  
   
  PRIMELE IUBIRI
  1956
  
  I. LILIACUL TIMPURIU 
  MEŞTERUL 
  Meşter valah, azi nume de fîntînă,
  Crescut din lutul ce l-ai plămădit
  În sprintenă zidire cu trei turle
  Şi ìe dantelată de granit,
  Din cîntece pierdute pînă astăzi
  Şi din puterea visului vînjos
  Ai închegat, cu palme bătucite,
  Minunea de la Argeş mai în jos.
  
  Un om bărbos ţinea o floare albă
  În aspre palme, mîngîind-o blînd...
  Căzut în iarbă şi secat de vlagă,
  O doină tristă îngîna în gînd.
  Priveai. Şi-un dor tulburător te-ncinse
  Lui să-i închini nemaivăzut altar,
  Să stea pe plaiul aspru, precum floarea
  În palme bătucite de plugar.
  
  Visai să vezi sub bolţile rotunde
  Şi-n fumul pîlpîit de lumînări,
  Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare
  Chipul pălmaşilor acestei ţări.
  Înfrigurat de-un singur gînd, smulgîndu-ţi
  Ca zdrenţe vii părerile de rău,
  
  Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii
  Inima ta, tot ce-ai avut al tău.
  
  Dar ţi-ai simţit-o renăscînd cu larmă
  În dangătul de clopot, presimţit
  Al veacurilor multe, viitoare,
  Tu, prometeu romîn, purtînd alt mit
  Cînd ridicat pe cea mai-naltă turlă,
  Cu glas profetic, domnului despot,
  De-ai să mai poţi clădi la fel minune,
  I-ai dat răspunsul răzvrătit: – Mai pot!
  
  Orbind cu pirozeaua de pe cuşmă,
  Şi îndreptînd hangerul de la gît,
  Domnul ţintea profilul pietrei, fraged,
  Cu ochi pizmuitor şi mohorît.
  El jinduia numai a lui să fie
  Tot ce-ai putut, plătind din tine, da.
  Ca piatra de pe frunte să-i lucească
  Rugul unic suit pe jertfa ta.
  
  Cînd schelele curmate se surpară
  Păreai atît de neînvins sub nori,
  Încît cu slabe aripi de şindrilă
  Ai fi putut spre alte zări să zbori.
  Dar dragostea pămîntului şi-a ţării
  Te-a prăvălit pe cîmpul fumuriu,
  Ca să ţîşneşti în veci de veci, fîntînă,
  De jertfă şi de cîntec pururi viu.
  
  S-a destrămat sub piatră-n mănăstire
  Cel ce demult a poruncit ca domn,
  Fîntîna curge-n brazde şi-n ulcioare,
  Fără odihnă,
  
   fără uitare, fără somn. 
  
  ÎNCEPUTUL 
  Bătăile versului am prins a deprinde
  Nu din cărţi, ci din horă, din danţ,
  Rimele, din bocete şi colinde,
  Din doinele seara cîntate pe şanţ.
  
  M-am născut iarna, la Sfîntul Andrei,
  Cînd vîntu-n amurg şuiera prin ogradă.
  Munţii ardeau în polei şi lumini,
  Lupii spulberau scîntei din zăpadă.
  
  Am strîns sănătate din cremenea neagră,
  Din vîna de apă, ţîşnind încordat,
  Şi bătrînii din sat cînd muriră,
  Toate iubirile moştenire mi-au dat.
  
  Eu mă scăldam prin pîraie cu ochii deschişi,
  Era o apă de cleştar şi de stele –
  Peşti alburii, pîlpîind ca-ntr-un vis,
  Lunecau lîngă genele mele.
  
  Ori prin munţii cu iarba-ntomnată pe creastă
  Ascultam ţîrîitul de greier bolnav;
  Gonind pe-un cer de-ntunecare vastă,
  Nouri scămoşi în spinări purtau frigul jilav.
  
  Însemnam cu uimire pe-un petic de foaie
  Cum scapără ceru-n băltoace întors,
  Cum, după munţii ursuzi, după ploaie,
  Fuioarele de aburi s-au tors.
  
  Pe atunci te-nvăţam, ţara mea, te-nvăţam
  Cu copaci şi cu cer, cu pălmaş şi cu vită,
  
  Cu luna lividă sticlind în spărtura de geam
  Şi cu gura uscată de foame ca piatra trăsnită.
  
  Au vuit arămurile în clopotniţă, sus,
  Şi ca un vînt trecu pe sat mobilizarea.
  Primenit în haine noi, tata la război s-a dus
  Şi l-a-nghiţit albă şi veştedă zarea.
  
  Cu ochii aţintiţi pe geamul spart,
  Mama rămase mută, ca de fier;
  Eu mă uitam în lături, iar soru-mea cea mică
  Rîdea către păpuşă-ntr-un ungher.
  
  Fetele mari din sat, cu ochiul stîns,
  Jeleau după flăcăii duşi departe
  Şi mă rugau, înăbuşite-n plîns,
  Să le-nsăilez spre dînşii cîte-o carte.
  
  Scriam acolo eu de frunze verzi,
  De jale şi de cîte şi mai cîte,
  Şi dorul către tata cu dorul fetelor
  Se împletea în stihuri mohorîte.
  
  Bătăile versului am prins a deprinde
  Nu din cărţi, ci la horă, din danţ.
  Rimele, din bocete şi colinde,
  Din doinele seara cîntate pe şanţ.
  
  Din zbuciumul de mamă-năbuşit,
  
  Şi-al fetelor care uitau ce-i hora,
  Pătrunse trist de dorul acelora
  Ce din războaie nu au mai venit.
  
  ZURGĂLĂUL 
  Fulgi uriaşi deasupra ţării cad,
  Pe bărăgane vînturile ţipă,
  Somn neclintit de iarbă şi de brad
  Învăluieşte munţii sub aripă.
  Cu clinchete zglobii din dunga văii
  Răsună zurgălăii argintii;
  S-apropie de geamuri zurgălăii
  Certîndu-se cu glasuri de copii.
  Întregi, întinderile ţării mele
  De sunete voioase se cuprind
  Şi împleteşte glasuri subţirele
  Acest şăgalnic, aşteptat colind...
  
  Tîrziu, cînd zarea-n zori sticlea brumată,
  Un zurgălău mai răsuna stingher,
  Poate-un copil întîrziat de ceată
  Şi-mpleticit printre nămeţi, prin ger,
  Suna c-o nefirească dăruire,
  Împrăştiindu-şi clinchetele-n stol...
  Pălind, cuprins de-o veche amintire,
  Am stat cu ochii duşi pe geam, în gol.
  
  ...Eram firav, parcă bătut de vînt,
  Iar tata dus în marşul surd, de chin,
  Poate-n tranşeu, ori poate în mormînt,
  Oricum departe, în pămînt străin.
  De groaza avioanelor, prin sate,
  S-au tras peste ferestre foi de cort.
  Orbeau ferestrele întunecate
  Ca într-un sat de multă vreme mort.
  
  O cetină c-un fir de lumînare
  Şi c-o mărgică smulsă din suman
  Vestea că, pe vîntoase reci, călare,
  Din viaţa noastră-a mai trecut un an.
  Zăvozii nu lătrau în bătătură,
  Ci scheunau cu vîntul pe sub uşi.
  Flăcăii nu mai ajungeau să ure
  Pe la fereşti, de unde erau duşi.
  
  Plutea încremenită o tăcere...
  Nici urători, nici cîini, nimic, pustiu,
  Cînd, deodată, ca o adiere,
  Cu glas scîncit, tremurător şi viu,
  S-a auzit un zurgălău cum sună
  Îndepărtat, cum sună subţirel,
  De parcă nopţii ar fi vrut să-i spună
  Durerile ştiute doar de el.
  
  Se auzea de undeva, din vale,
  Şi vîntul îneca în răbufniri,
  Parcă plîngea încet metalul, moale,
  În palmele-ngheţate şi subţiri.
  Şi mama sta aşa cu faţa udă,
  Cu gîndul dus la tata, ascultînd
  De unde-i el, nu poate să audă
  Şi poate nu va auzi nicicînd,
  Că poate-acolo, în această clipă,
  Învăluită-n viscol uriaş,
  Vreo pasăre de noapte, rece, ţipă
  Lîngă bocancii aspri de ostaş...
  
  Am ascultat pînă spre dimineaţă
  Cu fruntea rezemată de uşor
  Şi mama şi-a dus palmele la faţă
  Şi mi-a părut că rîde-ncetişor.
  Îl auzeam la geamuri şi la uşă,
  Afară, undeva în infinit...
  Cutremurat de friguri şi de tusă,
  În clinchetele lui am adormit.
  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
  E Anul Nou. Ştiam noi ce mîine fi-va
  Şi ce-o să mai aducă anul nou?
  Un zurgălău stingher din nou porni-va
  Prin sate durerosul lui ecou?
  
  Voi, oameni ai pămîntului, uitarea
  S-a aşternut pe sînge, scrum şi fier?
  N-aţi cunoscut ce-nseamnă aşteptarea
  Şi ce înseamnă-un zurgălău stingher?
  
  – Am cunoscut cu toţi durerea ce e.
  Avem la masă cîte-un scaun gol.
  Să n-aibă somn şi-n tihnă să nu steie
  Ei, alchimiştii noului pîrjol!
  
  Nicicînd noi nu vom îngrăşa ogoare
  Aşa cum ei ne văd în visul lor,
  Prin bălării de foc, nimicitoare,
  Sub pălării de foc, nimicitor.
  
  Sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii,
  Voci tragice pe vînturi se aprind.
  Treziţi-vă, vă vin colindătorii,
  Acuzatorii, asprul lor colind.
  
  ION 
  Cînd s-a întors din lupte cu iz de fum în gură,
  Arat era ogorul – cumplită arătură –
  Răniseră ţărîna obuzele, cu gropi.
  Şi plopii de pe haturi, tremurătorii plopi,
  Uscaţi şi frînţi la mijloc, păreau că vor să beie,
  Cu fruntea răsturnată pe margini de tranşee,
  O drojdie de apă murdară şi stătută...
  Sub soare era coaptă recolta de cucută.
  
  Războiu-i mistuise tot ce-avusese viu.
  I-a înfundat părinţii în neguri şi-n sicriu.
  I-a supt cu-a despărţirii prăpastie adîncă
  Întîia lui iubire ne-mpărtăşită încă.
  Acum vedea ogorul muşcat de negri dinţi,
  Că-i schilod şi ogorul rămas de la părinţi.
  
  Deasupra, primăvara rotea în roiuri, fluturi.
  Se întorceau cocorii din sudice ţinuturi,
  Fierbea sub brazdă seva şi se urca durută
  În ţevile tulpinii vrăjmaşă de cucută;
  O adiere udă, ameţitoare, prinse
  Deodată să deştepte din ierburi şoapte stinse
  Şi glia năpădită de schije şi otravă
  Gemea ca o iubită rănită şi bolnavă...
  Lui îi venea în braţe cu milă să o strîngă
  Şi ca-n copilărie încetişor să plîngă.
  
  Dezmeticit, spre seară, c-un zîmbet dur pe buze
  A îngropat cu ură mormane de obuze,
  A netezit pămîntul cărînd ţărîna-n spate,
  Redîndu-i sănătatea din plina-i sănătate.
  
  În pîclele lăptoase lumina se topea...
  El pletele-şi mişcase trufaş, a primăvară,
  Şi-o lele de vîntoasă din cînd în cînd fura
  Sămînţa de lumină ce-i scăpăra-n ţigară...
  
  MOARTEA CĂPRIOAREI 
  Seceta a ucis orice boare de vînt.
  Soarele s-a topit şi a curs pe pămînt.
  A rămas cerul fierbinte şi gol.
  Ciuturile scot din fîntînă nămol.
  Peste păduri tot mai des focuri, focuri
  Dansează sălbatice, satanice jocuri.
  
  Mă iau după tata la deal printre tîrşuri,
  Şi brazii mă zgîrie, răi şi uscaţi.
  Pornim amîndoi vînătoarea de capre,
  Vînătoarea foametei în munţii Carpaţi.
  
  Setea mă năruie. Fierbe pe piatră 
  Firul de apă prelins din cişmea.
  Tîmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
  Planetă, imensă, străină şi grea.
  
  Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
  Din strunele undelor line, izvoarele.
  Cînd va scăpăta soarele, cînd va licări luna,
  Aici vor veni în şirag să se-adape
  Una cîte una căprioarele.
  
  Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
  Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
  
  Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
  La ceas oprit de lege şi de datini.
  
  Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
  Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
  Pe zare curge sînge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
  Mîinile pline de sînge pe piept mi le-am şters.
  
  Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
  Şi stelele uimite clipiră printre ele.
  Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
  Frumoasă jertfă a pădurii mele!
  
  Ea s-arătă săltînd şi se opri
  Privind în jur c-un fel de teamă,
  Şi nările-i subţiri înfiorară apa
  Cu cercuri lunecoase de aramă.
  
  Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
  Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
  Mi se părea că retrăiesc un mit
  Cu fata prefăcută-n căprioară.
  
  De sus, lumina palidă, lunară,
  Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
  Vai, cum doream ca pentru-ntîia oară
  Bătaia puştii tatii să dea greş!
  
  Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
  Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
  Îl prăvăli apoi, stîrnind pe apă
  Fugare roiuri negre de mărgele.
  
  O pasăre albastră zvîcnise dintre ramuri,
  Şi viaţa căprioarei spre zările tîrzii
  Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
  Cînd lasă cuiburi sure şi pustii.
  Împleticit m-am dus şi i-am închis
  Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
  Şi-am tresărit tăcut şi alb cînd tata
  Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!
  
  Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
  Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
  Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
  La ceas oprit de lege şi de datini...
  Dar legea ni-i deşartă şi străină
  Cînd viaţa-n noi cu greu se mai anină,
  Iar datina şi mila sunt deşarte,
  Cînd soru-mea-i flămîndă, bolnavă şi pe moarte.
  
  Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
  Vai fără vînt aleargă frunzarele duium!
  Înalţă tata foc înfricoşat.
  Vai, cît de mult pădurea s-a schimbat!
  Din ierburi prind în mîini fără să ştiu
  Un clopoţel cu clinchet argintiu...
  De pe frigare tata scoate-n unghii
  Inima căprioarei şi rărunchii.
  
  Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
  Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
  Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adînc!
  Plîng. Ce gîndeşte tata? Mănînc şi plîng. Mănînc!
  
  100 
  În oraşul dintre munţi – Ca ştirbite stalagmite – La un an după război, Casele rînjeau rănite. 
  Toamna munţii-nvineţea, Sevele-ngheţau în plante, Bruma cobora în zori Peste băligi, diamante. 
  Douăzeci şi trei august Prima-i pomenire vie Şi-a adus-o printre plopi Mari, de toamnă timpurie. 
  În oraşul dintre munţi, Oamenii nu pricepură Cît de mare-i acea zi Învălită-n ploaie sură. 
  Prin noroiul de pe străzi Defilau numai o sută, Doar o sută de bărbaţi – Sub a vîntului volută, 
  Steagul roşu vuvuia Printre casele sărace, Precum flamurile mari Ale armiilor face. 
  La fereşti se închinau Babele ca-n cimitire, 
  Alţii clătinau din cap
  Parcă a nedumerire,
  Alţii presimţeau sub cer
  O schimbare nevăzută,
  Şi prin ploaie defilau
  Cei o sută, cei o sută.
  
  Trec o sută prin ruini,
  (Azi sunt parcuri şi sunt case)
  Trec o sută, cîinii bat,
  (Azi, motoare zgomotoase)
  Trec o sută cadenţat,
  Stropi de glod pe strai s-anină,
  Trec o sută, nouri cresc,
  Dar sub nouri e lumină.
  
  Trec o sută – ochi fierbinţi,
  Buze strînse-nvineţite,
  (Pînă azi căzură mulţi
  Ori sub ploi, ori sub cuţite).
  Trec o sută pe asfalt –
  Şfichiuiţi de ude ramuri –
  (Pînă azi crescură mulţi
  Din acei ce-au stat la geamuri).
  
  În oraşul dintre munţi,
  Ca o apă-n soare suie
  Oamenii pe strîmbe străzi,
  Şi-n stindarde vîntul vuie.
  Ca o inimă pulsînd,
  În mulţimea desfăcută
  Se aud sonor păşind
  Cei o sută, cei o sută.
  
  RÎSUL 
  În blana-i năpîrlită au năpădit scaieţii.
  Alunecă prin ramuri bătrîn şi mohorît.
  Îşi omora el prada nu pentru hrana vieţii,
  Ci numai pentru sînge a omorît.
  
  Un pui de cerb se-azvîrle prin ierbile-n cascade
  Şi se opreşte-o clipă, sfios, ca un surîs...
  Cu coada şfichiuindu-şi pîntecul supt, ce cade
  Îi cade-n ceafă ucigaşul rîs.
  
  Se tulbură privirea de cer senin umplută,
  Corniţele firave se poticnesc în lut.
  Iar rîsu-şi scoate limba din gura-i desfăcută
  Şi pare că e iarăşi ca-n trecut.
  
  Şi sîngele ce-n blana pufoasă se prelinge
  Şi reîntinereşte o clipă, nefiresc.
  Dar limba ostenită azi nu mai poate linge,
  Şi vechii colţi, slăbiţi, îi clănţănesc...
  
  Din ce în ce mai slabă şi inima îi sună
  Şi fiarei i se pare că-i iarnă, c-a-ngheţat,
  Că-n ultima lui pradă de astăzi, se răzbună
  Tot sîngele pe care l-a vărsat.
  
  VERSURI DE DIMINEAŢĂ 
  Poate e numai vîntul, 
  Poate sunt numai apele, 
  Vînătul vînt printre munţi, 
  33
  
  Apele grele vuind
  Pe prunduri, sub stele.
  Sora mea, dormi,
  Nu mai umbla prin odăi,
  Nu mai atinge perdeaua
  Făcînd-o să tremure,
  Nu-mi ameţi şi mai mult
  Amintirile.
  Sora mea doarme. Aud
  Răsuflarea uşoară. Şi totuşi
  Umblă cineva prin odăi,
  Nevăzut îmi şopteşte întruna
  Şoapte ce nu le-nţeleg,
  Atinge perdeaua subţire
  Făcînd-o să tremure
  Şi-mi ameţeşte mai mult
  Amintirile.
  Iat-o, pătrunde prin zid,
  Iat-o cu zîmbetul fraged
  Ce fetele numai, nu morţii
  Îl ştiu.
  – Prietenă, bine-ai venit!
  Lasă-mă-aşa să te chem.
  Eu am crescut. Mi se pare
  Că suntem de-o vîrstă acum.
  Ce dor mi-i de palmele calde
  Cu care-mi spălai chicotind
  Obrazul mînjit cu cireşe.
  Ce dor mi-i de cîntecul tău
  Înălţat între turme şi brazi,
  Pe care tăcînd l-ascultam
  Cu ochii ţintiţi către zare!
  Cînţi? Poţi cînta? Iarăşi cînţi...
  
  Credeam că din pieptul vîrît
  Între o puşcă nemţească – şi-o mamă,
  Credeam că din sînul muşcat
  De arsura cartuşului,
  Credeam că din buzele strînse,
  Subţiri, peste dinţii cruntaţi,
  Cîntecul nu se mai poate
  Să lunece-n valuri vrăjite.
  
  Totuşi, din nou te aud
  Cîntînd despre flori scuturate,
  Cîntînd despre flori răsărite.
  Despre dragostea neliniştită
  Ce atunci mă făcea să-ncreţesc
  Nasul meu cîrn, de mirare.
  Mă mîngîie iar ca atunci
  Cînd zeama cireşei pe faţă
  Cu palma ta caldă-mi ştergeai.
  Mă mustră c-adesea îmi pierd
  Clipele cele mai bune
  În sterpe taifasuri cu gînduri
  Ce n-au căutare în lume
  Rămîi şi mai cîntă... rămîi...
  
  Poate e numai vîntul,
  Poate sunt numai apele,
  Vînătul vînt printre munţi,
  Apele grave vuind
  Pe prunduri, sub stele...
  
  Dar ce zuruit înfundat,
  Ce vuiet sporeşte sub ceruri?
  Zboară pereţii în lături,
  
  Afară lumina e galbenă,
  Mă aflu pe cîmpul deschis,
  Pe cîmpul deschis şi-ngrozit.
  
  Iată, un foc luminos
  De sfere încinse pe boltă;
  Iată, lăsîndu-se greu,
  Nouri rotunzi dau năvală;
  Iată, pădurile fumegă,
  Flăcări tresar pe păduri;
  Iată, oraşele-n jur
  Incandescente scot scrîşnete;
  Rîuri ca şerpii se zbat,
  Şi-n aburi la cer se ridică!
  
  Iată, picioare desculţe
  Însîngerate-n ciulini,
  Iată-le – aleargă, aleargă!
  Oameni buni, încotro?
  Degetul meu îmi atinge
  Inima – sînge ţîşneşte,
  Oamenii, mii, îşi ating
  Inima – sînge ţîşneşte,
  Sînge din trupuri se-adună
  Din glii, din păduri şi din rîuri,
  Sînge ţîşneşte din inimi,
  Să stingă imensul incendiu.
  
  Sfere de foc se încheagă,
  Se rup şi se surpă-nvălite
  În forţa cea mare, în sîngele
  Celor ce vor să trăiască.
  Zările dure se-nchid –
  
  Iată,-s pereţi de odaie,
  Iată, la geam, spălăciţi,
  Zorii deşteaptă cocoşii.
  Doamne, ce noapte s-a scurs!
  Cît de frumoasă e ziua
  Şi viaţa lucidă de zi!
  
  Prieteni, vă scriu o scrisoare,
  Cred c-am avut un vis rău,
  Se făcea c-a venit, străvezie,
  O fată ce nu se mai află,
  Se făcea că am stins un incendiu
  Noi cei ce aici ne iubim.
  
  Prieteni, sunt vise haotice
  Care se-ncheagă atunci
  Cînd ziua gîndirea colindă
  Spre mari bucurii şi primejdii
  Şi cînd dureroase aduceri aminte
  Ne tulbură.
  
  Dar dacă va fi un război
  Şi noi nu vom face destul
  Să nu fie,
  Şi dacă cu toţii sperăm:
  – Vom trăi mai departe –
  Ce nopţi vom avea noi apoi,
  Ce vorbe-am putea să mai spunem
  Umbrelor scumpe şi îngrozitoare
  Şi multe, mai multe atunci?
  
  Trăim bucurii şi mîhniri,
  Nopţi zbuciumate ori calme,
  
  Zile voioase ori triste
  (Albe şi negre cocoare),
  Fluviul vieţii se scurge
  Încet, încărcat şi deplin.
  
  Dar vinele noastre palpită
  De-o sevă pe care nicicînd
  Strămoşii în ei n-au simţit-o.
  Noi, primii în lume zidim
  Prima Comună a lumii.
  Atunci vom trăi bucurii
  Înalte şi neotrăvite
  De-averi, ori de prejudecăţi –
  Bucuriile muncii.
  Intimele noastre dureri,
  La fel de vibrante-atunci, fi-vor
  Dătătoare de viaţă, de patos,
  Şi nu de căderi.
  
  Căci nu din durere şi farmec
  Încheagă natura viaţă?
  
  Şi peste acestea, atunci,
  Un gînd va pluti ca o flacără.
  Dragostea nestînjenită
  Între tot ce e om.
  
  E mult prea frumos viitorul
  Ca noi să lăsăm să se pună
  Văpăile unui dezastru
  Între noi şi-ntre el.
  Nu vom lăsa visele sfinte
  
  Să se topească în pară,
  Nu vom lăsa din morminte
  Morţii scumpi să ţîşnească afară!
  Chiar dacă-n suflet avem
  Încă păcate destule,
  Chiar de ne muşcă dureri
  Încă, cu guri nesătule,
  Pentru ce-i viu în noi toţi,
  Pentru ucişii, ucisele,
  Oameni, păziţi de orori
  Viaţa şi visele!
  
  ÎNTÎLNIRE CU TRACTORIŞTII 
  Cîntau un cîntec simplu ca pămîntul, Lîngă vagon, stîrnind din spuză jarul. Morocănos, şoferul a stins farul Şi a oprit maşina-n cîmpul gol. 
  Şoferul se grăbea, era-nciudat Că zăbovim din nou şi că e seară, Semănătura neagră de secară Se întindea fără sfîrşit în jur. 
  Cîntau un cîntec simplu ca pămîntul Sub raza lunei, brazdele arate Se legănau în valuri platinate. Ne-am aşezat tăcuţi lîngă flăcăi 
  Şi fără să-şi dea seama, şi şoferul
  A început să cînte răguşit,
  Uitînd că este noapte, că-i grăbit,
  Şi palma grea mi-a sprijinit pe umăr.
  
  Cîntau un cîntec simplu ca pămîntul,
  Cu duioşie candidă-n privire.
  Cutremuraţi de-adînca fericire
  A ceasului de-odihnă şi de farmec.
  
  Am înţeles atuncea cît de searbăd Trec cîteodată cîntecele mele. Şi am simţit în cercurile-i grele Cum remuşcarea inima îmi strînge. 
  Cîntau un cîntec simplu ca pămîntul,
  Şi-n încordare, undeva sub glii,
  Seminţele şi-a sevelor tării
  Vieţi gingaşe, plăpînde, plămădeau.
  
  Eu i-aş fi strîns la piept pe-aceşti flăcăi Şi le-aş fi spus întreaga mea mîhnire, Dar m-am temut că poate-au să se mire Ca de-un zălud poet sentimental. 
  Taci, inimă, opreşte-ţi glasul frînt, Îngîndurarea-ţi tristă şi amară Ţi-o umple cu arome de secară Şi cu sclipirea ochilor din jur. 
  Adună-le acest cîntec de pe gură Şi nu uita cum după munca dură Flăcăii, lîngă foc, pe arătură, Cîntau un cîntec simplu ca pămîntul. 
  
  PĂMÎNTUL 
  Îndrăgit ca o mireasă, duşmănos ca o sudalmă, Chica vîntul ţi-a-ncîlcit-o, veacuri-veacuri, monoton, Tu, pămînt al ţării noastre, pătimaş cuprins în palmă, Încălzit cu buze aspre de tot neamul lui Ion. 
  Pe sălbatica ta faţă cu lungi riduri brune, parcă O vrăjmaşă-ntruchipare coborînd din basm punea Greu blestem, ursind făptura-ţi să nu poată să întoarcă Dragostea pe care omul necăjit ţi-o închina. 
  Dunărenele întinderi, cu fîntîni ţipînd a sete, Adunau ursuz sămînţa şi iubirea de ţăran, Alungînd din sate-n sate suflete nemîngîiete Şi ciulini de-a dura-n zarea veştedului bărăgan. 
  Cunoscutu-le-am aievea păstorind un ied şi-o iadă Cu merinde-nchipuită în desaga de la şold. Rupte-s blestemele astăzi şi-i cu noi pămîntul darnic Şi de-aceea-i mîngîi ţărna, prins de-un aprig, viu imbold. 
  De aceea mi se strînge inima cînd văd pe-alocuri Închircite păpuşoaie, grîu-n spic purtînd tăciuni. Cum să-ngăduim neghina, nepăsarea, neştiinţa, Cînd pămîntul însuşi cere mult visatele-i minuni? 
  Cavalcade de tractoare galopeze peste cîmpuri, Înfioare-se pămîntul răscolit adînc de plug! Straturi negre, nevăzute de a soarelui privire Să-şi răstoarne sub brăzdare chezăşia de belşug. 
  De pe-acum mă-mbată-aroma caldă-a grînelor de mîine, Şi al turmelor de mîine miros bun de lapte cald. Ştiu, călări pe cai, cu suliţi lungi, de-ar mai trăi plăieşii, Nu s-ar mai vedea din creasta păpuşoiului înalt. 
  
  Pe întinderi dunărene, mări de galbenă lumină Vom privi, cu legănate valuri mari de aur copt. De pe-acum văd straşnic praznic cu hulubii de făină Pe colacii după datini împletindu-se în opt! 
  
  ORAŢIE DE NUNTĂ 
  Bărdacele ţin luna pe buze, scînteind,
  Fumegă blide pline, cu ţarina-n aprilie.
  Nunta se-ntinde, nemaicontenind,
  Pînă la ziuă, de vreo două zile.
  
  Secuii cu mustăţile de corn încîrjoiat,
  Alături de romînii cu straie de lumină,
  Cînd cupe noi iau locul acelor ce-au secat,
  Mai cîntă cînd un ceardaş şi cînd o doină lină...
  
  Podeaua se frămîntă sub tropot de călcîi
  Şi cobza hohoteşte, pişcată de peniţă.
  Jucăm la hanul ăsta o nuntă, cea dintîi,
  Dintre un Ion şi-o Iţă Cucoriţă.
  
  Bucatele-s gustoase, c-aici a fost belşug.
  Şi după zile-muncă şi veselia-i bună –
  Această nuntă leagă, ca brazdele sub plug,
  Prietenele neamuri împreună.
  
  Umplut de cîntec, hanul cu mesele-n potcoavă
  Parc-ar zbura la ceruri de-atîta chiu şi-alai.
  Nu-i mult de cînd prin geamul crăpat, în nopţi cu
  
  larmă, Cu mese-n două şiruri duşmane, îi vedeai. 
  
  Cupele mari de-aramă erau strîmbate-n pumni,
  Şi mesele cu ţipăt prindeau să se răstoarne.
  O ură grea, aprinsă de domni şi de rachiu,
  Lăsa spărturi în suflet şi în carne.
  
  Dar hanul plin de cîntec, cu mesele-n potcoavă,
  Azi zboară pîn-la ceruri de-atîta chiu şi cînt.
  Romînii şi secuii, încrucişînd pocale,
  Beau vinul înfrăţirii, dînd cuşma de pămînt.
  
  Cu faţa-mbujorată, de joc, pe laviţi lungi
  Glumesc din ochi flăcăii c-o fată ruşinoasă.
  Parcă-au uitat bătrînii că datinile cer
  Să meargă fetele devreme-acasă.
  
  Poate se pun la cale prin semne fără grai
  Nunţi noi, cu vornici aprigi şi mîndre druşte fete...
  Înnegurat de chinul coroanei lui de foc,
  Se luminează, Doja în perete.
  
  LILIACUL TIMPURIU 
  Zîmbind printre-ale primăverii ruguri,
  În taină, liliacul timpuriu
  Întredeschide buzele din muguri.
  
  Dar cerul s-a schimbat în plumburiu.
  Zăpada, ploaia, uite, şi-au dat mîna,
  Alături bat cu paşii uzi ţărîna,
  De parcă primăvara n-a venit.
  Ţărîna s-a umflat, s-a-mbolnăvit,
  
  43
  
  A-ncremenit şi-a căpătat pe faţă
  Lucioase, triste pojghiţe de gheaţă.
  
  Împotmoliţi la marginea miriştii,
  În gînd înjură vremea tractoriştii.
  Strîng buzele plesnite-n vînt şi tac.
  Li-i ud pînă şi pacul de tabac
  Şi trebuie să stea în glod, s-aştepte,
  S-aştepte pînă timpu-o să se-ndrepte.
  
  Vuieşte lung al strungului ecou,
  Ca o imensă strună încordată.
  E mohorît prietenul meu nou
  Şi-i totuşi mai febril ca niciodată.
  Şuieră şerpii şpanului şi curg,
  Metalul îşi roteşte curba rază.
  Prietenul îmi pare un chirurg
  Ce viaţa unui om salvează,
  Deşi o piesă de tractor cînd faci,
  De obicei nu semeni cu un vraci.
  
  – Ce-atîta grabă-n gesturile tale,
  De ce atîta încordare-ţi ceri?
  În ale tale palme minerale
  De unde ai nestinsele puteri?
  
  – Vezi, ploaia şi zăpada şi-au dat mîna,
  Alături bat cu paşii uzi ţărîna,
  Împotmoliţi la marginea miriştii
  Nerăbdători aşteaptă tractoriştii...
  Iar cînd pămîntul s-o zvînta sub soare,
  Vor trebui tractoare multe, noi,
  
  Ca timpul scurs şi fără înturnare
  Să-l smulgă tractoriştii înapoi!
  
  Puterile acelor ce-ar munci,
  Dar sunt siliţi îndureraţi s-aştepte,
  În vinele prietenului bat
  Şi-n limpezimea gîndurilor drepte;
  El a primit prin vine nevăzute
  Neliniştile care fierb în ei.
  Aceasta-i solidaritatea clasei
  Şi-i inima prietenilor mei.
  
  ...S-a înecat lumina-n pîcle grele
  Şi bezne reci au pîlpîit pe lut.
  Mi-am însoţit prietenul acasă
  Şi prin grădina-i tristă am trecut.
  În pîlcuri liliacul timpuriu
  Se legăna scheletic şi pustiu,
  Cu crengile-n cîrlig, ca nişte căngi.
  
  Muguri căzuţi se destrămau sub crengi...
  M-a întrebat cu voce sugrumată:
  – Tu ce zici? Mai înmugureşte-o dată?
  
  Apoi cu degetele aspre, groase,
  Arse de şpan şi de rugină roase,
  Mi-a arătat ce mari erau să fie
  Mugurii fini de floare timpurie...
  
  Prietene cu degete de colos
  Ce dă măsura gingăşiei florii,
  Iubeşti o floare-atîta de duios,
  Cum ştiu să o iubească visătorii.
  
  Prietene, te doare moartea ei Cum poate doar pe-un mare om să-l doară... 
  Şi-ai dat măsura plinei frumuseţi Cînd degetele-ţi floarea măsurară... Dar nu ştii? Liliacul timpuriu Mai poate-nmuguri şi-a doua oară. 
  Tu eşti puterea care-nsufleţeşte Pămîntul – şi-l preface bun şi viu. Tu răsădeşti în inimile noastre Şi-n cîntec liliacul timpuriu. 
  
