LEGENDE COSMOGONICE 

   DUMNEZEU NĂSCUT DINTR-UN VÎRTEJ. . . 
   Dumnezeu s-a făcut din spuma mării. Drept în mijlocul mării s-a făcut un vîrtej de spumă şi din acela s-a făcut Dumnezeu şi îndată, chiar din aceeaşi spumă, şi-a sucit Dumnezeu o lumînare, căci era întuneric peste tot. 
   FLUTURELE ŞI VIERMELE 
   Dintru-ntîi şi-ntîi, era numai apă şi întuneric. Pe apă plutea o grămăjoară de spumă, iar în spuma ceea era un vierme şi un fluture. Fluturele a lepădat aripile şi s-a făcut om, Dumnezeu, aşa de frumos! Da din vierme s-a făcut altă dihanie, el, negru, cu coarne şi coadă: Necuratul. Dumnezeu l-a trimis pe Necuratul în mare, să ceară o palmă de pămînt în numele său şi tocmai a treia oară i s-a dat, cînd a cerut în numele lui Dumnezeu. 
   DUMNEZEU 
   Dumnezeu, cică, s-a născut din aer. 
   El cînd s-a născut, s-a născut ca şi caria din lemn, în aer, în întuneric. N-a fost pămînt, n-a fost nimic. Şi pe urmă s-a făcut din caria aia un fluture şi din fluture s-a făcut un om. 
   CREAREA LUMII 
   Pînă nu a fost lumea şi era numai o apă mare, s-a gîndit Dumnezeu să facă lumea cît mai degrabă. Dar nu ştia ce fel de lume şi cum să o facă. 
   Şi se mai supără Dumnezeu că nu avea nici fraţi, nici prieteni. 
   De mînie, şi-a aruncat baltagul în apa cea mare. Şi ce să vezi, din baltag crescu un arbore mare, iar sub arbore şedea dracul rîzînd şi zicea: 
   — Bună ziua, frate dragă. Tu fraţi n-ai, tu prieteni n-ai; dar eu 
   vreau să mă fac frate şi prieten cu tine. Dumnezeu s-a bucurat şi a zis: 
   — Nu-mi fi frate, ci numai prieten: că nimeni nu-mi poate fi frate. Nouă zile nu s-au despărţit unul de altul şi au tot umblat prin apa 
   cea mare, şi Dumnezeu a băgat de seamă că dracul nu-l iubeşte. Odată zise diavolul: 
   — Frate dragă, noi nu vom trăi bine, de nu ne vom înmulţi: aş
   dori să mai plăsmuiesc pe cineva. Dumnezeu zise: 
   — Plăsmuieşte! Şi-i răspunse diavolul: 
   
   — Ei, dar eu nu mă pricep; că aş face eu o lume mare, de aş şti, frate dragă. 
   — Bine, grăi Dumnezeu, lume voi face; bagă-te în apă şi adu-mi
   nisip să fac pămîntul. Dracul i-a zis: 
   — Dar cum vrei să faci pămîntul din nisip? Nu înţeleg. Şi i-a răspuns Dumnezeu: 
   
   — Voi rosti numele meu şi pămîntul gata va fi. Du-te şi adu-mi nisip. 
   Diavolul s-a cufundat în apă şi gîndea să-şi facă o lume şi, dacă a găsit nisip, şi-a rostit numele. Dar pămîntul l-a ars şi el l-a aruncat din mîini. Iar dacă s-a întors la Dumnezeu, i-a spus că nu găseşte nisip. 
   Dumnezeu zise: 
   — Du-te numai şi adă nisip. Diavolul a căutat nouă zile nisip şi totdeauna îşi spunea numele: 
   
   dar nisipul îl ardea pe diavol şi în a noua zi el se înnegrise. Venind, îi zise Dumnezeu: 
   — Te-ai înnegrit: tu eşti prieten rău. Du-te şi adă nisip; dar nu-ţi 
   spune numele tău, că altfel o să te faci scrum. Dracul se duse iară şi aduse nisip. Dumnezeu făcu lumea şi dracul se bucura tare de ea şi zicea: 
   — Ici sub pom voi şedea eu, şi tu, frate dragă, caută-ţi alt lăcaş. Dumnezeu s-a supărat pentru aceasta şi a zis: 
   — Tu eşti prieten rău. Nu-mi mai trebuieşti, du-te de-aici! 
   
   Atunci veni un taur mare şi luă pe dracul. Iar de pe pomul cel mare a căzut carne pe pămînt şi din frunzele arborelui s-au făcut oamenii. 
   Aşa a făcut Dumnezeu lumea şi oamenii. 
   LA ÎNCEPUT 
   Cînd a vrut bunul Dumnezeu să zidească lumea şi să prăsească oamenii, a făcut pămîntul şi l-a întărit straşnic, aşezîndu-l pe nouă stîlpi groşi şi tari, să nu poată nimeni să-i hîţîie din loc, oricît s-ar opinti, chiar de-ar pune toată suflarea de pe pămînt umărul. A făcut apoi cerul cu soarele, luna şi stelele; dar cerul era aproape de pămînt, aşa că dădea cu mîna de el. Luna atunci lumina mai bine decît azi. 
   Pe urmă Dumnezeu a făcut pe Adam şi Eva, cu toate vieţuitoarele mari şi mici. 
   Dar s-a întîmplat că un fecior al lui Adam, anume Cain, a mătrăşit pe Abel, fratele său. Atunci Sfîntuleţul, dacă a văzut că aşa de iute s-a răit lumea, foc s-a făcut. Drept pedeapsă a depărtat cerul de pămînt şi l-a lăsat cum e azi. Pe Cain l-a blestemat să umble două sute de ani, rătăcind şi tremurînd prin lume; iar cînd s-a împlinit vremea asta, l-a suit pe el şi pe fratele său ucis pe lună: 
   — Să stai acolo cît lumea, ticălosule! Şi, în tot veacul, să te-arate toţi cu degetul şi să ştie că din pricina ta, Caine, nu mai este azi cerul aproape de pămînt. 
   Lui Cain, însă, nu i-a fost destulă numai pedeapsa aceea. Ci, cînd şi cînd, Moşu-Dumnezeu are grijă de trimite cîinii lui, cărora lumea le zice vîrcolaci, îi trimite să sperie pe Cain şi să mănînce partea din lună pe care stă el. 
   FACEREA LUMII 
   Dumnezeu a făcut cerul şi pămîntul în şase zile. 
   În prima zi, Dumnezeu a făcut lumina şi a despărţit lumina de întuneric şi s-a făcut ziua şi noaptea. 
   A doua zi, Dumnezeu a făcut cerul. 
   A treia zi, Dumnezeu a despărţit uscatul de apă şi i-a pus numele de pămînt, unde se află oamenii, vitele, pomii, ierburile şi toate florile; apoi a adunat apele, mările, unde trăiesc peştii şi racii. 
   A patra zi, a făcut soarele, luna, stelele; soarele, ca să ne lumineze şi să ne încălzească ziua, iar luna şi stelele, ca să ne lumineze noaptea. 
   În a cincea zi, Dumnezeu a făcut tot felul de păsări ce zboară şi peştii ce plutesc în apă. 
   În a şasea zi, Dumnezeu a dat toate vitele şi animalele sălbatice; în această zi, Dumnezeu a făcut din pămînt şi omul, după chipul lui, şi i-a pus numele Adam. 
   Dacă a văzut Dumnezeu că omului îi este urît să fie singur, cînd dormea Adam, a luat una din coastele lui şi a făcut-o pe Eva şi a dat-o ca soţie lui Adam. 
   Apoi i-a blagoslovit şi le-a zis: 
   — Creşteţi şi vă faceţi mulţi şi stăpîniţi pămîntul, cu tot ce se află pe el. 
   Iar în ziua a şaptea Dumnezeu s-a odihnit. Adică, şase zile să lucrăm şi ziua a şaptea, duminică, s-o sfinţim, să ne ducem la biserică şi să facem lucruri bune. 
   ÎNCĂ O VERSIUNE DESPRE FACEREA LUMII 
   Dintîi şi-ntîi, atîrna în aer, purtat de vînt, un munte din vîrful căruia ieşea foc. Din focul acesta suflat de vînturi s-a făcut o femeie, dar nu era vie, avea numai trup. Suflînd, vîntul, şi mai tare, a ridicat-o şi a dus-o pînă la vîntul cel mai de sus. Acolo ea a căpătat suflare şi s-a coborît pe munte înapoi. Aicea a găsit două bucăţi de fier şi, de iuţeală mare ce avea înlăuntru, le-a mîncat. Din acestea a purces grea ş-a făcut doi băieţi de gemene, doi necuraţi, şi anume: pe cel şchiop, dar cuminte, şi pe celălalt, mai prost. 
   Umblînd ei amîndoi, le veni în cap că, dac-ar avea lut din mare, ar putea să facă multe lucruri. Dar unde să găsească lut, căci acolo mare nu era? A zburat cel prost şi a căutat pînă ce a găsit. S-a cufundat şi a apucat lut cu mîna lui şi l-a adus sus. Din acesta el a făcut un cal, ca să aibă frate-său cel şchiop cu ce umbla; iar acela a făcut din fier o căruţă. Au înhămat calul, dar calul nu trăgea. S-a vîrît cel prost în cal, vîrîndu-şi mîinile şi picioarele în picioarele de lut ale calului, iar frate-său s-a pus în căruţă şi calul l-a tras cumsecade. Apoi, ieşind acela, a zis frăţîne-său să intre el, să tragă pe rînd amîndoi căruţa, măcar că şchiopăta. Cînd a ieşit, frate-său nu vrea să se ţie de vorba ce au avut. Văzînd că e mai bine în căruţă decît în cal, nu i-a dat drumul, ci l-a închis înăuntru şi cine ştie cît a trebuit cel şchiop să se chinuiască trăgîndu-l, pînă ce acela s-a săturat de umblat şi atunci l-a lăsat şi s-a dus. 
   Dracul cel prost a mers să scoată lut din mare. Acuma vroia să facă pămînt, dar nu ştia cum. „Este undeva un Dumnezeu, îşi zise el, acela dac-ar vrea să-mi ajute, eu aş face! “ 
   Deodată s-a auzit un glas de sus: 
   — Ce vrei de la mine, ce mă chemi? 
   Diavolul i-a spus că vrea să facă pămînt şi-i arătă turta ce o avea în mînă. Dumnezeu a suflat şi turta a început a creşte, pînă cînd n-a mai putut-o ţine şi-a lăsat-o pe apă. După ce a stat de crescut, Dumnezeu i-a spus diavolului că pămîntul trebuie să fie al amîndurora, în jumătate, cît al lui, cît al lui Dumnezeu. Diavolul a început a se sfădi cu Dumnezeu, că de ce nu s-a băgat Dumnezeu în mare, dac-a vrut să aibă pămînt? Şi-a început să măsoare pămîntul, zicînd că trei sferturi vor fi ale lui şi numai unul al lui Dumnezeu. De la asta s-a stîrnit şi mai mare sfadă; Dumnezeu cu atîta nu se prindea. Stă diavolul şi se gîndeşte ce să facă. Îşi aduce aminte de frate-său. „Dac-ar fi şi el, gîndeşte diavolul, ar avea cine-mi ajuta să mă lupt cu Dumnezeu“. S-a dus la dînsul şi i-a spus că a făcut pămînt cu Dumnezeu, să vie şi el la împărţeală. 
   A venit şi acela pe pămînt. Se uită şi vede că pămîntul nu se ţinea bine, se ridica cînd în sus, cînd se pleca în jos, în apă. 
   — Ai făcut tu pămînt, îi zise el, dar pămîntul aşa n-are să poată să steie. Ian vîră-te sub pămînt şi ridică-l drept la mijloc cu capul, să vedem cum va fi? 
   Acela l-a ascultat, şi-a ridicat pămîntul din apă, dar tot era prea uşor, nu se ţinea la loc. 
   — Aşteaptă, zise cel şchiop, că eu am să fac ceva să steie bine. 
   Se duce pe munte şi face nişte lanţuri straşnice; pe acestea le-a adus şi le-a pus fratelui său pe mîini şi pe picioare şi a mai pus atîta fier pe el, pînă cînd a căpătat pămîntul cumpăna ce i-a trebuit. 
   — Amu, dacă l-ai făcut, îi zice el, trebuie să-l şi ţii; şi-l vei ţine întruna cu capul, pînă la sfîrşitul lumii. Acesta e canonul ce ţi-l dau şi eu ţie, pentru munca ce mi-ai dat-o tu, cînd m-ai închis în cal. 
   Atunci diavolul a început a răcni, a se sfărma, a se smuci, gîndind că va putea rupe lanţurile, dar degeaba, căci mîinile şi picioarele-i erau legate. Ş-acuma cînd se cutremură pămîntul, el se scutură de mînie, ar vrea să-l dea jos de pe cap şi nu poate, căci oamenii sunt cuminţi; unde se fac gropi mari, ei le astupă, unde sunt păduri mari, le taie şi pămîntul nu se poate pleca nici într-o parte. 
   El tocmai atunci are să scape, cînd oamenii căutînd întruna după minerale, vor ajunge cu săpăturile pînă de ceea parte, atunci pămîntul se va despica în două şi va cădea o bucată de o parte şi alta de altă parte, lîngă dînsul. Şi după aceasta, lumea tot va fi, căci cineva va lipi pămîntul la un loc, aşa cum a fost, numai că nu se ştie cine: dracul sau Dumnezeu? 
   Diavolul a făcut pe oameni din lut, frămîntînd lut din toate patru părţi ale lumii. Din acesta a făcut patru oameni: două femei şi doi bărbaţi şi i-a pus în cele patru părţi ale pămîntului, tot o femeie ş-un bărbat, faţă în faţă, unul la răsărit, altul la asfinţit, la miezul nopţii şi la miazăzi, cu gîndul că Dumnezeu le va da duh şi ei, venind unul spre altul, se vot întîlni. Dumnezeu a înviat numai pe bărbaţi şi s-au întîlnit amîndoi. 
   — Ce-ai făcut, zice diavolul, de ce n-ai înviat şi pe femei, căci ei trebuie să se înmulţească! 
   — Îi voi învia, zice Dumnezeu, dar să fie ai mei. 
  — Ba nu, zice dracul, las-să fie în jumătate: o pereche a mea şi una a ta. 
   Şi Dumnezeu i-a înviat. 
   Oamenii cei dintîi, care i-a făcut diavolul, erau negri şi el tare s-a 
   bucurat că-i seamănă, dar apoi s-au spălat în mare şi s-au făcut albi. Diavolul văzîndu-i albi, de ciudă s-a lepădat el singur de dînşii. Fiindu-i urît într-o zi, se duce diavolul cel şchiop la frate-său sub pămînt şi îl întreabă cum îi e. 
   — Nu mi-ar fi rău, zice acela, numai cît e tare întuneric. 
   — Lasă că voi face eu şi va fi lumină, zice cel şchiop. Voi strînge toate focurile de pe unde se află prin lume şi focul de pe muntele nostru şi le voi aduce pe pămînt şi astfel se va vedea. 
   Apoi s-a dus întins la mă-sa s-o întrebe şi pe dînsa. 
   — N-ai face bine, îi zice ea, căci focul acela ar arde totul. Eu ştiu
   cum ar putea să fie lumină şi ţi-aş spune, dar mă tem! El atîta s-a pus cu binişorul pe lîngă dînsa, pînă ce i-a spus: 
   — Ochiul meu acest stîng, a zis ea, scoţîndu-l cineva şi dîndu-i drumul pe cer, ar putea să lumineze toată lumea, dar atunci eu aş rămîne oarbă şi de aceea mă temeam să-ţi spun, ca să nu mi-l scoţi! 
   — N-ai nici o grijă, mamă, cum ţi-aş scoate eu ochii! i-a răspuns feciorul. 
   
   Dar abia mamă-sa a adormit şi el i l-a scos. De îndată ochiul a început a creşte, pînă ce nu l-a mai putut ţine şi, dîndu-i drumul, a zburat de s-a făcut luna pe cer. 
   Plin de bucurie, s-a dus sub pămînt la frate-său şi l-a întrebat de e mulţumit cu ceea ce a făcut? 
   — Acuma e mai bine, dar tot nu e destulă lumină şi e frig, luna nudă căldură deloc, a zis acela. 
   Cel şchiop iar a venit şi a întrebat pe mumă-sa. Ea s-a temut să-i spună la început, dar apoi i-a descoperit că ochiul ei cel drept, dacă l-ar slobozi cineva în focul din muntele lor, ar lua atîta foc în sine, încît ar ajunge pentru a încălzi şi lumina toată lumea. El iarăşi a aşteptat pînă ce-a adormit, i-a scos ochiul şi l-a aruncat în gura cea de munte şi de acolo a ieşit soarele nostru luminos. 
   La cîtva timp, diavolul iar s-a dus la frate-său şi l-a întrebat de e bine acuma. 
   — Acuma e bine, numai că noaptea cînd nu e lună, e tare întuneric şi urît; dac-ar fi ş-atunci ceva, cît de puţin să lumineze, încă şi mai bine ar fi. 
   — Voi întreba pe mama şi voi face ceva, i-a răspuns fratele lui. Şi iar a alergat la ea. 
   — De-acu asta-i moartea mea, a zis bătrîna şi nu vroia defel să spună. 
   
   Dar după ce feciorul a încredinţat-o că nu-i va face nimic, i-a spus totul. A zis că, dacă i-ar tăia bucăţi trupul şi l-ar arunca în aer, ar avea aceea ce doresc. Îndată după ce a adormit, diavolul a tăiat-o şi din carnea ei s-au făcut stelele, unele mai mari, altele mai mici, după cum au fost şi bucăţile ce le-a aruncat. 
   — Dar acum e bine? îl întrebă iar pe frate-său. 
  — Acuma e tare bine, numai că e totul mort, pustiu peste tot locul, nu e nimică viu pe lume. — Şi cum să fac ca să fie aceea ce vrei tu? 
   — Du-te la locul unde a dormit mama noastră şi ia pietricelele pe care a dormit; adă-le pe pămînt şi din ele se va face ceea ce-ţi spun. 
   Dar gîndul lui era ca să-l prăpădească pe frate-său, căci îndată ce ar fi călcat pe locul acela, l-ar fi ars. Acesta însă era hîtru. El a tras din acel loc pietrele cu un cîrlig şi apoi luîndu-le, le-a adus pe pămînt. Apoi le-a ales după culoare şi a făcut trei grămezi: o grămadă de pietre albe, alta roşii şi a treia vinete. Pietrele cele roşii le-a aruncat în mare. Aici s-a făcut mai întîi jăratec, apoi s-au făcut peşti şi au început a înota. Dar cu cele albe şi cu cele vinete nu se pricepea ce să facă. A trebuit să cheme iar pe Dumnezeu să-i ajute. Dumnezeu a luat mai întîi pietrele cele vinete, le-a suflat duh şi îndată au început a zbura în aer păsărele. Apoi a suflat duh şi celor albe şi au început a mişuna pe pămînt tot felul de dobitoace. Diavolul s-a tocmit cu Dumnezeu că, pentru că le-a înviat, să fie a amîndurora pe jumătate. 
   — Ba nu, zice Dumnezeu, dacă le vei putea număra, să fie toate ale tale. Dar păsările zburau şi vitele alergau şi se amestecau şi-au rămas toate ale lui Dumnezeu. Ciudă pe Dumnezeu, că l-a înşelat! 
   S-apucă să împărţească soarele, luna şi stelele. Cu stelele, a zis Dumnezeu să fie tot aşa, să le numere. Dar, sau că se punea în dreptul stelelor vreun nour, sau că îl apuca ziua, au rămas nenumărate. Iar mînie şi sfadă cu Dumnezeu. Mai aveau de împărţit luna şi soarele. 
   — Dacă crezi că te înşel, alege-ţi tu singur ce vrei, i-a zis Dumnezeu. 
   — Eu îmi iau soarele, zice diavolul. 
   
   — Fie şi aşa, zice Dumnezeu, a mea va fi luna şi cu ea voi rîndui; iar tu cu soarele vei avea de lucru. 
   Dar soarele îl frigea tare, căci el avea de lucru cu dînsul. De focul acela, unde să se ascundă? A alergat să se ascundă în mare, dar Dumnezeu a luat apa. Se ascundea sub nisip, dar tot îl frigea. A început a alerga pe pămînt, doar s-ar răcori şi alergînd îşi făcea vînt. Aşa a văzut că e bine şi şi-a făcut două aripi, făcînd cu ele vînt peste toată lumea. Fratele său l-a învăţat să taie fiecare aripă în două şi să le înfigă în cele patru părţi ale pămîntului, căci singure vor face vînt între ele şi va fi mai bine. Diavolul a făcut cum l-a învăţat şi astfel s-a făcut vîntul. 
   Şi cînd tună şi fulgeră, tot el e pricina. Atunci scapără de mînie asupra soarelui că-l frige şi pune nouri împotriva lui să-l apere; mai ales la amiazăzi, cînd îl frige tare. Şi ploaia tot el o dă. Îşi aduce c-un ciur apă din mare şi toarnă peste dînsul ca să se răcorească şi cînd dă cu ciurul prin văzduh, plouă pe pămînt. 
   El pe soare şi pe lună are mare ciudă, ar vrea să le mănînce şi de aceea sunt cîteodată întunecimile; mai ales de lună, căci luna e rece şi el se poate apropia; dar îndată ce soarele sloboade razele sale, el fuge. Şi de soare se apropie, însă mai cu greu; de aceea întunecimile de soare sunt mai rare; şi cînd timp de o sută de ani nu se va întuneca soarele, atunci nici diavolul pe lume nu va fi. 
   CUM L-A IZGONIT DUMNEZEU PE DRACUL DIN CER 
   Se zice că de cînd cu hăul, cînd lumea nu era plăsmuită, trăia şi dracul în cer. Aici el îl slujea pe Dumnezeu, făcîndu-i cele de lipsă. Cînd l-a băgat Dumnezeu ca slujitor, i-a spus lui că pînă atunci îl va ţine în împărăţia sa cerească, pînă cînd va asculta de el şi nu va călca în odaia a douăsprezecea din fundul cerului. 
   Dracul nu i-a călcat deloc porunca şi nu a intrat, Doamne fereşte, în chilia oprită. De aceea Dumnezeu îl iubea mult, căci nu era numai slugă credincioasă, mai era şi isteţ, lucru mare. 
   Dară de la o vreme i se urî Atotputernicului de hău şi hotărî să plăsmuiască o lume mai frumoasă. În cele şapte zile cît a fost el pogorît din ceruri, căci într-o săptămînă a făcut el lumea, dracul se furişă în odaia din fund a palatului dumnezeiesc, vrînd să vadă ce scumpete are acolo, de l-a oprit Dumnezeu să calce în ea. 
   Pe o masă găsi el o carte mare, în care era scrisă înţelepciunea lui Dumnezeu. Văzînd aceasta, dracul se puse să citească şi citi, curios cum era, şapte zile şi şapte nopţi întruna, pe nemîncate şi nebăute. În lăcomia sa, ca să se facă atotştiutor, uită că se apropie timpul cînd Atotputernicul se va sui din nou la cer şi Dumnezeu îl află citind. 
   Atunci el îl alungă pe dracul din cer, blestemîndu-l în chipul următor: 
   — Nichipercea să te cheme, satană şi diavol ce eşti, necurat să fii, hicleanule, coarne să-ţi crească împeliţatule Scaraonţ, duce-te-ai în pietre, spaima lumii să fii, ucigă-te crucea, ucigă-te toaca! 
   Şi, grăind astfel, Domnul îl izgoni pe dracul din cer. 
   Nechipercea, văzînd că Dumnezeu nu-l mai iubeşte, s-a hotărît să se răzbune, înşelîndu-i pe oamenii din rai, pe care Atotputernicul îi iubea ca pe nişte fii. 
   De aceea el se schimbă în şarpe şi îndemnă pe Eva să mănînce din mărul cel oprit. Femeia, cum e ea slabă de înger, a păcătuit dimpreună cu soţul ei Adam. 
   Văzînd aceasta, Dumnezeu s-a făcut foc de mînie şi i-a gonit pe păcătoşi din locul fericirii. 
   Dar nici satana nu scăpă cu faţa curată, ci voind Dumnezeu să-l pedepsească, a chemat pe Sfîntul Ilie la sine, poruncindu-i să-l caute pretutindeni pe diavol şi unde-l va găsi, să-l lovească cu foc şi cu trăsnet. 
   Sfîntul ascultă, îşi înhămă calul său cel alb la căruţă şi se luă după Hicleanul. 
   Încornoratul, văzînd para de foc prin văzduh, se ascunse într-o peşteră. Sfîntul Ilie, însă, îl ajunse şi îl fulgeră. Trăsnetul mi-l lovi pe Împeliţat aşa de tare, încît îl cufundă în ţărînă, pînă la mijlocul pămîntului. Aici Scaraoţchi se opri şi începuse să verse foc din el. Şi vărsă, nene, şi iar vărsă, pînă ce aprinse un foc mare, mare. Aci se aşeză el, de aci înainte, înecîndu-se cu totul de fum, iar lăcaşul lui s-a numit iad. 
   Cîteodată mai cearcă el, nu-i vorbă, să se mai urce pe pămînt, ca să ispitească pe oameni, pe care din tot sufletul îi urăşte, dat atunci Sfîntul Ilie îşi înhamă calul la căruţă şi ţinînd într-o mînă hăţurile, iar în cealaltă fulgerele, pleacă după el, ca să-l izgonească la locul care i se cuvine, în iad. 
   Lui Ducă-se-n pietre, nu-i vorbă, nu-i prea place lucrul ăsta şi cearcă să se scutească de răzbunarea lui Dumnezeu, furişîndu-se în copaci înalţi, în fier şi în cai şi pisici şi în alte dobitoace, pe care Sfîntul Ilie adeseori le trăsneşte, voind să-l nimerească pe afurisitul de diavol. 
   Feriţi-vă, deci, oameni buni, să rostiţi în timp de vijelie numele dracului, căci atunci el va veni la voi, iar trăsnetul, în drumul său spre drac, poate să vă fulgere. 
   SFÎNTUL ILIE PĂLIE 
   Diavolul după ce a făcut cu Dumnezeu lumea, i-a spus lui Dumnezeu: 
   — Tu ai norod, oameni, dar eu sunt singur. 
   Dumnezeu l-a dus la apă şi i-a arătat cum să moaie mîna şi să stropească, să-şi facă draci. El a făcut aşa de mulţi, că nu încăpeau. 
   — De-amu, zice el lui Dumnezeu, avem să ne batem, avem să ţinem bătaie amîndoi. 
   — Ne-om bate. 
   Dar sfinţi încă nu avea Dumnezeu, căci încă nu se dăduse nimeni la muncă. A chemat tot norodul şi le-a spus că cineva trebuie de bunăvoie să se arunce în mare, pentru ca să fie sfînt, să se poată lupta cu diavolul, căci altfel cu toţii sunt pierduţi. 
   — Care e mai urît din voi să se arunce, a zis Dumnezeu. 
   Oamenii nu se dau, toţi ziceau că-s frumoşi. Iată că vine o trăsură cu patru cai, cu-n boier. Era Sfîntul Ilie; şi întreabă, ce stau oamenii toţi adunaţi? Dumnezeu îi spune. 
   — Mă arunc eu, zice Ilie, cu trăsură, cu cai, cu tot. 
   Şi a poruncit la vizitiu să lege ochii la cai. Vizitiul după ce a le-gat, zice: 
   — Eu de dumneata nu mă las, dacă te arunci dumneata, mă arunc şi eu! 
   S-au aruncat în mare, şi Dumnezeu a dat să se facă înaintea lor drum pînă în cer; nu s-au înecat. Şi i-a dat lui Sfîntul Ilie sabia şi tunul, şi cînd a pornit asupra diavolilor, pe toţi i-a omorît. Unii au rămas în cer de atunci, spînzuraţi cu capul în jos şi cu picioarele în sus; de aceea se zice că nu e bine să te uiţi cînd cade vreo stea din cer, căci stelele acelea sunt diavolii cei spînzuraţi, cad pe pămînt. 
   Apoi Sfîntul Ilie i-a luat diavolului coroana, căci avea o coroană tare frumoasă şi avea douăzeci şi patru de aripi, dar i le-a tăiat cu sabia. 
   Cînd fulgeră în cer, Sfîntul Ilie dă cu sabia, iar cînd tună, atunci Pălie, vizitiul lui, arde cu tunul. 
   De atunci întruna sunt la un loc. 
   LUCIFER RĂZVRĂTIT, ESTE ARUNCAT DIN CER 
   Dintre toţi îngerii şi arhanghelii lui Dumnezeu, s-a răzvrătit într-un rînd unul numit Lucifer. 
   Acesta, nemaivoind să asculte pe Ziditor, a căutat să se ridice mai presus de dînsul. Dumnezeu, însă, ca să dea o pildă şi celorlalţi îngeri, l-a aruncat din înaltul cerului jos, pe el şi pe toţi cei părtaşi cu el la răzvrătire. 
   S-a întîmplat însă că în această cădere, Lucifer a luat cu sine şi ştima, haina cea sfîntă de arhanghel, care nu putea să rămînă la dînsul. De aceea, Dumnezeu a trimis pe Sfîntul Mihail ca s-o ducă din nou în cer. 
   Sfîntul Mihail s-a dus la diavol, s-a prefăcut prieten cu dînsul, şi într-un rînd s-au pornit amîndoi ca să se scalde. 
   În apă a intrat întîi Lucifer şi s-a dat la fund. Arhanghelul Mihail a luat ştima şi a început să se ridice spre cer cu dînsa, văzînd mai ales că Dumnezeu făcuse gheaţă pe deasupra apei. 
   Pe cînd se ridica, însă, Lucifer îşi dădu seama şi făcu aşa cum putu ca să spargă gheaţa. O sparse şi, cu toate că îşi rupse aripile, putu, totuşi, să zboare după Sfîntul Mihail şi să-l apuce de picior, dar din această prindere nu rămase decît cu o bucăţică de carne din talpă. 
   Lucifer se scoborî pe pămînt, iar Arhanghelul Mihail ajunse cu bine în cer, ducînd lui Dumnezeu ştima arhanghelească. 
   De la această întîmplare ne-a rămas nouă oamenilor scobitura pe care o avem în talpa piciorului, lipsa cărnii rupte din talpa Sfîntului Mihail de către Necurat. 
   DE CÎND E LEGAT SATANA 
   Diavolul, cînd a prins de veste că are să vie Hristos în iad să scape pe Adam, a făcut un lanţ, cu chip că dacă a veni, să-l lege pe Domnu Isus Hristos. Cum porţile cele de aramă erau închise, Domnu Hristos le-a sfărîmat şi s-a dus de-a dezlegat pe Adam. Diavolul, dacă l-o văzut în împărăţia lui, i-a spus: 
   — Ia de acu am să te leg cu lanţul ista. Domnu Hristos îi zice: 
  — Ia arată-mi cum ai să mă legi. El se legă pe dînsul şi Domnu Hristos îl blagosloveşte şi aşa legat o rămas. De cît se muncea de ciudă, se rupe o verigă de la gît. Dom-nu Hristos îşi puse acolo veriga de pe deget şi dracul de atunci o tot linge necontenit. Şi cînd creştinii zic la înviere: „Hristos a înviat“, veriga ceea se subţiază ca un firişor de păr; iar cînd se răspunde: „Adevărat a înviat“, veriga se îngroaşă la loc. 
   Altfel veriga s-ar rupe de n-ar răspunde şi Scaraoţchi ar scăpa. 
   TARTĂRUL ESTE ŢINTUIT ÎN SCAUNUL DE AUR 
   Zice că Necuratul, pe cînd nu căzuse încă din mărirea sa, voi să rămîie singur domnitor şi stăpînitor peste toată lumea. Spre a-şi ajunge, însă, scopul acesta, trebuia să-l prindă mai întîi pe Dumnezeu şi să-l lege în lanţuri. Şi ca să-l poată mai degrabă şi mai uşor înşela şi lega, făcu un scaun de aur, care se putea închide şi deschide, şi apoi pofti pe Dumnezeu, ca să se suie pe scaunul acela. 
   Dumnezeu, însă, în atotştiinţa sa, înţelese şiretenia diavolului, şi de aceea îi zise să se suie el mai întîi şi să-i arate cum şi ce, ca după aceea să facă, că el nu ştie. 
   Diavolul, nebănuind nimic, nu aşteptă să-i mai zică încă o dată, ci cugetînd în mintea sa că şi-a ajuns scopul, se şi sui pe scaun. Dar nu apucă bine să se suie, şi iată că uşile scaunului se şi închiseră şi el rămase acolo prins. 
   Văzîndu-se înşelat, începu a se văieta şi a întreba pe Dumnezeu cînd va scăpa el din prinsoarea aceea. 
   — Cînd nu vor mai face femeile ouă roşii şi pască! răspunse Dumnezeu. 
   Deci atunci va ieşi diavolul din prinsoarea care a pregătit-o el lui Dumnezeu şi va fi domnitor şi stăpînitor peste pămînt, cînd nu vor mai face femeile ouă roşii şi pască. 
   IUDA A FOST FERECAT ÎN LANŢURI 
   Mai tîrziu, după ce Iuda a vîndut pe Domnu Hristos şi din pricina asta a suferit răstignire şi moarte, bunul Dumnezeu a pedepsit pe Iuda cum e mai rău. După ce ticălosu-ăla s-a spînzurat, cică l-a legat în lanţuri şi l-a dus să se pocăiască în întunericul cel mai adînc, la capătul de jos al stîlpilor care ţin pămîntul. Să stea acolo şi să se zbuciume cît o fi lumea. 
   Iuda, însă, nu s-a astîmpărat nici acolo. Ştiţi ce a făcut? 
   S-a apucat să rupă cu dinţii din stîlpii pămîntului şi să roadă, ca pe de o parte să răstoarne lumea, iar pe de alta să scape el de-acolo. Nu poate, însă, roade decît noaptea. Şi tot rozînd, demult ar fi dat el gata lumea asta, dacă nu s-ar fi îndurat tot Dumnezeu de noi, că are milă de cei drepţi. Ştiţi cum? 
   A pus acolo de strajă vidrele lui şi pe Cîţelu-Pămîntului. 
   Ăştia au grijă ca atunci cînd e gata să se surpe stîlpii de rosătură, să latre la Iuda şi aşa îl opresc din ros. Dar nu întotdeauna, ci numai în vremea cînd pe lumea noastră, femeile ducîndu-se cu doniţele la apă, le clătesc de trei ori şi le curăţă înainte de a lua apă. Atunci şi numai atunci, Căţelu-Pămîntului latră; Iuda stă din ros şi stîlpii pămîntului, prin puterea lui Dumnezeu, că el e mare şi puternic, se fac la loc cum au fost. 
   APELE SÎMBETEI 
   Pe dinaintea locaşului Sîmbetei, trece un rîu şi rîul acela e apa Sîmbetei. Iar pe lîngă rîu trăiesc rugmanii, care sunt oameni ca noi, romînii, dar mici de făptură şi puţintei la minte. Şi sunt şi ei creştini, dar n-au învăţătură creştinească de la Hristos ca noi, ci de la fiul oii, cum avem şi noi de la fiul Mariei. 
   Şi cred şi ei în Hristos şi ţin Paştele şi Crăciunul, dar precum sunt aşa despărţiţi de lume, nu ştiu nici cînd e Crăciunul, nici cînd este Paştele. Şi numai noi de-aici le dăm de veste, cînd au să ţie rugmanii sărbători. Că la Crăciun azvîrlim coji de nuci pe rîuri, ca să le ducă rîurile pînă în apa Sîmbetei şi aşa să ştie rugmanii că la noi e Crăciunul şi să-l ţie şi ei. Şi tot aşa ştiu ei că la noi sunt Paştele, după cojile de ouă roşii, pe care le azvîrlim noi în rîuri, ca să meargă la ei. 
   Şi cică apa asta a Sîmbetei ocoleşte de trei ori pămîntul, ca un şarpe făcut de trei ori colac. Iar la urmă, se bagă în pămînt şi merge pînă în iad şi duce acolo sufletele păcătoşilor să s-adune pe faţa ape-lor, iar apele să le ducă spre apa Sîmbetei. Şi de aceea e bine să faci cruce şi să sufli peste apa din rîuri, cînd te scalzi, şi să sufli peste apa din doniţă şi să verşi puţin din ea pînă nu bei, ca să fugă şi să se scurgă sufletele păcătoşilor care s-au adunat pe faţa apei. 
   CERUL, POSTURILE, ROHMANII 
   Mai întîi şi-ntîi, Soarele şi Luna mergeau pe sus, prin aer, nu prin cer cum merg acu şi le era tare greu. De aceea s-au rugat lui Dumnezeu să puie cerul deasupra, pentru ca să poată umbla. Sfinţii, cei şapte apostoli, au zis că ei vor face aceasta, numai dacă oamenii i-ar ajuta şi i-ar ţine, să nu le mănînce carnea, să postească. De aceea sunt şapte posturi. 
   Sfinţii, şapte apostoli, s-au dus sub noi la rohmani, sub fundul mării; acolo este altă lume. 
   Dumnezeu le-a dat aripi şi ei au adus de acolo piatră şi mai scumpă decît a noastră, de au făcut cerul ca sticla şi i-au pus şapte stîlpi de piatră scumpă. Şi de aceea, că ţin cerul, asta e mare muncă, apostolii s-au rugat lui Dumnezeu ca să postească oamenii, să nu slăbească din puteri. 
   Posturile, adică sunt patru, iară ceilalţi trei stîlpi, care fac şapte posturi, sunt de ajutor; cînd slăbesc prea tare, ţin ei în locul lor. 
   Cînd a fost gata, s-au suit Soarele şi Luna în cer şi acum li-e mai uşor, căci merg ca pe podele; iar noi numai ca prin fereastră îi vedem. De aceea Soarele nici nu ne frige aşa tare, căci înainte tare ardea. 
   Dimineaţa pănă la amiazăzi îl trag în sus doisprezece boi, de acolo boii se întorc înapoi, iar la vale îl duc şapte iepuri. 
   Dar Luna şi Soarele, de ce gîndiţi că sunt roşii cînd răsar? Pentru că sunt oameni şi li-e ruşine, căci oamenii le aruncă în faţă gunoi. Gunoiul e tare păcat a-l arunca în faţa lor, cînd răsar. 
   POVESTEA CU NEFÎRTATE 
   La începutul începuturilor, cînd nu era nici lumină, nici apă, nici pămînt şi nici umbră de vietate, diavolul, care trăia pe atunci, era frate cu Dumnezeu şi locuiau amîndoi în văzduh, pe un tron făcut din spumă. 
   Dumnezeu sta veşnic pe gînduri, pe cînd diavolul căsca şi se-ntindea toată ziua, neştiind cum să-şi treacă timpul. Într-una din zile, diavolul, amărît peste măsură, veni la Dumnezeu şi scărpinîndu-se după ureche, îi zise: 
   — Frate, tu de cînd te-ai pomenit, tot gîndeşti întruna, iar eu mor de urît pe lîngă tine. Fă-mă şi pe mine să înţeleg o frîntură măcar din gîndurile tale! 
   Dumnezeu i-a răspuns atunci cu bunătate: 
   — Nu eşti tu în stare să-mi pricepi gîndurile, dar uite un fum dinele, să ai cu ce te juca. 
   Zicînd aceasta, Dumnezeu a suflat, aşa cum sufli cînd vrei să abureşti geamul, şi a dat afară o rotocoală mică de fum, care s-a făcut ca o gogonea ce creştea mereu. Diavolul s-a repezit atunci şi, sărind pe ea, a turtit-o şi a început s-o întindă ca pe o cocă, fugind de la un capăt la altul şi dîndu-se de-a berbeleacul. Cu cît fugea însă, cu atît şi bolta ceea de fum se lăţea, de nu-i mai puteai da de margini. 
   — Iacă, ăsta să fie tronul nostru de-acum şi să se cheme cer. 
   — O fi, Doamne, dar ştiu că eu am început să mă cam satur şi de jucăria asta şi am să te rog să-mi faci alta. 
   — De ce crezi tu că de jucării mi-e mie acum? 
   — Ba eu te rog să-mi faci, dacă vrei să scapi de mine. 
   — Ba să mă laşi în pace! 
   — Ba n-am să te las defel şi zicînd astfel, începu să-l gîdile pe Dumnezeu, doar şi-o putea face tovarăş de joacă. 
   
   — Ptiu, bată-te prăsania, nu vrei să te astîmperi? 
   Şi Dumnezeu îl scuipă pe diavol, dar scuipatul căzu jos. Diavolul s-a repezit să-l şteargă. Cum a tras, însă, cu laba, scuipatul a început să se întindă, pînă ce s-a făcut o apă adîncă, iar diavolul a căzut la fund cu ghearele înfipte în nisip. 
   — Hm, că bine mi-o făcu frate-meu, dar şi eu am să i-o fac. 
   Şi ce-i veni juratului în gînd, să ia nisip de-acolo, din fund, şi să-l arunce lui Dumnezeu în ochi, ca să-l orbească. A luat un pumn zdravăn şi fugi spre mal. Pînă să ajungă, însă, nisipul s-a prelins printre gheare şi cînd s-a uitat el, nu mai avea nimic în mînă. A mai încercat de două ori, dar la fel i s-a întîmplat. Atunci l-a chemat Dumnezeu la el şi i-a spus: 
   — Degeaba încerci să faci rău, că n-ai să izbîndeşti, dar du-te şi încearcă să aduci în numele meu, căci m-am gîndit să fac ceva, să-ţi fie şi ţie de folos. 
   Diavolul a plecat capul ruşinat, s-a afundat din nou în apă şi a izbutit să aducă un pumn de nisip. Din nisipul ăsta Dumnezeu a făcut un aluat, pe care l-a întins cam cît un pîrlog de pămînt. Pe el a mai azvîrlit apoi încă un pumn de nisip şi pămîntul s-a îmbrăcat, ca din senin, într-o pînză de verdeaţă şi de pomi atît de minunaţi, că juratul de diavol a rămas cu ochii holbaţi, neştiind ce să creadă. 
   — Mare este puterea ta, frăţioare, zise diavolul, fugind de colopînă colo, în iarbă. 
   Dar bucuria lui nu ţinu mult, căci după puţin timp, fruntea i se posomorî dintr-o dată, dorul de joacă i se stinse, iar în fundul sufletului său răsări ghimpele vrăjmăşiei: „De ce Dumnezeu să aibă atîta putere nemărginită şi eu, nu? De ce Dumnezeu să fie mai presus decît mine? De ce? “ 
   Gîndul acesta începu să-l chinuiască grozav: „Dumnezeu are acum cerul plin de slavă; are pămîntul încîntător, cu podoaba de iarbă, de flori şi pomi, are apele limpezi şi eu — nimic, nimic! “. . 
   Cu cît gîndea mai mult, cu atîta şi pizma se săpa mai adînc în sufletul lui. Da tîrcoale prin toate colţurile, privea frumuseţile pămîntului şi se trudea, cu mintea lui beteagă, să pătrundă puterea nebănuită a celui ce le făcuse, dar capul lui era prea neputincios să poată înţelege. În goliciunea sufletului său, nu rămînea decît un singur gînd, o singură dorinţă: să aibă şi el ceva din cele ce făcuse Dumnezeu. „Ei bine, îşi zise el, voi cere, şi de nu-mi va da, voi lua şi eu prin înşelăciune partea ce mi se cuvine; voi fura-o de va trebui, dar voi avea şi eu partea pe care singur să rămîn stăpîn“. 
   Tremurînd de ciudă, se duse la Dumnezeu şi-i spuse: 
   — Doamne, nu-ţi fie cu supărare, dar pămîntul ăsta pe care l-ai făcut, mie mi se cuvine, căci eu am adus nisipul din fundul apei. 
   Dumnezeu îl privi cu blîndeţe, ghicindu-i mînia ce-i copleşea sufletul. 
   — Nu, frăţioare, pămîntul ăsta e truda gîndurilor mele, ca şi cerul pe care-l vezi, ca şi apele care murmură scăldate în razele aurii ale soarelui. Eu le-am făcut ca să te bucuri şi tu de ele, să sorbi şi tu 
   
   din frumuseţea lor, căci frate îmi eşti; nu le-am făcut însă ca să-ţi încolţească vrăjmăşia în suflet. 
   — Dar dacă-ţi sunt într-adevăr frate, de ce să nu-mi dai şi mie partea mea, pe care s-o pot îngriji cum îmi place mie? Gîndurile tale sunt prea adînci, pentru ca să mai porţi şi-atîtea griji mărunte. Vreau să te ajut şi eu în munca ta, Doamne, şi dacă frate mă socoteşti, atunci ascultă-mă, dă-mi pămîntul şi ai să vezi cu cît drag am să veghez asupra lui, dar dă-mi-l. 
   Dumnezeu, în sufletul căruia nu era nici o umbră de mărire deşartă, în bunătatea lui fără margini şi-n dragostea de frate, i-l dărui. 
   Mai mult încă, diavolul izbuti chiar să-i smulgă şi un zapis, prin care-l făcea stăpîn în toată legea, pe tot pămîntul. Încornoratul atîta aşteptase, ca să se întărească bine, că unde începe să facă fel de fel de răutăţi, uitînd cu totul de Dumnezeu. Bieţii oameni erau împinşi numai la păcate, de intraseră în fundul iadului de vii, iar diavolul tot mai tare îşi bătea joc de ei. 
   Abia acum văzu Dumnezeu care fusese scopul diavolului. Şi răbdă Sfîntuleţul azi, răbdă mîine, răbdă poimîine, că doar îşi va mai veni Necuratul în minţi, dar degeaba. Încornoratul tot ce ştia făcea. Dumnezeu se cam luă pe gînduri, căci de, şi răbdarea îşi are marginile ei. Se gîndea Sfîntuleţul, ce-i vinovată lumea să sufere atîta, pentru pofta unui încornorat şi s-a hotărît s-o scape din ghearele lui; dar vorba era cum s-o scape, căci Necuratul de cîte ori îi zicea Dumnezeu ceva, scotea zapisul din chimir şi i-l arăta: 
   — Avem noi înscris, ori ba? Păi dacă avem, înseamnă că sunt stăpîn şi că sunt liber să fac ce vreau. 
   Puterea lui Dumnezeu e mare, însă; iar dacă iartă toate nelegiuirile cîte se fac, apoi chiar şi cînd plăteşte, nu dă o dată cu ciomagul şi ştii aşa pe nesimţite, dar tot plăteşte; dacă nouă, oamenilor, ni se pare că rămîn mulţi nedreptăţiţi, este pentru că nu băgăm noi de seamă. De nu pedepseşte azi, apoi mîine; cel care nu se îndreaptă, tot nu scapă. Aşa şi cu diavolul; l-a sfătuit, l-a mai dojenit, iar dacă a văzut şi-a văzut, s-a hotărît să-i dea răsplata ce i se cuvenea. 
   Într-una din zile, numai ce chemă pe Sfîntul Petre la el şi îi zise: 
   — Petre, mari nelegiuiri a mai făcut „Nefrate-meu“ ăsta pe pămînt, că numai frate nu-mi poate fi! 
   — Mari nelegiuiri, Doamne, mari de tot şi mă tot gîndesc şi eu cum de l-ai putut răbda atîta amar de vreme. 
   — Am tot crezut că se va cuminţi, Petre, dar văd că răutatea lui e fără de sfîrşit; de asta te-am chemat, să scăpăm biata lume din ghearele spurcatului. 
   — S-o scăpăm Doamne, dar cum, căci are la mînă zapisul cela care ne tot izbeşte mereu. 
   — Zapisul l-a luat prin linguşire şi prin înşelăciune, Petre, şi cine înşeală, înşelăciune va fi pierderea lui. Ascultă-mă. Caută niscai zdrenţe prin podul cerului, şi aşa îmbrăcat, du-te la el; fă-te că eşti om sărman şi că umbli să te bagi slugă. Dar nu cumva să dai ceva de bănuit, c-apoi totul e pierdut. Cată să-i fii pe plac, aşa ca să capete încredere în tine. De furat să nu-ncerci, căci îl poartă totdeauna în chimir, iar noaptea doarme cu chimirul încins. Stai însă pînă la vară şi atunci eu am să dau o căldură mare de tot. Diavolul o să meargă la gîrlă şi-o să te ia şi pe tine. Cînd el o fi în fundul apei, eu am să dau deodată un ger, încît o să îngheţe apa de-un lat de mînă şi el n-o să mai aibă loc nici cît gămălia acului ca să iasă. Tu să iei atunci chimirul şi să te sui în cer şi i-oi arăta eu cum se plătesc fărădelegile. 
   
   Aşa a făcut Sfîntul Petre. S-a îmbrăcat cu nişte ţoale vechi, găsite într-un colţ al raiului, a coborît pe pămînt, iar de aici fuga la împeliţatul de diavol. La poarta lui, doi încornăraţi, îmbrăcaţi în cămăşi de foc, făceau de pază. 
   — Ce e cu tine, mă zdrenţurosule? 
   — Apoi, domnişorilor draci, sunt un biet nevoiaş şi-aş vrea să mă bag slugă pe la cineva, dac-oi găsi. N-ăţi şti cumva dumneavoastră pe vreunul care are nevoie? 
   — Ba chiar stăpînu-meu are nevoie de o slugă, spuse unul din ei, dar vezi că lui îi place, ori să fii om, ori să nu mai fii. 
   
   — De asta n-aveţi nici o grijă, domnişorilor. De nu i-a plăcea cum l-oi servi, poate să m-alunge ca pe-un cîine. 
   Tura-vura l-au dus înaintea lui Scaraoţchi, care şedea tolănit pe-un tron de aur, păzit de şapte aghiotanţi cu săbiile scoase. 
   — Cine te-a adus prin locurile astea, măi nepricopsitule? 
   Şi unde mi-l măsoară Încornoratul de sus pînă în jos, de să-l bage în pămînt, nu alta. 
   — Sărut tălpile, Luminăţia voastră, iaca sărăcia şi nevoile m-au adus. Sunt un biet creştin fără de nici un căpătîi şi umblu să-mi găsesc un stăpîn. Nu cer mai mult decît un codru de mămăligă şi-un locşor unde să-mi odihnesc oasele îmbătrînite. 
   — Păi dacă aşa ţi-i povestea, să rămîi la mine, numai vrednic să fii. 
   I-a dat Împeliţatul să mănînce şi l-a pus la lucru. Să-l fi văzut pe Sfîntul Petre cu mînecile sumese, frecînd cazanele cu zmoală, te-ai fi crucit de vrednicia lui. Diavolului îi plăcu mult şi încetul cu încetul începu să prindă încredere în el. Intrase Sfîntuleţul pe sub pielea Tartorului, că ajunsese să nu mai facă nimic fără el. „Petre-n sus, Petre-n jos“; unde se ducea, unde se întorcea, Petre era nelipsit. Ba încă de la un timp, pînă şi sfatul i-l cerea. 
   În sfîrşit, a sosit şi vara pe care Sfîntul Petre o aştepta cu atîta nerăbdare. Şi dăduse Dumnezeu în vara aceea o căldură aşa de mare, că se pîrlise iarba şi florile, iar frunzele pomilor se îngălbeniseră şi cădeau ca-n toamnă. Ardea tot pămîntul de parcă era un cuptor, că de-atunci a şi rămas numele de luna lui cuptor. Acu satana, de gras ce era, se topea osînza pe el, cum s-ar fi topit untura de porc pe foc. Sta toată ziulica ascuns într-o pivniţă şi într-o zi chemă pe Petre la el. 
   — Ia ascultă, Petre, hai la gîrlă să fac o baie, că uite, nu mai pot, mă topesc de-an picioarele. 
   — Să mergem, stăpîne, dacă zici, dar în gîndul lui: „să mergem, împeliţatule, că ţi s-a cam împlinit veleatul! Oi şti eu să mă plătesc de slugărnicia asta! “ 
   
   Şi-a luat satana albituri de primeneală şi au plecat; diavolul înainte şi Petre după el. Cum au ajuns la gîrlă, diavolul nici c-a mai aşteptat şi s-a dezbrăcat. Şi-a pus chimirul peste albituri şi zdup, cu un scuipat lîngă ele, pe urmă s-a aruncat în apă. Plutea satana ca o bucată de osînză, iar grăsimea de pe el se făcea cerculeţe în jurul lui. Apoi s-a dus la fund, în timp ce Sfîntul Petre se tot gîndea la el: „măi, fir-ar al dracului, dar ce-o mai fi şi cu scuipatul ăsta de-l aruncă aci satana! “ Se uită pe întinsul apei; nici gînd de îngheţ; apa curgea liniştită, îmbibată de osînza satanei. „Ei, îşi zise el, nu cumva să-şi fi uitat Dumnezeu vorba? Ia mai bine să încerc să-i fur eu zapisul frumuşel din chimir, cît stă Împieliţatul în fundul apei“. Se gîndi puţin şi hop, puse mîna pe chimir. 
   Tartorul, însă, vezi, fusese cu scaun la cap, păsămite că scuipatul era fermecat, căci abia a pus Sfîntul Petre mîna pe chimir şi numai ce-a ieşit, aşa ca din senin, o coţofană şi unde începu să strige de-ţi lua auzul: 
   — Caţ, caţ, caţ, caţ, caţ! Dracul sări ca fript în sus şi-l prinse cu chimirul în mînă. 
   
   — Ce faci, Petre? 
   
   — Ce să fac, stăpîne, luă vorba Sfîntul Petre, ridicînd şi ţoalele celelalte de jos. Uite, au fost puse prea lîngă mal şi s-au stropit de apă, iar acuma vreau să le mut mai încoace. 
   Se încrezu diavolul şi se linişti, da Sfîntul Petre: „Măi, a dracului coţofană, de unde mai ieşi şi asta? Să ştii că nimic nu fac. Dumnezeu nici gînd n-are de-ngheţat şi de m-o prinde şi-a doua oară, nici că mai scap din ghearele satanei. Stai să şterg întîi scuipatul, că numai ăla e cu pricina“, şi zicînd aşa, îl şterse cu piciorul, apoi înşfăcă chimirul; coţofana dracului, însă, răsări ca din pămînt şi începu să strige şi mai tare: 
   — Caţ, caţ, caţ, caţ, caţ! Satana sări de data asta ca ars şi se uită bănuitor la Petre: 
   
   — Ce tot faci, mă nemernicule? Dar şi Petre hoţ: 
   
   
   — Aoleo, stăpîne, parcă fusei zăpăcit, că pusei ţoalele peste nişte mărăcini, gata să se umple de scai. 
   — Dă-le la o parte, smintitule, orb ai fost? Pune-le încolo pe iarba ceea, aşa vezi — şi iar se dete afund. 
   Dumnezeu, însă, nu doarme şi nici nu uită. Abia s-a zvîrlit diavolul în apă şi odată, uite-aşa ca prin farmec, numai ce s-a făcut apa tot 
   o spumă la suprafaţă şi cît ai clipi, a îngheţat tun de-un lat şi mai bine de palmă. Atît i-a trebuit Sfîntului Petre, că a şi înhăţat chimirul cu totul şi să te păzeşti duluţă. S-a dus spre cer! Bietul diavol, dă-i încoace, dă-i încolo, doar va găsi vreo deschizătură, dar nici pic. Urla prin apă de gemea pămîntul de groază, dar ce-i folosea? A început atunci să iscodească printre peşti, poate că va şti vreunul vreo găurice pe unde ar putea ieşi, dar nu degeaba se zice: „să ai mintea unui peşte! “ Nici unul nu i-a spus; numai afurisita de ştiucă vru să se arate ea mai căpoasă decît ceilalţi şi îi spuse: 
   — Vezi şi tu pe unde e vreun fir de papură; rupe-l, trage-l înăuntru şi pe-aici ţi-i drumul! 
   Acolo s-a dus diavolul şi s-a pus pe lucru. A ros întîi firul de pa-pură sub apă, apoi l-a tras în jos pe cel de deasupra apei. Şi-a făcut un locşor şi fuga după el. Zbura Sfîntuleţul cît putea, dar nici diavolul nu se lăsa şi tocmai cînd Sfîntul Petre s-a apucat cu mîinile de toartele cerului, hop şi diavolul se agăţă cu ghearele de talpa piciorului. Pînă aci, însă, i-au mers nelegiuirile lui. Dumnezeu întinse mîna şi-l trase pe Sfîntul Petre înăuntru, iar diavolul rămase doar cu o halcă de carne din talpa lui Sfîntul Petre în mînă şi de atunci a rămas omul cu scoabă la picior. 
   Un tunet prelung răbufni deodată, că se cutremură cerul: pămîntul vui groaznic şi se despică în două; soarele se-ntunecă la faţă, iar mînia Domnului se revărsă asupra Necuratului. 
   — Pînă acum mi-ai fost frate, izbucni Dumnezeu. Ai făcut toate nelegiuirile de pe lumea asta; ai nesocotit cuvîntul meu, ca şi cum eu n-aş fi fost nimic pentru tine. Ei bine, de azi „Ne-frate“ să-mi rămîi! Şi pentru că, în prostia ta, ai căutat, cu sufletul tău spurcat, să te înalţi mai presus decît mine, de adîncul adîncurilor să ai parte. Lumina zilei să n-o mai vezi în viaţa ta şi să trăieşti acolo ca o lighioană ce eşti. Aripile să-ţi cadă şi-n locul lor să-ţi crească coarne şi coadă. Aşa ai vrut-o şi aşa să fie în vecii vecilor! . . Atît a fost! 
   Un trăsnet îl azvîrli pe diavol tocmai în fundul întunecat al pămîntului, care apoi se închise, de nu se mai auzi nici geamăt. 
   Blestemul Domnului se împlinise! . . 
   De-atunci şi pînă astăzi şi cît o mai fi lumea, acolo în întunericul gheenei va rămîne. Pentru că atît cît trăise, nu făcuse decît rele şi azi e socotit ca un îndrumător de răutăţi. 
   De-atunci frăţia dintre el şi Dumnezeu s-a desfăcut, iar oamenii i-au pus numele de „Nefîrtate“ sau „Nefîrtache“. 
   Tot atunci a blestemat Dumnezeu şi pe ştiucă, de-a rămas aşa sfrijită şi pocită cum este azi; iar carnea ei este fără nici un gust, ca iasca. 
   DEPĂRTAREA CERULUI DE PĂMÎNT 
   Cînd a făcut Dumnezeu pămîntul, cerul era aproape de pămînt. Puteai să pui mîna pe el. Atunci Dumnezeu vrea să aibă pe oameni aproape de el, ca să le dea tot ce vor avea nevoie şi să nu ducă grijă de nimic. 
   Cu timpul, lumea s-a înmulţit şi s-a făcut rea, para focului. Se omorau între ei, se furau şi înjurau pe Dumnezeu, încît el auzea din cer tot ce se petrecea pe pămînt. 
   Într-un timp, Dumnezeu n-a mai putut răbda răutatea oamenilor şi a dat un potop de a omorît multă lume, a scufundat multe sate şi oraşe şi au scăpat numai oameni buni şi credincioşi lui Dumnezeu. După asta a ridicat cerul sus, sus de tot şi l-a sprijinit pe trei stîlpi de argint. 
   Acum Dumnezeu nu mai aude toate relele de pe pămînt şi poate să se odihnească şi el mai în linişte de înjurăturile oamenilor. 
   SABIA, SOARELE, LEGEA 
   După ce s-au culcat oamenii, Dumnezeu s-a apucat să facă Soarele. A scăpărat o dată cu cremenea în piatra cea scumpă, dar nu l-a putut face; a ieşit o sabie. A scăpărat a doua oară şi s-a făcut o grămăjoară ca o jemnă mică, rotundă. Dumnezeu a suflat duh sfînt şi s-a făcut Soarele, mare şi luminos, mai mare decît pămîntul nostru şi l-a dat degrabă sub pămînt. 
   Cînd a socotit Dumnezeu, a sculat oamenii; acuma era mai multă lumină. Se uită toţi cu mirare în toate părţile; zorile roşeau cerul, întunericul din ce în ce mai tare se ştergea şi ziua albă acoperea pămîntul întreg. Oamenii se uitau plini de bucurie unii la alţii, dar erau aşa de zgîriaţi şi loviţi! 
   Iată că într-un loc, pe cer, o strălucire mai mare se arată, iar de sub pămînt să ridică pe-ncetul ceva rotund, strălucitor din cale-afară, încît le lua vederile privindu-l; era Sfîntul Soare; răsărea! De spaimă şi de bucurie mare, au căzut toţi cu faţa la pămînt. Diavolul, de unde era, s-a şters şi el degrabă pe ochi: 
   — Ptiu, da asta ce-i? ! vine fuga la Dumnezeu să-l întrebe ce-i acela. 
   — E Soarele, zice Dumnezeu, care va lumina de acum înainte lumea! 
   După ce s-au săturat îndeajuns de privit, Dumnezeu s-a înturnat la oameni şi le-a spus: 
   — Vedeţi, v-am făcut să fie frumos pe lume şi să vă fie vouă bine. Acesta este Soarele care vă va da lumină şi căldură. De acu, cît va fi lumea, aşa are să fie, dacă vă veţi purta bine şi mă veţi asculta pe mine, adică pe Dumnezeu; dacă-ţi ţine poruncile cum vi le voi da eu şi-ţi şti a cinsti zilele. (Oamenii cei doi dintîi, cît au dormit, au uitat că zilele sunt copiii lor). Aceasta e duminica, zice Dumnezeu, e sărbătoare, să o cinstiţi şi să o ţineţi, să nu lucraţi. Aceasta e luni şi celelalte ne sunt pentru lucru şi vor mai fi şi alte sărbători, să le ţineţi şi să le cinstiţi, că veţi avea bine pe lume şi noroc. 
   
   LUNA 
   După ce s-a făcut lumea, a fost Sfîntul Soare şapte ani singur. Luna încă nu era. 
   — Hai, Doamne, zice dracul, şi-om face să vadă oamenii şi noaptea. 
   — Haide, zice Dumnezeu. Mergi înapoi în pămînt şi-mi adă de unde ai adus piatră de cea scumpă, adă-mi cremene şi argint. 
   Îndată le-a venit şi la oameni ştire că are să le dea Dumnezeu Luna. Necuratul a adus ce-a trebuit, dară Dumnezeu nu a vrut s-o facă de faţă cu dînsul. 
   — Acu ce să mai fac? , întreabă Necuratul. 
   — Ia şi te du, zice Dumnezeu, şi zideşte iadul; zideşte-l bine împrejur şi-l acoperă cu uşi de fier pe deasupra. 
   Diavolul s-a dus. Dumnezeu a scăpărat şi-a făcut Luna: un om. Şi-a făcut drumuşor de argint pe amîndouă părţile, cu pomi şi i-a zis să se ducă. 
   — Du-te, zise Dumnezeu, pe drumuşorul ista, pînă ce-i ajunge la casa Soarelui, căci tu eşti lui de ajutor. Dar să potriveşti că cu atîta şi atîta tot în urma lui să te ţii; numai către sfîrşit, ai să te mai apropii şi apoi iar ai să te depărtezi, iar mersul acesta îl vei ţine una, pînă în vecii vecilor, după cum ţi-l hotărăsc eu acum. 
   Soarele acuma ştia. Dimineaţa cînd s-a sculat, a spus femeii sale: 
   — Caută că în locul meu îndată are să-mi vie tovarăşul, să găsească toate pregătite, ca şi pentru mine. 
   
   Luna a venit la casa Soarelui şi după ce s-a hodinit, a pornit să-şi facă lucrul şi o dată cu seara s-a arătat plină la răsărit. Oamenii s-au bucurat că au lumină, iar dracul şi mai tare s-a bucurat. 
   — De acum, zice el, au să poată lucra oamenii şi noaptea! 
   — Ba n-a fi aşa, zice Dumnezeu, căci numai o jumătate de Lună se va vedea noaptea, iar jumătate nu. 
   Căci Luna e om; la început mititel ca şi copilul şi apoi tot creşte, aripile îi cresc împrejur, pînă ce e rotund. Apoi începe iară a îmbătrîni şi a se face tot mai mic, aripile i se taie, pînă ce rămîne ca degetul şi iar se naşte din nou. 
   Pe Lună o ridică numai şapte draci. La Lună ei se duc cu bucurie, căci ea e rece; aripile îi sunt numai de piatră scumpă şi Luna are argint, nu aur ca Soarele. De aceea Soarele e aşa fierbinte, căci aripile îi sunt de foc. Balaurii sau vîrcolacii o mănîncă pe Lună, îi ciuntesc aripile, că se face în toată lunea mică. Balaurii fac şi piatra cea scumpă. 
   SORA SOARELUI 
   În vremuri de demult, în nişte vremuri înapoia noastră, foarte depărtate, cică Soarele nu lumina lumea ca acuma, ci era un împărat puternic, om şi el ca toţi oamenii la trup, iar capul îi era de aur. 
   Unde se ducea, toate străluceau împrejuru-i cu o lumină orbitoare, dar de era vreo piedică alături, fie munte, fie deal ori movilă, dincolo de ele, fireşte era tot ca pretutindeni o lumină slabă, jalnică, neagră ca amurgul. 
   Soarele avea o soră; pe Ileana Cosînzeana. 
   Astă soră era ca el, trup omenesc, trup de femeie, iar capul îi era de argint. Şi era aşa de frumoasă, cu faţa-i blîndă, cu ochii mari, cu dulcea-i drăgălăşie de fecioară, încît Soarele nu s-a putut împotrivi îmboldirilor inimii, nu şi-a putut înfrîna patima şi a început a o iubi şi a dorit s-o ia de nevastă. 
   Fiind împărat, cine-i putea spune că face rău, că fapta lui era nelegiuire, că fratele nu trebuie să-şi iubească sora cu dragoste păgînă? 
   Care ar fi îndrăznit? 
   Porunci să se facă toate pregătirile de nuntă, şi toate se făcură repede, măreţe, ca de nunta unui împărat, şi ziua cununiei sosi. 
   Dar Dumnezeu care nu doarme, care veghează spre a putea da pe drept cînd şi cînd, fiecui după inima lui, mai blajină ori mai rea, nu a putut îngădui nelegiuirea împăratului Soare. I s-a arătat întîi în vis, într-un vis ameninţător, cumplit. În zadar! . . . Şi văzînd că zădarnică îi fusese încercarea, cînd preotul silit de înspăimîntare se pregătea în faţa altarului să slujească cununia, a ridicat groaznică furtună, grămezi de pulbere orbitoare a făcut să intre pe geamurile sparte şi, în vreme ce toţi îşi fereau ochii, puterea lui nevăzută a răpit pe mireasă din faţa altarului; iar spre a nu o găsi nelegiutul frate, a aruncat-o în mările adînci, în mreană de aur schimbată. 
   Vaiete mari pornit-au, cînd s-a risipit furtuna şi pulberea; din pieptul rănit al strălucitului mire, plîngeri de durere şi blesteme de mînie şi, văzînd că toate în darn sunt, s-a hotărît să plece în lumile mari, în lumile largi, în lumile nesfîrşite, să caute, să mai caute şi iar să caute pe logodnica-i furată. 
   Şi atît de mare îi era dorul şi graba, încît plecă îndată. 
   Şi o căută peste tot pămîntul şi tot pămîntul îl răscoli şi-l străbătu în lung şi-n larg, fără s-o găsească. 
   Atunci s-a gîndit să o caute prin ceruri, căci poate pe acolo îi era ascuns îngerul pe care cu atîta drag îl dorea. 
   S-a ridicat. 
   Şi de cum se ridica mai sus pe bolta cerului albastru, capul de aur lumina mai puternic, mai tare şi mai minunat, neîntîlnind nici o piedică, lumina asupra lumii de jos, care uimită, înmărmurită, cădea în genunchi de spaimă, că vedea ce nu mai văzuse, de slavă către cel care le da lumina deschisă, largă, în locul celei slabe, jalnice şi negre ca amurgul. 
   Viaţa toată luă alt avînt, scuturată de negurile de odinioară, fără şovăire, de acum călcînd cu ochii către lumină îndreptaţi, către lumină! 
   Totuşi, zădarnic umbla Soarele, zadarnic se uita cu priviri cercetătoare pretutindeni. Nu vedea nimic. 
   Şi cu toate astea, cu atîta foc se uita, că încălzea în juru-i, că încălzea văzduhul, că încălzea tot. 
   Pe calea cerului, întîlni nu departe o locuinţă mică, dar curată, plină de flori vesele şi plină de verdeaţă, cu rouă pe toate; prin curte cu păsări care cîntau pe întrecute, cu cîini ce se gudurau, cu cai ce nechezau, toţi şi toate vioi, zburdalnici şi bucuroşi. 
   Aici era locuinţa Dimineţii. 
   Intră Soarele şi întrebă dacă nu cumva pe acolo găseşte-se dorita-i iubită. 
   Dimineaţa întrebă toate florile, întrebă verdeaţa, roua şi păsările şi dobitoacele. . . 
   Nici una nu ştia. 
   Toţi abia se deşteptau din somnul odihnitor. 
  — Du-te mai înainte, îl sfătui Dimineaţa, vei da de locuinţa frate-meu, Miezul-Zilei. Poate el ştie ceva. Plînse Soarele cu nenumărate lacrimi şi, mulţumind de sfat, plecă înainte. 
   După mult umblet, ajunse la locuinţa Miezului-Zilei. 
   Nici aici nu avea nimeni ştire de Ileana Cosînzeana. 
   Toţi, şi oameni şi dobitoace, munciseră pînă atunci, brăzdaseră pămîntul, semănaseră, seceraseră bucatele, le încărcaseră, le bătuseră sub jocul copitelor în ariile rotunde, le vînturaseră şi le făcuseră hrană şi nutreţ. 
   Acum le era să mai răsufle. 
   Nici unul nu-i dădu vreo ştire. 
   Plînse iar Soarele cu nenumărate lacrimi şi plecă să găsească mai departe, după sfatul Miezului-Zilei, locuinţa fratelui său mai mare, Amurgul. 
   Obosit şi fără curaj, ajunse la locuinţa lui. 
   În curte se perindau oamenii care soseau de la muncă, cu sudoarea curgîndu-le în borboane pe frunţi, cu mijloacele, cu braţele, cu picioarele prăpădite de osteneală, înaintea cărora ieşeau copii şi neveste, cu zîmbete, cu îmbrăţişări, cu lucrul ce sfîrşiseră în cursul zilei. 
   Vitele soseau şi ele şi zburdau viţeii către ugerele încărcate ce se uşurau sub îmboldiri repezi şi lacome, în vreme ce mumele îi priveau cu blînzi ochi rumegînd domol. 
   Şi nici aici nu află Soarele nimic despre Ileana. Atunci, deoarece umblase prea mult, deoarece obosise peste măsură, se rugă de Amurg să-i dea sălaş pînă a doua zi, cînd avea 
   de gînd să cerceteze adîncimea fără fund a mărilor. 
   Şi Soarele se duse să se culce. 
   Dar în vremea cînd gîndul ăsta trecuse prin mintea Soarelui, Dumnezeu, care-l şi ştiu şi care cu orice preţ voia ca pentru vecie să puie piedică nelegiuirii sale, întinse mîna de o vîrî în valuri, apucă mreana de aur de unde se afla şi o repezi pe neţărmuirea albastrului ceresc. 
   Atunci, în noaptea care se lăsase ca o perdea neagră cu puterea-i întunecoasă peste domnia lumii, de cum se dusese să se odihnească Soarele, se ivi capul ei de argint, rotund, răspîndind şi el lumină, lumină mai slabă, dar dulce, blîndă, plină de farmec şi tainică. 
   Şi cei care iubeau, şi cei care ştiau cînta şi aşeza vorbe frumoase unele lîngă altele, unele după altele, ce ca şi un cîntec sunt, se furişară atunci prin stufişuri, porniră pe cărări să cînte, să se îndrăgostească sub plina de farmec şi tainica ei lumină. 
   În jurul său, Ileana Cosînzeana, ce fu de-acum înainte Luna, găsi mii şi milioane şi iarăşi milioane de gămălii mici, strălucitoare, care fusese lacrimile pentru ea vărsate de ochii de aur ai Soarelui şi care sub lumina lui orbitoare nu se putuseră vădi şi care fură stelele ce o înconjurară din toate părţile, de ea nedespărţite, după cum pentru ea fuseseră vărsate. 
   Iar Dumnezeu mîhnit şi mînios le zvîrli aste cuvinte: 
   Cu ochii să vă zăriţi, 
   Dar să fiţi tot despărţiţi, 
   Zi şi noapte plini de dor, 
   Arşi de un foc nestingător, 
   Veşnic să vă alungaţi, 
   Cerul să cutreieraţi, 
   Lumile să luminaţi. 
   
   NUNTA SOARELUI CU LUNA 
   Cică, fîrtate, în vremea de demult, cînd de abia urzise Dumnezeu oamenii, pe Soare începuse să-l bată vînt de însurătoare. Îşi uitase drăguţul de el datoriile cu care fusese hărăzit de Cel-de-Sus. Pe unde trecea cu carul lui de foc, era chin şi vai de cele ce se întîmplau pe urma lui. Cînd se lăsa din goana cailor mai aproape de pămînt şi atunci era prăpăd mare; cînd se ridica sus în slava cerului şi atunci îngheţa şi pasărea în zborul ei. 
   Dumnezeu, uitîndu-se într-o zi prin fereastra cerului, rămase uimit de cele ce făcea Soarele în calea sa. Tot ce făcuse el pe pămînt cu atîta sudoare, era acum în flăcări. Repede chemă doi paznici de la uşa raiului, le dete doi cai înaripaţi şi-i trimise să-l cheme pe Soare la el. Cică, în ziua aceea se înnoptase mai devreme ca oricînd. 
   — Dar bine, fătul meu, eu te-am pus să luminezi pămîntul, dar nu să strici ce-am făcut eu! zise mîniat Dumnezeu. 
   — Doamne, iartă-mă de cele ce-am făptuit. Nu mai ştiu pe ce pămînt mă aflu, de focul ce mă arde pe suflet. Iacă, iubesc şi eu o mîndră crăiasă! răspunse smerit Soarele. 
   
   — Şi mie nu mi-ai spus nimic? Faci aşa de capul tău? Apoi vezi că sunt şi bun, dar de! şi cînd mă necăjesc, nu mai poţi sta înainte-mi! Şi cine e acea fată, pe care o iubeşti? 
   — Luna, Doamne! 
   — Cum, pe sora ta s-o iubeşti tu? Sînge din sîngele tău? O, nelegiuitule ce eşti! Nu te gîndeşti la păcatul ce faci? 
   — M-am gîndit, Doamne, dar n-am ce face. Nouă ani de-a rîndul am colindat pămîntul în lung şi curmeziş şi pe potrivă-mi tot n-am găsit. Eu o vreau pe ea, orice mi-ar face Luminăţia ta! 
   — Bine, aşa să fie! Văd eu cît eşti de nesocotit! Dar înainte de-a te duce să pregăteşti nunta, haide cu mine prin iad, să-l colindăm dintr-un capăt în altul, prin toate văgăunile şi durerile lui, să vezi şi tu cît sufăr ăia care s-au ţinut cu surori; c-apoi pe urmă să nu-mi bagi vină de nimic! 
   
   — Fac, Doamne, aşa cum îmi zici, însă, orice ar fi, eu tot nu-mi calc cuvîntul! 
   Şi purceseră spre iad. Cică, de la ziua aceea, noaptea a fost lungă de tot! Se zicea că n-are să mai fie lumină. Oamenii dormeau zi, dormeau noapte, apoi se deşteptau, mîncau şi iar se culcau, apoi iar se sculau şi ziua tot nu se mai făcea, chiar dobitoacele se săturaseră de atîta somn şi odihnă! 
   Cum intrară în iad, Dumnezeu şi Soarele pe dată fură izbiţi de o duhneală rea, şi cum întorceau capul, din toate părţile se auzeau gemete şi ţipete de durere. Prin mijlocul iadului curgea o apă nămoloasă şi puturoasă. În această apă o mulţime de oameni se luptau să scape de droaia de şerpi, încolăciţi de grumazul lor, care abia îi lăsau să răsufle. Ăştia erau cei ce se bucuraseră la lacrimile văduvei şi ba-nul săracului! Strigătele lor te înfiorau; şi cu toate astea, nimeni nu le da nici un ajutor! 
   Mai departe, în nişte piuliţe înroşite în foc, erau pisate cu un pisălog femeile ce-n viaţa lor necinstiseră ruşinea casei. Ele zbierau în gura mare: 
   — Iertaţi-ne, iertaţi-ne, că nu mai facem! Şi cu toate astea, nici la ele nu se uita nimeni. 
   Soarele privea mirat către ele şi frica ce-l cuprinsese îl făcu să tremure. Dumnezeu, văzîndu-l, zîmbi puţin şi coti pe un drum, unde era un întuneric de nu se zărea nimic; şi se îndreptă spre locul unde sunt chinuiţi cei ce se iau cu surorile lor. Pe deasupra lor se auzea întruna fîlfîit de aripi, şi din cînd în cînd ţipete prelungite ce spintecau aerul. Soarele nu mai putea de frică să nu se rătăcească; şi apucă pe Dumnezeu de mînă! Vru să vorbească, însă nu putu. 
   Şi cum drumul începuse a fi pietros şi puţin ocolit, deodată văzu la capătul lui un cuptor mare, din care ieşeau limbi de foc. Înăuntrul lui se zăreau nişte trupuri, ce erau aruncate fără milă, cu nişte căngi lungi şi încîrligate, unde era dogoarea mai mare! Soarele se înfioră şi mai tare şi nu se putu opri fără a zice: 
   — Ce e aici, Doamne, de căzneşti aşa de rău pe nenorociţii ăştia? 
   — Ce să fie, nişte nelegiuiţi ce s-au luat cu surorile lor! . . 
   Şi nu isprăvi bine vorba Dumnezeu, cînd dracii începură să scoată, cu căngile lor încîrligate, pe unii afară din cuptor; îi puseră, fără a lua seamă la scrîşnetul lor, pe nişte mese de fier înroşite în foc; şi-i înţepeniră, ca să nu se mai mişte, cu nişte cîrlige muiate în otravă. Iar cînd încercau să zică ceva, dracul, dintr-un ceaun de fier, le turna pe gură plumb topit şi astfel amorţea vorba neisprăvită. 
   — Doamne, Doamne, zise Soarele plîngînd de milă, mare ţi-e puterea — de ce nu-i ierţi pe sărmanii ăştia de chinurile ce le au? Cu ce ţi-au greşit ei? 
   — Cum să-i iert? Atunci de ce te-am adus aicea? Aşa, de florile mărului? Eu mă ostenii pînă acum să-ţi arăt ce te aşteaptă şi tu ce-mi vorbeşti? 
   — Fie, Doamne, dacă tu eşti nestrămutat în poruncile tale, eu nu pot părăsi pe sora mea. O s-o iau de soţie şi ce-o fi să fie. O să îndur şi eu necazurile nenorociţilor ăştia; şi apoi cîte zile oi avea, n-oi fi nebun să stau neînsurat, dacă nu îmi găsesc alta pe potrivă. Vreau şi eu să fiu în rîndul lumii. 
   — Bine, a zis Dumnezeu, să nu spui că nu te-am sfătuit! Iată, copilul meu, de povăţuit te-am povăţuit, de probă ţi-am arătat probă, văzuşi pe nenorociţii ăştia, şi cînd ţi-o veni rîndul şi ţie la chinurile astea, atunci să nu zici: „iartă-mă, Doamne“ şi multe alte nimicuri. Pentru tine, află, am pregătit alte suferinţe şi mai grele şi dacă tot cutezi, am să le fac şi mai rele. 
   
   — Şi mai rele să fie, Doamne, am să le rabd. Ce-o să fac? Mi-a venit rîndul însurătoarei. Toţi flăcăii, născuţi cu mine odată s-au însurat de atîţia ani, numai eu am rămas. Am ajuns de rîs în faţa lor. Îmi zic că „nu sunt om“ şi multe altele. Chiar sfinţii au început să-şi bată joc de mine. Zic că sunt vrăjit. 
   Şi tot rugînd Soarele pe Dumnezeu, purceseră îndărăt şi ieşiră din iad. Cînd au ieşit din iad Soarele cu Dumnezeu, se zice că a fost aşa de mare lumină, că cei ce au fost afară prin bătătură au căzut jos ca orbiţi. Lumea începuse a uita cum e lumina! 
   Veni şi ziua nunţii! Din toate colţurile pămîntului, împăraţii, mici şi mari, o porniră din crăiile lor, cu tot ce aveau mai bun în ţara lor. Pe caii cei mai vestiţi din hergheliile lor, aduceau saci mulţime, plini de nenumărate daruri pentru nuntă. Inele de aur, pietre nestemate, smaralde, rubinuri, toate erau cărate cu prisosinţă, zi şi noapte, la vestitul palat al Soarelui. Din zori pînă în seară nu mai conteneau curţile domneşti ce soseau rînd pe rînd. D-abia mai încăpeau oaspeţii în palatul de cristal al Soarelui. Începuse să-i găzduiască şi pe cîmp, sub corturi de verdeaţă. 
   Sosise împăraţi de unde nici cu gîndul nu gîndeai! Era o mîndreţe, Doamne, de ce vedeai! Fel de fel de straie, fel de fel de podoabe pe ei, străluceau de sus pînă jos de nestemate. D-apoi domniţele lor, apoi crăiesele lor, ce mai mîndreţe pe ele; nici nu le puteai vedea, fără a rămîne pe loc înmărmurit! 
   Toate îşi aveau părul răsfirat pe spate şi prins în nenumărate ace de aur cu nestemate în capul lor. Cele cu părul bălai, ca spicul grîului copt, Doamne, Doamne, zîne erau, nu altceva! Ce să vă mai spui ce-a fost! 
   Eu ştiu că ce-am văzut, să trăiesc încă de zece ori pe atît şi tot n-am să mai văd. 
   Erau voinici, îmbrăcaţi în haine de oţel de sus pînă jos, ce purtau la brîu sabie şi cuţit, ce aveau mînerele săpate în oase rare şi umplute din belşug cu aur şi pietre scumpe. Călcau mîndri prin poienile înverzite şi se uitau cu drag la domniţele ce culegeau flori cu mireasmă neîntrecută, de prin tufişurile grădinii Soarelui. Peste tot domnea veselia şi oaspeţii tot soseau; care mai de care mai mîndri, mai bogaţi. 
   Se începuse nunta, cînd iată că prin mulţime venea călare tătălogul de Moş-Nicola, ariciul. 
   — Faceţi-mi loc, striga el, faceţi-mi mai repede loc, să văd ce n-am mai văzut, să aud ce nu e de crezut, cum se iau fratele cu sora! 
   Toţi se întoarseră spre el şi începură să rîdă, unde îl vedeau aşa de durduliu. 
   — Rîdeţi de mine, dar nu ştiţi ce vă aşteaptă? Peste o vreme o să vă blestemaţi şi stea şi ursoaică şi tot. 
   
   Şi, descălecînd, scoase din o traistă de fier jăratec, îl răsfiră pe o tavă, pe care apoi o puse lîngă botul calului, ca să mănînce. 
   Calul se aplecă spre tavă şi cînd atinse cu botul cărbunii, se fripse, necheză o dată şi smucindu-se din mîna ariciului, o luă razna pe cîmp. 
   — Vedeţi ce mi-a făcut calul meu? De-aţi şti, n-aţi mai rîde şi aţi începe a plînge. 
   — De ce, de ce, Moş Nicola? întrebară mai mulţi prinţi deodată. 
   — De ce, de nu ce, iată ce e: văzurăţi, am dat calului să mănînce jăratec, şi el frigîndu-se, a luat-o razna pe cîmp neştiind sărmanul că peste cîtăva vreme în loc de grăunţe vor găsi numai jăratec pe pămînt! 
   — Ei şi ce e cu asta? Parcă n-ar face orişicare ca el? Cum se frige omul, de durere caută să nu mai puie mîna pe foc. 
   — Da, aşa e, toţi fugim de foc şi cînd colo, nu ştim ce ne aşteaptă! 
   — Of, spune odată ce ne aşteaptă, că pînă cînd să isprăveşti iacă se sfîrşi nunta; şi acum trebuie să trecem la ospăţ. Începe cheful şi dumneata tot nu ne povestişi ce ai de zis! 
   — Iacă, copiii mei, ce este; pînă acum aveam un Soare care ne lumina şi ne încălzea, şi cu toţii ştim că vara, de focul lui — nu ne puteam lipsi. Dar cînd el s-o însura şi o avea copii, n-o să mai fie şi alţi sori şi atunci ce are să fie pe pămînt? O să mai fie atunci buruiană, o să mai fie atunci pasăre pe cer şi orătănii în curte, şi jivini în pădure? N-are să mai fie nimic! Şi în loc de ele, de căldură, totul are să se prefacă în jăratec şi noi toţi, de văpaia lui fierbinte, o să pierim de sete şi de foame; pentru că apele secînd o dată cu izvoarele lor, o să se ducă şi buruienile şi dobitoacele de pe pămînt. Vedeţi, măi copii, ce ne aşteaptă? Şi cînd eu am dat calului jăratec, voi v-aţi mirat? Să nu vă miraţi, băieţi, v-am arătat ce are să fie! 
   
   — Aşa e, moşule, ai dreptate! 
   Însă ospăţul care începuse şi vinul ce se vedea turnîndu-se prin potire făcu să le piară din gînd vorbele moşului şi începură să mănînce şi să bea ca la nuntă. 
   Era o veselie şi un chef, ca la zile de astea! Beau şi mîncau şi împăraţii şi împărătesele, iar cînd era la pahare, mai lăsau fudulia la 
   o parte şi, chemînd pe paharnic, îşi umpleau din nou paharul zicînd: 
   — Mi s-a răsturnat pe masă. 
   De mult ce se răsturnaseră paharele, veselia ajunsese la marginea ei şi masa spărgîndu-se, începuse danţul, după cîntecul unor lăutari aduşi din locuri foarte depărtate. Mai-marele cîntăreţilor era o privighetoare vestită în nişte ţări îndepărtate, ce numai de dragostea lumii îşi părăsise cuibul şi venise să dezmierde pe nuntaşi cu cîntece ce nu mai fuseseră auzite. Toţi vorbeau şi şedeau ca la ei acasă, neştiind cum să-i înveselească pe miri, care de mult ce se iubeau, se uitau abia zîmbind, de pe scaunele în care se întronaseră, la oaspeţi. 
   Dumnezeu, de cu zori luase sub cîrma sa carul Soarelui, că de, o dată se însoară omul şi are şi el dreptul la o zi de hodină, şi-l ţinea aşa de sus de data asta, că pe pămînt era cum e mai bine, nici prea cald, nici prea frig; era, mă rog, ca o zi de primăvară, cînd vine rîndunica şi cocorii. Cică, fîrtate, se zice din bătrîni că ziua aia a fost cea mai lungă, pentru că Dumnezeu îşi puse în gînd să ţină carul cu foc al Soarelui tot mereu în acelaşi loc, pînă cînd s-o isprăvi cu nunta. 
   Auzind Dumnezeu vorbele lui Moş Nicola, deodată se gîndi el la cele spuse de arici, şi zise: 
   — De, de, vezi, tot mai deştept ariciul ca mine! Bine zice el, eu om bătrîn să mă iau după spusele unui înfumurat ca Soarele şi să-i dau voie să se însoare, fără să mă duc barem să întreb la hîgiul lui de arici, să văd ce zice şi el! Ce bine a vorbit el! Auzi, auzi, să fac eu om bătrîn ce zice el, un biet flăcăiandru? Chiar acum am să-i despart; că de nu, el cu copiii lui are să-mi dogorească şi pîrjolească tot pămîntul. 
   Şi deodată începu să mişte carul înspre apus, şi seara purcese a se lasă mai repede ca oricînd! Spun bătrînii, că-n ziua aceea s-a înserat mai repede ca oricînd! 
   Oaspeţii benchetuiseră întruna; şi într-un timp, chiar Luna cu Soarele danţuiseră. Se zice că a fost atunci atîta strălucire şi foc de dragoste în ochii lor, că mesenii rămaseră uimiţi de văpaia asta îngerească ce-i unea. Lăcrimai fără să vrei, de nevinovăţia acestei mirese, cum n-a mai fost alta pe lume şi de mîndreţea mirelui, cum nu s-a mai dovedit altul de atunci; aşa se zice din moşi, strămoşi. 
   Cu sosirea nopţii, împăraţii, împărătesele, prinţii, crăiesele, începuseră a pleca şi înainte de a se duce, veneau de-şi luau ziua bună de la miri, urîndu-le tot ce ştiau ei mai bun pe pămînt şi în cer. Se mai povesteşte că, la plecarea mirilor înspre palatul de cristal, a fost atîta dulceaţă în privirile lor, încît toţi duşmanii din lume s-au împăcat atunci şi au trăit multă vreme în dragoste şi bine! 
   Dumnezeu nu lăsase nici o clipă ca timpul să treacă şi trimise numaidecît telegari neîntrecuţi, ca să fure Soarele şi Lună, înainte de a intra în palatul de cristal. Îi trimisese cam demult şi nu se mai întorceau. Dumnezeu începuse a se îngrijora şi totodată a se mînia, cînd văzu cum telegarii aduceau, pe aripile lor de oţel, pe cei doi miri. Cît ai zice „Doamne ajută“, nici Dumnezeu nu se putu opri gîndului de a nu sta puţin uimit de frumuseţea şi blîndeţea de pe chipul lor; dar aducîndu-şi aminte spusele lui Moş Nicola, se sculă de pe tronul cerului şi cam răstit le zise celor doi de faţă: 
   — Voi vreţi să faceţi ceea ce nu s-a mai făcut şi auzit pînă azi? Am căutat cu blîndeţe să vă opresc de la păcat, şi tot n-aţi ascultat? Eu nu vroiesc ca cele orînduite de mine în tinereţile mele să iasă din zăgazul lor; şi, deci, eu prin puterea mea vă despart. Vă blestem ca de aici înainte, tu, Soare, să luminezi ziua, iar tu, Lună, să luminezi noaptea; şi întotdeauna să alergaţi din zori pînă-n seară, şi niciodată să nu vă ajungeţi. Însă fiindcă durerea ce cade pe capul vostru are să fie atît de mare, iată, vă dau dreptul ca de două ori pe zi să vă zăriţi, să vă priviţi o clipă, c-apoi să dispăreţi unul din faţa altuia. Aşa are să fie de-a pururea, după cum v-am blestemat eu. 
   Iar Dumnezeu, ce nu mai putea de dragul lor, pentru a nu fi văzut cum lăcrimează, s-a dat jos de pe tronul ceresc şi, deschizînd o portiţă, a intrat în grădinile raiului. 
   Toate astea le-a făcut Dumnezeu pentru binele oamenilor; şi noi cîte rele îi facem! Se spune, fîrtate, că atunci soarele s-a înroşit aşa de tare, cum se înroşeşte el de dragoste dimineaţa, cînd răsare pe sprînceana dealului, de caută să zărească printre picăturile de rouă pe tovarăşa lui Luna; iar Luna s-a îngălbenit aşa de mult, cum o vedem fugind noaptea printre norii zdrenţuiţi, cînd cerul e înnourat! 
   Ei n-au mai zis nimic, s-au mai uitat unul la altul pentru ultima oară şi, despărţindu-se cu lacrimile în ochi, au plecat în lume, să se caute în veci şi să nu se găsească niciodată. 
   
   SOARELE ŞI LUNA 
   Zice-se că a fost odată, demult, tare demult, cînd i-a venit şi Sfîntului Soare să se însoare, dar asta trebuia s-o facă cu învoirea bătrînilor, care aveau să hotărască — să se însoare Sfîntul Soare sau ba. 
   Ăi mai mari sfetnici şi domni ai cerului şi ai pămîntului erau toţi în casele Sfîntului Soare, adunaţi la sfat; dintre toţi ăştia numai şoricelul mai lipsea, ca să fie adunarea deplină. 
   Iute au şi trimis după el o albină, cerînd să-i spună şi lui despre această adunare. 
   Cînd sosi albina la fereastra şoricelului, bătu de trei ori cu aripa în fereastră; şoricelul întrebă din cenuşă cine e şi de ce vine. Albina-i răspunse că a venit să-l ducă în casele Sfîntului Soare la adunare. Şoricelul, care era năzdrăvan, ştia ce vorbeau cei adunaţi de acolo şi zise către albină: 
   — Blagoslovită să fii tu, muscă, şi tu să aduni de acum încolo dulceaţa florilor de pe pămînt; rău era de nu veneai şi bine ai făcut c-ai venit, că mari lucruri se petrec la răsărit. 
   După ce şoricelul a grăit acestea, albinuţa blagoslovită de şoricel zbîrăi pe fereastră şi iat-o în casele cele de aur ale Soarelui. 
   După albină plecă şi şoricelul pe jos, cu un băţ în mînă. Merge ce merge şi iaca cum mergea, într-o pădure un urs grozav îmi întîlnea, pe el iute s-azvîrlea şi din gură-i zicea: 
   — Măi ursule, ursuleţ, ţi-ai găsit tu călăreţ; iute acum mi te porneşte şi tocmai în bătătură la Soare mi te opreşte! 
   Şoricelul avea acum cal bun de călărit, îi mai trebuia un bici cu care să mi-l ardă cîteodată, căci de altminterlea, calul ista nu se prea trăgea la drum. Mergea ce mergea şi în drum îmi întîlnea o năpîrcă subţirea, repede în mînă o ia, începe a plesni cu ea. Ursul mi se speria, fuga mai iute o rupea. 
   Acum avea şoricelul şi bici şi cal. În nişte desagi ce-i luase pe umere, îndeasă cîţiva bolovani adunaţi de pe cale, merinde pentru căluşel. Mai merge ce mai merge, şi iacă-l şi pe el ajuns în ograda Soarelui. 
   Tocmai se încheiase sfatul, unde hotărîseră ca Sfîntul Soare să se-nsoare, zicînd că se însoară toţi oamenii şi toate fiinţele din lume, numai el să rămînă neînsurat? 
   Ieşind sfetnicii şi bătrînii din casă în ogradă şi văzînd că şoricelul a dat de mîncare calului său bolovani, pe cînd ai lor rodeau iarbă de aur amestecată cu de argint, cum nu e pe pămînt, îl întrebară de ce a făcut aşa. 
   Şoricelul, deşi nu era îmbrăcat în haine de aur strălucitoare ca Sfîntul Soare, totuşi răspunse fără sfială zicînd: 
   — D-apoi, măi proştilor şi nesocotiţilor ce-aţi fost, eu ştiu tot ce aţi făcut voi, măcar că n-am fost acolo. Aţi hotărît ca Soarele să se-n-soare, aşa e? Ei bine, nu v-aţi gîndit voi că dacă s-o însura, Soarele va face mai mulţi sori şi fiii lui, alţii şi tot aşa, încît în cîţiva ani se va umple lumea de nu-i mai încăpea de sori. D-apoi cînd vor încălzi atîţia sori pămîntul, îl vor face numai bolovan. Eu de aceea am adus merinde calului, bolovani. Apoi voi cu ce veţi trăi? . . Mergeţi iute şi desfaceţi ce aţi făcut! 
   Primind acest sfat înţelept de la şoricel, ei desfăcură ce făcură şi din nou hotărîră ca Sfîntul Soare în veci să nu se mai însoare. 
   Această hotărîre l-a întristat pînă în fundul inimii pe Sfîntul Soare. 
   Ce era să facă? . . Era hotărîrea învăţaţilor cerului şi ai pămîntului 
   şi el trebuia să se supună, de voie, de nevoie şi să rabde, şi în cele din urmă porni să-şi ia voia de la Domnul domnilor, stăpînul stăpînilor, de la înaltul şi atotputernicul Dumnezeu. 
   Aici Sfîntul Soare se puse în genunchi la tronul Dumnezeirii şi începu a se ruga aşa de duios şi aşa de cu foc, încît lacrimile care-i curgeau şiroaie umplură de milă pe milostivul şi înduratul Dumnezeu pînă într-acolo, că-i dete voie Soarelui să se însoare, însă numai atunci cînd îşi va găsi sieşi potrivnică. 
   Soarele, de bucurie nu mai putea sta pe loc, deci iute se şi găti de drum luîndu-şi o căruţă de foc, trasă de patru telegari ca nişte zmei. 
   Umblat-a Soarele nouă ţări şi nouă mări, în nouăzeci şi nouă de ani, nouăzeci şi nouă de luni, nouăzeci şi nouă de săptămîni şi nouă-zeci şi nouă de zile, dar degeaba, sieşi potrivnică n-a găsit. Din cîte fete a văzut pe unde a umblat, pe unde a trecut, nici una nu i s-a părut vrednică de-a şi-o lua de mireasă. 
   Sfîntul Soare avea două surori, pe Ileana Cosînzeana şi pe Luna, amîndouă cele mai frumoase fete din cîte văzuse Sfîntul Soare. Cît de frumos e Sfîntul Soare s-apoi surorile să nu-i semene? 
   Aşadară, Soarele se hotărăşte a merge în peţit la soră-sa cea dintîi. Aceasta ţesea o pînză urzită cu fire de argint şi bătătura de aur. Soarele intră la ea cu vorba: 
   — Ţese, soro, ţese şi îmi isprăveşte şi de nuntă te găteşte. Pe tine te-am ales mireasă mie, căci alta mai frumoasă decît tine n-am găsit! 
   — Dar cum, Sfinte Soare, răspunse Ileana Cosînzeana, cînd s-apomenit să ia frate pe soră şi soră pe frate; asta nu se poate! 
   Soarele s-a necăjit de aste vorbe neaşteptate şi blestemă pe soră-sa în felul acesta: 
   — Soro, sorioară! De azi înainte tu te vei face albastră cicoare; cînd voi răsări, tu vei înflori, cînd eu voi sfinţi, tu te vei veşteji. 
   
