TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÎNETE ŞI VIAŢĂ FARĂ DE MOARTE 
  
  A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cînd făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de cînd se băteau urşii în coade; de cînd se luau de gît lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de cînd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti; 
  De cînd se scria musca pe perete. Mai mincinos cine nu crede. 
  A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amîndoi tineri şi frumoşi, şi, voind să aibă copii, a făcut de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta; a umblat pe la vraci şi filosofi, ca să caute la stele şi să le ghicească dacă or să facă copii; dar în zadar. În sfîrşit, auzind împăratul că este la un sat, aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimişilor că: cine are trebuinţă, să vie la dînsul. S-au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luînd cu dînşii vro cîţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s-au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i-a văzut de departe, a ieşit să-i întîmpine şi totodată le-a zis: 
  — Bine aţi venit sănătoşi; dar ce umbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să-ţi aducă întristare. 
  —Eu nu am venit să te întreb asta, zise împăratul, ci, dacă ai ceva leacuri care să ne facă să avem copii, să-mi dai. 
  — Am, răspunse unchiaşul; dar numai un copil o să faceţi. El o să fie Făt-Frumos şi drăgăstos, şi parte n-o să aveţi de el. 
  Luînd împăratul şi împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat şi peste cîteva zile împărăteasa s-a simţit însărcinată. Toată împărăţia şi toată curtea şi toţi slujitorii s-au veselit de această întîmplare. 
  Mai-nainte însă de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe un plîns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume, dar nici aşa n-a fost cu putinţă să-l facă să tacă. 
  — Taci, dragul tatei, zicea împăratul, că ţi-oi da împărăţia cutare sau cutare; taci, fiule, că ţi-oi da de soţie pe cutare sau cutare fată de împărat, şi alte multe d-alde astea; în sfîrşit, dacă văzu şi văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ţi-oi da Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. 
  Atunci, copilul tăcu şi se născu; iar slujitorii deteră în timpine şi în surle şi în toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămînă întreagă. 
  De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Îl deteră pe la şcoli şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încît împăratul murea şi învia de bucurie. Toată împărăţia se fălea că o să aibă un împărat înţelept şi procopsit ca Solomon împărat. De la o vreme încoace însă, nu ştiu ce avea, că era tot galeş, trist şi dus pe gînduri. Iar cînd fuse într-o zi, tocmai cînd copilul împlinea cincisprezece ani şi împăratul se afla la masă cu toţi boierii şi slujbaşii împărăţiei şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi zise: 
  — Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la 
  naştere. Auzind aceasta, împăratul s-a întristat foarte şi i-a zis: 
  — Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru nemaiauzit? Şi dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. 
  — Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreiertoată lumea pînă voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut. 
  Atunci toţi boierii şi împăratul deteră în genunchi, cu rugăciune să nu părăsească împărăţia; fiindcă, ziceau boierii: 
  — Tatăl tău de aci înainte e bătrîn, şi o să te rădicăm pe tine în scaun, şi avem să-ţi aducem cea mai frumoasă împărăteasă de sub soare de soţie. 
  
  Dar n-a fost putinţă să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămîind statornic ca o piatră în vorbele lui; iar tată-său, dacă văzu şi văzu, îi dete voie şi puse la cale să-i gătească de drum merinde şi tot ce-i trebuia. 
  Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mîna şi apuca pe cîte unul de coadă, îi trîntea, şi astfel toţi caii căzură. În sfîrşit, tocmai cînd era să iasă, îşi mai aruncă ochii o dată prin grajd şi, zărind într-un colţ un cal răpciugos şi bubos şi slab, se duce şi la dînsul; iar cînd puse mîna pe coada lui, el îşi întoarse capul şi zise: 
  — Ce porunceşti, stăpîne? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-aajutat să ajung ca să mai puie mîna pe mine un voinic. 
  Şi înţepenindu-şi picioarele, rămase drept ca lumînarea. Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gînd să facă şi calul îi zise: 
  — Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tată-tăupaloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el cînd era flăcău; iar pe mine să mă îngrijeşti cu însăţi mîna ta şase săptămîni şi orzul să mi-l dai fiert în lapte. 
  
  Cerînd împăratului lucrurile ce-l povăţuise calul, el a chemat pre vătaful curţii şi i-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege fiul său pe acelea care îi va plăcea. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile şi trei nopţi, găsi în sfîrşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tătîne-său de cînd era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mîna lui să le cureţe de rugină şi, după şase săptămîni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Totodată îngriji şi de cal, precum îi zisese el. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti. 
  Cînd auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sunt bine curăţate şi pregătite, odată se scutură şi el, şi toate bubele şi răpciuga căzură de pe dînsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi; văzîndu-l Făt-Frumos astfel, îi zise: 
  — De azi în trei zile plecăm. 
  — Să trăieşti, stăpîne; sunt gata chiar azi, de porunceşti, îirăspunse calul. 
  A treia zi de dimineaţă, toată curtea şi toată împărăţia era plină de jale. Făt-Frumos, îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mînă, călare pe calul ce-şi alesese, îşi luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasa, de la toţi boierii cei mari şi cei mici, de la ostaşi şi de la toţi slujitorii curţii, care, cu lacrămile în ochi, îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său; dar el, dînd pinteni calului, ieşi pe poartă ca vîntul, şi după dînsul carăle cu merinde, cu bani şi vreo două sute de ostaşi, pe care-i orînduise împăratul ca să-l însoţească. 
  După ce trecu afară de împărăţia tatălui său şi ajunse în pustietate, Făt-Frumos îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi şi, luîndu-şi ziua bună, îi trimise înapoi, oprindu-şi pentru dînsul merinde numai cît a putut duce calul. Şi apucînd calea către răsărit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile şi trei nopţi, pînă ce ajunse la o cîmpie întinsă, unde era o mulţime de oase de oameni. 
  Stînd să se odihnească, îi zise calul: 
  — Să ştii, stăpîne, că aici suntem pe moşia unei Gheonoaie, care e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorît. A fost şi ea femeie ca toate femeile, dar blestemul părinţilor pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie Gheonoaie; în clipa aceasta este cu copiii ei, dar mîine, în pădurea ce o vezi, o s-o întîlnim venind să te prăpădească; e grozavă de mare: dară să nu te sperii, ci să fii gata cu arcul ca să o săgetezi, iar paloşul şi suliţa să le ţii la îndemînă, ca să te slujeşti cu dînsele cînd va fi de trebuinţă. 
  Se deteră spre odihnă; dar pîndea cînd unul cînd altul. 
  A doua zi, cînd se revărsa zorile, ei se pregăteau să treacă pădurea. Făt-Frumos înşelă şi înfrînă calul, şi chinga o strînse mai mult decît altă dată, şi porni; cînd, auzi o ciocănitură groaznică. Atunci calul îi zise: 
  — Ţine-te, stăpîne, gata, că iată se apropie Gheonoaia. 
  Şi cînd venea ea, nene, dobora copacii: aşa de iute mergea; iar calul se urcă ca vîntul pînă cam dasupra ei şi Făt- Frumos îi luă un picior cu săgeata şi, cînd era gata a o lovi cu a doua săgeată, strigă ea: 
  — Stăi, Făt-Frumos, că nu-ţi fac nimic! Şi văzînd că nu o crede, îi dete înscris cu sîngele său. 
  
  — Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea, ca unnăzdrăvan ce este, căci de nu era el, te mîncam fript; acum însă m-ai mîncat tu pe mine; să ştii că pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea; cîţiva nebuni care s-au încumes a o face d-abia au ajuns pînă în cîmpia unde ai văzut oasele cele multe. 
  Se duseră acasă la dînsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos, şi-l omeni ca p-un călător. Dar pe cînd se aflau la masă şi se chefuiau, iară Gheonoaia gemea de durere, deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă, i-l puse la loc şi îndată se vindecă. Gheonoaia, de bucurie, ţinu masă trei zile d-a rîndul şi ruga pe Făt-Frumos să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca nişte zîne; el însă nu voi, ci îi spuse curat ce căuta; atunci ea îi zise: 
  — Cu calul care îl ai şi cu vitejia ta, crez că ai să izbuteşti. 
  După trei zile, se pregătiră de drum şi porni. Merse Făt- Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă; dară cînd fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o cîmpie frumoasă, pe de o parte cu iarba înflorită, iară pe de altă parte pîrlită. Atunci el întrebă pe cal: 
  — De ce este iarba pîrlită? Şi calul îi răspunse: 
  
  — Aici suntem pe moşia unei Scorpii, soră cu Gheonoaia; derele ce sunt, nu pot să trăiască launloc; blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-aia s-au făcut lighioi, aşa precum le vezi; vrăjmăşia lor e groaznică, nevoie de cap, vor să-şi răpească una de la alta pămînt; cînd Scorpia este necăjită rău, varsă foc şi smoală; se vede că a avut vro ceartă cu soră-sa şi, viind s-o gonească de pe tărîmul ei, a pîrlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decît soră-sa şi are trei capete. Să ne odihnim puţin, stăpîne, şi mîine dis-de-dimineaţă să fim gata. 
  A doua zi se pregătiră, ca şi cînd ajunsese la Gheonoaie, şi porniră. Cînd, auziră un urlet şi o vîjietură, cum nu mai auziseră ei pînă atunci! 
  — Fii gata, stăpîne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie. 
  Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt şi vărsînd flăcări, se apropia ca vîntul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata pînă cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap; cînd era să-i mai ia un cap, Scorpia se rugă cu lacrimi ca să o ierte, că nu-i face nimic şi, ca să-l încredinţeze, îi dete înscris cu sîngele ei. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos şi mai şi decît Gheonoaia; iară el îi dete şi dînsei înapoi capul ce i-l luase cu săgeata, carele se lipi îndată cum îl puse la loc, şi după trei zile plecară mai departe. 
  Trecînd şi peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră şi iară se mai duseră, pînă ce ajunseră la un cîmp numai de flori şi unde era numai primăvară; fiecare floare era cu deosebire de mîndră şi cu un miros dulce, de te îmbăta; trăgea un vîntişor care abia adia. Aicea stătură ei să se odihnească, iară calul îi zise: 
  — Trecurăm cum trecurăm pînă aci, stăpîne; mai avem un hop: avem să dăm peste o primejdie mare; şi, dacă ne-o ajuta Dumnezeu să scăpăm şi de dînsa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. Această casă este înconjurată cu o pădure deasă şi înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua şi noaptea păzesc cu neadormire şi sunt multe foarte; cu dînsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe deasupra. 
  După ce se odihniră vreo două zile, se pregătiră iarăşi; atunci calul, ţinîndu-şi răsuflarea, zise: 
  — Stăpîne, strînge chinga cît poţi de mult, şi, încălecînd, săte ţii bine şi în scări, şi de coama mea; picioarele să le ţii lipite pe lîngă supţioara mea, ca să nu mă zăticneşti în zborul meu. 
  Se urcă, făcu probă, şi într-un minut fu aproape de pădure. 
  — Stăpîne, mai zise calul, acum e timpul cînd se dă de mîncarefiarălor pădurei şi sunt adunate toate în curte; să trecem. 
  — Să trecem, răspunse Făt-Frumos, şi Dumnezeu să se îndurede noi. 
  
  Se urcară în sus şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dînsul ba. Trecură pe dasupra pădurii şi, tocmai cînd erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copac şi dodată toată pădurea se puse în mişcare; urlau dobitoacele, de ţi se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos; şi de nu era doamna palatului afară, dînd demîncare puilor ei (căci aşa numea ea lighioanele din pădure), îi prăpădea negreşit. 
  Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. Opri pe dobitoace, le îmblînzi şi le trimise la locul lor. Stăpîna era o zînă naltă, supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare! Cum o văzu Făt-Frumos, rămase încremenit. Dară ea, uitîndu-se cu milă la dînsul, îi zise: 
  — Bine ai venit, Făt-Frumos! Ce cauţi pe aici? 
  — Căutăm, zise el, Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. 
  — Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este. 
  
  Atunci descălică şi intră în palat. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El începu să mulţumească zînei pentru că l-a scăpat de primejdie; iară ele, de bucurie, gătiră o cină plăcută şi numai în vase de aur. Calului îi dete drumul să pască pe unde va voi dînsul; pe urmă îi făcură cunoscuţi tuturor lighioanelor, de puteau umbla în tihnă prin pădure. 
  Femeile îl rugară să locuiască de aci înainte cu dînsele, căci ziceau că li se urîse, şezînd tot singurele; iară el nu aşteptă să-i mai zică o dată, ci primi cu toată mulţumirea, ca unul ce aceea şi căuta. 
  Încet, încet, se deprinseră unii cu alţii, îşi spuse istoria şi ce păţi pînă să ajungă la dînsele, şi nu după multă vreme se şi însoţi cu fata cea mai mică. La însoţirea lor, stăpînele casei îi deteră voie să meargă prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o şi arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de el; şi-i şi spuseră că acea vale se numea Valea Plîngerii. 
  Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tînăr, ca şi cînd venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vînătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl şi nimeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergînd după iepure, trecuse în Valea Plîngerii. 
  Luînd iepurile, se întorcea acasă; cînd, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa. Nu cuteză să spuie femeilor măiestre; dară ele îl cunoscură după întristarea şi neodihna ce vedea într-însul. 
  — Ai trecut, nefericitule, în Valea Plîngerii! îi ziseră ele, cu totul speriate. 
  — Am trecut, dragele mele, fără ca să fi voit să fac astă neghiobie; şi acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor mei, însă şi de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. Sunt de mai multe zile cu voi şi n-am să mă plîng de nici o mîhnire. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinţii şi apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. 
  — Nu ne părăsi, iubitule; părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar tu, ducîndu-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămîi cu noi: căci ne zice gîndul că vei pieri. 
  Toate rugăciunile celor trei femei, precum şi ale calului, n-au fost în stare să-i potolească dorul părinţilor, care-l usca pe d-a-ntregul. În cele mai de pe urmă, calul îi zise: 
  — Dacă nu vrei să mă asculţi, stăpîne, orice ţi se va întîmpla, să ştii că numai tu eşti de vină. Am să-ţi spui o vorbă şi, dacă vei primi tocmeala mea, te duc înapoi. 
  — Primesc, zise el cu toată mulţumirea, spune-o! 
  — Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, să te las jos şi eu să mă întorc, de vei voi să rămîi măcar un ceas. 
  
  — Aşa să fie, zise el. 
  Se pregătiră de plecare, se îmbrăţişară cu femeile şi, după ce-şi luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsîndu-le suspinînd şi cu lăcrămile în ochi. Ajunseră în locurile unde era moşia Scorpiei; acolo găsiră oraşe; pădurile se schimbaseră în cîmpii; întrebă pre unii şi pre alţii despre Scorpie şi locuinţa ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. 
  — Cum se poate una ca asta? le zicea Făt-Frumos, mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia. 
  Locuitorii rîdeau de dînsul, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iară el, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise. 
  Ajungînd la moşia Gheonoaiei, făcu întrebări ca şi la moşia Scorpiei, şi primi asemenea răspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de în cîteva zile s-au schimbat astfel lucrurile? Şi iarăşi supărat, plecă cu barba albă pînă la brîu, simţind că îi cam tremurau picioarele, şi ajunse la împărăţia tătîne-său. Aici alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoştea. În cele mai de pe urmă, ajunse la palaturile în care se născuse. Cum se dete jos, calul îi sărută mîna şi îi zise: 
  — Rămîi sănătos, stăpîne, că eu mă întorc de unde am plecat. Dacă pofteşti să mergi şi d-ta, încalecă îndată şi aidem! 
  — Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să mă întorc peste
  curînd. 
  Calul plecă ca săgeata de iute. 
  Văzînd palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dînsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cît erau odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-trei ori, cercetînd fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gîrliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute. 
  Căutînd într-o parte şi în alta, cu barba albă pînă la genuchi, ridicîndu-şi pleoapele ochilor cu mîinile şi abia umblînd, nu găsi decît un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi: ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise: 
  — Bine ai venit, că de mai întîrziai, şi eu mă prăpădeam. O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cîrlig 
  în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărînă. Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa. 
  17 
  ILEANA SIMZIANA 
  
   
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un împărat. Acel împărat mare şi puternic bătuse pe toţi împăraţii de prinprejurul lui şi-i supusese, încît îşi întinsese hotarele împărăţiei sale pe unde a înţărcat dracul copiii, şi toţi împăraţii cei bătuţi erau îndatoraţi a-i da cîte un fiu d-ai săi ca să-i slujească cîte zece ani. 
  La marginea împărăţiei lui mai era un alt împărat carele, cît a fost tînăr, nu se lăsase să-l bată; cînd cădea cîte un pîrjol asupra ţării sale, el se făcea luntre şi punte şi-şi scăpa ţara de nevoie; iară după ce ajunse la bătrîneţe, se supusese şi el împăratului celui mare şi tare, fiindcă n-avea încotro. El nu ştia cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat de a-i trimite pe unul din fiii săi, ca să-i slujească: fiindcă n-avea băieţi, ci numai trei fete. Dintr-aceasta el sta pe gînduri. Grija lui cea mare era ca să nu crează acel împărat că el este zăcaş şi se îndărătniceşte a-i trimite vreun fiu, din care pricină să vină să-i ia împărăţia, iară el cu fetele lui să moară în ticăloşie, în sărăcie şi cu ruşine. 
  Văzînd fetele pe tată-său tot supărat, se luaseră şi ele de gînduri, şi nu ştiau ce voie să-i facă ca să-l mai înveselească. Dacă văzură şi văzură că nimic nu-i este pe plac, fata cea mai mare îşi luă inima în dinţi şi-l întrebă într-o zi la masă, că de ce este supărat: 
  — Au purtarea noastră nu-ţi place? îi zise ea. Au supuşii mărieitale sunt răi şi arţăgoşi de-ţi pricinuieşte atîta mîhnire? Spune şi nouă, tată, cine este vipera aceea care nu-ţi dă pace şi-ţi otrăveşte bătrîneţele, şi ne făgăduim chiar a ne jertfi dacă aceasta va putea să-ţi aline oarecum mîhnirile: căci numai tu, tată, eşti mîngîierea noastră, după cum prea bine ştii; iară noi niciodată n-am ieşit din cuvîntul tău. 
  — De asta, aşa este; n-am a mă plînge de nimic. Nu mi-aţicălcat porunca niciodată. Dară voi, dragele mele, nu puteţi să-mi 
  
  alinaţi durerea care-mi pătrunde sufletul. Voi sunteţi fete, şi numai un băiat m-ar scoate din nevoia în care mă aflu. 
  — Eu nu înţeleg, zise fata cea mare, de ce ascunzi de noi izvorulmîhnirilor tale, tată; spune că eu, iată, sunt gata a-mi da viaţa pentru tine. 
  — Ce să ştiţi voi face, dragele mele! De cînd sunteţi pe lumeaasta albă, voi aţi umblat cu furca, cu acul, cu războiul: ştiţi toarce, coase, ţese. Numai un viteaz mă poate mîntui, care să ştie să răsucească buzduganul, să mînuiască sabia cu vîrtute şi să călărească ca un zmeu-paraleu. 
  
  — Oricum, tată, spune-ne şi nouă, că doară nu s-o face gaură
  în cer, dacă vom şti şi noi ce lucru te amăraşte. Dacă văzu împăratul că-l înteţesc fetele cu rugăciunile, zise: 
  — Iată, copilele mele, de ce sunt tot trist. Voi ştiţi că nimeni nu s-a putut atinge de împărăţia mea, cît am fost tînăr, fără să-şi capete alageaua şi fără să se ducă ruşinat de unde a venit. Acum pîrdalnicele de bătrîneţe mi-au secat toată vîrtutea; braţul meu e slăbănogit, nu mai poate să învîrtească paloşul de să se cutremure vrăjmaşul. Şoimuleanul meu, pentru care p-aci-p-aci era să-mi pierz viaţa pînă l-am dobîndit, a îmbătrînit şi el: este un răpciugos, abia îşi tîrîie şi el viaţa de azi pe mîine. Altădată abia mă arătam înaintea vrăjmaşului şi, să te ţii, pîrleo! îi sfîrîiau, călcîiele dinaintea feţii mele; dară azi, ce să vă mai spui? voi ştiţi că m-am supus celui mai mare şi mai tare împărat de pe faţa pămîntului. Însă la dînsul este obiceiul ca toţi supuşii împărăţiei să-i trimită cîte un fiu, să-i slujească zece ani, şi eu vă am numai pe voi. 
  — Mă duc eu, tată, zise fata cea mare, şi mă voi sili din toateputerile mele să te mulţumesc. 
  — Mă tem să nu te întorci fără nici o ispravă. Cine ştie ceîncurcătură vei face p-acolo, de să nu-i mai dea nimeni de căpătîi, cît hău! 
  
  — Tot ce ştiu, tată, şi mă făgăduiesc, este că nu te-oi da de ruşine. 
  — Dacă este aşa, pregăteşte-te şi te du. 
  Cînd auzi fata că tată-său îi dă voie să meargă, nu mai putea de bucurie. Punea la cale tot pentru drum; şi se întorcea numai într-un călcîi, cînd poruncea şi aşeza lucrurile de călătorie. Îşi alese calul cel mai de frunte din grajdurile împărăteşti, hainele cele mai mîndre şi mai bogate şi merinde ca să-i ajungă un an de zile. 
  După ce tată-său o văzu gata de plecare, îi dete poveţele părinteşti de cum să se poarte, cum să facă ca să nu se descopere că e fată. O învăţă tot ce trebuia să ştie un viteaz care merge la o aşa slujbă înaltă, şi cum să se ferească de bîrfeli şi clevete, ca să nu fie urîtă şi nebăgată în seamă de ceilalţi fii de împărat. Apoi îi zise: 
  — Pasă cu Dumnezeu, fiica mea, şi adu-ţi aminte de învăţăturile mele. 
  Fata ieşi din curte ca fulgerul; n-o mai ţinea pămîntul de bucurie; într-o clipă nu se mai văzu. Şi dacă n-ar fi stat mai încolo să-şi aştepte boierii şi carăle cu merinde, acestea s-ar fi pierdut, fiindcă nu puteau să se ţină după dînsa. 
  Împăratul îi ieşi pe de altă parte înainte, mai la marginea împărăţiei, fără să ştie ea; aşeză îndată un pod de aramă, se făcu un lup şi se ascunse sub un pod. Cînd era să treacă fiică-sa, deodată ieşi de subt acel pod, cu dinţii rînjiţi şi clănţănind de te lua groaza; se uita drept la dînsa cu nişte ochi care străluceau ca două făclii, şi se repezi la ea ca să o sfîşie. Fata, care îngheţase sîngele în ea de frică, îşi pierduse cumpătul şi, dacă calul nu făcea 
  o săritură la o parte, lupul înfigea ghearele într-însa; ea o luă la sănătoasa înapoi. Tată-său, care se întorsese înaintea ei, ieşi s-o întîmpine, şi-i zise: 
  — Nu-ţi spuneam eu, fata mea, că nu toate muştele fac miere? 
  — Aşa este, tată, dară eu n-am ştiut că, ducîndu-mă să slujescunui împărat, am să mă lupt şi cu fiare sălbatice şi turbate. 
  — Dacă este aşa, zise împăratul, şezi acasă de-ţi vezi de fuse şi mosoare, şi Dumnezeu să aibă milă de mine, ca să nu mă lase a muri ruşinat. 
  Nu trecu mult şi se ceru şi fata cea mijlocie să se ducă şi dînsa; şi se lega că ea îşi va pune toate puterile cum să-şi sfîrşească cu bine slujba ce lua asupră-şi. 
  După multe rugăciuni şi făgăduieli, se înduplecă tată-său şi o lăsă şi pe dînsa să se ducă; dară păţi şi ea ca soru-sa cea mare, şi întîmpinînd-o tată-său, cînd se întorcea, îi zise: 
  — Ei fata mea, nu ţi-am spus eu că nu se mănîncă tot ceea ce zboară? 
  — Adevărat este, tată, aşa mi-ai zis; dară prea era grozav acel lup. Unde deschisese o gură de să mă îmbuce dintr-o dată, şi unde se uita cu nişte ochi din care parcă ieşeau nişte săgeţi de mă săgetau la inimă! 
  — Şezi acasă dară, îi răspunse împăratul, de vezi de coada măturii şi de zarzavaturile de la bucătărie. Mai trecu ce mai trecu, şi iată că şi fata cea mică zise tatălui său, într-o zi, cînd şedeau la masă: 
  — Tată, lasă-mă şi pe mine să fac o cercare: lasă-mă, rogu-te, să mă duc şi eu să-mi încerc norocul. 
  — Deoarece surorile tale cele mai mari n-au putut-o scoate la căpătîi, mă mir cum îţi mai vine să vorbeşti de tine, care nu ştii nici cum se mănîncă mămăliga. 
  Şi se cerca în tot felul să-i taie pofta de plecare, dară în zadar. 
  — Pentru dragostea ta, tată, mai zise ea, voi face pe dracul în patru, numai să izbutesc; însă dacă Dumnezeu îmi va sta împotrivă, mă voi întoarce iarăşi la tine, şi fără să mă ruşinez. 
  Se mai împotrivi tată-său, se mai codi: dară fiie-sa îl birui cu rugăciunile. La urmă detot, zise împăratul: 
  — Dacă este aşa, iată îţi dau şi ţie voie, să vedem ce procopsealăa să-mi faci. Ce-aş mai rîde să te văz întorcîndu-te cu nasul în jos! 
  — Vei rîde, tată, cum ai rîs şi de surorile mele, fără cu toate astea să le scază cinstea. 
  
  Fata împăratului, dacă văzu că tată-său îi dete voie, se gîndi mai întîi pe care din boierii cei bătrîni să ia de povăţuitor. Şi pînă una-alta, ea îşi aduse aminte de vitejiile tatălui său din tinereţe şi de calul său. Se duse deci la grajd ca să-şi aleagă şi ea un cal. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toţi caii din grajduri, şi de nici unul nu i se prindeau ochii, deşi erau armăsarii şi caii cei mai buni din toată împărăţia. În cele mai de pe urmă dete şi peste calul tatălui său din tinereţe, răpciugos, bubos şi zăcînd pe coaste. Cum îl văzu, se uita la el cu milă şi parcă nu se îndura să se depărteze de dînsul. 
  Calul, dacă văzu aşa, îi zise: 
  — Se vede că pentru iubirea ce ai către împăratul, stăpînă, te uiţi aşa de galeş la mine. Ce pui de voinic era în tinereţele lui! Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! Dară de cînd a îmbătrînit, nici pe mine n-a mai încălecat altul. Şi dacă mă vezi aşa de jigărit, este că n-are cine să mă hrănească ca el. Astăzi, uite, de m-ar îngriji cineva cum să-mi priiască mie, în zece zile m-aş face de nu m-aş da pe zece ca d-alde ăştia. 
  Atunci, fata zise: 
  — Şi cum trebuie să te îngrijească? 
  
  — Să mă spele în toate zilele cu apă neîncepută, să-mi deaorzul fiert în lapte dulce ca să-l pot roade, şi pe fiecare zi o baniţă de jaratec. 
  — Cînd aş şti că-mi vei fi de ajutor să sfîrşesc ce am pus degînd, mai-mai că aş face aşa precum zici tu! 
  
  — Stăpînă, zise calul, fă cercarea asta şi nu te vei căi. Calul era năzdrăvan. 
  Fata împăratului îngriji de cal tocmai precum îi zise el. 
  La a zecea zi, unde se scutură odată calul, şi se făcu frumos, 
  
  gras ca un pepene şi sprinten ca o căprioară. Apoi, uitîndu-se vesel la fata împăratului, zise: 
  — Să-ţi dea Dumnezeu noroc şi izbîndă, stăpîna mea, că m-ai îngrijit şi m-ai făcut să mai fiu odată pe lume cum doream. 
  Spune-mi tu care este păsul tău, şi porunceşte-mi ce trebuie să fac. 
  — Eu voi să merg la împăratul cel mare şi tare, vecinul nostru, ca să-i slujesc, şi-mi trebuie pe cineva care să mă povăţuiască. Spune-mi pe care din boieri să aleg? 
  — Dacă vei merge cu mine, îi zise calul, habar să n-ai; nu-ţitrebuie pe nimeni. Te voi sluji, cum am slujit şi pe tată-tău. Numai să m-asculţi. 
  
  — Dacă este aşa, de azi în trei zile plecăm. — Şi chiar acum dacă porunceşti, îi răspunse calul. 
  Fata împăratului, cum auzi aceasta, puse toate alea la cale
  
  pentru drum. Îşi luă nişte haine curate, dară fără podoabe, niţele merinde şi ceva bani de cheltuială, încălecă calul şi, venind înaintea tatălui său, îi zise: 
  — Rămîi cu Dumnezeu, tată, şi să te găsesc sănătos! 
  — Cale bună, fata mea, îi zise tată-său. Toate ca toate, numai poveţele ce ţi-am dat să nu le uiţi niciodată. Şi la orice nevoie mintea ta să fie pironită la Dumnezeu, de unde ne vine tot binele şi tot ajutorul. 
  După ce se făgădui că aşa va face, fata porni. Ca şi la celelalte fete, tată-său dete pe de altă parte şi-i ieşi înainte, aşeză iarăşi podul de aramă şi o aştepta acolo. 
  Pe drum, calul spuse fetei cu ce tertipuri umblă tată-său să-i încerce bărbăţia, şi o povăţui ce să facă ca să scape cu faţa curată. Ajungînd la pod, unde se năpusti asupra ei un lup cu nişte ochi turburaţi şi zgîiţi de băga fiori în oase, cu o gură mare şi cu o limbă ca de dihanie turbată, cu colţii rînjiţi şi clănţănind de pare că nu mîncase de o lună de zile; şi cînd să înfigă ghearele sale cele sfîşiitoare, fata dete călcîie calului, şi unde se răpezi asupra lupului cu paloşul în mînă de să-l facă mici fărîme şi, dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloşul; căci ea nu glumea, fiindcă-şi pusese credinţa în Dumnezeu, şi dorea ca vrînd-nevrînd să împlinească slujba ce şi-o luase asupră. 
  Ea trecu podul mîndră ca un voinic. Tată-său se miră de vitejia ei şi, dînd pe de altă parte, ieşi mult înaintea ei, aşeză un pod de argint, se făcu un leu şi acolo o aştepta. 
  Calul spuse fetei peste ce o să dea şi o învăţă cum să facă să scape şi de astă ispită. Cum ajunse fata la podul de argint, unde îi ieşi leul înainte cu gura căscată, de să o îmbuce cu cal cu tot, cu nişte colţi ca cei de fildeş şi cu nişte gheare ca secerile şi răcnea de se cutremurau codrii, şi cîmpiile vuiau de-ţi lua auzul. Numai uitîndu-se cineva la capul lui cel cît baniţa şi la coama aia ce sta rădicată în sus şi zbîrlită, ar fi îngheţat de frică. Dară fata împăratului, îmbărbătată de cal, se năpusti odată într-însul cu sabia goală în mînă, încît dacă nu fugea leul sub pod, în patru îl făcea. Atunci trecu podul, mulţumind lui Dumnezeu şi neştiind ce o mai aştepta. 
  Fata împăratului, care nu ieşise din casă de cînd o făcuse mă-sa, se mira şi sta în loc uimită, văzînd frumuseţile cîmpului. Aci îi venea să descalece ca să adune cîte un mănunchi de flori din mulţimea aia ce acoperea văile şi dealurile, flori de care nu mai văzuse ea; aci îi venea să se dea la umbră sub cîte un copaci nalt şi stufos, în care miile de paseri cîntau fel de fel de cîntece, aşa de duioase, de erau în stare să te adoarmă; şi aci în urmă să se ducă la cîte un şipot de apă limpede ca lacrima ce izvora din cîte un colţ de piatră din coastele dealurilor; susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeş la ele şi-i plăcea să le vază curgerea lor cea şerpuită ce aluneca pe pămînt, încungiurate de mulţime de floricele şi verdeaţă de primăvară. Dară la toate astea calul o îmbărbăta şi-i da ghes să meargă înainte şi să-şi cate de drum. El îi spunea că voinicii nu se uită la d-alde astea, decît după ce duc trebile la capăt bun. Îi mai spuse că are să mai dea de o cursă pe care i-o întindea tată-său, şi o şi învăţa cum să facă să iasă şi de astă dată biruitoare. 
  Fata asculta cu toate urechile şi făcu precum o învăţă calul, fiindcă văzu ea că toate învăţăturile lui îi iese înde bine, şi din cuvîntul lui nu se abătea. 
  Tată-său, ca şi de la rînd, dete pe de altă parte şi-i ieşi înainte, aşeză un pod de aur, se făcu un balaur mare cu douăsprezece capete şi se ascunse sub acel pod. 
  Cînd fu ca să treacă fata pe acolo, unde îi ieşi înainte balaurul plesnind din coadă şi încolăcindu-se; din gurile lui ieşea văpaie de foc, şi limbile îi jucau ca nişte săgeţi arzătoare; cum îl văzu fata că este aşa de grozav, nişte răcori o apucară şi i se făcu părul măciucă de frică. Calul, dacă simţi că fata se pierde cu firea, o îmbărbătă iarăşi şi-i aduse aminte ce o învăţase să facă; iară fata împăratului, după ce mai prinse niţică inimă, strînse frîul calului cu mîna stîngă, îi dede călcîie şi, cu paloşul în dreapta, se repezi asupra acelui balaur. 
  Un ceas ţinu lupta. Calul o potrivea cum să vină tot cam la o parte ca să-i reteze vreun cap; dară vrăjmaşul se păzea şi el destul de bine. În cele mai de pe urmă, izbuti fata să rănească pe balaur. Atunci, dîndu-se el de trei ori peste cap, se făcu om. 
  Fetei nu-i venea să crează ochilor cînd văzu pe tată-său înaintea ei; iară el, luînd-o în braţe şi sărutînd-o pe frunte, îi zise: 
  — Văz că tu eşti voinică, fata mea, şi bine ai făcut de ţi-ai luatcalul ăsta, căci fără dînsul te-ai fi întors şi tu ca şi surorile tale. Am bună nădejde să isprăveşti cu bine slujba cu care te-ai însărcinat de bunăvoie. Numai adu-ţi aminte de poveţele mele şi să nu ieşi din cuvîntul calului ce ţi-ai ales. Să ne vedem sănătoşi! 
  — Să te auză Dumnezeu, tată, îi răspunse fata, şi să te găsesc
  sănătos. 
  Apoi, sărutînd mîna tatălui său, se despărţiră. 
  După ce merse cale lungă, depărtată, ajunse la nişte munţi 
  mari şi înalţi. Între munţi întîlni doi zmei ce se luptau de nouă ani şi nu puteau să se dovedească unul pe altul. Lupta era pe moarte ori pe viaţă. Cum o văzură ei, crezînd că este un voinic, unul îi zise: 
  — Făt-Frumos, Făt-Frumos, vino de taie pe ăst duşman al meu, că ţi-oi cădea şi eu vreodată bun la ceva. Iar cellalt zise şi el: 
  — Făt-Frumos, Făt-Frumos, vino de mă scapă pe mine de idolul ăsta de vrăjmaş, şi-ţi voi da un telegar fără splină, care se numeşte Galben-de-soare. 
  Fata întrebă pe cal, pe care din amîndoi să scape; iară calul îi zise să scape pe cel ce-i făgăduise să-i dea pe Galben- de-soare, că este un cal mai harnic decît dînsul, fiindu-i frate mai tînăr. Atunci unde se repezi fata la zmeul cellalt cu paloşul, şi dintr-o lovitură îl făcu în două bucăţi! 
  Zmeul, dacă se văzu scăpat, îmbrăţişă pe mîntuitorul său şi-i mulţumi, apoi merseră acasă la dînsul ca să dea lui Făt- Frumos pe Galben-de-soare, după cum se făgăduise. Muma zmeului nu mai putea de bucurie cînd văzu pe fiu-său teafăr şi nu mai ştia ce să facă ca să mulţumească lui Făt-Frumos că-i scăpase copilul de la moarte. 
  Fata împăratului arătă dorinţa ce are de a se odihni de osteneala drumului ce făcuse. Îi dară o cămară şi o lăsară singură. Ea, prefăcîndu-se că voieşte să îngrijească de cal, îl întrebă dacă are să i se întîmple ceva; şi calul îi spuse ce are să facă. 
  Muma zmeului precepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie. Ea spuse fiului său că voinicul ce-l scăpase de primejdie trebuie să fie fată şi că o asemenea fată vitează ar fi numai bună să o ia el de soţie. Fiul său zicea că o dată cu capul nu putea el crede una ca asta, fiindcă nu se putea ca o mînă femeiască să răsucească paloşul aşa de bine cum făcea Făt-Frumos. Atunci muma zmeului zise că are să facă cercare. Pentru aceasta puse seara la capul fiecăruia din ei cîte un mănunchi de flori: la care se vor veşteji florile, acela este bărbat, şi la care va rămînea verzi, este femeie. 
  Fata împăratului, după povaţa calului, s-a sculat peste noapte cam despre ziuă, cînd somnul este mai dulce, şi, pîş, pîş, în vîrful degetelor, intră în cămara zmeului, îi puse mănunchiul său de flori, luă pe al lui şi, punîndu-l la capul patului său, se culcă şi dormi dusă. 
  Dimineaţa, cum se sculă zmeoaica, se duse într-un suflet la fiul său şi văzu florile veştede. După ce se sculă şi fata împăratului, merse şi la dînsa şi, văzînd că şi ale ei se vestejise, tot nu crezu că este voinic. Ea zicea fiului său că nu se putea să fie bărbat, fiindcă vorba îi curgea din gură ca mierea, boiul îi era aşa de gingaş, încît îţi venea să o bei într-o bărdăcuţă de apă, perişorul supţire şi stufos îi cădea pe umeri în unde, faţa-i are pe vino-ncoace; ochii ăia mari, frumoşi şi vioi de te bagă în boale, mănuşiţa aia micuţă şi picioruşul ca de zînă, şi în sfîrşit totul nu putea să fie decît de fată, măcar că se ascundea sub ţoalele cele voiniceşti. Apoi hotărîră să mai facă o încercare. 
  După ce-şi dară bună dimineaţa, după obicei, zmeul luă pe fată şi merseră în grădină. Aici, zmeul îi arătă toate felurile de flori ce avea, şi o îmbia şi pe dînsa să le miroase. Fata împăratului îşi aduse aminte de poveţele calului şi, cunoscînd viclenia, zise cam răstit că de ce l-a adus în grădină de dimineaţă ca pe o femeie să-i laude florile cu nişte vorbe seci, pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri, să vază cum se îngrijeşte p-acolo de cai. 
  Auzind acestea, zmeul spuse mă-sei, dară ea nici acum nu putea să crează că este băiat. În cele mai de pe urmă, zmeoaica se vorbi cu fiul său să mai facă încă o-ncercare; zise fiului său să ducă pe Făt-Frumos în cămara cu armele, să-l îmbie să-şi aleagă ceva de acolo şi, de va alege vreo armă din cele împodobite cu nestimate, să ştie de bună seamă că ea este fată. 
  După prînz, zmeul duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. Aici erau rînduite cu meşteşug tot felul de arme: unele împodobite cu nestimate, altele numai aşa, fără podoabe. Fata împăratului, după ce se uită şi cercetă mai toate armele, îşi alese o sabie cam ruginită, dară cu fierul ce se încovoia de se făcea covrig. Apoi spuse zmeului şi mumei sale că a doua zi vrea să plece. 
  Cînd auzi muma zmeului ce fel de armă îşi alese, se da de ceasul morţii că nu putea descoperi adevărul. Ea spuse fiului său că, deşi pare că este băiat după apucăturile lui, dară este fată, şi încă de cele mai prefăcute. 
  Dacă văzu că n-are încotro, merseră la grajd şi-i dederă pe Galben-de-soare. Şi după ce-şi luă rămas bun, fata împăratului îşi cătă de drum. 
  Încă pe cale fiind şi silind să ajungă, calul zise fetei: 
  — Stăpînă, pînă acum m-ai ascultat la orice ţi-am zis, şi toate ţi-au mers bine. Ascultă-mă şi de astă dată şi nu vei greşi. Eu sunt bătrîn de aci înainte; şi mi-e să nu poticnesc. Ia pe frate-meu Galben-de-soare şi fă călătoria mai departe cu el. Încrede-te lui cum te-ai încrezut în mine şi nu te vei căi. El este mult mai tînăr decît mine şi mai sprinten, şi te va învăţa ca şi mine ce să faci la vreme de nevoie. 
  — Este adevărat că am izbutit ori de cîte ori te-am ascultat. Şi dacă n-aş şti cît ai fost de credincios tatălui meu, de astă dată nu te-aş asculta. Mă voi încrede însă fratelui tău ca şi ţie, după ce-mi va dovedi că-mi vrea binele. 
  — Încrede-te, stăpînă, zise Galben-de-soare, căci voi fi mîndru să încalece pe mine o vitează ca tine, şi apoi mă voi sili ca să nu simţi lipsa fratelui meu, fiindcă voi să-l scutesc şi pe dînsul, sărmanul, că e bătrîn, de necazurile şi primejdiile călătoriei ce vrei să faci, pentru că, trebuie să ştii, peste multe nevoi ai să dai şi multe primejdii ai să întîlneşti. Dară cu vrerea lui Dumnezeu şi de mă vei asculta, pe toate ai să le biruieşti şi să le scoţi la capăt bun. 
  Fata împăratului încălecă apoi pe Galben-de-soare şi se despărţi de calul ei, lăcrimînd. Merseră, merseră, cale lungă, depărtată, cînd fata împăratului zări o cosiţă de aur. Opri calul şi-l întrebă dacă este bine să o ia, ori s-o lase locului. Calul îi răspunse: 
  — De o vei lua, te vei căi; de nu o vei lua, iarăşi te vei căi; dară mai bine este să o iei. 
  
  Fata o luă, o băgă în sîn şi plecă înainte. 
  Trecură dealuri, trecură munţi şi văi, lăsară în urmă păduri dese şi verzi, cîmpii cu flori de care nu mai văzuse fata, izvoare cu ape limpezi şi reci, şi ajunseră la curtea împăratului celui mare şi tare. 
  Ceilalţi fii de împăraţi care slujeau acolo îi ieşiră înainte şi o întîmpinară. Ei nu se puteau dezlipi de dînsa, căci şi vorba-i şi faţa îi erau cu lipici. 
  A doua zi se înfăţişă la împăratul şi spuse pentru ce a venit. Împăratul nu mai putea de bucurie că-i sosise aşa voinic chipeş şi drăgălaş. Îi plăceau prea mult răspunsurile ce primea la întrebările lui, se vedea cît de colo că vorbea cu înţelepciune şi supunere. Văzînd împăratul un tînăr aşa de cuminte, prinse dragoste de el şi-l luă pe lîngă dînsul. 
  Fata de împărat nu se putu împrieteni cu toţi ceilalţi fii de împăraţi, fiindcă cei mai mulţi erau năzuroşi, tembeli şi deşucheaţi; iară ei prinseseră pizmă pe dînsa pentru aceasta şi pentru că văzuse că împăratul o lua în nume de bine, îi purtau sîmbetele. 
  Într-una din zile ea îşi găti bucate singură şi şedea la masă, cînd doi din ceilalţi fii de împăraţi veniră să o vază. Şezură deci cu toţii şi mîncară. Atît de mult plăcură acestor fii de împăraţi bucatele, încît îşi lingeau şi degetele cînd mîncau. O lăudară pentru meşteşugul de a face bucatele şi ziseră că de cînd sunt ei, nu mai mîncaseră aşa bucate bune. 
  Cum se întîlniră aceştia cu ceilalţi fii de împăraţi, le spuseră că au fost la masă la fiul de împărat venit de curînd, că au mîncat cum nici împăratul nu mănîncă şi că bucatele au fost gătite de dînsul. 
  Atunci toţi fiii de împăraţi se alegară de dînsa să le gătească într-o zi ea bucatele. Şi iată că tocmai în ziua aceea bucătarii curţii se îmbătaseră, sau nu ştiu ce făcuseră, că nici focul nu era făcut pe vatră. Şi aşa, rugată fiind cu stăruinţă, se apucă şi ea de găti nişte bucate înfricoşate. Cînd le aduse pe masă la împăratul, acesta nu se putea sătura mîncînd. Iară dacă chemă pe bucătar şi-i dede poruncă că tot astfel de bucate să-i gătească, el spuse cine a gătit în ziua aceea. Împăratul rămase pe gînduri. 
  Apoi veniră şi ceilalţi fii de împăraţi şi spuse împăratului că fiul împăratului de curînd venit s-ar fi lăudat la un chef ce au făcut cu toţii, că ştie unde este Ileana Simziana, cosiţă de aur, cîmpul înverzeşte, florile-nfloreşte, şi că are o cosiţă din cosiţa ei. Cum auzi împăratul aceasta, porunci să-l cheme şi îndată îi zise: 
  — Tu ai ştiut de Ileana Simziana şi mie nu mi-ai spus nimic, măcar că ţi-am arătat dragoste şi te-am cinstit mai mult decît pe ceilalţi. 
  După ce ceru şi văzu cosiţa de păr, îi zise: 
  — Poruncă împărătească să ştii că ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosiţe; căci de nu, unde-ţi stau talpele îţi va sta şi capul. 
  Biata fată de împărat se cercă să zică şi ea ceva, dară împăratul îi tăie cuvîntul. Apoi se duse de spuse calului cele ce se întîmplară. Calul îi zise: 
  — Nu te speria, stăpînă. Astă-noapte chiar frate-meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiţei a furat-o un zmeu; că ea nu voieşte nici în ruptul capului să-l iubească pînă nu-i va aduce herghelia ei de iepe; şi că zmeul îşi bate capul cum să-i împlinească dorinţa. Ea este acum în smîrcurile mărilor. Du-te la împăratul şi cere să-ţi dea douăzeci de corăbii, şi ia marfă de cea mai frumoasă de pune într-însele. 
  Fata de împărat nu aşteptă să-i zică de două ori, şi se duse drept la împăratul: 
  — Să trăieşti, luminate împărate, şi să-ţi fie faţa cinstită. Am venit să-ţi spun că slujba cu care m-ai însărcinat o voi împlini-o dacă-mi vei da douăzeci de corăbii şi bani ca să cumpăr marfa cea mai frumoasă, şi mai scumpă ca să pun într-însele. 
  
  — Să se facă aşa precum zici tu, numai să-mi aduci pe Ileana
  Simziana, îi răspunse împăratul. Cum se gătiră corăbiile, le încărcară cu marfă şi fata de împărat împreună cu Galben-de-soare intră în cea mai frumoasă şi plecară. Nici vînturi, nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă şi, după o călătorie de cîteva săptămîni, ajunseră la smîrcurile mărilor. Acolo stătură. Fata împăratului şi cu Galben-de-soare ieşiră la uscat şi umblau pe ţărmuri; însă cînd ieşiră, luară din corabie o păreche de conduri cusuţi numai cu fir şi împodobiţi cu pietre nestimate. Tot umblînd pe aci, zăriră nişte palaturi care se învîrteau după soare, şi o luară într-acolo. În cale se întîlniră cu trei roabe de ale zmeului, care păzeau pe Ileana Simziana. Cum văzură ele condurii, li se scurgeau ochii după dînşii; iară fata împăratului le spuse că este un neguţător care a rătăcit drumul pe mare. 
  Întorcîndu-se roabele, spuse doamnei lor cele ce văzură; iară ea zărise de pe fereastră pe neguţătorul; de cum îl ochi, începu să-i ticîie inima, fără să ştie de ce; şi era bună bucuroasă de a putea să scape de zmeu, mai cu seamă că nu era atunci acolo, fiindcă-l trămisese ca să-i aducă herghelia ei cu iepele. 
  După ce ascultă cele ce-i spuse roabele, se duse la neguţător, care aştepta la poartă, ca să vază şi ea condurii; dară după ce auzi de la neguţător că are în corabie marfă şi mai scumpă şi mai frumoasă, se înduplecă de rugăciunile neguţătorului şi pofti să meargă să-i vază marfa; ajungînd la corabie şi tot alegînd la marfă, nu băgase de seamă că lopătarii depărtaseră corabia de la uscat, şi dînd Dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata; cînd se pomeni în mijlocul mării, Ileana Simziana se prefăcu că-i pare rău şi prinse a certa pe neguţător că o înşelase, iară-n sufletul ei ruga pe Dumnezeu să-i ajute a scăpa de iazma de zmeu. 
  Ajunseră cu norocire la ţărm, cînd, ce să vezi! drăcoaica de muma zmeului, cum auzi de la roabe că pe Ileana Simziana o furase un neguţător şi fugea cu dînsa cu corăbiile, se luă după ei; şi ajungînd la ţărm, o văzură venind după dînşii ca o leoaică, cu 
  o falcă în cer şi una în pămînt şi aruncînd văpaie din gura ei ca 
  dintr-un cuptor. Cum o văzu Ileana Simziana, înţelese că e zgripţuroaica de mumă a zmeului, spuse neguţătorului, cu care era călare pe Galben-de-soare, şi începu a plînge cu foc. 
  Fata împăratului întrebă pe Galben-de-soare ce să facă, că o dogoreşte văpaia ce iese din gura zmeoaicei, iară Galben- de-soare îi răspunse: 
  — Bagă mîna în urechea mea cea stîngă, de scoate gresia ce este acolo, şi o aruncă înapoi. Aşa făcu fata împăratului. Apoi o luară iute la picior, pe cînd în urma lor se nălţă deodată un munte de piatră care atingea cerul. 
  Muma zmeului făcu ce făcu şi trecu muntele, căţărîndu-se din colţ în colţ, şi, să te ţii după dînşii! Văzînd Ileana Simziana că iară era să-i ajungă, spuse neguţătorului; iară acesta, după ce se înţelese cu calul, scoase din urechea lui cea dreaptă o perie şi o aruncă înapoi. Îndată se făcu o pădure mare şi deasă, de nu putea să treacă prin ea nici pui de fiară. 
  Muma zmeului roase din copaci, se agăţă de ramure, sări din vîrf în vîrf, se strecură, şi tot după dînşii, alergînd ca un vîrtej! Dacă văzură că şi de astă dată umblă să-i ajungă, fata împăratului întrebă iară pe cal ce să facă, şi acesta îi zise să ia inelul de logodnă ce se află în degetul Ileanei Simzianei şi să-l arunce înapoi. Cum aruncă inelul, se făcu un zid de cremene pînă la cer. 
  Muma zmeului, dacă văzu că nu se poate urca pe dînsul şi să treacă dincolo, nici să roază din acest zid, nu mai putea de ciudă, şi cum era de cătrănită şi amărîtă, se urcă şi ajunse cu gura la gaura ce lăsase inelul să rămînă, şi suflă văpaie din gura ei cea spurcată cale de trei ceasuri ca să-i ajungă şi să-i pîrjolească, dară ei, se asezară jos la rădăcina zidului şi nu le păsa nimic de focul zmeoaicei. 
  Zmeoaica suflă ce suflă şi, dacă văzu că nu poate să-i prăpădească, nici să pună mîna pe dînşii, plesni fierea într-însa de necaz, căzu şi crăpă ca necuratul; iară ei aşteptară pînă să moară bine, apoi neguţătorul băgă degetul în gaura inelului, după cum îl învăţase Galben-de-soare, şi zidul pieri ca şi cum n-ar fi mai fost şi-i rămase inelul în deget. După ce se uitară la stîrvul zmeoaicei şi făcură haz de dînsul, îl lăsară corbilor şi porniră mai departe şi merseră şi merseră, pînă ce ajunse la curtea împărătească. 
  Ajungînd, se înfăţişară la împăratul; acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. El nu mai putea de bucurie şi se îndrăgosti de dînsa de cum o văzu. Iară Ileana Simziana se căina şi se întrista în sufletul ei că n-avea trişte. Cum se poate, zicea ea, să ajungă pe mîinile unora şi altora, pe care nu putea să-i vază de urîţi ce-i erau. Inima şi ochii ei erau tot la Fătul-Frumos care o scăpase din mîna zmeului. Cînd însă o sili împăratul ca să se cunune cu el, ea îi zise: 
  — Luminate împărate, să-ţi stăpîneşti împărăţia cu norocire; dară eu nu mă pot mărita pînă nu mi s-o aduce herghelia de iepe, cu armăsarul ei cu tot. 
  Auzind astfel împăratul, chemă îndată pe fata de împărat şi-i zise: 
  — Să te duci să-mi aduci herghelia de iepe, cu armăsarul ei cu tot, a iubitei mele; căci de nu, unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul! 
  — Preamărite împărate! m-ai însărcinat cu o slujbă care abia am săvîrşit-o, fiindu-mi capul în joc. Ai la curtea măriei-tale atîţi viteji fii de împăraţi; şi fiindcă toţi te ţin de om drept şi cu frica lui Dumnezeu, eu socotesc că ar fi cu dreptul ca să dai la altul această slujbă. Ce mă ştiu eu face, şi de unde să-ţi aduc eu herghelia ce-mi porunceşti? 
  — Nu ştiu eu. Din pămînt, din iarbă verde, să te duci să-mi aduci herghelia, şi să nu îndrăzneşti a mai zice nici o vorbă măcar. 
  Atunci fata împăratului se închină şi ieşi. Ea se duse de spuse lui Galben-de-soare ceea ce i se poruncise. Iară calul îi răspunse: 
  — Du-te de caută nouă piei de bivol, să le cătrăneşti şi să le aşezi bine pe mine. Nu te teme, că, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei scoate-o la căpătîi bun şi slujba cu care te-a împovărat 
  
  împăratul. Dară trebuie să ştii că cu amar are să-i vină şi lui, la urma urmelor, pentru faptele sale. 
  Fata împăratului făcu precum îi zisese calul şi porniră amîndoi. După o cale lungă şi grea, ajunseră pe tărîmul unde păşteau iepele. Acolo se întîlni cu zmeul care furase pe Ileana Simziana, rătăcind ca un bezmetic şi neştiind cum să facă ca să aducă herghelia. Îi spuse că Ileana nu mai este a lui şi că mă-sa crăpase de necaz, pentru că nu putuse să-i scape de la răpitor pe iubita lui. 
  Auzind zmeul aceasta, se făcu foc şi pară de mînie, se turbură de necaz şi nu mai vedea înaintea ochilor. Apoi, după ce înţelese că are a face tocmai cu răpitorul iubitei sale, îşi pierdu cumpătul de supărare şi amărăciune; şi răcnind ca un leu, se luă la luptă cu fata împăratului, care îşi ţinea firea şi pe care o îmbărbăta calul. Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului; căci, cînd vedea că rădică sabia să dea, odată se rădica mai sus decît zmeul, şi el da în vînt; iară cînd aducea fata paloşul, calul se lăsa răpede asupra calului zmeului şi ea da în carne vie. După ce se luptară de credeai că a să se scufunde pămîntul subt ei, nu ştiu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse paloşul cam pieziş şi-i reteză capul. Apoi, lăsîndu-i stîrvul ciorilor şi coţofenilor, se duseră pînă ajunseră la locul unde se afla herghelia. 
  Aci, calul zise fetei de împărat să se urce ea într-un pom ce era acolo, şi să privească la lupta lor. După ce se urcă fata în pom, necheză Galben-de-soare de trei ori şi toată herghelia de iepe se adună împrejurul lui. Apoi dodată se arătă şi armăsarul iepelor, plin de spume şi sforăind de mînie. Şi văzînd pe Galben-de-soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul cu turbare şi se încinse o luptă de să te ferească Dumnezeu! Cînd se da armăsarul la Galben-de-soare, muşca din pieile de bivol; iară cînd se da acesta la armăsar, muşca din carne vie, şi se bătură, şi se bătură pînă ce armăsarul, sfîşiat, hărtănit de sus pînă jos şi plin de sînge, fu răzbit şi biruit; iară Galben-de-soare scăpase teafăr, fiindcă se hărtănise pieile de bivol. Atunci se dete fata jos din pom, încălecă şi luară herghelia, mînînd-o de dinapoi; iară armăsarul abia se tîra după dînsa. 
  După ce băgă herghelia în curtea împăratului, se duse de-l înştiinţă. Atunci ieşi Ileana Simziana şi le chemă pe nume. Armăsarul, cum îi auzi glasul, îndată se scutură şi se făcu ca întîi, fără să se cunoască semn de rană pe el. 
  Ileana Simziana zise împăratului să pună pe cineva să-i mulgă iepele, ca să se îmbăieze amîndoi. Dară cine putea să se apropie de ele? că azvîrleau din copite de zvînta unde loveau. Dacă nimeni nu putu, împăratul porunci iarăşi fetei de împărat să le mulgă. 
  Fata împăratului, cu inima zdrobită de mîhnire şi obidă că tot pe dînsa o punea la lucrurile cele mai grele, şi fiind curată în cugetul ei, se rugă lui Dumnezeu cu credinţă ca să o ajute să sfîrşească cu bine şi slujba aceasta. Şi unde începu o ploaie d-alea de părea că toarnă cu găleata, şi îndată ajunse apa pînă la genunchile iepelor, apoi dede un îngheţ de nu se mai puteau mişca din loc. Văzînd minunea aceasta, fata împăratului mai întîi mulţumi lui Dumnezeu pentru ajutorul ce-i dete, apoi se puse de mulse iepele. 
  Împăratul se topea de dragoste pentru Ileana Simziana şi se uita la dînsa ca la un cireş copt; dară ea nici nu-l băga în seamă, ci tot da zi după zi, cu fel de fel de vorbe, a se cununa. În cele de pe urmă, îi zise: 
  — Văz, luminate împărate, că tot ce am cerut mi s-a împlinit. Un lucru ne mai trebuie, şi apoi să ştii că ne vom cununa. 
  — Porumbiţa mea, îi răspunse împăratul, împărăţia mea şi eu suntem supuşi ascultători ai poruncilor tale. Cere ce mai ai de cerut cu un ceas mai curînd, că iată mă sfîrşesc de dragoste pentru tine. Am ajuns ca un năuc, visez deştept, nu mai ştiu ce fac, cînd mă uit la ochii tăi cei frumoşi şi tînjitori. 
  
  — Dacă este aşa, mai zise Ileana Simziana, să-mi aduci vasulcu botez care se păstrează într-o bisericuţă de peste apa Iordanului, şi atunci ne vom cununa. 
  Cum auzi împăratul aceasta, chemă iarăşi pe fata împăratului şi-i porunci să facă ce o face şi cum va şti ea să-i aducă ceea ce poruncise Ileana Simziana. 
  Fata de împărat cum auzi, se duse de spuse lui Galben-de- soare, şi el îi răspunse: 
  — Aceasta este cea din urmă şi mai grea slujbă ce mai ai să faci. Aibi însă nădejde în Dumnezeu, stăpînă, căci şi împăratului i s-a împlinit. 
  Se gătiră şi plecară. Calul ştia de toate astea, căci nu era el năzdrăvan de florile mărului. El spuse fetei împăratului zicînd: 
  — Acel vas cu botez se află pe o masă în mijlocul unei bisericuţe şi-l păzesc nişte călugăriţe. Ele nu dorm nici zi, nici noapte. Din cînd în cînd însă un pustnic vine pe la ele de le povăţuieşte cele sfinte pentru Domnul. Cînd sunt la ascultare de le învaţă pustnicul, rămîne numai una de pîndă. De am putea nimeri la vremea aceea, tocmai bine ar fi; de nu, cine ştie cît avem a zăbovi, căci altfel nu e chip. 
  
  Se duseră deci, trecură apa Iordanului şi ajunseră la acea bisericuţă. Noroc că tocmai atunci sosise pustnicul şi chemase pe toate călugăriţele la ascultare. Numai una rămăsese de pază; şi aceasta, obosită fiind de şederea îndelungată, o prinse somnul. Ca să nu se întîmple însă cine ştie ce, ea se culcă pe pragul uşii, cu gînd că n-o să poată nimeni intra fără să simtă ea. 
  Galben-de-soare povăţui pe fata de împărat cum să facă ca să pună mîna pe vasul cu botez. Fata se duse binişor, se strecură pe lîngă zid şi, pîş-pîş, în vîrful degetelor, pînă la uşă. Aici odată sări ca o pisică de uşure peste prag, de nici nu atinse pe călugăriţa pe care o furase somnul: şi punînd mîna pe vas, ieşi cum a intrat, încălecă pe cal şi pe ici ţi-e drumul! 
  Călugăriţa simţi, sări odată în sus şi, văzînd că lipseşte vasul, începu a se boci de ţi se rupeau rărunchii de milă. Îndată se adunară călugăriţele şi se văicăreau de focul ce le ajunsese. Pustnicul, dacă văzu că s-a spălat pe mîini de vasul cu botez, cătă către fata de împărat cum zbura cu Galben-de-soare şi, rădicînd mîinile în sus şi îngenuchind, o blestemă zicînd: 
  — Doamne, Doamne sfinte! fă ca nelegiuitul care a cutezat să pună mîna lui pîngărită pe sfîntul vas cu botez să se facă muiere, de va fi bărbat; iară de va fi muiere, să se facă bărbat! 
  Şi îndată rugăciunea pustnicului se ascultă. Fata împăratului se făcu un flăcău de-ţi era dragă lumea să te uiţi la el. 
  Cum ajunse la împăratul, se miră şi nu ştia ce să crează ochilor săi, băgînd de seamă că se schimbase; lui i se părea că nu mai este cum era la plecare, ci că acum e mai chipeş şi mai semeţ. Cum dete vasul, zise: 
  — Mărite împărate, ţi-am făcut slujbele cu care m-ai însărcinat. Socotesc că acum am sfîrşit. Fii fericit şi domneşte cu pace cît mila Domnului va voi! 
  — Sunt mulţumit de slujbele tale, zise împăratul; să ştii că după moartea mea tu ai să te urci pe scaunul împărăţiei mele, fiindcă eu n-am moştenitor pînă acum. Iară dacă Dumnezeu îmi va da un fiiu, tu vei fi mîna lui cea dreaptă. 
  
  Toţi sfetnicii şi fiii de împăraţi erau de faţă cînd a zis împăratul vorbele acestea. 
  Ileana Simziana, dacă văzu că i se împlini şi astă voinţă, se hotărî să-şi răzbune asupra împăratului, pentru că trimise tot pe Fătul ei frumos la toate slujbele cele grele, care puteau să-l răpună; căci ea credea că însuşi împăratul se va duce să-i aducă vasul cu botez, fiindcă el putea mai lesne s-o facă, de vreme ce toţi se supuneau la porunca lui. 
  Ea porunci să încălzească baia şi împreună cu împăratul să se îmbăieze în laptele iepelor ei. După ce intră în baie, porunci să-i aducă armăsarul ca să sufle aer răcoros. Şi dacă veni, armăsarul suflă cu o nară înspre dînsa răcoare, iară cu altă nară înspre împăratul aer înfocat, încît fierse şi maţele dintr-însul, şi rămase mort pe loc. 
  Mare vîlvă se făcu în împărăţie cînd se auzi de moartea împăratului celui mare şi tare; toţi din toate părţile se adunară şi-i făcură o înmormîntare d-ale împărăteştile. 
  După aceasta, zise Ileana Simziana Fătului-Frumos: 
  — Tu m-ai adus aici, tu mi-ai adus herghelia, tu ai omorît pe zmeul care mă furase, tu mi-ai adus vasul cu botez, tu să-mi fii bărbat. Aidem să ne îmbăiem şi să ne cununăm. 
  — Eu te voi lua, dacă tu mă alegi, răspunse Făt-Frumos; dară să ştii că în casa noastră voi ca să cînte cocoşul, iară nu găina. 
  
  Se învoiră şi intrară în baie. Ileana chemă armăsarul ei ca să încropească laptele în care se vor îmbăia. Chemă şi împăratul cel nou pe Galben-de-soare. Şi astfel amîndoi caii se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său, şi mai nimerit de încropită. 
  După ce s-au îmbăiat, a doua zi s-au şi cununat. Apoi s-au urcat în scaunul împărăţiei. Trei săptămîni ţinură veseliile, şi toată lumea se bucura că le-a dat Dumnezeu un împărat aşa de viteaz, care făcuse atîtea isprăvi. 
  Iară el domni cu dreptate şi cu frica lui Dumnezeu, ocrotind pe săraci şi neasuprind pe nimeni, şi domnesc şi în ziua de astăzi de n-or fi murit. 
  Eram şi eu p-acolo şi căscam gura pe dinafară, pe la toate sărbările, căci nici pomeneală nu era să fiu şi eu poftit, şi apoi se ştie că nepoftitul scaun n-are. 
  Încălecai p-o şea şi v-o spusei d-voastră aşa. 
  BROASCA ŢESTOASĂ CEA FERMECATĂ 
  
   
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un împărat, şi el avea trei feciori. Cînd le-a venit şi lor vremea de însurătoare, le-a zis împăratul: 
  — Dragii mei copii, v-aţi făcut mari; mergeţi de vă căutaţi ursitele, ca să intraţi şi voi în rîndul oamenilor. 
  — Vorbele tale, tată, sunt pentru noi ca o icoană la care ne închinăm, răspunseră copiii şi, după ce îi sărutară mîna, se gătiră, care mai de care, să plece mai curînd. 
  
  Fiul cel mare se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune, luă oaste cu dînsul şi bănet de ajuns. Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat care avea o fată, singură la părinţi. O peţi de la tatăl ei, împăratul, şi învoiala se şi făcu. 
  Asemenea şi cel mijlociu, după ce se dichisi şi el cum ştiu mai bine, plecă şi el înspre apus. Ajunse şi el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, şi iute, iute, se logodi şi el cu dînsa. 
  Pe fiul cel mai mic, însă, nu-l trăgea inima a pleca în peţit. Dară n-avu ce-şi face capului, căci tată-său îl trimitea întruna să caute a se căpătui şi el. Luă şi dînsul nişte haine, numai să nu zică nescine că nu s-a gătit, de cheltuială ce pe apă nu curge, şi plecă şi el, ştii, cam în dorul lelii. 
  Dară unde să se ducă? Nici el, iacă, nu ştia. Mişca şi el picioarele a lene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă, apucă pe o cărare ce întîlni în cale, şi merse pe ea, fără să-şi dea seama unde se duce. Cînd, ce să vezi d-ta? Poteca pe care apucase, îl scoase drept la un eleşteu mare. În cale văzu o nuia lungă de alun pe care o luă, aşa de florile mărului, fără să ştie ce are să facă cu dînsa. 
  Ajungînd pe marginea eleşteului, se aşeză şi el acolo jos, şi, privind cu nedomirire, ia aşa numai ca să zică şi el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă, şi făcea haz cum sare stropii de apă, cînd o lovea. Apoi începu a cugeta. El vedea că fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă, se face cîte un armean (cerc) împregiurul lui, şi de ce merge se măreşte, pînă ce intră iarăşi în sînul matcei de unde a ieşit, fără mai pe urmă să se cunoască nici locul unde a picat stropul, nici întinderea armeanului din jurul lui, ci totul rămînea ca mai-nainte, adică faţa apei lucie ca o oglindă. 
  El era dus cu gîndurile. Se uita şi nu mai vedea, tot da cu nuiaua în apă, şi nu ştia ce făcea. Nu mai simţea dacă este, ori nu mai este. Cînd, iată că o broască ţestoasă ieşise pe luciul apei, şi se uita galeş la dînsul. Unde lovea el cu nuiaua, şi unde se deschideau talazurile care înconjurau vîrful nuielei, acolo, ţîşt! şi dînsa, şi ochii de la dînsul nu şi-i mai lua. 
  Se uita la dînsul parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atîta era de dus cu minţile. 
  În cele din urmă, cum, cum, băgă de seamă că o broască ţestoasă se ţine după vîrful nuielei lui. Se uită şi el la dînsa, şi parcă îi zicea inima ceva, dară nu pricepu nimic. 
  Cînd se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfinţit. Se sculă binişor, fără să-i pese de ceva, şi se duse acasă. 
  A doua zi iarăşi aşa făcu, fără să-i plesnească prin cap ceva şi fără să-şi mai aducă aminte că plecase în peţit. 
  A treia zi, cum se sculă, plecă iarăşi la marginea eleşteului. Pasămite îl trăgea aţa la ursita lui. 
  Şi cum sta el acolo şi se juca cu nuiaua în apă, iară broasca ţestoasă îi tot sărea pe dinainte şi se uita la dînsul cu dor, îşi aduse aminte, la urma urmelor, că el era plecat în peţit, şi că fraţii lui erau a se întoarce a doua zi cu logodnicele lor. 
  Tocmai cînd voi să se scoale şi să plece spre a merge să-şi încerce şi el norocul, iată că broasca mai ţîşni o dată, iară el îşi aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. Se uită drept în ochii broaştei, şi simţi un nu ştiu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. Şezu iarăşi jos. Ar fi voit să plece, dară parcă îl pironise cineva locului. Mai voi el să facă ceva cumva, aşa ca să se depărteze, dară în deşert. Picioarele nu se mai mişcară, ca şi cînd ar fi fost butucite. 
  Se miră de astă lîncezeală. Şi, mai aruncîndu-şi căutătura la broască, văzu ochii ei, pare că străluceau de un foc ce simţea că îl atinge. Atunci îşi luă inima în dinţi şi strigă: 
  — Asta să fie logodnica mea. 
  — Îţi foarte mulţumesc, dragul meu iubit, îi răspunse atunci broasca. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă ţineau înlănţuită. Tu eşti ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma pînă voi avea viaţă în mine. 
  Se sperie oarecum fiul de împărat, cînd auzi pe broască vorbind. 
  Ar fi rupt-o d-a fuga, dară graiul ei cel dulce şi viersul cu lipici ce avea îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. 
  Broasca se dete de trei ori peste cap şi se făcu o zînă gingaşe, şi plăpîndă, şi frumoasă, cum nu se mai afla sub soare. Îi venea flăcăului, de drag, să o soarbă într-o lingură de apă. Dară se opri, şi nu făcu nici o mişcare, ca să nu supere ori să îndărătnicească pe zîna a veni după el, căci simţi că, de aci înainte, fără dînsa nu va putea trăi. 
  Se puseră la vorbă, şi nici ei nu ştiau ce vorbesc. Aci începeau una, aci lăsau alta, pînă ce se pomeniră că amurgise. Şi fiindcă a doua zi era să vie fraţii cu logodnicele lor, spuse zînei că se duce să înştiinţeze şi el pe tătîne-său că a să-şi aducă şi el logodnica. 
  Broasca intră iarăşi în eleşteu, iară dînsul plecă la curtea împărătească. Mergea el, dară parcă-l tot oprea cineva în cale, i se părea că-l trage cineva de la spate de haine. El se tot întorcea de se uita înapoi. Nu vedea nimic, însă el îşi tot întorcea capul şi se uita. Noroc că i se scurtase calea şi ajunse acasă, căci, de ţinea drumul mai lung, te miră de nu rămînea cu gîtul strîmb, de atîta uitat înapoi. 
  Dacă ajunse şi găsi pe toţi ai lor adunaţi la tatăl său, începu să le povestească şiritenia celor ce i se întîmplase. Cînd ajunse să le spuie că a zis broaştei: “Tu să fii logodnica mea”, toţi se umflară de rîs deodată şi începură a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi peri şi cu glume nesărate. Vru el să le spuie cine a fost broasca, dară nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură, şi-l cam dedeau în tărbăceală cu graiuri care mai de care păcălitoare. 
  Dacă văzu, tăcu din gură şi înghiţi ruşinea ce-i făcură fraţii înaintea tatălui său. Se gîndi el: „acum o mie de vorbe un ban nu face. Lasă, îşi zise el, să vedem că cine rîde mai la urmă, rîde mai cu folos”. 
  A doua zi fiecare flăcău zbură la logodnica sa. Iară împăratul puse de împodobi palatul şi cetatea cît se putu mai frumos, ca să-şi primească nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca în zi de sărbătoare, ostaşii se gătiră ca de alai, pînă şi copiii se veseleau de veselia împăratului. 
  Veniră unul după altul feciorii cei mai mari ai împăratului cu logodnicele lor. Ce e drept, şi ele erau frumoase, hainele pare că le erau turnate pe dînsele. Fiecare îşi adusese zestre însemnată: robi, cai, căruţe ferecate; şi le primise împăratul cum se cuvine împăraţilor şi fiilor de împăraţi. 
  Ei, dacă se adunară launloc, aduseră vorba iarăşi despre broasca fratelui lor celui mai mic, şi începură, împreună cu logodnicele lor, a grăi despre dînsul cam în dodii. 
  Îi ţinură de rău tatăl lor, căci de, orice s-ar zice, fiu îi era şi ăl mic, şi îl durea la inimă cînd îl luau în rîs, dară toate fură în deşert, căci, deşi nu mai vorbeau de rău aievea în faţa împăratului, pe din dos, însă, îşi băteau mendrele, cum voiau, îşi dedeau coate de rîdeau, şi chiar se vorbiră, amîndoi fraţii cu logodnicele lor, să facă pe fratele lor cel mic de rîs şi de ocară, cînd va veni cu broasca ţestoasă înaintea împăratului. 
  Fiul cel mic al împăratului dacă se duse şi el să-şi aducă logodnica, broasca cea ţestoasă ieşi din eleşteu la dînsul, se dete de trei ori peste cap şi se făcu om ca toţi oamenii. Vorbiră ce vorbiră, apoi fiul împăratului îi zise să se gătească să meargă. Atunci ea îi răspunse: 
  — Dragul meu logodnic, trebuie să ştii că şi eu sunt fată de împărat, şi încă fată de împărat mare, şi avut, şi puternic. Dară blestematele de farmece ne-a acoperit palaturile cu apa aceasta murdară, împărăţia ne-a fost răpit-o duşmanii, şi pe mine m-a făcut precum m-ai văzut. 
  Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă, nu altceva, zăpăcise oarecum pe bietul fecior de împărat, dară, ţiindu-şi firea şi nepierzîndu-şi cumpătul, el îi mai zise: 
  — Lasă astea acum. Odată dacă te-am ales, tu eşti a mea, floncănească lumea ce va vrea. Găteşte-te, îţi zic, şi aidem, că ne aşteaptă tatăl, cu fraţii şi cu cumnatele mele. 
  — La noi este obiceiul, adăogă zîna, ca înainte de a merge la cununie, să ne îmbăiem. 
  — Ne vom îmbăia la palaturile tatălui meu, răspunse el. 
  — De ce să mai facem p-acolo tevatură, să ne îmbăiem aici. Şi făcînd un semn cu mîna, apa eleşteului se trase într-o parte şi într-alta, şi în locul lui se văzură nişte palaturi, strălucite de podoabe, încît, la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. Aurul cu care erau poleiţi stîlpii şi ciubucele de pe lîngă streaşină licărea de-ţi lua ochii. 
  
  Zîna luă de mînă pe fiul împăratului şi intră în palat. Vezi că el rămăsese cu ochii bleojdiţi, ca unul ce nici dînsul, deşi era fecior de împărat, nu mai văzuse asemenea scumpeturi. 
  Şi fiind băile gata şi apa încropită numai ca laptele cînd îl mulge de la oaie, intrară fiecare în cîte o baie şi se îmbăiară. 
  Fiul împăratului nu cuteza să calce pe pardoseala băii şi pe velinţele cele de mare preţ ce erau aşternute prin palat, de milă să nu le strice frumuseţea. 
  Baia era pardosită cu tot felul de marmură lustruită şi adusă din meşteşug aşa, încît închipuia fel de fel de flori, de păsări şi cîte nagode toate. Apa ciuruia din ţeve aurite şi o lua cu năstrape şi cu căuşe de aur. Ştergarele erau, de mătase şi în ţesătură cu fir de cel bun şi cu mărgăritare. 
  După ce ieşiră din baie şi se îmbrăcară, trecură prin grădină, unde mirosul florilor îi îmbăta. 
  Zîna porunci şi trase la scară o căruţă ferecată în aur, cu patru telegari de mîncau foc. Căruţa era împodobită cu pietre nestemate de sclipeau în faţa soarelui, ca cine ştie ce lucru mare. Ei se urcară. Cum se puse el lîngă dînsa, un luceafăr se aşeză pe fruntea ei, şi aşa strălucea de orbea pe cei ce se uitau asupra dînşilor. 
  Amîndoi erau îmbrăcaţi cu nişte haine scumpe şi foarte frumoase. Caii porniră. Dară zburau de parcă n-atingeau pămîntul, iară nu că mergeau. Într-o clipă ajunseră la împăratul, tatăl băiatului, carele îi aştepta şi se ciudea de atîta întîrziere. 
  Cînd îi văzură, toţi înţeleseseră că aceasta era femeie de pe alte tărîmuri, şi lăuda pe fiul de împărat pentru o aşa nimerită şi neaşteptată alegere. Fraţii cei mai mari o mîlciră, văzînd atîta frumuseţe şi atîta bogăţie. Mai mare strălucire şi gingăşie ca aceasta nu se mai văzuse sub soare şi pe la dînşii pînă atunci. Începură a-şi da coate, a-şi veni în cunoştinţă şi a se căi de rîsul ce făcuseră de fratele lor. 
  Împăratul nu mai putu de bucurie, cînd văzu că fiul său cel mai mic îi aduce în casă minunea minunilor. Zîna se purtă cu mare bunăcuviinţă, şi vorbi astfel încît robi toate inimile. Oaspeţii nu-şi mai luau ochii de la dînsa şi urechile lor nu mai ascultau alte vorbe, decît vorbele ei, că mult erau cu lipici. 
  Fiii cei mari ai împăratului povăţuiră pe logodnicele lor ca să facă şi ele tot ce vor vedea pe zîna că face, şi la cununie şi la masă. 
  Împăratul îşi împlini pofta inimii lui. El dorise, vezi, să-şi cunune toţi copiii într-o zi, şi aşa şi făcu. 
  Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. 
  După ce se cununară fiii împăratului cu logodnicele ce-şi aleseseră fiecare, se prinseră în horă şi jucară, ca la nunta unui împărat. Ceilalţi jucau, nu jucau, dară zîna cînd juca, părea că n-atinge pămîntul. Lumea privea şi i se umplea inima de mîndrie, căci fiul cel mic al împăratului lor adusese o aşa zînă să o domnească. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea 
  o mai mare frumuseţe ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor lor. 
  Între acestea veni seara, şi se puse o masă d-alea împărăteştile. Împrejurul mesei împărăteşti, o mulţime de alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime şi pentru prostime. Se puseră la masă. 
  Nurorile cele mari ale împăratului ţineau ochii ţintă la zînă să vază ce face ea ca să facă şi ele, după povaţa soţilor lor. 
  Zîna, din fiecare fel de bucate ce se aducea la masă, lua cîte niţele şi băga în sîn. Asemenea făcură şi cumnatele ei. Mîncară şi se veseliră cît le ceru inima. 
  Cînd se sculară de la masă, zîna se duse la împăratul socru, îi sărută mîna, îi mulţumi, şi, scoţînd din sîn, de unde băgase bucatele, un mănunchi de flori bine-mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiască. 
  Odată se umplu locul de un miros aşa de frumos şi strein, cum nu mai mirosise oamenii locului aceluia. Atunci toţi într-o glăsuire strigară: „Să ne trăiască doamna şi împărăteasa noastră“; iar ea, fără a se mîndri, se trase din naintea împăratului cu totul smerită şi se aşeză lîngă soţiorul ei. 
  În calea ei, începu a curge de printre încreţiturile hainei sale mărgăritare, de umplu locul, iară mesenii, cu buni, cu proşti, se plecară şi le adunară. 
  Ducîndu-se şi nurorile cele mai mari ale împăratului să-i mulţumească, îi sărutară şi ele mîna. Cînd voiră însă a scoate şi ele din sîn ce puseseră în timpul mesei, băgară de seamă că hainele lor sunt murdare şi terfelite de bucate, încît nu mai semăna a haine puse pe om, ci a alte dihanii, şi se făcu un rîs de mila lor în toată nunta, încît plecară umilite în cămările lor ca să se schimbe, fiindcă nu mai era chip a mai sta aşa îngălate la nuntă. 
  45 
  Atunci mulţimea cu mic, cu mare, şi împăratul împreună cu dînsa, strigară într-un grai, că aceşti soţi să-şi domnească de aci înainte. Împăratul se coborî din scaun, şi se urcă fiul cel mic cu soţia sa. 
  Această împărăteasă cu rostul ei cel blajin, cu purtarea cea cumpătată, se făcu de o iubiră pînă şi cumnatele ei. Iară fiul împăratului, cu agerimea minţii lui, cu înţelepciunea cea firească şi cu poveţele împărătesei, soţia lui, domni în pace, în linişte şi în veselie toată viaţa lui. 
  Eram şi eu p-acolo. Şi fiindcă am dobîndit şi eu un os de ros, mi-am pus în gînd să vă povestesc, boieri d-voastră, lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciună; şi încălecai p-o şa etc. 
  
   
  ALEODOR ÎMPĂRAT 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un împărat. El ajunsese la cărunteţe, şi nu se învrednicise a avea şi el măcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă şi el, ca toţi oamenii, măcar o stîrpitură de fecior, dară în deşert. 
  Cînd tocmai, la vreme de bătrîneţe, iată că se îndură norocul şi cu dînsul şi dobîndi un drag de copilaş, de să-l vezi şi să nu-l mai uiţi. Împăratul îi puse numele Aleodor. Cînd fu a-l boteza, împăratul adună Răsărit şi Apus, Miazăzi şi Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Trei zile şi trei nopţi ţinură petrecerile şi se chefuiră şi se bucurară, de o ţinură minte cît trăiră. 
  Băiatul de ce creştea, d-aia se făcea mai isteţ şi mai iscusit. Nu mai trecu mult şi iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Cînd fu la ceasul morţii, el luă copilul pe genuchi şi-i zise: 
  — Dragul tatei, iată că Dumnezeu mă cheamă. Sunt în clipa dea-mi da obştescul sfîrşit. Eu văz că tu ai să ajungi om mare. Şi chiar mort, oasele mele se vor bucura în mormînt de isprăvile tale. Asupra cîrmuirii împărăţiei n-am nimic să-ţi zic, fiindcă tu, cu iscusinţa ta, ştiu că ai s-o duci bine. Un lucru numai am să-ţi spui: Vezi tu muntele cela de colo, să nu te ducă păcatele să vînezi p-acolo, că este nevoie de cap. Acel munte este moşia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de- iepure-şchiop; şi cine calcă pe moşia lui, nu scapă nepedepsit. 
  Acestea zicînd, căscă gura de trei ori şi-şi dete sufletul. Se duse şi el ca toată suflarea de pe pămînt, de pare că n-a fost de cînd lumea şi pămîntul. 
  Îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră şi poporul; în cele de pe urmă trebuiră să-l îngroape. 
  Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătînă-său, deşi copilandru, puse ţara la cale ca şi un om matur. Toată lumea era mulţumită de domnirea sa, şi oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui. 
  Adesea ieşea Aleodor la vînătoare ca să-şi petreacă ceasurile ce-i prisosea de la trebile împărăţiei. El ţinea minte ce-i spusese tătînă-său şi se silea să-i păzească cuvintele cu sînţenie. 
  Într-o zi, nu ştiu cum făcu, dus fiind pe gînduri, şi alunecă de călcă pe pămîntul pocitului de om. N-apucă să facă zece, douăzeci de paşi, şi iată că se pomeni cu dînsul dinaintea lui. 
  Acum nu-i era lui pentru că trecuse pe pămîntul omului celui slut şi scîrbos, ci îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său ce-i spusese cu grai de moarte. 
  Pocitania pămîntului îi zise: 
  — Toţi nelegiuiţii ce-mi calcă hotarul cad în robia mea. 
  — Mai întîi trebuie să ştii, îi răspunse Aleodor, că din nebăgare de seamă şi fără de voia mea am călcat pe cuprinsul tău, şi n-am nici un gînd rău asupră-ţi. 
  — Eu te socoteam mai altfel; dară văz că ai de gînd să-ţi cei iertăciune de la mine ca toţi fricoşii. 
  — Ba să mă ferească Dumnezeu! Eu ţi-am spus curatul adevăr, şi dacă vrei luptă, alege-ţi: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm. 
  
  — Nici una, nici alta. Ci, ca să scapi de pedeapsă alt chip nu e, decît să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeş împărat. 
  Aleodor voi să se codească oarecum, ba că trebile împărăţiei nu-l iartă să facă o călătorie aşa de lungă, ba că n-are călăuz, ba că una, ba că alta; dară aşi! unde vrea să ştie pocitul de toate astea! El o ţinea una, să-i aducă pe fata lui Verdeş împărat, dacă vrea să scape de ponosul de tîlhar, de călcător de drepturile altuia, şi să rămîie cu sufletul în oase. 
  Aleodor se ştia vinovat. Deşi fără voia lui, dară ştia că a făcut un păcat de a călcat pe moşia slutului. Mai ştia iară că de omul dracului, să dai şi să scapi. Să n-ai nici în clin, nici în mînecă cu dînsul. Făgădui în cele din urmă să-i facă slujba cu care-l însărcina. 
  Jumătatea-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop ştia că, deoarece Aleodor i-a făgăduit, apoi are să-şi ţie cuvîntul, ca unul ce era om de omenie, şi-i zise: 
  — Pasă cu Dumnezeu, şi să-ţi ajute să vii cu izbîndă bună. 
  Aleodor plecă. Şi cum mergea el gîndindu-se şi răzgîndindu-se cum să-şi împlinească sarcina mai bine, căci îşi dăduse cuvîntul, se pomeni la marginea unui eleşteu şi o ştiucă se zbătea de moarte pe uscat. 
  Cum o văzu, el se duse să o ia ca să-şi aline foamea cu dînsa. Ştiuca îi zise: 
  — Nu mă omorî, Făt-Frumos; ci mai bine dă-mi drumul în apă, 
  că mult bine ţi-oi prinde cînd cu gîndul nu-i gîndi. Aleodor o ascultă şi o dete în apă. Atunci ştiuca îi mai zise: 
  — Ţine acest solzişor, şi cînd vei gîndi la mine, eu voi fi la 
  tine. 
  Flăcăul plecă mai înainte şi se tot mira de o astfel de întîmplare. 
  Cînd, iacă se întîlneşte cu un corb ce avea o aripă ruptă. Şi 
  voind să vîneze corbul, el îi zise: 
  — Făt-Frumos, Făt-Frumos, decît să-ţi încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa, că mult bine ţi-oi prinde. 
  Aleodor îl ascultă, căci era băiat viteaz şi de treabă, şi îi legă aripa. Cînd era să plece, corbul îi zise: 
  — Ţine peniţa asta, voinicule, şi cînd vei gîndi la mine, eu voi fi la tine. 
  Luă peniţa Aleodor, şi-şi cătă de drum. Dară nu făcu ca la o sută de paşi şi iată că dete peste un tăune. Cînd se gătea a-l strivi cu piciorul, tăunele zise: 
  — Cruţă-mi viaţa, Aleodor împărat, şi eu te voi mîntui pe tine de la moarte. Ţine acest pufuleţ din aripioara mea, şi cînd vei gîndi la mine, eu voi fi la tine. 
  
  Auzind Aleodor unele ca acestea, şi că îi zise şi pre nume, odată ridică piciorul şi lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. 
  Şi mergînd înainte cale de nu ştiu cîte zile, dete de palaturile lui Verdeş împărat. Cum ajunse aci, se puse la poartă şi aşteptă că doar de va veni cineva să-l întrebe ce caută. 
  Stete o zi, stete două; şi ca să vie cineva să-l întrebe ce voieşte, ba. Cînd fu în ziua d-a treia, Verdeş împărat chemă slujitorii şi le dete o gură de or pomeni-o. 
  — Cum se poate, le zise el, să stea omul trei zile la poarta mea şi să nu meargă nimeni să-l cerceteze? Pentru asta vă plătesc eu simbrie? Pentru asta vă am eu la mine pe procopseală? 
  Slujitorii dedeau din colţ în colţ şi nu ştiau ce să răspunză. În cele de pe urmă, chemă pe Aleodor şi-l duse înaintea împăratului. 
  — Ce vrei, flăcăule, îi zise împăratul, şi ce aştepţi la poarta curţilor mele? 
  — Ce să voi, mărite împărate, îi răspunse el, iată sunt trimis să-ţi cer fata. 
  — Bine, băiete. Dară mai întîi trebuie să facem legătură, căci aşa este obiceiul la curtea mea. Ai voie să te ascunzi unde vei voi, în trei zile d-a rîndul. Dacă fie-mea te va găsi, capul ţi se va tăia şi se va pune în parul ce a mai rămas, din o sută, fără cap. Iară dacă nu te va găsi, atunci cu cinste împărătească o vei lua de la mine. 
  
  — Am nădejde la Dumnezeu, mărite împărate, că nu mă va lăsa să piei. Parului îi vom putea da şi altceva nu tot cap de om. Să facem legătura. 
  — Aşa? 
  — Aşa. Se puseră şi făcură legătura; scriseră carte şi o întăriră. 
  Viind fata de faţă, se învoiră ca a doua zi el să se ascunză cum va şti mai bine. Iară dacă se învoiră, el rămase într-un neastîmpăr ce-l chinuia mai cumplit decît moartea. El se gîndea şi se răzgîndea cum să se ascunză mai bine. Vezi că era vorba de capul lui, iară nu de altceva. Şi tot mergînd pe gînduri şi tot plănuind, iată că-şi aduse aminte de ştiucă. Scoase solzul, se uită şi gîndi la stăpîna lui; cînd, iată, măre, că ştiuca şi venise şi-i zise: 
  — Ce pofteşti de la mine, Făt-Frumos? 
  — Ce să poftesc? Iacă, iacă, ce mi s-a întîmplat. Nu ştii tu ceva să mă înveţi ce să fac? 
  — Ia nu te mai îngrija. Lasă pe mine. Şi îndată, lovind din coadă, făcu pe Aleodor un1 cosăcel şi îl ascunse pe fundul mării, printre ceilalţi cosăcei. 
  
  Cînd se sculă fata, îşi luă ocheanul şi se uită cu el în toate părţile. Nu-l văzu. De unde ceilalţi care venise să o ceară în căsătorie se ascundeau prin pivniţi, pre după case, pre după cîte 
  o şiră de paie, sau prin vreo culă părăsită, Aleodor se ascunse astfel, încît fata intră la grije că a să fie biruită. Ce-i veni ei, se uită cu ocheanul şi în mare, şi îl zări pe fundul mării, printre cosăcei. Pasămite, ocheanul ei era năzdrăvan. 
  — Ieşi d-acolo, hoţomanule, îi zise ea rîzînd. Ce mi te-ai posmăgit aşa? Din coşcogeamite omul te-ai făcut un cosac şi mi te-ai ascuns în fundul mării. 
  N-avu încotro şi trebui să iasă. 
  Ea zise şi împăratului: 
  
  — Mi se pare, tată, că flăcăul ăsta mi-a venit de hac. Şi mult e
   1 În textul de bază: unui. 
  nurliu şi drăgălaş. Chiar de l-oi afla pînă la a treia oară, să-l ierţi, tată, că nu e prost ca ceilalţi. Boiul lui îl arată a fi ceva mai deosebit. 
  — Vom vedea, îi răspunse împăratul. 
  A doua zi, ce-i veni lui, se gîndi la corb. Acesta fu numaidecît dinaintea lui, şi-i zise: 
  — Ce mai vrei, stăpîne? 
  — Ia uită-te, neiculiţă, ce mi s-a întîmplat; nu ştii tu ceva să mă înveţi? 
  — Să cercăm. Şi lovindu-l cu aripa, îl făcu un pui de corb şi îl vîrî într-un stol de corbi ce se urcase pînă la vîntul turbat. 
  Cum se sculă fata, îşi luă ocheanul şi iarăşi îl cătă prin toate locurile. Nu e. Caută-l pe pămînt, nu e. Caută-l prin ape şi prin mări, nu e. Se luă de gînduri fata. Cînd, către nămiezi, ce-i veni ei, se uită şi în sus. Şi zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul, şi-i zise: 
  — Ghidi, ghidi, tălharule ce eşti! Dă-te jos d-acolo, omule, ce mi te-ai făcut aşa pitcoace de pasăre? Nici în rai nu scapi de mine! 
  
  Se dete jos, că n-avea ce face. Împăratul începu a se minuna şi el de isteţimea lui Aleodor şi-şi plecă urechea la rugăciunea ficei sale. 
  Însă, fiindcă legătura era ca să se ascunză pînă de trei ori, împăratul zise: 
  — D-a minune, ia să vedem unde are să se mai ascunză? ! 
  A treia zi, dis-de-dimineaţă, se gîndi la tăune. Acesta veni într-un suflet. După ce îi spuse ce voieşte, tăunele zise: 
  — Lasă pe mine, şi de te-o găsi, eu aici sunt. Îl făcu o lindină şi-l ascunse chiar în coada fetei, fără să simţă ea. 
  Sculîndu-se fata şi luînd ocheanul, îl căută toată ziua, şi, ca să
  
  dea de dînsul, nici cît. Ea se da de ceasul morţii, căci îl simţea, i se arăta ei a fi p-aci prin preajmă, dară de văzut nu-l vedea. Cătă cu ocheanul prin mare, pre pămînt, prin văzduh, dară nu-l văzu nicăiri. Către seară, obosită de atîta căutare, strigă: 
  — Ci ia arată-te odată. Te simţ că eşti p-aci p-aproape, dară nu te văz. Tu m-ai biruit, a ta să fiu. 
  Dacă auzi el că este biruită, se dete binişor jos din coada ei şi se arătă. Împăratul n-avu nici el ce mai zice, şi îi dete fata. Cînd plecară, îi petrecu cu mare cinste şi alai, pînă afară din împărăţia lui. 
  Pe drum, ei stătură să facă popas. Şi după ce îmbucară cîte ceva, el puse capul în poala ei şi adormi. Fata de împărat, tot uitîndu-se la el, i se curgea ochii după frumuseţea şi după boiul lui. Inima îi dete brînci şi ea nu se putu opri, ci îl sărută. Aleodor, cum se deşteptă, îi trase o palmă de auzi cîinii în Giurgiu. Ea plînse şi îi zise: 
  — I! Aleodor dragă, dară grea palmă mai ai! 
  — Te-am pălmuit pentru fapta ce ai făcut; căci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a trimis pe mine. 
  — Apoi bine, frăţioare, de ce nu mi-ai spus aşa de acasă; căci atunci ştiam şi eu ce să fac; dară lasă, nici acum nu e timpul trecut. 
  Pornind şi de aici, ajunseră cu sănătate la Jumătatea-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop. 
  — Iată m-am închinat cu slujba, zise Aleodor, şi voi să plece. Fata, cînd văzu pe acea iazmă, se cutremură de scîrbă şi nu voia să rămîie la dînsul o dată cu capul. Slutul se dete pe lîngă fată şi începu s-o linguşească cu vorbe 
  mierloitoare şi să se ia cu binele pe lîngă dînsa. Dară fata îi zise: 
  — Piei de dinaintea mea, satano, că te trimit la mumă-ta, Iadul, care te-a vărsat pe faţa pămîntului. 
  
  Sluţenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pămînt şi umbla cu şoşele, cu momele să înduplece pre fată a-l lua de bărbat. 
  Dară, aşi! feritu-l-a sîntuleţul să se apropie de dînsa! căci îl ţinea ţintuit în loc cu ochii cît de colo. Din satană, din iazmă şi din spurcăciune nu-l mai scotea. 
  — Piei, necuratule, de pe faţa pămîntului, să scape lumea de o ciumă şi de o holeră ca tine. 
  Mai stărui ce mai stărui, şi dacă se văzu înfruntat pînă într-atît, iazma plesni de necaz, cum de să fie el ocărît atît de mult de o cutră de muiere. 
  Atunci Aleodor întinse coprinsul său şi peste moşia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-schiop, luă de soţie pe fata lui Verdeş împărat şi se întoarse la împărăţia lui. 
  Cînd îl văzură alde gloatele venind teafăr, alături cu o soţioară de-i rîdeu şi stelele de frumoasă, îl primiră cu mare bucurie; şi urcîndu-se din nou în scaunul împărăţiei, domni şi trăi în fericire, pînă se istoviră. 
  Iară eu încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa. 
  
   
  PORCUL CEL FERMECAT 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un împărat şi avea trei fete. Şi fiind a merge la bătălie, îşi chemă fetele şi le zise: 
  — Iacă, dragile mele, sunt silit să merg la război. Vrăjmaşul s-a sculat cu oaste mare asupra noastră. Cu mare durere mă despart de voi. În lipsa mea băgaţi de seamă să fiţi cu minte, să vă purtaţi bine şi să îngrijiţi de trebile casei. Aveţi voie să vă preumblaţi prin grădină, să intraţi prin toate cămările casei: numai în cămara din fund, din colţul din dreapta, să nu intraţi, că nu va fi bine de voi. 
  — Fii pe pace, tată, răspunseră ele. Niciodată n-am ieşit din cuvîntul dumitale. Du-te fără grije, şi Dumnezeu să-ţi dea o izbîndă strălucită. 
  
  Toate fiind gata de pornire, împăratul le dete cheile de la toate cămările, mai aducîndu-le aminte încă o dată poveţele ce le deduse, şi-şi luă ziua bună de la ele. 
  Fetele împăratului, cu lacrămile în ochi, îi sărutară mîna, îi poftiră biruinţă; iar cea mai mare din ele primi cheile din mîna împăratului. 
  Nu se ştia ce să facă, de mîhnire şi de urît, fetele, cînd se văzură singure. Apoi, ca să le treacă de urît, hotărîră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească şi o parte să se plimbe prin grădină. Aşa făcură şi le mergea bine. 
  Vicleanul pizmuia pacea fetelor şi-şi vîrî coada. 
  — Surioarele mele, zise fata cea mai mare, cîtu-i ziulica de mare toarcem, coasem, citim. Sunt cîteva zile de cînd ne aflăm singure, n-a mai rămas nici un colţ de grădină pe unde să nu ne fi plimbat. Am intrat prin toate cămările palatului tatălui nostru, şi am văzut cît sunt de frumos şi bogat împodobite; de ce să nu intrăm şi în cămara ceea, în care ne-a oprit tatăl nostru de a intra? 
  — Vai de mine, leliţă, zise cea mai mică, mă mir cum ţi-a dat în gînd una ca aceasta, ca să ne îndemni dumneata să călcăm porunca tatălui nostru. Cînd tata a zis să nu intrăm acolo, trebuie să fi ştiut el ce a zis şi pentru ce a zis să facem aşa. 
  — Că doară nu s-o face gaură în cer d-om intra, zise cea mijlocie. Că doară n-or fi niscaiva zmei să ne mănînce, ori alte lighioane. Ş-apoi de unde o să ştie tata dacă noi am intrat au ba? 
  
  Tot vorbind şi îndemnîndu-se, ajunseră tocmai pe dinaintea acelei cămări; cea mai mare din surori, care era păstrătoarea cheilor, băgă cheia în broasca uşei şi, întorcînd-o niţel, scîrţ! uşa se deschise. 
  Fetele intrară. Cînd colo, ce să vază? Casa n-avea nici o podoabă; dară în mijloc era o masă mare cu un covor scump pe dînsa, şi deasupra o carte mare deschisă. Fetele, nerăbdătoare, voiră a şti ce zicea în cartea aceea. Şi cea mare înaintă şi iată ce citi: „Pe fata cea mare a acestui împărat are s-o ia un fiu de împărat de la răsărit. ” Merse şi cea mijlocie şi, întorcînd foaia, citi şi ea: 
  „Pe fata cea mijlocie a acestui împărat are s-o ia un fiu de împărat de la apus. ” 
  Rîseră fetele şi se veseliră, hohotind şi glumind între ele. Fata cea mai mică însă nu voia să se ducă. 
  Cele mai mari nu o lăsară în pace, ci, cu voie, fără voie, o aduse şi pe dînsa lîngă masă, şi cam cu îndoială întoarse şi ea foaia şi citi: 
  „Pe fata cea mică a acestui împărat are s-o ia de soţie un porc. ” 
  Trăsnetul din cer de ar fi căzut, nu i-ar fi făcut mai mult rău ca ceea ce i-a făcut citirea acestor vorbe. P-aci p-aci era să moară de mîhnire. Şi dacă n-o ţineau surorile, îşi şi spărgea capul căzînd. 
  După ce se dezmetici din leşinul ce-i venise de inimă rea, începură s-o mîngîie surorile. 
  — Ce! îi ziseră, mai crezi şi tu la toate alea! Unde ai mai pomenit tu ca o fată de împărat să se mărite după un porc? 
  — Ce copilă eşti! îi zise cealaltă, dară tata n-are destulă oştire să te scape, chiar cînd s-ar întîmpla să vie să te ceară un dobitoc aşa de scîrbos? 
  
  Fata cea mică a împăratului ar fi voit să se înduplece a crede cele ce îi spuneau surorile; dară n-o lăsa inima. Gîndul ei era mereu la cartea care spuse că norocul celorlalte surori era să fie aşa de frumos şi numai ei îi spusese că o să i se întîmple ceea ce nu se mai auzise pînă atunci pe lume. Şi apoi o rodea la ficaţi călcarea poruncii tatălui lor. 
  Ea începu a lîncezi. Şi numai în cîteva zile aşa se schimbase, încît nu o mai cunoşteai; din rumenă şi veselă ce era, ajunsese de se ofilise şi nu-i mai intra nimeni în voie. Se ferea de a se mai juca cu surorile prin grădină, d-a culege flori ca să le puie la cap şi d-a cînta cu toatele cînd erau la furcă, ori la cusătură. 
  Între acestea, tatăl fetelor, împăratul, făcuse o izbîndă cum nu se aştepta, biruind şi gonind pe vrăjmaş. Şi fiindcă gîndul îi era la fiicele sale, făcu ce făcu şi se întoarse mai curînd acasă. Lume după lume ieşise întru întîmpinarea lui, cu buciume, cu tobe şi cu surle, înveselindu-se că împăratul se întorcea biruitor. 
  Cum ajunse, pînă a nu merge acasă, împăratul dete laudă Domnului că-i ajutase asupra potrivnicilor care se sculase asupra lui, de-i înfrînse. Apoi, mergînd acasă, fiicele lui îi ieşiră înainte. Bucuria lui crescu cînd văzu că fetele îi erau sănătoase. Fata cea mică se feri cît se putu a nu se arăta tristă. 
  Cu toate astea, nu după mult timp, împăratul băgă de seamă că fie-sa cea mică din ce în ce slăbea şi se posomora. Îndată îi trecu un fier ars prin inimă, gîndindu-se că poate i-au călcat porunca. Şi de unde să nu fie aşa? ! 
  Ca să se încredinţeze, îşi chemă fetele, le întrebă, poruncindu-le să-i spuie drept. 
  Ele mărturisiră. Se feriră însă d-a spune care din ele fuse îndemnătoarea. 
  Cum auzi împăratul una ca aceasta, se tînguia în sine cu amar, şi cît p-aici era să-l biruie mîhnirea. Îşi ţinu însă firea şi căuta să-şi mîngîie fata care vedea că se pierde. Ce s-a făcut, s-a făcut; văzu el că acum o mie de vorbe un ban nu face. 
  Începuse a se cam uita întîmplarea aceasta, cînd, într-o zi, se înfăţişă la împăratul fiul unui împărat de la răsărit şi-i ceru de soţie pe fata cea mare. Împăratul i-o dete cu mulţumire. Făcură nuntă înfricoşată şi peste trei zile o petrecu cu cinste mare pînă la otar. Peste puţin, aşa făcu şi cu fata cea mijlocie, pe care o ceruse un fiu de împărat de la apus. 
  Cu cît vedea că se împlinesc întocmai cele scrise în cartea ce citise, cu atît fata împăratului se întrista şi mai mult. Ea nu mai voia să mănînce, nu se mai gătea, nu mai ieşea la plimbare; voia să se lase să moară mai bine, decît să ajungă de batjocura lumii. Dară împăratul nu-i da răgaz să puie în lucrare o faptă aşa de nelegiuită, ci o mîngîia cu fel de fel de poveţe. 
  Mai trecu ce mai trecu şi iată, măre, că într-o zi împăratul se pomeneşte cu un porc mare că intră în palatul lui şi-i zice: 
  — Sănătate ţie, împărate; să fii rumen şi voios ca răsăritul soarelui într-o zi senină! 
  — Bine ai venit sănătos, prietene, dar ce vînt te aduce pe la noi? 
  — Am venit în peţit, răspunse porcul. 
  
  Se miră împăratul cînd auzi de la porc aşa vorbe frumoase şi îndată îşi dete cu părerea că aci nu putea să fie lucru curat. Ar fi voit s-o cîrmească împăratul spre a nu-i da fata de soţie; dară după ce auzi că curtea şi uliţele gem de porci, care venise cu peţitorul, n-avu încotro şi-i făgădui. Porcul nu se lăsă numai pe făgăduială, ci intră în vorbă şi se hotărî ca nunta să se facă peste o săptămînă. Numai după ce primi cuvînt bun de la împăratul, porcul plecă. 
  Pînă una alta, împăratul îşi povăţui fata să se supuie ursitei, dacă aşa a voit Dumnezeu. Apoi îi zise: 
  — Fata mea, cuvintele şi purtarea cea înţeleaptă a acestui porc nu este de dobitoc; odată cu capul nu crez eu ca el să se fi născut porc. Trebuie să fie vreo fermecătorie sau vreo altă drăcie aci. Însă tu să fii ascultătoare, să nu ieşi din cuvîntul lui; căci Dumnezeu nu te va lăsa să te chinuieşti mult timp. 
  — Dacă dumneata, tată, găseşti cu cale aşa, răspunse fata, te ascult şi-mi pui nădejdea în Dumnezeu. Ce o vrea el cu mine! Aşa mi-a fost triştea; văz eu că n-am încotro. 
  
