AMINTIRI
  DIN COPILĂRIE
  ŞI ADOLESCENŢĂ
  
  AMINTIRILE AU FOST PRECEDATE ÎN „ADEVĂRUL LITERAR
  ŞI ARTISTIC“ DE URMĂTOAREA NOTĂ A REDACŢIEI:
  
  „Începem publicarea amintirilor de copilărie şi adolescenţă ale lui G. Ibrăileanu. 
  Aceste amintiri datează din 1911. Ele sunt redactate sub formă de scrisori către un prieten, în casa căruia au şi fost scrise. Manuscrisul scrisorilor stătea pe biroul prietenului, de unde Ibrăileanu îl lua şi îl completa. 
  Cum scrisorile nu erau destinate apariţiei, ele se prezintă sub prima redactare — fără nici o corijare de formă. 
  Le publicăm atît pentru frumuseţea paginilor în sine, cît şi ca document pentru înţelegerea unei epoci şi a unui om ale cărui fine resorturi sufleteşti pot fi descoperite numai din lectura acestor pagini, care cuprind fapte necunoscute chiar de mulţi dintre prietenii lui Ibrăileanu.“ 
  Duminică 31 iulie 1911 
  Încep să-ţi scriu cîteva lucruri de altădată, aşa cum mi-or veni sub condei, fără nici un plan şi fără nici o pretenţie. 
  Cele mai vechi lucruri, de care mi-aduc aminte, sunt casa de la Roman, unde am stat pînă la vîrsta de 5 ani, şi familia cîtă stătea în acea casă. S-a întîmplat să mă nasc într-o familie de mică burghezie, cu tradiţii, cu „viaţă de familie“, compusă din sentimentul datoriei, din iubire şi din solidaritate. Ce voi fi avînd bun în caracterul meu vine de acolo. 
  Dar această viaţă a ţinut puţină vreme, şi la o vîrstă aproape inconştientă. După aceea, am trăit fără familie, aşa că m-am dezvoltat anarhic, ca un produs al multor şi variate împrejurări ale societăţii. Cu alte cuvinte, am rămas aproape fără creştere — afară de exemplul lui tatăl meu (cînd am început să stau cu el), care era un om de treabă şi, el însuşi, un produs al vechii vieţi de familie. Neavînd „creştere“, a trebuit să o înlocuiesc, mai tîrziu, cu mintea: să judec ce trebuie şi ce nu trebuie să fac. Dar mintea e o călăuză nesigură şi nu întotdeauna la slujba ei. Creşterea îţi dă deprinderea, aşa că te porţi cum trebuie în chipul cel mai natural, fără sforţare, şi în fiecare moment. Mintea însă, uneori te părăseşte: nu poţi fi atent la infinit. Apoi sforţarea conştientă te oboseşte. 
  O comparaţie: un om care umblă drept prin natura lui, nu face nici o sforţare; unul care umblă plecat, trebuie să se gîndească necontenit să stea drept. Îndată ce uită, umblă iar ghebos. 
  Ca să nu răspund cuiva cu vorbe aspre, trebuie să fac o sforţare; uneori uit să fac sforţarea. Dacă m-aş fi obişnuit de la 3 pînă la 18 ani, în viaţa de familie, să vorbesc cum se cade, acum acest lucru ar fi foarte uşor, mi-ar fi un lucru natural, fără nici o cheltuială de energie. Bineînţeles e vorba şi de temperament. Acesta ar străbate prin educaţie, tot s-ar cunoaşte firea înnăscută violentă. 
  Din viaţa de la Roman, mi-aduc aminte puţine lucruri ho-tărîte. Am fost un copil precoce. Înainte de 5 ani, ştiam unele lucruri greu de înţeles şi pentru o vîrstă mai înaintată. Ştiam, de pildă, oarecare lucruri din gramatică, pe care copii de 10 ani le pricep greu. Am fost şi amorezat înainte de 5 ani: de o fată de vreo 7-8 ani, care trecea pe la geamul nostru. Nu-i vorbă, era şi un caz de sugestie, căci cei din casă mă tachinau cu ea. Dar ştiu că mă înroşeam cînd trecea pe la geam. Tot de la acel geam, vedeam şi Ceahlăul, care era pentru mine ceva ca din altă lume, ca dintr-o legendă frumoasă. Nu ştiam pozitiv ce e acel Ceahlău, nici ce este un munte — nimic! 
  Sărăcia se ţinea de noi. Dar eu n-aveam cum s-o simt. Dar sărăcia aceasta contribuia la „viaţa de familie“, căci nu era locul pentru o viaţă de plimbări, soarele şi celelalte. Toţi munceau — duceau o viaţă onestă — aveau datorii mici, dar grave, de îndeplinit. 
  Mi s-a spus că eram un copil aproape grav, deşi plin de toate naivităţile acelei vîrste. Mama mea mă iubea cu toată puterea unei naturi concentrate şi a unei vieţi care fusese tristă. Mi s-a spus că era o femeie înaltă, tăcută şi frumoasă. Ea suferise mult, căci multă vreme luptase cu cea mai grozavă sărăcie, lucrînd zile şi săptămîni la o cuscutură, pentru care lua cîţiva lei, căci bunica mea rămăsese fără mijloace. Numai mai tîrziu începu să aducă acasă ceva un frate al ei. Eu n-o ţin minte cum era la faţă, decît foarte vag. Am mai mult o impresie nelămurită despre fiinţa ei, despre esenţa ei sufletească, despre ceva cald şi lipit cu patimă de copilul acela, care azi sunt eu. Dar această impresie ne-lămurită a mea, adăugată cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o fiinţă vie, pe care o văd: o fată tînără. Ea a murit la vîrsta de 31 de ani, şi o văd ca o fată. Mama mea, acum cînd eu am 40 de ani, cînd sunt mai bătrîn decît ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu să-l exprim. Mama mea este mai tînără decît mine. 
  Dacă ar mai fi trăit, dacă ar trăi şi acuma, mi-ar fi rămas imaginea unei mame ca toate mamele. Dar mama mea este o fată. Nu ştiu dacă înţelegi sentimentul acesta. Sentimentele mele pentru dînsa au ceva deosebit şi din cauza aceasta e singura răsplată pe care mi-a dat-o natura pentru moartea ei timpurie. 
  La toamna sunt 35 de ani de cînd a murit. Ea mai trăieşte în mintea cîtorva oameni şi mai ales într-a mea. Cînd nu voi mai fi eu, urma pe care a lăsat-o ea în acest infinit se va şterge pentru totdeauna. Va fi fost ca o microscopică fiinţă, de acele care mor cu milioanele, înghiţite în natura infinită fără urmă, ca şi cum n-ar fi fost. Astăzi ar avea 66 de ani, o femeie bătrînă, fără fru-museţe, lovită de toate injuriile vremii. Un sentiment, mizerabil poate, mă face să simt că e mai bine c-a murit în floarea tinereţii. 
  Ea a fost demult, foarte demult, şi sentimentele mele pentru ea sunt pentru mama mea, pentru o femeie frumoasă, pentru o femeie care a suferit mult de sărăcie, pentru o fiinţă care n-a avut cînd să guste viaţa, pentru cineva care are toată poezia lucrurilor din îndepărtatul trecut. 
  Femeia aceasta, fata aceasta cu ochii verzi, a fost singura fiinţă pentru care eu am fost totul; care în loc să spuie eu, spunea el 
  — „el“ eram eu. Şi ea niciodată n-a fost totul pentru mine. Cîndtrăia, eram prea mic, prea inconştient, ca să am asemenea senti-mente. După ce-a murit, mi-am împărţit sentimentele spre cele patru vînturi — păstrîndu-i ei numai un colţ adînc din fundul inimii. E drept, însă, că nu pot să mă gîndesc mai mult la ea fără să simt lacrimi de duioşie şi uneori de un fel de durere — nu mare, dar care nu se poate compara cu nimic. 
  La 5 ani, într-o zi de mai, am părăsit casa noastră pentru totdeauna. Din cauza datoriilor, bunica mea a pierdut-o. I-a fost luată şi dărîmată. Azi locul unde a fost casa e o bucată din ograda unei biserici. Ne-am dus la ţară, unde tatăl meu, în tovărăşie cu un frate al mamei şi cu altă rudă, au luat în arendă o moşioară. Ţin minte această primă călătorie a mea (căci călătoria ce am făcut-o cînd eram de jumătate de an, într-o iarnă, de la Tîrgu-Frumos, unde m-am născut, la Roman, nu o pot pune la socoteală). Stăteam pe scăunaşul trăsurii, iar mama mea cu bunica mea în fund. Tatăl meu nu ştiu: era pe capră, ori nu era cu noi. Era frumos, era soare. Întîiaşi dată am trecut prin păduri. Călătoream în altă planetă. Am ajuns la Poiana lui Iuraşcu, moşia noastră, pe la 5-6 seara. Acolo ploua. Într-o grădină mare, după ploaie, cîntau zeci de cuci. Era casa proprietăresei, o cucoană bătrînă, care fusese de multe ori cu trăsura la Paris. Am stat în casa aceea mai multă vreme. O puternică impresie mi-au făcut nişte pui de cucuveică care avea cuibul sub streaşina casei boiereşti. Cucoana aceasta avea o fiică, Eleonora, o femeie foarte frumoasă, care, la rîndul ei, avea două fete de vreo 16-18 ani. 
  „Eleonora“, cu numele ei sonor pentru mine, cu aerele ei de contesă, cu viaţa ei, cînd la Paris, cînd la ţară, mi-a lăsat impresia de ceva neînchipuit de frumos şi nobil — şi misterios. 
  Cînd a fost gata casa noastră, ne-am mutat în ea. Era o casă nouă, cu un balcon lung, care suna ca metalul, nu ştiu pentru ce, cînd mă plimbam pe el, mai ales cînd umblam bocănind cu călcîiele pe scînduri. Prin grădină trecea un pîrîu lat de-o palmă. Pe lîngă grădină, trecea un pîrîu mai mare. Din dosul casei, peste pîrîu, un deal drept, care mi se părea că atinge cerul. În stînga un deal lung, pe care umblau vitele, ca nişte gîngănii pe un perete. În dreapta cîmpia, cu o pădure în fundul zării. În faţă satul. 
  Aici, la Poiana lui Iuraşcu, am cunoscut întîi natura. Cea dintîi amintire de lună o am de aici. Veneam într-o seară cu mama mea şi cu alţii de la iaz spre casă. Era lună plină. Atunci am fost foarte lovit de faptul că luna merge şi ea pe cer spre casa noastră. 
  (Eu m-aş fi aşteptat ca ea să rămîie deasupra morii de la iaz!) 
  Cel mai frumos lucru de-acolo pentru mine erau poate iazul şi moara. Şi cred că, în adevăr, era un iaz foarte frumos. O bucată era lung şi trist, singuratic. O altă bucată, cu malurile pline de verdeaţă şi de copaci. Iar moara avea ceva nemaiauzit de misterios. 
  În sat aveam cîţiva amici ţărani, unul Petrea Petrişcanu mai ales. Alăturea stătea un personaj foarte important, un ţăran, Tancă, care avea pe casă un cuib de cocostîrci, păsări pe care le vedeam întîia dată şi care produseseră asupra mea o mare impresie şi anume de ceva măreţ şi (iarăşi) misterios. Ţin minte că în toate impresiile mele de-atunci intra în cea mai mare parte misterul. Fînaţul, unul dintre cele mai frumoase ce am văzut, cu iarba mai mare decît mine şi cu nenumărate feluri de flori, era un ocean fără sfîrşit — ori cu sfîrşitul în necunoscut — care-mi dădea fiori pe care îi simt şi acuma, dacă-i rechem în suflet. Cînd umblam pe cărarea care ducea, prin fînaţ, la moară, numai pe unele locuri capul îmi ieşea peste iarbă. Încolo mergeam ca un om printr-o pădure pe o cărare între două ziduri de copaci. Cărarea era întortocheată, şi la o cotitură a ei am întîlnit odată un personaj din altă lume, înalt ca şi mine, foarte grav şi păşind măsurat — un cocostîrc. Am stat un moment amîndoi faţă în faţă, apoi el s-a ridicat şi s-a dus pe deasupra fînaţului. Ce-am simţit atunci e greu de spus. Eram de 5 ani şi cocostîrcul îmi părea ca o persoană foarte în vîrstă, superioară mie şi, bineînţeles, purtînd cu ea un mister infinit. 
  Dar cea mai mare impresie am avut-o cu altă ocazie, cînd am simţit pentru întîia dată moartea, cînd am avut întîia oară senzaţia lucrurilor funebre. Era într-un loc, la poalele unui deal, un loc trist, o coastă a dealului ruptă, năruită, singuratică. Acolo am văzut un cal mort, din care mîncau doi corbi mari şi negri. Singurătatea locului, tristeţea lui, animalul mort, cu o parte din oase goale şi cele două păsări sinistre care scobeau cu ciocurile lor mi-au produs un sentiment de groază, dar şi de poezie. 
  Dacă aş fi fost un copil fricos, ori dacă nu m-ar fi lăsat să umblu singur, n-aş fi avut toate aceste senzaţii. Nu-mi pot explica cum mă lăsa mama mea să umblu singur, ea care mă păzea iarna să nu stau aproape de geam. Probabil că ea nu ştia pe unde mă duc. Credea că-s prin grădină, ori pe drum. Cred că eu ascundeam plimbările mele. O singură dată am fost pedepsit, cînd am venit acasă plin de colb pe mîini şi pe faţă, căci mă jucasem în colb cu băieţii de ţărani. Mama mea m-a ocărît atunci foarte tare. (Mai tîrziu, cînd eram de vreo 8 ani, la altă moşie, tot pentru petrecerea mea în colb cu băieţi de ţărani, tatăl meu m-a bătut 
  — singura dată cînd am fost bătut.)
  Cîte impresii şi amintiri îmi vin acuma în minte! Unde pot să le spun pe toate! Ce lucru mare a fost pentru mine cînd am descoperit, în grîu, un cuib de prepeliţă, ca o fîntînă, mic, rotund, cît o farfurioară, înconjurat de un gărduleţ — şi cînd puii au dispărut parcă în pămînt! Era peste iaz, în cîmpie, aproape de o pădurice, care de-acasă de la noi se vedea ca o sprînceană la marginea orizontului. Toate mi se păreau foarte departe — în toate direcţiile mi se părea că se sfîrşeşte o lume, după care începea regiunea basmelor. 
  Dar viaţa aceasta complet fericită n-a ţinut decît o vară. Toamna, ne-am dus la Roman cu mama mea, care avea să nască; cu moşul meu, care-şi tăiase două degete la un ferăstrău mecanic. În acea toamnă, a murit mama mea. Mi-aduc aminte ca prin vis de dînsa bolnavă, dar ţin minte foarte bine cum era întinsă pe masă, moartă, cu lumînări la cap. În zilele cît a stat moartă acasă, uneori plîngeam, dar uneori mă jucam de-a ascunsul cu nişte băieţi şi apoi iar plîngeam. Fericită, dar crudă şi egoistă vîrstă! Întotdeauna mi-aduc aminte cu displăcere, parcă cu un amar reproş pentru mine, că atunci m-am jucat! Niciodată, niciodată n-am dat mamei mele a mia parte din ce mi-a dat ea! Pentru ce s-a născut ea, pentru ce a trăit? Sunt milioane de fiinţe care au avut soarta ei şi pe care nu le ştiu. Dar ea, fiindcă mi-a fost mamă, în mintea mea are un loc unic şi întîmplarea ei e un lucru extraordinar pentru mine. Orice viaţă e un lucru extraordinar pentru cineva — şi nimic, absolut nimic, pentru alţii! 
  Sora mea a murit peste vreo doi ani. Semăna cu mama mea şi o chema tot Maria. Am trăit fără mamă, fără fraţi şi surori — nu tîrziu tare — şi fără tată. Cine a trăit înconjurat de familie, nu poate înţelege un suflet ca al meu, această stare sufletească specială — după cum nici nu mă pot pune în sentimentalitatea unui om care a avut familie. Dar aceste lucruri au dat sufletului meu un ton veşnic de nostalgie, de melancolie — o privire îndărăt — un sentiment de singurătate, de degajare de lumea reală. 
  Ce-a urmat după aceea, pînă la vîrsta de 7 ani, nu ţin minte, e încîlcit în amintirea mea. Am stat la ţară cu bunică-mea, apoi la altă moşie, cu tatăl meu şi mama mea a doua, apoi iar la bunică-mea. Mi-aduc aminte de privelişti şi peisagii, care se numesc Sălăveştri, Berbenceni, sate în judeţul Bacău unde tatăl meu ţinea moşii în arendă cu rudele lui noi. 
  În această vreme moşul meu Teodor s-a înamorat de o fată a Eleonorei, tatăl meu a pierdut ce mai avea, bunica mea era tristă de moartea mamei mele — eu mă simţeam străin în lumea cea nouă a tatălui meu. Mamei mele a doua — o fiinţă bună, supusă, roabă — nu i-am putut spune „mamă“ şi din greutatea mea de a deveni familiar şi a da numiri „artificiale“ şi oficiale, şi din cauza amintirii adevăratei mele mame, pentru care începeam să am un cult şi o tandreţe alcătuită din tot felul de amintiri, căci deja aveam amintiri şi, cum se vede, amintiri scumpe şi duioase. 
  În aceşti ani cred că s-a închegat o mare parte din caracterul meu, aşa cum îl am şi acum. Cu altă copilărie, cu altă viaţă, fără aceste lucruri neobişnuite şi triste, aş fi fost poate altfel. 
  Dar ceea ce mă impresiona necontenit, ceea ce, deci, se lega cu toate sentimentele mele, era natura. Am amintiri curioase, unele stranii, ca din altă planetă. Ţin minte o călătorie a mea cu tatăl meu într-o dimineaţă, pe un drum care mergea pe culmea unui deal — un peisagiu de vis, albastru, siniliu, cu o ceaţă subţire, cu un orizont nemărginit şi străin. Dar nu ştiu cînd a fost asta, unde mergeam, pe unde eram — nimic! Ceva colorat, dar nereal! 
  O impresie extraordinară mi-a făcut un zmeu, fabricat pentru mine de un moş al meu. Era mare, albastru, cu o cruce albă pe un postament tot alb. Mărimea lui, zbîrnîitul lui, înălţimea la care s-a ridicat, crucea lui ca cele de pe morminte, faptul că s-a dus departe, peste o pădure neagră, mi-a lăsat o mare impresie de tristeţe funebră — şi, iarăşi, de ceva misterios. La asta s-a adăugat şi faptul că ţăranii din acel sat, care nu mai văzuseră zmeul, au venit toţi la curte, ca la o întîmplare extravagantă şi necurată. 
  Multă poezie îmi aduce aminte grădina noastră, în care era o corlată (un chioşc făcut din haragi de fasole) bătută cu flori delicate de tot felul de fasole, pîrîul din grădină, pe care făceam mori, şi balconul casei, care suna a metal cînd umblam pe el cu paşi apăsaţi. De la moşiile celelalte îmi aduc aminte puţin, căci am stat puţin. 
  Îmi aduc aminte de o călătorie la Roman, cînd am trecut peste Siretul mare, cu un pod umblător, pe furtună. O ocupaţie mare a mea au fost hulubii, pe care-i creşteam în pod, îi ştiam pe toţi, ştiam cînd au să iasă pui. Nu-mi mai aduc aminte ce s-a făcut cu ei. Dar totul era trist, sau, mai bine zis, simţeam că ceva lipseşte: era mama mea, care murise, frumoasa şi tînăra mea mamă. 
  Pe a doua mea mamă, tatăl meu o luase din combinaţii gospodăreşti. El n-a iubit decît pe întîia lui nevastă, pe care a luat-o dintr-un amor plin de scrisori de dragoste şi de toate încîntătoarele nebunii ale tinereţii. În familia noastră toţi s-au luat din amor. Unii au suferit mult din cauza acestui sentiment, alţii au şi murit din cauza lui. Cînd am ajuns de 7 ani, m-au dat la şcoală la Bacău, unde stătea acuma tatăl meu. Am stat puţin acolo (nu ştiu pentru ce) şi apoi m-am dus la Roman. Din Bacău 
  — puţine amintiri. Acolo a murit sora mea. Cele cîteva luni saupoate un an la Bacău, îmi par un vis îndoielnic. 
  Nu ştiu bine pentru ce, de la Bacău, tatăl meu m-a dus la Roman la şcoală. (În vremea asta tatăl meu probabil că pierdea cele din urmă parale.) La Roman m-a încredinţat unei rude a sa, deşi în acel oraş stătea mătuşa mea. Cauza — poate o răcire cu familia mamei mele, de care se cam îndepărtase, probabil prin însurătoarea lui a doua; dar mai degrabă pentru că ruda lui avea renumele de bună educatoare. Era o femeie uscată, urîtă teribil, cu un nas mare, aspră, rece probabil, nu proastă, care, la bătrîneţe, se gătea cu haine colorate şi pălării cu flori roşii şi albastre. N-am iubit-o niciodată şi din cauza asta n-a avut nici o influenţă asupra mea. Acolo, am început să simt ce înseamnă sărăcia — căci erau oameni săraci şi, mai ales, sărăcia se simţea la mîncare, căci pedagoaga asta avea principiul, pe care-l repeta adesea, că „stomacul n-are fereastră“ — şi deci mînca cît de prost, pe cînd haina şi celelalte se văd, şi merită atenţie. 
  O mare suferinţă am avut de încercat în prima zi de şcoală. Pe atunci se învăţa altfel decît azi. Se dădea lecţie, deodată acasă. Ni s-a dat, în lecţia întîi, o pagină, unde aveam de învăţat două litere (i şi u). Nu ni s-a spus numele acestor litere. Eu n-aveam de unde şti că acele două semne sunt i şi u. Trebuia să-mi spună cineva acasă. Era o fată a gazdei, care ar fi putut să mă ajute. Dar n-a voit, pentru că nu-i spuneam „ţaţă“ sau alt nume, căci eu, conform naturii mele, n-am putut să-i dau nume îndată ce m-am mu-tat acolo. Şi n-a voit să-mi spună decît cu preţul să-i spun cum voia ea. Şi nu i-am spus. Şi m-am dus la şcoală plin de groază, căci nu ştiam pe i şi pe u şi aveam profesor un popă mare, cîrn, care zbiera grozav şi bătea. Nu ştiu cum a ieşit lecţia — dar ştiu că nu după mult popa acela m-a speriat aşa de tare răcnind la mine, că nu m-am mai dus la şcoală, cînd m-am şi îmbolnăvit grozav de friguri, în care vreme am stat la mătuşa mea, care m-a ţinut, mi se pare — căci e greu să-mi aduc aminte — luni întregi. Cînd mi-a trecut, nu puteam umbla de slăbiciune. Am început primul exerciţiu de umblat, ajutat de un baston. Pe lîngă şcoala cu popa, nu puteam trece de frică. (Dar acuma îmi vine o îndoială: Nu cumva după aceasta am fost la şcoală la Bacău? Căci dacă aş fi fost la Bacău întîi, aş fi ştiut pe i, u.) 
  Atîtea schimbări, pe la atîtea moşii, prin Roman şi Bacău, pe la atîtea neamuri, cu atîtea feluri de sentimente, cu acea malarie teribilă — toate lucrurile acestea mi-au întunecat amintirile de-atunci, acele relative la vîrsta de la 5 la 8-9 ani. 
  Acum îmi pare că-mi amintesc mai bine: tatăl meu n-a rămas la Bacău; s-a dus la altă moşie, Băieşti, dar acum ca administrator de moşie. Şi de acolo, apoi, cînd aveam vreo 10 ani (ori 9) a venit şi el la Roman, căpătînd o mică slujbă. Iar cînd aveam vreo 11 ani, a venit şi nepoata lui şi am părăsit pe gazda mea pedagoagă. 
  Din vremea cît am stat la acea gazdă, nu e nimic de amintit 
  — nimic important. Învăţam foarte bine. În şcoala primară şi îngimnaziu am fost întotdeauna cel mai bun din şcoală. Apoi, în cursul superior de liceu, am rămas bun, dar nu cel mai bun, căci nu învăţam nimic, dispreţuind „ştiinţa burgheză“. 
  Gazda mea avea o grădină ca toate grădinile. Nu era mare, avea mulţi copaci. Mie mi se părea, prin ea, parcă aş fi străbătut o livadă nemărginită. Fiecare copac era cineva, avea fizionomia lui specială, rostul lui, mai ales doi nuci mari, în care îmi făcusem nişte case suspendate. Dar ocupaţiile mele plăcute au fost mingea şi zmeul. Eram pasionat pentru oină, pentru care aveam şi talent. Iar zmeie, făceam toată ziua şi de toate felurile, pe care le suiam afară de oraş, le ţineam ridicate şi noaptea (le legam de ceva). Unul mi s-a prins de crucea unei biserici. Am asistat o vară întreagă, cum a putrezit cu încetul, au rămas apoi numai şindrilele etc. Multă melancolie mi-a produs acel zmeu, prins acolo sus, departe, şi nimicit cu încetul de către vînturile şi ploile reci ale nopţilor de la sfîrşitul verii şi începutul toamnei. Cîte n-aş putea spune despre zmeie! Cred că e unul din cele mai splendide mijloace de educaţie fizică şi sufletească. Sunt luptele cu alţii care vor să-ţi prindă zmeul — şi unde dibăcia, repeziciunea şi curajul au un rol foarte mare. Ţin minte că în vacanţă venea un elev care învăţa la Iaşi şi care era un adevărat uliu al zmeielor. Cu acela aveam noi de luptat teribil. Cînd venea — se auzea pe toate uliţele: „A venit Cilibiu!“ 
  Spuneam mai sus că nu prea am ce spune despre această epocă. Dar văd că-mi vin în minte multe lucruri. Aşa, un lucru mare a fost pentru mine clădirea unei case mari în ograda şcolii — adică pregătirile clădirii: grămezi mari de scînduri, şanţuri, varniţe etc. Aveam „case“, locuri ascunse, locuri de siguranţă, în şoproanele pentru scînduri, în varniţe şi şanţuri. Tot în acea ogradă era şi biserică. Ce mai de nopţi frumoase la denii, cînd trăgeam clopotele, cînd stam în biserică la denia cea mare, în genunchi pe jos 
  — ce sentimente atunci de ceva şi straniu şi intim!
  Tot atunci eram un grozav explorator al Moldovei. Vara mă scăldam de 3-4 ori pe zi (uneori şi noaptea pe lună). Umblam kilometri întregi pe mal şi prin apă; ştiam toate adîncurile, toate locurile. Iarna, cu un topor, tăiam gheaţa, şi pluteam pe o bucată de gheaţă, ca pe o plută. Odată eram să mă înec. Eram foarte curajos pe-atunci. La 8 ani, în vacanţă, la tată-meu la ţară, umblam călare singur, cîte 4-5 kilometri, trecînd şi printr-o mare pădure. Ştiu că tatăl meu, care era omul cel mai îndrăzneţ, se mîndrea cu curajul meu. 
  În clasele primare am fost amorezat de două ori! Întîi, de o fată tot cam de vîrsta mea — cu care visam, vara cînd mă culcam, să fac tot felul de aventuri. De obicei, îmi închipuiam ce fericit aş fi dacă i s-ar întîmpla o primejdie, dacă ar fura-o, de pildă, cineva şi eu s-o scap. A doua oară am fost amorezat de o fată tot din şcoala primară — o chema Profira — care a murit, pe cînd o „iubeam“. Am fost foarte trist şi mai ales melancolic. Ţin minte că atunci au căpătat pentru mine un înţeles adînc cuvintele unui cîntec care circula pe atunci: 
  Obosit de munca zilei Priveam luna şi plîngeam, La trecut, la viaţa-mi de astăzi Şi la tine mă gîndeam. 
  Bineînţeles că aceste fete n-au ştiut nimic de sentimentele mele. Prima mea iubire, acea de cînd eram mic de 4 ani, azi e o doamnă respectabilă. A doua (o chema Tinca) nu mai ştiu ce e cu dînsa. A treia a murit acum vreo 32 ani! 
