că nu este într-alt chip.” 
    Zac. 48. Şi dacă au scris răvaşul într-acesta chip Ciogolea spătariul, au chemat la sine pre egumenul de Aron vodă, anume Ioasaf, care era pre acele vremi pe la toţi boierii duhovnic şi cu ispovedanie giurînd pre egumenul, să nu-l vădească cine este şi întîi să arăte *<254> răvaşul la Iordachie visternicul, apoi la domnie, l-au legat cu mare giurămînt, aşe să facă. Mirîndu-să călugărul de un lucru ca acela, au mărs cu răvaşul la Iordachie visternicul, care, dacă l-au înţeles şi ştiind că s-au sunat acestea şi dintr-alte părţi, îndată au stătut la mare voie rea, ca un om întreg ce era la toată hirea. S-au lepădat îndată de răvaş şi au dzis egumenului numai să margă, să dea el răvaşul la domniie. Au mărs călugărul cu acela răvaş şi l-au dat la Vasilie vodă şi îndată [138] ce l-au înţăles, s-au simţit cuprins de primejdii şi au stătut cu mare strînsoare asupra călugărului, să spuie de la cine au ieşit acela răvaş. Au stătut călugărul dentîi foarte tare, priimind şi moartea, iară a vădi nu poate, că era dat cu taină de ispovedanie răvaşul. Şi dacă s-au strîns boierii la sfat şi arătînd călugărului şi munca Vasilie vodă, ca pentru un lucru ca acela, ce să atingea de domniie şi de atîtea case, deci luîndu-şi egumenul şi de la vlădica Varlaam, care era mitropolit pe atunce, dezlegare, au spus călugărul, anume cine i-au dat răvaşul. Şi îndată chemînd Vasilie vodă pre Ciogolea spătariul, i-au spus toate de-amănuntul şi cum ieste şi Ştefan sărdariul tot într-acela sfat. 
    Zac. 49. Cu puţine cuvinte i-au mustrat Vasilie vodă pre amîndoi Ciogoleştii, ce ei amîndoi să apăra tare, că i-au fost <254 v> tot cu credinţă şi n-au priimit acestea şi de i-ari trimite unul măcară dentr dînşii, să aducă de grumadzi pre Ştefan Gheorghie logofătul. Să hie dzis Vasilie vodă: „În zedar această slujbă acmu; să-mi hie spus acestea, pănă era în Iaşi logofătul”. Deci, pre Ciogoleşti i-au pus la închisoare, iară în urma logofătului Ştefan au răpedzit întîi pre Sculi, apoi pre Iacomi, ce era vătav de aprodzi şi pre Alexandru Costin, cu carte la dînsul, să vie cum mai de sirg la curte, pentru mare trebi ce au nemerit de la împărăţie. Însă la mai mare grije au stătut Vasilie vodă de serdariul, fiind atîtea oşti pre aceia vreme şi marginea toată pre sama lui. Ce îndată au scris cărţi şi la serdariul Ştefan, să vie cum mai de sirg la curte. 
    Zac. 50. Să prilejise mainte de aceste începături o treabă de care învăţase Vasilie vodă pre serdariul, să gătedze nişti steaguri de slujitori, să hie gata şi cînd i-ari da ştire, să purceadă cu o samă de oameni la cîmpi, peste Nistru, că-şi deşchisese cale neguţitorii greci carii îmbla la Mosc pentru soboli, pre la Tighinea, pentru greul vămii şi făce scădere vămii aice în ţară. Ce pusesă gînd Vasilie vodă să-i sparie de pe acela drum, peste cîmpi. Cu prilejul acei trebi, scriind Vasilie vodă la serdariul să vie cum mai de sirg la curte şi pornind cărţile, dederă ştire că, iată şi serdariul <255> au sosit la curte. Spun că după ce s-au apropiiat de oraş Ştefan serdariul şi l-au tumpinat o slugă a lui, i-au spus de toate ce să sună în tîrg şi la curte şi cum au purces logofătul cel mare den Iaşi şi multe amestecături sint şi cuvinte de unguri. Să hie stătut mult în gînduri serdariul, întra-va în tîrg, au întoarce-să-va înapoi. Şi-i dzicea o slugă a lui: „Întoarce-te, giupîine, că nice la un bine nu mergi”. Iară osinda trage la plată, au biruit gîndul să [139] între în tîrg şi îndată cum au sosit la gazdă, nemică nu zăbovind, au mărs la curte. 
    Zac. 51. Vasilie vodă, cum au înţeles de serdariul c-au venit la curte, nu s-au încredzut deodată, ce în dooă-trei rînduri au trimis să vadză, adevărat au sosit? Ce, dacă au ştiut că este în divan adevărat, îndată au ieşit în spătărie şi l-au chemat la sine, la adunare. Şi i-au fost spus Vasilie vodă cum au fost scris şi cărţi, să vie pentru treaba aceia, care s-au pomenit mai sus, ce mai bine este c-au venit sîngur. 
    Zac. 52. L-au întrebat după aceste şi de lucrurile ce să vădesc despre unguri, cu amestecăturile lui Ştefan Gheorghie logofătul, ştie ceva, au ba? Tare s-au apucat serdariul că nu ştie nemică, cu mare giurămînturi. Şi cum să hie el amestec la unile ca acelea, spre răul stăpînului său, dzicînd cu glas: „Cine au fost, doamne, <255 v> mai credzut la măriia ta şi cinstit ca mine? Şi m-ai scos den obiele şi den sărac m-ai îmbogăţit”. I-au dzis Vasilie vodă: „Aşea ştiu şi eu”. Şi i-au dzis să margă, să grăiască cu Ciogolea, să audze ce spune Ciogolea spătariul. 
    Zac. 53. Cum au întrat serdariul în visterie ş-au vădzut pază de siimeni, s-au spăimîntat, ştiutoare de vina sa hirea şi îndată au început a-i spune toate de faţă Ciogolea spătariul. Să apăra sărdariul de toate acelea, ce ca un vinovat într-acele sfaturi, să apăra slab. Deci, au cunoscut Vasilie vodă tot lucrul, iară n-au vrut să-i omoară îndată, aşteptînd ce s-ari mai înoi despre Totruş, unde au mărs logofătul. Ce, nepestită vreme, sosi den fugă şi Alexandru Costin dînd ştire de perirea lui Iacomi vătavul de aprodzi de străjile ungureşti şi de oşti ungureşti trecute în ţară. Atuncea au vădzut Vasilie vodă asupra sa toată cumpăna, care îi veniia asupră, nefiind gata de nemică, la o primejdiie de sîrg ca aceia. 
    Zac. 54. Iacomii vătavul de aprodzi, dacă au sosit la Roman, n-au mărs pre caii sei, care avea şi buni şi de agiuns, ce ş-au lăsat caii săi la Roman, la hrană ş-au luat cai de olac, ca un om deşteptat tot în bine şi ce poate primejdiia neştiutori. Şi i-au dzis Alexandru Costin să nu-şi lase caii de lîngă sine, <256> ce n-au vrut să asculte priietenesc sfat, ce au purces pre cai proşti. Şi la Bacău îndată s-au tumpinat cu străjile ungureşti, care străji, cît i-au zerit, i-au luat în goană şi îndată l-au agiuns şi aşe-şi în goană l-au omorît den pistoale. Iară Alexandru Costin şi cine au fost pre cai mai buni au scăpat de perire. [140] 
    Zac. 55. Amu ajungea fruntea oştilor ungureşti la Roman şi de la Focşeani au dat ştire de Diicul spătariul, cum au trecut şi el cu oştile munteneşti Focşeanii. Şi atuncea au dat pre amîndoi Ciogoleştii şi pre Ştefan serdariul pre sama siimenilor, de i-au omorît, noaptea înaintea jitniţii ce ieste în curtea înluntru. Adusese şi pre Mogîldea, fiindu-i unchi lui Ştefan Gheorghie logofătul, ce nu l-au omorît, ce l-au luat la puşci pănă la Hotin cu sine. 
    Zac. 56. Mult au stătut boierii, mai vîrtos Iordachie vistiernicul cel mare pre acele vremi, să nu piaie Ciogoleştii şi Ştefan serdariul, ce temîndu-să Vasilie vodă, după apropiiatul oştilor ungureşti, să nu facă şi ei vreo zarvă în curte, i-au omorît. Eram pururea în casă eu la Iordachie visternicul şi adormisă foarte cu greu Iordachie visternicul de mare scîrbă ce avea, cînd, pre amidzănoapte, au dat ştire de la curte de perirea Ciogoleştilor şi a serdariului. Şi dacă l-am deşteptat, îndată au dzis: „Au, perit-au cei boieri?” Şi dacă i-am spus că au perit, <256 v> au suspinat greu, dzicînd: „Ah! Ce s-au făcut!” 
    Zac. 57. Să mira Vasilie vodă, încotro va năzui? La turci să temea de pîra ţărîi şi de lunicoase hirea turcilor şi cu grije. La căzaci iarăşi să feriia, să nu-şi mai strice numele de la turci. Iară a sta împotriva oştilor ce-i veniia asupră, nu era cum, neavînd nici oaste gata şi ţara toată cu ură şi gata de lucrul noou, că Orheiul, ce era capete, era tot de-a lui Ştefan logofătul. Ce-au ales cu sfatul să năzuiască la cetatea Hotinului, răpedzînd îndată la cuscru-său, la Hmil hatmanul, dîndu-i ştire de toate aceste începături, pre Stamatie Hadîmbul postelnicul cel mare. 
    Zac. 58. La Cetatea Neamţului era toată inima avuţîei lui Vasilie vodă, deci acolea au răpedzit Vasilie vodă pre Ştefăniţă păharnicul, nepotul său, să apuce avuţiia, şi, ori că n-au ştiut Ştefan Gheorghie logofătul de avuţiia aceia în Cetatea Neamţului, ori au stătut după lucruri care începuse şi n-au socotit aceia bani, iară era mai aproape de dînsul decît de Vasilie vodă aceia avuţiie. 
    Zac. 59. Amu era oştile ungureşti cu Chimini Ianăş, hatmanul lui Racoţii şi cu Ştefan Gheorghie logofătul la Roman, cînd şi Vasilie vodă sculîndu-se cu toată casa şi curtea şi cu boierii de curte, au purces den Iaşi <257> spre Hotin. Atuncea, ce slujbă am făcut lui Iordachie vistiernicul, pren multe cuvinte nu lungesc. Iară inima agonesitei lui am trecut *[141] la Cameniţă şi-o am dat la un priietin a tătîne-mieu, anume Mihai stegariul şi deplin acele toate au venit apoi la mîna lui Iordachie vistiernicului. 
    Zac. 60. Solul pre carele trimisese Vasile vodă la Hmil hatmanul, precum s-au pomenit, pre Hadîmbul postelnicul, ori că l-au împiedecat logofătul Ştefan pîrcălabul de Soroca pre acele vremi, ori den blăstămată şi lipsită hirea hadîmbului, s-au întors înapoi. Şi aflînd pre Vasilie vodă amu în calea Hotinului, au pîrît la Vasilie vodă pre pîrcălabul Ştefan de viclean. Deci i-au căutat a trimite de iznoavă pre alţii de la Hotin, iară la hatmanul Hmil. Şi au trimis cu al doilea rînd pe Grigorie comisul şi pre nepotu-său, Ştefăniţă păharnicul şi pre Nicolai Buhuş jitniceriul şi lor au dat şi pentru Ştefan pîrcălabul de Soroca învăţătură, să-l prindză şi să-l trimaţă legat de la Soroca la Hotin şi aşea au făcut. Ei singuri au trecut Nistrul la Hmil hatmanul, iară pre pîrcălabul Ştefan l-au dat pre sama a unora den Hînţeşti, carii să ţinea lîngă Ştefăniţă păharnicul, să-l ducă la Vasilie vodă. Ce, pentru lăcomia sa, aducătorii, să hie <257 v> a lor ce luasă şi ce mai era pe lîngă dînsul, l-au omorît pre cale. 
    Zac. 61. Om de mirat la întregiia lui de sfaturi şi de înţelepciune, cît pre acele vremi de-abiia de era pementean de potriva lui, cu carile şi Vasilie vodă sîngur, deosebi de boieri, făcea sfaturi şi cu multe ceasuri voroavă, aşea era de deplin la hire. Iară la statul trupului său era gîrbov, ghiebos şi la cap cucuiat, cît puteai dzice că este adevărat Essop la chip. 
    Zac. 62. Dacă sosi Vasilie vodă la Hotin, s-au aşădzat cu tabăra sa aproape de cetate, deasupra. Iară Ştefan Gheorghie logofătul cu Chimini Ianăş şi cu Diicul spătariul lui Matei vodă, cuprindzind scaunul ţărîi la Iaşi, îndată au alergat mulţi den toate părţile, de la ţară la Iaşi. Şi înglotindu-să, au mărs la Chimini Ianăş, strigînd: „Să ne hie domn Ştefan Gheorghie logofătul”. Le-au răspuns Chimini Ianăş: „Pre voie să le hie, precum poftesc”. Spun de Diicul spătariul muntenesc că să ispitiia şi cu aceia nedejde era, să hie el la domnie. 
    Zac. 63. Deci, după obicei, au mărs Ştefan Gheorghie logofătul cu cîteva gloate de ţară la besereca lui Svetii Nicolai şi i-au cetit molitva de domnie Ghedeon <258> episcopul de Huşi, fiind mitropolitul Varlaam ieşit la munte, la mănăstirea Săcul. Au stătut domn Gheorghie Ştefan vodă în anul 7161. 
    
    [142] Capul al optusprădzece 
    
    Încep. 1. Den cinci simţiri ce are omul, anume vederea, audzul, mirosul, gustul şi pipăitul, mai adevărat de toate simţiri ieste vederea. Că pren audz, cîte aude omul, nu să poate aşedza deplin gîndul, este aşea ce să aude, au nu este, căci nu toate sint adevărate, căte vin pren audzul nostru. Aşea şi mirosul de multe ori înşală, fiind multe mirodenii dentîi grele, iară apoi mare şi iscusit miros fac. Gustul încă este aşea, că multe ne par că sint dulci, apoi simţim amărăciune şi împotrivă, multe amare că sint ne par şi sint dulci. Pipăitul, iară şi multe pipăim în chip de une şi sînt altele şi nu le putem a le cunoaşte cu singur pipăitul, fără vedere. Iară vederea singură den toate aşadză în-adevăr gîndul nostru şi ce să vede cu ochii, <258 v> nu încape să hie îndoială în cunoştinţă. 
    Zac. 2. Aşea şi noao, iubite cetitoriule, cu mult mai pre lesne a ne scrie de aceste vremi, în care mai la toate ne-am prilejit singuri şi pentru lungimea capetelor ce s-au scris den îndelungată domniia lui Vasilie vodă mai sus, den ieşitul cel dentîi den scaunul ţărîi a lui Vasilie vodă, începem a scrie de domniia lui Gheorghie Ştefan vodă, care ori cu direaptă cale, ori cu nedirepte mijloace (rădicîndu-se asupra domnului său, au luat domniia), tot unile ca acestea din orînduiala lui Dumnedzău că sint, să cred. 
    Zac. 3. Îndată ce au şedzut Gheorghie Ştefan vodă în scaunul domniei, cu sfatul lui Chimini Ianăş hatmanul lui Racoţii ş-a Diicului, spătariul lui Matei vodă, domnului muntenesc, au ales şi den oastea ungurească şi den munteni şi au ales o samă de oameni şi den ţară cu Pătraşco Moreanul hatmanul şi au trimis spre Hotin, în urma lui Vasilie vodă. 
    Zac. 4. Ştiia şi Vasilie vodă de toate ce să lucra în Iaşi pre urma lui şi trimisă şi al doilea rînd de la Hotin sol la cuscru-său, Hmil hatmanul căzăcesc şi la ginire-său, Timuş, cerînd agiutori cum mai de sirg. 
    Zac. 5. La leşi încă m-au trimis pre mine, la starostele de Cameniţă, la Pătru Potoţchii, feciorul hatmanului <259> Potoţchii, la ieşitul căruia den robie Crîmului mare agiutori îi didesă Vasilie vodă cu banii săi. Acestea aducîndu-i aminte, îl poftiia să să afle la primejdiia lui. Şi cu aceia solie aflîndu-l pre starostele, cale de trei dzile mai sus de Cameniţă *[143], la nişte ocine a lui, îndată au lăsat toate trebile sale şi au purces spre Cameniţă. 
    Zac. 6. Iară pănă a sosi starostele la Cameniţă, la Hotin, într-o dzi, dau ştire lui Vasilie vodă că iată că sosesc oştile lui Ştefan vodă asupră-i. Au stătut în gînduri dentîi, să dea război cu cîţi oameni avea cu sine, că încă era toţi boierii de scaun cu gloatele sale cu Vasilie vodă şi Boji căpitanul cu lefecii şi dărăbanii cu Cara căpitanul lor şi avea şi siimeni vro 60 şi nemţi foarte buni, 100. Iară dacă au vădzut răceala tuturora şi slujitorilor şi căpitanilor, pre carii avea mare nedejde, pentru mila ce le făcuse cu multe vremi înainte, s-au apucat de trecătoarea Nistrului, suspinînd pre Boji căpitanul şi pre Cara căpitanul de dărăbani. 
    Zac. 7. Aicea s-au cădzut a pomeni mai sus pentru avuţiia cea ce era la Cetatea Neamţului, la care trimisesă pre nepotu-său, Ştefăniţă păharnicul, Vasilie vodă. Acolea pănă a clăti de la Hotin, au sosit toate deplin la Vasilie vodă. De care, dacă au dat ştire că soseşte *<259 v> şi Ştefăniţă păharnicul cu toate deplin, s-au bucurat Vasilie vodă, dzicînd: „De acmu înainte, pănă în cămeşe mi-oi da şi n-or rîde nepriietinii”. 
    Zac. 8. Şi aşea, Vasilie vodă trecînd Nistrul cu o samă de boieri, anume Toma Cantacuzino vornicul, Gheorghie hatmanul, Iordachie visternicul şi cu cîţi boieri mai era strînşi de casa lui, boierii ceielalţi toţi şi slujitorii cu puşcile s-au întors spre Iaşi, la domn tînăr. Şi tîmpinîndu-se cu oştile lui Ştefan vodă în dumbrăvi, aproape de Hotin, pănă a să încrede unii cu alalţi, au trecut cîteva ceasuri, supt care zăbavă au trecut Vasilie vodă Nistrul cu toate casele boierilor, însă nu fără mare pagubă în carăle boierilor la trecătoare şi mai mult de tîrgoveţii de Hotin, carii, vădzînd spaima şi graba la trecătoare, precum face vreme ca aceia, au dat jac în rămăşiţa carălor şi multe haine scumpe, arginturi au apucat, cît de atuncea ştiu îmbogăţiţi pre cîţva hotinceni. 
    Zac. 9. Apucase oştile lui Ştefan vodă pre o samă de nemţi netrecuţi încă şi dînd şi den cetate Mogîldea păharnicul (de care s-au pomenit c-au fost pănă la Hotin legat la puşci) den săcaluşe şi năvălind şi slujitorii de a lui Ştefan vodă, au perit puţinei <260> nemţi la trecătoarea cu podul. Iară da şi siimenii lui Vasilie vodă de peste Nistru den sineţe, cît nu să putea coborî nime la vad. 
    Zac. 10. N-am fost într-acea dată acole, la trecătoarea aceie, că trecusăm Nistrul mainte, precum am pomenit, iară am înţeles de ceia [144] ce au fost acolea de faţă, cum singur Vasilie vodă şidea de ceia parte de Nistru pre un scăuieş. Au slobodzit tîrgoveţii (şi spun că cu învăţătura Mogîldei păharnicul) un săcaluş, den care sacaluş glonţul foarte pre aproape au lovit de Vasilie vodă. Scîrnava şi nebuneasca faptă şi nu fără osindă cît de tîrdziu. 
    Zac. 11. Nu poci tăcea aice pentru cetatea Hotinului, ce nesocoteală a o lăsa îndată pre mîna altuia, de nu de altă nedejde pentru trecătoarea, în care să hie fără grije, s-au cuvinit să să puie oameni sineţaşi. Şi ce oameni? 30 de nemţi să hie pus, să o ţie despre oastea Muldovei şi despre unguri cu aii. Au n-au fost hrană? Pîinea a unui sat de la Hotin ar hi putut a ţinea un an, sau cîtă era numai în tîrg. Şi aceia cetate, oricine va vrea să socotească, va afla că au fost a răssipei casei lui Vasilie vodă pricina. Şi de mi-i întreba, îţi răspundz, că de ar hi fost doamna lui Vasilie vodă în cetatea <260 v> Hotinului, nu la Suceavă, n-au fost în puterea lui Ştefan vodă a bate cetatea Hotinului, cum au bătut fără grije cetatea Sucevei, că şi aşea venise Vasilie vodă cu soltanii pănă în Prut, cu oşti tătărăşti, ce i-au întors hanul, că sosiia craiul leşăsc. Sau cum ar hi bătut Ştefan vodă cetatea Hotinului şi Hmil era la Husiatin, cale de o dzi de Hotin? Ce multe ar hi putut a lucra Vasilie vodă şi domniia tot neclătită la Poartă îi sta, pănă tîrdziu, după luatul cetăţii Sucevei. 
    Zac. 12. Nime dară să nu vinuiască sfaturile de acmu. Vedzi ce greşele s-au făcut la cei vestiţi svetnici. Şi acela lucru era în putere a face, iară vremile de acmu nu sînt în putere şi nici un sfat nu încape la greu ca acesta, fără de mărturiia că este sosită perirea. Dzicem că de ar hi cutare şi cutare, acmu ar hi într-alt chip. Iară nu sint vremile supt cîrma omului, ce bietul om supt vremi. Multe şi mari smintele am apucat şi în dzilele celor mai bătrîni, iară îţi agiungă aceasta una, cu lăsarea fără oşteni cetăţii Hotinului, den care lăsare ieste răssipa toată avuţiei lui Vasilie vodă cu casa. 
    Zac. 13. Pentru cetate, tumpinîndu-mă în cale cu Cotnarschii, credincios pisariul lui Vasilie vodă (că el veniia de <261> la crai trimis pănă la răscoale de Vasilie vodă şi eu mergeam în sus, la starostele de Cameniţă), m-au întrebat, ca un om deplin ce era: „Grijit-au bine cetatea Hotinului Vasilie vodă? Pus-au oamenii săi şi puşcile, au ba?” Am răspuns că nice un semn, la purcesul mieu, să să grijască cetatea, n-am vădzut. Au suspinat Cotnarschii, cum ar hi ştiut că să va lăsa nesocotită cetatea aceia. Iară poate hi că giudeţul lui Dumnedzău spre ce trage, cu anevoie să mută cu sfatul omenesc. [145] 
    Zac. 14. Întra Vasilie vodă în Cameniţă, cînd am sosit şi eu cu veste, că iată soseşte şi starostele de Cameniţă, cu mare făgăduinţă şi cu căldură, să să afle la aceia vreme, precumu-şi au fost aşea. 
    Zac. 15. N-au împlut Vasilie vodă cu pribegiia sa o lună în Cameniţă şi veni ştire, cum Timuş, feciorul hatmanului Hmil, cu 8.000 de oaste într-ales căzăcească, trece la Soroca Nistrul. Acmu caută hirea de priietin leşască. Măcară că căzacii pănă la inemă leşilor întrase cu sabia şi Vasilie vodă o casă cu capul lor şi în nedejdea lor de a-şi răscumpărare domniia, nice o opreală sau vreun bănat despre cineva n-au avut, ce, cum au venit fără grije aşea, cînd <261 v> i-au fost voia, au ieşit. Fără numai de un polcovnic anume Condraţchii, ce era cu o mie de leşi de paza marginii, avea siială Vasilie vodă. Ce prepunea ca nişte oameni streini, de siială, ai noştri. Iară nici acela nici un gînd rău, nice puterea aceia, să strice lui Vasilie vodă ceva, n-au avut. 
    Zac. 16. Timuş cu oastea, cum au trecut Nistrul, n-au mai aşteptat să să adune cu socru-său, Vasilie vodă, ce, de la Soroca, întins la Coiceni au tras oastea şi acolea au trecut Prutul. 
    Zac. 17. Luînd veste Ştefan vodă de Timuş că vine întins asupra Ieşilor, Diicul spătariul domnului muntenesc pre porunca domnu-său, să nu se sune de tot lucrul, că au întrat cu oştile lui în raiava împăratului, să întorsesă cu cîteva dzile înainte şi Chimini Ianăş, ori temîndu-se de vreo sminteală oştilor şi den vreun hiclenşug de ţară, ori ştiind soliile stăpînului său, lui Racoţii, la Hmil pentru crăiia leşască, că să agiungea Racoţii cu Hmil pentru crăiia la leşi de atuncea, şi-au pornit şi el toată pedestrimea ce avea, nemţi şi cu puşcile pe la Codrul Căpoteştilor, pre Cobîle, dirept la potica Oituzului, numai el singur cu călărimea rămăsese, pren rugămintea lui Ştefan vodă, în Iaşi, şi-au strîns <262> şi Ştefan vodă oaste de ţară cîtăva, ca la 12.000 de oameni şi au ieşit deasupra Popricanilor împrotiva căzacilor. 
    Zac. 18. Timuş, dacă au trecut Prutul, au purces spre Popricani cu tabăra legată. Ieşise o samă de oşteni a lui Ştefan vodă înainte, peste Jijiia, în chip de harţ şi au coborît Ştefan vodă şi dărăbanii la Jijiia, la vad. Iară puţin lucru au ţinut harţul oştenii lui Ştefan vodă, i-au împins îndată călăreţii lui Timuş. Şi era şi ai noştri, carii ţinea cu Vasilie vodă, pe lîngă Ştefăniţă păharnicul, den Hănceşti, şi den Hînţeşti *[146] o samă şi cîţi cercheji de-a lui Vasilie vodă, carii toţi aceşte mărsese cu boierii cei trimişi de Vasilie vodă la Hmil hatmanul. 
    Zac. 19. Căzacii, cum au împins pe călăreţi ce le ieşisă den oastea a lui Ştefan vodă înainte, au purces orbi la vad cu toată tabăra şi unii pre pod, mai mulţi pe lîngă pod, că era Jijiia mică, au dat cu tabăra. Care năvală vădzînd dărăbanii, au plecat fuga de la vad la deal, spre rediu şi oastea ceialaltă ce sta deasupra pre culme, nedîndu-le nice un agiutori, i-au agiuns pre coasta Popricanilor călăreţii lui Timuş şi el singur şi au cădzut acolea multe trupuri den bieţii dărăbani. Alţii, carii au hălăduit pănă în <262 v> rediu, ş-au scutit viaţa cu pădurea. 
    Zac. 20. Vădzînd aceia primejdiie a dărăbanilor, Ştefan vodă şi Chimini Ianăş au tras oastea mai spre Iaşi şi au tocmit de îmbe părţile de drum călărimea. Şi era aceia oaste şi de ţară şi la Chimini Ianăş, cît să putea, la 24.000 fără greş să socotească. De ar hi fost la un gînd, ce era? Nedînd război căzacilor, să le închidză hrana şi drumurile den toate părţile, ce ar hi făcut cu tabăra Timuş? 
    Zac. 21. La suitul taberii căzăceşti pre coastă, la deal, sărisă o samă de oşteni de ţară şi înfrînsesă pre călăreţii lui Timuş, de i-au băgat pănă în tabără. Şi acolea în deal, dacă s-au suit toată tabăra, că era îndesară, s-au aşedzat pre mas şi acolea au mas peste noapte. Iară den oastea lui Ştefan vodă, într-acea noapte, mulţi lăsind oşteniia, au mărs spre casele lor. 
    Zac. 22. A doa dzi, Timuş cu tabăra legată au purces dirept asupra oştilor lui Ştefan vodă, spre oraş, fără nici o siială, dodeindu-i moldovenii cîte oarece de pe de laturi. Ce vădzînd Ştefan vodă şi Chimini Ianăş că scade oastea şi într-acea noapte s-au scurs în giumătate, pănă între vii au ţinut drumul oraşului, iară dentre vii au luat Bahluiul în sus şi cîţiva boieri de casa lui Ştefan vodă cu totul. <263> 
    Zac. 23. Timuş într-aceiaşi dzi, după ce au împins oştile lui Ştefan vodă, au întrat în tîrg ş-au descălecat în curţile cele domneşti şi tabăra iezise toată înaintea curţii şi penpregiur. Şi au şedzut aşea, cu tabăra iezită, pănă la venirea socru-său, lui Vasilie vodă, în Iaşi de la Cameniţă. Iară pănă a sosi Vasilie vodă, au prădat căzacii codrii Iaşilor de la drumul Căpoteştilor, pănă aproape de Huşi, şi scosesă fără număr vită, care apoi, dacă au sosit Vasilie vodă, pre cîtă au aflat nemîncată, tot cîte un zlot au dat căzacilor pre vită şi au dat ştire la oameni de ş-au luat vita, care o au cunoscut. [147] 
    Zac. 24. Mulţi au perit atuncea de căzaci, oameni neştiutori ce sînt căzacii oploşiţi în tîrg. Alţii merge să să închine la Ştefăniţă păharnicul, carele era cu Timuş, ce nu agiungea pănă la Ştefăniţă, că-i tumpina căzacii şi-i omorîia, între carii şi Tăutul armaşul şi alţii mulţi ş-au pus capetele de căzaci. 
    Zac. 25. Pre Vasilie vodă vestea de izbînda lui Timuş l-au tumpinat la Zvancea, cu care veste Grigorie comisul singur mersesă şi l-au îmbrăcat cu haină cu soboli. Şi îndată au trecut Nistrul la Zvancea, că cetatea Hotinului nice într-un chip n-au <263 v> vrut să o dea tîrgoveţii cu pîrcălabul lor, cu Hîjdău, ori că au vrut aşea de credincioşi să hie lui Ştefan vodă, care lucru n-aş da să hie într-ai noştri pănă într-atîta nevoinţă pentru singură credinţa, ori că s-au siit pentru jacuri ce făcusă tîrgoveţii în carăle boierilor, precum s-au pomenit, şi slobodzise cîteva săcaluşe în sîngur Vasilie vodă. Şi aceasta ieste pricina, nu alta. Şi în cîteva rînduri au trimis Vasilie vodă la Hîjdeu, carele era pîrcălab pus de Ştefan vodă, şi la tîrgoveţi, cu mare giurămînturi, ce nici într-un chip n-au vrut să dea cetatea şi au ţinut vro doao luni, pănă la a doa venire a lui Ştefan vodă den Ţara Muntenească. Îi încungiurase Vasilie vodă şi cu nişte nemţi ai săi, de-i bătea şi tot au ţinut cetatea toată vara închisă. Aşea cu anevoie să agoneseşte ce să pierde o dată. 
    Zac. 26. Vasilie vodă dacă au sosit la Iaşi, după sfat ce au făcut cu ginere-său, cu Timuş, s-au mutat Timuş cu tabăra la Gălata, iară Vasilie vodă au rămas în curte, gătindu-să asupra lui Matei vodă, cu mare gătire, dînd ştire ţărîi să încalece tot omul, iertînd pre toţi de toate vinile, de ari hi şi greşit cineva, împrotiva domniei. 
    Zac. 27. Aicea caută cum nu să poate trece ce ieste să hie, că după izbînda aceia, Vasilie vodă să hie întors pre <264> ginere-său înapoi, şi să se hie aşădzat iară cu paza trebilor la împărăţiie, întărindu-să cu slujitorii streini, cum avea avuţiie, nime n-ar hi mai venit asupră-i. Şi aşea-l sfătuia pre Vasilie vodă şi o samă de boieri. Ce, în nedejdea neîndoită pre oşti căzăceşti, ce avea Vasilie vodă, să-şi răscumpere strîmbătatea despre Matei vodă întîi şi mai pre urmă şi despre Racoţii, cumu-şi dzicea Timuş că den Ţara Muntenească pen Ardeal să va întoarce, au biruit sfatul, numai să margă asupra lui Matei vodă. Iară nu omul, ce Dumnedzău sfarîmă războaiele, precum dzice Scriptura: „”. 
    Zac. 28. Nu să cade să trecem poticala nemţilor de şaugăii ţărîi noastre, la munţi pre Oituz, de care nemţi s-au pomenit că-i pornise [148] Chimini Ianăş den Iaşi înainte pen strîmtori de-a direptul. Şi apoi, amu în munţi, s-au îndemnat şavgăii de la Ocnă şi au ţinut calea pedestrimei aceiia a lui Racoţii şi cu sfatul a unuia den şavgăi, dacă să vor apropiia de nemţi, să cadză toţi la pămînt, pănă va trece focul sineţilor, cum dau nemţii odată toţi. Aşea au făcut, cădzind toţi la pămînt. După ce s-au stîmpărat sineţăle, pănă a găti al doilea dires nemţii, au întrat şavgăii într-înşii <264 v> cu coase şi cu topoară, ce au ei lungi în coade şi-au perit cîţva nemţi acolea de dînşii, cît le-au căutat aceii pedestrime a lăsa şi puşcile în munţi şi de-abiia s-au dezbărat de şaugăi bulucurile acelealalte de nemţi. Pentru care fapte a şavgăilor, apoi Alexandru Costin, fiind povaţă dată den Iaşi acelor nemţi, au şedzut un an încheiat în temniţă la Făgăraş, în obedzi. 
    Zac. 29. Ştefan vodă pănă în Trotuş au mărs cu Chimini Ianăş, iară den Trotuş, avînd nedejde pre Matei vodă de agiutor mai de sîrg şi trăgea şi boierii în Ţara Muntenească şi poate să hie că şi patima nemţilor de şavgăi făcea oarece sială, s-au despărţit de Chimini Ianăş şi au luat Trotuşul în gios pren Focşeani, în Ţara Muntenească. 
    Zac. 30. Aicea în Iaşi, pănă la purcesul lui Vasilie vodă în Ţara Muntenească, au perit Cotnarschii pisariul leşesc de credinţă a lui Vasilie vodă, om deplin la toate trebile, de Timuş ginerile lui Vasilie vodă, den hirea lui acea de tiran ce era şi de om sălbatecă şi fără nice o frică de Dumnedzău, scornind pricină că ieste leah şi el opriia pre Vasilie vodă să nu-şi dea fata după Timuş. Deci, într-o dzi au trimis, poftindu-l de la Vasilie vodă, să-l trimaţă, că-i ieste de treabă. Negîndind Vasilie vodă de una ca aceia, l-au trimis *<265> la dînsul, la Galata mănăstirea şi acolea dacă au mărs, au învăţat pre căzaci de ai săi cu sabiile gata. După voroava ce-au avut scornită cu dînsul, la ieşitul de la voroava lui, au dat căzacii, ce era gata de aceia faptă, cu sabiile într-însul şi l-au omorît cu mare tiranie, fără nice o milă. De care faptă a lui Timuş, deaca au audzit Vasilie vodă, numai nu să otrăviia de voie rea. Şi îmbla Timuş cu acela gînd şi pre Toma vornicul şi pre Iordachie visternicul, tot dentr-aceia pricină, dzicînd că aceşti doi cu Cotnarschii opriia pre Vasilie vodă să nu dea pre doamna Roxanda după dînsul. Deci îmbla şi ei cu dzilele amînă şi s-au cerşut de la Vasilie vodă să-i lase să margă la ţară. Ce Vasilie vodă nu-i lăsa şi au poroncit la ginere-său că mai bine mort să hie, decît să hie boierii, carii are la inimă sa cu toată credinţa, la grije ca aceia. Sau cu ce inimă or veni ceialalţi boieri de la ţară la dînsul? Deci l-au mai mutat de la gîndul lui. Însă [149] boierii aceşti doi tot cu fereală îmbla şi tot pre ascuns noaptea pe la poarta despre casăle despre doamna veniia la Vasilie vodă. De care toate suspina greu Vasilie vodă şi-şi frîngea mînule de ginere ca acela. 
    Zac. 31. Au purces Vasilie vodă den Iaşi în Ţara Muntenească cu al treilea rînd asupra lui Matei vodă domnul muntenesc. <265 v> Şi întîi Timuş cu tabăra căzăcească şi al doilea conac au stătut la Podul Înalt pre Bîrlad şi acolea au făcut Timuş oştilor căzăceşti căutare şi le-au împărţit de la Vasilie vodă lefe şi capeteniilor şi oştenilor tuturora. Era de capete căzăceşti cu aceia oaste polcovnici Bohun anume şi altul Nosaci, vestiţi şi vechi căzaci. Şi tot acolea, fără nice o vină, Timuş, pentru un cuvînt ce au dzis în sfat Bohun, au scos sabia Timuş şi au lovit pre Bohun într-un umăr, de care rană în toată calea aceia Bohun au îmblat cu mîna legată. Acela om cu hirea de hiară sălbatecă era Timuş! Nu cutedza nime un cuvînt, den polcovnici, să dzică, să îndireptedze lucrurile oştilor. Ce, dendată, pre purtatul trebilor, ce era den Timuş, om tînăr şi fără nice o socoteală, să cunoştea că nice la un folos nu vor ieşi lucrurile. 
    Zac. 32. De acolea au purces oştile în gios şi amu Vasilie vodă în frunte cu oastea de ţară şi să adăoge den dzi în dzi oastea de ţară de pretutindere şi pănă la marginile ţărîi s-au strîns de toată oastea de ţară, ca 8.000 de oameni. 
    Zac. 33. Matei vodă domnul muntenesc luînd veste de scosul lui Ştefan vodă den Muldova de oşti căzăceşti, trimisesă pre Diicul spătariul său, să strîngă toată oastea <266> de la marginile ţărîi sale, să hie la hotar între ţări de straje şi cu dînsul şi Ştefan Gheorghie vodă, ciracul lui. Avea şi Ştefan vodă ca 300 de oameni într-ales călăreţi şi cîţva feciori de boieri tineri cu sine. Şi întîi strajea lor, pentru limbă ce trimisesă, s-au ivit în gura Berheciului, mai sus de Tecuci, pre care o au gonit oamenii lui Vasilie vodă cîtva loc. Ce, sărind tîrdzîu, le-au pierdut urma. 
    Zac. 34. Venise apele Siretiului mare, pentru care au căutat oştilor cîteva dzile a face zăbavă, pănă a să face pod peste vase. Şi aşea trecînd oastea, a doa dzi de la Siret, au întrat pre la Focşeani în Ţara Muntenească şi îndată, fără nici o milă, au dat foc şi oraşului şi ori pre unde-şi agiungea căzacii, fuma a bieţălor lăcuitori nevinovaţi lăcaşurile, odăile şi hrana. [150] 
    Zac. 35. Sta în tocmală cu oştile sale Diicul spătariul a lui Matei vodă, nu departe de oraş, de Focşeani, la o vale căriia-i dzic Milcovul cel Mare, cu alt nume Cucata. Acelui pîrîu rîpile pusesă despre oştile lui Vasilie vodă şi oastea sa tocmisă de ceielaltă parte, stol toată oastea într-un şireag tocmită, ca 9.000 de oameni, că şi de lefecii a lui Matei vodă o samă era cu dînsul şi oastea <266 v> de ţară, cîtă are Ţara Muntenească de la Bucureşti, dincoace, pănă în margine, toată era acolea adunată şi acolea şi Gheorghie Ştefan vodă cu vro 300 de muldoveni. Şi aşea în rînd tocmită oastea muntenească aştepta pre Vasilie vodă şi pre Timuş. 
    Zac. 36. Întîi li s-au arătat Vasilie vodă cu oştile sale şi au stătut frunte şi muldovenii, iară căzacii îşi tocmiia tabăra pre urmă. Şi atîta au stătut muntenii la război, cît au făcut oarece harţuri cu muldovenii peste pîrîu, trecînd muldovenii şi apoi trecîndu-i muntenii iar dencoace, aşea în două-trei rînduri, pănă au trimis Vasilie vodă nemţi ce avea şi s-au supus pre supt maluri. Deci au luat călărimea muldovenilor şi malul dencolea. Iară cît au vădzut muntenii apropiiată tabăra căzacilor de pîrîu, au purces în răzsipă, cine încotro i-au părut. Gonit-au muldovenii şi o samă de călăreţi şi den căzaci, pănă la Rîbnic, iară n-au perit oşteni aşea mulţi den munteni, c-au luat devreme fuga. 
    Zac. 37. După aceia răzsipă a oştilor munteneşti, care s-au făcut mai mult den prostiia Diicului spătariului au fost, că nici-şi trebuiia să aştepte el pănă într-atîta pe oastea ce era cu foc şi el numai cu călărimea, au purces Vasilie vodă cu Timuş spre Tîrgovişte, stricînd şi arzînd ce le-şi sta înainte. Iară Matei <267> vodă, domnul muntenesc, luînd veste şi de răzsipa oştilor sale la margine şi că vine asupra lui întins Vasilie vodă cu Timuş, nemică cu aceia sminteală a oştilor dentîi nu s-au spăimîntat, ce, strîngîndu-şi oastea de ţară şi lefecii ce avea, au purces şi el den Tîrgovişte şi ş-au ales loc foarte bun de dînsul, la o poiană între Ialomiţă apă curătoare şi între un pîrîu foarte tinos şi de trecătoare rău, la un sat anume Hinta. Şi acolea au stătut cu mare inimă, nu aşe oştilor sale, cum el singur, aşteptînd pre Vasilie vodă. Trimisesă Matei vodă şi altă samă de oameni, siimeni şi lefecii o samă, Diicului spătariului la margine într-agiutor, Ce, dacă s-au tîmpinat cu veste [151] că s-au răssipit oastea aceia cu Diicul spătariul, au purces oastea aceia şi i-au agiuns la Teleajina fruntea oştii lui Vasilie vodă. Au stătut muntenii călări la vad, pentru să să mai depărtedze pedestrimea. 
    Zac. 38. Părut-au şi lui Vasilie vodă şi lui Timuş că va hi acolea Matei vodă sîngur cu toată oastea, la Teleajina. Apoi dacă s-au vădzut că ieste oaste puţină, au dat oştenii lui Vasilie vodă pre trei locuri preste apă şi n-au stătut muntenii, ce s-au dat înapoi. Iară gonaşii îndată au agiuns <267 v> şi pe siimeni şi aceia dîndu-să înnapoi, s-au apărat pen nişte dumbrăvi, ce sint acolea. Şi dînd ştire lui Vasilie vodă de săimenii aceia, au purces şi sîngur Timuş cu o samă de oaste călare căzăcească, lăsind tabăra pre urmă cu Vasilie vodă. Şi dacă au agiuns Timuş au descălecat pre căzaci gios, la năvală, asupra săimenilor. Ce, tot au mărs, apărîndu-să foarte tare den foc siimenii, pănă au întrat într-altă pădure, ce era lunca Praovii şi nu le-au stricat nemică căzacii păn în noapte, bătîndu-se den foc, fără ce au picat şi den săimeni şi den căzaci. Din căzaci au perit şi doi sotnici atuncea. 
    Zac. 39. Vesel Matei vodă că i-au hălăduit siimenii şi c-au putut răspunde focului căzacilor, luînd mare inemă şi nedejde dentr-aceia tîmpinare siimenilor cu căzacii. Iară Timuş, după aceia goană, n-au vrut să să întoarcă la oaste, pre care au apucatu-o noaptea, cît au trecut apa Teleajinii, ce au rămas cu masul la un sat, anume Cocoreştii, la nişte case boiereşti. Aflînd casele pline de toate bucatele, singur au pus de au dat foc caselor, dacă s-au sculat de la masă ameţit de vin. 
    Zac. 40. A dooa dzi, oastea trudită den cale şi obosită tabăra, necercînd ce loc este înainte, unde <268> şi cum stă şi în ce loc nepriietinul şi cum departe, de-abiia de au îngăduit vro două, trei ceasuri, au şi dzis trîmbiţile de purcesul oştilor. Mult au stătut Vasilie vodă, sfătuindu-l să rămîie aceia dzi, să răsufle oastea, să să strîngă bine toată şi să să cerce locurile şi pe alt loc, nu pe acolea, pre unde anume alesesă Matei vodă, să-i hie îndemînă a sta împrotivă. Ce, cui să dzicea aceste, sau cu cine să sfătuiia? Cu un om în hirea hierălor. Polcovnicii carii era, unul un cuvînt nu cutedza să dzică, că numai pentru un cuvînt, cu sabiia zmultă da ca-ntr-un dulău într-însul. Şi Bohun polcovnicul cu mîna legată de rană cu sabie, făcută de dînsul, îmbla ca fără sine. [152] 
    Zac. 41. Aicea caotă aceasta izbîndă den ce şi cum s-au prilejit lui Matei vodă şi ca aceia izbîndă, care nu să va hi prilejit alta ca aceia în toată viaţa lui, cîte au avut den războaie în dzilele sale. Că cine ari putea să creadză în socoteală, să să înfrîngă oastea căzăcească cu tabără, de oaste cum ieste oastea muntenească? Nu să defăim, ce, ori pedestraşul, ori călăreţul vei socoti, nu vei afla să hie de potrivă sineţaşului căzăcesc. Ce vei dzice: „Fost-au acolea sîrbi, unguri, leşi, <268 v> nu numai munteni”. Aşea ieste, leşi au fost puţini. Ce ari hi făcut ei numai, de ar hi fost tocmală în oastea căzăcească pre obiceiul lor? Iară pre unguri şi pre sîrbi nu-i aleg den munteni, nice sînt siimenii, sîrbii sau ungurii atocma cu focul căzacilor, cum nice dărăbanţul muntenesc. Eu, ce ieste partea mea, toată izbînda aceasta a lui Matei vodă de la Hinta (alegînd deosebi voia şi orînduiala lui Dumnedzău, numai pre socoteala omenească grăind) ieste den nebuniia lui Timuş întîi şi den bărbăţiia şi a lui Matei vodă al doilea. Însă den nebuniia lui Timuş cu cîtva mai mult, că socotind vitejiia lui Matei vodă de atuncea, cum îmbla pe denaintea oştilor sale, îmbărbătînd în frunte, să să hie apropiiat toată oastea căzăcească cu tabăra legată, nu rumtă, cum au rumtu-o Timuş în trei părţi, să să hie lipit, să înceapă a da la ţenchiu, nice ar hi scăpat Matei vodă fără primejdiia sau morţii, sau ranei mai grelei, de cum i s-au prilejit tot atuncea, nice săimenii ar hi ţinut mult împotriva focului lor. Ce toată pricina au fost izbîndii aceia nebuniia lui Timuş, care nice voroviia cu nime, nici întreba de polcovnicii săi sau de cineva. Oastea obosîtă cu atîta cale tot într-aceia dzi, cu tabăra rumtă în trei părţi, precum ieste mărsul şi tocmala în război, socoteşte. <269> 
    Zac. 42. Ce, dacă au vădzut Vasilie vodă că cu sfatul nu foloseşte nemică, au suspinat şi lăsind în voia lui Timuş toate, au purces cu oastea sa iară în frunte şi pre urmă Timuş cu tabăra, scîrşcînd în dinţi, cum că să laudă muldovenii că ei au făcut izbînda de la Focşeani şi de la Telejina. Mergea oastea, ales tabăra căzacilor, cu greu pen locuri strîmte şi tinoase şi pre pîrîul Hintei numai un podeţ. Şi întîi, deaca au trecut oastea lui Vasilie vodă podeţul în poiană, au luat aripa în-a-stînga şi s-au pus şireag în rînd împrotiva aripii a lui Matei vodă cei direpte. Iară în direapta şi singur mijlocul au lăsat Vasilie vodă taberei căzăceşti, împrotiva mijlocului şi aripii ceii den-a-stînga a lui Matei vodă. Însă tabăra căzăcească, dacă au venit pănă la un loc, au stătut şi n-au [153] vrut Timuş să o aducă în rînd, alăturea cu oastea moldovenească, dzicînd: „Lasă, vitejii, moldovenii or bate ei pre munteni şi singuri, fără de noi!” (Aicea caută că agiungea aceasta una nebunie la întreagă sminteală.) 
    Zac. 43. Iară Matei vodă în tocmală sta într-acesta chip: aruncasă un şanţ penpregiurul taberii sale, den apa Ialomiţii den sus, pănă în apa den gios şi au scos oastea denafară de acel şanţ. Den-a-direapta au pus curtea, ce să dzice la dînşii <269 v> roşii, şi altă oaste de ţară şi au pus o samă de pedestrime, siimeni. Şi aceia aripă era împotriva muldovenilor. Iară el singur au stătut în mijloc cu livinţii şi cu dărăbanţii şi cu o samă de săimeni, cu puşci tocmite pentre pedestrime. Iară în-na-stînga, ce să prinde împotriva căzacilor, au pus leşii lefecii şi unguri. Şi aşea, cu oastea scoasă den şanţuri, nu departe, au stătut şi au aşteptat pre căzaci şi oastea Moldovei. 
    Zac. 44. Cîteva ceasuri au stătut oştile muldoveneşti, aşteptînd să să apropie tabăra căzăcească şi trimiţînd rînd după rînd Vasilie vodă la Timuş, să să apropie tabăra, n-au vrut, ce au răspuns: „Să înceapă dumialor războiul, că oi veni şi eu”. N-au avut ce face Vasilie vodă, au mai clătit cu toată oastea şi au început muldovenii harţul cu muntenii. Da săimenii lui Matei vodă în muldoveni cu foc, ce şi Vasilie vodă o sută de nemţi foarte buni ce avea au trimis să sprijenească călărimea Moldovei. Au stătut nemţii împotriva focului săimenilor şi pre obiceaiul său, cum slobod o dată focul, s-au îndemnat mai mult de giumătate oastea Muldovei şi au făcut aceia năvală cu steaguri asupra muntenilor, cît toată curtea, ce să chiamă la dînşii roşii, au dat dos şi amu unii şi peste Ialomiţe didese, nesocotind vadul. Pănă în corturile muntenilor au mărs muldovenii cu <270> aceia năvală şi nime nu poate să dzică că nu era aceia năvală a mare viteji. Şi să hie fost şi tabăra căzacilor odată, alăturea, cu focul asupra mijlocului şi aripii cei den-a-stînga a lui Matei vodă, s-ar hi ales lucrul. Ce, neavînd Matei vodă la mijloc, unde era el, nici o treabă şi aripa lui ceielaltă, s-au mutat singur cu capul său în aripa den-a-direapta, unde era înfrîntă de moldoveni oastea lui şi au dat îndărăpt călărimea Muldovei, întorcînd toate puşcile în muldoveni şi toată pedestrimea. Şi amu viind mai des focul, s-au dat moldovenii încet iară înapoi şi într-aceia desime a focului picînd cîţva den muldoveni, au perit şi căpitanul de nemţi a lui Vasilie vodă, om oştean dirept, de neamul său leah. Puşcile nepărăsite da în muldoveni. 
    Zac. 45. Şi aşea puind Matei vodă războiul iară la loc la aripa sa den-a-direapta, Timuş, cu nebuniia sa, au rupt numai o samă de pedestrime *[154] căzăcească cu o samă de puşci, fără tabără, fără altă tărie şi i-au apropiiat de mijlocul oştii munteneşti, unde venise iară la loc Matei vodă şi sta îndemnînd oastea sa asupra căzacilor. Însă era atîta loc încă, cît de-abiia să agiungea cu glonţurile unii pre alalţi şi lucra puşcile de îmbe părţile. Căzacii pre-ncet tot să apropiia de oastea <270 v> muntenească pre furiş, că este locul foarte spinos acela şi cînd da puşcile lui Matei vodă într-însii, toţi cădea la pămînt. Iară aripa den-a-stînga a lui Matei vodă, unde era şi leşii, sta plecată pre cai neclătiţi, deprinşi leşii şi ştiutori hirii căzăceşti. Vădzîndu-i fără tabără, pedestrime goală, singură în cîmp, aştepta cu inimă să să mai apropiie căzacii. Timuş sta cu tabăra înapoi, despărţindu-o în doă părţi, fără nici o socoteală, pănă s-au scornit chiotul între căzacii cei den frunte şi şi-au slobodzit focul. Den care foc au nemerit şi pre Matei vodă un glonţ de sineţ aproape de închietura genunchiului şi l-au priceput îndată un paic şi au năvălit la scara lui Matei vodă, să nu cumva cadză. L-au gonit pre paicul de la sine cu sudalmă Matei vodă şi nearătîndu-să nemică de rană, au îndemnat oastea sa, ca un deplin oştean. Şi atuncea au sărit leşii dirept asupra pedestrimei căzăceşti şi îndată au întrat cu sabiile într-înşii şi într-un ceas stătură cîteva trupuri de căzaci şi răniţi foarte mulţi, că i-au călcat călăreţii păn aproape de tabără. Şi după aceasta a doa îndereptătură a oştilor a lui Vasilie vodă, ales a căzacilor, în carii era toată nedejdea şi ochii a tuturor, au cădzut tuturora inimile <271> gios, cît nime n-avea nedejde de izbîndă, ce mîhniţi toţi şi înspăimaţi. Nebunul Timuş ce să facă nu ştiia, făr de nice o tocmală şi nice o rînduială. Striga căzacii: „Dziceţi-ne, în vro parte ori să mergem, ori să ne aruncăm şanţuri pre obiceiul nostru”. Nu era amu nici sfat, nici orînduială. Şi totodată cu aceste să scornisă un vivor den sus cu ploaie dirept în faţa oştii lui Vasilie vodă şi ca acee furtună, cu sunetul copacilor şi cu ploaie răpede, cît să părea că este anume urgiia lui Dumnedzău orînduită asupra ceştiia oşti, cîtă era despre Vasilie vodă. Şi Matei vodă cu tunuri adăogea groaza oştii şi sămeţi amu oştenii lui. Deci întîi aripa oştii noastre, Moldovei, au purces în răzsipă. Vasilie vodă, vădzind a vedere răzsipa oştii sale, s-au mutat cătră tabăra căzăcească, la Timuş, carele încă căzniia cu tabăra, întîi ce o rumpsese, să o împreune la loc. Pe o ploaie şi furtună ca aceia nici de un spori nu era, ce, cîţi au putut a să încălăra căzaci, s-au încălărat şi au plecat şi Timuş cu Vasilie vodă fuga, lăsînd toată tabăra şi bieţii pedestraşi la perire. [155] 
    Zac. 46. Perit-au în cest război oameni însemnaţi den boierii Muldovei, Bucium stolnicul den tun lovit şi Hristodul cămănariul şi den slujitori puţini, den pedestrimea căzăcească *<271 v> cîţva den ceia ce au fost în frunte, precum s-au scris, den nemţii a lui Vasilie vodă în giumătate. Vii mulţi şi den oşteni de ţară şi den căzaci au cădzut pre mîna lui Matei vodă. Iară şi den munteni nu fără scădere în oameni au fost şi mai vîrtos primejdiia lui Matei vodă, cu rana ce i s-au prilejit, den care, cu adevărat şi bătrîn au fost, iară cît ar hi mai putut trăi, rana aceia i-au scurtat rămăşiţa dzilelor, că pănă la anul, netămăduit de aceia rană, au murit. Că să nu hie fost rănit, de-abiia cineva de ar hi putut scăpa, den muldoveni şi căzaci, unde întrasă şi cu ce tocmală. 
    Zac. 47. Aşea fîrşind şi acesta război Vasilie vodă cu Matei vodă, pre urma şi nărocul celoralalte războaie ce au avut mainte, au luat cu Timuş cîmpii pre la Gradişte, trecînd Siretiul la Vădeni, au venit în Iaşi, la scaunul său, cu mare mîhniciune tuturor lucrurilor sale. 
    Zac. 48. Nime nu s-au gîndit pentru pedestrimea căzăcească să iasă cineva viu den cîţi rămăsese după fuga oştii ceii călări. De mirat hirea căzacilor la nevoie! După ce li-au fugit toate capetele şi hatmanul lor, ei în de sine în loc au rădicat cap şi au legat tabăra şi s-au apărat pănă în noapte şi apoi noaptea în tabără au făcut focuri de carăle lor <272> şi de spini, iară sînguri au purces cu tocmală, fără tabără, numai pedestri şi au ieşit toţi păn într-unul, fără nice o dodeială, aicea în ţară. 
    