  Între acestea sosi şi ziua nunţii. Cununia se făcu cam pe sub ascuns. Apoi, puindu-se porcul cu soţia sa într-o căruţă împărătească, porni la dînsul acasă. 
  Pe drum trebuia să treacă pe lîngă un noroi mare; porcul porunci să stea căruţa; se dete jos şi se tăvăli în noroi, pînă se făcu una cu tina, apoi, suindu-se, zise miresei să-l sărute. Biata fată, ce să facă? Scoase batista, îl şterse niţel pe bot şi-l sărută, gîndindu-se să asculte poveţile tatălui său. 
  Cînd ajunseră acasă la porc, care era într-o pădure mare, se şi înseră. Şezură niţel de se odihniră de drum, cinară împreună şi se culcară. Peste noapte, fata împăratului simţi că lîngă dînsa era un om, iară nu un porc. Se miră. Însă îşi aduse aminte de cuvintele tătîne-său şi începu a mai însufleţi, plină de nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. 
  Porcul seara se dezbrăca de pielea de porc, fără să simtă fata, şi dimineaţa, pînă a nu se deştepta ea, el iară se îmbrăca cu dînsa. 
  Trecu o noapte, trecură două, trecură mai multe nopţi şi fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc şi noaptea om. Pasămite el era fermecat, vrăjit să fie aşa. 
  Mai tîrziu începu a prinde dragoste de dînsul, cînd simţi rodurile căsătoriei; atît numai se mîhnea că nu ştia ce o să dea lumii peste cîteva luni. Cînd, într-o zi, văzu trecînd pe acolo o babă cloanţă vrăjitoare. 
  Ea, care nu văzuse oameni de atîta mare de timp, era jinduită, şi o chemă să mai vorbească cu dînsa cîte ceva. Vrăjitoarea îi spuse că ştie să ghicească, să dea leacuri şi cîte nagode toate. 
  — Aşa să trăieşti, bătrînico, ia spune-mi, d-a minune, ce are bărbatu-meu de este ziua porc şi noaptea, cînd doarme lîngă mine, îl simţ că este om? 
  — Ceea ce-mi spui, puica mamei, eram să ţi-o spui eu mai înainte, căci nu de surda sunt ghicitoare. Să-ţi dea mămulica leacuri care să-i taie fermecele. 
  — Dă-mi, zău, mămuşoară, şi ţi-oi plăti cît mi-i cere, că mi s-a urît cu el aşa. 
  — Ţine icea, puişorul mamei, aţa aceasta. Să nu ştie el de dînsa, că n-are leac. Să te scoli cînd doarme el, binişor, şi să i-o legi de piciorul stîng, cît se poate de strîns, şi să vezi, draga babei, că dimineaţa rămîne om. Parale nu-mi trebuie. Eu voi fi destul de plătită cînd voi afla că o să scapi de aşa urgie. Mi se rup, uite, băierile inimii de milă pentru dumneata, bobocelul mamei, şi mă căiesc, mă căiesc, cum de să nu aflu mai dinainte, ca să-ţi viu întru ajutor. 
  
  După ce plecă zgripţoroaica de vrăjitoare, fata de împărat ascunse cu îngrijire aţa; iară peste noapte se sculă binişor, încît să n-o simţă nici măiastrele, şi, cu inima tîcîindă, legă aţa de piciorul bărbatului său. Cînd să strîngă nodul, pîc! se rupse aţa, căci era putredă. 
  Deşteptîndu-se, bărbatul speriat îi zise: 
  — Ce-ai făcut, nenorocito! Mai aveam trei zile, şi scăpam de spurcatele astea de vrăji; acum cine ştie cît voi mai avea să port această scîrboasă piele de dobitoc. Şi numai atunci vei da cu mîna de mine, cînd vei rupe trei perechi de opinci de fier şi cînd vei toci un toiag de oţel, căutîndu-mă, căci eu mă duc. 
  Zise şi se făcu nevăzut. 
  Sărmană fată de împărat, cînd se văzu singură cuc, unde începu a plînge şi a se boci, de ţi se rupea inima. Blestema cu foc şi cu pară pe afurisita de ghicitoare. Dară toate în zadar. Dacă văzu că n-o scoate la căpătîi cu tînguirea, se sculă şi plecă încotro va duce-o mila Domnului şi dorul bărbatului. 
  Ajungînd într-o cetate, porunci de-i făcu trei perechi de opinci de fier şi un toiag de oţel, se găti de drum şi se porni în călătorie, spre a-şi găsi bărbatul. 
  Se duse, se duse, peste nouă mări, peste nouă ţări, trecu prin nişte păduri mari cu buştenii ca butia, se poticnea lovindu-se de copacii cei răsturnaţi şi, de cîte ori cădea, de atîtea ori se şi scula; ramurile copacilor o izbeau peste faţă, crîngurile îi zgîriase mîinile, şi ea tot înainta, mergea, şi îndărăt nu se uita. Cînd, obosită de drum şi de sarcină, abătută de mîhnire şi cu nădejdea în inimă, ajunse la o căsuţă. 
  Pasămite acolo şedea sînta Lună. Bătu la portiţă, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească niţel, mai cu seamă că îi şi abătuse să facă. Muma sîntei Lune avu milă de dînsa şi de suferinţele sale; o primi dară înăuntru şi o îngriji. Apoi o întrebă: 
  — Cum se poate ca om de pe alte tărîmuri să răzbească pînă
  aici? Biata fată de împărat îşi povesti atunci toate întîmplările şi sfîrşi zicînd: 
  — Mulţumesc mai întîi lui Dumnezeu că mi-a îndreptat paşii către acest loc, şi al doilea dumitale, că nu m-ai lăsat să pier la ceasul naşterii. Acum te mai rog să-mi spui, nu care cumva sînta Lună, fiica dumitale, ştie pe unde s-ar afla bărbatul meu? 
  — Nu poate să ştie, draga mea, îi răspunse muma sîntei Lune, dar du-te încolo, spre răsărit, pînă vei ajunge la sîntul Soare; poate el să ştie ceva. 
  
  Îi dete să mănînce o găină friptă şi îi zise să bage de seamă să nu piarză nici un oscior, că-i va fi de mare trebuinţă. 
  După ce mai mulţumi încă o dată de buna găzduire şi de poveţele cele folositoare şi după ce lepădă o pereche de opinci care se spărsese, încălţă altele, puse oscioarele găinei într-o legătură, luă în braţe copilaşul şi toiagul în mînă şi o porni iarăşi la drum. 
  Merse, merse, prin nişte cîmpii numai de nisip; aşa de greu era drumul, încît făcea doi paşi înainte şi unul înapoi; se luptă, se luptă şi scăpă de astă cîmpie, apoi trecu prin nişte munţi nalţi, colţoroşi şi scorboroşi; sărea din bolovan în bolovan şi din colţ în colţ. Cînd ajungea pe cîte un piept de munte şes, i se părea că apucă pe Dumnezeu de un picior; şi după ce se odihnea cîte niţel, iar o lua la drum, şi tot înainte mergea. Glodurile, colţii de munte, care erau tot de cremene, atît îi zgîriase picioarele, genunchii şi coatele, încît erau numai sînge; căci trebuie să vă spun că munţii erau nalţi, încît întreceau norii, şi pe unde nu erau prăpăstii peste care trebuia să sară, nu putea merge altfel decît suindu-se pe brînci şi ajutîndu-se cu toiagul. 
  În cele mai de pe urmă, stătută de osteneală, ajunse la nişte palaturi. 
  Acolo şedea Soarele. 
  Bătu la poartă şi se rugă să o primească. Muma Soarelui o primi şi se miră cînd văzu om de pe alte tărîmuri pe acolo şi plînse de mila ei, cînd îi povesti întîmplările. Apoi, după ce-i făgădui că va întreba pe fiu-său despre bărbatul ei, o ascunse în pivniţă, ca să n-o simţă Soarele cînd o veni acasă, căci seara se întorcea totdeauna supărat. 
  A doua zi află fata de împărat că era s-o paţă, fiindcă Soarele cam mirosise a om de pe altă lume. Dar mumă-sa îl linişti cu vorbe bune, zicîndu-i că sunt păreri. 
  Fiica de împărat prinse curaj cînd văzu cu cîtă bunătate este primită şi întrebă: 
  — Bine, frate dragă, cum se poate ca Soarele să fie supărat, el care este atît de frumos şi face atîta bine muritorilor? 
  — Iaca pentru ce, răspunse muma Soarelui: el dimineaţa stă în poarta raiului, şi atunci este vesel, vesel şi rîde la toată lumea. Peste zi este plin de scîrbă, fiindcă vede toate necurăţiile oamenilor şi d-aia îşi lasă arşiţa aşa de cu zăpuşeală; iară seara este mîhnit şi supărat, fiindcă stă în poarta iadului; acesta este drumul lui obicinuit, de unde apoi vine acasă. 
  
  Îi mai spuse că l-a întrebat despre bărbatul ei şi fiu-său îi răspunse că nu ştie de seama lui nimic, fiindcă, de va şedea în vro pădure deasă şi mare, vederea lui nu poate străbate prin toate colţurile şi afundăturile, ci că altă nădejde nu e, decît să meargă la Vînt. 
  Îi dete şi acolo o găină să mănînce şi îi zise să păstreze oscioarele cu îngrijire. 
  După ce lepădă şi a doua pereche de opinci, care se spărsese şi acelea, luă legătura cu oscioarele, copilul în braţe şi toiagul în mînă şi porni spre Vînt. 
  În calea aceasta întîlni nişte greutăţi şi mai mari, căci, dete, una după alta, peste munţi de cremene din care ţîşneau flacări de foc, peste păduri nemaiumblate şi peste cîmpii de gheaţă cu nămeţi de zăpadă. P-aci, p-aci era să se prăpădească, biata femeie; însă, cu stăruinţa ei şi cu ajutorul lui Dumnezeu, birui şi aceste greutăţi mari, şi ajunse la o văgăună care era într-un colţ de munte, mare de putea să intre şapte cetăţi într-însa. 
  Acolo şedea Vîntul. 
  Gardul care o înconjura avea o portiţă. Bătu şi se rugă să o primească. Muma Vîntului avu milă de dînsa şi o primi să se odihnească. Ca şi la Soare, fu ascunsă, ca să nu o simţă Vîntul. 
  A doua zi îi spuse că bărbatul său locuia într-o pădure mare şi deasă, pe unde nu ajunsese toporul încă; că acolo şi-a făcut un fel de casă, grămădind buşteni unul peste altul şi împletindu-i cu nuiele, unde trăia singur-singurel, de teama oamenilor răi. 
  După ce îi dete şi aci o găină de mîncă şi îi zise să păstreze oscioarele, muma Vîntului o povăţui să se ia după drumul robilor, care se vede noaptea pe cer, şi să meargă, să meargă pînă va ajunge. 
  Aşa şi făcu. După ce mulţumi cu lacrimi de bucurie pentru buna găzduire şi pentru vestea cea bună, porni la drum. 
  Biata femeie nopţile le făcea zi. Nu i se mai alegea nici de mîncare, nici de odihnă, atîta dor şi foc avea să-şi găsească bărbatul pe care ursita i-l dedese. 
  Merse, merse pînă ce i se sparse şi opincile aceste. Le lepădă şi începu a merge cu picioarele goale. Nu căuta gloduri, nu băga seamă de ghimpii ce-i intra în picioare, nici la loviturile ce suferea cînd se împiedica de vreo piatră. 
  În cele mai de pe urmă ajunse la o poiană verde şi frumoasă pe marginea unei păduri. Acum se mai înveseli şi sufletul ei, cînd văzu floricelele şi iarba cea moale. Stătu şi se odihni niţel. Apoi, văzînd păsărelele cîte două-două pe rămurelele copacilor, se încinse focul într-însa de dorul bărbatului său, începu a plînge cu amar şi, cu copilul în braţe şi cu legătura cu oscioarele pe umăr, porni iarăşi. 
  Intră în pădure. Nu se uita nici la iarba cea verde şi frumoasă ce-i mîngîia picioarele, nu voia să asculte nici la păsărelele ce ciripeau de te asurzea, nu căuta nici la floricelele ce se ascundeau prin desişurile crîngurilor, ci mergea dibuind prin pădure. Ba băgase de seamă că aceasta trebuie să fie pădurea în care locuia bărbatul său, după semnele ce-i spusese muma Vîntului. 
  Trei zile şi trei nopţi orbecăi prin pădure şi nu putu afla nimic. Atît de mult era ruptă de osteneală, încît căzu şi rămase acolo o zi ş-o noapte fără să se mişte, fără să bea şi să mănînce ceva. 
  În cele mai de pe urmă, îşi puse toate puterile, se sculă, şi aşa, şovăind, cercă să umble sprijinindu-se în toiagul său, dară îi fu cu neputinţă, căci şi acesta se tocise, încît nu mai era de nici o trebuinţă. Însă de mila copilului care nu mai găsea lapte la pieptul ei, de dorul bărbatului, pe care îl căuta cu credinţă la Dumnezeu, porni aşa cum putu. Nu mai făcu zece paşi şi zări către un desiş un fel de casă precum îi spusese muma Vîntului. Porni într-acolo şi abia, abia ajunse. Acea casă n-avea nici ferestre nici uşă. Pasămite uşa era pe deasupra. Îi dete ocol. Scară nu era. 
  Ce să facă? Voia să intre. 
  Se gîndi, se răzgîndi; se cercă să se suie — în zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul întristarea: cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal. Cînd, îşi aduse aminte de oscioarele de găină ce le purtase atîta cale şi-şi zise: nu se poate să mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare, ci că îmi va fi de mare ajutor la nevoie. 
  Atunci scoase oscioarele din legătura ce o avea, se socoti niţel, mai cugetă şi, luînd două din aceste osicioare, le puse vîrf în vîrf şi văzu că se lipi ca printr-o minune. Mai puse unul, apoi unul, şi văzu că se lipiră şi acelea. 
  Făcu deci, din oscioare, doi drugi cît casa de înalţi. Îi rezemă de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. După aceea puse iarăşi căpătîi la căpătîi celelalte oscioare şi făcu nişte druguleţi mici, fiecare puindui-i de-a curmezişul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări; cum punea aceste trepte, se lipeau şi ele. Şi astfel unul cîte unul puse pînă sus. Cum punea o treaptă se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, pînă unde îi ajunse. Cînd, tocmai sus în vîrful scării, nu-i ajungea să mai facă o treaptă. 
  Ce să facă? Fără astă treaptă nu se putea. Pasămite ea pierduse un oscior. Să stea acolo, era peste poate. Să nu intre înăuntru îi era ciudă. Se apucă şi-şi tăie degetul cel mic, şi cum îl puse acolo se lipi. Luă copilul în braţe, se urcă din nou şi intră în casă. 
  Aici se miră ea de buna rînduială ce găsi. Se apucă şi ea şi mai deretică oleacă. Apoi mai răsuflă niţel, puse copilul într-o albie ce găsi şi o aşeză în pat. 
  Cînd veni bărbatu-său, se sperie de ceea ce văzu. Parcă nu-i venea să crează ochilor săi, tot uitîndu-se la scara de oscioare şi la degetul din vîrful scării. Frica lui era să nu fie iară niscaiva farmece, şi cît p-aci era să-şi părăsească casa, dară Dumnezeu îi dete în gînd să intre. 
  Atunci, făcîndu-se un porumbel, ca să nu se lipească farmecele de el, zbură pe dasupra fără să se atingă de scară şi intră înăuntru în zbor. Acolo văzu o femeie îngrijind de un copil. 
  El îşi aduse aminte atunci că femeia sa era însărcinată cînd plecase de la ea, şi unde îl coprinse un dor de dînsa şi o milă, gîndindu-se la cîte trebuia să fi păţit ea pînă să dea cu mîna de dînsul, încît se făcu numaidecît om. 
  Cît p-aci era să n-o cunoască; atît de mult se schimbase din pricina suferinţelor şi a necazurilor. 
  Fata de împărat cum îl văzu, se sculă în sus şi îi tîcîia inima de frică, fiindcă ea nu-l cunoştea. 
  După ce el i se făcu cunoscut, ea nu se căi, ba şi uită tot ce suferise. El era un bărbat ca un brad de frumos. 
  Se puse deci la vorbă. Ea îi povesti toate întîmplările, iară el plînse de mila ei. Apoi începu şi el a spune: 
  — Eu, zise el, sunt fiu de împărat. La un război ce avu tată-meucu nişte zmei, vecini ai lui, care erau foarte răi şi-i tot călcau moşia, am omorît pe cel mai mic. 
  Pasămite, ursita te făgăduise lui. Atunci mă-sa, care era o vrăjitoare de închega şi apele cu farmecele ei, mă blestemă să port pielea acelui scîrbos dobitoc, cu gînd ca să nu ajung să mi te iau eu. 
  Dumnezeu i-a stat împotrivă, şi eu te-am luat. Baba care ţi-a dat aţa să mi-o legi de picior era ea. Şi de unde mai aveam trei zile să scap de blestem, am fost silit să port încă trei ani stîrvul porcului. 
  Acum, fiindcă tu ai suferit pentru mine şi eu pentru tine, să dăm laudă Domnului şi să ne întoarcem la părinţii noştri. Fără tine eram hotărît să trăiesc ca un pustnic, d-aia şi mi-am ales acest loc pustiu şi mi-am făcut casa asta aşa, ca pui de om să nu mai poată răzbi la mine. 
  Apoi se îmbrăţişară de bucurie şi se făgăduiră ca amîndoi să uite necazurile trecute. 
  A doua zi de dimineaţă se sculară şi porniră amîndoi mai întîi la împăratul, tatăl lui. Cînd se auzi de venirea lui şi a soţiei sale, toată lumea plîngea de bucurie că îi vedea. Iară tatăl şi muma lui îi îmbrăţişă strîns, şi ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi. 
  Apoi merse şi la împăratul, tatăl femeii lui. El cît p-aci era să-şi iasă din minţi de bucurie, cînd îi văzu. Ascultă povestindu-i-se întîmplările lor. Apoi zise fie-sei: 
  — Ţi-am spus eu că nu credeam să se fi născut porc acel dobitoc ce te-a cerut de soţie? Şi bine ai făcut, fata mea, de m-ai ascultat. 
  Şi fiindcă era şi bătrîn, şi moştenitor n-avea, se coborî din scaunul împărăţiei sale şi îi puse pe dînşii. Iară ei domniră cum se domneşte cînd împăraţii trec prin fel de fel de ispite, necazuri şi nevoi. 
  Şi de n-or fi murit, trăiesc şi astăzi, domnind în pace. 
  Iară eu încălecai p-o şea etc. 
  
   
  ÎNŞIR'-TE MĂRGĂRITARI 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un fecior de boier mare, şi după ce cutreierase ţările, răzbătînd prin toate unghiurile, se întorcea la moşia sa. Şi trecînd printr-o cînepişte, văzu trei fete ce munceau la cînepă. El îşi căuta de drum în treaba lui, fără să ia aminte la cele ce tot spuneau fetele. Cînd ajunse la urechile lui nişte vorbe ce-l trezi, căci era dus pe gînduri. Se întoarse la fete şi le întrebă: 
  — Ce aţi zis, fetelor? 
  — De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş îmbrăca curtea cu un fus, zisese fata cea mai mare. 
  — De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş sătura curtea cu o pită, zisese fata cea mijlocie. 
  — De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş face doi feţi-logofeţi cu totul şi cu totul de aur, zisese fata cea mică. 
  După ce îi spuseră fetele ce ziseseră, el stătu de se socoti gîndindu-se: mă, ca ce să fie asta? Apoi după ce se mai răzgîndi, zise fetei celei mici: 
  — Fetico, mie îmi plăcu vorbele tale mai mult decît ale surorilor tale. Dacă vrei să mergi cu mine, eu te iau de soţie, numai să-ţi ţii cuvîntul. 
  Şi cum să nu fi voit fata; căci era un brad de flăcău, chipeş şi drăgălaş, nu glumă. Fata se roşi la faţă ca un bujor; apoi, după ce mai stătu niţel la chibzuri, întinse mîna şi îi zise: 
  — Ai, să fie de bine. Dacă tu vei fi orîndul meu, nu scap eu detine, nici tu de mine măcar de s-ar pune nu ştiu cine şi cruciş şi curmeziş. 
  
  Feciorul de boier luă fata şi se duse cu dînsa la moşiile lui. Acolo avea el nişte palaturi cum nu mai văzuse ea. Se cununară, făcînd o nuntă de se dusese vestea în şapte ţări, şi făcură tot ce trebuia pentru rostul căsătoriei lor. 
  Nu trecu mult şi fata rămase grea şi ea ca toată lumea. Cînd auzi feciorul de boier una ca asta, nu mai putu de bucurie, şi porunci numaidecît să-i facă un leagăn numai de mătase, în care să-şi puie copiii. 
  Feciorul de boier, cînd îşi aduse acasă nevasta, îi dete, pentru trebuinţele ei, o fată a unei bahniţe de ţigancă ce-şi ţinea zilele prin curtea boierului cu ce se îndurau stăpînii. Procleta de cioară cum văzu fata, îi puse gînd rău. 
  Cînd sosi ceasul naşterii, fiul de boier nu era acasă, ci dus într-ale sale. Doamna casei trimise pe ţigancă să aducă o moaşă. Ea aduse pe mumă-sa. Aceasta, cum veni, îi zise: 
  — Milostiva noastră doamnă, mînca-ţi-aş ochişorii, la noi p-aci este obicei ca doamnele cînd are să nască, să se suie în pod şi moaşa să stea cu ciurul la uşa podului şi aşa să facă. 
  Doamna îi răspunse: 
  — Bine, bunico; dacă aşa vă este obiceiul p-aci, aşa să facem. 
  Ea, biet, nevinovată cum era, nici prin gînd nu-i plesnea că întru aceasta era o viclenie din cele mai spurcate. Ea se ştia curată la inimă. Făcuse tuturor bine. Nu se aştepta deci, ca cineva să aibă nici măcar o umbră de cugete pîngărite pentru dînsa. 
  Ea crezu. Şi suindu-se în pod, făcu, cum zisese, doi feţi-logofeţi cu totului, totului de aur, în ciurul pe care îl ţinea ţiganca la gura podului. Cum văzu copilaşii aşa de frumoşi, gaşperiţa de cioară, ce să facă ca să ponosească pe doamna sa? Se duse numaidecît şi îngropă copilaşii în băligarul de la grajd, şi luînd doi căţei de la o căţea ce fătase de curînd, îi arătă doamnei sale, zicîndu-i: 
  — Iată, stăpînă, ce făcuşi dumneata. 
  — Cum se poate una ca asta? îi răspunse doamna. Şi pîngara de cioară începu a se ciorovoi cu doamna sa. Ba, c-o fi; ba, că n-o fi. 
  Între acestea iată că sosi şi fiul de boier. Ţiganca îi ieşi înainte, şi arătîndu-i ciurul cu căţeii, îi zise: 
  — Iată ce pricopseală îţi făcu nevasta ce ţi-ai ales. Bine că ţi-a dat Dumnezeu în gînd să-i aduci o credincioasă ca mine, care să fie pe lîngă dînsa, căci altminteri, cine ştie cum era să te îmbrobodească şi să-şi rîză de dumneata. 
  
  Se mînie fiul de boier cînd văzu o astfel de batjocură, şi, ca să o pedepsească, luă de soţie pe ţigancă, iar pe fosta lui nevastă o făcu slujnică. 
  Biata femeie văzu bine nedreptatea ce i se făcu: dară neavînd încotro, tăcu şi răbdă cu nădejdea în Dumnezeu, că-şi va revărsa mila lui asupra ei, şi va da odată, odată, la iveală nevinovăţia sa. 
  Şi mai trecînd cîtăva vreme, iată, măre, că răsări din băligarul unde fuseseră îngropaţi copiii, doi meri. Coaja acestor meri era suflată cu aur, de lucea ca ziua, cînd noaptea era întuneric beznă. Ei creşteau într-o zi ca într-un an, şi după puţin se făcură mari. 
  Ţiganca, care ştia blestemăţia ce făcuse se temu, văzînd frumuseţea merilor, şi zise bărbatului ei, tatăl copiilor răpuşi de dînsa: 
  — Mă, mie mi-a venit aşa să te îndemn a tăia merii ăia ce cresc lîngă grajd, şi din ei să faci, din doi, două scînduri la pat, că tot ne lipsesc cîteva scînduri. 
  — Bine, fa, răspunse fiul de boier, cum să tăiem noi a mîndreţe de meri? Nu vezi, tu, că sunt de poveste? Cine mai are asemenea meri? 
  — Fie, mie mi-a venit aşa, ca să-i tai; că tu de nu-i vei tăia, eu nu mai mănînc pîine şi sare cu tine pe un taler. 
  
  Şi neputîndu-se cotorosi de dînsa, fiul de boier puse de tăie merii şi făcu dintr-înşii scînduri, le puse la pat şi se culcară pe dînsele. 
  Peste noapte ţiganca auzi cum vorbeau scîndurile. 
  — Dado, zicea una, căci copiii erau un băiat şi o fată, dado, zise băiatul, greu ţi-e ţie? 
  — Greu, răspunse fata, căci este păgîna pe mine. Dară ţie, greu îţi este? 
  
  — Mie nu-mi este greu, zise băiatul, că este tata pe mine. 
  Cum pricepu ţiganca că vorbele scîndurilor o vor duce la pierzare, de le va auzi fiul de boier, nu mai dete nici pic de somn în genele ei pînă dimineaţă. 
  — Bărbate, îi zise blestemata de cioropină, cum se lumină de ziuă, să tai scîndurile alea de le-am pus ieri la pat; căci am visat nişte vise urîte astă-noapte. 
  — Bine fa, îi răspunse el, cum să tăiem ale scînduri aşa de frumoase? 
  — Eu nu ştiu; tu dacă nu le vei tăia, eu mă duc şi mă dau de rîpă. 
  
  Ca să scape de cîra ei, fiul de boier puse de tăie scîndurile, făcîndu-le ţăndări mărunte. Iară spurcata astupă toate găurelele casei şi puse scîndurile pe foc de arseră. Totuşi două scînteioare se strecură pe coş şi picară în grădină. În locul unde căzută aceste scîntei, răsări îndată două steble de busuioc. Boierul avea un mieluşel ce creştea şi el prin curtea lui; acesta scăpînd în grădină, mîncă busuiocul, şi îndată i se auri lîna. Şi aşa de frumos se făcu mielul, încît nu se mai găsea pe lume un altul aşa de frumos ca acesta. 
  Crăpa fierea într-însa de necaz cînd văzu mielul; căci ţiganca pricepu că aceasta nu era lucru curat pentru dînsa. Şi după ce mai trecu cîtinică vreme, zise bărbatului ei, cînd îl văzu cam cu voie bună: 
  — Cum aş mînca carne din mielul ăla al nostru! 
  — Nici să te gîndeşti la una ca asta, că mie mi-este drag, îi răspunse fiul de boier. Văzu ţiganca că de astă dată nu i se prinde vorba, o întoarse la viclenie. 
  Se făcu bolnavă. O săptămînă încheiată îşi chinui bărbatul cu gemetele ei. Într-o noapte se făcu că răsare din somn; şi dacă o întrebă bărbatu-său, că ce i s-a întîmplat, ea îi răspunse: 
  — Am visat că unde venise o descîntătorească şi unde îmi zicea că dacă voi să mă fac sănătoasă, să cer de la tine să tai mielul ăla al nostru şi să-i mănînc drobul. 
  — Fugi d-acolo, nevastă, îi răspunse el, ce stai tu de vorbeşti? Unde s-a mai văzut pe lume un miel aşa de frumos? Cum să-l tăiem? Mai bine să aducem pe toţi vracii să-ţi dea leacuri care să te facă sănătoasă. 
  — Leacul meu ăsta este, îi mai zise ea. Dacă nu vrei să tai mielul, înţeleg că tu vrei să mor eu. Şi, neavînd încotro, fiul de boier puse de tăie mielul şi-l dete la bucătărie să-l gătească. 
  Gaşperiţa se duse îndată în bucătărie şi puse la cale ce să se facă cu mielul, ca să nu mai rămîie nimic din el. Trimise maţele la pîrîu, cu o credincioasă d-ale ei, ca să le spele, după ce numără pînă şi cel mai mic măţişor, şi-i spuse că va plăti cu capul ei de va pierde vrun crîmpei din ele. Credincioasa bahniţei, spălîndu-le la pîrîu, nu ştiu cum făcu şi rupse un căpătîi. De frică, îl dete pe gîrlă. 
  După aceea se întoarse acasă, aduse toate maţele şi le dete iarăşi în număr. 
  A doua zi ducîndu-se fosta soţie a boierului la pîrîu cu cofa să aducă apă, se uită la vale pe rîu şi văzu acolo pe un dîmb doi copilaşi, jucîndu-se cu două mere de aur, de lucea pămîntul, şi rămase acolo pînă seara uitîndu-se cu jind la dînşii, căci ei îi da în gînd că poate să fie copiii dînsei. Întorcîndu-se acasă, o luă spurcata de cioroaică la bătăi. Dară ea zise: 
  — Nu mă mai bate, stăpînă, că ce-mi văzură ochii, o săptămînă să te tot uiţi, şi tot nu te îndestulezi. 
  Dacă auzi aşa, se duse şi cioroaica, şi în adevăr că şi ea se uitase acolo privind la copilaşi. Şi cum şi-ar aduce aminte oare a se depărta, cînd vedea aşa frumuseţe nemaiauzită? Se jucau copiii şi se zbenguiau, de-ţi era dragă lumea să priveşti la dînşii. 
  Înţepenise împeliţata, zgîindu-se cu ochii acolo. Şi venind mama copiilor şi trezind-o din buimăceala în care căzuse: — Vezi, stăpînă, nu-ţi spuneam eu că nu te poţi îndestula de o aşa frumuseţe, de te-ai uita nu ştiu cît? Procleta le puse gînd rău, şi tot plănuia, cum ar face ca să-i răpuie. Într-acestea venea lume după lume de se uita la dînşii. Din toţi privitorii o babă bătrînă, mai pricepută, dorind şi ea să-i aibă de 
  feţi ai ei, ducîndu-se acasă, aduse cu dînsa o furcă mică şi un toiegel. Cu acestea se duse în marginea rîului şi, arătîndu-le aceste unelte, îi strigă cu un grai duios. 
  Cum văzură copiii aceste lucruri, odată se repeziră la dînsele; şi fata puse mîna pe furcă, iar băiatul pe toiag. 
  Luîndu-i baba cu sine, îi îmbrăcă cu nişte zdrenţe şi îi duse acasă la dînsa. 
  Nu trecu mult după aceasta, şi boierul făcu clacă, adunînd pe toţi copiii şi fetele din sat ca să înşire mărgăritare. Se duse şi baba cu copiii ei. 
  Acolo, la şezătoare, unde se strînseră toţi de vorbea la verzi şi uscate, spuind la glume şi la ghicitori, sta şi feciorul de boier. 
  El se întîmplase în acea zi să fie cu voie bună, şi zise: 
  — Ştiţi ce? copii! Decît să flecăriţi la glume şi la cîte nagode toate, mai bine spuneţi-vă fiecare basmul său. 
  Toţi într-o glăsuire primiră de bună cugetarea boierului. Şi spuseră unii, una; alţii, alta; pînă ce veni şi rîndul copiilor babei, ca să-şi spuie şi ei basmul lor. Dară ei sfiicioşi cum îi lăsase pe ei Dumnezeu, răspunseră: 
  — Apoi de, boierule, noi ce să spunem? că nu ştim nici un basm. —De! nu vă mai fandosiţi acum. Spuneţi şi voi, ia, ce v-ăţi pricepe. Atunci băiatul începu: 
  — „A fost odată trei fete care munceau în cînepişte, înşir'-te mărgăritari; şi trecînd p-acolo un fecior de boier mare, înşir'-te mărgăritari. 
  
  Fata cea mai mare zise: “De m-ar lua pe mine de soţie, feciorul ăla de boier, eu i-aş îmbrăca curtea cu un fus, înşir’-te mărgăritari. ” 
  Fata cea mijlocie zise: “De m-ar lua pe mine de soţie feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş sătura curtea cu o pită. Înşir'-te mărgăritari. ” 
  Fata cea mai mică zise şi ea: “De m-ar lua pe mine de soţie 
  feciorul ăla de boier, eu i-aş face doi feţi-logofeţi cu totul şi cu totul de aur. Înşir'-te mărgăritari. ” Feciorul de boier luă de soţie pe fata cea mai mică, şi dacă o duse acasă, îi dete spre slujbă pe fata unei ţigance. ” Afurisita de ţigancă cum auzi începutul unui astfel de basm, prinse a zice: 
  Un tăciune. 
  Ş-un cărbune. 
  Taci, băiete, nu mai spune. 
  
  Iară boierul zise şi el: 
  Un cărbune. Ş-un tăciune. Spune, băiete, spune. 
  Băiatul iarăşi începu: 
  — „Mai trecu ce mai trecu şi soţia boierului rămase grea. Cînd fu la ceasul naşterii, boierul nu era acasă. Soţia lui trimise pe ţigancă să-i aducă o moaşă; şi ea aduse pe mă-sa. Înşir'-te mărgăritari. 
  Bahniţa de mă-sa dacă veni zise că pe la dînşii p-acolea este obiceiul ca doamnele cînd nasc să se suie în pod şi moaşa să stea la uşa podului cu ciurul. Doamna crezu. Se urcă în pod şi născu doi feţi-logofeţi cu totului, totului de aur. Înşir'-te margăritari. 
  Cioroaica cum văzu minunea asta, se duse de îngropă copilaşii în băligarul de la grajd, şi puse în ciur doi căţei fătaţi de curînd, pe care îi arătă boierului, spuindu-i că astfel de odrasle i-a născut soţia. Înşir'-te mărgăritari. 
  Boierul se mînie pe soţia sa, şi o pedepsi, făcînd-o slujnica ţigăncii, iară pe ţigancă o luă de soţie. Din băligar crescură doi meri cu coaja de aur. Ţiganca, cum îi văzu, se ţinu de cîra boierului ca să-i taie şi să-i facă scînduri de pat. Peste noapte cînd se culcară, scîndura de sub boier zise: “Dado, greu ţi-e ţie? ” “Greu, că este păgîna pe mine, dară ţie greu ţi-e? ” “Mie nu-mi este greu, că este tata pe mine. ” Înşir'-te mărgăritari. ” 
  Ţiganca iară sări cu vorba: 
  Un tăciune. 
  Ş-un cărbune. 
  Taci, băiete, nu mai spune. 
  
  Dară şi boierul sări, şi zise şi el: 
  Un tăciune, 
  S-un cărbune, 
  Spune, băiete, spune. 
  
  Băiatul începu: 
  — “Atunci bahniţa, care auzise ce vorbise scîndurile, stărui cu dinadinsul la bărbatu-său, pînă ce tăie scîndurile. Ea le făcu ţăndări şi le puse pe foc. Două scînteioare săriră pe coş şi căzură în grădină. Din acele scînteioare, răsăriră două steble de busuioc. Boierul avea un mieluşel; el scăpă în grădină şi mîncă din acest busuioc. Îndată i se auri lîna. Înşir’-te mărgăritari. 
  Cum văzu cioropina şi această minune, se prefăcu că e bolnavă şi ceru de la bărbatu-său să-i taie mielul, că se va însănătoşi de va mînca din el. Acesta se împotrivi. Ea stărui. Şi ca să scape de gîra-mîra, că nu-i mai tăcea fleoanca, puse de-l tăie. Înşir'-te mărgăritari. 
  Ţiganca trimise pe o credincioasă a ei cu maţele mielului să le spele la rîu; şi ca să nu lipsească nici un măţişor, i le dete pe număr. Credincioasa spălîndu-le, se rupse un crîmpeiaş şi-l dete pe rîu. El se opri pe un prund, şi noi ieşirăm de acolo. Înşir'-te mărgăritari. ” 
  Şi, o minune! Mărgăritarul se înşira de la sine, fără ca copiii să fi pus mîna pe dînsul. Afurisita de ţigancă tot mereu le zicea, căci vedea ea unde are să ajungă treaba: 
  Un tăciune. 
  Ş-un cărbune. 
  Taci, băiete, nu mai spune. 
  
  Boierul însă, căruia parcă i se răcorea inima cînd auzea spusele băiatului, îi da ghes, zicîndu-i: 
  Un cărbune. Ş-un tăciune. Spune, băiete, spune 
  — „De acolo ne luă o babă şi ne duse la casa ei, unde ne creşte ca pe copiii ei. Boierul, stăpînul acestei moşii, făcu o şezătoare, şi venirăm şi noi, şi iacătă-ne, teaferi cum ne-a născut muica. Înşir'-te mărgăritari. ” 
  Toţi cei de faţă rămăseseră bleojdiţi la copilul care-şi spunea 
  basmul, şi parcă nu le venea a crede celor ce le auzea urechile. Atunci băiatul îşi sfîrşi basmul zicînd: — Şi dacă nu credeţi, uitaţi-vă şi vă încredinţaţi. Şi dodată se dezbrăcară de zdrenţele cele murdare, şi rămaseră strălucind de nu putea nimenea să ţie ochii la ei. Tatăl lor însă numaidecît se repezi, şi luîndu-i în braţe văzu că se lipesc de inima lui, şi atunci îi cunoscu că sunt fii ai săi. Şi viind şi muma lor, care plînsese de dînşii cu lacrămile cît pumnul, îi îmbrăţişă şi dînsa. Şi plînseră de bucurie că îi mai adună Dumnezeu launloc pre toţi şi se veseliră veselie îngerească. 
  Atunci boierul, amărît de amăgirea şi înşelăciunea ţigăncii, porunci şi aduse din herghelie doi armăsari neînvăţaţi. Apoi legă pe ţigancă de coadele cailor, împreună cu un sac de nuci, şi le dete drumul să se ducă în lume, şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica, pînă ce nu mai alese nici praful de dînsa. 
  Iar eu încălecai p-o şea etc. 
  
  
  LUPUL CEL NĂZDRĂVAN ŞI FĂT-FRUMOS 
  
   
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost un împărat şi o împărăteasă. Ei aveau trei copii. Mai aveau pe lîngă palaturile lor o grădină foarte frumoasă. Şi atît de dragi îi erau florile acestui împărat, încît însuşi cu multă tragere de inimă le plivea şi îngrijea de grădină. În fundul acestei grădini crescuse un măr cu totul şi cu totul de aur. Împăratul nu mai putea de bucurie că în grădina sa se află un aşa pom cum nu se găsea în toată lumea. Se tot întorcea pe lîngă dînsul şi se tot uita pe de toate părţile la el, de i se scurgeau ochii. Cînd, într-o zi, văzu că pomul înmugureşte, înfloreşte, se scutură florile şi roadele se arată; apoi spre seară dă în pîrguială. Îi zîmbea mustaţa împăratului şi îi lăsa gura apă, cînd se gîndea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise pînă atunci. 
  A doua zi nu se luminase bine de ziuă, şi împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite şi să-şi împace nesaţiul ce avea de a se uita la dînsele. Dară rămase ca ieşit din minte, cînd, în loc de mere coapte aurii, văzu că pomul înmugurise din nou, iară merele nicăieri. Încă fiind acolo, văzu cum înfloreşte pomul, cum îi cade florile şi cum roadele se arată iarăşi. 
  Atunci îi mai veni inima la loc şi se mulţumi a aştepta pînă a doua zi. În ziua următoare, ia merele de unde nu e. S-a supărat împăratul, nevoie mare, şi porunci la paznici să se puie să prinză pe hoţi. Dară aşi! unde e pomana aia! 
  Pomul înflorea în fiecare zi, se scuturau florile, rodul creştea şi seara da în pîrg. Noaptea se cocea. Oarecine venea atunci şi le lua, fără să prinză de veste oamenii împăratului. Pare că era un lucru făcut: acel cineva care lua merele îşi bătea joc şi de împăratul şi de toţi paznicii lui. Acestui împărat acum nu-i mai era că nu poate avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai mare era că nici pîrga acestui pom nu o văzuse măcar. Aceasta îl întristă pînă într-atîta încît p-aci era să se scoboare din scaunul împărăţiei şi să-l dea celui ce se va lega a prinde pe hoţ. 
  Fiii acestui împărat, pasămite că-i simţiră gîndul, căci veniră înaintea lui şi-l rugară să-i lase a pîndi şi ei. Mare fu bucuria împăratului cînd auzi din gura fiului său celui mai mare legătura ce făcea de a pune mîna pe hoţ. Le dete, deci, voie, şi ei se puseră pe lucru. Pîndi în ziua dintîi fiul cel mare; dară păţi ruşinea ce păţise şi ceilalţi pîndari din naintea lui. 
  A doua zi pîndi şi cel mijlociu; dară nici el nu fu mai breaz, ci se întoarse la tatăl său cu nasul în jos. 
  Ei spuseră că pînă la miezul nopţii o duc cum o duc, dară că după aceea nu se pot ţine pe picioare de piroteala ce-i apucă şi cad într-un somn adînc, şi nu mai ştiu nimic. 
  Fiul cel mai mic asculta şi tăcea. Apoi, după ce sfîrşiră de spus fraţii cei mai mari ce li se întîmplase, se ceru şi el de la tată-său ca să-l lase să pîndească şi el. Cît de trist era tată-său pentru că nu se găsea nici un voinic care să-i prinză pe hoţii merelor, rîse cînd îl auzi. Iară după multe rugăciuni se înduplecă. Atunci fiul cel mai mic se pregăti de pîndă. 
  Cum veni seara, îşi luă tolba cu săgeţile, arcul şi paloşul, şi se duse în grădină. Îşi alese un loc singuratic şi depărtat de orice pom şi de zidari, astfel ca să n-aibă de ce se rezema. Se hotărî a sta în picioare pe un trunchi de pom tăiat, astfel încît cînd i-ar veni somn şi ar moţăi, să cază jos şi să se deştepte. Aşa făcu, şi după ce căzu de vro două ori, i se sperie somnul şi rămase treaz şi nebîntuit de piroteală. 
  Cînd, colea despre ziuă, cînd somnul e mai dulce, auzi un fîlfîit ca de un stol de paseri că se apropie. 
  Trase cu urechea şi simţi că cineva jumuleşte pomul de mere. Scoase o săgeată din tolbă, o aşeză la arc şi, trac! trase o săgeată şi nu se făcu nici o mişcare. Trac! mai trase una şi iarăşi nimic. Cînd trase cu a treia, fîlfîitul se auzi din nou şi el pricepu că stolul de păsări trebuie să fi zburat. Se apropie de mărul de aur şi văzu că hoţul n-avusese timp a lua toate merele. Luase ce luase, dară tot mai rămăsese. Stînd el acolo, i se păru că vede lucind ceva pe jos. Se plecă şi ridică acel ceva ce lucea. Cînd, ce să vezi d-ta? două pene cu totul şi cu totul de aur. 
  Cum se făcu ziuă, culese cîteva mere, le puse pe o tipsie de aur, şi cu penele la căciulă se duse de le înfăţişă tatălui său. 
  Împăratul văzînd merele, mai-mai era să-şi iasă din minţi, de bucurie; dară îşi ţinu firea. Puse de strigă prin toată cetatea că fiul său cel mic a izbutit să aducă mere şi să şi afle că hoţul este o pasăre. 
  Făt-Frumos zise tatălui său să-i dea voie acum să caute şi pe hoţ. Tatăl său nu mai voia să ştie de hoţ, deoarece i-a ajutat Dumnezeu să vază merele cele atît de mult dorite. 
  Dară fiul cel mic al împăratului nu se lăsă numai pe aceea, ci stărui pînă ce împăratul îi dete voie să meargă a căuta şi pe hoţ. Se găti de drum; iară cînd fu a pleca, îşi scoase penele cele de aur de la căciulă şi le dete împărătesei, muma lui, ca să le poarte ea pînă s-o întoarce el. 
  Luă haine de primeneală şi bani de cheltuială, îşi atîrnă tolba cu săgeţile la spate, paloşul la coapsa stîngă, şi, cu arcul într-o mînă şi cu alta de gîtul credinciosului său, porni la drum. Şi aide, şi aide, merse cale lungă depărtată, pînă ce ajunse în pustietate. Aci făcu popas şi sfătuindu-se cu robul său cel credincios, găsi cu cale să apuce spre răsărit. Mai călătorind ei o bucată bună, ajunse la o pădure deasă şi stufoasă. Prin bungetul ăsta de pădure mergînd ei pe dibuitele, căci altfel era peste poate, zăriră în depărtare un lup groaznic de mare şi cu fruntea de aramă. Îndată se şi gătiră de apărare. Cînd fură aproape de lup de o bătaie de săgeată, puse Făt-Frumos arcul la ochi. 
  Văzînd lupul una ca aceasta, strigă: 
  — Stăi, Făt-Frumos, nu mă săgeta, că mult bine ţi-oi prinde vreodată. 
  Făt-Frumos îl ascultă şi lăsă arcul în jos. Apropiindu-se lupul şi întrebîndu-l unde merge şi ce caută prin astfel de păduri nestrăbătute de picior de om, Făt-Frumos îi spuse toată întîmplarea cu merele din grădina tatălui său, şi că acum merge să caute pe hoţ. 
  Lupul îi spuse că hoţul era împăratul păsărilor. Că el cînd venea a fura merele, aduna pasările cele mai agere la zbor şi cu ele în stol venea de le culegea. Că acea pasăre se află la împărăţia de la marginea acestei păduri. Îi mai spuse că toată megieşia se vaită de furturile ce face ea poamelor de prin grădini, şi le arătă drumul cel mai apropiat şi mai lesnicios. Apoi, dîndu-i un merişor frumos la vedere, îi mai zise: 
  — Ţine, Făt-Frumos, acest merişor. Cînd vei avea trebuinţă de mine vreodată, să te uiţi la el, să gîndeşti la mine şi eu îndată voi fi acolo. 
  Făt-Frumos primi merişorul şi-l băgă în sîn, apoi, luîndu-şi rămas bun, porni cu credinciosul său şi, străbătînd desişurile pădurii, ajunse la cetatea în care se afla acea pasăre. 
  Cercetă prin cetate şi i se spuse că împăratul locului aceluia o ţine într-o colivie de aur în grădina sa. 
  Aceasta îi fu de ajuns a şti. 
  Dete cîteva tîrcoale curţii împărăteşti şi luă aminte la toate 
  amănunturile ce înconjura curtea. Cum se făcu seară, veni cu credinciosul său şi se pitulă la un colţ, aşteptînd acolo pînă se liniştiră toţi cei din curte. Apoi credinciosul lui puindu-se piuă, Făt-Frumos se urcă pe dînsul; d-aci pe coama zidului, şi sări în grădină. Cînd puse mîna pe colivie, o dată ţipă pasărea şi, cît ai zice mei, se văzu înconjurat de o mulţime de paseri, care mai mici, care mai mari, ţipînd pre limba lor. Şi atîta larmă făcură, încît se deşteptară toţi slujitorii împărăteşti. Şi viind în grădină, găsiră pe Făt-Frumos cu colivia în mînă şi pasările dîndu-se la el să-l sfîşie, iară el apărîndu-se. 
  Puseră slujitorii mîna pe el şi-l duseră la împăratul, carele şi dînsul se sculase să vază ce se întîmplase. 
  Cum îl văzu împăratul, îl şi cunoscu; apoi prinse a-i zice: 
  — Îmi pare rău, Făt-Frumos, de această întîmplare. De ai fivenit cu binele, sau cu rugăciuni, să-mi ceri pasărea, poate m-aş fi înduplecat să ţi-o dau de bunăvoia mea; dară acum, prins cu mîna în sac, cum se zice, după datinile noastre, cu moarte trebuie să mori. Şi numele îţi va rămînea pîngărit cu ponosul de tîlhar. 
  — Această pasăre, luminate împărate, răspunse Făt-Frumos, ne-a jefuit de mai multe ori merele de aur din pomul ce are tătîne-meu în grădina sa, şi de aceea am venit să pui mîna pe hoţ. 
  — Poate să fie adevărat ceea ce spui tu, Făt-Frumos, dară la noi, împotriva datinelor noastre eu n-am nici o putere. Numai o slujbă însemnată făcută împărăţiei noastre te poate scăpa şi de ponos şi de moarte. 
  — Spune ce slujbă să-ţi fac, şi mă voi încumeta. 
  — De vei izbuti să-mi aduci iapa cea sireapă ce este la curtea împăratului meu vecin, vei scăpa cu faţa curată, şi-ţi voi da pasărea cu colivia. 
  
  Făt-Frumos primi. Şi chiar în acea zi şi plecă cu credinciosul său rob. 
  Ajungînd la curtea împăratului vecin, luă cunoştinţă de iapă şi de împrejmuirea curţii. Apoi, cum veni seara, se aşeză cu credinciosul lui la un colţ de curte, unde i se păru a fi un loc de pîrleaz. 
  El văzuse iapa cum o plimbau doi slujitori, şi se minună de frumuseţea ei. Ea era albă, avea căpăstrul aurit şi împodobit cu pietre nestemate, de lumina ca soarele. 
  Pe la miez de noapte, cînd somnul este mai dulce, Făt-Frumos zise credinciosului său de se puse piuă, iară el se urcă pe dînsul, apoi pe zid şi sări în curtea împăratului. Merse pe dibuitele şi în vîrful degetelor, pînă ce ajunse la grajd; şi, deschizînd uşa, puse mîna pe căpăstru şi trăgea iapa după dînsul. Cum ajunse iapa la uşa grajdului, unde nincheză o dată de haui văzduhul şi urlă toată curtea şi palaturile. Îndată săriră toţi cu totul, puseră mîna pe Făt-Frumos şi-l duseră la împăratul, carele şi el se sculase. Acesta, cum îl văzu pe Făt-Frumos, îl şi cunoscu. 
  Îl înfruntă pentru fapta cea mişelească ce era să săvîrşească, şi-i spuse că datinele ţării sale dă morţii pe furi, şi că împotriva acelor datine el n-are nici o putere. 
  Făt-Frumos îi spuse drept toată şiritenia cu merele, cu pasărea şi cu cele ce îi zisese să facă împăratul, vecinul său. 
  Atunci împăratul îi zise: 
  — De vei putea, Făt-Frumos, să-mi aduci pe Zîna Crăiasa, poate că vei izbuti să scapi de moarte şi să-ţi rămîie numele nepătat. 
  Făt-Frumos se încumese şi, luînd pe credinciosul său cu sine, plecă. Pe drum îşi aduse aminte de merişor. Îl scoase din sîn, se uită la dînsul şi se gîndi la lup. Şi cît te-ai şterge la ochi, lupul fu aci. 
  — Ce pofteşti, Făt-Frumos? îi zise. 
  — Ce să poftesc, îi răspunse el. Iaca, iaca, iacă ce mi s-aîntîmplat. Cum să fac eu acum să mă întorc cu ispravă bună? 
  — De asta îţi este? Las’ pe mine, că treaba este ca şi sfîrşită. Şi porniră cîteşitrei spre Zîna Crăiasa. 
  Cînd fură aproape de Zîna Crăiasă, făcură popas într-o pădure
  
  de unde se vedea palaturile cele strălucite ale zînei. Se învoiră ca Făt-Frumos şi cu credinciosul său să aştepte la tulpina unui copac bătrîn, pînă s-o întoarce lupul. 
  Şi mîndre palaturi mai avea zîna, măre. Însuşi lupul se miră de frumuseţea şi de rînduiala cea bună ce era p-acolo. Cum ajunse, făcu ce făcu şi se furişă în grădină. 
  Ce să vezi d-ta? Nici un pom nu mai era verde. Le căzuse frunza, şi crăcile, şi rămurelele, de erau ca despuiaţi. Pe jos, frunzele căzute erau făcute scrum de uscăciune. Numai un stuf de trandafiri mai era înfrunzit şi plin de boboci, unii în floare şi alţii deschişi. Ca să ajungă pînă la dînsul, lupul trebui să meargă în vîrful degetelor ca să nu fîşie frunzetul cel uscat, şi se ascunse în acel crînguleţ înflorit. Stînd el acolo şi pîndind, iată că iese Zîna Crăiasă din palaturi, însoţită de douăzeci şi patru de roabe, ca să se plimbe prin grădină. 
  Cînd o văzu lupul, p-aci, p-aci era să uite pentru ce venise şi să se dea de gol; dară se stăpîni. Căci era aşa de frumoasă, cît nu s-a mai văzut şi nu se va mai vedea pe faţa pămîntului. Avea un păr, nene, cu totul şi cu totul de aur. Cosiţele ei lungi şi stufoase, de-i bătea pulpele. Cînd se uita la cineva cu ochii ei ceia mari şi negri ca murele, îl băga în boale; avea nişte sprîncene bine arcuite, de pare că erau scrise, şi o pieliţă mai albă ca spuma laptelui. 
  După ce dete cîteva tîrcoale prin grădină cu roabele după dînsa, veni şi la stuful de trandafir să rupă cîteva flori. Cînd lupul, care era ascuns în crîng, odată se repezi, o luă în braţe şi pe ici ţi-a fost drumul. Iară roabele, de spaimă se împrăştiară ca puii de potîrniche. Într-un suflet alergă lupul şi o dete leşinată în braţele lui Făt-Frumos. Acesta, cum o văzu, se pierdu cu firea; dară lupul îi aduse aminte că e voinic, şi-şi veni în sine. Mulţi împăraţi voise să o fure, dară se răpuseră. 
  Făt-Frumos prinsese milă de ea, şi nu-i mai venea a o da altuia. 
  Zîna Crăiasă, după ce se deşteptă din leşin şi se văzu în braţele lui Făt-Frumos, prinse a-i zice: 
  — Dacă tu eşti lupul care m-a furat, a ta să fiu. Făt-Frumos îi răspunse: 
  — A mea să fii, nedespărţită pînă la moarte. Apoi se înţeleseră la cuvinte, şi spuse fiecare şiritenia istoriei 
  sale. Văzînd lupul dragostea ce se încinsese între ei, zise: 
  — Lăsaţi pe mine, că toate le întocmesc eu după vrerea voastră. Şi plecară a se întoarce de unde veniseră. 
  Pe drum, lupul se dete de trei ori peste cap, şi se făcu întocmai
  
  ca Zîna Crăiasă. Pasămite lupul era năzdrăvan. 
  Se vorbiră ei, ca credinciosul lui Făt-Frumos să stea cu Zîna Crăiasă la tulpina unui copaci mare în pădure, pînă se va întoarce Făt-Frumos cu iapa sireapă. 
  Ajungînd la împăratul cel cu iapa, Făt-Frumos îi dete pre prefăcuta Zînă Crăiasă. Cum o văzu împăratul, i se muie inima şi prinse un dor de dînsa, de nu se poate povesti. 
  Împăratul îi zise: 
  — Vrednicia ta, Făt-Frumos, te-a scăpat şi de ocară şi de moarte. 
  Acum te şi răsplătesc pentru aceasta, dîndu-ţi în dar iapa. Cum puse mîna pe iapă şi pe căpăstrul cel minunat, Făt-Frumos 
  o luă la sănătoasa şi, puind pe Zîna Crăiasă călare pe iapă, porni cu dînsa şi trecu hotarele acelei împărăţii. 
  Împăratul adună numaidecît pe sfetnicii săi şi purcese la biserică ca să se cunune cu Zîna Crăiasă. Cînd fu la uşa bisericii, prefăcuta Zînă se dete de trei ori peste cap şi se făcu iarăşi lup, carele, clănţănind din colţi, îşi arătă dinţii rînjind către curtenii împăratului. Aceştia, cum văzură, deodată îngheţară de frică. Apoi, după ce se mai dezmeticiră, se luară după dînsul cu chiote şi cu uideo. Dară lupul, să te ţii, pîrleo! lungi pasul lupeşte, se duse, duluţă, de nu mai dete cu mîna de dînsul. Şi ajungînd pe Făt-Frumos şi pe ai săi, merse cu dînşii. Cînd fu aproape de curtea împăratului cel cu pasărea, făcură ca şi la cellalt împărat. Lupul, schimbat în iapă sireapă, fu dus la împăratul, carele, văzînd iapa, nu se mai ştia de bucurie. 
  După ce primi cu multă omenie pe Făt-Frumos, împăratul acesta îi zise: 
  — Ai scăpat, Făt-Frumos, şi de ponos şi de moarte. Iară eu îmi voi ţinea cuvîntul împărătesc, şi mulţumirea mea va fi pururea cu tine. 
  Porunci, şi numaidecît i se dete pasărea, cu colivia ei cu tot. Şi primind-o Făt-Frumos, îşi luă ziua bună şi plecă. Ajungînd în pădure unde lăsase pe Zîna Crăiasă, iapa şi pe credinciosul lui, porniră împreună către împărăţia tatălui său. 
  Împăratul cel ce primise iapa porunci să iasă toată oastea lui şi mai-marii împărăţiei sale la cîmp, unde voia să li se arate călare pe iapa cea atît de vestită. 
  Cînd îl văzură ostaşii, toţi cu toţii strigară: 
  — Să trăieşti, împărate, că ai dobîndit un astfel de odor! Să-ţi trăiască şi iapa, care te face să te arăţi aşa de măreţ! Şi în adevăr, venea, nene, iapa cu împăratul pe dînsa, de nu-i da picioarele de pămînt, ci parc-ar fi zburat. Se luară la întrecere. Dară nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toţi îi lăsă în urmă. 
  Cînd fu la o depărtare bună, o dată stătu iapa, trînti pe împărat, se dete de trei ori peste cap şi se făcu iarăşi lup, şi o rupse d-a fuga, şi fugi, şi fugi, pînă ajunse pe Făt-Frumos. 
  Cînd fură a se despărţi, lupul zise lui Făt-Frumos: 
  — Iată, de astă dată ţi s-au împlinit toate poftele. Păzeşte-te în viaţa ta a nu mai pofti lucruri peste puterea ta, căci nu vei păţi bine. 
  Apoi se despărţiră, ducîndu-se fiecare într-ale sale. 
  Ajungînd la împărăţia tatălui său şi auzind că vine fiul său cel mic, îi ieşi înainte cu mare, cu mic, ca să-l primească, după cum i se cuvenea. 
  Mare fu bucuria obştească cînd îl văzură cu soţioară cum nu se mai găsea pe faţa pămîntului, şi cu odoare cum nu s-a mai pomenit. 
  Cum ajunse, porunci Făt-Frumos şi făcu un grajd măiestrit pentru iapă; iară colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. 
  Apoi tată-său puse de se făcu pregătirile de nuntă. Şi după cîteva zile se cunună Făt-Frumos cu Zîna Crăiasă, întinse masă mare pentru bun şi pentru rău, şi ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi încheiate. 
  După care trăiră în fericire, fiindcă Făt-Frumos nu mai avea ce pofti. Şi or fi trăind şi astăzi, de n-or fi murit. Iar eu încălecai p-o şea etc. 
  83 
  PRÎSLEA CEL VOINIC ŞI MERELE DE AUR 
    
  A fost odată ca niciodată etc. 
  Era odată un împărat puternic şi mare şi avea pe lîngă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită nevoie mare! Aşa grădină nu se mai văzuse pînă atunci, p-acolo. În fundul grădinii avea şi un măr care făcea mere de aur şi, de cînd îl avea el, nu putuse să mănînce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescînd şi pîrguindu-se, venea oarecine noaptea şi le fura, tocmai cînd erau să se coacă. Toţi paznicii din toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe care îi pusese împăratul ca să pîndească, n-au putut să prinză pe hoţi. În cele de pe urmă, veni fiul cel mai mare al împăratului şi-i zise: 
  — Tată, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin astă grădină de atîtea ori şi am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul grădinii, dar n-am putut gusta niciodată din ele; acum a dat în copt, dă-mi voie ca nopţile astea să păzesc însumi, şi mă prinz că voi pune mîna pe acel tîlhar care ne jefuieşte. 
  — Dragul meu, zise tată-său, atîţia oameni voinici au păzit şin-au făcut nici o ispravă. Doresc prea mult să văz la masa mea măcar un măr din acest pom care m-a ţinut atîta sumă de bani şi de aceea, iată, mă înduplec şi te las ca să pîndeşti, măcar că nu-mi vine a crede că o să izbuteşti. 
  
  Atunci fiul împăratului se puse la pîndă o săptămînă întreagă: noaptea pîndea şi ziua se odihnea; iară cînd fu într-o dimineaţă, se întoarse trist la tată-său şi-i spuse cum priveghease pînă la miezul nopţii, cum pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ţinea pe picioare, cum, mai tîrziu, somnul îl copleşi şi căzu ca un mort, fără să se poată deştepta decît tocmai cînd soarele era rădicat de două suliţe, şi atuncea văzu că merele lipsesc. 
  Nepovestită fu mîhnirea tatălui său, cînd auzi spuindu-i-se astă întîmplare. 
  De silă, de milă, fu nevoit a mai aştepta încă un an, ca să facă şi voia fiului său celui mijlociu, care cerea cu stăruinţă de la tată-său ca să-l lase şi pe dînsul să pîndească, şi se lega că el va prinde pe hoţii care îi făceau atîta întristare. 
  Timpul veni, merele începură a se pîrgui; atunci fiul său cel mijlociu păzi şi el; dară păţi ca şi frate-său cel mare. 
  Tată-său, deznădăjduit, pusese în gînd să-l taie; dar fiul său cel mai mic, Prîslea, veni cu rugăciune către tată-său, şi-i zise: 
  — Tată, atîţia ani l-ai ţinut, ai suferit atîtea necazuri după urma acestui pom, mai lasă-l, rogu-te, şi anul acesta, să-mi încerc şi eu norocul. 
  — Fugi d-aci, nesocotitule, zise împăratul. Fraţii tăi cei maimari, atîţi şi atîţi oameni voinici şi deprinşi cu nevoile n-au putut face nimic, şi tocmai tu, un mucos ca tine, o să izbutească? N-auzi tu ce prăpăstii spun fraţii tăi? Aici trebuie să fie ceva vrăji. 
  
  — Eu nu mă încumet, zise Prîslea, a prinde pe hoţi, ci zic că o încercare de voi face şi eu, nu poate să-ţi aducă nici un rău. 
  Împăratul se înduplecă şi mai lăsă pomul netăiat încă un an. 
  Sosi primăvara: pomul înflori mai frumos şi legă mai mult decît altădată. Împăratul se veseli de frumuseţea florilor şi de mulţimea roadelor sale, dară cînd se gîndea că nici în anul acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite, se căia că l-a lăsat netăiat. 
  Prîslea se ducea adesea prin grădină, da ocol mărului şi tot plănuia. În sfîrşit, merele începură a se pîrgui. Atunci fiul cel mai mic al împăratului zise: 
  — Tată, iată a sosit timpul; mă duc să pîndesc şi eu. 
  — Du-te, zise împăratul; dară negreşit că şi tu ai să te întorci ruşinat ca fraţii tăi cei mai mari. 
  — Pentru mine n-are să fie aşa mare ruşine, zise el; fiindcă eu nu numai că sunt mai mic, dar nici nu mă leg ca să prînz pe tîlhari, ci numai o cercare să fac. 
  
  Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi de citit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. Îşi alese un loc de pîndă într-un colţ pe lîngă pom, bătu ţepuşele în pămînt şi se puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate ca, dacă îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi dacă ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi. 
  Astfel pîndi pînă cînd, într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor boarea zorilor care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui; dară loviturile ce suferi vrînd să moţăiască îl deşteptară, şi rămase priveghind pînă cînd, pe la revărsat de zori, un uşor fîşîit se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata; fîşîitul se auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom şi se apucă de ramurile lui; atunci el dete o săgeată, dete două şi, cînd dete cu a treia, un geamăt ieşi de lîngă pom şi apoi o tăcere de moarte se făcu; iară el, cum se lumină puţin, culese cîteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur şi le duse la tatăl său. 
  Niciodată n-a simţit împăratul mai mare bucurie decît cînd a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată. 
  — Acum, zise Prîslea, să căutăm şi pe hoţ. 
  Dară împăratul, mulţumit că pipăise merele cele aurite, nu mai voia să ştie de hoţi. Fiul său însă nu se lăsa cu una cu două, ci, arătînd împăratului dîra de sînge ce lăsase pe pămînt rana ce făcuse hoţului, îi spuse că se duce să-l caute şi să-l aducă împăratului chiar din gaură de şarpe. Şi chiar de a doua zi vorbi cu fraţii lui ca să meargă împreună pe urma hoţului şi să-l prinză. 
  Fraţii săi prinseseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic decît dînşii şi căutau prilej ca să-l piarză; de aceea şi voiră bucuros să meargă. Ei se pregătiră şi porniră. 
  Se luară, deci, după dîra sîngelui şi merse, merse, pînă ce ieşiră la pustietate, de acolo mai merse oleacă pînă ce dete de o prăpastie, unde se şi pierdu dîra. Ocoliră împregiurul prăpastiei şi văzură că dîra de sînge nu mai înainta. Atunci pricepură ei că în prăpastia aceea trebuie să locuiască furul merelor. 
  Dară cum să se lase înăuntru? Porunciră numaidecît vîrteje şi funii groase, şi îndată se şi gătiră. Le aşezară, şi se lăsă fratele cel mare. 
  — Dară, zise el, cînd voi scutura frînghia, să mă scoateţi afară. 
  Aşa şi făcură. După fratele cel mare se coborî cel mijlociu şi făcu şi el ca cel dintîi, atîta numai că se lăsă ceva mai în jos. 
  — Acum e rîndul meu să mă las în prăpastie, zise Prîslea, văzînd că fraţii cei mari se codesc; cînd voi mişca frînghia, voi mai mult să mă lăsaţi în jos; şi după ce veţi vedea că frînghia nu se mai duce la vale, să puneţi paznici să păzească şi, cînd va vedea că frînghia se mişcă de loveşte marginile groapei, să o trageţi afară. 
  Se lăsă şi cel mai mic din fraţi şi, de ce mişca frînghia, d-aia îl lăsa mai jos, şi-l lăsară, şi-l lăsară, pînă ce văzură că frînghia nu mai sta întinsă, cum este cînd are ceva atîrnat de capătul ei. 
  Atunci fraţii ţinură sfat şi ziseră: 
  — Să aşteptăm pînă ce vom vedea dacă face vreo izbîndă, şi atunci, ori bine ori rău de va face, să-l pierdem, ca să ne curăţim de unul ca dînsul care ne face de ruşine. 
  Prîslea ajunse pe tărîmul cellalt, se uită cu sfială în toate părţile, şi cu mare mirare văzu toate lucrurile schimbate; pămîntul, florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo. Deocamdată îi cam fu frică, dară, îmbărbărtîndu-se, apucă pe un drum şi merse pînă dete de nişte palaturi cu totul şi cu totul de aramă. 
  Nevăzînd nici pui de om pe care să-l întrebe cîte ceva, intră în palat, ca să vază cine locuia acolo. În pragul uşii îl întîmpină o fată frumuşică, care zise: 
  — Mulţumesc lui Dumnezeu că ajunsei să mai văz om de pe tărîmul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, îl întrebă ea: aici este moşia a trei fraţi zmei, care ne-au răpit de la părinţii noştri, şi suntem trei surori şi fete de împărat de pe tărîmul de unde eşti tu. 
  Atunci el povesti în scurt toată istoria cu merele, cum a rănit pe hoţ şi cum a venit după dîra sîngelui pînă la groapa pe unde s-a lăsat în jos la ea, şi o întrebă ce fel de oameni sunt zmeii aceia şi dacă sunt voinici. 
  Ea îi spuse apoi că fiecare din zmei şi-a ales cîte una din ele şi le tot sileşte să-i ia de bărbaţi, iară ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerîndu-le cîte în lună şi în soare, şi ei se fac luntre şi punte de le împlinesc toate voile. 
  — Ei sunt în adevăr voinici, adăogă ea, însă cu vrerea lui Dumnezeu poate îi vei birui. Dară pînă una alta ascunde-te, vai de mine! undeva, să nu dea zmeul peste tine în casa lui, că e năbădăios şi se face leu-paraleu. Acum e timpul cînd are să vină la prînz, şi are obicei de aruncă buzduganul cale de un conac şi loveşte în uşă, în masă şi se pune în cui. 
  N-apucă să isprăvească vorba, şi se auzi ceva că şuieră, că loveşte în uşă, în masă, şi buzduganul se arătă şi se aşeză în cui. Dară Prîslea luă buzduganul, îl azvîrli înapoi mai departe decît îl azvîrlise zmeul; şi, cînd era prin dreptul lui, îl atinse pe umere. 
  Zmeul, speriat, stătu în loc, se uită după buzdugan, se duse de-l luă şi se întoarse acasă. Cînd era la poartă, începu să strige: 
  — Hîm! Hîm! aici miroase a carne de om de pe tărîmul cellalt; şi, văzînd pe fiul de împărat ce-i ieşise înainte, îi zise: Ce vînt te-a adus pe aici, omule, ca să-ţi rămîie oasele pe alt tărîm? 
  — Am venit ca să prinz pe furii merelor de aur ale tatălui meu. 
  — Noi suntem, îi zise zmeul; cum vrei să ne bătem? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm? 
  
  — Ba în luptă că e mai dreaptă, răspunse Prîslea. 
  Atunci se apucară la trîntă, şi se luptară şi se luptară, pînă cînd zmeul băgă pe Prîslea în pămînt pînă la glezne; iar Prîslea se opinti odată, aduse pe zmeu şi, trîntindu-l, îl bagă în pămînt pînă în genunchi şi-i tăie capul. 
  Fata, cu ochii plini de lacrimi, îi mulţumi că a scăpat-o de zmeu, şi-l rugă să-i fie milă şi de surorile ei. 
  După ce se odihni vreo două zile, porni, după povaţa fetei, la soră-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint. 
  Acolo, ca şi la cea mare, fu primit cu bucurie; fata îl rugă să se ascunză; iar el nu voi; ci, cînd veni buzduganul să se aşeze în cui, pe care îl aruncase zmeul ei cale de două conace, el îl aruncă mult mai îndărăt, izbind şi pe zmeu în cap; iară zmeul veni turburat, se luptă cu Prîslea ca şi frate-său cel mare, şi rămase şi el mort. 
  Fata, după ce îi mulţumi, îl povăţui cum să facă ca să scape din robie şi pe sora lor cea mică. 
  — Deşi e mai puternic, zise fata, decît fraţii lui pe care i-ai omorît, dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi mai ales că e şi cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu săgeata cînd a vrut să fure merele, nădăjduiesc că-i vei veni de hac. 
  O săptămînă întreagă se desfătară împreună cu amîndouă fetele, şi Prîslea, odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni şi către zmeul de al treilea. 
  Văzînd palaturile de aur în care locuia zmeul cel mic, rămase cam pe gînduri, dară, luîndu-şi inima în dinţi, intră înăuntru. 
  Cum îl văzu fata, îl rugă ca pe Dumnezeu să o scape de zmeu, care, zicea ea, e otărît ca, îndată ce se va face sănătos bine, să o silească oricum să se însoţească cu dînsul. 
  Abia isprăvise vorba şi buzduganul, izbind în uşă şi în masă, se puse în cui. Prîslea întrebă ce putere are zmeul şi îi spuse că aruncă buzduganul cale de trei conace; atunci el îl aruncă şi mai departe, lovindu-l în piept. 
  Zmeul, turburat de mînie, se întoarse numaidecît acasă. 
  — Cine este acela care-a cutezat să calce hotarele mele şi să intre în casa mea? 
  — Eu sunt, zise Prîslea. 
  — Dacă eşti tu, îi răspunse zmeul, am să te pedepsesc amar pentru nesocotinţa ta. Cum ai vrut, venit-ai; dară nu te vei mai duce cum vei voi. 
  
  — Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi răspunse Prîslea, am eu ac şi
  de cojocul tău. Atunci se învoiră să se ia la luptă dreaptă, 
  şi se luptară, şi se luptară, zi de vară pînă seara; 
  iară cînd fu pe la nămiez, se făcură amîndoi două focuri şi aşa se băteau; un corb însă le tot da ocol, croncănind. Văzîndu-l zmeul îi zise: 
  — Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale şi pune peste mine, că-ţi voi da stîrvul ăsta ţie. 
  — Corbule, corbule! îi zise şi Prîslea, dacă vei pune peste mine seu, eu îţi voi da trei stîrvuri. 
  — Unde dă Dumnezeu să cază o asemenea tiflă peste mine! Mi-aş sătura sălaşul întreg. 
  — Adevăr grăieşte gura mea, îi răspunse Prîslea. Corbul, fără a mai întîrzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Prîslea, şi prinse mai multă putere. 
  Către seară zise zmeul către fata de împărat, care privea la dînşii cum se luptau, după ce se făcuseră iară oameni: 
  — Frumuşica mea, dă-mi niţică apă să mă răcoresc, şi-ţi făgăduiesc să ne cununăm chiar mîine. 
  — Frumuşica mea, îi zise Prîslea, dă-mi mie apă, şi-ţi făgăduiesc să te duc pe tărîmul nostru şi acolo să ne cununăm. 
  — Să-ţi auză Dumnezeu vorba, voinice, şi să-ţi împlinească gîndul! îi răspunse ea. 
  
  Fata de împărat dete apă lui Prîslea de bău şi prinse mai multă putere; atunci strînse pe zmeu în braţe, îl ridică în sus şi, cînd îl lăsă jos, îl băgă pînă în genunchi în pămînt; se opinti şi zmeul, ridică şi el în sus pe Prîslea şi, lăsîndu-l jos, îl băgă pînă în brîu; puindu-şi toate puterile, Prîslea mai strînse o dată pe zmeu de-i pîrîi oasele şi, aducîndu-l, îl trînti aşa de grozav, de îl băgă pînă în gît în pămînt şi-i tăie capul; iară fetele, de bucurie, se adunară împrejurul lui, îl luau în braţe, îl sărutau şi îi ziseră: 
  — De azi înainte frate să ne fii. 
  Îi spuseră apoi că fiecare din palaturile zmeilor are cîte un bici, cu care loveşte în cele patru colţuri ale lor şi se fac nişte mere. Aşa făcură, şi fiecare din fete avură cîte un măr. Se pregătiră, deci, să se întoarcă pe tărîmul nostru. 
  Ajungînd la groapă, clătină frînghia de se lovi de toate marginile gropii. Paznicii de sus pricepură că trebuie să tragă frînghia. Se puseră la vîrtejuri şi scoaseră pe fata cea mare cu mărul ei de aramă. 
  Ea, cum ajunse sus, arătă un răvăşel ce-i dase Prîslea, în care scria că are să ia de bărbat pe frate-său cel mai mare. 
  Bucuria fetei fu nespusă cînd se văzu iară pe lumea unde se născuse. 
  Lăsară din nou frînghia şi scoase şi pe fata cea mijlocie, cu mărul ei cel de argint şi cu o altă scrisoare, în care o hotăra Prîslea de soţie fratelui celui mijlociu. 
  Mai lăsară frînghia şi scoase şi pe fata cea mică: aceasta era logodnica lui Prîslea; însă mărul ei cel de aur nu-l dete, ci îl ţinu la sine. 
  El simţise de mai-nainte că fraţii săi îi poartă sîmbetele şi, cînd se mai lăsă frînghia ca să-l ridice şi pe el, dînsul legă o piatră şi puse căciula dasupra ei, ca să-i cerce; iară fraţi dacă văzură căciula, socotind că este fratele lor cel mic, slăbiră vîrtejile şi dete drumul frînghiei, care se lăsă în jos cu mare iuţeală, ceea ce făcu pe fraţi să crează că Prîslea s-a prăpădit. 
  Luară, deci, fetele, le duseră la împăratul, îi spuseră cu prefăcută mîhnire că fratele lor s-a prăpădit, şi se cununară cu fetele, după cum rînduise Prîslea. Iară cea mai mică nu voia cu nici un chip să se mărite, nici să ia pe altul. 
  Prîslea, care şedea doparte, văzu piatra care căzuse cu zgomot, mulţumi lui Dumnezeu că i-a scăpat zilele şi se gîndea ce să facă ca să iasă afară. Pre cînd se gîndea şi se plîngea dînsul, auzi un ţipăt şi o văietare care îi umplu inima de jale; se uită împregiur şi văzu un balaur care se încolăcise pe un copaci şi se urca ca să mănînce nişte pui de zgripsor. Scoase paloşul Prîslea, se repezi la balaur şi numaidecît îl făcu în bucăţele. 
  Puii, cum văzură, îi mulţumiră şi-i ziseră: 
  — Vino încoa, omule viteaz, să te ascundem aici, că, de te va
  vedea mama noastră, te înghite de bucurie. 
  Traseră o pană de la unul din pui şi-l ascunseră în ea. 
  Cînd veni zgripsoroaica şi văzu grămada aia mare de bucăţele 
  de balaur, întrebă pe pui, cine le-a făcut ăst bine? 
  — Mamă, ziseră ei, este un om de pe tărîmul celălalt şi aapucat încoa spre răsărit. 
  — Mă duc, le zise ea, să-i mulţumesc. Ea porni ca vîntul însprepartea încotro îi spusese puii că a apucat omul. După cîteva minute, se întoarse: 
  — Spuneţi-mi drept, le zise, încotro s-a dus. 
  — Spre apus, mamă. 
  
  Şi într-o bucată de vreme, ca de cînd începui să vă povestesc, străbătu cele patru părţi ale tărîmului de jos şi se întoarse cu deşert. Ea ceru ca numaidecît să-i spuie. În cele mai de pe urmă, îi ziseră puii: 
  — Dacă ţi l-om arăta, mamă, ne făgăduieşti că nu-i vei facenimic? 
  — Vă făgăduiesc, dragii mei. 
  Atunci ei îl scoaseră din pană şi îl arătară; iară ea, de bucurie, îl strînse în braţe şi cît p-aci era să-l înghită, dacă nu l-ar fi acoperit puii. 
  — Ce bine vei să-ţi fac şi eu, pentru că mi-ai scăpat puii demoarte? 
  — Să mă scoţi pe tărîmul celălalt, răspunse Prîslea. 
  — Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgripsoroaica; dară pentru că
  
  ţie îţi sunt datoare mîntuirea puilor mei, mă învoiesc la asta. Pregăteşte 100 oca de carne făcută bucăţele de cîte o oca una, şi 100 de pîini. 
  Făcu ce făcu Prîslea, găti pîinile şi carnea şi le aduse la gura gropii. Zgripsoroaica zise: 
  — Pune-te dasupra mea cu merinde cu tot şi, de cîte ori oi întoarce capul, să-mi dai cîte o pîine şi cîte o bucată de carne. 
  Se aşezară şi porniră, dîndu-i, de cîte ori cerea pîine şi carne. Cînd era aproape, aproape să iasă dasupra, pasărea uriaşă mai întoarse capul să-i mai dea de mîncare; dară carnea se sfîrşise. Atunci Prîslea, fără să-şi piardă cumpătul, trase paloşul şi-şi tăie 
  o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus şi o dete zgripsoroaicei. 
  După ce ajunseră dasupra şi văzu că Prîslea nu putea să umble, îi zise zgripsoroaica: 
  — Dacă nu era binele ce mi-ai făcut şi rugăciunea puilor mei, mai că te mîncam. Eu am simţit că carnea care mi-ai dat în urmă era mai dulce decît cea de mai înainte, şi n-am înghiţit-o; rău ai făcut de mi-ai dat-o. 
  Apoi o dete afară dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al său, şi se lipi. Atunci se îmbrăţişară, îşi mulţumiră unul alteia, şi se despărţiră; ea se duse în prăpastia de unde ieşiseră şi Prîslea plecă către împărăţia tatălui său. 
  Plecînd către oraşul în care locuiau părinţii şi fraţii lui, îmbrăcat fiind în haine proaste ţărăneşti, întîlni nişte drumeţi şi află de la dînşii că fraţii lui au luat de soţii pe fetele care le-a trimis el, după cum le hotărîse însuşi, că părinţii lui erau foarte mîhniţi de pieirea fiului lor celui mai mic, că fata cea mică e îmbrăcată în negru şi-l jeleşte şi că nu voieşte a se mărita nici în ruptul capului, măcar că au peţit-o mai mulţi fii de împărat; că acum, în cele din urmă, fraţii lui i-au adus un ginere preafrumos şi că o silesc cu toţii să-l ia şi că nu se ştie de va putea scăpa. 
  Prîslea, auzind de toate acestea, nu puţin s-a întristat în sufletul lui şi, cu inima înfrîntă, a intrat în oraş. Mai cercetînd în sus şi în jos, află că fata a zis împăratului că, dacă voieşte să o mărite cu tînărul care i-l aduseră, să poruncească a-i face şi a-i aduce la odoare o furcă cu caierul şi fusul cu totul de aur şi să toarcă singură, fiindcă aşa îi făcuse şi zmeul şi asta îi plăcea mult. Mai află că împăratul chemase pe starostea de argintari şi-i poruncise zicîndu-i: “Iată, de azi în trei săptămîni să-mi dai gata furca care 
  o cere fata mea cea mică; că de unde nu, unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul”; şi bietul argintar se întoarse acasă trist şi plîngînd. 
  Atunci Prîslea se duse de se băgă ucenic la argintar. Prîslea tot văzînd pe stăpînu-său văitîndu-se fiindcă nu izbutise a face furca după porunceală, îi zise: 
  — Stăpîne, te văd trist că nu poţi să faci furca ce ţi-a poruncitîmpăratul, iată mai sunt trei zile pînă să se împlinească sorocul ce ţi-a dat; lasă-mă pe mine să o fac. 
  Argintarul îl goni, zicîndu-i: 
  — Atîţi meşteri mari n-au putut să o facă, şi tocmai un trenţeros ca tine să o facă? 
  — Dacă nu-ţi voi da furca de azi în trei zile, răspunse Prîslea, să-mi faci ce vei voi. 
  
  Atunci se învoiră a-i da o odaie să lucreze numai Prîslea singur, şi pe fiecare noapte să-i dea cîte o trăistuţă de alune şi cîte un pahar de vin bun. 
  Argintarul îi ducea grija, fiindcă, ascultînd pe la uşe, n-auzea alt decît cum spărgea la alune pe nicovală! Iară cînd fu a treia zi, el ieşi dis-de-dimineaţă din odaie cu furca pe tavă, pe care o scosese din mărul zmeului, ce era la dînsul, şi o dete argintarului ca să o ducă fetei împăratului. 
  Argintarul nu mai putea de bucurie, şi-i făcu un rînd de haine; iar pe la nămiez, cînd venise slujitorii împăratului ca să-l cheme la palat, el se duse şi îi dete furca care torcea singură. 
  După ce împăratul se minună de frumuseţea ei, dete argintarului doi saci de bani. 
  Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă; ea cunoscu furca şi pricepu că Prîslea cel viteaz trebuie să fi ieşit dasupra pămîntului. Atunci zise împăratului: 
  — Tată, cine a făcut furca poate să-mi facă încă un lucru pe care mi l-a adus la odoare zmeul. 
  Iară împăratul chemă îndată pe argintar şi-i porunci să-i facă o cloşcă cu pui cu totul şi cu totul de aur, şi-i dete soroc de trei săptămîni, şi, dacă nu i-o face-o, unde îi stă picioarele îi va sta şi capul. 
  Argintarul, ca şi de-lalt rînd, se întoarse acasă trist; despreţui ca şi întîia oară pe Prîslea, care îl întrebase şi de astă dată; iară dacă se înţeleseră la cuvinte, se învoiră şi lucrul se şi săvîrşi cu bine. 
  Cînd văzu argintarul cloşca cloncănind şi puii piuind, cu totul şi cu totul de aur şi ciugulind mei tot de aur, înţelese că trebuie să fie lucru măiestru. 
  Argintarul luă cloşca, o duse la împăratul, iară împăratul, după ce se minună îndestul de frumuseţea şi gingăşia lor, o duse fetei şi-i zise: 
  — Iată, ţi s-au împlinit toate voile; acum, fata mea, să te găteşti de nuntă. 
  — Tată, îi mai zise fata, cine a făcut aste două lucruri trebuie să aibă şi mărul de aur al zmeului; porunceşte, rogu-te, argintarului să aducă pe meşterul care le-a făcut. 
  Primind porunca asta argintarul, se înfăţişă împăratului, rugîndu-se să-l ierte şi zicîndu-i: 
  — Cum o să aduc înaintea măriei tale pe meşter, fiindcă este un om prost şi trenţeros şi nu este vrednic să vază luminata faţă a măriei tale. 
  
  Împăratul porunci să-l aducă oricum ar fi. 
  Atunci argintarul, după ce puse de spălă pe Prîslea şi-l curăţi, 
  
  îl îmbrăcă în nişte haine noi şi-l duse la împăratul, iară împăratul îl înfăţişă fetei. 
  Cum îl văzu fata, îl şi cunoscu. Ea nu putu să-şi ţie lacrămile care o podidiseră, de bucurie mare ce avu, şi zise împăratului: 
  — Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mîna zmeilor. Şi, dînd în genuche, îi săruta mîinile şi pe faţă şi pe dos. Luîndu-i seama bine împăratul îl cunoscu şi dînsul, măcar că 
  foarte mult se schimbase. Îl îmbrăţişă şi-l sărută de sute de ori. Dar el tăgăduia. 
  În cele mai din urmă, inima lui înduioşată de rugăciunile tatălui său, ale mamei sale şi ale fetei care rămăsese în genuche rugîndu-l, mărturisi că în adevăr el este fiul lor cel mai mic. 
  Prîslea le povesti apoi toată istoria sa, le spuse şi cum a ieşit dasupra pămîntului şi le arătă şi mărul de aur al zmeului. 
  Atunci împăratul, supărat, chemă pe feciorii lui cei mai mari; dar ei, cum văzură pe Prîslea, o sfecliră. Iară împăratul întrebă pe Prîslea cum să-i pedepsească. Viteazul nostru zise: 
  — Tată, eu îi iert şi pedeapsa să o ia de la Dumnezeu. Noi vom ieşi la scara palatului şi vom arunca fiecare cîte o săgeată în sus şi Dumnezeu, dacă vom fi cineva greşiţi, ne va pedepsi. 
  Aşa făcură. Ieşiră cîte trei fraţii în curte, dinaintea palatului, aruncară săgeţile în sus şi, cînd căzură, ale fraţilor celor mai mari le căzură drept în creştetul capului şi-i omorîră, dar a celui mai mic îi căzu dinainte. 
  Iară dacă îngropară pe fraţii cei mai mari, făcură nuntă mare şi Prîslea luă pe fata cea mică. Toată împărăţia s-a bucurat că le-a adus Dumnezeu sănătos pe fiul cel mai mic al împăratului şi se mîndrea, fălindu-se, de vitejiile ce făcuse el; iară după moartea tătîne-său se sui el în scaunul împărăţiei, şi împărăţi în pace de atunci şi pînă în ziua de astăzi, de or fi trăind. 
  Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai 
  O bucată de batoc. 
  Ş-un picior de iepure schiop, 
  şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei dumneavoastră aşa. 
  
   
  VOINICUL CEL CU CARTEA ÎN MÎNĂ NĂSCUT 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată o babă şi un unchiaş. Ei pînă la vreme de bătrîneţe nu avură nici un copil. Ce nu făcură? Ce nu dreseră? Şi ca să aibă şi ei măcar o miarţă de copil, nicicît. Ba merseră pe la descîntătorese, ba pe la meşteri vrăjitori, ba pe la cititori de stele şi ca să rămîie baba grea, nici gînd n-avea. 
  Ajunşi la vreme de bătrîneţe, începură a se îngrijora. 
  — Ce ne facem noi, babo, zise într-o zi unchiaşul, de vom ajunge niscaiva zile de neputinţă ori de nevoie? Tu ştii că am făcut tot ce mi-a stat prin putinţă, şi ca să ne dea Dumnezeu şi nouă un copilaş, care să fie toiagul bătrîneţelor noastre, nu s-a îndurat. 
  — De! unchiaş, cine e de vină? Tu ştii că am umblat şi cruciş şi curmeziş pe la meşterese, pe la vraci, am făcut tot ce m-au învăţat unii şi alţii, şi ca să avem şi noi o mîngîiere pentru pîrdalnicele de bătrîneţe, că grele mai sunt! a fost peste poate. 
  — Ia, să apucăm noi doi în două părţi, să ne ducem unde ne-o lumina Dumnezeu, căci tot degeaba stăm noi la un loc, amîndoi, două nevoi. 
  — Să ne despărţim, unchiaş, dacă tu aşa găseşti de cuviinţă. Dară bine, cine să ne închiză ochii în ceasul cel de pe urmă? 
  — Că bine zici tu, babo; stăi dară; ia să iei tu basmaua mea care am avut-o în ziua de cununie şi eu ştergarul cel vărgăţel ce mi-ai adus de zestre. În toate zilele să ne uităm la dînsele; şi cînd vom vedea pe ele cîte trei picături de sînge, să ne întoarcem acasă. Acesta să fie semnul că moartea s-a apropiat de unul din noi. 
  
  — Aşa să facem, unchiaş. 
  Cum ziseră şi făcură. Se gătiră de drum, îşi luară fiecare desăguţa d-a umeri, în care baba puse pe fund basmaua bărbatului ei, iară unchiaşul ştergarul cel vărgăţel al neveste-sei, şi apucară unul spre răsărit, iară altul spre apus. 
  Nouă zile şi nouă nopţi se duseră, se duseră, şi iară se duseră. Întrebară şi pe bun şi pe rău, pe mare şi pe mic, ce ar face ei ca să poată avea un copil. Ceea ce le spuseră să facă ei răspunseră că au tot făcut, dară în deşert. Ei căutau să le spuie cineva altceva, ce nu ştiau ei, dară nu-şi găsiseră omul. 
  A zecea zi sculîndu-se unchiaşul, ieşi afară să se spele, ca să pornească la drum mai departe. Cînd luă ştergarul să se şteargă pe ochi, ce să vază? Trei picături de sînge pe dînsul. 
  El îşi zise: „Trebuie să mă întorc acasă, căci Dumnezeu ştie ce va fi păţit baba mea”. Întinse unchiaşul la drum. Nu mai căuta nici de mîncare, nici de odihnă, şi se întoarse acasă cum plecase. 
  — Ce ţi s-a întîmplat, babo? zise el, cum îşi văzu jumătatea. 
  — Ce să mi se întîmple, unchiaş? Iacă eu îmi căutam de cale şiîntrebam în dreapta şi în stînga, rugîndu-mă de toţi să mă înveţe ceva ca să putem avea un copil. Dară întrebările şi rugăciunile mele le făceam în sec, căci îmi răceam gura de surda. 
  Şi tot mergînd înainte, am ajuns într-o pădure mare, mare, fără seamăn, şi m-am rătăcit prin bungetul acelei păduri, de nu mai ştiam pe unde să ies la oameni. 
  Cînd, odată văz înaintea mea un moş, fleoş de bătrîn, uitat de moarte şi de Dumnezeu. Eu îi spui după ce umblu şi cum m-am rătăcit. Moşul, încărcat de zile cum era, se puse jos, stă de vorbă cu mine şi, cu un grai blajin, îmi arată drumul pe unde să ies acasă, şi îmi zice să mă întorc, căci rîvna noastră a ascultat-o Dumnezeu. 
  — Şi ăsta a fost semnul de pe ştergarul meu? 
  — Se vede că ăsta. 
  Atunci şi ei se hotărîră ca să nu se mai desparţă şi să rămîie să-şi mănînce amarul împreună. 
  Nu trecu mult după asta, şi baba spuse unchiaşului că se simte îngrelată. 
  Aoleo! Unde era Dumnezeu să vază bucuria unchiaşului cînd auzi d-o asemenea veste bună! Umbla de colo pînă colo de bucurie şi nu mai ştia pe ce să puie mîna şi ce să facă. 
  Şi aşa trecură zilele una după alta şi pînă la nouă luni, cînd baba, cu ajutorul Maicii Domnului, născu un dolofan de copil, de drăguleţ, şi cu o carte în mînă. 
  A treia seară cînd veniră ursitoarele, se întîmplă ca unchiaşul să fie deştept. Pe dînsul, vezi, nu-l mai prindea somnul de bucurie, şi de trei zile nu-i mai dase ochii în gene, tot umblînd pe lîngă babă ca s-o îngrijească şi s-o caute la boală. D-aia şi cînd veniră ursitoarele, el nu dormea, ci sta stîrcit într-un colţ, ca şi cînd ar fi fost Matracuca, sora doamnei. 
  Cînd începură ursitoarele să ursească, el se făcu numai urechi şi auzi tot. 
  Cea mai mare din ursitoare zise: 
  — Acest copil are să fie un Făt-Frumos, şi are să ajungă bogat. Cea mijlocie zise: 
  — Pe acest copil, cînd va fi el de doisprezece ani, are să-l 
  
  răpească duhurile rele. Cea mică zise: 
  — Dacă va scăpa de duhurile rele, acest copil are să ajungă împărat. 
  Atîta îi trebui unchiaşului să auză, ca să-i dea un cuţit ascuţit prin inimă. El, vezi, nu se împăca cu ceea ce zisese ursitoarea d-a doua. O grijă mare îl cuprinse, şi de pe acum chiar, începu a plănui cum să facă să-şi scape copilaşul de un asemenea rău. 
  Pînă una, alta, copilul creştea, asculta pe părinţi şi cartea cu care se născuse din mîini n-o lăsa. Citea, citea mereu pe dînsa şi învăţa, de se mira toată lumea de silinţa şi învăţătura dînsului. 
  Cînd se făcu ca de nouă ani, ştia cîte în lună şi în soare. El însuşi ajunsese să fie o carte, şi toţi megiaşii veneau la dînsul şi-l întrebau despre păsurile lor. 
  Unchiaşul se bucura, nu se bucura de fiul său, dară baba ştiu că nu mai putea de bucurie, văzîndu-l şi frumos, şi cu atîta procopseală într-însul. Unchiaşul, vezi, era cu cuiul la inimă; ştia el ce ştia, dară la nimeni nu spunea. 
  Băiatul de ce creştea, d-aia se făcea mai frumos şi mai învăţat. Tot satul îl cinstea şi îl asculta ca pe cine ştie cine; iară unchiaşul, de ce trecea timpul, d-aia se întrista. 
  Cînd era aproape de a împlini băiatul doisprezece ani, nu mai putu unchiaşul să ţie, trebui să răsufle. El găsi de cuviinţă să spuie şi alor săi ceea ce era să se întîmple fiului lor. Şi astfel, într-o seară, cînd stau cu toţii la foc şi povesteau şi verzi şi uscate, ca să le treacă timpul, unchiaşul se apucă de spuse tot ce auzise de la ursitoare. 
  P-aci, p-aci era să moară baba, muma băiatului, de întristare, cînd auzi unele ca acele; săriră însă unchiaşul şi fiul său, o stropiră cu apă, şi d-abia, d-abia o mai înviorară. Iară băiatul se puse pe gînduri. 
  Şi mai plănui el ce mai plănui, pînă ce, după cîteva zile, spuse tatălui său ceea ce izvodise el să facă. Tată-său, carele asculta la gura lui ca la o carte, se duse numaidecît prin sat şi dete gură la toţi megiaşii că în seara cutare şi cutare, adecă cînd era să împlinească fiu-său doisprezece ani, ei să se adune toţi cu totul la biserică, ca să facă rugăciune pentru fiul său, spre a-l scăpa de duhurile cele rele. Vorbi şi cu moş popa şi toţi cu totul se făgăduiră că va împlini cererea unchiaşului. Şi aşa şi făcură. 
  În seara aceea, cînd era băiatul unchiaşului să împlinească doisprezece ani, toţi oamenii din sat, bărbaţi, femei şi copii, împreună cu moş popa, se adunară la biserică pentru rugăciune. Şi viind moşul cu baba şi cu fiul lor, tot cu cartea în mînă, megiaşii îi băgară la mijloc, şi rugăciunile începură. Se rugară ce se rugară, cînd deodată se pomeniră că se umple biserica de o ceaţă groasă. Atunci căzură cu toţii în genuche şi scoaseră nişte rugăciuni fierbinţi, de ar fi muiat inima nu ştiu cărui duh rău. Ceaţa se risipi şi ei rămaseră teferi. 
  A doua seară, cînd erau la rugăciune, tot pe acea vreme, unde se pomeniră că se umple biserica de şoareci, de lilieci şi de bufniţe, şi începură a chiţăi, de colo pînă colo prin biserică, a se sui pe oameni şi a-i ciupi de pe unde apuca. 
  Toţi se speriară, pînă şi chiar moş popa. Atunci băiatul unchiaşului, cu cartea în mînă, căzu în genunchi şi începu a se ruga cu foc. Aşa făcură şi unchiaşul şi moş popa, şi toţi megiaşii care se aflau în biserică. Şoarecii şi toate lighioanele acelea pieriră. 
  A treia seară dacă se adunară şi se puseră la rugă, se rugară, se rugară, pînă ce către miezul nopţii odată începu a se cutremura biserica şi se auziră nişte pocnete şi tunete, bubuituri şi duduituri îngrozitoare, ca de tunet. Căzură şi de astă dată în genunchi, se rugară şi de astă dată cu toată credinţa în Dumnezeu. Însă, ce să vedeţi d-voastră? tocmai în toiul rugăciunei, unde se coborî un călugăr din turnul bisericii, apucă pe băiatul unchiaşului de subţiori, îl răpeşte din mijlocul lor şi se înalţă cu dînsul în sus. N-apucară oamenii să bage bine de seamă, şi pieriră din ochii lor ca o nălucă. Ba că o fi rămas prin turn, ba că o fi pe după biserică, ba că o fi pe colo, ba pe dincolo. Aşi! El s-a dus cu călugărul ce-l răpise, şi dus a fost. 
  Toţi rămaseră ca căzuţi din cer de spaimă, dar unchiaşul şi baba, mai cu asupra. După ce se mai astîmpărară din spaimă, şi după ce biserica se linişti, oamenii ieşiră şi se duse fiecare într-ale sale. 
  Fiul unchiaşului, deşi răpit de călugăr, dară cartea din mînă n-o lăsa. Citea mereu şi în gura mare; iară cînd fu de ajunse pe la mijlocul cărţii, călugărul nu-l mai putea ţine. Vru să-i smucească cartea din mînă; dară băiatul o ţinea vîrtos. Luptîndu-se cu băiatul prin văzduh ca să-i ia cartea, călugărul îl scăpă, şi fiul unchiaşului căzu într-o prăpastie adîncă. 
  Dumnezeu ştie cît a rămas el acolo, pînă s-a dezmeticit din ameţeala ce-i veni căzînd. Cînd se pomeni, el era tot cu cartea în mînă. Mulţumi Domnului că l-a scos din mîna duhurilor rele şi că este viu; dară alt necaz acum! nu ştia unde se află. Se scoală el d-acolo, şi o porneşte la drum. Şi aide, şi aide pînă ce d-abia ieşi din prăpastie. Apoi o luă într-acolo unde mila Domnului l-o duce. Şi apucînd spre soare-scapătă, se duse, se duse, zi de vară pînă-n seară, fără să dea de vrun sat şi fără să vază pui de om; şi mai mergînd ce mai merse, dete de un copaci şi mase acolo. Nemîncat şi nebăut nu putea să doarmă. Şi luptîndu-se cu foamea, cu setea şi cu nesomnul, se socotea unde s-ar duce, ca să iasă la lume. A doua zi o apucă iarăşi spre soare-scapătă, după cum plănuia el, pînă ce dete peste nişte grămezi de căpăţîni şi oase de oameni. 
  Şi apucîndu-l nişte răcori reci de frică, începu a citi pe cărticica lui, şi înlătură oarecum groaza ce sta gata să-l cuprinză. Îşi luă deci inima în dinţi şi porni înainte; de ce mergea mai nainte, d-aceea grămezile de oase de om se înmulţeau. El se făcu că nu le bagă de seamă, şi tot înainte mergea, pînă ce ajunse la un oraş mare, din care numai dărîmături rămăsese. Prea puţine ziduri mai erau în picioare. Şi mai merse ce mai merse, şi dete de nişte palaturi foarte frumoase. 
  Acolo dacă ajunse, bătu în poartă. El cugetă să ceară ceva demîncare, că nu mîncase nu ştiu de cîte zile, şi să-l lase să mîie acolo, că era vreme de cînd nu se odihnise ca lumea. Dară nu-i răspunse nimeni. 
  Mai bătu o dată. Dar ca să răspunză cineva, ba. 
  În sfîrşit, bătu şi a treia oară; dară niţel mai tăricel. De astă dată se auzi un glas piţigăiat dinlăuntru că-l întreabă: 
  — Cine este? El răspunse că este om ca toţi oamenii, şi cere să-l găzduiască. 
  Dacă îi deschise portiţa, ce credeţi că mi-ţi văzu? O umbră de
  
  om, un bătrîn cu barba pînă la genunchi, slab şi pipirnicit şi cocoşat, de parcă mînca numai vinerea. El se cruci cînd văzu pe Făt-Frumos, şi-i spuse că n-a văzut om de cînd era copilandru. Acest bătrîn era portarul curţii, şi lăsat acolo să păzească palatul pînă s-o găsi cineva care să desfacă făcutul locului aceluia. 
  Dacă intră Făt-Frumos înăuntru, bătrînul îi puse o masă curată, şi pe masă nişte pîine albă ca zăpada şi nişte legumă bună de mîncare, însă gătită fără multe meşteşuguri. 
  Băiatul îmbuca lupeşte, căci nici el nu mai ştia de cînd nu mîncase. După ce mîncă şi se sătură, se puse la vorbă cu unchiaşul. 
  — Bine, tătuţule, ca ce să fie asta, de n-am întîlnit eu, cale de atîtea zile de cînd viu, nici un sufleţel de om p-aici pe la voi, fără numai grămezi, grămezi de oase de oameni, risipite colea şi colea? Ş-apoi şi aici la palaturile acestea, numai pe tine te găsesc cu sufletul în oase, încolo parcă ar fi în împărăţia morţii? 
  — Ei, tătişorule, povestea împărăţiei acesteia este mare. Eu ţi-oi spune o cîtinică din ea. Să vezi dumneata, nepoţelu moşului, această împărăţie a fost şi ea odată mare şi puternică. Împăratul şi împărăteasa locului n-aveau copii. Ei, în loc să se roage lui Dumnezeu ca să le dea un moştenitor, se apucară să umble cu farmece. Umblară ei ce umblară, şi dete peste un fermecător meşter. 
  