   Şi aşa s-a şi întîmplat. Nu vedem noi dimineaţa, cînd răsare soarele, că cicoarea înfloreşte, iar cînd el apune, ea se închide, se veştejeşte. 
   Văzînd Soarele că cu soră-sa cea dintîi nu s-a putut înţelege, se hotărăşte a merge la a doua soră, adică la Lună. Şi pe aceasta încă o găsi ţesînd tocmai astfel de pînză, cum ţesea cea dintîi soră. Soarele-i zise şi acesteia: 
   — Ţese, soro, ţese şi îmi isprăveşte şi de nuntă te găteşte; ţese şi îmi isprăveşte cămaşa de ginere şi să-mi coşi, soro, pe ea toate florile din lume, pe care eu le luminez. Fă-ţi şi ţie, sorioară, iişoară de mireasă, că, de astăzi înainte, tu vei fi a mea aleasă. 
   — Dar cum, frate dragă? întrebă Luna. Cînd s-a pomenit să ia frate pe soră şi soră pe frate? Asta nu se poate. 
   — Ba, soro, se poate, pînă la alte toate! Mai bună aleasă spre a-mi fi mireasă, nici că am aflat pe unde am umblat! 
   — De multe de toate, dar tot nu se poate! De astă dată Soarele plecă şi se duse acasă cam necăjit, dar cu gîndul că tot va izbuti. 
   
   A doua zi, vine iară şi necăjeşte pe soră-sa. Luna tot cu aceleaşi cuvinte, dar şi de astă dată se întoarce acasă ca şi mai întîi, fără ispravă. 
   A treia zi, merge iară; Luna necăjită foc pe frate-său că nu-i dă pace, se gîndeşte să i-o facă. Acum a treia oară, cînd Soarele veni iară, Luna-i zise: 
   — Fiindcă altfel, frate, văz că nu se poate, eu mă învoiesc; haidem, dar, să ne cununăm. Soarele, care venea totdeauna gata de nuntă, şi porneşte, nu mai întîrzie nici oleacă, împreună cu iubita sa aleasă. 
   La celălalt cap al punţii raiului, era chilia veche şi dărîmată, de sute de ani, a unui călugăr bătrîn, care locuia într-însa, de nu se ţine minte. Pe acest călugăr, pesemne, moartea îl ştersese din răbojul ei. Acest pustnic, de sfînt ce era, pe pămînt nu umbla, ci cu trei coţi în sus de la pămînt. 
   La el merg să se cunune Soarele şi Luna. 
   Cînd era să treacă puntea, Luna zise: 
   — Mergi, frate-nainte! Da Soarele: 
   — Eu, soro, rămîn în urmă. 
   Dupe ce se ciorovăiră ei încîtva, apucă Luna înainte. Merseră ce merseră pe puntea cea îngustă a raiului, pînă ce ajunseră aproape de chilia călugărului. Cînd mai erau vreo doi, trei paşi de făcut, Luna se aruncă în apă zicînd: 
   — Vino, frate, după mine şi cînd noi ne-om întîlni, atunci să ştii că ne vom cununa. 
   D-atunci tot mereu umblă Soarele după Lună, ca s-o ajungă. El umblă după ea ziua, ca s-o vază, iar Luna fuge de Soare noaptea, ca să nu fie văzută de Soare. Uneori ea se schimbă la faţă, ca să n-o cunoască Soarele, adică o dată se face seceră, altă dată ca o jumătate de taler şi altă dată ca un taler întreg. 
   CAIN ŞI AVEL 
   Zice-se că Adam a avut doi feciori: Cain şi Avel. 
   Cain sta pe lîngă casă; Avel umbla pe deal cu oile. 
   Cel de acasă toată ziulica trebăluia: ba fă ceea, ba iasta; drege, tocmeşte, mă rog, ca la casa omului, cînd se mai găteşte treaba? 
   Cel cu oile umbla numai după ele, da nici nu se trudea, nici nu-şi bătea capul cu atîta amar de trebi; umbla hoinar toată ziulica, dîrdîind din gură şi căscînd a lene. 
   Cain a însemnat în inimă lucrul ista ş-a prins ură pe Avel; cela numai se desfătează şi el duce greul casei. 
   Şi i-a venit în gînd să-l omoare pe Avel; dar nu ştia cum să-i facă capătul, că lumea era proastă pe-atunci, nu prefăcută ca acum. 
   Cum mergea Cain într-un rînd cu mîncare la frate-su, numai ce vede înăruindu-se dintr-un deal o stîncă şi, cum a venit de-a tăvalul în vale, a ucis vreo cîteva capre, şi Cain cum a văzut întîmplarea asta, i-a răsărit în minte, cum să-l omoare pe frate-său, Avel. 
   Atunci i-a dus mîncarea frăţîne-su; cela a mîncat şi Cain s-a întors acasă. 
   Într-altă zi, cînd s-a mai dus cu mîncare la Avel, l-a găsit dormind sub o coastă de deal. Cain în loc să-l trezească la mîncare, s-a suit pe deal, a năruit cîteva stînci; una a nimerit drept în capul lui Avel şi el a rămas mort pe loc! . . . 
   Cain se duce acasă şi spune tătîne-su că l-a găsit pe Avel ucis de-o piatră. 
   Lui Adam nu i-a dat prin cap că l-a ucis Cain; el a socotit că nişte capre au năruit o piatră şi, cum dormea, nu s-a putut păzi şi i-a făcut capătul. 
   Adam şi cu nevastă-sa s-au dus să-l vadă. Măsa, ca femeie, cînd l-a văzut, a început a plînge, că nu ştia să-l bocească cum fac acum muierile. Tat-su sta şi se uita la dînsul; nu ştia cum să-l îngroape şi cum se face mormîntul. 
   Cum şedeau aşa, iaca vede-o vrabie cu-n gîndac în ciocuşor, l-a pus jos pe pămînt, acoperindu-l cu ţărînă ori cu nisip, cu ce-a fi găsit, şi pe urmă a zburat în treaba ei. 
   Adam a văzut minunăţia asta, a chemat pe Eva şi i-a arătat ce-a făcur păsăruica. 
   — Aşa să facem şi noi cu Avel, decît l-om lăsa să-l mănînce nişte cîini, ori nişte cioare, ca pe-un hoit. Numai aşa i-a venit în cap lui Adam ca să facă groapa şi să-l înmormînteze. 
   Dar Dumnezeu, care-i mare şi le vede pe toate, nu l-a cruţat pe Cain, care a făcut cel dintîi omor. L-a luat şi l-a pus în lună, întocmai aşa cum a ucis pe frate-su Avel, ca să vadă oricine, cît a fi lumea şi pămîntul, pe ucigaşul cel di-ntîi! . . 
   De-aceea se vede-n lună un chip de om stînd în picioare şi unul lungit, jos la pămînt. 
   PETELE DIN LUNĂ 
   Au fost doi fraţi. Cel mare a omorît pe cel mai mic şi l-a luat în spinare. În mînă ţine o căldăruşă în care pică de la cel mort din nas, în fiecare an, cîte o picătură de sînge. 
   Cînd va umple căldăruşa de sînge, se va aprinde şi va arde pămîntul. 
   ÎN LUNĂ SUNT DOI FRAŢI CU O MIOARĂ 
   Se crede că în lună se află doi fraţi mocani şi-o mioară, a căror povestire este următoarea: 
   Acei doi mocani, ca fraţi, s-au înţeles împreună o samă de vreme, dar chiar mult de tot nu, căci cel mai mare, prinzînd necaz pe frăţiorul mai mic, îşi puse în gînd să-l omoare, căci acesta, fiind mai harnic şi mai cumpănitor, îşi făcuse mai multe şi mai frumoase turme de oi. 
   O mioară află de gîndul fratelui său şi-i spuse stăpînului cele ce ştia, dar spusa ei păru fratelui mic peste putinţă, căci sărmanul fecior nu-şi putea da crezare, cum pe lumea asta se poate ca un frate să ridice cuţitul asupra unui alt frate? ! 
   Dar păcatul s-a făptuit; fratele cel mai mic cu mioara lui au fost ucişi. Dumnezeu, ca să arate lumii icoana de spaimă, le-a pus chipurile în lună, ca lumea să vadă, mai ales pe acea vreme, cînd duhurile rele au mai multă stăpînire asupra oamenilor, noaptea, ca văzîndu-le, să se întoarne la calea cea dreaptă. 
   CIOBANUL DIN LUNĂ 
   A fost odată, în vremurile de demult, un boier bogat. Le mersese vestea bogăţiilor sale peste nouă ţări şi mări, căci parcă adunase pe moşiile sale toate avuţiile pămîntului. Avea un palat cu ziduri numai şi numai de aur şi cu trepte de nestemate, de făceau noaptea zi, cale de trei poşti. Dărămite alte bogăţii? Avea fînaţe întinse şi moşii de nu le cuprindea gîndul omului şi pe ele păşteau turme nenumărate. Şi era bun la suflet boierul, bun ca pîinea albă, căci miluia pe tot săracul, sătura pe tot flămîndul şi pe tot lipsitul îl făcea cu casă şi masă. 
   La acest boier cică veni într-o zi un romînaş, ca să-i ceară vreun loc de slujit. Boierul, cum l-a văzut, i-a plăcut de el şi l-a dăruit cu prisosinţă; căci era chipeş flăcăul şi-l avea pe vino-ncoace. I-a dat un petec de pămînt pe un deal şi o turmă de mioare, ca să aibă cu ce-şi îndulci traiul. 
   Flăcăul i-a mulţumit şi-a luat turma şi doi cîini şi plecă spre moşioara sa. Aci îşi clădi o colibă, ca să aibă unde să se adăpostească de vînt şi de ploi, închise un ocol de pămînt cu gard, pentru noptatul mioarelor. 
   Peste zi el era tot trist şi nu vorbea cu nimeni şi numai seara îşi vărsa focul inimii, doinind din fluieraşul său de os. Cînd începea să cînte, mioarele toate s-adunau şi ascultau duse, cu ochii holbaţi la ciobănaş. Cică aşa duios zicea el din cobuzul său, încît şi vînturile îşi opreau mersul şi rîuleţul din apropiere îşi ţinea apele-n loc, ca să asculte. 
   Dar cîntul lui atît era de ademenitor, încît chiar şi oile din vecini se adunau la stîna lui şi nu mai voiau să plece acasă. De aceea începură ceilalţi ciobani să se cam uite chiorîş la el şi să-l duşmănească, ba unii dintre ei îl ameninţară că-l pîrăsc la boier, dacă le mai ademeneşte oile. Bietul cioban vedea că-i vinovat, dar nu se putea ţine ca să nu doinească, căci fluierul era singura-i mîngîiere. 
   Atunci ciobanii din vecini, pizmaşi cum erau pe romîn, merseră la boier şi dădură jalbă că le fură oile. 
   Boierul se amărî în suflet, cînd auzi că ciobanul îi răsplăteşte astfel fapta miloasă şi îl chemă la palat. 
   Cînd sosi romînul, boierul încruntă sprîncenele şi îi grăi astfel: 
   — Ei bine, omule, nu ţi-e păcat de Dumnezeu să te lăcomeşti la averea altora, cînd ai oile tale şi pămînt pe care pot să pască iarbă bună? 
   Ciobanul căzu atunci la picioarele lui şi plîngînd îi zise; 
   — Aşa e Măria ta, am greşit, dar nu cu voie, căci nu eu fur oile, ci ele vin la mine! E un blăstăm pe capul meu, de care nu mă pot dezlega. 
   
   Auzind boierul aste cuvinte, i se făcu milă şi, cu toată supărarea sa, îi zise în dreptatea lui nemărginită: 
   — Eu văd bine că aicea e ceva la mijloc, povesteşte-mi tot din fir
   în păr. Atunci ciobanul, zvîntîndu-şi lacrimile, zise: 
   — Cînd am venit în ţara asta, n-am venit de flori de măr. Căci era şi în ţărişoara noastră pămînt destul de mănos şi cu tinereţile mele aş fi putut să-mi cîştig şi acolo pîinişoara de azi pe mîine. Dar nu m-au mai răbdat locurile acelea nici o clipă şi atunci am fugit de-parte, departe de ele, pînă la curtea Măriei tale! Aşa mi-a fost scris, ca să cunosc eu necazul cel mai mare din lume şi de aceea trebuie să sufăr şi azi. Ascultă-mă, Măria ta, căci vorbele mele nu sunt numai nişte vorbe goale, ci sunt povestea amarului. Am avut şi eu odată parte ca să cunosc fericirea pe pămînt, îndrăgostindu-mă de-o fată cum n-a mai fost pe lume. Un an de zile am trăit amîndoi zile de miere, cînd deodată, ni s-a întunecat norocul. În orbirea noastră uitaserăm să slăvim pe Dumnezeu, de la care ne-a venit tot binele şi atunci el mîniindu-se pe noi, a trimis din senin o boală pe iubita mea, care în trei zile a stins-o. Cînd era pe patul de moarte, ea-mi zise: „Ţine, Stane, fluierul acesta ca să te mîngîi în chinul tău şi roagă-te la Dumnezeu să ne ierte păcatele“. Şi atunci a murit, lăsîndu-mi numai ist fluieraş măiestru. Atunci am simţit că mă usuc din picioarele pe zi ce merge, căci fiecare locşor îmi aducea aminte de ea. Şi am plecat de pe pămîntul unde mama mă născuse şi am ajuns aci, unde singura mea mîngîiere e acest cobuz, din care cîntă glasul ei. Şi acum, Măria ta, iată-mă pîrît că ademenesc oile vecinilor, care vin cîrduri, cîrduri, cînd doinesc cu el. Dacă mă crezi vinovat, goneşte-mă, lipseşte-mă de orice ajutor, lasă-mi însă acest fluier. 
   Boierul simţi că îl podidesc lacrimile şi muiat zise: 
   — Lasă, Stane, că oi face eu dreptate. 
   Şi porunci ca să îngrădească moşia ciobanului cu zid înalt, pentru ca să nu mai poată intra oile vecinilor pe moşia lui. Apoi, chemînd pe ciobanii ceilalţi, îi dojeni cu vorbe aspre pentru clevetirile lor. 
   Aceştia, mîniaţi, se hotărîră ca să pună capăt vieţii romînului pentru care suferiseră ocară şi să-i ia fluierul măiestru. 
   Pe la miezul nopţii, cînd ciobanul încetase să cînte şi aţipise binişor, se strecurară vreo cîţiva dintre vecinii pizmăreţi pe moşia lui, voind să-i răpuie viaţa. 
   Cînd, însă, era p-aci, p-aci să-l lovească, un cîine începu să latre şi ciobanul se trezi din somn. În mînia şi amărăciunea sa, smulse un par de la colibă şi învîrtundu-l deasupra capului, era să-i facă una cu pămîntul pe nevrednicii tîlhari. Dar aducîndu-şi aminte de Dumnezeu, el le lăsă viaţa şi scîrbit de locul acela, îşi luă parul pe umere şi porni la drum. 
   Trei zile şi trei nopţi a umblat răzleţ prin codri, cînd pe la amurgul zilei a patra, căzu istovit de osteneală. Atunci se puse pe un plîns amar şi îl rugă pe Dumnezeu să se îndure de el şi să-l ia de pe acest pămînt urgisit. 
   Domnului i se făcu milă, văzîndu-l pocăit în suflet şi îl ridică prin văzduh, luîndu-se după cînt. 
   Cînd, însă, ajunse la lună şi puse mîna ca să se suie în ea, fluierul îi scăpă din mînă şi căzu în mare. Oile rămaseră atîrnate în aer şi tot cearcă de atunci şi pînă în ziua de azi să ajungă în lună, care le dă mereu tîrcoale, însă în zadar, căci nu se pot înălţa aşa sus şi atunci încep să plîngă amar şi oamenii zic atunci că plouă. 
   Şi de vă veţi uita bine în lună, veţi zări un om uscîndu-şi obielele de un par ce îl ţine pe umere. 
   Pizmaşii vecini, însă, n-au avut stare şi se luară cu bîte şi topoare după cioban ca să-l omoare, însă luna n-au putut-o ajunge niciodată. Dar bunul Dumnezeu i-a bătut pentru neastîmpărata lor ură şi i-a blestemat din neam în neam, ca, de cîte ori va luci luna plină pe cer, ei să se ia ca nişte smintiţi după ea cu topoare şi cu bîte în mîini şi alergînd peste dealuri şi văi, să fie lunatici. 
   SFÎNTUL PETRE ŞI ORBUL 
   A fost unde a fost şi a fost cînd a fost un orb şi un olog şi s-au prins fraţi de cruce ş-a zis orbul: 
   — Sui, frate, -n ciuş, eu te-oi purta şi tu mă-i îndrepta pe unde să merg. Ce om cîştiga, om împărţi frăţeşte. 
   S-au pornit la cerşit. Au cerut ei, au cerut. . . Ce au căpătat, au mîncat, au băut, s-au îmbrăcat; ba au mai adunat şi un sac plin de mălai. 
   — Hai să împărţim mălaiul, ologule! Măsoară tu şi pune o baniţă mie, una ţie, una mie, una ţie. . . Mai stăm şi noi pe acasă, cît om avea mămăligă. 
   Ologul a început să măsoare; punea pentru el baniţa plină; cînd venea rîndul orbului, punea baniţa goală. Aşa bietul orb cînd întreba: 
   — Îi plină, bre, baniţa? 
   — Plină, bre orbule, plină! Şi cum şedeau ei pe malul gîrlei, ologul a dat brînci orbului în
   
   
   apă. . . S-a aşezat apoi la capul podului ş-a început a se milogi: 
   — Faceţi-vă milă şi pomană cu un biet olog. 
   Aşa, Dumnezeu şi cu Sfîntul Petre tocmai stau la taifas după masă; cum a văzut nelegiuirea ologului, Sfîntul Petre ia paharul cu vin şi zvîrrr. . . după olog, dar s-a izbit de toartele cerului şi s-a făcut cioburi. 
   Dumnezeu atunci a zîmbit şi a spus: 
   — Hei, Petre! Tu crezi că ai lovit ologul şi cînd colo tu mi-ai spart paharul şi ai pătat cerul. Dar fiindcă ai vrut să dai în capul vinovatului, binecuvîntate fie ţîndările şi vinul. 
   Suflă apoi asupra cerului şi făcu cioburile stele, iar vinul nori. Dimineaţa, cînd pămîntul se acoperi de rouă, Dumnezeu zise: 
   — Acu, Petre, ia-ţi toiagul, du-te pe pămînt de spune orbului să se spele în trei dimineţi cu rouă pe ochi şi iar va căpăta vederea. 
   
   A pornit Sfîntul Petre pe pămînt, a ajuns în satul unde trăia orbul; că vezi, Dumnezeu îi purtase de grijă şi-l scoaseră din apă nişte oameni milostivi. 
   Aşa Sfîntul, ca să-i cerce sufletul, a întrebat: 
   — Ascultă, omule, sunt un biet drumeţ, lasă-mă să mîn la noapte în casa ta. 
   — Bucuros, moşule! Dar la mine ca la omul nevoiaş; n-avem nici
   de unele şi numai bunul Dumnezeu ştie cum o ducem. A aşternut femeia ţoale afară pe prispă, că era în luna lui Florar, iar cînd s-a revărsat de ziuă, a chemat Sfîntul Petre pe orb, l-a învăţat să facă aşa cum zisese Dumnezeu şi a plecat. 
   S-a spălat orbul pe ochi cu rouă, în trei dimineţi, şi a dobîndit vederea. Atunci a priceput că acel pe care îl găzduise fusese un sfînt. 
   STELELE, ANUL, DUMNEZEU 
   Acuma iată cum s-au făcut stelele! Cîţi oameni se năşteau, Dumnezeu le punea la fiecare cîte o stea în cer şi de aceea stelele din ce în ce se tot înmulţesc. 
   Dumnezeu, la începutul anului, e tînăr şi la sfîrşit e bătrîn. De aceea se cheamă Anul Nou, pentru că atunci Dumnezeu întinereşte, se face un tînăr aşa de frumos! Tot astfel Sfîntul Pavel, învăţătorul oamenilor; şi acesta la începutul anului e tînăr şi pînă la sfîrşit e bătrîn. 
   ZĂMISLIREA STELELOR 
   La facerea lumii, cerul era foarte aproape de pămînt; însă omul, cum e nesinchisit din fire, nu şi-a dat seamă de această bunătate dumnezeiască, că nu era puţin lucru pentru om să aibă pe Dumnezeu în preajma lui, ca să-i poată cere sfatul ca unui bun părinte, oricînd avea vreo nevoie. Nesinchiseala a ajuns aşa de departe, că într-o zi o femeie a aruncat spre cer o cîrpă murdărită a unui copil, cîrpă cu care era cît pe-aici să mînjească cerul. Şi atunci Dumnezeu s-a mîniat foc şi a depărtat cerul atît de mult, că nu degeaba zicem noi: „de-parte ca cerul de pămînt“. 
   Depărtîndu-se cerul, căzînd această nouă pacoste pe capul bietului om, şi tot din cauza femeii, că de aia-i femeia „poale lungi şi minte scurtă“, omul, pentru că nu putea pune mult preţ pe sfatul femeii, mai ales că „femeia nu prea-i pricepută decît poate doar la rele“ şi gîndindu-se că i-ar fi fost foarte de folos poveţele lui Dumnezeu, de care simţea multă lipsă, a plecat să se ducă la Dumnezeu, urcîndu-se pînă la el, sus în cer. 
   Ştiind că o să-i fie drumul lung, că de la pămînt pînă la cer e mult, mult de tot, şi că va avea zăbavă nu glumă pînă s-o întoarce acasă, plecînd, omul şi-a luat cu dînsul carul mare cu patru boi, carul mic, candela din perete, crucea de pe biserică, fîntîna din răscruci, barda, sfredelul, spiţelnicul, secera, coasa, plugul şi rariţa, dulăul de la tîrlă, căţelul din curte, cloşca cu pui, scroafa cu purcei, ciobanul de la oi, văcarul de la vaci, vizitiul de la cai, porcarul de la porci şi hora din sat, căci avea să se arate înaintea lui Dumnezeu ca bun creştin ce era şi a căutat să-şi ia şi cele trebuincioase la drum, să aibă de toate; şi nici să nu fie singur pe drum, să mai aibă omul cu cine schimba o vorbă pe atîta amar de cale şi să aibă şi cine să-i fie în ajutor la vreo nevoie. Apoi luă şi grîu şi porumb de semănat, ca intrînd în cîmpiile întinse ale cerului, să are şi să semene, cînd o fi să i se isprăvească merindele şi să aştepte pînă s-or coace roadele, ca sece-rînd grîul şi culegînd porumbul, să-şi facă merinde, să aibă cu ce-şi urma calea mai departe. 
   Aşa şi făcu omul şi a mers şi a tot mers astfel mult timp, pînă către mijlocul drumului sub cer. Aci, însă, îi ieşi înainte Ucigă-l Crucea. 
   — Unde te duci? 
   — Nu-i treaba ta
   — Pe cine cauţi? 
   — Cată-ţi de drum şi cară-te mai iute. 
   — Eşti un arţăgos. 
   — Ba tu eşti un viclean şi un rău. Şi cu „tu eşti“, “ba tu eşti“, se luară zdravăn la ceartă. 
   Diavolul scoase atunci din traista lui balaurul şi şarpele năprasnic, 
   
   
   ursul, scorpia blestemată, calul furios, căpăţîna de om şi pe toate le azvîrli împrejurul omului, ca să-l înspăimînte. 
   Omul, însă, nu se înspăimîntă şi fără să-şi piardă cumpătul, că doar romînul nu se sperie cu una cu două, se încăieră la luptă vitejeşte cu dracul; atît de vitejeşte, că dintr-un fleac de trînteală se făcu sub cer o vijelie mare, că şi azi durează acolo sus şi va dura în veci acea vijelie pe care noi o numim vîntul turbat, pentru că orice zburătoare ajunge pînă la acest vînt, turbează pe loc şi cade jos moartă; şi orice lighioană mănîncă din ea, turbează şi ea. 
   În toiul luptei omului cu dracul, căţelul, deşi mic, dar vînjos nevoie mare şi rău de mama focului, se repezi la cal ca să-l muşte; şi calul încolţit de căţel, cînd mai văzu şi pe dulăul de la tîrlă că vine în urma căţelului, îi trecu furiile pe loc şi o croi la fugă. 
   Ciobanul de la oi zdrobi capul balaurului cu cobiliţa. 
   Văcarul puse pe goană pe şarpe, cu ajutorul horii, şi zvîrcolelile fugii şarpelui se văd şi azi pe cer; iar vizitiul zdrobi căpăţîna cu barda. 
   Scorpia, care-şi întindea ghearele spre om, vrînd să vie în ajutorul dracului, cînd văzu că omul răpune pe drac, înfuriindu-se, îi ţîşni sînge din ochi; şi de blestemată şi rea ce e, înţepeni cu ghearele întinse, plesnind fierea în ea de atîta necaz. 
   Numai boii de la carul mare nu s-au purtat bine, căci s-au speriat de urs şi au cîrnit proţapul, boul de la hăis, cîrnind spre cea. Dar şi ursul îngheţă de frică, cînd îl văzu pe om cum stîlcise pe dracul şi doar dracul era lîngă urs; şi vedea bine ursul că şi lui are să-i vină rîndul, acuşi-acuşi, de aia nici nu mai crîcni ursul. 
   Toate acestea se văd şi azi pe cer. În mijlocul acestor chipuri, omul biruitor se vede falnic şi măreţ; iar dracul s-a stîlcit, zgribulindu-se atît de mult, că abia se mai zăreşte. Şi, şi acolo sus, omul tot regele firii e, cum l-a hărăzit Dumnezeu să fie pe pămînt, căci chiar şi dracul îi ştie de frică, şi-l ţine de stăpîn. 
   În sfîrşit, drumul pe care a mers omul îl cunoaştem bine; căci se vede bine în nopţile senine şi fără lună. El se numeşte „Calea-Laptelui“, pentru că a fost albit cu laptele vărsat din găleţile ciobanului; ciobanul, cînd a avut nevoie de cobiliţa lui ca să lovească pe balaur, din pripă a răsturnat găleţile, trăgînd cobiliţa repede şi laptele s-a vărsat pe drum şi a curs şi a tot curs, împăştiindu-se pe tot drumul. 
   LUCEAFĂRUL-DE-SEARĂ
   ŞI LUCEAFĂRUL-DE-DIMINEAŢĂ
   
   Cică a fost un om şi o femeie, care aveau un fecior. Şi de drag ce le era, îl pierdeau din ochi. Dar iată că într-o zi băiatul auzi pe un-deva că există un izvor, şi cine bea din apa lui nu mai ştie de bătrîneţe şi trăieşte cît lumea şi pămîntul. Şi simţi că osînda lui e să ajungă la acest izvor. Părinţii, cu durere în suflet şi lacrimi în ochi, îl rugau să se lase de gîndul plecării şi să stea acasă, căci atîta bucurie au în viaţa lor — pe dînsul. Dar, în zădar. Băiatul îşi luă merinde şi porni la drum. A mers cît o fi mers şi a dat de o pădure mare de stejari. A intrat în ea, şi iată că întîlneşte un lup, care se muncea să taie copacii cu coada. Lupul l-a întrebat: 
   — Încotro mergi, voinice? 
   — Caut izvorul cu apă dătătoare de viaţă veşnică, zise băiatul. Iar lupul îi răspunse: 
   — Rămîi la mine şi-i trăi pîn-oi mîntui eu de tăiat pădurea asta. 
   
   Dar băiatul a mers mai departe. A mers el cale lungă să-i ajungă şi a întîlnit două fete, care se jucau într-o grădină de copaci tineri şi flori din cele mai frumoase şi fermecătoare. Nu e vorbă că şi fetele erau drăgălaşe ca doi fluturaşi. Văzîndu-l pe băiat, fetele îndată l-au întrebat: cine e şi încotro merge. 
   — Merg într-acolo unde oi putea să trăiesc cît lumea şi pămîntul, le răspunse el. 
   — Rămîi, voinicule, cu noi, şi vei trăi cît noi. Noi nu murim pînă n-or creşte copacii aceştia mari, pînă nu s-or usca şi or putrezi şi pînă cînd s-or scălda păsările în pulberea lor. 
   
   Băiatul nu s-a oprit din drumul său nici de data aceasta. A mers mai departe şi a ajuns la palatul unei zîne frumoase ca soarele. 
   — Unde mergi, voinice? îi făcu ea întrebare. 
   — Caut izvorul cu apa vieţii veşnice. 
   
   — Ei, de acu poţi socoti că ai ajuns la el, căci eu îi ştiu locul şi am să ţi-l arăt îndată de mi-i făgădui, că n-ai să ieşi niciodată din sfaturile mele. 
   Voinicul făgădui şi zîna îl conduse la izvorul fermecat. Şi a băut el din apa lui. Deodată simţi că-i înfloreşte în piept o veşnică primăvară. Totul i se umpluse de o viaţă fără sfîrşit. Iar cînd îl pătrunse fiorul primei dragoste, roşi ca macul în faţa zînei. Cum îi căzuse drag şi el ei, hotărîră să se căsătorească. Fericirea lor nu avea margini şi nici nu observau cum trec ani după ani. Zîna îl ruga tot timpul să nu îndrăznească niciodată să se apropie de „Lacul dorului“. 
   Dar trebui să se întîmple, în timpul unei vînători, să-i cadă pasărea împuşcată drept în mijlocul acelei ape. Uitînd de făgăduinţa dată, alergă la lac şi privea pe suprafaţa lui, să observe pasărea. Dar ce-i văzură ochii? Pe faţa apei au apărut chipurile mamei şi al tatei lui, care îl chemau la ei cu lacrimi în ochi. Din acea clipă a început a-l chinui cumplit dorul de casă. Şi nu l-a putut opri din hotărîrea sa de a pleca să-şi vadă părinţii nimic, nici chiar vorbele zînei, care i-a spus că în zadar va face acest drum, fiindcă de cînd se află el aici au trecut sute de ani şi nu mai e nici pomeneală de părinţii lui. 
   Si-a luat un cal, un ţîncuşor, o armă şi a pornit. În drum se străduia să recunoască grădina cu cele două fete, pădurea lupului, dar degeaba, căci nu rămăsese nici urmă din ele. A potrivit el cam pe unde a fost satul în care s-a născut, dar şi aici erau numai risipituri. Într-o rîpă zări o căsişoară. Acolo trăia un moşneag de trei sute de ani. S-a dus la el şi-l întreabă de nu ţine minte pe părinţii lui. Moşul a răspuns: 
   — Îmi pare că am auzit de la răsstrăbuneii mei, că au trăit cîndva pe aici aşa oameni. . . Ce-i mai rămînea băiatului de făcut, decît să se întoarcă înapoi de unde a venit? Dar cînd a întors capul, se împiedică de un marcoteţ. De după după dinsul — hop Moartea: 
   — Ehei, dragul mătuşii, de cînd te caut eu şi tocmai acu te-am găsit! 
   Voinicul, însă, a dat în cal şi o luă la fugă. Moartea după dînsul, c-o falcă-n cer şi cu una în pămînt. Cînd era mai-mai să-i ajungă, voinicul aruncă arma şi zise către urmăritoare: 
   — Rugineşte-o! 
   Moartea a ruginit arma şi — după dînsul. Cînd era iară să pună mîna pe el, lepădă ţîncul şi zise: 
   — Creşte-l! 
   Aceea îl crescu şi iară după dînsul! Cînd era să-l ajungă, voinicul sări de pe cal şi deschise uşa la palatul zînei. Zîna îl întîmpină şi dovedi să-l apuce de-o mînă, iar moartea îl apucă de un picior. 
   Moartea: — Îi al meu! 
   Zîna: — Ba îi al meu! 
   Şi tot aşa, pînă se mai potoliră un pic şi zîna zise: 
   
   — Stai, femeie! Am să-l fac un măr de aur şi am să-l arunc în sus. Cine din noi l-a prinde al aceleia va fi. 
   Dar să vezi minune! Mărul aruncat nu s-a mai întors pe pămînt. A ajuns pînă la cer şi s-a prefăcut într-o stea. Oamenii îi spun şi azi Luceafărul-de-Seară. Atunci se preface şi zîna în alt măr de aur şi porneşte să-l caute. Dar s-a prefăcut şi ea în stea — Luceafărul-de-Dimineaţă, să-l ajungă pe cel de seară. Iar Moartea stă şi aşteaptă să-i cadă mărul. 
   Asta-i istoria luceferilor. Aşa am auzit şi eu de la alţii, aşa v-o spun. Că-i drept, că nu-i drept, gîndiţi-vă şi dumneavoastră! 
   CALEA-ROBILOR 
   Odată au plecat din Moldova o mulţime de oameni, ca să se ducă în ţara turcească să se plîngă de cîte răutăţi suferă Moldova. 
   Cum au ajuns acolo, la scaunul împărăţiei, cine să le mai asculte lor jalba? I-au pus turcii numaidecît la închisoare şi închişi au rămas multă vreme. După ce le-au dat drumul, au rămas acei moldoveni robi. 
   Într-un rînd zice unul din cei robiţi: 
   — Măi fraţilor, ce ziceţi dacă ne-am lua noi încetul cu încetul, hai-hai şi să plecăm în Moldova! 
   — Ce vorbeşti tu degeaba, măi frate, dar unde ţi-i Moldova? O fisute de poşte, măi, pînă acolo. O ştii tu? Cunoşti tu drumul, ca să mergi pînă acolo fără ca să întrebi pe cineva? Cînd te-a auzi cineva că întrebi de ţara noastră, îndată pici la bănuială şi altă lecuire nu mai ai: moartea îţi ştie de ştire! 
   
   Da celălalt, mai bun de cap, le-a zis: 
   — Hai, măi, vom pleca cînd vor fi turcii la rugăciune, că atunci ei nu ies, să le torni plumb topit pe gît, şi om merge numai noaptea, iar ziua ne-om ascunde prin pustietăţi! 
   Şi aşa au făcut. Au plecat. Ziua stăteau tăinuiţi, iar noaptea se luau după Drumul-Robilor şi zoreau înainte. Aşa s-a întîmplat, şi după un an încheiat au ajuns în Moldova. 
   CARUL-MARE SE ÎNVÎRTEŞTE ÎNAPOI 
   Un oarecare Pepelea, ar fi pus rămăşag cu Dumnezeu, că va împinge Carul spre Calea-Laptelui, însă Dumnezeu, cu cît Pepelea împingea de Car, cu atît ducea Calea-Laptelui mai departe. 
   Pe-alocuri, cele trei stele ale proţapului Carului-Mare sunt închipuite a fi trei perechi de boi, pe care-i mînă căruţaşul la deal. 
   Acest căruţaş s-a fost întîlnit cu Dumnezeu, care i-a urat: 
   — La deal, la deal, cu ajutorul lui Dumnezeu! Iar căruţaşul i-a răspuns răstit: 
   
   — De acum, ori va vrea Dumnezeu, ori nu va vrea, eu tot am ajuns în vîrful dealului. 
   Atunci Dumnezeu, ca să-l smerească, a făcut ca boii din frunte să dea înapoi, aşa că înainte n-au mai voit să tragă; o roată s-a smintit din loc şi, toată greutatea Carului lăsîndu-se pe acea roată, de atunci Carul-Mare se învîrteşte tot îndărăt. 
   DUMNEZEU FACE PLUGUL 
   Cică se jeluieşte Pămîntul către Dumnezeu: 
   — Doamne, omul mă zgîrie, mă taie de nu mai pot! 
   — Rabdă, răspunse Dumnezeu, că acuma se îngraşă omul de pe
   
   tine; dar pe urmă te vei îngrăşa tu de pe el. Se tînguiau lui Dumnezeu cei dintîi plugari, că n-au spor cu sapa. 
   — Rugaţi-vă! Închinaţi-vă cu Doamne ajută, ca să aveţi spor. 
   Au făcut oamenii aşa şi le-a dat Dumnezeu plugul, care pînă atuncea nu era cunoscut. Şi-au arat. După arat, au întrebat ei şi au mulţumit: 
   — Unde să-l punem, Doamne? 
   Dumnezeu l-a pus la loc pe cer, unde vedem seara constelaţia Rariţele-Plugul (Orionul); şi acolo stă şi azi cel dintîi plug arătat oamenilor. 
   La începutul lumii a zis Dumnezeu către Pămînt: 
   — Tu, negrule Pămînt, să hrăneşti cu ierburile mirositoare şi cu pomii cei roditori ce vor răsări din tine şi se vor hrăni din glia ta, pe toate vietăţile, dobitoacele şi pe toţi oamenii lumii. 
   Auzind Pămîntul această poruncă dumnezeiască, s-a cutremurat de frică, după care cutremur s-a schimbat neteda-i faţă în munţi şi văi şi a zis: 
   — Doamne, mă prind să hrănesc, să cresc şi să adăpostesc toate ierburile, pomii, vietăţile şi dobitoacele lumii, dară nu mă prind să hrănesc şi sumedenia de om, ce va fi cu vremea pe pămînt. Nu mă prind să hrănesc pe om, fiindcă el, rînduit de tine stăpîn peste toate de pe pămînt, nu va voi să mă lucreze şi să mă grijească şi aşa să-şi agonisească cele de trebuinţă gurii şi pîntecelui, ci va aştepta ca toate să i le dau de-a gata, aşa cum s-ar zice „mură în gură“. De aceea, atotputernice Doamne, nu mă prind să-l hrănesc pe om; fă bine şi îndatoreşte cu aceasta pre luminosul soare, pre blînda lună, pre strălucitoarele stele sau pre întinsele şi nemărginitele mări. 
   Auzind Dumnezeu aceste cuvinte pline de griji, rostite de înspăimîntatul Pămînt, a cunoscut că el vorbeşte bine. De aceea a zis către dînsul: 
   — Nu te teme, măcar că l-am pus pe om domn peste toată lumea, el totuşi va fi dator să lucreze. Şi numai dacă te va lucra, vei fi dator să-l hrăneşti. Dacă te-ai prins să hrăneşti şi să creşti toate făpturile lumii, apoi să ştii că am hotărît ca omul să-şi tragă hrana sa cea de căpetenie din acele făpturi, iară ce-i va fi de lipsă, să-i dai tu. 
   
   Auzind Pămîntul această orînduire preaînţeleaptă, se molcomi. 
   SFREDELUL ÎNFIPT 
   În vremea de demult, un om căuta comoara lui Iov în cer şi găsind-o, a înfipt sfredelul, care se vede şi astăzi în apropierea Drumului-Robilor. Pe urmă s-a întors acasă, de a luat carul cu boi, spre a merge să-şi ia comoara găsită. Şi pe unde mergea el cu acel car, fiind drumul cotit, se vede proţapul cîrmuit în partea dreaptă. Spun că dacă acel om va ajunge să-şi încarce comoara, atunci lumea se va schimba. Dumnezeu va seca toate apele de pe faţa pămîntului şi va fi ploaie într-o parte a lumii numai cu bani de argint, iar oamenii, crezînd că plouă cu apă, vor alerga acolo ca să-şi potolească setea. Şi găsind bani în loc de apă, au să se încarce cu bani şi au să plece înapoi. Apoi pe drum, în calea lor au să găsească pe Sfîntul Petrea cu un coş de prescuri şi un pahar cu apă, ţinîndu-l în mînă. Din coş şi din pahar va da la fiecare om care nu va fi fost prea lacom la luat bani, şi la cei care au fost prea lacomi, nu le va da nimică; şi acei ce vor mînca şi bea din mîna Sfîntului Petrea nu vor mai înseta şi flămînzi niciodată, iar cei ce nu vor mînca şi bea vor fi însetaţi şi flămînzi totdeauna. 
   PORUNCA LUI DUMNEZEU 
   Întîi şi-ntîi, cînd nu era pămînt făcut, era numai stei de apă şi nu se vedea pămînt de nicăieri, doar numai apă şi apă şi-ncolo nimic. 
   Dumnezeu a chemat pe broască şi i-a poruncit să se ducă în fundul mărilor, să vază, nu cumva o fi niscaiva pămînt pe-acolo şi să vie să-i spună. Broasca n-a avut încotro şi s-a dat de-a scufundişul în adîncurile mărilor şi tocmai după multă vreme s-a întors îndărăt, aducînd o ţîră de pămînt în gură, spunînd lui Dumnezeu că este mult pămînt în fundul apelor. 
   Dumnezeu a poruncit atuncea apelor să se tragă în lături, ca să lase să iasă pămîntul deasupra. Apele au ascultat de porunca lui Dumnezeu şi s-au tras în lături, şi pămîntul stă deasupra pînă în ziua de azi şi tot aşa o să stea pîn-la vremea de-apoi. De-atunci Dumnezeu a blagoslovit pe broască şi ăl de omoară broaştele, face un păcat mare şi la moartea lui va fi plin de bube pe tot trupul, taman cum este broasca. 
   Urzirea pămîntului a fost într-o marţi, şi d-aia e păcat şi nu e bine să croieşti cămaşă, şubă, nădragi, izmene, să începi case noi, olate şi tot felul de lucruri, că superi pe Dumnezeu. 
   TOIAGUL LUI DUMNEZEU 
   Dumnezeu, umblînd cu Necuratul pe ape, a înfipt toiagul şi s-a făcut pămînt. Apoi a trimis pe diavol să-i aducă o ocă de pămînt, de probă. El a mers şi a ridicat un munte. 
   — Vezi că nu eşti slugă credincioasă, i-a zis Dumnezeu. Mai mergi 
   o dată. 
   Diavolul a mers şi a ridicat alţi munţi. Dumnezeu iar l-a mustrat şi l-a mai trimis şi a treia oară, tot după o ocă de pămînt şi el atunci a ridicat toţi munţii. 
   ŞTIMA APEI 
   Înainte de facerea lumii, zice că nu era pămînt ca acuma, ci nu-mai o apă mare, cît vedeai cu ochii, care plutea pe întinderea cea nemărginită a hăului, întocmai după cum plutesc în timpul de faţă norii în aer. Şi pe deasupra apei aceleia, înotau încolo şi încoace Dumnezeu şi dracul, unicele fiinţe vieţuitoare pe atuncea. 
   De un timp, însă, urîndu-i-se lui Dumnezeu de atîta horhăit şi înotat şi voind ca să se mai odihnească puţin, s-a hotărît să facă ceva, doară să se poată odihni. Şi cum s-a hotărît, a şi scos puţină tină de sub unghii, a făcut dintr-însa o turtiţă, s-a suit pe turtiţa aceea şi aşa a început el apoi a pluti mai departe pe suprafaţa apelor. 
   Necuratul, văzînd ceea ce-a făcut Dumnezeu, s-a suit şi s-a întins şi el cît era de lung, pe turtiţă, însă, fără să ceară încuviinţare de la cel ce-a făcut-o. Iar mai pe urmă, cînd a văzut că Dumnezeu, care era foarte obosit, voieşte să aţipească şi să doarmă puţin, a început a-l trage şi a-l împinge încolo şi încoace, cu gîndul ca să-l răstoarne în apă şi să-l înece, şi apoi să rămînă el stăpîn în lume. Dar în zadar i-a fost toată munca, căci cu cît îl trăgea şi-l împingea el mai tare, cu atîta turtiţa de sub dînşii se lăţea şi se făcea mai mare, pînă ce, în sfîrşit, s-a făcut dintr-însa pămîntul pe care ne aflăm noi astăzi. 
   Dumnezeu, care abia aţipise, văzîndu-l de ce s-a apucat şi ştiind prea bine cu ce fel de gînduri se bate, l-a lăsat dintru început să vadă ce va face. Mai pe urmă însă, văzînd că se prea întrece cu şaga, a sărit ca fript drept în picioare, l-a înşfăcat de toarta capului şi apoi, fără să mai stea mult pe gînduri, l-a aruncat în adîncurile apei, blestemîndu-l şi zicîndu-i că-n veci în apă să petreacă şi pe cine îl va întîlni în apa aceea, în care se va afla el şi se va lăsa ademenit de dînsul, pe acela să-l înece. 
   Şi de atunci petrece dracul în apă. 
   DRACUL ADUCE CÎTEVA FIRE DE NISIP 
   Cică dintru început nu era pămînt, soare, lună şi stele, nici lumină ca acuma, ci oriîncotro te-ai fi întors şi te-ai fi uitat, era numai 
   o apă tulbure, care plutea ca un nor încolo şi-ncoace. Iar pe valurile acestei ape, nemărginit de mare şi adîncă, umblau Dumnezeu şi dracul, unicele fiinţe de pe timpul acela. 
   Şi dracul îi zicea lui Dumnezeu totdeauna, de cîte ori vorbea către dînsul, „Fărtate“, iar Dumnezeu îi zicea „Nefîrtate“. Astfel, Dumnezeu şi cu dracul se plimbară încolo şi-ncoace pe valurile apei aceleia şapte ani de-a rîndul. După al şaptelea an, fiind Dumnezeu foarte ostenit, pentru că nu se culcase, nici nu dormise defel în răstimpul acesta, zise către dracul: — Ştii ce, măi Nefărtate? 
   — Ce este, Fărtate? 
   — Repezi-te degrabă în adîncimea apei şi adă o mînă de lut, ca să ne facem pe întinderea acestor valuri nemărginite un pătişor, ca să avem unde ne odihni, căci eu unul nu mă mai pot mişca acuma de ostenit ce sunt! 
   — Iacă m-am repezit! răspunse Ducă-se-pe Pustii şi cum rosti cuvintele acestea huştiuluc! s-a şi cufundat în apă. Dar hoinărind el încolo şi-ncoace prin adîncimea apei şi neaflînd nici o ţîră de lut, s-a întors înapoi şi a spus lui Dumnezeu, că în adîncul apei nu se află lut, ci numai nisip. 
   — Adă-mi nisip! zise Dumnezeu. Dracul s-a cufundat acuma a doua oară şi, luînd din adîncul apei
   
   o mînă de nisip, s-a întors iarăşi cît ai bate din palme îndărăt, dar pînă ce a ajuns deasupra apei, i-au rămas numai vreo cîteva fire de nisip sub unghii, toate celelalte i s-au strecurat printre degete. Trei din firele ce i-au rămas i le-a dat lui Dumnezeu, iară celelalte le-a păstrat pentru dînsul. 
   Dumnezeu, luînd cele trei fire şi frămîntîndu-le în mînă, a făcut dintr-însele o turtiţă. Apoi, punînd turtiţa aceea pe apă, s-au culcat Dumnezeu şi Necuratul pe dînsa, ca să se odihnească. 
   Ce face însă Necuratul? Voind a rămîne singur domnitor şi stăpînitor peste toată lumea, cum s-a culcat a şi început a horăi, făcîndu-se că doarme dus. Dar el nu dormea, ci aştepta cu nerăbdare să adoarmă Dumnezeu, ca apoi să-l răstoarne de pe turtiţă, să-l arunce în apă şi să-l înece. 
   Dumnezeu, ştiind prea bine cu ce gînduri se poartă dracul, se făcea de asemenea că doarme dus; dar el nu dormea. 
   Dracul, cînd cugeta acum că Dumnezeu doarme dus, l-a apucat de un picior şi a început a-l trage în dreapta şi în stînga de pe turtiţă, voind numaidecît să-l arunce în apă şi să-l înece. Însă cu cît îl trăgea el mai tare, cu atît şi turtiţa de nisip se întindea mai mult şi se făcea mai mare şi în care parte îl trăgea, într-aceea se lăţea mai tare. Şi tot aşa muncindu-se Necuratul, de-i curgeau sudori de pe nespălata-i faţă, se făcu din turtiţa aceea pămîntul pe care locuim noi astăzi. 
   Dracul s-a minunat foarte mult de această întîmplare neaşteptată, dar nu zise nimic. Şi Dumnezeu a tăcut, făcîndu-se şi el că nu ştie nimic despre toate cele ce s-au întîmplat peste noapte. Şi aşa se porniră mai departe la plimbare prin lume. 
   Mai umblînd ei încolo şi încoace, cît vor mai fi umblat şi văzînd de la un timp Dumnezeu că nu e bine ca pămîntul să fie fără ţipenie de om, s-a plecat jos, a luat o mînă de ţărînă şi frămîntînd-o ca aluatul, a făcut dintr-însa pe omul cel dintîi. Iară după ce l-a făcut şi l-a înviat, zise către dracul să facă şi el un om şi să-l învie ca dînsul. 
   Dracul nu se lăsă mult rugat, ci luînd o bucată de lut în mînă, făcu şi el un om tocmai ca şi Dumnezeu. A luat apoi un bucium şi a început a sufla cu acesta în omul cel făcut de dînsul, ca să-l învie. Dar în zădar i-a fost toată munca, căci nu l-a putut învia, deşi omul făcut de dînsul s-a fost umflat ca o butie. 
   De atunci a rămas apoi în om un fir de inimă cît un fir de mac în şapte despicat, şi firul sau sîmburele acela e răutatea omului. De aici vine apoi că omul suduie aşa de spurcat şi urît, căci dacă n-ar fi sîmburele cel rău într-însul, omul ar fi curat ca mirul. 
   Tot de-aici vine că oamenii se tem de morţi, pentru că dracul, cum moare un om, îndată se apropie de trupul lui, spunînd că trupul omului e al său, fiindcă se ţine de pămînt şi pămîntul e al său, deoarece el a fost acela, care l-a scos din fundul apei. 
   Mai departe, trupul omului se poate cunoaşte şi de pe aceea că e al său, fiindcă fiecărui om, pînă şi în ziua de azi, i-a rămas negru sub unghii, precum i-a rămas şi lui nisip cînd l-a scos din apă. Căci dacă trupul omului n-ar fi proprietatea sa, atunci omul ar fi curat sub unghii şi nu negru. 
   Din pricina dracului, deci, care pretinde că trupul omului e al său şi nu al lui Dumnezeu, îndatinează romînii de a tăia unghiile celor morţi şi tot din această pricină îi priveghesc ei toată noaptea, nelăsîndu-i să stea singuri în casă, temîndu-se ca nu cumva să vie dracul, mîne-ar acolo unde a înserat, şi să pună mîna pe dînşii. 
   PEŞTII PĂMÎNTULUI 
   Cînd a făcut Dumnezeu peştii care se află prin apele curgătoare precum şi prin unele dintre cele stătătoare, cum îs bunăoară iazurile, lacurile şi mările, atunci a făcut el şi patru peşti fără seamăn de lungi, de groşi şi de puternici. 
   Pre cei dintîi i-a făcut Dumnezeu spre folosul omenimii. Pre cei patru din urmă, însă, i-a făcut anume ca să ţie pămîntul în spate, ca nu cumva acesta, îngreuindu-se cu timpul, să se prăbuşească şi să se cufunde în apa pe care pluteşte. 
   Şi cum a făcut el pre aceşti patru peşti uriaşi, îndată i-a şi pus să steie în formă de cruce dedesuptul pămîntului, adică unul spre răsărit, al doilea spre apus, al treilea spre amiază, iară al patrulea, şi cel de pe urmă, spre miezul nopţii. 
   Şi după ce l-a aşezat pre fiecare la locul său, departe unul de altul, anume ca să le vină mai uşor de ţinut pămîntul, le-a poruncit Dumnezeu să şadă molcom şi să nu se mişte defel din loc, căci îndată cum s-or mişca, s-or şi prăpădi. 
   Unul dintre aceşti patru peşti uriaşi, şi anume cel ce a fost pus să steie spre răsărit, se numeşte „Începător“, pentru că el începe toate celea ce au să le facă ceilalţi părtaşi ai săi. Al doilea, adică cel ce a fost pus să steie spre apus se numeşte „Ascultător“, pentru că el primeşte sfaturile „Începătorului“. Al treilea, adică cel ce a fost pus să steie spre amiază, se numeşte „Arătător“, pentru că el conduce soarele şi-i arată calea încotro are să meargă. Iar al patrulea, şi cel din urmă, se numeşte „Somnoros“, pentru că toată ziua doarme dus, iară noaptea, trezindu-se, conduce luna şi stelele. 
   Întîmplîndu-se însă ca „Somnorosul“ să se trezească ziua, atunci mînă luna ca să bată soarele pentru că a întîrziat, crezînd în buimăceala lui că nu e ziuă, ci noapte, pentru că el rar cînd se trezeşte ziua, ci numai după ce înserează. Şi atunci se naşte întunericime de soare. 
   Trupul acestor peşti uriaşi e aşa de lung şi de gros, că, uitîndu-te la ei, de-abia le-ai zări spinarea, care e împănată cu ghimpi groşi şi vîrtoşi. Ochii lor lucesc ca lumina şi pătrund cu vederea tot pămîntul. Gura lor e aşa de mare, că ai putea băga milioane de oameni deodată într-însa şi tot nu s-ar putea umple. Aripile lor îs aşa de late, că ai putea să acoperi ţări întregi cu dînsele. Iar coada lor e aşa de lungă şi atît de puternică, că dacă te-ai afla în apropierea ei cînd o mişcă, pe loc te-ar şi face turtă, că nimic nu s-ar alege din tine. 
   „Arătătorul“, pe lîngă ghimpii de pe spinare, mai are unul pe cap, ca de vreo şase prăjini de lung, care-l poartă de la răsărit spre apus şi cu care arată soarelui calea încotro are să pornească şi să meargă. 
   Cu toate însă că peştii aceştia au un trup şi o gură aşa de mare, totuşi ei nu mănîncă şi nici nu beau mai nimică, ci trăiesc aşa, mai mult fără mîncare şi fără băutură, iar dacă din cînd în cînd flămînzesc sau însetează, atunci îşi potolesc foamea cu lut şi-şi astîmpără setea cu apă de ploaie, care se strecoară prin pămînt. 
   Cînd îs din cale afară de flămînzi şi însetaţi, atunci se-ntorc cu boturile spre pămînt şi nu numai că prind a roade într-însul, ci sug şi toată apa din el şi atunci e în anul acela mare secetă, iară în anul ce urmează, foamete. 
   Doi dintre aceşti peşti şi anume „Începătorul“ şi „Somnorosul“, suflă din cîte-o nare numai pară şi foc, astfel că dacă ar îndrăzni cineva să se apropie în partea aceea în care suflă ei cu această nare, pe loc ar arde. 
   De aceea şi e în părţile acelea, în care suflă ei cu narea aceasta, o căldură nemaipomenit de mare şi nesuferită. Iară pe cealaltă nare suflă numai gheaţă. De-aceea toate celea ce se află în părţile acelea, în care suflă ei cu această nare, fie apă, fie ce va fi, pe loc se şi face sloi de gheaţă. 
   Însă, aceşti doi peşti nu rămîn necontenit aşa cum au fost de la început, ci din an în an se schimbă la chip, căci narea pe care suflă ei foc se topeşte, iar cealaltă nare pe care suflă gheaţă se tot măreşte, fiindcă creşte sloi de gheaţă împrejurul ei. 
   Ţinînd peştii aceştia pămîntul necontenit în spate, foarte lesne poate orişicine să priceapă şi să înţeleagă, că de la o vreme trebuie să-i doară şi pe dînşii spatele, măcar că-s aşa de mari şi de puternici. 
   De aceea, cînd îi doare mai tare spatele, se mişcă şi ei puţin, anume ca să vie greutatea pămîntului de pe o parte pe cealaltă a spatelui. La mişcarea aceasta, însă, se naşte totdeauna cutremur de pămînt. Şi cu cît mişcarea lor e mai mare, cu atîta şi cutremurul e mai simţitor. 
   Tot aşa se cutremură pămîntul şi atunci cînd unul sau altul din aceşti peşti mişcă vreun ghimpe, sau cînd se ating din nebăgare de seamă cu coada de vreunul din stîlpii pămîntului. Şi după cum se poartă peştele, adică după cît de tare se mişcă el sau se atinge de stîlpii pămîntului, aşa de tare se cutremură şi se clatină pămîntul. 
   Dar nu tot pămîntul se cutremură deodată, ci numai pe unele locuri, pe altele, însă, nu. Şi aceasta din cauză, că nicicînd nu se mişcă toţi peştii deodată. 
   Dacă s-ar întîmpla să se mişte sau să se întoarcă tuspatru peştii deodată, atunci de bună seamă că şi pămîntul nu numai că s-ar cutremura, ci s-ar şi prăbuşi în apă şi toată lumea s-ar îneca şi s-ar nimici. 
   Aceasta, însă, nu se întîmplă nicicînd. 
   Cînd se mişcă numai un peşte, atunci e altceva, atunci se face cutremur numai pe-o parte de pămînt şi anume numai pe aceea unde se află el şi chiar şi atunci numai în acel loc în care i s-au mişcat ghimpii, aripile sau coada. 
   Dar nici lumea aceasta nu poate să aibă nicicînd sfîrşit, ci după cum fiecare vietate şi lucru are un sfîrşit, aşa trebiue să aibă şi ea odată un capăt. 
   Iar capătul lumii va fi atuncea, cînd vor pieri toţi peştii care ţin pămîntul în spate. 
   Cînd va pieri al doilea peşte, atunci va fi un semn că sfîrşitul lumii nu mai e departe, ci aproape. 
   Iar cînd vor pieri ceilalţi doi din urmă, atunci va pieri şi lumea, căci nemaiavînd cine să ţie pămîntul în spate, şi-ncărcat fiind de păcatele oamenilor, va trebui numaidecît să se prăbuşească şi să se cufunde în apă. 
   Se zice că unul dintre aceşti patru peşti, chiar să şi fi pierit, şi anume pe timpul potopului, fiind turtit de pămînt, care era foarte apăsat de mulţimea apei ce plouase în decursul celor patruzeci de nopţi. 
   Alţii, însă, cred şi spun că unul dintre aceşti peşti să fi pierit, nu se ştie acuma cînd, din cauza că s-a mişcat prea tare şi Dumnezeu l-a pedepsit pentru aceasta cu moartea, fiindcă nu l-a ascultat să steie molcom, după cum i-a spus de la început. 
   Cînd şi-a dat peştele acesta sufletul, atunci s-a lăsat toată greutatea pămîntului pe spatele celorlalţi, care au mai rămas în viaţă şi atunci a fost un nemaispus de mare cutremur de pămînt. 
   Şi fiindcă acuma greutatea pămîntului era prea mare pentru cei trei ce-au mai rămas în viaţă, de-aceea unuia dintre dînşii, şi anume celui de cătră apus, adică „Ascultătorului“ i s-a rupt jumătate de trup şi sîngele îi curgea atît de tare din rană, că şi acesta era cît pe ce să piară. Dumnezeu, însă, s-a îndurat de dînsul şi i-a vindecat rana, iară din sîngele lui, care mai că era să înece lumea, a făcut o mare, pesemne, Marea Roşie. Iară din ghimpii şi din oasele ce i s-au frînt şi n-a apucat să le pună la loc, a făcut mai multe şiruri de munţi, împănaţi cu tot felul de stînci şi copaci. 
   Şi de atunci a rămas lumea aşa după cum o vedem noi în ziua de astăzi. 
   Se zice mai departe că fiecare dintre aceşti peşti înseamnă păcatele oamenilor în firea lor şi cînd va fi firea lor aşa de mare şi plină de păcate, că nu vor putea-o mai mult purta, ci le va plesni, atunci vor trebui şi ei să piară şi atunci va fi sfîrşitul lumii. Căci atunci va fi un cutremur aşa de mare, cum n-a mai fost niciodată mai-nainte de aceasta, şi atunci pămîntul numaidecît are să se prăbuşească şi o să se cufunde în apă. Iar dacă se va prăbuşi pămîntul, atunci fireşte că şi lumea se va nimici. 
   LEGENDĂ 
   Dumnezeu a făcut pămîntul din început nu rotund ca un măr, cum spun învăţătorii, ci drept, întocmai ca un şes foarte întins, fără dealuri şi fără văi. Dedesubtul lui e numai apă şi el pluteşte pe apă ca o scîndură pe un lac, dar că el fiind mai greu ca apa, lesne s-ar cufunda, dacă n-ar sta pe doi peşti foarte mari care-l ţin veşnic în spinare. Munţii, dealurile şi văile s-au făcut în urmă şi iată cum: într-o vreme, peştii, care ţin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare. Atunci pămîntul clătindu-se şi cutremurîndu-se cumplit, pe unele locuri a crăpat, formînd văile, iar prin alte locuri valurile apelor l-a ridicat în sus, formîndu-se munţii şi dealurile. Tot atunci se spune că s-ar fi deschis în pămînt şi izvoarele, care hrănesc cu apă rîurile ce curg prin văi. 
   Dovada cea mai bună ce o are poporul că pămîntul stă pe apă, e că, cu cît se sapă mai jos în pămînt, cu atîta se dă de mai multă apă. 
   Pricina cutremurului de pămînt nu e alta decît mişcarea peştilor, ce ţin pămîntul în spinare. 
   Pămîntul are margini de jur împrejur, şi de la marginea lui încolo e numai apă. Tot pe apa de la marginea pămîntului stă bolta cerului. 
   LEGENDA PĂMÎNTULUI ŞI A MUNCII 
   Atotputernicul Dumnezeu, după ce a făcut cerul cel fără de capăt şi pămîntul cel înconjurat de ape şi toate cîte sunt într-însele, a făcut în urmă pe om şi a hotărît ca el să fie stăpîn peste toate făpturile şi vietăţile pămîntului, apelor şi văzduhului. De aceea a chemat Dumnezeu pe toate făpturile sale înaintea sa şi le-a spus tuturora ce îndatoriri le impune de împlinit. 
   Aşa a rînduit Dumnezeu ca cerul să fie pentru respirarea oamenilor şi a vietăţilor, şi loc de petrecere pentru zburătoare, şi ca plantele să tragă din el, prin frunze, hrană trebuincioasă. 
   Soarelui i-a dat Dumnezeu poruncă, prin razele sale de foc, să încălzească aerul, pămîntul şi apele şi să-şi reverse lumina sa asupra tuturor făpturilor dumnezeieşti, aflătoare sub bolta cerului. 
   Pe luna cea schimbătoare şi pe stelele cele fără de număr le-a însărcinat Dumnezeu ca ele să fie luminătoarele nopţilor, ca vietăţile sălbatice şi fricoase, ieşind din ascunsele lor vizuini, să-şi poată afla hrana în vremea nopţilor. 
   Mărilor cele fără de fund şi lin stătătoare şi apelor celor curgătoare le-a zis Dumnezeu ca în ele să se adăpostească fel de fel de peşti şi vietăţi, ca ele să stingă setea oamenilor şi a vietăţilor şi, pe urmă, ca prisosul apelor lor să se ridice în formă de abur în aer şi apoi la vreme de trebuinţă să cadă pe pămînt în formă de ploaie şi omăt. 
   În urmă veni şi pămîntul la rînd, ca să ieie şi el spre ştiinţă îndătorirea lui şi Dumnezeu i-a zis: 
   — Tu, negrule pămînt, să hrăneşti cu ierburile mirositoare şi cu pomii cei roditori ce vor răsări din tine şi se vor hrăni din glia ta, toate vietăţile, dobitoacele şi pe toţi oamenii lumii! 
   Auzind pămîntul această poruncă dumnezeiască, s-a cutremurat de frică, după care cutremur s-a schimbat neteda-i faţă în munţi şi văi şi a zis: 
   — Doamne, mă prind să hrănesc, să cresc şi să adăpostesc toate ierburile, pomii, vietăţile şi dobitoacele lumii, dar nu mă prind să hrănesc sumedenie de om ce va fi cu vremea pe pămînt. Nu mă prind să hrănesc pe om, fiindcă el, rînduit de tine stăpîn peste toate de pe pămînt, nu va voi să mă lucreze şi să mă grijească şi aşa să-şi agonisească cele de trebuinţă gurii şi pîntecelui, ci va aştepta ca toate să i le dau de-a gata, aşa cum s-ar zice, mură în gură. De aceea, atotputernice Doamne, nu mă prind să-l hrănesc pe om; fă bine şi îndătoreşte cu aceasta pe luminosul soare, pe blînda lună, pe strălucitoarele stele sau pe întinsele şi nemărginitele mări. 
   
   CURCUBEUL — BRÎUL ILENEI COSÎNZEANA 
   Se spune că era cîndva o fată foarte frumoasă, Ileana Cosînzeana. Era fiică de împărat. Ea avea un brîu frumos de toate culorile, cu care se încingea toată vremea. Şi era foarte fudulă. Îi părea că dacă are brîul acela e cea mai aleasă de pe pămînt şi deaceea nu voia să vorbească cu nimeni. Dar avea ea un drăguţ fecior de împărat. Şi odată a plecat cu dînsul la pădure. Băiatul a pus mîna pe brîul fetei. Ea s-a supărat şi l-a lăsat pe iarbă. Soarele de sus a văzut aceasta şi s-a gîndit: „Cît rău face brîul acesta! “Şi cînd fata a adormit pe iarbă cu băiatul, soarele i-a ridicat brîul. S-a trezit fata şi a văzut, că nu i-i brîul şi a început să plîngă tare-tare, parcă ploua din ochii ei frumoşi. A început să plouă şi din cer. Iar după ploaie, cînd a încetat să plîngă fata, soarele i-a arătat brîul şi i-a spus: „Iată brîul! Nu-l mai poţi purta, de cînd a pus pe el mîna feciorul de împărat“. 
   Şi acum în popor se spune şi curcubeu, şi brîul Ilenei Cosînzeana. 
   PEŞTII CARE SUSŢIN PĂMÎNTUL 
   Pămîntul îl ţin în spate patru peşti uriaşi, care sunt pe fundul mării. Cînd li-e greu pămîntul, atunci schimbă pe cealaltă parte şi bat din coadă. Apa, lovită de coada peştilor, împroaşcă în toate părţile şi pică la noi ca rouă. 
   LEGENDA VÎNTULUI 
   După ce Dumnezeu făcu pămîntul şi-l împodobi cu ape, munţi, păduri şi şesuri, făcu animalele, apoi creă pe om şi se gîndea ce mai are de făcut, ca opera lui să fie desăvîrşită. 
   Se coborî într-o zi pe pămînt, cu nelipsitul Sfîntul Petru, şi începu să cutreiere pămîntul în lung şi-n lat. 
   Toate erau frumoase, toate erau măreţe, dat atît Dumnezeu, cît şi Sfîntul Petru băgară de seamă că le lipseşte ceva. 
   Apele şedeau încremenite, suprafaţa lor era netedă, parcă era de marmoră; copacii din pădurile cele neumblate şedeau cu frunzele împietrite ca cioplite din piatră; florile cele minunate erau nemişcate, cu tulpinile drepte, privind parcă spre cer. Şi în toată natura era ceva mort, care puse pe Sfinţi pe gînduri. 
   Atunci Dumnezeu creă vîntul! 
   Şi cum era primăvară, ceva lin şi mîngîios se porni, mişcînd florile în stînga şi în dreapta, care vrăjite se plecau gingaşe unele spre altele; suprafaţa apelor se încreţi uşor în mii de valuri mititele, care lovindu-se de mal scoteau acel murmur, acel plescăit uşor şi plăcut; tot vîntul, strecurîndu-se printre frunzele nemişcate ale copacilor măreţi, produse acel freamăt, acel susur tainic, care-ţi face impresia că doineşte; aduse de departe, pe aripile lui, ecoul cîntecelor de păsărele minunate, frînturi de cîntece vesele sau de dor. 
   Şi aşa trecu primăvara şi vîntul fu un copilaş cuminte şi duios, care adia uşor. 
   Şi veni vara. Vîntul mai crescu. Acum îi plăcea să se ia la întrecere cu razele fierbinţi de soare. Cînd soarele dogorea pe pămînt, vîntul pornea răcoros şi, la adierea lui, totul parcă prindea puţină viaţă! 
   Dar şi vara trecu. Şi o dată cu vara, trecură şi anii copilăriei vîntului. Acum simţea mai mult. 
   Şi cînd văzu toamna cu mîna-i nimicitoare, care unde se întindea, usca şi scutura, vîntul se mînie tare şi începu să sufle mai cu putere. 
   Nu putea suferi, privind frunzele galbene, florile ofilite, lacurile, care din cauza lipsei de soare nu mai aveau acea lucire argintie, ci erau cenuşii, verzui; cînd văzu ploile căzînd necurmat, nimicind ultimele podoabe ale verii, vîntul începu a şuiera tainic. 
   Se strecura trist printre copacii desfrunziţi, pe suprafaţa apelor, în valuri mari şi repezi, împrăştia pretutindeni frunzele şi florile veştejite, se purta ca un copil, pe care prima durere îl doboară. 
   Dar şi toamna trecu şi după toamnă veni iarna. O! Iarna-l îngrozi pe vînt! 
   Vîntul, care în copilărie fusese un copil atît de blînd, acum, în a patra epocă a anului, deveni de nerecunoscut. 
   Într-o dimineaţă, sculîndu-se, văzu totul acoperit de neaua albă şi rece. 
   Se uită în dreapta, se uită în stînga, dar nu recunoscu nimic, din ce pînă mai ieri fusese primăvară, vară şi toamnă. Aşa că vîntul se crezu că este într-un loc străin şi începu să se vaiete, să geamă, să alerge nebun prin păduri, cîmpii, oraşe, îndoind totul în cale, spulberînd zăpada, şuierînd printre hornuri, zgîlţîind uşile şi ferestrele, strigînd cu glas tînguitor florile frumoase, frunzele verzi, păsărelele voioase, apele argintii, seninul cerului albastru, razele calde de soare, şi toate celelalte podoabe ale timpului frumos. 
   Şi umbla vîntul aşa, pînă ce într-o zi dete de o fată minunată, cu rochia de ghiocei, cu părul din raze de soare, cu ochi albaştri ca cerul de mai. 
   Vîntul o cunoscu că este primăvara. Şi luînd-o cu el, se întoarseră-mpreună în locurile părăsite. Şi de bucurie, vîntul deveni iar blînd, mîngîietor. 
   LEGENDA CRIVĂŢULUI 
   Crivăţul ieşi odată la plimbare; dar era nebunatec, Doamne fereşte! Pe unde trecea, făcea o mulţime de neorînduieli. 
   Întîi intră într-o grădiniţă şi cum intră, se apucă să scuture trandafirii cei frumoşi, să ofilească florile, să frîngă crinii cu dulce miros. Rostogoli pe jos merele, prunele şi rupse în dreapta şi în stînga crengile pomilor încărcaţi cu frunze şi cu fructe. 
   La cîmp făcu şi mai multe rele. Ici culcă la pămînt grîul şi-i zdrobi spicele, de-şi risipi toate boabele, colo doborî clăile de fîn şi le luă vîrtej pe sus. Dar ce e şi mai groaznic, dezrădăcină în pădure cîţiva copaci bătrîni şi-i răsturnă cu rădăcinile în sus. Apoi, dînd peste o turmă de oi ce păştea în tihnă, le împrăştie în toate părţile şi le ameţi, învîrtindu-le. În cîteva ceasuri stricase totul pe unde trecuse. Oamenii se jeluiră de toate relele ce le-a făcut Crivăţul pe pămînt, numai într-o zi. 
   — E un vînt pustiitor, strigară unii. 
   — Dacă va sufla mereu, are să ne lase săraci şi flămînzi! Ne-astricat tot! 
   Îndată împăratul vînturilor chemă Crivăţul de faţă şi-l întrebă să răspundă, dacă e adevărat zvonul ce se aude în lume despre năzdrăvăniile lui. 
   Crivăţul nu putu să zică ba, căci firea toată îl da de gol. Dar el se apără zicînd numai: 
   — Eu, vai de mine, n-am avut de gînd să fac rău nimănui; am vrut numai să mă joc cu florile, holdele şi cu oile. Vina e a lor că nu ştiu de glumă! 
   — Aşa glumă trece măsura, fătul meu! îi răspunse împăratul vînturilor. Să faci rău altuia, nici în glumă nu este iertat, căci, deşi e glumă, nu e bună! Ca să te înveţi minte, eu nu ţi-oi mai da drumul vara. Numai iarna vei ieşi de la închisoare. Atunci ai să te poţi juca cu gheaţa şi cu zăpada, căci lor n-ai ce stricăciuni să le faci. 
   
   De atunci, Crivăţul nu mai suflă decît iarna, pe pămîntul înţepenit de ger, bătut de viscol şi înăbuşit sub troiene de zăpadă. După dînsul aleargă lupii urlînd şi zboară corbii flămînzi. 
   El vine la noi dinspre miazănoapte şi răsărit, trecînd peste cîmpuri pustii şi peste mări furtunoase. 
   OMĂTUL ŞI NOURII CU FULGERELE 
   A fost o femeie şi avea două fete. Într-o zi s-au aşternut fetele pe fîntînă şi s-au pus la tors; da fata cea mai mare a scăpat, nu ştiu cum, ghemul în fîntînă. Cînd a venit acasă, mă-sa a început a o ocărî, ca să meargă numaidecît să caute ghemul, că de nu, o bate; ea a luat şi s-a dus. A intrat în fîntînă, acolo a dat de un cîmp cu flori. Florile acelea au vorbit la dînsa: 
   — Ia şi tu, fată, cîteva flori, că suntem frumoase. Ea a luat. 
   S-a mai dus şi a ajuns la un cuptor cu pîine. Pitarul i-a zis: 
   
   — Ia o pîine şi jumătate, să ai pe drum! A ajuns la baba Dochia: 
   
   — Ce-ai venit, fată? 
   — Am venit să-mi caut ghemul! 
   
   — Ghemul este la mine, eu ţi-l voi da, dar şi tu să-mi faci o treabă; na-ţi pernele acestea să mi le scuturi. 
   Şi i-a dat douăsprezece perne. Ea a scuturat pernele, da acelea erau cele douăsprezece cojoace ale ei. Cînd le-a scuturat, s-a făcut un omăt şi a venit un vînt mare, a luat omătul şi l-a dus prin lume. 
   Dochia i-a dat ghemul şi cînd a ieşit ea de-acolo, la poartă a venit iar vîntul şi a suflat-o toată cu straie de aur; una peste alta şedeau pe dînsa. 
   Ea a mers acasă, şi mă-sa cînd a început a o dezbrăca, era numai salbe de aur. 
   A luat şi s-a dus şi cea mai mică la fîntînă şi a scăpat şi ea ghemul şi s-a dus să-l caute. A găsit şi ea cîmpul şi a rupt singură flori. Pe urmă a ajuns la cuptor, dar acolo erau numai pietre. 
   — Ia o piatră şi jumătate, i-a zis pietrarul. A ajuns la Dochia şi ea i-a zis: 
   
   — Eu ţi-oi da ghemul, dar ia şi-mi scutură ţolurile acestea. Şi i-a dat nişte lăicere. 
   Cum le scutura, ieşea aţa şi a venit un vînt şi a dus-o. Ţolurile
   
   
   acele erau nourii, da din aţa ceea se făceau fulgerele. Pe urmă ea s-a dus acasă şi cînd a ieşit în poartă, vîntul a suflat-o şi a îmbrăcat-o toată în fier şi smoală. 
   — Vezi că tu nu eşti cu noroc ca astalaltă, i-a zis mă-sa. 
   Şi a doua zi a murit. 
   
   FEBRUARIE ARE DOUĂZECI ŞI NOUĂ DE ZILE 
   Odată Sfîntul Casian, cel ce-şi are hramul la douăzeci şi nouă februarie în anii bisecţi, s-a dus la Dumnezeu şi a început să se plîngă ziditorului, că oamenii nu-l cinstesc şi pe dînsul, cum cinstesc pe ceilalţi sfinţi. 
   Dumnezeu îl întrebă însă: 
   — Ai făcut vreo faptă bună în lumea aceasta? Ceilalţi sfinţi au făcut multe fapte bune şi de aceea au cîte o zi de ţinere. 
   Nesfîrşindi-şi încă vorba, iată că vine acolo Sfîntul Nicolai, ud leoarcă. 
   — Sfinte Nicolai, îl întreabă Dumnezeu, ce eşti ud? 
   — Uite de ce, răspunse sfîntul, din pricina vîntului mare, era gata-gata să se înece o corabie; cum am văzut-o, m-am aruncat în apă şi am scăpat-o de primejdie, iar pe oamenii ei, de la moarte. 
   Atunci Dumnezeu se întoarse către Sfîntu Casian şi îi zise: 
   — Auzi cum fac fapte bune cei ce au ţinere? Fugi de-aici şi la fiecare patru ani să vii şi tu o dată. 
   
   Şi de-atunci luna februarie are cîte douăzeci şi nouă de zile la fiecare patru ani o dată. 
   MĂRŢIŞORUL 
   Demult, prea demult, cînd soarele cu mîndru chip de tînăr cobora la horă-n sat, la vreo sărbătoare mare printre fete şi flăcăi, l-a pîndit un zmeu prădalnic şi, răpindu-l dintre oameni, l-a închis în grea temniţă, zăbrelită, ferecată. Lumea toată se-ntristase; păsări în pădurea mută îşi uitaseră ciripitul; murmurul izvoarelor, cîntecul fecioarelor, rîsetul copiilor se topiră-n jale mare. Nimeni nu-ndrăznea să-nfrunte zmeul groaznic şi-nrăit. 
   Ci răbdarea margini are. S-a aflat printre tineri un voinic şi a pornit să salveze soarele pentru lume şi pămînt din temniţa zmeului, răului, hainului. Şi l-au petrecut săracii pămîntenii-ndureraţii: taţii, mamele, surorile, prietenii şi fraţii şi i-au dat puterea lor, să-l ajute-n drumul greu. A mers vara, toamna-ntreagă, iarna aspră a tot mers, pînă ce găsi castelul groaznicului zmeu. 
   Porniră luptă crîncenă pe viaţă şi pe moarte între ei. Se izbeau cu necruţare, împrăştiind sudori şi sînge prin zăpada cristalină. Tare era zmeul, tare se ţinea şi voinicul. Plini de răni le erau piepturile, braţele şi umerii. Pîn-la urmă tot voinicul mai voinic se dovedi, şi hainul zmeu în moarte se topi, se prăbuşi. Sfărîmînd pereţii negri ai temniţei ferecate, îl eliberă pe mîndrul soare şi-l săltă pe cer curat. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar el n-a ajuns să vadă primăvara. Sîngele din răni în picuri i s-a scurs cald în zăpadă. Şi, topindu-se zăpada, albe flori în loc răsăreau, se trezeau din amorţire. Gingăşia-şi clătinară în petale ghioceii, vestitorii primăverii. Cel mai de pe urmă picur de putere şi de sînge din al tînărului braţ s-a prelins în luna martie-n cea dintîi zi. 
   Şi-a închis ochii tînărul. Dar de atunci fetele, în amintirea faptei lui de voinicie, împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi altul roşu — mărţişori de primăvară — şi îi dăruiesc flăcăilor pe care-i îndrăgesc. Acel roşu înseamnă dragoste pentru tot ce e frumos, e culoarea sîngelui voinicului neînfricat, care s-a luptat cu zmeul, soarele ni l-a salvat. Acel alb simbolizează fericirea, sănătatea, curăţenia de ghiocel gingaş şi fraged — prima floare-n primăvară. . 
   LUNA LUI MARTIE 
   Era pe timpuri un om sărac, lipit pămîntului. Dar era pe cînd oamenii nici nu auziseră de chibrituri şi păstrau jăratic în cenuşă. Nu ştiu cum se făcuse, că i se stinse omului nostru jăraticul şi intră în nevoie. Ce să facă el? S-a pornit la frate-său, care era mai bogat. S-a dus să-i ceară cîţiva tăciuni. Acela, însă, l-a alungat. Săracul trăia la marginea unei păduri. Şi iată că zăreşte deodată un focuşor printre copaci. Zice: „Ia să mă duc într-acolo“. Vine. Şi ce vede? În jurul focului aceluia şedeau doisprezece inşi zdraveni şi frumoşi, unii mai tineri, alţii mai ninşi la plete. Acelea erau lunile anului toate. Se uitară toţi la omul sărman, pînă ce unul zise: 
   — Cine eşti, omule, şi ce vînt te-a adus pe aici? 
   — Iaca veneam din sat, de la frate-meu, c-am fost la el după foc. Mi s-a stins jarul în sobă şi-mi îngheaţă copilaşii de frig. . . Nu mi-ţi face un bine să. . . 
   — Ţi-om face, da ia să ne spui tu, care lună e mai bună? 
   — Păi. . . Martie-i mai bună, să nu vă fie cu supărare, că vine primăvara, dau în muguri copacii, totul învie, iese lumea la arat. Şi dacă semeni la vreme, ai şi pîinică, ai şi tot. 
   
   — Scoală, Martie, şi dă-i omului nişte jăratic. 
   Se scoală un tînăr înalt şi frumos şi-i toarnă un pumn de jăratic în poala sumanului şi-i zice: 
   — Cu unul să aprinzi focul în sobă, dar ceilalţi să-i împrăştii prin podul casei, prin ogradă, prin casă, prin grajd. 
   A mulţumit omul şi s-a dus. Ajuns acasă, face întocmai cum i-a spus Martie şi ce să vezi? Minune nu altceva! A aruncat un tăciune în pod — s-a umplut podul cu grîu. A aruncat unul în grajd — s-a umplut grajdul cu vite. A aruncat unul pe masă — s-a făcut o grămadă de galbeni. . . 
   E-e-e-ei! Cînd a văzut fratele cel bogat aşa minune, face: 
   — De unde, măi! De unde ai căpătat atîta bogăţie? ! 
   Omul ia şi-i povesteşte de-amănuntul toată tărăşenia. Atîta i-a trebuit bogatului şi — tiva la pădure! Vede focul, vede cei doisprezece inşi. Se apropie. 
   — Bună sara! 
   — Bună sara! Da ce nevoie te-a scos din casă pe o vreme ca asta? 
   
   — Da iaca. . . Am nevoie de nişte cărbunaşi, că mi s-a stins focul în vatră. . . 
   — Hai ţine poala, să-ţi dăm tăciuni. Să-i împtăştii prin toate coţurile ogrăzii, prin casă, prin pod, prin livadă. . 
   
   I-a dat Martie jăratic şi pleacă bogatul bucuros acasă, împrăştie tăciunii peste tot şi, cînd s-a aprins toată casa, grajdurile, copacii, n-a putut scoate nimic din gura focului. . 
   De atunci se zice, că luna lui Martie îi luna celor iubitori de muncă, cinstiţi şi harnici. . . 
   ZILELE DOCHIEI 
   Cică traia odată o babă, care avea oi şi capre multe. Cu ele se mîngîia, cu ele se hrănea. Dar rea şi hapsînă ca dînsa nu mai văzu pămîntul de cînd îi el. Iată că trecu luna lui Faur şi veni Mărţişor. Dochia nu-şi afla loc, îi ardeau călcîiele de dorinţă să plece cu oile la munte. A luat şi s-a pornit: „Bîr, oiţă, ţa, căpriţă! “ La o poală de munte îi ieşi în cale Vîntul de primăvară şi-i spuse: 
   — Devreme, Dochio, devreme! Are să te îngheţe Mărţişor! 
   — Să-ţi tacă gura! Nu mă tem de Mărţişor, că-l fac un ghemuşor. 
   
   Bine. Merge baba cu turma. Ajunge-n inima munţilor. Da Mărţişor din urmă. Şi cînd dă o ploiţă bunicică, i se îngrelează cojocul deasupra şi Dochia ce să facă? Hai să-l arunce, că mai avea vreo unsprezece. Şi ploicica cea călduţă ţinu mult. Baba a aruncat toate cojoacele. Acum Mărţişor slobozi un îngheţ, de a înţepenit apa în iazuri şi mustul în copaci. Baba, udă pînă la piele, a îngheţat cu turmă cu tot. Şi de atunci primele douăsprezece zile ale lui martie se numesc în popor „zilele Dochiei“. 
   STELE LOGOSTELE 
   Departe, la răsăritul soarelui, au locaşul Sfînta Luni şi Sfînta Vi-neri, la asfinţitul soarelui, Sfînta Marţi şi Sfînta Miercuri, iar la miazăzi, Sfînta Joi şi Sfînta Duminică. Iar la miazănoapte, locuieşte singură, fără soaţă, Sîmbăta şi ea nu-i sfîntă, ca tovarăşele ei şi e străină între ele, căci toate celelalte sunt surori. 
   Şi e greu să găseşti locaşurile sfintelor babe; şi rar s-a întîmplat s-ajungă pe la ele vreun Făt-Frumos cu stea în frunte. 
   Dar cică toate şase, afară de Sîmbătă, au cîte o stea în cer şi steaua fiecăreia stă tocmai deasupra locaşului. Dar cine să ştie care li-e steaua! Că dacă le-ai şti-o, te-ai duce tot cu ochii la ea şi ai nimeri la locaşul sfintei. 
   Din vreme în vreme, cînd vrea Dumnezeu să mai pedepsească lumea, atunci arată ori o stea ori alta, dintre cele şase stele ale sfintelor babe, că vezi, babele ştiu gîndul lui Dumnezeu şi cam au suflet bun, dau de ştire creştinilor. 
   Şi nu s-arată oricare din ele, ci numai una. 
   Cînd e să fie cutremur de lume, ruptură de pămînt şi scufundare de munţi, s-arată stea galbenă şi asta e a Sfintei Luni; la holeră şi boale s-arată steaua Sfintei Marţi; la vărsare de sînge şi la cumplire de războaie s-arată steaua Sfintei Miercuri. Steaua Sfintei Joi s-arată cînd e să fie potop şi ploaie cu trăznete; a Sfintei Vineri, cînd o să fie înmulţire de fiare sălbatice, cît să intre prin sate, iar a Sfintei Duminici s-arată la foamete. 
   Şi cică mai e şi a şaptea stea, care ar fi fost să fie a Sîmbetei, dar a rămas să fie a Maicii Domnului. Şi cînd se va arăta steaua asta, va fi sfîrşitul lumii. Şi aceste şapte stele poartă crugul cerului şi se numesc stele logostele. 
   STÎLPII PĂMÎNTULUI 
   Dintru început, pămîntul nu era împănat cu tot felul de dealuri şi munţi ca-n ziua de astăzi, nici nu avea atîtea văi şi văgăune, cîte are acuma; ci el era neted ca faţa mesei, adică numai un şes, încotro te înturnai şi te uitai cu ochii. Şi acest şes foarte întins plutea pe deasupra apei, care se află dedesuptul pămîntului, întocmai după cum pluteşte o scîndură pe un lac. Iar apa plutea, după cum pluteşte ea şi acuma în văzduh şi văzduhul, la rîndul lui, sta în puterea lui Dumnezeu, cum stă şi-n timpul de faţă. 
   Văzînd însă Dumnezeu de la un timp că pămîntul e cu mult mai greu decît apa pe care pluteşte şi că într-o bună dimineaţă foarte lesne ar putea să se prăbuşească şi să se cufunde în adîncurile acesteia, a făcut patru stîlpi sau furci de foc şi cu stîlpii sau furcile acestea l-a sprijinit apoi pe dedesupt, ca să nu se prăbuşească. 
   Necuratul însă, care a voit să-l încerce şi să-l piardă pre Dumnezeu, cînd a făcut acesta pămîntul, şi care, neputîndu-l atunci îneca, căuta necontenit cum s-ar putea în alt chip oarecare mîntui de dînsul, văzîndu-l că a sprijinit pămîntul, s-a făcut foc şi pară de mînie şi pe loc s-a şi apucat să roadă stîlpii sau furcile pămîntului, anume ca acesta să nu poată pluti mai mult, ci să se prăbuşească şi să se cufunde în apă şi, dimpreună cu dînsul, să se prăbuşească nu numai lumea, ci şi Dumnezeu care a făcut-o. 
   Dar degeaba i-a fost toată munca, căci pe cînd isprăvea un stîlp sau o furcă de ros, da fuga la alta şi pînă s-o roadă pe aceea, cea roasă creştea iarăşi la loc. Şi aşa roade el necontenit şi astăzi, de colo pînă colo, fară de nici un folos. 
   La Paşti însă, cînd vede ouă roşii la creştini, se prosteşte şi mai tare. Atunci îşi pierde tot cumpătul. 
   Iar cînd isprăveşte cîte-o furcă de-a pămîntului de ros, atunci tot pămîntul se cutremură. 
   Dar aceea ce n-a putut face Necuratul, duce-s-ar pe pustii, au făcut peştii pămîntului. Adică aceştia au ros unul dintre cei patru stîlpi. De aceea zic o seamă de oameni că pămîntul nu stă pe patru, ci nu-mai pe trei stîlpi. 
   Cînd a picat stîlpul acela, atunci s-a prăbuşit şi s-a cufundat o bucată de pămînt în apă şi de atunci s-a făcut în partea aceea o mare foarte mare, care stă şi astăzi. 
   Fiind însă pămîntul foarte greu, capetele de deasupra ale stîlpilor, care au rămas neroşi, au intrat în pămînt şi au împins coaja acestuia în sus, şi aşa s-au făcut apoi dealurile şi munţii. 
   Cînd mănîncă oamenii de frupt în zile de post, atunci peştii pămîntului se supără pe dînşii şi de aceea se apucă ei şi-n timpul de faţă de ros stîlpii pămîntului, care înseamnă cele patru posturi de peste an, dîndu-le prin aceasta de cunoscut, că posturile sunt rînduite de Dumnezeu, ca ei să le postească, nu însă să se-nfrupte sau chiar să mănînce de frupt în decursul lor. Iar cînd prind peştii a roade la stîlpii pămîntului, atunci pămîntul se cutremură şi se mişcă. Însă el nu se mişcă, nici nu se zdruncină pretutindeni, ci numai în acea parte unde stă pe stîlpi, adică la munţi. 
   O seamă de oameni însă cred şi spun că fiind lumea de un timp încoace foarte stricată şi păcătoasă, mîncînd de frupt nu numai miercurea şi vinerea de peste an, ci mai peste tot anul, de aceea şi peştii pămîntului au mai ros încă doi stîlpi, şi acuma stă pămîntul numai pe un singur stîlp, pentru că cei mai mulţi oameni postesc numai postul cel mare. Iar cînd nu vor posti nici acest post, atunci are să se piardă lumea. 
   SFÎRŞITUL PĂMÎNTULUI 
   Soarele e pus de Dumnezeu să lumineze pămîntul, dar el, îngrozit de răutăţile cîte le vede pe pămînt şi sătul de acelaşi drum veşnic, vrea să fugă şi să scape de vederea pămîntului. Aşa, cum umblă el de-a curmezişul peste pămînt, de la răsărit spre asfinţit, îşi tot schimbă drumul şi fuge cu răsărirea cînd spre miazăzi, cînd spre miază-noapte, cu gînd că va putea ajunge odată să facă sfîrşit pămîntului şi el să stea să se odihnească pe cer şi să nu mai aibă de înconjurat pămîntul. Iar sfîrşitul pămîntului va fi atunci cînd soarele va ajunge să răsară de la asfinţit şi să asfinţescă la răsărit, adică tocmai invers de cum e astăzi. 
   Dar Dumnezeu nu voieşte lucrul acesta, şi de aceea a pus străjer la miazănoapte pe Sîn-Nicoară, şi la miazăzi pe Sîn-Toader ca să ţie calea soarelui şi să-l abată din cale. 
   Şi cică primăvara ajunge soarele în fuga lui pe la Sîn-Toader, şi atunci ia cu el nouă babe rele şi aduce ploi şi ninsori şi prăpădenie de vreme rea, că doară-doară va scăpa nevăzut de Sîn-Toader pe o vreme ca aceea. Şi mai-mai să-l scape Sîn-Toader, căci soarele apucă să fugă înainte; dar atunci Sîn-Toader, cu nouă cai ai săi, se ia după soare şi-l fugăreşte şi aleargă să-l prindă. Şi fuge după soare treisprezece săptămîni şi abia îl ajunge acolo departe-departe spre miazăzi. Şi cum îl ajunge, îl şi întoarce de la miazăzi la răsărit. 
   Şi se întoarce soarele şi merge-merge spre răsărit, dar cînd ajunge la locul lui cel orînduit de Dumnezeu, nu se astîmpără, ci fuge înainte spre miazănoapte, că doară va putea fugi de pe cealaltă parte. Şi atunci îi iese în cale Sîn-Nicoară şi-l prinde şi-l trimite îndărăt. Şi soarele iarăşi face ce a făcut, şi tot aşa o păţeşte întruna cu Sîn-Toader şi cu Sîn-Nicoară. 
   Dar odată şi odată tot o să scape el de păzitorii lui; dacă nu de Sîn-Toader, dar de Sîn-Nicoară tot o să scape, că Sîn-Toader e tînăr şi are cai; dar Sîn-Nicoară n-are cai şi e bătrîn. 
   SFÎRŞITUL LUMII ŞI ANII DIAVOLULUI 
   Cînd a făcut lumea, Dumnezeu a spus diavolului ca să facă el pămîntul şi casa, căci Dumnezeu va face pe om, şi pentru lucrul lui, îl va pune în scaun. Dar cum nu s-a putut să fie decît un tată la copii, tot astfel nu s-a putut să fie decît un Dumnezeu pe lume. 
   Diavolul, de ciudă că nu l-a pus împărat, a făcut o fîntînă ca să-l închidă pe Domnul Cristos, cînd va veni; căci el vroia să fie singur pe lume stăpînitor, nu-i era destul că lua şi pe vinovaţi şi pe cei nevinovaţi şi-i muncea în iad, că amu nu mai încăpeau. Cînd s-a coborît Dom-nul Cristos în iad, el i-a zis să intre în fîntînă. Dumnezeu a suflat şi l-a închis. Diavolul a început a răcni: 
   — Tu m-ai închis aicea, eu n-am parte la jumătate de împărăţie pe lume ca şi tine? 
   — Vei avea, zice Dumnezeu, dară tocmai la sfîrşitul lumii; atunci treizeci de ani întregi ai să fii numai tu stăpîn. 
   
   Ş-a deschis Dumnezeu iadul şi au ieşit la suflete şapte zile şi şapte nopţi necontenit, pînă s-a deşertat. Şi amu-i iadul gol. El s-a mîniat ş-a început a striga: 
   — Cum, cei buni ţi i-ai luat toţi ţie şi mie ai să-mi laşi numai calicii? 
   — N-ai grijă, a zis Dumnezeu, că toţi cei mari, toţi vornicii şi bogătaşii au să fie ai tăi şi cei săraci ai mei! (că vornicii înşală şi bogaţii sunt fudui şi nemilostivi. ) 
   PÎNĂ CÎND VA TRĂI LUMEA 
   Necuratul, care şi în ziua de azi e învrăjbit cu Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pămîntului, vrînd să prăpădească pămîntul, adică pe oamenii creştini, s-a rezemat odată pe coasta pămîntului şi a vrut să-l răstoarne în mare. Îngerii Domnului, băgînd de seamă ce gînduri are, au proptit pămîntul cu aripile lor puternice, aşa încît, orişicît s-a necăjit Necuratul cu slugile lui nemernice, nici un rău nu a putut face, decît că l-a scuturat de vreo cîteva ori. Oamenii, văzîndu-se în primejdie de moarte, au rugat pe Dumnezeu ca să-i scape de mînia Necuratului. Dumnezeu, căruia i-a fost milă de oameni, le-a făgăduit că le va sta în ajutor, dacă vor posti trei posturi. Oamenii s-au învoit. Le-a mai spus Dumnezeu, că cu cît oamenii vor ţine mai puţine posturi, cu atît şi spijinul va fi mai slab. 
   Făcîndu-se legătură între Dumnezeu şi creştini şi anume ca Dumnezeu să le pună patru străji la patru cornuri ale pămîntului, iar creştinii să ţină în schimb patru posturi, în care să nu mănînce decît mîncăruri de post, Dumnezeu se ţinu de făgăduială şi a pus patru serafimi cu săbii de foc, înarmaţi cu arme puternice şi îmbrăcaţi cu haine, pe care focul nu le arde şi glonţul nu le cuprinde. 
   Necuratul, văzînd legătura făcută între Dumnezeu şi oameni, s-a mîniat aşa de rău, de numai foc şi pucioasă a scuipat şi aşa într-o mînie s-a aruncat asupra străjilor pămîntului, cu gînd ca să-i omoare şi pămîntul să-l cufunde în fundul mării. Aruncîndu-se asupra străjilor, acestea, cu ajutorul armelor şi al lui Dumnezeu, au învins pe Necuratul şi, prinzîndu-l de brîu, l-au trîntit aşa de tare, de a intrat pînă în fundul pămîntului, unde e şi azi. 
   De atunci, de cîte ori îşi aduce Necuratul aminte de oamenii de pe pămînt, încearcă să iasă deasupra, dar neputînd de armele străjilor, se zvîrcoleşte de se scutură tot pămîntul, iar de mînie scuipă numai foc, care de multe ori ajunge pînă la faţa pămîntului. 
   Creştinii însă, de cînd au cele patru straji, trăiesc odihniţi, nefiindu-le teamă că se va prăpădi pămîntul. Aceasta aşa va fi mereu, cît timp oamenii vor ţine posturile; cînd însă oamenii îşi vor uita făgăduiala făcută lui Dumnezeu şi îşi vor lăsa legea, nici pămîntul nu va mai fi păzit, ci va fi lăsat în voia Necuratului, care apoi de bună seamă va prăpădi lumea, răsturnînd-o în marea cea fără fund şi fără margini. 
   ANTICRIST 
   Într-un ostrov de mare, ştie Dumnezeu în care parte a lumii va fi şi acela, trăieşte o fată de jidov care e împovărată şi în toate zilele aşteaptă să nască, dar nu poate. De cînd petrece ea acolo nu se ştie, şi cauza pentru ce nu poate naşte este că e legată peste poale cu cercuri de fier şi numai atunci va putea naşte, cînd va fi aproape pieirea lumii, iar atunci va naşte pe Anticrist. 
   Anticrist va creşte ca din poveste, într-o zi ca în două şi în două ca în nouă, şi cînd va fi june, va face minuni. Dumnezeu va astupa atunci toate izvoarele, rîurile vor seca, aşa cît nu vor avea oamenii apă să beie. Anticrist va da cu toiagul în piatră şi va curge apă, şi va striga pe oameni să beie; cîţi vor alerga la el şi vor bea, toţi vor fi ai lui, deoarece acea apă nu va fi naturală, ci venin. 
   Atunci se va arăta şi Sfîntul Ilie, care va striga către oameni: 
   — Răbdaţi pînă la sfîrşit, că vă veţi mîntui! 
   Apoi va veni în ceată cu Anticrist, de către care va fi învins şi omorît şi din sîngele lui se va aprinde pămîntul şi va arde de nouă coţi în afunzime. 
   După toate acestea, se va arăta şi dreptul judecător, toţi oamenii vor învia şi vor merge la judecată, acolo vor fi despărţiţi în două părţi, de o parte vor sta drepţii, de alta păcătoşii. 
   În urmă va veni satana cu slugile lui, şi vor lua pe cei păcătoşi, bătîndu-i cu biciurile lor, şi-i va duce pînă la un munte în care va fi o peştere, şi îi va băga acolo, apoi va trimite Dumnezeu un vînt care va sufla toată cenuşa de pe pămînt şi o va duce în uşa acelei peştere şi o va astupa. Acolo va fi iadul, iar pămîntul va rămîne, avînd culoarea aramei roşii. 
   Drepţii vor fi aduşi de către îngeri iar pe pămînt, unde apoi vor trăi în vecii vecilor; raiul va fi pe pămînt. 
   SFÎRŞITUL PĂMÎNTULUI 
   Cînd va fi sfîrşitul pămîntului, va veni Anticrist cu un butoi cu vin şi cu un car cu pîine, iar pe urma lui, un înger cu un pahar de vin şi o prescură. Sfîrşitul pămîntului va fi anunţat de Dumnezeu prin secete mari, şi foamea va cuprinde toată lumea. Şi bogat, şi sărac vor suferi de foame. Cînd o să vadă lumea pe Anticrist cu atîta vin şi pîine, fiind aşa de secetoasă, toată o să se îngrămădească la el. Cine se duce la Anticrist, rămîne însemnat la mîna stîngă. Care se duce la înger, bea paharul jumătate şi mănîncă prescura jumătate, se satură şi stă mereu sătul. Şi strigă mereu îngerul la oameni: 
   „Nu vă duceţi la acela care are butoiul şi carul cu pîine, ci veniţi la mine, că pe toţi vă voi sătura. Pe atît să-l cunoaşteţi că nu-i mîntuitorul vostru, că are ghearele ca cîrligele de la cîntar şi părul în capul lui ca de arici, cu nasul ca ardeiul, iar pe faţă are păr şi iscălit numele de Anticrist. Cine a mîncat de la el, ai lui sunt. Anticrist stăpîneşte trei ani de zile; trei ani trec ca trei luni, trei luni ca trei săptămîni, trei săptămîni ca trei zile, trei zile ca trei ore şi trei ore ca trei minute, după care vor bate patru vînturi din patru părţi şi se vor alege oamenii buni de cei răi, cei buni la dreapta, cei răi la stînga. Cum se alege grîul de neghină, aşa o să se aleagă oamenii buni de cei răi. Care a făcut bine şi e bun înaintea lui Dumnezeu, va veni un corb şi-l va lua, cu trup, în cer. Se va face cerul ca arama iar pămîntul ca cărămida şi va arde pînă la nouă stînjeni în jos. După asta va da o ploaie mare cu vînt şi va spăla faţa pămîntului şi se va ridica cenuşa şi se vor revărsa dealurile şi va veni altă lume la loc“. 
   