    Capul al noosprădzecele 
    Încep. 1. Aicea în Iaşi, Timuş odihnind după ospăţul de la Matei vodă dzece dzile, au purces spre ţara sa, iară Vasilie vodă iară s-au aşedzat în scaun, că la Poartă îi sta domniia nestricată. Însă, nu îndelung în pace, că cerînd Ştefan vodă de la Matei vodă agiutori, să margă în ţară, i-au dat 400 de săimeni şi den dărăbanţii săi cine au vrut de bunăvoie în leafa lui Ştefan vodă şi din livinţi o samă. Şi au întrat iară Ştefan vodă în ţară cu acel agiutori de la Matei vodă pre la Focşeani şi s-au aşădzat la Răcăciuni, la un sat al său, deodată, aşteptînd şi alt agiutori şi de la Racoţii cneadzul Ardealului. 
    Zac. 2. Cu anevoie să tocmăsc doi domni într-o ţară! Aşea Vasilie vodă, pănă a nu să mai îngloti şi a să întări partea lui Ştefan vodă, au [156] ales 800 de oşteni într-ales, orheieni *<272 v> şi lăpuşneni şi i-au trimis asupra lui Ştefan vodă, cu nepotu-său, Ştefan păharnicul, şi den sate boiereşti cîtăva samă de oameni, carii ţinusă calea lui Ştefan vodă la fuga de la Popricani şi omorîsă ţăranii aceia şi pre Moreanul hatmanul lui Ştefan vodă. 
    Zac. 3. Strajea lui Ştefan vodă era la Bacău, 400 de oameni călări şi vro... săimeni şi amu era cîţva den boieri şi feciori de boieri adunaţi la Ştefan vodă: Andronic sărdariul, Darie spătariul, Antiohie aga şi alţi boieri de mainte cu dînsul. Şi cu strajea lui Ştefan vodă din boieri au fost Mogîlde păharnicul şi Sturdzea visternicul. Dacă au simţit venirea lui Ştefăniţă păharnicul asupra sa cu oştile lui Vasilie vodă, s-au dat la o rîpă ce ieste aproape de sat de Faraoni, anume Valea Sacă, şi s-au tocmit acolea stol pre un pisc, alăturînd lîngă sine şi dărăbanţii ce era munteni. Şi cum veniia întins orheienii la dînşii împiedecaţi de trecătoarea rîpii aceiia ce s-au pomenit, nu trecuţi bine toţi, au sărit călăreţii lui Ştefan vodă şi înloc i-au înfrînt pre orheieni. Au plecat fuga şi Ştefăniţă păharnicul şi Hînceştii şi i-au gonit strajea aceia a lui Ştefan vodă, pănă i-au trecut fără vad apa Bistriţii. Pre alţii, carii au luat drumul spre Roman, i-au gonit pănă în Roman. Şi i-au cuprins şi ţărănimea aceia pre care Ştefan <273> vodă i-au omorît, iară altora le-au tăiat urechile. 
    Zac. 4. După aceia izbîndă, strajea lui Ştefan vodă s-au mutat la Săboani, mai sus de Roman, iară Ştefan vodă de la Răcăciuni s-au mutat la Bacău, adăogîndu-i den dzi în dzi oameni de Ţară de Sus toată şi den gioseni mulţi. Şi acolea i-au venit şi agiutoriul şi de la Racoţii cneadzul Ardealului, 1.000 de oameni cu Boroş Ianoş. 
    Zac. 5. Vasilie vodă vădzindu-să iară la cumpănă grea şi ţara îndoită cu urîciune spre dînsul şi doamna sa la Suceavă cu toată inema ce avea, cetatea Hotinului era ieşită de supt ascultarea sa, că era închisă cetatea şi tot să ţinea pre numele lui Ştefan vodă, unde era să mai năzuiască nu avea, căzacii amu înfruntaţi şi ruşinaţi cu Timuş în Ţara Muntenească şi doi nepriietini tari pre acele vremi, şi Racoţii şi Matei vodă, să mira ce va face. Iară tot nelăsîndu-să, scrie slujitori şi au tras şi orheienii şi lăpuşnenii la sine şi au răpedzit şi la căzaci, şi-i lăsase Timuş 200 de căzaci cu Hluh polcovnicul. Au făcut şi el de toată oastea vro 4.000 de oameni şi au ieşit dentîi la Movile pre Bahlui. Apoi, dacă au lovit şi al doilea rînd strajea lui, ce era cu Grigorie păharnicul, iară strajea lui Ştefan vodă au purces spre Tîrgul Frumos şi acolea, dencoace de Tîrgul Frumos, la Sirca, s-au tumpinat cu Ştefan vodă. <273 v> [157] 
    Zac. 6. Acest război cum au fost şi cum s-au prilejit, nici unii părţi nefăţărind, că nemică nu strică credinţa aşe celora ce scriu letopiseţele ca făţăriia, cînd veghe voia unuie şi coboară lucrul cu hula altuia, noi, măcară că am hi datori cu pomenire lăudată mai mult lui Ştefan vodă, de la carele multă milă am avut, decît lui Vasilie vodă, de la carele multă urgiie părinţii noştri au petrecut, iară dreptatea socotind, nu poci scrie într-alt chip. 
    Zac. 7. Deci, den hărnicia domnilor, departe mai în frunte a lui Vasilie vodă, că s-au aflat pururea în fruntea oştii sale, singur învăţînd, mutînd steagurile şi îndemnînd, iară Ştefan vodă în oastea sa de faţă n-au fost, ce au stătut departe de la oaste înapoi. Iară numărul oştii şi hirea şi acelea tot era mai tare Vasilie vodă şi mai mulţi oşteni la Vasilie vodă şi mai buni călăreţi, însă toţi îndoiţi şi hirea neamului lacomă la înoituri. La Ştefan vodă era 1.000 de unguri călări, pre atîţea era şi moldoveni şi era 500 de pedestraşi munteni şi altă strînsoare. Iară la Vasilie vodă 3.000 de călări, 400 de căzaci, 200 de săimeni cu dărăbani. Ce, a vedere au fost voia lui Dumnedzău spre stîngerea casii lui. 
    Zac. 8. Tocmise oastea sa Vasilie vodă cuprindzînd drumul <274> carele vine de la Tîrgu Frumos preste Sirca. Însă Borăş Ianoş, oblicind că pe la pod este loc rîpos, au lăsat drumul şi au purces în sus pre costişe, alăture cu pîrîul. Vasilie vodă încă au purces în sus pre culme împotriva lor şi au stătut aşteptînd războiul. Den oastea a lui Vasilie vodă au ieşit harţul, iară Borăş Ianoş den oastea sa n-au lăsat, ce s-au arătat mai îndrăzneţ cu oastea lui Ştefan vodă, decît Vasilie vodă, că au trecut pîrîul. Şi lui Vasilie vodă s-au cădzut, nu harţul, ce cu toată oastea să margă asupra, încet, cu tocmală, alăturea cu pedestrimea. Ce, aşteptînd Vasilie vodă den loc neclătit, ceialalţi încă stătuse şi deprinşi cu izbînde amu în cîteva rînduri ei au sărit întîi muldovenii în frunte şi ungurii după dînşii. De aceia săritură a oştenilor a lui Ştefan vodă, cum s-au dat harţul lui Vasilie vodă înapoi, cum ieste dedina harţului, cum au plecat şi steagurile lui Vasilie vodă fuga, fără nici o nevoie, care încotro au stătut cu ochii, oilor, nu oştenilor sămănătoare oaste. Bieţii pedestraşi n-au apucat nici focul să-l sloboadze deplin, ce îndată, într-o clipală, cum s-ari dzice, ochiului, s-au înşirat steagurile a lui Vasilie vodă pre Bahlui în gios cu fuga. Iară pedestrimea au luat pre Bahlueţ la Cîrlegătură. Şi căzacii *<274 v>, cu puţină scăderea sa, iară au hălăduit pe la branişte şi au năzuit la Nistru. Singur Vasilie vodă, vădzînd răzsipa oştii sale, au purces şi el deodată foarte cu puţini lîngă sine. Apoi s-au strîns pe lîngă dînsul den capete slujitorilor şi den Hînceşti unii şi [158] l-au luat între sine, apărîndu-l cu mare lauda sa şi veste şi pomenire cinsteşă. La vreme ca aceia să stai la nevoia domnului, cu cinste vecinică hiecăruia iaste. 
    Zac. 9. Gonit-au gonaşii pre Vasilie vodă pănă aproape de Prut şi l-au tot apărat carii era pe lîngă dînsul, precum s-au pomenit. Şi trupuri aşea multe n-au cădzut; den oameni mai însemnaţi: Nechita vamăşul şi Isar cluceriul. Şi l-au prins viu şi pre Gheorghie hatmanul, fratele lui Vasilie vodă, cădzut cu calul la coborîş. 
    Zac. 10. Vasilie vodă, după acesta război, au trecut Nistrul la Raşcov şi acolea petrecînd cîteva dzile s-au mutat la Volodijin, un oraş căzăcesc şi de acolea au trimis pre Iordachie visternicul sol la Hmil hatmanul, la cuscru-său. Iară Ştefan vodă, lăsind Iaşii, numai ce au venit pănă la pod şi de acolea orînduind la scaunul Iaşilor caimacami, singur au purces cu oştile sale la Suceavă, unde era casa lui Vasilie vodă şi inema toată închisă în cetatea Sucevei, cu Toma *<275> vornicul den boieri, avînd 80 de săimeni şi puşcari de loc şi nemţi 60 lefecii în cetate. 
    Zac. 11. Ştefan vodă dacă au sosît la Suceavă au descălecat la un sat aproape, anume Şcheia, în casele lui Toderaşco logofătul. Iară înpregiurul cetăţii s-au îngropat săimenii săi şi o samă de unguri ş-au adus puşcile şi de la Hotin şi de la Iaşi şi au început a bate cetatea, ce nu-i strica nemică. 
    Zac. 12. Să adăogea ţara de pretutindirea la domn de iznoavă nou, iar şi Vasilie vodă, unde era, nu dormiia. Ce, orice nevoinţă pune omul, sorocul lui Dumnedzău, amu orînduit aşea, a-l clăti nu poate nime. 
    Zac. 13. Preste scurte dzile sosi veste cum Timuş iară cu 9.000 de oameni întră pre la Soroca în ţară şi amu lovisă oamenii lui Vasilie vodă şi pre Grumadze căpitanul, carele era la cîmpii Sorocii cu straje. Şi ştiia Ştefan vodă că nu s-a lăsa cu atîta Vasilie vodă asupra lui, ce agiunsese şi el la Racoţii cneadzul Ardealului şi la Cazimir craiul leşesc, cărora amîndurora era urît Vasilie vodă pentru legătura cu căzacii. Deci, de la Racoţii îndată i-au orînduit cu Petchi Iştioan, cu toţi săcuii, ca pe 4.000 de oameni, iară craiul leşesc un polcovnic ce avea la Cameniţă, anume Condraţchii *<275 v> cu 1.000 de leşi călări, i-au trimis porunca aceasta, de ari veni vro oaste asupra Moldovei căzăcească, să nevoiască cu toată osirdiia, adunîndu-să cu moldovenii, să-i smintească, care lucru apoi aşea au fost. 
    Zac. 14. Dacă au simţit Ştefan vodă oastea căzăcescă apropiiată amu cătră Prut şi au oblicit că tătari nu sînt, nu spre Roman, ce spre Cotnari au purces, ştiind că soseşte şi Petchi Iştioan cu oastea ungurească. [159] Vrea să ţiie calea căzacilor la loc larg, undeva pre Jijie. Şi la Cotnari s-au împreunat cu ungurii şi au purces spre Ştefăneşti, aşteptînd şi pre leşi. Ce, mai zăbovind leşii, n-au îndreznit ungurii a să tîmpina cu căzacii. Şi aşea căzacii au trecut codrul pre la Cucoreni, la Suceavă. Iară Ştefan vodă au rămas pre şleahul lor despre Prut şi a triia dzi au sosit şi Condraţchii cu 1.000 de leşi. 
    Zac. 15. Timuş, cum au sosit la cetate, de a doa dzi s-au desfrînat la jacurile mănăstirilor şi întîi asupra Dragomirnei mănăstirii cu puşci au mărs şi au bătut mănăstirea. Şi dacă i s-au închinat, toate odoarăle, veşmintele în jac au dat şi cîţi bieţi neguţitori era închişi acolea şi mulţi den boieri, ruşinînd căzacii fămei şi fete şi nu ca creştinii, ce mai mult decît păgînii s-au purtat cu aceia mănăstire. Şi să hie <276> mai avut vreme cevaşi Timuş, nici o mănăstire n-ar hi hălăduit neprădată odoacă. 
    Zac. 16. Oştile într-agiutori venite lui Ştefan vodă, şi leşăşti şi ungureşti, după ce s-au adunat la un loc, au mărs îndată leşii în frunte. Şi dacă au trecut toate oştile codru, au stătut pre Sireti şi acolea, la un sat anume Grigoreştii, au făcut sfat împreună, Ştefan vodă cu Petchii Iştioan serdariul lui Racoţii şi cu Condraţchii polcovnicul craiului leşăsc. 
    Zac. 17. Sfatul alege den loc cîtă osebire este între om şi om. Întîi Ştefan vodă au poftit pre Condraţchii să priimască această cinste de cătră dînşii, cum i-ar părea cu ce tocmală şi cu ce socoteală şi cu ce rînd s-ari cădea să margă cu toţii asupra acelui nepriietin, să fie toate pre sfatul lui şi pre socoteala, ca unui vestit slujitori şi ştiutori obiciaiul şi hirei acelui feliu de oaste a căzacilor. Au mulţemit Condraţchii de aceia cinste, carele îl tîmpină de la Ştefan vodă şi întîi aceste cuvente au dzis cătră Ştefan vodă şi cătră Petchi Iştioan. Eu, carile scriu acestea, m-am prilejit la acest tălmăcit şi la alte, mai pre urmă. 
    Zac. 18. „Împăraţii între împăraţi, craii între crai, domnii <276 v> între domni, boierii între boieri, slugile între slugi au osebire unii decît alţii cu scaune mai sus şi slugile între sine unii decît alţii cu cinstea să osebăsc. Craiul, stăpînul mieu, cu scaunul său, măcară că ieste mai sus decît luminatul cneadzul de Ardeal, iară dumnealui Petchii Iştioan este la mai mare cinste la stăpînul său. Eu la stăpînul mieu sint mai de gios; dumisale să va cădea să ia cîrma asupra dumisale şi noi, după porunca dumisale, om face.” 
    Zac. 19. Acestea dacă am spus cătră Ştefan vodă şi cătră Petchii Iştioan, au răspuns Petchii Iştioan, cum, măcară că este la stăpînul său serdar, va şi pofteşte să hie toate pre sfatul lui Condraţchii, ca unuia carele amu atîtea războaie au avut cu căzacii şi ştie rîndul şi hirea lor. [160] Dacă au înţeles răspunsul (cum ar hi ştiut că nu or face ei aşea amîndoi, cum va sfătui el), au dzis: „De vreme ce mă aleg măriile sale să să facă pre sfatul şi pre socoteala mea, poftesc dară pre dumnealor să înţeleagă hirea aceştii feliu de oşti, cum ieste şi ce sînt căzacii şi în ce loc sint, unde sint acmu”. 
    Zac. 20. „Oastea căzăcească dacă apucă să să îngroape, să arunce şanţuri pregiur sine, nu la ce loc, supt cetate ca aceasta, ce hie la ce pîrîu, nedobîndită este. Acmu *<277> vedem că încă şanţuri n-au, nici bine cred de numele nostru, că sint şi leşi aice. Pănă mîine, de or şi oblici, tot nu or crede. Cap cine le ieste, este şi tînăr şi nebun. Trebuieşte, de voim să ne mîntuim într-un ceas de acest nepriietin, pre lîngă voia lui Dumnedzău, însă să facem aşea: 
    Zac. 21. Oastea den loc de aicea, cît va trece pîrîul, îndată să să tocmască stoluri, să-şi ţie cineşi bulucul, rîndul, care după care va merge şi-şi va ţine locul. Noi, leşii, om ţine fruntea, după noi oştile mării sale cneadzului de Ardeal, după oştile ungureşti, măriia sa Ştefan vodă cu oastea sa, că hie cînd capetele şi mai pre urmă să hie să cade. Ieste, cum înţăleg, de aicea o dumbravă de ţine cîtva. Deci, pănă om trece dumbrava, va merge încet oastea, iară cum om trece şi or ieşi la vedere oştile, nemică neoprindu-se, să purceadă rînd după rînd în treapădul calului cel mare. Că să hie grije de vreo oaste în cîmp, să ne stea înainte, aceia grije nu ieste. Ce, cum ne vor vedea, de altă nu s-or apuca, ce îndată de şanţuri să facă. Să facem dară cu toţii năvală, pănă n-au şanţuri şi la grabă aşea de sirg, nici sineţele nu să slobod toate. Iară cetatea că ce va da cu puşci ori cu sacaluşe, acelea puţină pagubă fac în oaste, <277 v> ales care mişcă şi la un loc nu stă. Nu toate cîte să slobod glonţurile nemeresc, mai larg ieste pe de laturi decît omul. La noi este o poveste, că cine piere de glonţ de tun, tot era de fulger să moară. Mică ţintă este omul cu sabie zmultă şi mai lesne streleţului a nemeri o vrabie, decît pe un om călare cu arme. Graba pierde, adevărat, de multe ori, iară de multe ori izbîndeşte. Aicea anume graba trebuieşte, cu dînsa să ne mîntuim de acest fel de nepriietin, că într-alt chip, de nu om nevoi să-i spargem pînă nu să întăresc cu şanţuri, nice noi, cîţi sintem, nice de ar veni singur craiul, stăpînul mieu şi măriia sa cneadzul de Ardeal, nemică nu le vom face. La ce zăbavă va veni apoi lucrul, să să socotească şi noi aicea fără cară, fără hrană, ţărîi aceştiia va aduce zăbava noastră cu acest nepriietin mare scădere.” 
    Zac. 22. Acestea sfătuia Condraţchii, care toate priimind şi Ştefan vodă şi Petchii Iştiun, s-au slobodzit sfatul şi a dooa dzi dez-de-noapte, [161] cum au trecut Siretiul în vad oastea, au purces deodată, pe cum să alesesă la sfatul de cu sară. Iară numai deodată s-au ţinut ungurii de aceia socoteală, pănă au trecut dumbrava. Iară cît au trecut dumbrava, leşii îndată au purces <278> în bici spre cetate pre la Iucşeni, iară ungurii, cît au ieşit din dumbravă la vedere şi au zărit hărăţul căzacilor timpinat cu fruntea leşilor, că avea Timuş cu sine şi 200 de tătari, în loc au stătut Petchii Iştuan şi Ştefan vodă. Leşii cum s-au timpinat cu tătarîi şi cu căzacii călări, îndată i-au împins şi au stătut în tocmală pre culme asupra taberii căzăceşti, aşteptînd pre oastea ungurească şi pre Ştefan vodă cu oastea de ţară, totdeauna trimiţînd rînd după rînd, să vie mai curund, ce n-avea cui dzice. Au aşteptat Condraţchii de doaî ceasuri aproape, să vie ungurii, ce, dacă au vădzut că nu foloseşte, au suduit în gura mare pe Petchii Iştuan serdariul lui Racoţii şi pre Ştefan vodă şi au dzis să dzică trîmbiţa de război. Să rupsese den catane, den oastea lui Petchii Iştuan, vro 200 de catane, foarte de treabă oameni şi den moldoveni pre aceia samă şi au purces asupra căzacilor, dirept supt cetate. 
    Zac. 23. Căzacii, cum au simţit de leşi că sînt, cum au început a săpa şanţuri împregiurul taberii sale. Unii să apăra de leşi, alţii săpa bărbăteşte, de arunca pămînt pre căruţe şi într-o mică de ceas au rădicat şanţ, deodată mic, cît era amu piedică cailor. 
    Zac. 24. Leşii cu năvala dentîi au mărs pănă în tabără, <278 v> ce dacă au vădzut că nu vin celelalte oşti, s-au dat înapoi cu steagurile, pe după casele Tătăraşilor şi după besereca de acolea şi în nişte pomeţi ce era şi au stătut păn îndesară. Şi de acolea apoi s-au mutat în prejma cetăţii despre Ipoteşti, aproape de cetate, numai preste un dîmb, cît covîrşiia glonţurile den cetate. Au venit îndesară şi Petchi Iştuan cu oştile sale şi au descălecat pre dîmb despre Iucşeni, iară Ştefan vodă au venit şi au descălecat aproape de leşi. Şi aceste toate nu-ţi scriu, lăudînd vreo parte, ce tocma cum au fost, nu să fac laudă oştii leşăşti, am prea mulţi de ţară martori. 
    Zac. 25. Preste noapte au făcut căzacii şanţuri şi ş-au întărit tabăra, cît nu era a gîndi să-i mai dobîndească. Şi aşea s-au plinit toate cuvintele a lui Condraţchii grăite mainte. Nice mai năvălea nime la tabăra lor, ce îmbla numai cu harţuri şi din tătari şi den slugile lui Timuş ieşiia denafară. Iară tătarîi au stătut pănă a triia dzi şi fiind preste hirea lor a hi închişi, s-au cerşut mîrzacul carele era cu dînşii, să fie cu voia lui Timuş, să-i sloboadze, pănă nu-şi pierd caii. Ce trăgîndu-să mîrzacul să margă, Timuş den mîniie dobitocească i-au tăiat capul <279> mîrzacului. [162] Iară tătarîi totuşi într-aceia noapte au plecat den tabără şi au luat dentîi în sus pe la Cernăuţi, apoi pre la Hotin spre Movileu. Acolo, la ţinutul Hotinului, le-au ieşit pîrcălabul de Hotin, Jora, să le ţiie calea cu o samă de oameni. Ce, s-au supus tătarîi într-o vale şi s-au întors asupra pîrcălabului cu toţii şi îndată au plecat fuga pîrcălabul cu oamenii săi. Şi la goană, că i-au gonit tătarîi cîtva loc, au perit cîţva de ai noştri la acel războiaş, fără ispravă. S-au pomenit la sosirea lui Timuş la Suceavă, cum au sosit el singur şi au mărs la Dragomirna mănăstirea. Iară alte cete pre la toate mănăstirile au purces în jac. Ce Timuş au apucat cu o dzi înainte, de au întrat în tabără, iară celelalte cete de sirgu le-au plătit Dumnedzău plata pentru jacul caselor sale, că au mărs oastea lui Ştefan vodă de le-au ieşit înainte, de le-au ţinut calea şi s-au topit cîteva cete cu totul. 
    Zac. 26. Ştefan vodă, după ce s-au aşedzat oştile împregiurul cetăţii şi taberii căzăceşti, au pus puşcile cîte avea şi bătea în tabăra căzăcească, cu puţină stricăciune căzacilor, că-şi făcuse ei gauri în pămînt. Apoi, pentru spaima şi cetăţii, au mutat puşcile şi în tîrg şi den tîrg au bătut şi alăturea cu cetatea şi în tabără. Ieşiia dentîi <279 v> căzacii şi călări cu harţuri, însă puţine dzile. Şi după obiceaiul său, au dat într-o dzi năvală la puşci în tîrg şi venise aproape de puşci, cît una ce era mai aproape amu o apucase. Ce, şi atuncea îndereptîndu-i leşii, s-au întors căzacii în tabăra lor şi de atuncea numai ce ţinea şanţurile sale şi fura hrană de cai şi apă despre apa Sucevei den vale, pănă au mutat Condraţchii şi dentr-acolea 4 steaguri de leşi şi i-au închis şi dentr-acolea cu aceia straje. Şi apoi au mutat şi ungurii o samă de oameni şi aşea au rămas căzacii închişi şi strînşi de toate părţile. 
    Zac. 27. Cînd să lucra acestea la Suceavă, craiul leşăsc Cazimir cu 40.000 de oameni coborîia asupra căzacilor, de care coborîtul craiului ştiind Ştefan vodă, au trimis la craiul, cerînd agiutori den oastea sa să-i poată sparge pre căzaci de supt cetate şi tot într-aceia dată şi la Racoţii cneadzul Ardealului. De la amîndoi fără zăbavă au venit agiutori, că pre craiul leşăsc timpinînd soliia la Halici pre Nistru, îndată au pornit pre Dinof polcovnicul cu 600 de nemţi, cu 4 puşci şi o pivă. Iară de la Racoţii, singur hatmanul lui, Chimini Ianăş, au coborît cu vro 6.000 de oameni. Iară întîi de la craiul leşăsc sosind nemţii, s-au pus în deal, dirept asupra cetăţii, peste drumul carele vine den tîrg pre supt cetate. Şi au tocmit *<280> puşcile şi pioa dirept deasupra *[163] taberii şi-i bătea foarte tare, cît şi pen găuri îi nemeriia puşcile şi pioa. Şi acele puşci apoi curund au scurtat dzilele şi a lui Timuş, cu dirept giudeţul al lui Dumnedzău, pentru prada care făcuse besericilor. 
    Zac. 28. După aceia Chimini Ianăş, dacă au sosit cu oastea cneadzului de Ardeal, au trecut spre locul unde stătusă şi Petchii Iştuan, aşedzînd şi toată tabăra ungurească încă mai aproape de şanţurile căzăceşti. 
    Zac. 29. Căzacii amu fiind la mare strînsoare de hrană, închişi den toate părţile, amu pieile de pre cai morţi lua şi le herbea, şi opincile, rădăcini mînca, obosîţi de străji totdeauna şi străbătuţi de puşci. Timuş perit de glonţ de tun, cum dormiia supt cortul său, măcară că era în pămînt întins, l-au nemerit în picior glonţul, după care lovitură pănă a triia dzi au stătut mort. Rădicase pre unul anume Theodorovici hatman, după moartea lui Timuş, ce n-avea nici o putere amu căzacii numai ce era de perire spăimîntaţi. Şi într-o noapte, făcîndu-să spaimă în tabără a lor, au dat toţi ca oile de la şanţuri la podul cetăţii şi acolea împingînd cei de pre urmă pre cei dinainte, au cădzut de pre pod în şanţ, fărămîndu-se, alţii pe-ntunerec sărind de bunăvoie în şanţ, şi au perit mulţi den căzaci într-acea noapte den spaima aceia. Şi să să hie ştiut de cei denafară *<280 v> spaima ce să făcuse la căzaci, luată era tabăra atuncea. 
     Zac. 30. Făcusă o năvală nemţii craiului leşăsc asupra şanţului căzăcesc cu trei dzile mainte de ce să rănisă Timuş. Pre amiadzădzi era, cînd Dinov polcovnicul de nemţi, socotind fără grije pe căzaci, au dat ştire şi la leşi şi la unguri, la vremea ce vor audzi doba lui, să dea de toate părţile năvală, făcînd el cu oamenii săi năvala la şanţuri. Şi aşea au fost, că au mărs nemţii şi cu năvala dentîi luasă de la căzaci o bucată bună de şanţ. Ce, nesărind ungurii şi ai noştri de pe alte locuri, să facă căzacilor spaimă, s-au pornit toată căzăcimea cu singur Timuş la locul unde cuprinsesă nemţii şi nu din sineţe, ce apucînd drugi, hloabe, sineţe de a ţiiş, au împins pre nemţi de la şanţuri şi sărind după dînşii asupra unii rîpi, cum să suie drumul de la tîrg pe supt cetate, au perit nemţi la aceia rîpă cîţva, cît dzăcea tecsite trupurile de nemţi dentr-acea năvală la rîpă. 
    Zac. 31. Craiul leşesc sosise la Cameniţă, împrotiva căruia şi Hmil hatmanul, adunat cu hanul, purcesesă. Însă neştiind încă de sosirea craiului la Cameniţă, au pohtit Hmil pre hanul să aleagă o samă de oaste tătărască, să răpadză cu Vasilie vodă, să-i <281> scoaţă pre doamna lui şi averea şi pre fecioru-său den chisoare. Au dat hanul pre sama lui Şirim bei pre Vasilie vodă şi l-au pornit pre la Soroca. [164] 
    Zac. 32. Ce, într-aceleaşi dzile, amu neputînd a mai trăi căzacii de supt cetate, flămîndziţi şi străbătuţi, au legat tocmală cu Ştefan vodă şi Chimini Ianăş (că Condraţchii purcesesă bolnav la Cameniţă, den care boală i s-au prilejit şi moartea) ş-au dat cetatea căzacii pre sama lui Ştefan vodă, cu doamna şi cu toată averea a lui Vasilie vodă. Şi ei, pre cîţi rămăsese, au purces cu tabăra puţină. Cine-şi cumpărasă cai de la unguri, de la ai noştri şi de la leşi, de supt cetate dendată s-au tras pen tîrg, apoi pe Suceavă în gios, spre Siret, cu oameni de zălog de la Ştefan vodă, să margă cu pace. Şi aşea s-au fîrşit războiul căzacilor de supt cetatea Sucevei. 
    
