T/Y + E. LOViNESCU CRITICE VOL. I eminescu, caragiale, m. sadoveanu, octavian goga, i. minulescu, e. lovinescu, ea. gârleanu, d. anghel şi st, o. iosip, contesa de noailles, i. bassarabescu, elena farago, c. sandu-aldea, i. a. bră-tescu-voineşti, vasile pop, impresionismul în critică, fragmente critice, fantazii asupra criticii şi literaturii BUCUREŞTI editura librăriei SOCEC & Co., societate anonimă 1909 DIN LUCRĂRILE D-lui E. LOVINESCU 1. Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire, avec une préface de M. Emile Fa-jU'uet, de l'Académie française, Paris. Champion-édit........, . . 4 fcs. 2. Les voyageurs français en G rêve an XlX-e siècle, avec une préface de M. (t. Fougères, professeur à la Faculté des lettres de Paris, Champion-édit. ... 4 fcs. 3. Critice vol. T. ed. „Socec*4......3 lei 4. Laşi pe nisip, vol. I, studii critice, ed. „Librăria Naţională" .......2 lei 5. Paşi pe nisip. vol. II. studii critice, ed. „Librăria Naţională" .......2 lei 6. Grigore Ale.randrescu, viaţa şi opera lui, 1 vol. ed. „ M inerva" (sub tipar). 2 lei 7. Xuvele, 1 voi. ed. „Socec** ...... 2 lei 8. De peste frag, dramă în 3 acte, ed. „Li- brăria Naţională".........1 leu 9. O chestie de sintaxa latina, studiu . . 1 leu 10. Pronunţarea latină în epoca clasica, studiu..............1 leu In vreme ce la Paris inundam stăruitor la alte lucrări mai întinse, ce n'au rămas fără răsplătire, cel puţin acolo, în tara străinului, — în acea vreme urmăriam, pe cât îmi eră, cu putinţă, şi mişcarea literară dela noi, în articole publicate fie în „Convorbiri critice" /ie în „Viaţa Românească". Aceste articole strânse la un loc, vor face două volume, din care dau la lumină acum pe cel dintâi, — din plăcerea de a le mai tipări încă odată, sub privegherea mea de aproape, spre a le desăvârşi forma, şi nu din credinţa că ar putea fi de folos cuiva. E. LOVINESCU Bucureşti, 27 Oct, 4909 A R I E L — in loc de prefaţă — eschizând ochii, privirea lui Ariei nu se opri în jur la câmpia înflorită, ori la păduricea ce mijiâ pe deal. Ei cată drept înainte, unde i se lămuri deodată o cărare şerpuitoare ca o panglică cenuşie. Ochii lui o urmăriră, acum pierzând-o prin iarba înaltă, ori prin adâncul vâlcelelor, acum nimerind-o, biruitoare, la o cotitură. Ou cât alerga mai mult, cu atât privirea lui era mai ageră, spintecând depărtările. Şi se alungară astfel multă vreme până ce cărarea se îmbină cu negurile zării. . . I se păruse ori văzuse bine ? Ariei privi mai aţintit. Dintre nori, se deschise o poartă de lumină, ce, încetul cu încetul, se lărgi. 25927 1 e. lovinescu Stâlpi alburii se iviră apoi, iar îndărătul lor se desprinse deodată un palat minunat de cleştar. Şi, pe când stătea înmărmurit la aşa minune, întrebându-se dacă nu e vre-o vedenie înşelătoare, Ariei auzi deodată un glas. — Ariei, zise glasul, Ariei, crede ochilor tăi... Privirea nu te înşeală. Dinainte, acolo, departe, în fundul zării se înalţă palatul de cleştar al Adevărului, în care înţelepţii vre-milor, cercetând, adâucindu-se în cărţi vechi cu slove necunoscute, întrebând stelele, firul de iarbă, şi fluturele ce sboară, iscodesc adân-cele rosturi ale lumii. Altă patimă n'au decât pe cea de a şti. Dacă simţi în sufletul tău, o Ariei, născând germenele întrebării, dacă eşti pregătit la jertfa unui drum îndelungat, dacă te simţi mai tare ca orice ispită, îndreaptă-ţi pasul îndrâsneţ spre palatul de cleştar. Şi glasul tăcu. Ariei, plin de focul tinereţii, se simţi deodată învăluit de o pară, ce-i dogoria pieptul şi obrazul. ■— Grlas tainic, zise el, glas tainic, de ori unde ai veni, te voi urmă... Neobosit, voi merge zi şi noapte, neclintit la orice ispită, ___a r i e l a până la falnicul palat. Voi răbda orice, dar voi rasbj. O flacără necunoscută mă încălzeşte şi ipă însufleţeşte. Iar glasul îi răspunse! — Du-te. Şi Ariei plecă. Merse el o zi şi o noapte, şi apoi încă o zi şi o noapte şi pe urmă multe £ile şi multe nopţi, ne mai ştiind nici când £ră zi, nici când era noapte, uitând de toate, fteprivind în jur de teamă ispitelor, ci numai înainte spre palatul de cleştar, care, apro-piindu-se, eră tot mai departe. Merse neobosit pe câmpii întinse, prin văi adânci, şi peste dealuri înalte, merse orb şi surd la toate, până ce, însetat, Ariei se opri la marginea unui izvor dintr'o pădure. Voi să se plece, când auzi deodată un glas, ridicându-se din unde. — Ariei, zise glasul, potoleşte-ţi setea, în apa mea rece. Opreşte pasul şi închide ochii în armonia şoaptelor mele. — Izvor nebun, răspunse Ariei, nu voi bea din apa ta. -Au nu ştii ce gând îmi luminează drumul? N.'ai auzit de palatul de cleştar al Adevărului? — Ariei, călător fără popas, nu ştiu ce vrajă te mână pe căi necunoscute; dar ştiu că în palatul de cleştar nu sunt izvoare. Bea! — Menirea vieţii mele nu-i să umblu după izvoare. Şi, zicând aceste, se ridică fără a fi băut. înălţă fruntea sus, privind la palatul ce se zăria tot mai departe. Se aşternu apoi pe drum, mergând o zi şi o noapte şi apoi încă o zi şi încă o noapte, ne mai ştiind nici când era zi, nici când eră noapte. Ostenit de cale lungă, Ariei se opri pe o câmpie smălţată cfe flori. Se culcă în iarbă şi voi să închidă ochii, lângă un mă-nunchiu de lăcrimioare, când deodată auzi un glas: — Ariei, călător fără popas, zise glasul, pleacă-ţi capul lângă tufa mea îmbălsămi-toare. Cită ostenelile drumului şi dormi lângă mine cea dintâi noapte a vieţii tale. — Mănunchiu nebun de lăcrimioare, răspunse Ariei, au nu ştii rostul vieţii mele? Nu ştii că zoresc spre palatul de cleştar ? — Nu ştiu ce vrajă te mână, dar ştiu că în palatul de cleştar nu sunt lăcrimioare. — Nu după lăcrimioare umblu eu. Şi Ariei se sculă, fără a fi închis ochii şi plecă. Merse astfel o zi şi o noapte, şi pe urmă multe zile şi multe nopţi, dar pe tinde trecea, auziâ voci chemându~l. Iarba înaltă şi mirositoare îi strigă: -— Ariei, unde te duci aş4 zorit ? — Spre palatul de cleştar. ■ i— In palatul de cleştar nu-i iarbă verde şi moale. Toporaşii îi strigau: — Opreşte-te, Ariei. In palatul de cleştar nu sunt toporaşi. Crinii îi săriau în cale: — In palatul de cleştar nu sunt crini. Privighetorile cântau: — In palatul de cleştar nu sunt privighetori. Toată firea căpătase parcă glas : florile, frunzele, fluturii, pasările, izvoarele. Toate îi strigau: — In palatul de cleştar nu sunt flori, nu sunt frunze, nu sunt fluturi, nu sunt pasări, nu sunt izvoare... Iar Ariei, şovăind, îngână: — Nu sunt flori, nu sunt frunze, nu sunt fluturi, nu sunt pasări, nu sunt izvoare, . ce-mi pasă! Eu am plecat în cucerirea numai a. Adevăridui. Şi iuţindu-şi pasul, el privi din nou spre palatul de cleştar care era tot mai departe. Şi merse astfel o zi şi o noapte, şi apoi alte zile şi alte nopţi, până ce* ostenit, se opri într'o dumbravă. Se culcă, dar, voind să închidă ochii, aări deodată printre copaci o arâtai-e nespus de frumoasă. O femeie, cu toate tainele trupului desvălite, se apropie de dânsul. Nu mergea, ci plutiâ. Pe umeri îi râuriâ părul hegru şi din ochi îi scapără privirea învăluitoare. — Ariei, călător fără popas, zise făptura dumnezeiască, încotro zoreşti? Ariei, privind-o înmărmurit: — Zână ori nălucă a simţurilor mele, răspunse el, au nu ştii că mă duc spre palatul de cleştar? — Şi ce dor te mână? Ariei, suspinând: — Adevărul. De când am rotit ochii în juru-mi, am înţeles că nu voi avea liniştea zilelor mele până ce nu voi pătrunde tainele lumii ce mă împresoară, până ce nu voi şti de ce se învârtesc stelele pe cer? De ce scânteie roua dimineţii pe iarbă? De ce cântă privighetoarea? De ce miroase floarea? Cine a pus pulberea de aur pe aripile pasărilor şi pe ale fluturilor? Cine a făcut pe albină să culeagă miere? Cine, într'un cuvânt, e îridă- ' rătul tuturor lucrurilor pe cari le vedem, fără k a le înţelege? % Zâna zâmbi: — Privit-ai tu mult, o Ariei, călător fără popas, stelele cerului? ascultat-ai privighetorile ? mirosit-ai florile ? Ariei, plecând ochii în jos: — Nu, zise, nu! Călător neobosit, nu ra'am uitat decât înainte spre palatul de cleştar. N'am avut vreme să ridic ochii spre cer, ori să ascult privighetorile ce mă ademeniau din drum. încordat spre un ţel mai înalt, m'ara ferit de arătări zadarnice; sufletul meu nu caută decât adevărul adânc ce zace îndărătul acestor arătări. — Ariei, o! de trei ori rătăcitule Ariei, grăi zâna, ridică-ţi vălul de pe ochi! La ce j bun să ştii de ce astrele se învârtesc, dacă nu petreci nopţile înstelate privind la cer, îm-bâtându-te de armonia ce se răspândeşte de sus, de măreţia acestei feerii fără seamăn? La ce bun să ştii pentru ce cântă privighetoarea, dacă în ceasul de taină nu te laşi le- 8 e. lovinescu ariel . 9 gănat de cântecul ei măiestru? Priveşte în jur; bucură-te de priveliştea ce se desfăşoară; trăieşte prin ochi, prin urechi, prin toate simţurile; nu lăsă un farmec neîncercat şi negustat : prinde clipa ce aleargă, bâzâind ca o albină al cărei pântece e plin, şi stoarce-i repede mierea, — Menirea mea nu e să pătrund clipa, ci veşnicia. -— Veşnicia, o Ariei, e numai un cuvânt. Alergi după o nălucă, lăsând să treacă singurul lucru care e clipa... — Pentru mine nu e decât Adevărul. Pe acesta mă duc sâ-1 găsesc în palatul de cleştar, la bătrânii înţelepţi cu bărbile albe. — Nu. Bătrânii înţelepţi îţi vor spune multe; vei şti câte stele sunt pe cer, câte privighetori sunt în păduri, câte flori sunt pe câmpii, câte frunze sunt în copaci, dar nu vei şti nici de ce stelele se învârtesc, nici de ce cântă privighetorile, nici cine face să răsară firul de iarbă. Intr'un cuvânt, vei află tot ce e nefolositor să afli, dar nu vei şti niciodată singurul lucru, pe care ai voi să-1 ştii: cine e îndărătul acestor frumoase ară-: tări ? Zâna tăcu, iar Ariei rămase gânditor. Deodată însă dumbrava începu a vui de glasuri ce se ridicau şi se întretăiau: — Opreşte-ţi goana nebună, o Ariei. In palatul de cleştar nu sunt dumbrăvi. — In palatul de cleştar nu sunt flori. — In palatul de cleştar nu sunt privighetori. — In palatul de cleştar nu sunt fluturi. Şi glasurile creşteau, creşteau, dulci, tânguitoare, ademenitoare. Ariei şovăind voi să plece. — Ariei, cuvântă atunci zâna, cuprin-zându-1 în braţe, pune-ţi capul tău ostenit pe sânul meu. In palatul de cleştar nu sunt zâne, ca să te înlănţuie în braţele lor calde. Acolo te vei culcă pe cleştarul rece. lângă înţelepţii cu bărbile albe. — Ispită cu chip de femeie/ îngână ca în vis Ariei, eşti tu aeve ori eşti numai o arătare? — Eu sunt Poesis. Ariei, fermecat, sdrobit, învins îşi plecă -fruntea pe sânul lui Poesis, adormind. Ş'atunci, mai mult ca oricând, privighetorile începură a cântă mai.dulce, fluturii a se alungă mai şăgalnic pe pajişte, florile a mirosi mai îmbălsămitor, doi porumbei răma- 10 e. lovinescu seră nemişcaţi cioc în cioc, într'o sărutare nesfârşită, iar iarba crescu într o clipită mai lungă şi mai mătăsoase, învăluind ca într'un culcuş, pe cei doi iubiţi, ce petreciiră astfel în mijlocul Firii cea dintâi noapte de dragoste sub tremurarea stelelor veşnice... Şi Ariei nu se mai gândi pe urmă la palatul de cleştar. IMPRESIONISMUL ÎN CRITICĂl) I Impresionismul în artă se înţelege; în critică mai puţin. Sau dacă se înţelege, nu se respectă îndeajuns. O lucrare de artă trăeşte prin ea; fiind frumoasă, ea şi-a îndeplinit menirea şi nu are nevoe de recunoaşterea nimănui. Un minunat apus de soare, prins de penelul unui artist îndemânatic, se îndestulează pe sine; el ar rămâne frumos şi fără un ochiu care să-1 înţeleagă şi să-1 admire, sub unghiul clipei călătoare. Mai trainică şi mai slobodă, arta se scutură de zădărnicia vremii, înfrânge piedica părerilor schimbătoare, şi poate în- l) Aceste 3 articole, publicându-se în 3 numere ale Convorbirilor Critice, şi fiind de natura polemică, cititorii vor ierta unele lucruri ce se repetă, cum nu se putea altminteri; \ 12 b. lovinescu impresionismul în critică fruntâ veşnicia, rece şi nepasătoare faţă de acei ce n'o înţelege şi nu se pătrund de măreţia ei. Critica însă nu poate stă singură; ea nu preţueşte nimic prin ea. Adevărata însemnătate nu şi-o trage din însuşi cuprinsul ei, ci din greutatea, pe care i-o bănuim noi. Făcută, nu pentru a fi admirată, precum e o operă de artă, ci pentru a sădi în conştiinţa noastră o convingere, critica are nevoie de tot ce poate uşura această desrădăcinare a unei păreri dintr'o minte în alta. Ea are nevoie deci, în rândul întâi, de autoritate morală. Pentru a ne lăsa pătrunşi de cuvintele cuiva, nu e deajuns să le găsim numai frumoase, ci trebue să le presupunem o greutate, înaintea căreia să ne închinăm. Critica impresionistă — aşa cum se înţelege de obiceiu — e lipsită de această autoritate morală. De noţiunea ei se leagă o oarecare uşurătate, care, dacă o apropie întrucâtva de artă, ii ridică orce umbră de autoritate. A fi impresionist, socot unii, e a se lăsa în voia impresiilor fugare. Impresii avem însă cu toţii, tot atât de numeroase pe cât de schimbătoare. In temeinicia lor nu putem crede, chiar dacă ar veni delà criticul cel mai iscusit. Acum simţim într'un fel, şi mâine în altul. Lumea ni se arată într'o veşnică primenire. Dacă criticul nu-şi dă silinţa de a alege din acest vălmăşag de senzaţii şi de impresii, adevă* rata judecată rece şi nepasătoare care să stea în dreapta Adevărului, precum stau arhanghelii înarmaţi în dreapta Tatălui; dacă criticul nu se strădueşte să-şi închege o părere obiectivă, neschimbată şi sprijinită pe toate canoanele estetice, părerile lui rămân numai nişte impresiuni, uneori foarte fine şi subtile, dar oricum nu mai întemeiate decât cele ale noastre, ale tuturor. Le putem gusta fără a crede în ele. îndărătul lor nu zace nici o autoritate; şi adevărata critică purcede delà un principiu de autoritate. N'ar strica deci să arăt în câteva cuvinte că impresionismul în critică nu e tocmai ceiace s'ar crede. El nu se încheagă numai decât într'o înşirare slobodă de impresii, fără răspundere şi fără sancţiune, care pot veni tot atât de bine delà un critic ca şi delà orcine altul. îndărătul lor e totuşi o autoritate. Impresionismul înseamnă altceva. In grupul de marmură, le Baiser, al lui 14 e lovineşcu impresionismul în critică 15 Rodin, un bărbat şi o fşmm se sărută. Sculptorul a voit să repr^inte noţiunea abstractă a sărutării în esenţa $ţ, şi în marginile pe care le îngăduie arta plastică pentru o ideie generală. Ţoţ ce nu ajută în chip temeinic la înfăptuirea acestei idei, cade în ochii noştri pe planul al. doilea. Şi în adevăr, artistul .şi-a pus toată măestria să ne dea poezia şi beţia acestei sărutări, lăsând la o parte alte amănunte de (Jesen şi (Je modelare: părul nu •e studiat, linia spatelui se pierde fără a fi terminată şi desăvârşit lucrată. Toată viaţa se încheagă astfel în ceje două guri ce se împreună. Această reducere la elementele esenţiale ale unei idei, care în sculptură nu merge fără oarecare scădere, — sculptura cerând forme ^i nu idei abstracte—e cu mult mai îndreptăţită în critică. întrebuinţată cu înţelepciune .şi cumpătare, ea nu e cât adevăratul impresionism. Cercetând opera unui scriitor, cercetăm sufletul scriitorului însuşi. Şi, fără a alunecă la rătăciri romantice, nu e îndrăsneţ de a găsi sufletul unui scriitor plin de taine şi de ■umbre.- Menirea criticei este tocmai de a ne da oarecum înfăţişarea grafică a fiinţei morale a scriitorului. Dar căile sunt lungi şi mai ales cotite. Când ne pare că am ajuns, tocmai atunci ne dăm seamă că mai e mult. In loc de a rătăci aşă clar pe cărările pustii, pe potecile nebătute, ne trebue o călăuză sigură cave să ne arate drumul ce merge dea-dreptul la vetrele de lumină. Căci toate aceste dramuri tind cătră centrul de unde se revarsă lumina binefăcătoare ce le limpezeşte; de acolo ochiul poate pătrunde de jur în prejur, stăpânind toate cărările ce se desfac. Pentru a cunoaşte deci fiinţa morală a unui scriitor, e o problemă de timp şi de metodă de a străbate deodată în inima lucrurilor, lăsând la o parte tot ce ar putea să ne abată din cale fără folos. Trebue să trecem cu vederea amănuntele fără greutate, micile contraziceri ce întră în închegarea sufletească a oricui, tot ce, fiind chiar interesant, nu e temeinic, însuşirile sufleteşti sunt numeroase, dar nu de o potrivă însemnătate; ele sunt înşirate pe o scară de valori, de care trebue să ţinem seamă. Fără a le reduce la o singură faculte maîtresse, cum făcea Taine, ele se e. lovinescu pot încă subsuma în însuşiri mai obşteşti, ce subordonează pe celelalte. A merge de-adreptul la aceste centre de unde pleacă lumina spre margini, a le cercetă, dându-le adevăratul lor cuprins, a ocoli tot ce nu e plin de înţeles, a îndeplini într'un cuvânt, acest procedeu de simplificare atât de firesc şi necesar, este tocmai menirea criticei impresioniste. Nepăsătoare la micile abateri ce, văzute de aproape, deformează înfăţişarea morală a unui scriitor, ea se mulţumeşte numai cu trăsăturile generale cele mai energice şi mai temeinice. Ea presupune o reculegere şi o privire mai cuprinzătoare; nemulţumîndu-se cu desăvârşita cunoaştere a unor părţi, ea cearcă să ne prindă totul chiar cu necunoaşterea părţilor. In locul cercetării subtile şi minuţioase a unor amănunte, ce întunecă mai ades portretul zugrăvit, critica impresionistă ne dă un desen limpede, închegat din linii caracteristice, şi pline de relief. Ea ne dă oarecum masca definitivă a înfăţişării morale a unui scriitor. Departe deci de a fi tăgăduirea principiului de autoritate, critica impresionistă presupune chiar o mai mare agerime de privire; tre- impresionismul în critică 17 buind să deosebească numai temeinicul, ea are nevoe de o putere de concentrare şi de alegere chibzuită care e tocmai chezăşia unei judecăţi întemeiate şi cumpănite, ce nu se poate confunda cu impresionismul fugar şi schimbător. Critica impresionistă, înţeleasă astfel, dacă nu e singura ce se poate face, nu cere decât să i se recunoască îndreptăţirea, mai ales în vremile noastre, când mulţimea noţiunilor îngrămădite la pragul conştiinţii ne îndeamnă la o îngrijită alegere şi la o simplificare energică. II In numărul trecut al acestei Reviste am scris câteva rânduri asupra Impresionismului. Erau aşâ de grăbit scrise, încât, dacă cineva m'ar fi întrebat, chiar în clipa când puneam mâna pe condei: — Ce faci ? I-aşi fi răspuns: — Aştept să sfârşesc articolul. Arătam acolo că pe nedrept se crede îndeobşte că critica impresionistă e* lipsită de 25927 18 e. lovinescu orice temei şi de orice autoritate, de orice supraveghere şi de orice sancţiune. Lăsând la oparte zadarnicele ajutoare luate din cele patru văzduhuri, trecând cu ochii închişi şi cu nepăsare pe lângă tot ce ademeneşte privirea drumeţului, oricât de grăbit ar fi el, criticul impresionist întreprinde călătoria lui sentimentală dealungul operei unui scriitor, călăuzit de două principii: să-i prindă dintr'o dată notele caracteristice, trăsăturile temeinice, şi după ce le va fi prins cu pătrundere, să le pună într'o lumină cât mai puternică şi mai crudă. N'am putea numi acest procedeu decât de simplificare şi de reliefate. Acelaş număr al Revistei îmi aducea — in cauda — un răspuns al d-lui Dragomirescu. D-l Dragomirescu nu are aceeaşi părere ca mine asupra impresionismului. D-sa crede că amândouă criticele — impresionistă şi doctrinară — sunt în fond acelaş lucru, „deosebirea e numai că, având acelaş procedeu, cea dintâi tinde să facă mai mult artă} punând mai mult în relief calităţile de fond (imaginaţie, spirit, sentiment) şi de formă (limbă, stil, compoziţie) ale criticului, fiindu-i mai mult sau mai puţin indiferente părerile pozitive sau Îimpresionismul în critică 19 negative ce formulează; pe când cea de-a doua, tinde să facă mai multă ştiinţă, punând toată greutatea pe adevărul părerilor ce exprimă, iar nu pe originalitatea de fond şi formă cu ţm care le expune". Ou alte cuvinte, d-l Dragomirescu crede încă în zădărnicia criticei impresioniste; căci a o socoti numai ca un prilej pentru critic de a se pune în lumină, şi nu prin însuşiri de judecată ci prin însuşirile lui literare, e a-i tăgădui orice însemnătate, sau, mai mult chiar, înseamnă a-i tăgădui fiinţa. Răul e şi mai mare decât îmi închipuiam; căci poate, la urmă, nu-mi închipuiam nitaic. Mi s'a întâmplat şi mie ca îndrăgostitului, care stând pe bancă sub teiul înflorit, îşi asculta iubita, în clipa tainică a măturisirilor, când ne desvălim bucuros sufletele: — Da, spunea dânsa, recunosc, am şi eu cusururile mele. — Ca orice om fireşte, răspunse dânsul, cu glasul blândeţii. #jl Atunci ea, paşnica şi îngăduitoarea iubită, Mp sculându-se în picioare, cu mâinele în şolduri, mWt şi eu acea voce, pe care o cunoaştem cu !f--:H| toţii, a femeei lovite în demnitatea ei : 20 b. lovinescu — Şi care, mă rog, ai putea să-mi spui? Amintisem de uşurătatea ce i se soroceşte criticii impresioniste, dar n'o prea credeam; iată însă că d-l Dragomirescu, nu numai că spune „fireşte", dar îi tăgădueşte orice rost ca critică. Rămâne să-1 întreb şi eu : —■ Şi de ce> mă rog ? Am simţimântul adânc înrădăcinat al zădărniciei polemicilor, fiindcă cele mai multe dintre ele nu sunt decât certuri de cuvinte. Acolo unde lipseşte o idee, cuvântul ne pândeşte; şi unde avem cuvinte, sistemul se încheagă delà sine. învăţătura aceasta ne-a dat-o însuşi Mefistofeles, care se pricepea în discuţie, de oarece dracul s'a născut cazuist: Căci acolo unde lipsesc ideile, Un cuvânt ni se şi înfăţişează la timp potrivit. Cu vorbe te poţi certa minunat, Cu vorbe poţi închega un sistem, In vorbe toţi cred, v Dintr o vorbă nu poţi furà o slovă l). *) Mephistopheles: Schon gut! Nur muss man sich nicht allzu ängstlich quälen; Denn eben, wo Begriffe fehlen, Da stellt ein Wort znr rechten Zeit sich ein, Mit Worten lässt sich trefflich streiten. Mit Worten ein System bereiten, An Worte lässt sich trefflich glauben, Von einem Worte lässt sich kein Iota rauben. impresionismul în critică 21 Cu toate aceste, hic et nune, mi se pare că nu e la mijloc numai un cuvânt, ce ne desparte. Iată pentruce voiu mai stărui încă-odată asitpra criticii impresioniste; de altminteri, vorbind despre dânsa, vorbesc, într'o măsură, poate, şi de mine. E un temeiu deci şi mai mult s'o fac cu plăcere... încep prin a spune că impresionismul, bine înţeles, e o doctrină, izvorâtă dintr'un fel de, a fi destul de răspândit printre noi. El îşi are rostul lui în critică, precum şi-1 are şi în pictură sau în literatura propriu zisă. Sunt spirite sintetice precum sunt şi spirite analitice. Dinaintea unui copac stau doi pictori mari: Rousseau şi Corot. Cel dintâi ne va zugrăvi copacul, în revărsarea lui de viaţă, cu frunzele bine desenate, în toate amănuntele: numărându-le, n'ar lipsi desigur nici una. Cel de al doilea,, din câteva aruncături de penel ne schiţează silueta cenuşie a copacului: dă-te câţiva paşi îndărăt şi-1 vei vedea trăind aşa cum e, deşi n'ai putea deosebi o frunză. 22 e. lovinescu impresionismul în critică 23 Doi scriitori au luat parte la aceeaşi mişcare de uliţa: unul îţi va descrie mulţimea ca mulţime, impersonală, fără nume, ca un braţ de mare ce se ridică, se încovoaie şi cade, zdrobindu-se în spume, pe când celălalt îţi va descrie pe cutare care strigă, pe cutare care îâdeâ, se va opri asupra unuia şi altuia, îi va numi, îi va urmări cu deamănuntul în toate mişcările, în toate vorbele... Unul e spirit sintetic, altul analitic. Amândoi au văzut mişcarea; amândoi ne-o zugrăvesc credincios. In artă, amândoi au dreptul să se vădiască; trebue să le-o recunoaştem fără părtinire şi fără a ne închipui că pricinuim vre-o pagubă unuia dintre dânşii, recunoscând şi menirea celuilalt... însuşirii noastre de a privi lucrurile la olaltă, mai mult în raporturile lor obşteşti decât în parte, mai mult în rostul lor de totalitate decât de individualitate, acestei însuşiri de a prinde deodată mai mult valoarea dinamică decât cea statică, răspunde impresionismul ca fel de vădire şi ca şcoală artistică. Suntem aşa dar dinaintea unui punct de plecare bine hotărât şi închegat. D. Dragomirescu zice: critica raţionalistă pleacă dela acelaş punct de obârşie. Să ne înţelegem. Că şiA una şi cealaltă ţintesc la pătrunderea întocmirii sufleteşti a scriitorilor, sau la priceperea frumuseţilor şi scăderilor unei opere de artă, e neîndoios. Obiectul lor e ăcelaş, dar căile pe care se îndrumează spre dânsul sunt întru câtva deosebite. Pe creasta unui deal e un tainic castel; doi călători se îndreaptă spre dânsul; unul o iea pe drumul ce ocoleşte dealul ca un brâu şerpuitor, poposind la toate cotiturile pentru a descoperi un nou „punct de vedere", un nou colţişor nebănuit, o nouă privelişte uitată, şi rămânând adese în drum, fără a fi călcat pragul castelului, pe când celalt, altfel înarmat, mai nerăbdător dar mai îndrăzneţ, mai trecător cu vederea peste multe amănunte, dar mai pătrunzător în ceiace i se întâmplă să vadă, se aruncă de odată in mediaş res, o iea pe o cărăruşe, sare peste mărăcini, şi fără să prinzi de veste a şi dat înlături greaua poartă a vechiului castel. Sentinelă, în zadar te freci la ochi, privind la noul şi nepoftitul venit; în zadar te repezi după dânsul: până să te e. lovinescu impresionismul în critică 25 dumireşti, el a şi străbătut prin lungile galerii, prin sălile solemne ca şi prin întunecoasele tainiţe! Pune puşca jos, căci vraja castelului a fost pătrunsă! O icoană fireşte şi nimic mai mult. Nici nu vrea să fie altceva. Dar această icoană ne dă într'o măsură oarecare adevărul. Criticul analitic e călătorul, ce-şi ia merinde în desagă pe o săptămână, se aşterne la drum cu pas domol, priveşte când la dreapta când la stânga, poposeşte, se ridică din nou pentru a opri din cale pe un drumeţ: — De unde vii, drumeţule? — Dela castel. — Tocmai la castei mă duc şi eu. Ce mai veste-poveste?... Stăpânul e acasă? Paznicul ce face?... Şi înseratul îl apucă, stând încă de vorbă, Din întrebare în întrebare află câte încăperi sunt peste tot, câte fereşti, cine a clădit bătrânul castel, câte primăveri are stăpâna lui, află că Frimousse, micul basset al castelanei a avut insomnii cu o noapte înainte, află? într'un cuvânt, nenumărate lucruri mărunte, uneori mai interesante, alte ori mai puţin... Când va ajunge la castel, — dacă va ajunge — după un ocol atât de mare, el va şti cu siguranţă unde să-şi îndrepte pasul ca prin nişte locuri de mult cunoscute. Dar întrebarea e: ajunge-va? Aşa e criticul analitic, mai mult sau mai puţin ştiinţific: el o ia încet, domol, aproape pas în pas, statornic mai opreşte pe drumeţi în cale, îi descoase, îi cercetează, se abate din drum pentru a vedea ce mai zice şi venerabilul d. X sau marele cugetător Y, apoi după ce a fost şi la Delfi şi la Dodona, tuşeşte şi începe: E în esenţa frumosului de a ne răpi din mijlocul micilor patimi. Emoţia artistică este impersonală. Aşa a spus-o Schopenhauer. Dar înainte de a trece la Schopenhauer. să vedem ce spjn Spinoza şi Aristot... Şi totul, pentru a ajunge la încheierea că poeziile cl-lui N. Ionescu-Nion, ne putând să ne răpească din mica noastră lume de patimi, nu îndeplinesc cea dintâiu cerinţă a frumosului... Poate că am mers prea departe, dar în multe lucruri—Taine a spus-o — pentru a ajunge la ţintă, trebue să nimerim dincolo de dânsa. Şi, în treacăt fie zis, tocmai această icoană măritoare, pe care am întrebuinţat-o, întră în obiceiurile criticii impresioniste, căci 28 e. lovinescu impresionismul în critică 29 blări doctrinare", fără abateri principiale, fără invocarea dogmelor nemuritoare, ci intuitiv şi cleadreptul; e impresionist nu numai prin pătrunderea notelor temeinice ci şi prin punerea lor în lumină în formule bătute pe o nicovală de oţel, care trezesc luarea aminte şi o ţintuesc pentru totdeauna. Despre Emile Faguet nu se poate spune, cum nu se poate spune şi despre un mare pictor impresionist, că în operelele lor nu caută decât să se pună în lumină pe dânşii, cu micile lor însuşiri lucioase, cu micile loi; dibăcii de stil, sau de spirit. După cum impresionismul în pictură e un fel original, puternic — poate cam necomplet— de a interpretă natura, tot aşa impresionismul în critică e un fel intuitiv, voit primitiv şi energic de a înţelege arta de a-i tălmăci cuprinsul spre priceperea tuturor... Insă, pentruca această tălmăcire să fie mai expresivă, mai luminoasă, mai suggestivă, e nevoe de o sforţare literară mai mare, de o limbă dacă nu mai îngrijită, cel puţin mai figurata. Iată ee a făcut pe d. Dragomirescu să zică: „Criticul impresionist judecă, dar nu prea crede: pentru el părerea ce dă n'are tăria adevărului, pentrucă ea e mai mult un pre- text, în vederea ai tei cu care criticul impresionist caută să încânte pe cititor... El e graţios, mlădios, imaginativ, cald, iertător, pentru că nu se gândeşte atât la operă cât la om'4. D. Dragomirescu încheagă aşa dar tot im-.presionismul numai la partea formală, la ceiace ■am putea numi o atitudine- Ştim că e o gre-şală. Această parte formală, care poate fi uneori aşa cum o descrie d. Dragomirescu, nu e decât una din urmările impresionismului ca vădire şi ca şcoală artistică. Căci, impresionismul putându-se defini o simplificare urmată apoi de o reliefare, spiritul de sinteză şi de pătrundere intuitivă, trebue să fie însoţit şi de un adevărat temperament artistic, cu alte cuvinte criticul impresionist trebue să aibă un fel personal de a scrie. El nu ne înşiră numai idei, ci le dă şi viaţă, le însufleţeşte prin icoane; părerea ce-şi face despre un scriitor, nu rămâne în stare abstractă, ci are nevoe, pentru a prinde relief, să fie tălmăcită printr'o icoană izbitoare. Iată de unde vine latura curat literară ce se încheagă în idea ce ne facem de impresionism... Aceasta aveam de întâmpinat, deocamdată, 30 e. lovinescú impresionismul în critica 31 ca răspuns la notiţa d-lui Dragomirescu. E cu putinţă să-mi mai fi rămas unele lucruri de adăugat. Oricât de înfometat va fi fost Esau, trebue să mai fi lăsat şi pentru altă dată câteva boabe de linte în blidul, pentru care îşi vân-duse lui Iacob dreptul de întâiul născut. in Spuneam în numărul trecut că Esau oricât de înfometat va fi fost, trebue să mai fi lăsat ceva şi pentru altădată în blidul dat de Iacob... In adevăr, în taler au mai rămas câteva boabe de linte, pe care mă grăbesc să le iau. Innod deci din nou discuţia, mai ales că nădăj-duesc să ajung de data aceasta la o înţelegere desăvârşită cu d. Dragomirescu,. după ce voi pune într'o lumină şi mai crudă ideia, pe care aş vrea s'o desfăşur. ★ Pentru aceasta voi stărui încă odată asupra ceiace înţeleg prin impresionism. Cuvintele sunt înşelătoare; înainte deci de a porni o clădire pe temeiul lor, e mai potrivit să le cercetăm cuprinsul,—aşa cum i-1 dăm noi. Având un punct de razim sigur, şi Archi-mede ar fi putut sprijini pământul pe o varga... Impresioniştii, în înţelesul mai răspândit al cuvântului, — tăgăduesc putinţa judecăţilor absolute în materie estetică ; ei gonesc absolut şi nu recunosc decât relativul... Cuprinsul sufletesc al omului fiind schimbător, impresiile se alungă „ca norii lungi pe şesuri", după cum bat vânturile ... On le voit diffèrent sans l'avoir vu changer, zice Sully Prudhomme, vorbind de norul, pe care îl priveşti îndelung. Şi, în această goană de sentimente, de impresii, nimic nu e statornic, nimic nu e sigur, nimic nu e trainic ; pe nimic nu te poţi bizui cu încredere şi cu temeinicie. Lucrurile nu sunt decât o părere, —părerea noastră, care acum e întrun fel şi mâine în altul, după îndemnul împrejurărilor. A voi să închegi o judecată veşnică şi obiectivă asupra unor opere de artă, ce n'au altă viaţă decât pe aceea pe care le-o dăm noi, e o amăgire. „Nu există critică obiectivă după cum nu e nici artă obiectivă, zice Anatole France, şi