  PRIETENUL GLAD 
  Am pornit pe urmele paşilor tăi,
  Peste lunci cu fîntîni cumpănite şi cîrduri de vite,
  M-au zguduit roţile aceluiaşi tren, m-au zguduit
  Gîndurile tale de-atunci, astăzi sporite...
  Parcă aş fi în urmă cu opt ani...
  În vagonul în care singur călătoreai către sate
  Parcă-am privi amîndoi luna cum saltă, la geam,
  Printre sîrmele de telegraf, legănate.
  
  Cînd am ajuns în satul unde ţi s-au oprit
  Paşii şi inima, ploua ca prin sită...
  Pe un gard scria cu var: „Votaţi Soarele“ –
  O lozincă bătrînă, de timp cenuşită.
  Parcă un fulger m-a străbătut:
  Am cunoscut că slova cea veche a ta e!
  Şi-am rămas pironit, descoperit şi mut,
  De parcă te-aş fi văzut dintr-o dată prin ploaie...
  
  Oamenii de aici par închişi, ursuzi,
  Dar de tine-mi răspund orişicînd la-ntrebare...
  Cu glas tulburat, ei îmi spun cum c-ai fost
  Plin cîtu-i ziua de duh şi cîntare.
  Că le-aprindeai zi de zi, cînd vorbeai,
  Sîngele urii şi-ale nădejdilor raze,
  Încît, privindu-se, se vedeau nu ştiu cum,
  Altfel la suflet şi la obraze.
  
  Apoi, ei se opresc îngînduraţi şi tac
  Şi li se zbuciumă pieptul sub bundă
  În noaptea aceea o carabină duşmană
  Te-a fulgerat cu răbufnire cruntă...
  
  ... Atunci mi-a fost greu, prietene Glad.
  Gîndind că n-am să-ţi mai văd niciodată
  Ochii adînci, buza proptită în pumn,
  Fruntea ta incandescent luminată.
  
  Mi s-a zvîrcolit inima-n piept
  Ca o jivină străină ce muşcă.
  Mă urmărea văpaia vieţii tale
  Curmate de focul de puşcă.
  
  Înţelegi tulburarea pe care-am simţit-o
  Gonind în tren către acelaşi sat,
  Ca să umplu în rîndurile nesfîrşite-ale clasei
  Locul gol pe care l-ai lăsat.
  
  Ţi-am căutat prin geam urmele tălpilor tale:
  Despicaseră albii, să curgă noi rîuri, cu limpede zvon,
  Ţi-am căutat urmele palmelor tale:
  Le-am găsit încrustate pe sonde, în fier şi beton.
  
  Fabrici noi ridicau uriaşe gîtlejuri de fumuri;
  Tot cerul părea cu urzeală de fum că-i ţesut
  În pururi mişcătoare şi vie-nsemnare măiastră:
  – Tovarăşul Glad pe-aici a trecut.
  
  Sîrme noi străluceau răsunînd de-ncordare
  Pe stîlpi zvelţi, despicînd depărtarea spre munţi,
  Penru ca înmiită prin sat să sclipească
  Incandescenţa naltei tale frunţi.
  
  Ogoarele fără de haturi roteau tot mai dese
  Întinderi fertile şi negre de lut,
  Scrise cu brazde masive:
  – Eu, Glad, pe aici am trecut!
  
  Atunci mi-a fost greu, prietene Glad,
  Gîndind că n-am să-ţi mai văd niciodată
  Ochii adînci, buza proptită în pumn,
  Fruntea ta incandescent luminată.
  
  Dar, la ceasuri tîrzii, eu gîndeam, auzind
  Cum primejdia-şi flutură neagra-i aripă:
  Greutăţi şi mai mari te-au izbit, şi-ai rămas
  Neînfrînt pînă-n urmă, şi după ultima clipă!
  
  Şi-acum mai simt palma-ţi în palmă – ce-atunci
  Mi-ai întins-o, încinsă ca jarul din vatră,
  Şi-mi dai o putere că, de m-ar izbi,
  Fieru-ar crăpa, zăngănind, ca-ntr-o piatră.
  
  II. SADOVENIENE
  MIHAIL SADOVEANU 
  1 
  Eram într-o pădure uluitor de vie, într-o pădure care şoptea înăbuşit. Şi iată că pădurea în iarnă, argintie, cu şoapta ei, mi l-a reamintit. 
  Izvoarele, sub pînze de gheaţă, delicate, se legănau la vale, pe nevăzutul prund, şi în lumina sobră, cu pini şi nestemate, cîntau unite într-un cor profund. 
  În zboruri rotunjite, tăiau mari păsări slava; un farmec de poveste se răsfira sub cer; părea zăpada caldă şi moale ca otava, dar zările sclipeau la fel, sever. 
  Cu vînturile-n coarne, în goană nebunească, zburau năvalnic cerbii pe fragedul polei. Era acolo-ntreagă pădurea romînească, şi el păşea încet prin iarna ei. 
  2 
  Mi-au mai rămas în minte frînturi din timpurile duse? Treceam tăcut sub nouri în umbra unor oi. Ce-am mai păstrat din raza privirilor senine, din sufletul copilului vioi? 
  Era flămînd copilul şi oile flămînde, dar florile şi pomii luceau în chip şi fel. Ţinea copilul cartea cu palme tremurînde. Citea despre Lizuca şi-un căţel. 
  
  În jurul lui, pădurea vuia ameţitoare şi gîzele prin ierburi foşneau adormitor. Plîngea mioara albă cu plînsete amare şi, tristă, şchiopăta de un picior. 
  O mîngîia copilul cu ochii şi cu gîndul, pe cînd murea mioara bolnavă, pe nisip. O tragică baladă cînta prin ramuri vîntul, o Mioriţă-ntoarsă în alt chip. [...] 
  4 
  Trosnesc butuci în vatră. În rafturi dorm volume visîndu-şi existenţa închisă între foi. Pe-un geam pătrunde lacul cu luminoasa-i lume, şopteşte-n cupe vinul cu şopotele-i moi. 
  E-n faţa mea, cu părul din flăcări de zăpadă, cu ochii plini de pîcle şi plini de-nseninări; o albă înflorire de vişini în livadă, minunea licăririi unei zări. 
  Nu are nici o vîrstă. În el sunt mii de oameni, şi-ntr-însul anii proaspeţi cu toţii s-au păstrat... Tot puşti rămîn. Mă aflu acum la un examen şi vreau s-arăt că nu-s intimidat. 
  Sentinţa o să vină. Oricare-o fi, totuna. El pentru mine-i apa vrăjitelor fîntîni. Îl voi slăvi în cîntec cum pot slăvi doar luna, iubindu-l ca pe munţii, natalii mei, bătrîni. 
  
  RUGUL DIN IAŞI 
  În Iaşi, sunînd din tobe şi cîntînd, 
  Un rug ciudat în piaţă înălţară... 
  Nu unui om cu pletele în vînt, 
  Încins de flăcări, i-a fost dat să moară,
  Nu un martir cu demoni scrişi pe coif
  Îşi stinse-n moarte şoapta lui amară.
  
  Să vină toţi să vadă acest rug,
  Limfaticii cu inimi suferinde,
  Azi flăcările nu un om distrug,
  Ci doar pe nişte cărţi în danţ s-or prinde.
  Sentimentali, neputincioşi, veniţi!
  Nu oameni, cărţi sub cer se vor aprinde.
  
  Trec flăcările lacom printre foi...
  Nu arde-un om aici – e-o lume-ntreagă...
  Printre livezi, prin cîmpuri cu trifoi,
  Eşarfe lungi de flacără se leagă,
  Ling limbi de foc pădurile de brad –
  Nu arde-un om aici – ci-o lume-ntreagă.
  
  E toată un pojar, e numai fum,
  Şi ţipă viuDumbrava Minunată;
  Plîngînd, Lizuca va avea de-acum
  Cenuşă pentru vreme-ndelungată
  Ca să însemne drumul dureros
  Bătut de-un căţeluş şi-o biată fată.
  
  Se vaietă stejarii romîneşti –
  Peste Dumbrava Roşie-i furtună?
  Se-nalţă-n cer văpăile şerpeşti,
  Bufniri de trunchiuri prăbuşite sună,
  Şi tremurînd, şi plîns, de după nori
  Se arată îngrozit un colţ de lună.
  
  Au năvălit puhoaie de tătari?
  Butoaie mari plesnesc cu detunare,
  Butoaiele cu vinul de Cotnar,
  Cu vinul cel înălţător şi tare...
  Mîhniţi-vă, toţi cei ce-aţi cunoscut
  A vinului înaltă desfătare!
  
  Nu-i Ştefan Vodă cel ce-a ridicat,
  Mari, focurile străjii peste creste;
  Întregi Carpaţii s-au învăpăiat;
  E-un groaznic cataclism ca de poveste,
  Istoria superbă-a unei ţări
  Este cuprinsă-n flăcările-aceste.
  
  A ciocănit din pliscul sclipitor
  Un cocostîrc albastru peste vreme,
  Văpăile-i tivesc grăbitul zbor,
  Sub el se zbate-o lume surd şi geme,
  Şi după el pornesc tăcuţi şi gravi
  Toţi vulturii din mucedele steme.
  
  Aleargă căprioarele-n văpăi,
  Ca nişte umbre deznădăjduite,
  Se frîng în scrum, Moldovă, zimbrii tăi,
  Fug păsările, fîlfîind grăbite,
  Şi doinele se-neacă şi se-opresc,
  Şi basmele se-ascund în rîpi ferite.
  
  Da iată-l, s-a înfiripat în foc
  Cozma Răcoare-n dreapta cu hangerul.
  Îi zornăiesc pistoale la mijloc,
  Privirea-i cenuşie cum e fierul.
  
  Călare se înalţă-ameninţînd,
  Şi umbra lui acoperă tot cerul.
  
  Priveşte grav, cu ochii încruntaţi,
  Acest simbol de ţară-ntreagă arsă.
  Voi cei ce-n jurul rugului dansaţi,
  Simţiţi cum groaza-n piept vi se revarsă!
  Da, spaima fulgerării urii lui
  De-acum din voi nu va fi ştearsă.
  
  Nu, focul vostru n-a fost doar simbol,
  N-aţi ars numai al cărţilor tezaur,
  Voi peste codrii ce foşnesc domol
  Adus-aţi al războiului balaur,
  Şi au murit bărbaţi, femei şi prunci,
  Au ars în flăcări mii de crengi de aur.
  
  Nu sunt nicicînd durerile uitate
  Dar rănile se vindecă deplin.
  Şi azi, cînd grele răni sunt vindecate,
  Vă mai închin un blestem de venin!
  Iar ţării îi închin iubirea-n cîntec,
  Şi celui ce-a cîntat-o i-o închin.
  
  COZMA RĂCOARE 
  Noaptea fierbinte a tinereţilor! Cozma Răcoare saltă în şea. Sperie-n goană somnul ereţilor Cozma Răcoare, inima mea. 
  
  Negre, răchiţile-ncearcă să zboare,
  Ca noaptea asta ce va zbura
  După fierbintea, aprinsa vîltoare,
  Cozma Răcoare, inima mea.
  
  Doamna aşteaptă-n iatac cu hangerul;
  Pieptu i-i greu şi privirea i-i grea...
  Trece prin pîcle, sfîşie cerul
  Cozma Răcoare, inima mea.
  
  Spune, năframo, spune, oglindo,
  Tropotu-i aspru cînd va-nceta?
  Caută dragostea, nebănuind-o,
  Cozma Răcoare, inima mea.
  
  Iată-l, ajunge – zăvoarele-s sparte,
  Cade hangerul sunînd pe podea,
  Căci peste noapte-i şi-i peste moarte
  Cozma Răcoare, inima mea.
  
  Doamna-şi îndoaie braţele pline,
  Cozma Răcoare saltă în şea,
  Trece spre zările zilei senine
  Cozma Răcoare, inima mea.
  
  BĂTRÎNUL PĂDURAR
  
  Bătrînul pădurar visează parcă,
  Îndrăgostit de codri ca de-o arcă,
  Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
  El a durat-o, rînduind în ea
  
  Galop de cerbi, bîrlog de urşi şi unduirea
  Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.
  
  Sub ochii lui, plini de senin şi zare,
  Sub ochii oglindind o depărtare,
  Dureri şi bucurii de-ale pădurii
  S-au petrecut, şi-n suflet el le-a strîns,
  Şi neschimbîndu-şi apa cătăturii
  În taină-a rîs cu ele ori a plîns.
  
  Cînd mierea lunii picură-n frunzişuri,
  Ivind peste steiuri albe ascuţişuri,
  Cu gîtul încordat prin seară zboară,
  Îndrăgostiţi un ţap şi-o căprioară...
  El se afundă-n gînduri pe un trunchi,
  Privind duios la puşca pe genunchi.
  
  Or, primăvara în bîrlog ursacii
  Nu mai încap de maica-le, săracii,
  Iar ea, dorindu-şi alţii, mai mărunţi,
  Îi bate şi-i alungă către munţi...
  El îi priveşte-ntunecat la faţă –
  Noi începuturi triste de viaţă.
  
  Natura, ascultaţi-o, îi murmură
  Cîntecul ei de ger şi de căldură,
  Vibrarea fină de omăt asprit,
  Foşnirea moale-a frunzelor căzute
  Ori şopotul de unde-năbuşit
  Cînd vin de la izvor un pîlc de ciute.
  
  În cicluri neoprite – ierni şi veri –
  Ne fură timpul, care cu poveri,
  
  Şi de priveşti a inimii hambare Mai goale le găseşti la cercetare, Gîndind că sărăcit, ca mîine pleci În pribegie către neguri reci. 
  Dar el, privind cămările din sine, De zi cu zi le află tot mai pline, Pădurii daruri fermecate toarce – Ce dăruie,-nsutit i se întoarce, Şi de va fi cîndva de-aici plecat, Pleca-va dintre toţi cel mai bogat. 
  Cu-avere simplă codrii îl încarcă... Adînc el îi iubeşte ca pe-o arcă Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea El a durat-o, rînduind în ea Galop de cerbi, bîrlog de urşi şi unduirea Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea. 
  
  III. RAPSODIA PĂDURII
  I. LOCURI ŞI ÎNTÎMPLĂRI
  
  Lui L. Raicu 
  1 
  Tu urci din şesuri, din oraşe vii,
  Şi-n suflet porţi nelinişti citadine.
  Eu m-am desprins din munţii vineţii,
  Cascade vuitoare port în mine.
  Ai suferit, cum într-un fel şi eu
  Am suferit atîtea nopţi şi zile...
  De-aceea străluciri de minereu
  Şi tu porţi în rotundele pupile.
  Ne-am prins cîndva de mînă sub o stea,
  Iubeam aceeaşi stea şi numai una,
  Şi paşii ne-am alăturat, aşa,
  Pentru un timp, ori pentru totdeauna.
  Desigur, nu puteam iubi la fel
  Pădurea care mi-i a doua mamă,
  Care-n frunziş de-aramă şi oţel
  Fremătător mereu la ea mă cheamă.
  Pe tine te chema spre ea un gînd
  Şi-un dor, cu dulci fioruri furtunoase,
  Dar eu o am şi-o ţin aici, oricînd,
  Sub tîmplă, şi-n răşinile din oase.
  Prietene, vrei azi din nou, noi doi,
  
  Suind pe firul apei zbuciumate,
  Pînă acolo unde-n lung şuvoi
  
  Vîltoarea urlătoarelor se zbate,
  Să ne oprim pe creste cu brădet,
  Sub horbota zăpezii sclipitoare,
  Şi glasul amintirilor, încet,
  Să se-nvălească-n falduri de ninsoare?
  
  2 
  Un vînt prin cetini şerpuie spre-aiurea
  Şi flăcări verzi de vîsc se-aprind în brazi,
  Prietene, aceasta mi-i pădurea.
  Parcă mă văd copil. Era ca azi.
  Pe-aceste părţi pe unde se-ncovoaie
  Drumul de fier pe cremene durat,
  Atunci, în primăverile cu ploaie,
  Urlau puhoaie-n goană către sat.
  
  Aici pe un om l-a prins cîndva puhoiul –
  Trăgea butuci cu boii spre oraş
  S-au prăvălit butucii, omul, boii,
  În valul înspumat şi nărăvaş.
  Nevasta alerga pe mal smintită,
  De mînă cu copiii amîndoi...
  Se tînguia cu faţa împietrită:
  – Copii, ce ne-om mai face fără boi?
  
  Alt om căra aici un fag cu calul,
  Să-l ducă şi să-l facă-n văi mangal,
  Şi glodul toamnei şiroia ca valul –
  A lunecat în glod bătrînul cal.
  Cu osul mîinii spart, cu faţa pală,
  S-a răzămat ţăranul de-un copac
  Şi-a fluierat spre calul mort, a jale:
  – De-acuma fără cal eu ce mă fac?
  
  Pricepi, nu omul mort, nu mîna frîntă, Ci boii-ntîi, ci calul mai presus. Că omul la ce-i bun dacă butucul Spre văi nu poate fi în spate dus? Şi dacă-n tîrg n-ajungi ducînd spre seară Butuci vînjoşi, stăpînul negreşit N-o să-ţi mai dea otrava cea amară Ce-o jinduieşti – porumbul mucezit. Să nu mai aibă nimeni bucuria Să vadă cum copiii joacă-n uşi Cînd mama, cu obrazul ca hîrtia, Aduce-otrava galbenă-n căuş! 
  3 
  Pe cînd ţăranii se sfîrşeau de foame,
  Pe cînd de frig copiii se sfîrşeau,
  În albele castele, iarna, Vodă,
  Şi slugile, şi cîinii petreceau.
  
  O întîmplare mai păstrez în minte,
  Vibrînd din apa stinsului trecut,
  Cînd Vodă-a vrut să ne cunoască satul
  Şi a venit chiar el de l-a văzut.
  
  Se prăvălea o iarnă în putere
  Pe munţii colţuroşi crăpaţi de ger.
  O iarnă ca sfîrşitul unei ere –
  Numai nămeţi, fără pămînt şi cer.
  
  Ţărani cu feţe arse ca de sodă
  Se-nşiruiau tăcuţi ca la prohod.
  Venea semeţ la vînătoare Vodă
  Între armii de cîini şi de norod.
  
  – Lătraţi, ţărani, că Vodă azi petrece,
  Şi cîinii nu-i ajung pentru lătrat!
  Ce, dacă viscolul scînceşte rece,
  În hornurile voastre de prin sat?
  Ce, dacă vîntul degetele-şi vîră,
  Obraznic, prin sumanul cu spărturi?
  De nu lătraţi, lăsaţi în urmă dîră,
  Însîngerată dîră prin păduri!
  
  Eu am văzut privirile acelor
  Care-au lătrat de frig şi foame plini,
  Care-au stîrnit şi-au hăituit prin geruri
  Jivinele din negre vizuini.
  Să nu mai aibă nimeni bucuria
  Să vadă-n ochii de părinţi şi fraţi,
  Cînd se-ntorceau, ruşinea şi mînia –
  În ochi atît de dragi şi-nfometaţi! [...]
  
  5 
  O seară străvezie s-a lăsat.
  Ca ochi de foc s-aprind în fundul văii
  Luminile ferestrelor din sat.
  Pe drumul gol de sănii, zurgălăii
  Au amuţit şi iute cum coboară
  Un ceas de taină cînd în munţii grei
  Sălbătăciuni sfioase trec prin sară,
  Pe sub troiene-n trap stîrnesc scîntei,
  S-avîntă-n joc de blănuri moi, apucă
  Cleştarul serii-n coarne, ca în cleşti,
  Cap lîngă cap s-alătură în goană,
  Cu gîfîit de şoapte omeneşti.
  Prin arborii de plumb îşi cerne luna
  
  Lumină deasă-n aerul fluid.
  La marginea poienii luminoase,
  Pe care-n ziduri codrii o închid,
  Pîrăul unde vinete-şi frămîntă
  Sub scoarţa dantelată migălos
  Şi-n cadenţări neregulate-i cîntă
  Acestui dans sălbatic şi duios,
  Întreaga vale-n cînt o înfioară,
  Ca pe-o cutie-albastră de vioară
  Îşi tremură pe nevăzute strune
  Cu gîlgîit bulbucii suferinzi,
  Şi-n copci deschide-a apelor oglinzi,
  Sub alba sărutare-a sorei lune.
  
  Încovoiată spre pîrău o umbră,
  Sau vietate s-a mişcat, cumva?
  Ea s-a mişcat adîncul glas s-asculte
  Sau s-a mişcat spre undă să o bea!
  O văd acum – ea are ochii umezi,
  Ce-amestecă o spaimă cu porniri
  Tulburătoare, care fac să-i joace
  Nările ei lărgite şi subţiri;
  Şi vîntul, aspre degete trecîndu-şi
  Prin blana cu mari umbre de tăciuni,
  Cutremură făptura căprioarei,
  Făptura tinerei sălbătăciuni.
  
  Cînd, uite-l sus, pe muche se arată
  Un ţap semeţ, în vînt adulmecînd.
  Pe fruntea lui înaltă, ridicată,
  Coarne-ascuţite-şi despleteşte-n vînt.
  Cu paşi uşori, cu paşi înceţi, coboară...
  
  Tresare cînd îl vede căprioara,
  Copitele-i se scutură şi fug,
  Dar paşii n-o mai duc pe căprioară
  Către păduri, ci către el o duc.
  El îşi apleacă fruntea cu sfială,
  Apoi se prind alături în dans mut
  Şi se privesc de parcă s-ar cunoaşte,
  Deşi nicicînd ei nu s-au mai văzut;
  Alături amîndoi aleargă,-apucă
  Cleştarul serii-n coarne ca în cleşti,
  Cap lîngă cap nedesluşit se-ntreabă
  Cu gîfîit de şoapte omeneşti.
  Dansînd trec prin poiana luminată,
  Se depărtează-n trap prin munţii grei
  Şi-n urmă-n dîră lungă se înşiră
  Stîrnitele copitelor scîntei.
  Numai izvorul singur a rămas
  Cîntările de dragoste să-şi sune
  Şi să-şi deschidă între copci oglinzi
  Sub alba sărutare-a sorei lune.
  
  Prietene, e timpul şi noi doi
  Spre sat să ne întoarcem laolaltă,
  Purtînd în suflet roiuri de lumini
  Şi albe purităţi de iarnă caldă.
  
  Un tren s-aude şuierînd în munţi...
  Poate acum, învăluite-n sară,
  Fete iubite undeva, vibrînd,
  Ascultă-un tren ce şuieră în gară...
  
  II. DESCRIEREA CHIPURILOR
  Bădiţii Gheorghe Panţîru 
  1 
  Ştiu nişte întîmplări cum nu mai sunt,
  Ce-s petrecute-n timpuri pe veci moarte,
  Pe care eu le-am prins, dar cei ce vin
  Le-or desluşi miraţi aici în carte.
  Văl gros de brumă se-nchega pe iarbă,
  Un om cînta un cînt sfîşietor,
  Cînta un cîntec ameţit în barbă,
  Ritmîndu-l cu bătaie de topor.
  În munţi gemeau pădurile de tisă,
  Cu sunet sec toporu-n lemn muşca,
  Şi erau roşii aşchiile tisei...
  Ecoul ca o inimă bătea.
  
  – Lemn roş de tisă, lemn însîngerat,
  Cu lacrimi plînse, roşii, de răşină...
  Tisele-n codri s-au împuţinat
  Şi totuşi eu te curm din rădăcină.
  Pe degete răşina ta o simt;
  Vîscoasă şi fierbinte şi sărată.
  Aud prin ramuri tînguirea ta
  Că ai să cazi îndată-ndată-ndată...
  Ca să mîncăm ceva, ca să trăim,
  Ne-am dat în tîrg şi inima, ucisă,
  Şi vă năpăstuim, şi vă tăiem,
  Însîngeratelor păduri de tisă...
  Oh, ne-au luat şi sufletul din noi,
  Rămasu-ne-a doar trupul şi topoare –
  Că de-om muri, nu va mai fi spre cer
  Din trupurile noastre ce să zboare.
  
  Lemn roş de tisă, am avut o fată,
  Cu chipul alb, de brazii deşi umbrit,
  O fată care n-o mai am acuma,
  Care-a murit, deşi nu a murit.
  Cînd era mică ea mînca puţin...
  N-am mai avut ce-i da, cînd a fost mare...
  Lemn roş de tisă, şi am dus-o-n tîrg,
  Şi-am dus-o-n tîrg şi-am dat-o servitoare.
  
  În tîrg e-o casă mare, cu uşi mari,
  Cu mese mari – şi toate sunt de tisă.
  Oh, cîtă tisă roşie în munţi
  Pentru această casă-a fost ucisă!
  Rămase acolo fata. Palma ei
  Şi-o apăsa pe piept, în partea stîngă,
  Şi se uita la mine fără rost
  Şi tot rîdea – bag seama – să nu plîngă.
  
  Un domn mi-a dat un pumn de gologani –
  Şi-acum parcă-i mai simt arzînd pe piele –
  Cînd părul fetei mele-a mîngîiat,
  Îi zornăiră grelele inele.
  Lemn roş de tisă, nu mai ştiu nici eu
  Cum am ieşit împleticit afară
  Şi cum m-am îmbătat c-un vin amar
  Şi cu văzduhul greu de primăvară.
  
  Acuma se-ncheagă-n iarbă bruma,
  Şi soarele se-ncheagă-n asfinţit...
  Lemn roş de tisă, cînd m-am dus la fată,
  Pe fata mea eu nu mi-am mai găsit.
  Avea păr scurt şi cearcăne sub pleoape
  
  Şi-o vînă-albastră-i tremura pe gît...
  Era şi mai frumoasă, dar tot chipul
  Spunea ceva îngrozitor, urît...
  
  Şi ea nu mai rîdea, ca să nu plîngă,
  Cu rîsul ei de soare şi de lunci.
  Dar palma ei pe piept, în partea stîngă,
  Şi-o apăsa, zvîcnind, ca şi atunci.
  Privirea ei l-a fulgerat pe-un tată
  Atît de păcătos şi de vîndut...
  Apoi mi-a dat în cuhne de mîncare
  Şi o carafă mare, de băut.
  
  Nu mi-a vorbit nimic. N-a spus nimica.
  Am înţeles că totu-n ea s-a rupt
  Aşa, ca-n tata, cînd l-au prins butucii
  Şi l-au fărmat cu scrîşnet dedesubt.
  Păduri de tisă de securi rărite,
  Cum vă-ndesiţi din nou pentru măcel!
  De unde-aveţi puterea să renaşteţi
  Cînd ştiţi c-o să sfîrşiţi din nou la fel?
  
  Dăm tot ce-avem şi nu primim nimic
  Şi ne hrănim cu rădăcini şi bozii,
  Flămînzi trăim, flămînzi iubim, flămînzi,
  Muierile rodesc flămînde plozii.
  Dac-om muri, nu va mai fi spre cer
  Din sufletele noastre ce să zboare
  Că ne-au luat şi sufletul din noi –
  Rămasu-ne-a doar trupul şi topoare...
  De-o viaţă-ntreagă mînuim topoare,
  Şi nu ştim înc-a mînui topoare!...
  
  2 
  În munţi, la noi, cea mai curată apă
  Trei şipote îngemănate-o dau,
  În ele cerbii noaptea se adapă,
  Ciobanii dimineaţa vin şi beau.
  Le-nmiresmează cetina şi floarea,
  Miloase crengi cu umbra le-nvălesc...
  Pe doaga lor se împleteşte unda
  Ca sunetu-ntr-un fluier ciobănesc.
  
  Cînd a trecut războiul clănţănind
  Din guri de tun şi gheare de şenile,
  Urcau în munţi cu turma trei bătrîni,
  Urcau pe căi ferite şi tiptile...
  
  Prin sate umblau nemţii hămesiţi,
  Prădînd tot ce-ntîlneau, din răsputere.
  Cei trei ciobani mînau la loc ferit
  A satului mîndrie şi avere.
  
  Cel căruia-i dăduse satul turma,
  Trădat, fusese prins şi spînzurat,
  Dar nemţii nu aflară de la dînsul
  Nimic – şi-acum nici oamenii din sat
  Nu mai ştiau de turmă. Rătăcită,
  Pierdută o credeau, fără oieri....
  Şi singuri îşi frîngeau amărăciunea:
  Decît la nemţi, mai bine nicăieri!
  
  Urcau în munţi cu turma trei bătrîni...
  Se furişau prin negre văgăuni,
  Purtînd o-ngrijorare grea pe faţă.
  
  Tăcea pînă şi limba la tălăngi
  Legată strîns cu fire de verdeaţă.
  Cîteodată se-ntorceau tustrei
  Cîntînd tustrei cu glasuri răguşite,
  Ca trei beţivi, şi-şi fluturau în vînt
  Bătrînele lor bărbi încărunţite.
  
  Din cînd în cînd, oprindu-se-n răscruci,
  Trăgeau din ploscă cîte-o-nghiţitură,
  Apoi cîntau mai veseli, clătinaţi,
  Şi a plăcere plescăiau din gură.
  În sat puţini ştiau că cei trei moşi
  Sunt cei ce-n munţi se îngrijesc de turmă,
  Şi oamenii din sat îi huiduiau,
  Şi grele vorbe le-aruncau din urmă.
  
  Vădanele şi mamele-i priveau:
  Cum pot să bea-n neştire, cînd departe
  Cei dragi erau cu foamea logodiţi
  Ori poate logodiţi cu doamna-moarte.
  Iar nemţii hohoteau în urma lor
  Şi îi lăsau nestingheriţi să treacă,
  Cei trei păreau a nu le prea păsa –
  Ziceau că-n vin necazul şi-l îneacă.
  
  Cînd singuri rămîneau, se întristau
  Că satul nu-i cunoaşte şi-i urăşte.
  Cîntau din fluier. Fluierul părea
  Că singur dînsul pentru ei vorbeşte.
  Dar într-o noapte-a mai vorbit un om
  Ce i-a vîndut. I-au prins. Bătăi, să spună.
  N-au spus nimic, şi fost-au spînzuraţi
  
  A doua zi, de-o creangă, împreună
  Şi satul nu s-a întristat, n-a plîns
  Pe cei trei moşi cheflii, vînduţi satanei,
  Ba chiar groparii i-njurau, ştirbind
  Lopeţile-n tăria rece-a stanei.
  
  Unii rîdeau văzînd că morţii au
  Plosca la ei, chiar atîrnaţi de funii.
  Doar trei flăcăi s-au închinat pios,
  Şi-au lăcrămat, precum văzură unii.
  Apoi cei trei flăcăi au destupat
  Hulita ploscă-a celor duşi în groapă,
  Şi, lumii, tremurînd, au arătat
  Că-ntr-însa era apă. Numai apă.
  
  Aşa, în toamna cu lumină rece,
  Toţi cei din sat cutremuraţi aflau
  Cum cei ucişi nu îşi riscau doar viaţa,
  Ci şi mîndria cinstei îşi riscau.
  Războiul se îndepărta... Armate
  Curgeau purtînd pe flamuri stele noi.
  Şi coborau din munte către sate,
  În şiruri albe, turmele de oi.
  
  Se însera. Şi şipotele-aproape
  Curgeau adormitor de diafan.
  Se împletiră undele pe doagă
  Ca trilul într-un fluier de cioban.
  Înalte stele-n ceruri răsăriră
  Şi străluciră-ntre lumini Carpaţii,
  Părea că zei semeţi, murind, stropiră
  Nemuritorul sînge-n constelaţii.
  
  3 
  Dantele de cărări s-ascund sub crengi,
  Învăluite-n flori şi în răcoare.
  Tăcerea lor le-o cadenţează rar
  Picior de om ori galopări de fiare.
  Din depărtări ajung ca un ecou
  Bătăi de bardă, stinse şi egale –
  Parcă-aşteptate întîlniri frăţeşti
  Făgăduiesc prelungile semnale.
  
  Se lasă printre cetini, din înalt,
  O pulbere de raze, argintie.
  Firul acestor tainice cărări
  Doar pădurarul locului îl ştie;
  Cu paşi neauziţi el le măsoară,
  Cutreierînd pădurile firesc,
  Aşa precum puterile din sînge
  Străbat tăcute trupul omenesc.
  
  În seri cu lună plină stă sub brazi,
  Privind cum licurici pe cer s-anină,
  Şi-atuncea dîra veche din obraz
  Zvîcneşte şi mai crudă în lumină.
  Neştiutoare căprioare-n pîlcuri
  Frînturi de dans fugar îi dăruiesc...
  El pare fermecat ca-ntîia oară
  Şi ochii i se rotunjesc şi-i cresc...
  
  Pe muşchi cîteodată, în păduri,
  La somn uşor de veghe se aşază
  Cu pumnul strîns pe puşca cu trei guri;
  Pe jumătate-i treaz, totuşi visează.
  
  Nedesluşit frunzarele şoptesc,
  Izvorul poartă murmure pe ape
  Şi toarnă, plin de lună, unduind,
  Răsfrîngerile-i ritmice pe pleoape.
  
  Se învîrtesc rotiri subţiri de foc,
  Ca de-un cărbune însemnate-n aer.
  Pisica din pruncie toarce-acum,
  Poate bunica toarce-un moale caier...
  Da, este ea, şi-i frig, a îngheţat
  Şi greierele pripăşit sub ladă
  Şi în fereşti izbesc hohotitor
  Vîntoasele cu fruntea de zăpadă.
  