    Capul al doodzecile 
    Încep. 1. În mică cumpănă stau lucrurile oameneşti şi răssipele a mare case şi domnii şi bine au dzis un dascal că lucrurile războaielor în clipala ochiului *<281 v> stau. Amu era Vasilie vodă sosît cu ordele tătărăşti la Prut, la Ştefăneşti, cînd l-au tumpinat vestea, cum amu cetatea au cădzut pre sama lui Ştefan vodă şi cum au perit şi Timuş şi căzacii, cîţi au rămas, puţini şi în giumătate morţi şi hămnesiţi şi oblicise şi Şirăm bei, ce era cu Vasilie vodă. Au stătut o dzi pre sfat, ce ari face cu un lucru ca acesta, ştiind că acolea supt Suceavă era oşti cîteva şi ungureşti şi leşeşti. Au ales cu sfatul mîrzacilor o samă de tătari, să lovască de-a direptul la Roman, iară altă drîmbă să lovască dirept supt cetate, că îmbla Vasilie vodă cu lacrămi, cădzînd la picioarele lui Şirăm bei şi cu multe daruri. Ce, cînd sta lucrul gata şi sfatul, numai să purceagă în ceambuluri tătarîi, sosesc de la hanul olocari la Şirăm bei, oriunde l-ari agiunge, într-acela loc să lase toate, măcară că ar hi şi asupra vreunii trebi şi îndată să purceagă îndărăpt, dîndu-i ştire că iată a treia dzi are război cu craiul leşesc. 
    Zac. 2. Dacă au înţăles Şirăm bei porunca hanului de întors şi cum era de aproape hanul de craiul leşăsc, au lăsat treaba lui Vasilie vodă şi s-au întors într-aceiaş dată cu oştile spre hanul. Iară Ştefan vodă, luînd pre doamna lui Vasilie vodă cu toată averea şi cu ficiorul lui Vasilie vodă, Ştefăniţă vodă, au purces de la Suceavă spre Roman şi cu al doilea conac au stătut în Roman, în mare grije de <282> tătari, da carii amu ştiia den străjile sale că au agiuns Şirăm bei cu Vasilie vodă la Prut. Iară luînd veste de întorsul oardelor tătărăşti, singur s-au aşedzat la Roman, în episcopie, iară doamna lui Vasilie vodă şi cu feciorul [165] lui o au trimis la un sat al său cu pază, anume la Buciuleşti pre Bistriţe. Chimini Ianăş den conacul dentîi de la Suceavă pe Muldova, de la Răciuleni, au ales 800 de catane şi Ştefan vodă 300 de moldoveni şi au trimis craiului leşesc într-agiutori la Cameniţă. Şi după ce au pornit acest agiutori Chimini Ianăş cu Ştefan vodă, în loc de mulţămită craiului pentru agiutoriul lui, carele îl trimisese şi el asupra căzacilor, iară cu celelalte oşti Chimini Ianăş au trecut în ţara sa, la Ardeal, cu izbîndă la stăpînu-său, la Racoţii. Iară Ştefan vodă s-au aşedzat, precum s-au pomenit, la Roman. 
    Zac. 3. Aicea pre scurt ni se cade a pomeni de Condraţchii leahul, polcovnicul craiului leşăsc, carele s-au pomenit că au fost venit într-agiutori lui Ştefan vodă asupra lui Timuş, că, măcară c-au fost om strein, cade-să să nu să tacă hărniciia lui şi hirea deplin ce avea. Om ales la lucrurile războaielor, că cine să va îndemna la bunătăţi, de nu să vor lăuda oameni harnici în lume, den carii unul era ales acest om? Tăcut, îţi părea că nu ştiia nemică, iară unde trebuia <282 v> să sfătuiască, izvor şi toate cu mare inemă şi pre cale; treaz, neînspăimat la războaie, cap oştenilor deplin, singur, unde trebuiia, în frunte, cu deplină tocmală învăţători. De multe ori, cu 1.000 de oameni, care avea supt mîna lui, pre trei mii de tătari au bătut şi pre căzaci cu miile, oriunde-şi să tîmpina, îi înfrîngea. 
    Zac. 4. Nu s-au pomenit de semnele ceriului, carile s-au prilejit mainte de acestea toate răutăţi şi crăiei leşeşti şi ţărîi noastre şi stîngerea casei aceştii domnii a lui Vasilie vodă, la rîndul său. Că era să să pomenească la domnia lui Vasilie vodă, pentru cometa, adecă steaoa cu coadă, care s-au prilejit cu cîţva ani mainte de aceasta aşea de grea premeneală aceştii domnii şi întunecarea soarelui, în anul cela, în care an s-au rădicat Hmil hatmanul cu căzacii asupra leşilor, foarte groadznică întunecare în postul mare, înaintea Paştilor, în anul <7156>, într-o vineri şi tot într-acela an lăcustele neaudzite vacurilor, care toate semnele în loc bătrînii şi astronomii în Ţara Leşască a mare răutăţi că sint acestor ţări meniia. Mă vei ierta, iubite cititoriule, căci nu ţ-am scris aceste semne la locul său. Crede neputinţii omeneşti, crede valurilor şi cumplitelor vremi, întreabă pe ce vremi am scris şi cît <283> am scris. Aş hi lipit aceste semne la rîndul său, ce amu era trecut rîndul la izvodul cel curat şi scriitori carii izvodesc, puţini să află, iară tipar [166] nu-i. Deci aicea de aceste semne îţi dau ştire şi ales povestea lăcustelor, care cu ochii cum veniia am prăvit. 
    Zac. 5. Cu un an mainte de ce s-au rădicat Hmil hatmanul căzăcesc asupra leşilor, aproape de secere, eram pre atuncea la şcoală la Bar, în Podoliia, pre cale fiind de la sat spre oraş. Numai ce vădzum despre amiadzăzi un nuor, cum să rădică deoparte de ceriu un nuor sau o negură. Ne-am gîndit că vine o furtună cu ploaie, deodată, pănă ne-am timpinat cu nuorul cel de lăcuste, cum vine o oaste stol. Înloc ni s-au luat soarele de desimea muştelor. Cele ce zbura mai sus, ca de trei sau patru suliţe nu era mai sus, iară carile era mai gios, de un stat de om şi mai gios zbura de la pămînt. Urlet, întunecare, asupra omului sosind, să rădica oarece mai sus, iară multe zbura alaturea cu omul, fără sială de sunet, de ceva. Să rădica în sus de la om o bucată mare de ceia poiadă şi aşea mergea pe deasupra pămîntului, ca de doi coţi, pănă în trei suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip. Un stol ţinea un ceas bun şi dacă trecea acela stol, la un ceas şi giumătate <283 v> sosiia altul şi aşea, stol după stol, cît ţinea de la aprîndz, pănă îndesară. Unde cădea la mas, ca albinele de gros dzăcea; nice cădea stol preste stol, ce trecea stol de stol şi nu să porniia, pănă nu să încăldziia bine soarele spre aprîndz şi călătoriia pănă îndesară şi pănă la căderea de mas. Cădea şi la popasuri, însă unde mînea, rămînea pămîntul negru, împuţit. Nice frundze, nice pai, ori de iarbă, ori de sămănătură, nu rămînea. Şi să cunoaşte şi unde poposiia, că era locul nu aşea negru la popas, ca la masul aceii mîniei a lui Dumnedzău. Cîteva dzile au fost aceia urgie; den părţile de gios, în sus mergea. Şi tot atuncea au fost şi aicea în ţară lăcuste şi după acela an şi la al doilea, însă mai puţine. Şi apoi şi în dzilile a lui Ştefan vodă, au fost lăcuste, însă pre unele locuri şi nu ca aceia desime, ca în cela an, de care s-au scris. Iarna să găsiia în pămînt îngropate pre multe locuri. 
    Zac. 6. Ne întoarcem acmu iară la povestea de unde am părăsît. Şi fiind acestea toate tot pe o vreme cu lucruri streine, ales cu lucrurile crăiei leşeşti şi împreunate, cum ai înţăles la războaiele Sucevei, nu ni să cade să trecem ce s-au lucrat între craiul leşăsc Cazimir şi între hanul Crîmului şi hatmanul căzăcesc, Hmil, atingîndu-să *<284> toate aceste şi de ţară. Sta craiul leşesc cu oştile sale supt Cameniţă şi dacă i-au venit şi de la unguri acel agiutor, de care s-au scris, luase sfat să purceadă de la Cameniţă împotriva hanului şi lui Hmil, unde-şi să [167] va timpina, să le dea război. Ce, luînd veste den limbi că au tras toate ordele hanul cătră sine, şi pre Şirîm bei, carele îl despărţise şi-l trimesesă în Moldova, să nu flămîndzească undeva în gios oastea, au socotit să să lipască de Moldova, pentru hrana oştii, la Nistru, şi acolea să aştepte pre tătari şi pre căzaci. Şi aşea au făcut: s-au mutat de supt Cameniţă şi ş-au pus tabăra la Zvancea. Şi îndată au făcut pod mereu pre coşuri peste Nistru, preste carile îmbla oştenii leşăşti, pănă preste Prut, la pîine, la fînuri, strica şi prisecile oamenilor. Şi era la Hotin pîine în stoguri, cu mare bivşiug într-acela an. Iară mulţi den leşi au plătit şi cu capetele hrana aceia de oameni de ţară, durîndu-i inema pentru munca sa. 
    Zac. 7. Hanul cu Hmil, dacă au vădzut că-i trag leşii la loc tare, să le hie a da război numai den frunte, s-au siit a merge asupra leşilor, aducîndu-şi aminte războiul de la Berestecica. Ce, Hmil s-au suit în sus şi au stătut cu tabăra la Husiatin, iară hanul au cuprins cîmpii Cameniţii den sus cu ordele sale. Însă n-ave <284 v> cum să-i flămîndzască pre leşi, că-i hrăniia Moldova. A merge iarăşi asupra lor, la strîmtoare, nu vrea, nice leşii la larg de tot vrea să iasă. Ce iară hanul au trimis pre Sefer Cazi aga, veziriul său şi craiul pre canţeliarul său supt cetatea Cameniţii şi acolea s-au legat pace şi s-au întors oştile, cineşi la locurile sale. Şi de atunce-şi Hmil au început a strica legătura sa cu tătarîi şi să cerca la Mosc. 
    Zac. 8. Vasilie vodă vădzindu-se în Ţara Căzăcească cădzut den domniie, despărţit şi de doamna sa şi de cuconi şi de avere (caută la ce aduce roata lumii mare case, că ce poate fi mai greu decît acestea? Dzic că nice moartea) şi nici o nedejde nu i-au mai rămas în prietenşugul căzacilor, singur s-au tras cu hanul, la Crîm să margă. Şi acolea şedzînd pre obrocul de la hanul în cetatea Ghiuzlăului cîteva luni, apoi de acolea l-au trimis hanul la Ţarigrad, la împărăţiie, pre porunca împărătească. 
    Zac. 9. Iară Ştefan vodă cu aşedzată domniie la Roman, tot la Roman au şedzut, pănă i-au venit şi steagul de domniie de la împărăţie, cu care treabă trimisese boieri şi pre Stamatie postelnicul, încă de la Suceavă. Au venit şi un agă mare cu căftan de domniie şi cu steagul în Roman de la împărăţie *<285>. (Caută aicea la ce voie au fost domniile ţărîi, pănă nu de mult şi la ce sint acmu.) 
    Zac. 10. La Roman petrecînd Ştefan vodă, cerca în toate părţile şi acmu unile, apoi altele de a lui Vasilie vodă tupilate, ori odoară, ori bani. Den dzi în dzi să vădiia unile la un loc, altele la alt loc. S-au oblicit şi la sluga lui credzută încă den boieriia lui, anume Gătoaie, un surguci [168] de a lui Vasilie vodă tupilat la dînsul de cîtva preţ, trimiţîndu-l pe dînsul la toate ce să lua den casa lui Vasilie vodă, pentru credinţa şi pre sama lui era odoarăle, cîte să lua. Mult au stătut în gînd Ştefan vodă, cu ce gînd l-au făcut acel furtuşag acea slugă a lui. Nu ştiu ce i-au părut pre dînsul şi dentr-alte semne mai denainte şi den fapta aceasta cu surguciul, i-au tăiat capul în Roman, dzicînd că: „De ar hi oprit un lucru ce i s-au cuvinit lui, l-aşi hi iertat eu. El au furat un lucru ce să cuvine unui domn.” 
    Zac. 11. A prăvi era aievea şi pedeapsa şi stîngerea casei lui Vasilie vodă şi cîndai osînda-i osîndiia şi pre oamenii de casa lui, ales nepoţii lui Vasilie vodă, pentru multe doară cît au făcut şi ei în vremile sale, sile şi scîrnăvii. Şi întîi pre Ştefăniţă păharnicul, feciorul lui Gheorghie hatmanul, încă la Suceavă i-au tăiat capul, apoi pre Alexandru păharnicul şi pre Enachie comisul, feciorii lui Gavril hatmanul, nepoţii lui Vasilie vodă, cu mare munci i-au omorît în Buciuleşti. <285 v> 
    Zac. 12. După ce au luat steag şi caftan de domniie Ştefan vodă în Roman şi cu acelaşi agă, carele i-au adus steag, au pornit birul şi pocloanele împărăteşti, au venit în Iaşi în scaun şi s-au aşedzat cu întemeiată de atuncea domnie, fără grije, că împărăţiia era tînără, copil încă. Vezirii era bucuroşi să hie lucruri cu pace den toate părţile. Ce domniia Ştefan vodă fără grije, numai o samă de lăpuşneni, ales Hînceştii, nu era deodată aşedzaţi şi fugisă Mihalcea Hîncul la turci. Ce, agiungînd Ştefan vodă cu bani la paşea de Silistra, l-au prins paşea şi l-au trimis în obedzi la Ştefan vodă. Şi l-au iertat şi l-au pus armaş al doilea. 
    Zac. 13. Preste scurte vremi după aşedzarea domniei lui Ştefan vodă, ş-au fîrşit dzilele sale şi Matei vodă domnul muntenesc, om fericit preste toate domniile aceii ţări, nemîndru, blînd, dirept om de ţară, harnic la războaie, aşea neînfrînt şi nespăimat, cît poţi să-l asameni cu mari oşteni a lumii. 
    Zac. 14. După moartea lui, au ales Ţara Muntenească pre Costantin vodă, feciorul lui Şărban vodă. Şi macară că era ficior de domn, ştiut şi lui Matei vodă şi altor domni mai înainte, tot au fost ferit, numai la nas puţin lucru era însemnat. Încă nu ieşise sufletul den Matei vodă deplin, cînd săimenii şi dărăbanţii, carii <286> la aceia simeţie să suise den izbînde cu Matei vodă, cît nici domniia, nici pre boieri întru nemică nu băga în samă, precum s-au arătat apoi şi aievea fapta lor, [169] au rădicat pre Constantin vodă domn şi au dat cu puşcile şi cu sineţele de veselie. Şi aceia domnie a lui Constantin vodă au dat dzile Tomei vornicului şi lui Iordachie vistiernicului. Toma vornicul cădzuse pre mîna lui Ştefan vodă de la cetatea Sucevei, iară Iordachie visternicul au venit singur de bunăvoie, ca un miel spre giunghiere, den Ţara Căzăcească, că fusese cu Vasilie vodă scăpat acolea. Era numai de perire amîndoi fraţii în Buciuleşti, închişi amîndoi şi porunca mergea una după alta, să-i omoară. Iară cum au audzit Ştefan vodă c-au stătut Costantin vodă la domniia Ţărîi Munteneşti, în loc au răpedzit, să nu-i omoară, că era fratele lor Costantin postelnic în Ţara Muntenească, cumnat cu Constantin vodă. Şi aşea au hălăduit Toma vornicul şi frate-său, Iordachie visternicul, atuncea de primejdiia morţii. Singur Dumnedzău, preste nedejdea omenească fereşte pe cei direpţi de primejdii, că ce oameni au fost aceşti doi aicea în ţara aceasta, ales Iordachie visternicul, fără scrisoarea mea credz că va trăi numele lor în veci într-această ţară de pomenirea oamenilor, den om în om. <286 v> 
    Zac. 15. Constantin vodă domnul muntenesc cu Ştefan vodă, amu nu era în viaţa aceia, cum era cu Matei vodă, însă era bucuroşi amîndoi de aşedzarea sa, ca nişte domnii noaoă. Aicea în ţară la noi s-au aşedzat pace, numai îmbla pre la margine oşti căzăceşti şi tătărăşti, dodeindu-se cu leşii, însă amu mai slabe războaie decît cele dentîi. Şi curund după aceia, s-au lăsat căzacii de tătari şi s-au legat cu Împărăţiia Moscului. Şi era la noi în ţară amu mai greu de dări, pentru mulţimea lefeciilor ce ţinea Ştefan vodă pre pilda lui Matei vodă, den carii nu fu mult şi făcură zarvă aicea în Iaşi mare între sine slujitorii. 
    Zac. 16. Era săimenii de toţi, cu cei den Ţara Muntenească şi cu cei de loc, de aicea, carii fusese în slujbă şi la Vasilie vodă, 1.000 de nemţi cu Lonceţchii polcovnicul, 400 călăreţi, leşi 200 cu Voicecovţchii, căpitanul de lefecii, moldoveni cu leşi amestecaţi cu Ruşcit căpitanul 300, lefecii de ţară cu Grumadzea căpitanul, 400. Atîta samă de slujitori ţiind Ştefan vodă, nici de la unii zarva nu s-au început, numai de la munteni săimeni şi capetele lor şi luase în voroavă cu sine şi pre săimenii ceşti de loc asupra nemţilor. Nemţii era pre giumătate aicea în Iaşi, iară 200 de nemţi cu polcovnicul lor îi ţinea Ştefan vodă la Suceavă. În postul mare era, cînd săimenii, den nebuniia căpitanilor săi şi den semeţiia de <287> care să împlusă încă den Ţara Muntenească, ş-au dat cuvînt în de sine [170] şi au purces bulucuri pen tîrg şi pre cîţi nemţi au aflat pre la uliţe i-au omorît. S-au făcut îndată o spaimă, o zarvă în tîrg. Nemţii, unii scăpaţi răniţi la curte, căpitanul lor de-abiia scăpat de la gazdă, cîţi au putut a strînge de oamenii săi şi cu aceia ce era la paza curţii într-aceia dzi, au apucat cerdacul în curte, cel de piatră, şi s-au orînduit de apărare acolea. Au stătut în mare zarve şi spaimă toată curtea şi singur Ştefan vodă la mare spaimă, altor slujitori <au luat> caii a mai mulţi pre la odăi. Un năroc au fost că bulucbaşii şi căpitanul săimenilor celor munteneşti s-au înşelat şi au venit la Ştefan vodă, chemîndu-i cu blîndeţe. Ce, cum au vinit înaintea lui Ştefan vodă, şi săimenii să buluciia atuncea toţi la un loc în preajma curţii, înloc au învăţat de le-au tăiat capetele şi căpitanului ş-a trei buliucbaşi. Şi aceia au fost potolitul aceii zarve a săimenilor, că cum au înţeles că le-au perit capetele, în loc au purces spre fugă. Acoperise iazul desimea şi apoi au luat spre Socola. În şes la ceiri, la pîrîul ce vine pe acolea, stătuse. Şi ieşise şi oastea asupra lor, toată curtea şi slujitorii şi nemţii, peste porunca lui <287 v> Ştefan vodă, amu cu steaguri, cu dobe, cît ce putea, veniia să-i agiungă, să-şi răscumpere den singele ce le făcuse săimenii lor. Ce au trimis poruncă tare Ştefan vodă pre la căpitani, cine ari cutedza să facă vreun război, cu capul va plăti, numai să să răspundze săimenilor celor munteneşti, să-şi margă la ţara lor, iară cei de loc să rămîie pre iertare de aceia faptă. Deci au purces muntenii spre codru, can cu fuga şi ceşti de loc o samă, iar o samă ce au rămas, i-au iertat Ştefan vodă. 
    Zac. 17. Nu era ca o nemică aceasta zarvă de aicea împotriva faptei care s-au făcut, curund apoi după aceasta de aicea, în Ţara Muntenească, săimenii cu dărăbanţii, fapta care de-abiia de să va afla în vreo ţară, ca aceia. S-au rădicat săimenii cu dărăbanţii şi toţi, preste toată ţara lor şi au abătut la casele boiereşti, cu arme fărămîndu-i înaintea ochilor giupîneselor lor şi cuconilor, făcînd rîs pre multe locuri de fămeile lor, jecuind casele şi averea. Şi nu numai în Bucureşti, ce şi la ţară, la multe case, perit-au mulţi boieri şi neguţitori jecuiţi de dînşii. Iară n-au răbdat Dumnedzău aceia faptă îndelung, ce, la ce certare au sosit şi ei, citi-vei la rîndul său. <288> 
    Zac. 18. De simeţiia aceia acelor slujitori şi faptă aşea scîrnavă şi de-abiia audzită într-alte ţări, supt mare grije şi ca-ntr-o robiie fiind Constantin vodă la slujitorii săi, nu ce porunciia el, ce ce vrea ei să facă făce, au agiuns pre taină la Racoţii craiul de Ardeal şi aicea la Ştefan [171] vodă domnul de Moldova, cerînd agiutori la mare nevoia sa de slujitori. Racoţii, om tînăr, în bine şi mare avuţie, zbura cu gîndul în toate părţile a-ş face ceva veste, bucuros acestui prilej, îndată s-au gătit cu oşti în Ţara Muntenească, dînd ştire şi la Ştefan vodă aicea, numai să purceadă, să să adune cu dînsul la apa Teleajinului. Numai ce i-au căutat şi lui Ştefan vodă a purcede de aicea cu oştile sale. Ş-au întrat Ştefan vodă în Ţara Muntenească pe den sus de Focşeani şi Racoţii s-au pogorît den ţara lui pre apa Teleajinului. 
    Zac. 19. Dacă s-au oblicit aieve la curtea lui Constantin vodă că coboară şi craiul şi Ştefan vodă cu oşti, au strîns căpeteniile slujitorilor şi le-au dat ştire de nepriietinşugul lui Racoţii, cum vine asupra scaunului lui. „Ce să hiţi gata şi nespăimaţi, precum aţi fost la atîtea războaie, tot cu izbînde, ales aceia slujitori fiind, cari vestite oşti în lume, căzăceşti, au înfrînt.” Acelea audzind, striga toţi păn într-unul: „La ei, la ei, numai să ni-i arăţi.” Şi aşea gătindu-se Constantin vodă, au purces den Bucureşti şi de la al <288 v> doilea conac au fugit de la dînşii spre Dîrstor, spre paşea de Silistra, că să agiunsesă şi cu paşea, dîndu-i ştire de toate aceste. 
    Zac. 20. Vădzîndu-se săimenii şi dărăbanţii înşelaţi de Constantin vodă, nemică den nebuniia sa n-au scăzut, ce în loc au rădicat domn pre Hrizica vodă anume şi i-au pus surguci în cap. Îndată acel Hrizica vodă au răpedzit cărţi în toată Ţara Muntenească, dînd ştire că den mila lui Dumnedzău au stătut domn Ţărîi Rumîneşti; de sîrg să să strîngă ţara la dînsul, la Telejin. Un aprod de-a acelui domnişor cu cărţi cădzind şi pre mîna lui Ştefan vodă, că neştiind nemică de oşti, mergea la slujitorii de giudeţul (cum dzic la dînşii) Buzeului, să încalece cu toţii, au dat în străjile noastre. Şi dentr-acelea cărţi şi din rostul aprodului au înţeles Ştefan vodă toată povestea şi de fuga lui Constantin vodă şi de rădicarea la domniie lui Hrizică vodă. 
    Zac. 21. Ştefan vodă cu oştile sale amu era la Sărata, iară Racoţii den munţi nu coborîse. Ce, nu era fără grije la noi, să nu vie acel domnişor întîi, să ne lovască pre noi, pănă a coborî Racoţii cu oştile sale. Deci, neştiind nemică de Racoţii, în ce loc este, nu s-au suit mai sus Ştefan vodă, ce au stătut pre cîmpii Buzeului preste trei dzile şi într-aceleşi dzile s-au coborît oştile sale Racoţii <289> în şes pre Teleajin. Şi nedescălecat bine încă cu toată tabăra, i-au dat ştire străjile lui, cum sosesc săimenii la vad, pedestrimea şi puşcile. La mare turburare şi [172] spaimă cădzuse Racoţii, aşea degrabă oaste simaţă apropiiată şi cu Ştefan vodă încă neîmpreunat, că acolea era să să împreune oştile. Să nu fie fost Gaudi căpitanul de nemţi a lui Racoţii la cumpănă, era să hie făcut săimenii o poznă oştilor ungureşti. 
    Zac. 22. Că cum au audzit de la Gherghiţe, unde rădicasă pre acel domnişor, capetele săimenilor şi dărăbanţilor de Racoţii, că ieste mai aproape cu oştile lui şi cum cu moldovenii încă nu este împreunat, au sfătuit să margă, să lovască întîi pre Racoţii. Cum le-au spus capetele sfatul, cum au început a striga toţi în toate părţile: „Haida, haida, la ei, la ei”. Neaşteptînd nice porunca, nice vremea, nici tocmală, nici pre lîngă sine vreo tabără, cum să cade unii pedestrime să margă, ce, care cum putea mai înainte, cum ar hi la lucru gata, mîna bivolii carii trăgea puşcile, tot în bici, nice la un loc încă strînsă oastea, ce care cum putea, buluc după buluc mai tare. Şi cum au sosit la vadul Teleajinului, cum au început a da cu sineţele şi deodată să stoliia, pănă ari agiunge şi celelalte bulucuri. Iară ce tocmală să hie la o oaste <289 v> care era ca un roi fără matcă. Puşcile cum au sosit la apă, bivolii pre hirea sa, năduşiţi şi de căldură, că era vara şi de osteneala călii pripiţi, cum au vădzut apa, cum au năvălit într-apă preste oameni şi au băgat puşcile într-apă după sine. 
    Zac. 23. Toate acestea socotind neamţul Gavdi, căpitanul lui Racoţii, au îmbărbătat pre Racoţii să-şi tocmască oastea, iară el singur, cu pedestrimea toată nemţască şi cu puşcile, au purces şi au stătut împotriva lor la vad şi au tocmit puşcile spre săimeni şi au început a da den tunuri în săimeni. Da şi săimenii din sineţe şi din puşci, cîte mai rămăsese nentrate într-apă. Iară nu fu zăbavă, ce, cît s-au apropiiat oastea lui Racoţii şi Gavdi le-au dat foc, odată, cum dau nemţii, au şi început a să mesteca săimenii şi dărăbanţii cu domnişorul lor. Şi vădzind Racoţii turburarea lor şi lucruri fără temei, au şi început şi pe den sus şi pe din gios a trece oastea pen vaduri. Şi îndată au purces toată pedestrimea muntenească şi domnişorul lor cu călărimea, de cîtă avea cu sine, în răssipă. La fugă, ce spori să hie pedestraşului înaintea călăreţului? Îndată i-au agiuns ungurii, călărimea. Nu era altă, fără direaptă osînda pentru faptele lor şi nu război sau vreo apărare, ce direaptă meserniţă. Trupurile dzăcea polog pre şleah şi spinii de pe laturi <290> plini de trupuri omeneşti. Şi multe bulucuri încă nesosite, pre carii, cum şi unde-şi i-au tîmpinat, aşea dzăcea, pănă în Ploeşti. Avut-au în ceastă zarvă Racoţii oaste cu sine ca 12.000 de oameni. [173] 
    Zac. 24. Lui Ştefan vodă Racoţii, îndată cît au sosit la Telejin, didesă-i ştire să vie cum mai de sîrg. Şi au mărs într-aceia noapte cu oastea cîteva ceasuri, iară tot războiul nu l-au apucat, ce diz-dimineaţă ne-au tîmpinat vestea de spartul săimenilor. Ce tot au mai mărs în urma lui Racoţii, carele cu toată tabăra purcesese îndată după munteni. Aproape de Ploeşti au stătut Racoţii cu oastea tocmită în două părţi şi Ştefan vodă cu oastea sa pre mijloc trecînd, au mărs de s-au adunat cu Racoţii. La adunarea lor au slobodzit toată pedestrimea lui focul şi tunurile şi apoi au purces oştile pre otace. Ştefan vodă au avut cu sine pănă la 5.000 de oameni şi foarte într-ales oaste. 
    Zac. 25. Tot într-aceiaşi dzi, după descălecatul lui Racoţii, au poftit Racoţii îndată pre Ştefan vodă la masă, vesel şi voios de izbîndă ce au făcut. Ciumpoiaşul cu cimpoi de urşinic la dvorbă cu dzicături. Şi apoi, dacă s-au mai veselit, au poftit pre Ştefan vodă pentru surlari să dzică şi au dzis şi surlarii. Era lîngă Ştefan vodă un mîrzac, anume Rusten mîrza, pre acela au poftit Racoţii să-l vadză <290 v> şi dacă l-au vădzut om sprinten, cu dzea îmbrăcat şi cu cojoc îmbrăcat cu soboli peste dzea, că-l purta Ştefan vodă bine, cum şi pre alţi slujitori – de-abiia de au avut la vreo domnie în ţară milă, cum au avut la acela domn – l-au pus pre mîrzacul Racoţii la masă. Şi au petrecut aceia dzi cu masa, pănă aproape de sară. A doa dzi au purces oştile pre Praova în gios. Şi aproape de Gherghiţă, a triia dzi, luînd veste Constantin vodă de răssipa săimenilor, au ieşit înaintea lui Racoţii cu 300 de oameni. Şi după adunarea şi cu Constantin vodă, Racoţii au trecut Praova pre pod şi s-au aşedzat cu tabăra şi a sa şi cu amîndoi domnii la Gherghiţă. 
    Zac. 26. A doa dzi după descălecatul oştilor, au făcut Racoţii masă mare şi au cinstit pre amîndoi domnii. El singur în capul mesăi, den-a-direapta Ştefan vodă, den-a-stînga Constantin vodă. Boierii lui cu boierii amînduror ţărîlor vîrstaţi; în fruntea tuturora Chimini Ianăş hatmanul lui. Vrei vedea cum înghite Racoţii, mari şi înalte gînduri, cum s-ari vedea crai preste crai şi domn preste domni. Orb nărocul la suiş şi lunecos a stare la un loc, grabnic şi de sîrg pornitori la coborîş. Toate acestea turcii prăviia cu coada ochiului, aceste tovărăşii ţărîlor acestora. 
    Zac. 27. După aceasta petrecanie, Racoţii orînduind pre Borăş Ianăş cu 2.000 de oameni şi Ştefan vodă lefecii <291> săi şi leşi şi muldovenii, [174] să margă în urmă, unde ari înţelege vreo strînsoare de săimeni ori de dărăbanţi, să-i cerce. Iară Racoţii s-au întors la Ardeal şi Ştefan vodă în ţară, iară Constantin vodă la Bucureşti. Şi atuncea să vedzi de sîrg şi plata săimenilor ş-a dărăbanţilor în toată Ţara Muntenească de Constantin vodă. 
    Zac. 28. Cîţi săimeni au rămas de la războiul cu Racoţii la Telejina şi capetele lor n-au răbdat mulţi în Ţara Muntenească să rămîie, ce unii au trecut Dunărea, iară alţii, cîţi au rămas, n-au hălăduit de moarte, nice unul. Şi nu pănă la o vreme i-au cercat Constantin vodă, ce vro doi ani. Unde-şi să obliciia săiman sau dărăbanţ, îndată îl înţepa. Plin cîmpul şi pre lîngă Bucureşti şi pe lîngă alte oraşe de trupurile lor înţăpate. Şi cum aducea cineva la divan ori fără divan şi striga: „Doamne, ia, şi iesta au fost săiman!”, în locu-l înţepa şi cine-l aducea lua plaşcă, cum dzic muntenii. Pănă într-atîta să suise certarea lor, cît den pizmă unul pre altul giura c-au fost dărăbanţ şi înloc pieriia. Să făcea unora şi năpăşti den pizmă, care den oameni nu lipseşte în lume nici dănăoară. Ce giura pentru dînsul alţi oameni şi hălăduiia sau de striga: „N-am fost, n-am fost dărăbanţ”, giura ceia ce-l prindea, c-au fost şi înloc îl înţepa. 
    Zac. 29. Făcut-au bogată dobîndă Ţărîi Munteneşti Borăş Ianăş <291 v> şi ai noştri, pănă şi la olatele cele turceşti n-au hălăduit. Fost-au în ceambuluri şi mîrzacul cela, de care s-au scris, Rusten mîrza, ce, acolea au rămas în Ţara Muntenească, aproape de Dunăre tîmpinîndu-se cu nişte slujitori călări munteneşti. Lovisă şi pre unguri muntenii la sat la Călugăreni, pre sîngur Borăş Ianăş, ce apoi pre urmă i-au purtat rău slujitorii lui Ştefan vodă. Fost-au acestea în anul 7163. 
    Zac. 30. După acestea toate ce s-au lucrat în Ţara Muntenească, aicea domniia lui Ştefan vodă au fost în pace, de să poate dzice că are casa aceia pace, lîngă carei alta lipită de părete arde. Aşea şi ţara noastră nu să poate dzice că au fost cu pace temeinică, cînd răutăţile din Ţara Leşască şi den căzaci nu ieşiia. 
    Zac. 31. Să rădicase pre acele vremi un tîlhari anume Ditinca, carele a vederea, fără siială, îmbla în ţinutul Hotinului şi a Cernăuţilor şi porunciia satelor. Ce, au trimis Ştefan vodă pre Bucioc stolnicul cu o samă de slujitori şi l-au spart şi toţi oamenii lui i-au răsipit. Şi tot într-acelaşi an au purces hatmanii leşeşti asupra căzacilor [175] iarna şi au poftit şi de la Ştefan vodă agiutori. Şi le-au dat 700 de oameni într-ales slujitori cu Voicehovschii căpitanul. Ş-au mărs leşii asupra lui Hmil hatmanul, carele pierdzînd nedejdea în tătari <292> să-şi scoaţe lucrurile la cap asupra leşilor, să lepădase de tătari şi să legasă cu Moscul. Şi au făcut leşii într-acea iarnă mare răutăţi, împreunaţi cu tătarîi şi cu ai noştri în Ţara Căzăcească şi închisese pre Hmil hatmanul cu moscalii la un loc, foarte fără veste şi cu puţin lucru n-au luat toată tabăra moschicească şi a căzacilor. Iară o samă de cară cu 24 tunuri au rupt. Ce, acela geri şi viscol au lovit, cît multă oaste de îmbe părţile au perit de frig. Şi să pomeneşte acela război, de-i dzic Driji Pole, pănă astădzi. 
    Zac. 32. La anul după acestea, împlut Racoţii Gheorghii cneadzul de Ardeal de duhuri spre mare lucruri, îndemnat şi de şvedzi, carii rădicase şi ei cu Carol Gustav craiul lor asupra leşilor oaste, au început a să agiunge cu Hmil hatmanul căzăcesc, să hie în Ţara Leşască crai Racoţii. Şi de atuncea îmbla solii şi a lui Racoţii la Hmil hatmanul şi a lui Hmil la Racoţii. 
    Zac. 33. S-au întunecat soarele într-acel an, la luna lui iunie, cu mare groaze, cît perise soarele cu puţin nu toată lumina, tocma amiadzădzi şi mulţi oameni, neştiind a să feri de o întunecare ca aceia şi privind la soare mult, au pierdut vederea în toată viaţa lor. <292 v> 
    Zac. 34. La anul după aceasta, împreunat craiul şvedzăsc cu cneadzul de Prusi, domnul de Brandeburg, cuprinsesă toată crăiia leşască, scaunele amîndoao, şi Varşavul şi Cracăul, înfrîngînd cu războiul de faţă pre craiul leşesc cu toată oastea lui. După care izbîndă şvedul, cum s-au dzis, cuprinsesă mai toată Ţara Leşască şi i să închinase şi hatmanii leşăşti, neavînd încătro lua, că dintr-acolea şvedul, dencoace Hmil hatmanul cu oştile căzăceşti şi cu cîţva voevodzi moschiceşti, craiul leşăsc singur, Cazimir, ieşit den ţara sa în Ţara Nemţască. N-ari hi gîndit nime să iasă crăiia leşască de supt cumpăna ca aceia! Iară aceste lucruri mai de-amănuntul să să cerce, cine va vrea, la hronigrafii lor. Noi ne întoarcem la ale noastre. 
    Zac. 35. Dacă au vădzut craiul şvedzăsc că el să stăpînească o crăiie preste mare, cum este şvedzască şi alta dencoace de mare cum ieste crăiia leşască, nu ieste cu putinţă, şi neamurile osebite şi din lege şi din obiceaiuri şi hatmanii leşeşti încă îndată l-au părăsit şi s-au dat spre nemţi, au îndemnat pre Racoţii cneadzul Ardealului, [176] numai să vie asupra crăiei leşăşti şi cu aceia soliie au trimis şi la Hmil hatmanul şvedul. Deci au stătut Racoţii pre gătire <293> cu oşti, trimiţînd şi la domni, în Ţara Muntenească şi aicea la noi. Deci Hmil hatmanul i-au pornit 20.000 de căzaci cu Anton polcovnicul într-agiutori şi Constantin vodă domnul muntenesc pre Odivoianul căpitanul său, cu 2.000 de oameni, iară Ştefan vodă domnul nostru pre Grigorie Hăbăşescul sărdariul său şi cu Frătiţa căpitanul de Fălciiu, iară 2.000 de oameni. Şi s-au adunat toate aceste oşti, şi ale noastre şi cele munteneşti cu căzacii la Cernăuţi, ş-au întrat în Ţara Leşască pe la Sneatin. 
    Zac. 36. Racoţii trăgînd oastea preste munţi, au coborît în Ţara Leşască pe la un oraş anume Strîi şi acolea şi cestelalte oşti căzăceşti, muldoveneşti, munteneşti i-au ieşit înainte. Şi au luat pre supt munţi îndată la Cracău, la scaunul crăiei leşeşti, care oraş era amu cuprins de şvedzi. Şi luînd Cracăul oraşul Racoţii pre sama sa, au purces spre Varşeav şi acolea s-au împreunat cu craiul şvedzăsc. Spun de craiul şvedzăsc să hie dzis, după ce au vădzut oastea ungurească: „Nu vei stăpîni tu pre leşi cu aceasta oaste!” 
    Zac. 37. Împăratul nemţesc, vădzind nevoia leşilor de şvedzi şi craiul de Daniia aşijdere temîndu-să de puterea şvedzilor, să nu crească pănă într-atîta, au stătut la un sfat amîndoi, să nu lase crăiia leşască să cuprindză şvedul. Şi îndată, craiul de Daniia au întrat cu oştile sale *<293 v> în Ţara Şvedului şi împăratul nemţesc au dat craiului leşesc agiutori. Deci, numai ce i-au căutat craiului şvedzăsc a lăsa pre Racoţii şi a merge <în> apărarea ţărîi sale. Apoi şi Racoţii ce au păţit în Ţara Leşască, că nu om lungi mai mult, numai scrie scriitoriul lor anume Toppeltin. El dzice pre scurt aşea: „Ce au petrecut leşii de Racoţii, să scrie leşii. Iară la ce au sosit Ardealul den ceste îmblete a lui, noi o mie de ani să plîngem cu lacrămi.” 
    Zac. 38. Leşii, cum au lipsit craiul şvedzăsc de lîngă Racoţii, îndată s-au îmbărbătat şi hatmanii lor şi Cearneţchii voevodul şi încă puţină oaste avînd la un loc au lepădat carele şi numai cu călărimea, sprinteni s-au făcut a fugi de Racoţii, pănă l-au tras cu oştile lui aproape de Litva. Deci au răsărit şi i-au luat dosul şi aşea Racoţii, vădzîndu-să înşelat, au lăsat pre Gavdi căpitanul său cu o samă de pedestrime la [177] un oraş anume Briscea Litovsca, el sîngur s-au întors înapoi cu leşii în spinare la toate conacele. Didese leşii ştire şi la hanul şi amu purcesese şi hanul cu oastea lui, cu toată, asupra lui Racoţii. Au pierdut sărita Racoţii curund, însă nedejduia căzacilor, carii dacă l-au adus pănă la Meji Boje, la un tîrg în Podoliia, au stricat toate podurile pre urma sa. Şi de acolea au plecat fuga <294> şi ai noştri la Nistru şi muntenii. Şi aşea au cădzut Racoţii în mîna leşilor, cerîndu-şi de la dînşii viaţă cu răscumpărare de doao milioane, să le dea leşilor bani, pentru care bani zălog luînd leşii pre Apafi, fratele cneadzului de acmu Ardealului. 
    Zac. 39. Amu apropiindu-se cu oştile hanul, au făcut creştineşte cu Racoţii leşii, l-au luat şi l-au slobodzit în ţara lui. Iară oastea lui cu Chimini Ianăş lăsată, toată au mărs în robiia Crîmului. Spun de nişte steaguri de catane, că cu năvală pen tătari ş-au făcut cale şi au hălăduit. Iară mainte decît aceste tîmplări, nemişii de Ardeal să rupsese de la Racoţii, fără voia lui, năzuind la ţara lor pe aicea, pen ţară, pe la Cîmpul Lung. De carii dînd ştire Racoţii la Ştefan vodă, au trimis Ştefan vodă la Cîmpul Lung, de le-au ţinut calea. Mare osîndă pre oameni, cîţi s-au topit atuncea unguri în ţară la noi, în munţi! Zălogul, care s-au pomenit mai sus dat leşilor de la Racoţii, au şedzut pănă au murit în Liov şi banii n-au mai luat leşii. 
    Zac. 40. Nu s-au pomenit de prada leşilor în Ţara Ungurească, cînd Racoţii îmbla pen Ţara Leşască spre Litva, iară Liubomirschii cu 4.000 de oameni au întrat în ţara lui Racoţii şi multe sate şi tîrguri au ars. <294 v> 
    Zac. 41. Într-acest an ş-au sfîrşit şi Hmil hatmanul căzăcesc dzilele sale, începătura şi izvor a toate răutăţi acestor părţi de lume, a multe ţări, cetăţi, stîngere şi răzsipă. Purcesesă cu oastea sa în tîmpinarea lui Racoţii, înţelegînd de Racoţii la ce slăbiciune au sosit de leşi şi de hanul cum au mărs asupra lui. Ce, nu să ştie cu ce gînd mergea şi el, că spun că scîrşca în dinţi, amu în tabără bolnav şi dzicea: „Ah! De mi l-ar da Dumnedzău pre mîna mea pre acel dulău scurt!” Aşea sint căzacii la tovărăşiie de nedejde! Ce, curund într-acesteş dzile, au murit Hmil hatmanul în tabără, precum s-au pomenit. 
    Zac. 42. Preste voie era turcilor aceasta înălţare a lui Racoţii, cît amu poftiia să iasă la crăiia leşască şi împreunarea lui cu aceste [178] două domnii, de Muldova şi de Ţara Muntenească. Şi era la turci lucruri slabe, împăratul încă tînăr. Au sfătuit capetele o samă şi au ales pre Chiupruliul, om cu hirea tare şi vrăjmaş, ş-au grăit împărătesăi, îmmei împăratului: „De nu s-a pune un om ca acesta ispravnic împărăţiei, Ardealul, Muldova şi Ţara Muntenească sint ieşite den mîna împărăţiei”. Deci cum au stătut Chiupruliul la vezirie, cum au luat asupra sa toate şi întîi au stătut după lucruri de casă a aşedza, a lămuri lefele, cine cît ia fără ispravă de la împărăţiie, pre mulţi omorînd den capete. <295> Apoi aşedzînd acestea toate, au pus gînd rău pre Racoţii şi pre aceste doao domnii. 
    Zac. 43. Ştefan vodă vădzînd patimile şi răzsipa lui Racoţii şi temîndu-să de hanul, că era în sus, au purces den Iaşi la Suceavă. Şi de atuncea, den vreme în vreme aştepta şi asupra sa primejdie. Şi hanul, după ce au luat toată oastea lui Racoţii în robie şi toate capetele Ardealului şi pre Chimini Ianăş hatmanul lui Racoţii, între carii den boierii Ardealului au fost rob şi Apafi Mihai, carele ieste acmu cneadz de Ardeal, trimisese hanul doi agi mari ai săi, unul la împărăţiie, să ştie împărăţîia de izbînda lui şi altul la Ştefan vodă, cu poruncă să iasă hanului la Ţuţora înainte. Şi au luat cu aceia spaimă de la Ştefan vodă cîteva pungi şi au trecut spre Crîm pre la Orhei şi pe la Lăpuşna. Ştefan vodă, după trecutul hanului, au venit în Iaşi. 
    Zac. 44. Toată povestea să ştiia la împărăţîe de Ştefan vodă şi de Costantin vodă, cum sint la sfat cu Racoţii una şi cum i-au dat asupra leşilor oaste, iară şi leşii cu laudă mare asupra ţărîi, căzacii aşijderea, pentru moartea lui Timuş. Veziriul sîngur amu să gătiia asupra lui Racoţii şi la domnii amîndoi trimisese porunca pre un agă mare de la împărăţîie, anume Uzun Ali bei (spun de acest turc c-au fost cap mare la turci <295 v> şi cu sfatul lui s-au ales la vezirie Chiupruliul şi apoi de Chiupruliul au perit), întrebînd pre domni, apuca-se-vor ei să margă amîndoi asupra lui Racoţii cu oşti, să facă această slujbă împărăţiei, să să curăţască şi de faptele sale cu amestecăturile ce avuse cu Racoţii? Şi atuncea spun că pusese gînd Chiupruliul să aducă pre Vasilie vodă den Edicula, de unde era închis, să-l puie crai la Ardeal în locul lui Racoţie, care lucru nu ştiu cum ar hi putut fi pentru lege, iară puterea ce nu lucreadză? [179] 
    Zac. 45. Care poruncă dacă au venit la Ştefan vodă aicea şi pre atuncea purcesese Ştefan vodă la munte, să aleagă loc de mănăstire care să cheamă acmu Caşinul, de la Răcăciuni m-au trimis pre mine în Ţara Muntenească, sfătuindu-se cu Constantin vodă, ce răspuns vor da, viindu-le amîndurora o poruncă şi la un prepus fiind amîndoi la împărăţie şi amîndooă domnii atocma într-un chip de primejdie aproape. Iară nestătătoare şi lunecoase hirile omeneşti! La greu şi la nevoie cineşi de sine să stea şi apoi şi cela şi celalalt mai lesne pier! Şi nice era putere alta, siliia care de care să iasă mai bun, cu primejdiia altuia la împărăţiie. 
    Zac. 46. Nu s-au apucat de acela sfat Constantin vodă cu Ştefan vodă, ce încă să temea să nu iasă ceva de la dînsul, să vădească la împărăţiie Ştefan vodă, ce-au răspuns: „Cum ari <296> socoti dumnealui, fratele nostru, mai bine, aşea să răspundze lui Uzun Ali bei şi să ne facă ştire, pre aceia cale să răspundem şi noi”. Au priceput Ştefan vodă îndată îndoită inema lui Constantin vodă şi meşterşugul şi au scris la Uzun Ali bei, cum el este gata pre toată porunca împărătească, unde va hi voia măriei sale veziriului, acolo va merge cu toată oastea sa. Însă nu era acest răspuns den toată inemă. 
    Zac. 47. Constantin vodă s-au apucat îndată de pungi, să-şi tocmască domniia cu bani, că era avuţia lui Matei vodă neclătită încă, cu multe pricine la împărăţie, dzicînd că el n-au luat domniia cu sabiia sau cu nescai oşti streine, ce l-au ales ţara după moartea lui Matei vodă şi el, de mare sile a lui Racoţie şi a lui Ştefan vodă, temîndu-se de dînşii, au dat puţină oaste, carii nicişi era munteni, ce mărgineni de Muldova, cît să hălăduiască de la scîrba lor. Şi cu de acestea siliia să-şi tocmască domniia. 
    Zac. 48. Vizirul deac-au vădzut că nu să apucă ei să să sfădească cu Racoţii şi nu va face nemică cu aceasta, au stătut asupra domnilor, numai să vie să sărute poala împărăţiei de domnie şi să-şi margă iar la domnii. Atuncea s-au apucat Ştefan vodă la Uzun Ali bei deodată că va merge, pe de altă parte <296 v> giuruia toată avuţiia sa, numai să-l ierte vezirul de venit la Ţarigrad. Şi aceia au mîncat capul apoi a lui Uzun Ali bei, că domnilor aşea au răspuns vezirul, că de ari împle unul cîte o casă de galbeni de aur, nu poate acest lucru să nu vie aicea. „Şi de vor veni, iară domni vor fi. Iară de nu va veni Ştefan vodă, într-un ceas oi pune pre acesta”, arătînd pre Ghica vornicul, carele era capichihaia lui Ştefan vodă la Poartă. Spun de Ghica vornicul, cum au dzis acest cuvînt veziriul, el au şi alergat de au sărutat poala veziriului. [180] 
    Zac. 49. Iară cît putem a înţelege den mulţi şi den multe lucruri pre urmă, adevărat de ar hi mărs Ştefan vodă la Poartă, domn ar hi ieşit iară, că era Chiupruliului cu mai mare veste să aducă pre domni la poala împărăţiei, pre carii îi ţine împărăţiia la prepus de hainie. Şi spun de Vasilie vodă că mare grije avea că va veni Ştefan vodă la Poartă şi să hie dzis în taină: „Să nu-l aducă dracul aicea!” 
    Zac. 50. Iară cu anevoie este a merge de bunăvoie la grije şi cumpăna vieţii, ştiindu-se la atîtea mestecături şi avînd acolea la Poartă atîţe pîrîşi greci, cărora să luase tot ce avea la începutul domniei *<297> lui şi mulţi au şi perit, că au fost la începutul domniei aceştiia mare jacuri a oameni streini, ales a greci, de oamenii lui. 
    Zac. 51. Începuse Ştefan vodă şi să lucra tare mănăstirea Caşinul, iară la anul după urdzitul ei, i-au venit maziliia, viind domn în scaunul ţărîi Ghica vodă, însă întîi lui Constantin vodă, cu cîteva luni, cu Mihnea vodă. 
    Zac. 52. Domniia lui Ştefan vodă au fost cu mare bivşug ţărîi la toţi anii domniei sale, care s-au trăgănat tocmai 5 ani, în pîine, în vin, în stupi, mare roadă în toate. Om deplin, cap întreg, hire adîncă, cît poţi dzice că nasc şi în Moldova oameni. La învăţături solielor, cărţilor la răspunsuri, am audzit pre mulţi mărturisind să hie fost covîrşind pre Vasilie vodă. Mesele şi petrecăniile ceştii domnii de-abiia la o vreo domniie să să hie prilejit, nu fără mare desfrînăciune la lucruri peste măsura curviei. Slujitorii mila şi cinstea care au avut la această domnie n-au avut nice la o domnie, de cînd odoacă ţara. Iară cum i-au plătit slujitorii lui la maziliie, citi-vei mai gios, la întratul Ghicăi vodă în ţară şi la ieşitul lui den ţară, în Ţara Ungurească. Ieşirea lui Ştefan vodă den ţară au fost în anul 7165, tocma pre aceia vreme i-au venit maziliia, pe ce vreme <297 v> au scos şi el pre Vasilie vodă den scaun. 
    
    Capul doaodzeci şi unul
    Încep. 1. Iară domniia Ghicăi vodă, cum s-au prilejit, s-au pomenit la domnii trecute, cum fiind capichehaia la Poartă, au ieşit la domnie. Era aicea în ţară den dzilele altor domni, neguţitoriia ţiind, pănă la domniia lui Vasilie vodă. Fiind de un neam cu dînsul, arbănaş, l-au trasu-l Vasilie vodă la curte şi deodată la boierii mai mănunte, apoi la vorniciia cea mare de Ţara de Gios au agiuns. Şi ţiindu-l Vasilie vodă de credinţă, l-au trimis la Poartă capichihaia, vădzîndu-l şi om cuntenit la toate şi scump, cum să cade hie cînd capichihăei să hie. [181] Şi aşea au stătut de tare cu Vasilie vodă, cît, pănă în vremea ce s-au luat amu cetatea Sucevei cu doamna lui Vasilie vodă, la toate răscoale, la pribegii, cîte să prilejise lui Vasilie vodă, de au ieşit în doao rînduri den scaun şi după sminteala sa şi în Ţara Muntenească cu căzacii, tot au ţinut domniia lui Vasilie vodă nestricată la împărăţie, pănă ce au sosit Ştefan vodă la Roman, după <298> izbînda de cetatea Sucevei. Atuncea trimiţînd Ştefan vodă pre Stamatie postelnicul cu cîţva boieri de ţară, să-i isprăvască steag de domniie şi aicea pre fecioru-său, pre Gligoraşco, care apoi a fost domn în Ţara Muntenească, îl trimisese în Ţara Ungurească, la închisoare. Deci n-au avut ce mai face şi împotriva unii ţări şi audzind de fecior la închisoare, au stătut şi el cu boierii lui Ştefan vodă alăturea pre trebile lui Ştefan vodă şi au venit şi singur cu aga, carile au venit cu steagul şi cu alţi boieri în ţară. 
    Zac. 2. Ştefan vodă socotind iară aceia care socotise şi Vasilie vodă în Ghica vornicul, că este om de capichihăie, neavînd gînd să poată să iasă unul ca dînsul la domnie, l-au făcut de casa sa, cu nepoată-sa, fata Sturdzii visternicului, după feciorul lui, Gligoraşco postelnicul. Şi după ce l-au făcut cuscru de casa sa, pre feciorul său boierindu-l cu agia, pre Ghica bătrînul l-au trimis iară la capichihăie, la Poartă şi au fost pe trebile lui Ştefan vodă, pănă ce i-au venit maziliia. Chemîndu-l veziriul Chiupruliul la sărutarea poalei împărăteşti şi necutedzînd a merge Ştefan vodă la Poartă, au dat Ghicăi vornicului domniia ţărîi. 
    Zac. 3. Purces-au Ghica vodă spre ţară cu doi agi, den carii *<298 v> era unul musaip la împărăţie şi întîi pre Izmail aga (carele apoi au cădzut agă spahiilor), Schimni ceauş. Ştefan vodă îmbla legănîndu-să, încotro va lua, că era unii de-l sfătuia să margă la căzaci, ce era acela sfat fără temei, cînd vedea că de acolo Vasilie vodă, cuscru fiind lui Hmil, nu s-au putut pune în picioare, pănă au stătut cu gîndul numai să purceagă spre Racoţii, de la care avea cărţi cu giurămînt, să nu se lase unul pe altul, pănă or avea o pîine, să o împarţe. 
    Zac. 4. Aicea caută ce mulţemită au avut Ştefan vodă de slujitorii săi cei miluiţi: La Podul Leloaie, cînd era Ştefan vodă, s-au rădicat slujitorii toţi, să jecuiască carăle. Şi să nu hie fost Gligoraşco vodă, ficiorul Ghicăi vodă, arătîndu-le mare certare, n-ar hi fost fără aceia. Striga: „Lefe, lefe să ne dea!” Aceia mulţemită au făcut atuncea lui Ştefan vodă slujitorii pentru mila, care n-au avut slujitorii nici la o domnie. [182] 
    Zac. 5. De la Tîrgul Frumos Ştefan vodă, dăruind cu un surguci pe Gligoraşco vodă, domnesc, l-au întors cu slujitorii la Iaşi, iară el, lovind pre la Buciuleşti, la Cumăneşti, au întrat în munţi în Ţara Ungurească. Ghica vodă peste puţine dzile au întrat în Iaşi, tot într-acela an 7165, mainte de Paşti cu o săptămînă. 
    Zac. 6. Şi într-acelaşi an veziriul împărăţiei, Chiupruliul, <299> purcegînd asupra Ardealului, mersese poruncă şi la hanul să încalece şi amu era în Bugeag hanul. Şi încă bine neaşedzat Ghica vodă, stînd îndată după gătire la oaste, că-i venise şi lui poruncă să încalece cu toată ţara, veni veste cum Ştefan vodă trece munţii cu oaste în ţară. Şi viind întins, au stătut cu tabăra dencoace de Roman, la Săboani, iar pre Tălmaci păharnicul îl trimisese cu străji spre Tîrgul Frumos. Cu puţine dzile mainte de aceasta veste de Ştefan vodă, au perit Grumadzea căpitanul de Ghica vodă. 
    Zac. 7. Precum era Ghica vodă plecat spre sînge, cu mare cuntenire l-am cunoscut aicea, că era cîteva cărţi a o samă de boieri prinse la mîna lui, cu care chema pre Ştefan vodă să vie, că avînd Ştefan vodă mare priietinşug cu Săfer Cazi veziriul hanului, carele îi scrie de multe ori: „Ce porţi grije de mazilie? Au aşea de neputernici ţii tu pre hanii de Crîm, că de ari vrea să ţie un domn de Muldova supt aripa sa, nu l-ari putea să-l ţie şi preste voia altora?” Şi aşea atunci pre Stamatie postelnicul au poruncit la Ştefan vodă, cum va trece hanul spre Ţara Muntenească, el să vie în scaun. Iară ce le ieste lor a batgiocuri pre creştini? Şi aşea viind Ştefan vodă în nedejdea lui Sefer Cazi aga şi Racoţii vădzînd asupra sa greul ce-i veniia, era bucuros *<299 v> să să tulbure ţărăle aceste în vrun chip. 
    Zac. 8. Ghica vodă îndată au răpedzit pre Stamatie postelnicul la hanul, măcară că era cartea lui la Ştefan vodă scrise, prinsă de Ghica vodă, că venise de curund Stamatie de la Crîm. I-au giurat că n-are nici un bănat, ce iară pre dînsul nedejdea lase, să tocmască acest lucru. Au mărs postelnicul Stamatie şi au stătut la Sefer Cazi aga veziriul hanului şi au scos pre singur Şărîm bei aicea împotriva lui Ştefan vodă. Nu vrea Sefer Cazi aga, ce i-au arătat Stamatie postelnicul mare stricăciune ţărîi, de să va face într-alt chip. Ce şi agiutoriul era foarte ciudat, că venise Şirîm bei cu vro 300 de tătari şi nici la puţin război ce au fost la Strungă, n-au fost, nice s-au apropiiat. 
    Zac. 9. Ghica vodă după ce au răpedzit pre Stamatie postelnicul la hanul în Bugeag şi vădzind apropiierea lui Ştefan vodă, au purces spre Ţuţora şi la Ţuţora preste puţine dzile s-au împreunat cu Şirăm bei, făgăduind *[183] şi hanului şi lui, pentru osteneala lui, daruri. Au purces în frunte Şirăm bei şi feciorul Ghicăi vodă, Gligoraşco vodă. Şi mărgînd toată noaptea aceia şi pre amiadzădzi, a doa dzi au sosit spre Tîrgul Frumos. De la Podul Leloaie străjile care trimisese înainte *<300> Gligoraşco vodă au dat de strajea lui Ştefan vodă în Criveşti, cu care era Tîlmaci păharnicul. 
    Zac. 10. Au simţit Tîlmaci oastea că vine, au silit să nu să arate cu oastea sa, ce de după nişte piscuri au purces spre Strungă. Mai sprinteni oameni numai ce au fost, au venit la podeţ pre drumul carele merge de la Tîrgul Frumos spre Roman şi acolea, pănă a sosi şi ai noştri cu oastea, dentîi voroava, apoi au început ai noştri şi sfada. Iară dentr-aceia voroavă dentîi sosise la urechile lui Şirăm bei că ieste hitlenşug. Pentru aceia, nice s-au apropiiat de oaste. Să îngroşase amu şaga, cînd au sosit steagurile oştii noastre şi pre vo sută de tătari, că pre mai mulţi nu-i lăsa Şirăm bei. Şi la harţul acela de ai noştri au cădzut cu calul Gavriliţă aga pre atuncea de dărăbani şi-l apucase harţul lui Ştefan vodă. Ce au sărit nişte tătari şi de ai noştri o samă şi l-au scos, iară rănit în cap foarte cu grea rană şi la o mînă cu scădere la degite. De ai lor încă s-au rănit cîţva, den care rane au şi murit unii. Ce, dacă s-au apropiiat steagurile den partea Ghicăi vodă şi cu tătarîi, n-au mai stătut nici harţul lor, nice Tălmaci păharnicul cu steagurile, ce au plecat fuga spre Şchei. Şi acolea, aproape de Şchei, s-au întors *<300 v> o samă de oşteni a lui Ştefan vodă şi nişte unguri ce fusese cu Tîlmaci păharnicul şi la cela întors a lor au perit vro 30 de oameni, ai noştri gonaşi, ce era mai în frunte şi au apucat şi vii şi i-au dus la Ştefan vodă, unde era cu tabăra, la Săboani. 
    Zac. 11. Cum au oblicit Ştefan vodă den limbi că este adevărat Şirăm bei cu capul său, n-au stătut, ce nişte nemţi ce avea, vro 80 pedestri, i-au trimis la vad la Siret, să apere vadul, iară el singur cu oastea călare au plecat fuga. Şi de atuncea n-au mai vădzut Muldova în toată viaţa sa Ştefan vodă. 
    Zac. 12. A sosit la Sireti şi Gligoraşco vodă cu toată oastea, ce n-avea cum să treacă Siretiul îndată, că era mare şi să vedea în ceia parte şi pedestrimea, care dacă au audzit c-au fugit Ştefan vodă, ei s-au apropiiat de Siret şi s-au închinat la Gligoraşco vodă, pre carii apoi Ghica vodă bătrînul pre toţi i-au dat în robia tătarălor a lui Şirăm bei, care faptă necreştinească nime nu o laudă. Şi mult au stătut fecioru-său, Gligoraşco vodă, să nu să facă un lucru ca acela, nişte oameni închinaţi fără război, creştini, ce n-au avut ce face. Şi dacă au venit în [184] Iaşi Ghica vodă, au mai omorît pre nişte vornicei a lui Ştefan vodă, fără nice o vină, numai căci au fost slugi. <301> 
    Zac. 13. Şi cu aceste fapte au ieşit Ghica vodă vărsători de sînge la vîrsta bătrîneţelor ce era. Şi aşea, mîntuit de Ştefan vodă, au stătut după gătirea la oaste şi de împreunare cu hanul. Au purces cu oastea, ca cu 7.000 de oameni în Ţara Muntenească şi den Ţara Muntenească, amu împreunat cu hanul şi avea hanul 2.000 de căzaci cu Hanenco polcovnicul de Omani, au întrat în Ţara Braşeului. Acolea, ieşind den Braşeu o straje, i-au lovit tătarîi fără veste, cît pănă la Braşeu de-abiia de au scăpat cineva dentr-aceia straje. 
    Zac. 14. Pre unde am întrat în Ţara Ardealului, în mijlocul munţilor era o palancă de zid şi tras zidiul den rîpa a unui munte, pănă în rîpa altui munte. Acole să hie pus nescare pedestrime ungurii, fără vărsare de sînge n-ar hi fost întratul nostru. Ce, cînd am sosit noi, am aflat palanca şi locul acela pustiiu de oameni. Au dzis Hanenco polcovnicul căzăcesc: „O! Doamne, cum n-ai dat toate unor neamuri? La noi la căzaci, de ai hi dat aceste locuri, cine ari putea să între în ţara noastră?” 
    Zac. 15. Dencolea, despre Timişvar, amu întrase Chiupruliul vezirul şi dencoace hanul cu domnul nostru de Muldova şi cu Mihnea vodă domnul muntenesc. Cine poate deplin să scrie prada, stricăciunea, robiia <301 v> Ardealului de pre acele vremi şi părţilor aproape de Ardeal? Oastea Ghicăi vodă au luat atunceşi în Ţara Braşeului, care să chiamă cu alt nume Bîrsa, trei pălănci, den care pălănci bieţii oameni închişi, toţi în robiie au mărs tătarălor vecinică. 
    Zac. 16. Într-una den cele pălănci, gîndind Ghica vodă că va hi multă avuţiie în cetăţuie, cînd era amu tecsită oastea, plină pălanca de tătari, au întrat şi el cu mare nevoinţă înlontru, unde nu era locul unui domn să între. Puţin au lipsit de nu s-au năduşit de desime acolea şi cu puţin suflet de-abiia au ieşit şi lovit de un tătar în cap. Nime să nu bănuiască, căci să pomenesc acestea, că letopiseţile nu sint numai să le citească omul, să ştie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să hie de învăţătură, ce ieste bine şi ce ieste rău şi de ce-i să să ferească şi ce va urma hie cine: domnul den faptele domnilor, care cum au fost şi cu ce veste şi pomană, să ia urmă de viiaţă, boierii urmînd pre boierii cei cinsteşi şi înţălepţi, slujitoriul a slujitori, că cineşi după breasla sa, cine urmadză pre cel cinsteş, cinstit, cine urmadză pre cel rău, rău ieste şi rău să va săvîrşi. [185] 
    Zac. 17. Den Ţara Bersii au purces oştile pe mijlocul Ardealului, spre scaunul acei ţări, unde era de pază a curţii crăieşti, cum dzic ei, nişte haiduci, deci şi curtea şi oraşul Belgradul într-o mică de ceas au stat cenuşe. De acolea s-au despărţit Şirîm bei de la hanul, cu carele s-au poftit şi Gligoraşco vodă şi <302> au agiuns cu prada pănă în olatele de Ungurimea de Sus. Şi la Sibii, iară adunîndu-se oştile, au lovit pre la Oradia şi au trecut la Inău, care oraş veziriul amu luase. Şi vădzînd că nici o oaste nu este nicăiuri, au lăsat pre paşea de Buda, Sinan paşea, să tocmască cetatea şi să o aşedze cu oaste şi i-au orînduit şi pre domnul nostru, pre Ghica vodă şi pre Mihnea vodă depreună. Iară veziriul singur, Chiupruliul, înţălegînd şi de nişte amestecături la împărăţiie, precum era tînăr încă împăratul, s-au întors cu mare sîrguială la Ţarigrad, iară noi cu acel paşe am şedzut pănă la Simedriu, de am tocmit Inăul. Şi au mai luat paşea de Buda nişte pălănci pe aproape şi cu Şirăm bei despărţit Gligoraşco vodă au luat o cetăţuie anume Almaşul. Şi de la cel paşea au luat Borcea Ianoş domniia de Ardeal. 
    Zac. 18. De la iulie, în care lună purcesesă Ghica vodă, la dechevrie, pre la svetii Nicolai, au sosit în Suceavă ş-au iernat într-ace iarnă Ghica vodă în Suceavă, pentru mare omor ce era aicea în Iaşi. Hanul dentr-acea cale, dacă au sosit în Crîm, au omorît pre veziriul său, pre Seferi Cazi aga, pre porunca Chiupruliului, că oblicise veziriul îmbletele lui într-aceste ţări şi dzicea el totdeauna hanului: „Nu te lăsa de toate să îmbli în voia turcilor. Nu de toate să-i asculţi, că ei, pre cît le vei îmbla în <302 v> voie, pre atîta să suie în cap!” 
    Zac. 19. Borcea Ianoş, unul den slugile lui Racoţii, au luat domniia, cît să să potoale turcii. Şi pentru să vadză turcii că este adevărat împotriva lui Racoţii, cît au purces oştile, îndată s-au făcut a cere de la turci agiutor şi îndată au venit porunca şi la Mihnea vodă în Ţara Muntenească şi la Ghica vodă aicea, să-i dea lui Borcea Ianoş agiutori. Deci, îndată i-au trimis şi Ghica vodă cu Nicolai Cîrnul agiutori ca 1.000 de oameni, ce n-au făcut zăbavă multă acolo. 
    Zac. 20. La anul 7166, Racoţii, ca acela ce să înneacă, de sabie goală să apucă, iară au coborît cu oşti în Ardeal, încă fiind cetăţile Făgăraşul, Oradiia, Sibiiul cu oamenii lui. Iară Borci Ianoş cu turcii s-au închis în Cliujvar spre partea turcească. Şi avînd şi Costantin vodă prilej bun, ca 4.000 de oameni lefecii şi Ştefan vodă amu mai slab cu 500 de oameni, au pus gîndul iară să facă amestecături în îmbe ţărîle. Şi aşea au orînduit pre Constantin vodă iară în Ţara Muntenească şi pre Ştefan vodă aicea în ţară. Şi stînd aşea sfatul, trimisese Ştefan [186] vodă cu bani pre Tîlmaci păharnicul în părţi căzăceşti, să facă oaste, pohtind pre hatmanii leşăşti să nu apere acest lucru. Şi amu strîngea oameni Tîlmaci în Movileu, iară acolea, la Racoţii, s-au schimbat <303> sfatul într-alt chip. 
    Zac. 21. Mihnea vodă domnul muntenesc, om fără de nice o frică spre Dumnedzău, fără nice un temei, tiran dirept fantastic, adecă buiguitori în gînduri, au pus gînd să să hăinească pre turci. Şi mirîndu-se, cum va face să n-aibă siială de boieri ce era capete Ţărîi Munteneşti, cu mare şi nespuse tiranie, 30 de boieri, tot fruntea aceii ţări, au omorît ş-au pus pre voia sa boieri. Şi după această faptă, au răpedzit la Racoţii, dîndu-i ştire că, ori la ce-l va scoate norocul şi vremea, este tovarăş împotriva turcilor cu dînsul. Care lucru înţălegînd Racoţii, dentîi n-au credzut pre Mihnea vodă, apoi, dacă i-au trimis giurămînturi şi au vădzut adevărată voia lui, că este împotriva turcilor, au schimbat sfatul şi au lăsat Ţara Muntenească să cîrmuiască Mihnea vodă despre aceia aripă, fiind pre loc cu domniia şi cu prilej de oaste, iară pre Constantin vodă l-au orînduit asupra Moldovei, avînd iarăşi şi Constantin vodă oaste mai gloată şi prilej a ţinere oaste. Pre Ştefan vodă l-au oprit, făgăduindu-i că, de va da Dumnedzău lucrurile spre folosul lui, iarăşi el va hi la domnie şi aşea au rămas Ştefan vodă înapoi. Nicolai Cîrnul încă vădzind coborîrea lui Racoţii şi amestecate lucruri, au venit cu oastea ce să trimisese. 
    Zac. 22. Acestea audzind Ghica vodă că să lucreadză la Ardeal, cum iară să găteadză amestecături asupra ţărîi, au trimis *<303 v> la hatmanii leşăşti pre Gligorie păharnicul, să nu priimască lucruri carile sint împrotiva împărăţiei, de face Ştefan vodă lefecii în ţara lor asupra ţărîi. Ce hatmanii leşăşti prea lesne s-au apărat, dzicînd că în partea căzacilor să fac acelea, nu la dînşii. Şi era Ghica vodă cu tabăra într-acea vară la Cîrniceni, ce dacă au vădzut de sfatul într-alt chip schimbat la Racoţii şi au oblicit că şi Mihnea vodă adevărat împrotiva împărăţiei hain şi Constantin vodă gata să vie asupra ţărîi, dirept peste munţi să coboară, s-au mutat cu tabăra la Capul Stîncii, despre Ţuţora, în preajma Bugeacului. 
    Zac. 23. Împărăţiia înţelegînd de aceste turburări la Ardeal, stînd veziriul după paza mării despre oşti cu galionuri Veneţiei, trimiţînd la hanul, numai ori singur, ori pre un soltan cu oştile Crîmului să trimaţă în ceste ţări împotriva Ardealului. Ce, încă nu sosise în Bugeag soltanul, cînd dencoace Constantin vodă au întrat cu oşti în ţară pre Oituz şi în Ţara Muntenescă Mihnea vodă au întrat în turci. [187] Pre unii i-au omorît, pre alţii mulţi au şi botedzat, cîţi-şi s-au aflat turci în ţara lui, ori slujitori de ai lui, ori agi, ori neguţitori. Şi aşea s-au început ca de iznoavă amestecăturile în ceste ţări. Mihnea vodă după această faptă, singur, sprinten, au mărs de s-au adunat cu Racoţii de faţă, în munţi <304> la strajea ungurească, unde venise şi Racoţii şi ş-au dat credinţa unul altuia. Şi s-au întors Mihnea vodă în Tîrgovişte, unde era toate oştile lui strînse şi Racoţii i-au dat o samă de nemţi ai săi şi catane. Şi au purces Mihnea vodă în olatele turceşti asupra Giurgiuvului singur, iară o samă de oaste asupra Brăilei, iară pre Cornia despre Mehediia şi preste Dunăre, ardzînd şi prădînd. El singur au luat Giurgiuul şi l-au ars şi Brăila iară au ars oştenii lui şi au ars şi Galaţii atunci tot acei căpitani ai lui şi la Dobrogea, asupra Hîrsovei au trecut oastea. Ce aceia den loc n-au îmblat bine, ce de-abiia au scăpat de turci. 
    Zac. 24. Acestea s-au început în Ţara Muntenească, iară aice Constantin vodă cu 5.000 de oameni au venit asupra Ghicăi vodă. Avea limbi Ghica vodă şi de la Roman apucate de ai noştri şi amu de la Podul Leloaie şi vădzind apropiiată oastea, au scos şi Ghica vodă toată călărimea împrotiva lui cu Hăbăşescul hatmanul şi Grigorie păharnicul. Iară singur Ghica vodă cu toată pedestrimea şi cu puşcile au trecut la Ţuţora în ceia parte Prutul. Feciorul său, Grigoraşco vodă, era amu purces la Ţarigrad la dvorbă. 
    Zac. 25. Oastea Ghicăi vodă, de care s-au spus, călărimea, dacă au trecut Iaşii noaptea, au mas în rîpile Tăuteştilor <304 v> şi acolea au făcut sfat capetele, cum să să dea război cu singuri călăreţii, fără foc, fără pedestrime. Şi cu Constantin vodă amu să ştia den limbi că era şi nemţi călări cu foc şi săimeni pedestri şi oastea ungurească, nu este cu cale şi fără sminteală, ce au ales cu sfatul numai să să întoarcă toată oastea la ceialaltă oaste şi numai 200 de oameni, ca-n chip de straje, să să arate oştii lui Constantin vodă. Şi aşea au purces oastea îndărăpt, iară 200 de oameni cu Voicihovschii capitanul au purces pre Bahlui în sus şi mai sus de Movile, îndată s-au tumpinat cu oastea lui Constantin vodă, viind în tocmală. 
    Zac. 26. Oastea noastră, care să întorsese cu Hăbăşescul hatmanul, n-au păzit calea spre Ţuţora, ce hatmanul sîngur descălecat la mănăstirea lui Aron vodă şi cu alţi boieri, iară oastea de pe supt steaguri au împlut tîrgul, pen pivniţe slobode cu vinuri, pen case, pen poduri, [188] morţi beţi pre uliţe, pren toate pivniţele. Îi bătea capitanii, să-şi margă la steaguri, ce, care bat ascultă, la grabă ca aceia? Căpitanul Voicihovschii, dacă au vădzut în tîrg mai toată oastea bată, s-au oprit de laturea tîrgului cu oamenii ce era cu dînsul. Iară Constantin vodă, dacă au sosit amu la văiuga Copoului, au stătut, gîndind că este oaste în tîrg supusă. <305> Iară dacă au vădzut că nu ieste oaste, ce ieste o glogozală deşartă, au luat cu oastea pe deasupra Copoului şi pentre vii şi acolea, la capul viilor, ş-au tocmit în tocmală oastea şi au stătut. 
    Zac. 27. Era leşii a lui Ştefan vodă, carii fusesă la dînsul lefecii, cu Constantin vodă în frunte şi o samă de catane. Cu aceia ai noştri beţi fără porunca nemerui, fără nice o tocmală, au început harţul întrînd beţi cu sabiile zmulte păn în şiragurile ungureşti. Au căutat şi noao a sta cu Voicehovschii capitanul, să nu pieie atîţea oameni şi au stătut harţul acela mai bine de un ceas, neputînd a-i dezbăra nice într-un chip pre oamenii beţi dentr-acela loc. Şi amu perise de cei 4 oameni şi să apropiia încet toată oastea. Am purces pen tîrg dirept, gonaşii au dat după noi, însă numai pănă la marginea tîrgului şi au stătut Constantin vodă pre loc, pănă au cercat bine tîrgul şi curtea. Şi oblicind de Ghica vodă la Ţuţora, n-au băgat oastea pen tîrg, cum au făcut ai noştri, ce alaturea cu tîrgul, peste valea ce să dzice la noi Cucata, trecînd cu oastea, au purces întins în urma noastră cu oastea tocmită, apucînd pre mulţi de ai noştri în tîrg, carii au plătit scump acela vin ce-l băuse, îndată cu capetele sale. 
    Zac. 28. Oastea noastră, cum era răzsipită den purtatul prost, aşea şi cu mai mare proastă au venit poruncă, numai <305 v> să li se dea război. Amu aproape de Capul Stencii, dirept pre culme, au stătut toate steagurile a noastre în tocmală şi au aşteptat pre oastea lui Constantin vodă. 
    Zac. 29. Amu nu leşii, ce draganiia nemţască era în frunte tocmită la Constantin vodă cu foc şi un stol toată ceialaltă oaste, căriia nu era a noastră depotrivă, că şi mai puţină cu mult şi fără foc, oaste călăreaţă numai. Iară preste poruncă neavînd cum hi într-alt chip, au sărit steagurile noastre întîi la dînşii şi mai ales capitanul Voicehovschii ca un mare viteaz şi acmu, aicea şi la toate trebile, hie cînd slujitori deplin. Înloc au luat pre catane ce era în frunte la harţ în sabie şi pănă la nemţi au cădzut aceia mai toţi, fiind la aceşti ai noştri şi cai mai proaspeţi. Şi au dat steagurile lui Voicehovschii dirept în focul nemţilor, den care foc în loc au picat cîţva slujitori de ai noştri şi un [189] stegar de a lui Voicehovschii. Iară nemică nespăimîndu-se ai noştri de aceia cădere a celor slujitori, întrase amu cu sabiile în nemţi, cît n-ar hi putut a mai da foc al doilea rînd, aşea să amestecase. Îndată au năvălit toată oastea şi şi aripile oştii lui Constantin vodă, deci numai ce au căutat să să dea îndărăpt steagurilor noastre. S-au prilejit la întorsul oştii noastre peste trupuri de unguri, carii cădzuse la tîmpinarea dentîi, un ungur cădzut de <306> rană, lăsat în loc de mort, au apucat o suliţă care cădzuse lîngă dînsul şi vădzînd că fug ai noştri, au apucat suliţa şi au tîmpinat pre un slujitor de ai noştri dirept pen vintre şi în loc au cădzut bietul slujitori de pre cal gios. 
    Zac. 30. Încătro era a năzui oştii noastre, era loc foarte rău şi îndată coborîşul Jijii, singură Jijia de trecut rea şi tinoasă, nice de vad, nici de-nnotat. La pod nu încăpea şi buldzîndu-se, cădea de îmbe părţile pe lîngă pod acei de pe laturi într-apă, cît de îmbe părţile pe lîngă pod cuprinsă era Jijiia de cai şi de oameni. Şi acolea multă oaste de a noastră au perit şi mai mulţi de apă. Au cădzut şi vii cîţva pre mîna lui Constantin vodă şi mai aleşi den boieri: Bucioc, Buhuş sulgeriul cel mare pre atuncea şi Gavriliţă Costachie jitnicer mare pre atuncea. Pre boieri, dacă i-au dus la Constantin vodă, îndată i-au pus iară la boierii şi slobodzi, fără nici o pază. Peste podul Jijii n-au mai gonit oastea lui Constantin vodă, ce au stătut pre deal la mas cu toată oastea. Iară Ghica vodă cu oastea amu spăimată s-au sfătuit şi cu noaptea au purces spre Lăpuşna cu pedestrimea şi cu puşci, răpedzind îndată de olac la el agasi de Bugeag, dîndu-i ştire de aceste toate. 
    Zac. 31. Mărs-au dărăbanii bine păn în Lăpuşna; acolea pre loc răsuflînd o dzi oastea, a doua dzi agiunşi dărăbanii de Constantin vodă cu giuruită de milă şi de lefe, dimineaţa <306 v> s-au sculat ş-au apucat puşcile cîte era, depreună şi cu săimenii au purces înapoi, făcînd gîlceavă mare căpeteniilor şi cine ari rămînea, cu moartea lăudîndu-i-să. Care gîlceavă a lor vădzînd boierii pre cîţi era, să nu-i apuce cu de-a sila, s-au dat în laturi. Iară singur Ghica vodă au ieşit la dînşii cu şlicul amînă, rugîndu-să să hie îngăduitori, nu mai mult de cinci-şase dzile, spuindu-le adevărat venirea sultanului. Ce n-au avut cui dzice, nebunite gîndurile prostimei şi turburate şi s-au aflat ca aceia, carii nu s-au ruşinat de chip de domn, ce l-au împins de la puşci pre Ghica [190] vodă şi au purces cu puşcile spre Iaşi. Iară curund au luat plată deplin pentru faptele sale, precum vei citi mai gios. 
    Zac. 32. Rămîind Ghica vodă numai cu boierii, n-au cutedzat să mai zăbăvască la Lăpuşna, ce au purces spre Tighinea, pre Bîc pănă la Luţeni şi acolea au aşteptat pre el agasi. Iară dărăbanii şi cu săimenii au venit aicea în Iaşi şi s-au închinat la Constantin vodă cu toţii şi de la Movileu într-acesteşi dzile au venit şi Tîlmaci păharnicul cu cîţva de ai lui Ştefan vodă. S-au mirat Constantin vodă de săimeni şi de dărăbanţi, carii cu toţii era pănă la 700 de oameni cu foc şi cu tunuri. 
    Zac. 33. Şi aşea Constantin vodă aşedzîndu-se în scaunul ţărîi, au trimis şi la Ţarigrad, cercînd cu făgăduinţă să-şi <307> tocmască domniia, ce n-au apucat să-i vie răspunsul, nici era cum, ce om era Chiupruliul vezir pre atuncea, că într-aceleşi dzile au sosit pre Botna şi el agasi cu o samă de oşti. Şi s-au mutat şi Ghica vodă de pre Bîc la Botna şi amu împreunat cu el agasi au stătut la Căuşeni, pănă au sosît şi sultanul. 
    Zac. 34. Turburarea a lui Racoţii amu era la ştirea împărăţiei şi hainiia a Mihnii vodă. Deci asupra lui Racoţii era orînduit Ali paşea veziriul de Buda, iară asupra Mihnii vodă, galga sultan den Crîm. Şi atunceşi veni veste şi de schimbarea Ghicăi vodă den domniia Muldovei în Ţara Muntenească cu domniia aceii ţări, în locul Mihnei vodă. Iară aicea în ţară, în locul Ghicăi vodă au dat domniia lui Ştefăniţă vodă, feciorul lui Vasilie vodă, care lucru, pentru să nu să răşchire boierii de pe lîngă Ghica vodă asupra vremii aceie, s-au tăinuit multe dzile acest lucru, apucîndu-să Ghica vodă că va primeni acestea într-alt chip. Şi tot cum ar hi pentru trebile sale, au stătut împotriva lui Constantin vodă cu sultanul. 
    Zac. 35. Galga soltan, măcară că-i venisă amu de la împărăţie porunca să rădice pre Ghica vodă de la Muldova şi să-l ducă, să-l puie domn în Ţara Muntenească, aflînd lucrurile în Moldova iară aşea amestecate, să nu lase pre Constantin vodă, hainul împărăţiei, în scaunul ţărîi, au purces în sus <307 v> pre Prut şi au stătut cu coşuriule la Bolota, mai gios de Ţuţora. Şi acolea făcînd sfat, singur au rămas cu coşurile ş-au oprit pre Ghica vodă lîngă sine, iară oastea toată sprintenă de război tătărască şi pre toţi boierii cu cîtă gloată avea, au dat supt mîna lui Ahmet aga el agasi de Bugeag şi au purces el serdari asupra lui Constantin vodă la Iaşi. 
    Zac. 36. Luînd veste Constantin vodă de soltanul că este amu aşea aproape, ş-au rădicat oastea den tîrg şi s-au mutat la Gălata de [191] Sus, şi acolea au pus dărăbanii noştri şi pe săimeni şi cîţi pedestraşi au avut şi el, de au săpat un şanţ pe deasupra pîrîului, carele să desparte den pîrîul Bîrnovei şi vine pre supt Galata de Sus şi acolea după şanţ au descălecat toată pedestrimea, iară călărimea în deal au stătut acolea cu tabăra toată. 
    Zac. 37. Oastea tătărască, cum au purces stoluri după stoluri şi dacă s-au strîns toată la Ciric, au început a dodei întîi cu harţuri, mărgînd tătarîi pănă la pîrîu. Vărsa focul dărăbanii fără ispravă în harţ, cum ari vedea mare năvală, aşea strica iarba fără de nici o treabă şi pre nime nu răniia, care lucru era îndată semn de mare frica lor. Toate acestea socotiia el agasi, om de-abiia <308> în toate ordele Crîmului altul al doilea la sprinteniie şi la lucrurile războaielor. Iară îndesară o samă de săimeni de ciia ai noştri, ce să închinase la Constantin vodă, s-au îndemnat şi au ieşit den şanţuri, viind pre iaz, pre lîngă pîrîu, au venit pănă în podul Bahluiului şi trecînd podul preste Bahlui, ce era pre atuncea mai gios de iaz şi aşea să simeţise cîtă pedestrime era şi-n şes dencoace de pod ieşise cîte 5-6 la un loc şi apucase şi case cîteva în Broşteni şi da în tătari cu sineţele. Iară şi atuncea era de mirat, că pre nime nu răniia, fără doi cai, ci au rănit supt tătari la acel ieşit a lor. 
    Zac. 38. Aceia semeţie a lor vădzînd el agasi, au încălecat sîngur ş-au coborît în şes pre Bahlui şi fiind şi doao steaguri de unguri, iară el singur au îndemnat pre nişte tătari sprinteni asupra săimenilor, ce era în şes. Ş-au sărit tătarîi dirept asupra săimenilor, cu sineţele la obraz săimenii fiind. Şi cum n-ari crede nime să margă tătarul la foc, aşea îndrăzneţ au mărs, ales cum am vădzut pre un tătar bugegean dirept asupra a doi săimeni cu sineţele în pravilă, au mărs şi de aproape amu au slobodzit amîndoi sineţele în tătari, iară nici pre unul nu l-au nemerit. Cu sabiia zmultă tătarul, pre unul l-au rănit, iară pre al doilea săiman l-au dus viu la el agasi. <308 v> Aşea să cunoştea de atuncea pedeapsa oştii lui Constantin vodă! Iară în ceia parte de Bahlui, în ceiri, fugiia cele două steaguri de catane, de la o vreme numai de un tătar, cu mare ocară şi rîs între toţi că fugiia atîţea oameni de unul şi fugind da înapoi cu pistoalele în sus, nevădzînd unde dă! 
    Zac. 39. Amu îndesară era acest harţ; preste noapte au ieşit den tîrg tătarîi la mas preste ceiri, iară dărăbanii şi săimenii un ceas n-au [192] stătut, toată noaptea au dat cu sineţele şi nu cîte unul, ce totodată ca-n chip nemţăsc, strica iarba fără ispravă în vînt. Ne-am gîndit întîi că or hi dodeind tătarîi, ce n-ave dodeială de nime, numai să cunoşte bine lucrurile blăstămate şi-nspăimate. 
    Zac. 40. A doa dzi, vineri să prilejisă, deci tătarîi război să facă n-au vrut, ferind vinerea, care dzi la dînşii să ţine, cum ţinem noi dumineca în dzilele săptămînii, ce au şedzut gata, cu caii amînă pănă spre amiadzădzi. Au chemat el agasi pre boieri la sine şi le-au spus cum într-aceia dzi nu-i sloboade legea lor să margă asupra nemăruia, iară ei de ar veni, atuncea război om face. Şi au întrebat de boieri ce le-ari părea şi lor, în ce chip, a dooa dzi ari merge asupra lor şi den ce parte s-ari lovi şi ce loc ieste, <309> unde stă oastea lor. Acestea vorovind cu boierii, că era om în faptele sale denafară de hirea tătărască, aşea de blînd, lin şi la treaba oştii deplin, acestea vorovind, numai ce să audziră dobele şi trîmbiţele în oastea lui Constantin vodă şi s-au vădzut fără zăbavă şi clătirea oştilor la vale, spre Bahlui. Şi aşea au ieşit toată oastea la şes, cu pedestrimea, cu puşcile, cuprindzind oastea lor de la pîrîul ce vine alaturea cu iazul, pănă la Galata de Gios şi aşea, cu aceia tocmală, au purces spre pod cu oastea Constantin vodă. 
    Zac. 41. Au încălecat şi tătarîi, era de toţi ca 3.000 de oameni şi de ai noştri, moldoveni, vro 300 de oameni şi i-au tocmit el agasi pre tătari şi pre ai noştri dencoace de Ciric, pre podiş asupra Tătăraşilor, aşteptînd pre Constantin vodă în tocmală. 
    Zac. 42. La Constantin vodă de toată oastea va hi fost la 8.000 de oameni. În şes, la ieşitul harţului tătărăsc înainte, peste Bahlui, n-au ieşit de la dînşii la harţ nime. Slobodziia puşcile cîteodată şi era puşcile bune şi mari, de acele puşci ce făcuse Ştefan vodă Gheorghie la Liov, dară aşea da de bine dentr-însele, cît nu să lovască pre cineva, ce sunetul glonţului nu să audziia pre nicăiurea. Aceia tocmală era. <309 v> Şi să gîndiia că ori înspăima pre tătari numai cu sunet, ce nu să sparie nepriietinul cu sunet în darn, fără moarte. 
    Zac. 43. Dacă au sosit oastea lui Constantin vodă la Bahlui, s-au apucat de trecătoarea Bahluiului şi dacă au vădzut el agasi că are gînd să treacă oastea Bahluiului, au pus un tătar bătrîn la o movilă, care este de acolea, de unde sta oastea tătărască mai spre Aron vodă, asupra Ciricului, învăţîndu-l, cît va vedea de acolo, că va începe a să sui oastea lui Constantin vodă spre mal, pre la marginile Tătăraşilor la deal, să să învîrtească pre movilă de trei ori. Şi aşea au făcut tătarul. Deci, cum au vădzut semnul de la movilă, de unde era tătarul, el agasi întîi [193] singur, ca un leu şi după dînsul toată oastea, cu glas: „Halla, halla, halla”, au purces. Au slobodzit dărăbanii şi săimenii toţi focul şi puşcile, de care durît a sineţelor să oprisă tătarîi cîtva, iară dacă vădzură că nu cade nime den sineţele lor, au răbdat, păn-au început a să mai rări focul. O samă de dărăbani, cum au vădzut că să stîmpără focul şi tătarîi tot stau, de la coadă unii au plecat fuga înapoi, pre carii, cum i-au zărit tătarîi că fug, cum orbi au năvălit şi au şi întrat în pedestrime cu sabiile zmulte. Să prăveşti moarte, să vedzi osînda şi aşea de sîrg vărsare de sînge de oameni! Era trei iazuri de trupuri, cum sta <310> trei rînduri de pedestrime, unul preste altul de pe supt mal, pănă în pîrîul Bahluiului. Constantin vodă au luat drumul cel mare spre Scînteia, călăreţii care încotro au putut, unii pre Bahlui, alţii pen Cîrlegătură şi s-au topit mulţi unguri şi den călărime şi mulţi au dat şi de pe iaz în hălăşteu, mulţi ş-au pus capetele şi pen codri. Iară carăle a lui Constantin vodă toate au rămas la mănăstirea lui Pătru vodă, la Galata de Sus. Şi aşea mult tătarîi n-au gonit, ferindu-se de păduri. Atuncea au cădzut la robie şi Băleanul banul de la Craiova de Ţara Muntenească. Aicea în oraş era mănăstirile pline de bieţii oameni tîrgoveţi şi sărăcimea au dat toată bani, de s-au răscumpărat ca den robie. 
    Zac. 44. Soltanul după această izbîndă, luînd pre Ghica vodă cu sine, după porunca împărăţiei, au purces pre la Huşi în Ţara Muntenească şi acolea, fără nici un război cu Mihnea vodă, l-au aşedzat la scaun, fugind den Tîrgovişte Mihnea vodă şi simţindu-se în faptele sale cele mai mult decît păgîneşti, cu furiş la Racoţii, în Ardeal, unde-şi ş-au borît curund şi sufletul în prăpăştile iadului. Şi cum scrie Sfînta Scriptura: „” <Perit-au pomenirea lui cu sunet>. Aşea spun că l-au otrăvit Racoţii. Făcuse el o zarvă pe la Dîrstor, pe la Giurgiuv *<310 v> cu turcii, pănă a-i veni vestea de răzsipa lui Constantin vodă de aicea, care, de au făcut vreo vitejiie acolea, să scrie muntenii. Iară aicea au venit Ştefan vodă, feciorul lui Vasilie vodă în scaun. 
    