toţi cei ce se măgulesc a fi 32 e. lovinescu_ pus în lucrările lor altceva decât pe dânşii sunt jertfa iluziei celei mai amăgitoare. Adevărul e că nu poţi ieşi niciodată din tine însuţi: e una din marile noastre nenorociri. Ce n'am da noi să putem vedea cerul şi pământul, pentru o clipă numai, cu ochiul în faţete al unei muşte sau pentru a înţelege firea cu creerul greoiu şi simplu al unui urangutan?.. Suntem închişi în fiinţa noastră ca într'o închisoare veşnică. Ceiace ne rămâne mai bun de făcut, e să Ynărturisim că oridecâte ori n'avem tăria să tăcem, vorbim de noi înşine"* Şi din clipa în care judecăţile noastre n'au nici o statornicie, nici un punct de razim obiectiv, din clipa în care nu avem decât păreri schimbătoare, critica nu mai poate fi dogmatică, ci impresionistă. Noţiunea „impresionismului" a prins aşa dar în conştiinţa publică înţelesul de părere personală, nesigură, în veşnică prefacere şi devenire. „Operele, zice Jules Lemaître, trec pe dinaintea oglinzii spiritului nostru, dar cum această trecere e lungă, oglinda se preface în răstimp, şi când din întâmplare aceiaşi operă vine din nou, ea nu mai aruncă aceiaşi icoană"... impresionismul în critică 33 : JlHi Acesta e impresionismul în felul obişnuit fl| de a fi privit, impresionismul unui Anatole mm France sau Jules Lemaître; el nu e decât con-yHf cepţia relativistă statornicită în critica literară, ■f, Şi dacă totuşi aceşti mari scriitori nu conti-^ nesc de a face critică, e că ei o înţeleg ca pe un gen literar, cu atât mai ademenitor cu cât le deschide un câmp mai larg pentru toate părerile, pentru toate subtilităţile gândirii; farmecul ei stă tocmai în această libertate de a spune orice, într'o formă cât mai deslegată şi mai rafinată, fără frica contrazicerii şi fără prinujdia lucrurilor învechite; el e aşa dar un farmec literar... Nu voi întră aici în cercetarea mai adâncă i â acestei doctrine (căci a nu avea nici o doc- ; trină, înseamnă totuşi a avea una), de oarece ; cade alături de pricina noastră, f . îngădui bucuros că numind impresionism ceiace am numit, şi mă voi încercă mai la vale să lămuresc şi mai bine, am dat un în-b ţeles întru câtva, dacă nu nou, cel puţin ne- ţi aşteptat, unui cuvânt care poartă în exerga ii lui şi o altă însemnare. Aceasta se întâmplă, i Un om intră într'o prăvălie: || — Să-mi dai din cireşele acele. {St 25927 3 34 e. lovinescu — Nu vezi că nu-s cireşe, ci pere. — Dacă-mi place mie să le zic cireşe. — Nu face nimic: trebuia numai să ne înţelegem. Să ne îiiţelegem, aşa dar. Nu ui'ain gândit la impresibnism ca la antiteza dogmatismului;, nu i-am ridicat pe unul împotriva celuilalt ca pe doi fraţi învrăjbiţi, ca pe două doctrine literare ce nu se pot îm-plăcâ. N'am privit impresionismul ca un răsuflet literar al iihui sistem filosofic mai larg, mai înalt —al bătrânului scepticism al lui Pyrrhon şi al lui Zerion, sau al tău, divinele Anatole France, tu care, dulce grăind, risipeşti în zarea albastră norii iluziei deşarte. Procesul acestei concepţii relativiste şi sceptice îh materie artistică, sa făcut de alţii şi aiure: polemica ele odinioară dintre Brune-tiere deoparte şi Jules Lemaître şi Âhatole France de cealaltă, răsună îrică în amintirea tuturor. Puterea de afirmaţie şi dialectica vânjoasă a unuia şi-a ciocnit zalele de graţia, dfc negaţia, de ironia acoperită a celorlalţi, dând d privelişte neuitată celor ce se îndeletnicesc cu astfel de lucruri. impresionismul în critică 35 Criticile d-lui Dragomirescti se îndreaptă aşa dar împotriva acestui impresionism, care nu îngădueşte putinţa unei judecăţi absolute, dogmatice, de oarece „omul e măsura tuturor lucrurilor", şi care nu se priveşte pe sine dfecât ca pe un gen literar, cu mijloace curat literare de ispită şi de ademenire. Numai dfcspre un astfel de impresionism putea spune d. Dragomirescu că „tinde să fsM mai multă artă, punând mai mult în relief calităţile de fond (imaginaţie, spirit, sentiment) şi de formă (limbă, stil, compoziţie), ale criticului", numai despre un astfel de impresionism putea spune d. Dragomirescu că-i sunt „mai mult sau mai puţin indiferente părerile pozitive sau nega-tive ce formulează"; numai despre un astfel de impresionism putea spune d. Dragomirescu: „criticul impresionist judecă dar nu crede", căci am văzut că după această concepţie impresionismul nu e decât relativismul şi scepticismul statornicite în critică... Intr'un cuvânt, văzând un coş cu pere, am zis: — Ce frumoase cireşe!.. Şi d. Dragomirescu îmi dovedeşte pe dată 36 e. lovinescu ca, „cireşele" din coş nu sunt frumoase. Cred şi eu. Mai întâi nu sunt cireşe. — Dar ce sunt? — Pere. — De ce le-ai numit cireşe? — Aşa mi-a venit şi mie.., Şi pe urmă, poate că aşa m'a sfătuit şi micul zeu Puck, care voia să-mi dea răutăcioasa plăcere de a te vedea criticând nişte pere, crezând că ai deaface cu cireşe. Prin urmare, impresionismul „meu" (atât cât poate fi ceva al cuiva) nu e nici relativism, nici diletantism, nici scepticism, ci după cum am mai arătat-o, e un proces firesc al unor spirite de a prinde dintr'odată şi cu lesniciune părţile fundamentale, trăsăturile temeinice ale lucrurilor, ale oamenilor, într'un cuvânt ale firii, în ceiace priveşte pe artişti, şi ale operelor de artă în ceiace priveşte pe critici, şi putinţa de a le redă apoi prin mijloace simple, elementare, dar energice. Atât şi nimic mai mult. Plecând dela o astfel de definiţie, pe care impresionismul în critică 37 de altminteri am dat-o de mai multe ori, lă-[îurind-o şi prin icoane, aşa cum m'am prf-|eput, dar fără să se ţină seamă de stăruinţa mea,, să vedem ce e de răspuns la noua întâmpinare a d-lui Dragomirescu. D-şa recunoaşte impresionismului o valoare ŞfUterară, îi recunoaşte o însemnătate ca gen literar; tot meritul unei critice impresioniste Var atârnă deci decât de originalitatea cri-, , 'ticului, de felul lui de a scrie frumos, plăcut, vioi, spiritual. O astfel de critică nu are nici o autoritate, şi mai mult încă, nici nu simte nevoia s'o aibă: „nimic nu câştigă, scrie d. Dragomirescu, dacă ar avea-o, nimic nu pierde, dacă i-ar lipsi, pentru temeinicul cuvânt că interesul acestor opere critice impresioniste ce se referă la aceeaşi operă, nu stă în convergenţa părerilor, nu stă adică în stabilirea unui adevăr, — a adevărului — în privinţa ei, ci tocmai în divergenţa şi diversitate lor, adică în multiplicitatea impresiunilor puternice ce ea a putut să stârnească în deosebi-h< / iele suflete de elită, care au studiat-o în mod impresionist". Âm văzut că o astfel ele întâmpinare, care pare mai mult o concesiune deşi e o critică, 38 e. lovinescü se îndreaptă împotriva impresionismului relativist. Numai acesta nu recunoaşte putinţa de a închega o judnevoe să treci uneori dincolo ele dânsa. Pe lângă aceasta, natura după cum spunea cu dreptate Elisabeth Browning, e adesea supranaturală. Ea nu pare în totdeauna adevărată. Cu atât mai mult, arta are menirea de a închegă într'o singură figură elemente ce în natură sunt risipite în mai multe. Adevăratele crea-ţiuni artistice au aşa dar un adânc înţeles simbolic: şi aproape toţi eroii lui Caragiale. după cum a observat-o atât de bine d. Dra-gomirescu, sunt simbolici. Picrophonios. Primesc această interpretare simbolică, dar stăruiesc mai departe în qb-servaţia mea. Eroii lui Caragiale sunt reprezentativi, dar numai pentru o epocă mărginită; ei sunt tipici. In închegarea lor întră ceva şi din sufletul omenesc din toate vremile dar întră totodată şi prea multe lucruri legate ele 72 E. LOVINESCU CARAGIALE 73 nişte împrejurări restrânse, ce tind să dispară cu desăvârşire. Prittienirea aceasta repede a moravurilor noastre surpă mereu însemnătatea comediilor lui Oaragiale. Limba chiar în care sunt scrise, e închegarea unei limbi desfigurate, dintr'un moment dat şi în anumite pături sociale. Peste mai multe veacuri, ea va fi aproape de neînţeles.. . Agathon. Nu întinde presupunerile tale, Picrophonios, peste veacuri. Timpul e ca zeul Saturn: el îşi mănâncă copiii, şi uneori pe cei mai buni dintre ei. Se poate deci întâmplă să secere comediile lui Oaragiale şi să cruţe romanele d-lui Pop. Din mai bine de o sută de tragedii ale lui Sofbcle, nu ni s'a păstrat decât şeapte; în literatura latină erau scriitori, pe care contemporanii îi puneau alături de Virgil sau de Horaţiu şi din care nu ne-a rămas niciun rând. Oe avem din Varius sau din Asinius Pollio ? Ei nu sunt pentru noi decât nişte nume. Ou toate aceste, apoftegmele lui Publilius Syrius s'au păstrat! întâmplarea e oarbă, ea mistue adese lucrări de merit şi lasă neatinse scrieri nevrednice de posteritate... Picrophonios. Mă răstrâng bucuros la un Im ti timp mai scurt, o Agathon. In cincizeci de ani nu va rămânea nici cea mai mică urmă din atmosfera morală a comediilor lui Oaragiale; amintirea republicii din Ploieşti sau a gărzii civice se va fi risipit de mult. într'o sută de ani fiecare rând din Scrisoarea pierdută va trebui însoţit de o pagină de lămuriri. Ceiace noi simţim cleadreptul şi ne farmecă, va părea urmaşilor noştri ca o privelişte de iarnă, văzută printr'un geam aburit. Şi cu cât timpul va trece mai mult cu atât şi geamul va fi mai acoperit iar vederea va fi mai împiedicată. Glykyon. * Ceiace spui tu, Picrophonios, nu priveşte numai pe Oaragiale, ci priveşte într'o oarecare măsură întreaga comedie de moravuri. Acest gen literar e cel mai mărginit în spaţiu" şi în timp. Rădăcinile lui se înfig adânc în sânul societăţii, într'o clipită fugară. Să nu crezi totuşi că în orice „moment social" nu se cuprinde şi un adânc adevăr omenesc, tot aşa după cum într'o picătură din apa mării, se cuprinde întreg oceanul. Cunoscând o singură frunză, cunoaştem toate frunzele în ceiace au ele mai temeinic; cunoscând un om, în afară de particularităţile lui, vom cunoaşte şi trăsăturile obşteşti ale speţei umane. Aceasta nu trebue s'o uiţi. Comediile iui Caragiale vor avea deci în totdeauna o mare valoare omenească. Negreşit însă că nu vor fi gustate cum le gustăm noi acum. O operă de artă fiind expresia unei stări de simţire obştească, nu e mai bine înţeleasă, decât în vremea în care a fost scrisă. Permecându-ne cu atât mai mult cu cât ne oglindim mai bine în transa, literatura contemporană e aceia, pe care o înţelegem prin toate fibrele simţirii noastre. E o făţărnicie deci de a iubi mai mult pe Horaţiu decât Eminescu, sau pe Plaut decât pe Caragiale. Pe aceia îi putem admiră, pe aceştia însă îi iubim. Poetul Marţial o spusese de altminteri destul de bine: lila tamen laudant omnes, mirantur omnes. — Confiteor, laudant illa, sed ista legunt. E firesc aşa dar ca în două sute de ani Caragiale ca şi Eminescu să nu mai răspundă în totul sensibilităţii de atunci. Plăcerea vie pe care o simţim acum se va micşoră, iar înţelegerea se va îngreuiâ. Nu uită însă că după două mii de ani citim încă cu bucurie pe Aristofan, care nu e mai puţin „local;i decât Caragiale. Pe lângă aceasta, ceiace comediile de moravuri pierd din farmec, în scurgerea timpului, ^ câştigă în însemnătate documentară. Şi în ^ această privinţă, fii sigur că istoricul viito- rului, când va veni să închege înfăţişarea atmosferii morale de acum douăzeci de ani, * va pune cel mai mare temei pe comediile 1: lui Caragiale, în care s'a întipărit fizionomia unei epoci, tot aşa după cum în unele stânci se statorniceşte pentru totdeauna urma unor ramuri căzute peste dânsele... t i 0 DIOSCURII (D-nii D. ANGrHEL şi ST. O. IOSIF) iteratura noastră avea înainte doi poeţi, pe cari îi cunoşteam destul de bine. Unul, senin şi duios, potolit şi resemnat îşi ţinea cu sfiiciune inima în mână, ca şi cam ar fi ţinut un trandafir. Un vân-tişor trecea pe acolo şi-i smulgea câte o foaie, ducând-o departe; apoi trecea altul. Piecaie adiere îi împrăştia petalele, îmbălsămând aerul cu o aromă subtilă şi învăluitoare. Astfel erau cântecele lui St. O. Iosif: foi risipite încetişor din acest trandafir al simţirilor intime; dulci îngăimări de cuvinte, armonioase mai mult prin căderea sunetelor, decât prin înlănţuirea ideilor; mici mărturisiri ale unei inimi curate pe care o mişcă florile şi fluturii, încolţirea celor dintâi simţiri de dragoste, al- DIOSCURII 77 bastrul zărilor, potolirea amurgului, izbucnirea voioasă a zorilor. Sub două icoane ni-1 puteam închipui aşâ dar pe St. O. Iosif: ori ca trubadurul cu suflet de copil şi cu floare la cheutoare, ce aleargă pe pajiştea verde ca să prindă fluturi sau să culeagă un buchet de viorele pentru o Margaretă cu ochi albaştri; ori ca bunicul adus din spete, ce se încălzeşte la gura vetrei, jucându-şi pe genunchi nepoţii, şi pove-stindu-le istorii cu smei, cu zâne fermecate, — născociri simple şi minunate ce fac să sticlească ochii copilaşilor. l) O altă icoană aveam însă în d. Angliei. Mai puţin intuitiv şi firesc ca St. O. Iosif, D. Anghel avea o inspiraţie mai căutată, mai depărtată şi mai preţioasă. Şi dânsul iubiă florile, dar nu pentru a face un buchet iubitei, ci pentru a se îmbăta de mireasma lor, printr'o delicată desfătare şi încercată rafinare a simţurilor. D. Anghel ne-a cântat florile rare ale grădinii şi nu pe cele ale câmpului; şi din grădină a ales tot ce eră mai subtil, mai gingaş, nu prin firesc, ci prin împere- l) A se vedea nu studiu mai întins asupra d-lui St. O. Iosif în Paşi pe nisip, voi. I. 80 E. LOVINESCU DIOSCURII 81 ne evoca tot cu ce ne deprinsese marii poeţi romantici: castele cu turnuri crenelate, cerul de azur al Spaniei, luptele de tauri, erotismul cam gongoric al mândrilor Castilani, cavalerul cu sombrero tras pe ochi şi cu mâneci de dantelă. Imaginaţia lui se plimbă adesea prin acea ţară depărtată, pe care realitatea a fă-cut-o tristă sub soarele ei arzător, dar pe care poeţii au transfigurat-o într'o ţară fantastică, scăldată în lumină şi străbătută de cântăreţi de ghitară şi de seniorite, ce ştiu ocoli supravegherea obositoare a guvernantelor bătrâne... In această lume cam convenţională se primbla fantazia d-lui Anghel; şi trebue să recunoaştem că această fantazie eră bogată. Ea s'ar fi putut asemăna cu o eârciumăreasă, care are totdeauna mai multe odăi libere decât muşterii; pentru fiecare găseşte un culcuş proaspăt, în care nimeni nu s'a mai odihnit... Scriu: d. Iosif eră aşa, d. Anghel eră aşa.., Erau; da erau. Astăzi, fiecare din aceşti doi poeţi, luat în parte, nu mai e. Unindu-se într'o colaborare neîntreruptă, ei fac la un loc* un nou poet, de care trebue să ţinem seamă şi să vorbim fără a încercă să ştim ce-a adus unul şi ce-a adus calălalt. Ar fi ca şi cum ne-am zădărnici să aflăm care e partea fiecărei albine, într'un stup... Din Jupiter sau din Tyndar, după cum spunea Omer, au ieşit doi feţi: Castor şi Pol-lux. Unul eră dibaciu în îmblânzirea cailor şi în mânarea lor, iar celălalt eră neîntrecut in arta pugilatului. Unindu-şi însuşirile deosebite, s'au dus în lume, minunând imaginaţia celor vechi cu isprăvile lor. Care sunt faptele lui Castor şi care ale lui Pollux? Nimeni nu ştie. Mitologia nu cunoaşte decât faptele Dioscurilor... Literatura noastră cunoaşte astăzi doi Dios-curi. Fără a cercetă meritele probabile ale fiecăruia din ei, să vedem care sunt roadele la laolaltă ale linui an de muncă. Legenda funigeilor e cea dintâi lucrare a Dioscurilor, de când s'au urcat împreună pe corabia Argos pentru a aduce din Colchida lâna de aur. Nu trebue să cerem dela acest poem să fie şi o dramă, îndeplinind toate cerinţele acestui gen literar. Să nu-i cerem deci figuri bine lămurite, o acţiune bine înnodată, al cărei in- 25927 6 78 E. LOVINESCU D10SCUR1I 79 cherea căutata a colorilor şi deosebirea mirosului de ceiace cunoşteam. Versurile sale nu aveau sbucnirea spontană a unui plânset de copil, tremurarea şoaptelor unui îndrăgostit; nu păreau închinarea naivă a unui suflet cătră altul, fără pregătire de cuvinte şi de mişcări, ci simplă, liniştită şi nevinovată chiar în faptele cele mai vinovate. Ele erau lipsite poate de nevinovăţia şi sănătatea unui obraz de fată ce roşeşte deodată, sau a unor dinţi de mărgean, ce se arată în buchetul înflorit al unui ras sgomotos. Aveau însă altceva: aveau acea fineţă şi strălucire în coloare, care ne farmecă şi ne ispiteşte; erau pline de acea morbidezza, care are asupra sufletului nostru o putere de ademenire atât de neînţeleasă Şi în aceste poezii ale d-lui D. Anghel, mai aveai o senzaţie: senzaţia nesfârşitului în artă. Prin felul ele a prelungi răsunetul unei poezii departe, în inconştient, de a-i şterge conturul, de a lăsă părţi de umbră în concepţie, d. Anghe] se legă de acea şcoală literară al cărei principiu e: Omnis determinatio negatio est, Adecă orice mărginire, orice statornicire a f unei idei poetice, e tăgăduirea ei, ştirbirea cu-; prinsului ei, care trebue să fie nesfârşit, ne-L lămurit. Principiu cu oarecare adevăr în el. m dar care are nevoie să fie înfăptuit cu deliii catetă şi cu multă pricepere a nuanţelor, de B oarece în mâini mai puţin" dibace dă roadele m cele mai întristătoare. In locul luminii feerice W a lunei, ce învăluie firea într'o pânză stră-i vezie ele vis, de ţi se pare a trăi într'o altă f lume cu linii şterse, cu luminile scăzute, cu \ umbrele îndulcite, te trezeşti deodată în mij-i locul întunerecului opac al nopţilor fără stele; j orice farmec poetic se risipeşte, căci clacă [ poezia caută câteodată umbra, întocmai ca muşchii de pe copaci, ea nu poate vieţui în întunerec. Umbrele grele ale caselor, ale turnurilor, ale arborilor, ce abia se deosibesc în [ noaptea neagră ca largi pete de cerneală, n'au nimic poetic în ele. Poeţii s'o ştie: ura-| blând după taină, să nu dea peste întunerec, | peste neînţeles; în versurile lor să licăriască I oarecare lumină. Cine fuge de soare, trebue g| să scoboare în poezie luna. Şi d. Anghel a I scoborât-o, cum o scoboară apele unui lac în I adâncul undelor sale albastre. m Romantic de altminteri prin inspiraţie, poetul 82 E. LOVINESCU teres sa cada în ciocnirea caracterelor deosebite. N'avem dinaintea noastră decât o simplă legendă, dramatizată întru atât întrucât e în dialog. Altminteri Dioscurii n'au făcut cu aceste date populare (sau născocite, nu pot şti) decât ceiace făcuse Alexandri înainte cu legenda ciocârliei ori cu alte legende: le-au îmbrăcat într'o minunată haină poetică... Ne cerându-i deci ceiace n'are şi nici nu poate avea, trebue să privim Legenda funigeilor ca un poem. Luat astfel e minunat. Runa ţese o cămaşă fermecată pentru fratele ei Landor, care pleacă la războiu. Cel ce o îmbracă e la adăpostul loviturilor şi al morţii, dar pentru aceasta, cămaşa trebue dată cui eră sortit s'o îmbrace. Altminteri blăstemul lunii e crâncen. Un cavaler, Hunar, trecând pe acolo la războiu, fură inima Runei şi-o înduplecă să-i dea lui cămaşa. Blăstemul se împlineşte. Runa ţese de ani de zile din tortul fermecat, care se destramă, prefăcându-se în subţiri pânze de păianjen, veşnic călătoare. Această prefacere a tortului în aţele funigeilor e foarte frumos zugrăvită, deşi cu armonia eminesciană din Luceafărul: l W* DIOSCURII 83 I .r*, • —--:--■--=-■-•---- | Din noaptea când ai dăruit Cămaşa far' de moarte, In lumea larg' am pribegit, j Am fost aşa departe. Cum ne urzeau a tale mâni, \ Noi dispăream pe geamuri, Cădeam pe cumpeni de fântâni Ne aninam de ramuri. Treceam cu grabă la răscruci Lungi fire de mătase, Cădeam pe stoguri şi pe cruci Pe streşine de case. Dar nici acolo noi n'am stat Şi am umplut pământul, Pan' ce de urma lui am dat,— Gătiţi de-acum mormântul! (Corul funigeilor, act, III). Funigeii, călătorind aşa dar prin lume, au găsit corpul lui Landor, mort în bătălie, l-au învălit ca într'un giulgiu şi l-au adus spre a fi îngropat cu cinste. Blăstemul Runei se sfârşeşte acum, iar Runa ispăşeşte păcatul Ţ v murind. Moartea, ca şi 'n Grui Sânger şi 'n atâtea alte legende populare, e privită deci ca o mare liberatoare a suferinţilor vieţii; ea în- j cunună ispăşirea unui greu păcat. Tot astfel £4 E. LOVINESCU Margareta lui Goethe, când în apropierea nălucilor morţii,'strigă in temniţă: Dein bin ich, Vaţer! Eette mich! Ihr Engel! Ihr heiligen Scharen, Lagert euch umher, mich zu bewahren! Heinrich! Mir graut's vor dir. Mefistofeles, privind-o murind, zise: — Sie ist gerichtet! Pe când o voce de sus se äuzi, cuvântând: — Ist gerettet! E scăpată! Aceasta e înţelepciunea povestirilor populare, ca şi a lui Goethe sau a Evangheliei. Tot astfel şi în Legenda funigeilor, Runa în agonie cântă: Alb că nimbul ce te împresoară Fă să-mi fie astăzi iarăşi gândul! Am ţesut atâţia ani dea-rândul... Las' acuma roaba ta să moară. Iar un ecou îndepărtat încheie poemul cu% o frântura dintr'un vers cunoscut al lui Alfred de Vigny: Mărire suferintii!. PIOSCURII 85 Sa găsit că acest poem ar fi simbolic. Nu văd simbolul ce s'ar putea cuprinde într'o astfel de legendă. Mintea omeneasca fră-naânţat de timpuriu să lămur^sc^ \\nşh din tainele firii, născocind nenumărate basme şi legende, al căror fond e de calp mai multe ori antropomorfic. Filomela, fica lui Paţidion, pentru a se răsbunâ împotriva lui Tereu, care o necinstise, se înţelese pu soră sa Progne şi găsi mijlocul să-i slujiaseă la masă însuşi trupul fiului său, Itys. Ele scăpară apoi de mânia lui Tereu, prefăcându-se una îji privighetoare şi alta în rândunică. In acest chip * se lămureşte de ce rânduiţelele sunt stropite la gât cu roşu. Mitologia greacă, ca şi cea $ popoarelor de astăzi, e plină de astfel de legende, care tind a da origină omenească unor apinjale. După credinţa celor vechi, Arachpe, o minunată ţesătoare lidiană, se spânzură de supărare, de oarece Minerva îi stricase o broderie măiastră. Zeiţa o prefăcu atunci în păianjen. Legenda funigeilor d-lor Anghel şi St. O. Iosif nu poate fi decât de aceiaşi natură; ea e o pagină din Metamorfozele lui Ovid. Alt înţeles n'are, şi pici nu putem 86 E. LOVINESCU scoate vre altă învăţătură, cum scoatem din adevăratele opere de artă simbolice. . . Altminteri, prin felul său de desfăşurare^ poemul e fantastic. Acţiunea se petrece undeva, fără hotărâre; Runa, Rilcla şi Hunar n'au altă realitate decât pentru a lumina o legendă. Versurile se trudesc a prinde, când fantasticul joc al norilor, ce se alungă, se desfac şi se întregesc în figuri minunate de castele medievale, cu punţi ce se ridică şi cu arcade, când alergarea neobosită a suveicii, cântecul stativelor şi istovirea tortului, când razele blânde de lună, ce se furişează pe fereastră, învăluind pe harnica fecioară într'un pervaz de lumină, când neobosita trudă a păianjenilor ce împânzesc lumea cu aţele lor călătoare. Şi din atâtea versuri minunate nu voi cită decât câteva ce zugrăvesc cu o desăvârşită plasticitate şi realism prefacerea mare, pe care o săvârşeşte dragostea în om, dându-i noi puteri şi îndemnuri. Ea e vrednică de Lucreţiu: . . . Dar ştii tu ce-i iubirea ? Ştii ce-i o apă mare Ce doarme 'ncătuşată în albele gheţare ? De ani de zile-acolo a nins şi veşnic ninge, DIOSCURII 87 Ţin norii întuneric şi noaptea nu mai moare, Dar vine-odată totuşi biruitorul soare, Se luptă mult o rază şi 'n clipa ce-o atinge, Precum un mag vrăjeşte cu varga fermecată. Cu sgomot apa'si iese din matca îngheţată, Dând unul peste altul, în vălmăşag, deodată Pornesc albastre sloiuri, Şi. tot ce sta acolo încremenit de mult, întreaga rânduială Se prăbuşeste-acuma, curg libere puhoiuri, Şi-o larmă, o năvală, Un furios tumult Inneacă tot şi cântă scăparea din robie. (Actul II, Hunar). Cometa e în adevăr un meteor al literaturii noastre. Pe neaşteptate, ea şi-a desfăcut coada-i luminoasă, împrăştiind o ploaie de steluţe strălucitoare. Dacă nu ne-a dat încă comedia în versuri, ea ne-a dat cu siguranţă versul comic, în toată strălucirea lui: săltăreţ şi spiritual, cu rimă bogată şi nebănuită, cu un amestec măsurat de cuvinte înaripate şi de cuvinte greoaie pe care apa vieţii zilnice, le aduce în valurile ei tulburi. Piesa în sine, adâncă nu e; n'are nici intrigă, nici 90 E. LOVINESCU DIOSCURII 91 urmă lucrare a Dioscurilor. Citind-o, nu poţi sa nu zici: Homo duplex! Liber duplex! In adevăr, ea are o îndoită înfăţişare: pe deoparte versuri duioase cântă pe un poet pierdut în floarea tinereţii sau prind un peisaj în metru antic. Această parte lirică sentimentală sau descriptivă, stă cam înmărmurită lângă celelalte cronici rimate, pline de spirit şi de vervă... Muza Caleidoscopului cu un ochiu râde, şi cu celalalt, dacă nu plânge, se uită cel puţin cu tristeţe la acest joc de umbre şi de năluciri, care e viaţa... Oricum ar fi însă, pretutindeni găseşti versuri de o formă desăvârşită, fără prihană. Poeţii au dreptate să spună, ei înşişi: Voi râde dar, în versuri săltăreţe Din cari nici un vers nu va fi şchiop... Rimele sunt bogate şi neaşteptate; icoanele noi sunt ca următoarea: Craiu-nou pe cer senin s'aratâ Şi cum străluce 'n geamul meu, îmi pare-o unghie tăiată Din degetul lui Dumnezeu ... sau: Gusute parcă'n aţa albă lucesc cărările la ceafă . îi/- Şi ceiace întrece şi bogăţia de rime şi de cuvinte e o fantezie uşoară, înaripată care de-altminteri e şi însuşirea ele căpştenie a celor doi Dioscuri şi dela care aşteptăm lucruri atât de minunate, încât să ne pară bine a nu le fi scris noi... Căci, după cum spunea Al-phonse Karr, simţeşti uneori o bucurie nemărginită că nu eşti autorul unei cărţi frumoase pentru a putea avea toată libertatea s'o lauzi, fără nici o stăpânire, fără nici o remuşcare şi fără frica de a fi bănuit de dulcea părtinire, pe care o avem deobiceiu faţă de ceiace facem noi înşine... 88 E. LOVINESCU caractere. In schimb e o minunată saynète, cum n'am avut până astăzi, cu efecte neaşteptate de situaţii şi de cuvinte, întretăiete pe alocuri cu un „ marivaudage" sentimental, delicat şi subtil. Din aceste trei acte în miniatură,— din care al doilea e aproape de prisos--se desprinde o singură figură bine desenată : tânărul rentier Tity Rosnov, cometa piesii, înzestrat în adevăr cu însuşiri fermecătoare, cu isteţime în vorbă şi cu acea fantezie neistovită, pe care sculptorul Pralea o laudă atât de nimerit în actul al III-lea : fantezie ce dă o înfăţişare de noutate nebănuită şi de originalitate faptelor noastre şi vieţii. Fără dânsa, clipele ar trece asemenea unele altora, greoaie, în mersul lor împleticit. Şi cu toate aceste spiritualul Tity e o veche cunoştinţă... Ne mai aducem aminte de un erou plin de acelaş umor, de aceeaşi vervă sentimentală şi de aceiaşi fantazie poetică, care, după părerea mea, nu se prea împacă cu o dragoste adâncă şi mistuitoare. Contesa Diana aveà dreptate să spună că atunci când ne simţim iubiţi, avem şi mai mult spirit ca de obiceiu, iar când iubim cu adevărat, pierdem şi spiritul pe care îl avem ... Citind aşa DIOSCURII 89 dar minunatul epizod al cometei, din actul întâi, ne gândim la o oarecare călătorie în lună, scânteietoare de vervă; citind scena de pe terasă cu serenada din chitară, ne gândim la o cunoscută scenă a balconului... Da, da. Cometa ne aminteşte pe Cyrano de Bergerac; deşi nu are „panaşul" lui Cyrano, Tity are totuşi aceleaşi scăpărări de cuvinte, aceeaşi siguranţă de spirit şi mai cu seamă acelaş sentimentalism discret, care străbate potolit de sub tiradele lui comice. Eclmond Rostand n'a avut deci o înrâurire măruntă asupra lui Tity. O scânteie din sufletul lui Cyrano a trecut într'ânsul. Dar acest şăgalnic erou 1-a furat pe Cyrano, ca albina. Căci, după cum spunea un scriitor, se poate fură şi ca albina şi ca furnica. Cea dintâi aleargă din floare în floare, spre a le suge nectarul şi a-1 preface în miere, pe când furnica fură grăuntele întreg, adeseori mai mare decât dânsa, şi se face nevăzută în tainiţa ei. Să nu urmăm niciodată pilda furnicii, şi cât mai adesea pe cea albinii... Caleidoscopul lui À. Mirea e cea din M. SADOVEANU 93 M. SADOVEANU1) cu PRILEJUL „ÎNSEMNĂRILOR LUI NECULAI MANEA" I lykyon, mergând cu pasul rar pe aleea de castani, începu: — rDe mult, şi mai ales după La noi în Viişoara, aş fi voit să povestesc lui Sadoveanu acest apolog: In jurul leagănului tău, o Sado vene, cinci zâne sau adunat, spre a-ţi împărţi darurile, cu care aveau să te sorocească să trăeşti. Cea mai tânără dintre ele, ridicând mâna deasupra leagănului: „Să iubeşti firea cu frumuseţile ei, zise; să petreci zile întregi culcat în fundul bărcii, privind la albăstrimile de sus sau ascultând şoaptele vântului prin stuh; să colinzi pădurile îndepărtate, înduioşându-te, x) Asupra d-lui M. Sadoveanu a se vedea un studiu foarte pe larg- în Paşi pe Nisip, voi. I. când vei vedea căzând frunzele ruginii; să străbaţi ogoarele galbene, cu puşca în spate, în aşteptarea unui iepure sau a unei prepeliţe. Iar seara,* după cele dintâi stingeri ale apusului, să te culci în dorul zilei de mâne, ce-ţi va aduce aceleaşi bucurii". Cea dea doua, ridicându-şi şi ea mâna: —- Să simţi poezia faptelor omeneşti, grăi, în micimea lor zilnică; să te apropii de sufletele cele mai ofilite şi să le înţelegi; să te apleci asupra lor, pricepându-le armonia din fiecare mişcare sfioasă, din fiecare vorbă acoperită. Cea de-a treia, luându-i vorba din gură: — Să nu simţi însă numai farmecul lucrurilor mici, cuvântă ea, ci şi pe aceia a lucrurilor mari; să iubeşti basmele, să iubeşti povestirile eroice; să te adânceşti în trecut, gustând mărimea omenea a unor viteji ai neamului tău. Fiindu-ţi dragi codrul şi câmpul nesfârşit, să iubeşti şi pe voinicul, ce se arată în depărtare pe o movilă, cu flinta pe umăr. Sufletul tău să fie deschis şi bucuriilor îndrăs-nelii şi celor ale avântului. Zâna a patra îl binecuvânta la rândul ei: — Darurile tovarăşelor mele iubite, nu ţi-ar 94 E. LOVINESCU M. SADOVEANU 95 fi de nici-un folos, dacă nu le-aş adăoga şi darul meu: căci la ce bun să ai o simţire, dacă n'ai putea-o tălmăci în cuvinte potrivite, în culori frumos îmbinate, sau în sunete armonioase? Iţi pun deci mâna pe frunte şi-ţi dau puterea de a împărtăşi şi altora ceiace vei simţi. Sufletul tău sa nu fie o comoară tăinuită, ci deasupra lui să strălucească acea flacără violetă, ce vesteşte tuturor aurul ascuns dedesupt. Mai rămăsese o zână bătrână, bătrână... Ea zâmbi mai întâi, până ce zâmbetul i se pierdu în sbârciturile feţei, apoi grăi cu o luminiţă în ochii stinşi: — Darul meu e şi mai mare decât cel al tovarăşei mele. Vei scrie, o copil fericit, dar vei scrie atât încât nu te vei mai putea opri. Orice lucru îţi va cădea sub privire, îl vei întipări în slove negre; condeiul tău va zugrăvi copacul din faţă, vecinul din colţ, cânele ce trece pe uliţă, soarele ce apune, cântecul privighetoarei, ceardacul din curte, tot ce se spune în mahala, toţi beţivii ce sunt la cârciumă, toate pietrele de pe drum; cititorii tăi vor fi osteniţi, dar tu vei stărui încă neostenit.. Nu vei cunoaşte oboseala, după cum I n'o cunoaşte nici firea, când aruncă pe lume atâtea forme noi. Te vei întrece cu dânsa şi vei scrie^ vei scrie.. Acesta e darul meu. Şi zânele dispărură pe lângă leagănul tău; iar tu, Sadovene, ai crescut copăcel şj te-ai făcut flăcău; ai început să te plimbi pe iaz cu ciobaca, prinzând peşte; te-ai dus la vânat pe ogoare şi în păduri; te-ai îmbătat de poezia naturii; imaginaţia ta tânără s'a lăsat fermecată de isprăvile haiducilor, aplecându-se şi asupra durerilor şi bucuriilor celor mici. Te-ai apucat apoi să scrii şi ai scos din simţirea ta caldă şi din ochiul tău colorat minunate descripţii după natură şi mişcătoare povestiri. Te-am admirat. Tu ai scris altele: le-am admirat şi pe acele. Fără să osteneşti, tu însă ai scris din nou altele, cu o iuţeală din ce în ce mărită, şi atunci mi-am zis: O, zână răutăcioasă, de ce n'ai pus nici-o măsură în darul tău? Şi tu, Sadovene, cel mai înzestrat povestitor al nostru, pentru ce asculţi îndemnul bătrânei? pentru ce scrii mereu despre orice şi fără alegere? pentru ce nu-ţi înfrânezi uşurinţa de scris? „Uşurinţa! Frumos dar, spunea Ohamfort, cu o singură restângere însă: să nu 96 E. LOVINESCU M. SADOVEANU 97 te foloseşti niciodată de dânsa". Un scriitor trebue să uite că scrie uşor; tot talentul* stă în a scrie cu greutate lucruri ce par uşoare. Inchipueşte-ţi deci că n'ai aripi la condei şi după fiecare pagină te opreşte asupra celor ee-ai scris; vino şi revină; taie şi adaogă; născoceşte-ţi singur greutăţi şi le învinge cu trudă. Vei vedea atunci cât vor câştiga povestirile tale în frumuseţă statică, în măsură, în simplitatea şi armonia liniilor. Astfel aş fi voit să-i vorbesc lui Sadoveanu, dar, citind însemnările lui Neculai Manea, m'am gândit că nu mai am dreptul. Romanul acesta, deşi scris cu o iuţeală vădită, e totuşi atât de puternic, atât de sguduitor, atât de comunicativ, încât, în loc de a blăs-tămâ zâna bătrână, cu luminiţele în privire, se cade a-i fi recunoscători. A dat şi ea ce-a putut; şi dacă uneori darul ei e supărător, de cele mai multe ori e însă binefăcător. Şi cine s'ar- putea plânge depildă împotriva Pomonei, când vărsându-şi cornul belşugului, ne aruncă şi fructe coapte şi fructe verzi? desemnările lui Neculai Manea ne zugrăvesc moartea morală a doi eroi deopotrivă de simpatici. Dinaintea lui Radianu ne oprim cu sguduire sufletească şi ne pătrundem de temerea mută, pe care-o simţim dinaintea puterilor oarbe, ce ne mână şi se joacă cu noi. Privindu-1 avem fiorul fatalităţii, căci el nu luptă, nici nu caută să înfrângă împrejură-, rile, ce-1 copleşesc ca valuri de mare, ci îşi pleacă fruntea obosită, aşteptând spulberarea cea din urmă. Din această resemnare izvorăşte un farmec duios; ne gândim la fuga vremii, şi la tainele ascunse în cutele ei; ne gândim la mâna nevăzută, ce toarce firele destinului. Mila noastră pentru cel ce sufere e mărită şi de grija că am putea să le suferim şi noi aceleaşi dureri; ca şi dânsul suntem în voia destinului, ce pluteşte deasupra noastră, aşteptând să ne loviască. Acelaşi sentiment de frică trebue să-1 fi simţit cei vechi dinaintea eroilor tragediilor lui Sofocle. Un Oedip nu-şi împleteşte singur viaţa,, după o voinţă liberă; tot ceiace face el, e săvârşit dintr'o voinţă nevăzută, ce-1 stăpâ-neşteşi-1 îndreaptă spre ţinte hotărâte dinainte... 