  Acesta nu ştiu ce făcu, nu ştiu ce drese, că numai iată că împărăteasa rămîne grea, şi după nouă luni născu o fată mai frumoasă decît nu ştiu care zînă din cer. Ea trăieşte şi acum. Este atît de frumoasă, încît s-o vezi şi să n-o uiţi în toată viaţa ta. 
  La trei zile cînd veniră ursitoarele, o ursiră ca ea să nu se poată mărita pînă ce nu se va găsi cineva care să petreacă o noapte în cămara ei şi să scape teafăr. Pasămite Dumnezeu pedepsea pe copil pentru păcatul părinţilor. Nu numai atît, dară ursitoarele întinse pedeapsa aceasta şi asupra împărăţiei. Ele zise că din ziua cînd va veni cel dintîi peţitor şi nu va izbuti să scape, toate oraşele şi toate satele să se dărîme precum le-ai văzut şi tu, şi toţi oamenii să putrezească, să le rămîie numai oasele. Aceasta ca să îngrozească pe juni, ca să nu vie în peţit. Vezi d-ta, şi fermecătorul acela care a făcut pe împărăteasă să nască, fu pedepsit, căci umbra lui este care vine noaptea de munceşte şi chinuieşte pe bieţii tineri care se încumet a rămînea în cămara domniţei. 
  Mulţi tineri s-au încumes pînă acum a face cercare şi toţi au pierit. 
  Auzind unele ca acestea Făt-Frumos, zise portarului că ar dori să vază şi el pe fata de împărat. 
  — Fugi d-acolo, tătişorule, nu-ţi mai băga sufletul în păcat. Fă-ţi cruce şi te depărtează de locurile acestea, ca să nu-ţi pierzi viaţa. Păcat de tinereţile tale. 
  “Fie! îşi zise băiatul, gîndindu-se la cele ce păţise pînă acum, tot n-am eu la ce mai trăi singur prin pustietăţile acestea”, şi stărui ca să-l ducă în cămara domniţei. 
  Portarul, dacă văzu că nu este chip să-l oprească de a merge, îl duse la fata împăratului. Ei, cum se văzură, se şi plăcură. Se vede că ei erau făcuţi unul pentru altul. Şi de unde să nu fie aşa! 
  Biată fata împăratului ar fi dorit să rămîie în noaptea aceea băiatul în cămara ei; dară îi era milă de tinereţile lui, cum de să se prăpădească o aşa bunătate de june. 
  Şi împreună cu portarul mai cercă încă o dată să-l facă a nu rămînea. Dară fu peste poate; căci Făt-Frumos era de aceia care, cînd îşi pune în gînd să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap. 
  Şi aşa, cum veni seara, el se duse cu cărticica lui în mînă şi stătu în priveghere. Ce făcu el ce nu făcu, că văzu albul zilei. A doua zi îl găsiră tot cu cartea în mînă, şi searbăd, şi galben ca turta de ceară, de pare că muncise cine ştie la ce lucruri grele, şi cine ştie cîte nopţi nemîncat şi nebăut. 
  Se deşteptă şi fata de unde dormea ea, şi cum îl văzu în carne şi în oase, îi zise: 
  
  — Tu să fii soţul meu. 
  Atunci o dată, ca din senin, începură a învia oamenii de prin oraşe şi de prin sate, slugile de prin curte, şi toate cîte erau cu suflet, în ziua cînd veni cel dintîi peţitor, începu să mişte şi să se scoale ca dintr-un somn adînc. Oamenii începură la lucrul lor, oştirea a da în tîmpine şi în surle, şi a veni la curtea împărătească să se închine cu slujba. De unde pînă aci era tăcere, moarte, acum te asurzeau strigătele şi zgomotul ce făcea mulţimea de oameni şi de argaţi, mergînd fiecare la lucrul său. 
  Portarul se buimăcise la cele ce vedea. Nu ştia încotro să-şi întoarcă privirea şi la ce să se uite mai întîi. 
  Făt-Frumos şi cu domniţa ieşiră şi se arătară la lume. Mulţimea striga de bucurie de se auzea în cer strigătul lor, şi din fiecare gură ieşea vorbele: “Să ne trăiască împăratul şi împărăteasa noastră! ” 
  Făt-Frumos, dacă se cunună cu fata, se aşeză în scaunul împărăţiei şi-şi tocmi oştile, boierimea şi prostimea cum ştia el în legea lui. Toţi rămaseră mulţumiţi de tocmelele lui. 
  Şi petrecură ce petrecură cu fericire în căsătoria lor; cînd, într-una din zile, îşi aduse aminte de tatăl său şi de mumă-sa şi se întristă că nu ştia nimic de căpătîiul lor. 
  Împărăteasa băgă de seamă întristarea lui şi, ca unul ce-i era drag foarte, nu voia, vezi, să-l vadă nici o clipă de ochi măcar fără chef. Prinse a-l întreba. Iară dacă îi spuse, ea îl îndemnă să se ducă să-şi aducă părinţii, şi să trăiască cu toţii launloc ca în sînul mă-sii. 
  Făt-Frumos asta şi voia. Şi totuşi nu se îndura să-şi lase soţia singură. Ştia el, biet, ce va să zică singurătatea. Dară înteţindu-l şi încingîndu-l dorul de părinţi, hotărî să se ducă. 
  Înainte însă de a pleca, împărăteasa, soţia lui, îi dete un inel, ce zicea că îl are de la moşi, de la strămoşi, şi îi spuse că are puterea, cînd îl scoate din deget, se uită la dînsul şi doreşte, să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. Îi dete şi pe vizitiul curţii, om vechi, credincios şi iute la slujbă, care să nu se dezlipească de stăpînul său, nici cît ai da în amnar. 
  Aşa căpuit şi pregătit de drum, plecă către satul unde trăiau părinţii lui, după ce-şi luă ziua bună de la împărăteasa, de la boieri şi de la ostaşi. Drumul îi era să treacă pe la împărăţia lui Sefer împărat, pe la ţara zînelor şi Dumnezeu mai ştie pe unde. 
  Trei ani şi trei luni şi trei zile ţinu călătoria pînă să ajungă la satul părinţilor lui. Şi trecînd pe la împărăţia lui Sefer împărat, l-au întîmpinat dregătorii curţii şi l-au petrecut cu dragoste. Şi trecînd şi pe la ţara zînelor, acestea se întreceau care de care să-i arate mai multă cinste şi să-l petreacă. 
  Dacă ajunse la satul părinţilor săi, trase butca dinaintea bordeiului. Tată-său şi mă-sa nu-l cunoscură. El dacă văzu aşa, ceru să-l găzduiască. Bătrînii primiră, şi-şi cerură iertăciune că nu pot să-i dea mai mult decît ceea ce au, adică bordeiul lor. El se învoi şi mase acolo. Peste noapte se scoală, iese afară binişor şi, uitîndu-se la inel, îi arătă că doreşte să se facă un palat înfricoşat în locul bordeiului aceluia. 
  N-apucă să isprăvească bine de gîndit, şi mi se ridică, neiculiţă, nişte palaturi măreţe, împodobite cu de toate frumuseţile, cu grădini falnice, cu izvoare limpezi, de să te tot fi uitat la dînsele şi să nu te saturi. Dară încămite pe dinăuntru? Aci e aci. Cămările, laviţile, aşternuturile, numai scumpeturi. 
  Cînd se deşteptară a doua zi unchiaşul şi cu baba şi se văzură muiaţi numai în aur, se speriară. Se frecau la ochi şi se uitau în toate părţile, şi nu le venea a crede ochilor lor. Li se părea că visează. 
  Atunci intră Făt-Frumos la dînşii, îi scoase din uimirea în care căzuseră şi se descoperi, spuindu-le că el este fiul lor cel răpit, şi că a ajuns împărat. 
  Cînd auziră de unele ca acestea, unchiaşul şi baba muriră şi înviară de bucurie. Apoi îl luară şi îl pupară şi pe o parte şi pe alta: iară el le sărută mîinile. 
  Îndată se făcu zvon în sat că unchiaşul şi baba se procopsiră fără ştirea lui Dumnezeu, şi alerga lumea după lume ca să vază cu ochii lor minunea. 
  Ajungînd şi la urechile stăpînului moşiei acest zvon, se duse şi el de văzu palaturile şi rămase cu ochii zgîiţi. Acest om era pizmătareţ şi zăcaş la inimă. Nu voia, vezi, nici în ruptul capului, să-l întreacă alţii, nici în bogăţie, nici în procopseală. 
  Se duse, deci, acolo, să se încredinţeze prin sine însuşi de această minune, şi dacă văzu pe Făt-Frumos, ar fi poftit dumnealui să-l ginerească, fiindcă avea trei fete. 
  Pofti pe Făt-Frumos, ca să vie şi el pe la dînsul p-acasă, ca să lege prietenie. Făt-Frumos, cu inima curată şi fără nici o vinovăţie într-însul, se duse, de! de datorie. Acolo, dacă îl văzură, stăpînul moşiei aduse vorba de căsătorie şi-i spuse că ar fi bun bucuros să-i dea pe oricine va voi el să ia din fetele lui. 
  Făt-Frumos le spuse curat că el este însurat, şi că are de gînd să se întoarcă la nevastă peste puţin. Ba încă le spuse şi cu ce putere făcuse palaturile alea frumoase, dacă îl întrebară. 
  Pizmătareţul de stăpîn al moşiei plănui atunci cu fetele sale, cum să facă să fure inelul din degetul lui Făt-Frumos. Pentru aceasta, nu trecu multe zile, şi poftiră pe Făt-Frumos la masă la dînşii ca să se chefuiască şi să petreacă împreună, căci, ziceau ei, mai avea-vor zile să se mai vază au ba? 
  Făt-Frumos, fără să-i plesnească prin cap ce plănuiseră ei, se duse. După ce se chefuiră mîncînd şi bînd cît le cerură inima, cînd fură să se scoale de la masă, zăcaşul de proprietar ceru să le mai dea cîte un pahar să bea, la botu calului, cum se zice. În paharul ce dete lui Făt-Frumos, amestecă, fără să ştie el, nişte buruieni adormitoare. 
  Cum bău, îl şi fură Aghiuţă. Căzu într-o amorţeală soră cu moartea. Capul îi bănănăia într-o parte şi într-alta, de parcă îşi rupsese junghetura. Îl luară, deci, binişor, îl puseră într-un pat, şi acolo rămase pînă a doua zi. Pe cînd dormea el dus, îi scoaseră inelul din deget şi îl ascunseră. 
  A doua zi dacă se deşteptă Făt-Frumos, îi fu ruşine de ceea ce făcuse. El se căia şi se căina cum de să facă el fapte de care nu mai făcuse în viaţa lui, să-şi bea adecă şi simţirile. El socotea, vezi, că a băut ca un nemernic, şi d-aia se îmbătase aşa. 
  Cum se deşteptă, se şi duse acasă, fără să bage de seamă că îi lipseşte inelul din deget. Acasă dacă ajunse, ia palatul de unde nu 
  e. Pierise ca şi cînd n-ar fi mai fost, iar în locul lui găsi iarăşibordeiul părinţilor lui. Se mai căi el o toană de neghiobia ce făcuse, dar acuma prinde orbul, scoate-i ochii, povestea ăluia. 
  Se hotărî dară să se întoarcă la împărăţia lui, să nu se mai întîlnească cu nişte asemenea oameni răi la suflet. El zise şi părinţilor lui să meargă cu dînsul, să trăiască ca în rai. Dară ei se mulţumiră a le rămînea oasele în sătuceanul în care se născuseră, şi poftiră fiului lor o viaţă lină şi fără de supărări diavoleşti. 
  Bietul Făt-Frumos, trist că-şi pierduse inelul, trist că părinţii săi nu voiesc a merge să trăiască cu dînsul, sta cu capul rezemat pe mînă şi se gîndea cum să facă ca toate să-i iasă înde bine. Cînd, deodată, se înfăţişează înainte-i vizitiul ce-i dase împărăteasa. 
  — Ce ai, stăpîne, de eşti aşa trist, fără să te mîngîi? Au doară primit-ai niscaiva ştiri rele de la împărăţie? 
  — Ba ştiri rele de la împărăţie n-am primit, dragul meu. Dară
  iacă, iacă, iacă ce mi s-a întîmplat. Şi-i spuse tot, din fir pînă-n aţă. 
  — Ia lasă, stăpîne, nu te mai mîhni aşa pentru atîta lucru de nimic. 
  — Ce stai tu de vorbeşti, omule? Apoi de nimic lucru iei tu că am pierdut inelul, aşa sculă rară? şi de puţin lucru socoteşti tu că este a mă despărţi de părinţi fără să mai nădăjduiesc a-i vedea? 
  — Ba nu, stăpîne; dară ia să ne înţelegem la cuvinte. Părinţii împărăţiei tale, dacă nu vor să vie să trăiască pe lîngă d-ta, poţi să-i faci să trăiască bine şi aci, lăsîndu-le o sumuliţă bunicică de bani, de care ai, mulţumită Domnului, destui. Cît pentru inel, apoi împărăteasa, doamna noastră, a avut de grije şi pentru aceasta. La plecare, ea mi-a dat acest inel, cu poruncă straşnică 
  
  ca să ţi-l dau numai atunci cînd voi vedea că mîhnirea umblă să te biruie. Şi tocmai acum mi se pare că e timpul. Poftim! 
  Şi îndată scoţînd din sîn un inel, ca şi celălalt de frumos, i-l dete, mai adăogînd a zice că inelul acesta are darul, ca, uitîndu-te la el şi dorind, îndată se va înfăţişa înaintea dumitale doi arapi, care vor face orice le vei porunci. 
  Tocmai atunci trecea p-acolo şi stăpînul moşiei, cel cu pricina, într-o căruţă cu patru telegari, mergînd în treaba lui. 
  Făt-Frumos, cum luă inelul în mînă, se uită la el, şi pofti să iasă cei doi arapi. Îndată se pomeni cu doi arapi negri ca fundul ceaunului, că stau dinaintea lui, ageri şi sprinteni ca nişte pardoşi. 
  — Ce porunceşti, stăpîne? ziseră ei. 
  — Să-mi luaţi pe chir ăla care trece în căruţă şi să nu-l slăbiţi pînă nu va scoate inelul ce mi-a tras din deget mişeleşte. Vezi că el pricepuse că beţia aia d-atuncea nu fusese lucru curat; dar n-avusese ce-şi face capului, d-aia şi tăcuse din gură. 
  Unde mi se repeziră, neiculene, ăi arapi, ca nişte zmei şi ca nişte lei paralei, de nu-i puteai ajunge cu praştia! Într-o clipă fură acolo, şi unul apucă caii de dîrlogi şi mi ţi-i opri ca pe ei, şi altul apucă pe pizmătareţul de stăpîn al moşiei de piept, şi cît te-ai şterge la ochi, fu şi dat jos; şi unde mi ţi-l începură a-l răsuci şi a-l buchisi înfundat, de-ţi era mai mare mila de dînsul. 
  Dacă îi cerură arapii inelul, el tăgăduia ca un nemernic. Se pusese diavolul călare pe inima lui şi nu-l lăsa nicidecum să scoaţă inelul la iveală. Dară ce credeţi că arapii mi-l lăsară numai aşa, cu una, două? Nici să vă gîndiţi. 
  Îl luară din nou la tărbăceală. Umbla prin mîinile lor, de la unul la altul, ca o minge. Îl mai făţuiră, îl mai trudiră, îl luară din nou la rapanghele, şi-l mai dară căţeaua, de credeai că se pierde prin mîinile lor, şi, ca să spuie, nicicît. 
  Dacă văzură arapii aşa, că se încîinase şi nu vrea să dea inelul, îl puseră jos, unul îl ţinea şi altul scoase un cuţit de la brîu, îl dete pe masat şi se făcea că vrea să-l jupoaie de viu. 
  Văzu ăla că nu e glumă, că-i sta viaţa numai într-un fir de aţă, şi ca să scape de moarte, spuse că la el este inelul, şi-l scoase de-l dete arapilor. Ar fi voit oamenii lui, vizitiul şi argatul, să sară să-şi scape stăpînul din mîna arapilor. Dar cine se putea apropia de dînşii? Numai cîte un brînci le da aceştia, şi se duceau peste cap, de se sculau schilozi. 
  Făt-Frumos privea şi creştea carnea pe el de mulţumire, cînd vedea că freacă ridichea becisnicului de zăcaş, după cum i se cuvenea. 
  Primindu-şi inelul Făt-Frumos, îl băgă în deget lîngă cellalt, şi se hotărî a se întoarce înapoi la împărăţia sa. Dete părinţilor lui vro trei pungi de galbeni, fiindcă nu voiră a merge cu dînsul, se găti de drum, se urcă în butcă şi porni. 
  Dară cînd se despărţiră? Plîngeau şi lemnele şi pietrele de jalea unchiaşului şi a babei. Vezi că pricepuseră ei că n-are să se mai vază. Poate că în cer, dar aci pe pămînt, de leac! 
  Şi se duse, şi se duse Făt-Frumos cale lungă depărtată, care de aci înainte se găteşte, basmu mai frumos grăieşte, se duse pînă ajunse la o poiană frumoasă, de marginea căreia curgea un rîuleţ. Aci îşi căută el loc de popas. Fie, că-l şi găsise, căci era o frumuseţe de nu te îndurai să te depărtezi de dînsa. 
  Licheaua de stăpîn al moşiei, nici una nici alta, voia cu dinadinsul să aibă pentru dînsul inelul lui Făt-Frumos şi mai multe nu. Se luă după dînsul, şi cugeta că, mai cu marghiolii, mai cu şoalda, mai cu prefăcătorii, să înşele pe Făt-Frumos şi să-i dea pui de giol la inel. 
  Dacă văzu pe Făt-Frumos că vrea să poposească, se opri şl el mai cît colea, după un mărăciniş, şi aşteptă pînă să adoarmă. 
  Făt-Frumos nici că se gîndea la nişte astfel de mişelii, el întinse pe pajişte nişte scoarţe scumpe ce le avea, se aşeză pe dînsele, mîncă şi se culcă. Vizitiul lui cel credincios stătu de pază o bună bucată de timp, şi dacă văzu că nici apele nu se mai mişcă, şi fiind şi ajuns de osteneala drumului, puse şi el capul jos şi-l fură somnul. 
  Cînd văzu că amîndoi dorm duşi, ăla ieşi din crîng binişor şi pîş, pîş, ca o mîţă cînd pîndeşte la şoareci, se apropie încetişor de Făt-Frumos, îi trage inelele din deget şi p-aci ţi-e drumul. 
  Iară dacă se sculă Făt-Frumos şi văzu că-i lipsesc inelele, crezu că vizitiul i le-o fi luat, ca să le puie bine, de teamă ca să nu le piarză dormind şi-l întrebă. Vizitiul răspunse că Doamne fereşte! nu i le-a luat el. Acum înţelese că vreun fur i le-a şters şi se întristă, nevoie mare. 
  Aşa supărat, porunci de înhămă caii la butcă şi porni. El nu ştia ca cine să i le fi luat, şi n-avea pe cine apuca de ele. Şi mergînd el aşa şi ciudîndu-se şi frămîntîndu-se de mîhnire, se gîndea ca ce să răspunză el împărătesei, cînd l-o întreba de inele. Nu-i venea lui, vezi, odată cu capul, să-l crează neştine că este neharnic, mototol şi adormit. 
  Tocmai pe cînd părerea de rău îl ajunsese şi mai şi decît pînă aci, erau trecînd printr-o pădure mare şi deasă. Dodată auzi nişte balauri de lăutari trăgînd din viori, de gîndeai că mănîncă foc, şi din ce în ce se apropiau. Nu trecu mult şi iată că lăutarii trecură pe lîngă butca lui Făt-Frumos, tot cîntînd, şi-i deteră bună-ziua. 
  Făt-Frumos le mulţumi şi prinse a-i întreba: 
  — Dară de unde veniţi, bre, oameni buni, şi unde vă duceţi? Lăutarii răspunseră: 
  — Ne ducem să cîntăm la nunta împărătesei tale. 
  
  — Cum să cîntaţi la nunta împărătesei mele? întrebă Făt-Frumos, căruia îi sări inima de frică. 
  — Apoi, să vezi dumneata. Un împărat din vecinătate văzînd că este atîta diastimă de vreme de cînd ai plecat şi nu te-ai mai întors, s-a sculat, cu oaste asupra împărăţiei tale, ca să silească pe împărăteasa a lua de soţ pe fiul său. Împărăteasa s-a împotrivit foarte, şi de două ori s-au lovit ostile şi de două ori acel împărat a fost biruitor. În cele din urmă, nici împărăteasa nu mai trăgea nădejde c-o să te întorci. Şi de milă ca să nu se mai prăpădească oraşele şi satele, şi atîta sumedenie de oaste, s-a înduplecat a asculta cererea împăratului, şi mîine le este nunta. 
  
  — Cum se poate una ca asta? 
  — Iaca, se poate şi se prea poate. Dară fiindcă te întorci, şi dacă voieşti să ajungi înaintea nunţii, lasă-ţi butca să vie pe urmă şi tu aideţi cu noi. 
  Făt-Frumos n-aşteptă să-i mai zică încă o dată. Se dete binişor jos din butcă, şi porni cu lăutarii la drum. Unul din lăutari îl luă în cîrcă, şi cînd îşi făcu vînt, se aruncă drept în slava cerului, şi mergea ca vîrtejul. Ar fi voit el să meargă ca gîndul, dară îi fu teamă să nu plesnească fierea în Făt-Frumos. 
  O dată începu Făt-Frumos să strige: 
  — Stăi, mă, să-mi iau căciula, că mi-a căzut din cap. 
  — Ce stai dumneata de vorbeşti? Las-o încolo, la nevoile, căciula, că ea acum o fi cale de şase luni de departe, să mergi cu piciorul pînă acolo, unde a căzut ea. 
  Şi mai merse ce mai merse şi se coborîră la scara palatului împărăţiei sale. 
  Aci dacă ajunse, împărăteasa şi toţi boierii şi toată oastea ieşiră întru întîmpinarea lui. După ce-şi dară bun-găsit şi bun-venit, îi povestiră cum împăratul vecin s-a sculat cu război asupra lor, cum oastea lui a spart oastea împărăţiei lui de două ori, şi cum se gătesc pentru a treia lovire. 
  Apoi împărăteasa îi spuse că ea a făcut acele meşteşuguri cu lăutarii, ca să-l aducă mai curînd, că ştie cum a pierdut inelele şi ce-a păţit. 
  Pe cînd vorbeau încă, iacă un curier că se înfăţişează înaintea lor şi dă împărătesei inelele cu pricina şi împăratului căciula ce-i căzuse din cap. 
  Ea îi spuse că doi din acei lăutari ce a văzut el în pădure a avut porunca: unul să-l aducă pe dînsul, şi altul inelele. 
  Împăratul se veseli o toană; dară era supărat foarte cum de să îndrăznească vecinul lor împărat să se scoale cu război asupra împărătesei sale. 
  Şi auzind gloatele de venirea lui Făt-Frumos, veneau droaie să se scrie la oaste. Se sculară, deci, cu mic cu mare, şi făcu oaste ca frunza şi ca iarba. Făt-Frumos le tocmi şi le învăţă cum să meargă la război. Şi-l ascultau gloatele, că-l iubeau nevoie mare. D-apoi boierii? Nu se lăsau nici ei mai prejos. Vezi că şi el era drept, îndurător şi viteaz. 
  Pornind la război cu o silă aşa de mare şi de grozavă sparse împărăţia vecinului lor cutezător. Prinse în război şi pe acel împărat vrăjmaş, împreună cu fiul său, şi îi aduse de-i tăiară dinaintea împărătesei. 
  Apoi întinzînd cuprinsul său şi asupra acelei împărăţii şi mai puind la cale toate cum să ajungă supuşii săi să fie fericiţi, se puse pe trai, şi trăiră veac de om nesupăraţi de nimeni. Iară eu încălecai p-o şea etc. 
  
   
  VOINICUL CEL FĂRĂ DE TATĂ 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost un împărat ş-o împărăteasă. Ei aveau numai o fată şi o păzea ca lumina ochilor lor. Ea n-avea voie să iasă nici pînă în grădină fără dădacă ei. Aceasta o ţinea de aproape şi n-o scăpa din vedere nici cît ai da în cremene. Fata, tot şezînd la fereastră, vedea pe un june fluieră-vînt umblînd de colo pînă colo. Într-o zi uitîndu-se la el, o văzu şi el şi, ţintind ochii în ochii ei, ea simţi un fior, apoi ca o scînteie de foc o arse ceva la inimă. Se trase fata de la fereastră şi spuse dădacă-sei ce i se întîmplă. Atunci dădacă ei îi zise: 
  — Ci ia fugi şi d-ta de la fereastră! Ce tot te zgîieşti şi te uiţi latoţi d-alde taie cîinilor frunză. 
  Nu trecu mult şi fata începu a nu se simţi bine. Pasămite luase în pîntece, fără ştirea lui Dumnezeu. Spuse dădacă-sei. Aceasta se da de ceasul morţii de ciudă, cum de să se întîmple una ca asta, fără să ştie fata de bărbat. Frica ce le cuprinsese pe amîndouă era de nepovestit. 
  — Ca ce o să zică tată-tău acum cînd va afla, se văieta dădacă, ce o să-i răspunz eu, cînd mă va întreba? 
  — Cum o să mă înfăţişez eu acum înaintea tată-meu cu borţul la gură, zise şi fata, cînd numai unul Dumnezeu ştie cît sunt de nevinovată? 
  
  Şi în adevăr că tată-său era un om aspru. Nu le-ar fi iertat o dată cu capul. 
  Se duseră, deci, şi povesti împărătesei toată întîmplarea, şi se rugară de dînsa, ca să intre ea la împăratul cu mijlocire de iertare. 
  Cînd auzi împărăteasa de cele ce se întîmplase, se luă cu mîinile de păr. Ea zicea că este peste poate ca să rămîie cineva însărcinată din vedere. Vezi că ea ştia cum merg lucrurile în lume. Şi la o minune ca aceasta nici că se aştepta. 
  Lucrurile nu puteau rămîne mult timp acoperite. Împărăteasa, de silă, de milă, fu nevoită a spune împăratului toată şiritenia. Cînd auzi împăratul de aste năpaste, se făcu foc de mînie. Răcnea ca un leu: 
  — Cine să fie acel neomenit carele mi-a necinstit perii cei albiai bătrîneţelor mele? Cu moarte să se omoare. În furci să-l atîrne. Praf şi pulbere să se aleagă de capul lui! 
  Împărăteasa îl luă cu binişorul şi-l mai domoli olecuţă. 
  Vezi că el nu punea crezămînt pe spusele fiicei sale şi ale dădacei. El ştia că astfel de întîmplare nu se mai auzise. După ce dojeni cu dojană împărătească pe dădacă, oropsi pe fie-sa cu urgie. Porunci de făcu o corăbioară, puse pe fată într-însa, şi lîngă ea cinci pîini şi un urcioraş cu apă, şi îi dete drumul pe gîrlă spre a se duce unde mila Domnului o va scoate. 
  Mergînd corăbioara pe apă, ea se ruga lui Dumnezeu cu zdrobire de rărunchi ca să o scoată la liman bun, ca unul ce cunoaşte nevinovăţia ei, şi ca pe una ce nu se ştia la sufletul ei cu nici o prihană. 
  Cîteva zile se bălăbăni ea aşa cu valurile apelor. În ziua a treia îi veni ceasul naşterii, şi făcu un dolofan de copil ca un îngeraş. Biata femeie! căci n-avu ei nici un ajutor omenesc în ziua necazului, decît suferinţele ei, şi alinător pe Dumnezeu! se mîngîia oarecum în sufletul ei că se ştia nepîngărită. 
  Şi vrînd Dumnezeu cu dînsa, corăbioara, într-una din nopţi, se opri. Ea simţi că corabia nu mai merge; sta pe loc. Pînă la ziuă, îi ticîi inima de frică, neştiind pe ce ţărmuri se va fi oprit. Cînd se lumină, văzu că corăbioara poposise de marginea unei păduri. Ieşind la uscat cu copilaşul în braţe, rătăci încoa şi-ncolo prin pădure. Apoi se aşeză în scorbura unui copaci mare şi gros ca butia. Acolo stete ea mai mulţi ani, hrănindu-se cu ierburi şi rădăcini, ori cu roadele unor copaci. Ea îşi creştea copilaşul cu drag. 
  Ea făcu din ramurile unui copaci un leagăn în care îşi punea copilul ziua; iară noaptea nu-l depărta de la sînul ei, şi, pentru scăldătoare, se ducea la vadul de la albia unui pîrîiaş ce curgea p-aproape d-acolo. Acoperămînt le era cerul cu stelele; tovarăş de jucării copilului îi era florile cîmpului, paserile cerului, flutureii şi gîngăniile. 
  După ce se făcu mai măricel, mă-sa îl învăţă la vînat şi-i spunea cu lacrămile în ochi cum a fost ea crescută şi cum este nevoită să-l crească pe dînsul. Iară el asculta şi băga la cap toate cele ce îi spunea mă-sa. 
  Mai mărindu-se el oleacă, începu a căta vînat mai pe departe de locuinţa lor. Iară într-una din zile zări un palat în depărtare. El îşi aduse aminte de cele ce îi spusese mă-sa despre palaturile tată-său şi i se păru că se cam aseamănă. Dete fuga şi spune mă-sii ceea ce descoperise. A doua zi plecă cu mă-sa de mînă şi, ajungînd la aceste palaturi, mumă-sa îi spuse că acelea nu sunt ale tatălui ei; dară că tot cam aşa sunt şi ale împăraţilor din lume. 
  Mai trecu ce mai trecu şi mai mărindu-se şi dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăşi la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăşi dinaintea acelui palat; cu toroipanul la spinare, el îşi luă inima în dinţi şi intră în curte. Pasămite palatul acela era al unor zmei. Flăcăiandrul nostru cel viteaz, carele nu ştia ce este frica, intră şi în palat. P-aci, p-aci era să-şi iasă din minţi de mirare şi să-şi piarză cumpătul dînd de atîtea lucruri, ce nu mai văzuse el în viaţa lui. Cînd, ce să vezi d-ta? odată îi ieşi înainte trei zmei. Aceştia erau stăpînii palatului. Şi unde se repeziră la dînsul de pare că să-l ia în unghii, şi cu grai răstit, dojenindu-l, îi ziseră: 
  — Cum de ai cutezat spurcatule, să ne calci casa? 
  Voinicul nu zise nici cîrc! ci, aducînd toroipanul, mai iute decît fulgerul păli pe unul la dreapta, pe altul la stînga, de nu ştiură de unde le veni trăsnetul, şi îi culcă la pămînt. Şi nici că se mai mişcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde. 
  Al treilea zmeu, văzînd cum merge treaba, pieri dinaintea lui ca o nălucă, şi se duse de se ascunse în pivniţă. Văzu el că nu poate da piept cu un asemenea viteaz, şi se hotărî a-i purta sîmbetele. 
  Voinicul de romînaş, în dîrdora luptei nu băgă de seamă ce se făcu al treilea zmeu. Aşteptă ce aşteptă şi dacă văzu că nu mai vine nimeni, el se întoarse, luă pe mumă-sa, o duse în acele palaturi şi se aşeză acolo. 
  Umblînd din cămară în cămară, dete peste armele zmeilor şi se minună. Mă-sa îi spuse că văzuse în casa tatălui său asemenea arme, şi îi arătă cum se întrebuinţează. Îi prinse bine, căci văzu că îi merge mai lesne la vînat. Acum începu a săgeta la căprioare şi la ciute, căci pînă acum vîna numai păsărele cu laţul, şi îi era cu greu. 
  Ajunsese ca el să fie tare şi mare în pădure. Nu era cine să-i stea împotrivă. De multe ori nu venea cu zilele p-acasă. 
  Într-una din zile, zmeul ieşi din pivniţă şi veni milogindu-se la muma voinicului ca să-şi facă pomană cu el să-l primească la curtea ei, căci zicea el că pribegeşte nu ştiu de cît timp orbecăind prin acel bunget de pădure. Spuse că este un nenorocit carele se rătăcise, umblînd după vînat, şi da laudă Domnului că l-a învrednicit a mai da peste fiinţe de oameni. 
  Ea, biet, care ştia ce este necazul şi lipsa, îşi plecă urechea la rugăciunile cele viclene ale zmeului şi, făcîndu-i-se milă de nenorocirile lui, îi făgădui că va vorbi fiului ei de dînsul. 
  Cum veni fiul său de unde era dus, ea îi spuse toată şiretenia nenorocirii omului ce năzuia la mila lor, şi îl rugă să aibă milă de ticăloşia lui, căci zicea ea, nu ştim cum ne va mai aduce şi pe noi Dumnezeu. 
  Voinicului îi păru bine de astă întîmplare, mai cu seamă, gîndea el, că va fi barim o slugă în curte care să ţie de urît mă-sii, în lipsa lui, şi să-i şi dea ajutor în trebile casei. 
  Nu-l cunoscu că este zmeu, cînd îl văzu, atît de bine ştiu procletul a se schimba. Îi spuse ce are de făcut şi îl primi să şează la curtea lui. 
  Multele lipsuri, multele necazuri, multa mîhnire ce suferise muma viteazului şi dorul cel mare de ţara ei, iară mai cu seamă suferinţele ei cînd se gîndea la ruşinea ce rămăsese asupra numelui său în casa părinţilor ei, ea fiind nevinovată, o făcu de lîncezea şi se topea d-a-n picioarele. Văzînd-o zmeul aşa searbădă şi tot fără voie bună, se încumese într-una din zile, pe cînd voinicul era la vînătoare, şi o întrebă, dară se prefăcu că vorbeşte cu sfială: 
  — Cum bag de seamă, stăpînă, nu prea ţi-e bine. 
  — Nu mi-e bine, mă băiete, căci mi-e dor d-alde tata şi d-alde mama, şi de ţara mea. Vezi că eu sunt fată de împărat, şi pentru o năpaste ce a căzut pe capul meu pribegesc de sunt atîţi mari de ani. 
  — Eu ştiu un leac pentru boala dumitale, stăpînă; dară n-are cine se duce să-l aducă. Şi îi spuse o sumedenie de minuni ce făcuse leacul ce zicea că ar fi bun pentru ea. Cînd se întoarse de la vînătoare fiul ei, ea îi spuse că auzise de la sluga lor, cum că de va mînca mere din mărul roşu se va face sănătoasă. 
  El fu bun bucuros că auzise un leac să facă pe mă-sa sănătoasă, şi se hotărî a se duce tocmai acolo să-i aducă leacul. Îşi luă ziua bună şi plecă. 
  Dar încotro s-apuce? căci nici nu mai auzise pînă atunci de aşa ceva. Apucă şi el într-un noroc spre răsărit şi, mergînd prin desişurile pădurii, zări un palat mai frumos decît acela în care şedeau ei. Se duse drept acolo. Aci locuia o zînă măiastră. Cum o văzu el, îi căzu cu drag. Dară măiastra, ieşindu-i înainte, îl primi după cum i se cuvenea, îl băgă în palat şi îl omeni ca pe un oaspe. 
  Din una, din alta, se înţeleseră la cuvinte. Vezi că, măre, aceasta era scrisa lui. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere, decît p-al mă-si. Ş-apoi era atît de frumoasă şi de gingaşă, ca o floare! 
  Ea încă avea la ce se uita la el; căci era un brad de romînaş. 
  El se uitase acolo la dînsa. Cînd îşi aduse aminte că el plecase să aducă mume-sei mere de la mărul roşu, voi să o zbughească. Dară zîna măiastră îl opri şi-l întrebă unde se duce. Voinicul îi spuse din fir pînă în aţă toată şiretenia. Zîna pricepu viclenia zmeului şi tăcu. Apoi îl îndreptă ea spre locul acela cu mărul roşu, şi-l şi învăţă cum să facă ca să ia merele. După ce-şi luă ziua bună şi de la măiastră şi-i făgădui că se va întoarce pe la dînsa, porni; şi aide, aide, merse cale lungă şi mai lungă, pînă ce, trecînd ţări şi mări, ajunse la o grădină ocolită numai de trandafiri. Intră înăuntru şi dete peste mărul roşu, carele era sădit în mijlocul grădinii. El cercă a se alătura de pom, dar pomul îi zise: 
  — Nu te apropia de mine, voinice, că îţi vei pierde viaţa şi e
  păcat de dînsa. Flăcăiaşul, ce nu ştia de frică, îi răspunse cum îl învăţase zîna: 
  — Nu te teme, pom oropsit, că te voi curăţa de omizi şi de
  uscături. Şi după ce-i tăie uscăturile şi îi luă omizile, culese trei merişoare ca cele din rai şi se întoarse înapoi. Ajungînd în pădure, dete pe la zîna. Aceasta cum îl văzu, îl primi cu bucurie, îl puse într-o cămară să se odihnească niţel, şi pînă una, alta, îi schimbă merele şi îi puse altele în locul lor. Cînd se sculă voinicul, se grăbi a se întoarce la mă-sa cu slujba făcută. Luă deci merele şi porni. 
  În vremea aceasta, procletul de zmeu se linguşea pe lîngă muma băiatului şi, cu ispite şi cu marghiolii, umbla să o dea în cap să se planisească lui. Ea, biet, nu ştia unde bate diavolul de zmeu. Nu cunoştea la sufletul ei ce sunt ispitele şi cursele dragostei, şi prin urmare nu da nas spurcatului să se întinză. Ea ştia una şi bună: se topea de dor după fiul său, după părinţii ei şi după ţara în care se născuse. Cînd o căutai, era cu ochii scăldaţi în lacrămi. 
  Cum văzu pe fiu-său, săltă de bucurie. I se păru a înviora olecuţă. Mîncă din merişoarele ce-i aduse, şi i se păru bune. După ce mai trecu, ea căzu iarăşi în piroteala de mai nainte. 
  Voinicul, văzînd că sănătatea mă-sei tînjeşte, nu ştia ce să-i mai facă spre a o mai înveseli. Iară dracul de zmeu atît de harnic se arăta în ale slujbei, încît n-apuca să iasă bine vorba din gura voinicului, şi el o ghicea; apoi se făcea luntre şi punte, ca să-i îndeplinească voile. Voinicul băgă şi el de seamă tragerea de inimă ce avea sluga spre a-i sluji cu credinţă, şi nu se căia deloc ca l-a primit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni. 
  Într-una din zile, pe cînd voinicul era pe voie bună, zmeul se apropie de el şi, cu grai milogit, îi zise: 
  — Stăpîne, cunosc iubirea ce ai pentru mămuliţa d-tale. Lîncezeala de care pătimeşti, mie nu-mi prea place. De vrei vrea să mă asculţi, nu vei greşi. 
  — Ştii tu ceva leacuri? spune, că te ascult. 
  — În ţara de unde sunt eu, oamenii pătimaşi de asemenea boală fac tot ce se poate de aduc apă vie şi apă moartă de la munţii ce se bat în capete. Această apă este leacul cel mai bun. Te văz că eşti un mare viteaz şi am credinţă în sufletul meu că d-tale îţi va fi mai uşor decît altora a o aduce. 
  
  N-apucă să isprăvească vorba şi viteazul se duse la mă-sa. Fiind acolo, el îi zise: 
  — Mamă, te văz tot galeşă, şi te pierzi d-a-n picioarele. Măduc, mamă, să-ţi aduc leacuri. La munţii ce se bat în capete este apă vie şi apă moartă. Tocmai acolo mă voi duce, să-ţi aduc apă de aceea. 
  — Nu te duce, dragul mamei; mila Domnului este cu noi; de va vrea el să fiu bolnavă, măcar orice fel de apă îmi vei aduce, în deşert va fi. Nu mă mai lăsa singură. Destul mi-a ros rărunchii singurătatea. Mîngîierea mea acum tu eşti, fătul meu, de voi mai fi lipsită şi de dînsa, voi pieri. 
  — Fii bărbată, mamă, ţine-ţi firea pînă mă voi întoarce, şi ai să fii veselă şi sănătoasă ca piatra, după ce vei bea apă vie. 
  
  Nu fu cu putinţă a-l ţine. Se găti şi plecă. În cale dete şi pe la zîna măiastră. Din una, din alta, veni vorba că se duce în călătorie, şi-i şi spuse unde se duce. 
  Zîmbi zîna cînd auzi şi văzu urcioarele ce-i dase zmeul. Nu zise însă nimic care să-i dea vro bănuială, ci îi dete două borcane, cu care să ia apă mai în grabă, şi îl învăţă cum să facă. Îi zise că tocmai la amiazi, cînd va fi soarele în cruci, să înalţe o prăjină şi în vîrful ei să puie o mahramă roşie. Munţii or căta la ea cu ochii bleojdiţi; iară el, pînă s-or deştepta ei din buimăceală, să se repează iute a lua apă cu borcanele din ambele fîntîne. Îi păru mult bine voinicului pentru învăţătura ce-i dete. Apoi luîndu-şi ziua bună, plecă. Merse, merse, merse, pînă ce, după o călătorie silită, ajunse la locul cu pricina. 
  Făcu precum îl învăţase zîna; iară el d-a-n călarele, se repezi printre munţi şi umplu borcanele. Cînd fu a se întoarce, munţii prinsese de veste că oarecine a luat apă din fîntînă, şi începu a se bate iarăşi în capete. Tocmai atunci şi voinicul se întorcea. Şi dacă nu se grăbea a ieşi mai iute, acolo îl prăpădea. Scăpă însă cu faţă curată. Numai coada calului o apucă şi acolo rămase pe jumătate. 
  De atunci, vezi, este calul cu coada jumătate de carne şi jumătate de păr. 
  Cînd se întoarse acasă, dete iarăşi pe la zîna. Ea, ca şi de la rînd, îl rugă să se dea niţel odihnei; şi în acel timp îi schimbă apa, puindu-i alta în locul celei ce adusese el. Sculîndu-se după somn, luă borcanele cu apă şi veni acasă. Atîta îi fuse mă-sii, ca să-l vază. Nu ştia ce mai făcea de bucurie. Îl săruta şi p-o parte şi pe alta. Apoi după ce bău din apa ce-i aduse, ei îi păru că mai prinse niţel suflet. Vorbă să fie! Ea nu băga de seamă, vezi, că bucuria pentru vederea fiului său o face să fie oarecum mai sprintenă. 
  Zmeul se da de ceasul morţii cînd îl văzu că s-a întors cu isprava făcută. El bătuse capul mult şi bine să dea în cap pe fata împăratului, în lipsa fiului său, dară toate mrejele lui rămăseseră de rîs; căci ea nu dete în clapca în care o împingea spurcatul. Ea nu-şi putea da seamă de ce tot umblă el pe lîngă dînsa cu şoşele, cu momele. Nici că visa despre ce avea de gînd procletul de zmeu. 
  Pasămite zmeului îi era frică să se ia la luptă pe faţă1 cu voinicul. Ci voia să-l piarză prin viclenie, şi apoi să-şi bată joc şi de mă-sa, ca să-şi izbîndească pentru moartea fraţilor săi. 
  Dară nu-i ajută Dumnezeu. 
  Voinicul din cînd în cînd mergea la vînătoare, şi da şi cîte o raită pe la zînă. Nu trecu mult şi el băgă de seamă că mă-sa nu se îndreptează, ci găinează şi se topeşte de pe picioare. Se întrista în inima lui cînd vedea că nu-i dă înde bine şi că nu-i poate da nici un ajutor. 
  Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frămîntă cu firea pentru sănătatea mă-sii, se apropie de dînsul într-o zi şi-i mai zise într-o doară; căci se temea spurcatul a-l mai îndemna. Teama lui era să nu se deştepte voinicul şi să-i ghicească cugetele lui cele viclene. 
  — Am auzit şi eu, stăpîne, pe cînd eram copil că oamenii mari
   1 În ediţia de bază: de. 
  cînd sunt pătimaşi de lîngezeală şi copiii cînd bolesc de boală cîinească, se tămăduiesc de va mînca un purcel de la scroafa de2 sub pămînt. Mi se rupe inima din mine cînd văz pe buna mea stăpînă cum i se stinge viaţa din sine. Dară nici pe d-ta nu te îndemn a te duce, căci mare primejdie va cădea pe capul aceluia ce se va cerca a fura purcelul, de nu va izbuti. 
  — Nu sporovoi mai mult, îi răspunse voinicul, eu nu ştiu ceeste primejdie şi frică. 
  Numaidecît şi puse la cale cele de trebuinţă pentru o călătorie mai lungă. Mă-sii îi spuse că se duce la vînătoare. Plecă şi dete şi pe la zînă, căreia îi spuse ce avea de gînd să facă. El ştia, vezi, că sfaturile ei îi prinsese mult bine. 
  Zîna, după ce îl învăţă cum să facă să izbutească, îi dete un săpun, un pieptene şi o perie, ca să-i fie de slujbă. El plecă şi merse, merse, pînă ce ajunse la o pădure deasă şi întunecoasă, de abia putea să răzbească. Bîjbîi el p-acolo pînă ce dete de ghizuina scroafei. Cum să se apropie el? Căci ghizuina era încongiurată de buşteni şi de rascote, de nu se putea atinge nici pasăre măiastră. 
  Voinicul făcu precum îl învăţase zîna. Săpă un şanţ adînc pînă ce ajunse sub culcuşul scroafei. Intră acolo şi aşteptă pînă ce veni scroafa să se culce. Purceii erau toţi în păr la ugerul scroafei şi sugeau. Mai-nainte de a răsări luceafărul porcilor, cînd toţi porcii se deşteaptă, adormiţi fiind purceii cu ţîţa în gură, voinicul băgă mîna binişor şi apucă un purcel, dar aşa de binişor îl apucă şi aşa de uşor îl trase, încît scăpă ţîţa din gură fără să simţă. Îl apucă numaidecît de bot ca să nu guiţe, şi p-aici ţi-e drumul. 
  Dracul de scroafă băgă de seamă că o ţîţă i se răceşte. Se deşteptă şi văzu că un purcel îi lipseşte. Se luă după voinic. Şi cu toate că telegarul voinicului era un zmeu de cal, scroafa îl ajunse. Cînd văzu că are să-l înhaţe cu colţii ei, voinicul aruncă săpunul. 
   2 În ediţia de bază: pe. 
  Atunci unde se făcu un noroi cleios şi puturos, de ţi se scutura carnea de pe tine. Calul fugea de da cu burta de pămînt. 
  Scroafa făcu ce făcu, se zvîrcoli prin ăl noroi şi se tărbăci de nu 
  o mai cunoşteai, scroafă e, ori ce dracu e. Scăpă din nomol şi se luă după voinic. Într-o clipă îl ajunse. Cînd văzu zorul, voinicul aruncă pieptenele. Şi unde se făcu un zid nalt, nalt, d-a curmezişul drumului ei, de nu fu cu putinţă să-l sară. Atunci scroafa se puse cu colţii săi şi sparse zidul, făcînd o gaură numai cît putea ea să treacă. Şi să te ţii după dînsul. 
  Dacă văzu voinicul că scroafa iară s-a apropiat, aruncă şi peria. Deodată se făcu o pădure naltă şi deasă, de nu se putea strecura nici pui de pasăre. Cum văzu una ca asta, scroafa se puse şi roase, şi roase la copaci, pînă ce-şi făcu drum, şi după dînsul! pînă ce, cînd fu a-l ajunge, voinicul intrase în curte la zînă. Aceasta ieşi numaidecît, întinse mîna, şi strigă: 
  — Înapoi, scroafă ruşinoasă, şi teme-te de urgia tatălui meu! 
  Cînd îi auzi glasul, scroafa rămase încremenită, şi plină de ruşine se întoarse. Mergea şi se tot uita îndărăt; pare că tot nu-i venea a crede ceea ce văzuse şi auzise. 
  Se culcă şi de astă dată niţel voinicul, ca să se odihnească, iară zîna îi schimbă purcelul, puindu-i altul în locul lui. După ce se deşteptă, se întorcea la mă-sa cu voie bună, de isprava ce făcuse. 
  Venea, nene, cu căciula într-o parte, cu purcelul în braţe şi cîntînd din frunză. 
  Cînd, iată că se întîlneşte cu trei inşi. Pasămite era Vîntul, Căldura şi Gerul. El îşi luă căciula din cap, şi cu multă plecăciune îi zise: 
  — Noroc bun să dea Dumnezeu, nea Vîntule. 
  — Cale bună, dragul meu, îi răspunse Vîntul. 
  
  — Da ce, mă, numai Vîntului te ploconeşti? îi zise Căldura. Nu ştii tu oare că eu pot să las o zăpuşeală şi o arşiţă, de să fiarbă maţele din tine? 
  — Nu-mi pasă de nimic, răspunse voinicul, numai Vîntul să-mi bată. 
  — N-ai auzit tu oare de mine, mă, îi zise şi Gerul, că eu am putere să dau un frig şi o geruială peste tine, de să îngheţe maţele în tine? 
  
  — Habar n-am, răspunde şi el, numai Vîntul să nu-mi bată. 
  Şi încet, încet, ajunse acasă. Cînd îl văzu alde mă-sa şi auzi peste cîte prăpăstii a dat, muri şi învie de bucurie că-l mai văzu o dată în carne şi oase. 
  Îi dete de mîncă purcelul; dară ea mărturisi că nu vede nici o uşurare. 
  Să înnebunească zmeul de ciudă! Văzu el că nu poate altfel să răpuie pe voinic, decît prin viclenie. Căta deci vreme cu prilej ca să-şi puie în lucrare cugetul său cel nelegiuit. 
  Într-o zi cînd voinicul se întorsese de la vînat şi era ostenit peste măsură, se culcă în grădină la umbra unor trandafiri. Zmeul dete peste dînsul şi-l făcu bucăţi, bucăţi, cu paloşul pe care îl purta totdeauna ascuns la dînsul. Şi ca să nu bage de seamă mă-sa, puse toate bucăţelele în dăsagi, le aşeză pe cal şi, dînd cîteva bice calului, îl dete pe poartă afară. 
  Calul fusese al zînei. Ea îl dedese în dar voinicului cînd fu a se duce la mărul roşu. El acum, dacă se văzu gonit, alergă drept la stăpînă-sa. Ea, cum îl văzu viind fără stăpînu-său, pricepu că trebuie să fie vro drăcie la mijloc. Se dete jos, şi ce văzu se spăimîntă. Luă deci desagii, îi aduse în casă la ea şi luă bucăţică cu bucăţică, os cu os, şi le aşeză una lîngă alta, fiecare la locşorul lor. După aceea turnă apă moartă peste dînsele. Ele se închegă, lipindu-se una de alta; pielea se făcu ca piftia, întrupîndu-se. Îl stropi şi cu apă vie şi se însufleţi; dară mut şi surd. Atunci îi dete să mănînce un măr de care adusese el şi îi veni grai. Luă şi purcelul scroafei de pe sub pămînt şi îl făcu să-i guiţe la urechi şi îi veni auz: Atunci zise: 
  — Dară greu somn dormii, soru-mea. 
  — Greu, frăţioare; şi ai fi dormit cît lumea şi pămîntul, de nuerau măiestritele lucruri ce tu ai adus pentru mă-ta; iară eu le-am oprit şi ţi-am pus altele în locul lor. 
  Atunci îi spuse cine era duşmanul care voise să-l răpuie. Şi ca să se încredinţeze de adevărul celor spuse de dînsa, îi dete putere să se facă porumbel şi să se ducă să vază cum zmeul chinuieşte şi pe mumă-sa. 
  Cînd, acolo, ce să vază? Se frecă la ochi ca să se încredinţeze de sunt aievea cele ce i se înfăţişa, sau năluciri. 
  Zmeul, carele cu şoşele, cu momele nu putuse da în cap pe muma voinicului şi a se planisi lui, acum o pusese la chinuri. O legase cu o frînghie de mătase roşie, o ţinea nemîncată şi cu ochii în soare. El voia să o omoare tocmai cînd voinicul ajunse în chip de porumbel. Se dete de trei ori peste cap, cum îl învăţase zîna, şi se făcu om cu sabia goală în mînă. Şi cît ai zice mei, făcu mici fărîme pe necuratul de zmeu, bala dracului. Scăpă pe mumă-sa de la chinuri, şi, viind zîna, îi dete de bău niţică apă vie. Cum bău, văzu că se însufleţeşte şi se simte voioasă ca un om plin de sănătate. 
  Apoi voinicul se însoţi cu zîna, şi trăiră cîte trei un trai plin de fericire şi de îngăduinţă pînă la adînci bătrîneţe. Iară eu încălecai p-o şea etc. 
  
   
  GEORGE CEL VITEAZ 
  A fost odată ca niciodată. 
  A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Zece ani au vieţuit ei în căsătorie şi nu putură face şi ei măcar o stîrpitură de copil. În cele de pe urmă, împăratul porunci împărătesei, soţiei lui, că dacă într-un an de zile de aci nainte nu-i va face un copil, să ştie că pîine şi sare pe un taler cu dînsul nu va mai mînca. 
  Dacă auzi aşa împărăteasa, mult se mîhni în sufletul ei, căci trăiau bine. Se puse şi ea dară a cere sfaturi de la vraci şi vrăjitori, de la moaşe şi descîntătorese. Luă tot felul de leacuri. Cînd într-o noapte, ce văzu se spăimîntă. Se făcea că umblă pe o cîmpie verde şi frumoasă. Pe acolo toate firicelele de iarbă erau însoţite, şi două cîte două se încovoiau una către alta şi părea că se sărută. Pînă şi flutureii umblau tot doi cîte doi. Visa şi totuşi credea că este aievea ceea ce vedea. Nu se bucură mult de priveliştea cea frumoasă, şi iată că un balaur, bala dracului, venea, măre, spre dînsa ca un vîrtej. Pasămite, el gonea o porumbiţă; aceasta, tremurînd ca varga, fugi în sus, fugi în jos şi, văzînd că n-are scăpare de vrăjmaşa fiară sălbatecă, se repezi şi se ascunse în sînul împărătesei. Balaurul, văzînd una ca aceasta, se repezi şi el asupra împărătesei. Dar împărăteasa dete un ţipăt şi se deşteptă. Îi sărise inima de frică şi-i tremurau toate cărnurile. P-aci, p-aci era să şi leşine. Spuse împăratului pocitania de vis, şi rămase şi el înmărmurit de groază. A doua zi se simţi îngreunată şi peste nouă luni de zile născu o bunătate de copilaş de drăguleţ. 
  Bucuria ce fu la curtea împăratului nu se poate spune. Se hotărîră să boteze pruncul. 
  Pe atunci se botezau copiii într-o fîntînă sub un munte. Şi fiindcă de cîtva timp se ivise nişte tîlhari pe acel munte, care pîndeau pe cei ce veneau să-şi boteze copiii şi-i omora, straşnică poruncă dete împăratul ca să puie oaste împrejurul fîntînii, să păzească şi să apere pruncul, cînd va fi să se ivească tălharii. 
  Nu se mulţumi cu atît, ci mai porunci împăratul de scrise pe nişte pietre scumpe cîte o slovă; după aceea înşiră pietrele şi alcătui numele copilului. Acest şir de pietre nestemate îl legă de gîtul copilului. 
  Astfel pregătiţi, plecă împăratul cu împărăteasa să-şi boteze copilul, luînd cu dînşii şi mai mulţi ostaşi călăreţi şi înarmaţi. 
  Ajungînd la poalele muntelui, le ieşiră înainte tălharii, şi nici una, nici alta, începură a da vîrtos. Împăratul trimise pe împărăteasa să boteze pruncul, căci el va sta să dea piept cu tălharii, pînă se va întoarce ea. Împărăteasa se supuse poruncei şi plecă. 
  Cînd să se întoarcă de la botez, veni pînă la un loc; aci, stînd şi nemaiauzind zăngănitul armelor şi zgomotul luptei, îi dete un fier ars prin inimă. Atunci, nemaicutezînd să meargă înainte, se întoarce înapoi şi ascunse copilul după fîntînă, într-un stuf de flori. Pasămite tîlharii răzbise oastea împărătească şi o răpusese pe dînsa. 
  Împărăteasa plecă singură la împăratul. Pe drum, cînd ajunse la locul de luptă, văzu un băltău de sînge şi alături o groapă mare unde erau îngropaţi oamenii împărăteşti. Închise ochii să nu vază acea groază şi porni înainte, cînd deodată se pomeneşte cu doi tîlhari că pun mîna pe dînsa. După ce le spuse cine este, tîlharii 
  o duse la căpitanul lor. Acesta, cum auzi cine este, fără judecată, fără nimic, porunci să o bage într-o peşteră părăsită şi să i se dea cîte un sfert de pîine şi cîte o cană de apă pe zi, pînă ce s-o prăpădi acolo. 
  Copilul rămăsese în stuful de flori. Dumnezeu, purtîndu-i de grijă, nu lăsa nimic rău să se apropie de dînsul, care putea să-l vatăme. 
  Prin preajma locului aceluia trăia un pustnic într-o văgăună de munte. Acel pustnic avea o capră şi el, după sufletul lui. Ea venea totdeauna, spre a se adăpa, la apele cele limpezi ale fîntînii. Într-una din zile, păscînd pe ici pe colea, se apropie de stuful cu flori. Cum dete de copil, se puse lîngă dînsul, începu să-l lingă şi să-şi apropie ugerul de guriţa copilaşului. Acesta, cum simţi, începu să sugă şi supse pînă ce se sătură bine, şi aşa dor prinse capra de copil, încît o lună de zile nu se depărtă de lîngă dînsul. 
  Călugărul, văzînd că nu-i mai vine capra, începu s-o caute, şi caut-o în sus, caut-o în jos, capra nicăiri. Îşi luase nădejdea de la dînsa, cînd într-o zi se pomeneşte cu ea. Pustnicul o văzu, începu s-o mîngîie: 
  — Capra-tatii! capra-tatii! voind să puie mîna pe dînsa. Dar
  aşi! unde e pomana aia? Capra, ţîşt! în dreapta, ţîşt! în stînga, se depărta mereu. 
  Călugărul după dînsa. Dacă văzu că nu poate pune mîna pe ea, se întoarse în chilioara lui, făcu o strachină cu tărîţe şi începu a se lua pe lîngă dînsa cu binele, tot strigînd-o şi mîngîind-o: 
  — Capra-tatii! capra-tatii! 
  Dar nici aşa nu izbîndi; căci capra nici că voia să se uite la strachina lui cu tărîţe, ci tot înainte trăgea să se ducă. Pustnicul se luă după dînsa, d-a minune, să vază unde se duce. Capra, nici una, nici alta, merse drept, ca pe ciripie, la stuful cu flori, unde era copilul, şi se puse lîngă dînsul, dîndu-i să sugă. 
  Călugărul intră după dînsa şi, cînd o văzu, stătu locului, temîndu-se să nu fie vreo nălucă. Se închină, făcu rugăciunea ca să-l apere Dumnezeu de rele şi să piară năluca dinaintea lui. Aşi! ce nălucă să piară? Căci ceea ce vedea el era aievea un copil frumos ca un îngeraş. După ce se încredinţă că nu era ceva necurat, ba încă un copil botezat, de milă către omenire îl luă, îl duse la chilioara lui şi-l puse în pătuceanul său. Capra sări şi ea şi se aşeză lîngă copilaş. Văzînd astă minune, călugărul o lăsă de-i dete ţîţă pînă ce se sătură, apoi luă copilul, îl desfăşă, îl spălă şi-l primeni cu nişte rupturi de haine de ale sale. El citi mărgelele de la gîtul copilului şi află că se numeşte George şi că este fecior de împărat. 
  După ce se mai mări, călugărul îl învăţă să citească şi să scrie. Plînse George şi călugărul, cînd muri capra, de nu li se zvîntă lacrămile de la ochi multă vreme. O îngropară ca pe oameni. George se tîngui mai cu foc de pierderea ei. El ştia bine că nu-l făcuse capra, dar o cinstea ca pe o mamă, ca pre una ce-l hrănise şi-l crescuse. 
  Nu trecu multă vreme, şi iată că muri şi călugărul. Îl îngropă George şi pe acesta, cu toată evlavia. Apoi, după ce mai plînse şi se mai tîngui o toană, se hotărî să iasă la lume; căci nu-i mai plăceau locurile acelea, unde murise mă-sa şi părintele său cel duhovnicesc. 
  Apucă şi el pe cărarea ce o văzu mai aproape şi se lăsă pe dînsa a-l scoate oriunde va voi ea, după ce-şi închelbără un rînd de haine ca de urs, alcătuite din nişte piei de vulpe ce găsi în podul chilioarei, unde şezuse el cu pustnicul. 
  Merse ce merse pe acea potecă, pînă ce văzu că copacii încep a se rări, apoi se coborî în nişte cîmpii cu fel de fel de buruieni. Mai merse o bucată de loc şi intră într-o cetate. 
  Se ameţi şi se fîstîci cînd se văzu înconjurat de o mulţime de lume, şi-l asurzise zgomotul ce se făcea în acel oraş. Mergea, şi nici el nu ştia unde se duce. După ce-şi veni în simţiri din ameţeală, îşi ţinu firea şi, luîndu-şi inima în dinţi, începu a umbla, uitîndu-se prin toate prăvăliile şi mirîndu-se de toate celea ce vedea. Se ţinea lumea după dînsul ca după urs. Pasămite unde era îmbrăcat ca neoamenii. Dacă colindă o mare parte din oraş, ajunse la o fierărie, şi acolo, văzînd săbii şi buzdugane, intră şi ceru să-i dea şi lui o sabie şi un buzdugan. 
  — Alege-ţi de care pofteşti, îi răspunse negustorul. 
  După ce alese un săbioi ce de abia oamenii ceilalţi îl ţineau în mînă şi un buzdugan năprasnic, voi să plece. 
  — Plăteşte întîi, băieţaş, şi apoi să pleci. 
  — Ce va să zică aceea să plătesc? întrebă dînsul. 
  — Iaca să ne tocmim, şi să-mi dai bani cu cît ne-om învoi. 
  
  — Ce este aceea bani? întrebă el. Negustorul, văzînd că are a face cu ursul din pădure, îi deschise capul şi-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin oraşe. 
  Se miră George deocamdată de toate nagodele ce-i tot povestea negustorul; apoi, dacă văzu că n-are încotro, ceru să slujească fierarului pentru sabie şi buzdugan. 
  Se învoiră, deci, ca pentru aceste lucruri să slujească un an, şi aşa se băgă ucenic. 
  Iscusinţa lui George ajunsese de poveste: unde alţii nu puteau face unele lucrări de fierărie nici în trei ani, el într-o jumătate de an lucra ca o calfă veche. Barosul cel mare pe carele nici trei oameni nu-l puteau ridica, el se juca cu dînsul. Şi toţi se temeau de el. 
  Dacă îşi împlini anul, se mai băgă pe un an, ca să-i dea fier şi cărbuni să-şi făureze el o sabie şi un buzdugan, după pofta inimii sale. Împlinindu-se şi acest an, stăpînul porunci să-i dea fier şi cărbuni. Calfa cea mai mare, temîndu-se să nu-i ia locul, îi puse gînd rău şi căuta cum să facă să-l prăpădească. 
  Îi spuse, deci, că fier este destul, dară că nu sunt cărbuni de ajuns, ci să se ducă la pădurea neagră să-şi facă, căci de acolo aduc şi ei. Aceasta nu era adevărat. Acolo, la pădurea neagră, se iscodise o scorpie care omora pe oricine mergea în acea pădure, şi de aceea îl trimitea pre dînsul acolo, ca să se prăpădească. 
  George nu ştia de unele ca acestea. El era cu inima curată şi fără făţărnicie. Îşi alese din prăvălia stăpînului său o sabie rămasă de la Novaci, pe care o păstra în prăvălie ca pe un odor din vechime, luă nişte burduşe mari pentru cărbuni, făcute din două piei de bivol şi plecă să-şi facă cărbuni în pădurea neagră. Merse ce merse şi, ajungînd la un sat, întrebă că încotro se află pădurea neagră. Cum auziră sătenii, începură să-şi facă cruce şi să-şi scuipe în sîn de frică. Apoi îi spuseră toată şiretenia cu scorpia. 
  George le tăie cuvîntul şi le zise: 
  — Dacă nu voiţi a-mi spune, încetaţi cu astfel de parascovenii ce n-au seamăn. Oamenii, dacă îl văzură atît de înţestat, îi arătară drumul şi-l lăsară să se ducă unde îl va duce orînda lui. 
  Ajungînd la pădure, tăie cu sabia o mare mulţime de copaci, din care făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă şi îi puse foc. 
  Stînd pe lîngă foc, simţi că un oarecare lucru, un fel de sorbitură îl trăgea şi îl tot mişca din loc; se întoarse; cînd, ce să vezi? unde venea, măre, vericule, asupra lui năbădăioasa de scorpie, şi tot sugea văzduhul, ca să tragă într-însa şi pe bietul George. Acesta, cum văzu ce plăcintă i se pregăteşte, înfipse sabia în pămînt, se propti într-însa şi rămase neclintit. Astfel aştepta el şi priveghea să vază ce are să i se întîmple. Scorpia, cum veni, dete cu coada şi risipi focul, apoi se repezi asupra lui George ca să-l soarbă pre el. Voinicuţul de George, unde smuci o dată sabia din pămînt şi, mai iute decît ai gîndi, o aduse şi tăie în două scorpia. 
  Apoi se luă după dînsa, care fugea către scorbura unde vieţuia şi, ajungînd-o, îi tăie capul. Atîta sînge mohorît curse din spurcăciunea de scorpie, încît se alcătui o baltă. 
  Cînd era să se întoarcă într-ale sale, deodată auzi un grai dulce care îi vorbea şi-i zicea pre nume. 
  Cînd se uită, ce să vază? o păsărică drăgulică şi frumuşică sta pre o ramură şi-i zicea: 
  — Georgiţă cel viteaz, spre mulţumire că mi-ai scăpat pe ai meide la pieirea acestei scorpii necurate, care în toţi anii îmi sorbea puii, te sfătuiesc să te scalzi în sîngele acestei fiare blestemate şi nici un rău nu se va mai atinge de tine în toată viaţa ta, şi să nu mai ai frică de nimeni, afară de Dumnezeu. 
  Voinicul de George făcu precum îl învăţă păsărica; cînd ieşi din scăldătoare, păsărica văzu pe spinarea lui George lipită o frunză de copac şi-i zise: 
  — George, ţi-a mai rămas un locşor pe trupul tău supus la metehne; dară, dacă te vei păzi bine, habar să n-aibi. 
  
  Apoi voinicul, punînd capul scorpiei într-un burduf, şi în celalt cărbunii ce făcuse, se întoarse la prăvălia stăpînului său, îşi luă fierul pentru care muncise un an şi se puse a-şi făuri o sabie şi un buzdugan. După ce le isprăvi, îşi încercă sabia, dînd cu dînsa într-un drug de fier, şi se rupse în două; o lepădă şi, luînd buzduganul, îl aruncă în slava cerului, şi cînd căzu jos se turti; îl lepădă şi pe acesta. 
  Acum ce să facă? Sta în loc şi fluiera a pagubă. Tot gîndindu-se, îşi aduse aminte a fi văzut, în codrul unde a crescut el, un fier gros înfipt în pămînt. Se duse tocmai acolo. Cînd se apucă să-l scoaţă, ce să vezi? fierul nu era înfipt, ci era o vînă din munţi. Se apucă de el, îl trase, îl smuci, îl răsuci, pînă ce, rupînd vîna, o smulse şi o luă la spinare ca un voinic ce era, se întoarse la prăvălie şi izbuti a-şi face o sabie şi un buzdugan care să-i fie tovarăşi nedespărţiţi. 
  După aceea se duse cu tovarăşii săi la fîntîna botezului şi le boteză, punînd săbiei numele de Balmut ajutătorul meu, şi buzduganului Omorîtorul vrăjmaşilor mei; apoi se întoarse iarăşi la prăvălie ca să-şi ia ziua bună, fiindcă voia să plece să-şi caute părinţii. 
  Cînd se întoarse la prăvălie, găsi pe toţi morţi buşteni. Pasămite ei, în lipsa lui, căutară în burduful său, şi dete peste capul scorpiei. Cîţi o văzură, toţi muriră. Dacă văzu aşa, îi păru rău; dară n-avu ce face. 
  Ieşi pe poartă afară şi plecă. Pe drum se întîlni cu un ucenic carele nu fusese acolo cînd umblase calfele în burduful lui George. Acesta, cum îl văzu, se duse la dînsul să-şi ia ziua bună. 
  — Da unde te duci, nene George? 
  — Iaca, unde oi vedea cu ochii şi mă va lumina Dumnezeu. 
  — Ia-mă şi pe mine cu d-ta, nea George, se rugă ucenicul. 
  
  — Lasă-mă în pace, că n-am eu singur unde să-mi plec capul, darămite să-mi iau şi licheaua după mine! 
  Plecînd George şi mergînd singur, singurel, se abătu într-un colnic să facă un popas, cînd, iată şi băiatul cu care ucenicise că vine şi se aşează lîngă dînsul. Pasămite, se luase după el şi, cît colea, îl urmări pînă îl ajunse. 
  — Dară asta, mă? îi zise George. 
  — Iată-mă şi eu, răspunse ucenicul. Ce? dacă n-ai vrut să mă iei, socoteşti că eu n-am putut să mă ţiu de dumneata? 
  După ce rîse niţel George, şi, făcîndu-i-se milă de dragostea ce-i arăta băiatul, se înduplecă să-l ia, zicîndu-i: 
  — Dacă este aşa, tovarăş să-mi fii. 
  Apoi lungi pasul la drum, şi aide, aide, trei zile şi trei nopţi merseră pînă ajunse la o pădure mare. Acolo stătură să se mai odihnească şi să şi îmbuce cîte ceva. Pe cînd stau ei acolo, auziră o guiţătură de porc şi totodată şi văzură un porc mistreţ mare, fugind, şi un vînător alergînd după dînsul călare, iară după vînător se luase un alt porc şi mai năprasnic. Vînătorul întinse arcul şi, cînd zbură săgeata, prăvăli fiara sălbatecă din gura căreia gîlgîia sîngele ca dintr-o saca. 
  Atunci şi fiara de la urmă, unde se repezi o dată şi dintr-o săritură fu lîngă calul de vînător, căruia îi şi vărsă maţele, sfîşiindu-i burta cu colţii lui cei grozavi. Vînătorul căzu morman de pe cal şi, pe cînd porcul mistreţ umbla să-l facă mici bucăţi, George cel voinic sări de acolo de unde era şi, mai iute decît gîndul, fu lîngă vînătorul cel nenorocit, cu sabia goală în mînă. Dintr-o lovitură făcu în două spurcata fiară. 
  În mai puţin de o clipă de ochi, veniră şi ceilalţi tovarăşi ai vînătorului, care rămaseră înmărmuriţi de groază pentru cele ce era să se întîmple. 
  Aceşti oameni erau din împărăţia tătîne-său. Ei cu toţii mulţumiră lui George pentru izbăvirea domnului lor. Apoi se puseră la masă şi traseră un chef, de să se ducă pomina, de bucurie. Şi fiindcă era cald, se dezbrăcară de hainele de pe dasupra, rămîind mai uşori. Atunci, unul din meseni zări mărgelele de la gîtul lui George. Se dete pe lîngă dînsul binişor, îi citi numele şi-l cunoscu. 
  Spuind şi celorlalţi minunea dumnezeiască, cum se descoperi împăratul lor, vînătorul cel cu pricina veni lîngă dînsul şi-i zise: 
  — Mulţi ani să trăieşti, doamne şi al nostru stăpînitor! Şi să ştii că împăratul locului acestuia a răposat în Domnul şi eu, sluga nevrednică a domnului meu, îi ţin locul, pînă se va găsi moştenitorul său cel pierdut de la botez. Adunarea bătrînilor m-a însărcinat cu aceasta. Acum mulţumesc Domnului pentru cele ce mi s-au întîmplat, că mi te trimise Dumnezeu de mă scăpaşi de la moarte, căci cunoscui în tine pe fiul acelui bun împărat care ne-a cîrmuit omeneşte atîta mare de ani. 
  George, care căscase gura şi bleojdise ochii la cele ce spunea vînătorul zise: 
  — Dară de unde ştiţi voi, oameni buni, că eu sunt fiulîmpăratului despre care îmi vorbiţi? 
  — Mărgelele de la gîtul tău ne-au spus. Să fie lăudat numeleDomnului că am dat peste tine, şi de azi înainte tu să ne cîrmuieşti. 
  
  Toţi mesenii se sculară şi i se închinară ca la un împărat. George plecă cu dînşii şi cu băiatul cu care ucenicise el, şi se duse la palaturile împărăţiei. 
  Sfară se dete în ţară de această fericită întîmplare. Şi alerga poporimea din toate părţile, cu mic, cu mare, să vază pe acela carele mort a fost şi a înviat, pierdut şi s-a aflat, lăudînd numele Domnului. 
  Iară dacă s-a aşezat George în scaunul tătîne-său, începu a pune lucrurile la cale, cum să meargă bine trebile. 
  Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mîna dreaptă a împăratului, atît se ciopli şi se supţie în puţină vreme. 
  Cercetînd noul împărat în dreapta şi în stînga, de cum s-a întîmplat pierderea lui, află şiretenia pricinii din fir pînă în aţă, cum adică s-a bătut tată-său cu tîlharii, cum aceştia i-au înfrînt oastea şi cum împăratul cu ai săi, dînd dosul, n-a mai ştiut nimic nici despre dînsul, nici despre mama sa, şi cum împăratul a fost cuprins de mîhnire şi de obidă pînă la moartea sa, şi cum a murit nemîngîiat, nemaiaflînd nimica despre dînşii. 
  Atunci el alcătui o ceată de oameni tot unul şi unul şi porni la fîntîna botezului, ca să stîrpească codrul de acei tîlhari. Dară pînă una, alta, ca să nu i se întîmple ceva rău mă-sei, socoti mai nimerit să poftească pe căpitanul tîlharilor printr-o carte scrisă ca să dea drumul împărătesei. 
  Şi scrise carte. Iară dacă văzu că oştenii lui se cam codesc, primi cererea băiatului cu care ucenicise el, şi-l trimise pe dînsul. 
  Acesta dacă plecă, ajungînd în codrul unde era fîntîna botezului, se pomeni înconjurat de doisprezece haiduci, care şi puseră mîna pe dînsul. Aceştia chibzuiau cu ce moarte să-l omoare; dară după ce auziră că merge cu carte la căpitanul lor, îl duseră la dînsul şi aşteptară să vază ce le porunceşte el. 
  Căpitanul rîse, după ce citi scrisoarea. Şi scrise şi el carte în care zicea împăratului că dacă îi e voia să mai fie cu viaţă, să stea locului, iară dacă i s-a urît a mai trăi, să vie să se bată cu el, că-l aşteaptă; şi mă-sei nu-i va da drumul pînă nu se va istovi detot în închisoarea unde este băgată. Această osîndă zicea el că i se cuvine pentru înfruntarea ce i-a făcut oarecînd în tinereţe, neprimindu-l a-i fi soţ, cînd a cerut-o de la părinţii ei, lucru pentru care s-a şi făcut el haiduc. 
  Pînă să vie cu răspunsul, căpitanul de haiduci puse de tăie un curcan, îl fripse şi-l trimise împărătesei, zicîndu-i să mănînce cea mai de pe urmă mîncare bună, căci el are să se lupte cu fiul ei, împăratul, pe care fără doar şi poate are să-l omoare. Aceasta este, zicea el, pomana ce face fiului ei, căci după ce va pieri, nu va mai avea cine să-i facă pomană. 
  Împărăteasa, cum auzi că trăieşte fiul ei şi că este împărat la împărăţia tătîne-său, nici că se atinse de curcan, ci trimise răspuns căpitanului de tîlhari că ea, cum a trăit douăzeci şi patru de ani numai cu pîine şi apă, va trăi şi de aci nainte, pînă ce Dumnezeu, care cunoaşte toate ascunsurile inimii şi ştie nevinovăţia ei, o va mîntui de aceste munci de care nu este vrednică. 
  George se cătrăni de mînie cînd văzu necuviincioasa purtare a haiducului şi poftirea cea vrednică de rîs ce-i făcea. 
  Atunci porni cu ceata lui cea aleasă şi se otărîră ca nici în ruptul capului să nu se întoarcă acasă fără mă-sa, pentru care se bucura, auzind că încă trăieşte. 
  Tot atunci, căpitanul de tîlhari îşi adună ceata într-o culă sub nişte dărămături de ziduri ce se aflau în muntele acela şi unde era locuinţa lor, şi se puse a cina. Pe cînd ei beau şi se veseleau, vorbind verzi şi uscate şi bătîndu-şi joc de scrisele împăratului şi de răspunsul împărătesei, odată se despică zidul şi se ivi o umbră, care puse pe masă două lumînări aprinse de piatră, o carte şi o cheie. Apoi umbra se făcu nevăzută. Tîlharii rămaseră ca scrişi pe perete şi tăcură mîlcă. Se putea auzi musca zbîrnîind, atîta 
  linişte şi tăcere se făcu. 
  Căpitanul luă cartea, îi rupse pecetea, o deschise şi citi: 
  “Firul nelegiuirilor tale s-a sfîrşit. Glasul nenorociţilor pe care fără milă i-ai jertfit s-a auzit la cer. Sîngele cel nevinovat ce atîta mare de timp ai vărsat cere răsplătire. Eşti blestemat. În ascunzătoarea ce este în colţ la dreapta şi pe care tu n-ai ştiut-o, este o uşcioară pe care o vei descoperi căutînd-o cu una din aceste lumînări. Ia cheia ce ţi s-a pus pe masă şi o deschide. În această ascunzătoare vei găsi nişte haine şi podoabe de împărăteasă, pe care le vei da nenorocitei împărătese, muma lui George, să se îmbrace cu ele. Ea te va ierta pentru trudele şi chinurile ce i-ai pricinuit de sunt acum douăzeci şi patru de ani. În celălalt sipeţel vei găsi o piele de urs şi un lanţ, cu care piele te vei îmbrăca tu, căci urs ai să rămîi pînă îţi vei ispăşi păcatele. Împărăteasa te va duce de lanţ şi te va da în mîna împăratului. Şi să nu cutezi a face în alt chip, căci mînia cerului va cădea peste tine şi mai îngrozitoare”. 
  La citirea acestei scrisori, căpitanul rămase ca lovit de trăsnet. Şi neavînd încotro, scoase toate avuţiile ce adunase de cînd tîlhărea şi le făcu douăsprezece părţi, deopotrivă, pe care le împărţi la cei doisprezece tovarăşi ai săi. Aceştia, după ce-şi luară ziua bună de la căpitanul lor, se împrăştiară ca puii de potîrniche, care şi pre unde. 
  Iară el, căpitanul, deschise sipeţelele şi află toate celea, întocmai precum îi zicea cartea. Luă hainele şi podoabele de împărăteasă şi le dete mumei lui George, ca să se îmbrace cu ele. Aceasta primi bucuros, căci hainele de pe dînsa se hărtăniseră, se muceziseră şi se putreziseră, rămîind mai goală. Apoi îşi ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse el, pe care iertăciune o şi dobîndi, fiindcă împărăteasa avea o inimă foarte bună. 
  După ce căpitanul de tălhari se îmbrăcă în pielea de urs, care se lipi de trupul său ca şi cînd ar fi fost de acolo, împărăteasa îl luă de lanţ şi se îndreptă către scaunul fiului său. 
  Pe drum se întîlni cu George, care venea, măre, ca un leu, şi călare pe un şoimulean sireap de mînca foc. George era cu sabia lui, ce o ţinea goală în mînă. Mumă-sa, cum îl văzu, îl cunoscu, căci era leit tată-său, şi se închină lui ca unui împărat. 
  George se dete jos de pe cal şi îmbrăţişe pe împărăteasa ca pre muma lui, după ce află cine este. 
  Mumă-sa îi spuse cum Dumnezeu, cunoscîndu-i nevinovăţia, a izbîndit-o, prefăcînd în urs pe prigonitorul ei. 
  Apoi dete pe urs de lanţ în mîna împăratului. Acesta se înduioşi de osînda lui şi-i dete drumul zicîndu-i: 
  — Destul îţi este ţie urgia dumnezeiască. Du-te şi cată de-ţi ispăşeşte păcatele. 
  Ursul într-o clipă de ochi se făcu nevăzut, intrînd în codru. Iară împăratul, cu mumă-sa, cu credinciosul şi cu ostaşii săi se întoarseră la scaunul împărăţiei, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate arătările lui. 
  Şi domniră în pace şi în linişte pînă ce, vrînd Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta. Iară întîmplările lor au rămas de poveste şi vor rămînea în veacul veacului. Încălecai pe-o şea etc. 
  
   
  FĂT-FRUMOS CU PĂR DE AUR 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată într-o pustie mare un pustnic, şi petrecea singur singurel. Vecinii săi erau fiarele pădurilor. Şi aşa era de bun la Dumnezeu, încît toate dobitoacele i se închinau, cînd se întîlneau cu dînsul. 
  Într-una din zile se duse pustnicul pe marginea gîrlei, care curgea p-aproape de coliba lui, şi iată văzu că vine pe apă un sicriaş smolit şi încleiat bine, şi auzi un orăcăit de copil ieşind dintr-însul. 
  Stătu puţin de cugetă şi, după ce făcu rugăciune, intră în apă şi trase cu o prăjină sicriaşul la margine. Cînd deschise, ce să vază în el? Un copilaş ca de vro două luni; îl scoase din sicriu şi cum îl luă în braţe tăcu. 
  Acest copil avea un baier atîrnat de gît. Şi, dacă îl luă, văzu că într-însul era o scrisoare, o citi şi află că copilul de faţă este lepădat de o fată mare de împărat, care alunecase şi ea în valurile lumii şi care, de frica părinţilor, lepădă copilul, îl puse în sicriaş şi-i dase drumul pe gîrlă, lăsîndu-l în ştirea lui Dumnezeu. 
  Pustnicul voia din toată inima să crească pruncul ce-i trimisese Dumnezeu, dară cînd se gîndi că n-are cu ce să-l hrănească îl podidi un plîns de nu se mai putea sfîrşi. Căzu în genunchi şi se rugă lui Dumnezeu, şi o! minune! dodată răsări, măre, dintr-un colţ al chiliei sale o viţă, şi numaidecît crescu şi se înălţă pînă la streaşina casei. 
  Pustnicul căută la dînsa şi văzu struguri, unii copţi, alţii pîrguiţi, alţii aguridă şi alţii tocmai în floare; îndată luă şi dete copilului, şi văzînd că-i mănîncă, se bucură din tot sufletul lui şi mulţumi lui Dumnezeu. Cu struguri crescu copilul pînă ce începu să mănînce şi cîte altceva. 
  Iară dacă se mai mări copilul, pustnicul se apucă şi-l învăţă să citească, să adune rădăcini ca să se hrănească şi să umble la vînat. 
  Dar într-o zi chemă pustnicul pe copil şi-i zise: 
  — Fătul meu, simţ că slăbesc din ce în ce; sunt bătrîn, precum mă vezi, află dară că de azi în trei zile mă duc pe lumea cealaltă. Eu nu sunt tatăl tău cel adevărat, ci te-am prins pe gîrlă, unde erai dat şi pus într-un sicriaş de mumă-ta, ca sa nu se dovedească fapta sa cea de ruşine, fiindcă era fată de împărat. 
  Dacă voi adormi somnul cel de veci, care o să-l cunoşti cînd vei vedea că tot trupul meu are să fie rece ca gheaţa, amorţit şi ţeapăn, să bagi de seamă că o să vină un leu. Să nu te sperii, dragul tatei, leul îmi va face groapa, şi tu vei trage pămînt peste mine; de moştenire n-am ce să-ţi las decît un frîu de cal. După ce vei rămînea singur, să te sui în pod, să iei frîul, să-l scuturi, şi îndată 
  va veni un cal şi te va învăţa ce să faci. 
  După cum zisese bătrînul aşa se şi întîmplă. 
  A treia zi pustnicul, luîndu-şi rămas bun de la fiul său cel de suflet, se culcă şi adormi somnul cel lung. 
  Apoi îndată veni un leu groaznic, nevoie mare! şi veni răcnind, cum văzu pe bătrîn mort, îi săpă groapa cu ghiarele, iară fiul îl îngropă şi rămase acolo trei zile şi trei nopţi plîngînd la mormînt. 
  Apoi foamea îi dete în ştire că el viază încă, se sculă de pre mormînt cu inima zdrobită de durere şi de întristare, se duse la viţă, şi cu mare mîhnire văzu că se uscase; atunci îşi aduse aminte de vorbele bătrînului şi se sui în pod, unde găsi frîul; îl scutură şi iată că veni un şoimulean aripat şi, stînd înainte-i, zise: 
  — Ce porunceşti, stăpîne? 
  Copilul spuse calului din cuvînt în cuvînt toată şiritenia cu moartea bătrînului şi adăogă: 
  — Iată-mă aicea singur. Dumnezeu mi-a luat pe tatăl ce-mi dedese, rămîi tu cu mine, dară să mergem într-altă parte, unde să ne facem o colibă; aici, lîngă acest mormînt, nu ştiu de ce, dar îmi tot vine să plîng. 
  — Nu aşa, stăpîne, îi răspunse calul, noi o să ne ducem să locuim unde sunt mulţi oameni ca dumneata. 
  — Cum? întrebă băiatul, sunt mulţi oameni ca mine şi ca tata? Şi o să trăim cu dînşii? 
  — Negreşit, îi răspunse calul. 
  — Atunci, dacă e aşa, mai întrebă copilul, de ce nu vin ei pe la noi? 
  — Ei nu vin, îi mai zise calul, fiindcă n-au ce căuta p-aci, trebuie să mergem noi la dînşii. 
  
  — Să mergem, răspunse copilul cu bucurie. 
  Iar dacă îi spuse că trebuie să fie îmbrăcat, fiindcă ceilalţi oameni nu umblă aşa goli, băiatul rămase cam pe gînduri; şi calul îi zise să bage mîna în urechea lui cea stîngă şi după ce băgă mîna scoase nişte haine pe care le îmbrăcă, ciudindu-se că nu ştia cum să le întrebuinţeze; calul îl învăţă, şi apoi copilul încălecă pe dînsul şi porni. 
  După ce ajunse în oraşul cel mai de aproape şi se văzu întru mulţimea aia de oameni, furnicînd în sus şi în jos, se cam spăimîntă copilul de atîta zgomot, şi umbla tot cu frică, mirîndu-se de frumuseţea caselor şi de tot ce vedea; băgă însă de seamă că fiecare lucru-şi are rînduiala sa. Dară calul, îmbărbătîndu-l, îi zise: 
  — Vezi, stăpîne, aici toate sunt cu şartul lor; de aceea trebuie să ştii să-ţi faci şi tu un căpătîi. 
  Şi după ce şezu acolo cîteva zile, mai dedîndu-se cu lumea şi mai obişnuindu-se a trăi în huietul ce înăbuşeşte oraşele, plecă luîndu-şi calul cu sine şi se duse, şi se duse, pînă ce ajunse pe tărîmul unor zîne. 
  Ajungînd la zîne, care erau în număr de trei, căută să se bage argat la dînsele; aşa îl sfătui calul să facă. 
  Zînele deocamdată nu prea voiau să-l ia în slujbă, dară se înduplecară la rugăciunile lui şi-l primiră. 
  Calul adesea venea pe la domnul său, şi într-o zi îi zise să bage bine de seamă, cum că în una din case zînele aveau o baie, că acea baie, la cîţiva ani, într-o zi hotărîtă, curge aur, şi cine se scaldă întîi aceluia i se face părul de aur. 
  Îi mai spuse să vază că într-unul din tronurile casei zînele aveau o legătură cu trei rînduri de haine, pe care le păstrau cu îngrijire. Băiatul băgă la cap toate zisele calului şi, de cîte ori avea cîte ceva greu de făcut, chema calul şi-i da ajutor. 
  Zînele îi dase voie să umble prin toate casele, să deretece, să scuture, să măture, dar numai în cămara cu baie să nu intre. Însă el cînd lipseau ele d-acasă intra şi lua aminte la toate cîte îi zicea calul. Ochi şi legătura cu hainele puse cu îngrijire într-un tron. 
  Într-o zi zînele plecară la o sărbătoare, la alte zîne şi avură grije să poruncească argatului, ca în minutu ce va auzi ceva zgomot în cămăruţa cu baia, să rupă o şindrilă din ştreaşina casei, ca să le dea de ştire şi să se întoarcă degrabă, fiindcă ele ştiau că e aproape să înceapă a curge această apă de aur. 
  Fiul pustnicului pîndea şi cînd văzu minunea asta chemă numaidecît pe cal. Calul îi zise să se scalde; şi el aşa făcu. 
  Ieşind din baie, el luă legătura cu hainele, şi o porni la sănătoasa călare pe calul lui cel cu aripi, cu care zbura ca vîntul şi se ducea ca gîndul. Cum călcă peste pragul porţii, începu casele, curtea şi grădina a se cutremura şi a urla aşa de groaznic, încît se auzi pînă la zîne şi zînele îndată se întoarseră acasă. 
  Dacă văzură că argatul lipseşte şi hainele nu sunt la locul lor, se luară după dînsul; şi-l urmăriră din loc în loc pînă ce, cînd era să puie mîna pe dînsul, el trecu hotarele lor, şi apoi stătu. 
  Cum îl văzură zînele scăpat, se cătrăniră de necaz, că nu putură să-l prinză. Atunci ele îi ziseră: 
  — Ah! fecior de lele ce mi-ai fost, cum de ne amăgişi? Arată-ne, măcar, să-ţi vedem părul. 
  Şi răsfirîndu-şi părul pe spinare, ele se uitau cu jind la dînsul, şi li se scurgeau ochii. Apoi ziseră: 
  — Aşa păr frumos nici noi n-am mai văzut! Fii sănătos, dară încai fă bunătate de ne dă hainele! El însă nu voi, ci le opri şi le luă în locul simbriei ce avea să ia de la zîne. 
  
  De aci se duse într-un oraş, îşi puse o buşică de cirviş în cap, şi merse de se rugă de grădinarul împăratului ca să-l primească argat la grădina împărătească. Grădinarul nu prea voia să-l asculte, dară după multă rugăciune îl primi, îl puse să lucreze la pămînt, să care apă, să ude florile, îl învăţă să cureţe pomii de omizi şi brazdele de buruieni. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăţa grădinarul, stăpînul său. 
  Împăratul avea trei fete: şi aşa multă grijă îi dase trebile împărăţiei, încît uitase de fete că trebuie să le mărite. Într-una din zile, fata cea mai mare se vorbi cu surorile ei, ca să ducă fiecare cîte un pepene ales de dînsa la masa împăratului. 
  După ce împăratul se puse la masă, veniră şi fetele şi aduse fiecare cîte un pepene pe tipsii de aur şi îi puseră dinaintea împăratului. 
  Împăratul se miră de această faptă şi chemă sfatul împărăţiei să-i ghicească ce pildă să fie asta. 
  Adunîndu-se sfatul, tăiară pepenii, şi după ce văzură că unul se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncat şi al treilea dase în copt, zise: 
  — Împărate, să trăieşti mulţi ani; pilda asta însemnează vîrsta fetelor măriei tale, şi că a sosit timpul ca să le dai la casa lor. 
  Atunci împăratul hotărî să le mărite. Dete, deci, sfoară în ţară de această hotărîre şi chiar de a doua zi începură a veni peţitori de la cutare şi de la cutare fecior de împărat. 
  Iară după ce fata cea mai mare îşi alese mire pre un fiu de împărat, care-i păru mai frumos, se făcu mare nuntă împărătească. Şi după ce se sfîrşiră veseliile, plecară împăratul cu toată curtea ca să petreacă pre fiică-sa pînă la hotarele împărăţiei sale. Numai fiica împăratului cea mai mică rămase acasă. 
  Făt-Frumos, argatul de la grădină, văzînd că şi grădinarul se dusese cu alaiul, chemă calul, încălecă, se îmbrăcă cu un rînd de haine din cele luate de la zîne, pe care era cîmpul cu florile şi, după ce-şi lăsă părul său de aur pe spate, începu a alerga prin grădină în toate părţile, fără să fi băgat de seamă că fiica împăratului îl vede de pe fereastră, căci odaia ei da în grădină. 
  Calul cu Făt-Frumos strică toată grădina şi, cînd văzu că veselia lui făcuse pagubă, descălică, se îmbrăcă cu hainele sale de argat şi începu a drege ceea ce se stricase. 
  Cînd veni acasă grădinarul şi văzu stricăciunea ce se făcuse, se luă de gînduri; începu a certa pe argat de ce n-a îngrijit de grădină, şi era atît de supărat, cît p-aci era să-l şi bată. 
  Dară fiica împăratului, care privea de la fereastră toate aceste, ceru grădinarului să-i trimiţă nişte flori. Grădinarul făcu ce făcu şi adună de prin colţuri cîteva floricele, 
  le legă şi le trimise împărătesei celei mici. Ea, dacă primi florile, îi dete un pumn de bani şi-i trimise răspuns să ierte pe bietul argat, că nu este el de vină. 
  Atunci grădinarul, vesel de un dar aşa de frumos, îşi puse toate silinţele, şi în trei săptămîni făcu grădina la loc, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic într-însa. 
  Nu mult după aceasta, fata împăratului cea mijlocie îşi alese şi ea un fecior de împărat, şi-l luă de bărbat. Veseliile ţinură ca şi la soră-sa cea mare; iară la sfîrşitul veseliilor o petrecu şi pe dînsa pînă la hotarele împărăţiei sale. Fata cea mică a împăratului nu se duse, ci rămase acasă, prefăcîndu-se de astă dată că este bolnavă. 
  Argatul grădinii, cum se văzu iară singur, vru să se veselească şi el ca toţi slujitorii curţii; însă, fiindcă el nu se putea veseli decît cu bidiviul său, îşi chemă calul, se îmbrăcă cu alte haine: cerul cu stelele, îşi lăsă părul pe spate, călcă toată grădina. Cînd băgă de seamă că iară fărîmase totul, se îmbrăcă cu hainele sale cele proaste, şi bocindu-se începu să dreagă ceea ce stricase. 
  Ca şi de lalt rînd, grădinarul voind să-l cîrpească, fu oprit de fata cea mai mică a împăratului, care ceruse flori, trimiţîndu-i şi doi pumni de bani, şi vorbă să nu se atingă de argat, nefiind el vinovat. Grădinarul se puse iară pe muncă şi dădu grădina gata în patru săptămîni. 
  Împăratul făcuse o vînătoare mare şi, fiindcă scăpase de o mare primejdie, ridică un chioşc în pădurea aceea, şi chemase, ca să serbeze mîntuirea sa, pre toţi boierii şi slujitorii curţii la o masă înfricoşată ce pregătise acolo. Toţi curtenii se duseră la chemarea împăratului, numai fiica sa rămase. 
  Făt-Frumos, văzîndu-se iară singur, chemă calul şi voind să se veselească şi dînsul, îmbrăcă hainele: cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în umeri, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă calul şi-l încură prin grădină. 
  Atît se stricase acum grădina, încît nu mai era chip de a o drege. Iar dacă văzu aceasta el, începu a se tîngui, se îmbrăcă iute cu hainele lui cele de argat, şi nu ştia de unde să înceapă meremetul. 
  Mînia grădinarului trecu orice hotare, cînd veni şi văzu acea mare prăpădenie. Dară cînd voi să-i dea pe foi pentru că nu îngrijise de grădină, fiica împăratului îi ceru flori, de la fereastră. 
  Grădinarul da din colţ în colţ şi nu ştia ce să facă; în cele mai de pe urmă, cătă şi mai găsi vreo două floricele care abia scăpase de copitele calului cu aripi, i le trimise, şi fata de împărat îi porunci să ierte pe bietul argat, pentru care îi şi dădu trei pumni de galbeni. 
  Se apucă de croi din nou, şi în şase săptămîni abia putu face ceva care să mai semene a grădină, iar argatului îi făgădui o sîntă de bătaie, soră cu moartea, de s-o mai întîmpla una ca asta, şi să fie şi gonit. 
  Împăratul se luase de gînduri văzînd pe fiică-sa tot tristă. Ea acum nu mai voia să iasă afară nici din casă. Hotărî dară să o mărite şi începu a-i spune de cutare şi cutare fiu de împărat. Ea nu voia să audă de nici unul. 
  Iar dacă văzu aşa împăratul, adună iară sfatul şi boierii şi îi întrebă ce să facă? Unul din boieri îi zise să facă un foişor cu poarta pe dedesubt, pe unde să treacă toţi fiii de împărat şi de boieri, şi pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ţine în mînă, şi după acela s-o dea împăratul. 
  Aşa se şi făcu. Se dete sfoară în ţară că este hotărîrea împăratului să se adune mic cu mare şi să treacă pe sub poartă. 
  Toţi trecură, dară nu lovi nici pe unul. Mulţi credea că fata n-are voie să se mărite. Însă un boier bătrîn, trecut şi prin ciur şi prin dîrmon, d-ăia care auzise, văzuse şi păţise multe, zise să treacă şi oamenii curţii; trecu şi grădinarul, şi bucătarul cel mare, şi vătaful, şi slugile, şi vizitii şi toţi rîndaşii, dar degeaba, fata nu lovi nici pe unul. 
  Se făcu întrebare dacă n-a mai rămas cineva netrecut, şi se află că a mai rămas un prăpădit de argat de la grădinărie, cheleş şi dosădit de n-are seamăn pe lume. 
  — Să treacă şi acesta, zise împăratul. 
  Atunci chemă şi pe argatul cel cheleş şi-i zise să treacă şi dînsul, dar el nu cuteza; apoi cam cu cîrîială, cam cu sila, fu nevoit să treacă şi, dacă trecu, fata îl lovi cu mărul. 
  Argatul începu a ţipa şi a fugi, ţinîndu-se cu mîinile de cap zicînd că i-a spart capul. Împăratul, cum văzu cele întîmplate, zise: 
  — Asta nu se poate! este o greşeală! fata mea nu e de crezut să fi ales tocmai pe cheleşul ăsta. Nu putea, vezi, să se învoiască împăratul a da pe fie-sa după argat, deşi îl lovise fata cu mărul. 
  Atunci puse de a doua oară să treacă lumea, şi de a doua oară fiică-sa lovi cu mărul în cap tot pe cheleş, care iarăşi fugi ţinîndu-se cu mîinile de cap şi ţipînd. 
  Împăratul, plin de mîhnire, iară îşi luă vorba înapoi, şi puse de a treia oară să treacă toată lumea. 
  Dacă văzu şi văzu împăratul că şi d-a treia oară tot pe cheleş îl lovi fata, s-a plecat la sfatul împărăţiei, şi i-a dat lui pe fiică-sa. 
  Nunta se făcu cam pe sub ascuns, şi împăratul apoi îi oropsi pe amîndoi, şi nu mai voi să ştie şi să auză de dînşii; atîta numai că, de silă, de milă, îi primi să locuiască în curtea palatului. 
  Un bordei într-un colţ al curţii li se dete spre locuinţă, iar argatul se făcu sacagiul curţii. 
  Toate slugile împăratului rîdeau de dînsul şi toate murdăriile le arunca pe bordeiul lui. Înăuntru însă calul cel cu aripi le adusese frumuseţile lumii: nu era în palaturile împăratului ceea ce era în bordeiul lui. 
  Fiii de împărat, care veniseră în peţit la fiica cea mică, se îmbufnară de ruşinea ce păţise, pentru că fiica împăratului alesese pe cheleş şi se învoiră între dînşii ca să pornească oaste mare împotriva lui. 
  Împăratul simţi mare durere cînd auzi hotărîrea vecinilor săi, însă, ce să facă? se pregăti de război, şi nici că avea încotro. 
  Amîndoi ginerii împăratului se sculară cu oaste şi veniră în ajutorul socrului lor. Făt-Frumos trimise şi el pe soţia sa ca să roage pe împăratul a-i da voie să meargă şi el la bătaie. 
  — Du-te din naintea mea, nesocotito; fiindcă iată, din pricinata mi se turbură liniştea; nu mai voi să vă văz în ochii mei, nemernicilor ce sunteţi. 
  Dară, după mai multe rugăciuni, se înduplecă, şi porunci să-l lase să care şi el măcar apă pentru oştire. 
  Se pregătiră şi porniră. 
  Făt-Frumos, cu hainele lui proaste şi călare pe o mîrţoagă şchioapă, plecă înainte. Oştirea îl ajunse într-o mlaştină unde i se nomolise iapa şi unde se muncea ca să o scoaţă, trăgînd-o cînd de coadă, cînd de cap, cînd de picioare. 
  Rîseră oştirea şi împăratul cu ginerii cei mai mari ai săi şi trecură înainte. 
  După ce însă nu se mai văzură dînşii, Făt-Frumos, scoase iapa din noroi, îşi chemă calul său, se îmbrăcă cu hainele cîmpul cu florile şi porni la cîmpul bătăliei, ajunse şi se sui într-un munte apropiat, ca să vază care parte este mai tare. 
  Oştile dacă ajunse, se loviră, iar Făt-Frumos, văzînd că oastea vrăjmaşă este mai mare la număr şi mai tare, se răpezi din vîrful muntelui asupra ei şi ca un vîrtej se învîrteja prin mijlocul ei cu paloşul în mînă, şi tăia în dreapta şi în stînga, pe oricine întîlnea. 
  Aşa spaimă dete iuţeala, strălucirea hainelor şi zborul calului său, încît oastea şi toţi cu totul o rupseră d-a fuga apucînd drumul fiecare încotro vedea cu ochii, împrăştiindu-se ca puii de potîrniche. 
  Iar împăratul după ce văzu minunea, mulţumi lui Dumnezeu că i-a trimis pe îngerul său de l-a scăpat din mîna vrăjmaşului, şi se întoarse vesel acasă. 
  Pe drum întîlni iarăşi pe Făt-Frumos, prefăcut în argat, muncind să-şi scoată iapa din noroi; şi cum era cu voie bună, împăratul zise la cîţiva: 
  — Duceţi-vă de scoateţi şi pe nevoiaşul acela din noroi. N-apucară să se aşeze bine, şi veni veste de la împăratul că vrăjmaşii lui cu oştire şi mai mare s-au ridicat asupra lui. Se găti dară şi el de război şi plecă s-o întîlnească. Făt-Frumos iară se rugă să-l lase şi pe dînsul să meargă, şi iară fu huiduit. 
  Dară dacă dobîndi voie, porni iară cu iapa lui. Fu şi de astă dată de rîs şi de bătaie de joc, cînd l-a văzut oştirea, că iară se înomolise şi nu putea să-şi scoată iapa din noroi defel, defel. 
  Îl lăsară înapoi, dară el ajunse şi acum mai nainte la locul de luptă, prefăcut în Făt-Frumos, călare pe calul cu aripi, şi îmbrăcat în hainele lui cele cu cerul cu stelele. 
  Oştile deteră în tîmpene şi în surle şi se loviră; iar Făt-Frumos, dacă văzu că vrăjmaşii sunt mai puternici, se repezi din munte şi-i puse pe goană. 
  Împăratul se întoarse iară vesel, mulţumind lui Dumnezeu de ajutorul ce i-a dat, şi iară porunci ostaşilor să scoaţă din noroi pe nevoiaşul de sacagiu. Iar el era împăcat cu cugetul său şi se bucura în ascunsul sufletului său de izbînzile sale. 
  Împăratul se mîhni pînă în fundul inimii sale cînd auzi că vrăjmaşii se ridică de a treia oară cu oaste şi mai mare şi că a ajuns la hotarele împărăţiei sale cîtă frunză şi iarbă; un plîns îl năpădi, de să ferească Dumnezeu! şi plînse, şi plînse, pînă ce simţi că-i slăbesc vederile. Apoi îşi strînse şi dînsul toată oastea şi porni la bătălie cu nădejde în Dumnezeu. 
  Făt-Frumos porni şi el tot pe oţopina lui. 
  Iar după ce trecu toată oastea făcînd haz de dînsul cum se muncea ca să-şi scoaţă iapa din noroi, se îmbrăcă cu hainele cele cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în umeri, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă calul şi într-un minut fu iarăşi pe munte, unde aştepta să vază ce s-o întîmpla. 
  Se întîlniră oştile, se loviră din mai multe părţi şi se tăiau unii pre alţii fără de cruţare, atîta erau de înverşunaţi ostaşii. Iar cînd fu către seară, cînd văzu că oştirea vrăjmaşe era să ia în goană pre a împăratului, unde se repezi odată Făt-Frumos din munte ca un fulger; şi unde trăsni în mijlocul lor, încît se îngroziră de nu mai ştiau ce fac. Strălucirea hainelor lui Făt-Frumos pînă într-atîta orbise şi zăpăcise pe vrăjmaş de nu mai ştiau oştile unde se află. Făt-Frumos lovea cu pala de zvînta, în toate părţile. Groaza intrase în inimile potrivnicilor şi îi tulburase de îşi uitaseră de bătălie, ci cătau cum să se mîntuiască cu viaţă. O luară la sănătoasa care încotro vedea cu ochii dînd năvală unii preste alţii de-şi rupeau gîturile. Făt-Frumos însă îi gonea şi-i secera cu pala ca pe buruienile cele rele. 
  Împăratul îl văzu sîngerat la mînă, la care se crestase însuşi, şi îi dete năframa sa ca să se lege. Apoi se întoarse acasă izbăviţi de primejdie. 
  Cînd veniră, găsiră iară pe Făt-Frumos în noroi cu iapa, şi iarăşi porunci de îl scoase. 
  Şi sosind acasă împăratul căzu la boală de ochi şi orbi. Toţi vracii şi filosofii care citeau pe stele fură aduşi, şi nimeni nu putură să-i dea nici un ajutor. Într-una din zile, sculîndu-se din somn împăratul, spuse că a văzut în vis un bătrîn care i-a zis că dacă se va spăla la ochi şi dacă va bea lapte de capră roşie sălbatică va dobîndi vederile. 
  Auzind astfel ginerii săi, porniră cu toţii, cei doi mai mari singuri, fără să ia şi pe cel mai mic, şi fără a voi să-l lase măcar a merge împreună cu dînşii. Iară Făt-Frumos chemă calul şi merse cu dînsul prin smîrcuri, găsi capre roşii sălbatice, le mulse şi cînd se întorcea, se îmbrăcă în haine de cioban şi ieşi înaintea cumnaţilor săi cu o doniţă plină cu lapte de oi. Ei îl întrebară ce lapte are acolo; iară el le răspunse, prefăcîndu-se că nu-i cunoaşte, că duce lapte de capră roşie la împăratul care visase că-i va veni vedere dacă va da cu acel lapte pe la ochi. Atunci ei se încercară a-i cumpăra laptele; dar ciobanul le răspunse că laptele nu-l dă pe bani ci că, dacă voiesc să aibă lapte de capră roşie, să se zică că sunt robii lui, şi să rabde ca să le pună pecetea lui pe spinarea lor, măcar că ei au să se ducă şi să nu mai dea pe la dînsul. 
  Cei doi gineri se socotiră că ei pentru că sunt împăraţi şi gineri de împărat n-o să le pese nimic; se lăsară, deci, de le puse pecetea lui în spinare, şi apoi luară laptele şi-l aduseră vorbind între dînşii pe drum: “De se va încerca, nerodul, să ne zică ceva, îl facem nebun, şi tot noi vom fi crezuţi decît dînsul”. 
  Se întoarseră la împăratul, îi deteră laptele, se unse la ochi şi bău, dară nu-i ajută nimic. După aceea veni şi fiica cea mică la împăratul şi-i zise: 
  — Tată, iată ia şi acest lapte, pe care îl aduse bărbatul meu; unge-te şi cu dînsul, aşa te rog. 
  — Ce lucru bun a făcut nătărăul de bărbatul tău, răspunse împăratul, ca să facă şi acum ceva de ispravă? N-au putut face nimic ginerii mei ceilalţi, care m-au ajutat aşa de mult în războaie, şi tocmai el, nătîngul, o să-mi poată ajuta? Şi apoi nu v-am zis că n-aveţi voie a vă mai arăta înaintea feţei mele? Cum ai cutezat să calci porunca mea? 
  — Mă supui la orice pedeapsă vei binevoi să-mi dai, tată, numai unge-te, aşa te rog, şi cu acest lapte ce ţi-l aduce umilitul tău rob. 
  