  Pădurea scumpă sufletului meu
  S-a încîlcit acum în vînt şi-n gură,
  Şi totuşi în pădure-s vreascuri mari,
  Şi vreascurile ard şi dau căldură...
  ... Un pădurar a prins copilu-n codru.
  Fura un lemn. Atunci cu aspre vergi
  I-a şănţuit obrazul fără milă
  Cu urme care-n veci nu le mai ştergi...
  
  Cel adormit visează că-i copil.
  Obrazul lui brăzdat de multă vreme
  Simte din nou o vargă fulgerînd,
  Tresare dureros în somn şi geme.
  Apoi din nou curg cercuri de lumini
  Parcă-nsemnate-n aer de-un cărbune
  Şi vietăţi sălbatice zvîcnesc
  Şi se-nvîrtesc în tropotiri nebune.
  
  Sunt caprioare – braconieri în urmă –,
  Sunt cerbi, şi lupi aleargă-n urma lor.
  Şi căprioarele în ochi au groază,
  Şi cerbii fug mugind sfîşietor.
  Sar stropi de sînge. Fiarele lovite
  Mor cu privirea-ntoarsă către el...
  Prin somn îşi strînge puşca pădurarul
  Şi unghiile-i intră în oţel.
  
  Pe-aproape se aude un foc de armă.
  Din ierburi pădurarul sare drept.
  Ridică sec cocoşul. Simte încă
  Cum visu-l mai apasă greu în piept.
  Fiul pădurii, chinuit odată
  De-un duşman al pădurii pentru-un lemn,
  E gata – el va apăra pădurea
  Va răzbuna obrazul lui cu semn.
  
  4 
  O vezi trecînd în fiecare seară
  Printre brădet, cînd gaterele tac.
  Cu o crenguţă şfichiuieşte-n glumă
  Cîte-un tufiş ori cîte un copac.
  Şi se opreşte locului mirată,
  Lungind a zîmbet ochii-i aurii,
  Cînd vede-o veveriţă ce strănută
  Rozînd seminţe cu mişcări hazlii.
  
  Palmele ei au miros de răşină.
  Privindu-le, ea rîde-ncetişor –
  Au început acum să se-mplinească
  Cu palmele oricărui muncitor.
  
  Nu-i mult de cînd cu degete firave
  Purta doar acul sprinten la cusut –
  Cînd s-a născut, ea, pentru ac şi foame,
  Cu umilinţa soră, s-a născut.
  
  Azi palmele-i au miros de răşină
  Şi colb de rumeguş ea are-n păr.
  Din drum s-abate-n fugă prin poiana
  Cu tufe de sălbatic calapăr.
  Adună fragi şi pe un pai le-nşiră,
  Apoi se mohorăşte din senin
  Şi-nfăşură pe-un deget şi frămîntă
  Colţul basmalei galbene de in.
  
  Ceva nedesluşit îi arde-n piept,
  Îi simte-ades durerea vîlvătăii
  Şi-i pare c-o privesc altfel acum
  Prietenele, mai ales flăcăii.
  Dar alteori îi pare că n-o văd
  Cînd trece printre ei îmbujorată,
  Şi-atunci ea crede că îi pare rău
  Că nu-i flăcău ca ei şi-i numai fată.
  
  Cînd eşti flăcău, poţi să opreşti în drum
  Pe orice fată: poţi s-o prinzi din urmă...
  Dar cînd cu gîndu-ajunge pîn-aici,
  Ea ruşinată gîndurile-şi curmă.
  Şi gîndurile totuşi iarăşi vin
  Cînd stă-n poiană la apus de soare –
  Iar fragile, cînd singură le guşti,
  Au început să fie-aşa amare...
  
  Azi prind aţîţătoare înţelesuri
  Uitatele poveşti cu feţi-frumoşi,
  Dulci umbre îi străbat închipuirea
  În nopţi tîrzii, la cîntec de cucoşi.
  La scaldă-n rîu ia seama cu-ncordare
  Cum undele pe trupu-i se preling.
  Tresare tulburată şi uimită,
  Catifelate ramuri de-o ating.
  
  Stă-n iarbă şi ascultă. Şi pămîntul
  Parcă răsuflă în cadenţe vii.
  Inima ei s-aude cum pulsează,
  Ori bate-o altă inimă sub glii?
  
  5 
  O fabrică de cherestea – şi-nalţă
  Peste păduri acoperişul sur,
  Şi viaţa ei năvalnică pătrunde
  Pădurile de linişti dimprejur,
  Ca o făptură tînără,-n răstimpuri
  Ea îşi trimite chiotele-n hău,
  Şi trunchiuri mari de brad, pantagruelic
  Înfulecă-ntre dinţi de ferăstrău.
  
  Alături este-o fabrică-nvechită,
  Cu acoperişul ros de ploi şi vînt,
  Cu zidul înfundîndu-se pe-o parte
  Ca un sicriu ce intră în mormînt.
  Deasupra ei pluteşte un aer rece,
  Adesea-mprăştiat şi respirat
  De oamenii care mai sunt în viaţă,
  Dar sufletul de mult şi-au îngropat.
  
  Şi cuprinzînd clădirile acestea,
  Pădurile se-ntind, gigantic dom,
  Nepăsătoare-n faţa bătrîneţii
  Ce roade tot ce-i construit de om,
  Şi frunze cad, şi frunze nasc din muguri,
  Şi arbori cad, şi arbori nasc din lut,
  Însă la fel de tînără-i pădurea
  Aşa precum a fost la început...
  
  Flăcăul cu chip alb sub cetini mari
  Şi-a deşteptat privirile şi viaţa,
  Şi soarele de şes răsăritean
  Nu l-a ajuns să-i tăbăcească faţa.
  Copilăria lui înfometată
  Şi-a petrecut-o-n codrii cei merei
  Şi-a îndrăgit natura fără moarte
  Şi s-a cuprins adînc în vraja ei.
  
  Dar cînd au început de-un clocot nou
  Şi satele de munte să vuiască,
  Atunci cînd au venit în munţi maşini,
  O nouă fabrică să se clădească,
  El palmele şi sufletul şi-a pus
  În slujba noilor constructori, care
  Purtau din şesuri către munţii vechi
  O viaţă nouă şi tulburătoare.
  
  În seara asta stă lîngă izvor
  Cu gîtul încordat pe jumătate –
  Privirile-i de oameni, de maşini,
  De codri şi clădiri i-s populate.
  Iubind natura veşnică şi-acum,
  
  O simte totuşi astăzi mai străină Decît clădirea grea din faţa lui Ce-i înecată-n unde de lumină. 
  El ştie bine – peste ani şi ani Va-mbătrîni şi fabrica aceasta, Şi alta mai semeaţă-şi va urca Spre nourii înalturilor creasta... De-aceea duioşia l-a pătruns Şi-o-nfioare i-a vibrat pe geană Şi şi-a dat seama cît de omenesc Iubeşte fabrica-i contemporană. 
  Ironici şi severi, ades privesc Spre oameni codrii deşi, fără de moarte, Pe cînd tot ce zidim, tot ce schimbăm Din viaţa-ne prezentă face parte. De-aceea, într-un veşnic univers Împrăştiem a nepăsării ceaţă, Şi-n viitor visînd, ne construim Tovărăşia clipelor de faţă. 
  
  III. FRĂMÎNTAREA INTIMĂ
  Surorilor mele 
  1 
  Am lunecat. M-am poticnit, strivind Sub tălpi o floare ori o cochilie, Ori poate mi-am strivit fără să simt Inima mea, în piept ascunsă, vie... 
  N-am să mai spun ce am greşit şi cînd...
  Vreau soarele-amintirile să-mi spele...
  Un egoism îngrozitor de strîmt
  M-a coborît în ochii lumii mele.
  
  Împleticit, m-am ridicat spre munţi,
  Într-un iernatic asfinţit de soare,
  Pe cînd ameţitor bolboroseau
  Sub gheţuri somnoroasele izvoare.
  Ningea cumplit şi ochii-mi lăcrimau
  Plini de-a ninsorii jocuri rotitoare
  Şi s-auzea cum fîşie prin crengi
  Cenuşa argintie de ninsoare.
  
  Ca şerpii din poveşti, pătrunşi în trup,
  Un gînd vrăjmaş în mine-a prins fiinţă –
  Da, pentru ce n-aş spune-o, azi detest
  Chinuitoarea noastră conştiinţă.
  Cine-a aprins întîi în pieptul meu
  Acest chin nou şi crud, fără de seamăn?...
  De nu mi-l aprindeai, cu ochi mai puri
  Aş fi putut privi la tine, mamă?
  
  Să-ţi mulţumesc că mi-ai sădit în piept
  Pedeapsa trează care să mă bată
  De cîte ori în viaţă-am să m-abat
  De la cărarea cea adevărată?
  Să-ţi mulţumesc... Aş vrea s-o fac cîndva,
  Şi am s-o fac cu patimă-ntr-o seară,
  Cînd ea, ascunsă-n piept, va înceta
  Să mă apese grea şi să mă doară.
  
  2 
  Se lasă o-seară limpede şi bună,
  Alunecînd cu vîntul prin copaci.
  În depărtare, spre pîrîu, răsună,
  Ca un ecou, tălăngile la vaci.
  Văzduhu-i aspru, greu şi argintat...
  Pe-ntinderea zăpezii ochii-mi lunec
  Şi-i totul alb şi parcă-s ruşinat
  Că singur eu lumina o întunec.
  
  De ce pînă şi-aici răsai din nou,
  Numele tău sunîndu-mi-l în minte,
  Tu, fată cu ochi limpezi şi prelungi,
  Cu frunte-atît de albă şi fierbinte?
  De ce prin vînturi glasul ţi-l aud
  Duios, dar veşnic treaz, ca în blesteme?
  Şi cîntecul pe care l-ai cîntat
  C-o floare scuturată prea devreme...
  
  Am fost, ştiu bine, uitător şi rău
  Cînd mă priveai cu mută-nduioşare...
  De-aceea azi, cînd te-am pierdut, nu vrei
  Să te îmbraci în straie de uitare?
  Pe-atunci puteam eu, oare, să prevăd
  Cu ochiul minţii aţintit în vreme
  Că în curînd am să trăiesc dureri
  Banalizate-n tomuri de poeme?
  
  Ţin minte, într-o seară-ntîmplător
  Te-am revăzut, voioasă şi străină.
  Am vrut în ochii-ţi iar să m-oglindesc,
  Şi-un chip străin ţi se-oglindea-n retină.
  
  Am mers o vreme-alături; eram palid.
  Ne-am despărţit. Sub falduri de omăt
  Păşeam tăcut şi răvăşit, cu faţa
  Întoarsă peste umăr, îndărăt.
  
  Ai început un cîntec nou vieţii,
  Şi n-ai greşit atunci. Dar în urechi
  De ce-mi răsună-atîta de sălbatic
  Cîntecu-acesta cu dureri străvechi?
  Cum vreau să-mi frîng odată jalea asta
  Şi să te uit pe tine şi-acest cînt!
  Şi chinul că de-atunci, cu palme calde
  Şi-ntinse, mîngîi doar ninsori şi vînt!
  
  Îmbată-mă, pădure-n valuri moi
  De linişte, de iarnă şi de sară,
  Alungă pentru mine, pe cărări,
  Prin vînt, cea mai frumoasă căprioară!
  Aprinde pe cascade vîlvătăi,
  Fă-ţi stelele mai tainic să lucească,
  Opreşte-n rîpi al frămîntării duh
  Şi pace dă-mi, dă-mi pace sufletească!
  
  3 
  Pădure, sora mea, te întîlnesc C-o strîngere de inimă durută. M-ai adăpat cu harul tău firesc Şi mi-ai deschis în suflet o lăută, M-ai învăţat cu albii dinţi să rîd Învăluit de-o bucurie mare, Cînd oamenii şi ciutele priveau Cum trec pe ceruri şiruri de cocoare... 
  În mine ai turnat argintul tău,
  O vie şi vibrantă bogăţie –
  Pe care din mănosu-ţi minereu
  Îl dai la toţi cu-atîta dărnicie...
  Da-n văi se-ntind mocirle argintii –
  Argint, şi roşii flori de trandafir le
  Sclipesc în undă. Din argintul tău,
  Din trandafirii tăi am dat mocirlei.
  
  Pădure, sora mea, la tine vin,
  La tine vin, să-mi spovedesc păcatul.
  C-am cheltuit atîtea zile seci
  Din viaţa ce mi-ai dat, sunt vinovatul.
  Sunt vinovat c-am risipit în vînt,
  Din ce mi-ai dat, fuioare de lumină,
  Sunt vinovat c-o fată cu ochi mari
  Şi-a-nlăcrimat privirea fără vină,
  Sunt vinovat c-aş fi putut şi eu,
  Ţintind în timp a visului pupilă,
  Să plămădesc, cum nu am plămădit,
  Minuni modeste, simple, din argilă.
  Sunt vinovat că dacă mi-ai lua
  Tot ce mi-ai dat cu palmele bătrîne,
  De mi-ar rămîne sporul ce l-am strîns,
  Cu prea puţin în lume aş rămîne.
  
  Ascultă-mă, cînd viforele bat,
  Durerea pe stejar nu-l înfioară,
  Dar carii cînd îl rod încet, flămînd,
  Dureri neîncetate îl doboară.
  Şi spune-mi, ce-i mai dureros aici –
  O lovitură repede, cumplită,
  
  Ori remuşcarea care te frămîntă
  Înceată, nemilos, neadormit?
  
  Pădure, sora mea, am suferit
  Cînd glume reci îmi îngheţau pe buză,
  Am suferit, şi grele remuşcări
  Îmi ţiuiau ne-ndurător sub spuză.
  Dac-am văzut întinse bucurii
  Ce prind s-aprindă pretutindeni stele,
  Am suferit la rădăcina lor,
  Că nu era şi urma mîinii mele.
  Şi de-am văzut durerile lăsînd
  În suflete şi-n trupuri negre urme,
  Am suferit că poate-ar fi putut
  Şi mîna mea să-ncerce să le curme.
  
  Pădurile îşi văluresc în jur
  Albastrele lor unde călătoare,
  Şi-n aerul iernatic, dens şi pur
  Prind şoapte-aprinse împrejur să zboare:
  – Prietene, nu căuta scăpări
  Crezînd că ispăşit-ai vina-n vină
  Şi nici nu-ţi asfinţi sub tînguiri
  Prisosul ce ţi-l dărui, de lumină.
  Cîntarea care-ai fi putut s-o-nalţi
  Au înălţat-o alţii – nu te doară –
  Ci alta mai tîrziu poţi înălţa,
  Dar adevăru-i că putea să moară.
  Prietene, te du acum – te-aştept
  Pe mai tîrziu cu alte veşti, de bine;
  Să te-nvelesc în călduroase foi,
  Ori să rămîn străină pentru tine.
  
  4 
  E-o dimineaţă – parcă niciodată
  Nu mi-a fost dat o alta să privesc.
  Pădurile sclipesc a primăvară
  Şi fumuri calde-n crengi se-ncolăcesc.
  Simt – nevăzută-n aer – o putere.
  Vîsleşte des, cu aripe subţiri,
  Mă umple cînd cu-nfiorări voioase
  Şi cînd cu dureroase răbufniri.
  
  Trec în galop sub streşini de pădure,
  Sorb aerul şi ca pe-o apă-l sîmt.
  Şi totu-mi pare-atît de larg în juru-mi,
  Şi iarăşi totu-mi pare-atît de strîmt!
  Mi-s vinele umflate, pieptu-mi bate,
  Mă-nconjură în roiuri de scîntei
  Sălbatica pădurii tinereţe
  Şi-nţelepciunea bătrînească-a ei.
  
  S-aud în văi lungi strigăte cîntate
  Şi vuiete-nfundate de maşini.
  Acolo oamenii învîrt ţapina
  În palmele-mpietrite de răşini.
  Maşinile cu lemnu-n cîrcă zboară,
  Pe oameni straiele în vînt se zbat.
  Pînă-n adîncuri, cald, mă înfioară
  Strigătul lor puternic şi cîntat.
  
  Ei lumii dau comorile fibroase,
  Crescute drept dintr-al pădurii lut,
  Dar oare eu în ceasurile albe,
  Prin lume petrecute, ce-am făcut?
  
  Nestăpîniţi, ei prinşi în horă zboară, Ori, sara, cufundaţi în gînduri, tac... Dar eu, mi-am cîştigat eu bucuria? Nu mi-a fost traiul sarbăd şi sărac? 
  Şi totuşi mulţi din ei au ochiul minţii Posomorît din timpurile vechi. Şi mulţi din ei nu înţeleg cîntarea Ce înşişi ei şi-o cîntă în urechi. Nu am făcut eu prea puţine lucruri Pentru-aceşti oameni buni, cu cuget drept, Care mi-au dat cîntările pădurii Şi sănătatea care-mi fierbe-n piept? 
  Am să mă duc acolo unde fumul Din hornuri negre şerpuieşte-n sus, Unde sclipesc luminile şi sună Adormitoare cîntece de fus, Unde flăcău-n palme mari mîngîie La fel de pătimaş şi fericit Unealta, cînd e vorba să muncească, Şi fata, cînd e vorba de iubit. 
  5 
  Îi zice Rîpa Arsă. Pinii strîmbi
  Deasupra ei se răsuceau spre slavă,
  Cadavrele de pin zăceau în văi;
  Se deschidea privelişte bolnavă,
  Pietrişul strălucea murdar în soare,
  O slatină de apă-l oglindea –
  Se-ntuneca la faţă călătorul
  Trecînd prin rîpa cu lumină rea.
  
  Aici din ploi se închegau puhoaie,
  Şi către sat se prăvăleau urlînd,
  De-aici spre sat treceau în ierni de groază
  Lupi suri, cu cozi tîrşite pe pămînt.
  
  Aici creşteau flori albe şi mai cresc
  Dar lăcrămau sub rouă strînse-n cete
  Şi-aveau un farmec mai duios, mai trist
  Decît au cele mai mîhnite fete.
  
  Copil fiind, veneam ades aici,
  Mărturisesc, cu spaimă şi oroare,
  Mă atrăgea bolnavul peisaj
  Cu flori atît de trist strălucitoare.
  
  Îmi era milă. Mila-mi aducea
  Mîngîietoare lacrimi pe pupilă,
  Şi sufletu-mi se bucura-n secret,
  Fără să ştiu, de-această caldă milă.
  
  De cel ce-am fost atunci azi mă desparte
  Ceva ca un troian ori ca un nor.
  Zîmbesc înveselit gîndind acuma
  La farsa ce-mi jucam neştiutor.
  Nu mai păstrez simţirile de-atunci,
  Îmi par imaginare, de poveste...
  Păstrez doar amintirea unul loc
  Îngrozitor, ce astăzi nu mai este.
  
  Un viaduct cu graţie-şi aruncă
  Deasupra rîpei arcul alb, de smalţ.
  Din rîpă, tineri se înalţă pinii,
  
  Şi eu cu ei privirile-mi înalţ.
  Trec trenurile lungi, ca o ninsoare,
  Scînteile-n văzduhul pur se cern...
  Respiri aici o pură prospeţime.
  Decor străvechi, încins de-un arc modern.
  
  Acei pe care i-am luat drept pildă
  Au semănat pe rîpă noi păduri,
  Au îndreptat în albii apa care
  Ţîşnea cotropitor din crăpături.
  Dar n-ar fi fost de-ajuns atîta numai,
  N-ajunge doar văzduhul cu ozon,
  Cînd nu ar fi această înnoire,
  Superbul arc ce trece, de beton.
  
  Iar, suflete, nici ţie nu-ţi ajung
  Purificări în aerul de ţară;
  Natura numai, oamenii ei, chiar,
  N-ajung şi nici căinţa ta amară.
  Să te cuprinzi temeinic de ideea
  Acestei vremi, ce prinde astăzi fruct,
  În tine să îţi zîmisleşti cu trudă
  Imaginea acestui viaduct.
  
  Nu îţi va fi mai greu decît acelor
  Ce-aici, în munţi, l-au construit sub ploi
  Şi-au însănătoşit pe totdeauna
  Priveliştea bolnavă de la noi.
  Fii codru, dacă poţi, cu zeci de glasuri,
  Cu cerbi, cu flori, cu fluturi, cu poteci,
  Dar nu uita porunca vremii tale;
  Fii codru-n acest secol – douăzeci.
  
  ÎNCHEIERE 
  Pămînt împădurit, ne revedem
  Din ce în ce mai rar lîngă izvoare,
  Dar spune-mi, nu îţi sunt la fel de dragi
  Sălbaticele păsări călătoare?
  Peste străine aşezări lumeşti
  Duc cîte-un fulg de-al tău, un cînt din tine,
  Şi mor cu tine-n inimile lor
  Cînd le frîng zborul gloanţelor haine.
  
  Eu n-am să uit c-aici am rîs întîi,
  Că am strigat întîia-njurătură,
  Că am gustat din scorburi faguri dulci
  Ori gustul lacrimii sărate-n gură,
  Stîngaci, iubind aici întîia oară,
  Ţi-am spus, cînd nu-i spusesem încă ei...
  Tu mi-ai vegheat încovoiat asupră-mi
  Întîii şovăielnici paşi ai mei.
  
  Copiii cresc şi unii se despart
  De cei ce le-au dat viaţă din iubire.
  Plecările din tine-n alte lumi
  Să nu le iei nicicînd drept despărţire.
  Cînd eu greşesc ori mă stropesc noroaie,
  Mă chemi şi eu la tine vin tiptil,
  Şi-n foşnetul luminii din frunzişuri
  Mă faci din nou nevinovat copil.
  
  IV. PRIMELE IUBIRI
  
  1 
  Azi, iată, am văzut un curcubeu
  Deasupra lumii sufletului meu.
  Vin cerbii mei în goană să se-adune
  Şi către el privirile-şi ţintesc –
  Un codru nesfîrşit de coarne brune
  În care mii de stele strălucesc,
  Sosind din dunga zării de argint
  Vin păsările-mi mari de sărbătoare
  Şi-nchipuiesc pe ceruri, fîlfîind,
  Un ocean de aripi mişcătoare;
  Întreaga lume-a sufletului, vie,
  Palpită-ntr-o frenetică beţie.
  
  Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu
  Deasupra lumii sufletului meu.
  Izvoarele s-au luminat şi sună
  Oglinzile ritmîndu-şi-le-n dans,
  Şi brazii mei vuiesc fără furtună
  Într-un ameţitor, sonor balans,
  În vii vibrează struguri străvezii –
  Cristalurile cîntecelor grele –
  Şi stropi scăpărători de melodii
  Ca roua nasc în ierburile mele.
  Eu curg întreg în acest cîntec sfînt;
  Eu nu mai sunt, e-un cîntec tot ce sînt.
  
  2 
  Mi-am tăiat în suflet temple, Chip cioplit s-aşez în ele, Cerbii mei au să-l contemple Adunaţi sub ploi de stele. 
  Brazii mei înalţi şi plopii Sub poleiuri de zăpadă, Înmulţit în mii de copii, Chipul tău au să ţi-l vadă. 
  Iar izvorul înserării Oglindi-va-n ape pale Arcul strîns al cugetării De pe bolta frunţii tale. 
  Peste stînci mi s-or desprinde Flăcări verzi, cînd ai să treci, C-o privire vei aprinde Roua ierbii mele, reci. 
  Dacă alte lumi, plecată Cu-ai tăi paşi ai să alinţi, Îţi va fi şi-atunci păstrată Urma paşilor fierbinţi. 
  Căci foşnindu-ţi unduirea Calmă,-a palmelor subţiri, Mi-a stins pînă şi-amintirea Trecătoarelor iubiri. 
  Doar o singură iubire Lîng-a ta o mai păstrez – 
  Este prima mea iubire,
  Ea mi-a dat în viaţă-un un crez.
  
  Ea, al vieţii mele soare,
  Încălzi-va din senin
  Toate cîntecele care
  Ţie am să ţi le-nchin. [...]
  
  4 
  Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară
  Şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit
  De faţa ta curată ca zorile de vară,
  De părul tău de aur împletit.
  
  Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge
  Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
  Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
  Ideile, îmbrăţişate strîns.
  
  Că prins de-o vrajă nouă şi-atotcuprinzătoare
  Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
  Că vinul, deşi-mi place cînd scapără-n pahare,
  Mă va-mbia din ce în ce mai rar.
  
  Văzusem frumuseţea privirilor semeţe,
  Izvoare de lumină, de umbre şi scîntei,
  Dar bănuisem numai adînca frumuseţe
  De dincolo de ochii mari şi grei,
  
  Ce mai tîrziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
  Şi-o aflu-n întregime în fiecare zi
  Iluminîndu-mi viaţa cu flacăra-i curată
  Fără de care n-aş putea trăi. [...]
  
  5 
  Steaua polară pe cer, departe,
  În scurgerea timpului nu are moarte
  Statornic arde în orice seară,
  Capăt de osie, steaua polară.
  Stelele, luminile, roiuri astrale
  Se-nvîrt în jurul osiei sale.
  Sobră-armonie pururea vie,
  Nezdruncinată putere-n tărie.
  
  Osie-a luminilor, dacă te-ai rupt,
  Lumile cad huruind dedesubt,
  Ca-nvălmăşite de tari alcooluri
  Lumile cad fulgerate în goluri!
  Îngrozitoare schimbare atunci:
  Floarea vulcanilor creşte din pungi,
  Pale se sting ale luncilor flori,
  Mori, vegetaţie, suflete, mori.
  
  Arde o stea între multele stele,
  Arde pe ceruri şi pe drapele,
  Capăt de osie – roşie stea –
  Osia trece prin inima mea.
  Lumea-mi se-nvîrte pe osia dură
  În anotimpuri de frig şi căldură,
  Şi cînd furtunile mă bîntuiesc,
  Cerbii şi vulturii mei o privesc.
  
  Dacă s-ar frînge osia mea,
  Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
  Spre alte lumi ar zbura şi-ar ţipa,
  Dacă s-ar frînge osia mea.
  
  Ar năvăli pustiirea secretă,
  Cîntecu-ar prinde scrîşnet de cretă,
  Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
  Dacă s-ar frînge osia mea.
  
  Osia mea-i doar o parte, ştiu bine,
  Osia mare trece prin mine,
  Osia este numai o parte
  Din marea osie, fără de moarte.
  Osia mea nu se frînge nicicînd,
  Trece prin miezul acestui pămînt,
  Pe ea, iubito, sunt lumile noastre,
  Două planete, mărgele albastre.
  
  LUPTA CU INERŢIA
  1958
  
  POEZIA 
  Cititorului 
  Deşi-i din implicaţii şi rămurişuri pure
  Ori din cristale limpezi ce scînteind se rup,
  Intrînd în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,
  Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup.
  
  octombrie 1956 
  
  CONFESIUNI
  
  CONFESIUNI 
  1 
  Mîngîie-mi părul. Astăzi mi-i aspru şi sărat.
  Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare...
  De colburi nins, cu vînturi şi ploi amestecat,
  În zgura de la trenuri scăldat şi-n stropi de mare.
  
  Ce larg mă simt şi lacom şi niciodată plin!
  Sorb prin pupile lumea şi-n taină cu auzul,
  Nepotolit ca-n faţa paharelor de vin
  Ce-mi scapără-n mustaţă stropi limpezi ca hurmuzul.
  
  Am strîns atîtea drumuri în mine ca pe-un ghem,
  Tam-tamuri de copite în mine aspre sună,
  Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem
  Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.
  
  Mă las purtat de focul aprins sub placa frunţii
  Ca norii ce se lasă mînaţi de vijelii
  Şi dornici să cunoască atingerea cu munţii,
  Cînd trec prin brazi dau vamă şi rup din ei fîşii.
  
  2 
  Am fost stup de pofte şi de miere,
  Îmi frîngeam spre stele-n clinchet un genunchi,
  Gîndurile, mîinile ridicau tăcere
  Şi melancolie densă şi putere
  Spre multiplicata faţă ce mă cere
  
  Pentru veşnicie, pentru înviere –
  Veveriţe albe lunecînd pe trunchi.
  Pentru ce acestea toate le mai spun?
  Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?
  
  Ai venit cînd toamna soarele-şi sugea –
  Astfel niciodată n-are să-i mai sugă
  Razele-i lucide. – Şi asemenea
  Soarelui, plecasem pletele, a rugă.
  
  Ai tras podul, poarta. Şi zidiri roşcate,
  Crenelări severe, iederi în apus,
  Închizînd atîtea fumuri inelate,
  Purităţi de pîclă strînsă sub lăcate,
  Şi vîltori de sînge cu ecou ce bate
  În pereţi de clopot ceruit, să-noate
  Au pornit; şi-n zarea zărilor s-au dus.
  
  Şi s-a stins în minte ultimul meu gînd.
  Parcă-mi eşti alături încă. Pînă cînd?
  
  Oh, dacă putea-voi iarăşi să-mi dezdoi
  Amîndoi genunchii, cred că peste noi,
  Mie semănîndu-mi, soarele şi azi
  
  Ar privi cenuşa unde-ncepi să cazi Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi. 
  Dar pămîntu-mi leagă fragezii genunchi. 
  3 
  Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi Şi curg încete frunze şi-s paşii mei înceţi, Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări, Cum joacă pe icoană lumini de lumînări. 
  Şi îngheţate colburi pe vînt se zbat mereu. Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu, Şi-atîrnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf Atît de mort acolo şi zdrenţuit de praf. 
  Iar oamenii-s mai singuri mişcîndu-se-ntre ei, Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei Şi se crispează rîsul puţin cîte puţin... Studentei, de acasă i s-a trimis un vin, 
  Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest, Ca mămăliga bună, ca pîinea de sub ţest, Şi m-am gîndit ce doruri adînci, ce tandru rit A curs, în clipocirea acestui vin, topit, 
  Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi Curg în lividul sînge al strugurilor copţi, Şi vinul lăudîndu-l pleoapele mi-am strîns Şi nebăgat de seamă în mine surd am plîns. 
  4 
  De ce-am crezut de-atîtea ori
  Că-mi place-o floare numai dintre atîtea flori,
  De ce-am crezut că o iubesc şi-apoi
  Găseam o altă floare cu foile mai moi?
  
  Oh, cît de largă-i lumea: iubind şi răspunzînd
  O caut şi o mîngîi fir după fir, pe rînd,
  Fără să-ntreb vreodată de şi-a ivit doar mie
  Gingaşa crizantemă întreaga ei tărie.
  
  S-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar o dată
  Gingaşa crizantemă să fie sărutată.
  Mi-i dat de-aceea-n lume nicicînd să nu fiu ram,
  Ci alb noian de nour şi linişte să n-am.
  
  5 
  Să observaţi că niciodată N-am fost singur cu mine cum mulţi au crezut. Tot ce-am iubit, niciodată N-am mistuit într-al timpului paşnic trecut. 
  Tot ce-am putut să privesc Mi s-a părut din cale-afară De crunt ori dumnezeiesc – Nu i-am dat voie să moară. 
  Sub zenit Am să fiu fericit Cînd cineva, Descifrîndu-mi litera şi inima mea, 
  
  Va putea fi privit Rîzînd, ori rînjind, Ori plîngînd. 
  iulie–octombrie 1956 
  
  MOMENTE BIOGRAFICE 
  1 
  Ţi-a însemnat natura prin trăsnet unde stai Zdrelindu-ţi-o, cu flăcări primejdioase, casa. E semn de neastîmpăr şi de noroc – să-l ai Pînă cînd neagra doamnă o să-şi învîrtă coasa. 
  Tu ai luat mistria şi gurile spărturii Le-ai astupat croindu-ţi sălaşul iar curat, Orgolios cerîndu-i în viitor naturii Un semn mai nobil şi mai cizelat. 
  2 
  Prea multă grabă-n viaţa ta
  Drum prea-nclinat au fost să-ţi mai aştearnă,
  Cînd te-au înmugurit din lut şi stea
  În dimineaţa tulbure de iarnă!
  Fugind cîntau copiii trist colind,
  Zbura colindul, irosindu-şi ultima silabă,
  Trecea-nainte iarna rece clănţănind,
  Lupi albi o alungau urlînd a grabă.
  Doar cariul într-al timpului crivat
  Nepăsător bătea şi măsurat.
  
  3 
  Şi-a murdărit herminele omătul,
  A putrezit în soare pe încetul,
  Din tuiuri crude flutura brădetul.
  Iar florile-ntrebau cu glasuri moi:
  – Unde te duci şi mic şi fără noi?
  
  Ţi-a spus regina surelor furnici:
  – Nu mai putem să te urmăm de-aici...
  Iar ursu-a dat înduioşat din labă
  Şi s-a întors, că are altă treabă.
  Mergeai tăcut, poate fugeai, săgeată,
  După-o poruncă-n tine încuiată,
  Şi-o clipă doar descumpănit ai stat în drum
  Cînd te-ai visat, mergînd, cum eşti acum.
  
  4 
  Ea ţi-a zîmbit rodind tremurătoare Multicolore aripi de răcoare, Şi glasul ei s-a risipit în melodii Ca un ciorchin de clopote-argintii, Iar braţele-i au prins să se dezbine Ca nişte şerpi de flacără spre tine. 
  Petala gurii, desfăcută-abia Ţi-ai ţuguiat-o a sărut spre ea. 
  Dar împlinirea-n aer s-a topit Lăsîndu-te hazliu şi umilit. 
  5 
  Pădurea ta mai lumina-mpăcată Cu mirt în flori şi-n ape cu făclii, Dar trăsnet lung se coborîse din tării În verdea catedrală despicată. 
  Ai cunoscut că liniştea s-a stins, De-acuma ţie n-o să-ţi mai revie Decît, înşelătoare, o stafie Cu pasul dincolo de vis prelins. 
  Vedeai tălăzuind ca mări de pară, Prin crăpătură, lumea din afară, Şi ai sărit încins de-nfrigurare În primul tău botez şi scăldătoare. 
  6 
  Ţi s-a-ntîmplat ceva; nu ai să spui
  Acel ceva, din neguri, nimănui,
  Pentru că de atunci în strat de vremi
  Tu cauţi puritatea şi o chemi.
  