25927 98 E. LuVINESCU M. SADOVEANU 99 Agathos întrerupând: — O Glykyon,. strigă el^ nu sunt de părerea ta. Fatalismul celor vechi ca şi determinismul ce însufleţeşte literatura naturalistă, inspirată mai ales de Taine, sunt întristătoare şi primejdioase pentru viaţă ca şi pentru artă. Pentru frumuseţea morală a faptelor noastre trebue să primim liberul arbitru: omul trebue să fie răspunzător de ceiace face, şi în loc de a suferi tirania lucrurilor, el trebue să le stăpânească şi să le mânuiască după voinţă. Sarcina e mare, şi răspunderea grea; dar din mărimea răspunderii iese însemnătatea şi preţul libertăţii omului; el lucrează"deci cu convingerea neatârnării şi primeşte pedeapsa cu resemnarea de a o fi meritat. El nu se mai simte ca o sărmană fiinţă, pe care împrejurările o sfarămă, şi care priveşte cu sfiiciune în toate părţile; ceiace face e făcut cu voinţă şi cu primirea tuturor urmărilor. E drept că un gânditor a zis că omul fuge de libertatea morală, de oarece i-e frică de răs* pitnderi,—dar, mai întâiu, acest adevăr nu e obştesc şi apoi el ne îndemnă chiar la ridicarea omului. Trebue să-i arătăm frumuseţea libertăţii şi să-1 facem să-i simtă nobleţea şi cinstea. Un sistem filozofic ce-i ridică liberul arbitru, îl afundă în umilinţă şi în slugărnicie; cu o astfel de doctrină nu e cu putinţă nici o moralU: răspunderea iese din voinţa omului * şi cade în împrejurările din afară; pedeapsa e deci nedreaptă. Omul, fiind pref&eut într'un • automart spiritual, faptele lui pot fi bune, fără ca sâ-i cadă meritul lor. Căci dacă viţiul şi virtutea sunt nişte produse fireşti ca oţetul sau alcoolul, ele pot rămânea ceiace sunt, dar pierd orice însuşire morală. Frumuseţea unei fapte, măreţe izvorăşte din libertatea de a o săvârşi, sau de a n'o săvârşi. Dacă a fost o nevoe, o fatalitate ce au mijlocit- o, măreţia faptei se risipeşte, de oarece frumuseţea morală stă în liberul arbitru. Grlykyon se ridică atunci: — Nu tăgăduesc că fatalismul şi determinismul nimicesc mult din poezia vieţii noastre; recunosc deasemenea că înălţimea morală a faptelor noastre este micşorată, dacă presupunem că omul nu e stăpân pe mişcările sale. Dar nu despre aceasta voiesc să vorbesc. Arta nu e ţinută să ne răsfrângă numai poezia vieţii, a avânturilor nobile, a sentimentelor 100 B. LOVINBSCÜ M. SADOVEANU 101 frumoase. In ea putem găsi şi alte preocupări, şi alte sensaţii; ea ne poate da şi alte fioruri. Figura lui Radianu ne insuflă de pildă milă, căci dinaintea cărui lucru putem simţi mai multă milă decât dinaintea unei dureri, pe care nimeni n'o poate uşura ? El sufere fără a putea primi vreun ajutor; voinţa încordată a / nimănui nu l-ar putea alină. Priveliştea unei astfel de suferinţe, e ceiace poate fi mai tragic. Poeţii Greci că şi scriitorii moderni sunt deci în drept de a ne-o zugrăvi, mişcându-ne până la lacrimi. Şi în jurul nostru sunt atâtea pilde de dureri nemeritate şi fatale, încât trebuie să recunoaştem, că zugrăvindu-le, poetul nu se îndepărtează de adevăr^ ci ne dă dimpotrivă o învăţătură de înţelepciune. Alături de Radianu e Manea. Acesta e şi el un învins al vieţii, asupra căruia se îndreaptă simpatia noastră, ca asupra tuturor celor învinşi. Greutăţi reale sau închipuite îl răpun, făcându-1 să se abată din drumul larg ce merge spre culmi, şi mânându-i pasul pe cărările singuratice ale poalelor. Mañea nu e singur în literatura noastră; printr'o trăsătură sau alta, el se aproprie de Dan al lui Vlăhuţă, de Trubadurul lui Delavrancea şi chiar de Sărmanul Dionisie al lui Eminescu. El e ple-heianul care voieşte să facă ascensiunea socială, fără a .fi pregătit, şi care simte de la cei dintâi paşi greutăţile ridicării. Firea lui nu e destul de robustă pentru a ieşi neştirbită de această trecere repede şi neaşteptată. El sufere deci în fiinţa lui morală, văzându-şe într'un loc nepotrivit, descoperit tuturor loviturilor. Dacă mai are încă limpezime în vedere şi bun simţ nu-i rămâne decât sase retragă, scoborându-se acolo, de unde plecase. Aşa face Manea, şi întoarcerea lui la obârşie, ne pare cu atât mai cuminte, cu cât fusese pus la încercări mai grele. Romanul lui Sadoveanu ne zugrăveşte tocmai aceasta întoarcere, această sdrobire voită a tuturor năzuinţilor a tuturor nădejdilor de tinereţe, cu o rară putere şi siguranţă de mână. II vedem pe Manea în orăşelul din fundul Moldovei, îngrozit mai întâi de necurăţenia uliţelor, de neînsemnătatea vieţii intelectuale, pe care o duc colegii lui, de îngustimea orizonului ce i se deschide dinaintea ochilor. Zilele trec apoi încetul cu încetul, tocindu-i simţirea şi smulgându-i iluziile, una câte una. Tot ce mai avea furtunos în fiinţa lui se scutură 102 E. LOVINESCÜ M. SADOVEANU 103 astfel ca un copac ce-şi scutură florile. Aspiraţiile pier; şi dacă nu putuse să se adapteze la o lume ce-i fusese superioră, el se adaptează eu lesniciune la o lume ce desigur îi eră inferiora. Decăderea morală îi fu mai uşoară cleeât ridicarea într'o atmosferă, pentru care nu avea însuşiri înăseute, nicio respiraţie destul de puternică. Luăm parte aşa clar în romanul lui Sado-veanu la această potolire a unui suflet, după furtuni niari, într'un port liniştit, cu apele scăzute, fără vânturi şi fără stânci. Simţul moral în curând i se stinge şi el: Manea îşi găseşte astfel fericirea într'o legătură nelegitimă. Indoielele i se risipesc, mulţumindu-se a cere dela viaţă numai ceiace îi poate da. Cu acest puţin, el e fericit. Iar romanul, deşi nu închide o povaţă morală, este totuşi minunata zugrăvirea acestei căderi şi a acestei mulţumiri îngrădite. II Cele din urmă foi din „însemnările lui Neculai Manea", sunt din toamna anului 1902. Patru ani după aceia, Manea muri pe neaş- teptate. într'o zi ele primăvară, când pasările abia începeau să se alunge printre copacii înmuguriţi, l-am scos afară din oraş, pe drumul, pe cure mersesem de atâtea ori împreună, în destăinuiri duioase; în urma sicriului erau numai câţiva prieteni trişti, iar într'o trăsură doi ochi albaştri de femeie plângeau o fericire atât de mare, risipită la semnul unei mâini nevăzute... întâmplarea o făcuse pe Măria Cumpănă să se întâlnească cu Manea; sufletele lor se apropiara, se înţeleseră şi se pătrunseră. O taină dulce îi învălui apoi la o laltă. Din stingheri şi pustii ce erau mai înainte, ei se simţiră cuprinşi de o nespusă bucurie; viaţa lor căpătă o însemnătate şi un înţeles. Ochi în ochi şi mână în mână, ei merseră astfel spre necunoscut, aşteptând cu încredere hotărârile lui... A fost însă de ajuns un semn de sus, pentru ca o fericire clădită cu atâta trudă şi cu atâtea lacrimi să se spulbere. Din ea n'a mai rămas decât cei doi ochi ce plâng şi acum... Manea, în viaţa lui amărâtă, avusese obiceiul de sâ-şi însemne întâmplările ce^l pridideau. Aceste însemnări au fost publicate de d. Sadoveanu, împlinindu-se şi de data 104 E. LOVINESCU m. SALOVEANU 105 aceasta cuvântul evanghelic: „adevăr zic vouă că celor ce au, li se va mai da". Mie nu mi-a rămas, ca pioasă amintire de la prietenul meu, decât puţine pagini. Ele n'au o frumuseţe prea mare şi nici nu le-aş fi dat la lumină, dacă d. Sadoveanu n ar fi publicat „însemnările lui Neculai Manea". Fiind scrise patru ani după aceste „însemnări", ele fac oarecum o încheiere firească, arătând popasul cel din urmă, la care ajunsese cugetarea şi simţirea lui Manea. Câteva luni după aceia, iarba tânără a primăverii încolţia pe mormântul lui, vestind o nouă împrospătare a naturii, în timp ce sub lespedea de piatră, Manea îşi continuă poate însemnările... ★ „Stau lângă foc, în odaia abia luminată de lampa acoperită. Afară vântul şuieră, ca un călător ce-ar trece pe uliţă, cu nepăsare. Iarna se apropie cu şirul ei lung de suferinţe şi de lipsuri; crivăţul rece o vesteşte, bătând cu tărie în geamuri. De câteori cercevelele se cutremură, mă întorc şi privesc afară. Umbrele nopţii par a se alungă, prinzând forme tainice. Nu sunt fricos, dar nu pot privi pe fereastră, fără un fior prelungit, în timpul nopţii, mai ales când vântul suflă. Totul se mişcă pe prispă; degete lungi şi subţiri bat în geam, chemându-mă. Şi atunci gândurile mă învă-luesc, şi nu ştiu pentru ce ele se îndreaptă spre lucruri triste; mă gândesc la durerile trecutului, la prietini morţi. Umbrele lor mă împresoară... In această seară de sfârşit ele Octombrie, icoana bietului Radianu ]) îmi stă nedeslipită dinaintea privirilor... U văd la fereastră; îl simt... Poate că a părăsit ţinutul mormintelor, aclucându-şi aminte de mine. Prin multe am trecut în viaţa mea chinuită, mulţi oameni am văzut, multe nenorociri am străbătut, şi cu toate acestea nimic nu m'a mişcat mai mult decât Radianu. Nici odată n'am fost atât de sguduit înaintea altcuiva; in inima lui citiam nenorocirea ce poate lovi pe un om. Eram de faţă la distrugerea înceată dar sigură a unui suflet, căruia firea îi dăduse toate bunurile ei. Şi l) Tot ce se povesteşte aici despre Radianu nu e decât cel mai curat adevăr. Am fost elevul şi apoi prietenul lui. Aceleaşi mărturisiri mi-a făcut şi mie, ca şi lui Manea. — E. L. 106 E. LOVINESCU M. SADOVEANU 107 ceia ce-mi părea mai dureros şi mai tragic, e că Radianu îşi dădea seama de această nimicire. Ei o priviâ cu un ochiu liniştit şi poate chiar binevoitor, ai fi zis c'o doriâ, e'o chemă. Nu mi-o spunea nici odată, dar o ghiciam din clătinarea lui blândă din cap, plină de înţeles; „Ei, ştiu eu ce fac; nu te îngriji, aşa a fost să fie. Fiecare îşi urmează soarta". Sufletul lui eră pustiit, patima ardea totul, îi stângeâ privirea deşteaptă, şi-i alungă ori ce idee din cap. Căci la ee bun i-ar fi fost ideile, când ele sosiau ca un stol negru de pasări, ce aduc cu ele iarna năprasnică? Nu-şi găsiâ locul; umblă hoinărind pe uliţe, fugind de oameni, acum de o parte, acum de cealaltă. Casa nu-1 adementâ. Cum îi trecea pragul, nevasta îl aşteptă cu suliţele gurii ei. Radianu deschidea oehii lui mari, încurcă câteva cuvinte şi se lăsă apoi dovedit. Rămânea astfel într'un colţ, cuminte. Valurile de mustrări îl acoperiau şi-1 înecau. II Văd ca ac nisip voi. I. p. 190. câţiva ani de când d. Gârleanu scria în Arhiva nuvele într'un stil clin cale afară de încărcat, plin ele imagini silite (ca ele ex. Mătuşa Catrina). Nimic nu i-a mai rămas dintr'un astfel de chip de a scrie. Stilul d-sale e din cele mai proprii, mai unite şi mai simple; el e de o obiectivitate desăvârşită şi de o topica plină de firesc. Un astfel de stil poate trece nevăzut, pu-nânclu-se la adăpostul lucrurilor înseşi: şi lipsa unui stil văzut, e desăvârşirea cea mai mare a stilului, după părerea lui Taine. Astfel ni se înfăţişează d. Gârleanu în acest al doilea volum al d-sale. El vădeşte un mare progres, mai ales în técnica. Pe acesta m-am grăbit să-1 pun în lumină. Progresul e semnul cel mai bun al talentului. Şi nu ma voi da niciodată îndărăt, ele frica unei palinodii, de a recunoaşte un talent, când el se vesteşte atât ele tăgăduitor ]). M l). G-ârleanu ne-a dat apoi şi alte volume, i-are îl pun printre cei mai buni povestitori ai noştri. TRIPTIC i. Ion Minulescu )rei scriitori; aş putea spune Romanţa celor trei scriitori", şi d. Minulescu, care are o tainică adorare pentru tot ce întreit, ar fi mulţumit. Nu e singur: în trei „brelocuri de argint", voiu închide tot atâţia scriitori. Dacă cenuşa morţilor mai poate simţi ceva, vechii Chaldei trebuie să tresară de bucurie. Ne închinăm cu poetul dinaintea numărului simbolic, pe al cărui înţeles nu-1 mai pătrundem însă. Sâ-1 slăvim deci şi mai mult, — ca pe lucrurile, pe care nu le pricepem. Estetica d-lui Minulescu se încheie în câu- J) Roma iile ycntni mai târziu, edit. Alcalá v. TRIPTIC 13v* ; tarea noutăţii. Căile artei au fost bătute de veacuri de marii poeţi: mişcările fireşti ale inimii noastre au fost cântate în cuvinte înălţătoare; frumuseţile naturii au fost prinse în sunete şi culori, ce nu se pot uita. înaintaşii ne-au furat, după cum spunea poetul, averea noastră de acum : ... Leurs écrits sont des vols qu'ils nous ont fait d'acunee. Nu mai putem străbate deci aceleaşi cărări; florile de pe câmp au fost culese de manele grăbite ale celor ce au trecut cu veacuri înainte; din mijlocul fânului cosit nu se mai ivesc toporaşii mirositori şi romaniţele subţirele; iarba e bătătorită . . . Poeţii unei clipe târzii nu mai pot merge, aşa dar, pe acest drum odihnitor; ei trebue să facă ocoluri mari, pe poteci ce n'au mai fost călcate de picior omenesc, trebue să scoboare văi prăpăstioase şi să urce munţi stâncoşi. Acolo numai vor găsi floarea rară, pe care nimeni n'a cules-o, n'a mirosit-o; floarea rară, care, singură, merită truda artistului. Poate să fie cum ar fi : ea e nouă şi neprihănită. Frumuseţea vine pe urmă. Aceasta e părerea d-lui Minulescu şi nu e 140 E. LOVINESCU dreaptă. Sunt încă atâtea românite pe câmpul verde! Sunt încă atâţia toporaşi! Poezia se revarsă în jurul nostru în valuri atât de înnoite! Nu ne rămâne decât să întindem braţele... Frumuseţea e în apropiere, trebue să ştim numai s'o găsim. E ceva în noi, însă, care ne mână în depărtări, în căutarea frumuseţilor rare; pentru cele din prejurul nostru n'avem priviri; ni se par prea la îndemână şi prea neînsemnate ... De această pornire e stăpânit şi d. Minulescu, cu întreaga şcoală, din care face parte . . . Căci pe marginea pră-păstiilor, pe potecile pustii au început să se îndrepte rând pe rând închinătorii artei noi. Acum sunt mulţi. In curând, ei vor fi tot atâţia ca şi pe drumurile, pe care Apollo ci-taroedul, încununat de laur, le străbate în carul său triumfal, de veacuri... Noutate? O greşeală, spunea Amiel, e cu atât mai primejdioasă cu cât are şi ceva adevăr în ea. A căuta noutatea în artă nu e rău, dar rămâne să vedem unde o cauţi; şi apoi, noutatea nu poate înlocui frumosul. TRIPTIC 141 Nu trebue deci să ocolim sentimentele ce fac temelia sufletului nostru, sub cuvânt că au fost cântate de alţii. Meritul poetului se arată, hic et nune, în cercetarea unor forme noi de expresie pentru un cuprins sentimental vechiu. Simţirea noastră e aceeaşi: iubim sau urâm. Pentru a părea originali nu trebuie să iubim ceiace e de urât, sau să urâm ceiace e de iubit. Ieşind afară din umanitate, nu mai suntem nici înlăuntrul artei. Toţi poeţii mari au înţeles acest adevăr şi au rămas în marginele fireşti ale simţirii omeneşti. Ei n'au căutat sentimente noi, ci forme noi. Si de fapt au şi izbutit, căci nu e poet sincer şi puternic, care să nu fi dat de pildă o înfăţişare de noutate iubirii lui. Ghirlanda de flori împletită de dânşii pentru altarul Afroditei, răspândeşte o mireasmă deosebită de a celorlalte, ce stau atârnate de veacuri. Şcoala d-lui Minulescu n"a înţeles însă în totdeauna ca noutatea în artă stă în sinceritatea desăvârşită; ea n'a priceput că pentru a fi nou e de ajuns să fii sincer, căci un sentiment puternic fiind individual e şi nou. Această şcoală, în lipsa unei simţiri adevărate, s'a rătăcit pe căi îndepărtate, căutând 4 E. LOVINESCU flori pe piscuri de munţi, sau truclinclu-se să le capete, în sera caldă, prin încrucişări de speţe deosebite ... In locul frumosului, ea a dobândit raritatea, ce te înmărmureşte. Şi vai de acela — spunea La Harpe — care caută să te minuneze în artă: căci nu ne minunăm de două ori! Decorul poeziilor d-lui Minulescu e romantic. Poetul se simte ispitit ele orizonurile îndepărtate ale unei lumi de vise, împodobite de toate darurile imaginaţiei sale colorate; sufletul lui sboară spre „ţările enigme", pe aripele berzelor călătoare, pe fluturarea vânturilor zorite spre ţărmuri neştiute. Necunoscutul îl farmecă; poeziile lui sunt străbătute de „pelerini" ce vin din depărtări necuprinse şi se îndreaptă fără ţel în golul neisprăvit al acestei lumi. Pe drum se înşiră castele, oglindite în lacuri întinse ca o pânză... Peste acest romantism s'a altoit baudelai-rianismul, adecă premărirea unui sensualism bolnăvicios. Alături de „pelerinii" romantici ne aşteptăm şi la o iubire romantică, cu un fond de idealism revărsat. Aşteptarea noastră TRIPTIC 143 e însă zadarnică. Poetul nu cântă decât mulţumirea simţurilor; iubirea lui se mărgineşte la o singură clipă, O asfel ele iubire nici nu se poate numi iubire; îndărătul ei nu se ascunde nici o amăgire, nici o iluzie, în viaţă poţi strânge în braţele tale, o femeie, fără nici o idealizare, fără să crezi că o clipă va dura o veşnicie... Dar pe acea femee n'o cânţi; nu-i faci romanţe, ci o laşi repede în noaptea uitării... Baudelairianismul stă tocmai în premărirea unei iubiri dezamăgite, fără zi de mâine, care nu mai e iubire, ci desfrâu. Unii ar numi această poezie imorală. Eu o cred cu deosebire nesinceră. Şi cu toate aceste, d. Minulescu e un poet, şi pe alocuri un poet puternic. El e.poet prin frumuseţea unor simboluri, căci toţi marii poeţi au fost simbolici. Nu împotriva simbolismului ne ridicăm, ci împotriva nesinceri-tăţii, şi a subtilităţii nefolositoare în artă. El e poet prin rara bogăţie a imaginilor, cam căutate, dar încă destul de frumoase, şi mai e poet prin armonia mecanică a versu- E. LOVINESCU rilor sale. Limba lor câştigă în sonoritate ceiace pierde în curăţenie: căci ea e o limbă franco-română, Dar în cl. Minulescu alături de poet, mai e şi ceiace n'am putea numi altfel decât un fumiste. Lângă versuri simţite găsim versuri nesincere, simple jocuri de cuvinte ale unui funambul. Citiţi de pildă romanţa „Celei mai aproape " : De ce-ţi sunt ochii verzi Coloarea Wagnerianelor motive, (sic) Şi părul negru ca greşala imaculatelor fecioare? (sic) De ce-ţi sunt buzele pătate de violete trecătoare ? Şi mâinele de ce-ţi sunt albe ca albul tristelor altare Din Babylon, (sic) Ori din Ninive? (sic) etc. Dacă n'am râde noi mai întâi, citind aceste versuri, ar râde, desigur, poetul de noi... Voltaire, mergând să vadă pe J. Baptiste Rousseau la Bruxelles, acesta îi citi o lungă poezie intitulată: „Scrisoare posterităţii". Voltaire păstră tăcerea la început, apoi suspină: — lata o scrisoare care nu va ajunge.. . la adresă. Romanţele d-lui Minulescu sunt scrise . . . pentru mai târziu. Nu ştiu însă dacă vor ajunge la adresă ... Să ne închipuim totuşi că da, ceieace le şi doresc. Urmaşii noştri, fermecaţi ele romanţele poetului, îi vor ridică o statuă. Sunt sigur ca această statuă va fi aşezată pe un soclu atât de înalt, încât să pară ca un coş de fabrică. Trecătorii nu vor şti astfel dacă înfăţişează pe un poet sau pe... un fumiste: inventatorul coşurilor de pe casă. Şi, în această nesiguranţă, d. Minulescu va fi proslăvit după merit şi în cele două înfăţişări ale sale1). II. D-na Elena Farago. .. . Şoapte din umbră: potrivit titlu. Poezia d-nei Farango nu e o poezie cântată la lumina crudă a soarelui de amiazi, nu e doina de care răsună codrii, nu e cântul ostăşesc al răsboinicului, nu e strigătul de bucurie al ]) Pentru a ti pe placul poetului, am scris această critică în formă... „pointilliste;'. Ea e compusă — fireşte — din 7 fragmente, căci zeii si cu d. Minulescu iubesc acest număr mistic. J 147 învingătorului, — ci e o poezie îngânată în amurgul unei zile de toamnă. Ea are tristeţea toamnei: copacii se clatină încetinel, tremurându-şi crengile descoperite; frunzele cad una câte una; adierea vântului le ridică apoi din nou şi le goneşte cu un fâşiit mătăsos. Negurile nopţii încep a se lăsa. şi codrul din apropiere începe a se frământă— Ce înfiorare simţi atunci că te coprinde? Ce taină te învălue? Ce farmec se desprinde din şoaptele potolite ale atâtor ramuri ce se mişcă şi se lovesc? Ce pace adâncă se revarsă în sufletul tău din apropierea înceată a înserării? Nu ştii. Dar simţi că ceva din liniştea şi duioşia acestei naturi, care abia murmură, a intrat în inima ta şi o stăpâneşte. Citiţi poeziile de dragoste ale d-nei Farago... Unde eşti, tu, o Minulescu, cu iubirea ta păgână? uncie îţi sunt orgiile tale barbare? unde e leturghia neagră săvârşită la lumina candelabrelor de argint? Toate ne par a se fi petrecut ca în vis la Babilon, în templul închinat Militei, în noaptea însângerată a orgiilor nelegiuite... Dar acum suntem departe de aceste vedenii ameţitoare şi îndoielnice. Stingeţi candelabrele de argint! Răsturnaţi altarele zeiţei 1 neruşinate! Sdrobiţi templele întinate, la adă- 1 postul şi în numele cărora tot ce e sfânt în om, 1 iubirea, singura care ne mai poate da ama- 1 girea veşniciei, e vândută şi jertfită! Ne apro- i piem acum de adevărata iubire. Si în adevăr poeziile de dragoste ale d-nei Farago respiră o mare sinceritate. Nu e putere în ele, dar e dulceaţă; nu e jale, dar e duioşie; nu e patimă, dar e sentiment adevărat: nu e durere tragică, dar e tristeţă. E o dragoste fără avânt şi fără cuvinte arzătoare, fără îmbrăţişări şi fără bucurii; — cu toate aceste cu adâncime de sentiment. Simţirea e numai acoperită, căci o bănuieşti îndărătul acelor cuvinte măsurate, care spun multe, deşi sunt atât de nevinovate şi de potolite. Goethe voia ca în orice poezie sa fie ceva nesfârşit şi nelămurit: ideia poetică să nu aibă margini restrânse. Spiritul nostru cere orizo- Înuri mai largi şi mai depărtate; chiar când nu înţelegem desluşit, voim să întrezărim şi să presimţim. Ne place astfel această stare de visare, în care întregim ideia poetului, după felul nostru de a simţi. Plăcerea estetică se măreşte. 148 E. LOVINESCU I)-na Farago a urmat această povaţă a lui Goethe. Poeziile sale n'au contururi lămurite; simţirea e învăluită şi discretă; cuvintele, deşi sunt simple, au înţelesuri îndepărtate... Acesta e un farmec, dar mi se pare că poeta merge prea departe... Poezia ajunge prea şoptită; tonul e prea intim. Uneori ni se întâmplă chiar ca ideia sa ne scape cu desăvârşire. Voind sa prelungească sensaţia în nelămurit, poeta o înnăbuşe dela început în neînţeles. Şi încă ceva, - cu totul personal. Poezia de dragoste a d-nei Farago e tristă. Nimic n'o înveseleşte. Mi s'a părut însă în totdeauna că un poem de iubire trebue sa pară un zâmbet muiat într'o lacrimă. Lacrimi are d-na Farago, dar zâmbiri, nu. Niciodată. Mă gândesc cu durere că Dante a pus în iad: - „pe cei ce au plâns, deşi puteau ii veseli Si îVas voi ca d-na Farago să fie în in-fern. III. D. Herz E de sigur Beniaminul literaturii române. La o vârstă când noi învăţam încă, pe băncile TRIPTIC 14i> scoalei, istoria naţională şi regulele dramatice, d. Herz, fără altă pregătire, scrise o dramă istorică... Ceiace arată că poetul \) avea dreptate: . . . On ne sait hien que ce qu'on n'a pas nppris. Domnita Ruxanda nu e de sigur o lucrare de maturitate. Deşi meritul nu e legat de vârsta, el aşteaptă totuşi întărirea ei, mai ales în genul dramatic, care cere atâta viaţă trăită şi atâta observaţie personală, E de mirat chiar că d-nul Herz are şi atât cât arată. O va fi dobândit poate într'o viaţă petrecută undeva, în Sirius... Din dramă e caracteristică figura Ruxan-dei, — un fel de lady Macbeth, stăpânită de un singur sentiment, şi acela puţin femenin: dorinţa de a domni. Alăturea de dânsa nu e însă un Macbeth, ci e Jolclea: o figură ştearsă şi fără voinţă, un om cu nimic bărbătesc în el. Te miri de ce place atâta femeilor. Poate pentruca că nu ne place nouă. bărbaţilor. Şi aceasta e cu putinţă. Sunt oameni, cari fără vreo însuşire văzută, sunt meniţi să placă femeilor. l>t'i aiiiitr. 150 E. LOVINESCU De altminteri Biblia (îmi pare) a şi spus-o despre un astfel de om: tantum se ostendit et mulieres ... lunniverunt Adecă: i-a fost de ajuns să se arate, şi femeile au şi început a... necheză (pentru acest cuvânt mă pun la adăpostul Bibliei). Drama n'are mare acţiune; e scrisă în versuri corecte, dar fără prea mult avânt patriotic sau poetic. Este, în fine, o lucrare, pe care trebue s'o fi făcut, pentru a putea face ceva mai bun... Şi acel ceva mai bun e Floarea de nalbă. Această piesă nu se înseamnă de altminteri, prin noutatea subiectului, pe care îl des-voltase mai înainte Alexandre Dumas-fiuL în Dania, cu Camelii, (1825) la o vârstă ca şi acea a d-lui Herz. In tinereţe avem naivităţi mă-rinimoase; totul ni se pare lesne de prefăcut; omenirea poate fi pusă cu uşurinţă pe o cale mai bună; obiceiurile pot fi schimbate. Răscumpărarea unei vieţi pătate printr'o jertfă dureroasă e un subiect ispititor. D. Herz a întreprins deci în chip foarte firesc reabilitarea curtezanei, printr'o iubire curată şi tragică... TRIPTIC 151 Ceiace e în adevăr de însemnat în această piesa, însă, e chipul cum autorul a reuşit să creieze o atmosferă, puţin interesantă în sine, dar bine prinsă. Căci deşi eroii nu ne par a ii reali, ambianţa totală a piesei e vie. Cutare femeie — Tanti - se desface atât de bine, încât o recunoaştem la fiecare colţ de stradă \). In al doilea rând, dialogul e din cele mai uşoare şi mai fireşti cu putinţă, El are „hăţurile pe gât1', cum ar zice d-na de Sévigné, atât e de sprinten şi de alergător. Nimic nu-1 împiedică: curge vesel şi spiritual într'o limbă nesilită, care împacă şi cerinţele limbii literare, şi pe cele ale graiului vorbit. Atâta putere de observaţie, atâta lesniciune în dialog sunt chezăşia unui temperament dramatic, ce se vesteşte2). Eu o doresc şi o nădăj-duesc, căci după cum spune poetul3) : Tout arrive, même les choses quon désire. 1) Din nenorocire, am aflat mai târziu ca Tanti nu e decât localizarea unui personaj din Dama cu Camelii—Prndence. 2) D. Herz a mai scris de atunci o piesa ., In Xoaptea luvierei", jucata la Teatrul Naţional, care e o replica foarte de-a dreptul, deşi puţin dibace, a piesei mele, De peste pray. Avem de a face, aşa dar, cu umbra piesei altuia; speranţele "'ele nu sau realizat încă. '') Banvillc. A. BRĂTESCU-VOINEŞTI -l Brătescu ne dă un volum nou1), în care pe lângă vechile lucrări, se mai găsesc câte-va schiţe noi, şi o nuvelă mai întinsă, al cărui titlu a trecut şi asupra culegerii întregi. Nu cunosc însă un scriitor cu o personalitate mai unitară decât d. Brătescu. Toate nuvelele sale au aceeaş înfăţişare şi măsură. Ele poartă întipărirea neştearsă a sufletului povestitorului, în exerga lor. Acest scriitor nu-şi risipeşte producţia sa literară, înainte de a o fi însemnat cu armele sale sufleteşti, ce o fac repede recunoscută, Iată pentru ce, cu prilejul acestui volum nu se pot adăuga lucruri noi, la cele spuse odinioară. D. Brătescu se restrânge în între- ..In lumea dreptăţei". I. A. B R ATE S CU - V O INE ŞTI 153 o inie în fiecare din nuvele sale, tot aşa după cum în fiecare picătură de rouă se resfrânge acelaş cer de sus. Nu-mi rămâne deci, decât de a relua câteva clin vechile observaţii, ce sc pot lumină şi mai mult acum prin cercetarea nuvelei titulare. Glande Bernarcl avea obiceiul să zică: „dacă as pătrunde înţelesul unui singur lucru, atunci as înţelege lumea întreagă". Despre d. Brătescu se poate spune că, înţe-legânclu-i-se o singură nuvelă, i se pătrunde întreaga sa operă literară. S'a scris şi în rău şi în bine despre nuvela In lumea dreptăţii Ea a fost lăudată sau criticată după tendinţa, ce s'ar afla în cuprinsul ei. Nu sub acest raport o voi privi şi eu. Ea poate fi tendenţioasă sau nu. Aceasta, după părerea mea, nu-i poate da ceiace n'are, nici nu-i poate lua ceiace are. Problema ten-dinţii în artă e desigur o problemă ce se poate discută. Nu mi s'a părut totuşi a atinge vreodată esenţa operei ele artă. Ea se poate lăsă la o parte fără vreo pierdere deosebită 154 E. LOVINESCU pentru o lucrare de merit. E mai bine deci sa ne mărginim la cuprinsul sentimental al acestei nuvele. Judecată în fondul ei, ea are aceleaşi însuşiri ca şi Pană Trăsnea Sfântul sau Două surori. Ea se desface din acelaş suflet unitar. Albinele fac miere, viermii de mătase fac mătase, iar d. Brătescu nu poate să facă cleeăt nuvele, întipărite ele aceeaşi duioşie caracteristică. In sufletele eroilor săi trăeşte aceeaşi viaţă potolită, fără nici o apărare la toate loviturile din afară. Fiecare trebue să vină la lumina zilei, pregătit pentru lupta vieţii. Natura ne dă armele, fără de care suntem înfrânţi. Nişte astfel de înfrânţi ai vieţii sunt toţi eroii d-lui Brătescu. Ei sunt nişte firi înzestrate cu o simţire deosebită, în afară de care natura nu le-a pus nimic la îndemână. Ei sunt cu desăvârşire nepregătiţi pentru viaţă: ei sunt învinşi, înainte de a începe lupta cu greutăţile ei După cum sub raportul fizic omul e înarmat în vederea latitudinii geografice sub care trăeşte, tot aşa e şi sub raportul moral. Căci este o latitudine morală. Dacă cuprinsul tău sufletesc nu se potriveşte acestei latitudini sub I. A. BRĂTESCU-V01NEŞTI ! 55 care te naşti, atunci eşti un veşnic răsvrătit sau un învins. Când ai arme de luptă, te răs-vrăteşti în potriva unei stări de lucruri ce te apasă. In astfel de împrejurări se nasc eroii, iar literatura ce se ocupă de ei este o literatură eroică. Luaţi de pildă pe Ibsen. Mai toate figurile, pe care le-a plăsmuit el sunt eroice. Brand sau doctorul Stockmann, Nora sau d-na Alving, sunt nişte răsvrătiţi împotriva atmosferii morale, în care trăesc. Ei sau născut sub o latitudine nepotrivită firii lor. Si cum natura le-a dat un suflet energic, ei ies uneori mai oţeliţi din lupta, pe care o duc împotriva ideilor curente ale contemporanilor lor. Insă după cum sunt urieşi de fer cu picioare de argilă, tot astfel sunt oameni cu o simţire răsunătoare, dar lipsiţi de orice voinţă. Ei sunt un fel de Prometei, legaţi ele stânca Caucazului. In sufletul lor geme ura împotriva vulturului, care nu e decât lumea cu moralitatea ei curentă, Voinţa lor însă e in cătuşe. Şi vulturul îşi înfige gliiara tot mai adânc în măruntaele nenorocitului zeu înlănţuit. De pe buzele lui nu se aude totuşi nici-o plângere. 