  Dar am fost precoce şi în alt chip. Ţin minte că gazda mea avea servitoare o fată rotundă de la ţară, care odată mi-a spus că un văr al meu de vreo 20 de ani a prins-o în braţe, cînd se cobora din pod pe o scară şi lucrul acesta, pe care l-am înţeles, deşi aveam vreo 8-9 ani, mi-a produs un sentiment de regret, un fel de gelozie. 
  Această precocitate m-a făcut să pricep multe lucruri. La 12 ani o rudă a mea, care cocheta şi făcea un fel de amor cu un domn, n-a putut scăpa să nu observ lucrul. Ea n-a ştiut niciodată că eu, din vorbele şi privirile lor, am înţeles pentru ce s-au retras în altă odaie. Şi „perversiunea“ mea a mers pînă acolo, încît am simţit perfect că trebuie să fiu delicat şi discret şi să-i las în pace, fără a mă purta aşa ca ei să vadă că vreau să-i las în pace. 
  După ce m-am mutat cu tatăl meu şi cu nevasta lui, s-a întîmplat o nenorocire. Tatăl meu s-a îmbolnăvit de o boală care azi văd că a fost pneumonie. Eram în clasa a IV-a primară. Am fost foarte nenorocit. Dar am avut o satisfacţie. Eu eram gospodarul. Am fost foarte mîndru, cînd (aveam 11 ani) am cumpărat, la median, un car de lemne de la un ţăran. Dar emoţiile cauzate de grava boală a lui tată-meu mi-au produs o curioasă psihopatie: la şcoală nu puteam să încep lecţia. Deveneam mut. Ca să se încredinţeze de adevăr, profesorul mă punea să scriu lecţia pe tablă. O scriam, dar n-o puteam citi. Profesorul m-a sfătuit să fac baie de muştar, la picioare. Am făcut, în zadar. Această infirmitate m-a ţinut multă vreme. Pînă şi în liceu. Ba chiar pînă şi azi, în anumite ocazii. Şi azi, cînd sunt mulţi într-o cameră, oameni mai străini, şi trebuie să spun un „bună ziua“ general, adesea nu pot, ori îl spun repezit, comic, exploziv, fiindcă îl spun printr-o mare sforţare făcută asupra mea. În fond este emoţia mare faţă cu o împrejurare mai deosebită — şi aceasta are ca bază timiditatea. De mic, am fost foarte religios. Cînd cineva vorbea nerespectuos de Dumnezeu, mă socoteam ofensat. Am cîntat şi la biserică şi am citit şi evanghelii, îmbrăcat în cămăşi bisericeşti. Aceasta, pentru că eram obligaţi. Împrejurul meu nu prea erau oameni religioşi. Religia mea era glasul temperamentului meu. Uneori am postit complet, fără să mănînc nimic toată ziua — şi asta de bună voia mea. 
  Cînd am trecut la gimnaziu, s-au schimbat multe lucruri. 
  În 1883 am intrat în gimnaziu. La început mi-a fost greu, pentru că profesorii nu ştiau de psihopatia de care sufeream în vorbă şi adesea n-am putut spune lecţia, ori o spuneam bîlbîit, cu opriri, care păreau efectul neştiinţei, dar mai apoi, mai ales din clasa a II-a, am devenit o mică celebritate. Aici, în gimnaziu, am avut pe cel mai bun profesor al meu, profesorul de limba latină, pe care îl iubeam (cu admiraţie) aşa de mult, încît odată, cînd s-a zvonit că are să fie permutat, m-am rugat seara, lui Dumnezeu, săptămîni întregi — să nu-l permute! 
  Nu ştiu dacă am lipsit vreodată de la şcoală în cei patru ani de gimnaziu. Dar nu prea învăţam mult. Aveam memoria foarte bună, excepţional de bună şi, ajutat şi de înţelegere, n-aveam nevoie să citesc mult. De obicei, îmi era de ajuns o dată, ori de două ori. 
  Numele de băiat bun m-a făcut să am lecţii particulare foarte devreme. În clasa a II-a dădeam lecţii copilului unui franzelar, care, pe lîngă 15 franci pe lună, îmi dădea adesea, cînd ispră-veam lecţia, cîte două franzele. Cu cei 15 franci ajutam pe tatăl meu, care avea o leafă mică (vreo 100 de franci). Îmi opream mie ceva pentru halviţă şi alte luxuri de acestea. 
  Cînd am isprăvit clasa a III-a, în vacanţă, m-am dus la Tîrgu-Frumos, la o rudă a lui tată-meu. Atunci, într-o zi, am venit cu 
  o căruţă la Iaşi, cînd am văzut întîi acest oraş, care mi s-a părut extraordinar. Str. Lăpuşneanu, cu casele nalte, mi se părea un drum tăiat într-un munte înalt, — ceea ce se cheamă „chei“ în munţii noştri. Într-o zi însă am primit o telegramă de la tatăl meu, care mă chema la Roman. Am plecat îngrijit de telegramă. În gara din Roman (mi-aduc aminte că ploua) tatăl meu mi-a spus că trebuie sa plec la ţară la un proprietar căruia directorul gimnaziului mă recomandase ca preparator pentru un băiat. M-am dus. Am suferit mult la început. Boieri, lume străină, obiceiuri necunoscute etc. 
  Dar ce frumos era acolo! O casă ca un palat, înconjurată de grădini de florării — cu un iaz colosal în mijlocul grădinilor, cu un pod frumos peste iaz, cu bănci şi chioşcuri prin grădini. La masă ne chema cu un clopot. Uneori la masă erau cîte 40 de musafiri. Şi azi parcă-mi aduc aminte de lucruri de pe altă lume. De-atunci n-am mai văzut aşa viaţă bogată lipsită de griji, frumoasă şi plină. Mi-aduc aminte de femeia proprietarului, care avea ampiruri făcute numai din dantelă. Peste cîtva timp familia aceea s-a dus la băi la Odesa, iar eu am rămas cu copiii şi cu o doamnă (rudă a lor) care avea două fete cam de 14 -16 ani. Acum era linişte. De fete nu m-am amorezat — pentru că inima mi-era deja... dată! Voi spune pe urmă cum şi cui. După ce au venit de la Odesa la sfîrşitul lui august, mi-au dat 60 franci, un... caş mare şi m-au pus în trăsura lor boierească şi am intrat în Roman picior peste picior. 
  Pînă la vîrsta de 15 ani cîştigasem aşadar cîteva sute de franci, cîteva sute de franzele şi un caş! 
  Acolo, la ţară, mă amorezasem de fata unei rude a proprietarului — o fată brunetă, pe care o chema Eliza, şi al cărei tată stătea la altă moşie, aproape. Aceasta nici n-a visat de amorul meu. Dar eu (care tocmai în această vacanţă citisem pe Monte Cristo al lui Dumas) am visat atîtea aventuri, încît am ajuns să mă mint pe mine însumi şi ăsăî încep să le cred. Aşa că (aici voi mărturisi ceva urît) la Roman, mai tîrziu, am mărturisit unui prieten succesele mele. Ţin minte că pusesem ziua de 3 august ca ziua cînd i-am făcut declaraţie Elizei — declaraţie bine primită de dînsa! Această minciună idealistă de-atunci mă face să pricep bine psihologia zugrăvită de Daudet în Tartarin de Tarascon. Curios: 3 august devenise sincer pentru mine o zi plină de amintiri fericite! 
  Dar acest „3 august“ nu m-a împiedicat să mă amorezez — primul „amor“ mai serios — de o altă fată din Roman, Estella. Era o fată cam de 17 ani, brunetă, cu nasul acvilin, şi care umbla cu rochii de culoare cenuşie sau albastră, ori cel puţin fionguri din familia acestor culori. Desigur, nu i-am spus nimic nici ei — nici n-o cunoşteam —, dar aceasta ştia. La grădina publică, la un rond din mijlocul oraşului (loc de muzică şi plimbare) eu eram veşnic prezent, melancolic, gînditor, cu ochii ţintă spre ea 
  — uneori îmi luam curajul s-o privesc drept în ochi — veşnicunde era ea, veşnic pe o bancă în preajma ei. Apoi, cum mă sculam, treceam pe la ea. Avea o casă cu un cerdac lung spre drum. Treceam, mă uitam pe furiş oarecum, dar tocmai de asta destul de... suspect. Treceam înapoi. Apoi după amiază iar treceam spre casă. Toată vremea făceam analiză. Mă iubeşte ori nu? Interpretam toate privirile ei, toate faptele, locul unde stă în grădină, ce face la geamul ei cînd trec etc. 
  „Amorurile“ mele mi-au ascuţit mai mult decît orice simţul observaţiei. 
  Dar amorul nu merge fără gelozie. În primăvară (aveam 16 ani) au apărut în Roman nişte telegrafişti cu redingote şi jobenuri. Erau cei mai galanţi cavaleri din Roman. Căutau să facă furori. Am început să mă tem de ei: nişte tineri aşa de sclivisiţi mi se păreau irezistibili. Au început să ni se pară nişte zei — bieţii telegrafişti. Ce mic eram eu! Eu nu isprăvisem gimnaziul, şi ei, pe lîngă 4 clase de gimnaziu, mai aveau şi un an de şcoală telegrafică—ba şi joben şi haine bune—şi mustăcioare. Dar nici ei nu se gîndeau la Estella, nici ea la ei. Eu mă temeam de viitor! 
  Dar un lucru aproape extraordinar s-a întîmplat, nu din gelozie, ci dintr-un fel de invidie... Ba nu, aproape din nimic. Estella era prietenă cu o altă fată, frumoasă şi asta, poate mai frumoasă, dar nu aşa de picantă. Era pe-atunci în Roman un tînăr grec, care, uneori, se plimba cu ele prin grădina publică. Şi nu gelozia, dar fericirea lui de a putea fi cu ea mă cam indispunea. Într-o seară eram cu un prieten, un băiat cam ţicnit, care a murit demult. În glumă, i-am spus: Ai putea tu să-i tragi o palmă acelui cavaler? Lucrul părea imposibil — imposibil adică să nu fie prins, bătut, dus la poliţie, în urma unui aşa scandal nemaiauzit. Prietenul meu, care era sub influenţa romanelor de senzaţie şi cam apucat, se simţi sfidat de vorbele mele. Era în joc acuma curajul lui. Deodată se repezi printre lume, dădu o palmă sonoră cavalerului, izbucni ca un fulger printre oameni şi fugi acasă. Fluierături de sergenţi, scandal... Dar lucrul nu s-a aflat niciodată. A doua zi gazeta locală spunea la informaţii întîmplarea. Noi, cu aerul de conspiratori, ne socoteam lucru mare, tipuri din romanele de senzaţie. Azi, cavalerul pălmuit e un domn cărunt în Iaşi, un arendaş; Estella, femeia unui doctor din Bucureşti. Amorul s-a isprăvit cu plecarea mea la Bîrlad. Ţin minte că simţeam că-mi lipseşte ceva strălucit, ca să o fac să moară de iubire pentru mine. Adesea mă gîndeam: să pot eu scrie la gaze-ta locală! Să vadă ea că scriu tipărit! (Era o gazetă îngrozitor de proastă!) Dar era un vis numai, nici vorbă măcar să mă gîndesc serios. Nici o posibilitate. Aşa ceva, cum acuma m-aş gîndi: Dacă aş fi general, să cuceresc Rusia! 
  Pe fata aceasta, cu rochiile ei veşnic reflectînd albastrul, parcă 
  o văd şi acum. Avea ceva distins, ceva de simplicitate, ceva de şoltic — mult feminin. 
  De-atunci a început şi plăcerea mea pentru muzică. În Roman era o muzică militară admirabilă, care cînta toate operele pe care le-am auzit apoi la teatru. Toate aşteptările mele, toate serile de grădină publică — toate cele erau ţesute cu muzică. Cîntecele erau expresia sentimentelor mele şi erau dureroase. Ea, gesturile ei, mersul ei, melodiile muzicii, luna, stelele — toate se combinau în ceva, care nici nu poate fi priceput decît la 16 ani — cînd eşti precoce şi... romantic. 
  Romantic — este cuvîntul în care se cuprind toate — 16 ani, libertate, amor, muzică, natură; temperament sensibil şi imaginativ — la un loc alcătuiau cel mai romantic romantism. Dar toate acestea erau ajutate de citirea romanelor. Cîteva romane cu subiecte veneţiene ne făcuseră pe trei (eu, prietenul de care vorbesc mai sus, şi altul care, şi el, a murit), ne făcuseră să ne constituim într-o societate: „consiliul de trei“, după norma „consiliului de trei“ din vremurile de glorie ale Veneţiei. Fiindcă acel consiliu veneţian urmărea viaţa privată a cetăţenilor veneţieni, apoi am început şi noi să căutăm a descoperi ce se petrece prin familii. Începusem un adevărat „spionaj“. Şi, în avîntul nostru, aveam un curaj nebunesc. Intram prin străzi, prin antrete, pîndeam pe la geamuri! Era un fel de nebunie — dar urmăream infamiile şi nedreptăţile, în numele justiţiei! Odată am făcut o adevărată descoperire. Am văzut, pe un geam, cum o doamnă, una din cele mai frumoase din Roman, a intrat plîngînd într-o odaie şi cum după ea a venit, ca s-o împace, un tînăr care a început s-o dezmierde. Am aflat atunci un secret din viaţa ei. Dar am tăcut şi nimenea n-a aflat vreodată. „Justiţia“ ar fi trebuit să ne facă să hotărîm ceva. Dar n-am făcut nimic. În realitate noi numai ne jucam de-a „consiliul de 3“. Din fericire ne mulţu-meam să ne punem în primejdie. Asta era plăcerea noastră. Poate nici aflarea lucrurilor nu ne interesa. Primejdia — asta era totul. 
  Dar toate acestea presupun libertate. Şi o aveam. Cu toate acestea, tatăl meu nu se uita bine, cînd veneam acasă noaptea tîrziu. Ba s-a şi supărat. A început să-mi încuie uşa. Dar l-am învins. Fără nopţi libere aş fi fost ca mort. Şi amorurile, şi „consiliul de 3“ — toate îmi cereau nopţi libere. 
  În vremea aceasta, pe lîngă romantismul amorului, al muzicii şi al naturii; pe lîngă romantismul istoric („consiliul de 3“) — mai eram robit şi de o altă apucătură cam de aceeaşi natură: de spiritul revoluţionar. 
  Mai întîi, nu mai puteam crede în Dumnezeu. Prima lovitură mi-a dat-o un moş al meu, frate cu mama. Mi-a adus un argument care face impresie asupra oamenilor lipsiţi de filozofie şi de teologie. Mi-a spus că dacă Dumnezeu e tată şi bun, pentru ce atîţia oameni de treabă şi cu frica lui Dumnezeu sunt neno-rociţi? Cu încetul am tot pierdut credinţa. Am trecut prin crize. Am ajuns să mă închin seara de mîntuială. Mă închinam tot mai fără convingere. De la o vreme, mă închinam cu gîndul că dacă poate totuşi, există Dumnezeu, să-l... înşel. Adică nu să-l înşel. Să plasez rugăciunea — poate tot este ceva, dacă mă rog şi dacă e Dumnezeu. În sfîrşit, e greu de exprimat ce simţeam. 
  Prin clasa a IV-a eram revoluţionar. Revoluţionar prin temperament. La Roman nu era nici o carte — şi nici n-aveam idee despre revoluţionarii din lume. Nici nu auzisem de numele partidelor revoluţionare. Dar eram revoluţionar. Cînd am auzit de generalul Boulanger, care voia războiul Franţei contra Germaniei spre a lua înapoi de la nemţi Alsacia şi Lorena, am devenit boulangist, republican, patriot francez. Simţeam clar că mi-aş fi dat cu fericire viaţa, atunci, la moment, dacă împuşcarea mea avea ca efect cîştigarea Alsaciei şi Lorenei de către Franţa! 
  În ţară — eram cu „Opoziţia unită“, care făcea tărăboi teribil în contra lui Ion Brătianu. Dar în curînd am aflat că „Opoziţia unită“ era conservatoare! Atunci m-am sfîrşit. Eu conservator?! Şi n-am mai fost cu „Opoziţia unită“. Şi am rămas revoluţionar înflăcărat, dar fără să ştiu unde să-mi pun revoluţionarismul. (Cînd m-am dus la Bîrlad, în trei zile am devenit socialist, ateist fără milă, naturalist în artă, fonetist în ortografie!) 
  În gimnaziu am fost legat cu mulţi băieţi — mai ales evrei. Dar n-am avut adevăraţi prieteni (afară de ceilalţi doi din „consiliul de 3“ — prieteni politici mai mult). 
  Pe la sfîrşitul gimnaziului mă simţeam om matur! În clasa a IV-a, ca şi în celelalte (afară de I) am fost premiant întîi. Dar mi-a fost ruşine să mă duc la premii. Premiile se dădeau la primărie. Coroana o punea pe cap episcopul în sunetul muzicii. Tot oraşul era acolo. Mie-mi era ruşine să fiu elev — mai ales că mă gîndeam că poate să fie şi Estella. Cum? Să mă vadă ca şcolar, cu coroană pe cap, cu cărţi de premii subsuoară? Pe mine, cavalerul romantic, visător şi nocturn? 
  Dar sfîrşitul şederii mele la Roman a fost întristat. Tatăl meu era acum bolnav. Simţeam o milă şi o tristeţe — şi întîia oară am simţit lumea. Cu ce fericire, înainte de a pleca la Bîrlad, i-am dat două sticle de cognac, cumpărate din leafa mea de la o lecţie — căci i se spusese că cognacul îi va face bine. 
  Tatăl meu nu mai putea să-şi facă slujba. Situaţia era teribilă. Trebuiam să mă duc la liceu. Eram aşa de bun elev, cunoscut în oraşul acela mic, încît au contribuit la o listă de subscripţie mulţi cetăţeni. Cavalerul medieval era umilit. Trist de boala grea a tatălui meu, umilit de lista aceea, îngrozit de lumea străină unde aveam să plec — acuma nu mai era vorba de amor — şi nici de vreunul din celelalte romantisme... Atunci am început viaţa. 
  În toamna anului 1887 m-am dus la Bîrlad. Tatăl meu era foarte bolnav. Nu stătea în pat, dar abia umbla. Nu mai avea cu ce trăi. Ştiam toate, eram trist pînă la moarte, dar vîrsta mă împiedica să văd toată gravitatea lucrului. Îmi închipuiam că poate se va face bine. În orice caz, optimismul, speranţa — mai bine zis inconştienţa vîrstei — mă oprea să mă gîndesc clar că poate n-am să-l mai văd niciodată. Şi-n adevăr, nu l-am mai văzut decît o singură dată, peste trei săptămîni, întins pe masă, indiferent pentru tot ceea ce fusese, pentru ce era. 
  La Bîrlad m-a dus moşul meu, Teodor, într-o zi din cele din urmă ale lui august. Acolo, el a mai stat cîteva zile şi apoi m-a părăsit. Avînd şi cîţiva colegi evrei de la Roman, m-am aşezat la gazdă la un evreu, unde am mîncat în fiecare zi mîncări dulci 
  — toate erau cu zahăr, imposibile pentru mine. 
  La şcoală mă simţeam foarte străin, în oraş nou, cu profesori şi colegi noi, impresionat de măreţia acelui mare liceu — şi cu gîndul la lumea mea din Roman, de care mi se părea că sunt departe cu mii de kilometri. Întotdeauna, cînd m-am dus singur în locuri străine, am avut sentimentul... 1 acei pe care i-am avut de aproape şi că mă aflu într-un loc aşa de străin ca-ntr-o altă planetă. Grija de acasă, timiditatea, mediul cu totul nou, toţi oameni străini şi indiferenţi, sărăcia (nu se ştia bine, era o problemă cum şi de unde 
   1 În revistă lipseşte un rînd. 
  am să am cu ce plăti gazda pe luna a doua), toate acestea mă făceau să chem în ajutor cu putere resemnarea, această putere sufletească tristă şi rece, care numai atunci e de preferat durerii, cînd durerea e prea mare. Cînd mă gîndeam la străzile mele, la felinarele mele de pe uliţele prietene din Roman, la figurile oamenilor din oraşul meu — mi se părea că acuma sunt într-o ţară cu oameni de altă rasă şi cu o limbă necunoscută. Viaţa normală şi veselă din jurul meu, de pe uliţele Bîrladului, mi se părea o imposibilitate, ceva foarte curios, aşa eram de departe şi de străin. Aş fi fost fericit peste măsură să văd pe cineva din Roman, oricine, un negustor, un birjar, o figură, în sfîrşit, de-acolo. 
  Dar într-o zi din septembrie am primit o telegramă că tatăl meu e foarte rău şi trebuie să vin îndată. Am înţeles totul. L-am lăsat destul de rău şi, cum am plecat eu, el a intrat în spital, de unde mi-a scris cîteva scrisori, pe care le păstrez. Ştiam bine că, în sărăcia noastră — care nu permitea sentimentalismul — nu m-ar fi chemat nimenea pentru gravitatea boalei. Ştiam c-a murit. Pe drum, în tren, căutam să mă apuc, să mă anin de vreun gînd de speranţă. Făceam ipoteze ridicole. Dar nu mă puteam înşela. Şi-mi aduc aminte că mă sileam să caut o justificare a acestei mari nedreptăţi — moartea tatei — şi un fel de consolare. Mă gîndeam: cîţi oameni mari (!) n-au fost pe lume, şi toţi au murit! „Toţi oamenii mor, oricît şi oricine ar fi ei!“ Căutam, cu alte cuvinte, să mă împac cu această mare nenorocire. La gara din Roman, mi-au ieşit înainte cîteva rude, între care şi mătuşa mea, în doliu. Atunci am simţit ceva care nu se poate exprima. Pot spune ce mi s-a întîmplat în organism: mi s-au răzvrătit, mi s-au cutremurat toate organele interne: plămînii, inima, stomacul. Parcă le-ar fi amestecat cineva cu o mînă, băgată în mine. M-am dus la casa noastră, unde-l adusese mort de la spital. Era o mulţime de oameni — mai multe femei. Galben şi cu o expresie de durere şi tristeţe fără margini, stătea tatăl meu întins între lumînări şi îmbrăcat în haine bune, cum nu mai purtase el de multă vreme. Răceala morţii şi eleganţa neobişnuită a hainei aveau ceva îngrozitor de funebru. Am aflat că în ultimele momente întreba necontenit de mine: „De ce nu-i aici băietul?“ Cuvîntul acesta, „băietul“, spus în asemenea împrejurări — cîtă durere, cîtă suferinţă! El numai pe mine mă avea pe lume şi în cuvîntul acesta se vedea toată legătura între el şi mine. 
  Tatăl meu m-a iubit foarte mult. Avea obiceiul să mă ia cu dînsul pe la treburile lui şi-mi aducea întotdeauna ceva, cînd venea acasă. Rămaşi amîndoi orfani oarecum, la moartea mamei mele, se făcuse între noi o legătură de prietenie, de camaraderie. Eu îl iubeam cu amor, cu o iubire fizică. Îmi plăcea să-l sărut pe barbă... Parcă am şi acuma pe buze senzaţia bărbii lui. 
  Tatăl meu a fost un om voinic, curajos, bun şi de o inteligenţă mijlocie. Avea un caracter admirabil, din care puţin am moştenit. Am moştenit jovialitatea, pe care mi-a împuţinat-o boala şi altă parte a caracterului meu. N-am moştenit egalitatea caracterului lui, răbdarea, optimismul. El, orice necaz cît de mare (pierderea averii, lipsa banului pentru ziua de mîine etc.) ar fi avut, rămînea tot vesel, parcă i-ar fi venit o mare bucurie. El nu se irita niciodată, orice i-ar fi făcut cineva, oricît de nedrept ar fi fost cu el, orice i-ar fi spus. Cel mult, scotea un oftat — de mirare mai mult, de mirare că cineva poate spune asemenea lucruri. 
  M-am întors la Bîrlad. Eram orfan şi de tată. Acum se adunau în mintea mea toate lucrurile din trecut: copilăria, amintirea mamei, anii de la Poiana lui Iuraşcu, anii de la Roman. Aveam, acuma, un trecut bogat — un trecut alcătuit din lucruri scumpe şi frumoase, duse pentru totdeauna — un cimitir, în care zăceau mama, tata, sora mea şi eu cel fără grijă şi ocrotit de fiinţele mele cele de aproape. Acum rămăsesem singur. Şi... trebuiau banii pentru gazdă pe octombrie. Pe-o lună îmi plăti moşul meu, pe altă lună un văr al meu, pe a treia mătuşa mea. 
  În curînd căpătai o lecţie de 15 franci (de la 6-7 jum. dimineaţa; preparam înainte de începerea clasului, pe un fel de gorilla de pes-te drum). Pe urmă îşi luă însărcinarea mătuşă-mea şi moşul meu Trancu. Fără ei, poate aş fi părăsit şcoala — şi azi aş fi cu totul altceva, în alt mediu — probabil un slujbaş la gară — poate sănătos, căci cursul vieţii fiind altul, alte lucruri mi s-ar fi întîmplat. Chiar înainte de a merge la Bîrlad, s-a pus chestia căilor ferate. Dacă nu mergeam la Bîrlad, intram la căile ferate. Dar mătuşa mea m-a ajutat să merg mai departe. 
  Mătuşă-mea, care era foarte frumoasă, foarte delicată, foarte poetică şi, pentru noi „aristocrată“, căci numai ea trăia mai bine, mai „înalt“ — căci moşul meu era funcţionar la căile ferate — mătuşă-mea era cineva foarte deosebit şi, cînd venea la Roman, era un eveniment. Eu o iubeam cu un fel de entuziasm, pentru căldura ei sufletească, pentru ochii ei frumoşi, pentru că mă iubea şi ea, pentru că-mi dădea lucruri bune. Cînd, după moartea mamei, a venit în vizită de la Brăila, la Poiana lui Iuraşcu, eu o duceam prin fînaţ, pe la moară, îi recomandam florile de cîmp, care miroase etc. 
  Cînd am trecut din clasa a IV-a primară în liceu, în vacanţa de vară, m-am dus întîia oară la ea, la Putna Sacă, lîngă Focşani. M-am dus cu trenul, singur, pînă la Mărăşeşti. În compartiment mai era o fată de vîrsta mea, 12 ani, ori poate mai mare, cu o cucoană în vîrstă. La Mărăşeşti, trenul a apucat spre Galaţi, lăsîndu-mă melancolic, căci... deja începusem să mă amorezez de fata cea de 12 ani, ori ceva mai mare! (Rar om să fi fost mai dispus la amor, decît mine! Amor care idealizează, care face scumpă pe fiinţa iubită, care lasă o melancolie intensă la des-părţire!... Şi aceasta din cea mai îndepărtată copilărie!) 
  Dar la Mărăşeşti, în gară, mă aştepta mătuşă-mea, care avea 
  o pălărie frumoasă, un pardesiu de voiaj, o geantă în mînă şi care mă luă cu ea pînă la Putna Sacă, într-un vagon de clasa I cu catifea roşie. Mi s-a părut că încep o viaţă de marchiz şi de milionar. La Putna Sacă am stat vreo lună, veşnic pe vagoanele care stăteau în staţie, pe grămezile de saci de grîu aduşi pentru transport. Tot în vara aceea m-am dus şi la Focşani (era alăturea), în clasa I. La Putna Sacă, casă bună, mîncare „boierească“, servitori, contact cu „lumea bună“ — în sfîrşit mi se părea o viaţă elegantă, din romane — cum mi s-ar părea acuma viaţa pe care aş duce-o dacă aş fi oaspetele vreunui milionar englez. Ce mult e de atunci. 
  E din altă lume, din altă epocă istorică — ar putea fi de-atunci sute de ani! Dar încă de la casa noastră din Roman, cînd aveam 4 ani, ştiam genul substantivelor, vedeam Ceahlăul pe geam şi simţeam primul amor, acela pentru Otilia, fata de 7 ani, care trecea pe la geamul nostru, de 4 ori pe zi, cînd se ducea la şcoală! 
  Simt aşa de bine versul lui Baudelaire: 
  Am mai multe amintiri
  Decît dacă aş avea (vîrsta de)
  O mie de ani...
  