  Ai iscodit-o-n nouri ori în munte,
  Între copii şi-n Marele Păcat,
  Dar ţeasta ta, nimbată alb pe frunte,
  În faţă ei nu s-a-nclinat.
  
  Căci n-ai găsit-o, n-ai găsit-o, nu,
  Era ascunsă-n miezuri ori prea topită-n spaţii,
  În firul singuratic de nea care căzu,
  Ori în întreaga togă ce moaie-n alb Carpaţii.
  
  Fierbinte cercetînd-o bucată cu bucată, Pierdeai înfăţişarea-i şi o stricai uşor – Aşa cum nu aduce a oameni niciodată Desfiguratul fum de cremator. 
  Dar îţi trimise rază înalta stea polară Menindu-ţi cugetarea în sensuri să-ţi împarţi, Cum magica lumină a lămpilor de cuarţ, Uluitoare taine sub ochi îţi desfăşoară, 
  Filigranată-n fire de purpurie pară Atoateschimbătoare, ţesută din scîntei, Ai înţeles ideea de om întîia oară Tu, nărăvitul lacom la idei. 
  
  BIOGRAFIE 
  Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună;
  Plinului pîntec aşa îi cînta într-o noapte cu lună.
  Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.
  Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
  Ea mai vedea cum în şa voi sălta împreună
  Cu îndrăzneaţa fecioară-a pămîntului, brună,
  Şi-n goană nebună vedea de pe-atunci cum răsună
  Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
  Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
  Şi că-s menit să înving veşnicii şi genună.
  Dar nu ştia de pe-atunci că în mine-o să pună
  Suflet prea grav şi răsunet prea slab, că adună
  Abur de vis şi de boală ce-ar fi să răpună
  Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
  
  Iată-mă azi înarmat cu acele credinţi,
  Cu îndîrjirea păstrată – cuţit între dinţi –
  Dar cu prea multă dorinţă să vii, să-mi alinţi,
  Brună fecioară a păcii adînci şi cuminţi,
  Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
  
  AM IUBIT... 
  Am iubit de cînd mă ştiu Cerul verii, străveziu, Despletitele răchite, Curcubeiele pe stînci Ori pădurile adînci Sub ger alb încremenite. Mi-a fost drag pe bărăgane Să văd fetele morgane Ori pe crestele din munte Joc de trăsnete rotunde, Scurgerea cocorilor, Pacea înălţimilor, Semeţia pinilor Plini de scama norilor. 
  Am iubit iubirea pură, Floare roşie pe gură Şi în inimă arsură, În priviri zăpezi candide Şi-n piept voci necontenite. 
  M-a înfiorat ades Tot ce gîndurile ţes: 
  
  Pe al filelor polei Dansuri repezi, legănate, De pe arcuri înstrunate, Săgetarea de idei... 
  Toată-această măreţie Ne-a fost dată din vecie... 
  
  FIOR 
  Poate-am visat ceva rău şi-am uitat,
  Poate-i doar pentru că vişinii s-au înflorat,
  Poate-i doar vîntul ce limpede sună,
  Ori pentru că au muşcat astă noapte din lună
  Vîrcolacii, ori stele prea multe pe faţă
  Mi-au picurat o otravă de gheaţă,
  Ori poate e dimineaţă.
  
  Cine eşti, ori ce eşti,
  Abur ori duh străveziu de poveşti,
  Care-ai pătruns şi îmi macini mereu
  Trupul şi sufletul meu?
  
  Privesc în oglindă – acelaşi mi-i chipul
  Şi buzele groase tăiate ca-n lemn.
  Pe pavăza frunţii văd bine că nimeni
  N-a scris, încă nu, nici un semn.
  
  Dar vorbele-mi murmură: sună-ne,-ncearcă-ne,
  Sufletu-şi pîlpîie albe chemări,
  Ochii îmi ard rotunjiţi peste cearcăne,
  Inima-şi bate ecoul de zări.
  
  Cine eşti, ori ce eşti,
  Abur ori duh coborît din poveşti,
  Undă prelinsă să mă învenine,
  Stea fulgerată în mine?
  
  aprilie 1956 
  
  UMANISM 
  1 
  Sunt furios pe tine dar mai ales pe mine Că m-ai făcut prea lesne să-mi distilez în grai Învălmăşirea tandră şi crudă, ce mă ţine, Diminuîndu-mi forţa canalelor de nai. 
  2 
  Sunt bucuros că astăzi a nins întîi şi-ntîi,
  Că azi întîia oară sunt drept precum o spadă,
  Că îmi mîngîie fruntea întîiul tău călcîi,
  Că-s negru în pustia candidă de zăpadă,
  
  Şi este totul aspru şi disperat primar,
  Adică în furtună de patimă ţesut,
  Şi se alcătuieşte pe nervii mei de jar
  Uluitor de-albastru întîiul tău sărut.
  
  Ce încîlcire tristă în mine ai produs
  Şi cîtă deznădejde şi cîtă bucurie,
  În acest vin de toamnă, şi tonic şi confuz,
  În aiurarea stearpă cum te arăţi tu mie.
  
  Eu vreau o clipă numai viaţa să-mi consum
  În sărutări sterile mînjindu-ţi-o, mănuşa.
  Ca niciodată, poate, drapelul meu postum
  Să nu-şi descînteieze în asfinţit cenuşa.
  
  Dar vie-apoi urîtul, deluviile vie,
  Şi descleşteze-şi noaptea deasupra-mi fălci de fum,
  Să nu mai ştie nimeni smintita bucurie
  Pe care-o sorb cu cana spartă-acum.
  
  3 
  Oh, nu, nu e aceasta. Eroare-i peste tot.
  Sunt munţii în eclipsă, de-aceea nu văd soare.
  Rachiurile-ntr-înşii se poticnesc în bot,
  Dar umanismu-i doare şi dragostea îi doare.
  
  Îndură-te de toate acestea, Demiurge!
  Placidă în clepsidră nimicnicia curge,
  Pe cînd eu stau de faţă teribil şi onest
  Topindu-mă în masa poemului acest.
  
  31 octombrie 1956 
  
  SUNT SPIRITUL ADÎNCURILOR
  
  Eu sunt spiritul adîncurilor,
  Trăiesc în altă lume decît voi,
  În lumea alcoolurilor tari,
  Acolo unde numai frunzele
  Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.
  Din cînd în cînd
  
  Mă urc în lumea voastră
  În nopţi grozav de liniştite şi senine,
  Şi-atunci aprind mari focuri
  Şi zămislesc comori
  Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi.
  Apoi cobor din nou prin hrube trudnice
  În apa luminoasă, minunată.
  Sunt spiritul adîncurilor,
  Trăiesc în altă lume decît voi.
  
  DESTINDERI 
  UITĂ-TE 
  Uită-te, încă e rouă Şi toamna începe să-şi ţeasă Foile galbene-n suflete, Pale nelinişti în pomi de mătase. 
  Şi uită-te, noaptea e rece Şi vara-i alături, dar frunzele pică, Şi uită-te,-i rece dar trece Fiorul fierbinte de care ni-i frică. 
  
  GOL 
  Ne-a părăsit lumina, culoarea ne-a uitat, Şi şoaptele-şi pierdură-nţelesul pe vecii, Şi trupurile noastre în gol s-au destrămat Sub aiurarea nopţilor tîrzii. 
  Şi gîndurile noastre trecură fără grijă-n Ostroavele-necate în destrămări de veci. Pe cerul lumii noastre mai dorm fără de sprijin Doar ochii reci, doar lacomii ochi reci. 
  
  AM UITAT 
  Am uitat să fiu deştept
  Pentru-o zi ori pentru-o viaţă
  Cît înmărmurit aştept,
  Albe, braţele-ţi de gheaţă.
  
  Nu mai cuget, cred, mereu:
  Strîns în mine ca-ntr-un templu,
  Însă demn în miezul meu,
  Cu zgîrcenie contemplu.
  
  CONTEMPLAŢIE 
  Domnişoarei Cortez 
  Era o podgorie, poate un han,
  Era şi o hrubă acolo cu vin.
  Scobită-n adînc, cu trepte-n declin,
  Era o podgorie, poate un han.
  
  Şi poate visam, dar cred că priveam
  Două glezne-n adînc, două albe chemări;
  Şi-un cîntec de fată-n adînc auzeam
  Şi plînsetul vinului curs în căldări.
  
  Afară era o căldură de iad
  Şi-o muzică-a iadului – scripci şi pocale.
  Acolo-n răcorile beznei
  Luminile gleznelor albe şi pale.
  
  Plînsetul vinului, cîntecul fetei,
  Unde venite de jos,
  
  Şi gleznele-i albe şi gleznele, Sîmburi de vid luminos. 
  Oh, lunecoase miragii, Tandre ocoluri în timp, Miezul atîtor ravagii, Subteranul Olimp! 
  
  DOR 
  Pentru ce-am plecat, Unde mă îndrept? S-au întunecat Sensurile-n piept, Dar o flacără Mă cheamă acolo Sub straturi de nea Şi vreau să treacă Liniştea mea. 
  
  MORARUL 
  Melodiile, cupele pline,
  Orele zilei, ritmate-n poeme
  M-au gonit şi pe mine
  Pentru o vreme.
  
  Am găsit moara deschisă în sat,
  Adică la marginea satului, scundă,
  Moara cu glas răguşit şi cîntat
  În scrîşnet de piatră şi plînset de undă.
  
  Plutea înăuntru o spuză amară
  Şi-afară, la geam, luceau dulce caisele.
  Mulţi oameni îşi mai macină-n moară
  Grîul şi visele!
  
  Morarul era un bătrîn filosof,
  Ştia ce-i în ţară şi ce-i mai departe,
  În Lună sau Marte,
  Şi nu cugeta la moarte.
  
  Dar moara deschisă în sat,
  Adică la marginea satului, scundă,
  Are un glas răguşit şi cîntat
  În scrîşnet de piatră şi plînset de undă.
  
  Morarul şi el cîntă, plînge aproape
  Un rai pitoresc ori aproape-un prăpăd.
  Privirile-i duse prin geam ori prin ape
  Nu ştiu ce văd ori nu văd.
  
  Cîntă, morarule, plîngi!
  Eu îmi plîng pînă şi-un vis ce se leagă,
  Pînă şi-un dor! Tu să plîngi, să te frîngi
  Pentru viaţa-ţi întreagă.
  
  Căci aş cere prea mulţi să mai fie
  Ori nu!
  Roşi de iubire, asemenea mie.
  
  CEARĂ 
  Crîmpeie de idei neterminate, Şi-un zbor de păsări albe şi un vis Şi cîntecul sunat pe jumătate Despre-un tărîm ce încă nu-i descris. 
  Iar liniştea, în cadenţare fină, S-a mlădiat smerită peste burg Şi te topeşti şi curgi fără pricină, Felină ceară, dragoste-n amurg. 
  
  CEARCĂN 
  Faţa unde te-a cules, Pentru care înţeles, Pentru unde, pentru cine, Curbă de întunecime? 
  – Pentru gîndurile tale, Pentru visuri, pentru jale, Saltul, dragostea şi ura... Eu sunt drojdia şi-s zgura. 
  
  ODĂ SOARELUI 
  SCRISOAREA MAMEI 
  de Anul Nou 
  În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş,
  Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri,
  Şi caprele de munte nervoase prin poiene-şi
  Urmează-n taină calea iernaticei iubiri.
  
  Cred că pe masă vinul aşteaptă-n adormire –
  E vinul roş din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai,
  În vremurile-acelea săpate-n amintire
  C-o mamă grijulie şi-un băieţel bălai.
  
  Oh, lumea cenuşie cum se spărgea deodată
  Şi năvălea într-însa al datinei popor! –
  Strălucitoare capre cu lîna colorată
  Şi toboşari de basme săltînd într-un picior.
  
  Şi feţi-frumoşi cu stele de-oglinzi din tălpi în creştet,
  Şi draci blajini, tot focul punîndu-şi-l în joc,
  Şi ursul cu dairaua purtînd cojocul veşted,
  Şi dorul de pădure purtîndu-l în cojoc.
  
  Sau clopoţeii molcomi cernuţi pe-ntreaga vale,
  Care-aduceau colinde la noi în lung convoi,
  
  Cînd ascultam la geamuri şi palma dumitale Îmi mîngîia obrajii îmbujoraţi şi moi. 
  Azi e la fel, şi vinul aşteaptă-n adormire; M-aştepţi cu vinul roşu, voioasă să mi-l dai, Dar sunt acum departe, privind în amintire O mamă grijulie şi-un băieţel bălai. 
  
  CREION 
  Am mers ca doi tovarăşi, alături şi pereche,
  Împlatoşaţi, cu caii ureche la ureche.
  
  De-am căuta acum iubirea dintre noi
  
  Am mai afla ecoul galopului pierdut
  Acolo unde apa străpunge stînci de fier
  Şi unde cu oroarea abia ascunsă-n suflet
  Te-ai avîntat alături de mine mai departe
  Şi-ai rîs cînd mii de codri în tine tremurau...
  
  Am mai afla podişul înconjurat de colţi,
  Răsfrînt în amintire, cînd toropit de drum
  Mă tolăneam în ierburi privind grăbiţii nouri,
  Iar tu loveai cu varga o viperă cu corn
  Ce unduia atrasă de faţa mea umbrită.
  
  Şi am aflat troianul greşelilor din noi.
  
  Ţi-ai risipit iubirea în ritmuri şi în rime,
  Schimbînd-o-n bucurie şi-n tragice nelinişti,
  
  Iar eu am zăvorît-o în mine după firea
  Întunecată-a omului de munte.
  
  De-am căuta acum iubirea dintre noi
  
  Am mai găsi doar colbul cernut în drum pe feţe,
  Şi duioşia tristă ne-ar lumina un zîmbet.
  Sunt încă alte lanţuri de munţi în faţa noastră,
  Oştenii înălţimii le împînzesc urcînd,
  Aceeaşi stea polară le scapără pe coifuri.
  
  Drum bun! Să dea norocul să ne mai întîlnim.
  Azi, fără şovăire ne dezlegăm şi mîndri,
  
  Precum atunci cînd fost-am alături şi pereche,
  Împlatoşaţi cu caii ureche la ureche.
  
  DANS 
  Toamna îmi îneacă sufletul în fum... Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare. Dansul trist al toamnei îl dansăm acum, Tragică beţie, moale legănare... 
  Sîngeră vioara neagră-ntre oglinzi. Gîndurile-s moarte. Vrerile-s supuse. Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi Braţele de aer ale clipei duse. 
  Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri. Cîtă deznădejde paşii noştri mînă! 
  
  Ca un vînt ce smulge frunza din păduri, Ca un vînt ce-nvîrte uşa din ţîţînă... 
  Mîine dimineaţă o să fim străini, Vei privi tăcută mîine dimineaţă Cum prin descărnate tufe, în grădini, Se rotesc fuioare veştede de ceaţă... 
  Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu, Cînd mi-am plîns iubirea destrămată-n toamnă, Şi-ai să-asculţi cum cornul vîntului mereu Nourii pe ceruri către zări îndeamnă. 
  Pe cînd eu voi trece sub castani roşcaţi, Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare, Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi – În nisip, scrîşnită, laşă remuşcare... 
  
  ODĂ SOARELUI 
  Te naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş,
  Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază –
  Mă entuziasmează sublimul tău urcuş,
  Căderea ta în hăuri adînc mă întristează.
  
  Cînd urci, adapi pămîntul cu sîngele-ţi ceresc,
  Ucizi fără de milă bacterii ucigaşe.
  
  Dar cînd cobori sub zare, piticii se fălesc
  Cu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaşe.
  
  INTIMA COMEDIE*
  
  INTRODUCEREA 
  M-am cufundat în mine la mare adîncime.
  Afară doar un murmur, filtrîndu-se, se ţese
  Filtrat prin straturile dese,
  Afară doar un murmur înăbuşit se ţese,
  Însă aici răsună întreaga-mprejurime,
  Mi-i ameţit auzul de-a vorbelor mulţime;
  Şi-afară doar un murmur, ritmîndu-se, se ţese
  Filtrat prin straturile dese.
  
  Şedeţi în ascultare, prieteni prea grăbiţi.
  Cînd ostenit şi palid mă voi ivi afară
  În lumea cunoscută şi-n raza cea solară,
  Voi fi uitat acestea pe care le-auziţi...
  Şedeţi în ascultare, prieteni prea grăbiţi –
  Cînd ostenit şi palid mă voi ivi afară
  Vă voi ruga să-mi reamintiţi.
  
  Intimele-mi spirale trudindu-mă le sui,
  Cu oarbă lăcomie mă cercetez pe mine,
  Şi vă aud, şi vouă tot sufletu-mi descui,
  Şi sunt aici ca să vă ştiu mai bine.
  
  * Fragmente dintr-un poem neterminat (n. ed. 1958). 
  
  Dar un popor de umbre se zbuciumă în pripă,
  Neliniştit aleargă în clocotire grea.
  Încerc din răsputere să le opresc o clipă
  Şi pace să aşez în lumea mea.
  
  CERCUL I 
  Totu-i moale ca de gumă – Pasul ierbilor înspumă Şi stîrneşte-arome grele Încurcîndu-se-n inele Largi, de iederi date-n floare Ce se-ntind legănătoare, Murmur ameţit de harpe. 
  Iat-o veselă femeie, Joacă ochii verzi de şarpe, Mişcă-n palme curcubeie, Muşcă sînii în taftale Şi-i răzbesc afară goi; Pe genunchii amîndoi Saltă licăr de pocale. Trupu-i unduie-n senin Ca un abur bun de vin Care-n dans porni să nască O făptură muierească. Glasu-i, gîlgîit suav Şi nostalgic, des se rupe Ca un plîns de vin bolnav Răsucindu-se din cupe. Îi tresaltă-n pana genei Noaptea aţîţată-a lenei. 
  116
  
  *
  Umbra-i fîlfîie-n tărie
  Ca o mantă cenuşie.
  Zarea-n dungă e sticloasă,
  Rece scapără şi-i coasă;
  Pom înalt, uscat de tot,
  Coadă-i e-n mijloc un ciot;
  Şi o clatină încet
  Palme albe de schelet;
  – Soră, ştimă – cum ţi-ar spune –
  Încopciată-a sărbătoare
  În taftale foşnitoare,
  Colorata mea minune
  Cu ochi verzi şi cu sîn tare,
  Fată neagră, ce-mi răsare
  Cu mireasmă de uitare,
  Cerul pentru ce-l umbreşti –
  Umbră mantiei drăceşti,
  Coasa cu tăiş sticlos
  Strînsă-n degete de os?
  
  BEŢIA 
  – Isc din oale şi pahare Veselii zguduitoare, Şi-ntr-al vinului uncrop Nenorocul îl îngrop. 
  
  * Am pornit de jos în sus De la talpă către creastă... 
  Beţia şi dezordinea îmi cer săle duc în celelalte cercuri. Raţiunea îmi iese în întîmpinare şi-mi lămureşte corul părinţilor, corul oamenilor şi glasul Epocii. 
  
  EPOCA 
  În adîncu-ţi nepătruns
  Şi aici te-am ajuns,
  Peste lumea-ţi mă-nfurtun
  Agitînd surd ecou,
  Ca pe fruntea ta să-mi pun
  Sărutarea mea din nou,
  Şi din nou să îmi simţi
  Rana buzelor fierbinţi.
  
  Iată-te, cu nervi crispaţi
  Mă priveşti în delir.
  Corul marilor bărbaţi
  Mi-a cîntat în vers de pară,
  Veacuri după veacuri, şir,
  Viaţa mea milenară.
  Mulţi sunt morţi, mulţi s-au născut,
  Eu mă schimb, nemuritoare,
  Agitatul meu sărut
  Care doare şi dogoare
  I-a supus, i-a-ncîntat
  Cum te-ncîntă şi acum,
  
  Pînă cînd s-au înfundat În pustie şi în fum. 
  Scump copil regăsit În prim cerc de vicii groase, Din capriciu îţi sărut Buclele mătăsoase Ca să vezi că nici aici, Orişicît te-ai înălţa, Creştetul nu ţi-l ridici Peste-ncinsa frunte-a mea. 
  Ochii-mi sunt acum oglindă, Uită-te,-au să te cuprindă, Gura-ţi este încă pură, Dar cu-al meu sărut pe gură Pe la sute de fereşti Despre mine glăsuieşti. Faţa, vale de palori Şi de cîrciume-i muşcată La ceas rău, uneori, Dar ca mine niciodată Chiuind prin tot înaltul Nu ţi-a-mbujorat-o altul Şi n-a rupt din tulburi straturi Ale lacrimilor vaduri – Scump copil regăsit În ciudatul tău veşmînt, Pînă nu vei fi murit. Îmi vei fi supus oricînd. 
  * 
  În cercul iubirii.
  Iubirea (beţiei): Fugi!
  Eu :Nu fugi!
  Astăzi ne vei dănţui,
  Vei pleca tîrziu spre casă
  Lăsînd drojdie amară
  Şi lăsînd, de bun rămas,
  Amintirea unui ceas.
  
  TREI SUBIECTE ANTIRĂZBOINICE
  
  SUBIECT DE BALADĂ 
  Pădurea de mesteacăn s-a legănat odată,
  Apoi a fost în flăcări înalte îmbrăcată,
  Era întîi frumoasă, căci frunzele părură
  Limbi roşii în amurgul pudrat suav de zgură.
  Dar crengile-ncepură să geamă şi să strige
  Încovoindu-şi jarul în crîncene cîrlige
  Şi bubuiau şi tunuri ca-n ziua de apoi
  Şi mirosea a sînge, a fum şi a război.
  
  Fetiţa rătăcită ajunse-ntr-o poiană
  Cu scrum de lemn în plete şi scrum de plîns pe geană.
  Nu mai plîngea, de frică; voia să înţeleagă.
  Nu mai plîngea pădurea de-acuma arsă-ntreagă.
  Şi în poiana arsă zăceau, cu faţa-ntoarsă
  Spre cer, morţi mulţi, cu pumnii crispaţi în iarba arsă.
  Şi soarele prin pîcle ce se roteau în sus
  Ardea pe ochi şi sînge şi arme, din apus.
  
  Fetiţa se oprise: bunicul cînd murise
  Avea priviri sticloase asemeni şi deschise,
  Bunica le-nchisese tăcută, uşurel,
  Aveau soldaţii ăştia privirile la fel.
  Şi le-a închis fetiţa – sfios, să nu le doară –
  Le-a mîngîiat răceala pe cea din urmă oară,
  Se tot pleca, firavă, oftînd adeseori,
  Părea din iarbă arsă c-adună pure flori.
  
  Nu are somn o fată, şi noaptea e tîrzie.
  Ea-n părul negru poartă o buclă argintie.
  Sprîncenele i-s strînse de cugetări severe;
  Şi faţa-i împietrită de noapte şi tăcere
  Închide-o înflorire de vise delicate.
  I-i dor de mine, poate; dar inima îi bate
  Şi-oftînd se înfioară la nu ştiu care gînd
  Cînd lemnele în sobă trosnesc adînc, arzînd.
  
  SUBIECT DE BOCET 
  Morţi din gropile comune, Fără nume ori cu nume, Morţi de glonţ ori de cărbune Risipiţi în lut şi-n lume, Pentru ce ieşiţi afară Şi-mi şoptiţi în astă-seară Jalea voastră-atît de-amară Fără nume ori cu nume? 
  Armele-auziţi cum tună Din adîncuri de genune De-mi cîntaţi ca o furtună Marşul vostru fără strune Şi-mi strigaţi să las deoparte Reveriile deşarte Că-i primejdie de moarte, Morţi în gropile comune? 
  Staţi cuminţi sub calde hume Înecaţi în somnuri bune, 
  122
  
  Spre război de foc şi ciume
  Norii n-or să se răzbune,
  Nu dăm voie. Nu se poate,
  Sunt atît de-mbelşugate
  Chinurile îndurate!
  Morţi de glonţ ori de cărbune
  Risipiţi în lut şi-n lume.
  
  LUPTA CU INERŢIA
  
  OMUL COMUN 
  I. DILEMA
  1. OVIZIUNE A OMULUI COMUN 
  „Îmi privesc fotografiile vechi...
  Ce-i cu voi, băieţaşi?
  Pentru ce purtaţi numele meu?“
  
  G. Călinescu(Citat din memorie) Aievea nu şi nici cu-nchipuirea Eu munţii nu-i mai simt cum îi simţeam În vremea unor basme petrecute Cînd se făcea că un copil eram, 
  Cînd mă-nsoţeam cu păsări şi cu ciute, Cînd mă-nstelam cu flori, cînd nu eram. 
  Văd o-nserare plină de lumină
  Plutind pe bucla unui brîu de brad,
  În mijloc e poiana-n lună mată,
  Şi-ntr-însa cineva a desenat
  Copilul pur pe care altădată
  Aşa precum pe mine l-a chemat.
  Tabloul se apropie şi creşte,
  Îl am în faţă ca un ochi deschis.
  Copilul mişcă buzele şi-ngaimă:
  „Eşti rău, străine – te-am văzut şi-n vis“...
  Şi buzele îi tremură a spaimă –
  „Eşti rău, străine, pleacă„ – mi-a mai zis.
  
  „Ce vrei, copile? Nu mă poţi cunoaşte!
  De ce-mi priveşti în suflet ca-ntr-un sac?
  Vezi bine, nu sunt jucării într-însul.“
  „De-aceea-ţi pare sarbăd şi posac.“
  Şi-năbuşit a trebuit să tac.
  
  „Eşti rău, străine. Lămurit eu nu ştiu,
  Dar te-am văzut şi-n vis şi se făcea
  Cum cineva pe oameni îi loveşte –
  Slugarnic tu rînjeai în dreapta sa.
  El mi-a strigat: – Şi tu, la fel vei creşte!
  Eu cînd voi creşte nu voi fi aşa.“
  
  Pe frunte îmi ţîşni sudoare rece –
  „Ascultă, deşănţat judecător,
  Găseşte-ţi altă victimă şi spune-i
  Acest vis sadic şi amăgitor;
  Ai merita să fii legat în funii,
  Să nu mai tulburi traiul tuturor.“
  
  Dar deodată-n juru-mi mii de voci
  S-au auzit strigînd cu larmă multă:
  „Ascultă, tu, străinule de jos.
  „Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!“
  Oh, surd strigau şi trist şi dureros –
  „Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!“
  
  De-atunci nicicînd eu nu l-am mai văzut,
  Dar parcă mă-nfioară-o presimţire
  Şi-mi tot repet blestemul ce-a rostit
  Cu voce tremurată şi subţire,
  Prin codri mari îl caut răvăşit
  Şi-n vise îl mai caut, în neştire.
  
  Dar pentru mine azi străini îs codrii, Sunt numai arbori, pietre, flori şi hău, Iar visele-ncărcate de coşmaruri Nu-mi mai aduc curatul chip al său... Pe suflet tot arunc cernite zaruri – „De ce mi-ai spus, copile, că sunt rău?“ 
  OMUL COMUN IA O HOTĂRÎRE 
  „Eu viaţa mi-am închis-o sub lăcate,
  Şi-atîtea zile s-au stătut în van,
  Din multe cugetări adevărate
  Mi-am înjghebat un jalnic paravan.
  
  Mi-am înjghebat justificări senine
  Cînd părăsisem drumul durei munci:
  Dar dac-ar roade suferinţa-n mine
  Tot necesară-aş crede-o şi atunci?
  
  De m-ar izbi puterile inerte
  Ce stînjenesc înaltul ţării zbor,
  Au m-aş păstra şi-atunci în trîndăvia,
  Acestui trai anost şi-adormitor?
  
  Se cere să lovesc în cei pe care
  Eu i-am slujit, simţind că putrezesc.
  Va fi nevoie, ştiu, fără cruţare,
  Fără regret, şi-n mine să lovesc.
  
  Ideile-mi rămase, triste cete,
  Am să le-ntrem cu asprul vieţii vin,
  La oameni, părăsiţii mei prieteni,
  Sfios, dar hotărît am să revin.
  
  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  . 
  
  Văd o-nserare plină de lumină
  Plutind pe bucla unui brîu de brad.
  În mijloc e poiana-n lună mată
  Şi-ntr-însa cineva a desenat
  Copilul pur pe care altădată
  Aşa precum pe mine l-a chemat.
  
  Eu simt o bucurie dureroasă,
  Simt ochii lui ţintiţi asupra mea
  Şi tîmplele îmi bat înfierbîntate,
  Sunt stînjenit, dar parcă aş zbura...
  – Copile, ai avut atunci dreptate,
  Dar pentru ce mă mai priveşti aşa?“
  
  II. REGENERAREA
  1. OMUL COMUN PLEACĂ DIN BIROU 
  „Bună dimineaţa, munţilor. Dormisem
  Un somn greu, dar iată, iar vă pot privi,
  Bună dimineaţa, codrilor de tisă,
  Bună dimineaţa, proaspeţi zori de zi.
  Bună dimineaţa, oameni. Somn de moarte
  Mă zvîrlise între trîndavi şi învinşi,
  Bună dimineaţa, sate de departe,
  Bună dimineaţa, zori de zi aprinşi.
  
  Drumuri nesfîrşite, bună dimineaţa,
  În coşmaru-mi groaznic v-am visat ades...
  Am să-mi spăl în rouă palmele şi faţa
  Şi-am să sorb mireasma florilor de şes.
  
  Şovăielnici paşii-mi caută-n ţărînă Urmele pe care mai demult am fost. Urme noi striviră urma cea bătrînă Şi să o mai caut n-are nici un rost. 
  Temelii durate trudnic înainte Sunt acoperite de clădiri întregi. Viaţa-n cascadarea-i largă şi fierbinte Zămisleşte zilnic înnoite legi. 
  Bună dimineaţa, păsări bete-n soare, Mi-aţi strigat odată să mă-ntrec cu voi. Mă primiţi voi după-atîta vreme oare? Ori vă veţi retrage-ndemnul înapoi? 
  Sufletu-mi se umflă-n vînt ca o aripă, Clipele prin arbori freamătă a zbor. Fierb în cîmpuri seve, păsările ţipă... Amintirea, numai, tace mustrător...“ 
  III. TREAPTA SUPERIOARĂ.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
   2. TABLOUL GENERAL
  Pe fluviul fără de capăt şi fără sfîrşit,
  Pe fluviul timpului lunecă stoluri de nave,
  Catarge-ndreptate spre est şi spre vest şi zenit,
  Ori, fără catarge, bolnavele lumii epave.
  
  Iar apa aceasta-i vrăjită şi-nchide în ea
  Atîtea destine sub undele-i verzi de uitare,
  
  Şi-atîtea destine, pe unda-i brăzdează să stea O urmă-n vecie nestinsă şi scăpărătoare. 
  Şi fluviul curge în curbe-ndoite spre înalturi Cu apele-i palide-n tot mai grăbită năvală, E-un clocot de valuri, e-un cor ce se
   zbuciumă-n salturi, Aud zăngănind o fantastică luptă navală. 
  Epavele lumii îşi cheamă arcaşii pe punţi –
  Fantome cu sîngele încă în vine –
  Gem robii sub punţi şi cătuşele-şi zornăie, crunţi,
  Săgeţile ţiuie-n zboruri haine.
  Pe navele lumii au oamenii scut nepătruns,
  Steag roşu se zbate,
  Fantome cu sîngele încă în vine, pe-ascuns,
  Lovesc pe la spate.
  Dar navele lumii, pe val, neînvinse zburînd,
  Tresaltă,
  În fund de epave cătuşele sar, răsunînd
  Sub daltă,
  Şi fluviul curge în curbe spre steaua înaltă.
  
  Pe fluviul timpului navele tinere lunecă.
  Cu faruri aprinse se surpă-ntunericul orb,
  Şi razele lor ascuţite nicicînd nu se-ntunecă
  Şi, simplu matroz, eu lumina aceasta o sorb.
  
  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
  
  4. SPRE FERICIREA PERSONALĂ
  Somnul meu laş e de-acum amintire urîtă
  Care-n răstimpuri mă întărîtă...
  Lumea sufletului mi-i asanată,
  Cerbii printr-însa tropotă-n ceată,
  Sună sub soare şi lună, mereu,
  Clopotul limpede-al cerului meu.
  Cu braţele goale din zori pînă-n sară,
  Se seceră-n sufletul meu ori se ară,
  Se-nalţă gînduri, se sapă fîntînile,
  Se şuieră doinele de primăvară –
  Doinele mele – izvoarele-ngîne-le...
  
  Şi totuşi, ceva mai lipseşte. Flămînd,
  Inima încă-mi mai bate, cerînd.
  Lipseşte o floare, neînflorită
  Nici în somnu-mi adînc,
  Nici în munca-mi grăbită.
  
  Mă deşteptasem şi-atunci am pornit
  Prin euritmia pădurii în goană,
  Aerul munţilor m-a ameţit,
  M-au încîntat căprioarele negre-n poiană,
  Şi pestriţele aripi tremurătoare,
  Şi susurul surd izvorît de sub bolţi de frunzare...
  Dar numele nu mi-am legat
  De nici un copac cu frunzişul rotat,
  N-am chemat nici o căprioară la mine
  S-o sărut între coarnele fine,
  Apoi, amîndoi, după vînt, în lumină
  
  Să pornim dănţuind peste stîncile roşii, de fier...
  Poate de-aceea-mi venea să ţip fără pricină
  Şi mă oprea, ruşinîndu-mă, codrul sever.
  