15o E. LOVINESCU Astfel de zei învinşi sunt eroii d-lui Bră-tescu. Sufletul lor e prea simţitor, prea delicat pentru a se putea potrivi latitudinii morale, sub care trăesc. Rasvrătirea îi cuprinde. Ar vrea să prefacă lumea, dar puterea le lipseşte. Ei sunt urieşii cu picioare de argil. Şi în loc de a aduce vre-o prefacere, mediul îi învinge şi-i striveşte fără nici-o luptă, Această tragedie a omului, care simte, dar nu poate luptă, este elementul de căpetenie a celor mai multe nuvele ale d-lui Bră-tescu. Literatura sa e literatura învinşilor, după cum cea a lui lbsen e a luptătorilor. Totuşi şi învinşii unuia ca şi luptătorii celuilalt nu sunt decât aceleaşi flinte. Fondul lor sufletesc e acelaş: dar pe când unii s'au născut fără nici-o armă pentru lupta vieţii, ceilalţi sunt îmbrăcaţi în zale. Aceasta e toată deosebirea, Xu e deci de mirare dacă şi In lumea dreptăţii ni se înfăţişează cu aceleaşi caractere. Căci ce-i altceva Andrei Rizescu decât un învins? Şi după cum sunt născuţi-morţi, sunt şi născuţi-învinşi. Unul dintre aceştia e şi Rizescu. Viaţa cu luptele ei, spunea Chamfort, face I. A. BRĂTESCU-VOINEŞTI 157 pt , oameni de bronz ori îi sdrobeşte. Pe eroii d-lui Brătescu, ea i-a sdrobit1). Rizescu e şi el im om sdrobit. Judecată din acest punct de vedere, opera d-lui Brătescu ar putea să pară imorală. Ea ne arată înfrângerea sufletelor cinstite în luptele existenţei. Dar aşa e viaţa. Observaţia d-lui Brătescu pleacă dintr'o realitate. Un singur lucru numai i s'ar putea întâmpină: această realitate e parţială. Alături de învinşi sunt şi învingători. D. Brătescu însă n'are nici o privire pentru aceştia, Pentru d-sa, ei nu există. Nu se poate cere însă dela toţi artiştii o înţelegere multilaterală a lumii. Taine, care pătrunsese cu mintea lui atâtea, spunea. ?.Nu văd marginile spiritului omenesc; dar vaci pe cele ale minţii mele". Marginile spiritului unui artist sunt cu deosebire apropiate. De cele mai multe ori arta e o interpretare intensivă dar îngustă a lumii. Ea e o problemă de temperament. Şi temperamentul e elementul cel mai statornic l) Asupra acestei observaţii a se })c nisip, voi. II. vedea si articolul din Pa*i 4 158 E LOVINESCU şi mai personal clin noi. Numai artiştii mari au isbutit să rupă cătuşele temperamentului lor, revărsandu-se într'o înţelegere universală. Opera lor e o a doua lume, cu lumina şi umbrele ei. însă nu un astfel de artist demiurg e d. Brătescu. Dar dacă după concepţia cl-lui Brătescu, viaţa este imorală, ceiace nu-mi pare prea departe de adevăr, opera lui în elementele ei temeinice este una din cele mai morale opere clin câte avem noi în literatura noastră. Ea produce o adevărată mulţumire sufletească. Tot ce e curăţenie a inimii şi a vieţii face câmpul de preocupare a d-lui Brătescu. Tot ce e cinste, tot ce e iubire ele bine şi de frumos, tot ce e năzuinţă cătră linişte şi pace, tot ce e duios şi nevinovat a găsit în acest scriitor un tălmaciu de o simţire şi cumpătare în adevăr clasice. Eroii lui sunt mari. Ei sunt însă ca acei albatroşi împiedecaţi în mers de aripile lor prea mari, despre care vorbià Baudelaire: Ses ailes de géant, Vempêchent de marcher. . . TAMBURINARUL DIN VALMAJOUR NOTE DE CRITICĂ CU PRIVIRE LA DOUĂ FELURI DE LITERATURĂ — ândinclu-mă la formele, pe care le îmbracă literatura noastră mai nouă, , o privelişte se deschide dinaintea mea: Pe o câmpie întinsă e un lac cu apele verzi şi liniştite. O suflare de vânt atinge din când în când undele lui adormite, ca aripa rănită a unei paseri ce sboară pe deasupra. Ierburile îmbelşugate de pe câmp îşi îndoaie şi ele vârful lor înalt şi semeţ. încotro te-ai întoarce, ochiul se odihneşte pe fâşii de coloare puternică. Şi priveliştea se întinde peste câmpia verde şi sălbatică până la munţii Focielei. Apele, ierburile şi colinele verzi, precum şi cerul albastru atârnat deasupra piscurilor, dau acestui peisagiu o bogăţie ele colori atât de obositoare, încât tulbură pri- 1 HO E. LOVINESCU vi rea şi împiedică lucrurile de a se desprinde în forma lor simplă şi sigură. Dar dacă scobori valea lacului Copáis, trecând şi brâul de munţi ce-1 străjuesc din depărtare, păşeşti în adevăratul ţinut al luminii curate... Cerul pare că se înalţă şi se limpezeşte mai mult. Pământul e lipsit aproape de orice vegetaţie. El e cenuşiu si uscat, La fiecare pas crăpături adânci îl străbat, prin care greierii se coboară ca pe o macara ce scârţâie. Şi priveleştea e fără sfârşit. Ea se pierde abia la îmbinarea îndepărtată a cerului cu câmpia despoiată de verdeaţă, De sus o lumină străvezie se revarsă ca un văl uriaş, încovăindu-se şi încolăcindu-se în jurul tuturor lucrurilor. Ea pare a le apropia de ochii noştri, păzind totuşi legile perspectivei. Stâncele pleşuve se desfac limpede, aşezate într'o rânduialâ, pe care ochiul o prinde repede. Copacii rari se desfăşoară privirii cu toate amănunţimele desenului lor. Ruinele templelor ele marmoră se înalţă elin depărtare în trăsături hotărâte: lumina curată, veşnică şi nesfârşită elă strălucire fiecărei linii, lămurind conturul lor energic... Pentru a face însă această trecere dela TAMBURINARUL DIN VALMAJOUR coloare la desen, ne-a trebuit să străbatem câmpii şi să trecem munţi. Natura îndulceşte săriturile şi le micşorează. Ochiul nostru nu le poate prinde dintr'o dată. Lucrurile omeneşti sunt însă mai restrânse. Câmpul lor ele desfăşurare e mai mărginit. Deosebirile se stabilesc mai hotărât şi dintr'o elată. O carte de pildă poate îmbrăţişa ceiace marele Pan risipeşte în mii ele firicele ale vieţii etern curgătoare. Sălile unui muzeu ne pot da de asemeni, în spaţiul cel mai îngust, feluritele înfăţişări ale naturii. Şi cum natura nu există decât prin ochi omeneşti, ele ne arată deci deosebitele feluri de a o vedea şi de a o zugrăvi apoi prin mijlocirea colorilor şi a desenului. In loc ele a ne scoborî, aşa dar, de pe ţărmurile lacului Copais spre albia uscata^ a Kefisului, putem prinde şi mai bine deosebirea dintre coloare şi desen, trecând într'un muzeu din sala Veneţienilor în sala Florentinilor. Ce desăvârşiţi colorişti erau pictorii Vene-ţiani! Ei au fost poeţii coloarei şi ai voluptăţii. Ochiul lor de altminteri eră plin de colorile bogate şi schimbătoare, pe care soa- 25927 1! 16-2 E. LOVINESCU rele le risipeşte în Veneţia, mai mult ca oriunde, peste canal urile verzi. „Nourii cei mai apropiaţi, scrie undeva Aretino, ardeau în flăcările soarelui, cei mai depărtaţi luceau cu o strălucire roşietică mai slabă... încântarea începu să mă tulbure... şi îmi desfătam încă sufletul, mult timp, după ce această minunată privelişte a apusului de soare încetase". Intr'un astfel de cadru era aproape cu neputinţă ca pictura veneţiana să nu fi fost înainte de toate un imn al coloarei. Şi în adevăr, arta lui Titiano sau a lui Giorgione nu isvorăşte decât dintr'o vie desfătare a ochilor. Ea nu isvorăşte de pildă dintr'un sentiment de cucernicie către cele sfinte. Viaţa înfăţişată pierde din pateticul şi înţelesul ei adânc. Ea ajunge un prilej pentru coloare, pentru desfăşurarea unor peisaje sau a unor haine strălucitoare, în jurul cărora pluteşte, învăluindu-le, acea lumină biruitoare a Veneţiei. In această pictură este de sigur multă voluptate, mult avânt şi multă tinereţe. Ea poate încălzi privirea, şi sensualitatea, aţipită în noi, clar nu va putea cuceri şi sufletele ; TAMB URINARUL DIN VALMAJOUR USo reculese, ce se îngrijesc de viaţa interioară. Pictura veneţiana e prea în aparenţe. Ea este I opera unor artişti sbuciumaţi de îngrămădirea sensaţi unilor. De aceia şi repeziciunea ce călăuzeşte mâna artistului este prea vădită. Fi-gurile sunt lipsite de desen. Vezi că aceste l corpuri întinse pe pânză n'au schelet. Haina e frumoasă şi bogată, dar te îndoeşti uneori că ar fi sub dânsa ceva. Grupurile de asemenea n'au compoziţie: figurile sunt aşezate puţin cam la întâmplare şi fără nici o grije de corespondenţe. Trecând însă în sala Florentinilor, avem cu totul altă impresie. Coloarea rece şi săracă mulţumeşte ele sigur mai puţin ochiul. In locul ei însă găseşti o artă adâncă ce se ascunde Isub cea mai căutată simplicitate a liniilor. Vezi că pictorul înainte de a începe fresca sa, şi-a făcut desenul pe carton şi că înainte de a-1 reproduce pe zid, acest carton a suferit nenumărate schimbări, pricinuite de grija \ statornică a formelor simple şi adevărate. > — Greutatea picturii cade deci în desen. Ceiace vedem noi pe părete nu e decât veriga cea din urmă a unor îndelungi dibuiri pentru a prinde liniile temeinice, sub care se îmbină i 1{>± E. LOVINESCU formele lucrurilor. Dintr'o astfel ele arta concentrată a ieşit de pildă Gioconda lui Lionardo da Vinci. Ea nu e în funcţie de coloare sau de peisagiu, ci e în funcţie de desen şi de viaţă sufletească. Literatura noastră mai nouă ar putea fi privită şi din acest punct de vedere. După părerea mea, ea se apropie, prin reprezentanţii ei mai caracteristici, de şcoala vene-ţiană. Intr'însa găsim peisagii pitoreşti zugrăvite în tonurile cele mai calde şi mai voluptoase! Natura e zugrăvită cu toată apoteoza ei de lumină, tot aşa precum o găsim în tablourile lui Giorgione sau ale lui Tiepolo. Colorile sunt aruncate în pături groase şi în repeziciunea inspiraţiei. O astfel de artă e isvorâtă dintr'un belşug de sensaţiei. Lucrurile izbesc privirea artistului cu o putere atât ele uimitoare, încât el nu mai aşteaptă răcirea impresiei pentru a o pătrunde mai bine, — ci o redă dintr'o dată. Turnată atât de repede în forma artei, ea păstrează negreşit din căldura sa primitivă şi e plină încă de realitatea TAMBURINARUL DIN VALMAJOUR 10o imediată. De aici şi puterea de comunicativitate a acestor descrieri, ce ne fac adeseori să tresări m. Luaţi de pildă un peisagiu al lui Sado-veanu. El e cald şi colorat. Vezi îndată un ochiu primitor pentru toate jocurile de lumină si o mână neînfrânată, In câteva trăsături tabloul se umple de colori aruncate în repeziciune. Şi e foarte firesc că această grabă să aducă după dânsa şi căldura. O astfel de artă este aşa dar sensaţională şi lirică. De aici ele pildă şi întrebuinţarea prea deasă a adjectivului. Căci substantivele nu descriu, ci mai mult enumără. Numai adjectivul descrie, într'un chip cu totul personal, deoarece el pleacă din sentimentul nostru despre lucruri. Şi acest sentiment, la Saclo-veanu, de pildă, e din cele mai puternice. Nu se poate tăgădui totuşi caracterul de primitivitate al acestei arte sensaţionale. Artistul ce se lasă în voia sensaţiilor e un primitiv — în înţelesul bun şi nobil al cuvântului. Arta lui vine dintr'o inspiraţie neorânduită; talentul lui e un dar, de care el e aproape inconştient. Un astfel ele artist seamănă cu tamburinarul elin Valmajour al lui Daudet, care răspundea I0(j E. LOVTNESCU tuturor celor ce-1 întrebau cum de-a ajuns sa cânte atât de minunat: — „Asta mi-a venit noaptea, ascultând privighetoarea../' Tot aşa şi scriitorii sensaţionali: talentul le-a venit privind natura cu jocul nesfârşit de lumină şi de colori. Ceiace câştigă însă în spontaneitate o astfel de artă, pierde în adâncime şi în orânduire. Şi citind, în adevăr, unele dintre lucrările acestor scriitori te gândeşti la cuvântul lui Vasari asupra lui Gior-gione: — .,E1 zugrăviâ ceiace vedea, dintr'odată şi fără desenuri pregătitoare; după dânsul nu eră o altă metodă mai buna decât aceasta. El nu băgă de seamă că pentru a ordonă o compoziţie, a-i cuprinde întregul şi a o judeca deplin, trebue să schiţezi mai întâi ideile în deosebite chipuri". Dar alături de această arta colorată, voluptoasă şi violentă mai este o alta, pe care n'aşi putea-o numi decât florentina. Această artă cu toată înfăţişarea ei de răceală, nu înlătura emoţia, ci presupune din potrivă o repeţire a aceleiaşi emoţii. Ea nu TAMBUKINARUL DIN VALMAJOUR 167 isvorăşte din cea dintâi atingere a simţurilor, ei dintr'o reprezentare înceată dar definitivă. Fără a fi atât de caldă, ea e mult mai concentrată şi mai adâncă. Temeiul ei e desenul si nu coloarea. Una din cele mai însemnate trăsături ale acestei arte e simplicitatea căutată. Această simplicitate de linii şi de forme, pare însă multora foarte uşoară tot aşa după cum lumina aibă a soarelui pare elementară, cu toate că în transă au trebuit să se închege toate cele şapte colori1). O astfel de artă este ceia3e lumina x\ticei e pe lângă coloarea Beoţiei şi desenul Florenţei pe lângă coloarea Veneţiei. Intr'însa s'au ilustrat un Mérimée, un Maupassant sau un Anatole France — dar mai ales scriitorii vechei Elade. Şi, dacă literatura antică se bucură de o tinereţe veşnică, nu pentru puţin întră şi acest fel de a înţelege arta: căci desenul e nepieritor, pe când coloarea piere; desenul e o realitate, pe când coloarea e o impresie puternica, dar fugară. Cum însă ne place tot ceiace mişcă, ne l) Comparaţia e a lui Anatole Franc 108 E. LO VINESCU place de sigur şi literatura coloarei puternice. N'am putea totuşi tăgădui că cu cât începem să judecăm mai mult cu mintea decât cu inima — lucru la care vârsta ne mâna — florenti-nismul literar ne farmecă mai mult, părân-du-ne totodată mai adânc şi mai trainic. Ar fi deci de dorit ca tinerii noştri scriitori să se îndrepte cât mai statornic spre acest fel de artă, ce nu se învaţă ascultând numai cântecul privighitorii, — ca arta tam-burinarului clin Valmajour. r î KAKOCHYMOS (ÎMPOTRIVA UNUI ANUMIT FEL DE CRITICĂ) li ni avut în totdeauna o părere cumpătată despre menirea criticei. Şi cum uneori scriu şi eu critica, această cumpătare nu pare a fi izvorâtă dintr'un folos personal. Ea pleacă mai degrabă dintr'o cumpănire statornică a lucrurilor, ce-mi îngăduie, după putinţă, să mă despart de umbra, pe care o aruncăm de obiceiu asupra părerilor noastre despre lucruri. Sunt aşa dar un Peter Schlemil ce şi-a pierdut umbra. Cel puţin în această privinţă. Nu aleg totuşi acest prilej de a lămuri chipul, cum cred că e mai bună critica. Amintesc numai că, după părerea mea, cu cât ea se va apropia de literatura curată, amestecându-şi uneori hotarele, după nevoie 170 E. LOVINESCU cu atât va câştiga. Critica nu poate trage decât foloase. Ea mi-a părut în totdeauna ca pâraele crescute clin pricina ploilor ele toamnă, ce nu ţin seama de îngrădirile făcute ele mâni omeneşti. Acum sunt pe un ogor, acum pe altul. In apa lor repede se oglindeşte acum floarea frumoasă a câmpului, acum spicul folositor al grâului. Tot aşa critica îşi primbla apele sale, acum prin ţarina roditoare a ştiinţii, acum prin câmpia liberă şi smălţată cu flori a artei. Desigur însă că în privinţa ei pot ti mai multe păreri. Fiecare urmează pornirile spiritului său. Aşa clar şi pentru dânsa se pot deschide veşnicile discuţii, care vor dăinui întotdeauna în jurul frumosului şi al folositorului. Dar cine are o concepţie despre un lucru nu e silit prin această de a nu înţelege şi concepţiile altora. E chiar în definiţia criticului de a fi cât de primitor pentru lucruri străine. Un artist în adevăratul înţeles al cuvântului e mai personal în chipul lui de înţelegere. El are o concepţie mărginită şi inten- lY AKOCHYMOS 171 ă aibă totuşi o înţelegere mai largă. înzestrat cu o notă personală, cu un fel propriu ele a scrie, el trebue să-şi apropie dacă nu inima, cel puţin mintea, de toate celelalte feluri ele a concepe. Dacă nu le poate aprobă, el trebue să le înţeleagă şi să le lămuriască. Uneori, când e cu putinţă, el trebue să meargă să le cerceteze până în izvoarele-lor vii. Căci tot ce are o pricină limpezită, are şi o iertare. Şi această înţelegere largă e nota deosebitoare a unui critic. Un critic, care se statorniceşte într'un fel mărginit de a pricepe, e lipsit tocmai de ceiace-i trebue mai mult de lărgime de spirit şi de mlădiere faţă de toate formele de manifestare artistică. într'un cuvânt el nu e pârâul, în care se oglindeşte cu aceeaşi desluşire spicul de grâu, salcia pletoasă şi firul de românită sălbatecă, 172 E. LOVINESCU înţeleg aşa dar multe feluri de critică, deşi uneori nu-mi sunt aproape de inimă. înţeleg de pildă critica de erudiţie şi-i pricep însemnătatea. De câte ori citesc o carte plină de note, notiţe şi notule, plină de date, plină de fulgii unor pene smulse dela toate păsările pământului, îmi răsare dinainte icoana unui coolie. Văd un mic chinez, galben şi supt la faţa, cu ochii stinşi şi fără sprineene, rătăcit într'o depărtată colonie europeană. Stă la marginea mării, în port, primblându-se liniştit. Din larg o corabie se limpezeşte. Din ce în ce ea spintecă zările, apropiindu-se. Iat'o acum lângă ţărm. Micul coolie, care abia se mişcă adi-nioară, sare sprinten pe bord. In câteva clipe îl vezi încărcat cu saci grei şi cu pachete uriaşe. Nici n'ai fi bănuit în acel trup plăpând, atâta iuţeală şi mai ales atâta putere şi răbdare. Sunt unii critici, ce-ţi par nişte adevăraţi coolii, când îi vezi împovăraţi cu atâţia saci, pe care îi descarcă din cea dintâi corabie, ce vine din largul mării, spre a-i încărca din nou pe alte corăbii pentru locuri necunoscute... Şi deşi nu ţi-ar plăcea ca KAKOCHYMOS 173 criticul să ajungă un simplu coolie, înţelegi totuşi şi folosul acestuia. Din acea cercetare muncită a unei date, a zilei de naştere •a unui poet, a tuturor asemănărilor cu scriitorii trecutului, poate ieşi câte odată o sfioasă st'antee de lumină pentru înţelegerea desăvârşită a scriitorului. Această scântee nu e de dispreţuit. îşi are şi ea rostul ei, precum într'o clădire îşi are însemnătatea ei cea mai mică petricică. Libertate deci pentru o astfel de critică! Sunt alţi scriitori care înţeleg critica ca un fel de luptă veşnică. Filozoful grec, bătrânul Heraclit, spunea încă într'un trecut îndepărtat: floXeţios îraryjp Tudvicov... Şi, în adevăr, dacă răsboiul este născător a toate, e de prisos aproape să amintesc că poate naşte şi lumină. Din această luptă neîncetată, din această lovire de oţele şi de scuturi scapără oarecare luciri. In cinstea lor iertăm rănile, care, cu mai multă îndemânare, cu mai multă îndurare şi bunătate, s'ar fi putut înlătură. Alţii, dimpotrivă, căutând a le înlătură, pun prea multă miere în cugetarea lor şi prea multe flori în stil. Adevărul ajunge atunci de nerecunoscut. Ei pleacă desigur 174 E. LOVINESCU T KAKOCHYMOS dintr'un sentiment ce le face cinste, clar bunul simţ are uneori ele suferit. Lor li se potriveşte cuvântul îngeresc al lui Joubert: — Daca unul dintre prietenii mei e chior, n'am decât să-1 privesc dintr'o parte. Nu-i mai puţin adevărat că daca unul dintre scriitori e rchiorcriticul ar trebui să ne-o spună şi nouă. Când nu ne-o spune, el nu-şi îndeplineşte datoria sa. Prin această tăcere voită, totuşi, el nu face nimănui niciun rău. Şi criticii, ca şi nobilii lui Beaumarchais, când nu ne fac rău, ne fac încă un bine. Aşa dar critica erudită ca şi critica curat literară, critica răsboinica ca şi critica prea dulceagă, critica dogmatică ca şi cea impresionistă, îşi au înţelesul şi rostul lor. Ele îmbracă tot atâtea feluri de a fi, ce-şi au îndrituirea unei manifestări literare. îmi pare rău că în aceste câteva rânduri trebue să mă ocup, în scurt, de un alt fel de critică, ce nu are această îndrituire. O astfel de critică o voi numi critica lui Kakochymos. Numind-o astfel urmez un obicei antic. La Greci un concept mai larg, o idee mai generală, erau întrupate într'o fiinţă cu un nume plin de înţeles. Cred ca un astfel de nume preţueşte aproape o definiţie. Kakochymos este un scriitor, ce n'a avut niciodată ceva de spus, deşi a colindat toate drumurile artei, lovind la toate porţile sau portiţele ei. Cuminţit după tot atâtea neiz-butiri, el se îndreptă atunci spre critică, După părerea lui, în critică nu se cere niciun talent. Aceasta de altminteri e o credinţă mai răspândită. De vreme ce asupra oricărui lucru e uşor de a închegă o judecată oarecare, se înţelege dela sine că e uşor de a fi critic. Nimeni însă nu se gândeşte că părerile pot fi mai întemeiate sau nu; că ele izvorăsc dintr'un gust artistic mai mare sau mai mic, şi dintr'o cultură mai bogată sau mai săracă. In adevăr şi Perrichon avea părerile sale asupra munţilor Alpi; n'a fost însă un cuvânt ca să-şi le scrie într'un volum. Aceasta a înţeles-o şi dânsul. Se mai uită de asemenea şi partea de artă ce întră în critică. Nu e de ajuns să ai o părere chiar bună. Trebue să ştii s'o înfă- 170 E. LOVINESCU ţişezi sub lumina de veşnicie. In cuvântul tău trebue să se simtă ceva din fiorul artei. Kakochymos însă nu înţelege aceasta. In poezie sau în nuvelă el o pricepe: de aceia le-a părăsit, după cele dintâi încercări. Lipsa ritmului sufletesc şi a simţului artistic eră prea făţişă. In critică i se pare că nu este aşa. Iată deci pentru ce se aruncă cu atâta încredere şi îndrăsneală în acest stadion al nemuririi. Când însă se vede alături de ceilalţi luptători, are o clipa de reculegere. In jurul lui se încordează atâţia muşchi frumoşi şi puternici, gata de luptă. Se uită puţin şi la mâinele lui. La lumina mai cruda ca ori când a soarelui, se ivesc două braţe subţiri şi goale de carne. Un sentiment de ruşine îl cuprinde. Insă de pe treptele de marmoră ale stadiului mii de ochi îl privesc. Toată patima lui de om care voieşte să însemne ceva i se ridică atunci în obraz. Privirea i se turbură; vede roş înainte. Şi Kakochymos începe lupta. Lupta lui Kakochymos ia cele mai adese două înfăţişări. Cea dintâi formă e cea a linguşirii. Prin felurite mişcări feline, el se KAKOCHYMOS 177 apropie de atleţii cunoscuţi. Le ţine vasul, clin untdelemnul căruia ei se freacă pe trupul lor frumos. Alteori le ţine strigilul\ aleargă după un sandal căzut, pe care îl duce apoi triumfător; când luptătorul e ostenit, Kakochymos îi face vânt, ori îl şterge de sudoare. In literatură, Kakochymos, îşi alege un poet vputat. Gustul lui se îndreaptă de pildă cătră Euphonios. înaintea lui nu vede decât pe Euphonios. Şi dacă s'ar pune sa scrie despre dânsul un studiu limpede şi entusiast, n'ar avea desigur nimeni ceva de zis. El însă se mărgineşte la lucrurile mărunte, pe care le poate prinde. Cu neobosire, Kakochymos publică studii despre „pipa lui Euphonios^, despre ce a zis Euphonios după o digestie rea, despre portretele lui Euphonios. In pictură Kakochymos îşi alege pe Kalliehroma, căruia îi păzeşte tablourile când le expune şi îi sdrobeşte culorile pe talerele de lut, când maestrul lucrează. Ajunge astfel un timp, că nu se poate vorbi de Euphonios sau de Kalliehroma, fără a se aminti şi de Kakochymos. Pe aceste cai cotite izbuteşte aşa dar şi dânsul sa smulgă una din frunzele din cununa de laur, ce îm- 178 E. LOVI NE SCU podobeşte fruntea marelui poet sau pictor. De sigur ca a cuceri nemurirea cu astfel de sprijin, nu e lucrul cel mai frumos. Dar nu e nici cel mai urât, întru cât nu e dăunător cuiva. Latriile cele mai fanatice se pot încă îngădui, câtă vreme nu-s primejdioase pentru nimeni. Nu tot atât de vătămător e şi al doilea fel de a face critică al lui Kakochymos. In potriva lui trebue să ne ridicăm. Nu e prilej literar, în care Kakochymos să nu-şi spună cuvântul cu sgomot, când pentru aceasta nu se cere nici pricepere, nici talent. 0 poezie, sau un studiu critic de oarecare noutate, găsesc un apărător sau un hulitor aspru în Kakochymos. El nu le priveşte însă sub raportul estetic, ceiace ar fi de înţeles, ci pentru a face ceva sgomot, învâr-tindu-se numai în jurul momentelor din afară ale operei de artă. Poetul sau criticul rămân astfel alături de discuţie. Cel ce-i întreţine focul este Kakochymos. El trebue să aibă mulţumirea muştei ce se întoarce dela arat, pe spinarea boului. Kakochymos e atât de convins şi de înfierbântat, încât nu nvaş miră sâ-1 văd bătându-se în duel pentru o poezie KAKOCHYMOS 179 a lui Euphonios!.. Pentru ca această latrie să fie însă cumpănită şi de o parte negativă, el îşi alege scriitorii ispăşitori. Asupra lor se aruncă, ca în totdeauna cu mijloace exterioare. El nu-i loveşte în miezul creaţiilor. Pentru aceasta s'ar cere altă pricepere. Felul unei astfel de critici stă în a luă câteva fraze din vreun articol sau poezie, spre a le însoţi apoi ele lămuririle necuviincioase şi nepricepute, de care e în stare o minte îngustă şi un suflet plebeian. Necuviinţa lui nu se potoleşte nici dinaintea sexului. Când se aruncă asupra unei cărţi întregi. Kakochymos procedează prin alăturare de fraze răslăţite, din care i se pare car putea scoate o contrazicere. Fineţele şi nuanţele de idei nu sunt pentru mintea lui. De aceia Kakochymos e duşmanul lor înverşunat. Din lucruri, pe care nu le pricepe, el scoate încheieri primejdioase, care n'au nici farmecul insinuaţiei subţiri. Iată o pildă: Un scriitor oarecare, vorbind despre opera lui Lucreţiu, „De rerum natura", după ce arătă că e greoae, din pricina subiectului ei ştiinţific, adaugă: „şi ar fi fost mai greoae, daca ar fi încăput pe mâni mai puţin dibace". 180 E. LOVINESCU Kakochymos (unul dintre ei) se grăbeşte să scrie1): „D-l X. vorbeşte în totdeauna cu o desgustătoare laudă de sine; astfel amintind că opera lui Lucreţiu, De rerum natura, este greoae, adaugă: „şi ar fi fost mai greoae dacă ar fi încăput în mâni mai puţin dibacecc — „adecă decât mâinele d-sale" ! Kakochymos n'a înţeles că eră vorba de mâna dibace a lui Lucreţiu, care a ştiut să dea ceva poezie unei materii aride. Cu o astfel de neînţelegere şi pripire, el trage încheieri, ce sunt mai mult de ordin privat decât de ordin literar. In acest chip orice se poate dovedi. Zenon din Eleia dovedise că săgeata ce sboară stă pe loc. El va fi avut însă poate şi mai multă logică în argumentarea lui. O astfel de „critică" nu e de îngăduit. Ea e o vorbărie neinteligentă şi vătămătoare, ce izvorăşte din dorinţa deşartă de a face sgomot. Căci dela un timp se ajunge a se vorbi de Kakochymos, ca de un om cu rost' literar. l) D. M. Simionescu-Eâmniceanu în Luceafărul pe 1906. KAKOCHYMOS 181 Nimeni nu bagă de seamă că n'a spus niciodată nimic pe propria lui răspundere, î:m'urcând cel mult câteva fraze ale altuia, vii un rictus — dinaintea căruia nu poţi stă dr-.'ât nedumerit. Atât sunt de mari îndură-la care suntem supuşi pe acest ogor neîngrădit al literaturii! * > astfel de literatură nu e cea adevărată, ¡la nu e scrisă cu mâna dreaptă. Şi ar fi >:c dorit să avem câţi mai puţini scriitori, ce M-riu cu mâna stângă. Căci în clipele de fată ei sunt mai mulţi. Pentru a-i descoperi nu e greu. Cred că sunt pe buzele multora. Oricum, a-i află e o problemă mai uşoară, decât de a află de pildă vârsta unui căpitan de corabie, înmulţind lungimea corăbiei cu înălţimea catargnrilor... I. A. BASSARABESCU 183 A. BASSARABESCU n acea zi Bassarabescu era mulţumit. Scrisese o nuvelă de trei pagini, în . care o domnişoară bătrână se primbla în grădină, aşteptându-şi iubitul, ce-i dase întâlnire la o oră înaintată din noapte. Ea se frământă cu mintea: cine putea fi acest iubit, care nu-şi iscălia scrisoarea? Astfel zorile o găsiră de veghe în grădină. Iubitul nu veni. De atunci domnişoara A spăsita se primbla în fiecare seară sub lumina lunii. Ea îl aşteaptă încă, fără să bage de seamă că un licean trecea în fiecare seară pe acolo, abia stâpâ-nindu-şi râsul... Şi Bassarabescu eră mulţumit. O lumină de bucurie îi trecu prin ochi. Lăsă condeiul şi se întinse în fotoliu... Afară începeau a se cerne cele dintâi neguri ale nopţii; în odae întunericul se lăsă şi mai des, la adăpostul stolurilor trase în jos. Bassarabescu privi în părete: două aţe de lumină, strecurate pe fereastră, se jucau şi tremurau ca două pleoape. Privirile lui ur-înăriau jocul luminii, încet, tot mai încet. Dar razele dispărură. Noaptea căzu în odae, iar Bassarabescu aţipi liniştit, ca şi cum ar ti fost legănat pe două aripi. Dar de odată i se păru că aude o şoaptă, apoi alta, apoi mai multe ce se întretăiau. Nimic însă nu se desluşiâ. Din toate unghiurile camerei, şoaptele se îngrămădiau ca într o întrecere, fără a se înţelege ceva. Ou timpul se făcu linişte şi o voce mai groasă se desprinse : — „Eu sunt spiritul acestui nobil fotoliu care se simte atât de mândru să te poarte în braţele lui, atunci când condeiul tău aleargă aşa de frumos pe hârtie! Tot neamul ales al mobilelor m'a însărcinat pe mine să-ţi mulţumesc pentru grija ce ne-o porţi. Tu eşti poetul nostru cel mai credincios. Grija ta e nesecată. Nu e oglindă spartă, nu e un scaun i 184 E. LOVINESCU cu piciorul rupt, nu e colivie de pasăre, nu e etajeră fără de lustru, care să nu fi ţintuit privirea ta. Pe toate tu ne-ai cântat. E drept, că de ori câte ori trecem pe sub condeiul tău, ni se întâmplă câte o nenorocire, Mie mi se rupe piciorul, lămpii i se strică globul, maimuţoiul acela de janilie îşi frânge o labă, chiar cufărul îşi sdrenţueşte pânza... Dar asta nu face nimic. Noi suntem mândre că putem trăi şi aşa sub pana ta. Noi tre-sărim de mulţumire că suntem chemate la o viaţă nouă, care e veşnică: la viaţa artei. Si e de.mult de când n'am fost chemate la această viaţă. Tu eşti din neamul acelor pictori olandezi, care ne-au înconjurat cu atâta prietenie, cu atâta dragoste. Pentru tine, caşi pentru dânşii, noi trăim, avem un suflet bogat, pe lângă care atâţia trec fără a-1 înţelege. Pentru tine, caşi pentru dânşii, ajunge o cameră cât de sărăcăcioasă, spre a face din ea o lume, ce trăeşte prin sine, cu un suflet propriu. Numai cei ce au privirea scurtă ne zic că suntem natură moartă... Noi însă trăim, avem bucuriile şi durerile noastre. Tu ai dovedit-o tuturor. Pentru aceia îţi suntem recunoscătoare..." I. A. BASSARABESCU 185 Şi fotoliul se opri o clipă, Poate că ar mai fi zis ceva, dar uşa se deschise deodată cu oarecare putere. Un bătrân şi o bătrână intrară. Bătrânul înainta cu îndrăsneală. Se pregăti sa vorbiască, dar sfiiciunea îi curmă glasul, lîitr'un târziu zise catra bătrână. — De, Froso, vorbeşte tu întâi. — Ba, vorbeşte tu, Tase, n'ai fost profesor? Ce fel ele profesor ai fost, să nu ştii să te înţelegi cu un om? Şi să te sfieşti de el, ca o femeie?... Bătrânul ruşinat privi în jos zicând: — Am fost numai ele „limba elenă", Froso. Apoi după o tăcere mai îndelungata, începu: — Mă recomand Anastase Moinea; doamna e nevastă-mea, Eufrosina. Venim elela Slatina, unde am fost să ne vedem feciorul. Pe Că-nuţâ, ştii d-ta... Şi d. Anastase Moinea îşi mângâia puţin favoritele, ce-1 făceau să samene cu prinţul Nichita. Apoi continuă: — In drum ne-am zis că ar fi bine să ne oprim pe la d-ta, la Ploeşti. Eu sunt un profesor bătrân. Din mâinile mele au ieşit multe generaţii. N'am nici un gând de laudă — to- 4 E. LOVINESCU tuşi cei ce sunt acum ceva, din mâinile mele au ieşit. Şi d-ta care eşti un om atât de subţire, ai silabisit cele dintâi slove greceşti cu mine. Poate însă că n'ai prins prea mult din învăţătura mea. Mă simt vinovat. Şi aş dori ca cel puţin d-ta să nu te simţi vinovat cu nimic, când acei pe cari îi înveţi acum nu-ţi vor păstră nici o recunoştinţă. Aşa sunt jocurile lumii. Rostul meu era acum treizeci de ani. Pe cât îmi e cu putinţă să mă judec, am trăit ca om cinstit. Viaţa mea cu Frosa a fost liniştită. Nu-mi aduc aminte să fi dat vre-o pildă rea. Jucător de cărţi nu sunt, de băut nu beau, şi atât cât am putut, am pus de o parte din mica mea leafă... De băeat ne-am îngrijit şi l-am iubit. El e azi prezident de tribunal. Ceva mai mult decât noi! încetul cu încetul se poate întâmplă ca din neamul lui Moinea să iasă urmaşi cu un rost mai mare în trebile ţării, sau în literatură — ca d-ta. Ca profesor de sigur că nu ştiam atât cât trebue să ştie un profesor. Ce vrai, timpurile! Lumea eră mai proastă pe atunci. Oamenii nu erau atât de subţiri şi cu atâta ştiinţă de carte ca acum. Dar mărturiseşte singur dacă nu-mi făceam datoria, dacă nu eram un om al regulei şi dacă