  Dar să las digresia asta — şi să mă întorc la viaţa din Bîrlad. 
  La Bîrlad, după moartea tatălui meu, m-am mutat la cucoana Zoiţa, al cărei nume a devenit ilustru în mica societate ce am înjghebat noi acolo. Aici stăteam cu un elev din clasa VI, N. Savin. Alăturea stătea un coleg de-al lui Savin, Moscu, iar a treia casă stătea Raicu Ionescu. Aceştia, împreună cu un altul, un prieten al lui Moscu, şi împreună cu mine, am format o tovărăşie, bazată pe prietenie, pe tovărăşie de idei, pe comunitate de idealuri. 
  Dar înainte de a vorbi de această tovărăşie — înainte de a se înjgheba societatea noastră — am avut să mai trec printr-o durere. În ianuarie, am primit o scrisoare de la un prieten din Roman, că moşul meu Teodor, acela care mă dusese în Bîrlad, a murit. Murise de boală de inimă, boală datorită acelei întîmplări cînd şi-a rupt două degete şi agravată în vremea din urmă prin nişte neplăceri şi suferinţe cauzate de un sentiment puternic pentru o doamnă din Roman. Acest om a fost unul din cei mai inteligenţi oameni din cîţi am cunoscut, poate cel mai inteligent. Fără nici o învăţătură (patru clase primare, cum se făceau acum 50 de ani), fără nici un mediu, căci nu cunoştea un singur om de cultură, el a reuşit să fie un om modern. În politică era absolut sceptic şi nu era cu nimeni. Dacă ar fi fost atunci un partid nou în Roman, un partid revoluţionar, poate ar fi fost cu dînsul, dacă nu i s-ar fi părut utopic, căci el era mai mult critic şi ironist, 
  — şi foarte puţin entuziast şi capabil să se iluzioneze. Pe de altă parte, era ateu. Nu avea prieteni, ci numai cunoştinţe de cafenea — la care nu se ducea acasă şi care nu veneau la el. Cu acea parte din familie (mai toată) care nu avea nimic distins, nu era în legătură. Pricepea toate lucrurile şi l-am auzit explicînd fenomene naturale, din propria-i sforţare intelectuală, aşa cum mai tîrziu le-am văzut explicate în cartea de fizică. În orice se amesteca, era perfect. Ştia să croiască rochii femeieşti, fiindcă s-a pus odată să croiască. Dregea perfect ceasornice. Colora fotografiile etc., etc. Avea o logică ca fierul de tare şi o ironie îngrozitoare. Avea o faţă luminată de inteligenţă — una din cele mai distinse figuri din cîte am văzut. Era inteligent şi în viaţa practică şi înzestrat cu o mare voinţă: trăia din cîteva mii de franci, pe care le da cu dobîndă, ştiind să manevreze mica lui sumă aşa ca să producă cel mai mare venit posibil. Umbla foarte bine îmbrăcat, corect detot — şi avea o mare grijă să nu fie atins deloc de nimene. Pe-atunci nu-l puteam aprecia bine, căci nu aveam termen de comparaţie. De-atunci am văzut mulţi oameni, am înţeles ce lucru era acel om, lipsit de orice cultură, care putea discuta orice cu oricine şi care, prin propria lui inteligenţă, găsea răspunsuri şi explicaţii la toate problemele ce şi le punea ori i le puneau alţii. Era singur, distins, foarte inteligent, — o apariţie rară şi unică în felul său. Era foarte violent şi în acelaşi timp foarte bun. Cred că n-am văzut un om mai violent, pe care să-l exaspereze mai mult răspunsurile nelogice şi purtarea nepotrivită. 
  Şi n-am văzut om care să sufere mai mult de suferinţa celor la care ţinea el. Cred că a fost omul cel mai bine înzestrat din toată familia noastră. Se zice că eu îi samăn. Se poate. Dar eu sunt el amestecat cu o mulţime de lucruri de o valoare inferioară. Aurul lui s-a amestecat la mine cu multe metale inferioare. 
  E ceva greoi, e o stîngăcie, e o lipsă de gust, e o slăbiciune de logică la mine, care nu erau la dînsul. Cînd era mic, a voit mult să înveţe mai departe. A plîns mult să-l trimită la Iaşi la şcoli mai înalte. Dar n-a avut cu ce. Şi sunt sigur că s-a pierdut un om de mare valoare. Acum ar avea 62 de ani. Cine ştie ce nume glorios ar fi fost! (Îmi dau foarte bine seama de ceea ce spun. Nu mă face să spun lucrurile acestea nici sentimentalismul, nici faptul că mi-a fost un om de aproape. Am sute de fapte şi idei de-ale lui, care-mi servesc ca material pentru aprecierea mea.) 
  Această mare inteligenţă o moştenise de la părinţii lui. Pe tatăl lui nu l-am cunoscut, dar am auzit că a fost un om foarte deştept. Pe mama lui (bunică-mea) am cunoscut-o bine. A murit cînd aveam 25 ani. Avea 70 de ani, cînd simţea o mare plăcere să-i spun tot ce ştiam despre lume. Nu era lucru despre care să nu-şi pună problemă. „Pentru ce“ era o întrebare care şi-o punea necontenit. Pentru ea lumea exista şi era veşnic nouă şi plină de mister. Stelele, cerul, viaţa plantelor, a animalelor, cauza tuturor lucrurilor — o interesau necontenit. Ea nu ştia nici să citească. Apoi avea sentimente rare pentru o femeie, mai ales pentru o femeie absolut incultă şi (cînd o ştiu eu) aşa de bătrînă: melancolia lucrurilor duse, lucrurilor de departe etc. Un tren care se ducea departe pe cîmpie îi producea melancolie. Era curios să vezi o babă incultă de 70 ani, care simte poezia subtilă a unui tren (a unei adunăturil de oameni necunoscuţi) care a stat o clipă la staţie şi apoi s-a dus departe, tot mai departe — spre alte orizonturi! Sfîrşitul vieţii i-a fost greu detot. Îi murise fiinţa prea scumpă, şi cîţiva ani nici n-a putut umbla — şi a murit departe de mătuşa mea, la Roman. Eu nu mi-am făcut datoria faţă de dînsa, nu i-am arătat atenţia pe care trebuia să i-o arăt. A fost şi fatal lucrul acesta: eram prea tînăr, prea preocupat de mii de lucruri serioase şi neserioase, lucruri ale unui tînăr de 20 de ani — şi ea era prea din altă lume. Ba, pe-atunci, plin de ideea „lumii nouă“, pentru care... luptam, în bunică-mea nu puteam vedea decît urmele bine caracterizate ale lumii vechi. În rezumat eu aveam lumea mea şi, din cauza egoismului natural omului şi, încă din cauză că nu ne putem gîndi clar, mai ales la 20-25 de ani, că moartea va răpi pentru totdeauna pe cei bătrîni — din aceste cauze am neglijat-o — n-am vorbit destul cu ea, n-am stat destul cu ea, m-am arătat grăbit să mă duc după ocupaţiile şi plăcerile mele — şi nu i-am explicat destul lucrurile pentru care avea acea mare curiozitate... 
  La Bîrlad, în anul întîi (clasa a II-a), m-am împrietenit foarte de aproape cu aceia pe care i-am numit mai sus. Dar cel mai aproape mi-a fost Raicu Ionescu. Şi e curios că prima impresie ce mi-a produs-o a fost antipatia: cînd m-am dus la liceu în primele zile ale lui septembrie, am văzut un grup de băieţi mari (pe-atunci erau băieţi mai în vîrstă, mulţi, decît acum — în liceu) şi, între ei, unul foarte tînăr, care stătea cu mîinile în buzunar şi vorbea cu ei de la egal la egal, ba încă făcea şi spirit pe socoteala lor. Acest băiat, cam de clasa a III-a, care trata aşa de „obraznic“ pe băieţii din clasa a VII-a, mi-a fost profund antipatic. Dar ce mirat am fost cînd am aflat, apoi, că toţi, şi cel „mic“, erau în aceeaşi clasă, a VI-a! În adevăr, Raicu Ionescu, pe lîngă că era mult mai tînăr decît colegii lui, dar avea şi o faţă mai tînără decît vîrsta lui. Avea 15 ani, dar părea de 12-13. Dar cunoştinţă cu el n-am făcut decît la coana Zoiţa, cînd m-am mu-tat în odaia în care stătea deja Savin. Imediat ne-au legat ideile 
  — toate ideile înaintate. Raicu Ionescu şi cu mine eram cei maifanatici, şi, dintre amîndoi, eu încă şi mai mult. Chiar în anul I am alcătuit o societate literară, „Orientul“ (după numele străzii unde stăteam). Făceam conferinţe, între noi, „cei cinci membri“, conferinţele erau criticate, cele mai bune erau premiate. Iată cum: unul făcea o conferinţă, altul era însărcinat să-i facă critică, tot în serii. Cel criticat răspundea etc. Apoi făcea altul conferinţa, altul îl critica etc. Aşa că tuturor ne venea rîndul să fim şi conferenţiari şi critici. Şi nu făceam numai conferinţe, ci şi literatură. Scriam, adică, orice. Mi-aduc aminte că am scris odată o conferinţă despre influenţa romanelor, arătînd ce rău pot face romanele rele. În genere, eram cam duşman al romanelor. 
  Odată am scris o poezie în proză — era vorba de nişte săraci care au îngheţat într-o iarnă, pe un drum. Savin mi-a făcut critica şi, la sfîrşit, ca să mă laude, spunea: „Un cuvînt mai mult sau mai puţin şi totul ar fi fost stricat“. Deci mă lăuda, dar solemnitatea frazei lui m-a făcut să-l iau în rîs, şi scump a plătit el această laudă! Odată, Moscu (care era cam poet şi era şi amorezat) a făcut o poezie în care vorbea de un trandafir la un geam. Eu i-am făcut critica. L-am combătut teribil că e „romantic“ (trandafirul). Romantic — însemna burghez, însemna trădător, căci socialiştii şi revista lor, Contemporanul, erau realişti! Raicu a scris o conferinţă despre Eliade Rădulescu, în care s-a văzut deodată că are stil. Altă dată a scris o poezie în versuri, din care ţin minte aceste versuri (se tînguia un ţăran): 
  Sărac lihnit de foame, Muncind întreaga zi... 
  I-am acordat premiul II... Cîte lucruri nu-mi aduc aminte de la acele şedinţe literare, pe care le ţineam la coana Zoiţa — dar uneori la o crîşmă, la Iordache Leu, unde era vin dulce toată iarna, 40 bani litrul — şi pe care adesea îl plătea tatăl lui Savin, cînd venea de la ţară, căci obişnuiam să rămînem datori, iar banii datoraţi Savin ii explica prin cine ştie ce nevoi serioase ale lui. Odată însă a fost admirabil. Eram în clasa a VI-a. Se alesese un deputat socialist. Ne-am dus la Iordache Leu să facem banchet. Savin era îmbrăcat caraghios: împrumutase nişte ciubote oribile, căci îşi dăduse botinele la dres (era iarna). Pe cînd toastam teribil pentru socialism, băiatul de dugheană vine şi-i spune lui Savin că tatăl său e alăturea, în altă odaie. Ce mutră a făcut Savin, care s-a dus la tatăl său — şi, ca concluzie, tatăl său a plătit banchetul nostru socialist. Am uitat să spun că Savin era cel mai învăţat între noi. 
  Viaţa la Bîrlad, în clasa a V-a şi a VI-a a fost la fel, cu deosebire că, din clasa a VI-a, a mai intrat unul în grupul nostru, Diner-man, care a murit de vreo 20 de ani. Aceşti ani au fost dintre cei mai frumoşi. Acuma nu mai eram copii, eram adolescenţi. Şi, din multe cauze, eram, se poate spune, oameni mari. Oameni mari, dar cu toată frăgezimea sufletească a adolescenţei. Eram oameni mari pentru că eram nu numai liberi, dar chiar lăsaţi de capul nostru. Eram oameni mari pentru că eram, unii, foarte săraci, alţii, dacă nu aşa săraci, cel puţin din clase inculte, unde nu există creşterea în bumbac (bumbac material şi bumbac moral). Eram oameni mari, pentru că mai toţi trecusem prin multe. Eu, de pildă, trecusem prin atîtea faze: atîtea locuri, şcoli, nenorociri etc. Eram oameni mari, pentru că pe-atunci nu eram îmbrăcaţi în uniformă şi numerotaţi. Eram oameni mari, pentru că trebuia să administrăm noi, după capul nostru şi cu multă dibăcie micile sume, de acasă sau din lecţii, cu care trăiam. (Odată, cumpărîndu-mi o carte de 25 franci a lui Haeckel, despre originea omului, a trebuit să mă mut la altă gazdă şi să mănînc la un casap, un fel la dejun şi unul seara, aşa că trei luni am suferit necontenit de foame, mai ales seara, cînd mă uitam cu jind la vitrinele băcăniilor şi cofetăriilor). Şi, mai ales, eram oameni mari, pentru că aveam idei, un ideal, pentru care trăiam. În adevăr, nu trăiam decît pentru acele idei, care erau singurul lucru important în viaţa noastră. La şcoală, învăţam bine, pentru că nu eram proşti. Dar şcoala era a cincea roată la căruţă. O şi dispreţuiam, ca o instituţie burgheză, unde se predau obiectele de acelea şi în aşa fel ca să întoarcă mintea tinerimii de la „adevăratele“ probleme ale vieţii şi societăţii. De amor nici vorbă nu mai era. În acest timp nu mai existau fete nici chiar pentru mine. Numai unul, Moscu, era amorezat de o vecină, Afrodita Haritachi, al cărei nume azi îmi pare aşa de poetic, căci îmi aduce aminte mahalaua noastră, malul Bîrladului, serile de iarnă cenuşii, cînd ea venea de la şcoală etc. 
  Noi toată vremea discutam şi puneam omenirea la cale. Citeam ca evanghelii cărţile — puţine ce aveam. Puţine, pentru că pe vremea aceea în provincie nu erau cărţi şi noi ni le procuram cu cele mai mari sacrificii, săraci cum eram. Niciodată n-am mai dus 
  o aşa viaţă de idei. Idei sărace poate, dar mare bogăţie de idei de acestea sărace! Şi cît era de bine pe-atunci, cînd aveam răspuns şi dezlegare la toate problemele! Petrecerile noastre erau tot intelectuale. Aceste petreceri nu erau deloc variate. Era întîi crîşma, care ne atrăgea prin faptul că lucrul acesta ne dădea impresia că suntem oameni mari. Apoi prin faptul că făceam un lucru nepermis de şcoală. După aceea prin ceva „nou“, „străin“ — şi, în sfîrşit, prin intimitatea şi ridicarea sufletului la un diapazon mai înalt, cînd ne găseam toţi, departe de lume, într-o odăiţă mobilată ca în vremea veche. Era o crîşmă cum nu mai sunt, ca hanurile de la drumul mare, ca acele hanuri pe care le-a idealizat Sadoveanu. Odată, cînd ne-am întors în Bîrlad după Crăciun, am adus, unii dintre noi, nişte păsări gata curăţite, le-am dat la fript la o chitărie şi am petrecut la crîşma lui Iordache Leu toată ziua. Spre seară, ne-am dus prin oraş, am cumpărat stafide etc., şi ne-am dus toţi la noi acasă, unde, lipsind coana Zoiţa, am turnat un foc enorm şi-am stat de vorbă şi de glume pînă după miezul nopţii. Ca fapt e un lucru banal, dar a fost unul din acele lucruri care nu se pot uita. 
  O altă petrecere erau plimbările în jurul Bîrladului — şi iarna şi vara. Fugeam de la şcoală fără nici o mustrare de conştiinţă. Mi s-a întîmplat să lipsesc şi două săptămîni. Primăvara, cînd se topea omătul, mergeam pe cîmp şi simţeam profunda melancolie a pîrîiaşelor şi a nourilor albi subţiri de pe cerul înalt. Dar mai ales nopţile de martie cînd încă era omăt, dar venea o su-flare de primăvară — acelea nu se pot uita! O altă fericire era grădina publică, mare ca o pădure, misterioasă, în care am auzit, într-o seară cu lună, după o zi de ploaie, un flaut dintre nişte copaci. Iar în iunie, cînd preparam examenele, ne duceam să învăţăm la grădină pe la 4 dimineaţa. 
  Acasă la noi, la crîşmă, pe uliţe, în natură, discutam, ne entuziasmam, visam viitorul omenirii, făceam poezie — şi niciodată nu ne gîndeam la noi, la viitorul nostru, la cariera noastră. 
  Totuşi o frică ne întuneca adesea fericirea: bacalaureatul. Era aşa de greu, auzeam, noi, provincialii, atîtea legende, încît ne speria sfîrşitul liceului. Unii începuseră a se prepara — sau cel puţin a socoti cîte cărţi va trebui să ştim pe de rost. Le socoteam cu... metrul, adică puse una peste alta cărţile, se făcea o coloană-naltă de un metru şi ceva... Asta ne da mult de gîndit! 
  În grupul acesta, se stabilise grade de prietenie. Între Raicu Ionescu, Savin şi mine se închegase legături mai strînse. Iar între mine şi Raicu Ionescu şi mai strînse. Noi eram mai intelectuali, mai idealişti şi mai dezinteresaţi. Raicu Ionescu era un băiat frumos — semăna a fată — foarte inteligent şi foarte spiritual. El avea cuvinte minunate pentru a caracteriza şi o veselie care nu se dezminţea niciodată. Citea frumos şi eu, care ştiam pe Eminescu pe de rost, aşa de pe de rost, că ştiam unde anume, în ce versuri se găseşte cutare cuvînt — ca să am o plăcere nouă de Eminescu, îl puneam pe Raicu Ionescu să-mi recite la infinit versuri, şi uneori îl... plăteam cu o trataţie!... O mare plăcere a noastră, fizică, era să mîncăm fiecare cîte 5 prăjituri proaste, ori o cutie de sardele pe care o mîncam pe uliţă. Alteori eram fericiţi cu colaci de 5 bani unul. 
  Sărăcia noastră, mai ales a lui Raicu Ionescu şi a mea, era mare. El n-a avut niciodată foc iarna, în odaia lui de la un dascăl. Noi, se cheamă că aveam foc, dar în casă era aşa încît ne îngheţau urechile. Dar ce ne păsa! Nu ne păsa nici cînd ne erau botinele rupte şi umblam cu omăt în ele. Raicu, în asemenea caz, punea o bu-cată de şindrilă unde talpa era spartă, şi numea „prezervative“ aceste bucăţi de şindrilă. Această sărăcie, sărăcie care începuse mai demult şi a continuat şi mai apoi, o socot ca un fel de titlu de nobleţe. Cu ea mă mîndream faţă de cei ce n-au suferit de sărăcie, cum se mîndreşte un marchiz cu titlul lui faţă de un burghez. 
  În clasa a VII-a, am rămas aproape singur, căci prietenii mei erau cu o clasă mai sus (afară de unul, cu care eram mai puţin legat, căci nu era nici cititor, nici intelectual adevărat) şi se duseseră din Bîrlad. În clasa aceasta, a VII-a, eram chiar „mare“ detot. Mă duceam la şcoală cînd voiam — acuma eram şi publicist, scriam la ziarele socialiste, ba aveam şi o revistă la Roman, fondată de trei tineri, între care şi eu şi de care voi vorbi mai pe urmă. 
  La gazdă rămăsesem cu un elev din o clasă inferioară mie. Acesta era un fost soldat de la Roman, care, după trei ani de militărie, venise la liceu în clasa a V-a şi, fiindcă-l cunoşteam (era socialist), a venit şi el la noi — aşa că eram trei într-o odaie: el în clasa a V-a, eu în a VI-a şi Savin în a VII-a. Acest elev a urmat două luni îmbrăcat soldăţeşte; de aceea îl numeam noi „jandarmul“. Era un tip inferior, şi adesea eram sfădiţi cu el. Atunci el ne făcea sînge rău, cumpărînd cutii de tutun, pe care-l desfăcea umplînd casa de miros şi fumînd, — iar Savin şi eu, veşnic fără nici un ban, miroseam tutunul şi înghiţeam în sec. Dar ne răzbunam teribil. Savin, eu şi Raicu începeam să vorbim cu aluzii la acel Ştefănescu — şi „aluziile“ erau aşa de ale dracului, încît, în realitate, îl ironizam ceasuri întregi, iar el tăcea — căci n-avea ce face! 
  Rămas în clasa a VII-a cu acest coleg de gazdă, eram ca şi singur. De altfel el s-a şi mutat aiurea. Acest an l-am dus foarte curios. Parcă nu mai eram elev, deşi învăţam tot bine. 
  Dar înainte de asta, adică în vacanţa cea mare dintre clasa a VI-a şi a VII-a, mi s-au întîmplat lucruri de o mare însemnătate. Am devenit publicist, am scos o revistă, am scris poezii şi m-am amorezat mai serios decît oricînd pînă acuma. 
  Atunci, în vara anului 1889, la vîrsta de 18 ani, am ieşit din adolescenţă şi am trecut în ceea ce se cheamă prima tinereţe. 
  Mă dusesem la Roman de vacanţă (acum era acolo mătuşă-mea). În Roman m-am legat cu unul Muşoiu (fost funcţionar, şi devenit propagandist socialist; azi e în Bucureşti, scoate o revistă anarhistă) şi cu un altul, Vaian (un tînăr nervos, isteric, nu lipsit de talent — care începuse a fi publicist de la 17 ani; a murit de mult: s-a sinucis). 
  Întîiul meu articol publicat a fost o critică a unei poezii tipărită într-un ziar din Roman de o domnişoară. Critica am publicat-o într-un ziar din Bucureşti. Era bine scrisă, plină de răutăţi şi, oraşul fiind mic, domnişoara cunoscută, articolaşul a făcut zgomot. Defectul criticii era disproporţia între importanţa ce o dădeam eu lucrului şi micimea acestui lucru. Aşadar, debutul meu literar a fost... critica literară agresivă! 
  În aceeaşi vară, împreună cu amicii mei Muşoiu şi Vaian, şi cu colaborarea altor tineri, am scos o revistă bilunară. Revista era socialistă, ateistă, materialistă, realistă, — în sfîrşit revoluţionară în toate direcţiile. Am scris cugetări, poezii în versuri şi în proză, şi traduceri din Zola şi filozoful popular materialist Büchner. Cugetările erau relative la Dumnezeu, la materie, la spirit, la socialism, la amor, la prietenie etc. De obicei descopeream America, căci spuneam lucruri spuse de mult de alţii, dar eu le spuneam de la mine, nu le citisem încă aiurea — şi acesta e un merit oarecare. Era în aceste cugetări pătrundere şi logică. Pentru vîrsta de 18 ani însemnau ceva. Mai mult, erau un semn de o viitoare activitate intelectuală foarte remarcabilă, care însă nu s-a realizat cum trebuia. În scurt, dădeam semne că voi fi ceva mai mult decît am fost. Ceea ce era interesant în aceste cugetări tinereşti era îndrăzneala, lipsa de prejudecată, ruperea cu toate ideile căpătate din educaţie şi mediu şi, mai ales, dovada unui spirit inventiv, creator de idei. „Poeziile“, scrise atunci cu multă pasiune, erau influenţate de Eminescu şi, citite acuma, îmi fac displăcere, căci, chiar pentru 18 ani, îmi par ridicole. Profund sentimental, n-am ştiut niciodată să-mi exprim sentimentele. Deşi vorbăreţ, dar am fost un om tăcut în privinţa sentimentelor. Şi cînd am voit să le exprim, fie prin vorbă, fie în scris — am bîlbîit, am fost stîngaci. Groaza de sentimentalism, spiritul de analiză, jena de a-mi deschide saltarele cele mai din fund ale sufletului — m-au paralizat. Numai o dată în viaţă, stăpînit de o nemăsurată pasiune, am putut s-o exprim în scris — atunci cînd toată fiinţa mea se tîra în genunchi, sărutînd urma paşilor unei femei adorate. E de mult de-atunci! Încă o dată, poeziile de la 18 ani, expresia sentimentelor mele de-atunci, expresie scrisă şi tipărită, este o pată pe inteligenţa mea, mă ofensează esteticeşte, este unul din acele lucruri care aş dori să fie şterse din trecut. Dar, trecînd peste aceasta, şi luînd în bloc activitatea de publicist din acea vară, ce semn de viaţă, de putere, de idealism a fost acea manifestare literară! Credeam cu tărie în bine, în adevăr, simţeam că fiinţa mea e un mijloc pentru realizarea fericirii omeneşti şi a triumfului adevărului. Cred că scepticismul ironic încă nu apăruse în mine. Eram mai naiv, dar mai puternic, mai bun şi, într-un fel, eram fericit. 
  Dar în acea vară am trăit şi întîiul meu amor adevărat, sau aproape adevărat — „aproape“, fiindcă în mare parte era un produs romantic al imaginaţiei mele înflorite. Am iubit, cred, atunci, mai mult amorul decît pe fata de care eram înamorat. Mai tîrziu, altădată, poate am blestemat amorul, dar am iubit pînă la durere pe femeia iubită. 
  Venisem de curînd din Bîrlad. Eram la grădina publică. Era o noapte de iulie, caldă, poetică, infinită. Stelele pe cer erau de-parte, cum par ele vara, erau pline de foc şi muzica cînta o arie banală, dar care place oamenilor fără cultură muzicală: . (Mai tîrziu am citit o schiţă satirică de Caragiale, în care e vorba de o domnişoară de mahala care cînta logodnicului, din piano, această bucată! Şi schiţa asta mi-a mînjit frumuseţea amintirii!) Deodată, îmi apare înainte, pe aleea grădinii, o fată necunoscută mie, subţire, înaltă, cu coada pe spate, cu părul galben şi cu ochii negri. Avea în mînă un trandafir roşu, pe care-l ţinea la gură parcă l-ar fi muşcat. lmaginaţia mea amoroasă, noaptea frumoasă de vară, muzica, surpriza de a vedea apariţia asta necunoscută mie şi atît de încîntătoare, frumuseţea ei, mai ales mersul sigur, dar delicat şi, încă, mai mult decît toate cred, gestul de a muşca din trandafir, m-au făcut, într-un moment, să fiu, să mă simt, al ei. În gestul ei de a muşca din trandafir, cred, am simţit, am văzut, inconştient, nervozitatea ei, impresionabilitatea ei, poate cruzimea ei, poate ceva de dominaţie, şi probabil simbolul sărutării pasionate. Ştiu însă că n-am putut să mi-o închipui, şi nici azi n-o văd altfel, decît muşcînd nervos, promiţător, din acel trandafir roşu din vara anului 1889. 
  M-am pironit lîngă un copac, aşteptînd-o să treacă, la vale şi la deal şi, fireşte, am început să sufăr. Iubirea, chiar acea romantică de la 18 ani, este suferinţă. Aspiraţia după sufletul, după corpul, după întreaga fiinţă a femeii iubite, este dureroasă şi nu poate fi satisfăcută niciodată complet. Dar atunci suferinţa era mai mare, căci nu ştiam ce poate ieşi din sentimentul meu. Simţindu-mă urît, sărac, stîngaci, fără putinţă de a avea trecere la femei — căci inteligenţa n-am considerat-o niciodată ca o armă faţă de femei — exagerînd, căci aşa e iubirea, exagerînd măreţia fetei aceleia, socotind-o, ca-n orice amor, o fiinţă mai presus de lume — într-un cuvînt imaginînd-o pe ea regină şi pe mine ultimul dintre oameni, durerea mea de la început a luat proporţii mari. Şi cît am suferit apoi, în vara şi toamna aceea, chiar cînd faptele ar fi trebuit să mă facă să fiu fericit! Ceva ascuţit îmi intrase în inimă şi o nerăbdare mare, un sentiment că nu încap în mine, că aş vrea să fug din mine însumi. 
  Cine era această necunoscută? Nu ştiam. Pe urmă am aflat că era din Botoşani, venită vara la o soră a ei măritată. 
  În grădină, voiam să-i arăt că îmi place, că sufăr pentru ea; dar totodată îmi era ruşine de dînsa! Întotdeauna am avut naivitatea să cred că unei femei îi displace s-o iubeşti, cînd ea nu te iubeşte. 
  Cînd a cîntat marşul şi s-a isprăvit „grădina“, m-am luat după grupul ei şi am văzut unde şade: în rîndul de sus al unei case mari de pe strada Principală... Cîte nopţi am stat apoi sub geamurile acelei case! 
  De-aici încolo, m-am transformat într-un gardian de noapte şi de zi al casei ei. (Un incident comic: o fată de peste drum, o fată crezînd că ea este scopul plimbărilor mele, îmi zîmbea şi cred că se înamorase de mine. Şi, fără să vrea, acea fată îmi devenise o piedică mare în afacerile amoroase, căci o găseam veşnic la geam, ca o spioană fără voie.) 
  „Iubita“ mea a început să vadă că o urmăresc. Acum ştia. Făcusem deci un pas mare. Aveam o mare satisfacţie că... ştie! Şi atunci începu psihologia. Mă iubeşte? Nu mă iubeşte? Eu nu credeam, bineînţeles, că regina aceasta mă poate iubi, dar, totuşi, „da’ dacă“? Casa ei era la un colţ, cu două faţade pe două drumuri. Odată am observat că, după ce m-a văzut de la un geam de pe strada A, cînd eu am cotit pe strada B, ea a apărut la un geam de pe strada aceasta. „Aşadar, a venit la acest geam să mă vadă încă 
  o data şi să mă urmărească cu privirea“, mi-am închipuit eu. Şi cînd lucrul acesta s-a mai repetat, m-am convins că se mută din geam în geam pentru mine. „Dar este acesta un semn de iubire, ori de curiozitate?“ mă întrebam eu, şi aici începea analiza şi răs-analiza psihologică. Am observat însă că se înroşeşte cînd apar eu pe stradă. „Roşaţa şi mutarea de la geam la geam — semn de răspuns la iubirea mea!’’... Dar, dacă se înroşeşte de jenă? Uneori zîmbea. „Zîmbeşte cu bunătate, ori ironic?“ Şi, bineînţeles, îmi răspundeam după dispoziţia momentului. Făceam multă psihologie, dar concluzia cred că era dictată de dispoziţia momentului. 
  Odată, la grădina publică, m-am pus pe o bancă drept în faţa ei. S-a înroşit, mi-a zîmbit, şi-a muşcat mănuşa, a rămas distrată, apoi m-a privit drept în ochi cu o seriozitate mare. Atunci am înţeles că nu-i displac eu, ori nu-i displace amorul meu. Dar aici era întrebarea mare: ce-i place? Eu? Ori faptul că trăiam atîrnat de existenţa ei? (Întrebare grea în toate relaţiile de felul acesta între bărbaţi şi femei.) Şi iarăşi analiză psihologică! 
  Aveam o putere de idealizare fără margini. Banca, pe care stătuse ea, îmi devenea nu numai scumpă, dar şi — cum să zic? 
  — îmi inspira respect. Mă duceam adesea ziua să văd banca pecare a stat ea şi nisipul de jos pe care pusese picioarele. 
  Odată am văzut-o intrînd la o magazie de ghete. Magazia, negustorul au căpătat pentru mine un prestigiu extraordinar, şi mă uitam veşnic cu duioşie şi cu inima ridicată în magazia aceea. 
  Într-o dimineaţă, căci apăream de dimineaţă sub balconul ei, a venit în dreptul geamului, dar mai în fundul odăii, despletită şi mi-a zîmbit. Atunci am fost fericit fără margini, aşa de fericit, că am simţit că-mi pierd cunoştinţa. Şi atunci, zburînd pe drumuri, în afară de oraş, am clădit la visuri — şi-mi era aşa de scumpă fiinţa aceea, aşa de neomeneşte de scumpă! Simţeam că e a mea, şi mi se părea aşa de stranie senzaţia că e a mea! Mi se părea imposibil şi mă întrebam foarte serios dacă e adevărat, dacă nu sunt prada unor halucinaţii. Peste cîteva zile, mi-a aruncat noaptea de la geamul ei un buchet de trandafiri roşii... Eu aveam 18 ani, ea 16!... S-a aplecat puţin pe geam, a aruncat buchetul şi a fugit... Am umblat pînă la ziuă împrejurul oraşului, simţind că plutesc în aer şi căutînd mereu să mă conving că a fost adevărat. Era o noapte cu lună, care arginta frunzele copacilor. Argintul de pe frunze mi-a rămas strîns legat cu sentimentele din acea noapte. Şi, totuşi simţeam, alăturea de fericire, ceva dureros, ca un fel de sentiment că fiinţa mea nu-mi este de ajuns pentru evenimentul acesta nemaiauzit, şi apoi o îndoială de posibilitatea fericirii, şi încă sentimentul că ceea ce se petre
  cea era prea mare, ca să poată fi aşa cum este. 
  Trebuia, acuma, să păşesc mai departe. 
  Trebuia să-i scriu. În fond, nu ştiam ce să-i cer. Nu-mi puneam problema: cum se va desfăşura lucrul. Un lucru simţeam clar: trebuia să-i spun cît o iubesc, s-o conving cît o iubesc, aveam nevoia să ştie ea, să măsoare ea întinderea şi adîncimea iubirii mele. Nevoia acestei mărturisiri era scopul vieţii mele. 
  Auzisem că ştie puţin romîneşte (lucrul era fals) şi că ştie bine numai franţuzeşte. Aşadar, trebuia să-i scriu franţuzeşte! Şi apoi, cum să-i trimit scrisoarea? Să i-o zvîrl cu o petricică pe geam? Dar dacă o surprinde cineva? Apoi mijlocul mi se părea prea vulgar. 
  Am recurs la un fost coleg al meu de şcoală, practicant într-o farmacie, care putea să intre în casa ei fără a fi suspect, deoarece farmacistul, stăpînul băiatului, era prieten cu doctorul, cumnatul ei, şi în relaţii zilnice. 
  M-am destăinuit colegului meu şi el a primit să-mi facă serviciul acesta aşa de delicat. Era vorba să se ducă acolo şi, dacă va întîlni-o cumva, un moment, singură, în vreun antret, să-i dea scrisoarea fără vorbă. Din conţinutul scrisorii, ea avea să vadă imediat cine e autorul scrisorii... Că trădam secretul faţă cu acest fost coleg al meu, nu era mare lucru pentru mine. Lucrul nu era secret pentru mulţi. Mai întîi, pentru cei cîţiva buni prieteni ai mei din Roman, de care nu mă putusem ascunde, ba chiar simţisem o neînvinsă nevoie să le fac mărturisiri. Apoi făcusem cunoscut, prin scrisori aprinse, şi amicilor de la Bîrlad această istorie de amor, şi mai ales lui Raicu Ionescu. Amicii din Roman chiar protestau şi erau gata să mă dea în judecata partidului, mai bine zis să mă ,,pîrască“ că, din cauza amorului, dezertez de la lupta socialistă. Acest amor mai era cunoscut, desigur, şi de alţi oameni străini, fiindcă plimbările mele pe la geamul ei şi tot ce făceam prin grădina publică, nu putea rămînea neobservat de nimeni. Dar mi-era aproape indiferent, pentru că numai eu făceam totul, era numai afacerea mea, nu şi a ei. Nu era un secret al amîndurora. Ş-apoi era o afacere mai mult de imaginaţie, de romantism. Altfel ar fi fost dacă aş fi cunoscut-o personal, dacă am fi avut, amîndoi, un secret al nostru. Atunci aş fi fost prudent şi mut la exces. Şi, mai ales, împărtăşindu-i ei aceea ce aveam de spus, strigîndu-i ei amorul meu, nu aş fi avut nevoia de a-l striga altora. E o colosală deosebire între un amor spus fiinţei iubite şi unul nespus; între un amor pentru o femeie pe care n-o cunoşti şi unul pentru o femeie cu care eşti cunoscut; între un amor dinainte de 20 de ani şi unul de după 20 de ani; între un amor de imaginaţie şi romantic şi un amor adevărat; în sfîrşit, între o simţire care e iubirea de amor şi o simţire care e iubirea pentru 
  o femeie pur şi simplu. 
  Trebuia să fac scrisoarea. Lucru nou pentru mine. O mulţime de probleme. Cum s-o fac? Ce să spun? Şi apoi, iar o îndoială: dacă toate semnele de la ea, pe care le luasem drept dovezi că răspunde la sentimentele mele, dacă toate acele semne erau numai cochetărie? Atunci nu voi fi ridicol cu scrisoarea mea? Dar dacă se supără că i-am scris, dacă o ofensează faptul că-i scriu? Dacă iese un scandal? Dacă faptul că-i scriu, prin altul, o supără? Şi chiar dacă n-o supără aceste lucruri, nu cum-va faptul că, la semnele ei de simpatie, procedez prea repede, scriindu-i scrisoarea? Nu e mai bine să mai amîn? Amînarea a fost totdeauna calea pe care am fost dispus să o aleg — aceasta probabil din cauza lipsei de voinţă, combinată cu lip-sa de încredere în mine şi cu acel mod de a gîndi al meu, care se rezumă în: „da’ dacă?“ 
  Ideea, falsă, că amorul ofensează pe o femeie, dacă ea nu te iubeşte tare, m-a împiedicat întotdeauna de la hotărîri. Dar am hotărît, în sfîrşit, să-i scriu. Nu ţin minte bine ce i-am scris. Îi spuneam că eu sunt acel care trec etc., în sfîrşit îi spuneam tot ce trebuie ca să ştie de la cine e scrisoarea, căci iscălitura nu era deajuns, căci mă gîndeam că n-are de unde să ştie cum mă cheamă — ea neavînd cunoştinţe în Roman, eu nemaifiind de doi ani romaşcan s-apoi, pe-atunci, fiind un băiat, trebuia să fiu, desigur, un necunoscut pentru toţi. 
  Apoi, cred că i-am scris aprins şi poetic cît o iubesc şi, pe urmă, 
  o rugăminte sfioasă să-mi răspundă. Această rugăminte era făcută numai prin atîta: sub numele meu, puneam adresa, strada şi numărul. Aceasta trebuia să-i dea a înţelege că aştept răspuns. Şi, ca să fiu şi mai puţin pretenţios, numele meu cu adresa erau tipărite în locul unde se unesc cele două file ale scrisorii — parcă aş fi avut, adică, hîrtii de scris cu adresa mea tipărită şi... parcă i-aş fi scris pe astfel de hîrtie din întîmplare! Mi-am dat pe urmă seama că această hîrtie, cu aerul aşa de comercial, nu era tocmai potrivită pentru un scop aşa de romantic! Dar eu o puneam pe ea atît de sus, că nu îndrăzneam să-i dau adresa mea anume pentru ea, ci din... întîmplare. 
  Am scris în franţuzeşte, adunînd toate cunoştinţele mele de această limbă, cîte le aveam pe-atunci. Am scris-o greu, am tot schimbat-o, am tot citit-o s-o aud — şi-mi era grozav de frică să nu fi făcut greşeli, pe care ea să le constate şi să mă compromit iremediabil. În sfîrşit, scrisoarea asta, prin diplomaţia ce-o cerea, prin sentimentele ce trebuia să cuprindă, prin stilul ce necesita, prin limba în care trebuia s-o scriu, prin felul cum trebuia s-o trimit, prin importanţa pasului ce făceam, prin toate, a fost una din marile afaceri ale vieţii mele, care m-a chinuit prin multele ezitări, analize psihologice, treceri de la frică la speranţă etc. 
  Într-o seară, fostul meu coleg a luat-o din mîna mea şi a dus-o. Era pe la 9. Eu l-am aşteptat jos, pe stradă, dedesubtul balcoanelor şi al geamurilor ei, într-un neastîmpăr mare, ca bolnav, exasperat, speriat de ceea ce am făcut, simţind că am făcut bine, fie ce-o fi, dar în acelaşi timp, tot în acelaşi timp, căindu-mă de ceea ce am făcut, avînd impresia că, în acel moment, cu acea scrisoare trimisă, timpul e tăiat în două: timpul de pînă atunci, care a fost cu totul altfel, şi timpul care începea de-atunci, altfel de timp. În scurt: istoria omenirii se împărţea în două epoci distincte: cea dinainte şi cea de după acel moment. Şi fata clorotică de peste drum îmi surîdea!... Cît era de banală sărmana în comparaţie cu cealaltă, cu unica! 
  Nu departe, pe aşa numitul „bulevard“, o orchestră cînta un cîntec lăutăresc enervant, cicălitor, cu totul disproporţionat cu sentimentele mele, dar care, de-atunci încoace, a rămas pentru mine foarte mişcător, deşi, în fond, e ridicol. Are acuma doar atîta merit, că a murit! 
  Curierul nu venea! Nu ştiu cît a stat, dar mie mi s-a părut că a stat foarte mult. Aveam senzaţii stranii, pierdusem parcă senzaţia corpului şi aveam impresia unei catastrofe — catastrofă fericită într-un sens, căci speranţa se lupta biruitoare cu frica că am stricat tot. Doream ceva nou, bun, dar mă gîndeam că poate, prin îndrăzneala mea, am stricat binele, puţin, dar sigur, de pînă atunci. Dar simt că e greu să-mi aduc aminte tot ce simţeam şi încă şi mai greu să exprim. 
  Curierul în sfîrşit veni. Mă temeam grozav să aflu rezultatul. Aş fi dorit să nu-l aflu. Devenisem laş. Mă temeam acuma nu atîta de un refuz categoric pur, ci de scandal. Curierul însă îmi spuse puţin lucru, dar, deocamdată, liniştitor: îi dăduse scrisoarea în antret, unde avusese norocul s-o întîlnească, după ce fu-sese la doctor şi-i spusese ceva (pregătit dinainte în cazul cînd n-o vede pe ea întîi); ea, mirată, cam fără să-şi dea seama ce face, luase scrisoarea, iar el, curierul, fugise repede. Dar imediat îmi veni ipoteza: Dacă, revoltată, ruşinată, indignată, dă scrisoarea rudelor ei, ca s-o răzbune de „ofensă“?... Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am petrecut-o sub geamurile ei, afară din oraş, pe toate străzile oraşului. 
  