    
  
  LEGENDELE FAUNEI
  
   DUMNEZEU ŞI DOBITOACELE 
   La început, toate dobitoacele erau blînde şi ascultătoare. 
   Omul le ocrotea cu mila şi paza lui. Le punea la jug, la car, la plug. 
   În tot locul şi întotdeauna era stăpînul lor ocrotitor, dar şi neîndurător. 
   De multe ori le necăjea şi le trudea, încît multă vreme nu mai erau bune de nimic. 
   De aceea dobitoacele s-au dus cu jalbă la Dumnezeu şi l-au rugat să le scape de răutatea şi nedreptatea omului. 
   Dumnezeu le-a ascultat plîngerea şi a făcut pace între ele. Pace dreaptă. 
   Înainte de toate le-a întrebat, dacă toate voiesc să iasă de sub stăpînirea omului. Unele răspunseră da, altele, ba. Atunci cheamă Dumnezeu înaintea sa pe acelea care voiau să rămînă şi mai departe în slujba omului. Pe acestea le puse de-a dreapta lui, iar pe acelea, care nu mai voiau să fie supuse îngrijirii şi poruncii omului, le trecu de-a stînga. 
   Dumnezeu sfîntul, pe acelea care nu mai voiră să rămînă sub stăpînirea omului, le mustră şi le împrăştie prin păduri ca să se hrănească singure cu ceea ce or afla pe acolo. 
   De atunci s-au făcut acestea sălbatice şi cutreieră codrii, slabe ca vai de ele şi prigonite de toţi. 
   Iar pe care se învoiră să fie supuse omului şi rămaseră iară în slujba lui, Dumnezeu le binecuvîntă şi le dete omului spre folosinţă şi pază. 
   Acestea sunt dobitoacele de casă. Omul e stăpînul lor, el le foloseşte, dar le şi grijeşte, căci ele nu-i sunt numai sarcină, ci şi adevărată binecuvîntare la casă. 
   ŞOARECII, CÎINELE ŞI LUPUL 
   Cîinele şi lupul sunt neamuri de aproape, cu toate că niciodată n-au dus prietenie bună între dînşii, de altfel ca şi neamurile. 
   Dumnezeu, după ce a făcut toate vietăţile, după ce le-a botezat şi le-a dat la fieştecare treaba care o are, într-o zi s-a apucat şi-a luat pe Sîn-Petre şi cu dînsul, ca doi moşnegi ce erau, au pornit-o prin cea lume largă şi lată, să vadă cum trăiesc oamenii, cum o duc dobitoacele şi cum se împacă unii cu alţii. 
   Merg ei mult, cît merg, peste cîmpuri, peste dealuri, peste văi adînci şi munţi înalţi şi de la o vreme dau peste nişte vietăţi mai mărunte ca pumnul, dar pulbere, de multe ce erau. Nu puteau pune piciorul pe pămînt, fără ca să nu calce pe-o vietate de-acelea. 
   Preasfinţii erau straşnic de osteniţi şi pînă la o locuinţă omenească mai aveau mult de mers. Aşa s-au apucat şi s-au culcat sub un brad mare şi stufos, unde nu le era frică peste noapte c-a veni vreun ropot de ploaie şi i-a face lioarcă; şi cum s-au culcat, au şi adormit buştean. 
   Da Sfîntu Petre, de răcoare, se învelise cu cojocul. 
   Dorm ei pînă-n zori de ziuă şi cînd se scoală Sfîntu Petre, cată cojocul şi ia-l dacă ai de unde? Nu-i şi pace bună. Şi nu-i venea la socoteală să spună lui Dumnezeu de pagubă, dar la urmă tot i-a spus. Ce-a fost, ce n-a fost, şoarecii i-au mîncat cojocul. 
   — Doamne, zise Sfîntu Petre, afurisite să fie vietăţile astea, că uită-te, mă făcură fără cojoc! 
   — Bine, grăi Dumnezeu. Blestemate fie şi să rămînă după cum zici tu şi oricine va ucide pe unul dintr-înşii, să i se ierte un păcat! 
   
   Şi s-a bucurat Sfîntu Petre pentru asta; şi de-atunci a rămas că celui care ucide un şoarece, îi iartă Dumnezeu un păcat. 
   După ce s-a făcut ziua bine, au pornit Preasfinţii să dea de-o locuinţă omenească. Şi merg ei şi merg toată ziua din nou şi ce doreau, nu mai aflau. Tocmai cînd soarele se coborî spre hodină, văd un foc mare într-o poiană. Acolo era o stînă şi ciobanii erau tocmai la muls oile. Dar cînd să se apropie de stînă, numai ce sar vreo zece dulăi cît urşii şi încep a se învîrti pe lîngă Sfîntu Petre roată, de credeai că-l fac bucăţi-bucăţele. Sfîntu Petre se supără pe cîini amar şi zise: 
   — Blestemate să fie vietăţile acestea, pentru că se dau la om cu atîta neruşinare. 
   Dar Dumnezeu nu zise nimic. Ciobanii veniră, îi apărară de cîini şi-i poftiră în stînă; apoi veniră şi alţii, dădură bun sosit drumeţilor şi se bucurară şi mocanii şi Sfinţii călători de această întîlnire. După ce se ospătară cu poftă, s-au culcat şi au adormit, iar dimineaţa, trezindu-se Dumnezeu şi Sfîntu Petre, mulţumiră ciobanilor de sălaş şi dădură să plece. 
   Atunci, ca să vedeţi dumneavoastră, oameni buni! Cîinii sar din nou la Sfîntu Petre, să-l facă bucăţi şi mai multe nu. Sfîntu Petre se tulbură şi îi zice lui Dumnezeu: 
   — Doamne, Stăpîne, toate le-ai făcut cu şartul lor; de ce nu faci şi cîinii aceştia mai obrăzaţi oleacă, mai cuminţi, să ştie şi ei ce-i frica de om; nu vezi cum se vîră prin toiege, să mă apuce de picioare? 
   Dar Dumnezeu, zîmbind, îi răspunse lui Sfîntu Petre: 
   — Hai, Petre, că poznaş mai eşti! Dar dacă i-aş face mai cum zici 
   tu, cine să păzească turmele de hoţi? Răspunde! Şi Sfîntu Petre văzîndu-se prins cu uşa, repede o şurubi şi zise: 
   — Ei, Doamne! Da ce e nevoie de-atîta jimăt de dulăi; mai puţini n-or ajunge oare? 
   Iar Dumnezeu a zis şi s-a făcut pe placul lui Sfîntu Petre şi o parte din cîini s-au despărţit de alţii şi-au luat-o la goană în pădure. 
   Iaca, Petre, va fi precum zici tu; de-acum înainte, ciobanii vor avea mai puţini cîini pe lîngă stînă şi vor hrăni mai puţini. Cei care s-au desfăcut din ceata de cîini, să se cheme de-acum încolo lupi. Aceia, neavînd cine să îngrijească de dînşii, să-şi caute singuri hrana. Cînd n-or afla-o, tu să le-o dai, şi cîinii tăi să se cheme! 
   Şi de atunci au rămas lupii, care nu se mai cheamă cîinii lui Sîn-Petre. Cînd nu găsesc ce să mănînce, încep să urle; atunci se roagă lui Sfîntu Petre şi Sfîntu Petre trebuie să le trimită pe cineva înainte, un om, o vită, ca să aibă lupul ce să mănînce. 
   Şi tot de atunci a rămas să se ferească omul a lucra în sărbătorile lui Sfîntu Petre, ca să nu fie primejduit de lupi; şi nici să umble cu pieptene şi nici cuie să nu bată în piele de vită, nici să se leie pe cap în acele zile de sărbătoare! 
   LEGENDA CÎINELUI 
   A fost odată, demult, demult, un cioban care-şi păştea turma lui de oi într-o poiană frumoasă, din apropierea unei păduri; iar colo mai departe, spre răsărit, îşi avea ciobanul stîna. 
   Dar tare greu îi era bietului om să umble, cînd avea nevoie, la agonisita lui. . . şi ştiţi de ce? 
   N-apuca să se depărteze oleacă şi, cît ai clipi din ochi, ieşea din pădure naşul oilor, un lup, care-i hărtăpănea pe toată ziua cîte-o oaie. Că n-avea omul pe nimeni altul să-i fie păzitor al turmiţei lui. 
   Azi aşa, mîine aşa. . . s-a luat ciobanul de gînduri, că nu putea să se dedulcească în voie din munculiţa lui; iar dacă se dedulcea, pierdea oile. 
   Da asta pînă într-o zi, cînd uite că nimereşte la turmă un oacheş bătrîn, cu barba albă colilie şi părul pînă-n călcîie. Ba avea şi nişte chei la brîu. 
   — Bună ziua, măi ciobane. 
   — Mulţumim dumitale. Da încotro? 
   — Pînă aici, moşicule. Rogu-te, fie-ţi milă şi dă-mi olecuţă de caş, că sunt călător şi de foame mă abătui pe-aici. Crede-mă, tată, că de foame nu văz înaintea ochilor. 
   — He, moşule, zise ciobanul, ţi-aş da cu dragă inimă, dar nu pot, păcatele mele. 
   — De ce? 
   — Apoi, cum mă depărtez, vine un lup din pădurea ceea şi-mi hărtăpăne o oaie; ba-mi mursică şi din celelalte. 
   — Aşa? Apoi du-te fără grijă, dacă e numai p-atîta, că păzesc eu în locu-ţi. 
   
   — Bine, mă duc. Şi a plecat ciobanul. Dar lupul, atunci atît i-a fost. 
   Cînd se uită unchiaşul, îl vede venind cu limba scoasă dinspre
   
   pădure şi. . . gadina dă fuga la turmă. . . 
   Da atunci ce să vezi dumneata? 
   Unchiaşul odată scoate din sîn două mere şi le aruncă înaintea lui, aşa că se dau de-a dura pe lîngă turmă. . . 
   Ş-apoi, minune. . . S-au făcut din cele două mere două lighioi, amîndouă la fel cu lupul, dar ceva mai mici; lighioi care pînă atunci nu mai fuseseră pe pămînt. 
   Şi lighioile acelea, în grabă au început să se certe furcă cu lupul, să latre la el şi înainte de a-şi apuca lupul tainul, să-l gonească spre pădure. 
   Aşa! Şi moşul se uită cu bucurie la făpturile zidite de el; iar oiţele păşteau în linişte. 
   Atunci soseşte şi ciobanul cu caşul şi vede minunea. 
   Pricepe că e la mijloc putere dumnezeiască; cade în genunchi 
   înaintea unchiaşului şi începe să întrebe: 
   — Doamne, Doamne! Spune-mi! Cine eşti de-mi făcuşi atîta bine? 
   — Eu sunt Petre! Şi ţi-am făcut binele ăsta, drept răsplată că ai avut şi tu inimă bună cu mine. 
   — Aşa? grăieşte ciobanul şi începe să se închine. Iartă-mă dar, Sfinte Petre, că n-am ştiut de la început cu cine grăiesc. 
   
   — Nu-i nimic, omule! Mai bine scoală şi ascultă aci. Vei şti că lighioaia aia cea mai hăidoşă e cîine, iar cealaltă e căţea. Din ele are să se tragă d-aici înainte neamul cîinilor, care or apăra în toată vremea turmele şi toate vitele de lupi. 
   Şi după ce vorbi astea, cîinii se întoarseră de la pădure şi începură să se apropie de om, să se milcoşească, să se dăgîrţeze pe lîngă el şi să-l lingă pe haine. 
   Iar unchiaşul, după ce făcu cîteva semne spre oi şi spre cîini, semn de binecuvîntare, începu să se îndepărteze încet, încet, pînă pieri într-o lumină orbitoare! 
   — Mare e puterea ta, Doamne! zise iarăşi ciobanul, cînd mai văzuşi asta şi iarăşi căzu în genunchi şi mulţumi Sfîntuleţului. 
   Şi aşa, vezi? Din merele alea se trag cîinii de astăzi. D-aia cîinele nu e spurcat. El săracul, e cel mai credincios prieten al omului şi în toată vremea se roagă aşa Celui de-Sus şi lui Sfîntu Petre, ziditorul lui: 
   — Doamne, Doamne! Să trăiască stăpînii mei şi să facă nouă feciori; să trăiască apoi şi feciorii, ca să iasă fiecare cu cîte-o îmbucătură în mînă, să-mi dea, să mă satur şi eu. 
   
   Nu zice ca pisica: — Doamne, Doamne! Să moară toţi din casă; să rămînă doar o babă şi să fie şi aia oarbă, ca să-i pot lua eu din mînă, orice-mbucătură. 
   LEGENDA LUPILOR 
   A fost odată un om care avea doi copii. Dar el n-avea ce să le dea de mîncat, căci abia cîştiga ceva de azi pe mîine. 
   Odată se duse el în pădure şi acolo dete de un om bătrîn, bătrîn. Acesta îl întrebă unde se duce. El îi mulţumi şi îi răspunse: 
   — Mă duc să-mi caut de ale gurii pentru mine şi pentru copii, că murim de foame. 
   Şi fiindu-i milă moşneagului, care nu era altul decît Dumnezeu, îi dete un băţ şi-i spuse că dacă va da de trei ori cu el de pămînt, va avea tot ce doreşte. 
   Omul nostru luă băţul, se duse acasă şi trăi cîtăva vreme tare bine. 
   Dar traiul bun îl făcu încetul şi îngîmfat. El voia să fie toată lumea a lui şi toţi ceilalţi oameni să moară. Dumnezeu însă veni iar în chip de moşneag şi-i luă băţul cel minunat. Pe copiii lui îi făcu lupi. 
   Cică de atunci umblă ei tot flămînzi după pradă şi nu se mulţumesc niciodată cu cît au. De aceea sugrumă turmele şi-s duşmanii oamenilor, cum erau ei odată, cînd trăiau prea bine. 
   URSUL, VULPEA ŞI MĂGARUL 
   Cînd a făcut Dumnezeu pămîntul, cu tot ce se vede pe el, se zice că animalele nu aveau coadă şi urechi. Tocmai tîrziu de tot, s-a gîndit Dumnezeu să le dea aceste podoabe. Aşadar, a luat tatăl ceresc răbojul dobitoacelor şi socotind cîte sunt, a închipuit de fiecare cîte o coadă şi o pereche de urechi, apoi a sunat din corn şi, la porunca sa, s-au adunat toate dobitoacele. Toate, supuse şi blînde, stăteau înaintea Domnului, aşteptînd să fie împodobite. 
   Dintre ele s-au găsit însă trei, care au voit să-l păcălească pe stăpînul lumii şi acestea au fost: ursul, vulpea şi măgarul. 
   Cel dintîi, adică ursul, nici nu s-a sinchisit de porunca Domnului şi fiindcă era iarnă, a rămas în bărlogul său. Ceilalţi doi s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, dar cu gîndul că vor face în aşa fel, ca să poată scăpa de o asemenea podoabă; căci vulpea cum este de şireată şi-a zis că, dacă va avea coadă şi urechi, i-ar fi mai greu de gonit, cînd ar fura ceva, iar măgarul, în prostia lui, se văzuse într-o oglindă şi i se părea că este mult mai frumos fără coadă şi urechi. 
   De aceea s-au sfătuit între ei să rămînă mai la urma celorlalţi şi, la sfîrşit, să se ascundă printre cei împodobiţi. 
   Începu dar Dumnezeu să cheme cîte una dintre dobitoace şi să le împodobească pe fiecare cu coadă şi urechi. Astfel a mers lucrul liniştit, pînă cînd nu mai veni nici una în faţa Domnului, dar mai rămăseseră trei cozi şi trei perechi de urechi. Întrebă Domnul pe dobitoace, care dintre ele nu a fost în faţa sa, dar nu răspunse nici una. Atunci se mînie Stăpînitorul şi căutînd printre ele, văzu pe cei doi furişaţi între ceilalţi. Îi chemă la sine, certîndu-i cum se cuvine; dar mai lipsea unul pe care nu-l găsea. 
   Luînd Dumnezeu condica cea mare, făcu apelul şi găsi lipsă de urs. Se mînie dar şi mai mult; voind a-l pedepsi, zise: 
   — Fiindcă voi aţi voit să mă păcăliţi, voi adăuga şi partea celui care lipseşte, tot la podoabele voastre, iar el să rămînă ca netoţii. Şi cum a zis, aşa a făcut. A adăugat la urechile măgarului încă o pereche, iar vulpii i-a mai înădit coada pe atîta şi le-a dat drumul apoi. 
   De atunci ursul nu are coadă şi urechi, iar toată iarna nu iese din bîrlog. Tot de atunci şi măgarul, fiindcă nu s-a mai văzut în oglindă, ţipă cu hohot, de cîte ori vede cîte un frate de al lui, iar vulpea tot de atunci are coada aşa lungă şi de furat tot nu s-a lăsat. 
   LEGENDA CERBULUI 
   Dumnezeu, după ce a făcut toate animalele şi vietăţile, a orînduit apoi fiecăruia felul de viaţă şi locul unde să-şi ducă traiul. 
   A rînduit ca peştii să trăiască în ape, păsările să zboare prin aer; şerpii şi alte jivine — în pămînt; urşii, lupii, cerbii şi căprioarele — în păduri şi aşa a dat fiecăruia locul de trai şi felul de viaţă. 
   Dintre toate animalele care trăiesc în pădure, cerbul, mai mîndru şi mai încrezut în el, ceru să fie mai-marele pădurilor şi munţilor. 
   Dumnezeu primi să împlinească dorinţa cerbului, dar îi puse o singură condiţie şi anume: 
   — E sigur că va putea să dobîndească ascultarea celorlalte dobitoace? ! . . . Cerbul, mîndru, făgădui că da, el se simte în stare să se facă ascultat şi iubit de supuşii săi. Dumnezeu, văzînd aşa, a dat binecuvîntarea cerbului şi-l trimise să-şi împlinească obligaţia. 
   Cerbul, plin de recunoştinţă, mulţumi lui Dumnezeu, şi-i mai ceru ceva înainte de plecare, cam cu sfială ce-i drept, dar ceru. 
   — Doamne, ca să fiu cunoscut de supuşii mei, dă-mi un semn după care să mă deosebesc de toţi şi să fiu văzut de la depărtare! . . . 
   — Să-ţi vopsesc blana în roşu? . . . propuse Atotştiutorul, cerbului. 
   — Nu, Doamne, aş vrea ceva mai frumos. 
   — Atunci să te fac bălţat cu alb şi negru. 
   — Bunule Părinte, să-mi fie cu iertare, dar drept să spun, nu prea mi-ar conveni. 
   —Ai, ce vrei? ! zise Dumnezeu puţin cam supărat, văzînd că cerbul e nemulţumit. 
   — Doamne, eu cred că mi-ar sta bine cu o coroană mare pe cap, aşa cum se cuvine unei căpetenii peste pădurile munţilor. 
   — Bine, cerbule, fie precum ţi-e voia. Fiindcă ţie nu ţi-am dat coarne, cum am dat boilor şi altor făpturi ale mele, iată te binecuvîntez să porţi pe cap două crengi verzi, frumoase şi rămuroase, de stejar, care să-ţi stea falnice ca două pompoane. 
   
   Şi zicînd aşa, înfipse în capul cerbului două crengi verzi de stejar. 
   Cerbul mulţumi lui Dumnezeu pentru podoaba ce i-a dat şi mărirea în care l-a blagoslovit şi plecă să stăpînească pădurile. 
   În clipa cînd cerbul îşi luă rămas-bun de la Făcătorul lumii, acesta îi aminti să nu-şi uite făgăduiala. 
   Şi plecînd cerbul la datoria lui, întări din nou făgăduiala ce făcuse lui Dumnezeu, că va şti să fie la înălţimea misiunii ce i s-a încredinţat. Dumnezeu, care ştia tot ce are să se întîmple, urmărea cu priviri neîncrezătoare cum falnicul cerb o luă la goană spre împărăţia tainică a pădurilor. 
   Cum ajunse la marginea pădurii, scoase cerbul un strigăt puternic, ca să adune animalele care trebuiau acum să-i dea ascultare lui, noul voievod al brazilor. 
   Căprioarele, caprele, viezurii, vulpile, începură chiar să se adune, pentru a asculta porunci de la cel ce de Dumnezeu era ursit să le fie acum stăpîn. 
   Un lup flămînd nu voia însă să bage în seamă cele ce spunea cerbul şi în fugă se îndreptă către o stînă din apropiere, pentru a-şi face rost de ceva de ale gurii. 
   Cerbul, se înţelege, căută să impună ascultare lupului, dar lupul, dispreţuindu-l, îi arătă nişte colţi, încît a înfiorat de spaimă pe cel care ceruse lui Dumnezeu să fie mai mare peste păduri. 
   Şi dacă cerbul n-o lua la sănătoasa, nu se ştie ce se putea întîmpla. 
   Atunci cerbul înspăimîntat, revoltat şi mîniat de obrăznicia lupului, o luă în goană la Dumnezeu, să i se plîngă împotriva lupului. 
   Cum îl văzu, Atotputernicul îi zise: 
   — Aşa a fost vorba, îngîmfatule? Păi nu eşti tu cel care te încumetai a te crede vrednic să te faci respectat şi ascultat de toate fiarele pădurilor? . . . 
   Cerbul, ruşinat, nu putu să răspundă nimic. Înţelesese că Dumnezeu i-a împlinit voia, numai ca să-l convingă de neputinţa lui. 
   Îşi dădu seama acum de proverbul care s-a adeverit că: „socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la tîrg’’ 
   Văzuse că a fost necugetat şi prea mult încrezut în puterile sale, care nu erau deloc după cum îşi închipuise el. De aceea plecă capul ruşinat în faţa Atotştiitorului şi tăcu chitic. 
   Dumnezeu voi să-l pedepsească pe cerb, pentru că s-a încumetat să ceară ceea ce nu i se cuvenea şi nu merita, însă îl lăsă în pace zicîndu-i: 
   — Să rămîi fălos precum eşti şi fricos, cum mi te credeam! Ramurile verzi şi frumoase, ce ţi le-am înfipt ca o coroană pe cap, să se usuce, rămînînd numai lemnul lor, ca un semn că ţi-ai pierdut rangul de căpetenie al pădurilor. . . . . . 
   Şi în adevăr, povestea spune că de atunci a rămas cerbul fălos, dar şi amarnic de fricos; iar acele ramuri de stejar uscate i-au rămas pe cap pînă azi în chip de coarne. 
   DUMNEZEU ŞI OAIA 
   Sărmana oaie, aşa de blîndă cum o ştiţi, îndura multe necazuri din partea celorlalte animale. Vitele din curte o loveau şi-o alungau; cîinii o muşcau; lupii îi furau mieii şi-o sfîşiau şi pe ea cînd puteau. 
   De aceea se duse într-o zi la Dumnezeu să-l roage ca să-i uşureze soarta. 
   Dumnezeu o ascultă cu bunătate şi grăi: 
   — Văd, buna mea făptură, că nu ţi-am dat ceva să te aperi. Vrei să-ţi pun în gură colţi puternici şi la picioare gheare ascuţite? 
   — O, nu, zise oaia. Nu vreau să semăn cu fiarele de pradă. 
   — Sau vrei să-ţi pun otravă în gura ta? 
   — Nu, nu, se-mpotrivi oaia. Nu vreau să mă asemăn cu şerpii, care sunt vietăţile cele mai uriaşe şi mai fioroase! 
   — Atunci să-ţi pun coarne vînjoase pe frunte şi să-ţi întăresc spinarea. 
   — Nici asta, bunule Părinte, căci nu-mi place să fiu ca un ţap. Dumnezeu stătu o clipă pe gînduri şi grăi din nou: 
   — Dar trebuie să-ţi alegi ceva din toate acestea, ca să poţi face şi tu rău celor ce te prigonesc. 
   — Ca să pot face rău? zise oaia oftînd. Mă tem, că avînd puterea aceasta, să nu nedreptăţesc pe cineva, că eu ştiu ce-nseamnă a nedreptăţi vreun semen de-al tău. Rămîn mai bine aşa cum sunt, Stăpîne! 
   
   Dumnezeu o binecuvîntă, iar din ziua aceea oaia nu se mai plînse de soarta ei. 
   LEGENDA ARICIULUI 
   Cînd a făcut Dumnezeu toate cîte se văd pe pămînt, s-a apucat să răsucească şi firul vremii. Acest fir era împletit din două: unul negru şi altul alb. Firul alb era ziua, iar cel negru, noaptea. 
   A căutat Dumnezeu un dobitoc care să-l ajute la răsucitul firului. Dar nici unul n-a putut să-l ajute, pentru că firul era nesfîrşit de lung şi munca era prea cu oboseală multă. 
   Dar iată că s-a găsit ariciul care să dea ajutor lui Dumnezeu. 
   Şi a stat ariciul un an, doi ani, trei, o sută, o mie, ba zece mii de ani şi l-a ajutat pe Dumnezeu. Şi Dumnezeu i-a dat două gheme: unul alb şi altul negru, să le învîrtească mereu, ca să se deşire cele două fire deopotrivă. Iar Dumnezeu sta şi răsucea firele şi făcea din două deosebite unul pestriţ şi-l depăna pe ghemul vremii. Şi era menit ca după ce se va isprăvi de depănat, Dumnezeu să facă oamenii şi apoi să înceapă să desfacă firul vremii de pe ghem. 
   Şi acu, se zice că uitîndu-se ariciul mereu la cele două gheme şi învîrtindu-le mereu, mereu, a aţipit de oboseală; iar în vremea asta s-a rupt firul cel alb şi Dumnezeu depăna înainte pe ghemul vremii un singur fir, în loc de două, numai pe cel negru. 
   Deşteptîndu-se ariciul, a rămas fără suflare, de groază multă. Atît cît se depănase firul cel negru singur, atîta vreme trebuia să fie pe lume noapte, căci nu se amestecase cu firul care era ziua. Poate un an, poate doi, ori chiar o sută, ori o mie de ani, era să fie pe lume noapte. Şi atunci s-a speriat ariciul de ceea ce a făcut, încît toţi perii de pe dînsul s-au ridicat, cum se ridică în vîrful capului părul omului de spaimă mare. 
   Şi Dumnezeu, supărat de răul ce-i făcuse ariciul, a zis într-o mînie: 
   — Zbîrlit să-ţi rămînă părul viaţa întreagă! Spaimă de moarte să duci cîte zile vei trăi! 
   Dar aducîndu-şi aminte de binele ce i-l făcuse ariciul, a zis cu bunătate: 
   — Ghemele mi le-ai ţinut şi ghem să te poţi face la vreme de primejdie şi nimeni, nici un om, nici o fiară, să nu poată să se apropie de tine, ca să-ţi facă rău, că mult bine mi-ai făcut tu. 
   
   De atunci a rămas ariciul pînă-n ziua de astăzi zburlit, cu ţepi şi plin de spaimă; dar se poate apăra de duşmani, făcîndu-se ghem, şi nimeni nu-i poate pricinui vreun rău. 
   LEGENDA LILIACULUI 
   Pană-împărat avea un singur fecior, căruia i-a pus numele Liliac. Fiind înaintat în vîrstă, împăratul a chemat pe fiul său şi, binecuvîntîndu-l, i-a dăruit întreaga împărăţie. 
   Liliac, ajuns împărat, a căutat la început să-şi cunoască marginile împărăţiei, precum şi pe supuşii pe care-i conducea şi, bineînţeles, la rîndul lor şi aceştia să cunoască pe noul împărat. Într-o zi hotărăşte împăratul să se adune oaste mare, să se încarce cu provizii atîta timp cît găsise de cuviinţă că-i va ajunge ca să dea ocol ţării sale. Cînd a văzut că totul e gata, a pornit la drum. Şi mergînd aşa din sat în sat şi din oraş în oraş, zi de vară pînă-n seară, a ajuns într-o bună zi într-un cătun, unde oamenii i-au ieşit înainte, zicîndu-i: 
   — Măria ta, fii bine venit la noi şi Dumnezeu să-ţi dea multă sănătate, dar dacă ţi-e scumpă viaţa, te-am ruga să nu intri în satul nostru! 
   — De ce? a întrebat viteazul împărat. 
   —Aici în apropiere, Măria ta, într-o peşteră fără margini şi întunecoasă, de nu vezi la doi paşi, locuieşte o zgripţuroaică şi pe oricine trece pe acolo şi ea l-a ochit pe dată îl şi vrăjeşte, prefăcîndu-l într-un animal, într-o pasăre, sau chiar, de multe ori, într-o stană de piatră. 
   Împăratul nu luă însă în seamă cele spuse şi se îndreptă, fără prea multă zăbavă, drept spre peştera cu vrăjitoarea. 
   Aceasta, dînd cu ochii de mîndrul împărat, îndată îl prefăcu într-un şoarece. Bietul animal, de frică, se ascunse sub o lespede de piatră. 
   După cîteva zile, nemaiputînd suferi foamea şi setea, şoricelul ieşi din ascunzătoare şi încet, încet, hai, hai, se îndreptă spre sat. Aici, nimerind la o casă, intră înăuntru şi stătu cîteva zile pe unde putu, apoi se mai gîndi el şi îşi aşeză culcuşul tocmai lîngă sobă, într-o crăpătură în zid. 
   Pisica însă, care întruna veghează după hrana ei gustoasă, mirosindu-l într-una din zile, îi şi dovedi îndată culcuşul. Dar Liliac, înţelept cum era, înţelegîndu-i gîndul şiret, o şterse frumuşel de acolo şi pe dibuite a nimerit tocmai la biserica din sat, unde încet, încet, strecurîndu-se pe sub uşă, a pătruns înăuntru. 
   Aici, fiind linişte deplină, avînd de mîncare nafora rămasă de la împărtăşania credincioşilor, iar ca băutură aghiasma cu care se botează copiii, o ducea cît se poate de bine. 
   După cîtva timp, începînd săptămîna patimilor Domnului, şoricelul, de frica lumii care se aduna numeroasă la denii, neavînd ce face, s-a urcat tocmai în clopotniţă. Dar nici aici nu putu sta mult timp, căci mergînd cîntăreţii să tragă clopotul după regula tipicului, au dat peste el. 
   Neavînd altceva de făcut şi voind să coboare iarăşi în biserică, deodată simţi că nu mai poate merge pe picioare; fără să-şi dea seama, i se părea că pluteşte ca într-un vis. Şi aşa, într-o bună zi, se pomeni zburînd pe deasupra mulţimii. 
   Văzînd fereastra, care din cauza căldurii din biserică era deschisă, a zbughit-o afară şi în întunericul nopţii a petrecut pînă la ziuă, cînd din nou a început să zboare prin locuri ascunse, ferite de ochiul oamenilor. 
   După mai multe rotocoale, recunoscînd drumul pe unde venise, se îndreptă către peştera zgripţuroaicei. Aceasta tocmai se afla la bucătărie, cu capul gol şi părul vîlvoi. Liliac, pentru a se răzbuna, se repede deodată asupra ei, încălcindu-se cu ghearele în părul ei. Mai de spaimă, mai de durere, zgripţuroaica a început să ţipe cît o ţinea gura: 
  — Săriţi, oameni buni, năpastă pe capul meu! S-au repezit atunci oamenii şi cu sape, securi şi topoare au omorît vrăjitoarea, scăpînd satul de aşa pacoste. Iar Liliac, sărmanul, a rămas, pînă în ziua de astăzi, liliacul zburător. 
   PĂUNUL 
   Se zice că la început, cînd a făcut Dumnezeu toate vietăţile de pe pămînt, pe toate păsările le-a făcut albe şi nu le-a dat nici un nume. Ele se deosebeau una de alta prin mărime şi prin cîntec. Aceasta nu era destul, fiindcă Dumnezeu nu putea să cheme la el nici o pasăre, că n-avea nume cum să le strige. Mai ales că Dumnezeu ar fi vrut să le mai dea cîte un sfat, de cum trebuie să trăiască şi cum să se hrănească; dar ele, după ce le-a făcut, toate au fugit de lîngă Sfîntul Părinte, afară numai de una, care tot pe aproape de Atotputernicul se ţinea. 
   Se gîndi atunci bunul Tată, ca să dea cîte un nume la fiecare şi să le coloreze şi penele în chip deosebit, ca aşa să se înţeleagă mai uşor cu ele. Porunci deci slujitorilor, ca să-i aducă tot felul de vopsele, pentru ca să se apuce de lucru. Dar cine să-i adune iar la un loc, că pămîntul era mare, păsări multe şi nici una nu ştia de ce voia Dumnezeu să facă. Cum vede însă lîngă el pe zburătoarea care nu se depărtase de tronul sfînt, o cheamă şi îi spune, ca ea să adune, cum va şti, pe toate celelalte. 
   Atît a trebuit, că unde se apucă acest crainic al Domnului să ţipe cît îl lua pliscul, în cele patru laturi ale lumii şi să cheme păsărimea toată la împodobit şi la botez. Şi, cu cît ţipa mai tare, cu atît mai mult îşi rotea coada, mîndru de cinstea ce i-o făcuse Domnul, de a-l pune pe el să dea de ştire surorilor această veste. 
   Păsările mari şi mici, mai mult speriate de aşa ţipăt şi de teamă ca pliscul îngîmfatului lor frate să nu se lărgească pînă dincolo de urechi, de atîta strigăt, au alergat, care cum au putut, în faţa Sfîntu-lui Stăpîn. 
   Dumnezeu a început să le vopsească pe fiecare cum a vrut el şi să le pună şi nume. Cînd a venit şi rîndul celei care dăduse vestea celorlalte, ca semn de recunoştinţă, Dumnezeu a vopsit-o cu cele mai mîndre culori şi mai ales coada i-a împodobit-o cum nu se putea mai frumos. Dar pentru că se arătase mîndră faţă de celelalte, i-a zis: 
   — Numele tău să fie păun şi să însemneze mîndrie, iar în loc de cîntec, tu să nu poţi decît a ţipa! 
   Şi de atunci a rămas păunul cu penele mîndre, dar fără glas frumos, ce numai ţipă. 
   LEGENDA LEBEDEI 
   Odată, demult, demult, trăia într-un sat dintr-o ţară îndepărtată, 
   o femeie săracă şi văduvă, care avea doar o fetiţă mică, dar cuminte şi foarte frumoasă. 
   Lebăda, căci aşa se numea fetiţa, în timp ce creştea, se făcea tot mai cuminte şi foarte frumoasă, încît întreg satul o lăuda şi o da pildă celorlalţi copii, iar cînd împlini vîrsta de şapte ani, mamă-sa o trimise la şcoală, unde ea învăţa de minune. În sfîrşit, era o comoară de fată. 
   Tocmai în anul cînd Lebăda isprăvi şcoala, se întîmplă ca mamă-sa să se îmbolnăvească greu şi să moară. 
   Sărmana fată, rămasă singură, fără nici un sprijin şi fără nici o mîngîiere, fu luată de un om mai cu stare, ca s-o crească, dar degeaba; nu mai avea mîngîierea de mamă şi apoi copiii acestuia o sîcîiau. 
   Într-una din zile, ea se hotărî să plece în lume, că poate va găsi un loc mai bun. Zis şi făcut. Pîndi pînă ce toţi ai casei erau duşi după treburi, se furişă prin fundul grădinii şi, cînd ajunse la drumul mare, 
   o luă la fugă, pînă ce ieşi afară din sat. Era o zi caldă de vară. Lebăda mergea pe drumul prăfuit, gîndindu-se cum alţi copii stau fără grijă la casele părinţilor lor, pe cînd ea trebuie să rătăcească cine ştie cît, pînă cînd va găsi un adăpost. La joc nici nu se mai gîndea. 
   Nu după mult timp, zări o pădure prin care trebuia să treacă. Ajunsă acolo, ea se aşeză pe iarbă, să se răcorească, iar mai tîrziu se afundă printre copaci, să caute flori şi fructe de pădure. 
   Dar, deodată, băgă de seamă că se înseră. Un fior îi străbătu tot corpul. Ce să facă? Nu mai găsea drumul şi apoi unde să se ducă noaptea? Întunericul se cobora din ce în ce şi, o dată cu dînsul, nori groşi şi negri prevesteau sosirea unei furtuni. 
   Lebăda, speriată, începu să alerge încoace şi încolo, spre a găsi drumul, dar vai! rătăcise de-a binelea. 
   Deodată un fulger roşu brăzdă cerul. Urmă un bubuit puternic, iar un vînt vijelios începu să bată cu furie. Furtuna sosise. Sărmana fată, plîngînd şi tremurînd de spaimă, se adăposti lîngă un buştean gros, ascunzîndu-şi faţa în mîini, spre a nu mai vedea nimic în jurul ei. 
   În curînd, îi veni în minte cum mamă-sa o învăţase, ca în timp de furtună să zică „Tatăl nostru“. Repede se ridică în genunchi şi, cu mîinile împreunate, şopti printre lacrimi rugăciunea. 
  Dumnezeu, care întotdeauna ascultă ruga copiilor cuminţi, îi veni în ajutor. Ca prin minune furtuna încetă, iar fata văzu aproape de ea o femeie nespus de frumoasă, îmbrăcată cu o haină luminoasă, iar în picioare purta pantofi ţesuţi din fir de aur, cu cîte o stea pe vîrful fiecăruia. Părul său auriu, asemănător cu razele de soare, se revărsa în valuri bogate pe spate şi peste umeri, iar copacii îşi plecau crengile pînă la pămînt, ca şi cum i s-ar fi închinat. 
   — Fetiţa mea, îi spuse minunata făptură, eu sunt Zîna-Zorilor şi auzindu-ţi rugăciunea, am venit să te iau cu mine, ştiu că eşti orfană şi nu ai pe nimeni; de aceea vei merge la palatul meu, unde vei trăi în cea mai mare fericire. 
   Fata, uimită şi de vederea zînei, şi de norocul ce-o aştepta, nu putu mai mult decît să-i mulţumească. Ca de o putere nevăzută se pomeni ridicată în sus şi se văzu plutind pe deasupra munţilor, cîmpiilor, satelor şi oraşelor pînă ce se lăsară departe, departe, la porţile unui minunat palat de cristal, care avea douăsprezece turnuri de aur şi în vîrful fiecărui turn strălucea cîte un luceafăr. 
   Era palatul zînei. Îndată aci, Lebăda fu îmbrăcată cu veşminte scumpe şi i se dădu serviciul de supraveghetoare a personalului palatului, compus din felurite păsări şi animale. 
   Trecînd un timp oarecare de viaţă îmbelşugată, Lebăda se schimbă cu totul de cum fusese şi-n loc de fată smerită, cuminte şi miloasă, deveni mîndră şi începu să persecute bietele păsări şi animale, ba pe care i se părea că nu-i intră în voie, le biciuia şi nu le da de mîncare. 
   Răbdară bietele fiinţe o bucată de vreme, dar cînd văzură că nu mai e chip de scăpare, se adunară în ascuns, ca să se sfătuiască cum să scape de pacoste. 
   În sfîrşit, după multă trudă, se găsi tocmai o cioară zburlită, care să vină într-ajutor. Păşi în faţa tuturor şi zise: 
   — Eu am găsit ideea cea mai bună de scăpare şi tot eu o voi duce la îndeplinire. Şi, după ce le spuse planul său, toate lighioanele începură să sară de bucurie, încît ridicară un nor de praf şi fulgi, de se speriară şi ele. 
   Într-o seară, pe cînd Lebăda se plimba pe aleile grădinii, cioara cu pricina îi ieşi în cale şi după ce se tăvăli de mai multe ori pe jos, ca semn de plecăciune, zise: 
  — Dragă fată, fie-mi iertat că îndrăznesc, dar mai toate lighioanele ne-am hotărît să te alegem ca stăpîna noastră. Lebăda, mirată de cele auzite, răspunse: 
   — Dar cum se poate una ca asta? Nu aveţi de stăpînă pe zînă? Şiapoi, cum pot eu să-i iau locul? 
   — Îţi voi spune eu cum, zise cioara. Numai dacă vrei. Lebăda, căreia îi convenea de minune aceasta, răspunse: 
   
   — Bine, vreau, numai spune-mi cum să fac. Atunci cioara urmă: 
   
   — Fură cheia de argint de la palatul zînei, du-te în turnul cel maiînalt, deschide uşa de acolo şi intră. Vei vedea o baie de aur plină cu lapte şi, dacă tu te vei scălda în ea, vei deveni ca zîna, iar dînsa nu va mai avea nici o putere. 
   
   Lebăda, ispitită şi mîndră că va deveni zînă, se duse repede, fură cheia şi intră în camera de baie a zînei. Dar n-apucă să se înmoaie bine în baie, că se întîmplă ceva ciudat. 
   Văzu cu groază cum tot trupul i se acoperi cu pene albe, cum mîinile i se prefăcură în aripi, picioarele în labe ca de gîscă, iar capul i se prefăcu în cioc. Vru să ţipe, dar glasul îi era piţigăiat. 
   Înţelegînd că a fost pedepsită de Dumnezeu pentru mîndria şi nesocotinţa ei, ieşi cum putu şi îşi luă zborul pînă se lăsă pe un lac. . . Şi, de atunci, pluteşte mereu pe ape, căindu-se de greşeala pe care a făcut-o. 
   POVESTEA BÎTLANULUI 
   După ce Dumnezeu a făcut lumea şi toate vietăţile, a rînduit care dintre ele să stea pe pămînt, care să zboare în aer, care să se vîre sub pămînt şi în apă. Şi a chemat Dumnezeu slugile, poruncindu-le să meargă cîte una cu fiecare soi de vietate şi să le arate locul de trai. 
   Între slugile lui Dumnezeu se afla şi stîrcul. Lui i-a poruncit să pună într-un sac şerpii, şopîrlele, broaştele, peştii, racii, melcii şi multe altele, să le ducă la baltă şi să le lase acolo. 
   Dumnezeu a zis stîrcului: 
   — Ia seama să nu dezlegi cumva sacul pe drum, căci atunci vorieşi lighioanele din el şi nu le vei mai putea strînge în sac, ca să le duci la apă. 
   Luînd stîrcul sacul în spate, plecă la drum. 
   Merse el cît merse, pînă ce l-a ajuns oboseala şi s-a pus la marginea drumului să se odihnească puţin. Sacul stătea alăturea şi tot privea cum se zbat înăuntru fiinţele celea, de-ţi era milă de ele. 
   Ce-i veni stîrcului în minte? El zise în gîndul lui: „oare ce ar fi dacă aş dezlega sacul, ca să văd cum stau lighioanele celea? “ 
   Zis şi făcut. Stîrcul, uitînd porunca Ziditorului lumii, dezleagă sacul. Ce să vezi după asta? Cum au simţit vietăţile că sacul e slobod la gură, ţîşt! ţîşt! hop! ţup! afară. 
   Dă stîrcul cu grabă mare să le prindă şi să le strîngă la loc, da n-a fost chip. Unele s-au ascuns prin găuri, altele prin ierburi şi numai puţine au fost prinse. Şopîrlele, iute la picior, au fugit toate pe cîmp; parte din şerpi, din melci, n-au avut timpul să iasă, iar peştii şi racii au rămas în fundul sacului, la umezeală. 
   Şi aşa a fost întîmplarea stîrcului, că numai puţine lighioane au fost duse la apă; celelalte s-au împrăştiat pe cîmpii şi lunci. . . 
   Şi s-a întors stîrcul trist, cu capul în jos, înaintea Stăpînului lumii. Dumnezeu l-a mustrat şi l-a pedepsit, ca neam din neamul lui, cît or trăi, să umble mereu să adune şopîrlele risipite pe lunci. 
   Şi spune povestea din bătrîni că de atunci stîrcul umblă să prindă broaşte, şerpi şi şopîrle, ca să-şi umple iar sacul. De cărat la baltă, nu le mai cară, ci le mănîncă orişiunde le găseşte, ca să se răzbune pe ele, că au fugit din sac. Şi aşa are să fie pînă la sfîrşitul lumii. 
   CUM A FĂCUT DUMNEZEU CIOCĂNITOAREA 
   A fost odată ca niciodată, căci dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Şi ce voi să vă povestesc, este de mult, de pe cînd oamenii nu erau înrăutăţiţi cum sunt astăzi şi nu ştiau ce va să zică a face rău, nici duşmani nu erau unul asupra altuia, de pe cînd umblau şoareci călare pe pisici şi lupii se îmbrăţişau cu mieluşeii, sărutîndu-se frăţeşte. 
   Pe vremea aceea, Dumnezeu nu se ascundea de oameni, ci umbla pe pămînt, totdeauna întovărăşit de Sfîntu Petre, împărţind oamenilor mila şi darurile sale. Nici Sfîntu Petru nu se lăsa mai jos decît Dumnezeu şi-l ajuta în operele sale. Un lucru însă nu plăcea lui Sfîntu Petru: insectele cele mici, ce se tîrau pe pămînt, i se suiau sus pe picioare şi-l înţepau, îl gîdilau, necăjindu-l rău. 
   — Doamne, zise într-o zi Sfîntu Petru, toate le-ai făcut bune şi cu multă iscusinţă pe acest pămînt, numai un lucru, nu. 
   — Şi ce lucru Petre? întrebă Dumnezeu cu un glas blînd, căci mult iubea el pe Sfîntu Petru, care-i dăduse multe sfaturi înţelepte. 
   — Insectele ce le-ai lăsat să se tîrască pe pămînt şi sub pămînt, nu le-ai făcut bine, căci necăjesc mult pe cea mai iubită făptură a ta, pe om. 
   
   — Bine, dacă zici tu Petre, să nu mai fie, îţi voi face pe voie. 
   Şi aşa zicînd, porunceşte tuturor insectelor să se adune lîngă el, iar după ce se adunară, Dumnezeu le strînge binişor, le pune într-un sac şi leagă sacul la gură. 
   Tocmai cînd mîntuise Dumnezeu treaba, iaca trece pe acolo o femeie. Dumnezeu o întreabă: 
   — Încotro te duci, copilă? 
   — În cutare loc. 
   
   — Dacă e aşa, mă rog, ia şi sacul ăsta, că eu sunt bătrîn, şi-l dupînă la cutare groapă, unde să-l arunci cum se află el, băgînd bine de seamă ca nu care cumva să dezlegi sacul. 
   Femeia luă sacul, după ce făgădui că nu-l va dezlega, şi plecă, dar cînd fu aproape de groapă îşi zise în gîndul ei: „Eu duc sacul ăsta în spinare, fără să ştiu ce are în el, dar dacă m-oi uita şi eu în el, ce are să fie? “ Aşa zicîndu-şi, puse sacul jos şi-l dezlegă, iar insectele începură a fugi care încorto. 
   Se puse ea degrabă să le adune, dar pace. Dumnezeu şi Sfîntu Petru, care ştiau de fapta femeii, îi zise: 
   — Dar bine femeie, ce făcuşi? Cine te-a îndemnat să dezlegi sacul? 
   — Curiozitatea, Doamne! 
   
   — Ah! Femeie, femeie, zise Dumnezeu, numai curiozitatea vă pier-de pe voi. Curiozitatea te-a pierdut pe tine, căci insectele se vor împrăştia peste tot pămîntul, iar tu ciocănitoare să te faci şi blestemată să fii a le căuta şi a le omorî în vecii vecilor. 
   — Amin, zise Sfîntu Petru. Aşa răsplăti Dumnezeu curiozitatea femeii şi d-atunci şi pînă-n ziua de azi, ciocănitoarea veşnic umblă să omoare insecte. 
   
   BASM 
   Un împărat, într-o vreme avea o barză şi o privighetoare, care umblau nedespărţite. O dată pe zi, împăratul le trimitea la plimbare, dar cu ordinul să se întoarcă în amurg. 
   Într-o zi, ce făcură, ce dreseră, căci mirîndu-se după una, după alta, le apucă noaptea şi ce şi cum se socotiră, rămaseră să petreacă noaptea pînă în dimineaţa, într-o pădure. 
   — Ei, surioară, zise barza către privighetoare, noi rămăseserăm astă-seară în pădure; nu facem un lucru? . . . 
   — Ce lucru să facem? 
   — Să băgăm de seamă şi cîte cîntece vom auzi, să le învăţăm pe toate. 
   — Bine, a zis privighetoarea, învaţă tu acum seara, căci eu mor de somn, şi cînd îţi va veni somnul, cheamă-mă, nu cumva învăţ şi eu vreun cîntec? 
   
   Seara strălucea pretutindeni, încît se vedea, că şi acul să-ţi fi căzut jos, îl găseai. 
   Îndată ce închise ochii privighetoarea, începură broaştele „orăc, orăc, beacaca, beacaca“, îţi asurzeau urechile de vîjiire şi de strigăt. 
   Da biata barză, să audă vreun alt cîntec, peste putinţă! şi chiar dacă cînta vreo altă pasăre, vocea ei se îneca în urletul şi strigătul asurzitor al broaştelor, ce se auzea neîncetat. 
   Şi aşa cît păzi barza, n-auzi alt cîntec afară de „beacaca, beacaca. . . “ şi deoarece nu o atrăgea, nici nu-l învaţă bine. Barza plictisită, înspre miezul nopţii, începu somnul să-i vie în jurul său. 
   — Scoală, soro, îi zicea privighetoarei, căci neamul broaştelor m-asurzi. Albi noaptea şi nu învăţai nimic. Poate că tu să fii mai norocoasă. 
   N-apucă să adoarmă barza şi îndată ce se sculă privighetoarea, broaştele amuţiră. 
   Pe de cealaltă parte, păsările începură una cîte una să se deştepte şi să înceapă să cînte. Şi cam ce fel de cîntare, veţi zice? Să-ţi rămînă mintea la dînsele. Şi începu o pasăre de aici, cealaltă de acolo, ha, şi pe vocea cea subţire, ha, şi pe vocea cea mai ridicată. 
   Aceasta s-o înalţe, aceea s-o taie, încît învăţă, învăţă privighetoarea, de nu mai avea unde să bage atîtea cîntece. Îndată ce se făcu ziuă pe deplin, voioasa privighetoare ca ziua cea albă: 
   — Scoală, îi grăieşte tovarăşei sale, căci a ajuns ziua la prînz! Cînd ajunseră la palat, barza începu a zice: 
   — Beaca, beaca, încît nu-ţi venea să-ţi întorci măcar capul s-asculţi. Cînd a început şi privighetoarea cu vocea ei, ziceai: 
   — Ce se face? Dă-mi, Doamne, încă două urechi să ascult! 
   
   Şi zi-i-o şi zi-i-o privighetoarea, în fel de fel de melodii; palatul tot se strînsese acolo să asculte, de zicea: 
   — Ce mai voce! Berzei îi era multă ruşine. Privighetoarea nici cît unghia sa şi să cînte aşa de frumos, iar dînsa cît un vultur şi să nu cînte deloc. Din ziua aceea, barza se jură că oriunde va vedea o broască, vie să nu o lase. De asta ea le prigoneşte aşa de mult. 
   Şi de asta privighetoarea poate să îmlădieze vocea cum pofteşte, de zici: „Cîntă regina păsărilor“. 
   CIOCÎRLANUL 
   E vorba tot de cînd a fost trimis Sfîntu Petru pe pămînt, ca să vadă în ce chip mai merg treburile. 
   După ce colindase Sfîntul pămîntul, de la o margine la alta, după ce văzuse lucruri şi mai bune şi mai rele, se întorcea trudit spre rai. Cum mergea el aşa încet şi gîndind la veştile ce are de dus celui Prea-înalt, iată şi pe ciocîrlan că-i iese în cale si începe a-i ţopăi prin faţă. 
   Degeaba nu venise el în calea trimisului lui Dumnezeu, că şi începu să se plîngă de cîte şi mai cîte; ba că ciocîrlia poate să zboare mai sus ca el, ba că piţigoiul are penele mai frumoase ca ale lui, ba că el n-are nici o podoabă şi cîte altele. Sfîntul Petru nu-i lua nimic în seamă şi-şi vedea de drum. Nemulţumiri de astea mai auzise el multe. Dar ciocîrlanul mereu sărea pe dinaintea Sfîntului, cînd la dreapta, cînd la stînga, încurcîndu-i drumul. Atunci Sfîntul Petru, supărat, se repede să-i dea o urecheală bună. Însă n-a nimerit Sfîntul urechile ciocîrlanului, ci, din grabă, l-a apucat de chică şi l-a zgîlţîit aşa oleacă, cum îi stă frumos celui obraznic. 
   Mîna Sfîntului însă, sfîntă era, că în locul de unde a apucat, au rămas penele zburlite în sus. Şi tot atunci Sfîntul a spus: 
   — Poftim, de acum ai podoabă. Aşa să-ţi rămînă penele de pe cap, moţ. Aceasta, ca semn al obrăzniciei tale. 
   Era îmbufnat bietul ciocîrlan de păpara ce a luat de la Sfîntul, dar s-a ales cu ceva, că de atunci a rămas şi el cu o podoabă, moţul de pe cap, prin care se deosebeşte de multe alte păsări. 
   CIOCÎRLIA 
   Amu, cică era odată un împărat şi o împărăreasă. Ei se bucurau de toate bunătăţile de pe lume, numai copii nu aveau. Şi le era tare rea inima, că poate să fie omul cît de bogat, dacă n-are cine-i moşteni batîr numele, degeaba mai trăieşte pe lume; că averile-s trecătoare, dar numele cel bun rămîne. 
   A cercat ea, împărăteasa, fel şi chip să facă copii, dar nici c-a putut face. 
   Într-o zi au făcut împăratul şi împărăteasa un praznic mare să aibă pe ceea lume, că dacă n-ai copii, şezi cu ţărîna în gură şi nu-ţi dă nimenea de pomană măcar o lingură de apă. La petrecerea ceea s-a strîns lume de pe lume şi au venit mulţime de femei cu copii mici în braţe. Şi toate se bucurau şi se uitau cu drag la îngeraşii lor, numai împărăteasa şedea de-o parte şi ofta, că ea nu ştia dragostea de mamă şi bucuria casei celui care are copii la masă. Şi a întrebat şi ea pe toată lumea: ce să facă, să aibă şi ea copii, că-i arde inima, că nu-i şi ea mamă. . . 
   Într-o noapte a visat împărăteasa, c-a venit la ea o babă şi i-a zis: 
   — Bucură-te, mărită împărăteasă, că împăratul împăraţilor a poruncit să ai şi Măria ta un copil! 
   În bucuria cea mare s-a trezit şi a dus vestea asta şi împăratului. Da să nu se bucure omul de tot, cînd dă norocul peste el, că tot suişul are şi coborîş, şi după bucurie vine şi scîrbă, şi jălanie. 
   Peste nouă luni de la visul acesta, împărăteasa naşte o copilă mîndră şi frumoasă, de nu mai era alta ca dînsa nici în Lună, nici în Soare. Şi a trăntit împăratul o cumătrie de s-a bucurat împărăţia. Şi nu le era acum casa pustie şi tăcută, ci numai veselie şi voie bună, de socoteai dumneata că-i rai în casa ceea, nu alta! 
   Şi creştea copila văzînd cu ochii! Cît cresc de-ale noastre într-un an, ea creştea într-o zi. Şi aşa era de mîndră şi frumoasă, de şi Soarele stătea de se uita la ea, că (vedeţi), cît umblase el prin lume, aşa minune nu mai văzuse. Da şi fetei îi era drag sfîntul Soare; că, oricît stătea pe afară, numai la el se uita. 
   Şi azi aşa, mîine aşa, numai ce s-a îndrăgostit copila în Soare. Şi cum a crescut fata mare, numai ce-i trăsneşte într-o zi în cap: spune împărătesei, că-i este drag Soarele şi că vrea să se ducă la el acasă. Iaca ce poznă-i trecu fetei prin cap, de le venea părinţilor să înnebunească de scîrbă şi să apuce cîmpii. Zău aşa! Bune-i cînd are omul copii cuminţi, nu de cei ce umblă cu gîndurile după Lună şi Soare! 
   S-au cercat ei, împărăteasa şi împăratul, să-i scoată nebuneala din cap, da unde a fost chip? A început fata a se usca de pe picioare, de socoteai că se prăpădeşte. Numai într-un plîns o ducea şi numai într-un văicărit şi ziua, şi noaptea. 
   Şi văzînd inima de părinţi că li se prăpădeşte odorul, o învoi să pornească la casa Soarelui. 
  Ş-a mers fata, ş-a mers drum lung, prin păduri, prin codri, peste văi, prin munţi şi peste munţi şi a ajuns la o apă mare. Din apă a ieşit o fată frumoasă, care s-a îndrăgit de ea. Fata ceea i-a făcut un pod mare peste apa ceea şi a trecut dincolo. Şi iar a mers fata cale lungă, şi pe un cîmp a dat de o babă, care păştea nişte gîşte. Baba întreabă unde se duce şi ea îi spune gîndul. Babei, fiindu-i milă de frumuseţea ei care se irosea pe drumuri, a fermecat-o şi a suit-o în înaltul cerului, şi, cît ai coace un ou, a ajuns înaintea curţilor sfîntului Soare. 
   Mama sfîntului Soare a ieşit înaintea fetei, mînioasă, a întrebat-o, ce caută. 
  — Caut pe dragul meu, pe sfîntul Soare, că de multă vreme de dorul şi dragul lui am pornit de acasă şi mulţumesc că l-am găsit. Mama sfîntului Soare s-a supărat şi mai tare pe ea şi a blestemat-o, înainte de a o vedea fecioru-său, să se prefacă într-o păsărică. Fata se prefăcu în ciocîrlie şi de atunci hojma ia drumul către soare, ca să-l găsească, şi nu mai ajunge la el. Cînd ciocîrlia pleacă de jos spre soare, îi tare chefoasă, dar cînd o ajunge blestemul mamei soarelui, porneşte supărată pe pămînt şi tăcută, se ascunde în nişte tufe. 
   LEGENDA CUCULUI 
   Erau odată doi fraţi rămaşi de mici fără tată şi fără mamă. Pe unul îl chema Ion şi pe altul Cucu. 
   Şi de la o vreme, dacă au văzut că nu au cu ce să trăiască, au plecat şi ei în lume, doar or găsi un trai mai bun. Şi au mers ei cale lungă, o zi întreagă. Cînd să treacă printr-o pădure, iaca le iese înainte un lup. Băieţii se speriară şi au luat-o la fugă, săracii, care încorto au văzut cu ochii: Ion într-o parte şi Cucu într-alta. 
   Pe înnoptate, Ion s-a potolit din fugă şi a început să-şi caute fratele. Du-te încoace, du-te-ncolo, cată-l spre răsărit, spre apus, degeaba! Cucu nicăieri. Şi a început Ion să plîngă cu lacrimi şi să-l strige cu glas aşa de plîngător, că ar fi mişcat şi pietrele: „Cucu! . . . Cucu! . . . Cucu! . . . Cucu! “. . . 
   Şi a cutreierat el o săptămînă de zile drumurile, cîmpiile, munţii şi pădurile, întrebînd din om în om, din sat în sat; dar zădarnică i-a fost osteneala. Slăbise bietul băiat şi se uscase de nu-l mai cunoşteai, dar el tot nu se lăsa şi striga mereu: „Cucu! Cucu! Cucu! “ 
   S-a întîmplat că într-o zi a trecut pe acolo Dumnezeu cu Sfîntul Petre. 
   — Doamne! Ce suferinţă o fi pe copilul ăsta, de se trudeşte atîta? Îl vezi cum a slăbit? Numai oasele-i de el, săracul! . . . 
   — Ce să fie, Petre! A avut şi el un frate şi l-a pierdut. Acum îl caută pe toate drumurile şi-l plînge. . . 
   — Fie-ţi milă, Doamne, de el şi îl uşurează, fă-l pasăre ca să nu se mai trudească atîta, căci pasăre fiind, poate l-o găsi mai repede. 
   
   — Fie cum zici tu, Petre. 
   Şi Dumnezeu făcînd nişte semne cu mîna, îndată copilul acela s-a prefăcut într-o pasăre; şi. . . sfîr. . . în zbor spre pădurea vecină. De acolo, prin grădini şi peste cîmpuri tot strigînd mereu: „Cucu! Cucu! “ Cucul, pasărea cîntătoare a grădinilor şi a pădurilor şi numită aşa după cîntecul ei „cucu, cucu“. Povestea bătrînescă zice că e Ion, fratele Cucului. 
   Şi cîntă „cucu! cucu! , de la începutul primăverii şi pînă la Sfîntu Petre; iar de atunci răguşeşte de atîta strigăt zadarnic. Tocmai la anul va începe iar; şi aşa va striga cît îi lumea, pe frate-său, căruia cine ştie unde i-or fi zăcînd oasele, după întîmplarea cu lupul. 
   Iar povestea-i tot poveste, 
   Cum a fost, azi nu mai este; 
   S-a-ntîmplat, nu s-a-ntîmplat, 
   Eu de asta n-am aflat. 
   La bătrîni am auzit-o, 
   
   La copii am povestit-o! 
   PRIVIGHETOAREA, TURTURICA ŞI CUCUL 
   Un timp cucul, privighetoarea şi turturica au fost oameni. 
   Odată nişte împăraţi în vechime au avut un fecior, care era vrăjitor. 
   Un moşneag şi o babă aveau o fată frumoasă şi s-au dus tustrei la
   
   seceră. Au secerat ei pînă în sară, da baba: 
   — Hai să ne pornim. Da fata zice: 
   
   — Eu mai stau să mai secer oleacă pe răcoare. 
   
   S-au dus baba şi moşneagul înainte. Cînd s-a pornit şi ea acasă, mergînd pe drum, s-a desfăcut drumul în două părţi şi s-a arătat o cărare. Mergea fata pe cărarea aceea, şi ea din urmă se astupa înapoi. Să se întoarcă nu era unde. S-a speriat şi s-a rugat: 
   — Dă-mi măcar un glas de om, Doamne! Şi i-a răspuns un glas: 
   
   — Da n-ai să te sperii? 
   — Nu. 
   — Eu îs cap de şarpe. 
   — N-am să mă sperii. 
   
   Şi s-a arătat feciorul împăratului în chip de cap de şarpe şi a grăit blînd la dînsa, şi ea s-a împăcat să trăiască cu dînsul. Hai, că ei au trăit acolo vreo zece-cincisprezece ani de zile şi ea a zis: 
   — Haidem la tata. 
   — Eu nu merg. Du-te tu, îi zice şarpele. 
   
   Da avea de-acum doi copii cu dînsul — o fată şi un băiat. Ea a luat copiii şi s-a dus, că i s-a făcut dor de părinţi. Da el i-a spus: 
   — Cînd ai să vii înapoi, ai să baţi de trei ori cu un toc de sărnici. Eu iar am să desfac drumul şi ai să vii. 
   Amu ei s-au plimbat prin grădină la tată-său, da fetiţa a rămas în casă cu baba. Şi baba: 
  — Cine este tatăl vostru? De ce n-a venit şi el cu voi? Spune, că îţi dau o pestelcuţă. Fata îi spune: 
  — Eu ţi-oi spune, da tu să nu spui nimănui. Tatăl nostru e un fecior de împărat, da el îi vrăjitor, s-a prefăcut în cap de şarpe. — Şi pe unde o să vă duceţi voi acasă? 
   — Iaca o să mergem şi o să batem cu un toc de sărnici şi are să se
   deschidă un drum drept la tata. Îi spune baba moşneagului, da moşneagul se gîndeşte: 
   — Hai să-l ucid. 
   Se duce el. Da după dînsul şi baba. Ajungînd, bat de trei ori cu tocul de sărnici în slodun şi au intrat moşneagul şi baba. Cînd s-a arătat şarpele, moşneagul l-a tăiat. 
   Amu, cînd s-a dus ea cu copiii, ce să facă? 
  — Mătincă tu, îi spune fetei, ai vîndut pe tată-tău pentru pestelcuţa asta. 
   Fata a început a plînge. Mamă-sa spune: 
   —Te blestem să te faci cuc, să nu ai cuibul tău, să zbori din pom în pom, fiindcă ai vîndut pe tatăl tău. Pe tine, îi spune de-amu băiatului, te prefac în privighetoare, să cînţi în toate glasurile, da eu mă voi preface în turturică şi voi jeli bărbatul. 
   De atunci turturica jeleşte bărbatul. 
   PRIVIGHETOAREA ŞI TURTURICA 
   Apoi se zice că privighetoarea s-a apucat la rămăşag cu turturica: să steie amîndouă într-o noapte de vară, fără să doarmă, şi să asculte şi care dintre ele va învăţa mai multe cîntece, aceea să ia rămăşagul. 
   Cum a dat sara, turturica a adormit butuc şi tocmai dinspre ziuă s-a trezit la strigătul unui om, care nu-şi putea prinde calul: turrr! turrr! şi dacă a auzit ea aşa, n-a mai putut să doarmă şi cu atîta s-a ales dintr-o noapte întreagă. 
   Privighetoarea a vegheat toată vremea, de cu sară şi pînă dimineaţă, şi a învăţat douăsprezece cîntece minunate: şuieră ca ciobanul, asmuţă cîinii, mă rog, ian ascultaţi-o! 
   Cînd a prins a se înroşi geana răsăritului, numai iaca şi turturica lîngă privighetoare. Vedeţi, tot ea mai harnică! 
   — Ei, cumătrică, cum ţi s-a părut noaptea? 
   — Cum să mi se pară, cumătră? Frumoasă, cum n-am mai fi văzut de cînd am ieşit din ou, dar dumitale? — Şi mie, zice turturica, da să vedem ce ştim. Ia începe dumneata întîi! 
   Şi începu privighetoarea a cînta ca acum de-a mai mare dragul s-o asculţi. A-nlemnit şi turturica, şi buceagul dimprejur de atîta măiestrie. După ce termină, turturica îi spuse: 
   — Apoi eu, cumătriţă, am adormit şi m-am trezit tocmai la strigătul unui om care nu-şi putea prinde calul şi atîta am învăţat: turrr! turrr! 
   
   Si a cîştigat astfel rămăşagul privighetoarea. Din vremea aceea privighetoarea, pentru o noapte de veghere, e cea dintîi din partea cîntecelor. În fiecare noapte cîntă, iar turturica se culcă şi cînd se luminează de ziuă se trezeşte şi ea şi prinde a cînta, după cum a învăţat: turrr! turrr! 
   Vedeţi, dragii moşului, că cine-i harnic, poate pricepe cu puţină osteneală orice lucru, pe cîtă vreme leneşul bate din buze. 
   PRIVIGHETOAREA 
   A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată un împărat foarte vestit şi puternic, de care toţi împăraţii de primprejur se temeau, căci cînd se supăra sau se mînia din te miri ce pricină, era varga lui Dumnezeu nu altceva! Toată ţara şi toate împărăţiile de primprejur tremurau de frica lui. 
   Împăratul acesta avea o copilă, care, după ce a crescut mare, s-a făcut aşa de frumoasă şi arătoasă, aşa de plăcută, că să fi umblat lumea de-a lungul şi de-a curmezişul, alta ca dînsa n-ai mai fi aflat. 
   Ş-apoi, cînd omul e frumos, mai frumos de cum sunt ceilalţi oameni, nu se poate ascunde de ochii lumii, ca să nu-l vază şi nimănui nu-i poate opri să-i placă, dacă-i place. 
   Aceasta a fost adică aşa, că faima despre frumuseţea şi gingăşia acestei copile în scurt timp s-a lăţit, cum merge vorba, peste nouă ţări şi peste nouă mări. 
   Cei mai voinici, mai vestiţi şi mai frumoşi feciori de împăraţi, cum prinseră de veste cît de frumoasă şi fermecătoare este fata cutărui împărat, îndată alergară din toate părţile cu fel de fel de daruri scumpe, ca s-o peţească. Şi cum ajungeau la împăratul, tatăl copilei, i se închinau, îi sărutau mîna şi ziceau: 
   — Înălţate împărate, avere-ai parte de sănătate şi de o viaţă îndelungată! Am venit la Măria ta să-ţi cerem domniţa în căsătorie, căci frumuseţea ei cea rară ne-a fermecat, inima ne-a săgetat şi toată fericirea noastră stă într-un fir de păr, dacă n-om putea cîştiga! Şi apoi, nici noi nu suntem oameni de respins şi alungat afară! Suntem feciori de împăraţi avuţi şi puternici, lumea ne ştie, lumea ne cunoaşte! 
   Împăratul, văzînd că au venit nişte peţitori aşa de voinici, frumoşi, isteţi şi avuţi, îi rîdea inima de bucurie şi fala cea mare şi răsucindu-şi musteaţa, şi netezîndu-şi barba, în semn că sosirea oaspeţilor îi este foarte plăcută, chemă pe fiică-sa la sine, rostindu-i nişte cuvinte foarte alese, precumpănite, dulci şi blînde: 
   — Ascultă, copila mea! Anii se strecoară pe nesimţite. Tu ai crescut acuma mare, ţi-a sosit timpul măritatului. Iată aici un tînăr voinic ca un făt-frumos, un fecior de împărat ca şi mine te cere de nevastă, merge-vei după dînsul? 
   Şi astăzi aşa, mai după vreo cîteva zile sau săptămîni iară aşa îi zise împăratul, în vreo cîteva rînduri. Dar fata cînd auzea aceasta, sta mai multe minute ca împietrită locului, apoi, începînd a plînge şi a se ruga părintelui său, zicea: 
   — Tată, iartă-mă, dar eu nu pot să mă mărit după dînsul, căci. . . nu sunt încă de măritat. . . mai este încă vreme! 
   
   Împăratul, de cîte ori o întreba, crezînd că ceea ce îi spunea fiică-sa e adevărat, n-o silea, ci-i da bună pace, aşteptînd pînă ce şi-a mai lua seama. Dar n-a fost aşa, cum îşi închipuia el. Fiica iubea de mult pe un tînăr şi din pricina aceluia pe toţi feciorii de împăraţi cîţi sosiră şi voiră s-o ieie de nevastă îi respinse de-a rîndul, zicînd că: ba unul nu-i place, ba altul e prea urît, ba că altuia altceva îi lipseşte. . Mai în scurt, fiecăruia îi afla cîte o codiţă. 
   Împăratul, în urma urmelor, văzînd că fiica sa pe toţi peţitorii îi respinge, se mînie foc pe dînsa şi întrebuinţă toate mijloacele, ca să afle care este gîndul ei şi din ce pricină nu poate să se mărite. 
   Tînăra domniţă, se vede că s-a priceput ce voieşte să facă tatăl său, de aceea pentru ca să nu-i descopere secretul, căută să se întîlnească cu iubitul său noaptea, jurîndu-şi unul altuia credinţă pînă la moarte. 
   Într-una din nopţi, însă, petrecînd asemenea toată noaptea în grădina împărătească, colea, cînd s-a revărsat de zori, luîndu-şi feciorul fericit rămas-bun de la iubita sa, îi zise: 
   — Scumpa mea, acuma a sosit timpul ca să ne despărţim. Darcum va trece ziua de astăzi şi va sosi noaptea, am să vin şi am să te fur şi atunci nimeni n-are să ne păzească şi vom petrece fără teamă toată viaţa. 
   Dar degeaba! . . nu e aşa cum vrea omul. Împăratul dete de urma lor şi porunci la toţi curtenii, ca în noaptea următoare să fie cu toţii treji, doară vor pune mîna pe înşelătorul fiicei sale. Cine nu va asculta ceea ce le-a poruncit, acelui să nu-i pară rău, dacă va fi pedepsit, cum n-a fost altul în lume. 
   Curtenii n-aşteptară să li se mai spună încă o dată. Ei ştiau destul de bine cine e împăratul şi ce-i în stare să facă, dacă se mînie. Fiecare s-a pus, deci, la locul său şi aştepta cu nerăbdare, doar vor putea pune mîna pe înşelător. 
   Iată că colea, pe cînd începuse a se amurgi bine, tînărul nostru, socotindu-se omul cel mai fericit din lume, s-apropia pe vîrful degetelor de curtea împărătească, de locul unde ştia el că-l aştepta iubita sa, voind să o fure pe aceasta şi, ducîndu-se apoi cu dînsa, cine ştie unde, în altă parte a împărăţiei sau chiar în altă ţară străină, acolo să petreacă în linişte toată viaţa. 
   Dar s-a înşelat foarte amar în aşteptările dorinţelor sale, căci abia s-a apropiat de curtea împărătească şi curtenii, care stăteau la pîndă, prinzîndu-l, îl legară butuc şi-l duseră dinaintea împăratului. 
   Împăratul, cum îl văzu, îl cuprinse o mînie aşa de mare şi înverşunată, că îndată porunci să-i taie capul. 
   Şi cum a poruncit, aşa şi s-a făcut. 
   Tînăra domniţă, cum a văzut aceasta, şi-a pierdut minţile, că nu ştia singură pe ce lume-i de scîrbă şi durerea cea mare. Şi în această stare se duse la o vrăjitoare, căreia îi istorisi toată întîmplarea de la început şi pînă la sfîrşit şi la urmă o rugă: 
   —Draga mea vrăjitoare, dacă vrei să faci cuiva vreun bine în lumea aceasta, apoi acel bine mi-l vei putea face numai mie şi dacă vrei să capeţi o plată bună, cum n-ai mai căpătat de la nimeni altul pînă acuma, apoi aceea vei căpăta-o numai de la mine, dacă-mi vei asculta rugămintea şi mă vei preface într-o pasăre. 
   Vrăjitoarea, cum sunt toate vrăjitoarele, văzînd că i-a sosit norocul în casă, nu se lasă mult îmbiată şi rugată, ci luînd nişte unsori descîntate şi vrăjite şi ungînd-o pe faţă, apoi mai rostind nişte cuvinte încurcate şi neînţelese, tînăra domniţă îndată se prefăcu într-o păsăruică, care de atunci şi pînă în ziua de astăzi a rămas tot păsăruică şi cîntă de la înserate şi pînă tîrziu noaptea, iară dimineaţa, de cum se zoreşte de ziuă şi pînă ce răsare soarele, adică cam de pe timpul acela cînd şi-a luat iubitul său rămas-bun de la dînsa şi pe cînd a avut de gînd s-o fure. Şi fiindcă ea mai toată noaptea priveghează, de aceea s-a numit privighetoare. 
   LEGENDA PRIVIGHETORILOR 
   Isus era copil mic, ca de cinci, şase ani. 
   În apropiere de Nazaret, se făcea în fiecare an un bîlci mare, şi toţi nazarinenii mergeau acolo, să-şi cumpere cele trebuitoare. 
   Fiind zi frumoasă, părinţii lui Isus îl luară şi pe el la bîlci. 
   Micul Isus nu mai putea de bucurie. Nu mai fusese niciodată la bîlci şi nu văzuse niciodată atîta forfoteală de lume, atîţia negustori şi atîtea lucruri frumoase. 
   El se ţinea întruna de părinţii săi, căci foarte uşor s-ar fi pierdut în zarva aceea a bîlciului. 
   Şi umblînd ei încoace şi încolo prin îmbulzeala aceea de lume, după tîrguieli, ajunseră la şatra unui olar, care venise la bîlci cu toate oalele lui şi cu alte lucruri de pămînt, ca să le vîndă. 
   Şi aici, pe cînd părinţii lui Isus alegeau şi tîrguiau, copilaşul zări într-un colţ nişte fluieraşe de pămînt în formă de păsărele. El se furişă de lîngă părinţi, se duse lîngă acele păsărele şi începu să se joace cu ele. Le punea la gură, sufla în ele şi nimeni nu băga de seamă jocul lui. 
   După ce tîrguiră ce aveau de tîrguit de la olărie, părinţii lui Isus plecară, nebăgînd de seamă că fiul lor rămăsese în acea prăvălie. 
   Tocmai mai tîrziu văzură lipsa lui şi se întoarseră să-l caute. 
   Dă-i încoace, dă-i încolo, copilul — nicăieri. 
   Tot căutîndu-l ei aşa, numai ce ajunseră la olărie. Aci se adunase mulţime mare de oameni, care se minunau de un mic copilaş. 
   Peste tot s-auzea: 
   — Ce copil minunat! Ce putere mare are! Trebuie să fie Fiul-lui-Dumnezeu! 
   Era Isus. El lua cîte o păsărică de pămînt din prăvălia olarului. Cum sufla în ea, cum păsărica zbura din mînuşiţele lui şi se ducea pe ramurile unui salcîm din apropiere, cîntînd atît de frumos, că sta lumea încremenită şi asculta. 
   Vestea aceasta se răspîndi în tot bîlciul, ca fulgerul, şi lumea se grămădea, valuri, valuri, spre prăvălia olarului. Şi cu toţii grăiau: 
   — Cu adevărat Fiul-lui-Dumnezeu este acest copil minunat! 
   Iar păsărelele din salcîm zburau cîntînd frumos, şi de atunci se zice că s-au iscat pe pămînt drăguţele privighetori, cele pămîntii la fulgi, dar cu viers dumnezeiesc. 
   MIERLA 
   Înainte vreme, cît de mult o fi de atunci nu se ştie, trăia undeva o văduvă săracă. Singurul ei sprijin era o fată hărnicuţă şi foarte credincioasă. Duminicile şi sărbătorile nu lipsea niciodată de la biserică, unde se ruga cu multă evlavie. Fata era veselă şi nu se arăta nemulţumită de sărăcia lor. Ca să-i treacă urîtul, foarte des începea fata văduvei să cînte. Şi mai ales îi plăcea Mierliţei, că aşa se chema fata, să fluiere. 
   Într-o zi, plecă mama Mierliţei de acasă să colinde pe unde va putea în lume, ca să agonisească cele trebuincioase. A mers ea aşa mult, pe la unii şi pe la alţii, muncind din greu. De la un timp însă, într-atît a slăbit-o munca, că s-a îmbolnăvit şi Dumnezeu s-a îndurat să-i curme suferinţele şi s-o cheme la el, în lumea celor drepţi. 
   Biata Mierliţă a aşteptat în zadar să se întoarcă mama ei. De la o vreme sufletul i-a fost cuprins de o tristeţe şi o prevestire rea; i-a pierit toată veselia şi plăcerea de-a cînta. A îmbrăcat atunci o rochie neagră, a luat un bulgăre mare de ceară şi multe fire de tort şi a plecat în lume să-şi caute mama. 
   Cînd trecea pe lîngă o biserică, se oprea, rupea din bulgărul de ceară, sufla în ea pînă o înmuia şi îndată o sucea cu mînuţele pe un fir de tort, pînă făcea o lumănărică, intra apoi în biserică, aprindea lumănărica la icoana Maicii Domnului şi se ruga ca să-i ajute să-şi afle mama. Aşa a colindat fata în lume, pînă cînd a terminat ceara şi firele de tort. Cînd şedea în genunchi în faţa icoanei, unde aprinsese cea din urmă lumănărică, deodată, de pe icoană se desprinde chipul Sfintei Fecioare, cum era cu pruncul în braţe şi prinde a zice: 
   — Bună fetiţă, mama ta a plecat demult din lumea aceasta şi este destul de fericită acolo unde este. Tu de acum înainte, ca să nu mai suferi, te vei preface în păsărică, în păsărică veselă, aşa cum erai înainte, cînd trăia mama ta! 
   Cele spuse de Maica Domnului de îndată se împliniră şi de atunci pînă azi e mierla cu pene negre, că neagră era rochia fetei, şi cu picioarele şi ciocul galben ca de ceară, fiindcă prea mult a suflat cu gura şi a sucit ceara în mîini, pentru lumînări; iar prin crîng şi stufiş, caută de zor mîncare şi tot fluieră, ca să n-o prindă urîtul şi tristeţea. 
   CUM S-A FĂCUT PUPĂZA 
   Cică a fost odată o fată frumoasă, cum pereche nu-i puteai găsi. Cum o chema, nimenea nu ştie, căci e mult de atunci. Atîta se ştie numai, că era frumoasă ca lumina soarelui şi că era unica la părinţi. Aceştia o iubeau aşa de mult, că niciodată nu-i ieşeau din voie. Noaptea, după ce adormea, tatăl şi mama ceasuri întregi vegheau la căpătîiul ei şi vărsau o lacrimă de bucurie, că le-a hărăzit Dumnezeu aşa mîndreţe de fată. Dimineaţa, cum se scula, bătrîna mamă îi punea în gură trei grăunţe de sare şi apoi o spăla cu apă, în care stinsese trei cărbuni aprinşi, ca să nu se deoache odorul ei. 
   Iar fata creştea mereu. Şi era voinică, rumenă la obraji, zveltă, cu ochii negri şi adînci ca adîncul mării, cu părul lung, moale, galben şi mai strălucitor decît aurul cel curat. Cînd ieşea din casă, soarele de ruşine şi de mînie se roşea la faţă, iar luna se ascundea după nouri. 
   Toate celelalte fete din sat nu mai puteau de necaz, pentru că toţi flăcăii numai la ea se uitau, numai calea ei îi aţineau, numai pentru dînsa se prăpădeau. Şi se sileau şi ele ca să se facă frumoase şi se spălau şi se găteau toată ziua, dar nici pe departe nu o puteau ajunge pe dînsa. 
   Şi se dusese în toate părţile vestea despre frumuseţea ei şi din toate colţurile pămîntului veneau feţi-frumoşi, mîndri şi bogaţi, ca să-i ceară mîna. 
   Părinţii nu se îndurau să o căsătorească şi să se despartă de dînsa. 
   — Atîta avem şi noi pe lume, ziceau dînşii, ea e lumina ochilor, ea este sprijinul bătrîneţilor, ea e bucuria şi fericirea noastră. Fără de dînsa va fi vai şi amar de noi, totul ni se va părea pustiu. Aşa, ca să mai treacă puţină vreme, că tot ea este prea tînără şi fragedă. 
   Dar vorba ceea: cînd îţi vine norocul, să nu-l alungi, căci pe urmă nu ştii ce ţi se întîmplă. Aşa şi cu părinţii fetei celei frumoase. Într-o bună dimineaţă, mama ei căzu bolnavă greu. Luni întregi ea zăcu culcată. Şi aduseră doftori vestiţi şi chemară babe care ştiu de toate, decît nimeni nu putea să-i găsească leacul. Pe zi ce mergea, bolnavei îi era mai rău şi slăbea de se prăpădea în toată fiinţa. Plîngea bărbatul la căpătîiul ei şi fata se ruga cît e ziulica de mare, la icoana Maicii Domnului, ca să se facă mama sănătoasă; decît Dumnezeu hotărîse într-altfel şi hotărîrile lui bietul om nu le poate schimba nici cu lacrimi, nici cu rugăciuni. 
   Într-o noapte, după miezul ei, cînd cocoşii cîntă şi duhurile rele pier de pe pămînt, bolnava chemă la sine fata ei iubită şi pe bărbatul cu care trăise viaţa aşa de fericită, îi îmbrăţişă şi-i sărută pentru cea din urmă oară şi apoi îşi dete sufletul liniştită şi cu surîsul pe buze. 
   Trecu de atunci vreme multă, în care tatăl fetei se plîngea şi se văita mereu, că e grea viaţa singură, fără femeie, că el nu vrea să prăpădească aşa frumuseţe de fată, îngrijind de toate ale casei şi că mai la urmă tot o să se mărite ea într-o zi şi apoi cum o să trăiască el singur? 
   Şi aşa, ba că-i una, ba că-i alta, moşneagul într-o zi se căsătoreşte de a doua oară şi ia de soţie o femeie tînără şi frumoasă, dar cu suflet de cîine şi cu inimă de piatră. Această femeie era mai rea decît o babă vrăjitoare, iar cînd se înfuria, se făcea vînătă la faţă şi ochii i se învîrteau în cap, de gîndeai că-i ieşită din iad, nu altceva. 
   Apoi încă o pacoste. Adusese cu dînsa o fată, pe care o avusese de la bărbatul dintîi şi pe cît de frumoasă era fata cealaltă, pe atîta fata ei era pocită şi schiloadă. „Mama-Pădurilor“, îi ziceau toate fetele din sat şi zău, nu era mai puţin pocită decît „Mama-Pădurilor“. 
   Ce zile amare şi ce viaţă ticăloasă, de acu înainte, pentru biata fată frumoasă! În loc de mîngîierile dulci ale mamei, acu primea ocări; în loc de cuvinte bune, palme şi bătăi; în loc de privirea părintească a mamei, ea întîlnea ochii de şerpoaică ai mamei vitrege. 
   Tatăl o iubea tot ca în trecut şi vărsa şiroaie de lacrimi, cînd îşi vedea odorul plîngînd şi oftînd. Decît dînsul avea mare slăbiciune pentru nevastă-sa cea nouă. Apoi îi era frică de dînsa, aşa că niciodată nu-i ieşea din voie şi cînd ea se răstea, el, cu capul plecat, sta într-un colţ şi nici un cuvînt nu auzeai din gura lui. 
   Iar femeia cea rea hotărîse pieirea fetei. Nu mai putea de necaz văzînd-o că e aşa de frumoasă, că e aşa harnică, aşa de lăudată şi cerută de toţi, pe cînd la fata ei nu se uita nimeni. 
   — Stai că-i vin eu de hac, zise dînsa. 
   Şi nu o lăsa să se spele, nici să se pieptene şi să se curăţe. I-a scos hainele ei cele frumoase, care o prindeau aşa de bine, şi a îmbrăcat-o numai în zdrenţe. Apoi nici demîncare nu-i dădea destulă şi nici nu 
   o lăsa să doarmă ca lumea, ci cu noaptea în cap, încă necîntaţi cocoşii, 
   o scula şi o trimitea după munca cea mai grea şi obositoare. Ba să care poveri de lemne din pădure, ba să spele rufele la gîrlă, ba să facă asta, ba să facă alta, tot îi găsea dînsa fel de fel de munci, care de care mai grele şi fel de fel de pricini, ca să o ocărască şi să o bată. 
   
   Asculta în toate sărmana de fată şi totuşi, cînd se întorcea seara acasă, obosită şi prăpădită de atîta muncă şi alergătură, mama cea vitregă tot nemulţumită era şi din leneşă şi dobitoacă nu o mai scotea. 
   Şi într-o zi, ce să-i abată femeii cele rele: 
   — Uite, zise, sacul ăsta de lînă. Vezi că lîna dinăuntru e neagră, decît tu să te duci la gîrlă şi pînă diseară să mi-o faci albă ca zăpada. De unde nu, să ştii că e vai de pielea ta. 
   Sacul era greu de tot. Fata îşi făcu curaj, se opinti cît putu şi încovoiată pînă la pămînt, plină de năduşeli, se duse cu el la gîrlă. Cum ajunse, se porni pe muncă şi începu să spele mereu lîna care era neagră ca cărbunele, că doar s-o facă albă. Îşi suflecă mînecile pînă la coate, îşi prinse şi poala în brîu şi ceasuri întregi tot freca şi tot spăla şi tot curăţa; dar lîna cea neagră nici gînd n-avea să se facă albă. Şi din nou pune-te la muncă şi din nou freacă şi învîrteşte şi suceşte, dar lîna neagră tot neagră rămînea. 
   Soarele, care o privise toată ziua, se pregătea să apună după vîrful munţilor şi să se ducă să lumineze alte lumi, cînd fata văzu că nu făcuse nici o ispravă; nici un fir de lînă nu se făcuse alb. Atunci, deznădăjduită, cu ochii roşii şi plini de lacrimi, înălţă spre cer braţele sale cele albe şi rotunde şi începu să roage aşa: 
   — Pu, pu, pu! Prea bunule Dumnezeu! Ai milă şi de mine nenorocita şi scapă-mă de atîtea suferinţe. Prefă-mă într-o pasăre, ca să fug departe de casa asta, ca să scap de femeia aceasta, ca să nu-i aud glasul şi să nu-i văd ochii. 
   Iar dreptul Dumnezeu s-a îndurat şi i-a îndeplinit rugămintea. Şi lui i se înduioşase inima de atîtea necazuri ce avea biata fată. De aceea a prefăcut-o într-o pasăre, care, din luna lui aprilie şi pînă la Sîn-Petru, îşi plînge mereu dorul inimii cîntînd: „pu, pu, pu , pu, pu, pu“. Şi din această pricină, oamenii mai tîrziu o numiră pupăză. 
    NAŞTEREA RÎNDUNELEI 
   În ţara Iudeei, în cîmpiile Nazaretului luminate de strălucitorul soare, copilul dumnezeiesc se juca cu micii lui tovarăşi; cu mîinile lui de bunătate şi iubire, el făcea păsărele, cu apa din rîuleţ şi cu pămînt din maluri, pe care le aşeza pe pămînt cu aripile întinse. Un fariseu trecu: 
   — Copil al păcatului, zise el, ce faci acolo în ziua asta? Şi cu piciorul lui voi să sfărîme păsărelele; dar cînd Isus lovi cu 
   micile lui palme, păsărelele de pămînt prinseră viaţă şi zburară. 
   Rîndunelele erau născute. 
   Cu aripile lor cenuşii, ele zburară pe acoperiş şi din acel pămînt, din care erau făcute ele, îşi zidiră cuiburile. 
   Rînduneaua alegea locuinţa omului, prietenul ei, spre a-şi adăposti familia. Ele trăiau libere, respectate, iubite; prezenţa lor aducea noroc. 
   Multă vreme după asta, cînd copilul dumnezeiesc devenise bărbat şi mergea către Golgota, sărmanele păsărele desperate îl urmară, scoţînd, pe tot lungul drumului, strigătele lor de durere. 
   Maestrul era să moară; pe faţa sa palidă, un şiroi de sînge curgea, amestecîndu-se cu lacrimile lui. Atunci, una cîte una, rîndunelele smulseră cu micile lor ciocuri spinii din coroană, care se ţintuiau pe 
   augusta frunte. 
   Trecură ceasuri. 
   Într-un suprem strigăt, răstignitul îşi dete sufletul. Cerul se tulbură, păsărelele plînseră şi aripile lor luară mantaua de doliu, pe care de atunci n-au părăsit-o. 
   RÎNDUNICA 
   A fost odată o fată frumoasă şi tare vrednică, cum nu se găsea alta pe lume. Venindu-i vremea să se mărite, a luat de bărbat pe un fecior din alt sat, care mai avea doi fraţi însuraţi şi şedeau cu toţii într-o casă, fiecare în odăiţa lui. Tot în căminul acela îşi aveau şi părinţii lor locuinţa. 
   Nurorile lor cele două, care ţineau pe fraţii cei mari, erau leneşe, se sculau tîrziu de tot şi nu lucrau nimica toată peste zi; cea mică însă se deştepta cu noaptea-n cap, aprindea lampa şi, luînd cusătura în mînă, ori intrînd în război, începea să cînte. Cînd se crăpa de ziuă, se apuca de dereticat, aducea apă, făcea focul şi punea de mîncare. Casa îi era casă curată, bărbatul întotdeauna primenit şi masa masă, cu rost şi mai devreme pusă decît la cumnatele ei. 
   În toate le-ntrecea, de nu puteau să stea în rînd cu ea, din care pricină îi ziceau în rîs Rîndunica, adică singură, unică-n rînd cu ea. 
   Nu mai puteau de necaz cînd le certau bărbaţii ori soacra, dîndu-le de exemplu pe nevasta fratelui cel mic. 
   Dacă au văzut ele una ca asta, au început să i-o coacă. Au mers într-o zi tustrele la gîrlă, să se scalde şi, cînd au fost în marginea apei, cele două i-au zis: 
   — Ia stai, cumnăţică, să-ţi tăiem niţel din păr şi să ne afumăm cu el, ca să-ţi călcăm şi noi pe urme cu vrednicia. 
   Au prins-o şi una o ţinea de picioare, iar alta a început s-o înţepe la gît cu foarfecele din cusătură, vrînd s-o omoare şi să zică apoi că s-a înecat. 
   Maica Domnului, văzînd toate acestea şi nevrînd s-o lase de batjocura lor, a prefăcut-o într-o pasăre, care a zburat pe luciul apei şi s-a ridicat apoi în înaltul cerului. Cum una din cumnate o ţinea de picioare, cînd şi-a luat vînt să zboare, a apucat-o de coadă şi a rămas cu mijlocul ei în mînă. Întorcîndu-se acasă, au spus, prefăcîndu-se că plîng, că cumnata lor s-a înecat. 
   Iar pasărea, zburînd, s-a dus multă vreme unde au dus-o ochii, trecînd mereu munţi şi ape, nemaicătînd îndărăt. Era albă la fulgi, aşa cum îi era cămaşa de pe ea cînd sta pe marginea gîrlei; a rămas însă cu o pată roşie la gît, din pricina picăturilor de sînge ce începuseră să ţîşnească, cînd au înţepat-o cumnatele ei, cu coada ca o furcă scobită la mijloc, din partea penelor smulse. 
   Şi astfel s-a deprins să zboare lin pe luciul apei, să se ridice deodată în văzduh şi să se ducă în largul lui ca o săgeată. 
   Ajungînd şi iernînd ea într-o ţară depărtată, pe la mijlocul primăverii, cînd încolţeşte iarba, a prins-o dorul de meleagurile unde a trăit şi, luînd-o îndărăt, a venit la locul ei de odinioară, făcîndu-şi cuib sub streaşina înaltă, să vadă ce şi cum mai e pe-acolo. Se scula ca de obicei cu noaptea-n cap şi ciripea ca şi mai înainte, deşteptînd pe toţi ai casei. 
   Cumnatele, cum au văzut-o, au sfeclit-o şi şi-au zis: „Să ştii că asta e Rîndunica, cumnata noastră“. Turbau de necaz şi au pus gînd rău, blestemînd-o întruna. 
   Bărbatul ei a bănuit că acesta o fi sufletul nevestei lui dragi şi-i cocolea cuibul, dînd poruncă să nu care cumva să-l strice cineva. Una din cumnate însă, într-o zi, cînd era singură acasă, a luat o prăjină şi l-a stricat, spărgîndu-i ouşoarele. I s-a uscat însă pe loc mîna dreaptă din cot şi, şoptind ici-colo întîmplarea, au aflat-o toţi. 
   Rîndunica şi-a făcut atunci alt cuib în podul casei şi, cirip-cirip, toată vericica da tîrcoale-n jurul ei. Într-o zi, cumnata cealaltă, suindu-se-n pod, a prins rîndunica, cu pui, şi a aruncat-o pe coşul vetrei, tocmai cînd ieşea fumul mai gros pe el. Credea c-are să ardă şi o să scape astfel de ea. 
   A scuturat însă din coadă rîndunica şi a început, din atîta apă strînsă-n zborul săltăreţ pe luciul rîurilor, să curgă picături multe, ce-au stins pe loc focul. Şi n-a fost cu nimic vătămată; s-a înnegrit doar şi ea, şi puişorii de funingine şi aşa a rămas la culoare. 
   Şi-a adunat apoi din nou puişorii, şi-a făcut cuib într-un colţ al odăii bărbatului ei, să fie tot mai aproape de ce-i era drag. Din clipa aceea, cumnata cea duşmănoasă a rămas însă gîngavă. De-atunci s-a înrădăcinat credinţa în oameni, că i se suceşte mîna din cot şi se usucă, cui strică un cuib de rîndunică, iar cine încearcă s-o omoare, ori să-i omoare puii, îşi pierde graiul. 
   RÎNDUNICA ŞI SOARELE 
   Avea un om trei fete şi o herghelie de cai. Tatăl lor zice: 
   — Cînd aş avea un băiat, da el s-ar duce şi-ar paşte caii aceştia, 
   da aşa fetele nu mai pot nimica! Da cea mare spune: 
   — Mă duc eu, tată! 
   — Hei, ai mai paşte tu caii! 
   — Îi pasc, tată! 
   