  Împăratul, dacă văzu că atît de mult se roagă fiica-sa, se înduplecă şi luă laptele ce-i adusese, şi apoi se unse cu dînsul la ochi o zi, se unse şi a doua zi, şi cu marea sa mirare simţi că pare că începuse a zări ca prin sită, şi dacă se mai unse şi a treia zi, văzu cum vede toţi oamenii cu ochi luminaţi şi limpezi. După ce se însănătoşi, dete o masă mare la toţi boierii şi sfetnicii împărăţiei, şi după rugăciunea lor primi şi pe Făt-Frumos să şează în coada mesei. 
  Pe cînd se veseleau mesenii şi se chefuiau, se sculă Făt-Frumos şi, rugîndu-se de iertare, întrebă: 
  — Mărite împărate, robii pot şedea cu stăpînii lor la masă? 
  — Nu, nicidecum, răspunse împăratul. 
  
  — Apoi dacă este aşa, şi fiindcă lumea te ştie de om drept, fă-mi şi mie dreptate, şi scoală pe cei doi oaspeţi care şed d-a dreapta şi d-a stînga măriei tale, căci ei sunt robii mei; şi ca să mă crezi, pune să-i caute şi vei vedea că sunt însemnaţi cu pecetea mea în spinare. 
  Cum auziră ginerii împăratului, o băgară pe mînecă şi mărturisiră că aşa este; îndată fură nevoiţi a se scula de la masă şi a sta în picioare. 
  Iară către sfîrşitul mesei, Făt-Frumos scoase năframa care i-a fost dat-o împăratul la bătălie. 
  — Cum ajunse năframa mea în mîinile tale, întrebă împăratul? Eu am dat-o îngerului Domnului care ne-a ajutat la război. 
  — Ba nu, mărite împărate, mie mi-ai dat-o. 
  — Apoi dacă este aşa, tu eşti acela care ne-ai ajutat? 
  — Eu, mărite împărate. 
  — Nu se poate, adaose iute împăratul, şi dacă vei să te crez, arată-te aşa cum era atunci acela căruia am dat năframa. 
  
  Atunci el se sculă de la masă, se duse de se îmbrăcă cu hainele cele cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în umeri, îşi lăsă părul pe spate şi se înfăţişă împăratului şi la toată adunarea. 
  Cum îl văzură mesenii, îndată se ridicară şi se minunară, Făt-Frumos era atîta de mîndru şi strălucitor, încît la soare te puteai uita, dar la el ba. 
  Împăratul, după ce lăudă pe fiică-sa pentru alegerea sa cea bună, se dete jos din scaunul împărăţiei şi ridică în el pre ginerele său, Făt-Frumos, iară el, cea dintîi treabă ce făcu, fu de a da drumul din robie cumnaţilor săi, şi în toată împărăţia se făcu bucurie mare. Eram şi eu p-acolo, şi la masa împărătească: 
  Căram mereu la vatră, lemne cu frigarea, Duceam eu la masă glume cu căldarea; 
  Pentru care căpătai: 
  Un năpăstroc de ciorbă Ş-o sîntă de cociorbă Pentru cei ce-s lungă vorbă, 
  Şi încălecai pe-o şa şi v-o spusei d-voastră aşa. 
  Şi mai încălecai pe-o lingură scurtă, s-o dai pe la nasul cui n-ascultă. 
  
   
  FĂT-FRUMOS CEL RĂTĂCIT 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată o pereche de oameni, muncitori, de! cum dă Dumnezeu. Toată nădejdea lor era într-o iapă cu care se hrăneau. Şi ar fi voit şi ei să aibă un copilaş, dar fu peste poate. Cercetară în dreapta şi în stînga, ca să afle niscaiva leacuri care să le desfacă făcutul stărpiciunii lor, dară, aşi! parcă întîlnea tot surzi şi muţi. Nimeni nu ştia să-i înveţe ceva. 
  Mai umblară ei ce umblară şi, la urma urmelor, aflară despre un vrăjitor meşter carele închega şi apele. Creştinul se duse şi la dînsul, îi spuse păsul lui şi îi ceru leacuri. Vrăjitorul n-aşteptă multă rugă şi, după ce se învoiră, îi dete un măr. 
  — Din acest măr, zise el, să mănînce numai soţia dumitale. Dară bagă de seamă să n-apuce din el nici o făptură cu viaţă de pe lumea asta. 
  — Cît despre aia, n-ai grije, răspunse omul. Lasă pe mine; nu
  mi-ai dat mie în mînă mărul? Acum să fii odihnit. Luînd mărul, omul nu se mai gîndea dară decît la bucuria ce o să simţă el şi nevasta cînd s-or vedea împresuraţi de copii. Şi cu gîndurile astea ajunse acasă şi dete mărul neveste-sei, ca să-l mănînce, fără să-i mai spuie altceva. 
  Ea primi mărul cu bucurie. Şi după ce plecă bărbatul în trebile sale, se aşeză pe pragul uşii, curăţi mărul şi-l mîncă. Iepşoara ieşise şi ea din grajd, şi veni la stăpînă-sa, că era învăţată la traista cu grăunţe. Negăsind nimic de ronţăit, luă şi ea cojile de măr, pe care le lepădase stăpînă-sa şi le mîncă cu multă poftă, ca pe nişte trufandale. 
  Nu trecu mult şi atît stăpîna, cît şi iepşuna se simţiră a fi luat în pîntece. Şi după nouă luni femeia născu un copilaş de drăguleţ; iar iepşuna un mînzuleţ gingaş. 
  Îndoită fu bucuria omului cînd se văzu şi cu copil, şi cu mînz. Şi fiindcă acesta se născuse odată cu fiul său, hotărî ca nimeni să nu încalece pe dînsul, fără numai fiu-său, cînd s-o face mare. 
  Botezară copilul şi îngrijiră de dînsul, mă rog, ca unul la părinţi. Copilul crescu şi se făcu mare. Cînd era d-un an, parcă era de cinci; iară cînd fu de cinci, parcă era de cincisprezece, şi de ce creştea, d-aia se făcea mai frumos şi mai drăgălaş. 
  Darămite de învăţat? Învăţa ca nealţii pe lumea asta albă. N-apuca să auză de la dascăl ceva, că el învăţa mai adînc decît dascălul. Şi astfel ajunsese de poveste. Unii zicea că ştia carte pînă în glezne, alţii zicea că pînă în genunchi, iară alţii, pînă în brîu. De m-ar fi întrebat pe mine, eu le-aş fi spus că ştia carte pînă în gît. Dară fiindcă nimeni nu m-a întrebat, iacă tac şi eu din gură ca un peşte, şi nu mai zic nimănui nici pis! 
  Astfel fiind, într-una din zile ce-i vine drăcuşorului de copilaş, că numai încălecă pe mînzul lui, şi mi ţi-i dete călcîie; iară mînzul, carele şi dînsul crescuse de se făcuse un cîrlănaş zburdalnic de n-avea astîmpăr, o rupse d-a fuga cu băiat cu tot, şi duşi au fost pînă în ziua de astăzi. 
  Cînd prinseră de veste părinţii că băiatul nu e, caută-l în sus, caută-l în jos, nu e; ba mai în dreapta, ba mai în stînga, deloc! Mai cercetară pe ici, mai cercetară pe dincoaci, băiatul, aşi! nici pomeneală nu era de el! Tocmai tîrziu, hei! aflară de la nişte drumeţi că au văzut un băieţandru călare pe deşelate pe un căluşel, carele se ducea ca vîntul. Ei ziceau că n-apucară să se uite după dînsul ca de cînd se apucase să le spuie, şi pieri din ochii lor ca o nălucă, ca şi cînd n-ar fi fost. 
  Îl plînseră părinţii pînă cînd se istoviră şi dînşii, şi ochii din lacrămi nu şi-i mai uscară; dară în deşert, că fiul lor nu se mai întoarse. 
  Pasămite ei, dacă s-au lăsat zburdălniciei lor şi s-au văzut la cîmp, nu s-au mai gîndit în urmă, ci au întins la drum zbenguindu-se şi încurcîndu-se, pînă ce, cînd băgară de seamă, ajunsese pe nişte tărîmuri necunoscute. 
  Aci stătură să se mai odihnească. Şi, voind să se întoarcă, ei se rătăciseră. Nu mai ştiau nici pe unde veniseră, nici pe unde să se întoarcă. Atunci băiatul începu să plîngă şi să dorească de părinţi. 
  Mai cu seamă cînd s-a văzut singur, singurel, el care nu era ieşit din casa părinţilor, începu să-l ia nişte răcori de nu ştia ce va să zică asta. 
  Calul, dacă văzu aşa, începu să-l îmbuneze, ba că o să facă cutare lucru, ba că pe cealaltă. Pînă una alta, îşi cătară un culcuş unde să mîie peste noapte. Se odihniră şi dormiră sub acoperămîntul cerului. 
  A doua zi, nici tu masă, nici tu casă, băiatul începu iarăşi să plîngă şi să voiască să se întoarcă la părinţi. Cătară să-şi găsească urmele pe unde veniseră; dar nu găsiră nici piculeţ de urmă. Dacă văzu şi văzu, calul zise: 
  — Stăpîne, am făcut o greşeală care nu se mai întoarce. Dă-mi voie să mă duc să caut vrun mijloc ca să ne căpătuim. 
  — Asta nu se poate, odată cu capul, răspunse băiatul. După ceam ajuns pe aste tărîmuri neumblate, prin pustietăţi fără locuitori, să mă laşi şi tu? Singur nu pot sta, uite, nici olecuţă. 
  — Încinge-te cu frîul meu, şi cînd vei vedea vro nevoie, scutură-l şi într-o clipă sunt la tine. Eu mă duc să caut pe unde să ieşim la lume, şi cum să ne chivernisim. 
  
  Calul, vedeţi d-voastră, era năzdrăvan. 
  Cu mare anevoinţă, se dezlipi calul de stăpînul său. Umblă ce umblă şi se întoarse numaidecît. El vînturase văzduhul şi cutreierase pămîntul pînă nu apucase să i se urască băiatului; şi întorcîndu-se spuse băiatului că i-a găsit un loc unde să se bage argat. Îl şi învăţă ce să facă şi cum să dreagă ca să argăţească cu folos. 
  Încălecă băiatul calul, cînd auzi că are să-şi găsească unde să se căpătuiască, şi porni ca vîntul, precum şi venise. 
  Ajungînd la nişte zîne, făcu precum îl învăţase calul. 
  Cele trei zîne, căci trei erau ele, se cam codeau să-l primească; iar dacă stărui, se rugă şi se făgădui că o să fie harnic şi credincios, ele îl primiră. 
  Aşezîndu-se el acolo la zîne, băiatul se puse cu toată inima pe muncă şi, cînd era ceva de făcut mai greu sau mai anevoios, îşi chema calul şi îi da ajutor. 
  Calul, carele nu ştiu de unde aflase tainele zînelor, vezi că nu era el de florile mărului năzdrăvan, spuse băiatului să fie cu mare băgare de seamă, că în baia zînelor, într-un timp hotărît, are să curgă aur, şi atunci să apuce el înaintea zînelor, să se scalde. Îi mai spuse să ochească prin poliţele cu haine ale zînelor, cînd îl va pune să deretece, nişte nuci pe care le avea zînele şi le îngrijea ca pe ochii lor din cap. 
  Băiatul făcu întocmai precum îl învăţase calul. 
  Într-o zi cînd zînele se dusese la vînătoare, fără grijă, băiatul auzi în baia zînelor un susur de apă mai răsunător decît altă dată. Temîndu-se, el chemă calul, care veni într-o clipeală de ochi. El, cum văzu cele ce se petrec în baie, puse pe băiat de se dezbrăcă îndată şi îl împinse în baie de se îmbăie. Cînd ieşi d-acolo, ce să vedeţi d-voastră, cinstiţi boieri? Părul i se făcuse cu totul de aur, şi-i crescuse de bătea pulpele, încît nu te îndurai să-ţi iei ochii de la el. 
  Şi luînd şi nucile, pe care le ochise el, încălecă, şi pe ici ţi-e drumul! 
  Cum păşi pragul porţii începu casele a ţipa de ar fi deşteptat şi pe morţi din groapă. Auzind zînele ţipătul se întoarseră acasă numai cît ai zice mei. Ele văzură că lipseşte argatul de acasă, spălăcitura ce mai rămăsese în baia unde se îmbăiase argatul şi nucile ce lipseau; nu mai zăboviră, ci se luară după dînsul. Cît p-aci să puie zînele mîna pe ei. Şi fugi, zînele după dînşii; ei fugi! zînele după dînşii. Dacă văzu şi văzu calul primejdia, întinse pasul la drum şi începu a zbura ca gîndul, pînă ce, tocmai cînd era zînele să-i prinză, ei trecură de pe tărîmul lor şi se opriră. 
  Puterea zînelor pînă aci era. Iară dacă văzură ele că le trecu otarele, începură cu binele a se ruga de el ca să-şi taie părul să li-l dea lor; dară băiatul le făcea cu bîz! Ele se rugară ca barim nucile cu haine să le dea. Băiatul le arătă coltucul. Atunci zînele se rugară ca încailea să le arate părul, să se bucure şi ele de vederea lui. Atunci băiatul îşi răsfiră părul, încălecă şi zbură cu bidiviul lui. 
  Zînele se uitară cu jind la dînsul şi, nemaiavînd ce face, se întoarseră acasă şi vorbiră între ele ca să nu mai bage argat strein la curtea lor, cît or trăi ele. 
  După ce ajunse pe moşia unui împărat mare, calul învăţă pe băiat ce să facă. El ascultă şi se duse de se băgă argat la grădinarul împăratului. Pînă a nu se învoi cu grădinarul, el îşi puse o băşică de vacă în cap, în care îşi ascunse părul cel de aur. 
  Grădinarul îl învăţă cum să facă brazde, să semene flori, să le răsădească şi să le îngrijească. Şi îl luase la ochi, căci era spirt, ştii, colea, cum trebuie omului, mînă dreaptă, nu altceva. Totuşi slugile din curtea împărătească îl numiră cheleş. Şi, cheleş în sus, cheleş în jos, pînă ce îi rămaseră numele Cheleş. 
  Grădinarul împărătesc îmbătrînise la curtea împăratului. El era om destoinic cu frica lui Dumnezeu şi cinstit. Slujba lui de căpetenie era să ducă în toată dimineaţa cîte un mănunchi de flori la cele trei fete care le avea împăratul. 
  Îmbolnăvindu-se grădinarul într-una din zile, chemă pe argatul său şi îi spuse să aleagă din florile cele mai frumoase atîtea cîte să-i ajungă a face trei legături de flori şi să le ducă fetelor împăratului. 
  Cheleşul se duse de culese flori şi făcu trei legături, una mai mare, alta mijlocie şi alta mai mică. Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece şi abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. Legătura mijlocie cu flori ce erau tocmai în floare o dete fetei mijlocii; iară legătura cea mai mică ce avea flori numai boboace care acum se deschideau, o dete fetei celei mici. Cum dete florile, o tuli d-a fuga, şi se apucă de lucru prin grădină. 
  Fetele se mirară de aceasta, şi cu toatele se duseră la împăratul şi-i arătară florile. Împăratul chemă pe grădinar să-i spuie ce noimă să aibă florile ce trimisese fetelor sale. 
  Grădinarul se sperie cînd auzi că aşa bolnav este chemat la împăratul. 
  Iară dacă se duse, cu inima tremurîndă, şi auzi de la împăratul şiritenia cu florile, el se dezvinovăţi şi spuse că, bolnav fiind în acea zi, trimisese pe argat să ducă florile. 
  Chemînd şi pe Cheleş, el, dacă veni, se apropie cu sfială şi răspunse: 
  — Să trăiţi, luminate împărate, întru mulţi ani! Cînd am culesflorile şi am făcut acele mănunchiuri, n-am avut nici un gînd rău, martor mi-e Dumnezeu! ci am dat fiecăria din domniţe flori ce le arată care cum este. 
  — Şi cum ai cutezat, tu, un cheleş ca tine, să faci una ca asta? 
  — Atîta m-a tăiat capul şi m-a dus mintea, luminate împărate, atîta am făcut. Măria-ta judecă şi fă ce e cu dreptul. 
  
  Împăratul rămase pe gînduri. El, deşi s-a întristat, dară mai mult s-a bucurat că îi aduse aminte ceea ce trebuia să facă el ca un părinte. 
  Apoi trimise o pungă de bani argatului. Acesta se duse şi-i dete grădinarului, sub cuvînt că el nu ştie ce să facă cu ei, ca unul ce are de toate de la stăpînu-său. 
  Nu trecu mult şi, viind o sărbătoare, împăratul cu toţi curtenii şi bătrînii împărăţiei merse la biserică. Între bătrînii şi credincioşii curţii era şi grădinarul. Numai fata cea mică rămase acasă. 
  Argatul, văzîndu-se singur, descinse frîul de pe lîngă sine, scoase dintr-o nucă nişte haine de aramă, din cele luate de la zîne, se găti bine, intră în grădină, sună frîul şi veni calul lui înşelat, dar neînfrînat şi, puindu-i frîul în cap, argatul încălecă şi prinse a-şi încucra calul prin grădină. Fereastra fetei de împărat celei mici da în grădină şi ea văzu tot ce se petrecu. 
  După ce strică grădina, argatul se duse ca fulgerul la biserică, dete calul în mîna unui om ce sta afară, ca să i-l ţie, şi el intră în biserică. Aci merse înfipt la mir, se ploconi în dreapta, se ploconi în stînga şi ieşi afară. 
  Toţi cei din biserică se mirară de dînsul. Pînă şi împăratul zicea că nici el nu mai văzuse aşa voinic frumos. 
  Argatul de la grădinărie, cum ieşi din biserică, încălecă şi într-un suflet ajunse la grădina împărătească şi descălecă şi porunci calului să facă la loc tot ceea ce stricase. Calul se puse şi numaidecît îndreptă grădina şi o făcu şi mai frumoasă de cum fusese. 
  Fata împăratului cea mică vedea de la fereastră şi tăcea. Cînd se întoarse de la biserică, surorile cele mai mari zise celei mai mici: 
  — Ce rău ai făcut de n-ai venit şi tu la biserică, că a venit untînăr îmbrăcat aşa şi aşa, a făcut aşa şi aşa, şi numaidecît a plecat, de au rămas toţi cu ochii după el. 
  Fata cea mică asculta şi tăcea. 
  Dară grădinarul, cînd intră în grădină, stătu în loc şi se miră. Apoi îşi închipui el că poate d-aia i se pare grădina mai frumoasă, unde nu intrase de mult într-însa. 
  Peste cîtva timp veni iarăşi o sărbătoare şi împăratul se duse la biserică iarăşi cu toată curtea lui. De astă dată fata cea mică se făcu bolnavă într-adins, rămase acasă şi se puse la fereastră. 
  Argatul de la grădinărie scoase de astă dată nişte haine de argint, scutură frîul şi încălecă pe cal, carele venise numai cît ai clipi. Şi iarăşi încurcîndu-l prin grădină o strică şi mai rău decît întîia oară, şi iarăşi merse la biserică, făcu ca şi de-lalt rînd şi se întoarse acasă, porunci calului să dreagă grădina, carele o făcu încă o dată mai frumoasă decît era. 
  Fata împăratului cea mică privea de la fereastră şi tăcea. Îi spuseră surorile, îi spuse mumă-sa, îi spuse tată-său de tînărul cel mîndru ce venise la biserică şi despre care nimeni nu ştia de unde era. 
  Ea asculta şi tăcea. 
  Mai trecu ce trecu şi iarăşi, într-o sărbătoare mare, împăratul merse la biserică cu toţi sfetnicii săi şi cu toţi curtenii tineri şi bătrîni. Şi de astă dată fata cea mică a împăratului se prefăcu că este bolnavă şi rămase acasă. Între curtenii împăratului care merseră la biserică era şi grădinarul, fiind bătrîn, credincios şi vechi slujbaş al împăratului. 
  Argatul cel cheleş, dacă se văzu singur, scutură frîul şi-şi chemă calul. De astă dată scoase din găoacea de nucă rîndul de haine cel de aur, se găti frumos, înfrînă calul ce venise numai înşelat, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă, îşi încurcă calul prin grădină, pe care o strică detot, şi apoi se duse ca şi de-lalt rînd la biserică, merse la mir, se ploconi în dreapta şi în stînga şi ieşi. 
  Întorcîndu-se acasă, porunci calului de făcu grădina de trei ori mai frumoasă decît era. 
  Fata împăratului îl văzu şi cînd ieşi, şi cînd se întoarse, şi ceea ce făcu, dară tăcea. 
  Cînd se întoarseră de la biserică, împăratul şi toţi cu totul spuseră fetei celei mici a împăratului minunea ce văzuseră. 
  — Dacă n-ai fost şi tu la biserică, îi ziseră, să fi văzut cum a venit acel Făt-Frumos strein, cu părul de aur, ce mîndru era cînd s-a aplecat în dreapta şi în stînga la toţi cei din biserică şi cum a ieşit apoi, fără să bage pe nimeni în seamă. 
  Fata cea mică a împăratului se făcea că ascultă, dară tăcea într-însa şi rîdea înfundat. Vezi că ştia ea ce ştia. Grădinarul, dacă se întoarse de la biserică şi văzu frumuseţea aia de grădină ce făcuse calul argatului, se tot freca la ochi şi nu-i venea deloc să crează. Asta să fie grădina, ori ba? şi credea că a rătăcit prin altă grădină. Nu o mai cunoştea. Şi, văzînd pe argat, îl întrebă despre acea schimbare; iar argatul îşi cerea iertăciune, spuind că el a făcut ceea ce învăţase de la stăpînu-său. 
  Darămite cînd văzu împăratul? Scoase şi dete o pungă de bani grădinarului, pentru că-i făcuse o grădină, de nu se mai găsea ca asta la nici un împărat. 
  Şi mai trecînd ce mai trecu, împăratul îşi aduse aminte de cele trei mănunchiuri de flori. Atunci se vorbi cu împărăteasa cum să facă să-şi dea fetele la casele lor. 
  Cum se află de această hotărîre împărătească, începu a veni peţitori de pe la fel de fel de împăraţi. Fetele, adecă cea mare şi cea mijlocie, îşi aleseră cîte un fecior de împărat şi se duseră după bărbaţii lor. 
  Fata însă cea mică nu voia să se mărite cu nici un chip. Ba să-i dea pe feciorul cutărui împărat, ba pe al cutărui; aşi! ea zicea că nu-i place nici unul. Ce să facă bietul împărat? Se sfătui cu boierii şi găsiră cu cale să stea fata într-un pridvor, cu un măr de aur în mînă, să treacă toţi fiii de împăraţi şi de boieri pe dinaintea ei, şi, pe care îl va plăcea, să-l lovească cu mărul. 
  Aşa şi făcură. 
  Trecură fiii de împăraţi care veniseră în peţit, dară ca să lovească pe vreunul, ba. 
  Trecură şi fiii de boieri mari ai împărăţiei, dară ca să lovească pe vreunul, nici gînd n-avu. 
  În cele mai de pe urmă trecură toţi tinerii şi buni şi răi din împărăţie, şi din boiernaşi, şi din prostime, şi nici nu se uită la dînşii fata ce sta cu mărul în mînă. Trecînd şi argatul de la grădinărie, din întîmplare, pe acolo, fata îl lovi cu mărul drept în cap. 
  Fiii de împăraţi şi de boieri rămaseră ca bătuţi de Dumnezeu, cînd văzură una ca aceasta. 
  Împăratul zise că trebuie să fie o greşeală, şi pofti pe fiii de împăraţi şi de boieri să mai treacă o dată. 
  Trecură toţi cu totul, şi nu lovi pe nimeni; zise şi chelului să treacă, şi de astă dată tot pe el îl lovi. 
  Împăratul nu se putea învoi ca să ia fie-sa de bărbat un aşa om prost şi pofti pe toată adunarea să mai treacă o dată, căci, negreşit, trebuie să fie vro greşeală a fetei. 
  Trecură şi a treia oară, şi tot pe argatul cel chel îl lovi cu mărul fata împăratului. 
  Atunci împăratul, neavînd încotro, dete de bărbat fie-sei pe argat, dară îi şi oropsi, gonindu-i de la casa lui. 
  Ei se duseră de la faţa împăratului, care îi oropsise, cu lacrămile în ochi şi cu inima smerită, şi-şi aleseră loc de trai un bordei în care ţinuse împăratul nişte bivoli. Apoi aducîndu-şi aminte fata împăratului de ceea ce făcuse în grădină, îl îndemnă să-şi cheme calul. 
  Argatul, ginerele împăratului, făcu precum îi zisese soţia, chemă calul şi-i porunci să-i facă nişte palaturi sub pămînt, fără seamăn pe lume. Calul nu întîrzie şi le făcu nişte palaturi înfricoşate. Nu se găsea la împăratul în casă ce se găsea în palaturile lor. Şi bogăţii, şi scumpeturi, şi tot ce ai fi poftit se găsea la dînşii. 
  Şi mai trecînd cîtînică vreme la mijloc, se pomeni împăratul cu veste de la un alt împărat să iasă la război. Împăratul chemă în ajutor pe ginerii săi, feciorii de împăraţi, care şi veniră şi se lăudau cu isprăvile ce au să facă. 
  Cînd veni vremea a merge la război, iată că se înfăţişă la împăratul şi argatul, ginere al său, şi ceru să-l ia şi pe dînsul la război, că poate va tăia şi el vrun vrăjmaş. 
  Împăratul şi ginerii cei mari îl înfruntară, zicînd să-i lase în pace, să nu-i mai poarte şi lui grija p-acolo. El stărui şi împăratul se înduplecă şi porunci să-i dea şi lui o mîrţoagă de cal şi o rugină de paloş. 
  Argatul încălecă voios şi porni înaintea oştilor. Cînd ajunse la o lăcovişte pe unde trebuia să treacă, el înnomoli calul şi începu să-l bată ca să iasă de acolo, dară în deşert. Ajungîndu-l împăratul cu ginerii cei mari şi cu toată oastea, trecu pe lîngă dînsul clătinînd din cap, iară oştaşii îşi dedeau coate şi rîdeau. 
  După ce trecură şi se depărtară de nu se mai văzură, argatul scutură frîul, şi iată că îndată şi-i sosi calul. Îi spuse ce avea de gînd să facă şi ceru povaţă. Calul îl învăţă ce să facă, cînd va fi dinaintea vrăjmaşului. După ce luă în cap tot ce-l învăţă calul, încălecă şi porni şi el. 
  Ajungînd la război şi văzînd pe ai săi încăieraţi cu vrăjmaşii, tocmai cînd aceştia erau să dovedească pe socru-său şi pe cumnaţii săi, unde mi se ridică de trei stînjeni pe deasupra oştilor şi zbură drept la împăratul socru-său, îi tăie degetul cu inelul şi-l luă cu sine. Apoi se lăsă asupra vrăjmaşului şi tăia în carne vie cu nemilostivire, întocmai ca un muncitor vrednic cînd trage cu coasa nemiluit. 
  Iar cînd îl înteţea vrăjmaşul, calul se urca ca fulgerul în sus şi se ţinea bine de coama lui. Apoi cînd se lăsa în jos, tăia cum ştia el în legea lui să taie. Aşa, vezi, îl învăţase calul. 
  De trei ori se urcase în sus, cînd năvălise vrăjmaşul asupra lui, şi de trei ori se lăsase ca un vîrtej asupra oastei vrăjmăşeşti. La fiecare dată cădeau d-a stînga şi d-a dreapta lui cu grămada şi făcea uliţi, uliţi, pe unde mergea. În mai puţin ca de cînd mă apucai să vă povestesc, mormane de morţi se vedea pe unde trecuse el. 
  Aşa spaimă grozavă băgă el în inimile vrăjmaşului, încît prinse a fugi, iară el a-i goni şi a-i tăia ca pe nişte vite. 
  Împăratul socru rămase înmărmurit cînd văzu atîta vrednicie. După fuga vrăjmaşului, el stătu locului şi mulţumi lui Dumnezeu că le-a trimes pe îngerul său de i-a scăpat din mîna duşmanului, care vrea să-i piarză, şi mai multe nu. 
  Argatul, ginerele împăratului, după ce-l mîntui, se întoarse înaintea lui, dete drumul calului său, încălecă iară pe mîrţoaga ce-i dăduse împăratul şi se chinuia a ieşi din nomol. 
  Împăratul se întorcea cu voie bună de la oaste şi dînd peste dînsul înnomolit încă în noroi, porunci la vro doi ostaşi de-l scoase d-acolo. 
  Şi ajungînd acasă, ginerele împăratului cel chel spuse neves-te-sei ce făcu. Ea se bucura din toată inima. 
  Toată oastea vorbea de îngerul Domnului care le dăduse atîta ajutor şi-l semuia cu streinul care venise la biserică. Însuşi împăratul bănuia aceasta, şi ar fi dorit ca să-l mai întîlnească o dată, să-i mulţumească. Dară ia-l de unde nu e. 
  Mai trecînd ce mai trecu, împăratul ajunse de orbi. Toţi vracii se adunară şi-i dădură leacuri, dară nici unele din buruienele lor nu-i dară înde bine. Vrăjitoarele puseră apă la stele şi-i aduseră şi-i descîntară, tot însă ce punea la ochi mai rău îi făcea, dară mai bine deloc. În cele din urmă un cititor de stele şi vraci mare fu adus cu multă cheltuială din ţări streine, şi acesta spuse că pînă cînd împăratul nu va avea lapte de pasăre de peste apa Iordanului cu care să se ungă la ochi, nu-i va veni văzul. 
  Atunci puse împăratul oameni să strige prin toată împărăţia că cine se va găsi să aducă lapte de pasăre de peste apa Iordanului, acela să ştie cu bună încredinţare că va dobîndi cal împărătesc şi jumătate împărăţia. Dară strigară de surda, căci nu se găsi nimeni carele să se însărcineze cu această slujbă. 
  Ginerii împăratului cei mari, dacă văzură aşa, se legară că ei vor aduce laptele trebuincios şi încălecară pe cai buni împărăteşti, luară cu dînşii slujitori şi bani. Umblară ei, cătară şi nu putură afla ceea ce cătau. În cele din urmă dete peste un înşelător, carele le dete lapte ca tot laptele şi le luară o mulţime de bani. Ei se întoarse cu bucurie la casa socrului lor. 
  În aceeaşi vreme şi ginerele împăratului, argatul, plecă după lapte de pasere. El scutură frîul şi îndată şi veni bidiviul lui. Îi spuse ceea ce voia, şi calul îi răspunse: 
  — Ce e mai lesne, stăpîne; căci acolo locuiesc şi eu. 
  Încălecă şi porni. După ce ajunse, luă lapte de pasere de preste rîul Iordanului şi în cîteva zile se întoarse acasă, cam totodată cu cumnaţii săi. 
  Aceştia merseră la împăratul, îi aduseră lapte de al lor, cu care dete pe la ochi împăratul şi rămase ca întîi, orb ca toţi orbii. Nu-i folosi nimic. Merse şi argatul şi-i aduse şi el lapte, dară adevărat lapte de pasăre de peste rîul Iordanului. Împăratul nu prea voia să dea pe la ochi. După stăruinţa împărătesei şi a sfetnicilor, se înduplecă şi se unse. Cum puse la ochi lapte de acesta, băgă de seamă că vede ca prin sită. Mai dete o dată, văzu ca prin ciur; cînd se unse şi a treia oară, văzu luminat ca toţi oamenii. 
  Împăratul iertă pe argat de fapta lui de mai-nainte. Ginerele său cel mic, dacă văzu aşa, rugă şi el pe împăratul să vie să le vază locuinţa. Împăratul se înduplecă şi merse. Cînd ajunse acolo, ce să-i vază ochii? Ce nu era în palaturile lui era în locuinţa ginerelui său cel mic. 
  Văzînd mirarea de care era coprins împăratul, ginerele său cel mic se încumetă şi zise: 
  — Eu sunt, mărite împărate, cel ce am venit de trei ori în
  biserică. Împăratul aruncă ţintă ochii la el. 
  — Eu sunt cel ce ţi-am făcut grădina cea frumoasă. Împăratul, parcă nu-i venea să crează spuselor lui. 
  
  — Eu sunt, mai zise, cel ce v-am scăpat în război din mînanelegiuiţilor ce se sculaseră să te răpuie. 
  Împăratul rămase stîlpit de mirare. Apoi, mai viindu-şi în fire, îi zise: 
  — Cum poţi dovedi zisele tale? 
  Atunci ginerele său cel mic ieşi afară, scutură frîul, scoase hainele de aur din găoacea de nucă unde le păstra, se găti frumos, îşi lăsă părul pe spate, încălecă pe cal şi, arătînd împăratului degetul cu inelul, zise: 
  163 
  — Iată, mărite împărate, dovezile ziselor mele. Şi începu a încurca calul prin curtea împăratului. Părul său cel de aur şi hainele cu care era îmbrăcat străluceau ca soarele. 
  Împăratul, uitîndu-se la dînsul, tot punea mîna la ochi, făcîndu-şi umbră. Vezi că se temea să nu orbească încă o dată. El lăudă pe fie-sa pentru că-şi alesese un asemenea bărbat. 
  —Şi ai fi putut oare crede d-ta, tată, răspunse fata cea mică, că aş fi putut să-mi aleg de bărbat pe unul care să facă tatălui meu, împărat, ruşine în lume? 
  Atunci împăratul, şi bătrîn fiind, se coborî din scaunul împărăţiei, pe care se urcă ginerele său cel mic. Şi împărăţiră în pace şi în linişte pînă ce trăiră. 
  Iară eu încălecai pe-o şea etc. 
  
   
  FATA SĂRACULUI CEA ISTEAŢĂ 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un om şi o femeie. Ei erau atît de săraci, încît n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea bietul om de dimineaţa pînă seara tîrziu, alături cu muierea, de-i treceau năduşelele, şi ca să dea şi ei spor, ba. 
  Se ţinea, vezi, norocul după dînşii ca pulberea după cîini, cum se zice. 
  Umblau cu tărăbuţele de colo pînă colo, şi ca să se statornicească şi ei la un loc, nu găseau. Căci cine era să-i primească pe ei, doi calici, cu leaota de copii după dînşii? ! 
  Adică uitasem să vă spui. Aveau aceşti oameni o spuză de copii. Din aceşti copii, cei mai mari erau numai fete, iară băieţii erau mărunţei şi stau pe lîngă dînşii ca ulceluşele. 
  Să nu vă fi dus Dumnezeu vrodată să fiţi faţă cînd venea omul de la muncă, că v-aţi fi luat cîmpii. Ieşeau toţi afară înaintea lui, jigăriţi şi hărtăniţi, ca nişte netoţi, subţiratici şi piţigăiaţi, mă rog, leşinaţi de foame, şi tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame. 
  Tatăl lor se zăpăcea şi nu ştia către care să se întoarcă mai întîi şi le da toată agoniseala lui dintr-o zi. Dară de unde să le ajungă ce brumă le aducea el? Abia puneau p-o măsea. 
  Bietul tat’ său şi biata mă-sa de multe ori se culcau nemîncaţi. Li se rupea inima de milă, dară n-aveau încotro. Şi ca să-şi liniştească copiii, el le făgăduia că a doua zi are să le aducă mai mult. Astfel, mai cu şoşele, mai cu momele, adormeau şi bieţii copii, cu nădejde că a doua zi are să fie mai bine. 
  Dintre toţi copiii, fata cea mai mare era mai tăcută şi mai cu judecată. Ea rămînea cu surorile şi fraţii cei mai mici cînd se duceau părinţii la muncă, vedea de dînşii, îi muştruluia şi îi povăţuia să fie mai cu răbdare, mai îngăduitori, ca să nu se amărască pînă într-atît părinţii. Dară, bate toba la urechea surdului. Adecă, de! Ce să zici? Ar fi fost şi ei, poate, mai îngăduitori, şi mai cu răbdare, dară burta le da ghies şi îi făcea de multe ori să fie neînţelegători. 
  Într-acestea, boierului pe moşia căruia se afla aceşti oameni, ca şi urgisiţi de Dumnezeu, i se făcu milă de ei şi, într-o zi, cînd veni omul să se roage pentru sălaş, el îi zise: 
  — Omule, te văz harnic, munceşti de te speteşti, şi două în teite văz că nu poţi lega. Iată, eu mă îndur şi-ţi dau un petec de loc, să fie de veci al tău. Du-te de-ţi alege petecul ce-ţi va plăcea şi apucă-te numaidecît să-ţi faci un bordei. 
  — Bogdaproste, cucoane, şi Dumnezeu să primească. De unde dai să izvorască, răspunse bietul om. Se duse de-şi alese un petec de loc şi pînă în seară groapa pentru bordei o şi dete gata. 
  
  Nepartea lui. Cum se brodi ca locul ce-şi alesese să fie alături cu al unui ţăran bogat şi mîndru de nu-i ajungea cineva cu prăjina la nas. 
  Peste noapte, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că o vită d-ale bogatului căzu în groapă şi muri. 
  A doua zi dimineaţă bogatul, văzîndu-şi vita moartă, sări cu gura mare asupra săracului, îl luă de piept şi cu el tîrîş se duse la curtea boierului, să le facă judecată. 
  Boierul se miră cînd îi văzu şi-i întrebă ce caută? 
  Ţăranul cel bogat zise: 
  — Boierule, acest prăpădit de om, venetic în satul nostru, n-ar mai avea parte de el! după ce ţi-ai făcut pomană de i-ai dat un petec de loc, el tocmai lîngă mine şi-a ales să-şi facă bordei! Una la mînă. Bagă de seamă că, după ce e sărac, apoi e şi cu nasul pe sus. Al doilea, groapa ce şi-a făcut pentru bordei, după ce că e mare foarte, apoi n-a avut grijă să o acopere peste noapte cu ceva, numai ca să-mi facă mie pagubă, şi mi-a căzut o vită într-însa de şi-a rupt junghietura. Judecă d-ta acum, nu e dator să mi-o plătească? El zice că n-are cu ce. Şi ce-mi pasă mie de asta? 
  — Boierule, răspunse şi săracul umilit şi cu lacrămile în ochi cît pumnul. Boierule, n-am ce zice, omoară-mă, spînzură-mă, n-am ce face dacă a dat păcatul peste mine. Aşa este cum zice bogătaşul meu vecin. Şi fiindcă lui Dumnezeu îi place dreptul, drept să-ţi spui ce e drept: am săpat groapă, şi o groapă mare, ca să încapă bordeiul pe toţi ai mei, dară nici că m-am gîndit ca să-i aduc pagubă. Şi nici n-a fost la sufletul meu cugetul de mîndrie, căci n-aveam pe ce mă mîndri, cînd mi-am ales loc lîngă d-lui. Acum lumineze-vă Dumnezeu, boierule, şi judecaţi după dreptate. 
  Boierul sta în cumpănă. Nu ştia cui să dea dreptate. Vedea el că săracul a căzut în păcate, dară fără voie. După ce se gîndi el niţel, zise: 
  — Bre, oameni buni! Eu am să vă fac trei întrebări; cine le va dezlega mai bine, a aceluia să fie dreptatea. Vă dau răgaz de trei zile, gîndiţi-vă. După trei zile să veniţi şi să-mi ghiciţi întrebările. Ţineţi bine minte. Întîia întrebare sună aşa: 
  
  Ce este mai gras în lume? 
  A doua: Ce este mai bun? 
  Şi a treia: 
  Ce aleargă mai iute? 
  Aide, duceţi-vă acum. Dară să mai ştiţi una: dacă nici unul din voi nu va ghici vreuna din întrebările mele, să ştiţi că unde vă stau picioarele o să vă stea şi capetele. 
  Amîndoi împricinaţii se întoarseră la casele lor. Bogătaşul, lăudîndu-se că el are să ghicească, fiindcă ce lucru poate fi mai uşor decît a spune că porcul său din ogradă este mai gras, deoarece stă slănina pe dînsul de o palmă; iară săracul plîngea de potopea pămîntul, gîndindu-se ca ce o să spuie el. 
  Dacă ajunseră fiecare la ai săi, bogătaşul era vesel că are să-şi cîştige pricina, iară săracul se puse pe gînduri şi tot ofta. Copiii se adunară pe lîngă dînsul, se uita, dară nu cutezau să-l întrebe ceva. Începură şi ei a plînge; şi se făcu acolo la dînşii o plîngere şi o jelanie de te luau fiori de milă. 
  Numai fata cea mai mare îşi luă inima în dinţi şi-l întrebă ce are de este aşa trist? 
  — Ce să am, fata mea? Iacă păcate de la Dumnezeu. Boierul ne-a îndatorat să-i ghicim nişte întrebări pe care nici oamenii cei procopsiţi nu i le-ar putea spune, necum un sărman prost ca mine. 
  — Ci spune-ne şi nouă, ca doară d-om putea să-ţi dăm vrun ajutor. 
  — Ca ce ajutor aţi putea voi să-mi daţi, voi care nu ştiţi încă nici cum se mănîncă mămăliga. 
  — Te miră, tată, la ce am putea fi bune şi noi. Şi apoi ce strică dacă ne vei spune şi nouă? Atunci săracul zise: iacă, iacă, iacă ce ne-a zis boierul să ghicim; căci de unde nu, ne va sta capul unde ne stau tălpile. 
  
  Fata cea mare se puse pe gînduri şi, după ce mai cugetă ea ce mai cugetă, se apropie de tată-său şi îi zise: 
  — Ia lasă, tată, nu mai fi aşa mîhnit. Nu ne lasă Dumnezeu pe noi să pierim. Cînd te vei duce la boierul să-i dai răspuns, ţi-oi spune şi eu ceva. Şi poate că va da Dumnezeu să scapi cu faţa curată dinaintea lui. 
  Săracul păru a se mîngîia oarecum; dară numai inima lui ştia. Nu voia, vezi, să-şi mai mîhnească şi copiii. 
  În dimineaţa cînd fu a se înfăţişa la boierul ca să-i ghicească întrebările, fie-sa îi spuse ca ce să răspunză. Săracul se arăta a fi mulţumit, dară se îndoia. 
  Se înfăţişară înaintea boierului. Bogătaşul, mîndru şi cu pieptul deschis; săracul, umilit şi strîns la piept de sta să-i crape sucmanul cel zdrenţuit de pe dînsul. 
  Boierul întrebă pe bogătaş: 
  — Ei, bade, ce este mai gras pe lumea asta? Bogătaşul răspunse cu coraj: 
  
  — Apoi de, cucoane, ce să fie mai gras decît porcul meu din ogradă, care are grăsimea pe el de o palmă de groasă. 
  — Minciuni spui, răspunse boierul. Şi întrebînd şi pe săracul, el răspunse cu sfială: 
  — Apoi de, cucoane, eu zic cu mintea mea a proastă că pămîntul să fie mai gras pe lumea asta, că el ne dă toate bunătăţile pe care le avem. 
  — Aşa este, răspunse boierul. Acum zise bogătaşului iară: 
  
  — Ce aleargă mai iute pe lumea asta? 
  — Armăsarul meu, cucoane, răspunse bogătaşul, că aleargă peste văi şi dealuri, cînd îi dau drumul, de nu-i vezi copitele. 
  — Apoi de, cocoane, capul meu nu mă duce aşa departe, fără decît dau cu socoteală că nimic nu aleargă aşa de iute ca gîndul, răspunse şi săracul. 
  — Tu ai dreptate. Cela aiurează. 
  În cele din urmă, mai întrebă o dată pe bogătaş: 
  
  — Ce este mai bun pe lumea asta? 
  
  — Nimic nu este mai bun pe lumea asta, milostive stăpîne, răspunse el, ca judecata cea dreaptă a măriei tale. 
  — Eu, boierule, cu prostia mea mă duce gîndul să crez că nimic nu e mai bun pe lumea asta ca Dumnezeu, care ne sufere pe lume cu toate răutăţile noastre. 
  — Adevărat, aşa este, zise boierul. Şi întorcîndu-se către bogătaş, adăogă: 
  
  — Ieşi afară, ţăran viclean şi mojic ce eşti, sau pui acum de-ţi
  
  trage la tălpi atîta cît nu poţi duce. Bogătaşul ieşi cu coada între picioare. Şi chemînd mai aproape pe sărac, îl întrebă cu un grai blajin: 
  — Spune-mi, bre, omule, cine te-a învăţat pe tine să răspunzi aşa de potrivit, căci din capul tău ăla secu nu crez să fi ieşit aşa cuvinte înţelepte. 
  Bietul sărac se cam codea. Nu-i venea să spuie drept, de teamă să nu păţească ceva. Dară dacă se văzu încolţit, spuse tot adevărul precum era. 
  Atunci boierul, mirîndu-se în sine de iscusinţa fetei săracului, îi porunci ca a doua zi să vie cu fata la curtea boierească. Ea să fie nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lîngă drum. 
  Cum auzi săracul unele ca acestea, începu a se boci şi a se văicăra, de nu-ţi venea să-l mai auzi, şi se întoarse la ai săi. Fata cea mare, cînd auzi cele ce, îi spuse: 
  — Nu te teme, tătucă, îi zise ea, că-i viu eu lui de hac! Numai să-mi cauţi două mîţe. 
  Cum se făcu dimineaţă, fata aruncă pe dînsa un volog (plasă), luă mîţele la subţiori, încălecă pe un ţap şi plecă la curtea boierească. 
  Mergînd astfel pe drum, ea nu era nici călare, nici pe jos, căci îi da de pămînt cînd un picior, cînd altul, ţapul fiind pitic; umbla nici pe drum, nici pe lîngă drum, căci ţapul nu ţinea drumul drept. Aci trecea pe lîngă cîte un gard să apuce cîte vrun lăstar de la vrun pomuşor; aci trecea de cealaltă parte. Nu era nici îmbrăcată, nici dezbrăcată cu vologul aruncat pe dînsa. 
  Şi aşa, cu chiu, cu vai, ajunse la curtea boierească. Cînd o văzură boierul şi oamenii curţii, venind aşa, încremeniră. Boierul, vezi, nu voia să se dea rămas, şi porunci să dea drumul la doi zăvoi ce-i ţinea la curte în lanţ. Aceştia, cum văzură alaiul cu care venea fata săracului, se repeziră la dînsa, dară ea dete drumul îndată mîţelor şi zăvoii se luară după dînsele, iară fata săracului ajunse la scara boierească aşa precum îi poruncise boierul. 
  Văzînd şi această iscusinţă a fetei, boierul n-avu încotro şi fu nevoit s-o primească. Atunci porunci să o fereduiască (să o îmbăieze), o îmbrăcă cu nişte haine ca de mireasă şi hotărî să o dea după un fecior ce-l avea boierul pe lîngă dînsul, care îl slujea cu credinţă. 
  După ce o văzu boierul curăţită şi ferchezuită ca o mireasă, şi cum avea ea şi pe vino-încoace, i se păru mai frumoasă de cum era atunci; ce-i abătu lui, că pofti să o aibă el de nevastă, mai cu seamă că era burlac, şi se cunună cu dînsa. Mai-nainte de a se cununa, boierul zise dînsei: 
  — Eu te iau de soţie; dară să ştii că tu n-ai voie să judeci 
  niciodată fără de mine. 
  Ea primi. 
  După ce trecu cît trecu de la cununia lor, boierul se duse o dată în treaba lui pe moşie. În lipsa lui veniră doi ţărani cu o prigonire la curte. Aflînd că boierul nu este acasă, şi văzînd pe cuconiţa într-un ceardac, ei începură sa se jeluiască la dînsa. Ea asculta şi tăcea. 
  Unul zise: 
  — Aveam să mă duc pînă în cutare loc, însă o roată de la căruţă mi se stricase. Nu mai puteam înhăma iapa la căruţa cu trei roate, mai cu seamă că era a făta. Atunci m-am rugat de vecinul meu, ăsta care e de faţă, să-mi împrumute el o roată. El, ce e drept, aseară mi-a împrumutat roata ce i-am cerut, cu gînd ca azi pînă în ziuă să mă duc la treaba mea. Cînd, ce să vedeţi, cinstiţi boieri? Astă-noapte mi-a fătat iapa un mînz. 
  Ţăranul cel cu roata, îi tăie cuvîntul şi zise şi el: 
  — Nu-l credeţi, cucoană, să vă ţie Dumnezeu! Roata mea a 
  fătat mînzul. 
  Cucoana asculta din ceardac şi tăcea. 
  Ţăranii aşteptară ce mai aşteptară şi, dacă văzură că cucoana 
  nu le face nici o judecată, întrebară: 
  — Da unde-i dus boierul, cucoană? 
  — Ia, s-a dus, răspunse ea, să vază un lan de mălai ce-l avem pe marginea unui iaz, că în toate nopţile ies broaştele dintr-însul şi mănîncă mălaiul. 
  Ţăranii se uitară lung şi plecară. Ajungînd la poarta ogrăzii boiereşti, ei începură a se întreba unul pe altul: 
  — Ca ce fel de vorbă fu aia a cucoanei, mă, nea ăsta? Cum se poate broaştele să mănînce mălaiul? Ce se sfătuiră ei, ce vorbiră, că numai se întoarseră să întrebe 
  pe cucoană ce vorbă fu aia. Dacă veniră dinaintea cerdacului iară, prinseră a întreba: 
  — Da bine, cucoană, ca ce să fie vorba ce ne-ai spus-o? Poate-se ca broaştele să mănînce mălaiul? 
  — Nu ştiu dacă broaştele poate să mănînce mălai, au ba, răspunse cucoana; dară ştiu că roata nu poate să fete mînji. 
  
  Tocmai atuncea îşi veniră şi ţăranii de acasă. Acum înţeleseră şiritenia vorbei cucoanei, se mirară de atîta înţelepciune şi se împăcară cum ştiură ei mai bine. 
  Viind şi boierul acasă, întrebă: 
  — Cine a mai fost p-aici în lipsa mea? Ce s-a mai petrecut? 
  — Ce să fie? răspunse ea. Iaca, iaca cine a venit şi iacă ce s-a
  
  întîmplat cu ei, şi ce le-am zis eu. Boierul, cum auzi, îi zise: 
  — Fiindcă ai călcat făgăduiala şi ai judecat fără mine, nu mai putem trăi amîndoi. Ia-ţi ce pofteşti de la mine şi ce-ţi este mai drag în casa mea, şi să te duci la tată-tău acasă. 
  Cucoana zise: 
  — Vorbele tale, bărbate, sunt sfinte pentru mine, pentru că de aceea bărbatul este bărbat. Nu sunt vinovată întru nimic, căci n-am judecat pe acei jeluitori, ci le-am spus numai unde este stăpînul lor. Dar dacă d-ta găseşti cu cale să mă goneşti, eu mă supun fără să cîrtesc şi-ţi mulţumesc încă din adîncul sufletului pentru bunătatea ce ai de a mă lăsa să-mi aleg ce mi-e mai drag din casa dumitale. Un lucru te mai rog: fiindcă mă goneşti, lasă-mă să mă mai veselesc o dată şi eu în casa domnului meu şi bărbat. Dă o masă şi cheamă pe prietenii noştri şi cunoscuţi să petrecem împreună şi să ne chefuim pentru cea din urmă oară. 
  Boierul se înduplecă şi porunci de făcu o masă d-alea înfricoşatele, unde chemă prietenii şi pe cei mai de aproape ai lor. Şezură, se înveseliră şi se chefuiră cît le cerură inima. 
  Cucoana însă tot îndesa paharele boierului şi el le tot bea. Şi îi mai dete unul, şi încă unul, pînă îl făcu cuc. Se îmbătă boierul de se coclise turtă. Atunci şi cucoana îl ia frumuşel la spinare, fără să mai simţă boierul ceva şi-l duse la tat-său acasă, unde îl puse pe cuptor de dormi pînă se trezi. 
  A doua zi, cînd se deşteptă, boierul, văzîndu-se în astfel de hal, întrebă unde se află. Cucoana îi răspunse: 
  — La tata acasă. Cînd m-ai gonit de la d-ta, mi-ai dat voie să iau din casa dumitale ce mi-o fi mai drag. Aceea am şi făcut. Nimic nu mi-a fost mai drag decît bărbatul. Nu crez să mă ţii de rău pentru că mi l-am luat. 
  Cînd auzi boierul asemenea vorbe cu noimă, se gîndi ce se gîndi, apoi răspunse: 
  — Aidem, nevastă, acasă, şi să trăim ca în sîn de rai; acumpricep eu ce odor de femeie am dobîndit. 
  
  Şi m-am suit pe o şea Şi am spus-o aşa. M-am suit pe o roată Şi am spus-o toată. 
  
   
  ZÎNA MUNŢILOR 
  A fost odată etc. 
  A fost odată un împărat foarte viteaz; toate împărăţiile de prin prejurul împărăţiei sale îi cerea sfaturi: atîta era de drept şi înţelept. Cînd se isca sfadă între dînşii, la acest împărat mergeau mai întîi la judecată şi, cum zicea el, aşa se şi făcea, fiindcă era judecător drept şi iubitor de pace. Cînd fu aproape de bătrîneţe îi dărui Dumnezeu un fecior. Nu se poate spune cîtă bucurie simţi împăratul cînd a văzut că dobîndi un moştenitor. Toţi împăraţii vecini i-au trimis daruri. Ei nu mai puţin se bucurau că vecinul lor, care îi ajuta cu sfaturile şi poveţele lui cele de mult folos, a dobîndit fecior. 
  După ce se mări, îl puse de învăţă carte. El era aşa de silitor, încît se mirau dascălii de dînsul cum de învaţă aşa repede. Ceea ce învăţa ceilalţi copii într-un an, el învăţa numai într-o săptămînă. Ajunsese să nu mai aibă dascălii ce să-i dea să înveţe. Iară tată-său scrise carte împărătească la nişte filosofi vestiţi ca să vie să ispitească cu învăţăturile lor pe fiul său. 
  La curtea acelui împărat se afla pe atunci un vînător vestit; şi, pînă să vie filosofii cei vestiţi, împăratul dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l înveţe meşteşugul său. 
  După ce veniră filosofii, învăţă şi de la dînşii cîte în lună şi în soare. Bucuria tatălui său era aşa de mare unde vedea că fiu-său are să fie procopsit ca nici unul din fiii de împăraţi, încît se uita la dînsul ca la soare. Iară el de ce se mărea d-aia se făcea mai cu minte şi mai frumos. În toată împărăţia lui şi a vecinilor lui împăraţi, altă vorbă nu era decît de înţelepciunea şi de frumuseţea acestui fiu de împărat. 
  N-ajunsese să-şi răsucească mustăcioara şi foile de zestre curgeau de la fel de fel de împăraţi, care voiau să-şi dea fetele după dînsul, dară el nu voia să se însoare aşa de tînăr. 
  Într-una din zile mergînd la vînătoare, văzu o turturică, care tot sărea înaintea lui; lui îi fu milă să o vîneze, el căuta vînaturi mari, fiindcă nu se temea de primejdii: era vînător meşter şi viteaz. În cele din urmă, dacă văzu şi văzu că tot îi sărea în cale, întinse arcul şi dete cu o săgeată. El se miră prea mult cum de nu o putu omorî el, care era aşa de bun vînător, ci o răni puţin în aripă, care, aşa rănită, se duse de nu o mai văzu. Cum se duse turturica, simţi, nu ştiu cum, nu ştiu de ce, că îi ticîia inima. 
  După ce se întoarse acasă, era tot cam galeş. Împăratul văzînd că tînjeşte fiu-său cu sănătatea, îl întrebă ce are, iară el răspunse că n-are nimic. 
  Turturica aceea era Zîna Munţilor care se îndrăgostise de frumuseţea lui. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aievea, ca să-i dea pricină, şi d-aia se făcuse turturică şi îi tot sărea în cale. Nu ştia însă cum să facă, cum să dreagă, ca să se cunoască cu fiul împăratului. 
  Peste cîteva zile de la întoarcerea feciorului de împărat de la vînătoare, o femeie săracă veni la curtea împărătească să se bage slujnică, şi fiindcă tocmai era trebuinţă de o găinăreasă, o primi. 
  Curăţenia şi buna îngrijire ce da găinilor şi tutulor paserilor de la coteţele împărăteşti ajunsese de poveste. Împărăteasa era aşa de mulţumită, încît în toate zilele spunea împăratului cîte o vorbă bună pentru bărbăţia acestei femei tinere, dară săracă. Ea şi începuse a se gîndi la norocirea bietei femei. Fiul împăratului auzind atîtea vorbe frumoase despre găinăreasă, voi să o vază şi el. Într-o zi, cînd împărăteasa se duse să cerceteze găinile şi să vază de coteţe, merse şi fiul său cu dînsa. 
  Găinăreasa, cum văzu pe fiul de împărat, îşi aruncă ochii asupră-i cu o căutătură aşa de mîngîioasă şi aşa de plină de dragoste, dară cu smerenie, încît feciorul de împărat se fîstîci oarecum, dară îşi ţinu firea. Simţi că obrajii îi ard, o sudoare rece îl trecu, şi inima începu să-i tîcîiască, de părea că o să-i spargă pieptul. El însuşi nu-şi putea da seama ca ce poate să fie istoria asta. Plecă ochii în jos, nu zise nici cîrc, şi se întoarse acasă. 
  Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă, pentru vrednicia şi curăţenia ei. Ea se purta cu toate slugile cu bună-cuviinţă, şi nimeni nu cuteza să-i zică nici dă-te mai încolo, pentru că ea nu le da prilej de glumă. 
  Într-acestea un fiu al unui împărat vecin, însurîndu-se, a fost poftit la nuntă şi pe acest împărat cu toată curtea lui. Împăratul plin de bucurie merse la acea nuntă şi luă cu dînsul şi pe împărăteasă şi pe fiul său. 
  În ziua aceea, cînd era cununia fiului de împărat, la nunta căruia merse acest împărat cu feciorul său, găinăreasa se ceru şi ea de la vătaf să o lase şi pe dînsa să se ducă la preumblare. Vătaful, cam rîzînd, îi zise: „Ce-i trebuie chelului? Tichie de mărgăritar”. Apoi o lăsă. Iară ea, înghiţind înfruntarea, nu zise nimic, şi plecă. 
  Împăratul era vesel peste măsură văzînd că din atîţi feciori de împăraţi şi domni al său se deosebea prin isteţimea, boiul şi înţelepciunea lui. Toate fetele de împărat ar fi voit să joace lîngă el în horă. Cînd, deodată, vine la nuntă o fată îmbrăcată în nişte haine cum niciuna din fetele de împărat nu avea. 
  Cosiţele ei împletite cu meşteşug şi date pe spate îi atingeau pulpele şi ea era aşa de bine făcută, încît ochii tutulor rămase la dînsa. Ea cum veni, nici una, nici alta, se prinse lîngă feciorul de împărat şi numai lîngă dînsul juca pînă către seară. 
  Vorbiră, rîseră, îşi povestiră fel de fel de lucruri, dară cam pe sub mînă, fiindcă-i era ruşine feciorului de împărat să rîză şi să vorbească aşa înaintea tătîne-său şi apoi toţi fiii de împăraţi îşi dau coate, căci băgaseră de seamă că necunoscuta tot lîngă el juca. 
  Feciorul de împărat nu mai era al său. Se mira însuşi de schimbarea ce simţea într-însul, dară nu cuteza să spuie nimănui. El îşi pusese în gînd ca, la hora din urmă ce va juca, să întrebe pe această necunoscută cine era, de unde venea, de este fată ori măritată, şi se gîndea că de n-ar avea bărbat să o ceară de nevastă. Cînd, pieri ca o nălucă. 
  Feciorul de împărat rămase ca un zăpăcit. Se întoarse acasă, dară cu gîndul era tot la dînsa. Tată-său, văzîndu-l tot pe gînduri şi trist, nu ştia ce să-i mai facă să-l înveselească oarecum. Cînd iată că-l poftesc la altă nuntă de împărat, unde se şi duse cu împărăteasa şi cu fiul său. 
  Ca şi la cealaltă nuntă feciorul de împărat jucă cu fata cea necunoscută şi frumoasă, care venise şi la această nuntă şi se prinsese în horă lîngă dînsul. După multe întrebări, află de la dînsa că şedea tocmai înspre partea aceea, încotro era împărăţia tatălui său, doară căci nu-i zisese că şade chiar la dînsul. Atunci fiul de împărat îi făgădui să o ducă acasă, dacă era singură, şi ea primi. Însă tocmai cînd era să se spargă nunta, ea pieri de lîngă dînsul din horă. 
  Se întoarseră deci acasă împăratul şi cu ai lui, însă fiul lor se topea d-a-npicioarele şi nimeni nu ştia din ce pricină. Deşi se făcuse vîlvă că feciorul de împărat este îndrăgostit cu o zînă, el însă se apăra înaintea tatălui său că nu ştie la sufletul său nimic. Toţi vracii şi cititorii de stele se aduseră şi nimeni nu ştiu să-i ghicească răul de care suferă. Unul dintr-înşii zice că e teamă să nu dobîndească lipici. 
  Într-aceasta împăratul fu poftit la o altă nuntă de împărat, unde nu voi să se ducă, fiindcă inima lui nu era de veselii, ci se îngrija mai mult de fiul său. Dară dacă văzu că fiul său atîta stăruieşte, îi făcu voia. Acesta porunci la nişte credincioşi ai săi ca să aibă pregătit la îndemînă cîteva cazane cu smoală, să le fiarbă în ziua nunţii şi cînd va fi îndeseară să aştearnă pe drum smoală. După ce puse la cale toate astea, se duse la nuntă. 
  De cum începu hora, fata cea frumoasă şi necunoscută veni ca din senin, şi iară se prinse lîngă dînsul. 
  De astă dată era gătită şi mai frumos, avea nişte haine de la soare te puteai uita, dar la dînsa, ba. Juca feciorul de împărat şi se uita la dînsa ca la un cireş copt. Şi de astă dată o întrebă şi ea îi tot răspunse cam în doi peri. Îi făgădui şi acum că se va lăsa să o ducă acasă. 
  Cînd fu îndeseară la hora cea din urmă, pieri ca o măiastră de lîngă dînsul. 
  Nu se poate spune cît de mult se mîhni el, căzu la pat şi zăcea, fără să-i poată ajuta cineva. Tată-său ar fi dat nu ştiu cît aceluia ce ar fi putut să-i tămăduiască copilul. Cînd iată credincioşii lui veniră cu un condur. Măiastra, dacă se nămoli în smoală, mai bine lăsă condurul acolo decît să întîrzie. 
  Atunci împăratul trimise pe credincioşii lui să umble din casă în casă, şi să puie pe toate femeile să se încalţe cu acel condur, şi la care s-o potrivi, aceea să fie soţia lui. Tată-său se învoi şi el la această otărîre. Se duseră deci credincioşii lui, ocoliră toată împărăţia, cercară toate femeile condurul, şi la nici una nu se potrivi. 
  Auzind feciorul de împărat una ca aceasta se îmbolnăvi şi mai rău. Apoi porunci ca să încerce şi femeile din curtea împărătească. La nici una nu se potrivi. Nu mai rămase decît găinăreasa, pe care 
  o uitaseră; dară împărăteasa, aducîndu-şi aminte de dînsa, îi porunci să se încalţe şi ea cu condurul. Cînd îl trase la călcîi, pare că fu de acolo. Era turnat pe piciorul ei. Ea începu a se văicăra şi a tăgădui că nu era condurul ei. Feciorul de împărat cum auzi, porunci să i-o aducă, şi cum o văzu strigă: 
  — Asta este, mamă. 
  Ea, deşi tăgăduia, dară înteţită de rugăciunile împăratului, ale împărătesei şi ale fiului lor, în cele din urmă mărturisi că ea este stăpîna condurului. 
  După ce îi povesti că este zînă măiastră, că îl îndrăgostise de 
  177 
  cînd îl văzuse la vînat, că el rănise o turturică, şi că acea turturică era ea, şi dacă nu s-a arătat lui aşa cum este a fost că, de va lua de bărbat un om de pe pămînt, toată puterea ei piere. Mai spuse că, spre a-l putea vedea mai adesea, intrase găinăreasă la dînşii şi că tot ce ea făcuse era numai pentru dragostea lui. 
  După aceea ieşi la scară, bătu de trei ori în palme, şi iată o cărucioară, fără să fie trasă de cai, veni; ea îşi luă zestrea numai de scumpeturi dintr-însa, apoi, curgîndu-i şiroaie de lacrămi din ochi se întoarse şi zise feciorului de împărat: 
  — Iată, pentru dragostea ta, mă lepăd de puterea mea cea măiastră, numai şi tu să mă iubeşti, precum te iubesc şi eu. 
  Dete drumul cărucioarei şi rămase lîngă fiul împăratului, carele în scurt timp, se făcu sănătos. Apoi făcu o nuntă d-alea împărăteştile şi, după moartea tatălui său, rămaseră ei în scaunul împărăţiei, şi domnesc şi astăzi dacă nu vor fi murit. 
  Încălecai pe-o şa etc. 
    
  FĂT-FRUMOS CU CARÎTA DE STICLĂ 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un om, căruia i se urîse cu deşertăciunile cetăţilor şi se făcuse sihastru. Vezi că văzuse el că tot nu e nimic de lumea asta oarbă şi d-aia se dusese în sihăstrie. Acolo el avu vecini fiarele pădurilor, şi, aşa de bun era el la Dumnezeu încît toate dobitoacele i se închinau şi îi lingeau picioarele cînd se întîlneau cu dînsul. 
  Într-una din zile, ducîndu-se el la marginea rîului, ce curgea prin pădurea aceea, ca să se spele, văzu un sicrinel încheiat şi smolit bine, că vine pe apă şi se opreşte de marginea unde sta el, şi îndată auzi că orăcăieşte ceva ca un copilaş. 
  Stătu puţin şi cugetă el, ca ce să fie asta? Dară după ce se rugă puţin, ca să se depărteze de el ispita satanei, dacă ispită ar fi, şi după ce văzu că orăcăitul se înteţeşte, necum să piară dinaintea lui, prinse a scoate sicriaşul la margine. Şi, deschizîndu-l, găsi într-însul un copil mic ca de două săptămîni. Cum îl luă în braţe, copilul tăcu. 
  Atunci sihastrul mulţumi lui Dumnezeu că i-a trimis suflet de om cu care să-şi mai petreacă urîtul în bungetul ăla de codru. 
  De gîtul copilului găsi un baier în care citi pustnicul că acel copil este fiu al unei fete de împărat. 
  De crescut, ar fi voit pustnicul să-l crească, dară nevoia era cu ce să-l hrănească. Atunci plecîndu-şi genunchii se rugă Domnului cu căldură, şi îndată răsări ca din pămînt din iarbă verde un smochin mare, cu roadele, unele în mugur, altele în floare, altele în pîrg, iară altele coapte şi numai bune de mîncat. Dete copilului zeamă stoarsă din o smochină, şi mîncă copilaşul, de se minună şi sihastrul. 
  Aşa îl crescu el acolo, pînă ce se făcu măricel, începu a umbla şi a mînca şi cîte altceva ce-i da sihastrul. 
  După ce se mai mări, învăţă pustnicul pe fiul său de suflet să citească, şi să-şi adune rădăcini şi alte verdeţuri pentru hrană. Şi aşa petreceau ei acolo în tihnă, fără să-i supere cineva, bătrînul învăţînd pe copil tot ceea ce ştia el despre lume şi ale lumii, copilul ascultînd şi băgînd la cap tot ce-l învăţa tată-său cel dat lui de sus. 
  Trecu aşa cîţiva ani. Cînd, într-una din zile bătrînul spuse fiului său că o să se ducă la Dumnezeu. 
  —Să nu te sperii, dragul meu, că are să vie un leu groaznic să-mi sape groapa, şi tu să mă bagi într-însa şi să mă acoperi cu pămînt. Apoi să te sui în podul colibei mele şi să iei d-acolo frîul ce vei găsi şi să-l scuturi. 
  Încă vorbind, pustnicul se culcă şi adormi somnul cel de veci. Băiatul plînse cu foc, văzîndu-se singur. Apoi iată, nene, că leul cel groaznic venea răcnind. I se făcu băiatului părul măciucă în cap de frică, dară, aducîndu-şi aminte de vorbele bătrînului, se linişti şi privi cum săpă groapa, în care el puse pe tată-său, şi îl acoperi cu pămînt. După ce băiatul făcu precum îi zisese bătrînul, leul se duse în treaba lui şi nu se mai întoarse pe acolo. 
  Băiatul rămîind singur, rătăcindu-se prin desişurile pădurii, plîngea şi se tînguia de ţi se rupeau rărunchii de mila lui. Şi, aducîndu-şi aminte de cuvintele bătrînului, tatălui său, se sui în podul colibei, găsi frîul, îl luă şi se dete jos cu el. 
  Am uitat să vă spui. După moartea bătrînului, smochinul se uscă detot, nemairămîind decît un buştean pîrlit, stînd înfipt în pămînt. 
  Dacă se dete jos cu frîul, băiatul îl scutură şi, iată că se arătă un armăsar cu şase aripi şi zice: 
  — Ce porunceşti, stăpîne? 
  — Ce să poruncesc? răspunse băiatul, ia să stai cu mine, aici, că mi-e urît singur. 
  — Ba nu, stăpîne, d-ta să mergi la lume, să faci ce ţi-oi zice eu, că va fi mult mai bine de d-ta. 
  
  Se miră băiatul de spusele calului. Vezi că el nu ştia nimic de ale lumii. Se mai miră o toană cînd îi spuse că trebuie să fie îmbrăcat. Şi, după povaţa calului, băgă mîna în urechea lui cea stîngă şi scoase nişte haine, cu care se îmbrăcă. 
  Şi încălecînd, îl duse calul la un oraş şi trase la un han. Se miră el de tot ce vedea şi lua aminte la tot ce făceau ceilalţi oameni. 
  Iară după ce trecură cîteva zile, în care băiatul se mai deprinse cu lumea, calul îi zise că trebuie să-şi facă şi dînsul un căpătîi. Pentru aceasta îi zise să se lege la ochi şi încălecînd, zbură cu dînsul, ca vîntul, ducîndu-se într-un dîmb şi se opri acolo. Apoi îi zise: 
  — Stăpîne, descalecă, şi cu frîul în mînă, apleacă-te şi ia depe jos ce ţi-o da de mînă şi umple-ţi sînurile. 
  — Aşa orbeşte, ce naiba o să apuc? Mai bine ar fi să mă dezlegla ochi, răspunse băiatul. 
  
  — Să nu faci una ca asta, vai de mine! că în clipa ce vei deschideochii, cu moarte vei muri, îi zise calul. 
  Băiatul ascultă. Descălecă, dară frîul din mînă nu-l lăsă. Se plecă jos şi cu cealaltă mînă lua pe nepipăite, tot ce putu apuca, îşi umplu sînurile, încălecă şi porni înapoi. 
  Acasă dacă ajunse şi se dezlegă la ochi, ce credeţi că mi-ţi văzu, boieri dumneavoastră? numai pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. El nu ştia ce sunt alea, se juca cu dînsele ca copiii cu pietricelele. Calul însă îl învăţă ce să facă cu ele. 
  Luă numai cîteva şi se duse pe la neguţători de le schimbă pe bani. Plăti la han, îşi cumpără cele ce îi era de trebuinţă şi-i mai şi rămase. 
  Acum calul îl învăţă ce să mai facă. Îl învăţă să aleagă vro cîteva pietre din cele mai mari şi mai frumoase şi să le ducă în dar la împăratul locului aceluia. 
  Şi el făcu aşa. 
  Iară dacă se duse la împăratul cu darul şi văzu că îl primeşte împăratul cu mare cinste şi atît îi preţuieşte darul, el spuse că mai are încă multe. 
  Se sperie şi împăratul de atîta bogăţie ce văzu la băiat şi-l luă în nume de bine. 
  Nu era ţîrmonie la curte, unde să nu fie şi el chemat. Nu era paradie ori vrun alai sau serbare, ca să nu fie şi el acolo. 
  Azi aşa, mîine aşa, el făcu cunoştinţă cu toţi fiii de domni şi de boieri şi învăţă de la dînşii, ia numai aşa auzind şi văzînd, toate obiceiurile: cum să mînuiască sabia ori paloşul, cum să răsucească buzduganul, cum să întinză arcul şi să ochească, ba încă îi şi întrecu, că era deştept băiatul, iscusit şi numai spirt, ca un romîn verde ca bradul şi mîndru ca stejarul. 
  Toate bune. Numai de un lucru nu-şi putea da el seamă. Că de ce adecă împăratul era tot trist şi tînjea firea într-însul. Într-una din zile nu ştiu cum îi veni lui bine şi prinse a-l întreba: 
  — Împărate, zise el, toate bunătăţile de pe lume ai, toţi ţi se închină ca la un mare împărat, ce ai la sufletul tău de eşti tot fără chef şi mîhnit? 
  — Ei, dragul meu, ce să am? Ia nişte păcate de la Dumnezeu am avut să trag pe lumea asta şi acum m-au ajuns. Aveam o fată şi doi băieţi şi parte de ei n-am avut. Un spurcat de zmeu mi-a furat fata şi nu pot da cu mîna de urma ei, deloc, deloc. Două oştiri am trimis, împreună cu fiii mei şi toţi cu totul s-au prăpădit. Nevasta mea, împărăteasa, s-a sfîrşit de dorul copiilor şi eu nu e departe pînă să mă duc să mă împreun cu dînsa, că uite, simţ că slăbesc din zi în zi, şi nu-mi mai dă inima să mă veselesc. 
  
  Băiatul tăcu şi-i păru rău că aduse vorba despre lucruri atît de mîhnitoare sufletului împărătesc. 
  Dacă se întoarse acasă la dînsul, spuse calului cele ce află şi-l întrebă, că nu e chip a scoate pe fată din mîna zmeilor? 
  Calul îi răspunse: 
  —Ce nu se poate pe lumea asta? Însă ca să scapi pe fată din 
  mîna zmeului, cam greu lucru este din pricina zgripsoroaicii de mă-sa, că este şi vrăjitoare de înghiaţă apele. Atîta fu destul băiatului să afle. El nu voi să ştie greu negreu, şi se duse drept la împăratul. Mai aduse vorba încă o dată despre copiii lui cei pierduţi, cercetă mai cu d-amănuntul despre dînşii, apoi zise: 
  — Mă voi duce să ţi-i aduc eu, mărite împărate. 
  — Fugi d-acolo, voinice, îi răspunse împăratul. Nu-ţi mai pierde tinereţile în deşert. N-a putut face nimic novacul meu, n-a putut face nimic arapul meu, dară încămite tu, un copil necercat în ale războiului. Novacul avea darul de culca la pămînt o oaste întreagă, de se făcea o movilă înaltă cît era ea de mare, cînd aducea o dată mîna de o da la spate şi apoi el se punea de şedea d-asupra movilei. Arapul meu avea darul de a înghiţi o oştire cît de mare, cînd sorbea o dată, şi apoi o da afară ca şi mistuită. Şi totuşi ei s-au răpus ducîndu-se cu fiii mei la război. 
  — Voi cerca şi eu, mărite împărate, dacă-mi vei da voie. 
  — Du-te băiete, dacă te trage aţa la moarte. 
  
  Şi luîndu-şi ziua bună de la împăratul, voinicul se duse la calul său şi-i spuse tot ce auzise de la împăratul, şi tot ceea ce hotărîse el să facă. 
  — Să mergem, răspunse calul, însă cu cugetul tot la Dumnezeu, şi el nu ne va lăsa să pierim. Vezi că nu ştiu de ce, dară voinicul simţi că parcă fata împăratului să fie scrisa lui, şi parcă nu mai avea odihnă în oase. 
  Se pregăti şi porni. Şi merse, şi merse, şi merse, zi de vară pînă-n seară, ca cuvîntul din poveste, care d-aci încolo mai frumos este, pînă ce au ajuns la o poiană verde şi dezmierdătoare. Aci dacă stătură în popas, prinse a se sfătui cu calul, ce şi cum să facă, iară calul, ca un năzdrăvan ce era el, îi spuse cum să apuce lucrurile ca să meargă la izbîndă, la dor de copilă blîndă. 
  Şi mai merse ce mai merse şi ajunse la palaturile zmeoaicei. Aceste palaturi erau cu totul şi cu totul de sticlă, şi străluceau de la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. 
  Pînă a nu intra în curţile palatului stătură şi spionară, ca să ştie cum stau lucrurile în această curte. Trei zile şi trei nopţi umblară prin preajma palaturilor şi mai ispitind, aflară că zmeoaica cu zmeul nu erau acasă. 
  Atunci Făt-Frumos călare intră în palaturi şi se opri drept la scară. Fata, cum îl văzu, ieşi afară. Vorbi cu Făt-Frumos d-a-ncălarele şi se înţeleseră la cuvinte. Fata, văzînd că are a face cu un viteaz, intră în cămară, luă cu dînsa o gresie, o basma cu chenar pe margine şi o perie, ieşi repede din casă, se puse pe calul lui Făt-Frumos şi o luară la sănătoasa. 
  Cum păşiră pragul porţii, începură curţile şi palaturile a hăui, de să ferească Dumnezeu! Şi auzind zmeoaica de unde era dusă, într-o clipă se întoarse acasă. Aci dacă sosi şi văzu că fata este răpită, se luă după dînşii şi goneşte-i, şi goneşte-i, pînă ce, cînd era să puie mîna pe ei, fata aruncă peria înaintea zmeoaicei şi îndată se făcu o pădure mare şi deasă, de nu putea pui de pasăre să răzbată printr-însa. 
  Zmeoaica făcu ce făcu, roase la copaci, căţărîndu-se din cracă în cracă şi strecurîndu-se prin desiş, pînă ce trecu dincolo şi să te ţii după dînşii! 
  Calul zbura ca vîntul, dară zmeoaica venea după dînşii ca gîndul. Cînd să puie mîna pe dînşii, fata aruncă în urma ei basmaua. Odată se făcu o apă mare, mare de d-abia i se vedea marginea şi de jur împrejur înconjurată cu foc. Zmeoaica se făcu luntre şi punte şi trecu. Dete prin foc şi prin apă, şi după dînşii! tot după dînşii, şi din goană nu-i slăbea! 
  N-apucase calul să se depărteze o bucată de loc mai de Doamne-ajută şi iată că zmeoaica iară îi ajunse. 
  Atunci fata aruncă da-n-fuga şi gresia. Odată se făcu între dînşii şi zmeoaică un munte, numai şi numai de piatră. 
  Zmeoaica crăpa de necaz şi nu mai vedea înaintea ochilor de cătrănită ce era. Începu a se sui pe munte, dară aşi! unde era pomana aia, ca să se poată urca? Muntele era drept şi piatra lustruită, mă rog, ca o gresie ce era ea. N-avea unde pune piciorul, ca să se sprijinească. Cînd se atingea de cîte un colţ de piatră, cărnurile îi sîngerau, căci era aşa de ascuţit de tăia ca briciul. 
  În cele de pe urmă, mai căţărîndu-se din stei în stei, mai d-a buşele, ca o lipitoare făcu pe dracul în patru şi se urcă d-asupra muntelui. Făt-Frumos sta în poale cu arcul în mînă. Zmeoaica cum se văzu în vîrful muntelui, răsuflă o toană şi, învîrtejindu-se la vale, se lăsa ca o furtună. 
  Făt-Frumos, cum văzu una ca asta, înstrună iute arcul, puse săgeata şi o luă la cătare. Cînd îi veni bine, dete drumul arcului şi 
  o săgetă drept în ochi. Zmeoaica odată dete un ţipăt de se cutremură muntele şi numai iacă venea d-a rostogolul, gemînd. Cînd ajunse jos, se făcu mototol de durere. Făt-Frumos, cu buzduganul în mînă, se apropie de dînsa, îi mai dete vro cîteva lovituri d-alea îndesatele, că nu murise încă. 
  Atîta mai apucă să zică zmeoaica: 
  — M-ai mîncat friptă! fecior de lele ce mi-ai fost. Căscă gura de trei ori şi cînd îi ieşi sufletul din oase, se răspîndi
  
  o duhoare de nu putea nimeni să stea lîngă dînsa. Atît de spurcată ce era, dihania! 
  Făt-Frumos şi fata de împărat nu mai puteau de bucurie. Ei voiră să se întoarcă acasă la împăratul, carele îi aştepta cu mare nerăbdare. 
  Dară calul le răspunse: 
  — O! o! cine se pripeşte, se pîrleşte. Trebuie întîi să omorîm pe zmeu, fiul zmeoaicei, căci pînă va fi acesta dasupra pămîntului, pace de el nu veţi avea. Apoi să sculăm din mormînt pe fiii de împărat şi oastea ce i-a prăpădit zmeoaica cu farmecele sale, şi aşa, cu tot avutul zmeilor, să ne întoarcem acasă. 
  Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul, şi porni din nou la palaturile zmeoaicei. 
  Zmeul aştepta înarmat să vază ce izbîndă făcuse mă-sa. Cînd însă văzu pe Făt-Frumos viind ca un voinic cu fata lîngă dînsul pe cal, i se tăie mîinile şi picioarele. P-aci, p-aci era să se piarză zmeul de părere de rău, că se răpusese mumă-sa. Dară îmbărbătîndu-se, stătu locului, ca să se ia la luptă cu Făt-Frumos. 
  Acesta atîta şi aştepta. Vezi că îl învăţase calul cum să meargă la luptă şi cum să facă. 
  Se apucară deci la trîntă. Şi lupte-se, şi lupte-se, zi de vară pînă-n seară, şi ca să se dovedească unul pe altul, nici că se pomenea. 
  Văzînd Făt-Frumos că îi apucă noaptea, odată se opinti din toate puterile, ridică în sus pe zmeu şi, aducîndu-l, îl băgă în pămînt pînă în gît şi, ţinîndu-l acolo sub picior şi cu sabia goală în mînă ridicată d-asupra lui, îl întrebă despre fraţii fetei şi despre oştile trimise. 
  Zmeul, crezînd că o să-l ierte de la moarte dacă i-o spune, răspunse: 
  — Movilele de pămînt ce ai întîlnit pînă aici sunt fraţii feteiîmpăratului şi oştile lui. Hrisoavele legăturii lor sunt puse într-o cutie de argint şi păstrată pe poliţa de după sobă din cămara mamei; cine le va lua şi le va citi deasupra acelor movile, ca să desfacă făcutul lor, legătura vrajelor se va dezlega şi toţi vor învia ca şi cum n-ar fi fost legaţi de cînd pămîntul. 
  Atîta trebuie lui Făt-Frumos să ştie. Îi reteză capul şi îl lăsă acolo corbilor să-l mănînce. 
  Şi, întrînd în palaturile zmeoaicei, fata, care ochise cutia cu pricina, se duse drept ca pe ciripie, puse mîna şi o luă. Cînd colo ce să vază? cîte movile era atîtea şi hrisoave. 
  Acum altă nevoie. Cum să ghicească hrisoavele movilelor. Se hotărîră să meargă la cîte una din ele şi să citească toate hrisoavele de legătură, pînă va da peste acela al movilei aceleia. 
  Tocmai acum îşi veni şi Făt-Frumos de acasă. El băgase de seamă că aceste moviliţe de pămînt grămădit se cutremurau cînd trecea pe lîngă dînsele, dar nu-şi putea da seamă ca ce să fie. 
  Şi, întorcîndu-se, stete la cea întîi moviliţă ce întîlni, citi un hrisov, citi altul, nimic! mai citi încă unul şi încă unul, pasămite, acesta era hrisovul prin care se legase vrajele moviliţei de faţă că, numai, măre, unde începu movila să se cutremure şi apoi să se legene, de părea că vrea să se dezgrădineze de pămînt şi în cele din urmă pieri, şi în locu-i rămase un tînăr fecior de împărat, viu nevătămat. 
  Acesta, cum deschise ochii, se uită împrejur, şi zise: 
  — Oh! soru-mea, dară greu somn dormii! 
  — Greu, fratele meu, şi ai mai fi dormit tu mult şi bine de nu
  
  venea omul acesta, trimis de la Dumnezeu, să ne scape de la robie. Atunci, întorcîndu-se către Făt-Frumos, îi zise: 
  — Oricine vei fi, frate să ne fii. 
  — Frate pînă la moarte, răspunse Făt-Frumos. Şi, îmbrăţişîndu-se porniră şi pe la celelalte movile şi la toate 
  
  tot aşa făcură. Învie pe celălalt frate, pe novac, pe arap cu toate oştile lor. 
  Şi se făcu o bucurie mare între dînşii de nu se poate spune. Bietul Făt-Frumos umbla din mînă în mînă, căci toţi voiau să-l îmbrăţişeze de mulţumire. 
  Şi, întorcîndu-se din nou la palaturile zmeoaicei, plesni de patru părţi ale curţilor cu un bici, ce era după uşă în cui, care se făcu un măr de aur; Făt-Frumos îl luă şi îl băgă în sîn. Apoi el, împreună cu fata, se puseră în carîta zmeoaicei care era numai şi numai de sticlă, cu cai cu tot de sticlă, şi se întoarse la împăratul cu alai mare. 
  Cînd veniră olăcare şi spuseră împăratului că i se întorc toţi fiii lui înapoi cu oşti cu tot, p-aci, p-aci era să se piarză de bucurie. Îşi ţinu însă firea şi le ieşi înainte, cale d-o zi. 
  Darămite cînd se văzură! Nu ştia bietul împărat pe care să îmbrăţişeze mai întîi. Şi cînd îmbrăţişa pe cîte vrunul, parcă nu-i mai venea să se dezlipească de dînsul. 
  Intrînd în oraşul împărătesc, alaiul se orîndui astfel: întîi venea pedestrimea, apoi calul lui Făt-Frumos, după care era Făt-Frumos cu fata împăratului în carîta zmeoaicei cea de sticlă, de o parte şi de alta fiii împăratului călări şi apoi călărimea, în cap cu novacul şi cu arapul. 
  Gloatele se îmbulzeau şi da unul peste altul, care mai de care să vază pe mîntuitorul fiilor împăratului şi toţi cu un glas strigau că el să fie împărat. 
  După ce se cunună Făt-Frumos cu fata împăratului, acesta, fiind şi bătrîn, se coborî din scaunul împărăţiei, şi se urcă Făt-Frumos. 
  Şi domniră în pace şi în linişte lăudaţi de popor, pînă în ziua de astăzi, de n-or fi murit. 
  Iară eu încălecai p-o şa etc. 
  187 
  
  BALAURUL CEL CU ŞAPTE CAPETE 
  
   
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată într-o ţară un balaur mare, nevoie de cap. El avea şapte capete, trăia într-o groapă, şi se hrănea numai cu oameni. Cînd ieşea el la mîncare, toată lumea fugea, se închidea în case şi sta ascunsă pînă ce-şi potolea foamea cu vreun drumeţ pe care îl trăgea aţa la moarte. Toţi oamenii locului se tînguiau de răutatea şi de frica balaurului. Rugăciuni şi cîte în lună şi în soare se făcuseră, ca să scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesăţios balaur, dară în deşert. 
  Fel de fel de fermecători fuseră aduşi, însă rămaseră ruşinaţi cu vrajele lor cu tot. 
  În cele din urmă, dacă văzu împăratul că toate sunt în deşert, hotărî ca să dea pe fiica lui de soţie şi jumătate împărăţia sa acelui voinic, care va scăpa ţara de această urgie, şi dete în ştire la toată lumea hotărîrea sa. 
  Iară după ce se duse vestea în ţară, mai mulţi voinici se vorbiră să meargă împreună la pîndă şi să mîntuiască ţara de un aşa balaur înfricoşat. Ei se înţeleseră între dînşii ca să facă un foc la marginea cetăţii, care era mai apropiată de locul unde trăia balaurul, şi în care cetate era şi scaunul împărăţiei, şi acolo să stea să privegheze pe rînd cîte unul, unul, pe cînd ceilalţi să se odihnească; şi, ca nu care cumva cela care ar fi de pîndă să doarmă şi să vie balaurul să-i mănînce d-a gata, făcură legătură ca cela care va lăsa să se stingă focul să fie omorît, drept pedeapsă dacă va dormi cînd ar trebui să fie deştept. 
  Cu aceşti voinici se întovărăşi şi un om verde, pui de romîn, ştii colea, care auzise de făgăduinţa împăratului şi venise să-şi încerce şi el norocul. 
  Porniră, deci, cu toţii, îşi aleseră un loc aproape de groapă şi se puseră la pîndă. 
  Pîndiră o zi, pîndiră două, pîndiră mai multe zile, şi nu se întîmplă nimic. Iară cînd fu într-una din zile, cam după asfinţitul soarelui, pe cînd era de rînd viteazul nostru să pîndească, ieşi balaurul din groapă şi se îndreptă către voinicii care dormeau pe lîngă foc. 
  Viteazului care priveghea, i se făcuse inima cît un purice, dară, îmbărbătîndu-se, se repezi, şi unde se aruncă, măre, asupra balaurului cu sabia goală în mînă, şi se luptă cu dînsul, pînă îi veni bine, şi hîrşt! îi tăie un cap, hîrşt! şi-i mai tăie unul, şi aşa cîte unul, cîte unul, pînă îi tăie şase capete. 
  Balaurul se zvîrcolea de durere şi plesnea din coadă, de te luau fiori de spaimă, viteazul nostru însă se lupta de moarte şi obosise, iară tovarăşii săi dormeau duşi. 
  Dacă văzu el că tovarăşii săi nu se deşteaptă, îşi puse toate puterile, se mai aruncă o dată asupra grozavului balaur şi-i tăie şi capul ce-i mai rămăsese. Atunci un sînge negru lăsă din ea, fiară spurcată, şi curse, şi curse, pînă ce stinse şi foc şi tot. 
  Acum ce să facă viteazul nostru, ca să nu găsească focul stins, cînd s-or deştepta tovarăşii lui, căci legătura le era ca să omoare pe acela care va lăsa să se stingă focul. S-apucă mai întîi şi scoase limbile din capetele balaurului, le băgă în sîn şi iute, cum putu, se sui într-un copaci înalt, şi se uită în toate părţile, ca de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă şi să ceară niţel foc, ca să aţîţe şi el pe al lor ce se stinsese. 
  Cătă într-o parte şi într-alta şi nu văzu nicăiri lumină. Se mai uită o dată cu mare băgare de seamă şi zări într-o depărtare nespusă o schinteie ce abia licărea. Atunci se dete jos şi o porni într-acolo. 
  Se duse, se duse, pînă ce dete de o pădure, în care întîlni pe Murgilă, şi pe care îl opri în loc, ca să mai întîrzie noaptea. Merse după aceea mai departe şi dete peste Miazănoapte, şi trebui să o lege şi pe dînsa ca să nu dea peste Murgilă. Ce să facă, cum să dreagă ca să izbutească? O rugă să-i ajute a lua un copac în spinare, care zicea el, îl tăiase de la rădăcină; o învăţă el să se puie cu spatele să împingă, pe cînd el tot cu spatele la copac de cealaltă parte va trage cu mîinile, ca să-i pice în spinare şi să-l ia să se ducă la treaba lui. 
  Miazănoapte, de milă şi de rugăciunea ce-i făcu, se puse cu spatele la copacul care i-l arătă viteazul şi, pe cînd împingea, el 
  o legă de copac cobză, şi porni înainte, că n-avea vreme de pierdut. 
  Nu făcu multă cale şi întîlni pe Zorilă, dară lui Zorilă nu prea îi da meşii a sta mult de vorbă, căci, zicea el, se duce după Miază-noapte, pe care o luase în goană. Făcu ce făcu şi-l puse şi pe dînsul la bună rînduială, ca şi pe ceilalţi doi, dar cu mai mare bătaie de cap. Apoi plecă înainte şi se duse pînă ce ajunse la o peşteră mare, în care zărise focul. 
  Aici dete peste alte nevoi. În peşteră acolo trăiau nişte oameni uriaşi care aveau numai cîte un ochi în frunte. Ceru foc de la dînşii, dar ei, în loc de foc, puseră mîna pe dînsul şi-l legară. După aceea aşezară şi un cazan pe foc cu apă şi se găteau să-l fiarbă, ca să-l mănînce. 
  Dară tocmai cînd era să-l arunce în căldare, un zgomot se auzi nu departe de peştera aceea; toţi ieşiră, şi lăsară pe un bătrîn de ai lor ca să facă astă treabă. 
  Cum se văzu viteazul nostru singur numai cu unchiaşul, îi puse gînd rău. Unchiaşul îl dezlegă ca să-l bage în cazan, dară voinicul îndată puse mîna pe un tăciune şi-l azvîrli drept în ochiul bătrînului, îl orbi, şi apoi, fără să-i dea răgaz a zice nici cîrc! îi puse o piedică şi-i făcu vînt în cazan. 
  Luă focul după care venise, o apucă la sănătoasa, şi scăpă cu faţă curată. 
  Ajungînd la Zorilă, îi dete drumul. După aceea o tuli la fugă şi fugi pînă ce ajunse la Miazănoapte, o dezlegă şi pe dînsa, şi apoi se duse şi la Murgilă pe care îl trimise să-şi vază de treabă. 
  Cînd ajunse la tovarăşii săi, ei tot mai dormeau. Nu începuse, vezi, încă a se arăta albul zilei, atît de lungă fu noaptea, fiindcă voinicul îi oprise cursul, şi aşa avu timp destul să colinde după focul care îi trebuia. 
  N-apucă să aţîţe focul bine şi tovarăşii săi, deşteptîndu-se, ziseră: 
  — Dară lungă noapte fu asta, măi vere. 
  — Lungă da, vericule, răspunse viteazul. Şi se umfla din foale ca să aprinză focul. Ei se sculară, apoi începură a se-ntinde şi a căsca, dară se 
  
  cutremurară cînd văzură namila de lighioană lîngă dînşii şi un lac de sînge cît pe colo. Zgîiră ochii şi cu mare mirare băgară de seamă că capetele balaurului lipseau, iară viteazul nu le spuse nimic din cele ce păţise, de teamă să nu intre ură între dînşii, şi se întoarseră cu toţii în oraş. 
  Cînd ajunseră în cetate, toată lumea se veselea cu mic, cu mare de uciderea balaurului, de laudă sfîntului că trecuse noaptea aia lungă, mai ajunseră o dată iară la ziuă şi ridica pînă în naltul cerului pe mîntuitorul lor. 
  Viteazul nostru, care văzuse şi el lipsa capetelor, nu se frămînta deloc cu firea, fiindcă se ştia curat la inimă, şi porni către curtea împărătească, ca să vază ce s-o alege cu capetele fără limbi, căci el înţelesese că aici trebuie să se joace vreo drăcie. 
  Pasămite, bucătarul împăratului, un ţigan negru şi buzat, se dusese d-a minune să vază ce mai ala, bala, pe la flăcăii ce stau la pîndă. Şi dacă dete peste dînşii dormind şi peste dihania spurcată fără răsuflare, el se aruncă cu satîrul de la bucătărie şi-i tăie capetele. Apoi merse la împăratul cu capetele şi i le arătă, fălindu-se că el a făcut izbînda. 
  Iară împăratul dacă văzu că se înfăţişează bucătarul curţii cu izbîndă, făcu o masă mare, ca să-l logodească cu fie-sa, şi pusese în gînd să facă o nuntă, unde să cheme pe toţi împăraţii. 
  Ţiganul arăta la toată lumea hainele sale pe care le umpluse de sînge, ca să fie crezut. 
  Cînd ajunse viteazul nostru la palat, împăratul cu voie bună şedea la masă, iară cioropina sta în capul mesei pe şapte perne. Cum ajunse la împărat, îi zise voinicul: 
  — Preaînălţate împărate, am auzit că oarecine s-ar fi lăudat către măria ta că el ar fi ucis pe balaur. Nu e adevărat, măria ta, eu sunt care l-am omorît. 
  — Minţi, mojicule, strigă ţiganul îngîmfat, şi poruncea slujitorilor să-l dea afară. 
  
  Împăratul, care nu prea credea să fie făcut ţiganul astă voinicie, zise: 
  — Cu ce poţi dovedi zisele tale, voinicule? 
  — Zisele mele, răspunse viteazul, se pot dovedi prea bine, porunciţi numai ca mai întîi să se caute dacă capetele balaurului, care stau colea la iveală, au şi limbile lor. 
  — Să caute, să caute, zise bahniţa. El însă o cam băgase pe mînică, dară se prefăcea că nu-i pasă. 
  Atunci căutară şi la nici unul din capete nu găsiră limbă, iară
  
  mesenii înmărmuriră, căci nu ştiau ce va să zică asta. Ţiganul, care o sfeclise detot, şi care se căia de ce n-a căutat capetele în gură, mai nainte de a le aduce la împăratul, strigă: 
  — Daţi-l afară că e un smintit şi nu ştie ce vorbeşte. Împăratul însă zise: 
  
  — Tu, voinicule, va să zică ne dai să înţelegem că acela a omorît pe balaur care va arăta limbile. 
  — Fugi d-acolo, împărate, zise ţiganul care tremura ca varga şi se-ngălbenise ca ceara, nu vezi că calicul ăsta este un deşucheat, care a venit aici să ne amăgească? 
  
  — Cine amăgeşte, răspunse voinicul liniştit, să-şi ia pedeapsa. 
  El începu apoi a scoate limbile din sîn şi a le arăta la toată adunarea, şi de cîte ori arăta o limbă de atîtea ori cădea şi cîte o pernă de sub ţigan, pînă ce, în cele din urmă, căzu şi el de pe scaun, atît de tare se speriase dihania. 
  După aceea voinicul nostru spuse toate cîte a păţit, şi cum a făcut de a ţinut noaptea atît de mult timp. 
  Nu-i trebui împăratului să se gîndească mult şi să vază că voinicul care vorbea avea dreptate, şi cum era de supărat pe ţigan, pentru mişelia şi minciuna lui cea neruşinată, porunci şi numai-decît se aduse doi cai neînvăţaţi şi doi saci de nuci; legă pe ţigan de cozile cailor şi sacii de nuci şi le dete drumul. 
  Ei o luară la fugă prin smîrcuri, şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica, pînă ce s-a prăpădit şi ţigan şi tot. 
  În urmă pregătindu-se lucrurile, după cîteva zile făcu nuntă mare, şi luă romînaşul nostru pe fata împăratului de soţie, şi ţinu veselie mare şi nepomenită mai multe săptămîni, puindu-l şi în scaunul împărăţiei, iară fata lăcrămă şi mulţumi lui Dumnezeu că a scăpat-o de sluţenia pămîntului, de harapina spurcată. 
  Eram şi eu p-acolo şi dedeam ajutor la nuntă, unde căram apă cu ciurul, iară la sfîrşitul nunţii aduseră un coş de prune uscate să arunce în ale guri căscate. 
  Încălecai p-o şa etc. 
  
   
  NUMAI CU VITELE SE SCOATE SĂRĂCIA DIN CASĂ 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un ţăran şi-l chema Neagoe. Acest ţăran era om voinic şi harnic. Nu-i păsa lui de nu ştiu cine de ar fi fost. Vezi că-şi căta de munculiţa lui, îşi plătea dajdia, se avea bine cu toţi din sat, şi cum făcea el, ce dregea el, se chivernisea omul ca să-i ajungă agoniseala muncii sale pentru multă vreme. 
  Îi veni vremea de însurătoare şi, ca tot creştinul, îşi făcu şi el rîndul. Ce să vezi d-ta? O dată cu nevasta se strecură în casa lui şi sărăcia. Ea găsise un tron vechi, urgisit într-un colţ din bordeiul Neagului, la care nimeni nu lua aminte, şi acolo, pe dînsul, Sărăcia îşi făcu culcuşul. Sta greceşte pe tron cît e ziulica şi nopticica de mare, şi din loc să se mişte, ba. Pasămite tronul era gol, nu mai punea oamenii într-însul nimic, atît era de vechi şi de odorogit. 
  Bietul Neagoe văzu că începe a da îndărăt; lucrurile nu-i mai mergeau strună ca mai nainte; se luă de gînduri, fiindcă el se ştia că munceşte şi mai şi decît înainte, şi de la o vreme încoa, două în tei nu putea lega. Se spetise bietul om muncind, şi să salte şi el ceva, te-aşi! cîtuşi de cît! ferita sîntul! 
  Ba pînă într-atîta ajunsese, încît să-l împingă păcatele să se gîndească ca să-şi facă seama singur, vezi că dracul n-are de lucru, el nu face biserici ori puţuri pe la răspîntii. 
  Se zbătea bietul om, cu mintea şi cu trupul, şi parcă era un făcut, mergea din pagubă în pagubă, de ajunsese în sapă de lemn. 
  Tot satul îl luase la ochi; îl vedea lucrînd cînd la alde neica Burcilă, cînd la aleşii ori la fruntaşii satului, cînd la taica popa. Totdeauna găsea el de lucru; la toţi muncea şi la toţi sporea lucrul lui. 
  Cînd însă muncea şi pentru dînsul, munca nu-i da în spor. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. Dacă vrun prăpăd de la niscaiva lighioane ori de la ciori cădea peste semănăturile megiaşilor, ale lui era stinse cu desăvîrşire; de bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pămîntul, de nu se mai alegea nici praful de dînsele; ba uneori porumbul se tăciuna, ba lăcuste, ba potop, ba toate relele numai pe capul lui cădeau. 
  Sătenii, megiaşii lui, puseră mîna cu toţii de mai multe ori să-i dea cîte vrun ajutor, să-i facă cîte vro clacă, dar toate în deşert, că nu-i ieşea înde bine nimic; în cele din urmă şi vecinii şi tot satul îl părăsiră. Toţi cu totul ziceau că aşa i-a fost orînda şi credeau că trebuie să fi căzut asupra capului lui vrun blestem de la Dumnezeu. 
  Ajunsese omul să-şi urască zilele. Şi aşa cu sufletul amărît, şezînd într-o duminecă cu luleaua în gură şi gîndindu-se cum să-şi curme viaţa, ca unul ce i se urîse cu sărăcia, iată că vine soţia lui şi îi spuse că peste puţin are să fie tată. 
  El, ridicîndu-şi ochii la soţia lui, i se păru că vede o sluţenie de fiinţă stînd greceşte şi ghemuită pre tronul cel vechi şi neîntrebuinţat. Se frecă la ochi, se mai uită o dată, şi ce să vază? O sfrijită de lighioaie, mai urîtă decît ciuma, cu barba adusă de părea că stă să o apuce de nas, cu ochii numai scovîrliile, părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca, mîinile ei răschitoare goale, cocoşată şi cucuiată, de seamăn pe lume nu mai avea. 
  Cînd văzu el o aşa nemetenie spurcată stînd ca o cobe rea în casa lui şi pe tronul lui, un şarpe rece îi trecu prin sîn. El însă îşi ţinu firea, şi merse drept la ea, întrebînd-o: 
  — Cine eşti tu, şi ce cauţi aici? 
  — Eu sunt Sărăcia, răspunse ea, şi am venit nepoftită. 
  — Ieşi afară din casa mea! 
  
  — O! o! stăi că prea te pripeşti, voinicule, îi răspunse Sărăcia rînjind la dînsul cu batjocură. Ca să scoţi sărăcia din casă, trebuie să ai ce pune în locul ei. 
  Şi, rînjind încă o dată, îi arătă nişte colţi, de care s-ar fi speriat şi dracul. 
  Bietul om tăcu şi înghiţi găluşca. Cugetul că are să fie tată, vorba că trebuie să aibă ce pune în locul Sărăciei, îi mută gîndul. 
  El voia să gonească Sărăcia din casa lui, căci nu putea mistui înfruntarea ce i-o făcuse ea, şi apoi nu se îndura să-şi lase odrasla pe mîinile cele blestemate ale Sărăciei. 
  Din nou se puse pe muncă, muncă jidovească, se zvîrcolea omul şi în dreapta şi în stînga, noaptea o făcea zi, da şi din mîini şi din picioare, cum se zice, şi folos nici cît negru subt unghie. Nevoile îl năpădeau din toate părţile şi el nu mai ştia ce să facă. De cîte ori intra în casă, de atîtea ori şi sfrijita de Sărăcie îi rînjea în bătaie de joc. 
  Într-una din zile, iată că şi nevestei îi abătuse să facă şi născu un dolofan de copil, sănătos şi voinic ca tată-său. Acum ce să facă el? Parale n-avea, de moară nici cît să orbească un şoarece, ceva ţoale, ori vrun dichis în casa lui, tufă! Nimic, 
  dară nimic n-avea de ce se prinde ochiul la el. Cum s-o scoaţă la căpătîi? Ar fi voit şi el, de! să-şi boteze copilul cu vrun naş mai de Doamne ajută, să facă şi el o cumetrie. Dară cu ce? Sta bietul om cu mîinile încrucişate, se uita în cer şi în pămînt şi nu ştia la cine să caşte gura. Şi de felul lui fiind om cinstit, nu voia să amăgească pe nimeni cu minciuna. El ştia una şi bună: cînd o zice da, să fie da; cînd o zice nu, apoi nu. 
  El cunoştea de mult pe un cioban chiabur. Dară nu era în sat. Cînd, iată că se pomeneşte că-l cheamă cineva să-l cinstească. Acolo ce să-i vază ochii? Prietenul lui suia oile în munte. Părerea lui de bine nu se poate spune. Îl rugă să se cumetrească şi ciobanul primi cu bucurie să-i boteze pruncul. Partea lui să trăiască bine! Se puseră toate la cale cum e bine. 
  La botez ciobanul dărui finului său o oaie fătătoare. Atîta îi trebui. Cînd fu să plece, mocanul zise: 
  — Cumetre, tot n-ai tu unde ţine oiţa, lasă-o în turmă la mine, şi mi ţi-oi îngriji-o ca şi pe ale mele. 
  — Bine, cumetre, răspunse Neagoe, să fie precum zici tu. El era bun bucuros că-i ia beleaua din bătătură, deoarece n-avea ei ce să mănînce, dar încămite să mai dea şi oii. 
  