    Capul al doodzăci şi 2 
    Zac. 1. Ştefăniţă vodă, feciorul lui Vasilie vodă, toată domniia a lui Gheorghie Ştefan vodă fiind aicea cu îmma-sa în opreală, de carele siindu-să boierii să nu iasă la domnie în viaţa lor, ales boierii carii era de casa lui Ştefan vodă, îndemna pre Ştefan vodă să-l semnedze *[194] la nas. Ce n-au priimit Ştefan vodă, dzicînd: „Om muri noi pănă atuncea, pănă va hi unul ca acesta domn”, că era copilaş mic încă pre atuncea Ştefăniţă vodă. Iară dacă au ieşit Ştefan vodă Gheorghie den domniie ş-au venit Ghica vodă în scaun, aducîndu-şi aminte binele, mila şi cinstea care au avut de la Vasilie vodă, pre doamna sa şi cu feciorul au trimis în Ţarigrad cu cinste. Era încă Vasilie vodă viu, închis la Edicula şi dacă au mărs în Ţarigrad doamna <311> lui Vasilie vodă, era slobodă a merge la domnu său. Iară pre Ştefăniţă vodă l-au dat Vasilie vodă la priietini, la carte şi agiungînd amu la ai..., mergea cîte cu un răvaş şi la veziriul Chiupruliul cel bătrîn, la nevoile sale. Spun, dacă l-au vădzut veziriul amu voinic, au dzis: „Voinic fecior are Vasilie bei!” Şi aşea, fără zăbavă, au ieşit la domnie Ştefăniţă vodă, mutînd veziriul pre Ghica vodă în Ţara Muntenească, ca pre un om bătrîn, pentru aşedzarea aceii ţări, după mare răscoale ce făcuse Mihnea vodă în Ţara Muntenească. 
    Zac. 2. Bine nu s-au aşedzat aicea în scaun Ştefăniţă vodă şi acolea Ghica vodă în Ţara Muntenească, în anul dentîi a domniilor lor Constantin vodă au şi lovit iară fără veste pre Ghica vodă şi aşea degrabă, cît cu noaptea au plecat fuga din scaun Ghica vodă den Bucureşti şi au apucat Constantin vodă scaunul Ţărîi Munteneşti iară. 
    Zac. 3. Soltanul era în Bugeag; îndată i-au mărs porunca de la împărăţie să margă asupra lui Constantin vodă şi îndată au purces sultanul. Iară Constantin vodă au strîns oaste foarte bună, că şi ţara venise la dînsul toată şi s-au tăbărît în munţi la loc aşea de tare, cît soltanul, dacă au înţeles ce oaste are şi în ce loc ieste, nu să gîndiia că aşea lesne îl va lua, că avea şi leşi şi nemţi şi unguri şi sirbi lefecii, că încă nu <311 v> fîrşisă banii a lui Matei vodă. Ce, într-o dzi au ales soltanul 300 de tătari într-ales şi le-au dat poruncă, oricum, numai să străbată la locul acela unde era tabăra lui Constantin vodă. Şi au purces tătarîi şi s-au tîmpinat cu o straje a lui Constantin vodă, care straje vădzînd că vin tătarîi, s-au dat înapoi şi luîndu-i tătarîi în goană, tabăra ceialaltă, nu să să apuce de război, în ce loc era, ce aceia spaimă le-au cădzut asupra, cum, care încotro au putut, au plecat fuga şi au lăsat toată tabăra pustie. Numai Constantin vodă, vădzînd spaimă ca aceia, ş-au strîns lefecii ce avea ş-au purces preste munţi în Ardeal. Hiclenşug au fost a muntenilor, că n-au vrut să să puie împotriva împărăţiei, au ce urgiia lui Dumnedzău au fost la aceia spaimă, că spun că numai şepte tătari au fost aceia ce au [195] gonit şi au răzbit pănă la tabără, cît s-au mirat şi singur sultanul. Deci, după această izbîndă, au şedzat soltanul iară pre Ghica vodă, carele era fugit la paşea de Dîrstor. 
    Zac. 4. Constantin vodă, după fuga sa den Ţara Muntenească, n-au mărs la Racoţii, ce în număr ca la 800 de oameni, tot într-ales lefecii, s-au suit cu munţii alăturea în sus şi aproape de Maramorăş, pe la Bistriţă, au luat potica preste munţi, pre la Dorna *<312> şi au ieşit pre la Cîmpul Lung a ţărîi noastre şi trecînd mai pe den sus de Suceavă, au lovit pre la Hotin şi au trecut Nistrul la căzaci pre la Movileu, ispitindu-să şi despre aceia aripă. 
    Zac. 5. Ştefăniţă vodă aicea, ca un om tînăr, nevrînd soru-sa, doamna Roxanda, să vie pre scrisorile tătîne-său ş-a lui în ţară, den Raşcov, care tîrg îi didesă Hmil, după moartea feciorului său, lui Timuş, au trimis oaste asupra Raşcovului, să-l bată şi să o ia cu de-a sila. Ce n-au putut face nemică ai noştri Raşcovului, numai ce au făcut zarvă cu căzacii. Cînd şi cînd aştepta prilej ca acela căzacii să lovască aicea în ţară şi prilejindu-se a nemeri lui Constantin vodă la dînşii, înloc i-au făgăduit oaste. 
    Zac. 6. În Ţara Muntenească, după fuga aceia ce făcuse Ghica vodă de Constantin vodă, veziriul scîrbit pre dînsul, nu preste multă vreme au trimis pe paşea de Dîrstor de l-au luat den scaun şi au dat domniia în locul lui, feciorului său lui Grigorie vodă. 
    Zac. 7. Şi aşea, tot într-acelaşi an, anul dentîi a domniei lui Ştefăniţă vodă, toamna, au venit Constantin vodă cu oastea căzăcească şi asupra lui Ştefăniţă vodă, ispitind în divuri, în chipuri, să încapă la domnie, nu fără agiutoriul şi îndemnarea a lui Racoţii, că şi Racoţii, încă aşedzat nu era şi-n Ardeal o cetate anume Oradiia <312 v> cu oamenii lui Racoţii aşedzată, pre atuncea o bătea Ali paşea, care au şi luatu-o, ieşind o fămeie den cetate şi arătînd turcilor apa de unde veniia, de-ncungiura cetatea. Aceia apă abătîndu-o turcii de la cetate în laturi, au luatu-o, vestită între cetăţile Ardealului. 
    Zac. 8. Înţelegînd Ştefăniţă vodă că trece Constantin vodă Nistrul la Soroca, au ieşit la Coiceni cu oastea sa ş-au pus tabăra acolea, însă oastea era pre puţină, că ţara într-aceia foamete era într-acela an, cît mînca oamenii papură uscată în loc de pîine, măcinîndu-o uscată. Şi de pe aceia foamete porecliia şi pre Ştefăniţă vodă, de-i dzicea Papură vodă. Ce vremile şi voia lui Dumnedzău nu sînt în voia domnilor. [196] 
    Zac. 9. Iară şi pre cîtă oaste era, o trimisesă Ştefăniţă vodă toată în frunte înainte pre Răut cu Catargiul şi cu Grigorie păharnicul şi cu Mihalcea Hîncul sărdariul şi călăraşii de ţară şi toţi mazilii cei mai sprintini, aproape de 2.000 de oameni. Şi aşea oastea aceia foarte cu proastă tocmală, cu orînduiala serdarilor ce era fără crieri, au lovit Chiaşca căzacul noaptea, numai cu 300 de oameni şi au răzsipit toată oastea aceia, cu mare ocară, oaste numai den sunet răzsipită, nice gonită de cineva. Iară tot adunîndu-să la loc, amu pre giumătate decît era întîi, au stătut de straje, pănă au sosit şi Constantin vodă <313> cu tabăra la dînşii, carele, dacă au luat veste den limbi că este la Coiceni Ştefăniţă vodă, au luat în gios, trăgînd oastea la Prut, la Zagarancea. Şi să nu hie dat aceasta veste un căpitan leah, anume Voicehovschii, că Constantin vodă este amu mai gios de noi cu oastea, de străjerii noştri l-am hi ştiut atuncea cînd ar hi trecut Prutul. Deci au purces şi Ştefăniţă vodă în gios pre la Posadnici şi trecînd tîrgul pre deasupra mănăstirii lui Aron vodă, au trecut la Tomeşti, pre Bahlui şi acolea au stătut cu oastea. Iară Constantin vodă într-acea noapte au mas la Prut de ceia parte. 
    Zac. 10. A doa dzi Constantin vodă s-au apucat cu căzacii de trecătoare, iară Ştefăniţă vodă au luat Prutul în gios, în preajma Bugeagului, că îndată au răpedzit la el agasi de Bugeag. Şi era cu Ştefăniţă vodă şi balgi başea hanului cu vro 100 de tătari, den care tătari şi de ai noştri au ales Ştefăniţă vodă şi au mărs supt tabăra căzăcească, amu Prutul trecută, de au luat den oastea lui Constantin vodă limbă. 
    Zac. 11. Au spus limba, cum sînt cu Constantin vodă 5.000 de căzaci den toate polcurile aleşi şi 1.000 de lefecii a lui şi cum mergea Constantin vodă dirept la Iaşi. Acelea înţelegînd Ştefăniţă vodă, cu sfatul lui balgi başea, au luat cu tot de-a dinsul pre Prut în gios, în tîmpinarea lui el agasi <313 v> şi s-au tîmpinat cu el agasi de Bugeag la Codrul Chigheciului. 
    Zac. 12. Trimisese Constantin vodă în urma lui Ştefăniţă vodă 500 de oameni cu Durac, cărora şi Ştefăniţă vodă, trimiţînd înainte să cerce pre Hăbăşescul şi pre Voicehovschii căpitanul, înainte numai cu o sută de oameni. De la Obileni s-au supus oamenii lui Constantin vodă şi s-au făcut a fugi ceia ce să arătasă, pre carii gonindu-i ai noştri, au ieşit toată strajea lor. Deci, numai ce au căutat a pleca cestora ai noştri fuga. Era cu ai noştri şi tătari puţintei, în carii era [197] şi un comis a soltanului, ce venise pentru poclonul lui la Ştefăniţă vodă. Au perit acolea acela om a soltanului şi alţi doi tătari cu dînsul, năvălind preste Jijiia după cei dentîi ce să arătasă. Apoi la trecutul Jijii înapoi, li s-au înglodat caii. Îl apucase alt tătar pre comisul acela a sultanului după sine pre cal, ce apoi au pus capul şi el şi comisul acela. 
    Zac. 13. Dacă s-au tîmpinat Ştefăniţă vodă cu Şah Bulat aga, el agasi de Bugeag, ca 2.000 de oameni cu dînsul şi cu Ştefăniţă vodă pre 1.000 de oameni, au purces dirept asupra lui Constantin vodă la Iaşi. Amu adunase la sine Constantin vodă pre vlădici şi cîţva boieri suseni. El agasi îndată au ales o samă de tătari sprinteni şi i-au trimis să lovască Iaşii fără veste. Şi aşea degrabă au lovit, <314> cît au luat oraşul în lung, de au apucat mulţi oameni în robie den tîrg. Constantin vodă vădzînd că vin tătarîi asupră, au ieşit cu tabăra şi au stătut cu oastea de laturea tîrgului, pre pîrîul Căcăinii, mai gios de podul lui Ştefan vodă. Iară Ştefăniţă vodă cu el agasi au cuprins Tătăraşii. 
    Zac. 14. Mergea ai noştri o samă mai bine, departe asupra taberii, decît tătarîi şi săimenii îi bătea den sineţe de după case. Într-aceiaşi dzi au ieşit o samă de capete căzăceşti la el agasi la voroavă şi cerea de la dînşii el agasi să dea pre Constantin vodă şi să margă ei slobodzi. Pre un păr au stătut atuncea viaţa lui Constantin vodă, că solii amu pozvoliia, ales Stamatenco, carele era mai mare pre căzaci. Numai căzacii sînguri den sine, den făgăduinţa lui Constantin vodă că pe tot omul va da la Movileu cîte 20 de lei şi dînd o samă de bani la sotnici şi mai mult lui Chiaşco sotnicul, au strigat căzacii pănă într-unul, chiuind „” <adecă: „Să nu piară cinstea noastră”>, or sta şi acest lucru nu or face. Spun să hie luat bani de la Constantin vodă şi el agasi. 
    Zac. 15. A dooa dzi pre amiadzădzi, au purces tabăra legată den loc şi la suitul malului pre de laturea Tătăraşilor, să hie fost o tocmală şi nevoinţa lui el agasi, <314 v> era de-a să rumpere tabăra la acela loc de ai noştri. A doa năvală au făcut ai noştri amu pre deal spre Aron vodă şi înfrînsese pe pedestrimea căzăcească pănă în cară şi au picat acolea căzaci, iară şi supt ai noştri cai s-au aflat răniţi cîţva şi morţi. 
    Zac. 16. Şi aşea au hălăduit Constantin vodă şi dentr-aceia dată de supt cumpăna mare a vieţii, n-au mai cercat zarve de atuncea, ce s-au aşedzat în crăiia leşască. Mărs-au Ştefăniţă vodă cu el agasi în urma căzacilor pănă preste Prut, iară petrecătorilor, nu oştenilor şi [198] gonaşilor sămănători. Şi s-au întors el agasi la Bugeag, iară Ştefăniţă vodă în Iaşi. Căzacii cu Constantin vodă au trecut la Movileu Nistrul şi acolea mare nevoie au avut de căzaci pentru lefe. 
    Zac. 17. Bine nu s-au mîntuit Ştefăniţă vodă de el agasi de Bugeag, au sosit şi paşea de Silistra, Mustafa paşea şi cum au sosit, au descălecat dirept la curtea cea domnească şi au strîns toţi boierii la sine şi întrebîndu-i de aceste oşti căzăceşti, cum de au venit asupra ţărîi împăratului, făcînd pre boieri haini, i-au luat pre toţi, cîţi-ş au fost boieri, de i-au închis, ţiind rău şi pre Ştefăniţă vodă şi făcîndu-l om de nemică. Au şedzut aicea trei dzile, cu mare cheltuială şi sile în oraş de oştenii lui şi la purces au ales den toţi <315> boierii pre Toma vornicul şi pre Şeptelici hatmanul şi pre Prăjescul vornicul în pază şi pănă n-au dat 60 pungi de bani, nu i-au slobozit pre boieri, carii mai sus să pomenesc, amu de la marginea ţărîi. 
    Zac. 18. Ştefăniţă vodă toate faptele acestea a paşii dînd ştire la Chiupruliul veziriul şi amu şi Vasilie vodă ieşisă den Edicula slobod, înloc au răpedzit la paşea de l-au dus la Ţarigrad şi cu puţin de n-au perit sîngur paşea; iară chehaia lui au plătit acele fapte cu capul. 
    Zac. 19. Într-acest an ş-au fîrşit dzilele vieţii sale şi Vasilie vodă, domn vestit între domnii ţărîi şi cu fericită domniie. Ştefăniţă vodă, cît s-au dezvărat, îndată i-au venit poruncă să trimiţă oastea în Ţara Ungurească şi de la munteni iară aşea, asupra lui Racoţii şi au trimis Ştefăniţă vodă pre Voicehovschii capitanul de lefecii cu 1.000 de oameni şi pre Mihalcea Hîncul serdariul. 
    Zac. 20. Sărascher de la împărăţie era asupra lui Racoţii un paşe, anume Săidi paşea. Nu-l pot uita turcii pănă astădzi pre acel paşe şi acela om era de războinic şi tare, cît (precum spunea şi ai noştri de dînsul) cu hatmanii cei vestiţi în lume poate să să puie hirea lui. Cu acela adunîndu-se şi oastea <315 v> muntenească şi a noastră, au purces asupra lui Racoţii şi la Cliujvar, la oraş, le-au ieşit Racoţii înainte cu oştile sale. 
    Zac. 21. Paşea n-avea mai mult de 6.000 de oameni, fără oastea cestor doă ţări, însă, cum spun, neînfrînt om la războaie. Iară Racoţii avea 8.000 de oameni, de mare scumpete ce avea acel om, că de ari hi avut oaste mai multă, cum era oastea turcească puţină atuncea asupra lui, la dînsul era aceia dată izbînda. Şi cum au fost acela război, n-am vrut să-l trecem cu pomenirea. [199] 
    Zac. 22. Tocmise Racoţii toată pedestrimea sa şi puşcile den-a-direapta, împotriva muldovenilor ş-a muntenilor, ştiind că aceste neamuri împotriva focului nu stau. Iară singur cu capul său, cu toată călărimea (că avea aleasă călărime), au stătut împrotiva oştii turceşti. 
    Zac. 23. Iară Săidi paşea tocmise pre 2.000 de munteni şi pre 1.000 de muldoveni den-a-stînga sa, iară călărimea turcească o samă în frunte înaintea sa, iară o samă de călăreţi şi odată cu pedestrimea, cîtă avea şi cu puşcile, au stătut pe după călărimea ceii dentîi. Şi dacă au tocmit aşea oastea, au chemat toate capetele, şi-a noastre şi munteneşti, şi le-au dat poruncă aşea: „Cîinilor! Iacă eu oi purcede dirept asupra ghiaurului şi nu cu altă armă, numai cu sabia. Den voi carele să va apuca, ori de arc, ori de altă armă, aceluia capul îi voi tăia şi întîi <316> voao, capetenilor. Deci, eu cum oi purcede şi oi începe războiul, voi să treceţi preste pedestrime şi să loviţi oastea nepriietinului den dos. Dacă oi înfrînge, că ştiu eu că oi înfrînge, unul den voi să nu cumva să să apuce de jac, să descalice cineva la vreo boarfă sau să alerge după cai slobodzi cineva, să prindză, ce să goniţi strînşi pre nepriietinul, că de goană sinteţi voi mai buni decît oastea a mea cestalaltă. Şi aceasta învăţătură să ţineţi, cum vă dau poruncă. Iară că nu oi bate pre nepriietinul, nime den voi să nu gîndească, că eu ştiu că oi bate.” 
    Zac. 24. Şi după aceasta poruncă, cum au sosit capetele oştii noastre la bulucurile sale, au şi purces paşea întîi cu oastea, aşea tocmită cum s-au dzis şi ai noştri alăturea. Dacă s-au apropiiat turcii de oastea lui Racoţii, au sărit Racoţii cu toată oastea odată, sîngur fruntea cu aleşi catane ce avea şi îndată au înfrînt toată călărimea turcească, cîtă era în frunte şi aşea au buldzitu-o, cît începusă a da preste paşea, carele venea cu temeiul pre urmă. Ce, au stătut paşea singur cu sabiia zmultă, oprind oastea care o înfrînsesă den frunte ungurii. Şi păşînd singur cu sine şi cu bulucul său înainte, s-au amestecat oştile turceşti în sabii cu ungurii. Ce turcii pre carii îi buldziia sîngur *<316 v> cu chipul său paşea, au lovit şi aripa cea de muldoveni şi de munteni asupra pedestrimei lui Racoţii, amu den dosul lui Racoţii, că trecuse Racoţii înainte şi rămăsesă şi muntenii şi muldovenii amu can înapoia lui. Au slobodzît focul nemţii lui Racoţii şi puşcile în ai noştri, care foc nesuferind ai noştri, s-au dat în loc înapoi, ca-n chip de fugă. Acolea mare greşeală au făcut Racoţii, de n-au pus lîngă pedestrime şi ceva călăreţi. Să hie încălecat pe munteni şi pre muldoveni, atuncea cînd i-au înfrînt focul, n-ari hi mai îndireptat în veci ai noştri. Ce, [200] dacă au vădzut ai noştri că altă grije n-au, fără numai focul, cum s-au deşertat sineţele, cum s-au întors o samă de căpetenii, ales Voicehovschii capitanul şi Cantimir, pre atuncea ceauş la munteni, care apoi au fost şi serdar aicea în ţară şi alţii şi îndată după dînşii toată oastea. Şi pănă a împle nemţii sineţele, deşertate fiind, au întrat ceştealalţi cu sabiile zmulte în pedestrime şi îndată au amestecat toată pedestrimea şi au pornit-o în răzsipă, rămîind şi puşcile şi armele pedestrimei în deşert. Şi aşea vădzînd ungurii perirea pedestrimei sale şi amu în dosul său, i-au început a slăbi şi mai vîrtos luptînd Racoţii <317> sîngur în război, l-au rănit un turc dirept în cap cu rană foarte grea, den care rană i s-au prilejit şi moartea. 
    Zac. 25. Vădzînd ungurii pre Racoţii domnul său aşea cu grea rană, l-au şi apucat catanele între sine şi s-au abătut în lături, cum au purces toată oastea ungurească în răzsipă. Goană aşea grea n-au fost, că turcii pre obiceaiul său n-au gonit, ai noştri încă, fiind aproape îndată de păduri, nu s-au lăţit cu goana. Şi aşea au fost fîrşitul şi lui Racoţii, domn în mare fericie născut, între cei fericiţi cnedzi, mare fericit. Dară la ce nu aduce nesăţioasă hirea omenească la măriri. După această izbîndă asupra lui Racoţii, Săidi paşea au aşedzat tot Ardealul în partea împărăţiei şi oştile noastre le-au slobodzit pre acasă. 
    Zac. 26. Aicea în ţară în cest an domniia cu pace Ştefăniţă vodă preste toată vara, iară bine n-au sosit oastea ceia ce era trimasă la Ardeal, au şi venit poruncă şi alta de la împărăţie, să purceadă singur Ştefăniţă vodă la Nepru, să fie de agiutor acolea paşii de Silistra şi hanului la lucrul unor cetăţi, care au făcut împărăţiia din pajişte pre Nipru, pentru apărarea căzacilor, să nu poată îmbla pre mare. Numai ce au căutat a purcede Ştefăniţă vodă şi-n cale mergînd, amu de Tighinea aproape, pe Bîcu, la un sat anume Luţenii, au cădzut în boală *<317 v> foarte grea, lungoare, care boală au priceput îndată doftorul că trebuie să ia sînge, ce n-au ascultat şi adăogîndu-să boala şi ales toamna amu, aşea de greu l-au cuprins herbinţeala, cît pănă la Tighinea au stătut [201] frănitic, adică buiuguit de hire. Cu chipul ciumii era boala, că i-au ieşit şi bolfa la o mînă, însă nu era ciuma, ci direaptă lungoare cării boale îi dzic doftorii maligna. Şi cît au trecut la Tighinea Nistrul, au stătut a treia dzi mort. De aceia boală au murit acolo şi Dumitraşco Drăguţăscul de la Suceavă, om cunoscut şi ales la toată curtea. Hirea aceştii domnii a giudeca nu putem, că nu era încă copt în vîrsta sa. Multe să cunoştea într-însul den hirea tătîne-său, iară la mînie răpitori. 
    Zac. 27. Turcii agalarii de Tighinea, cum au audzit de moartea lui Ştefăniţă vodă, încă nu era ieşit sufletul, s-au înglotit şi au venit să ia ce or găsi domnesc tot pre sama împărăţiei. Puţin lucru au lipsit de nu s-au făcut mare zarvă între noi şi între turci, că întrase ca-n chip de jac în tabără o samă de dînşii. Ce, dacă au stătut cu boierii la socoteală, nu le-au oprit boierii, ce le-au răspuns: „Luaţi! Ce, apoi să nu daţi de mai mult samă!” Şi luîndu-şi sama agii, să <318> nu dea apoi mai mult de precum or lua, s-au lăsat. 
    Zac. 28. Boierii după fîrşitul lui Ştefăniţă vodă, îndată au ales pre Chiriţă Dracon Ruset, carele apoi au cădzut şi domn şi cu dînsul şi pre Alexandru Costin postelnicul şi i-au răpedzit îndată la împărăţie, dînd ştire de moartea lui Ştefăniţă vodă şi să arate mare rugămintea ţărîi pentru domn de ţară şi să pomenească îndată de Dabijea vornicul. Însă nu era cu ştirea tuturor pentru Dabijea vodă, alţii trăgea cu alte chipuri, pre carii să-i treacă condeiul nostru pentru urîtă pomenire. Iară oasele lui Ştefăniţă vodă luînd boierii cu sine, au purces deodată pre Nistru în sus, pe de ceia parte şi trecînd la Bilacău Nistrul. Şi au venit în Iaşi şi l-au astrucat în mănăstirea tătîine-său, care să pomeneşte pre numele trei Svetitelei. 
    
     [213] 
    
    – omul
     – sînge 
    – capul 
    – minte 
    – frunte 
    – ştiinţa 
     – sprincene 
    – ochiul 
    – nasul 
     – faţa 
     – gura 
     – budza  
     – limba 
     – dinţi 
     – mustaţa 
     – barba 
     – pieptul 
     – inima 
     – cîmpul 
     – plin 
     – casa  
     – supra 
     – de sus 
     – stat 
     – pasul 
     – dzuua  
     – nopte 
     – vîntul 
     – buric 
     – vintre 
     – mîna 
     – degietul 
     – osul 
     – piele 
     – picior 
     – cierul 
     – huma 
     – ţara 
     – stea 
     – apa 
     – pîne 
     – alb 
     – negru 
     – roşiu  
    – iarba 
    – fîn 
    – vare 
    – tomna 
    – frig 
    – cald 
    – senin 
    – turbure 
    – mare 
    – arcul 
    – segiata 
    – putere  
    – primăvare 
     – senin
    
     – menînc 
    – beu 
    – dorm 
    – şed 
    – scriu 
    – prîmbl 
    – ar 
    – samen 
    – aud 
    – vedz 
    – calc 
    – sîmpt 
    – pricep 
    – laud 
    – înţeleg 
    – pui 
    – fac 
    – rog 
    – poftesc 
    – priesc 
    – trimiţ 
    – fug 
    – agiutoresc 
    – nu ştiu 
    – înnot 
    – vînd 
    – respond 
    – cad 
    – ucig 
    – tac  [214]
    
     
    
     
    
    [241] DE NEAMUL MOLDOVENILOR, DIN CE ŢARĂ AU IEŞIT STRĂMOŞII LOR < G 3 > 
    PREDOSLOVIE, ADECĂ CUVÎNTARE DINTĂI DE DESCĂLECATUL ŢĂRÎI CEL DINTĂI ŞI A NEAMULUI MOLDOVENESC
    Către cititori 
    Începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenesc şi muntenesc şi cîţi sînt şi în ţările ungureşti cu acest nume, romîni şi pînă astăzi, de unde sînt şi de ce seminţie, de cînd şi cum au dăscălecat aceste părţi de pămînt, a scrie, multă vreme la cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atîta veci de la discălecatul ţărîlor cel dintăi de Traian împăratul Rîmului, cu cîteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gîndul. A lăsa iarăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durere. Biruit-au gîndul să mă apuc de această trudă, să scoţ lumii < 3 v > la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sînt lăcuitorii ţărîi noastre, Moldovei şi Ţărîi Munteneşti şi romînii din ţările ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi o dată discălecaţi sînt, de unde sînt veniţi strămoşii lor pre aceste locuri, supt ce nume au fost întăi la discălecatul lor şi de cînd s-au osebit şi au luat numele cest de acum, moldovan şi muntean, în ce parte de lume ieste Moldova, hotarăle ei păn unde au fost întîi, ce limbă ţin şi păn acum, cine au lăcuit mai nainte de noi pe acest pămînt şi supt ce nume, scot la ştirea tuturor, carii vor vrea să ştie neamul ţărilor acestora. 
    Dzice-va neştene: prea tîrziu ieste; după sutele de ani, cum să vor putea şti poveştile adevărate, de atîtea vacuri? Răspunz: Lăsat-au [242] puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea, dintru care, daca va nevoi omul, cele trecute cu multe vremi le va putea şti şi oblici. Şi nu numai lucrurile lumii, staturile şi-ncepăturile ţărîlor lumii, ce şi singură lumea, ceriul şi pămîntul, că sînt zidite după cuvîntul lui Dumnezeu celui puternic. Crez, din Scripturi ştim şi din Scripturi avem şi sfînta *< L 6 > credinţă a noastră creştinească şi mîntuirea noastră cu pogorîrea fiilui lui Dumnezeu şi împeliţarea cuvîntului lui, cel mai denainte de veci în firea omenească (denafară de păcat). Scriptura ne deşchide mintea, de ajungem cu credinţa pre Dumnezeu, duhul cel nevăzut şi necoprins şi neajuns de firea noastră, Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne face de le putem vedea cu cugetul nostru. Să nu pomenim de marile Moisi, carile după 2400 de ani au scris letopiseţul de zidirea lumii, că acela au avut pre însuşi Dumnezeu dascal, rost cătră rost. Omir în 250 de ani au scris după răsipa Troadii războaiele lui Ahileus; Plutarh în 400 de ani au scris viiaţa şi faptile vestitului împărat în lume, a lui Alexandru Machidon; Titus Livius cursul a toată împărăţiia Rîmului în 700 de ani şi mai bine au scris după urzitul Rîmului şi alţi mulţi istorici, cercînd de-amărîntul scrisorile, cursul a multe vacuri cu osîrdie şi cu multă osteneală au scos lumii la vedere istorii. 
    Îndemnatu-m-au mai mult lipsa de ştiinţa începutului aceştii ţări, de descălicatul ei cel dintîi *< 6 v >, toate alte ţări ştiind începuturile sale. Laud osîrdiia răposatului Urechie vornicul, carile au făcut de dragostea ţărîi letopiseţul său, însă acela de la Dragoş vodă, de discălicatul cel al doilea al ţărîi aceştiia din Maramoroş scrie. Iară de discălecatul cel dintăi cu romîni, adecă cu rîmleni, nimica nu pomeneşte, numai ameliţă la un loc, cum că au mai fost ţara o dată discălicată şi s-au pustiit de tătari. Ori că n-au avut cărţi, ori că i-au fost destul a scrie de mai scurte vacuri, destul de dînsul şi atîta, cît poate să zică fieştecine că numai lui de această ţară i-au fost milă, să nu rămîie întru întunerecul neştiinţei, că celelalte ce mai sînt scrise adăosături de un Simeon Dascalul şi al doilea, un Misail Călugărul, nu letopiseţe, ce ocări sînt. Care şi acelea nu puţină a doao îndemnare mi-au fost. Cît mi să pare, bine nu ştiu, că n-am văzut letopiseţul lui Evstratie logofătul, iară cum am înţeles de cîţva boieri şi mai ales din Niculai Buhuş ce au fost logofăt mare, pre acest Simeon Dascal, Istratie [243] logofătul l-au fătat cu basnile lui şi Misail Călugărul de la Simeon au născut, cela fiiu, cestalalt nepot. Şi mult mă mir de unde au luat aceste basne, că şi < 7 > Urechie vornicul scrie şi el: 45 de ani la domniile cele dintăi, nici o scrisoare nu să află de lucrurile lor, ce s-ar fi lucrat şi nici streinii n-au ştiut nimica de dînşii, pănă la Alixandru vodă cel Mare şi Bun. Decii au început istoricii leşăşti a scrie, mai ales Bielschii şi Marţin Paşcovschii, pre carii i-au urmat răposatul Urechie vornicul. Daca n-au fost dară dintăi scrisoare în ţară şi nici streinii n-au ştiut şi nimica n-au scris, de unde sînt aceste basne, cum ca să fie fost moşii ţărîi aceştiia din temniţile Rîmului, daţi întru ajutoriul lui Laslău craiul unguresc? Şi romînii acum era în Maramoroş în zilele acelui crai, ceşti dincoace, de unde ieste acum Moldova, iară cei dincolo, unde ieste acum Ţara Muntenească, iară în munţi, pre Olt, unde şi acum să pomeneşte Ţara Oltului şi rîmlenii cei discălicaţi de Traian în Ardeal, acum era în Ardeal. 
    Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflat nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă < 7 v > la aceasta vîrstă, acum şi slăbită. 
    De aceste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vecinic. Cînd ocărăsc într-o zi pe cineva, ieste greu a răbda; dară în veci? Eu voi da seama de ale mele, cîte scriu. 
    Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiesc şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în veci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mînă şi din streini, carii cu de-amăruntul cearcă zmintelile istoricilor. Pre dînşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei sînt povaţa mea, ei răspund şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. 
    Şi întăi unui Enea Silvie şi cu următorii lui; însă acesta istoric nu aşa greu nepriietin ieste, cît numai acest nume vlah de pe Fleac hatmanul Rîmului că ieste, scrie, unde s-au lunecat şi săracul Urechie vornicul. Credem neputinţii omeneşti. 
    Iară este altul, de neamul său leah, Iane Zamovschii, care orb năvăleşte, zicînd că nu sînt moldovenii, nici muntenii din rîmleni, ci trecînd *< 8 > pre aicea, pre aceste locuri, Traian împăratul şi lăsînd slujitori de pază, au apucat o samă de dachi limba rîmlenească. [244] Vei vedea apoi şi a cuvintelor lui răspunsul şi ocara, nu de la mine, ci de la istoricii, povaţile mele, la rîndul său. 
    Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după aceste cumplite vremi anilor noştri, cînduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lîngă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decît cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelegem minunate şi vecinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritori nume. Sîngur Mîntuitoriul nostru, Domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicînd: „”, adecă: „Cercaţi scripturile”. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu < 8 v > acele trecute vremi să pricepem cele viitoare. Citeşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală. 
    De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitori
    Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova. < G 7 v > 
    Istoricii 
    Dion 
    Evtropii 
    Carion 
    Cavaţii 
    Bonfin ungur 
    Topeltin de Mediaş < L 9 > 
    