  Mă deşteptasem şi-atunci am pornit
  Prin sate, în carul cu crîşnete frînte de roţi.
  Am stat la taifas cu ţăranii şi fetele tinere,
  Lîngă ei mă-ntristam şi mergeam la petreceri cu toţi.
  Întrebam: Voi, naivi filosofi, să-mi răspundeţi,
  Care e marele vieţii-adevăr? Ce să fac?
  Am trecut de la unul la altul, precum în pădure
  Eu treceam întrebînd despre farmec copac de copac –
  Şi-mi compuneam un răspuns întrebării
  Culegînd de la toţi, de la toate,
  Precum în păduri din frunzele nenumărate...
  
  Mă deşteptasem şi-atunci am pornit
  Printre blocuri semeţe cu-antene pe ţeasta bombată,
  Blocuri dansînd după muzica dură-a tramvaielor,
  Muzică ameţitoare şi multiplicată,
  Soră cu muzica sobră, de unghiuri şi planuri,
  Armonie-a metropolei, jerbă de fier şi elanuri.
  Dar nu m-am legat de nici un ungher,
  De nici o fereastră aprinsă în seară stingher,
  De la toate ferestrele-o rază am aprins şi-am strîns,
  Pentru mine. De aceea nici o fereastră
  Nu s-a aprins, nu s-a stîns...
  
  Veţi spune că multe-am văzut, dar nimic n-am păstrat
  Că nimic n-am ales din a lumii bogată recoltă,
  Dar eu am văzut şi păstra-voi ceva minunat,
  O constelaţie roşie-aprinsă pe boltă,
  Şi sufletul meu încîntat numai ei îi ridică
  Şoapta-mi de dragoste, pînă-acum unică
  
  „Constelaţie ce sui
  În azurul albăstrui
  După legi ce azi le ştiu,
  Sfredel luminos şi viu,
  Constelaţie ce sui,
  Şi planeta lumii mele
  Limpezită de ploi grele
  Zboară-n largile-ţi inele...
  Constelaţie ce sui,
  Cad îmbătrînite stele
  În adîncul timpului,
  Într-al morţilor pustiu...
  Numai tu nu poţi s-apui,
  Sfredel luminos şi viu,
  Constelaţie ce sui.“
  
  Zboară-n seară şoapta clară,
  Sufletu-mi freamătă ca o vioară,
  Şi totuşi ceva mai lipseşte. Flămînd,
  Inima încă mai bate, cerînd,
  Dar lumea sufletului mi-i asanată,
  Cerbii printr-însa tropotă-n ceată,
  Sună sub soare şi lună, mereu,
  Clopotul limpede-al cerului meu.
  
  5. POIANA PRIMEI AMINTIRI
  Revăd din nou poiana primei amintiri –
  Copilul care am fost eu spre mine vine,
  Vorbeşte rar muşcîndu-şi buzele subţiri...
  – Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...
  
  Şi mă priveşte cu o candidă trufie,
  În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,
  Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie
  – Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?
  
  GENEZA 
  Atunci, trecînd şuierător prin vid,
  Din zbor se închega un bloc lichid,
  Se rotunjea în goana-i purpurie
  Şi-şi alegea o cale pe vecie.
  Pe el se-amestecau în văi grozave
  Puhoaiele de ape şi de lave.
  Deasupra nori clocotitori şi ceaţă
  Acopereau priveliştea măreaţă.
  
  Materia îşi începea, enormă,
  Viaţa-n cea mai primitivă formă,
  Cu deplasări spasmodice-n mişcare,
  Cu largile-i contraste ţipătoare.
  N-au fost atunci timpane să audă
  Acele chinuiri de lume crudă
  A cărora ecouri, distilate
  Sunt azi în mii de sunete curate.
  
  Ne-am închegat din ape şi din foc,
  Ne decantăm în straturi sociale,
  Se-adună tot mai harnic la un loc
  Azbest cu-azbest, metale cu metale.
  Nutrim un vis şi năzuim spre el,
  Noi, fauna semeaţă a furtunii,
  
  Să sune dintr-al nostru viu oţel
  Curatul sunet al perfecţiunii.
  
  Mult pînă-atunci. Dar dacă se-nfiripă
  Puţin măcar din visul arzător,
  Pe nervii noştri va vibra o clipă
  Ecoul sunetului viitor.
  Şi-asemeni clipe de vor fi mai dese,
  Dac-am lovi-n duşmanii dimprejur,
  Mai repede din ele se vor ţese
  Prezentul bun şi viitorul pur.
  
  BALADĂ 
  1 
  Şi vîntul de toamnă şi noapte şi chinuri revine
  Şi mi-a mai murit o iubire, în suflet lăsînd
  Dureroase canale ce-odată fuseseră pline
  De rădăcinile ei dizolvate acum în nimic şi în vînt.
  
  Toamna se-agită cu gleznele vinete-n ploaie,
  Trupul bătrîn învelindu-şi în zdrenţe de foi,
  Razele lămpii elecrice-n vînt se îndoaie,
  Dansează sinistru în pomi şi-n oglinzi de noroi.
  
  Amintirile zac ciuruite de-atîtea erori
  În spitalele mele şi nu vor să moară odată,
  Le-năbuş în ritmuri, în crini, în idei şi vapori,
  Şi ele-aiurează ciudat şi se zbat şi m-arată.
  
  2 
  Cum vîntul de toamnă şi noaptea şi chinuri încinge
  Lumea cu urletul lui răguşit, uriaş,
  Micşorînd şi mărind depărtările; cum sub meninge
  Amintirile zac aiurind; cum dansează-n oraş
  Razele lămpii electrice; cum se dezbină
  Stuful subţirilor ploi între maluri de zid,
  Mă gîndesc la pescarii din delta cu voci în surdină,
  La prietenii mei care-noată în frigul putrid
  Şi inima-ntr-înşii îşi mişcă-ngrozitele clape,
  Şi mă simt împreună cu dînşii în stuh şi pe ape,
  Sîmburii vii ai pustiului veşted de stuh şi de ape,
  Pe cer se-oglindeşte-ntunericul apei ce bate,
  Întunericul pomilor negri ce aerul bat,
  Întunericul vitelor care plutesc înecate,
  Negrul acesta nenuanţat.
  
  La rame, în lotci, liliecii alunecă-n şire,
  Liliecii, ai nopţii de toamnă, trec muţi, cu foşniri,
  Adulmecă, trec pe-ncurcatele apelor fire,
  Adună pe creştet şuviţele ploii subţiri,
  Şuviţele ploii cad pe obraji lunecos,
  Prelungindu-le barba pe piept şi mai jos,
  Mai jos, pînă-n undele negre ce-o prind cu ardoare,
  Tîrîndu-le-o astfel în chinuitoare meandre spre mare.
  
  Nu se aprinde-ntre dinţi umezita ţigară,
  Liliecii, ai nopţii de toamnă, visează o vară
  Şi-o noapte cînd zeci de priviri de ţigări îşi descarcă
  Chemările lor clipitoare, sclipiri de cobalt,
  Cînd stelele tandre şi mii se răsfrîng lîngă barcă
  Şi încă mai multe pe cerul înalt.
  
  Dar noaptea e neagră şi-aproape-i furtuna şi vîntu-i.
  Valuri înalte cutremură lotca trecîndu-i
  Peste clonţu-i înalt şi-ascuţit,
  Pătrund peste gulerul asprei mantale, suit,
  Şi-n cîrpitele cizmelor teci –
  Îmbrăţişare perversă, tentacule reci.
  
  Undeva, în colibe, aşteaptă să-i scalde
  Liniştea orelor calde,
  Undeva, în colibe, copiii visează acum
  Duhuri din deltă şi verzi, submarine palate.
  Nevestele stau la ferestre cu ochii în fum.
  (Iar au să capete cearcăne, deci iar au să fie mustrate.)
  
  Liliecii, ai nopţii de toamnă, alunecă-n şire
  Cătrăniţi de-ntuneric mai bine ca plasele lor,
  Adulmecă, trec pe-ncurcatele apelor fire,
  Caută-n apa duşmană comori
  Spre a-şi plăti existenţa de-acum şi postumă,
  Micului lor univers
  Pe care-l consumă şi care-i consumă.
  
  3 
  Ziua mai curge, dar rău încîlcită în stuh, Nedefinită în timp, fără soare, secret. Pîclele lungi se deşiră încet prin văzduh, Căci undeva, enervant de încet, Cherhanalei îi smulge din cap mînios, Părul acesta lăţos. 
  Umbrele celor dintîi care vin Din ceaţă încep să se-nchege, pe rînd, 
  Vin scîrţîind, vin din destin,
  Parcă prin vată de sticlă trecînd.
  
  Se-adună mereu şi-şi plătesc vieţuirea
  Tezauru-n coşuri e viu şi se zbate –
  Aur şi-argint sîngerat de zvîcnirea
  Crudelor bronhii căscate.
  
  Apoi îl aşteaptă pe ultimul, strînşi în sobor,
  Dar cel aşteptat nu mai vine privirilor lor.
  Rătăcit, poate caută-o cale acum, în zadar,
  Poate-a pornit pe sub ape lăţoase de var
  Spre lumea informă şi goală şi fără amar.
  (Îmi amintesc de un imn triumfal auzit,
  Toamnei tîrzii închinat acel imn auzit...)
  
  În soborul tăcut şi egal
  S-a mişcat cineva dilatîndu-şi priviri de metal,
  Cerul de toamnă strîngîndu-l într-însele peste măsură
  Şi cu gura-nnegrită de ură,
  Sincopat de o tusă uscată,
  Începe sub buzele sure să-njure deodată
  Toamna cu toate minunile ei ucigaşe,
  Cu pîcla ce-n oameni o cerne şi nici n-o observi,
  Cu putreziciunea trufaşă ce-n toamnă se-ngraşă,
  Cu tot alcoolul pe care îl picură-n nervi.
  
  Dar din plămîni, din gîtlej, i-au ţîşnit stropi de sînge-nchegat, Şi-njurătura ori blestemul ăsta scîncind s-a tăiat. 
  Atunci, rînd pe rînd, toţi ceilalţi din sobor
  Începură să-njure-n multiplele limbi ale lor,
  Pumni rămuroşi se-ncleştau de văzduh scuturîndu-l,
  
  Ca-ntr-un rit de revoltă teribil şi vechi ca pămîntul, Cor într-un zbor arzător ce-l măsor cu doar corpul 
  pe care Plantele albe-l cîntară ţîşnite din soare, Zbucium vital afirmîndu-şi puterea şi ura În lupta cu moartea ce-a pus-o în toată natura. 
  4 
  Cel care această revoltă umană-ncepuse,
  Dar şi-o curmase pe roşii petale de tuse,
  Buzele negre-şi mişca şi acum, ca şi cum
  Ar fi strigat cu ceilalţi împreună şi-acum,
  Dar nici un cuvînt nu-i ieşea din gîtlejul surpat
  Doar un suspin modulîndu-se, doar un oftat,
  Neputincios, pregătindu-se parcă s-adoarmă
  Acoperit de melodica larmă.
  
  5 
  Vîntul de toamnă şi noaptea ce vine la mine,
  Dragostea mea ce murise în suflet lăsînd
  Dureroase canale ce-odată fuseseră pline
  De rădăcinile ei dizolvate acum în nimic şi în vînt,
  Dansul luminii sinistru-n oglinzi de noroi,
  Versul nescris, ori strivită în buze răsura,
  Sunt numai tonuri ţesute în masa acelui
  Zbucium vital afirmîndu-şi puterea şi ura.
  A zburat repede-o frunză prin razele geamului meu,
  Am privit-o distrat, neluînd-o în seamă nici eu,
  Şi m-am gîndit la pescarii din deltă mereu
  Noaptea întreagă de 9 spre 10 octombrie.
  
  21 octombrie 1956
  
  MARINĂ 
  – Pentru ce-ai rămas, iubire! –
  Rădăcină-a unei flori
  Ce s-a destrămat subţire
  În petale şi vapori
  Ca să zboare mai uşoară,
  Să renvie-a doua oară
  În alt suflet, în alt ceas,
  Lăsînd drojdia grozavă
  De pîrjol şi de otravă...
  Murmuram: – De ce-ai rămas?
  
  Înnegrit la chip ca marea,
  Noaptea lîngă ţărm am stat
  Ascultîndu-i aiurarea,
  Plînsul ei zbuciumat,
  Ingînîndu-i cu glas mare
  Zădarnica ei chemare
  Risipită-n surd balans.
  Şi cu ea, prin vijelie,
  Am pornit – mai blînd să-mi fie –
  Sumbrul suferinţei dans.
  
  Nemişcat dansam, şi-n mine
  Ea-n acelaşi trup dansa,
  Se sorbea în lungi dulbine
  Ori în trîmbe se-azvîrlea;
  Era rupere barbară
  Dinăuntru în afară
  Izbucniri de fum şi sori –
  Şi-n tenebrele ceţoase
  Cred că faţa-mi lepădase
  Linii, curbe şi culori.
  
  Respirînd sonor furtuna,
  Marea-şi iese din veşmînt,
  Şi nebună bate-ntruna
  Cu talazuri cerul frînt,
  Peste lume se agită
  Neagră, deznădăjduită,
  Vocile-i în zări răspund.
  Cere, cheamă cu putere,
  Îngrozind astfel, cum cere,
  Cu durerea-i fără fund.
  
  – Tu, nelinişte, flămîndo,
  Marea pentru ce-ai lovit
  Şi cu mine-asemănînd-o
  O lucrezi necontenit
  Într-o hulă care geme
  Şi-i smulgi rugi şi-i storci blesteme
  În învălmăşirea rea?
  Forţă cîtă ai, cumplito?
  Cum de nu ţi-ai istovit-o
  Ori în mine, ori în ea?
  
  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
  
  Linişte pînă departe;
  Vîntu-n zori amorţise.
  Numai semn că-n fund mai arde,
  Hula de la fund trimise
  Creţuri galeşe şi lente
  Cu smereli aparente,
  Plăci şi suluri de mercur.
  Soarele creştea din pete
  Şi vin valuri violete
  
  Peste pacea dimprejur.
  Cineva-mi spunea: „În lume
  Echilibru-i neclintit –
  Fericite-aceste spume
  Împăcate-n infinit,
  Fericiţi şi noi, în timp
  Înecaţi şi-n Olimp –
  Sufletul limpede, cugetul clar...
  
  Marea respiră precum ar dormi
  Calmă, puternică-n zorii de zi...
  
  Et quelle paix semble se concevoir“
  
  Şi ce pace pare a se zămisli! 
  
  IDILĂ 
  A doua zi mă liniştisem parcă,
  Dar mai simţeam în mine cum se strîng
  Pletoase neguri, cum încet mă-ncarcă.
  Juca pe frunze soarele în crîng,
  Şi piscurile mă chemau curate
  Şi-am prins atunci cărările a bate
  Cu puşca strînsă lîngă şoldul stîng.
  
  Suna în văi o muzică profundă,
  O muzică a undelor pe prund,
  Între păduri se răsucea rotundă
  Şi peste ea se ridicau din fund
  Vuiri de tren, bătaie de motoare,
  Şi sufletul doream cu-nfrigurare
  În muzica aceasta să-mi inund.
  
  Topoarele cădeau pe lemn, departe,
  Euritmia codrilor ritmînd,
  Laborioasa viaţă fără moarte
  Se distila din arbori şi pămînt,
  La stînă mestecau tăcerea cîinii,
  Şi cît de arzător umplea plămînii
  Ozonul curs pe palele de vînt!
  
  Era un negru ţap, un ţap ţintat,
  Era şi-o-ntunecată căprioară,
  Din noapte de-nceput s-au desenat,
  Pe-un moale mal şi galben ca de ceară
  Alunecau prin pinii ascuţiţi
  Solemni ca în legende şi-adînciţi
  În pacea lor şi-n pacea dinafară.
  
  Puşca-n pămînt şi-a aţintit privirea,
  Neucigaşă, goală de puteri;
  – Voiam să-ntreb pe unde-i licărirea
  Izvorului ce mîntuie dureri.
  Era un ţap ţintat şi-o căprioară
  Şi-l întrebam – pe unde se coboară
  Izvorul verde-al linei mîngîieri?
  
  S-au risipit într-un vîrtej de ace,
  Într-un vîrtej al àcelor de pin.
  Păcat, mi-am zis, era atîta pace
  Şi cred c-am vrut să o mai gust puţin.
  Păcat, dar neclintita împăcare
  Se spulberă la orice întrebare,
  Mi-am zis, înăbuşindu-mi un suspin.
  
  Şi mai erau şi doi ţărani pe-acolo,
  Dar mai la vale, într-un crîng de tei,
  El cu un braţ vînjos dădea ocolul
  Mijlocului frumoasei lui femei,
  Şi feţele-n lut ars şi smălţuială
  Li se vedeau plăsmite cu migală
  De mîna aspră-a unor semizei.
  
  Altă putere, altfel de lucrare
  Mi-au apărut acolo-n vale, jos;
  Cu liniile oarecum bizare,
  Forţate-n frîngeri şi-n frămînt nervos;
  Ca pe-un fundal în scobitura zării
  Purtau aureola cugetării
  Topită-n nori de aur luminos.
  
  Şi mîinile ce cald le erau prinse!
  Deget pe deget îşi afla inel.
  Nu mai simţeam candorile ne-atinse,
  Ci-un neastîmpăr, crud ca un scalpel,
  Dar, prea puţin artist, voiam amare
  Ori dulci răspunsuri – nu şi contemplare.
  Voiam bătăi de suflet, nu pastel.
  
  Nelogic suflet mai nutrim! Vom pune
  Mii de-ntrebări pe vîntul din copac,
  Pe apa-n strune, pe sălbăticiune
  Şi pe legende izvorînd din veac,
  Iar cînd doi oameni dragostea-şi răsfaţă,
  Pe buze întrebarea îmi îngheaţă
  Şi stînjenit mă-ndepărtez şi tac.
  
  Dar înţeleg, iubirea-i tot ce are
  Mai tril de nai, mai trainic omu-n trai,
  Şi dacă una pîlpîind îi moare,
  Îşi suie alta lujerul pe plai
  Cum, dacă moarea ziua, îi urmează,
  O altă zi cu miezul de amiază,
  Cu furtunosul soare şi bălai.
  
  I-i dată parte şi amărăciunii
  Cu cumpenele nopţii de coşmar
  Cînd deşirate în lumina lunii
  Vedenii infernale ne apar,
  Cînd gheare lungi şi reci şi aguride
  Ne pun pe coaste, coaste mai rigide,
  Spoind cu verde-al zidurilor var.
  
  Nu-i linişte. Spre văile Nirvanii
  Nu tind. De ce-ntr-al dragostei portic
  Eu liniştirii să-i ridic litanii
  Cînd restul vieţii mele nu-i ridic,
  Cînd mă-nfierbîntă zbuciumarea pură
  A separării fierului de zgură
  Şi-a sensului în vorbele ce zic?
  
  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
  
  Topoarele cădeau pe lemn, departe,
  Euritmia codrilor ritmînd,
  Laborioasa viaţă fără moarte
  Se distila din arbori şi pămînt,
  La stînă mestecau tăcerea cîinii,
  Şi cît de arzător umplea plămînii,
  Ozonul curs pe palele de vînt!
  
  Mălini, august 1956 
  
  PIERDERILE Pseudospleenuri 
  1 
  Dar poate că-i de vină doar aerul uscat, Doar aerul de scamă ce-năbuşe plămînii, Ori leneşă amiaza cînd lin s-a legănat În apa clocotită pe lespedea fîntînii. 
  Cred însă că-i urîtul ce s-a depus în voi Ca drojdia de vinuri pe cupele murdare, Ori zilele pierdute ce-au revenit, convoi, Să sune-n amintire a gol, tînguitoare. 
  În jurul minţii stinse se clatină domol Un stol de aripi bete, neputincioase parcă, Înşurubate-n aer privirile şi-n gol Ţintesc o nevăzută, aeriană Parcă. 
  Ştiţi, n-o să mai ajute, atunci cînd o veţi bea, Aţîţătoarea noapte din ceaşca de cafea. 
  2 
  Încă zîmbesc, curate, cu buzele lor pale,
  Iubirile pierdute în clinchet de pocale.
  
  Într-un sicriu de ceaţă aşa au adormit,
  Au amorţit în umbră firesc, fără blesteme,
  Şi apele uitării le duc necontenit
  Şi nu mai este nimeni la viaţă să le cheme.
  
  În locul lor sosiră cu negri maci în dinţi
  Femei întunecate cu gura tutunie,
  
  Cu ochi ca alaunul, şi au dansat fierbinţi, Şi răguşit cîntat-au o tristă melodie. 
  Lăsîndu-vă mai singuri le duce Rîul Verde Imaginînd din aburi figura lui Satan, Le duce şi pe ele şi după zări le pierde În raclele greoaie, cioplite grosolan. 
  3 
  V-aţi furişat spre margini din cîmpul de bătaie
  Cu poala pelerinei adusă pe obraz.
  V-a închircit şi braţul, şi spada nu mai taie,
  Şi beţi al nepăsării înşelător extaz.
  
  Nimic nu mai agită nervurile acestei
  Făpturi care-n grăsime v-a-nmugurit anost;
  Zac gîngavele gînduri în pluşurile ţestei
  Şi-a căpătat albeaţă cristalul ce-a mai fost.
  
  – Eşti oribil. Mila tresare doar o clipă
  Şi îmi trimite-n faţă palorile ei moi,
  Cînd în adînc, slăbită şi rar, aud cum ţipă
  Viaţa, ce se-neacă încet, încet în voi.
  
  Nu mai aveţi o ţintă şi mlaştina v-a supt –
  Mărgele de mătănii cînd firele s-au rupt.
  
  4 
  Cînd amintirea-n faţă ca pe-un covor aştern,
  Văd c-am trecut odată şi eu acest infern!
  Împleticit în alge de lene şi de vin,
  Neînsoţit de nimeni pe neguroasa cale,
  
  Am descifrat misterul otrăvilor de crin Şi lubricul descîntec din buze de pocale. 
  Nu mă mai minte nimeni aici. Şi nici nu am Rupturi de conştiinţă că v-am ştiut din vreme. Pe cînd străbat cu poftă un levantin bairam, Adun venin, să-l picur în coadă la poeme. 
  Cunosc că nu-i de vină nici aerul uscat, Nici aerul de scamă ce-năbuşă plămînii, Nici leneşa amiază cînd lin s-a legănat În apa clocotită pe lespedea fîntînii. 
  
  PANTHEON Evocări 
  ARTHUR RIMBAUD 
  Scuture-şi pe bulevarde capitala romînească
  Galbeni tei şi suie-şi slăvii inegal, semeţ contur,
  Din vuirea de tramvaie şi din ud pavaj să-ţi crească
  Evocarea mea frăţească, încîlcit ştrengar, Arthur!
  
  Cît de straniu sună astăzi imnurile foamei tale,
  Cît de nefireşti soldaţii, galonaţii, verzi, „piu-piu“!
  Dar în ţara ta-şi mai tîrîie poverile carnale
  Haita care-ai blestemat-o, ameţită de rachiu.
  
  Plictisiţi de băutură, răzvrătit numele tău îl
  Pomădează flaşti alcoolici în subsolul monoton,
  Cînd din cartea ta răsare şi înalţă crunt ilăul
  Cu severii ochi privindu-i ţintă, gravul „Forgeron“.
  
  Dar poporul tău şi lumea spulberă murdara crimă
  De a-ţi fi tîrîtă faima într-al vinurilor fum,
  Nu absintul, nu bohema, numai patima sublimă,
  Neastîmpărul tău tragic te-a-nviat aici, acum.
  
  Coborît-ai de pe soclul státuilor funerare,
  Ai pornit sub carul mare, fluierînd un cîntec viu.
  Către tonţi rînjeşte ştirbă umbra smulselor picioare,
  O sfidare, de pe piatra piedestalului pustiu.
  
  Drumurile ţării mele stau în faţa ta, şiraguri –
  Amintirea ta colindă-le-n cadenţă, furtunos.
  
  Cînd păşi-vom împreună vor ieşi în negre praguri
  Toţi fierarii, cu bezele fluturate din baros.
  
  Uite-n zare asfinţitul cu aprinsa lui văpaie,
  Parcă-n zări batalioane duşmănoase s-au ucis.
  Flame mari de foc şi sînge parcă-n zări se încovoaie
  Ca în zilele de lupte şi de chinuri din Paris.
  
  Uite-mi inima şi ţara: de furtuni înnoitoare,
  De-un balcanic neastîmpăr, zbuciumate-s inegal,
  Poate-a visului tău roşu o frîntură îţi apare
  Prin aceste-ntinse cîmpuri, prin furnale şi metal.
  
  Să-ţi privesc obrazul palid, sub vîltori de păr rebele,
  În sfîrşit, de bucurie luminat, prea dornic îs –
  Căci prea des, încins la glezne cu-ale timpului inele,
  Ţi-ai turnat nefericirea în cascadele de rîs.
  
  Scuture-şi pe bulevarde capitala romînească
  Galbeni tei şi suie-şi slăvii inegal, semeţ contur.
  Din viurea de tramvaie şi din ud pavaj să-ţi crească
  Evocarea mea frăţească, încîlcit ştrengar, Arthur.
  
  FRANÇ OIS VILLON 
  Pitic cu zîmbet tragic, găsesc oricînd în tine,
  Cînd osteneala vine, renăscător imbold –
  În răzvrătirea penei cu cioc tăios şi ager
  Şi-n crunta răzvrătire a spadei de la şold.
  
  Ţi-a curs pe buză vinul şi cîntecul ca valul
  Pătruns de-un neastîmpăr voios şi epocal,
  
  Mai plin ca madrigalul ce-l încrusta rivalul
  Cu diamantul rece, la chefuri, pe pocal!
  
  Sub ştreangul stăpînirii tu stăpîneai o lume,
  Oceanele baladei le străbăteai înot –
  Flori albe şi flori negre-s pe cîmpurile tale
  De Martha descîntate ori lubrica Margot.
  
  Şi-acuma, peste veacuri, mînia ta o fluturi,
  Primejdioasă, aspră, cu ascuţişuri lungi –
  Iluminat feeric de fulgere de săbii
  Rîzi şi acum sub faldul zăpezilor de-atunci.
  
  Dă-mi voie, la picioare să-ţi desfăşor în pripă
  Acest poem balcanic – umil covor să stea –
  E veşnică din viaţa ta fiecare clipă
  Prin zîmbetul tău tragic, vibrînd de febra ta.
  
  MIORIŢA 
  Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,
  Zbuciumat se plînge fluierul de fag.
  Inima mi-o strînge şi-mi pătrunde-n sînge
  Acest cîntec dureros şi drag.
  
  Stelele făclii, păsărele mii,
  Jalea îşi descîntă-n fluierul de os...
  Tainic îşi frămîntă cadenţarea sfîntă
  Acest cîntec trist şi luminos.
  
  Se îngînă lin linişti în arin,
  Tremură la stînă fluierul de soc.
  
  Măicuţă bătrînă cu brîul de lînă,
  Ce mai caţi bătutul de noroc?
  
  Brîul tău din copcii s-a desprins – tîrzii,
  Paşii ţi-i înseamnă pe cărări cu lună...
  Pentru ce şi astăzi lăcrămezi şi vii
  Cînd la stînă fluierele sună?
  
  El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel,
  El, cu plete negre-n vînturi scuturate,
  N-are să mai poată mîndrul ciobănel
  Înaintea ta să se arate...
  
  Ochilor tăi tulburi pentru veci li-i dat
  Legănat pe triluri, palid, să îl vadă,
  Paşilor să-l cate pentru veci li-i dat
  În pădurea lungă de baladă...
  
  Osteneşti... O clipă numai să te-opreşti.
  Odihneşte-ţi ochii în afund de zare...
  Vai, pe zare-n nouri – turmele cereşti –
  Şi-auzi glasul tragicei mioare...
  
  De ce fugi pe cîmpuri, după ce chemări?
  Despletit ţi-i părul – albă vîlvătaie...
  Vezi, de vînturi dusă, s-a topit sub zări
  Mioriţa laie, bucălaie...
  
  * * * Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, Stau cîteodată împietrit şi mut Să-nţeleg o clipă ne’nţelesul grai Plin de jalea unui veac trecut... 
  
  TÎNĂRA GARDĂ
  
  VÎRSTA 
  În dimineaţă bolta vibrează străvezie De-ntîile semnale şi-ntîile chemări, Rostogolit sub ceruri un vînt porni să-nvie În viscol de petale rotindu-l între zări. 
  Sunt locurile limpezi şi codrii încă lini, Dar soarele fierbinte şi-aţîţător pătrunde, Adulmecă văzduhul, trezite de lumini, Neliniştite ramuri, neliniştite unde. 
  Întîi, vestind furtuna, în stol, mari păsări prind Să-mpestriţeze cîmpul cu umbrele fugare. Şi strigătele scurte pe care le aprind Nervos parcă se-ntreabă: – De ce oare? 
  Şi se adună norii bufnindu-se-ntre ei. Izvoare se-adapă din ploi cu toată gura, Cad trăsnete grăbite în falduri de scîntei Şi răvăşită, bubuie natura. 
  Se mîntuie-apoi toate şi aburi cresc pe creastă, Sub cerul pur izvoare bogate trec în salt, Şi stăruie pe noua întindere, mai castă, Ozonul cu mireasma-i adusă mai înalt. 
  
  Aceasta-i tinereţea, furtună şi senin, Beţie a visării, sforţări de zi, lucide, Triumf de certitudini, al îndoielii chin, Miraculoasa floare cununa şi-o deschide. 
  
  DRUMUL 
  Cu ochii încă fragezi am văzut Cum vechile castele se surpară Şi cum s-a răsucit peste Carpaţi Vîrtejul ce-a-noit această ţară. 
  Iar cele ce-am văzut s-au încrustat Într-al pupilelor adînc, ca-n stîncă; De-aceea azi, în ochi de ne priveşti, Ai să le vezi cum ard distincte încă. 
  ENTUZIASM (La douăzeci de ani) lui Eugen Mandric 
  1. RITM INIŢIAL
  Cu zvîcnet tîmpla mi-o lipesc ades
  Pe pîntecul materiei imens,
  De-acest pîntec bîntuit de patimi
  Care-mi încing la alb închipuirea;
  Aud ori bănuiesc un freamăt surd
  Trădînd entuziasmul vieţii veşnice,
  Al vieţii minerale şi organice,
  Al vieţii izbucnind prin orice por.
  
  Nerăbdătoare sevele se zbat
  În intima materiei făptură,
  Ori mai intim şi mai neauzit
  Alunecă atomii transparenţi
  Ce-nchid în ei ameţitoare goane
  Pe gheme kilometrice de drum.
  
  Ascultă-n cîmp cum sună primăvara,
  Fineţea clinchetelor ei lichide,
  Privind la cer imaginează-ţi aştrii
  Care aleargă huruind vital,
  Ascultă în retorte cum lucrează
  Acizi şi săruri tonic murmurînd,
  Ascultă clocotul de sînge tînăr
  Din vinele femeii tale scumpe.
  
  În toate e un ritm entuziast,
  E ritmul energiei fără moarte,
  Al înnoirii fără de sfîrşit
  Laboriosul ritm care complică
  Materia, mişcată pe spirala
  Necontenitei perfecţionări.
  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
  
  5. DANS RITUAL
  Timpul în preajmă-ne-şi zornăie clipele – 
  Iată-ne inima – focuri teribile – Încă puţin şi irump Lavele-i – aur şi plumb. 
  Timpul ne umple în grabă pocalele, 
  Mintea-ne-şi scapără spada şi zalele, – Iată – ne cheamă-n curînd Clopot ori gong răsunînd. 
  Noi gătiţi, cu inimi treze Şi cu plete-n vînt jilave, Vom dansa pe metereze Cum spartanii-n ore grave; Cîmp răsunător de luptă Sub lumina de amiază-i – În vibrare nentreruptă Paşii-ţi către el ritmează-i. 
  Pentru bărbăteasca goană A puterii din artere Să dansăm, prieteni, dansul De învîrtejiri severe, Pentru bărbăţia minţii Să pornim un dans sub stele, Să sclipească-n raze zimţii Şi cupola frunţii mele. 
  Pentru cei ce ieri luptară Dar bătrîni azi zac la corturi, Să dansăm ca nişte flăcări Îmbrăcate-n albe porturi, Să dansăm rotind în aer Fluturări de curcubeie Pentru oastea care-aşteaptă-n Pîntec rodnic de femeie. 
  
  Din călcîie nu din buze
  Nu, şi nu din albe clape.
  Sunet nou de înnoire
  Ne-a electrizat aproape.
  Dans al mării şi al sorţii,
  Dans de ape, dans de pară,
  Iată, n-au sfidat proporţii
  Cînd cu voi ne comparară.
  
  6. TROIA STRÎMBĂ
  Strîmbă Troie-a vechii lumi, Între ziduri nu însumi Lectorii de epopee, Roditorul tău Enee În atîţia ani de jaf S-a-ngrăşat şi zace-n praf, Şi prin timpi n-o mai putea Să-ţi lungească stirpea ta. 
  Ţi-e Helena-mbătrînită Cu tentacule moluşte, Rod muncit de alţii cere Să înghită şi să muşte Ruginitele lăcate, Porţile îţi sunt surpate – Lupţi cu spasme disperate În paragini de cetate. 
  Te supui păstrînd otravă – Steaguri albe sui spre slavă; Steaguri sui chemînd mai iute 
  Alte Troie să te-ajute,
  Iar ostaşii tăi cu mască
  Umblă-n taină fără cască.
  