  Mocanul se duse cu oile. Omul se puse iară pe muncă, dară munca lui d-abia aducea cu ce bruma să-şi ţie zilele. Cum am zice muncea în sec. 
  După cîtăva vreme se pomeneşte cu un argat de la stîna mocanului. 
  — Neică, m-a trimis stăpînu-meu cu lîna asta la dumneata. 
  — E, şi ce să fac eu cu dînsa? 
  
  — Apoi, să vezi d-ta, stăpînu-meu a pus de şi-a tuns oiţele şi a tuns şi oaia finului său. Aceasta este lîna ei şi a trimis-o cui se cuvine. 
  — Foarte mulţumin de bunătate. Să spui cumătrului multă sănătate şi să auzim de bine. 
  
  Şi, luînd lîna din mîna argatului, intră în casă, merse drept către Sărăcie şi, cu grai ţanţoş, îi zise: 
  — Dă-te, Sărăcie, la o parte, că am să pui lîna asta acolo. Sărăcia nu se îndura, neiculiţă, să iasă din culcuşul ce şi-l făcuse acolo. 
  Rînji ea şi de astă dată, dară îi dete rînjetul prin piele, căci voinicul unde aduse odată lîna şi buf! o lovi după ceafă de era să-şi muşte limba şi o răsturnă jos de pe tron. Sărăcia rămase locului unde căzuse ca vai de ea. 
  Oaia finului fătase un miel; acesta, după ce se mai mări, îl miţui şi pe dînsul ca pe mieii ceilalţi şi îi trimise miţele acasă. Ţăranul, şi mai curajos, intră în casă, şi merse iarăşi drept la Sărăcie: 
  — Dă-te, rînjito, mai la o parte, că am să pui miţele astea acolea. Şi fiindcă Sărăcia tot cam întîrzia, o lovi o dată cu miţele de-i merse fulgii, şi o dete peste cap, mai către uşă. 
  Pe toamnă se pomeneşte cu un alt argat că-i aduce un burduşel de brînză. 
  — Baciul de la stînă, zise el, a adunat laptele de la oaia finului, l-a făcut brînză şi l-am adus acasă. 
  — Spune cumătrului, răspunse Neagoe, că finul d-sale îi sărută mîinile şi să ne vedem sănătoşi. 
  Apoi se întoarse repede în casă şi îndreptîndu-se către Sărăcie, îi zise: 
  — Dă-te, Sărăcie, la o parte, că am să pui burduful ăsta în locul tău. 
  — Da unde să mai mă dau? răspunse Sărăcia. 
  — Ieşi afară, dacă n-ai loc, şi te du în oţelele puştii vrunui vînător că acolo ţi-e locul. 
  
  — Ba aia-i vorbă! mai puneţi pofta în cui. Şi lovind-o cu burduful în cap, o făcu mototol după uşă. 
  Bietul Neagoe fu nevoit să petreacă încă o iarnă întreagă cu
  
  Sărăcia pe vatră. În vara viitoare, mielul de la oaia finului se făcuse mare. Acum îi aduse două lîne. 
  197 
  Ţăranul intră cu amîndouă în mînă şi bufnind şi răzbufnind pe Sărăcie, o pofti să iasă afară cu nepusă în masă. Sărăcia dacă văzu zorul, dete dosul pe uşă afară, şi să te ţii pîrleo, îi sfîrîia călcîiele fugind, pînă ce se duse să-şi clocească ouăle în oţelele puştilor vînătorilor. 
  Şi d-atunci a rămas de vînătorii sunt săraci, fiindcă-şi pierd vremea prin colţii de piatră, prin mărăcini, umblînd toată ziua pînă să împuşte şi ei cîte vro babuşcă de nu ştiu care păsărică. 
  Neagoe începu a bate în pinteni de bucurie, că se cotorosise de sărăcie. Acum pe ce punea mîna, punea şi Dumnezeu mila. Toate îi mergeau înde bine. Începu şi el a lega gura pînzei. Munca lui se vedea cum mergea înainte şi avea parte de ea. Ce să mai spunem multe? În scurtă vreme ajunse fruntaş al satului, după hărnicia lui, cu vitişoare, cu pluguleţ şi cu toate dichisurile unui om cu parte lăsată de la Dumnezeu. 
  Vezi că numai cu vitele se scoate sărăcia din casă afară. 
  
   
  ZÎNA ZÎNELOR 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un împărat mare şi puternic, şi el avea trei feciori. Făcîndu-se mari, împăratul se gîndi fel şi chipuri cum să facă să-şi însoare copiii ca să fie fericiţi. Într-o noapte, nu ştiu ce visă împăratul, că a doua zi, de mînecate, îşi chemă copiii şi se urcă cu dînşii în pălimarul unui turn ce avea în grădină. Porunci să-şi ia fiecare arcul şi cîte o săgeată. 
  — Trageţi, copii, cu arcul, le zise împăratul, şi unde va cădea săgeata fiecăruia, acolo îi va fi norocul. 
  Copiii se supuseră fără a cîrti cîtuşi de puţin, căci ei erau încredinţaţi că tatăl lor ştia ce spune. Traseră, deci, şi săgeata celui mai mare din fii se înfipse în casa unui împărat vecin; a celui de al doilea se înfipse în casa unui boier mare d-ai împăratului; iară săgeata celui mai mic se urcă în naltul cerului. Li se strîmbaseră gîturile uitîndu-se după dînsa, şi p-aci, p-aci, era să o piarză din ochi. Cînd, o văzură coborîndu-se şi se înfipse într-un copac nalt dintr-o pădure mare. 
  Se duse fiul cel mare, îşi luă soţie pe fata împăratului vecin, şi se întoarse cu dînsa la tatăl său. 
  Se duse şi cel mijlociu şi se întoarse şi el cu o soţioară mîndră şi frumoasă. 
  Se duse şi cel mic. Cutreieră lumea pînă ce ajunse la pădurea cea mare unde se lăsase săgeata lui. Bîjbîi el şi orbecăi p-acolo prin bunget, pînă ce dete de copacul în care se înfipsese şi săgeata lui. Acest copac era nalt şi gros şi bătrîn, de cînd urzise Dumnezeu pămîntul. Se încovrigă el de dînsul, şi se urcă pînă ce ajunse de se agăţă de o ramură. Şi din ramură în ramură, cînd atîrnat cu mîinile, cînd cu picioarele încrucişate şi încleştate, ajunse pînă în vîrf. Acolo puse mîna şi-şi luă săgeata. Se dete jos cu sufletul plin de obidă şi de mîhnire, socotind că este sec de noroc, căci, se gîndea el, ca ce era să găsească în acel copac? 
  Nu-i fu destul că nu-şi aflase acolo pe scrisa lui, nu-i fu destul că făcuse atîta cale în deşert, se mai pomeni, cînd vru să plece de lîngă copac, că se agaţă de spinarea lui o bufniţă. Hîţ în sus, hîţ în jos, bufniţa să se ducă din spinarea lui, ba. Îl înhăţase, drăcoaica, cu ghiarele, ca o gaiţă spurcată, şi nu-l slăbea nici cît ai da în cremene. 
  Mai se suci, mai se învîrti să scape de pacoste, şi nu fu nici un chip. Dacă văzu şi văzu, se hotărî şi el a se duce acasă cu saxanaua în spinare şi o luă la drum. În cale băgă de seamă că alte şase bufniţe se ţineau după dînsul. Merse el, biet, cu alaiul după dînsul, şi potrivi astfel ca să ajungă acasă noaptea, spre a nu se face de rîsul dracilor de copii. 
  Cum intră în cămara unde locuia dînsul în palaturile tătîne-său, cele şase bufniţe se aşezară care şi pe unde; iar cea d-a şaptea bufniţă, care se încleştase de spinarea lui, se aşeză în pat. 
  Mai stătu bietul flăcău, se mai socoti, se mai gîndi, mai plănui, şi în cele din urmă găsi cu cale să le lase în pace, să vază unde are să iasă această întîmplare. Mai cu seamă că acum se cortorosise de saxanaua din spinare. 
  Şi cum era şi rupt de osteneală de atîta călătorie şi de atîta tevatură ce avu pe drum, adormi, cum puse capul jos, de parcă l-ai fi lovit cu muchea în cap. 
  A doua zi, ce să-i vază ochii? Lîngă dînsul în pat, o zînă aşa de frumoasă, de amuţea şi nu ştiu cine cînd o vedea; iară la capetele patului lor şase roabe, una mai frumoasă decît alta. Mai văzu, într-un colţ al cămărei, şapte piei de bufniţe, aruncate una peste alta. 
  Se miră tată-său, se miră mumă-sa de aşa frumuseţe şi gingăşie, ce nu mai văzuseră de cînd erau ei. 
  Ziua de nuntă a fratelui celui mai mare viind, se duse şi fiul cel mic al împăratului, însă singur, căci nu putea să ia şi pe zînă, măcar că era să-i fie logodnică. Cînd, se pomeni cu dînsa că se prinde în horă lîngă dînsul. Nu mai putea de bucurie, cînd o văzu. Se fălea, nene, cît un lucru mare; căci alta ca dînsa nu se găsea în toată împărăţia lor şi a vecinilor lor. Toţi nuntaşii rămaseră cu ochii bleojdiţi la dînsa. Iar ceilalţi fii de împăraţi şi domni care erau poftiţi la nuntă dedeau tîrcoale roabelor ce venise cu zîna, şi care de care umbla să se prinză în horă lîngă dînsele. Şi astfel se veseliră pînă seara. La masă, zîna se aşeză lîngă fiul cel mic al împăratului. Mîncară şi se chefuiră pînă la miezul nopţii. Apoi se duseră fiecare la ale sale. Fiul cel mic al împăratului se duse în cămara lui. Zîna după dînsul. Se culcară şi dormiră ca nişte împăraţi ce erau ei. Cînd se sculă dimineaţa şi văzu pieile de bufniţă tot acolo, îl apucă un cutremur de scîrbă, aducîndu-şi aminte de cele ce păţise de la dînsele. 
  Se făcu şi nunta fiului de al doilea al împăratului. Fiul cel mic se duse la nuntă iarăşi singur, şi iară se pomeni cu zîna că vine, şi nici una, nici alta, ţop! se prinse lîngă dînsul în horă. Creştea inima într-însul de bucurie şi de fală, mai cu seamă cînd vedea pe ceilalţi fii de împăraţi şi de domni că le lăsa gura apă la toţi după 
  o aşa bucăţică. Ei, vorba ăluia, în pofida căpşunelor, mîncau foile. Îşi scoteau şi ei focul jucînd în horă cu roabele zînei. Seara iară se puseră la masă. 
  Fiului celui mic al împăratului, ce-i dă lui dracul în gînd, se scoală de la masă, se duce în cămara lui, ia pieile de bufniţă şi le aruncă în foc, apoi vine şi se aşează la masă din nou. 
  O dată se făcu o tulburare între meseni. Şi iată de ce. Una din roabe strigă: 
  — Stăpînă, suntem în primejdie! Alta zise: 
  
  — Stăpînă, mie îmi miroase a pîrlit! Este prăpădenie de noi. Iară ea răspunse: 
  — Tacă-vă gura, tocmai acum la masă v-aţi găsit şi voi să vorbiţi secături? Nu trecu însă mult şi mai zise şi a treia: 
  — Stăpînă! nu e scăpare, suntem vîndute mişeleşte. 
  În aceeaşi vreme, şi dînsa strîmbă niţel din nas. Pasămite îi venise şi ei miros de pîrleala pieilor. Şi deodată sculîndu-se cu toatele de la masă, se făcură şapte porumbei. Apoi zîna zise fiului celui mic de împărat: 
  
  — Ai fost nerecunoscător. Cu bine te-am găsit, cu bine să rămîi. Pînă nu vei izbuti să faci ce n-a făcut om pe lume, să nu dai cu mîna de mine. 
  Se înălţară, deci, în slava cerului şi îndată pieriră din ochii lui. 
  În deşert mai rugară mesenii pe fiul împăratului să şează la masă, în deşert îl îndemnară părinţii şi fraţii să nu-şi mai facă inimă rea, căci el rămăsese cu ochii după porumbei şi nu se mai puse la masă. 
  A doua zi pînă în zori plecă să-şi găsească logodnica. El simţea bine acum că fără dînsa nu mai putea trăi. Îşi luă ziua bună de la părinţi şi de la fraţi şi o porni în pribegie. 
  Trecu dealuri, văi, colnice, străbătu păduri întunecate şi de picior neumblate, dete prin smîrcuri şi lacovişte, şi de urma porumbeilor săi nu putu da. Se frămînta cu firea voinicul, cerceta, căuta, întreba; dară nici o ispravă nu-mi făcea. Cu inima înfrîntă, cu sufletul zdrobit de mîhnire, şi cu dogorul dragostei într-însul, umbla ca un zmeu şi ca un leu paraleu, dară toate în deşert. Uneori îl băteau gîndurile să-şi facă seama singur, să se dea de rîpă, ori să-şi sfărîme capul de colţii de piatră de prin munţi; dară parcă îi spunea inima că odată, odată, o să se sfîrşească toate necazurile sale, şi deodată îşi venea în sine, şi se punea din nou pe drum, mai cu hărnicie şi mai tare în credinţă că cine caută cu amănuntul şi cu stăruinţă trebuie să găsească şi gîndul să şi-l izbîndească. 
  Rupt de osteneală şi de zbuciumare, se dete niţel la umbră într-o vîlcea, să se mai odihnească oleacă. Şi stînd el acolo, îl fură somnul. Deodată se deşteptă, auzind o gîrîială de graiuri omeneşti, şi sări drept în sus. Ce să vezi dumneata? Trei draci se certau de făceau clăbuc la gură. Se duse la dînşii cu pieptul înainte şi le zise: 
  — Cearta fără păruială, ca nunta fără lăutari. 
  — Se lovi ca nuca în perete şi vorba ta, iacă, răspunseră ei. Dară noi nu ne certăm, ci numai ne sfădim. — Şi pentru ce vă sfădiţi voi? îi întrebă el; căci gălăgia ce faceţi voi, mort d-ar fi cineva şi tot îl deşteptaţi. — Uite, avem de moştenire, de la tata, o pereche de opinci, o 
  căciulă şi un bici, şi nu ne învoim între noi, care ce să ia din ele. —Şi la ce sunt bune bulendrele pe care vă sfădiţi voi? 
  — Cînd se încalţă cineva cu opincile, trece marea ca pe uscat. Cînd pune căciula în cap, nu-l vede nici dracul, măcar de i-ar da cu degetul în ochi. Iară cînd va avea biciul în mînă şi va trosni asupra vrăjmaşilor săi, îi împietreşte. 
  — Aveţi dreptate să vă sfădiţi voi, mă. Căci una fără alta, aceste bulendre nu fac nici două cepe degerate. Iacă ce-mi zice mie gîndul, de veţi voi să mă ascultaţi, să vă fac eu dreptate omenească. 
  
  — Te ascultăm, te ascultăm, răspunseră dracii într-o glăsuire, spune-ne cum, şi vom vedea. 
  — Vedeţi voi cei trei munţi ce stau în faţa noastră? Să vă duceţi fiecare în cîte unul, şi cine va veni mai curînd, după ce vă voi face eu semn, ale lui să fie toate astea. 
  — Că bine zici d-ta! Aşa vom face. Bravo! iacă ne-am găsit omul carele să ne facă dreptate. Şi îndată o rupseră d-a fuga dracii, tulind-o fiecare înspre cîte un munte. 
  
  Pînă una, alta, voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap şi luă biciul în mînă. Cînd ajunseră dracii în vîrfurile munţilor şi aşteptară să le facă semnul, fiul cel mic al împăratului trăsni de trei ori cu biciul în faţa fiecărui drac, şi îi împietri acolo locului. Apoi o luă şi el la drum în treaba lui, unde îl trăgea dorul. 
  Abia mai făcu vro zece paşi şi văzu pe sus un stol de şapte porumbei. Îi urmări din ochi pînă ce îi văzu în ce parte de loc se lăsară. Într-acolo deci şi dînsul îşi îndreptă cărările pentru care se ostenise atîta mare de vreme. 
  Trecu mări, pîraie şi ape mari ca pe uscat, mai cutreieră ţări şi pustiuri, pînă ce ajunse la un munte mare, mare, al cărui vîrf da de nori. Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. Se puse a se urca pe dînsul, şi, din văgăună în văgăună, din stei de piatră în colţi, din rîpă în rîpă, căţărîndu-se cînd pe muchi, cînd pe coame de munţi, ajunse la o peşteră. Intrînd acolo, rămase ca lovit de trăsnet cînd văzu nişte palaturi ca de domn şi aşa de măiestrit lucrare, cum nu se văd pe pămîntul nostru. Acolo locuia logodnica lui, zîna zînelor. Cum o văzu primblîndu-se prin grădină cu roabele după dînsa, o şi cunoscu. Un copilaş de drăguleţ se ţinea după zînă, alerga, se zbenguia printre flori, şi tot striga pe zîna ca să-i arate cîte un fluturel. Pasămite zîna rămăsese grea cînd zburase de la masă. Şi acesta era copilul lor. 
  Nu mai putea de bucurie fiul cel mic al împăratului. Îi venea să dea fuga, ca un bezmetic, să ia copilaşul să-l sărute. Dară îşi luă seama, nu care cumva să se sperie. Pe dînsul nu-l vedea nimeni, căci era cu căciula în cap. 
  Începuse a da îndeseară, şi el nu ştia cum să se arate. În cele din urmă auzind că pofteşte la masă pe zîna, se duse şi el şi se aşeză între dînsa şi între copilaşul lor. Aduseră bucate. El mînca ca un lup flămînd, căci nu mai ţinea minte de cînd nu mîncase el legumă fiartă. Zîna se miră cum de se sfîrşeşte bucatele aşa de iute. Porunci de mai aduse. Dară şi acele se fituiră într-o clipă. 
  Între acestea, el ridicîndu-şi niţel căciula dinspre partea copilului, acesta îl zări şi, o dată, strigă: 
  — Uite tata, mamă! 
  — Tată-tău, dragul meu, nu va da peste noi pînă nu va săvîrşi 
  
  o faptă năzdrăvană, răspunse mă-sa. 
  El îşi trase iute, iute, căciula pe ochi şi începu iarăşi a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. După ce sfîrşi şi aceste bucate, zîna, cuprinsă de mirare, porunci să se mai aducă, ca să fie din destul. 
  Fiul împăratului se mai arătă copilaşului încă o dată, plin de bucurie că fiul său îl cunoscu. 
  Copilul iarăşi spuse mă-si; şi aceasta iarăşi îl ţinu de rău, vezi că nu-i venea ei a crede să fi făcut bărbatu-său niscai fapte minunate, prin care să poată ajunge la dînsa. Ea ştia că pe acolo nici pasăre măiastră nu calcă. Copilul tăcu, căci tată-său îşi trăsese căciula pe ochi numaidecît. 
  Mai mîncă pînă ce isprăvi şi aceste bucate. Mînca nene, şi nu se mai sătura. Nemaiavînd ce să mai aducă la masă, zîna începu a cîrti că nu mai rămăsese şi pentru roabe. Cînd iată copilul că strigă iarăşi: 
  — Mamă! zău că este tata. 
  — Dară unde este, mă? ce tot aiurezi tu? 
  
  — Ba nici aiureală, nici nimic. Uite-l, este colea lîngă mine, uite-l, mă ia în braţe. 
  Se sperie zîna cînd auzi. Dară el nu o lăsă pînă în cele din urmă fără să se arate, ca să nu-i vie ceva rău. Şi luîndu-şi căciula din cap, zise: 
  — Iată-mă şi eu. Tu n-ai vrut să crezi pe fiul nostru cînd ţi-a spus că m-a văzut. Eu n-am ştiut ce să crez cînd am văzut scîrboasele alea de piei, ci am socotit că fac bine, dîndu-le focului, ca să vă scap pe voi de ele. 
  — Aşa am fost noi ursiţi să pătimim, răspunse zîna. Lasă acum cele trecute uitării, şi spune-mi cum ai izbutit de ai ajuns pînă aici. 
  
  Şi după ce-şi povesti toate întîmplările, şi tot ce păţi, se îmbrăţişară, sărută copilul şi rămase acolo cu toţi. El stărui de dînsa să iasă iarăşi la lume, şi ea îl ascultă. Se întoarseră deci cu toţii la împăratul, tatăl voinicului, şi acolo făcu o nuntă de se duse vestea în lume. 
  Împăratul acela îmbătrînind, toată boierimea şi tot poporul aleseră pe fiul său cel mic de împărat, pentru că era romîn verde, întreg la minte şi drept la judecată; şi trăiră şi împărăţiră în fericire, de le rămase numele de pomenire în vecii vecilor. 
  Iară eu încălecai p-o şea etc. 
  
   
  GREUCEANUL 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost un împărat şi se numea Împăratul Roşu. El era foarte mîhnit că, în zilele lui, nişte zmei furaseră soarele şi luna de pe cer. 
  Trimise deci oameni prin toate ţările şi răvaşe prin oraşe, ca să dea în ştire tutulor că oricine se va găsi să scoaţă soarele şi luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevastă şi încă şi jumătate din împărăţia lui, iară cine va umbla şi nu va izbîndi nimic, acela să ştie că i se va tăia capul. 
  Mulţi voinici se potricăliseră semeţindu-se cu uşurinţă că va scoate la capăt o asemenea însărcinare; şi cînd la treabă, hîţ în sus, hîţ în jos, da din colţ în colţ şi nu ştia de unde s-o înceapă şi unde s-o sfîrşească, vezi că nu toate muştele fac miere. Împăratul însă se ţinu de cuvînt. 
  Pe vremea aceea, se afla un viteaz pre nume Greuceanu. Auzind şi el de făgăduinţa împărătească, ce se gîndi, ce se răzgîndi, că numai îşi luă inima în dinţi, încumetîndu-se pe ajutorul lui Dumnezeu şi pe voinicia sa, şi plecă şi el la împăratul să se închine cu slujba. Pe drum se întîlni cu doi oameni pe care slujitorii împărăteşti îi ducea la împăratul ca să-i taie, pentru că fugiseră de la o bătălie ce o avusese împăratul acesta cu nişte gadine. Ei erau trişti, bieţii oameni, dară Greuceanu îi mîngîie cu nişte vorbe aşa de dulci, încît le mai veni niţică inimă, că era şi meşter la cuvînt Greuceanu nostru. 
  El îşi puse nădejdea în întîmplarea aceasta şi îşi zise: “Îmi voi încerca norocul. De voi izbuti să înduplec pe împăratul a ierta pe aceşti oameni de la moarte, mă voi încumeta să mă însărcinez şi cu cealaltă treabă; iară de nu, sănătate bună! Mă voi duce de unde am venit. Asta să fie în norocul meu; niciodată nu strică cineva să facă o încercare. ” 
  Şi astfel, poftorindu-şi unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea împărătească. 
  Înfăţişîndu-se la împăratul, atîtea îi povesti, aşa cuvinte bune şi dulci scoase şi atîta meşteşug puse în vorbirea sa, încît şi împăratul crezu că pe nedrept ar fi să omoare pe acei oameni; că mai de folos i-ar fi lui să aibă doi supuşi mai mult, şi că mai mare va fi vaza lui în lume de s-ar arăta milostiv către popor. 
  Nu mai putură oamenii de bucurie cînd auziră că Greuceanu a măglisit pe împăratul pînă într-atîta, încît l-a făcut să-i ierte. Mulţumiră lui Greuceanu din toată inima şi îi făgăduiseră că în toată viaţa lor se vor ruga lui Dumnezeu pentru dînsul ca să meargă din izbîndă în izbîndă, ceea ce şi făcură. 
  Această izbîndă o luă drept semn bun, şi Greuceanu, mergînd a doua oară la împăratul, grăi cu cuvintele lui mieroase cele următoare: 
  — Mărite doamne, să trăieşti întru mulţi ani pe luminatul scaunul acestei împărăţii. Mulţi voinici s-au legat către măria ta să scoaţă de la zmei soarele şi luna pe care le-a hrăpit de pe cer, şi ştiu că cu moarte au murit, fiindcă n-au putut să-şi îndeplinească legămintele ce au făcut către măria ta. Şi eu, mărite doamne, cuget a mă duce întru căutarea acestor tălhari de zmei, şi mi-ar fi voia să-mi cerc şi eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu să ajungem a putea pedepsi pe acei blestemaţi de zmei, pentru nesocotita lor îndrăzneală. Dar fii-mi milostiv şi mînă de ajutor. 
  — Dragul meu Greucene, răspunse împăratul, nu pot să schimb nici o iotă, nici o cirtă din hotărîrea mea. Şi aceasta nu pentru altceva, ci numai şi numai pentru că voiesc să fiu drept. Poruncile mele voi să fie una pentru toată împărăţia mea; la mine părtinire nu este scris. 
  Văzînd statornica hotărîre a împăratului şi dreptatea celor vorovite de dînsul, Greuceanu cuvîntă cu glas voinicesc: 
  — Fie, mărite împărate, chiar de aş şti că voi pieri, tot nu mă voi lăsa pînă nu voi duce la capăt bun sarcina ce îmi iau de bunăvoia mea. 
  
  Se învoiră, şi preste cîteva zile şi plecă, după ce puse la cale tot ce găsi că e bine să facă, ca să scape cu faţa curată din această întreprindere. 
  Greuceanu luă cu dînsul şi pe fratele său şi merse, merse, merse cale lungă, depărtată, pînă ce ajunse la Faurul pămîntului, cu care era frate de cruce. Acest faur fiind cel mai meşter de pe pămînt, era şi năzdrăvan. Aici se opriră şi poposiră. Trei zile şi trei nopţi au stat închişi într-o cămară Greuceanu cu Faurul-pămîntului şi se sfătuiră. 
  Şi, după ce se odihniră cîteva zile şi mai plănuiră ceea ce era de făcut, Greuceanu şi frate-său o luară la drum. 
  Îndată după plecarea Greuceanului, Faurul-pămîntului se apucă şi făcu chipul lui Greuceanu numai şi numai din fier, apoi porunci să arză cuşniţa ziua şi noaptea şi să ţină chipul acesta fără curmare în foc. 
  Iară Greuceanu şi frate-său merseră cale lungă, şi mai lungă, pînă ce li se făcu calea cruci; aici se opriră, se aşezară pe iarbă şi făcură o gustărică din merindele ce mai aveau, şi apoi se despărţiră, după ce se îmbrăţişară, şi plînseră ca nişte copii. 
  Mai nainte d-a se despărţi, îşi împărţiră cîte o basma şi se înţeleseră zicînd: “Atunci cînd basmalele vor fi rupte pe margini, să mai tragă nădejde unul de altul că se vor mai întîlni; iară cînd basmalele vor fi rupte în mijloc, să se ştie că unul din ei este pierit”. Mai înfipse şi un cuţit în pămînt şi ziseră: “Acela din noi, care s-ar întoarce mai întîi şi va găsi cuţitul ruginit să nu mai aştepte pe cellalt, fiindcă aceasta însemnează că a murit”. Apoi Greuceanu apucă la dreapta şi frate-său la stînga. 
  Fratele Greuceanului, umblînd mai multă vreme în sec, se întoarse la locul de despărţire şi, găsind cuţitul curat, se puse a-l aştepta acolo cu bucurie, că văzuse soarele şi luna la locul lor pe cer. 
  Iară Greuceanul se duse, se duse pe o potecă care-l scoase tocmai la casele zmeilor, aşezate unde-şi înţărcase dracul copiii. Dacă ajunse aici, Greuceanul se dete de trei ori peste cap şi se făcu un porumbel. Vezi că el ascultase năzdrăvăniile ce-l învăţase Faurul-pămîntului. Făcîndu-se porumbel, Greuceanu zbură şi se puse pe un pom care era tocmai în faţa caselor. 
  Atunci, ieşind fata de zmeu cea mare şi uitîndu-se, se întoarse repede şi chemă pe mumă-sa şi pe soră-sa cea mică, ca să vină să vază minunea. 
  Fata cea mică zise: 
  — Măiculiţă şi surioară, pasărea asta gingaşă nu mi se pare ogurlie pentru casa noastră. Ochii ei nu seamănă a de pasăre, ci mai mult seamănă a fi ochii lui Greuceanul cel de aur. Pînă acuma ne-a fost şi nouă! D-aici înainte numai Dumnezeu să-şi facă milă 
  de noi şi d-ai noştri. 
  Pasămite aveau zmeii cunoştinţă de vitejia lui Greuceanu. 
  Apoi intrară cîteşitrele zmeoaicele în casă şi se puseră la sfat. 
  Greuceanu numaidecît se dete iarăşi de trei ori peste cap şi se făcu o muscă şi intră în cămara zmeilor. Acolo se ascunse într-o crăpătură de grindă de la tavanul casei şi ascultă la sfatul lor. După ce luă în cap tot ce auzi, ieşi afară şi se duse pe drumul ce ducea la Codrul Verde şi acolo se ascunse subt un pod. 
  Cum se vede treaba, din cele ce auzise, ştia acum că zmeii se duseseră la vînat în Codru Verde şi aveau să se întoarcă unul de cu seară, altul la miezul nopţii şi tartorul cel mare despre ziuă. 
  Aşteptînd Greuceanu acolo, iată, măre, că zmeul cel mai mic se întorcea şi, ajungînd calul la marginea podului, unde sforăi o dată şi sări înapoi de şapte paşi. Dară zmeul, mîniindu-se, zise: 
  — Ah, mînca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frică de nimeni, numai de Greuceanul de Aur; dar şi pe acela c-o lovitură îl voi culca la pămînt. 
  Greuceanu, auzind, ieşi pe pod şi strigă: 
  — Vino, zmeule viteaz, în săbii să ne tăiem, sau în luptă să ne luptăm. 
  
  — Ba în luptă, că e mai dreaptă. Se apropiară unul de altul şi se luară la trîntă. 
  Aduse zmeul pe Greuceanu şi-l băgă în pămînt pînă în genunchi. Aduse şi Greuceanul pe zmeu şi-l bagă în pămînt pînă în gît şi-i tăie capul. Apoi, după ce aruncă leşul zmeului şi al calului sub pod, se puse să odihnească. 
  Cînd, în puterea nopţii, veni şi fratele cel mare al zmeului, şi calul lui sări de şaptesprezece paşi înapoi. El zise ca şi frate-său, iară Greuceanul îi răspunse şi lui ca şi celui dintîi. 
  Ieşind de sub pod, se luă la trîntă şi cu acest zmeu. Şi unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu şi-l bagă în pămînt pînă la brîu. Dară Greuceanu, sărind repede, unde mi-aduse şi el 
  pe zmeu o dată, mi-l trînti şi-l băgă în pămînt pînă în gît şi-i tăie capul cu paloşul. Aruncîndu-i şi mortăciunea acestuia şi a calului său sub pod, se puse iarăşi de se odihni. 
  Cînd despre zori, unde venea, măre, venea tat-al zmeilor, ca un tartor, cătrănit ce era, şi cînd ajunse la capul podului, sări calul lui de şaptezeci şi şapte de paşi înapoi. Se necăji zmeul de această întîmplare cît un lucru mare şi unde răcni: 
  — Ah, mîncare-ar lupii carnea calului; că pe lumea asta numi-e frică de nimenea, doară de Greuceanul de Aur; şi încă şi pe acesta numai să-l iau la ochi cu săgeata şi îl voi culca la pămînt. 
  Atunci, ieşind şi Greuceanu de sub pod, îi zise: 
  — Deh! zmeule viteaz, vino să ne batem, în săbii să ne tăiem, în suliţi să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm. 
  
  Sosi zmeul şi se luară la bătaie: în săbii se bătură ce se bătură şi se rupseră săbiile; în suliţi se loviră ce se loviră şi se rupseră suliţile; apoi se luară la luptă: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pămîntul; şi strînse zmeul pe Greuceanul o dată, dară acesta, băgînd de seamă ce are de gînd zmeul, se umflă şi se încordă în vine şi nu păţi nimic, apoi şi Greuceanu strînse o dată pe zmeu, tocmai cînd el nu se aştepta, de-i pîrîi oasele. 
  Aşa luptă nici că s-a mai văzut. Şi se luptară, şi se luptară, pînă ce ajunse vremea la nămiezi, şi osteniră. Atunci trecu pe dasupra lor un corb carele se legăna prin văzduh şi căuta la lupta lor. Şi văzîndu-l, zmeul îi zise: 
  — Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de
  apă şi-ţi voi da de mîncare un voinic cu calul lui cu tot. Zise şi Greuceanu: 
  — Corbule, corbule, mie să-mi aduci un cioc de apă dulce, căci eu ţi-oi da de mîncare trei leşuri de zmeu şi trei de cal. 
  Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apă dulce şi îi astîmpără setea; căci însetoşaseră, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, şi, împuternicindu-se, unde ridică, nene, o dată pe zmeu, şi trîntindu-mi-l îl băgă în pămînt pînă în gît şi-i puse piciorul pe cap, ţinîndu-l aşa. Apoi îi zise: 
  — Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele şi luna, căci azi nu mai ai scăpare din mîna mea. 
  Se codea zmeul, îngîna verzi şi uscate, dară Greuceanu îi mai zise: 
  — Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi găsi, şi încă şi capul reteza-ţi-l-voi. 
  Atunci zmeul, tot mai nădăjduindu-se a scăpa cu viaţă dacă îi va spune, zise: 
  — În Codru Verde este o culă. Acolo înăuntru sunt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mîna dreaptă. Cum auzi Greuceanul unele ca acestea, îi reteză capul, apoi îi tăie degetul şi-l luă la sine. 
  
  Dete corbului, după făgăduială, toate stîrvurile, şi, ducîndu-se Greuceanul la cula din Codru Verde, deschise uşa cu degetul zmeului şi găsi acolo soarele şi luna. Luă în mîna dreaptă soarele şi în cea stîngă luna, le aruncă pe cer şi se bucură cu bucurie mare. 
  Oamenii, cînd văzură iarăşi soarele şi luna pe cer, se veseliră şi lăudară pe Dumnezeu că a dat atîta tărie lui Greuceanu de a izbîndit împotriva împieliţaţilor vrăjmaşi ai omenirii. 
  Iară el, mulţumit că a scos la bun capăt slujba, o luă la drum, întorcîndu-se înapoi. 
  Găsind pe frate-său la semnul de întrolocare, se îmbrăţişară şi, cumpărînd doi cai ce mergeau ca săgeata de iute, întinseră pasul la drum ca să se întoarcă la împăratul. 
  În cale, dete peste un păr plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise că ar fi bine să mai poposească puţin la umbra acestui păr, ca să mai răsufle şi caii, iară pînă una, alta să culeagă şi cîteva pere, spre a-şi mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce plănuiseră, se învoi a se odihni; dară nu lăsă pe frate-său să culeagă pere, ci zise că le va culege el. Atunci trase paloşul şi lovi părul la rădăcină. Cînd, ce să vezi d-ta? unde începu a curge nişte sînge şi venin scîrbos şi un glas se auzi din pom, zicînd: 
  — Mă mîncaşi friptă, Greucene, precum ai mîncat şi pre bărbatul meu. Şi nimic nu mai rămase din acel păr, decît praf şi cenuşe; iară frate-său încremeni de mirare, neştiind ce sunt toate acestea. După ce plecară şi merseră ce merseră, deteră peste o grădină 
  foarte frumoasă cu flori şi cu fluturei şi cu apă limpede şi rece. Fratele Greuceanului zise: 
  — Să ne oprim aici niţel, frate, ca să ne mai odihnim căişorii. Iară noi să bem niţică apă rece şi să culegem flori. 
  — Aşa să facem, frate, răspunse Greuceanu, dacă această grădină va fi sădită de mîini omeneşti şi dacă acel izvor va fi lăsat de Dumnezeu. 
  
  Apoi, trăgînd paloşul, lovi în tulpina unei flori care se părea mai frumoasă şi o culcă la pămînt; după aceea împunse şi în fundul fîntînii şi a marginilor ei, dară în loc de apă începu a clocoti un sînge mohorît, ca şi din tulpina florii, şi umplu văzduhul de un miros greţos. Praf şi ţărînă rămase şi din fata cea mai mare de zmeu, căci ea se făcuse grădină şi izvor ca să învenineze pe Greuceanul şi să-l omoare. 
  Şi scăpînd şi d-această pacoste, încălecară şi plecară la drum, repede ca vîntul; cînd, ce să vezi d-ta? Unde se luase după dînşii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt ca să înghiţă pe Greuceanu şi mai multe nu; şi avea de ce să fie cătrănită şi amărîtă: căci nu mai avea nici soţ, nici fete, nici gineri. 
  Greuceanu, simţind că s-a luat după dînşii zmeoaica cea bătrînă, zise frăţine-său: 
  — Ia te uită, frate, înapoi şi spune-mi ce vezi. 
  — Ce să văz, frate, îi răspunse el, iată un nor vine după noi ca un vîrtej. 
  Atunci dete bice cailor care mergeau repede ca vîntul şi lin ca gîndul; dară Greuceanu mai zise o dată fratelui său să se uite în urmă. Acesta îi spuse că se apropie norul ca o flăcăraie; apoi, mai făcînd un vînt cailor, ajunseră la Faurul-pămîntului. 
  Aci, cum descălecară, se închise în făurişte. Pe urma lor iaca şi zmeoaica. De-i ajungea, îi prăpădea! Nici oscior nu mai rămînea din ei. Acum însă n-avea ce le mai face. 
  O întoarse însă la şiretlic: rugă pe Greuceanu să facă o gaură în perete ca măcar să-l vază în faţă. Greuceanu se prefăcu că se înduplecă şi făcu o gaură în perete. Dară Faurul-pămîntului se aţinea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese în foc de sărea schintei din el. Cînd zmeoaica puse gura la spărtură ca să soarbă pe Greuceanu, Faurul-pămîntului îi băgă în gură chipul de fier roşu ca focul şi i-l vîrî pe gît. Ea, înghiorţ! înghiţi şi pe loc şi crăpă. Nu trecu mult şi stîrvul zmeoaicei se prefăcu într-un munte de fier şi astfel scăpară şi de dînsa. 
  Faurul-pămîntului deschise uşa făuriştei, ieşi afară şi se veseliră trei zile şi trei nopţi de aşa mare izbîndă. El mai cu seamă era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci călfelor să facă lui Greuceanu o căruţă cu trei cai cu totul şi cu totul de fier. După ce fură gata, suflă asupra lor şi le dete duh de viaţă. 
  Luîndu-şi ziua bună de la frate-său de cruce, Faurul-pămîntului, Greuceanu se urcă în trăsură cu frate-său cel bun şi porni la Roşu-Împărat ca să-şi primească răsplata. 
  Merse, merse, pînă ce li se înfurci calea. Aci se opriră şi poposiră. Apoi, Greuceanu desprinse de la căruţă un cal şi-l dete fratelui său, ca să ducă Împăratului Roşu vestea cea bună a sosirii lui Greuceanu cu izbînda săvîrşită; iară el rămase mai în urmă. Înaintînd el alene, răsturnat în căruţă, trecu pre lîngă un diavol schiop carele ţinea calea drumeţilor ca să le facă neajunsuri. Acestuia îi fu frică să dea piept cu Greuceanu, dară, ca să nu scape nici el neatins de răutatea lui cea drăcească îi scoase cuiul din capul osiei de dindărăt şi-l aruncă departe în urmă. 
  Apoi tot el zise Greuceanului: 
  — Măi, vericule, ţi-ai pierdut cuiul, du-te de ţi-l caută. 
  Greuceanu, sărind din căruţă, îşi uită acolo paloşul, din greşeală. Iară cînd el îşi căuta cuiul, diavolul îi fură paloşul, apoi, aşe-zîndu-se în marginea drumului, se dete de trei ori peste cap şi se schimbă într-o stană de piatră. 
  Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, îl înţepeni bine, se urcă în căruţă, şi pe ici ţi-e drumul! Nu băgă însă de seamă că paloşul îi lipseşte. 
  Ascultaţi acum şi vă minunaţi, boieri d-voastră, de păţania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-ai Împăratului Roşu se făgăduise diavolului, dacă îl va face să ia el pe fata împăratului. Ba încă şi rodul căsătoriei sale îl închinase acestui necurat. Împeliţatul ştia că Greuceanu, fără paloş, era şi el om ca toţi oamenii. Puterea lui în paloş era; fără paloş era necunoscut. Îi fură paloşul şi-l dete becisnicului de sfetnic. 
  Acesta se înfăţişă la împăratul şi îi ceru fata, zicînd că el este cel cu izbînda cea mare. 
  Împăratul îl crezu, văzîndu-i şi paloşul, şi începuseră a pune la cale cele spre cununie. Pe cînd se pregătea la curte, pentru nuntirea fiicei împăratului cu voinicul cel mincinos ce zicea că a scos soarele şi luna de la zmei, vine şi fratele Greuceanului cu vestea că Greuceanu are să sosească în curînd. 
  Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la împăratul şi zise că acela este un amăgitor şi trebuie pus la închisoare. Împăratul îl ascultă. Iară sfetnicul umbla d-a-ncîtelea, zorind să se facă mai curînd nunta, cu gînd că, dacă se va cununa odată cu fata împăratului, apoi poate să vină o sută de Greuceni, că n-are ce-i mai face, lucru fiind sfîrşit. 
  Împăratului însă nu-i prea plăcu zorul ce da sfetnicul pentru nuntă, şi mai tărăgăi lucrurile. Nu trecu mult şi iată că soseşte şi Greuceanu şi, înfăţişîndu-se 
  la împăratul, acesta nu ştia între care să aleagă. Credea că acesta să fie Greuceanu, dară nu-şi putea da seamă de cum paloşul lui Greuceanu se află în mîna sfetnicului. Atunci băgă de seamă şi Greuceanul că-i lipseşte paloşul şi tocmai acum îi veni în minte pentru ce nu văzuse el stana de piatră decît după ce-şi găsise cuiul de la osie şi se întorcea la căruţă cu dînsul. Pricepu el că nu e lucru curat. 
  — Împărate prealuminate, zise el, toată lumea zice că eşti omdrept. Te rog să-mi faci şi mie dreptate. Mult ai aşteptat, mai aşteaptă, rogu-te, încă puţin şi vei vedea cu ochii adevărul. 
  Primi împăratul a mai aştepta pînă ce să se întoarcă Greuceanu. Acesta se puse iarăşi în căruţa lui cu cai cu tot de fier şi într-un suflet merse, pînă ce ajunse la stana de piatră, acolo unde Necuratul îi scosese cuiul de la căruţă. 
  — Fiinţă netrebnică şi păgubitoare omenirii, zise el, dă-mi paloşul ce mi-ai furat, căci de unde nu, praful nu se alege de tine. 
  Piatra nici că se clinti din loc măcar. 
  Atunci şi Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se făcu un buzdugan cu totul şi cu totul de oţel, şi unde începu, nene, a lovi în stană de se cutremura pămîntul. De cîte ori da, de atîtea ori cădea cîte o zburătură din piatră. Şi lovi ce lovii pînă ce îi sfărîmă vîrful. Apoi deodată începu stana de piatră a tremura şi a cere iertăciune. Iară buzduganul, de ce da, d-aia îşi înteţea loviturile, şi dete, şi dete, pînă ce o făcu pulbere. Cînd nu mai fu în picioare nimic din stana de piatră, cătă prin pulberea ce mai rămăsese, şi-şi găsi Greuceanu paloşul ce-i furase Satana. 
  Îl luă şi, fără nici o clipă de odihnă, veni şi se înfăţişă iarăşi la împăratul. 
  — Sunt gata, mărite împărate, zise el, s-arăt oricui ce poateosul lui Greuceanu. Să vină acel sfetnic neruşinat care a voit să te amăgească, spre a ne înţelege la cuvinte. 
  Împăratul îl chemă. 
  Acesta, dacă veni şi văzu pe Greuceanu cu sprinceana încruntată, 
  
  215 
  începu să tremure şi-şi ceru iertăciune, spunînd cum căzuse în mîinile lui paloşul lui Greuceanu. 
  După rugăciunea lui Greuceanu, dobîndi iertare şi de la împăratul, dar acesta îi porunci să piară din împărăţia lui. Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la închisoare şi se făcu a nuntă d-alea împărăteştile, şi se încinse nişte veselii, care ţinură trei săptămîni. . . 
  Şi eu încălecai p-o şea, şi vă povestii d-voastră aşa. 
  
   
  CELE DOUĂSPREZECE FETE DE ÎMPĂRAT ŞI PALATUL CEL FERMECAT 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un flăcăiandru sărman de părinţi. El argăţea pe la unii şi pe la alţii ca să-şi cîştige hrana vieţii. Şi fiindcă avea darul de a fi curăţel, toţi flăcăii din sat îl pizmuiau. Ceilalţi argaţi căşunaseră pe dînsul şi-l tot luau peste picior, iară el nu lua aminte la flecăriile lor şi-şi căuta de treaba lui. Cînd se adunau seara şi bîrfeau verzi şi uscate, el se făcea că nu înţelege vorbele aruncate în pofida lui: se arăta prostănac. Pentru aceasta ei îl porecleau zicîndu-i căscăundul satului. 
  Stăpînii unde slujea el erau foarte mulţumiţi de dînsul şi se băteau care de care să-l apuce. Cînd trecea prin sat, fetele îşi dau coate şi se uitau la dînsul pe subt sprincene. Şi ce e drept că aveau la ce se uita. El era curat la faţă şi chipeş; chica lui neagră ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui albi ca zăpada; mustăcioara abia mijea, de parcă era o umbră pe buza lui cea de sus; dar apoi ochii? Avea nişte ochi, neiculiţă, de băgase pe toate fetele în boale. 
  Cînd era la adăpatul vacilor, fetele care de care se întrecea să-i dea pricină de vorbă; dară el nu băga pe nimeni în seamă; se făcea că nu pricepe ce vor ele. Pentru aceasta ele ca să arate că nu le pasă de nebăgarea lui de seamă, între ele, îl porecleau cu numele de Făt-Frumos al satului. Şi de unde să nu fie aşa! 
  El nu se uita nici în dreapta, nici în stînga, mergea cu vitele la păşune şi treaba ieşea din mîna lui mai cu asupra decît din ale celorlalţi argaţi. 
  Nu ştiu ce făcea el, ce dregea, că vacile pe care le păştea el erau mai frumoase decît ale celorlalţi argaţi. Ele dau mai mult lapte decît cele ale altor argaţi, fiindcă pe unde le ducea el păşunea era mai cu gust şi mai îndestulătoare. Pe unde călca piciorul lui se cunoştea, fiindcă şi ierburile se înveseleau. 
  Pasămite se născuse în ceas bun şi era ursit să ajungă ceva. Dară el nici habar n-avea de asta şi nici gînd n-avea să se mîn-drească, fiindcă nu ştia ce-i este ascuns în cursul vremilor. Ci smerit, precum îl lăsase pe el Dumnezeu, îşi vedea de ale sale, fără să se atingă cu cuvîntul, sau în oricareva fel, de alţii sau de al altora. Şi tocmai pentru aceasta flăcăii şi ceilalţi argaţi îl ponosluia. 
  Într-o zi de primăvară, ostenit fiind tot umblînd după vaci, se dete la umbra unui copac mare şi stufos şi adormi; îşi şi alesese, vezi, loc pentru aşa ceva. Era o vîlcea împodobită cu fel de fel de floricele, toate înflorite, de părea că dă ghes omului să treacă printre ele. Ceva mai cît colo un pîrîiaş, a cărui obîrşie venea dintr-un şipot de apă ce ieşea din coasta unui deluleţ, şerpuia printre brusturi şi alte buruieni pe unde îşi făcuse loc, şi susurul apei parcă te îndemna la somn. Copacul subt care se adumbrise era măreţ şi parcă se lupta ca să ajungă la nouri. Printre crăcile lui întinse se giugiuleau pasărelele şi-şi făceau cuiburi: numai ascultînd cineva ciripirile lor se aprindea într-însul focul dragostei. Desişul frunzelor sale făcea o umbră, de parcă rîmneai la ea. Bag seamă, nu era aşa căscăund flăcăul acesta, şi pe nedrept îi atîrnau de coadă acest ponos ceilalţi argaţi din sat. Cum puse capul jos şi adormi. 
  N-apucase să doarmă, ca de cînd începui să vă povestesc, şi o dată sări drept în sus. 
  Visase un vis frumos şi se deşteptase. 
  Visase că unde venise la dînsul, măre, o zînă mai frumoasă decît toate zînele din cer şi de pre pămînt, şi-i zisese să se ducă la curtea împăratului locului aceluia, că acolo are să se procopsească. 
  Cînd se deşteptă, îşi zice: “Mă, ca ce să fie asta? ” şi începu a se pune pe gînduri; toată ziulica îl munciră gîndurile şi nu se domirea deloc, deloc ca ce să însemneze un asemenea vis. El nu înţelegea că steaua sub care se născuse venea să-l slujească. 
  A doua zi, mergînd iarăşi cu vitele la păscut, abătu din drum şi dete iarăşi pe la copacul cu pricina, şi iarăşi se culcă la tulpina lui, şi iarăşi visă acelaşi vis. 
  Sculîndu-se, îşi zise: “Mă, ăsta nu e lucru curat”, şi iarăşi toată ziulica fu dus pe gînduri. 
  A treia zi cu dinadinsul făcu să-i fie drumul pe la acelaşi copaci sub care se culcă, şi visă acelaşi vis; ba încă de astă dată zîna îl ameninţă cu boală şi cu toate ticăloşiile omeneşti, dacă nu s-o duce. 
  Atunci şi el, dacă se sculă şi veni acasă cu vacile şi le băgă în coşar, se înfăţişă la stăpînu-său şi-i zise: 
  — Stăpîne, pe mine mă bat gîndurile să mă duc în lume să-micaut norocul. Destul am argăţit, şi pînă acum nu văz nici un semn ca să pot şi eu sălta ceva. Fă bine şi-mi dă socoteala. 
  — Da pentru ce, băiete, să ieşi de la mine? Au doară nu temulţumeşti de simbria ce-ţi dau? Au mîncare n-ai destulă? Ia, mai bine şezi la mine, şi eu voi căta să-ţi dau o fată bună din sat, cu niţică zestricică, să te mai ajut şi eu cu ce m-o lăsa inima, să-ţi faci şi tu rost aici ca toţi megiaşii, nu mai hoinări prin lume, ca să nu ajungi fără nici un căpătîi ca vai de lume. 
  — Ba, de mulţumit, sunt mulţumit de d-ta, stăpîne; mîncare am destulă, nu pot să mînii pe Dumnezeu; dară aşa mi-a venit mie, să mă duc în lume, şi nu voi rămînea pentru nu ştiu ce. 
  
  Dacă văzu stăpînu-său că este peste poate a-l face să rămîie, îi dete ce bruma mai avea să ia, şi el plecă, luîndu-şi ziua bună de la stăpîn. 
  Ducîndu-se de la satul său, flăcăul ajunse drept la curtea împărătească şi se băgă argat la grădina împăratului. Grădinarul fu bun-bucuros să-l primească, cînd îl văzu aşa curăţel, căci dobîndise pînă atunci cîteva bobîrnace de la fetele împăratului că bagă argaţi tot ce este mai urîcios şi mai scîrbos în omenire. 
  Curăţel, curăţel, dară hainele de pe dînsul erau imoase, deh! ce să zici, ca de văcar. Grădinarul puse de-l îmbăie, îl primeni şi-i dete de îmbrăcă nişte haine care să mai semene a argat la grădina împărătească. Şi cum era de potrivit făcut la boiul lui, îi şedea bine cu hainele ce îmbrăcă. 
  Pe lîngă celelalte trebi grădinăreşti, slujba lui de căpetenie fu ca să facă în fiecare zi cîte douăsprezece mănunchiuleţe de flori, şi în fiecare dimineaţă să le dea la cele douăsprezece domniţe, fete ale împăratului, cînd vor ieşi din casă spre a se primbla prin grădină. 
  Aceste domniţe erau ursite să nu se poată mărita pînă nu se va găsi cineva care să le ghicească legătura ursitei lor şi să facă pe vreuna din ele ca să iubească pe cineva. Ursitele lor le dăruise cu patima jocului. Erau nebune după joc şi pe fiecare noapte rupeau cîte o pereche de conduri de mătase albă, dănţuind. 
  Nimeni nu ştia unde merg ele noaptea de joacă. 
  Împăratul se luase de gînduri cu atîta cheltuială pe condurii fetelor sale şi pentru inima lor de gheaţă, de care nu se putea lipi nici un june din cei ce veniseră în peţit. 
  Pentru aceasta el dase sfară în ţara lui şi în ţările streine, precum ca să se ştie că cine se va găsi să-i spuie ce fac fetele lui noaptea de rup fiecare cîte o pereche de conduri, poate să-şi aleagă pe care îi va plăcea din ele, şi el i-o va da lui de soţie. 
  El ştia că le ţine pe toate închise launloc, într-o cămară din palatul său, încuiate şi zăvorîte cu nouă uşi de fier şi cu nouă lacăte mari. Dară nimeni nu ştia ce fac ele noaptea de li se rup încălţămintele, căci nimeni nu le văzuseră pînă atunci ieşind din casă, căci nu puteau. 
  Pasămite, lor le era făcut ca aşa să-şi petreacă vremea în toată viaţa lor. Aşa le era orînda. 
  Cum se auzi de această hotărîre a împăratului, începu a curge le peţitori: ba feciori de domni şi de împăraţi, ba feciori de boieri mari, pînă şi feciori de boieri mai mici. Şi care cum venea se punea de pîndă la uşa domniţelor cîte o noapte. Împăratul aştepta cu mare nerăbdare în fiecare dimineaţă ca să-i aducă cîte vreo veste bună; dară în loc de aceasta, i se spunea că junii ce se puneau de pîndă seara, nu se mai găsesc dimineaţa. Nu se ştia ce se fac. Nici de urmă măcar nu li se mai dedea. 
  Unsprezece flăcăi o păţise pînă acum. Ceilalţi care mai erau, începuseră a se codi; nu mai voiră să stea de pîndă. Se lipseau de a lua de neveste nişte fete pentru care se răpune alţi tineri. 
  Şi astfel, unul cîte unul, se cărară pe la casele lor de la curtea acestui împărat, şi-i lăsară fetele în plata Domnului; căci nimeni nu mai voia să-şi piarză sufletul pentru un cap de muiere. 
  Însuşi împăratul fu cuprins de spaimă, cum de să piară aşa junii ce voiau să-i pîndească fetele, şi nu mai cuteza să îndemne pe nimeni. 
  Împăratul era nevoit să cumpere mereu pe fiecare zi cîte douăsprezece perechi de conduri, şi intrase la griji că o să-i îmbătrînească fetele în vatră şi o să împletească cosiţa albă, fără să puie pirostriile în cap. 
  Argatul de la grădinărie îşi împlinea slujba cum ştia el în legea lui. Şi domniţele erau mulţumite de mănunchele de flori ce li le da argatul, şi grădinarul de lucrul lui. 
  El, cînd da florile domniţelor, nici nu-şi ridica ochii asupra lor; dară cînd da florile fetei celei mici, nu ştiu de ce, că se roşea ca un bujor, şi-i tîcîia inima, de sta să-i sară din piept afară. 
  Fata băgă de seamă aceasta, însă crezu că flăcăul este ruşinos şi d-aia se face aşa de roşu cînd vine înaintea lor. 
  Azi aşa, mîine aşa, el vedea că nu e de nasul lui o aşa bucăţică. Dară ce-i faci inimii? Ea îi da brînci şi lui, bat-o pustia! şi ar fi voit să se puie şi el la pîndă, şi apoi se gîndea şi la păţeniile celor ce păzise înaintea lui. 
  Fata cea mică se greşi într-o zi şi spuse surorilor cum argatul care le da flori se roşeşte ca o sfeclă cînd vine înaintea lor şi cum este de curăţel. Cum auzi fata cea mai mare astfel de cuvinte că iese din gura surorii sale celei mai mici, unde începu să o dojenească cu nişte vorbe cam luătoare în rîs, cum de numai să se gîndească ea a scoate aşa vorbe blînde pentru un argat, căci asta ar semăna că inima ei este pornită a se planisi cuiva. 
  Băiatului îi zicea inima să se arate la împăratul cu cererea de a pîndi şi el, dară să lăsăm că-şi cunoştea lungul nasului, să lăsăm că nu uitase păţeniile atîtor flăcăi ce pieriseră, lui îi era să nu-şi piarză slujba şi să rămîie cu buzele umflate. Apoi unde pui d-ta gîndul ce-l muncea groaznic că, de va fi gonit de la curtea împărătească, n-are să mai vază pe fetele împăratului, căci dîndu-le flori în fiecare dimineaţă, oricît se feri de vreo patimă, totuşi gingăşiile şi frumuseţile fetelor de împărat, şi mai cu seamă căutătura cea blajină a fetei celei mici, îl ademenise pînă într-atît, încît, se socotea el, că dacă nu va mai atinge în fiecare dimineaţă cu degetele sale mîinile cele albe ca o coală de hîrtie, cu pielea moale ca puful, ale fetelor de împărat, nu va mai putea trăi. 
  Ziua, noaptea, îl munceau aceste gînduri şi nu ştia cum să facă să-şi împlinească pofta inimii, fără de care, simţea el, că nu va putea să mai trăiască. 
  Într-una din nopţi, adormind el cu gîndul ţintă la dorinţa ce-l chinuia de-i rodea băierile inimii, văzu în vis iară pe zîna din vîlceaua cea cu flori unde i se arătase odinioară. 
  Ea îi zise: 
  — Să te duci în unghiul grădinii cel despre răsărit; acolo vei găsi doi pui de dafin, unul cireşiu şi altul trandafiriu; alături cu dînşii vei vedea o săpălugă de aur, o năstrapă tot de aur şi un ştergar de mătase. Să iei aceşti pui de dafin, să-i pui în două ghivece frumoase, să-i sapi cu săpăliga cea de aur, să-i uzi cu năstrapa cea de aur, să-i ştergi binişor cu ştergarul cel de mătase şi să-i îngrijeşti ca pe lumina ochilor tăi. Cînd vor creşte şi se vor face ca de un stat de om, orice vei cere de la dînşii ţi se va izbîndi tocmai pe tocmai. 
  Zise şi pieri ca o nălucă, fără să apuce argatul grădinarului să-i mulţumească barim. 
  Nici nu se dezmeticise bine din uluiala somnului, nici nu se şterse la ochi măcar, şi dete fuga în unghiul grădinii cel despre răsărit şi rămase năuc de bucurie, cînd văzu în fiinţă toate cele ce îi spusese zîna în somn. Acum se şterse şi el la ochi, se pipăi să vază nu care cumva doarme încă şi aievea să fie oare ceea ce vedea? După ce se încredinţă că nu este nălucă de noapte, puse mîna şi luă dafinii. 
  Îi îngriji cum ştiu el mai bine, îi săpă adesea cu săpăluga ce găsise el acolo, îi udă cu năstrapa, îi şterse cu ştergarul şi, ce să mai lungim vorba? îi îngriji ca pe lumina ochilor lui, tocmai precum îi poruncise zîna. 
  Dafinii creşteau şi se împuterniceau ca prin minune. Nu trecu mult şi se făcură mari. Frumuseţe ca şi la aceşti dafini nici că s-a mai văzut. 
  Cînd ajunseră ca d-un stat de om, el veni la dînşii într-una din zile şi zise unuia precum îl învăţase zîna: 
  — Dafine, Dafine, Cu săpălugă de aur săpatu-te-am. 
  Cu năstrapă de aur udatu-te-am. 
  Cu ştergar de mătase ştersu-te-am. 
  Dă-mi darul d-a mă face, oricînd voi voi eu, 
  să nu fiu văzut de nimeni. 
  
  El rămase buimăcit de mirare, cînd în clipa aceeaşi chiar văzu cum se înfiinţează un boboc de floare, cum creşte de se măreşte şi cum se deschide o floare aşa de frumoasă, de nu puteai să te opreşti ca să nu o miroşi. El puse mîna de o rupse, o luă şi o băgă în sîn; vezi că aşa îl învăţase zîna. 
  Seara cînd domniţele intrară în cămara lor cea încuiată şi zăvorîtă cu nouă lacăte mari, ca să se culce, el se furişă binişor pe lîngă ele şi intrară împreună. El le vedea pe ele ce fac, dară ele nu-l vedeau pe dînsul. El le văzu că în loc să se dezbrace spre a merge la culcare, ele începură a se pieptăna, a se îmbrăca cu haine scumpe şi a se găti de ducă. 
  El se mira de cele ce vedea şi hotărî ca să se ţie după dînsele cu dinadinsul să vază pe unde au să iasă ele, unde au să se ducă şi ce au să facă. 
  Cînd, deodată, fata cea mai mare zise surorilor sale: 
  — Gata sunteţi, fetelor? 
  — Gata suntem, răspunseră ele. 
  
  Atunci cea mare din surori bătu cu piciorul în pămînt, şi deodată se deschise în două duşumeaua casei. Ele se coborîră prin acea deschizătură şi merseră ce merseră, pînă ce ajunseră la o grădină gărduită cu zid de aramă. 
  Cînd fură să intre, fata cea mare bătu din picior iarăşi şi porţile cele de oţel ale grădinii se deschiseră. Intrînd, băiatul călcă pe rochia fetei celei mici. 
  Aceasta, întorcîndu-se repede, nu văzu pe nimeni; şi, chemîndu-şi surorile, le zise: 
  — Surorilor, bănuiesc că s-a luat cineva după mine, că uite, simţii că m-a călcat oarecine pe rochie. 
  Surorile se uitară în toate părţile şi nevăzînd nici ele pe nimeni, îi răspunse: 
  — Nu fii aşa bănuitoare, soro; cine să fie aci, ori să se ia după noi. Nici pasăre măiastră nu poate răzbi pînă unde suntem noi acum. Ia vezi mai bine, să nu se fi apucat rochia ta de vreun mărăcine şi, cum eşti tu de fricoasă, ţi s-o fi părut să te-a călcat neştine pe rochie. Nu fi aşa de uşurică! 
  
  Ea tăcu. Băiatul se ţinea după dînsele. 
  Trecură printr-o pădure cu frunzele de argint, trecură prin alta cu foile de aur, trecură prin altă pădure cu frunzele numai diamanturi şi pietre nestemate, care sclipeau de-ţi luau ochii, şi ajunseră la un eleşteu mare. 
  În mijlocul acelui eleşteu se ridica un dîmbuleţ şi pe dînsul nişte palaturi cum nu mai văzuse el pînă atunci. Palaturile împăratului rămăseseră jos detot pe lîngă acestea, care străluceau de la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. Şi aşa de cu meşteşug erau făcute, încît cînd te urcai în ele ţi se părea că te cobori, şi cînd te dedeai jos din ele ţi se părea că te urci. 
  Douăsprezece luntrişoare cu vîslaşi muiaţi numai în fir de cel bun le aşteptau la margine. Cum ajunseră, se puseră fiecare în cîte una şi plecară. Argatul se puse în luntrea fetei celei mici. 
  Luntrile porniră şi mergeau în rînd ca cocorii. Numai luntrea fetei celei mai mici rămînea mai în urmă. Vîslaşul se mira cum de este mai grea decît altă dată şi trăgea din răsputeri la vîsle ca să ajungă pe celelalte. 
  Cum ieşiră la celălalt mal al eleşteului, se auzi o muzică care, vrînd, nevrînd, te făcea să dănţuieşti. Fetele se repeziră ca fulgerul, intră în palat şi se puseră pe joc cu flăcăii care le pîndiseră, şi jucară şi jucară pînă ce li se sparseră condurii. 
  Băiatul se ţinu mereu după ele. Intrînd şi el în palat, ce-i văzură ochii? Cămara de joc mare şi largă de abia puteai să-i zăreşti căpătîiul. Ea era împodobită numai cu aur, cu pietre nestemate şi cu făclii de jur împrejur ce ardeau în nişte sfeşnice de aur curat, mai mari decît omul. Pereţii albi ca laptele străluceau de-ţi luau ochii, şi cu dungi de aur, împodobite cu zamfiruri şi rubinuri de licăreau ca focul. 
  Argatul se puse într-un colţ şi privea la toate minunile astea. Şi avea şi la ce privi, căci vedea acolo lucruri de care nu-i mai văzuseră ochii. Dar unde fu pomana aia ca să stea la un loc? Sărea şi el tontoroiul de colo pînă colo, fără să vrea; căci nu era chip să stea la un loc fără a sălta, cînd cînta muzica aia. Pînă şi sfeşnicele şi mesele şi lăviţele din casă săltau. 
  Şi nici pomeneală măcar nu este ca să-şi închipuiască cineva frumuseţea cîntărilor şi a muzicii aceleia: organe, fluiere, chitări, alăute, buciume, cimpoaie şi alte multe d-alde astea cîntau într-o unire, de rămîneau marţ cei mai buni muzicanţi din lume. 
  D-apoi fetele1 trăgeau cu foc la nişte hori, bătuta, brîul, ca la uşa cortului, de unul singur, pipăruş şi cîte jocuri toate, de puteai să-ţi rupi bojocii jucînd. 
  Şi jucară, şi jucară, pînă despre ziuă. Cînd, deodată, încetînd muzica de a mai cînta, ieşi ca din pămînt o masă încărcată cu de toate bunătăţile, şi ce este pe lume, şi ce nu este. Se puseră cu toţii la masă şi mîncară şi se chefuiră cît le poftiră inima. 
  Argatul de la grădinărie şedea în colţul lui unde se aşezase şi privea, lăsîndu-i gura apă. 
  La masă le slujea nişte arapi, îmbrăcaţi în nişte haine foarte scump împodobite. 
  După ce se sculară de la masă, prinseră a se întoarce acasă. 
  Se întoarseră iarăşi pe unde au fost venit. Băiatul se ţinea după dînsele, ca dracul după călugăr. 
  Cînd fură a trece prin grădina cu frunzele de argint, ce-i dete argatului prin gînd, că numai rupse o rămurică dintr-un copac. 
  Un freamăt puternic se făcu atunci în toată pădurea, ca de o furtună ce vine întărîtată asupra copacilor; şi totuşi nici o frunză măcar nu se mişcă din loc, ba nici măcar nu se clătină ca de o adiere de vînt barim. 
  Fetele răsăriră. 
  — Ce să fie asta, leiculiţă? ziseră. 
  — Ce să fie? răspunse cea mai mare din surori. Iacă, păsărica ce-şi are cuibul în turnul bisericii din palaturile tatălui nostru trebuie să fi trecut prin frunze; căci numai ea poate să răzbată pe aici. 
   1 În textul de bază: cîntecele. 
  Fetele trecură şi ajunseră în palatul unde erau încuiate, tot pe unde ieşiseră. 
  A doua zi, argatul de la grădinărie, cînd dete mănunchiurile de flori fetelor împăratului, ascunse cu meşteşug rămurica ruptă în mănunchiul fetei celei mici. 
  Domniţa se miră cînd îşi primi mănunchiul de flori, se uită cam cu milă la argat şi nu-şi putea da seamă cum de să ajungă acea rămurică între florile ce primise. 
  A doua seară, iarăşi aşa o petrecură. Băiatul, iarăşi pe furiş, se ţinuse după dînsele, cu deosebire numai că rupse o rămurică din copacii cei cu frunzele de aur, pe care o puse iarăşi între florile ce dete a doua zi domniţei celei mici. 
  Fata cea mai mare, iarăşi, cu cuvinte liniştitoare, alină frica surorilor ei cînd se auzi freamătul ce se făcu în pădurea de unde argatul rupse rămurica. 
  Cînd a doua zi domniţa cea mică primi florile cu rămurică ascunsă între ele, îi dete un fier ars prin inimă. 
  Ea căută vreme cu prilej şi, prefăcîndu-se că vrea să se primble, ieşi preste zi prin grădină şi, întîlnind pe argat la o cotitură a grădinii, îl opri şi-i zise: 
  — De unde ai avut tu rămurica ce mi-ai pus-o în mănunchiul de flori? 
  — De unde o ştie prea bine măria ta. 
  — Care va să zică, tu te-ai ţinut după noi, şi ştii unde mergem noi noaptea. 
  — Cam aşa, măria ta. 
  — Cum ai făcut de ai venit după noi de nici una dintre surori nu te-a văzut? 
  — Pe furiş. 
  — Na o pungă de bani, şi să nu scoţi nici o vorbă despre primblarea noastră de noaptea. 
  
  — Eu nu-mi vînz tăcerea, măria ta. 
  — Dacă voi auzi însă că ai crîcnit ceva, voi pune să-ţi taie capul. Zise ea vorbele astea aspre din gură, dară din inimă altceva cugeta. Ei i se părea că acest argat din ce în ce se face mai curăţel. 
  A treia noapte cînd se duse după dînsele, tot pe furiş, rupse o ramură din pădurea cu copacii cei care aveau foile de diamant, şi iarăşi se făcu freamăt printre frunze, şi iarăşi surora cea mai mare alină frica surorilor celor mici cu cuvinte liniştitoare. Domniţa însă cea mică, nu ştiu de ce, dară în inima ei se strecură o bucurie ascunsă. 
  În ziua următoare, cînd găsi rămurica de diamant în mănunchiul de flori, cătă cam pe sub ascuns la argat şi-l găsi că nu se prea deosebeşte de fiii de domni şi de împăraţi. Atît i se păru de drăgălaş. 
  Argatul şi dînsul cătă asupra domniţei cu ochi galeşi, dară tot pe furiş, şi o văzu că se tulburase oarecum, se făcu însă că nu pricepe nimic şi-şi cătă de treabă. 
  Surorile domniţei deteră peste dînşii vorbind şi rîseră de dînsa şi o luară cu cuvintele cam peste picior. Fata cea mică tăcu şi înghiţi ruşinea. Nu se putea ea mira din destul cum a făcut argatul de le-a descoperit. Ei, vezi, îi intrase în cap că acest flăcău nu poate să fie om prost, deoarece dovedise lucruri ce nici măiestrele nu le ştiau. 
  Şi apoi, adevărul vorbind, boiul lui cel falnic, chipul lui cel bine potrivit şi blajin îl arăta cît de colo a nu fi de argat prost. Pe lîngă acestea, şi înfăţişarea, şi totul într-însul avea pe vino-ncoace. 
  După ce intrară în casă fetele, domniţa cea mică le spuse că argatul de la grădinărie ştia tot ce fac ele noaptea. Atunci se adunară la sfat şi plănuiră ca să-l facă şi pe dînsul să-şi piarză inima şi simţirile, cum făcuseră şi cu ceilalţi tineri. 
  Flăcăiandrul însă se furişă şi de astă dată intră în cămara fetelor, ca să asculte la sfatul lor. Pare că-i spusese ariciul la ureche că are să se petreacă între ele ceva pentru dînsul. 
  Acum, după ce ştia totul, dară totul ce trebuia să ştie, se duse la dafinii lui şi zise către cel trandafiriu: 
  — Dafine, Dafine. Cu săpălugă de aur săpatu-te-am. 
  Cu năstrapă de aur udatu-te-am. 
  Cu ştergar de mătase ştersu-te-am. 
  Dă-mi minte şi procopseală de fiu de domn şi împărat. 
  
  Ca şi de la rînd, un boboc de floare încolţi, crescu şi se deschise 
  o floare minunată. El luă floarea şi o băgă în sîn. 
  Odată căzură de pe faţa lui arsăturile de soare şi îi rămase chipul curat şi luminat, ca şi cînd atunci îl făcuse mă-sa. Simţi că în creierii lui se petrece un ce de care nu-şi putea da seama. Dară văzu că începe a judeca altfel de cum judeca el pînă acum. Pasămite se ascuţise la minte. Şi totdeodată se pomeni îmbrăcat cu nişte haine ca ale fiilor de împăraţi şi de domni. 
  Atunci se duse la împăratul şi ceru şi dînsul să-i păzească fetele, într-o noapte. 
  Împăratului i se făcu milă de tinereţile lui şi-l sfătui să-şi caute mai bine de treabă, decît să se răpuie. El stărui. Împăratul primi. Acesta nici că bănuia măcar a fi argatul de la grădinărie; aşa de mult se schimbase. 
  Cînd îl arătă fetelor şi le spuse împăratul ce voieşte, nici ele, vezi, nu-l cunoscură. Numai cea mică, fiind cu cuiul la inimă, îl cunoscu şi începu a tînji de dragoste. 
  Noaptea următoare, cînd plecară ele la joc, îl luară şi pe dînsul. El ştia ce i se pregăteşte, dară se feri ca de oala mălaiului să nu dea în clapcă. 
  Ajunseră la palatul vrăjit, jucară pînă despre ziuă, apoi se puseră la masă. I se aduse şi lui băutura din care băuse toţi care veniseră înaintea lui, băutură care trebuia să-l facă a-şi pierde minţile şi simţirea, băutură care să-l piarză şi pe dînsul ca pe ceilalţi. 
  Atunci unde îşi întoarse nişte ochi lăcrămoşi şi plini de focul dragostei ce-l mistuia, şi zise cu grai duios domniţei celei mici: 
  — Vei tu? iacă eu mă pierz pentru dragostea ta, dacă ai aşa inimă de gheaţă. 
  — Nu, n-am inimă de gheaţă, focul dragostei tale mi-a încălzit-o, răspunse ea. Nu bea. Mai bine voi să fiu grădinăreasă cu tine, decît fată de împărat. 
  
  Cum auzi aşa, el aruncă băutura la spate, şi mai apropiindu-se de dînsa, îi mai zise: 
  — Să nu-ţi fie teamă, măria ta, că grădinăreasă nu ai să fii o dată cu capul. 
  Toţi cei de faţă auziră vorbele lor. Puterea farmecului se zdrobi şi toţi cu totul se pomeniră în palaturile împăratului. Palatul cel fermecat pieri ca o nălucă, ca şi cum n-ar fi mai fost pe lumea asta. 
  Cînd îi văzură împăratul, încremeni de uimire cu amîndouă mîinile pe barbă. Flăcăul, fostul argat la grădinărie, îi povesti toată şiritenia nopţilor. Împăratul dete pe fata cea mică după flăcăiandrul cel frumos şi drăgăstos. Apoi se înfăţişară şi celelalte fete cu cîte unul din fiii de împăraţi şi de domni pe care şi-l alesese. Împăratul se înduplecă şi le dete pe fiecare la casa lor. Şi se făcu o bucurie mare în toate părţile, care bucurie de ar fi o sută de guri, nu una ca a mea, n-ar putea-o spune. 
  Înainte de a se cununa, fata cea mică întrebă pe logodnicul ei cu ce putere făcu el de le descoperi ascunsurile faptelor lor şi legătura farmecului ce le ţineau înlănţuite. El spuse iară ea, ca să nu fie bărbatu-său mai presus decît ea, ci să fie dopotrivă om ca toţi oamenii, se duse de tăie dafinii şi-i băgă în foc. 
  Apoi se cununară şi trăiră o viaţă fericită, cum se trăieşte pe lumea noastră asta bălţata, pînă ce se istoviră toţi cu totul, în adînci bătrîneţe. 
  Iar eu încălecai p-o şea etc. 
  229 
  
  CIOBĂNAŞUL CEL ISTEŢ SAU ŢURLOAIELE BLENDEI 
  
   
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Amîndoi erau oameni de treabă şi frumoşi. Ei se iubeau, nevoie mare! Dară erau tot mîhniţi şi amărîţi că nu făceau copii. Toate leacurile ce luase împărăteasa de pe la vraci şi vrăjitoare nu-i folosise întru nimic. 
  Împăratul şi împărăteasa se puseră pe post şi pe rugăciune, cu gînd ca doară îi va asculta Dumnezeu şi le va da şi lor un copil. După trecere de cîteva zile, într-una din seri, cînd petrecură ei o parte din noapte rugîndu-se mai fierbinte, se culcară şi mai tîrziu. Cum puse capul pe perină, adormiră îndată, parcă-i lovise cineva cu muchea în cap. Nu trecu mult şi împărăteasa dete un ţipăt, răsărind din somn. 
  — Da ce ai, draga mea împărăteasă, zise împăratul, de ţipi aşade grozav? 
  — Ce să am, mărite împărate, iacă am văzut un vis frumos şi minunat. Ascultă, că voi să ţi-l povestesc: 
  
  Se făcea că eram într-o grădină, frumoasă, frumoasă, cum n-am mai văzut. Erau nişte pomi înalţi, stufoşi şi bine potriviţi de părea că erau scrişi, şi aşezaţi în trîmbă pe drumul pe care mergeam. În dreapta şi în stînga era o pădure tot cu de astfel de pomi de îţi plăcea să-i priveşti. Tot mergînd şi minunîndu-mă, m-am pomenit către mijlocul grădinii. Aici era, ce să-ţi spui? frumuseţea de pe lume. Nişte cărări sucite şi cotite, acoperite cu un fel de iarbă mărunţică, de părea că erau nişte covoare aşternute. 
  Din loc în loc şi mai cît colea, se făcea că erau aşezate nişte stufişuri, unele rotunde şi cu flori, altele lunguieţe şi cu pomişori, iară altele făcute ca nişte ascunzători. Flori cu fel de fel de feţe şi cu un miros de te îmbăta. Mă rătăcisem căscînd gura în toate părţile, uitîndu-mă la poamele cu care erau încărcaţi pomii şi ascultînd la miile de păsărele ce cîntau pe rămurele şi fără a se sfii de mine. 
  Mai către mijlocul grădinii se făcea că era o fîntînă de marmură albă ca laptele, şi apa curgea pe de o sută de părţi, limpede ca vioara şi rece ca gheaţa. 
  Tot umblînd încoa şi încolo, nesăturîndu-mă de privirea florilor şi de miros, auz un glas ca de privighetoare care tot zicea: „cine m-o mînca, rămîne grea! ” Stau în loc, caut să văz de unde vine glasul, şi mi se părea că iese din mijlocul unui stufuleţ de pomişori, mai frumoşi decît ceilalţi pe care îi văzusem pînă aci. Mă iau şi eu după glas ş-o plec într-acolo. Cînd, ce să vezi? Stufuleţul se făcea că era înconjurat de nişte iarbă verde, subţirică şi naltă de-mi venea pînă mai sus de genunchi: firicelu de iarbă şi floricica; astfel încît nu te îndurai să calci peste ele. Şi cînd adia vîntul, se culcau şi se ridicau de părea că sunt nişte valuri de apă. Eu, pîş, pîş, binişor, mă feream să nu stric a frumuseţe de iarbă şi flori, şi ajung pînă la stufuleţ. Acolo, în mijlocul unor pomişori, era unul ceva mai nălticel, pare că de dinadins era făcut aşa, ca să-l vază oricine o trece. Pe ramurile lui sta nişte merişoare mici şi p-o parte rumene, de părea că erau prăjite. Stau şi ascult. Ele se făcea că mie îmi vorbeau, căci nu mai încetau de a tot zice: “cine m-o mînca, rămîne grea”. 
  Eu n-am mai putut să mă opresc. Mă întinz peste ceilalţi pomişori, iau un merişor d-alea, îl bag în gură să-l mănînc, dară, cînd să mă întorc, dau într-un ghimpe. Aşa de m-a săgetat pustiul de ghimpe, încît am ţipat şi m-am deşteptat. 
  — Frumos vis ai visat, zise împăratul; dar şi tare ai ţipat, încît m-am speriat. 
  Nu trecu mult după asta şi împărăteasa simţi că a fost luat în pîntece. După nouă luni, născu o fată ca o zînă. Bucuria şi veseliile ţinură la curtea împărătească mai multe zile. Fata de ce creştea, d-aia se făcea mai frumoasă. Împăratul şi împărăteasa se uita la dînsa ca la soare. 
  După ce mai crescu, se văzu că fata este isteaţă şi cuminte. Îi plăcea să iasă pe cîmp să se joace, să adune floricele, să alerge după fluturei şi să se scalde în pîrîiaşul ce curgea pe la spatele grădinii împărăteşti şi care era limpede ca lacrima. 
  Dădaca băgase de seamă că fetei, pe lîngă alelalte, îi plăcea să asculte şi la viersul ce scotea din fluier un ciobănaş care avea cîteva miele şi le păştea dincolo de pîrîiaş. Într-una din zile fata împăratului merse cu dădacă-sa la cîmp şi, neauzind fluierul, crezu că sunt singure, se dezbrăcară şi se scăldară. Ciobănaşul dormea la rădăcina unui copac şi mielele se rătăciseră pe cîmpie. Cînd, un ţînţar îl înţepă aşa de tare, încît îl deşteptă. Deşteptîndu-se el, iacă fata împăratului că ieşea din apă. Rămase uimit de ceea ce văzu. 
  După ce se duse fata împăratului cu dădacă-sa, îşi căută şi el mielele şi se duse şi el într-ale sale. 
  Pînă aci, cîntase el nu cîntase; dară după asta îşi puse şi el puterile şi zicea din fluier nişte doine de te adormea. 
  Văzînd dădacă că fetei îi plăcea prea mult să asculte la fluier, nu zise nimănui nimic, dară se feri de a mai veni cu fata pe acolo. 
  Ciobănaşul, un flăcăiandru chipeş şi tras ca prin inel, dacă văzu că nu mai vine fata pe acolo, îşi luă şi el lumea în cap, şi se duse în altă parte, la un oraş, de se băgă argat la vite. 
  Împăratul şi împărăteasa se topeau după fata lor, văzînd-o că de ce merge se face mai frumoasă şi mai cu minte. 
  Cînd ajunse de măritat, împăratul zise împărătesei: 
  — Împărăteasa mea iubită, fata noastră s-a făcut mare; acum să-i căutăm un bărbat dintre fiii de împăraţi, tot aşa de frumos şi de cu minte ca şi dînsa. 
  — Fata noastră va lua de bărbat pe acela, zise împărăteasa, care-i va ghici semnele ce are pe trup; altfel nu o mărit, Doamne fereşte. 
  
  Împăratul ascultă de vorbele împărătesei şi dete sfară în ţară şi pe la toate împărăţiile, precum ca să se ştie că oricine va ghici semnele ce are fata împăratului pe trup, aceluia i-o va da de soţie. 
  Cînd se auzi de astă hotărîre împărătească, se făcu mare vîlvă între împăraţi şi oamenii locului, şi toţi cu totul se sculară să meargă la curtea împărătească să-şi cerce norocul. 
  Iar dacă auzi şi ciobănaşul, îşi ceru simbria de la stăpînu-său, îşi mai vîndu şi ce bruma de ţoale mai avea, îşi cumpără un cal de atît pe cît îi ajunsese bani şi haine de primeneală, îşi luă ceva merinde şi plecă şi el. 
  Cum se văzu la cîmp, descălecă şi, cu ochii înmuiaţi în lacrămi, făcu o rugăciune la Dumnezeu să-i fie de ajutor în călătorie şi să izbîndească, apoi încălecă din nou şi porni cu voie bună. 
  Şi aşa, aide, aide, merse pînă înseră şi se puse a se odihni. Cînd, ce să vezi d-ta? unde venea o ceată de fii de împăraţi şi de boieri mari, îmbrăcaţi numai în fir şi pe nişte armăsari de mîncau foc. Se părea că nu-i mai încape locul. El, biet, se dete mai la o parte. Mai văzuse el cai buni, înşelaţi şi înfrînaţi frumos; mai văzuse şi fii tineri de boieri îmbrăcaţi cu haine scumpe, auzise că unii dintr-înşii sunt limbuţi, dezmierdaţi, luători în rîs şi înfumuraţi, de nu le ajunge cineva cu strămurare la nas, dar ca şi aceştia, ba, ba, ba! 
  Trase şi ei aci spre a mîneca peste noapte. Puseră deci de le făcu un foc mare de părea că au să frigă un bou, se puseră pe lîngă dînsul şi, după ce cinară, începură a vorbi verzi şi uscate; mai multe rele decît bune. Nu le scăpase nimic pe lume de care să nu se alege. Stau tolăniţi pe nişte rogojini pe dasupra cărora erau aşternute nişte velniţe lucrate cu meşteşug. 
  Noaptea era frumoasă. Pic de nour nu se vedea. Din cînd în cînd greierii şi prigoriile te făceau să-ţi mai aduci aminte că trăieşti pe lume. Un vînticel adia, încît de abia îl simţeai că vine să-ţi mîngîie obrajii. Ciobanul se făcuse mititel lîngă un mărăcine înflorit, pe lîngă care păştea calul său, şi se pusese pe gînduri. Se uita pe cer la drumul robilor, vedea cum se mişca carul, fata care duce apa în doniţi pe cobiliţe. Se mira de razele ce ieşea din luceafăr, şi căuta cu mare dorinţă să cunoască care din candelele atîrnate în cer ar fi aceea a fetei împăratului ca să se închine la ea. 
  Pe cînd era cufundat în gîndire, fiii de împăraţi şi de boieri băgară de seamă că mai era cineva. Îl întrebară şi aflară că merge şi el la cetatea împărătească unde mergeau şi ei. Şi fiindcă văzură că el nu le da pricină de vorbă, începură ei să-i vorbească şi să-l cam ia peste picior. 
  — Iată, zise unul din ei, încă un peţitor pentru fata cea frumoasă a împăratului. 
  — Ăsta negreşit că are să-i ghicească semnele, zise altul. 
  — Da bine are să şază fetei împăratului cu ăst Făt-Frumos, grăi un al treilea. Ciobanul tăcea şi înghiţea; asculta şi el la vorbele lor cele nesărate şi necumpătate. 
  Dacă văzură şi văzură că el nu răspunde nici un cuvinţel, merseră la dînsul şi între altele îi ziseră: 
  — Atîţi fii de domni şi de împăraţi au fost şi nimeni n-au putut ghici semnele fetei împăratului, şi tocmai dumneata, prietene, o să te găseşti mai firoscos? 
  — Omul este dator să-şi cerce norocul o dată, de două, mult de trei ori, zise ciobanul, şi acela care face aşa este om cu minte. Cel ce însă umblă mereu cercînd, este un nesăbuit căruia trebuie să-i lipsească vreo doagă. Eu nu aduc nimănui nici o supărare. Nu mă încumet iarăşi că o să ghicesc ceva. Dar-ar Dumnezeu însă să apuce unul din dumneavoastră o aşa bucăţică bună, fiindcă vi se cuvine. 
  
  Feciorii de boieri nu putură mistui vorbele ciobănaşului. Îşi puseră în gînd să i-o coacă şi se culcară. A doua zi ciobănaşul se sculă de dimineaţă, îşi spălă faţa la o fîntînă, îşi făcu rugăciunea, încălecă pe mîrţoaga lui şi trei, trei, 
  mergea singur. Feciorii de boieri şi de împăraţi se sculară tîrziu, se mai zbenguiră şi apoi plecară şi ei; îl ajunseră de pe urmă şi îl şi întrecură. Şi de astă dată se alegară de dînsul şi-i cătau cearta cu lumînarea. Ciobănaşul tăcu din gură şi îşi căută de drum. El ştia că cine tace, merge în pace. 
  Seara feciorii de împăraţi şi de domni maseră în marginea unei păduri. Cînd, tocmai tîrziu hei! ajunse şi ciobănaşul, ostenit ca vai de el; se puse şi el la o parte, făcu un focşor, îngriji de cal, apoi cină şi se culcă. Feciorii de boieri, neastîmpăraţi cum erau, voiră să-şi rîză de el. Aşteptară pînă adormi ciobănaşul, mai aţîţară focul, îi luară pălăria şi i-o aruncară pe foc. Iar unul din ei, deşteptîndu-l, îi zise: 
  — Hei, prietene, ţi-a căzut bleanda pe foc, scoală-te de o ia, că se arde. 
  — Las-o să arză, răspunse el, şi-şi cătă de somn. După ce se culcară şi boierii, care rîseră pînă se ţinură cu mîinile de inimă, adormiră şi ei. 
  
  Ciobănaşul se sculă şi el, le ia toate armele, suliţe, săgeţi, arcuri, paloşe şi le puse pe foc. După ce se arseră de rămaseră numai fiarele, şi acestea se făcuseră roşii, fiind încinse de foc, îi sculă, pe cînd el răscolea jaratecul cu o ţandără de lemn, zicîndu-le: 
  — Ia sculaţi, boieri, de vedeţi ţurloaiele blendei. 
  Cînd se sculară boierii şi văzură atîtea fiare arse, nu le venea a crede ochilor. Se duseră să-şi ia armele de unde le agăţaseră, dară, ia-le de unde nu e. 
  Văzură în cele din urmă că sunt păcăliţi, se cătrăniră de mînie, însă înghiţiră găluşca. 
  Ciobănaşul era gata de plecare, fiindcă tocmai se îngîna ziua cu noaptea, încălecă şi o luă la sănătoasa; vezi că se cam şi temea să nu paţă ceva din mîna boierilor. 
  Boierii iarăşi îl ajunseră de pe urmă şi îl şi întrecură, bătîndu-şi joc de dînsul, cînd erau prin dreptul lui. Seara iarăşi tîrziu sosi şi ciobănaşul la locul unde se aşezaseră ei să conăcească. 
  Cum ajunse, se trase la o parte ca şi în ziua trecută, îngriji de cal, apoi cină şi se culcă. 
  Locul unde maseră ei noaptea aceasta era aproape de o lăcovişte nămoloasă. Boierii, cum văzură că ciobănaşul a adormit, îi luară calul şi îl înnomoliră în lăcovişte. Apoi, deşteptîndu-l, îi ziseră: 
  — Hei, prietene, scoală că ţi s-a înnomolit mîrţoaga şi nu mai poate ieşi. 
  Ciobănaşul ştia că-şi priponise calul bine; înţelese că trebuie să fie vreo drăcie aci la mijloc, şi răspunse: 
  — Cine dracul a pus-o să se înnomolească? las-o că va ieşi ea
  de va voi. 
  Rîseră şi de astă dată boierii cu lacrămi, apoi se culcară. 
  După ce adormiră, se scoală şi ciobănaşul, le ia armăsarii, le 
  jupoaie pieile picioarelor de la copite în sus şi le leagă cu tei ceva mai sus de genunchi, le pune cîte un proţap în gură ca să stea cu dinţii rînjiţi, şi îi băgă în nomol pe lîngă calul lui. Apoi se duse să deştepte pe fiii de boieri: 
  — Sculaţi, boieri, de vedeţi minune: armăsarii dv. văzînd mîrţoaga mea înnomolită în lăcovişte, şi-au sumes nădragii şi s-au dus ca s-o scoaţă din noroi. Pentru aceasta, rîd, rîd, uite, de să se prăpădească. 
  Cînd auziră boierii de una ca asta, se temură să nu le fi jucat iarăşi vrun renghi, şi de unde să nu fie aşa, se sculară, şi cînd văzură cum i-a poticălit ciobănaşul, se luară cu mîinile de păr. 
  N-avură ce zice. Cu toate astea, unul din ei, care era şi mai semeţ, se oţărî să se ţie de capul ciobănaşului, să nu-l lase să se sfinţească. 
  Ciobănaşul însă îşi scoase calul din nomol şi, în învălmăşeală, se strecură binişor, şi pe ici ţi-e drumul; plecă şi îi lăsă cu buzele umflate, cu braţele încrucişate şi fluierînd a pagubă. Boierul cel semeţ şi neruşinat se luă după dînsul, îl ajunse, şi tot cu şoşele cu momele umbla pe lîngă el. După ce sosi la cetatea împărătească, ciobanul se înfăţişe şi el la împăratul ca să ghicească semnele fetei; dară boierul nu se dezlipea de lîngă dînsul, nici cît ai da în cremene. 
  Împăratul dacă văzu pe cioban, dichisit, spălăţel, cu ţoalele curate pe dînsul şi cu mustăcioara mijindă, îi plăcu şi lui; mai ales că era mîndru şi sta înfipt înaintea lui şi cu coraj, îl primi deci să vie să ghicească. 
  Înfăţişîndu-se înaintea sfatului împărătesc, unde se afla şi împăratul cu împărăteasa şi cu fata lor, el, după ce îşi aruncă ochii ca un şarpe la fată, zise: 
  — Preamărite împărate şi împărăteasă, fata măriilor voastre are soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în cei doi umeri. 
  — Aşa eram să zic şi eu, răspunse de la spatele ciobanului boierul cel neruşinat. 
  
  Toată lumea rămase uimită cînd auzi semnele ce spusese ciobanul şi mărturisirea împăratului că aşa este; de unde pînă aci se auziră, zicîndu-se de unii, alţii: 
  — Ba, că fata ar fi cocoşată. 
  — Ba, că ar fi schioapă. 
  
  — Ba, că ar avea vrun semn de măslină, cireaşă, coarnă ori de alte poame pe care împărăteasa, fiind grea cu fata, ar fi poftit la vreuna dintr-însele, şi că ar fi furat-o spre a-şi potoli pofta. Că, după ce ar fi mîncat poama, în locul unde a pus mîna mai întîi pe trupul ei, în acelaşi loc s-a făcut semnul poamei pe trupul fetei. Că acel semn ar fi în cutare ori în cutare loc. 
  Unii, ba, că una. Alţii, ba, că alta. 
  Împăratul şi împărăteasa se afla într-o mare încurcătură. Nu ştia pe care să aleagă din doi. Unii din sfatul împărăţiei zicea să aleagă pe fiul de boier mare, fiindcă el zisese că tocmai, aşa era să spuie şi el. Alţii zicea să aleagă pe cioban, fiindcă el ghicise cel întîi semnele fetei. Împăratul lăsă ca să-şi aleagă fata pe cine va voi, mîine de dimineaţă, tot de faţă cu sfatul. Lăsă adică fetei timpul să se gîndească pînă a doua zi. 
  Pînă atunci, împăratul porunci să-i omenească pe amîndoi ca pe nişte mosafiri mari şi să-i găzduiască în palaturile împărăteşti. Le pregătiră o cămară cu două paturi în care să mîie peste noapte. 
  Pînă a nu însera, ciobanul se furişă de fiul de boier şi se duse de-şi cumpără niţele floricele-boabe. 
  Întorcîndu-se, îl întreabă fiul de boier: 
  — Dară unde fuseşi, prietene? 
  — Mă dusei de-mi cumpărai un cuţitaş, răspunse el. 
  — Ce să faci cu el? 
  — Îmi trebuie. Cum auzi aşa fiul de boier, se duse de-şi cumpără şi el un cuţitaş. 
  După ce se întoarse, cina fiind gata, se puseră de cinară, apoi
  
  merseră să se culce. 
  Cămara în care intrară era aşa de mîndru împodobită, încît bietul cioban se mira cum o să calce el pe velinţele şi scoarţele alea scumpele ce erau aşternute pe jos. El se ciudi şi mai mult cînd văzu pe fiul de boier mare că intră şi calcă fără milă peste dînsele, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce zdrenţe. 
  Pereţii erau albi ca laptele şi cu nişte vărgi de aur. La ferestre erau nişte perdele de mătase d-aia bună şi groasă, întinse pe nişte drugi de aur. Pe lîngă pereţi, nişte laviţe şi o masă de lemn mirositor, lucrate cu meşteşug. 
  Paturile erau de o parte şi de alta ale cămării şi cu un fel de oranist dasupra, numai de mătăsărie d-aia bună, înmuiate în fir, aşezate pe patru stîlpi lucraţi ca melcul şi cu nişte dungi de aur. Aşternutul era de nişte pînză albă ca zăpada şi subţire de s-o spargi cu limba. Perina de cap era îmbrăcată cu pînză de borangic de cea mai aleasă. 
  Ciobanul intră cu sfială. Abia călca, ca să nu strice velinţele. Se puse binişor în pat ca să nu se mototolească albiturile. Iară fiul de boier, cum intră, se aruncă pe un pat, parc-ar fi fost la dînsul acasă, şi se tolăni. 
  După ce se stinse luminarea, ciobanul începu a ronţăi la floricele prin întunerec. Cum auzi feciorul de boier, întrebă din patul său: 
  — Da’ ce faci tu acolo, prietene? 
  — Iacă, ce să fac; mi-am tăiat nasul şi îl mănînc, pentru aceea mi-am cumpărat cuţitaşul. 
  Îndată şi feciorul de boier îşi scoase cuţitaşul, îşi tăie nasul, şi începu a ronţăi şi el, crezînd că asta trebuie să fie ceva. Nu-i veni lui să crează că o asemenea faptă n-o să însemneze vreo izbîndă la norocul pe care nădăjduia să puie mîna. 
  Îl durea de durut; dară răbda în piele ca un drac, pînă o vedea cum o s-o scoaţă la cale. Mai tîrziu iară aude pe cioban ronţăind. 
  — Dară ce mai faci tu acolo, prietene? 
  — Ce să fac? iacă mi-am tăiat urechile şi le mănînc. Îndată şi le tăie şi feciorul de boier şi începu a ronţăi şi dînsul, ca să nu rămîie mai pe jos decît ciobanul. Toată noaptea nu s-a putut odihni de durere. Se zvîrcolea ca lipitoarea cînd îi dai sare. Dară îi era ruşine să ţipe ori să geamă. Ciobanul adormi şi trase un pui de somn pînă a doua zi, de să se ducă vestea. 
  Cînd se sculară, fură poftiţi înaintea sfatului împărătesc ca să-şi aleagă fata un mire; cînd colo, ce să vază? Feciorul de boier slut, ciont şi plin de sînge ca un stîrv, pe care îl deteră afară ca pe un marţafoi şi becisnic. 
  Apoi porunci să schimbe hainele ciobanului, şi îl luă de-l duse la biserică, unde îl cunună cu fata. Să lăsăm că veseliile ţinură multă vreme; dară băgînd de seamă împăratul ca ginere-său nu e prost, ci că din ce în ce iscusinţa lui se ascute, îl puse să judece cîteva pricini din cele mai grele. Ginerele împăratului era din firea lui om drept, blînd şi cu frica lui Dumnezeu. Sfatul împărăţiei rămase cu gura căscată cînd auzi hotărîrile cele drepte ce dase el. Atunci împăratul, mîndru că i-a trimis Dumnezeu un aşa ginere 
  239 
  ager la minte, se coborî de pe scaunul împărăţiei, fiindcă era şi bătrîn, şi puse pe ginere-său împărat în locul lui, care, de va fi trăind, împărăteşte şi azi. 
  Iară eu: 
  ’Ncălecai p-un mărăcine, 
  Să m-asculte orişicine. 
   
  POVESTE ŢĂRĂNEASCĂ 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un împărat. El avea trei feciori. Cînd fu la ceasul morţii, îşi chemă feciorii şi le zise: 
  — Feţii mei, sunt cu sufletul la gură, precum mă vedeţi; un lucru numai vă cer: în cele trei nopţi după înmormîntarea mea, să-mi păziţi mormîntul, cîte unul din voi. 
  Cum auzi făgăduiala din gura feciorilor săi, căscă gura şi-şi dete sufletul. 
  Gătire se făcu de îngropăciune, mă rog, ca la moartea unui împărat, şi cu mare alai şi jale fu pus la odihna de veci. 
  Feciorii, care ştiau ce glăsuise tatăl lor cînd îi ieşi sufletul, se puse de pază, în noaptea dintîi feciorul cel mai mare al împăratului. 
  Pîndi el ce pîndi, şi în puterea nopţii, pe cînd şi apele dormeau, se pomeni fiul de împărat cu un oarecine că vine şi vrea să dezgroape pe mort. Nici că e de gîndit a-l fi lăsat feciorul de împărat să facă aşa o nelegiuire, fără decît se luă cu dînsul la luptă. Şi lupte-se, şi lupte-se, pînă ce, cînd începu să cînte cocoşii, acel cineva pieri ca o nălucă. 
  A doua noapte, feciorul de împărat cel mijlociu păţi ca şi cel mare. Cînd se întîlniră ei, se vorbiră să spuie fratelui lor celui mic păţenia lor şi să-l îmbie a primi ca unul din ei, pe carele îl va alege 
  el, să-l însoţească în noaptea cînd va avea să păzească dînsul, de teamă, ca să nu se răpuie, ca unul ce era mai tînăr. 
  Dară feciorul cel mic al împăratului nici nu voi să asculte de unele ca acestea, ci zise: 
  — Duce-mă-voi singur, căci trebuie să fi ştiut tata ce zice, cînd ne-a poruncit să păzim cîte unul singur. 
  Şi astfel, cum veni seara, se duse la locul de pîndă. Şi deoarece ştia ce-l aşteaptă, el îşi luă cu dînsul armele şi se găti bine de luptă. Pe la miezul nopţii se pomeni şi el cu cineva că vine. Vru el să întrebuinţeze armele; dară unde îi dădu ăla pas; căci el se arătă ca o vedenie ieşind ca din pămînt, şi se luară la trîntă. Lupta fu crîncenă, căci duhul necurat, duh necurat era cel ce venea să dezgroape pe împărat, îşi pusese toate puterile ca să dovedească pe fiul cel mai mic al împăratului. Vezi că duhul ştia că de nu va putea nici în a treia seară să izbutească, apoi trebuia să-şi mute gîndul; nu mai putea adică să-l dezgroape, nici la amin. Fie însă că şi băiatul nu se lăsă mai pe jos. Şi cum spusei, se luptară pe capete; dară luptă nu glumă. Curgeau sudorile de pe fiul împăratului şiroaie, şi nu se da netezului nicicît. Lupta ţinu, şi o luptă de moarte, pînă despre cîntători. Cum se auzi cocoşul, duhul pieri ca o nălucă, dară şi băiatul căzu jos de ostenit. De mai ţinea lupta, numai cît ai aţîţa un foc, s-ar fi muiat, şi cine ştie ce se întîmpla. Cum căzu fiul de împărat pe mormîntul tătîne-său, acolo şi adormi. Atît era de rupt de oboseală. 
  Cînd se deşteptă, ce să vedeţi d-voastră? Soarele răsărise de mult şi se urcase ca de trei suliţe. Ce să facă el? Să se întoarcă acasă ziua-n amiaza mare, să treacă prin oraş aşa înarmat de sus pînă jos, îi era ruşine; să rămîie acolo, nu se putea. 
  Ce-i veni lui în gînd, că numai o luă rara, rara, către o pădure ce era p-acolo p-aproape, ca să-şi petreacă ziua cu vînatul, şi mai către seară să se întoarcă acasă. Şi aşa, mergînd el prin pădurea aceea, îl apucă gîndurile. El cugetă, ca ce să fie pricina de le-a zis tată-său să-i păzească mormîntul în trei seri d-a rîndul. 
  Şi mergînd aşa, fără să ştie nici el unde merge, şi cu gîndurile duse, se pomeni că pierde poteca şi nu mai ştie unde merge. Dă în sus, dă în jos, drumul nu-l mai găsea. Mai se întoarse în dreapta, mai la stînga, aşi! în loc să iasă la lumină, el se rătăcea şi mai mult. Dibuind prin codru, şi cercetînd să dea peste potecă, ieşi la un luminiş, şi acolo în mijlocul luminişului zăreşte un foc mare şi pe foc o crăcătiţă, din care ieşea un fel de glas, dară fără să ştie el ca ce să fie. 
  Stete locului, şi mai ascultă. Auzi ca şi întîi. Se mai uită o dată, dară nu văzu pe nimeni. Ce să facă? Să se ducă acolo, nu-i da meşii, căci nu ştia ca ce drăcovenie o fi aia. Atunci întinse şi el arcul, dete drumul săgeţii şi, tranc! lovi drept în capacul crăcătiţei, şi îl şi dete jos. 
  Într-aceeaşi clipeală toată pădurea începu a hăui, de-ţi lua auzul, şi deodată se arătară înaintea lui şapte zmei, îl înconjoară, pun mîna pe el, şi sfătuiesc cum să-l pedepsească, pentru ce să dea el drumul Agerului pămîntului, pe carele ei l-au fost închis în crăcătiţa aceea. 
  Unul zicea să-l taie. Altul să-l spînzure. Altul să-l jupoaie de viu. Alţii în fel de fel de chipuri să-l chinuiască pînă l-o omorî. Iară cel mai bătrîn dintre dînşii zise să-l lase cu viaţă, căci cine ştie la ce le-o fi şi el bun, poate că va izbuti el să fure pe fata unui împărat după care umblau ei să o răpească, şi nu puteau. 
  Fata aceasta se afla închisă de tată-său într-o casă, ale cărei uşi erau închise. Tat-său o dată pe an o lăsa descuiată, şi atunci, la o uşă sta de pază un cocoş, şi la cealaltă era un clopoţel; şi nu putea nimeni să se apropie, căci cum punea cineva piciorul pe prag, ori clopoţelul se trăgea, ori cocoşul cînta. 
  Fiul de împărat se făgădui că va cerca şi el. Şi aşa îl lăsară zmeii viu. El se duse binişor, şi pînă a nu pune piciorul pe prag, întinse mîna fără să-l simţă nici măiestrele, apucă cocoşul de gît şi i-l răsuci, de nu mai zise nici pis! apoi deschise uşa încetişor, trecu la cealaltă uşă, fură clopoţelul, şi se întoarse de spuse zmeilor să intre unul cîte unul, că el îi aştepta la uşă, pe dinăuntru. 
  Zmeii îl ascultară, orbiţi de lăcomia ce aveau ei să puie mîna pe fată. Şi apoi, de! de zmei, zmei; de voinici, voinici; dară se vede că erau cam nătăfleţi, de ascultară la gura băiatului să intre după dînsul cîte unul, unul; căci fiul cel mic al împăratului sta acolo înăuntru cu paloşul în mînă, fără să ştie zmeii, şi cum intrau, el, hîrşt! le lua capul şi îi trăgea cu totul în cămară. Făcu unuia, făcu la doi, pînă la al şaselea. Dracul de zmeu cel de-al şaptelea, pesemne că el nu era tocmai atît de nătăflete, căci parcă-i spuse dracul la ureche ce prăpăd li se găteşte acolo înăuntru, că nu-i veni să intre şi fugi. 
  Băiatul aşa de încet şi uşor lucrase, încît fata nu simţi nimic. Ea dormea dusă în pat, fără să aibă vreun habar. Atunci şi el se apropie de fată — şi, dreptul lui Dumnezeu! nici că mai văzuse pînă atunci aşa frumuseţe — îi luă inelul ce avea în degetul cel mic şi marama de pe faţă. Cu aceste două lucruri se întoarse el acasă la fraţii săi, fără să le spuie ceva, din cele ce i s-au întîmplat. 
  Tatăl fetei, împăratul, carele ştia că umblă nişte zmei să-i răpească copila, nu mai putu de bucurie cînd îi văzu măcelăriţi. Şi cu socoteală că de aci înainte fata îi va fi scăpată, puse să se strige prin toate răspîntiile cetăţilor din lume că cine va fi acel viteaz care a răpus pe zmei, să se înfăţişeze ca să-i dea fata după dînsul, şi jumătate împărăţia. 
  Nu trecu mult şi iată că vine la împărat un ţigan urît şi buzat, şi negru, ciumă nu altceva, şi spune că el a omorît pe zmei. Şi ca să încredinţeze pe împăratul de spusele lui, îşi arată cu mîndrie satîrul plin de sînge şi hainele stropite. El îşi umpluse satîrul şi hainele cu sîngele unui cal al său, stătut de bătrîn şi plin de tecnefes, cu care nu mai avea ce face, şi-l ucisese ca să-i ia pielea. 
  Împăratului nu-i prea venea la socoteală să aibă ginere pe un ţigan, dară fiindcă apucase de-şi dedese cuvîntul, voia acum ca să şi-l ţie. Şi pînă să se facă logodna, pofti pe ţigan la o masă pe care 
  o dădu împăratul pentru mîntuirea fie-sei de zmei. Ţiganul şedea la masă pe şapte perne şi d-a dreapta împăratului. 
  Pe cînd mîncau ei acolo şi se chefuiau, iată că vine şi feciorul împăratului cel cu izbînda, şi d-abia, d-abia, izbuti sa intre ca să vorbească împăratului. 
  Intrînd la masa împărătească, fiul împăratului începu să laude pe cel ce făcuse izbînda, şi să heretisească pe împărat pentru scăparea fie-sei de la rele. 
  — Eu am omorît pe zmei, zise ţiganul fudul, fudul. Ce socoteşti tu, băiete, cît m-am mai luptat! 
  — Aşa o fi, verişcane, dară mie pare că tot nu-mi vine a crede ca tu să fi făcut o aşa ispravă. 
  — Ce staţi de mai ascultaţi la bîrfele mojicului ăsta? slujitori! daţi-l afară! 
  — O! o! voinicule, mai încet, mai încet, te-ai prea grăbit; nu ede nasul tău o asemenea bucăţică! Ca să te credem că tu ai făcut o aşa vitejie, arată-ne vrun semn care să ne scoată din bănuială. 
  — Dară mai semn ca satîrul şi hainele mele cele stropite cu sînge, ce mai pofteşti? 
  — Cel ce a făcut o asemenea vitejie nu crez eu să fi fost el aşa de uşurel, încît să nu fi luat vrun semn, cu care să-şi dovedească fapta. 
  — Ce mai aşteptaţi, slujitori? Daţi afară pe smintitul ăsta carele vine să ne strice cheful. 
  — Ia, mai stai olecuţă, îi zise atunci şi împăratul, carele ascultase cum nu se înţelegeau ei la cuvinte. Cum cam dai tu să se înţeleagă, parcă ar veni la prochimen. 
  — Eu socotesc, mărite împărate, că cel ce a făcut o asemenea vitejie, nu crez să se fi culcat pe urechea aia şi să fi stat numai aşa cu degetul în gură, după ce a ucis pe zmei şi s-a văzut stăpîn pe cămara unde dormea împărăteasa, trebuie să fi luat el vrun semn cu care să dea la iveală vitejia lui. 
  