    Cap. I 
    De Italia 
    Toate lucrurile, daca să încep a spune din ceputul său, mai lesne să înţeleg. Şi neamul moldovenilor fiind dintru o ţară care să chiamă Italiia, de Italiia şi de Împărăţia Rîmului, a căriia împărăţii scaunul, [245] oraşul Rîmul, în dricul Italiei ieste, a pomeni întăi ne trage rîndul. 
    Ţara Italiei, de aicea de la noi, drept spre apusul soarelui ieste, nu aşa depărtată de ţara noastră, că de la Belgradul carile îl ştim mai toţi că ieste pe Dunăre, unde cade apa Savei în Dunăre, niguţătoreşte mergînd, cale de 30 zile ieste pănă la Vineţiia şi Vineţiia ieste pre pămîntul Italiei. 
    În statul său ieste între mări, ca şi Greţiia, adecă ţările greceşti, că dincoace, dispre noi, să închide cu o limbă de mare, care iese din Marea Albă – vineţiienii *< 9 v > zic acei limbi Colfo de Vineţie, adecă limba sau grumazii de Vineţiia – să zice şi cu alt nume şi Marea Adriaticum, marea de Adrie. Iară mării din care iese limba aceia îi zic latinii Marea Mediteraneum, adecă marea den mijlocul pămîntului; turcii, grecii şi noi zicem Marea Albă. Iară dinspre ceialaltă parte, spre apus, izbucneşte iară din ceiaşi Mare Albă un unghi de mare, însă nu cu atîta lungime, cum ieste limba aceastalaltă dispre noi. Şi pre celalalt unghi dincolea, ieste Ianua, noi zicem ianovezii. Însă dinspre acestea îmbe limbi iese Italiia şi în dricul pămîntului, spre miazănoapte, dincolo, pănă la hotarăle franţozului. 
    Hotarăle ei despre răsărit, dispre noi, cum s-au zis mai sus, limba de mare şi apoi Stiriia, Carintiia, Avstriia, ţările Împărăţiei Nemţeşti; dispre miiazănoapte franţojii, dispre apus Hişpaniia, iară dispre amiazăzi să închide cu marea ce-i zicem noi Albă şi tot aceia ieste carea să închide pănă la Ţarigrad. 
    Grecii zic Italiei cu alt nume Hesperiia, di pe Hesper, steaoa ceia căriia zicem noi luceafărul cel de noapte, că acel luceafăr drept peste *< 10 > Italiia apune. Simănătoare foarte cu ţările greceşti, că cum Greţiia să începe din Marea Albă, între mări, pănă la Machidonie, de o parte cu Marea Albă, carea să întinde pănă în Ţarigrad, de altă parte limba de mare, de care s-au scris mai sus, desparte pe Italiia de ţările greceşti, aşa Italiia dincoace cu limba de mare, iar dintr-acolo, despre apus, cu unghiul cel dispre ianovezi. 
    Aşa are Italiia domnii împărţite în sine, cum avea şi Greţiia într-o vreme, cărora domnii şi ţări sînt numele acestea: Liguria, Tăscana, Umbria, Sabina, Laţium, de unde ieste limba latinească şi de la Latin [246] craiul, Neapolis, crăiia supt craii Hişpaniei, Calabriia, Apuliia, Romaniia, Istriia, Hetruriia, Campaniia şi mai sînt mai mărunte ţări, carele trec cu condeiul pentru zăbava. 
    Iară Greţiia avea ţări anume: Acarnaia, Etoliia, Thesaliia, Fochida, Moreia, Arcadia, Elada, Olimbiia, Laconiia, Ahaia, Attica, unde ieste vestitul oraş Athina, Viiotia şi iară mai sînt ţări mai mărunte. < 10 v > 
    Ieste ţara Italiei plină, cum să zice, ca o rodie, plină de cetăţi şi oraşă iscusite, mulţime şi desime de oameni, tîrguri vestite, pline de toate bivşuguri şi pentru mare iscusenii şi frumuseţuri a pămîntului aceluia, i-au zis raiul pămîntului, a căruia pămînt, oraşile, grădinile, tocmelile la casile lor cu mare desfătăciune traiului omenesc, nu are toate lumea, supt ceri blînd, voios şi sănătos, nici cu căldură prea mare, nici ierni grele. De grîu, vinuri dulci şi uşoare, untdelemn, mare bivşug şi de poame de tot feliul: chitre, năramze, lămîi şi zahar şi oameni iscusiţi, la cuvînt stătători, peste toate neamurile, neamăgei, blînzi, cu oamenii streini dintr-alte ţări nemăreţi, îndată tovaroşi, cum ar fi cu ai săi, cu mare omenie, supţiri, pentru aceia le zic gentiloni, cum zic grecii: celebii, şi la războaie neînfrînţi într-o vreme, cum vei afla la Istoriile Rîmului, de vei ceti de dînşii. 
    Aceia ţară ieste acum scaunul şi cuibul a toată dăscăliia şi învăţătura, cum era într-o vreme la greci Athina, acum Padova la Italiia, < 11 > şi de alte iscusite şi trufaşă meşterşuguri. 
    Ieste Italiia mai vechie decît Roma, adecă Rîmul, şi Împărăţiia Rîmului, care s-au urzit în ţara Italiei după ce au nemerit de la Troada Antenor şi Enea, din carii, Antenor Vineţiia şi olatele ei, iară Enea Rîmului şi împărăţiei lui începători şi rădăcină sînt. 
    Numele Italiei ieste vechi, la toate istoriile cele vechi latineşti, de pe Ital, craiul lor. Nemţii italiianului zic valios şi noao, moldovenilor şi muntenilor, iar aşa valios, franţozii italiianului valaşhos, noao şi muntenilor valaşhos, leşii italianului vloh, iară noao voloşin, iară muntenilor acum s-au luat leşii după apa Oltului şi au mai adaos tiparnicii lor o slovă: M, de le zic molteni, adecă oltean, ungurii italianului: *[247] olaş, iară moldoveanului şi munteanului olah. Şi ţării Italiei leşii zic Vlosca Zemlea, adecă Ţara Vlohului, iară ţărîi noastre: Volosca Zemlea. 
    Caută-te dară acum, cetitoriule, ca într-o oglindă < 11 v > şi te priveşte de unde eşti, lepădînd de la tine toate celelalte basne, cîte unii au însemnat de tine, din neştiinţă rătăciţi, alţii din zavistie, care din lume între neamuri n-au lipsit niciodată, alţii de buiguite scripturi şi deşarte. 
    Iară nu numai numele acesta, precum ai înţeles că ieste tot unul, la toate ţările, şi al tău şi Italiei, precum vei înţelege şi mai pre larg, la capul deosebi de numele acestor ţări, că şi turcii şi grecii ne zic vlah, ce şi dintr-altele te vei cunoaşte: obiceiuri, hire, graiul şi pănă astăzi, că eşti drept vloh, adecă italiian şi rîmlean. 
    Multe obiceiuri într-acest neam trăiesc a italiianilor, pănă astăzi: aşa de oaspeţi la casile lor, nemăreţi, voioşi şi libovnici (nu ştiu din ce muntenii, o samă, s-au abătut puţintel den aceasta hire), aşa la petrecănii, la întrebare unul pre altul de viiaţă, firea, clătirea. Cine au fost la Italiia, să vază pre italiiani, să ia aminte, nu-i va trebui mai mare dovadă, să crează că un neam sînt cu moldovenii. 
    În casa noastră au fost această voroavă, în Iaşi < G 11 > cu un episcop italian, care între alte, foarte pre voia gîndului mieu, mi-au zis cuvinte de aceste neamuri, dzicînd aşa, şi era om de înţeles: „Mie nu-m trebuieşte să mai citesc la istorii de moldoveni, cine sînt; pre o samă de obiceiuri, foarte bine îi cunosc de unde sînt, aşa liubovnici la oaspeţi, aşa femeile lor să feresc de vederea streinilor şi < 11 v > să dau în laturi, aşa să nu treacă femeia pe dinaintea bărbatului pe drum sau pe cărare, aşa toată viiaţa, în mîncare cu dulceaţa curechiului, numai aceştea sărat, atîta osăbire, aceia şi iarna şi vara tot verde, nemurat. Toate acestea atocma cu italiienii sînt şi a vedere să mărturiseşte o fire.” Cu multă mirare am stătut de mărturia acelui vlădică, de mare agiutori istorii mele. 
    Înţelege-vei şi din capul care să va scrie din graiul cestor ţări că şi limba ieste dovada că în graiul nostru pănă astăzi sînt cuvintele, unile letineşti, iar altele italieneşti. Să miră un historic anume Cavaţie, dzicînd: „De mirat lucru ieste că limba moldovenilor şi a muntenilor mai multe cuvinte are în sine rîmleneşti, decît a italienilor”, măcară că italianul tot pre un loc cu rîmlenii. Ce aceia nu-i divă, că [248] italianii tîrziu ş-au scornit limba din letinească, aşa de iscusită, de dezmierdată, cît că ieste limba îngerească îi zicu-i. Şi întru unile voroave peste samă îşi aduce cu a noastră, ales cu aceste silaves: „”, cum la noi: la dumneata, de la tine, de la dumneata, la voi, de la voi, care acestea în limba letinească, adecă rîmlenească, acum nu încape, ce cură fără acestea în măsurile sale.
    Un historic, anume Eneas Silvii, de care ţi-am pomenit la predoslovie, şi cîţva alţii, pre urma şi pre cărarea lui, au scris în istoria sa cum moldovenii, carii lăcuiesc pre pămîntul Dachii de Sus şi muntenii pre Dachiia de Jos, acest nume, vlah, îl trag anume după Fleac, hatmanul Rîmului. Şi aceasta părere a celui Enea nu ieste de aiurea, numai au cetit nişte stihuri a unui dascal anume Ovidius. Pre acel Ovidius l-au făcut, cum zic turcii, surgun, de l-au gonit din Rîm tocma la Cetatea Albă, pre Marea Neagră, Avgust chesari, împăratul Rîmului, pentru < L 12 > nişte cărţi ce scrisese în stihuri de dragoste, de să umplusă Rîmul de curvii dintru acele jocuri ale lui, cum fac şi moscalii, de trimit la zatocenii, adecă în urgie, la Sibir şi pănă acum. Acela dară dascal Ovidie au scris cîteva cărţi, şezînd la Cetatea Albă în urgie, iară în stihuri, că ş-au fîrşit acolo şi viiaţa. Şi pre numele lui ieste balta Vidovul la Cetatea Albă. Într-acele cărţi, una ce are nume de Pont, scrie la un priietin al său la Rîm, anume Greţin, aceste stihuri. Iată că ţi le însemnez latineşte scrise şi pre limba noastră tălmăcite: 
    
    
    
    „Ghieţii ţinea într-o vreme, acum Flaccus ţine 
    Rîpa scump-a Dunării, el singur cu sine. 
    Iel au ţinut Misiia în pace cu credinţa, 
    Pre ghieţi au scos de aicea, el cu biruinţa.”
    
    Aşa însemnează aceste stihuri ale acelui dascal, pomenind pre acel Fleac, căruia numele < 12 v > la Istoriile Rîmului ieste Fulvius Fleacus consul, precum chiema ei pre atuncea hătmăniile lor. Şi de aceste stihuri *[249] s-au legat întîi acela Eneas Silvii şi după dînsul şi alţii. Şi între aceia aflu şi eu pre Ureche, săracul, următori: să fie numele acestor ţări, vlah, de pre acela Fleac, hatmanul Rîmului, căruia lucru Carion istoricul stă împotrivă şi cu dînsul şi Topeltin de Mediiaşi, anume zicînd deşchis: „Ceia ce au scris că numile vlah acestuia neam, adecă al Moldovei şi al muntenilor, ieste de pe hatmanul Rîmului Fleac, basne sînt”. 
    Eu încă cei partea mea cu dînşii, cu aceşti doi ţiu pentru aceste doveade, care deşchis ţi-am scris, cum toată lumea zice italianului aşa cu un nume şi noao pănă astăzi. Şi acel Fleac, de au bătut războaie cu tătarii pre Dunăre, iară la discălicatul ţărîlor acestora, nici o treabă nu are, care sînt tîrziu după Fleac discălicate, de Traian împăratul Rîmului din ţările Vlohului, adecă a Italiei, fără numai va zice cineva că italianii acest nume vlah au dobîndit după Flac, care lucru n-am cetit nici la o istorie a Rîmului şi de Italiia. Alte chipuri şi capete *< 13 > au avut Italiia mai vestite şi mai vechi decît acela Fleac; cum ar fi luat Italiia nume de la acela? 
    Ci de Italiia atîta ajunge, cît ţi s-au arătat cu mărturiile şi istoriile şi numelui care-l avem de la alte neamuri, tot unul pănă astăzi. Să păşim de acum şi la altile pre rînd. 
    
    Capul al doilea 
    Pentru Împărăţiia Rîmului 
    Împărăţiia Rîmului căriia putere şi lăţime asemenea nu au fost nici o împărăţie de cînd ieste lumea, de măriia ei citeşte toate istoriile lumii, mai mare nu vei afla alta, nici în ceste vacuri de acum, nici în cele trecute. De această împărăţie vei afla şi prorocii, ales la Daniil prorocul, cu dezlegarea visului lui Navohodonosor, împăratul Asiriei. De aceastA împărăţie cîntă şi sfînta biserică, întăia slava, glas 2, la vecerniia naşterii Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Hristos: „”, adecă: „Cînd Avgust unul stăpîniia tot pămîntul”. Acest Avgust împărat al Rîmului au fost şi în zilele lui au născut şi Mîntuitoriul lumii, fiiul şi cuvîntul lui Dumnezeu *< 13 v > din preacurata fecioară Mariia. [250] 
    Numele său trage de pe oraşul Roma, noi zicem Rîmul, care oraş ieste în Italia, pre apa Tivrului curătoare în Marea Albă, cu cale de cîteva zile mai jos de Rîm, din izvoarăle munţilor Italiei început. Iară începutul împărăţiei aceştiia, cum s-au şi mai pomenit la capul cel dintăi, de Italiia (care ieste mai veche decît Rîmul şi decît începutul împărăţiei, pentru aceia pricină s-au pus şi întăi la Italiia rîndul), ieste din Troada, care o au răsipit-o elinii, sau cu alt nume grecii, trăgînd multă vreme războaie cu troadenii pentru mare strîmbătatea lor, ce le făcusă grecilor troadenii, cu furtişagul Elenii, femeii lui Menelau, prin Alixandru, feciorul lui Priiam împăratul Troadei. Care fămee să să întoarcă grecilor pururea sfătuia doi domni din Troada, Antenor şi Enea, că întorcînd-o, dzicea că s-a potoli vrajba cu grecii. Ci măzdind pre alţi sănatori domni, ficiorul lui Priiam, să ţie cu dînsul, să nu să dea Elena, s-au trăgănat sfada, pănă la stingerea de tot a Troadei, cît n-au hălăduit niminea altul, nici în cetate, nici în olatul ei, fără acei doi ce s-au pomenit, Antenor şi Enea, cu gloatile lor. Ori că ştiindu-i grecii că aceia sfătuia *< 14 > spre bine şi nu i-au gonit, ori că ei, ca nişte oameni cunoscînd la ce trage lucrul, s-au păzit de vreme, au ieşit cu casile şi cu oamenii săi, încărcaţi în vase. Din carei Antenor au discălecat Vineţiia pre pămîntul Italiei, iară Enea, pogorîndu-să mai jos, au abătut la malul iară al Italiei, unde stăpîniia Latinus craiul o parte de Italiia. Şi îndemnat şi de prorocii lor pe atuncea păgîneşti, au început sfadă cu acel crai anume Latinus, de pre a căruia nume ieste limba latinească. 
    Nu era încă cu oameni deşi acele locuri aşezate pre acele vremi şi singur craiul mator de zile, numai cu o fată de trupul său care era logodită după un domn de Italia anume Turnus, carile avea mulţi domni de Italia nepriietini. Pre aceia i-au tras Enea în tovărăşie împotriva lui Turnus şi a lui Latin craiul şi cu cîteva războaie cu mare vărsare de sînge, înfrîngînd pre Turnus, pănă şi la perirea lui în război, au căutat lui Latin crai a priimi pre troadeni în ţara sa, în Italiia şi pre Enea ginere în locul lui Turnus, că lui Enea doamna îi murise de groază, cînd au văzut arzînd de toate părţile *< 14 v > Troada. Aşa s-au făcut troadenii moşani Italiei, aşezaţi şi legaţi întru sine cu italiienii, să trăiască troadenii pre limba şi pre pravilile de giudeţe a italiienilor şi italiienii să priimească bozii şi rugile şi obiceiurile de biserica troadenilor. [251] 
    Şi dintr-acest Enea şi fata lui Latin craiul sînt, din seminţie în seminţie, născuţi doi fraţi, anume Romul şi Rem, carii au urzit oraşul Roma. Şi zidind pre jumătate Romul şi pre jumătate de oraş Rem şi încă neînălţate zidurile, au venit întru una de zile Rem să vază sporiul lucrului a frăţine-său, în partea unde zidiia frate-său, Romul, şi vrînd să facă şagă, au sărit peste zidul frăţine-său rîzînd. În loc frate-său, luînd semn de piezi răi oraşului, apucă un fuşte şi loveşte pe frati-său pen mijlocul trupului. Cade Rem mort de rană, iară Romul, stînd asupra trupului, au zis: „Aşa să petreacă toţi carii vor vrea să saie zidurile acestea”. Şi au stătut singur Romul şi urzitori oraşului şi crăiei, de pre a căruia nume ieste şi numele oraşului Roma, pănă astăzi şi de pe oraş şi numele împărăţiei. 
    Fost-au această împărăţie din ceputul său, de la Romul < 15 > craiul dintăi, supt crai, pănă la Tarcvinius cel Mîndru, îi zic rîmlenii Tarcvinius Superbus, adecă Mîndru. Al aceluia un ficior ce avea, au făcut silă noaptea la casa unui domn, lipsind domnul de acasă, anume doamnii sale, Lucreţiia, care după aceia din pat nu s-au mai sculat, ci au scris la bărbatul său, unde era, şi la unchi-său, vestit senator pre atuncea la Rîm, anume Brut, să vie cum mai de sirg la dînsa, că ieste spre moarte. Şi daca au sosit şi au întrat în casă şi unchiul acei fămei Lucreţiei şi bărbatul ei, au zis: „Îngăduiţi, nu vă apropiiareţi de patul mieu spurcat de ficiorul lui Tarcvinii. Iară trupul de ieste şi silit, nevinei mele moartea mea va fi martor.” Şi au scos un cuţit de supt perină, de aceia treabă gătit mai denainte şi s-au lovit cu cuţitul întru inimă. Au năvălit bărbatul ei şi unchi-său la pat, ci în deşert, că căzusă cuţitul cu rana adînc, din care, după cîteva ceasuri au murit Lucreţiia. S-au făcut o zarvă mare şi turburare în tot oraşul de o faptă ca aceasta şi s-au strîns tot oraşul la Brut, cărora au arătat tuturora fapta ce au făcut ficiorul craiului şi cuţitul crunt de sîngele nevinovatii *< 15 v > fămei şi silă. Şi au stătut tot Rîmul şi în loc şi olatele, de au jurat cu Brut, cum să nu mai sufere crai asupra sa. Iară Tarcvinie, urît şi părăsit de toţi şi de slujitorii lui, pentru spurcata fapta [252] aceia şi sila, au fugit la franţozi, cu carii, trăgînd ajutori, s-au ispitit cu sila să coprinză iară scaunul Rîmului, ci tot gonit şi răsipit s-au întors şi n-au mai dobîndit ce au pierdut, în toată viiaţa sa, nici el, nici altul. Şi de atuncea s-au cîrmuit acea împărăţie tot supt sfatul sinatorilor, cum vedem acum că să cîrmuieşte Veneţiia, pănă la Avgust chesar, 500 şi mai bine de ani. 
    De mirat lucru că această împărăţie, la cîtă putere şi lăţime au venit, tot într-acele 500 de ani, de supt cîrma sfetnicilor au crescut. Şi alegea ei din an în an cîte doi mai mari, cărora cu numile boierii le zicea consules, adică capetile sfatului, că consilium lătineşte ieste sfatul. Şi mai mare era acest nume de boierie, consul, decît împerator, că acesta nume împerator era hatmanilor, carii ducea în vreo parte oştile şi trăiia acest nume numai pănă era în oaste, cine era. Iară daca să întorcea acasă sau la Rîm, nime *< 16 > şi nimărui nu să zicea împerator, ce iară pre numile ce avea dintăi. Va să zică împerator poruncitori, care nume apoi pentru mare izbîndă ce făcea acei imperatores, adecă hatmanii, au căzut de să numesc împăraţii cu acest nume şi au ieşit mai mare şi mai de cinste decît numile crailor. 
    Hotarăle aceştii împărăţii a Rîmului mai necoprinse sînt, că nu niscareva munţi sau ape curgătoare, cum vedem acum că despart crăie de crăie şi împărăţie de împărăţie, ci din toate părţile le-au fost hotarul Marea Ochianul, care încunjură pămîntul, începînd dispre părţile despre miazănoapte, ochianul cela ce încunjură Englitera şi tot acela ochian şi dispre apus, pe după Hişpania şi Portogalia şi de la părţile apusului să trage tot acela ochian, încunjurînd tot pămîntul despre amiazăzi, pe după Africa, noi zicem Barbarezii, pănă vine la Marea Roşie, care ieste între Eghipet şi Araviia. Cîte împărăţii, crăii, domnii, ţări sînt, di le încunjură ochianul, precum s-au pomenit mai sus, toate supt ascultarea Împărăţiei Rîmului au fost. 
    Încă mai spre răsărit de la Marea Roşie, de la Ochianul de < 16 v > amiazăzi, tăind pre uscat Aravia, Asiria, Siria, pănă la muntele Caucas, între Hăndii şi între parthi şi de acolo pănă în Marea Caspiei şi Armeniile amîndoao şi cîte ţări sînt între Marea Caspiei şi între Marea Neagră, ghiurgii, mingrelii, cerchiezii şi alte ţări şi de acolo apa Donului şi Volga, toate supt ascultarea Rîmului au fost şi de la Iuzbec hanii cei mari de la Rîm lua steag de hănii. [253] 
    Cu Hăndiia numai nu au închiiat toată lumea dispre răsărit şi veniia şi de acolo multe ţări să să închine. Ci de la o vreme nici-i mai priimiia ca locuri depărtate. 
    Şi unghiul cestalalt, la ochian, pre unde sînt acum şvezii şi Dania şi unghiul spre apa Renului, pre aceste ţări nemţeşti – că şi şvezii şi danii tot nemţi sînt şi un neam sînt – nu i-au putut supune nici într-un chip rîmlenii, pănă la îndireptatul acei împărăţii în multe părţi. Şi cîtă oaste au pierdut cu nemţii, bătînd războaie, cu ceialaltă parte de lume nu o ar fi pierdut-o. Însă numai o parte de nemţi supuşi n-au fost, iară cît ţine apa Renul şi celelalte şi peste apa Renului, multe locuri supuse au fost, cum şi Englitera şi franţozii < 17 > şi toată Hişpania. 
    Caută acum cu cugetul întru atîta lungime şi lăţime de lume, cîte împărăţii mari sînt acum, cum ieste Englitera, Franţozul, Hişpaniia, nemţii pănă la apa Renului; la Africa: Fesul, Liviile, Mareh, Afri, pănă mai tot Eghipetul, habeşii şi Împărăţiia Asiriei, Persul, Armeniile, Capadochia, toată Greţia şi Machidonia, Iliriia, Dachiia, unde sîntem noi acum şi alte ţări şi ostroave şi pre ochian şi pre Marea Albă şi pre Marea Neagră şi pre Caspiia. La toate acestea ieşiia paşii de la Rîm, pre un an pre unile, la altile pre trei ani şi mai mulţi. Cîteva coale de hîrtie s-ar mai lungi, de aşi sta a pomeni anume ţările toate. Paşii ieşiia şi la ţările jidoveşti, la Ierusalim, de la această împărăţie, de care lucru deşchis te va învăţa sfînta Evanghelie, a patru evanghelisti. O seamă de ţări mai depărtate dintr-acestea supt crai birnici le lăsa: la Africa, ales la Eghipet, Armenia, iară celelalte, cum ieste Şpania, Englitera, franţozii, nemţii, pănă la apa Renului, Italiia, ţările greceşti, toate ţările Ierusalimului, Anadolul, ostroavele, tot cu senatorii Rîmului să cîrmuia. Pentru aceia au zis un filosof al lui Pir, craiul epiroţilor, adecă al arbănaşilor < 17 v > cînd l-au trimis în solie la Rîm, că au văzut sfatul lor de împăraţi adunat. 
    Ci cît ne trebuieşte la rîndul istorii noastre, ne ajunge de atîta de Împărăţiia Rîmului. [254] 
    
    Capul al treilea 
    De Dachiia 
    Daca s-au început de Italiia a zice, de unde ieste venit neamul acestor ţări şi de Împărăţiia Rîmului, de care împărăţie sînt discălicate ceste ţări cu rîmleni, vine rîndul acum şi locului acestuia, la ce loc au venit acest neam, din locurile cele dintăi. 
    Locul dară acesta, unde ieste acum Moldova şi Ţara Muntenească ieste drept Dachia, cum şi tot Ardealul cu Maramoroşul şi cu Ţara Oltului. Alt nume mai vechi decît acesta, Dachia, nu aflu în toţi cîţi sînt istorici, că de le-au zis cineva că ieste Schitiia, de pe schiţi, adecă tătari – căci căci au năbuşit pre aceste locuri mai pre urmă tătarii şi mai înainte de Atila, descălicătoriul Ţărîi Ungureşti şi a ungurilor pre aceste locuri – Dachiia numele său cel vechi tot au ţinut la toţi istoricii. Cum s-au zis, < 18 > Schitia ieste direapta Iuzbecul, adecă Tartariia cea Mare şi o parte de Împărăţiia Moscului. 
    Dachii aceştiia cu multe vacuri mai nainte de Hristos au aşezat locurile acestea. Pomeneşte de dînşii Cvint Curţius istoricul, de faptile lui Alexandru Machidon (însă nu acea Alexandrie mincinoasă, care ieste pre limba noastră, plină de basne). El scrie: „Sahi, dahi, masagheti, tot un neam sînt”, venit din părţile Hindiei pre aceste locuri, cînd încă lumea mai rară au fost în oameni. Şi dintr-aceşti dahi – noi zicem şi grecii, dachi, iară latinii şi leşii, daţii – să ţin sasii de Ardeal (şi pănă nu de mult au fost şi la noi în ţară, iară la satile cele hăneşti, la Bugeag şi acum sînt, de le zic testebani) că să trag şi au mari istorici martori. Limba lor iară aşa vechie ieste; au price între sine cu nemţii pentru mai de multe vacuri, carii sînt mai vechi de dînşii, şi ceştia că nemţii au luat de la dînşii limba, iară nemţii că sasii au ieşit de la dînşii, din Saxonia. Ci aceste prici le lăsăm la dînşii, noi numai pomenim cît slujaşte rîndul nostru la poveste. < 18 v >
    Hotarăle Dachiei, dispre răsărit ieste Nistrul apa, la istoricii cei vechi Tiras, iară dispre amiadzădzi Marea Neagră şi Dunărea, dispre apus Panoniia, acum ţările Budii, dispre miazănoapte Morava şi Podolia [255] în crăiia leşască, unde ieste şi Cameniţa. Sînt o samă de istorici carii dau şi Podolia şi cîmpul peste Nistru pănă la apa Buhului şi peste Dunăre, Misiile amîndoao, cărora le zicem noi acum Dobrogea şi o parte de Iliriia, să fie fost de Dachiia. 
    Puternică într-o vreme, cît supt vremea Împărăţiei Rîmului supt Domentiian împărat, iară la Dachia crăind Decheval craiul, lua dachii o sumă de bani din visteriia Rîmului, cum lua tătarii de Crîm de la Mosc şi de la leşi, să nu le robească ţările, că prăda şi dachii Italiia cu călărimea, pănă în zilele lui Traian împăratul, ce au împărăţit pre urma lui Domentian împăratul. 
    
    Capul al patrulea 
    De Traian împăratul 
    Traian împăratul Rîmului, al şaptelea după Avgust chesar, de neamul său şpaniol, coprinzînd scaunul împărăţiei după Domentian şi văzînd la slăbiciune *< 19 > împărăţiia sosită, din rea şi desfrînată cîrma împăraţilor răi şi zburdaţi (că şi Dioclitiian şi cela lumii ocara şi tiranul Neron, tot înaintea lui Traian au fost), întăi au aşezat împărăţiia în ce era stricată şi veniturile ei, apoi îndată s-au apucat de oaste împotriva tuturora carii ieşisă de supt ascultarea împărăţii ţări şi întăi ales asupra dachilor, ţiitoriul acestor părţi. 
    Aşa să întărisă neamul dachilor asupra Împărăţiei Rîmului, cît scriu istoricii, în zilele lui Domentian împăratul şi bir lua din vistieriia Rîmului, pentru să nu strice ţările împărăţiei cu prăzi, că fiind neamul dachilor pre acele vremi călăreţi, prăda ţărîle ascultătoare de Împărăţiia Rîmului cu călărimea, pănă şi Italiia de prăzile lor nu hălăduia, cum am văzut în vacul nostru pre tătarii Crîmului, fiind mai puţini decît oştile Moscului şi a crăiei leşeşti şi de la amundoao acestea neamuri lua daruri, pentru să nu facă cu ceambulurile lor stricăciune ţărîlor lor. 
    Întîi, dară, Traian, marile şi vestit împărat, au făcut *< 19 v > oaste împotriva dachilor, cum scrie Dion, carile au scris viiaţa acestui împărat şi alţi istorici după dînsul 600.000 de oaste, slujitori de oaste au avut, fără altă mulţime, ce să trage dupe oşti, ales după oşti mari, mulţime, şi au purces din Italiia spre aceste părţi ale Dunării. [256] 
    Cum scrie Istoriia de patru monarhii ai lumii, de clătirea aceştii împărăţii de la Rîm spre aceste părţi, ca pre la 120 de ani după Hristos au fost. Împotriva căruia nici Decheval craiul dachilor aşa fără război nu s-au lăsat, ci trecînd cu oştile sale Dunărea, au stătut împotriva lui Traian împăratul cu război în ţările Misii, căriia îi zicem noi Dobrogea. 
    Stătut-au un război mare şi nu puţină vărsare de sînge, însă pre acele vremi în toată lumea nu era altă oaste, nici mai temeinică, nici mai stătătoare, nici mai trainică la toate lipsele oşteneşti ca slujitorii Rîmului, neînfrînţi şi din firea lor şi cu tocmeala oştilor lor, care vedem acum la nemţi tocmeala oştilor, toate bulucuri şi pintre buluc şi buluc loc deşert, să aibă loc deşchis şi alte bulucuri, slobod meidan < 20 > să aibă, cînd ar trebui să dea ajutori bulucurilor celor ostenite în război sau înfrînte oaste proaspătă pre acele slobode de oşti maidanuri. Niciodată toate bulucurile încep războiul, ce cele tocmite în frunte şi alte bulucuri cu mare tocmeală şi meşterşug stau în paza acelora ce fac războiul şi aşa luptînd multă vreme cu o parte de oşti, alte părţi sta gata, netrudiţi, proaspătă oaste prelesne urnesc pre ceialaltă oaste, carea odată îşi varsă şi sloboade toată vîrtutea. Că acea oaste ce sare toată odată, toată odată să şi răsipeşte. Cu aceasta tocmala a oştilor sale rîmlenii au supus toată lumea. 
    Marie tărie şi neînfrîntă avea şi oastea machidonenilor pre vremea lor, ales tocmeala pedestrimei lor, căriia zicea ei falanx, însă era prea strînsă acea falanx şi la greu să lega pedestraş de pedestraş. Cu mare greu să să rumpe aceia oaste, că cu tocmala ei au călcat Alexandru Machidon tot răsăritul. Însă pe urma lui, daca au început machidonenii a bate războaie cu rîmlenii, pierdea războiul machidonenii, cum va vedea cine va ceti războiul lui Perseu împăratul machidonenilor cu Emilius hatmanul Rîmului. 
    Auzit-am pre mulţi dînd vina aceasta, cum şi leşii şi moscalii *< 20 v > şi alte neamuri creştineşti nu sar odată cu toţii la război. Nu ştiu ce zic; oştile temeinice cu multe ceasuri, cu multe zile, bat un război şi ştiu aceasta. Că întăi leşii şi moscalii, de s-ar slobozi toată oastea odată, nici un război nu ar lua, ce toate le-ar piierde. Aşa Decheval, craiul dachilor, luptîndu-să cîteva zile să oprească oştile lui Traian, n-au putut birui, ci au purces oştile din război în răsipă. 
    Traian împăratul după izbîndă au căzut la apa Dunării, unde, şezînd cu oştile, au adunat din toate dintr-acelea părţi şi olate lucrători *[257] şi au zidit cu mare minune vacurilor pe urmă, pod peste Dunăre, de piatră, cu turnuri de piatră, carele să pomeneşte pănă astăzi, Turnul Severinul. În Ţara Muntenească ieste acela loc; malul dincoace al acelui olat îi zic muntenii judeţul, cum zicem noi ţinutul, Jiiului. Cercat-am cîtva din ce ieste, de au primenit numele său acest turn, de-i zic Severinul, că acest lucru, că l-au zidit Traian împăratul şi nu altul deplin şi aievea, fără număr odoacă spun istoricii cînd au făcut şi podul, căruia cu ochii noştri am privit pragurile prin apa limpede a Dunării *< 21 >, cînd am mers cu Dabija vodă cu oştile la Uivar. Cum acel turn ş-au schimbat numele şi n-au ţinut numele ziditoriului său, cum ţine şanţul Troianul pănă astăzi, a şti nu poci. Atîta numai, ori pre urmă că au trăit acolo vreun domn cu acest nume, Severin, cum spun şi muntenii, ori pre numele vreunui pristav la lucrul lui sau la rădicatul lui, după ce să pustiisă întăi. 
    Fost-au şi un împărat pre urma lui Traian, Severus, care nume şi pre o piatră ce s-au aflat la cetăţuia năruită la Galaţi am cetit însumi eu „” adecă „Săverii împăratul rîmlenilor”. Însă numai atîta am putut ceti, celelalte slove, deşi şi aduc cu latineşti, iară a înţelege limba latinească, nici într-un chip să pricepe. Cum pre un ban de aramă galben, iară la acea cetate năruită am aflat, cît un ort de mare, nimenea nu poate mai mult a dizlega fără: Marchiianopolis. Iară turnul acela şi podul peste Dunăre, nimenea altul, ci Traian Împăratul, ca şi şanţul Troianul, l-au făcut; nu vei afla din sute de istorici într-alt chip. 
    După ce au gătit podul peste Dunăre, Traian au trecut toată oastea peste Dunăre, dincoace în < 21 v > ceasta parte, în pămîntul unde ieste acum Ţara Muntenească. Şi i-au ieşit iară cu oştile sale Decheval, craiul dachilor, la care război stînd tare dachii şi craiul cu ei, însuşi craiul au perit la acel război. Şi aşa au purces, după acel război pierdut şi perirea craiului lor, tot neamul dachilor în răsipă de pe aceste ţări, unde ieste acum Ţara Muntenească şi ţara noastră, Moldova. Cîtă ţară au şi rămas pre loc, prostime, ţărani, toată o au scos-o Traian de pe aceste locuri peste munţii care desparte Ţara Ungurească dispre [258] noi. Iară aicea, îmbe aceste ţări, şi Ţara Muntenească şi ţara Moldovei, de la Dunăre pănă supt munţi şi pănă în Marea Neagră şi de la apa Nistrului pănă iară supt munţi, tot cu rîmleni şi căsaşi au aşedzat şi mai mulţi oşteni, precum zic ei: colonia romana, adecă discălicarea Rîmului. Şi aşa ieste discălicatul cel dintăi acestor ţări cu rîmleni. 
    Cine ar vrea să ştie, să vază şi cu ochii martorii, citească pre istoricul Dion, carile au scris viiaţa lui Traian împăratul şi pe Evtropii, carile au scris viiaţa lui Adriian împăratul iară al Rîmului şi pre Bonfin istoricul ungur şi din alţi istorici, anume Carion, Cavaţii, Silvius *< 22 >, Cromver leah, Piasenschii de Premisla, Gvagnin litfan şi mai ales şi din ceşti mai de curînd: Topeltin de Mediiaşi, iscusit istoric, carile de-amăruntul din Dion scrie de neamul ţărilor acestora şi ales de descălicatul cel dintîi pe aceste părţi de lume, de Traian împăratul. Măcară că capetile dachilor, domnii cu toate casile lor, s-au tras toţi peste munţi în Ardeal şi de acolo s-au închinat cu toţii la Traian împăratul, tot nu i-au crezut, ce şi peste munţi pentre dachi au discălicat rîmlenii, pentru să nu mai poată a-şi ridica capul dachii împotriva împărăţii, carii vedem şi pănă astăzi în tot Ardealul şi în ţările de sus cele ungureşti mai în jumătate cu ungurii, romîni, adecă rîmleni, sînt lăcuitori pănă astăzi. 
    Era acest obicei la Împărăţiia Rîmului daca să umplea Italiia, dricul împărăţii, de lăcuitori, de nu le ajungea, nici-i biruia pămîntul cu hrana, scotea cu sorţi căsaşi di pen oraşe şi de prin sate şi-i muta la altă ţară, unde vedea părţi mai rari de lăcuitori, sau unde vediia că să rădica de supt ascultarea împărăţii vreo < 22 v > ţară, acolo cu sutile de mii de case să muta şi le împărţiia locuri şi zicea acei discălicături noao: colonia romana, adecă discălicarea Rîmului. De care colonie a lor ieste plină lumea şi la Asiia, adecă Anadol şi la Africa, căriia îi zicem noi Barbarezii, şi la Hişpaniia şi pre apa Renului, la nemţi şi la franţozi. Şi la Rumele, în ţările greceşti, un neam ce le zicem coţovlah, colonia Rîmului ieste. 
    Litva în crăiia leşască direpţi rîmleni sînt, însă acel neam al Litvei nu de rîmleni aduşi sînt pre acele locuri, unde lăcuiesc acum, [259] ci de tirăniia lui Neron împăratului al Rîmului. Multe case mari cu gloatile sale, cu domnul lor Lizbon, fugînd de răotăţile lui Neron la nemţi şi de acolo cumpărîndu-şi vase de mare, pre marea ceia ce loveşte la Gdansca au mers, pănă la Liflant, o ţară, şi de acolo discălicînd malul, s-au lăţit pănă unde ieste Litva acum. Mulţi ani supt ascultarea rusilor au fost, pănă înmulţindu-să din an în an, apoi ei au supus pre rusi, de le sînt vecini rusii acei a toate ţări. 
    De ar întreba neştine: Atîtea colonii în lume, de < 23 > unde aşa mulţime discălicate, numai de la Italia să iasă atîtea ţări descălicate dintr-însa? Trebuieşte să ştie că într-aceia ţară au fost pe acelea vacuri scaunul împărăţiei, oraşul Rîmul, care oraş, nu cum sînt acum împărăţiile, ci au ţinut toată lumea de la apus, aproape şi pănă tot răsăritul, fără puţine împărăţii la răsărit, pre carii amu nici-i primiia. Iară soli toate ţările acelea cu daruri trimitea. Spre miazăzi şi pănă unde să închide lumea cu ochiianul, supt Împărăţiia Rîmului au fost şi spre miiazănoapte numai nişte unghiuri, pe lîngă mări nemţeşti, unde ieste acum crăiia Daniei şi a Şvedului, acelea ţări drepte nemţeşti sînt şi un neam – acelea numai au hălăduit, de n-au fost supuse supt Rîm niciodată. Curia dară din toată lumea la Italiia, să fie şi în volniciia Italiei şpani adecă şleahtnici. 
    Şi a doao pricină, nu ieste în toată lumea altă parte de lume, pămînt ca Italiia, de tot bivşugul şi dezmierdat, cît bine i-au zis raiul pămîntului. 
    A treia pricină şi mai mare decît acele doao ce s-au pomenit, că rîmlenii din toată lumea lua a zecea din oameni tineri, cum lua turcii din Rumele; zicea < 23 v > rîmlenii acelor oameni obsides, adecă zălog de credinţa ţărîlor. Şi pre aceia punea de-i învăţa ca la şcoală oşteniia şi carii era pre la şcoale, încă supt steaguri le zicea tirones (sfîntul mucenic Theodor Tiron, dintru acei slujitori au fost). Iară daca să învăţa bine cum va purta suliţa, cum va muta pavăţa, cum va întoarce sabiia, îi scotea la război şi cu vreme din tirones ieşiia, de [260] le zicea veteranii, adecă slujitori vechi, bătrîn. Acestor veteranii apoi îmbătrîniţi în slujbe vestite îi scotea de supt steaguri şi le da pre la oraşă şi la sate locuri de casă, de vii, de grădini, de pămînturi şi aşa să umplea Italiia cu mulţime de oameni, cît nu-i coprindea pămîntul. 
    Multe obiceiuri de ale Rîmului sînt acum la turci ca acestea, ce iau şi ei de a zecea oameni şi iară aşa îi împart pre la grădini întăi, apoi în ceata ienicerilor şi fac şi ei apoi din slujitori bătrîni oturaci, curugii şi timaruri. Toate acestea şi altile multe obiceiuri de la Împărăţiia Rîmului sînt, că şi ienicerii cum sînt acum la turci, la Rîm pritoriiani, < 24 > adecă pedestrime de divan le zice, cum la turci culoglu şi aşa bulucurile pre numere: biringi, ichingi, iuciungi; la rîmleni primani, secundani, terţiiani, cvartani, tot pre numere bulucurile, adecă: cei dintăi, cei ai doilea, cei ai treilea, cei ai patrulea, pre număr să ştiia bulucurile. Şi nu-i divă că la turci vedem obiceiurile acestea, care au fost şi la Împărăţiia Rîmului, căci că Ţarigradul şi cîte ţări ţin turcii în ceasta parte de lume, care să chiamă Evropa, parte de Împărăţiia Rîmului ieste.
    Alexandru Machidon pe vremile împărăţiei sale încă au făcut pre numele său colonii şi întăi la Eghipet acel vestit oraş, Alexandriia, unde să scură apa Nilului în mare, iarăş şi pre apa Donului şi pre apa Hăndului şi la perşi au discălicat oraşă şi olate pre numele său. 
    De ar hi acum Istratie logofătul şi fiiu-său un Simeon Dascalul şi nepotu său, un Misail Călugărul, cum s-ar apuca de aceasta poveste cu basnile lor, cele ce au scris că rădăcina acestui neam, carele ieste acum pre aceste locuri, din temniţile < 24 v > Rîmului ieste? Că Traian împăratul adevărat că de la Rîm au adus şi căsaşi, adică de la Italia şi aşa ieste: şi căsaşi au adus, iară nu din temniţile Rîmului, ci oroşani căsaşi, săteni, tot din slujitori aşezaţi. Şi casă de domni au aşezat aicea pre la cetăţi. Cum şi Dragoş vodă mare năpaste îi ieste să fie fost păstor; pre mărturiia maramoreşenilor, cu urechile mele am auzit că [261] au fost ficior unui Bogdan vodă, născut din Maramoroş, după ce au scos de aicea mulţimea de tătari şi cu bulgărimea de la Volga năbuşiţi şi apoi pre urmă şi Attila cu ungurii. 
    Din temniţe cu sutele de mii de oameni cum s-ar afla? Şi apoi fămei, iară atîta tălhăriţe? Deci, unde ieste şi cît vac ieste de cînd au venit Traian pre aicea şi cînd s-au bătut Laslo craiul unguresc cu tătarii? Între Traian şi între Laslo craiul 800 de ani sînt. Şi au scris ei, aceşti istorici, Istratie logofătul şi Simion Dascalul şi Misail Călugărul, că acest Laslo au cerşut de la Rîm oameni. Şi neamul romînilor acum trăia cu domnii săi în Maramoroş, ceşti dincoace, iar cei dincolo, dispre munteni, pre apa Oltului. Nu să prinde dară, cum zic aicea: manno, ţigăneşte. < 25 > 
    Aşezînd Traian şi domni prin cetăţi, cum zic la leşi, caştaleani cineş domnul cu olatul său: dominus – după latinie ieste la noi: domn – iar pre la toate marginile şi locuri alese oşteni, cu nume pre atuncea ţărilor acestora, unde ieste acum Moldova şi Ţara Muntenească, Dachiia Inferior, adecă Dachiia de Jos, iară Ardealului şi părţilor celoralalte de sus, precum s-au pomenit de hotarul Dachiei, în capul de Dachiia, Dachiia Superior, adecă Dachia de Sus. Şi supt acel nume au trăit aceste ţări, pănă la al doilea discălicat cu Dragoş vodă. Şi acum mulţi ne zic noao, ţării noastre şi Ţării Munteneşti, streinii, Daţiia, însă norodul, neamul lăcuitorilor, nu ş-au schimbat numele său, ci tot romanus, apoi cu vreme şi îndelungate vacuri romani, apoi rumîni pănă astăzi. Şi ţările megiiaşii, ştiind de unde au ieşit neamul acesta, că de la Italia, cării ţări îi zic streinii vlah, vloh, unii zic valios, ungurii olaş, de pe vloh, adecă italian, au zis vlah şi muntenii Valahiia, mai tîrziu. 
    După aşezarea cu rîmleni pre aceste ţări, Traian împărat au purces pre Dunăre în jos cu oştile sale, < 25 v > de care s-au pomenit de vechi istorici că 600.000 de oşteni numai de război au avut. Şi trecînd [262] apa Siretiului, apoi Prutul, Nistrul, Buhul, Niprul, Donul, care ape acestea toate pre atuncea cu alt nume au fost, nu cu acestea de acum. Siretiului numea Halut şi acum istoriile vechi scriu Prutului – Hierasus, Nistrului – Tiras, Buhului – Hipan, Niprului – Borestines, Donului – Tanais. Şi această apă Tanais, Donul, împarte Asiia de la Evropa, cum desparte la Ţarigrad boazul de mare între Ţarigrad şi între Schiuder. Ţarigradul singur şi cu Galata de Evropa ieste, iară Schiuderiul dincolo de boaz, Anadol, căruia îi zic istoricii Asiia. 
    Că în patru părţi împart istoricii lumea: răsăritului zic, cu toate împărăţii, acei părţi Asiia, părţilor dispre miazăzi, cîte ţări sînt, Africa, părţilor dispre apus şi dispre miazănoapte, Evropa. A patra parte ieste America, care parte aşa ieste depărtată şi vine cum ar fi supt noi, că cînd ieste la noi zioă, la dînşii atuncea ieste noapte şi cîn la noi noapte, la dînşii zioă, că fiind pămîntul rătund, cum ar hi împotriva noastră, supt noi acea parte ieste. < 26 > 
    Acestea dară doao părţi de lume, Evropa şi Asia, dispre părţile de miazănoapte desparte Donul, iară într-acoace împarte Marea Neagră şi bogazul cela ce să scură Marea Neagră în Marea Albă, tocma supt oraşul Ţarigradului şi în gios pre Marea Albă, pănă unde cade apa Nilului în Marea Albă şi Nilul desparte Asiia de Africa. De la Nil să începe Africa şi Eghiptul amu nu de Asiia, ci de Africa ieste, cum toate ţările cîte sînt de la malul Nilului, pănă să închide cu Marea Ochianului, carea încunjură pămîntul, alăturea cu Marea Albă, pănă să cură şi Marea Albă în Ochian, la Hişpania, dincolo Africa, dincoace Evropia, Hişpaniia de Evropa, Fesul, dincolo de Marea Albă, de Africa. 
    Acestea pomenindu-să pentru deşchisul minţii, să să înţeleagă statul lumii, ne întoarcem la istoriia noastră de Traian, cum nu s-au îndăstulat cu atîta parte de lume, cît au călcat cu oştile sale, de au trecut toată Evropa pe dincolo pănă la apa Donului, care apă din inima ţărîlor moschiceşti iese şi cade în Marea Neagră, la Crîm, ci trecînd Donul, au călcat şi Asiia, lovind pre la Iuzbec, mari ţări tătărăşti. Iară de [263] la Iuzbec, pe după Marea Caspiei, care mare desparte Cazanul şi < 26 v > Azderhanul de ţările Persului, pe la bahtri şi acolo, pin ţările Persului şi prin Asiria la Eghipet, unde la Eghipet, de boala ce-i zic desintiria, adecă deznodarea vintrelui, şi-au sfîrşit viiaţa. 
    De acest vestit împărat ai şi şanţul Troianul, săpat de oştile lui în vecinica pomenire, începînd din Ţara Muntenească, peste toate apele acestea, care s-au pomenit, Siretiul, Prutul, Nistrul, Buhul, Niprul, pănă la Don, tot acest şanţ, carile îl vedem aicea la noi. Eu l-am trecut aproape de Nipru, pre la un tîrg anume Vcioraşnoe, tot pre cîmpii, acel oraş nu departe de Chiov ieste, şi Chiovul ieste pre apa Niprului şi presemne cum merge şanţul, apa Niprul, mai sus de Chiov o au trecut-o Traian cu oştile sale. 
    Să află unii de zic că acest şanţ, carile îl vedem pănă astăzi supt acest nume, Troian, să fie săpat pentru sprijineala dispre tătari, închizînd locul dispre cîmpi de năvala prăzilor tătărăşti, în care era şi răposatul Panaiotachie terzimanul cel mare şi vestit pe vremea lui la împărăţie. Nu ştiu unde şi la ce istorii va fi < 27 > cetit acest lucru. La voroavă cu mine pentru şanţul acesta, au dat samă că un istoric, anume Bonfin, ungur, pomeneşte de şanţul acesta. Cum mi să pare, cine atîta loc de lume, începînd din Ţara Muntenească, pănă peste apa Donului ar hi putut apăra peste tot locul? Şi aicea la noi, să zicem că de la capul şanţului, de unde să începe întîi, pe deasupra Galaţilor, alăturea cu Dunărea merge pre aproape şi peste Prut, iar nu departe de Dunăre, pre la satul turcesc acum, Troianul; dară deci unde să dipărtează la cîmpi şi de la Dunăre şi de la Marea Neagră iar peste apa Nistrului, ca mai departe merge peste cîmpi pe la tîrgul Vcioraşnoe, [264] pre unde l-am trecut eu, mai pe din sus de Chiov loveşte la Nipru şi de la Niprul cu mai mare depărţime de mare, la Don. Cum zic, cine ar fi putut apăra atîta loc şi ţine? Că de au fost aicea ţara discălicată des de Traian, cum ieste între aceste ape Prutul şi Nistrul, dară de la Nistru pănă la Nipru şi de la Niprul pănă la apa Donului şi Traian împăratul prin pustii au mers. Aşa şi lui Panaiotachie i-am răspuns, la ce n-au ştiut cum mi-a mai răspunde. Aşa zic şi celorlalţi, < 27 v > cîţi au mai scris, aşa şi lui Bonfin, de au scris aşa, cum să fie şanţul acela săpat de vreo sprijineală de tătari. 
    Mai de crezut sînt aceia carii ţin că Traian împăratul au săpat acesta şanţ în vecinica pomenire şi veste şi să să ştie şleavul oştii de ceia carii să trag după oşti mari, niguţători şi oşteni, cum vedem şi acum pre împăraţii turceşti şi vezirii lor, pre unde merg cu oştile, fac movile pe şleavul oştilor şi pentru vestea şi pentru îndireptarea celora ce vin, ori oşteni, ori olăcari, ori niguţători, pre urmă dupre oşti. Nici te mira cu cine ar fi săpat un şanţ mare ca acesta – căci cu mult mai mare au fost, numai cu vremi îndelungate s-au şi năruit şi mîlit – o oaste de 600.000 de oameni numai slujitori, fără alte mulţime. Într-o zi o sută de mii de oameni să să înşire în rînd unul lîngă altul, să arunce lutul cineş drept sine, caută cît loc pot coprinde 100.000 de oameni. Pre uşoară socoteală: loc de doao mile de cele mari, de nu şi trei mile vor coprinde 100.000 de oameni, un conac întreg să face de oaste mare. Şi la 600.000 de oameni, a şasea zi într-o săptămînă o dată unui om vine rîndul la < 28 > săpat. Şi acest număr al oştii acelui împărat, fără altă mulţime ce să trăgea după oşti, scrie Dion istoricul, carile au scris viiaţa şi faptile acestui împărat şi Evtropii istoricul, carile au scris viiaţa lui Adrian împăratul, ginerile lui Traian, carile, după moartea lui Traian, el au stătut împărat Rîmului. Şi acesta Adrian au făcut Odriiul oraşul, pre numele său, unde să împreună trei ape: Tungea, Mariţa şi Arta, în pămîntul Trachiei. [265] 
    Cu aceste oşti Traian, căruia numele în Istoriile Rîmului Ulpius Traianus, au călcat aceasta parte de lume, călcate şi de alţii cu oştile Rîmului, mai nainte de dînsul de Pompei cel Mare şi de Iulie Chesariul şi de Avgust Chesar, însă nu pre aicea, ci pe la perşi. Iară acesta împărat Traian pre aici au venit şi au încunjurat] aceasta parte de lume, cum s-au pomenit, şi iel au discălicat neamul, seminţiia care trăieşte pănă acum în Moldova şi în Ţara Muntenească şi cît norod ieste în Ardeal cu acest nume: romîn. < N 24 v > 
    