  Oaste nouă, fraţi ai mei,
  Cîte douăzeci de ani,
  Fii de neînfrînţi ahei,
  Armele-nvăţăm a prinde
  În aceste vremi distincte –
  Să le-ntoarcem spre duşmani!
  
  ALBATROSUL UCIS
  
  ALBATROSUL UCIS 
  Cînd dintre pomi spre mare se răsucise vîntul
  Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea,
  L-a scos un val afară cu grijă aşezîndu-l
  Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.
  
  La marginea vieţii clocotitoare-a mării
  Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus.
  Priveşte încă parcă talazurile zării
  Cu gîtul galeş îndoit în sus,
  
  Murdare şi sărate-s aripile-i deschise,
  Furtuna ce-l izbise îi cîntă-un surd prohod,
  Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
  Al căror miez căldurile îl rod.
  
  De valurile aruncate pe ţărmul sec şi tare
  Muriră fără luptă sclipind acum bogat.
  Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,
  Aripa lui cu mîl întunecat.
  
  Deasupra ţipă-n aer dansînd în salturi bruşte,
  Sfidînd nemărginirea, un tînăr pescăruş.
  Războinicul furtunii zvîrlit între moluşte
  Răsfrînge-n ochiu-i stins un nou urcuş.
  
  Cînd se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn, Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară, Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn. 
  
  SUNT DOUĂZECI DE ANI... 
  Sunt douăzeci de ani şi încă unul...
  N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii.
  Să zboare toţi spre zare cum colunul
  Care apoi se-ntoarce în pîntecul genunii.
  
  Dar toate astea-s fleacuri: mai presus
  Eu ştiu un lucru care-i ţinta vieţii:
  Să ţii un steag, destoinic, cît mai sus.
  E steagul roşu-al meu şi-al dimineţii.
  
  E steagul cui? Eu cred că e al meu,
  Ori poate-al lumii, izbutind să doară,
  Cînd din infernul inimii, mereu,
  Însîngerat mi-l flutur în afară.
  
  Iar seara, cînd se lasă cu răcoare,
  Şi cerul se întunecă-n frumos
  Însîngerat şi vast mai ard în zare
  Înmiresmînd în chip de chiparos.
  
  3 decembrie 1956 
  
  EPITAF I 
  Iertat să fie cel ce la mînie,
  Mi-a împlîntat cuţitul pîn’ la os,
  Dar neuitat şi neiertat să fie
  Cel care-a rîs de gîndu-mi bătăios.
  
  EPITAF II 
  N-am jinduit să surp sori plini de viaţă Ori din planete moarte să scapăr eu scîntei, Dar tind s-aprind din mohorîta ceaţă Al cugetării strugur şi-al semenilor mei. 
  * * * Pasărea cu clonţ de rubin* S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. Nu mai pot s-o mîngîi. M-a strivit, Pasărea cu clonţ de rubin, 
  Iar mîine
  Puii păsării cu clonţ de rubin,
  Ciugulind prin ţărînă,
  Vor găsi poate
  Urmele poetului Nicolae Labiş
  Care va rămîne o amintire frumoasă...
  
  * Versuri dictate de N. Labiş la spital, în dimineaţa de 10 decembrie1956, cîteva ceasuri după accident. 
  
  POEZII ANTUME NEINCLUSE ÎN VOLUMUL 
  PRIMELE IUBIRI 
  
  II. GEOGRAFIA TIMPULUI
  1. PALMELE 
  Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit.
  Sunt bătături mai trainice pe ele.
  Metalul ce durea la început
  Le-a întărit, topindu-li-se-n piele.
  Ele îmi cer mai multă încordare
  Şi cer gîndirii proaspăt înţeles.
  Cerinţa lor e mult mai hotărîtă
  Cînd fruntea grea mi-o sprijină ades.
  
  Încep să bag de seamă, în sfîrşit,
  Că multe îmi rămîn neînţelese,
  Că-n orice fapt sunt adevăruri mari
  De care-odată nu părea să-mi pese.
  Încep să simt înfriguratul chin
  Al setei de-a cunoaşte-aceste taine,
  De a nutri spre ele-un dor flămînd,
  De-a le cunoaşte pure, fără haine.
  
  2. DRAGOSTEA 
  Cu ea şi mîine-oi hoinări sub soare, Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminţi... Dar mă mai mulţumesc şi astăzi oare Doar sărutări şi-mbrăţişări fierbinţi? Ades, în loc să cugete, ea rîde, 
  
  Săruturile-năbuşesc idei,
  Totuşi iubesc, încă iubesc frenetic,
  Făptura ei şi mersul lin al ei.
  
  De mîine, răsuci-voi tot ce-a fost –
  Iubirea va lua drum nou, ori piere.
  Sunt sigur, ea mă va privi ciudat
  Şi lăcrăma-va, poate, în tăcere.
  Îi va fi grea. Şi mie-mi va fi greu.
  Voi îndura, gîndind ce-o să urmeze.
  Cînd urci pe munte, truda ţi-o înfrîngi
  Visînd la piscuri, nalte metereze.
  
  3. GEOGRAFIA TIMPULUI(1) 
  Schimb curgerea acum în plan intens:
  Geografia timpului e-n faţă.
  Epoca mea e-aici: cîmpii şi munţi,
  Diversitate vastă şi măreaţă.
  Sunt mii de rîuri, unele curg drept,
  Iar altele pe căi ocolitoare,
  Şi totuşi toate se îndreaptă-acum
  Spre marea mare, purificatoare.
  
  Totu-mi părea întîi învălmăşit.
  Mergeam – dar unde, nu-mi păsase mie.
  Ştiam că-s tînăr, că iubesc adînc
  Tovarăşii de muncă şi mîndrie,
  Nu cunoşteam primejdiile mari
  Şi poate de aceea n-aveam teamă...
  Frumos mai e să zbori! Dar ce frumos
  E-atunci cînd zbori spre steaua ce te cheamă!
  
  4. GEOGRAFIA TIMPULUI(2) 
  Trecînd prin timp, îl însemnăm sub pas –
  Aşa îl reprimeşte universul.
  Dar însuşi timpul, cînd prin el păşim,
  Ne schimbă tainic inima şi mersul.
  Nu bătrîneţea,-n urmă alergînd,
  Spre moarte pasul cearcă să ni-l poarte,
  Ci doar maturitatea creşte-n noi
  Şi ne maturizăm pînă la moarte.
  
  Din epocă, din zborul ei şi-al meu,
  Uzina e o parte, o arteră.
  Nu fierbe-n doar fier şi minereu,
  Ci seve ce hrănesc această eră.
  Pulsaţiile ei se pot simţi
  Pînă şi-n iarba fîşîind sub coaste –
  Cu ele-amestecate se aud
  Pulsaţiile noastre furtunoase.
  
  PE OBCINELE STÎNIŞOAREI 
  Pe òbcinele Stînişoarei am trecut
  Cînd soarele însîngera a înserare,
  Păşeam tăcut, cu gîndul dus către trecut,
  Cu gîndul dus la o iubire trecătoare.
  
  Urcau din văi vuiri de ape, monoton
  Cădeau de sus vuiri de brad, înmiresmate.
  Eram mîhnit şi ameţit de-atît ozon
  Şi de-amintiri ce-mi reveneau nenduplecate.
  
  Cînd deodată-n jurul meu s-au arătat
  Brazi mulţi, brazi morţi, ca o pădure năruită,
  Un cimitir de brad aprins, de brad crăpat,
  Între bureţi, prin iarba grasă, putrezită.
  
  Eu am văzut arzînd pădurile în vînt
  Cînd canonadele pe òbcini bubuiră.
  Se înclinau prin munţi cu fruntea la pămînt
  Copacii care legănîndu-mă-mi doiniră.
  
  Şi flăcările uriaşe se zbăteau
  Ca duhurile brazilor de dureroase,
  Răşinile şi scoarţele pe brazi trosneau
  Şi de pe trunchiuri se cojeau ca de pe oase.
  
  Din acest iad în care oamenii murind
  Mai încercau să scape totuşi cu viaţă,
  Păstrez memoria răşinii sfîrîind,
  A flăcărilor fîşîind printre verdeaţă.
  
  Şi-a-ngrozitoarei preschimbări: aceşti copaci
  Ce-mi fermecau cu susur limpede auzul
  Schimbau în ţipăt fremătările lor dragi
  Şi-i hăcuia şi îi surpa în scrum obuzul.
  
  Simţirea asta-ntreagă-n suflet mi s-a-ntors
  Şi m-a-ncercat cu ascuţişurile-i dure
  Cînd soarele sub nouri licărul şi-a stors
  Şi m-am găsit în cimitirul de pădure.
  
  Se-ntunecase. Putregaiul lumina
  Cu pîlpîiri livide-n pîlcuri şi buchete.
  
  Păşind grăbit, m-am depărtat de vraja rea
  A luminoaselor şi tristelor schelete.
  
  Ele sclipeau în urma mea: a fost război.
  În faţa mea sclipea o stîncă: este pace.
  Oh, cît de cald sunau tălăngi în deal, la oi,
  Ce moale vîntul tremura peste cojoace!
  
  Curgeau din fluiere doinirile-argintii,
  Lin aburea laptele proaspăt în şiştare,
  Clipea-nstelarea răcoroasă în tării,
  Se clătinau pădurile nemuritoare.
  
  IMPRESII DIN MUNŢI 
  2. CIUTURA 
  Un om în miezul zilei se razimă-n ţapină,
  Cu faţa încordată, îngîndurat puţin.
  Îşi şterge de pe frunte sudoarea de lumină
  Şi-i fumegă în spate cămaşa lui de in.
  
  Din ciutura-ngheţată el soarbe-o-nghiţitură,
  Apoi şi-ndreaptă paşii către păduri, tăcut.
  Şi ciutura păstrează sărutul lui pe gură
  Precum, sfioasă, fata, întîiul ei sărut.
  
  LUPTĂTOR ÎN ATAC
  
  Mă-nchin adesea la izvoare.
  Cînd sorb din unde însetat,
  Închin poeme şi pahare
  Şi tot ce poate fi-nchinat.
  Dar boierimii niciodată
  Eu inima nu mi-o închin,
  Nici strofa, cupă cizelată,
  Cu asprul poeziei vin.
  
  În limpezi spaţii siderale
  Poate mi-ar fi comod să stau,
  Nepăsător că-n glii natale
  Atîtea lupte mari se dau.
  Însă văpaia viei inimi
  În van astfel ţi-o iroseşti.
  Zadarnic nu te-nchini la nimeni,
  Cînd n-ai mîndria să loveşti.
  
  Ne este libertatea scumpă,
  Dar poţi s-o pierzi ori poţi s-o vinzi,
  Şi ea nu poate să irumpă
  Între-a saloanelor oglinzi.
  Ea înfloreşte-n fremătarea
  Laborioasă de pe străzi.
  Nu va păli iluminarea
  De ştii s-o ai şi s-o păstrezi.
  
  Mai liber nimeni nu-i pe lume
  Ca luptătorul în atac;
  El, care-ncearcă să îndrume
  Destinele acestui veac;
  Chiar de-a fost prins şi-ncins cu fiare,
  
  El libertatea nu şi-a dat, Şi e mai liber, chiar de moarte, Decît acel ce n-a luptat. 
  Pe nava veacului, rapidă, Nu poţi fi simplul pasager Ce vrea-n cabină să se-nchidă, Plîngîndu-se de „mal de mer“. E-n van cultura şi gîndirea De n-ai ştiut să le-mpreuni Cu-avîntul şi însufleţirea Dezlănţuitelor furtuni. 
  
  LINIŞTE DE IARNĂ 
  Cu vuiet veşnic, Suha sub măguri îşi înfundă
  Pumnalul viu al undei, învăluită-n fum.
  Ce limpede e cerul! Din liniştea profundă
  A sufletelor noastre s-a-mpărtăşit acum!
  
  Dă-mi palma. Uite-mi tîmpla. Ca aurul de grea.
  Parcă-i sub tîmplă inima mea. Bate.
  Ne-nconjură în falduri şi legănări de nea
  Carpaţii albi ai dragostei curate.
  
  Atît de mult visată ai fost, cînd pentru mine
  Tu nu erai pe lume, că nu ştiam că eşti
  Şi c-ai putea aievea să-mi oglindeşti, senine,
  Doar gîndurile mele în ochii tăi, aceşti.
  
  Visam un vis de iarnă, ca înfrăţiţi pe zare,
  În munţii albi ce-şi poartă sublimul lunei nimb
  
  Neîntinat de valul suspinelor hilare,
  Mari idealuri scumpe cu tine să le schimb.
  
  Şi iată că sărutul dintîi, înnobilîndu-l
  Cu contemplări subtile de văi şi de tăceri,
  Mai nobil sună încă şi mai firesc cuvîntul,
  Esenţa vremii noastre şi-a luptelor de ieri.
  
  Rămînem în tăcere şi amintiri prelunge,
  Cu viscol roşu gîndul şi visele ne-au nins.
  Montanul peisagiu nu poate să alunge
  Din vine frămîntarea acestui veac aprins.
  
  Cum poţi tu să-mi astîmperi şi lăcomia gurii
  Şi lăcomia vastă a gîndurilor noi?
  Ce linişte adîncă-i în zbuciumul pădurii!
  Ce linişte-i în sensul furtunii din noi doi!
  
  Cu vuiet veşnic, Suha sub măguri îşi înfundă
  Pumnalul viu al undei, învăluită-n fum.
  Ce limpede e cerul! Din liniştea profundă
  A sufletelor noastre s-a împărtăşit acum.
  
  BALADĂ OBI ŞNUITĂ 
  1 
  De-ţi potriveşti pe suflet un vis prea larg şi greu,
  Dorind să-l urci cu tine sub cerul de amiază,
  El cade-n falduri strîmbe, împleticit de pas –
  Ca un veşmînt străin, te ruşinează.
  
  Pe arcul lui Ulise zadarnic mîna pui,
  Nu vei curba vreodată uscata-i coastă dură,
  Încremenită-n tolbă săgeata va dormi –
  Modest, alege-ţi arcul pe măsură.
  
  Atunci prin zeci de ţinte va zbîrnîi sonoră,
  Cu agerimi depline, săgeata ta de fier,
  Şi-o vei putea întoarce oricînd, cu semeţie,
  Spre nourii vrăjmaşi ce trec pe cer.
  
  2 
  L-a înduioşat o frunză Care zgribulea în ceaţă, L-a mîhnit o floare albă Vestejită pe fîneaţă, 
  L-a-ncîntat un zbor de păsări, Rotunjit pe-albastrul bolţii – Şi-a privit cu tulburare Cum îşi scoate iarba colţii. 
  A simţit apoi iubirea Cum deasupra lui înclină Cupa plină-mbătătoare De mireasmă şi lumină. 
  A crezut atunci că ştie Tot ce pot afla poeţii, Cadenţînd uşor şi searbăd Bucuria grea a vieţii. 
  Din naiv grăunte, visul S-a mărit apoi – un munte, 
  El visa cu-alexandrinul
  Timpurile să le-nfrunte.
  
  Îşi vedea iubita-n veacuri
  Pe dactile legănată.
  Străvezie peste moarte.
  Noua donnă-angelicată.
  
  Ea, materială încă,
  Gravă-l asculta şi tristă –
  Exigenţa pentru versuri
  În iubire nu există.
  
  Cînd iubita nu e critic,
  Doru-n stihuri ţi-l revarsă –
  Nu te va mustra severă
  Că „de ce ţi-i rima ştearsă?“
  
  Dimpotrivă, de mîndrie,
  Dulce tresălta-va pieptu-i.
  Va rosti măgulitoare:
  „Ce romantic şi deşteptu-i!“
  
  Nou recrut în cavalcada
  Cu pegaşi şi muze blînde,
  Tinere, voios îţi fluturi
  Pletele de vînt răsfrînte.
  
  3 
  Lupta trudnică începe Cu o fierbere enormă: „Cum rimau înaintaşii?“ „Ce e fond şi ce e formă?“ 
  Totuşi rimele şi ritmul Prind cu greu vibrări de clopot, Vorbele se cer în proză Unde-ar luneca mai slobod. 
  Nu renunţi; pe mînă numeri
  Şiruri de silabe rare –
  Versul însă parcă strigă
  A obidă şi sforţare.
  
  Marea sună-n piculină,
  Lacul sună-a căngi şi roţi...
  Din întreaga-ţi străduinţă
  Înţelegi atît: nu poţi!
  
  4 
  Adolescenţa, soră cu marile elanuri,
  Adolescenţa, soră cu marile greşeli,
  S-a scurs, lăsînd în urmă bagaje desfăcute
  Şi remuşcări ce nu poţi să le-nşeli.
  
  Din gînduri răzleţite, din îndoieli sumare,
  Se ţese cugetarea cu luciu strict egal.
  Tu vezi ca-ntr-o oglindă, mai slab decît crezuseşi
  Nevrednic de-ncîntatu-ţi ideal.
  
  Cînd te-nălţai spre slavă era uşor urcuşul,
  Pe aripi iluzorii creştea în larg ocol.
  Acum, privindu-ţi faţa, te înspăimînţi deodată
  De saltul greu care-l încerci în gol.
  
  Există viaţa largă necadenţată încă,
  Ce-n viitor deschide fantastice fereşti.
  
  Complexa-i frămîntare, esenţa ei – şi lupta
  N-o poţi crea. Poţi însă s-o trăieşti.
  
  Din resturi consumate încercări sterile
  Alt vis să-ţi reînvie, ascultă azi alt glas.
  Întîrziat sosi-vei în locurile unde
  Eşti aşteptat în acest ultim ceas.
  
  Nici pentru tineri viaţa nu-i nesfîrşit de lungă –
  Ea nu aşteaptă-n poarta intimului banchet.
  De timpuriu gîndeşte să faci ceva durabil,
  Dacă nu vrei să putrezeşti încet.
  
  Ai vrut să spui în versuri ce-nseamnă duioşia,
  Ce-nseamnă zborul lacom spre luptă şi spre ţel.
  N-ai reuşit. Şi totuşi mai este încă vreme –
  Poţi spune-acestea toate şi-n alt fel.
  
  Cu buzele strivite-ntre ele de-ncordare,
  Vei părăsi altarul trecutei amăgiri,
  În faţă satul umed îşi suie-n ceaţă fumul,
  Printre copacii toamnelor, subţiri.
  
  5 
  În încăperea albă e-un univers mărunt, Plăpînde trupuri strînse în straie de aba, Ochi în candori sfioase şi cranii tunse scurt... Acestea toate în puterea ta. 
  Priviri şi-abecedare catalizezi sever Ca să se nască sarea învăţăturii, nouă. 
  
  Afară plouă-n silă din cerul uriaş,
  Răcoare-mbelşugată,-afară plouă.
  
  Sub creştetele tunse se plămădesc imagini
  Ce-au să se împlinească în anii care vin.
  Mai ştii – poeţi de seamă îi vei cunoaşte mîine,
  Ţi-s dragi. Nu eşti invidios, puţin?
  
  LUPTA DUBLĂ 
  Să ne păzim cu grijă de al uitării val Cunoaşterea culeasă cu trudă, dinafară. Dacă-am pierdut o dată un adevăr vital, Îl regăsim mai greu a doua oară. 
  Cuprins de somnolenţă, uitam odinioară Esenţa vremii noastre; şi ca s-o aflu iar, Pe drumuri încîlcite sub soarele de vară, Am străbătut un dureros calvar. 
  Credeam că se cuvine să împlîntăm hangere Doar în putreziciunea aflată între noi, Că, mai presus de toate, în viaţă ni se cere Să măturăm ograda de gunoi. 
  Să ardem, da, gunoiul ce aerul împute! Acestea toate însă ar fi fără folos Dacă-am uita că-n faţă duşmanul îşi ascute Pe gresie cuţitul veninos. 
  
  Adună inerţia în faţa noastră oaste,
  Gătit de luptă fie deci orişice bărbat,
  Dar să stîrpim – destoinici – şi-n rîndurile noastre
  Tot ce-i de inerţie cariat.
  
  Această luptă dublă s-o ducem treji şi duri,
  Uniţi şi-n suferinţe, uniţi şi în victorii,
  Precum uniţi pe viaţă stejarii din păduri
  Întîmpină furtunile şi zorii.
  
  AL TUTUROR 
  El a plecat din munţi ca un izvor,
  Vuind impetuos, sclipind la soare,
  De sus se-ntoarce, preschimbat în nor,
  Cu ploaie caldă, binefăcătoare,
  
  Dă sevă rădăcinii încordate,
  Înviorează tropotul de cerbi...
  Cînd spală colbul adunat pe ierbi
  Îi curg în suflet valuri tulburate.
  
  El nu-i numai al lui: e-al meu, al florii,
  Al brazilor, al coaptelor podgorii –
  Şi-i totuşi el, atît de neştirbit!
  
  N-arată ce lumini în el scînteie;
  Doar cînd se odihneşte, însorit,
  Fără să vrea aprinde curcubeie.
  
  NOURII 
  Privesc grăbiţii nouri ce-alunecă pe zări,
  Topindu-se departe şi revenind întruna.
  Parcă-mi trimit tăcute, nostalgice chemări,
  Ei, fraţii cu dreptatea, cu ziua şi cu luna.
  
  Oceane mari de apă pe-a cerului genuni
  Cîteodată-s limpezi ca lacrima pe-o pleoapă,
  Revarsă altădată şi trăsnet şi furtuni –
  Rămîn aceleaşi totuşi oceane mari de apă.
  
  Ce chipuri prinde-n slavă al norilor convoi!
  Centauri, turme, nave, creneluri de redută...
  Noi îi urîm cînd grindini revarsă peste noi,
  Noi îi iubim, cu stropii lor calzi, cînd ne sărută.
  
  POEZII
  APĂRUTE POSTUM
  
  CÎNTEC DE ÎNCEPUT 
  (Fragmente) 
  Aripi de vultur în zbor de săgeată Icar şi-a rotit,
  Cei doi pumni omeneşti lacomi să-mplînte în soare,
  Astăzi eu vreau să întreb răzvrătit nesfîrşirea:
  Cum de-a-nchegat după-atîtea puzderii de ani
  Între arsurile tîmplelor mele pornirea
  Şi strigătul celui căzut!
  
  Zbor, zbor cu anii mei tineri,
  Zbor ca un şoim înconjurînd strîmta-nchisoare-a
  
  pămîntului, Aripa mea se izbeşte mereu de zăbrelele nemărginirii Şi parcă-i un veac de cînd zbor. 
  Azi, înainte de-un nou şi sălbatic avînt,
  Vreau ca să cînt cu cîntecul meu de-nceput.
  
  Cînd se născuse poetul ochii-i văzuseră munţii înalţi,
  Cerul înalt şi frumos.
  Veşnic îl cheamă de-atunci şi îl tulbură
  Dorul de ceea ce-i nou şi desăvîrşit.
  
  Veşnic de-atunci alunecă-n lume ca flacăra,
  Palmele-i calde învie frunzare şi inimi
  Ca să le lase din nou pradă morţii, plecînd mai departe
  Mereu, mereu cîntînd.
  
  ... Simt că mă blastămă frunzele, buzele, moartele inimi,
  Pentru că odată-nviindu-le, morţii din nou le-am lăsat.
  Nu-s vinovat, nu-s vinovat
  Că pururi caut, caut.
  
  Prea repetat rupe tăcerea sub frunte
  Strigătul prelung al străbunilor mei,
  Toţi ce murind mai aveau încă multe de spus.
  Strigătul lor e acel ce-mi agită făptura,
  Zbuciumul meu ascunzîndu-l sub zîmbetul roşu al gurii,
  Pecetluind întrebarea
  Sub limpezimea de floare a ochilor mei.
  
  Viaţa e tot ce iubesc, tot ce cînt,
  Toate văpăile patimei mele într-însa se mistuie.
  Viaţa – smintită-nfrăţire cu vraja-nserării şi-a zorilor
  Viaţa – năvalnică grindină-a luptelor,
  Viaţa – dragostea omului...
  
   ... dragostea... Hei, aş dori să iubesc o femeie şi eu... Ea în mine există de mult şi-o aştept... Are un suflet ca aerul, mîngîindu-mi vîslirea aripei, Are un sînge ca viforul, sîngele meu biciuindu-l, Are o minte ca soarele, lîngă a mea ca să ardă, Trup mlădiu, sîni pietroşi, statuie antică vie. 
  Pînă azi n-am iubit, Deşi somnul m-a prins uneori cu tîmpla în poala frumoaselor. 
  Eu, fiul şi flacăra munţilor,
  Îndoitu-mi-am fruntea şi-n iarba cîmpiilor ude,
  Primit-am sărutul frunzarelor veştede
  În aşteptarea sărutului focului sfînt renăscător.
  
  Azi omenirea trăieşte în pragul măreţului ev,
  Pas uriaş căscat în istorie
  Cînd se încearcă ucide duioasa ruşine a omului –
  Dragostea lui pentru sine...
  Pornim, ca omul, topindu-se-n semenii lui,
  Totuşi, el însuşi să fie acelaşi,
  Înzestrat cu tăria omenirii întregi.
  
  Străbune Icar, voi, cei vechi,
  Mult prea mult îndrăgitu-v-aţi singuri;
  Vrut-ai în pumni să prinzi soare
  Numai ca asta să fie făcută de tine...
  N-ai lăsat omenirii decît strigătul tău...
  
  Eu nu cunosc iubirea de mine –
  Cunosc iubirea de adevăr.
  Pe mine tinzînd să m-adăp, să mă sui,
  Tind să înalţ adevărul în mine.
  De pe cer, din pămînt, mă ţintesc nenţeleşi,
  Pretutindeni, doi ochi de nimic:
  Începutul...
  Sfîrşitul...
  
  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
  
  Pentru că-s om...
  Om care astfel păşeşte pe glie:
  Pleacă făptura-nainte,
  Cade,
  Frînge căderea prin pas,
  Pleacă făptura-nainte,
  Cade,
  Frînge căderea prin pas,
  Pleacă făptura-nainte...
  
  Miezul pămîntului trage spre dînsul
  Trupul şi creierul meu.
  Numai cu sufletul meu, poate mai mult decît altele,
  Este atras ca o mare de toată-nstelarea azurului,
  O armonie de mii de maree, fluxuri-refluxuri.
  
  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
  
  Seara aceasta pornesc într-un nou şi sălbatic avînt.
  Stau în poiana albastră printre mesteceni de aur...
  Luna răsare în spatele piscului înalt şi subţire...
  Vîntul îmi spune c-odată ciobanul suise în vîrf
  Şi îmbătat de-nălţime, singur crezînd că-i un munte,
  Pasul şi-a-ntins pe alt munte să-l puie...
  Astăzi, sub rîpă, în tidva lui albă
  Viespile bozăie-n faguri uscaţi, de cenuşă.
  Luna păleşte, eu mă-nfior...
  
   – Cum îs oamenii! 
  Seara aceasta pornesc într-un nou şi sălbatic avînt...
  Zboruri confuze în urmă rămîn...
  Nu înţeleg încotro prin furtună se-ndreaptă corabia –
  Are vreun rost să-nţeleg cum pe punte aleargă matrozii?
  Nu înţeleg către ce nesfîrşiri universul grăbeşte –
  Are vreun rost să-nţeleg cum se-nvîrte pămîntul prin el
  Şi spre ce năzuiesc în viaţă stăpînii mărunţi ai pămîntului,
  Uriaşi doar prin nemărginita îndrăzneală de-a fi?
  
  Are! 
  Veacuri de veacuri aceasta făcu omenirea.
  Supse din lut pentru creier al sîngelui must.
  Prefăcîndu-l, prin „el“, în gîndire –
  Lunga istorie-a trudei înaltelor frunţi.
  
  Astăzi cînd omul ucide-amăgirile –
  Noul efort al gîndirii începe.
  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
  
  Fiece gînd care azi îndrăzneşte
  Este-o fărîmă din gîndul cel mare de mîine
  Ce va supune Întregul!
  Seara aceasta pornesc într-un ultim avînt
  Cu nădejdile-mi toate.
  Totuşi e trist că mi-i zborul finit,
  Că viaţa îmi dă prea puţin,
  Că atunci cînd cădea-voi, durutul meu strigăt zbura-va
  Să cate alt om ce-o să cheme prin veac:
  – Astăzi eu vreau să întreb răzvrătit nesfîrşirea
  Cum de-a-nchegat după atîtea milioane de ani
  Între arsurile tîmplelor mele pornirea
  Şi strigătul celui căzut!
  
  BUCURIE 
  Vreau astăzi să-ntoarcem privirea în sus, Spre codrii cu brazi, spre cerul cu lună. Veniţi să-ndrăznim să simţim nemurirea Cu inima-n repede tropot cum sună! 
  Solemnă şi gravă ne turbură noaptea Curgînd pe izvoare şi-n codri fierbînd Cu nările largi din găvanele palmei Sorbim răsuflarea-i de fum şi pămînt. 
  O stea se prelinge în sus către creasta Înaltă a cerului, clopot gigant. 
  O altă se sparge cu flacără mută Şi ţăndări astrale înfige-n neant. 
  Cu trosnet un brad a căzut şi aud Din lut cum un mugur trudeşte să vie, Am ochii la veşnica trecere-a lumii, Dar inima-mi plină-i de grea bucurie. 
  Mă bucur cînd moare o stea în înalt, Mă bucur cînd steaua pe ceruri răsare, Mă bucură tainic oricare apus Şi-aprinsă, oricare ivire de soare. 
  Cînd moare un brad doar sămînţa-i mai dăinuie Să nască pădurea de mîine din ea, Iar steaua, murind, îşi împrăştie zgura Prin haosul care mai naşte vreo stea. 
  Spusese pe vremuri bătrînul Shakespeare Că noi chipul nostru-l cioplim ca-n aramă În pruncul din rodnicul pîntec de mamă, La fel istovindu-ne-al zilelor şir, Ca brazii ce mor lepădîndu-şi sămînţa Să crească prin vreme răzbind din pămînt, Ca fiara, ca steaua, ca pomii cu floarea Murind ca să vină şi alţii la rînd. 
  Nu-i drept! E puţin! Mai presus de luceferi De brazi şi de fiare suntem mai presus. Căci faptele noastre şi visele noastre Trăiesc peste clipa cînd noi am apus. 
  
  Cînd ultima rază se stinge din ochi Şi ultimul gînd ni se stinge din minte, Lăsăm după noi ce-am gîndit şi-am muncit Acelor ce, mulţi, se vor naşte-nainte. Cu paşii gigantici păşind prin viaţă Săpăm grele urme pe lut şi pe-nalt De-o mie de ori mai adînci ca acelea Ce monştrii arhaici le-au rupt în bazalt. Iar visele noastre spre rod înmiit În cei care vin se-altoiesc, şi iubirea. Avem bucuria de-a spune murind Că suntem mai veşnici decît nesfîrşirea Prieteni, veniţi să privim acest cer Şi codrii cu brazii şi munţii din slavă Căci noi, numai noi, îndrăznim să simţim A nemuririi bucurie grozavă. 
  
  TUI 
  (Din ciclul Contemplaţii) 
  Tuiul proaspătului vis Înaintea ta închinu-l, O aromă mi-a trimis Cimbrul verde ori pelinul. 
  Lemn sculptat pe vremuri vechi În profiluri dulci de fată Şi cu tălpile perechi Din esenţa-n timp crăpată; 
  
  Melancolic şi măşcat, Rîsul gurii subţirel Cum căzut în lut roşcat Fulg de aur ori cercel; 
  Globii ochilor fierbinţi S-au compus să te-ntărîte Irizîndu-şi spre dorinţi Raze de-ocolişuri, cîte. 
  Pe cînd sufletul tîrît Noaptea vine să ţi-l calce Înecat în nu ştiu cît Fum de arbori şi în alge. 
  4 septembrie 1956 
  
  VÎRSTA DE BRONZ 
  1 
  Prietenii mei, traiul ni-i tot mai matur,
  Deşi suntem la vîrsta poeziei lui Rimbaud Arthur.
  Ne-am plictisit de snobism, pînă şi de plictis,
  Ochiul raţiunii ne urmăreşte pururi deschis,
  Romanţele sentimentale de multă vreme ne fac haz,
  Vedem luna sferică, aridă, reală,
  Fără ochi şi obraz
  Şi fără beteală.
  
  Cel mai bun dintre noi poartă în spate o dîră de cuţit.
  Fusese activist şi a primit-o fără să se clatine, bărbăteşte.
  
  De aceea i-i chipul mai palid, glasul mai repezit
  Şi cîteodată tuşeşte.
  Celui mai vesel flăcău dintre noi
  I-a murit şi bunicul şi tatăl în război.
  Mama lui a tors, a cîrpit şi-a spălat pe la case.
  
  De aceea scrie poezii cu lozinci care sunt totuşi frumoase.
  Celui mai tînăr dintre noi, celui cu unghiile netăiate,
  I-a trimis taică-său răspuns că nu mai vrea să-l ştie
  Dacă-l mai întreabă-n scrisori, în loc de sănătate,
  De ce n-a intrat încă în Gospodărie.
  
  Fiecare, fără chiote, îşi iubeşte ţara,
  Suferind cînd echipa naţională pierde vreun campionat
  Şi mai mult, decît omătul mieilor, primăvara,
  Ori tragedia şovăirilor ţăranului
  Lasă un raion codaş la semănat.
  
  Fiecare dintre noi a sărutat mîndria pe faţă
  Cu buze fierbinţi şi subţiri.
  Nimeni dintre noi nu-şi pleacă fruntea semeaţă
  Decît în faţa robinetului, şi fiecare are multe amintiri.
  