   
  
  PRIVIND VIAŢA
  
  Celor pe care-i stimezi adu-le omagiul de a nu le ceda nimic din opiniile tale. Celorlalţi nu le face onoarea intransigenţei tale. 
  Nimene nu reclamă mai mult toleranţa decît cel netolerant, pentru că toleranţa ta este condiţia de viaţă a netoleranţei lui. 
  Nu mărturisi sentimentul nobil pentru care ai făcut o acţiune, căci nu vei fi crezut. Inventează unul mai puţin nobil şi dă-l ca motiv al acţiunii tale, pentru ca oamenii să nu-ţi atribuie unul rău detot. 
  Nu crede că, strălucind în faţa unei femei mai mult decît amantul ei şi eclipsîndu-l, ai putea s-o întorci către tine. Nu vei reuşi decît să-ţi atragi antipatia şi invidia ei.
   De cîte ori te văd sincer, am impresia că, în războiul tuturora contra tuturora, tu ţi-ai lăsat zalele acasă. 
  Un singur lucru face omul fără nici un sentiment de responsabilitate: acela pe care ar trebui să-l facă terorizat de sentimentul responsabilităţii: copii. 
  Cînd ai cincizeci de ani şi, în loc să fii grav şi pozitiv, citeşti poezii, arăţi entuziasm pentru muzică, te extaziezi în faţa naturii — poţi inspira oarecare simpatie, dar nu vei avea prestigiu şi consideraţie, vei servi ca obiect de distracţie, vei provoca despre tine, în faţa ta, discuţii glumeţe, întocmai cum ţi se întîmpla cînd erai de cinci ani. 
  Fericirea este plăcerea sufletului. O simplă senzaţie, un sunet, o culoare, atingerea mînii unei femei, dacă angajează sufletul, devine 
  o fericire. 
  Inteligenţii joacă roluri faţă cu alţii; proştii joacă roluri faţă cu ei înşişi şi, dacă sunt prea proşti, reuşesc să se înşele singuri. 
  Cînd o femeie te-a schimbat cu altul, nu ea e aceea care se simte, faţă de tine, încurcată, stîngace şi vinovată, ci bărbatul cu care te-a schimbat. 
  Plăcere divină: a exulta de orgoliu şi a purta în acelaşi timp masca celei mai desăvîrşite modestii, aşa ca să poţi mistifica pe ceilalţi pînă acolo încît să se poarte cu tine condescendent şi protector. 
  Cine nu e politicos cu slugile şi cu animalele, n-are instinctul politeţii, ci dresajul, şi n-are sufletul suspus. 
  Pentru un om cu adevărat inteligent, a minţi este o sforţare, pe care şi-o impune penibil, minciuna contrazicînd raporturile reale din lume, prea clare şi tiranic impuse minţii inteligente. 
  Mai degrabă vei păstra relaţii bune cu cineva dacă nu-i dai nimica, decît dacă-i dai mai mult decît poţi continua să-i dai — sentimente sau lucruri. 
  Omul nu renunţă decît la ceea ce nu-i trebuie, ori la ceea ce e imposibil. Dar pentru aceasta i se cere multă filozofie. 
  Numai imaginile amorului, antidotul morţii, pot ţinea piept, în Conştiinţă, imaginii terifiante a morţii. 
  De zece ani eşti prieten de aproape cu o femeie şi vă ziceţi „dumneata“. Acum un ceas ai văzut întîia dată pe o femeie, care ţi s-a dat şi al cărei nume nici nu-l ştii, şi vă ziceţi ,,tu“. Oare singura apropiere dintre suflete este corpul? 
  E mai natural să cauţi cu migăleală rime şi ritmuri pentru durerile simulate decît pentru cele adevărate — şi e mai onorabil să le cauţi pentru durerile adevărate, decît pentru cele simulate. 
  Nu spune nimic bun despre tine, căci nimeni nu te va crede. Nu spune nimic rău despre tine, căci toţi te vor crede. 
  A regreta că nu te-ai născut altfel, este a regreta că te-ai născut tu, şi nu s-a născut altcineva. A dori să fii altfel, este a dori să mori tu şi să se nască altcineva. Căci tu, tu eşti tu. 
  Mila, cînd nu e însoţită de o iubire infinită, e mai ofensatoare decît dispreţul. 
  O femeie care iubeşte pasionat nu glumeşte niciodată, în societate, cu bărbatul iubit sau pe socoteala lui. 
  Toţi oamenii doresc un lucru simplu, naiv, logic: ca universul întreg să se comporte astfel, încît să le fie bine lor — şi le e necaz dacă cumva universul, la începutul lui, a apucat pe o altă cale decît în vederea acestui scop. 
  Cineva spunea: Prostiile şi absurdităţile celor de aproape mă înfurie. Ale celorlalţi mă amuză. 
  Nu te lăsa ofensat din bunătate, căci devii rău. Dacă ai făcut-o pînă acuma, ofensează şi tu pe nedrept, ca să redevii bun. 
  Nici o durere nu e mai mare decît gelozia care nu poate găsi motive să învinuiască. 
  Un roman stoarce lacrimi de admiraţie naturilor artistice prin pasagiile lui frumoase, şi lacrimi de compătimire naturilor sentimentale prin pasagiile lui patetice. 
  Nu uita un moment că în orice raport cu oamenii eşti în stare de război. Cu duşmanii, cu prietenii, cu cunoscuţii, cu străinii, cu femeia sau cu iubita ta — bagă de seamă ce vorbeşti şi cum vorbeşti, cît şi cînd îi frecventezi, cum te arăţi: vesel, trist, indiferent, tăcut ori vorbăreţ. Nu fi un moment distrat, nu te iluziona un moment că eşti în stare de pace ori de armistiţiu, căci celălalt te-ar surprinde. 
  Fata, pe care ai iubit-o la optsprezece ani şi n-ai mai văzut-o de-atunci, o iubeşti toată viaţa. 
  Cînd bărbatul pe care-l iubeşte o femeie se face vinovat faţă cu tine de o grosolănie, femeia îţi reproşează ţie grosolănia lui şi, în nevoia arzătoare de a-l consola de vina lui, îl iubeşte şi mai mult. 
  Cîţi oameni ar prefera să moară ei, decît să se scufunde un continent în ocean? 
  Dacă nu crezi în nici un Dumnezeu, atunci ce te împiedică să-ţi fie scumpe credinţele şi ritualele care au consolat pe tatăl tău şi pe mama ta şi le-au uşurat ceasul greu al morţii? 
  Pentru o femeie toţi bărbaţii sunt bărbaţi, afară de acela pe care nu-l mai iubeşte. 
  La furie, mintea celui inteligent intră în ebuliţie, a prostului se sleieşte. 
  În gelozie superioritatea adversarului triumfător te umileşte, inferioritatea lui te coboară. 
  Mai multă încredere am în reformatorul social condus de ambiţie şi de vanitate, decît în acela condus de iubirea de oameni, pentru că cel dintîi este mînat de mobile mai puternice şi mai durabile. 
  Cînd o femeie îţi dă în sfîrşit fericirea, nu-i aşa că priveşti cu atîta simpatie lumea întreagă, încît îţi devine simpatică chiar şi femeia pe care ai părăsit-o şi pe care n-o puteai suferi? 
  E destul de rău cînd vine El cu experienţă şi Ea nu, dar încă atunci cînd se întîmplă contrariul! 
  Cînd amorul secret dintre un bărbat şi o femeie ia proporţii prea mari, atunci, de frică să nu se dea de gol prin gesturi, prin priviri, prin tonul vocii, ei încetează de a mai vorbi împreună şi chiar de a se privi, în faţa acelora de care au grijă să-şi ascundă pasiunea, şi li se pare că sunt foarte prudenţi. 
  Omul, creînd civilizaţia, a făcut tot ce a putut ca să-şi dez-volte inteligenţa pe dezagregarea instinctelor. Şi acuma nu-i ajunge toată inteligenţa ca să suplinească ceea ce făceau instinctele fără nici o sforţare. 
  Din cele cîteva sute de milioane de înamoraţi de pe glob din acest moment, fiecare crede că femeia pe care o iubeşte este unica, este o apariţie supranaturală, este singura fiinţă fermecătoare, singurul izvor de felicităţi, singura care poate da farmecul cel mare al vieţii, singura... E cam comic. 
  Un bărbat, care are toate scrupulele în raporturile sale cu bărbaţii şi cu femeile, are foarte puţine, şi la nevoie nici unul, faţă cu femeia pe care o iubeşte cu pasiune, pentru că în natură nu există scrupule şi îndatoriri morale. 
  Nu există viaţă viitoare... afirmă mintea noastră ştiinţifică. Dar ce poate să ştie mintea noastră, născută pentru o incompletă adaptare a unui puţin complicat organism la un puţin variat mediu? 
  Dacă vrei să treci drept om de caracter şi de curaj în propriii tăi ochi, nu face concesii de conştiinţă în directivele vieţii tale. Dacă vrei să treci drept om de caracter şi de curaj în ochii alto-ra, ajunge să nu faci concesii în lucrurile mici, zilnice. 
  Bărbaţii îşi dau singuri certificat de paupertate estetică şi morală, cînd îşi îngăduie, ca un lucru foarte natural, intimităţi cu fetele-în-casă, şi în acelaşi timp înfierează, ca cea din urmă înjosire, aceleaşi intimităţi ale unei femei cu un lacheu. 
  Omul care, prin vorbe, gesturi, fapte mărunte, îşi descarcă necontenit sentimentele, în măsura în care ele apar, e tot aşa de impropriu pentru acţiune sistematică, grea şi lungă ca şi, pentru tracţiune intensă, o locomotivă care şi-ar pierde necontenit vaporii, pufnind prin toate deschizăturile. 
  Cînd cineva persiflează morala, toate probabilităţile sunt că e un om de treabă. Cînd cineva predică necontenit morala, toate probabilităţile sunt că e un om plin de păcate. 
  Nu poate fi o mai mare ofensă pentru un bărbat decît atunci cînd femeia cu care e prieten se înamorează, în timpul prieteniei cu el, de un altul. 
  Nu există sacrificiu. A trăi sărac pentru a nu abjura o idee este a prefera plăcerea abstractă şi înaltă de a stărui în acea idee, plăcerii senzuale şi inferioare de a mînca şi a bea bine. 
  Un bărbat care spune vorbe de iubire unei fete fără să le însoţească de o propunere de căsătorie îi aduce o ofensă gravă şi o dezvirginează sufleteşte. 
  Cea mai subtilă dintre plăceri e aceea de a fi simplu, modest, naiv, supus, prevenitor, a avea aerul că înţelegi cît mai puţin sau nimic din ceea ce nu ţi se spune, dar în acelaşi timp a înţelege tot şi a privi totul cu detaşare şi cu o liniştită ironie. 
  Printre pisici, cunoscute prin îndelungatele lor maneje preliminarii în amor, sunt unele care, ca şi oamenii lipsiţi de prejudecăţi întîrziate, suprimă orice preludii şi merg drept la scop. 
  Cîte milioane de vorbe ai spus tu în viaţa ta! Ai spus vorbele care sunt în Shakespeare, în Goethe şi în Kant. Numai că le-ai combinat altfel. 
  Unele femei nu se ruşinează să apară în haine sumare faţă de servitori, pentru că au sentimentul că servitorii nu sunt oameni. Altele se ruşinează de goliciunea lor în faţa animalelor, pentru că animalele au ochi ca şi oamenii... 
  De cîtă impertinenţă dai dovadă cînd îmi spui că mîine la ora cutare ai să vii negreşit la mine, parcă tu ai cunoaşte întreaga cauzalitate universală ca să ştii că mîine ai să mai fii în viaţă. 
  Un bărbat, cînd încetează de a iubi pe o femeie şi începe să iubească pe alta, are toate menajamentele pentru femeia părăsită. O femeie, în aceeaşi împrejurare, e crudă şi sfidătoare. Femeia are sentimentul că cruzimea ostentativă faţă cu bărbatul părăsit este un dar şi un omagiu pe care îl aduce noului ei amant. 
  Numai naturile grosolane nu roşesc de nici o idee care le vine în cap. 
  În tinereţe, cînd stările sufleteşti sunt vii şi multe, timpul trece plăcut şi încet, aşa că, privind îndărăt la o distanţă de cîţiva ani, îţi pare o eternitate. La bătrîneţe, cînd stările sufleteşti nu mai sunt vii şi se rarifică, timpul trece anevoie şi totuşi atît de repede încît, privind înapoi, lucrurile de acum zece ani îţi par că s-au petrecut ieri. Aşadar natura, părtinitoare cu tinereţea şi ostilă bătrîneţii, îi ia acesteia totul, îi dă celeilalte totul! 
  Bărbaţii ţin pe femei în stare de inferioritate, nu pentru că le socot inferioare, ci le socot inferioare pentru că Ie ţin în stare de inferioritate. Iar femeile se socot inferioare bărbaţilor pentru că înainte de a ajunge la conştiinţă, orice clasă supusă îmbrăţişează concepţiile stăpînilor. 
  A mînca, act eminamente brutal şi inestetic, ar fi devenit cu siguranţă ruşinos, dacă izolarea pentru îndeplinirea acestei funcţiuni n-ar stingheri cu totul practica vieţii omeneşti. Se zice că pe Alfred de Vigny nu l-a văzut mîncînd nici un străin. 
  Femeile au mai multă delicateţe în realităţile iubirii decît bărbaţii. O femeie normală nu va intra niciodată în intimităţi cu un bărbat de pe o treaptă socială cu mult inferioară ei, ori cu un bărbat pentru care nu are cel puţin afecţiune. Pentru bărbaţi asemenea incompatibilităţi de obicei nu există. Această deosebire se poate exprima pe scurt astfel: este indiferent la urma urmei pe cine supui, dar nu este indiferent cui te supui. 
  Dacă n-ai în tine destulă politeţe pentru toată lumea, fii mai politicos cu inferiorii decît cu egalii, mai politicos cu egalii decît cu superiorii. Lipsa de politeţe faţă cu egalii şi cu superiorii este numai o necuviinţă, care îţi poate atrage represalii, pe cînd faţă cu inferiorii este o cruzime şi o laşitate, căci provoacă o durere care nu poate riposta. 
  Cînd triumful este aproape şi, pentru a face ultimul pas, ţi se cere o ticăloşie, nu-i aşa că-ţi vine greu să nu o faci? 
  O nenorocire venită din propriile noastre greşeli e tot atît de fatală ca şi una venită din senin, dar iluzia liberului arbitru ne face să suferim cu atrocitate de cea dintîi, pentru că ni se pare că am fi putut-o evita. 
  Cînd un prieten te părăseşte în nenorocirea lui, îţi dă tot atîta dovadă că nu ţi-a fost prieten adevărat, ca şi cînd te părăseşte în nenorocirea ta. 
  Deosebirea dintre dominarea femeii de către bărbat şi domina-rea bărbatului de către femeie este deosebirea dintre tiranie şi dictatura sclavilor. Cînd nu domină nici unul, nici altul, e război civil. 
  Dacă ai îndoieli asupra ta, nu le da pe faţă, ca să nu dai prostiei dreptul de a-şi permite cu tine aceeaşi atitudine, împru-mutînd-o de la tine. 
  Cînd un bărbat pasionat face curte unei femei, el are aerul umilit, pentru că atunci el îngenunche înaintea sclavei şi pentru că atunci el îi propune maternitatea, adică un şir lung de chinuri şi un eventual asasinat. 
  În infinitul timpului şi al spaţiului, ne-am întîlnit în aceeaşi nebuloasă, în acelaşi sistem solar, în aceeaşi planetă, în acelaşi secol, în aceeaşi generaţie, în aceeaşi ţară, în acelaşi loc, sub acelaşi acoperămînt, şi totuşi ne urîm, ori cel puţin ne suntem indiferenţi, în loc să ne aruncăm unii în braţele altora, inteligenţi şi proşti, buni şi răi, înmărmuriţi de spaima naturii infinite şi ostile. 
  În viaţă, de foarte puţine ori ştii mai dinainte ce ai să faci şi ce ai să vorbeşti, şi mai niciodată ce ai să simţi şi ce ai să gîndeşti. Încolo, tot ce ai să faci şi ai să vorbeşti, tot ce ai să simţi şi ai să gîndeşti, afli atunci cînd ai înfăptuit, cînd ai vorbit, cînd ai simţit, cînd ai gîndit. Ai în faţa ta, începînd chiar din clipa care urmează, viitorul, ca un neant în care înaintezi orbecăind în întuneric, căzînd peste faptele şi vorbele tale, peste gîndurile şi simţirile tale. Viaţa este această izvorîre de fapte, de vorbe, de gînduri şi de simţiri, peste care te îmbrînceşte etern nu se ştie cine. 
  De-a lungul evoluţiei, nu se observă creşterea nici unui alt organ al omului, afară de creier, condiţia materială a conştiinţei. Ar fi interesant de ştiut dacă mai există un alt animal care să fi suferit în cursul vieţii o asemenea nenorocire. 
  Cu cît eşti mai politicos, cu atît ridici tot mai multe ziduri şi forturi împotriva cordialităţii inoportune, care dă năvală în incinta vieţii tale. 
  Omul găseşte întotdeauna inconştient motive înalte pentru acţiunile sale egoiste. Antropofagul, care-şi mănîncă părinţii din lipsă de altă carne, e convins că face un act moral, că-şi îndeplineşte 
  o datorie religioasă. Aceasta dovedeşte idealismul omului, adică neputinţa lui de a-şi recunoaşte mobile egoiste şi josnice. 
  Sunt oameni care trag toate învăţămintele posibile din expe-rienţele vieţii, numai cît, pe toate, le trag cu un moment mai tîrziu decît le trebuie. Aceştia sunt mai nenorociţi decît acei care nu învaţă nimic din viaţă, şi care, astfel, n-au mustrări zadarnice. 
  Cînd o femeie şi un bărbat se întîlnesc să se cultive reciproc prin lecturi, prin învăţare de limbi ş.c.l., să ştii că întîlnirile lor sunt convocate şi prezidate de Geniul Speciei şi să le-o spui şi lor, dacă ei n-o ştiu. 
  Cei care au sufletul grosolan spun „tu“ şi intimilor şi slugilor, arătînd prin aceasta că pentru dînşii intimitatea înseamnă lipsă de stimă şi de respect. 
  Poţi să schimbi cunoştinţele cuiva, dar nu şi ideile. Ideile sunt flori crescute pe tulpina sentimentului, care-şi are rădăcina în instinct. Numai vremea sau o criză puternică sufletească, slăbind, întărind ori modificînd instinctul şi sentimentul, pot schimba ideile. 
  Cine nu e gelos de bărbatul amantei sale, arată că amorul lui e alcătuit mai cu seamă din vanitate şi din simţul de proprietate asupra femeii. 
  O femeie de rasă şi de lux este un produs rafinat în salon şi un animal primitiv în iatac. O femeie comună e gospodină şi într-un caz şi în altul. 
  De cele mai multe ori n-o iubeşti pentru că are calităţi, ci are calităţi pentru că o iubeşti. 
  Atenţiile arătate şi serviciile făcute indistinct prietenilor şi străinilor ofensează prietenia şi o dezobligă de sentimentul recunoştinţei. 
  Nimic nu este mai deosebit de bărbat decît femeia, fiindcă tot ce este în natură e numai altfel decît bărbatul, pe cînd femeia e contrariul lui. 
  Sunt oameni pentru care viaţa e insuportabilă, iar acceptarea morţii imposibilă. 
  Nu-ţi sunt scumpe încreţiturile de pe fruntea şi de la ochii femeii tale? Gîndeşte-te bine că încreţiturile astea s-au făcut în lun-ga voastră tovărăşie de griji şi de nevoi. Gîndeşte-te bine că ele sunt semnul că se apropie vremea cînd tu şi tovarăşa ta aveţi să vă despărţiţi pentru totdeauna. Gîndeşte-te că asta e faţa rîzătoare pe care o aşteptai cu pieptul înfrigurat în nopţile de vară. 
  De-a lungul vremii, patru evenimente hotărîtoare în viaţa sufletească a omenirii: apariţia ideii de moarte în conştiinţă, pierderea credinţei în Dumnezeu, însumarea noastră în zoologie şi reducerea planetei la un vremelnic fir de ţărînă în infinit. 
  Unii concep viaţa ca un rîu, în voia căruia nu ai decît să te laşi, ca să ajungi la ţărmurile înflorite. Alţii o concep ca un curent, în susul căruia trebuie să înoţi voiniceşte cu speranţa îndoielnică de a ajunge la un mal aspru, unde să-ţi odihneşti capul obosit. 
  Amintirile — o muzică care ne vine de undeva de dincolo de orizont. 
  Cele mai multe judecăţi false în privinţa lucrurilor omeneşti se datoresc infirmităţii morale, şi nu slăbiciunii intelectuale, pentru că mai degrabă pierde omul simţul realităţii prin partea morală, decît prin cea intelectuală. 
  O implori să nu te mai facă să suferi, adică îi ceri ei ajutor contra ei, nenorocitule, iar ea te ascultă rece şi tăioasă ca o spadă de gheaţă şi ridică în suflet altare celuilalt. 
  Disimularea femeii faţă cu bărbatul e în ordinea lucrurilor, pe cînd a bărbatului faţă cu femeia e contra naturii, e o laşitate, e antipatică. 
  O femeie se simte măgulită cînd e iubită de orice bărbat, pentru care nu are dezgust. Dar numai un fat nu se simte indispus şi chiar nenorocit, cînd e iubit de o femeie, pe care el nu o poate iubi. 
  La douăzeci de ani iubeşti amorul şi cauţi o femeie să-l întrupezi, şi femeia asta nu poate fi decît frumoasă. La treizeci de ani iubeşti o femeie, nu amorul, şi femeia asta poate fi frumoasă, poate fi urîtă, cum se întîmplă. 
  Bătrîneţea e carne veche, e inestetică, e impură. E o ruşine, căci este restul unui organism învins de natură. Boala, cînd nu-i acută şi trecătoare, e aceeaşi deteriorare, aceeaşi ruşine, o bătrîneţe prematură. Iar moartea, definitiva victorie a naturii asupra omului, este suprema ruşine. 
  Un bărbat de o anumită vîrstă se apără cu moliciune cînd i se impută pe nedrept păcate juvenile. 
  Faţa unei femei trece într-o singură zi prin mai multe vîrste. O femeie, care are treizeci şi cinci de ani cînd e liniştită, are patruzeci cînd e morocănoasă, treizeci cînd e veselă şi douăzeci cînd vibrează de iubire. 
  Oamenii în genere nu preferă minciuna adevărului. Le utilizează pe amîndouă fără nici o preferinţă, după nevoie. 
  De obicei o femeie ştie că e iubită mai înainte ca bărbatul să-şi dea seamă ce se petrece cu dînsul. Femeia însă, mai tîrziu, îi spune că n-a bănuit nimic şi că a fost foarte surprinsă cînd el i-a mărturisit iubirea. Prin aceasta, ea înlătură orice suspiciune asupra cochetăriilor, manejelor şi provocărilor ei de mai înainte. 
  Te împilă toată lumea, şi nu decretezi infamia universală şi iremediabilă a omenirii. A fost cu tine puţin mai indiferentă ea, şi universul întreg devine „un episod trist, care tulbură liniştea neantului“. 
  Amorul, ca şi soarele, e un singur moment la zenit: în momentul primului „da“. 
  Predici necontenit morala, zvîrli în toate părţile precepte. Înţeleg: te ispiteşte viaţa şi simţi nevoia să alungi tentaţiile, din toate puterile, în fiecare moment al vieţii. 
  Dacă, apucînd pe un drum, ţi-ai rupt un picior, nu regreta că n-ai apucat pe un altul, căci nu ştii dacă nu ţi le rupeai pe amîndouă. 
  Gelozia pricinuită de o femeie e mai chinuitoare în absenţa ei, decît în prezenţa ei, pentru că torturile geloziei sunt produse de imaginaţie, şi cînd femeia e de faţă, imaginea ei absorbantă îţi paralizează imaginaţia. 
  „“. Filozoful nu ştia că lupii nu se mănîncă între dînşii decît la ultima extremitate. 
  Un bărbat nu e rudă cu nevasta sa, dar e rudă cu surorile nevestei sale. 
  A flirta, adică în ultimă analiză a face şi a asculta propuneri învăluite, pe departe, lipsite de seriozitate, este, din partea bărbatului, un semn de grosolănie sufletească şi de lipsă de patosul virilităţii; este, din partea femeii care primeşte manejul, dovada unui suflet de cocotă ori de servitoare. Numai iubirea, rămînînd în marginile decenţei şi ale respectului, poate forma subiectul unor anumite convorbiri între un bărbat şi o femeie cu instinctele sănătoase şi simţul estetic nepervertit. 
  Tot ce nu este etern, este zadarnic. Nimic nu este etern. 
  De ce cruzime atroce dă dovadă acela care se apropie de o femeie, cînd nu se gîndeşte sau cînd se gîndeşte că creează o fiinţă supusă fatal la boală, la agonie şi la moarte. 
  Recunoştinţa exagerată pentru atenţiile pe care ni le arată cineva este de cele mai multe ori răspunsul amorului nostru propriu măgulit şi al vanităţii noastre satisfăcute. 
  În societate, nu te ridica împotriva nici unui păcat, ca să nu comiţi, din neştiinţă, vreo nedelicateţe. 
  Inteligenţii se împart în două: buni şi răi. Proştii se împart în una: răi. 
  Atitudinea ironică în faţa vieţii este consolarea ipocrită pe care ne-o dăm, depreciind ceea ce ne refuză viaţa. 
  În amor omul se mulţumeşte cu un nimic, şi nu se mul-ţumeşte cu nimic. 
  Amorul este o febră a sufletului. Acelaşi început, aceeaşi criză, acelaşi sfîrşit şi aceeaşi imunitate, — căci nimeni nu iubeşte a doua oară pe femeia de care a scăpat. 
  Cînd nu mai iubeşti pe o femeie, nu poţi înţelege deloc pentru ce ai iubit-o, oricîte sforţări de memorie ai face. 
  Un bărbat simte o jenă, o ezitare faţă cu bărbatul căruia i-a răpit inima unei femei. O femeie, faţă cu rivala învinsă, are conştiinţa calmă, senină şi un aer de triumfală sfidare. 
  Cînd un bărbat iubitor de confort moral îşi părăseşte femeia şi iubeşte pe alta, e foarte iritat că-i mai lipseşte o condiţie ca să fie complet fericit: aprobarea femeii părăsite. 
  Un bărbat de treabă, cînd iubeşte pe cine nu-i este permis, se dedă la cele mai neînchipuite ipocrizii faţă cu el însuşi, ca să-şi ascundă că iubeşte, şi crede cu sinceritate că sentimentul lui pentru femeia adorată e simpatie, prietenie, admiraţie... 
  În amorul pasionat nu e, nu poate fi prietenie. Într-o femeie pe care o iubeşti pasionat, totu-i femeie, şi prietenia nu-şi găseşte nici un loc unde să se plaseze. 
  Este această mizerie în lume: cu cît un bărbat şi o femeie se iubesc mai mult, cu atît se tot împuţinează între ei secretele corpului şi, din cauza suspiciunilor, se tot înmulţesc secretele sufletului. 
  În iubirile, ca a lui Balzac, dintre un bărbat de douăzeci de ani şi o femeie de patruzeci, întinereşte corpul cel bătrîn şi îmbătrîneşte sufletul cel tînăr. 
  Sunt bărbaţi care nu pot cuceri o femeie, decît dacă se prezintă singuri la concurs, şi nu o pot păstra decît dacă nu se iveşte un concurent. Asemenea bărbaţi în realitate sunt interimari, niciodată titulari. 
  Amorul şi crima sunt invazia naturii în mijlocul civilizaţiei. 
  Bărbaţii se tem mai mult de moarte decît femeile, pentru că au sentimentul trecutului mai puternic, pentru că au inteligenţa şi imaginaţia mai vii şi pentru că ei sunt elementul activ în crearea vieţii. Viaţa, cu cît e mai intensă şi mai conştientă, cu atîta are mai mult oroare de neant. 
  Crima fundamentală a naturii împotriva omului e că a pus conştiinţa unui Kant într-un corp de mamifer supus legilor stupide ale materiei care, cu un curent imperceptibil de aer ori cu 
  o infimă bacterie, poate stinge pentru eternitate conştiinţa în care se aprinsese un univers. 
  Gîndeşte-te că şi tu şi acela care te insultă, intr-o zi sau alta aveţi să staţi cu mîinile pe piept şi cu lumînările la cap. 
  Dacă generosul şi obiectivul elefant, şi nu isterica şi libidinoasa maimuţă, ar fi avut creierul mai dezvoltat, ce admirabil ar fi omul. 
  Un om care s-ar hotărî şi ar reuşi să fie sincer în orice împrejurare, ar fi o apariţie odioasă, ar fi o calamitate publică, ar ofensa în dreapta şi în stînga, ar arunca scandalul în familii, ar grăbi dizolvarea Societăţii — ar trebui ucis ca un cîine turbat. 
  Dacă într-o bună dimineaţă oamenii ar începe să-şi poată citi gîndurile unul altuia, toţi ar umplea pădurile şi văgăunile neumblate, pitindu-se fiecare în cîte o ascunzătoare nebănuită. Societatea s-ar desfiinţa şi rasa omenească ar pieri în curînd. 
  Femeile caste, din lipsă de temperament, au mai puţin dezvoltată pudoarea corpului, din cauza ecoului slab pe care-l trimite în conştiinţa lor feminitatea lor redusă. 
  Se poate spune că literatura, care aproape în întregime nu-i decît zugrăvirea afacerilor amoroase, nu este altceva decît epifenomenologia ştiinţei numită embriologie. 
  Un prost nu spune lucruri inteligente, dar un inteligent spune multe prostii. O sută de mii de proşti nu fac un inteligent, dar o sută de mii de inteligenţi fac un prost. În lume, prioritatea o are prostia. 
  Un prost, care tace, nu va plictisi niciodată ca un inteligent care-şi debitează întreaga gîndire. Faţă cu o femeie, va învinge întotdeauna pe un inteligent, care spune mereu tot ce gîndeşte. Tăcerea provoacă curiozitatea, care aţîţă iubirea şi dă impresia de forţă, de virilitate. 
  Imaginaţia şi inteligenţa sunt izvoare de frică. Şi cum marea problemă a vieţii este moartea, inteligenţii sunt în inferioritate şi în privinţa acestei probleme capitale a existenţei noastre. 
  Tu nu bănuieşti cîtă însemnătate dai acelora pe care îi dispre-ţuieşti, condescinzînd să-ţi angajezi faţă cu ei sensibilitatea ta într-o anumită formă. 
  În scrisul tău destinat publicului pune ideile tale, dar niciodată sentimentele tale, adică partea intimă a personalităţii tale, niciodată imaginaţia ta, adică produsul imediat al personalităţii tale. 
  Dacă ai prietenii strînse, participi la un suflet comun, nu mai ai sufletul tău personal, adică un suflet delimitat, propriu pentru observaţie. Şi, neputînd cunoaşte un suflet, al tău, nu poţi cunoaşte nici pe al altora. De aici faptul paradoxal că numai izolaţii cunosc bine sufletul omenesc. 
  Femeia are mai mare putere de penetraţie în sufletele altora decît bărbatul, dar, mai săracă în idei generale, este inferioară bărbatului, cînd vrea să reconstituie tipuri din observaţiile izolate. 
  Prin sentimente, oricare: bune sau rele, atîrni de oameni. Prin inteligenţă îi domini. 
  Tu faci o acţiune şi eu îi presupun motivele pentru care aş fi făcut-o eu. Tu spui o frază, şi eu îi dau înţelesul pe care l-aş fi pus eu în fraza ta. Atunci cum vrei să te înţeleg? Să ne înţelegem unii pe alţii? 
  Ori de cîte ori în societate, în loc de a-ţi da pe faţă ideile şi sentimentele, ai reuşit să spui o vorbă banală, lipsită de orice culoare personală, ai cîştigat o victorie împotriva vulgarităţii. 
  Sublimul vieţii — ascensiunea pe piscurile înalte ale existenţei 
  — exclude sentimentalitatea, care supune pe om micilor nevoiale celor din jurul lui. 
  O opinie contrară este o ofensă, îndeosebi faţă de femei, mai subiective prin natura lor. De aceea, extrema politeţe, pe care le-o datorăm mai ales lor, ne impune să ne ascundem opiniile faţă de ele şi să abandonăm în sensul lor. 
  Amorul alungă prietenia dintre un bărbat şi o femeie, pentru că încrederea şi simpatia nu pot ţinea piept pasiunii arzătoare de primitiv, dorinţei de acaparare, suspiciunilor şi celorlalte porniri egoiste ale amorului, care otrăvesc mai ales sufletul bărbatului, aşa de inferior femeii în această privinţă. 
  Cînd poţi reuşi să spui pentru ce iubeşti pe o femeie, n-o iubeşti cu adevărat. 
  Cînd un amant începe să ia alură de soţ, femeia se simte nenorocită, oricît de ideal s-ar purta el, căci ea nu-şi luase un amant pentru ca să aibă doi soţi. 
  Cînd o femeie vinovată are conştiinţa sensibilă, nu-i ajung niciodată prosternările amantului ei, pentru că dovezile lui de supunere şi de adoraţie sunt necontenite scuze şi justificări ale greşelii ei. 
  Puţini oameni ar prefera ca femeia pe care ei o iubesc pasionat să iubească pe altul decît să moară. 
  Prietenia, rară şi între bărbaţi, este cu mult mai rară între femei, pentru că meseria lor de a plăcea le face pe toate concurente între dînsele; pentru că prietenia e un sentiment de esenţă mai mult spirituală, iar femeia este, prin definiţie, o fiinţă mai aproape de natură; pentru că prietenia ţine de categoria sublimului, iar femeia e născută numai pentru frumos. 
  Adesea, acelaşi amor nu iartă cel mai mic lucru şi nu rupe pentru cea mai mare vină. 
  Se zice că Alfred de Vigny a scris , catehismul lapidar al misoginismului, pentru că avea îndoieli serioase asupra actriţei Dorval, cu care se avea bine. 
  Cineva spunea: corpul meu nu sunt eu, e el. Uneori el nu mă lasă să gîndesc, să lucrez. Alteori el mă lasă. 
  Cînd ceri cuiva indulgenţă, îi ceri dispreţ îndulcit ori, după împrejurări, agravat prin bunăvoinţă. 
  Dintr-un anumit punct de vedere, cam de alăturea de viaţă, toate lucrurile omeneşti pot părea comice, afară de unele acte naturale, care sunt odioase ori ridicole. 
  Cît e de trist sfîrşitul vieţii normale, care se încheie cu bine. Fiinţa încîntătoare de acum treizeci de ani, fata cu cozile pe spate plină de visuri şi de iluzii, astăzi şi-a întors privirile de la stele, şi-a plecat capul spre pămînt, apăsată de greutatea vieţii. 
  Nu-ţi chinui inima că în anumite momente din trecut nu ai luat alte hotărîri, nu ai făcut alţi paşi, care te-ar fi dus în viaţă pe un drum mai bun. Orice pas făcut, orice hotărîre luată nu puteau să fie altfel, pentru că orice vorbă a ta, orice act al tău stau faţă cu întreaga ta fiinţă fizică şi morală, ca rezultatul unei operaţii de cifre faţă cu cifrele operate, ca un compus chimic faţă cu elementele care-l alcătuiesc. A regreta că n-ai făptuit altfel, este ca şi cum rezultatul hidrogenului şi oxigenului ar regreta că nu-i aur, suma lui doi plus doi că nu-i zece. 
  Dacă încă nu ţi-e ruşine de nebuniile pe care le făceai pentru ea, să ştii că iubirea ta n-a murit cu totul. 
  Ambiţia de a străluci este goana după sufragiile proştilor. Ambiţia de a nu fi desconsiderat este frica de a nu te oglindi defavorabil în mintea celor inteligenţi. 
  Unele femei îşi iubesc mai mult copiii, altele mai mult bărba-tul ori amantul; cu alte cuvinte, unele mai mult copiii actuali, altele mai mult pe cel viitor. Aşa toţi creatorii: unii artişti îşi iubesc mai mult operele isprăvite, alţii mai mult pe cele proiectate. 
  În fiecare moment sunt în lume milioane de discuţii ori de neînţelegeri între doi sau între mai mulţi oameni, şi fiecare rămîne convins că dreptatea e de partea lui, deşi este evident că din toate aceste milioane de antagonişti numai jumătate au dreptate în cazul cel mai bun, şi nici unul în cazul cel mai rău. E amuzant. 
  De obicei, o femeie care iubeşte de mai multe ori, dă bărba-ţilor aceleaşi nume drăgălaşe, fără nici un scrupul de delicateţe, pentru că în amor femeia nu are trecut. Ea trăieşte în prezent. 
  Delicateţea este calitatea supremă şi cea mai rară a sufletului omenesc. Ea le presupune pe toate celelalte: inteligenţa, bu-nătatea, altruismul, generozitatea, discreţia, mărinimia ş.c.l. Un om lipsit de o singură calitate a sufletului, nu mai are delicateţea completă. Atunci ea este cu lacune şi cu eclipse. 
  Gelozia retrospectivă e cea mai chinuitoare, pentru că ştie că nu are motive să învinuiască, să calomnieze, să lovească, şi totuşi învinuieşte, calomniază şi loveşte. 
  Femeia are gelozia retrospectivă în grad mult mai mic decît bărbatul, pentru că femeia trăieşte mai mult în prezent, pentru că în amorul ei imaginaţia are un rol mult mai slab şi pentru că în amorul ei simţul de proprietate e mult mai mic. 
  Rănile amorului propriu sunt din cele mai dureroase, dar de cele mai multe ori provoacă rîsul. 
  Dacă am face toate combinaţiile posibile între cuvintele unui dicţionar de buzunar, am construi o infinitate de opere ştiinţifice care ar răsturna, ca pe nişte încercări puerile, toate teoriile ştiinţei de azi; am construi o infinitate de opere literare, faţă cu care Divina Comedie ar fi o simplă încercare juvenilă; am construi tragediile pierdute ale lui Euripide şi tratatele lui Epicur, am învia din morţi Biblioteca de la Alexandria... 
  Cît progres şi cîtă civilizaţie presupune instituţia femeilor galante. Ce distanţă de la pitecantropul care, în pădurile primitive, năvălea asupra femelei, pînă la urmaşul lui modern care negociază, pe bună învoială, ceea ce-i trebuie. 
  Uneori, din exces de discreţie, subliniem prin rezerva noastră ceea ce celălalt credea că trece neobservat, şi devenim indiscreţi. În unele cazuri, reuşind să ne jucăm rolul perfect, excesul de discreţie ne face să apărem insensibili. 
  E naiv să te miri. E cinic să nu te indignezi. 
  Tu crezi că, dacă ai vrea, ai putea să începi chiar de azi să fii minciunos, linguşitor şi crud, ca să poţi triumfa în viaţă. Credinţa că poţi reuşi să ai defectele pe care nu le ai este o iluzie tot atît de vană ca şi aceea că numai dacă ai vrea, ai putea să cînţi ca Tamango. 
  Însuşirile date integral de natură, ca inteligenţa sau talentul, conferă meritele cele mai mari, deşi omul nu are nici un merit că le posedă; pe cînd însuşirile pentru care omul are un merit că le posedă, ca virtutea sau bunătatea, conferă merite mult mai mici. 
  Cît timp pasiunea ei este puternică, femeia îţi spune că, dacă n-o înconjuri toată ziua cu atenţii, rişti s-o îndepărtezi prin dezobişnuinţă. Cînd pasiunea ei începe să scadă, ea îţi spune că prin prezenţa ta necontenită rişti s-o îndepărtezi din cauza oboselii. 
  Un cortegiu mortuar, agonia unui vecin de peste sală exasperează pasiunea a doi amanţi, pentru că imaginile care evocă distrugerea vieţii provoacă paroxismul instinctului creator. 
  Ceea ce provoacă amorul unui bărbat e temperamentul femeii. Iar ştiinţa ne spune că temperamentul este fizionomia sensi-bilităţii organelor vieţii vegetative. 
  Dacă facem abstracţie de punctul de vedere moral, ipocrizia bine reuşită şi bine susţinută este victoria omului asupra animalului, a conştientului asupra inconştientului, a inteligenţei asupra sentimentelor, este suprema afirmare a acelei virtuţi care formează piatra angulară a caracterului şi care se numeşte stăpînire de sine. 
  Călugărul Ieronim de la Rîşca spunea: un bărbat care nu se simte rudă cu nevasta lui, trăieşte cu dînsa în concubinaj. Iar cînd se simte rudă, trăieşte în incest. 
  Stările sufleteşti superioare fiind dezvoltate în cursul evoluţiei din stări inferioare, analiza descoperă întotdeauna în aliajul ce-lor dintîi pe cele din urmă. Iată pentru ce analiştii sufletului omenesc apar pesimişti şi mizantropi. 
  Descoperirile ştiinţifice cele mai geniale sunt faţă cu adevărul total despre lume mai puţin decît săriturile unei broaşte care ar avea de gînd să facă înconjurul pămîntului. 
  Îţi părăseşti prietenii şi alergi după sufletul, atît de deosebit de al tău, al unei femei, tocmai în momentul cînd spui că vrei un suflet care să te înţeleagă. Ipocritule, tu vrei să îmbogăţeşti registrele stării civile. 
  Citiţi în şir un anumit capitol din Descendenţa omului de Darwin — şi manejele rafinate dintr-un roman de Bourget, care duc tot acolo... E divertisant, e comic, e hilariant. 
  Bărbaţii au infinit mai puţin dispreţ pentru fricoşi decît femeile, pentru că bărbaţilor curajul masculin nu le făgăduieşte nici 
  o felicitate. 
  Cînd te gîndeşti că cele mai sublime strigăte ale poeziei sunt exprimarea ritmată a chinurilor provocate de o celulă, e rîvna ei nesatisfăcută de a se întîlni cu o anumită altă celulă, nu poţi să nu admiri fantastica feerie clădită de sufletul omenesc pe instinctul cel „atît de van“. 
  În deosebire de geniile artistice, care sunt nişte explozii ale naturii exuberante, geniile pur intelectuale nu simt, de obicei, nimic pentru femei, pentru că geniile intelectuale, suprema debrutalizare a vieţii, fiind punctele luminoase în care materia capătă în sfîrşit deplină conştiinţă de ea însăşi, natura a avut grijă să nu le întindă acea cursă numită amor, care este duşmanul cel mai neîmpăcat al liberei dezvoltări a inteligenţei pure. Femeile, la rîndul lor, nu simt nici ele nimic pentru aceste fiinţe abstracte. 
  Limba romînă are nepreţuitul avantaj de a poseda cuvintele iubire şi amor pentru două lucruri cu totul deosebite, denumite în alte limbi cu un singur cuvînt. 
  Cînd s-a stins amorul între doi soţi, poate să rămîie iubire, chiar dacă în amorul lor n-a fost iubire. Cînd s-a stins amorul între amanţi, nu rămîne iubire, chiar dacă în amorul lor a fost iubire. 
  De obicei, femeile îşi înşeală bărbaţii şi bărbaţii femeile cu simţurile şi cu imaginaţia, nu cu inima. 
  În timpurile din urmă, lipsite de orice prejudecăţi, un bărbat de treabă poate să aibă mai multe iubite deodată, pe cînd o femeie de treabă nu are niciodată doi amanţi în acelaşi timp, ci, cel mult, unul cu care e pe isprăvite şi altul cu care a început. Starea asta de tranziţie poate ţinea mai multă vreme... 
  Cînd prin sforţările memoriei reuşeşti să-ţi aminteşti ce simţeai pentru o femeie, să ştii că iubirea ta n-a murit încă. Dacă continui cu exerciţiile astea de memorie, poţi cădea din nou în prăpastie. 
  Ipocrizia ajunge uneori a doua natură, şi atunci ea devine sinceritate. În cazul acesta sinceritatea devine ipocrizie — cînd ipocritul, în vederea calculelor sale, îşi permite accese de sinceritate. 
  Dacă vrei să mistifici şi să reduci la neputinţă şi ridicol pe însuşi Geniul Răului care domneşte în lume, întrebuinţează această simplă stratagemă: aşteaptă-te oricînd şi în orice privinţă numai la rău şi anume la cel mai mare rău. Atunci, orice nenorocire ţi se va părea normală, pe cînd binele, dacă-ţi va ieşi vreodată în cale, îl vei simţi ca pe însăşi mîna lui Dumnezeu pusă asupra capului tău. 
  Cînd între doi oameni există o controversă aprinsă şi cînd vine un eveniment care dă dreptate completă unuia dintre ei, acesta, dacă are sufletul de elită, caută să treacă fără a sublinia victoria, simţindu-se oarecum jenat şi parcă vinovat de atîta triumf. Sufletele de rînd fac contrariul. 
  Plăcere divină: să te arăţi mic şi umilit, cu sentimentul distanţei dintre tine şi ceilalţi. 
  Nimic mai nivelator decît prezenţa femeii iubite cu pasiune. De obicei, ea dă inteligenţă prostului şi tîmpeşte pe cel inteligent. 
  Timpul nu iartă. Cu fiecare clipă în copilul acesta candid se tot aprinde conştiinţa, flacără palidă şi rece, dar care vestejeşte şi usucă. 
  Orice femeie măritată se simte sclava bărbatului ei, sclavă su-pusă sau revoltată, credincioasă sau infidelă, în funcţiune sau evadată ori părăsită. 
  Asasinarea unei femei din cauza geloziei este crima cea mai monstruoasă, vrednică de torturile inchiziţiei, fiindcă are ca motiv arogarea dreptului abominabil de a monopoliza o anatomie şi o fiziologie umană, şi suferinţa, cu atît mai ridicolă cu cît mai atroce, că ţi s-a nesocotit acest drept. 
  Nu-i aşa că un fapt josnic al rivalului povestit în faţa femeii care formează obiectul litigiului vostru, este o briză răcoroasă pentru inima ta? Tu însă, cuprins subit de un spirit obiectiv de circumstanţă, dar cu cele mai slabe argumente de care eşti capabil, iei apărarea rivalului, ca să-i dovedeşti ei cît eşti tu de generos şi de superior celuilalt. 
  Pesimismul este iubirea arzătoare de viaţă şi tînguirea că ea nu dă destule plăceri ori că nu i le poţi stoarce îndestul şi că se isprăveşte odată. Un pesimist, faţă cu viaţa, e ca un bărbat care ar cere celei mai iubite femei mai mult decît ea poate da sau decît poate el lua, ori care ar iubi o femeie inaccesibilă. Pesimiştii însă pretind că nu iubesc femeia. 
  Arătarea recunoştinţei, oricît ar fi de discretă, importunează şi impacientează pe binefăcătorul delicat şi, în loc să-l răs-plătească pentru faptele lui bune, îl pedepseşte. 
  Copilul tău are să aibă spaimele agoniei, are să moară şi are să fie îngropat. Şi toate astea le-ai creat tu. 
  În orice bibliotecă scriitorii în viaţă alcătuind o minoritate infimă, marii cititori stau toată viaţa de vorbă cu morţii. 
  Învăţaţii au reconstituit cu imaginaţia pitecantropul. Dar nu-mai femeile au ocazia să-l vadă, în anumite momente. 
  Dacă femeia nu se deosebeşte ca mentalitate de bărbat, trebuie egalizată politiceşte, pentru că poate aduce aceeaşi contribuţie în dezbaterea lucrului public. Dacă se deosebeşte de bărbat, trebuie egalizată, pentru că aduce puncte noi de vedere în dezbaterea lucrului public. 
  Magnanimitatea şi generozitatea se nasc din raportul de la puternic la slab, de la stăpîn la supus, de la conducător la condus. De aceea plebeii şi femeile au mai puţin dezvoltate aceste însuşiri. 
  Dacă nu-i poţi cuceri inima prin propriile tale mijloace, nu te poate ajuta întreaga omenire cu toată ştiinţa ei, cu toată arta ei, cu toată diplomaţia şi cu toate armatele ei. 
  Unii se înduioşează cînd cugetă la pitecantrop, strămoşul omului. Alţii îşi stăpînesc dezgustul cînd cugetă la om, stră-nepotul pitecantropului. 
  În pădurile primitive — ciomagul; în societate — sarcasmul. Expresia fizică a sentimentului, aceeaşi: arătarea caninilor. 
  Pesimistul mizantrop spune oamenilor: „Gorile, cît sunteţi de stupide!“ Pesimistul idealist le spune: „Fraţilor, cît suntem de nenorociţi!“ 
  Natura îşi urmează cursul cu aceeaşi fatalitate şi nepăsare în piatră, în arbore, în om, în toată materia. A trăi, este a te strecura prin legile naturii ca printre nişte curse complicate şi nevăzute, spre a-ţi păstra, în forma dată ţie, cele cîteva zeci de kilograme de materie, pe care ţi le împrumută vremelnic natura şi care sunt tu. 
  Sistemele de gîndire şi curentele artistice atîrnă de momentul istoric. Momentul istoric atîrnă de structura socială. Structura socială atîrnă de rezultatul luptelor dintre clase. Luptele dintre clase se reduc la goana eternă a indivizilor după mai bine, adică după condiţiile cele mai favorabile pentru păstrarea acelei infime cantităţi de materie în forma dată de natură fiecăruia. 
  Se poate dovedi că toate preceptele morale, avînd în vedere ori conservarea individului ori a societăţii, adică a cadrului pentru conservarea individuală, sunt tot atîtea reguli de observat pentru a întîrzia ceasul morţii. 
  Nu te certa cu viaţa. Nu fi o fiinţă abstractă! Frecventează societatea, petrece, glumeşte, joacă cărţi, bea, ia-ţi o amică, ori, dacă nu se poate, fă ceea ce se zice că făcea Sainte-Beuve prin coridoare cu personalul de serviciu de sex. Nu te certa cu viaţa, nu face pe cimpanzeul abstract! 
  Addenda la PRIVIND VIAŢA 
  
   
  Nu imaginea vieţii pe care avem s-o mai trăim de-acum înainte ne inspiră groaza de moarte, ci viaţa pe care am trăit-o pînă acuma. Cînd ne gîndim la moarte nu ni se răzvrăteşte fiinţa din cauza planurilor pentru viitor, ci din cauza cîntecului duios al amintirilor. Toţi acei care au fost rînd pe rînd noi, îi purtăm în fundul sufletului nostru ca într-un mormînt. Dispariţia acestui mormînt viu, în care zac cei ce au fost noi, ne inspiră groaza de moarte. De aceea oamenii lipsiţi de sentimentul trecutului sunt mai bravi în faţa morţii. 
  În viaţă fiecare purtăm un steag pe care e scris cu litere mari: Eu! 
  Culmea discreţiei este să ştii să-ţi ascunzi discreţia. 
  Animalele casnice devin pentru unii din noi persoane, faţă cu care simţim că avem îndatoriri sociale şi morale. 
  Sufletele de rînd dau altora tocmai contrariul de ceea ce cer de la alţii. 
  Realist în observaţie şi idealist în aspiraţii — este fizionomia sufletelor bine organizate. 
  Nu clădi pe nisip, nu clădi pe ipoteza sentimentelor altora pentru tine, bune sau rele. 
  Nu ofensa nici pe cea mai castă femeie purtîndu-te cu dînsa ca şi cum nu ar prezenta nici o primejdie pentru cinstea ta. 
  Prietenia amoroasă — amorul ipocrit cu sine însuşi. 
  Nimene nu va putea descoperi de ce anume lucru ne temem, cînd ne temem de moarte, cum nimene n-ar putea spune ce vrea, cînd ar putea fi întrebat, mai înainte de a se naşte, pentru ce doreşte viaţa. 
  Numai proştii sunt destul de inteligenţi ca să nu-i înşele iluziile. 
  Tinerii caşti îşi iubesc mai mult mamele decît ceilalţi. 
  Bunătatea e un dar gratuit al naturii, tot atît de rar ca şi inteligenţa ori frumuseţea. A ierta prostia ori urîţenia şi a con-damna răutatea este explicabil, dar nu filozofic. 
  Nu există decît o singură afecţiune curat omenească: prietenia. Toate celelalte îşi au începuturile la animal şi sunt fizice. 
  