    Cap al cincilea 
    Aicea vine rîndul să pomenim de cetăţile ce să află aicea în ţară la noi 
    Aice ne trage rîndul a pomeni de cetăţile ţărîlor acestora, cîte sînt acmu şi-n Bugeag şi aice la noi în ţară şi de faţă ce stau şi alte năruite, cît de-biia să cunosc că au fost cetăţi şi cîte sînt în Ţara Muntenească. Mare nevoie este a scrie de dînsăle, de cine ar fii făcute, că cît am nevoit şi cît am cercat să ştiu ceva, de ce niiam făcute sînt, un cuvînt, o pomenire n-am putut afla, cu mare jele. Şi oricum, într-alt chip a fi nu poate, numai ce sînt făcute de dachii cei vechi. Că întăi Cetatea Albă, mai înainte de Traian au fost, că Avgust chesariul, care împărat a Rîmului acmu triimitea şi el boierii cei greşiţi la închisoare, cum dzic turcii, surgun, la Cetatea Albă, unde şi pe un dascal anume < 25 > Poblius Ovidius, l-au trimis pentru nişte stihuri de dragoste, ce scrisese acel dascal, de îndemnase Rîmul la curvie, carele au şi murit în Cetatea Albă. Şi o baltă ce ieste acolo, Vidovul, pre numele acelui Ovidius este. 
    Şi aşea şi acestealalte cetăţi, cum ieste Suceava, Neamţul, Hotinul, Tighinea; însă pîndzăle la toate cetăţile acestea, cela cu al doilea rînd, de domnii sint adaose, cum să pot vedea că toate au pîndză şi-ndoite sînt. Cele mai vechi mai mici sînt şi ca nişte caştele, adecă turnuri, au fost, precum şi tocmite. Cearcă la turnul cetăţii Sucevii dispre amiadzădzi, unde scrie sus că ieste tocmit de Irimie vodă şi la porta cetăţii vei afla numele lui Despot vodă, care slove pe lîngă buor le-am cetit eu sîngur. [266] 
    Şi aşe, de pre Cetatea (tip. Cetaatea) Albă luînd dovadă, că aceiia cetate (tip. cetaate) cu mult mai înainte au fost de Traian, poate fi cestelalte de rîmleni, după ce au descălecat Traian aice. Din ceste neamuri, al triilea să le fie făcut nu încape, fără una, cum am înţeles de cetatea Sorocii, să fie făcută de un Pătru vodă, de care lucru mult mă mir că Urechii vornicul nu pomeneşte. 
    Aflu pomenită cetatea Chilii, carii o scrie în v leat 6973 că au luat-o Ştefan vodă cel Bun de la turci, ş-apoi la v let 6987 iunie 22 dzăli că în cest an au început Ştefan vodă a zidi cetatea Chilii şi au şi săvîrşit-o într-acelaş an. Dar mă mir cum încape acest lucru, că întăi scrie că au răscumpărat-o de la turci, închinată de nevoie, ş-apoi < 25 v > să o zidească, cum va fi acel lucru? Aşi dzice că acel zidit de dzice, să o fie tocmit. Dar la v let 6973 păn la v let 6987, 14 ani sînt; cini ar fi stricat, şi nice scrie să fie stricat-o cineva aceşti 14 ani. Citeşte gheografiile ceste de curînd şi vei afla în Historiile Ţarigradului că împrumutînd cu bani ianovezii pre împăratul Ţarigradului, de oşti împrotiva turcilor, le-au dat zălog Crîmul şi aceasta parte de loc, unghiul Mării Negre, cu scălile lui, unde este acmu Bugeacul. Şi atunce ianovedzii au făcut Chiliia pe Dunăre şi Chiefe, care ieste pre malul mării în Crîm; Chiefe are alt nume Theodoziia, la Historiie. 
    Să află şi de greci făcute cetăţi, cum este Turnul Neovtolem, o cetate pustie, îmi pare să fie pe Cogîlnic, în Bugeag; tătarii şi ai noştri îi dzic Tatar-Bunar, că Neoptolem este nume grecesc. < 26 > 
    Altele multe, cărora stau năruiturile, de-biia semnele să cunosc, cum ieste mai sus de Gălaţi, ce-i dzic Gherghina şi pre Milcov, mai sus de Focşeni, de care pomeneşte Urechie vornicul că o chema Crăciuna. 
    Şi tot pe o poveste stau şi cele cîte să află în Ţara Muntenească, sau de dachi sau altele de rîmleni făcute sînt. La podul lui Traian peste Dunăre, în Ţara Muntenească (Romînească), la giudeţul Jiiului, ieste iar năruită o cetăţuie, acie adevărat de cine ieste făcută, cu < 26 v > numele Săverinul ieste, de care şi mai sus s-au pomenit. Aşijderea şi peste Dunăre au făcut pod, lucru de mirat, pecum mărturiseşte şi Dion la Viiaţa lui Traian, a căruia pod şi astădzi să cunosc pragurile în apă. Şi mai încolo, pe Dunăre, în preajma, ieste turnişorul Săverinului, de Săver împăratul făcut şi atîta. Iar pe ce vreme au făcut Săver nu scrie. Iar la alţi historici, cum la Dion carii au scris viiaţa lui Traian, aşe şi la Topeltin, să află scris lătineşte: „” pe [267] romîniia: „A lui Traian, vecinicul stîlpul”. Ce dintru aceste să cunoaşti că une cetăţi într-acesti ţări şi de rîmleni sînt făcute. 
    La năruiturile cetăţii de la Gălaţi, din sus, unde cade Bîrladul în Dunăre, s-au aflat un ban de aramă galbăn şi de mare cît un ort, nu mai gros, în carele slovele nu s-au putut ceti de cie ce ştiu lătineşte, fără unii ce ştiu mai bine greceşte dzic că scrie Marchiianopolis, şi samănă aşea, iară celelalte slove de înţeles nu sînt. 
    Aşijderea o piiatră mare adusă la Gălaţi < 27 > la biserica Dii, mai mult nu s-au putut înţelege, făr de atîta, lătineşte: „”, iar romîneşte: „Sever a Rîmului împărat”. Şi acei cetăţi dzic Gherghina. Iar banul ce au aflat mai gios de Roman, iar la năruitura unii cetăţi, de care cît şestacii cei de patru bani leşeşti şi mai gros, de aramă roşie şi chipul domnului supt pălărie nemţască şi-n pregiur slove sîrbeşti: „”: „Tatăl Moldovei”; iar dintr-altă parte scrie: Hereghia de Moldova. Acii hereghiia lătineşte să dzice: „hereditas”, adecă: „strămoşie”. 
    Pentru aceia dzic de cetăţi că unile de domnii acmu, după a doa descălecătură a ţărilor sînt făcute, adecă zidite. 
    Şi aşea, cît s-au putut şti de cetăţi, aceste sînt acestor ţări, că sînt unele făcute de dachii, cum ieste deschis la Cetatea (tip. Cetaatea) Albă, celelalte şi de rîmleni şi unile mai pe urmă şi de domniele ţării. Şi atîta putem şti de cetăţile carii să află într-această ţară. < L 28 v > 
    
    Capul al şeaselea 
    De numerile neamului acestor ţări şi de port şi de limba graiului, de unde au luat, aşijderea şi de tunsura, carei să află şi acmu la prostime pe supt munte, lăcuitorii ce sînt şi de lege creştinească, de unde au luat 
    Mare dovadă neamurilor, din ce rădăcină şi izvor sînt, numile care au şi în de sine şi la alte ţări streine şi măcară că nici un neam nu [268] ieste în toată lumea să aibă numai un nume, ci unile dispre capetile cele dintăi a vreunui norod stăpînitoare, alte nume sînt di pre locuri, de unde sînt începute, multe di pre cetăţi mari, multe de pre ape vestite. Cum vedem neamul nemţesc supt aceste numere: întăi şi mai ales şi mai de cinste: alamani şi aşa le zic istoriile cele vechi şi turcii: al doilea nume: gherman, adecă „doi fraţi”, latineşte „ghermanus”; o seamă de istorici le zic „tevtones”, di pre capul lor Tevton, italiianii zic „tudesco”, poate fi iară di pre Tevton; leşii, moscalii, noi zicem nemţi. Mai apoi alte numere despărţite ca crăngile dintr-un copaci: şvezii, danii, franţozii, saxonii, belghii, batavii şi alte ţări mai mărunte, tot din rădăcina cea vechie a alamanilor < 29 > crăngi şi părţi sînt. 
    Aşa hişpanii; ibării, ţiltiberii, portogalii, iară tot un neam sînt; franţozii, galii tot un neam sînt. Turcii, de pre locul lor, Turhistan, de pe capul lor cel dintăi Osmangic: otomani, osmanlîi. Moscalii, rusii, bolgarii, sîrbii, harvaţii, slovaţii, bohemii, raţii, polaţii tot un neam slovenesc sînt, fără alte numere ce sînt la streini. Că întăi acestui neam grecii le-au zis „savromatis”, de pe ochi mierăi şi albeneţi, adecă ochi de şopîrlă. Tătarii, tartari, de pe apa Tartara, schitii de pe sălbătăcie, nohai. Aşa toate neamurile supt multe numere toate sînt. Ungurii: huni, magiari, ugrii, iară sasii: dachii, saţii, goţii, masaghetii. Şi acestea nu toate numerile, numai unile dintr-însile ţi le-am însemnat, pentru înţelesul numerilor mai lesne neamului şi acestor ţări, Moldovei şi Ţărîi Munteneşti şi romînilor din Ardeal. 
    Aşa şi neamul acesta, de carele scriem, al ţărîlor acestora, numele vechi şi mai dirept ieste rumîn, adecă rîmlean, de la Roma. Acest anume de la discălicatul lor de Traian, şi cît au trăit < 29 v > pănă la pustiirea lor di pre aceste locuri şi cît au trăit în munţi, în Maramoroş şi pe Olt, tot acest nume au ţinut şi ţin pănă astăzi şi încă mai bine muntenii decît moldovenii, că ei şi acum zic şi scriu ţara sa „rumînească”, ca şi romînii cei din Ardeal. 
    Iară streinii şi ţările împrejur le-au pus acest nume vlah, de pe vloh, cum s-au mai pomenit, valios, valascos, olah, voloşin, tot de la streini sînt puse aceste numere, de pre Italiia, cărora zic vloh. Apoi mai tîrziu, turcii, de pre numele domnului carile au închinat ţara întăi [269] la turci, ne zic bogdani, muntenilor cara-vlah, grecii bogdano-vlah, muntenilor vlahos. Că acest nume, moldovan, ieste de pre apa Moldovei, după al doilea discălicatul aceştii ţări de Dragoş vodă. Şi muntenilor, ori de pe munte, muntean, ori de pe Olt, olteani, că leşii aşa le zic, molteani. 
    Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi în de sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobîndesc şi alte numere, iară acela carile ieste vechi nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumîn. Cum vedem că, măcară că ne răspundem acum moldoveni, iară nu întrebăm: „ştii moldoveneşte?”, ce „ştii romîneşte?” *< 30 >, adecă rîmleneşte, puţin nu zicem: „?” pre limba latinească. Stă dară numele cel vechi ca un temei neclătit, deşi adaog ori vremile îndelungate, ori streinii adaog şi alte numere, iară cela din rădăcină nu să mută. Şi aşa ieste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţărîi Munteneşti numile cel dirept de moşie, ieste rumîn, cum să răspund şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspund cu graiul: Ţara Romînească. 
    Şi acest nume vlah – de la turci şi de la greci ieste, de la nemţi – vallios, de la franţoji – valahos, de la leşi – voloşin, de la moscali şi de la rusi tot aşa, voloşin şi de la unguri olah; acesta nume tot de pe vloh ieste şi vloh ieste italiian, din care ţări a vlohului, adecă a Italiei, au pornit Traian împăratul Rîmului fără număr mulţime de norod şi i-au aşezat în aceste ţări a Dachiei cei vechi. Să fie acest nume vlah de pre Fleac hatmanul Rîmului, precum scriu unii, basne sînt. 
    Şi aşa dovedind numele neamului acestuia, cum vezi din istorici mari şi mărturiia ţărîlor înprejur, ne trage rîndul a pomeni de portul. < 30 v > Care acum portul stătători ca numile şi ca limba nu ieste, ci ia un neam de la alt neam porturile cu vreme. La care schimbarea hainelor face şi locul, de le caută a face şi îmbrăcăminte trupului, precum ieste firea ceriului a vreunii părţi de lume. Că întăi la aceste părţi de lume, unde trăiesc moscalii, rusii, tătarii, să fie omul îmbrăcat în haine franţozeşti, ar crăpa de frig. Şi măcară şi la noi pre aicea ce ierni sînt, ţara Italiei ierni ca acestea nu are niciodată, ci foarte blînde ierni, cum sînt la noi toamnile, şi mare dar au acele ţări a Italiei, cît [270] şi vara năduşăli nu sînt ca aicea la noi, ci călduri cuvioase, puţin nu ca primăvara, cum ieste la noi la mai, la iunie. Le-au căutat dară acestora oameni mutaţi pre aceste locuri a-şi schimba portul hainelor după vremea acestor locuri. 
    Cătră acestea toate, caută ce scrie de portul rumînilor iscusitul istoric Lavrentie Topeltin din Mediiaşi, cuvintele lui ţi le izvodesc: „Rumînii de Ardeal, ai noştri, poartă o haină de la umere pănă peste tot trupul îmbrăcaţi, ne fac mare învăţătură portului de vacurile *< 31 > cele de demult, care au ţinut părţile acestea de la septentrion, adecă părţile carile sînt aproape spre miiazănoapte, tot trupul acoperit, care feli de haine pomeneşte un dascal anume Marţialis, că să chiema endromida, cu aceste cuvinte: „Îţi trimitem endromida, vechi port, nu mîndru, iar bun de luna lui dichemvrie.” Şlice au de pîslă, pe limba noastră deţască cuglă” (eu socotesc cu chivere, care am apucat eu şi la boieri aicea). 
    Caută ce zice de opinci tot acela istoric Topeltin, şi nu de la sine, ci pune cuvintile a mai vechi de sine istoricilor, anume Alfons şi pre Plavt şi pre Ag. Ghel, carile au scris cărţi de porturile cele vechi limbilor: „Feliul încălţămintelor a romînilor ieste cu piiele crudă, de fieştece dobitoc, piste picior învălit bine în obiiele de lînă încalţă şi apoi piielea aceia leagă cu curea piste picior, de înfăşoară piciorul de la degite pănă sus, toată glezna. Şi acesta ieste portul rîmlenilor celor vechi, strămoşilor lor, care purta la oşti. Acest fel de încălţăminte a slujitorilor *< 31 v > oşteni, era la rîmleni. Numai atîta osebire vedem, pe cum citim în istoriile cele vechi, că oştenii Rîmului nu învăliia în obiiele, ce gol piciorul încălţa cu piiele şi cu legături în cruciş, ca gratia; în opinci numai cît ţine piciorul la călcăi lega.” Acestea sînt cuvintile acelui istoric, din cuvînt în cuvînt. La noi de necinste ieste acest fel de încălţăminte acum, la acestea vacuri, care era de cinste la rîmleni şi de vitejie port. Vedem acum la cerchezi că acest fel de port de încălţăminte pentru sprinteniie ţin. < N 30 > 
    Aice ieste locul a pomeni şi de tunsura acia, de care au scris un Simion Dascal şi mai nainte de dînsul Istratie logofătul. Tunsura aceasta, [271] precum s-au arătat de portul şi încăţămintele opincilor din historicul Topeltin şi iarăşi dintr-însul să arată, de care aşea dzice: „Mă mir cum de doo feluri de tunsuri au luat ardeleni noştri de la rîmleni, carii o ţin o samă şi pănă astădzi: un fel de tunsură mai adînc la tunsură, pe lîngă peliţă aproape, alt fel mai departe de peliţă prin pieptine tund părul. Şi acei tunsuri mai aproape de peliţă noi dachii o numim „schieren”, iar acesta mai depărtat de peliţă o numim „coluen” ”. Şi tot Topeltin dzice: „Rîmlenilor le plăcea a rade şi în chipul ceatleului acoperie cărunteţile sale şi pricină da că la cap din dos, la ceafă, tundea părul, să fie capul tot slobod de sudori şi în răcoreală la ostenele”. Vede-se dară că ieste vechi obicei tunsura aceasta, care şi pănă astădzi să vede la o samă de lăcuitorii a ţărîi noastre şi-n Ardeal, şi ieste de la rîmleni aceasta, sămn slujitoresc, că în chipul cetlăului îşi învălia capul slujitorii Rîmului cu taftă supţire, ca-n chip de cunună slujitorească. Vădu-să dar basnele acelor scriitori mai sus pomeniţi, Simion Dascalul şi Istrate logofătul < 30 v > şi acel amăgeu, Misail Călugărul, carii au scris că sămnul acei tunsuri ca un cetlău au fost sămn tălhăresc, cu carei însămna rîmlenii cei de rău făcători. 
    Rămîne aici rîndul a arăta de graiul şi slovele, de unde ieste izvorît, acestor ţări de care pomenim. Precum dar s-au arătat deplin neamul acestor ţări aşedzate pe aceste locuri de rîmleni, aşe şi graiul tot de la rîmleni izvorît, cu ciilalţi historici mărturiseşte şi Topeltin, care aşe dzice: „Am dovedit mai sus a fi Italiia pricina descălicării valahilor, aşe şi aice aceiiaş laudă mărturisim, că limba lor ieste limba vechilor romani, amestecată sau mai mult stricată cu sîrbască, rusască, dăţască, horvăţască, slovenească” procîi. Şi dzice precum şi un historic ce-i dzic Covaţiiocie au socotit precum graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sîne însămnarea graiului romînesc şi lătinesc, decît a graiului de acmu a italiianilor. 
    Şi cu vreme îndelungată, ce nu strămută şi nu astupă, vestite împărăţii, crăii, domnii; aşe şi graiul romanîlor pre aceste locuri cu îndelungată vreme şi răsipă lăcuitorilor, romanii de supt aceste locuri, care pustiindu-să de năvala tătarîlor, să mutase aceştia de aice la Maramorăş, cei din Ţara Muntenească la locurile Oltului, trecînd munţii, ş-au stremutat < 31 > şi graiul. Că unde dzice lătineşte: „Deus”, noi dzicem: [272] Dzău sau Dumnădzău, „meus”, al mieu, aşijderea, unde „ţelum” ei, ceriul, „homo”, omul, „frons”, fruntea, „anghelus”, îngerul. Iar nice unile cuvinte nu sînt să nu fie protivnice cu lătineşte, sau la început, sau la mijloc sau la fîrşit, iar unele stau neclătite, cumu-i „barba” – barba, „luna” – luna şi altele ca acestea: „vinum” – vinul, „panis” – pîne, „manus” – mena, „culter” – cuţit. 
    Şi aşe cum am dzis, cu vremea ş-au schimbat graiul şi s-au amestecat cu slovenesc, daţesc şi cu alte care le-am pomenit dintru Topeltin. Pe aceasta poveste cură şi aflatul slovelor, cu care şi scrisoarea de la sirbi o au luat-o, amu după a doa descălecătură de Dragoş vodă aice în ţară şi la Munteni Negrul vodă. 
    Cătră acestea adaogim rîndul aice obiceilor meselor şi ospeţelor, carii să văd că-s vechi ţinute aice într-aceste ţări şi le ieste de la vechii romani, precum a închina păhar pentru sănătăţile priietinilor ş-a împăraţilor, că scrie Dion vestitul historicul, care întru laudă împăratului Avgust cum vechi obicei au fost ca nărodul giurînd pre piedzii cei buni sau nărocirea împăratului, să be la ospeţe pentru sănătatea lui. Ciiarcă de aceasta mai pre larg la Pliniie. Acest obicei şi la nemţi şi la unguri, la ardeleni, vechii romani şi la noi pe urmă, de pomenesc la < 31 v > mese sănătăţile domnilor cu păhare pline de băuturi, aşe şi a priietinilor. 
    La acestea şi obiceiul ce stă încă într-aceste ţări, adecă aice la noi şi la munteni şi la darea datoriei de opşte, adecă la moarte, vechi obicei, că dzice Topeltin: „În Ardeal dachilor obicei cu mare petrecere a duce mortul la groapniţa; mărg înaintea boierilor cîntăreţii şi preuţii, pe urmă viniia cielaltă mulţime, închipuind cum şi ceielalţi vor merge unde şi cel mort, ca cum ar dzice: mergi, că noi te vom urma. Vechi obicei şi la rîmleni; le dzice trimbiţe înaintea osălor, cum mărturiseşte Ovidius: „”, adecă: „Cînta trimbiţă de jelea astrucării”. Şi aceasta la cei mai de cinste oameni să făce, precum şi astădzi la aceste ţări, la astrucări domnilor şi la alţii oameni de cinste.” Şi iar tot acel Topeltin dzice: „Muierile daţilor osăle părinţilor, a ficiorilor, a bărbaţilor şi altor rudenii cu bocet nespus mărg după ose, cu plînsuri de mirat şi cuvinte de jele cuprind osăle [273] şi cu glas mare toată viiaţa omenească o plîng. Scrie Varro în cartea a 4, de viiaţa romanilor, cum cerca muiere, care avea glas mai bun, de cînta la osă”, precum aceastaş şi aici în ţară să face şi pănă < 32 > astădzi şi cu alăute. 
    Şi acestea le-am arătat ca şi dintru aceştea să să cunoască niiamul cu obiceiurile că au ieşit de la Rîm
    .....................
    
    Cap al şeaptilea şi cel de pre urmă 
    Vini rîndul a arăta cît au trăit aceste locuri cu oameni după descălicarea lui Traian cu romînii de la Italiia
    .............. < 32 v >
    Năbuşit-au dar tătarîi pe aceste locuri şi mai mulţi, cu Atila din părţile Schitii Asiiatică, care şi crai au stătut întăi unguresc. < 33 > 
    Iar Topeltin scrie, cum Gallienus împăratul, socotind cum aceste descălecături de peste aceste locuri a lui Traian nu vor sta, le-au mutat în Dobrogea. Şi aşe romînii din Ţara Muntenească au trecut munţii, aşedzîndu-să la Olt, la Herţeg şi pe la Făgăraş. Iar ceştealalţii, unde sîntem acmu noi, mai tîrdziu, după ce n-au putut mai mult a sta prin cetăţi şi pre supt munţi, pentru lipsa hranii, au trecut munţii la Maramorăş, aşedzîndu-se pe la Giurgiu şi pe la Ciuc. 
    Iar după ce s-au pustiit de la Atila şi cum am dzis mai sus că unii mutaţi peste Dunăre, la Dobrogea, unii peste munţi asupra Oltului, cei din Ţara Muntenească, cestilalţii la Maramorăş, păn la vremea lui Laslău, craiului creştin unguresc, < 33 v > la a căruia vreme s-au descălecat al doilea rînd de Dragoş vodă ţara noastră şi de Negrul vodă Ţara Muntenească. 
    Ia dară aminte, atîta vac ce au trăit lăcuitori romani pen Maramorăş şi pe la Olt, megiiaşi cu alte limbi atîta vreme, au n-au putut să să schimbe şi graiul cel chiar romînesc? Şi acesta ieste pricina de s-au străcat lăcuitorii acestor ţări graiul acmu la a doo descălecătură, cu [274] graiul strămutat şi schimbat cu unguresc, cu sîrbăs, cu dăţăsc, cu slovenesc i proci, veniţi pe aceste locuri. 
    Dzice-va neştine: dar cum de-au lăsat cei de pre urmă împăraţi, ce au fost a Rîmului pe urmă, şi după ce au mutat < 34 > marele Costantin scaunul Rîmului la Ţarigrad şi pe urmă alţi împăraţi creştini, Leon Înţeleptul, Iraclie, Iustiniian şi cîţva hatmani vestiţi? Răspundz: că după ce s-au mutat scaunul la Ţarigrad, mai multă zăbava sa cu persi avea împăraţii, pe urmă cu saraţini şi aceste locuri sta fără agiutor şi aşe pustiirea lor de tătari, cum s-au dzis mai sus. 
    Şi aceste cîte s-au putut afla de descălecatul cel dintăi pe larg s-au scris; mai multe ce lipsăsc să nu fie mirare, cîte vacuri de omeni s-au petrecut. Pentru aceia, ce nu s-au putut plini, crede, iubite cetitorule, uitîndu-te la atîta vac, că nu s-au pomenit păn la acesta an nimic de descălecatul ţărilor acestora. 
    
    [277] ISTORIE DE CRĂIIA UNGUREASCĂ 
    Predoslovie cătră iubitul cetitori 
    Dzice Aristotel filozoful că tot omul a şti din firea sa pofteşte. Credz că tot omul pofteşte a şti, iar nu tot omul a şti nevoiiaşte. Şi altă nu osebeşte pe om de dobitoace şi de hiare aşea ca cunoştinţa. Şi din cunoştinţă să naşte ştiinţa şi Dumnedzeu pre om nu cu alt soroc şi sfîrşit l-au făcut şie semănători, înţelept, numai să să cunoască de dînsul; cunoscîndu-l să-l ştie, ştiindu-l să-l laude. Ştiinţa dar şi sufleteşte ieste de folos omului şi trupeşte de treabă şi de mare folos. Iar mai ales în trebile ţărilor şi a chivernisirilor la vremi cumplite asupra ţării: să să ştie, domnii mai ales, apoi boierii, sfetnicii domnilor şi a ţărilor, să să ştie ce s-au lucrat la alţii şi alte ţări megieşe cu vremi trecute şi la ce primejdii şi scîrbe au venit mari crăii şi preaputernice, cu ce sfaturi şi cu ce netocmele au venit la stingerea şi la perirea de istov şi cu ce sfaturi ale sale, la grele vremi s-au sprijinit şi s-au agiutorit, ca să urmeze cele bune, de cele rele să să ferească. Acea ştiinţă de care grăiesc ţie, iubite cetitoriule, prea lesne fieştecine o poate agonisi cu cetitul al istoriilor. 
    Iată că-ţi dau mijloc uşor şi foarte prea lesne, pre limba ta cea din naştere, să înţelegi şi să ştii din ce şi de cînd şi cu ce vină şi sfaturi au perit <sau> se-au schimbat Crăia Ungurească, puternică foarte în vremile sale, lată şi avută, cît de-abia de are soţie atocma din toate alte crăii. [278] 
    
    Istoria de Crăia Ungurească, de cînd şi cum au căzut pre mînile turcilor 
    Cap. 1. În anul 1383 de la Domnul Hristos, Liudovic craiul unguresc, al noroadelor din Ardeal, Moldovei şi Ţărei Rumîneşti, Misiilor amînduror (cării îi dzicem, cei de Jos, acmu Dobrogi, iar Misia cea din Sus, cîtă ieste de la Pravadia pe Dunărea în sus, pîn aproape de Beligrad, pe Dunărea), aşijderea şi Dalmaţia (unde acmu îi dzicem noi şi trăiesc dobroveneticii), şi slavenilor, cu lată stăpînie a toate aceste ţări, crăind un frate al lui Liudovic, sau cum dzic unii că nu i-au fost frate drept, ci dintr-o ţiitoare născut, anume Andrei, ţiind crăia Apoliei în Italia, pre carele doamna lui, Ioana, ca să fie slobodă în desfrînate şi spurcate faptele ei ce avea, prin hotrii săi italiani l-au omorît. Care veste măhnită luînd Liudovic craiul de moartea frătine-său aşea nedreaptă şi cu ocară şi îndemnat şi de neapolitani, să nu lasă acea spurcată faptă acei femei rele, au făcut asupra curvii aceea şi asupra hotrilor ei oşti şi nu au rămas fără dreaptă răsplătire, că pre unii cu groaznică moarte i-au stins, pre alţii i-au răsipit, iară singură făcătoarea de acea faptă scîrnavă, la altă parte a Italiei, care se chiamă Tarentul, au fugit, unde fiind bejenită, ea au scos din minte pe domnul de acolo, de au luat-o să-i fie doamnă. 
    Cap. 2. După aşedzarea ţărei acei cu crăia nepotului său Carol, a frăţine-său lui Andrei, prunc încă micuşor fiind, pre lîngă carele au lăsat pre Ştefan voevodul ardeleanul cu oaste aleasă călare şi pedeastră, om cu plină şi întreagă fire la toate, singur Liudovic au purces spre ţările sale. Îndată ce-au lipsit craiul de Apulia, iar domnul de Tarent, bărbatul Ioanei, s-au şi sculat împrotiva pruncului cu oştire, ce nebiruit fiind acela, ardeleanul, Ştefan voevodul, stînd cu întreaga inimă şi cu credinţă pentru cinstea stăpînu-său, aşea l-au înfruntat cu războiul pe domnul de Tarent, cît apoi era bucuros să-l lasă ungurul în pace. Acela Ştefan voevodul din porunca lui Liudovic crai întru agiutorul unui domn de Padova orînduit, împrotiva veneţienilor, la mare strînsoare au adus pre Veneţia, cît pînă la un loc ce-i dzic ei Rivalta [279] au răzbit, dintru care fapte ale sale la mare laudă şi veste în puţina vreme la toate acele părţi prinpregiur au ieşit acel voevod. 
    Cap. 3. Aceste dar întru acele părţi zarve şi amestecături, nu mult după aceia, cu nevoinţa papei de Rîm, a lui Maxim, s-au aşedzat între acei prinţipi. Şi cînd aştepta Ştefan voevodul slujbelor sale plată şi mulţămită şi cinste, cum să cade slugii de la stăpîn, pentru dreaptă slujbă fieştecînd şi fieşteunde, iar Liudovic crai cu o seamă din sfetnicii săi, visînd altele, giudecară aşea, cum că ieste cu grijă a avea cinevaş slugă vestită, face mazil pre Ştefan voevodul din ţara aceia spre Veneţia şi trimite în locul lui voevod pre Nicolai Bebecie, unul din sfetnicii săi. 
    Cap. 4. Cu grea rană rănit ardeleanul la inimă de acea grea mulţămită şi har despre stăpînul său (că şi Sfînta Scriptură scrie şi dascălii lumii ne învaţă şi părinţii pre fiii săi să-i păzească de aceasta să nu-i pornească la mînie de la scîrbe), ş-au călcat el pe inimă, pînă nu zăbovită vreme au împlinit şi dzilele vieţii sale craiul, în locul său lăsînd pre fata sa, Maria, logodită craiului de Ceh, lui Jigmunt. Atunci au pus gînd ardeleanul să-şi răsplătească nemulţămita, să scoaţă pre fata lui Liudovic din crăie şi să aducă pre Carol, nepotul lui Liudovic, feciorul lui Andrei din Apulia. Tras-au pre cîţva domni la sine cu acesta sfat şi trimite soli la Carol, carele, primind pofta lor, cu multă gloată au purces de la locul său şi au venit la Buda, unde i-au dat Ştefan ardeleanul a unchiului său, Liudovic, crăia Ţărei Ungureşti pre seamă. Maria, fata lui Liudovic, nu s-au lăsat nici ea să rămîie batjocorită, avînd şi ea cîţva domni lîngă sine priieteni de ai tătîne-său şi mai ales pre Nicolai Gara, cu carele sfătuindu-să, aleg pre Blazii Forgaci şi-l trimit sol la craiul Cehului, Jigmunt, logodnicul Mariei, şi-l pornesc îndată cu această solie din scaunul lui, Praga. Cu sosirea lui Jigmunt craiul de Ceh, domnii carii au fost în partea lui Carol, unii au perit, alţii, iertaţi, au venit la Maria, fata lui Liudovic, iar Ştefan voevodul cu o seamă de ai săi năzuiesc la sultan Baezit, împăratul turcesc, cu multă făgăduinţă spre folos şi veste împărăţiei, de-i va fi într-agiutor cu puterea sa, să scoaţă pre Maria, fata lui Liudovic, să-şi meargă după bărbat în ţara lui, să stăpînească; iar de Crăia Ungurească ar fi mai aproape nepotul lui Liudovic, parte bărbătească fiind. Îndată fu primită solia lui Ştefan la turci, pentru care o seamă de oşti sprintene au şi pornit, de au intrat între Sava şi între Dreava, [280] ape mari care curg în Dunărea. Şi aceasta este începătura dintîi de intrarea turcilor pre pămîntul Crăiei Ungureşti şi de atuncea s-au început şi multe vărsări de sînge omenesc pre acela pămînt. Pre Ştefan ardeleanul nu l-au răbdat Dumnedzeu pentru fapta aceasta, ce atunceaşi i-au tăiat dzilele cu moarte. Însă cu această faptă a lui toată Greţia au perit şi s-au început perirea şi a Crăiei Ungureşti. 
    Cap. 5. Jigmunt craiul după aceia, pentru să înfrunteze desfrînarea turcilor în marginele Crăiei Ungureşti, au făcut şi el oşti împrotiva oştilor lui sultan Baezit; ce-au perdut războiul, tabăra şi armele toate în mînile turcilor viind, singur cu fuga groaznică au scăpat craiul, foarte cu puţini de ai săi. 
    Cap. 6. Albert crai, care au stătut după Jigmunt, nimic însemnat împrotiva turcilor n-au lucrat şi acest crai este întăi din casa Avstriei, din care casă să aleg şi împăraţii nemţeşti sau rîmleneşti. Moartea acestui crai iarăşi fără feciori au rămas, lăsînd pre craiasa Elisafta, doamna lui, grea. Mari amestecături pe urma lui au rămas între unguri şi vărsare de sînge între dînşii. De pe atuncea s-au izvodit unguri nemţeşti şi s-au rupt, unii trăgînd la Împărăţia Neamţului, iară alţii trăgea împrotiva celorlalţi agiutor la turci. Bine au dzis Mîntuitorul nostru Hristos că toată împărăţia împărechiată nu stă. Iar o seamă de domni ungureşti, între carii domnul Ioan Honiad Corvin şi Nicolai Vilahi, îndoindu-să pentru ce ar naşte crăiasa din sîngele craiului lor, s-au sfătuit să trimită la Vladislav, fratele craiului leşesc, poftindu-l la Crăia Ungurească. Alţii sfătuia să aştepte să vadză ce s-ar naşte din crăiasa. Au biruit partea aceia ce sfătuia numai să trimită la Vladislav şi au ales sol şi l-au trimis cu mare cheltuială. Carele încă la Crăcău nu au sosit, au venit veste că crăiasa Elisafta au născut cu fericire prunc, parte bărbătească. După care uşurare a crăiesei, carii domni şi sfetnici era în partea crăiesei îndată au răpedzit după soli (carii domni era anume Vladislav Gara, Bînat, Ion Filip, Corag, Andrei Bot, Hendrii Tamaz), poruncindu-i să să întoarcă şi-i oprisă şi calea. Însă ceialaltă parte, îndemnîndu-i pre soli, numai să scoaţă lucrul la cap, merg solii şi rădică pre Valdislav de la Cracău şi-l aduc la Buda, în scaunul Crăiei Ungureşti. Pentru care lucru şi chiemarea leahului, s-au rădicat mare zarvă şi război, cu mare vărsare de sînge între unguri. Partea care ţinea cu pruncul cel de curînd născut şi partea ceialaltă, care au adus pre Vladislav din Ţara Leşească, de faţă război mare şi în [281] multe ceasuri stînd, au biruit partea lui Vladislav pre a pruncului şi au cădzut ceialaltă parte la mare stingere şi răsipă. 
    Cap. 7. Sultan Murat, împăratul turcesc pre acea vreme, văzînd acele amestecături între unguri, socotind bună vreme, purcede cu oşti asupra Beligradului, cetăţii ce ieste la marginea Crăiei Ungureşti, care stă între Dunărea şi între Sava. Însă cu stătătoare apărare a pedestrimei ungureşti şi capului lor, Ioan Raguzeu, puţin nu toată oastea perdzînd turcul, purcede de la Beligrad fără izbîndă. Cu marea durere de mînie de a oamenilor săi perirea fiind pătruns turcul, s-au apucat cu alte dodiele să smulgă Crăia Ungurească, cu nepărăsite prădzi şi arsuri, pînă cînd şi Ioan Corvin cu oşti fiind orînduit împrotiva turcilor, cu cîteva războaie i-au răsipit pre turci şi i-au înecat în apa Savei. Care izbîndă i-au făcut mare nume şi veste lui Ioan Corvin, carele era acmu de groaza turcilor, nu numai la apăratul Crăiei Ungureşti, ci să temea acmu turcii de dînsul şi în celelalte ţări ale sale. Iar nici sultan Murat nu s-au lăsat cu atîta, ci au rînduit pre Isaac paşa, om cu mare căldură şi îndrăzneală la lucrurile războaielor, carele nesuferind să fie înfrînt de creştini, nu mai sta, nici mai înceta de-a prădare cu cete şi ceambuluri din părţile ungureşti. De altă parte, Mezet paşa din ţările Misiei, pre care le cuprinsese, după ce au înfrînt pre Gheorghie despotul sîrbesc, strîngînd oaste, au întrat fără veste în Ardeal cu mare pradă, arzînd şi prădînd tot Ardealul. Care întratul lui aşea fără veste oblicindu-l Corvin hătmanul Crăiei Ungureşti, au alergat şi el cu multă sîrguială pe de altă parte la Beligradul cel unguresc şi strîngînd acolo degrabă oştile, ca să stea împrotiva lui Mezet paşa. Turcii acmu să întorcea de pleanuri pline de robi şi de toată prada. Care văzînd Corvin atîtea ţipete şi vaiete de oameni robiţi şi fiind negata încă, iar fiind îndemnat de episcopul de Beligrad, au purces în urma turcilor. De care deaca au dat ştire străjile turceşti la paşa, cum că soseşte şi oastea ungurească şi acmu este aproape, meşter şi cu fierbinţeală turcul, ordia au lăsat cu pleanul, să să clătească încet, iar el singur s-au supus cu oastea pe văi. Şi aşea ungurii desfrînaţi năvălind la urdie, au izbucnit turcii din toate părţile; care năvală neputînd a o sprijeni ungurii, au purces în răsipă. Corvin singur, puţin necăzînd în mîna turcilor, au scăpat cu fuga. Episcopul sărind cu calul preste un pîrîu, au dat gios de pre cal şi acolo, fiind agiuns de turci, ş-au sfîrşit viaţa. [282] 
    Cap. 8. S-au semeţit după aceia Mezet paşa, făcut-au cîteva dzile izbîndă, şedzînd el oturac, slobodzindu-şi oastea în pradă. Dar nici Corvin crai nu s-au lăsat cu atîta, ci viindu-i săcui şi alte multe oşti ungureşti din sus, carii nu să întîmplase la războiul cel dintăi şi mai strîngînd cîţi au putut şi de pe la alte olate, acmu mai cu bună gloată, au purces iară după Mezet paşa. Purcesese acmu şi turcii după a doua pradă din Ardeal, cînd au dat ştire lui Mezet paşa străjile cum că iară vine Corvin mai cu multă oaste. Răspunse paşa dzicînd: „Lasă-l să vie, să ne facă şi mai mare izbîndă decît cea dintăi”. Şi îndată au început a-şi găti oştile, dintre care într-ales alegînd oşteni isteţi, le-au dat această poruncă: altă să nu păzească acel buluc de oaste, fără numai unde vor vedea în ce aripă de oaste va fi apropiat Corvin, acolo să năvălească orbi, cu toată vîrtutea. Fost-au avînd Corvin iscoadă la turci, carele deacă au vădzut şi tocmeala oştii turceşti, cu ce orînduială s-au tocmit şi au oblicit şi ce poruncă ieste la o seamă de oaste, să lasă toate părţile războiului, numai să năvălească unde va fi Corvin hatmanul, s-au furat de la turci iscoada şi au venit la Corvin, descoperindu-i toată tocmeala turcilor şi porunca. Apucat-au şi Corvin sfat de la sine şi au ales un vestit şi cu mare inimă slujitori, anume Şimon din casa Chimeneştilor şi l-au îmbrăcat cu hainele şi cu armele sale, că la trup îşi semăna bine cu Corvin, şi puse şi semnele hetmăneşti toate asupra lui, alegînd într-ales războinici catane pe lîngă Şimon. Iară Corvin singur cu alt buluc necunoscut se pune în laturi. Au primit Şimon voios acea slujbă şi a muri pentru stăpînul său nu s-au apărat. Şi cum au purces bulucurile oştilor unele cătră altele, bulucul cel ales al turcilor, cum au vădzut apropiat bulucul ungurilor cu semnele şi buntciucurile hătmăneşti, vrînd să-şi împlinească porunca ce le-au dat, au dat năvală ca orbii asupra bulucului, unde gîndea că este Corvin. S-au făcut o zarvă, o amestecătură şi trăsnet de arme cu vărsare de sînge mult şi căderea de cai, omorîndu-să turcii de-a mînă cu ungurii, cie să împlinească porunca paşei, care au avut pentru Corvin, cişte să împlinească porunca lui Corvin, apărînd semnele hătmăneşti şi pre Şimon carele era pus împrotiva şi în locul lui Corvin. Care amestecătură, dacă au vădzut-o Corvin hatmanul îngroşată, au purces cu mare inimă şi năvală asupra bulucului celuilalt, [283] unde era singur paşa şi cu oarbă năvală au dat asupra lui Mezet paşa, cît un ceas nu au ţinut războiul, ce luîndu-şi paşa pre feciorul său, cum au fost călare, au plecat fuga şi îndată şi cealaltă oaste turcească au purces în răsipă; pre carii i-au gonit Corvin pînă la Poarta de Her, unde aşea să chiamă strîmtoarea acea unde iasă Dunărea din munţi, şi cu perire ca aceia în turci, cît de-abia de au scăpat cinevaş de poveste dintru acela război, fără numai paşa cu feciorul său şi foarte cu puţini lîngă sine. 
    Cap. 9. Nu mult după aceste, Vladislav craiul, îndemnat fiind cu izbîndele hătmanului său, a lui Corvin Ioan Honiad, al cărui nume adese s-au pomenit mai sus şi de Iulian rezidentul şi solul papei de Rîm şi de Gheorghie despotul şi domnul Misiei de Sus, s-au gătit cu mare gătire împrotiva turcilor. Era încă Crăia Ungurească în putere, foarte puternică şi în vistierie şi în oameni. S-au strîns o oaste ungurească, vechi lefecii încă din dzilele altor crai şi au făcut şi leşi lefecii; şi cu mare gătire au purces asupra lui sultan Murat, trimeţind înaintea sa pre Corvin hetmanul cu o seamă de oşti, care cîteva cetăţui şi sate au luat, fiind cuprinse de turci şi au sosit pînă la munţii Sofiei. La care munţi acea neaudzită iarnă au apucat pre oştile lui Vladislav, cît neci într-un chip cu multă nevoinţă, neci singur Corvin n-au putut să să mai mişte, neci Vladislav crai, ci le-au căutat a întoarce oştile îndărăpt. Poate fi că acolo, după obicei, fiind purceşi tîrdziu după vreme, sau aşea au vrut Dumnedzău. Iar totuşi 8 războaie au avut între acea cale cu turcii şi la toate au ieşit turcii biruiţi de unguri şi ales războiul ce-au fost cu un Carambo, vestit în toată oastea turcească războinic, carele au cădzut din război în mînele lui Corvin hătmanul, cădzut cu calul în troian de omăt, dintre carele neputînd ieşi, un slujitori de cei ce merg fără leafă după oaste l-au prins pre acel Carambo. 
    Cap. 10. Apoi despotul sîrbesc vădzînd că s-au întors Vladislav craiul cu oştile, au nevoit de l-au răscumpărat de la Corvin cu 40.000 de galbeni de aur. Aşea era la toţi nădejde şi părere, că de ar fi putut merge acele oşti de atunci ungureşti, să între în Trachia, cum încă turcii nu să întemeiasă la Europa aici, dincoace de Marea Albă, şi fiindcă Ţarigradul era atunci încă neluat şi grecii la Machedonia, Tesalia şi Morea fiind nesupuşi de tot, să scotea turcii de această parte [284] de lume, din Europa. Ce, deaca nu va Dumnedzeu, pînă unde ieste sorocul voiei sînţiei sale, bietul om, deşi sileşte, folos nu face. 
    Cap. 11. Mare veste şi bucurie la toate crăiele au purces dintru acea cale a lui Vladislav şi izbîndele ce s-au făcut, de care bucurie multe dzile toate olatele fiind pline, de pretutindenea au venit soli, ales de la Veneţia, de la Ghenua, de la papa, cu pomenire de bine, cu îndemnare să nu părăsească craiul lucrul carele l-au început, neîndoindu-să de agiutorul de la toată Italia, care cu vasele sale va închide tot Helespontul, Marea Albă, de la greci aşijderea, şi vitejii săi încă fiind neuitaţi, pentru volnicia lor ce făcusă la războaiele ce s-au pomenit mai sus. Şi despotul sîrbesc trăgînd nădejde că doar vor ieşi ţărăşoarele lui de supt giugul turcilor şi el îndemna, aşteptînd mîntuire. Care la toate crăiile şi soliile răspundzînd craiul, le da ştire iar de gătirea sa la anul viitori, cu mai mare gătire, după cum au avut la calea ce s-a pomenit mai sus, au stătut cu toată a lui şi a sfatului nevoinţă. Iară sultan Murat împăratul turcilor şi la Asia iar, adecă la Anadol, de a caramanilor încă nesupusă tărie temîndu-să, grija neamului său au simţit şi deplin de solii de pace sfătuieşte. Din care sfat sol la Vladislav trimite, supt numele ieşirei lui Carambo din robie. De la Despota, acoperind frica, au poruncit prin soli cu osîrdie să să apuce cu ungurii de pace, făgăduindu-i slobodzenia feciorilor lui, că era în robie la turci. Agiunge la Corvin hetmanul pentru pace, Corvin primeşte, întorc turcii toată Misia, şi cea de Gios şi cea de Sus, ungurilor şi cîte cetăţi au mai fost ungureşti, pre seama lor, pînă peste munţii Sofiei toate locurile au dat ungurilor. Aduce Corvin pre craiul la voia de pace şi fac legături şi giurămînturi. Care bine nu sfîrşeşte, vin cărţi de la ţările greceşti, neştiind ei de acea pace, cu mare rugăminte să nu zăbăvească craiul cu purcesul oştilor, că ei sînt gata şi numai apropierea oştilor aşteaptă, făcîndu-i ştirea şi de trecutul împăratului Murat în ceea parte de Marea, cu mare grijă, la Anadol, împrotiva caramanilor, aşijderea şi de vasele veneţienilor ieşite pe Marea Albă, făcînd ştire. Încă nu să spărsese seimul, la carele să aşedză tractatele acei păci, la carele cetindu-să la divan în „veli glas” cărţile înaintea tuturor, s-au ruşinat toţi de acea pace cu grabă. Ce vădzînd Iulian cardinalul, solul papei, cu mare glas au făcut vorbă cătră craiul şi cătră tot divanul şi senatul, cumuşi era de firea sa slovesnic, să nu fie ruşine, să [285] nu fie sială, neci despre oameni, neci despre Dumnedzeu, a nu ţinea şi a întoarce păgînului cuvîntul şi giurămîntul, cum nu ţin nici ei niciodată cătră creştin dat cuvîntul, neci a-l înşela ţin păcat şi cîte ţări creştineşti au călcat, tot peste legătură şi cu meşterşuguri au cuprins, luînd asupra sa şi asupra papei şi asupra bisericei acela giurămînt. Cu de aceste şi ca aceste au adus pre craiul şi pre tot senatul cardinalul acela, legată fiind acmu şi giurată pacea cu turcii, şi i-au buiguit pre toţi, cît neci după gătire, neci după socoteala, ce-ar trebui la o cale ca aceia, n-au stătut, ce toţi cu o gură şi cu un rost şi cu un cuget, numaidecît după purces au stătut. Purcede fără nimică zăbavă craiul şi după obicei înaintea sa pornind pre Corvin hătmanul şi nu zăbavă vreme întră şi craiul cu oştile în Trachia. Pre cale i-au ieşit înainte Dracul vodă, domnul muntenesc; dacă i-au vădzut oştile şi graba, s-au mirat şi au dzis craiului: „Craiule, ce faci? Turcii la vînat ies cu mai mare gloată. Întoarce-te înapoi.” Iară ce ieste să să facă sfatul bun nu desface. Să-i fie dat Dracul vodă trei mii de oameni cu feciorul său, iar el singur s-au întors în ţara lui. 
    Cap. 12. Sultan Murat, împăratul turcilor, luînd vestea de călcătura păcei despre unguri şi a mari oşti ale lor sirgueală, cu mare sirguială trece şi el de la Anadol în această parte, la Evropa, mulţime de oşti turceşti strîngînd de prin toate părţile cuprinse şi la Varna, unde aşeadză craiul oştile, război face. La care război însuşi craiul şi cu mulţi cu dînsul şi cu Iulian cardinalul, sfetnicul aceştia aşea grabnice oştiri, ş-au pus capetele. Spun de Murat împărat că mai înainte de acesta război, să-şi fie rădicat mînile însuşi spre ceri şi să fi dzis: „Isuse Hristoase, pacea care au legat creştinii tăi cu mine şi pre sfînt numele tău au giurat şi de tine, Dumnedzeul lor, cu vicleşug s-au lepădat acmu. Hristoase, de eşti Dumnedzeu, precum dzic ei, şi a ta şi a mea strîmbătate giudecă şi răscumpără pre ceia care sfîntul tău nume nu l-au cunoscut pînă acmu.” Şi aşea este: credinţa dată şi giurămîntul omului, ori de ce lege ar fi, a călca nu să cade, că a tot giurămîntul călcat giudecată este şi pîrîş singur Dumnedzeu. 
    Cap. 13. Corvin hetmanul, căruia cum au fost purcesul acela al craiului, aşea şi războiul i-au fost fără voia şi peste sfatul lui, cu fuga ş-au scutit viaţa, cu o seamă de slujitori şi mai mulţi munteni. 
    Cap. 14. Prilejitu-s-au acest război la Varna, în anul de la Hristos 1444; după carele, la anul, au ales Crăiei Ungureşti crai pre fiul [286] lui Albert crai, cela ce să născuse cînd au chiămat ungurii pre Vladislav de la leşi. Însă fiind prunc încă de 5 ani, toate trebile crăiei s-au dat pe mîna lui Corvin hetmanul. Nu stă norocul, nici vitejiile neamurilor la un loc, că Corvin, al doilea an, s-au mai ispitit cu Murat împăratul, ce fiind sămeţiţi turcii cu izbînda de la Varna, cu năvala cea dintîi au răsipit oastea ungurească. În puţine dzile după aceia s-au sfîrşit sultan Murat la Odriiu, în locul căruia au stătut împărat fiul lui, sultan Mehmet, al şeptelea de neamul turcesc, întîi între toţi arătîndu-să nevarvar, cu mare şi întreagă fire, cărturari şi cu mare sfat. Acesta, la anul al treilea al împărăţiei sale, au luat Ţarigradul, carele l-au bătut, încungiurat, numai două luni. 
    Cap. 15. Pătruns-au cutremurul acesta toată creştinătatea de căderea Ţarigradului şi cu dînsul odată mari împărăţii, şi preste toată lumea întru aceia vreme, greceşti, s-au luat. Mehmet împărat acmu deplin vădzînd grecii supuşi şi cu scaunul împărăţiei vădzîndu-să înălţat, au pus gînd cum ar supune şi pre unguri. Cu 150.000 de oaste lovind prin Ţara Misiei de Sus, singur au venit supt Beligrad, pe Dunăre, unde era Corvin închis, să apere cetatea şi cu dînsul Mihail Silaci, unchiul lui şi alţi domni, anume: Capistran, Ladislav Caniza, Sebestian Rosgondiu, cu mari duhuri vitejeşti au apărat Beligradul, cît au căutat lui sultan Mehmet a purcede de acolo, fără izbîndă, perdzîndu-şi oastea în giumătate. După acea apărare a Beligradului, de multe trude şi ostenele au cădzut în boală Corvin vestitul în toate vacurile hătman <din care în puţine dzile s-au sfîrşit>. Iar turcii sfătuindu-să să lase pre unguri despre sine cam adormiţi şi să să mai scociorească ei în de ei, cu zarve dintre sine, multă vreme i-au lăsat în pace şi s-au întors cu războaiele spre perşi. 
    Cap. 16. La anul 1480 de la Hristos, crăind Mateiaşi Corvin, pentru faptele şi vestea celuialalt Corvin, Ioan Honiad, sfădindu-să cu Cehul şi împrotiva Avstriei, cu turcii au ţinut pace. Ce vădzînd şi papa de Rîm şi veneţienii, 100.000 de galbeni de aur, carii îi da în toţi anii Crăiei Ungureşti agiutor împotriva turcilor, i-au hotărît acei bani la unguri ca să nu-i mai dea. La Ardeal era ispravnic pre acele vremi Ştefan Bator. [287] Pre acea vreme un Ală bei turc, cu multă mulţime de oşti turceşti, au lovit Ardealul; încă cu agiutorul căpitanului de Timişvar au perdut turcul războiul. Mare perire s-au făcut în turci; de este aşea precum scrie Hronograful, 60.000 de trupuri turceşti să fie cădzut pînă la Dunărea. Iar tot în sfatul său nu s-au înşelat turcii, că ungurii şi nemţii să sfădea atunci. Şi între dînşii neaudzite şi nespuse vărsări de sînge s-au făcut, că în anul 1514 de la Hristos s-au burzăluit şi s-au oştit ţărănimea împrotiva domnilor şi a stăpînilor săi, rădicîndu-şi un crăişor dintre secui, anume Gheorghie, mari vărsări de sînge făcînd în toate părţile şi în toată Crăia Ungurească, împărţindu-să în două părţi, ca să cuprindă toate unghiurile crăiei. Mai apoi s-au adunat la Temişvar, carele încungiurîndu-l să-l iea, i-au lovit Ioan Zapoli voevodul de Ardeal şi cu agiutorul Temişvarului, i-au înfrînt. Au cădzut crăişorul acela, Gheorghie, şi cu fratele său, Lucaţi, la prinsoare şi l-au pus pe crăişorul acela voevodul la mare pedeapsă, făcîndu-i cunună de hier aprinsă în foc şi i-au pus-o în cap, cununîndu-l ca pre un crai; apoi, slobodzindu-i sînge din vine, au dat să bea oştenii lui, carii era prinşi cu dînsul. Alegînd şi 20 de căpitani iarăşi de ai lui, în trei dzile opriţi de mîncare, i-au pus cu sila să mănînce carne, de viu, de pre el. Rămăşiţa de pe trupul lui şi al frăţini-său iarăşi puind să facă mîncări, au făcut masă oştenilor lui, ce era prinşi cu el. 
    Cap. 17. Acele pozne cînd să făcea în Crăia Ungurească şi acele vărsări de sînge, stătusă acmu împărat turcilor sultan Suleiman, iar la unguri să alesese crai cu numele Liudovic, om tînăr, a căruia copilărie şi turburările Crăiei Ungureşti vădzînd sultan Suleiman, au legat pace cu perşii şi s-au întors cu tot gîndul spre unguri şi cu toată puterea. Vădzîndu-să craiul Liudovic neatocma în putere cu sultan Suleiman, trimise pre la toate crăiele soli, cerşind agiutori împotriva turcilor, arătîndu-le grijă şi de ţările lor, de vor supune turcii Crăia Ungurească. Şi ales la veneţiiani solul unguresc, ce grai au avut cătră răspublica lor, aducînd-o la sultan Suleiman scrisă oraţiea şi cetindu-i-o înainte, să fie rîs sultan Suleiman. Şi aşea cînd cia îmbla sfătuind şi cumpănindu-să, sultan Suleiman purcede cu toată puterea asupra Crăiei Ungureşti. Craiul Liudovic ca un om tînăr, cu cîtă putere avea, îi ieşi sultanului înainte la Mohaci, la care loc şi el singur au perit şi mai toată oastea ungurească, pripindu-l sultanul pînă nu soseşte Ioan Zapoli voevodul de Ardeal cu oştile Ardealului şi Ungurimea de Sus. Întorsu-s-au sultan Suleiman după aceia izbîndă cu mare plean, cuprindzînd toate locurile pe Dreava şi pe Sava. [288] 
    Iar acel Ioan Zapoli întîmpinîndu-l vestea pre cale de perirea craiului cu oştile, vădzînd că s-au stins cu acel Liudovic de istov seminţia de craii ungureşti, în loc au pus gînd de crăie şi îndată au început a trage la sine pre domnii ungureşti şi cu daruri şi cu cuvinte, arătîndu-le ce folos şi la ce stare au adus ţara şi Crăia Ungurească craii streini de alte neamuri, că Albert craiul, ales de casa Avstrii, atîtea turburări şi amestecături au lăsat în crăie pe urma sa; Vladislav leavul cu nesocoteala lui la Varna, au pus oastea toată, tăria şi virtutea crăiei. Aducînd aminte faptele sale şi dezrădăcinarea care au făcut el la Timişvar, atîtea răutăţi ce făcusă turburată oastea ţărănimei şi potolitul acelui pojar, arătîndu-le şi ocara neamului unguresc, avînd oameni harnici şi de treabă, să aleagă crai dintr-alte neamuri, cu aceste cuvinte şi făgăduinţe au tras cătră sine pre cîţva domni şi boieri. Şi cînd au fost la astrucarea oaselor, la Buda, a craiului Liudovic celui perit la Mohaci şi aflat trupul craiului într-o bahnă (cu îndreptatul unui slujitor, carele vădzusă unde au perit craiul Liudovic), ales-au pre acel Ioan Zapoli crai Crăiei Ungureşti cu agiutoriul din domni, mai ales Ştefan Verbeţi, al lui Pavel Artandul, Gheorghie Pescenii, a lui Neculai Glesa şi Ioan Doţia. 
    Cap. 18. De altă parte pre acea vreme, Ferdinand, fratele împăratului nemţesc, vădzînd şi el că din seminţia crailor ungureşti n-au rămas următori, şi el au tras şi pre o seamă de domni unguri de sus spre partea sa, cum ar fi mai aproape el şi de seminţia lui Crăia Ungurească, de vreme ce Albert crai au fost din sîngele lor, dintr-o casă cu dînşii, a Avstriei. Şi cu Ferdinand ţinea parte, de zavistiie cîţva pre Ioan Zapoli, între carii era domnii Ştefan Bator, Valentie Turoc, Ştefan Mailat, Ioan Sala, Gaşpar Sered, Baltazar Banfi, Ferens Niariu, şi cătră dînşii şi Pavel Bahit, vestit om de lucrul războaielor, de neamul său tribal. Aceştia adunîndu-să cu oştile lui Ferdinand, drept asupra Budei au purces. Ioan Zapoli craiul vădzînd asupra sa putere şi fiind încă crai nou, cu toate lucrurile neaşedzate, socotisă să aştepte pe nepriietinii săi la Buda, apoi vădzînd că din domni nu vin cătră dînsul nimeni, [289] ca la un lucru ce-i era încă crăia nouă, au purces de la Buda şi au luat calea spre Ţara Leşască. Iar oştile lui Ferdinand gonindu-l în urmă, pre carii au apucat din oştenii lui Ioan, i-au prins şi i-au răsipit, luînd Buda, fără nici o apărare şi sînge şi au pus pre Ştefan Bator cîrmuitori crăiei, adecă caimacam, soţie dîndu-i pre Pavel cîrmuitoriul de Ostrogon şi pre Beretsasi pre cărţi logofăt şi pre Alexii Turson visternic. Iar Ioan Zapoli, pribag la leşi, au năzuit la un domn de Ţara Leşească, anume Hieronim Laşco, om pe aceia vreme în Ţara Leşască preste toţi vestit. Acela priimindu-l pre Ioan pribagul cu multă omenie şi dragoste la toate voroavele cu el, pîn întru atîta îi făgăduia, cît îi dzicea că tot gîndul său şi toată nevoinţa şi toată avuţia sa va pune la mijloc, numai să-l puie iar în loc în scaunul Crăiei Ungureşti. Jigmunt craiul leşesc, măcară de razimul acela ce răzima la dînsul craiul cel pribag, Ioan, la Laşco, îi părea bine, însă mai mult nu să amesteca. Iar Laşco cu ascuţită socoteala sa au luat înainte gînd şi de la o vreme îi spune că nici întru un chip cu alt mijloc la cinstea şi podoabele sale nu va veni, numai prin năzuire la sultan Suleiman, împăratul turcesc, al căruia fiind de curînd sol Laşco de la leşi, l-au cunoscut om cu înaltă fire şi nu-i e lui aşea de ţară să ţie, cum de veste în toată lumea, să aibă un crai cerac al său şi de la dînsul fiind pus crai cu mare veste îi va fi. Pre care sfat aşea subţire, om cu fire amestecătoare la lucruri mari, aşedzat şi el şi pribagul Ioan crai, s-au apucat Laşco de treabă. Şi au agiuns întîi la vizirul, cu carele avusese mai denainte cunoştinţă din solie. Apoi, peste nezăbovită vreme, ş-au făcut de la seim solie la Împărăţia Turcului Laşco (cumuşi pot mult domnii leşeşti în ţara lor) şi purcesă supt umbra trebilor Crăiei Leşeşti tocma la Poarta lui sultan Suleiman, unde întîi pre vizirul şi pre cîţiva paşi, aproape de sultan Suleiman, cu daruri în partea sa i-au tras şi în fruntea soliei, de la împărăţie pofteşte, cu puterea sa şi armele sale să puie pre asupritul şi gonitul din scaunul său, Ioan, cu mare strîmbătate de Ferdinand, cu viclenia a o seamă de domni ungureşti, grăind cătră împăratul, că ce ar fi mai mare şi mai vestită laudă împăraţilor şi în toată lumea veste şi vîlfă, decît a apăra asupriţii şi a rădica cădzuţii? Şi pentru unele ca aceste rădică [290] Dumnedzeu pre împăraţi şi le lăţeşte şi le înalţă puterea, pentru să fie apărători lumii de strîmbătate: „Şi ce trebuieşte, împărate Suleimane, la mai mare şi lăudată în toată lumea vîlfă decît aceasta: să aibi crai ceraci? La care cuvioasă fericie împăraţilor, îţi arăt scara. Pre Ioan craiul, scos din scaunul său de nepriietenii tăi, deaca-l va rădica înaltă şi nebiruită mîna ta, mililor, bunătăţilor tale, în toată viaţa lui şi seminţia lui pre urma lui, neuitate vor fi.” 
    Cap. 19. N-au mai trebuit mai mult să ostenească Laşco decît cu atîta la o împărăţie, carele unele ca aceste păzind şi aşteptînd, în loc au ieşit poruncă de gătire de oaste. Ieşit-au răspuns lui Laşco să-i iasă cu Ioan împăratului la Beligrad, îndată ce să va dezvăra, anul viitori. Simţit-au Ferdinand aceia a lui Laşco leahul la Poartă solie, ş-au ales şi el soli de la sine, unguri, ca de la un crai unguresc şi i-au trimis la sultan Suleiman, poftind cu înşălăciune de la împărăţie înnoirea crăiei pre chipul său. Şi ce s-ar cădea şi cinstea împărăţiei la cămara lui dintru acea crăie, nu s-au apărat Ferdinand. Iar nu-i fu priimită solia la împărăţie, răspundzînd solilor lui Ferdinand cum că nu ieste din bătrîni împăraţi obicei a primi la prieteşug pre cei carii numelui otomanilor fac strîmbătăţi, neci pre unii ca Ferdinand, carele fără ruşine crăia altuia au călcat, de care ar fi mai aproape împărăţia, ca una care cu biruinţa sa şi vitejia, nu cu meşteşuguri şi amestecături şi cu nevrednicie au pus piciorul şi stăpîneşte. Pentru aceia giudecat ieste Ferdinand la preaînalta împărăţie de neprieteşug. Şi încă să ştie şi aceasta că strîmbătatea şi călcarea, care au făcut Ferdinand Crăiei Ungureşti, iată, asupră-i vine cu mare putere la răscumpărare şi cu atîtea oşti, cît să cerce pre Ferdinand şi prin părţile Apusului. După acest răspuns, în loc şi pre soli a-i scoate din Ţarigrad au ieşit poruncă. Întru aceiaşi vară, cît s-au dezvărat, au purces sultan Suleiman cu multă mulţime de oaste, căruia Ioan craiul cu glotişoara lui şi cu manca sa, Laşco leahul, au ieşit la Beligrad, pe Dunărea, înainte. S-au clătit sultan Suliman puţin de pre perina ce şedea, cu zbîrcită frunte, însă cu blînd ochi căutînd asupra lui Ioan şi i-au tins mîna, dzicîndu-i: „Dau-ţi mîna apărătoare la toate trebile tale şi rădicătoare la cinstea care ai fost, ceea ce alta de la Dumnedzeire nu pofteşte, numai asupriţii şi cădzuţii să-i rădice. Fii dară cu bună şi veselă inimă şi mililor mele neuitători.” Şi în loc pre vizirul au învăţat să iasă carte cu giurămînt (care ahtiname dzic ei giurămîntului), cu aceste cuvinte îl aflu la Hronograf scris: [291] 
    