nu-mi puneam tot sufletul în ceiace spuneam. "Mi-aduc totuşi aminte de un băiat, care fugiâ adesea dela ^ cursul meu şi căruia nu-i prea plăceau versu- iile dumnezeeşti ale lui Omer. Nu ştiu : erai d-ta, sau un altul? Poate un altul — sunt bătrân şi amintirile mi se încurcă... Se poate iarăşi să fi trăit prea mult — sunt acum o vechitură din alte timpuri: Dar rău n'am făcut nimănui. Am fost un bun cetăţean, un bun soţ, un bun tată, şi un profesor atât, pe cât se putea să fiu. Ei, dar n'am umblat cu drumul de fier ! Cu mintea am trăit pe timpurile lui Omer şi Sofocle, şi pe atunci nu era drumul de fier, iar cu tinereţea trupului, am trăit întrVj vreme, când nu se introdusese încă în ţară la noi. In obiceiurile, în care am crescut, în acele am rămas. Totuşi dumneata râzi de aceasta... De şi sunt un simplu Anastase Moinea, de mine s'au ocupat mai mulţi scriitori. Şi * cu cât drag n'a vorbit de mine Gârleanu, când m'am suit întâi în drumul de fier! Cu ce prietenie şi duioşie nu vorbesc de mine Bratescu-Voineşti sau Sadoveanu, când mă 188 E. LOVINESCU I. A. BASSARABESCU arată sorbind cafeaua în cerdacul bătrân...! D-ta însă râzi. Dar nu eşti singurul. In drumul spre Slatina, nişte copii m'au făcut să cred că rai-am pierdut calea. Apoi sau pus pe râs. Râdeau întocmai ca d-ta. Poate că sunt chiar elevi de ai d-tale". Şi d. Moinea ar fi voit să zică mai multe, Era supărat. Cuvintele ieşiau repezi din gură, Dar coana Prosa îl apucă de braţ, zicându-i: — Te-ai prea întrecut, Tase. Nu uită, că ai fost numai un profesor „de limba elenă". Să plecăm. D. Moinea ascultă, ieşind împreună cu soţia sa, liniştit. In sufletul lui nu mai era un pic de ură. Dimpotrivă i-se părea că făcuse o faptă bună. După câteva clipe însă intră în odae un tânăr, care privi lung la scriitorul adormit. Apoi, punându-i mâna pe umăr, începu: — Ţi-am cetit nuvelele. Ai în adevăr talent de povestitor. Ai sobrietate în stil. Fraza d-tale e grea de substantive. Nici nu poţi să-ţi închipui ce bucurie am când citesc o frază cu substantive! îmi pare că dau în sfârşit peste o fiinţă cu oase. Sunt scriitori ale cărora fraze par o masă ele grăsime — căci adjectivele nu sunt decât ceiace e grăsimea pentru un corp. Poate însă că d-ta ai prea t multe substantive; stilul îţi e prea ciolănos. Dar nu face nimic! Mai bine aşa. Un substantiv însoţit de două adjective, unul înainte si altul înapoi, mi-a părut în totdeauna ca un paralitic pe două cârje. Şi-mi place mai bine să văd doua picioare sănătoase, mergând fără proptele. Apoi chiar când dai o însuşire unui lucru, ştii s'o schimbi. Alphonse Daudet spunea că epitetul nu trebue să fie niciodată femeia legitimă a substantivului, ci numai iubita lui. Pentru D-ta aşa dar, lumina nu e totdeauna „scăzută", vorba nu e totdeauna „clo-moalâ", mustăţile nu sunt „ca două caere" sau „ca o vrabie". De aceasta mă bucur şi-ţi mulţumesc. In subiectele d-tale e mult haz, e o trepidaţie şi o vioiciune comică. Cu toate aceste ele ori câte ori te citesc, nu râd. Dim- 11 potrivă mă întristez. Poate pentru că râzi d-ta prea mult. Dar încă pentru ceva. Tăria d-tale e ridicolul. Peste tot cerni un ridicol, care îmi pare mie cam nemilos şi < 190 E. LOVINESCU răutăcios. De sigur că lumea are felurite înfăţişări. In ea sunt lucruri, ce pot stoarce lacrimi de duioşie sau de rîs. Scriitorii le aleg după temperamentul lor. Prin urmare, nu te pot învinovăţi pentru ce nu vezi numai înfăţişarea luminoasă, bună şi duioasă a lumii, nu te pot iarăşi învinovăţi pentru ce nu ai nici un fel de simpatie pentru eroii d-tale. Dacă talentul d-tale e în a vedea numai părţile de umbră din lume, ai tot dreptul să le biciueşti şi să râzi. Dar tocmai în privinţa aceasta, îmi pare că te înşeli. De cele mai multe ori d-ta vezi lucruri curate, ce ar merită bună-voinţâ şi cu toate aceste le pui într'o lumină de ridicol. Ş'apoi râzi! Iată, pe scări m'am întâlnit cu d. Moinea. Ce om cinstit şi cum se cade! Ce-ai găsit în el vrednic de râsul d-tale? Că n'a umblat cu drumul de fier! Câtă deosebire între felul d-tale de a vorbi despre dânsul şi Domnu Irandafir, al lui Sadoveanu. Şi cu toate acestea amândoi sunt suflete cinstite. Nimic din ce-i trebue unui om, nu le lipseşte. Ce-i mai frumos decât iubirea de frate, dusă până la jertfă sau până la tiranie! I. A. BASSARABESCU 191 Pentru ce însă d-ta o arăţi sub o lumină de ri d i col ? (Vulturii). Cât de simpatică ar putea să fie fiinţa timidă a lui Nestor Perseanu. D-ta însă râzi de dânsul (Perseanu). Totuşi nu e decât fratele drept al „Microbului". Şi cu toate aceste ce prietenie meritată nu i-a arătat Brătescu-Voinesti acestuia! Lumea în care te învârteşti, ar fi putut fi o lume bună, d-ta te sileşti totuşi s'o faci urâtă. Te legi de mici păcate, şi pe urmă te pui şi râzi. Râsul d-tale însă nu-mi pare nevinovat. El vine din cruzime. Poate să mă înşel; dar încă pe când erai de nouă ani, »1111 mai puteai de bucurie" când ţi-a murit profesorul. Aveai să fii liber trei zile!... (La nouă ani)... Pentru aceia d-ta poţi crede că o femeie după o viaţă credincioasă şi cinstită de treizeci de ani, poate lunecă la o viaţă îndoelnică, numai după câteva săptămâni dela moartea bărbatului ei... (0 prietenă). Şi să nu-mi aduci de pildă pe Caragiale. Şi Caragiale râde — dar el râde de un Rică A enturiano, de un Farfuride, de un Caţavencu. Lumea lui era în adevăr viţioasă. Ea merită ridicolul..." 192 E. LOVINESCU Aceste cuvinte Ioviau greu pe Bassarabescu. Ar fi voit să răspundă, dar nu putea. Somnul îl ţintuise. Abia putu şopti: — Şi, mă rog, d-ta cine eşti? — Sunt Adrian Vintileano. Bassarabescu făcu o sforţare să-1 cuprindă. Dar deodată se trezi în mijlocul odăii, singur, în întunericul nopţii... Stătu astfel câteva lungi clipe, trist, abătut. Avusese visuri urâte. Nu-i veniâ parcă să se mişte. Capul îi vuia; şi un desgust îl cuprinse. Când deodată uşa se deschise cu so*omot si un om ^ras întră. Era un colos. El dibui prin întuneric şi când îl simţi pe Bassarabescu pe fotoliu zise cu o voce dulce şi subţire de copil bun: — Bine, frate, omul te caută şi tu stai aici pe întuneric, să nu te vadă nimeni. Bassarabescu se sculă în picioare: — Dar când ai venit şi cum? — Am venit chiar acum, 'mi-erâ dor să te văd. Haide cu mine!... Pac cinste... II apuca apoi de braţ cu prietenie şi ieşiră. Pe drum Bassarabescu îl privi deacurme-zisul, zicându-şi: „Tot e mai buna lumea, decât o credeam eu". Căci străinul nu eră decât domnul Napoleon Manolescu-Pletea. RĂZBUNAREA BACANTELOR — LITERATURA D-l,ii VASILE POP — [m mai vorbit şi alta dată despre d. Pop. Cu prilejul romanului „Dom-uita Viorica", am plecat chiar dela d-sa spre a ajunge la observări de o însemnătate mai largă. îmi pare rău de a o fi făcut. îmi pare rău de a fi stăruit asupra greşelilor d-lui Pop, nu atât în nădejdea unei îndreptări, ci pentruca îmi păreau reprezentative. Ele dădeau oarecum măsura mai concentrată, spre care ai fi putut crede că se îndreaptă o întreagă şcoală literară. Acum nu mai cred nimic din toate aceste. D. Pop nu e reprezentativ. El nu se reprezintă decât numai pe sine. Şi cu ceiace scrie dela un răstimp, şi mai ales cu ceiace în- RĂZBUNAREA BACANTELOR 195 drâzneşte să ni se înfăţişeze acum în urmă1), d-sa încetează de a mai fi un caz literar. Critica în genere n'are menirea de a se preocupă de ce nu e literar. Sunt atâtea mici deşărtăciuni, ce cred a se preface în literatură: sunt atâtea flori sfioase de câmp, ce nu. aduc pe lume o îmbinare nouă de forme sau un parfum deosebit — pentruce deci te-ai opri la ele? Pentruce ai strivi sub observaţia ta nemiloasă, floarea plăpândă şi nemirositoare, care nu cere decât să stea ascunsă în iarbă, neştiută de nimeni? Pentruce ai zu-grumâ mica şi nevinovata deşărtăciune ce-şi dă silinţa să smulgă o clipă mai mult din veşnicia timpului? Avem atâtea pe sufletul nostru. Şi nu aceasta ar fi deşărtăciunea noastră cea mai mare. Deci libertate şi îngăduinţă pentru literatura slabă! Ea poate fi o îndeletnicire mai nevinovată decât oricare alta. Şi apoi timpul îşi ia asupra-si alegerea. Prin sita lui măruntă, dela sine, nu poate trece decât ceiace are un viaticum de nemurire şi de trăinicie. Sunt totuşi prilejuri, în care treime să stă- }) „finit iuhrst,' o /•'•'■' t". ed. Minerva, 1907. 19t> E. L0V1NESCU rueşti şi asupra eeiace nu e literatură. Umilita floare de câmp poate să răsară în stratul grădinii tale, semeaţă şi înşelătoare. Folo-sindu-se de o rază de soare prielnică, ea poate părea strălucitoare; folosindu-se de vecinătatea unui toporaş, ea poate părea mirositoare. Sunt atâtea împrejurări din afară ce pot răstălmăci firea unui lucru, dându-i o însemnătate pe care n'o are! In literatură mai ales sunt atâtea sclipiri înşelătoare, ce ademenesc pe cei mai puţin orientaţi, aşa că o intervenire hotărâtă se impune din când în câncl. Şi cazul d-lui Pop îmi pare că e dintre aceste. D-sa s'a folosit până acum de împrejurări deosebit de prielnice. Colaboraţia la o revistă ce pare serioasă, lauda unui om de oareşicare autoritate morală, editura unei librării răspândite, au făcut clin d. Pop o personalitate literară destul de căutată. Prin urmare, nu e vorba de o mică de-şărtăciune literară; nu e vorba de o sfioasă floare de câmp, ci e vorba de un scriitor, care prin împrejurări cu totul străine de literatură îşi dă şi i se dă o însemnătate, pe RĂZ BUXAREA BACANTELOR 197 cure n'o are de fapt. Asupra lui nu se pot închide ochii cu nepăsare sau cu îngăduinţă, daiţa din fabulă dacă s'ar fi împodobit cu pi Miele de păun dintr'o nevinovată desfătare personală,, ar fi părut indiferentă, Fiindcă a voit însă sa treacă drept făun, i s'au smuls penele. lată ce-mi propun şi eu să fac în puţine cuvinte.—din economia timpului meu şi din respectul cititorului grăbit. Aceasta e şi unul din drepturile criticii şi din rarele ei bunuri. Sunt mai bine de cincizeci de ani de când celebrul critic Jules Janin îşi scria în una din seri obişnuitul său foileton. Fereastra dădea spre grădina Luxemburgului. Eră un amurg tainic, O pace adâncă plutiâ peste întreaga fire. Criticul se opri, privind de unde veniâ singurul sgomot: căderea cadenţată a apei dela fântâna Medicişilor. Şi pe când priviâ astfel pătruns de poezia nopţii ce se lăsă ca pe nişte aripi moi, el nici nu băgă de seamă ţipătul ascuţit al papagalului din casă, care scăpase din colivie. Intrun târziu numai câncl închise fereastra, priveliştea ce-1 aşteptă îl înmărmuri. Biblio- 198 E. LOVINESCU RĂZBUNAREA BACANTELOR 199 teca eră deschisa, rafturile răsturnate. Pe jos 1 cărţile erau risipite; legătura lor splendidă I eră scrijilată; foile dinăuntru erau rupte. Iar « deasupra stătea papagalul, privind cu ură 1 sclipitoare, aceşti duşmani neîmpăcaţi, pe care L de atâtea ori îi pândise de după gratii. '■; Şi atunci Jules Janin se gândi la meseria Iui, Ia îndeletnicirea unei vieţi întregi, Ce făcuse el oare mai pre jos de papagalul său? Acelaş simţimânt de distrugere, în unul ca şi în altul. Gândurile îl cuprinseră; şi me- | lancolia îl învălui. Adouazi pentru întâiaşi ? data apăru Journal des Débats fără foile-tonul lui. De sigur însă că *n bibliotecă nu erau şi „Cum iubeşte o fată" sau ..Bas şi plâns", căci atunci ar fi văzut că şi criticii au uneori o menire distrugătoare, din cele mai preţioase şi cu un oareşicare rost social. ★ Nu vom cerceta mai amănunţit nuvelele d-lui Pop. Mă voi mărgini numai să le ho- *P tărasc genul cu ajutorul câtorva pilde, care vor fi mai vorbitoare decât orice observaţie, ce s'ar putea face. Nuvelele d-lui Pop, —dacă le putem numi astfel — se învârtesc toate în jurul iubirii. Câmpul ales este aşa dar din cele mai delicate. Iubirea e piatra de încercare a delicateţei şi a fineţei scriitorului, mai ales când e vorba ele iubirea fetelor, ce se deschide atunci pentru întâiaşi data, Alegerea d-lui Pop a fost din cele mai greşite. Voim să părem în totdeauna ceea ce nu suntem şi să arătăm ceiace nu avem. Acesta este şi cazul d-lui Pop. D-sa vrea să arate tocmai cieace-i lipseşte cu desăvârşire: delicateţea. Şi fiindcă nu voesc să cercetez fiiecare nuvelă în parte, mă opresc la o impresie de totalitate. Adormisem şi mi se părea că o furtună mă cuprinsese în mijlocul unei păduri. Nu eram singur. Bunul meu Maestru mergea alături de mine. Copacii începuseră să se clatine, lovindu-se unii de alţii. Din atingerea lor ieşeau adevărate scântei. Dar eleodată cărarea se afundă între stânci, din mijlocul cărora se deschideau văgăuni negre. Maestrul mă luă de mână. Inima îmi bătea. In acea clipă nu ştiu ce se petrecu. In sgomot, ca şi cum cerul s'ar fi năruit j 200 E. LOVINESCU RĂZBUNAREA BACANTELOR '201 puse o cunună de foc asupra pădurii. Căzuse cerul peste noi?... Nu ştiu. Simţiam numai cum lunec încet, încet ca într'o prăpastie şi târziu numai mă oprii pe ceva moale. Deschisei ochii: întunericul eră desăvârşit. Dar în mâinele mele mai simţiam încă mâna bunului Maestru, ce-mi călăuziâ paşii, zicând u-mi : — Păşeşte fără frică. Ne-am scoborât acum în câmpiile fără hotare ale durerii. Merserăm astfel mult. Din toate părţile se ridicau plângeri, scrâşniri şi blesteme, ce ne urmăriau ... Deodată se lumină puţin. (.) lumină galbenă se prelingea de sus, ca printre ferestrele mici ale unei temniţe. — Suntem în bolgia literaturii, îmi zise maestrul. In stânga noastră, o pată mare neagră se desluşi. Eră o movilă. Pe dânsa, acoperit numai pe jumătate, stătea un tânăr. De pe faţa lui nu puteai citi, dacă râde sau plânge. Şi pe când priviam la acest tânăr, un grup de fete se desprinse din întuneric, ţinându-se de mână. Pe cap ele aveau o coroană de frunză de viţă de vie. Corpul le eră învălit în fâşii de haină în aşa chip în cât ceiace 1 trebuia să se vadă, nu se vedea, şi ceiace | un trebuia să se vadă, se vedea. L Fetele înconjurară movila, dansând în sgo- W mute şi chiote, cu gesturi lubrice. Cea dintâi \ dintre ele, o fată din al cărui sân se vedeau W picăturile de sânge, ce curgeau dintr'o rană |l ic închisă încă, începu: f — ..Una şi cu una fac două. Quod erat ■ (k-monstrandum. Filisteanule! Mie nu-mi pasă dacă una şi cu una fac două, trei sau o duzină. Pentru mine problema e astfel: eu nu ştiu una şi cu una; ci ştiu numai una şi aceea sună: te iubesc! Şi dacă te iubesc, te vreau; şi vreau să fii tu al meu şi eu a ta. Şi nu-mi pasă nici de matematici, şi nici chiar ele botanică şi nici de toată Europa. Na! asta ştiu eu... Hai dă-mi o sărutare, !| soro... Ei ce-o să fie dacă mă atingi cu mâna pe pept sau pe sâni, o să mori?...". ! Cea de a doua, bătânclu-se cu mâna peste pieptul in volt, începu: — rCum cl-ta crezi că o să afle vreun £ muritor pe lume că ne-am sărutat măcar? Iui nu înţeleg cum poţi fi aşa de rece, când ai ocazia să poţi fi iubit cu patimă de o femeie care ştie să iubească şi care te iubeşte. 202 E. LOVINESCU Dar ce fel de bărbat eşti d-ta? Un altul ar fi fericit să poată obţine măcar o privire dela mine; o floare, un cât de mic semn de atenţie; şi d-ta eu mă dau toată, mă ofer cu sufletul, cu trupul. Si mai ales cu trupul! D-ta nici nu bănueşti ce comori de plăceri, de fericire rezidă în corpul meu; nici nu-ţi închipui de câtă intensă voluptate e în stare organismul meu şi ce deliruri de fericire îţi poate provocă în toată fiinţa dragostea mea. Am să te fac atât de fericit! O să ai o aşa o frenezie de plăceri, încât n/o să fie muritor mai fericit ca tine pe lume! Taci! nu vorbi! căci te văd că şovăeşti. Uite-te la mine, tu nici nu ştii ce armonii de forme se ascund sub îmbrăcămintea asta!..44 A treia îi luă vorba din gură, strigând: — „Vai de mine, nu e nevoe să-ţi încordezi aşa de mult regretul ce simţi seăpân-du-mă, adecă, mai plastic vorbind, scăpând corpul meu clin mână, căci, în definitiv, la asta se reduce dragostea, la o presiune a unui corp înzestrat cu ceva calităţi fizice şi să zicem „morale". Ei, iată, mă cam jenez să o spun, dar fiindcă din întâmplare mi-ai descoperit pornirile mai de vreme decât as fi RĂZBUNAREA BAC ANTELOR 203 dorit eu, şi fiindcă ai văzut, că ţinând la d-ta ţineam şi la alţii, nu în acelaş grad. ar, totuş te înşelam, — în limita stării actuale de lucruri, bine înţeles, — vezi bine că sunt cam clasică în modul meu de a pricepe dragostea. Te-aş iubi mult pe d-ta clar... şi pe alţii; şi când eşti măritată, cred că este cel mai uşor lucru să primeşti „omagiile", adică pe româneşte să „primeşti şi să acorzi" pe furiş „graţiile" unuia şi altuia dintre adoratori ". A patra mai sfioasă, suspină: — „Te iubesc cu totul, cu inimă, cu corp, cu suflet. Spune: mă vrei?" O alta strigă cu ochii plini ele beţia desfrâului: — „Doctoratul meu în filozofie nu face nici o pară faţă ele impulsivitatea internă, şi văd că chiar inteligenţa mea s7a pus în serviciul instinctului acesta, care stăpâneşte pe oricare elin noi...". Celelalte fete chiotiră şi ele pe rând, cu gesturi neruşinate, cu mişcări atrăgătoare, şi cu o descoperire neîncetată a farmecelor trupurilor lor. Hora se învârtiâ în sgomot ele cântece, de beţie şi de voluptate. i 204 E. LOV1NESCU Bunul meu Maestru mă luă însă de mână, îndepărtându-se. .. — Maestre, cine sunt aceste femei ? Dacă amintirea nu mă înşală ele sunt Bacantele, care acum "câteva mii de ani au sfâşiat pe muntele Citeron pe neprevăzătorul Penteu. Iar Maestru îmi răspunse: — Sunt „eroinele" cl-lui Vasile Pop — fete tinere, luate din lumea de azi. Ele sunt surorile voastre. Intre dânsele poate e şi logodnica sufletului tău, care şi acum îţi pluteşte, nepătată, pe dinainte... Acest scriitor de literatură isterică şi pornografică ar trebui izgonit din câmpul literii tipărite. Lipsindu-i bunul simţ şi buna cuviinţă şi mai ales lipsindu-i orice scântee de talent literar, ar trebui să i se strige cu hotărâre, vechiul dar şi de data aceasta potrivitul: „In lături!". Şi bunul meu Maestru se opri, arătându-mi cu mâna îndărăt: pe movilă un trup sfâşiat şi însângerat stătea aruncat. Era răzbunarea Bacantelor... KA (FANTEZIE ASUPRA ARTEI ŞI CRITICEI) ine nu cunoaşte plăcerea de a merge prin ploaia rece a toamnei înaintate, în nădejdea focului vesel ce ne aşteaptă în cămin ? Picăturile cad grele şi îngheţate peste obraz. Nu te gândeşti însă la dânsele. Printre boabele lor, vezi ceva ce palpită roşu şi cald. O limbă de foc se întinde veselă spre tine, desmierdânclu-te. Ea merge înaintea ta, ca acele focuri tainice, ce-şi tremură lumina lor violetă pe unele câmpii. Ademenit ele ea, mergi grăbit. Flacăra îşi grăbeşte şi dânsa pâlpâirea. Şi când deschizi uşa odăii tale, o vezi cum se îmbină cu focul ce palpită sbucnitor în cămin. O astfel de flacără pâlpâia, ca un rug că- i lăuzitor, şi dinaintea ochilor mei. Mă întreceam cu dânsa în alergare. Când ajunsei la uşă, mă oprii o clipă, ostenit ele atâta mers grăbit. La biserica ele alături sună miezul nopţii, ce se auzi limpede în tăcerea dimprejur. Inima îmi bătu de asemenea de douăsprezece ori, scurt dar puternic. Intrai. O căldură potolită mă învălui. In cămin focul îşi răspâneliâ rumeneala sa în valuri. Un fotoliu eră tras aproape ele dânsul. Mă oprii: o umbră stătea în fotoliu, privind în flăcări, ca şi cum ar fi voit să pătrundă rostul lor adânc. Ai fi zis o cărturăreasă citind în cărţile desfăcute dinainte... Intr'o clipă amintirile copilăriei mă coprin-seră. Una din istorisirile cele mai obişnuite ale bunicii mele, eră ivirea neaşteptată, la gura focului, a unui bătrân sau a unei bătrâne, ce stau liniştiţi, fără a ridică ochii la celce deschidea uşa. Şi mă gâneliam totdeauna cu spaimă că o astfel ele vedenie mi-ar putea ieşi şi mie dinainte. Nu puteam intră Intr'o cameră pe întuneric, fără ca inima să nu-mi bată. In mişcarea clipei, mi se părea chiar că din frământarea flăcărilor iese un chip (•menesc, ca mă priveşte tainic şi cuminte, cu zâmbetul pe buze Mă gândiam şi acum că e poate un joc al luminii sbuciumate în întunerec. Făcui câţiva paşi mai aproape. Umbra nu se risipi. Ea stătea nemişcată, Voii să zic ceva, clar irlasul mi se curmă. Rămăsei astfel fără cuvânt în mijlocul oclăiei. Iată însă că omul de umbră se mişcă puţin. Deschise ochii mari si mă privi. Ai fi zis ea e un nor străveziu. Pe buzele lui înflori un zâmbet prietenos. Eu mă dădui un pas îndărăt. Dar mişcarea liniştită şi zâmbetul lui îngăduitor, îmi dădură încredere. Făcui o sforţare şi zisei: — Fiinţă vie, spirit sau umbră, din hotarele cărei lumi ai alunecat în încăperea îngustă a acestei camere ? Cine eşti tu ? Treime să te privesc ca pe un prieten, ori ca pe o vedenie răufăcătoare, ce s'a strecurat în sălaşul meu, odată cu bătaia miezului nopţii, când umbrele primejdioase se ridică elin adâncurile subpământeşti, cum se ridică aburii de pe ape? — Nu. Fii liniştit. Nu sunt duşmanul tău. O, nu! In această lume, în care te sbati, în- 208 E LOVINESCU înconjurat de inimi ce-ţi zâmbesc dar care nu te iubesc, eu sunt cel ce am mai multă dragoste pentru tine. Cuvântul meu poate părea uneori aspru şi neîndurător. In adâncul lui, el e totuşi plin de îndurerare şi de căldură binefăcătoare. — Umbră pribeagă, cine eşti tu atunci, de spui că ţi-am auzit adese cuvântul prietenesc ? Eşti tu spiritul unui prieten mort, ce rătăceşti trist prin aceste ţinuturi? Eşti tu ceva ce e sau ceva ce nu e? Umbra zâmbi: — De oarece tu eşti, sunt şi eu. Atunci îi răspunsei: — Umbră tainică, pentruce te joci cu sufletul meu speriat? Spune-mi cuvântul adevărului. Câteva clipe de tăcere trecură, Si cleşi mă uitasem necontenit la umbră, ea îşi schimbase forma, fără să prind ele veste. Se întâmplase, cum se întâmplă cu un nour, pe care îl priveşti neclintit: ... On le voit diferent, sans Vavoir va changer... Umbra părea acum un tânăr. Din subţietatea trăsăturilor, puteai vedea că nu eră o fiinţă, ce ar fi fost în stare să păşască _. _ _____^A_____ la lumina zilei. Şi ceiace eră mai izbitor, ^ trupul n'avea mâini. Tânărul înţelese mi- .? rărea mea, zâmbi, şi apoi şopti: — Eşti mirat că n'am mâini. Anaxagora ° a zis totuşi că omul e cel mai eleştept dintre animale pentrucă are mâini. Fii pe pace. Eu plutesc pe deasupra. — Atunci, o umbră, ce-mi sameni atât, ai îndurarea de a-mi desvălui taina care te acopere. Umbra îmi făcu un semn cu privirea să mă aşez. Trăsei un scaun, şi după ce tăcu câteva clipe de tăcere, umbra începu: — „Sunt Ka: Petrece-ţi mâna peste frunte, şi adu-ţi aminte de înţelepciunea egipteană... In afară ele fiinţa ta care mănâncă şi merge, în tine mai e o zeitate nemuritoare. Este Ka. Când deasupra mormântului tău trandafirii înfloriţi îşi vor scutură frunzele, eu voiu sta pe lespedea de marmoră, plângând învălişul trupesc, pe care îl voi fi pierdut... Eu sunt zeitatea nepieritoare, ce locuesc în tine, pri-vindu-te cu un ochiu de prietenie. Şezi. Uite focul, care ne învălue în căldura lui mân-gâitoare. Afară plouă şi e urât. Aici e cald. Şi în dulceaţa acestei clipe e bine să stăm 25027 n % I 210 E. LOVINESCU KA 211 puţin de vorba. Viaţa aleargă prea repede şi prea amestecată cu alte nevoi, pentru a avea adese acest prilej." Tăcii clin nou. Eu îl priviam acum cu încordare şi cu încredere. Aşteptam ca de pe buzele lui să curgă cuvinte de înţelepciune. Ka mă privi limpede, suspinând: — Scrii !... — Şi pentruce n'aş scrie, o Ka ? Nu este lucrul cel mai bun ce aşi putea face pe lume? — Vorbeşti de sigur cu mintea ta pământească. Nu-ţi fac de aceea nici o vină. Ho-munculus după-ce ieşi sprinten din retorta lui Faust, clipi mai întâi din ochi, bucuros de frumuseţea luminii, şi strigă apoi întinzându-şi braţele: de oarece trăesc, trebue să şi lucrez! Priveşte la mine... Când îmi place să mă întrupez, n'am niciodată mâini. Este un simbol al înţelepciunii deslegate de orice deşertăciune. Căci pentruce aş lucră ? îmi deschid ochii mari. Lumea îşi aruncă frumuseţile ei în ochii mei, tot aşa precum un castel îşi aruncă turnuleţele lui în oglinda întinsă a lacului... Dar tu n7ai ajuns încă la aşa înţelepciune, ce se încheie în contemplaţie. Tu ai nevoe să lucrezi, să îngrămădeşti cuvinte, unele după altele; de aceea trebue să te primesc aşâ cum eşti. — () Ka,. simt acum că tu eşti partea cea * mai bună din mineî.. Cuvintele tale au răsunet în sufletul meu. Ele mi-au încolţit de atâtea ori în inimă, în clipa tainică a atâtor amurguri, care m'au pătruns de liniştea măreaţă a naturii. Dar farmecul acesta a ţinut în totdeauna puţin. Viaţa şi-a aruncat talazurile ei, răpindu-mă din nou în larg. — Sunt mulţumit că ai simţit această nevoie a contemplaţiei desăvârşite. Căci nu trebue să uit că eu îţi voibesc, ca spirit nemuritor, împăcat în mine însumi. Tu însă în puţinele clipe ce ai de trăit, voeşti ca prin munca mâinilor tale să cucereşti ceva din nemurirea j mea. () deşărtăciune ! I — închid ochii şi mărturisesc cu supunere umilită această deşărtăciune. Am fost însă deprins ca s'o privesc ca pe cea mai nobilă dintre cleşărtăciuni. Pentru aceasta m'am lă- -1 sat în voia ei, precum un înnotător se lasă în voia valurilor ce-1 duc la vale, Ka mă privi o clipă tăcut, apoi zise: — Nu voi aruncă nici o vorbă ele hulă 2i;; acestei nevoi de a crea, dacă în adevăr e o nevoie. . . In loc însă de a-şi continuă şirul început, se întrerupse, întrebându-mă: — Ai simţit vreodată clesgustul lucrurilor, pe care le scrii ? — O Ka, când ţi-aş spune durerile sunetului meu până ce văd închegată o ideie în cadenţa tainică a cuvintelor; şi când ai şti nemulţumirea ce mă cuprinde, dupa-ce mi-am înfăptuit ideia, care m'a sbuciumat atât! — Aceasta e un semn bun, A fi desgustat de un lucru, înseamnă a-1 fi iubit mult. De ceiace nu te interesează, nu te desguşti. O opera de artă însă nu poate isvorî decât dintr'o mare iubire, Trebue să iubeşti ceiace faci. Numai dintr'o astfel de pasiune poate ieşi ceva vieţuitor. In această privinţă, ca în atâtea altele, o legendă helénica e plină de lumină, Sculptorul Pigmalion îşi săpă idealul de frumuseţe, în corpul unei femei de marmoră, Din focul sufletului lui, el aprinse torţa, cu care însufleţi apoi pe Galatea. Pentru dânsul statua trăia, Si când cea clin urmă lovitură de daltă lunecă peste corpul nimfei, Pigmalion se simţi cuprins ele dragoste pentru marmoră, ca pentru o fiinţă vie. Şi iubirea lui fu atât de caldă şi de adâncă, în cât zeiţa Venus, înduioşată, dădu marmorei suflarea vieţei. Sculptorul o luă apoi de soţie. » A crea în adevăratul înţeles al cuvântului, înseamnă a te căsători mistic cu creaţia ta, căreia îi dai tu viaţă... Şi nu e vorbă de cine ştie ce creaţie trufaşă şi încăpătoare, Cine înşiră două rânduri poate fi creator, dacă îşi dă seama ele taina, ce se ascunde în dosul cuvintelor. Sub cuvânt e o armonie şi o cadenţă tainică pe care artistul o măsoară cu bătaia inimei lui. Hamlet putea să strige: !| cuvinte, cuvinte!... Dar din aşezarea acestor cuvinte iese o frumuseţă, de care sufletul unui om se poate pătrunde, ca de o bucurie ne- | spusă. In locul unei fericiri mai mari, cum J e aceia a unei contemplaţii înţelegătoare de 1 toate, poate fi şi aceasta o mulţumire, de i care trebue să se ţină seamă,.. ; Cele câteva rânduri însă fiind înşirate clu pă- un ideal ele armonie sufletească, nu izbutesc St desigur în totdeauna să atingă acest ideal. E în firea idealului de a nu fi atins. De aici .j acea veşnică atingere şi respingere, pe care un scriitor o simte pentru ceiace scrie. Plă- cerea dela început e urmată pe dată de durere. Una înlocueşte pe alta. Când privesc totuşi nimicurile vieţei voastre, această plăcere şi durere ce se urmăresc şi se amestecă uneori la un loc, e singurul lucru, ce-mi pare mai sfânt. înaintea lui mă închin şi îmi plec nemurirea mea senină, pe care n'o mişcă multe lucruri. Când văd pe cineva încovoiat asupra unui rând, cumpănind două cuvinte, rostindu-le cu vocea tare, spre a le încercă frumuseţea sunetelor, mă gândesc şi eu că în mijlocul atâtor desărtă-ciuni, tot aceasta e mai binecuvântată, Eu stăteam nemişcat, privind la acest tânăr nemuritor ce-şi scutură deasupra mea cuvintele lui blânde, precum un copac înflorit îşi scutură florile deasupra călătorului, care se odihneşte sub dânsul. înţelegeam însă bine ca cuvintele lui trec peste mine, având o măsură mai mare. Căutam de aceia să prind mlădierea fiecărui sunet, spre a putea cântări mai bine, ceiace eră pentru mine, şi ceiace eră pentru alţii. Ka înţelese îndată cumpănirea şi îndoiala ce-mi rodeau sufletul. — O spirit şovăitor, îmi zise el blând, nu răstălmăci cuvântul meu. Ironia este desigur una din plăcerile cele mai obişnuite ale zeilor. Xu pentru aceasta am venit însă acum, când umbrele negre ale nopţii ne cheamă la o pace bine făcătoare. Ai privit tu vreodată deasupra apei în amurgul soarelui? O pânză subţire şi străvezie pluteşte deasupra ei, alintându-se ca suflarea unui om ce doarme liniştit. Acei aburi sunt sufletul apei. întocmai ca dânsa, ¡ilútese şi eu deasupra ta. Eu nu sunt decât suflarea ta, nepieritoare, ce te învălue ca un steag sub cutele lui. Cum dar ţi-a i închipui c'aş putea fi lipsit de bunăvoinţă faţă de fiinţa ta pieritoare, ce-mi dă singura pricină de a fi? Ai deci încredere în mine. Sfaturile mele pornesc numai din dragostea ce-ţi port. De n'aşi fi zeu nemuritor, plutind deasupra tuturor sbuciumărilor omeneşti, aş voi să fiu artist. Arta e aceea care dă mai multă seninătate, în viaţă. Totdeauna când vreau să mi-o închipui sub o icoană plastică, o văd ca pe o zeiţă, cu fruntea senină şi cu trăsurile figurii liniştite. Ea ţine braţele întinse şi primitoare pentru acel ce vine cu gândul curat la dânsa. Pe trup îi pluteşte un peplos larg, ce ascunde sub cutele lui atâtea taine... Dar în această lume de amăgiri, găseşti 216 E. LOVINESCU numai ce cauţi. Totul este în ochii ce văd şi în mintea ce judecă, Shakespeare spune ca daca ai sta pe piscul muntelui Hymalaia, gândindu-te la căldura Saharei, ţi-ai aruncă haina din pricina căldurii, şi de ai stă în deşertul Saharei, gândindu-te la Hymalaia, ai tremură de frig. E în aceasta un adevăr. Aşa dar pentru a avea pace în braţele zeiţei cu privirea senină, trebue să fii doritor de pace şi bucuros de a găsi în ea un liman. Cine caută furtună în acest adăpost, sau e necredincios, e pedepsit. Zeiţa îşi dă la o parte braţele sale, şi îşi încruntă privirea ei limpede. Apoi îşi încleştează mâinile, strivind pe îndrăsneţ, în marmura degetelor sale, Ka se opri puţin. Polosindu-mă de tăcere, abia putui spune: — O Ka, zeu, căruia mă închin mai mult decât oricui altuia, aud cuvintele tale, deşi nu le înţeleg. Ca să înţelegi un lucru trebue să-1 simţi mai întâiu. Plăcerile adânci, de care îmi vorbeşti tu, mi-au plutit pe dinainte ca un vis dinspre ziuă, dar nu le-am simţit niciodată. Drumul artei e mai lung şi mai greu. Eu sunt abia la începutul lui. Pe lângă aceasta, îmi vorbeşti de pace şi de linişte senină. Pentru ce suntem făcuţi însă spre a ne cumpăni între extreme? Câteodată n'am în sufletul meu decât un strigăt, o năzuinţă desăvârşită către pace. înţeleg arta ca un templu al liniştei şi al contemplaţiei. Iar alte ori vântul se naşte în sufletul meu. Furtuna se ridică, Mă simt ca un fir de praf luat de vârtej. Plin de mişcare şi de pasiune mă gândesc la cei morţi, pătruns ele înţelepciunea Bibliei: „Cât sunt de nenorociţi ei, pentru că se odihnesc!". Şi, dacă nu mă înşel, critica, cere uneori o astfel de stare sufletească. Ka tăcu o clipă, apoi începu zâmbind: — Mă asculţi dar nu mă înţelegi. Tot e bine. Creon, voind să se desvinovăţească de învinuirea de a fi urzit un complot în potriva lui Oedip, începu: „O rege, îţi voi vorbi drept şi bine..." Dar Oedip plin ele mânie îl întrerupse: „Poţi să-mi vorbeşti bine, eu însă te voiu ascultă rău". A ascultă bine este aşa dar o virtute. Trebue să ştii ascultă. înţelegerea poate veni mai târziu. Apoi, privind pe masa ele lucru o mică statuetă a lui A pol lo elin Belvedere, Ka continuă : — lată zeul ocrotitor al criticii. Priveşte-1 cât e de senin şi de olimpian! Din privirea 218 E. LOVI NE 8 CU lui cunoşti că e un simbol al luminii: al luminii, ce se revarsă în pânză de aur, îmbrăcând toate într'o haină de veselie şi de sărbătoare. Ou toate aceste, ochii lui frumoşi ştiu să arunce câteodată şi fulgere, xlpollo ştie să pedepsească pe îndrăzneţi. El a ucis pe Python; el a ucis atâţia monştri răufăcători omenirii. Faretra lui e plină de săgeţi. Din arcul lui maestru, divinul arcaş ştie aruncă săgeţi ce nu greşesc. El nu îndura bătaia de joc a celor sfinte. Niobidele şi Niobizii au fost seceraţi fără nici o milă, dinaintea privirilor îndurerate ale maniei lor. Intr'o zi Apollo fu silit la o întrecere din flaut, de câtră păstorul frigian, Marsyas. Apollo primi. Muzele îl încununară învingător. Zeul atunci, fără niciun cuvânt, luă pe Marsyas şi-1 spânzură de cel dintâiu copac. Sunt sigur însă că frumoşii lui ochi nu s'au turburat. Ei au rămas tot senini şi nemuritori în limpezimea lor albastră, Faţa lui a rămas tot liniştită. Mişcările sufleteşti nu trebue să se cleâ la iveală, prin întorsături urâte de muşchi. Aceasta e o concepţie antică, pe care arta greacă a păstrat-o cu sfinţenie. Linişte şi seninătate. — aceasta se cere dela KA 21*» | .