   
  
  FRAGMENTE...
  
  OMUL — O CELULĂ A ORGANISMULUI NUMIT SOCIETATE 
  
   
  1. Omul poartă centrul lumii fizice în orice punct cuprins înspaţiul ocupat de trupul său; centrul lumii sentimentale şi intelectuale îl poartă în conştiinţa sa (luînd cuvîntul în înţelesul său psihologic, nu moral). 
  2. În lume, nu vorbesc numai de artişti, sunt două feluri deoameni: oameni care apreciază, care au simpatii şi antipatii, dar la care aprecierea aceasta, simpatiile şi antipatiile nu devin un motiv de luptă. Ei nu luptă pentru ceea ce cred ei că e bine şi nu luptă împotriva a ceea ce cred ei că e rău. Majoritatea oamenilor e aşa. A trage însă concluzia că aceşti oameni sunt „impasibili“, „impersonali“, ar fi o mare greşeală şi nimene, de fapt, n-o face. Dar sunt alţi oameni care fac din simpatiile şi antipatiile lor motive de luptă, care îşi fac un ideal (pe care-l urmăresc) de a stîrpi ceea ce cred ei că e rău şi de a ajuta la triumful binelui. Aceştia sunt oameni „luptători“’. 
  3. „Multe dureri-s, puţine plăceri“, a zis marele nostru poet,repetînd o melancolică banalitate. Şi încă mai puţine sunt plăcerile pe care i le pricinuieşte omului tovărăşia aproapelui său, căci fiecare om e o lume deosebită, cu ambiţiile şi, mai cu seamă, cu egoismul ei... Nu în relaţiile personale pune omul ce are mai bun, căci, în ciocnirea dintre suflete, ce are mai bun se duce, adesea, ofensat în fundul cel mai adînc al fiinţei sale... Şi, de aceea, nu poate fi o legătură mai curată şi mai durabilă, decît... de la distanţă, — aceea care se stabileşte între cititor şi un scriitor, mai 
  
  cu seamă cînd acesta e un scriitor de idei, cînd, adică, pune în opera sa ceea ce este mai curat, mai înalt şi mai dezinteresat, şi mai cu seamă cînd acel scriitor este un analist al vieţii, căci nimic nu consolează mai mult de durerea vieţii decît contemplarea ei obiectivă, sub specie aeternitatis. 
  4. Omul ă...î din pricina tendinţei de adaptare, caută veşnic să ajungă la o împăcare cu sine şi cu împrejurările. Sensibilitatea exprimă natura intimă a omului şi ea nu numai că influenţează cugetarea, nu numai îi dă direcţie, ci chiar o produce, pentru că sentimentul cere justificare. Dacă sunt trist, trebuie să mă conving că am dreptate să fiu trist: aceasta e adaptarea fiinţei care suferă. Melancolia mea e justificată de cutare şi de cutare pricini, deci e adevărata şi justa atitudine sentimentală faţa cu lumea. 
  5. ...după cum în lumea naturală fiinţa zoologică se mlădiazăcu atît mai puţin mediului cu cît e mai tare, tot aşa, în lumea socială, omul, cu cît e mai puternic, cu atît se mlădiază mai puţin, cu atît are posibilitatea de a face, el, schimbări în acest mediu. 
  6. ...fiecare om vede lumea conform cu sentimentele sale.
  7. Omul e nemulţumit întotdeauna de prezent, de aceea e unanimal progresiv. 
  8. Netoleranţa este o stare de suflet alcătuită din tot ce estemai josnic în om. Ea presupune brutalitate de sentiment şi inferioritate de gîndire. Netoleranţa este ură şi lipsă de simpatie intelectuală. Netoleranţa este strîns legată de pornirea bestială de agresiune. Netoleranţa este atitudinea gorilei feroce care a par-venit să vorbească. 
  
  Toleranţa este produsul cel mai înalt al culturii sufleteşti. Ea e semnul adevăratei civilizaţii. Orice aspect mai înalt al vieţii morale are la bază toleranţa. Progresul omenirii este progresul toleranţei. Libertatea de gîndire, accesul celor mici în viaţa de stat, îndreptăţirea femeilor, principiul naţionalităţilor, totul se întemeiază 
  în fond pe progresul toleranţei, pe tot mai multă toleranţă. Omul tolerant ţine fruntea sus, are privirea senină. E echilibrat. Netolerantul are înfăţişarea animalului rău, care vrea să 
  împungă. Omul tolerant e obiectiv, are concepţia evolutivă a istoriei. Netolerantul e eternul judecător mîniat şi mărginit. 
  9. Numai naturile tari sunt în elementul lor în natura forte.
  10. Din punctul de vedere al perceperii realităţii, oamenii sepot împărţi în două categorii. Unii percep mai ales raporturile dintre lucruri, cauzalitatea. Pe alţii îi interesează în primul rînd lucrurile, ceea ce este individual. Dintre aceştia din urmă se recrutează mai ales artiştii; dintre ceilalţi, mai ales cugetătorii. 
  11. ...un suflet niciodată nu e curat individual, căci orice omeste o celulă a organismului numit societate. 
  12. Copiii nu acţionează ca oamenii mari, nu merg pe făgaşuricunoscute, determinate de idei, de presiunea socială, de norme, de morală şi de „sociologie’’. Viaţa copilului e spontaneitate, neprevăzut. 
  Adultul continuă. Copilul începe mereu; acţiunea lui e mereu creaţie nouă, din nou. Aşadar, în viaţa copilului nu poate fi vorba de evenimente, ci numai de întîmplări, nu poate fi vorba de intrigă, de conflicte, de peripeţii, de înnodare şi deznodămînt. Acţiunea e fără cauzalitate evidentă şi obişnuită, fără finalilate cu scadenţă îndepărtată. 
  13. În adevăr, cînd dispreţuieşti profund pe oameni, nu te simţi obligat să fii sincer cu ei, să le faci, de pildă, onoarea de a-ţi susţine părerile faţă de dînşii — cînd ştii, mai ales, că sinceritatea ţi-ar aduce dezagremente. 
  14. Subiectivismul începe numai atunci cînd apare atitudineaafectivă faţă cu propriu-ţi suflet. 
  
  15. Omul întîi priveşte în afară şi mult mai tîrziu se întoarceasupra lui însuşi. ă...î Deci analiza e posterioară observaţiei. 
  16. Un lucru nu-l poate face nimene: să fie mai inteligent decîteste, să creeze o inteligenţă superioară inteligenţei sale. 
  17. Domnişoara care se plimbă printr-o grădină, e firesc să seextazieze înaintea trandafirului mareşal şi să nu bage-n seamă vîzdoaga şi chiar bujorul. Botanistul care face ca dînsa ar fi un dobitoc. 
  18. ... orice om, din cauza unui instinct atavic, are tandreţipentru puii de om (şi, prin derivaţie, de animal, de plante şi chiar pentru miniaturile de obiecte). 
  19. E senin ca un zeu cînd are totul, ori a renunţat la toate.
  20. Am auzit oameni plîngîndu-se de toate defectele, dar n-amauzit pe nimeni plîngîndu-se că e prost. 
  
  ETERNUL FEMININ
  
  
   
  1. Fără îndoială că femeia are o fineţe intelectuală prin careea întrece pe bărbat. Un bărbat niciodată n-are să ghiceasă cu atîta siguranţă şi repreziciune, într-un moment dat, ceea ce se petrece în sufletul altui om, mai ales în sufletul femeii. 
  E greu s-ascunzi ceea ce simţi şi ce gîndeşti în faţa unei femei, mai ales atunci cînd ea e interesată în cauză. Un bărbat, din acest punct de vedere, e dezarmat. Parcă ar fi de sticlă. Pe cînd femeia, pentru el rămîne veşnic o enigmă — de aici reputaţia femeii de mister indescifrabil. 
  Această însuşire a femeii se explică, desigur, prin rolul ei de mamă, care o sileşte să ghicească ce simte copilul şi prin rolul ei, de-a lungul istoriei, de supusă a bărbatului, rol care o făcea să-şi ascundă gîndurile sale şi, totodată, să ghicească gîndirile stăpînului... 
  2. O femeie de lux, în sensul de femelă umană plină de seducţie, nu poate să spună adevărul, ci numai ceea ce-i convine. Numai astfel îşi poate păstra caracterul de sfinx şi deveni, cum se zice, irezistibilă, incomparabilă, unică etc. ... 
  3. Toate femeile ştiu să tacă ori să ascundă. Şi o femeie, cu cît e mai femeie, cu atîta posedă mai mult acest caracter şi deci cu atît e mai enigmatică, ori cu atîta e toate acestea, cu cît e mai femeie. 
  
  4. Este drept că femeia, prin natura ei mai afectivă, ar trebui să fie condamnată numai la efuziuni de sentiment (în voia cărora se lasă în adevăr unele scriitoare); dar nu-i mai puţin adevărat că în femeie există şi o seculară rezervă înnăscută — ca o adaptare la viaţa erotică — rezervă care se generalizează în toată viaţa ei sentimentală. Şi nu puţine femei se supun mai degrabă acestuia din urmă decît celuilalt imperativ al naturii lor. În cazul acesta poezia feminină se poate defini ca un romantism comprimat. 
  5. Situaţia subordonată a femeii din toate timpurile, necesi-tatea de a îngriji şi de a înţelege fiinţele mici, cînd acestea nu ştiu încă să vorbească, precum şi propria ei slăbiciune de fiinţă veşnic dezarmată, care are veşnic nevoie de protecţie, au determinat şi au dezvoltat în femeie aptitudinea nu numai de a înţelege intuitiv mai bine decît bărbatul orice suferinţă, dar şi de a compătimi anticipat cu orice fiinţă dezarmată. Această ten-dinţă, mai cu seamă într-un suflet feminin de elită, se rezolvă într-o simpatie autentică, naturală, care se răsfrînge asupra întregii naturi vii cu o amploare şi cu o intensitate absolut necunoscute bărbaţilor. 
  6. Feminitatea puternică este, în adevăr, întotdeauna în luptă cu masculul. Sensibilitate la, să-i zicem, eternul masculin, cochetărie, defensivă provocatoare faţă de agresor, în sfîrşit, o întreagă politică şi diplomaţie cu adversarul, plină de suspiciuni ca orice politică de acest fel. 
  7. Am spus aiurea că în afacerile de sentiment femeile, con-ştient şi inconştient, îşi ţin jocul ascuns faţă de bărbat. Acest secret îl păstrează şi scriitoarele, cînd sunt femei de rasă, adică femei în adevăratul înţeles al cuvîntului. Şi-l păstrează chiar şi pe socoteala eroinelor lor. Altfel şi-ar trăda sexul, ar deroga de la obligaţiile spiritului ăfaţăî de corp, ceea ce ar fi un defect estetic, dar un cîştig pentru ştiinţa sufletului, căci numai o femeie 
  
  ar putea să ne spună bine ce se petrece în sufletul femeiesc. Dar acest lucru nu-l va face niciodată o femeie. Nu cred să fi existat vreodată o femeie adevărată care să fi spus — în viaţa reală sau în literatură — tot ce se petrece în sufletul ei. Numai bărbaţii spun tot — femeii iubite, confidenţilor, cititorilor, lumii întregi. Sunt şi femei care, pînă la un punct, dar numai pînă la un punct, se destăinuiesc, dar acele femei nu fac parte din cele mai feminine — şi destăinuirea lor nu aduce o lumină apreciabilă asupra sufletului femeiesc. 
  8. Corpul unei femei tinere — elasticitatea lui, rotunzimilecalde, fineţea şi luminozitatea epidermei — este realizarea formală şi structurală cea mai desăvîrşită a materiei vii, este miracolul suprem înfăptuit de natură după miliarde de dibuiri şi încercări neizbutite, este termenul ultim al evoluţiei cosmice. 
  9. Feminitatea 1. Fiinţa neutră, improblematică, inofensivă, fata mică de zece ani, în unghiuri drepte ori ascuţite, cu două beţe în loc de picioare, dizgraţioasă la figură, devine adesea la cincisprezece ani izvor de seducţii roind din formele rotunzite, din reliefurile ce se anunţă, din enigmaticul „da şi nu“ inconştient încă al figurii, din încreţiturile rochiei, din atitudini pasive şi cu atît mai imperative — seducţii care lipsesc adesea femeilor frumoase, „reci“, cum spunem noi, lipsite de „vino-ncoace“, cum spune poporul, expresii care indică deficitul acelui principiu, vital nou, care a operat la pubertate mai puternic în fata mică, dizgraţioasă, decît în cea frumoasă, supraîncărcînd-o de electricitate feminină. Amorurile inspirate de aceste femei — de obicei pasiuni tiranice, pînă la degradarea bărbatului, fiindcă nu sunt provocate şi de impresii estetice, ci numai de cauze biologice — sunt privite ca nişte nebunii, iar poporul le crede datorite farmecelor şi vrăjilor. 
  
   1 Tulbură nepăsarea. 
  10. O femeie pudică ar trebui să nu umble. Dacă ar fi logicăîn rezerva ei, ar trebui nici să respire! Ar trebui să se suprime. 
  11. De ce femeile n-au gelozie retrospectivă? Pentru că la ele e senzaţia principală, nu forma şi deci imaginaţia (adică chinul grozav al obsesiei imaginaţiilor precise şi odioase). 
  12. Unele femei iubesc mai mult bărbatul ori amantul, altele mai mult copiii. Tot aşa şi scriitorii: unii mai mult operele scrise, alţii mai mult opera plănuită. 
  13. Există imagine mai încîntătoare undeva pe planetă, în sistemul solar, în univers, decît o femeie înaltă şi zveltă, frumoasă şi elegantă, care se dezbracă încet, a lene, cu gîndul aiurea, zîmbind unei amintiri, unei aşteptări? 
  14. Fără iubire şi chiar fără simpatie, un bărbat poate să aibă legături cu o femeie; o femeie, fără nici un sentiment pentru bărbat, nu poate să aibă legături, decît cu un adînc dezgust... 
  15. Un bărbat urît poate fi iubit tocmai pentru că nu are calităţile ca să fie iubit... O femeie poate iubi pe un bărbat ca să-i aline suferinţele că nu poate fi iubit... Şi, oare, această jertfă de sine nu poate fi şi ea cauza marii pasiuni a femeii care se „jertfeşte“? Căci — cine nu ştie? — iubim mai mult pentru ceea ce dăm, decît pentru ceea ce ni se dă şi, mai ales, pe acei pentru care ne jertfim. Cea mai mare iubire din lume, a mamei pentru copil, nu are altă cauză... 
  
  16. Nimic nu este mai deosebit de bărbat, decît femeia.
  Priviţi numai la aceste două fiinţe, la bărbosul animal masculin, atît de banal, bietul, şi la gingaşa creatură albă, idealizată în toate felurile, şi în Venerea de la Milo şi în Venerea Calipige de la Siracusa, şi spuneţi dacă aceste două fiinţe pot fi egale la suflet? 
  17. Se spune că femeia e mai sentimentală, că ne-ar fi superi-oară prin afectivitate. În adevăr, femeia are o sentimentalitate superioară bărbatului: sentimentalitatea „casnică“. Sentimentul de familie e mai dezvoltat la ea. Femeia va sacrifica aproape totdeauna interesele generale intereselor ei. Pentru femeie, acei care nu fac parte din casa ei sunt străini, sunt chiar duşmani. Cînd o femeie are simpatie pentru cineva, ea simte nevoia ca acela sa devină membru al familiei ei. Ea nu poate concepe simpatia pentru cineva care, într-un fel sau altul, n-ar face parte din „casa“ ei. Mai curios e că chiar atunci cînd femeia dă o lovitură teribilă casei, ea tot rămîne „casnică“ ă...î Această sentimentalitate cas-nică e în raport invers cu sentimentele sociale. Rolul femeii de a purta şi creşte copii, de a fi zeiţa casnică, o face nesocială, dacă nu chiar antisocială. 
  Bărbatul, din contra... Dar cine nu ştie că, în genere, bărbatul e socotit de femeie ca „un duşman al casei“. El are sentimentul casnic foarte slab, iar sentimentul social foarte dezvoltat. Un bărbat pune de multe ori interesele comunităţii mai presus de ale familiei. 
  18. Generozitatea e o însuşire eminamente bărbătească, caşi iertarea şi uitarea. Bărbatul e prin natura sa mult mai gata să zică „treacă de la mine“ şi „să taie poala şi să fugă“. Femeia e mai vindicativă, ea are memoria jignirilor şi a ofenselor mult mai lungă, e veşnic în gardă. Toate acestea, desigur, tot din pricina rolului ei de supusă a bărbatului. Se ştie că robia nu e o stare favorabilă pentru dezvoltarea generozităţii şi a iertării. Generozitatea e virtutea celor tari. 
  19. Un bărbat poate lega o discuţie intimă cu orice femeie,cu o femeie pe care abia a văzut-o, cu o femeie pentru care nu are nici o consideraţie, cu o femeie dintr-o categorie socială cu totul inferioară etc. O femeie, din contra, dacă e normală, nu acordă nimic unui bărbat, pentru care n-are cel puţin afecţiune, 
  
  dacă nu chiar iubire. Desigur că acest lucru are o explicaţie naturală. Ţi-i indiferent moralmente, la urma urmei, pe cine supui, dar nu-ţi poate fi indiferent cui te supui de bună voie. 
  20. Bărbatul, cînd e gelos, preferă să se schilodească, femeiaiubită, să moară chiar, să moară în torturi, dacă nu se poate altfel, decît să iubească pe altul sau, chiar, decît să devină indiferentă sau, şi mai puţin, decît să-i scadă patima. 
  21. Situaţia femeii ă...î nu o poate simţi şi nu o poate vedea bine decît numai o femeie. Bărbatul, prin definiţie, e neatent la munca de ceas cu ceas a femeii gospodine, fără nici o strălucire şi fără efecte vădite şi apreciabile. 
  22. Un om care-şi pompează în chip nefiresc toată energia lacreier, e deja un bătrîn. Un intelectual bătrîn e un bătrîn la pătrat. Femeia ştie toate acestea inconştient. De aceea, pe o femeie „fină“ mai degrabă o va „cuceri“ un domn tomnatic simplu, decît unul tomnatic la puterea a doua. 
  23. Pentru bărbat intelectualismul femeii, adică, de obicei, bas-bleu-ismul, e ceva oribil, dar inteligenţa şi cultura ei este o calitate. Nu pentru ca să citească împreună cu ea Critica raţiunii pure, dar pentru că inteligenţa sau, mai exact, fineţea intelectuală a femeii este un semn de delicateţe sufletească şi organică, lucru foarte plăcut bărbatului şi pentru că, în momentele cînd „omne animal“ etc., e mai bine să poţi discuta cu femeia „fină“ despre valută, decît să n-ai ce vorbi şi să nu poţi face faţă împrejurării. 
  24. Natura împerechează fiinţe cît mai apropiate ca vîrstă.Aşa-i trebuie ei pentru scopurile sale. La oamenii simpli, mai aproape de natură, împerecherile nepotrivite se datoresc unor cauze care nu au nimic comun cu dragostea mutuală. Omul civilizat s-a îndepărtat de natură şi în privinţa aceasta. Nu e deloc 
  
  natural ca adolescenta „l’Occitanienne“ să se înamoreze de sexagenarul Chateaubriand. Nu e deloc natural ca un bărbat să iubească femei mai în vîrstă decît el, dar biografiile scriitorilor mari ne arată necontenit această abatere de la normal. Pricina stă, credem, în însemnătatea tot mai mare, pe care o capătă sufletul în „geneza“ amorului la oamenii care, prin prea multă viaţă intelectuală, nu mai sunt naturali. Din punctul de vedere al naturii, fireşte că unui poet şi filozof de douăzeci şi cinci de ani îi convine, ca oricărui mascul, o fată de optsprezece ani. Dar din punct de vedere sufletesc — al nevoii de un suflet cu care să se „înţeleagă“ — se poate să-i convină mai bine o femeie „fină“ de treizeci de ani, căci natura, acum, nu mai vorbeşte singură. 
  25. ...o femeie adevărată priveşte în sufletul unui bărbatca într-o vitrină, pe cînd bărbatul e lipsit, faţă de ea, de acest talent... 
  26. Există, fără îndoială, la orice bărbat o afinitate pentru unanumit temperament femeiesc şi, la orice femeie, o legătură între temperamentul ei, conformaţia ei fizică şi predilecţia pentru unele culori. 
  27. Un logodnic este o virtualitate. Un amant este o realitateteribilă. Incomparabil mai îngrozitoare decît un soţ. În căsătorie, semnificaţia socială o maschează pe cealaltă. O femeie se poate mărita pentru zece motive, din care să lipsească acela pentru care se dă unui amant: selecţia pasionată! 
  28. Cine a spus că, odată cu hainele, bărbatul şi femeiaaruncă toată cultura şi civilizaţia şi se întorc la starea de natură? 
  
  O femeie spirituală, cu care schimbi idei fine, ca nişte săgeţi de aur, într-o atmosferă de sensibilitate delicată, creată de amîndoi... şi, la un moment dat, ca ultimă concluzie, ca încoronare supremă, violarea tuturor secretelor ei, a tot ceea ce ea ascunde, conştientă că e partea brutală a fiinţei ei, oficiile vieţii organice, care n-au altă justificare decît aceea că sunt suportul vieţii spirituale, unde se fabrică forţa care, în salon, străluceşte în ghirlănzi de lumini. 
  29. ...Întotdeauna dibuieşti ca un orb. Gravă e pasiunea, ori adoraţia pierdută. Dar femeile nu devin pasionate decît după ce se întîmplă ceea ce trebuie să se întîmple pentru ca un bărbat şi 
  o femeie să-şi spună „tu“. Pănă atunci ele sunt în defensivă, au spiritul mai liber decît oricînd, cochetează, în deosebire de bărbat, care e pasionat şi idiot întotdeauna înainte de acel eveniment capital şi ridicol, dar care după aceea îşi recapătă libertatea de spirit, pentru că, în stricta economie a speciei, şi-a îndeplinit tot rolul. 
  30. Orice femeie are ceva matern faţă de bărbatul pentru careare afecţiune cînd el suferă, chiar şi fata mică pentru un om în vîrstă, şi o ţărancă pentru Napoleon I Bonaparte. 
  DE DRAGOSTE 
  
   
  1. Amor adevărat e acela la care ia parte şi imaginaţia şi ini-ma. Amorul, lipsit de una din aceste două părţi, e o stare bolnavă a individului. 
  2. Ceea ce se numeşte imaginaţie în amor e partea estetică aacestuia; ceea ce se zice inimă, e partea lui senzuală. 
  3. Ce este dragostea? Şi anume dragostea pentru un individ,nu dragostea de oameni în general? Este un fel de afinitate între doi oameni. 
  
  Dacă este o afinitate între doi oameni, atunci, fireşte, trebuie să fie o afinitate între toate chipurile de a fi ale acestor doi oameni. Un om ni se prezintă nouă sub mai multe aspecte: ca trup, ca simţire, ca minte. Aşadar, afinitatea dintre doi oameni, ca să fie completă, trebuie să fie din aceste trei puncte de vedere: trebuie să fie afinitate fizică, ca să zic aşa, adică fiecăruia dintre cei doi să-i placă celălalt ca fizic, să-i placă faţa aşa cum este ea, cu gura, nasul, ochii etc., trebuie să fie afinitate de simţire, adică să simtă bucurie şi întristare cam în aceleaşi împrejurări, trebuie să fie afinitate de minte, adică să gîndească la fel, să aibă aceleaşi idealuri, aceleaşi concepţii în diferitele chestii. 
  Această afinitate însă nu trebuie să fie numaidecît completă, ci numai într-atît întru cît sufletele lor să nu se contrazică. Şi aceasta cu atît mai mult, cu cît azi este cu neputinţă să existe un om complet din punct de vedere sufletesc şi, prin urmare, 
  există nevoia de a-ţi căuta completarea în alt suflet — în amor, în sufletul femeii. 
  4. Aprob mai degrabă pe acela care, dacă nu e fericit în amor, se sinucide, decît pe acela care îmbrăţişează, din cauza aceasta, un sistem filozofic, adică o concepţie asupra vieţii şi a lumii, asupra prezentului, trecutului şi viitorului, planetei noastre şi a sistemului solar!... Înţeleg, desigur, ce se petrece în acesta, dar nu-l pot aproba. 
  5. Amorul „romantic“ se isprăveşte de la o vreme, dacă nu...prin sinucidere, ca-n Romeo şi Julieta, atunci prin... căsătorie. 
  6. O căsătorie durează pe sentimente mult mai puţin „romantice“’, mai „burgheze“, dar poate mai puternice: simpatia şi recunoştinţa ce izvorăsc din împreuna-vieţuire, din comunitatea de interese, de scopuri ale vieţii... Dacă mai fiecare a iubit în tinereţea lui, sunt rari, dacă sunt, aceia care au iubit cu „amor“ 
  
  o viaţă-ntreagă. Există o femeie care a iubit aşa o viaţă-ntreagă: e... într-o nuvelă de Maupassant; mai există una: e aceeaşi, zugrăvită de Maupassant într-unul din volumele sale de voiaj... 
  7. Amorul — să-i zicem pe nume: amorul senzual, amorul tuturor vîrstelor, afară de cea de 20 ani — amorul acesta nu apropie sufleteşte. Pasiunea arzătoare de primitiv, îndoiala nedezlipită de amor, care enervează şi ofensează, dorinţa de a acapara cu totul fiinţa iubită, transformarea ei în izvor de plăcere, cunoscuta netoleranţă a fiinţei care iubeşte, gelozia fără motiv, sentimentul de teroare, că ea e ea, că e o fiinţă de sine stătătoare, asupra gîndirii şi voinţei căreia n-ai nici o putere, toate aceste sentimente care caracterizează cel mai teribil egoism şi pe care le simte mai ales bărbatul (cît e de inferior în această privinţă!) nu-s de natură a împrieteni... Cine nu ştie că „amorul“ cînd se are de scop pe sine însuşi, cînd nu este un incident în viaţa conjugală, duce la durere şi adesea la catastrofă. 
  8. Cred că experienţa tristă în amor e una din cauzele celemai însemnate ale misoginismului, căci prin amor nu trebuie să se înţeleagă numaidecît acea pasiune „sublimă“ care, zice-se, e foarte rară, ci toate mizeriile care decurg din concentrarea, din durata mai lungă sau mai scurtă a sentimentelor bărbăteşti pentru o singură femeie. 
  Şi nu este sentiment care, jignit, să scoată la iveală din fundul sufletului atîta noroi ca amorul, acest „egoisme a deux“ care, în realitate e sentimentul cel mai egoist şi încă, din nefericire, cel mai complicat, atît de complicat, încît stîrneşte în om durerea vanităţii, a sentimentului care provoacă chinurile cele mai mari. Un „nefericit în amor“ trebuie să aibă un suflet prea distins, ca să nu devină un om cu totul vulgar şi injurios. 
  9. Sublimul vieţii nu se-mpacă cu renunţarea la propria-ţi in-dividualitate şi cine are o familie şi totuşi vrea să guste ceea ce dă viaţa pe înălţimile ei, trebuie să-şi înăsprească inima, dacă nu o are deja aspră. Căsătoria o poartă mai uşor acela care are un suflet egoist, adică acela care n-are sufletul potrivit pentru căsătorie. E una din multele ironii ale vieţii. 
  10. ...amorul este o putere aşa de naturală şi de mare, el vineaşa de nechemat, izbucneşte aşa de triumfător şi de nepăsător de calculele oamenilor, încît slabele sfaturi ale raţiunii vor fi întotdeauna înăbuşite de întîile porniri ale acestei pasiuni, în sufletele acelor care sunt în stare s-o simtă. Şi, de altmintrelea, acela care, între 20 şi 25 de ani, ar calcula în loc să se arunce orb în vîltoarea iubirii, ar fi un mizerabil care n-ar avea dreptul la nici o fericire! 
  11. Iubirea e cel mai puternic sentiment pentru că, în ea, cumzice Schopenhauer, vorbeşte însuşi glasul speciei, cu alte cuvinte, nevoile imperioase ale naturii; pentru că ca este agăţarea îndă-rătnică a omului de imortalitate. Iubirea apoi e sentimentul cel 
  
  mai puternic şi prin aceea că e cel mai complex, alcătuit dintr-o mulţime de sentimente, ele însele deja complexe. Această complexitate ne explică şi cauza pentru care iubirea e subiectul cel mai preţios în literatură. În sfîrşit, acest sentiment e atît de puternic şi prin faptul că obiectul care produce plăcere este o fiinţă omenească, ea însăşi părtaşă. Iar „poezia“ iubirii vine din faptul că nici un alt sentiment nu este izvor de o aşa de mare putere de iluzionare. 
  12. Iubirea extraconjugală are acest lucru teribil că leagă pebărbat şi pe femeie numai prin pasiune, în deosebire de viaţa conjugală, care-i leagă prin atîtea alte interese — interesele micii comunităţi care e familia — interese care rămîn şi compensează scăderile pasiunii, ori chiar o înlocuiesc cînd ea dispare. 
  13. ...trebuie să recunoaştem că în orice amor, cît de sufletesc, există această cruzime, care se dă pe faţă cu sălbăticie în momentele de conflict — şi că aproape întotdeauna sufletul este în minoritate. Amorul este lucrul naturii, şi nu al societăţii. Societatea îl stilizează numai şi, cel mult, îl complică cu elemente care se topesc la cea mai mică ciocnire. De aceea superioritatea sufletească a unui om se cunoaşte şi după rezistenţa pe care o pune sufletul lui la egoismul naturii. 
  14. Te iubesc fiindcă eşti bun; Te iubesc fiindcă eşti inteligent; Te iubesc fiindcă eşti frumos; Te iubesc fiindcă... înseamnă că Te este iubit nu pentru el, ci condiţionat, din anumite cauze. O iubire provocată de cauze conştiente, de calităţi pentru care dicţionarul are cuvinte, de însuşiri externe; O iubire acordată ca un premiu pentru calităţi estetice, morale şi intelectuale, o iubire pe care o poţi justifica nu este iubire. 
  15. ... amorul nu este entuziasm estetic şi moral. Sublimităţile astea clorotice n-ar putea explica tirania şi demenţa lui. El este cu totul altceva. Este faptul fundamental al existenţei, voinţa de 
  
  a trăi sau, mai bine, de a nu muri (ceea ce, deşi pare acelaşi lucru, e cu totul altceva). 
  16. În strigătul de iubire, bărbatul cere femeii ajutor împotriva morţii. De aceea „amorul e tare ca moartea“. De aceea nemilosul lui egoism în doi. De aceea senzaţia fără nici o analogie a realizării lui. De aceea posibilitatea imaginilor voluptuoase de a ţinea piept în conştiinţă imaginii înfiorătoare a morţii. De aceea absolvirea minciunii, coruperii servitorilor efracţiei, crimei, cînd au ca scop posesiunea femeii iubite — conştiinţa umană recunoscînd astfel că drepturile vieţii primează pe ale moralei şi ale societăţii. De aceea provocarea unuia prin altul a sentimentului pentru femeie şi a sentimentului pentru natură; eternitatea splendidă a universului, exasperînd în om conştiinţa obscură a vremelniciei lui. De aceea tragedia celor patruzeci de ani ai bărbatului, cînd moartea începînd să-i trimită crainicii, el se agaţă încă şi mai cu spaimă de viaţă şi cînd femeia iubită, în voinţa ei de a nu muri, îşi întinde braţele către altul, către bărbatul tînăr, către acela care-i făgăduieşte mai sigur nemurirea. 
  17. ...a cere unei femei libere iubirea, fără a-i cere mîna pecare e liberă să o dea, fără a lua toate obligaţiile faţă de ea şi fără a masca şi înnobila legătura prin toate formele şi ritualele cu atît mai potrivite scopului, cu cît mai nelogice şi mai ridicole din punct de vedere realist, este cea mai gravă ofensă pentru ea, numească-se această legătură amor liber, căsătorie liberă, ori alt cuvînt sonor, prestigios mai ales în ţările noi şi bun ca să justifice în chip ipocrit egoismul brutal al bărbatului. 
  18. Nefericirea mea, cauzată de mine, ar fi o catastrofă indi-viduală şi meritată. Dar nefericirea ei, provocată de mine, ar fi o crimă împotriva ei şi o crimă împotriva fericirii, pentru că oamenii înfrumuseţează ori urîţesc fericirea... 
  
  19. Voinţa de a nu muri, geniul speciei sau elementul imperceptibil a creat în individ iluzii şi miraje. E amorul: arbust în primăvară, cînd frunzele şi florile, pe care cîntă păsări şi se opresc fluturi, acoperă trunchiul inestetic care hrăneşte coroana. 
  20. Hm! Amor platonic?.... Trubaduresc? Comuniune între suflete? (,,Androgin şi ginandru?“). Autosofisticare! Ipocrizie! Strugurii acri! Ori (sau: şi) perversitate de blazat, în care iubirea şi actul final ă...î s-au disociat. Ori pretenţii impertinente de supraom, care vrea să-şi deşurubeze creierul de corp, să-l pună deasupra vieţii, să joace un joc savant cu propriile lui sentimente, ca într-o partidă de şah jucată cu el însuşi. 
  21. Într-un album antropologic am văzut reconstituirea ipote-tică a pitecantropului pe cale de a deveni om. Ieşită dintr-o peşteră, cu un silex în gheară, bestia în două picioare aşteaptă, gravă, să-i cadă prada. 
  Aceeaşi atenţie crudă o are bărbatul cînd a pus ochii pe o femeie. Scena se poate observa într-un bal, într-o grădină publică, într-o sală de teatru. Cînd nu are nimic din cruzimea asta tragică, individul e un farsor sau un emasculat. Şi femeile îl tratează în consecinţă. 
  22. Pînda de a acapara o femeie, consimţirea ori refuzul ei,nesiguranţa dacă-ţi dă sau îţi ia viaţa, ţipătul de bucurie cînd ţi-o dă şi, mai cu seamă, de durere, cînd ţi-o refuză... aceasta, şi nu altceva, constituie poezia amorului — cînd contribuie şi omul, care vine pe o altă linie, desfăcută cîndva din pitecantrop. 
  23. La douăzeci de ani, cînd iubeşti amorul în femeia iubită,imaginaţia ornează poetic împrejurările şi pe femeie. La patruzeci, cînd nu mai iubeşti amorul, ci numai femeia, imaginaţia se concentrează asupra ei indiscret, realist şi precis, dizolvă, ca un reactiv izolator, tot ce nu face parte din fiinţa ei... 
  
  24. Luciditatea teoretică în privinţa amorului presupune un om de o anumită vîrstă, care are în trecutul său ori un bilanţ de saţietăţi, ori unul de nesatisfacţii. 
  25. De obicei unii analizează amorul, iar alţii îl trăiesc.
  26. Aţi observat că în amor, pentru femei subţietatea intelectuală, fineţea nervoasă sunt indiferente, chiar nepreţuite, dacă nu dispreţuite? (În romanele franceze, omul inteligent, pricologul, romancierul e amicul.) 
  27. Amorul? Un trunchi de arbust, ascuns, înăbuşit de puzderie de crengi înflorite, pe care zboară fluturi, cîntă păsări etc. Cu cît vîrsta e mai înaintată, cu atît podoaba sa sărăceşte, cîntăreţi tot mai puţini, flori şi frunze mai rare, mai decolorate. Spre cincizeci de ani... rămîne trunchiul gol, simplu şi indelicat. Quinquagenarii cultivă cu conştiinţă senzualismul. (La 18 ani unii nu-şi mai dau seama că frunzele înflorite sunt purtate de un trunchi. Ar jura că sunt fără suport şi fără legătură cu pămîntul prozaic şi fecund.) 
  28. În adevăr, într-o căsnicie cînd şi bărbatul şi femeia duc o viaţă laborioasă, cînd n-au imaginaţia bolnavă, cînd toată vremea sunt cu treabă şi cînd caută o fericire curată în tovărăşia soţului în ceasurile de odihnă, niciodată astfel de soţi nu se vor dezgusta unul de altul. 
  