    Cartea lui sultan Suleiman, ce au scris-o cu mare giurămînt 
    
    Cap. 20. „Dătătoriul de daruri şi milelor, acela marele şi de toate ziditoriul Dumnedzeu şi cela carele este mare şi puternic prin voia dumnezeeştii socotele, acela carele a îmbe raiurile este sultan şi a tuturor împărăţiilor acestei lumi lăţite cîrmuitori şi crîngului al doilea cap şi al oştilor dregători, carele este al nostru proroc, Mehmet, asupra căruia proroc fie pururea blagoslovenie şi dragoste a preaînaltei şi dumnezeieştii mile, prin a căruia bună milă şi ai săi patru priietini, mari învăţători şi tainici: Abu Bechieri, Osman, Omer, Alli, prin carii blîndul în bunătăţi, înaltul Dumnedzeu, dintru a sa nesfîrşită milă, fie pururea vesel şi primitori de tot puternicul Dumnedzeu şi a tuturor sfinţilor şi fericite suflete, care-l laudă, cu a căruia voie şi milă, eu sultan Suleiman shiac, împăratul împăraţilor, cu mila lui Dumnedzeu lăudat, mare şi nebiruit împăratul Constantinopolului, craiul crailor, dătătoriul cununelor, umbra lui Dumnedzeu asupra pămîntului, stăpînitoriul Mării cei Mari şi al Evropei de gios, Siriei, Arabiei, Iudeii, Hananeii, Galileii, Finichiei, Alexandriei, Eghipetului şi a marelui Cair, Ethiopiei, Midiei, Liviei, Lanhiei, a mării de la Hind şi Mării Roşii, crăiei Ierusalimului, Samariei, Mării Tiveriadului, Damascului, Halepului şi a marii Antiohiei, Mesopotamiei, Haldiei şi a marelui Vavilon, cu Armenia cea Mare şi cea Mică, a parthilor, a perşilor, mengrililor, ghiorghiilor, a Mării Caspiei, Trapezontului, Tavriziei, Capadochiei, Chesariei, Pamfiliei, Chilichii, Tarsiei, Caramaniei, Amaziei, Paflagoniei, Lidiei, Frighiei, Bithiniei, marelui oraş Nicheia, Nicomidiei, marelui Halchedon, a toată marea Anatolie, Greţiei, Trachiei şi a marei Romanii, Machedoniei, Thesaliei, Peloponisului, Corinthului, Hersonezului, Albaniei, Bosniei, Bulgariei, Valahiei, Moldaviei, Schithei, Tartariei şi a multe alte nesfîrşite ţări şi crăii şi împărăţii, dobîndite cu sila şi cu putere şi arme şi vitejia a noastrei fulgerătoarei sabiei şi de mai denainte de noi împăraţi, Mehmet shiac şi fiul său, sultan Selim shiac, blagoslovitul părintele nostru, la odihna cărora necuprinsă şi preaînălţată milă, fericiia dumnedzeiască, cu sufletul lor în veci să fie.” [292] 
    Cap. 21. „Voao, prealuminatului Ioan, din mila lui Dumnedzeu, craiul unguresc, Croaţiei, Dalmaţiei, Moraviei, i proci, eu, mai sus pomenitul, sultan Suleiman shiac, împăratul turcilor, nebiruit, giur înaintea atotputernicului Dumnedzeu, preaînalta şi atotputernica sfînta lumina şi bunătatea Dumnezeirei lui, la tăria ceriului, soarele, luna, stelele, pămîntul şi faţa pămîntului, la împărăţia cea preasfîntă a lui Mehmet, strămoşul, moşul şi tatăl meu şi mama mea şi pîinea mea, sabia mea, sufletul şi viaţa mea şi tuturor busurmanilor, împregiur tăiaţilor, sănătate. Cătră tine, fratele mieu, Ioane crai, nu te voi părăsi, de ar veni toate împărăţiile şi crăiele mele la cădere, să nu să aleagă nimica de dînsele, să rămîi numai singur sau cu 2-3 busurmani împregiur tăiaţi, încă legat şi datori sînt şi rămîn să te caut şi să te cerc prin toate unghiurile lumei şi să-ţi dzic: iată, eu gata sînt, ce vei despre mine? La toate gata sînt bine să-ţi fac. Şi făgăduinţa de nu oi face-o destul şi deplin, dintru acela ceas a preaputernicului Dumnedzeu mînie şi drept giudeţul lui asupra capului meu să vie şi de tot să mă piardză şi ori de ce m-aşi atinge cu trupul meu, preaînaltul Dumnedzeu în piatră să întoarcă, nici să mă sufere tăria pămîntului, nici îmblînd să mă poarte, ce în doao părţi să să răsipească, să mă înghiţă cu tot trupul şi sufletul meu şi să mă soarbă.” 
    Cap. 22. Acest giurămînt aşea groaznic (o, Doamne), prin toată Crăia Ungurească şi la părţile Ardealului, pre la toţi s-au răpedzit, iar ei cu oştile îndată au clătit spre Buda, care foarte lesne au luat-o; căci că nemţii vădzînd atîta a oştirilor greime, lăsînd tîrgul, s-au mutat la cetatea care o ţinea Nadasdi şi în cetate, nepriimind Nadasdi să să închine, l-a pus în obezi nemţii şi au făcut de hălăduirea sa tractat, legătură. Şi aşea şi cetatea luînd împăratul, au dat-o craiului pe mînă, iar el singur cu oştile au purces drept asupra Beciului, care oraş cu toate felurile de arme bătînd luna întreagă, cu mare vitejie a lui Neculai spaniului de Salmis fu apărat. Apropiindu-să iarna, sultan Suleiman s-au întors înapoi dînd pe mîna craiului Ion toate podoabele crăiei: cununa, schiptrul şi alte podoabe crăieşti. La divan, în vederea tuturor, [293] cu toate aceste l-au îmbrăcat. Să-i fie dzis împăratul aceste: „Priietene şi frate. De vreme ce la nevoia ta la mine şi la agiutorul meu ai năzuit, al doilea după agiutorul lui Dumnedzeu, eu încă, înţelegînd strîmbătatea ta, supt apărarea mea te-am primit şi cu agiutorul meu şi al tău de la Dumnedzeu s-au făcut toate deplin: cetatea şi oraşul Buda şi toată Crăia Ungurească pe mîna ta le dau şi pre tine crai unguresc te aleg şi te întăresc. Vouă, iarăşi, domnilor şi boierilor ai acestei crăii, poruncesc vouă, să fiţi acestuia crai al vostru plecaţi şi cu credinţă. Care lucru de veţi face, mă veţi avea prieten, iar de nu, sabia mea în voi să va încrunta. Tu, dar, priietene crai, bunătăţilor lui Dumnedzeu şi alor mele neuitători să fii. Aicea ai cununa şi alte crăieşti podoabe, cu care tu şi următorii tăi să vor încununa.” 
    Cap. 23. După aceste, lăsînd cu cîteva steaguri pre Alois Grit, feciorul lui Andrei hatmanul veneţianilor, pe seama craiului în pază, singur cu mult plean au purces spre Ţarigrad. 
    Cap. 24. Ferdinand, de purcesul turcilor luînd veste, ş-au ridicat inimile iar cu ungurii din parte asupra lui Ioan craiul şi-l închiseră în Buda, împreună cu Ioan şi pre Grit, carele îl lăsase împăratul Suleiman şi cu cîţiva din domnii ungureşti, anume: Emeric Ţibac, Gheorghe Pestieni, Stefan Verbeţie, Şimon Atinai, încă cu osîrdia şi mare vitejia a o seamă de domni ungureşti, carii era denafară de închisoarea Budei şi anume: Toma Nadasdi, Ioan Zerehi, Franţisco Capolnai, Cazon, voevodul de Ardeal, Ioan Banfi şi alţi domni ai Crăiei Ungureşti, strînşi cu neîndoit gînd. Vilhelm baron de Roghendorf, hetmanul pre nemţi, spăimîntat, purcede fără izbîndă de la Buda. Mult sînge au vărsat ungurii între sine pre acele vremi, care cum putea pre care să-l biruiască, unii fiind cu nemţii, alţii cu turcii. De la o vreme pe îmbe părţile au pătruns acea grozăvie mai mult decît de fiară şi au stătut între Ferdinand şi între Ioan crai cu aceste legături aşedzare: „Să crăiască Ioan în toată viaţa lui, iar după moartea lui, nu altul, numai Ferdinand, sau unul din fiii lui să fie crai. Fecior de va lăsa pe urma sa Ioan, pe toate cetăţile tătîni-său *[294] şi pe Ardeal stăpîn să fie.” Iar Ferdinand, neţiind legătura, au făcut cîtăva vreme amestecături în Ardeal, şi pîn întru atîta se silia, cît pe Grit, carele-l lăsasă sultan Suleiman de agiutori lui Ioan crai, şi pre acela cu dare a-l trage în partea sa silia. Ce iar alt folos nefăcînd, fără cîtăva iară vărsare de sînge între părţi, între Gotart Cun şi Banfi şi între Neculai Bator de Gaghi şi Ioan Cuchedi la care zarve aceştia au şi perit, iar au venit la legături de pace şi au făcut giurămînt între sine, de ar vrea să-i calce turcul, soţi să-i fie. 
    Aşedzîndu-să de-abia craiul Ioan pe scurtă vreme în pace, au stătut pe gînd de însurat şi din sfatul prietenilor săi, prin soli, Ştefan Broderic şi Verbeţii, pe Isavela, fata craiului leşesc Jigmunt, crăiasă o au luat, care adusă fiind cu mare gloată şi podoabe la Ston Beligrad, fu cununată cu Ioan craiul. De-abie se săturasă bietul crai de puţină pace la Buda şi crăiasa fiind tînără, iar să ridică la Ardeal un Ştefan Mailat şi Emeric Ţibac, turburînd ardelenii, să oprească dările visteriei, unde, singur încălecînd, au potolit curînd acea răscoală şi cu certarea unora. Şi acolo ostenind craiul Ioan, după aşedzarea şi potolitul amestecăturilor în Ardeal, au cădzut la boală în oraşul Sas Sebeş. Începuse a să rădica din boală, cînd i-au venit fericită veste că i-au născut crăiasa fiu, parte bărbătească. Întru acea bucurie, uitînd Ioan boala, încă fiind boala neaşedzată bine, s-au luat după mese şi petrecănii, din care, cădzînd la mare fierbinţeală a inemei, ş-au sfîrşit viaţa. 
    Cap. 25. Aproape de moarte au lăsat craiul Ioan cu testament pre fiul său următor crăiei şi pre Gheorghie Martinuzi cîrmuitori Oradiei, pentru mare credinţă ce avea la dînsul şi pre Petru Viţchi, unul din rudele sale, i-au făcut epitropi pruncului, rugînd pre toţi domnii cu lacrimi, şi de faţă cîţi au fost şi prin cărţi, carii nu era de faţă, pre sîngele şi neamul unguresc, să nu primească crai străin, dînd pre fiul său în lături [295] şi să agiungă la sultan Suleiman, care va fi apărători pruncului şi îndată la Poarta lui soli să trimiţă pentru înnoirea crăiei pre feciorul lui. Cîtăva vreme s-au tăinuit moartea craiului, neclătindu-să şi oşteni de ai lui neştiind nimică de moartea craiului, soli îndată la împărăţie pornind pre Ioan Esechi şi pre Ştefan Verbetţi. Şi cînd solii cu mare credinţă, pre testamentul craiului au mers cu sirguială la Poartă, iar Ferdinand oblicind moartea craiului, tablele cele de legătură tocmite cu Ioan craiul, pîn au fost viu, pre Necolai Salma la Buda le-au trimis crăiesei, poruncindu-i să să ţie de legătura bărbatului său, lăsînd crăia şi să purceadă, pe tocmeală, la oraşele cele aşedzate şi să stăpînească cu pruncul, făgăduindu-i şi mai mult şi zestre, cum s-ar cădea unei crăiese. Iar de nu va vrea de bunăvoie să iasă şi va vrea să calce tocmeala şi legăturile aşedzate, arme să aştepte, cu care, ca o crăie dreaptă a sa, va cerca casa Avstriei şi de sîrg voiei sale, în ce voie să află, răspuns să-i facă. Pre Salma, solul lui Ferdinand, multă vreme l-au proprit la Buda dregătorii crăiei şi tîrdziu şi foarte cu greu au făcut pe crăiasa să-i primească solia. Toate cele ce-i era poruncite de Ferdinand grăi solul şi pre urma graiului şi laude de arme. Au răspuns crăiasa solului că nu poate să stea acmu după sfaturi, ce are să răspundză lui Ferdinand, slăbită fiind de lacrimi şi de amară inimă după craiul, soţul său, nici poate face nemica fără învăţătura tătîne-său, a lui Jigmont craiul leşesc, la care de nu va da vreme Ferdinand să agiungă şi la tată-său, pentru învăţătura, ce să va apuca de arme, puţină laudă îşi va agonisi luişi, chesariul şi Ferdinand, de or veni cu arme asupra unei femei stînse de lacrimi şi asupra unui prunc în faşuri. După răspunsul de la crăiasa, Ferdinand nimica nefăcînd zăbavă, aleasă oaste şi cu mare tocmeală, cu ghenerariul său, Leonard Vels în Crăia Ungurească au pornit, ca să bată cetăţile, care nu vor vrea să să închine de bunăvoie, să le cuprindză cu oştiri în partea sa. 
    Cap. 26. Sultan Suleiman cu sfatul socotind că cu cinste ieste împărăţiei sale să apere pre giurămîntul său şi pe cuvîntul ce-şi dedeasă cu Ioan, să apere pe crăiasa văduva cu pruncul, chiemînd pre solii ungureşti, le răspunsă, cum au dat odată Crăia Ungurească lui Ioan crai şi fiilor lui, aşea înnoieşte acea crăie şi asupra pruncului, fiiului lui şi săminţiei lui, pînă cînd vor ţinea şi ei credinţa împărătească şi or fi [296] mulţămitori şi aminte-ţiitori milelor împărăteşti. Şi iată, să să arete lumii stătători cu cuvîntul şi mila sa, să gătează de oaste, puind toată puterea ca să nu să bucure duşmanul, neamţul, dînd şi solilor daruri şi pruncului semne de apărare (caftan cu sîrmă ţesut, pavăză cu pietre scumpe împodobită şi buzdugan de fier cu aur bătut, coada iar de aur şi sabia cu teacă cu tot, cu mărgăritari peste tot acoperită), cu groaznică poruncă îndatăşi pre aceiaşi soli, poruncind la Ustref şi Mehmet paşii, îndată să purceadă cu oşti, cu mare sirguială întru agiutoriul şi apărarea crăiesei şi a pruncului, nepuind alt cap de pricină, sau cu iarna să să mîntuiască, că de ar păţi ceva crăiasa din zăbava purcesului lor, cu capetele vor plăti ei scăderea ce ar avea crăiasa. 
    Cap. 27. Ferdinand întru aceiaşi vreme ales-au şi el soli unguri şi i-au trimis la sultan Suleiman, poftind Crăia Ungurească cu aceleaşi legături, cu care au ţinut şi Ioan crai de la împărăţia lui. Ce solii lui cu mare scîrbă s-au pus la închisoare, dzicîndu-le că sînt de moarte, că sînt de la un nepriieten a împărăţiei trimişi şi acela carele îşi batjocoreşte de împărăţie cere milă şi fără ruşine calcă Crăia Ungurească şi pre crăiasa cu pruncul care ieste supt apărarea împărăţiei. Nemţii deacă au simţit că vin oştile turceşti cu acei doi paşi, carii s-au pomenit mai sus, Ustref paşa şi Mehmet paşa, să dau înapoi şi îndată cum înţeleg că să dau înapoi turcii, iar vin cu hetmanul Roghendorf şi pînă la Buda au sosit, încungiurînd-o de toate părţile cu mare strînsoare. 
    Cap. 28. Aprins de mînie fiind sultan Suleiman de această veste, să apucă cu mare sîrguială de gătire de oaste, pornind îndată oştile de pretutindene, în chip de olac înaintea sa la Buda şi el singur cu multă mulţime de oşti, în urma celorlalte oşti, cu nedeprinse a oştilor sale conace, peste obiceiul ienicerilor, silind să apuce pe oastea nemţească la Buda şi să nu scape şi de luna lui Avgust, care lună sultan Suleiman, încă de la tată-său o ţinea luiş fericită de război. La marginele Crăiei Ungureşti acmu intrînd cu oştile, la hotarul Crăiei Ungureşti l-au tîmpinat veste de izbîndă şi cum că Roghendorf, ghenerariul lui Ferdinand, cu 20.000 de nemţi şi unguri, cu totul au perit. Apoi după această veste, mai încet trăgînd cu oştile spre Buda, au descălecat în cealaltă parte, la Buda cea Veche, pentru putoare de trupurile ce perisă. Înloc craiului, pruncului, căruia ungurii îi pusese numele Ştefan, i-au trimis daruri trei cai cu toate podoabele şi frîiele, şelele tot cu pietre scumpe [297] împodobite şi caftane boierilor celor carii era pe lîngă prunc pe aproape. Solii turceşti carii au adus daruri au poftit cu mare blîndeţă de la sultan Suleiman pre crăiasa să trimită pre fiul său, pruncul, în tabără, la corturile împărăteşti şi pre toţi domnii şi boierii pre lîngă prunc, nimică primind la inima sa vro sială de maică, după cum îi neputinţa firei femeieşti, căci că de a inemei mărire ieste sultan Suleiman, căci pre toţi alţi împăraţi, nu numai cu putere şi nărocul, ce şi cu dumnedzeirea şi bunătatea şi dreptatea biruieşte toate, deci şi ea şi fiul său să nădăjduiască cu gîndul neîndoit. Va împăratul cu ochii să privească pre fiul priietenului şi ciracului său, din braţele sale să-l dea fiilor săi, carii cu împăratul venisă acolo la Buda, de pe acmu să-l cunoască din pruncie şi de priieten şi temelia nemişcatei credinţii otomanilor de acmu să înceapă. Pre singură crăiasa în loc de fiică-sa şi noră o ţine, ca pre o fiică ce este a iubitului său craiului leşesc şi pînă nu demult priietenului şi ciracului său, răposatului crai, fiind soţie, şi pruncului, craiului celui nou, fiind maică, ar vrea priieteneşte să o vadză, numai pravila din bătrîni a otomanilor apără a intra bărbatul strein la locaşul femeiesc, neci a pofti pe crăiasa la sine, la corturi, poate, pentru prepusul lumei, să nu să clătească cinstea numelui ei în ceva, care la femei mare şi de cinste, mai mare decît toate odoarele este cinstea. 
    Cap. 29. La acest grai al solilor, îndată rănita inimă de maică a crăiasei, foarte fiind slabă de mîhniciune, împrotivă au răspuns solilor. Iar Gheorghie Martinuzi, epitropul pruncului, îi dzise crăiasei să să socotească pre sine de această deşeartă sială, să nu cumva să întărîte pre păgînul acela varvar la niscaiva tirănii. Deci ea de frică fiind cuprinsă de cutremur, cu inima tremurînd, au îmbrăcat pre prunc cu lucitoare şi crăieşti faşuri şi l-au pus cu manca în carătă lucie de aur şi cu cîteva doamne de cinste şi cu toţi domnii şi boierii l-au trimis la corturi. I-au ieşit înainte cîteva stoluri de călări din tabără afară şi cu alai, cum dzic la dînşii, l-au adus pînă în corturile împărăteşti, unde sultan Suleiman cu mare blîndeţă au căutat spre cocon şi l-au luat singur în braţe, vorovind prin talmaci cu manca, au chemat şi pre fiii săi, ce era cu el veniţi şi le-au dzis să sărute pre prunc, dzicînd că ieste pruncul ceracului său, să ţie minte, întru aceia dragoste să-l aibă şi ei, cum au avut şi el pe tată-său. Pre domni şi pre boieri, ce venise cu pruncul, i-au chemat cu vizirul la masă. Şi cînd acolo ospăta pre domnii ungureşti, acmu era gata orînduită oaste, să cuprindză tîrgul. Şi aşea, necunoscut, au purces [298] buluc după buluc ienicerii, anume că merg să vadză oraşul, cît neci cei ce străjuia la porţi n-au simţit cînd s-au cuprins şi porţile şi uliţile toate şi meidanul oraşului, de mijloc. Îndată au început telalii a striga pe uliţe să se închidze tot omul la casă, cineşi la gazda sa, armele tot omul de la casă să dea, carele va să nu piară cu toată casa lui. Şi aceasta de vor face, nici o grije să nu aibă. Dacă au dat ştire lui sultan Suleiman că tîrgul s-au cuprins fără nici o turburare mulţimea oraşului şi acmu sînt toate porţile şi uliţele pre seama ienicerilor, măcară că acmu înserasă, au pornit pre pruncul cu cinste la mumă-sa, iar pe boieri, pre toţi i-au poprit în tabără. 
    Cap. 30. Crăiasa deacă au vădzut tot oraşul cuprins de turci şi domnii toţi opriţi în tabără, au scris răvaş la împăratul, cu mare jalobă şi lacrimi, să nu uite împăratul cinstit şi cel milostiv numele său şi slava ce o are de bunătăţile sale la toată lumea şi giurămîntul carele lumei ieste ştiut, cu carele au întărit milele şi blîndeţele sale, şi pe urma craiului, soţului său, să-l ţie, pe boieri, carii toţi aceştii au ţinut credinţa stăpînului său, cu toată inima în partea numelui otomanilor şi împărăţiei sale, împrotiva nepriietenilor împărăţiei şi a stăpînului lor craiului, cireacului scaunului său, să-i sloboadză. Au stătut după aceste împăratul patru dzile la sfat, ce va face cu Buda şi cu casa crăiesei şi cu domnii ungureşti? Sfătuia Mehmet paşa şi Custref paşa, amîndoi musaipi, şi pe prunc şi pe domni să-i trimiţă la Ţarigrad; la Buda să să puie paşă, om blînd, să cîrmuiască pre unguri cu blîndeţă, pînă cît să să deprindză supt giugul împărăţiei. Iară Rosten paşa, ginerele împăratului, acestuia sfătuia neci într-un chip să nu să calce giurămîntul dat şi să nu să facă silă ca aceasta, lumei urîtă, unei muieri şi unui prunc, carii s-au priimit supt apărarea împărăţiei sale şi acmu să să scoaţă din casele lor la robie; cu care faptă în toată lumea ocară numelui său ar naşte. Iar împrotiva tuturor, Mehmet paşa de Beligrad căruia Iaha oglu îl chema pe poreclă, sta clătind cu capul şi l-au întrebat: ce şi cum ar socoti el? (Că era între toţi mai bătrîn.) Au dzis către împăratul: „Multe sfaturi sînt la împăraţi, împărate Suleimane, iar unul mai drept ieste. Ce mi să pare, voi dzice: în voie-ţi va fi a priimi şi a nu priimi. Şi iarăşi de om prost ca mine de a fi urechile voastre greu a audzi, voi [299] primi, de veţi rîde sau cu greu de veţi primi, prostia mea va face aceia, iar nu răutate în partea scaonului tău. Că de sînt şi prost, iar bătrîneţele mele să aibă loc şi am îmbătrînit tot bătînd războaie cu acest neam şi, nu mi-i laudă, încă din dzilele părintelui tău, multe izbînde, am învăţat eu toată firea, toată aşedzarea neamului acestor oameni. Căutaţi sfatului vostru căială la urmă să nu aveţi. De cinci ori în aceşti 20 de ani arme în Ţara Ungurească au venit; la toate aceste războaie, sau cap fiind altora sau slujitori supt ascultarea altora, de faţă am fost. Şi cu ce gînd ai venit? Să înalţi împărăţia şi să lărgeşti hotarele împărăţiei noastre şi să aşedzi pace, să odihnim de la o vreme, supt norocul tău, după ostenelile tale. Ai luat Beligradul, cuibul şi scaunul tuturor talharilor asupra noastră; ungurii după aceia au prădat Misia şi Bosna. Pentru care fapt ai venit întru aceste părţi şi cu război ai zdrobit toată oastea şi pe craiul singur. Şi după aceste ţ-au venit şi Buda supt puteri şi la mînă, cu mare cinste şi vîlfă numelui tău şi pînă în inima nepriietenului tău ai apropiat grijă. Apoi ai dat pre seama unui ungur, care nici era de sînge crăiesc născut. Şi cu ce folos l-ai îmbrăcat cu podoabele cele crăieşti? S-au sculat un crai de la nemţi asupra lui şi l-au scos din crăie şi au cuprins şi Buda şi toată crăia şi cu atîtea izbînde ale tale şi trude şi cu sîngele nostru agonisite. Acmu iată a cincea oştenie faci, apărînd Buda de neamţ, cu aceasta ai făcut atîta cheltuială şi atîta osteneală şi sirguială şi a ta şi a oştii, cît să poate dzice că n-ai venit pre pămînt, ce ai zburat în aripi, cu această nădejde a noastră, ca doară vei face sfîrşit de la o vreme acestor nepăci şi vărsări de sînge al nostru cu acest neam. Ce, precum vădz eu, sfatul unora la nesfîrşite trude şi ostenele şi a războaielor grije te vor pune. Că apărarea acestei văduve şi a unui prunc de ţîţă îţi areată laudă, căria preţ nu este; eu, ca un prost nu pricep ce ar fi lauda aceia a lumei fără folos; oasăle roade slava aceasta, care aduce grije şi războaie; neci la înţelepţi purtători de oşti loc n-are vestea aceasta, care aşedzare nu face. Moşii şi vestitul tatăl tău 22 de crăii către împărăţia noastră au adunat pînă acmu. Decît aceia mai fericit te voi să fii, iar nu mai înţelept, căci este mai bine a fi înţelept decît în tot ceasul a fi nebun, care nu ieste mai mare alta decît aceasta, treaba altuia să păzeşti şi a ta, toată viaţa, averea, cinstea împărăţiei, la grijă să laşi. Destul ai făcut, cît mi să pare, [300] milei, blîndeţilor, bunătăţilor tale. Moşii şi părinţii tăi cu aceasta nu să îndestula, ci cu biruinţa asupra nepriietinilor şi după biruinţă, aşedzarea ţărilor. Care toate le dau înţelesului şi înţelepciunei tale, împărate, ca unuia care te-au împodobit Dumnedzeu şi că eşti sînge împărătesc şi că eşti împărat înţelept. 
    Eu, ce ieste partea mea, cînd socotesc grija şi primejdia şi cumpăna războaielor, dzic atîta: pe unguri să nu credem, că cu ochii aşieşi îi vedem nepriieteni. Măcar că unii să fac a să tupila în umbra ta, mai mulţi unguri sînt la nemţi şi ţin cu dînşii. Crăiasa, ca o femeie cu pruncul în braţe, harnică este să ţie ea împrotiva nemţilor crăia şi oraşul acesta? Nu ieste. Va trebui dară cu puterea împărăţiei toată şi totdeauna, cu pedestrime, cu tunuri, să stăm pururea gata să o apărăm pe această femeie, care lucru, nu laudă, ci mare ocară în lume ne va face şi măcară mai apoi să nu aducem, cu vreme, lucrurile împărăţiei noastre la cumpănă. Mai cu cinste şi mai cu folos ieste a merge cu arme asupra altora, decît a se apăra de alţii. 
    Aşea sfătuiesc dară: această crăie, de atîtea ori luată şi cuprinsă cu războaie, paşalîc să să facă, după obiceiul bătrînilor noştri. Crăiasa să să trimiţă la tată-său, pruncul la Ţarigrad, în casele împărăteşti să să hrănească şi să crească în legea noastră, domnii să să omoare, cetăţile lor să să răsipească şi cîţi oameni de oaste or fi, să să treacă toţi la Anadol. Numai plugarii carii lucreadză pămîntul, pe la tîrguri şi sate, cu oameni de pază pe la cetăţi, să să lase. Aşea şi ţara aceasta vei aşedza şi nemţii or sta de grija Avstriei şi Stirii, iar nu de Ţara Ungurească.” 
    Cap. 31. Sultan Suleiman, cumpănind cu gîndul sfaturile a de îmbe părţile paşilor, au ales mijlocul părţii, neci aşea apreg, cum dzisese paşa de Beligrad, neci cum dzisese ceilalţi. Au ieşit poruncă crăiasei să nu-şi facă voie rea, căci îi caută a ieşi dintru această cetate, care neputînd a o sprijini de nepriietenii nemţi, s-au socotit a o ţinea cu oşti împărăteşti. Iar ei scaun crăiesc s-au aşedzat cu pruncul la Lipa şi cu tot Ardealul şi părţile Crăiei Ungureşti de Sus, pînă să va rădica pruncul, Ştefan crai, la vîrstă, aceia ţară fiind şi mai în lături şi cu atîta mai îndemînă crăiasei, că să va hotărî cu tată-său, craiul leşesc, avînd împărăţia pururea grija aceasta, să fie supt apărarea împărăţiei pruncul cu mumă-sa, care din loc dete poruncă puternicului sangeacului *[301] de Timişvar. Boierii şi toţi domnii, cineş la slujba care au fost slobodzi să fie, numai Verbeţie bătrînul să rămîie la Buda, să judece oraşul după pravila lor. Şi iată, petrecători împărăteşti cu steaguri şi cară să vor da, agi pre lîngă crăiasa, să-şi rădice toată avuţia casei şi podoabele toate şi vase, pînă la Lipa. Numai ce or fi armele cetăţii, să să lase pre loc şi zaharelele. Aşea crăiasa cu lacrimi şi ascunse suspinuri, ceriului mărturisind păgîneasca înşelăciune, din cetatea şi oraşul Buda, cu mare jale purcede. Bieţii domni depreună cu crăiasa purceseră, de bucuria vieţei bucuroşi pe de altă parte că nu ş-au pus capetele, uitară locul cel de moştenire, că s-au lipsit de el. Şi aşea mutîndu-să crăiasa cu pruncul Ştefan crai, căruia ungurii i-au pus numele apoi Ioan Jigmunt, şi în dragostea tătîni-său, lui Ioan crai, carele aproape de 30 de ani au crăit la dînşii cu bine, de la toţi domnii, boieri şi tot Ardealul au adus pruncului daruri la Lipa, scaunul de crăie. 
    Cap. 32. Aceste cînd să lucra la Buda, iar Ferdinand luînd veste de perirea oştilor sale cu Roghendorf hetmanul său, temîndu-să de puterea turcilor, pentru să arunce zăbavă lui sultan Suleiman, sol pre Necolai Salma, unul din boierii săi, la Buda îl trimise cu daruri lui sultan Suleiman: cu un pahar de aur iscusit meşterşug făcut, cu ales mărgăritari împodobit, şi un ceasornic. Acela era de mirat odor, care cu roatele de argint întorcea nu numai ceasurile dzilelor, ce tot crugul ceriului şi a celor 7 planete clătirea, cursul soarelui şi premenelile lunei cu mare şi de mirat meşterşug, cu a ceasurilor şi a minutelor măsură în mulţi ani, care, cum de tîrdziu, unele cu altele cu mare sîrguială întorcîndu-să, din clătirea ceriului celui mai de sus decît toate, carele porneşte pe cestelalte dedesuptul său crugurile cereşti ai celui ce-i dzic astronomii clătirea cea dintîi, care pe toate, pe celelalte cruguri, le porneşte. Acesta de mari astronomi cu adîncă socoteală izvodit şi făcut de Maximian împăratul, de a cărui viaţă au rămas povestea de zăbava lui în tot traiul, la mari şi de mirat lucruri. Care daruri foarte au plăcut lui sultan Suleiman, că era acel împărat turcesc aşea de subţire la minte, cît nu numai cărturar era în basnele ce are legea lor, ce şi astronomia şi cozmografia înţelegea, dascăl avînd pre lîngă sine pre Hamon doftorul de toate dăscăliile. [302] 
    Cap. 33. Poftea solii lui Ferdinand de la sultanul Suleiman Crăia Ungurească să i să dea pre seama lui, legată supt haraci, precum au fost dată lui Ioan crai, în toţi anii. Sultan Suleiman, cu veselă faţă luînd darurile, au răspuns prin tîlmaci, cum necuvioase legături ar fi acele de pace, să ia Ferdinand oraşe şi tîrguri şi crăia, care au ţinut Liudovic craiul (pre acela Liudovic îl omorîse sultan Suleiman în război), şi el cu ostineala, truda şi cheltuiala să rămîie cu atîta? Numai cu haraciul de pe ţara Avstriei aşedzat scaunul său, spre pace atunce să să ţie cu adevărat al împărăţiei lui prieteşug. Care mijloc de-i vă părea lui Ferdinand greu şi ar vrea să aleagă războaie, pre aceia va sta şi el, că şi Crăia Ungurească despre dînsul va apăra şi părţile Avstriei în pradă vor merge. Aşea lăsînd sultan Suleiman lucrul la mijloc, cu apropiiate vremile de toamnă, au purces spre scaunul său, lăsînd la Buda oaste de pază, ieniceri. 
    Cap. 34. Întru aceia vreme, la Lipa, Gheorghie Martinuzi, nebăgînd pe alţi domni în seamă, toate trebile crăiei le-au luat după sine pe părerea sa. Cu aceasta au adus la gînduri pe crăiasa, muma copilului, cum că ar pofti el crăia, din care prepusuri au intrat între dînşii mare zarve, care şi lor şi părţilor creştineşti pre acolo iar mare rău a aţîţa s-au început. Şi pînă întru atîta au venit lucrul, cît crăiasa, temîndu-să şi de sine şi de copil, jalobă au trimis la sultan Suleiman asupra lui Gheorghie, cum s-ar agiunge cu Ferdinand spre perirea ei şi a fiului ei. Însă această zarvă pînă întru atîta răul său socotind domnii, au nevoit să potoale pe crăiasa cu mare nevoinţă, cu toţii. Însă nu îndelung au stătut acea tocmeală între crăiasa şi între Gheorghie, care vădzînd el că iară crăiasa îmblă ca să-i pogoare peirea de la turci, cu taină au agiuns la Ferdinand, arătîndu-i toată inima cu priinţă spre slujbele lui şi nu din vro viclenie fiiului stăpînului său, lui Ioan, la carele şi milă şi credinţă au avut, cît, la moartea lui, şi fiului său celui de curînd născut şi a toată casa lui epitrop l-au lăsat. Ce vădzînd că cu lucrurile şi socotelele crăiesei, purtîndu-să muiereşte, să va pogorî perirea şi cestoralalte părţi a Crăiei Ungureşti, cum s-au făcut şi cu Buda, cu firea muierească şi deşerte prepusuri alergînd în tot ceasul la agiutoruri turceşti, cu care îmblete ale ei trăgînd oştile turceşti făr de nici o nevoie, va face de vor cădea şi cestelalte oraşe pre mînile turcilor, cum au cădzut [303] şi Buda, perdzînd pre sine şi pre fiul său, pentru aceasta leac nu vedea, numai crăiasa cu fiul său să să dea pre mîna lui Ferdinand, rămăşiţa crăiei, ca la un monarh cu putere şi care poate să apere despre turci, să nu piară şi cîte au rămas. Şi crăiasa ca o femeie şi copilul încă nefiind la vîrsta de cîrmă, să să mute în ţările cele care au fost legate încă de la bărbatul său, Ioan. 
    Cap. 35. Ferdinand, măcar de nu să încredea în amestecătoarea şi nestătătoarea a lui Gheorghie Martenuzii voroavă, iar să nu să lase acest semn ce i să făcea (că de cîte ori pogorîia ungurii cu netocmelele lor pre turci cu nemţii la sfadă, de atîtea ori lua şi turcii despre ceialaltă parte, despre dînşii cetăţi şi încăpea şi nemţii despre părţile sale, de cuprindea şi ei cetăţi şi oraşe), făcut-au ştire şi frăţini-său lui chesar şi deodată trimisă 1.000 de oameni călări aleşi şi cîtăva armată, adecă tunuri şi altele ce ar trebui de apărare la Gheorghie Martinuzi, carele ţinea încă de la Ioan crai Oradea. Şi fără nemică zăbavă au gătit şi alte oşti cu Ioan Batişta Castald, om vestit la lucrurile războaielor, de neamul său işpan. Şi după cîteva sfaturi la Beci, Castald unde şi de firea lui Gheorghie Martinuzi au pomenit, cum vor să iasă lucrurile lui, sirguind cu toată oastea au purces în părţile ungureşti şi Ardealului la Gheorghie, în Oradia. 
    Cap. 36. Izavela crăiasa văzînd aievea amestecăturile lui Gheorghie Martinuzi, adunat-au ghiuluş la oraş Agnet, anume împrotiva lui, nădăjduind că cu acea adunare va mazili pe Gheorghie din toată puterea isprăvniciei lui, cu agiutorul împrotivnicilor lui. Ce, Gheorghie Martinuzi, om amestecător mare fiind, deaca simte gîndul crăiesei, cu o seamă de domni, el încă pe la priietenii săi scrisă cărţi şi în loc purcesă cu gloată la oraşul acela, unde începusă a se aduna ghiuluşul. Crăiasa, deacă prinsă de veste că au apucat el înainte la oraş cu gloata sa, ori [304] că să siea, ori să nu-l vadză în ochi, au trecut la Beligrad. El în loc feace de să răsipesc de la acel sfat şi de atuncea aievea să areată că ieste nepriieten pruncului şi mîne-sa, crăiasei, au început a cuprinde oraşele pe numele lui Ferdinand crai nou. Şi în puţine dzile au sosit şi Batişta Castald cu oştile lui Ferdinand la Clujvar. 
    Cap. 37. După sosirea lui Castald cu oştile, merse Gheorghie la crăiasa, ştiind-o acmu înspăimată şi după cîteva mustrări, îi dzise să nu mai amestece zarva, ce mai bine cu cinste şi cu pace să dea crăia sa lui Ferdinand pe seamă, după cum au fost legat şi cu bărbatul său, cu Ioan crai şi cu Ferdinand. Şi în loc alt ghiuluş, la Clujvar, s-au strîns de toţi domnii, la carele înaintea tuturor Castald au spus cu ce trebi au întrat cu oştile stăpînului său în Dachiia, arătînd şi tablele legate cu Ioan crai: după moartea lui Ioan crai, la Ferdinand să fie stăpînia Crăiei Ungureşti, ţiindu-să şi Ferdinand de legăturile ce legasă. Legăturile era aceste: 
    Cap. 38. „Crăiasa, cu numele fiului său, Ardealul a-l apăra de turci nu poate, ca să-l dea pe seama lui Ferdinand, cu folosul a toată creştinătatea şi în locul Ardealului să iaie crăiasa cu fiul său o ţară ce-i dzic Opolia şi Ratisborea, în Ungurimea de Sus, alăture cu Munţii Leşeşti, a cărora ţări venitul să face 25.000 galbeni de aur pre an. Şi pentru mai mare legătură a prieteşugului caselor lor, Ioana, fiica lui Ferdinand, de acmu să fie logodită după Ioan Jigmunt, fiul crăiasei (care nume îi dideasă domnii din Ardeal, Ioan din Ştefan, în dragostea tătîni-său, iar Jigmunt după numele naşului său, craiului leşesc) şi cu zestre, 100.000 galbeni de aur. Datoria aşijderea care era de tată-său şi de muma copilului îndatorită, 50.000 de galbeni de aur, să o plătească Ferdinand şi în loc de zălog pentru aceste, Caşa să-i fie scaun crăiasei şi fiului său.” 
    Şi pe aceste tocmele şi legături care areată Baptişta Castald, întărea Gheorghie Martinuzi, să fie aşea. Crăiasa, cu grea de mînie căutătură, căutînd spre Gheorghie, i-au căutat a priimi această tocmeală [305] dzicînd că doară o va scoate Dumnedzeu de supt giugul lui Martenuzi şi denaintea ochilor lui. Şi cu acele făgăduite şi amăgitoare cuvinte a lui Castald şi făgăduinţele cu numele lui Ferdinand, purcesă în loc din scaun, pentre Castald şi Martinuzi, cu fiul său. La oraş anume Ţinob, cale de 8 ceasuri de la oraş încă fiind, acolo, scoţînd cununa, schiptrul, mărul, semnele şi toate podoabele Crăiei Ungureşti, spun să fie dzis cătră fiul său graiul acesta: „De vreme că ne-au slujit norocul aşea şi al tău şi al meu, fiul meu, şi n-au fost să fim în scaunul crăiesc al tătîne-tău, carele drept ţie ţi să cuvine, şi cu dumnedzeiesc şi cu omenesc giudeţ, mînia cerului, care nici cu un mijloc a să premeni nu să poate, pre noi amîndoi să suferim trebuieşte întru aceste cumplite vremi şi să alegem ce rău mai mic să vede (că ce ieste să ţi să zmintească crăia de moşie?), numai ce-i mai fără grije şi cu binele creştinătăţii să primim. Întru aceia a anilor vîrstă încă eşti, care a te chivernisi la grele vremi nu poţi, deci ce ieste peste vîrsta şi puterea ta, a lăsa cu pace îmi caută; ce a ţinea nu poţi împrotiva puterei turcului, mai bine de bunavoie să dai celui mai puternic, să nu fim de a lumei mustrare, ce încai pre partea creştinească prieten şi cu milă spre noi să aşteptăm, că a turcilor prieteşug puternic, dar fără credinţă, bine l-am simţit. Fie dar şi Dumnedzeu aşea să dăruiască marea strîmbătatea ta, încai cu binele creştinilor să fie. Ţie, Castalde, dau aceste ale Crăiei Ungureşti odoare, cu care să încunună craii ungureşti. Tu, fără zăbavă, la stăpînul tău, Ferdinand, să le dai şi prealuminatul stăpînul tău luîndu-le, nu atît să să bucure de dînsele, cît pentru binele acestor ţări creştineşti nevoinţă şi grijă să aibă şi de cuvîntul său, ce este prin tine dat, să să ţie.” 
    Cap. 39. Îndată după aceste, au mers toţi domnii la giurămînt, să fie cu credinţă în partea lui Ferdinand şi mai ales Gheorghie Martinuzi şi apoi saşii, secuii. Şi după giurămînt, ştiind că această primineală a lor, fără sfadă cu turcii nu va fi, au stătut şi la sfat de oaste. 
    Iar crăiasa acmu nefiind stăpînă, pentru să nu să zăbovească în casa altuia, strîngîndu-şi unealte ce avea, au purces către munţi pre cale din pămîntul Ardealului. Spun că la un munte înalt, pogorîndu-să [306] din carătă, pînă a încungiura un pisc, căutînd asupra Ardealului, cu suspinuri, pînă a sosi carăta, cărturarea femeie au scris într-un copaci cuvinte lătineşti: „”, adecă: „Aşea au vrut cerul”. Acesta semn lăsînd dururos a inimii sale, au purces, părăsind Ardealul. 
    Gheorghie Martinuzi cum de purcesul crăiasei era vesel, aşea şi de războaiele cu turcii nu era bucuros, care acmu sta gata, mîhnit fiind în multe gînduri să izbea. Şi întîi haraciul, care să da la turci, la cetatea Uivarului strîngîndu-l, l-au pornit cu sîrguială la împărăţie, dînd ştire şi de acestea ce s-au făcut, la Poartă, că toată vina este acei femei, a crăiesei, de îmbletele ei cele femeieşti. Şi cu de aceste şi cu pornitul haraciului să silia să-şi tocmească lucrul şi numele său la Poartă şi să întoarcă tot gîndul turcilor de oştile cele gătite pentru îmblătele lui asupra Ardealului. Însă aceste îmblete a lui Gheorghie într-îmbe părţile i-au gătit perirea, iar cu sfatul unora dintre dînşii. Că şi sultan Suleiman, oblicind de Ardealul închinat la Ferdinand, paşei de Buda şi cu dînsul lui Ştefan vodă domnului de Moldova şi domnului de Ţara Muntenească şi alţi paşi împregiur, tare poruncă trimisă, să între în Ardeal cu armată, să certe viclenia făcută împărăţiei. 
    Cap. 40. Purceseră paşii şi domnii de la aceste ţări după porunca împărătească şi cîteva cetăţi au luat între care şi Lipa au cuprins. Ungurii cu cîteva oşti şi ei s-au pus împrotivă şi au luat cetăţile cătră sine iar. Şi aşea întru aceste cînd sta, Ferdinand prin cărţi la Baptişta Caştald porunceşte, oricum să facă, numai pre Gheorghie Martenuzi să-l omoare, simţind îmbletele lui întoarse la turci. Castald, împlinind porunca, dede acea treabă lui Palaviţin polcovnicului şi lui Marco Antonie, carele era diac pre cărţile nemţeşti, lui Gheorghie să-i facă seamă. Feaceră ei după poruncă şi uciseră pre Gheorghie Martenuzi cu a căruia moarte înspăimaţi ungurii şi mai ales secuii feaceră între sine giurămînt asupra lui Baptişta Castald. 
    Cap. 41. Aşea după cîteva cu turcii amestecături, Ferdinand, pentru ca să tragă inimile ardelenilor la sine, le-au pus voevod pre Andrei Bator. [307] 
    Cap. 42. Crăiasa Izavela întru acea vreme, cerşind de la Ferdinand cele făgăduite prin Baptişta Castald, deaca au vădzut că numai ce o poartă cu cuvinte deşearte amăgind-o, începu pre taină a se agiunge cu domnii din Ardeal, cei ce giuraseră asupra lui Castald şi agiunsă şi pînă la Mircea vodă, domnul muntenesc. S-au apucat Mircea vodă de trebile crăiasei şi a fiului său la împărăţia lui sultan Suleiman. Şi stînd aşea la perire de 2 părţi ardelenii, şi de turci şi de nemţi, au trimis soli la Ferdinand, poftindu-l să nu fie opriţi să-şi cerce mijloacele de pace la Împărăţia Turcului, că cu venirea unui hasăchiu, anume Hali, pre carele-l isprăvisă Mircea vodă, nădăjduia ardelenii că or pleca pe împărăţie la pace, nemic pomenind de Ferdinand. 
    Cap. 43. Au dat acea voie Ferdinand, însă cu tocmeală, să dea turcii cetăţile ce luase de curînd. Să apucă Hali cu răspuns de cale şi pînă în 8 dzile răspuns să aducă. Iar pînă la întorsul lui Hali, ghiuluşul ungurilor la Agoropol să stringe, la care soseşte şi Hali, aducînd răspunsul de la împărăţie acesta: că într-alt chip împărăţia nu-i primeşte, neci îi va primi, numai de vreme ce au murit Gheorghie cu nedreapta moarte şi ei cu puterea lor pre nemţi nu-i pot scoate din Dachiia, să asculte porunca împărătească, să aducă la loc pre Ioan Jigmunt, fiul lui Ioan crai, cu mumă-sa, crăiasa, la crăie, de vor ungurii pacea, liniştea, mîntuirea, care le-au avut în dzilele lui Ioan crai de la împărăţie. Şi iată, paşii de Buda s-au poruncit şi i s-au dat pe mînă toată Rumele şi domnul de Moldova şi de Ţara Muntenească, oastea Crîmului, pe tătari toţi aceşti să să adune la paşa de Buda şi cu atîta putere ca 200.000 de oşti acolo să vie la dînşii. Deci, de or fi drepţi şi să vor da supt ascultarea împărăţiei, vor hălădui, iar de vor vrea să mai trăgăneze aceste amestecături, închinîndu-să la alţii plata faptelor lor gata ieste supt a numelui lui Dumnedzeu giurămînt că toţi locuitorii acei ţări supt sabie vor merge şi femeile şi copiii lor în vecinică robie, de care rău şi vaiet sufletele lor să dea seamă, carii sînt pricina pogorîtului acestor răutăţi. Şi după acest răspuns, altul să nu mai aştepte, [308] numai de sîngele acela de la sufletele lor să să ceară seamă de la Dumnedzeu, carii au dat pricină răutăţilor acelora să fie. 
    Cap. 44. S-au cutremurat toţi ungurii de aceste porunci, care au adus Hali. Ştiind foarte bine de puterea turcilor cum ieste, au început a gîndi de sine. Mult au luptat Castald să-i îmbărbăteze împrotiva turcilor, ce nu au putut face cu meşterşugurile sale nemica. Întru aceiaşi dată s-au turburat oştile nemţeşti pentru plata lefelor, că cîteva lefă nu luasă şi aşea de greu să turburasă, cît era să ucigă pre Castald şi pe toate capetele, carii era tot şpanioli. Nu i-au putut neci într-un chip să-i oprească Castald de acea zarvă, că oastea, puindu-şi alte capete dintre sine, au purces spre Beci, în urma cărora şi Castald peste puţine dzile au purces. Spun că iară el să fie făcut acela meşterşug, să iasă din Ardeal mai cu acoperită ruşine. Care lucru dacă s-au făcut şi au lipsit, tot Ardealul au plecat supt ascultarea Izavelei crăiasei şi fiului său, făcînd între sine multe amestecături, pînă a veni crăiasa în scaun. 
    Cap. 45. Viind crăiasa şi cu fiul său, Ioan Jigmund, iar la stăpînia Ardealului, pentru să-şi facă priieteni la Poartă, au trimis 10.000 de galbeni de aur, să împartă pe la porţi daruri, apoi s-au legat la împărăţie în loc de datorie pînă astădzi. Şi aşea cîţva ani s-au aşedzat pace pînă la moartea crăiasei. Iară după moartea ei, rămîind fiul său încă de vîrsta crăiei tînăr, el singur au poftit şi l-au sfătuit şi sfetnicii tătîni-său, să aleagă 12 domni sfetnici, să cîrmuiască trebile crăiei. Însă dzilele lui nu de tot fericite, că lăsîndu-să numai cu un gînd la una Împărăţia Turcului, a toţi craii creştineşti s-au pornit ura, pîn într-atîta cît nimeni din crai şi din prinţipi creştini, pînă şi veneţiienii, să-i dea din casele sale moşancă de cinste, să fie crăiasă, n-au primit. Spun de dînsul că cu învăţătura doftorului său, anume Stancar, au cădzut la legea arienească. Arian să cunoaşte pre dresele lui, date arienilor, pînă acum în Ardeal şi nu numai legea arienească, ce şi legea papistaşilor, a calvinilor, a luteranilor. Legei arienească ieste cap Fotie şi Arie, de săboare procletiţi. Şi aceste patru legi stau şi pînă acmu, scoţîndu-şi ochii unii altora şi pîn întru această vreme. 
    Au murit craiul acesta tînăr, şi născut şi crescut tot în răscoale, nu fără prepus de otravă, lăsînd crăia iară fără următori. Şi după moartea lui s-au deosebit Ardealul de Crăia Ungurească supt cnezie. [309] 
    Şi întîi Ştefan Bator, carele apoi din cnezia Ardealului l-au luat leşii la crăia lor, crai să le fie. Iară în locul lui la Ardeal au stătut cneaz Jigmunt Bator. Acestuia iar nu ştiu ce i-au abătut să facă schimb cu împăratul nemţesc, pe nişte ţărişoare în sus să dea Ardealul. Şi cu acest schimb iar au adus amestecătură. Însă n-au trăgănat mult viaţa cu de aceste. În locul lui au stătut cneaz Andrei Bator şi pe acest Bator l-au stîns Mihai vodă domnul muntenesc, cu porunca turcilor, răsipindu-i oastea. Iar singur Andrei Bator, năzuind la Sibiiu, nu l-au primit orăşenii, temîndu-să să nu le aducă după sine vo nevoie. Şi aşea îmblînd prin păduri rătăcit, au perit de păstori. 
    Cap. 46. După acest Andrei Bator au stătut cneaz Ardealului Jigmunt Racoţi, carele în loc la începutul domniei sale au început ura, valurile şi netocmelele, în care să afla capetele acei ţări, bătîndu-să după cnejia acei ţări. Iar unul din Bătoreşti, anume Gabriel Bator şi făgăduindu-i douo olate, a Muncaciului şi a Patacului, Racoţi au lăsat cnejia lui Gavril Bator şi el cu multă avuţie s-au mutat la Muncaci şi la Patac. 
    Cap. 47. Acesta Gabriel copilandru fiind, zburdat de tinereţe, cu hihote de rîsuri să mărturisea că pe bătrînul Racoţi cu temere l-au amăgit şi l-au spăriat, de i-au dat în mînă cnejia Ardealului. Şi aşea în gîndul său cel cu crieri tineri suindu-să, au sosit la desfrînată şi făr de credinţă viaţă, călcînd casele a cîţiva boieri, cu sila muierilor lor, a cîteva şi fete de boieri, stricîndu-le fecioria peste voia lor. Anume de aceia treabă avînd trimişii săi, ca să iscodească unde ar afla femei frumoase, pîn într-atîta, cît pe unde i să întîmpla a trece, şi ţăranii şi boierănaşii fugea, ascundzîndu-şi femeile şi fetele pe la biserici. Şi cînd îi spunea slugile lui cum să ascund şi fug oamenii, cu fetele şi cu femeile, el rîdea cu hihote în mare glas, atîta era depărtat de ruşine. Acea hiară într-o vreme au lovit fără veste şi au apucat oraşul Sibiul (căci de faptele lui neci în gînd nu era orăşenilor să le vie aşea fără veste). Au scos pre bărbaţi *[310] denafară de oraş, cîţi au socotit că ar fi mai mulţi cu numărul de acei de curtea lui, iar femeile lor le-au împărţit tuturor alor săi, de petrecanie fărdelege, alegîndu-şi întîi luiş un cîrd, pe care au socotit el mai frumoase. Şi sînt femeile la Sibii iubeţe, cum sînt de feli albeneţe. Pentru care rar audzită faptă, cînd striga theologhii, preoţii lor, pe la biserici de a lor, el au răspuns că bună plată au sibienii pentru faptă ce au făcut cu Andrei Bator, la năzuirea lui nu au vrut o portiţă să-i deschidză, de au perit. Iar cu această faptă ce face cu muierile lor, nici un rău nu face, ce înmulţeşte oraşul. Aceste fărădelege vădzîndu-le domnii, lumii neaudzite, peste dumnedzeieştile şi omineşti pravile, au trimis jalobă la împărăţie pre dînsul. Care lucru simţindu-l şi temîndu-să de vicleşug, s-au mutat în Oradia, unde întru una de dzile ieşind la primblare, l-au ucis doi feciori de boieri ungureşti. Şi aşea s-au stîns cu acel fără ruşine ariete lăudată casa a Batoreştilor, cu rău sfîrşitul său şi de ocară. 
    Cap. 48. Pre urma acestuia au stătut cneaz Ardealului Betlean Gabor (la graiul unguresc mai înainte dzic porecla decît numele, că Gabor este numele, iar Belthlean porecla; aşea la toate şi ale altora nume). 
    Cap. 49. Acesta domn cu mare şi deplină fire, fericit fost-au împrotiva Împărăţiei Neamţului. Cîtăva vreme cu cehii împreunat şi cu agiutorul şi al turcilor, pînă la zidurile Beciului au adus oaste şi părţile Crăiei Ungureşti de sus le-au dezbătut despre nemţi şi la volnicie le-au adus. Murit-au cneazul acesta în anul de la Hristos 1629, cu mare jale a tuturor dintru acele părţi. Pre urma lui, doamna sa, Ecaterina, care era din casa cnejilor de Brandaburg, au nevoit de au pus pre fratele soţului ei, Ştefan Betlean, alt cneaz, carele la turci era de mare credinţă. Însă om de firea sa blînd şi cu linişte, vădzînd multe capete amestecătoare şi de zarvă între unguri, au lăsat de bunăvoia sa crăia şi fără vărsări de sînge au dat loc Racoţeştilor. Spun de căiala ungurilor, cu povestea lui Esop, care scrie că broaştele, ţiind un butuc în loc de împărat, în locul lui au ales un şearpe în loc de împărat să le fie, carele era acolo întru acel iazer. Şi aşea Gheorghie Racoţi au stătut la cnejie, fiind hetman întîi vestit la Betlean Gabor în partea Ungurimei de Sus, puternic foarte, au luat cnejia cu sfatul şi voia tuturor. Au întors acest cneaz în dzilele sale şi Ardealul şi părţile Ungurimei de Sus cu întemeiată cnejie. Pre cîţiva de acei amestecători i-au răsipit şi i-au închis [311] în toată viaţa lor. Şi pînă întru atîta să întărisă şi să întemeiasă, cît acmu şi el trăgea nădejde de Crăia Leşească, ca şi Bator. În anul de la Hristos 1648, din gînduri cum ar agiunge la cununa Crăiei Leşeşti, au cădzut la boală, carii îi dzic doftorii meleanholiia carele din sfatul doftorilor silea să lecuiască cu vînătoarea, ce nefolosindu-i şi acele primblări, ş-au sfîrşit viaţa. 
    Cap. 50. În locul lui Gheorghie Racoţi au stătut cneaz Ardealului fiul său cel întîi născut, iar pe numele tătîni-său, Gheorghie Racoţi, om cu înaltă fire, iar fără temere fire. Şi acesta Racoţi, acela ieste carele, cu răutăţile lui, nu numai Ardealul şi aceste ţări ale noastre, Moldovei şi Ţărei Munteneşti, ce au împlut toată Evropa. Deacă s-au aşedzat în scaun, vădzînd pe craiul leşesc Cazimir făr de coconi, pre gîndul tătîni-său, au început a cerca prietenii, la leşi. Asupra lui Vasilie vodă, domnului de Moldova, au făcut oşti şi acea izbîndă o ţinea el mare slavă în Crăia Leşească. Şi apoi iarăşi cu alt război ce-au făcut asupra seimenilor celor rocoşiţi în Ţara Muntenească, iar înălţat cu acea izbîndă, ce o săvîrşisă la apa Teleajinului, domnind la acea vreme în Ţara Muntenească Constantin voevod. După aceste puţine izbînde, s-au apucat de mese şi de petrecănii, mai vîrtos decît de cele înţelepte şi cuvioase socotele. Neştiutor este gîndul omului de lucrurile cele viitoare pe urmă şi ales lucrurile domnilor între mari focuri stau, cari deacă să aprind de vreo parte, cu multă apă nu să stinge. 
    Cap. 51. Curînd după aceste izbînde, ce s-au pomenit mai sus, a lui Racoţi, leşii mari nevoi avea despre toate părţile. Mai ales îi călca şvedzii. Aflîndu-şi vreme, au mers asupra lor, întrînd în ţara lor cu agiutorul şi a domnului muntenesc şi a domnului de Moldova (pre atunci era domn în Moldova domnul Gheorghie Ştefan vodă) şi al cazacilor de la Hmil. Ce au făcut în Ţara Leşească să scrie leşii, iar ce au păţit Ardealul dintr-acea faptă a lui şi aceste părţi 1.000 de ani or plînge. Toată boierimea Ardealului şi domnii, împreună cu Chimeni Ianoş, hatmanul lui Racoţi, au mers şi toată oastea ungurească în robia tătarilor. Şi aceste îmbe ţări au venit la mari amestecături şi mazilii domnilor. Racoţi singur cu rugăminte la leşi şi cu răscumpărare pre bani ş-au cumpărat viaţa de la Cernavţchii, purtătoriul de oştile leşeşti, de [312] l-au slobodzit cu petrecătorii săi, cum s-au dzis mai înainte. Deci au sosit hetmanul cu tătărimea şi aşea scăpat Racoţi cu puţin suflet şi foarte cu puţini de ai săi, au aflat Ardealul ca o văduvă în mare lacrimi şi prădat de o parte de leşi, pînă au fost el spre Litfa şi supt mare mînie a împărăţiei. 
    Care vrînd să o întoarcă, s-au făcut a să lepăda de cnejie. Deci rămăşiţa sfatului lor, cîţi nu mersese în robie, au stătut în grijă despre turci şi au ales cneaz pre Ferenţ, că nu era a şugui pre acea vreme cu Chiupruliul cel bătrîn, ce era vizir, şi aşea era porunca împărăţiei, sau să lepede pre Racoţi, să nu le fie domn, sau or face asupra lor oştire. 
    Cap. 52. Au călcat pre inimă şi au primit să aleagă pre altul, cum s-au dzis. În nu multă vreme au răbdat acea mazilie Racoţi, ce strîngînd oşti au venit cu oştile la Mediiaş şi au trimis pretutindenea cărţi: cine nu l-ar asculta şi nu ar vrea să-l aibă stăpîn, sabie să aştepte. Din care faptă s-au aprins mare mînie împărăţiei asupra lui şi între dînşii împărechere, unii ţiind partea lui Racoţi, alţii socotind binele ţării. Au purces singur vizirul Chiupruliul despre Belgrad intrînd în Ardeal, iar dincoace hanul era cu toată tătărimea şi domnii a îmbe ţările, mari neaudzite prădzi şi robii făcînd. Aşea scriu istoriile ungureşti că pînă la 40.000 de suflete să fie mers în robie atuncea. Care răutăţi acei ţări am privit şi noi cu ochii noştri, cu domnul la noi pre atuncea, Ghica vodă. Fost-au aceste răutăţi întru acea ţară în anul de la Hristos 1658. Chiupruliul după ce au luat Inăul, cu mare sirguială s-au dus înapoi, pentru nişte rădicări ce să aridicase la Anadol şi aicea lăsase pre paşa de Buda şi pre hanul ispravnic. Atuncea au ieşit la paşa şi la hanul Borcea Ianăş şi Ianco Luţ, cu mare jalobă pentru ţara Ardealului, că fără vina ei să strică: „Pentru faptele unui om să să strice o ţară, care este dreaptă împărăţiei închinată?” Şi nu au fost fără folos ieşirea lor, că îndată s-au oprit prădzile şi s-au pus cneaz Ardealului Borcea Ianăş. 
    Cap. 53. Nu s-au răbdat Racoţi; cum au simţit că au ieşit turcii şi tătarii din Ardeal, îndată au şi venit asupra lui Borcea cu oştile. 
    Cap. 54. Borcea vădzîndu-să mai slab cu oştile decît Racoţi, cu 1.500 de ieniceri trimeşi de la paşa de Buda, s-au închis în Sibiiu şi acolo îl închisă Racoţi cu mare strînsoare. Spun de Racoţi, de atuncea să-şi fi ales moartea la război, dzicînd: „Mai bine să mori cu cinste la război, decît să sufer în scaunul meu pe un chelari al tătîni-meu”. [313] 
    Şease luni au ţinut Racoţi Sibiul închis şi era aproape de a cădere pe mînele lui, Borcea şi ienicerii. Ce, simţind că să apropie Săidi paşa, au lăsat noaptea Sibiul şi au ieşit la Cluji lui Seidi paşa înainte. Tocmise Seidi paşa în doao bulucuri o oaste turcească, al treilea buluc, alăture cu sine, în-a-stînga, pusese oaste de Moldova şi de Ţara Muntenească (că era trimeşi de domni sărdarii amînduror ţărilor, pre porunca împărătească). Şi aşea au stătut turcii, un buluc în frunte, cu al doilea buluc singur paşa, după bulucul dintîi, moldovenii, muntenii, alăturea cu paşa. Neaudzit au fost în vrăjmăşia sa acela paşa, cît tremura tot omul din oştenii lui de frică şi fie pentru ce, căci de călca cu piciorul calului vrun spic de pîne pe unde trecea, în loc îi tăia capul. Aşea dedeasă acestora ai noştri poruncă, că de să va apuca vreunul dintre dînşii de arc sau de altă armă, fără numai de sabie, îi va tăia capul. Racoţi socotind tocmeala oştii turceşti şi cum stau moldovenii cu muntenii, au tocmit oastea sa, călărimea toată împrotiva turcilor şi singur cu capul său, iar despre ai noştri au pus tunurile şi pedestrime, cîtă avea, ştiind firea neamului nostru că focul nu-l sufere. Şi ghicisă bine acest lucru şi cine au sfătuit, numai nu s-au împlinit sfatul foarte cu puţin lucru. Să fie pus trei-patru sute de călări lîngă tunuri, cînd or întoarce ei la fugă dosul, să simţă şi ceva gonaşi după sine ai noştri, ar fi făcut izbînda aceia a lui Racoţi. Cum s-au lovit oştile, fără multă zăbavă au înfrînt Racoţi bulucul cel din frunte al turcilor, băgînd pre turci prin bulucul paşei. Paşa singur, ca un leu înfocat, cu sabia zmultă, cineş ieşia înainte, tot tăia cu mîna sa. Şi aşea stînd după întorsul şi opritul oştii, au lovit ai noştri la tunuri şi s-au apropiat asupra tunurilor şi pedestrimea de frica lui Seidi paşa vărsară focul totodată şi tunurile. Purceseră ai noştri în loc ca puii de potîrniche, în toate părţile, denaintea focului. Iar dacă vădzură că nu-i goneşte nimeni, în loc să şi întoarsără şi iar să îndemnară la năvală, la care neci tun, neci sineţ n-au apucat să mai dea, că nici tunurile, neci pedestrimea n-au apucat să mai dreagă sineţele şi aşea au intrat oastea noastră în pedestrime cu sabiile ca în nişte bozii. Cădzură şi tunurile toate pe seama alor noştri. Vădzînd ungurii pedestrimea călcată, în loc au slăbit şi în turburarea războiului despre turci rănit şi cneazul Racoţi, purcesă oastea ungurească în răsipă pînă în Oradia, aducînd rănit pe Racoţi, unde ş-au sfîrşit întru acea dzi viaţa. 
    Cap. 55. Borcea nu stătu în Ardeal delung fericit cu acea mîntuire de Racoţi, că au dobîndit în locul lui Racoţi împrotiva sa pre Chimeni Ianăş, carele, de curînd ieşit fiind din robia Crîmului, s-au apucat cu [314] totul în partea neamţului şi plecat spre Împărăţia Neamţului, să să apuce de sfadă cu turcii, cumuşi era şi slovesnic şi cătră acei papistaşi, Montecuculi singur venit cu 20.000 de oaste în Ardeal, au poftit Chimeni Ianăş pre Borcea la sfat: ce ar face mai cu folosul lor? Au credzut Borcea Ianăş şi au ieşit la voroavă, la care nu au agiuns, că pre cale, din poruncă îl făcu mici bucăţi ungurii. După perirea lui Borcea Ianăş, au luat lucrurile Chimeni Ianăş pre sine. Trimis-au pre la oraşe, pre la cetăţi, cu rugăminte şi giurămînt, pre sîngele lui Hristos vărsat pentru creştini pe cruce, să priimască oastea creştinească pe la oraşe, să nu-i cuprindză păgînii şi mai ales la Oradia, asupra căria acmu să ştie că vinea Ali paşa cu oşti. Ce cum alte oraşe i-au răspuns că nu or priimi pre nemţi, aşea şi Oradia încă cu aceste cuvinte, că mai bine or audzi în bisericile sale turceşte, Alla, decît papistăşeşte, aliluia. Vădzînd Montecuculi că nu ieste aşea cum au făgăduit Chimeni Ianăş şi nimeni nu-l primeşte în Ardeal şi pre Ali paşa cu 50.000 de oaste turcească l-au simţit tăbărît acum în Ardeal, purcesă cu oştile sale îndărăpt. 
    Cap. 56. Ali paşa, strîngînd cu mare bănat boierii Ardealului pentru moartea lui Borcea şi pentru căci au primit pre Chimeni Ianăş, s-au strîns toţi boierii Ardealului la Ali paşa şi aleseră pre Apafi Mihai cneaz Ardealului. După care alegere au trimis singuri ungurii oşteni şi au lovit pre Chimeni Ianăş fără veste aproape de Şesburg oraşul anume, au perit acolo şi Chimini Ianăş. Şi aşea să aşedză Apafi Mihai, care nimeni nu poate să dzică că nu au fost cu fericire stăpînirea lui şi pînă acmu şi cu mare linişte despre toate părţile. Nu ştim de acmu, supt aceste vremi, care aşea amestecate, supt a unuia Dumnedzău ştiinţă stau. Ci acela cu puternica mîna sa tuturor domnilor carii nevoiesc cu osirdie să chivernisească ţările sale, de supt aceste vremi, întru ajutor să le fie. 
    Sfîrşitul istoriilor ungureşti şi lui Dumnedzeu mărire. 
    