-------------------------------------------- critică. Ea nu înlătură însă asprimea... Marsyas poate fi spânzurat şi jupuit de viu: o clipă însă după aceia, Apollo nici nu se mai gândeşte la dânsul. Pedeapsa meritată trebueşte Idată fără ură şi fără patimă. O clipă ajunge. Lumea e plină apoi de atâte lucruri frumoase si nobile, ce pot umplea sufletul, precum umple mireasmă de tămâe înălţimele catedralei! A pedepsi fără a urî şi a lovi zâmbind, acestea e concepţia apollonianâ, de care trebue să se conducă critica, Si Ka tăcii. Cuvintele lui căzuseră încet şi regulat. Focul din cămin se încinsese mai tare. Căldura lui mă învălui. Tânărul din faţa mea se făcu din nou o umbră, care se şterse din ce în ce. Pleoapele îmi scăpătară. Un somn binefăcător mă cuprinse. Când mă trezii, soarele eră sus, focul stătea stins în cămin, iar vedenia dela miezul nopţii îmi părea acum un vis îndepărtat, îndepărtat, după care încă mă doriam. OCTAVIAN GOGA ickophoxios. — Citind studiul d-lui Goga asupra ţăranului în literatura noastră l), mi-a răsărit dinaintea o-chilor icoana bătrânului Socrate în închisoarea de pe colina Muzelor, din Atena. El nu stătea însă de vorbă cu Criton, şi cu ceilalţi prieteni, ci îşi alungă stilul pe tăbliţele ele ceară. Ne mai aşteptând pe Platon, Socrate îşi scria singur ..Apologia". Aoathon. — Şi nici nu e de mirat, o Picro-phonios, Aceasta e soarta tuturor poeţilor, ce se pun să judece literatura timpului lor. In mijlocul ei, poeţii nu se văd decât pe dânşii. Tot ce veacurile trecute au adunat e numai materialul gol, îngrămădit cu o muncă sta- l) Ou privire la articolul ,.TăranuI ia literatura noastră poetică", publicat iu Viaţa Românească, numărul din Decembrie. 1907. OCTAVIAN CrOGA '-"21 tornică, Clădirea se ridică astfel încetul cu încetul. Acum e aproape gata, dar îi lipseşte ceva: o acroteră în vârful frontonului. Poetul e acea acroteră, care desăvârşeşte întreaga clădire, şi pe care omenirea o aşteptă de mult. Glykyon.—Sunt şi eu de părerea ta. o Agathon. I sa întâmplat d-lui Goga, ceiace sar fi întâmplat oricărui poet: voind să povestească, se povesteşte; voind să descopere trăsăturile literaturii ele azi. care vor li şi ale literaturii de mâne, se descopere pe sine. Nu putea face altminteri. Oricâtă prevedere ar fi avut şi oricât ar fi voit să se închine dinaintea bunului străin, recunoscânelu-1. d. Goga trebuia să se cânte pe sine şi să recunoască ca literatură a viitorului ceiace are în personalitatea sa proprie. Ou toţii avem de obiceiu ideile temperamentului nostru. Un om paşnic vede toate în lumina soarelui ce apune; el nu înţelege mişcările furtunoase ale sufletului, gelozia lui Othello sau desperarea ele dragoste a lui Werther. Tot astfel Achille credea ca o datorie sfântă ele a înconjură de trei ori cetatea cu trupul duşmanului sau legat de car; el n-ar E. LOVINESCU OCTAVIAN GOGA 223 fi înţeles niciodată resemnarea pioasă a lui Aeneas. Dintre toţi, însă, poeţii sunt cu deosebire robii temperamentului lor. Printr'însul numai îşi pot da măsura originalităţii. Oeiace ar 4* putea părea deci ca o părtinire în felul subiectiv de a judecă, este o afirmare a propriei lor personalităţi şi un câştig pentru artă, Crea-ţiunea are nevoe de toate originalităţile, oricât i ar nedreptăţi pe cei ce lucrează pentru aceiaşi \ ţintă, — arta. Picrophonios. — Nu uita însă, Glykyon, că dai numai o lămurire psihologică a greşele-lor d-lui Goga, Glykyon.— Orice are o pricină bine limpezită, are şi o îndreptăţire. Piceophonios. — Nu, Glykyon, fiindcă toate lucrurile au o pricină. Peste tot domneşte un determinism strâns, care uneori scapă privirilor noastre. Când nu putem, aşa dar, motiva un fenomen, vina e în mărginirea priceperii noastre şi nu în lipsa de înlănţuire din natură, A înţelege această înlănţuire nu V înseamnă însă a o aprobă. Pentru a o aprobă, ar trebui să răspundă ideii ce ne facem de bine şi de adevăr. In privinţa aceasta, cu- vântul lui Pilat din Pont, e unul din cele mai adânci din câte s'au spus vreodată. Când Isus fu adus dinaintea lui, şi Evreii cereau cu sgomot să fie răstignit, deoarece le strică legea, propovăduind învăţături mincinoase : — Nu, strigă divinul fiu, — am venit să propăvăduesc adevărul. Pilat îşi trecu mâna pe frunte, gândindu-se. Apoi şopti: — Mai întâi, spune-mi ce e „adevărul" ? Isus tăcu. Şi la această întrebare atât de firească nici un înţelept din lume n'a răspuns încă. Dacă nu cunoşteam care e „adevărul", avem totuşi la îndemână unele adevăruri, recunoscute prin bunul simţ obştesc. Din acest bun simţ izvorăsc cele câteva îndrumări, după care se conduce estetica în judecăţile ei. Şi d. Goga n'a ţinut seama de dânsele, scriind: „Artistul de astăzi e un luptător. Creaţiunea lui nu mai e menită, ca odinioară, să fie o frumoasă jucărie, ci trebue să robiască inimi, să înfierbinte, să sfarme şi să aducă o pietricică pentru clădirea unei lumi, care va fi nouă în interpretarea datoriilor omeneşti. 224 OCTAVIAN GOGA 225 Sufletul artistului de astăzi trebue sa fie o biserică deschisă pentru toţi. Sub bolta lui strălucitoare toate durerile au dreptul să între, toate plângerile au dreptul să răsune. In acest templu nu se săvârşeşte numai praznice, al căror farmec robeşte ochiul, ci se spovedesc amărăciunile tăinuite ale tutulor care aşteaptă o alinare. In această biserică e altarul frumosului şi altarul înfricoşatei judecăţi a dreptăţii eterne. Acestor altare să ne închinăm". Astfel scrie d, Goga. Tinere cu ochi albaştri, o Octavian Goga, fiul „părintelui" din Răşinari, quae dementia te cepitf pentru ce te îmbraci în odăjdiile de duminică ale preotului? pentru ce ieşi în mijlocul bisericii cu cădelniţa într'o mână şi cu patrafirul în cealaltă? pentru ce-ţi îngroşi j glasul, dându-1 apoi pe nas, după ritul ori- ; ental? pentru ce ne vorbeşti de „înfricoşata ■ judecată viitoare", de „praznice", de ..spo- 1 vedanii" de „temple" şi de „altare"? Tinere cu ochi albaştri, o Octavian Goga, ' fiul „părintelui" din Răşinari, lasă această zădărnicie de cuvinte; dacă credem în scrip- I turi, pricina e în vechimea învăluită de legende j din care isvorăsc; credem în ele, pentrucă nu le înţelegem şi pentru că am fost crescuţi în obiceiul de a le socoti de origine dumnezeiască, N'am putea crede însă niciodată într'o evanghelie laică, scrisa în zilele noastre, ori cât de răsunătoare ar fi... Scoboara deci glasul. Nu cântă pe nas, o Octavian Goga, ci arată-ne în vorbe potrivite şi simple cugetul tău, căci nimic nu e mai fermecător decât măsura, Ajungând la o oarecare cultură, nu ne mai lăsăm ademeniţi de cuvinte ce amintesc prescura şi tămâia. Ne trebue vorbă aşezată. Strana sau trepiedul antic n'au ce căută în estetică... Crezi aşa dar că artistul e un luptător, ca sufletul lui e o biserică în mijlocul căreia se înalţă altarul înfricoşatei judecăţi viitoare! Cât de greşit eşti!.. E drept ca ai izbutit, fâcându-te purtătorul de cuvâut al unui popor strivit de lanţurile robiei. Glasul tău a fost un strigăt de răsvrătire; ai cântat un neam şi o clasa socială cu accente noi şi puternice cu a^^ânt şi îndrăzneală. Câteva poezii răs-boinice ţi-au fost de ajuns pentru a fi înălţat repede pe scuturi; laurul verde încununează fruntea ta tânără. El e meritat şi poate îţi 25f)27 -15 226 E. LOVINESCU voi fi pus si eu vre-o frunza în buclele tale blonde. Dar dacă tu eşti un luptător, nu înseamnă că artiştii trebue să fie cu necesitate luptători, tot aşa după cum, dacă ai avea o mână cu şase degete, n'ai putea s'o ceri tot astfel şi dela ceilalţi poeţi. Drumurile ce duc la Capitoliu sunt numeroase; tu ai luat o cărare mai puţin bătută, de aceia ai ajuns mai repede. Aici e taina popularităţii tale grăbite. Nu crede însă că toată arta se închide în tine; că poeţii trebue să înstrune lira răsboinică a lui Tirteu, sau să cânte suferinţele ţărănimii iobăgite. Aceasta poate fi un fel de poezie, nu e însă toată poezia. Tu sameni într o pivniţă cu Avarul lui Moliere. In durerile desnădejdii, Harpagon voia sa descopere pe cel ce-i furase banii. Mâinile lui căutau în toate părţile; deodată se apucă singur de braţ, strigând: „Stăi, hoţiile! am prins hoţul!". Tot astfel, voind să afli care va fi arta viitoare tu te prinzi de braţ strigând: „Priviţi-1.. Arta viitoare e o artă de luptă. Artistul trebue să cânte năzuinţele stra-telor de jos; în el trebue să se întrupeze înfricoşata judecată viitoare.." Tinere cu ochi albaştrii, o Octavian Goga, OCTAVIAN GOGA _227 priveşte mai bine. Lasă-ţi în pace braţul; şi mai ales bagă de seamă că e al tău şi nu al altora ... Glykyon. — Tot ce ai spus până acum se poate încheia într'o povaţă dată de mult artiştilor de cătră Goethe; Bilde, Künstler, rede vicht! Dacă artiştii s'ar mărgini să creieze şi sa nu stea de vorbă, chiar asupra artei lor, poate că nici d. Goga n'ar fi scris, cum a scris. Agathon. — Ceiace mă mâhneşte mai mult, e felul, în care poetul îşi lămureşte gândirile sale. D. Goga a bătut uneori versuri pe o nicovală de aur. In proză însă, el e lipsit de stil şi de gust literar. Frazele lui fac tot atât sgomot, cât trebue să fi făcut muntele Pelion, aruncat de Hercul peste Ossa. Glykyon. — CJn poet, ce scrie în proză, ne îndeamnă să ne gândim încă odată la deosebirea dintre Arabul călare pe cămilă, în linia îndepărtată a deşertului, şi acelaş Arab, apro-piindu-se de tine pe jos, şi fără burnuz. D. Goga ca prozator este ca acest Arab pedestru. Agathon. — Iată de pildă cum îndrăzneşte să scrie: „Pleava Bizanţului spulberată peste întreg întinsul acestor ţărişoare, a coprins ca o pecin- 228 E. LOVINESCU OCTAVIAN GOGA gine trupul boierimii de baştină. S'a curmat repede acel sentiment de frăţietate patriarhală care uniă odinioară pe boier cu plugarii săi.... Işlicul cu giubeaua au corcit sufletul... Ter-siţii flămânzi ai Fanarului ajunşi la cârmă au împins minţile pe alte drumuri. E o sete sălbatică după argint, o hămesire bolnavă care cere şi sfanţi şi galbeni. In aceşti ani păgâni se sfarmă o lume întreagă. Se îngroapă tradiţii, credinţe, nădejdi.,. Scara ierarhiei boe-reşti se urcă repede, protipendada apropie grabnic pe vechi şi noi... Doar câte un vornic bătrân mai murmură amărât în barbă blestemele unei mândrii răzvrătite... Dar tagma se dă la ogăşia nouă____". Ai crede că d. Goga a urmat la o urâtă şcoală de retorică. Oricum, însă, e sigur că nu-şi dă seamă de eleganţa prozei; iar când scrie că „Maior a incorporat razele unui nou ideal", nu-şi dă seamă nici de preciziunea ei. Piceophonios.—Aceasta mi-aduce aminte de o mică istorioară, pe care îngăduiţi-mi să v'o povestesc, Intr'un oraş mare, văzui odată pe stradă un om voinic ce mergea clătinân-du-se; întindea piciorul, îl învârtiâ puţin în aer, şi-1 aşeză apoi cu nesiguranţă pe pământ. Lumea îl priviâ cu mirare. Apropiindu-mă de un trecător, îl întrebai: — Pentruce şovăeşte omul acesta? E beat? — Nu. — E bolnav ? — Nu. — Atunci? — E un funambul. In fiecare seară dă reprezentaţii la circ, mergând pe funie cu o minunată dibăcie. Cum îşi pune însă piciorul pe pământ e nesigur şi şovăieşte. Cnii poeţi, scriind în proză, sunt ca acest funambul; pe funie păşesc cu siguranţă, pe pământ se clatină. Tinere cu ochi albaştrii, o Octavian Goga. dece nu umbli numai -pe funie? C. SANDU-ALDEA 231 C. SANDU-ALDEA Agathon, Glykyon şi Picro-phonios stau în jurul'unei mese pe terasă. In faţă, grădina înilo-rită şi deoparte dealuri verzi. lykyon. — Sunt trist, prietenii mei, căci, decâteori îmi descopăr o lipsă în suflet, mă întristez. Nu ne naştem desăvârşiţi, — cu toate aceste ideia desăvârşirii ne pluteşte în totdeauna pe dinaintea ochilor. Acesta este izvorul adevărat al nenorocirii. Dacă n'am şti cum trebue să fim. ne-am mulţumi cu ceiace suntem. O zână răutăcioasă ne-a dăruit însă la naştere înţelegerea lipsurilor noastre. Agathon. — Care e pricina întristării tale, Glykyon? Glykyon.— Citind cele Două Neamuri, ale d-lui Sandu, nu le-am gustat pe deplin. Şi atunci mi-am zis: acest roman e patriotic şi bucolic: dacă nu l-am gustat înseamnă că nu-mi iubesc îndeajuns ţara în care m'am născut, şi câmpiile în mijlocul cărora mi-am petrecut copilăria. Şi pentru vârsta mea e dureros să te vezi părăsit de sprijinul a două din sentimentele cele mai primitive şi mai scumpe. Această părere ele rău se măreşte şi printr'o altă împrejurare. — Nu mai sunt un om al timpului meu. îmi lipseşte patriotismul, şi vai de cei ce plutesc împotriva apelor repezi ! Munca lor e de cele mai multe ori zadarnică. E mai cuminte deci să te laşi în drumul apei: valurile îţi cresc puterile slăbite. In câteva clipe ajungi departe. Din împrejurarea că inima ta bate cu a celor ce te înconjoară, ai un cuvânt să crezi că bate pentru o pricină dreaptă şi bună. Aprobarea mulţimii te îmbărbătează şi te îndeamnă să-i dai ceiace cere. Opera ta venind astfel la timp e gustată şi răsplătită. Artistul şi publicul duc o căsnicie fericită. Un semn al căsniciilor fericite e şi mulţimea copiilor. Iată de unde vine producţia îmbelşugată a unor scriitori. Eu sunt însă împotriva timpului meu: 2:32 E. LOVINESCU C. SANDU-ALDE A 233 aceasta o vad abia acum şi nu-mi rămâne decât să-mi şterg o lacrimă de durere. Adio, deci, ogoare negre, peste care răsar boii patriei mele, adio, coline verzi smălţate cu flori, adio, ţărani trudiţi de munca voastră sfrea! Crezusem ca v'am înţeles şi v'am iubit. M'am înşelat. Cele Două Neamuri ale d-lui Sandu mi-au risipit amăgirea. Şi pierderea e mai dureroasă pentru mine decât pentru voi. Agathon. — Aş putea să judec acest roman, Glykyon, urcânclu-ma într'un turn de fildeş. Din acest turn al artei pentru artă aş putea sa strig noroadelor: „Romanul d-lui Sandu e tendenţios, deci anathema sit!" Cu o îndrăs-neală sau cu o nedibăcie de o potrivă de pismuit, d. Sandu nu s'a ferit de a da chiar o formă lapidară tendinţii. In mai multe locuri d-sa pune faţă în faţă cele două neamuri, ca o antiteză vie şi ca o documentare a filozofiei sale sociale. Căci antinomia dintre Măcieş şi Livaridi nu se mărgineşte numai la ei. A te opri la un colţ de viaţă văzută şi a o descrie cu poezia ei particulară, nu i s'ar fi părut deajuns d-lui Sandu. D-sa are o respiraţie mai puternică şi o privire mai largă; în particular, vede generalul. Aşâ sunt toţi Ifilozofii. Iată pentru ce în josul titlului Două Neamuri ar fi putut adâoga cu dreptate: proprietari români nu vă daţi moşiile voastre în arendă la Greci! Cititorul însă îi poate răspunde: Sfatul acesta e cuminte* şi adânc. Ar fi ele dorit ca toată lumea să-1 urmeze. Dar pentru a fi mai eonvigător ar trebui însoţit de puţină statistică. Cifrele conving în totdeauna; romanele niciodată. Un roman nu studiază decât un caz, ceiace e neîndestulător. Cu o singură rândunică nu se face primăvară, Aşâ s'ar putea răspunde tuturor celor ce generalizează, dând o tendinţă romanului. Partea aceasta cade de obicei alături de ţintă. Munca scriitorului este aşâ dar zadarnică, Nu mă voi pune totuşi din acest punct ele vedere, de oarece nu cer dela scriitori sfaturi de sociologie, de botanică sau de economie politică, iar dacă binevoesc să-mi dea, fără Îa-i fi rugat, nu pot decât să zâmbesc şi să fac cu dânsele ce voi crede de cuviinţă, I Dela un roman cer cu deosebire să fie un I roman. Şi această însuşire mi se pare că n'o § are cele Două neamuri ale d-lui Sandu. I îmi vei îngădui, Glykyon, să-mi tălmăcesc 234 235 impresia printr o icoană. In bâlciurile noastre este un joc de ţintă, pe care îl vei fi văzut. Pe o masă acoperită cu postav sunt desenate nişte cercuri albe. Ţi se dă apoi nişte discuri de metal, spre a le aruncă dela o distanţă oarecare. Cu ele trebue să acoperi unul din aceste cercuri. D. Sandu priveşte romanul cu un astfel de cerc. Trebue să recunosc că si-a dat toată silinţa să-1 acopere. Mâna aruncătorului însă a fost nedibace. O bună parte clin cerc a rămas descoperită. Căci n'aş putea să numesc altfel decât discuri, aceste scene din viaţa câmpenească, aruncate rând pe rând de scriitor. Legătura între dânsele e cu totul slobodă. D. Sandu, luând câteva momente din viaţa satului şi puinclu-le la un loc, a crezut că face un roman. Cu o descripţie a sămănăto-rilor, a secerătorilor, a învoelilor agricole, a unei secete şi a plecării flăcăilor la oaste, d. Sandu trage cadrele povestirii sale bucolice. Pentru mine însă nu e de ajuns. Cer ceva mai mult dela un roman. E drept că d-sa s'a încercat să ne dea şi firul unei intrigi: prefacerile prin care trece familia Livaridi. Dar această intrigă este în- I chegatâ numai la câteva momente fără însem- nătate prin ele înseşi şi prin felul cum sunt prinse. Căci negreşit aceasta e partea cea mai slabă a povestirii. Aşa dar din întreg romanul rămân pentru mine numai câteva tablouri câmpeneşti, ce se pot citi cu plăcere clar nu j pe rând. Lipsa ele variaţie ar fi prea izbi- \ toare, cu toate că sunt scrise frumos şi cu dragoste de ţară. Talentul d-lui Sandu e prin urmare cu desăvârşire bucolic. Picrophonios. — Sunt şi eu ele părerea ta, o Agathon. Romanul d-lui Sandu e compus clin discuri, ce îvau acoperit cercul clat ca ţintă. Unele discuri totuşi nu sunt pentru mâna d-lui Sandu. Iţi place a-i găsi un talent bucolic. O recunosc şi eu. Pentru ce însă nu se mărgineşte numai la schiţe rustice? Pentru ce nu ne descrie numai aratul şi celelalte mo-« mente ale vieţei dela ţară? Dacă n'ar reuşi să ne deâ un roman, ne-ar da cel puţin ta- Îhlouri descriptive izbutite. D. Sandu nu se mulţumeşte însă cu aceste cadre. I se par prea înguste. De aceea se aruncă în subiecte streine ele cunoştinţele şi talentul său. Această rătăcire e îngrijitoare. In cele Două Neamuri de pildă partea i E. L0V1NESCU clela început, în care descrie petrecerea lui Mişu la Paris e jalnică. Viaţa uşoară şi rafinată a Parisului, cu petrecerile ei de noapte, nu cer un talent agrest. Un bal la Bullier nu e claca dela ţară. Pentruce deci d. Sandu îşi rătăceşte condeiul în lucrări streine de sufletul său? Şi stăruiesc în această întrebare cu atât mai mult, cu cât d. Sandu, într'o nuvelă mai lunga din „Semănătorul", voieşte să adâncească viaţa unei femei din lumea mare, plină ele pervertire. Subiectul e atât ele nefiresc desfăşurat încât te întrebi cu uimire clacă bunul simţ nu 1-a părăsit cu desăvârşire pe d. Sandu? Glykyon.—Vorbind astfel, Picrophonios, te arăţi prea puţin pornit spre filozofie. Nu e de mirat că d. Sandu ne zugrăveşte uneori şi scene selecte. Răspunsul e limpede: le zugrăveşte pentru că zugrăveşte rău, nefiincl în marginile puterilor sale. Căci ce merit ar avea d. Sandu, dacă ne-ar zugrăvi de pildă o clacă ţărănească? Aceasta o poate destul de bine. Toată lumea o ştie. Adevărata ispită pentru d-sa e J balul dela Bullier şi eloamna cu rochii ele mătase. Voim întotdeauna să părem ceaice nu suntem şi să arătăm ceiace nu avem. C. SANDU-ALDEA Bunul simţ, Pricophonios, este o umilită floare de câmp, ce stă tupilată într'un desiş. Cu toţii dorim buchete de flori rare: crisan-teme sau orhidee. Prea puţini se apleacă şi smulg această floare albastră de câmp a bunului simţ spre a o pune la piept. Adevărul fiind astfel, e de mirat chiar pentru ce d. Sandu mai stărueşte în tablourile câmpeneşti, atât de bine prinse? Pentru ce nu se mărgineşte la balul dela Bullier, pentru care mare nici un fel de talent? Aghaton. — Filozofiia ta subtilă, o Gly-kion, te duce la paradox. D. Sandu ne dă cu o vădită plăcere şi repeţire scene rustice, pentru un cuvânt foarte simplu: cine are dinţi frumoşi e vesel. Orice prilej e bun pentru a-i arătă, Oricare ar fi deci rătăcirile sale de gust, d. Sandu revine la arat şi la cupletul patriotic asupra ţarinei strămoşeşti. In ele reuşeşte. De aceia sunt atât de nelipsite. In privinţa aceasta mi-aduc aminte ele o scrisoare a lui Chateaubriand către Joubert, în care îi descria o călătorie făcută sub lumina blândă a lunei. La urmă Chateaubrianel adăugă: 238 E. LOVINESCU „Simt că clacă luna n'ar fi fost într adevăr, aş fi pus-o totuşi în descripţia mea". Oeiace era luna pentru descrierile lui Cha-teaubriand, e cupletul patriotic şi bucolic pentru d. Sandu. II In d. C. Sandu-Aldea descoperim o îndoită fibră de inspiraţie; una firească potrivită cu temperamentul şi cu lumea pe care o cunoaşte mai bine, şi o altă voită, căutată cu îndărătnicie, care pare ca o grotă artificială în mijlocul unor sălbatici munţi de brazi seculari. De altminteri i-am mai spus-o 1), şi nu voiu încetă să i-o mai spun. Să mi se recunoască oarecare libertate de cuvânt. Ştiu cumpăni lauda cu ceiace ar putea fi mai mult de folos decât plăcut. Criticul nu trebue sa fie ca ursul din fabula... Ştiţi istoria... Un artist minunat cântă o romanţă duioasă, sub cerul liber, la marginea unei păduri. Bărbaţii începură a bate din palme; femeile, şi mai fermecate, se grăbiră *) Vezi: J>a?i pe ^iHp, Vol II. C. SANDU-ALDEA 239 a smulge florile de pe pajişte şi a le aruncă artistului... Intre copaci însă fusese şi un ascultător nebânuit: un urs, rătăcit pe acolo din întâmplare, auzise şi el cântecul. I-a plăcut sau nu i-a plăcut, nu pot şti, dar văzând atâta lume aruncând flori, se crezu îndatorat să-şi arate şi el recunoştinţa şi mulţumirea. Se aplecă, luă o piatră, clouă... şi le aruncă în capul artistului. Tot aşa este o critică care te laudă cu pietre în loc de flori... Inspiraţia cea adevărată a cl-lui Sandu-Aldea, după cum am mai spus-o, e rustică, — poate mai rustică decât a oricărui dintre scriitorii noştri. Pământul nostru îl mişcă; hol-dele aurii ale lanurilor, câmpia fără zare a Bărăganului, bălţile Dunării, tot ce priveşte în fine taina cea mare a rodirii, toate frumuseţile, pe cari firea le-a pus în firicelul de iarba ele curând cosit, în floarea de românită ce se uită cu semeţie, peste celelalte flori mai mărunte, — le-am găsit în cele dintâi schiţe ale cl-lui Sandu-Aldea şi le găsim şi în Pe drumul Bărăganului... In această pri- 240 E. LOVINESCU C. SANDU-ALDEA 241 vinţa scriitorul e un fel de Grigoreseu al literaturii... Cutare scenă, în care Mitrea aruncă pe hangiţă în carul de fân îmbălsămat de mireasma drăgaicei şi a sulfinei, în podoaba asfinţitului de soare, în depărtările stepei, e un tablou vrednic de mâna celui mai idilic şi mai rustic pictor al nostru... Şi aceste tablouri nu sunt închegate cu risipă de culori, ci în trăsături energice şi sobre, în cuvinte potrivite şi cumpătate, ce ne dau tocmai nota de care avem nevoie. Iată o pildă: „Ostroavele răsăriau negre, tainice din lim-pezişul de ape, dar din când în când frunzele sălciilor, răsucite de câte o gură de vânt, sclipiau ca şi cum un nesfârşit fir de argint s'ar fi desfăşurat printre ele şi s'ar fi împletit apoi într'o peteală fantastică, ce pierea cât ai clipi din ochi. Şi apele cântau un cântec abia înţeles, care curgea din undă în undă, tremurând în răsfrângeri de lună... In depărtare, Dunărea se învăluia într'un nor străveziu de scamă subţire, iar pe lângă luntre, şoapte uşoare se topiau în armonia desăvârşitei linişti ce coprinsese toată firea". Tabloul e bine prins, în liniile lui temeinice în icoane vii, şi cu nu ştiu ce poezie, care pluteşte în mai toate lucrările scriitorilor noi. Sadoveanu, în deosebi, are această poezie cu prisosinţă. Uneori chiar prea multă. ! Dar, în afară de acest talent de descripţie, d. Sandu mai are un real talent ele povestitor, viguros şi incisiv, fără multe amănunte, dar lovind drept, cu un dialog energic şi neocolind cuvântul propriu, chiar când n'ar fi şi literar, cu o psicologie destul de adâncită,— atât cât se pot adânci nişte suflete închise. Căci, după cum spune proverbul spaniol: También la, gente del pueblo tiene su cora-zoncito; adică: şi poporul de rând are inimioara lui... Pe această „inimioară" d. Sandu o pătrunde şi-i povesteşte simţirile de dragoste, cu mai multă poezie, decât îmi închipui că poate avea de fapt. Sau nu mă pricep. Ceiace îmi pare însă supărător e că imaginaţia d-lui Sandu nu e atât de bogată, pentru a reînnoi fie ţesătura dramatică, fie figurile eroilor săi. De pildă. Fabula hoţului de cai, ajuns om de treabă în slujba popii din sat, Lîn braţele căruia cade preoteasa, femeie durdulie şi pătimaşe,— 2r,!>27 ic» E. LOVINESCU C. SANDU-ALDEA o cunoaştem din Sima Baltag. Am zâmbit puţin la această dragoste ancilară, dar ne-am gândit că flacăra iubirii poate bate unde se întâmplă, şi scriitorul ştiuse de-altmin-teri s'o înconjure cu atâta poezie în cât ne putea ispiti. In Fără noroc, coana Fră-sinica, harnica şi bărbăteasca coană Frăsi-nică, trăieşte cu logofătul moşiei sale, Va-silache, om de ispravă şi el, deşi nu fasese hoţ de cai. In cea mai însemnată nuvelă din volumul din urmă, Pe drumul Bărăganului, hangiţa dela hanul „La Trei Movile" se aruncă în braţele argatului din curte, Cazacii, un vagabond din felul acelora, pe cari i-a descris Gorki atât de bine... Slugile şi logofeţii îmi par a avea prea mult noroc în nuvelele d-lui Safidu, aşa că, după cum, citind pe J. J. Rouseau, îţi vine poftă să umbli în patru labe, citind pe d-l Sandu, ai voi să întri cât mai repede argat... Slujbă nu tocmai poetică şi bine răsplătită în sine, dar dacă aduce după ea şi două braţe moi încolăcite în jurul gâtului, sau o tainică idilă pe un car cu fân de curând cosit — e încă destul de ispititoare . . . Cine mă îndreaptă deci spre o hangiţă frumoasă? Dar oare mai sunt hangiţe rumene şi preo-tese ademenitoare? Mă îndoiesc. D-l Sandu o crede, ceiace face foarte bine, însă ne-o spune prea des, ceiace nu e tot atât bine. Ţi se pare că d-l Sandu s'a pus cu totdinadinsul să ne arate decăderea clasei stăpânilor şi înlocuirea ei prin clasa slugilor. E vechea istorie a ciocoilor înlocuind pe boerii adevăraţi . . . Toate aceste figuri ale lui Sima, Cazacii şi chiar a Logofătului au ceva prea asemănător între ele, pentru a fi izvorâte dintr'o imaginaţie mai bogată; Pompierul din Fără noroc nu e departe de celălalt Logofăt din Pe drumul Bărăganului. Femeile în deosebi au aceleaşi întipăriri. Energice, harnice, de ispravă în casă şi cu mult superioare bărbaţilor răi sau trândavi, ele au totuşi o simţire femeiască şi o sensualitate covârşitoare... Ele se înflăcărează cele dintâi şi pun mai multă aprindere în dragostea lor decât ne-am putea aştepta dela nişte fiinţe croite atât de viguros şi cu apucături atât de bărbăteşti... Dacă mai adăogăm că unele istorii de cai, bine povestite de altminteri, se cam repetă, vedem că d-l Sandu nu are o gamă prea variată. Ne aşteptăm deci la o mai mare pri- •244 E. LOVINESCU menire în subiecte — luate de altminteri din aceiaşi lume — şi în ţesătura dramatică a intrigii. I-am putea deci spune: Non bis Sandu, sed Aldea ... Adecă: Frate Sandule, nu ne da mereu aceleaşi lucruri, ci ne mai dă şi altele. Alături de această inspiraţie firească şi puternică, care ţâşneşte cu atâta vioiciune într'o aruncare dreaptă, d-1 Sandu mai aleargă şi după o aţă de apă, ce izvorăşte departe, într'o scurgere săracă, şi care nu poate potoli setea drumeţilor obosiţi de o cale atât de lungă. Chiar din Drum si Popas, d-1 Sandu încercă să iasă din lumea logofeţilor de moşie, a hoţilor de cai, a preoteselor nurlii şi a argaţilor donjuaneşti ... Ii plăcea din când în când să pue zăvorul pe uşa casei, să-şi tragă pălăria pe ochi, să se învăluie întFo manta întunecoasă făcându-se nevăzut pe uliţele dosnice ale oraşului, în căutarea unei aventuri subţiri . . . Cei mai paşnici dintre noi ne-am simţit, în timpul nostru, ispitiţi de necunoscut C. SANDU-ALDEA 245 şi am ieşit în noaptea neagră cu nasul în vânt, ca şi cum ar fi adulmecat praful de puşcă... Şi d-1 Sandu a avut astfel de clipe... Cu o rară stângăcie, d-sa s'a pus însă să ni le povestească şi nouă... Rău a făcut. Nurlia preoteasă Ruxandra şi durdulia hangiţă lana dela Trei Movile, s'au îmbujorat de ruşine lângă sprinţara cântăreaţa de cafe-concert, sulemenită şi strânsă 'n corset. D-1 Sandu însă na dat îndărăt. In al doilea volum, In urma plugului, d-sa calcă iarăşi alături, clar numai c'un pas şi tocmai le urmă, In nişte „Scrisori" ne vorbeşte ele a-\-b, de Cavalleria rusticana, de Huxley, de Humboldt, de protoplasma şi de Haeckel,— lucruri, pe care nu ştiu cum le va fi priceput Pompierul şi Logofătul Vasilache. Mai apoi în romanul Două neamuri, avurăm o searbădă descriere a balului dela Rullier şi a „lumii care petrece" dela Paris. I-am atras încă atunci luarea aminte cl-lui Sandu, — mijlocul cel mai sigur de a-1 face să stăruie şi mai mult într'o greşalâ literară. Căci aşa suntem: voim în totdeauna să dovedim cam avut dreptate, şi ne încăpăţânăm pe o cale 246 E. LOVINESCU rău aleasa din dorinţa de a arătă că stăm bine acolo unde ne aflăm. In Pe drumul Bărăganului suntem puşi la aceiaş dureroasă încercare. In Fraţi de cruce, trăim în atmosfera unei ma chère din lumea mare . . . Nu ştim însă cum am scăpă mai repede, sburând la sânul preotesei Ruxandra, care e atât de calci şi ele dulce. . . Iar la urmă ni se dau Câteva însemnări, cu note clin Germania şi delà Davos, în care n'ai putea recunoaşte cu niciun preţ pe autorul lui Niţă Mândrea sau al Murgului. Dacă aş avea, aşa dar, vreo trecere pe lângă d. Sandu, i-aş spune: — Sandule, frate Sandule, lasă această lume ce ţi-i cu totul străină. Lasă pe Ninette şi pe Irène şi vino la Iana şi la coana Fră-sinica; ne interesează cu mult mai mult, po-vestindu-ne dragostea lui Sima Baltag decât pe cea a lui Mişu Livaridi. Vino cleci la hoţii de cai şi la logofeţii de moşie. Recunoaşte c'ai greşit, aducându-ţi aminte că Scriptura ne spune că în cer va fi mai multă bucurie pentru ceice, păcătuind, s'au pocăit, decât pentru cei drepţi, cari n'au păcătuit niciodată. Ascultă rugăciunea mea". } C. SANDU-ALDEA 247 Şi poate că mi-aş închipui că rugăciunea îmi va fi ascultată, dacă nu mi-aş aduce aminte că şi Bugăciunile lui Omer erau şchioape. ^ Intr'o traducere din Leonida Andreiew, Gu- vernatorul, făcută cu o rară lipsă ele simţ artistic şi nepăsare, ceiace e de mirat clela un scriitor conştiincios şi dela un stilist ales, d. Sandu scrie: „Pentru întâia oară el băgă de seamă o crăpătură în curajid său ..." 1). Acum mă întreb: Facut-am oare vreo „crăpătură în curajul" el-lui Sandu? Un ecou îmi răspunde: ; — Nici una, Ai Biblioteca. cea mica a „Minervei", No. 2. pair. 34. 