   I-a făcut straie bărbăteşti şi i-a dat puşca; şi ea a pornit cu caii să-i pască. Tată-său s-a prefăcut într-un lup şi s-a ascuns sub pod. Cînd a ajuns ea la pod, da şi tată-său face: Hoa! la dînsa. Da ea: 
   — Of, mă tem, iaca lupu! 
   Se întoarce înapoi şi aduce herghelia. Da cea mijlocie zice: 
   
   — Mă duc eu, tată! 
   — Hai, du-te! Se duce ea, acea mijlocie. Tată-său se face iar un lup şi iar la dînsa: 
   
   
   Hoa! Ea se sperie şi se întoarce cu caii acasă. Acea mică zice: 
   — Mă duc eu, tată, cu herghelia! 
   — Hei, dragul tatei, n-a păscut-o cea mare, nici cea mijlocie, şi îi paşte-o tocmai tu? 
   — Mă duc! 
   — Du-te! Dumnezeu să-ţi ajute! 
   
   S-a pornit ea. Tată-său — iar la pod. Ea merge şi tată-său iar la dînsa: Hoa! Da ea: 
   — Care-i acela? 
   L-a întrebat pînă în trei ori. Ea era năzdrăvană. A treia oară a vrut să deie cu puşca în tată-său. 
   — Stai, draga tatei, că-s eu! 
   S-a pornit mai departe. I-a păscut ea trei ani de zile, pînă a ajuns pe locul soarelui. Şedea acolo cu caii; iată că vine sfîntul Soare şi zice: 
   — Haide, măi vere, la mine şi te-oi ospăta cu oleacă de borş, că de cînd eşti tu dus de acasă ţi-a fi fiind a mînca de borş! 
   El l-a chemat să-l afle, îi fată ori bărbat. S-au dus, au stat la masă, au mîncat amîndoi. Ea s-a întors la cai. Da el a vorbit cu mama lui: 
   — Mamă, tare mi-ar plăcea. Cînd aş şti că îi fată, eu aş lua-o! Da mamă-sa a făcut: 
   — Ia desară să o pofteşti să se culce cu tine. Vă veţi culca amîndoi pe un căpătîi şi eu ţi-oi pune o stiblă de busuioc sub cap şi una lui. 
   Da căţeluşa a ascultat, că ea şi cu căţeluşa porni la drum. Se duce la fată şi spune aşa: 
   — Fată frumoasă, iaca feciorul Soare vrea să te ispitească, se te vadă, dacă eşti fată ori bărbat. Te-a chema desară să te culci la dînsul şi vor pune cîte o stiblă de busuioc la amîndoi. Da eu m-oi tăvăli toată noaptea pe stibla ta şi a fi veştedă ca şi a lui. Atunci nu te-a pricepe că eşti fată. 
   
   S-a tăvălit caţeluşa toată noaptea pe stibla ei. Cînd s-a sculat mamă-sa şi s-a dus şi le-a văzut: cum era a lui şi a ei, îi zice: 
   — Hei, dragul mamei, nu-i fată, îi tot flăcău! Da el face: 
   
   — Hei, mamă, ba chiar îi fată, aşa-mi spune inima mea! 
   
   — Dragul mamei, dacă socoţi că-i fată, iaca vine ziua cea de tîrgsi te du la tîrg cu dînsa: „Haide, măi vere, şi te-i plimba cu mine“. Şi-l vei duce la straiele cele bărbăteşti şi ea, dacă a fi, mamei, fată, o să zică aşa: „Ce m-ai adus, măi vere, la straiele acestea bărbăteşti, haide şi mă duce la straie femeieşti, mie acelea îmi trebuie“. 
   Da căţeluşa a ascultat şi s-a dus şi i-a spus: 
   — Fată frumoasă, o să te ducă la Bebei (Volintir, tîrg în judeţul Cetatea Albă) şi o să te ispitească. O să te ducă la straie feteşti, da tu după inima ta ţi-i drag după dînsele; da să taci, să zici aşa: „Du-mă mai bine la straie bărbăteşti, că nu-mi trebuie de acestea! “ 
   A dus-o el la Bebei. El iară se mîhneşte, că n-o putut s-o afle că-i fată. S-a pornit înapoi acasă, a venit iară la herghelie. El se duce şi zice: 
   — Hei, mamă, chiar îi fată! Da căţeluşa îi spune ei: 
   
   — El o să te îmbie să te scalzi. Da eu m-oi face un lup şi m-oi băga în herghelia ta. Da tu să zici aşa: „Intră dumneata întîi că eu nu ştiu locurile“. 
   S-a sculat dimineaţa şi s-a dus la scăldat. El s-a dezbrăcat şi a intrat în apă şi aştepta şi pe ea. Da ea s-a dezbrăcat la jumătate şi căţeluşa s-a făcut un lup ş-a dat în herghelia ei. Ea s-a îmbrăcat şi s-a dus la herghelia ei. S-a pornit la casa ei la părinţi, că de trei ani nu-i mai văzuse. Părinţii gîndeau că s-a prăpădit. Ea a ajuns acasă şi a dat herghelia în ograda lor. Cînd a ajuns ea în poarta casei, sfîntul Soare a făcut un leagăn de mătase. S-au suit fetele să le deie. Se dau şi se coborau. Lor nu le făcuse nimică. Da ea cînd s-a suit, Soarele a ridicat-o în sus, a luat-o. Mamă-sa a plîns şi a zis aşa: 
   — Hei, dragul mamei, de trei zile de cînd ai venit, eu cu tine n-am grăit! 
   
   Da fetei i s-a părut că mamă-sa i-a zis trei ani de zile să nu grăiască. Cînd a adus-o acolo, ea mai frumoasă nici nu mai putea să fie în lume. Dacă era mută, nu grăia. Da Soarele cu mă-sa se văicărea: 
  — Ce să facem noi cu dînsa? S-o mîntuim, nouă mută nu ne trebuie. Hai şi om trimite-o la baba Colţa să ceară sita, să facem nunta! Fata s-a pornit la baba Colţa. S-a dus la Sfînta Vineri: 
   — Mătuşică, nu ştii unde-i casa babei Colţa? Da ea i-a spus: 
   
   — Ia, ia, se vede de acolea, du-te, că mai sunt două case şi a treia
   îi a ei. Na-ţi un prosop, că ţi-a trebui vreodată! S-a dus la Sfînta Sîmbătă s-o întrebe. Tot aşa: 
   — Nu ştii, unde-i casa babei Colţa? I-a spus: 
   
  — Du-te la Sfînta Duminică şi îi casa ei lîngă dînsa. Na-ţi o perie că ţi-a trebui vreodată, strînge-o. S-a dus la Sfînta Duminică. Sfînta Duminică a zis aşa: 
   — Hei, copilă, te-a trimis să te mănînce. Da iacătă-o casa ei. Na-ţi cutia asta. S-o strîngi, că ţi-a trebui. 
   Ea a ajuns la bordeiul babei Colţa. Baba Colţa şedea şi se uita la fereastră. Da ea zice: 
   — Asta-i casa babei Colţa? 
   — Asta, poftim în casă! Ea a intrat în casă. Baba Colţa a zis: 
   
   
   — Stai pe laiţă, că eu mă duc să aduc sita din ceea casă şi ţi-oi da-o. Da un şoarece iese: 
   — Ţiu, ţiu, fată frumoasă, ia sita şi pe uşă, că baba Colţa îşi ascute
   dinţii pe oglindă să te mănînce! Da ea şede şi grăieşte: 
   — Ce, măi şoarece, măi, grăieşti tu degeaba! El zice: 
   
   — Ia sita şi pe uşă! 
   
   Ea ia sita şi pe uşă. Şi porneşte. Baba Colţa o ia din urmă şi după dînsa, cît pe ce s-o ajungă. Da fata zvîrle peria. Se face o pădure. Da ea roade, roade. A ros-o şi a mîntuit-o şi iară după dînsa. Ea zvîrle cutia. Se face o scală de piatră. Ea roade şi piatra şi după dînsa! Da ea zvîrle prosopul. Se face o apă mare. Da ea sorbeşte apa, sor-beşte! Pînă a mîntuit de sorbit apa, a ajuns şi ea acasă la Soare. Da el era mire cu alta. El jupuia un miel la gura cuptorului şi-i erau pline mîinile de sînge. Da ea zice: 
   — Na-vă sita, că v-am adus-o să facem nunta! 
   El cînd a văzut-o că a grăit, a apucat-o de gît să o sărute. N-a mai dovedit să spele mîinile. Da ea s-a făcut o rîndunică. Da dacă a văzut că s-a făcut rîndunică, dă cu cuţitul s-o taie. Da ea a zburat pe hogeac afară. Cînd a dat cu cuţitul, a ajuns-o peste coadă. 
   De atunci rîndunelele au guşa roşie şi coada tăiată. 
   JERTFA RÎNDUNICII 
   Isus fusese răstignit şi se lupta cu moartea. Din rănile făcute de piroane, sîngele se scurgea mereu. Nu scotea nici un geamăt de durere. Doar într-un tîrziu ceru, ars de sete: „Apă! „Apă! „ 
   Un paznic îi întinse un burete muiat în fiere de oţet. Isus, neştiind, gustă, dar numaidecît îşi feri gura, cu silă. 
   Setea îl chinui apoi tot mai amarnic. Trupul îi ardea, gura îi era uscată. Dar nu mai ceru apă. 
   Iată însă că, deasupra capului, auzi un fîlfîit de aripi. O rîndunică veni ca o săgeată şi, pe buzele lui fierbinţi, lăsă să-i cadă din cioc o picătură de apă, ca un bob de rouă. Un paznic o văzu şi slobozi o săgeată după ea, dar n-o nimeri. 
   Peste cîteva clipe, rîndunica veni din nou şi-i mai aduse încă un strop de apă. A doua săgeată şuieră tot mai aproape, dar nici aceasta n-o lovi. 
   Mîntuitorul o văzu şi-l durea inima la gîndul că păsărica ar putea fi ucisă. I-ar fi strigat să nu mai vină, dar nu putea. 
   Şi rîndunica veni a treia oară, dar, de rîndul acesta, săgeata îi străpunsese pieptul alb şi curat. 
   Lacrimi multe, de milă, se scurseră din ochii Mîntuitorului; văzînd-o cum îşi dă sufletul, şopti: 
   — Prin jertfa ta eşti sfîntă. Binecuvîntată să fii, păsărică. 
   De atunci, rîndunelele sunt socotite ca nişte păsări sfinte. E mare păcat ca cineva să le strice cuiburile, ori să le ia puişorii. Şi nimeni n-are curaj să le facă vreun rău, nici chiar copiii cei mai fără inimă. 
   LEGENDA VRABIEI 
   Se zice, că la început, penele vrabiei fuseseră zugrăvite de Dumnezeu, cu o culoare neagră-roşcată. Ei nu i-a plăcut acest veşmînt, dar n-a îndrăznit să cîrtească în faţa Celui Atotputernic. 
   Se întoarse în lumea păsărilor, aşa cum era. Dar cinteza, n-avea de lucru, începu s-o necăjească: 
   — Nu mai face pe supărata, că n-ai de ce. Prea-Măritul ţi-a dat o haină după inimă! 
   Atît i-a trebuit vrabiei! Numaidecît i-a sărit ţandăra şi, zburlită de furie, s-a năpustit asupra cintezei cu gălăgie mare. Ba a şi lovit-o de cîteva ori cu ciocul în cap, de i-a ridicat fulgii ţugui. 
   Dumnezeu, care vede şi ştie tot, a chemat pe împricinate la judecată. 
   Cinteza povesti întîmplarea, de-a fir a păr. Vrabia se zbîrlea şi o întrerupea la fiecare cuvînt. 
   Stăpînul lumii ascultă cu răbdare. Cînd a încetat sfada, el a întrebat: 
  — E adevărat, vrăbiuţo, că nu eşti mulţumită de veşmîntul ce ţi-am dat? Vrabia răspunse cam cu jumătate de glas: 
   — D. . . Doamne! Aşteptam şi eu unul mai frumos! 
   Dumnezeu, văzînd-o că e şi obraznică pe lîngă toate, o prinse de coadă şi o aruncă într-o ladă cu cenuşă. Vrabia ieşi de acolo, zbură pe un pom şi începu să-şi cureţe penele. Dar cenuşa se lipise de ele şi de aceea şi azi au culoarea cenuşie. 
   De atunci a rămas cinteza cu moţ şi vrabia cu pene cenuşii, împestriţate cu negru şi roşu. 
   VRĂBIILE TRĂIESC MULT 
   Demult, demult, cine ştie cînd va mai fi fost şi aceea, a răsărit în mijlocul unei păduri un stejărel, care începu a creşte pe-ncetişorul şi a privi cu dragoste la ceilalţi stejari de toată mîna, care se aflau în jurul său. 
   Iată însă că, nu mult după ce a răsărit stejărelul acesta, vine o vrabie şi se aşază pe dînsul, măcar că avea unde se aşeza şi-n alt loc, că pădurea era destul de mare. 
   Stejărelul, văzînd această obrăznicie din partea vrabiei, se mînie foc pe dînsa şi-i zise: 
   — Măi vrabie! Nu vezi tu că eu abia acuma de vro cîteva zile am răsărit, nu vezi cît sunt de tînăr, de crud şi de slab, n-ai avut tu nicăieri în alt loc unde te aşeza, decît pe mine? . . . Nu e destulă pădure împrejurul meu? . . . Ia du-te de-aici şi aşază-te pe alt copac, căci doar pădurea e destul de mare şi de largă, ai unde şedea cît îţi va plăcea. . . 
   Vrabia, simţindu-se foarte atinsă prin cuvintele acestea ale stejarului, răspunse zicînd: 
   — Iată că mă duc, cum zici tu, dar voi veni la tine cînd vei fi pe patul morţii şi atunci va trebui să-mi dai seama pentru toate cuvintele tale de astăzi! 
   — Bine! Bine! răspunse stejărelul, du-te şi mai degrabă să nu vii, decît numai atunci, cînd voi fi eu pe patul morţii, precum ai zis! 
   
   Vrabia a zburat şi s-a dus. . . Dar mult a trebuit ea să aştepte pînă la moartea stejărelului, căci fiecare stejar trăieşte nouă sute de ani, şi anume trei sute de ani creşte neîntrerupt, trei sute de ani stă locului şi se odihneşte, iară de la şase sute de ani înainte, prin trei sute începe a da înapoi, a-i putrezi inima de la rădăcină, a se găuri pe dinăuntru, a se usca aşa, că atunci cînd ajunge de nouă sute de ani, se risipeşte cu totul. 
   Şi vrabia noastră a trebuit să aştepte pînă ce stejărelul pe care s-a pus ea, cînd acesta a fost tînăr, a ajuns de nouă sute de ani. Cînd a ajuns acuma stejărelul de nouă sute de ani, s-a dus vrabia la dînsul şi i-a zis: 
   — Ţi-aduci aminte cînd erai tînăr şi m-am aşezat pe tine, cum m-ai batjocorit degeaba, degebuţa? . . . Tu ai cugetat atunci că dacă te vei face mare, vei trăi cît lumea şi ca tine nu va mai fi altul! . . . Dar iată că acum te-ai risipit şi eu mă scald în colbul tău! . . . Tu din mare ce-ai fost, te-ai făcut iarăşi mic, iară eu tot trăiesc şi tot aşa sunt, cum am fost şi atuncea! 
   Aşa a zis vrabia, şi, după ce s-a scăldat în cenuşa stejarului, zbură şi se tot duse. 
   De-atunci, de cînd s-a întîmplat aceasta, vrăbiile, dacă nici oamenii, nici mîţele şi nici ulii nu le prind şi le omoară, trăiesc mai mult decît orişicare altă pasăre, . . . trăiesc cu sutele de ani, de unde se vede apoi că vine şi zicala cea foarte răspîndită printre romîni: 
   Vrabia e pui, 
   Dar dracul ştie de cîndu-i! 
   care se zice despre oamenii cei mici de statură, însă mari de ani. Şi vrăbiile, cînd sunt foarte bătrîne, capătă pene albe, însă forma lor tot de vrabie rămîne. 
   CIOARA 
   Pe vremea cînd Sfînta Duminică trăia pe pămînt, multă vreme trebuie să mai fie şi de atunci, a avut nevoie de o servitoare, ca să-i îngrijească casa. Căutînd ea servitoare încoace şi încolo, a găsit una. Cum se întîmplă însă, ca tocmai servitoarea Sfintei să fie ţigancă. Sfînta Duminică n-a ţinut seama de asta, ci numai treabă voia să-i facă. Dar ţiganca, cum îi ţiganca, bună de gură şi nu cu tragere de inimă la lucru, ori de cîte ori întreba Sfînta: „Ai făcut cutare treabă? “, ea răspundea în fundul gîtlejului: „Da , da, da, da! “ 
   Azi aşa, mîine aşa, Sfînta Duminică se alegea cu întrebatul, ţiganca cu „Da, da da , da, “ iar lucrurile nu se prea făceau cum trebuie. 
   Într-o zi, Sfînta Duminică, înainte de a pleca la biserică, îi spune servitoarei ca să-i facă mîncare şi s-o potrivească aşa de bine, ca atunci cînd se va întoarce ea de la biserică, să fie mîncarea gata, dar nici prea caldă, nici prea rece. 
   Zis şi făcut. Se duse Sfînta Duminică la biserică şi cînd se întoarse, întrebă de la uşă: 
   — Gata mîncarea? Făcutu-o-ai cum ţi-am zis? Servitoarea de colo, se umflă cu răspunsul: 
   
   — Da, da, da da! 
   
   Sfînta Duminică, bucuroasă, ia lingura cea mare, ca să guste mîncarea. Cum era flămîndă, înghiţi ciorba toată din lingură, dar vai! mîncarea ardea grozav şi într-atît se necăji Sfînta de arsura ce a suferit, că o blestemă cu foc pe ţigancă: 
   — Piei din faţa mea, slugă rea şi mincinoasă! Pentru această neascultare şi minciună, să te prefaci în pasăre urîtă şi alungată de lume! 
   Şi îndată se prefăcu ţiganca în cioară, cu pene negre-cenuşii cum este şi acum. Însă ea, chiar aşa cioară, cum era, tot mai încerca să răspundă stăpînei cu răspunsul ei de totdeauna, dar în loc de: „da, da, da, da, “ nu putu zice decît: „cra, cra, cra, cra! “ şi cu astfel de glas a rămas cioara pînă în ziua de azi. 
   CORBUL 
   Corbul cel negru, n-a fost de la început atît de urît. Penele lui erau de culoare alb-gălbui şi glasul îi era mai frumos; ba se zice că chiar putea cînta. Numai o nesocotinţă a lui a făcut ca să-şi piardă şi glasul, şi culoarea mîndră a penelor. 
   Cînd Domnul nostru Isus Hristos era răstignit pe cruce şi îndura chinuri groaznice, rîndunica se învîrtea împrejurul lui şi fîlfîia uşor din aripi, ca să facă vînt şi astfel să-i mai uşureze chinurile. Nu tot aşa a făcut corbul. El se rotea pe deasupra şi îşi schimonosea glasul prin croncăneli urîte. Credea el că prin aceasta arată Mîntuitorului că e trist şi amărît, de nelegiuirea oamenilor. 
   Domnul Isus, îndurerat de păcatele grele ale celor care l-au răstignit şi supărat că nici corbul nu-l lasă să moară în linişte, a suspinat adînc şi l-a blestemat pe corb. S-a făcut atunci întuneric mare. Pămîntul s-a cutremurat şi izvoarele au secat. Biserica s-a crăpat în două şi spaimă mare a cuprins pe oameni. Corbul a căzut ameţit în fundul unei văi adînci. Cînd cutremurul a încetat şi s-a făcut iarăşi lumină, s-a deşteptat şi corbul, dar în loc de alb-gălbui cum era înainte, se văzu negru cum îi păcura. Speriat, zbură pe vîrful unui copac înalt. Mirat peste măsură şi întristat amar, cînd se văzu cu aşa podoabă întunecoasă, vru să dea drumul la un cîntec de durere. Nu mică îi fu spaima şi de data aceasta, cînd băgă de seamă, că în loc de a cînta, nu poate decît să scoată nişte croncăneli răguşite. Abia atunci îşi dădu seama bietul corb de blestemul ce căzuse peste el. 
   Aşa s-a întîmplat, că de la acea nesocotinţă a lui, a rămas corbul pînă azi cu pene negre şi cu croncănit urît, care aduce aminte tot de moarte. 
   GAIA 
   Demult, foarte demult, pe cînd nu erau atîtea izvoare, vara însetau toate vietăţile de pe pămînt. 
   După ce şi-au ales păsările împăratul, acesta a chemat sfat, ca să-şi sape cu ciocul o groapă mare, unde să se adune apa pentru vreme de ispită. 
   Şi s-a întîmplat că au primit toate păsările sfatul împăratului, nu-mai gaia n-a voit să-l primească. 
   Şi dacă s-a hotărît, s-au pus ziua şi noaptea pe lucru. Şi lucrau cu sîrguinţă, una mai mult decît alta, şi aveau spor la lucru, că erau cu milioanele. 
   Şi au lucrat aşa păsările în bună înţelegere şi au isprăvit lucrul cu mare bucurie. Şi dacă a plouat, s-a umplut balta cu apă şi aşa nu mai duceau lipsă de apă. 
   Se zice, cu timpul, din această baltă s-au format rîurile, din ce în ce mai lungi şi mai late. Şi acum au toate vietăţile apă în îndestulare, numai gaia, nu! 
   De aceea, vara cînd e secetă mare, vedem gaia coborîndu-se pe la rîuri, ca să înghită un strop de apă, dar atunci sărmana o păţeşte amar, de o zăresc celelalte păsări, că o iau dinainte; iar ea se suie pînă-n vînătaie şi de acolo, cu glasul ei răguşit, cere mereu ploaie de la bunul Dumnezeu, căci ea numai cînd plouă poate să-şi astîmpere setea ei cea înfocată. 
   LEGENDA HUHUREZULUI 
   Povestea spune că era odată demult un boier foarte rău, încît toţi i se fereau din cale, ca de boala cea rea. El avea ca argat la vaci un băiat foarte cuminte şi ruşinos. Fiindcă ştia pe boier că e rău, el cînd îi trebuia ceva, mai bine răbda, numai să nu fie ocărît şi bătut. 
   Cîteodată, cînd i se întîmpla de se rătăcea vreo vită, căci avea în seamă multe, o căuta toată noaptea pînă o găsea. 
   Într-o zi călduroasă de vară, vitele au strechiat, fugind toate prin pădure. A alergat fuga în dreapta, în stînga; dar n-a găsit nimic. Se înnoptase, dar el tot alerga mereu, picioarele i se făcuse numai sînge, hainele erau numai zdrenţe. Nemaiavînd putere, căzu într-un tîrziu jos de atîta oboseală. 
   Era întuneric; lupii începuseră a urla. Lui fiindu-i tare frică, începu a se ruga lui Dumnezeu să-l schimbe într-o pasăre. Dumnezeu, vă-zîndu-l aşa de necăjit, îi ascultă rugămintea. 
   Văzîndu-se pasăre, începu a căuta din nou vacile şi ca să nu-i fie urît, începu a chiui: „Huhuuu! Huhuuu! “ 
   Şi de atunci în fiecare noapte cînd caută vacile, începe să chiuie: „Huhuuu! Huhuuu! “ de răsună pădurea. 
   Oamenii, auzindu-l, îl numiră huhurez şi aşa i-a rămas numele şi pînă în ziua de azi. 
   LEGENDA VULTANULUI 
   Se spune că pasărea numită vultanul ar fi fost pe vremuri, de demult, un voinic şi frumos cioban la oi. 
   Era o zi călduroasă de vară, cînd ciobanul nu a mai dat apă oilor. Bunul Dumnezeu, care are grijă de toate, avu grijă şi de oile acelea, cum şedeau neadăpate, zbierînd de sete, şi de aceea se duse împreună cu Sfîntul Petru la stîna ciobanului. Acesta, văzîndu-i, cunoscu că a greşit şi coborî faţa la pămînt; dar era prea tîrziu. Dumnezeu apropiindu-se de cioban, îl blestemă zicîndu-i: 
   — De astăzi înainte nu vei mai fi cioban la oi, ci te vei schimba în pasăre şi vei jeli mereu oile tale, uitîndu-te de sus la ele, că n-ai ştiut să le îngrijeşti la timp. 
   De atunci, ciobanul acela s-a schimbat în pasăre, vultanul, care se roteşte prin aer, jelindu-şi starea de mai înainte. 
   BROASCA CU TROACA 
   Dumnezeu şi cu Sfîntul Petre mergeau odată pe un drum de ţară, şi aşa, îi apucă noaptea pe lîngă o moară. 
   — Haide să mînem aici la moară, Doamne, zise Sfîntul Petre. 
   — Hai! îi răspunse Dumnezeu. 
   
   Merseră şi bătură la uşa morii, dar morăriţa care era acasă şi care nu dorea să-i primească pe oaspeţi, se băgă sub o troacă de cernut făină şi tăcu acolo chitic. „Dacă întîmplător intră aici drumeţii ceia, n-au să mă vadă, şi nevăzîndu-mă, au să-şi ia tălpăşiţa şi-au să se ducă la altă casă. “ 
   Aşa chiar s-a întîmplat; au intrat în moară şi, nevăzînd pe nimeni, au închis uşa la loc şi-au plecat mai departe, iar Dumnezeu, care pe toate le ştia, a blestămat-o pe morăriţa cea rea la inimă, să rămînă cu troaca în spinare. 
   Şi aşa a şi rămas. 
   De-atunci a rămas broasca cu troacă, vietatea aceea care trăieşte tot pe malurile apelor mari, pe unde sunt smîrcuri şi vălugi jilave, în păpurişul cărora se şi adăposteşte şi se ascunde atunci cînd aude vreun zgomot. 
   CUM AU VENIT ŞERPII PE LUME 
   A fost odată o femeie aşa de lipsită, că nu avea după ce bea apă şi mai era şi singură cuc. Ea muncea din răsputeri să-şi agonisească pîinea de toate zilele. Într-una din zile, s-a apucat să-şi facă săpun şi după ce a făcut rost de grăsime şi celelalte, îi mai trebuia cenuşa din care să facă leşia. S-a dus la pădure şi, după ce a adunat vreascuri, le-a dat foc. Pînă ce au ars lemnele, s-a făcut seară şi, spuza fiind aprinsă, n-a putut-o lua acasă. S-a hotărît s-o lase în pădure şi să vină a doua zi de dimineaţă s-o ia. Peste noapte, s-a stîrnit o fur-tună turbată, iar după aceea a căzut o ploaie torenţială, care a ţinut cîteva ceasuri. Cînd femeia s-a dus a doua zi de dimineaţă să-şi ia cenuşa, n-a mai găsit nici praf din ea. S-a întors acasă, bocindu-se cît îi lua gura. 
   A mers ea cît a mers plîngînd pe cărare, cînd deodată îi iese în cale un şoricuţ, care îi grăi astfel: 
   — De ce tot boceşti pînă într-atîta, cumătră? Spune-mi durerea dumitale şi poate că îţi voi putea ajuta cu ceva. 
   — Iacă, ce să am, şoricuţ, asta şi asta. . . şi şi-a spus tot păsul din fir în păr. 
   — Asta-i boală de leac, cumătră, îi spuse şoricelul. 
   — Cum? 
   — Iată cum: să te duci la împăratul ţării acesteia, care locuieşte în cutare loc, şi să-i spui tot păsul. El te va ajuta, că are un suflet de aur. Afară de asta, în drum spre împărat, ai să te întîlneşti cu tot felul de oameni năcăjiţi şi bolnavi. Să le dai orice ţi-or cere, că e spre binele şi norocul tău. 
   
   — Aşa voi face, răspunse femeia plină de nădejde şi mai potolită. 
   Merse ea cît merse pe drum spre împărat, şi deodată îi iese înainte un copil bolnav, cu trupul plin de răni, şi îi grăi astfel: 
   — Nu mă trece cu vederea, mătuşă, fă-ţi pomană şi dă-mi puţinăapă să beau şi să-mi răcoresc trupul ars de sete şi obidă. Dumnezeu îţi va răsplăti fapta dumitale bună. 
   Femeia se opri din mers, îi dădu apă de băut şi îi spălă trupul de răni. Ca prin farmec, copilul se şi însănătoşi şi o întrebă unde se duce prin aceste locuri pustii, după ce îi mulţumi cu cea mai mare recunoştinţă. Femeia îi povesti păsul ei şi îi spuse că merge la împăratul să ceară ajutorul său. Copilul îi dădu următorul sfat: 
   — Fă aşa cum te învăţ eu, spre binele dumitale; dacă mergi la împăratul, spune-i cu supuşenie păsul, iar el îţi va arăta atunci nişte lăzi încuiate şi cu lucruri ascunse în ele. Lăzile au să fie noi, aurite, altele prăpădite de vechi. Dumneata alege pe cea mai veche şi urîtă. Să nu te muşte şarpele de inimă, să rîvneşti la vreuna din cele frumoase. Să ştii că în cea mai veche şi urîtă stă norocul dumitale. 
   A plecat femeia pe gînduri şi a mers o bună bucată de drum, pînă ce i-a ieşit în cale un moşneag, asemenea bolnav, plin de răni şi mur-dar. El se rugă plîngînd de femeie ca şi cel dintîi: 
   — Fă-ţi pomană, bună femeie, şi-mi dă puţină apă să beau şi să-mi spăl rănile trupului, că Dumnezeu care vede şi ştie toate, bună plată îţi va da. 
   
   Femeia, fără să pregete, i-a udat trupul şi i-a dat să bea apă limpede de izvor. Rănile i s-au vindecat şi el a întrebat-o: 
   — De unde vii şi încotro mergi, bună femeie? Ea i-a povestit tot păsul şi omul a sfătuit-o: 
   
   — Pentru că te-ai îndurat cu mine, vreau să-ţi fiu de folos, dar să mă asculţi; cînd îi povesti păsul împăratului, el are să te asculte, că e bun la suflet şi îndurător cu supuşii lui, mai ales cu oamenii nevoiaşi. El îţi va arăta nişte lăzi frumoase, aurite, iar mai la urmă altele vechi şi urîte. Toate aceste lăzi sunt pline cu lucruri, pe care numai împăratul le ştie. Dumneata să alegi pe cea mai veche. 
   Cînd femeia a sosit la împărat, tocmai aşa i s-a întîmplat şi cînd femeia a ales pe cea mai urîtă ladă, împăratul a întrebat-o: 
   — Da de ce, femeie, nu alegi o ladă de astea frumoase şi noi? 
   — Apoi să vezi, Măria ta, îi zise femeia, eu sunt bătrînă de-acum şi săracă, mă mulţumesc cu aceasta mai urîtă, că n-am să trăiesc cît lumea. 
   — Dăruită să-ţi fie, îi zise împăratul şi îi dădu un om, de îi duse lada grea de mama focului, pînă acasă. 
   
   Cînd deschise ea lada, ce să vezi? Ieşiră la iveală doi băieţi şi două fete, de toată frumuseţea. 
   Din ziua aceea, nu numai că o năpădi bucuria de mamă, dar şi binele îi curgea de pretutindeni. După puţin timp, deveni foarte bogată şi toată lumea se mira de unde atîta bogăţie pe capul ei. O vecină pizmaşă a ei crăpa de ciudă să afle misterul îmbogăţirii. În fiecare zi 
   o iscodea cu meşteşug, pînă ce femeia nu se mai putu ţine şi îi dezvălui secretul îmbogăţirii ei. Cu toate că această femeie nu era săracă, dar şi-a pus în gînd să facă şi ea aşa, ca să se îmbogăţescă şi mai mult. A pornit la drum şi a întîlnit şi ea aceiaşi bolnavi şi plini de bube şi cînd i-au cerut apă de băut, ea le-a răspuns: 
   — Nu pot, moşule, să-ţi dau apă şi nici să te spăl. M-aş murdări pe mîini şi pe haine, căci de. . . doar merg la împăratul. 
   — Aşaa, dar ce cauţi dumneata la împăratul? 
   — Ia merg şi eu să-i cer un ajutor împăratului, am auzit că e tare bun. 
   — Da, da, e bun, îi zise moşneagul ironic, dar are să-ţi arate nişte lăzi pline cu lucruri, pe care numai el le cunoaşte, că sunt ferecate. Dumneata să alegi una nouă, aurită şi care va fi mai mare şi mai frumoasă. 
   
   „Se înţelege, gîndea ea, că nu voi lua vreo vechitură de la împărat“. 
   Sosind la împărăţie, îşi spuse păsul şi împăratul, bun cum era, îi puse în faţă lăzile vechi şi noi, urîte şi frumoase şi îi oferi să-şi aleagă pe cea care îi place. Femeia, îngîmfată cum era şi pizmaşă, alese pe cea mai nouă şi aurită, gîndind: „Vor crăpa de necaz vecinii mei, cînd mă vor vedea cu lada aşa de frumoasă“ . . . Împăratul dădu şi ei un om de-o duse pînă acasă. 
   Cînd a sosit cu lada, femeia s-a închis în casă cu bărbatul ei şi a deschis în mare taină lada, să guste singuri bucuria darurilor împărăteşti. Mare le fu spaima, cînd în loc de daruri şi bogăţii, ieşiră din ladă tot felul de şerpi, năpîrci şi balauri. După ce i-au muşcat mortal pe amîndoi, au fugit şi s-au ascuns prin ierburi şi bălării. 
   Asta e legenda aducerii pe lume a şerpilor de către femeia pizmaşă. 
   DRAGOSTEA DE MAMĂ 
   Într-o zi, Maica Domnului era foarte întristată, şi cum şedea lîngă uşa şcolii unde învăţa Isus Hristos, trece o broască. 
   Maica Domnului ţinea în mînă un colac pe care îl adusese pentru fiul său. 
   Îndată ce zări că vine broasca, se gîndi: 
   — Să vedem, ştiu toate fiinţele că fiul meu este cel mai frumos copil din lume? După aceasta dădu colacul broaştei şi îi zise să intre în şcoală şi 
   să-l dea celui mai frumos copil ce va vedea. 
   În şcoală învăţa şi fiul broaştei. 
   Cum a intrat broasca înăuntru, după ce se uită împrejur la toţi 
   copiii, i se păru că nu e nici unul mai frumos decît broscoiul său şi, tîrîndu-se pînă la dînsul, îi dete colacul. Maica Domnului, cum văzu acest lucru, a uitat durerea şi cu rîsul pe buze zise: 
   — Nu numai că nu-mi pare rău că nu l-a dat fiului meu, dar îmi pare bine de ce văd, căci oricît de urît să fie un copil, pentru mama care-l are este un soare. 
   Atunci Maica Domnului se întoarse şi binecuvîntă broasca, zicîndu-i: 
   — Iarba cea mai frumoasă şi mai curată să fie păşunea ta şi osul tău să nu putrezească niciodată, că făcuşi pe Maica Domnului să rîdă şi să-şi uite durerea. 
   
   PEŞTELE 
   Se zice că peştele a fost odată un voinic, căruia îi plăceau mult lucrurile războinice. Într-o zi se duse la Dumnezeu şi îi zise: 
   — Doamne, dă-mi toate armele de pe lume, să mă pot lupta cu
   orişicine! Şi Dumnezeu îi răspunse: 
   — Dar dacă ţi-oi da tot soiul de armuri, încărcat în chipul acesta cu ele, nu vei mai avea înfăţişarea omenească. 
   — Orişice voi fi şi oricum, numai miluieşte-mă, Stăpîne! — Şi dacă totuşi vor fi alţii mai voinici decît tine şi te-or prinde! 
   — Cu greu, Doamne! Iar de m-or prinde, să mă azvîrlă-n foc şi-n apă clocotită! Şi Dumnezeu îi dădu voinicului chip de peşte, care are-n oasele 
   
   lui tot soiul de arme, din vremurile acelea! Şi ce i se întîmplă cînd pescarii îl prind, cu toţii ştim. 
   ALBINA ŞI PĂIANJENUL 
   Era odată o femeie care avea doi copii: un băiat şi o fată. Copiii au plecat amîndoi în lume, să-şi caute de lucru, pentru că mama lor n-avea cu ce să-i ţină. Băiatul a intrat ucenic la un ţesător de pînză, iar fata căra pietre pentru zidarii care făceau case. 
   După cîtăva vreme, mama lor s-a îmbolnăvit de moarte şi a rugat pe un om din sat să ducă veste copiilor. Omul, după mult umblet prin lume, a găsit pe băiat şi pe fată. Cînd a spus omul de ce a venit, băiatul i-a răspuns: 
   — Ce să-i fac? Las-să moară că-i bătrînă şi i-a sosit ceasul. Am mult de lucru şi nu pot pleca, 
   Pe fată a găsit-o suind schelele, cu pietre în poala rochiei. Cînd a auzit de ce a venit omul, a lăsat pietrele jos, a început să plîngă şi a plecat într-un suflet acasă. 
   Cum a văzut-o mamă-sa, s-a ridicat din pat, şi de multă bucurie i s-a limpezit sufletul. S-a făcut însă neagră de supărare cînd i-a spus că băiatul n-a vrut să vie. A luat apoi capul fetei între mîini, a sărutat-o pe frunte şi a zis: 
   — Deşi el a uitat de mine în ceasul morţii, îl iert; iar dacă a făcut
   cu asta vreun păcat, să-l judece Dumnezeu! Atîta a zis biata mamă, apoi şi-a lăsat capul pe căpătîi şi a murit. 
   În clipa aceea, fata s-a făcut albină, iar băiatul, păianjen. De atunci păianjenul trăieşte singur, fără fraţi şi surori şi fără părinţi. El fuge de lumină, îşi ţese pînza pe locuri întunecoase şi e tot posomorît şi supărat; iar oamenii îl urgisesc, îi strică pînza şi-l omoară. Albina însă e veselă, zboară de pe o floare pe alta şi trăieşte cu părinţii, cu fraţii şi surorile la un loc; iar oamenii o iubesc, căci împarte cu toţi mierea pe care o adună. Casa îi este fagurul cel galben ca soarele, iar din ceara albinelor, oamenii fac lumînările care se aprind în ceasul morţii şi se pun sub icoana Maicii Domnului. 
   DE CE PIERE ALBINA 
   Se zice că odată se duse albina la Dumnezeu şi i se rugă, ca să-i dea atîta putere asupra omului, care nu-i lasă hrana în pace, ci i-o ia cu de-a sila, ca atunci cînd îl va împunge, să moară de veninul ei. 
   Dumnezeu, voind să-i împlinească dorinţa, îi răspunse zicînd: 
   — Cînd vei strînge tu o vadră de miere pe an, să-ţi fie dorul împlinit. Iar pînă atunci să mori tu, de vei da omului cu acul! 
   De atunci albina lucră neîncetat, doară va strînge o vadră de miere într-un an, ca să-i fie dorul împlinit. Însă deoarece nu e în stare să facă aceasta, de aceea, de cîte ori împunge cu acul său pe cineva, moare ea. 
   ALBINA 
   După ce bunul Dumnezeu a făcut lighioanele şi jivinele ce mişună pe pămînt, le-a chemat pe toate înaintea lui ca să-i arate fiecare sporul şi munca ce au isprăvit, ca după faptă să le dea blagoslovenia. 
   Pe rînd, vietăţile se înfăţişară Milostivului cu cîte ceva. Una aduse un vînat, alta altul. O pasăre cîntă frumos, alta veni cu o omidă în cioc. Vaca şi capra cu, ugerul plin de lapte, boul, cu jugul după ceafă; în sfîrşit, toate îşi arătară vrednicia lor şi primiră binecuvîntarea Stăpînului lumii. 
   În urmă sosi şi albina, ostenită şi asudată de muncă şi alergătură, cu trupul zgîriat şi plin de spinii şi de mărăcinii prin care zburase, în căutarea hranei. 
   Bunului Dumnezeu îi plăcu hărnicia ei şi o blagoslovi ca năduşeala şi sîngele ei să se prefacă în miere şi ceară. Mierea să-i fie hrana ei şi a altora, iar ceara să ardă în făclii la sfintele icoane. 
   De atunci a rămas sfîntă albina şi toată strădania ei. 
   FATA CEA FRUMOASĂ ŞI ARHANGHELUL 
   Mai demult, pe cînd nu erau oamenii aşa de răi şi de păcătoşi, nu era iad, ci numai rai, căci bunul Dumnezeu văzut-a că şi aşa numai pustiu o să stea, neavînd cine să-l stăpînească după ce oamenii, în nepriceperea lor, erau aşa de îndestulaţi cu toate cîte le-a rînduit Dumnezeu, de nici prin minte nu le venea ca să se plîngă împotriva înţelepciunii şi a bunătăţii lui. De la o vreme însă, oamenii s-au înmulţit, de nimică nu le mai ajungea. De aceea început-au a se învrăjbi unii între alţii, după ce cei lipsiţi, crezînd că aşa e bine, luau cele trebuincioase de la cei îmbuibaţi, fără a mai întreba că e iertat ori nu. 
   Nu ştiau bieţii lipsiţi că nu le era iertat să ia ce-i al altuia, că pînă atuncea nimeni nu cunoştea ce e păcatul. 
   Înduratul Dumnezeu, care toate le ştie şi le vede, la urmă văzînd că vrăjbile între oameni, în loc să se împuţineze, se tot înmulţesc, a trimis pe harnica lui sluguţă, pe Arhanghelul Mihail, ca să-i deştepte şi să-i îndemne la lucruri bune. 
   Arhanghelul Mihail, ducîndu-se, le-a spus oamenilor şi le-a luminat minţile, învăţîndu-i ce e păcatul şi ce trebuie să facă, ca să se ferească de pacat. 
   Numai atîta le-a trebuit oamenilor! După ce au ştiut şi priceput ce e păcatul, pare că era lucru pocit, numai tot lucruri rele şi netrebnice făceau. S-a născut între ei lăcomia, pizma, răutatea, batjocura, sfada, bătăile şi uciderile. 
   Văzînd Dumnezeu îndărătnicia oamenilor, lăsatu-i-a ca fiecare să facă voia lui, după ce ei făceau chiar împotriva voinţei sale. Ca pedeapsă însă şi-a pus în gînd să nu-i mai lase în rai. În marginea raiului făcut-a o gîrlă afundată, de era întuneric beznă în ea, de adîncă ce era. A luat apoi un luceafăr şi, aşa înfocat cum era, l-a aruncat în fundul gîrlei, de toată s-a umplut de jar, apoi pe fiecare om, cum îl vedea netrebnic, îl lua şi-l azvîrlea acolo pe foc, ca să se pocăiască. 
   Şi locul acela l-a numit iad şi iad e şi azi. 
   Dar ca să vadă oamenii că Dumnezeu ştie cum să-i pedepsească, a lăsat odată porţile raiului deschise, ca să intre cui i-o plăcea, să vază cît e de bine în el, apoi a deschis şi porţile iadului, ca să vază şi necazurile şi plîngerile din el. 
   A mers multă lume şi s-a uitat, şi cîţi se uitau în rai, le creştea inima şi li se înveselea sufletul, iar după ce mergeau şi vedeau iadul, inima de spaimă li se făcea numai cît un purice şi de frică le furnica sîngele prin oase. 
   Văzînd oamenii cum ştie Dumnezeu să pedepsească pe cei răi, îndreptatu-s-au cu mic cu mare, pînă la unul. 
   Cel din urmă însă nu vroi să se îndrepte nici în ruptul capului. Şi acest îndărătnic era o fată frumoasă ca un înger şi isteaţă, de nu i se găsea pereche. Era zdravănă, după cum zicem noi, căci avea un trup înalt, rotund şi grăsuliu, ca şi care nu mai vezi alta, dar mai avea apoi şi un cap, de gîndea că-i de pe icoană. Şi cum nu, căci părul ei mare, frumos şi creţ, negru şi sclipicios ca pana corbului şi moale ca mătasea, îi da o formă frumoasă. Ochii ei negri şi scăpărători, de gîndeai c-o să te soarbă cu ei dintr-o vedere, gura ei cu buzele roşii ca fragele cîmpului şi obrajii ei albi şi curaţi ca omătul, apoi împodobiţi cu două ruji roşii ca sîngele, nu ştiu zău cui nu i-ar fi plăcut. 
   Dumnezeu, trimiţîndu-l pe Arhanghelul Mihail ca să o ia de pe lume şi s-o aducă în iad, ca să-şi ispăşească păcatele pentru îndărătnicia ei, s-a dus, dar cînd o văzu, nu putu să-i zică nici un cuvînt. Pare că i se puse un nod în grumaz, cînd era să-i zică ca să se gate de drum. Şi i se făcu milă Arhanghelul Mihail de biata fată, căci el ştia cît e de rău în iad. De aceea s-a întors iar la cer, fără a fi dus şi fata, ca s-o arunce în fundul întunericului. 
   Dumnezeu, văzîndu-l supărat, întrebatu-l-a că de ce-i aşa de mîhnit. 
   — Doamne, îi zise Arhanghelul Mihail, toate poruncile tale ţi le-am împlinit, una însă n-am putut-o, căci mi-a fost milă de frumuseţea sărmanei fete. E aşa de frumoasă, încît te cuprinde un fior dulce şi o milă fără seamăn cînd te uiţi la ea. Doamne! De este cu putinţă, mai las-o, că doar se va îndrepta! 
   — Hei, fiule Mihail, de ai şti că mila ta mă costă pe mine multă trudă şi supărare. Vezi, ea de atunci a înmulţit numărul păcătoşilor, căci cîţi o văd, toţi îs cuprinşi de lăcomie. Fiecare gîndeşte la ochii ei, la faţa ei. Cînd ai mers să o iei şi s-o aduci, numai ea singură era păcătoasă, căci numai ea ştia ce e fudulia şi îndărătnicia, acuma însă numărul lor s-a înmulţit. 
   — Doamne! De e cu putinţă, nu stîrpi acel fel de om, căci e frumoasă, de nu e modru ca să se mai nască una ca ea! 
   — Bine, o să o mai las, doar se va mai pocăi şi îndrepta. Dacă însăîn vreme de un an nu se va îndrepta, iar o să te trimit, ca să o aduci şi să o arunci în fundul iadului. 
   
   — Bine! Fie voia ta! 
   Şi cu aceasta se despărţiră, ducîndu-se Dumnezeu ca să mai îndrepte şuruburile de la maşina lumii, iar Arhanghelul Mihail se duse ca să mai înţelepţească şi încuminţească pe cei muritori. 
   Arhanghelul Mihail după ce umblă multă lume-împărăţie, cît pe jos, cît în căruţă, ajunse şi la casa fetei celei frumoase, unde de mulţimea oamenilor, nici de casă nu se putu apropia. Curios, se vîrî şi el printre oameni, ca să vază la ce se zgîiau curioşii. Însă cînd colo, ce văzu? . . . Fata cea frumoasă îndemna oamenii la plăceri şi mîndrie. 
   — Nu e bine să credem numai în cele ce ni le spune Dumnezeu şi sfetnicii săi, hai să mai facem şi de capul nostru, că de bună seamă rău nu ne va fi! 
   Aşa zicea fata. 
   Arhanghelul Mihail, auzindu-i cuvintele, se mînie foc pe dînsa, şi hai, ceru lui Dumnezeu ca să-l lase să apuce pe fata cea păcătoasă şi să o arunce în iad. 
   — Nu vei duce-o-n iad! zise atunci Dumnezeu, căci ea şi acolo poate să născocească vreo răutate şi vreo nemernicie, prin care să pricinuiască neînţelegeri. Mai bine să o prefaci în cea mai neînsemnată gujulie din lume! 
   Arhanghelul Mihail, auzindu-i porunca, se repezi printre oameni la fata cea frumoasă şi, luînd-o de păr, o învîrti de atîtea ori, pînă se făcu mică cît o scînteie, apoi aşa mică cum era, o azvîrli, de se prefăcu într-o gujulie mică şi roşie, cu puncte negre pe aripi. 
   Această gujulie au botezat-o apoi buburuză, şi buburuză i-a rămas numele. Şi ea şi azi, cînd o pui pe deget, îţi arată încotro să te duci. Dar e bine ca omul chiar în contră să facă, căci ea numai la rău te îndreaptă. 
   CĂLUGĂRIŢA 
   Pe vremea tătarilor, era vrajbă mare în întreagă lume, căci această limbă străină nu numai că nu era pe placul oamenilor, ci erau şi afurisiţi de răi şi de blestemaţi; căci pe unde găseau vreun om creştin, făr-de a-l întreba de sănătate, îi săreau în spate şi-l ucideau ca pe o vită sau alt animal sălbatec. 
   Creştinii, văzîndu-le inima, s-au înţeles cu toţii ca să-i alunge afară din ţară şi aşa şi făcură, dar cu toate că îşi strînseră toate puterile, le-a fost peste putinţă ca să-i biruie, căci, mă rog, erau atîţia, cît frunza codrului şi cît nisipul mării, încă de nu mai mulţi, apoi sălbatici, de te înfricai şi numai uitîndu-te la ei. 
   Văzînd oamenii că nu-i modru să-i scoată cu puterea, s-au dat cu rugăciunea lui Dumnezeu, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, care a mîntuit întreaga lume de necaz. Necazul cel mai mare al creştinilor era că nu aveau preoţi destui, care ziua-noaptea să facă rugăciuni pentru mîntuirea lor, de neamul cel păgîn şi netrebnic. 
   La urmă, după ce ţinură cîteva sfaturi, se învoiră ca prin voia lui Dumnezeu să-şi aleagă mai multe fete, care să se închine lui Dumnezeu zi de zi, noapte de noapte. 
   Aşa se făcură. Dumnezeu se învoi, căci cum să nu-i placă, cînd vedea cu cîtă inimă şi căldură se ştiau ruga. 
   Fetele cele fecioare, care se prindeau că vor trăi numai în post şi rugăciune, înainte de a intra în biserici, ca maici bisericeşti, ori, după cum azi le mai zicem, călugăriţe, trebuiau ca să facă legătură, jurîndu-se că de vor uita de cele sfinte, ori vor batjocori pe Dumnezeu, ori de se vor mărita vreodată, de Dumnezeu să fie prefăcute în lucruri de rîs. 
   Una însă, frumoasă cum era, pică dragă unui fecior de tătar şi acela, cît cu voia ei, cît peste voia ei, o luă şi o duse în codru cel domnesc şi o făcu crăiasă, cununîndu-se cu ea. 
   Dumnezeu însă nu o lăsă nepedepsită, căci pe cînd se jura înaintea altarului, că va fi o soţie dreaptă şi credincioasă, a prefăcut-o în gujulie mică şi scîrboasă, la care i-a şi zis pe dată călugăriţa, pentru că s-a încumetat a se mărita, călcînd jurămîntul călugăriei. 
   COSAŞUL 
   Pe vremea cînd Sfîntul Iosif, cu Domnul Cristos erau ascunşi, de frica păgînilor, în nişte ierburi înalte pînă la brîu, se spune că ar fi venit un cosaş mare, mare, ce avea o coasă cît trei. Acesta, pe lîngă toată rugămintea Domnului Cristos, a început să cosească cîmpia, numai de ciudă, că doar şi el era păgîn, şi apoi, de vrut, şi el ar fi vrut cu tot sufletul ca să-l prindă. 
   Domnul Cristos se ruga lui Dumnezeu ca să-i facă piedici cît mai mari, căci nu sosise seara şi era cît p-aci ca să gate tot cîmpul. Dumnezeu l-a ascultat şi a dat o căldură, de ţi se usca limba în gură de fier-binţeală. Cosaşul, însă, îşi aruncă toate hainele de pe el, de se lăsă nu-mai în cămaşă şi cosea din greu, fără a lua în seamă căldura cea mare. 
   Văzînd Dumnezeu că nu-i modru de împiedicare, a dat o vreme rea şi urîtă, de să nu-ţi scoţi cîinele din casă. Cosaşul, însă, îşi îmbrăcă toate hainele şi haida, „cioars, cioars“, mai departe, tăind brazdele cît drumul de late. Domnul Cristos, văzînd sporul cosaşului, tot tremura de frică, că l-or afla păgînii şi aşa necăjit cum era, îngenunchind, l-a blestemat: 
   — Afurisit să fii tu, cosaş blestemat şi neascultător, pînă îi trăi, alta să nu faci, ci mereu să tot coseşti şi nicicînd nici un spor să n-ai. Pînă va fi lumea, să trăieşti tot printre oamenii cosaşi, printre care alergînd, să-ţi taie picioarele, ca pedeapsă că nu m-ai ascultat. 
   Omul-cosaş, cum a auzit acest blestem, s-a schimbat într-o gujulie mică, verde ca iarba şi lungă în picioare, care şi astăzi se mai vede pe fînaţe, alergînd printre firele de iarbă şi sărind pe dinaintea coaselor oamenilor muncitori. Această gujulie se cheamă cosaş. 
   FATA ORFANĂ 
   Se zice că era odată o femeie. Şi femeia aceea era vădană şi avea numai o copilă, unica ei mîngîiere, şi o turmă de oi, singura ei avere. 
   După ce a crescut copila şi s-a făcut aproape fată mare, maica sa, fiindcă nu avea pe nimeni altul, o trimise pe dînsa cu oile să le pască. Îi spuse însă totodată, înainte de a o trimite, ca să se îmbrace bărbăteşte şi, întîlnindu-se cu cineva, să nu vorbească femeieşte, anume ca, fiind voinică şi foarte frumoasă, să nu atragă privirea nimănuia asupra ei. 
   Copila ascultă de maica sa, se îmbrăcă bărbăteşte şi apoi, luînd turma, se duse cu dînsa la păscut, şi aşa o păscu ea un timp mai îndelungat. 
   Iată însă că într-o zi, trecînd ea cu turma sa printr-o pădure, se întîlneşte cu un fecior, care păştea de asemenea o turmă de oi. 
   Feciorul acela însă nu era fecior din oameni, ca toţi feciorii, ci el era feciorul unei zmeoaice. 
   Însă de unde şi de la cine s-o ştie ea aceasta? Şi chiar dacă ar fi ştiut-o, ce i-ar fi ajutat, dacă nu ştia ce e zmeoaică şi ce e zmeu? Şi aşa, neştiind cine-i şi al cui e şi văzîndu-l numai că e fecior şi cioban, ca şi dînsa, s-a dat cu el în vorbă şi toată ziua aceea umblară împreună cu oile la păscut. 
   Pe la înserate, despărţindu-se şi ducîndu-se feciorul zmeoaicei acasă, zise către maica sa: 
   — Mamă! Mie mi se pare că tovarăşul meu, cu care am păscut euazi oile, nu e fecior, după cum îl arată îmbrăcămintea, ci fată, atîta numai că n-are glas femeiesc, ci bărbătesc. Oare n-ar fi bine s-o aduc eu într-o seară la noi şi s-o vezi şi dumneata şi apoi să-mi spui: bărbat e ori femeie, că de s-ar întîmpla să fie femeie, eu foarte bucuros aş lua-o de soţie, deoarece, cîtă lume am umblat, un chip mai frumos şi mai drăgălaş ca acesta n-am aflat. 
   — Bine! răspunse zmeoaica, adă-l şi vom vedea, şi de va fi bărbat, se va întoarce iarăşi sănătos de unde a venit, iar de va fi femeie, a ta să fie! 
   
   A doua zi, mergînd feciorul zmeoaicei cu oile la păscut şi întîlnindu-se cu fata văduvei, păscură oile iarăşi împreună, iar colea de către seară, cînd era să se despărtă şi să se ducă fiecare acasă la dînsul, zise fetei ca să meargă noaptea aceea la dînşii de mas. 
   Fata, nebănuind nimica şi fiind cam departe de casa mîni-sale, nu stete mult pe gînduri, ci zise că va merge şi merse. 
   Ce face însă zmeoaica, cînd a văzut-o că vine? Îi ieşi înainte şi vorbeşte ce vorbeşte cu dînsa, şi apoi începe a vorbi şi cu feciorul său, însă nu în limba fetei, ci într-o limbă cu totul străină, spunîndu-i că după ce se va culca tovarăşul său, să-i pună o floare sub căpătîi, şi dacă peste noapte se va veşteji floarea, e de bună seamă femeie, iar de nu, atunci e bărbat. 
   Şi după ce-i dete sfatul acesta, fiind acuma tîrziu, îşi luară noapte bună unul de la altul şi se culcară cu toţii. Fata, trăgînd cu urechea şi văzînd că mai mult şoptesc decît vorbesc, şi încă într-o limbă cu totul străină, îndată s-a priceput că 
   trebuie să fie vorba despre dînsa. Deci nu mult după ce s-a culcat, începu a sforăi, ca şi cînd ar fi cuprins-o un somn foarte mare. Însă ea nu dormea, ci sta numai cu ochii închişi şi sforăia aşa în vînt, ca să vadă ce se va întîmpla. 
   Ospătarii, adică zmeoaica şi feciorul său, care asemenea nu dormeau, auzind că oaspetele lor sforăie şi cugetînd că doarme acuma dus, se sculară încet, ieşiră pe vîrful degetelor afară, se duseră în grădină, aduseră o garoafă înflorită şi i-o puseră sub căpătîi, apoi se culcară iarăşi şi de astă dată dormiră duşi. 
   Fata însă, cum simţi că i s-a pus ceva sub căpătîi, îndată se pricepu că trebuie să fie o apucătură sau alt lucru necurat la mijloc. Deci se sculă degrabă de unde era culcată, îşi căută taşca cea ciobănească şi scoase dintr-însa o oglindă fermecată, anume ca prin mijlocirea acesteia să preîntîmpine făcăturile sau vrăjirile ospătarilor. 
   N-a apucat însă bine a-şi scoate oglinda şi iată că zmeoaica, trezindu-se, se repede la căpătîi şi scoţînd garoafa, află despre cea mai mare bucurie a ei şi a feciorului său, care asemenea se trezise, că aceasta este toată veştejită. Un semn că oaspetele lor nu era bărbat, ci femeie. 
   Ce era acuma să facă fata? Să zică că nu este ceea ce este? Asta nu se putea, pentru că zmeoaica o dete de gol. Şi apoi chiar dacă ar fi zis, ce folos ar fi avut, că nimeni n-ar fi crezut-o! 
   Deci, neavînd ce face, îşi schimbă portul şi glasul, şi de aici înainte începu a şi vorbi femeieşte ca toate femeile. 
   Însă feciorul zmeoaicei nu se mulţumi numai cu atîta, ci el o ţinea una şi bună, după cum îi spusese mîni-sa, s-o ia de soţie. 
   Fata dintr-un început nici nu voi să audă despre aşa ceva. Mai pe urmă însă, văzînd că n-are încotro, se învoi şi ea, şi zmeul o luă de soţie. Dar ea se jură că din ziua aceea înainte nu va mai vorbi cu dînsul, nici nu se va lăsa s-o sărute. 
   Însă zmeul, cînd auzi ceea ce-i spuse fata, începu a rîde şi apoi, cuprinzînd-o în braţe, o strînse cam în şagă, cam într-adins, astfel că mai era să-i iasă ochii din cap, şi aşa o sărută. Dar ce fel de sărutat, că i se umflară obrajii ca pîinile. 
   Fata, văzînd ce a făcut zmeul cu dînsa, s-a supărat de moarte, s-a prefăcut degrabă într-o gujulie, şi aşa dete să fugă pe sub temelia casei. 
   Zmeul însă, văzînd-o că fuge, a luat degrabă un cuţit ascuţit şi, repezindu-se după dînsa, o tăie de pe la mijloc drept în două. Noroc că i-a mai rămas oleacă de carne cît un fir de aţă, care ţinu partea dinapoi de cea dinainte, şi aşa, tîrîndu-se cu mare greu, ieşi afară şi se făcu nevăzută. 
   Şi de atunci gujulie a rămas ea pînă în ziua de astăzi. Şi gujulia aceea e furnica. 
   GREIRAŞUL 
   Pe vremea lui Alesandru-Împărat, trăia un fecior frumos ca o fată de şaisprezece ani, şi harnic de n-avea soţie, dar poznaş de-i merse veste şi poveste peste toate ţările. 
   Fetele de împăraţi se mustrau, aruncîndu-şi cîte în lună şi-n soare, povestindu-se şi hulindu-se, de erau de mirare la toate neamurile. Fiecare se ţinea că numai al ei trebuie să fie, că numai ea e vrednică de un bărbăţel ca el. Era şi frumos de n-avea soţie, dar apoi cînd îl auzeai cîntînd, te făcea de-ţi sta mintea-n loc, aşa glas mîndru şi plăcut avea. Nu-i vorbă, chiar şi mamele fetelor se îndrăgostiseră în el, ba şi împăraţii, moşnegi cu barba pînă la genunchi, încă îşi dădeau genele şi sprîncenele în lături, ca să vadă pe fătul cel frumos ca o minune şi scump ca un glob de aur. 
   Toată lumea îl plăcea, numai Alesandru-Împărat nu-l putea vedea în ochi, atît de urît îi era; căci cum, Doamne, nu l-ar avea urît, cînd el era împăratul cel mai mare şi mai vestit din lume, şi tot nu era băgat în seamă nici pe departe de fetele celorlalţi împăraţi, şi mai cu seamă atunci cînd şi cel făt-frumos era de faţă. Din pricina aceasta, s-a şi început o ură între ei, de nici Soarele, carele pe atunci umbla pe pămînt, nu i-a putut împăca. Alesandru-Împărat s-ar fi împăcat bucuros cu cel făt-frumos, pe lîngă învoiala ca cel făt-frumos, niciodată să nu meargă la drăguţa lui Alesandru-Împărat. Făt-Frumos însă îşi bătea joc de învoiala lui Alesandru-Împărat, şi în ciuda lui, tot mai des se ducea la drăguţa lui Alesandu-Împărat şi-i cînta cîte nu-mai le ştia. 
   Soarele văzînd batjocura ce o face cel făt-frumos, l-a luat odată la fugă, şi l-a alungat aşa de mult, de din alb şi frumos ce era, s-a făcut negru ca tăciunele, şi din mare şi voinic ce era, s-a făcut numai cît o alună, ascunzîndu-se la o femeie săracă, sub vatra focului, de unde striga femeii: 
   — Griji-griji, griji-griji, ca să nu mă găsească Soarele. Soarele, auzindu-l, i-a zis: 
   
   — Tu tot acolo să şezi şi flămînd şi însetat, ziua şi noaptea să tot strigi numai tot: „gri-gi, gri-gri“. 
   Fetele cele frumoase şi îndrăgostite, auzind de întîmplarea aceea, s-au supărat rău, şi prefăcîndu-se în furnici, i-au cărat de mîncare bietului greieraş şi îi cară încă şi în ziua de azi, ca să nu moară de foame. (. . . ) 
   ÎNGERUL ÎNDRĂGOSTIT DE CIOBĂNIŢĂ 
   Zice-se că scoborîndu-se odată bunul Dumnezeu din cer jos pe pămînt, a luat cu sine şi vreo cîţiva îngeri, ca să le arate şi lor lumea în care trăiesc oamenii pămînteni. 
   Îngerii, umblînd încolo şi-ncoace prin lumea largă, cît timp vor fi umblat, le plăcură tare mult de lumea oamenilor pămînteni şi mai cu seamă unuia, aşa încît la despărţenie începu a plînge cu hohot, de-i curgeau lacrimile vale. 
   După ce se depărtară de pămînt, înălţîndu-se în sus către cer, Dumnezeu a întrebat ce au văzut ei mai frumos şi ce le-a plăcut mai mult pe pămînt? 
   Îngerii răspunseră că biserici frumoase, ori călugări îmbrăcaţi în haine potrivite, ori codru cu frunza verde, ori florile mirositoare, nu-mai unul nu-i răspunse nimic, ci sta trist şi-ngîndurat. 
   Mai în urmă, îl întrebă Dumnezeu şi pe acesta, de ce e atît de trist şi de ce nu răspunde nimic? 
   — Mi-i frică că mă vei certa rău! îi răspunse îngerul. 
   — Nu-ţi fie teamă de nimic! îi zise Dumnezeu, căci de una şi aceeaşi soartă vă veţi bucura. 
   Îngerul, căzînd în genunchi dinaintea lui Dumnezeu, cu ochii scăldaţi în lacrimi, îi zise: 
   — Doamne! îs trist şi amărît de-aceea că ochii unei pămîntene mi-au picat aşa de dragi, încît nu-i modru ca să-i mai uit vreodată, fiind aşa de frumoşi, cum nu mai văzusem niciodată! 
   
   — Şi ai cui erau? întrebă Dumnezeu. 
   — Ai unei păstoriţe ce păştea oi albe pe un cîmp verde! — Şi ai grăit ceva cu ea? întrebă iarăşi Dumnezeu. 
   
   — Da! căci îmi căzuse dragă, şi i-am spus că mi-aş da viaţa mea îngerească pentru ochii ei cei albaştri ca cerul înseninat! 
   Auzind Dumnezeu cele spuse, începu a se face îngîndurat, şi din om cu faţa senină şi fruntea curată, se prefăcu într-un moşneag cu fruntea toată creaţă. Şi apoi, cum mergeau aşa, înălţîndu-se cu toţii încetinel către scaunul cel dumnezeiesc, ajungînd la marginea cerului, Dumnezeu îi opri în loc şi le zise: 
   — Ştiu că dacă veţi merge cu toţii în cer şi vă veţi întîlni cu ceilalţi îngeri, acolo veţi povesti despre lucrurile cele pămîntene, şi fiindcă lucrurile acestea nu-i iertat ca să le ştie şi cei din cer, acum vă opresc pe toţi aici! 
   Şi cum rosti cuvintele acestea, Dumnezeu i-a prefăcut pe toţi în stele luminoase, lucind de fericire, că ele în toată vremea pot vedea lumea pămînteană. 
   Îngerul cel îndrăgostit, prefăcut fiind şi el în stea, nu lucea de bucurie, ci mereu scăpăra, aruncînd scîntei de foc asupra celorlalte stele. 
   Dumnezeu, văzînd că din asta au să se întîmple neînţelegeri între stele, a luat pe steaua cea plîngătoare şi, dezlipind-o de pe cer, i-a dat drumul spre pămînt, aruncînd-o aşa de tare, că tot în picuri de scîntei a picat pe pămînt, umplînd întreg cîmpul, unde fata cea cu ochi albaştri era cu oile. 
   Scînteile acelea însă nu s-au stins, ci s-au făcut licurici, pentru ca să nu-i piară urma îngerului celui îndrăgostit în fata cea pămînteană. 
   De-atunci a trecut multă vreme, dar şi acuma se povesteşte că licuricii nu sunt altceva decît scîntei din steaua cea aruncată de pe cer. 
   VACILE BOGATULUI ZGÎRCIT 
   Se zice că Maica Sfîntă, cînd a născut pe Domnul Cristos, nu avea destul lapte în ţîţişoarele sale şi de aceea trimise ea la un vecin, care avea o mulţime de vaci mulgătoare, ca să-i dea puţin lapte, căci nu avea cu ce să-şi alăpteze fiul. 
   Vecinul însă, zgîrcit din fire, după cum îs de-a rîndul toţi oamenii moşieri, n-a vrut să-i dea nici un picur, zicînd că el nu dă lapte la vrăjitoare ca să-i ducă norocul de la vaci. 
   Maica Sfîntă, văzînd că nu i-a dat nici un picur de lapte şi pe deasupra a făcut-o încă şi vrăjitoare, s-a supărat foarte tare, dar n-a zis nimic, a luat şi s-a dus la un alt vecin, care avea numai o singură vacă, şi de la acela a cerut să-i dea lapte de o groşiţă, căci îi era oarecum, ca de la un om sărac să ceară de pomană. 
   Vecinul cel sărac îi dete lapte, şi încă mai mult de cum i-a trebuit, dar de luat bani nici vorbă. 
   Maica Sfîntă, văzînd bunătatea lui cea mare, se bucură zicînd: 
   — Cînd vei merge în grajdul tău, să te ajungă darul lui Dumnezeu, 
   ca să n-ai unde-ţi pune laptele, aşa de mult şi de bun să fie! 
   Şi cum a zis Maica Sfîntă, aşa s-a şi întîmplat. 
   Mergînd adică vecinul cel sărac în ziua următoare în grajd, nu se putu destul mira văzîndu-şi grajdul plin de vaci, care de care mai grase şi mai frumoase. 
   Pe vecinul cel bogat, dar din cale afară de zgîrcit, Maica Sfîntă îl blestemă, zicînd ca în ziua următoare, cînd va merge să-şi mulgă vacile, nimic în ocoalele lui să nu găsească, decît pustietate şi tot felul de gujulii. 
   Şi cum a zis, chiar aşa s-a şi întîmplat. 
   Mergînd în ziua următoare vecinul cel bogat în ocoalele lui, ca să-şi vadă şi mulgă vacile, n-a aflat nici o singură vacă, decît o mulţime de gujulii roşii şi cu puncte negre pe spate, care se tăvăleau în ţărîna de pe lîngă pereţii ocoalelor. 
   Şi pe aceste gujulii le-a numit apoi „Vaca Domnului“. 
   VIERMELE DE MERE 
   Înainte de a veni Dumnezeu pe pămînt, erau o mulţime de oameni, care de care mai isteţi, prefăcîndu-se prin ajutorul diavolului, sub a cărui ocîrmuire erau, cînd într-o jivină, cînd în alta, după cum aveau voie. Aceşti oameni puneau rămăşag că se vor preface în mîţă, ori în cîine, şi aşa şi făceau, căci dracu îi ajuta, plăcîndu-i mult de oamenii lui cei iscusiţi. Cei ce îi vedeau, credeau că ei îs Dumnezeu şi li se închinau lor, aducîndu-le cîte şi mai cîte daruri. 
   Diavolul, văzîndu-le toate acestea, era cît pe aici să-şi sară din piele, crezînd că toate popoarele vor uita pe Dumnezeu şi se vor în-china oamenilor lui. Aşa era să se şi întîmple. 
   Dumnezeu, care le vede toate şărlătăniile, pînă la o vreme a stat şi s-a uitat la ei, ca să vadă slăbiciunea oamenilor, dar mai pe urmă s-a hotărît ca să se coboare jos la ei, căci a văzut că să stai numai cu mîinile în sîn nu e bine. 
   Deci coborîndu-se jos între ceilalţi muritori, umbla şi el alăturea cu ei, de la un iscusit la altul, ca să le vadă faptele. După ce umblă pe rînd pe la toţi, le zise ca să se strîngă cu toţii la un loc şi să facă minuni pe întrecute, că celui ce va face minunea cea mai mare, i-a da un sac plin cu aur. 
   Auzind iscusiţii de făgăduiala cea mare, s-au adunat a minune în o şură mare, ce jur-împrejur era înconjurată tot cu meri. Dumnezeu, dîndu-le de ştire că pot să-şi înceapă lucrurile, fiecare şi-a arătat ştiinţa. 
   După ce le-au făcut toate cîte le-au ştiut, le-a zis Dumnezeu ca să-i facă şi un măr ca cele de afară, de pe meri. Ei însă nu au putut. Pentru aceea, Dumnezeu a slobozit un trăsnet în mijlocul lor. Ei, de frică, cu toţii s-au ascuns în miezul merelor de pe meri şi acolo au rămas pînă în ziua de azi, prefăcuţi în viermi de mere. 
   BĂIATUL CARE SUGE SĂNGELE MAMEI 
   Se zice că o strănepoată de a lui Cain ar fi avut mai mulţi copii, care de care mai răi, mai neînţelegători şi mai neascultători. Cînd cineva îi mîna după un lucru, ei aduceau în batjocură altul, aşa încît nu era modru ca omul să se poată folosi de ei. 
   Mama lor, care nu era alta decît o pajură învăpăiată şi răutăcioasă, ziua şi noaptea nu făcea altceva, doar că blestema, suduia şi bătea, de-ţi era mai mare scîrba cînd o vedeai. 
   Copilul cel mai mic, care era pîrjol, pîrjol de blestemat şi neastîmpărat, aflînd odată pe mama sa în duhuri rele, s-a luat la ceartă cu dînsa, de suna nu un sat, ci un cap de ţară, de-ţi era mai mare groaza să-i asculţi. Mai pe urmă, ajunseră chiar şi la păruială. 
   Mama însă, voinică cum era, nu se prea lăsa. La urmă însă, muşcînd-o băiatul de gît, i-a supt tot sîngele, pînă cînd a murit. 
   Mama, trăgînd pe moarte, l-a blestemat ca neam de neamul lui nimic să nu se aleagă, şi viţă de viţă de a lui să umple lumea, dar între oameni să nu aibă loc, decît numai în borţile lemnelor găunoase. Din om ce e, neam din neam de al lui să se prefacă în muşte cu ghimpi veninoşi, iar sîngele ei, numai în venin să se prefacă, în trupul lui şi al urmaşilor lui. 
   El, auzind blestemul mamei sale, a alergat înspre codru, şi pe cît alerga mai tare şi mai repede, pe atîta i se părea că se face mai uşor şi mai mic, pînă ce în urmă s-a trezit într-o dimineaţă într-un bondar cu trupul galben, căruia oamenii îi zic viespe. 
   PĂIANJENUL 
   Zice-se că Domnul nostru Isus Cristos avea datină de a intra mai adeseori prin sinagogele jidoveşti şi a predica cuvîntul lui Dumnezeu. 
   Jidovilor însă nu le venea nicidecum la socoteală învăţătura lui. De aceea nu o dată s-au sfătuit ei ca să-l prindă şi să-l omoare. 
   Într-un rînd, intrînd Isus Cristos într-o sinagogă şi începînd a învăţa ca totdeauna, jidovii ce fac, ce dreg, destul atîta că pun mîna pe dînsul şi vreau numaidecît să-l spînzure. Dar cine să le facă funia trebuincioasă spre scopul acesta? Unii spun: 
   — Fă-o tu! Alţii : 
   
   — Ba fă-o tu. Şi tot aşa se îmbie unii pe alţii, dar nici unul nu se prinde s-o facă. 
  Un păinjen însă, care se afla într-un ungher al sinagogii şi auzea toate, cum se ceartă jidovii între ei şi nici unul nu vrea să facă funia ce le trebuie, hai că va face-o el! 
   Jidovii, cum îl aud vorbind, îşi îndreaptă cu toţii privirile spre dînsul şi uită, ca pămîntul, de Domnul nostru Isus Cristos. 
   Isus Cristos, la rîndul său, îi lasă căutînd cu gurile căscate la păianjen şi, ieşind din sinagogă, se duce în treabă-şi. 
   Păianjenul însă, care-l văzuse cînd a ieşit şi încotro a apucat, se ia după dînsul torcînd. 
   Tot atunci auzind şi Maica Domnului că jidovii l-au prins pe fiul său Isus şi vreau să-l spînzure, a început a umbla pe drumuri şi a-l căuta, doară-l află şi-l scapă din mîinile jidovilor. 
   Iată însă că umblînd ea aşa în sus şi în jos, căutîndu-l pe Isus Cristos, se întîlneşte cu păianjenul, care s-a fost apucat că va face funia trebuincioasă jidovilor. Şi cum îl întîlneşte, îl întreabă: 
   — N-ai văzut unde e fiul meu, Isus Cristos? 
   — Nu numai că l-am văzut, ci uită-te la mine că-i torc chiar şi funia cu care au să-l spînzure jidovii, pentru că s-a apucat să înveţe o nouă învăţătură! răspunse păianjenul. 
   — Da mai subţire n-o poţi toarce? îl întrebă Maica Domnului, văzîndu-l că toarce cam grosuţ. 
   — Ba eu pot toarce şi mai subţire, dar pentru o funie, cred că şi aşa e prea subţire! Maica Domnului auzind răspunsul acesta al păianjenului, s-a supărat pe dînsul şi l-a blestemat zicînd: Cît vei fi, 
   
   Şi-i trăi, Să tot torci, Să răstorci, 
   dar numai cel ce din prostie şi din nebăgare de seamă se va încurca în firele toarse de tine, să moară, altul nimeni! 
   Şi de atunci, păianjenul toarce necontenit, dar numai o seamă de muşte şi alte vietăţi mai mici se pot prinde în păienjenişul său. 
   POVESTE 
   Apoi se zice că Maica Domnului gătea cămaşă fiului ei, lui Isus Hristos. 
   Şi cămaşa aceea era necroită, nici atinsă de foarfece. Şi nu era cusută nici atinsă de ac. Cu mîna ei preasfîntă, Maica Domnului gătea cămaşa numai dintr-un fir. Şi acel fir era subţire, subţire, mai subţire decît părul capului. Era fir tors de mîna Maicii Domnului. Cum sta Născătoarea aşa şi lucra, un păianjen o văzu şi văzu şi firul cel subţire. Ciudos şi îndrăzneţ, veni înaintea ei şi-i zise: 
   — Ce te fuduleşti cu meşteşugul tău? Eu pot toarce şi mai subţire
   decît tine. Buna Fecioară îl privi zîmbind şi-i zise răutăciosului păianjen: 
   — De vei toarce cum ai zis, să fii tu rege pe neamul tău de animale, iar de nu, apoi alt canon nu-ţi dau, decît din tors să te hrăneşti şi din fire de tort să-ţi împleteşti capcana. 
   Şi-ncearcă păianjenul de mai multe ori, dar în zadar, că firul Maicii Domnului era înzecit mai subţire. Aşa păianjenul a pierdut rămăşagul şi uite-l cum trăieşte. 
   
    
    Legendele florei 161 
  
  LEGENDELE FLOREI
  
   DE CE NU POT ARBORII UMBLA? 
   Cu multe mii de ani înainte, era o vreme cînd şi arborii puteau umbla. Atunci trăia undeva un om foarte bogat, dar zgîrcit. Doamne! De-ar fi putut, ar fi îmbucat lumea toată, de zgîrcit ce era. 
   Odată s-a dus omul acesta în pădure, unde a văzut un stejar minunat de frumos. El avea mulţi copaci pe lîngă casa sa, dar s-a gîndit ca să aibă şi acest stejar şi îi zise: 
   — Vino cu mine la coliba mea, că eu nu am nici un gătej. Stejarul n-a mai stat pe gînduri, ci s-a luat după om spre casă. Pe drum omul a obosit şi zise copacului: 
   — Tu eşti tare şi mare, du-mă pe mine la coliba mea, că nu mai pot de oboseală. Stejarul a stat locului pînă s-a urcat omul pe o creangă, apoi s-a dus mai departe. 
   Mergînd aşa, au ajuns la o livadă frumoasă, unde păştea un bou gras. Aci iar veni zgîrcitului o poftă şi zise stejarului: 
   — Lemne aş avea, însă ar fi foarte bine dacă aş avea şi carne de friptură. Cum ar fi, dacă tu ai ucide boul acesta şi l-am lua cu noi în coliba mea? 
   
   Stejarul nu răspunse nici un cuvînt, ci se apropie de bou şi aşa-l lovi cu o creangă groasă-n frunte, de-l tăvăli la pămînt. Apoi îl luă pe crengile sale şi se duseră mai departe. 
   Dar nu mult s-au dus şi pe drum au ajuns o trăsură în care era o bute cu vin; cărăuşul dormea. Aci iar îi veniră zgîrcitului pofte noi şi zise: 
   — Hm! Lemne aş avea, carne aş avea, dar n-am vin. Cum ar fi oare dacă ai ridica tu butea aceea pe crengile tale, ca să o ducem la coliba mea? 
   Stejarul nu zise nimic, ci apropiindu-se de car, ridică butea pe crengile sale şi merse mai departe. După un răstimp au ajuns lîngă o bisericuţă. Acolo zise omul către stejar: 
   — Lemne aş avea, carne aş avea, vin încă aş avea, dar n-am cratiţă unde să-mi frig carnea. Cum ar fi oare dacă ai lua tu clopotul cela din turn? Din el mi-aş putea făuri cîteva cratiţe! 
   
   Stejarul nici acum nu a zis nimic, ci, apropiindu-se de turn, şi-a întins o creangă înăuntru, prin gaura ferestrei şi a scos clopotul afară. 
   Tocmai vrea să-l anine de o creangă, cînd deodată trăsni din cer şi făcu tot ferfeniţe stejarul, omul şi butea. Numai clopotul a rămas întreg, şi oamenii l-au aşezat iar în turn, la locul lui. 
   De atunci, însă, arborilor nu le mai este iertat a se mişca din locul lor. 
   PIEPTENELE LUI SÎN-PETRU 
   După ce în călătoria lor pe pămînt străbătură un şes lung, cît postul Paştilor, Dumnezeu şi cu Sîn-Petru îşi îndreptară paşii către un munte, să vadă ce lume mai este prin codri. În faţa lor se ridica un munte mare şi golaş de tot. Numai stîncă şi bolovani. Nu era un co-pac, o tufă, o verdeaţă, nicăieri. Nici un fir de iarbă, de leac, vorba aia. Cum te uitai spre el, vedeai cu ochii toate sălbăticiunile, vieţuitoarele şi jigăniile lăsate de Dumnezeu să trăiască la munte, unele umblînd, altele zburînd, altele tîrîndu-se pe pămînt. 
   Jos, la poalele muntelui, era o bucăţică de pajişte verde, pe care un cioban tînăr îşi păzea turma de mioare. 
   — Doamne, zise Sîn-Petru, n-ai fi de părere să mergem la ciobănaşul cela şi să-l întrebăm cum e mulţumit el de soartă? 
   — Să mergem, Petre. 
   Ajung ei la cioban, dau bineţe şi intră în vorbă cu el. Flăcăul era vesel şi vorbăreţ. Cum îşi aruncă ochii împrejur, Sîn-Petru vede jos pe iarbă un pieptene de lemn, cu care puţin mai înainte îşi descurcase ciobanul pletele. 
   — Dar scîndurica asta crestată pe de margini, ce este, băiete? întrebă Sfîntul cu mirare. 
   — Este un pieptene făcut de mine. N-am putut să mă duc în tîrg să-mi cumpăr unul mai ca lumea şi l-am cioplit pe ăsta cu mîna mea. 
   — Şi la ce-ţi serveşte pieptenele ăsta, ori cum îi zici tu? întrebă bătrînul călător. 
   — Ce întrebare! Păi, dumneata nu ştii, moşule, cu el pot să-mi descurc părul şi să-l aşez frumos, curăţindu-l şi de praful care s-a îmbîcsit în el? Dumneata de pe ce lume vii? 
   Atunci Sîn-Petru, ca să se încredinţeze că în adevăr unealta aceea slujeşte la orînduirea părului, luă pieptenele şi începu să tragă cu el prin pletele sale mari şi albe ca zăpada. Şi, cum erau cam neîngrijite şi încurcate, cînd a tras o dată mai cu putere, şi-a smuls un fuior de păr. Cînd l-a văzut, a început a scrîşni din dinţi; de nacaz şi de durere i-au dat lacrimile; mînios, Sîn-Petru azvîrle pieptenele din mînă cît colo, zicînd cu glas de afurisenie: 
   — Din tine, pieptene blestemat, să iasă tot copaci. Copacii să acopere munţii ăştia toţi, iar pe crengile lor să nu crească altă roadă decît piepteni verzi, cărora să nu le cadă dinţii niciodată. Iat tu, ciobane, pentru că ţi-ai făcut rîs de mine, să rătăceşti toată viaţa ta printre aceşti piepteni verzi şi toţi cîţi vor gusta din meseria ta, să aibă parte de ei. 
   
   Dumnezeu care tăcuse pînă atunci, văzînd supărarea lui Sîn-Petru, zise: 
   — Fie după voia ta, Petre! 
   Şi din clipa aceea a răsărit şi a crescut pe munţi bradul, care în graiul poporului se mai numeşte si „Pieptenele lui Sîn-Petru“. Şi de atunci petrec ciobanii vara cu turmele lor sus în munte, prin desişul brazilor frumoşi şi drepţi ca lumînările şi tot aşa de verzi la Crăciun ca şi la Sfîntul Ilie. 
   BRADUL SAU POMUL DARURILOR 
   Cînd bunul Dumnezeu a creat lumea pomilor, a împodobit pe fiecare cu o mulţime de lucruri frumoase şi bune. Astfel un pom a fost dăruit cu pere de toată mîna, ori cu frumoasele mere galbene şi roşii; altul a căpătat gustoasele cireşe, care sunt cel dintîi dar de fructe ale verii, sau vişinele roşii, surori bune cu cireşele; iar alt pom a rodit nucile cu coaja tare, care ne îmbie la trudă, ca să le putem gusta miezul alb şi lăptos; tot aşa a luat fiinţă rodul diferit al lumii întregi de pomi, care împodobesc dealurile şi văile, grădinile şi livezile, de-a lungul şi latul pămîntului lui Dumnezeu. 
   Bradul, ar fi vrut şi el să fie un pom cu fructe pe dînsul, să stea în apropierea oamenilor şi să aducă şi el bucurie copiilor, cum fac dulcile cireşe, cînd se îngînă primăvara înflorită cu vara soarelui cald. Dar veşmîntul lui întunecat nu atrăgea pe nimeni şi toţi rîdeau de frunzuţele lui ca acele şi de cucuruzul lui ţepos. 
   Şi bietul brad, văzînd că nici cucuruzul, nici răşina lui mirositoare nu se pot asemăna cu fructele celorlalţi pomi şi nu ademenesc pe nimenea, plecă amărît din lumea pomilor şi se retrase departe, în pădure. Acolo îşi plîngea în taină obida. Ce putea să facă? N-avea ce să dea oamenilor. Plîngea în sufletul său, dar fără să se tînguie, fără să se revolte. 
   Iar bunul Dumnezeu, care le vede pe toate şi are grijă şi de bobul de rouă, şi de firul de iarbă, auzi rîsul răutăcios al pomilor roditori şi văzu lacrimile bradului cuminte. Se apropie atunci de dînsul şi-i spuse: 
   — Nu fi mîhnit, bradule. Ţie nu ţi-e dat să porţi fructe, pentru a sătura lăcomia nemăsurată a celor mai neastîmpăraţi copii ai mei care sunt oamenii. Aşteaptă şi vei vedea că şi ţie îţi port de grijă. 
   Aşa trecu vara şi toamna. Cînd veni iarna, pomii îşi pierduseră nu numai fructele frumoase şi ademenitoare, ci şi întreaga bogăţie a frunzelor. Şi stăteau acum cu ramurile goale şi triste, în bătaia gerului şi a vînturilor, care treceau hăulind şi rîdeau de sărăcia lor. 
   Bradul însă rămase verde, păstrîndu-şi întregul veşmînt de ce-tină, nepăsător de asprimile iernii. 
   Iar după mulţi ani, cînd fiul lui Dumnezeu luă înfăţişare de om, născîndu-se din trupul neprihănit al Fecioarei Maria, împăraţii de la răsărit, care veniseră să aducă daruri copilului dumnezeiesc, voind să le împodobească şi cu ramuri verzi, fiind iarnă, n-au găsit decît bradul, care îşi păstrase veşmîntul verde. 
   Ei aduseră atunci copilului Isus un brăduleţ verde, pe care au ani-nat darurile, aprinzînd şi lumînări într-însul. 
   De atunci ar fi şi obiceiul pe care noi, romînii, l-am luat de la alte popoare şi care este atît de plăcut copiilor, că vine Moş-Ajun şi le aduce bradul cu daruri de sfintele sărbători ale Crăciunului. 
   LEGENDA MESTEACĂNULUI 
   Cică Dumnezeu sfîntul, pe cînd umbla pe pămînt, a ajuns odată ostenit într-o pădure. Se lăsă jos sub un stejar să se hodinească. Şi unde mi se porni un zvon în pădure şi un foşnet, şi unde începură greieraşii să ţîrîie şi păsărelele pe ramuri să ciripească, de ţi-era mai mare dragul. Vezi că toate vietăţile codrului se bucurau că-l aveau pe Dumnezeu printre ele, iar nu deasupra lor. Iepuraşii făceau tumbe ca să-l înveselească, căprioarele şi cerbii se zbenguiau ca să-i bucure inima, iar fiarele se îmblînziseră, şi nişte mieluşei păşteau alături de lupul cel nesăţios. 
   Şi Dumnezeu sfîntul, bucuros că-şi vede făpturile atît de voioase şi trăind în pace între ele, adormi în cîntecele păsărelelor. 
   Se potoliră toate, ca să-l lase să se hodinească în pace. Dar copacii pădurii socotiră că ei nu l-au cinstit precum trebuie şi precum făcură vietăţile celelalte, că şi ele au viaţă în ele, şi porniră a se îmbrăca în hainele cele mai scumpe. Bradul falnic şi mîndru, fagii şi stejarii, toţi se luaseră la întrecere, care să fie mai mîndru la port şi mai fudul. Făcură apoi un zid de jur împrejurul locului unde hodinea Preasfîntul, ca să nu s-apropie vreo făptură omenească şi să-i tulbure somnul. 
   Pe cînd stăteau ei aşa drepţi, fără să le foşnească vîntul, că se potolise şi el, vreo frunză, numai ce se văzu venind în fugă un copac îmbrăcat ca vai de el. Venea, venea şi din ramurile lui stufoase picurau lacrimi cît pumnul care se prelingeau peste coaja negricioasă a trunchiului lui voinic. 
   Copacii din jurul Domnului îi făcură semn cu vîrfurile lor să tacă, dar mesteacănul se jeluia amarnic zicînd: 
   — Cum să nu plîng, sărac de mine, că voi v-aţi îmbrăcat toţi în straie de sărbătoare, ca să-l cinstiţi cum se cuvine, numai eu, vai de capul meu, n-am altceva decît straiele astea ponosite pe mine! 
   Degeaba îşi foşneau uşurel copacii ceilalţi frunzele, ca să-l facă să tacă, degeaba căutau cu ciudă vietăţile pădurii la el; mesteacănul plîngea şi se jelea. 
   Dumnezeu, care se făcea că doarme, auzise jelania mesteacănului şi-l cuprinse mila de bietul copac, care numai de dragul Înfăptuitorului ar fi voit să fie şi el gătit ca ceilalţi. 
   Deschise ochii, chemă pe mesteacăn lîngă sine şi îi zise: 
   —Fiindcă te-am nedreptăţit şi nu te-am împodobit ca pe ceilalţi, te ursesc ca de azi înainte, cît o dăinui pe pămînt mesteacănul, să crească înalt şi falnic, iar lacrimile care ţi-au şiruit de pe ramuri şi s-au prelins pe trunchiul tău, să se prefacă în coajă albă, care să sclipească ca argintul în bătaia soarelui. 
   Cică de atunci, scoarţa mesteacănului în loc de negricioasă, precum era pînă in ziua aceea, s-a făcut albă şi netedă cum e acum. 
   LEGENDA PLOPULUI TREMURĂTOR 
   Se povesteşte din bătrîni, că-ntr-un măreţ palat trăia o mîndreţe de zînă, cum nu se mai dovedise. 
   De peste nouă mări şi nouă ţări, veneau la ea crai şi feţi-frumoşi să-i ceară mîna. 
   Dar care se duceau, de-acolo îndărăt nu mai veneau, căci zîna ştia o vrajă mare şi cînd rostea vraja şi-şi ridica mîna înspre cineva, pe loc îl prefăcea într-o stană de piatră. 
   Erau sute de stane de piatră prin preajma palatului ei. 
   Zîna însă îşi dăduse cuvîntul, că dacă vreunul din cei care veneau ar izbuti să o sărute, ca fără ea să bage seamă mai dinainte, pe acela îl va lua de soţ. 
   A fost un fiu de împărat care s-a dus şi el ca alţii, norocul de şi-a încercat. 
   Palatul zînei era într-o poiană mare şi frumoasă, la poalele unei păduri de brazi înalţi şi drepţi ca lumînarea. Pe lîngă el trecea un pîrîu cu apa limpede ca vioara. În acest pîrîu, în fiecare zi pe la amiază, zîna mergea să se scalde. 
   Cînd a ajuns feciorul de împărat acolo, s-a suit în vîrful unui brad şi a stat zile întregi ca să observe mişcările zînei. 
   Băgă de seamă că adesea cînd zîna ieşea din pîrîu şi era frumos şi cald, ea se culca pe marginea pîrîului. 
   Şi-a luat într-o zi inima în dinţi şi s-a coborît jos, cînd a văzut pe zînă că iese din apă şi se culcă pe marginea pîrîului la umbră. Merse băiatul cu mare băgare de seamă, pînă s-a apropiat de ea binişor. 
   Cînd a văzut însă atîta frumuseţe pe chipul ei, aşa păr lung şi auriu şi cînd îi mai zări prin cămaşa ei albă de mătase, descheiată, sînul trandafiriu, plin şi rotund, îl apucă un tremurat puternic şi nu mai fu în stare un pas să mai facă înainte, să se aplece şi să sărute frumoasa zînă. 
   A stat aşa tremurînd, ţintuit locului, pînă ce zîna s-a deşteptat. 
   Cînd l-a văzut aşa frumos şi tînăr, i s-a făcut oricum milă zînei şi nu mai vru să-l împietrească. Şi-a apropiat de gura lui obrazul ei, zicîndu-i: 
   —Sărută-mă şi să-mi fii soţ. 
   Pe el îl apucă şi mai puternic tremuratul. Nu fu-n stare să sărute obrazul zînei. 
   Şi feciorul de împărat a rămas mut. Atunci zîna i-a zis o vrajă şi l-a prefăcut într-un arbore, menindu-l să-i tremure frunza în veci. 
   Arborele acela e plopul tremurător. 
   LEGENDA SALCIEI PLÎNGĂTOARE 
   Salcia plîngătoare a fost odată un copac mîndru, care îşi înălţa cu trufie ramurile spre cer. 
   Cînd Pilat chemă pe Isus la judecată şi-l ascultă, fără să-i găsească vină, el îl dădu pe mîna ostaşilor ca să-l chinuiască. 
   Oştenii sălbatici nu aşteptau decît atîta. Se duseră în grădină ca să-şi caute nuiele şi numaidecît puseră ochii pe ramurile zvelte ale salciei, care stătea în mijlocul grădinii şi din care rupseră o mulţime. 
   Salcia nu bănuia însă la ce avea să slujească ramurile sale. Dar văzu îndată că Isus fu adus acolo. Oştenii cruzi îi smulseră haina din spate; apoi îl legară de un copac şi-l loviră cu nuielele, pînă ce ţîşni sîngele. 
   Isus îndură toate chinurile, fără ca din gura lui să iasă o vorbă de jelire. Dar salcia fu cuprinsă de o durere adîncă. Îi era ruşine că-şi dăduse ramurile pentru un lucru atît de rău şi nu mai îndrăznea să-şi întindă ramurile către cerul albastru; jelind, ea îşi aplecă frunzele şi ramurile la pămînt. 
   Oamenii începură să planteze salcia pe mormintele morţilor şi ea se făcu, dintr-o mîndreţe de copac, salcia închircită şi plîngătoare. 
   COACĂZA 
   Unele neamuri numesc coacăza sau pomuşoara rodul Sfîntului Ioan. 
   Cică odată, Sfîntul Ioan Botezătorul, după multă pribegie în nişte ţinuturi pustii şi stîncoase, flămînd şi rupt de oboseală şi de sete, ajunse la un tufiş. „Ah, dacă aş găsi măcar aici ceva răcoritor“, oftă el. 
   Dar în toată întinderea zării nu se vedea casă de om, nici vreun izvor ori vreo plantă roditoare. 
   Doborît de oboseală, el adormi la umbra unei tufe. 
   În timpul nopţii, tufa se aplecă prietenoasă peste Botezătorul adormit. Cînd se zori de ziuă, Sfîntul Ioan se trezi. Dar cît de mare îi fu mirarea cînd văzu că tufa, care în ajun nu avusese decît frunze verzi, era plină acum de o mulţime de boabe roşii, care atîrnau prinse minunat, ca nişte ciorchine de ramurile subţirele. 
   Sfîntul Ioan gustă din minunata poamă roşie şi mulţumi Domnului pentru darul ce îi trimise. 
   De atunci pomuşoara s-a înmulţit şi s-a întins pretutindeni, amintind oamenilor minunile Atoateţiitorului. 
   LEGENDA TRANDAFIRULUI ŞI A SCAIULUI 
   La o margine de drum, înflori prima dată trandafirul. Şi a fost o minune, căci floarea trandafirului era aşa de gingaşă, aşa de albă, că parcă de la ea se luminase dimineaţa de primăvară. Avea crengile lucii, rumene ca mărgeanul, frunzele verzi ca smaragdul. Iar mirosul florii lui se împrăştia peste întreg cuprinsul cîmpiei. 
   Fluturii cădeau adormiţi, celelalte flori se plecară în faţa adevăratei stăpîne. 
   Păsările veneau de la depărtări mari, atrase de mirosul parfumat, să vadă şi ele tulpina măiastră care îşi desfăcea frumuseţea pentru întîia oară pe pămînt. Şi parcă şi lui Dumnezeu îi părea acum rău că pusese într-o floare aşa de minunate daruri, pe care nu le împărţise nici în rai. Lucrul acesta îl şoptise o ciocîrlie care, la răsăritul soarelui, ducea totdeauna lui Dumnezeu cîte o sămînţă din fiecare floare ce creştea pe pămînt, s-o păstreze Preasfîntul, pentru răsad. 
   Pînă la amiază, trandafirul se acoperi întreg de flori. Drumeţii treceau şi rămîneau locului, puneau mîinile la ochi, resfirau nările să înghită mirosul nemaisimţit pînă atunci, apoi, cu priviri lacome, rupeau cîte o floare. 
   După cîteva zile, trandafirul se mîhni; el se împodobea şi oamenii îl despuiau. 
   „Uite, îşi zicea el, scaiul de lîngă mine e înalt, e chipeş şi nimeni nu-l atinge; şi pe mine mă dezbracă toţi de frumuseţile mele“. 
   Un sticlete care tocmai atunci se aşezase pe o creangă, îl desluşi: 
   —Cum să se atingă cineva de scai, cînd tot e îmbrăcat în ghimpi! 
   Atunci trandafirul se uită şi văzu că într-adevăr scaiul avea ghimpi. 
   Şi nu mai pregetă; se rugă îndată lui Dumnezeu să-l acopere şi pe dînsul cu ghimpi, ca să-i păzească floarea. 
   „Vezi, îşi zise Atotstăpînitorul, era dat ca pe pămînt să nu rămînă ceea ce numai în rai trebuia să fie“. 
   Şi, bucuros, îndată a făcut un semn şi tulpina lucie s-a acoperit de ghimpi. Dar trecătorii tot se opreau; şi nu era unul care să treacă pe lîngă floarea minunată. 
   Dar acum fiecare cînd rupea floarea, lăsa cîte o bobiţă de sînge în vîrful vreunui ghimpe. Iar din ghimpe, sîngele a pătruns încetul cu încetul în tulpină, s-a ridicat pînă în boboci, şi într-o dimineaţă, floarea trandafirului se desfăcu roşie aprinsă ca sîngele. 
   Scaiul stătea ursuz alături. De la o vreme, se trezi şi-n el pizma, că prea nu-l bagă nimeni în seamă. 
   — Uite cum se înclină toţi trandafirului, şi mie — nimeni. Şi se rugă lui Dumnezeu să-i schimbe şi lui floarea, să i-o facă roşie, bătătoare la ochi, ca a trandafirului. 
   Atunci Dumnezeu a zis: „Aşa e pe pămînt. Fiecare aleargă după ce bate la ochi; dar numai eu ştiu că ce am menit odată, aşa rămîne! “ 
   A făcut Dumnezeu un semn şi floarea scaiului se făcu roşie ca focul. Şi-au trecut mereu drumeţii şi-au rupt întruna florile trandafirului şi nu s-au uitat la scai. 
   