  Pe cînd vorbea feciorul împăratului, pernele sărea una cîte una de sub ţigan. Pesemne că se tot sîcîia pe scaun de neastîmpăr şi de frică pentru mişelia ce făcu. 
  Iară fiul de împărat, încă vorbind, scoase mărama şi inelul ce luase fetei din deget. 
  — Aoleo! astea sunt ale mele, zise şi fata, şi mi-au pierit în învălmăşeala cu omorul zmeilor. 
  — N-au pierit, domniţă, îi răspunse fiul de împărat, eu ţi le-am luat, după ce am ucis şase zmei şi îmi pare rău că mi-a scăpat şi cel d-al şaptelea. 
  
  Atunci împăratul răsuflă de bucurie că a scăpat cu faţă curată pe fie-sa de o însoţire ce nu-i venea la socoteală deloc, deloc. 
  Şi înfruntînd pe ţigan, după cum i se şi cădea, porunci de aduse doi armăsari neînvăţaţi. Legă pe ţigan de coadele cailor şi împreună cu dînsul şi un sac de nuci. Apoi dete drumul armăsarilor de se duseră în lume şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica din ţigan, pînă ce nu se alese nici praful de el. 
  Apoi se făcu gătire de nuntă pentru feciorul de împărat cel viteaz cu fata cea frumoasă ca o zînă. Şi gătindu-se, şi ziua de mult sosind, porniră cu toţii la biserică. Lume după lume se luaseră după dînşii să-i petreacă la biserică. Împăratul şi împărăteasa, mirii şi rudele lor erau în căruţe ferecate numai în aur. 
  Cînd fură aproape şi mai aveau numai cîţiva paşi să facă pînă la biserică odată se auzi o vîjiitură groaznică, şi numai iată că zmeul d-al şaptelea dă năvală peste dînşii. Odată plesni dintr-un bici, şi toate căruţele se făcură stane de piatră, fără numai împăratul şi mirii scăpară. Pe mireasă o înhăţă zmeul de mijloc, o răpeşte dintre ai săi, se înălţă în aer şi se făcu nevăzut cu fată cu tot. 
  Toţi rămaseră buimăciţi de spaimă. Iară ginerele se supără mai cu asupra decît toţi. Îşi muşca mîinile de supărare cum de n-a putut el să puie mîna şi pe acest blestemat de zmeu să-l omoare, căci iată acum ce neajuns îi făcu. 
  Ce să facă acum? Fără logodnica lui nu putea să rămîie; să se ducă să o caute; dar unde? Se frămînta, bietul, şi nu ştia cum s-o nimerească mai bine. În cele din urmă se hotărî, ca, orice o fi, să fie, el să se ducă să-şi caute scrisa. 
  Se cercă bietul tatăl fetei să-l oprească, ca să nu se răpuie şi dînsul în deşert; dar geaba, nu fu cu putinţă a-l opri; şi-o pusese el în cap, şi căta să se ducă. Îşi luă deci niţele merinde cu dînsul şi plecă. 
  Ieşind la cîmpie, luă drumul d-a lungul şi aide, aide, trecu păduri şi văi, trecu pustiuri, dumbrăvi, munţi şi vîlcele pînă ce ajunse la un codru mare, mare, fără căpătîi. Orbecăind el p-acolo prin desiş, dete de o poiană. Acolo în poiană şedea cineva la foc. Tocmai şi el îşi isprăvise merindele şi se duse drept la omul ce şedea la foc. Acela cum îl văzu, îl cunoscu şi începu să-i mulţumească că l-a scos din ghiarele zmeului. Pasămite era Agerul pămîntului. Acolo trăia el. 
  Stătură ei ce stătură de vorbă, se întrebară de ale sănătăţii, îşi spuseră păsurile, şi apoi feciorul de împărat zise: 
  — Acum mă duc să-mi caut logodnica pe care mi-a răpit-o zmeul. Nu ştii tu, vericule, încotro va fi şezînd spurcatul? 
  — Cam greu lucru este ce vrei tu. Şi eu te-aş sfătui mai bine să-ţi cauţi de treabă şi să laşi la naiba şi zmeu şi tot, că poate să-ţi răpuie viaţa. 
  — Se vede că tu nu înţelegi, îi răspunse voinicul, că fără de logodnica mea nu mai pot trăi, sunt hotărît a mă duce după dînsa şi dincolo de lumea asta, şi ori voi izbuti să-mi iau soţia, ori îmi voi frînge şi eu junghietura umblînd după dînsa. 
  
  Atunci Agerul pămîntului văzînd aşa, îi spuse că zmeul nu este tocmai, tocmai de temut, dară mumă-sa, că e şi vrăjitoare de n-are căpătîi, şi pe ea trebuie s-o omoare mai întîi. Apoi îl îndreptă pe unde să meargă ca să ajungă la casele zmeoaicei şi ce să facă ca să puie mîna pe odorul ce căuta el. Atîta voi să ştie feciorul de împărat şi după ce primi de la Agerul pămîntului cîte ceva de ale gurii, porni şi se duse, şi se duse, pînă ce ajunse la hotarele zmeilor. Şi ca să nu ne pierdem vremea degeaba înşirînd greutăţile ce întîmpină bietul fecior de împărat în cale, să vă spui cum a ajuns şi cum şi-a izbîndit. 
  Aci dacă ajunse, făcu tocmai pe tocmai cum îl învăţase Agerul pămîntului. 
  Drăcoaica de mumă a zmeului dormea, numai la nămiezi cînd soarele stă în cruci. Şi cînd veni fiul împăratului, şi stătu la poartă, ea tocmai adormise, cătîndu-i în cap slujnica sa. Această slujnică, şi ea tot răpită era şi viţă de boier. 
  Stînd el acolo şi uitîndu-se la cotoroanţa de babă cum îi căuta în cap, fata aceasta îl zări. El îi făcu semn. Fata puse binişor capul babei pe o pernă, şi veni numaidecît la feciorul de împărat să vază ce voieşte. 
  Şi după ce se înţeleseră la cuvinte, fata îl băgă într-o cămară şi acolo îl învăţă cum să facă, după ce el îi făgădui că o va scăpa şi pe dînsa de robia zmeoaicei. 
  — Baba cloanţa, muma zmeului, zise ea, are darul să nu moară cît va fi cada (tocitoarea) ce stă ici după uşă. În ea sunt o mulţime de suflete, şi cînd s-ar întîmpla să o răpuie cineva, ea dă fuga şi soarbe din sufletele închise în cadă, şi cîştigă putere şi viaţă din nou. 
  Fiul împăratului pînă să se scoale baba, se apucă de îngropă cada în pivniţă. 
  După ce se deşteptă baba şi auzi că nescine a venit şi vrea să se întîlnească cu dînsa, se duse numaidecît în cămara unde o aştepta fiul împăratului; vezi că acolo voia să vorbească ea cu cei ce veneau la dînsa. 
  Aoleo! era să uit a vă spune că în curtea zmeoaicei era de jur împrejur pari înfipţi în pămînt, şi în fiecare par cîte un cap de om din cei ce îi trăgea aţa la moarte şi îi împingeau păcatele să-i calce hotarele. Numai unul mai rămăsese fără de cap, şi acela striga babei: cap! cap! 
  Nu e vorbă, fiul împăratului o cam băgase pe mînecă de frică, dară îmbărbătat de fata, slujnica babei, îşi luă inima în dinţi zicînd: “vei mai căpăta şi tu cap la moşii ăi verzi, ori la paştele cailor”. 
  Viind baba la dînsul, începu să-i vorbească cu nişte graiuri mieroase şi ademenitoare, de ar fi supus pe nu ştiu ce voinic de ar fi fost. Fiul împăratului ştia la ce să se aştepte, şi sta şi el gata de luptă. Încă vorbind, baba se făcea că nu ştiu ce căuta prin casă, şi luînd nişte iţe ce erau agăţate într-un cui, le puse pe dînsa. Odată se schimbă într-o catană (oştean), cu sabia goală în mînă. Atunci şi fiul împăratului, fără a mai zăbovi nici o clipă, şi mai iute decît ai gîndi, scoase paloşul şi îi tăie capul, retezîndu-l de nouă ori. Vezi că aşa îl învăţase fata. 
  Afurisita de babă aşa cu capul retezat sărea prin casă de colo pînă colo, căutînd cada cu sufletele, ca să le soarbă, şi dacă n-o găsi, căzu jos şi crăpă. 
  După aceea fata din casă a babei arătă voinicului fiu de împărat calea ce ducea la casele zmeului, şi îl învăţă ce să facă şi acolo. 
  Şi ajungînd la locuinţa zmeului, merse fără frică drept la cămara unde şedea logodnica sa, căci ziua zmeul se ducea la vînat, de unde se întorcea tocmai seara. 
  Fata de împărat cum îl văzu, nu mai putu de bucurie. Pînă una alta, el o rugă să întrebe pe zmeu în ce îi stă puterea, iară fiul de împărat se întoarse la curtea babei şi mase acolo peste noapte. 
  Venind zmeul acasă, fata îl întrebă unde îi stă puterea? El îi trase o palmă ca la urlaţi. Ea, prefăcîndu-se a plînge şi a fi bolnavă, zmeul se căi că s-a iuţit şi îi spuse o minciună: 
  — Puterea mea, zise el, stă în stîlpul porţii. 
  A doua zi spuse lui Făt-Frumos, şi el nu crezu. Fata prefăcîndu-se mîhnită că nu ştie în ce îi stă puterea, păţi însă ca şi de rîndul trecut, apoi zmeul îi spuse încă o minciună. 
  Dacă văzu fata că fiul de împărat nu crede, vezi că ştia el ce ştia, ea se făcu bolnavă. Cînd veni zmeul a treia zi de la vînat, găsi pe fată în pat. Se duse el s-o întrebe ce are, şi ea îi răspunse: 
  — Am căzut la pat de întristare, pentru că tu tăinuieşti de mine în ce stă puterea ta. 
  Zmeul trase fetei şi de astă dată o calcavură de auzii cîinii în Giurgiu. Atunci ea se prefăcu aşa de bolnavă, încît zmeul crezu că o să dea mîna cu moartea. Şi căindu-se de ceea ce făcuse, şi voind s-o mîngîie, îi spuse drept: 
  — Puterea mea, zise el, stă într-o scroafă care se tăvăleşte cît e ziulica într-o lăcovişte de lapte dulce. Acea lăcovişte nu este tocmai departe de aci. În scroafă este un iepure, în iepure o prepeliţă, şi în prepeliţă sunt trei viermi. Aceştia sunt puterea mea. 
  
  Atîta voi şi fata să ştie. 
  Cum se făcu ziuă şi zmeul se duse la vînat, iată că vine şi fiul de împărat să cerceteze despre cele ce aflase fata de la zmeu, căci dorul de a-şi vedea cu un ceas mai nainte logodnica acasă, nu-i da răgaz să zăbovească mai mult. Fata îi spuse tot ce află, din fir pînă în aţă; iară el plecă numaidecît. De milă de silă, luă el şi niţele merinde ce-i dase fata; dară lui nu-i ardea de mîncare. 
  Merse, merse, şi iară merse. Merindele se sfîrşi. El merse voiniceşte pînă ce îndeseară ajunse lihnit de foame, şi setos, de să ferească Dumnezeu, într-un codru, unde dete de o colibă. Intră înăuntru şi găsi un om orb ce-şi mînca mămăliguţa cu lapte dulce. Se apropie şi el binişor, fără să prinză de veste orbul, şi mîncă pînă ce-şi momi foamea oarecum. Orbul băgă de seamă că prea se sfîrşeşte curînd leguma de pe masă. Se miră. El ştia că de altă dată îi era de-ajuns mîncarea; de astă dată însă nu se săturase. Înţelese el că trebuie să se joace vreo drăcie la mijloc. Atunci întrebă: 
  — Cine este de-mi ajută la mîncare? De este om bun, fie binevenit, iară de este om rău, să se depărteze, că nu va fi bine de el. 
  — Om bun, moşicule; sunt călător, şi pînă una alta, aş voi sa 
  găsesc ceva de lucru. Unchiaşul cel orb primi bucuros să intre la dînsul în slujbă. Îl puse să-i ducă turmuliţa de oi la păşune; dară avu grijă a-i spune să nu care cumva să treacă peste hotarele moşiei lui, pe locul scroafei din lăcoviştea de lapte dulce, că va fi vai de capul lui, şi va pierde şi oile. 
  Fiul împăratului se făgădui că va asculta de cuvîntul orbului; dară chiar în ziua dintîi trecu, şi oile păscură iarba cea mare şi moale ca mătasea ce se afla pe moşia scroafei cu nesaţ. Cînd veni seara acasă, laptele ce deteră oile fu de-ajuns pentru amîndoi, şi încă rămase. Orbul se minună şi zise fie-sei să se ia după dînsul a doua zi şi sa vază d-a minune ce face argatul. 
  Cum plecă cu oile argatul în dimineaţa următoare, fata făcu precum îi zisese tată-său. El se duse drept, ca pe ciripie, tocmai pe moşia scroafei cu oile la păşune. Fata se sperie, dară se piti şi tăcu din gură, să vază ce se va întîmpla. 
  Ce să vedeţi d-voastră? Unde veni scroafa cu o falcă în cer şi cu una în pămînt, şi năvală la argatul orbului să-l sfîşie, şi mai multe nu. Fiul împăratului sta ţanţoş cu paloşul în mînă, şi se luară la luptă; şi lupte-se, şi lupte-se, pînă ce amîndoi obosiră de abia se mişcau. Atunci zise scroafa: 
  — Dac-ar fi cineva să-mi dea niţel lăstar de trestie şi un ciob de lapte din lăcoviştea mea de lapte dulce, ţi-aş arăta eu cum să cutezi tu a-mi călca hotarele. 
  — Dac-ar fi cineva să-mi dea şi mie un colac să-mbuc, şi o bărdacă de apă de izvor să beau, ţi-aş arăta şi eu ţie cine sunt eu, zise şi fiul împăratului. 
  Cînd, iacă fata unchiaşului celui orb, care privea la lupta lor, că vine şi dă fiului de împărat să îmbuce colacul ce şi-l luase ea, ca să aibă ce mînca la pîndă, şi fuga se repezi de-i aduse şi o bărdacă de apă de la izvor. Flăcăul mîncă şi bău, şi prinzînd putere, răsturnă pe scroafă, se puse călare pe dînsa, şi-i tăie capul. 
  Apoi o spintecă şi îngriji să nu scape iepurele. Puse mîna pe dînsul şi spintecînd şi iepurele, prinse prepeliţa. Şi scoţînd din rărunchii prepeliţei cei trei viermi, îi băgă în sîn după ce le suci niţel gîturile. 
  Întorcîndu-se la unchiaş, îşi luă ziua bună de la orb şi de la fată, spuindu-le că în curînd va afla despre dînsul, şi într-un suflet se întoarse la curtea zmeului. 
  Aci dacă ajunse îşi schimbă veşmintele, se făcu doftor, şi începu a striga: 
  — Leacuri de vînzare, leacuri! 
  Zmeul cum auzi, trimise de-l chemă, că lui nu-i prea era bine. De cîteva zile, găinea aşa lîncezind. Nu-i erau toţi boii acasă, vezi bine, că puterea lui se afla acum în sînul fiului de împărat. Se îmbolnăvise. 
  Dacă veni fiul împăratului şi îl întrebă zmeul de poate să-l facă sănătos, prefăcutul doftor îi spuse că se va însănătoşi, dacă se va scălda în lapte de iepe. Zmeul porunci numaidecît şi i se făcu o baie din laptele iepelor lui, pe care le pusese dînsul de le mulse. Cînd intră în baie zmeul, fiul împăratului mai răsuci o toană gîturile viermilor; iar zmeul o dată sări în sus, zicînd: 
  — Acum mi-e bine ca şi cînd eram la sînul mamei. 
  Şi dînd doftorului daruri scumpe, îl pofti la masă. Vezi că zmeul nu cunoştea cine era doftorul. Ospătîndu-se, şi stînd ei la taifas, fiul împăratului întrebă pe zmeu: 
  — De ce treabă sunt bicele alea ce le ţii atîrnate fiecare în cuiul său pe peretele din fund? 
  — Cu unul, răspunse zmeul, dacă voi plesni o dată, toate turmele mele se fac o nucă. Dacă voi plesni cu al doilea, toate cuprinsurile mele se fac un măr. Iară cu al treilea bici cînd plesnesc la spatele oricărui lucru, îl schimb în stană de piatră şi cînd plesnesc cu el în faţă, se desface făcutul, şi vine la adevărata lui fiinţă lucrul împietrit. 
  
  Cum află despre asta fiul împăratului, ieşi afară şi suci de tot gîturile viermilor, iară zmeul crăpă îndată. Apoi luă bicele, plesni cu unul şi toate turmele şi cirezile zmeului 
  251 
  le făcu o nucă, pe care o băgă în sîn; şi plesnind cu altul, toate cuprinsurile zmeului se schimbară într-un măr, pe care iarăşi îl băgă în sîn. Şi luîndu-şi logodnica, se duse la orb, dară nu-l mai găsi, căci murise; luă deci cu dînsul pe fată; şi mergînd la curţile babei, luă şi pe fata ce slujea zmeoaicei şi se întoarse cu toatele acasă la împăratul, socrul lui. 
  Şi mergînd în faţa carelor şi cailor care rămăseseră stane de piatră, de cînd răpise zmeul pe fata împăratului, plesni de trei ori în faţa lor şi se făcură la loc cum erau în ziua cînd merseseră la cununie ei şi toţi cei de prin căruţe. 
  Cele două fete ce le adusese cu sine fiul de împărat le dete de neveste fraţilor lui. 
  Şi se făcu o nuntă înfricoşată, d-alea împărăteştile, cum seamăn nu mai avu pe faţa pămîntului, şi se făcu o veselie de o ţinură minte cît trăiră locuitorii acelei împărăţii. 
  Am fost şi eu acolo şi am văzut toate chefurile, căci de n-aş fi fost, de unde aş fi ştiut eu să vă povestesc. O lingură scurtă pe la nasul cui n-ascultă. 
  
   
  CEI TREI FRATI IMPĂRAŢI 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un biet om sărac. El avea femeie şi trei copilaşi. Lucra bietul om de da pe brînci, zi şi noapte, orice şi pe unde găsea, şi două în tei nu putea lega şi el. Bieţii copilaşi erau mai mult flămînzi decît sătui. 
  Într-o dimineaţă, plecînd la pădure ca să aducă ceva uscăturele pentru casă, văzu într-un copac un cuib de pasăre, cum nu mai văzuse el pînă atunci. Se miră niţel, apoi parcă-i da cineva ghes, vru să ştie ca ce fel de pasăre să fie aceea ce se adăpostea în astfel de cuib. Îşi lepădă calevrii, îşi scuipă în palme şi se agăţă de copac ca să se urce în el. Încet, încet, el se sui pînă la cuib, se uită într-însul: pasărea nu era; cînd, ce să vază? un ou ca de găină. Aşa de frumos era oul şi lucios, lucios, încît parcă-i era milă să puie mîna pe dînsul. În cele din urmă, îl luă şi-l băgă în sîn. După ce se dete jos, culese cîteva uscături, făcu o sarcină mică, o luă la spinare şi plecă cu dînsa acasă. 
  Copiii, cînd văzură oul, săreau de bucurie. Se miră şi femeia lui, căci nici ea nu mai văzuse un astfel de ou. Nu ştiau cum să umble mai binişor cu dînsul, ca să nu-l scape jos să se spargă. Unul zicea ca să-l coacă în spuză şi să mănînce toţi dintr-însul; altul zicea ca să-l fiarbă; altul zicea ca să-l păstreze. 
  Muncitorul însă zise că mai bine ar fi să se ducă cu el în tîrg să-l dea pe bani, că tot şi-a pierdut el ziua de muncă, şi cu ce va prinde pe dînsul să ia niţel mălai. 
  Toţi găsiră cu cale că aşa este mai bine să facă. 
  Se duse deci cu oul în tîrg. Se aşeză şi bietul muncitor în rînd cu femeile ce vindeau ouă. 
  Umblau oamenii de colo pînă colo şi cumpărau mereu la ouă; dară la el nici unul nu venea. Se mira cum de nu-l întreabă şi pe dînsul nimenea de oul lui. În cele mai de pe urmă, iacă un neguţător chiabur că vine şi la dînsul. 
  — De vînzare ai oul ăsta, prietene? îi zise. 
  — De vînzare, jupîne. 
  — Ce cei pe dînsul? 
  — Păi, ce-i vrea să-mi dai, jupîne. 
  — Să-ţi dau o pungă de bani. 
  
  — Ia lasă, jupîne, nu-ţi mai bate joc de mine, zise el şi se uită în altă parte, crezînd că rîde de el pentru că venise la tîrg numai cu un ou. 
  — Ba nici rîs, nici nimic, începu a zice neguţătorul cel chiabur. 
  Iată două pungi; nu crez să-ţi dea altul mai mult. 
  Şi scoase pungile cu bani, i le puse în mînă, luă oul şi plecă. 
  Bietul om rămase înlemnit în loc, uitîndu-se după neguţător 
  cum se ducea. Nici că-i venea măcar să crează ochilor. 
  Şi apoi unde se mai auzise ca un ou să se vînză cu două pungi de bani. 
  Cînd se deşteptă din zăpăceala lui, pipăi pungile să vază nu e vrun vis; apoi vru să alerge după neguţător să-l întrebe de n-a făcut vro greşeală. Dară ia pe neguţător de unde nu e. El îşi căutase de drum vesel că cumpărase aşa ou. 
  Dacă văzu şi văzu, deschise şi el pungile, se uită în ele, dară odată îl luară de ochi banii ce era acolo. Apoi le strînse la loc, le băgă în sîn şi plecă să-şi cumpere merinde. Umplu un sac cu de cele de trebuinţe şi o luă către casă. Se tot temea şi se tot uita în toate părţile să nu care cumva să vie cineva să-i ia pungile. 
  Cînd ajunse acasă, trînti sacul jos şi zise: 
  — Iată nevastă, ce minune făcui eu cu oul ăla poznaş; vezi tu? 
  — Văz. Dar ce e în sacul ăla marele? 
  — Ei! dară ce nu e, aia întreabă-mă; mălai, fasole, pastramă, 
  
  peşte sărat, ceapă, ardei, usturoi. — Şi unde le duci? 
  — Ia auzi: unde le duc! acasă, fă, ţie şi copiilor, unde să le duc? 
  — Ce vorbeşti, bărbate, ori ai căpiat astăzi? Vezi, mă, că ţi le-o fi dat cineva să le duci aiurea şi tu, ştiind lipsa de acasă, t-ei fi rătăcit cu ele încoace. Cînd ai mai făcut tu astă comedie să vii acasă cu merinde cît munca ta pe zece zile? 
  — Păi bine, fa nevastă, nu-ţi spusei că comedia asta o făcu oul ăla poznaş, de-l găsii eu azi în pădure? 
  — Ce spui, bărbate? atît a făcut oul ăla, cît ai dat tu pe toate astea? 
  
  — Hei! dară cînd ăi mai vedea şi p-astea, să vedem ce o să mai zici! Atunci scoase pungile şi răsturnă banii în pat. 
  Femeia rămase înmărmurită cu ochii ţintă la bani. 
  Copiii care pînă atunci răscoleau prin sac şi înhăţau cu dinţii
  
  cînd din una, cînd din alta, cum auziră zornăitul banilor, alergau de la sac la bani şi de la bani la sac. Ei nu se puteau sătura văzînd atîta belşug în casa lor. 
  — Bărbate, mai zise femeia, dară asta nu e lucru curat. Atîţia bani pentru un ou de găină! 
  Şi pipăia banii să vază, nu care cumva sunt niscai fermece, ori altceva? 
  — De găină, de negăină, uite, l-am vîndut cu două pungi de bani, cum îi vezi cu ochii verzi. Apoi ori că el a făcut atîta, ori că negustorul la care l-am vîndut n-a fost om curat, eu nu ştiu. Atîta ştiu numai că trebuie să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să vedem şi noi o dată cu ochii ce este belşug în casa noastră. Acum vezi de rosteşte de masă, să mîncăm şi să ne veselim. 
  
  Aşa şi făcură. Toată ziua într-o veselie o duseră. 
  A doua zi, se sculă de dimineaţă, se găti şi plecă la muncă. Nu ştiu însă cum făcu el, nu ştiu cum drese, că se pomeni iarăşi în pădure. Nici el nu ştia cum venise acolo; ştia numai că el la muncă plecase. 
  Dacă văzu aşa, cătă copacul, se sui în el şi mai găsi un ou. 
  Se duse cu el în tîrg şi mai luă încă două pungi cu bani, tot de la acel negustor. 
  Pasămite ouăle astea erau de diamant, care făceau de zece ori atît cît îi da lui pe ele negustorul. 
  El însă era bun bucuros că lua şi atît; căci scăpă de sărăcie el şi cu toţi ai lui. 
  Cumpără de astă dată haine pentru copii, căci erau goi. Mai luă nişte unelte şi dichisuri de ale lui pentru muncă şi pentru casă, căci nu credea că o să fie în toate zilele Paşte, să tot găsească la ouă d-astea scumpele. 
  Cîteva zile d-a rîndul se mai duse el în pădure şi tot găsea cîte un ou. Se făcu însă mai năzuros în tîrg, ţinu mai la preţ şi cu mirare văzu că scoate cîte patru pungi de bani în loc de două. 
  Apoi dacă văzu el că aşa merge treaba, îşi făcu o căscioară, îşi mai îndulci şi el traiul şi-şi dete copiii la dascăl ca să înveţe carte. Într-una din zile, ducîndu-se mai de dimineaţă să-şi ia merticul, dete peste pasărea ale cui ouă le lua el. Sta pe cuib. Aşa frumuseţe de pasăre nu mai văzuse, nici mai auzise. Îndată îi trăsni prin cap că ar fi bine să o aducă acasă la dînsul. O şi luă binişor şi cu mare bucurie aduse la bordeiul lui pe stăpîna ouălor. 
  Apoi, ducîndu-se în tîrg, porunci o colivie foarte frumoasă şi foarte mare, în care colivie îşi aşeză găina şi o îngrijea ca pe copiii lui. 
  Cu chipul acesta scăpă şi de drumul de toate zilele prin pădure şi de suitul în copaci. 
  Găina îi oua în toate zilele cîte un ou, în colivie. Îmbogăţindu-se el, goni sărăcia din satul lui. Făcea bine la tot satul. Ajuta pe orice nevoiaş; cumpăra vaci la toate văduvele; ocrotea pe toţi copiii sărmani. 
  Omul este nesăţios. Cu cît are, tot ar vrea să mai aibă. 
  Muncitorul, după ce văzu că are destul, începu a face negoţ. Şi fiindcă negoţul, cînd merge bine, de firea lui este să se întinză ca pecingenea, dete ghies muncitorului să călătorească prin ţări străine după negoţ. 
  Porni dară într-o călătorie foarte depărtată peste mări şi ţări. 
  Într-o zi, cînd lipsea şi nevasta lui d-acasă, copiii intrară în colivie ca să se joace cu găina. Jucîndu-se ei acolo, unul din ei ridică aripa găinei şi vede că este ceva scris acolo: 
  — Să te văz, nene, zise cel mijlociu către cel mai mare din fraţi, poţi tu să citeşti ce zice aici? 
  — Ba nici boabă, răspunse el. Astea parcă nu sunt slove decare ne arată dascălul. 
  — Să mergem să chemăm pe dascăl, să ne spuie el ce ziceacele slove, zise cel mai mic din fraţi. 
  — Bine zici tu, răspunseră amîndoi fraţii mai mari, să mergem, să mergem. 
  
  Şi într-un suflet ajunseră la dascăl, îi spuseră şi-l rugară să vie să citească, ca să ştie şi ei ce zice acele slove de sub aripa găinei, pe care o păstrează în colivie tatăl lor. 
  Dascălul deocamdată nu voi să crează ceea ce-i spuneau copiii; dară după ce-l încredinţară, se hotărî să vie într-o doară, mai mult de hatîrul lor, decît pentru vro ispravă. 
  Cînd văzu acele slove şi le citi, dascălul rămase înmărmurit şi, întrîndu-i gărgăunii în cap, îi şi puse gînd rău găinii. 
  Copiilor însă le zise că acelea ce li se păreau a fi slove era un fleac şi că nu însemna nimic. 
  Ce făcu dascălul, ce drese, se dete pe lîngă muma copiilor şi, cu şoşele, cu momele, îi intră pe sub piele şi se înădi cu dînsa. Biata femeie, slabă ca toate femeile, se planisi dascălului. 
  Într-una din zile, după ce îşi scoaseră ochii, dascălul uitîndu-se la ea cu ochi galeşi şi cu giugiuleli, îi zise: 
  — Ce mult aş pofti să mănînc o pasăre cu tine la masă. 
  — Mîine e sărbătoare, răspunse femeia, voi trimite să cumpere
  
  o pasăre bună şi grasă şi o voi găti după pofta inimioarei dumitale. 
  — Dacă ar fi vorba despre pasări de care se găseşte la toată lumea, nu ţi-aş fi mai spus dumitale, căci am şi eu destule în curte, slavă Domnului! 
  Dascălul bătea şeaua să priceapă iapa. Femeii îi dete un fier ars prin inimă. 
  — E, apoi ce fel de pasăre ai voi dumneata? îl întrebă femeia. 
  — Ceva aşa, deosebit, răspunse dascălul. Şi ca să nu mai ocolim, ţi-oi spune romîneşte, pe şleau: am poftă să-ţi mănînc friptă găina aia a ta din colivie. 
  — Vai de mine, dascăle; dară cum aş face eu una ca asta? Ce va zice bărbatu-meu cînd s-o întoarce? 
  — Orice va zice, iaca, tu să-i spui că a murit. Şi apoi nu pricep la ce să mai ţineţi o găină, care şi aşa e destul de bătrînă şi care peste curînd negreşit că tot are să moară. 
  — Orişicum, dascăle, tot nu-mi vine să fac una ca asta, ca să nu se amărască bărbatu-meu. 
  — Atîta trecere n-am şi eu la dumneata? mai zise dascălul. Asta îmi dovedeşte că nu mă iubeşti. Îmi pare rău că am îndrăgit 
  
  cu atîta foc pe o nesimţitoare. Eu pentru dragostea ta aş fi dat prin foc şi prin apă, ca să-ţi fac voile, şi tu pentru mine atîta lucru să nu faci. Să ştii dară că de azi încolo n-ai să mă mai vezi; mă duc să mă înec. 
  Biata muiere începuse a simţi şi ea de dînsul; apoi, de frică ca să nu-şi facă seamă singur pentru dragostea ei, se înduplecă, şi făgădui dascălului că-i va da găina s-o mănînce friptă, singur, singurel, după cum dorea. 
  Cum auzi dascălul de una ca aceasta, îi zise că acum s-a încredinţat că şi ea îl iubeşte. Apoi puse la cale ca găina s-o gătească bucătăreasa lui. 
  A doua zi, după ce porunci bucătăresei să nu lepede nimic din ale găinii, nici din măruntaie, ci s-o frigă aşa întreagă-întreguliţă, se duse la biserică, unde veni şi femeia cu copiii. 
  Bucătăreasa făcu întocmai precum îi poruncise stăpînu-său, însă pe cînd era aproape să fie friptă găina desăvîrşit, copiii se întoarseră de la biserică, deşi nu se isprăvise slujba, căci li se făcuse foame, şi se rugară de bucătăreasă să le dea ceva să mănînce. 
  Cu atîta gingăşie se rugară copiii, încît bucătăresei i se făcu milă de dînşii: le dete cîte un codru de pîine, şi, pe lîngă aceasta, celui mare îi dete capul găinii, celui mijlociu pipota, şi celui mai mic inima, socotind că acestea sunt lucruri de nimic. Copiii mîncară repede şi se duseră iarăşi la biserică. Dascălul, care stătuse ca pe ghimpi la biserică, cum ieşi, veni numaidecît să se puie la masă. Numai gîndindu-se la găină, îi lăsa gura apă. Dară se supără cît un lucru mare cînd văzu că i se aduse găina fără cap, fără pipotă şi fără inimă. Se cătrăni de ciudă şi de necaz dascălul încît p-aci, p-aci era să-nnebunească. 
  Atunci răcni ca un leu la bucătăreasă, întrebînd-o cum a făcut de i-a călcat porunca. 
  Biata bucătăreasă spuse lucrul cum se întîmplase, zicîndu-i că nu credea să se facă atîta tevatură pentru nimicul ăsta de măruntaie. 
  Văzu că nu mai are încotro şi se stăpîni, gustă cîte ceva din masă, se sculă foarte amărît şi se hotărî să poarte sîmbetele copiilor. 
  Femeia, de unde se aştepta să vază pe dascăl mulţumit pentru că se jertfise să-i facă plăcerea, rămase uimită auzindu-l că este atîta de mîhnit. Se duse dară pe lîngă dînsul şi cu fel de fel de vorbe dulci voi să-l înveselească. Iară el, care nu-şi lua deloc gîndul de la găină, îi zise: 
  — Ai voit să-mi dovedeşti că-ţi sunt drag cînd te-ai înduplecat şi ai dat găina s-o taie şi să o frigă. Ca să mă încredinţez cu desăvîrşire că mă iubeşti, am să te pui încă la o încercare. Un lucru am să-ţi mai cer. 
  — Spune, spune mai curînd, sufletul meu, numai să se poată. Eu însă sunt gata şi la moarte să merg pentru d-ta, îi răspunse femeia. 
  — Trebuie să alegi una din două: ori să fii cu copiii tăi, ori să fii cu mine. Şi iată de ce: sunt dascăl de atîţi mari de ani, şi nu mi s-a mai întîmplat ca vreun şcolar pînă acum să-mi fi făcut ruşinea ce mi-au făcut copiii tăi. Toată lumea ştie că pe copiii tăi îi am mai de aproape decît pe ceilalţi; eu mă silesc cu ei să-i învăţ cîte în lună şi în soare, fiindcă am voit să-i scoţ ciraci ai mei; şi ei, ce să vezi? Lasă că fac mişelii şi umblă ca dezmeticii pe uliţi, de s-a luat lumea de gînduri cu ei, dară azi, să iasă ei din biserică, să vie să mănînce şi apoi să se întoarcă în biserică clefetind din gură! Cu ce obraz să mai ies eu în lume? Cine o să-şi mai dea copiii la şcoala mea? Şi decît să-mi iasă nume rău, mai bine să mor; căci iată ce glăsuieşte o zicătoare: decît să iasă omului nume rău, mai bine ochii din cap. 
  — Ce stai, dascăle, de vorbeşti? Apoi la mine nu te mai gîndeşti? Nu e păcat de Dumnezeu să pierdem noi nişte copilaşi aşa de drăgălaşi şi curaţi ca mărgăritarul? Cum se poate una ca asta, ca eu să-mi pierz copilaşii? Gîndeşte-te, drăguţul sufletului meu, că sunt copiii mei. 
  
  — Ori ei, ori eu, răspunse el. 
  — Bine, ce o să zică bărbatul meu cînd s-o întoarce? Lumea 
  
  mă va omorî cu pietre, cînd va auzi una ca asta. Dascălul văzu că a cam scrîntit-o şi o întoarse pe foaia ailaltă. 
  — Eu nu zic să-i omorîm, ci să-i trimitem deocamdată la un altoraş; să zici că i-ai trimis pentru învăţătură. Nu mai pot, mă înţelegi? să stea cu mine aici; căci nu voi să-mi zică lumea că sunt dascăl d-ăia, terchea, berchea, trei lei perechea. 
  Cu gura zicea el unele ca acestea, dară în capul lui clocea alte gînduri spurcate. 
  — Ei bine, dacă este aşa, mă învoiesc; dară cum să facem? întrebă femeia. 
  — Foarte lesne, răspunse dascălul; la noapte să-i închidem într-o magazie şi mîine, în faptul zilei, îi iau eu într-o căruţă şi i-oi duce să-i aşez la un prieten al meu. 
  
  Gîndul dascălului era să ia pe copii, să-i ducă în pădure şi acolo să spintece pe cîte unul, unul, şi să le scoată dintr-înşii capul, pipota şi inima găinei şi să le înghiţă el. 
  Dară norocul nu-i sluji nici de astă dată. Copiii fură cuprinşi de frică cînd se văzură închişi în magazie. Începură să plîngă. Cel mijlociu însă zise: 
  — Fraţilor, ascultaţi-mă pe mine, că va fi bine de noi toţi. Ştiţi de ce ne-a închis dascălul aici cu voia mamei? 
  — De ce? întrebară ceilalţi. 
  — Dascălul a spus minciuni că nu însemna nimic slovele de subt aripa găinei. Şi d-aia a stăruit el pe lîngă mama de a tăiat găina şi s-o mănînce el, ca să se împlinească la dînsul prorocia din acele slove. Dară n-a vrut Dumnezeu cu dînsul. 
  — Adevărat să fie, mai întrebară fraţii, că însemna ceva acele slove? 
  — Mai e vorbă! răspunse el. Iacă să v-o spui eu acum. Slovele acelea ziceau că: cine va mînca capul găinii, va ajunge împărat. 
  — Eu împărat? ! zise cel mare, care mîncase capul. 
  — Aşa, răspunse fratele cel mijlociu. Cel ce va mînca inima găinii, de cîte ori se va culca, se va pune la capul lui o pungă cu bănet, unde o va găsi cînd se va scula. 
  — Mie să mi se întîmple astă? întrebă cel mic, care mîncase inima. 
  — Ţie, îi răspunse fratele cel mijlociu. Iară cel ce va mînca pipota găinii se va face năzdrăvan. 
  — D-aia ştii tu năzdrăvăniile astea, strigară fraţii cel mare şi cel mic deodată. 
  — D-aia, fraţilor, le răspunse mijlociul. Acum, ca să scăpăm de aici, trebuie să ne punem toate puterile să stricăm fereastra magaziei ăştia şi să fugim, căci dimonul de dascăl are de gînd să ne ia în revărsatul zorilor, sa ne ducă în pădure şi să ne omoare. 
  
  Se puseră cu toţii, sfărămară fereastra şi fugiră. Merseră, merseră, toată noaptea. Cînd se lumina de ziuă, ajunseră la un loc unde se deschideau trei drumuri. Aci stete să se odihnească. Se hotărîră să apuce fiecare pe cîte un drum şi să se ducă unde i-o lumina Dumnezeu. Se îmbrăţişară, se sărutară, îşi luară ziua bună unul de la altul cu lacrămile în ochi şi se despărţiră. 
  Merseră ei toată ziua, cînd îndeseară fraţii cei mari se întîlniră iară. Pasămite drumurile pe care apucaseră ei se întruneau acolo. Atunci năzdrăvanul zise: 
  — Pesemne că Dumnezeu vrea să fim tot împreună, dacă el ne-a adus aci. Aşadară să nu ne despărţim în toată viaţa noastră. Mai-nainte de aci este un oraş mare. Acolo a murit împăratul şi mîine se alege altul: cel ales ai să fii tu. 
  — Ia lasă vorba aia încolo, măi frate, şi nu mă mai face să-mi intre gărgăuni în cap. Mai bine zi: ai să mergem să căutăm ceva de lucru, că burta, auzi, cică n-am mîncat de ieri, şi cere, sărmana. 
  
  Mergînd ei, ajunseră la oraşul care era înaintea lor. Aci întîlniră un bătrîn pe care îl rugară să-i îndrepteze la vrun han, unde să mîie noaptea. Bătrînul le spuse că hanurile gem de lumea care a venit să fie faţă la alegerea împăratului, care se va face mîine, că nu va găsi nici un loc de mas şi îi luă la dînsul acasă, unde le dete de mîncare şi un pat de odihnă. 
  A doua zi de dimineaţă se scoală cu toţii, se spală, se scutură şi pleacă cu bătrînul afară din oraş pe o cîmpie întinsă, ca să vază şi ei cum se aleg împăraţii la cetatea aceea. 
  Bătrînul le spuse că alegerea se face aşa: dregătorii cei mari iau un porumbel alb nevinovat, îl încarcă cu cordele foarte frumoase cu tot felul de feţe, îl aruncă în sus, şi pe cine s-o lăsa porumbelul, p-acela îl face împăratul lor. 
  Pe locul hotărît se adunase, încă pînă a nu se face ziuă, atîta lume, cîtă frunză şi iarbă, de nu se mai putea mişca; şi bătrînul cu copiii abia găsiră şi ei un colţişor la o parte de unde să se poată uita şi ei. N-apucară să se aşeze bine şi auziră un sunet de bucium. Atunci se făcu o tăcere de se auzea musca zbîrnîind. Toată lumea ţinea ochii ţintă în sus. 
  Aruncîndu-se porumbelul în văzduh, acesta ocoli pe dasupra lumii şi veni de se puse drept pe capul băiatului celui mare. 
  Fiii de împăraţi şi de boieri, care veniseră cu gînd d-a fi aleşi, începură a striga că nu se poate, e greşeală, nu e bun de împărat, şi altele, şi cerură ca să se facă o a doua încercare. 
  Se înălţă dară porumbelul de a doua oară; şi de astă dată, fără nici un ocol, veni şi se puse drept pe capul băiatului. Încă o dată strigară fiii boierilor că nu se poate, nu se poate, şi cerură a treia cercare. Iară pe băiat îl băgară într-un sac şi-l duseră departe de lume. 
  La a treia înălţare, porumbelul, după ce fîlfîi puţin pe dasupra locului pe unde sta băiatul mai nainte, îşi ia zborul şi se duce de se pune drept pe sac. 
  Atunci toată lumea strigă într-o unire că acesta este împăratul lor. Îl scoaseră dară din sac şi-l duseră de-l aşezară pe tron, în sunetul buciumelor, al surlelor şi al strigărilor de bucurie ale mulţimii adunate. 
  Împăratul cel nou, cum se văzu întronat, mai întîi hotărî ca frate-său năzdrăvanul şi bătrînul ce-i găzduise să fie nelipsiţi de lîngă dînsul. Şi cu ajutorul lui frate-său începu a cîrmui împărăţia cu înţelepciune şi dreptate. Nu trecu mult şi vestea se duse în toate ţinuturile şi în împărăţiile vecinilor despre numele lor; iară supuşii lor începură a-i numi: cei doi fraţi împăraţi cu minte şi drepţi. 
  Cînd auzi dascălul de fuga copiilor, turbă de mînie: căci era un zăcaş de n-avea margini. Vru să-şi facă seamă singur, dar n-avu curaj. Văzînd însă că norocul îi stă împotrivă, se potoli oarecum şi se apucă iară de dăscălia lui. 
  După o bună bucată de timp iată că soseşte şi tatăl copiilor din călătoria cea lungă ce făcuse. Adusese cu dînsul bogăţii după bogăţii. Cînd află de fuga copiilor, cît p-aci era să-i vie rău, dară se stăpîni. Cercetă în dreapta şi în stînga, şi i se spuse toată istoria cum s-a întîmplat. Atunci el hotărî să ceară dreptate pentru necinstea ce i-a făcut soţia lui şi pentru răul ce i-a pricinuit procletul de dascăl. 
  Merse deci pe la toate dregătoriile şi fu străgănit prin judecăţi mai mulţi ani, fără să-şi dobîndească dreptatea potrivit cu mărimea vinei celor vinovaţi. 
  Aflînd şi despre numele cel falnic al celor doi fraţi împăraţi, neguţătorul îşi luă femeia şi pe dascăl şi se duse să-i judece ei. 
  Mai-nainte însă de a ajunge ei acolo, fratele împăratului, năzdrăvanul, simţind că are să vie tată-său la judecată, spuse frăţine-său, împăratul, şi amîndoi se chibzuiră ca să facă o primire frumoasă ca unui părinte bun ce le era. 
  Cînd veniră împricinaţii la înfăţişare, ieşi înainte fratele împăratului şi primi pe negustor la scară, iară cînd îl duse înaintea împăratului, acesta se sculă de pe tron şi l-a întîmpinat cu vorbe bune şi supuse. 
  Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu şi nu ştia ce să mai zică; se uita în toate părţile şi nu pricepea nimic din cele ce se făceau. 
  El căuta cînd la împăratul, cînd la fratele împăratului, se minuna în sine, dară nu cuteză să zică nimic. 
  Intrînd în cămară şi dascălul cu femeia, stătură ca trăsniţi de Dumnezeu. Vezi că se ştiau vinovaţi de moarte. 
  După ce se aşeză împăratul pe tron, judecata începu. 
  Neguţătorul îşi spuse păsul şi zise că îşi pune nădejdea în înţelepciunea împărătească şi aşteaptă să hotărască împăratul cum îl va lumina Dumnezeu. 
  Dascălul o mîlcise de tot, iară femeia îndrugă şi ea cîteva vorbe, aruncînd toată vina în spinarea dascălului. 
  Atunci împăratul întrebă pe negustor că: dacă îşi va vedea copiii, i-ar cunoaşte el? 
  — Mai e vorbă? răspunse neguţătorul. 
  El se uita la amîndoi împăraţii şi nu mai cuteză să zică nici bleau. 
  — Noi suntem, răspunse împăratul. 
  La aceste cuvinte, femeia şi dascălul o sfecliră de tot şi tremurau ca varga. Iară neguţătorul, creştea inima într-însul de bucurie că-şi găsise copiii. 
  Împăratul zise că de cînd el este împărat, aşa pricină grea nu mai judecase. Hotărî dară ca toţi să cază în genunchi şi să roage pe Dumnezeu să le arate dreptatea lui. 
  Aşa şi făcură. 
  Pe cînd încă se rugau, deodată, dascălul şi femeia se făcură stane de piatră. 
  Împăratul porunci să puie aste stane de piatră de o parte şi de alta la scara palatului. Iară negustorul rămase la curtea împărătească. 
  În vremea aceasta, fratele cel mic, după ce se despărţi de fraţii săi, se duse, se duse, ca cuvîntul din poveste ce d-aci în colo se găteşte, şi ajunse la oraşul unde îl scosese drumul pe care apucase el. 
  Acolo dacă sosi, trase la gazdă la un om al lui Dumnezeu. De cîte ori se culca, de atîtea ori găsea cîte o pungă cu galbeni la căpătîiul său cînd se scula. 
  Ceru de la gazdă pe cineva care să-i arate lucrurile cele mai însemnate. După ce ocoli cruciş şi curmeziş tot oraşul, văzînd tot ce era vrednic de văzut, ajunse la margine şi acolo era un ostrov. Iară dacă vru a şti ce era acolo, călăuza se feri d-a-i spune. 
  Seara întrebă pe gazdă şi aceasta îi zise: 
  — Să nu care cumva să te muşte şarpele de inimă să te duci acolo, că e stingere de tine. 
  — Pentru ce? întrebă flăcăiandrul. 
  — Pentru că acolo şade o măiastră şi oricine merge la dînsa se întoarce capiu. Şi apoi nimeni nu poate să meargă să o vază, pînă nu o da două pungi de bani. 
  — Asta este tot? Mîine mă duc să o văz, zise el; bani am destui, precum vezi. Nici rugăciunile gazdei, nici frica de căpiare nu l-a putut opri de a merge să vază pe acea măiastră. 
  
  Se duse deci, dădu două pungi de bani şi intră în ostrov. Acolo umblă cîtva timp, ca un haidamac, pe dinafară, ca doar măiastra va ieşi la fereastra palatului să o vază. Ea ieşi, el o văzu şi apoi se întoarse. A doua zi se duse iară, a treia zi iară şi tot astfel cîteva zile d-a rîndul. De ce o vedea, d-aia dorea să o mai vază. 
  Măiastra băgă de seamă că el venea întruna de cîteva zile. “Trebuie să aibă mulţi bani”, se gîndi ea. Iară dacă trimise de-l chemă, îi zise: 
  — Mare stare trebuie să ai tu, tinere, de o risipeşti aşa. 
  N-am văzut pînă acum pe nimeni care să vie la mine în ostrov de atîtea ori una după alta. 
  — Da, mare şi nesfîrşită, răspunse flăcăiandrul cu mîndrie, caşi puterea cu care o fac. 
  Cum auzi măiastra aste vorbe, îi puse gînd rău. Se luă deci pe lîngă dînsul cu şoptele cu momele, viclenindu-l ca să-i afle puterea. 
  Flăcăiandrul se pierdea de dorul ei cînd o văzu dezmierdîndu-l cu nişte cuvinte mai dulci decît mierea. Se înşelă şi îi spuse. 
  Atunci ea îi dete ceva de bău, iar el dete dintr-însul afară inima găinii. Ea o luă, apoi îl dete pe biete din ostrov. 
  Cînd se dezmetici el şi se văzu pirpiricosac, golănel şi gonit, cugetă: “Dacă nu ţi-oi face-o eu, apoi să ştii că nici dracul nu ţi-o mai face”. 
  Se duse la gazdă şi povesti ce i se întîmplase. 
  — Nu ţi-am spus eu, săracul de mine, să nu te duci acolo? Ce o să te faci acum? 
  — Mă voi duce în lume, şi ce va vrea Dumnezeu cu mine. 
  
  A doua zi plecă şi, trecînd printr-o pădure, ajunse la marginea unui rîu. Acolo dete peste o colibă de pescar. Îi chiorăiau maţele de foame şi fu nevoit să se abată. 
  Pescarul primi să rămînă la dînsul să înveţe pescuitul. 
  Într-una din zile, pescarul zise flăcăiandrului: 
  
  — Iată eu mă duc la tîrg cu coşul ăsta de peşte. Pînă una alta, ia şi tu halăul ăla, şi vezi d-ei putea să prinzi vro fîţă de peşte ca să avem de legumă pentru azi şi mîine. 
  — Las’ pe mine, răspunse flăcăiandru. Pescarul plecă. Iară băiatul intră cu plasa în gîrlă. Bătu în sus, bătu în jos şi peşte să prinză, cîtuşi decît. 
  Tocmai era să se lase de pescuit, cînd văzu o mreană. 
  Mreana fugi, el după ea, pînă îi veni bine şi, aruncînd plasa, o încîlci într-însa şi o trase la margine. 
  Văzu el că mreana era cît să le ajungă pe două zile. Se bucură în inima sa că făcuse o treabă cumsecade. 
  Se puse deci de o curăţă de solzi; o spintecă, îi scoase măruntaiele. Cînd în loc de lapţi, ce să vezi? ceva ce nu semăna a nimic. Luă el acel ceva, îl spălă, şi rămase un fel de covăţea mititică de piatră. 
  — Bună este şi asta, zise el, să am cu ce bea apă. Şi îndată şi luă oleacă de apă cu dînsa să bea. Cînd s-o aducă
  
  la gură, ea era plină cu galbeni. Se miră de astă întîmplare. Răsturnă banii în poală şi mai luă o dată apă ca să bea. 
  Cînd să aducă la gură, se făcu iară bani. 
  — Acum, aide la zîna mea măiastră, zise el. 
  Lăsă şi plasă, şi peşte, şi colibă şi într-un suflet alergă la gazda lui din oraş. Îi spuse despre norocul ce dase peste el şi începu a se găti să meargă la ostrov. 
  Gazda se sili în toate chipurile să-l oprească de la această otărîre a sa. Fu peste putinţă. Îl trăgea aţa la rele. Pînă una alta, umplu gazdei două tocitori cu bani. Apoi luă cu dînsul covăţica de piatră şi două pungi pline, şi se duse la ostrov. 
  Cum îl văzu măiastra, îl cunoscu. Înţelese ea că trebuie să fi dat el cu mîna în foc, şi-l chemă la dînsa. 
  Acolo, cu prefăcături, cu marghiolii şi cu viclenii îl făcu de spuse cum are atîta stare. Şi fiindcă flăcăiandrul îşi pierduse capul cum ajunse lîngă dînsa, se lăsă să fie mîglisit, şi măiastra îi şterse şi covăţica. Cum se făcu stăpînă şi pe acest lucru, porunci slugilor sale să-l huiduiască ca p-o găgăuţă şi îl goni cu ruşine din ostrov. 
  Cînd se văzu iarăşi dat afară şi înfruntat, nu se putu astîmpăra de necaz, cum de să nu se ţie el, ca să nu fie şi batjocorit, şi cu banii luaţi. 
  Plecă iară la gazdă şi-i spuse toată şiretenia. 
  Gazda îl povăţui să ia pe seama lui o tocitoare de bani din care îi lăsase, să se apuce şi el de ceva şi să nu mai umble ca un pierde-vară după icre verzi. 
  El nu voi, şi plecă în lume. 
  — Ce mi-o da Dumnezeu, zise el. 
  Merse, merse, prin cîmpii cu inima plină de foc pentru măiastra lui, trecu prin păduri, şi nu se putea împăca cu gîndul că n-o să-şi mai poată vedea odorul. În cele din urmă, căzu de obidă şi de mîhnire. Stînd el aşa şi zbătîndu-se cu gîndurile, băgă de seamă că p-acolo p-aproape curgea o apă. Se duse să se scalde ca să se mai răcorească. 
  Tot scăldîndu-se, văzu de ceea parte a rîului nişte smochini. Îşi aduse aminte că nu mîncase de două zile şi se duse să facă 
  o gustărică cu niţele smochine. Mîncă ce mîncă, dară începu a simţi că din ce în ce se schimbă. Unde din om ce era, se pomeni deodată măgar. 
  Altă nevoie acum. Cum să se întoarcă în cetate? Pe lîngă celelalte toate, acum are să fie şi prigonit. Umblînd în sus şi în jos pe marginea pădurii, îi era frică să intre înăuntrul pădurii, ca să nu-l apuce vreo fiară sălbatecă; se temea iară să iasă mai la lumină, ca să nu-l prinză vrun om, să-l puie la vro muncă ce n-ar putea-o duce. Ce să facă? Se căina şi se văicărea, de-i plîngeai de milă. Toată ziua umblă rătăcind cu inima cît un purice de frică. Flămînzi iară. Căutînd cîte ceva de mîncare, dete peste nişte roşcove. Se apucă să mănînce, căci era lihnit de foame. 
  Cît p-aci era să moară de bucurie cînd văzu că încet, încet, se schimbă şi se făcu iară om. Stătu în loc şi se cruci şi el de astă minune. Apoi dodată zice: 
  — Acum eşti a mea! Stăi, măi tu, că ţi-o fac eu ţie pe piele, femeie fără de inimă ce mi-ai fost! 
  Se apucă şi umplu sînul de roşcove. Apoi făcu un coşuleţ, cum putu, din nuiele de richită, şi culese într-însul smochine, de care mîncase şi el. 
  După ce se întoarse la gazda lui din cetate, îi spuse că acum s-a împlinit. 
  Auzind însă de faima celor doi împăraţi înţelepţi, îi dete un fier ars prin inimă, şi-şi puse în gînd a merge la dînşii să vază, oare n-or fi fraţii lui? 
  Dară pînă să se pornească către dînşii, se mai duse o dată la ostrov, cu coşuleţul de smochine pe mînă, şi începu a striga la smochine, pe la poarta palatului. Măiastra, auzindu-l, trimise să-l cheme. Cum îl văzu, îl cunoscu. 
  Crezînd că şi în smochinele lui este ascuns vrun farmec numai bun pentru dînsa, porunci de-i cumpără coşul cu totul. El luă banii şi se făcea a se mai plimba prin ostrov. 
  Măiastra se puse la masă. Cînd la sfîrşitul mesei, după ce mîncară împreună cu ai lor smochine, se făcură măgari. 
  Hîţ în sus, hîţ în jos. Ba că o fi una, ba că o fi alta, nimic. Rămaseră măgari ca toţi măgarii. 
  Atunci flăcăiandrul, prinzîndu-i, le puse cîte un căpăstru în cap, îi legă unul de altul şi îi duse cu dînsul, după ce luă covăţica şi o băgă în sîn; căci inima găinii o mîncase măiastra. 
  Se duse cu cîrdul de măgari la gazda lui. 
  — Acum să ştii că mă duc într-ale mele, zise el gazdei; bani aidestui, ostrovul şi palaturile sunt ale tale. Rămîi sănătos. 
  — Să ne vedem sănătoşi, răspunse gazda, şi să auzim de bine. Dară cu turma aia de măgari ce ai să faci? Ia-ţi un argat, care să vază de ei. 
  
  Aşa şi făcu. Tocmi un argat şi porni să meargă la fraţii lui, cu alaiul după dînsul. 
  Pe cînd mergea, fratele năzdrăvan spune împăratului toate cele întîmplate fratelui lor celui mai mic, şi se pregătiră să-l primească cu cinste. 
  Cînd ajunse la marginea cetăţii unde domnea împăratul, se miră că găsi pe fratele său cel mijlociu care îl aştepta. 
  Acesta îi povesti toată întîmplarea cu muma lor şi a dascălului, şi cum îi pedepsise Dumnezeu. 
  Plînse fratele cel mic de osînda dumnezeiască ce căzuse peste muma lor, apoi merse de se înfăţişă împăratului. 
  Cum se văzură, se cunoscură şi se îmbrăţişară. 
  Apoi ceru de la împăratul să-i dea un grajd curat unde să-şi 
  puie măgarii, pe care singur îi îngrijea. Trecu ce trecu şi nici pomeneală nu era ca să facă pe măgari să se schimbe iarăşi în oameni. Într-o zi, la masă, cînd văzu că frate-său cel mic este cu voie bună, împăratul îi zise: 
  — Ei, ce ai de gînd cu măgarii tăi; destul i-ai pedepsit, iartă-i. Să nu socoteşti că nu ştiu tot ce ai păţit. Dară este destul. Mai cu seamă căci ştiu că se topeşte inima în tine de dorul ei. 
  — Adevăr ai grăit, îi răspunse fratele cel mic. Pentru hatîrul tău fac tot. Trimise de aduse măgarii acolo; le dete de mîncară roşcove şi îndată se făcură iară oameni. 
  Toţi cei de faţă rămaseră înmărmuriţi cînd văzură asta minune. Apoi ochii tutulor se aţintiră la măiastra şi mărturisiră că aşa frumuseţe de muiere nici c-au mai văzut, şi nici că se mai poate afla în toată lumea. Ea atunci începu a zice: 
  — Mai întîi mulţumesc împăratului că s-a fost înduioşat de starea cea proastă şi ticăloasă în care ajunsesem şi a stăruit de ne-a făcut oameni la loc. 
  Apoi, uitîndu-se la fratele împăratului cel mic, îi zise: 
  — Numai tu mi-ai venit de hac pe lumea asta; dacă voieşti, sunt gata a te lua de bărbat. Iartă-mă pentru neajunsurile ce ţi-am făcut. 
  — Apoi eu ce umblam, păcatele mele, cînd tot veneam pe latine, şi tu ţi-ai bătut joc de mine. Fie că şi eu mi-am scos din capete. Sunt gata şi eu a te lua de soţie, mai cu seamă acum, că nu mi-a mai rămas la inimă nici o zăcăşeală. 
  
  Se pregătiră şi făcură o nuntă d-alea împărăteştile. Ei nu se mai duseră de acolo. Rămaseră cîte trei fraţii launloc. 
  Trebile împărăţiei mergeu găitan. 
  Locuitorii apucau şi ei de la aceşti trei fraţi cînd dreptate, cînd 
  poveţe bune şi cînd ajutoruri de bani; şi în toată lumea se duse vestea despre ei, cărora li se zicea: 
  La cei trei fraţi împăraţi. 
  Încălecai p-o şea etc. 
  
  
  COTOŞMAN NĂZDRĂVANU 
   
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată o pereche de oameni. Ei n-aveau copii. Într-o zi, fiind cu voie bună, zise bărbatul către femeie: 
  — Soro, de la mila lui Dumnezeu noi n-avem copii. Să mergem pe cîmp şi ce vom găsi, aceea să ne fie copil. 
  — Bine zici dumneata, frate. Aşa să facem, dacă astfel ai găsit dumneata cu cale. Vezi că ei trăiau bine şi nevasta nu ieşea din cuvîntul bărbatului, nici cît negru subt unghie. Făcură o azimă, luară şi niţică legumă, le puseră la traistă şi plecară. Aide-aide, mergînd povesteau, şi rîdeau, şi cu ochii în toate părţile căutau. 
  
  Cînd, iată că dete peste un pisoi jigărit, jigărit şi urduros, îl luară şi îl aduseră acasă. Îl îngrijiră şi îl crescură ca pe copilul lor. De ce trecea, d-aia se făcea mai frumos, pînă ce se făcu un cotoşman numai de drag să priveşti la el. 
  Nu mai puteau de bucurie oamenii, căci aveau şi ei pe ce pune ochii în casa lor, cînd se sculau dimineaţa. Mai-nainte casa li se părea pustie. 
  Cotoşmanul era un pisic cuminte. Şoareci nu se mai stăveau prin casa aceea. Cînd şedeau casnicii la lucru, iarna, în nopţi d-alea lungile şi spuneau la snoave şi la ghicitori, cotoiul sta lîngă dînşii şi torcea. Cînd stăpîna casei făcea la ciorap, pisoiul se juca cu ghemul. Dară nu-l încurca, ferească Dumnezeu. Cum făcea el, cum dregea, se juca aşa de frumuşel, încît ghemul nici nu se desfăşura, nici nu se încurca. Cîteodată îl lua în lăbuţele lui de dinainte, ţiindu-l ca un om, şi se trîntea cu el pe spate, altă dată îl făcea să se dea d-a rostogolul, lovindu-l cu cîte o labă şi se repezea după dînsul ca după şoareci. 
  Cînd stăpînul casei se juca cu dînsul, ferit-a sîntul să-l zgîrie, pare că-şi pilise ghearele. Cînd îl mîngîia, cunoştea el că îl iubeşte, şi se întorcea şi el cu lăbuţele şi mîngîia pe stăpînu-său, dară tot cu ghearele ascunse, o mîngîiere lină ca mătasea. 
  Pe lîngă acestea, era aşa de cuminte, încît casnicii îl lăsa să îngrijească de pui şi să le dea de mîncare; iară cotoşmanul nici că se gîndea să se dea la el. El nu era de cei ce îşi bagă botul prin toate vasele. Cît despre oala cu smîntînă, nici pomeneală nu era să-l fi prins vrodată la ea, ori să dea cu praştia prin bucăţele de friptură de pe grătar. Era un mîţoi cum nu este altul în ziua de azi. 
  Nu mult după aceasta, femeia se simţi îngreunată. Atunci să fi văzut bucurie pe casnici, încît nu-i ţinea pămîntul. Iară cînd fu la facere, născu un copilaş gras şi frumos şi sănătos. 
  Crescu copilul şi se făcu mare. Nu se despărţea de pisoi nici cît ai da în cremene. Amîndoi se jucau, amîndoi mîncau la masă, amîndoi se culcau. 
  Părinţilor copilului nici nu le trecea prin minte să oropsească pe cotoşman. Ba încă îl îngrijea ca şi pe copilul lor, fiindcă, ziceau ei, a intrat cu noroc în casa lor, este ugurliu, adică dobîndise un copilaş. 
  De la o vreme încoace însă, văzură că dau îndărăt. Unde pînă aci era bilşugul în casa lor, acum ajunseră negustori grei ca fulgul pe apă, cum se zice. Cu toate astea, perechea de oameni nici nu se gîndea a cîrti împotriva lui Dumnezeu. Ea era mulţumită că dobîndise copil, şi alt nimic. 
  Mai trecu ce trecu şi amîndoi bătrînii dară ortul popii, rămîind în urma lor casa toacă şi o sărăcie lucie. 
  Copilul se alese cu cotoşmanul. După ce văzu că nu mai are de nici unele, şi nici părinţi, se puse pe un plîns de-ţi era mai mare jalea de dînsul. Atunci cotoşmanul îi zise: 
  — Stăpîne, nu te credeam aşa slab de înger. Eşti cu mine. Nu te întrista aşa de mult. Precum părinţii tăi au îngrijit de mine, aşa şi eu sunt dator să îngrijesc de tine. Şi precum tu nu m-ai dezlipit de lîngă tine, nici cît ai clipi din ochi, aşa şi eu nu mă voi dezlipi de tine pînă ce nu te-oi căpătui şi nu te-oi vedea om în rîndul oamenilor. 
  Pasămite cotoşmanul era năzdrăvan. Băiatul însă rămase cu ochii bleojdiţi la dînsul, cînd îl auzi vorbind. 
  Plecară amîndoi. Cotoşmanul înainte, băiatul după dînsul. 
  Ajungînd într-o pădure, găsiră o scorboră mare şi şi-o aleseră de locuinţă. 
  Cotoşmanul făcu un culcuş stăpînului său acolo numai din fulgi de pasări, de se cufunda în puf cînd se culca. Îi aducea de mîncare şi de băut. Îi ţinea de urît spuindu-i fel de fel de basme şi de snoave. 
  El îi spunea ce va să zică cîntatul greierilor, ce însemnează săritura locustelor prin iarbă. Îl făcea să înţeleagă că dragostea între fraţi este nesfîrşită ca apa fîntînii ce curgea p-aproape de locuinţa lor. Cînd se plimbau amîndoi prin cîte un luminiş din pădure ori ieşeau la cîmp, îi arăta toate floricelele şi i le spunea pre nume. Copilul nu se domirea de ce cocorii umblă înşiruiţi trîmbă, de ce rîndunelele se duc şi vin, de ce privighetorile cîntă aşa frumos; iară ciuhurezii, te apucă răcori de groază cînd îi auzi. Şi cotoşmanul îi spunea pe şart toate şi-l făcea să priceapă că aici pe pămînt toate sunt cu rînduiala lor. 
  Scorbora o ţinea aşa de curată, încît ţi-era milă să calci pe acolo. 
  Nici că se stăvea vreo goangă măcar pe la ei pe acolo. Cotoşmanul nu lăsa pe băiat să puie mîna pe nimic. Toate el le făcea. 
  Băiatul se făcuse flăcău de însurat. Şi-i zise pisoiul: 
  — Stăpîne, acum ţi-a venit vremea să te însori. 
  — Bine, să mă însor, răspunse flăcăiaşul; dară eu n-am de nici unele. Sunt golan precum mă vezi: sula şi căciula. 
  — De asta nu te îngriji, că este de mine îngrijită de mai-nainte. 
  Tu numai să faci ce ţi-oi zice eu. De azi înainte să ştii că te numeşti Mătăhuz împărat. 
  Nu trecu mult după aceasta şi cotoşmanul se duse a căuta fată să-şi însoare stăpînul. Se vede că el o ochise, căci se duse drept ca pe ciripie la palaturile unui boier mare. Cum ajunse la poartă, se dete de trei ori peste cap şi se făcu om. Iară dacă dete ochi cu boierul, el zise: 
  — Boierule, stăpînul meu, Mătăhuz împărat, mergînd la vînătoare, nu întîlnea decît păsărele mititele. 
  Nu era vînat Vrednic de-mpărat. 
  El trecea înainte, lăsîndu-le să-şi vază de ouşoare. 
  — Şi ce trebuinţă am eu oare să ştiu dacă stăpînul tău, Mătăhuz împărat, n-avea noroc la vînat? 
  — Să-ţi tai cuvîntul cu miere, boierule; dară dacă vei voi să mă asculţi pînă în sfîrşit, vei afla că solia mea are să-ţi aducă veselie. 
  — Ei bine, vorbeşte cît vei voi, te ascult. Dară nu ştiu de ce, bag de seamă, că în graiurile tale este ceva mierloit. 
  — Păreri, cinstite boierule. Precum vremea închisă zămisleşte visuri spăimîntoase, aşa poate că voi fi avînd şi eu peri răi, şi te înşeală părerile. 
  
  — Bine, bine; sfîrşaşte, precum ai început. 
  — Şi aşa, luminate boierule, cum îţi spuneam, stăpînul meu nu băga în seamă poşidicul de vînat ce-i tot ieşea înainte. Răzbătu pădurea prin toate colţurile, dară părea că se vorbise toate lighioanele ca să nu iasă de prin culcuşurile lor. Scîrbit de prostia fiarelor sălbatice, ce stau pitulate, stăpînul meu hotărî să se întoarcă acasă. Cînd, deodată, pe piscul unui munticel ce se ridica semeţ din răriştea pădurii, zări o căprioară sprintenă, cu ochii blajini. Fu de ajuns o uitătură, căci îi răpi inima. Stăpînul meu, Mătăhuz împărat, se ia după dînsa. Căprioara fugi, el după dînsa. Dară ea, mai iute de picior, îl lăsă pe urmă şi veni de se ascunse în culcuşul ăsta. Iară pe mine mă trimese să-i caut inima, şi să-i dau în mînă pe hoţomana de căprioară. Pentru aceasta am venit la d-ta, şi te rog să-mi dai ajutor ca să mă întorc cu ispravă bună. 
  — Măi, da’ calendroi mi-ai mai fost! Stăpînul tău, Mătăhuz împărat, mult trebuie să fi căutat pînă să găsească un puşchi ca tine. . . 
  — De mine zi ce vei pofti, boierule; dară să nu cazi în ispită să te atingi de împăratul, stăpînul meu, că, uite, se face lucru dracului. 
  — Nici că m-am gîndit la una ca asta. Dară împăratul, vînătorul tău, să vie să-şi caute căprioara. 
  
  Şi fiindcă vorba vorbă aduce, cotoşmanul şi boierul stătură la taifas şi se înţeleseră la cuvinte. Ei hotărîră ca să vie Mătăhuz împărat, să dea ochi cu fata boierului. 
  Întorcîndu-se cotoşmanul la stăpînul său, îi spuse cum a izbutit în solia lui şi puseră la cale ca în sărbătoarea viitoare să meargă împreună. 
  Băiatul nu se putea domiri cum de să meargă el aşa goloneţ. Iară cotoşmanul nu-i da răgaz să se gîndească la d-alde-astea, ci îl lua cu vorba pe departe şi cu cusur supţire îl făcea să priceapă că are să fie fericit. 
  Trecură zile cu ziua de ieri şi veni sărbătoarea aşteptată. 
  Cotoşmanul luă pe stăpînul său şi plecă cu el în peţit. Merseră ce merseră şi, ajungînd într-o pădure, aproape de palaturile boierului celui cu fata, se opriră. Băiatul rămase adumbrit într-un crînguleţ verde, căci era gol pistol. Iară cotoşmanul o rupse d-a fuga spre curtea boierului celui mare. 
  Cum ajunse, începu a striga cît îi lua gura: 
  — Săriţi, săriţi! că ne-a jefuit hoţii. 
  Toţi cu totul ieşiră să vază ce s-a întîmplat. Cotoşmanul, abia răsuflînd şi cu spaima în faţă, zise boierului: 
  — Da bine, boierule, în cuprinsul dumitale se poate ca ziua-namiaza mare să ne calce hoţii? 
  — Unde? Cum? Ce s-a întîmplat? întrebă boierul. 
  — Ce să fie? Iaca tocmai cînd veneam cu Mătăhuz împărat, stăpînul meu, să-ţi vedem fata, o ceată de haiduci puse mîna pe noi, a jăfuit pe stăpînu-meu pînă la cămaşe, iară eu mă strecurai, şi pe ici mi-e drumul, alergai într-un suflet să-ţi dau de veste şi să cer ajutor de la d-ta. Abia, uite, am scăpat cu zilele. 
  — Bre! strigă boierul. Cum se poate una ca asta, ca să jefuiască hoţii, p-aproape de palaturile mele, pe Mătăhuzul tău împărat? Să sară cu mic cu mare într-ajutor! 
  — Acum este de prisos, boierule. Tălharii au luat-o la sănătoasa. Mai bine dă-mi un rînd de haine, ca să duc stăpînului meu şi să poată veni pînă aci. Cît pentru tălhari, fii pe pace, că va şti el ce să facă pentru dînşii. 
  
  Luă hainele ce-i dete boierul şi se întoarse la stăpînul său. 
  După ce îl îmbrăcă şi-l învăţă cum să se poarte la boierul, plecă cu dînsul. 
  Ajungînd, îi ieşi boierul înainte şi-l primi cu toată cinstea. 
  Cînd fură în casă, Mătăhuz împărat se tot uita pe dînsul. 
  Oamenii casei începură să şopoiască şi să-şi dea coate, zicînd: ori că este prea fudul acest Mătăhuz împărat, sau că este prost. Cotoşmanul băgînd de seamă, zise boierului: 
  — Mă rog să nu-ţi fie cu supărare, dară stăpînul meu n-a purtat pînă acum aşa haine proaste. 
  Numaidecît boierul porunci să-i aducă altele, muiate numai în fir. Pînă una alta, cotoşmanul se dete pe lîngă stăpînul său, şi pe furiş îi dete ghiold şi-i şopti la ureche ca să se ţie să nu se tot uite pe dînsul aşa ca proştii şi ca mojicii. 
  După ce se îmbrăcă cu hainele cele bune, el se ţinu bine şi nu se mai uită asupra lui; apoi intrară în vorbă şi se isprăvi treaba cu bine. Şi nici că se putea altfel. Căci ginerele, deşi era Mătăhuz împărat, dară boiul lui cel măreţ, chipul cel mai bine făcut şi alb ca zăpada, trupşorul lui cel tras ca prin inel şi nalt ca un brad, făcea mai mult decît toată împărăţia şi decît toată boieria. 
  După ce se hotărî ziua de cununie, plecă. Pînă atunci bietul flăcău se frămînta cu gîndul ce o să facă el şi unde o să-şi ducă mireasa. 
  Cotoşmanul nu-i dădu răspas să se mai gîndească, ci cu fel de fel de glume şi snoave îi fura gîndurile şi-l înveselea. 
  Cînd fu ziua hotărîtă pentru cununie, se duseră iarăşi amîn-doi. Boierul rămase încremenit. De unde se aştepta să vie cu oaste şi cu mărire ca un împărat, mă rog, îl văzu viind ca un cioflingar, şi începu a se îndoi şi a se codi să dea fata după dînsul. 
  Cotoşmanul mirosi îndată cam cum merge şiritenia şi luă pe boier d-o parte, zicîndu-i: 
  — Boierule, să nu-ţi fie paraxin unde ne vezi că am venit numai amîndoi. Iaca, iaca, iaca, cum merge treaba: curg foile de zestre ca ploaia la părinţii lui Mătăhuz împărat. Iară el nu voieşte nici în ruptul capului să ia pe alta, fără decît pe fata dumitale. Părinţii se împotrivesc la una ca asta. Eu însă l-am îndemnat şi-l îndemn mereu să te aibă de socru. Vezi că ştiu eu ce ştiu. Casă ca a dumitale şi cinstită, şi lăudată, nu se mai găseşte pe lume; şi flăcău ca Mătăhuz împărat ba, ba, ba, mai la rar. Apoi casă ce o să ţie astă păreche are să fie fără seamăn. Pentru aceasta şi stăpînul meu, ascultîndu-mă, s-a hotărît să o ia fără voia părinţilor şi să se tragă la moşiile lui, să trăiască acolo ca un boier mare. 
  — Frumos cuvîntezi tu, dară eu ştiu că binecuvîntarea părinţilor întăreşte casele fiilor. 
  — Dară mai este şi altă poveste, răspunse şi cotoşmanul. Cu sluta în vatră casa ajunge să fie cu uşa prin pod şi cu ferestrele pe sub pat. Mai bine: 
  
  Să munceşti
  Şi să trăieşti, 
  Şi ce-ţi place să iubeşti. 
  
  — Cam ai dreptate, tu. Dară mă bat gîndurile să mai amînăm nunta. 
  — Fie şi aşa. Nu mă împotrivesc. Eu însă te sfătuiesc să nu pierzi din mînă un giuvaer ca acesta ce ţi-l trimite Dumnezeu. Norocul cînd pică omului, atunci să ştie să-l apuce şi să-l păstreze. 
  — Ei, aide, de! aide. M-ai biruit cu limbuţia ta. Toate fiind gata, se cununară şi făcură o nuntă, de se duse vestea în şapte sate. Trei zile şi trei nopţi ţinură veseliile. A patra zi trebuia să meargă cu nunta la moşiile lui Mătăhuz împărat. Acesta se pierduse cu totul. Nu ştia ce să facă; nu ştia nici ce 
  mai vorbeşte de ruşine. Cotoşmanul se dete pe lîngă dînsul şi îi zise: 
  — Ţine-ţi firea, omule, nu fi copil. Am îngrijit eu de toate. Ţie să nu-ţi pese de nimic. Să taci din gură şi să te laşi să te ducă unde oi zice eu. 
  
  Mai veni niţel inima la loc lui Mătăhuz împărat, cînd auzi graiurile cotoşmanului. Nu se putea domiri însă cum va face el şi la ce moşii îl va duce. 
  Toate se puseră la cale. Toate erau pregătite pentru plecare. Ginerele şi mireasa se urcară în căruţă şi porniră. Cotoşmanul însă 
  o apucă înainte şi zise vizitiilor să se ţie pe urma lui, că el îi va călăuzi. 
  Aşa făcură. Apucară pe cîmpii unde mii de floricele împodobea pămîntul. Vîntul abia adia şi clătina uşurel frunzele pomilor ce se aflau ici şi colo în calea lor. Brotăceii orăcăiau în depărtare. Din cînd în cînd cucul cînta în partea dreaptă. Păsările ciripeau; iară privighetorile prin crînguleţele înflorite trăgeau nişte geamparale de-ţi lua auzul. 
  Cotoşmanul mergea înainte şi aşa de iute, încît căruţele nu se puteau ţinea de dînsul. Aci pierea ca o nălucă, aci se învîrteja înapoi şi făcea semn pe unde să apuce. 
  Pasămite, călăuzind, el făcea dresurile înainte. Întîlnind cirezile de vite ale unor zmei, el spuse văcarilor ce să zică, cînd îi vor întreba cineva ale cui sunt cirezile, că de unde nu, pieirea capului ce va cădea peste dînşii de la Dumnezeu va fi groaznică. Întîlnind turmele, spuse aşijderea ciobanilor ce să zică şi ei, căci de unde nu, Muma-pădurii îi va chinui băgîndu-le mîinile în căldarea cu jăratic, pînă vor muri, şi sufletele lor vor ajunge la munci nesfîrşite. 
  Bieţii oameni, de spaimă, şi ştiind că gura nu-i ţine chirie, spuse celor ce îi întrebară, precum îi învăţase cotoşmanul, carele era în chip de om. 
  Ajungînd căruţele, oamenii miresei întrebară pe văcare, cînd văzură sumedenia de cirezi: 
  — Ale cui sunt cirezile astea, fîrtaţilor? 
  — Ale cui să fie? răspunseră văcarii, iacă ale lui Mătăhuz împărat. 
  Se minunară toţi de bogăţiile acestui împărat. Mergînd mai-nainte, dete de nişte turme de oi. Şi atîtea de multe erau, încît nu le putea cuprinde cu ochii. Întrebînd: 
  — Ale cui sunt aste turme, prietenilor? Ciobanii răspunseră: 
  
  — Ei, Doamne! Ale cui să fie? Ale lui Mătăhuz împărat sunt, şi încă astea nu-s nimic! 
  Cînd auziră una ca aceasta, toţi se loviră cu mîna peste falcă. Ei nu mai putură să-şi stăpînească mirarea şi fericeau pe mireasă că a dat peste un bărbat aşa de june, frumos şi bogat. 
  Iară Mătăhuz împărat tăcea mîlcă şi înmărmurit de cele ce vedea. Auzea şi i se părea că visează, iară nu că sunt aievea cele ce se arătau ochilor lui. 
  Cotoşmanul se mîndrea şi se fălea cu bogăţiile stăpînului său. Cînd, iară nu se mai văzu. Nu se ştiu ce se făcu. Pare că intrase în pămînt. 
  El însă dete o repezitură înainte. Şi ajungînd la palaturile zmeilor, pe ale căror moşii erau, le zise cu grai îngrozit: 
  — Fugiţi, zmeilor, şi vă ascundeţi, căci iată că vine Ilie, Pălie, să vă potopească, să vă pîrjolească, şi după el Luceflenderu, să vă ia suflengheru. 
  Răcori de groază cuprinse pe zmei cînd auziră pe neaşteptate 
  279 
  o veste aşa de primejdioasă. Nu ştia încotro să se dea d-oparte pînă va trece acest pîrjol ce le spunea cotoşmanul. 
  Acesta se prefăcu a le fi prieten şi a le da sfaturi bune. Vorbele lui atîta îi ameţise, încît de spaimă pare că le luase pînza de pe ochi şi se pierduseră cu totul. 
  Atunci le zise cu grăbire şi cu o prefăcută grijă: 
   — Veniţi, veniţi mai iute încoa, să vă ascunz eu în şira asta de paie din bătătură. Bieţii zmei atîta se speriaseră, încît nu mai ştiau ce face. Se lăsară să-i ia şi să-i ascunză. 
  Cotoşmanul îi băgă în şira de paie, şi îi dete foc. Îndată văpaia se urcă pînă la cer, iară bieţii zmei ţipau de usturime în para focului, de să le plîngi de milă. Ţipară ce ţipară, dară o dată cu focul li se stinse şi lor glăsciorul şi se făcură scrum. 
  Atunci iaca şi nunta intra pe poarta palatului. Slugile spuseră şi ele după cum le învăţase cotoşmanul, că palaturile astea sunt pe moşiile lui Mătăhuz împărat. 
  Cînd intră în palat, ce să vezi dumneata? Bogăţia de pe lume era acolo. Păreţii numai în aur poleiţi. Pardoseala era de cleştar, iară învălitoarea era de acioaie şi de plumb. 
  Se mai minunară o toană oamenii ce însoţiră pe mireasă. 
  După ce se aşezară tinerii, oamenii se întoarseră la boier şi-i povestiră tot ce văzură. Boierul nu se căi că şi-a dat fata lui Mătăhuz împărat. Iară acesta se mira de unde şi pînă unde să-i vie lui acea bogăţie. Trăiră în pace şi în veselie perechea nuntită şi or fi trăind şi astăzi, de n-or fi murit. Iară eu încălecai p-o şea etc. 
  
   
  PASĂREA MĂIASTRĂ 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un împărat evlavios şi bun. El avea trei feciori. Pe lîngă multe bunătăţi ce făcuse oamenilor din împărăţia lui, a ridicat şi o monastire de care să se ducă pomina. A împodobit-o cu aur, cu pietre nestemate şi cu tot ceea ce meşterii din acea ţară au socotit mai scump şi mai frumos. O mulţime de stîlpi de marmură şi poleiţi erau prin biserică şi pe dinaintea ei. Zugrăvelile cele mai preţioase, policandre de argint suflate cu aur, candele de argintul cel mai bun şi mari cît doniţa, cărţile cele mai alese erau zestrea monastirii aceleia. Cu cît se bucura împăratul de frumuseţea ei, cu atît se întrista că nu putea să o săvîrşească pe deplin, căci turnul se surpa. 
  “Cum se poate, zise împăratul, să nu pot sfîrşi astă sîntă biserică? Iată am cheltuit toată starea, şi ea nu este încă tîrnosită. ” 
  Şi dete sfară în ţară ca orice meşter se va găsi care să poată să-i ridice turnul, să ştie că va dobîndi de la dînsul mari daruri şi boierie. Pe lîngă acestea, poruncă dete ca în toate bisericile să se facă rugăciuni şi privigheri, ca să se îndure milostivul Dumnezeu a-i trimete un meşter bun. 
  Iară a treia noapte visă împăratul că dacă va aduce cineva pasărea măiastră de pe tărîmul celălalt şi să-i aşeze cuibul în turn, se va putea face monastirea desăvîrşit. 
  Spuse fiilor acest vis, iară ei se întreceau care de care să plece mai-nainte, şi să se închine cu slujba la tată-său împăratul. Atunci împăratul le zise: 
  — Eu văz, feţii mei, că toţi aveţi dorinţă de a vă face datoria către Dumnezeu; însă nu vă puteţi duce toţi deodată. 
  Acum să se ducă fiul meu cel mai mare; şi dacă nu va putea el să izbutească, să se ducă altul, şi tot aşa pe rînd, pînă cînd Dumnezeu îşi va arăta mila lui către noi. 
  Copiii tăcură şi se supuseră; iară feciorul cel mare al împăratului se găti de drum. Merse ce merse şi dacă trecu de hotarăle tatălui său, stete să conăcească într-o dumbravă frumoasă. După ce făcu focul, sta acolo pînă să se gătească mîncarea, cînd văzu deodată înaintea lui un vulpoi care îl rugă să-şi lege ogarul, să-i dea şi lui un codru de pîine, un pahar de vin şi să-l lase să se încălzească şi el la ăl foc. Fiul împăratului, în loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului, care se luă după dînsul. Atunci vulpoiul făcu un semn asupra lui şi îl schimbă în stană de piatră. 
  Văzînd împăratul că fiul său cel mare nu se mai întoarce, ascultă rugăciunea fiului celui mijlociu, şi îi dete voie să meargă şi dînsul. Acesta, după ce se găti şi îşi luă merinde de drum, porni şi dînsul. La locul unde se împietrise frate-său, păţi ca dînsul; fiindcă nu voi să dea ascultare rugăciunilor ce-i adusese vulpoiul, ci voia să-l prinză ca să-i ia pielea. 
  Împăratul se pusese pe gînduri văzînd că după atîta mare de timp nu se mai întoarse fiii săi nici cu pasărea măiastră, nici fără dînsa, cînd fiul său cel mai mic îi zise: 
  — Tată, iată este acum destul timp de cînd fraţii mei cei mari au plecat să aducă pasărea măiastră şi nu s-au mai întors nici cu ispravă, nici fără ispravă. 
  Să-mi dai bani de cheltuială Şi haine de primeneală, 
  ca să-mi cerc şi eu norocul Şi de voi izbuti, te vei bucura, tată, că ţi se împlineşte dorinţa, iară de nu, eu nu voi suferi nici o umilinţă. 
  — Fraţii tăi cei mari, zise împăratul, după cum se vede n-au putut să facă nimic spre a aduce acea pasăre măiastră, ba poate să-şi fi şi răpus capetele, deoarece sunt duşi de atîta timp şi nu se mai întoarce nici unul. Eu sunt bătrîn de aci înainte; dacă vei lipsi şi tu, cine să-mi dea ajutor la greutăţile împărăţiei, şi dacă voi muri, cine să se suie pe scaunul meu, dacă nu tu, fiul meu? Rămîi aci, dragul tatei, nu te mai duce. 
  — Domnia ta, tată, ştii prea bine că n-am ieşit din poruncile împărăţiei tale nici cît negru sub unghie; şi dacă acum cutez a stărui în rugăciunea mea, este numai că voiesc, dac-aş putea, să împlinesc o dorinţă care nu dă odihnă sufletului măriei tale, dorinţă pe care te sileşti de mulţi ani şi cu mari cheltuieli să o împlineşti. 
  
  După multe rugăciuni şi stăruinţă, împăratul se înduplecă şi-i dete voie. Îşi alese calul ce-i plăcu din grajdul împărătesc, un ogar să-l aibă de tovarăş, îşi luă merinde de ajuns şi plecă. 
  După trecere de oarecare timp, sosiră amîndoi fiii cei mai mari ai împăratului, aducînd cu sine-le pasărea măiastră şi o roabă pe care o făcură găinăreasă. Toată lumea se mira de frumuseţea acelei pasări, care era cu mii de mii de vopseli, penele ei străluceau ca oglinda la soare; iar turnul bisericii nu se mai surpă; pasărea se aşeză în acel turn cu cuibul ei. Un lucru se băgă de seamă: pasărea se părea a fi mută, căci nu da nici un viers, şi toţi cîţi o vedea o căinea cum de o aşa pasăre frumoasă şi mîndră să nu aibă viers, pentru care şi împăratul, cu toată bucuria ce avea pentru biserică şi turnul ei, se mîhnea că pasărea nu-i cînta. 
  Locuitorii începuseră a uita de fiul împăratului cel mic; atîta de multă bucurie aveau ei că li se adusese pasărea măiastră, ceea ce oprise turnul de a se surpa, şi astfel biserica se putuse face cu desăvîrşire; numai împăratul se mîhnea în sufletul său că nu este faţă şi fiul său cel mic care să se împărtăşească de bucuria poporului său; cînd într-una din zile veni găinăreasa şi-i zise: 
  — Mărite împărate, să-ţi fie faţa luminată, toată cetatea se minunează de viersul pasării măiestre; un cioban, cum a intrat azi de dimineaţă în biserică, pasărea a început să cînte de să se spargă, şi este aşa de veselă, încît pare că nu o încape locul. Asta este a doua oară de cînd, cum intră acel cioban în biserică, pasărea nu mai conteneşte de a cînta; cum iese el, ea tace. 
  — Să se aducă acel cioban înaintea mea chiar acum. 
  — Măria ta, după cum se vede, ciobanul este străin, căci nimeni nu-l cunoaşte. Fiii măriei tale, precum mi s-a spus, ar fi pus paznici să-l prinză. 
  
  — Taci! zise împăratul, nu vorbi de fiii mei, căci nu ţi se cuvine 
  ţie să te atingi de ei. Împăratul puse şi el cîţiva slujbaşi să pîndească pe sub ascuns şi, cum va vedea pe ciobanul care, cînd va intra în biserică, pasărea va cînta, să pună mîna pe dînsul şi să-l aducă înaintea lui. 
  Nu s-a mulţumit pe atît, ci şi însuşi s-a dus la biserică în sărbătoarea cea mai apropiată ca să auză cu urechile sale cîntecul cel minunat al pasărei, şi să vază cu ochii săi pe acel păstor tînăr; şi, de n-ar fi fost de faţă, s-ar fi întîmplat o luptă crîncenă între slujitorii săi şi oamenii puşi de fiii lui, care voiau cu dinadinsul să pună mîna pe cioban. Atunci porunci împăratul să aducă pe acel păstor cu omenie la palatul său, pentru că nu ştiu ce simţi împăratul în inimă cînd îl văzu aşa de tînăr, blînd, smerit şi cu boiul de voinic. 
  După ce ieşi de la biserică, împăratul se duse drept la palat, pentru că inima îi zicea că trebuie să fie ceva de ciobanul acela. Cum îl văzu împăratul, îi zise: 
  — Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc eşti? Ai părinţi, şi cum s-a întîmplat de ai venit p-aci? 
  — Istoria mea, luminate împărate, este lungă. Părinţi am, asemenea şi fraţi. Ca să-ţi povestesc cum am venit p-aici şi din ce parte de loc sunt, îmi trebuie mai mult timp. Dară dacă voinţa măriei tale este să ştii, sunt gata a mă supune. Chiar mîine pînă în ziuă voi veni la măria ta pentru aceasta. Acum este tîrziu. 
  — Bine, voinice; mîine în revărsat de zori te aştept. A doua zi dis-de-dimineaţă, ciobanul veni şi aşteptă porunca împăratului; iară împăratul, cum auzi că a venit păstorul cu pricina, îl chemă înaintea lui. 
  — Ia spune-mi, flăcăule, ce este cauza de cîntă pasărea măiastră, cum pui tu piciorul în biserică, şi tace, dacă ieşi? 
  — Ca să ştii aceasta şi altele, luminate împărate, lasă-mă să-ţi povestesc toată istoria mea. 
  
  — Iacă te ascult, povesteşte-mi tot ce vei voi. Atunci ciobanul începu: 
  — Am tată şi fraţi. Am plecat din casa părintească ca să fac o
  
  faptă care să veselească pe tata, căci el era trist că nu putea să-şi împlinească dorinţa. După o călătorie de cîteva zile, am ajuns la o cîmpie frumoasă, de unde se deschideau mai multe drumuri. Acolo am voit să conăcesc. Mi-am făcut un focşor bun, am scos merindele ce aveam şi, cînd era să mă pui la masă, mă trezesc cu un vulpoi lîngă mine. Nu ştiu nici de unde, nici pe unde veni, că eu nu l-am văzut. Pare că ieşi din pămînt. 
  “Fă bine, mă rog, îmi zise, şi lasă-mă să mă încălzesc şi eu la focul tău, că uite, tremur de-mi clănţănesc dinţii în gură. Dă-mi şi 
  o bucată de pîine şi un pahar de vin să-mi potolesc a foame şi sete care mă chinuiesc. Şi ca să mănînc în linişte şi să mă pot încălzi fără frică, leagă-ţi ogarul. ” 
  “Prea bine, îi zisei, poftim de te încălzeşte; iată merindele mele, şi plosca mea, mănîncă şi bea cît vei pofti. ” Apoi am legat ogarul şi am şezut amîndoi lîngă foc, povestind. Din una, din alta, îi spusei unde mă duc; ba încă îl şi rugai dacă ştie ceva să-mi spuie cum să fac, cum să dreg, să-mi împlinesc slujba cu care m-am însărcinat de bunăvoia mea. 
  „Cît pentru asta, îmi zise vulpoiul, fii pe pace. Mîine de dimineaţă plecăm amîndoi, şi dacă nu te-oi face eu să izbuteşti, să nu-mi mai zici pe nume. ” 
  Şezurăm la foc, ne ospătarăm ca nişte prieteni; apoi vulpoiul îşi luă noapte bună şi pieri ca o nălucă. Mă ciudeam în mine cum de să nu-l văz încotro a apucat, şi tot frămîntîndu-mi mintea să ştiu cum a venit şi cum s-a dus fără să-l bag de seamă, am adormit. 
  Cînd a venit a doua zi în faptul zilei, m-a găsit minunîndu-mă de nişte stane de piatră ce închipuiau doi oameni, doi cai şi doi ogari. De cum îl văzui, ne gătirăm de ducă. 
  Vulpoiul se dete de trei ori peste cap şi se făcu un voinic, ştii colea, cum ţi-e drag să te uiţi la el. Pe cale îmi spuse că locul unde am mas noaptea trecută era moşia lui, că este însurat, că are copii, că el era blestemat să poarte corpul de vulpoi pînă cînd un om va avea milă de el, îl va primi să se încălzească cu dînsul la un foc, îi va da un codru de pîine şi un pahar de vin; că eu am fost acel om, că acum este dezlegat de blestem şi că de aceea va merge cu mine, şi nu mă va lăsa singur pînă ce nu voi ajunge la izbîndă. 
  Îmi păru bine de astă întîmplare, şi aşa noi merserăm, 
  zi de vară pînă-n seară, 
  şi ajunserăm la o poiană, unde maserăm peste noapte. Tovarăşul meu de călătorie îmi spuse că a doua zi avem să trecem pe hotarul unor zmei, că acolo credea el că voi găsi ceea ce căutam. 
  A doua zi am înaintat pe moşia zmeilor, dar tot cam cu teamă; cînd, pe la chindii, am ajuns la palaturile zmeilor. Mîndreţe ce am văzut acolo nu se poate povesti. Grădini cu fel de fel de flori şi de pomi; casele învălite cu argint care strălucea la soare ca oglinda, pereţii erau împodobiţi cu chipuri şi flori săpate, iară ciubucele erau poleite; fîntîni care aruncau apă în sus. Avurăm parte că zmeii nu erau acasă cînd am ajuns acolo. Furăm întîmpinaţi în pragul porţii de o fată frumoasă, frumoasă, de pare că era făcută din zahar, care ne zise să nu călcăm în curte, în lipsa zmeilor, că nu e bine de noi; apoi lăcrămă de bucurie că a mai văzut oameni de pe tărîmul de unde au furat-o zmeii. 
  Întrebînd-o despre lucrul ce căutam, ne-a spus că se află la alţi zmei, rude ale zmeilor pe moşia cărora eram. 
  “Duceţi-vă, ne zise ea, că cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să izbîndiţi, şi întorcîndu-vă, luaţi-mă şi pe mine. ” 
  După ce ne învăţă cum să facem să intrăm în curtea zmeilor şi cum să lucrăm, mă jură pe ce am mai scump pe lume, pe tata, ca să nu o las la zmei, ci să o iau; iară noi ne-am dus. 
  Ce e drept, şi mie îmi plăcu fata, de cum o văzui. 
  Şi ajungînd la hotarul celorlaţi zmei, am stat de ne-am odihnit. Iară în revărsat de zori, am pornit pe tărîmul zmeilor, şi am ajuns cam aproape de nămiezi la palaturile lor, care erau şi mai frumoase decît ale celor dintîi. Cum am descălecat, m-am dus la grajd, iară tovarăşul meu s-a întors înapoi; fiindcă aşa ne învăţase fata. 
  Caii erau la iesle. Unul din ei a întors capul şi s-a uitat la mine. Eu l-am frecat la ochi, l-am tras de urechi, i-am sumuţat şi i-am pus frîul în cap. Apoi încălecînd, d-a-ncălarele am luat colivia cu pasărea măiastră care era în pridvor. 
  — Tu ai luat pasărea măiastră? zise împăratul; tu eşti fiul meu pe care toată lumea îl ţine de pierdut? 
  — Aşa, tată. Şi după ce sărută mîna împăratului, îl rugă să poruncească a
  
  se aduce de faţă găinăreasa. Dacă veni găinăreasa, ciobanul zise: 
  — Asta este fata de care îţi spusei. 
  — Cum se poate? răspunse împăratul. Dară cum a ajuns găinăreasă? 
  — Asta ţi-o va spune ea; căci eu nu ştiu. Şi aşa cum zisei, începu el a povesti, după ce înhăţai colivia şi o luai la sănătoasă cu bidibiul luat de la zmei, începură să necheze caii ceilalţi şi să facă un zgomot de ţi se făcea părul măciucă; iară eu îmi ţineam firea. Unde se luară zmeii după mine, şi fugi, şi fugi, pînă ce ajunsei la tovarăşul care mă aştepta la hotar; şi dacă nu era el, puneau zmeii mîna pe mine şi cine ştie ce se alegea de capul meu. Tovarăşul meu însă întinse mîna şi răcni o dată la dînşii: staţi! iară ei pare că fură de piatră de cînd lumea; nici un pas nu mai făcură înainte. După ce mă luă în braţe şi mă sărută, se miră şi el de frumuseţea pasărei. Zmeii însă umbla cu şoşele, cu momele, să-mi ia pasărea, făgăduindu-mi cîte în lună şi în soare; dacă văzură că nu mă poate îndupleca, mă rugă ca barim calul să li-l dau; în sfîrşit, văzui eu că nu e bine să-i las tocmai de tot mîhniţi, le-am dat calul, şi eu am plecat cu tovarăşul meu şi cu pasărea; iară zmeilor li se scurgeau ochii după dînsa. 
  
  Ajungînd la palaturile celorlalţi zmei, fata ne aştepta în poartă; plesni de trei ori cu un bici şi tot palatul se făcu un măr, pe care ea îl luă; iară eu o înhăţai de mijloc şi pe ici ţi-e drumul. 
  Aoleo! dară zmeii cînd simţiră! unde veneau cu o falcă în cer şi cu una în pămînt, şi unde răcnea de-ţi îngheţa sîngele în vine. Eu îmi făcui curaj, detei pinteni calului şi împreună cu tovarăşul meu fugeam ca vîntul; zmeii însă veneau ca gîndul. Dacă văzu tovarăşul meu aşa, şi că nu este chip a scăpa cu faţa curată, se opri în loc, ameninţă asupra lor şi se făcură stane de piatră. Iară noi ne urmarăm călătoria venind pînă iarăşi în cîmpia de unde plecasem, adică pe moşia vulpoiului. După ce ne-am odihnit şi am dat mulţumită Domnului că am terminat cu bine astă treabă, l-am întrebat ce însemnau acele stane de piatră. Atunci el îmi zise: 
  “De vei şti, te vei căi; de nu vei şti, iarăşi te vei căi”. 
  “Spune-mi te rog”, îi zisei. 
  “Aceştia sunt fraţii tăi, îmi răspunse. Ei, în loc să facă ca tine, să primească cu dragoste rugăciunea mea, asmuţară ogarii după mine, ceea ce îmi prelungi scîrbosul blestem de a purta leşul vulpoiului; iară eu îi împietrii. ” 
  “Pentru dragostea mea, rogu-te, îi zisei eu, şi pentru prietenia ce am legat, fă-i iară oameni cum au fost. ” 
  “Mult mi-e dragă prietenia ta, răspunse el, şi de aceea fie după voia ta; dară o să te căieşti. “ 
  Şi într-un minut nu ştiu ce făcu din mînă, că deodată pietrele acele se scuturară şi fraţii mei rămaseră în mirare văzîndu-se faţă cu noi. 
  Ne luarăm ziua bună de la tovarăşul meu şi plecarăm să ne întoarcem acasă. 
  Pasămite, fraţii mei îmi coceau turta. 
  “Frate, îmi ziseră ei, după ce călătorirăm cîtva, am obosit de atîta drum; căldura este mare; aide ici la un eleşteu pe care îl ştim noi, să bem cîte niţică apă, să ne răcorim. ” 
  Am ascultat şi am mers. Bău cel mare, bău şi cel mijlociu; iară cînd era să beau şi eu, cum eram pus pe brînci pe marginea eleşteului ca să ajung cu gura la apă, cum făcuseră şi ei, mă trezii cu o usturime grozavă la amîndouă picioarele; cînd să mă întorc să văz ce este pricina, nu mă mai putui scula în picioare: mi le tăiaseră fraţii mei, şi-şi cătau de drum, fără a mai asculta la rugăciunile şi vaietele mele. 
  Trei zile şi trei nopţi am mas acolo prin prejurul eleşteului. Calul meu, biet, cînd vedea că vine cîte vrun balaur la mine, mă lua cu dinţii de pe la spate, de haine, şi fugea încotro vedea cu ochii, şi azvîrlea din picioare de nu se putea apropia de noi nici o fiară sălbatică. 
  În sfîrşit a patra zi am dat peste un orb care orbecăia şi el pe dibuite. 
  “Cine este acolo? ” întrebai eu. “Un biet neputincios”, răspunse el. 
  Şi după ce îmi spuse cum fraţii i-au scos ochii, din pizmă, i-am povestit şi eu cum mi-au tăiat fraţii picioarele. Atunci el îmi zise: 
  “Ştii ce? Aide să ne prindem fraţi de cruce. Eu am picioare, tu ai ochi; să te port în spinare. Eu să umblu pentru tine; tu să vezi pentru mine. Eu ştiu că p-aci prin vecinătate este o scorpie mare. Cu sîngele ei se poate vindeca orice boală ar fi”. 
  M-am învoit cu dînsul la aceasta şi am mers pînă am dat de locuinţa scorpiei. Ea nu era acasă. Orbul mă aşeză după uşă şi îmi zise ca să dau cu sabia să o tai, cum va intra; iară el se ascunse după sobă. Nu aşteptarăm mult şi iată scorpia venea supărată, fiindcă simţise că-i călcase cineva casa. Cum o văzui, inima se făcuse cît un purice în mine, iară cînd intră pe uşă, aşteptai pînă să-mi vie bine, şi unde dedei o dată cu sete, încît dintr-o lovitură îi tăiai cîte trele capetele. 
  Mă unsei numaidecît cu sîngele ei cald, şi cum atinsei picioarele la loc, se lipiră de parcă fusese acolo de cînd lumea. Unsei şi pe 
  orb, şi îi veniră vederile ca mai-nainte. După ce mulţumirăm lui Dumnezeu, plecarăm fiecare la ale noastre. 
  N-am voit să viu d-a dreptul acasă, ci am socotit mai bine să mă bag cioban şi să las ca Dumnezeu să aducă lucrurile aşa încît să se dovedească vinovatul. Nu m-am înşelat în credinţa mea, că iată puterea lui mare este şi judecata lui dreaptă. 
  — Spune şi tu, zise împăratul găinăresei, cum de ai ajuns găinăreasă şi roabă? 
  — După ce a tăiat picioarele fratelui celui mic, fiii cei mari ai împărăţiei tale mă luară unul pe mine şi altul pasărea măiastră. Eu plîngeam de mă topeam, că mă despărţea de fiul cel mic al măriei tale, pe care îmi era drag să-l privesc, fiindcă-l văzusem că e un pui de romînaş. Ei mă siliră să mă iubesc cu unul din ei, îmi făgădui că mă va lua de soţie cum voi ajunge la curtea împărătească. După ce m-am împotrivit la toate siluirile ce amîndoi voiau să-mi facă, am primit mai bine să fiu roabă şi găinăreasă la curtea împărăţiei tale, decît să mă duc aiurea, fiindcă ştiam că Dumnezeu nu va lăsa să se prăpădească acela care a umblat cu dreptatea în sîn, şi acum, mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a arătat cum fapta bună nu moare niciodată. 
  — Poţi tu să-mi dovedeşti, întrebă împăratul, că tu eşti acea fată şi nu alta? 
  — Acest măr, zise ea, pe care îl scoase din sîn, poate să încredinţeze pe orişicine că eu sunt. Fiii d-tale cei mai mari n-au ştiut de dînsul, că mi l-ar fi luat, şi nu m-aş mai fi întîlnit cu dînsul. 
  