    [315] <A f. 38> GRAIUL SOLULUI TĂTĂRĂSC CĂTRĂ ALEXANDRU MACHIDON, DUPĂ CE AU SOSIT DE LA BAHTRI LA APA DONULUI, MERGÎND CU OASTE ASUPRA TĂTARĂLOR, SCOASĂ DIN CVINTUS CURŢIUS, CARELE AU SCOS ALIXANDRIIA CEA ADEVĂRATĂ 
    De ţ-ar fi dat Dumnezeu stat, precum ţ-au dat fire, împărate Alixandre, aşi zice că nu te-ar putea coprinde lumea; cu mîna direaptă răsăritul, cu stînga ai ţinea apusul şi după ce ai supune lumea, ai pofti să agiungi şi lumina lui Dumnezeu celui fără de moarte. Ce n-au dat firea unuia daruri toate, au împărţit tuturora. Iarăşi atîta pohteşti cît a coprinde nu poţi. Trecut-ai din Evropa la Asia, din Asia încunjurată vii iarăşi cătră Evropa şi daca vei supune, cum gîndeşti tu, oamenii, cu munţi, cu ape curătoare, cu hierile sălbatece <38 v> războaie vei bate. Şi nu ştii că copacii cei înalţi multă vreme cresc şi într-un ceas să oboară? Prost ieste cela ce caută mărul, iară cum ieste de înalt nu socoteşte. Fereşti-te, cînd te vei vedea în vîrful pomului, cu crăngile să nu te surpi. Şi pre leu că l-au mîncat pasările cele mici într-o vreme ieste o poveste. Şi rugina hierul strică. Nu e nimica aşa de tare în lume şi aşa de puternic să nu fie supus primejdiilor. Şi de multe ori cel mai tare de cel mai slab piiere. 
    Noi ce avem cu tine? Niciodată de ţările tale nu ne-am atins. Cine eşti? De unde vii? Nici ştim, nici ne-au fost aminte. Nişte oameni carei în cîmpi pustii, sălbatec petrecem viiaţă, nimărui a sluji nu sîntem învăţaţi, nici să stăpînim cuiva pohtim. Datu-ţ-am daruri, să ştii neamul nostru: doi boi, o săgeată, suliţă, un păhar. Acestea sînt la noi mai scumpe peste toate odoarăle. Ce agonisim cu boii, aceia ni-i de hrană; păharul cîte la o voie bună cu priietenii ne ieste de obşte; cu săgeata de departe, cu suliţa de aproape batem nepriietenii noştri. Cu acest [316] feli de arme am bătut pre împăratul persilor şi a midilor şi pînă la Eghipet ne-am deşchis calea. 
    Înţeles-am cum vii să cerci pre tîlharii şi prădătorii lumii, <39> pre tătari. Singur eşti acela prădătoriul lumii şi tîlhari: luat-ai Lidiia, ai coprins Siriia, Împărăţiia Persului ai surpat şi viind acum şi asupra Indiei, mînule tale cele lacome le-ai tins şi la dobitoacile noastre. De ce folos îţi ieste avuţiia, care saţiu nu-ţi face? Tu eşti întăi în lume sătul fără saţiu şi pre cît agoniseşti ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvneşti. Nu cauţi cîtă zăbavă faci împrejurul bahtrilor şi cîndu-ţi pare că-i aşezi, iată, sogdianii rădică împotriva ta oaste. Fiecînd biruinţa mai mulţi nepriietini face, că bine de ai fi şi mai mare şi mai tare decît toţi, tot stăpîn strein nimenea nu-l priimeşte. 
    Ia, să treci apa Donului, vei vedea cîmpilor celor pustii lăţimea între care pre tătari niciodată vei ajunge. Dobitocul nostru mai sprinten ieste decît oastea ta îngreuiată de prada lumii, ce ai prădat. Şi cînd de noi departe că sîntem vei crede, în mijlocul taberii tale ne vei vedea, că şi gonim şi fugim tot cu o sîrguială. Lăcuitorii ţărîi tale, de unde eşti, grecii, înţelegem cum, cînd vor să rîză vreun loc pustiiu, ei zic: pustiile tătarălor. Tu, acum ce vii la dinsile? Noao, din firea noastră, acestea ni <39 v> sînt sate şi oraşă. Deci norocul tău tare în mînă strîns să-l ţii: lunicos ieste şi cu anevoie să poate ţinea îndelungat. 
    Socotind priietenesc sfat, care de acum îţi arată vremea, pune norocului tău zăbală, mai lesne vei cîrmui. Aşa zic bătrînii noştri, tătarii, că norocul n-are picioare, numai mîini şi aripi. Cîndu-ţi pare că-ţi dă mînule, atuncea şi zboară. 
    Cătră toate acestea, de eşti tu unul dintre dumnedzei, cum ţ-au scornit deşert nume, dători eşti cu mijloace bune să aduci pre oameni la pace, iară nu a-i prăda de ce au. Iară de eşti om, cum eşti, că eşti om, pururea să gîndeşti: a celui prost ieste a nu gîndi ce ieste, că de ai fi şi mai mare, dupre cum îţi zic că eşti mare, decît un om mare, mai mare nu eşti şi cu atîta mai aproape de primejdii, cu cît singur te îndeşi la dînsa. 
    Întreabă la ce hac au sosit Ţiros, vestit şi puternic împărat în lume. Un ceas a risipit toate ce au agonisit anii. Asupra cărora nu vei veni, aceia îţi vor fi mai apoi priietini, că cei biruiţi urît priiteşug leagă; [317] celor nesfădiţi priiteşugurile sint stătătoare. Iară pre cine vei birui să nu crezi că-ţi va fi priieteni. 
    Noi, tătarii, cu jurămînt niciodată nu sîntem învăţaţi a ţine credinţa; *<40> cuvîntul grăit, acela ne ieste jurămîntul. La voi sînt acestea basne, de juraţi şi puneţi pre Dumnezeu în zapise martur. La noi, aceia ce calcă cuvîntul pre Dumnezeu înşală. Deci, nici de o treabă nu-ţi sînt. Cu îndoită credinţă priieteni noi ţi sîntem, din doao părţi ca o strajă, că dintr-acoace numai apa Donului disparte, cu bahtrii hotărîm, iară dispre apus oardile şi neamul nostru pănă la Trachiia peste Dunăre cu moşiia ta, Machidoniia, precum înţelegem, ne ajungem. 
    Te întreb: priietin, au nepriietin vei vrea să-ţ fim? 
    
    Răspunsul lui Alixandru Machidon solilor tătărăşti 
    
    Sfatul vostru şi norocul mieu la cumpănă voi pune şi ce-mi zici voi socoti. Să nu vă pară că sînt îndărătnic. Iară nici norocul mieu voi lipăda, ci voi să vă arăt că nici o primejdie a lumii la mine nici un preţ nu are şi ca acela sînt, carile nu îndelungată, ci vestită poftesc viiaţa. 
    [318]
    
    <A f. 32> VIIAŢA LUMII 
    
    Predoslovie – Voroavă la cetitori 
    
    În toate ţările, iubite cetitoriule, să află acest fel de scrisoare, care elineşte „ritmos” să chiamă, iară sloveneşte „stihoslovie” şi cu acest chip de scrisoare au scris mulţi lucrurile şi laudile împăraţilor, a crailor, a domnilor şi începăturile ţărîlor şi a împărăţiei lor. Aşa au scris vestit istoric Omir războaiele Troadii cu Ahileus, aşa Verghilie începătura împărăţiei Rîmului şi alţii fără număr dascali, într-acesta chip şi sfinţii învăţătorii besericii noastre cum ieste Ioan Damaschin, Cozma, Theofan, Mitrofan, Andrei de la Crit, au scris cîntările sfintii biserici, stihirile, canonile, antifoane, cu carile, ca cu nişte pietri scumpe şi flori neveştenite, au împodobit biserica. Cu această pildă scrisu-ţ-am şi eu această mică carte, a căriia numile îi ieste „Viiaţa lumii”, arătîndu-ţi pre scurt cum ieste de lunecoasă şi puţină viiaţa noastră şi supusă pururea primejdiilor şi primenelilor. Nu să poftesc vreo laudă dintr-această *<32 v> puţine osteneală, ci mai mult să să vază că poate şi în limba noastră a fi acest feli de scrisoare ce să chiamă stihuri. Şi nu numai aceasta, ce şi alte dăscălii şi învăţături ar putea fi pre limba romînească, de n-ar fi covîrşit vacul nostru acesta de acum cu mare greotăţi şi să fie şi spre învăţături scripturii mai plecate a lăcuitorilor ţării noastre voie. 
    Citeşte cu bună sănătate şi cît poţi mai vîrtos de primejdiile lumii să te fereşti, cu ajutoriul preaputernicului Domnului Dumnezeu. Amin. 
    
    [319] <f. 33> Înţelesul stihurilor, cum trebuieşte să să citească 
    
    Stihul ieste, nu ca altă scrisoare dezlegată, ci ieste legată de silave cu număr, silava este împreunarea a doao slove, cum ieste: ba, va, ga, da i proci. Deci, de aceste silave stihurile ceste ce scriu într-această cărţuluie au 13 silave, iară să pot şi în 9 şi în şapte a face şi sînt şi într-alte chipuri stihuri la alte limbi, cum ieste elinească sau latinească. Iară de acest feli îţi facem ştire, în care ţ-am scris aicea, de „Viaţa lumii”. 
    Deci are şi altă datorie stihul: cuvintele cele la fîrşitul stihului a doao stihuri să tocmască într-un chip, pe o slovă să să citească, cum ieste: aţa – viiaţa, frunte – munte, lume – spume, i proci. Cătră aceasta, la cetit, unde vor fi cuvintele ci trebuiesc să le scurtezi: de vei trăgăna, ţii-a părea că nu ieste stihul bun, ci trebuieşte, unde va fi de trăgănat, să trăgănezi, unde de scurtat, să scurtezi. Aşijderea, unde să vor prileji trei slove, cărora le zicem unoglasnice, ce s-ar zice de un glas, cum ieste a, e, i, o, acestea de să vor prileji trei alăturea, <33 v> să să lipsească una, cum ieste: „nici o avuţie”. Aicea caută că „o” ieste între „e” şi între „a”, deci „o” piare şi vei ceti: „nici avuţie” i proci. Alta, pentru această slovă, cînd va avea înaintea sa iară o slova unoglasnică, să întunecă, cum vei găsi între stihuri un stih într-acestaşi chip: „mari împăraţi şi vestiţi”, carele nu-l ceti: „mari împăraţi”, ce „mari-mpăraţi”, că îl lipseşte slova ce ieste înainte. Cetind, trebuie să citeşti şi al doilea şi al treilea rînd şi aşa vei înţelege dulceaţa, mai vîrtos să înţelegi ce citeşti, că a ceti şi a nu înţelege ieste a vîntura vîntul sau a fiierbe apa. 
    
    <f. 34> VIIAŢA LUMII 
     
    Deşertarea deşărtărilor şi toate sînt deşarte 
    
    A lumii cînt cu jale cumplită viiaţa, 
    Cu griji şi primejdii, cum ieste şi aţa 
    Prea subţire şi-n scurtă vreme trăitoare 
    O, lume hicleană, lume înşălătoare, 
    [320] Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; 
    Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorc iară. 
    Trece veacul desfrînat, trec ani cu roată, 
    Fug vremile ca umbra şi nici o poartă 
    A le opri nu poate. Trec toate prăvălite 
    Lucrurile lumii şi mai mult cumplite. 
    Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte, 
    Aşa cursul al lumii nu să conteneşte. 
    Fum şi umbră sînt toate, visuri şi părere. 
    Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere? 
    Spuma mării şi nor supt cer trecători. 
    Ce e în lume să nu aibă nume muritori? 
    Zice David prorocul: „Viiaţa ieste floare, 
    Nu trăieşte, ce îndată ieste trecătoare”. <34 v> 
    „Viierme sînt eu şi nu om”, tot acela strigă, 
    O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plîngă 
    Toate cîte-s, pre tine. Ce hălăduieşte 
    Neprăvălit, strămutat? Ce nu stăruieşte 
    Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate 
    Primeneşti şi nimica să stea în veci nu poate. 
    Ceriul fapt de Dumnezeu cu putere mare, 
    Minunată zidire, şi el fîrşit are. 
    Şi voi, lumini de aur, soarile şi luna, 
    Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa. 
    Voi, stele iscusite, ceriului podoba, 
    Vă aşteaptă groaznică trîmbiţa şi doba. 
    În foc te vei schimosi, peminte cu apa. 
    O pricine amară nu aşteaptă: sapa. 
    Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea, 
    Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume. 
    Tu, părinte al tuturor, Doamne şi împărate, 
    Singur numai covîrşeşti vremi nemăsurate. 
    Celelalte cu vremea toate să să treacă. 
    Sîngur ai dat vremilor toate să petreacă
    Supt vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa, 
    Umblăm după a lumii înşelătoare faţa. 
    [321] Vremea lumii soţie şi norocul alta, 
    El a sui, el a surpa, iarăşi gata. <35> 
    Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voie 
    Sau primejdii, cînd ne vin sau cîte o nevoie. 
    Norocului i-au pus nume cei bătrîni din lume 
    Elu-i cela ce pre mulţi cu amar să afume. 
    El suie, el coboară, el viiaţa rumpe, 
    Cu soţiia sa, vremea, toate le surpe. 
    Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul. 
    Anii nu pot aduce ce aduce ceasul. 
    Numai mîini şi cu aripi, şi picioare n-are 
    Să nu poată sta într-un loc niciodinioare. 
    Vremea începe ţările, vremea le sfîrşaşte, 
    Îndelungate împărăţii vremea primeneaşte, 
    Vremea petrece toate; nici o împărăţie 
    Să stea în veci nu o lasă, nici o avuţie, 
    A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume 
    Mari împăraţi şi vestiţi? Acu de-abiia nume 
    Le-au rămas de poveste. Ei sînt cu primejdii 
    Trecuţi. Cine ai lumii să lasă nădejdii? 
    Unde-s ai lumii împăraţi, unde ieste Xerxes, 
    Alixandru Machidon, unde-i Artaxers, 
    Avgust, Pompei şi Chesar? Ei au luat lume, 
    Pre toţi i-au stins cu vremea, ca pre nişte spume. 
    Fost-au Ţiros împărat, vestit cu războaie, 
    Cu avere preste toţi. Şi multă nevoie <35 v> 
    Au tras hîndii şi tătarii şi Asiia toată. 
    Caută la ce l-au adus înşelătoarea roată: 
    Prinsu-l-au o fămee, i-au pus capul în sînge. 
    „Satură-te de moarte, Ţiros, şi te stinge 
    De vărsarea sîngelui, o, oame înfocate, 
    Că de vrăjmăşiia ta nici Ganghes poate 
    Cursul său să-l păzească.” Aşa jocureşte 
    Împărăţiile lumii, aşa prăvăleşte. 
    Nici voi, lumii înţelepţii, cu filosofia 
    Hălăduiţi de lume, nici theologhia 
    V-au scutit de primejdii, sfinţi părinţi ai lumii, 
    [322] Ce v-au adus la moarte amară pre unii. 
    Nime lucruri pre voie de tot să nu crează, 
    Nime grele nădejde de tot să nu piarză, 
    Că Dumnezeu a vîrstat toate cu sorocul, 
    Au poruncit la un loc să nu stea norocul. 
    Cursul lumii aţi cercat, lumea cursul vostru 
    Au tăiat. Aşa ieste acum vacul nostru. 
    Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte 
    Plăteşte osteneala, nedireaptă foarte, 
    Pre toţi, şi nevinovaţi, ea le taie vacul, 
    O, vrăjmaşă, hicleană, tu vinezi cu sacul, 
    Pre toţi îi duci la moarte, pre mulţi fără deală, 
    Pre mulţi şi fără vreme duci la aceasta cale. <36> 
    Orice faci, fă şi caută fîrşitul cum vine. 
    Cine nu-l socoteşte nu petrece bine. 
    Fîrşitul ori laudă, ori face ocară, 
    Multe începuturi dulci, fîrşituri amară. 
    Fîrşitul cine caută vine la mărire, 
    Fapta nesocotită aduce perire. 
    Moartea, vrăjmaşa, într-un chip calcă toate casă, 
    Domneşti şi-mpărăteşti, pre nime nu lasă, 
    Pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare. 
    O, vrăjmaşă, priietin ea pre nimeni n-are. 
    Naştem, murim, odată cu cei ce să trece, 
    Cum n-ar fi fost în veci, daca să petrece. 
    Painjini sînt anii şi zilele noastre. 
    Sfinţi îngeri, ferice de viiaţa voastră. 
    Vieţuim şi viiaţa ieste neştiută 
    Şi pănă la ce vreme ieste giuruită. 
    Aşa ne poartă lumea, aşa amăgeşte, 
    Aşa înşală, surpă şi batjocureşte. 
    Fericită viiaţa făr de valuri multe, 
    Cu griji şi neticneală avuţiia pute. 
    Vieţuiţi în ferice, carii mai puţine 
    Griji purtaţi de-a lumii; voi lăcuiţi bine. 
    Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie; 
    Ceriul de gîndurile noastre bate jocurie. 
    [323] <36 v> 
    
    Epilog 
    
    Mulţi au fost şi mulţi sîntem şi mulţi te aşteaptă; 
    Lumea din primenele nu să mai deşteaptă. 
    Orice ieste muritori cu vremea să petrece, 
    Trece vremea şi pre ai săi toţi îi părăseşte. 
    Cei ce acum petrecem, pomenim alţii 
    Trecuţi; de noi cu vreme vor pomeni alţii. 
    Născîndu-ne, murim, murind ne facem cenuşă. 
    Dintr-această lume trecem ca pentr-o uşă. 
    Astăzi mare şi puternic, cu multă mărire, 
    Mîine treci şi te petreci cu mare măhnire. 
    În lut şi în cenuşă te prefaci, o, oame, 
    În viierme, după care te afli în putoare. 
    Ia aminte dară, o, oame, cine eşti pe lume, 
    Ca o spumă plutitoare rămîi fără nume. 
    Una fapta, ce-ţi rămîne, buna, te lăţeşte, 
    În ceri cu fericie în veci te măreşte. <37> 
    
    Înţelesul pildelor ce sînt în stihuri 
    
    Din toate stihurile să înţeleg deşărtările şi nestătătoare lucrurile lumii şi viiaţa omenească scurtă, cu mărturie din David prorocul mai ales. Apoi, unde să pomeneşte de ceri şi de soare, de lună, de stele, acestea toate că vor avea sfîrşit şi să vor primeni. Sfînta Scriptură ne învaţă: numai Dumnezeu ieste fără sfîrşit şi vecinic. 
    Pentru Ţiros împăratul, carile îl pomenesc stihurile. Acest împărat au fost foarte mare şi avut şi au supus Indiia şi pre tătari şi toată Asiia (Asiia ieste a patra parte de lume.) Mai apoi bătînd război cu tătarii, au bătut într-o zi fără număr oşti tătărăşti şi au omorît într-aceiaş zi trei ficiori a Timeriei, ai împărătesii cei tătărăşti, cu mîna sa. Şi după izbîndă, fiind fără de grijă, au discălicat cu oştile între nişte munţi. Împărăteasa văzîndu-l fără grijă şi fără de străji (că ea era fugită într-un munte), au îndemnat mîrzaci tătăraşti şi l-au lovit noaptea. Şi aşa au răsipit <37 v> oastea, cît pre dînsul l-au prins viu, pre însuş împăratul Ţiros. Multă seamă de oaste, oameni prinşi, zic istoriile, [324] din oastea lui Ţiros, au junghiat Temira însăşi cu mîna ei, cît din sîngele a oameni junghiiaţi au umplut o cadă de sînge, apoi au tăiat capul lui Ţir şi l-au pus în sînge şi au strigat: „Satură-te, Ţiros, de sînge omenesc”. La acea primejdie au sosit acel mare împărat şi vestit în lume. 
    Pentru Ganghies, ce să pomeneşte. Ganghie ieste o apă curătoare mai mare decît Nilul şi decît Dunărea; ieste la Indiia acea apă, din cele patru ape ce ies din rai. Să chiamă la Sfînta Scriptură Gheon şi ea disparte Hindiia în doao părţi. Asupra acei ape fiind Ţiros discălicat cu oaste, au mărs un copil din casă să scalde un cal foarte drag lui Ţir; scăldîndu-l s-au înecat şi calul şi copilul. De mînie şi de jale, Ţiros, un an au şăzut şi au săpat apa aceia Ganghies în 60 de locuri. Şi aşa despărţită în multe părţi, au trecut în vad oastea. 
    Celelalte stihuri vei înţelege pre rînd. Pentru norocul, mulţi întreabă: ieste ceva norocul şi ce ar fi acela norocul? Răspuns: norocul nu ieste alta, numai lucrurile ce ni să prilejesc *<38> şi ni să întîmplă, ori bune, ori rele, zicem acelor întîmplări norocul. De ni să prilejesc lucruri bune şi pre voie, zicem noroc bun; de ni-s împotrivă, au peste voie şi cu scădere, zicem norocul rău. Deci, cum întîmplările acestea au nume în toate limbile, aşa şi în limba noastră cu un cuvînt să închide şi să zice: norocul. <A f. 40 v> 
    
    Stihuri împotriva zavistiei 
    
    Vacul tău n-are pace, zavistnice oame, 
    Colţul tău, plin de venin, piiere tot de foame, <41> 
    Să muşte pre cineva pururea rîvneşte, 
    În ce chip ar ocărî, pururea păzeşte. 
    Bine au scris în Psaltire de tine prorocul: 
    „Zavistnicului ieste acesta norocul, 
    Gîtlanul lor, mormîntul destupat cum cască. 
    Limbile lor gata tot să ocărască. 
    Să le fii giudeţ, Doamne, din gînduri să cază 
    Ocări care fac ei, pre sine să vază.” 
    Doao boale întru sine zavistnicul are: 
    Una cînd petrece rău, a doao, mai mare, 
    Cînd priveşte pre altul că petrece bine. 
    Numele bun altuia, ca o moarte-i vine. 
    [325] Aceasta niciodată boala nu-i lipseşte, 
    În tot ceasul cu acestea viiaţa-şi pedepseşte. 
    Dar ce gîndeşti să faci? Să pierzi dreptatea? 
    Aceasta nu vei putea, bine-n răotatea, 
    Sau răul să faci că-i bun, nici aceasta poţi face. 
    Deci aşa viaţa ta nu mai are pace. 
    De la Dumnezeu nime fără dar nu ieste; 
    Ce nu mulţămeşti cît ai, ci tot rîvneşti 
    Inima ta spre altul? Cine toate poate? 
    Nu toate are unul, ci cu toţi toate: 
    Unul una şi altul alta bunătate. 
    Tuturor de Dumnezeu daruri sînt însemnate. <41 v> 
    Care truda noastră cu gîndul bun priimeşte, 
    Dumnezeu gîndului bun bine-i dăruieşte. 
    
    ................................
    
    [326] 
    
    Neamul ţărîi Moldovii de unde dăradză? 
    Din ţara Italiei, tot omul să creadză. 
    Fliah întăi, apoi Traian au adus pre acice 
    Pre strămoşii cestor ţări de neam cu ferice. 
    Răsădit-au ţărîlor hotarele toate. 
    Pre semne ce stau în veci a să vedea poate 
    El cu viţa cestui neam Ţara Rumînească 
    Împlut-au, Ardealul tot şi Moldovenească. 
    Semnele stau de să văd, de dînsul făcute: 
    Turnul Severinului să custe-n vremi multe. 
    Stremoşii Moldoveei adus-au în ţară, 
    Pre gheţîi cu sabiia scoţînd din hotară. 
    Stau semnele podului cu praguri cădzute 
    Şi Turnul Severinul de Sevir făcute. 
    Podul preste Dunăre-n Ţara Rumînească 
    Le-au trecutu-şi oştile-n Ţara Ungurească. 
    Pre cela pod au trecut Moldoavei stremoşii, 
    Bătînd război cu dachii, a sasilor moşii. 
    
    [327] <A 40 v> 
    APOSTROF 
    Cine-şi face zid de pace, turnuri de frăţie, 
    Duce viiaţă fără greaţă, într-a sa bogăţie. 
    Că-i mai bună dimpreună viiaţa cea frăţească, 
    Decît rîcă, care strică oaste vitejească. <T f. 265 v> 
    Cine-i bogat de-avere pre lume-n tot omul, 
    De nu v-avea-ntru sine lăcuind pre Domnul 
    Acela de-avuţie saţiu nu mai vede. 
    De i-ar da toată lumea, el tot nu să-ncrede. 
    Şi de cît mai mult strînge, mai mult să lărgeşte 
    Şi tot deşert să vede-ntr-averea ce-i creşte. 
    Deci nime-ntr-avere să nu să gîndească. 
    Că va putea să să-mple, să să odihnească. 
    Iară-ntr-a cărui suflet Domnul lăcuieşte, 
    Acela de nemică nu mai jeluieşte. 
    Pentr-aceia tot omul să nu să lenească, 
    Pre Dumnedzeu în suflet să-şi agonisască.