249 FRAGMENTE CRITICE § i. Jn poet îmi spunea odată: — ,.Nu cumpăr nimic din ceiace se tipăreşte. In revistele pe care le primesc nu citesc decât ceiace scriu eu: dar mă citesc cu drag şi de multe ori... Rar numai îmi pierd vremea şi cu alţii. Când se ridică vreun scriitor nou în jurul căruia se face mult sgomot de laude şi pe care critica îl răsfaţă, atunci îi iau cartea spre a o străbate clin fugă, de oarece sunt sigur că laudele ce i se aduc nu sunt meritate şi critica s'a înşelat asupra lui ca de obiceiu. Siguranţa o am dinainte; nu-mi rămâne decât s'o întăresc, Şi totdeauna mi-am întărit-o 4\ Un alt poet, frunzărind o revistă cu poezii şi nuvele destul de bune, îmi spunea: — Tot ce e înnăuntru e fără de rost. Iar eu i-am răspuns: — Fireşte, de vreme ce n'ai nimic în ea. Pentru a crede în ceiace scriem noi, trebue să socotim că tot ce scriu ceilalţi e de prisos şi fără de rost. Astfel sunt poeţii. Nu numai ai noştri, ci toţi. Când nu sunt înzestraţi cu însuşiri de imaginaţie sau de sentiment cu totul neobis-nuite, când n'au o putere ele creaţie în adevăr demiurgică, ei stau ascunşi în brazda îngustă, pe care o trag cu anevoie. Ei nu văd şi brazda vecinului. Şi cu cât adâncesc ferul plugului în pământul înţelenit, cu atât se îngrădesc şi mai mult, mărginindu-şi priveliştea liberă. Dacă m'ar întrebă cineva, care e cea dintâi însuşire a unui poet i-aş răspunde: — Un artist mijlociu, care nu e nici Go-ethe nici Dante, care nu e nici Leopardi, nici Victor Hugo, trebue să fie mai întâi un ignorant. Toată literatura veacurilor trecute dela imnurile vedice până la romanţele trubadurilor medievali trebue să fie pentru dânsul o carte închisă cu şapte peceţi... Să nu 250 E. LCViNESCU cunoască deci nimic din ce s'a scris înainte. Ieşind dimineaţa pe pajişte şi văzând boabele de rouă, să-şi închipuie că le-a descoperit cel dintâi: să le asemene în linişte cu boabele de mărgăritare sau cu sclipirile diamantelor, fără a bănui că toţi poeţii au făcut această asemănare înaintea lui. încetul cu încetul să descopere apoi soarele cu podoaba aurorii şi a amurgului, florile mirositoare, poezia crângului înverzit, tainele nopţilor de vară, razele prietenoase ale lunii, sclipirile de aur ale stelelor nemuritoare; să descopere drăgălăşia celei dintâi fete întâlnite, farmecele zâmbetului, tainele părului negru ce râurează, comorile sânilor mici, şăgălnicia ochilor albaştri ce râd... Să meargă astfel din descoperire în descoperire, înstrunându-şi lira; să le cânte cu nevinovăţie, ca şi cum nimeni nu le-ar fi cântat înainte mai bine şi mai frumos... Stând să citească literatura altora, farmecul s'ar risipi; poetul n'ar mai îndrăsni să cânte soarele după minunatele imnuri vedice sau greceşti. Nu e frumuseţe a naturii, nu e sentiment omenesc, care să nu fi fost premărite aşâ cum nu vor mai putea fi niciodată. Totul sa spus: totul a fost zugrăvit şi r FRAGMENTE CRITICE 251 descris. Marii noştrii strămoşi ne-au zădărnicit putinţa de a fi cu desăvârşire noi; mâna lor grăbită a istovit tot ce firea aruncase vrednic de cântat şi ele idealizat. Cultura prea mare i-ar răpi poetului, aşâ dar, orice încredere în sine; rămânând înmărmurit dinaintea frumuseţilor pe care n'ar fi în stare să le ajungă vreodată, el s'ar lăsă de scris. Şi ar face rău. încercările sale nu sunt cu totul nefolositoare, căci, dacă nu se mai pot spune lucruri noi, se pot face totuşi împărecheri noi, ce ne trezesc senzaţii întru câtva deosebite. Lăsaţi deci necunoscută literatura trecutului; nu citiţi nimic din ceiace scriu contemporanii voştrii şi cântaţi-ne, o poeţi, pentru a mia oară: fluturii, florile, femeile şi cerul albastru ! Trăim într'o vreme, în care trebue să ne mulţumim cu fărimiturile rămase clela prânzul leilor. § 2. Dacă poetul are aproape datoria de a crede că ceiace scriu alţii e fără rost, pentru a-şi putea închipui că ceiace scrie el e cu rost; A 25*2 E. LOVINESCU menirea criticului e ele a se sili să creadă că tot ce scriu alţii e cu rost, pentru a se mângâia cu nădejdea că şi ceiace scrie el asupra lor ar putea avea vreun rost oarecare. § 3. Beaumarchais scria în prefaţa Bărbierului său : — „Cititorule, am cinstea să-ţi închin o nouă lucrare a mea. Doresc să te găsesc în unul din acele momente fericite, când, des-brăcat de griji, mulţumit de sănătate şi de cum îţi merg treburile, de iubită şi de masa pe care ai luat-o, te-ai putea desfată o clipă cu citirea Bărbierului din Sevila; c^ci e nevoie de toate astea pentru a putea fi distrat şi pentru a-mi fi un cititor binevoitor. Dar dacă o întâmplare nenorocită ţi-a sdrun-cinat sănătatea; dacă drăguţa şi-a călcat jurămintele, dacă masa n'a fost bine pregătită, sau dacă digestia îţi fu greoaie,— atunci lasă la o parte Bărbierul; nu e timpul să-1 citeşti!... Căci râdem puţin de veselia altuia, când avem nemulţumiri personale". Marele umorist avea dreptate. Părerile noas- FRAGMENTE CRITICE 253 tre sunt în legătură cu stările sufleteşti, pe care le străbatem. Fără voie ne aruncăm umbra peste tot ce ne înconjoară, Un adevărat critic conştiiincios, înainte de a-şi da o părere, ar trebui sa-şi lămuriaseă mai întâi împrejurările, în care se află: e cu stomacul încărcat? e obosit? e necăjit de creditori? lampa fumeu'â? focul s'a stins în căminul rece? Toate aceste imponderabilia, în parte sau la un loc, pot întunecă seninătatea cugetului nostru. O durere de dinţi ne face nesimţitori dinaintea priveliştei celei mai fermecătoare. Pentru aceasta, o scriitori, nu vă mâhniţi, când vi se pare a fi fost judecaţi nedrept. Dacă firul de nisip al lui Pascal poate căşună schimbări atât ele mari în istoria omenirii, pricine tot atât de mici ne pot face nedrepţi cu voi. A nu crede în ceiace spunem despre voi, e înţelepciunea voastră cea dintâi; a ne crede numai când vă lăudăm, e cea ele a doua, şi cea elin urmă. § 4. întâlnind odată pe Glykyon, i-am spus: — „Am o deosebită prietenie pentru Pi- 254 E. LOVINESCU crophonios. E plin de o fermecătoare erudiţie literară şi de bun simţ. Judecata lui e temeinică şi sănătoasă ; gustul lui e sigur. Pentruce însă nici o licărire veselă de soare nu-i străluceşte în păreri? Pentruce e atât de întunecat ? Pentruce privirea lui nu se opreşte decât asupra scăderilor şi a părţilor urâte? Cred că ar putea să vadă şi frumuseţile." Iar Glykyon îmi răspunse: — Picrophonios înainte de a fi critic, eră poet. Din mâna lui au ieşit multe versuri frumoase, pe care însă acum nu le mai citeşte nimeni. Inspiraţia lui fu de altminteri scurtă; niciun critic nu i-a împletit în jurul frunţii o coroană din verdea frunză a stejarului. Picrophonios s'a întristat. In loc să stăruiască în poezie, el îşi sdrobi lira. E cu putinţă ca nepăsarea celorlalţi să fi fost nemeritată, dar e cu putinţă ca simţirea lui poetică să nu fi avut aripi prea puternice. El îşi îndreptă atunci paşii spre alte îndeletniciri, înzestrat cu multe cunoştinţi, călăuzit de un spirit ascuţit, el se opri în critică, unde îşi putu desfăşură mai bine strălucitele lui însuşiri... I-a rămas totuşi în suflet un grăunte de nemulţumire. îşi aduce aminte în FRAGMENTE CRITICE 255 totdeauna că şi el a fost poet, sau ar fi putut fi, dacă împrejurări vitrege nu l-ar fi împiedecat. De aceia, de oricât ori vorbeşte de un scriitor ce se ridică prea repede, se gândeşte şi la nedreptatea, pe care a suferit-o el. In cuvintele lui e o părere de rău abia acoperită, ce se poate preface lesne în răutate". Intâlnindu-1 după aceia pe Picrophonios, i-am spus: — „Glykyon e un suflet delicios; inima lui e o comoară de bunătate. Cunoştinţele îi sunt bogate; gustul îi e sănătos. îmi pare totuşi că merge prea departe cu bunătatea: părţile rele ale lucrurilor îi scapă, iar critica lui şchioapătâ printr'o mare îngăduinţă". Şi Picrophonios îmi răspunse: — „înainte de a fi critic, Glykyon s'a încercat în poezie şi n'a izbutit de loc. Versurile lui erau slabe, cum nu s'ar putea închipui altele. Fiind însă om de bun simţ, Glykyon şi-a aninat repede lira în cui, fără a fi păstrat în suflet vreo amărăciune. A nu fi poet nu e o scădere, dacă o recunoşti dela început. Numai acei ce stăruiesc într'o îndelungată amăgire de sine sunt vrednici de plâns... Dupăce i-a amuţit lira, Glykyon s'a '250 E. LOVINESCU îndreptat aşa dar spre critică, unde îşi desfăşură cu uşurinţă însuşirile lui minunate... I-a rămas totuşi în inimă o mare îngăduire cătră poeţi. A fi poet i se pare un lucru sfânt, ce te scuteşte de orice altă datorie. Si pentru a fi j>oet îi pare că e ele ajuns să înşiri câteva versuri, ce se pot citi, fără vreo neplăcere prea mare". Aproape toţi criticii sunt ca Glykyon sau ca Picrophonios: nişte artişti neisprăviţi. Dacă au avut ceva talent, dar împrejurările i-au împiedecat de a se desăvârşi, făcând loc altora mai puţini înzestraţi,—ei ajung ca Picrophonios; iar dacă n'au avut niciun talent, recunoscând-o bucuros, ei ajung ca Glykyon... § 5. Dacă cea dintâi însuşire a unui poet e de a fi ignorant, cea de a doua e de a avea o mare încredere de sine. De câteori un poet îmi citeşte o poezie, cu o mişcare a mânii ce voieşte sa spună: „e mică, dar e definitivă", eu îmi spun: „omul ăsta poate că n'are talent, clar o să aibă şi dacă n'a scris încă o poezie definitivă, o va scrie",.. FRAGMENTE CRITICE 257 §6. Unui retor, ce voia să-1 înveţe arta aducerii aminte, Temistocle îi răspunse: — N'am-nevoie de această arta. Aş dori dimpotrivă să cunosc arta uitării, deoarece îmi amintesc în totdeauna chiar ceiace n'aş voi, dar nu pot uită nici odată ceiace aş voi. In adevăr uitarea e preţioasă; claca n'ar fi ea, paşii noştrii ar fi împiedicaţi în fiecare clipă ele cătuşele grele ale amintirilor. Firea ue-a dat însă acest dar: uităm ce am făcut ieri. si uităm cu seninătate, cu lesniciune si cu plăcere. Fără uitare, viaţa ar fi tristă, iar cercul închis, în care ne învârtim, ni s'ar părea prea strâmt. Clipele se aseamănă prea mult între dânsele. Acum, ca şi anii trecuţi, stăm răzimaţi la fereastră şi privim, gânclindu-ne. Gândurile nu ni s'au schimbat; ele sunt aceleaşi. Şi ce tristeţe nu ne-ar pătrunde, văzând puţina primenire ce s'a săvârşit în fiinţa noastră morală ! Firea a pus însă mângâierea în noi: am uitat tot ce am gândit în trecut. Ceiace aducem, aşâ dar, nou în personalitatea noastră, e neînsemnat; în câteva opere de pildă orice artist s'ar istovi, claca în jocul 25927 17 258 FRAGMENTE CRITICE 259 Iui sufletesc n'ar întră şi uitarea. Aceleaşi idei îi vin în minte, şi i se par totuşi noi, pentrucă îmbinările s'au schimbat. Arta, trăind însă mai mult din forme decât din idei, ar pierde clacă fiecare ideie ar căpătă numai un singur vestmânt. Uitarea dă putinţă artistului de a se întoarce ele mai multe ori asupra aceluiaş motiv de inspiraţie, în căutarea îmbrăcămintei celei mai desăvârşite, — singura nepieritoare. Ei, i s'ar cuveni deci altare, îmbogăţind astfel mitologia cu această nouă zeiţă, la care Grecii cei vechi nu se gândiseră încă. . . § 7. Ne apropiem mai lesne de acei, de care ne deosebim cu totul, decât de acei, de care ne deosebim foarte puţin. Suferim astfel pe duşmanii noştri cei mai înverşunaţi, dar n'ani putea îngădui unui prieten, de a nu fi de aceeaşi părere cu noi, până în amănuntele cele mai îndepărtate. § 8. Ne forcons pas notre talent, Nous ne ferions rien avec grâce. Astfel spunea bunul La Fointaine, şi avea dreptate. Să rămânem cleci în măsura puterilor noastre: să ne închinăm dinaintea naturii şi să primim darurile ei aşâ cum ni le-a clat. Putinţa desăvârşirii nu stă decât în aceste margini fireşti. Să ne îngrădim deci ogorul si să nu ne plângem niciodată că e prea mic. Însemnătatea lui nu stă în mărime, ci în felul cum îl arăm şi-1 lucrăm. Ca în fabula vierului, în brasda adâncă a ţarinii e o comoară, pe care n'o putem descoperi decât prin munca încordată a braţelor noastre. Aceasta ne-ar învăţă înţelepciunea; clar poveţele înţelepciunii sunt tocmai acele, pe care nu le urmăm niciodată, Ne lăsăm mai de grabă mânaţi de deşarte păreri şi voim să arătăm ceiace n'avem. Pentru un ochiu ager, nimic nu e mai limpede decât această dorinţă îndărătnică de a fi socotiţi altminteri decât suntem şi de a ne împodobi cu daruri, pe care nu le avem. O laudă nemeritată, o primim cu bucurie, pe când, pe lângă lauda meritată trecem nepăsători. Ea nu ne aduce nimic nou. In chipul acesta ne lămurim pentru ce scriitorii fac adeseori sărituri primejdioase. E. LOVINESCU FRAGMENTE CRITICE Ei vor sa pară sub o lumină nouă; şi cu cât această înfăţişare e mai străină ele adevărata lor fire, cu atât ea îi ispiteşte mai mult. Poeţii bucolici fac astfel madrigale, criticii fac nuvele, scriitorii rustici se încearcă în psicologie subţire. La temelie stă aceiaşi nemulţumire de ceiace avem, care ne îndeamnă să alergăm după talente ce ne par mult mai preţioase, pentruca nu sunt ale noastre. Calul ce s*a rugat de Jupiter sa-i prefacă spatele în chip de şea şi să-i deâ o copită, care sa nu se afunde în nisip, se asemănă cu cântăreţul şesului dunărean ce râvneşte să descrie balul dela Bullier. Şi a-.-ă suntem cu toţii. Să nu ridicăm deci piatra pentru a o aruncă în vecin; să ne privim mai întâi pe noi înşine, şi să ne întrobăm dacă n'ara fost vreodată muşcaţi de dorinţa de a părea altfel de cum suntem şi de a face altceva decât ceiace putem. Şi aceasta este totuşi peirea noastră, căci talentul pe care am voi sâ-1 avem, ne zădărniceşte pe acel, pe care îl avem. § 9. Revistele se înmulţesc. Volumele apar unele după altele, grăbite sa vadă lumina zilei. Poeţii cântă fără încetare şi fără rost ca păsărelele cerului. Şi cu toate aceste cântecul lor e arareori armonios. Cele mai multe volume nu sunt, de asemeni, decât nişte încercări, ce arată mai multă bunăvoinţă decât talent. Criticul le ia, le citeşte, şi apoi clatină din cap. Oare e datoria lui? Trebue să se scoboare depe Parnas, cu pasul răsunător şi cu tolba plină de săgeţi, ca un Apollo înfuriat, ce nu voieşte să lase pe cei nechemaţi de a se urcă pe muntele închinat Muzelor, săgetându-i ? Trebue să se tragă la o parte, cu nepăsare? Cum trebue să-şi înţeleagă el menirea în mijlocul atâtor îndrăsneli, în mijlocul atâtor încercări neizbutite?. . Vin cu ramura de măslin... Criticul să închidă ochii şi să tacă dinaintea micilor patimi omeneşti. Grija lui să se îndrepte spre tot ce e frumos, sau poate ajunge frumos, înlătura ndu-se oarecare greşeli. Tot ce e rău, fără tămăduire, tot ce urât, fără îndreptare, să rămână deci ca şi cum n'ar fi, învăluit de o tăcere uşoară, Aceasta e singura bunăvoinţă ce i se cuvine, şi trebue să recunoaştem că e şi meritată. Scriitorii, chiar cei lipsiţi de orice talent, 262 B. LOVINESCU FRAGMENTE CRITICE nu fac nici un rău nimănui; ei fac din potrivă o jertfă de timp, şi de linişte: toate puterile lor se încordează, şi pentru ce? Ca să ne placă nouă tuturor. Dacă nu izbutesc, nu trebue să le găsim vreo vină, ci să le fim recunoscători. Ei şi-au dat toată silinţa să ne aducă prinosul muncii lor, pentru care nu ne cer nimic în schimb, decât doar acel fum uşor, care e admiraţia... Să-i lăsăm deci liniştiţi la munca lor nobilă, dar sterilă; să-i lăsăm în credinţele lor azurii; să-i lăsăm înconjuraţi de străveziile vedenii ale inspiraţiei. Credinţa e cel mai dulce lucru, pe care l-au dat zeii omului; să i-o lăsăm deci. Scriitori, credeţi în scrisul vostru! Şi mă bucur că n'aţi aşteptat să v'o spun eu: voi credeţi de mult şi bine faceţi. Tânărul poet Ergast îmi spunea odată: — „Port în minte săptămâni întregi câte o poezie... O simt cum încolţeşte, cum creşte, cum se desfăşoară, prinde ramuri, înfrunzeşte, şi înfloreşte. In tot timpul acesta mă simt atât de bine, singur în odaia mea rece şi sărăcăcioasă! O bucurie nemărginită mă încălzeşte. Trebue să fie bucuria mamei ce-şi simte copilul, mişcând în sân.. . Lumea din afară nu trăieşte pentru mine; poate să ploaie, poate să fulguiască. Vatra poate să fie rece: trupul îmi arde de o căldură ce pleacă clin inimă, învăluindu-mă. Şi într'o bună zi poezia iese frumos pe hârtie, deodată, şi fără îndreptări: ai zice Minerva ce se întrupează înnarmată din mintea lui Jupiter. O citesc odată, de două ori, de nenumărate ori... Ce frumoasă e! O trimet apoi unei reviste, urmărind-o în gând, cu drag. Acum a ridicat-o poştaşul, acum călătoreşte, (oare nu s'a pierdut?), acum a ajuns, acum o citeşte directorul revistei... inima mi se strânge: oare i-a plăcut? Nu se poate să nu-i fi plăcut, mă îmbărbătez eu: acum o culege zeţarul, acum a apărut, acum o citeşte unul, cloi, o sută... Toţi mă laudă... Şi astfel trăiesc luni de zile în dulcea emo-ţiune a naşterii, şi în duioasa aşteptare a luminii... Toate necazurile mi se risipesc; plutesc deasupra tuturor nevoilor, şi-mi pare viaţa bună de trăit"... Nu i-am răspuns nimic dar m'am gândit: — „Ai dreptate, o Ergast. Scrie înainte poezii, oricât de rele ar fi ele. Nu te clesnă-dăjdui. Pentru a putea îndură cu seninătate greutăţile vieţii, avem cu toţii nevoie de ceiace 264 E. LOVINESCU i numiâ doctorul Relling din Bata sălbatecă a lui Ibsen, „minciuna vitală". j Trebue să ne creăm o nălucă scumpă, în care sa punem toate nădejdile noastre, toată , iubirea noastră; trebue să ne găsim un razim ideal. j Nu eu voiu fi Gregor Werle; nu eu îţi \ voi deschide ochii, punându-te în faţa realităţii. Nu-ţi voi spune deci că poeziile taie j sunt rele, cum nici nu-ţi voi spune că sunt i bune. Voi tăcea; iar tu scrie mai departe j şi crezi, crezi, crezi în ceiace scrii. Aceasta ] e fericirea ta, pe care n'am dreptul s'o tulbur. § io, LTn critic laudă într'un scriitor laturea romantică a talentului său: găseşte că descrie minunat unele sentimente rare, ce i se par de cea dintâiu însemnătate în artă. Un alt ; critic laudă pe un alt scriitor pentru înţele- j gerea vieţii umilite; un altul pentru poezia naturii; un altul pentru dragostea vieţii oră- J şăneşti, a cetăţenilor paşnici, ce păstrează vir- 1 tuţile mijlocii ale neamului... Şi scriitorii sunt J FRAGMENTE CRITICE 2(5 5 mulţumiţi, crezând c'au găsit adevărata formulă a artei. Nu, o scriitori, vă înşelaţi. Criticii, când vă laudă pentru anumite lucruri, nu vă laudă pe voi — ci pe ei... Premărind anumite sentimente, pe care le găsesc în operele voastre, ei îşi premărese propriile lor sentimente, pro-priele lor gusturi. Un critic, om liniştit şi burghez în apucături şi credinţe, va înălţă de pilda epopeea Hermann şi Dorothea a lui Goethe, pentru că tocmai în această poemă se cântă sentimentele, de care e însufleţit el. Citind-o se recunoaşte într'ânsa; lăudând-o, se laudă pe sine, în felul lui de a fi şi de a simţi. Criticul care iubeşte faptele generoase dar puţin cam nereale, va iubi literatura romantică— şi iubind-o, se va iubi tot pe sine. In acest înţeles, critica nu e decât o autobiografie sufletească a criticului. Cercetând ceiace pune el în lumină în scriitori şi laudă cu căldură, am putea închega înfăţişarea lui morală. § 11. Dinaintea palatului Doria, la Genova, Pi- crophonios îmi vorbiâ astfel, pe când umbrele înserării se lăsau peste oraş: — II priveşti cu o licărire de plăcere în ochi. Şi nu eşti singurul; aşa facem cu toţii. Ne minunăm dinaintea acestor clădiri ruinate, lipsite de lumină şi de aer. Poate că n am voi să locuim în ele, dar ne place să le privim, găsinclu-le frumoase. In lipsa lor de podoabe şi în necurăţenia, în care sunt păstrate, e ceva ce ne farmecă şi ne opreşte din drumul nostru. Te-ai întrebat vreodată ce anume? Eu cred că puţini pot gustă astăzi cu plăcere o privelişte a naturii: un răsărit de soare peste piscurile munţilor înzăpeziţi, sau apusul lui în genunea mării înroşite. Ne mai oprim, fireşte, dinaintea lunii pline; când se iveşte dintre copaci, şi strigăm: ce frumoasă e! Dar atât; ne întoarcem apoi spatele şi ne îndreptăm pasul spre alte nevoi. Dacă am şti că în apropiere e o privelişte minunată, nu ne-am grăbi s'o vedem: şi cu toate aceste străbatem bucuroşi drumuri fără hotare, pentru a ne opri dinaintea acestui urât palat galben, cu ferestrele mici şi zăbrelite, ca acele ale unei temniţe. Pentru ce? ' | ...Pentru că nu mai putem admiră răsăritul soarelui, pentru că nu mai putem gustă poezia J munţilor. Ceiace spun e drept. Simţirea l noastră nu se mai bucură de acea frăgezime, )* ca simţirea celor vechi sau ca acea a oame- 1 nilor Renaşterii. Ochii noştri au văzut prea j multe lucruri; urechile noastre au auzit prea 1 multe sunete. Dacă nu s'au obosit nu mai au aceeaşi impresionabilitate. Un răsărit de soare? Dar l-am văzut de atâtea ori, şi cu aceiaşi ochi l-au văzut atâţia strămoşi ai noştri! trecem deci cu nepăsare pe lângă frumuseţile lui. Ajungem astfel din ce în ce mai puţin apţi de a primi impresii vii dela lucrurile ce ne înconjoară. Dar dacă simţirea slăbeşte, e ceva în noi, care nu poate pieri nici odată. E dragostea şi puterea de a cunoaşte. Poetul a spus-o de mult: de toate ni se urăşte, numai de a şti nu ni s'ar putea urî vreodată l)- Suntem ne-I săţioşi; cu cât ştim, cu atât am voi să ştim i mai mult. Mintea noastră e ca vasul Danai- J delor: nu se umple nici odată. Putem beâ oricât; setea creşte mai mult. r) Virgil. 2<>8 E. LOVINESCU Iată pentru ce plăcerile estetice tind să se prefacă în plăceri intelectuale. Nu mai admirăm operele ele artă pentru că sunt frumoase, ci pentru că deşteaptă în noi un roi de idei, de amintiri istorice, care n'au nici o legătură cu frumuseţea lor. Tu, dacă stai acum din-naintea palatului Doria, nu stai pentru că e frumos. E drept că dela o vreme ajungi s'o crezi. De fapt ceiace mişcă sunt amintirile ee-ţi deşteaptă. Te gândeşti că după micile geamuri, te privesc patru sute de ani de vechime: te gândeşti apoi la bătrânul Andrea Doria, părintele patriei; te gândeşti la Perino clei Vaga, elevul lui Rafael, ce-a împodobit zidurile cu frescuri. Inscripţiile latine îţi vorbesc de sus; cunoscutele versuri ale lui Ariosto îţi sună în ureche. Deodată te simţi înconjurat de mii de amintiri ce sboară în jurul tău ca fluturii coloraţi, lovinclu-te uşor. In mijlocul lor nu te gândeşti la lipsa de gust a acestor ruine. Iată ele ce toată lumea vine în Italia; iată pentru ce ne oprim cu toţii dinaintea palatelor Renaşterii sau în muzee. Iată pentru ce cu toţii admirăm pe Rafael sau pe Guercino, pe Guido Reni sau pe Andrea del Sarto... FRAGMENTE CRITICE *2»^ Ei sunt nişte nume, în jurul căror pluteşte o aureolă de legende. Tablourile lor ne sunt cunoscute clin reproduceri; ele au istoria lor, ce ne leagănă mintea de mult. Când le privim deci cu ochi înflăcăraţi, nu le gustăm frumuseţea, ci ne lăsăm îmbătaţi ele poezia atâtor amintiri, ce ni se deşteaptă deodată. Căci clacă tablourile lui Rafael ar fi ale unui necunoscut, am trece poate pe lângă clânsele cu aceiaşi nepăsare, cu care trecem pe lângă un frumos răsărit de soare... N'ar avea istorie, şi n'ar putea trezi în noi nici o plăcere intelectuală. Cu trecerea veacurilor ajungem însă simţitori mai mult la astfel de plăceri. § 12. E ceva în noi, care ne face să ne credem deosebiţi ele ceilalţi oameni, oricât de cumpăniţi am fi. Când ne rămâne încă bunul simţ, şi ne asemănăm în gând cu alţii, n'avem nici o greutate de a ne recunoaşte inferiori în multe privinţi. Unul e mai frumos decât noi; altul e mai îndrăsneţ; altul cântă mai bine: un altul se ţine mai bine în societate... Toate aceste sunt lucruri, pe care, dacă nu 270 E. LOVINESCU le recunoaştem cu glas tare, le mărturisim în adâncul conştiinţei noastre, fără a ne simţi scăzuţi câtuşi de puţin. Avem chiar o tainică mulţumire de a ne crede astfel mai pătrunzători şi mai drepţi... Ou toate aceste, când ne luăm în totul, e cu neputinţă să nu ne închipuim că în alcătuirea noastră e ceva deosebit, care nu se află în ceilalţi oameni. Dacă am fi întrebaţi ce anume, n'am putea răspunde. Credem totuş cu tărie că avem în fiinţa noastră o însuşire, un dar nevăzut ce ne ridică deasupra tuturor şi ne dă drepturi cu totul deosebite de ale celorlalţi. De sigur că nu mărturisim nimănui această închipuire, dar o simţim atât de puternic, încât ea stăpâneşte mai toate mişcările noastre. De aceia nu iubim de pildă pe cei ce merg pe urmele noastre. In loc de a ne recunoaşte în ei şi a-i ajută, ne simţim porniţi a-i urî; ni se pare că şi-au însuşit nişte drepturi, ce nu li se cuveniau. Iată de pildă Phobios: a întrat în viaţă înzestrat cu un rar spirit de răzvrătire şi de necuviinţă, ceiace nu-i ridică meritele, dar îi dă un anumit fel ele a fi, de ale cărui FRAGMENTE CRITICE 271 1 -------^-------------------------------------- neplăceri va suferi cel dintâi. A lovit în toţi; pe când n'aveâ nici mustăţi, a svârlit cu tină în toate bărbile venerabile; n'a cinstit nici pe morţi. Nimeni şi nimic n'a găsit cruţare 1 dinaintea vervei sale deslănţuite şi aproape I geniale. Dar anii au trecut şi Phobios e îm- podobit acum cu o frumoasă barbă, El e om ajuns şi începe a se statornici. Ouvintele lui încep a prinde greutate; din revoluţionar ajunge conservator. Azi ar putea iertă cuiva lipsa ele talent sau ele cleşteptăciune, dar nu i-ar iertă nici odată libertatea ele spirit, sau ceiace numeşte el cu nepotrivire, necuviinţă... Toate lucrurile nu sunt pentru dânsul frumoase sau urâte, bune sau rele, ei: cuviincioase sau necuviincioase... Paidion îl atinge, pe drept sau pe nedrept. Tinereţea are poate multe însuşiri, dar printre ele nu strălucesc de sigur modestia şi cuviinţa. Ea se lasă ademenită pe căi, care nu sunt cele mai bune. Phobios ar fi putut deci strigă: / — Tinere, o prea tinere Paidion, lasă-mă 4 să te privesc, căci tu eşti fratele meu. In tine mă văd pe mine însu-mi cu ani îndărăt... Aceiaşi pripire, aeeiaşi îndrăzneală, ce-ţi vor strică apoi atât... Află dela mine: calea pe 273 care ai apucat, nu e bună. . . Ai greşit, dar te iubesc totuşi, o frate al meu mai mic, căci iubesc mai de grabă pe cei ce greşesc decât pe cei ce n'au greşit niciodată, Phobios însă se înfurie; el strigă cum tre-bue să fi strigat Polifem, când şiretul Ulise îi scoase ochiul. Şi ce strigă el? Necuviinţă! Necuviinţă! Paidion i-ar putea spune: — Culegi ce-ai sămănat. Pilda tinereţii tale răsvrătite a slujit la rătăcirea multora. Şi după ce ai smuls bărbi atât de albe şi venerabile, pentru ce n'ai îngădui şi altora să-ţi scoată măcar un firicel din frumoasa ta barba neagra?.. Astfel ar putea grăi, dar n'ar avea dreptate. Supărarea lui Phobios e firească, pentru că, după cum am spus, suntem însufleţiţi de o credinţă oarba că avem căderi, pe care alţii nu le au, şi urâm cu toată înverşunarea sufletului nostru pe acei ce nu fac, chiar într'o slabă măsură, decât ceiace făcusem noi odinioară, într'o deslănţuire nemaipomenită. Şi decât de a recunoaşte măcar o trăsătură a sufletului nostru în sufletul altuia, sdrobim mai bine tot ce e în jurul nostru. Anii însă vor trece.. . Paidon va creşte şi el, statornicindu-se. Iată-1 om temeinic. Sunt sigur că va fi plin de demnitate, cerând dela toţi respect şi cuviinţă. Noi să i le dam sau nu, dar să nu ne mirăm. Aşa suntem cu toţii: ne luăm faţă de alţii drepturi, pe care nu le îngăduim altora faţă de noi, deoarece la temelia fiinţei noastre morale e credinţa nestinsa ca suntem deasupra tuturor. § 13. Din carnetul lui Agathon: — Nu ne plac sfaturile; e lucru ştiut. De oriunde ar veni, ele ne par o trufie prea mare a celui ce le da, şi o mărturie de superioritate asupra noastră, pe care n'o putem îngădui. Oricum am fi, nu ajungem a ne împacă cu ideia că suntem îndărătul altora şi un om ce ne sfatueşte pare în totdeauna a o crede. Pentru a-1 ascultă, fără o tainică umilinţă, el ar trebui să aibă cel puţin vârsta înţeleptului Nestor. Şi cu toate acestea, suntem nedrepţi. A da un sfat nu este a mărturisi un fel de superioritate. Am ajuns la această părere, după ce m'am văzut la lucru. 