   POVESTEA BUJORULUI 
   
   Era odată un împărat şi avea un fecior pe care-l chema Bujor. 
   Împăratul era acum bătrîn şi slab. Om paşnic, nu ridicase oşti împotriva nimănui şi de aceea nu-şi găsise nici un duşman. 
   Dar nu este om să nu-şi aibă necazul lui. Împăratul însă avea şi el un necaz. 
   Avea pe moşia lui un codru de brazi şi molizi, în mijlocul căruia era un iezer stăpînit de iele şi de stafii. 
   Care cum intra în pădure, înapoi nu se mai întorcea decît schimonosit: altul în cîine, altul în măgar; alteori îl schimbau ielele în flori şi buruiene, ori îl caliceau, de nu era om în toată viaţa. Că, să vezi, făceau pe om de se îndrăgostea de dînsele şi-şi rîdeau de el ca de un nagîţ. 
   Împăratul, de cum i-a răsărit băietul, l-a şi povăţuit să meargă în toată împărăţia dacă are poftă, numai în codrul cu ielele să nu se ducă. 
   Într-o zi însă, împăratul pică la pat să nu se mai scoale şi simţindu-şi sufletul la gît, adună sfat şi, chemîndu-şi feciorul, îi puse coroana pe cap şi buzduganul în mînă, semnele stăpînirii peste împărăţie, şi după ce îi mai dete mai multe poveţe, îi aminti şi de iezerul cu iele: 
   — Pe acolo să nu calci, dragul tatii, că ce-i păţi, cu nimeni nu vei împărţi. 
   Apoi îşi dădu sfîrşitul. Rămas singur, Bujor a jelit cît a jelit după moşneag şi după o vreme a început a-şi mai căuta şi el de treburile împărăţiei şi, între altele, cea dintîi grijă a fost să vadă satele şi tîrgurile. 
   A mers el într-un tîrg, a mers în altul şi-a dat şi prin părţile iezerului cu zînele. Şi era pădurea ceea aşa de plină de taină şi aşa cuprinsă de cîntec de păsări, că, numai trecînd pe lîngă dînsa cădea omul ca adormit; iar în nopţile cu lună se auzea cîntecul zînelor, de te îmbolnăveai de dor şi de vrajă. 
   Şi în toată pădurea numai o cărare era şi aceea făcută de ielele care veneau pînă la marginea pădurii şi fugeau iar. 
   Feciorul de împărat trecea tocmai pe marginea pădurii, că se înfricoşase destul de cele ce-i spusese tatăl său, împăratul. Dar inima îl trăgea măcar aerul răcoros al pădurii să-l soarbă şi-şi zise că doar n-or fi zînele în toate zilele prin pădure, să-l adoarmă şi pe el. Dar cum trecu doar pe marginea pădurii, îl şi prinse aşa un somn, şi pe el şi pe cai, şi pe surugii şi pe oştenii ce-i avea de pază, că poposiră sub 
   o poală deasă de stejari, se tolăniră toţi pe iarbă şi adormiră. Se făcu noapte, luna ieşise roşie ca focul şi se tot înălţa pe cer şi ei dormeau şi dormeau. 
   Deodată se auzi ca o adiere de cîntec şi Bujor se trezi. Ascultă el, ascultă şi inima începu să-i bată cu putere. Parcă-l chinuia gîndul să ştie cine cîntă. Numai să vadă cel puţin. Şi o luă printre copaci, încet, încet şi într-un luminiş, se văzu înconjurat de nişte zîne, frumoase şi albe ca stanele de marmoră albă, care începură a juca, rotindu-se în juru-i ca un vîrtej. Cînd văzu atîtea fete pe lîngă el, se ruşină şi se făcu ca focul pe obraz. 
   Una grăi: 
   — Să-l facem măgar. 
   Alta răspunse: 
   
   — Ba nu, un bondar. 
   Alta însă grăi: 
   
   — Eu zic, un viţel. 
   
   Dar alta, cu o coroană de pietre scumpe pe cap şi care era mama ielelor, răspunse: 
   — Ba, nu! Eu zic la rîndu-mi să-l facem o floare, să nu poată merge deloc pe picioare. 
   Apoi, înturnîndu-se spre Bujor, care sta uluit şi cu inima zbuciumată de frică, îi zise făcîndu-i un semn cu mîna: 
   — Aşa să rămîi! Amin. Şi Bujor se şi prefăcu într-o floare roşie, roşie ca jarul, mare şi
   
   bătută ca un pămătuf. Oamenii i-au zis bujor şi bujor a rămas şi pînă-n ziua de azi. 
   BUSUIOCUL LA CREŞTINI 
   Multă vreme nu s-a ştiut unde era ascunsă de evrei crucea pe care îşi vărsase sîngele Domnul nostru Isus Hristos. 
   Creştinii din toate părţile doreau cu ardoare să afle acest scump odor. 
   Dar, la ce ar fi folosit descoperirea sfintei cruci a Domnului pe acele vremuri, cînd creştinii abia se puteau aduna prin peşterile din păduri să se roage? ! 
   Peste 300 de ani, aceste nepreţuite moaşte au rămas ascunse, dar nevătămate, prin puterea lui Dumnezeu. 
   Tocmai pe timpul Sfîntului Constantin cel Mare, crucea Domnului a fost scoasă la iveală. 
   Într-adevăr, că şi Sfînta Elena, mama împăratului Constantin, a mers la Ierusalim şi cu cheltuieli mari a făcut săpături pe Golgota, dar în zadar. Parcă pămîntul nu voia să libereze din tainica lui tăcere sfîntul odor demult dorit de creştinătate. 
   Dar iată, spune o veche tradiţie creştină, că pe o coastă a sterpei Golgota, era un petec de loc, unde creştea în fiecare an, din timpuri neştiute de cercetători, un covor de flori verzi şi mirositoare, cine ştie de ce mînă binecuvîntată semănate. 
   Era o micuţă grădină de busuioc. 
   Sub această binecuvîntată grădină de busuioc era ascunsă crucea răstignirii Domnului. 
   Într-adevăr, făcîndu-se şi în acest loc săpături, s-a aflat, întreg şi în cea mai bună stare, lemnul crucii Domnului. 
   Dacă regăsirea crucii a adus mare bucurie, apoi mult mai mare a fost uimirea cînd crucea Domnului făcea şi minuni, tămăduind pe cei bolnavi, care cu credinţă se atingeau de ea. 
   Şi de atunci a rămas busuiocul ca floare blagoslovită, care împodobeşte crucea creştină şi se întrebuinţează la diferite sărbători ale bisericii creştine. 
   LEGENDA CRINULUI 
   În mijlocul unei păduri se înălţa odinioară un palat vechi, care aparţinea Zmeului Zmeilor. 
   Acum însă era locuit de o vrăjitoare vestită, de care tremura tot ţinutul. Ziua se prefăcea în şarpe sau în pasăre şi numai noaptea umbla cu chipul de om. Dacă se apropia cineva de palat, se împietrea. Vrăjitoarea aceasta fura şi copii. Avea mii de suflete nevinovate, prefăcute în flori. 
   Pe vremea aceea, doi copii fură izgoniţi din casa părintească de mama lor vitregă. Bieţii copii, flămînzi şi obosiţi, luară drumul spre pădure. Tot mergînd, se rătăciră, şi, după multe umblete, văzură înaintea lor palatul. 
   Fetiţa, fără să ştie al cui e, se apropie bucuroasă, dar, cînd fu la doi paşi de el, se prefăcu îndată într-o floare. 
   În zadar se tîngui micul frăţior, căci vrăjitoarea rupse floarea şi pieri înăuntru palatului. 
   Atunci băiatul o porni mai departe, în lumea largă, singur şi abătut. 
   — Doamne, fie-ţi milă de mine şi dă-mi îndărăt pe scumpa mea surioară, se ruga el neîncetat. 
   Bietul băiat, după cîtva timp, flămînd, izgonit de toţi, se băgă argat la un cioban. Seara, cînd n-avea ce face, dădea tîrcoale prin jurul palatului, dar nu se apropia prea tare, de frică să nu păţească ce păţise surioara lui. 
   Cînd luna aluneca uşor de după nori, copilul prindea să cînte la fluier copilăria lui oropsită. Ochii i se umpleau de lacrimi, cînd îşi aducea aminte de ea. Într-o noapte, obosit şi cu gîndul la surioara lui, adormi în pădure. Visă că rătăcise prin locuri întunecoase şi că găsise o floare foarte frumoasă, pe care rupînd-o o duse în palat. Cum atingea ceva cu acea floare, toată vrăjitoria dimprejur pierea. 
   Cînd se trezi de dimineaţă, începu să caute floarea. După cîteva zile, obosit şi flămînd, o găsi. Bietul băiat rîdea şi plîngea de bucurie, căci tălmăcirea visului spunea că va scăpa pe draga lui surioară. 
   Cum ajunse la palatul vrăjitoarei, repede atinse cu floarea cea binecuvîntată floarea în care era prefăcută surioara lui şi numaidecît floarea se prefăcu din nou în fetiţă. 
   Fericiţi, vrură să plece, dar, vai, poarta nu se mai deschise, era închisă pe veci. 
   Bietul băiat, zgîlţîi cu putere poarta, dar nu putu s-o deschidă. 
   În momentul acela, vrăjitoarea, auzind gălăgia, veni să vadă ce e. Cum dădu cu ochii de ei, îi prefăcu în două flori mari şi albe, cu un miros îmbătător. 
   Dar şi ea pieri, căci tot farmecul se duse. Palatul se ruină şi pe ziduri începu să crească iarba. 
   Două flori mari, albe şi înalte, răsăriră lîngă poarta palatului. Erau cei doi fraţi prefăcuţi în crini. 
   FLOAREA LACRIMILOR 
   Poruncise Irod; de la un capăt la altul al Betleemului mişunau călăii. Fierul săbiilor se păta de sîngele copiilor nevinovaţi. Mamele îşi sfîşiau sînul care îi hrănise; înnebunite de durere, strîngeau la piept păpuşi de zdrenţe şi strigau: „Mi l-aţi luat pe unul, acum am altul! “ Din fundul palatului, Irod n-auzea gemetele de durere, nici scrîşnirile de furie, nici suspinele de deznădejde. Dar Irod credea că, printre copiii ucişi, fi-va şi cel a căruia naştere cei trei crai de la răsărit o vestiseră. 
   În vremea aceasta, Iosif străbătea pustiul, ducînd de căpăstru asinul pe care călătorea Maria cu Isus în braţe. 
   Fugeau de urgie. 
   Spaima îi gonea; arşiţa le topea puterile; nădejdea îi chema. 
   În miezul zilei, soarele prăjea nisipul; asinului i se muiară genunchii. Iosif îl opri o clipă, ajută Mariei să se coboare şi o sfătui să se odihnească vreo cîteva clipe la umbra rară a unor spini. 
   Maria se aşeză jos să hrănească pruncul; Iosif rămase în picioare, cu privirile la copil; iar asinul se apropie, adulmecînd cu botul umed spre Fecioară, ca şi cum ar fi mirosit şi el izvorul laptelui binefăcător. 
   Pruncul sugea dormind; îi era obrazul fraged; gura rumenă ca mărgeanul; de sub scufiţa albă, părul galben ca aurul ieşea aruncînd parcă o cunună de raze de jur împrejurul capului. 
   Şi cum îl privea, ochii Mariei se umeziră. Ce le făcuse copilul oare? Cu ce greşise? De ce-l prigoneau? 
   Ridicîndu-şi privirile, Maria şi le ţinti în zare. Dar acolo departe, ele întîlniseră o vedenie grozavă. Muma tresări din adîncul măruntaielor ei şi, fără să spună un cuvînt, izbucni într-un plîns sfîşietor. 
   Căzînd pe obrazul copilului, lacrimile fierbinţi îl treziră. Zîmbind, Isus îşi duse atunci mînuţa la obrazul mamei. Iar Iosif o întrebă: 
   — De ce plîngi tu, Marie? Femeia nu răspunse, dar fiindcă nu avea cu ce să-şi şteargă lacrimile, luă scufiţa copilului şi-o duse la ochi. 
   Într-un tîrziu, cînd să plece iar la drum, Maria văzu că scufiţa-i udă de lacrimi. Şi căutînd, zări tulpina uscată a unui spin şi puse scufiţa în vîrful ei să se usuce. 
   Iosif mîngîie asinul, ajută mai apoi Mariei să se ridice, dar cînd Maria se întoarse să ia scufiţa, rămase locului uimită: tulpina spinului se prefăcuse în lujer verde, şi-n locul scufiţei strălucea o floare albă ca zăpada, deschisă ca un potir de cristal. 
   Şi pruncul iar zîmbi; iar Maria lăsă pe Iosif să potrivească căpăstrul asinului şi nu-i spuse nimic despre floare, de teamă să n-o rupă. Şi plecară. 
   Maria îşi desfăcu părul, care parcă luase ceva din mireasma neasemănată a florii, şi feri capul lui Isus în umbra lui. . Şi de atunci pînă astăzi, crinul culege, în potirul florii lui, cele dintîi lacrimi de rouă ale dimineţii. 
   FLOAREA-PAŞTILOR 
   Se zice că era odată un împărat şi o împărăteasă, care aveau toate bunătăţile de pe lume, numai copii nu aveau. Şi fiindcă nu aveau copii, de aceea căutară ei toate chipurile şi mijloacele cum ar căpăta măcar unul, care să le moştenească averea şi împărăţia. Deteră danii pe la toţi vrăjitorii şi vrăjitoarele din întreaga împărăţie, că poate aceştia ar face să se vadă şi ei cu-n copil, dar degeaba, căci împărăteasa tot stearpă rămase. Şi din pricina aceasta, atît ea cît şi soţul ei erau necontenit supăraţi şi duşi pe gînduri. 
   Iată însă că într-o zi, plimbîndu-se împărăteasa prin grădină, aude deodată un glas zicîndu-i, că dacă voieşte numaidecît să aibă un copil, să nu-şi mai bată capul cu vrăji şi descîntece, ci să dăruiască mai bine ceva la o mînăstire, şi atunci Dumnezeu îi va asculta rugămintea şi-i va dărui ceea ce doreşte. 
   Împărăteasa, cum auzi glasul acesta, nu stete mult pe gînduri, ci întorcîndu-se în casă şi luînd ceea ce crezu că s-ar potrivi mai bine pentru o mînăstire, se duse chiar în aceeaşi zi şi o dărui mînăstirii celei mai apropiate. 
   Aducînd ea darul acesta, în scurt timp purcese grea şi la nouă luni născu o copiliţă frumoasă ca un îngeraş. 
   Şi acuma, cînd se văzură şi ei cu o copilă atît de frumoasă, să fi prins pe Dumnezeu de un picior şi poate că tot nu s-ar fi bucurat aşa de tare. 
   Şi fiindcă copila aceea era foarte frumoasă şi drăgălaşă, de aceea îi puseră numele Floarea. 
   Dar bine a zis cine a zis că unde e prea multă bucurie, acolo adeseori se întîmplă că e şi supărare mare. 
   Aşa a fost ş-aicea. 
   Cu cît creştea Floarea mai mare şi se făcea mai voinică şi mai frumoasă, cu atîta era şi grija părinţilor săi mai mare, căci aflîndu-se în vecinătatea împărăţiei lor nişte zmei, se temeau ca nu cumva aceştia, prinzînd de veste despre frumuseţea Floarei, să vie într-o bună dimineaţă şi să le-o fure, sau să le-o ieie cu nepusă masă. 
   Din pricina aceasta o şi ţineau ei apoi mai mult închisă decît slobodă, fără să le treacă măcar prin minte că aceea ce fac, nu fac bine. 
   Şi-ntr-adevăr că Floarea, văzîndu-se că o ţin mai mult închisă decît slobodă şi neştiind de ce şi pentru ce, a început de la un timp a se da în dragoste cu un păstor care păştea turma sa prin apropierea curţilor împărăteşti şi care nu o dată trecea pe lîngă ferestrele unde era Floarea închisă. 
   Prinzînd mai pe urmă împăratul de veste, că fiică sa, cu toate că a ferit-o aşa de tare de ochii lumii, se iubeşte cu un om de rînd, atît de tare s-a supărat, că pe loc şi puse pe nişte soldaţi să prindă pe îndrăzneţul păstor şi să-l omoare, iar pe fiică-sa o dete pe mîna unui ţigan, ca acesta să o ducă în pădure şi acolo apoi, tăindu-i mîinile şi scoţîndu-i ochii, s-o lase s-o mănînce fiarele cele sălbatice. 
   Ţiganul ce era să facă? Trebui să împlinească porunca împăratului, că de nu, a lui ar fi fost dracul! Luă pe Floarea, se duse cu dînsa în pădure, îi tăie mîinile şi-i scoase ochii, şi apoi, lăsînd-o astfel, se-ntoarse înapoi acasă ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimica. 
   Floarea, adică fiica împăratului, văzîndu-se în starea aceasta, mai mult moartă decît vie, pică în genunchi şi începu a se ruga Maicii Domnului, ca să se îndure de dînsa şi s-o prefacă într-o floare, decît să rămănă aşa, ca să se chinuiască sau să vie fiarele cele sălbatice şi s-o mănînce. 
   Maica Domnului, făcîndu-i-se milă de dînsa, îi ascultă ruga şi o prefăcu într-o floare albă. 
   Şi deoarece Floarea, adică fiica împăratului, a fost prefăcută în floare, tocmai pe timpul Paştilor, de aceea se şi numeşte floarea aceasta „floarea-Paştilor“. 
   FLOAREA PĂTIMIRII 
   Pe crestele sure ale Golgotei creştea o plantă veşnic verde, care se strecura agăţătoare printre stîncile pleşuve. 
   Cînd Isus Hristos urca pe umeri crucea grea, pe care urma să fie răstignit pentru izbăvirea păcatelor omenirii, şi ajunse la locul de groază, piciorul i se împiedică de un vrej al plantei, chiar acolo unde avea să se aşeze crucea. 
   În marea sa milă de orice vietate, Mîntuitorul se plecă şi feri la o parte vrejul înflorit, ca să nu fie călcat în picioare. 
   Tîrît pe cruce, braţele şi picioarele lui Isus fură întinse, legate cu funii şi bătute apoi cu cuie în lemnul nesimţitor. 
   Frîngiile fură apoi dezlegate şi întreaga greutate a trupului atîrna numai în prinsoarea cuielor, pe lîngă care se prelingea sîngele sfînt al Domnului. 
   Aşa stătea atîrnat între cer şi pămînt, chinuit de dureri, ars de friguri, cu fruntea însîngerată de cununa de spini pe care i-o îndesaseră pe cap fariseii iudei şi slugile lui Pilat. 
   Atunci cînd orice sentiment de milă părea să se fi stins în sufletul chinuitorilor, viţişoara plantei de care se miluise Isus, se ridică de la pămînt, se încolăci în jurul crucii, se urcă pînă la buzele Mîntuitorului, pe care le răcori cu frunzele sale verzi, se furişă printre spini şi-i răcori fruntea, împletind deasupra spinilor o cunună ca de lauri. 
   Iar cînd umbra nopţii învălui Golgota şi Isus închise ochii cu cuvintele: „s-a împlinit porunca scripturii“, floricica plantei credincioase închise şi ea ochii, spre a nu mai vedea a doua zi nici lumina soarelui, nici răutatea oamenilor. 
   De atunci floarea rară nu stă înflorită decît o singură zi şi o singură seară, iar făptura ei aminteşte de chinurile Mîntuitorului. 
   Cele trei încrestături ale foilor, simbolizează cele trei cuie; cele cinci stamine sunt rănile; firişoarele stropite cu roşu din potirul florii amintesc cununa de spini; cele trei colţuri ale frunzelor seamănă cu lancea; vrejul aminteşte funia, iar numele plantei a rămas pînă acuma „floarea pătimirii“. 
   LEGENDA FLORII-SOARELUI 
   Ştefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă, de nu i-ai fi găsit pereche în cuprinsul pămîntului. Domnului nu-i mergea mîncarea la inimă şi odihna în oase, de amărît ce era. A întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii şi cu toţi cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul muţeniei. 
   La urmă, aşa într-un amurgit de vară, vine la domn o babă, aşa de bătrînă, de-şi gîdila pieptul cu nasul, de încovoiată, şi-l povăţuieşte să cheme pe Soare la masă şi să-l cinstească după toate rînduielile cuvenite feţelor strălucite. După ospăţ, cînd toţi ar fi în toane bune, să trimită fata şi să cerşească o sărutare de la craiul zilei, că numaidecît odrasla lui dragă are să prindă la grai. 
   Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare pregătire. 
   Pe capul stăpînitorului era însa un blestem. Cum se făcu, că Piază-Rea aude de gîndurile domnului şi, ca să-i încurce dezlegarea, aleargă fuga în răcorile întunecoase dinspre Lună-răsare şi o găseşte pe stăpîna nopţii bocindu-se de necredinţa Soarelui. Ea se văieta că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dînsa şi o lasă să alerge ca o dezmetică în urmă şi zicea tînguios: 
   — Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aş fi avut parte de soţ, dar nu zînă, cu pletele învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peşteră neumblată. 
   Piază-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngînă către Lună: 
   — Pînă acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui Ştefan, stăpînul pămîntului. Iată, chiar deseară li-i nunta. 
   
   Doamna-Nopţilor, pe aci să turbe. Îşi aprinde argintul din faţă şi fulgerînd de răzvrătire, se jură pe strălucirea ei, că are să nimicească vlăstarul îndrăzneţului voievod. 
   În noaptea ospăţului, Luna s-a dosit după sprînceana codrilor vecini, pîndind să-şi zărească duşmanca, pentru ca s-o zdrobească. Soarele, un făt-frumos cu plete de lumină, chefuia cu vodă şi cu toată curtea. Cînd, pe la sfîrşit, intră în sală fata domnului, împodobită ca o primăvară caldă. Cade ea în genunchi la picioarele Soarelui şi-i cere 
   o gură, de mîntuire. Luna, furioasă, se ridica turbată peste straja codrilor negri, aruncîndu-se într-un brîu tremurat de lumină şi pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem şi i-a topit chipul în floare galbenă. 
   Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii. Bătrînul voievod, cu faţa îndurerată de obidă, prinde a spune stăpînei rătăcite a întunericului tot jarul înlăcrimatului său suflet. Luna, neîncrezătoare, sta rece şi fulgerătoare. Mesenii boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără noroc. 
   Soarele, întărîtat, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat al raze-lor şi-i face vînt pe fereastră, de o înnămoleşte departe, în valurile norilor. După aceea, ia pe palmă copila înflorită a temutului stăpîn pămîntean şi o sădeşte în grădină, printre celelalte podoabe, ca s-o aibă îndeaproape spre mîngîiere. 
   De atunci, „floarea-soarelui“, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce vecinic chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei, cerşitorîndu-şi sărutarea mîntuitoare. 
   LEGENDA GHIOCEILOR 
   Irinel, fiul Zefirului, vîntişor de primăvară, fiind trimis de tatăl său în lume, ca să vestească sosirea frumoasei primăveri, după ce a străbătut văi, vîlcele, cîmpii întinse, dealuri şi munţi acoperiţi cu păduri udate de rîuri, lacuri şi izvoare limpezi cristaline, la poalele unor munţi, în gura unei văi frumoase ca un colţ de rai, pe unde îşi rostogolea în susur undele pe un pat de prundiş un rîuleţ şăgalnic şi zglobiu, zăreşte nu departe un castel de cristal strălucitor ca din poveşti, ce-şi înălţa semeţ turnurile măreţe şi strălucitoare în razele dulci ale soarelui de primăvară. 
   Irinel, ca un făt-frumos, călărea pe calul său mîndru şi alb ca neaua, în ţinută măreaţă, cu pletele-i negre ce-i acopereau umerii, cu mustaţa-i neagră abia mijindă, cu ochii săi negri ca murele, ce te fermecau, şi încins cu paloşul său bătut în pietre scumpe, mergînd spre castelul măreţ, aude, ca în surdină, ecoul unui viers duios, ce venea pînă la el pe aripile nevăzute ale văzduhului, împrăştiind în juru-i, ca într-un vis, undele răsunătoare ale unei armonii cereşti. 
   Ca vrăjit, Irinel s-a oprit în loc, spre a-şi da seama mai bine de frumuseţea îngerească a cîntului. 
   În drumul său pribeag, de vestitor al primăverii, Irinel văzuse multe şi minunate frumuseţi, lăsate de bunul Dumnezeu pentru desfătarea omului, şi auzise iarăşi multe cîntece vrăjite, dar ca farmecul cînte-cului depărtat, ce-i mîngîia duios auzul, nu auzise niciodată. Păşi curajos spre castelul cel măreţ, că din această parte veneau undele sonore ale versului duios. 
   Ajuns la poarta castelului, dădu cu ochii de un unchiaş cu barba albă ca fuiorul de lînă şi bătrîn ca un Matusalim, care-l întîmpină cu vorbele blînde: 
   — Bine ai venit, Irinel, vestitor al dulcei primăveri. Eu sunt moş Crivăţ, care de trei luni rătăcesc şi mă zbat pe meleagurile acestea. Toţi mă gonesc, toţi mă blestemă, fiindcă pe unde am trecut, am prăpădit tot în calea mea şi am îngheţat pînă şi apele. La venirea ta eu plec, mă duc de unde am venit, ca tu, prin firea ta blîndă şi dezmierdătoare, să aduci iarăşi pe aceste locuri viaţă şi bucurie. 
   Apoi se făcu nevăzut. 
   Abia plecă moş Crivăţ, bătrînul năbădăios, şi porţile castelului se deschiseră prietenos înaintea lui Irinel. 
   Imensul parc din jurul castelului, pe dată prinse a se înviora ca prin farmec. Iarba începu a înverzi. Mugurii copacilor, a îmboboci. Păsările, a se înveseli. Şi pe măsură ce înainta, totul părea ca în sărbătoare. 
   Undeva în castel, dintr-un loc tainic, Ileana Cosînzeana, fiica bătrînului Prier, cu faţa-i strălucitoare ca o rază de soare a lunii lui Florar, cu buclele-i aurii ca spicul grîului în pîrg şi scăldate în raze de soare, lăsate în unde bogate pe umerii săi albi ca sideful şi cu ochii albaştri ca seninul cerului de primăvară, privea în taină sosirea nou-venitului. 
   Cerbii şi căprioarele din parcul fără margini al castelului zburdau, iar păsările cîntătoare se desfătau în ciripiri drăgălaşe, în razele dulci ale soarelui de primăvară, pe crengile înmugurite ale copacilor în ajun de a înflori. Rîul cristalin îşi urma cursul său în susur şoptitor, iar departe, în lacul limpede ca seninul cerului de azur, unde rîul îşi îneca susurul, printre trestii şi nuferi, lebedele îşi oglindesc siluetele în apa liniştită şi albastră a lacului. 
   Irinel păşeşte mîndru şi măreţ pe nisipul aleilor dintre straturile ude încă de mustul zăpezii în topire, de razele mîngîietoare ale soarelui şi, ajungînd pe treptele castelului, este întîmpinat de bătrînul Prier cu pletele-i şi barba albe, adiete blînd de zefirul primăverii, al cărui sol binevestitor era Irinel. 
   — Să fii bine venit în casa mea şi cu plin să-ţi meargă dorinţele tale, bun vestitor al primăverii pe meleagurile noastre. 
   — Bun găsit, bătrîne Prier. Sunt trimis de tatăl meu Zefir de primăvară, să vă vestesc reîntoarcerea frumoasei primăveri şi, cu ea, reînvierea întregii naturi. 
   
   Abia isprăvi Irinel vorba, o mişcare se produse în întregul castel şi, ca prin farmec, Ileana Cosînzeana se ivi în chipul ei feciorelnic, în mijlocul ghirlandelor de flori în fel şi chipuri de culori, răspîndind în jurul ei parfumul îmbătător al frumoasei primăveri şi cor de păsărele îi însoţea apariţia. 
   Din această întîlnire a ieşit căsătoria lui Irinel, fiul Zefirului de primăvară, cu frumoasa Ileana Cosînzeana, fiica bătrînului Prier. 
   Dar Dumnezeu, în tainica lui înţelepciune, a voit ca această căsătorie să nu dăinuiască decît cîţiva ani, după care frumoasa Cosînzeana fu chemată de Cel Atotputernic în împărăţia cerului, lăsînd în urma sa pe nemîngîiatul Irinel în durerea cea mai mare şi doi copilaşi frumoşi ca două picături de rouă în potirul unei flori. 
   Irinel îşi îneca durerea în iubirea şi în îngrijirea ce punea, din tot sufletul său chinuit, în creşterea şi educarea iubiţilor săi copii. 
   Dar după un răstimp, văzînd că oricît se va strădui, nu va putea să-şi crească copiii aşa cum voia şi cum credea, mai cu seamă că el, ca vestitor al primăverii, era silit să-i lase singuri acasă mai mult timp, numai în grija slugilor, a chibzuit cu grija de părinte iubitor, că ar fi mai bine să le găsească o mamă care să-i îngrijească, şi de aceea, întruna din zile plecă în lume şi apucînd spre miazănoapte, într-o bună zi ajunsese la moş Crivăţ. 
   Moş Crivăţ tocmai dădea porunci, ca să se înceapă viscolele în toate părţile lumii, că s-a apropiat timpul. 
   Cînd văzu pe Irinel tînăr, frumos şi blînd sosind, îşi puse mîna streaşină asupra ochilor şi, sprijinindu-şi barba lungă şi albă să nu fie bătută de vînt, privi cum venea Irinel cu adierile lui blînde şi căldicele de primăvară, înmuind pentru un moment cerbicia bătrînului zurbagiu. 
   Aci, fiind poftit în izba căptuşită cu blănuri de focă şi de urşi albi, fu primit de fiica bătrînului Crivăţ, înfăşurată în blănuri scumpe de vulpi albe şi albastre. 
   Cum se văzură se şi îndrăgostiră, aşa că la întoarcerea spre locurile calde de unde venise, Irinel era însoţit de frumoasa fiică a lui moş Crivăţ. 
   Pe unde treceau, în drum spre locurile calde, frunzele copacilor se îngălbeneau şi cădeau la pămînt. Iarba se ofilea. Florile se topeau ca de para focului. Iar crengile copacilor se încărcaseră de promoroacă. 
   Sosind acasă, copiii, cum o văzură pe noua lor mamă, se înfiorară de groază, căci parcă intrase în casă un sloi de gheaţă. 
   Fire rece, ursuză, crescută în munţi de gheaţă şi troiene mari de zăpadă, nu ştia ce-i blîndeţea, nici mila şi nici iubirea de mamă, căci cum văzu copiii, îi şi săgetă cu o privire aspră, care-i umplu de groază. 
   Într-un început de primăvară, pe cînd Irinel era dus să dea cele dintîi veşti în lume de reîntoarcerea primăverii, aspra fiică a nordului goni din casă copiii, pe o vreme rea, vijelioasă, tocmai cînd se lupta mai amarnic frigul cu căldura. 
   Bieţii copilaşi rebegiţi şi tremurînd de frig, nemaiputînd răbda frigul şi foamea, îngenuncheară amîndoi şi se rugară lui Dumnezeu să-i scape de chinul şi durerea în care căzuseră din cauza mamei lor vitrege. 
   Dumnezeu, în marea lui bunătate, le-a ascultat rugăciunea şi, binecuvîntîndu-i, îi prefăcu în două floricele albe şi frumoase zicîndu-le: 
   — Voi veţi fi cele dintîi flori de primăvară, cu numele de ghiocei. 
   BRÎNDUŞA ŞI GHIOCELUL 
   A fost odată, ca niciodată, cînd şedeau gîştele corlat şi aveau oamenii mult vin, de turnau pe beregată. 
   A fost odată un unchiaş ş-o babă. Baba era de a doua cu unchiaşul. Bietul unchiaş avea şi el cu mătuşa dintîi un băiet. Veselie mare era în casa unchiaşului, totul mergea de minune; parcă Dumnezeu ştia numai de ei. 
   Nu trece mult şi baba cîştigă şi ea o fată. 
   De aci ţin-te, pînză, nu te rupe, baba, ca muma vitregă, nu mai vedea cu ochi buni copilul unchiaşului. Cîte şi mai cîte ponoase nu-i mai scotea. 
   . . . Azi aşa, mîine aşa, pînă ce, dacă văzu ce văzu, bietul copil îşi luă lumea în cap, că de zburătură cine nu fuge, şi dus fu şi pînă astăzi. 
   Crescu fata babei, se făcu mare. . . 
   Trăise ăi copilaşi ca fraţii, se îndrăgiseră ei de credeai că nu-s vitregi. 
   Fetiţa, rămasă singură cuc, nu mai mînca, nu mai bea, se stingea văzînd cu ochii, de dorul iubitului frăţior. 
   În fiecare zi se ducea cu oile să le pască într-o livadă frumoasă. Într-una din zile, ducîndu-se ea cu oile la iarbă, dete peste un flăcău aşa de frumos, de nu te puteai uita la el, ca la soare, ce dormea dus. Vrăjită de acest făt-frumos, se apropie de el, se uită în toate părţile să n-o vadă cineva, se aplecă şi-l sărută cu foc. 
   Flăcăul, cînd se deşteptă din vis, ce să vadă? O brînduşă frumoasă, frumoasă de-ţi lua ochii. Pleacă ca năuc încotro o vedea cu ochii, după Cosînzeana visată şi negăsind-o, piere, făcîndu-se un ghiocel. . . 
   Cică ghiocelul a fost feciorul unchiaşului. De aia, el, ghiocelul, iese întîi, s-o caute pe sora lui vitregă, brînduşa. 
   LĂCRIMIOARELE 
   În noaptea aceea minunată cu lună plină, în a cărei văpaie scînteiau apele şi stîncile şi arborii, simţi mai mult ca oricînd Domnul Isus nevoia să fie singur. 
   Se strecură încet din căscioara unde poposea şi uşor, să nu deştepte pe nimeni, se îndreptă pe drumeag înainte, pînă la o pajişte din apropiere. Aci, copleşit de gînduri, se aşeză jos lîngă un tufiş. Privi la plutele argintii, ale căror frunze în bătaia lunii păreau nişte inimioare de piatră scumpă; învălui totul din jur cu privirea-i nespus de blîndă şi apoi şi-o înălţă spre ceruri: 
   — Doamne, măreaţă-i plăsmuirea ta! Vai, cum nu ştiu oamenii s-o preţuiască! Mai avea puţin timp de stat pe pămînt şi boabe de lacrimi fierbinţi îi picurau din ochi. Dar Domnul nu lăcrima de cele ce avea să pătimească şi pe care, una cîte una, le depăna în gînd. 
   Plîngea de nesfîrşitele frumuseţi ale firii, care totuşi nu ajung să îmblînzească inimile; plîngea de rătăcirea minţilor omeneşti, de ura, de vrajba multă ce încape în ele. 
   Şi cu lacrimi arzătoare, se ruga Celui-de-Sus, să ierte păcatele oamenilor. 
   Privighetoarea, care stătea tăcută pe creanga de plută argintie, se lăsă jos pe mîna Domnului şi el o mîngîie apropiind-o de faţa sa; iar ea prinse a-i cînta aşa de lung, atît de duios, că Domnul înseninat o clipă zise: 
   — Binecuvîntată să fii tu, păsărică nevinovată, şi de-a pururi să fii farmecul nopţilor cu lună, aducînd o licărire de bunătate în inima oamenilor. 
   Iar plutele argintii începură să-şi tremure frunzuliţele şi să scoată un freamăt aşa de dulce şi de trist, că părea însuşi suspinul Domnului. 
   Şi spuse iarăşi Isus: 
   —Binecuvîntaţi să fiţi, arbori frumoşi, şi de-a pururi să suspinaţi 
   şi să şoptiţi în nopţile cu lună. 
   Şi ştergîndu-şi ultimele lacrimi, alb şi luminos, lunecă Domnul pe cărăruia ce ducea spre casa în care se adăpostea. 
   A doua zi, femeile venind la izvorul din pajiştea aceea, cu mirare văzură, presărate prin iarba de lîngă tufiş şi la tulpina copacilor, nişte flori albe cum nu mai văzuseră şi care miroseau de te sfinţeau. 
   Erau lacrimile Domnului, ce-n noapte se prefăcuseră în gingaşa floricică numită lăcrimioară sau mărgăritărel. 
   LEGENDA MACILOR 
   Cică florile cele frumoase, roşii, pe care le vedem noi presărate prin lanuri şi pe cîmpie, de le zicem maci, n-ar fi răsărit ele de la început, ci mai tîrziu încoace, din durerea sufletului de mamă. 
   Odată, demult, o mamă văduvă şi sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta de vorba maică-si, ca de sfînta Evanghelie. 
   Acu, într-o zi, neavînd biata femeie de nici unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mîncare, a scos un ştergar ales pe margine, de-l avusese dar de la maică-sa pe cînd se măritase, şi dîndu-i-l împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brînză. Da bordeiul văduvei era la marginea satului şi ca să treci în satul celălalt, trebuia să tai o pădure mare şi întunecoasă, apoi o cîmpie şi după aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare. 
   I se strîngea inima femeii de grijă, cînd socotea că-i atîta cale lungă pentru biet fecioru-său, care de sărăcie şi nemîncare, de abia se ţinea pe picioarele-i şubrede, dar ce era să facă? Îşi făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se închine, să zică un „Doamne ajută“ şi-l porni la drum. 
   Pornise băiatul cam cînd era soarele de două suliţi pe cer şu acu, acu sta să-nsereze şi bietul copil nu mai venea. 
   Biata maică-sa făcea ce făcea, ieşea în prag, punea mîna streaşină la ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gînd. 
   Dacă văzu ea că asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de vietate nu se zăreşte cît cuprinzi cu ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap, înţepeni uşa bordeiului şi, mai moartă decît vie, porni să afle de urma fecioru-său. 
   Merse ea mai întîi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe cîmpie. Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde, dar pădurea tăcea ca mormîntul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste cîmpul plin de mărăcini şi unde punea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sînge. Dar ea pas să simtă ceva, că în sufletul ei alta nu simţea, decît dorul de copilu-i rătăcit ori, fereşte Doamne, mîncat de fiarele sălbatice din pădure. 
   Şi alerga sărmana într-un suflet şi la tot pasul picura sîngele din tălpile-i împunse de spini şi unde cădea picătura de sînge, răsărea o floare mare şi roşie, pînă ce se umplu cîmpia toată de asemenea flori. Taman cînd răcnea ea mai amar: „Ionică, Ionică“, numai ce auzi, de dincolo de deal, un glas slab de copil venit ca de la mare depărtare, care îngîna: „mamă, mamă“. 
   Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici valea abruptă şi într-o clipită fu lîngă copil, unde căzu grămadă. 
   După ce-şi mai veni în fire, îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar cînd să treacă peste cîmpie, ce să vezi? Numai flori roşii, încotro cătai cu ochii. 
   De atunci se zice că ar fi macii pe pămînt. 
   LEGENDA FLORII „NU-MĂ-UITA“ 
   Mulţumit de frumuseţile împrăştiate pe pămînt, de mîna sa puternică şi creatoare, Dumnezeu se primbla uitîndu-se la toate, cu o înduioşare părintească. 
   Toate mulţumite, se plecau înaintea Domnului şi ziceau: 
   — Doamne, cu toate ne-ai înzestrat. Dă-ne şi nouă nume, precum ai dat primului om şi soţiei sale. 
   Iar Dumnezeu le zise: 
   — Fie după cum cereţi, şi pe rînd fiecare primi numele ce Crea-torul îi dete şi toate vesele, se chemau între ele şi-şi răspundeau, iar Dumnezeu îşi urmă înainte plimbarea. 
   În mijlocul acestor cugete, Dumnezeu se opri, auzind un glas de durere şi plîngere, ridicîndu-se spre el: 
   — Cine plînge? Cine este nedreptăţit în mijlocul dreptăţii şi iubirii? şi plecîndu-şi Dumnezeu privirea, zări înaintea lui o mică şi neînsemnată floare albastră ce plîngea cu o durere aşa de mare, încît Părintele-a-Toate simţi milă pentru această floare pierdută şi uitată printre toate. De ce plîngi? Spune, căci lacrimi nu voi decît în ochiul celor ce vor greşi şi mă vor uita. 
   — Doamne şi părinte, uitată am fost de tine. Toate au nume, nu-mai eu singură n-am primit pe al meu. 
   — Ei bine, te vei numi floarea amintirii. Tu vei servi celor ce se vor iubi şi nu se vor uita. 
   Şi floarea surîdea şi micul ochi albastru mulţumea şi se închina lui Dumnezeu, care plecă mai departe zicînd: 
   — Va veni un timp, cînd mîna omenească nici te va mai sădi, nici te va mai culege şi oamenii te vor călca în picioare, precum vor călca peste inimile lor, fără a-şi mai aduce aminte că ceea ce odată s-a iubit nu trebuie a se uita şi ura va ţine loc mare în viaţa omului şi mă vor uita şi pe mine, precum te-am uitat eu pe tine, căci omul va fi cel dintîi, care va aduce pe pămînt ura, crima şi uitarea şi capăt la toate va fi moartea. 
   
   POVESTEA PĂPĂDIEI 
   Înainte, oamenii erau mai buni decît astăzi. Pe atunci, chiar Dumnezeu venea pe pămîntul nostru, avînd ca nelipsit tovarăş de călătorie pe Sfîntul Petru. În chipul unor moşnegi bătrîni, cu haine sărăcăcioase, de-ai fi crezut că-s nişte cerşetori, umblau prin lume, neştiuţi de nimeni, răsplătind fiecăruia după faptele sale. 
   Pe acea vreme trăia un biet moşneag. Era singur. Toţi ai lui muriseră. Lucra pe la cunoscuţi şi-i da fiecare ba o haină, o încălţare, ba de-ale gurii ori un ban de cheltuială, căci îl ştiau că e om harnic, eco-nom şi cinstit. Mai ales toamna, cînd se făceau praznice în sat, moşul căpăta cîte şi mai cîte bunătăţi. 
   Dar o dată cu anii, moşul se simţea tot mai slab, tot mai bătrîn. Şi-l chinuia mereu un gînd: „Eu am mîncat la multe praznice străine, în viaţa mea. Dar mie, care nu am pe nimeni, cine-mi va face pomeni, cînd voi muri? “ 
   Şi cu bruma de bani ce-i avea strînşi, înjghebă şi el cum putu un praznic de sufletul lui. 
   Toate fiind gata, bătrînul pofti lumea la praznic. Aşteptă mult, dar nici un om nu-i păşi pragul. 
   Toţi din sat îşi ziceau: „Bietul moşneag, nici el nu are ce mînca. Unde să mai mergem şi noi? În loc să-l ajutăm, să-i luăm şi ce are? “ Şi nimeni nu veni la praznicul moşului. 
   Foarte mîhnit, neînţelegînd aşa ceva, moşneagul îşi luă tot ce pregătise: oale cu sarmale, pilaful, colacii, lumînările şi întinse masa pe la răscrucile drumurilor, pe maidanuri şi pe oriunde ştia că trece lume; doar s-a nimeri vreun nevoiaş să guste şi din praznicul lui. 
   — Unde vom găsi ceva de-ale mîncării, Doamne? grăi Sfîntul Petru lui Dumnezeu. Sunt lihnit! 
   — Vom afla Petre, răspunse Domnul, iată satul nu-i departe. 
   Cum coborîră un deal, Sfîntul Petru văzu că în adevăr s-apropiau de poarta ţarinei unui sat. Ajunşi acolo, mare minune! De o parte şi de alta a drumului, cîteva străchini cu sarmale şi pilaf, din care se ridicau aburi călduţi. Iar deasupra, colaci rotunzi, rumeniţi frumos şi cu lumînări aprinse înfipte la mijloc. Moşul nu uitase să aducă şi aci bucate. 
   Fără a mai întreba ceva, Sfîntul Petru se apucă de înfulecat gospodăreşte. Dumnezeu făcu la fel, după ce mai întîi binecuvîntă mîncarea. 
   — Totdeauna ai avut grijă, Doamne. Slăvit fie numele tău! 
   Se închină Sfîntul Petru, după ce-şi potoli foamea, punînd colacul şi lumînarea în buzunar. 
   — Ba mai bine mulţumeşte creştinului cu inima bună, care, deşi sărac lipit, a adus aici tot ceea ce noi ospătăm. 
   Şi luminat de vorbele lui Dumnezeu, Sfîntul Petru înţelese toată povestea praznicului. . . 
   — Nu se cuvine, Doamne, să rămînă nerăsplătită o faptă aşa de frumoasă, adăugă Sfîntul Petru. 
   — Lasă, Petre, nu purta grijă, îl dojeni Atotputernicul cu bunătate. 
   Cînd Sfîntul Petru şi cu Dumnezeu se sculară şi porniră mai de-parte, în locul străchinilor cu bucate, se iviră, ca prin farmec, nişte cununi de frunze mari, verzi, întinse pe pămînt şi avînd la mijloc, în vîrful unor lujere plăpînde, flori galbene-aurii ca nişte făcliuţe. 
   Şi de atunci, în fiecare primăvară, păpădia ne stă în cale pretutindeni: pe la răscruci de drumuri, pe marginea şoselelor, pe maidanuri, pe luminişuri de pădure, unde moşul cel bun la suflet adusese, cu mare trudă, bucate şi lumînări aprinse. 
   POVESTEA ROMÎNIŢEI 
   Apoi a fost odată un împărat şi o împărăteasă, care n-aveau copii. Ba împărăteasa credea că n-are să aibă niciodată. Cînd într-o vreme, iată că trece pe la poartă Dumnezeu şi cu Sfîntu Petru. 
   Sfîntu Petru, uitîndu-se la casele împărătesei, vorbi: 
   — Doamne, ce o fi de oamenii ăştia că nu au băieţi? Dar Dumnezeu glăsui: 
   — Dacă împărăteasa ar bea rouă de pe crini, amestecată cu rouă de pe pelin, ar naşte o fată cum n-a mai fost şi nici n-are să fie pe lume de frumoasă; da să-i puie numele Romîniţa. 
   Şi tocmai era pe vremea cînd înfloresc crinii. 
   Şi preasfinţii trecură încolo. 
   Dar oşteanul, care şedea de strajă la poartă auzise şi repede, fuga
   
   la împărăteasă de-i spuse. Împărăteasa, bucuria ei, şi dădu ordin să se culeagă în fiecare dimineaţă rouă din paharele crinilor şi de pe frunzele pelinului. Şi aşa strînse un pahar de rouă şi-l bău. Minune! La nouă luni născu o fată cu faţa albă ca şi crinul şi perişorul ei mirosea ca pelinul şi îi puse numele Romîniţa. 
   Şi Romîniţa crescu mare. Dar fetei nu-i plăcea lumea, nici petrecerile, nici să o vadă cineva şi era albă, albă, ca şi crinul şi părul îi mirosea ca pelinul. Însă îi plăceau florile, că toată ziua nu îngrijea decît de ele şi ce dar avea că pe toate le înţelegea ce vorbesc. 
   Şi fata crescu de optsprezece ani, şi craii începură să curgă la peţit. Fata îi primea pe toţi, le vorbea, iar cînd ei aduceau vorba de măritiş, fata le spunea să nu-şi mai bată capul, că au să fie nefericiţi. Vorba asta îi înspăimînta şi plecau şi nu mai veneau. Şi vorba asta se împrăştie în toată lumea şi cu vremea nu mai veni nici un peţitor. 
   Asta scîrbi mult pe părinţii fetei şi începură să o probozească. 
   Cu toate astea, un fecior de împărat tare de departe, nu se dădu mîhnit de cele ce auzise despre fată şi se porni şi el în peţit. 
   Iarăşi, vorbă cu fata. Fata a rîs, a şuguit cu flăcăul, însă cînd auzi de măritiş, ea îi spuse: 
   — Prea bine, dar ai să fii nefericit. 
   — Dar de ce? întrebă flăcăul. 
   
   — Pentru că eu nu-s făcută din lumea asta şi cine m-o lua, rămîne văduv chiar din ziua cununiei. 
   — Aşa, zise flăcăul, nu cred. 
   — De, încearcă, dar să nu plîngi; eu trebuie să mă prefac în floare sălbatică. 
   — Da nu cred, i-a zis feciorul de împărat. 
   — Încearcă şi vei vedea. — Şi de unde ştii? 
   
   — Am visat demult că am auzit un glas, ca venit din cer, şi parcă-mi grăi: Romîniţă, cum te-i cununa, ai să te prefaci într-o floare de cîmp, dar şi de leac. 
   
   Feciorul de împărat tot nu crezu, şi îi zise că o ia orice-ar fi. Şi, hai nuntă, petrecere, zaiafet. Sîmbătă seara îi puse hobotul, dar fata plîngea de uda pămîntul. Duminică, la cununie, abia îi puse pirostriile pe cap şi fata se şi schimbă la faţă şi se făcu albă, albă, ca varul. Nuntaşii crezură că-i e rău şi o scoseseră afară, însă fata dădu de vînt, se strînse, mîinile i se prefăcură în frunze, picioarele în tulpină, trupul se subţie şi se băţoşă şi capul i se prefăcu în o floare la fel cu „ochiul-boului“ şi mică ca o părăluţă, cu mirosul ca al pelinului; iar oamenii îi ziseră romîniţă şi romîniţa îi zice şi pînă în ziua de astăzi şi oamenii fac ceai din ea, de-l beau iarna cînd răcesc. Se dă mai ales la copiii mici, cînd se îmbolnăvesc. 
   Şi aşa încălecai pe un fus, o gătii şi eu de spus. 
   LEGENDA TUTUNULUI 
   Tutunul a fost născocit de un drac. Nici un om nu ştia numele buruienii, pînă cînd fu cunoscută în chipul următor. 
   Într-o zi, un plugar văzu pe drac semănînd. Curios, îl întrebă: 
   — Ce semeni tu acolo? 
   — Asta n-ai s-o ştii tu niciodată, zise dracul. Săteanul, supărat, răspunse: 
   
   — Ce ştii tu, ştiu şi eu. Aşa de deştept ca tine sunt şi eu. 
   
   — Aşa? Vrei să punem rămăşag? întrebă dracul. Dacă tu vei afla pînă-n trei zile numele plantei, al tău să fie tot pămîntul, cu tot ce se află pe el, iar dacă nu, eşti al meu, cu trup şi suflet! 
   Omul primi; cu toate acestea, cînd ajunse acasă, era tare mîhnit. Nici nu mîncă, nici nu bău de supărare. 
   — Ce e cu tine, bărbate? întrebă femeia. 
   — Ah, nevastă, e rău de mine. Şi-i povesti cele întîmplate. Femeia spuse: 
   — Dacă-i numai atîta, bărbăţele, fii fără grijă! Numele buruienii îl voi afla uşor. 
   Spunînd aceste cuvinte, se descălţă îndată şi intră într-un butoi cu păcură, de-şi mînji bine tot trupul, apoi desfăcu o saltea de la un pat şi se tăvăli în fulgii din ea. 
   După aceea se duse pe cîmpul semănat cu buruiana necunoscută, alergă prin brazde încoace şi încolo şi se aplecă la pămînt, ca şi cum ar fi vrut să mănînce din frunze. 
   Cum o zări dracul, ieşi din casă ca să gonescă acea pasăre mare, bătu din palme şi strigă: 
   — Uş! pasăre, piei de la tutunul meu! Ptiu! Ptiu! Femeia, care aflase numele buruienii, fugi şi povesti bărbatului cum numise dracul buruiana. Cînd sosi ziua a treia, Necuratul se bucură grozav, crezînd că prinsese încă un suflet şi toată faţa îi rîdea de bucurie. Întrebă pe plugar cum se numeşte buruiana. 
   — Tutun! Strigă acesta vesel. 
   Dracul pierdu rămăşagul şi fu nevoit să dea ţăranului pămîntul. 
   
   De la acest ţăran se răspîndi tutunul pe toată faţa pămîntului. De aceea tutunul se mai numeşte şi „buruiana dracului“. 
   URZICA 
   Se zice că un om sărac şi bătrîn, tot umblînd prin sat pe la pomeni şi praznice, s-a săturat de la o vreme şi a zis: 
   — Am mîncat mult prin case străine şi bine-ar fi să ridic şi eu o bucăţică de pomană, cu ce-oi putea, ca să-mi calce şi-n casa mea picior de om. 
   A strîns unchiaşul azi un gologan, mîine altul, pînă ce văzu că are strînşi cîţiva. Cu dînşii a cumpărat pîine, o bucăţică de carne şi ce i-a mai venit în gînd. A pus după puterile lui oalele cu bucate la foc şi pe la amiază pomana era gata. 
   Merse apoi la popă şi-l chemă să-i sfinţească pomana, dar popa-i răspunse că nu poate veni, avînd treabă. 
   Unchiaşul se întoarse înapoi, zicîndu-şi: 
   — Lasă, că s-a găsi cine s-o mănînce şi nesfinţită. Iar Dumnezeu îmi ştie inima şi-mi cunoaşte necazurile. 
   În drum, s-abate pe la unul şi pe la altul dar, ori că nu-i prea găsea pe-acasă, ori că aveau treabă, că la urmă nimeni nu veni să-i guste din bucate. 
   Masa stătu întinsă şi-a doua zi, şi-a treia zi şi, degeaba. 
   Bietul unchiaş, luă sapa şi merse-n grădină, făcu o groapă şi acolo îşi îngropă pomana, rupt de durere. 
   Aşa-i cu omul sărac; nimeni nu-l bagă în seamă, nici chiar cînd caută să facă bine, dar. . . 
   Oamenii sunt răi, şi Dumnezeu e bun şi mare! 
   Şi Dumnezeu s-a milostivit. Din pomana săracului, cea îngropată, a răsărit o tufă de urzici, care au umplut pămîntul. Oamenii le-au văzut, le-au cules, le-au făcut bucate şi le-au mîncat, iar cine mănîncă urzici, să se ştie: din pomana săracului mănîncă! 
   POVESTEA VIORELEI 
   Demult, demult, cică într-un sat, care o fi fost acela, era un om sărac şi avea o fată tare frumoasă şi cu ochii albaştri, pe care o chema Viorica şi era cuminte şi harnică, nevoie mare; dar dacă n-are omul la casa lui de ce se prinde, geaba îs toate; aşa că fata îşi agonisise o para, muncind tot pe la străini. 
   De la o vreme, îi muri şi tată-său şi rămase singură, singurică, doar cu găinile şi cu mîţa şi nădejdea în Dumnezeu; cît despre lume, dacă lucra, avea, dacă îşi cosea, îmbrăca. N-avea nimeni grija ei, da nici dragoste mare de la cineva, ba din contra şi hulă cît ar fi voit şi ponos. Din pricina asta, fata nu mai avea nădejde în nimeni şi vorba, ce urma s-o spuie cuiva, o ţinea închisă în sufletul ei, ca şi scîrbele şi gîndurile ei. 
   Un băietan a vrut s-o amăgească, spunînd că vrea s-o ieie de femeie, dar fata, din spusele lui a priceput că vrea numai să-şi rîdă de dînsa şi i-a pierit şi nădejdea, cum s-ar zice, că ar putea face casă cu cineva şi ca să-şi înece orice dor a început a îndrăgi florile şi a vorbi cu ele. 
   Da Dumnezeu, care le vede pe toate, a văzut inima fetei şi i-a dat dar de-a vorbi cu florile. Şi fata într-o zi s-a pomenit că înţelege tot ce vorbesc ele şi pe zi ce trecea îşi aduna tot mai multe seminţe de flori şi răsad şi le semăna în straturile din faţa casei şi fiecare floare, după ce răsărea şi înflorea, îi spunea povestea şi toate îi înşirară că sunt făcute din cîte o fiinţă omenească. Bunăoară lăcrimioara îi spuse că e din fecior de împărat, care a plîns după o zînă ce murise; zoreaua, din fată de împărat ce se îndrăgostise de Luceafărul-de-Seară, floarea-soarelui, din alta, ce se îndrăgostise de Soare, iar mama lui, Lumina, a prefăcut-o în floare. Aşa că şi ei i-a venit chef, de la o vreme, să se schimbe în floare şi începu a întreba de toate florile, ce să facă să se înrudească cu ele. Iar floarea-soarelui i-a zis că numai Dumnezeu mai poate face minunea asta, pentru că a trecut vremea ieşirii florilor din pămînt şi ca o fată ori un băietan să se schimbe în floare trebuie să aibă sufletul şi trupul curat, ca îngerii din cer. 
   Viorica, la asta nu a zis nimic şi se coborî cu gîndul în sufletul ei şi îl răscoli, şi dădu că nu era vinovată cu nimic, încă şi că era cu-rată ca lumina zilei, cînd e cerul curat ca lacrima, şi se hotărî să ducă viaţa înainte cu răbdare şi credinţă către Cel-de-Sus, ca şi pînă atunci, decît că a început să se roage cu mai mult foc, s-o mîntuie Dumnezeu de necazuri. 
   Da ce necaz se mîntuie pe lume, să se mîntuie şi al ei, că o pîine şi-o cîştigă cu amar, şi-o mănîncă singură, că de străină, era străină, că de săracă, era săracă şi nemiluită de nimeni era! 
   De multe ori pica cu faţa la pămînt şi cu fruntea în mîini şi se ruga: 
   — Doamne! Decît să mă găsească toate sărbătorile singură şi decît să mă hulească şi să mă ghiontiască toţi, mai bine m-ai lua de pe pămînt. Şi zicea: 
  — Doamne, de ce nu m-ai prefăcut demult în o floare, în o buruiană, să nu mai trag atîtea necazuri? 
   S-a rugat ea azi, mîine, poimîine, pînă a crezut că şi cerul o uitase. 
   Da Dumnezeu, tocmai cînd crede omul că e adormit pentru el, 
   atunci îl scutură şi îi zice: 
   — Ascultă, am venit! 
   El vedea şi asculta şi chemă într-o zi pe Sfînta Florie, care purta condica florilor şi îi zise: 
   — Ce floare mai lipseşte de pe pămînt? 
   Sfînta Florie, ca femeie sfîntă ce era şi ca una care ştia toate florile şi avea scrisă povestea fiecărei flori, îşi puse bătrîneşti-i ochelari legaţi cu aţă după ureche şi se uită; se uită cît s-a uitat, găsi că îi lipseşte o floare: vioreaua. 
   — Apoi îmi lipseşte, Doamne, a grăit dînsa şi a spus. Şi repede a bătut Dumnezeu din palme şi a venit un înger şi i-a zis: 
   — Să te duci în satul cutare, la casa cutare, la o fată pe care o
   
   cheamă Viorica şi să mi-o prefaci în floare; iar la toamnă, după ce s-o scutura sămînţa, să-mi aduci sufletul ei. 
   Şi îngerul se lăsă pe pămînt şi schimbat într-un flăcău drumeţ, da frumos, aşa, pe la nămezi, cînd stau oamenii pe la mîncare, bătu la poartă, la fată. Viorica tocmai stătea la vatră şi îşi gătea de-ale mîncării. Cîinele colo, a dat a lătra; auzi şi bătaie în poarta ei. 
   — Bună ziua, a zis îngerul. 
   — Mulţumim dumitale, a grăit fata. 
   — Nu mi-ţi lăsa să mă hodinesc pe prispă? a vorbit el. 
   
   — Ba de ce nu, a răspuns Viorica. Şi, după ce a chemat cîinele, omul a intrat în ogradă şi s-a aşezat pe prispă. 
   Da fetei aşa i-a fost de îndemînă de drumeţ, că i-a dat să mănînce acolo ce-a avut şi din vorbă în vorbă, au ajuns la necazuri şi fata şi-a spus toată jitia. 
   — Apoi să te măriţi, i-a glăsuit îngerul. 
   — Ba nu, că nu mă mărit, a răspuns dînsa, că nu mă ia nimeni, că-s săracă şi dacă m-or lua, da tot un sărăntoc, un pricăjit; şi decît două trăisti goale, mai bine defel. 
   — Da dacă Cel-de-Sus ar trimite pe unul bogat, ce-ai zice? 
   — Ce să zic, a răspuns fata. Nimic. Dumnezeu sfîntul ştie ce cer eu. 
   — Vrei să fii floare? a grăit îngerul. 
   
   — Da, a spus Viorica, vreau să fiu o floare şi ştii ce floare? Să aibă faţa ochilor mei şi să vestească oamenilor venirea primăverii. 
   —Apoi, Dumnezeu sfîntul să te blagoslovească, i-a zis îngerul, binecuvîntînd-o cu mîna. Tu, pentru sufletul tău curat şi trupul tău neîntinat, să fii viorea, după numele tău. 
   Şi îngerul îşi zvîrli straiul din spate peste dînsa; iar cînd îl ridică, fata nu era decît o floare albastră, iar îngerul ieşi pe poartă şi porni în lume, povestind oamenilor povestea viorelei. 
   Oamenii din sat au băgat de seamă lipsa fetei de acasă, da, mă rog, îngropi un neam şi vorbeşti ce vorbeşti de el şi de acolo, îi pui cruce, da de un străin! S-a dus, e bun uitat; şi de la o vreme n-a mai vorbit de dînsa nimeni. A trecut primăvara, floarea a făcut seminţe, s-a scuturat şi acuma se ofilea; îngerul i-a luat sufletul şi a pornit cu el spre cer, rămînînd să spună povestea cei ce o auziseră de la înger. 
   Şi de atunci îs viorelele pe pămînt; iar cum mijeşte a primăvară, îşi arată ochii isteţi la soare şi parcă se bucură şi după ce şi-au făcut datoria pămîntească de şi-au lăsat seminţele pe pămînt, pe la Sîn-Petru pier, spre a le vedea cu bucurie al doilea an, urmînd aceeaşi lege scrisă de Dumnezeu în cartea florilor şi a cărei poveste e precum v-am spus-o. 
   ZORELELE 
   — De fost a fost, că de n-ar fi fost, nici povestea mea nu-şi maiavea rost. 
   A fost odată demult, pe cînd umbla Dumnezeu pe pămînt şi-ndrepta, cu bunătatea-i nemărginit de mare, relele lumii. Acu nici că mai gîndeşte să se coboare printre noi, că din pătimirea ce-a pătimit, de data asta a înţeles că omenirea-i cu desăvîrşire cîinoasă şi binele n-are ce căuta-n ea. 
   Erau pe-atunci trei fete, tot una şi una, mîndre la chip, zdravene la trup şi cu rînduială multă la mintea lor sănătoasă. Erau surori şi orfane. Munceau de cînd se genea de ziuă pînă-n 
   noapte, să ţie casa, să-ndestuleze masa şi să facă podoabe de pus pe ele în zile de sărbători. 
   Dar nu roboteau ca oricine, de mîntuială, din datorie. Trudeau hain, cu tot trupul şi cu-ntreg sufletul lor, fără codire, fără pic de răgaz. Cum ciripea rîndunica sub streaşină, luau săpile la spinare şi la drum! Le prindeau pînzele de luminiş la cîmp. Erau cele dintîi vietăţi care însemnau umbre fugare-n bătaia lunii, care scociorau javrele, trecînd pe uliţi. Cînd pornea larma dinspre casa lor şi se-ntindea pînă la poarta jităriei, ştiau toţi că au ieşit la ţarină Zorelele. Aşa le ziceau, că se-nfrăţiseră cu zorile, se cufundaseră-n ele. 
   Pe la un prînz cu soare mult, pe cînd zoreau să sfîrşească de prăşit un cadalîc, văd ele un unchiaş gîrbov, trudit. Abia de mai sufla. Se oprise sub un stejar. Sta rezemat în băţ. N-avea putere nici să se aşeze jos. Venea de departe. Nu mîncase nimic, nu aţipise un pic, trei zile şi trei nopţi. Fusese gonit din loc în loc de oameni, alungîndu-l cu ciomege, huiduindu-l. Îl întrebaseră cam de unde vine şi ce caută printre ei? Şi el le-a răspuns că tocmai din veşnicie şi că vrea să vază sămînţă din revărsarea ei pe pămînt. Şi lumea s-a înciudat. L-a socotit drept un vrăjitor, care umblă să sece apele din fîntîni, să ia laptele de la vaci, să pîrjolească holdele, să mîneze pometurile. Şi, scăpat cu greu de furia mulţimii, ajunsese pînă la hatul unde pridideau cu prăşitul cele trei fete. Îi era foame şi-i era sete. 
   Cînd a dat pe la ele, l-au oprit din cale-i. Sosise tocmai în vremea conacului mic. Una a adus apă, alta a aprins focul; a treia a-ntins 
   o faţă de masă pe iarbă, la umbră şi a pus pe ea merinde. Nici una, nici două, la vorba-i blajină: „prînz bun, fetele moşului“, l-au şi-ndemnat ele: 
   — Apropie-te şi-i gusta ceva! 
   Una alergă să-i dea apă de spălat, alta l-ajută să se aşeze, a treia i-ntinde zîmbind un codru de pîine: 
   — Dincotro, bătrînelule? 
   — Din largul fără hotar! 
   — Cum e pe-acolo? 
   
   — Tare bine! E numai lumină! Numai dreptate şi adevăr! Numai 
   bunătate şi milă! — Şi ce te aduce pe la noi? 
   — Vreau să văz dacă au prins ele cîtuşi de puţin rădăcină pe
   pămînt? — Şi găsitu-le-ai pe undeva? 
   — De unde? Am fost luat în rîs. M-au alungat trei zile, c-am ajuns umbră, nu altceva. Doar aci le-ntîlnii. Să trăiţi, bujorii taichii! 
   — Să trăieşti şi dumneata, moşicule! Şi să ai noroc, în calea ce străbaţi, să nu mai întîlneşti răutate! 
   — Toate oi crede, numa asta, nu! Pînă acu doar ea mi-a fost călăuză pe cale, cu ea m-am adăpat! 
   În timpul ăsta, femei şi bărbaţi căutau cu ciudă la tihna lor, trăgeau cu chioarda, să vază ce şi cum. Au trimis iscoade să le-asculte vorba şi sfatul. Şi n-au apucat să-mbuce decît de vreo două ori, că au zărit un copil dînd fuga dinspre ei pe tarlale. Striga cu mîinile duse pîlnie, cît îl ţinea gura: 
   — Zorelele conăcesc cu-n moş venit din alte părţi! Vorbesc şi tăinuiesc de lume, zic că-i rea şi-o batjocoresc! Atîta a fost de-ajuns ca, din holdă-n holdă, să se-ntinză vestea că cele trei fete fac vrăji, că prînzesc cu Uciganul schimbat în om. Şi-au dat chiote, s-au adunat şi au înconjurat, ca un nor de lăcuste, pe meseni. 
   
   Ce să mai povestesc ce s-a întîmplat? Care putere din lume e-n stare să pună stavilă puhoaielor de munte, cînd năvălesc pe văi înguste? Şi cine se-ncumetă s-abată din cale-i furia dezlănţuită a mulţimii? 
   A fost destul pînă-a dat unul, să facă-nceputul, că nu s-a lăsat nimeni mai pe jos. Pietre, buturi, lemne, cine căta să mai aleagă pe ce punea mîna şi cu ce lovea? 
   Arunca fiecare cu ce răgăduia, cu ce-i venea la-ndemînă. Sînge, carne, oase, nu se mai deosebeau. O pată mare, roşie-vînătă-stacojie, se-ntindea pe locul unde era aşternută masa, cu trei fete şi cu-n moşneag în jurul ei. Care nu le-a fost ciuda însă cînd, adunînd piftia s-o-ngroape, n-au zărit umbră din trupul străinului. 
   — Unde-i e căciula? 
   — Unde-s ciubotele măcar? 
   
   Nici un fir din barba-i albă colilie nu rămăsese. Se minunau sătenii toţi, dar nu se crucea unul! 
   — A fost un solomonar! ziceau ei. 
   — N-am spus noi? 
   
   — Păi, se putea altfel? Zorelele astea aveau de mult legături cu el. D-aia făceau pe grozavele, de ne tulburau liniştea cu mersul din noapte la cîmp. Alergau duse ca pe aţă de Necuratul. 
   Le-au pus mădularele sfîrtecate-ntr-o groapă în pădure, fără semn creştinesc la cap, fără lumînare, fără strop de tămîie. 
   — Îngropare păgînească! 
   — Ce-au cătat, au găsit! aşa tălăliau care mai de care. 
   
   A doua zi-n zori, nu mic-a fost mirarea lumii, cînd din adîncul pămîntului, unde aruncaseră pisăliţă trupurile lor, au ieşit nişte flori, la culoare cum era viul întins pe iarbă, tare drăgălaşe la vedere, şi veselnice, lucru mare, ca şi cele trei Zorele. 
   Creşteau văzînd cu ochii, se-ntindeau pe cîte-un copac, se ridicau în vîrful lor, săreau pe alte ramuri, înfrăţindu-se mereu între ele, pînă dădeau de soare; cînd se-ndoiau, se plecau în jos, îşi strîngeau aripioarele, ca o pasăre lăsată-n zbor; parcă păleau. Era vremea prînzului mic, cînd au fost ucise ele. Închideau ochii atunci, să nu mai vază răutatea din jur. 
   Au răspicat ei, ticăiţii, cam amînat minunea şi s-au căit de fapta lor. Ce folos însă că omul se-ncuminţeşte aşa de tîrziu, cînd nimic bun nu mai e de făcut? Şi-i vine asta, ca dintr-un izvor nesfîrşit, ca să vază orbirea de care a fost izbit, ca să-nţeleagă care e adevărul şi cum răsare la urma urmei dreptatea. Atunci se frămîntă-n el şi se bate cu capul, căindu-se, de toţi pereţii. 
   De aceea şi vorba bătrînească zice, cînd vrea să hărăzească un strop de-nţelepciune cuiva: „să-i dea Dumnezeu mintea din urmă a romînului! “ 
   Şi-nvăţămîntul ce a venit norodului orbit de minciună şi de pizmă a fost că s-a pătruns cum că unchiaşul n-a stat să fie un vrăjitor, ci chiar Tatăl-Ceresc, şi că Zorelele au fost singurele făpturi pe lume, care au purtat în ele bunătatea şi mila. De aceea n-au fost lăsate de el pradă pieirii şi au fost schimbate în flori mîndre, cum le erau trupurile şi mai ales sufletele. 
   LEGENDA MUNCII 
   După ce Adam şi Eva au călcat porunca Domnului, au fost goniţi din rai. În lume însă nu creşteau nici de unele. Dumnezeu împodobise deocamdată numai raiul, iar dincolo de gardul raiului nu mai era nici 
   o verdeaţă şi nici vietăţi. 
   Pustiu şi arşiţă era toată lumea. Cînd să scoată Arhanghelul pe poartă pe cei doi osîndiţi, s-a îngrozit de ce a văzut afară. Înduioşat pînă la milă, el se întoarce atunci cu grabă înapoi şi smulge dintr-un răzor un răsad de pom 
   — Ţine-l, Adame. Să-l răsădeşti şi să-l îngrijeşti, că la mare pierzare te duci. 
   În vremea aceasta însă, prin poarta crăpată a raiului, s-a strecurat pe nebăgate de seamă un cîrd întreg de dobitoace. Se luaseră şi ele în neştire după cei doi goniţi. 
   Arhanghelul dă să le strige înapoi. 
   Da Dumnezeu de sus, dacă vede întîrzierea de la poartă, a crezut că poate e vreo împotrivire din partea urgisiţilor şi s-a mîniat. 
   Arhanghelul, în pripa lui, i-a mai sfîrcuit o dată cu sabia cea de foc şi-a tras porţile. 
   Adam şi Eva au plecat în lume cu cîrdurile de jivine ce rămăseseră afară; ş-au mers ei aşa mult, trişti şi părăsiţi, de au nimerit unde i-au dus picioarele. Şi-acolo unde-au poposit şi-au făcut bordei şi-n faţa bordeiului au răsădit rădăcina dată de Arhanghel. 
   Minunea e tot de la Dumnezeu. A doua zi, din rădăcina ceea crescuse un pom rotat, încărcat cu bunătăţi. 
   Roadele acelea aveau toate gusturile, că le ţineau şi de foame, şi de sete. 
   Mîncau şi oamenii, şi dobitoacele lor. Dac-au văzut ei asta, le-a venit inima la loc. O fi trecut poate ani la mijloc, cît or fi trăit ei aşa trîndavi şi cu mîna întinsă la uşă, după roade. 
   De la o vreme, pomul acela binecuvîntat a prins a slăbi din rod. Tînjea şi se ofilea văzînd cu ochii. 
   I se usca din crengi şi se scorbora la trunchi, pînă ce într-o bună zi s-a uscat cu totul. 
   Vezi că Adam şi Eva nu-l mai îngrijiseră, cum le dăduse sfat Arhanghelul. Ei, ştii vorba. Aveau mură-n gură şi nu se gîndeau că toate se mîntuie la un timp, dacă nu mai dă omul şi din mîini. Şi-aşa au rămas de să moară de foame. Rabdă ei de foame o zi, două. A treia zi însă, aman! Ce-i de făcut? Ca să-şi mai ţie sufletul, au început bieţii oameni să mulgă pe unele din animalele lor, altora să le taie puii. 
   Saţ mare însă n-aveau. Îşi aduceau aminte plîngînd de rădăcina lor cu mană. S-au apucat atunci s-o sape, ş-au găsit-o mîncată de viermi, iar pămîntul era secătuit. Acum le părea rău că n-au căutat-o din vreme şi n-au primenit locul, dar era tîrziu. 
   Ei, dar cu părerea de rău nu trecea foamea. S-apucă ei acum să învieze rădăcina. 
   Caută pămîntul mai gras, sapă şi frămîntă împrejur, aduc apă şi aşază răsadul. 
   Dar colţ nu mai da; şi plîngeau şi se văietau fără să-i audă nimeni. 
   Mutară pe urmă în alt loc cuibul; altă muncă şi alt timp prăpădit. Dar nu încolţea, ca din piatră. Bocet şi strădanie, degeaba. 
   Munceau acum oamenii toată ziua şi de atîta trudă şi arşiţă le curgeau bobi de sudoare de pe frunte, de înmuiară pămîntul uscat. 
   De la o vreme, ce să le vadă ochilor? Altă minune! Tot mila lui Dumnezeu, pesemne; stropii de sudoare se prefăceau în grăunţe şi grăunţele încolţeau şi au crescut în urmă, din sudoarea lor, fire verzi care au legat un rod nou. Tot cîmpul acela muncit s-a acoperit cu grîu, cu secară şi tot felul de fîn. De atunci Adam şi Eva au prins gust de muncă, că se hrăneau acum din sudoarea feţii lor. 
   SEMINŢELE, OAMENII 
   Dumnezeu, după ce a făcut pămîntul, a trimis semănători să are şi să semene. Le-a dat grîu, secară, ovăz, în fine, de toate seminţele cele bune. Dumnezeu a vrut ca grîul şi toate pîinile să fie curate, prea curate, să nu fie nici o buruiană într-însele; şi le-a spus la semănători: 
   — Voi dacă îţi ara şi semăna, să nu cumva să vă culcaţi şi să dormiţi! Dar ei n-au ascultat ce le-a spus Dumnezeu şi s-au culcat şi-au adormit. 
   Atunci „Detuna-l-ar“ a venit ş-a aruncat prin semănături seminţe de-a lui: măzăriche, neghină. . . Cînd s-au trezit ei, văd că au răsărit printre grîu toate buruienile. S-apucă să le plivească, dar iată vine Dumnezeu: 
   — Ce-aţi făcut, zice Dumnezeu, aşa-i că n-aţi ascultat ce v-am spusşi „Detuna-l-ar“ a semănat şi buruienile lui? Lăsaţi, nu mai pliviţi, căci cu cele rele scoateţi şi cele bune; lăsaţi de acuma aşa. Eu, zice Dumnezeu, de aceea v-am spus să nu dormiţi, că am vrut să semăn, să crească pîinile curate, pentru ca şi oamenii să fie curaţi, dar de-amu nu mai poate să fie curaţi, vor fi amestecaţi. 
   
   Şi de aceea unii oameni sunt aşa buni ca grîul, iar alţii au firea rea ca neghina. Că oamenii au răsărit din pămînt o dată cu grîul, cînd a semănat Dumnezeu. Pesemne, acei ce au semănat erau sfinţi trimişi de Dumnezeu. 
   TĂTARII ŞI HOLDELE DE GRÎU 
   Cică înainte vreme, demult, demult, mai tot romînul avea holde de grîu; iar paiul era încărcat cu boabe şi cu spice de jos de la pămînt şi pînă-n vîrf, nu numai în vîrf cum e azi. 
   Spre nenorocul nostru însă, au năvălit odată tătarii în ţară după robi şi după prăzi. Au cotelit încoa, au cotelit încolo, în sus, în jos, dar n-au găsit fiarele astea nici un pui de romîn. Fugiseră toţi cu căţel, cu purcel, cu tot ce aveau şi se făcuseră băjenari prin păduri, pe dealuri şi pe la coade de vîlcele, pînă s-o îndura Dumnezeu să aducă vremuri mai bune. 
   Ce să facă tătarii? Negăsind nici vite, nici bani ca să-i ducă în ţara lor, cum le era obiceiul, s-au hotărît să facă altă pieişte pe capul ţărişoarei noastre. Ştiţi ce? 
   Văzuseră holdele cele minunate de grîu ale romînilor, aşa de mîndre şi de frumoase, că le luau ochii. Şi la întoarcere la căminurile lor, s-au pus din toate părţile pămîntului şi, cu toate puterile lor, au dat foc holdelor. 
   Au ars toate, toate, că n-avea cine să le scape. Să fi văzut atunci! Era un pîrjol şi o pieişte şi o fumăraie pe tot pămîntul, că te-ai fi smuls cu mîinile de păr! 
   Şi a ţinut pîrjolul zile, săptămîni şi luni întregi. 
   Acu ce era să mai facă lumea fără grîu? 
   Era gata, gata să se facă toate holdele cenuşă şi să nu mai rămînă nici o sămînţă, cînd vru bunul Dumnezeu de ne ajută să avem şi azi de pîine. 
   Ştiţi cum? Uite că într-o curte a unui biet de romîn rămăsese sub prispă un cîine. 
   Şi bietul dobitoc, cum a văzut că tătarii au fugit, dar vîlvoarea îl ajunge, s-a repezit cum a putut prin flăcări la un pai de grîu plin de boabe şi, pînă a nu-l cuprinde flăcările, l-a îmbucat şi, rupîndu-l, a luat în gură ce a putut. Pe urmă, chelălăind şi lătrînd, a fugit cît a putut în pădure departe, unde erau ascunşi romînii. Şedeau bieţii oameni acolo, vedeau şi ei prăpădul ce era pe pămînt şi se tot văitau: „De unde să mai luăm noi, fraţilor, grîu măcar de sămînţă? “ 
   Cum se tînguiau însă, norocul lor, văd cîinele; i se pîrlise o parte din păr sărmanului dobitoc! Îi mai iau seama şi odat-încep toţi să salte de bucurie: 
   — Uitaţi-vă, fraţilor! Vedeţi ce ne aduce cîinele în gură? 
   Se uită toţi şi văd că sărmanul cîine, nici una, nici alta, se opreşte în mijlocul lor, pune boabele jos şi începe să sară în sus şi să latre, spunîndu-le parcă, în limba lui, de isprava ce făcuse. 
   Romînii au pus boabele bine, iar în primăvară, cînd s-au încredinţat că spurcăciunile de tătari au fugit de prin locurile astea, au pus, cu sămînţa adusă de cîine, un petecel de loc, la care se uitau toţi ca la soare. 
   D-aci înainte, din grîul ăla au tot întins mereu semănăturile şi s-au făcut cu vremea iar la loc, cum sunt şi azi. 
   Dar neajuns tot a avut din focul ăla, că d-atunci paiul n-a mai fost încărcat cu boabe şi cu spice pe de-a-ntregul, din pămînt şi pînă în vîrf, ci a făcut şi face spic numai în vîrf, pentru că numai atît a putut apuca cîinele în gură. 
   Şi uite, vezi? D-atunci are grîul spic. 
   Iar cîinelui e bine să-i dai pîine cît de multă, de unde ai, de unde n-ai, că el bietul a scăpat grîul de la pieire. 
   Altminteri, n-ai mai vedea azi pe nicăieri pîine, că cică în vremea aia, altă ţară nu mai avea grîu decît a noastră; iar grîul nostru a fost scăpat de cîine. 
   FRAGILE DE CÎMP 
   Aşa-s oamenii, ca ierburile pămîntului; cîţi sunt, într-atîtea chipuri şi forme. Dar încă firea lor? Schimbătoare ca vremea. 
   Cică pe vremea lui Cristos, o femeie, bat-o focul, se uitase de sine şi fiindcă era frumoasă, cu frumuseţea ei scos-a mulţi bărbaţi din minte, pînă ce, în cele din urmă, o muiere, care pentru ea o ducea foarte rău cu bărbatul, se ruga de Cristos să facă ce va face şi să-i îndrepte bărbatul la împlinirea datoriilor lui casnice, căci de unde nu, ea îşi părăseşte pruncii şi casa şi o ia în larga lume. 
   Cristos o întrebă că de ce se întoarce cu o astfel de rugare către el, şi nu la mai-marii soborului? 
   — Pentru că, răspunse ea, cunosc şi cred că numai tu binele oamenilor îl vezi şi ştiu şi aceea că voia ta e ca îngerul păcii să fie în mijlocul fiecărei familii. 
   — Bine ai răspuns, îi zise Cristos. Bărbatul tău, de azi nu te-a părăsi mai mult, dar ai grijă de-l iartă, ca iertarea ta să-l înduplece la mai mare pocăinţă şi la mai înfocată iubire faţă de tine. 
   Cu o oră mai tîrziu, Cristos, înconjurat de o ceată mare de oameni, îi învăţa că se apropie împărăţia cerului, deci fiecare păcătos, care vrea mîntuire de sub pedeapsa sa vecinică, să se pocăiască, şi atît de frumos şi dulce le-a vorbit, de toţi plîngeau cu hohot. 
   Numai unul rîdea şi acesta era Satan. 
   — Tu de ce nu plîngi? îl întrebă Cristos. 
   — Nu ştiu, răspunse el. 
   — Nu vrei pocăinţă? 
   — Eu şi ai mei nu cunoaştem acest cuvînt. 
   — De ce bucurii ai parte în lume? 
   — De focul cel vecinic. 
   — Atunci de ce rîzi cînd toţi ăştialalţi plîng? 
   
   — Rîd, ca prin rîsul meu să-i abat de la frica acelui rău mare şi singur în felul lui, căci aceştia, mai-nainte de a veni tu între noi, erau toţi ai mei, cu trup, cu suflet şi acum auzindu-te pe tine, nu mi-au rămas credincioşi decît doar bărbatul cela care nu-şi iubeşte muierea şi femeia ceea, care cu frumuseţea ei l-a înşelat pre el. 
   — Nici aceştia nu vor fi ai tăi! 
   — Ba da, Doamne, căci iubirea păcătoasă nu gîndeşte cu frica pedepsei iadului. De s-a pocăi lumea toată, şi aceşti doi ai mei vor rămîne. Ai mei şi ai iadului. 
   Cristos din nou îşi aruncă blînda-i privire peste oameni şi le zise: 
   — Amin, amin zic vouă, nici unul nu ştiţi cînd vine ziua şi ora la care veţi fi la răspundere şi la judecată pentru faptele voastre; pentru mulţi, ora aceea se sfîrşeşte în clipa aceasta; care dintre voi nu vrea să se pocăiască, să iasă afară, că neghina nu-i bună între grîul cel curat. 
   
   Satan rîde şi face semn unei femei şi unui bărbat. 
   Femeia îşi ridică un picior, vrea să păşească. 
   Satan rîde lui Cristos în faţă. 
  În clipita aceea însă, sub pămînt se aud tunete şi toţi oamenii se înspăimîntă. 
   — Care nu vreţi împărăţia cerului, ci împărăţia iadului, unde-i foc vecinic şi pururea scrîşnirea dinţilor, ieşiţi afară. 
   Satan zîmbeşte răutăcios şi, îmbărbătînd pe cei doi, le face semn să iasă. Cei doi păcătoşi însă, pătrunşi de frica, îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu, cad cu feţele la pămînt, îşi bat cu pumnii piepturile şi în faţa tuturor se pocăiesc zicînd: 
   — Păcătuit-am înaintea ta, Doamne, şi a lumii, dar acu rogu-nede iertare. Îndură-te spre noi, nevrednicii, măreşte lacrimile cele se-cate ale pocăinţei noastre, cu care vrem a spăla şi a curăţi vasul sufletului nostru, pe care, cu păcatele cele multe şi grele, spurcatu-l-am. Păcătuit-am, dar bunătatea şi îndurarea ta, Doamne, părinte al cerului şi pămîntului, mai mare este decît păcatele noastre, mai mare decît păcatele lumii, mai mare chiar şi decît întreg universul. Păcătuit-am, dar din greu ne doare că te-am vătămat şi acum, din capătul drumului păcatelor ne întoarcem; primeşte-ne şi nu ne lăsa să mai picăm. 
   
   Lacrimile celor doi păcătoşi care cereau de la Cristos tărie, pentru reîntoarcerea şi pocăinţa lor, cădeau ca mărgelele pe pămînt şi fiecare şi le prefăcea într-o floricică mică, albă. Însemna aceasta, că Dumnezeu sfîntul mult a preţuit întoarcerea şi pocăinţa lor. 
   Satan se dete a le călca cu picioarele, ca să nu le ieie nimeni în seamă, dar Cristos îi zise: 
   — Nu călca cu picioarele-ţi spurcate acele fructe scumpe şi drăgălaşe. 
   Iar cînd Satan, ruşinat, îşi trase de acolo picioarele, din florile ce s-au ivit din lacrimile celor doi păcătoşi s-au făcut nişte fructe mici, roşii şi tot plăcute, de care sunt pînă-n ziua de azi şi or fi pînă la capătul lumii şi le zicem fragi de cîmp. 
   
    
    Legende istorice 209 
  
  LEGENDE ISTORICE
  
   DĂCIŢA DIN CEAHLĂU 
   Trăia odată pe muntele Ceahlău o dăciţă vestită pentru frumuseţea ei negrăită şi mulţimea turmelor de oi şi capre. 
   Ea era fată de crai, însă se lepădase de toate deşertăciunile şi ispitele lumeşti şi se făcuse ciobăniţă. 
   Vestea despre dăciţa cea frumoasă şi bogată din Ceahlău trecuse peste hotare şi fel de fel de feciori de crai şi împăraţi veniră s-o peţească, însă toţi se întoarseră după cum veniră; fata nu voia să se mărite cu nici un chip. 
   Povestea cu dăciţa din Ceahlău ajunse şi pînă la urechile lui Traian, care se spune că era cel mai mare împărat de pe vremea aceea. 
   Traian se hotărî s-o peţească şi el, cît din mîndrie, cît din dorinţa de a avea o împărăteasă aşa de frumoasă. 
   Şi plecă la Ceahlău cu mare alai. După un drum lung şi anevoios, ajunge în sfîrşit la poalele muntelui. 
   De-aici, peţitorii descălecară şi o luară pe jos, către stîna ciobăniţei celei minunate. 
   Fata, ieşind întru întîmpinarea oaspeţilor, îi întrebă — ce caută? 
   — Pe tine te caut, răspunse Traian. Vin să te iau de soţie. Sunt Traian, împăratul împăraţilor. 
   Dăciţa rămase deodată încremenită la auzul vorbelor preafrumosului Traian, dar repede îşi veni în fire, aducîndu-şi aminte de jurămîntul ce-l făcuse, şi o rupse la fugă din faţa lui Traian, îndepărtîndu-se spre desişul pădurii. 
   Traian însă se luă după ea şi trei zile şi trei nopţi o urmări deaproape, prin fel de fel de văi, păduri. A treia zi însă, fata obosind, Traian o ajunge, pune mîna pe ea şi-i zice: 
   — De ce ai fugit de mine? 
   — De-acuma însa m-ai prins, nu mai pot fugi, sunt roaba ta. 
   — Nu roabă, ci stăpînă. 
   — Nu stăpînă, ci soţie, zise dăciţa lăsînd ochii în jos. 
   