  Prietenii mei, traiul ni-i tot mai matur,
  Deşi suntem la vîrsta poeziei lui Rimbaud Arthur.
  Romanţele sentimentale de multă vreme ne fac haz,
  Fără ochi şi obraz
  Şi fără beteală.
  
  Cîteodată totuşi, în nopţi cu nouri limpezi,
  Cînd flăcări verzi pe sîrmă înşiră ultimul tramvai,
  La luna astronomică privim sfioşi, alături
  De fata caldă şi cu păr bălai.
  
  Căci tinereţea noastră, cînd ştim şi cînd nu ştim,
  Ne porunceşte pulsul în piept, ca o dogoare,
  Precum curajul omenesc, fierbinte,
  În miezul navei interplanetare.
  
  2 
  Clopote grave sunară trezirea
  Generaţiei noastre.
  
  Tragem cugetarea afară din teacă.
  Anii noştri în dansul cu săbii acum să petreacă.
  Dansul superb ca o luptă şi ca o-nnoire,
  Ca un zbor însetat de Icar, spre fericire.
  
  Vrem să descîlcim toate căile!
  Vrem să istovim toate punţile!
  Ca, împrejurul catargelor, stoluri de păsări,
  Noi întrebări, noi întrebări ne înconjură frunţile.
  Dezlegările detună în creier.
  Una după alta cad despletite
  Întrebările, întrebările nesfîrşite.
  Linia buzei se taie mai sigură,
  Ochii străpung mai adînc şi-s mai grei.
  Între călcîi şi recile steiuri
  Sufletul nostru aruncă scîntei.
  Bunii noştri, în lupte prelungi,
  Pentru noi cîştigară
  Cămăşile albe de stăpîn peste ţară.
  De-om uita-o vreodată, apoi
  Să ardă cămaşa lipită de noi!
  Prin vastele stepe ale amintirii
  Încă aleargă-n vîrtej delirant
  
  Văpăile războiului, negre,
  Am văzut fata cu coadele lungi.
  Fugea îngrozită-n april
  Printre gloanţele cîmpului verde
  Ca fumul de trotil.
  
  Am văzut moşneagul alergînd în jurul
  Casei năruite-n fum gălbui.
  Poţi uita vreodată cascadarea plînsului –
  Tuse-nsîngerată-a sufletului lui?...
  
  Cu zornet de oşti, frontul trecu peste sat.
  Vai, cîte morminte-nsorite,
  Cîte-nsorite ruine
  Şi cîtă durere-nsorită-a lăsat!
  Foame şi tifos, bătrîni şi copii,
  Ologi, şi vădane, şi tifos, şi foame.
  Mîncau copiii, livizii copii,
  Şopîrle prăjite-n jăratic de vii.
  Eu ştiu un om de-atunci
  Cu faţa înăsprită de puşcării şi munci.
  Se perindase răzvrătită-ntreagă
  Viaţa lui dreaptă de ţărani săraci.
  Glumea cu mai toţi – la ce s-amărăşti oamenii
  Cînd şi aşa îs destul de posaci!
  
  Era un om vesel, numai cîteodată
  Se făcea îngîndurat şi ursuz.
  Vorbele lui îmi aprindeau inima
  Pîlpîind ca flacăra-n auz.
  L-au privit oamenii ferit la-nceput,
  Apoi au stat cu el la sfat pe şanţ.
  
  I se vedea pe mînă inel crestat în piele –
  Sărutul unui lanţ.
  O, ziua ceea, clocot nebunesc.
  Venea porumb şi grîu – porumb rusesc.
  Cu sacii peticiţi, ca o vîltoare vie,
  Curgeau flămînzii, mulţi, la primărie.
  Şi s-a mîhnit, s-a-nfuriat mulţimea
  Cînd a văzut că-n grîul cel rusesc
  Prin mucegaiul boabelor încinse
  Viermii pestriţi foiesc.
  Striga primarul: – Nu ţi-i bun, sărace?
  Pune-l în sac! Eu altul nu pot face!
  
  Dar omul cu inelul roş la mînă
  S-a încontrat: – Băieţi! la căutat!
  Primarul, grîul nostru ne-a schimbat!
  Şi i-am găsit într-adevăr umplută oala
  Cu grîu curat
  Şi cu porumb curat
  Ca aurul la minele din Baia.
  
  La geamul vecinului meu, pe-nnoptat,
  Dulăul a scîncit şi a tăcut.
  Îngrozitor, subit, a lătrat
  Mitraliera.
  
  Mi s-a părut că luna desprinsă se lasă
  Ca un trăsnet rotund peste văi.
  Ferestrele săreau în ţăndări –
  Ochi după ochi, bucăţi de văpăi.
  
  În zori, la poarta vecinului meu,
  Năruită,
  N-avea cine prinde pînza cernită...
  
  Era un om vesel, numai cîteodată
  Se făcea îngîndurat şi ursuz...
  Îmi spunea lucruri care-mi aprindeau inima...
  N-a apucat să termine de spus...
  
  În mintea mea, peste ochii lui siguri,
  Ochii lui petrecuţi de zădufuri şi friguri,
  Uitarea nicicînd n-o să-şi scuture pletele.
  Simt în ceafă ochii lui, sfredele:
  Spune, spune, spune
  Tot ce eu n-am putut spune!
  
  Cu limbile negre proptite-n pămînt,
  Pluguri, pluguri; zarea detună,
  Nave metalice zgîrîie cerul:
  Bun! Ceru-i senin! N-o să fie furtună!
  
  Sonda erupe; se-ndoaie spectral
  Mana, mana pămîntului, brună.
  Nave metalice zgîrîie cerul:
  Bun! Ceru-i senin! N-o să fie furtună!
  
  Ţara se-ntinde cu cerul aproape
  Brăzdată de sîrme sonore şi ape.
  Ţara se-ntinde brăzdată de noi
  Palate şi fabrici în sate şi-oraşe:
  Acestea-s peceţile frunţilor noastre
  Şi braţelor noastre, uriaşe.
  
  Braţele noastre vînjoase sunt arse de vînt,
  Nările noastre rănite de vînt,
  Nările noastre amestecă iz de benzină şi floare,
  Gîndul ne mînă spre vînturi mai dulci, viitoare.
  Curg în Carpaţi mucezitele şipote
  Cu apa bîhlită, hulită şi rea:
  „Aici s-adăpară bandiţii din codri. Nimeni nu bea!“
  
  Ascuns în piatră ori ascuns în nămol,
  Ori ascuns în suflete cu dangăt gol,
  Cu dîrzenie neagră pîndeşte
  Cel ce mi-a ucis vecinul, mişeleşte.
  Ucigaşul trăieşte!
  
  Vecinul meu n-are un ochi:
  Ucigaşul l-a asmuţit
  Pe badea Nătîngu, cel ager de cuţit!
  Frate-meu e galben de vin şi de tristeţe:
  Ucigaşul s-a aflat să-l răsfeţe!
  Sora mea, şcolăriţa, a slăbit,
  S-a ofilit la internat:
  Ucigaşul a furat!
  
  Simţiţi, prieteni, sfînta ură,
  Ura fără măsură, ura mare,
  Cît toate iubirile noastre de mare!
  
  Greşeala, nepăsarea ori încîlciţii paşi
  Sunt vina ce mai crîncenă ca vitriolul arde.
  Nu-i timp de pocăinţă şi remuşcări! De-acum
  Nu mai schimbăm cuvîntul şi arma cu petarde.
  
  Suntem mîndri, prieteni, de zorile nemaivăzute
  Ale deşteptării noastre, masive ca stîncile,
  Zorile-n care se-mbină seninul victoriei
  Cu sîngele jertfelor noastre, cu sînge.
  
  Suntem mîndri de holde şi cîntece,
  De rîsul sănătos, cu toată gura,
  Prieteni, dar şi-n hohotele noastre de rîs
  Să scapere ura!
  
  Vîrsta de bronz, clopote grave sunară,
  Tragem cugetarea din teacă afară!
  
  DRACUL ŞCHIOP 
  Tuturor nemernicilor 
  Cărau comori săpate sub lună şi-n secret.
  Urcaseră prea lesne în pisc de zaiafet.
  Purtau trufaşe tuiuri pe creştetul zălud
  Şi noile blazoane cu încă smalţul crud.
  
  Dădeau porunci cu lene şi n-auzeau nimic,
  Dar se-auzea în vale o fierbere grăbită
  De fier şi os şi piatră, de scrîşnete de cric,
  De nesfîrşită muncă, de lume ce se-agită.
  
  În deşucheate dansuri, acest sobor dospea
  Ca-n buba unei alte, răsăritene Rome.
  Şi fluturau lungi văluri în aer, de tafta,
  Urzite-n vin, bătute în galeşe arome.
  
  Cînd, rezemat de cîrjă şi-n galben îmbrăcat,
  Un personaj coleric şi straniu se arată –
  Zbîrcită foarte faţa, ori roasă de vărsat,
  Iar la piciorul teafăr copita despicată.
  
  – „Nu voi m-aţi scos pe mine dintr-al fiolei miez
  (Ce voce neplăcută! Ca scrîşnetul ţîţînii!),
  Nu mi-aţi făcut vreun bine, dar vreau să vă distrez –
  Vă scot acoperişul căpăţînii.
  
  Să-ncep cu-acel ce-n ceată e cel mai şi mai şi,
  Cel cu figura-n aur şi lene parcă unsă.
  I-am ridicat capacul. Puteţi acum privi
  Monumentala lume dintr-însul, ce-i ascunsă.“
  
  Săriră toţi să vadă: privirile năuce
  Ţinîndu-şi uluirea şi-o miorlăiau nebunii,
  Cum mîţele din deltă se-aruncă să apuce
  Mîncarea lepădată pe creştetul vreunei.
  
  Şi ce-au văzut! O grotă cît un imperiu sur,
  Plăci de grafit, şi-n tristă-mpletire reciprocă,
  Contururi tandre, umbre de foi şi de velur,
  Desene pure, toate strivite-acolo-n rocă,
  
  Întruchipînd figura de-adolescent tăcut
  Cu întrebare-n frunte şi-n inimă cu milă,
  Mlădiţă de departe ce, arbor, n-a crescut,
  Ci prăbuşită-n straturi s-a împietrit, fosilă.
  
  Se ridicau deasupra coloşi de sulf în bolţi
  Ivind tăioase cercuri şi limbi de iatagane,
  
  Pereţii înăuntru se ariceau cu colţi,
  Nemişcătoare curbe şi unghiuri lungi şi stranii.
  
  Şi nişte ţevi sucite, ca nişte vene, poate,
  Se-ncolăceau pe colţii aceştia să se suie,
  Lăsînd în străvezimea lor verde să înoate,
  În loc de sînge,-o apă subţire şi gălbuie.
  
  Din cînd în cînd afară mai iese clănţănind
  Şi-apoi între jivine-n adînc din nou revine,
  De răutate slabă, cu colţi ce se desprind,
  Căţeaua laşă-a dragostei de sine.
  
  Iar golful ca-ntr-o scoică definitiv suna,
  Pe cînd pe pardoseala pe care pare-a geme
  Strivit adolescentul, îşi mişcă unda rea
  Fosforice reptile împreunate-n gheme.
  
  Poate-au fost geamuri, poate timpane spre afară
  Şi pătrundeau prin ele oraşe ori poieni.
  Dar plumbul din vitraiuri lăţit, le astupară;
  Timpanele strîmbate sunt grele de licheni.
  
  Şi evident nu grindini, nici trăsnet a ucis
  Această lume; frîntă, ea singură căzuse,
  De prea puţină vlagă, prea mult văzduh închis,
  De-un dor de parvenire zvîcnită, ca de tuse.
  
  Pe clădăria spartă un craniu se preface
  Cu dinadinsul proaspăt, cu dinadinsul bun,
  Ca-n putredele tîrguri cînd tîrfele sărace
  În zi de sărbătoare au miros de săpun.
  
   .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
  
  Rînjeşte dracul galben şi iar întinde gheara Să mai desfacă-un creştet. Mesenii, pămîntii, Cu palmele pe creştet se clatină cum vara Ciulinii în furtună se clatină hazlii. 
  Iar dracul şchiop rînjeşte mai trist şi ca un sfredel Rotindu-se-n pămînturi s-a dus, şi scîrţîi. Prietene, el ştie atît de multe! Crede-l De-o fi să-l întîlneşti şi-ţi va vorbi. 
  Mesenii? Se frecară la ochi, priviră-n gol Cu linii noi tăiate pe palida lor mască. Şi-au zis c-un vis fusese, sporit de alcool, Şi n-a avut curajul nici unul să-l rostească. 
  Dar cheful se spărsese şi fără de zăbavă S-au despărţit cu faţa posomorîtă, gravă, Cînd îngroziţi văzură în dunga unui nor Cum dracul şchiop şi galben sălta într-un picior. 
  
  ANCORA 
  Ideea se îndoaie şi gîndurile mor,
  Se-ndoaie-aici ca bolta albastrului de sus,
  Şi bate-un gînd clorotic şi gîndurile dor,
  Şi pajiştile vremii se par a fi şi nu-s.
  
  Iar marea ce puterea în mal îşi iroseşte,
  Neliniştită încă, nedivizată-n ceas!
  Şi-s ţintuit sub ţărmul sărat de solzi de peşte,
  Tot navă zbuciumată cînd ancora n-am tras.
  
  CIRC 
  Sunt cerşetori în straie de paradă, Cu pieptul costeliv în faţă scos, Sunt remuşcări ascunse sub pomadă Şi comicul devine dureros. 
  Iar mintea beată-n ei se dă de-a dura Zadarnică, în scrîşnete de os. Infernul şi-a deschis într-înşii gura. Şi comicul devine dureros. 
  
  SCHIŢE PENTRU UMANISM PROLETAR 
  1 
  În secolul acesta nervos, mai ales,
  Oamenii sunt mai nestabili decît principiile.
  Oamenii, prin inima lor inegală-n bătăi,
  Prin mintea ritmată de Somn şi de Gînd,
  Prin oricare gest, se mlădie între bine şi rău,
  Şi totuşi se mişcă încet înainte,
  Şi totuşi principiile tind să le prindă conturul
  Ca aerul ce se mulează în jurul
  Făpturilor noastre,
  
  Albastru şi dens.
  Este o dragoste obişnuită aici,
  Oamenii nestatornici sunt aşteptaţi răbdător
  
  de principii, Ştiind că în curînd au să se-ntoarcă la ele, Iar cînd zăbovesc nepermis de-ndelung, Principiile răzbunătoare devin. 
  196
  
  2 
  N-am să mă pot dezobişnui niciodată
  Să denunţ 
  Dar viaţa m-a învăţat să mă tem
  De dureroase ravagii ilogice.
  Am văzut un om cu o plagă pe braţ,
  Durerea îl electrocutase
  Şi nu mai ţin minte,
  Omul şi-a retezat braţul,
  Ori poate s-a sinucis.
  În gestul lui erau
  Şi prostia, şi greşeala, şi păcatul, şi lenea
  Şi, peste toate acestea, abisul.
  
  N-am să mă pot dezobişnui niciodată
  Să denunţ şi prostia, greşeala, păcatul şi lenea,
  Dar viaţa m-a învăţat să mă tem
  De dureroase ravagii ilogice.
  
  3 
  M-am desprins foarte timpuriu de părinţi,
  Am trăit numai din puterea gîndurilor mele,
  Deci sunt proletar.
  Oh, ştiu, uneori am greşit
  Şi am fost extrădat.
  Dar cu toate acestea ochii mei sinceri şi demni
  Mi-au readus repatrierea de clasă.
  
  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .
  
  5 
  Iar acum
  O privire asupra viitorului.
  (Nu-s poet, nici vizionar,
  Sunt un om care-şi tratează temele.)
  Acum viitorul.
  Nu un om, nici măcar un copac,
  Un univers ce-şi creşte-nţelepciunea...
  
  ÎNAINTEA SERII 
  Membrana-nfrigurată, sclipind în nesfîrşit,
  Grăbite aripi albe sub cer a oglindit;
  Cercînd în van amarii săi stropi sub val a-nchide
  Şuierător respiră iar buzele-i lichide
  În resemnări de-o clipă ori în fierbinţi porniri
  Se strîng aţîţătoare şi se întind subţiri,
  Răspund cu glas de unde luminii ce ascunde
  Sub bolţile din zare, suave şi rotunde.
  Păşim tăcuţi – vorbeşte în locul nostru marea,
  Ameţitor murmură foşnindu-şi val de val,
  Pe faţă îţi răsfrînge, verzuie, scăpărarea
  Şi-n pletele-ţi sărate cu luciu mineral.
  Ni-s degetele strînse, fierbinţi, parcă-ncîlcite
  În alge nevăzute şi ochii ni-s măriţi.
  Trăim minunea mării ce voci adînci trimite
  Sub repezile zboruri de pescăruşi grăbiţi.
  
  CÎNTECE DE RĂSCRUCE 
  Sunet din cobuz uscat,
  Ori din fluier plin de seve
  Cîntecul a adunat
  Astăzi ţeve lîngă ţeve,
  Glas de datină străvechi,
  Ori glas umed, scurs pe doagă –
  Adunatu-şi-o, perechi,
  Sunetele, ţara-ntreagă.
  Veacuri au trecut, convoi
  Peste noi, în cavalcade,
  Tot ce-a fost mai bun în noi
  Scris e-n doine şi balade.
  Părăsind uitatele
  Vremuri aspre, infernale,
  Doinele, baladele,
  Intră-n rîndurile tale.
  Şi în cetatea lor semeaţă
  Intră cîntecul cel nou
  Urmărind în dimineaţă
  Furtunosul tău ecou.
  Şi el ştie pe deplin
  Că-nchinîndu-ţi-se ţie,
  Cîntă propria-i mîndrie
  Şi superbul lui destin.
  
  AM CĂUTAT 
  Am căutat şi caut. Căutînd
  M-am pomenit greşind. Din cînd în cînd
  M-am pomenit din vina mea flămînd
  Şi m-am însîngerat în spinii
  De pe cărările spre zările luminii.
  
  Dar dacă cineva gigantic ar veni
  Şi mi-ar rosti: Eu îţi dau viaţa toată
  Neîncepută, nepătată,
  Dar să mi-o dai apoi în seamă mie
  S-o duc înspre visata zare purpurie
  Pe drum neocolit, de netezime,
  Pe drumul neştiut decît de mine...
  Deci astfel de mi-ar spune
  Eu aş simţi că tot ce-mi spune-i putred,
  Cu hotărîre i-aş răspunde: – Nu cred!
  
  De poţi schimba secara-n trandafir,
  De-mi poţi schimba viaţa, nu mă mir:
  Chiar de-ai schimba bătrînii în copii,
  Drum drept şi neted tu nu poţi să ştii –
  Şi chiar de-ai şti, păşind în urma ta
  Nimic n-aş mai simţi şi n-aş vedea.
  
  Eu sunt aici, cu fraţii mei în jur,
  Cu ei mărşăluiesc şi rîd şi-njur,
  E-un soare faţa-n raze să ne scalde,
  Păşind spre el străbatem ţinuturi tot mai calde
  Iar de priveşti atent la cercetare
  Şi nouă de pe frunte prind raze să ne zboare.
  
  E drumul greu. Străbatem prăpăstii şi cascade Şi suferim, dar ştim c-aşa se cade. Ţinuturile-acestui veac lung, clocotitor Vreau doar cu paşii mei să le măsor. 
  
  (AM OBOSIT DE VIN, DE STELE) 
  Am obosit de vin, de stele Am obosit de gîndurile mele, Am obosit de ochii care mă răsfrîng Neculegîndu-mi chipul din adînc. Am obosit rîzînd, am obosit de-atîta poezie Cîntînd doar cele cîte vor veni Sau cele cîte vrem să vie. Visez să uit odată Cuvinte, rînjet, gînd Şi să privesc în ochii de agată Ca fiecare om de rînd, Chipul răsfrînt să nu-mi mai văd, Cu spaima mea şi hohotul meu rece Lîngă un foc să mă cuprindă somnul Sub zările cu margini de pămînt. În sîngele fecioarei purificat şi dus Prin trupu-i alb cu frăgezimi de nea Eu aş simţi cum cerul coboară lin de sus Ciorchini de cîntece deasupra mea Ştiu: acest vis pămîntul mi-l nutreşte Smulgîndu-mi dorul meu de infinit Dar visul creşte-n mine ca mădulare grele Am obosit... 
  
  * Mi-a murit iubirea cu rînjet şi stele Încă din feşele inimii mele Mi-a murit şi-i strigoi şi-n răstimpuri revine Şi ţăruş nu-i pot bate-ntre coaste la mine. 
  
  CEAS GREU 
  Doamne, cîtă tristeţe şi frunză!
  Te dărui şi n-ai cui,
  Te dărui nimănui.
  
  Buzele se desfac zîmbind a milă,
  Vinul gîlgîie-n silă.
  O durere estompată şi surdă
  Bîntuie inima mea.
  
  Singurătatea vibrează-n timpane
  Cu sunet de scoică,
  E ceasul somnului.
  
  Paşi stinşi, paşi stinşi. E ea?
  Altcineva.
  
  Îţi vine să ţipi de mînie
  Că nu simţi părere de rău!
  
  Ceasul somnului. Ochi aţintit.
  Orb, surd, cu voce anemică.
  Plîns de neputinţă-n infinit.
  
  9 mai 1954 
  
  SUHA 
  În munţii mei, bătrîni aristocraţi,
  Cîntă toate păsările cerului.
  Seara se rotesc prin incendiile potolite ale nourilor
  Stelele cloştii şi ale oierului.
  Frunzarele şoptesc o melodie duioasă şi calmă
  Şi fiarele frămîntă tropot de copite-n sihlişuri.
  Dragostea mea, sunt atîtea cărări sunătoare
  Şi-atîtea-nflorite-ascunzişuri!
  
  Dar mai presus de toate curge Suha
  Vuieşte în văi ca într-o cutie de vioară.
  Melodia ei, din alte vremi, răsună
  Din sară pînă-n zori şi din zori pînă-n sară.
  M-a hipnotizat trecerea ei însorită pe prunduri
  Şi murmurul ei, întărit de ecoul mereu euritmic,
  Suha cea repede, de o monotonie măreaţă
  Curge în fiecare vînă a versului meu.
  
  Dragostea mea, uite, vorbesc mai mult
  De mine, în loc să vorbesc de tine.
  Dar bucuria sălbatică şi pururea vie de-aici
  Vreau să ţi-o trec sub pleoapele albe şi line –
  În metropola luminii, cu fluturi bătîndu-se-n becuri
  Din patul tău vast, cătră gară asculţi cum vuiesc
  Trenuri, trenuri, venind dinspre ţările mele
  Şi m-aştepţi tresărind, ameţită de-un gînd nebunesc.
  
  Hai s-ascultăm împreună cum Suha îşi mînă
  Curgerea ei însorită prin brazi
  Despărţiţi s-ascultăm împreună Suha, Suha cea mare
  Sună-n fiecare vînă-a versului meu.
  
  (TRESTIE, TRESTIE) 
  Trestie, trestie, pe cine ascunzi, Vîntul de seară pe cine-nfioară? Horbota-ţi neagră şi multă-nfăşoară Umerii albi şi rotunzi. 
  Valuri, voi valuri, cui i-aţi şoptit Şoapta adîncă, ascunsă şi gravă? Veţi mai păstra oglindirea suavă A chipului ei neclintit? 
  
  ADDENDA
  
  PUIUL DE CERB 
  (Fragmente) 
  I. PRIETENII
  Prinde-a prinde în perdele, Flori albastre, lună plină. Şi Cordun din somn îşi iscă Ochii umezi spre lumină. 
  Lunecă pe uşă-afară Cu aripe la călcîie, Ca să vadă cum îi doarme Puiu-n cuşcă noaptea-ntîie. 
  Îl găseşte-n fapt de sară Prin poiană, sub mesteacăn. Micul cerb plîngea de foame Ca un prunc uitat în leagăn. 
  Se torcea în vînt răcoare Pe pădurile-nfrunzate... Şi pe mama-ciută-aiurea Lupul o sfîrşise, poate... 
  Stă acuma la ostreţe, Cum stătuse şi aseară. 
  Ochii lui sclipesc în lună,
  Nările se înfioară
  Şi urechea lui ascultă
  Cum pădurea-n zare cîntă.
  
  Că pădurea îl tot cheamă,
  Şi pădurea-l înspăimîntă...
  Lîngă pui, Cordun cu grijă
  Mîngîiatu-i-a grumazul.
  Puiul cu fierbinte limbă
  Sărutatu-i-a obrazul.
  
  Şi Cordun a prins să-i cînte
  Cîntul – codrii să-l auză –
  Că-i stătea în piept de-aseară
  Şi-i venise-acum pe buză:
  
  – Pui de cerb,
  Pui orfan,
  Pui găsit sub un mesteacăn
  Şi adus într-un suman.
  Dinspre codri mută-ţi gîndul,
  Că pe-acolo urlă vîntul.
  Spaimele-ntind ghearele
  Şi se-omoară fiarele.
  Sunt şi eu orfan ca tine,
  Şi-ntr-o haină şi pe mine
  M-a adus din codrii lungi
  Un soldat... şi-i mult de-atunci.
  Sunt şi eu orfan ca tine,
  Dar la şcoala noastră-i bine.
  Cîte învăţăm... ehei!
  
  Dacă vrei ţi-arăt şi ţie
  Slovele din cărţulie!
  Ce, prostuţule, nu vrei?
  Pui de cerb,
  Pui orfan,
  Pui găsit sub un mesteacăn
  Şi adus într-un suman,
  Mare-mare ai să creşti
  Cu copitele cerbeşti
  Şi cu coarne boureşti:
  Prin păduri ne vom întrece,
  Vom fugi prin iarba rece,
  Prin răcoarea de izvoare,
  Sub sărutul cald de soare,
  Prin apa vîlcelelor,
  Sub sărutul stelelor...
  Pionierii au să-ţi fie
  Cei mai buni prieteni ţie.
  Ca să creştem împreună
  Şi sub soare, şi sub lună,
  Şi sub viscol, şi-n furtună.
  Pui de cerb,
  Pui orfan,
  Pui găsit sub un mesteacăn
  Şi adus într-un suman...
  
  Zorii trandafiri anină
  În perdele, şi-n lumină,
  Şi copiii-n dormitoare
  Fac ochi mari, spre zori de soare,
  Dar Cordun afară îi,
  Lîngă puiul cerbului.
  
  * Zarea-şi creşte crîngurile-i, Spală ploi obrazul zilei, Curcubeul ceru-ncinge, Noaptea focul zării stinge Şi mai curge, legănată, Din cea vreme o bucată. Puiul creşte, se-mplineşte. Puiul ca un om grăieşte, Nu cu grai, dar ochii lui Spun adîncul gîndului... 
  Zburdă-n larma veseliei, Îndrăgit de toţi copiii. 
  II. LA STÎNĂ
  E pe drum vacanţa mare,
  Gata-gata ca să vie,
  Teii-s caiere de floare,
  Smeurişu-n pîrg te-mbie.
  Învoindu-se la şcoală
  Şi cu puiul împreună,
  Hotărî Cordun, la stînă
  Să-şi petreacă-n munţi vreo lună.
  
  Îl tragea pe-acolo aţa
  De demult cu ani în urmă,
  Cînd, trecînd, prin munţi, cu tata,
  A-ndrăgit şi brazi şi turmă;
  Se ştia cu toţi ciobanii,
  De prin sat şi de la clacă,
  
  Şi voia, în vara asta,
  Să se joace-o nouă joacă!
  ... Deci, Cordun, în vara asta,
  S-a băgat cioban la stînă.
  Între brazii plini de freamăt,
  Cu baltagul la-ndemînă,
  Doarme lîngă puiul ciutei,
  Sub coliba din poiană,
  Gata să sloboadă chiot
  De-au să deie cîinii zvoană.
  
  Ziua îl mai rîd ciobanii
  Că i-i largă buclucaşa
  Lui căciulă, şi i-i largă,
  Şi-nnegrită-n zăr cămaşa.
  Noaptea, însă, lîngă focuri
  Zic din fluiere întruna,
  De tresaltă steaua-n ceruri
  Şi încremeneşte luna.
  Iac-aşa-i acuma. Cerul
  Limpezit după o ploaie
  Se umbreşte printre brazii
  Picurînzi, care se-ndoaie,
  Pe cînd oile-n ocoale
  Lîngă sare se frămîntă,
  
  Cu dulăi lăţoşi la margini
  Şi ciobani ce-ntruna cîntă.
  
  Stă Cordun lîngă-un tovarăş Care-i spune-o povestire. Puiul cerbului, de piatră, Soarbe codrii în privire. 
  Vorbele se rup, ca frunze,
  De uitate vînturi duse,
  Povestind o întîmplare
  Cu isprăvi de mult apuse:
  
  ... „Un cioban păzea o turmă
  Pe-o costişă povîrnită.
  Nu era ca astăzi, turma
  Colectivei, înfrăţită.
  Baciul te bătea cu bîta,
  Ti-nsemna cu ea pe şale,
  Ca-n răboj, oaia pierdută
  Dintre turma dumisale.
  
  Era unul, Panaite,
  Baci pe-atunci, cu oi, o mie –
  Le-a primit drept moştenire,
  Le-a sporit prin tîlhărie.
  Îşi strînsese-avere multă,
  Case-avea, cu gard de spijă,
  Turmele, pe toate,-n munte
  Le lăsa la alţii-n grijă.
  
  Dar din sat, şi de acolo
  Ochiul lui ne urmărea
  Şi ne urmărea şi bîta
  Aspră, noduroasă, grea.
  Vai de-acei care-l slujiră,
  Vai de-acei ce-l supărară!...
  ... El e-acum fugar prin codri,
  Hăituit precum o fiară.
  
  Vezi un şipot sus pe creastă –
  Inima de jale-ţi frînge –
  El înseamnă-un loc – pe care,
  Un cioban pieri în sînge.
  C-au dat lupii, şi ciobanul
  Lîngă turmă, neclintit,
  Spăimîntat de Panaite
  S-a luptat pînă-a murit.
  
  Toate tac s-asculte cîntul,
  Numai puiul cel de ciută
  Tot adulmecă prin seara
  Cea cu stele înnăscută;
  Se trezeşte-n el chemarea
  Codrilor cu soare-apune,
  Cînd un cerb, pe zări, departe,
  Strigăte de nuntă pune.
  
  De Cordun îşi freacă botul –
  Tremurînd fierbinte – puiul.
  Brazii semne-i fac din cetini
  Cu zimţi aspri cum îi cuiul.
  Puiul cerbului înalţă
  Primul muget de-mplinire
  Şi-o porneşte-ntins spre codri
  Care nu mai au sfîrşire.
  
  – Pui de cerb, orfan ca mine
  Şi găsit sub un mesteacăn,
  Pui de cerb, mai zăboveşte,
  Pasul tău nu se petreacă-n
  Largul cel cu fiare multe
  
  Şi cu ciute tinerele;
  Ne’mplinită ţi-i copita.
  N-are zborul rîndunelei.
  
  Nu-l ascultă puiul. Fuge,
  Către pîclele din zări...
  Şi Cordun aleargă-n urmă
  Cu-ntristate, lungi chemări.
  Dar în vale ce s-aude?
  Se ridică val de larmă.
  Cîinii bat a lup şi sună
  Răguşite guri de armă.
  Cu avînturi stînjenite
  Se repede-un lup încoace,
  Tîrîind pe cea mai albă
  Dintre albele mioarce...
  
  Lupu-i sîngeros, şi prada
  Printre tîrşuri i se-ncurcă.
  Lupu-i sîngeros, şi cîinii
  Au cu alţii-n văi de furcă.
  Oare poţi să-i şezi în cale
  Fără ajutorul flintei?
  Iar de lupul scapă prada,
  Pe cel pui de cerb va prinde!
  
  Cu ochi mari Cordun priveşte
  Lupul, cum spre dînsul vine
  Şi cu buze strînse prinde
  Să-şi şoptească pentru sine:
  „Hei, Cordune, lasă lupul,
  Că te-o strînge-n colţi, ca-n cleşte.
  
  Ştii că astăzi Panaite
  Lacom nu te mai pîndeşte.
  Dar se cade stîna noastră
  Păgubită a fi oare,
  Dintre marile mioarce
  Să ia lupul cea mai mare?
  
  De te-aţii, te poate lupul
  Frînge-n colţi ca pe-un berbece.
  Dacă-l scapi, şi altă dată
  Către stînă va mai trece.
  
  Întărtat şi hulpav, lupul
  Alte oi va mai răpune...
  Haide, sari la lup, ucide-l
  Cu baltagul, sări, Cordune!“
  
  A izbit Cordun. Baltagul
  S-a-nfundat în blana udă.
  Lupul s-a oprit o clipă,
  Scuturînd din cap cu ciudă.
  Intră spaima-n om şi-n fiară,
  Dar pe moarte şi pe viaţă
  Se înfruntă om şi fiară
  Cu privirile de gheaţă.
  
  – Hei, dulăi, veniţi încoace!
  Vin dulăii, vin ciobanii,
  Şi găsesc un lup pe moarte
  Care muşcă bolovanii,
  Pe cînd tremurînd şi palid,
  Cu vreo cîţiva paşi la vale,
  
  Băietanul şterge-n pripă Fierul, încruntat, de poale. 
  Fluierele iarăşi sună Printre brazi şi către stele. Oaia zbiară în colibă Cu picioru-n lopăţele. Iar ciobanii plini de chiot Pe Cordun cu zarvă mare Îl tot laudă şi-l cheamă Toţi – şi care mai de care. 
  – Uite-l, măi, ca mîine-ajunge Om vestit, – încep să-şi spună, – C-a venit aici în joacă Şi-a făcut ispravă bună. 
  Dar Cordun îşi plînge puiul Cel de cerb, cu jale mută. S-a şters noaptea, ca de-o albă Mînă mare, nevăzută. Zorii-şi tremură pe creste Brumărie, pîclă deasă, Cînd se-aude-un foşnet: puiul Cel de cerb s-a-ntors acasă. 
  III. TOAMNA
  Vine toamna; tot mai rece
  Prin colibi, seară de seară
  Cerul împestrit cu stele
  Răsuflarea şi-o coboară.
  