  VIAŢĂ ŞI MOARTE
  
  
   
  1. Se zice că trece timpul. Timpul nu trece. Timpul nu treceniciodată; noi trecem prin timp. După cum unui călător din tren i se pare că trec arborii din cîmpie, aşa şi nouă ni se pare că trece timpul. În realitate nici arborii, nici timpul nu trece, noi suntem acei ce trecem. Timpul e veşnic acelaşi, asemenea lui şi în repaos etern ca şi spaţiul. 
  2. De multe ori dorim a schimba o grijă mică, prezentă, pen-tru alta, deşi mai mare, dar îndepărtată. 
  3. A tălmăci existenţa lui Dumnezeu e a avea pentru fiecaretălmăcire o altă noţiune de Dumnezeu; a tălmăci neexistenţa e a avea o singură noţiune, un singur scop: că nu-i. 
  4. O, moarte! Tu ne răneşti mereu pe noi, dar numai prin aceasta tu ne aduci aminte de rănile pe care noi, mai ales, le-am pricinuit. Şi după cum gîndul morţii prietenilor face mai uşor ca să ne împlinim datoriile către ei şi ne scuteşte de chinurile conştiinţei, tot astfel moartea ia cu dînsa, din nenorocire, cînd în adevăr vine, o parte din lume cu violenţa ei teribilă. 
  5. Este o experienţă obişnuită că numai după ce prietenii nesunt luaţi îi preţuim. Dar dacă moartea lor are acest efect asupra noastră, atunci numai gîndul morţii lor va avea un efect mai bun. 
  6. Moartea, cel mai serios prieten al nostru şi sfătuitor moral,ne învaţă să iubim. Şi cel mai adeseori ne porunceşte să iubim 
  
  — dacă în adevăr moartea este ultimul sfîrşit, după care nu vafi nici o întîlnire. 
  7. În lupta vieţii nu toţi pleacă de la acelaşi punct şi nu li-idat tuturora de a avea aceleaşi mijloace de luptă. 
  8. Lipsa de idealism e fatal să ducă la concepţia că viaţa numai are nimic bun decît plăcerea fizică şi anume, cea mai puternică, cea sexuală. Şi cine pune tot preţul pe simţuri, se teme grozav de moarte. 
  9. De la Marc Aurelian şi pînă azi, n-a putut dovedi nici filo-zofia, nici viaţa, că ar fi cu putinţă altă plăcere, neamestecată cu durere şi nerăsplătită prin durere, decît aceea a îndeplinirii zilnice a datoriei, a umilei şi nobilei datorii, — şi, poate, încă plăcerea celor cîteva ceasuri de odihnă, seara, într-o odaie cu-rată, după o zi de muncă, cu mulţumire de ceea ce ai făcut azi, cu speranţă la ceea ce vei face mîine... 
  10. Neputînd trăi viaţa şi fiind îngrozitor a admite existenţafericirii, cînd tu nu o poţi gusta, ajungi fatal să negi posibilitatea fericirii şi, deci, valoarea vieţii. Şi mintea, , se pune pe justificat acest sentiment împotriva vieţii, clădind o filozofie care se cheamă pesimism. 
  11. ... iubirea de viaţă nu poate părăsi complet pe om (ea e aceea care duce, indirect, chiar şi la idealizarea neexistenţei). 
  12. Cine nu cunoaşte naiva încredere a tinereţii în puterea irezistibilă a ideii? Mai toţi am suferit la acea vîrstă de iluzia fermecătoare că o argumentare strînsă şi cinstită e de ajuns spre a schimba convingerile greşite, spre a inocula ideea adevărată. 
  
  Dar vine în curînd o vreme cînd începi să simţi masiva realitate a inerţiei omeneşti, acea alcătuire din deprinderi, prejudecăţi şi, mai ales, instincte, sentimente, pasiuni. 
  Iar cînd în problemele de care suntem agitaţi vorbeşte partea aceasta afectivă, ideile noastre nu sunt decît expresia naturii noastre intime, iar argumentele cu care le susţinem nu sunt decît justificarea cu orice preţ a acestei naturi.
   În cazul acesta, o idee care nu corespunde deprinderilor şi sentimentelor noastre nu este băgată în seamă ori, dacă ne solicită atenţia, i se găsesc defecte, chiar cînd nu le are, şi este respinsă. Iar argumentarea în favoarea acestei idei e socotită, cu bunăcredinţă, drept un sofism. 
  13. ...omul cere vieţii ceea ce ea nu poate da; este ceea cespune poetul în versurile: 
  Şi poate că nici este loc Pe-o lume de mizerii Pentr-un atît de sfînt noroc Străbătător durerii... 
  14. Pesimismul şi optimismul sunt adevăruri relative. Viaţa nu e nici bună, nici rea în sine. E cum o simţi — şi nimic alta. 
  15. Moartea prin sinucidere e tot atît de „determinată“ ca şiorice moarte, ca şi moartea de cancer. Moartea cauzată de o boală fizică e termenul fatal al unor procese fiziologice. Sinuciderea — al unor procese sufleteşti. 
  16. Nu doriţi stelele de pe cer, dacă nu voiţi să ieşiţi din or-dine şi să fiţi nefericiţi. Mulţumiţi-vă cu proza banală a vieţii, dacă voiţi să dormitaţi în linişte cele cîteva zeci de ani, pînă ce veţi pune mîinile pe piept. 
  17. Iluzia este vălul albastru pe care energia vieţii îl aruncăasupra micii şi goalei realităţi, pentru a înşela raţiunea rece şi a 
  
  o sili să se pună în slujba sa. 
  18. Viaţa înconjurătoare — omenească sau cosmică — cu cîte mai puternică, mai izbucnitoare, cu atît e mai puţin suportată de un obosit. E un contrast atunci prea mare între forţele noastre şi cele care ne înconjoară. 
  19. Cînd omul nu se mai poate iluziona, cînd nu mai urmăre-şte nimic, cînd i-i frică de acţiune, pentru că nu poate reacţiona, atunci realitatea nu-l mai interesează. Atunci vine incuriozitatea (oboseala nervoasă, neurastenia, a fost definită şi ca o rarefiere a stărilor sufleteşti). Incuriozitatea este vestitul „urît“ (ennui) al lui Baudelaire. 
  20. ... oboseala, deziluzionarea, inacţiunea, slăbind instinctul vieţii, slăbeşte şi instinctul moral. Şi, la sufletele de elită, locul instinctului moral îl ia întotdeauna simţul estetic. Un „pervers“ rafinat se abţine de la o faptă rea, numai dacă, pe lîngă rea, e şi inestetică. 
  21. Legea vieţii este frica de moarte, adică evitarea a tot ce poate scurta timpul scurt cît mai avem încă de respirat. (Se poate dovedi că şi preceptele moralei celei mai înalte şi mai „dezinteresate“ se reduc, în ultimă analiză, tot la această lege.) Orice semn, orice precursor al morţii este oribil, şi orice semn de viaţă intensă este încîntător. Şi aceasta e o cauză pentru care gustăm şi lăudăm în artă expresia vieţii cît mai puternice. Dar viaţa împuţinează viaţa. Materia nobilă şi elastică se durifică cu vremea. Ţesutul devine coajă. Pe partea sufletească — aceeaşi anchilozare şi scleroză, şi din cauze organice, şi din cauza presiunii sociale care pune viaţa în tipare. Iată pentru ce copilul este atît de încîntător. 
  22. Este un secret, este ceva ascuns parcă în dosul aparenţelor, pe care nu-l înţelegem, dar îl simţim. Este, în pregătirea împrejurărilor dinainte de izbucnirea fatalităţii, o tensiune, este ceva care 
  
  trebuie să eclateze — şi atunci, fatalitatea, acel cineva rău şi „ironic“, îşi trimite agentul şi nenorocirea s-a produs. 
  23. Realitatea este un amestec de tragic şi comic. Adesea, dacă nu întotdeauna, acelaşi lucru omenesc este şi tragic şi comic. Unul concepe realitatea mai ales pe partea ei comică, altul mai ales pe partea ei tragică. Scriitorul comic şi scriitorul tragic. (Pentru inteligenţa pură, viaţa apare comică; pentru sentiment, apare tragică...). 
  24. În genurile în care este de ajuns inteligenţa, ştiinţa, ori sentimentul, cineva poate ajunge pînă la treptele supreme ale producţiei ştiinţifice ori literare chiar în prima tinereţe. De aceea, ştiinţă, filozofie, poezie, critică estetică, toate de primul rang, pot fi semnate şi de oameni sub treizeci de ani (...). 
  Cînd însă e nevoie de o lungă observaţie personală, genul nu poate fi cultivat cu succes decît de oamenii maturi. Şi singura observaţie care cere timp lung şi nu poate fi împrumutată de la alţii e aceea a vieţii sufleteşti, a altora şi a noastră proprie, materialul romanului, al criticii psihologice şi al oricărui gen care are de obiect omul moral, concret şi divers. 
  25. Azi se împlinesc treizeci şi şase de ani de la moartea ma-mei... Timpul vine din viitor, trece în urmă, se darmă peste ea, 
  
  o acoperă, o face tot mai inexistentă, căci morţii mor şi ei mereu. Cînd voi dispărea şi eu, va fi murit şi ea complet din univers. 
  26. Tinereţea — plutire pe un rîu de munte cu mlădieri capri-cioase, sub jocurile de lumini şi umbre ale pădurilor cu întîrzieri neprevăzute şi binevenite, cu gîndul la bucuria drumului de mîine. Şi, după cîţiva ani, care trec ca un fulger, alunecarea vertiginoasă, fără putinţă de oprire, între maluri uniforme, într-o lumină sură şi rece de toamnă, spre apropiata prăpastie... 
  27. Numele celui care a fost odată nu poate forma subiectulnici unei propoziţii cu verbul la prezent şi, gîndind bine, nici la 
  
  trecut. „Hanibal a învins la Cannae“ e necorect; afirmă minciunos o existenţă, aceea a lui Hanibal. Căci, pentru a fi operant cîndva, ceea ce e denumit de subiectul propoziţiei trebuie să existe, să fie o realitate. O inexistenţă nu poate avea un atribut, nu poate produce o realitate nici ieri, nici azi, nici mîine; şi despre nimic nu se poate afirma nimic. 
  28. ...toată poezia vieţii, pînă la infinitezimal, emoţia pe care
  o dă o floare de cîmp, răsăritul unei stele, o adiere de vînt, are ca principiu gîndul morţii, fiindcă vorbeşte de iubire şi că preţul integral al vieţii îl dă numai moartea. 
  29. Gîndurile, simţirile şi faptele se ajustează mereu laîmprejurări, inconştient. O mică schimbare în mediu provoacă o deviere a sufletului. (Lampa de pe masă, mutată pe un scaun din colţul camerei, modifică tot peisajul încăperii — alte umbre, alte proporţii — determină altă tonalitate a sensibilităţii, altă direcţie a gîndirii şi alte reacţii...) 
  30. Cineva îşi zicea adeseori: La cincizeci de ani tu ai rămastot cum erai la cinci ani: un copil grav, care umblă după năluci. 
  31. A trăi este a te feri de moarte. Nimic din activitatea noastrăşi chiar din sensibilitatea noastră nu are alt scop şi altă cauză. 
  
  SPIRITUL CREATOR
  
  
   
  1. A fi adevărat poet însemnează a simţi.
  Simţirea se produce prin impresiuni din lume. Lumea azi e plină de nenorociri, impresiunile vor fi dară dezgustătoare. Ceea ce va simţi poetul va fi trist. Aşadar, tonul scrierilor unui adevărat poet va fi trist. 
  2. Dacă un geniu îşi aruncă cugetarea cu două veacuri, depildă, mai înainte de cugetarea veacului său, atunci la orice moment un geniu îşi aruncă cugetarea cu două veacuri înainte, aşa că, după o trecere de două veacuri, cugetarea geniului e aruncată peste alte două veacuri şi tot aşa mai departe. 
  3. A spune că un scriitor are mult de spus e tot una cu a spune că e sincer. Sinceritatea, aceasta e însuşirea cea mai mare şi mai simpatică a unui scriitor, cînd are şi altele. N-am să uit niciodată cum caracterizează Taine pe Alfred de Musset:  
  4. ...a scrie este a avea deprinderea de a grupa elementele psihice în jurul ideii sau tendinţei dominante (tema, subiectul), deprindere pe care n-o are necărturarul. 
  5. Evoluţia unui scriitor repetă adesea istoria literaturii ţării sale, după cum aceasta repetă istoria literaturii universale. 
  6. ...este cu neputinţă şi, dacă s-ar întîmpla, ar fi imoral, ca un om eminent să se mărginească numai la activitatea literară, 
  
  care este un lux şi, ca toate luxurile, numai atunci permis cînd cineva are la îndemînă un prisos de energie neutilizabil în lucrurile practice ale vieţii. Din această cauză omul de litere trebuie să fie şi un luptător social. 
  7. ...scriitorul se naşte pesimist ori optimist, cerebral sau pasional, subiectiv ori obiectiv etc. ... Izbuteşte, dacă se naşte într-o lume cu acelaşi fel de a simţi. Şi, desigur, într-o oarecare măsură e influenţat de mediul în care trăieşte, cum şi acest mediu, la rîndul său, e influenţat de scrisul lui. Iar dacă nu găseşte mediul prielnic, atunci nu e gustat, citit, lăudat şi consacrat. Se poate însă ca, după moartea lui, să vină o generaţie care să-l priceapă. Atunci e dezgropat, selectat — gloria lui e postumă. 
  8. ... cînd în scriitor va răsuna ecoul nefericirii mai multorclase, cînd nemulţumirile îi vor veni pe mai multe căi şi cînd, la aceste nemulţumiri cu caracter „egoist“, se vor adăuga şi durerile altora, atunci în el va vibra toată durerea vremii lui. 
  9. Artiştii, cînd se apucă de „creat“, sunt cuprinşi de un senti-ment care-i paralizează — teama că nu vor corespunde exigenţelor excesive ale criticii (...). Idealul, pus prea sus, strecoară în suflete un sentiment de deznădejde, care uneori poate ajunge pînă la renunţarea, din capul locului, la lupta de a te ridica pînă la el. 
  10. Actul creaţiei poetice arată mai bine decît orice cît e de com-plex sufletul omenesc şi ce rol are inconştientul în viaţa sufletească. 
  11. Scriitorul mare place mai mult decît cel mic, pentru că,am văzut, e mai... mare. 
  12. Un poet, dacă nu are o calitate prin care întrece pe ceilalţi,nu e poet de rasă. 
  13. Scriitorul adevărat nu se amestecă în genuri nepotrivitetemperamentului său. Clasicul nu obişnuieşte să zugrăvească 
  
  incendiile apusului, nici romanticul nu se încumetă să „descoase“ discursiv sufletele. 
  14. Adevăratul creator este pînă la un punct iresponsabil decreaţia sa, pentru că este dominat de ea. El numai o stilizează. Personajele se nasc şi, mai ales, se dezvoltă după voia şi firea lor proprie. 
  15. Este imposibil de definit cu adevărat un artist sau opera unuiartist. Esenţa, ceea ce formează nota specifică a operei unui artist, este un sunet unic, pe care ar trebui să-l exprimi într-o singură formulă. Criticul cel mai pătrunzător şi mai sonor la opera unui artist, un Sainte-Beuve ori un Lemaître, dau tîrcoale (să mi se ierte expresia), se apropie, dar nu pot prinde într-o formulă ceea ce e un artist şi-l deosebeşte de toţi ceilalţi. 
  16. Fiecare gen, fiecare sensibilitate, fiecare reacţie la reali-tate are, în literatură ca şi în toate artele, dimensiunile sale. Nu se poate concepe un Merimée autor al unui număr de nuvele egal cu al lui Maupassant. Nu se poate concepe un Leopardi autor al unui număr de volume egal cu al lui Hugo, chiar dacă Leopardi ar fi trăit optzeci de ani. Nu se poate concepe o pictură de concentrare ca a lui Leonardo da Vinci, etalată pe-atîtea pînze ca a lui Rubens, chiar dacă Leonardo, care a pictat patru ani zîmbetul Giocondei, s-ar fi consacrat numai picturii. 
  17. Poeţii au, în adevăr, un dar. Nu e nimic mistic în concepţia mea. E simpla constatare că în ei, mai ales în ei, şi mai ales în marii poeţi romantici, omul de toate zilele e cu totul altul decît celălalt din ceasurile rare, dacă voiţi — întrebuinţînd termenul foarte figurat! — din ceasurile cînd e „posedat“. 
  18. Oricare categorie umană, cînd e reprezentată printr-un poetadevărat, aduce în literatură sensibilitatea ei specială, îmbo-găţeşte aşadar literatura cu o sensibilitate nouă. 
  
  19. ...expresia unui adevărat poet va fi mereu în cea maistrînsă concordanţă cu stările de suflet, nu numai din punct de vedere noţional, ci şi din punctul de vedere al sonorităţii. 
  20. Se poate spune că dintre doi scriitori cu un egal talentnativ, acela va fi mai mare, în opera căruia se va simţi mai puternic sufletul poporului şi se vor oglindi mai bogat şi mai bine realităţile vieţii naţionale. 
  21. Un poet nou vine cu un fond nou şi cu un stil nou. Darfondul şi forma sunt numai două feţe ale aceluiaşi lucru, văzute din două puncte de vedere deosebite. Ceea ce este obscur în formă (vorbim de poeţii adevăraţi) este obscur pentru că ni-i străin fondul, pentru că ceea ce spune poetul nu poate găsi ecou în sufletul nostru, pentru că — cu un termen pedant, dar just — nu avem cu ce apercepe ceea ce spune el. 
  
  ESTETICE
  
  
   
  1. Din punctul de vedere al plăsmuirilor şi al senzaţiilor, care sunt adevăratele elemente ale artei, poezia este expresiunea cea mai înaltă a artei. La muzică sunt numai senzaţiuni şi plăsmuiri auditive, la pictură numai vizuale, la sculptură iarăşi vizuale. Poezia are însă toate plăsmuirile şi senzaţiile cunoscute. Poezia pe lîngă că dezvoltă idei, ca şi celelalte arte, dar conţine chiar idei. Entuziasm în cel mai mare grad îl produce muzica şi poezia. Muzica deşteaptă mai cu greu decît celelalte arte „idei senzuale“. 
  2. Un stil umflat, lipsit de idei, e ca şi un corp búget, lipsitde sînge. Precum sîngele nutreşte, dă viaţă corpului, aşa şi ideile dau viaţă stilului. 
  3. Literatura romînească va fi, cînd scriitorii se vor întoarcela popor, unde e şi materialul, şi formele, şi stilul, şi limba, căci limba, literatura, poezia sunt naţionalitatea unui popor. 
  4. ...un popor nu-şi poate justifica dreptul la existenţă distinctă în sînul popoarelor civilizate, decît dacă poate contribui cu ceva la cultura universală, dîndu-i nota specifică a geniului său. 
  5. Poezia e mai ales simţire, şi simţirea, încă o dată, e lucrul cel mai individual, cel mai cu neputinţă de împrumutat. 
  
  6. Poezia (...) este ca, şi cugetarea normală şi de toate zilele a 
  omului primitiv, iluzionare şi misticism: acesta e un adevăr banal. Poezia e refugiul în cugetarea naturală a omului. 
  7. Dl Sadoveanu e cel dintîi cîntăreţ al pămîntului ţării sale,vreau să zic că nimeni nu e legat ca dînsul, prin atîtea fibre tainice, cu sufletul acestui pămînt, cu cîmpiile lui, cu apele lui, cu oamenii lui, — cu tragedia lui. 
  8. Arta ă...î are menirea să prindă, să imobilizeze o clipă din viaţa capricios fugară şi s-o fixeze, pentru totdeauna, prin formă. 
  9. ... romanul, ultimul termen al evoluţiei literare, e genul celmai pretenţios, nu numai din punctul de vedere al fondului, ci şi din punctul de vedere al compoziţiei. Şi la această compoziţie, mai ales într-o literatură fără tradiţie, nu se poate ajunge deodată. Tinzi către ea, încercînd, dibuind, făcînd preludii, exercitîndu-te. 
  10. A face numai ceea ce cu adevărat poţi este o mare virtuteartistică, deoarece în artă se pare că ar fi „posibil şi imposibilul“, 
  
  — dovadă atîtea opere literare în care autorii vorbesc de lucruripe care nu le cunosc, de sentimente pe care nu le-au simţit, de probleme pe care nu le-au cugetat. 
  11. Opera literară e o sumă de momente ale spiritului unuiscriitor, o manifestare multiplă şi variată a impresiei pe care lumea o face asupra unei sensibilităţi. 
  12. ...durerea, regretul şi tristeţea au fost întotdeauna un iz-vor incomparabil mai puternic de poezie decît fericirea şi speran-ţa. Toţi marii lirici ai lumii au fost şi nişte mari nemulţumiţi. 
  13. ...numai cine are o personalitate puternică se poate sus-trage de la influenţa modelelor, adică a literaturii curente. 
  14. Gustul estetic al publicului este o superioritate naţională,şi a feri de scădere şi perversiune gustul poporului tău este un act de patriotism. 
  15. Turgheniev a fost un pesimist idealist. Idealist pentru că are respectul fiinţei omeneşti, pentru că nu vede în ea o gorilă, 
  
  nu o urăşte, nici nu rîde de ea. Pesimist, pentru că nu concepe fericirea. Pesimistul mizantrop zice oamenilor: „Gorile, cît sunteţi de stupide!“. Pesimistul idealist le spune: „Fraţilor, cît suntem de nenorociţi!“ 
  16. ...ceea ce merită să fie relevat de artist, nu este ceea ce eanimalic în om, lucru prin care toţi oamenii se aseamănă, dar ceea ce e omenesc, lucru prin care oamenii se deosebesc aşa de mult. 
  17. ... o carte recitită, niciodată nu e aceeaşi. O operă literarăe ceea ce vedem sau, mai bine, ceea ce punem noi în ea. De aceea, pentru fiecare din noi aceleaşi pagini conţin altăceva. 
  18. Un tînăr care se înscrie, el de la sine, într-o „şcoală“, sehotărăşte singur să renunţe la ceea ce formează esenţa poeziei şi ambiţia poetului: originalitatea de fond şi de formă... 
  Şi tot atît de adevărat mai este că imitarea îl face ridicol şi pe scriitorul imitat. 
  19. ...cînd o poezie impresionează sute de ani în şir, înseamnă că are aprobarea unui număr nesfîrşit de oameni înşiraţi de-a lungul vremii. Şi mai înseamnă că o poezie astfel selectată are în chip eminent acea calitate care se numeşte caracter general omenesc, dacă a putut corespunde sufletului atîtor oameni, atîtor feluri de oameni din atîtea vremuri deosebite. 
  20. O poezie cultă e rezultatul autocriticii vremelnice a unuisingur om. O poezie populară e rezultatul autocriticii seculare, a sute şi mii de oameni. E rezultatul autocriticii unui întreg popor. 
  21. Poetul cult nu scrie numai cînd gîndurile şi simţirile lui cer „vestmintele vorbirii“. El scrie şi pentru ca să scrie, pentru ca să-şi facă obiceiul, pentru ca să-şi împlinească volumul ori se-ria, pentru ca să încerce o formă nouă, pentru ca să întreacă pe altul, pentru că i se cere etc., etc. Poetul popular, păstorul de pe 
  
  ,,un picior de plai“, nu are nici unul din motivele acestea. El cîntă numai cînd simţirea lui a ajuns la acel diapazon care cere în adevăr „vestmintele vorbirii“. Aşadar, independent de alte însuşiri, poezia lui va avea în grad absolut pe cea mai însemnată: spontaneitatea, sinceritatea. 
  22. O poezie populară e concepută de un om care simte şiniciodată de unul care vrea să fie poet. E concepută într-un moment de inspiraţie şi niciodată în unul de voinţă. E realizată fără calcule impuse de anumite forme fixe. Rămîne numai dacă place. Înfruntă vremea numai dacă place îndelung generaţiilor următoare. E analizată, criticată la infinit şi necontenit corectată, purtînd cu vremea tot mai mult pecetea sensibilităţii unui întreg popor... Iată de ce poezia populară e atît de profundă, atît de frumoasă, atît de universal omenească. 
  23. Creangă este un reprezentant perfect al sufletului romînesc între popoare; al sufletului moldovenesc între romîni: al sufletului ţărănesc între moldoveni; al sufletului omului de munte între ţăranii moldoveni. 
  24. Cu sentimente idealiste se poate face poezie eterată, nici-odată tragedie profundă. 
  25. Critica literară nu poate trăi, nu poate înfrunta vremea decît numai cînd este psihologică, cînd conţine adevăruri asupra sufletului omenesc, ca şi romanul sau poezia; sau cînd aduce teorii originale estetice, care rămîn în discuţia urmaşilor... 
  26. Eminescu a fost un organism complet. A avut totul, toată gama senzaţiilor, imaginaţia completă, inteligenţa înaltă. El a concentrat în sine vîrstele omului. Emotiv şi imaginativ ca un primitiv, naiv şi curios ca un copil — nou în faţa universului, el a fost în acelaşi timp înarmat de cunoştinţe ca un învăţat şi abstractor de idei ca un metafizician. 
  
  27. Literatura, şi arta în genere, dacă nu e produsul societăţii decît în oarecare măsură, e, în schimb, cu totul în funcţiune de societate. Voim să spunem că talentul se naşte, societatea îl îndrumează într-o măsură, dar ceea ce e principal e faptul că societatea îl selectează. Alege, încurajează, slăveşte ceea ce-i convine şi respinge, descurajează, usucă ceea ce nu-i convine. 
  28. În toată lumea unitatea completă sufletească a unui popor se desăvîrşeşte prin limba literară. 
  29. În poezie totul e individual şi, cum inteligenţa nu a pro-gresat în omenire de la începutul timpurilor istorice pînă azi (Platon nu e mai puţin inteligent decît profesorii noştri de filozofie), în poezie nu poate fi vorba de o lege a progresului. 
  30. O literatură ca să se numească nouă trebuie să fie nouă.E greu, desigur, de stabilit cîtă vreme un lucru e nou şi cînd începe să fie vechi. O pălărie nu mai este nouă după vreo două luni. Iar dacă îţi cumperi alta peste o lună, cealaltă, fără să se fi învechit, devine veche. 
  O literatură e nouă, fără îndoială, mai multă vreme decît o pălărie, dar nu poate fi nouă şi după treizeci de ani de la apariţie. 
  31. ... dacă oamenii se strică prin cărţi, se strică puţin şi princărţile lipsite de talent, căci atunci nu-s impresionante, şi prin cele scrise cu talent, căci atunci emoţia estetică luptă cu oarecare şanse în contra senzaţiilor de ordin inferior. 
  32. ... nici un moralist, oricît ar pretinde el că zugrăveşte pe„om“, nu zugrăveşte în realitate decît pe omul unei societăţi din vremea sa şi anume din categoria în care trăieşte, pe care o cunoaşte şi care, de obicei, îl nemulţumeşte. 
  33. Un analist, oricît de obiectiv, observînd o societate cît de normală, va zugrăvi tot „negru“ pe oameni. Toţi analiştii mari, 
  
  fie „moralişti“ puri, fie romancieri, sunt mai mult sau mai puţin „detractori ai omului“. 
  34.... cînd dispreţuieşti profund pe oameni, nu te simţi obligat să fii sincer cu ei, să le faci, de pildă, onoarea de a-ţi susţine părerile faţă de dînşii, cînd ştii, mai ales, că sinceritatea ţi-ar aduce dezagremente. 
  35. Poezia lirică pierde prin biografie în orice caz, chiar cînd, ca să vorbim (...) de poezia erotică, eroina ar fi o fiinţă angelică. Valoarea unei poezii lirice e generalitatea ei, posibilitatea ce o dă cît mai mult şi cît mai multor oameni, să-şi trăiască sufletul lor cu ajutorul ei. Orice explicaţie biografică este o limitare, un atentat la generalitatea ei. 
  36. Poezia populară dă unui scriitor cult o mulţime de resurse specific naţionale. Dar dacă nu i-ar pune la îndemînă decît una, limba, încă ar fi un minimum satisfăcător, pentru că limba unui popor nu e o colecţie de semne abstracte ca cuvintele unui volapük. În limba unui popor, în cuvinte, în chipul de a forma familia cuvîntului, în construcţii speciale, în idiotisme, în sintaxă etc., e depozitat sufletul unui popor, experienţa lui de-a lungul vremii, chipul lui de-a simţi, de a gîndi, de a considera lumea. 
  37. Cine dispreţuieşte literatura anterioară a tării sale, nu poate fi scriitor bun, chiar şi aiurea, unde influenţele străine sunt neînsemnate şi unde, deci, nu e atîta nevoie de sprijinul tradiţiei pentru asimilarea acestor influenţe... 
  38. O operă poate fi expresia unei societăţi care nu mai este a sa, dar care are asemănări cu ea. De aceea un scriitor poate „muri“ o vreme şi învia mai tîrziu, ca să moară şi să învie apoi din nou — şi aşa mai departe. 
  39. „Beţia de cuvinte“ e frazeologia pretenţioasă şi dezordonată, e o invenţie verbală pricinuită de asociaţii incoherente 
  
  de cuvinte, e fraza care merge fără nici un substrat de gîndire, într-un fel de ameţeală care ucide orice putere de inhibiţie. Această stare se produce mai ales atunci cînd un temperament intelectual-fals vine în atingere cu idei în probleme mai presus de interesul real şi de înţelegerea individului. 
  40. După ce mor, scriitorii mari au nenorocirea de a li se da în vileag tot ce au scris — şi devin astfel mai mici ă...î. Apoi, cu vremea, opera aceasta slabă, ca şi cea slabă publicată de scriitorii înşişi, cade în uitare, rămîne în circulaţie numai opera lor bună — şi ei devin din nou mai mari. 
  41. Într-un roman, un personaj principal trebuie redat com-plet, cu calităţile şi defectele lui, pentru că romanul trebuie să dea complet ceea ce dă: un mediu, un tip, o problemă etc. Nu-vela dă felii din toate acestea. Într-o nuvelă, un om apare nu-mai în aspectul sau în aspectele necesitate de temă sau de intrigă. 
  42. Actul creaţiei poetice arată mai bine decît orice cît e de com-plex sufletul omenesc şi ce rol are inconştientul în viaţa sufletească. 
  43. Poezia intimă, cînd omul se destăinuieşte sie însuşi, nu are nevoie de cuvinte noi. Are nevoie de vechile cuvinte trăite şi suferite de toţi cîţi au trăit şi au suferit înaintea noastră. În intimitate cu el însuşi, omul e natural, e slab, şi gîndeşte în limba naivă a tuturora. Cuvîntul nou (...) e pretenţios, e retorică, e afectare, şi cine poate fi mai ticălos decît omul care ia atitudini faţă cu el însuşi cînd se retrage în incinta sufletului său? 
  44. Anatole France este în primul rînd inteligenţa. Inteligenţa pură, jocul cu idei, în forma sensibilă a artei. 
  45. Atitudinea poetică a autorului păgubeşte chiar şi poeziei lirice. Poezia trebuie să rezulte din fapte, adică din senzaţii, impresii, imagini, idei. Cu atît mai puţin poate fi îngăduit poeticul acolo unde nu e vorba de sentiment, ci de înţelegere. 
  46. O piesă de teatru, care n-a găsit niciodată actori buni, încă nu există ca piesă de teatru. E încă în faza de text pentru teatru. 
  47. Un creator nu copiază realitatea, ci-şi realizează concepţia sa despre realitate. 
  48. Creaţia este artă şi, prin urmare, nu se poate închipui creator lipsit de concepţia individualului care e obiectul creaţiunii. Cu cît cineva are mai puternică această concepţie, cu atît este mai creator. 
  49. ... poezia mare este, şi nu este altceva decît fiorul tragic în faţa vieţii... 
  50. Dl Sadoveanu este un pictor şi un poet al naturii. Şi amîndouă în acelaşi timp. Dar ceea ce e mai impresionant — dacă se poate face disociaţia — e poetul. 
  51. Poezia este, în primul rînd, ecoul unei sensibilităţi fragede într-un organism psihic superior: sensibilitatea ia act de univers; sentimentul şi inteligenţa răspund, organizează. 
  52. Senzaţiile, sentimentele, ideile sunt material pentru artă,şi nu spovedanie sau motiv de sociabilitate cu cititorul. 
  53. Eminescu a fost o anticipaţie. O apariţie aproape inexpli-cabilă. Un meteor căzut aici, printre noi, din alte lumi. A fost prea mare pentru vremea cînd a apărut, pentru cultura acelei epoci, vreau să spun, pentru cei care au voit să-i priceapă integral psihologia, viaţa, opera. 
  54. ...operele de ficţiuni care se isprăvesc cu triumful bineluişi cu fericirea sunt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii; sunt imorale, pentru că creează iluzii zadar-nice; sunt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sunt la fel... 
  55. Iubirea, nebunia filozofiei, nu se poate spune toată, decît prin muzică, fiindcă durerea se exprimă prin ţipete, şi muzica e ţipătul perfecţionat. Pictura şi sculptura sunt arte inferioare: ele pot reprezenta iubirea, dar nu o pot exprima. Poezia ţine mijlocul, pentru că abia o poate exprima. Pictura şi sculptura sunt frumoase pentru că se adresează, prin forme, creierului. Muzica se adresează, prin creier, fiziologiei. Muzică frumoasă nu există: ea nu este „reprezentare“. Muzica ori nu e nimic, ori ţine de sublim, ca tot ce zguduie adîncurile insondabile ale fiinţei noastre, ca tot ce exagerează durerea de-a trăi. De aceea, orice muzică, chiar şi un vals, dacă mişcă profund, e tristă. 
  
  VARIA 
  
   
  1. Un prieten cu adevărat, dar cu adevărat bun e acela pe careîl cauţi în zadar. 
  2. Prietenia din tinereţe devine adesea cunoştinţă veche labătrîneţe. În bătrîneţe ideile şi mai cu seamă sentimentele se răcesc şi rămîn ideile, care, pierzînd şi ele elementul entuziasmului, devin simţăminte de datorie. Slăbindu-se sentimentele şi pierzîndu-se entuziasmul care leagă pe prieteni, se slăbeşte prietenia. 
  3. Ştiinţa, prin însăşi natura sa, e singurul lucru pe caretrîntorii nu-l pot căpăta prin munca altora. Rodul muncii de a învăţa nu poate fi furat de altul. Acest lucru e natural azi; însă cînd s-ar putea fura şi rodul acestei munci, desigur burghezii ar spune că aşa e bine, aşa e armonie. 
  4. La unii, întrebuinţarea podoabelor se tălmăceşte astfel:neavînd nimica în sine, pun în schimb pe sine. 
  5. Altruismul nu-i decît egoismul bine înţeles, priincios individului şi unui număr cît mai mare de alţi indivizi, a căror bunăstare aduce bine individului de la care purcede fapta. 
  6. Inteligenţa nu se poate sulimeni spre a arăta altfel de cum este; deci cei proşti n-au nici un mijloc de scăpare. 
  
  7. Umoriştii sunt foarte preţioşi, fiindcă sunt foarte rari şi fiindcă se arată ireverenţioşi faţă cu realitatea, în contra căreia, conştient sau inconştient, „avem toţi un dinte“. 
  8. ... Sunt mai multe nuanţele stărilor sufleteşti — care sunt şi aşa greu de clarificat, decît cuvintele unei limbi, care sunt şi aşa de greu de găsit şi care nu pot da nuanţa stării sufleteşti decît cu aproximaţie. 
  9. Lipsa de sinceritate nu poate face impresia... sincerităţii.
  10. O personalitate, oricît ar fi de puternică, nu poate avea înrîurire decît în nişte împrejurări favorabile. Iar un curent popular, o tendinţă socială nu poate ajunge la realizare decît întrupată în individualităţi puternice. 
  11. ...norodul pune întotdeauna pe socoteala celui mai cuno-scut tot ce au făcut alţii; pentru moldoveni, toate bisericile vechi sunt făcute de Ştefan cel Mare. 
  12. S-a zis de atîtea ori că fiecare epocă, fiecare mişcare socială, literară etc. îşi găseşte omul său. Aceasta înseamnă că un om devine reprezentativ numai cînd are un temperament şi o cultură potrivite cu epoca sa, cu mişcările sociale etc. ale epocii sale. 
  13. Un actor, cînd interpretează un tip, în realitate îl creează şi orice creaţiune presupune o îndelungată observaţie, o observa-ţie fără voie, de toate zilele, care permite actorului de a memora mii de atitudini, din care, ca şi scriitorul, alege inconştient, sintetizînd în creaţiunea sa observaţiile lui nenumărate. 
  14. ...dacă în lumea naturală orice însuşire favorabilă succe-sului este o însuşire bună, în lumea socială nu e tot aşa: nu orice însuşire sufletească bună este o însuşire socială bună, favorabilă adaptării. Există însuşiri care, din punct de vedere moral, sunt calităţi şi, din punctul de vedere al adaptării, sunt defecte. 
  