   Si aşa Traian se însură cu dăciţa din Ceahlău, luînd de zestre, pe lîngă turmele de oi şi capre, şi toată ţara din jurul Ceahlăului. 
   TRAIAN 
   Apoi cică Traian ăsta a fost un împărat vestit nevoie mare. El a făcut războiul cu toate limbile şi pe toate le-a supus şi tot el cică a cuprins ţara asta care înainte a fost a dacilor. 
   Ce plîns şi ce jale era, vai, mamă, pe femeile dacilor! Plîngeau de sărea cămaşa de pe ele, că vezi dumneata, cine era să le mai facă lor rostul şi agoniseala casei, cine să le mai vadă de copii? 
   Dar n-a trecut vreme multă şi Traian, ca să le împace, a poruncit să fie aduşi de la Roma oameni tot unul şi unul, pe care să-i dea de bărbaţi nevestelor în locul dacilor ucişi. 
   Din ei s-au tras romînii noştri de azi. Chiar pînă acum de curînd, nu ştii? le zicea romîncelor dăcioaice. 
   BRAZDA LUI TRAIAN 
   Demult, demult, cică se afla la Mehadia un balaur mare, mare, care mînca vitele oamenilor şi le făcea mare pagubă. Ca să scape lumea de-aşa prăpăd, Traian s-a luat la luptă cu el. Şi s-au luptat amîndoi mult şi bine şi în multe părţi, ba şi la Marea Neagră, fără a se putea răpune unul pe altul. Pînă a dat Dumnezeu de a răzbit voinicul pe balaur care, îngrozit, a rupt-o la fugă spre Cheia, gonit din urmă de Traian. 
   Cînd mergea, balaurul făcea dîră mare, care şi azi se vede ca un canal şi-i zice lumea brazda lui Traian. O să vedeţi şi dumneavoastră, moşule, cînd vă veţi duce la Almăjel. 
   L-a gonit voinicul pe balaur ce l-a gonit, iar la Cheia l-a ajuns şi i-a tăiat capul. 
   Dar să te cruceşti, nu alta! Capul spurcăciunii, în loc să piară cum pier capetele tăiate de la trup, odată s-a vîrît într-un stei de piatră. 
   NOVAC 
   În vremea veche, veche de tot, de cînd abia se ţine minte, trăia prin ţara asta un uriaş, al cărui nume era Novac. Aşa de puternic şi de fioros era omul ăsta, încît bătea întruna sate întregi, oraşe şi cetăţi şi multe oşti împărăteşti. 
   Şi treaba asta o făcea singur, fără a avea împrejuru-i măcar un singur ostaş. 
   Harnic luptător, măi nepoate! Dar şi mîncău, cum era el, nu mai găseşti! 
   Mînca şi hărtăpănea halcate întregi şi nu se sătura uriaşul ăsta cu orşice; nu-i ajungeau într-o săptămînă două-trei cirezi de vaci şi deatunci cică a rămas zicătoarea: „A mîncat cît Novac! “, pentru unul care mănîncă mult. 
   Cu toate astea, mare bine făcea el neamului nostru, că se lupta numai cu limbile care nu dădeau pace romînului. 
   Şi-apoi, nu era nici fudul. Se purta aşa ca noi. 
   Novac a trăit şi a hălăduit prin lume mult şi bine. . . pînă într-o vreme cînd ştiţi ce s-a întîmplat? 
   Au ieşit pe lume: puşca, praful de puşcă şi gheata. Ce şi-a zis Novac? ! 
   — O, Doamne! Pînă acu mi-a fost vitejia! De azi înainte, însă, poate orice om, şi oricît de nimic ar fi, să mă cureţe de pe pămînt, fără să dau piept cu el. Şi-apoi a venit şi păcătoşenia asta de fudulie pe pămînt! Să mai trăieşti? Ştiu, dar, ce-oi face. Ca să nu mă poată răpi orice nătăfleaţă, mai bine mă omor singur! 
   Şi cum a grăit aşa Novac, şi-a luat plugul cu cei doi boi uriaşi şi a tras o brazdă adîncă: brazda lui Novac, pe care a dus-o, a dus-o pînă unde nu se ştie. La capătul brazdei, ştiţi ce-a făcut? 
   S-a îngropat uriaşul, cu boii şi cu plugul; uite-aşa, ca să nu se mai ştie de el! 
   ROMÎNII ŞI TĂTARII 
   Cică la început romînii n-aveau domnitori şi stăpînitori ca-n ziua de azi, ci ei trăiau răzleţiţi prin deosebite ţinuturi şi se cîrmuiau singuri de sine. Ei îşi alegeau din mijlocul lor, pe cîte trei ani de zile, trei bărbaţi dintre cei mai deştepţi şi mai înţelepţi, şi bărbaţii aceia apoi, care erau ca nişte filozofi, se sfătuiau şi puneau împreună toate trebile obşteşti la cale şi toţi ceilalţi se supuneau şi ascultau de sfaturile şi poruncile lor. 
   Aşa o duseră ei un timp mai îndelungat, şi mai bine, şi mai rău, după cum era adică şi firea, năravurile şi apucăturile feluritelor popoare păgîne cu care veniră în decursul acestui timp în atingere şi după cum o duceau şi alţi oameni în lume, care trăiau şi se cîrmuiau ca şi dînşii, singuri de sine. 
   De la un timp însă, văzînd tătarii, un popor păgîn, neastîmpărat, prădător şi foarte crud, că romînii n-au pe nimeni stăpînitor şi că ţinuturile în care locuiesc aceştia sunt foarte întinse, frumoase şi mănoase, se purtară cu gîndul ca să-l subjuge, să le ieie toate averile şi moşiile, şi după aceea să se facă ei stăpîni peste dînşii şi peste ţinuturile lor. 
   Din minutul acela apoi, cînd le-a plesnit tătarilor un astfel de gînd drăcesc prin minte, romînii nu avură mai nici o zi bună şi senină, căci nu era an în care tătarii să nu năvălească cel puţin o dată în ţinuturile lor, să prade, să omoare, să ardă şi să nimicească tot ce le sta sau ce le venea în cale. 
   Văzînd romînii că tătarii nu şuguiesc, ci, din contră, că totuna-i bîntuiesc şi-i pradă şi multe alte supărări le fac, iară pre cei ce au nenorocirea să cadă în mîinile lor, parte-i ucid, parte-i iau şi-i duc cu sine în robie, prinseră dintr-un început a se aduna la un loc şi a da piept cu dînşii. Mai pe urmă însă, văzînd ei că nu sunt în stare a ţine piept la un număr atît de mare de tătari, cîţi veneau de fiecare dată asupra lor, prinseră a se ascunde prin stufăriile iazurilor, lacurilor şi ale bahnelor, cugetînd că poate în aceste locuri mlăştinoase vor putea scăpa de prigonirea şi urgia păgînă. 
   Dar degeaba le-a fost lor toată osteneala şi nădejdea, căci tătarii auzind acuma, de la cine vor fi auzit, şi încredinţîndu-se mai pe urmă şi ei singuri ce fac romînii ca să scape de dînşii, nici în aceste locuri mlăştinoase şi pline de tot felul de gîngănii nu le deteră pace. Din contră, ei cînd se porneau acuma asupra romînilor, luau cu dînşii un fel de păsări învăţate, ca şi copoii, la vînat, numite nagîţi sau cîini tătăreşti, şi pe pasările acestea apoi, cum ajungeau în apropierea vreunui lac sau iaz mai mare, le da drumul ca să adulmece şi să vadă de nu e cineva ascuns într-însul. 
   Nagîţii, cum se vedeau slobozi, începeau a zbura încolo şi-ncoace pe deasupra stufăriilor şi, cum zăreau printr-însele pe vreun romîn ascuns, îndată prindeau a se roti deasupra lui, a ţipa şi a ţivli de-ţi lua auzul. Tătarii, auzind nagîţii ţipînd şi ţivlind, se duceau drept în partea aceea în care auzeau ţipătul, îi înconjurau din toate părţile pe romînii ascunşi, îi scoteau pe nepusă masă de prin stufării afară, şi după aceea: dă, Doamne, bine! Schingiuirile, chinurile şi muncile lor nu erau proaste. Şi dacă ar fi rămas numai cu atîta, tot ar mai fi fost cum ar mai fi fost, dar cele mai de multe ori nici un suflet de romîn nu scăpa viu din mîinile acestor lifte sălbatice. 
   Aşa o păţiră bieţii romîni în mai multe rînduri, cu toate că ei în fiecare an căutau să se ascundă cu mult mai bine decît în anii trecuţi şi cu toate că uneori stau zile şi nopţi întregi, cufundaţi pînă la grumaz în apă, cugetînd că, dacă vor sta astfel, afurisiţii de nagîţi nu-i vor putea descoperi. 
   Într-o vară însă, văzînd ei că numai degeaba se ascund prin stufării, că şi-n aceste locuri sunt descoperiţi, se adunară iarăşi cu toţii la un loc şi se sfătuiră ca să facă şi ei o dată tătarilor o moară de vînt, adică, dacă nu-i pot învinge şi fugări din ţară, cel puţin să-şi bată joc de dînşii. Căci aşa-i romînul, uneori chiar şi la cea mai mare nevoie îi place să facă cîte-o şagă, doară-i mai trece din cel necaz. Căutară vreo cîteva iazuri mai mari pe unde ştiau ei că trec adeseori tătarii, aşezară pe vîrfurile papurei şi a trestiei de prin cozile şi marginile iazurilor acelora o mulţime de cuşme, şi, după aceea, luîndu-şi toată averea cea mişcătoare, se retraseră cu toţii de la şes spre munţi, cu hotărîrea ca, în caz cînd ar fi să-i urmărească tătarii şi acolo, să le întindă o cursă din care, dacă vor cădea într-însa, să nu mai poată scăpa cu obraz curat. Nu mult după retragerea romînilor spre munţi, iată că iarăşi năvălesc ca la vreo optzeci de mii de tătari în ţinuturile lor, cu gîndul ca de astă dată să pună mîna şi să stîrpească pe toţi romînii de pe faţa pămîntului. 
   Dar bine-a zis cine-a zis că ulciorul merge la fîntînă numai pînă atunci, pînă cînd i se frînge toarta. Făcut-au ei multe daune, neajunsuri şi neplăceri romînilor. Mult sînge romînesc au mai vărsat şi multe lacrimi au mai stors din ochii părinţilor, fiilor, fraţilor şi ai neamurilor acelora pe care i-au ucis sau i-au dus în prinsoare, dar de astă dată o păţiră şi ei. 
   Nagîţii, care şi de astă dată au fost sloboziţi cu scop ca să adulmece pe romîni, zburînd pe deasupra stufăriilor şi dînd de cuşmele aşezate pe vîrfurile papurei şi a trestiei, începură ş-acum a se învîrti şi a ţipa pe deasupra acestora, ca şi mai înainte, cînd dădeau de romîni. Iară tătarii, bucuria lor, cum îi văzură învîrtindu-se şi-i auziră ţipînd, tăbărîră din toate părţile ca nişte fiare sălbatice asupra stufăriilor unde se învîrteau nagîţii şi în care credeau că se află romînii ascunşi. Însă, cînd colo, ce să vadă? . . . În loc de romîni cu trup şi suflet, numai cuşmă lîngă cuşmă şi alta nimică, căci romînii erau acum de mult retraşi spre munţi şi adăpostiţi prin văgăunile şi fundăturile acestora. Ciuda şi mînia tătarilor, cînd văzură aceasta! . . . Căci unde s-a mai pomenit să păţească ei o ruşine aşa de mare! . . . Şi-n furia lor nu mai stătură pe gînduri ce e de început şi de făcut şi, presupunînd că romînii se vor fi retras spre munţi, se luară şi ei din urma lor, şi tot prădînd şi nimicind orice le sta în cale, se tot duseră înainte pînă ce ajunseră aproape de locul unde se afla satul de azi Vama, din munţii Bucovinei, şi unde s-au fost retras o parte din romîni. 
   O romîncă, care tocmai atunci mergea cu un val de pînză împăturit pe cap şi cu un copil de ţîţă în braţe, spre apa Moldovei, zărind din depărtare că vin tătarii, despături degrabă pînza, înfăşă copilul într-însa şi astfel îl duse şi-l anină de cetina unui brad de sub poalele Bîrnărelului, anume ca să steie acolo pînă ce se va întoarce îndărăt şi-l va lua. Apoi alergă tot într-o fugă, în dreapta şi-n stînga, dînd de ştire romînilor de prin apropiere că, iată, iar vin tătarii asupra lor. 
   N-a apucat romînca bine a anina copilul de cetina bradului şi-a da de ştire cîtorva romîni ca să se adune la un loc şi să facă ce vor face, doar ca să le poată veni de hac prigonitorilor, cînd iată că tătarii şi ajung lîngă Bîrnărelul. 
   Tătarii cei dinainte, cum zăriră bucăţi de pînză fluturînd ca un steag pe la mijlocul bradului şi cum auziră copilul, care era ceva mai jos aninat, ţipînd, au crezut că de bună seamă acolo trebuie să fie romînii ascunşi, şi deci se duseră ţintă spre brad. Dar cînd sosiră mai aproape şi nu văzură nimic altceva, decît o pînză fluturînd şi copilul legănîndu-se ca într-un leagăn în aer, un fior rece ca gheaţa le trecu prin tot trupul şi nici unul nu se încumetă să treacă mai de-parte, ci toţi se opriră deodată ca înlemniţi locului. 
   Hanul, adică domnitorul şi conducătorul lor, care de asemenea venise cu dînşii şi care se afla ceva mai în urmă, văzînd că înaintaşii cetei s-au oprit deodată locului şi nu vor să meargă mai departe, se miră ce s-a întîmplat. Deci se duse să vadă ce este. Şi cum a ajuns în fruntea cetei, a început a striga şi a zice: 
   — Ce staţi locului? . . . De ce nu treceţi mai departe? Ce s-a întîmplat? 
   — D-apoi nu vezi, Măria ta, de ce nu trecem! răspunse unul din mijlocul tătarilor, care se vede că era vreun căpitan sau aşa ceva, arătînd cu mîna spre pînza ce fîlfîia şi copilul ce se legăna încolo şi-ncoace. 
   — Ei! . . . Şi-apoi? . . . N-aţi mai văzut voi pînă acum copii de ţîţă? . . . Acuma vi-i întîia oară! . . . De-un copil să vă temeţi? strigă hanul, după ce se uită şi el spre bradul de-a cărui cetină era copilul aninat. 
   — Nu-i vorbă de temut din pricina unui copil, căci am mai văzut noi destui copii în viaţa noastră. . . Dar alta e la mijloc! . . . Pînza aceasta şi copilul înfăşat într-însa e un semn rău pentru noi. . . Prin urmare, eu sunt de părere să nu mergem mai departe, ca nu cumva să ni se întîmple vreo nenorocire. . . Romînii, după cum vă este cunoscut, acum cîteva săptămîni ne-au pus să le pescuim cuşmele de prin stufăriile iazurilor, iar de astă dată cine ştie ce cursă ne-au mai întins şi ce au de gînd să facă cu noi! . . . Mai bine să ne întoarcem înapoi! 
   — Ce-ai zis? ! . . . Noi să ne întoarcem înapoi? ! . . . Atîta ne-ar mai trebui ca să ne rîdă toate babele, strigă acuma hanul înfuriat. 
   — Eu n-am zis să fugim, ci numai să ne întoarcem de unde am venit. Dar dacă e vorba de fugă, apoi bine ar fi chiar şi să fugim cît mai e timp, căci fuga-i ruşinoasă, dar îi sănătoasă, vorba romînului. Şi mie, unuia, drept să-ţi spun, mi-i cu mult mai dragă şi mai scumpă viaţa noastră decît moartea romînilor care s-au vîrît, ca nişte urşi, prin creierii acestor munţi! 
   — Închipuire! . . . Haideţi cu mine şi veţi vedea că nimic n-o să vi se întîmple! 
   
   — Dă, Doamne, să fie aşa cum spui Măria ta şi nu cum presimt eu! 
   Nu apucară bine hanul şi căpitanul a schimba cuvintele acestea, cînd iată că se şi treziră înconjuraţi din toate părţile de romînii care se adunară de prin fundoaiele şi sihlele munţilor şi care luîndu-i pe nepusă masă la răfuială, în vreo cîteva ore îi şi măcelăriră pe jumătate. 
   Patruzeci de mii de tătari, adică partea ce-a rămas în viaţă, văzînd că romînii nu glumesc, ci, din contră, că au de gînd să-i nimicească pe toţi, nu stătură mai mult la luptă, ci o tuliră la fugă, de-a dreptul spre Bărnărelul, spre Valea-Caselor, iară de-aici apucară repede pe 
   lîngă apa Moldovei în sus, pe locul unde se află astăzi Cîmpulungul, şi nu se opriră pînă ce nu ajunseră la strîmtoarea dintre Măgura Pojorîtei şi Muncelul Sadovei. Aici, fiind foarte greu de trecut, o luară ceva mai pe încetul, se înşirară tot doi cîte doi şi aşa trecură pe plaiul ce ducea pe lîngă Piatra-Străjii şi ieşiră pe locul unde se află astăzi satul Pojorîta. 
   Ajunşi dincolo de Măgura Pojorîtei, stătură puţin locului de se odihniră şi se puseră la cale încotro să se ducă ca să poată ieşi mai bine la capăt: s-apuce de-a dreptul peste munţi, spre Ardeal, ori să se întoarcă îndărăt de unde au venit? Şi după multă chibzuire şi cumpă-nire, aflară cu cale că ar fi mai bine să plece spre Ardeal, şi de-acolo apoi să se întoarcă pe altă cale, îndărăt spre ţara lor. 
   Şi aşa şi făcură. . . Se porniră mai departe. Însă de-aici începînd nu mai merseră pe acea vale, cum au venit pînă într-acest loc, ci apucară de-a dreptul în sus, peste Runcul-Pojorîtei, iară după ce suiră şi trecură Runcul, o luară tot pe culmea munţilor, anume ca, întîmplîn-du-se să-i urmărească romînii, să nu fie aşa de lesne şi pe neaşteptate surprinşi, ca lîngă poalele Bîrnărelului. 
   După ce au trecut Runcul-Pojorîtei, o luară peste vîrful Arsinesei şi ieşiră în Opcina Arsinesei, iar după aceea, trecînd munţii Sterpariu, Colacul, Botoşul-mare, Senatorul şi Dadul, coborîră drept spre locul unde se află astăzi satul Cîrlibaba şi de-aice se-ndreptară apoi parte pe valea Bistriţei, parte peste alţi munţi, spre satul Borşa din Maramureş. 
   Ardelenii şi moroşenii, sau ungurenii, după cum se mai numesc romînii din Ardeal şi Maramureş, prinzînd de veste acuma, de la cine vor fi prins, că vine o ceată de tătari asupra lor, se adunară mai mulţi inşi la un loc şi prinseră a tăia o parte de pădure de pe munţii Opcioara şi Tătarca, pe unde presupuneau ei că vor trece tătarii, însă n-o dădură la pămînt, ci numai o înţinară. Iar cînd văzură că tătarii într-adevăr se îndreaptă spre dînşii prin locurile acestea, tăiară şi cealaltă parte de pădure, pe care de asemenea o lăsară înţinată. 
   Cînd sosiră acuma tătarii şi deteră să coboare spre Borşa, precum şi cei din vecinătate, în frunte cu un moroşan înalt, spătos şi foarte tare, că te băga în toate răcorile numai cînd te uitai la dînsul, le ieşiră înarmaţi înainte şi începură pe neaşteptate a-i respinge şi a-i alunga înapoi, de unde au venit. 
   Tătarii, surprinşi, apucară repede spre Opcioara şi Tătarca. Însă romînii, adunaţi în apropierea acestor doi munţi, cum simţiră că tătarii se apropie de dînşii, începură care încotro a repezi copacii înţinaţi asupra lor. 
   Copacii, cumpănindu-se şi răsturnîndu-se cu un pocnet şi un vuiet îngrozitor, de se răsuna cine ştie unde prin văile şi fundoaicele munţilor de prin apropiere, pe care tătar cum îl ajungea, mi-l şi culca la pămînt şi-l făcea fărîmi. 
   Şi aşa, unii fiind omorîţi de romînii ardeleni şi maramureşeni, iar alţii de copacii care se răsturnau şi picau peste dînşii, în cîteva oare toţi tătarii fură măcelăriţi şi nimiciţi, afară de hanul care nu ştiu singur cum s-a-ntîmplat că a scăpat şi s-a îndosit prin desimea şi întunecimea pădurilor. 
   Dar ce folos că, mai pe urmă, rătăcind hanul încolo şi-ncoace, prin munţii de prin apropiere, anume Dadul, Manaila, Orăţile, Senatorii şi alţii, fără ca să poată da de plaiul pe care a venit sau de vreun alt plai ca să se întoarcă în ţara sa, fu în scurt timp şi el prins şi dus înaintea moroşanului celui voinic. 
   Moroşanul despre care ni-i vorba avea o casă tocmai pe vîrful Tătarcei. Şi cînd a fost hanul tătăresc prins, tocmai atunci se afla şi el la casa sa de pe Tătarcă. 
   Romînii, care puseră mîna pe han şi-l duseră conducătorului lor, cum ajunseră la faţa locului, ziseră: 
   — Mai deunăzi, cînd am măcelărit pe tătarii care veniseră asupra noastră, nu numai că ne-ai luat anume de rău, ci chiar ne-ai şi batjocorit, cum de-am putut fi aşa de nebăgători de seamă ca să nu punem mîna şi pe capul hanului. Ei, bine! Iată că acuma l-am adus! El ne îmbia pe drum cu bani, numai să-i dăm ceva de băut, că moare de sete. Se vede că multă carne de romîn trebuie să fi mîncat în viaţa sa, dacă e aşa de însetat! Poate că dumneata vei fi avînd şi-i vei putea da ceva de băut, ca să nu piară — bietul om — de sete! 
   —D-apoi bine, ce să-i dau? întrebă moroşanul, măsurîndu-l pe han cu ochii din cap pînă-n picioare. N-am nimic alta la îndemînă, doar un poloboc cu moare de curechi. . . Că n-o să-i dau moare să beie? 
   Apoi, întorcîndu-se către han şi arătîndu-i polobocul cu moarea, zise: 
   — Oamenii iştia-mi spun c-ai fi foarte însetat. Şi eu văd că eşti cam mahmur, deci. . . ia colo, în polobocul cela, e moare! Dacă vrei, potoleşte-ţi setea! 
   Hanul, ce era să facă, se-nvoi să beie şi moare, numai să nu piară de sete. Dar cum se apropie de poloboc şi se pleacă să beie moare dintr-însul, moroşanul îl apucă de picioare şi-l ridică în sus, îl cufundă cu capul în moare şi, după ce îl ţinu astfel vreo cîteva minute, răsturnă polobocul şi-l slobozi apoi, cu han cu tot, la vale. 
   Polobocul, rostogolindu-se şi ducîndu-se ca o săgeată în jos, peste trunchiuri răsturnate de copaci şi peste colţuri ascuţite de pietre, cît ai bate din pălme se făcu mii de bucăţele, iar împreună cu dînsul şi hanul. 
   De atunci încoace, muntele pe care s-a aflat casa moroşanului şi de pe care a fost hanul tătăresc slobozit cu polobocul la vale s-a numit Tătarca; valea unde a ajuns polobocul cu dînsul, Apa sau Valea Tătarcii, iară locul unde au fost ceilalţi tătari răpuşi de romînii ardeleni şi maramureşeni — Obcina Tătărcii. 
   Şi aşa au scăpat şi romînii de tătari! 
   
   DRAGOŞ-VODĂ 
   Dragoş-Vodă era un romîn deştept şi voinic din Maramureş. El era un bun vînător şi-i plăcea să străbată pădurile, ca să ucidă fiarele sălbatice. Într-o zi se porni la vînătoare cu haita sa de cîini. Apucă prin nişte codri mari; umblă cît umblă pînă cînd cîinii dibuiră, în sfîrşit, un taur sălbatic cu nişte coarne încovoiate şi cu o barbă stufoasă. Era un bour sau un zimbru, adică un fel de fiară puternică şi mare ce nu se mai găseşte acum prin ţară la noi. Cîinii îl luară la goană pe acel bour care fugea ca turbat prin codri şi părea că are aripi la picioare. Dragoş-Vodă alerga şi el călare în urma haitei de cîini, care lătrau toţi de urlau pădurile. 
   Astfel fugiră cu toţii o zi şi o noapte, fără ca să se oprească. Bourul fugea tot mai repede, iar cîinii, cîte unul-unul, cădeau morţi de oboseală. Numai o căţea mai rămăsese care nu se lăsa de fugă şi p-aci, p-aci era să ajungă pe bour. Dar fiara, sosind la malul unui rîu mare, se repezi în apă ca să treacă gîrla înot. Căţeaua se aruncă şi ea în apă, dar puterile nu o mai ţinură; ea se zbătu din răsputeri, pînă ce deodată se afundă în valuri şi se înecă. Dragoş sosi şi el acolo, şi, văzînd pierzania bietei căţele, aruncă după bour ghioaga sa cea ţintuită cu cuie de fier. Ghioaga izbi fiara drept în creştet şi apa rîului se înroşi de sîngele ei. Atunci Dragoş prinse bourul, îi tăie capul şi-l luă cu sine, ca un semn de izbîndă. 
   Dragoş se făcu stăpîn pe ţara unde se petrecuse această vestită vînătoare. Gîrlei în care se înecase vrednica lui căţea îi dete numele de Moldova, fiindcă pe căţea o chema Molda; şi toată ţara dimprejur luă numele gîrlei, iar semnul noii domnii din Moldova fu capul bourului ucis în apa Moldovei de viteazul Dragoş. 
   NEGRU-VODĂ 
   He, he! . . . Multă vreme s-a bătut Negru-Vodă cu tătarii, cu gîndul că doar-doar i-o scoate din pămîntu-ăsta al nostru. Da’, geaba s-o trudit; că tătarii erau ca frunza şi ca iarba şi l-au speriat sălbaticii ăştia pe Negru-Vodă. 
   Atunci ştiţi ce-a făcut el? 
   S-a dus, de mare foc, şi s-a băgat herghelegiu la caii craiului de peste munţi. 
   — Ei, Radule! Ce simbrie îmi ceri? i-a zis craiul cînd l-a văzut. 
   — Urma alege, Măria ta! Acum mă bag aşa. 
   
   Aşa. Şi Radu-Negru a muncit cu credinţă la craiul acela. Cînd s-a împlinit luna, l-a întrebat craiul: 
   — Mai stai? 
   — Mai stau. 
   — Îţi place la mine? 
   
   — Îmi place. Acu’, în herghelie, Negru-Vodă avea în pază şi multe iepe şi le păştea şi pe ele, dar şi pe mînjii lor. 
   Aşa. A trecut toată toamna, iarna şi a sosit şi primăvara. Negru-Vodă tot herghelegiu era, dar cu gîndul, săracul, tot la fraţii lui din ţara noastră. 
   Într-o noapte însă, ce se întîmplă? Toate iepele au făcut mînji şi. . . mare bucurie era pe herghelegiul craiului. Dar a dat o ploaie şi mînjii, fiind pe cîmp, au răcit. Pe unde să scoată atunci cămaşa herghelegiul? S-a sculat şi a gonit mînjii pe cîmp, ca să se înfierbînte. Acolo însă, minune, neicuţule! Un mînz era flocos şi alb ca oaia. A început să se mire, să se crucească şi să-l ia la minajeală, ca să vadă: ce fel de cal este ăla? Şi tot stînd el şi mirîndu-se, a văzut că au început mînjii să se joace; iar mînzul cel ca oaia ştiţi ce-a făcut? Odată a scos aripile din păr şi a început să zboare pe sus. Minune, nu alta! Bucuria lui Negru-vodă: 
   — Doamne, Doamne! o strigat el, ăsta e norocul meu! Şi l-a minajat aşa pînă la trei ani. 
   Atunci l-a încercat să vază: cu el tot zboară? 
   Aşa. Şi l-a dus departe, departe în cîmp. Acolo, cum a încălecat
   
   odată, neicuţule, a început calul să fîlfîie din aripi şi a zburat cu Negru-Vodă pînă în slava cerului. 
   — Ţine-te bine, stăpîne, să nu te prăpădesc! a strigat calul, uitîndu-se ţintă în ochi. Apoi, după ce-a făcut cîteva rotocoale prin înaltul cerului, calul a început să se lase încet-încet pe pămînt şi să-şi strîngă aripile. 
   L-a adus în herghelie; apoi s-a înfăţişat înaintea craiului de peste munţi. 
   — Acu te las, mărite crai! Mă duc în ţara mea. 
   — Bine, Radule, du-te! Da’ ce simbrie îmi ceri? 
   — Ia! Să-mi dai, Măria ta, un cal din herghelie, pe care l-oi alege eu! 
   — Numai atît? 
   
   — Ba să-mi mai dai haiducii pe care îi ai închişi în temniţele Mărieitale. Îmi trebuie şi mie oameni viteji. 
   Craiul unguresc i-a dat lui Negru-Vodă calul cel zburător, fără să-l ştie că e năzdrăvan; şi i-a mai dat şi oamenii cei cu vitenţă, pe care-i ceruse. 
   Ba la toţi haiducii le-a dat cai, şi Negru-Vodă i-a potcovit cu potcoavele de-a-ndăratelea, potcoavele avînd colţii înainte. 
   Apoi Negru-Vodă a pornit călare pe armăsarul cela năzdrăvan; iar ceilalţi haiduci, pe caii lor — şi au tot venit în ţară aici, fugărind şi ciopîrţîndu-i pe tătari pe unde-i nimereau. Pe urmă, s-au mai odihnit şi ei oleacă, de atîta muncă şi alergătură, colo departe, unde se scocioară Dîmboviţa dintr-un munte. 
   Dar cînd s-au strîns iarăşi tătarii, sumedenie, de nu-i mai răbda pămîntul, l-au aflat pe Negru-Vodă unde e şi l-au tot fugărit. Odată chiar erau gata-gata să-l răpună, mai cu seamă că-l brodiseră la Tîmpa, colo, la Săritoarea lui Negru-vodă. 
   Atunci, minunea lui Dumnezeu, moşule! A avut noroc mare de o vîlcea. Odată a sărit-o vodă cu ai lui. I-a mai ajutat apoi şi un codru de pădure, şi potcoavele întoarse ale cailor, şi aşa. . . tătarii iar i-au pierdut urma. 
   Pe urmă, tătarii l-au tot căutat: în sus, în jos, la răsărit şi la apus. . . mult şi bine; pînă s-au dezmeticit ei că potcoavele cailor sunt întoarse. . . Şi-au dus vestea mai-marelui lor. 
   — Ei! Acu’, fiindcă aţi aflat cum stau lucrurile, prindeţi-i! a poruncit căpetenia. 
   — Nu putem, stăpîne, oricît ne-am trudi noi. Că domnul ăsta zboară şi pe sus. 
   — Nu cred. 
   — De nu crezi, uită-te în partea aia, spre apus! 
   
   Căpetenia tătarilor şi-aruncă ochii, şi ce să vază? 
   Tocmai atunci Negru-Vodă se înălţa în slava cerului cu calul cel năzdrăvan şi priveghea de deasupra toate mişcările liftelor străine, apoi se întoarse la ai săi şi grăi cu glas puternic: 
   — Pe ei, băieţi! 
   Şi i-a bătut straşnic pe toţi tătarii, pe toţi, pe rudă — pe sămînţă. 
   
   CUM A SCĂPAT NEGRU-VODĂ ŢARA DE TĂTARI 
   Ca să se poată scăpa oricînd de tătari şi de alte neamuri sălbatice, Negru-Vodă şi-a făcut pe Dîmboviţa, la Cetăţuia, un loc de apărare, întărit bine, unde şedea cu doamna, cu boierii şi cu o parte din oastea sa. Şedeau pe scaune de piatră şi mîncau pe masa care se vede şi azi. 
   Apoi, cît a stat acolo, a făcut dintr-un mal al Dîmboviţei pînă în celălalt un zid puternic, de-a curmezişul văii, să nu-l poată răzbi apa; iar la mijloc a lăsat o poartă, drept stăvilar, cu ajutorul căreia putea opri ori da drumul apei din Dîmboviţa cînd voia. 
   Şi ştiţi la ce i-a folosit zidul ăsta? Să vă spun: 
   După ce a sfîrşit şi podul din piei de bivol, făcut pe deasupra apei, se suia Măria sa pe pod, punea ocheanul şi se uita pe dealuri şi pe văi, cît e întinsul ţării pînă la Dunăre, să vadă, nu cumva o zări vreun picior de duşman. 
   Cît o fi stat acolo nu ştiu. Ştiu numai că într-o zi de toamnă, cînd privea cu ocheanul, odată zăreşte Măria sa o urdie înaintînd în grabă din vale, chiar spre locul unde locuia vodă cu ai săi. 
   Erau tătarii, mulţi, mulţi, cîtă frunză şi iarbă. Îşi aşezaseră corturile pe valea Dîmboviţei, în josul zidului, şi se găteau de bătaie. Ba începuseră să urle şi să facă un tărăboi de se cutremura pămîntul. 
   Nu le-a ţinut însă mult bucuria, că dacă i-a văzut vodă, a poruncit de s-a pus stăvilarul de la mijlocul zidului şi s-a strîns în susul Dîmboviţei apă multă, multă, de mai-mai să treacă peste maluri. 
   Pe urmă? Cum a sosit noaptea, a ridicat stăvilarul şi a dat drumul apei devale. 
   Să fi văzut atunci, nenişorule! Cînd s-au pornit valurile de apă, tocmai pe cînd tătarii erau în somnu’ ăl mai dulce, a luat apa aproape toate corturile şi le-a dus cu sălbatici cu tot; le-a dus unde? Nu se ştie. 
   Dintre cei scăpaţi cu viaţă, unii au rupt-o la fugă, iar alţii au fost ciopîrţiţi de ostaşii lui vodă. 
   Cu ajutorul zidului, apoi, a scăpat Negru-Vodă şi de alţi duşmani, înecîndu-i cu apă. Ba nu numai Măria sa, ci şi alţi domni, în urma-i, s-au folosit de zidul de la Cetăţuia. 
   Urmele zidului se văd şi azi. 
   CONDEIELE LUI VODĂ 
   Mircea cel mare şi vestit, domn al Ţării Romîneşti, a plecat din Tîrgovişte, cu mare alai, la drum lung. Merge Măria sa hăt-departe, pînă la Ţara-Leahului, să facă legătură cu ei asupra ungurului. 
   Trecut-a Măria sa Buzăul, prin valuri tulburi ca răzmeriţele, lăsat-a în urmă Rîmnicul şi răzbit-a spre Focşani, cînd iată într-o sîntă duminică Măria sa vodă intră cu alaiul său prin mijlocul unui sat mare. 
   Ce să vadă Măria sa Mircea-Vodă? 
   La casa şoltuzului erau adunaţi sătenii şi lucrau. 
   —Lucrează creştinii în zi de sărbătoare? zice vodă cu părere de rău. Ian vezi tu, copil de casă, ce lucrează romînii ăia? 
   Trimisul lui vodă merge lăngă ţărani şi-i întreabă: 
   — Oameni buni, de ce lucraţi, cînd încă popa nici n-a închis uşile altarului, ca să zică psaltul „Tatăl nostru“ la liturghie? 
   — Ce să lucrăm, mărite boierule? . . . Ia, ascuţim condeie pentru
   Măria sa vodă. . . Copilul de casă duse lui vodă ştirea aceasta. 
   — Ascut condeie pentru mine? zice vodă. Cum aşa? 
   — Da, Măria ta. . . 
   
   Vodă, curios, merge lîngă sătenii ce lucrau. Ce să vadă? Sătenii lucrau harnici, dar nu condeie făceau, ci săgeţi. 
   — Astea sunt condeie? Voi numiţi condeie ceea ce noi numim săgeţi? zise vodă rîzînd. 
   — Păi, doamne, la duşmani nu se scrie cu altfel de condeie, dacă vrei să-ţi înţeleagă răvaşul! 
   
   Vodă merse de se întîlni cu craiul Lehiei şi cu domnitorul Moldovei şi se legară acolo cu slove negre pe piele albă, că vor fi buni prieteni. 
   Dar vodă adună la Tîrgovişte şi condeie domneşti, ca acele ce-i ascuţeau satele. . . 

   VISTIERUL ŞERBAN 
   Mircea-Vodă Basarab, ca să cunoască bine toate nevoile supuşilor săi, pleca adesea travestit prin ţară, însoţit numai de cîte un slujitor credincios şi intra în vorbă cu oricine. 
   Pe cînd străbătea o livadă frumoasă, udată de un rîuleţ minunat, zări sub umbra unui nuc un păstoraş cîntînd duios din caval înconjurat de oiţele sale. 
   Păstoraşul se numea Şerban. 
   Vodă, intrînd în vorbă cu el, îl găsi atît de curat la suflet şi de isteţ la minte, încît zise tovarăşului său: 
   — Eu cred că băieţandrul acesta ar fi folositor ţării, dacă i s-ar da
   o învăţătură potrivită cu agerimea minţii lui. 
   Vodă îl luă pe păstoraş cu sine şi-l dete la învăţătură. După ce ajunse în vîrstă, Mircea îl puse în cunoştinţă despre treburile ţării şi mai tîrziu îi încredinţă vistieria ţării, precum şi toate obiectele de preţ ale curţii domneşti. În tot timpul domniei lui Mircea, Şerban s-a bucurat de iubirea şi încrederea domnului, cu toate acestea el nu putea să uite viaţa liniştită din timpul păstoriei sale; de aceea el îşi păstra într-o cameră secretă ghioaga, cavalul şi îmbrăcămintea de păstor. 
   La treizeci şi şapte de ani după moartea lui Mircea, nepotul său, Vlad Ţepeş, îi ocupă tronul. Boierii, care pizmuiau pe Şerban, crezură că e timpul potrivit spre a scăpa de dînsul. Ei îl pîrîră lui Ţepeş că ar fi furat, de cînd e vistier, mulţi bani şi scule preţioase. 
   Ţepeş, cunoscînd bine firea lui Şerban, voi să se încredinţeze dacă este sau nu vinovat. Astfel, de faţă cu toţi boierii, îi porunci să-i aducă sabia pe care o purtase moşul său Mircea. Şerban o aduse îndată, dar lipsită de pietrele scumpe, cu care fusese împodobită. Bănuiala lui Ţepeş crescu, dar Şerban îi dovedi că pietrele au fost scoase şi întrebuinţate într-altă parte de fostul domn, înainte de a intra el în slujba de la vistierie. 
   Pîrîtorii, văzînd că nu şi-au atins scopul, se ruşinară, dar se înfuriară şi mai mult şi se hotărîră a pierde pe Şerban cu orice preţ. 
   Ei sfătuiră pe vodă a-l îndatora să dea socoteală, în termen de şase zile, de toată averea ce i s-a încredinţat. Îndată ce termenul se împlini, vodă merse din cameră în cameră, însoţit de boieri; cercetînd după listă, văzu că toate lucrurile sunt în bună regulă. 
   Boierii însă nu se descurajară; ei arătară lui vodă, în fundul unei galerii, o uşă de fier închisă cu trei zăvoare. Aceasta e camera, ziseră ei, în care am văzut pe Şerban că stă cîte 2-3 ceasuri pe fiecare zi. Aci trebuie să fi ascuns tot ce el a furat. 
   Vodă dete ordin lui Şerban să deschidă numaidecît şi acea uşă. La început el nu voi, căci acolo fiind numai lucrurile din timpul păstoriei sale, se temea să nu fie luat în rîs de boieri; dar vodă îl sili să îndeplinească porunca ce-i dăduse. Şerban luă cheile şi deschise. Atît vodă, cît şi boierii, rămaseră uimiţi, negăsind în cameră decît ghioaga, cavalul şi îmbrăcămintea de păstor, pe care Şerban le păstra cu sfinţenie. 
   Vodă, înfuriat pe boieri, pentru că-l minţiseră, îi osîndi să fie traşi în ţeapă, iar pe Şerban îl ridică la cel mai mare rang de boierie. 
   Şerban îi mulţumi pentru această mare cinste, însă amărît de intrigile boierilor, rugă pe vodă să-i dea voie a se retrage la viaţa sa de păstor. 
   După multe stăruinţe, vodă nu se mai împotrivi. La plecare îl îmbrăţişă călduros şi îi zise: 
   — Ferice de tine, Şerbane! De-acum înainte ai să fii liniştit! Şi mie mi-ar plăcea viaţa de păstor, dacă n-aş fi îndatorat cu cîrmuirea ţării. 
   Şerban, îndată ce ajunse acasă, la căminul părintesc, îşi împărţi toată averea cu neamurile sale şi cît trăi fu iubit şi respectat de consătenii săi. 
   FATA DE LA COZIA 
   După Mircea-Vodă au rămas mai mulţi fii şi nepoţi de fraţi. Între aceştia au izbucnit certe pentru domnie, fiecare voind să ajungă domn. 
   Aflînd turcii despre aceste neînţelegeri, intrau cu armata în Ţara Romînească, pustiind-o. Pînă să se strîngă romînii, turcii prădau în dragă voie. 
   În vreme de primejdie mare, se găseau chiar şi femei care porneau la luptă contra năvălitorilor. O astfel de luptătoare a fost în timpul acestor războaie şi „Fata de la Cozia“. 
   Era o fată orfană, din munţii Coziei. Cînd auzi că turcii au intrat în ţară şi pradă şi robesc, s-a îmbrăcat în haine ostăşeşti, a luat o suliţă, sabia, arcul şi tolba cu săgeţile şi, fără să ştie cineva, a plecat şi ea la război. În lupta care s-a încins cu turcii, a dovedit o vitejie ca şi cel mai viteaz soldat romîn. 
   Pe atunci era obiceiul ca pe cei mai viteji domnul ţării să-i dăruiască cu cîte o moşie şi să-i facă boieri, dacă erau ţărani. Tot aşa a vrut să facă şi cu „Fata de la Cozia“. Ea îi spuse atunci că nu e bărbat, ci fată. 
   Toţi rămaseră uimiţi, cînd aflară că o fată a putut să fie atît de vitează. Iar domnul a zis: 
   — Şi dacă eşti fată, tot îţi dau o moşie care să-ţi fie zestre cînd te vei mărita. 
   Iar întorcîndu-se către cei din jurul lui, îi întrebă: 
   — Care vreţi să luaţi de soţie pe această fată vitează? 
   Mai mulţi fii de boier se îmbiară, chiar şi fiul cel mai tînăr al domnului. Fata îl alese pe acesta, pentru că îl văzuse şi pe el luptînd cu mare vitejie. 
   ŞTEFAN CEL MARE ŞI ÎNGERII 
   Cînd Ştefan-Vodă era copil de vreo cinci ani, s-a dus după fragi cu alţi copii de vîrsta lui. Seara, cînd ceilalţi copii s-au întors către casă, luară de seamă că Ştefănuc, după cum îl dezmierdau ei, nu era între ei. Necăjiţi de această întîmplare, nici nu se duseră pe la părinţii lor, ci fiecare se culcă pe unde l-a ajuns somnul. 
   Ştefan însă după ce a rămas singur-singurel în mijlocul codrului, 
   o luă la fugă, din întîmplare, tot mai înspre mijlocul pădurii, crezînd că o să deie de margine. 
   Într-o vreme, vede la rădăcina unui lemn gros o lumină ce ardea fără a se mişca, deşi vîntul şi ploaia o bătea cu toată puterea. Ştefan, cît ce o luă în mînă, spre mirarea lui, se văzu în mijlocul unei căsuţe de lemn de brad, în care altceva nu era decît două măsuţe încărcate cu lumini de ceară, apoi o iconiţă mică, pe de jumătate ştearsă, rezemată de o carte groasă şi putredă de veche. 
   Intrînd înăuntru, căldura îl înmuia aşa, încît de voia lui, adormi cu lumina în mînă. Cînd era însă cam pe la miezul nopţii, se trezi din somn, simţind că i-a smuls cineva lumina din mînă. Îşi deschide încetişor ochişorii şi, spre spaima lui, vede la cele două mese doi moşnegi care, de bătrîni ce erau, nici pleoapele nu şi le mai puteau ridica. Aceştia se rugau stînd în genunchi înaintea iconiţei. 
   — Bine că ne-o adus Dumnezeu pe acest copilaş, zise unul dintre bătrîni. 
   — Da’ un mai mare bine nu am avut niciodată. Chiar era să murim de foame şi de sete, neavînd cine să ne aducă cele trebuincioase. El ni le va aduce, aşa că fericiţi ne vom putea ruga şi de aci înainte, netrebuind ca să ne îngrijim şi de ale gurii. 
   — Aşa e, dar cum o să-l cheme, ce nume o să-i dăm, întrebă un moşneag. 
   — Are el nume şi încă un nume frumos, care cu vremea are să fienume sfînt pentru neamul lui. 
   
   — Şi cum aşa? 
   — Bine, e copil bun, cu frica şi credinţa lui Dumnezeu, se va pur-ta bine, căci numai aşa o să i se sfetească norocul, care de mult plînge de dorul lui. 
   — Dacă e aşa cum zici, apoi să fie. Şi sculînd copilul, îl mînară casă le aducă nişte rădăcini de buruieni, din care apoi moşnegii îşi făceau de mîncare şi ca drept plată, din cînd în cînd, îi mai dădeau şi lui cîte o lingură de zamă rămasă pe fundul ceaunaşului. 
   
  * 
   Trecură vreo cîţiva ani de cînd Ştefan era în slujba celor doi moşnegi şi din acesta, din mic şi slăbuţ ce era, se făcu un băieţandru înalt şi spătos, mîndru şi frumos de să te tot uiţi la el. 
   Odată, mergînd după rădăcini prin codru, vede o pasăre cum nu i se mai întîmplă să vadă niciodată, căci de unde să fi văzut pasăre cu clonţul de diamant, cu trupul ca de aramă, cu penele de aur şi cu picioarele de argint. 
   — Bine că te-am întîlnit, Făt-Frumos, că e multă vreme de cînd te tot caut. 
   Ştefan sta ca înlemnit, cuprins de spaimă, la auzul acestor cuvinte omeneşti. 
   — Nu-ţi fie frică de nimic, că nu e nimeni pe aici care să ne vadă şi să ne audă, numai noi suntem singuri-singurei, dimpreună cu Dumnezeu, care e în tot locul de faţă. Mergi şi du moşnegilor tăi rădăcinile şi spune-le că îngerul ţării tale te cheamă de ajutor. 
   — Dar cine eşti tu, pasăre măiastră, că de eşti arma satanei, să te alung din aceşti codri, unde satana încă nu a avut putere ca să intre; dar de eşti vreo stafie necurată, să mă ascund de faţa ta. 
   — Nu sunt nici stafie, nici arma satanei, ci sunt norocul tău şi alţării tale învrăjbite. Mergi, ia-ţi rămas-bun de la cei doi moşnegi creştini şi cerîndu-le binecuvîntarea părintească, roagă-i ca în rugăciunile lor să nu-şi uite de tine şi de draga ţărişoara ta. 
   
   Ştefan făcu după cum l-a învăţat pasărea. 
   Moşnegii, auzindu-i vorbele, îi dară binecuvîntarea zicînd: 
   — Mic ai fost cînd aici ai venit, mare te duci, dar mai mare să te reîntorci. Mare în fapte şi în virtuţi, căci atunci şi Dumnezeul părinţilor şi ai moşilor noştri îţi va binecuvînta paşii tăi. Mergi, dorul lui Dumnezeu să te lumineze în toate căile tale. Nu uita însă niciodată că „nimic nu se face fără Dumnezeu şi că unde primejdia e mare, acolo e şi Dumnezeu mai aproape. “ 
   Cînd cei doi bătrîni sfîrşiră cu binecuvîntarea, casa se lumină şi ei se făcură nevăzuţi, căci nu erau altcineva decît doi îngeri, anume trimişi de Dumnezeu, ca să-l îndrepte pe căile cele sfinte. 
   Întorcîndu-se Ştefan, faţa îi sclipea ca lumina soarelui, iar pasărea cea de mai înainte nu o mai găsi, ci în locul ei găsi o fată înaltă, tocmai cît el şi frumoasă, ca şi care nu mai văzuse niciodată. 
   Lui Ştefan îi pică dragă. Fata însă zise: 
   — Ştefane, de vrei să-mi fii drag şi să-ţi fiu nevastă, trebuie să baţi toţi duşmanii ţării tale. Sprijinul e la Dumnezeu, iar eu îţi sunt norocul, care totdeauna te va duce pe căile cele bune. Roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi binecuvînteze paşii tăi şi pune jurămînt sfînt înaintea lui, că îi vei ţine toate poruncile lui. 
   — Aşa să fie, zise Ştefan, şi căzînd în genunchi, se ruga Atotputernicului Dumnezeu, ca să-i dea sprijinul lui cel dumnezeiesc, jurîndu-se că îi va ţine poruncile. Atunci auzi un glas din cer, numai de el înţeles, prin care Dumnezeu îi binecuvînta toţi paşii. 
   Ştefan, ridicîndu-se în picioare, întinse mîna fetei cele frumoase şi-i zise: 
   — Îţi mulţumesc că m-ai scos din desişul codrului. Că mi-ai dat aceste învăţături şi te rog ca să nu mă uiţi. Uite, ţara îmi plînge de necaz, merg ca, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al tău, să o scap din gura celor ce vreau să o înghită. 
   
   Fata, sărutîndu-l pe frunte, se făcu nevăzută şi aşa nevăzută l-a însoţit în toate locurile, pînă ce Ştefan a fost chemat în ceea lume. Lumea crede că el n-a murit, dar s-a înălţat la cer cu trup cu tot, ca să-şi dea seamă de faptele lui bune şi creştineşti. 
   DIN COPILĂRIA LUI ŞTEFAN CEL MARE 
   Cînd era de zece ani, Ştefan se arăta isteţ şi plin de năzbîtii: nu găseai în sat copil netrîntit de el. 
   De la o vreme a fost luat din satul Borzeştii, ţinutul Bacăului, şi dus la Suceava, din Bucovina, unde tatăl său avea scaunul de domnie. Nici aici nu s-a domolit. Cînd era între copii nu ştia multe, şi cum se dădeau biruiţi, jos cu ei la pămînt! Aşa de meşter era la trîntă, încît nu se găsea nimeni să-l întreacă sau să-l biruiască. 
   Se dusese vestea în lume că feciorul Măriei sale e voinic şi amarnic, iar adesea îi auzeai zicînd: „Ce-ar fi de el cînd va ajunge mare? “ 
   Se ştie apoi că tatăl său, Bogdan-Voievod, a fost omorît la o petrecere de Aron, care ajunse mai apoi vodă. Cum se văzu acesta pe scaunul domniei, căută valvîrtej să-l omoare pe Ştefan. Ostaşi scumpi plătiţi erau puşi să-i aducă capul. Ştefan aflase de una ca asta şi se făcu nevăzut. Şi umblau trimişii peste tot locul. În cele din urmă aflară că Ştefan o pornise spre Ţara de Jos şi că nişte drumeţi ar fu văzut un băieţandru ca de doisprezece ani, alergînd pe drumuri. Cum simţi Ştefan că ostaşii cu porunca domnească se apropie, pe nebăgate de seamă se ascunse într-o căruţă încărcată cu saci şi acoperită cu paie. Cum ajunseră şirul de căruţe, trimişii începură să scormonească prin căruţe, cu nişte suliţe ascuţite. Văzînd că din căruţe nu iese nici un ţipăt de om, mai întrebară ce mai întrebară pe drumeţi şi îşi căutară de drum. 
   După o bucată bună de drum, numai ce vede un cărăuş că din căruţa lui picură necontenit sînge. Cînd caută, ce să vadă? Un băiat împuns în şoldul piciorului, de unde sîngele curgea încă. Atunci cu toţii pricepură pricina şi se minunau între ei: cum de n-a zis nici cîrc, atunci cînd l-au împuns? Şi dîndu-i îngrijire l-au dus tot ascuns pînă la Galaţi. Aici le-a spus toată întîmplarea şi drumeţii cu căruţele i-au spus de unde veneau. 
   Cînd Ştefan ajunse voievod peste Moldova, a dat la toţi acei drumeţi moşii din belşug şi ranguri de boierie, căci zicea el: „Cu credinţă mi-aţi fost la mare cumpănă şi omul la nevoie se cunoaşte ce fel e“. 
   ŞTEFAN CEL MARE ŞI NOROCUL 
   Mai demult, pe locul acesta unde sunt o mulţime de sate, se zice că au fost numai tot codri cu frunză umbroasă, despărţiţi unde şi unde de poieni cu iarbă grasă. Nu locuia nimeni pe aceste locuri pustii şi sălbatice, de aceea, de drumuri nici pomană nu era, abia de era doar vreo cărăruşă bătută de vînători, ori de vreun urs trîndav. 
   Ştefan-Vodă, care pe vremea aceea era un vînător fără seamăn, nu avea astîmpăr, bunăoară cum nu au nici azi oamenii mai tineri. 
   Într-o bună dimineaţă, fără a mai da de ştire ce are de gînd şi unde se duce, s-a luat şi s-a dus în codru, să mai tragă cu ochiul după vreo căprioară. Mergînd multă vreme, cît o fi mers, de bună seamă nu o ştiu, şi, aruncînd ochii încoace şi încolo, dete de un pui de căprioară mîndru şi frumos de să-l mănînci cu ochii. Ştefan cît ce-l zări, puse puşca la ochi, dar cînd era să sloboadă cocoşul, mai împuşcă dacă ai ce. Puiul se făcu nevăzut. Văzînd Ştefan că aceasta nu poate fi altceva decît voia lui Dumnezeu, fugi tot într-un suflet după puiul cel de căprioară, ca să vadă unde se va ascunde. 
   Şi-a mers, pînă spre mirarea lui vede că soarele era ascuns după muchea dealului şi umbra nopţii începu să se lase peste codrul în mijlocul căruia se afla, şi numai după ce se întunecă, băgă de seamă că nu ştie unde se află şi că merindea ce şi-o luase o pierdu, zvîrcolindu-se printre crengile rămuroase ale stejarilor. 
   „Aceasta nu e bine“, îşi zise întristat pînă în adîncul inimii. „Adăpost n-am, mîncarea mi-am pierdut-o, iar de ştiut nu ştiu în care parte a codrului e marginea mai aproape“. 
   Îngîndurat, se aşeză pe un trunchi putred, răsturnat de ştie Dumnezeu cînd, şi obosit cum era, a adormit. În vis însă i s-a arătat 
   o copilă tînără şi frumoasă ca un înger coborît din cer. 
   — Ai să vii cu mine, îi zise copila. La aceasta Ştefan, trezindu-se, îşi luă puşca la umăr şi porni în
   
   partea dincotro i se părea că a venit copila cea frumoasă. Trecînd peste un pîrîu mare şi adînc, spre mirarea lui, vede iar căprioara cea din ziua trecută. Cum ajunse lîngă ea, vru să o prindă, dar căprioara îi zise: 
   — Nu pune mîna pe mine, pînă nu-mi făgăduieşti că îi face atîtea biserici cîţi duşmani vei bate. 
   — Îţi făgăduiesc că o să fac. 
   La aceasta căprioara s-a dat peste cap şi, pe cînd a ajuns la fundul pîrîului, era prefăcută într-o fată frumoasă cu părul de aur şi cu faţa albă ca omătul şi cu trupul înalt, subţirel, ca o vargă de alun, îmbrăcată numai în aur şi argint. 
   Ştefan, apropiindu-se de ea, îi zise: 
   — Cine eşti tu, că de eşti satana, să mă lepăd de tine, iar de eşti vreun înger de-al lui Dumnezeu, să mă închin. 
   — Nu sunt nici satana, nici înger. Eu sunt norocul tău şi al ţării tale şi am venit, trimisă fiind de Sfînta Vineri, ca să-ţi dau de ştire că toate lucrurile tale o să-ţi meargă bine, dacă numai de credinţa cea dreaptă vei îngriji, căci, atît pe tine cît şi pe neamul tău, numai credinţa în Dumnezeu vă poate mîntui. 
   
   Şi pe cînd se apropia Ştefan să o prindă de mînă, se făcu nevăzută şi nevăzută e şi azi; iar Ştefan a fost unul dintre cei mai norocoşi oameni din lume, deoarece norocul l-a sprijinit ţinîndu-se de cuvînt; căci în toate locurile pe unde bătea vreun pizmaş, în cealaltă zi, mănăstiri frumoase ridica. 
   MAMA LUI ŞTEFAN CEL MARE 
   Cînd domnul Ştefan cel Mare, la începutul domniei sale, fu bătut de turci şi aproape toată oastea lui pierise în luptă şi cînd, sleit de puteri, urmărit de duşmani, cu o mică ceată îşi căuta adăpost la Mănăstirea Neamţului, unde era stareţă mama sa Maria, atunci pe zidurile mănăstirii s-a arătat o bătrînă slăbuţă, dar ageră: 
   — Fiul meu, zise ea, adresîndu-se lui Ştefan, cred că te întorci după biruinţa asupra turcilor? 
   — Nu, mamă, eu sunt învins şi duşmanul mă urmăreşte. În zidurile mănăstirii tale nădăjduiesc să mă adăpostesc şi, adunînd puterile ce-mi mai rămîn, să încep din nou lupta cu otomanii. 
   — Eu nu primesc fugari sub ocrotirea mea. Du-te, luptă-te din nou cu duşmanul patriei, învinge sau mori pentru ţară, şi atunci voi zice: Ştefan e fiul meu! 
   Ştefan, ruşinat, a părăsit mănăstirea, şi-a adunat resturile ostaşilor lui şi, în lupta de la Valea Albă, a învins cu desăvîrşire pe duşmani. 
   APRODUL PURICE 
   Ungurii veniră în Moldova, să ne-o jefuiască şi să ne-o cuprindă. Ştefan strînse oaste în grabă şi le ieşi înainte. Începu o luptă îngrozitoare. Pămîntul se înroşi de sîngele celor care picau morţi. Pe cînd Ştefan se arunca cu vitejie împotriva duşmanilor, îi căzu calul, străpuns de un glonte. Între călăreţii domnului se afla şi aprodul Purice, un om mititel la trup, dar viteaz. Văzînd Purice primejdia în care se afla Ştefan, descălecă repede şi dete calul său domnului. Fiindcă şi Ştefan era mic la statură şi nu putea să încalece singur, aprodul Purice se făcu jos, la picioarele lui, ca o moviliţă, pe care domnul se urcă şi încălecă uşor: 
   Zîmbind, Ştefan se întoarse către Purice şi îi zise: 
   „Purice, băiete, de voi cîştiga, În Movilă-naltă eu te voi schimba! “ 
   Viteazul domn se aruncă apoi din nou în luptă, cu mai multă furie. Romînii ieşiră învingători. După război, Ştefan dărui aprodului Purice moşii, pentru fapta lui şi dragostea ce-i purtase. Purice ajunse bogat şi luă numele de Movilă. Din el se trage neamul boierilor Movileşti, dintre care unii ajunseră şi domni. 
   RĂZBOIUL DE LA PODU-ÎNALT 
   Îşi puseră în gînd turcii ca să-l răpună pe Ştefan cel Mare şi pe urmă să robească şi ţara Moldovei. S-au înarmat turcii şi-au pornit la război cu oaste cîtă frunză şi iarbă, ca doară-doară l-or birui pe Ştefan, că altfel îi cam duceau frica. 
   Ştefan-Vodă şi-a ridicat şi el oaste şi le-a ieşit în cale numai c-o mînă de oameni, dar cu credinţă în Dumnezeul cel puternic, cu nădejde în braţele lor cele vînjoase şi cu meşteşugul ostăşesc moştenit din moşi-strămoşi. 
   Cînd a văzut Ştefan puzderia ceea de turci, n-a fost chip să se bată făţiş şi la un loc larg; îndată a cotigit-o Ştefan cu oastea îndărăt, pe ici, pe colea. Şi tot i-a tras pe turci, încet-încet, drept pe unde ştia năzdrăvanul Moldovei că i-ar face chisăliţă pe duşmanii care vroiau să-i închinăm ţara, cu voie ori fără voie. 
   Cu şiretlic i-a băgat pe turci într-o vale înconjurată numai de codri mari şi locuri fioroase, aşa că te uitai numai în cer şi-n pămînt, încolo nu vedeai decît codru sălbatic, văi mocirloase, rîpi prăpăstioase şi locuri întunecoase. 
   Turcii, care se bizuiau pe ostaşii lor cei mulţi, tot îl urmăreau mereu pe Ştefan, gîndind că şi în borta şoarecelui dacă s-ar băga, tot or să-l bată odată pe Ştefan, să spună morţilor de patima lui. 
   Oastea lui Ştefan cel Mare ştia prea bine locurile din valea Racovei şi, ştiind ce-o aşteaptă, îşi făcuse în pripă cetăţui de apărare, movile de priveghere şi şanţuri de adăpost, de jur împrejurul văii Racovei. 
   Aşa, pe vîrful dealului Paiu a fost cetăţuie, pe vale a fost silistrărie de praf de puşcă, prin satele Porcăreţ, Păuneşti, Valea Ră şi Poiana Cîrnului au fost tot movile şi şanţuri. 
   Bătălia a început în Valea Similei, pe dealul care se cheamă Cetatea, unde se văd şi astăzi două tabii (şanţuri); pe urmă la gura văii Racovei şi de-acolea s-au tot bătut în sus, pe apa Bîrladului, în Bîrzeşti, pe valea Rebricei şi pînă la tîrgul Scînteia, pe şleahul cel mare care merge spre Iaşi, tot o bătaie a fost şi-i omora pe turci ca şi cum i-ar fi luat din oală. 
   Pe unde-i satul Fundătura a fost bătălie amarnică. Ştefan îşi aşezase oştirea pe dealul Măgura, care-i cel mai înalt deal de pe acolo, şi trăgea-n turci de-i potopea. Şi astăzi sunt urmele de şanţuri şi ale unui beci care-i zic oamenii: Beciul lui Ştefan-Vodă. 
   Pe şesul Bîrladului, unde-i astăzi satul Ştefan cel Mare, a fost iar o bătălie cu turcii. La Podu-Harapului de peste pîrîul Racova — aproape de satul Chiţocu — oastea lui Ştefan a ucis un paşă harap, şi de aceea se cheamă şi podul: Podu-Harapului. Podul acesta a fost făcut de Ştefan-Vodă. 
   Şi cîţi duşmani au pierit şi cîţi au rămas cu oasele rupte pe cîmpii, tot nu se lăsau, că parcă răsăreau din pămînt, aşa de mulţi turci erau. 
   Ştefan, dacă a văzut nevoia, a prins a se trage din calea lor, că-l urmăreau să-l prindă. 
   Fiind strîmtorat de turci, s-a suit într-un stejar care venea pe locul unde se află astăzi biserica din Scînteia şi, cum sta în copac, Ştefan s-a rugat lui Dumnezeu. 
   — Doamne! scapă-mă de focul în care mă găsesc astăzi şi în locul stejarului acestuia voi zidi un lăcaş dumnezeiesc! Turcii au trecut înainte fără ca să-l zărească, şi Ştefan a scăpat cu viaţă. 
   După întîmplarea asta, Dumnezeu i-a ajutat şi i-a bătut, cu istovul, * pe turci, la Podu-Înalt, şi pe urmă i-a alungat pe turci în jos, spre Dunăre. 
   În Ţinutul Tecuciului iar i-a bătut amarnic pe turci, la un vad căruia de-atunci i-a rămas numele: Vadul-Turcilor. 
   Şi aşa a scăpat ţara de robie şi oastea moldovenească a făcut minuni de vitejie. 
   Cum a sfîrşit războiul, Ştefan a poruncit să facă în Scînteia o biserică şi a mai făcut şi un pod de piatră peste pîrîul Rebricea. 
   Morţii, cîţi au căzut în vremea războiului cu turcii, i-a îngropat înspre miazăzi şi răsărit de Pungeşti, în locul unde-i zic oamenii: Ţintirimul lui Vodă. 
   Iar pe cei care-au trăit şi s-au purtat vitejeşte în cumpăna asta aşa de mare, Ştefan i-a răsplătit dăruindu-le pămînt, ca să aibă cu îndestulare, neam de neamul lor. 
   Unora din căpitani le-a dăruit chiar locurile unde ş-au arătat ei faptele lor vitejeşti. Aşa a fost la bătălia din satul Fundătura. Răzăşii din Bucătăria, Cănţălăreşti, Chetreşti, Ciofeni, Coseşti, Gîrceni, Mirceşti, Telejna de Sus şi Tătărăni, toţi sunt împămînteniţi 
   * Pînă la sfîrşit 
   din vremea războiului de la Racova, pentru c-au ştiut cum să-şi apere crucea, vodă şi moşia. 
   Ş-aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu bărbăţia ostaşilor moldoveni, a scăpat Ştefan-Vodă ţara de necaz şi de închinare înaintea turcului. 
   BĂTĂLIA DE LA RĂZBOIENI — VALEA ALBĂ 
   Cică Ştefan cel Mare şi Sfînt fusese învins de turci la un loc ce-i zice Valea Albă. 
   Nemaiajungîndu-l capul ce să facă, ca să scape ţara de aceşti păgîni, se duce la un sihastru să-i ceară sfat. 
   — Unde-s turcii? îl întrebă sihastrul. 
   — Într-o vale înconjurată de dealuri. 
   
   — Atunci strînge degrabă o mie de oi, una de miei, alta de vaci şi încă una de viţei. Apoi aşază fiecare cîrd pe cîte un deal, dar aşa fel, ca oile să fie faţă-n faţă cu mieii, şi vacile, cu viţeii. Mai pune la fiecare cîrd cîte un pîlc de oaste. Suie-te pe urmă pe cel mai înalt dintre dealuri şi începe a trîmbiţa şi a da drumul la tunuri şi apoi. . . îi face cum te-a învăţat Dumnezeu. 
   Ştefan făcu întocmai cum îl învăţă. Dar cînd începură trîmbiţele să sune şi tunurile să bubuie, unde n-au început vitele a rage, a zbiera şi a alerga mieii înspre oi şi viţeii înspre vaci, de credeai că-i sfîrşitul lumii, nu altceva. 
   Turcii, văzînd una ca asta, se buimăcesc de tot; nu ştiau încotro să deie şi ce să facă. Dar cînd văzură pîlcurile de oaste că se apropie, îi cuprinse o spaimă straşnică şi, de frica celor ce se petreceau, gîndeau că tot ce aud şi văd îi oaste de-a lui Ştefan. 
   Păgînii încep a alerga în toate părţile. O învălmăşeală mare se iscă; iar Ştefan se repede ca un trăsnet, cu cele patru pîlcuri ale oastei, cuprinde pe turci din toate părţile şi începu a-i bate vitejeşte. 
   Păgînii, răzbiţi, o iau la fugă; Ştefan îi urmăreşte şi-i seceră mereu, mereu, pînă ce-i trece peste Dunăre. Şi aşa, şi de data asta, tot Ştefan iese învingător. 
   ŞTEFAN-VODĂ ŞI MOŞNEAGUL 
   Cică a plecat odată Vodă Ştefan la plimbare, cu boierii lui cei mari, după cum îi era obiceiul în vremuri de pace, să cutreiere ţara în lung şi-n lat, în drumul lui să vadă sate d-astea d-ale noastre, să aleagă locuri pentru biserici şi mănăstiri, să cerceteze păsurile creştinilor, să ajute pe cei nevoiaşi şi să mai şadă cînd şi cînd la pilde şi la tîlcuri, cu unchiaşi ca d-alde mine. 
   Acu’, după trei zile de la plecare, numai uite că se opreşte la un ogor. Acolo era un unchiaş. Era bătrîn-bătrîn şi n-avea pe nimeni să-i dea ajutor, decît p-un copilaş de vreo şapte ani. Unchiaşul — bătrîn, copilul — copil. Ce ispravă aveau să facă bieţii? Se chinuiau urît. 
   Că uitasem să vă spun: unchiaşul avusese în tinereţile lui o spuză de copii, dar cînd erau colea dănaci*, venea moartea şi-i înghiţea pămîntul care nu se mai sătura. Şi hăt-tîrziu, cînd îşi luase omul nădejde de la binele lumii acesteia păcătoase şi-şi aştepta sfîrşitul, mai dobîndi o odraslă. Creşte copilul, creşte, pînă, vezi dumneata, altă năpastă la casa omului, moare mătuşa, iar unchiaşul o duce şi mai greu. Să-şi ia alta? Ferit-a sfîntul! Ce e întîi nu e pe urmă. 
   D-aia, măi taică, s-amăra rău creştinul. 
   Acu’, să nu uităm vorba! Vodă, cum zăreşte pe moşneag, mai să-l cuprindă plînsul. Era milos, nevoie mare, Măria sa. A intrat în vorbă cu el: 
   — Bună ziua, moşule! 
   — Mulţămim Măriei tale, prealuminate doamne. 
   — De ce te-ai sculat tîrziu? 
   
   — Hei, Măria ta! Nu m-am sculat tîrziu; m-am sculat de dimineaţă, dar n-a vrut Dumnezeu cu mine. 
   Lui Ştefan-Vodă îi plăcu răspunsul moşneagului, începu să se mai gîndească şi-şi aruncă ochii spre holde. 
   — S-or face bucatele, moşule? 
   * Băiat mare, flăcăiăndru 
   — Apoi de, Măria ta. Sunt trei galioane pe mare; dac-or veni pline nu se fac bucate; dac-or veni goale, iar nu se fac. Dacă or veni însă pe jumătate, se fac. 
   Vodă mirat, se pune pe gînduri. 
   „Mă, da isteţ mai e moşneagul ăsta! Aşa romîn mai zic şi eu“. 
   Pe urmă: 
   
   — Moşule, am doisprezece berbeci. Cînd le-o veni vremea, vii să mi-i tunzi? 
   — Vin, Măria ta, cum nu? Atît a vorbit şi s-a depărtat Ştefan-Vodă cu ai lui, după ce a dat moşneagului cîţiva leişori acolea, să-şi împace nevoia, şi un argat să-i ajute la arătură, pînă sara. 
   Hei, după vreo cîteva zile, vodă vine la divan. 
   — Boieri dumneavoastră, zice el celor care îl întovărăşiseră, îţi şti oare să răspundeţi la întrebările ce voi pune? 
   — Apoi, cum nu? S-ar putea altfel, Măria ta? răspund boierii. 
   — Dacă-i aşa, ştiţi că mie-mi plac oamenii iscusiţi si d-aia vă ţin pe lîngă mine. V-aduceţi aminte cînd ne-am întîlnit deunăzi cu unchiaşul în ţarina cutare? 
   — Ne aducem, răspunseră toţi într-un glas. 
   — Ce am întrebat eu şi ce a vrut să zică moşul cînd a răspuns că
   
   s-a sculat de dimineaţă, dar n-a vrut Dumnezeu cu el? Se gîndesc boierii, dar ce să răspundă? Că nu-i tăia capul. 
   — Păi de, Măria ta! Ştim noi ce s-o fi gîndit moşul? Să ne ierţi, dar n-am putea răspunde. 
   — Dar cu bucatele? De ce galioane a vorbit unchiaşul şi ce e cu ele? 
   — Nici la asta nu ne pricepem, Măria ta. Bătu-l-ar sfinţii de moşneag! 
   
   — Apoi, ce ştiţi dumneavoastră, dacă nici la atît nu vă taie capul? 
   zice vodă supărat. Pe urmă iar mai întreabă: 
   — Dar despre ce berbeci e vorba? Se gîndesc, se gîndesc, dar. . . 
   
   — Să ne ierţi, Măria ta, nici p-asta n-o ştim. 
   
   — N-o ştiţi? zice vodă încruntîndu-se şi răstindu-se la ei. Păi, să ştiţi, că aşa vreau eu! Pînă-n trei zile aştept răspunsul la cîteşitrele întrebările, că altminteri întorc cojocul pe dos. Unde vă stă capul vor sta şi picioarele! 
   Hei, acu-i acu! Boierii o sfecliră, măi taică! Cercetează ei încoa, cercetează încolo, în sus, în jos, cheamă babe şi tălmaci, fel şi chip — degeaba! Nimeni nu le putea da răspunsurile cerute de vodă. 
   Dacă văd şi văd că li s-a apropiat veleatul, hotărăsc să le dea toate pe una şi să roage pe unchiaş. Aşa strîng douăsprezece sute de lei şi trimit pe unul mai guraliv să-l ispitească ce şi cum. Vodă ştia tot, că aflase prin oameni de şiretlicurile lor, dar tăcea să vază pînă unde-or ajunge. 
   Se duce boierul cu pricina şi ispiteşte pe unchiaş, doar o afla ceva. Da, se vede, unchiaşul i-a priceput gîndul. Nu se da omul cu una cu două. 
   Dacă vede că n-o scoate la cale aşa, îi spune că aşteaptă boierii la divan şi că mare bine o avea de la ei. 
   — Aş veni, dar nu pot să las plugul, boierule. 
   — Hei, moşule, şi dumneata acum! Ţine banii aiştea şi ţi-i împăca
   
   nevoia. Numai vino! 
   Unchiaşul, cînd vede banii, Doamne, Doamne! Bucuria lui. 
   Vine la divan să le facă pe plac. 
   Acu, divanul ăla avea mai multe odăi. Boierii socoteau că vodă-i 
   dus departe, dar el, care le pricepuse gîndul, vine încet-încet şi se furişează într-o odaie de alături, să le auză vorba şi sfatul. Din una în alta, cum şedea unchiaşul pe un jeţ d-alea, mirat şi el de cinstea ce-l găsise, numai încep să-l ispitească: 
   — Ia spune-ne, moşule, ce-ai crezut că te întreabă Măria sa vodă cînd te-a întrebat de ce te-ai sculat tîrziu? Şi ce ai vrut să zici cînd ai răspuns că te-ai sculat de dimineaţă, dar n-a vrut Dumnezeu cu dumneata? 
   — Hei, mă miram ce-o să fie vorba! Apoi, Măria sa m-a întrebat de ce m-am însurat bătrîn şi eu am răspuns că nu m-am însurat bătrîn, ci tînăr, că aş fi avut acum şi nepoţei de sapă, dar n-a vrut Dumnezeu să-mi trăiască copiii cei dintîi şi d-aia mă amărăsc aşa. 
   
   Se miră boierii. 
   — Da’ cu bucatele ce ai vrut să zici? mai întreabă ei. 
   — Ei, ce? Am zis că sunt trei galioane pe mare. Dac-or veni încărcate nu se fac bucate; d-or veni goale, iar nu se fac; iar d-or veni pline numai pînă la jumătate, se fac. Adică, orice om pricepe. Dacă o ploua în lunile de vară totdeauna, nu se fac bucate; dacă n-o ploua şi 
   o fi secetă, iar nu se fac; iar d-o fi ploaie şi soare potrivit, aşa cît trebuie, s-or face bucatele. 
   — Mă, mă, mă! Ce unchiaş isteţ, zic boierii care însemnau pe hîrtie, ca să ştie ce răspuns să dea lui vodă. 
   — Da’, moşule, mai zic ei, ăi doisprezece berbeci ce sunt? Şi cînd te duci să-i tunzi? 
   — Cine să fie? zise moşneagul rîzînd. Nu sunteţi dumneavoastră? Uite, să vă număr: unu, doi. . . tocmai doisprezece. Şi ce să vă mai tund? Nu v-am tuns cînd mi-aţi dat douăsprezece sute de lei? 
   Cînd aud aşa, rămîn tare ruşinaţi boierii, da’ odată intră şi vodă din odaia lui de alături. Vedeţi dumneavoastră, nu mai putea răbda. Ei rămîn încremeniţi. 
   — Frumos, frumos, boieri dumneavoastră! Să vă dea învăţătură un moşneag. De la moş v-am cerut eu să aflaţi răspunsul? 
   — Iartă-ne, Măria ta, zic ei. Ne vom învăţa minte de-acu. N-am fi chemat moşul, dar ne era de capetele noastre, de jupînese şi de copii. 
   
   Vodă, suflet bun, îi mustră şi-i iertă. Pe urmă încarcă pe unchiaş de bani şi de scumpeturi, că se mira şi moşul de ce l-a găsit, şi-i spune să mai vie cînd şi cînd pe la Măria sa, să se sfătuiască, că tare mult îi plăceau, măi taică, lui Ştefan-Vodă, moşnegii isteţi. 
   BĂTĂLIA DE LA VARNIŢA 
   Povestesc bătrînii, care mai ştiu multe din vremea veche, că Ştefan-Vodă a avut o luptă grozavă cu tătarii pe cîmpul Varniţei, care vine în hotarul Benderului. . . şi atîta s-a luptat cu dînşii încît a rămas Ştefan-Vodă numai cu un singur ostaş. 
   Dacă a văzut vodă, că nu este chip să se bată, a fugit înspre munte. . . 
   Cît a fi umblat Ştefan cel Mare pînă a nimerit sihăstria lui Daniil, nu ştiu, ştiu atîta, că dacă a dat de sihastru a întrebat: 
   — Cine e acolo? 
   — Eu, Ştefan al Moldovei. Sihastrul i-a dat drumul înăuntru. 
   
   
   — Dar ce vînt te-a abătut, Măria ta, ca să umbli prin meleagurile acestea? 
   — Căpcăunii de tătari m-au făcut să pribejesc tocmai pe aici. Şi i-a povestit ce a păţit cu tătarii, cum a fugit din calea lor. . . 
   — Nu te scîrbi, Măria ta. . . Uite ce ai să faci: iaca-ţi dau fuiorul ista, aprinde-l şi du-te de înconjură păgînătatea de jur împrejur de trei ori şi apoi îi vedea, ce a fi cu dînşii. 
   — D’apoi a ajunge fuiorul ista, ca să înconjur eu atîta loc? 
   — Mă rog, ascultă ce-ţi spun eu, nu te teme, că ştiu ce te învăţ Ştefan-Vodă a luat fuiorul şi a făcut, după cum l-a povăţuit sihastrul. 
   
   Cînd a început să înconjure Ştefan-Vodă pe tătari cu fuiorul aprins, a căzut din văzduh un fum peste păgîni, încît nu se vedeau unul pe altul şi nici nu se cunoşteau înde ei. 
   Aşa că unde mi s-a încins o bătaie straşnică între dînşii, că se tăiau şi se omorau ca chiorii. Şi s-au bătut pînă ce la urma urmei au rămas numai doi fraţi. 
   Simţind ei că sunt numai doi, atunci au strigat unul către celălalt: 
   — Cine eşti tu acela? 
   — Eu îs cutare, şi i-a spus numele, dar tu cine eşti? 
   — Eu sunt, măi frate! şi au contenit din bătaie. 
   
   — Măi, că mare urgie a căzut asupra noastră! N-am văzut nici ostaşi moldoveni, nici căpitani de-ai lor, şi nici pe vodă, ori măcar vorbă sau răcnet de moldovan n-am auzit. . . 
   Şi atîta vărsare de sînge a fost acolo, că de atunci a rămas cîmpul Varniţei roşu cum e cărămida. 
   MAI MARE DECÎT VODĂ 
   S-a fost războit Stefan-Vodă de-a valma cu oştenii, mai multe zile, numai să scape ţara de urgia păgînului. Şi nu i-a fost munca în zadar, căci duşmanul, răzbit de oastea moldovenească, şi-a luat tălpăşiţa, şi pe-aici ţi-e drumul. Vorba ceea: fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă. 
   După atîta trudă ar fi vrut şi vodă să aibă o noapte de tihnă, sub un acoperămînt creştinesc, şi de aceea a chemat pe-un boier de credinţă şi l-a trimis într-un sat din apropiere, să-i caute gazdă. 
   — Dar vezi, să fiu eu mai mare în casa aceea, a adăugat la urmă Ştefan-vodă, surîzînd pe sub mustaţa-i groasă. 
   — Aşa voi face, Măria ta, zise boierul, plecîndu-se cu umilinţă. 
   Nu tîrzie vreme, boierul porni în goana calului, aşa că îndată se pierdu în zare. Dar, cu cît se depărta de tabără, cu atît conteneau din mers, pînă ce calu-i abia mai păşea pe cărăruşa îngustă şi cotită. 
   Trebuia să îndeplinească porunca lui vodă, şi încă fără greş, căci cu Măria sa nu era de şuguit. Ferit-a sfîntul să-l fi mîniat, că apoi foc şi pară! 
   Şi de aceea a contenit, lăsîndu-se în voia gîndurilor: „Gazdă mai bună ca la boierul de sat, nici că se mai poate. . . Dar, dă, ştiu eu! Dacă el o fi umblînd cu gînduri ascunse asupra domniei? . . . Şi numai asta trebuie să fie, căci ce-a putut să înţeleagă Măria sa, cînd a zis: Să fiu eu mai mare! . . . “ 
   O întorcea în felurite chipuri, doar l-a tăia capul ce să facă, să fie bine. 
   Calul, lăsat în voie, apuca din cînd în cînd cîte-o gură de iarbă, că se găsea, slava Domnului, cu îmbelşugare pe marginea drumului. 
   A mers aşa o bucată bună, cînd deodată faţa boierului se însenină, dovadă că-i venise în gînd ce avea de făcut. Struni calul dîndu-i pinteni şi apucă în goană, să ajungă mai degrabă în sat, căci acum nu era departe. 
   Cît ai scăpăra a şi fost la marginea satului. 
   Soarele era pe la toacă. 
   La cea dintîi casă, boierul strigă la poartă. A ieşit femeia. 
   
   — Acasă ţi-e gospodarul, nevastă? 
   — Acasă! răspunse femeia, îngînînd vorba. 
   — Spune-i să vie oleacă afară, că are să vorbească cu mine! 
   
   În vremea asta omul, auzind că-l cheamă, n-a mai aşteptat poftă şi a ieşit. 
   — Plecăciune, boierule! Cum e porunca? 
   — Porunca e asta: să te pregăteşti, căci Ştefan-Vodă, mîndrul nostru domn, vrea să găzduiască în astă noapte la tine. 
   — Se poate una ca asta? au zis deodată bărbatul şi femeia, deoarece nu le venea a crede. 
   — N-am venit să mă joc de-a păcălitul. 
   — Dar m-oi întoarce şi-oi zice: se prea poate, bărbate; ce, nu vezică Măria sa vodă Ştefan mai mult spre norod se abate? Hai să ne pregătim, ce stai, parcă eşti de piatră! 
   
   — Apoi, spune Măriei sale să vie sănătos! Boierul, după aceea, întoarce calul şi porni înapoi spre tabără. 
   Ce mai pregătire la casa omului! Şi n-avea dreptate? Doar stăpînul
   
   ţării trebuia să vie la el. În scurt, toate erau orînduite: ograda măturată, iar de la uşă pînă la poartă aşternute lăicere noi-nouţe, scoase atunci pentru întîia oară din clitul de pe ladă. D-apoi în casă! Adevărat: sfîntă-i femeia şi binecuvîntată-i mîna ei! Într-o minută de ceas schimbase totul, de nici să mai cunoşti: scuturat de să nu găseşti un fir de colb, iar pe pereţi stau bătute scoarţe cu fel de fel de alesuri, chimpoşăte de dînsa încă de cînd era fată mare. De jur împrejurul casei, păretarii în felurite feţe se întreceau cu lăicerele şi pernişoarele de pe laiţă. 
   După ce-au mîntuit cu dereticatul, gospodarii s-au apucat să înjghebe şi de-ale gurii. 
   Vestea că vine vodă se răspîndi ca fulgerul în sat. Lumea a început a curge care încotro. Vedeai moşnegi şi babe, gîrboviţi de povara anilor ce-i purtau în spate, cu nepoţei de mînă, grăbind pasul ca şi cei mai tineri, ca să fie şi ei de faţă la venirea Măriei sale. 
   Cei ce veneau de la muncă uitau de casă şi se opreau şi ei. Mai mare dragul să priveşti: mulţime multă de oameni, iar pe deasupra 
   capetelor străluceau coasele în bătaia soarelui. Puteai să juri că e o oaste ce aşteaptă să-i vie căpitanul. Soarele sta mai să scapete după dealuri, cînd iată că se arată în 
   zare mare alai. Fiecare ar fi vrut să vadă mai bine ce-i; copiii se înălţau în vîrful degetelor, bătrînii puneau mîna dreaptă streaşină la ochi. 
   — E vodă! 
   — E Ştefan-Vodă! 
   — Viteazul nostru domnitor. 
   — Vodă! 
   — Vodă! 
   Zbucni mulţimea. Pornesc cu toţii înainte. 
   Încet, încet, alaiul s-a apropiat. 
   Odată, ca un singur glas, răsună: 
   
   
  — Ura, ura! Trăiască Ştefan, viteazul nostru domnitor! Ura! Ura! În depărtare, văile şi pădurile răspund: ura! ura! , de parcă şi firea se bucura de venirea domnului. Soarele asfinţise. Sătenii s-au împrăştiat pe la casele lor; doar cîţiva copii mai stăteau căţăraţi pe gard, înălţîndu-se să vadă pe vodă. Oamenii din casă nu ştiau cum ar umbla mai repede, să pregătească cele trebuincioase pentru oaspeţi. Vodă, în casă, sta de vorbă cu boierii, tot despre treburi de-ale ţării. Cînd vorba era mai în toiul ei, deodată se aude un ţipăt de copil mic. . . Tiii! Uitasem să vă spun că gazda avea un băieţel. Să fi fost de 
   vreun an, dar arăta de doi, aşa era de răsărit, de grăsuţ şi rumăn. Mă-sa îl aciuase mai de cu vreme în albiuţă, colo, pe cuptor. Plodanul, auzind vorbă, se trezise şi o ţinea a lui înainte, ţipa cît 
   îi lua gura. Femeia, vrînd să-l liniştească mai degrabă, i-a pus mîna la gură. 
   — Ce faci, nevastă? zice Ştefan-Vodă, lasă-l în pace! 
   — Mă iartă, Măria ta, dar din pricina lui nu te-ai putea odihni în casă. 
   — Trebuie să-l sufăr, căci copilul e mai mare în casă! a adăugat vodă, privind o clipă pe boierul ce-l trimisese să-i caute gazdă. Apoi, uitîndu-se cu drag la băieţel, adăugă: Viteaz oştean al ţării! 
   STEJARUL LUI ŞTEFAN CEL MARE 
   Cu vreo cinci sute de ani în urmă, cică domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare a avut aici, în apropierea satului Cobîlnea, o grea luptă cu tătarii, pe care i-a biruit, alungîndu-i din ţară. Şi cum era datina pe acele vremuri, după fiecare bătălie, încununată de succes, se ridica o biserică sau o mănăstire. Ştefan-Vodă a înălţat o bisericuţă de lemn la marginea satului lîngă un stejar tînăr, sub care s-a odihnit în timpul luptelor. 
   Stejarul tot creştea, întinzîndu-şi ramurile viguroase în toate părţile. Neumbrit de alţi arbori, tulpina creştea mai mult în grosime, iar coroana, în lăţime. 
   În vremurile de grea cumpănă, cînd năvăleau turcii sau tătarii, în scorbura stejarului spun că ar fi fost ascunse obiecte de mare preţ. Cu timpul scorbura s-a închis cu lemnul copacului în creştere şi o întreagă comoară a rămas în tulpina lui. 
   SABIA LUI ŞTEFAN-VODĂ 
   Se povesteşte că Ştefan-Vodă, cînd era aproape să moară, a luat ocheana şi s-a uitat în jos peste draga lui Moldovă, s-o vadă bine de tot şi să moară măcar cu ea în gînd. 
   Şi cum se uita Ştefan-Vodă aşa, a zărit venind asupra lui, din şepte părţi, şepte neamuri pline de duşmănie. Atunci bătrînul domn luă sabia lui ş-o împlîntă într-un perete, grăind către cei ce stăteau în preajma lui: 
   — Dragii mei, de-a veni vrăjmaşul şi va cere să vă supuneţi lui, spuneţi că îngenuncheaţi, numai şi el şă-şi arate puterea dacă-i vrednic să fie stăpîn. Şi el va întreba, cum? Iar voi să-i răspundeţi: „Să scoţi sabia asta împlîntată de Ştefan al nostru pe patul morţii“. 
   Şi Ştefan a murit. 
   Duşmanii au sosit pe rînd şi au dat cu ochii de sabie şi au aflat de istoria ei, şi-au încercat puterile, dar ca s-o scoată, pace! . . . 
   Şi de asta n-a fost Moldova în veacuri cotropită. 
   SOBIESCHI ŞI PLĂIEŞII 
   Odată, un rege polon cu numele Sobieschi se întorcea în fruntea unei oştiri, prin Moldova, spre ţara lui. Sobieschi era trist, căci fusese bătut de turci. Drumul lui era pe lîngă Cetatea Neamţului. Cînd o zări, Sobieschi zise: 
   — Aceasta trebuie să fie vreun cuib al tîlharilor de moldoveni! Să
   mergem să-l luăm, ca să nu ne întoarcem acasă fără nici o ispravă. Un ofiţer de alături îi răspunse: 
   — Eu aş zice, Măria ta, să lăsăm cetatea în pace şi să ne urmăm drumul înainte, căci n-avem tunuri de cetate! 
  — Te îngrijeşti că n-avem tunuri? îi răspunse mirat Sobieschi. O vom lua cu mîinile. 
   Şi dete poruncă să aducă oastea înspre cetate. 
   În cetate nu erau decît optsprezece păzitori, tot unul şi unul, oameni voinici de munte, adică plăieşi. Aceştia, văzînd că o oştire vine să intre în cetate, închid porţile şi se gătesc de apărare. Începe lupta. Tunurile polonezilor trag necontenit, dar nici plăieşii nu se lasă mai pe jos. Ei răspund cu gloanţe. Fiecare împuşcătură a lor doboară cîte un duşman, şi mai ales din ofiţeri, în care ocheau mai mult. 
   Cinci zile ţinu lupta. Mulţime de poloni picară morţi. Sobieschi credea că se bate c-o armată numeroasă. Dintre plăieşi picară numai zece inşi. Ei însă isprăviseră merindele şi gloanţele. Bieţii oameni fură siliţi să închine cetatea, cu tocmeala, însă, ca Sobieschi să-i lase liberi, să meargă oriunde or voi. 
   Cînd porţile cetăţii fură deschise, Sobieschi veni să vază armata cea numeroasă cu care s-a luptat atîtea zile. În loc de oştire multă el 
   văzu numai opt plăieşi, dintre care patru duceau pe umerii lor pe alţi patru, care erau răniţi. 
   — Unde sunt ceilalţi? întrebă Sobieschi mirat. 
   — Optsprezece eram cu toţi, luminate rege! răspunse un plăieş. Zece au murit în luptă, iar ceilalţi opt suntem aici. 
   — Cum, voi aţi îndrăznit să vă împotriviţi mie şi să-mi omorîţi atîţia viteji? strigă Sobieschi turbat de mînie. Nici nu meritaţi să muriţi de sabie, ci de ştreang! Spînzuraţi-i! 
   
   Pe loc, polonii înconjurară pe plăieşi, care, punînd jos răniţii, îşi făcură semnul crucii şi priviră cu nepăsare la pregătirile ce se făceau pentru moartea lor. 
   Un ofiţer polon se apropie cu respect de Sobieschi care şedea mînios şi îi spuse că oamenii nu şi-au făcut decît datoria, şi-au apărat vitejeşte pămîntul lor şi că, în loc de ştreang, ei sunt vrednici de laudă. 
   Regele fu cuprins de milă. El îi iertă, zicîndu-le: 
   — Voinicilor, sunteţi liberi! Mergeţi şi spuneţi copiilor şi fraţilor voştri că aţi avut cinstea să vă împotriviţi cinci zile regelui Poloniei! 
   IOAN CORVIN ŞI CORBUL 
   În jumătatea a doua a secolului al XIV-lea trăiau în judeţul Hunedoara trei fraţi: Radu, Mogoş şi Voicu, care erau cneji romîni. Dintre aceştia, Voicu a plecat la curtea regelui unguresc din Buda, unde a intrat în garda regească. La plecare lăsase pe soţia sa cu un copil mic în faşe şi îi dete un inel, care să-l arate cînd va veni cu Ioan, căci aşa îl chema, la Buda. 
   După ce se făcuse băiatul mai mare, plecară la Buda, ca să-l caute pe Voicu. Cu mama şi cu Ioan era şi fratele ei. Mergînd pe drum şi fiind cald, hotărîră să se odihnească sub umbra unui copac. Mama şi unchiul adormiră, iar băiatul rămase jucîndu-se cu inelul. Un corb care era pe copac se repezi la Ioan şi-i smulse inelul sclipicios din mînă. Băiatul începu să ţipe, unchiul său se deşteptă, luă iute arcul şi o săgeată şi trase în corb. Corbul căzu străpuns la pămînt, cu el împreună şi inelul. 
   Călătorii îşi continuară drumul şi ajunseră la Buda, unde aflară de tatăl lor. 
   Regelui îi plăcu de Ioan şi-l dete la şcoală, ca să înveţe carte. Cînd a fost mai mare, se făcu şi el soldat şi ajunse şi general. În războaiele cu turcii, Ioan s-a arătat foarte viteaz, aşa că regele i-a dat, drept răsplată, mai multe moşii şi castelul Hunedoara. La început îi ziceau şi lui, ca şi tatălui său, Ioan Romînul; după castelul Hunedoara îi ziceau Ioan Hunedoreanu; fiindcă îi bătuse într-un rînd pe turci lîngă Sibiu, îi mai ziceau Iancu Sibiancu. Regele i-a mai dat şi dreptul ca stema sau semnul familiei lui să fie un corb cu un inel în cioc, de aceea îi mai ziceau şi Ioan Corvinul, adică Corbeanul. Mormîntul lui Ioan Corvinul e în Alba-Iulia. 
  * * * 
   În ajunul unei lupte cu turcii, Corvin fu întrebat de unul din ofiţerii săi, dacă armata turcească e mai mare decît cea creştină. Corvin răspunse: 
   — Aşa poate să mă întrebe numai unul care se teme de umbra sa. La mine a mai fost un ofiţer. Acela însă n-a întrebat cît de mulţi sunt turcii, ci unde sunt turcii. 
   Şi cînd unii îl sfătuiau pe Corvin să nu se ia la luptă cu turcii, fiind aceştia prea mulţi, Corvin le zise: 
   — Dacă vrem să învingem pe mulţi, trebuie să ne batem cu mulţi. 
   În urmă, fiind întrebat cîţi luptători are el în armată, Corvin răspunse: 
   — Atîţia cîţi ne trebuie să învingem pe duşman. 
   MATEI LA SĂPATUL VIEI 
   Pe timpul lui Matei, ţăranii erau foarte asupriţi, căci trebuiau să facă clacă la boieri, adică să le lucreze pe nimic mai multe zile pe săptămînă, iar femeile lor trebuiau să lucreze tot pe nimic la curtea boierească. Ţăranii nu-şi puteau vedea de puţinul pămînt ce-l aveau ei, aşa că rămîneau tot săraci. Ţăranii mai erau şi bătuţi şi altminteri chinuiţi, iar dacă unul voia să se mute în alt sat, unde era un boier mai cu frica lui Dumnezeu, era oprit. Matei Corvinul nu uitase că şi strămoşii lui au fost ţărani romîni, de aceea simţea mare durere pentru necazurile celor săraci. El a dat poruncă să fie lăsat fiecare ţăran să plece din satul unde erau boieri fără inimă. 
   — Odată regele stătea la masă, cu mai mulţi boieri. Între altele, veni vorba şi despre munca grea a ţăranilor. Unul dintre boieri zise: 
   — Mă mir că se tot vorbeşte despre munca grea la ţărani! Ce muncă
   fac ei de e aşa de grea? Că sapă, sau seceră, sau cosesc? Atunci zise Matei: 
   — Să poftiţi cu mine la vie, că e tocmai săpatul viei! 
   Boierii au trebuit să asculte. S-au dus la vie şi fiecare a luat o sapă de la lucrători şi a început să sape. Era cald în după-amiaza aceea, dar fiindcă şi regele săpa cu ei, n-au avut încotro şi au trebuit să sape pînă către seară. La toţi le curgeau sudorile şi îi dureau mîinile şi mijlocul. 
   Seara s-au adunat iară la masă cu regele şi atunci i-a întrebat Matei: 
   — Ei, ce ziceţi, e uşoară munca ţăranului? 
   — Ba e tare grea, maiestate, răspunseră toţi boierii. 
   — Atunci fiţi cu mai multă milă faţă de ei! 
   
   Dar boierii totuşi îl urau pe Matei, pentru că avea milă de ţărani şi pentru că era romîn de viţă. Pe ascuns îl batjocoreau, zicîndu-i crăişor valah. După moartea lui, poporul zicea: „A murit Matei, a pierit şi dreptatea! “ 
   PAVEL CHINEZU 
   Pe timpul cînd romînii din Transilvania, Banat şi Crişana îşi aveau voievozii lor, în fruntea satelor şi a ţinuturilor mai mici stăteau judecii sau cnejii romîni. În timp de pace, aceştia erau judecători, iar în timp de război, căpitani. Ei erau boieri romîni, dar nu de cei care asupreau pe ţărani. 
   Cu timpul, regii Ungariei au început să-i asuprească pe cnejii romîni, silindu-i să-şi părăsească legea strămoşească, iar cei care nu se supuneau îşi pierdeau drepturile de cneji şi ajungeau ţărani simpli. Mulţi se ridicau, prin vitejie, în războaie, iară la rangul de mai înainte. Unul dintre aceştia a fost şi Pavel Chinezu*. 
   Pavel Chinezu a trăit pe timpul lui Matei Corvinul. Era din neam de cneaz romîn. Familia lui Pavel îşi pierduse drepturile de cneaz, aşa că el ajunsese fecior de morar la moara din Ciucea, lîngă Criş. 
   Pavel era atît de tare, încît ridica butoiul cu apă şi bea din el ca dintr-un pahar. Piatra de moară o ţinea în mîini ca şi cum ar fi nu-mai un cîrpător de lemn. 
   Odată au trecut pe lîngă moara din Ciucea nişte boieri mari. Fiindu-le sete, au cerut apă. Pavel a umplut o ulcică cu apă şi, punînd-o pe o piatră de moară, le-a dus-o boierilor. Aceştia s-au mirat mult de tăria lui şi unul din ei i-a zis: 
   — Pagubă, să stea un voinic ca tine la moară! Intră în armată şi luptă contra turcilor! 
   Pavel a pornit bucuros şi a intrat în armată. În luptele cu turcii s-a dovedit atît de viteaz, încît în curînd a ajuns căpetenie de oaste şi mai tîrziu chiar ban de Timişoara, adică voievod al Banatului. 
  * * * 
   Odată a fost o luptă mare între turci şi creştini pe Cîmpul Pîinii, în judeţul Hunedoara. Armata transilvăneană era p-aci să fie bătută, cînd sosi Pavel Chinezu în ajutor, cu armata lui de romîni bănăţeni. În amîndouă mîinile cu cîte o sabie, el secera pe turci cum se seceră grîul. 
   Îngroziţi, turcii rămaşi în viaţă fugiră în munţi, unde partea cea mai mare din ei fură omorîţi de romîni. 
   Iar după luptă, s-a încins între soldaţii creştini un ospăţ mare, la care Pavel a jucat bătuta, ţinînd cîte un turc în dinţi, subsuoară şi într-o mînă. 
   * Pavel Chinezu este, de fapt, Pavel Cneazul, cunoscut luptător antiotoman, romîn transilvănean de la jumătatea veacului al XV-lea. 
   UN OSTAŞ DE-AL LUI ŢEPEŞ 
   În timpul luptelor de hărţuială pe care le purta Ţepeş cu turcii, conduşi de însuşi sultanul Mahomed, un soldat romîn căzu prizonier. Sultanul, poruncind să-l aducă înaintea sa, îl întrebă răstit: 
   — Spune, ghiaure, pe unde se ascunde domnul vostru? 
   — Pretutindeni şi nicăieri, iar dacă vrei să-l găseşti, du-te de-l
   
   caută! Uimit de răspunsul şi îndrăzneala soldatului, îl întrebă iarăşi: 
   — Cîţi soldaţi are el, de toţi? 
  — Mai puţin cu unul. . . Şi dacă vrei să ştii cîţi i-au mai rămas, dute de-i numără! Tulburat de mînie, sultanul strigă bătînd din picior: 
   — Dacă nu vrei să spui, ghiaure, voi porunci să te spînzure. 
   — Aceasta e pedeapsa care o merită orice soldat care se lasă a fi prins. 
   Văzînd că n-o scoate la cale cu asprime, sultanul zise cu glas dulce: 
   — Ascultă, ghiaure, îţi dăruiesc viaţa, îţi dau avere şi te fac paşă în ţările mele, numai spune-mi ce te-am întrebat! 
   — Nici spînzurătoarea, nici comorile şi nici însuşi tronul tău nu mă vor face să-mi vînd ţara şi pe domnul meu. 
   — Toţi soldaţii lui Ţepeş sunt isteţi ca tine? 
   — Din toţi, eu sunt cel mai prost, căci altfel eram şi eu ca ceilalţi: mort ori liber. 
   Văzînd Mohamed atîta curaj şi credinţă, rămase gînditor; întorcîndu-se către paşalele din jurul său, zise cu întristare: 
   — Dacă Ţepeş ar avea o sută de mii de soldaţi ca acesta, de mult ne-ar fi gonit din Europa! Mohamed porunci apoi să scoată pe soldat din fiare, îi dărui o pungă cu bani de aur şi-l lăsă liber. 
   
   Soldatul trecu mîndru printre şirurile musulmanilor şi se duse la ai săi. 
  * * * 
   Hei, măre! Era rău din partea turcilor, pe vremea lui Vlad Ţepeş! Veneau turcii şi luau oamenii în zălogire, ori să-i facă soldaţi de-ai lor; ba luau şi vitişoare d-ale noastre: tot din zece oi, una. 
   Şi ce era mai bun şi mai din belşug, pe vremea aceea, decît oaia? Ea săraca: „Vine vara, te-ndulceşte; Vine iarna, te-ncălzeşte. . . “ 
   Era aşa de mult laptele, că pe atunci moşii noştri făceau mămăliga cu lapte, în loc de apă, că era mai ieftin laptele! 
   Şi d-aia avea Vlad-Vodă necaz pe turci. 
   Îi căuta, pe rudă, pe sămînţă, şi cum îi prindea, îi trăgea în ţeapă. 
   Vlad-Vodă pedepsea şi pe boierii care îşi dădeau de multe ori coatele cu turcii, ori nu se purtau cinstit cu oamenii d-alde noi. 
   Odată, ca să-i prindă mai lesne, a făcut un ospăţ mare şi a chemat la el pe boierii pe care avea pică. 
   Cum au venit ăia, el i-a tras în ţeapă! . . . 
   CÎND A FUGIT ŢEPEŞ PESTE MUNŢI 
   . . . Şi dacă s-a văzut copleşit de numărul cel mare al turcilor, în care zadarnic secerase o noapte întreagă, cu gînd că i-o răpune, a dat viteazul porunci să se ascundă în codri ce brumă de oaste îi mai rămăsese. Apoi, în fruntea ei şi pe poteci ascunse, a mers Măria sa în munţi la cetatea ce-şi clădise pentru vremuri grele şi care-i purta numele: Cetatea lui Ţepeş. Acolo s-a închis între ziduri şi, stînd zile întregi, se ruga întruna lui Dumnezeu să aducă vremuri mai bune pentru neamul nostru şi plîngea cu multă jale, gîndindu-se la vitejii căzuţi în luptă cu păgînii. 
   Turcii însă s-au luat după el şi, cercetînd, i-au aflat culcuşul sus în munţi, pe valea Argeşului. Şi atunci s-au pornit cu toţii, cîtă frunză şi iarbă; iar cînd s-au apropiat de culcuşul lui vodă, au tăbărît mai în vale. Apoi căpetenia lor şi-a ales cîţiva turci pe sprînceană şi i-a pornit pe dealuri, mai în apropierea stîncii pe care era aşezată cetatea, să cerceteze cam cîţi voinici ar avea vodă şi în care loc anume ar putea aşeza tunurile, ca de acolo să poată bate păgînii cetatea mai cu fo-los. Căutau, vedeţi dumneavoastră, locul cu norocul, de unde să silească pe Ţepeş a ieşi din ascunzătoare, ca să poată fi răpus. 
   Dar nu le-a ajutat Cel-de-Sus. 
   Că s-au dus ei, turcii, nu-i vorbă, şi, cercetînd, au găsit tare bun dealul Pietrăria, mai în partea cealaltă de unde e stînca pe care se vede cetatea; bun pentru tunuri, fiind mai înalt decît stînca de care ne fu vorba, şi bun pentru că dealul Pietrăria putea folosi şi ca drum de căruţe. 
   Dar între turcii trimişi ca iscoade era şi un nepot al celui urmărit, nepot pe care Vlad-Vodă îl ştia de mic între turci. 
   Şi „sîngele apă nu se face“, dar iubirea de neamul şi de ţara lui era mai tare decît iubirea ce-o fi avut-o de păgînii care-l crescuseră. Deci, ştiind că peste două zile turcii au să bată cu puteri mari cetatea în care erau nădejdile neamului său, ce şi-a zis nepotul? 
   — O, Doamne! Cum să-l scap de urgia turcească? Oare n-ar fi bine să-i dau de veste chiar de-aici, de pe Pietrărie? 
   Şi tot socotindu-se el, a luat o săgeată şi a scris pe ea, cu ce s-o fi priceput, numai cîteva vorbe: „Află, unchiule, că turcii sunt pe aproape. Peste două zile or să bată cetatea cu tunurile şi or pune în primejdie şi viaţa Măriei tale. Fugi! “ 
   A pus apoi săgeata în arc şi, furişîndu-se de tovarăşi, colea pe înserate, a azvîrlit-o cu putere în cetate. A avut grijă însă să pîndească vremea cînd vodă şedea la masă şi se vedea faţa la lumina unui sfeşnic şi a mai avut grijă ca, ochind în lumina sfeşnicului, să îndrepte săgeata chiar prin fereastră, înăuntru. 
   Şi n-a greşit ţinta, căci săgeata a căzut chiar lîngă picioarele lui Ţepeş. Cînd a intrat pe fereastră, s-a stins lumînarea şi s-a speriat Măria sa. 
   — Doamne, ce să mai fie şi asta? 
   Dar dezmeticindu-se, a aprins iar lumina, a dibuit pe jos unde auzise zgomotul şi, găsind săgeata, a citit răvaşul nepotului. 
   — Trebuie să plecăm, băieţi! a grăit vodă, sărind în sus ca ars. Şi fiindcă nu cunoşteau bine cărările şi împrejurimile, mult s-a bucurat Măria sa cînd a văzut că se găsesc în cetate şi cîţiva romîni din satul vecin, astăzi satul Aref. Cu ei s-a sfătuit Ţepeş: cum să plece, pe unde să plece şi cum să facă să nu-i afle turcii urma. 
   — Eu, zice un romîn mai tînăr şi mai îndrăzneţ, după ce se înţeleseră pe unde să apuce, te sfătuiesc, Măria ta, să potcoveşti toţi caii cu potcoavele întoarse şi apoi să fugiţi, că numai aşa ţi-or pierde păgînii urma! 
   — Bine ai grăit, voinice! Aşa o să fac, a glăsuit vodă şi, după ce au făcut cum au fost povăţuiţi, au dat pinteni cailor şi au plecat pe muscele în sus, peste munţi, în Ardeal, cu gîndul că doar-doar, acolo fiind tot creştini, or găsi oaste şi mai multă ca să izgonească pe turci de aici. 
   