  Blănurile de jivină
  Ţin călduţ, dar firul ierbii
  Tremură, şi dinspre munte
  Goarna toamnei sună cerbii...
  
  Oile mai pot să steie
  Înc-o lună pe ponoare,
  Dar Cordun din nou la şcoală
  Trebui-va să coboare,
  Să-şi revadă-atîţi prieteni,
  Dar şi stîna să o lase.
  De aceea-i vesel parcă,
  Dar şi jalea-n piept l-apasă.
  
  Totu-i gata; şi-a tras cuşma
  Şi-a ieşit în gura stînii.
  Gudurîndu-se-i dau roată,
  Cu bătăi de coadă, cîinii,
  Iar ciobanii rîd de dînsul,
  
  Ca să nu se vadă bine,
  Că le pare rău de-o vară
  Petrecută-atît de bine.
  
  Deci cu puiul cel de ciută
  Stă Cordun să se coboare,
  Sus în deal fac semn ciobanii
  Zugrăviţi pe alba zare.
  Puiul saltă înainte,
  Printre cetini şi pîraie,
  Iar Cordun îl urmăreşte
  Cu privirea de văpaie.
  
  – Vezi, ştrengare, cornorate,
  Nu te rătăci, aşteaptă,
  Că lăsăm acuma drumul
  Şi luăm poteca dreaptă.
  Ne aşteaptă-n văi băieţii
  Şi să vezi ce veselie!...
  Doar atîta, ca pe cale
  Gust de fugă să nu-ţi vie.
  
  Parcă-ar înţelege puiul;
  Tropotind, îl înconjoară,
  Bucuros şi el pesemne
  C-or ajunge-n sat deseară.
  Dar din cînd în cînd şi-ntoarce
  Cătătura lui blajină
  Către creasta care-ascunse
  Cîini şi oi, ciobani şi stînă.
  – Lasă, pui de cerb, spre sate
  În curînd au să te lase,
  Aducînd mireasma stînii,
  Turmele cu oi miţoase.
  Ne-om uita şi noi, şi alţii –
  Cum cu dangăt se coboară –
  Şi-om visa cu ochii-n pîclă
  La o altă primăvară...
  
  Trece puiul printre ramuri
  Cu iuţeală de şopîrle.
  Codrii se-ndesesc; cărarea
  Ca un şarpe se azvîrle
  Printre rîpe şi sub cioate
  Şi prin locuri neumblate.
  
  Puiul e mai sprinten; fuge
  Şi aşteaptă întru-n loc.
  Iar Cordun îi ţine urma,
  Încîlcindu-se-n cojoc.
  Fel şi chip de cîte gînduri
  Prind în goană să-l strabată,
  Cînd, de-aproape, dintre sihle,
  Tună-o puşcă deodată.
  
  Îngrozit s-a tras băiatul
  Lîngă-un trunchi.
  Puiu-n luminiş, cu saltul
  Întrerupt, căzu-n genunchi.
  Bubui prelung înaltul
  Codrii au sunat a moarte;
  Puiul dureros îşi suie
  Nările subţiri în sus...
  
  ...Cineva din sihle vine
  Sub lumina de apus...
  
  Barba-i roşie coboară,
  Încîlcită, peste piept.
  Flinta scoate fum pe-o nară,
  Legănată-n braţul drept.
  S-a-ncordat Cordun să strige,
  Dar şi-a pus palma la gură:
  – Ista-i badea Panaite,
  Ce-a fugit pe curmătură.
  Umblă după el să-l prindă
  Da-i voinic şi nu i-i greu
  Să-şi ascundă bine pielea
  Prin păduri fugind mereu.
  
  Aplecîndu-se de şale,
  Puiu-n cîrcă el aruncă,
  Şi cum pleacă ţeava puştii
  Printre cetini i se-ncurcă...
  
  S-a trezit Cordun din spaimă
  Lîngă trunchi oprindu-şi plînsul
  Şi pe dîra cea de sînge
  A pornit şoptind într-însul:
  – L-a-mpuşcat,
  L-a-mpuşcat!
  Puiul meu cu ochi brumat,
  Te-a-mpuşcat, te-a-mpuşcat!
  
  Pui de cerb,
  Pui orfan,
  Pui găsit sub un mesteacăn
  Şi adus într-un suman,
  Noaptea-ţi trece prin blăniţă,
  Ochii tăi au prins pojghiţă,
  Sîngele pe nări îţi cade
  Pe frunzarele-ntomnate
  Şi-mi înseamnă mie drumul
  Ca pe urma ta să merg...
  
  Ochii tăi sunt stinşi ca fumul,
  Ochii tăi au prins pojghiţă.
  Ultimele luminiţe
  De pe ochii tăi se şterg.
  Cel ce te-a ucis pe tine,
  Hoţul, inimă de iască,
  Slobod în pădurea noastră
  Nu mai poate să trăiască!
  
  * La un mijloc de poiană, Sub al nopţii greu cojoc, Panaite stînd la foc Frige-n ţiglă o pastramă. Şi cu ură îl arată Negre degete de cracă, Fagi umbroşi, cu frunza toată, Peste flăcări se apleacă. 
  E se uită-n foc şi tace, Tolănit pe trei cojoace. Parcă-n barbă-i curge pară, Crengile cum se coboară Se feresc să nu-l atingă Peste mîini şi peste frunte, Se feresc să nu-i atingă Mîinile păroase, crunte. 
  Sare-n zbor Cordun de vale Ca o flacără fugară. Prin ponoare se prăvale Şi pe rîpe se coboară Ca să spuie, ca să spuie – Puiul nu e, puiul nu e, Că l-a săvîrşit fugarul Cel cu flinta albăstruie. 
  * După vorba ce-a adus-o Un cioban în sat venit, Cu căruţa lui Iftime 
  Cinci prieteni au pornit
  Lui Cordun să-i iasă-n cale
  De poiană mai la vale.
  Au ajuns. Şi mult şi bine
  Îngrijaţi că nu mai vine,
  Ei cu ochii-n sihle cată,
  Pe cînd spune-ncet Iftime
  Întîmplări de altădată...
  
  Deodată văd cu toţi
  Cum Cordun săltînd prin ierbi,
  Încîlcindu-se-n ferigă,
  Printre brazi venind în goană,
  Se apropie şi strigă:
  – Panaite, în poiană,
  Mi-a ucis puiul de cerb!
  Mai nu cred, dar el se-ntoarce
  Îndărăt, cu pasul lung.
  Ei pornesc cu paşi de lînă
  După el, şi îl ajung.
  
  * Panaite-ntins pe-o parte Sta cu puşca după spate. 
  În desiş băieţii-aşteaptă,
  Iar Iftime se îndreaptă
  Singur, cu mişcări ferite –
  Să nu-l simtă Panaite –
  Şi c-un salt, pe puşcă, mîna
  Dintr-o dată s-a înfipt.
  Panaite,-n faţa puştii
  A sărit în sus ca fript.
  
  – Stai aşa! El stă; Iftime,
  Cine ştie, poate trage.
  Vin atunci buluc băieţii
  Cu lucioasele baltage.
  Îi priveşte crunt banditul,
  Însă n-are cum să scape
  Că Iftime are puşcă
  Încărcată şi-i aproape,
  Iar Cordun c-o sfoară udă
  Fedeleş l-a cetluit.
  
  S-au urcat în car cu toţii
  Şi devale au pornit.
  
  Stă cu puşca-n mîini Iftime,
  Iar Cordun fără de grai,
  Prin pădurea întomnată,
  Dă arar cu biciu-n cai,
  Iar Iftime îl priveşte
  Şi astfel le povesteşte:
  „Măi băieţi, am fost eu slugă
  Şi-am dormit cu boii-n grajd –
  Căpătîi, o buturugă,
  Şi-nveliş aveam talaş.
  Boii mă primeau să dorm –
  Ştiţi că boii-s blînde vite –
  Boii mă-ncălzeau în somn,
  Dar stăpînul Panaite
  Mă-ncălzea în somn c-un par,
  Dimineaţa, ca să-i ar.
  Mă hrănea cu ghionturi grele,
  Ca să-i ar cele vîlcele;
  
  Şi în loc de zeghe-n spate, –
  Ca să-i ar cît nu puteam –
  Vînătăi şi vîlci umflate
  De la bîta lui aveam!“
  
  * Azi Cordun mai are blana Aninată într-un cui Şi-o priveşte dus pe gînduri Cînd bat ploile gălbui... Toamna-i prinsă-n dans cu vîntul, Lui Cordun i-s ochii plini De frunzare şi lumini... Întristat, dar cald i-i gîndul... 
  – Vezi tu, pui de cerb, spre sate
  În curînd au să se lase
  Aducînd mireasma stînii
  Turmele cu oi miţoase.
  Ne-om uita şi noi, şi alţii –
  Cum cu dangăt se coboară, –
  Şi-om visa cu ochii-n pîclă
  La o altă primăvară...
  Pui de cerb,
  Pui orfan,
  Pripăşit sub un mesteacăn
  Şi adus într-un suman,
  Amintirea ta mă doare
  Fără seamăn şi-am să scriu
  Cîte am văzut şi ştiu.
  Ce-am văzut noi împreună
  Pe la stînă, prin livezi;
  
  Şi prin şcoală, şi pe cîmpuri Ce-ai mai fi putut să vezi. 
  Amintirea ta prin toamnă Trece tristă pe sub geam Şi-mi aprinde-n suflet ura, Ura care n-o ştiam! 
  
  TEZĂ LA LIMBA ROMÎNĂ 
  Iaşi, clasa a X-a B 8 noiembrie 1951 
  M-am suit într-o zi pe culmea înaltă a Bursunarului care-şi sumeţea creasta în spatele casei mele, care gemea sub povara omătului de pe acoperiş. Iarna îşi sticlea podoaba licuricilor de gheaţă, care îmbrăcau într-o lumină dulce şi bună toată valea. Mergeam la deal. Sub gurguiele opincilor, fulgii tari scrîşneau ca zăvorul... Ger, şi o frumuseţe îngheţată, ca dintr-o ţară a basmelor. 
  Am ajuns în vîrf. Ienuperi cu ace ascuţite şi bobiţe sinilii se clătinau, scînteind... Vîntul aducea din vale trîmbe de miroase dulci de fum. 
  Ochii în jur; pe dealurile ce se vedeau în zare, lucrau ţapinarii... vuiau loviturile topoarelor... oamenii se zăreau de-parte, ca grăunţele de nisip... Dar sufletul meu îi simţea mari şi apropiaţi, cioplind butucii şi viitorul ţării... 
  Cad topoarele; parcă ar cînta... aerul tremură şi vîntul vuieşte undeva, înăbuşit de pieliţa scînteioasă de gheaţă. Şi satul, cu sutele de ferestre însorite şi acoperişuri albe, luminează inima... Deasupra mea, îşi resfiră crengile horbotuite fagul sub care scriam stihuri astă vară. E un fag bătrîn. 
  Scoarţa lui e însemnată adînc cu negrul trăsnetului. Pe ea sunt scrijelate nume... multe nume. De zeci de ani, în zi de sărbătoare veneau aici flăcăii cu cosînzenele... Şi scoarţa pietroasă mai primea încă un nume... 
  Dar cîte nu spune fagul, în aceste ceasuri iernatice, pe la toacă. Eu îi ascult murmurul molcom cu luciri de clopoţei îngheţaţi şi inima mi se umple de poveste... Sub fagul ăsta am crescut, una cu satul, parte din sat... 
  ... Cît am stat pe gînduri? Mult, cred. A început să se însereze. Acum, ies iepurii ca să roadă tulpinele tinere din livezile gospodarilor. 
  Parcă se aude cîntec... Da, cîntă oamenii, ţapinarii. E ultima normă a ăstui an, împlinită. Cîntecul coboară spre sat, însoţit de făclii de răşină, ce par nişte licurici iernatici. 
  Acuşi, flăcăii or să iasă cu tobele, pregătindu-se de sărbătoarea Anului nou. O să hărţuiască javrele pe sub porţi şi or să chiuiască. Şi fetele vor sta înfiorate după perdele, privin-du-i cu ochi mari şi tremurători. Căci tinereţea în satul meu e stăpînă. Îmi vin în minte versurile ce le-am scris cîndva: 
  Seara îşi iţise stele mărunte. Strălucind zăpada; cerul siniliu, Foşnete uşoare, umbre moi pe munte Şi izvoru-n vale-n susur argintiu. Galbenă ca mierea, luna le-nfioară În omătul aspru bat doi paşi încet Paşii mei, în seară, molcum se coboară Pe costişa albă, plină de brădet... 
  Pe cer, se învălmăşesc nourii. Luna păleşte şi la lumina ei slabă se rotesc fulgi mari, gata să cadă pe gene. 
  Vuiesc tobele. E timp să cobor, căci în codri prind să-şi sloboadă urletele lor sălbatice lupii... 
  
  Valea e largă, spicele zăpezii alunecă. Cred că m-a nimerit bine, bine de tot, gerul. 
  Dinspre sat, vine miros de carne prăjită; se apropie ziua cea mai tînără din anul viitor. Satul luceşte ca o mie de lumînări. Clopoţeii caprelor şi tobele feciorilor sună, fulgii cad. În casă trebuie să fie cald, patul moale, cărţile aşezate frumos pe poliţă. Mîndră viaţă. 
  Cam la asta m-am gîndit eu, în ora de limbă romînă, la teză. Aici, în Iaşi, nu a nins. Poate de aceea mi-au părut aşa de frumoase amintirile. 
  Hei, amintirile şi oamenii. Bre, oameni, am un sat minunat şi o ţară la fel. La noi, ning fulgii ca beteala şi se îmbujorează obrajii fetelor ca trandafirii. La noi tinereţea e minunată. Dar nu ştiu cum, o vreau şi mai frumoasă şi lupt cu ce pot, pentru propăşirea tinereţii noastre. 
  
  CARTON 
  Ca şi redactorului postului de radio, mi se pare şi mie plină de interes tentativa de a culege din ciocul peniţei însuşi a autorului aprecieri critice asupra producţiilor sale. 
  Mă ştiu un spirit foarte dialectic; vinul şi apa, de pildă, sunt puncte opuse, dar organice, ale spiralei pe care, urcîn-du-mă, îmi consum existenţa. 
  Soborul de versuri, apărut recent sub titlulPrimele iubiri, s-a compus urmărind cele trei trepte ale cunoaşterii dialectice: 
  – Treapta întîia, senzorială, a fost cea mai grea. Am trăit haosul chinurilor al anilor ce au urmat Eliberării. Eram un copil, aproape un adolescent precoce. Seceta dansase sub ochii mei cu tălpile ei de foc, îmi cîntase sfîşietoare melodii cu buzele trăznite de foame. [...] „De cel ce-am fost 
  
  atunci, azi mă desparte/ Ceva ca un troian ori ca un nor...“ Treapta a doua nu sosise încă. 
  – Treapta a doua, a generalizării, a limpezirii aş zice, s-a conturat în timpul studiilor mele la şcoala de literatură, deschisă de Uniunea Scriitorilor. Dogmatismul, birocratismul, necinstea, iată nişte scorpii care circulau cu violenţă pe atunci în domeniile fragede ale tinerei noastre literaturi. 
  M-au bucurat unele succese ale mele, am avut însă şi mult de suferit. Dar nu m-am închinat cum, vai, au făcut-o unii colegi, nemerniciei. Poate am greşit fiind prea exclusivist. Dar aceasta e alt soi de greşeală. Atunci am scris acestePrime iubiri. 
  – Treapta a treia abia urmează. Despre asta nu voi vorbi acum; prefer să notez cîteva consideraţii pentru viitor. 
  Cartea care mi-a apărut este rodul unei experienţe mai vechi. Lucrez acum un nou volum,Lupta cu inerţia, în care vederile mele ideologice s-au maturizat. Pe lîngă contemplaţiile umaniste, în numele cărora lupt, în acest nou stoc de poezii se va ivi mult mai ascuţit tăişul polemic, îndreptat împotriva viciilor care frînează progresul. Evident, birocratizarea şi sinuciderea etică formează întîiele mele ţinte. În această direcţie depun un nou fanatism, mai puţin juvenil. 
  19 decembrie 1955 
  
  DISCUŢIE ÎNTRE TINERI.
  PE MARGINEA CONTROVERSEI
  DESPRE SPIRITUL MODERN
  
  Am citit în „Viaţa romînească“, mărturisesc, cu plăcere, un articol semnat de L. Raicu şi împărţit pe două numere, asupra unor probleme ale nuvelisticii actuale. Am găsit aco
  lo idei pe care nu le-am împărtăşit, am găsit altele care mi-au solicitat adeziunea – în orice caz, m-au impresionat analizele fine, pătrunzătoare, purtînd aproape totdeauna pecetea adevărului. Nu m-a mirat discuţia pe care au purtat-o apoi consecutiv în „Gazeta literară“ doi tineri colegi, D. Carabăţ şi H. Zalis. L. Raicu, mobil şi pasionat, subtil şi tăios, înzestrat cu multă fantezie critică, uneori deformantă, provoacă, prin intervenţiile sale, dispute tari1. Calitate aleasă şi cusur totodată, dacă ne gîndim la liniştea noastră sufletească. [...] Şi în poezia lirică întîlnim aceeaşi varietate; iar pentru a ne mişca foarte familiar, să luăm cele mai la îndemînă exemple. Bacovia este monocord, emoţiile lui se impun prin revenire şi apăsare obsesivă, sufletul lui pendulează între puritatea muncitorilor şi declinul unei lumi vechi, a cărei cădere apropiată îi provoacă nevroze şi îi scoate accente funebre, cînd obosite, cînd sarcastice, demonice. Mult mai complex, ca un arici cu nenumărate şi ascuţite direcţii sufleteşti, Arghezi se mişcă pe alte cărări. Vede şi el infernul uman al timpului său şi-l prezintă spre zguduita emoţie a cititorului, dar fără lamentaţii, înseninîndu-şi verbul cu culori. Erotica sa, necunoscînd sensibilităţile maladive ale celuilalt, posedă altele, superioare cred. Într-o primă etapă, inhibiţia ca armă deloc lipsită de bărbăţie: „Nu, mînă straşnic, timpul mi-l sparge cu potcoava“, ci dimpotrivă. Sau compătimirea contemplativă, cu dezvăluirea aceluiaşi infern înInscripţie pe un portret, de 
   1Este vorba de articolele: Lucian Raicu,Aspecte noi în nuvelistica noastră,„Viaţa romînească“, an. IX, nr. 5, mai 1956, p. 184–198 şi nr. 6, iunie 1956, p. 253–263; D. Carabăţ,Ce este spiritul modern,„Gazeta literară“, an. III, nr. 32 (126), 9 august 1956, p. 5; H. Zalis,Spiritul modern – 
  o realitate estetică,„Gazeta literară“, an. III, nr. 33 (127), 16 august 1956, p. 4 (n. ed.). 
  pildă. Apoi, minunatele cîntece de logodnă şi nuntă, de dragoste împăcată şi senzuală, de echilibru uman, de fericire. 
  Şi în expresie, de deosebire! Bacovia pictează în cîteva culori tragice, cîntă din cîteva instrumente surde, monotone, cîteva adîncimi de suflet întunecat. În versurile lui Arghezi treci printr-o singură virgulă de la infern la paradis sau la locul nostalgic în a cărui perdea subţire „îşi petrece steaua acul“. Arghezi ne place mai mult, pe scara valorilor cred că stă mult mai sus, dar amîndoi poeţii sunt, la fel, moderni. 
  Ce vor să spună toate acestea? Că există un haos din care nu putem ieşi? Că orice este în egală măsură modern? Versurile lui Arghezi, Bacovia, Blaga etc. se deosebesc, totuşi, în general prin caracterul lor modern şi în particular prin înalta lor valoare, de producţiile de felul acelor pe care, vai, le gusta şi le elogia N. Iorga. 
  Înseamnă că trebuie puse în discuţie jaloane mult mai largi. 
  În primul rînd nominaţia de „modern“ nu afectează prin sine valoarea organică a unei opere de artă. Oh, se aduc atîtea elogii fixate prin noţiuni atît de contradictorii! Admirăm deopotrivă Bucolicele lui Virgil (Zarifopol le contesta) pentru calmul lor pastoral, sufleteşte arhaic, şi violenţa modernă a unui Villon, torturat de lumea înconjurătoare dar mai ales de cea interioară. [...] Tolstoi şi Dostoievski – două formule contrarii (umanistul angelic şi îngerul căzut) – împart admiraţia aceluiaşi cititor, deplasînd-o cînd într-o parte, cînd în cealaltă. 
  Revenind la contribuţia polemică a lui H. Zalis, manifestez bucuros pentru ideea că artele, reflectînd realitatea, suportă toate influenţele mijlocite şi nemijlocite ale transformărilor înnoitoare, aceasta lucrînd la conferirea modernităţii lor, a artelor. Artistul modern trebuie să ţină seama, nu poate să nu ţină seama de toate tezele filosofice, sociale şi estetice noi, deliberînd asupra lor cu mijloace adecvate, in-spirîndu-le sau respingîndu-le prin operele vii pe care le compune. [...] 
  Cunoaşterea realităţilor celor mai noi şi a ideilor inspirate din ele nu este însă decît un prim pas. Caracterul de modernitate permanentă al lui Baudelaire nu este imprimat de faptul că, de pildă, acesta a cîntat becul electric la numai un an sau doi după ce acesta lumina pe bulevardele Parisului. Mi se pare chiar că cineva i-o luase înainte, marele poet nefiind întîiul cîntăreţ al luminii fără combustie, ci descoperirea unor noi regiuni sufleteşti, aflarea unor rezonanţe, speciale, rafinarea maximă a mijloacelor artistice şi totul într-o manieră sprinten spirituală, de luptă cu inerţia materiei, a gîndirii şi a cuvintelor – aceste îndărătnice slujitoare ale Poetului. 
  Şi Maiakovski! Citindu-l pe Bednîi, l-am înţeles pe Maiakovski. Unul torturat de temniţă şi de futurism, plictisit de amîndouă dar păstrîndu-le izul pe cerul gurii, aruncă sentinţe îngrozitoare sau se bucură cu juvenilitatea unui imberb. Tehnică aparent „à la Mallarmé“, de fapt punctuaţie grafică a ideilor, nu neapărat necesară, dar democratică. Nu bădăran, ci masiv. Iar Bednîi! Armonica bietului Demian (Bednovo Demiana) cîntă guraliv într-o moleşeală verbală speriată inabil de invectivă sau de patos stîngaci. Maiakovski, da, este inovator în imagini, impertinent în silogisme, revoluţionar care are capacitatea de a se exterioriza, virtute a poetului major. Liric vorbind, bucuriile îi provoacă delicii asemănătoare alcoolului iar dezamăgirea gloanţe în tîmplă. Şi este, prin aceasta, mare. 
  Şi în poezia epică lucrurile stau la fel. Marin Preda cînd scrie Moromeţiiîşi vădeşte apartenenţa politică prin felul de a vedea teoretic situaţia satului romînesc înainte de război şi calea predestinată a gospodăriei individuale. Dar ceva asemănător mai făcuseră şi alţii înaintea lui, şi meritul poetului epic ar fi fost infim dacă n-ar fi existat acea viziune epică impresionabilă, acea putere de analiză introspectivă a unor personaje particulare, proprii lui Marin Preda. 
  De mii de ani oamenii îşi exploatează interioarele sufle-teşti, fără a şi le fi epuizat, pentru că pe măsură ce se descoperă, se construiesc altele sau se modifică cele deja cercetate. Pasiunea aceasta a curiozităţii, iată un semn valabil al modernităţii. [...] 
  Închei aceste rînduri poate haotice şi, în orice caz, fără pretenţia definitivităţii, apelînd la o luptă nedogmatică împotriva dogmatismului. 
  
  „FLORILE PĂMÎNTULUI“ 
  Florile pămîntului1, probabil element component al frescei vaste deschise de romanul Desculţ,este o carte care a părut unora a nu se încadra în nici un gen literar, constituind un fericit amestec de toate cele. 
  De fapt, avem de-a face cu o povestire avîndu-şi ca erou autorul însuşi şi evocînd vremuri întunecate, de mult petrecute. [...] 
  Substanţa acestei povestiri se încheagă din prezentarea unui lung monolog interior, comunicat rareori în afară, care 
   1 Pentru o posibilă datare a acestor însemnări rămase inedite pînă în anul 1971, menţionăm că în caseta tipografică a volumuluiFlorile pămîntului se precizează: bun de tipar – 4 octombrie 1954 (n. ed.). 
  oscilează între tristeţe şi împieptoşare, între reverie şi exaltare. Unii, înşelaţi de stilul colorat, bine ritmat şi cu deosebită forţă verbală, de patetismul înfiorat al frazei, fugind de clasificări, au clasificat totuşi: poem în proză. Într-adevăr, pasajele de bună poezie în proză nu sunt rare, dar cartea, privită în ansamblu, e altceva. Este aici o autoanalizare după metoda generală proustiană, dar eliminînd mai strict amănuntele neimportante (păstrînd totuşi unele), o autoanalizare realistă în ultimă instanţă. Ceea ce marchează un element al personalităţii artistice a autorului este bogatul, uneori haoticul colocviu purtat între gîndurile eroului, colocviu prilejuit de impresii şi sugestii ale celorlalţi eroi, dar păstrîndu-se pentru sine în marea majoritate.[...] Din context nu aflăm cu cine conversează Darie. De obicei ştim că el conversează cu propriile gînduri. Dar nu putem susţine cu tărie că totuşi n-a conversat cu cineva dintre tovarăşii de drum. Există între noi şi text o uşoară perdea difuză care evocă depărtarea timpului în care s-au întîmplat faptele. De altfel nici nu ne interesează dacă Darie a conversat sau nu cu cineva. Importantă este starea lui de spirit, concluziile pe care el în sfîrşit le trage. Penru că eroii care-l înconjoară n-au nici ei altă importanţă în concepţia cărţii decît în măsura în care înlesnesc consumarea procesului de gîndire al eroului principal. 
  Deşi profilul literar al lui Zaharia Stancu este cu totul diferit de profilul literar al lui Ion Creangă, vom încerca aici 
  o paralelă pentru a fixa mai bine unele momente. De fapt, există un punct de contact: atît marele clasic cît şi povestitorul contemporan narează cu predilecţie „întîmplări din copilărie“, fapte trăite sau imaginate ca trăite cu mulţi ani înainte. 
  Ion Creangă îşi povesteşte copilăria cu îngăduinţa matură şi sfătoasă faţă de toate ghiduşiile, poznele şi isprăvile pe care le făcea altădată. [...] Dar amănuntele şi psihologia copilului sunt exacte, rememorîndu-ne mai toate datele esenţiale ale copilăriei noastre. [...] Aici sunt distincte – emoţia povestitorului şi psihologia copilului de care primul se înduioşează şi face haz. 
  La Zaharia Stancu aceste două elemente se contopesc fără putinţă de distingere separată. Mai mult, Darie este pus să gîndească aşa cum gîndeşte azi autorul, lui Darie i se atribuie sentimente pe care azi le-ar avea, pus în aceleaşi ipostaze. Acesta este un fel de a face lucrurile care poate duce la rezultate supărătoare, neverosimile. Nu este cazul cărţii de care vorbim. De fapt, ca s-o spunem direct, cartea nu povesteşte ce i s-a întîmplat lui Darie, ci povesteşte cum Darie, omul matur, îşi aminteşte întîmplările prin care a trecut. El poate face aceasta în mai multe feluri – în felul ilustrat de Creangă, sau în felul în care o şi face, adăugînd 
  o nouă cantitate de emoţie întîmplărilor vechi şi fuzionînd-o. Nu mai adăugăm că mai pot exista şi alte moduri. Procedînd astfel, Zaharia Stancu realizează pagini de o deosebită frumuseţe. [...] 
  Evident, aici intră în vigoare şi legile poeziei, iar unitatea despre care am vorbit mai sus creează efecte de un dramatism considerabil. 
  Totuşi, în acest aliaj sunt posibile şi impurităţi pe care le vom supune discuţiei. 
  Autorul împinge uneori lucrurile prea departe. Dacă este binevoită discreta şi difuza contopire a sentimentelor autorului cu ale eroului, nu se întîmplă acelaşi lucru cînd autorul îi atribuie eroului în mod epic cultura sa, cu indicaţii precise şi uneori neverosimile. Pentru un copil de ţăran, fie el umblat oarecum prin lume, pentru mediul ambiant, Darie este un erudit. Darie are noţiuni largi de filosofie, istorie, astronomie, distinge semnificaţia evenimentelor din Rusia lui 1917, „a citit într-o carte italienească despre...“, distinge după indicaţiile vagi ale numelor de pe crucile unui cimitir german obîrşii sociale şi naţionale, mai mult, este capabil să reconstituiască cu fineţe, după aceleaşi nume scrise pe cruci, psihologia unui hughenot, a unui negustor german, a unui scriitor „copil teribil al acestui secol“. Credem că de data aceasta e exagerat. De altfel, aceste exagerări sunt grupate în scena contemplării cimitirului german şi răspîndite cu mai multă motivare în alte cîteva locuri. Dar, chiar atenuate de patosul liric al frazei, ele şochează neplăcut. 
  Rezumînd aceste cîteva observaţii, găsim elementele unui profil literar. Militînd împotriva exploatării, împotriva războiului, Zaharia Stancu face aceasta ca un romantic. 
  Obiectele – iarba, casele, apa Dunării – trezesc viziuni grandioase, nasc umbrele trecutului istoric care se învălmăşesc în bătălii. Natura provoacă sentimente extreme – leagănă eroul în largile sale braţe de vegetaţie şi de roci sau i se arată ostilă, refuzîndu-i frumuseţile, prefăcîndu-şi-le în obsesii şi chin. Compoziţia povestirii are disproporţii impresionante, caracteristice romanticului, şi de aici şi inerentele impurităţi. Peisajul este pictat cu trăsături largi, nepăstrîndu-se decît marile mase de culori, iar amănuntele rare căpătîndu-şi prin aceasta o şi mai mare forţă picturală. Sentimentele izbucnesc abrupt, mai întîi îndelung reţinute, de parcă autorul suspectează şi cîntăreşte orice element care i-ar putea trezi vreun efect. Deşi pare ciudat, şi această din urmă trăsătură este romantică, exprimînd o extremă. 
  Sperăm că Florile pămîntului sunt un capitol din îndelung aşteptata continuare a romanului Desculţ ,atît de citit şi preţuit de către cele mai largi cercuri ale poporului nostru. 
  
  DINTR-UN CAIET DE ÎNSEMNĂRI
  
  În poezia mea veţi intra ca într-un sat de munte: veţi vedea întîi „neobişnuitul“. Veţi remarca frumuseţea sălbatică a locurilor; iarna veţi simţi în nări miros de lupi şi de fum; vara, miros de fîn şi de răşină – totul îmbibat cu ceva care aduce a sudoare şi a pămînt – pămînt adînc. Veţi privi luna mare, familiară şi apropiată de cerul nostru nefiresc de senin, veţi asculta toate poveştile cu stafii şi strigoi precum şi împuşcăturile ce mai vuiesc răzleţ între munţi. 
  Veţi afla despre flăcăii noştri că-s voinici ca brazii sau unii becisnici ca tufa. 
  Despre fetele noastre că-s ca florile – de cicoare sau de cucută. 
  Dar pe încetul totul va prinde contur şi după mai îndelungată convieţuire veţi intra în firea adîncă a vieţii poeziei mele, ca în adîncul vieţii pătimaşe a unui sat de munte. 
  
  FRAGMENT ÎN PROZĂ... 
  Mă aflu cufundat în mine, la mare adîncime. Afară se aude numai murmurul acesta ritmic, filtrat prin straturile dese străbătute, dar aici glasul meu răsună puternic, ameţindu-mi timpanele; totuşi la voi nu ajunge murmurul acesta ritmic, filtrat prin straturile dese străbătute. 
  Ascultaţi-mi vorbele acestea, ecourile care au ajuns pînă la voi. Cînd mă voi fi ridicat afară, în lumea terestră de sus, în lumina solară, eu poate le voi fi uitat; ascultaţi-mi vorbele acestea, ecourile care au ajuns la voi, ca să mi le reamintiţi. 
  Vorbele mele se amplifică ori se sparg de cupola cerului meu. Îmi port paşii pe cîmpurile mele, prin pădurile bătrîne moştenite din străbuni şi pe lîngă complicatele construcţii pe care le-am zămislit cu trudă de curînd. Fraţii mei, oameni, vibraţiile voastre răzbat pînă aici şi se încheagă aici într-o simfonie frumoasă şi eu mă aflu aici ca să vă înţeleg cît mai bine. 
  Dar un popor învălmăşit de umbre şi de vedenii şi apariţii încarnate se zbuciumă chinuitor şi-ncerc să liniştesc o clipă mulţimea lor tălăzuită şi să le cer să facă pace şi să aşeze pace în împărăţia mea. 
  Pentru ca să vă pot auzi mai bine pe voi, pentru ca sufletul meu să guste netulburat farmecul sufletelor voastre.