  15. E una din cele mai naive manifestări ale concepţiei căîntîmplările sociale se pot produce prin voinţa unui om, cînd, în realitate, ele nu se pot produce nici chiar prin voinţa una-nimităţii oamenilor. Trebuie teren favorabil arborelui, trebuie apoi arborele, trebuie apoi să înflorească arborele, floarea să lege, pentru ca să ai fructul. 
  16. Anotimpul obosiţilor e toamna. Din cele 24 de ceasuri alezilei, timpul care se potriveşte mai bine cu sufletul lor e amurgul şi noaptea. 
  17. Ordinea, întemeiată chiar pe tiranie, trebuie preferatăanarhiei. Iar ordinea e acea stare în care eşti prevenit ce trebuie şi ce nu trebuie să faci, în care ştii mai dinainte binele sau răul care va urma, pentru tine, pentru faptele tale. 
  18. Fiecare ţară, fiecare societate umană are felul ei de a fi şigradul ei de dezvoltare pe scara evoluţiei. Şi nimic din lume nu se potriveşte la fel în două ţări sau două societăţi umane. 
  19. ...umblînd cu iluzii vane nu vom putea crea posibilul.Cheltuind energia cu zădărnicii, de unde energie pentru lucrurile posibile, adică serioase? 
  20. ... modele, deşi inventate de croitorii din Paris şi cocotele de la Nisa, arată şi ele pe toate străzile concepţia amorului masculin dintr-o vreme, pentru că croitorii şi cocotele sunt nu-mai nişte seismografe sensibile la felul de a simţi al bărbaţilor. 
  21. Fiindcă cineva nu te lasă să faci un lucru, urmează, oare,că acel lucru e rău? Sau fiindcă cineva falsifică un lucru, înseamnă că acel lucru e rău şi cînd e autentic? Un lucru nu poate fi definit prin ceea ce devine el cînd e falsificat, adică tocmai contrarul lui. 
  22. Libertatea este supremul bine pentru orice vieţuitoare.O pasăre eliberată din colivie are un ţipăt unic, imnul ei pentru libertatea recîştigată. 
  
  Iar libertatea cea mai scumpă este aceea a conştiinţei, a gîndirii şi este suprema nobleţe a omului care e om. 
  Puteţi îngrămădi munţi de mîncare şi mări de băuturi, fără libertatea de gîndire omenirea nu va fi decît o turmă ghiftuită, foarte puţin interesantă. 
  23. Acest popor a vorbit adesea patetic, aşa de patetic cum nu poate vorbi decît bucuria şi durerea milenară a unei rase. A vorbit prin unii reprezentanţi ai lui de elită, prin păstorul care a creat Mioriţa, prin viteazul care a cîntat pe Toma Alimoş. 
  24. Se ştie că ceea ce este departe, ni se pare uniform. Pentru un călător, oamenii dintr-o ţară străină par la fel. Cînd categoria umană e inferioară şi, deci, mai puţin diversă, uniformitatea aparentă ni se pare şi mai mare. Mai departe, cînd ieşim din omenire, această uniformitate devine totală: numai un păstor distinge individualitatea fiecărui animal din turma sa. Pentru noi nu e nici o deosebire între ele. 
  25. E de invidiat optimismul contemporanilor noştri, care credcă am progresat atît de excesiv, ne-am dezanalizat atît de mult, comprehensiunea şi inteligenţa sunt atît de complet tovarăşele noastre de orice moment, încît, ca să ne mai virilizăm, ca să nu ne stingem din prea mult abstracţionism ar fi nevoie de o doză de gorilism. 
  De fapt — şi chiar cînd pe spirala progresului ne aflăm în ascensiune — suntem încă la începuturile omenirii. Cele cîteva zeci de mii de ani de cînd suntem „oameni“, sunt prea puţin lucru în evoluţia speciei, dacă soarele ne mai îngăduie măcar un mi-lion de ani de existenţă... 
  26. ...atunci cînd aceeaşi idee le vine la doi oameni, ea aresorţi să fie adevărată, oricît de curioasă ar părea. 
  27. Moralistul face observaţii asupra sufletului şi a conduiteiomului, caută cauzele stărilor sufleteşti tipice etc. Analistul ob
  
  servă sufletul, îl descompune (,,analizează“), îl descrie, îl redă, aşa cum este el, cît poate mai exact. Moralistul observă mai mult pe alţii; analistul se observă mai mult pe sine.
   Moralismul presupune gustul ideilor generale şi spirit de generalizare. De aceea el înfloreşte mai ales în Franţa. Analiza presupune o bogată viaţă interioară, fie că e vorba de autoanaliză, fie că e vorba de analiza altuia. (Aceasta din urmă o presupune pe cea dintîi, căci sufletul altuia îl cunoaştem prin analogie cu al nostru.) 
  Fireşte că rar cineva e numai una sau alta. Şi dacă există analişti, care nu-s moralişti, ca Dostoievski, nu există moralişti care să nu fie analişti. 
  28. Supremaţia faptului asupra efuziunilor lirice este unul dinsemnele vremii de azi. 
  29. Dacă Ştefan cel Mare şi Mircea sunt veacul de mijloc alistoriei naţionale, dacii sunt antichitatea legendară, „Egipetul“ acestei istorii. 
  30. Senzaţia de clasă nu-i o stare de suflet absolută. Rezultădintr-un raport. (Admirabilă tautologie!) Un militar de un grad inferior trece în fiecare zi printr-un sistem ecosez de senzaţii: aci sclav, aci rege asirian. 
  31. Explicaţiile nu modifică niciodată realităţile.
  32. Inteligenţa este un avocat, şi nu un consilier al firii indi-vidului. 
  
  
   
  
  ADELA 
  FRAGMENTE DIN JURNALUL LUI EMIL CODRESCU (iulie-august 189...) 
  Bălţăteşti!... O improvizare de bîlci, pe şoseaua care vine de la Piatra, trece prin mijlocul satului, strîmbă, şerpuind printre rîpi, şi se duce la Tîrgu-Neamţului, înconjurată de singurătăţi. 
  Lume multă, care vrea să petreacă şi nu ştie cum. Doamnele, ostentativ fără treabă, umblă în rochii de casă şi cu capul gol... Domnii, cu jambiere şi şepci impermeabile, trec la poştă, peste drum de hotel, înarmaţi cu alpenstock-uri, strînse energic în pumn la nivelul bărbiilor înţepenite şi importante. Peisaj meschin. O colină întinsă, tristă, pătată de cîţiva arbori schilozi, ascunde munţii dinspre apus. 
  Nici o „cunoştinţă“. Sistem infailibil: în genere, atitudini nesociabile; în specie, evitarea parcului. Pe drumul, inevitabil, din „centru“ — cufundat în lectura unui ziar. (Am un număr din Voinţa naţională încă din Bucureşti.) 
  Plictis odihnitor. Lectură plăcută, reconfortantă: cataloagele cîtorva librării străine şi un dicţionar portativ, cărţile de căpătîi care, împreună cu Diogen Laerţiul, repertoriu de cancanuri şi idei antice (amintit adesea de Coco Dimitrescu în „prelegerile“ lui nocturne de la Cosman şi găsit din întîmplare la un anticar), alcătuiesc biblioteca mea estivală. 
  Cataloagele — pentru momentele de lirism intelectual. Unele cărţi le-ai citit. Ţi-aduci aminte şi împrejurările. (Era pe vremea...) Cîteva... stai la îndoială. Iată una pe care vrei s-o citeşti de zece ani şi nu ştii pentru ce n-ai reuşit încă, cu toate că o ai în bibliotecă. Pe aceasta, deşi ilustră, ai ocolit-o necontenit. De ce?... Cîteva, mai interesante, ai să le comanzi cu siguranţă. Le însemni cu o cruce. Pe cele mai importante, cu două. De la o vreme observi că ţi-ai pierdut forţa de inhibiţie, şi crucile duble devin tot mai dese. Atunci, pe cele „cîteva mai importante“ le însemni cu trei cruci, care, în curînd, încep să-şi piardă şi ele valoarea selectivă... Iată tratatul dispărut din bibliotecă de mult: cine ţi l-a confiscat sub formă de împrumut? Treci în revistă pe împrumutătorii probabili cu un sentiment neplăcut. Iată şi volumul (fireşte de poezii) în care ai trimis Elizei declaraţia de dragoste... Eliza... 
  Trei perne sub cap şi ţigările pe măsuţa de alături, ca să-ţi rămînă spiritul absolut liber de corp şi de griji, şi lectura catalogului, cu toată atenţia, ca să nu treci cu vederea nici o carte 
  — se poate imagina voluptate mai esenţială?
  Dicţionarul — pentru momentele cînd spiritul vrea să ia contact mai concret cu lumea realităţilor în sine. După un instrument de teslărie, o pasăre (uneori ai şi figura alături; păsările din dicţionare au întotdeauna mutra mirată şi comică), apoi o prepoziţie cu înţelesurile ei subtile, demonstrate prin exemple naive. Şi tot aşa, în partea a doua, la numele proprii — un rege merovingian, un promontoriu, o primadonă italiană. Visezi la regele pletos, la promontoriul care împinge departe în mare un oraş cu nume ciudat, şi mai cu seamă la diva care a debutat la Neapole şi a fost pe rînd (sau aproape) metresa unui duce, a unui conte, a unui tenor şi apoi nevasta unui bancher. Nu mai e dicţionar. E un roman în notaţii sugestive. 
  Dar azi am recitit paginile lui Diogen Laerţiul despre Epicur. Ataraxie. „Apatie“... Frica de acţiune a omului lipsit de energie impulsivă... Teroarea de răspundere a intelectualului prea lucid şi prea mult preocupat de urmările faptelor lui. Decadenţa Greciei. Antipodul „bestiei blonde“.  
   1 „Omul, amăgit de-o umbră care trece, îşi poartă necontenit osînda de-a fi voit să-şi schimbe locul...“ (fr.). 
  Mulţumit cu puţin, ca să poată suporta viaţa... Indulgent cu alţii, sever cu el însuşi. Inspiratorul tuturor endemonologiilor amabil pesimiste. Neînţelese de proşti şi de porci, care traduc „plăcerea“ lui subtilă şi detaşată în plăcerea lor trivială şi-l stropesc cu noroiul indignării lor ipocrite. 
  Sunt interesante aerele aristocratice pe care şi le ia în micile staţiuni „balneare“ şi „climaterice“ toată lumea asta, şi mai cu seamă femeile. Neavînd nici o ocupaţie şi lipsind aici clasa de sus care să-i comprime şi să-i pună la locul lor — ca păpuşile cu resort cînd închizi capacul —, aceşti mici burghezi se simt în adevăr boieri. Senzaţia de clasă nu-i o stare de suflet absolută. Rezultă dintr-un raport. (Admirabilă tautologie!) Un militar de un grad inferior trece în fiecare zi printr-un sistem ecosez de senzaţii: aci sclav, aci rege asirian. 
  Peste cîteva zile, singur, prin munţi, sau (mai liric) prin munţii tinereţii. Stabilirea „itinerariului“ scoate din umbră atîtea imagini de altădată... O noapte albastră deasupra Durăului, în septembrie... Luna, izbutind în sfîrşit să urce Ceahlăul dinspre Buhalniţa, apăru candidă şi sinistră între două stînci, apoi dispăru în dosul Panaghiei şi pe urmă, după ce stătu o vreme nehotărîtă de-asupra prăpastiei, veni pe biserica schitului. A doua zi, pe Ceahlău... Bolta imensă de azur, acoperind priveliştile scînteietoare... Monştrii pietrificaţi de pe munte, culcaţi, ori în picioare, unii binevoitori, alţii agresivi sau bizari. (Era şi unul amical şi hilar, în mijlocul platoului.) Culmile negre din vale tîrîndu-se spre piciorul muntelui colosal, ori alergînd speriate în toate părţile şi oprinduse brusc, halucinate. Cînd vineţi, cînd roşii, munţii înalţi de pe Bistricioara, strălucind în soare cu toate stîncile lor... Departe, în singurătăţi adînci, munţii cei din urmă — aproape nori, albitranslucizi — încremeniţi în gloria infinitului, impresionînd mai mult sufletul decît ochiul, înfiorînd „voinţa“, ca şi muzica, răscolind în adîncurile ancestrale spaime, nostalgii, mitologii defuncte... Şi-n fundul prăpastiei, la utrenie, aiurînd, sunetul clopotului de la schitul invizibil... 
  Încă şi mai din adîncul vremii, Borca, cu dimineţile care sunau cristalin, cu zilele înalte şi luminoase, cu nopţile care veneau din pădure ude, cu miros de ferigă... Şi imagini răzleţe dintr-o vără sau alta, unele greu de localizat în timp: un curcubeu la depărtare de cîţiva stînjeni, văzut din vîrful Hălăucii: un cerc care abia îşi înscria statuia proiectată în el, rupt în partea de jos de umbra picioarelor mele. Un nor de smoală, de-asupra Călima-nilor, biciuit în fiecare clipă de două trăsnete ca două fire uriaşe de magneziu aprins. Un pîrîu secret, într-un peisaj de la începutul vremurilor, încercînd, înainte de Beethoven, andantele din Simfonia a VI-a. Un cer violet, departe, într-o dimineaţă aspră de august. Un şipot minuscul, închis într-o încăpere de zid, ţîrîind obosit într-o noapte tîrzie şi de care doamnei Voinescu i-a fost milă să-l lăsăm singur în foşnetul de cimitir al celor patru plopi... 
  Şi imagini, fulgurante, o clipă, din istoria — din preistoria? 
  — vieţii. Într-o trăsură mică, în mijlocul unui platou gol; de jur-împrejur, pînă-n zare, dealuri pleşuve, cenuşii, sinilii, roşietice... Altă dată, într-o trăsură mică (aceeaşi?), într-o după amiază de vară; la marginea unei păduri negre, pe vîrful unui copac înalt, o găină salbatică... Eram copil? Eram cu tata? Sunt imaginile unor realităţi? Sunt imagini de vis? Crîmpeie din delirul frigurilor din copilărie? Fragmente din viaţa unui înaintaş înscrise în nervii ascendenţei şi luptînd să iasă în lumina conştiinţei? 
  Azi se împlinesc treizeci şi şase de ani de la moartea mamei... Timpul vine din viitor, trece în urmă, se darmă peste ea, o acoperă, o face tot mai inexistentă, căci morţii mor şi ei, mereu. Cînd voi dispărea şi eu, va fi murit şi ea complet din univers. 
  Prea mic, cînd a murit, ca s-o ţin minte, imaginea ei mi-am creat-o mai tîrziu, în copilărie, după o fotografie rea şi ştearsă, pe care am înviat-o şi am colorat-o cu tot ce am auzit de la alţii şi cu propria mea fantezie: o fată tăcută, înaltă, cu părul castaniu, cu ochii căprui. Amintire a unei imagini arbitrare de altădată, aceasta şi atîta este mama. 
  În cursul vieţii, imaginea rămînînd aceeaşi, a variat, totuşi, odată cu punctul de privire în care mă mutau anii. În copilărie, fata cu părul castaniu îmi era mamă. La douăzeci de ani, soră. Astăzi, o simt fiică. Dar aceste sentimente sui-generis, aceste ipoteze afective, fără substratul vreunei realităţi experimentate în viaţa de familie, au fost nostalgii de amor pentru o fată frumoasă, moartă de mult. 
  Ca şi furtunile, care răscolesc numai faţa oceanului, pasiunile tinereţii au venit şi au trecut, dar în adîncurile cele din urmă ale sufletului dragostea pentru imaginea fetei moarte a rămas intactă, neamestecată, de o esenţă unică, şi în nopţile senine, în prima tinereţe şi uneori şi astăzi, cînd mă simt singur, ne-dreptăţit, nefericit, mi se pare că mă priveşte cu grijă şi duioşie, aplecată peste o balustradă ideală din spaţiile interplanetare. 
  Timotin... Nu l-am mai văzut din Universitate. M-a recunoscut şi a oprit trăsura. Se ducea la Mănăstirea Neamţului. Avea lîngă el o femeie şi patru fete. Oricît ai fi de spiritual şi demonic, ceea ce nu-i cazul cu Timotin, nu poţi fi decît ridicol înghesuit, într-o trăsură închiriată, de o consoartă şi patru reproduceri în miniatură ale figurii doamnei şi domnului, combinate indiscret. Cloşca asta slabă şi măruntă stătea îmbufnată şi ostilă, parcă ar fi simţit 
  o ameninţare pentru numeroasa ei progenitură. Timotin m-a invitat la el, la mănăstire. Doamna a tăcut ca un mormînt. 
  Matematicianul ăsta nu îmbătrîneşte. Dar nici nu are ce îmbătrîni în el. Subţire, uscat, abstract ca şi cifrele lui, pulsaţia vieţii este aproape inexistentă într-însul. Cu nasul ascuţit peste mustăţile subţiri — două linii negre, drepte, îmbinate deasupra buzelor inexpresive — cu părul lui sărac şi lins pe tidvă, a rămas ca la douăzeci de ani. De altfel, şi ştiinţa lui este eternă, ca şi obiectul ei — şi-l conservă. 
  Plimbare pînă aproape de Valea-Seacă. Lună plină. Răsărea cînd am ieşit din sat. Era greoaie şi roşie ca şi în noaptea aceea îndepărtată, cînd se îmbulzea pe poarta jităriei, gata să dea pes-te noi, şi atît de neaşteptată era apariţia ei abia răsărită acolo în poartă, încît femeia cu care — strecurîndu-ne prin întunericul de lîngă garduri — căutam singurătatea cîmpiei făcu un gest de apărare cu amîndouă mîinile şi scoase un strigăt uşor de surpriză. 
  ...Luna transfigurează totul. Gardurile strîmbe, şandramalele dărăpănate, bălăriile din maidan, atît de urîte în lumina soarelui analist şi veridic, adinioarea în bătaia lunii erau frumoase, dădeau satului „balnear“ o poezie nemeritată; iar mai departe, în cîmp, freamătul abia perceptibil al nopţii părea însăşi căderea luminii de lună pe copaci şi pe iarbă. 
  Dar lumina lunii impresionează şi simţurile inferioare: o noapte cu lună pare mai rece. Lumina albă, fiind asociată poate cu zăpada, dă senzaţia de frig. Iar cînd simţurile amorţite colaborează cu lumina înşelătoare, minciuna ia proporţii de fantasmagorie. Obosit de insomnia nopţii precedente şi de treizeci de kilometri făcuţi pe jos în timpul zilei prin munţi, călătoream într-o noapte cu lună plină pe capra unei trăsuri. În toropeala luptei cu somnul, vedeam în copacii izolaţi de pe marginea drumului femei uriaşe, care veneau întru întîmpinarea trăsurii, şi în pereţii albi ai caselor singuratice 
  — stînci de calcar abrupte. Surprins şi alarmat, îmi trebuiau cîtevasecunde ca să-mi corectez iluzia, pentru ca apoi, din nou, conştiinţa amorţită să-mi dea aceleaşi năluciri, aceleaşi femei cît clopotniţele şi aceleaşi stînci albe de var. 
  ...Iluzionară, luna este „amica“ visătorilor, a deficitarilor nervoşi, a romanticilor, a „lunaticilor“ — şi a femeilor. Femeile nu simt poezia soarelui, realist şi unul, ca şi adevărul. „“1 — obiectul şi expresia — nu există pentru ele. 
   
  ...E tîrziu. Pe fereastra deschisă intră răcoarea sfîrşitului de noapte. Luna în asfinţit stă pe culme cu faţa mare întoarsă spre noaptea pe care o părăseşte. 
  Azi-dimineaţă am întîlnit pe Adela! E aici de două zile! E cu mama ei şi cu „coana Anica“. N-am mai văzut-o de trei ani. În vremea asta s-a măritat şi s-a despărţit. 
  „Doamnă“! Întotdeauna mi-a venit greu să schimb apelativul „domnişoară“ în „doamnă“. Mi se pare o imixtiune în lucruri prea intime, mi se pare că iau act cu brutalitate de fapte care nu mă privesc şi nu-i decent să mă privească. (Psihologie de cvadragenar, intempestiv şi pervers de lucid!) Şi apoi, ori de cîte ori se căsătoreşte o fată plăcută dintre cunoştinţele mele, mi se pare că sunt furat. Hotărît, nu cultiv o simpatie exagerată pentru domnii şi stăpînii lor. Adelei îi voi spune, cel puţin 1, „domnişoară“. Pe domnul L..., cauza eficientă a transformării, îl ignorez, îl neg. Negînd cauza, neg efectul... 
  Dar Adela n-a fost o simplă cunoştinţă, a fost prietena mea, şi cuvîntul „doamnă“ e legat de fapte şi sentimente neobişnuite. 
  Prietenia a început de cînd, cu mişcări în intenţia ei ascunse (ca să nu bag de seamă!), dar foarte laborioase, mi se suia pe genunchi, stătea un timp liniştită, apoi, sigură de locul cucerit cu o aşa dibace strategie, îmi scotea ceasornicul din buzunar, marea ei pasiune, îl remonta în toate felurile, îmi aranja cu o minuţioasă fantezie mustăţile, cravata şi părul. Alteori, tot pe genunchii mei îşi liniştea păpuşa, care „plîngea“ cu desperare. Eu îi „mîncam“ unul după altul degetele, pe care le declaram „acadele“; lipeam fruntea de a ei, ca să-mi vadă în loc de doi ochi unul singur, lung de la o tîmplă la alta, ceea ce, cînd s-a deprins cu viziunea îngrozitoare, îi producea un acces de zgomotoasă ilaritate; îmi petreceam degetele prin cîte un cîrlionţ al părului ei blond şi, cînd uitam să mă ocup de floricelele ei de aur, îmi lua degetul, îl ducea la capul ei şi aştepta rezultatul cu ochii în ochii mei. Păpuşile trebuia să i le văd, pe toate, 
   1 În taină (it.). 
  în fiecare zi şi să le ştiu pe nume. Uneori, cînd „avea treabă“, îmi încredinţa cîte una s-o „păzesc’’, ba chiar s-o hrănesc cu biberonul. Seara, mă ducea în toate odăile pe unde avea „copii“ culcaţi prin paturi liliputane, prin cutii de botine ori de tutun, iar cei mai oropsiţi de soartă, prin locuri mai puţin confortabile. Fireşte, unii copii plîngeau, alţii nu voiau să adoarmă, fiindcă erau obraznici, alţii erau bolnavi — şi ea îi admonesta, le făcea morală, îi consola... pe fiecare după starea în care îi găsea. Cînd îi venea şi ei rîndul să se culce, rolul meu devenea mai important. După ce o dezbrăca dădaca, trebuia să mă duc în odaia ei şi să-i ţin de urît „cîteva minute“, care uneori se prelungeau atîta, că doamna M... mă dădea pur şi simplu afară. Programul sindrofiei cu Adela la patul ei îngrădit cu o leasă verzuie era foarte puţin variat. De obicei îi spuneam o poveste comandată de ea, mereu aceeaşi, de care nu se sătura niciodată. Era vorba, se înţelege, de un moşneag, de o babă, de două fete. Bucuriile şi indignările ei erau exact aceleaşi în fiecare seară, deşi ştia micul roman atît de bine, că, de cîte ori schimbam vreun amănunt ca s-o încerc, mă corecta cu toată candoarea. Alteori ne jucam de-a ascunsul. Aci tehnica era complicată. Stînd „de vorbă“, la un moment oarecare băgam de seamă că e cuprinsă de o nelinişte. Înţelegeam: voia să se ascundă. Mă ridicam de pe scaun şi mă depărtam cîţiva paşi. Cînd mă întorceam, o găseam cu plapuma peste cap: se ascunsese. Eu o căutam prin toată odaia: „Da unde-i oare Adela? Unde s-a ascuns Adela?“ Şi numai cînd nu se mai putea ţinea de rîs şi vedea că din vina ei s-a dat de gol, îndepărta plapuma de pe faţă şi se considera învinsă. 
  În iarna cînd a fost bolnavă de scarlatină şi am vegheat adesea la patul ei, în calitatea mea de student în medicină, o învăţasem în timpul convalescenţei un cîntec, care a avut un rol însemnat în legăturile noastre de mai tîrziu. Pură recunoştinţă pentru învăţător, sau cabotină nevoie de a face efect, dar urmarea a fost că mai pe urmă, ori de cîte ori veneam la ei, mă întîmpina regulat cu un subţire şi monoton: „La dàda madà!“ adăugînd, invariabil, envoi1-ul: „Pent’u mata“. Adela, victimă a infamiei mele, îşi lua revanşa fără să ştie: „La dàda madà!“ era oarecum transfigurarea, foarte personală, a universalului  pe care i-l cîntasem — aluzie directă la unele incon-stanţe ale ei. (Pasiunile fiind întotdeauna lacome, mi se părea mereu că sunt trădat.) Şi acum îmi plătea poliţa, sfidîndu-mă în fiecare zi cu profesia de credinţă a necredinţei femeieşti şi agravînd sfidarea cu sublinierea ei personală. O bucată de vreme Adela completa primirea asta graţioasă cu o altă atenţie specială. Cum isprăvea cîntecul, alerga în odaia ei şi-mi aducea o rochiţă nouă, roşie ca o creastă de cocoş, cu aplicaţii de fir aurit, pe care mi-o punea pe genunchi, trimiţîndu-mi din ochii ei albaştri priviri elocvente, care spuneau lămurit: „Admiră! Ai mai văzut aşa ceva?“ Dar rochiţa s-a învechit foarte repede... 
  Fericirea ei cea mare însă era s-o ridic „în pod“, fericire exprimată întîi cu rîsete gîlgîitoare de hulubiţă mică, pe urmă cu ţipete ascuţite, la punctul culminant al ascensiunii. Uneori mă „ridica“ şi ea, strîngîndu-mi tare genunchii în braţele ei mici şi ţipînd ascuţit: „Tîta ma’e!“ 
  Prietenia noastră era atît de mare, încît Adela, cînd avea nevoie de a înţelege universul, deocamdată parţial, eu eram acela pe care-l consulta cu preferinţă. Odată, auzind că o să vie un medic veterinar pentru un cal al domnului M..., m-a luat oarecum deoparte şi m-a întrebat dacă: „Doctorul care ar’ să vie e un cal mare?’’ Era de patru ani. Pentru logica asta perfectă am ridicat-o în pod cît a voit, mi-am petrecut degetul prin toţi cîrlionţii ei, i-am pus la dispoziţie ceasornicul, mustăţile şi nasul şi am petrecut amîndoi o după amiază de fericiri. 
  Eram, bineînţeles, şi confidentul ei en titré3. Într-o după-amiază,
   1 Dedicaţie (fr.).
   2 Femeia este schimbătoare (it.).
   3 De drept; preferat (fr.).
  
  cînd m-a văzut intrînd (mă aştepta!), a venit la mine obidită, furioasă, indignată, ca să-mi facă cunoscută ofensa sîngeroasă pe care i-o adusese o domnişoară, fiica unui vecin: „Madadeta m-a făcut dumneta!“ Era ceva teribil, în adevăr. Adjectivul acesta mica moldoveancă îl cunoştea pînă acum spus numai slugilor... Ofensa nemaiauzită o ţinuse secretă. Ceilalţi luau adesea în glumă nefericirile ei, ceea ce o supăra şi o făcea prudentă. 
  Purtam şi corespondenţă. În scrisorile de afaceri sau de invitaţii ale domnului M..., trimise printr-un fecior boieresc, găseam mai întotdeauna şi un adaus „scris“ de Adela, nişte arabescuri extraordinare, painjeni complicaţi, heroglife, prin care îmi dădea ştire despre păpuşi, ori mă chema la ea, ori îmi vestea vreo nenorocire — şi era convinsă că am înţeles. Cînd, în sfîrşit, pe la cinci ani, a început să înveţe şi un alfabet mai simplu, cel latin, copia mereu litere pe toate hîrtiile din casă şi, pe măsură ce le copia, mi le aducea să le admir. Uneori mă punea la lecţie să scriu şi eu litere şi se purta cu mine exact ca doamna M... cu ea. 
  Din cauza marii noastre prietenii, doamna M... îmi spunea, în glumă, că am „întors“ capul fetei. Dar şi fetiţa îmi întorsese mie capul. Ajunsesem gelos de doamna M... şi de domnul M..., şi cînd mi se părea că Adela ţine mai mult la mine decît la ei, simţeam o fericire pe care o cultivam cu avariţie, în secret. Şi cum doamna şi domnul M..., din motive pedagogice, erau siliţi să se poarte mai rezervat cu ea, eu exploatam cu neruşinare situaţia mea, lipsită de responsabilitate, ca să-i cuceresc inima. Dar doamna M... nici nu-şi putea da seama de măsura pasiunii noastre. Jenat să dezmierd fetiţa în faţa tuturora — întotdeauna mi-a fost cu neputinţă să sărut copiii în public —, îi devoram ochii, năsucul, obrajii, cîrlionţii, ceafa cînd eram numai noi singuri. În aceste -uri nu lipseau nici dialogurile pasionate: 
  — Adelă, mă iubeşti?
  — Te iube’c! 
  — Tare? 
  
  — Ta’e! 
  Este drept că răspunsurile n-aveau temperatura şi culoarea întrebărilor. La vîrsta aceea, între cuvintele acestea abstracte şi conţinutul lor nu exista încă o perfectă corespondenţă. Adela le spunea conştiincios şi grav. 
  Secretul pasiunii noastre reciproce era simplu. Ea îmi „întorsese capul“, pentru că orice om, din cauza unui instinct atavic, are tandreţi pentru puii de om (şi, prin derivaţie, de animal, de plantă şi chiar pentru miniaturile de obiecte); pentru că Adela era o jucărie vie şi plină de surprize; şi apoi pentru că omul fără surori şi mamă îşi concentrase asupra fetiţei blonde toate po-sibilităţile de afecţiuni familiale. Eu îi întorsesem capul pentru că eram în mintea copiilor, adică a ei, şi pentru că desigur, cu instinctul ei de animal mic, simţea că o ador. Dar Adela nu era numai un pui de animal egoist. Era capabilă şi de acţiuni altruiste, uneori foarte costisitoare pentru ea. Adesea, ca să împartă cu mine cauza fericirii ei, cînd cronţăia pe genunchii mei un măr, de obicei crud, păstra un rest, sculptat de dinţii ei mici ca o bijuterie din care ar fi fost scoase pietrele scumpe, şi, cu mîna ei de păpuşă mică, mi-l împingea în gură. Şi apoi mă ţinea de mus-taţă, atentă la rezultat. Nu se poate închipui un fruct mai savuros şi o idilă mai încîntătoare... Dar altruismul ei o făcea să-şi pună chiar viaţa în primejdie pentru mine. Dacă cineva se prefăcea că vrea să mă bată, fetiţa îmi lua apărarea cu o îndrăzneală de cloşcă mică şi ageră, care mergea pînă la temeritate oarbă cînd agresorii erau în număr mare. 
  O singură dată prietenia noastră a fost puţin umbrită, cîteva ceasuri, din cauza stupidei mele insensibilităţi la avansurile ei delicate. Domnul M... întîmpinîndu-mă la sosire cu nişte veşti rele pentru el, n-am dat Adelei atenţia cuvenită, am fost distrat şi rece. Atunci ea şi-a lungit buzele, şi albastrul ochilor i s-a întunecat. Apoi m-a ignorat complet, dar n-a părăsit odaia, şi mi-a trebuit 
  o întreagă strategie, alcătuită din linguşiri, laşităţi şi — mizerabil corupător de suflete! — mai ales ispite, ca s-o pot recîştiga. În sfîrşit, i-am cucerit un zîmbet, apoi, printr-o genială comicărie, un acces de rîs. Şi pe urmă am fost şi mai amici, toată ziua. 
  Prietenia noastră a durat pînă la vîrsta de opt ani, luînd diverse forme, în măsura în care animalul devenea om, şi temperată puţin din cauză că, la urmă, nu mai stăteam vacanţele întregi la moşie, în vecinătatea ei. 
  Cînd, după o lipsă de şapte ani, am petrecut iarăşi două veri la ţară, n-am mai găsit pe Deluţa, Coca, Cucoana mică, Puica, Răţuşca, Copalaia (aşa pronunţa ea cuvîntul „portocală“) — cum îi ziceau unii şi alţii —, ci o domnişoară de cincisprezece ani, o fată înaltă, subţire, prea înaltă pentru vîrsta ei, prea subţire pentru înălţimea ei, cu o coadă groasă de aur pe spate, legată cu un fiong albastru, cu faţa tot copilărească şi totuşi de 
  o frumuseţe mîndră, semeaţă, aproape orgolioasă, amestec unic, care-i dădea ceva matur şi în acelaşi timp îi accentua copilărescul figurii. 
  Prietenia renăscută a crescut repede pe amintirile copilăriei şi pe precocitatea ei intelectuală şi tardivitatea mea afectivă. 
  Ca şi altădată, făceam călare aproape în fiecare zi cei cinci kilometri pînă la casa lor. Eram acum mentorul ei (de atunci am devenit „“1. Îi dădeam cărţi, îi recomandam anumite pasaje şi ne plimbam ceasuri întregi prin parc, discutînd lecturile, descriindu-i şi povestindu-i viaţa din oraşele mari şi iniţiind-o practic, pe viu, în ştiinţele naturii, pentru care avea o predilecţie deosebită. Dar „recreaţiile“ erau mult mai lungi decît orele noastre, „ştiinţifice şi literare“, cum le numea ea. 
  N-am fost grav niciodată, şi mai ales în conduită n-am reuşit niciodată să am „. Aşadar: la vîrsta de treizeci 
   1 Scumpe maestre (fr.).
   2 Spiritul vîrstei mele (fr.).
  
  şi cinci de ani, şi încă de pe atunci cu părul sur, construiam prinzători pentru păsări (Adela avea colivii, seminţe, cunoştea obiceiurile şi gusturile tuturor zburătoarelor); făceam zmeie mari că abia le putea ţine, cărora le trimiteam pe sfoară inele cu „scrisori“ sau batiste şi, noaptea, lampioane veneţiene, confecţionate de ea; mă urcam în copaci să-i aduc fructele cele mai frumoase, retrase parcă anume, ca-n poveste, pe vîrful crengilor greu de ajuns; ne plimbam cu barca pe iaz, „ancorînd“ pe la adîncuri, în umbra verde a sălciilor pletoase, ea în nişte chioşcuri vii, care ne izolau de lume, ca să citim, să conversăm şi să ne admirăm mutrele în oglinda apei, ori ca să prindem peşte cu undiţa, aşteptînd în zadar ceasuri întregi să se mişte pluta, în hazul peştilor sceptici la ispite; făceam praştii ca să vînăm vrăbii şi piţigoi, şi uneori reuşeam! Ne duceam la mure, unde Adela întîlnea adesea prietene din copilărie. Buzele ei, înroşite de sucul rubiniu, dădeau o expresie provocantă frumuseţii ei blonde. În sfîrşit, căzînd, din treaptă în treaptă, în cel mai autentic rousseauism şi contribuind şi influenţa lui Fenimore Cooper1, ne-am fabricat, în ascuns, arcuri de răchită şi săgeţi de corn şi ne-am dus în pădure la vînat! Bineînţeles că niciodată n-am vînat nimic. 
  Dar fata blondă cu arcul întins, cu corpul încordat ca şi arcul, mi-a rămas în amintire ca o splendidă viziune de artă sau de vis. 
  Deşi vizitele mele nu erau zilnice, totuşi, cînd veneam, pe la ceasurile trei; o găseam totdeauna în balcon sau chiar afară din ogradă, pe drum, aşteptîndu-mă. Uneori venea ea la mine (însoţită de domnul M...), călare pe calul ei negru, cu bustul înalt în rochia lungă, a cărei trenă — după ce se cobora de pe cal — o ţinea ridicată cu un gest de 2 plin de graţie şi comic pentru cei cincisprezece ani ai ei. 
  Omul aproape cărunt şi fetiţa cu păr de aur formau grupul cel mai original din lume. La masă stătea lîngă mine şi mă bo
   1 Romancier american (1789-1851), autor al unor povestiri de aventuri privind obiceiurile naive şi primitive ale triburilor indiene.
   2 Mare doamnă (fr.). 
  scorodea mereu că nu mănînc. („Fiindcă fumezi toată ziua!“) Cînd jucam şah cu domnul M..., ea era întotdeauna personajul al treilea în jurul măsuţei. Chiar şi la adunările unde erau’ invitate familii de prin împrejurimi, fetiţa înaltă stătea tot cu mine, cît îi permitea stricta politeţe datorită altora. Odată, ca s-o necăjesc, i-am spus că m-a părăsit pentru un tînăr care părea că o admiră mult. „Vrei să-i spun că nu-l pot suferi? Vrei? Spune!“ N-am mai glumit. Cu temperamentul ei excesiv, era în stare să dea şi acest spectacol. Seara, la masa dată invitaţilor, cu mişcări intenţionat încete, ca să nu treacă neobservate, a luat o prăjitură, a tăiat-o în două şi mi-a dat o jumătate mie. Cînd am întrebat-o pe urmă pentru ce a făcut „în public“ un gest atît de neobişnuit: „Ca să arăt proştilor că eşti prietenul meu“. 
  Dar am avut cu ea şi altercaţii. Îi vorbeam adesea de viitor şi, fireşte, şi de vremea cînd o să aibă o familie. Ea tăcea. Dar într-o zi mi-a răspuns, supărată, părăsind respectul pe care mi-l arăta întotdeauna: 
  — De ce vrei mereu să mă măriţi?
  — Nu vreau eu, dar toate fetele se mărită.
  