25027 ^ 1 274 275 Sfatul, pe care-1 dau altora, mi-1 închipui totdeauna bun, dar aceasta nu înseamnă câ-1 şi urmez, precum nu înseamnă că, dându-l, îmi pun în lumină o însuşire, pe care ara dobândit-o, ci mai mult o lipsă, pe care îmi pare rău de a no putea înlătura... De oricâte ori îndemn pe cineva, bag de seamă că acelaş îndemn, mi l-aş putea face şi mie. Găsesc minunate mişcările corporale, şi nu le fac totuşi: nu sunt împiedecat însă prin aceasta de a nu îndemnă pe alţii să le facă. Voind să-i conving, încerc să mă conving pe mine însumi, sau mai bine, să înfrâng acea inerţie ascunsă, ce se împotriveşte tuturor hotărârilor celor mai cuminţi... Prin urmare adeseori nu e la mijloc nici o trufie şi nici o superioritate: din potrivă e o mărturie acoperită de slăbiciune, căci voim ca alţii să izbutească în ceea ce noi n'am putut. Ai zice aproape că le recunoaştem însuşiri deosebite de cele ale noastre. Mai multă îngăduinţă, deci, pentru cei ce ne sfătuiesc, căci, clându-ţi un sfat, sfătuitorul îşi descopere fără să voiască o slăbiciune. E veşnicul călcâiu al lui Achile, care se descopere dinaintea săgeţii lui Paris. § 14. Alături de durere, firea a pus şi mângâierea. In jurul rănilor, ea îşi petrece mâna lecuitoare, închizându-le. Pentru a ne alină suferinţele morale, noi le punem pe seama împrejurările din afară, nefiind bucuroşi să recunoaştem lipsurile noastre. Aceste împrejurări, ieşind de sub înrâurirea noastră, ne răzvrătim mai puţin împotriva lor; oricât de vătămătoare ar fi, plecăm fruntea şi le privim cu o cuminte resemnare; răspunderea căzând alături de noi, simţim o uşurare sufletească, pe care n'am simţi-o altminteri. Când nu izbutim în literatură, nu vom recunoaşte niciodată că suntem lipsiţi de talent. Părerea de rău ar fi prea mare: îndoiala de sine şi remuşcarea ne-ar chinui prea mult. Printr'o alcătuire fericită suntem porniţi sa aruncăm vina în afară; neizbutirea nu cade astfel asupra lipsei de talent, ci asupra micilor împrejurări, ce nu se pot stăpâni după voinţă. Iar dacă alţii au reuşit, ne grăbim a crede că nu e meritul lor, ci a unor prilejuri fericite, care i-au ocrotit. In acest 2 7 »3 E. LOVINESCU chip, lucrurile cele mai mărunte se măresc în ochii noştrii, scutindu-ne de a recunoaşte talentul altora, ceiace e totdeauna o plăcere pentru acei ce nu-1 au. înlocuim astfel talentul printr'un mănuchiu de fapte neînsemnate şi străine, care au ajutat pe unii şi au nedreptăţit pe alţii. împotriva lor nu ne putem supară cum nu ne supărăm pe grindină sau pe furtună,.. Acest fel de a fi îmi aminteşte de o fabulă : Un măgar, o maimuţă şi un urs sau hotărât odată să dea un concert într'un crâng răcoros. — Fraţilor, zise măgarul, pentruca să cântăm bine, trebue să stăm cu toţii în picioare. Astfel fac marii cântăreţi. Acum să începem! Se ridicară în picioare şi începură. Crângul răsună deodată de sbierete îngrozitoare. Şi oricât ar fi fost măgarul de măgar, arsul de urs, şi maimuţa de maimuţă, nu fură mulţumiţi de concertul lor. — Fraţilor, mormăi atunci ursul, măgarul tot măgar a rămas. Povaţa lui n'a fost cuminte. Pentruca să cântăm bine, trebue să FRAGMENTE CRITICE stăm jos... Să ne culcăm deci pe iarbă şi să începem. Se culcară şi începură din nou. Crângul răsună de acelaş jalnic sgomot. Artiştii rămaseră tot nemulţumiţi. — Fraţilor, grăi atunci maimuţa, ne lipseşte ceva. Să ne aşezăm în rând, căci fără ordine nu vom ajunge niciodată să cântăm armonios. Se aşezară deci în linie dreaptă, cântând. Crângul răsună din nou, îngrozitor. Şi, pe când artiştii stăteau întristaţi, o privighetoare se auzi de odată pe un ram. Notele ei dulci cădeau ca o cascadă veselă. (.) clipă cântăreţii rămaseră înmărmuriţi; invidia începu să-i pătrundă. Dar măgarul cel mai mintos dintre dânşii, cuvântă, clupace privighetoarea tăcuse: — Nu e mare lucru, fraţilor. Dacă am putea sburâ şi noi în vârful copacului, am cânta ca şi privighetoarea. Toţi îl aprobară şi se despărţiră voioşi, căci nimănui nu i-ar fi putut părea rău că nu se poate urcă în copac. O singură clipă nu se gândiră, însă. că în gâtlejul privighetoarei ar putea fi un dar minunat, pe care ei nu l-ar avea. 278_ E. LOVINESCU * § 15. Adevăr e eeiaee spun eu; neadevăr e ceiaee spun alţii. Minciuna e partea duşmanilor. J § 16. In piaţa Vaticanului e un obelisc, aşezat de papa Sixt, al cincelea. In vârf stăpâneşte crucea; pe dealături inscripţii latineşti povestesc cum obeliscul, dupăce a fost purificat de tina credinţelor vechi, a fost închinat ..crucii neînvinse". Superstiţiile străine fiind astfel alungate, religia cea adevărată a pus stăpânire pe monumentele cultului înlăturat... ... Veacuri vor trece şi dintr'un continent, necunoscut încă, se vor revărsă alte neamuri, după cum odinioară sau revărsat din Asia, popoarele germanice şi slave. Statele noastre vor pieri; pe ruinele civilizaţiei de acum vor înflori alte civilizaţii; religia „adevărată" de azi va fi superstiţia de mâine. Un preot mare, îmbrăcat numai în aur, se va învârti in jurul bisericelor noastre, cântând rugăciuni într?o limbă necunoscută. Cu pumnii îndreptaţi spre cer, el va înduplecă pe zei să risipească vrajele nelegiuite, cărora FRAGMENTE CRITICE 279 le fuseseră închinate. Şi zeii vor ascultă, căci zeii sunt făcuţi pentru aceasta: să ierte gre-şelele noastre şi să dea o întărire de sus faptelor noastre de jos. Inscripţii aurite se vor desfăşură pe altare, vorbind de greşelele trecutului şi ele adevărul şi credinţa dreaptă a timpului de faţă. Iar din vârful turlelor, în locul crucii sau al sfinţilor ne vor privi poate ochii bulbucaţi ai unei broaşte uriaşe sau ochii cuminţi ai unui bou de bronz, înconjurat de panglici: — zeii noi a unor vremuri noi. ce vor părea tuturor ca zeii adevăraţi. § 17. In dragostea ce avem pentru cineva întră adeseori şi un sentiment de ocrotire. Iubirea se amestecă astfel şi cu puţin dispreţ. Slăbiciunile fiinţei iubite nu ne scapă şi nu ne displac. Dimpotrivă simţim o tainică mulţumire, deseoperindu-le, deoarece e în noi o dorinţă nestinsă de a părea mai presus de ceilalţi. Pe lângă plăcerea de a primi, cea mai apropiată, e plăcerea de a da; şi nu putem iubi cu desăvârşire pe cei ce pot trăi FRAGMENTE CRITICE fără să aibă nevoie de noi. Binefacerile noastre ne duc aşa dar adeseori de drumul dragostei. § 18. E de datoria noastră să credem în clipa când facem o lucrare, că e cea mai bună din câte am scris sau s'a scris vreodată. Lucrările unui scriitor trebue să fie icoana întregei lui fiinţe: simţirea ca şi puterea de judecată, cu care e înzestrat, trebae să-si găsească în ele cea mai desăvârşită arătare. Oricât de rele ar fi aşa dar o poezie sau o nuvelă, autorul trebue să le creadă ca pe cele mai bune. Şi nici n-ar putea altminteri, căci cu însuşirile cu care le-a scris, cu acelea le judecă. Nimeni nu poate ieşi clin el însuşi şi fiecare din noi e măsura tuturor lucrurilor... Nu putem înţelege o altă frumuseţă decât pe aceia ce e în sufletul nostru, tot aşa după cum nu ne putem închipui altfel ele zei, decât după asemănarea noastră: zeii pieilor roşii trebue să fie tot roşii. Când ne dăm seama de scăderile scrierilor noastre, înseamnă că ele nu sunt adevărata expresie a fiinţei şi a talentului nostru, căci I clacă ar fi, nu le-am putea vedea decât ca desăvârşite... § 19. Polemica are îngrădiri foarte hotărâte. Puteam polemiza ele pildă despre meritele unui al treilea şi chiar, când aceste merite ar fi destul ele mari, vom cădea repede la înţelegere, că nu există de loc. Ne părăsim cu uşurinţă părerile, când nu ne privesc clea-dreptuL Polemica însă între doi scriitori, când unul dintre ei e în discuţie, nu are nici un înţeles. Ea nu duce la nici o încheiere. Nu vom putea convinge niciodată pe cineva ca nare talent; lupta ar fi de prisos. Mai de grabă aş crede în venirea vârstei de aur, cântată de Ovieliu şi ele Horaţiu, când peştii vor trăi în vârful copacilor, când lupul va scoate la păscut o turmă de gingaşe oiţe şi când vulpea va ciupi puţină curte unei raţe sentimentale. .. § 20. Nu primim adevărata plăcere clela lucruri, deadreptul, ci dela amintirea lor. Călătoriile cele mai frumoase sunt legate de nepotriviri i '282 E. LOVINESCU mărunte, pentru care suntem mai simţitori, decât sar putea crede. Micile neplăceri ne cuceresc mai repede şi ne împiedică să gustăm frumuseţile ce ne trec pe sub ochi. Din depărtare numai şi după trecere de timp, tot ce a fost tină se risipeşte. Nu ne rămâne atunci înainte decât tabloul cu toate luminile lui, care ne umple sufletul de o bucurie netulburată. § 21. Decâteori între două păreri ale mele e o mare nepotrivire, îmi aduc aminte de adâncul cuvânt al lui Benjamin Constant: — Ceiace spun e atât adevărat, încât şi contrariul e tot atât de adevărat. CONTESA DE NOAILLES CA PROZATOARE ompatrioata noastră, contesa de Noail-les, este o personalitate însemnată a literaturii contemporane. Nici o rază de lumină, însă, din nimbul ce licăreşte deasupra părului său, nu se furişează clin depărtări şi spre noi. Poeta ne-a uitat. Copilăria ei n'a fost legănată ele pâraele munţilor noştri, de freamătul brazilor şi de şoaptele dulcii noastre limbi; ursitoarele nu i-au împletit o cunună din stejarul carpatin. înstrăinată de cerul, ele limba, de copacii şi de florile noastre, ea nu 1-a arătat nici o părere ele rău. Un alt pământ primitor şi fermecător, a strâns-o în îmbrăţişarea lui, statornicind-o pentru totdeauna. In toată opera ei pasionată şi dureroasă nu vom găsi aşa dar un singur strigăt de dor, o singură întindere ele braţe cătră 284 285 ceva pierdut. Icoana ţarii noastre s'a şters cu totul din sufletul ei, ca un vas, ce se clatină în depărtatele neguri hiperboreene, pierzân-du-se apoi în noaptea neagră. Cu toată adaptarea sa, însă, la graiul, sufletul şi literatura patriei adoptive, în vocea poetei răsună încă o înmlădiere neobişnuită; oricât ar cunoaşte tainele limbii, în versurile ei bate un suflet învăpăiat şi un ritm tumultuos, ce sunt străine de senina şi limpeclea poezie franceză. O parte chiar din noutatea poetei stă în exotismul său. Originea contesei de Noailles este totuşi puţin cunoscută. Ea trece de obiceiu ca o prinţesă încântătoare din Bizanţ, după cum de pildă a evocat-o Mau-rice Barres în prefaţa unei cărţi. Şi în loc ca acest Bizanţ să-i fluture pe dinainte amintirea celor şapte turnuri, poeta lasă să se creadă că în vinele sale ar curge o picătură din sângele străvechilor aezi homerici,— sup-ţiată şi decolorată în lunga-i trecere prin Fanar. Păstorii dela Dunăre n'au decât bunul simţ şi îndrăsneala pe care le-o recunoştea La Fon-taine; ei nu pot face însă o strălucită origine poetică. De aceia contesa de Noailles nu-i cântă; imaginaţia ei rătăceşte mai degrabă pe Cornul de aur, pe ţărmurile înflorite ale Bosforului, sau în jurul frizelor graţioase ale Partenonului, luându-şi apoi sborul deadreptul spre Grenoble, patria lui Stendhal, sau Char-mettes, adăpostul lui Rousseau. Piscurile Car-paţilor n'o opresc îndrum. Oricât ne-arn sili deci să descoperim fibra naţională în inspiraţia contesei de Noailles, e cu neputinţă. Am murit de două ori în sufletul său : întâia oară pentrucă împrejurările au înstreinat-o de plaiurile noastre, şi a doua oară pentrucă voinţa hotărâtă a poetei ne-a înstrăinat de dânsa. Aruncând o privire asupra operei poetice a contesei ele Noailles, vedem că e însemnată mai mult prin noutatea accentului şi a unor sentimente particulare, decât prin noutatea formei. Ea nu se apropie nici de simbolism, nici de poesia parnasiană; nefiind o transpoziţie de sensaţii auditive sau vizuale, cum e poezia urmaşilor lui Verlaine şi Leconte de Lisle, ea nu e nici muzicală, nici sculpturală. Dacă ar fi să mergem până la izvorul inspiraţiei sale poetice, ar trebui să ajungem la Musset şi Lamartine. Contesa de Noailles e o urmaşă întârziată a romantismului din primul 1 286 E. LOVINESCU CONTESA DE NOAILLES CA PROZATOARE 287 ceas; din cenuşa lui răcită, ieşi, spre uimirea tuturor, această nouă flacără, plină de strălucire şi de tinereţă. Ceiace părea mort, răsări acum cu zâmbetul pe buze, şi cu aceiaşi nevinovăţie în cuvânt şi în gest, ca şi cum n'ar fi avut îndărăt o lungă viaţă de încercări şi de istovire înceată. Literatura e întro veşnică priminire închipuită; ele fapt, însă, aceleaşi picături se alungă în valurile înnoite. Curentele literare sunt ca florile ce se usucă; când le crezi moarte, un fir de sămânţă, luat de vânt, zămisleşte în depărtare aceiaşi floare, ce pare nouă în învalişul ei tânăr şi plăpând. Nimic din ce e aruncat în curgerea vieţii nu se pierde; dacă dispare pentru un timp, naşte din nou, când nimeni nu s'ar aşteptă. Romantismul părea stins: din ruina lui răsări contesa de Noailles. Poesia contesei de Noailles e cu deosebire lirică şi personală; ea ne arată o neîncetată îngrijire de cele mai mici mişcări ale unui suflet, ce nu se stăpâneşte, ce palpită şi se revarsă cu prilejul oricărei atingeri. Ea nu e poezia păcii, a liniştii sufleteşti, ci e poezia mişcării, a pasiunii, ce zboară către un ţel nehotărât. Şi această nestăpânire de sine, această creştere şi năzuinţă câtră ţinte nelimpezite, sunt trăsăturile literaturii din 1830. Sufleteşte, poeta aparţine acelei epoce. Ea are aceiaşi vioiciune în simţire, aceiaşi adorare şi nemulţumire de sine, acelaşi avânt spre a îmbrăţişa lumea în necuprinsul ei şi a sorbi viaţa în izvoarele ei adânci, aceiaşi şovăire si nehotărâre în voinţă ca şi poeţii dela jumătatea veacului trecut. In această privinţă poeta nu ne aduce nimic deosebit de nou; ea cântă cu o voce tânără şi dulce o melodie, pe care au cântat-o voci puternice. înzestrată însă cu o astfel de simţire aprinsă şi neliniştită, ea mai are totuşi şi o înţelegere nouă; prin unele însuşiri particulare poeta e in novatoare. Contesa de Noailles este zâna din basme, ce domneşte peste insula florilor. Această insulă, azvârlită ca o scoică pe întinsul mării, e smălţată cu toate florile, pe care natura le-a putut născoci de dragul unei zâne minunate. In mijlocul lor. zâna trăeşte; asupra lor se apleacă, respirându-le mireasma şi sorbin-du-le suflarea dulce. Nu e floare cât de mică. pe care zâna să n'o cunoască, să n'o iubiasca, să n'o învălue în căldura dragostei sale. Ele fac laolaltă un popor gingaş şi îmbălsămat, 288 E. LOVINESCU CONTESA DE NOAILLES CA PROZATOARE 289 mlădios şi cuminte, peste care ea stăpâneşte eu blândeţă şi cu înţelegerea durerii şi bucuria lui. Pentru Contesa de Noailles toate florile au un suflet închis în învălişul plăpând al corolei: pe acesta poeta îl ascultă şi-1 pricepe. Dela crisantemă până la pătrunjel, dela orhidee până la ţelină, toate florile câmpului şi toate legumele grădinii au găsit în contesa de Noailles un cântăreţ neistovit şi graţios. Această însufleţire în deosebi a plantelor e o formă a vechiului panteism romantic. Ajungem aşa dar la acelaşi izvor. Panteismul poetei e însă mult mai restrâns; cuvântul e impropriu. Dar cu cât e mai restrâns cu atât e mai simţit şi mai puternic înfăţişat. Contesa de Noailles a ştiut să insufle o viaţă uimitoare lumii vegetale. Această notă îi dă o originalitate nu numai în literatura romantică, cu care are atâtea însuşiri asemănătoare: sensibilitate a-prinsă şi îndrăzneaţă, îiâzuinţi disproporţionate şi nelimpezite, şi mai ales un aprig sen-sualism, biruitor şi neînlăturat—ca un Fatum. ★ Nu mă voi ocupă, totuşi, de opera poetică a contesei de Noailles. Am voit numai s'o înfăţişez în trăsături largi şi să arăt locul ce i se cuvine în admiraţia noastră. Poeta nu s'a mărginit numai la versuri, ci a scris şi romane, asupra cărora mă voi opri. Căci pe cât e de discutată opera poetică pe atât e de lăsată la o parte proza. Publicul e simplist; optica lui e sumară. El prinde numai liniile mari ce fac conturul unei personalităţi; privirea lui nu se opreşte ş'asupra celorlalte linii mărunte, care îi pot face frumuseţea. Ca poetă, contesa de Noailles a adus ceva nou, şi publicul, cu bunul lui simţ obişnuit, i-a înţeles noutatea. Pentru dânsa poeta e o zeitate agrestă, încinsă cu ghirlande de flori, şi stăpânită de toate farmecele şi de toate patimile vechilor divinităţi. El n'a văzut însă alături de poetă pe prozatoarea graţioasă. N iciun critic nu s'a oprit asupra ei. Un poet nu e cu necesitate şi romancier. Poezia izvorăşte clintr'o simţire delicată, pe când romanul în genere este o operă ele cercetare lucidă. In deosebi poezia contesei de Noailles, lirică şi uneori filosofică, este inflorescenţa unei simţiri încordate şi a unei priviri sintetice dar sumare asupra lumii şi mai ales asupra problemei vieţii şi a morţii. Ea 290 E. LOVINESCU CONTESA DE NOAILLES CA PROZATOARE 291 e cu desăvârşire subiectivă. Dacă soarele n'ar străluci, dacă neamul omenesc n'ar exista, poezia contesei de Noailles ar fi încă, deoarece ea nu e pricinuită de realităţile din afară. In bezna unei lumi îngheţate, poeta ar avea aceiaşi revoltă în potriva fatalităţii ultime, aceleaşi năzuinţi nelămurite, acelaşi sensualism fără obiect. Romanul, în înţelesul său obişnuit, cere alte însuşiri; el este o pictură a lumii exterioare în amănuntele ei. Pe cât poetul se strânge în sine, concentrându-se, pe atât romancierul se resfrânge şi se revarsă, căutând să îmbrăţişeze aspecte cât mai multe şi să înţeleagă suflete cât mai deosebite de dânsul. Contesa de Noailles nu e romancieră în acest înţeles; ea nu e istoricul obiectiv al naturii şi al oamenilor, ca un Balzac sau Flau-bert. In roman ea rămâne ceiace era în poezie. Un scriitor îşi poate schimba genul literar, dar cu greu şi-ar putea schimba şi sufletul. Scriind în proză, contesa de Noailles nu povesteşte, ci se povesteşte. Cele mai multe dintre eroinele sale nu sunt decât întruparea unor stări sufleteşti ale scriitoarei. Peste toate pluteşte un aer de asemănare, ce le învălue, — atmosfera sufletească a contesei de Noailles. Dinaintea lor ne vine să strigăm; In zadar îţi schimbi numele şi situaţia socială; în zadar te ascunzi pe lagunele Veneţiei, sau în câmpiile grase ale Olandei; în zadar îţi schimbi vocea şi ideile, te recunosc; în sufletul tău e o părticică din sufletul contesei de Noailles, ce-ţi curmă taina. Trebue să privim aşa dar aceste romane ca nişte poeme în proză, precum facem cu romanele lui Anatole France sau Maurice Barres. însemnătatea lor e în adâncimea analizei de sine, în bogăţia sensaţiilor şi a ideilor, în frumuseţea şi desăvârşirea stilului. Şi numind pe Anatole France şi pe Maurice Barres n'am făcut-o întâmplător. Romanele poetei izvorăsc deaclreptul din aceşti doi scriitori. De la Anatole France, ea a luat cu deosebire stilul simplu şi cu toate aceste rafinat, ce se desfăşoară în mici propoziţiuni melodioase; obiceiul de a se ridică la idei generale cu prilejul celor mai mici lucruri din viaţa zilnică; veşnicul monolog al eroilor. De la Barres a luat unele preţiozităţi de formă, pe care le găsim din când în când în proza poetei; unele figuri ce străbat romanele sale si unele teorii sociale. Asimilarea acestor scriitori este însă aşa de desăvârşită încât opera 292 E. LOVINESCU CONTESA DE NOAILLES CA PROZATOARE 293 contesei de Noailles nu e hibridă. Ea e organică, şi poartă încă o întiparire originală. In romanul La domination, scriitoarea a voit să arate stăpânirea oarbă a unui tânăr, asupra tuturor femeilor, cu care vine în atingere. Antoine Arnault e un intelectual; după cele dintâi încercări literare e cunoscut; un ultim roman îl face celebru. înzestrat cu toate darurile inteligenţii, natura nu i-a dat şi darurile inimii. Ii place să fie iubit, fără a putea iubi cu desăvârşire, pentruca-i lipseşte uitarea de sine şi puterea de a se jertfi. El e eroul de predilecţie al lui Barres, ce apare în toate romanele lui. Şi n-am merge prea departe, afirmând că e însuşi Barres. Un astfel de erou e dintr'o compoziţie superioară, ere-zându-se deasupra tuturor şi neconsiderând lumea decât ca o serie de oglinzi, în care se priveşte cu iubire de sine. Lipsit de însuşiri mărinimoase şi altruiste, el nu renunţă totuşi la dragoste. Dimpotrivă. Pentru dânsul viaţa, în afară de luptele intelectuale, nu e decât o călătorie sentimentală. El gustă astfel bunurile iubirii, fără a le împărtăşi şi altora, Totul se încheagă într'însul, în satisfacerea lui su- fletească, în îmbogăţirea eului său. Ca şi Barres, el e un erou al culturii eului; un artist, ce cântă pe clapele inimii femenine, pentru a se desăvârşi şi mai mult în arta sa, bucu-rându-se de acordurile minunate, pe care le smulge cu mâna lui măiastră. El nu cântă însă din sentiment, clintr'o tainică revărsare a sensibilităţii sale, ci din virtuozitate. Pe cât e de dibaciu, pe atât e de crud şi de rafinat; îi place să vadă în jurul lui suferinţa, ce pleacă clin vârful degetelor sale, dânclu-i mulţumirea de sine şi sensaţia superiorităţii asupra tuturor. rNu mi-i frică de femei, se gândiâ el; gust şi caut în ele, ceiace ceilalţi oameni nu preţuesc în deajuns: turburarea şi blândeţea lor. Spiritul meu, curiozitatea mea, bogăţia şi uscăciunea inteligenţii mele sunt pentru dânsele ca nişte degete uşoare şi dibace. Ce-mi pasă de privirile lor reci, de cuvintele lor zadarnice? Ţin sufletul lor răsturnat supt inima mea, Ştiu că muzica viorilor de sară, cântecul privigetorii, strălucirea lunii şi căldura corpului lor le stăpânesc, cum le stăpânim noi;—duioase jertfe ce se sbat, aplecate supt îmbrăţişarea întregului univers". 294 295 Călătoria lui sentimentală e bogată, Un om lipsit de darurile inimii, e ceiace trebue femeilor. Cu eât e mai rece şi mai egoist, cu atât e mai iubit şi mai adorat. Acesta e un adevăr, pe care l'au observat toţi moraliştii. Antoine este deci iubit până la jertfă şi până la suferinţă. In sufletul lui. ca şi în sufletul atâtor eroi ai romanului contemporan, sălăşlueşte ceva din veşnicul don Juan: — aceiaşi sete de iubire, fără a o putea împărtăşi, şi aceiaşi nestatornicie. Antoine Arnault îşi culege aşa dar bunul sau, unde îl găseşte; acum cu o femee de clasa mijlocie, o Madonă a suferinţii, acum cu o pasăre de lux, de moravuri libere; acum cu o contesă autentică; acum cu domnişoara ei de companie, o femee vulgară şi sensuală. Şi după o experimentare atât ele eclectică, el pare a se statornici, însurânelu-se cu o fată nevinovată, blândă şi iubitoare, mamă bună şi soţie iertătoare. Ea are toate pornirile spre jertfă, pentru a-1 putea face fericit, cres-cânelu-i egoismul şi personalitatea. Pacea casnică dăinueşte astfel câtva timp;— până ce inima eroului e pusă la o nouă şi adevărată încercare. Este o dreptate pe lume. Suntem pedepsiţi pe acolo pe unde am păcătuit. Antoine iubeşte acum cu tot sufletul său, atât timp sterp. El iubeşte pe sora nevestei lui — fata naturală a unui prinţ spaniol, o fiinţă vaporoasă şi rătăcitoare. Şi iubirea lor, rămânând totuşi platonică, e atât de mistuitoare, încât eroii mor, înainte de a se fi strâns în cea din urmă îmbrăţişare. Şi cu aceasta se sfârşeşte romanul. Acest roman, mai mult ca celelalte, ne dă prilejul să stabilim psihologia feminină a contesei de Noailles. Ea e partea sa cea mai caracteristică. Pe cât e omul ele iubitor de sine şi stăpân pe împrejurări prin inteligenţa sa rece şi calculată, pe atât femeia e o fiinţă slabă şi instinctivă, lăsată în voia simţirii ei copilăreşti şi a unei sensualităţi covârşitoare. Această concepţie aşi putea-o numi hacantică. In adevăr eroinele contesei de Noailles sunt toate nişte Bacante. Oricât ar fi ele culte, din orice strat s'ar ridică, din orice parte a lumii ar veni ele evocă aceiaşi imagine a Bacantei, cu frunza de viţă de vie în păr, cu privirea umedă şi rătăcită, cu zâmbetul îneloelnic în colţul gurii, cu braţele întinse după o îmbrăţişare... Toată fiinţa ei i 296 E. LOVINESCU CONTESA DE NOAILLES CA PROZATOARE 297 respiră voluptate şi dorinţă nebună de a fi zdrobită de nişte mâini viguroase. Şi în momentul acela, când instinctul orb se abate asupra ei, conştiinţa adoarme; numai e nici datorie, nici pudiciţie nici deosebire socială. Rămâne numai femeia slabă şi sensuală, care chiamă cu toate puterile trupului ei, pe fericitul învingător, ce-o va frânge, ca pe o trestie plăpândă şi supusă. „Antoine Arnault se întoarse şi sărută buzele tovarăşei sale. N'ai fi putut-o însă îmbrăţişa fără ca să nu moară, fără ca inima ei să nu se opriască şi să îngheţe, fără ca să nu devină jertfa unei plăceri prea încordate. Antoine nu se aşteptă la o nervozitate atât de delicată; ea plângea şi suspină, gata să cadă. Trebui ca Antoine să-i vorbească cu o gingaşe îngrijorare, s'o ţină şi s'o atingă, ca pe o Estheră leşinată; să-i spună: „Te rog, te implor. Doamne! ce ai? vorbeşte". Astfel sunt toate eroinele contesei Noailles; ele sunt stăpânite de un demon, ce se joacă cu inimele lor: sensualitatea. Tot ce le înconjoară, — natura cu farmecul ei, mirosul i! îmbătător al florilor, razele palide ale lunii, cântecul privighetorii, notele îndepărtate ale unei viori, ce plânge, — le atinge simţirea delicată, le turbură judecata şi le face să cadă sub cutremurarea voluptăţii. „Femeile, spune undeva Antoine Arnault, toate femeile n'au nişte corpuri plăpânde, ce se pleacă înainte, întinse spre braţele bărbatului? Degetele se ating; genunchii se ating, întreaga fiinţă a unuia atrage fiinţa întreagă a celuilalt, şi în serile calde, femeile triste sau uşoare, nu cad, ca fructele coapte pe pajişte?" Plecând dela o astfel de psihologie, putem înţelege mai bine romanul La nouvelle esperance. Sabina de Fontenay, deşi măritată de curând, nu găseşte în căsătorie fericirea spre care năzueşte. Sufletul ei plin de voluptate delicată cere o dulce mângâiere, veşnic înnoită. Henri de Fontenay e însă un învăţat paşnic; iubirea lui e blândă şi distrată. El nu înţelege visurile vaporoase şi romantice ale Sabinei; el nici nu bagă de seamă floarea frumoasă, ce şi-a pus-o pentru dânsul, pe rochia nouă. Şi în timp ce lucrează liniştit şi ne- 298 E. LOVINESCU bănuitor la masa lui, ea se visează pe o corabie rătăcită pe marea rece, sau pe colinile Italiei, pline de măslini, sau într'o căsuţă singuratică, departe, departe, cu un balcon de trandafiri, cu o grădiniţă prunduită, din mijlocul căreia ţişnesc aruncările de ape... Totul îi vorbeşte de dragoste şi-i dă un fior de voluptate, nu numai natura veselă şi vie, ci şi natura moartă. Iată ce-i spune de pildă, într'o seară parfumată de vară, portretul marchizei de Fontenay, moartă în 1771: „Sabino, după rochia de mătase cu flori şi după panglica petrecută în jurul gâtului, vezi că am trăit în vremea nebunatică a Regentului şi a lui Ludovic cel iubit. Locuiam la Versailles sau în vreun castel de pe ţărmurile Oasei. Eram voluptoasă, — eram cu toţii volup-toşi. Bărbaţii şi femeile cedau fără şovăire şi fără frică gustului încântător, ce aveau unii pentru alţii. Am împodobit natura şi casele noastre pentru dragoste şi plăceri. In viaţa noastră pieritoare, am atârnat pentru veşnicie pe ziduri, pe lemne, pe fântânile din grădini şi pe templele din parcuri — trandafiri, panglice fâlfâitoare, porumbei şi scoice. 1 CONTESA DE NOAILLES CA PROZATOARE_299 Scoica e principiul şi simbolul vremii noastre, şi e uşor de înţeles, pentrucă din scoica Afroci itei a răsărit epoca noastră îmbălsămată, drăgostoasă şi dumnezeiască. Conduceam la sunetul muzicii, dansuri în-| cete şi voluptoase, ce aprindeau privirile noastre şi înfăţişau pofte, suspinul şi cea din urmă ameţi re. lubiam boschetele, frunzişurile şi roua; eram deopotrivă de dibace în cântece sentimentale şi în glume vioae; necredinţa necuviincioasă şi uşoară eră în gura noastră ca un fruct verde cu gustul amar, acru şi pişcător. Iubiam dragostea, — singura grijă a vieţii noastre; şi n'am făcut altceva decât dragoste. Cu toate aceste nu eram femei de nimic. Eram filozoafe, enciclopediste, geometre, chimiste şi astronome, — după iubiţii noştri. Am ajutat la operele lui Voltaire şi Rousseau. Ei I ne-au făcut madrigale, iar noi am făcut ca- pitole pentru lucrările lor. Am lăsat după noi, în lume, un parfum fin, aţâţător şi pătrunzător. Rochiile de mătase, ce-au strâns picioarele noastre, se întind acum cu nobleţă pe divanurile caselor frumoase. Stampele, în care suntem înfăţişate, 300 E. LOVINESCU împletind ghirlande câmpeneşti, sau dând drumul paserilor clin colivia lor de trestie, ameţesc sufletele sensuale. Pălăriile de paie şi de frunze pe capul nostru erau mai neruşinate şi aţâţau mai mult pofta, decât coapsele goale ale nimfelor vechi. Ah! tu nu ştii cum am râs şi jucat, în sunetul muzicii lui Rameau, în seri trandafirii, în timp ce Watteau, trist din pricina noastră, plângea la zgomotul rochiilor de mătase scrişnitoare.. Pentru un astfel de suflet sensual şi romantic, fericirea casnică nu poate avea destulă poezie; ea e prea comună şi prea lipsită de farmec. Problema morală nu se pune în-nainte; pentru Sabina totul stă în schimbul ele sentimente duioase, în bogăţia vieţii sentimentale, care nu cunoaşte nici o îngrădire omenească. E firesc deci să iubiască pe cel mai aproape de dânsa, pe Jerome,— vărul ei. Ascendentul, pe care îl are acesta asupra Sabinei, e fizic. El o stăpâneşte prin măinile lui albe, şi delicate, prin genele lui mari şi fine, prin aerul bărbătesc... Câte-va luni ea trăi sub farmecul apropierii lui. Mândră faţă de alţii, ea se simţiâ umilă şi slabă faţă de CONTESA DE NOAILLES CA PROZATOARE 301 dânsul. Totuşi această iubire eră platonică şi ne împărtăşită. Jerome nu voia decât să se însoare cu Măria de Fontenay, cumnata ei. Şi când Sabina înţelese că Jerome n'o mai iubiâ, ea crezu că va muri. Totul se ruină dinaintea ochilor ei storşi de lacrimi. La orice durere, însă, e un prieten, ca s'o închidă cu grije. Şi acest prieten fu Pierre Valence, tovarăşul de copilărie al lui Henri de Fontenay. Sabina începu şi cu acesta aceiaşi experienţă sentimentală. Dar şi de data aceasta, ea avu să se loviască de simţimântul de datorie, ce însufleţiâ pe Pierre. Firul dragostei se rupse deci înainte de a se fi împletit cu totul pe caer. După cum La domination e experimentarea sentimentală a lui Antoine Arnault, tot astfel şi La Nouvelle esperance e experimentarea sentimentală a Sabinei. Dar pe când cel dintâi o făcea cu oarecaze cruzime şi pervertire, Sabina se lasă în voia simţurilor sale, ce o stăpânesc cu desăvârşire. Ea e eroina tipică a contesei de Noailles, care n'are alt rol în viaţă decât să iubiască, supunându-se cu umilinţă instinctului ce-o chinueşte. Ea e fiinţa moale şi slabă ce nu-şi capătă o formă 302 E. LOVINESCU CONTESA DE NOAILLES CA PROZATOARE 303 decât între degetele viguroase ale iubitului,— şi acesta fu de clata aceasta un om de alta situaţie şi din altă lume, Philippe Forbier, profesor la College de France. Fu de ajuns să-1 vadă, în cabinetul sau ele lucru, între cărţi, pentru ca să ramâe fulgerată pe loc. Instinctnl îi spuse că în plebeianul încărunţit era stăpânul ei, dinaintea căruia trebue să se plece, cu ochiul umil al fiinţii ce se supune. Şi când Philippe o luă în braţe: —„Zdrobeşte-mi braţul, îi spuse ea; ce are a face? Am dorit întotdeauna să mi se facă rău. Toate trăsăturile îi erau schimbate. Ea se clatină, cu umerii şi cu capul la dreapta, la stânga, şi apoi, cu capul prea greu, căzu peste Philippe". Dragostea adevărată veni astfel furtunoasă şi zdrobitoare; ea rupse zăgazurile pasiunii, atâta timp înăbuşită, lăsând-o să curgă în valuri spumoase şi măreţe. Viaţa pentru dânsa îşi perdu tot înţelesul; ea se închegă la o îmbrăţişare nebună, la o dorinţă neîncetată de a ti stăpânită şi cutremurată ele o dureroasă plăcere. Astfel de viaţă însă împotriva legilor obişnuite ale naturii, nu poate dăinui. Pedeapsa e în ea însăşi. De aceia pe când Philippe era reţinut departe de boala nevestei sale, Sabina, pentru care existenţa nu mai avea nici o însemnătate în afară ele clipele trăite alături de Philippe, se sinucise. „Iubitul meu, scrise ea cu mâna pe jumătate îngheţată de moartea apropiată, iubitul meu, iată în curând miezul nopţii; sunt liniştită, dar plâng. Plâng din pricina ta, pentru că, cu toate ca ai fost stăpânul şi eu am fost atât de supusă, aveai totuşi câteodată, oboseli, necazuri şi-ţi puneam manile pe cap. Cine-ţi va pune pe cap mâni atât de îndrăgostite? Tu însă eşti departe, eşti departe, şi ar trebui să trăesc mâne fără tine,—şi nu pot.. Iată miezul nopţii în câteva clipe; mă gândesc la tine; închid ochii, mă gândesc la tine. Văd ochii tăi şi râsul şi simt tot parfumul ce e pe obrazul tău. închid ochii şi eşti dinaintea mea.; nu crezi că voesc în adevăr să mor, şi zici cu privirea: „Cât e de nebună!" şi râzi, şi ma iei cu amândouă braţele, ce mă aruncă asupra ta, şi astfel mor în tine"... Cel de al treilea roman al contesei ele Noailles, Le visage emerveille, este o mică 304 E. LOVINESCU CONTESA DE NOAILLES CA PROZATOARE 305 melopee. El e format din însemnările zilnice ale unei tinere călugăriţe, ce începe să se tre-ziască la viaţa simţurilor. Neştiutoare însă a tainei dragostei, ea se simte tulburată de melancolicele apusuri de soare, de parfumul de tămâe din biserică, de privirile duioase şi pătrunzătoare ale tovarăşelor ei. In aer pluteşte un greu miros de voluptate, care ameţeşte. Ea e deci ca un fruct copt, gata să cadă pe pajiştea verde. Dn tânăr pictor ce veniâ adese pe la mănăstire, întinse mâna spre copac şi culese fructul. Romanul e tocmai această iniţiare la dragoste, plină de toate farmecele nevinovăţiei, de strângeri de mână şi de îmbrăţişări sub lumina prietenoasă a lunei. „Să trăeşti! scrie ea; să deştepţi voluptate ! Să nu mişti picioarele, manile, privirea; să n'ai respiraţie, glas şi zâmbiri, decât ca o floare ce-şi risipeşte mireasma. Vie, să stai pe pernă, adormită şi aurită ca o momâe încântătoare, pe care o strânge o învălue şi o oboseşte dorinţa, scumpa dorinţă..." Julien ar fi voit s'o răpească din mănăstire, fugind în Italia. Călugăriţa avea prea multe legături, ce nu se puteau rupe iar sufletul ei nu era stăpânit îndeajuns. Deşi din aluatul obişnuit al eroinelor contesei de Noailles, ea avea îndărătul ei o viaţă de nevinovăţie desăvârşită, care o mai ţinea încă legată de datorie. Nevoind aşa dar să plece, Julien se duse singur. Călugăriţa căzu bolnavă de moarte, renăscând apoi încetul cu încetul odată cu luna Mai, pentru a reîncepe experimentarea mai târziu... Când? Aceasta e opera în proză a contesei de Noailles. Ea e un poem îmbălsămat al voluptăţii şi al iubirii, o premărire a instinctului. Prin această notă scriitoarea se apropie încă odată de romantism; dacă nu cere „dreptul la fericire" al femeii, ca George Sand de pildă, ea îl cântă. Lipsită astfel de partea dogmatică, opera câştigă în graţie şi în uşurinţă. Această fericire pentru femeie stă în iubire—în iubirea libera şi neorânduită, pe care nici-o îngrădire morală no înfrânează. Şi caracteristic va rămânea pentru scriitoare chipul cum a pătruns sufletul femeilor—în- 25027 20 306 E. LOVINESCU conjurat de toate părţile de voluptate, precum ochii le sunt cercuiţi de mici dungi palide, ce vestesc căderea apropiată... Pe lângă aceasta opera contesei de Noailles mai câştigă o valoare deosebită prin formă. Asupra acesteia nu poate fi nici-o îndoială; ea e simplă şi rafinată, poetică şi melodioasă Ea atinge desăvârşirea, deşi ne face să simţim oarecare înrâuriri prea puţin acoperite. TABLA CUPRINSULUI Pag. Ariel...................... 1 Impresionismul în critică............. 11 Eminescu despre sine însuşi.......... 43 Caragiale..................... 55 Dioscurii.................... 76 M. Sadoveanu.................. 92 E. Lovinescu................... 118 Em. Garleanu................. 129 Triptic: 1. I. Mimilescu.................. 138 2. Elena Farago................. 145 3. Herz..................... 148 I. A. Brătescu-Voineşti.............. J52 Tamburinarul din Valmajour............ 159 Kakochymos.................. 169 I. A. Bassarabescu................ 182 Eazbunarea Bacantelor : Vasile Pop......... 194 Ka....................... 205 Octavian Gog-a................. 220 C. Sandu-Aldea.................. 230 Fragmente critice . ............... 248 Contesa de Noailles................ 283 J