  Atunci, ieşind afară, plesni dintr-o biciuşcă de trei ori asupra mărului şi unde se ridică nişte palaturi, încît în toată împărăţia nu se găsea altele ca acelea. 
  Împăratul rămase şi el în mirare. Şi voind a sărbători venirea fiului celui mic, acesta zise: 
  — Tată, înainte de a mulţumi lui Dumnezeu că m-am întors sănătos, să mergem cîteşitrei fraţii înaintea lui la judecată. 
  Împăratul n-avu ce zice. Se aduseră fraţii înaintea împăratului, care deteră în genuchi şi cerură iertare de la fratele cel mai mic. El le zise: 
  — Dacă Dumnezeu vă va ierta, iertaţi să fiţi şi de mine. 
  Neavînd încotro, se duseră înaintea bisericii şi puseră trei uleie depărtate deopotrivă unul de altul. Intrară fiecare cu picioarele în cîte unul, şi aruncară cu praştia în sus cîte o piatră: pietrele fraţilor celor mari se întoarseră şi loviră pe fiecare în cap cu aşa tărie, încît rămaseră morţi. Piatra însă a fiului celui mic de împărat căzu dinaintea lui. 
  Lumea se adunase de se uita la astă judecată dumnezeiască, iar împăratul, după ce făcu nuntă şi-şi însoţi copilul cu găinăreasa, se coborî de pe tron şi puse pe fiul său în locu-i, care, dacă o fi trăind, împărăţeşte şi pînă azi. 
  Eram şi eu faţă la acele întîmplări, pe care le povestesc acum celor ce mă ascultă. 
  
   
  GĂINĂREASA 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un împărat şi o împărăteasă. În căsătoria lor ei au trăit ca fraţii, şi numai o fată au fost făcut. Ca şi mumă-sa, această fată, din naştere, era cu o stea în frunte. Murind împărăteasa, a lăsat cu sufletul la ceasul morţii ei şi cu jurămînt ca împăratul, soţul ei, să nu văduvească, ci să ia de soţie pe aceea la care se va potrivi condurul ei. Împăratul o iubea, nevoie mare. Şi nici în ruptul capului nu voia să se însoare de a doua oară. Un an întreg întreguleţ 
  o plînse după înmormîntarea ei. 
  Sfatul împărăţiei, ştiind hotărîrea împărătesei, lăsată cu grai de moarte, se tot ţinea de cîra împăratului ca să se însoare, şi mai multe nu. El se tot împotrivea cu fel de fel de cuvinte. 
  Dacă văzu şi văzu că scăpare nu este, se lăsă şi el după sfatul mai-marilor împărăţiei. Dete condurul răposatei împărătese şi doi trimişi ai Sfatului împărătesc răzbătură ţări şi cetăţi, căutînd la cine s-ar potrivi condurul. Nu trecu mult şi se întoarseră precum se duseră, fără nici o ispravă. Pasămite condurul nu se potrivi la nici o fată de împărat, la nici o cucoană, la nici o jupîneasă, la nici o ţărancă, ba chiar la nici o roabă. Împăratul nu mai putea de bucurie de această întîmplare. 
  Condurul sta d-a pururea pe masă în cămara împăratului. 
  Oricine voia să-l încerce, avea toată voia. 
  Într-una din zile, cînd împăratul ţinea sfat cu boierii cei mari pentru trebile împărăţiei, iacă şi fie-sa că vine şi se juca şi se zbenguia p-acolo prin cămară. Trecînd şi pe lîngă masă şi văzînd condurul, îl ia şi îl încalţă; cînd, ce să vedeţi d-voastră, cinstiţi boieri, parcă fusese d-acolo. Începu a alerga iară după jucării, ca un copil ce era. Ea luase condurul fără să ştie al cui este şi pentru ce stă pe masă. Cînd văzură boierii una ca aceasta, rămaseră înmărmuriţi de uimire. 
  Ce să facă ei? Hotărîrea împărătesei era lămurită. Să nu văduvească împăratul după pristăvirea ei, ci să ia pe aceea la care se va potrivi condurul ei. Să lase pe împăratul să văduvească pentru că nu s-a potrivit condurul la nici o muiere, călca jurămîntul împărătesei de la ceasul morţii sale; să silească pe împăratul să ia de soţie pe fie-sa, se temea de Dumnezeu. Ce să facă dar? 
  După multe chibzuiri, sfatul împărăţiei găsi cu cale că împăratul n-ar păcătui de ar lua de soţie pe fie-sa, fiindcă aşa lăsase cu sufletul împărăteasa şi pentru că Dumnezeu chiar orînduise aşa, deoarece la nimeni de pe lume nu se potrivise condurul răposatei. 
  Numaidecît mai-marii ţării ziseră fetei să se gătească de nuntă. Acum altă nevoie. Nici fata nu voia să ia pe tată-său de soţ. Ea zise: 
  — Unde aţi mai auzit, boieri dumneavoastră, batjocură ca aceasta, să ia tatăl de soţie pe fie-sa. 
  — Nu te supăra, domniţă, şi nu fii aşa ţanţoşă. Are să curgă multă apă pe gîrlă pînă să ajungi a cunoaşte tainele împărăţiei ca noi. Şi apoi, răposata maica împărăţiei tale, cea atît de vestită în lume de cuminte, a lăsat cu sufletul ca împăratul, tatăl tău, să nu văduvească, ci să se însoare cu aceea la care se va potrivi pe picior condurul ei. 
  — Căutaţi, mai zise fata, şi găsiţi pe vreuna la care să se potrivească condurul mamei pe piciorul ei. 
  — Am răzbătut, răspunseră boierii, împărăţii şi cetăţi, tîrguri şi cătune, am încercat şi la bun şi la rău, la tinere şi la bătrîne, la femei de neam şi la de cele proaste, pînă şi la roabe, şi la nimeni nu s-a potrivit. Dumnezeu ne-a arătat pe aceea pe care împăratul nostru trebuie să o ia de soţie. 
  
  Văzînd fata că n-are încotro, ceru timp de trei zile în care să se gîndească şi apoi să-şi dea răspunsul. 
  Şi trecînd în cămara ei, se puse pe un plîns, de să te ferească Dumnezeu; vărsa nişte lacrămi cît pumnul şi suspina de să-i spargă pieptul. Plînse ce plînse, dară văzu că de la plîns nu cîştigă nimic. Se duse deci la dădacă-sa, îi spuse cele întîmplate şi îi ceru sfat. 
  Dădacă, după ce se gîndi şi se răzgîndi, îi zise să ceară a i se face trei rînduri de haine: unul de aur, altul de mărgăritar şi al treilea de diamante, şi să spuie că după aceea se va găti. 
  Cererea ei se îndeplini tocmai pe tocmai. 
  În vremea aceasta, dădacă îi pregăti toate cele trebuincioase spre fugă. 
  Cînd îi aduse hainele, îi mai zise o dată să se gătească de nuntă. Fata răspunse că este gata. Boierii rămaseră mulţumiţi, auzind răspunsul fetei; ei crezură că în cele din urmă ea a cunoscut că trebuie să se supuie Sfatului împărăţiei. 
  Seara, îi aduse şi dădacă cele spre fugă. Îşi băgă hainele cele frumoase ce le căpătase în desagi, se îmbrăcă cu o piele de măgar pe care i-o adusese dădacă şi fugi. 
  Ascultaţi, boieri, cuvîntul din poveste; Căci d-aci nainte mai frumos îmi este. 
  Fugind fata împăratului de la curtea tătîne-său, apucă pe căi dosnice, pe cărări neumblate de picior de om. Ea se feri să nu o vază nimeni, şi fugi şi fugi, pînă ce ieşi din împărăţia tatălui său. Trecînd hotarul, îi mai veni niţică inimă. Unde pînă aci umbla cu moartea în sîn, acum se mai linişti olecuţă. Merse ce merse, şi ajungînd la curtea împăratului locului aceluia, se puse la poartă cu chip umilit şi smerit. Iară dacă ieşi bucătăreasa şi o văzu, i se făcu milă de dînsa şi, înduplecîndu-se de rugăciunile ei, o primi înăuntru. Spuse şi împărătesei că o fată sărmană şi nenorocită a năzuit la curtea împărătească şi o rugă ca să o primească să fie găinăreasa curţii. 
  Împărăteasa se înduioşi cînd auzi că o sirimană nevoiaşă cere adăpost de la dînsa şi porunci ca să o puie îngrijitoare de găini; dară ea, bucătăreasa, să răspunză de dînsa. 
  Fiind sub ascultarea bucătăresei, fata de împărat se silea în toate chipurile să-i fie pe plac. Unde să se adune ea cu celelalte slugi din curte? Unde să scoaţă ea un cuvinţel de pîră sau de zîzanie? Unde să calce ea cuvîntul bucătăresei şi să se amestece în certurile şi becisniciile celorlalţi? Ferit-a Dumnezeu! Ea îngrijea de păsările din curtea împărătească, ca de ale dînsei; după ce deschidea coteţele, şi le da de mîncare, apoi le cuibărea, punea cloştile şi vedea de pui, mai cu milă decît cloştile. Mîncarea şi apa, mai cu seamă, nu le lipsea niciodată. 
  Iară dacă isprăvea treaba cu găinile, venea pe lîngă bucătăreasă şi-i da şi ei ajutor. Toţi slujbaşii curţii o luau în nume de bine, văzîndu-i vrednicia, şi toţi aveau milă de ea. Se dusese vestea pînă la împărăteasă de hărnicia, de bărbăţia şi de curăţenia de inimă a găinăresei. Împărăteasa ceru să i se înfăţişeze ca să o vază şi dînsa. Smerenia, nevinovăţia şi sfiala ce băgă de seamă împărăteasa la găinăreasă îi plăcu. Ea porunci bucătăresei să o ia mai de aproape, spre a nu cădea în gurile bîrfitorilor. 
  Nu trecu mult şi împăratul cu împărăteasa şi cu fiul lor fură poftiţi la nuntă la un alt împărat. Ei se duseră. În ziua aceea se ceru şi găinăreasa de la bucătăreasă cu rugăciunea ca să o lase să se ducă şi ea prin cetate, să se mai răsufle puţintel. Bucătăreasa îi dete voie. Găinăreasa se îmbrăcă cu hainele de aur şi zicînd: “Lumină înainte, întuneric înapoi, nimeni să nu mă vază ce voi face”, se duse ca vîntul şi, ajungînd la nuntă, se prinse în horă tocmai lîngă fiul împăratului. Acesta cum o văzu, îi căzu tronc! la inimă. Se îndrăgosti după dînsa, vai de lume! El o întrebă a cui fată este, şi de unde. Ea îi spuse alte gogleze. Iară el tot vorbind cu dînsa, îi luă un inel şi nu mai voi să i-l dea. 
  Cînd fu îndeseară, ea, cu grijă, iară zise vorbele ce zisese la venire, şi pieri ca o nălucă din mijlocul horei. Bucătăreasa o certă că prea zăbovise. Ea îşi ceru iertare şi se făgădui că altă dată nu va mai face aşa. Fiul împăratului nu mai putea de inimă rea, că-i scăpase aşa bucăţică bună. 
  După niţel timp, acest împărat fu iarăşi poftit la o nuntă de împărat. Fiul împăratului se duse şi el cu tată-său şi cu mumă-sa. 
  Găinăreasa se ceru şi ea de la bucătăreasă. Şi căpătînd voie se duse, ca şi întîi, îmbrăcîndu-se în hainele cu mărgăritare. Se prinse în horă, iarăşi lîngă fiul împăratului. Pînă seara nu jucă cu altul, decît numai şi numai cu dînsul. Cînd dete în amurg, ca şi de la rînd, ea pieri. 
  Să se prăpădească fiul împăratului de părere de rău că o pierduse. Nu-l mai încăpea locul. O căuta prin toate părţile, dară ia-o de unde nu e! 
  Se întoarse dară cu inima zdrobită. Un fel de lîncezeală îl cuprinse. 
  Găinăreasa, îndată ce se întoarse acasă, iute, iute, se îmbrăcă iarăşi cu pielea ei de măgar, şi căuta de găini cu voie bună şi tot cîntînd. 
  Mai trecu ce mai trecu, şi iarăşi fu chemat împăratul la o nuntă a altui împărat. El se duse iarăşi cu fiul său. 
  Se ceru şi găinăreasa în ziua aceea. Dară bucătăreasa nu mai voia să-i dea drumul. Abia, abia, după multe rugăciuni, şi cu făgăduinţa de a nu se mai cere niciodată, se înduplecă bucătăreasa a-i da voie. Se îmbrăcă deci în hainele sale cele cu diamante, şi zicînd vorbele cele ce o ascundeau de la ochii oamenilor, ea se duse şi se prinse în horă iarăşi lîngă fiul împăratului. Acesta cum o văzu, îi veni inima la loc, fiindcă fata cam întîrziase. Fiul împăratului juca ce juca, şi tot se uita la dînsa, parcă o tot pierdea din ochi. Şi în adevăr avea şi ce vedea. Aşa de bine îi şedea gătită, de părea că este o zînă. Sclipea diamantele de pe dînsa de luau ochii celor ce se uitau la dînsa. Fiul împăratului era mîndru, nevoie mare! fiindcă zîna numai cu dînsul jucă cît ţinu hora. Şi unde se rotea pe lîngă dînsa şi se îngîmfa ca un curcan. 
  Iară cînd fu a da îndeseară, găinăreasa pieri iarăşi ca o nălucă. Cînd văzu fiul împăratului că zîna lipseşte, atîta îi fu. Căzu la grea boală. Pasămite prinsese lipici. Se aduseră toţi vracii, toate babele şi toţi cititorii de stele; rămaseră însă ruşinaţi, căci n-avură ce-i face. Atunci fiul împăratului spuse mă-sii că pînă n-or găsi pe fata la care se va potrivi inelul ce-i dete el, nu se va face bine. Mumă-sa rugă pe împăratul să asculte rugăciunea fiului lor. Iară împăratul porunci să umble nişte boieri din casă în casă să încerce inelul, şi la ce fată ori muiere se va potrivi, să o aducă cu cinste la curtea împărătească. 
  Umblară boierii şi răzbătură toate colţuleţele, şi ca să se potrivească inelul la cineva, ba. Se întoarseră deci cum s-au fost dus. Să se dea fiul împăratului de ceasul morţii, de ciudă, cînd auzi una ca aceasta! În cele mai de pe urmă porunci să se cerceteze şi prin curtea împărătească. Chemă de faţă pe toate muierile, slujnicele şi roabele. Toate se grăbiră a veni. Încercă inelul şi la nici una nu se potrivi. Pasămite pe găinăreasa o uitaseră toţi cu totul. Bucătăreasa îşi aduse aminte şi spuse împărătesei de dînsa. 
  — Să vie şi ea, să vie şi ea, răspunse împărăteasa. 
  O aduseră cu nepusă în masă, căci ei nu-i prea era voia să se dea la iveală îmbrăcată în pielea de măgar. Dară cine o ascultă! Cum o văzură slugile, se umflară de rîs. Ea, cu capul plecat şi plină de ruşine de batjocura tutulor slujitorilor, veni şi cu sfială se apropie. Cum îi puse inelul, parcă fu de acolo; şi de unde să nu fie aşa! 
  Cum auzi fiul împăratului că s-a potrivit inelul, o dată răsări ca din somn. Porunci de o aduse în faţa împăratului. 
  Acestuia nu prea îi venea a crede că fiu-său să fi căzut la boală pentru o aşa netrebnică, şi cît p-aci era să-i oropsească. 
  Fiul împăratului şi mumă-sa căzură cu rugăciune la găinăreasa ca să se facă cum era la nuntă. După mai multe tăgăduiri, se înduplecă şi, ducîndu-se în cocioaba ei, se îmbrăcă şi apoi veni sus, îmbrăcată şi frumoasă ca o zînă. Împăratul bleojdi ochii la dînsa şi rămase mult timp uimit de frumuseţea ei. Văzu şi el acum că bună bucăţică îşi alesese fiul lui. Atunci împăratul îşi scoase stema din cap şi o puse în capul fiului său; tot aşa făcu şi împărăteasa, puind stema sa în capul găinăresei. 
  Fiul împăratului o dată sări din pat. Pare că nu mai fusese bolnav de cînd lumea. 
  Atunci găinăreasa, după stăruinţa tutulor, îşi spuse toată istoria. Nunta se hotărî şi împăratul, tatăl găinăresei, fu şi el poftit. Acesta cînd văzu pe fie-sa la cununie, rămase ca trăsnit de Dumnezeu. El 
  o credea pierită, socotind că-şi făcuse seamă singură. Apoi se veseliră veselie împărătească, şi trăiră cît trăieşte lumea, bucurîndu-se în pace de toate fericirile pămînteşti. 
  Încălicai p-o şea etc. 
  
   
  ŢUGULEA, FIUL UNCHIAŞULUI ŞI AL MĂTUŞII 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un moş şi o babă. Ei erau săraci de n-aveau după ce bea apa. Cînd mălai aveau, n-aveau sare; cînd aveau sare şi mălai, n-aveau legumă. Trăiau şi ei de azi pînă mîine. Ei aveau trei copii, trenţăroşi şi nespălaţi, ca vai de ei. Cel mai mic se vedea a fi mai isteţ decît cei doi mai mari, dară era olog de amîndouă picioarele. El se numea Ţugulea. 
  Ei se învecinau cu Zmeoaica pămîntului. Această zmeoaică era aşa de rea, încît nimeni din vecinii ei n-avea pace de dînsa. Ea le călca moşiile şi le făcea fel de fel de neajunsuri. 
  La naşterea lui Ţugulea, cînd au venit ursitoarele, s-a întîmplat să fie p-acolo şi Zmeoaica pămîntului. Ea auzise cum îl ursise şi, de pizmă, mai în urmă îi luă vinele şi d-aia era el olog. 
  Din această pricină, şi fiind şi săraci, unchiaşul cu mătuşa şi cu copiii lor ajunseseră de rîsul tutulor megiaşilor din sat. De bietul Ţugulea însă rîdeau şi chiar fraţii lui. 
  După ce se mai măriră copiii, Ţugulea zise într-o zi mă-sii, faţă de fraţii săi: 
  — Mamă, am auzit că dumneata ai un frate bogat, care locuieşte în alt sat. De ce nu te duci la dînsul să ceri o mîrţoagă de iapă, pe care să ieşim şi noi la vînat, că mi s-a urît clocind acasă pe vatră? 
  — Ia nu mai trăncăni şi tu de acolo, Ţugulea ologu, îi ziseră fraţii rîzînd, mai bine mama noastră să se ducă la unchiul să ceară pentru noi doi cai, căci noi suntem vrednici a încăleca şi descăleca. 
  
  Ţugulea înghiţi ruşinea, plecă capul în jos şi tăcu. Muma, tot mumă. Se duse la frate-său şi ceru doi cai pentru fraţii cei mari şi 
  o iapă pentru Ţugulea. Frate-său îi dete bucuros, mai cu seamă de milă pentru Ţugulea, ca să poată umbla şi el. 
  
  Nu mai putură de bucurie fraţii cînd le aduse mă-sa caii. Ţugulea nu se putea mîngîia pentru că era olog şi nu ştia cum să facă să se înzdrăvenească. 
  După cîteva zile Ţugulea zise că ar dori să meargă şi el cu fraţii lui la vînătoare. Rîseră fraţii de el. Apoi dacă se rugă şi mă-sa de ei, îl luară şi pe dînsul. Se gătiră şi plecară. În pădure se mirau fraţii cum face 
  Ţugulea de nimereşte aşa de bine vînatul pe care punea el ochii. 
  Nici o săgeată nu se ducea în vînt degeaba. Toate intrau în carne. 
  Trei zile şi trei nopţi zăboviră la vînătoare. 
  În a treia noapte, Ţugulea visă un vis ce-i plăcu. Se făcea că el era într-o grădină frumoasă, frumoasă ca un rai. El şedea acolo, într-un colţ, trist şi mîhnit că nu putea umbla, să se bucure şi el de frumuseţile acelei grădini. Păsările cîntau de se spărgeau. Frunzele de pomi fîşiau de adierea vîntului şi florile răspîndeau un miros de te îmbăta. Se uita cu jind la toate astea, căci nu putea să se desfăteze şi el. Atunci ridicînd ochii în sus, se rugă lui Dumnezeu să-i ia viaţa mai bine, decît să trăiască în aşa ticăloşie. 
  Pe cînd se făcea că se roagă, deodată i se arătă dinainte o zînă, aşa de frumoasă şi de blîndă, cum nu mai văzuse el în viaţa lui aşa fiinţă. Şi se făcea că-l întreabă, zicîndu-i: 
  —De ce te căineşti, băieţele, şi te amărăşti? 
  — Cum nu m-aş căina şi nu m-aş amărî, zînă a frumuseţelor, se făcea că zise el, iată sunt olog, şi din această pricină am ajuns de batjocura tuturor băieţilor din sat. 
  — Lasă, dragul meu, nu mai plînge, că ei nu ştiu ce fac, se făcea că mai zise zîna. Tu ai să te tămăduieşti şi o să ajungi împărat. 
  — Nu-mi trebuie mie împărăţie. Eu aş fi bun bucuros, numai să pot umbla. Dară asta n-o să se poată, căci, uite, parcă n-am vine în picioare. 
  — Ba o să se poată, se făcea că adaose zîna cu vorbă apăsată. Tu ai avut vine; dară ţi le-a luat Zmeoaica pămîntului de cînd erai mic. Ţine chimiraşul ăsta. Cînd vei fi încins cu el, ce vei voi, te faci, dacă t-ei da de trei ori peste cap. Sileşte-te de-ţi ia vinele de la zmeoaică. 
  
  Luă chimiraşul; dară cînd ridică ochii şi voi s-o întrebe cine era ea, de are milă de dînsul, ia pe zîna de unde nu e! Parcă intrase în pămînt. 
  Iară el odată se deşteptă. Se pomeni cu chimiraşul în mînă. Se încinse cu el, se dete de trei ori peste cap, gîndind să se facă o pasăre, şi îndată se făcu. Se dete iară de trei ori peste cap şi se făcu om la loc. 
  Cît p-aci să se piarză de bucurie, dară se stăpîni. Încinse chimirul pe piele ca să nu se vază şi se feri d-a spune fraţilor ceva. 
  Pasămite, zîna aceea era ursitoarea lui cea bună. 
  După ce se făcu ziuă, se întoarseră cu fraţii lui la bordeiul lor, şi aduseră mulţime de vînat. 
  Peste cîteva zile plecară iară. Dînd caii la păşune, fraţii cei mari ziseră lui Ţugulea să păzească el caii, căci dînşii sunt obosiţi. 
  Cum se culcară, şi adormiră. 
  Ţugulea priponi caii, apoi, dîndu-se de trei ori peste cap, se făcu o albină şi plecă înspre miază-noapte încotro şedea Zmeoaica pămîntului. 
  După ce ajunse acolo, zbîrn! în sus, zbîrn! în jos, intră în casa zmeoaicei şi ascultă ce vorbea cu zmeii, ginerii săi, şi cu zmeoaicele, fetele sale. 
  Între altele, auzi zicînd zmeoaica bătrînă: 
  — Ia vedeţi, fetelor, mai şade vinele alea ale lui Ţugulea în cutia în care le-am aşezat eu după sobă? 
  — Mai şade, răspunse zmeoaica cea mică, azi le-am văzut, numai departe. 
  — Iaca, voi o să vă duceţi la casele voastre, zise bătrîna cea zbîrcită; să ştiţi să vă temeţi de Ţugulea ăsta, afurisitul; căci şi mie mi-e frică de dînsul, măcar că i-am luat vinele. 
  
  Tot de la dînsele mai auzi Ţugulea că peste cîteva zile are să se facă nunta zmeoaicei celei mici, şi pentru veseliile de nuntă trebuindu-le vînat, zgripsoroaica scofîlcită împărţi pe fiecare din gineri pe unde să vîneze. Îi fu destul pentru astă dată că auzise şi atît. 
  Cînd se întoarse la fraţii săi, începuse a intra alba în sat. 
  — Sculaţi, fraţilor, le zise el, că iată ne-a luat ziua de pe urmă. 
  — De ce ne-ai lăsat să dormim atît de mult? îi ziseră fraţii, dojenindu-l. 
  El tăcu din gură. 
  Se sculară ei şi plecară după vînat, apoi se întoarseră acasă. Ţugulea acum se culca afară în toate nopţile, şi tot plănuia cum să facă să-şi ia vinele. El se ducea mereu pe la zmeoaică, fără să ştie cineva, şi pîndea vreme cu prilej cînd să-i vie bine să-şi ia vinele. 
  Într-o seară se făcu muscă, intră pe coş în cămara unde era cutia cu vinele, pe cînd zmeoaica nu era acasă; aci dacă intră se făcu om, luă vinele din cutie şi le puse la picioarele lui. Cum le puse, se lipi, parcă fusese acolo de cînd lumea. Se făcu iară muscă şi plecă acasă. 
  A doua zi, noaptea, trebuia să meargă zmeii la vînat pentru nuntă. 
  Ţugulea se duse mai întîi în calea zmeului celui mai mare. Cînd se apropie de el, calul zmeului începu a sforăi; dară zmeul îi zise: 
  — De! cal de paraleu, că doară nu va fi adus cioara osciorul şi vîntul perişorul lui Ţugulea pe aici, căci vinele lui sunt la soacră-mea după sobă. 
  — De unde ştii tu aşa bine? îi zise Ţugulea. Dă-te jos să ne vedem şi să ne luptăm. 
  
  Zmeul, cum îl văzu, îngheţă sîngele într-însul. Se apucară la luptă în buzdugane, dară Ţugulea cum aduse buzduganul său şi lovi pe zmeu, îi luă mirul, apoi îi tăie capul, îi luă calul şi armele şi plecă înaintea zmeului celui mijlociu. Asemenea îi făcu şi lui. Apoi plecă înaintea zmeului celui mic. 
  După ce se întîlni şi cu zmeul cel mic, se luă la luptă şi cu dînsul. Se bătură întîi în buzdugane, buzduganele se sfărîmară; se luptară cu suliţele, acestea se rupseră; se apucară apoi în săbii, a zmeului se frînse. După aceea se luară la luptă dreaptă, se luptară ce se luptară şi, înfrîngînd pe zmeu, îi tăie şi lui capul. Îi luă şi lui armele şi calul şi plecă acasă cu dînsele. 
  Cînd ajunse se crăpa de ziuă; legă caii şi puse bine armele zmeilor. 
  Apoi sculă pe fraţi să meargă la vînat. Cînd văzură fraţii caii se minunară. Îl întrebară, dară el nu voi să le spuie nimic, zicînd că nu ştie. 
  Încălecară fraţii pe caii zmeilor şi porniră. Ţugulea însă încălecă pe calul zmeului celui mic, căci era mai vînjos. 
  Zmeoaica, văzînd că întîrzie ginerii, zise fiicelor sale: 
  — Asta nu e lucru curat. Ia vedeţi vinele lui Ţugulea, sunt ele unde le-am pus eu? 
  — Ba nici ca cît, îi răspunseră fetele, după ce căutară. 
  — Bărbaţii voştri trebuie să fie răpuşi. Ţugulea a făcut pozna. Duceţi-vă în pădure pe unde are a trece el şi faceţi precum v-am zis. 
  
  Ţugulea, trecînd cu fraţii săi prin pădure, văzu o vie cu struguri. El simţi că asta nu poate să fie lucru curat. Cum de nu mai văzuse el astă vie în pădure? 
  Frate-său cel mai mare vru să ia un strugure. Ţugulea îl opri. Apoi descălecă, scoase paloşul şi începu a tăia la viţe. Deodată începu a curge din viţele tăiate nişte sînge negru ca păcura. Fraţii se mirară de aceasta. Apoi, încălecînd ei, porniră. Merseră ce merseră şi dete peste 
  o livede cu pruni. Ţugulea nu lăsă pe fratele cel mijlociu să ia prune, ci făcu ca şi la viţe, şi din prunii tăiaţi curse iară sînge. După ce mai merse, dete peste o fîntînă. El ştia că prin acea pădure nu era nici o fîntînă. Nu lăsă pe fraţi să bea apă. Ci luînd suliţa, înţepă fundul fîntînii de mai multe ori, şi deodată începu a gîlgîi un sînge mohorît şi cu rea duhoare. Gîlgîia ca dintr-o vacă. 
  Acestea erau fetele zmeoaicei, care voiau să otrăvească pe Ţugulea, feciorul moşului şi al mătuşii. Mergînd ei împreună, Ţugulea zise fraţilor săi: 
  — Ia uitaţi-vă, fraţilor, de vedeţi ce este, că nu ştiu ce mă dogoreşte. 
  — Ce să fie! răspunseră fraţii uitîndu-se, iacă un norişor roşu, vine după noi ca vîntul. 
  
  — Aia este zmeoaica bătrînă, măi, zise el. Vine după mine. Voi împrăştiaţi-vă care încotro şi vă duceţi acasă, ca să nu vă aflaţi în calea ei, căci vă face mici fărîme. 
  După ce se despărţiră, Ţugulea intră într-o peşteră să se adăpostească pînă va trece zmeoaica. Urgisita de zmeoaică; unde venea, măre, venea turbată de mînie, trecu ca fulgerul pe lîngă peşteră şi apucă înainte, că nu vedea cu ochii de cătrănită ce era. 
  Ţugulea îndată ieşi din peşteră, încălecă şi pe ici ţi-e drumu. O luă la sănătoasa înapoi spre răsărit şi merse, şi merse, pînă ajunse la curtea unui împărat care de douăzeci de ani lucra un zid nalt foarte, ce cădea înspre partea moşiei zmeoaicei, nici el, vezi, nu avea pace de dînsa, şi tocmai atunci îl isprăvise. 
  Cum ajunsese acolo Ţugulea, spuse împăratului că omorîse pe ginerii şi pe fetele zmeoaicei. Apoi îi zise să dea poruncă grabnică la toţi fierarii ca să-i facă îndată o măciucă de fier mare cu care să omoare şi pe zmeoaica bătrînă. 
  Împăratul primi bucuros să facă Ţugulea orice o şti el, numai să se scape de blestemata de zmeoaică. 
  Ţugulea puse de făcu o gaură în mijlocul zidului cetăţii, apoi porunci şi se aduse o grămadă de bucăţi de lemne, cărora le dete foc în mijlocul cetăţii; în acel foc puse măciuca de fier ca să arză să se facă roşie. 
  Zmeoaica, după ce alergă într-o parte şi într-alta şi nu găsi pe Ţugulea, mirosi ea că trebuie să fie la împăratul cel cu zidul mare. Se întoarse şi să te ţii, pîrleo! într-un suflet ajunse, căzînd lîngă zid de osteneală şi amărăciune. Apoi se sculă cum putu şi vru să sară peste zid. Sări, însă în sec. Dacă văzu că-i este peste putinţă a sări pe dasupra zidului, se urcă pînă la gaura ce o făcuse Ţugulea şi începu a sorbi, voind să înghiţă totul ce era în cetate. 
  Împăratul şi oamenii din cetate se păreau a fi scrişi pe perete, atît îi înmărmurise frica. Ţugulea nu-şi pierdu cumpătul, ci, cu măciuca roşie ca focul şi ţiind-o de coadă, merse la gaură. Cînd sorbi o dată zmeoaica, trase măciuca arsă tocmai în inimă. 
  O dată răcni zmeoaica zicînd: 
  — M-ai mîncat friptă, Ţugulea! şi muri pe loc. 
  Împăratul, boierii şi locuitorii acelei împărăţii mulţumiră lui Dumnezeu că i-a scăpat de zmeoaică, de fetele şi de ginerii ei, căci multe rele le făceau; iară mîntuitorului lor îi ziseră “Ţugulea viteazul şi înţeleptul”. După aceea, împăratul ridică pe Ţugulea la mare cinste. 
  Ţugulea trăi acolo cîtva timp ca în sînul mă-sii. Dară nişte zavistioşi de boieri băgă în inima împăratului frica că Ţugulea odată, odată are să-i ia ţara. 
  Cum auzi unele ca acestea, împăratul se gîndea ce meşteşug să facă ca să scape de el. În sfîrşit ascultă poveţele celui mai pizmătareţ din boierii cei bătrîni. 
  Trimise şi chemă pe Ţugulea. El veni. 
  — Ţugulea viteazul, zise împăratul, Sfatul împărăţiei mele a găsit cu cale sa te duci la împăratul stririlor, în peţit, să-i ceri fata pentru mine. 
  — Dacă Sfatul împărăţiei a găsit cu cale, eu sunt gata să mă supui, răspunse el. 
  — Apoi pe cînd hotărăşti ziua plecării? 
  — Cînd ar fi după mine, şi mîine. 
  
  Îi gătiră cărţile ce trebuia să le ducă Ţugulea, îi dete bani şi porni, după ce îşi luă ziua bună de la împărat şi boieri, iară gloatele îl petrecură pînă afară din cetate şi se uitară după dînsul pînă nu-l mai zăriră. 
  Ţugulea se duse mai întîi de se întîlni cu fraţii lui. Le spuse şi lor cum a omorît pe zmeoaica cea bătrînă, apoi le făcu cunoscut şi treaba cu care l-a însărcinat împăratul. Le dete şi lor nişte bani ca să-i ducă părinţilor, apoi se îmbrăţişară şi plecară. 
  Fraţii lui Ţugulea începuse a se uita la el cam chiondorîş. Ei nu se puteau învoi cum de Ţugulea să ajungă să le facă lor ruşine. Ei mai mari, şi să rămîie mai pe jos decît el, ca nişte bobleţi. 
  Ducîndu-se Ţugulea la treaba lui, întîlni în cale pe un om care striga că moare de foame. Se apropie de dînsul să vază ce fel de om este acela. Cînd, ce să vază? un om ca toţi oamenii umbla după şapte pluguri ce ara şi din gură nu mai tăcea. 
  — Ce voinic mare eşti tu, omule, de mănînci brazda de la şapte pluguri şi tot strigi că mori de foame? îl întrebă Ţugulea ca p-un prieten. 
  — Eu nu sunt voinic, răspunse flămîndul, ci voinic este Ţugulea, feciorul moşului ş-al babei, care a omorît pe zmeoaică, pe fetele şi pe ginerii ei. 
  — Eu sunt acela, îi zise Ţugulea. 
  — Dacă eşti tu, ia-mă şi pe mine cu tine, că poate ţi-oi prindebine la ceva. 
  
  Îl luă şi plecară. După cîteva zile de călătorie, dete peste un alt om, în gura căruia curge apa de la nouă fîntîni şi tot striga că moare de sete. 
  Îl întrebă şi pe acesta ca şi pe flămînd. Şi dacă căpătă un răspuns care semăna cu al flămîndului, îl luă şi pe acesta cu sine, şi plecă mai departe. 
  Se duse, se duse şi iarăşi se mai duse. Iară cînd fu să treacă nişte munţi, întîlni un alt om, cu două pietre de moară de picioare, care sărea din munte în munte şi cînd fugea, iepurele pe spinare netezea, şi striga că n-are loc unde să fugă. 
  Ţugulea îl întrebă ca şi pe ceilalţi, iară omul răspunse tot ca ei. Îl luă şi pe acesta şi porni înainte cu Dumnezeu. 
  În calea lor mai întîlni un om cu o mustaţă albă şi cu alta neagră, îmbrăcat cu nouă cojoace şi striga că moare de frig, deşi era pe la nămiezi şi soarele ardea ca în luna lui cuptor. 
  După ce îl întrebă şi el voi să meargă cu dînsul, Ţugulea îl luă şi pe acesta, şi înainte, tot înainte şi înapoi nu se uita. Merse ce mai merse şi, cînd fu pe la amurgit, întîlni un om care se uita în sus cu un arc în mînă. Ţugulea îl întrebă: 
  — Da’ ce faci acolo, omule? 
  — Ce să fac, răspunse el, iaca un ţînţar a ajuns tocmai la vîntul turbat şi voi să-l dobor d-acolo cu săgeata mea. 
  — Voinic trebuie să fii, omule, îi zise Ţugulea, dacă tu poţi să vînezi un ţînţar pe care noi nu-l vedem. 
  — Ce are a face! Voinic este Ţugulea, fiul moşului şi al babei, care a omorît pe zmeoaica cu fetele şi cu ginerii ei cu tot, zise omul. 
  — Eu sunt, răspunse Ţugulea. 
  — Dacă eşti tu, ia-mă şi pe mine cu tine, că poate ţi-oi prinde bine la ceva. 
  
  După ce mai merse ce merse, ajunse în nişte văi foarte frumoase de unde se întindeau nişte munţi împodobiţi cu copaci şi cu o verdeaţă care desfăta inima, şi acolo dete peste un om, care nu ştiu ce tot bombănea el din gură şi cînd ameninţa cu toiagul ce ţinea în mînă, pe dată se făcea cîte o sută de păsărele. 
  Apoi dacă îl întrebă Ţugulea cu ce vitejii face el minunile astea, el răspunse că Ţugulea este viteaz, care a făcut atîtea şi atîtea voinicii. 
  Aflînd omul că vorbea cu Ţugulea, s-a luat şi el după dînsul, ca şi ceilalţi. 
  Şi merse cu toţii, merse, merse ca cuvîntul din poveste ce d-aci înainte se găteşte, şi pe unde ajungea întreba de împăratul stririlor. Pe la cetăţi şi sate, pe unde mîneau ei noaptea, toţi îi conăceau şi îi găzduiau cu bucurie cînd auzea de numele lui Ţugulea. 
  Iară cînd fu într-una din dimineţi, zăriră turnurile cetăţii unde locuia împăratul stririlor. Întinseră piciorul la drum şi cînd era îndeseară, ajunseră şi ei la porţile cetăţii. 
  A doua zi se sculară, pe ochi mi se spălară, se îmbrăcară, se scuturară şi pe Domnul lăudară, că le-a ajutat de au ajuns vii, nevătămaţi. 
  Spuse Ţugulea tovarăşilor săi pentru ce a venit, iară ei răspunseră că dacă împăratul nu va voi să-i dea fata de bunăvoie, apoi o vor lua-o ei cu nepusă în masă, că doară nu sunt ei de florile mărului cu Ţugulea viteazul. 
  După ce a dat împăratului cărţile ce adusese Ţugulea, acel împărat îi zise: 
  — Sunt gata a-ţi da fata, dacă îmi vei săvîrşi cu bine slujbele cu care am să te însărcinez; iară de nu, unde îţi stau picioarele îţi va sta şi capul. Aceasta să o ştii. Îţi dau soroc pînă mîine să te gîndeşti, dacă te încumeţi ori ba. 
  — Mă încumet, luminate împărate, îi răspunse Ţugulea. Porunceşte. 
  — Pînă mîine dimineaţă să-mi mănînci nouă cuptoare de pîine, îi porunci împăratul. 
  — Să se puie la cale coacerea lor cît mai curînd, răspunse Ţugulea. Hotărîră cînd să vie să înceapă a mînca. Se puseră şi paznici care să ia aminte. 
  
  Pe seară veniră cu toţii. Apoi uitîndu-se la Flămîndul, Ţugulea îi zise: 
  — Să te vedem, nene Flămîndule. 
  — Las’ pe mine, răspunse acesta. Luaţi-vă cîte o pîine, ca să aveţi şi voi ceva gustărică. 
  Şi începînd a arunca cîte zece pîini în gură şi a le înghiţi, sfîrşi cuptoarele pînă la miezul nopţii. Parcă arunca după spate. Mai adună şi codriceii cei mai rămăseseră de la tovarăşi, îi înghiţi şi pe aceştia şi începu a striga: 
  — Mor de foame! mor de foame! 
  Strejarii care rămaseră ca nişte bostromengheri, uitîndu-se cum piereau pîinile, se duseră de spuse împăratului despre cele întîmplate. 
  Se minună şi împăratul. Apoi zise să-i aducă nouă buţi de vin şi porunci lui Ţugulea să le bea pînă la ziuă. 
  Ţugulea zise Setosului: 
  — Pe dînsele, nene Setos. 
  — Numai atît? întrebă el. Trase cepurile la cîteva buţi dodată, şi pe toate le înghiţea de
  
  părea că intră vinul în pămînt. După ce le isprăvi, începu şi el a striga: 
  — Mor de sete! mor de sete! 
  Împăratul începu a se îngrijora cînd îi spuseră strejarii cele ce se întîmplară şi începu a încălzi cuptorul cel mare cu nouă cară de lemne. 
  Dînd poruncă lui Ţugulea de a intra în cuptor, el se uită la Frigurosul şi-i zise: 
  — A venit şi vremea ta, nene Mustăţio. 
  — Cum o să vă pui să faceţi niţele cuie, clănţănindu-vă dinţii! răspunse el. 
  Şi în adevăr, cum ajunse la cuptor, carele era roşu ca para focului, puse mîna pe mustaţa lui cea albă, smulse cîteva fire dintr-însa şi le aruncă în cuptor. Deodată la gura cuptorului se făcu brumă. Apoi intrară în cuptor toţi megiaşii lui Ţugulea cu dînsul împreună şi începură a striga că le degeră. 
  Cînd veni împăratul şi văzu, se luă de gînduri cu Ţugulea ăsta năzdrăvanu. 
  Şi cerînd ei, împăratul porunci de mai aduse nouă cară de lemne, le dete foc, dară parcă ardea pe gheaţă. 
  Împăratul acela avea o paţircă de fată slujitoare, care se lua în goană cu ogarii. 
  Porunci lui Ţugulea să trimiţă şi el pe cineva din ai săi ca împreună cu fata să se ducă la Fîntîna Ielelor, să aducă cîte două urcioare de apă. Dacă omul său va veni înainte, îi va da pe fie-sa; iară dacă slujitoarea lui va veni mai-nainte, să ştie că pe toţi megiaşii lui îi pune în ţeapă şi pe dînsul într-una mai sus decît pe toţi. 
  Ţugulea primi. Apoi uitîndu-se la soţul său cel cu pietrele de moară de picioare, îi zise: 
  — Ce zici tu, verişcane, umflăm noi fata, ori ne odihnim în vîrful ţepelor? 
  — Să cercăm şi noi, poate că vom lăsa frigările alea pe seama împăratului. 
  
  Omul cu pietrele de picioare şi fata fugătoare porniră împreună, fiecare cu cîte două urcioare, şi aide, aide, de vorbă, ajunseră la Fîntîna Ielelor. 
  Aci, fata umblă cu şmecherii. Şi cum era şi cam nurlie, mîglisi pe omul cu pietrele de picioare şi îl înduplecă să se puie cu capul în poala ei, pînă s-or mai odihni niţel, şi să-i caute în cap. Tot căutîndu-i în cap, el adormi. Fata cum îl văzu că adormi bine, luă 
  o căpăţînă de cal uscată ce era acolo alăturea, îi puse capul binişor pe dînsa, îi varsă urcioarele lui, ia p-ale ei şi o plecă la sănătoasa. Nici drumul ei, nici picioarele ei. 
  Ţugulea cu ai săi sta pe o măgură şi se uita înspre locul de unde trebuiau să vie cei trimişi să aducă apă. Cînd, vede pe fata. Unde venea, măre, venea ca vîntul. Omul nu se vedea, nu se auzea. Atunci zise săgetătorului celui dibaci: 
  — Ia te uită, fîrtate, de vezi ce face megiaşul nostru. 
  — Doarme cu sforăitele, răspunse acesta, cu capul pe o căpăţînă de cal mort şi uscată. 
  Unde întinde arcul, dădu drumul săgeţii, şi tranc! drept în căpăţîna de cal lovi, de sări cît colo de sub capul omului. Acesta odată sări în sus, şi ia pe fată de unde nu e. 
  Umplu urcioarele numaidecît. Apoi ca gîndul porni, sărind cîte zece conace dodată; ajunse pe fată tocmai la poarta palatului şi trecînd pe lîngă dînsa, îi sparse şi urcioarele cu pietrele de la picioarele lui. 
  Cînd duse urcioarele sus la împăratul, acesta întrebă: 
  — Dară fata unde a rămas? 
  — Vine pe urmă, îi răspunse Ţugulea. 
  
  Ajungînd şi fata şi mergînd şi dînsa la împăratul, îi spuse toată şiritenia. 
  Împăratul toată noaptea n-a putut să doarmă, frămîntîndu-se de gînduri. A doua zi, unul din sfetnici, care ştia păsul împăratului, veni şi-i spuse ce să mai zică lui Ţugulea să mai facă. Plăcu împăratului sfatul şi, chemîndu-l, îi zise: 
  — Ţuguleo, mi-ai făcut tot ce ţi-am poruncit, încă o slujbă mai cer de la tine şi apoi pace. 
  — Porunceşte mai degrabă, împărate, căci poate să se supere împăratul ce m-a trimis de atîta zăbavă, şi aceasta n-aş voi-o nici în ruptul capului. 
  — Să-mi faci să nască într-o noapte 50 de femei sterpe! 
  — Ce mai treabă! zise Ţugulea. Să se aducă numaidecît la faţa locului. 
  
  Porunci împăratul de aduse cincizeci de femei şi le-a băgat pe fiecare în cîte o cămară. Ţugulea ridică ochii către vrăjitor şi zise: 
  — Arată, învăţatule, ce poate toiagul tău cel plin de vrăji. 
  — Putea împăratul să dea porunci mai grele de făcut; aceasta este jucărie, răspunse el. 
  Şi intrînd în cămările femeilor, bombăni la fiecare cîte ceva din gură, şi pe fiecare le lovi uşor cu toiagul pe spinare, apoi ieşi. Una după alta ele născură pînă dimineaţă. 
  Cînd veni împăratul a doua zi şi auzi orăcăitul copiilor de-i împuiase urechile, se luă cu mîinile de păr şi plecă îndată. Cînd să păşească pragul porţii de la aceste case, ca să se ducă la palatul lui, vrăjitorul îl atinse şi pe dînsul cu toiagul, şi îndată se pomeni cu cîţiva boboci de raţă măcăind după dînsul. 
  Rîseră şi împărăteasa şi sfetnicii cînd văzură pe împăratul cu bobocii după dînsul. 
  Iară el se spăimîntă de poznele ce făcuse Ţugulea şi, nemaicutezînd să-i mai dea vreo poruncă, hotărî să-i dea fata. 
  După ce se pregătiră tot ce trebuia de drum, Ţugulea luă pe fata împăratului şi porni, petrecîndu-i împăratul cu toată sila lui, cu trîmbiţe şi cu buciume, cu tobe şi cu surle pînă afară din cetate. 
  Şi luîndu-şi ziua bună de la împăratul, Ţugulea îşi cătă de drum, lăsînd pe fiecare din megiaşii săi pe la locurile de pe unde îi luase. 
  Mergînd el, băgă de seamă că fata împăratului stririlor era tristă. Iară dacă o întrebă care să fie pricina de stă tristă, ea îi răspunse: 
  — Sunt în stare să-mi fac seamă singură, dacă voi cădea înmîna împăratului celui ce te-a trimis pe tine, şi nu m-ăi lua tu. 
  Îi plăcu lui Ţugulea vorbele astea şi îi merseră tocmai la inimă. N-avea însă ce face. Trebuie să se ţie de cuvîntul ce dase celui ce l-a trimis. 
  Pe drum văzu un vultur. Ţugulea trase o săgeată din tolbă, o aşeză la arc şi îl luă la ochi. Vulturul îi zise: 
  — Nu da, Ţuguiea viteazu, că mult bine ţi-oi prinde cînd vei fiîn nevoie şi te vei gîndi la mine. 
  Ţugulea îl lăsă şi plecă înainte. Ajungînd într-o pădure mare şi înnoptînd, a mas acolo. Făcu un foc mare şi se puse a se odihni. Cînd fata, dodată, strigă speriată: 
  — Ursul! 
  Ţugulea, de unde şedea şi începuse a aţipi lîngă foc, o dată sări drept în sus, puse mîna pe arc şi pe paloş; cum văzu ursul, îl luă la cătare cu o săgeată. Ursul însă stătu locului şi începu a striga: 
  — Nu mă omorî, Ţugulea viteazul, ci mai bine scoate-mi şteapul ce mi-a intrat în labă, că mult bine ţi-oi prinde şi eu cînd vei fi vrodată în nevoie şi te vei gîndi la mine. Ţugulea se opri, iară după ce veni ursul la dînsul, se căzni pînă ce îi scoase şteapul, apoi îl legă la bubă şi ursul plecă mormăind de unde a venit. 
  A doua zi, pornind dis-de-dimineaţă, a mers toată ziua. Cînd era însă pe la scăpătatul soarelui, ajunse şi el la împăratul ce-l trimisese. Cum ajunse, îi înfăţişă pe fata împăratului stririlor. 
  Împăratul, cum văzu pe Ţugulea, intră în grozile morţii. El îl credea pierit. Apoi primi cu mare cinste pe fată şi-i pregăti pentru dormit cămara unde dormea mă-sa. Lui Ţugulea îi dete şi lui o cămară în palaturile împărăteşti. Apoi spuse împăratului tot ce păţi pînă ce îi aduse fata. 
  Peste noapte, împăratul ţinu sfat. El zise sfetnicilor săi: 
  — Ce socotiţi, boieri dumneavoastră, să facem cu Ţugulea ăsta? El ne-a scăpat de neaga-reaua aia de zmeoaică şi de ai săi. Acum nu care cumva să-i vie poftă să şi domnească? Şi atunci, ce ne facem noi? O să se verse sînge peste sînge şi cînd, în cele de pe urmă, tot el, pare-mi-se, o să biruiască. 
  — Nu te teme, împărate, zise sfetnicul cel pizmătăreţ, ne curăţăm noi de el, numai să porunceşti cuiva să-l otrăvească, ori să-l puie bine. 
  — Ce stai dumneata de vorbeşti? zise alt sfetnic; cu otravă se răsplăteşte cel ce a făcut atîtea slujbe şi ne-a scăpat de nevoia ce era pe capul nostru? 
  — Ai dreptate, răspunse un al treilea sfetnic; eu dau cu părerea că cinste împărătească să se dea lui Ţugulea şi să se aşeze în trebile împărăţiei celei mai înalte, să se ridice la rangul de boier din doisprezece. 
  Mai ziseră unii una, alţii alta, dar nicicum nu se înţelegeau, din pricina pizmătăreţului de boier. 
  — Eu socotesc, răspunse împăratul tăindu-le cuvîntul, că ar fi cu dreptul ca el să ia de nevastă pe fata împăratului stririlor ce o aduse acum; căci el şi-a pus viaţa în primejdie de a adus-o. Deşi îmi place prea mult, de mi se scurg ochii după o aşa bucăţică gingaşă, dară mă lipsesc de un aşa odor şi-l las pe seamă cui mi l-a adus. Apoi, după ce îl voi dărui împărăteşte pentru slujbele ce a făcut mie şi locuitorilor împărăţiei mele, să-l poftesc a se duce în ţara lui. Astfel putem scuti pe biată sărăcime de vărsarea de sînge, căci nu crez eu ca un viteaz ca dînsul să se cerce a se atinge de drepturile mele rămase de la moşi, de la strămoşi. Numai să întrebăm şi pe fată, dacă vrea să-l ia de bărbat. 
  
  — Înţelepţeşte ai grăit, împărate, răspunseră cea mai mare parte din sfetnici, şi judecata măriei tale va fi plăcută şi lui Dumnezeu. 
  A doua zi, împăratul chemă pe Ţugulea şi pe fata de împărat în divanul cel mare, şi le spuse ce a găsit cu cale Sfatul împărătesc. 
  Fata împăratului răspunse: 
  — Să-ţi dea Dumnezeu ani mulţi, împărate, şi să domneşti cu pace. Aşa mi se pare şi mie a fi după dreptate. Eu însămi era să ţi-o spui, dacă n-ai fi voit să cunoşti. Cînd o împărăţie are parte de un stăpînitor aşa de drept şi nepărtinitor, ferice de noroadele din împărăţia aceea. 
  — Văzui şi eu, împărate, o judecată dreaptă în viaţa mea, ziseşi Ţugulea. Şi fiindcă tu îmi dai fericirea, braţul meu este închinat împărăţiei tale. Cînd va cădea vro pacoste pe capul norodului tău, gîndeşte-te că este pe lume un Ţugulea care va fi gata a-şi vărsa sîngele pentru tine şi pentru ţara ta. 
  
  Apoi Ţugulea, după ce primi şi daruri împărăteşti, peste cîteva zile porni cu logodnica lui, gîndul fiindu-i să meargă a-şi mai vedea părinţii. Şi într-acolo şi porni. 
  Cînd a plecat Ţugulea de la curtea împărătească, împăratul cu ai lui l-a petrecut cu cinste împărătească pînă la hotar. Şi despărţindu-se, îşi luară ziua bună unii de la alţii. 
  Fata şi Ţugulea parcă zburau, iar nu mergeau, de bucurie că le împlinise Dumnezeu dorinţa. Şi mergînd, ajunseră la locul de întîlnire cu fraţii săi, pe cînd soarele era în cruci. 
  Cînd văzură fraţii pe Ţugulea cu o logodnică mai frumoasă decît florile şi mai albă decît spuma laptelui, îi puseră gînd rău. Pînă a nu se culca, ei se furişară de Ţugulea, se dară mai cît colea şi începură a plănui, cum să facă să se scape de el. 
  — Noi acum o să fim de rîs în sat, pe lîngă fratele nostru, zice cel mijlociu. 
  — Să răpunem pe Ţugulea, zise fratele cel mai mare. Tu să-i iei calul şi eu nevasta. 
  
  Cum plănuiră, aşa şi făcură. 
  Peste noapte se sculară şi cu o mînă tremurîndă taie pe Ţugulea, îi ia fata şi calul şi o rup d-a fuga; şi fugi, şi fugi; pînă ce, cînd se crăpa de ziuă, erau aproape de satul lor. 
  Fata se puse pe un plîns de nu o putură mîngîia cu nici un chip. 
  — Noi suntem înţeleşi, îi ziseră fraţii. Să ştii că te omorîm şi
  pe tine, dacă ne vei spune că noi am ucis pe Ţugulea. 
  Ajunseră la părinţii lor. 
  Cînd auziră părinţii lui Ţugulea că a fost ucis într-o bătaie cu nişte zmei, după cum îi spuseră fraţii, plîngeau şi lemnele şi pietrele de mila lor. Nu puteau ei face să li se usuce lacrămile de la ochi, ferească Dumnezeu. Şi se tînguiau şi se boceau, de nu se mai puteau astîmpăra. 
  Fata plîngea şi ea, biet, înfundat, căci nu cuteza să dea grai din gura ei. 
  Ţugulea scăpase cu o scînteie de viaţă, căci fraţii nu-l omorîse detot. Cînd au fost dat ei cu sabia, le-a tremurat mîna de frică şi nu i-au retezat capul. El, viindu-şi niţel în simţiri, şi neputîndu-se scula, a început a geme de durere şi urgie, mai cu seamă cînd văzu că nu era lîngă dînsul nici fata, nici calul. 
  Şi gîndindu-se la triştea lui şi la biata fată pentru care nu ştia ce o să paţă şi ea din mîna fraţilor lui, îşi aduse aminte de vultur şi de urs. 
  Nu trecu mult şi se pomeni cu vulturul la capul lui. Şi pe cînd îi spunea ce păţi, o dată se auzi prin pădure glasul ursului: mor! mor! mor! 
  Venea, nene, ursul, de duduia pădurea, trosneau uscăturile pe unde călca şi răpăia ramurile pe unde trecea. 
  Vulturul cît p-aci era s-o ia la sănătoasa, dară dacă văzu că şi ursul vine în ajutorul lui Ţugulea, se lăsă din zbor iarăşi lîngă dînsul. 
  Abia mai putu Ţugulea să spună şi ursului ce păţi. Apoi cu grai stins ceru niţică apă. Vulturul se repezi la fîntînă şi-i aduse apă în guşă. Pînă atunci zise ursului să-i pipăie ranele, fiindcă el nu e cîrnic, şi să-i aşeze toate oscioarele la locul lor, de vor fi zdrobite. 
  Cum îi aduse apă, Ţugulea bău. Ursul zise vulturului: 
  — Ce vom face acum şi noi pentru binefăcătorul nostru, ca să nu-l lăsăm să moară? 
  — Să-mi cauţi două citurele, răspunse vulturul, să mi le legi de picioare, şi mă voi duce ca gîndul să aduc leacuri pentru Ţugulea de la apa Iordanului, unde sunt două fîntîni cu apă vie şi apă moartă, căci şi el ne-a făcut atîta bine. 
  
  Căută ursul citurelele, le legă de picioarele vulturului şi acesta zbură ca vîntul înspre apa Iordanului şi se întoarse ca gîndul. 
  Ursul nu se mişcă de la capul lui Ţugulea. Cum veni vulturul, turnă ursul apă moartă peste toate ranele şi se închegă carnea, turnă apoi de două, trei ori apă vie şi se vindecă Ţugulea de toate metehnele, rămîind cum l-a făcut mă-sa, sănătos şi întreg. 
  Văzîndu-se Ţugulea voinic ca şi mai-nainte, mulţumi vulturului şi ursului, apoi le zise: 
  — Eu văz că m-aţi iubit mai mult decît fraţii mei. Nu mai am nimic pe lume acum. De azi încolo voi trăi cu voi ca nişte fraţi. 
  — Primim bucuroşi, răspunse vulturul. Dară cum vei putea trăi departe de iubita ta şi de şoimuleanul tău? 
  — Dacă nu este cu putinţă, mai zise Ţugulea, să. . . 
  — Să-ţi tai cuvîntul cu miere, răspunse ursul; dară trebuie să fie cu putinţă. Vulturul se va duce ca ştafetar, să afle ce este pe la fraţii tăi. Eu voi şedea cu tine şi, cînd va fi vreme cu prilej, vei merge să-ţi iei soţia şi, de voieşti, vom conceni şi pe fraţii tăi. 
  
  — Bune sunt poveţele astea, adause Ţugulea. 
  Se duce vulturul, află toate întîmplările şi se întoarse de spuse lui Ţugulea ca să facă ce o face mai curînd, căci pe fată o silesc toţi cu totul să ia de bărbat pe unul din fraţi, cu gînd că Ţugulea este mort. 
  Cum auzi Ţugulea, porni cu tovarăşii lui, vulturul şi ursul, şi peste cîteva zile ajunseră aproape de casa lor. Aşteptară pînă înseră şi se duseră pe-ntunerec1 în curte. Intrînd în curte, ursul începu să mormăie. Fraţii ieşiră afară speriaţi şi se luară după urs, ursul coti şi se întoarse lîngă Ţugulea. 
  Între acestea, fata îi luă armele de unde le pusese fraţii şi întîmpină pe Ţugulea cu ele. Iară vulturul se repezi la coşar, unde era calul lui Ţugulea care tot necheza, îi dezlegă căpăstrul cu ciocul, şi el veni lîngă stăpînu-său. 
  Ursul şi vulturul îşi luară ziua bună după ce-l văzură înarmat şi plecară zicîndu-i să se păzească a nu cădea în capcană. 
  După plecarea lor, Ţugulea intră în casă, la părinţi. Ei nu-l mai cunoşteau. Dară fata, cu lacrămile şuroaie pe obraz, le povesti adevărata istorie a omorîrii lui Ţugulea. 
  Fraţii lui Ţugulea adunase pe toţi megiaşii, zicînd că a intrat ursul în sat. Cînd veniră şi văzură pe Ţugulea, rămaseră ca bătuţi de Dumnezeu. 
  Calul lui Ţugulea sări şi-i omorî pe amîndoi cu picioarele, apoi veni lîngă stăpînul lui cel adevărat, lăcrimă şi îi linse mîinile. 
  Cînd auziră megiaşii faptele cele proclete ale fraţilor lui, ziseră că urgia lui Dumnezeu a căzut peste dînşii, omorîndu-i calul. 
  Tocmai istorisea părinţilor lui tot ce păţise în pribegia lui Ţugulea, cînd deodată se auzi un zgomot în curte. 
  Ieşiră să vază ce este. Ce gîndiţi că mi-au văzut? O ceată de ostaşi. Căpetenia ostaşilor descălecă, se apropie şi-i dădu nişte cărţi împărăteşti. 
  Împăratul stririlor murise. Această carte ce-i aduse era adiata împăratului. Căci bolnav fiind pe patul morţii, l-au fost întrebat sfetnicii şi gloatele pe cine le lasă împărat, pentru că n-avea alţi copii. 
  Împăratul le-a fost răspuns că mai vrednic nu cunoaşte pe 
   1 Pe-ntunerec: Fila deteriorată în exemplarul de bază. 
  nimeni decît pe Ţugulea. Atunci s-a scris adiata, s-a iscălit de împărat şi de toată obştea. 
  A doua zi, Ţugulea a pornit la împărăţia lui cu soţia şi părinţii săi. Cum ajunse acolo, veni ştire că este ales de împărat şi la cetatea ce o scăpase din urgia zmeoaicei, a fetelor şi a ginerilor ei. Pasămite murise şi împăratul d-acolo şi nici el n-avea urmaşi. 
  Apoi Ţugulea, unind amîndouă împărăţiile, se cunună cu fata, iubita lui, şi făcu o nuntă de se duse vestea peste tot pămîntul şi rămase de povestit la urmaşii urmaşilor lor. 
  Şi domniră pînă ce Dumnezeu voi cu ei. Iară eu: 
  Încălecai pe un lemn, 
  La bine să vă îndemn; 
  Încălecai pe un cocoş
  Să vă spui la moşi pe groşi. 
   
  COPIII VĂDUVULUI ŞI IEPURELE, VULPEA, LUPUL ŞI URSUL 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un om. El avea o fată şi un băiat. Şi rămîind văduv de muma copiilor, îl îndemnă ariciul să se însoare de a doua oară. Neveste-sei îi sta aceşti copilaşi ca sarea în ochi. Nu era dimineaţă, nu era seară, nu era clipă lăsată de la Dumnezeu să nu-i amărască. Cînd îi ciocmăgea, cînd îi cicălea şi cînd îi da tuturor răilor gonindu-i. 
  Copiii, biet, ca copiii, nu ştiau ce să facă, ce să dreagă, ca să umble după placul ei; dară în deşert. Nu mai aveau zi albă, căci ea se ţinea mereu de cîra lor. Într-o zi, ea zise bărbatului ei: 
  — Mă, bărbate, de nu ţi-ei lua copiii să-i duci undeva în pustietate, ca să-i prăpădeşti, eu pîine cu sare de pe un taler cu tine nu mai mănînc. 
  Da bine, fa nevastă, cum să prăpădesc eu aşa bunătate de copilaşi? Şi unde să-i duc? 
  — Nu ştiu eu de-alde astea. Să faci ce zic eu, ori mai multe nu. 
  Ce era să facă bietul om? Să nu o asculte, îi era că i se risipeşte casa şi îşi pierde rostul. Să o asculte, îi era milă de copii. După ce-l mai ciocmăni muierea o toană, puse în gînd sa-i facă voia, căci limbuţia nevestei îl scoase afară din ţîţîni. 
  Se sculă, deci, de dimineaţă, îşi luă copiii şi plecară împreună cu vorba că merge la lemne. Fata, ca una ce era şi mai mare decît băiatul, luă în şorţ vro doi pumni de mălai şi presără pe drum, pînă în pădure. Aci dacă ajunseră, tatăl lor le făcu focul, apoi le zise: 
  — Iată, copii, v-am făcut focul; staţi aici şi vă încălziţi, că eu mă duc ia, cît colea, să tai niţele lemne, şi cînd mă voi întoarce am să vă aduc mere. 
  — Bine, tătuţă, răspunseră copiii, numai să nu zăboveşti mult, căci ne este frică singuri. 
  
  — Fiţi pe pace din partea asta. 
  Zise şi plecă. El se opri la o depărtare cît arunci cu o zburătură de ţandără, şi se sui într-un copaci şi legă un căpătîi de scîndură de vîrful, copaciului. De cîte ori bătea vîntul scîndura se lovea, iară copiii ziceau: 
  — Auzi, tata taie lemne. 
  El însă se întoarse la nevastă, şi îi spuse ceea ce făcuse. Iară dacă se făcu seară, puseră masa şi mîncară. Mai rămîindu-le nişte fărămituri, îi zise nevasta: 
  — Unde or fi copiii tăi, bărbate? Ar putea să mănînce şi ei ceea ce ne-a rămas. 
  — Iată-ne aci şi noi, iată-ne aci. 
  Şi ieşiră de după coşul bordeiului şi mîncară. După ce se sculă tatăl copiilor, vitrega întrebă pe copii cum au nimerit de s-au întors. Iară fata îi povesti tot ce făcuse, şi cum se ascunseseră după coş, dacă ajunseră acasă, de frică să nu-i bată. 
  Pasămite ei se luase după dîra de mălai ce o presărase fata, cînd merseră în pădure. 
  Mai trecu, ce mai trecu, şi strigoaica de vitregă iară se ţinu de cîra bărbatului său ca să-şi prăpădească copiii. 
  Şi neavînd ce-şi face capului, tatăl îşi luă copiii şi plecă cu dînşii iarăşi în pădure. 
  Fata voi să ia şi de astă dată mălai, dară nu mai găsi; se duse la vatră să ia cenuşă, dară vitrega o lovi cu vătraiul peste mînă. 
  Ajungînd în pădure, tatăl lor le făcu focul, şi îi lăsă acolo ca să se ducă să taie lemne. Şi s-a cam mai dus, şi dus a fost, căci pe la dînşii nu se mai întoarse. 
  Aşteptară ce aşteptară, şi dacă văzură copiii că tatăl lor nu se mai întoarce, o luară şi ei înspre partea încotro se dusese el, ca să-l caute. Şi negăsindu-l, orbecăiră şi ei prin pădure pînă îndeseară. Băiatul, mai mic fiind, începu să scîncească de osteneală şi de foame. Fata se văicărea şi ea că nu ştia ce să-i dea de mîncare şi unde să se aciuieze. 
  Umblau ce umblau, şi iarăşi se întorceau la focul unde îi lăsase tatăl lor. Băiatul scîncea mereu, că era rupt de osteneală. Amurgul dase peste dînşii nemîncaţi şi neodihniţi. 
  Atunci fata, ca să împace pe copil, să-l facă a adormi cu gîndul la mîncare şi să nu mai plîngă, băgă în spuza focului o baligă de vacă ce găsi p-acolo prin pădure, şi zise fratelui său celui mai mic: 
  — Taci cu dada, băieţelul dadei, că uite am pus turta în foc să se coacă. Pînă atunci pune capul ici în poala dadei şi trage un somnuleţ bun. 
  Băiatul crezu pe soru-sa şi tăcu. Într-acestea iată că se pomenesc cu un unchiaş. 
  — Bună vremea, nepoţilor, le zise. 
  — Mulţumim dumitale, moşicule, îi răspunde fata. 
  — Dară ce aveţi acolo în foc? 
  
  — Ce să avem, tată moşule, iaca am pus o baligă de vacă ca să împac copilul ăsta, care este rupt de osteneală şi pocîltit de foame. 
  Şi după ce mai şezu niţel, zise moşul să o scoată din spuză că s-o fi copt. Fata se supuse; dară cam cu îndoială. Cînd, ce să vedeţi d-voastră? scoase o pîine albă ca faţa lui Dumnezeu. 
  Pasămite moşul acela era chiar Dumnezeu, fără însă să ştie fata ceva despre asta. Văzînd fata o astfel de minune se spăimîntă. Vezi că ştia ce pusese ea acolo, şi acum iaca ce scoase. Se puseră cu toţii şi mîncară. Mîncau mereu şi pîinea nu se mai sfîrşea. Apoi moşul luă o viţă de păr din capul fetei, făcu laţuri şi un arculeţ, şi dîndu-le băiatului, le zise: 
  — Acum aveţi pîine. Cu asta prindeţi păsărele ca să aveţi ce mînca. 
  — Mulţumim, tată moşule, mulţumim, răspunseră amîndoi deodată. Apoi moşul învăţă pe băiat cum să se întrebuinţeze cu laţurile şi cu arcul, îi lăsă acolo şi el se făcu nevăzut. De aci înainte băiatul umbla prin pădure şi prindea păsări; iară soru-sa le gătea şi aveau de mîncare. 
  
  Ei se făcură mari şi li se urîse a mai mînea seara prin scorburi şi prin hăţişuri. Ar fi voit să aibă şi ei un locşor să puie capul pe căpătîi. 
  Umblînd băiatul în vînat, într-una din zile întîlni un iepure. El întinse arcul să-l săgeteze. Dară iepurele îi zise: 
  — Nu mă săgeta, voinicule, că ţi-oi da un pui de ai mei carele îţi va fi de mare folos. 
  Băiatul ascultă pe iepure şi îi luă puiul. Merse mai înainte şi se întîlni cu vulpea. Ea îi zise ca şi iepurele, şi îi luă un pui. Mai merse ce merse, şi întîlnindu-se cu lupul, îi luă şi lui un pui, căci îl ascultase şi nu-l săgetase. Asemenea făcu dacă se întîlni şi cu ursul. 
  Acum băiatul avea patru fiare, pe care le numea căţeluşii lui. Se întoarse, deci, la soru-sa, cu căţeluşii după dînsul şi îngrijea de ei ca de un lucru mare. 
  Odată, ce-i veni fetii în gînd, zise fratelui său: 
  — Urcă-te, leică, într-un copaci mare şi te uită în toate părţile, doară de vei vedea ceva aşa care să semene a sat. Căci li se acrise tot umblînd încoace şi încolo prin pădure ca 
  nişte haidamaci, urgisiţi de Dumnezeu. Şi se sui băiatul şi-l întrebă soru-sa: 
  — Vezi ceva, leică? 
  — Nu văz nimic, decît, uite, în partea asta încoa drept înainte, mi le aliceşte albind ceva; dară nu ştiu ce este că nu mi s-alege, fiind prea departe. 
  — Uită-te bine, îi mai zise fata şi să ţii minte încotro este, şi dă-te jos să mergem drept acolo. 
  
  După ce merseră o zi, iară se sui într-un pom nalt, se uită într-acolo şi văzu bine că sunt case. Şi dacă îl întrebă fata, el spuse ceea ce văzu. 
  Şi plecară şi merse voiniceşte pînă ce ajunseră drept acolo. Cînd colo, ce să vază? nişte palaturi ca de domn: era sălăşluinţa unui zmeu; intrară, dară nu văzură pe nimeni. Atunci se pune fata şi scutură, şi deretică, şi aşeză toate lucruşoarele pe la locurile lor; apoi găti bucate şi se puse la masă şi mîncă cu frate-său. Apoi se ascunseră într-o cămară. 
  Seara, iacă-te că vine şi zmeul. Văzu el că nu este toate tabără cum lăsase, şi începu a zice: 
  — Cine mi-a făcut ăst bine să-i fac şi eu lui. Ei ieşiră de unde erau ascunşi, şi fata îi răspunse: 
  — Eu am scuturat şi am dereticat. 
  Şi aşa bine ce-i păru zmeului, cît nu se poate spune. Puseră masa, mîncară cu toţii şi se culcară. A doua zi băiatul îşi luă căţeii şi plecă în vînat, că aşa era treaba lui. Asemenea făcu şi zmeul. Seara cînd se întoarseră, găsiră mîncărică şi fierturică gata. 
  Se puseră de îmbucară şi se veseliră. 
  Azi aşa, mîine aşa, treceau zilele ca păcatele de iute. 
  De cîtăva vreme zmeul se întorcea de la vînătoare înaintea băiatului. Se dedulcise, vezi, la vorbă cu fata. Şi din vorbă în vorbă, începu a mi-ţi simţi zmeul că îi cam tîcîie inima cînd se da pe lîngă fată, ori cînd aceasta îi zîmbeşte şi îi spune cîte ceva gogleze. El pricepu, hoţomanul, de ce nu-l mai trage inima să meargă la vînat, şi căta fel de fel de pricini ca să rămîie acasă. 
  Şi tot astfel pînă ce se îndrăgosti cu fata cum se cade. Băiatul îşi căta de treaba lui şi nu băga de seamă că zmeul începuse a umbla cu şotia. El ştia o dreptate, şi încolo pace bună. Zmeului şi fetei începu a li se părea că băiatul le tot sta în cale. Ce făceau, ce dregeau, li se părea că tot de el se împiedică. Dară el, săracul, nici nu vedea, nici nu auzea. El nu lua aminte la şoaptele lor, nu se uita la tertipurile şi la renghiurile ce-i tot jucau: ba, că a venit prea tîrziu, şi, ca să nu se treacă bucatele din fiert, ei mîncaseră mai nainte, şi lui îi da, te miră ce; ba că a venit prea devreme şi să mai aştepte pînă să se puie masa; ba că una, ba că alta; cînd se supăra soru-sa pe căţeii lui, cînd zmeul îi căta chiondorîş, şi multe d-alde astea, şi de toate. 
  Într-o zi zmeul se vorbi cu sora băiatului ca să-l omoare, şi să se scape de el. Zmeul voia să se ducă în pădure după dînsul şi să-l mănînce. 
  — Nu te duce, vai de mine, îi zise ea, că te face mici fărîme cîinii lui. 
  — Apoi cum să facem dară? 
  — Lasă că pui eu la cale, şi pe urmă îţi spui eu ce să faci. 
  
  Şi astfel fiind şiritenia, sora băiatului începu să se milogească pe lîngă frate-său, că îi este urît singură acasă. Pentru aceasta îl rugă ca să-i lase căţeii să-i ţie de urît. Deocamdată frate-său nu voi, căci se învăţase cu ei. Dară după mai multe rugăciuni, i se făcu milă de soru-sa, şi-i lăsă căţeii ca să-i ţie de urît. 
  Plecînd el în vînat fără căţeii lui, soru-sa îi luă, îi băgă într-o văgăună de munte, şi puse împreună cu zmeul un bolovan mare la gura văgăunei. Apoi zmeul se luă după dînsul în pădure. 
  Văzînd el pe zmeu de departe că vine necăjit şi trăcănit după dînsul, se sui într-un copaci. Cum ajunse, zmeul îi zise: 
  — Dă-te jos, vrăjmaşule, că am să te mănînc. 
  — De mîncat, mă vei mînca; dară pînă una alta, dă-mi răgaz să cînt un cîntecel de cînd era tinerel, răspunse băiatul. 
  — Ei, aide, hatîrul ţi-e mare. Dară cîntă mai curînd, că n-am
  vreme de pierdut. El cîntă: 
  Uu! N-aude
  N-a vede
  Na greul pămîntului, 
  Şi uşorul vîntului, 
  Căţeluşii mei, 
  Că vă piere stăpînul. 
  
  — Ei acum dă-te jos să te mănînc, zise zmeul. 
  — Mai stai niţel, răspunse băiatul, să mai cînt un cîntecel, şi na opinca asta de o roade pînă atunci. El cîntă acelaşi cîntec. Şi ca să mai cînte un cîntec, îi dete încă o opincă. Văzînd că nu se simte nimic, el îi dete şi căciula să o roază 
  pînă va cînta şi a patra oară. Ce să vezi d-ta? Cînd a strigat întîi, a auzit iepurele, şi zise: 
  — Auziţi, fraţilor, se prăpădeşte stăpînul nostru. 
  — Taci urechi de cîrpă, îi zise vulpea şi-i trase o palmă, tu să gîndeşti stăpînului nostru aşa? 
  Cînd a strigat a doua oară, a auzit vulpea. Zicînd ea ce zise şi iepurele, lupul i-a tras o palmă şi i-a răspuns întocmai cum făcuse vulpea iepurelui. 
  Cînd a strigat a treia oară, a auzit lupul. Şi zicînd şi el ceea ce zisese vulpea, ursul îi trase o palmă şi lui şi îl înfruntă de ce să gîndească stăpînului aşa rău. 
  Dară cînd a strigat a patra oară, auzi şi ursul. Iepurele începu să se fîţîiască că pe nedrept a fost înfruntat. 
  — Lasă că ne-om judeca pe urmă, zise ursul, acum să vă vedem la lucru. Puneţi mîna toţi cu totul să dăm bolovanul la o parte şi să mergem într-un suflet să ne scăpăm stăpînul de la pieire. 
  Puse iepurele umărul; dară nu se cunoscu nimic. Puse şi vulpea, şi pare că începu să se cunoască oarecum că se mişca bolovanul. Puse şi lupul umărul, şi clătină; iară cînd puse, măre, ursul, umărul lui, se dete bolovanul d-a rostogolul, şi ursul peste el. Şi ieşiră cu toţii afară. Apoi se sfătuiră a merge ca vîntul; iară nu ca gîndul căci se prăpădesc. 
  Băiatul dacă văzu că nu vin căţeluşii lui, tocmai începuse a se da jos, căci zmeul îl înteţise cu îmbiala. Cînd, unde îmi veneau, măre, căţeluşii, şi îmi veneau ca vîrtejul dus de furtună, şi într-o clipă ajunseră drept acolo. Băiatului îi veni inima la loc, căci o cam sfeclise. 
  Iară zmeul, dacă îi văzu şi el se făcu un buştean pîrlit. 
  Cum ajunseră căţeluşii, îi ziseră: 
  
  — Ce porunceşti, stăpîne? 
  — Vedeţi voi buşteanul ăla pîrlit? 
  — Îl vedem. 
  
  — Să mi-l faceţi harta, parta; să mi-l scuturaţi, să mi-l sfîşiaţi, tot trupul să-i mîncaţi, doar inima şi ficaţii să-i lăsaţi, că-mi trebuie mie. 
  Unde mi se puse, cinstiţi boieri, ăi căţeluşi pe buşteanul cel pîrlit şi unde mi ţi-l hărtăniră de nu se alese nici praful de dînsul. Într-o clipeală de ochi nu mai rămase de dînsul decît inima şi ficaţii. 
  Şi dîndu-se jos din copac, băiatul făcu o frigare, puse inima şi ficaţii zmeului într-însa, şi o luă d-a spinare. Apoi se întoarse acasă cu căţeluşi cu tot. 
  Dacă ajunse acasă, dete frigarea soru-sei să o puie la foc ca să se frigă cărnurile. După ce începu a se părpăli, băiatul luă frigarea din mîna suroru-sei, crestă friptura pe de toate părţile şi îi dete sare multă. Şi puind-o iarăşi la foc o lăsă să se frigă pînă ce era cu mustul într-însa. Apoi luînd frigarea în mînă, zise soru-sei: 
  — Uită-te, soro, la mine, căci de cînd te cunosc, eu nu ţi-amvăzut ochişorii. 
  Ea se uită la dînsul. Iară el îi dete cu frigarea peste ochi, de o orbi. Şi îi zise: 
  — Soru-mea! să plîngi pînă vei umplea cu lacrămile tale nouă buţi, la cea d-a noua voi veni şi eu să-ţi ajut, şi numai atunci să-ţi vie ochii la loc. 
  O lăsă acolo să-şi ispăşească păcatele; iară el plecă cu căţeluşii săi, cîntînd din caval. Şi se duse, şi se duse, pînă ce ieşi din codrul acela năprasnicul. Mai merse ce mai merse şi dete de un sat. Şi însetoşînd, se duse la o casă şi ceru niţică apă. Baba, stăpîna casei, îi zise: 
  — N-am, dragul mamei, apă; căci la noi se află numai o fîntînă. În ea este sălaşul unui balaur mare; şi el lasă să ia apă numai pe cei ce îi dăruie cîte un cap de om. 
  — Ad-o vadra, răspunse el, să mă duc eu să aduc apă. El luă vadra şi se duse la fîntînă. Luă apă şi bău, şi aduse babei vadra plină. Cum o văzu baba o bău toată, căci era friptă de sete. Ea îl rugă să-i mai aducă una, şi dacă îi aduse, o bău şi pe aceea. 
  — Dumnezeu să primească, şi să te norocească, dragul mamei flăcăiaş! îi mai zise baba. Şi uitasem gustul apei de cînd n-am mai băut. Nu mai rămăsese suflet în mine. P-aci, p-aci, era să mă sfîrşesc de sete. Mai adu-mi una, şi să o găseşti pe lumea cealaltă. 
  
  Flăcăul se duse să mai aducă o vadră. Cînd ce să vază? La gura fîntînii o fată frumoasă de s-o sorbi într-o bărdacă şi gingaş îmbrăcată, plîngea cu lacrămile cît pumnul. 
  — De ce plîngi şi te tînguieşti, fată mare, o întrebă el? 
  — Cum n-aşi plînge şi cum nu m-aşi tîngui, cînd îmi aştept moartea din clipă în clipă? 
  — Da de ce să mori, surată? 
  — Apoi dumneata nu ştii că aici în fîntînă este un balaur mare de şarpe care bîntuie omenirea? 
  — Am auzit de aşa ceva; dară nici nu ştiu, nici n-am văzut; căci eu sunt de pe alte moşii, şi numai acum am ajuns aici. Dară tu de ce să stai aici să te mănînce balaurul? Au doară n-ai părinţi? 
  — Ba am şi părinţi şi tot. Însă la noi este obiceiul ca fiecare să dea cîte un cap de om acestui nesăţios balaur, ca să-i lase să ia apă de la fîntînă, căci numai astă fîntînă este în cuprinsul acesta; şi acum este rîndul nostru să dăm om pentru mîncare acestei jivine. Şi tata numai pe mine mă are; el m-a adus ca să-şi facă rîndul şi tata este împăratul locului acestuia. 
  Lui i se făcu milă de dînsa şi îi zise: 
  — Nu te teme, fetico, de nimeni, căci sunt şi eu pe aici. Eşti cumine. 
  — Cîţi voinici ca d-alde tine, şi încă şi mai chipeşi, şi mai ţanţoşi decît tine, mai răpuse astă fiară blestemată. 
  — Să mă bizui şi eu; şi de m-o răpune şi pe mine, atîta jaf în ciuperci, căci n-are cine să plîngă după mine, afară doară de căţeluşii mei, dacă mă vor lăsa şi ei să mă prăpădesc. 
  — Du-te, voinicule, de-ţi scapă măcar viaţa ta, căci stînd aici, amîndoi, pierim. 
  — Ce semne are balaurul cînd iese afară? 
  — Începe a urla fîntîna. 
  — Bine. Ia caută-mi tu mai bine niţel în cap, şi cînd vei auzi urletul să mă scoli, de voi fi adormit; dară nu care cumva să umbli în tolba mea cu săgeţile. 
  
  Şi puse capul în poala fetei, şi îndată adormi, ca şi cînd l-ar fi lovit cineva cu muchea securii în cap. Fata nu se putu ţine şi umblă la uneltele lui şi-i pierdu o săgeţică de care punea el în arculeţul lui. Şi auzind fîntîna că începe a 
  urla, ea se temu de a-l scula, ca să n-o dojenească că i-a călcat vorba. Şi unde începu a plînge cu foc şi cu pîrjol, de ţi se rupea inima de mila ei. Şi picînd o lacrimă de ale ei pe obrazul lui, el o dată sări drept în sus, zicînd: 
  — Ce fu oare aceea ce pică pe obrazul meu că m-a fript în ficaţi? 
  — Lacrămile mele, îi răspunse fata. A început să urle puţul. 
  Atunci flăcăul îşi luă arculeţul în mînă. Şi ducîndu-se la gura fîntînei, o dată răcni: 
  — Ieşi mai curînd afară, fiară spurcată! 
  — Ce ai cu mine, voinicule, răspunse şarpele, că te lăsai să iei apă cît voişi. 
  — Ieşi, dihanie urîtă, cu mine să te lupţi. 
  — Eu n-am nimic cu tine, du-te într-ale tale şi dă-mi pace să-mi făptuiesc treburile mele, după învoiala ce am eu cu oamenii locului acestuia, şi după cum m-a lăsat pe mine Dumnezeul. 
  
  Atunci băiatul nici una, nici două, întinse arcul şi zburînd săgeata, luă o limbă balaurului; căci avea nouă limbi acea jiganie. Şi ieşind şarpele se luă la luptă cu dînsul. Îi juca limbile în gură ca fulgerul şi le arunca asupra băiatului, de să-l prăpădească. Iară el mai trase o săgeată, şi-i mai luă o limbă, şi încă una, şi iară una, pînă ce îi săgetă opt limbi. Cînd să puie şi a noua săgeată, ia-o de unde nu e. Se repezi iute şi luă fetei din cap un ac, îl puse la arc, şi cu el luă şi limba a noua a balaurului. Şi curse din fiară nişte sînge negru şi mohorît şi cu o duhoare de-ţi era scîrbă. Se mai zvîrcoli ce se mai zvîrcoli dihania, şi rămase moartă bumbenă. 
  Şi cerînd batista de la fată, legă limbile într-însa şi plecă cîntînd din caval, cu căţeii după dînsul. 
  Îl strigă fata, îl chemă, şi dacă văzu că nu se întoarce, se uita cu jind după dînsul. Apoi se puse la iznoavă pe plîns. 
  Văzînd tatăl fetei că se întîrzie timpul, şi crezînd că balaurul îi va fi mîncat fata, trimise un ţigan cu vadra să aducă apă. Ţiganul fiind la bucătărie, avea un cuţit mare la brîu. 
  Dacă ajunse la fîntînă, se sperie, bahniţa, văzînd fata vie, nevătămată, iară pe balaur mort într-un băltac de sînge cît pe colo de mare. Apoi viindu-şi niţel în fire, şi încredinţîndu-se că şarpele e mort, ce-i da lui dracul în gînd, că-şi scoase cuţitul din teacă şi începu a mi-ţi cresta pe şarpe şi cruciş şi curmeziş, pînă ce îl făcu ciopăţi, ciopăţi, şi se umplu de sînge de sus pînă jos. Aşa plin, ca un parlagiu de la zahana, se întoarse fuga la împăratul şi spuse că a făcut o izbîndă mare, că omorîse, adică, pe şarpele ce-i bîntui împărăţia şi-i scăpase şi fata de la moarte. 
  Împăratului nu prea îi venea să crează spusele ţiganului, dară după ce-i aduse fata şi o văzu, crezu. 
  Fata spuse că altul l-a omorît, dară ţiganul striga în gura mare că el a făcut acea vitejie şi cerea să-i dea fata de soţie, căci aşa zisese împăratul, că cine i-o scăpa fata de la moarte, a lui soţie să fie. 
  Fata nu vrea nici în ruptul capului să ia pe ţigan de bărbat. Atunci se uită prin butia roţii înspre partea în care plecase voinicul cu căţeluşii lui şi-l văzu, şi-l arătă şi tatălui său. 
  Împăratul trimise numaidecît după dînsul nişte olăcare, îl ajunse şi-l rugară să se întoarcă că voieşte împăratul să-l vază şi să-i vorbească. 
  El se mai împotrivi niţel. Dară, dacă văzu că-l înteţesc cu rugăciunile, se înduplecă şi se întoarse. 
  Cum îl văzu împăratul, îi zise: 
  — Flăcăule, tu mi-ai scăpat fata de la moarte? 
  — Eu, împărate. 
  — Minte, împărate, zise şi ţiganul. 
  
  — Putere-ai tu, voinicule, să ne dovedeşti, că tu eşti acela ce a ucis fiara spurcată? 
  — Limbile chiar ale dihaniei ar putea să mărturisească, 
  răspunse el. Atunci scoase batista şi-i arătă limbile. 
  — Aceasta este batista mea, tată, îi zise şi fata. Eu i-am dat-o de a pus limbile într-însa. 
  Ţiganul o sfleclise. El rămase ca trăsnit din cer, cînd văzu limbile. 
  Împăratul trimise de aduse căpăţîna balaurului. Şi căutînd, văzură toţi cei de faţă că ea n-avea limbi. 
  Împăratul hotărî ca pe fată să o ia de soţie voinicul carele a ucis balaurul, iară pe ţigan porunci de-l legă de coadele a doi cai neînvăţaţi, şi dîndu-le drumul l-a rupt în două. 
  Apoi făcu o nuntă d-alea înfricoşatele. Aşa nuntă ş-aşa veselie mai rar. 
  Iară el dacă se văzu în bine, îşi aduse aminte şi de păcătoasa de soru-sa. Nu trecu mult de la cununie, şi se duse cu căţeii după dînsul să o caute şi să o mîntuiască şi pe dînsa. O găsi deci plîngîndu-şi păcatele. Umplusese opţi buţi de lacrimi. El îi ajută la butia a noua şi o umplu şi pe aceasta. Apoi spălîndu-se ea pe obraz şi pe ochi cu amestecătura aceasta de lacrimi, îi veni văzul. 
  Ea însă tot cu gîndul dracului. Cum se făcu cu lumini îi zise: 
  — Frate, este mult timp de cînd nu ţi-am mai căutat în cap. Pune capul ici în poala dadei, şi mai trage un somnişor, ca să ne mai aducem aminte din copilărie. 
  — Că bine zici, soro. Ia să mai uităm necazurile. 
  Şi puse capul şi adormi. Soru-sa atunci îi înfipse un os din oasele zmeului după urechi, şi îndată muri fratele său. Apoi luîndu-i trupul, îl băgă într-un butoi, îl înfundă bine şi îl dete pe gîrlă. 
  Căţeii cum simţiră că li s-a răpus stăpînul, se puseră pe un chiloman de-ţi venea să-ţi iei lumea în cap. Iară lupul începu a alerga cu nasul în vînt în toate părţile pînă îi dete de urmă. Şi se luară cu toţii după dînsul pe marginea gîrlei pînă îl dete apa mai la mal. Ursul se aţinea mereu, pînă îi veni bine, se repezi în apă, luă butoiul în braţe, ieşi cu dînsul la uscat şi trîntindu-l o dată, se sparse. Scoaseră trupul stăpînului lor din butoi şi începură să-l plîngă. 
  329 
  Stînd ei acolo şi plîngînd, iată că vine o coţofană şi tot jucînd şi fîţîind din coadă, zicea: 
  — Caţa, caţa! să prindeţi o coţofană faură, dară nu pe mine, ci alta ca mine; să-i rupeţi gîtu în două, şi să picaţi trei picături de sînge peste mortăciunea ce o plîngeţi, şi va învia. 
  Dară vulpea cea şireată îi răspunse: 
  — Ce zici, tu, ce zici? ia dă-te mai încoace şi mai spune o dată, că n-auz bine. Coţofana se dete mai aproape şi tot juca. Şi cînd era să mai zică încă o dată, haţ! pune vulpea ghiara pe dînsa şi o prinde. 
  
  Şi, rupîndu-i gîtul, pică trei picături de sînge peste stăpînul lor şi învie. 
  — Of! Doamne! greu somn mai dormii, zise el. 
  — Puteai tu să dormi mult şi bine, dacă nu eram noi. 
  
  El spuse că nu ştie ce are de îl doare după ureche. Ursul se uită, şi văzînd osul zmeului, puse gura şi supse rana pînă ce ieşi osul, apoi începu a linge, şi linse, şi linse, pînă ce se închise şi se vindecă. Se spălă pe ochi, şi luîndu-şi cavalul plecă cu căţeluşii după dînsul şi ajunse la soţioara lui care îl aştepta cu inima sărită. 
  Trimise slujitori împărăteşti de aduse pe soru-sa. Şi adunînd pe judecătorii cei mari, tot boieri din doisprezece, merse de se jelui, şi ceru să facă judecată dreaptă între el şi soru-sa. Boierii găsiră cu cale ca ea cu moarte să se omoare. Iară împăratul se coborî atunci din scaunul împărăţiei şi puse pe ginere-său, fiindcă văzu şi el acum că era viteaz, drept şi milos ca un împărat bun. 
  Iară eu încălecai etc. 
  
   
  FATA MOŞULUI CEA CU MINTE 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un om bătrîn care avea o fată mare, de se dusese vestea în lume de vrednicia ei. Moşneagul (unchiaşul) se căsători de a doua oară cu o babă, care avea şi ea o fată mare. 
  Baba, însă, punea pe fata unchiaşului la toate greutăţile casei; iară fata ei se clocise de şedere. 
  Biata fata unchiaşului torcea, ţesea, făcea pîine, mătura şi scutura fără să zică nici pis! dară baba punea parte fetei sale, şi pîra la unchiaş pe fiica lui şi o tot ocăra. 
  Nu era ziuliţă lăsată de Dumnezeu să nu se certe cu el, ca să-şi gonească copila, şi-i zicea: 
  — Dacă nu-ţi vei duce fata de aici, pîine şi sare pe un taler cu tine nu mai mănînc. Bietul om se cam codea; dară baba într-o noapte turnă apă pe vatră şi stinse focul ce-l învălise fata unchiaşului de cu seară. 
  A doua zi, dis-de-dimineaţă, se scoală fata să facă focul, fiindcă tot pe ea cădeau păcatele; dară foc nu mai găsi în vatră. Atunci, de frică să nu o ocărască mumă-sa cea vitregă, se urcă pe bordei, se uită în toate părţile, doară va vedea încotrova vreo zară de foc, ca să se ducă să ceară măcar un cărbune; dară nu se văzu nicăiri ceea ce căuta ea. Cînd, tocmai cînd era să se dea jos, zări spre răsărit abia licărind o mititică vîlvotaie: se coborî de pe coperiş şi o luă într-acolo. 
  Se duse, se duse şi la foc nu mai ajunse; dară în drumul ei întîlni o grădină părăginită, care o strigă zicîndu-i: 
  — Fată mare, fată mare! vino de-mi curăţă pomii ce mi-au mai rămas de omizi; şi, cînd te-i întoarce, ţi-oi da poame coapte să mănînci. 
  Se apucă fata de lucru numaidecît şi cum isprăvi, îndată plecă. Mai încolo dete peste un puţ, care îi strigă: 
  — Fată mare, fată mare! vino de mă sleieşte, că ţi-oi da apă 
  rece, să te răcoreşti cînd te-i întoarce. Fata slei puţul şi plecă înainte. Merse ce merse şi dete peste un cuptor, care-i strigă şi acesta: 
  — Fată mare, fată mare! vino de mă lipeşte şi mă şterge de 
  cenuşă, şi, cînd te-i întoarce, îţi voi da azimă caldă. Fata lipi şi şterse cuptorul şi-şi căută de drum. 
  Mai merse niţel şi dete peste o căscioară, şi bătu la poartă. 
  — Cine e acolo? îi zise dinăuntru; dacă e om bun să intre, dacă nu, să nu vie, căci am o căţeluşă cu dinţii de fier şi cu măselele de oţel, şi-l face mici fărîme. 
  — Om bun, răspunse fata. 
  După ce intră, fiindu-i frică de mumă-sa vitregă să nu o bată dacă se va întoarce acasă, pentru că întîrziase, întrebă dacă nu cumva are trebuinţă de o slujnică. Sînta Vinerea, care locuia înăuntru şi care primi pe fată, îi răspunse că are trebuinţă de o asemenea fată; ea rămase acolo. 
  Mai întîi îi spuse că treaba ce are să facă dimineaţa este să dea de mîncare puilor ce-i avea în curte, însă mîncarea să fie nici caldă, nici rece; apoi să scuture şi să deretice prin casă. Iară maica Sînta Vinerea plecă la biserică. Fata făcu tot, precum îi poruncise. 
  Cînd veni acasă, Sînta Vinerea întrebă pe puii ei, care erau balauri, şerpi, nevăstuici, ciuhurezi, şopîrle, năpîrci şi guşteri, cum le-a dat mîncarea, şi toţi răspunseră că n-a băgat de samă dacă a lipsit ea de acasă: aşa de bine au fost căutaţi. 
  Intră în casă maica Sînta Vineri şi văzu toate lucrurile aşezate la locul lor şi rămase foarte mulţumită. După cîtva timp, zise fata: 
  — Maică Sîntă Vinere, mi s-a făcut dor de părinţi, fă bine şi-mi dă voie să mă duc. 
  — Du-te, fata mea; dară mai-nainte caută-mi în cap, şi să vezică o să curgă o apă pe dinaintea casei şi o să aducă fel de fel de cutii, de tronuri şi de lăzi; pe care din ele îţi vei alege, aceea să fie simbria ta. 
  
  Se aşezară şi îndată văzu curgînd apa de care-i spusese, şi pe dînsa veni nişte lăzi şi tronuri preafrumoase. 
  Fata se gîndi că, dacă va lua o ladă d-ale frumoasele, slujba ei nu făcea atîta, şi mai aşteptă pînă mai văzu că venea o cutie mică şi necioplită; atunci zise ea: 
  — Maică Sîntă Vinere, iată că mi-am ales lucru pe cît face slujba mea. 
  — Ia-l, fata mea, dacă n-ai voit să-ţi alegi altceva mai frumos, şi du-te cu Dumnezeu. 
  
  Fata unchiaşului îşi luă ziua bună, plecă cu cutia la subţioară, şi întorcîndu-se pe la cuptor, căpătă o azimă caldă, şi trecînd pe la puţ, bău apă rece de se răcori; iară cînd ajunse la grădină, mîncă poame coapte. 
  Fata ajunse acasă şi găsi pe tată-său zdrobit la inimă de mîhnire; îi spuse tot ce a făcut şi deschise cutia. Dar ce să vază înăuntru? Mărgăritare, pietre nestemate, mărgele, ie numai cu fluturi de aur şi catrinţe de mătase. 
  Baba şi fiică-sa pizmuia pe fata moşului; iară lui îi creştea inima de bucurie. 
  Baba trimise şi ea pe fie-sa, să facă ce făcuse fata unchiaşului. Se duse, se duse şi fata babei, şi ajunse la grădina care o chemă şi pe dînsa ca să o cureţe; dar ea răspunse: 
  — Da ce! nebună sunt eu să-mi zgîrii mîinile prin tine? O lăsăşi porni mai departe, sosi pînă la puţ, şi dacă o chemă puţul, ea îi răspunse şi lui: 
  — Da ce! am mîncat laur ca să mă ostenesc eu cu tine pînă săte sleiesc? 
  
  Şi plecă mai departe şi se duse pînă ce dete şi peste cuptor, carele o strigă ca şi pe fata unchiaşului; ea îi zise şi lui: 
  — Da! ce-am văzut să-mi murdăresc mîinuşiţele şi să mă vîr
  prin tine? 
  Şi plecă înainte, pînă ce ajunse şi ea tot la Sînta Vinerea. 
  Acolo fu întrebată ca şi fata unchiaşului şi primită în slujbă, apoi maica Sînta Vinerea îi zise şi ei să facă ceea ce zisese şi fetei moşneagului, şi plecă la biserică. 
  Cînd veni Sînta Vinerea acasă, toate lighioanele, cu gîturile întinse, se plînseră că li s-au opărit gîtlejurile; intră în casă şi văzu o arababură de nu-i mai da nimeni de căpătîi. 
  În cele din urmă, zise fata cea leneşă: 
  — Maică Sîntă Vinere, mi s-a făcut dor de părinţi, dă-mi dreptul meu, căci mi s-a urît aci, să mă duc acasă. 
  — Du-te fata mea, răspunse Sînta Vinerea, dară mai aşteaptă niţeluş, că o să treacă o apă pe dinaintea portiţei, aducînd fel de fel de lucruri; pe care ţi-o plăcea ca s-o iei, alege; iară pînă atunci să-mi cauţi în cap. 
  N-apucă să puie mîinile în capul ei şi se repezi de luă de pe gîrlă lada cea mai mare şi mai frumoasă ce văzu. Sînta Vinere îi zise: 
  — Deoarece ţi-ai ales astă ladă, ia-o; dară să nu o deschizi pînă acasă; şi cînd o vei deschide, să fii numai cu mumă-ta singură în casă, ca să nu vază nimeni ce e într-însa. 
  
  Fata luă lada şi plecă. 
  Cînd se întoarse pe la cuptor, văzu azime calde, se cercă să ia şi nu putu; ea nu mai putea răbda de foame. Pe la puţ trecu cu jind, că nu-i dete măcar o picătură de apă, ca să se răcorească; iară cînd trecu pe la grădină, îi lăsa gura apă şi nu putu nici să se umbrească puţin de arşiţa soarelui. 
  Ajungînd acasă obidită de osteneală şi flămîndă, n-avu răbdare, ci chemă pe mumă-sa la o parte şi-i zise să facă pe unchiaş şi pe fie-sa să iasă afară. 
  Cum rămase singurele, deschise lada; dar ce ieşi d-acolo? balauri, şerpi, şi cîte lighioane toate, cărora le arsese gîtlejurile cînd le dase de mîncare, şi îndată le sfîşiară şi le mîncară. 
  Tot satul se spăimîntă de întîmplarea asta; şi fiecare om băgă de seamă că asta vine de la răsplătirea dumnezeiască. Fata moşneagului însă se căsători cu un flăcău din cei mai frumoşi ai satului, care o ceru de la tată-său şi o luă de soţie. 
  Mare veselie se făcu în sat la nunta lor, şi trăiesc în fericire pînă în ziua de azi. Cine nu crede să facă bine să se uite împrejur, şi va vedea multe de aceste case. 
  Iar eu încălecai p-o şea etc. 
  