   Drept mulţumire către romînii cu care s-a sfătuit în acele zile grele, a avut vodă grijă ca, înainte de a pleca, să lase o carte de danie, carte scrisă pe piele de iepure. Prin ea dăruia acelor viteji toţi munţii din împrejurimi. 
   Mare parte din aceşti munţi sunt stăpîniţi şi azi de locuitorii Arefului. * * * 
   Acu, să nu uităm vorba. După două zile de la trimiterea săgeţii scrise, au venit turcii de au aşezat la Pietrărie tunurile şi au început să bată cu putere în cetate. Dar abia după multă vreme şi după multă caznă au dărîmat-o, lăsînd-o cum e azi. Şi mare le era bucuria că or pune mîna pe vodă şi pe oastea lui. 
   Cînd caută însă, ce să prindă? Înăuntru nici pui de domn, nici picior de om! 
   — Căutaţi, mă, prin apropiere, că trebuie să fi fugit! 
   Scotocesc în toate părţile, cu de-amănuntul, că i-ar fi găsit şi în gaura de şarpe să se fi ascuns. Care nu le fu însă mirarea cînd, cercetînd urmele cailor, le-au văzut că merg toate în cetate, nu afară? Potcoavele întoarse fuseseră ele bune la ceva! 
   — Mare minune! Strigară turcii şi spuseră mai-marelui tărăşenia. 
   — Căutaţi, băieţi, tot prin cetate, că. . . cine ştie unde-or fi ascunşi ghiaurii? ! 
   Şi atunci iar răscolesc ăia tot, tot, prin pietre şi pe sub pietre; socotesc în sus şi în jos, răcnesc şi strigă numele aceluia de care tresăreau şi în somn. Dar zadarnic: „Vodă nu răspunde, că n-are de unde. “ 
   Dacă nu-l găsesc, vin de spun căpeteniei. 
   — Bre, bre, bre! zice acela. Hai, bre, să ne cărăbănim de pe aici, că, după cîte-mi dau cu părerea, ghiaurii ăştia trebuie să fi intrat în pămînt! 
   VLAD ŢEPEŞ ŞI SOLII TURCEŞTI 
   Se spune că pe timpul domniei în Ţara Romînească a lui Vlad-Vodă Ţepeş, sultanul Mahomed al II-lea a trimis nişte soli. 
   Aceştia, după ce au intrat în sala de primire a domnului romîn şi se închinară după obiceiul lor, nu-şi scoase fesurile din cap. Atunci Ţepeş îi întrebă: 
   — De ce vă purtaţi voi aşa? Aţi venit înaintea mea să-mi faceţi
   mare necinste. Iară solii turceşti răspunseră într-un glas: 
   — Aşa este obiceiul la stăpînitorii ţării noastre. Ţepeş-Vodă le spuse atunci: 
   
   — Vreau şi eu să întăresc obiceiul vostru, ca să-l ţineţi şi mai tare. Porunci atunci la slujitorii săi să-i aducă cuie îndată, ca să întărească 
   
   cu ele fesurile solilor în cap. După ce făcu lucrul acesta, dete drumul solilor zicîndu-le: 
   — Mergeţi şi spuneţi stăpînului vostru că el este obişnuit să sufere asemenea necinste din partea voastră, noi însă nu suntem învăţaţi. Altă dată să nu mai trimită la noi, ori în alte ţări şi la alţi stăpînitori, soli cu obiceiurile sale, că noi nu vroim să i le primim. 
   DREPTATEA LUI VLAD ŢEPEŞ 
   Pe timpul domniei lui Vlad Ţepeş, un neguţător care se afla în călătorie pe la noi spuse să se strige pe la răspîntii că a pierdut o pungă cu o mie de lei. El făgădui o sută de lei aceluia care o va găsi şi i-o va da. Nu trecu mult şi un creştin, om cu frica lui Dumnezeu, cum se aflau mulţi romîni pe vremea lui Ţepeş, se arătă păgubaşului şi-i zise: 
   — Jupîne neguţător, mergînd pe cale, la cotitura drumului de la răscrucile din dosul pescăriilor, am găsit punga aceasta. Eu socotesc că e a dumitale, deoarece am auzit strigînd că ai pierdut o pungă cu bani. 
   — Într-adevăr, a mea este, şi-ţi foarte mulţumesc că mi-ai adus-o. Neguţătorul, începînd să numere banii, se frămînta cu mintea cum ar face să nu dea suta cea de lei făgăduită. 
   După ce numără toţi banii, îi puse la loc în pungă, apoi zise celui ce i-o adusese: 
   — Am numărat, dragul meu, şi am văzut că dumneata ţi-ai oprit făgăduiala. În loc de o mie de lei, am găsit nouă sute. Şi bine ai făcut, căci era dreptul dumitale. 
   — Jupîne neguţător, a răspuns creştinul. Rău şi fără cale zici dumneata că-ţi lipseşte din pungă o sută de lei. Eu nici n-am dezlegat-o, să mă uit cîţi bani sunt într-însa. Cum am găsit-o, aşa ţi-am adus-o! 
   — Îţi spusei, zise neguţătorul, că am pierdut punga cu o mie de lei şi mi-ai adus-o cu nouă sute. Asta e! 
   Omul nu mai zise nimic, ci ieşi şi se duse drept la vodă, spre a se tîngui. 
   — Măria ta, zise el, nu mi-a dat suta de lei cea făgăduită şi nu mi-e ciudă atît pentru suta de lei, cît mi-e ciudă că mă bănuieşte a nu fi fost om de omenie. Eu am fost curat ca argintul şi nici prin gînd nu mi-a trecut să mă ating de lucrul altuia. 
   
   Vodă pricepu tertipurile neguţătorului şi porunci să i-l aducă. Ascultînd şi pe unul, şi pe altul şi punînd vorbele ambilor în cumpăna dreptăţii, văzu în care parte bate. Apoi, uitîndu-se ţintă în ochii neguţătorului, zise: 
   — Dacă tu, jupîne neguţător, ai pierdut o pungă cu o mie de lei, iar acesta a găsit una cu nouă sute, este dovedit că această pungă nu este a ta. Tu, creştine, ia punga cu banii ce i-ai găsit şi s-o dai aceluia care se va arăta că a pierdut o pungă cu nouă sute de lei; iar tu, jupîne neguţător, aşteaptă pînă se va găsi punga cu cei o mie de lei, ce zici că ai pierdut-o! 
   Aşa se şi făcu, căci nu era chip să se facă într-altfel. Vlad-Vodă Ţepeş judecase. Neguţătorul o păţi cît de bună şi se căi în toată viaţa de fapta neomenească ce săvîrşise. 
   PETRU RAREŞ 
   Pe malul Brateşului, într-o colibă mică, acoperită cu frunzari, creştea tînărul Petru Rareş, umbrit şi încălzit de dragostea maică-si şi, întocmai ca o mlădiţă de stejar răsărită în pămînt prielnic, se făcea, văzînd cu ochii, tot mai frumos şi mai voinic. Era acum de douăzeci de ani. Flăcăii de primprejurimi îl puneau întotdeauna în fruntea lor şi la joc, şi la treabă, căci, dintre toţi, el era cel mai vînjos la trup şi mai dibaci la minte. 
   Pletele lui negre cădeau pe umăr întocmai ca o coamă de leu şi în ochii lui focoşi ar fi putut citi cineva dragostea primejdiilor şi dorul de a le învinge. 
   Maică-sa, Domnina, îl învăţase carte, căci ea, deşi se îndeletnicea acum cu pescuitul, în tinereţea ei fusese avută şi trăise cu lumea cea de soi. 
   Cerinat, un om cărunt la cap şi înăsprit de muncă, argăţea de ani îndelungaţi la Domnina şi de mult ce se deprinsese cu Petru, crescîndu-l de mic pe braţe, îl iubea ca pe ochii din cap. 
   De cîte ori Petru se ducea la vînat sau la pescuit, Cerinat trebuia să-l însoţească. El îl priveghea, îl ajuta, îl apăra de toate primejdiile în care furtunaticele lui tinereţi îl aruncau cu nesocotinţă, şi nu o dată l-a scos din fundul Brateşului, cu sufletul la gură; nu o dată l-a scăpat, abia nesfîşiat, din gura fiarelor sălbatice, ba chiar într-o zi îndrăzneţul copilandru pierdu un deget de la mîna dreaptă, rupt de colţul unui lup. 
   În zadar căuta maică-sa să astîmpere pornirile lui învăpăiate. El nu trăia cu plăcere decît în primejdie şi nu visa decît lupte şi biruinţe. 
   — Mamă, zise el într-una din zile, spune-mi de ce mi se bate inima aşa de tare în piept? . . . De ce ochii mei nu găsesc destul loc de privit împrejur? . . . Vezi tu vulturul acela de sus, care zboară printre nori? În locul lui, mamă, aş vrea să fiu, să zbor şi eu după placul meu. El stăpîneşte lumea cu aripile, iar eu ce sunt aici? Numai dor, fără putere. 
   — O, drag de copilaş, răspunse Domnina, cruţă-ţi tinereţile. Tu nu ştii ce-i scris în cartea vieţii. Poate că Dumnezeu a pus degetul pe fruntea ta şi dacă sînge de viteaz va fi să curgă prin vinele tale, nu-l cheltui de pe acum. A veni vremea, cînd îţi vei da zbor inimii şi vei fi vultur între oameni. . . 
   
   VISUL LUI PETRU RAREŞ 
   După moartea lui Ştefan cel Mare, a urmat pe tronul Moldovei fiul său, Bogdan, apoi fiul acestuia, Ştefăniţă-Vodă şi în urmă, Petru Rareş — frate cu Bogdan. 
   Despre Petru Rareş se povestesc următoarele: 
   Fiind frate vitreg cu Bogdan-vodă, Petru Rareş nu a putut trăi la curtea domnească, ci a trebuit să plece în lume. Fiind om harnic, el s-a ocupat cu comerţul, cumpărînd peşte la Galaţi şi aducîndu-l spre vînzare, cu carele, în nordul Moldovei. 
   Într-o seară, poposind cu carele de peşte lîngă rîul Bîrladului, s-a culcat obosit de drum. A visat că dealul aflat de cealaltă parte a Bîrladului şi cel de dincoace erau de aur, cu dumbrăvi cu tot, şi amîndouă se închinau lui. Dimineaţa, deşteptîndu-se din somn, a povestit visul argaţilor săi de la care. Aceştia au zis: 
   — Bun vis ai visat, jupîne! Cum vom sosi la Iaşi şi la Suceava, vom vinde tot peştele. 
   Au înjugat apoi boii şi au dat să pornească; dar ce să vezi! Înspre Rareş venea o ceată mare de boieri şi oameni din popor, care strigau cu toţii: 
   — Trăiască domnul nostru, Petru-Vodă! 
   Murise Ştefăniţă-Vodă şi poporul alesese ca domn pe Petru. 
   Acesta a dăruit carele, cu peşte cu tot, argaţilor, şi a plecat la
   
   Suceava, unde era scaunul domniei. 
   Petru Rareş a fost un domn viteaz, care a avut multe lupte cu leşii şi cu ungurii. A fost cel dintîi domn care a vrut să unească Ardealul cu Moldova. Dar nu a putut, pentru că turcii l-au ameninţat cu război, de va încerca aceasta. 
   PETRU RAREŞ ŞI ARCAŞUL 
   Odată, Petru Rareş se îmbrăcase în haine scumpe, ostăşeşti, şi ieşi singur într-o butcă, spre a se plimba pe aci, pe colea, prin împrejurimile Sucevei. Pe cînd se înapoia în oraş, începu o ploaie mare. 
   Un arcaş care venea spre Suceava îi făcu semn să stea. Vodă opri numaidecît caii, iar arcaşul, fără să-l cunoască, îi zise: 
   — Te rog, prietene, ia-mă şi pe mine în butcă, fiindcă ploaia îmi prăpădeşte hainele pe care azi le-am îmbrăcat pentru prima oară. 
   — Bucuros, răspunse Rareş, făcîndu-i loc. Dar de unde vii? 
   — De la conacul domnesc, din Munţii Dornei, unde am fost de pază. — Şi cum ai petrecut acolo, în timpul cît ai stat? 
   — Nici nu se poate mai bine. Chiar azi, înainte de plecare, am
   
   pescuit din iazul conacului cîţiva peşti al căror gust nu-l mai uit. — Şi ce neam de peşte? 
   — Ghici! zise arcaşul. 
   — Poate că somn? 
   — A! ceva mai bun. 
   — Atunci lin? 
   — Ceva mai bun. — Şalăi, mrene. . . ? 
   
   
   — Ceva cu mult mai bun. 
   — Ei, dacă este aşa, să mă crezi că nu pot ghici. 
   — Atunci să-ţi spun eu; erau păstrăvi. 
   — Păstrăvi din iazul Măriei sale! 
   — Da, răspunse arcaşul. 
   
   Altcineva să fi fost în locul lui Rareş ar fi pedepsit poate pe arcaş, el însă nu numai că nu-l pedepsi, dar intrînd în Suceava şi văzînd că ploaia nu încetase, zise arcaşului: 
   — Ia spune, prietene, unde stai, căci voi să te duc pînă acasă. 
   — A! Îţi mulţumesc, prietene, dar eu şed prea departe şi. . . 
   — Nu, nu, îl întrerupse Rareş, lasă vorba şi arată-mi uliţa şi casa. Arcaşul nu se mai împotrivi şi merseră înainte. 
   Pe drum începură iarăşi vorba. 
   
   
   — Fiindcă te văd om atît de bun, zise arcaşul, aş dori să te cunosc. Spune-mi, cine eşti? 
   — Acum, zise vodă, ghiceşte şi tu cine sunt eu. 
   — Eşti ostaş, nu-i aşa? 
   — Ba da, tocmai. 
   — Eşti sutaş? 
   — Ceva mai mult. — Şetrar? 
   
   — Mai mult decît atît. 
   — Armaş poate? 
   — Nu, ceva şi mai mult. . . 
   — De fel, zise arcaşul sfiindu-se, nu cumva eşti hatman? 
   — Ba nu, şi mai mult. 
   — Doar n-ăi fi vodă? 
   — Da, chiar el însuşi, răspunse Rareş rîzînd. 
   — Vai de mine! Zise arcaşul înspăimîntat şi dete să sară jos. 
   — Stai! Acum, după ce mi-ai mîncat păstrăvii şi te-am adus în butcă, cred şi eu că ai vrea să scapi de mine, dar nu se poate, trebuie să mergem împreună pînă la tine acasă! 
   
   Şi astfel arcaşul fu silit să stea în butcă pînă la locuinţa sa. Cînd se dete jos, nu ştia cum să îngenuncheze şi să ceară iertare. 
   MIHAI VITEAZUL 
   Mihai Viteazul era fiu de domn dar, murindu-i părinţii, a rămas al nimănui, că neamurile lui vroiau să i se piardă de urmă, pentru că aveau presimţire că din Mihai avea să iasă un om mare. A rămas bietul băiat pe la casele oamenilor, ca orişicare băiat orfan. Umbla toată ziua cu alţi băieţi, prin munţi, cu oile şi caprele, fluierînd şi fîşcîind. 
   Într-o primăvară, pe la un Ispas, suia c-o turmă de oi pe un deal şi numai ce vede într-un mijloc de poieniţă o mulţime de şerpi şezînd toţi cu capurile laolaltă, făcînd un bîzîit fioros, într-un muşunoi de spume. Acolo se strînsese douăzeci şi patru de şerpi, să facă mărgea. Mihai Viteazul auzise de la moşnegii satelor că şerpii se strîng în fiecare an şi fac mărgea, şi dacă se întîmplă om pe-ndemînă şi ia mărgeaua din coada şarpelui celui mai mare, pe ce gîndeşte, pe aceea are noroc. 
   Mihai auzise de pe la oamenii de prin sate că el n-ar fi de neam prost, că din ura ce purtau cu părinţii lui celelalte neamuri l-au dezmoştenit pe el, ca să le rămînă averea lor şi să n-aibă teamă ca, făcîndu-se el mare, să le fie lor primejdios. 
   Cînd a văzut Mihai şerpii făcînd mărgea, toate acestea i se oglindeau înaintea ochilor; sta ca înlemnit în marginea poieniţei şi se gîndea cum să pună mîna pe mărgea şi să-şi îndeplinească dorinţa de a se răzbuna pe toţi făcătorii de rele şi de-a curăţi ţara de păgîni, că pe-atunci ţara era stăpînită de turci. 
   Cum şedea băietul aşa gînditor, numai ce vine un corb şi se pune pe umărul lui şi, nimic mai mult, se repede în mijlocul şerpilor, ia mărgeaua în cioc şi zboară în sus. Atunci Mihai, în buimăceala ceea, uită de şerpi şi se ia la fugă încotro zbura corbul. 
   Mihai fugea necontenit, ca să nu piardă corbul din ochi, şi nu simţea că pe unde mergea, trecea prin „Păduri întunecoase Şi văi prăpăstioase, Prin tîrguri şi sate, 
   Rămînînd la spate 
   Ţara Muntenească, 
   Cu viţă domnească“. 
   Şi corbul nu s-a oprit pînă în oraş la Ţarigrad. Şi, cînd a ajuns în marginea oraşului, corbul a lăsat mărgeaua jos, dinaintea lui Mihai. 
   În momentul acela tocmai trecea pe acolo împăratul turcesc, în butcă cu şase cai, şi cunoscînd pe Mihai că e copil de romîn, l-a luat la el ca să-l crească şi să-l treacă la legea turcească. Şi aşa a şi fost. Mihai, deşi trecuse la legea turcească, că n-avusese încotro cîrni, dar el credinţa creştinească o păstra în inimă şi cu ea în inimă a şi murit. 
   Mihai slujea la curtea împăratului turcesc, creştea şi se întărea pe fiecare zi, aşa că şi împăratul se mira de frumuseţea şi înţelepciunea lui Mihai. 
   Cînd a ajuns la vîrsta de douăzeci de ani, era de trei palme între ochi, căciula pe cap din trei piei de urs şi cojoc din treizeci de piei de berbec; paloşul şi cămaşa de za cîntăreau trei măji. 
   După ce a trecut de vîrsta de douăzeci de ani, pe Mihai l-a pălit dorul de ţară şi de răzbunare şi ştia că în grajdurile împăratului turcesc era un cal năzdrăvan. A mers, l-a luat şi, încălecînd pe el, a venit în Ţara Muntenească, a curăţit-o de păgîni şi de făcători de rele, de cei ce îl dezmoştenise şi de toţi cei ce trăiau din munca altuia, iar în urmă a ajuns domn peste Ţara Romînească şi a domnit şapte ani. Şi, într-acei şapte ani, s-a luptat şi a biruit şapte crai şi împăraţi, a zidit şapte biserici şi mănăstiri, ca să fie numele lui neuitat şi pomenit în veci. 
   MIHAI VITEAZUL ŞI TĂTARII 
   Cu oastea lui venise odată Mihai Viteazul pînă-n părţile noastre şi se înşirase oastea pe coastă. Iar Mihai întinsese o masă mîndră cu mai-marii oştirii şi acolo grăiau căpitanii lui, tot ridicînd şi ciocnind paharele. 
   — Să trăieşti, Măria ta, şi să stăpîneşti de-acu’ ţara numa-n pace şi noroc! Ca iată, pe turci i-am bătut şi pe tătari aşijderea, iar aici, la munte, chiar duşmanii să vie, iute-iute le luăm piuitul. 
   Mihai le mulţumi, îi lăudă pentru isprăvile lor şi le spuse să aibă totdeauna nădejde-n Dumnezeu, că el e mare şi puternic, apoi îi rugă frumos să puie oastea-n rînduială, de pază, că el vrea să 
   aţipească puţin. 
   Zis şi făcut. 
   N-apucă însă să adoarmă domnul, ca de cînd m-apucai să vă spun, şi iată din vale venea în goana mare o oaste de tătari. Erau mulţi ca frunza şi veneau în grabă, chiar spre muntele Pleaşă. 
   Apoi, cum zăriră oastea lui Mihai, tătarii sloboziră un tun. Căpetenia tătarilor însă, ca mai-marele lor, se afla mult mai devale, în Priboiu, şi d-aia Mihai, cînd pricepu ce şi cum şi văzu atîta liotă de lifte păgîne, ce se gîndi: „Mare eşti, Doamne. Da eu, numai cu mîna asta de oameni ai mei, n-o să pot răzbi repede. Să văz. Oare n-oi găsi vreun mijloc? “ 
   Şi tot socotindu-se Mihai, odată chemă pe un ostaş d-ai lui şi-i porunceşte: 
   — Du-te repede acolo devale, în lagărul tătăresc, la Priboiu. Acolo să dai hîrtia asta în mîna căpeteniei tătarilor. Ai înţeles? 
   — Înţeles, Măria ta, zice ostaşul şi se duce ca vîntul, iar vodă se
   întoarce către boieri şi le spune: — Ştiţi ce-am scris în hîrtie? 
   — Ce? 
   — Le-am scris să nu vie la luptă acum, ci mîine, să ne încercăm puterile. 
   — Păi o să fie aşa de proşti? 
   — Să-i vedeţi. 
   
   Aşa. Ostaşul s-a dus în tabăra tătărească şi a dat hîrtia cu pricina. Iar tătarii, cînd au văzut, nu-şi găseau locul de bucurie. „O să ne mai odihnim o noapte şi o să aibă vreme şi ajutoarele să vină! “ 
   În vremea asta, Mihai punea de închidea muntele şi oprea Dîmboviţa, punînd şi stăvilar. Aşa, apa venea în susul Dîmboviţei, din-colo de stăvilar, mare, mare, să poată umbla o mie de mori. 
   Cînd văzu asta, Mihai, care era cu toţi ai lui pe munte, se odihni în pace şi dormi fără grijă. Aşa. Cum se ivi ziua următoare, tătarii, care se înmulţiseră şi erau 
   cîtă frunză şi iarbă, plecară pe Dîmboviţa în sus, să se bată cu oastea lui Mihai, cum le fusese vorba. 
   Dar au cercetat ei încoa, încolo, în sus şi-n jos, fără să-i dea de urmă, că oastea romînească era sus pe munte şi nimeni nu le putea arăta cărarea pe unde să urce acolo. 
   Şi au tot cercetat. Acu, aproape de Cetăţenii-din-Vale era un cîrciumar care se chema Baciu. Au început tătarii să-l strîngă-n chingi şi să-l cerceteze. 
   — Unde este, măi, Mihai? Că hîrtia i-am primit-o, dar oastea nui-am văzut-o. 
   — Este, zise Baciu, cînd văzu că nu mai scapă, este sus pe Piatră, cu toată oastea, strînsă buluc, ca o ceată. Dacă vă luaţi acum la luptă, măi tătarilor, n-aţi cîştiga nimic. Dar ascultaţi-mă pe mine. 
   — Cum? 
   — Opriţi oştirea la noapte, că le cîştigaţi pe toate. 
   
   Tătarii, şi acu proşti de dau în gropi, ascultară de povaţa lui Baciu şi se opriră la Cetăţenii-din-Vale, fără să-şi dea cu socoteala de planul lui Baciu. 
   Le spusese aşa, ca să fie timp şi mai îndelungat, să se strîngă şi mai multă apă în susul stăvilarului. Aşa. Iar Baciu se urcă sus pe Pleaşă la Mihai, care îşi făcuse divan chiar pe valea lui Coman. 
   — Doamne, Măria ta! Fii pe pace de-acu; pe tătari i-am mai oprit
   o toană. Şi atunci cînd Mihai socotea că tătarii toţi sunt tăbărîţi, odată a 
   ridicat stăvilarul şi a dat drumul apelor. 
   Pe urmă! 
   Ca pe multe mi-i ducea la vale Dîmboviţa pe toţi tătarii. Îi luase tocmai pe cînd ei dormeau fără grijă. Pînă la ziuă nu s-a mai aflat nici un picior de tătar prin împrejurimi. Ba să nu mint; ieşea cîte unu, la mal, umflat şi înţepenit pentru totdeauna. 
   Şi iacă. . . aşa s-a descotorosit Mihai Viteazul şi de tătari. 
   RĂSPLATA DOMNEASCĂ 
   Matei-Vodă Basarab avea obiceiul de a se plimba adesea prin mahalalele Bucureştilor, schimbat în haine, pentru a nu-l cunoaşte nimeni. 
   Într-o zi întîlni o fetiţă palidă la faţă, cu ochii înecaţi în lacrimi. Oprind-o în cale, o întrebă: 
   — Unde te duci, dragă copilă? 
   — În tîrg, boierule, să vînz hainele ce mai avem, iar cu banii ce voi prinde pe ele, să cumpărăm pîine. 
   — Dar tatăl tău nu lucrează, ca să nu mai fiţi nevoite a vinde lucrurile din casă? 
   
   — Eu n-am tată, căci a murit în războiul de la Finta. Dacă trăia el, 
   noi nu ajungeam astăzi în aşa lipsă. Matei Basarab, pătruns de milă, adaose: 
   — Cred că vodă nu v-ar fi lăsat fără ajutor, dacă ar fi aflat despre nenorocirea voastră; ba, chiar acum dacă ar afla, el n-ar putea suferi ca soţia unui vrednic ostaş al său, care şi-a dat viaţa pentru ţară, să îndure sărăcia şi o copilă orfană să plîngă pe drumuri. Nu, vodă e om bun, iubeşte dreptatea şi răsplăteşte întotdeauna vitejia ostaşilor. 
   Matei întrebă apoi pe fetiţă cum l-a chemat pe tatăl său şi unde şade. După aceea îi zise: 
   — Să faceţi în grabă o jalbă în care să arătaţi împrejurarea voastră şi s-o daţi lui vodă, prin vreunul din boierii săi. 
   — Ah, boierule! Nu mai ţin minte cîte jălbi a făcut biata mamă şipe cîţi de-ai curţii domneşti i-a rugat ca să le dea lui vodă. La început toţi îi făgăduiau, dar mai tîrziu, unul spunea că nu a găsit timp potrivit spre a vorbi cu vodă, altul că i-a vorbit, dar Măria sa n-a hotărît nimic. . . 
   — V-au minţit aceşti ticăloşi, zise cu mînie Basarab. Sunt sigur că nici una din jălbi nu i-au dat şi nici măcar o vorbă n-au pus pentru voi. Să mai faceţi încă o jalbă şi mîine, înainte de amiază, s-o aduci la palat, unde te voi aştepta negreşit! Deocamdată să nu vinzi aceste 
   
   haine. Du-te acasă şi fii încredinţată că vei căpăta ajutor din partea Măriei sale, dacă va fi adevărat tot ce mi-ai spus. 
   — Prea bine, zise fetiţa, dar pentru deseară n-avem nici o fărîmitură de pîine. —Iată, vă împrumut eu cu această sumă, şi vodă îi dete doi galbeni. Apoi se făcu nevăzut. 
   Copila, plină de bucurie, puse banii în mîna mamei sale şi, spunîndu-i întîmplarea, amîndouă se mirau şi se întrebau cine să fie binefăcătorul lor. 
   Un vecin însă le spuse că acela trebuie să fie însuşi vodă, căci el a mai făcut asemenea fapte. 
   Biata copilă, auzind cuvintele vecinului, începu să se îngrijoreze, fiindcă îndrăznise să vorbească cu vodă fără nici o sfială. A doua zi, cu multă greutate, mama sa o hotărî a merge la palat. 
   Matei Basarab cercetase de cu seară şi aflase despre tatăl fetei, despre faptele lui vitejeşti şi despre starea de sărăcie a celor două fiinţe nenorocite. 
   Îndată ce el zări pe fetiţă şi pe mama ei, porunci să le cheme în palat. Aci le dete în mînă un hrisov domnesc şi le zise: 
   — Ţineţi hrisovul acesta! El vă dă dreptul la o pensie din vistieria ţării şi să ştiţi că aşa răsplăteşte vodă pe toţi aceia ai căror părinţi sau soţi s-au jertfit pentru ţară. 
   MOARTEA LUI CONSTANTIN BRÎNCOVEANU 
   Era în august 1714. Brîncoveanu domnea de mult. Acum era în vîrstă de 60 de ani şi era domn înţelept şi iubit. Patru feciori mîndri îi împodobeau casa şi îi înveseleau bătrîneţile. 
   Pe vremurile acelea şi pînă în zilele noastre, domneau numai obiceiuri patriarhale. Nu numai domnul, ci fiecare boier avea curte în toată regula; avea zilnic o masă de cel puţin şaizeci şi adesea cîte o sută de persoane, la care mîncau toate rudele, pînă la cele mai scăpătate, şi avea şi o mulţime de robi, de care îngrijea părinteşte, şi grajduri cu cai frumoşi. 
   Feciorii, chiar dacă ar fi fost de mult însuraţi şi de ar fi avut copii, tot n-ar fi îndrăznit să şadă jos de faţă cu tatăl lor, sau să fumeze ori să spună vreun cuvînt, pînă ce nu-i întreba el. 
   Constantin Brîncoveanu, încă demult ajunsese neplăcut sultanului, pentru că adunase şi bogăţii. El pusese de bătuse şi monede mari, de aur, ceea ce era un act de neatîrnare. 
   Într-o dimineaţă, domnul se sculă, îşi spălă faţa şi îşi pieptănă barba cea albă ca zăpada. Pe cînd ţinea încă în mînă pieptenele de fildeş, văzu deodată că palatul îi e împrejurat, paznicii dezarmaţi ori înjunghiaţi, şi în grabă îşi chemă feciorii: 
   — Sculaţi, căci au sosit cei care ne vor moartea! El fu prins, împreună cu soţia, fiica lui, feciorii, nepotul şi cumnatul său, vistierul Văcărescu. Era înainte de Paşte. Fură tîrîţi toţi la Constantinopol, aruncaţi în închisoarea celor şapte turnuri şi ţinuţi acolo pînă la august. 
   Brîncoveanu şi Văcărescu erau supuşi în toate zilele la cele mai înfricoşate chinuri, că nu voiau să spună unde şi-au ascuns bogăţiile, căci turcii nu găsiră cît credeau că vor găsi, cu toate că răscoliseră şi jefuiseră tot. În sfîrşit, turcii înţeleseră că nu mai aveau ce dobîndi de la dînşii prin silă şi îi înştiinţară să se pregătească de moarte. 
   Brîncoveanu adună pe feciorii săi în juru-i şi le vorbi astfel: 
   — Şi bunurile, şi viaţa ne sunt pierdute. Acum trebuie să ne îngrijim să nu ne pierdem şi sufletele. Fiţi bărbaţi, iubiţii mei, şi nu vă fie teamă de moarte. Vedeţi ce a suferit Cristos pentru noi şi de ce moarte a murit! Rămîneţi tari în credinţă şi nu vă clătinaţi, nici pentru viaţa voastră, nici pentru lumea toată! 
   Atunci se auzi zgomot în odaia de alături şi intră un paşă, care le porunci să meargă cu dînsul la sultan. Sultanul şedea pe malul Bosforului, într-un chioşc minunat, ce strălucea de aur şi de pietre scumpe. 
   — Brîncovene, zise dînsul, adevărat este că ai vrut să te desfaci de împărăţia noastră şi să-ţi faci ţara neatîrnată? Spune! . . . Adevărat este că ai pus de ai bătut monedă din bogăţiile tale? Spune, cum ai putut lucra astfel fără de teamă, parcă n-ai fi avut stăpîn? . . . Dezvinovăţeşte-te! 
   — De am domnit bine ori rău, zice domnul, aceasta numai Dumnezeu o ştie; iar dacă am fost mare pe pămînt, uită-te acum ce sunt! 
   — Brîncovene, măsoară-ţi vorbele! Sunteţi toţi pedepsiţi la moarte; nici unul din neamul tău nu va scăpa cu viaţă. 
   
   — Cum o vrea Dumnezeu. Viaţa noastră e în mîna ta. . . 
   Un muezin (sau strigătorul din turla geamiii, care vesteşte mahomedanilor ora rugăciunii) înaintă, făcu trei plecăciuni şi zise: 
   — Stăpîne, noi avem un obicei, anume că osînditul poate fi iertat, dacă îşi schimbă legea şi se dă la sfînta noastră credinţă. 
   — Brîncovene, zise sultanul, leapădă-te de cîineasca ta credinţă creştinească şi îmbrăţişează credinţa noastră, împreună cu fiii tăi, ca să trăiţi şi să fiţi liberi! 
   — Mai bine să se stingă neamul meu, decît să mă lepăd de sfînta mea credinţă! 
   — Atunci, pregătiţi-vă de moarte! strigă sultanul încruntîndu-se. Şi porunci ca să pună mîna întîi pe Văcărescu. 
   — Fă-te turc şi leapădă-te de stăpînul tău, ca să fii şi bogat, şif ericit! 
   
   — Un Văcărescu nu îşi trădează domnul şi biserica! strigă acesta. Şi îşi plecă capul de i-l tăie. 
  După aceasta turcii puseră mîna pe al treilea fiu al lui Brîncoveanu, un băiet falnic cu ochii negri, plini de foc şi cu un păr negru ca pana corbului. Mustăţile abia îi mijeau. 
   — Leapădă-te de credinţa ta, zise sultanul, şi te cruţ! 
  — Nu-mi face ruşine vorbindu-mi astfel, zise el. Şi îngenunche, iar capul lui se rostogoli pînă dinaintea picioarelor tatălui său. Acesta oftă din adîncul inimii şi zise: 
   — Doamne, facă-se voia ta. Sultanul arătă pe al doilea fiu. Acesta căzu în genunchi în faţa tatălui
   
   său. Bătrînul îngălbeni de teamă, ca nu cumva fiul său să slăbească, dar el ridică spre dînsul ochii săi pătrunzători şi zise roşindu-se: 
   — Tată! Numai eu ţi-am adus necazuri şi ţi-am tulburat viaţa, din pricina inimii mele slabe şi sîngelui meu iute. Nu pot să mă duc să dorm somnul de veci, pînă ce nu-ţi voi cere iertare! 
   Faţa bătrînului se însenină iarăşi şi, binecuvîntîndu-l, îi zise: 
   — În ceasul acesta, orice greşeală e izbăvită, fătul meu! . . . Du-te la Dumnezeu! 
   Şi, tot îngenunchind, îşi întinse şi acesta capul spre gîde. Cel mai mare dintre cei patru fraţi, a cărui faţă voinicească era înconjurată de o barbă mare, se uită la cadavrul fratelui său şi îl podidiră lacrimile. Sultanul băgă de seamă. 
   — Leapădă-te, fiul meu, de legea ta; ţie ţi-e dragă viaţa; treci la legea noastră şi ai să fii fericit! 
   
   Fiul lui Brîncoveanu însă păru că nici n-ar fi auzit cuvintele lui, ci făcu el singur semn călăului să-i taie capul, care, cînd căzu, stropi cu sînge pe sultan. Brîncoveanu oftă adînc şi zise: 
   — Doamne, facă-se voia ta! 
   — Brîncovene, zise sultanul, un singur copil îţi mai rămîne. Gîndeşte-te bine! 
   Brîncoveanu se uită la copilul cel plăpînd, îşi văzu soţia leşinată, îşi văzu fetele plîngînd în hohot, dar răspunse fără şovăire: 
   — Facă-se voia Domnului! 
   — Copile, zise sultanul, dă-te la legea noastră şi vei trăi! 
   
   Ochii lui dulci cătară spre tatăl său, parcă ar fi vrut să dobîndească de la privirea lui curaj şi putere. 
   — Eu mor bucuros, tată, strigă dînsul cu vocea limpede. Sunt mic, 
   într-adevăr, dar sunt din neamul tău! 
   Şi se rostogoli şi capul lui. 
   Atunci i se duse şi puterea bărtînului. Căzu în genunchi, trase la 
   sînu-i pe fiii ucişi, îi mîngîie şi îi sărută, se jeli, îşi chemă copiii drăgălaşi pe nume, pe urmă se ridică şi zise cu glas puternic: 
   — Mi-aţi omorît, păgînilor, patru feciori. Dumnezeu să vă prăpădească iarăşi şi iarăşi! Să vă stingă de pe faţa pămîntului, cum se risipesc norii la bătaia vîntului. Loc să n-aveţi unde să fiţi îngropaţi, nici copiii să vi-i puteţi mîngîia. Fără odihnă şi fără pace să fiţi în veci! . . . Aşa să m-auză Domnul! 
   Atunci sultanul şi oamenii lui se mîniară. Rupseră în bucăţi veşmintele cele bogate de pe corpul bătrînului domn şi începură să-i jupoaie pielea de pe corp. Nici un ţipăt, nici un vaiet nu ieşi din gura lui, în timpul acestui chin îngrozitor. În sfîrşit, umplură pielea cu paie, 
   o puseră într-o suliţă şi o tăvăliră prin noroi strigînd: 
   — Ghiaur, cîine de creştin! Îţi cunoşti pielea? 
   Atunci Brîncoveanu mai ridică încă o dată vocea şi zise: 
   
   — Carnea puteţi s-o sfîşieţi în bucăţi, dar totuşi Constantin Brîncoveanu moare creştin credincios, părăsit de toţi, dar odihnindu-se întru Domnul. 
   Şi zicînd aceste cuvinte, eroul îşi dete sufletul. 
   Un copilaş, fiul fiului său, de spaimă îşi ascunsese căpşorul în cutele hainei unei femei. Călăul îl apucă de păr şi, ţinîndu-l spînzurat în aer, întrebă: 
   — Să rămînă în viaţă acesta, or să meargă şi el după ceilalţi? 
   Atunci o ţigancă îşi făcu loc prin mulţime şi întinse un băieţaş zicînd: 
   — Staţi, că ăsta e nepotul lui Brîncoveanu; copilul ăla e al meu! 
   Era doica, care îşi da propriul ei copil, ca să scape pe cel din urmă al stăpînilor ei. Şi se uită, fără să-i dea o lacrimă, cum i se jertfi copilul; apoi strînse la sînu-i pe cel scăpat şi, făcînd un jurămînt sfînt, fugi cu el. Nevestele nenorociţilor fură liberate din închisoare, de unde şi plecară la Veneţia. Tocmai tîrziu se întoarseră în ţara lor. Una din fiicele lui Brîncoveanu, Domniţa Bălaşa, fusese atît de îndurerată, încît se retrase de tot de lume şi nu vru să mai ştie de averea care fusese pentru dînsa pricina atîtor nenorociri. 
   Domniţa Bălaşa, din partea ei de moştenire, clădi în Bucureşti marele spital Brîncovenesc, lîngă care se află un azil şi o biserică foarte frumoasă, ce poartă numele ei, „Domniţa Bălaşa“. 
   HOREA 
   Horea a fost un mocan, ca şi cei care umblă cu cercuri, dar a avut minte mare; carte încă a ştiut el, dar puţină. 
   Pe acea vreme iobăgia era grea şi în munţi, şi bieţii mocani nu o puteau suferi. De aceea s-au adunat mai mulţi în jurul lui Horea, pe care l-au ales de căpitan, au jurat toţi, cum că pînă la o picătură de sînge se vor ţine laolaltă şi se vor scăpa de iobăgie prin puterea armelor. 
   Aşa au început ei a prăda curţile domneşti, începînd de la Deva pînă la Cluj. Pe domni îi prindeau şi îi omorau. Domnii, numai de numele lui Horea fugeau mîncînd pămîntul; de atunci a rămas cîntecul care zice: 
   „Horea bea la Făgădău, 
   Domnii fug fără hinteu, * 
   Horea şade pe butuci, 
   Domnii fug fără papuci. “ 
   Auzind împăratul despre răscoala aceasta, trimise cătane care, venind în Ardeal, pe toţi i-au împrăştiat. 
   Horea, ştiind că dacă va pica în mîinile lor nu va scăpa viu, s-a tras în păduri, dar totuşi domnii, iscodind unde e adăpostit, l-au înconjurat de toate părţile şi l-au prins, apoi l-au dus la Bălgărad (Alba Iulia), unde a fost omorît cu roata. Iar trupul lui — tăiat în bucăţi şi pus pe lîngă drumuri, ca văzînd trecătorii să-şi aducă aminte, că cine va mai face ca Horea, aşa va păţi şi el. . . 
   CUZA LA SULTAN 
   Cînd s-a dus Cuza-Vodă la împăratul turcesc, atunci cînd s-a mirat lumea de-acolo de isteţimea şi frumuseţea lui şi s-au dat drepturi mai mari ţării noastre, ştiţi ce lucru de seamă s-a mai făcut? 
   * Hinteu — calească. 
   Împăratul turcesc, de mare bucurie, a dat porunci să iasă din închisori şi din robie toţi romînii care de mult, de mult robeau în ţara turcească şi nu mai ştiau, săracii, de atîta amar de vreme, nici de taică, nici de maică, nici de fraţi, nici de surori. Şi să plece oamenii acasă, o dată cu Vodă Cuza! 
   Şi aşa s-a întîmplat. 
   Acu între cei robiţi era un om de pe la noi, anume: Călin! Era rob şi el, şi nevasta. 
   Cînd îl duseseră în ţara turcească, îl luase un turc, îi dăduse patru boi şi-un plug şi-l trimisese la cîmp, departe. 
   Bietul Călin, ce să facă? Ara ce ara acolo, iar duminica venea la casa turcului, care — mirat de hărnicia lui — îl lua de-l cinstea şi zicea păgînul: 
   — Bre Călin! Harnic la tine, rumîne, bre! 
   Şi acolo a stat el doisprezece ani. Iar cînd a sosit Cuza-Vodă în Ţarigrad, au început să bată tobele şi să se strige pe uliţi: 
   — Să iasă toţi robii şi să se ducă în ţară, că i-a dezrobit Cuza-Vodă! 
   Şi ieşeau toţi; iar de nu ieşeau, îi tăiau turcii. 
  Călin, săracu’, era la plug, departe în cîmp, şi el nu ştia de minunea asta. 
   A avut însă noroc cu nevasta care era şi ea tot în ţara turcească, cu copiii. 
   Cînd se striga pe uliţi era cu vadra la apă şi auzi şi ea vestea cea 
   bună. Se repede atunci înaintea lui Vodă Cuza şi îi cade în genunchi: — Şi noi sîntem robi, Măria ta! 
   — Păi, unde staţi? 
   — La cutare turc. 
   
   Şi s-au dus trimişii lui vodă, acolo la plug, de l-au adus pe Călin şi au chemat şi pe turc: 
   — Să-i dai drumul acasă, jupîne! 
   Şi şi-a strîns Călin tot ce avea; iar turcul, cînd l-a văzut că pleacă, a început să plîngă: 
   — E, bre, bre! Multă avere îmi făceai tu mie, dacă mai şedeai, bre! N-am ştiut eu de una ca asta, că nu mai plecai, bre! 
   Apoi i-a dat turcul o vacă şi cîteva sute de franci şi a venit Călin în Ţara Romînească, cu nevastă cu tot; ştiţi unde? Chiar în Sămăila noastră. 
   El a bătut pariu-ntîiu. Şi de la el, drumului de colo, de pe Frumuşelu, i-a rămas numele de drumul lui Călin robul. 
   DREPTATEA LUI CUZA-VODĂ 
   Ştia Vodă Cuza că lucrurile nu merg tocmai bine în ţară. Însă, ca să se încredinţeze de adevăr, nu se lăsa numai pe spusele altora, ci pleca singur prin sate şi oraşe, căci aşa-i părea mai sănătos. Spun cei ce l-au cunoscut că, unde nici te gîndeai, acolo îl aflai şi mult căuta să dreagă toate cele rele. 
   Odată se opri la un tribunal, unde simţise că nu se împărţea dreptatea după cum ar fi trebuit, ci tocmai strîmbătatea era mai la vedere. Îmbrăcat în haine schimbate, se amestecă printre oamenii ce aşteptau să le vină rîndul la judecată. Intră în vorbă cu ei, le punea întrebări şi căuta să-i descoase asupra pricinilor pentru care au ajuns acolo şi cum se poartă cu dînşii oamenii dreptăţii. 
   — De patru ani mă judec şi nu pot căpăta dreptul meu, zise un ţăran ce stătea trist mai deoparte. 
   — Pentru ce te judeci? îl întrebă Cuza cu prietenie. 
   — Ia, pentru nişte pămînt pe care mi l-a apucat pe nedrept arendaşul din sat. 
   — Ei, cum? Ce ţi-au spus judecătorii? 
   — Ce să-mi spună! De cîte ori vin la înfăţişare, mă amînă. . . ba
   
   că-i pe dincolo, ba, sucită. . . ba, învîrtită. . . — Şi crezi că ai dreptate? 
   — Apoi cum să nu. . . tot satul ştie. M-aş pune eu altfel în contră cu un boier? Pe cît înţeleg, amînarea se face mai mult ca să cîştige vrăjmaşul meu; iar eu, din sărac cum sunt, să ajung la sapă de lemn cu judecăţile. . . 
   — Dacă este aşa, să faci ce-am să te învăţ eu. Acum, cînd te-o chema înăuntru, să intri şi să răspunzi la ce te-o întreba. Iar de-ţi va spune judecătorul că se amînă procesul pe altă dată, atunci să te arăţi foarte supărat şi să te cerţi cu el, zicînd: “Dar bine, domnule judecător, pînă cînd se amînă, că m-am săturat tot venind să capăt dreptate de la dumneavoastră? Ce vra să zică asta? “. . . Şi, fără să mai stai la gînduri, să te repezi şi să-i arzi o palmă. 
   — Vai de mine, mă închide! Nu mai scap din puşcărie, cîte zile oi avea! 
   — N-ai grijă! . . . Pe răspunderea mea! Uită-te la mine. . . Cunoşti cine sunt? Cuza-i arătă un semn prin care îl făcu să priceapă că are în faţă pe 
   
   domnul ţării. Ţăranul, foarte încurcat, nu mai zise nici o vorbă. Nu trecu mult şi uşierul îl chemă. Preşedintele găsi din nou un clenci şi amînă procesul pentru altă zi. Atunci săteanul, plin de mînie, îşi luă inima în dinţi, ce-o fi să 
   fie. . . Începînd să se certe, se repezi şi-i dete o palmă de răsună sala. Caută apoi să plece. Numaidecît se sună clopoţelul. 
   — Alergaţi. . . puneţi mîna. . . hoţul. . . a bătut pe domnul preşedinte! . . . Se face o zarvă mare. . . Sar vreo patru, pun mîna pe el şi pe sus îl aduc iarăşi în sala de judecată. 
   Dar în acel moment iată că intră cineva. . . Toţi rămîn încremeniţi. . . Era domnul. 
   — Ce-i, ce s-a întîmplat? Ce zgomot s-auzea? . . . 
   — Trăiţi, Măria voastră, omul acesta a pălmuit pe domnul preşedinte, îngînă procurorul. . . 
   — Ei. . . şi. . . ce-i cu asta? Numaidecît acum vreţi să-l pedepsiţi? Chiar în ceasul acesta? ! Mai lăsaţi-l, c-aveţi timp. . . Mai amînaţi judecata peste o zi. . . peste două. . . peste o lună. . . peste un an. . . Ce vă grăbiţi atît! El cum caută de atîţia ani dreptate şi voi îl amînaţi întruna! Pentru dînsul nu se poate face amînare? ! 
   
   Sala muţi. Preşedintele, judecătorii şi ceilalţi funcţionari schimbau feţe-feţe şi tremurau ca varga. . . 
   Vodă singur se interesă de afacerea ţăranului amînat mereu de ani de zile şi-i puse să dea sentinţa cuvenită, chiar sub ochii lui. Iar după ce au sfîrşit cu toate procesele ce le aveau sorocite, îi alungă din slujbă pe toţi, căci prea multe păcate apăsau asupra capului lor. . . 
   — Ura! Trăiască Cuza! izbucni mulţimea plină de veselie. 
   Iar domnul, punînd lucrurile la cale, se făcu nevăzut. 
   
   CUZA ŞI SOLDATUL 
   Cuza voi să se încredinţeze odată ce fel de armată are el. De-aceea, îşi schimbă straiele domneşti, se îmbrăcă în straie soldăţeşti, ş-o porni prin mahalalele Bucureştilor, trăgînd cu ochii prin cele crîşme, să vadă nu cumva dă peste un soldat. 
   Umblă el ce umblă şi numai ce zări un călăraş, cîntînd într-o crîşmă. Intră şi el acolo. 
   — Bună ziua, camarade! 
   — Mulţumesc, camarade! 
   — Dar ce faci aici? 
   — Cinstesc un pahar de vin. 
   
   — Apoi de asta am venit şi eu. Şi unde mi se pun amîndoi pe chef şi dă-i, şi dă-i, pînă noaptea tîrziu. 
   — Măi, eu am gătit paralele, îi dă Cuza într-o vreme, tu mai ai? 
   — Ba şi eu le-am gătit. 
   — Apoi atunci ce bem? — Ştii ce? Am să-mi las sabia zălog la crîşmar pînă dimineaţă, 
   
   
   pe-o ocă de vin. Aşa fac toţi de la noi cînd gătesc paralele. 
   Zis şi făcut. 
   Băură şi oca aceea de vin şi porniră. 
   A doua zi, Cuza, cu noaptea-n cap, veni la cazarma călăraşilor să-i inspecteze. 
   Soldaţii au fost scoşi în ogradă şi aşezaţi în două rînduri. 
   Cuza se plimbă pe dinaintea lor de vreo două ori, apoi se opri 
   scurt, puse mîna pe un soldat, îl scoase din rînd şi glăsui tare: 
   — Acestui ostaş va trebui să i se taie capul. Aşa vreau eu! 
   Soldatul îngălbeni ca turta de ceară şi începu să tremure. Îl cuprinseră fiorii morţii. Toţi cei de faţă rămaseră înmărmuriţi, neştiind ce se întîmplă. 
   — Porunca mea s-o împlinească soldatul cutare. 
   Cuza numi pe soldatul cu care băuse noaptea. 
   Acela ieşi foarte liniştit din rînd, se opri scurt în faţa camaradului
   
   osîndit, puse mîna pe sabie, îşi ridică ochii cătră cer grăind: 
   — Doamne! Multe minuni ai făcut în lumea aceasta cu cei nevi-novaţi. . . Rogu-te, fă, dacă acest soldat e nevinovat, ca sabia mea să se prefacă în sabie de lemn! Şi odată şi trage sabia din teacă. 
   Si o minune! Sabia soldatului era de lemn. . . 
   Toţi au crezut că-i o minune, afară de Cuza şi tovarăşul său de petrecere. 
   Această păcăleală plăcu lui Cuza-Vodă şi de aceea îl făcu pe soldat caporal, dar îl sfătui să nu-şi mai lese niciodată arma zălog pe la crîşme, că e tot ce poate fi mai ruşine pentru un apărător al ţării. 
   CUZA ŞI JUDECĂTORUL 
   Pe lîngă multe nedreptăţi făcute de slujbaşii ţării, mai intrase în urechea domnitorului Cuza că judecătorii de prin ţară s-au cam deprins să împartă dreptatea şi după zimţii galbenilor. 
   Şi cum era el deprins să se-ncredinţeze întotdeauna singur, o ia iar la drum, hai, hai, hai, hai, cu toiag şi cojoc şi căciulă mocănească pe cap. 
   Şi aşa ajunge el într-un tîrg nu ştiu care şi ca orice creştin se vîră într-o crîşmă, să ia o gustare. 
   Acolo, într-o odaie mai din fund, la o masă, după obicei, cinsteau mai mulţi ţărani care se uitară cam miraţi la noul oaspete. 
   Cînd Cuza trecu pe lîngă masă, cu cojocul între umere, atinse într-adins cu poala cojocului sticlele şi paharele, care se făcură ţăndări jos. 
   De aici gîlceavă şi sfadă, mai ales că ţăranii cei de la masă erau puţin ameţiţi de băutură. Cuza ieşi afară şi ţăranii droaie după el, să le plătească paguba. 
   În sfîrşit, în faţa negustorului de după tejghea şi de faţă fiind şi un sergent de uliţă, care cinstea şi el mai de-o parte, la o masă, Cuza dă o palmă celui mai clonţos dintre ţărani. 
   Sergentul de uliţă se puse la mijloc şi se sfîrşi cu hotărîrea ca ţăranii, pentru pagubă şi lovire, să-l deie în judecată pe mocanul nostru. 
   Zis şi făcut. 
   După două-trei zile se găseau cu toţii în faţa judecătorului din acel tîrg, cum şi sergentul şi negustorul, ca martori. 
   — Cum îi pricina, moşule? întrebă judecătorul. Cuza s-apropie de masă şi cam pe sub colţul mesei slobozi judecă-torului cîţiva galbeni, apoi povesti întîmplarea petrecută la crîşmă. A întrebat judecătorul şi pe tînguitori şi pe martori şi la urmă toată dreptatea s-a dat mocanului nostru. Tot într-acel ceas, tot în judecătorie fiind, Cuza şi-a dezvelit pieptul, 
   arătîndu-şi şi îndreptările de domn. 
   Judecătorul, văzînd, se-mpleteci şi căzu jos. 
   Cuza, pe ţăranul lovit cu palma, îl sărută pe obraz, să-i spele pata, 
   cît pentru pagubă, îl răsplăti băneşte. Cum s-a aflat nu se ştie, dar într-o clipă, la faţa locului fu ispravnicul de ţinut şi toţi slujbaşii mari din tîrg. Cuza dădu poruncă ca judecătorul să fie ridicat şi dus în tîrgul Ieşu-lui, la domnie. Ce i s-o fi întîmplat acolo, nu se ştie, dar cald nu i-o fi fost. 
   OCA LUI CUZA 
   Multe şi frumoase lucruri se povestesc la Galaţi despre domnitorul Cuza. 
   De te cobori la vale spre Dunăre şi-n cale te abaţi pe la prăvălia vreunui negustor bătrîn gălăţean, îndată ce deschizi vorba de timpurile trecute, moşneagul porunceşte cafele şi, într-un uşor oftat, începe să-şi istorisească amintirile trecutului, în care nu uită, Doamne fereşte, să-ţi pomenească pe Cuza. De urci în partea tîrgului ce duce către Vadul Ungurului, ori pe calea Tecuciului ce trece pe la curtea răposatului Ion Soare, vechi şi bine cunoscut de-al domnitorului Cuza, iarăşi întîlneşti în cale casele Clucerului ori ale altui boier bătrîn ori negustor care-i gata să-ţi spună cîte-o-ntîmplare a lui, ori numai auzită, despre domnitorul Cuza. 
   Într-o seară, ce-i veni lui Cuza, fiind în Galaţi, hai să vadă singur dacă negustorii vînd cu oca lui. 
   Şi-a tras o sarică miţoasă deasupra hainelor strălucitoare, milităreşti, luă o căciulă ciobănească pe cap, îndesînd-o pînă peste urechi, şi cum era şi întuneric şi ningea de nu se vedea om cu om, o luă razna, tocmai spre tîrgul cel nou. 
   — Bună vreme, jupîn negustor! 
   — Bună să-ţi fie inima, voinice! socotindu-l a fi vreun ţăran venit la tîrg. Ger şi ninge-ntruna, hai? îi mai spuse negustorul. 
   — Frig şi-aş vrea să mă-ncălzesc. Ian adă o ocă de-a lui Cuza! După puţinel timp, domnitorul se trezeşte c-o ulcică de lut ca de-o jumătate de ocă. 
   — D-apoi bine, jupîne negustor, asta-i oca lui Cuza? 
   — Vezi bine că pentru voi, ţăranii, aiasta-i! 
   Domnitorul se grăbi să plătească şi porni. 
  A doua zi, negustorul se pomeni chemat de pîrcălab, care porunci de-i legă de gît negustorului ulcelele de lut în care vindea vinul drept oca lui Cuza; ş-a fost purtat aşa prin tîrgul cel nou şi ruşinat. Din ziua aceea nu s-a mai găsit nici un negustor care să nu vîndă cu oca cea dreaptă a lui Cuza, una şi pentru boieri, şi pentru ţărani. 
   Aşa ştia domnitorul Cuza să afle şi să facă dreptate poporului. 
   PINTEA VITEAZUL 
   Acum două sute de ani, trăia în Măgogea un bogătan numit Stu-pul, căci era bogat ca un stup, care-i mai bogat. Între alţi servitori avea Stupul unul mut, cu numele Cupşa Pintea. Un an de zile îl sluji Pintea pe Stupul, dar nici un cuvînt din gura lui n-a scos; toţi îl credeau mut, că era tăcut şi gînditor. Părinţi nu avea. Şi Stupul purta rău pe Pintea, nu-i da nici de mîncare de-ajuns; iar de lucrat lucra pînă-i pîrîiau oasele. Se gîndea bietul Pintea la zicala cîntecului: 
   „Cine-i slugă la altul
   Multe rabdă săracul; 
   Las’ să rabde, dacă şede, 
   Codru-i mare, şi nu-l vede! “
   
   Odată fiind la plug Pintea cu stăpînul, acesta ia oticul* şi îl încinge pe Pintea peste spate. Aceasta a fost prea mult şi pentru un mut. Deci se înfurie, băgă codoriştea zbiciului în pămînt şi strigă răstit către stăpînul său: 
   — Pînă face codoriştea asta frunză verde, nu mă mai vezi; va fiamar de zilele tale, de va înverzi de azi într-un an! Cu aceste vorbe, Pintea apucă codrul, iar Stupul rămase încremenit cînd auzi ameninţarea din gura lui Pintea, pe care-l ţinea mut. 
   La anul veni Pintea chiar în acel loc şi află codoriştea zbiciului înverzită. Atunci începu a zice-n frunză, de bucurie că i-a venit vremea. S-a pus şi a jupuit tuspatru boii Stupului, şi-i frige şi-i mănîncă cu ortacii, iar Stupului îi plăteşte cu două chichii** de bani (după alţii a dat Pintea o chivără de bani slujnicei care-i da de mîncare, pînă fu slugă la Stupul). Apoi s-a dus, şi dus a fost pînă-n ziua de azi. 
   Lumea lui de aci încolo a fost codrul, unde-şi avea conacul cu ortacii lui, care erau la număr doisprezece. 
   Mai mult se ţinea Pintea pe dealul ce este spre miazănoapte de la Lăpuş şi care deal pînă în ziua de azi se numeşte „Şatra Pintii“. De acolo da năvală asupra bogaţilor, cu deosebire asupra oamenilor neguţători, îi despoia de bani, din care făcea parte şi la săracii din satele vecine. De aceea suflet de om nu l-ar fi trădat pentru cît bine-i în lume, că era spaima bogaţilor şi mila săracilor, iar săraci atunci erau mai mulţi în lume decît bogaţi. 
   * Oticul — băţ la un capăt ca o lopăţică, folosit pentru curăţirea plugului. 
   ** Chichii — lădiţă. 
   Multă vreme, mulţi ani de-a rîndul o fi trăit el cu ortacii lui prin codri, ieşind pe la strîmtori după bani, gălbiori pe la cei neguţători. Multă vreme o fi cutreierat el munţii, cîtu-i de la Lăpuş pînă-n Maramureş, Bucovina şi Moldova, ba şi în mijlocul Ardealului a intrat, tot prin codri, vezi bine, că doar zice cîntecul: 
   „C-o lăsat cetăţi şi sate, Că sunt pline de păcate, Şi-o intrat în codrul verde, 
   Unde urîtul se pierde. “ 
   Pe cînd calicimea, sărăcimea, mulţimea nemulţămită cu starea lucrurilor povesteau cu bucurie de vitejiile lui Pintea, pe atunci bogătanii, bănoşii, asupritorii, tremurau cînd îi auzeau de nume şi ar fi dat oricît, numai să se poată mîntui de el. 
   Printre nenumăraţii lui duşmani erau şi cetăţenii din Baia Mare, cărora le făcuse în multe rînduri daune însemnate, din care cauză aceştia şi erau cei mai însemnaţi duşmani ai lui. Dar Pintea habar n-avea de numărul duşmanilor, nu; el trecea de-a lungul şi de-a latul Băii Mari cîntînd: 
   „De-ar avea duşmanii modru, 
   Face-m-ar cenuşă-n codru; 
   De-ar avea duşmanii rînd, 
   Face-m-ar cenuşă-n vînt! 
   Îngrijitu-s, nu mă las, 
   Să fac voia la pizmaş! “ 
   Tradiţia ne spune că într-o iarnă grea era Pintea cu soţii lui pe „Şatra-Pintii“ şi erau în mare lipsă de bucate; venise greul traiului, deşi bani aveau destui. 
   Deci el a ţinut sfat cu soţii, ce ar fi de făcut, şi a ales pe trei inşi şi le-a dat bani să meargă în Baia Mare s-aducă vin, pîine şi sare. Dar cei trei se codeau, că fără el nu cutezau a intra în Baia Mare. Deci au zis către Pintea: 
   — Căpitane, noi vom merge la Baia Mare şi-om aduce vin, pîine şi sare, dacă ni-i spune din ce ţi-a sta moartea? — că ei bine ştiau că pe Pintea nici glonţul nu-l prinde. 
   Şi el le-a spus că din trei fire de grîu de primăvară şi dintr-un plumb mic de argint — acelea, dacă le-a înfunda cineva în puşcă, l-or prinde şi l-or omorî; dar alt glonţ pe el nu-l prinde. 
   Şi s-au dus ortacii la Baia Mare şi au tîrguit, dar cînd la întors înapoi, i-au prins pandurii şi i-au legat şi au vrut să-i omoare. Iar căpitanul oraşului le-a făgăduit că i-a lăsa slobozi, de vor spune ei din ce va sta moartea Pintii, că glonţul din puşcă nu-l prinde. Şi ace-ia, de frică sau din răutate, au spus, iar pandurii s-au dus, conduşi de soţii lui Pintea, pînă la „Şatra-Pintii“ şi acolo s-a iscat, între haiducii Pintii şi între pandurii oraşului, o luptă înverşunată. Dar Pintea căzu mort, lovit de un glonţ de argint şi de trei fire de grîu de primăvară, iar capul i l-au tăiat şi pus pe poarta cetăţii de la Baia Mare, unde în toată săptămîna îl pieptăna o romîncă şi-l arăta poporului ce venea la tîrg, ca să se convingă că de bună seamă Pintea Viteazul e mort, deoarece poporul nu vrea să creadă că şi Pintea poate muri. 
   CODREANU 
   Într-o iarnă căzuse un omăt mare şi troienise drumurile. Un vameş, trecînd prin codrii Orheiului cu sania, rătăcise calea. Viscolea întruna, şi cînd nu mai era chip de mers mai departe, a poruncit să fie opriţi caii în drum ca să înnopteze acolo, la margine de codru. În jur 
   — întuneric, ninsoare, viforniţă şi urlet de lupi flămînzi. . . 
   Vizitiul zări o lumină în depărtare. Doi arnăuţi au fost lăsaţi în trăsură, iar vameşul, un arnăut şi vizitiul s-au pornit înspre luminiţă. Era anevoios de mers; cu mult greu au ajuns la o căsuţă, cu nămeţi pînă-n streşini, în fereastra căreia licărea o lumină. Lîngă uşa casei stătea un cal. Drumeţii rătăciţi au intrat în casă. Aici era cald şi bine. La foc stătea un bărbat frumos, voinic, care i-a poftit să se aşeze la foc şi i-a cinstit cu rachiu din ploscă. Drumeţii au hotărît să poposească pînă dimineaţă. Necunoscutul s-a dovedit a fi un om vorbăreţ, un povestitor şi un cîntăreţ minunat. Timpul zbura pe neprins de veste. Mai apoi au luat vorba de Codreanu, despre care se povesteau multe şi nevrute, şi streinul a prins a-i întreba cîte şi mai cîte despre haiduc. Vameşul îl grăia de rău, făcîndu-l cum îi venea la gură: ucigaş, vîrcolac, neisprăvit, răufăcător, tîlhar. Arnăutul îl contrazicea, spunînd că haiducul este un voinic viteaz, care nu se teme de poteră, ba din contra o trage pe sfoară cum îi place. Surugiul cel sărac îl lăuda pe Codreanu, vorbea numai de bine, spunea că de-ar fi mai mulţi haiduci de aceştia, apoi săracii ar trăi mai bine, iar turcii ar mai avea frică. Vameşul i-a poruncit să tacă, spunînd că vorbeşte nimicuri şi continua să-l batjocorească şi să-l înjure pe Codreanu: îndruga verzi şi uscate, schimonosea ceea ce povestea lumea. Necunoscutul îl asculta cu multă atenţie. „Ei, dar acum, mă rog dumitale, să-mi spui, l-a întrebat el, are acel Codreanu vreun dumnezeu? “ 
   „Ba-i mai rău decît un busurman! Mai rău decît un tătar! . . . “ a răspuns vameşul înfierbîntat de rachiu şi a povestit, că odată Codreanu în timpul slujbei ar fi intrat călare în biserică, s-a purtat necuviincios cu lumea, apoi a ucis preotul şi a prădat biserica. 
   Haiducul asculta cu durere în suflet aceste scorneli. 
   „Ei bine, făcu atunci el, Codreanu, după cum spui e un ucigaş. . . Dar poate că se arată bun măcar cu cei săraci? Poate le face bine la copii? “ Dar vameşul a rîs, spunînd că de cei bogaţi şi puternici Codreanu se teme, iar pe cei săraci îi chinuie cu multă cruzime cîteodată, fiindcă asta îi face plăcere. Şi pe loc a mai născocit ceva să-i facă pe toţi să-l creadă. 
   Codreanu n-a mai putut răbda: l-a apucat pe vameş, l-a dat la pămînt, l-a dezarmat şi l-a legat burduf. I-a legat iute şi pe cei doi arnăuţi, ca să nu sară în apărarea ciocoiului. Apoi vrînd să-şi verse mînia, a scos din traistă patru potcoave, caiele, ciocan şi. . . l-a potcovit pe vameş la mîni şi la picioare. „Aşa ţi se cuvine pentru că ţi-ai bătut joc de cei săraci! făcu haiducul, terminînd lucrul. Despre ciocoii voştri poţi să spui minciuni cît ţi-o plăcea, iar despre noi de azi înainte cred că n-o să mai spui! “ 
   Dezlegîndu-l pe surugiu, i-a spus: „Să nu cumva să spui şi tu vreodată la fel. Îţi jupoi pielea şi ţi-o presor cu sare! “ 
   Cînd s-a zorit de ziuă, vameşul ce stătea uimit şi chinuit a fost luat şi dus la trăsură. Codreanu le-a împărţit bani la ceilalţi şi le-a poruncit să-l ducă pe vameş mai repede unde avea nevoie. 
   URSU 
   Odată, la o cîrciumă, Ursu a făcut cunoştinţă cu un flăcău tînăr, care era îndrăgostit de o fată frumoasă, pe care tatăl ei nu vroia s-o mărite cu dînsul, că era sărac. 
   Flăcăul era de tot scîrbit, nici nu vroia să beie paharul cu care îl cinstise haiducul. . . 
   Amintindu-şi de dragostea nefericită, pe care a avut-o, haiducul a hotărît să-i ajute flăcăului. Era nevoie de bani, şi cît mai repede. 
   Tocmai în vremea aceasta fîrtaţii i-au spus haiducului că un boier bogat se pregătea să plece la Chişinău. 
   În ajunul plecării, în curtea boierului a intrat un călăreţ înarmat şi i-a poruncit să ieie la drum vreo sută de galbeni, fiindcă o să aibă plăcerea să se întîlnească cu Ursu, căruia nu i-s pe plac boierii săraci. Călăreţul a dispărut. La curte se ridicase zarvă mare, a fost anunţată poliţia, tot drumul a fost împînzit de puşcaşi şi oameni înarmaţi, iar pe poteci lăturalnice se porniră călăreţi trimişi să deie de urma haiducului. Boierul nu putea să amîne plecarea. Cu frica în spate s-a pornit, înconjurîndu-şi careta cu vreo sută de călăreţi, înarmaţi pînă în dinţi. 
   Unul dintre posturi se găsea nu departe de sat. În vremea aceasta ploua, era noapte, frig şi paznicii au intrat în cîrciumă să se usuce şi să se încălzească 
   Acolo s-au luat cu vorba, s-au îmbătat şi au uitat de pază. În cîrciumă a intrat deodată Ursu. Paznicii s-au trezit din beţie, iar haiducul a început a-i ocărî, că nu-şi îndeplinesc slujba, nu-l ascultă pe boier; şi cu lovituri de bici i-a alungat pe toţi din cîrciumă. 
   Pe la miezul nopţii boierul cu toată paza trecea prin pădure. 
   Deodată în mijlocul drumului a apărut un călăreţ. A urmat o împuşcătură de pistol. „Ursu! “ răcni careva, şi paznicii s-au luat în goană după călăreţ. Vizitiii mînau caii şi se ţineau cu careta pe aproape de paznici. Împuşcăturile celui din faţă nu conteneau, strajnicii răspundeau şi ei. . . Răcnete, şuierături, zarvă mare! Toţi zburau înainte. Folosindu-se de învălmăşeală, Ursu s-a ascuns în pădure şi cînd a ajuns careta în dreptul lui, a intrat printre călăreţi şi a prins a fugi înaintea tuturora şi a striga: „Prindeţi-l, măi, trage foc în netrebnic! “, ceilalţi au dat în cai şi mai avan, întrecîndu-l, iar el a sărit de pe cal în caretă, s-a aşezat alături de boierul înfricoşat, l-a salutat şi i-a vorbit: 
   — Vezi, cucoane? Ursu este om de condiţie: a făgăduit că o să meargă alături de dumneata şi s-a ţinut de cuvînt. Ca răsplată trebuie să respecţi învoiala şi să-mi dai suta cea de galbeni. 
   Boierul n-a spus nici un cuvînt, a scos punga şi i-a dat-o haiducului. Ursu i-a mulţumit şi a încălecat iar pe calul său, care alerga alături de caretă. Nimeni n-a băgat de seamă nimic: toţi zburau înainte, răsuna pădurea de împuşcături şi răcnete. 
   Urcînd în şa, Ursu i-a ajuns din urmă şi a început a-i croi cu harapnicul pe călăreţi: „Na, na neisprăviţilor ce sunteţi, l-aţi scăpat pe Ursu din mîini! “ 
   Apoi a ieşit înaintea lor, a mai tras un foc de pistol în aer şi a dispărut. . . 
   TOBULTOC 
   Era într-o noapte de Paşte. Biserica era numai lumini: se făcea slujbă religioasă. În spatele tuturora stătea Tobultoc, un haiduc înalt şi frumos. El a zărit pe-aproape o femeie, îmbrăcată sărăcuţ, chinuită şi palidă la faţă, iar lîngă dînsa — o fetiţă slabă ca vai de ea. Femeia necăjită se uita neputincioasă înainte şi parcă nici auzea slujba, nici o vedea. Tobultoc o întrebă, de ce e aşa de amărîtă într-o zi ca aceasta. 
   Femeia a oftat şi i-a povestit cu lacrimi în ochi o istorie tristă: că doi ani în urmă, cînd se pornise gheaţa, bărbatul i s-a înecat în Nistru şi ea a rămas cu o casă de copii şi fără nici un ban. Sănătatea i-i firavă, copiii — bolnavi şi ei, şi iată aşa o duc de azi pe mîine, mai mult flămînzi, într-o cocioabă friguroasă. . . 
   Tobultoc a întrebat-o unde îi este casa şi a ieşit din biserică. El a trecut repede prin tot satul, a încălecat pe un cal, lăsat pe vale la păşune, şi s-a dus la conacul boieresc, ce se afla la o aruncătură de băţ de sat. 
   Cînd s-a apropiat de conac, s-au repezit la el toţi cîinii, dar i-a pus pe fugă voinicul şi s-a pornit spre odaia luminată, unde stătea la masă şi se veselea boierul cu oaspeţii săi. 
   — Eu sunt Tobultoc, a spus el apăsat, nu vă fie frică. Am venit să mai uşurez masa. 
   Apoi a deşternut de-un corn faţa de masă şi a început a pune într-însa de toate cîte oleacă. A legat-o, a pus-o pe umăr şi a ieşit spunînd: 
   — Zilele acestea o să primiţi înapoi faţa de masă, iar pentru mîncare vă mulţumesc din toată inima. De mare groază înlemnise toţi pe loc şi nu scoteau nici un cuvînt. Chiar şi strajnicii, care intraseră să-l lege pe Tobultoc, au încremenit. 
   
   Tobultoc s-a întors în sat în fuga calului, a căutat casa sărmanei văduve, a descălecat şi a intrat înăuntru, a aprins făcliile şi a aşezat masa. Copiii s-au trezit şi s-au bucurat, văzînd atîtea bunătăţi pe masă. 
   După terminarea slujbei, cînd se apropia văduva de casă, ţinîndu-şi copila de mînă, scîrbită, că n-o să aibă măcar cu ce-şi înfrupta copiii de Paşti, zări lumină în ferestruică şi se înspăimîntă. I se păruse, că aceasta nu este casa ei şi s-a dus mai departe, dar fetiţa a tras-o înapoi zicînd: „Unde ne ducem noi, mamă? Iată casa noastră! . . . “ 
   Încredinţîndu-se că nu s-a înşelat, s-a întors înapoi şi a hotărît să intre în casă. Cînd a intrat, ce să vadă? Pe laiţă şedea necunoscutul care vorbise cu ea în biserică şi îl hrănea pe copilul cel mai mic, iar ceilalţi copii stăteau ciucure în jurul lui şi ospătau de toate. 
   TREI VITEJI 
   Au fost odată două vădane. Una avea un băiat, dar cea cu un băiat a murit şi băiatul ei l-a crescut soră-sa cu doi băieţi. De acum avea trei băieţi. Pe ai ei băieţi îi chema pe unul Costin şi pe altul Constantin. Pe-al surorii sale în chema Ioniţă. S-au ridicat flăcăi mari şi s-au aflat viteji. Şi-au făcut straie şi si-au cumpărat arme şi cai mari cu aripi; zburau pe sus, atît erau caii lor de iuţi. Au umblat ei lumea împrejur cu caii lor pînă au ajuns la Ţarigrad. În Ţarigrad au umblat mai mulţi ani. Ei erau trei viteji, iar împăratul turcesc avea trei fete tot de seama lor. De acuma ei aveau vorbă cu dînsele să se însoare şi să le ia. S-au sfătuit ei înde ei: „Hai, măi, să luăm fetele! “ 
   S-au înarmat, au încălecat pe cai şi s-au dus la Ţarigrad la fete. Au pornit tustrei călări să le ieie. Acei doi, Costin şi Constantin au rămas mai în urmă, dar Ioniţă s-a dus cu calul mai înainte. Mergînd, a mai jucat calul pe lîngă zid, pe acolo, dar o fată, cea mai micuşoară, a avut vorbă să o ia el. Cît a umblat el acolo, fata a ieşit afară cu o garofiţă ca de vin roş şi se plimba prin florărie şi s-au văzut şi i-a spus: 
   — Bădiţă Ioniţă, Ia poftim astă garofiţă! 
   Atunci el a sumuţat calul peste zid şi a luat-o cu garofiţă cu tot, a pus-o pe oblîncul şăii şi a sărit zidul înapoi. 
   Cînd a ieşit în uliţă, s-a întîlnit cu cei doi şi ei l-au întrebat: 
   — De unde ai găsit-o, măi? 
   — Am găsit-o în florărie şi am luat-o
   — Da cele două nu-s pe acolo? 
   — Nu-s. 
   
   Au sărit tot peste zid şi aceia şi le-au luat de dinaintea împăratului şi le-au scos afară. Împăratul s-a uitat şi n-a zis nimic. Ei erau vestiţi: fugeau turcii ca şoarecii cînd intrau ei în Ţarigrad. 
   Ei au venit încoace pe la Lăpuşna. . . şi aveau movilă şi sub movilă erau grajduri de cai; ţineau caii acolo, dar deasupra, dacă au adus miresele, au făcut un cort albastru şi au prins a benchetui. Dar mă-sa trăia. Ei s-au pus la benchetuit, dar pe babă au pus-o cu ocheana să se uite să-i păzească de turci. Cînd îi va vedea că vin, să le spună. 
   În ziua cînd şi-au adus miresele, nu s-a văzut nimic. A doua zi cînd s-a uitat: 
   Colbul se vedea Şi apoi pierea. 
   A ridicat turcul toată turcimea, oastea, de la mic şi pîn-la mare, călări toţi să-i prindă pe aceşti trei voinici, să-i ducă vii să le deie fetele şi să-i pună mai mari; nu să-i taie. 
   A intrat în cort baba, dar ei benchetuiau. . . şi le-a spus: 
   — Maică, voi beţi şi benchetuiţi Cu trei fete de-mpărat, 
   Luate din Ţarigrad. 
   Dar nu ştiu Lăpuşna a înflorit, 
   Ori oastea turcească a tăbărît! 
   
   — Măi, vere Ioniţă, ieşi tu afară şi numără. Mama-i bătrînă, nu poate căta cu ocheana pe steaguri şi prapuri. Să numeri şi, dac-or fi o sută cincizeci de mii, să mergem cîteşitrei, dar dac-or fi numai cincizeci de mii, numai bine ţi-or ajunge ţie. 
   Ioniţă a numărat pînă la o sută cincizeci, pînă la două, pînă la trei, a numărat pînă la două, trei sute de mii şi de acolo a lepădat, că ei n-au fost o sută cincizeci de mii, dar au fost mii nenumărate. Ioniţă şi-a făcut socoteală şi a zis: „Îs mulţi tare, avem să mergem tustrei, miresele avem să le lăsăm pe babă. Da am să spun că-s numai cincizeci de mii şi am să mă duc să le ies eu singur înainte“. Cînd a intrat în cort, l-au întrebat: 
   — Măi, ai numărat? 
   — Am numărat. 
   — Da cîţi sunt? 
   — Cam vreo cincizeci de mii. 
   
   — Apoi dacă-i aşa, du-te şi te îmbracă şi ia-l pe murgul cel zburlit şi la picioare şi voit, c-aceluia-i sporeşte la fugă. 
   Ioniţă s-a îmbrăcat, s-a înarmat şi a ieşit înaintea turcilor. I-a oprit şi i-a suduit: 
   — Măi păgîni, unde mergeţi voi? Da ei au dat răspuns: 
   
   — Mergem la cei trei viteji: la Costin, la Constantin şi la copilul rămas Ioniţă. 
   — Eu sunt copilul rămas. 
   A prins a tăia şi a făcut drum prin turci ca şi cum coseşti şi rămîne brazdă şi o întorci înapoi. Îi înşira cîte trei, patru mii şi se întorcea înapoi şi-i tăia. De acum pe locul cela nu mai putea să meargă, de leşuri trîntite ce erau. A tăiat trei zile şi trei nopţi într-înşii, a tăiat de n-a mai rămas nici unul. 
   Baba a cătat cu ocheana. În ziua ceea colb s-a văzut, a doua zi şi mai puţin, iar a treia zi nu s-a văzut nimic. Dar verii lui benchetuiau şi nici nu-şi aduceau aminte de dînsul. Baba intră la dînşii şi le spune: 
   — Măi, voi benchetuiţi 
   Cu trei fete de-mpărat, 
   Luate din Ţarigrad, 
   Dar la vărul vostru nu gîndiţi! 
   
   Luaţi-vă şi vă duceţi înaintea lui că o fi pierit pe undeva. 
   Au mers ei şi au înşeuat caii şi au purces înaintea lui ca să vază îi mort ori îi viu. 
   Mergînd, s-au întîlnit cu dînsul, venind pe drum; venea călare gemînd: 
   — Măi, de este vreun văr de-al meu, dă-te în lături, că nu te văd bine şi te-oi strica. Calul meu de trei zile apă n-a băut şi mie ochii mi s-au împăienjenit şi nu te cunosc bine. 
   A venit speriat şi baba l-a mai afumat cu buruiene. 
   — D-apoi tu, măi, cum de ai zăbovit atîta timp, dacă au fost nu-mai cincizeci de mii? Tu puteai să-i tai în două ceasuri. 
   — N-au fost cincizeci de mii, da au fost sute de mii, că veneau cum vine negura pe dealurile şi văile pline de turme. 
   — Păi tu, dacă ai văzut că-s atîţia, de ce nu ne-ai dat de ştire să mergem şi noi? 
   — D-apoi fetele pe cine să le lăsăm? Pe babă? Să zică ele că suntem nişte blestemaţi? ! 
   
   
    
    Legende populare romîneşti 
  
  LEGENDE TOPONIMICE 
   BABELE 
   Povestea spune că ar fi fost o singură babă, pe care o chema Dochia. Adică babă nu era ea, că să vedeţi. Ba era fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă, că toţi fiii de crai o peţiră, dar ei, nici unul nu-i plăcea. 
   Azi aşa, mîine aşa, poimîine la fel, pînă ce unul din ei, nici una, nici alta, porneşte cu război împotriva împăratului, tatăl fetei, îl bate, îl prinde şi se apropie de palatul fetei, căci gîndul lui nu era altul decît să pună mîna pe fată. 
   Biata fată, cînd a auzit, de frică să nu cadă în mîna lui, s-a dus la 
   o vrăjitoare şi a rugat-o s-o prefacă într-o babă zbîrcită şi urîtă. 
   Şi-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat în nouă cojoace, căci era iarnă şi topenie* de frig şi şi-a luat drumul spre pădure. A stat fata, adică baba, nu fata! Zic, a stat, pînă primăvara, cînd a dat colţul ierbii. În ziua dintîi a lui martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai lepădat un cojoc, şi aşa pînă ce şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Da tocmai a noua zi, cînd şi-a azvîrlit ultimul cojoc, unde începe deodată un vînt aşa de puternic, încît o îngheţă pe babă şi o prefăcu într-o stană de gheaţă. Pasămite c-o ajunsese vreun blestem de-al lui bietul tată-său. 
   De-atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbăcios în cele nouă zile de la începutul primăverii. Şi tocmai cînd ai zis Doamne-ajută şi 
   * Topenie — prăpăd, dezastru. 
   ţi-ai lepădat surtucul, atunci te pomeneşti cu cîte un pui de geruleţ, ba încă şi cu cîte o zăpadă, de nici nu ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă. De atunci a rămas şi vorba că: „Să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei! “ 
   În multe părţi se mai crede că această Dochie ar fi fost fiica lui Decebal şi că a fugit în pădure şi s-a făcut păstoriţă, de frică să nu cadă în mîinile romanilor şi ale împăratului Traian. 
   După ultima zi a babei, se crede că frigul nu mai are putere, iar oamenii nu mai au nevoie de foc. De aceea oamenii, în acea zi, curăţă curţile, strîng tot gunoiul la un loc şi îi dau foc, iar apoi sar peste el ca să se afume şi să fie feriţi de orice spurcăciune, căci toate spurcăciunile ard o dată cu gunoiul. Tot pentru asta, femeile afumă şi prin case, cu o cîrpă arsă. 
   De acum s-au sfîrşit şi cu babele, şi sfînta muncă reîncepe iarăşi cu acelaşi dor ca şi anul trecut. 
   TURNUL LUI BUTU 
   În masivul Ceahlăului, între alte multe şi nenumărate stînci, se află una foarte greu de urcat, cu numele de Turnul lui Butu. 
   În vremuri depărtate, cam pe timpul lui Alexandru cel Bun, or fi vreo 500 de ani — aşa povesteşte poporul — trăia un oarecare Butu, romîn viteaz şi ostaş de frunte. Alexandru îl alese ca ginere al lui, logodindu-l cu fiica sa Ana. 
   Ce se întîmplă însă? În această vreme era război cumplit între leşi şi nemţi, şi Alexandru, domnul Moldovei, trimisese pe viitorul său ginere, Butu, cu cinci sute de călăreţi ostaşi în ajutorul leşilor. 
   După mai multe lupte crîncene, Butu cade într-o zi greu rănit sub zidurile unei cetăţi şi-şi dă sufletul, fără să mai poată vedea pe ai săi, nici pe Ana. 
   Trecu un timp pînă ce sosi vestea la curtea lui Alexandru, veste tristă şi înfiorătoare, despre moartea vrednicului Butu. Jelanie mare, dar mai cu seamă Ana, logodnica, nu-şi mai contenea cu plînsul, căci îi jurase credinţă pe veci. 
   Într-o zi, vreo jumătate de an după moartea lui Butu, o cheamă pe Ana tatăl ei, domnitorul Alexandru. 
   — Fiica mea, ce tot plîngi? îi zise el, s-a isprăvit cu Butu; morţii cu morţii, viii cu viii. M-am gîndit să te logodesc cu boierul cutare. Ana nici nu voia să audă de toate astea; pentru ea s-a isprăvit cu rostul vieţii. Dacă n-a fost să fie cu Butu, apoi ce-i mai trebuie altul? Alexandru nici nu voia s-o asculte şi o logodi, fără vrerea ei, cu un boier mare. 
   Începură a se face pregătirile de nuntă, căci ziua pentru căsătorie se apropia. Sărmana Ana, nici nu mai ştia ce să facă. Voia să plece de acasă, dar era păzită straşnic. 
   Ce să facă, ce să dreagă? Soarta ei fu aşa. Ziua nunţii se apropia, şi iată că, nici una, nici două, Butu soseşte în miez de noapte la Ana. A cuprins-o, a sărutat-o, îndemnînd-o să vină cu el. Butu ştia de toate ce se petrecuse cu Ana, în tot timpul de cînd murise el. 
   Fata se lăsă ademenită de iubitul ei şi porni cu el călare, pe un cal năzdrăvan, tot strigoi, că aşa vine povestea. Calul zbura, nici că atingea pămîntul, şi cum calul în goană ajunge la un loc, unde o fi fost nu se ştie, o fi fost la locul aşa-numit Piatra turnului sau Piciorul dracului. Calul se poticni şi cît pe ce era să rămînă locului. Ana făcu ce făcu şi calul zbură mai departe şi cînd ajunse pe munţi şi voia să treacă piscul Ceahlăului, cocoşii cîntară, puterea lui Butu slăbi, şi cu cal cu tot, dimpreună cu Ana, căzu pe munţi şi se prefăcură cu toţii în stană de piatră, care e Turnul lui Butu de astăzi. 
   POVESTEA VRANCEI 
   Demult, pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pe cînd Ţara Romînească nu era unită încă şi ţinuturile Munteniei şi Moldovei aveau fie-care domnii lor, a fost o luptă mare între plăieşii lui Ştefăniţă şi armata turcească care năpădise ca frunza şi iarba pe pămîntul Moldovei. 
   Bătălia a fost aprigă şi, din cauza numărului prea mare de duşmani faţă cu oastea lui Ştefan, moldovenii au căzut biruiţi. 
   Voievodul, amărît în suflet de această pierdere, fugise din faţa puhoiului vrăjmaş, ca să nu fie prins şi, rătăcind singur prin munţi, a ajuns pe valea Putnei. 
   Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă ca în vremea de astăzi şi nici locuri goale şi dealuri chelbaşe, cum se văd acum. Codrii stăpîneau mai peste tot şi abia unde şi unde cîte un pîlc de case se găseau înşiruite şi ascunse pe la poalele pădurilor, lăturiş cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai toţi ciobani care-şi păşunau oile prin golurile şi poienile munţilor. 
   După atîta umblătură prin codri, nimeri, prin asfinţitul soarelui, la o casă de pe dumbrava Bîrseştilor. 
   Aici, o babă bătrînă torcea dintr-un fuior de cînepă, pe prispa casei. 
   — Bună ziua, bătrînico, zise voievodul, descălecînd şi legînd calul de ţîţîna porţii. 
   — Bună să-ţi fie inima, voinice, răspunde blînd bătrîna, care, uitînd să mai tragă fir din caier, privea mirată pe viteaz, căci nu-l cunoştea cine este. 
   — Fă bine, mătuşică, de-mi dă ceva de mîncare şi lasă-mă să mă odihnesc puţin, că tare am ostenit de cînd umblu pe coclaurile astea! 
   
   Baba, fără să mai facă vorbă multă, puse masa şi îi dete străinului să îmbuce lapte cu mămăligă şi brînză de oi, repezindu-se apoi la coşar de aşeză armăsarul la iesle. 
   Cînd se înapoie în casă, găsi pe străin culcat. Se aşezase pe o laviţă, aşa îmbrăcat cu sarica, cum se afla, şi aţipise, căci, după cum se cunoştea pe trăsăturile feţei, era tare obosit. 
   Îl privea acum nedumerită baba şi nu înţelegea cine să fie străinul acesta cu părul bălai şi cu faţa rumenă şi frumoasă, de a rătăcit tocmai prin inima codrilor aceştia, unde doar numai mocanii de aici sălăşluiau în voie cu oile lor, fără să tulbure cineva liniştea. 
   Tot uitîndu-se aşa cu luare-aminte, bătrîna observă că voinicul purta haine ostăşeşti de domn, cusute în fireturi şi aur, pe sub sarica greoaie de lînă de oaie, care se lăsase puţin la o parte, dezvelindu-i pieptul de viteaz. 
   Îndată îşi dădu cu ideia că nu poate fi altul decît Ştefan-Vodă, domnul Moldovei, despre care auzise că fusese învins de turci într-o bătălie, că oastea i-a fost risipită şi alungată, iar el s-a retras în munţi. 
   Fără să mai stea pe gînduri, porni în fugă pînă la stîna din vale, ca să-şi vestească feciorii, lăsînd pe Ştefan-Vodă singur, să se mîngîie cu somnul. 
   Baba avea şapte feciori voinici, tot unul şi unul, nalţi, spătoşi şi vînjoşi, care nu se temeau de nimeni în calea lor. În ei îşi pusese acum nădejdea şi, ajungînd la stînă, le povesti cele întîmplate cu voievodul, îndemnîndu-i ca să plece cît mai curînd şi, răscolind ţinutul Vrancei, să strîngă pe toţi voinicii plaiului acesta, cu care Ştefan să pornească la luptă şi să alunge pe turci din ţară. 
   De cuvînt, feciorii babei, toţi şapte, se răspîndiră în şapte părţi ale Vrancei, buciumînd pe văi şi dealuri, pînă a doua zi în zori, strîngînd fiecare cîte o ceată de voinici cu care se lăsară pe dealul Dumbrăvei. 
   Dimineaţa, cînd baba îşi văzuse feciorii venind, deschise larg uşa de la odaia în care se afla Ştefan-Vodă şi, voioasă, îi zise: 
   — Măria ta, nu fii întristat! Scris este că un aşa de bun viteaz sănu rămînă învins de mîna duşmanului. Ia te uită cum îţi vin ostaşii cu care vei învinge lifta păgînă! 
   Ştefan ieşi în prag şi rămase mirat cînd văzu curgînd din toate părţile cete de voinici înarmaţi cu lănci şi arcuri, coase şi topoare ce străluceau în razele soarelui de abia răsărit. 
   — Dar de unde sunt aceşti voinici, bătrîno, şi cine i-a adunat aşa? 
   — Sunt plăieşii Vrancei, Măria ta, şi vin cu toţii ca să porneşti cuei la luptă. Te-am văzut cît de amărît erai cînd ai venit asară şi ştiam că oastea ţi-a fost nimicită în luptă cu turcii. De aceea am trimis pe cei şapte feciori ce-i am şi, uite, pînă dimineaţă ţi-au strîns oaste nouă în loc, toţi voinici şi dornici de luptă. 
   Apoi, chemîndu-şi feciorii lîngă ea, urmă: 
   — Aista-i Bodea, aista Spirea, celălalt Negrilă, apoi Bîrsan, Spulber, Pavăl şi cu Nistor. Toţi sunt feciorii mei şi acum ţi-i dau Măriei tale. Cu ei şi cu întreaga ceată ce au adunat, mergi fără teamă şi, cu voia lui Dumnezeu şoimanul, vei scoate pe duşmani din ţară. 
   
   Voievodul, înveselit acum, privea mîndru la oştenii aceştia adunaţi în pripă în jurul său, care i se părură vrednici de luptă, apoi întorcîndu-se către babă îi zise: 
   — Dar cum te numeşti, bătrîno? 
   — Tudora Vrăncioaia. 
   
   — Să trăieşti, mătuşă Tudora, şi Dumnezeu să-ţi dea sănătate pentru sprijinul şi dragostea de ţară ce arăţi. Apoi, îmbărbătîndu-şi oastea adunată, plecară cu toţii peste dealuri şi, străbătînd codrii la vale, izbiră în coastă pe vrăjmaşi. 
   Toţi s-au luptat voiniceşte. Ştefan-Vodă era printre cei dintăi, înconjurat de flăcăii Vrăncioaiei care se luptau ca nişte lei, lovind în dreapta şi în stînga tidvele păgîne care cădeau ca bostanii, înroşind pămîntul. 
   Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, Ştefan a învins şi de data asta pe turci, izgonindu-i din ţară afară. Atunci, de bucurie, voievodul se puse de petrecu şi veseli cu ostaşii săi, iar în urmă chemă lîngă el pe cei şapte feciori ai Vrăncioaiei şi le zise: 
   — Flăcăi, cu voi am cîştigat izbînda şi am alungat pe vrăjmaşi. Dacă nu nimeream la casa mamei voastre, multă vreme turcii ne secătuiau ţara. Sunteţi vrednici de răsplată domnească. 
   Iată, voi sunteţi şapte fraţi, iar în Vrancea sunt şapte munţi. Ai voştri să fie în veci, cu văi, ponoare şi tot ce se află acolo! Întoarceţi-vă dar înapoi în codrii voştri şi să-i stăpîniţi sănătoşi, din neam în neam! Iar mamei voastre duceţi-i multă sănătate din partea voievodului Ştefan, care la vreme de strîmtoare a găsit la casa ei pat pentru odihnă şi braţe vitejeşti de luptă. 
   Le făcu ocolniţă* pe piele de viţel, scrisă cu litere de aur, pentru dania domnească, document în puterea căruia fiii Vrăncioaiei ajunseră stăpînii munţilor Vrancei, de la Trotuş pînă în valea Bîsca, a Buzăului. 
   Şi de atunci, fiecare din cei şapte fraţi, înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, s-au aşezat la poalele munţilor, întemeindu-şi fiecare sate după numele lor: Bodeşti, Spireşti, Negrileşti, Bîrsăşti, Spulber, Păuleşti, Nistoreşti etc. 
   * Ocolniţă — hartă indicînd hotarul moşiei 
   IZVORUL LUI ŞTEFAN CEL MARE 
   Mai demult nu era atîta pace în ţări ca acuma. Vrăjbile erau mai dese şi bătăliile erau lucru de toate zilele. Aşa, în ţara moldoveanului, ca şi în alte ţări, nu se potolea bine o vrajbă şi se şi începea alta. Cînd se băteau cu tătarii, cînd cu turcii, cînd cu ungurii, cînd cu alte limbi străine. 
   Odată s-au bătut leşii şi cu Ştefan cel Mare care era împărat neastîmpărat, căci nu era an lăsat de Dumnezeu în care el să nu se hărţuiască cu cineva. 
   Din ce le-o venit vrajba, nu se ştie. Destul că le-o venit şi atîta! 
   Fiecare împărat îşi strîngea armată, care de care mai multă şi mai vitează. Cel leşesc şi-o strîns leşi de ai lui, cel moldovenesc — romîni de ai lui. Ş-o făcut puşti, care de care mai oţelite, şi s-o strîns iască de prin toţi codrii. Astfel înarmaţi, s-o bătut azi, s-o bătut mîine, însă fără să se dovedească care e mai biruitor. La urma urmelor li se gătise iasca şi li se rupse şi cremenea puştilor, dar tot de împăcat nu se împăcară. Poate că Ştefan, ca om mai creştin, s-ar fi împăcat, dar cel al leşilor nu se învoi, o dată cu capul. 
   Gătindu-li-se şi mîncarea pentru ei şi cătanele lor, se hotărîră ca numai amîndoi să se lupte, luptă dreaptă, luptă voinicească. Fără multă bătaie de cap se învoiră, căci doară nici unuia nu-i prea era frică de luptă, fiind colea voinici, nu cum suntem noi, bunăoară. Suflecîndu-şi mînecile, se luară la trîntă şi se zoliră pînă ce era soarele în crucea amiezii, dar nu se biruiră. La amiază băură cîte o înghiţitură de apă, căci li se uscase limba şi cerul gurii de înfierbîntaţi ce erau, apoi se hărţuiră pînă la ojina* cea mică, cînd împăratul leşilor, mai slăbind din picioare, căzu peste un bolovan de i s-au sucit grumazii şi cu ei suciţi s-a întors acasă, rugîndu-se lui Ştefan de iertare. 
   Ştefan, milostiv şi bun la inimă cum era, l-a iertat şi l-a lăsat să se 
   * Ojină — moment al zilei situat la jumătatea timpului dintre amiază şi asfinţit; gustare care se ia în acest moment al zilei. 
   întoarne în ţara lui, aducîndu-i aminte că nimic nu se poate face fără voia lui Dumnezeu. 
   Izvorul din care au băut apă s-o chemat apoi izvorul lui Ştefan cel Mare. Care e şi unde e nu se ştie, că de atunci e mult şi oamenii au murit fără a ne lăsa vreun răvaş ori vreo însemnătură. 
   Se crede că cine ar bea din apa acelui izvor, oricît de bolnav ar fi, s-ar face sănătos. 
   LEGENDA MUREŞULUI ŞI OLTULUI 
   Trăia odată un împărat pe vîrful unui munte, într-o cetate cu două turnuri. Şi odată, într-o vară, a plecat împăratul acela la război şi nu s-a mai întors. 
   Împărăteasa a trimis soli în toate părţile, să dea de urma soţului ei, şi s-au dus solii cercetînd pînă la marginile lumii, şi s-au întors după vreme îndelungată, fără bucurie. 
   Şi avea împărăteasa doi copii care se jucau în ţărînă, cînd a plecat tatăl lor să se războiască; iar acum erau mari şi flăcăi de însurătoare. Unul crescuse în turnul dinspre miazănoapte, celălalt, în turnul dinspre miazăzi, şi amîndoi erau feluriţi la fire şi la gînduri, dar unul şi unul la chip şi la făptură. 
   Şi s-au înţeles ei să plece de-a lungul lumii şi să caute pe tatăl lor. Mama lor a plîns şi de bucurie, şi de durere, cînd a aflat de hotărîrea lor; de bucurie, că are flăcăi atît de vrednici, şi de durere, că se te-mea să nu-i piardă. Dar i-a povăţuit să se ţie veşnic împreună, cum ţin boii la jug, şi veşnic drumul unuia să fie drumul celuilalt. Şi i-a binecuvîntat şi le-a dat voie să plece, şi iarăşi i-a sfătuit să meargă în tovărăşie nedezlipită, şi au plecat flăcăii. 
   De abia părăsiră cetatea părinţilor şi au început să nu se înţeleagă la drum, căci erau feluriţi la fire şi la gînduri. Cel crescut în turnul dinspre miazănoapte a apucat pe partea unde fusese turnul în care a crescut. 
   Pe unul îl chema Mureşul, pe celălalt, Oltul. 
   Şi de-acolo, din creştetul muntelui, li s-a despărţit cărarea, că Mureşul a pornit spre miazănoapte, iar Oltul, spre miazăzi. Şi era Oltul sfărîmicios şi iute din fire şi a apucat nebuneşte la vale, spre ziua senină, iar Mureşul era întunecat cu inima şi liniştit ca noaptea paşnică şi a apucat încet, încet, spre miazănoapte. După cîtăva vreme însă, pe Mureş l-a ajuns dorul de frate-său şi i s-a întristat sufletul şi de aceea s-a întors spre miazăzi să-şi afle fratele. Şi nu l-a mai aflat, ba şi-a pierdut şi calea şi a apucat în altă parte, tot liniştit şi cu inima de pace. 
   Dar mama lor, cînd a văzut că s-au despărţit chiar de la casa părintească, a alergat să le curme drumul, dar nu era chip să-i ajungă, mai ales că ei fugeau în două părţi. Şi a plîns împărăteasa, şi într-acel minut, amîndoi băieţii s-au făcut rîuri, şi rîuri au rămas. 
   Şi de atunci Oltul cel sfărîmicios şi iute din fire a dat năvală prin ţări muntoase şi s-a azvîrlit prin munţi cu prăpăstii şi s-a afundat pe la Turnul Roşu, clocotind şi izbindu-se de stînci. Şi de aceea lui i se cîntă cîntecul: 
   „Oltule, rîu blestemat, 
   Te-ai făcut adînc şi lat; 
   Că vii mare, spumegat 
   Şi cu sînge-amestecat. “ 
   Iar Mureşul de atunci curge tot pe şes şi tot spre şesuri năzuieşte liniştit şi încrezător. Şi de aceea i se cîntă cîntecul: 
   „Mureş, Mureş, apă lină. . “ 
   SOMEŞUL ŞI CRIŞUL 
   În vremurile de demult, de cînd sunt şi poveştile, trăia la poala muntelui Vlădeasa un crai frumos şi tînăr. Îi era numele Bogdan. Muntele cu pădurile de brazi şi păşunile toate erau în stăpînirea lui. 
   Îi venise şi craiului vremea să se însoare, dar peste puţină vreme, după ce îşi aduse domniţa, năvăliră duşmanii în hotarele lui, îi aprinseră cetatea şi pe crai îl omorîră. 
   Domniţa scăpă de moarte şi, după ce îşi adună turmele ce mai rămaseră de mîna duşmanilor, se sui la munte. Pe locul, căruia îi zic şi astăzi Bogdăneasa, îşi făcu un bordei. Aici născu, peste cîteva zile, doi copii gemeni, feciori amîndoi. Şi, cum e vorba din poveste, creşteau voinicii într-o zi ca-n două şi se făcură nişte flăcăi cît îţi era mai mare dragul. 
   Copiii îndrăgiră ciobănia şi abia aşteptau să treacă iernile, pentru ca să poată ieşi la larg. Vara îşi purtau turmele la păşune prin poienile din apropiere şi, în vreme ce oile păşteau cuminţi şi blînde, ei începeau să cînte din tulnic şi din fluier. Şi cîntau ciobănaşii mei aşa de frumos, încît izvoarele se opreau din şopot şi rămîneau înmărmurite, iar păsările încetau din zbor şi se adunau stoluri în jurul lor, ascultîndu-le cîntecul. 
   Trecu aşa o bucată de vreme, dar într-o vară dăduse o secetă mare şi, în lipsa păşunii, oile începură să flămînzească. Atunci fraţii plănuiră să-şi mute turmele mai departe, pînă vor afla undeva o păşune mai bună. 
   Într-o dimineaţă îşi luară rămas-bun de la mama lor şi plecară la drum. 
   În vîrful muntelui aflară păşune bună şi apă destulă. Îşi puseră staulele aici şi, slobozind oile la păscut, se apucară să-şi facă colibă. Ziua trecu repede, şi seara, după ce îşi aşezară oile, voinicii îşi făcură foc, vrînd să-şi gătească ceva de mîncare. Dar nici nu se aprinse focul bine, cînd începuse să sufle un vînt ascuţit şi fraţii simţiră cum îi cuprinde, fără veste, somnul. Cînd se treziră a doua zi din somn, soarele era la amiază. Oile zbierau de foame în staul şi cîinii abia se mai ţineau pe picioare de osteniţi. Fraţii se uitară unul la altul buimaci, îşi numărară oile. Văzînd că nu lipseşte nici una, le mai veni inima la loc. 
   Se spălară şi apoi îşi scoaseră oile la păşune. Peste puţin, uitară grija şi începură să cînte din fluier. Şi cum cîntau aşa, cu gîndul la mama lor, deodată le răsări înainte, ca din pămînt, o fată frumoasă ca o Cosînzeană. Ciobanii încetară din cîntat şi rămaseră privind miraţi spre fată. Ea veni aproape de ei, apoi le spuse supărată: 
   — Rău aţi făcut, voinicilor, că aţi venit aici! . . . Poiana asta e moşia mamei, care e vrăjitoare, şi cu greu veţi putea scăpa de răzbunarea ei. Eu v-am văzut şi ieri şi mi-aţi căzut dragi. Am venit acum la voi să vă spun cum să vă feriţi de vrăjile mamei şi să vă ajut. Aceluia care se va arăta mai vrednic între voi îi făgăduiesc că îi voi fi nevastă. Şi acum ascultaţi. Mama a trimis aseară „Somnul“ la voi, pentru ca să vă adoarmă pe veci. Mie mi-a fost milă de voi şi am furat o parte din el, aşa că nu v-a putut strica. Acum mama e mînioasă foc şi pe seară iar va trimite „Somnul“ la voi. Dar nu vă temeţi, că el nu vă mai poate strica. De dimineaţă va trimite la voi pe fratele meu şi, dacă îl veţi putea bate, atunci va trimite şi cerboaica. Cerboaica asta are un corn în frunte. Aici îi stă puterea. Dacă voi veţi putea reteza cornul, atunci aţi scăpat. 
   După aceste vorbe, fata le întinse o frunză şi zise: 
   — Cine se va şterge cu frunza asta pe frunte, acela nu va adormişi va rămîne tare. Dar fiţi cu grijă, numai unul să vă ştergeţi cu frunza într-o seară, că, dacă vă ştergeţi amîndoi, atunci îşi pierde puterea de vrajă. 
   Unul dintre fraţi luă frunza şi tocmai vru să mulţămescă, cînd fata se făcu iarăşi nevăzută. Trecu şi ziua asta, cum trec toate zilele, şi seara, după ce îşi aşezară oile, fratele mai mic zise: 
   — Bădiţă, adă frunza la mine în seara asta şi tu te pune de te odihneşte, că vreau să-mi încerc şi eu puterea cu feciorul vrăjitoarei! 
   — Bine, frăţioare, răspunse celălalt, dar tu eşti mai tînăr cu cevaşi mai plăpînd ca mine şi mi-ar fi jale să te văd prăpădit de zmeu. Mai bine te odihneşte tu şi lasă grija în sarcina mea. 
   — Rogu-te, bădiţă, fă pe voia mea în seara asta, ş-atunci mîine va veni şi rîndul tău. 
   
   Fratele mai mare îl privi pe celălalt cu drag, apoi scoase frunza din sîn şi i-o întinse: 
   — Ţine, frăţioare, şi Dumnezeu să-ţi ajute! 
   Abia isprăvi aceste vorbe, vîntul începu să sufle şi somnul îi cuprinse iarăşi pe furiş. Mezinul scoase frunza şi se şterse cu ea pe frunte. Simţi îndată cum i se limpezeşte mintea şi cum puterea îi creşte. 
   Peste puţin, vîntul începu să sufle mai tare. Cîinii începură să alerge în toate părţile, lătrînd furioşi, şi oile să se frămînte în staul. Atunci ciobanul se ridică de lîngă fratele care dormea ca mort şi strigă către oi, apoi îşi chemă cîinii lîngă el. Oile, auzind glasul stăpînului, se liniştiră şi cîinii se apropiară, lătrînd vesel şi gudurîndu-se. 
   După miezul nopţii cîinii începură să latre din nou, dar mai tare acum, şi ciobanul văzu la lumina lunii un om apropiindu-se de staul pe furiş. Ciobanul puse repede mîna pe ciomag şi se ridică de jos sprinten. Străinul ajunse lîngă staul şi cerca să deschidă strunga. Cîinii se apropiară de el lătrînd furioşi, dar cît ai clipi din ochi, amuţiră pe veci. Ciobanul se apropie de strungă şi strigă: 
   — Ce cauţi acolo, omule? ! Dacă eşti vreun drumeţ străin şi rătăcit, vino de te odihneşte aici lîngă foc şi lasă oile în pace, că de unde nu, apoi să ştii că ţi-ai aflat omul! 
   — Cum ai spus, frate? Ian mai zi o dată! 
   — Apoi, am zis să fii pe pace, că ţi-ai aflat omul! 
   — Alelei, fîrtate, şi sărăcuţ de tine, ce rău ai nimerit-o, dar dacă îţi dă puterea, după cum te arată gura, apoi hai la luptă! 
   
   Ciobanul înţelese îndată cu cine are de lucru, dar nu se sperie. Îşi făcu cruce, apoi se îndreptă spre străin şi se luară la luptă. Zmeul se frămînta din răsputeri şi arunca foc în toate părţile, dar nici ciobanul nu se lăsa. Lupta ţinu pînă în revărsatul zorilor şi atunci ciobanul simţi cum îl slăbesc pe zmeu puterile. Se mai opinti el de cîteva ori, dar ciobanul făcu ce făcu şi îl trînti. Zmeul rămase mort, dar şi flăcăul era ostenit, că abia îl mai ţineau picioarele. Se trase încet pînă la izvor şi se spălă. 
   Peste puţin se trezi fratele mai mare, dar aşa de tare îl muiase somnul, încît era mai slab ca fratele care se luptase. 
   Ziua o petrecură cu greu, căci le era jale după cîinii prăpădiţi de zmeu. Seara luă celălalt frate frunza şi, după ce se frecă şi el pe frunte, petrecu în priveghere pînă după miezul nopţii. Deodată auzi un răcnet sălbatic. Atunci sări de jos ca ars şi, după ce apucă în mînă ciomagul, se uită bănuitor în toate părţile. 
   Peste puţin văzu venind în goană un cerb, care în loc de două coarne avea numai unul în frunte. 
   Ciobanul ochi de cîteva ori cornul, apoi răsuci ciomagul în aer şi-l azvîrli cu atîta putere, încît rupse cornul. Cerboaica se sperie şi o luă în goană înapoi, pe unde venise. Atunci ciobanul alergă la locul unde văzuse căzînd ciomagul şi, lîngă el alături, află şi cornul cerboaicei. Îl luă în mînă, dar nu avu vreme să se uite la el, căci în clipa următoare ciobanul se prefăcu într-un izvor. Cornul era vrăjit, că cine va pune mîna pe el să se prefacă în izvor. Fata vrăjitoarei uitase să le spună fraţilor să nu se atingă de el. Nu peste multă vreme, se trezi şi mezinul şi, după ce nu îl văzu nicăieri pe fratele său, începu să-l caute. Umblînd aşa, încoace şi-ncolo, a dat cu ochii de ciomag şi de corn. L-a luat şi el în mînă, dar în clipa următoare se prefăcu şi el într-un alt izvor. 
   Vrăjitoarea îşi răzbunase. 
   Povestea e adevărată. Izvorul fratelui mai mare e Someşul, care curge lin, iar izvorul mezinului e Crişul, care curge repede, de parcă aleargă în căutarea fratelui pierdut. Şi Someşul, şi Crişul izvorăsc din Vlădeasa. Iar locul unde a căzut cornul se numeşte şi astăzi: „Cornul Cerboaii“. 
   LOCURI LEGATE DE NUMELE LUI DRAGOŞ-VODĂ 
   Zice că dintru început Dragoş-Vodă era domn şi stăpînitor peste Maramureş. Mai pe urmă însă, avînd foarte multe şi mari neplăceri, neajunsuri şi daune de suferit din partea ungurilor, precum şi a altor limbi străine şi duşmane, care voiau numaidecît să-i schimbe legea şi să-i răpească moştenirea străbună, s-a hotărît să părăsească ţara strămoşească, să treacă peste munţi, în părţile noastre, şi apoi să se aşeze aicea pentru totdeauna. 
   Dar fiindcă ţările dincoace de munţi, adică Bucovina, Moldova şi Basarabia erau pe timpul acela cercetate şi cutreierate în lungiş şi curmeziş de către o mulţime de popoare străine, care ca nişte lăcuste nesăţioase veneau din părţile răsărite, de-aceea şi Dragoş-Vodă, necunoscîndu-le pînă atunci cît de mari sunt, cum arată şi ce fel de oameni locuiesc într-însele, a voit mai întîi să le cerceteze şi să se încredinţeze, ori de-i va fi cu putinţă a le cuprinde şi a le stăpîni, şi abia după aceea să descalece într-un loc, care-i va veni mai bine la socoteală. 
   Şi ca întreprinderea lui să nu fie bătătoare la ochi, ca înverşunaţii şi neîmpăcaţii săi duşmani să nu prindă de veste despre ceea ce voieşte el să facă şi să-i zădărnicească apoi întreg planul ce şi l-a fost făcut, a chemat într-o zi la sine pe toţi sfetnicii şi mai-marii oştilor, precum pe mulţi boieri şi alţi bărbaţi aleşi, care aveau aceleaşi dureri şi erau de-aceeaşi părere cu dînsul, şi cu aceia s-a pus apoi la cale, cum şi în ce chip să iscodească ţara care avea de gînd să o cuprindă. 
   Şi după ce s-au adunat toţi cei chemaţi la un loc şi s-au sfătuit mai multe ore, ce şi cum să facă ca s-o scoată mai bine şi cît mai degrabă la capăt, se-ntoarseră pe-acasă, prinse fiecare a se pregăti cu cele trebuincioase de drum şi cînd fură acuma gata de pornire, ieşiră cu toţii în chip de vînătoare şi, apucînd spre răsărit, deteră să treacă dincoace de munţi. 
   Dragoş-Vodă şi tovarăşii săi, vrînd-nevrînd, cutreierară mai multe zile de-a rîndul cei mai înalţi munţi dinspre Maramureş, precum: Bratila, Fluturica, Iedul, Ţapul, Lucina, Tătarca, Opcioara, Dîrmocsa, Dadul, Manaila, Lefele, Senatorii, Orata, Botoşul Mare, Botoşul Mic, Runcul şi Runculeţul. 
   La vreo cîteva zile, însă, de cutreierare şi zbuciumare încolo şi-ncoace şi anume tocmai cînd nu mai puteau de osteniţi şi vlăguiţi ce erau şi nu ştiau încotro s-o mai apuce şi ce să mai facă, iată că Cel-de-Sus le scoate înainte un sihastru cucernic care ieşi din desişul unei păduri. 
   Dragoş-Vodă, cum îl vede, bucuria lui! Se duce drept la dînsul, îi dă bună ziua, îi spune cine-i, de unde-i şi ce caută şi apoi îl întreabă: ori de nu ştie el vreun plai sau vreo potecă care duce spre ţară? 
   Sihastrul îl măsură mai întîi cu privirea din cap pînă-n picioare, apoi, văzînd că atît el cît şi tovarăşii lui sunt foarte obosiţi, nu-i dete răspuns la întrebare, ci le făcu semn tuturora ca să meargă după dînsul pînă într-o poieniţă care se afla din întîmplare în apropiere, zicînd că acolo le va spune ceea ce are de gînd să le spună. 
   Atît Dragoş cît şi tovarăşii săi nu se puseră de pricină, ci, urmînd cucernicului sihastru care plecase înainte, se duseră pînă în poiana arătată şi-acolo se puseră cu toţii pe iarbă, ca să se odihnească. 
   După ce au stat acuma cît or fi stat pe locul unde s-au fost pus şi după ce s-au odihnit puţintel, zise sihastrul: 
   — Dacă aveţi de gînd numaidecît să vă coborîţi spre ţară, atunci să nu umblaţi ca pînă acuma, hoinărind încolo şi-ncoace prin munţi, căci numai degeaba vă pierdeţi timpul, ci să luaţi bine seama şi să urmaţi semnului ce vi se va arăta şi care va duce spre răsărit; nicidecum însă să nu vă luaţi după semnul ce vi se va ivi spre apus, spre miazănoapte ori spre miazăzi, căci atunci nu veţi ieşi bine la capăt! Şi acum, Dumnezeu să vă binecuvînteze şi să vă îndeplinească toate dorinţele! 
   Şi rostind sihastrul cuvintele acestea, se porni încotro era îndreptat. 
   Dragoş-Vodă îi mulţămi din toată inima pentru sfatul ce i l-a dat şi, luîndu-şi rămas-bun de la dînsul, se porni asemenea în cale-i. Şi mai umblînd el dimpreună cu tovarăşii săi, cît timp va mai fi umblat, prin munţii din apropiere, iată că se iveşte dintr-o smidă* un cerb cu douăsprezece coarne, care porni îndărăt, spre apus; de altă parte sare un vier sălbatic, dintr-o sihlă, şi începînd a grohăi apucă spre miazănoapte; şi iarăşi din altă parte se arată un pluton, ** care prinse la fugă spre miazăzi. În urmă se iveşte un bourel murg cu trei stele în frunte, care-şi luă cursul spre răsărit. 
   Dragoş-Vodă, căruia i se-ntipărise bine în minte sfatul ce i l-a dat sihastrul, care sălbăticiune, cum o vedea, o lăsa să se ducă în treabă-şi. Cînd dete însă cu ochii de bourelul cel cu trei stele în frunte, atît el cît şi tovarăşii săi se ţinură lipcă de dînsul, ca să nu-l piardă din vederi, urmărindu-l necontenit, atît pe vîrfurile munţilor celor mai înalţi, cît şi prin prăpăstiile cele mai adînci şi mai primejdioase; 
   * Smidă — desiş din arbori tineri sau din tufăriş. 
   ** Pluton — varietate de cerbi. 
   atît prin văgăuni şi vîlcele, cît şi prin poieni şi preluci, * pînă ce ajunseră la apa Moldovei. 
   Aicea, fiind bourelul pre care îl urmăreau ei foarte ostenit şi asudat de fugă, se aruncă deodată în valurile cele repezi şi limpezi ca lacrima ale apei acesteia şi cît ai bate din palme se făcu nevăzut, ca şi cînd ar fi intrat în pămînt. 
   Dragoş-Vodă şi tovarăşii săi, pierzîndu-l din ochi şi nemaiputîndu-i da de urmă, cugetară că a apucat pe albia apei în jos şi de-aceea merseră şi ei o bucată de loc la vale, alăturea cu Moldova, pînă ce ajunseră într-o poiană răsfăţată şi frumoasă de pe malurile acestui rîu. În poiana aceea apoi, fiindcă înnoptase acuma hăt-binişor şi nu puteau merge mai departe, de întuneric şi osteniţi ce erau, se opriră locului ca să mîie. 
   Iată însă că în revărsatul zorilor, cînd le era somnul mai dulce, se aude un muget străbătător de bour, în partea dinspre miazănoapte şi miazăzi. 
   Dragoş-Vodă, cum îl aude, cugetînd că e bourul după care s-au fost luat în ziua premergătoare, sare drept în picioare, deşteaptă şi pe ceilalţi inşi şi se pornesc apoi iarăşi cu toţii în partea aceea, în care se auzise mugetul bourului, adică pe apa Moldovei la vale, şi merseră timp de mai multe ore, pînă ce deteră într-o sihlete** mare, care se afla în capătul dinspre miazănoapte-apus a Cîmpulungului de astăzi. De aicea, auzind iarăşi mugetul bourului dincolo de apa Moldovei, apucară în mîna stîngă, trecură Moldova de cealaltă parte, se suiră pe Izvorul sau Pîrîul-Morii, la deal, pînă ce ajunseră la Curmătura Feredeului; de-aicea apucară pe coama muntelui Feredeul în sus şi merseră pînă ce ajunseră mai pînă în vîrful acestuia. Aicea, stînd puţin locului şi poposind, iată că li se arată iarăşi un bour, care venea despre muntele Păuşa şi care li se păru că e acelaşi ce-l pierdură din vederi în sara zilei premergătoare. 
   * Prelucă — poiană mică într-o pădure. 
   ** Sihlete — pădure deasă de copaci tineri; hătiş. 
   Dragoş-Vodă, cum îl zăreşte, mînios că l-a purtat cine ştie pe unde, pune arcul la ochi şi dă să-l culce la pămînt. Însă bourul în aceeaşi clipă fuge în dosul unui paltin înalt şi gros — şi să te cam mai duci la fugă spre răsărit! 
   Dragoş-Vodă şi ceilalţi inşi se iau repede după dînsul, ca să nu-l scape şi de astă dată din vedere, urcă şi coboară ca săgeata mai multe dealuri şi dîmburi, pînă ce ajung aproape de un pîrîu care curge drept spre răsărit şi la care, fiind bourul prigonit foarte însetat, se opri puţin ca să soarbă vreo cîteva guri de apă. Urmăritorii săi, care s-au fost împrăştiat unii în dreapta şi alţii în stînga, se opresc asemenea, îl înconjură din toate părţile, întind arcurile şi, cît ai clipi din ochi, îl culcă la pămînt. Dragoş-Vodă, cum vede că a căzut jos şi nu se mai clinteşte din loc, bucuria lui, se repede degrabă la dînsul, să-l vadă cît e de mare şi de gras. Dar cînd ajunge la starea locului, dă, spre cea mai mare mirare a lui, că sălbăticiunea săgetată nu e bour, după cum crede el, ci un simplu bou sălbatic. Deci întorcîndu-se către tovarăşii săi, care asemenea alergaseră ca să vadă sălbăticiunea răpusă, zise într-un ton cam supărăcios: 
   — Bată-l pîrdalnicul să-l bată! Acesta nu e bour, ci bou sălbatic! Şi fiindcă e bou, Bou să se numească de-acum înainte şi locul acesta, unde a fost săgetat! 
   Şi cum a spus Dragoş-Vodă, aşa s-a şi întîmplat, căci atît pîrîul din care a băut boul cel săbatic apă, cît şi locul unde a fost el săgetat, din momentul acela Boul le-a rămas numele, şi tot aşa se numesc şi-n ziua de astăzi. 
   După aceasta porunci Dragoş-Vodă la vreo cîţiva feciori voinici să taie vreo cîţiva brădani tineri, să facă un fel de leasă dintr-înşii, să ieie boul săgetat, să-l pună pe leasa aceea, să-l ridice pe umere şi să plece apoi cu toţii mai departe, pînă ce se vede, căci apropiindu-se soarele spre apus şi fiind locul acela foarte sălbatic, nu voi să rămînă şi să mîie acolo. 
   Feciorii, cît ai bate în pălme, făcură ceea ce li se spuse şi apoi se porniră cu toţii mai departe, la vale, pe ţărmurile pîrîului unde a fost boul cel sălbatic săgetat. 
   Ajungînd la Gura-Boului, care trecea alăturea cu munţii Senatoriul şi cu Runcul-Boului şi se revarsă în Moldoviţa, trecută de iastalaltă parte şi apucară apoi pe ţărmul stîng al Moldoviţei în jos şi merseră pînă la gura Dragoşei, care curge din munţii dinspre răsărit şi se revarsă în dreptul muntelui Scăuelele, asemenea în Moldoviţa. Aice, văzînd ei că dacă s-ar duce mai departe, la vale, ar merge mai mult spre amiază şi nu, după cum le-a fost spus sihastrul, spre răsărit, stătură locului, se odihniră puţin şi apoi, după ce dete locului acestuia numele de Popasul lui Dragoş, apucară pe pîrîul la care au fost ajuns, în sus, şi în mai puţin de trei pătrari de oră ajunseseră într-o cîmpie largă şi frumoasă care se-ntindea pe de-o parte şi pe de alta a pîrîului acestuia. 
   În cîmpia aceea plăcîndu-le foarte mult, atît lui Dragoş-Vodă cît şi tovarăşilor săi, hotărîră să se oprească, să steie un timp mai îndelungat şi să se odihnească, căci alergăturile şi zbuciumările din zilele trecute le sleiseră mai toate puterile. 
   Şi cum au hotărît, aşa au şi făcut. Îşi aleseră un loc mai larg şi mai îndemînatic, şi fiindcă soarele începuse acuma a se ascunde după piscurile munţilor, unii se apucară să doboare nişte ciungi ca să facă foc, alţii se puse să jupească boul ce-l adusese cu sine, şi iarăşi alţii începură a tăia feluriţi brădani, făgani, precum şi alţi copăcei, şi a face dintr-înşii un fel de lagăr. Şi aşa, în scurt timp, lagărul era făcut gata, focul aprins, boul jupit şi carnea lui pusă pe cărbuni ca să se frigă. 
   Însă pînă a se frige carnea, unii dintre dînşii, mai sprinteni şi deprinşi cu pescuitul, bucăţeliră un ciung uscat, făcură — cît ai scăpăra dintr-un amnar — mai multe făclii dintr-însul, aprinseră făcliile, se duseră la pîrîul cel limpede ca lacrima din apropiere şi începură a pescui. Şi n-a trecut mult timp la mijloc şi se-ntoarseră c-o mulţime de peşti îndărăt, precum: păstrăvi, lostoce, lipeni, mrene, cleni şi ochene, de care era bucşit pîrîul, care se vede că pînă atuncea nime nu umblase pe acolo, ca să prindă peşti. Ajungînd la lagăr şi cinătuind* peştii, îi puse şi pe aceştia pe jăratic, ca să se frigă. 
   * A cinătui — a scoate măruntaiele şi a curăţa (de obicei, păsările şi peştii ce urmează să fie fripţi). 
   După ce s-au fript peştii şi carnea de-ajuns, scoaseră pîinea şi ploscele cu vin ce le-au fost luat cu dînşii cînd s-au pornit d-acasă şi începură a mînca, a bea şi a se veseli. Iară după ce au mîncat, au băut şi s-au veselit de-ajuns, fiind acuma hăt-tîrziu şi ei osteniţi şi somnoroşi, puse Dragoş-Vodă pe vreo cîţiva inşi mai zdraveni să steie de strajă, iar ceilalţi se culcară şi nu se sculară pînă a doua zi la prînzul cel mare. 
   A doua zi, după ce s-au deşteptat şi după ce fiecare s-a spălat în apa cea curată şi răcoritoare a pîrîului din apropiere, Dragoş-vodă se puse în cale cu tovarăşii săi să cerceteze locurile de prin împrejurime şi abia după aceea, adică după ce le va fi cercetat pe toate şi le va fi văzut singur cu ochii săi, să plece mai departe. 
   Şi în ziua aceea, lăsînd pe vreo cîţiva inşi de pază lîngă lagărul ce l-au fost făcut în seara zilei premergătoare, toţi ceilalţi, în frunte cu Dragoş, plecară pe ţărmul Dragoşei în sus şi se duseră pînă la obîrşia acesteia, adică pînă la Poiana Mărului, de pe culmea căreia, cînd e timp senin şi frumos, se pot vedea nu numai munţii din împrejurime, ci şi o parte bună din şesul dinspre răsărit, care se-ntinde pînă la apa Sucevii. De aicea se-ntoarseră îndărăt cutreierînd mai toate văile, dealurile şi munţii care se-ntind de-a dreapta şi de-a stînga Dragoşei, precum: Macrişul, Bîtca Macrişului, Bobeica-Frumosului, Smidovaticul, Fusa, Lupoaia, Cucereasa şi Arşiţa Tanului. Şi abia pe la înserate se întoarseră îndărăt. 
   A doua zi apucară pe apa Moldoviţei în sus şi trecînd pe locul unde se află satul de astăzi Vatra Moldoviţei şi unde mai tîrziu Ale-xandru-vodă cel Bun făcu o mănăstire, merseră pînă aproape de obîrşia Moldoviţei, adică pînă nu departe de Ardgel, şi cercetară dealurile, munţii şi văile care se-ntind de-a dreapta şi de-a stînga acestui rîu, precum Ionul, Ciocanul, Dămăcuşa, Vulcanul, Bouleţul, Măgura, Strigoiul, Pietrosul, Făgeţelul şi mulţi alţii, de ale căror nume nu-mi mai pot aduce acuma aminte. 
   A treia zi apucară pe apa Moldoviţei la vale, merseră pînă la locul unde se află satul de astăzi Frumosul şi începură a cutreiera dealurile şi munţii de prin împrejurimea acestuia, pînă spre Poiana-Micului, precum: Arşicioara, Hîga, Arsura, Comarnicul, Rotunda, Dealul-Bradului şi Dealul-Mărului. 
   Iată însă că tocmai cînd ajunseră pe muntele Boboica şi voiau acum să se întoarcă îndărăt de unde s-au pornit, le iese înainte iarăşi un bour cu trei stele în frunte, ca şi cel dintîi, care cum dete cu ochii de dînşii o rupse la fugă în jos, spre răsărit. 
   Dragoş-Vodă şi tovarăşii săi, cum îl zăresc, se şi iau după dînsul, îl urmăresc cînd în dreapta, cînd în stînga, cînd spre răsărit, cînd spre miazăzi, pînă ce ajung pe ţărmul cel drept al pîrîului Humorul, ceva mai la vale de mănăstirea Humorului de azi. Aice, nemaiputînd fugi bourul, de ostenit şi asudat ce era, îl strîmtorează din mai multe părţi şi-i curmă viaţa. 
   — Locul acesta se va chema de-acum înainte Bouri, spre aducere-aminte de bourii care i-am urmărit pînă aicea! strigă Dragoş plin de bucurie, după ce s-a apropiat de dînsul şi s-a încredinţat că într-adevăr e bour, şi nu bou sălbatic ca cel ce îl săgetase cu vreo cîteva zile mainainte. 
   Şi de-atunci şi pînă nu demult, Bouri s-a numit atît locul acesta cît şi un pîrîuaş care se revarsă în Humorul şi la gura căruia a fost bourul săgetat. . 
   Şi-acuma, după ce au săgetat bourul şi botezară cu numele lui locul unde i-au curmat firul vieţii, îl luară vreo cîţiva feciori zdraveni, pe nişte pari, şi se-ntoarseră apoi cu toţii îndărăt, de unde s-au pornit în dimineaţa zilei aceleia. Şi cum ajunseră la starea locului, începură iarăşi, ca şi-n ziua întîia, a mînca, a bea şi a se veseli pînă către miezul nopţii. 
   Şi aşa petrecură ei mai multe zile de-a rîndul, parte pe cîmpia cea întinsă şi frumoasă, unde şi-au fost făcut lagărul, cînd au ajuns în acele locuri, parte cutreierînd şi cercetînd munţii şi văile de prin împrejurime şi vînînd sălbăticiile ce le ieşeau în cale. 
   În acelaşi timp însă, cît a petrecut Dragoş-Vodă cu soţii săi pe cîmpia unde şi-au ridicat lagărul, au făcut ei şi o fîntînă sub poalele unui deal pe care avea Dragoş-Vodă mare plăcere de-a se sui, mai ales dimineaţa, pe la răsăritul soarelui, şi a privi de acolo în toate părţile. De-atunci s-a numit fîntîna aceea Fîntîna lui Dragoş şi tot aşa se numeşte ea şi-n ziua de astăzi, măcar că acuma nimeni nu poate bea apă dintr-însa, pentru că în anii din urmă s-a risipit şi s-a astupat mai cu totul. Iară dealul, sau mai bine zis coasta, sub poalele căreia s-a făcut fîntîna aceea, s-a numit dintru început Dealul lui Dragoş, mai pe urmă însă au început oamenii a-l numi Dealul sau Coasta Dragoşii. 
   Tot după numele lui Dragoş s-a numit de atunci încoace şi cîmpia unde şi-a aşezat acesta lagărul său: Cîmpul sau cîmpia lui Dragoş, iară pîrîul de-a lungul căruia se-ntinde această cîmpie s-a numit Dragoşa şi tot aşa se numeşte el şi astăzi. Cîmpul sau cîmpia lui Dragoş, însă, s-a schimbat mai pe urmă în Cîmpul sau Cîmpia Dragoşii. 
   Şi după ce a petrecut Dragoş-Vodă cu oamenii săi mai multe zile şi nopţi în lagărul de pe cîmpul dinspre care a fost pînă acum vorba, s-au ridicat cu toţii şi au plecat mai departe pe Dragoşa în sus şi merseră pînă la Poiana Mărului. De-aici, cîrnind spre miezul nopţii, se duseră mai departe pînă ce se apropiară de munţii de pe malul drept al Suceviţei. Aicea, dînd iarăşi de-un pîrîu care se revarsă în Suceviţa şi fiind foarte obosiţi de drum, se opriră într-o prelucă de pe malul acestui pîrîu, se odihniră puţin şi după aceea porniră iarăşi mai de-parte, la vale, pe pîrîul acesta care, de cînd a poposit Dragoş şi cu oamenii săi lîngă dînsul, s-a numit şi se mai numeşte încă şi astăzi Dragoşinul; iară muntele de lîngă care curge acest pîrîu, Piciorul şi Dealul-Dragoşinului. 
   Ajungînd la Gura-Dragoşinului, apucară pe malul Suceviţei în jos şi nu steteră mai mult locului pînă nu ajunseră în marginea dinspre răsărit a munţilor, adică pe locul unde se află în timpul de faţă satul Marginea. Aicea steteră iarăşi locului şi poposiră. 
   După ce s-au odihnit şi aicea de-ajuns, se porniră iarăşi mai de-parte, tot spre răsărit, pînă ce ajunseră în partea dinspre apus a satului de astăzi Volovăţ, şi anume pe dealul care se numeşte Arşiţa. Ajunşi aicea, se puseră iarăşi în cale să steie mai multe zile, ca şi-n Cîmpul lui Dragoş de lîngă Dragoşa, şi să cerceteze cu de-amănuntul locurile de prin împrejurime. 
   Şi cum se hotărîră, făcură şi aicea un lagăr. Sfîrşind lagărul de făcut, aşeză Dragoş-Vodă străji, jur-împrejurul lui, iar el şi cu ceilalţi tovarăşi ai săi, adică cu sfetnicii, căpitanii oştilor şi alţi boieri şi fii de boieri care veniră cu dînsul, după ce cinară şi se veseliră plini de bucurie că au ieşit cu ajutorul lui Dumnezeu la ţară, se puseră ca să se odihnească. 
   A doua zi dimineaţă, cum se sculară, trimise Dragoş-Vodă pe trei inşi dintre cei mai aleşi, mai iscusiţi şi mai viteji căpitani, în părţile de prin apropiere, ca să iscodească ţara în care au intrat, şi anume, pe unul spre amiază, pe al doilea spre miazănoapte, iar pe al treilea, şi pe cel din urmă, spre răsărit. 
   Cei doi căpitani dintîi, după ce merseră în părţile în care li s-au spus şi după ce cutreierară timp de mai multe ore, adică pe cît le-a fost cu putinţă, locurile pe unde trecură, se-ntoarseră înapoi cu vestea că locurile cercetate de dînşii sunt foarte frumoase şi mănoase. 
   Cel din urmă însă, cum s-a pornit la iscoadă, nu ajunse departe şi dete de-o prelucă răsfăţată şi împrejurată cu tot felul de pomi. Iar în mijlocul prelucii aceleia erau nişte pietre frumoase cu tot felul de scrisori şi împestriţături pe dînsele şi-ntre pietrele acelea se afla o colibioară. 
   Căpitanul nostru, cum zări colibioara, se şi apropie de dînsa şi intră înăuntru ca să vadă de este cineva într-însa ori e părăsită şi deşartă. Şi cum intră înăuntru dete de-o bătrînă care sta înaintea icoanei Maicii Domnului şi se ruga. Uimit de ceea ce văzuse, se opri deodată locului neştiind ce să facă: să înainteze mai aproape şi să vorbească cu dînsa, ori să aştepte pînă-şi va sfîrşi rugăciunea! 
   Dar bătrîna, cum simţi că a intrat cineva la dînsa, îşi întoarse capul ca să vadă cine-i şi, cum dete cu ochii de dînsul, se şi ridică în picioare şi, întorcîndu-se cu faţa către el, începu a-i spune cu de-amănuntul: cine şi de unde este el, cu cine şi cum a venit pînă acolo şi că ea îl aşteaptă de mult să vină, iară după ce-i spuse toate acestea îl rugă ca s-o ducă îndată la Dragoş. 
   Căpitanul, mirîndu-se de cele ce văzu şi le auzi, crezu la început că se află înaintea unei vedenii şi de aceea nici nu mai cuteză a o întreba de unde vine ea acolo, cine este şi cum se cheamă, ci o duse îndată la Dragoş. 
   Dragoş-Vodă, cum o văzu, se miră şi el, ca şi căpitanul ce-o aduse, de unde a răsărit deodată femeia aceasta. Apoi o întrebă cum se cheamă, cine este şi de unde vine să locuiască în acele locuri singuratice? 
   — Numele meu e Uţa! răspunse bătrîna, şi sunt născută în munţii Bradului. Părinţii mei au fost boieri de neam, dar răutăţile şi nestatorniciile timpului m-au făcut să părăsesc lumea încă din tinereţe şi să trăiesc aicea, singură, în rugăciuni, că doară s-a îndura bunul Dumnezeu şi ne-a mîntui de liftele cele spurcate şi rele. Pe tine, doamne, te ştiu cine eşti; ştiu de ce ţi-ai părăsit ţara şi moşia strămoşească, şi de aceea vin acuma să-ţi spun, în numele Domnului ce m-a trimis, că te aşteaptă mare mărire. În scurtă vreme ai să ajungi domn şi stăpînitor peste întreaga ţară în care ai intrat şi neamul tău are să fie mare şi vestit, şi numele lui nu se va şterge niciodată, cît a mai fi urmă de creştin în ţara noastră. Deci locul pe care ţi-ai pus piciorul, cînd ai ieşit din ţara părintească, să nu-l mai părăseşti, ci să-l cuprinzi şi să-l stăpîneşti, că nimeni n-are să ţi se poată pune împotrivă! 
   Şi cum rosti bătrîna cuvintele acestea, un nour negru cu fulgerare şi tunete o cuprinse, şi cît ai clipi din ochi se făcu nevăzută şi de atunci încoace nimeni nu i-a mai dat de urmă, nimeni n-a mai văzut-o, măcar că Dragoş-Vodă puse oameni anume ca s-o caute în toate părţile. 
   Şi era femeia aceea în vîrstă cam de-o sută de ani, la faţă cam slută şi urîtă, la privire însă blîndă, şi cine-a văzut-o i se părea că vede o minune înaintea sa. 
   Şi mai stînd Dragoş-Vodă, cît timp va mai fi stat după întîlnirea şi vorbirea ce-a avut-o cu bătrîna Uţa, pe locul unde şi-a fost aşezat el lagărul din urmă, cercetă toată ţara în care a intrat, în lungiş şi-n curmeziş. Iară după ce s-a încredinţat că e foarte întinsă, frumoasă şi mănoasă, fiind pe lîngă aceasta încă şi împănată cu tot felul de păduri şi codri, dumbrăvi şi rediuri şi adăpată cu o mulţime de rîuri şi păraie cu apă limpede ca lacrima şi pline cu tot soiul de peşti, s-a hotărît ca să se pună luntre şi punte s-o cuprindă toată, ş-apoi să se facă el domnitor şi stăpînitor peste dînsa. Dar fiindcă el a fost venit de astă dată numai ca s-o iscodească şi avea numai foarte puţini oameni cu dînsul, s-a întors îndărăt în ţara sa, în Maramureş, şi a prins a îndemna pe supuşii săi şi pe alţi romîni, ca să vină şi ei cu dînsul. 
   Şi nu mult după aceasta, iată că s-au ridicat mai mulţi boieri şi popor de rînd şi s-au pornit cu toţii, şi au venit ca să se aşeze de iastălaltă parte de munţi, în ţara cea nouă, adică în Moldova, căci aşa s-a numit ţara aceasta după ce a cuprins-o Dragoş-Vodă. 
   Şi de astă dată, Dragoş-Vodă şi cei ce au venit cu dînsul nu se porniră de-acasă în chip de vînătoare, ca-ntîia oară, ci ei luară şi toată averea lor cu dînşii şi ţinură calea drept spre locul acela unde a stat Dragoş-Vodă de vorbă cu Uţa. 
   Şi după ce au sosit şi au descălecat pe locul acela, a pus Dragoş-vodă să facă o întăritură pe dînsul, adică o cetăţuie, ca la timp de rebeliune, de mare cumpănă şi nevoie, să aibă unde a se retrage şi de unde a se apăra împotriva duşmanilor. 
   Şi-au făcut o întăritură cu cinci şanţuri, din sus de satul de astăzi Volovăţ, şi anume sub poalele dealului Arşiţa. Şi întăritura aceea, ale cărei urme de ziduri se mai pot vedea încă şi astăzi, s-a numit Fortăreţ. 
   Iată însă că, nu mult după ce s-a ridicat întăritura despre care ne-a fost vorba, mergînd vestea în toate părţile că Dragoş-Vodă a descălecat în Moldova, îi veniră soli de la Siretiu şi de la Suceava, cu daruri preţioase, şi-l rugară să ajute pre bieţii creştini împotriva căpcăunilor, a tătarilor, a leşilor şi a altor lifte rele care năvăleau în ţară de-o bîntuiau şi-o prădau şi multe neajunsuri şi neplăceri făceau locuitorilor, din care pricină cei mai mulţi dintre dînşii, de frică şi groază, luară lumea-n cap, ascunzîndu-se prin munţi. 
   Dragoş-Vodă, ascultînd rugămintea solilor, nu se codi, ci adunînd pe toţi voinicii săi precum şi pe alţi romîni la un loc, se porni fără întîrziere cu dînşii împotriva duşmanilor şi, luptîndu-se cu toţii ca nişte lei, în scurt timp curăţi ţara de dînşii. 
   Însă nu trecu multă vreme la mijloc, după biruinţa aceasta, şi se iscă din nou război din partea tătarilor şi a leşilor. Dar şi Dragoş-Voda, cum prinse de veste ca duşmanii iarăşi voiesc să intre şi să prade ţara, nu stătu mult pe gînduri ce să-nceapă şi să facă, ci văzînd că ţara e în primejdie, şi sări la luptă şi răsfrînse, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi acest rău, alungînd liftele cele rele pînă departe peste hotar. 
   După această nouă învingere asupra duşmanilor, s-au adunat căpitanii oştilor şi boieriii cei mai de frunte la un loc şi ţinînd sfat laolaltă îl aleseră pre Dragoş-Vodă de cap şi domnitor peste întreaga ţară, căci Moldova pe vremea aceea nu avea domnitor, şi-l rugară să nu locuiască mai mult în cetăţuia ce şi-a fost făcut-o el după descălecarea Moldovei, ci să se aşeze în Siretiu, şi-acolo să locuiască. 
   Dragoş-Vodă, fiind un om cu multă chibzuinţă, nu se puse de pricină, ci ascultînd de îndemnul sfetnicilor şi al mai-marilor oştilor sale si voind a împlini dorinţa poporului băştinaş, care locuia pe acea vreme în oraşele Suceava, Siretiu şi Cotovăţ, * precum şi prin cîteva sate răzleţite de-a lungul şi de-a latul ţării, despre a căror nume nu-mi mai pot aduce acuma aminte, a părăsit cetăţuia sa şi s-a pornit cu căpitanii oştilor şi cu sfetnicii săi spre Siretiu, unde se hotărî să petreacă pînă la sfîrşitul vieţii sale. 
   Siretenii, cum au auzit că Dragoş-Vodă vine spre dînşii şi voieşte să se aşeze pentru totdeauna în tîrgul lor, s-au bucurat şi au ieşit cu mic cu mare ca să-l întîmpine şi să-l ducă cu pompă mare în oraş. 
   Locul unde au ieşit siretenii întru întîmpinarea lui Dragoş, precum şi a sfetnicilor şi căpitanilor săi, şi pe care se află astăzi un sătişor mic, s-a numit de atunci încoace Drăguşenii. Unii însă, şi mai ales străinii, pe lîngă Drăguşeni, îl mai numesc încă şi Drăguşana sau Drăguşanca. 
   După ce s-a aşezat Dragoş-Vodă în Siretiu şi după ce-a luat acum cîrma întregii ţări asupra sa, aducîndu-şi aminte de prorocia babei Uţa, făcu, pe locul unde a trăit şi s-a aflat aceasta, o biserică de lemn de stejar şi alăturea cu biserica aceea a făcut el mai pe urmă şi curţi 
   * Asemenea oraş nu există. 
   domneşti. Şi trimise apoi pe mai mulţi inşi dintre cei ce veniseră cu dînsul din Maramureş, ca să meargă şi să se aşeze la acel loc, să-şi facă case şi să prindă a lucra pămîntul de prin împrejurime, iar la vreme de nevoie să sară cu toţii şi să steie ca un zid întru apărarea ţării. 
   Cei trimişi nu se deteră într-o lature, ci se duseră cu toţii şi-şi făcură fiecare cîte o casă mare şi frumoasă, din jos de biserică, pe locul care se numeşte astăzi Sălişte. 
   Şi fiindcă atît biserica lui Dragoş-Vodă cît şi casele de pe lîngă dînsa s-au clădit pe ţărmul unei vălcele sau pîrîuaş, pe ţărmul căruia a fost coliba Uţei, de-aceea atît satul care mai pe urmă a crescut hăt-mare, încît avea şapte biserici, cu o mulţime de curţi boiereşti, cît şi pîrîuaşul, care izvorăşte de sub dealul Pleşa şi se revarsă din jos de sat în Suceviţa, s-au numit dintru început Valea-Uţei, întru aducereaaminte de baba Uţa, iară mai pe urmă, Olovăţ. 
   Murind Dragoş-Vodă care a fost cel dintîi domnitor peste romînii din Moldova şi care, în scurtul timp cît a domnit, mare şi mult bine a făcut el ţării şi supuşilor săi, fu dus şi înmormîntat în biserica din Valea-Uţei, făcută de dînsul. 
   La vreo cîteva sute de ani după moartea şi înmormîntarea lui Dra-goş-Vodă, suindu-se pe tronul Moldovei Ştefan-Vodă, care a fost unul dintre cei mai înţelepţi, mai voinici şi mai vestiţi domnitori romîni, şi din care pricină s-a numit el apoi Ştefan cel Mare, ridică biserica cea de stejar a lui Dragoş din Valea-Uţei şi o mută pe locul unde se află astăzi sătişorul Putna şi mănăstirea Putnei şi unde se poate vedea şi astăzi, iar în locul ei făcu altă biserică din piatră, cu mult mai mare şi mai frumoasă, care asemenea se poate vedea şi acuma. 
   După moartea lui Ştefan cel Mare şi înmormîntarea sa în mănăstirea Putnei, venind în decursul timpului alţi domni la cîrma ţării şi fiind Moldova, mai ales în partea de sus, adică unde locuim noi astăzi, foarte adeseori călcată, prădată şi pustiită de neastîmpăraţii şi neîmpăcaţii săi duşmani care ca nişte fiare sălbatice năvăleau asupra ei, precum mulţi alţi locuitori, aşa şi cei din Valea-Uţei, de frica şi groaza duşmanilor, părăsiră satul şi fugiră cu toţii spre munte, nădăjduind că mai pe urmă se vor întoarce iarăşi îndărăt. Dar ţinînd răzmeriţele şi rebeliunile un timp mai îndelungat şi nemaiputîndu-se nimeni dintre cei fugiţi întoarce îndărăt la vetrele lor, au început cu timpul, pe locul unde erau mai înainte casele lor, biserica cea nouă a lui Ştefan cel Mare şi cetăţuia lui Dragoş-Vodă a creşte dudău şi tot felul de copaci, astfel că la vreo cîteva zecimi de ani după aceea, atît vatra satului, cît şi locurile de prin împrejurime se prefăcură într-o pădure mare şi deasă, ca toate pădurile. Ba, ce este încă şi mai mult, nici chiar cetăţuia şi biserica nu se mai puteau vedea de-nălţimea şi desimea tufarilor care crescuseră nu numai pe lîngă dînsele, ci pînă şi pe zidurile lor. Iar în loc de oameni întîlneai acum numai fiare şi alte sălbăticiuni care cutreierau pădurea de-a lungul şi de-a latul, fără cea mai mică grijă că le va face cineva vreun rău. 
   Iată însă că într-o zi, cine mai ştie cîţi ani vor fi de-atuncea, ieşind un cioban cu oile la păscut, ajunse cu dînsele pînă pe locul dintre Cainovăţ şi Surupana, două văi care se află în partea dinspre amiază a satului de astăzi. Acolo îşi păscu el oile sale pînă ce a început a se îngîna ziua cu noaptea. Cînd a prins acuma a se întuneca hăt-binişor şi voi a se-ntoarce cu oile acasă, dă că vreo cîteva oi, care cu puţin mai înainte de-aceea se despărţise de celelalte şi intrase în desişul pădurii, îi lipsesc din turmă. Şi cum dete el că-i lipsesc oile, prinse a le căuta încolo şi-ncoace. Dar degeaba, căci fiind acuma prea tîrziu şi pădurea în care au fost intrat ele prea deasă şi întunecoasă, nu le putu nicidecum afla şi de aceea le lăsă în ştirea Domnului şi se-ntoarse fără de dînsele acasă. A doua zi însă, cum se zori de ziuă, se porni dimpreună cu alţi ciobani, ca iarăşi să le caute. 
   Ajungînd şi intrînd ciobanii în pădurea în care se pierdură oile, umblară mai lung timp încolo şi-ncoace, dar degeaba, că nici unul nu le putu afla. Şi neaflîndu-le nu le rămase alta decît să se întoarcă înapoi fără de nici o ispravă. Dar iată că la întoarcere dau cu ochii de-o stîncă foarte mare. Ei, văzînd stînca aceea, dau să se apropie de dînsa, dar nu pot, căci era înconjurată din toate părţile de o mul-ţime de tufari şi copaci împletiţi cu iederă, ca şi cînd ar fi fost întărită cu nişte ziduri. Văzînd ei că cu una, cu două nu e chip a se apropia de dînsa, începură bărbăteşte a da într-o parte şi-ntr-alta tufarii şi iedera ce le sta în cale şi a se apropia în chipul acesta de dînsa. Iară după ce au ajuns cu mare chiu şi vai în apropierea stîncii, deteră cu ochii de o peşteră. Şi cum deteră ei cu ochii de peştera aceea, îndată se şi băgară înăuntru, cugetînd că vor afla într-însa oile pierdute. Şi-ntru adevăr că le şi aflară. Dar pe cît de mare le-a fost bucuria la început, cînd zăriră oile culcate într-un ungher şi rumegînd, pe-atîta de mare le-a fost mai după aceea mirarea, cînd căutară mai bine în dreapta şi în stînga şi văzură că ei nu se află într-o peşteră de rînd, cum se găsesc foarte adeseori pe unele locuri, şi mai ales prin munţi, ci într-o încăpere largă şi frumoasă, înconjurată din toate părţile cu ziduri şi deasupra cu boltituri. Şi plini de uimire cum erau, îndată cunoscură şi se încredinţară, de pe icoanele cele mucegăite care atîrnau pe pereţi, precum şi de pe crucile, sfeşnicele şi prapurile care stau rezemate sau aruncate pe jos, că ei nu se află într-o peşteră, ci într-o biserică părăsită. Îşi luară deci oile şi, întorcîndu-se cu dînsele spre casă, pe cine-l întîlneau în drum îl opreau în loc şi-i istoriseau că iac-acolo şiacolo au dat peste o biserică părăsită. 
   Oamenii, şi mai ales sătenii de unde erau ciobanii cu oile pierdute, cum auziră ceea ce le-au istorisit aceştia, se şi porniră cu cîrdul spre pădurea cu pricina, şi cum ajunseră la starea locului, începură care dincotro a tăia copacii şi tufarii de pe lîngă biserică şi a o scoate la iveală din întunericul pădurii, unde a stat ascunsă cine ştie cît timp de ochii oamenilor. Iar după ce o scoaseră la lumină, chemară pietrari şi stoleri şi-i puseră s-o tencuiască şi s-o văruiască atît pe din-afară cît şi pe dinuntru şi s-o acopere. 
   Pietrarii chemaţi, începînd a o tencui, deteră de o uşă tainică care ducea într-o pivniţă. În pivniţa aceea deteră ei de-un sicriu mare de piatră, în care se aflau oase de om. Iar pe o cruce de aur, care asemenea s-a aflat în sicriul acela, sta scris: Dragoş-Vodă (un semn că oasele din sicriu erau ale lui Dragoş-Vodă), cel dintîi domnitor romîn al Moldovei, care după moarte a fost înmormîntat în biserica cea de lemn, făcută de dînsul. 
   Nu mult după aceasta veniră şi alţi oameni din satele de prin apropiere şi începură a-şi face case pe lîngă biserica descoperită de ciobani. Şi cu cît mai mulţi copaci cădeau la pămînt, cu atîtea mai multe case se ridicau şi satul se mărea pe zi ce mergea. Dar de astă dată, satul nu s-a făcut pe locul acela unde a fost el mai înainte, ci mai spre apus, şi nici nu s-a mai numit el ca de la început, Valea-Uţei sau Olovăţ, ci Volovăţ. Şi tot aşa se numeşte el şi astăzi. 
   Şi cu cît se înmulţeau sătenii, cu atîta şi pădurea dinspre răsărit şi dinspre apus se rărea şi scădea mai tare, pînă ce, în sfîrşit, ajunseră ei cu răritul dincolo de dealul Arşiţa, la poalele căruia a fost cetăţuia lui Dragoş-Vodă. 
   CETATEA NEAMŢULUI 
   Despre întemeierea Cetăţii Neamţului, spun bătrînii că, înainte de Ştefan-Vodă, cu mult înainte, au venit nişte nemţi pe-aici ş-au silit pe oameni de le-au cărat piatră şi le-au clădit cetatea. 
   Şi aşa de mult ce i-au necăjit pe oameni nemţii ceia, c-au rămas oamenii săraci lipiţi pămîntului, pierindu-le vitele cărînd la piatră, şi, după ce s-au mîntuit boii şi caii, au pus şi vacile la jug. 
   Cînd s-a mîntuit cetatea, rămăsese în împrejurimile acestea nu-mai un bou fără coarne şi o vacă fără coadă. 
   Mai tîrziu s-au sculat oamenii de-au alungat pe nemţi şi le-au dărîmat cetatea, dar venind Ştefan în scaunul Moldovei a clădit-o iarăşi. 
   Ştefan n-a mai chinuit lumea ca nemţii ceia, că el a fost om mare, bun şi sfînt, cum n-a mai fost pe faţa pămîntului. 
   Am auzit că-n cetatea Neamţului erau case domneşti şi biserică, dar acum nu se mai cunoaşte nimica. 
   Şi-n mijlocul ogrăzii din cetate era o fîntînă adîncă tare. Te coborai cu găleata pînă la jumătate şi de-acolo puteai intra într-o hrubă care răspundea în fîntînă şi prin hruba aceea mergeai, mergeai şi ieşeai la capătul muntelui, de ceea parte, în pădure, spre Oglinzi, după cum se ştie c-au fost de la cetate şi pînă-n Tîrgu Neamţ. 
   Am apucat şi eu pe un boier, unul Belibou; avea a-şi face un han; 
   curţile cele vechi, zicea că nu-s la modă. Şi a început a căra piatră de la cetate. Dărîmau zidurile aici şi pietrarii îi zideau în tîrg han şi curţi noi. Nu zicea nimeni nimic. Ce să zică? Boierul, boier mare, ce să-i 
   faci? Cum să te pui cu dînsul? Pînă ce-a dat Dumnezeu şi s-a sculat alt boier, care acu era sărac 
   şi umbla aşa, bezmetic; îi zicea Alexandru Nebunul! . . . S-a sculat şi pe jos a pornit la Iaşi, la domnie. Mînca pîine şi bea apă la şipote, pe marginea drumului. . . Şi pînă ce n-a răzbit la vodă nu s-a lăsat. . . Pe-atunci era domnitor, la Iaşi, Grigore-Vodă cel frumos. . . A zis boierul acela, Alexandru Nebunul, către vodă: 
   — Măria ta, păcat să se dărîme cetăţile bătrîneşti şi să-şi facă
   nevrednicii de azi crîşme din ele! Ş-a căzut în genunchi. Şi cînd s-a întors „nebunul“ la cei cuminţi, avea hîrtie la mînă, 
   de la domnie, către isprăvnicie. . . Şi s-a înfăţişat la ispravnic ş-a zis: 
   — Uite porunca să iasă oamenii din toate satele dimprejurul cetăţii, cu cîte trei nuiele şi cu cîte-un par şi să-ngrădească cetatea! Şi de azi înainte, piatră de zidit crîşme şi curţi boiereşti să nu se mai ridice. . . 
   Au ieşit oamenii cu nuiele şi cu pari ş-au îngrădit cetatea, dar pe urmă au venit vremuri noi. . . şi s-a stricat gardul. . . 
   ÎNTEMEIEREA SUCEVII 
   Se zice că în vechime, pe locurile unde se află astăzi oraşul Suceava şi satele de prin împrejurime, erau numai păduri cît vedeai cu ochii. 
   Puteai merge cu săpăturile ori încotro ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraş sau sat, ci numai unde şi unde cîte de-un păstor care-şi păştea turma sa prin cele preluci şi poieni. 
   Şi tuturor păstorilor, cîţi erau, le mergea foarte bine, căci aveau toate cele trebuincioase, atît pentru dînşii cît şi pentru turmele lor. 
   Într-o vară însă, fiind secetă foarte mare, toate apele prin împrejurime secară, şi toată păşunea, nu numai cea de pe costişe şi dealuri, ci şi cea de pe văi se uscase. 
   Văzînd păstorii că seceta nu mai încetează şi temîndu-se ca nu cumva să le piară turmele, unica lor avere, de sete şi de foame, se retraseră cu dînsele de la şes, în sus spre codru. 
   Dar cînd se apropiară de codru şi deteră să intre într-însul, nu ştiură singuri ce să facă: să intre, ori să nu intre? Ar fi intrat, se temeau că nu vor afla destule poieni, unde să-şi pască oile. Să rămînă la poalele acestuia, era peste putinţă, căci păşunea, cîtă mai rămăsese neatinsă de arşiţa soarelui, se sfîrşise. 
   Deci ce era să-nceapă şi să facă? Unul spunea una, altul alta, dar nimeni nu ghicea cum şi în ce chip ar putea să iasă mai degrabă şi mai bine la capăt. 
   În urmă, după mai multă sfătuire, chibzuire şi cumpănire, zise unul dintre dînşii, care era mai bătrîn, mai ajuns de cap şi mai păţit: 
   —Ce să mai întindem atîta vorbă? Nu ştiţi că vorba multă e sărăcia omului? Să meargă cîţiva inşi dintre noi, care îs mai tineri şi mai voinici, să caute în toate părţile, doară dau peste nişte cîmpuri sau poieni ce n-au fost încă cu desăvîrşire dogorîte şi pîrlite de arşiţa soarelui, şi cum vor afla în vreun loc destulă păşune, să se întoarcă înapoi şi să ne deie de ştire! 
   Cum rosti bătrînul cuvintele acestea, cinci inşi dintre dînşii, care erau mai voinici şi mai inimoşi, adică care n-aveau frică de nimic, ci se jucau cu lupii ca şi cu nişte căţei şi se trînteau cu urşii pe-ntrecute, nu stătură mult pe gînduri, ci, luîndu-şi fiecare bota sa cea ciobănescă în mînă, se şi porniră la drum. 
   Şi apucînd unii în dreapta, alţii în stînga, merseră încotro îi duseră ochii şi picioarele, doară dau mai degrabă peste păşunea dorită. 
   Iată însă că într-un tîrziu, unul dintre dînşii care a mers, acuma cît timp va fi mers, se trezeşte deodată că pădurea prin care a fost apucat începe a se rări, şi poieni drăgălaşe, acoperite cu iarbă verde ca buraticul şi-naltă pînă la brîu şi presurate cu tot felul de flori, unele mai frumoase decît altele, i se deschid înaintea ochilor. 
   Păstorul, cum dete cu ochii de poienile acelea, bucuria lui! Să fi prins pe Dumnezeu de-un picior şi nu i-ar fi părut aşa de bine! Deci prinse îndată a căuta în dreapta şi-n stînga, ori de nu se află şi apă printr-însele. Şi umblînd el aşa încolo şi-ncoace, cît timp va fi umblat, dă deodată peste o apă mare, care curgea alene la vale. 
   Era Suceava. 
   Mai merge el după aceasta cît mai merge şi dă apoi de-o pădure mare şi deasă de arini, care se-ntindea pe malul drept al Sucevii, iară de cealaltă parte de apă, vede o poiană ca aceea de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la dînsa. 
   Şi cum vede el poiana, nu poate răbda de-a nu se apropia de apă şi-a cerca să treacă de cealaltă parte. 
   Dar iată că tocmai cînd dete peste un vad şi voi să-l cerce cît e de adînc şi ori de-l va putea trece, ies partu oameni din pădurea cea de arini şi se îndreaptă spre dînsul. 
   Erau cei patru păstori de care s-a fost despărţit, scurt timp după ce au plecat să caute păşune. 
   Apropiindu-se cei patru inşi de dînsul, ei spuseră că pe culmea unui deal, care se află în mijlocul pădurii celei de arini, este un sihastru, şi trecînd ei pe acolo, sihastrul i-a miruit pe tuspatru, cu mir în frunte. 
   Auzind aceasta, soţul lor îi rugă să-l ducă la sihastrul acela, ca să-l miruiască şi pe dînsul. 
   Cei patru inşi nu se puseră de pricină, ci, după ce văzură şi ei poiana cea mare, care se-ntindea de-a stînga Sucevii, şi cercară vadul acesteia, ca să vadă cît e de adînc, se întoarseră îndărăt şi se porniră cu toţii în sus spre sihastru. 
   Sihastrul, care locuia într-un arbore gros şi scorburos de pe vîrful dealului, cum îi zări de departe că vin spre dînsul, le ieşi înainte, merse cu dînşii pînă lîngă arborele în care locuia, mirui şi pe noul venit şi-apoi mai stînd de vorbă cu dînşii şi învăţîndu-i încă vreo cîteva rugăciuni, îi îndemnă să vină în toate zilele la dînsul, căci el îi va învăţa şi alte rugăciuni. 
   Păstorii îi mulţumiră din toată inima pentru primirea cea părintească, cît şi pentru învăţăturile cele bune, şi făgăduindu-i că în scurt timp iarăşi vor veni la dînsul, se-ntoarseră îndărăt de unde s-au pornit. 
   Ajungînd la tovarăşii lor, care i-au fost trimis ca să caute păşune, le istorisiră din fir-în-păr toate celea ce le-au aflat şi le-au văzut pe unde au umblat. Iar după ce le-au istorisit, nu mai steteră acuma mult pe gînduri ce să-nceapă şi să facă, ci, luîndu-şi fiecare turma sa, se porniră cu toţii la drum, spre locuinţa sihastrului, şi cum ajunseră la starea locului, se aşezară pentru totdeauna în apropierea acestuia. 
   Cu timpul mai veniră şi alţi păstori, din alte părţi, şi aceia asemenea îşi făcură colibe pe lîngă locuinţa sihastrului. 
   În urmă veniră şi muntenii de la munte, cu căpitanul lor în frunte, şi după ce se aşezară şi aceştia în apropierea sihastrului, făcură pe un alt deal, care se întinde în partea dinspre miazăzi şi care se desparte de cel dintîi numai prin o vale, o cetate de piatră, iară pe locul unde a fost arborele în care a locuit sihastrul, făcură o biserică de lemn. Şi fiindcă sihastrul murise înainte de ridicarea bisericii acesteia, de-aceea tăiară şi aşezară ei şi arborele, în care a locuit acesta, într-însa. 
   Şi aşa, cu timpul, ridicîndu-se din ce în ce tot mai multe case şi alte clădiri, atît împrejurul cetăţii cît şi a bisericii celei de lemn, pădurile de prin apropiere începură, pe zi ce mergea, a se rări şi-a dispărea, iară în locul lor a se întemeia oraşul de astăzi, Suceava. 
   La vreo cîteva zeci sau sute de ani după aceasta, nu vă pot spune cît, destul atîta că venind căpcăunii, care aveau numai cîte un ochi în frunte, asupra Sucevei, nu numai că bătură şi prădară pe locuitorii acesteia, ci-i deteră totodată şi foc, de arseră mai toate casele dintr-însa, dimpreună cu biserica cea de lemn, iar cetatea o dărîmară. 
   Dar bine-a zis cine-a zis că „apa trece, pietrele rămîn! “ 
   Venit-au căpcăunii şi tătarii şi alţii şi multe daune şi supărări au făcut bieţilor romîni. Dar cum veniră, aşa se şi întoarseră. . . Apa s-a scurs, şi pietrele au rămas! Romînii, ce scăpară teferi din mîinile lor, adunîndu-se din nou la un loc, îşi făcură alte case, cu mult mai mari şi mai frumoase de cum erau cele de mai-nainte. 
   Mai tîrziu, şi anume după ce şi-au ales romînii pe Iuga-Vodă de domnitor, puse acesta ca să se ridice pe locul unde a fost mai-nainte biserica cea de lemn altă biserică, cu mult mai mare şi mai frumoasă, şi nu din lemn, ca cea dintîi, ci din piatră şi cărămidă. Şi de-atunci şi pînă în ziua de astăzi, biserica aceasta, care acuma e mai toată ruinată şi pustie, s-a numit şi se numeşte biserica Mirăuţului sau simplu Mirăuţ. 
   Tot pe timpul lui Iuga-Vodă, se zice că s-a început şi restaurarea cetăţii, care a fost mai-nainte dărîmată de căpcăuni. 
   Fiind însă despărţită de biserica Mirăuţului prin pîrîul care, venind spre Areni şi trecînd pe lîngă dealul Tătăraşi, se revarsă în Suceava, neputînd din pricina aceasta nimeni trece cînd ar fi voit şi cum ar fi voit, de la dînsa la biserică şi de la biserică la dînsa, de-aceea Iuga-Vodă le-a împreunat pe amîndouă prin un pod um-blător, făcut, după spusa unora, din piei de bivol, iară după a altora, din gumă. 
   Şi-acuma ori de cîte ori voia, nu numai Iuga-Vodă, care a fost cel dintîi domnitor romîn ce-a locuit în această cetate, ci şi urmaşii săi, care asemenea locuiră într-însa, să meargă la biserica Mirăuţului ca să se închine, slobozeau podul, iară după ce se închinau şi se întorceau acasă, trăgeau podul în urma lor. 
   Un alt pod, făcut de asemenea din piei de bivol, duce de la cetate spre miazănoapte-apus, adică spre bisericuţa de astăzi a Sfîntului Ioan Botezătorul, care s-a zidit cu mult mai tîrziu în grădina curţii domneşti. 
   Şi acest pod încă se slobozea numai atunci cînd avea să iasă sau să intre cineva în cetate. De altmintrelea, sta mai totdeauna ridicat, cu deosebire noaptea, precum şi atunci cînd se apropia vreun duşman de cetate şi voia să intre cu puterea înăuntru. 
   Şi aşa s-a întemeiat oraşul Suceava, care lung timp a fost scaunul domnitorilor romîni, fala şi podoaba Moldovei! 
   POVESTEA IAŞULUI 
   Mai demult, pe cînd pe unde e Iaşul acum erau numai codri şi cîmpuri şi nici zare de case, trăia un cioban vestit pe locurile acelea şi-l chema Dediu. 
   Dediu ciobanul avea douăsprezece stîne; fiecare stînă era cu cîte două mii de oi. Într-o zi, iaca vine pe acolo şi domnul Ţării Moldovei, călare, cu oameni de ai săi. Vede domnul atîtea stîne şi întreabă pe un cioban: „Ale cui sunt? “. Ciobanul răspunde: „Sunt ale lui Dediu“. Văzînd domnul atîtea dealuri frumoase, s-a gîndit că ar fi un minunat loc pentru vreun tîrg domnesc. Şi porunceşte ciobanului ca să cheme pe Dediu pînă la dînsul. Se duce ciobanul şi-i spune porunca. Dar Dediu face: 
   — Du-te şi spune domnului să vie el la mine, dacă are treabă! 
   Ciobanul a adus acest răspuns. Domnul îl mai trimite o dată: „Să vină numaidecît“. Dediu răspunde tot aşa: „Dacă are treabă, n-are decît să vină la coliba mea“. 
   Aşa şi a treia oară. Ce să facă domnul? Vine călare pînă la Dediu. Îi zice de departe: 
   — De ce n-asculţi porunca domnului tău, căci el stăpîneşte Ţara Moldovei şi trebuie să i te supui? ! . . . 
   — Apoi de ce nu mi-au spus aşa şi cei pe care i-ai trimis către mine? răspunse Dediu din colibă. 
   — Ieşi pînă afară să vorbim ceva! strigă domnul. 
   — Nu ies! strigă şi Dediu. 
   — Ieşi! 
   — Nu ies! 
   — Să vezi tu că ai să ieşi! strigă domnul supărat şi gata să scoatăsabia. . . 
   — Ba de-acuma am să ies! strigă Dediu, care era o dată voinic, nude două ori; şi aşa erau toţi ciobanii lui. 
   
   — Apoi Ieşi să se numească tîrgul pe care vreau să-l întemeiez
   aici! strigă domnitorul. Şi Ieşi a rămas numele lui pînă azi. 
   Acuma, domnul s-a dus acasă şi l-a chemat pe Dediu. Vine el. Dom-nul îl întreabă: 
   — Bine, Dediule, cum se face că toţi ai tăi sunt aşa de zdraveni şi voinici şi tari la virtute? 
   — Îndată ai să vezi, Măria ta, zise Dediu. 
   La masă, domnitorului i-au adus douăsprezece feluri de mîncare. Dediu mînca numai mămăligă caldă cu brînză grasă şi bună. 
   — Mănîncă împreună cu mine! zise domnul. 
   — Nu, Măria ta! strigă Dediu. 
   — De ce? 
   — Ca să fiu voinic. 
   — Ce fel? 
   
   — Iacă, zise Dediu, eu oi lua douăsprezece linguri din astea douăsprezece feluri de mîncare de-a Măriei tale şi le-oi pune într-o sticlă; pe urmă oi lua şi o bucată de mămăligă fierbinte, de a mea, şi oi pune într-însa oleacă de brînză. . . Trei zile să lăsăm şi mîncarea Măriei tale, şi mîncarea mea, ici, după sobă. Şi om vedea. 
   Pune el aşa, douăsprezece linguri din cele douăsprezece feluri de mîncare, într-o sticlă; astupă sticla şi o pune după sobă. Apoi ia puţină brînză de oi şi o pune într-un dărab* de mămăligă fierbinte şi face un urs** zdravăn şi-l zvîrle după sobă. 
   Cînd, la trei zile, ce să vezi? ! În sticlă, mîncările miroseau, de trebuia să fugi cît colo; iar ursul lui Dediu era acum mai bun, căci înăuntru brînza se făcuse unt. 
   — Ei, Măria ta, acum vezi de ce suntem noi mai voinici? Că nouă nu ne ghiorăie maţele în pîntece de nici un fel de mîncare de felul acestora. . 
   — Să trăieşti, Dediule! Strigă domnul. Te văd că eşti un om cuminte. Haide, te prinzi cu mine cumătru? 
   
   — Mă prind, şi cu noroc să-i dea Dumnezeu! Zise Dediu. 
   * Dărab — bucată. 
   ** Urs — boţ de mămăligă cu brînză de oaie la mijloc şi prăjit pe carbuni. 
   La cumătrie, Dediu a adus o poală de galbeni şi a dăruit 500 de mioare oacheşe de-un ochi şi 500 de mioare oacheşe de amîndoi ochii şi 50 de berbeci frumoşi, ciuţi de amîndouă coarnele. Aşa au botezat ei tîrgul Ieşului! . . 
   CURTEA DOMNEASCĂ DIN COTNARI 
   În vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, Cotnari era tîrg în toată legea. Numele lui zice că i se trage de la vorba: Cot n-are, adică n-are cot de cotit vasele; că pe atunci vinul se măsura cu hîrgăul şi de la vorba hîrgău zice că se trage numele tîrgului Hîrlău. 
   Aici, la Cotnari, avea Ştefan-Vodă curţi domneşti, înconjurate de o gospodărie mare şi frumoasă; că Ştefan-Vodă era gospodar în toată regula şi era dornic să vadă în ţara lui numai sate mari şi bogate, grădini de pomi, dealuri cu podgorii, iazuri cu peşti, munţi plini de fel de fel de vite de soi şi frumoase. De-aceea dăruia mereu pămînt şi făcea mereu răzăşi pe oamenii viteji şi cinstiţi, ca să trăiască din belşug şi să-l pomenească veac de veac c-a fost cu priinţă asupra lor. 
   El avea podgorie pe dealul Mîndrului, de la vale de biserica săsească, şi Ştefan-Vodă zice c-ar fi răsădit întîi şi întîi vie în Cotnari. Dar podgoria domnească nu era tocmai soi, aşa că dealul Mîndrului nu-i da vie mîndră şi nici vin bun. Erau alţi cotnăreni care aveau vie cu poamă într-ales şi făceau vinuri bune, mai dihai ca vodă; cum era via lui Zlaciu şi a altor podgoreni. 
   Ştefan cel Mare nu s-a lăsat să fie de rîsul podgorenilor, ci s-a apucat ş-a adus nişte poamă ungurească, de soi bun, că nu se mai afla aşa soi de poamă bună în toată ţara Moldovei. 
   Unii spun că a adus-o de la Sfîntul Munte, şi iată cum; Ştefan cel Mare, în tinereţea lui, a învăţat la Ţarigrad meşteşugul turcesc de a se război şi acolo s-a împrietenit cu nişte călugări de la mănăstirea Zugravului, din Sfîntul Munte. 
   După ce s-a făcut el domn, le-a trimis el călugărilor de la Sfîntul Munte, în mai multe rînduri, o mulţime de bani, şi călugării, auzind că via lui Ştefan-Vodă de la Cotnari nu-i tocmai soi, i-au dăruit din partea lor vreo cinci mii de butuci aleşi din viile cele mai vestite, în ciubere, cu pămîntul de pe loc, şi aşa i-a trimis în Moldova. 
   Ştefan-Vodă a primit darul cu multă bucurie şi a pus de i-a răsădit cum a ştiut mai bine, ş-a dat Dumnezeu de s-au prins şi s-au ridicat nişte viţe lungi şi butucoase şi cu nişte struguri mari, cu bobiţele maşcate, şi la gust erau sălcii ca merele hultuite în răchită. Mustul era tot sălciu şi aşa era pînă la un an, de-acolea, după ce se-nvechea se făcea de-o bunătate straşnică, încît nu se mai găsea vin de potriva lui în toată Ţara Moldovei, da’ nici în ţările megieşe cu ţara noastră. Vinul din podgoria domnească de la Cotnari era căutat amarnic şi era floare ospeţilor domneşti şi boiereşti. 
   Oricine cerca să răsădească cîrlige din via lui vodă, nu izbutea defel, că nu-i pria locul; pentru că în podgoria domnească fiecare butuc avea pămînt din locul de unde a fost adusă via. 
   Pe cînd petrecea Ştefan cel Mare la Cotnari, mai pe toţi gospodarii de primprejur i-a făcut răzeşi şi le-a dat de toate cu îndestulare, ca să trăiască mulţumiţi. Le-a dat celor din satul Domneştii-Mari, care făceau felurite slujbe la curte, de hăituit la vînători, cu căratul pîinilor şi lemnelor la curtea domnească; de aceea se şi chemau oamenii domneşti, iar satul s-a numit Domneşti şi cu vremea ş-a schimbat numele în Dumeşti. 
   Gospodarilor din satul Gropniţa, tot Ştefan cel Mare le-a dat pămînt, că aveau ş-aiştea slujbe la curtea domnească. Unul Ciohodariu, din Gropniţa, îngrijea de încălţările domneşti şi din viţa lui sunt urmaşi şi-n ziua de astăzi. 
  * * * Pe dealul din partea de răsărit a satului Scobinţi din comuna Badeni, Ştefan cel Mare a avut altă curte domnească. 
   ORHEIUL-VECHI 
   Cetatea nu numai că intra în hotarele Ţării Moldovei, dar într-o vreme a fost un oraş mare. 
   În uriaşa văgăună, cuprinsă de un cot al Răutului, se înălţa un castel cu ziduri crenelate. În interior se găseau şi ateliere de meseriaşi, care făceau cărămizi, olane, obiecte de ceramică şi de bronz. Mulţi duşmani au încercat să ieie cetatea, dar apărătorii i-au respins. Oraşul a fost asediat de turci. Hoardele lor dădeau năvală mereu la întăriturile cetăţii, apărătorii, însă, le ţineau piept dîrz şi cu bărbăţie. 
   Cetatea a căzut fiindcă s-a aflat în ea un trădător. Fiul pîrcălabului din cetate, fiind îndrăgostit de Mărioara, logodnica unui oştean viteaz, pe nume Andrei, a hotărît să pună stăpînire pe fată, mergînd pe calea mîrşăviei. 
   În cea de-a treizeci şi una noapte s-a învăluit cerul de o năframă neagră. Fiul pîrcălabului s-a furişat din cetate, a trecut Răutul şi a venit la cortul paşalei turceşti de i-a căzut la picioare şi i-a vîndut planul său diavolesc pentru a fi cucerită cetatea. 
   Către dimineaţă turcii s-au făcut a-şi ridica oastea spre a se retrage. 
   Suferind de sete, plăieşii s-au repezit spre rîu după apă. Atunci ienicerii călări s-au năpustit asupra lor din ascunzişuri, i-au măcelărit şi astfel a căzut Orheiul-Vechi. 
   Dar nici aşa n-a putut cuceri dragostea fetei fiul pîrcălabului. Turcii l-au răsplătit în felul lor: i-au turnat pe gît aur topit — atîta, cît le ceruse el pentru trădare. 
   Oraşul a fost prefăcut în ruine. Orheienii, care au scăpat cu viaţă, s-au ascuns în codru şi şi-au făcut sălaş în altă parte, nu unde fusese vechea cetate. 
   CETATEA SOROCII 
   Odată domnitorul Moldovei Petru Rareş mergea călare pe malul împădurit al Nistrului. Şi mergînd el aşa, numai iată ce vede sus, pe cer, cum un uliu s-a luat după două lebede. Atunci Petru Rareş a scos din tolbă o săgeată, a ochit în uliu şi a întins coarda arcului. Dar tocmai în clipa aceea calul voievodului s-a speriat de ceva, a nechezat puternic şi s-a ridicat în două picioare. A tremurat mîna voievodului, şi săgeata slobozită a zburat nu spre uliu, ci spre una dintre lebede. Fără suflare, biata pasăre a căzut în apa rîului. Domnitorul a mai tras o dată şi a căzut uliul. Multă vreme s-a rotit lebăda singură în nalturi tot chemîndu-şi tovarăşa de viaţă, dar, văzînd că nu mai apare, s-a înălţat sus de tot, a strîns aripile şi s-a aruncat pe o stîncă ascuţită, ce se afla lîngă satul Căsuţa. 
   Apropiindu-se de stîncă, a văzut mult sînge voievodul şi nu-şi afla locul de mahnă. Iar nu departe de stîncă un meşter cioplea în piatră. 
   — E tare piatra? 
   — Alta mai tare nu găseşti, domnitorule. De vrei cetate să-ţi du-rezi, să ştii că va ţine o veşnicie. 
   — Aşa să fie! Să se ridice o cetate din piatra acestei stînci. 
   De atunci stînca se numeşte a Lebedei, iar din piatra adusă de lîngă satul Căsuţa, azi Cosăuţi, a fost construită vestita cetate a Sorocii. 
   LEGENDA MĂNĂSTIRII PUTNA 
   Cică trăia în chilia aceasta un călugăr: Daniil Sihastru. Îi zicea lumea sihastru, pentru traiul său singur. Acesta a fost coborît din cer de Dumnezeu, pentru a face bine oamenilor rătăciţi prin pustietatea aceasta. El nu mînca aproape nimica. 
   Într-o seară veni peste dealul acesta, pe apa Viţeului, Ştefan şi cu un argat de-al său. El a fost dovedit de duşmani şi căta amu loc de odihnă. Şi s-a aşezat să se odihnească pe piatra aceea mare. Cum sta el aşa, iacă vede o lumină în fereastră la sihastru, căci atunci el îşi făcea rugăciunea sa de seară. Îndată ei merg către chilie, căci erau tare flămînzi. 
   Ajunşi acolo, Ştefan bate în uşă. 
   — Cine-i acolo? întreabă Daniil. 
   — Om bun, răspunde Ştefan. 
   — Dacă e om bun, să intre! Ei intrară înăuntru. 
   
   
   — Ce-ai păţit de-ai venit şi pe la mine? Necăjit şi amărît cum era, nu zise nimic. 
   
   — Eu ştiu ce-i cu tine. De mă asculţi ce ţi-oi spune eu, să ştii că dovedeşti păgînătatea! Altminterea e rău! 
   — Jur pe feciorul meu că ţi-oi asculta toate poruncile! 
   — Atunci pune urechea la piciorul meu stîng! Ce auzi? 
   — Ce s-aud? Numai plînsete şi jăluiri. 
   — Bine zici! Acestea, Ştefane, să ştii că-s jăluirile ţării! Pune amu urechea la piciorul meu drept! Amu ce auzi? 
   
   — Amu aud cîntece frumoase. 
   — Bine zici! Pune gînd că de unde ai auzit acele cîntece, faci o mănăstire! 
   — Dar unde cîntă? întrebă Ştefan. 
   — Ştii unde, Ştefane! ? Iacă acolo acel deal, suie mîini dis-de-dimineaţă pe el şi trage cu arcul, iar unde o să găseşti săgeata înfiptă, să ştii că de acolo s-aude cîntînd! 
   — Dar amu, părinte, te rog să ne dai un pic de mîncare, că tare flămînzi suntem! 
   — Bine, dar eu, Ştefane, nu mănînc nimic. De unde să-ţi pot da ceva? 
   — Caută, părinte, că nu ne mai putem ţine pe picioare de flămînzi! 
   
   Caută Daniil în toate părţile, în urmă găsi un pic de prescure din care dădu şi lui Ştefan o bucăţică, şi argatului, şi-i mai rămase şi lui un pic; că era blagoslovită prescurea ce le-o dăduse. 
   După ce au terminat ei ospăţul, s-au culcat amîndoi în chilie, iar sihastrul a rămas afară ca să-i păzească. Cînd răsări soarele, Daniil bătu la uşă: 
   — Scoală, Ştefane, şi du-te! 
   Ei se sculară pe-ndată şi se suiră sus pe deal. Scoate Ştefan arcul şi trage, dar săgeata s-a împlîntat hăt, în pădure. Pe-ndată ei merseră în căutarea locului unde s-a împlîntat. După lungă căutare, ei o găsesc împlîntată într-un paltin bătrîn. Dar cu cine să zidească el mănăstirea, cînd ei erau numai doi! Atunci, se duse Ştefan noaptea la Volovăţ şi ia biserica de-acolo şi pînă-n ziuă o aduce aici. Tot pînă în ziuă o şi propteşte. Însă nici nu o propteşte bine, cînd iată vede venind pe turci. Ei l-au văzut pe Ştefan cînd a dus biserica, iar acum au venit să-l prindă. Ştefan, văzînd aceasta, intră în biserică şi se rugă lui Dumnezeu ca să-l scape. 
   Ascultîndu-i ruga, dădu o ceaţă grea de nu vedeai la un pas. Amu turcii se zăpăciseră şi începuse a se omorî între ei. Se bătură ei aşa pîn-la amiază, că nu mai rămase de ei decît doi ofiţeri care, de frică ca Ştefan să nu-i ucidă, o luară la fugă. Pierind cu toţii, cerul începuse să se lumineze. Ştefan, bucuros, merse la Suceava şi aduse meşteri ca să zidească o mănăstire mîndră. 
   LEGENDA VORONEŢULUI 
   Ştefan-Vodă cel Bun, bătîndu-l turcii la Războieni, au mers să intre în cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să intre şi i-au zis că pasărea în cuibul său nu piere. Că să se ducă în sus, să strîngă oaste, că izbînda va fi a lui. Şi aşa, pe cuvîntul mîne-sa, s-au dus în sus şi au strîns oaste. 
   Iar împăratul turcesc au venit cu toată puterea lui la Cetatea Neamţului. Şi au suit puştile deasupra unui munte dinspre Moldova. Şi au început a bate Cetatea Neamţului foarte tare. Iar pe acea vreme era un neamţ închis în cetate. Şi văzînd că bat cetatea, au zis păzitorilor să spună mumei lui Ştefan-Vodă să-l sloboadă de la închisoare, din temniţă, pe dînsul, că el va mîntui cetatea de acel greu. Deci, slobozindu-l pe acest neamţ de la închisoare, s-au şi apucat acel neamţ de au îndreptat puşcile din cetate asupra turcilor, unde stau acolo în munte. Şi au şi lovit în gura unei puşci turceşti, de au sfărî-mat-o. Şi au început a bate în corturile turcilor, cît şi boldul de la cortul împăratului l-au sfărîmat. Deci n-au mai putut sta turcii întru acel vîrf de munte, de unde avea cetatea nevoie. 
   Iar Ştefan-Vodă, mergînd de la Cetatea Neamţului în sus, prin Moldova, au mers şi la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pe nume Daniil. Şi bătînd Ştefan-Vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspuns sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară, pînă ş-a istovi ruga. 
   Şi după ce ş-a istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pe Ştefan-Vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-Vodă la dînsul. Şi au întrebat Ştefan-Vodă pe sihastru ce va mai face, că nu poate să se bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au zis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbîndi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfîntului Gheorghe, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-Vodă în sus, pe la Cernăuţi şi pe la Hotin şi au strîns oaste, feluri de feluri de oameni. Şi au purces în jos. Iar turcii, înţelegînd că va să vie Ştefan-Vodă cu oaste în jos, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan-Vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, pînă i-au trecut de Dunăre. Şi întorcîndu-se înapoi, Ştefan-Vodă s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţului. Şi au pus hramul bisericii Sfîntul Gheorghe. 
   MĂNĂSTIREA ARGEŞULUI 
   Peste Muntenia a domnit odată Neagoe Basarab. Acestui domn îi plăcea foarte mult să ridice la biserici şi la mînăstiri. El plănui să clădească pe malul frumos al Argeşului o mînăstire cum nu se mai afla alta. 
   Neagoe tocmi la lucru pe cei mai iscusiţi lucrători de pe atunci, pe vestitul meşter Manole cu alţi nouă tovarăşi ai săi. El le făgădui averi mari şi ranguri înalte, dacă îi vor înălţa o mînăstire frumoasă cum nu mai era alta; dacă nu, îi ameninţă să-i zidească de vii, chiar în temelii. 
   Meşterii se apucară de lucru. Ce să vază însă ei? Zidul ce făceau ziua se dărîma noaptea. Azi aşa, mîine aşa, vreo patru zile lucrară în zadar. Domnul, văzînd că zidul nu sporeşte, se încrunta la ei şi-i ameninţa să-i pună de vii chiar în temelii. Cel mai întristat dintre toţi era meşterul Manole. El îşi frîngea mîinile, neştiind ce să facă. 
   Într-o zi, adormind, el visă că zidul se va surpa tot mereu, dacă nu vor zidi pe cea dintîi soţie sau soră care va veni a doua zi să le aducă de mîncare. Povestind acest vis tovarăşilor săi, toţi se jurară să facă ceea ce le spunea visul, adică să zidească în zid pe cea dintîi soţioară sau surioară care se va ivi între ei a doua zi, în zori. 
   A doua zi, Manole se urcă sus pe schele să privească care soţie se vede. Cînd, vai! Ce zări? Soţia lui venea încărcată cu de-ale mîncării. Bietul Manole începu să plîngă şi, căzînd în genunchi, se rugă astfel: 
   „Dă, Doamne, pe lume, O ploaie cu spume, Mîndra să-mi oprească; S-o oprească-n vale, S-o-ntoarcă din cale“. 
   Şi, miracol! O ploaie căzu din norii negri şi grei, de se umplură drumurile de apă. Dar soţia lui Manole nu s-a întors din drum. Ea venea mereu. Manole s-a rugat cu foc, din nou, să sufle un vînt puternic, ca să-i întoarcă soţia din drum. 
   Şi, din nou miracol! S-a stîrnit un vînt aşa de puternic, încît smulgea copacii din rădăcini. Pe soţia lui Manole însă nu o putu întoarce. Ea ajunse cea dintîi la clădire. 
   Meşterul Manole, plin de durere, îi ieşi înainte, o sărută şi o duse pe zid. Prefăcîndu-se că glumeşte, el îi zise: „Stăi, mîndruţa mea, Nu te speria, Că vrem să glumim Şi să te zidim! “ 
   La început, dînsa se încrezu. Cînd însă a văzut că zidul se ridică pe lîngă ea, începu să plîngă şi să se roage: 
   „Manole, Manole, Meştere Manole, Zidul rău mă strînge, Trupuşoru-mi frînge! “ 
   Manole însă ofta şi zidea mereu. Peste puţin, soţia lui nu se mai vedea. Numai din zid se auzeau cuvintele: 
   „Manole, Manole, Meştere Manole, Zidul rău mă strînge, Viaţa mi se stinge! “ 
   De acum înainte, zidul nu se mai surpa. Meşterii au putut să isprăvească măreaţa mănăstire. Neagoe-Vodă, auzind că mănăstirea s-a isprăvit, a venit s-o vadă şi să se închine în ea. Cînd a văzut falnica zidire, i-a întrebat pe meşteri dacă ar putea construi o mănăstire mult mai frumoasă ca aceea. Meşterii, ca să se mîndrească, i-au răspuns astfel, de pe acoperiş: 
   „Ca noi meşteri mari, 
   Calfe şi zidari, 
   Alţii nici că sunt
   Pe acest pămînt. 
   Află că noi ştim
   Oricînd să zidim
   Altă mănăstire
   Pentru pomenire; 
   Mult mai luminoasă
   Şi mult mai frumoasă! “
   
   Neagoe a rămas atunci pe gînduri şi, ca să nu mai fie altă mănăstire mai frumoasă ca aceea, a hotărît să-i piarză pe meşteri. A poruncit să se ridice schelele şi scările, ca meşterii să fie lăsaţi sus, pe acoperiş, să putrezească de vii. Aceştia îşi făcură aripi din şindrilă şi cu ele s-au lansat de sus. Dar aripile nu le-au folosit la nimic, fiindcă cum cădeau, mureau pe loc. 
   Pe locul unde a căzut Manole a ieşit un izvor cu apa sărată, ca lacrimile. 
   CĂPRIANA 
   Unde-i amu satul Căpriana, înainte vreme era o poiană. Ştefan cel Mare, trecînd odată pe aici, şi-a adăpat calul şi a stat să se odihnească. Şezînd aşa, a văzut o căprioară. Cineva a dat s-o împuşte, dar el l-a oprit. Pe urmă s-a dat mai la o parte şi a început să privească. Din pădure au ieşit mai multe căprioare. Lui Ştefan cel Mare i-a plăcut locul cela şi a hotărît să facă o mănăstire, iar satul din jur a fost numit Căprioara. Cu vremea s-a prefăcut în Căpriana. 
   Unii mai spun cum că Ştefan cel Mare ar fi împuşcat el singur căpriţa ceea şi de atîta satul a fost numit Căprioara. 
   Într-o vreme, cînd se bătea Ştefan cel Mare cu turcii prin codrii Moldovei, i-au călcat turcii oastea şi el s-a dus la o babă care avea şapte feciori. Toţi erau acasă. El i-a spus: 
   — Dă-mi aceşti şapte feciori mie, că vin turcii în Moldova. 
   — Ai tăi sunt, a spus baba. 
   
   I-a luat şi s-a dus cu dînşii. Au început a lupta cu turcii şi i-au izgonit din Moldova. După ce i-au izgonit, au mers la poposit în direcţia Căprienii, atunci nu era Căpriana. Şi au poposit ei acolo şi au tras cu săgeata şi domnitorul a zis: 
   — Unde a cădea săgeata, să se facă o mănăstire, să fie ca amintire despre lupta aceasta, cum i-am izgonit eu cu cei şapte feciori ai babei din codrii Moldovei pe turci. 
   Cînd a dat săgeata în sus, săgeata a venit în jos şi a nimerit drept într-o căprioară sălbatică şi a omorît-o. Ştefan atunci a zis: 
   — Aici să se facă o mănăstire şi să se numească Căpriana. Şi aşa s-a făcut. 
   
   BISERICA DE LA CĂUŞANI 
   A fost demult, tare demult, pe cînd turcii se credeau stăpîni în Moldova. 
   Fără îngăduinţa sultanului şi a vizirilor, oamenii au început să facă acest lăcaş pe ascuns, pe jumătate în pămînt şi de o formă atît de simplă. 
   Şi atunci cînd călăreţii Porţii întrebau ce se zideşte, li se răspundea, că un hambar pentru grîne. 
   Apoi după ce a fost zidită, acel de cunoştea vrăjitoria culorilor a zugrăvit chipuri cu priviri omeneşti. 
   Odată turcii au călcat pragul, au băgat în biserica aceasta cai. 
   Careva din locuitorii Căuşanilor de atunci le-a dat cailor de mîncare şi ce le-o fi dat, numai el ştie, că toţi caii turcilor au pierit. 
   Văzînd una ca aceasta, turcii ce au făcut? Au pus mîna pe iatagane, pe suliţe şi, înfuriaţi, au scos ochii tuturor sfinţilor. 
   — Aşa vor fi pedepsiţi toţi acei care au văzut şi au tăcut! Dar oamenii nu s-au înfricoşat. 
   Şi a rămas taina aceea şi astăzi neaflată.