  
  FATA DE ÎMPĂRAT ŞI FIUL VĂDUVEI 
  
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un împărat foarte bogat şi puternic. Acest împărat avea un fecior şi o fată. Întîmplîndu-se să-i moară feciorul, îl îngropă cu mare cinste şi alai ca pe un împărat. Cînd fu a duce mortul la biserică, fata împăratului ceru a merge şi dînsa să-l petreacă. Aşa de păzită era fata aceasta de tată-său, încît pînă atunci nici soarele nu-i văzuse feţişoara, nici vîntul nu-i bătuse perişorul. Ea se îmbrăcă în negru şi-şi lăsă părul despletit pe spate, şi aşa merse de petrecu pe frate-său la groapă. Şi aşa gătită îi şedea mai bine decît altminteri. Căci, nu e vorba, ea era foarte frumoasă. Crinii şi viorelele rămăseseră pe jos şi nici la degetul cel mic al ei nu le punea. 
  Cînd o văzu lumea aşa de gingaşă şi de plăpîndă, rămase cu ochii zgîiţi la dînsa. Şi aşa de puţintică şi drăgălaşă mai era, încît s-o sorbi într-un pahar cu apă. Lumea uitase şi mort şi tot uitîndu-se la dînsa. Atunci veni un vîntişor lin şi uşor, de-i resfiră pletele; iară ea simţi că un fior rece i se strecoară prin inimă. 
  Cum, cum, îngropară mortul şi toată lumea se întoarse acasă. 
  Tot pe atunci în cetatea aceea se afla o văduvă săracă. Ea avea un fiu. El era de treabă, smerit şi sfiicios ca o fată mare. Toţi feciorii de boieri aveau pizmă pe dînsul şi-i puseseră gînd rău. Nu-i găsea însă nici o pricină, ca să puie mîna pe dînsul. Fiul văduvei întrecuse pe toţi boierii şi împăraţii la boi şi la stat. El era arătos nevoie mare. Ai fi pus ochii pe dînsul d-ar fi fost într-o mie. Ş-apoi era dulce la cuvîntare. Curgea graiul din gura lui ca mierea. Nu se mai sătura cineva de dînsul ascultîndu-l. 
  De la moartea fratelui său, fata nu se prea simţea bine. Ba c-o fi una, ba c-o fi alta, ba c-o fi deochi, ba c-o fi săgetătură, şi toate descîntătoresele şi vracii nu-i putură da de leac. 
  Mă-sa băgă de seamă că fie-sa era însărcinată. În zadar se jura fata că nu ştie la sufletul ei nimic de prihană. Cine să o crează? Burta o da de gol. Ea însă nu spunea minciuni, se pomenise şi ea aşa. D-apoi cînd află tată-său că fie-sa are să fie mumă, fără să fi pus pirostriile pe cap? se făcu foc şi pîrjol. Nu mai ascultă nici rugăciuni, nici nimic. A se dezvinovăţi înaintea lui nu era cu putinţă. Porunci deci ca numaidecît să se adune Sfatul împărăţiei în taină, ca să hotărască pedeapsa ce s-ar cuveni fie-sei pentru o aşa nelegiuire şi ca să se spele ruşinea ce adusese ea părului cărunţit al tatălui său. 
  Sfatul împărăţiei găsi cu cale că spre a se spăla o aşa grozavă necinste, fata cu moarte să se omoare. Unii ziceau ca să se arză de vie. Alţii ca să-i scoată ochii şi să se gonească în pustietăţi spre a fi mîncată de fiare sălbatice. Alţii iară ziceau ca să i se lege o piatră de gît şi să se dea pe Dunăre. 
  Tocmai pe atunci, din păcate, iată că şi feciorul văduvei trecea pe acolo în treaba lui. Cum îl văzură boierii, numaidecît se învoiră, şi hotărîrea fu gata, cam ce, adică, să facă cu fata împăratului. 
  Toţi fură într-o glăsuire ca fata să se dea pierzării. Însă ca una ce este fată de împărat, şi ca una ce trebuie să fi săvîrşit nelegiuirea cu un om, carele şi acela trebuie să piară, acel om să fie fiul văduvei, deoarece fata nu vrea să spuie pe adevăratul nelegiuit, şi pentru că Sfatul împărăţiei nu poate să-l ghicească. Cum hotărîră, aşa şi făcură. 
  Împăratul porunci, şi numaidecît se aduse un poloboc mare; puse de-l smoli şi, băgînd într-însul pe fata de împărat cu fiul văduvei, porunci de înfundă polobocul bine, şi îl dete pe Dunăre. 
  Pe cînd însă dogarii înfundau polobocul, una din roabele fetei de împărat, mai miloasă la inimă, se strecură prin calabalîc şi le dete pe sub ascuns o copaie de mere, două azime şi un fedeleş cu apă. Noroc că nu o văzu nimeni. 
  Se duse butoiul pe Dunăre trei zile şi trei nopţi, fără a se opri undeva. Merindea din butoi se isprăvise. Biata fată îşi plîngea nevinovăţia cu nişte graiuri de-ţi rupea băierile inimii, iară bietul băiat, şi el nevinovat ca şi dînsa, o mîngîia şi nu o lăsa să-şi piarză nădejdea de la Dumnezeu. Cînd, ce să vezi dumneata? A patra zi, dis-de-dimineaţă, polobocul se loveşte de un buştean şi se sparge. Pasămite polobocul ajunse la margine, adus fiind de talazurile Dunării, şi-l ciocni de buşteanul pe care tot apa îl dase la margine. 
  Ieşiră deci la uscat dosădiţii de ei, şi dară mulţumită lui Dumnezeu că le-a scăpat zilele, şi-i făcură să mai vază o dată lumina. 
  Apucară pe o potecă şi intrară într-un bunget de pădure. Aci o luară apoi pe o pîrtie, şi merse, şi merse, pînă ce văzu că se deschide o poieniţă. În astă poieniţă dete de nişte case foarte frumoase, bătătura cărora era cîmpul cu florile. Toate lucrurile în această casă erau cu şart. Nimic nu lipsea. Toate catrafusele îşi aveau vătaful lor şi nimic nu era nerostit. Cînd voiai ceva, era destul numai să porunceşti şi îndată se făcea. Aci era în adevăr: pune-te masă, ridică-te masă. 
  Trecură mulţi ani de la această întîmplare. Împăratul îşi uitase de fiica sa. Fata de împărat şi fiul văduvei se învoiseră şi se însoţiseră. Nici unul din amîndoi nu s-a căit mai în urmă pentru aceasta. Vezi că el în viaţa lui nu alunecase pînă atunci, era curat cum îl făcuse mă-sa; şi pe fata împăratului o găsise acasă. Copilul cu care era însărcinată fata cînd o goni tată-său se născu, şi se făcuse un băiat de să nu te înduri de el. Iară ei petrecînd cu bine, îşi uitaseră de necazurile cele trecute. Puterea lui Dumnezeu îi ocrotea şi-i ferea de rele. Atîta numai că p-acolo, nu se vedea nici pui de om. Parc-ar fi fost la sfîrşitul pămîntului. 
  Într-una din zile, împăratul, tatăl fetei, plecă la vînătoare. El se încumese a răzbi mai înăuntru pădurii decît altă dată. Şi, din vînat în vînat, el se rătăci. Orbecăi în sus, căută în jos şi peste poteca pe care să iasă la lumină nu putea să dea. Se luase de gînduri. Cînd, iacă dă în poieniţa cu casele. Văzu şi casele. El se minună cînd văzu aşa casă frumoasă într-o astfel de sălbătăcime de pădure. De voie, de nevoie, trebui să se ducă acolo, căci ochii nu-i dase în geană de nu ştiu cît timp. 
  Mai întîi îşi trimise sluga care nu se despărţise de dînsul nici cît ai scăpăra. El se întoarse şi spuse împăratului că este primit a găzdui acolo cu dragă inimă. Intrînd împăratul, îşi trimise sluga la bucătărie să-i frigă două potîrnichi din cele ce vînase el. După ce aşeză potîrnichile în frigare şi le puse la foc, acolo le uită: căci ce văzu şi auzi îl buimăcise. Toate lucruşoarele vorbeau în casa aceea, pînă şi oalele şi vătraiul. 
  La vatra aceea erau două oale puse la foc. Aceste oale se certau. Sluga împăratului auzi cu urechile sale cum se ciorovoiau aceste oale. 
  — Fă buzato, dă-te la o parte că tu ai fiert destul. 
  — Ba, dă-te tu mai la o parte, scurto ce eşti, că au fiert şi maţele din tine. Şi căscînd gura la dînsele, sluga uită şi potîrniche şi tot. Cînd se deşteptă sluga împăratului, friptura se făcuse scrum. 
  Se bocea, bietul, şi se tînguia de-i plîngeai de milă. Fata împăratului îl linişti spuindu-i că o să roage pe împăratul să-l ierte pentru această greşeală. 
  Apoi trimise şi pofti pe împăratul în casa cea mare. Aci, stînd de vorbă, stăpînul casei porunci să se puie masa. Rămase împăratul stîlpit cînd văzu masa viind singură, talerele, lingurile şi celelalte tacîmuri cu vătaşii lor şi le aşezau care şi pre unde. Veniră bucatele şi mîncară. După ce sfîrşiră de mîncat, şedeau la vorbă, cînd, în loc de a strînge masa, văzură că lingurile începu a sălta pe masă. Vătaful le suduia, dară ele nu ascultau de cuvîntul lui. Împăratul nu băgă de seamă, căci vorbea cu fiul gazdei, un copilandru dezgheţat şi sfătos, de te trăgea inima să stai cu dînsul de vorbă. 
  Atunci gazda, ca să facă pace, zise: 
  — Nu se poate ca împăratul să fi făcut o asemenea faptă. 
  — Că n-are la cine altul să fie, răspunse vătaful lingurilor. Trebuie să-l căutăm. 
  — Nu mai trancăni, îi mai zise gazda. Aide, ridică masa şi te cară de aci. Auzind împăratul cele ce se vorbiră, ceru să fie căutat, ca să-şi iasă din bănuială, căci el nu se ştia vinovat. Atunci, trăgîndu-i încălţămintea, îi căzu lingura pe care o căutau din cizma împăratului. Pasămite gazda se vorbise cu vătaful lingurilor ca să-i joace renghiul ăsta. 
  Împăratul se făcu ca sfecla de roşu de ruşinea ce păţi şi zise încîlcindu-se de ciudă: 
  — Arată-ţi, Doamne, minunea ta! Nu ştiu la sufletul meu de nici un furt. N-am băgat eu lingura în cizmă. 
  — Cum nu ştii dumneata, zise şi gazda, despre lingură, ase-menea nu ştiu nici eu pînă în ziua de azi cu cine am făcut copilaşul ăsta. 
  
  Atunci, cunoscîndu-se, se îmbrăţişară şi se iertară unul pe altul. 
  Fata de împărat mulţumi apoi împăratului că i-a dat Dumnezeu în gînd de a pus în poloboc împreună cu dînsa pe junele cu care ea s-a însoţit mai pe urmă; căci el s-a îndrăgostit de dînsa, a iubit-o şi a îngrijit-o ca pe o soţie credincioasă. 
  Împăratul nu ştia cum s-o mai mîngîie, cunoscîndu-i nevinovăţia. Lăudă şi pe soţul ei pentru buna sa purtare de grije, şi cu toţii împreună se întoarseră la scaunul împărăţiei, dînd mărire lui Dumnezeu că nevinovăţia a ieşit dasupra ca untul de lemn. 
  Iară eu încălecai p-o şea etc. 
  
   
  CELE TREI RODII AURITE 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un împărat, şi avea un fecior; acesta, şezînd la fereastră, vede o babă bătrînă, care venea cu tivga să ia apă de la fîntînă. Ce-i vine lui, ia o piatră şi aruncînd-o către fîntînă, nimereşte drept în tivgă, şi aceasta se sparge; baba, care simţise 
  de unde venise piatra, îşi aruncă ochii la fereastra împăratului şi vede pe fiul de împărat făcînd haz; atunci baba zise: 
  — Pînă nu vei găsi cele trei rodii aurite, să nu te însori, dragul mamii; şi se întoarse acasă tristă şi fără tivgă şi fără apă. 
  Fiul de împărat, auzind acest blestem, stătu, şi după ce se gîndi mult timp la rodiile aurite, se aprinse dorinţa în el de a le vedea şi de a le avea; deci se duse la tată-său şi-i zise: 
  — Tată, să-mi faci trei rînduri de haine de fier, căci am să fac o călătorie mare. 
  Şi toată silinţa ce puse împăratul a opri pe fiul său de la aceasta, fu în zadar. 
  Dacă văzu şi văzu că nu-l poate opri, porunci numaidecît şi i se făcu hainele; după ce le luă, fiul împăratului încălecă şi plecă. 
  Un an de zile trecuse de cînd, călătorea; ajunsese prin pustietăţi nelocuite de oameni; şi tot rătăcind în sus şi în jos, două rînduri de haine se rupseseră şi le lepădase. Neştiind ce să facă, hotărî a mai merge cîtva, şi dacă nu va putea descoperi nimic, să se întoarcă. 
  Abia mai făcu cîţiva paşi şi iată că zări o colibă. Se repezi într-acolo iute ca săgeata şi îndată şi ajunse. Cînd, o mătuşă sihastră cum îl văzu, îi şi zise: 
  — Da bine, flăcăule, cum ai ajuns p-aici pe unde nu se vede pasăre cu aripioare, dar încă mite om cu picioare? 
  — Mamă, zise fiul de împărat, caut cele trei rodii aurite; nu ştii d-ta încotro se pot afla? 
  — Nu ştiu, dragul mamii, nici n-am auzit pînă acum de aşa minune, dară poate soru-mea să ştie, care şade puţin mai departe de aici, de ai curaj să mai mergi, poţi să o întrebi pe dînsa. 
  
  N-aşteptă să-i zică de două ori, şi o tuli într-acolo repede şi merse, şi merse, cale lungă neumblată, pînă ce dete de o altă colibă, de unde asemenea ieşi o mătuşă sihastră, şi mai bătrînă, şi mai scofălcită, care şi ea îi zise: 
  — Cum ai ajuns p-aici, om cu picioare, pe unde nu vin nici pasări cu aripioare? 
  — Mamă, zise fiul împăratului, caut cele trei rodii aurite, şi dorinţa de a le avea m-a adus p-aici, nu ştii d-ta încotro se află? 
  La auzirea acestor vorbe, bătrîna începu să plîngă, apoi îi răspunse: 
  — Am avut şi eu un fecior, care auzise despre acele blestemate rodii, şi care, tot umblînd după ele, într-una din zile se întoarse şchiop şi în cele din urmă îşi rupse şi capul pentru ele; dacă aşi fi ştiut atunci, dragul mamei, cum să le găsească cineva fără primejdie, nu-mi pierdeam copilaşul. 
  
  Cum auzi flăcăul nostru, începu a se ruga să-i spuie cum să facă să le ia; iară bătrîna îl povăţui cum să umble şi cum să se poarte; şi dacă va izbuti, l-a jurat pe tinereţile lui ca să se întoarcă tot pe acolo, ca să-i arate şi ei acele rodii, după care s-a prăpădit fiul său. 
  După ce i-a făgăduit că se va întoarce, i-a mulţumit pentru sfaturile cele bune ce a primit de la dînsa, şi ca o nălucă pieri dinaintea ei, cînd, după o călătorie încă d-o săptămînă şi mai bine, văzu un balaur cu o buză în cer şi cu alta în pămînt. Îndată ce ajunse la dînsul îi zise: 
  — Bună ziua, frate, şi trecu înainte. Iar balaurul îi răspunse: 
  
  — Noroc bun, frate. 
  
  Ajunse apoi la o fîntînă, mucegăită şi plină de nămol; el se apucă îndată de curăţi şi primeni apa din fîntînă şi-şi căută de drum pînă dete de nişte porţi încuiate, pline de praf şi de păianjeni; curăţi acei păianjeni, scutură praful, dete poarta de perete şi trecu înainte. În drumul său întîlni o brutăreasă care ştergea un cuptor cu ţîţele sale; cum o văzu, îi dete bună ziua, şi tăindu-şi o bucată din haina sa, îi zise: 
  — Ţine asta, leiculiţă, de şterge cuptorul. Iară ea, luînd-o, îi mulţumi. 
  
  La spatele cuptorului, fiul împăratului văzu o grădină ca un rai, în care se rătăci cîtva timp. 
  În cele de pe urmă văzu cele trei rodii cum atîrna de o cracă în pom; îşi făcu curaj, scoase cuţitaşul şi tăie crăculiţa de care erau atîrnate, şi o tuli d-a fuga înapoi. 
  N-apucă să facă zece paşi şi toată grădina începu să ţipe şi să cheme în ajutor pe brutăreasă, porţile, fîntîna şi pe balaur. 
  — Ba aia-i vorbă, răspunse brutăreasa, că de cînd sunt urgisită a sta aci, nu s-a îndurat nimeni să vie a mă scuti de arsătura de toate zilele. 
  — Că alt gînd n-am, răspunseră porţile, că de cînd suntem făcute, n-a venit nimeni să ne mai scuture, să ne deschiză, de înţelenisem aşa. 
  — Ba să ne iertaţi, zice fîntîna, că de cînd sunt făcută, mînă de om n-a venit să-mi cureţe apele, încît ajunsesem a mă împuţi. 
  — Ba că chiar, răspunse şi balaurul, că de cînd sunt osîndit a sta cu gura căscată şi cu ochii sticliţi la stele, nimeni nu mi-a dat măcar o bună ziua, şi să-mi zică frate. Acest om ne-a scăpat de urgia ce era pe noi, şi ne vom căuta de treabă. 
  
  Fiul împăratului care făcuse întocmai cum îl învăţase bătrîna, se întoarse la dînsa şi după ce-i mulţumi şi-i dete şi ei cîte ceva, plecă să se întoarcă la împărăţia tatălui său. 
  Pe drum, ce-i veni lui, văzînd că nu mai poate răbda, scoase cuţitaşul şi tăie una din rodii, ca să guste şi să se încredinţeze de bunătatea lor. Cînd, ce să vezi? Deodată iese din rodie o fată, ca 
  o zînă de frumoasă, şi îndată începu a striga cu un glas mîngîios: 
  — Apă, apă, că mor. 
  Întoarse fiul împăratului ochii în toate părţile să vază apă, dară geaba, apă nu era; iară fata căzu şi muri; p-aci, p-aci era să cază şi el, dară se ţinu. 
  Tot mergînd el, nu putu să ţie pînă să nu guste dintr-o rodie, şi scoase cuţitaşul de tăie încă una; deodată, iese şi dintr-însa o fată ca o zînă, şi moare ca şi cea dintîi, fiindcă n-avu apă să-i dea. 
  Mîhnit de ciudata întîmplare, mergea către împărăţia tatălui său cu rodia care îi mai rămăsese, şi se uita la dînsa ca la un cireş copt; şi merse pînă ce ajunse la o cîmpie frumoasă pe unde începu a cunoaşte urme de oameni. Aici îi mai veni inima la loc, şi se puse jos să se odihnească niţel. Gîndul lui nu se lua de la rodii şi de la fetele cele frumoase ce muriseră; şi tot gîndindu-se se aprinse în el dorinţa de a gusta din rodia, care o mai avea, încît nemaiputîndu-se ţine, otărî să o taie şi pe aceasta; dară temîndu-se să nu i se întîmple ca şi cu celelalte, căută o fîntînă, luă apă în căciulă, şi acolo, la umbra unui copaci mare, tăie şi rodia care îi mai rămăsese, cînd, ce să vezi? unde ieşi o fată ca soarele de frumoasă, şi cu părul de aur. 
  — Apă! apă! strigă ea. Şi el îi dete de bău şi o stropi cu apă, şi aşa scăpă fata cu viaţă. 
  Fiul împăratului îi da tîrcoale, şi se tot minuna de frumuseţea şi de gingăşia ei. Apoi o luă de mînă şi îi zise: 
  — Soţie să-mi fii. Şi ea primi. 
  El nu voi să o ducă pe jos acasă la tată-său, ca să nu ostenească, fiindcă o vedea că era puţintică la trup încît ar fi băut-o într-un pahar de apă, şi aşa de supţirică de parcă era trasă prin inel. 
  El o povăţui să se urce în pomul de lîngă fîntînă, şi îi zise să-l aştepte acolo pînă se va întoarce de la tatăl său cu care împărăteşti şi cu călăreţi, ca să o ia, fiindcă el cunoscuse locurile că nu mai este aşa departe. 
  Fata cea frumoasă zise copaciului să se lase jos, şi el se lăsă, apoi se puse în el şi se ridică. Fiul împăratului rămase cu gura căscată uitîndu-se la ea şi la minunea cum de se lăsase şi se ridicase copaciul, apoi, rupînd-o d-a fuga, să te păzeşti, pîrleo, că îi sfîrîiau călcîiele de iute ce se ducea. 
  Nu trecu mult de cînd se duse fiul de împărat, şi o fată de ţigan veni să ia apă de la fîntînă, dar cînd văzu chipul care strălucea în apă, crezu că e al ei, şi spărgînd ulciorul se întoarse fuga la mumă-sa: 
  — Nu mă mai duc la apă, zise ea, o frumuseţe ca a mea nu aduce apă. 
  — Du-te la apă, arapino, ce tot spui astfel de fleacuri, îi zise mă-sa, arătîndu-i coceanul măturei. Ea se duse şi iară se întoarse, ca şi întîi, fără ispravă şi tot cu astfel de vorbe. 
  
  Mă-sa înţelese că acolo nu e lucru curat şi îi dete un ac vrăjit să-i ţie în păr, şi o învăţă ce să facă cu el la întîmplare de ar da peste cineva p-acolo, şi o trimise iară. 
  Ţiganca, cum ajunse la fîntînă, cătă în sus şi văzu de unde venea în fîntînă acel chip îngeresc. 
  — Suie-mă şi pe mine acolo, rogu-te, zise ţiganca, uitîndu-se galeş către zîna frumuseţilor. Iară fata cu părul de aur zise copacului de se lăsă, luă pe ţigancă ca să-i ţie de urît, şi copacul se ridică la loc. 
  Stînd ele de vorbă, ţiganca se linguşi şi rugă pe fată, ca, de voieşte să doarmă niţel, să puie capul în poala ei, şi ea îi va căuta în cap. 
  Fata se înduplecă şi se puse cu capul în poala ţigăncii, şi, cînd era să o fure somnul, ţiganca îi înfipse acul otrăvit în cap, iară fata se făcu o păsărică cu totul şi cu totul de aur, şi începu a zbura de colo pînă colo, prin crăcile pomului. 
  Atunci ţiganca zise: 
  — Ah! fată de lele ce mi-ai fost, cum mi-ai scăpat, eu socoteam că dormi, dară, fie, tu n-o să-mi scapi, îţi viu eu ţie de hac. 
  Nu trecu multe zile şi iaca şi fiul de împărat cu oaste şi călăreţi şi cu cară împărăteşti veni s-o ridice; iară ţiganca cum îl văzu, îi zise: 
  — Da bine, împărate, m-ai lăsat să te aştept atîta, încît soarele mi-a ars feţişoara şi vîntul mi-a bătut perişorul. Împăratul, cum o văzu, rămase la îndoială şi nu-i venea să crează că ea este zîna pe care o lăsase el acolo. 
  
  Dară, după vorbele ce-i zise, pare că ar fi crezut, şi deci se înduplecă şi o luă. 
  Nu ştiu cum, nu ştiu ce fel, dară parcă-i spunea inima că n-o să fie ea; în sfîrşit, dacă nu văzu pe altcineva, plecă cu ea, şi nu ştia cum să facă să nu crează tată-său că spusese minciuni. 
  Cînd ajunse la curtea împărătească, le ieşi împăratul înainte, şi rămase înmărmurit cînd văzu în loc de zîna frumuseţilor, cu faţa ca soarele şi cu părul de aur, pe o arapină neagră ca fundul căldării. Şi măcar că fiul său îl încredinţa că soarele îi arsese feţişoara şi vîntul îi bătuse perişorul, împăratului tot nu-i venea să crează. Însă n-avu ce face; de bine, de rău îi puse într-o parte a palatului şi tot amîna cununiile. 
  D-a doua zi chiar, în grădina împărătească, în toate dimineţile, venea o păsărică şi cînta cu dor de-ţi rupea inima; apoi striga cît îi lua gura: 
  — Grădinar! Doarme împăratul? 
  — Doarme, îi răspundea grădinarul. 
  
  — Să doarmă somn dulce şi mai dulce, de pe căpătîi săs-aridice, adăoga păsărica. Dară cioroaica de împărăteasă doarme? 
  — Doarme, îi răspundea. 
  — Să doarmă somnul de urgie, de acum pînă-n vecie. Şi pe care pom se punea de cînta, pe loc se şi usca. Grădinarul spuse împăratului toată şiretenia cu pasărea şi cum se usucă pomii pe care se punea ea de cînta. Împăratul se luă de gînduri. 
  Mai toţi pomii din grădină se uscară în cîteva zile, mai rămăsese unul. Atunci împăratul porunci să se pună pe fiecare crăculiţă cîte un lanţ, şi aşa se şi făcu; iară a doua zi în revărsat de zori, veni la împăratul cu pasărea de aur care dedese în laţ. Împăratul porunci de-i făcu o colivie cu totul şi cu totul de aur, puse pasărea în ea şi, de dragul ei, o ţinea pe fereastra lui. 
  Ţiganca cum auzi de istoria cu pasărea, îi trecu un fier ars prin inimă. Se făcu bolnavă, mitui pe toţi vracii care spuseră împăratului că pînă nu va tăia pasărea de aur şi să dea împărătesei să mînînce din ea, nu se va însănătoşi. 
  Plin de scîrbă împăratul nu se putea învoi la asta: dară, după rugăciunea fiului său, o dete; rămase însă nemîngîiat şi din ce în ce ura mai mult pe ţigancă. 
  Luară, deci, pasărea şi o tăiară, o fierseră şi o duse împărătesei; iară ea, după ce se prefăcu că se însănătoşeşte începu a se găti de cununie. 
  Din sîngele păsărelei crescu la fereastra împăratului un brad înalt şi frumos, şi era o minune cum de într-o noapte crescuse aşa de mare şi falnic. Împăratul chemă pre grădinar şi-i porunci să aibă cea mai mare îngrijire de acel pom. Iară ţiganca cum auzi, n-avu odihnă şi-i puse gînd rău. Pricepuse, drăcoaica, că încă nu scăpase cu totul şi cu totul de primejdie. 
  Se făcu iară bolnavă, mitui iară pe vraci, care spuseră împăratului că pînă nu va tăia bradul să-l fiarbă şi cu apa aceea să-i facă baie, nu va trece împărătesei. 
  Împăratul se supără pînă la suflet, văzînd că logodnica fiului său e piază rea, fiindcă de cînd a venit ea, n-a avut parte de nici un lucru ce i-a fost lui drag. 
  Lăsă să taie şi bradul ca să nu mai aibă nici un cuvînt a-l mai supăra cineva cu ceva, şi se hotărî ca de aci înainte să nu mai facă pe voia nimănui, dacă ar mai da peste ceva care să-i placă. 
  Pe cînd tăia bradul, la care toată lumea se uita cu jind, o bătrînă cerşetoare se opri şi ea să privească lîngă cealaltă lume, şi cînd vru să plece, luă cu dînsa o surcea ce căzuse de la o ţandără a bradului şi o duse acasă. Băgă însă de seamă că era un ac înfipt în surcea; ea îl scoase; şi fiindcă surceaua era oarecum măricică şi lată, o făcu capac la oala care o avea şi ea după sufletul ei. 
  A doua zi plecă în prosteală ca totdeauna; dară cînd se întoarse acasă, rămase încremenită văzînd coliba măturată şi deretecată de-ţi era dragă inima să priveşti. 
  Nu înţelegea baba ce minune să fie asta, adică cine să fi venit să-i facă ei astfel de bine. 
  Cîteva zile urmă tot astfel; în sfîrşit hotărî să pîndească, doară va da peste cel ce-i deretecă şi-i pune toate alea la rînduiala lor prin colibă şi aşa şi făcu. Într-o zi după ce plecă, ea se ascunse, şi uitîndu-se pe furiş, pe crăpătura uşii, văzu cum din capacul oalei sări o fată mai albă decît neaua şi cu părul de aur. 
  — Cine eşti, mamă, zise ea, de îmi faci astfel de bine? 
  — O fată fără trişte, zise ea; dacă mă primeşti să şez la d-ta, mult bine ţi-oi face şi eu dumitale. Se învoiră şi rămase; ba încă baba se mîndrea, că aşa fată nici în casa împăraţilor nu se găsea, frumoasă şi vrednică. 
  Baba mergea mereu în prosteală, cum învăţase ea; dară într-o zi îi zise fata să-i cumpere din tîrg pînză şi mătase roşie şi verde; baba, biet, din paralele ce adunase din cerşit, îi cumpără. 
  Fata îşi cusu toată istoria pe două sangulii; şi după ce le isprăvi, zise babei să se ducă cu dînsele la împăratul, şi cînd va fi pe tron alăturea cu fiul său, sangulia cusută cu verde să o pună pe genuchii împăratului; iară cea cusută cu roşu pe ai fiului său. 
  Baba ascultă şi se duse; dară ostaşii n-o lăsa să intre. Atunci ea făcu zgomot, şi împăratul porunci să o lase a intra. Ea, cum intră, făcu cum îi zisese fata, şi ieşi ca să aştepte să vază isprava. 
  Cum văzură sanguliile, împăratul şi fiu-său înţeleseră totul. Porunci să cheme pe logodnica împăratului şi-i zise: 
  — Pentru că o să te faci împărăteasă, trebuie să te deprinzi a şi judeca pe femei, cînd judecătorii nu se domiresc la cîte un lucru. Astăzi ni s-a arătat cu plîngere o femeie, care zise că, avînd un cocoş de soi, cu mare cheltuială a alergat prin ţări de a cumpărat şi o găină, aşijderea de soi; că vecina ei nu s-a mulţumit că i-a omorît găina, dară i-a furat şi cocoşul şi l-a dat la o găină d-ale ei, şi aşa cere dreptate. Ce zici despre aceasta? 
  — Zic, răspunse bahniţa, după ce se gîndi puţin, că femeiacare a omorît găina şi a furat cocoşul, cu moarte să se omoare, şi cocoşul să se întoarcă stăpînului împreună cu găina osînditei şi cu ouăle ce va fi făcut. 
  
  347 
  — Bine ai judecat, răspunse împăratul. Eu sunt femeia cucocoşul, şi tu eşti care l-ai furat; găteşte-te la osînda care tu însuţi ai găsit-o cu cale. 
  Ţiganca începu a plînge, a se ruga, a se jeli, dară toate fură degeaba. O dete pe mîna ostaşilor care fără milă îi răsplătiră nelegiuirea ce făcuse. 
  După aceasta se duseră cu toţii la casa babei, şi fiul de împărat cu tată-său înainte, ridicară pe fată cu toată cinstea; şi după ce o aduse la palat, îndată îi şi cununară, şi mare veselie fu în toată împărăţia trei zile d-a rîndul, pentru că s-a găsit vie şi nevătămată fata cu părul de aur, după care atîta a umblat fiul de împărat, şi toţi cu totul oropsea pe ţigancă cînd s-a auzit istoria nelegiuirilor sale. 
  Încălecai p-o şea etc. 
  
   
  HOŢU ÎMPĂRAT 
  
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un împărat mare şi puternic. Abia la vremea cărunţetii dobîndi şi el un copil. Bucuria lui fu nespusă cînd se văzu şi el tată, şi toată împărăţia lui fu veselă dinpreună cu dînsul, căci acest împărat era bun, drept şi temător de Dumnezeu. Pentru aceasta, el făcu mult bine poporului său. Şi toţi într-un gînd şi într-o glăsuire dete mărire Domnului că s-a îndurat a le da un moştean al împărăţiei. 
  Acest împărat puse de gînd ca pe fiul său să-l dea să înveţe toate meseriile şi toată procopseala cărturarilor. 
  Fiul împăratului creştea într-o lună cît alţii într-un an. Cînd fu de opt ani, părea că este de optsprezece. 
  Dacă văzu aşa, tată-său, împăratul, îl dete la carte; după ce învăţă filosofia şi citirea pe stele, de la cei mai iscusiţi dascăli, îl dete la cel mai meşter vraci, de învăţă şi meşteşugul leacurilor. 
  Văzînd tată-său, împăratul, că fiu-său are ţinere de minte grozavă şi ia în cap uşor cele ce i se arăta, se umplu de mulţumire sufletească, căci Dumnezeu îi dase un copil tocmai după gîndul său. 
  Învăţînd el toată cartea, împăratul a început a trimite pe fiu-său din cetate în cetate să înveţe toate meseriile. Cum auzea că în cutare cetate este cîte vrun meşter mai dibaci şi că acea meserie nu se află pe la dînsul, îndată îl trimitea să înveţe şi acea meserie. 
  Astfel umblă fiul împăratului din ţară în ţară, ca şi un pribeag, pînă ce învăţă toate meseriile de pre pămînt. Şi întorcîndu-se la palaturile tatălui său, socotea că acum s-a sfîrşit; are să se strîngă de pre drumuri. 
  De bucurie că are un fiu aşa de procopsit şi de iscusit, tatăl său făcu o masă mare, unde chemă pe toţi împăraţii, vecinii lui, ca să le arate fiul său procopseala. 
  Însuşi fiul împăratului porunci la bucătari şi le arătă cum să facă bucatele. Mesenii nu ştiau cum să mai laude gustul acestor bucate. Cînd, iată că vine şi fiul împăratului la masă. Se chefuiră, deci, şi ştii, vorba ăluia, vorba vorbă aduce. Începură împăraţii a-şi povesti despre judecăţile şi dreptăţile ce făcuse fiecare în împărăţia sa. Între altele, unul spuse că se va căi cît va trăi el, pentru că a osîndit pe un om drept, învinovăţit fiind că ar fi furat nişte lucruri, pe cînd altul a fost hoţul, precum se dovedi mai în urmă. 
  Cum auzi împăratul care dedese ospăţul, se întoarse către fiul său şi zise: 
  — Ştiu că, dacă un împărat voieşte să fie drept şi adevărat stăpînitor supuşilor săi, trebuie să ştie toate meseriile, ca să cunoască prin înşişi ochii săi păsurile fiecăruia. De aceea, fătul meu, te-am dat să înveţi toate meşteşugurile. Nu mi-a venit în gînd că şi hoţia este un meşteşug. Aceasta îţi rămîne să mai înveţi, după care te vei face un împărat ca Solomon împărat şi cum altul nu va mai fi pe lume. 
  — Ii! tată, răspunse fiul de împărat, carele se ruşină şi se roşiseca o sfeclă, cum de mă osîndeşti astfel ca pe un vinovat de codru? 
  Şi sculîndu-se de la masă, se duse unde se duse el, şi se întoarse numaidecît, peste aşteptarea tutulor, cu o slugă a lui credincioasă, aducînd nişte scînduri, stinghii, drugi, odgoane şi pînze. Cu aceste se apucă, ajutat de sluga lui, de clădi un fel de foişor. 
  Gătindu-se foişorul, se urcă într-însul şi, învîrtind nişte şuruburi şi nişte vîrtejuri la nişte meşteşugiri ce avea acest foişor, începu a pluti în vînt şi, pe cînd se tot urca, el îşi luă ziua bună de la toţi cei de faţă, care rămăseseră cu gurile căscate şi cu ochii bleojdiţi la dînsul. Mumă-sa cît p-aci era să-i vie rău de inimă rea; dară îşi ţinu firea. 
  După ce îl pierdură din ochi, mesenii se sculară şi se împrăştiară ca puii de potîrniche, nemaivoind a adăoga mîhnirea împăratului, care se vedea de pe faţă că era prea mare. 
  Fiul împăratului, după ce călători cîtva timp prin văzduh, prinse a se coborî. Ce să vezi dumneata? Orînda îl duse a se lăsa tocmai dinaintea unei cocioabe de bordei sărăcăcios. 
  Era seara. Bătu la uşă. Cei dinăuntru, o pereche de oameni jigăriţi, întrebară: 
  — Cine e acolo? 
  — Om bun, le răspunse fiul de împărat. Deschideţi, că sunt uncălător. 
  Îi deschiseră. Cînd intră în bordei, el băgă de seamă că muierea aruncase ceva sub pat. 
  — Dară ce vînt te aduce pe la noi? 
  — Sunt strein. Acum am sosit din alte împărăţii. Rogu-vă să mă găzduiţi. 
  — Bucuros, cu ce vom putea. 
  — Foarte vă mulţumesc, le mai zise el. Nu vă va fi degeaba. Dară de ce vă stingheriţi din lucru? Lucraţi, nu vă opriţi pentru mine. Am băgat de seamă că făceaţi ceva cînd am venit! 
  Muierea vru să îndruge cîteva minciuni. Dară bărbatul îi luă vorba din gură şi zise: 
  — Să-ţi spunem drept. Dumneata eşti oaspele nostru, şi crez cănu ne vei da pe mîna stăpînirii. Eu sunt hoţ. Meseria aceasta nu mai are căutare, de cînd împăratul a pus nişte slujbaşi ai dracului de straşnici şi de aspri pentru unii ca noi. Abia ne mai ţinem zilele, cu cîte o găină sau altă pasăre ce putem să ciordim de pe ici, de colo. Şi tocmai jumulea o gîscă nevastă-mea cînd ai venit d-ta. 
  — Tocmai ce căutam şi eu. Dumnezeu m-a adus la voi. Scoateţi gîsca de sub pat şi face-vă-ţi meşteşugul. De azi încolo sunt al vostru. Mă bag ucenic la d-ta să mă înveţi acest meşteşug. 
  Şi pînă jumuli şi găti gîsca, fiul împăratului ieşi afară, îşi strînse foişorul, desfăcîndu-l din toate încheieturile, şi-l puse bine, unde să nu dea nimeni peste dînsul. 
  Se puseră, deci, la masă şi se chefuiră, pînă ce cocoşii începură a vesti că vine alba în sat. A doua zi se înţeleseră ei la cuvinte, şi fiul de împărat rămase sub ascultarea hoţului, ca să înveţe meşteşugul de la dînsul. 
  — Tot meşteşugul este, zise hoţul într-una din zile, să ciordeşti, fără să te prinză cineva; să buzunăreşti şi pe dracul, fără să te vază nici pui de om sau de altă gadină; să n-apuce să cază şi tu să găseşti; orice ţi s-o părea că nu este pus bine de altul, tu să iei şi să păstrezi; marghiolia, vicleşugul, îndrăzneala, isteţimea, şotia şi cu tot neamul lor, să fie uneltele tale. 
  Fiul de împărat asculta şi băga la cap. După trecere de timp, în care fiul împăratului se îndeletnicise la meşteşugul hoţiei, văzînd el că lucrurile îi merg strună, zise: 
  — Meştere, cînd ai de gînd să mă scoţi calfă? 
  — Cînd mi-oi fura ipingeaua de pe mine. 
  
  După ce mai trecu, merseră într-o zi la vînat. Acolo în pădure, stînd să facă popas, se tolăniră fiecare pe ce avea, la umbră de copaci şi la răcoare, ca să-şi aromeze oarecum. Hoţul îşi aşternuse ipingeaua. 
  Deodată hoţul auzi miercăitul unui iepure, ca şi cînd îl apucase ogarul. Se scoală, se uită prin prejur, şi nu vede nimic. Soţul său, fiul împăratului, adormise, şi-i da nişte sforăieli de părea că mînă porcii. Se culcă iarăşi. 
  Nu şezu mult, şi tocmai cînd era să-l fure şi pe el somnul, auzi încă o dată acelaşi miercăit şi cu totul p-aproape. 
  Odată sări drept în sus. 
  — Ce naiba, trebuie să fie ceva. Mă repez să văz ce drăcovenie să fie aceea. Şi fiind un crînguleţ într-o depărtare cît arunci cu piatra, se duse într-acolo, de unde i se păru lui că vine miercăitul iepurelui. 
  Pe cînd se ducea hoţul fiul împăratului se scoală binişor, şi pîş! pîş! îi ia ipingeaua frumuşel, o îndoieşte şi o ascunde într-o scorbură de copaci şi iarăşi se culcă. 
  Acestea le făcu el mai iute decît ai gîndi. 
  Hoţul, dacă văzu că nu este nimic în crîng, dete tuturor răilor şi iepure şi tot, şi se întoarse să se odihnească. Cînd, ia ipingeaua de unde nu e. Se uită prin prejur, şi nici o frunzuliţă măcar nu se mişca. Fiul împăratului horcăia de socoteai că o să deştepte şi pe morţi. 
  Bietul hoţ rămase ca lovit de trăsnet. Simţi că alt n-are cine să-i fi jucat renghiul acesta, decît ucenicul lui. 
  Se suci, se învîrti, dete tîrcoale prejmetelor, ipingeaua nu e. În cele de pe urmă, după ce îl înecase necazul, se duse să-şi deştepte ucenicul. 
  Acesta dormea mort. Îl zgudui, îl scutură, ca de cînd începui să vă povestesc şi abia, abia se deşteptă. 
  Somnoros cum era, şi tot frecîndu-se la ochi, începu să se jeluiască că n-are parte să doarmă şi el măcar un somn, şi că din pricina asta o să se ducă de la un asemenea stăpîn, care nu-i dă răgaz cît ar aromi cineva. 
  Hoţul văzu că ucenicul lui are să-l întreacă, şi zise: 
  — Ia lasă astfel de vorbe, ci dă-mi ipingeaua, că acum eşti calfă, ai scăpat de ucenicie. 
  Cînd auzi fiul împăratului de unele ca acestea, se duse într-un suflet de-i aduse ipingeaua, şi legară amîndoi tovărăşie pe bine şi pe rău. 
  Începuse a mişca binişor la meseria lor, de cînd se făcură tovarăşi. Vezi că fiul împăratului era mai ager de mînă, mai isteţ şi mai îndrăzneţ. 
  Într-una din zile, feciorul de împărat se duse la vînat, ia aşa cam în dorul lelii, fiindcă n-avea altă treabă. Umblînd el prin pădure, o dată aude un grohăit de porc p-aproape de dînsul; caută şi, mai iute decît ai gîndi, fu şi acolo. Cînd, ce să-i vază ochii? Un mistreţ cît toate zilele de mare prăvălise pe un flăcău tînăr la faţă, şi se silea a-şi descurca colţii din arcul flăcăului spre a-l sfîşia. 
  Fiul împăratului îşi scoase cuţitul de vînătoare şi, cu un curaj nemaiauzit, se repede asupra mistreţului, îi înfige cuţitul drept în ochi şi îl dă tumba peste cap, îi mai dă vro două lovituri bune în cap şi-l lasă mort acolo locului. 
  Făcu ce făcu şi aduse niţică apă în căciulă, stropi pe flăcăul care leşinase, şi îl mai învioră. Acesta, cînd se deşteptă şi văzu pe izbăvitorul său, zise: 
  — Cere-mi oricît vei voi şi-ţi voi da, pentru această facere de bine. 
  — Bani au şi ţiganii, îi răspunse fiul de împărat, dară cinste nu. Să nu socoteşti că pentru bani am făcut ce am făcut eu acum pentru tine. 
  
  Se ruşină oarecum flăcăul cu pricina; dară mai prinzînd limbă, îi spuse şiritenia, cum venise în vînătoare cu mai mulţi tovarăşi, cum zărise mistreţul şi se luase după dînsul, şi cum nu-l lovise bine, şi el se năpustise asupra lui şi-l prăvălise de era să-l trimiţă pe lumea cealaltă. 
  Pasămite şi acesta era fiu de împărat, şi încă fiul împăratului locului aceluia. 
  Se împrieteniră şi se duseră la palaturile împărăteşti. Împăratul nu ştia cum să mulţumească streinului că i-a scăpat copilul de la moarte. Îi dete voie ca să vie în palat oricînd va voi, fiindcă el nu primi nici o altă răsplată. 
  Streinul fiu de împărat, de cîte ori mergea pe la împăratul de atîtea ori el cerceta şi băga de seamă la tot ce era pe acolo. 
  După cîtăva vreme, el zise o dată tovarăşului său: 
  — Tovarăşe, mi s-a urît cu borfăşia, să facem şi noi o hoţie care să se mai simţă. 
  — Ce vrei să facem? 
  — Iaca, să mai mergem şi pe la haznaua împărătească, că doarăn-o fi foc. 
  — De ce stai d-ta de vorbeşti, omule? D-apoi acolo, aoleo! cede păzitori mai sunt! 
  
  — Noi să mergem pe unde nu sunt păzitori. 
  Se hotărîră, şi într-o noapte şi plecară. Ei îşi luară şi uneltele trebuincioase. Şi fiindcă fiul de împărat ştia toate meşteşugurile, el cunoştea şi zidăria. Se apucă şi, numai din două cazmale, scoase cîteva cărămizi, cît putea omul să intre. Aceasta pe de la uliţă, pre unde nu păzea nimeni. El intră, umplu două căciuli cu galbeni şi ieşi. Apoi potrivi cărămizile la loc, ca să nu se cunoască pe unde au intrat. 
  Nu se poate spune bucurie ce avură cînd se văzură cu atîta căcălău de bani. Veniră acasă şi dormiră, ca şi cînd usturoi nu mîncase şi gurile nu le miroseau. 
  A doua zi mare vîlvă se făcu în oraş cînd se află că s-a spart visteria împăratului. Toţi se minunau şi se cruceau, nedomirindu-se pe unde să fi intrat tîlharii. 
  Nu mai puţin şi împăratul intră la chibzuri, cum ar face să prinză pe aceşti hoţi cutezători. Fiul împăratului, cel ce făcuse bosmaua, se duse ca totdeauna pe la împăratul, se făcu şi el că se miră de atîta cutezare, şi zise: 
  — Cel ce a făcut o asemenea hoţie îndrăzneaţă nu se poate să nu mai vie măcar încă o dată. Împăratul locului puse tot felul de paznici la visteria lui şi aştepta. 
  Hoţii, după cîteva zile, cînd se mai potoli vîlva, veniră iarăşi, fiindcă se dedulciseră ca calul la tărîţe, scoase cărămizile şi fiul împăratului zise tovarăşului său: 
  — De rîndul trecut am intrat eu; acum intră tu. Aşa mi se pare că cere dreptatea. 
  
  Tovarăşul n-avu ce zice, căci aşa era. Întră deci în hazna şi, fiind mai lacom, luă cîţi galbeni putu el duce şi-i aduse tovarăşului la gaură. Acesta îi primi. Cînd să iasă şi el, hîţ! în sus, hîţ! în jos, se simţi că este prins în laţ, şi că nu poate ieşi. Fiul împăratului n-avea timp de pierdut, ce să facă? Se apucă şi el de-i taie capul, îl luă cu dînsul şi p-aci ţi-e drumul. 
  Dară cînd ajunse acasă? aoleo! Unde era Dumnezeu să vază bocetele şi vaietele muierii, cînd îi arătă capul bărbatului ei? Ţipa de socoteai că o pune în ţeapă. 
  Fiul împăratului îi puse mîna la gură şi-i zise: 
  — St! că ne-am topit. Să nu te auză cineva, că nu e bine de noi. 
  Şi după ce îi spuse toată şiretenia pricinii, o împăcă spuindu-i că-i lasă ei toţi banii ce au furat, şi îi mai făgădui că-i va aduce şi trupul bărbatului, ca să-l îngroape ca oamenii şi cu toată rînduiala. 
  Iară dacă se făcu ziuă, slujitorii împărăteşti găsiră trupul fără cap şi-l duseră la împăratul. 
  Acesta se da de ceasul morţii şi mai multe nu, cum de să nu prinză pe tîlhar viu, nevătămat. 
  Fiul împăratului se duse şi el pe la palat şi, auzind cele ce se plănuiau, se pregăti şi el a-şi ţine făgăduiala ce dase nevestei tovarăşului său. 
  Sfătuind cei doisprezece boieri, socotiră cu mintea lor că tîlharii trebuie să fie puţin doi; că cel viu este peste poate să nu vie a lua trupul mortului. Găsiră, deci, cu cale a pune trupul cel fără cap în mijlocul pieţei, pe o schelă cu trei trepte, şi de jur împrejur slujitori 
  împărăteşti, care să păzească toată noaptea. 
  Aşa şi făcură. 
  Fiul împăratului, hoţul, se duse şi el de cumpără o mîrţoagă de cal răpcigos şi bubos, şi slab, de era numai pielea şi osul, mai cumpără o odoroagă de căruţă şi un butoi de rachiu. Şi după ce încărcă căruţa, înhămă la dînsa rabla lui de cal şi o porni înspre locul unde era pus trupul mortului spre vedere. 
  P-aci prin prejur era o uliţă noroioasă. P-acolo avu poftă el a trece. Cînd, ce să vedeţi dumneavoastră, cinstiţi boieri? Unde mi se înnomoli a oţopină de cal, de nu mai putea nici picioarele să şi le mişte, necum să mai tîrască şi căruţul cu butoiul de rachiu. Hi! în sus, hăţ! în jos; să se mişte din loc calul, ba. 
  Şi unde mi-ţi începu a face o gălăgie, de credeai că s-a aprins tîrgul. 
  Căpetenia păzitorilor trimise pe unul să vază ce pacoste a mai dat peste nevoiaşul ăla de om, carele are de gînd să scoale tot oraşul în gura lui. 
  Văzîndu-l păzitorul cum se nevoia a-şi scoate calul şi căruţa din noroi, i se făcu milă de el. 
  Fiul împăratului, cum îl văzu, îi zise: 
  — Du-te, neiculiţă, de mai adă vro cîţiva oameni de-mi ajutaţi să ies din acest noroi, şi vă voi cinsti ca pe nişte oameni de treabă. Îndată veniră mai mulţi păzitori, îi luară şi cal, şi teleguţă, şi butoi şi tot, pe sus, de-l scoaseră din glodul unde se nomolise. 
  El nu ştia cum să le mulţumească mai bine; îşi frămînta mîinile de bucurie şi prinse a da cep butoiului. Le dete de bău cît poftiră, şi duse şi celor ce rămăseseră de pază pe lîngă trupul mortului cel fără cap. 
  Nu trecu mult şi toţi păzitorii fură cuprinşi de un somn soră cu moartea. Unde îmi mai sforăiau voinicii noştri de paznici, de pare că era cine ştie ce mare turmă de rîmători. Pasămite rachiul din butoi era cu afion. 
  Fiul împăratului, cum îi văzu lungiţi şi trîntiţi ca cine ştie ce blende, se apucă de-i dezbrăcă de hainele lor şi îi îmbrăcă în haine călugăreşti. Apoi, luînd trupul mortului, se duse în treaba lui. 
  Cînd văzu femeia trupul, iară începu a se boci. El iară îi puse mîna la gură şi o opri de a face zgomot, căci, de se va afla, nu va fi bine de ei. Ea tăcu după ce văzu că nu e glumă, şi primi şi cea mai mare parte din suma furată. În chiar aceeaşi noapte, ei se puseră şi îngropară mortul. 
  Cînd se deşteptară păzitorii şi se văzură îmbrăcaţi în haine călugăreşti, nu puteau crede celor ce li se arată. Se mai frecară la ochi, se mai uitară, şi văzură că aşa este. Cel ce se deşteptase mai întîi se duse la tovarăşul de lîngă dînsul şi, începînd a-l înghioldi, îi zise: 
  — Moş călugăraş, moş călugăraş, ce caţi tu aci? 
  — Dară tu, călugăre, ce cauţi? îi răspunse. Atunci toţi deodată începură a răcni unul la altul: 
  
  — Ce cauţi aci, călugăre? arătîndu-se cu degetul. 
  
  Şi se făcu o tulburare şi o răscoală între dînşii, de nu-i putea da nimeni de căpătîi. Ei! tocmai tîrziu se dezmeticiră şi se domiriră că omul cu rachiul de astă-noapte n-a fost lucru curat. 
  Dară cînd mai văzură că trupul lipseşte? atunci, atunci: unde îmi începură o ceartă şi o hălălaie între dînşii, de-ţi venea să-ţi iei cîmpii. Se învinovăţeau ca dracii, unii pe alţii: 
  — Ba că tu eşti de pricină. 
  — Ba că tu ne-ai făcut să bem rachiu. 
  — Ba că tu ne-ai îndemnat să ne ducem să-i ajutăm. 
  — Ba că tu ai fost cel dintîi care ai băut. Toate erau cum erau. Dară cum şi cînd s-au călugărit ei? Şi cum să se înfăţişeze ei la împăratul? 
  N-avură încotro. Aşa se duseră. 
  Împăratul se luă cu amîndouă mîinile de barbă cînd văzu că vine la dînsul o ceată de călugări. El nu ştia, vezi, cine sunt şi ce vreau. 
  Cînd află că sunt paznicii lui, unde mi-l umflă un rîs d-alea cu lacrămi, şi rîse pînă ce se strîmbă. 
  Paznicii, biet, deteră în genunchi şi-şi cerură iertare. Ei spuseră toată şiretenia. 
  Îi iertă împăratul de vro osîndă, chipul; dară intră la mai mare grije. El se temea ca nu carecumva acest hoţ atît de iscusit să nu-i ia şi domnia. Nu mai chemă sfatul împărăţiei, fiindcă începuse a-l cam bănui şi pe dînsul, ci îşi frămînta cugetul, ca ce ar face să puie mîna pe hoţ, spre a-i face de petrecanie. 
  Hotărî dară, el cu mintea lui, ca să iscodească şi pe mari şi pe mici, să ispitească şi prin boierime şi prin prostime, ca doar, doară va ajunge să puie mîna pe un aşa tîlhar vestit, care îl pusese pe aşa gînduri negre. 
  Pentru aceasta puse să se gătească un ospăţ înfricoşat, la care pofti numai boierime neaoşe. La acest ospăt fu poftit, fără doar şi poate, şi fiul de împărat cel strein. 
  La ziua hotărîtă se adunară toţi oaspeţii. Veseliile se întinseră pînă noaptea tîrziu. Căci, după ce se sculară de la masă, se puseră pe joc. Şi trage-i la danţuri, la hori, la brîuri, pînă ce, cînd se deşteptară, ajunseseră pe la cîntatul cocoşilor de miezul nopţii. 
  Cînd să se spargă adunarea, împăratul veni la mijloc şi zise cu grai cam poruncitor: 
  — Boieri dumneavoastră, noaptea este înaintată, şi ca să nu se întîmple cuiva vro meteahnă de la niscaiva duhuri necurate, ori făcători de rele, eu am găsit cu cale în mintea mea să mîneţi aci pînă la ziuă. Cămara este mare; vă încape pe toţi. Alături de aci este cămara fiicei mele. Fiţi fără grijă şi vă repauzaţi de ostenelile danţului şi săltărilor din astă-noapte. Domnul să privegheze asupra voastră a tutulor. 
  Aşa zise împăratul, şi aşa trebuia să se facă. Că hîr, că mîr, pace; zisa împăratului nu se putea deszice. 
  — Vai de mine, tată, cum să mă culc eu cu uşa descuiată, alături cu cămara unde are să doarmă atîţia bărbaţi streini? zise fata tatălui său. 
  — Nu numai atît, fata mea, dară încă să fii cu lumînarea stinsă şi să ai la îndemînă niţel muc de lumînare. De va veni cineva la tine, tu să-l mîngîi cu mîna pe obraz, rugîndu-l să mai stea; şi mîngîindu-l să-l mînjeşti niţel cu muc de lumînare, şi aceasta, draga mea copilă, cu atît mai mult trebuie să o faci, cu cît ea este pentru mîntuirea împărăţiei. 
  Pasămite împăratul umbla să prinză pe hoţ prin viclenie. Asta fu chemarea boierilor la ospăţ. Căci, îşi zicea împăratul, de va fi dintre boieri un asemenea om isteţ, trebuie să fie şi îndrăzneţ. De nu va fi dintre boieri, apoi, tot cu tertipuri, prin tagma prostimei să-l caut. 
  Hotărîrea împăratului se puse în lucrare întocmai. Se culcară toţi cu totul şi adormiră. Numai pleoapele fetei de împărat nu putură da în gene, cîtuşi de cît. 
  Fiul de împărat cel hoţ, nici el nu adormi măcar cît ai da în cremene. El îşi tot răsucea mustaţa şi se încumeta, duce-se-va or ba? Iară cînd fu cam pe după miezul nopţii, cînd şi apele dorm, se sculă binişor, se uită pe la soţii săi, care toţi dormeau bumbeni, şi pîş! pîş! trecu în cămara fetei de împărat, o sărută şi se întoarse apoi să se culce şi el. 
  Fata împăratului îşi făcu dresurile cum o învăţase tatăl său, împăratul. 
  Hoţul, pînă a nu se culca, se duse la doniţă să bea niţică apă, căci îi era sete. Uitîndu-se în doniţă, el văzu că pe obrazul lui din stînga sunt nişte pete negre. În cămara unde dormeau oaspeţii împăratului lumînarea arse toată noaptea. 
  — E! aşa mi ţi-a fost povestea? zise el încetişor, stai măi, dară, să-ţi arăt eu cu cine ai a face. 
  Şi cu inima ticăindă, şi umblînd mai uşor decît o pisică cînd pîndeşte la şoareci, luă muc de lumînare şi mînji pe toţi oaspeţii care dormeau, pe obraz, la fel cu mînjitura lui de pe faţă, apoi se culcă şi el. 
  Împăratul se sculă mai de dimineaţă decît toţi. Şi în revărsat de zori vine prin cămara unde dormeau oaspeţii, spre a se uita la dînşii, nu care cumva este vreunul din ei mînjit după cum îşi povăţuise fata. 
  Cînd colo, ce să-i vază ochii? Toţi erau mînjiţi. Speriat, se duse într-un suflet în cămara unde dormea fie-sa; şi cu grai neliniştit zise fie-sei: 
  — Bine, frate dragă, toţi te-au sărutat? 
  — Ba nu, tată, unul numai a venit, pe care l-am mînjit, după cum mi-ai poruncit dumneata. — Şi-l cunoşti? 
  — Ba nu, căci era întunerec. Împăratul îşi muşcă buzele. Apoi porunci păzitorilor să nu lase pe nici unul din oaspeţi care ar voi să plece. 
  După ce se făcu ziuă bine, veni împăratul iarăşi în mijlocul oaspeţilor şi zise cu glas mare: 
  — Boieri dumneavoastră, hoţul care a tulburat o ţară prin iscusinţa, măiestria şi isteţimea lui, şi care mi-a răpit odihna sufletului meu, se află în mijlocul domniei voastre, şi îl rog să se dea pe faţă; pe făgăduiala mea de împărat că nu-i voi face nimic. 
  Toţi boierii începură a-şi scutura hainele şi a se lepăda ca de satana de o astfel de năpastă, zicînd: 
   — Departe de noi o astfel de bănuială. Noi nu ştim la sufletul nostru nici o faptă neomenoasă să fi săvîrşit, nici cu ştiinţă, nici cu neştiinţă. 
  
  — Acum nu este vorbă nici de ocară, nici de pedeapsă. 
  Totul este să se dea pe faţă, şi mă jur pe viul Dumnezeu şi pe stema mea de împărat, că nu numai nu-i voi face nimic rău, dară încă îi voi da pe fata mea după dînsul. 
  Atunci ieşi în faţă streinul fiu de împărat şi zise: 
  — Eu sunt. 
  Păru mult bine împăratului cînd îl văzu. Iară el îşi ceru voie să iasă afară, şi se jură pe cuvîntul lui de cruce de voinic că se va întoarce înainte de namiezi. 
  Împăratul crezu şi-i dete voie. El se întoarse, cu mai mulţi oameni însăxănaţi cu bucăţelele foişorului său. Şi acolo de faţă cu toţii, aşeză fiecare lemnişor la îmbucătura lui şi clădi foişorul din nou. Apoi, viind înaintea împăratului, îi sărută mîna, şi ceru ca soţia lui, fata împăratului, să se urce cu dînsul în foişor, ca de acolo să mărturisească cine este şi ce a făcut. 
  Împăratul primi. 
  Cum se suiră în foişor, fiul împăratului prinse a întoarce vîrtejele; şi, pe cînd foişorul începu a se sui în slavă şi a pluti în aer, el zise cu grai lămurit: 
  — Să ştiţi că sunt fiu de împărat, că mi-a fost dat să-mi fur nevasta, ceea ce şi făcui, şi că acum mă duc la împărăţia tatălui meu. 
  Astfel vorbind, foişorul se urca mereu pînă cînd se pierdu din ochii tuturor, ce rămaseră cu gurile căscate uitîndu-se la dînsul. 
  Iară dacă se coborî la palaturile tatălui său şi-şi arătă cartea de meşter de hoţie, precum şi nevasta ce-şi aduse tot prin furtişag, se înveseli tatăl său şi, coborîndu-se din scaun, înălţă pe fiul său, zicînd: 
  — Şi acum că are să se ducă pomina de domnia fiului meu peste ţară. Ştiu că popoarele au să ştie şi ele acum ce este dreptatea, căci a fi bun domnitor şi drept, trebuie să ştii totul. 
  După ce se înscăună, trimise sol la socrul său cu carte prin care îi spunea că s-a urcat în scaunul tătîne-său, şi mult se bucură acel împărat de norocul ce dase peste fie-sa. 
  Iară eu încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa. 
  361 
  
  
  LUCEAFĂRUL DE ZIUĂ ŞI LUCEAFĂRUL DE NOAPTE 
  
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un împărat şi o împărăteasă; ei nu făceau copii; umblase pe la toţi vracii şi vrăjitorii, pe la toate babele şi cititori de stele, şi toţi rămaseră de ruşine, căci n-avură ce le face. În cele din urmă se puseră pe posturi, pe rugăciuni şi milostenii; cînd, într-o noapte, Dumnezeu văzînd rîvna lor, se arătă împărătesei în vis şi-i zise: 
  — Rugăciunea voastră am auzit-o şi vei face un copil cum nu se va mai afla pe faţa pămîntului. Mîine să se ducă împăratul, bărbatul tău, cu undiţa la gîrlă, şi peştele ce va prinde să-l găteşti cu mîna ta şi să-l mîncaţi. 
  Nu se făcuse încă bine ziuă şi împărăteasa se duse la împăratul şi-l sculă zicîndu-i: 
  — Împărate! scoală c-a sosit alba în sat. 
  — Dar asta, răspunse împăratul, ce ai astăzi să mă scoli aşa de noapte; nu carecumva vrăjmaşii au călcat hotarele împărăţiei mele? 
  — Din mila lui Dumnezeu, de nici unele ca astea n-am auzit; dară am visat iaca ce. . . 
  Şi-i spuse visul. 
  Împăratul cum auzi, sări din aşternut, se îmbrăcă, luă undiţa şi se duse la pîrîu gîfîind. Aruncă undiţa şi nu trecu mult, şi vazu pluta undiţii mişcîndu-se. Trase undiţa; cînd, ce să vezi? un peşte mare, cu totul şi cu totul de aur. Doară că nu-i căzu leşin de bucurie. Darămite cînd îl văzu împărăteasa? Ea fu şi mai oleoleo. 
  Găti împărăteasa singură cu mîna ei peştele şi mîncară. Ea îndată se simţi însărcinată. 
  Roaba care ridică masa văzu pe talerul împărătesei un os de peşte şi o bătu gîndurile să sugă acel os, ca să ştie şi ea gustul bucatelor gătite de împărăteasa. 
  Cum supse osul, se simţi şi ea însărcinată. 
  După nouă luni născu împărăteasa, ziua, un copil frumos, frumos, ca un îngeraş. Peste noapte născu şi roaba un copil, aidoma ca al împărătesei, încît nu aveau deosebire unul de altul. Cum era copilul împărătesei era şi al roabei. Semănau, cum se zice, ca două picături de apă. 
  Fiului de împărat i s-a dat numele de Busuioc, iară fiului de rob, Siminoc. 
  Crescînd împreună şi făcîndu-se mari, i-a dat la carte, şi învăţau într-o zi cît învăţau alţi copii într-un an. Cînd se jucau ei în grădină, împărăteasa se uita cu drag la dînşii de pe fereastră. 
  Se făcură mari. Ei semănau atît de mult, încît nu cunoştea nimeni care este fiu de împărat şi care de rob. Boiul lor era mîndru, amîndoi aveau pe vino-ncoace, vorba lor era vorbă cu lipici şi amîndoi erau voinici, nevoie mare. 
  Într-o zi se hotărîră să meargă la vînătoare. Împărăteasa se tot ciudea cum să-şi cunoască pe fiul său: fiindcă şi feţele şi îmbrăcăminţile fiind la fel, de multe ori nu putea să deosebească pe unul din altul. Se gîndi să facă fiului său un semn. Îl chemă şi, prefăcîndu-se că îi caută în cap, îi înnodă două viţe de păr, fără să ştie el. 
  Apoi plecară la vînătoare. 
  Alergară zburdalnici prin cîmpiile înverzite şi se zbenguiau ca mieluşeii; culeseră la floricele, se udară de rouă, priviră fluturii cum săltau şi săreau din floare în floare, cum albinele culegeau ceara şi adunau mierea, şi se desfătară foarte mult. Apoi merseră la fîntînă, băură apă de se răcoriră şi priveau cu nesaţiu cum se lasă cerul în depărtare pe pămînt, şi ar fi dorit să meargă pînă la sfîrşitul pămîntului, să vază cerul din apropiere, sau măcar pînă vor da de locurile acelea unde pămîntul este ca piftia. 
  Apoi intrară în pădure. Cînd văzură frumuseţile pădurilor, rămaseră cu gurile căscate. Vezi că ei nu mai văzură d-alde astea de cînd îi făcuse mă-sa. Cînd bătea vîntul şi se mişca frunzele, asculta la fîşîitul lor şi li se părea că împărăteasa umblă tîrînd după sine rochia cea de mătase; apoi se aşezară pe iarba fragedă, la umbra unui copac mare. Aci se puseră a cugeta şi a sfătui cum să înceapă vînătoarea. Ei, nici una, nici alta, voiau să vîneze tot lighioane sălbatice. 
  Păsărelele care alergau împrejurul lor şi se puneau pe crăcile copaciului, nici nu le băgau ei în seamă; lor le era milă să-şi puie mintea cu ele; dară le plăcea să le asculte ciripind. Păsărelele parcă băgaseră şi ele de seamă una ca aceasta, şi nu se sfiau, ba încă cîntau de se spărgeau; iară privighetorile trăgeau la geamparale numai din guşă, ca să fie mai dulce cîntarea lor. Şi aşa, stînd ei aci şi sfătuindu-se, pe fiul împăratului îl apucă o moliciune de nu putea sta în sus şi îşi lăsă capul în poala lui Siminoc, rugîndu-l să-i caute niţel în cap, pînă va aromi el. 
  După ce îi căută ce-i căută, Siminoc se opri şi zise: 
  — Ce este asta din capul tău, frate Busuioc? 
  — Ce să fie? Ştiu eu de ce mă întrebi, frate Siminoc? 
  
  — Iaca văz, răspunse Siminoc, că două viţe de păr în capul tăusunt înnodate. 
  — Cum se poate? zise Busuioc. 
  Aceasta supără atît de mult pe Busuioc, încît se hotărî să plece în lume. 
  — Frate Siminoc, zise Busuioc, eu mă duc în lume fiindcă nupot să pricep de ce mama mi-a înnodat părul cînd mi-a căutat în cap. 
  — Măi, frate Busuioc, îi răspunse Siminoc, vino-ţi în fire şi numai face una ca asta. Căci dacă împărăteasa ţi-a înnodat părul, nu crez să o fi făcut cu vreun gînd rău. 
  Busuioc însă a rămas nestrămutat în hotărîrea sa şi cînd şi-a luat rămas bun de la Siminoc, i-a zis: 
  — Na, frate Siminoc, batista asta. Cînd vei vedea pe dînsa trei picături de sînge, să ştii că sunt mort. 
  
  — Să-ţi ajute Dumnezeu, frate Busuioc, să nimereşti cu bine; dară eu încă o dată te rog, pentru dragostea mea, să rămîi, să nu mai pribegeşti prin lume. 
  — Peste poate, răspunse Busuioc. Apoi se îmbrăţişară şi Busuioc plecă; iară Siminoc rămase de se uita galeş după dînsul pînă îl pierdu din ochi. Siminoc se întoarse acasă şi povesti părinţilor toate cele ce se întîmplase. 
  
  Împărăteasa nu mai putea de inimă rea. Îşi frîngea mîinile şi plîngea, de să ferească Dumnezeu. Dară n-avu ce-şi face capului, şi se mîngîia oarecum văzînd pe Siminoc. 
  După cîtva timp, acesta scoase batista, se uită la dînsa şi văzu trei picături de sînge. Atunci zise: 
  — I! a murit frăţiorul meu. Mă duc să-l caut. 
  Şi luîndu-şi merinde, plecă după dînsul să-l caute. Trecu prin oraşe şi sate, străbătu cîmpiile şi codrii, merse, merse, pînă ce ajunse la o căsuţă. Acolo întîlni pe o bătrînă şi întrebă de fratele său. Bătrîna îi spuse că se făcuse ginere al împăratului din acea parte de loc. 
  Ajungînd la palaturile împăratului aceluia, cum îl văzu fie-sa, socoti că e barbatu-său, şi alergă întru întîmpinarea lui. El zise: 
  — Eu sunt fratele bărbatului tău; am auzit că a pierit din lume, şi am venit să aflu de căpătîiul său. 
  — Eu nu crez una ca asta, zise fiica de împărat. Tu eşti bărbatul meu, şi nu ştiu de ce te prefaci aşa acum. Au doară credinţa mea a fost pusă la cercare şi eu te-am amăgit? 
  
  — Nici unele din acestea nu este. Ci eu îţi spui în cuget curat, 
  nu sunt eu bărbatul tău. Ea nu voia să crează cu nici un chip. Atunci el zise: 
  — Dumnezeu să-şi arate dreptatea. Pe cine nu va fi drept din amîndoi, să-l cresteze sabia care stă în cui. 
  Şi îndată sabia sări şi crestă pe fată la deget, şi atunci crezu şi ea. Apoi găzdui după cum se cuvenea pe Siminoc. 
  A doua zi el află că Busuioc se dusese la vînătoare şi nu se mai întoarse. Încălecă deci şi el pe un cal, luă ogari şi plecă după frate-său, în partea locului pe unde se dusese acesta. Merse ce merse şi ajunse în pădure; acolo se întîlni cu Muma-pădurii. 
  Cum o văzu, se luă după dînsa, şi dă-i goană. Ea fugea, el după dînsa, pînă ce Muma-pădurii văzînd că n-are încotro, se sui într-un copac înalt şi acolo scăpă. 
  Siminoc descălecă şi el, priponi calul, făcu focul, scoase merindele şi începu să mănînce lîngă foc, aruncînd şi ogarilor cîte ceva. 
  — Aoleo! cum mi-e de frig, zise Muma-pădurii, îmi clănţănesc dinţii. 
  — Dă-te jos, îi răspunse Siminoc, de te încălzeşte la foc. 
  — Mi-e frică de cîini, zise ea. 
  — Nu te teme, că nu-ţi fac nimic. 
  — Dacă vei să-mi faci bine, mai zise ea, na o viţă din cosiţă şi
  
  leagă-ţi cîinii. El puse viţa de cosiţă pe foc. 
  — Uf! ce greu miroase, zise Muma-pădurii, cosiţa ce ţi-am dat-o şi pe care tu ai pus-o pe foc. 
  — Ai te cară de aici, îi răspunse Siminoc, şi nu mai spune la nimicuri. Iaca unul din ogari a dat cu coada prin foc, s-a pîrlit niţel şi d-aia miroase greu. Dacă ţi-e frig, dă-te jos şi vino de te încălzeşte; dacă nu, tacă-ţi fleoanca şi mă lasă în pace, nu mă tot supăra. 
  
  Atunci ea crezu, se dete jos, şi alăturîndu-se de foc, zise: 
  — Mi-e foame. 
  — Ce să-ţi dau să mănînci? Iaca ia ce-ţi place din ceea ce am dinainte. 
  — Eu voi să te mănînc pe tine, zise Muma-pădurii, găteşte-te! 
  — Ba te voi mînca eu pe tine, răspunse Siminoc. 
  
  Şi asmuţi cîinii la dînsa ca să o sfîşie. 
  — Stai, zise Muma-pădurii, opreşte cîinii să nu mă sfîşie, că ţi-oi da pe frate-tău, cu cal şi cu ogari cu tot. 
  Siminoc opri cîinii; atunci Muma-pădurii icni de vro trei ori şi dete afară dintr-însa pe Busuioc, calul şi ogarii; iară Siminoc îşi asmuţi ogarii şi o făcură mici fărîme. Deşteptîndu-se, Busuioc se miră cum de vede pe Siminoc aci şi-i zise: 
  — Bine ai venit sănătos, frate, dară mult am dormit. 
  — Puteai tu să dormi mult şi bine, dacă nu eram eu. 
  
  Apoi îi spuse toată şiritenia de la despărţirea lor pînă acum. Busuioc bănuind pe Siminoc că s-o fi îndrăgostit de femeia lui, nu voi să-l crează cînd acesta îi mărturisi adevărul, spuindu-i că nici prin gînd nu i-a trecut una ca asta vreodată. El se făcu dîrz, începînd a-şi teme nevasta. Şi aşa puindu-şi gînd rău, se învoi cu Siminoc ca să se lege la ochi, ei şi pe caii lor, apoi să încalece, să le dea drumul, şi unde i-o scoate să-i scoată. 
  Aşa făcură. Cînd Busuioc, auzind un geamăt, opri calul, se dezlegă la ochi, se uită, şi Siminoc nicăiri. Pasămite el căzuse într-o fîntînă şi înecîndu-se, n-a mai ieşit d-acolo. 
  Busuioc se întoarse acasă, îşi ispiti nevasta, şi ea spuse ca şi Siminoc. Apoi ca să se încredinţeze şi mai bine de adevăr, zise şi el sabiei să sară din cui şi să cresteze pe cel vinovat. Sabia sări şi-l crestă pe dînsul la degetul cel mare. 
  Se tîngui el, se jeli, plînse cu amar că pierduse pe Siminoc; se căi că se prea iuţise, dară toate fură în deşert, că n-avu ce-i mai face. Atunci, plin de obidă şi de durere, nici el nu mai voi a trăi fără frate-său, ci legîndu-se iarăşi la ochi, precum şi pe cal, încălecă şi-i dete drumul în pădurea în care pierise fratele său. Alergă calul ce alergă, şi, bîldîbîc! dete în fîntîna în care căzuse şi Siminoc, şi acolo îşi sfîrşi zilele şi Busuioc, şi de atuncea a răsărit luceafărul de ziuă, fiul împăratului, Busuioc, şi luceafărul de noapte, fiul roabei, Siminoc. 
  Iară eu încălecai p-o şea etc. 
  367 
  
  
  BĂIATUL CEL BUBOS ŞI GHIGORŢUL 
  
   A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un băiat. El, de la naşterea lui, se pomenise bubos. Ce n-a făcut el ca să se curăţe de bube? dară în deşert. Băieţii la joc, fetele la horă îl huiduia şi fugeau de dînsul ca de o lepră. 
  Şi fiindcă n-avea încotro, şi el, biet, îşi înghiţea amarul şi răbda. Nici tu joc, nici tu veselie, nici tu dezmierdare. Se uita cu jind la ceilalţi băieţi şi flăcăi, cum unii se încurcau jucîndu-se, cum alţii se zbenguiau cu fetele, şi rîmnea la dînşii. 
  În toate zilele se ducea el la un puţ de aducea apă pentru casă. Drumul însă îi era pe la curtea împărătească. Într-o zi, cînd scoase apă văzu în ciutură un ghigorţ. Bucuria lui, că o să aibă în ziua aceea legumă mai deosebită. Cînd, ce să vezi d-ta? peştele începu să-i vorbească: 
  — Flăcăule, aruncă-mă iară în puţ, şi nu-ţi face păcat cu mine, că mult bine ţi-oi prinde şi eu vrodată. 
  Băiatul se minună de asta: cum de să vorbească un peşte? ! Simţi el că trebuie să fie aci la mijloc ceva năzdrăvan şi-i dete drumul în puţ. 
  Fata împăratului nu voia cu nici un chip să se mărite. Ce nu făcu bietul tată-său, ce nu drese ca să-şi dea fata la casa ei, dară ca s-o înduplece, ba. Şi nu-i da inima să-şi lege capul cu nici unul din peţitorii ce veneau să o ceară, deşi toţi erau împăraţi şi fii de împăraţi. 
  Băiatul cel bubos însă de cîte ori trecea cu cofa la apă şi ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. El nici că se gîndea că pentru dînsul se punea la fereastră, şi că îl pîndea pînă ce trecea, ci socotea că aşa este felul ei cu zîmbetul pe buze. Pasămite fata împăratului, ori că cunoscuse că el o să fie un om frumos, ori că o trăgea aţa ca spre ursitul ei. 
  Azi aşa, mîine aşa, pînă ce într-o zi, îl chemă de vorbi cu el. Să se prăpădească băiatul de ruşine cînd văzu că pe dînsul îl cheamă! 
  Se făcu roşu ca sfecla, se zăpăci pînă într-atîta de nu ştiu deocamdată să zică nici două boabe legănate. Atît de mult se fîstîcise el. 
  Apoi ţiidu-şi firea şi luîndu-şi inima în dinţi, dete nişte răspunsuri de merse fetei tocmai la inimă. 
  Vezi că şi vorba lui ca şi a fetei era vorbă cu lipici, dragul neichii; fetei îi ticăia inima nu-i ticăia, dară lui ştiu că-i ticăia de sta să-i iasă afară din piept. Şi dintr-acel minut, nu ştiu ce făcea el, nu ştiu ce dregea, că se pomenea, fără voia lui, trecînd pe la curtea împărătească, ia aşa, numai ca să treacă. 
  El îşi uitase de peşte. Acum îşi aduse aminte de dînsul, şi ducîndu-se la puţ într-o zi, se uită înăuntru şi zise: 
  — Peşte, peştişor, ghigorţule dragă, mi-ai zis că ai să-mi prinzi bine odată, odată, rogu-te, scapă-mă de bubele astea uricioase şi împuţite. 
  N-apucă să sfîrşească vorba bine, şi ce să vezi dumneata? odată îi căzură bubele, şi rămase curat şi luminat, ca un pui de brad. 
  Cînd l-a văzut fata de împărat aşa mîndru şi frumos, nu s-a mai putut opri, şi l-a sărutat. Vezi că inima îi da brînci către dînsul, şi se bucură, nevoie mare, că pusese ochii pe un aşa boboc de flăcău. 
  Ea frumoasă de pica, el frumos ca un bujor, văzu că sunt numai buni de a se lua în căsătorie, şi ducîndu-se la împăratul, tatăl său, îi zise: 
  — Tată, eu mi-am găsit logodnicul. Nu ştiu dacă ţie îţi place ori ba, dară mie îmi sfîrîie inima după dînsul. 
  — Cum se poate să-mi faci tu astă ruşine, fata mea? Unde ai mai auzit tu ca o fată de împărat să ia de bărbat pe un fluieră-vînt, golan şi fără nici un căpătîi? 
  — Tată, poate să fie sărac, poate să fie golan, cum zici d-ta, dară este om de omenie, deştept şi apoi mie îmi place. Eu am să trăiesc cu el. Pe el îmi zice inima să-l iau. Dacă nu vei voi să mă însoţesc cu el, să ştii cu hotărîre că pe altul nu iau, o dată cu capul. 
  Dacă văzu tatăl fetei, împăratul, că fie-sa pusese piciorul în prag şi nu voia nici în ruptul capului să ia pe altul de bărbat, mi i-a luat binişor pe amîndoi, i-a băgat într-o butie şi i-a dat pe gîrlă. 
  Ei începură a se boci şi a plînge de mi ţi se rupeau rărunchii. El, biet, nevinovat, păţea necazul după urma fetei împăratului, căci el nici nu-i bătuse capul, ba nici că visa că o să ia de nevastă pe fata împăratului. 
  Văzînd însă că cu boceala nu o scoate la nici un căpătîi, se ruşină singur de sine, cum de să se arate el, cruce de voinic, aşa puţin la inimă cînd se întîmplă de caz în nevoie, şi începu a se gîndi, ca ce ar face să scape de primejdie. Cînd, odată îi veni în gînd ghigorţul. 
  — I! . . . zise, ghigorţule drăguţ, acum să te văd! Mi-ai dat dovezi de năzdrăvănia ta. Ştiu că poţi multe. Scapă-mă de nevoia în care am căzut. 
  Abia îi ieşi din gură vorba cea din urmă, şi, ce să vezi dumneata? dintr-o păcătoasă de butie, unde mi se făcu un palat, de nici împăratul, tatăl fetei, nu avea aşa palat bogat şi împodobit cu de toate frumuseţile lumii. Atîta numai, că butia ajunsese la mare, şi acest palat acolo se înfiinţă. 
  Mai gîndi o dată băiatul cel bubos la ghigorţ şi dori ca palatul să se strămute într-o pădure. 
  Dorinţa lui se împlini numai cît te ştergi la ochi. 
  Dar aşa palat măiestru nici că s-a mai văzut, măre. Toate lucruşoarele dintr-însul erau puse la rînduiala lor şi toate îmi vorbeau ca nişte năzdrăvane. 
  Ei acolo au făcut nunta. Faţă la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei măreţi, floricelele cele frumoase, pasările văzduhului şi stelele cerului împreună cu sînta lună. 
  Trăiau acolo ei ca în sînul mumei lor. Unde să auzi la dînşii ceartă! Ferita sîntuleţul să vezi la dînşii neunire. Căci diavolul vrajbei nu cuteza să-şi vîre coada între ei. 
  Şi aşa petrecînd ei, căsătoria lor fu binecuvîntată cu un copilaş, ce se născu împlătoşat cu un piept de aur. Mumă-sa, fata împăratului, cum îl văzu aşa, se sperie, şi îi şi puse gînd rău. 
  Dară fiind rodul pîntecelui său, îi fu milă să-i facă de petrecanie. Se duse deci de-l puse într-un pom nalt şi îl năpusti acolo. 
  Venind ursitoarele, ele ursiră pe copil că va ajunge om mare; că va ridica tulpina, din care ieşise mă-sa, la mare mărire; că hrana i-o va aduce o pasăre; că va întîmpina un zabrac bun de la ai hrănitoarei sale, din care va scăpa cu faţa curată; apoi că va fi povăţuit de o altă pasăre. 
  Şi în adevăr, chiar de a doua zi începu a veni un vultur în toate zilele, şi a-i aduce de mîncare. 
  În vremea aceasta, împăratul, tatăl fetei, plecase în vînătoare cu o mulţime de curteni, slujitori şi vînători. Şi vînează ici, vînează colea, se depărtase de oamenii săi, pe nebăgate în seamă. Cum, cum, el se rătăci, rămîind numai cu credincerul său. E! ce te faci acum? căci seara se apropie, şi loc de repaus nu este, şi casă de găzduit nici pomeneală. 
  Tot bîjbîind ei prin amurg, dete peste palaturile băiatului celui bubos. Cum ajunseră, descălecară, şi voind să lege căpăstrul calului de propteaua porţii, aceasta îi înfruntă, zicîndu-le: 
  — De, mă, neghiobilor, da ce, aici legaţi voi caii? locul cailor este la grajd. Împăratul rămase stîlpit de mirare. Şi apoi îi veni şi cu ruşine cum el, împăratul, să fie mustrat de o proptea. 
  Şi, tot strîngînd pumnii şi dinţii de necaz, se plimba de colo pînă colo pe dinaintea porţii, ca să se mai răcorească niţel şi să-şi astîmpere necazul. 
  Bubosul văzu de pe fereastră că tot umblă pe dinaintea porţii nişte oameni, lucru ce nu mai văzuse el de cînd intrase în butie, coborî scara palatului şi veni la poartă de pofti pe aceşti călători înăuntru şi-i ospătă ca pe nişte oameni de omenie şi rătăciţi. 
  Stăpînii palatului cunoscură pe împăratul, dară el nu-i cunoscură pe dînşii, vezi că nici nu-i trăsnea lui prin cap ca ei să mai trăiască. 
  Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze de ceea ce văzu în acele palaturi. N-apuca să privească cu băgare de seamă la lucrurile ce mergeau singure şi-şi făceau slujba, şi sta să asculte la altele care vorbeau şi se îmbărbătau una pe alta la lucru. Masa se puse în linişte şi bună rînduială. Toate îşi aveau vătaful lor: tacîmurile mesei, trăncănăile de la bucătărie, aşternuturile, măturile de casă şi de curte, grajdurile, curtea, toate erau cu rînduielile lor. 
  După ce ospătă ca un împărat, a doua zi plecară vînătorii cei rătăciţi. Găsind o potecă care îi scoase la luminiş, de unde cunoscură drumul, împăratul plecă la curtea lui cu hotărîre desăvîrşită a pune gonaci care să afle ale cui erau palaturile acelea din cuprinsul împărăţiei sale, şi despre care nimeni nu-i povestise nimic. El avea de gînd ca să poruncească mai apoi să i-l aducă lui acolo. 
  Vulturul urma a hrăni copilaşul lepădat de mă-sa şi pus în copac, carele creştea repede ca o floare, pînă ce într-o zi se privi ceea ce făcea, îşi zburli penele de pe dînsa şi puse gînd rău copilului. Ea se ascunse şi stete acolo pînă ce plecă vulturul. 
  Cum se duse el, vulturoaica veni la copil şi cu pliscul începu a ciocni în pieptul copilului, ca să-i mănînce rărunchii. Pieptul fiind tare, pentru că era, cum zisei, din aur, nu-l putu sparge aşa lesne. Copilul, cum simţi ciocniturile vulturoaicei, întinse mîinuşiţele, parcă l-ar fi învăţat cineva, apucă pe vulturoaică de gît, şi strînse, şi strînse, pînă ce o sugrumă şi căzu jos moartă. 
  Atunci şi copilul coborîndu-se din copac, o apucă razna pe cîmp. În cale se întîlni cu un cocor. Cum îl văzu, se împrieteni cu el. Cocorul dînd peste o aşa bunătate şi frumuseţe de copil, nu se mai îndură a se dezlipi de dînsul, şi trăiau împreună în cuibul lui. Găsind o carte pe unde colinda cocorul, o aduse băiatului, şi acesta învăţă să citească şi să scrie. 
  După ce se mai mări băiatul, cocorul îl învăţă a face o luntre, cu care se plimba pe apă. El lua oameni cu dînsul în luntre, cu care învăţa la mînat. Mai tîrziu el îi şi întrecu în meşteşugul de a mîna luntrea şi îi plimba şi pe dînşii. 
  Plimbîndu-se el aşa pe apă, a zărit palaturile tatălui său. A cercetat ce era aceea şi a aflat că acolo trăieşte o pereche de oameni. El s-a dus să facă cunoştinţă cu dînşii. Acolo, din una, din alta, se dară în vorbă şi despre copii, şi află că el este copilul lor. 
  După aceasta părinţii îl rugară să rămîie cu dînşii. El nu voi, vezi că ursita lui îl trăgea în altă parte. 
  Se puse în luntre şi ieşi la lume. Aci dacă ajunse, dete peste palaturile împăratului, tatăl mă-sii. 
  Cum îl văzu împăratul, nu ştiu ce parcă îi zicea să ia în nume de bine pe acest june. Iar lui, fără să ştie de ce, îi ticăia inima de bucurie. Vezi că, măre, sîngele apă nu se face, şi rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet. 
  El intră în slujbă la împăratul. Şi isprăvile ce aduse împărăţiei prin iscusinţa lui, făcu pe împărat să aibă pe acest tînăr mai de aproape al său. 
  Fiind tot pe lîngă împăratul, şi văzînd adesea pe fata împăratului, căci după surghiunirea fetei celei mari, dobîndise împăratul altă fată, îl bătu gîndurile să se întinză pînă la dînsa şi nu greşi, căci şi ea pusese ochii pe dînsul. Într-o zi se încumese a-i face cu mustaţa, dară cam cu sfială; ea se uită galeş la dînsul. Azi aşa, mîine aşa, pînă ce într-o zi merseră amîndoi înaintea împăratului, dădură în genunchi, mărturisiră că sunt îndrăgiţi, şi se rugară de împăratul să-i căsătorească. 
  Împăratul carele ştia de patarama celei dintîi fete, nu se împotrivi nici o cirtă de timp, ci ştiind şi pe băiat deştept şi ager la minte, puse de le făcu un pui de nuntă de ştiu că s-a dus pomina. 
  373 
  Apoi fiind şi bătrîn, se coborî din scaunul împărăţiei şi îi urcară pe dînşii, care domniră cu omenie cîte zile avură. 
  Şi încălecai p-o şa etc. 
  
   
  FATA CU PIEZE RELE 
  A fost odată ca niciodată etc. 
  A fost odată un împărat. El avea doisprezece feciori. Cînd se punea la masă, copiii stau împrejuru-i cunună deplină. El era totdeauna cu voie bună, fiindcă vedea că trebile îi merg strună. 
  Împăraţii, vecinii lui, rîvneau la traiul lui cel ticnit. Vezi că şi el era bun la inimă, şi nu supăra întru nimic pe popor, şi nu asuprea pe văduvă, nici pe siriman. 
  Adică, de! nimeni nu ştia ce vierme îl rodea la inimă şi pe dînsul. Ar fi dorit, boieri d-voastră, să aibă şi o fată barim, la atîţia feciori. 
  Şi mai una, şi mai alta, dete Dumnezeu în cele din urmă de i se împlini şi această poftă a inimii: nevasta lui, împărăteasa, rămase grea şi peste nouă luni făcu o fată, frumoasă, de seamăn pe lume n-avea. 
  De unde se aştepta acum împăratul ca să fie pe deplin fericit, aşi! unde? iaca se adeveri şi la dînsul, ca la toată lumea asta păcătoasă, povestea cîntecului: 
  În lume născut, Nimeni n-a stătut A fi fericit Cu desăvîrşit. 
  Începu a-i tînji trebile împărăţiei. Începu adică a da îndărăt. Ba cutare împărat îl amerinţă că voieşte să se scoale cu război asupra lui, dacă nu o face cutare lucru; ba, cutare împărat cere cutare lucru; ba, supuşii lui vor să facă răzmeriţă; ba, vitele de pe moşiile lui au călcat hotarele altei împărăţii şi sunt luate de pripas; ba, că moartea a dat în ele, şi cîte neajunsuri toate se ţineau lanţ, de ajunsese bietul împărat în sapă de lemn. 
  Se silea bietul împărat, cu toţi cei doisprezece fii ai săi, să facă pace, să fie între oameni bună învoire, să oprească relele ce-l bîntuiau, dar geaba, pagubele curgeau gîrlă. 
  În cele mai de pe urmă chemă un cititor de stele să-i spuie ce e pricina de-i merg lucrurile anapoda şi nu poate să dea înainte. 
  Dacă veni filosoful, îi puse la stele, şi a doua zi zise să bage de seamă în trei zile d-a rîndul cum îi dorm copiii. 
  Trecînd cele trei zile filosoful veni din nou. 
  Împăratul îi spuse că băieţii dormeau cu mîinile deasupra capului, care într-o parte, care cu mîinile pe piept, şi care pe spate şi cu mîinile pe lîngă dînşii, iar fata doarme pe brînci, ori strînsă făcută ghem, sau cu mîinile între genuchi. 
  — Aceasta este piaza rea a împărăţiei tale, răspunse filosoful; de nu o vei depărta din casă, nu se va alege nici praful de d-ta şi de copiii dumitale. 
  Împăratul băgase şi el de seamă că se cam adevereau zisele filosofului, că de cînd, adică, dobîndise fata, d-atunci şi el dă îndărăt. Dară nu ştia ce să facă, cum să scape de prăpăd pe cei doisprezece copii. 
  Bietul împărat! şi acesta îi era copil. N-ar fi vrut, vezi, să piară nici unul. În cele de pe urmă se lăsă după povaţa filosofilor. Ei ziceau că mai bine este să piară unul şi să scape doisprezece, decît toţi să ajungă ca vai de ei şi de rîsul lumii. 
  Se îndoia împăratul, se îndoia împărăteasa să facă o aşa faptă, dară înteţiţi de toate relele ce-i năpădeau din toate părţile, se înduplecară la sfaturile celor mai aproape de dînşii, şi se hotărîră în cele din urmă să facă o jertfă decît treisprezece. 
  Vorbi deci împăratul cu credinciosul său cum să facă. Să zică adică că vrea să meargă la vînat, să ia şi pe fată cu dînsul, mai cu seamă că tot zicea ea că-i place să vază cum merg oamenii la vînat, şi să o lase acolo în pădure. Aceasta însă fără să ştie ea. 
  I se rupeau rărunchii împăratului de mîhnire pentru răpunerea fiicei sale, se mîhni împărăteasa pînă în fundul sufletului ei cînd îi aşeza merinde în coş, sub care puse primeneli, şi cîteva giuvaiericale d-ale ei. 
  Cînd fu căruţa gata, puse coşul cu merinde, un urcior cu apă, şi se urcară şi ei, adică fata şi cu credincerul împăratului. Porniră şi ajunseră într-o pădure mare. În urma lor acasă se boceau împăratul, împărăteasa şi fraţii fetei, de-ţi venea să-ţi iei lumea în cap. 
  Dacă ajunseră în pădure, stete căruţa mai d-o parte la o potecă, luară cu dînşii coşul şi urciorul, şi plecară prin pădure după vînat. Stînd la un colnic, fata se dete să culeagă nişte floricele, să-şi facă un mănunchi; iară credincerul împăratului umbla razna prin pădure după păsărele, şi, încet, încet se depărtă o bucată bună, ajunse la căruţă, se puse într-însa şi pe ici ţi-e drumul. 
  Cînd băgă de seamă fata împăratului, credincerul nu e. Dădu chiot, strigă, ţipă, dară nimeni nu-i răspunse. Ce să facă ea? iară dacă văzu că dă îndeseară, fata se urcă într-un copaci, se uită într-o parte, se uita într-alta, nu care cumva vede vro colibă ceva. Nu e. Se mai întoarse de se mai uită şi în alte părţi şi zări, tocmai ee! într-o depărtare licărind o lumină ca o steluţă. Atunci se dete jos şi cu coşul într-o mînă, iar cu urciorul de apă într-alta, tîrîş după dînsa, merse drept la lumina ce zărise. 
  Aci dacă ajunse, dete peste o colibă, în care ardea un opaiţ în ciob. Bătu la uşă şi-i deschise. Acolo şedea o bătrînă cerşetoare. Fata se rugă ca să o adăpostească şi pe dînsa. Săraca o primi; dară îi spuse că n-are ce să-i dea de mîncare fiindcă tot avutul ei este o găină, un căţel şi o pisică. 
  Fata scoase din coş şi dete şi bătrînei. 
  A doua zi cînd se sculară, bătrîna începu să se vaiete că i-a murit găina pe cuib. Ea se plîngea acum că are să moară de foame, deoarece cu ouşorul ce lua de la găină pe fiecare zi se hrănea ea. 
  Biata fată de împărat îi dete o giuvaierica d-ale ei, ca să-şi cumpere o altă găină cu care să se hrănească. 
  Baba cam cu mîrîială, cam de voie, cam de nevoie, primi darul fetei şi tăcu. 
  A doua noapte îi muri căţeluşul. Atunci ea zise: 
  — Fata mea, să-ţi iei ale trei fuioare şi să te duci din casa mea, că de cînd ai venit tu, pagubele se ţin lanţ. Căţeluşul ăsta nu l-aş fi dat nu ştiu pe ce, fiindcă îmi păzea coliba, şi-l am de atîţia mari de ani. 
  — Lasă, mămuşoară, nu te supăra, îţi dau eu cu ce să-ţi cumperi
  altul, ba încă să-ţi mai şi rămîie. Şi scoase de-i mai dete o giuvaierica. A treia zi găsiră şi pisica moartă. 
  — Să te duci, fetico, din casa mea, zise baba şi îndărăt să nu te mai întorci. Te văz a fi fată de oameni, te văz că ai scule, dară lipsă de aşa bogăţii. Mai bine eu cu sărăcia mea şi să trăiesc în ticnă. De cînd ai venit tu, belelele mi-au tăiat inima. Du-te, dragul mamei, şi ia împreună cu tine tot ce ai adus în casa mea şi bun şi rău. 
  Fata n-avu încotro, şi cătă să plece din coliba babei. Înainte însă d-a pleca, se dezbrăcă de hainele sale cele bune şi ceru de la babă nişte zdrenţe d-ale ei. Baba, ca să scape de dînsa, căută pe după perne, pe sub pat, pe culme, şi-i dete nişte ţoale de puse pe dînsa, numai să se ducă din casa ei. 
  Hainele ce le lăsă fata, baba le scoase din casă şi le dete în celarul ce avea lîngă coliba ei. 
  Şi aşa fata îmbrăcată în haine de cerşetoare, plecă din casa babei şi începu a orbecăi prin bungetul cela de pădure, că doar d-o găsi vro potecă care să o scoată la lume. 
  Şi tot mergînd aşa, dete peste o stînă de oi. Acolo nu găsi pe nimeni, căci stăpînii erau trei tovarăşi, care se duceau cîte trei cu oile. Aci dacă ajunse, fata împăratului se puse de mătură coliba, rîndui fiecare lucru la locşorul lui, făcu focul şi atîrnă căldăruşa de mămăligă în crăcane. Pînă una, alta, mai spălă vasele, precum şi vedrele şi hîrdaiele în care adunau ciobanii laptele. Apoi se ascunse. 
  Venind ciobanii şi văzînd toate astea, se mirară. Se uitară încoace şi încolo, dară nu văzură pe nimeni. Atunci ziseră: 
  — Cine ne-a făcut ăst bine, de va fi băiat, frate să ne fie, iară deva fi fată, soră să ne fie. 
  Fata împăratului atunci se arătă. Ea se rugă să o primească a locui cu dînşii căci era o nenorocită şi n-avea unde să se adăpostească, nici să-şi plece capul. 
  Ciobanii o primiră şi îi spuseră ce are să facă. Seara cînd veniră găsiră iarăşi toate gata, şi de mîncărică şi hîrdaiele, în care făceau brînză, curate, şi toate bune la stînă. 
  Însă unul din tovarăşi se plînse că nu ştie ce au oile de tînjesc de azi-dimineaţă: pasămite dase boala în ele, căpiaseră ori nu ştiu ce li se întîmplase. 
  A doua zi se plînse altul că a dat vărsatul în oi, şi nu ştie cîte vor scăpa. 
  A treia zi altul veni cu nu ştiu ce brumă de oi. El spuse că voind a trece peste o punte, pe unde trecea în toate zilele cu oile, de astă dată nu ştie cum îşi făcu nălucă o oaie şi sări în rîu, după dînsa alta, după asta alta, pînă ce se năpustiră oile şi săriră mai toate în rîu. Se sili bietul cioban să le oprească, dar aşi! pe dracul să-l opreşti? cînd intră spaima în oi, degeaba toată munca; abia scăpase vro cîteva oi, cu care veni acasă. 
  Se luaseră de gînduri bieţii ciobani, cum de în cele trei zile de cînd venise fata aia la stîna lor să dea ei peste o aşa pagubă. Ei văzură că surata lor trebuie să fie piază rea, şi că a căzut ca o pacoste peste dînşii. Atunci se vorbiră ca să o gonească de la dînşii, şi îi ziseră: 
  — Surată, cum ai venit, să te duci de la noi unde mila Domnului te va povăţui. Noi nu te mai putem ţine. Tu ai intrat în coliba noastră cu sărăcia. Paguba ce am încercat în aceste trei zile de cînd eşti tu la noi, nici în zece ani nu o vom putea pune la loc. 
  Fata n-avu ce zice. Văzu şi ea că aşa este. Se sculă dară şi cerîndu-şi iertăciune de răul ce le făcuse fără voia ei, plecă într-o doară, ia aşa peste cîmp unde o vor duce-o ochii. Şi mergînd ea cu inima plină de obidă şi cu lacrămile şiroaie, zări într-o depărtare mare nişte palaturi. Întinse pasul şi se duse într-acolo ca să nu însereze pe drum. Acolo şedea o arăpoaică bogată. 
  Se rugă de slugile palatului să o primească. Arăpoaica, care o văzuse de sus cînd intră pe poartă, porunci să o aducă înaintea ei. Cum o văzu, o cunoscu, şi puse de o îmbăie frumos, o îmbrăcă cu nişte haine curate, şi o luă pe lîngă dînsa. 
  Şi aşa, într-o zi arăpoaica o puse să-i caute în cap, căci, zice-se că arapii cît de curaţi să fie, tot se găsesc condrăţei în capul lor: pentru că le e părul îmbîcsit, pîslos şi des, nevoie mare! Fata împăratului văzînd în capul arăpoaicei, ce nu mai văzuse de cînd 
  o făcuse mă-sa, i se făcu scîrbă şi îi veni să scuipe. 
  Se uită în dreapta, se uită în stînga, şi nu-i dete de ochi decît scumpeturi, pe care îi fu milă să scuipe. Să se ducă ceva mai încolo, nu putea, căci arăpoaica adormise cu capul în poala ei. Se apucă şi ea de scuipă în laţele arăpoaicei. 
  Arăpoaica, ca dracu, simţi şi odată se sculă. Ea se uită cu milă la fată, şi îi zise: 
  —Să nu te ştiu cine eşti, ai vedea tu ce ai păţi din mîna mea. Dară aşa, te iert. Să te găteşti să mergem la un loc. Zi să prinză caii la căruţă. 
  Pînă se gătiră ele, căruţa trase la scară. Se deteră jos şi se puseră în căruţă. Arăpoaica spuse vizitiului unde să meargă. 
  Pe drum însă învăţă şi pe fată ce să facă acolo unde merg. 
  Abia sfîrşi de vorbit arăpoaica şi ajunseră în curtea unui palat 
  cu mii de mii de cămări. Cum se dară jos din căruţă, arăpoaica merse la o cămară unde erau doi oameni: unul tînăr şi gras, şedea într-un pat de aur răsturnat şi se juca cu două gheme de mătase; altul moşneag umbla de colo pînă colo şi astîmpăr nu mai avea. El se cocoşase de muncă, era trenţăros şi slab şi pipernicit de credeai că este altă aia, nu fiinţă de om. Păsămite, tînărul era norocul fetei, iară bătrînul norocul arăpoaicei. 
  Cum văzu fata pe tînăr, jucîndu-se cu ghemele de mătase, odată se repezi la dînsul, după cum o învăţase arăpoaica, îi smulse ghemele din mînă, şi pe ici ţi-e drumul! Ieşi fuga, se sui în căruţă, vizitiul dete bice cailor şi nu stătură decît tocmai acasă. 
  Cela, greoi şi mototol cum era el, pînă să se scoale, pînă să iasă afară, pînă să se ia după dînsa, rămase cu buzele umflate, că n-o mai putu ajunge şi întorcîndu-se căruţa, luă şi pe arăpoaica şi o duse şi pe dînsa acasă. 
  Tocmai atunci împăratul locului aceluia se hotărîse să se însoare, că era holtei. Logodnica îi ceruse să-i facă o haină de o mătăsărie foarte scumpă. Făcu ce făcu împăratul, găsi o asemenea mătăsărie şi o şi dase la croitor. Dară ce-i faci necazului, că mătăsăria nu ajungea. Îi mai trebuia un petec. Puse împăratul să-i caute petecul, dară asemenea mătăsărie nu se mai găsi în toată împărăţia. 
  Ei! cum rămîne cu haina miresei? Dacă n-o face-o după şartul ei, logodnica nu o primeşte; dacă n-o găsi petecul ce-i trebuia, rămîne haina neisprăvită. Şi aceasta nu se putea, adică să rămîie nunta dintr-un fleac de nimic. 
  Mai pusese împăratul oameni de cercetară şi află că la arăpoaica cutare se găseşte un petec de mătăsărie aidoma celeia ce căuta împăratul, şi tocmai atît cît îi trebuia. 
  Pasămite în ghemele luate de fata împăratului de la norocul ei cel leneş se afla acel petec de mătăsărie. 
  Trimise împăratul oameni să-l cumpere. Arăpoaica le spuse că petecul îl dă celuia ce îi va da atîţi galbeni care să tragă la cumpănă cît şi mătăsăria. Puse, deci, într-un taler al cumpenei petecul de mătăsărie şi îndată braţul cumpenei cu petecul se lăsă jos. Puse şi galbeni în celălalt taler, dară el rămase sus. Mai puse, mai puse şi iară mai puse, dară cumpăna nu se lăsa în jos, puseră oamenii împăratului toţi banii ce avură la dînşii, cumpăna sta tot sus. 
  Atunci se duseră de spuseră împăratului. Se miră împăratul de întîmplarea aceasta. Trimise cîţiva saci cu galbeni, dară trimişii se întoarseră şi spuseră că diavoliţa de cumpănă nu vrea să se lase în jos deloc, deloc. Atunci împăratul luă cu dînsul încă cîţiva saci cu galbeni şi se duse singur, ca să vază cu ochii lui astă minune, căci altfel nu-i venea să crează. 
  Ajungînd şi intrînd în casă la arăpoaică, văzu pe fata împăratului, ceea pe care o gonise tatăl său, împăratul, ca p-o piază rea, şi-i rămase la inimă. Vezi că nu era urîtă; avea nuri, avea pe vino-ncoace, cum se zice, avea învăţătură, mă rog, dacă era fată de împărat, dară fusese seacă de noroc. 
  Văzu şi împăratul cumpăna. Braţul cu talerul în care erau puşi banii sta sus! Puse un sac cu galbeni de care îi adusese, şi ca să se lase cumpăna în jos, ba. Mai puse unul, ba încă unul, cumpăna habar n-avea. Puse toţi sacii, cumpăna pare că era proţăpită acolo sus. Atunci ce-i veni împăratului, se sui şi el dasupra banilor, cam cu necaz, şi odată braţul cu talerul în care era puşi banii se lăsă în jos şi stătu drept la linie, tocmai pe tocmai cu acela în care era petecul de mătase, veni adecă la cumpăna dreaptă. 
  — Care va să zică, petecul de mătase se poate cumpăra numai cu mine, zise împăratul, care înţelesese el noima acestei cumpene, ca un împărat ce era el acolo. 
  — Cam aşa, împărate, răspunse arăpoaica. 
  — Apoi dacă este aşa, mie mi-ar fi voia să stric logodna cu năzuroasa aia de fată cu care sunt în vorbă, cînd aş şti că stăpîna mătăsăriei ăştia m-ar vrea. 
  — Cum socoteşti d-ta că n-ar vrea ea, răspunse iarăşi arăpoaica, cînd d-ta vezi bine că însuşi petecul de mătăsărie al cui este el te vrea. 
  
  Şi aşa se făcu vorba şi apoi nunta, nu după multă vreme, cu mare veselie şi dragoste. 
  Darămite tatăl, muma şi fraţii fetei cînd auziră de una ca asta, ce bucurie gîndiţi că n-avură? 
  Se întrolocară cu toţii cu totul şi făcură o nuntă d-alea împărăteştile de se duse vestea de dînsa. 
  Şi încălecai p-o şea etc.