  — Ei! exclamă ea scurt, făcînd un gest de impacienţă cu capul,cu nasul şi cu buzele. 
  Altă dată — era în vacanţa a doua — rugîndu-mă să mai stau, şi eu răspunzîndu-i că nu pot, mi-a spus cu ochii aspri: 
  — Desigur, ce importanţă am eu pentru mata? 
  — Ce importanţă? Nu mai suntem prieteni? Şi, renunţînd laplecare, am îmbunat-o şi am împăcat-o complet. Cu o zi înainte de a pleca, spunîndu-i în cursul unei convorbiri cuvintele: „Cînd 
  o să fii mare“, ea mă întrerupse bătăios: 
  — Sunt mare. Nu mai sunt copil. Crezi că dacă n-am avut no-roc să mă nasc cu părul brumat... 
  — Nu m-am născut cu părul sur. Întreabă pe doamna M.... Dar nu-i vorba de asta. Eşti minoră încă. Mai ai de crescut. 
  
  — N-am să mai cresc! Nu vezi ce înaltă sunt? Crezi că eştimai înalt decît mine? 
  — Cred.
  — Hai la oglindă... Ei, vezi?
  — Da, văd, eşti foarte frumoasă, dar eşti mică. Abia îmi ajungila umăr. 
  — Nu-i adevărat! Sunt cît mata... în sfîrşit, aproape. O fe-meie nici nu trebuie să fie înaltă ca un bărbat. 
  
  Apoi dispăru o clipă în altă odaie şi se întoarse cu părul pudrat. 
  — Ei, acuma ce mai zici?
  — Zic că eşti mică. Dar să ştii că-ţi şade bine, tot atît de bineca şi cu beteala de sub pudră. (Cu părul nins, stropit de aurul de sub pudră, era în adevăr de o frumuseţe rară — portretul ei realizat de fantezia preţioasă a unui pictor înamorat.) Vai de prinţul care o să cadă fulgerat... 
  — Prinţii nu cad fulgeraţi de „copii“!Adela avea dreptate. Mă contraziceam. Am schimbat vorba.
  Dacă nu i-aş fi cunoscut firea destul de orgolioasă ca să justifice ambiţia ei de egalitate; dacă nu mi-aş fi dat seamă că strînsa noastră camaraderie (adică tocmai „egalitatea“ între un om matur şi un copil) i-a pus problema egalităţii; dacă nu aş fi înţeles că şi viaţa ei printre oameni în vîrstă a contribuit la această dorinţă de a fi „mare“; şi dacă, mai ales, actul de naştere, incoruptibila oglindă şi „introspecţia“ nu mi-ar fi spus clar că sunt un om matur şi cărunt, aş fi luat purtarea ei ca explozia prea timpurie a unui sentiment de altă natură, decare ea nu-şi da sea-ma, şi cît de ridicol şi vinovat m-aş fi simţit, deşi fără vină reală! 
  Dar viaţa m-a îndepărtat de unica mea prietenă. Vacanţa următoare n-am mai petrecut-o la ţară. Devenisem un personaj oficial. Toamna trebuia să plec în străinătate, ataşaţ la o legaţie pentru vagi studii comparative — sinecură aproape suficient justificată. Înainte de plecare m-am dus la Iaşi. 
  Domnul M... murise de cîteva luni. Am găsit pe Adela în doliu, mai înaltă, mai puţin expansivă şi mai frumoasă. Frumuseţea ei creştea cu fatalitatea evoluţiilor naturale. 
  Cele cîteva zile cît am stat acolo pentru afaceri, i-am dat toate orele libere. Voia să ştie numaidecît dacă vara viitoare am să stau la ţară. 
  — Eşti sigură că o să te mai găsesc acolo, la mama matale?
  — Sunt absolut sigură.
  — Nimic nu-i sigur pe lume.
  — Dacă vii, ai să mă găseşti la Vorniceni, la mama. 
  
  Ştiam că n-o să pot veni, dar n-am îndrăznit să-i spun acum, cînd, rămasă numai cu doamna M..., avea nevoie de cît mai mult sprijin sufletesc în jurul ei. 
  Ce scrisori lungi i-am scris din străinătate! Uneori nu aveam ce să-i scriu, şi totuşi nu puteam să nu-i scriu. Scrisoarea, indiferent de sentimentele de moment pentru ea, devenise o obişnuinţă, căreia nu-i puteam rezista. 
  Dar afaceri şi preocupări excepţionale m-au împiedicat cîteva săptămîni să-i scriu, ca de obicei, mult, şi prin urmare nu i-am scris deloc. Pe urmă faptul ca nu i-am scris, complicat cu ideea că acum trebuie să-i scriu lung şi circumstanţiat, m-a împiedicat să mai pot relua firul. 
  Întîi, după ce am isprăvit afacerile, mi-am îngăduit o amînare pînă la momentul cel mai potrivit pentru redactarea unei misive atît de complicate: explicaţii, scuze etc. Momentul l-am amînat; mai exact: s-a amînat mereu. 
  De fapt, era neputinţa de a trece de la o stare la alta. După cum înainte nu puteam să nu-i scriu mereu fiindcă îmi făcusem obişnuinţa, acum nu-i puteam scrie fiindcă îmi făcusem obişnuinţa de a nu-i scrie. Starea asta de suflet o cunoşteam din toată experienţa vieţii. „Ori citesc zi şi noapte, ori nu citesc nimic. Ori vizitez pe cineva mereu pînă la saţietatea lui şi a mea, ori nu-l vizitez deloc, compromiţînd şi chiar rupînd legături vechi. 
  Explicaţia psihologică nu-mi ajuta însă deloc. Explicaţiile nu modifică niciodată realităţile. Dar starea de suflet era agravată şi de conştiinţa vinei Iar toate acestea împreună constituiau un bloc greu, care apăsa viaţa, amorţind-o. De la o vreme se adăugă şi convingerea (inteligenţa este un avocat, şi nu un consilier al firii individului!) că prin scris e imposibil să explici o stare de suflet atît de anormală. Peste un an, chiar dacă vraja s-ar fi rupt (şi nu se rupsese: abulia, hrănită mereu din ea însăşi, se instalase definitiv, tiranică), mi-ar fi fost în adevăr cu neputinţă să-i explic în scris tăcerea mea, aşa ca să o înţeleagă şi să mă absolve. 
  După cîteva scrisori fără răspuns, nu mi-a mai scris nici ea. Scrisorile ei nu conţineau reproşuri. Dar deveneau tot mai scurte şi mai reci. În ultima îmi spunea: „Dacă nu-mi scrii, nu-ţi pot scrie nici eu. Am impresia curioasă că vorbesc singură“. Nu i-am putut răspunde nici la acest ultimatum. Acum scrisoarea trebuia să fie şi mai complicată, iar starea anormală, cu trecerea timpului vinovat, ajunsese la preferinţa ei psihologică. 
  Cînd, peste un an, un faire-part1 mi-a făcut cunoscut că s-a căsătorit (un simplu faire-part, ca oricăreia dintre cunoştinţele ei mai îndepărtate!), am avut un sentiment de chinuitoare durere (Adela făcuse pasul cel mai important din viaţa ei, fără măcar să mă poată preveni!) şi cel mai insuportabil sentiment de ruşine din viaţa mea. Am răspuns printr-o telegramă de scurtă felicitare banală. Căldura ar fi fost insensibilitate cinică! Pe urmă am auzit că s-a despărţit, imediat după căsătorie. 
  Între noi stau acum, izolante: purtarea mea incalificabilă şi căsătoria ei neizbutită. Ea poate păstra tăcerea (o femeie are dreptul să tacă asupra vieţii ei intime). Mai ales în urma înstră-inării dintre noi. Eu însă nu pot să nu-i vorbesc de purtarea mea vinovată şi ofensatoare şi de durerea că am rupt orice legătură cu dînsa. Ea o să înţeleagă. 
   1 Înştiinţare trimisă cunoştinţelor pentru a li se anunţa un anumit eveniment. 
  Am depus omagiile cuvenite la locuinţa familiei M... Sunt instalaţi seniorial. Au adus de la Vorniceni mult mai mult decît necesarul. Au transportat şi un piano. Indispus de accidentele drumului, stă posac într-un colţ şi cere neapărat un acordor. 
  Doamna M..., anemică şi reumatică, a îmbătrînit mult în anii din urmă. Era atît de frumoasă cînd am cunoscut-o! Ca orice adolescent, iubeam pe toate doamnele tinere pe care le cunoşteam mai de aproape. Am iubit-o şi pe ea. Ceasurile de visare cu ochii deschişi după stinsul lumînării din vremea adolescenţei i le-am consacrat o vacanţă întreagă de Paşti numai ei. 
  Adela seamănă cu mama ei cum era atunci, numai ochii sunt alţii. Doamna M... are ochii căprui, acum uscaţi şi decoloraţi. Niciodată nu m-a lovit ori nu m-a interesat ca astăzi asemănarea dintre ele. În primele momente figura doamnei M... mi s-a părut o imagine dezavantajoasă pentru Adela. Un memento sinistru: Adela, peste treizeci de ani... Dar după o jumătate de ceas am avut impresia că doamna M... e acolo anume ca să scoată în evidenţă tinereţea şi frumuseţea triumfătoare a fetei sale. 
  Adela e aceeaşi, ca şi acum trei ani. Înaltă — puţin mai înaltă decît atunci: „a crescut!“ — cu umerii largi, cu o licărire de zîmbet în ochii albaştri, cu nasul de o uşoară şi spirituală acvilinitate, cu fruntea acoperită pe jumătatea stîngă de o pală de păr blond, acum puţin bronzat. Nu i s-a schimbat nici expresia copilărească a feţei, nici mişcările naive şi repezi, nici glasul încet şi voalat, cu care parcă destăinuieşte secrete. Numai trupul i s-a împlinit. (Tinereţea beneficiază de toate, chiar şi de trecerea anilor.) 
  Femeia asta, care invită cu farmece copilăreşti la mistere tulburătoare, va face nefericirea multor imbecili... 
  La plecare, m-a condus pînă în ogradă. Fără nici un preambul, am atacat problema care simţeam că nu poate fi amînată. Ne-am plimbat prin ogradă un ceas. Am vorbit aproape numai eu. La sfîrşit, mi-a spus hotărît: „Am înţeles“. Apoi, cu ochii în sus şi respirînd puternic aerul: „Nu-i asta principalul...“ Pe urmă, revenindu-şi: „Dar nu pot ascunde şi nici nu vreau să ascund că-mi pare bine că ai suferit. Măcar atîta... Dar să nu mai vorbim. Să punem cruce.“ 
  „Nu-i principalul...“ Atunci ce este principalul? Căsătoria? Dar căsătoria ei nu face parte din psihopatia mea epistolară. Şi de ce „măcar“, dacă m-a înţeles şi m-a absolvit? Ori poate nu m-a absolvit din inimă? Dar contrazicerea dintre cele două cuvinte din fraza ei scurtă rămîne totuşi. Şi prea doza cu grijă ceea ce-mi spunea, ca să se fi contrazis şi în fond. 
  Cînd mi-a dat mîna, mi-a lăsat-o atît de inertă într-a mea, încît nu ştiam ce-i mai puţin nedelicat: să i-o ţin mai departe, ori să i-o las. În sfîrşit, şi-a retras-o, cu un „ta revedere“ încet, aton. 
  În curînd voi avea patruzeci de ani! Nu mai sunt un început, 
  o cauză. Devin tot mai mult prelungire, un efect. Mă simt complet determinat. Patruzeci de ani! Vîrsta amintirilor şi recapitu-lărilor... A rechema bucăţi de trecut, a le retrăi în închipuire — singura compensare a vieţii pierdute, procent slab la un capital nerambursabil. 
  Tinereţea — plutire pe un rîu de munte cu mlădieri capricioase, sub jocurile de lumini şi umbre ale pădurilor, cu întîrzieri neprevăzute şi binevenite, cu gîndul la bucuria drumului de mîine. Şi după cîţiva ani, care trec ca un fulger, alunecarea vertiginoasă, fără putinţă de oprire, între maluri uniforme, într-o lumină sură şi rece de toamnă, spre apropiata prăpastie... 
  Patruzeci de ani! Ce urît, ce vulgar sună cuvintele astea! Ce dospit! 
  O firmă proaspătă, scrisă cu cerneală pe o hîrtie cenuşie, li– pită de geamul unei căsuţe, vesteşte că staţia balneară adăposteşte între zidurile ei un ceasornicar. Am intrat să-mi schimb sticla de la ceas, plesnită acum cîteva zile. 
  Haim Duvid, ceasornicar din Paşcani, şi-a adus nevasta la băi şi, ca să nu stea degeaba, îşi exercită meseria, dar cu intermitenţe mari, serviciile lui fiind cerute rar de cele vreo sută de ornice cîte a socotit el în Bălţăteşti. 
  Haim Duvid e un gînditor. Poate filozoful tîrgului său. (Fiecare tîrg din Moldova are un filozof evreu.) Îl arată şi înfăţişarea: mic, slab, palid, cu barba neagră mătăsoasă, chel pînă la ju-mătatea capului, cu fruntea înaltă, acoperită de o piele galbenă subţire, brăzdată de încreţituri fine. 
  De altfel, toţi ceasornicarii sunt mai mult sau mai puţin filozofi. (Îşi aleg meseria din cauza firii lor? Ori devin filozofi din cauza meseriei?) Ceasornicul, angrenaj de forţe, „lecţie“ de determinism — cu sistemul lui de sori strălucitori, cu palpitul spiralei nelămurit şi sur închipuind o nebuloasă, cu pretenţia coardei de 1 al rotaţiei dintre cele două capace — e un univers în miniatură, pe care maistrul îl descompune prin analiză şi-l reconstituie prin sinteză. Iar răbdarea, supunerea la obiect, fineţea mîinii, cerute de meserie, adaugă virtuţi morale şi talente artistice la calităţile lui de gînditor. 
  Nevasta lui Haim Duvid, doamna Sabina (de unde acest nume în mahalaua evreiască din Paşcani?), e antipodul lui. Pe cît este el de abstract, pe atît de concretă este ea: blondă, mare, grasă, invadată de cărnuri pe obraz, sub bărbie, pe omoplaţi şi pe rest, cu pîntecele proeminent al unor femei mature din rasa ei, complexiune care, agravată de portul complet neglijat, ofensează unul cîte unul fiecare canon al esteticii. În schimb, doamna Sabina Duvid are sufletul delicat şi inimă bună, vădită chiar şi în ochii ei albaştri, lăcrimoşi. Dar doamna Sabina Duvid prezintă şi un alt contrast interesant. Tip desăvîrşit de ceea ce cu un cuvînt inestetic — peiorativ şi trivial în intenţia cu care e întrebuinţat 
  — se numeşte o balabustă, ea vorbeşte cea mai neaoşă limbă
   1 Mişcare perpetuă (lat.). 
  moldovenească, cu atît mai moldovenească şi mai neaoşă cu cît doamna Sabina Duvid, emotivă şi înzestrată cu o înflorită imaginaţie plastică, are un talent înnăscut de a-şi exprima ideile colorat, în contrast radical cu filozoful Haim Duvid, care vorbeşte abstract, incorect şi cîntat. Probabil că el e născut în ghetto, şi ea, la ţară. 
  Haim Duvid nu avea astăzi nimic de reparat. După ce mi-a pus sticla la ceasornic, am continuat conversaţia începută. 
  Doamna Sabina are reumatism, ca şi tatăl ei, şi e convinsă că 
  o să moară, ca şi el, după cîţiva ani de suferinţe. „Ferice de morţi, că nu mai simt dureri“, a încheiat ea povestirea şi prevederile triste. 
  „Prostie!“ a subliniat Haim Duvid şi a dovedit, cui răceala intelectualului care urmăreşte adevărul, că „tată“ n-a scăpat de nici un chin. 
  Argumentarea lui Haim Duvid era, în fond şi-n expresie, aproximativ aceasta: „A scăpa de chinuri înseamnă că simţi că nu te mai doare. Tată nu simte că a scăpat de chinuri. Tată nu-i nici fericit, nici nefericit, pentru că acu nu-i nimic. Cel care nu simte chinuri e cadaverul tatei. Mai degrabă poţi să zici despre un lemn că nu simte chinuri, pentru că lemn este. A spune orice lucru despre om care a murit este prostie mare.“ 
  Doamna Sabina Duvid, neînţelegînd nimic, a combătut totul. Dar Haim Duvid avea dreptate: numele celui care a fost odată nu poate forma subiectul nici unei propoziţii cu verbul la prezent, şi, gîndind bine, nici la trecut. „Hanibal a învins la Cannae“ e necorect; afirmă minciunos o existenţă, aceea a lui Hanibal. Căci, pentru a fi operant cîndva, ceea ce e denumit de subiectul pro-poziţiei trebuie să existe, să fie o realitate. O inexistenţă nu poate avea un atribut, nu poate produce o realitate nici ieri, nici azi, nici mîine; şi despre nimic nu se poate afirma nimic. 
  Am crezut că-l pot pune pe Haim Duvid în încurcătură: 
  — Domnule Duvid, cel care moare trăieşte pe lumea cealaltăşi ştie că a scăpat de chinuiri. 
  — Cine poate să ştie dacă este lume cealaltă?
  — Dumneata nu crezi în Dumnezeu?
  
  — Prostie să crezi, prostie să nu crezi. Cine poate să ştie dacăeste? Numai... Dumnezeu ştie. Haim Duvid şi-a permis să fie frivol. A făcut spirit. Vai! nu există om fără slăbiciuni. Mai curios e că Haim Duvid, meseriaş din Paşcani şi filozof de ghetto, e sceptic şi poate chiar ateu. 
  Muzica, militară cînta adinioarea în parc un vals de altădată. La o modulaţie a valsului vechi, am văzut zîmbetul Elizei cînd a apărut într-o seară pe poarta grădinii publice şi a dat cu ochii de mine — un zîmbet necunoscut încă, abia schiţat, un zîmbet de provocare, un zîmbet de femeie, al femeii care abia începea se apară în cei şaisprezece ani ai ei... 
  Aproape în fiecare seară stau de vorbă cu Adela în cerdac. Doamnele se retrag devreme. Adela arată o simpatie atentă, aproape supusă „maestrului“. E mai personală însă în opinii decît altădată. Dar ce se petrece în ea? Cînd vorbeşte, totdeauna parcă ar mai avea ceva de spus. Are reticenţe subite şi curioase. Dacă i-ai transcrie vorbele, ar trebui să pui mereu cîteva puncte de suspensie la sfîrşitul frazelor. Cînd se emoţionează, şi se emoţionează adesea fără cauză vădită, are sufocări gra-ţioase, de pasăre care bea. Şi rar participă normal la duetul nostru. De obicei distrată ori animată. Uneori îşi întrerupe momentele de distracţie printr-o întoarcere bruscă şi cordială spre mine, însoţită de un „da“ rostit încet şi repede, confirmînd fără necesitate cuvintele mele. 
  Femeia asta tînără şi curioasă de viaţă şi de stări sufleteşti mă scrutează necontenit, fără să aibă aerul. Eu îmi îngroş cît se poate epiderma sufletului, s-o fac impermeabilă. Dar cu femeile jocul e pierdut întotdeauna. Ele privesc în sufletul bărbatului ca într-o vitrină. Manejul e interesant. Dar, în definitiv, n-am ce ascunde. 
  Raporturile mele cu familia M... sunt de natură specială. Mai tînăr numai cu zece ani decît doamna M..., fac parte mai curînd din generaţia ei. Cu toate acestea, în chipul cel mai natural, Adela şi cu mine formăm un grup, o „societate“ aparte, pentru că o femeie de cincizeci de ani e fără îndoială bătrînă; pentru că doamna M... era măritată pe vremea adolescenţii mele, şi raporturile dintre adolescent şi femeia măritată au persistat; pentru că boala îi dă zece ani pe deasupra şi pentru că — şi asta cred că e cauza principală — concepţia ei de viaţă, moştenită de la părinţi, o face şi mai bătrînă. 
  Cît despre coana Anica, mătuşa prin alianţă, prin mezalianţă, cum zice Adela, ea nu există, sau există preistoric. Trecută mult de şaizeci de ani. Fiică a unui vechil, ajuns proprietar mare. Măritată acum o jumătate de secol cu un frate al doamnei M..., iubitor de arginţi. Văduvă din timpuri imemorabile. Păstrează, indelebilă, marca familiei de origine. La masă, îşi ajută furculiţa cu mîna stîngă. (Adela îşi muşcă buzele, să nu izbucnească!...) Cînd cască, zgomotos şi în trei etape, face o cruce cu degetele în dreptul gurii. (Idem!) Vorbeşte cu „tăţi“, cu „să vezi mata“. (Tema unică: „băietul“. Băietul e fiul ei, colonel de roşiori.) Face mereu pasienţe şi dă în cărţi. Se zice că după moartea mamei, tata a cunoscut-o foarte de aproape. Erau vecini de moşie. Versiunea asta îmi displace profund. Fiii au curioase pretenţii faţă de părinţi... (Fetele sunt mai lucide şi mai comprehensive.) 
  Aseară, nu ştiu pentru ce, am început să-i fac Adelei declaraţii că sunt bătrîn. (În adevăr, părul meu brumat, cum spunea ea odată, dacă atunci era un paradox şi o cochetărie involuntară, acuma începe să capete justificare cronologică.) Adela asculta zîmbind. Apoi m-a combătut cu graţie. (Mi-ar plăcea să nu fie pură complezenţă.) Şi mi-a spus că are să-mi dovedească altă dată că n-am dreptate. Cum are să-mi dovedească, şi de ce altă dată? Ca argument suprem, căci ţineam mult să-i probez că sunt bătrîn — Dumnezeu ştie pentru ce! — i-am spus, forţînd puţin autobiografia, că peste zece ani am să fiu moşneag. „Şi eu am să fiu bătrînă atunci“, şi tonul ei parcă ar fi stabilit o complicitate. (Peste zece ani, ea are să aibă treizeci de ani!...) „Şi eu!“ Pentru ce „şi“? Şi pentru-ce vrea să-mi probeze că nu sunt bătrîn? (O femeie are un singur mijloc de a dovedi unui bărbat acest important adevăr!) Pentru ce? Consolare? Delicateţe de sentiment? Zădăreală? 
  Continuu să-i amintesc de tinereţea pierdută. Pentru ce fac acest lucru, nedelicat, între altele, şi fiindcă vorbesc mereu despre mine? Ce se petrece sub conştiinţa mea? E mîndria de a-i arăta că nu sunt un imbecil, care crede că mai e încă tînăr? E dorinţa de a o asigura că nu pot avea gînduri lăturalnice, fiindcă tocmai poate încep să le am? E regretul că sunt prea bătrîn pentru ea şi nevoia de a mă lamenta, fie chiar ei, poate mai ales ei? E dorinţa de a fi din nou combătut de ea? (Pînă acum încă nu mi-a „dovedit“ că sunt tînăr.) Azi m-a întrebat cu asprime pentru ce ţin atît de mult s-o conving că sunt bătrîn. Mi-a plăcut tonul ei. Aşa se bucură bolnavii închipuiţi cînd medicii strigă la ei şi-i dau afară, ca să-i convingă mai bine că sunt sănătoşi. Şi apoi tonul ei de mustrare dovedeşte că nu mă mai respectă atîta, ceea ce e încîntător, şi că şi-a luat drepturi asupra mea, ceea ce e şi mai încîntător. Dar bag de seamă că filele jurnalului au ajuns nişte adevărate „foi de observaţie“. Îmi iau pulsul şi temperatura de cîteva ori pe zi. E cel mai bun mijloc de a deveni bolnav, ori de a agrava o afecţiune contractată. 
  ...Pentru ce s-a supărat cînd a spuneam că sunt bătrîn? O contrariez în ceva? Crede că vreau să-i zădărnicesc un gînd? Dar iată-mă alunecînd în cea mai ridicolă fatuitate. 
  Un acordor din Piatra a adus, în sfîrşit, pianul în stare normală. Adela mi-ia cîntat azi o bucată care ştie că-mi place cu deosebire. Muzica corpului ei m-a impresionat însă mai mult decît muzica însăşi. Mişcările braţelor, ale bustului la dreapta şi la stînga, viforul dibaci al mîinii cînd întorcea pagina, mişcarea piciorului pe pedală, laitmotiv discret al muzicii de imagini, făceau pentru mine cea mai tulburătoare simfonie. 
  Valsul lui Chopin acompania muzica corpului ei... (Cam emfatic, iubitul meu!) La sfîrşit, după o linie trasă cu degetul cel mare, parcă mînios, peste toate clapele de la stînga la dreapta, ca o parafă energică a unei iscălituri sub un text, care făcu pianul să strige cu toate vocile lui alarmate, Adela se ridică aproape cu violenţă de pe scaun, întrebîndu-mă: „Îţi place ca şi atunci?“ I-am sărutat mîna şi pentru „atunci“, şi pentru acum. Am văzut pe faţa ei o nedumerire, căci nu e obişnuită din partea mea cu expansiuni de natura asta. Dar n-a spus nimic şi, trecîndu-şi mîna pe frunte ca pentru a se dezmetici, m-a întrebat ce vreau să mai cînte. I-am răspuns, fireşte, că acum e rîndul ei să aleagă. 
  Rapsodia tumultoasă a lui Liszt îi acompania şi ea, pătimaş, mişcările vii ale corpului. 
  ...Ipocrizia e inutilă. Nu am temperatura normală. Dar sper că e un accident trecător. Efectul muzicii... 
  Fînaţul, seră imensă de flori sub clopotul cerului sprijinit pe orizont, aşteaptă coasa. Sub atingerea fină a unei uşoare şi eterne adieri, simţită numai de ele, florile se clatină încet, pe tulpinile lor subţiri şi înalte, în străfulgerări de roş, de violet, de galben şi de toate culorile din lume. Pe alocurea, cicoarea domină puternic, iradiind un abur albastru ca un voal împotriva soarelui arzător. 
  O femeie tînără nu poate face o plimbare pe cîmp fără să culeagă flori. Adela le alege metodic, cu ochiul atent, cu gesturi de preciziune, parcă ar urmări vietăţi iuţi şi viclene. 
  Cu părul auriu, cu faţa albă şi roză, cu ochii albaştri, Adela, printre flori, e o floare mare, strălucitoare, mai vie decît toate, irezistibil atrăgătoare. Comparaţia, banală de adevărată ce e, între femeie şi floare este mai mult decît constatarea unei asemănări exterioare. E intuiţia unei identităţi profund naturale. 
  Spectator neocupat (nu pot să culeg şi eu flori; îmi lipseşte cu desăvîrşire convingerea!), mişcîndu-mă fără rost încolo şi încoace (în faţa unei femei nu pot să mă întind pe iarbă, singura soluţie onorabilă a problemei), situaţia mea e dificilă. Dar Adela, concentrată în vînătoarea ei, nu observă nimic. 
  Pentru ea, florile au personalitate: unele sunt „sentimentale“, altele „impertinente“, altele „copii“ ori „cucoane mici“, şi aşa mai departe. Observaţiile astea le face cu umor, cu o comică dezmierdare. Cu sentimentul distanţei în acelaşi timp, parcă ar fi vorba de nişte copii pe care-i alintă, dar nu vrea să-i scoată la obraz. (Viziunea comică şi uşor dezmierdătoare este de altfel atitudinea ei obişnuită în viaţă.) 
  ...După ce culege florile, vine la drum cu braţul încărcat, se aşează pe dîmbul şanţului, le clasifică în grupuri după criterii subiective şi fanteziste, le întocmeşte într-un buchet mare, îşi pune una în păr (la plimbările afară din sat iese aproape întotdeauna cu capul gol), alta în butoniera mea. („Să n-o zvîrli! S-o ţii toată ziua!“) 
  Toate acestea se repetă exact, afară de floarea de la butonieră, care variază la fiecare dată, dar o alege mică întotdeauna, concesie teroarei mele de a mă da în spectacol cu floare în piept. 
  Floarea asta mică se adaugă la celelalte din alte zile, mărind colecţia presată în paginile lui Diogen Laerţiul, între venerabilii Crates1 şi Metrocle2!... 
  Adela s-a dus la Piatra pentru o zi. Am refuzat să mă duc cu dînşii, ca să-i arăt (şi probabil să-mi arăt) că viaţa mea e independentă de a ei, alături de a ei. 
  Ar fi lamentabil, chiar dacă aş avea zece ani mai puţin. Expe-rienţa trecutului este concludentă (3, zice un filozof al lui Diogen Laerţiul!...) 
  ...Emilica, cu coada pe spate, cu breton galben pe frunte şi cu şorţul negru pe rochiţa cenuşie. Era de zece ani, ca şi tine. (N-ai fost deloc tardiv!) Treceai pe la poarta şcolii primare, de două ori pe zi, înfrigurat de emoţie. Credeai că te priveşte tot 
   1 Filozof grec din şcoala cinică (secolul al IV-lea î.e.n.).
   2 Filozof grec din şcoala cinică, discipol al lui Crates.
   3Suferinţă — ştiinţă (gr.).
  
  universul! Ea îşi făcea semne din coate cu prietena ei, căci înţe-legea. Şi treceau amîndouă înţepate, vorbindu-şi foarte serios, ca două doamne în vîrstă. 
  Într-o zi de iarnă, Emilica a murit de anghină ori de scarlatină, cum mor iubitele la vîrsta aceea. E singurul tău amor curat, pentru că n-a fost amor, pentru că n-ai fost niciodată pe punctul de a muri de pofta celor cîteva kilograme de materie organică pe care fata cu părul pe spate le extrăgea din elementele brute ale naturii. 
  Dar la şaisprezece ani a fost altfel. Leonora, de nouăsprezece, brunetă, subţire, suferind de un uşor strabism, care-i dădea veşnic un aer de îngîndurare, de concentrare, de înfrînare a unui elan, cu zîmbetul ei trist, precoce, şi cu mersul de regină exilată, în plimbările nesfîrşite prin parcul imens şi neîngrijit al casei boie-reşti, despărţit de drum printr-un gard de fier ruginit. Visai s-o smulgi din vîlvătaia unui incendiu (în generozitatea ta, casa incendiată era, fireşte, a ei!), visai s-o salvezi din ghearele unor bandiţi, prin codri. Dar n-o iubeai ca pe fata de altădată. Nu-ţi mai erau de ajuns glasul şi privirile ei. Tu-i iubeai, fără să ştii, şi ceea ce era inferior în ea şi ascundea bietul ei corp supus legilor ofensatoare ale materiei. Simţeai o sincopă în inimă cînd mersul îi învăluia haina pe picioare. Şi cînd într-o zi a izbucnit năprasnic o furtună, care i-a învălmăşit rochia şi i-a scos la iveală pentru o clipă ciorapii negri şi o margine de dantelă, ai început să visezi la ea arzător şi să ţi se pară şi mai nesuferit individul pe care-l bănuiai că iubeşte şi el pe Leonora. Şi de atunci imaginea ei s-a tulburat în capul tău: silueta ei s-a sfărmat. Rochia nu-i mai cădea armonios şi oblu pe pantofii mici. 
  Cînd te-ai întors toamna la liceu, te considerai omul cel mai nefericit din lume şi foarte fericit că eşti atît de nefericit şi de interesant pentru amici, cărora le povestiseşi „romanul“, înflorindu-l cu fapte posibile, în care începeai să crezi şi tu. Dar Leonora a fugit peste două luni cu bărbatul surorii ei, deznodămînt pe care nu l-ai mai făcut cunoscut amicilor. 
  La nouăsprezece ani, Eliza... Grădina publică. Fata necunoscută, venită de aiurea la rude, înaltă, fragilă, cu părul galben, cu gene lungi peste ochii negri, muşcînd nervos petalele unei roze în-flăcărate... Un cîntec umil de grădină publică, astăzi mort... Casa cu două rînduri din Uliţa Mare... Plimbările pe sub geamurile ei din două-n două ceasuri, de dimineaţă pînă la douăsprezece noaptea... Apariţiile ei la geamuri şi în cele două balcoane de pe două străzi. Infinita interpretare a figurii şi a privirilor ei („S-a înroşit?“ „Mi s-a părut?“ ,,S-a perindat prin balcoane pentru mine?“). Hotărîrea supremă: scrisoarea — patru pagini de adoraţie în stil poetic, exagerat, stilul vîrstei cînd candoarea, pierdută mai tîrziu, se traduce prin emfază. Buchetul de trandafiri aruncat din balcon la miezul nopţii. Întîlnirea în semiîntunericul scărilor dintre etaje. (Stătea cu faţa întoarsă, cu o mînă sprijinită de perete; avea mîinile reci, pleoapele reci, buzele reci, părul rece, talia subţire, care-i vibra de bătăile inimii.) Întîlnirile la geamul din grădină, sub copacul vechi, care ascundea stelele. Aceleaşi planuri de viitor, aceleaşi întrebări de zece, de o sută de ori, şi acelaşi răspuns al ei: „Da, şi pentru totdeauna...“ Răstimpuri de tăcere, cu obrajii lipiţi... Graţia cu care consimţea să-mi clipească pe faţă, ca să mă dezmierde cu genele ei lungi... Respirarea pură, fină, pe care o simţeam pe obraz ca o şoaptă caldă a pieptului ei mic... Despletirea părului, care îmi cădea pe faţă şi pe mîini, înspre ziuă, cu mişcări de înger — semnul că vrea să se culce şi trebuie să ne despărţim. Plecarea în străinătate la studii. Scrisorile ei: „Iubitul meu...“ „...Eliza“ — raport de fiecare zi al vieţii ei fără evenimente, din oraşul de provincie. Moartea ei... 
  E cu neputinţă să fi existat cîndva pe planetă o apariţie mai încîntătoare. Fata de şaisprezece ani cu părul galben şi ochii negri avea în figură ceva de copil şi de floare. Iar corpul ei, încă în dezvoltare, avea mlădieri ca tulpinile subţiri şi înalte la adierea vîntului. Şi vocea înceată, nesigură, cu graseieri ca nişte sfiiciuni ale inimii, al cărei ton răsună încă şi astăzi în mine! Niciodată 
  cuvîntul „înger“ nu s-a potrivit unei trecătoare apariţii umane ca acestei fiinţe în adevăr angelice. 
  ...Era într-o după-amiază de vară cînd i-am văzut mormîntul... Pămîntul negru, cu o tablă de marmură deasupra, îi strivea pieptul mort! În jurul marmurii grele, cîteva fire de iarbă... 
  De atunci, senzaţia de funebru pe care mi-o dă, în momente de o stranie luciditate, pămîntul, lutul, piatra, toată materia asta inertă, idioată, inamică, şi mila pentru tot ce trăieşte şi încearcă în zadar să ascundă moartea sinistră a planetei, vietăţi şi plan-te, şubrede, nesigure, trecătoare. 
  După epoca romantică — epoca realistă, serioasă, la Viena, cu femeia aceea subţire şi înaltă, cu formele adolescente încă la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani, oprite parcă în desăvîrşirea materializării lor de flacăra mistuitoare a vieţii ei. 
  Un păr arămiu, cu luciri de foc, parcă reflexe ale temperamentului ei arzător. Ochii de o culoare nehotărîtă, cafea şi aur, schimbătoare după dispoziţie, după culoarea timpului, în care se aprindea necontenit sufletul ei neliniştit, sau uneori ficşi, reci, privind în gol, cînd gîndul era concentrat ori patima adîncă. O gură mobilă, nesigură. Braţele albe, fine. Piciorul, ca o mînă de mic, neliniştit. Mîna — nervoasă, şovăitoare. Mersul undoiat, cu capul aplecat uşor în dreapta, ca într-o figură de cadril, cînd îmi ieşea întru întîmpinare. 
  O cunoşteam de doi ani. Nu ne spusesem nici o vorbă de iubire. Nici o aluzie. Dar discuţiile noastre, alimentate de lecturi de romane, de piese de teatru, de ştirile zilei, se învîrteau, teoretic, toate în jurul iubirii. Îmi făceam un punct de onoare să fiu obiectiv, „ştiinţific“, căci mi se părea o supremă ineleganţă să beneficiez de aceste discuţii spre a-i face declaraţii învăluite. 
  De cîtva timp, însă, aveam intuiţia obscură că vine ceva. Într-o zi, înainte de aprinsul lumînărilor (stăteam amîndoi de multă vreme de o parte şi de alta a unei măsuţe, fără să ne mai putem vorbi nimic), i-am spus, simplu şi calm — simţeam că acum nu pot să nu-i spun: 
  — Tu nu vezi că te iubesc?
  Întîi a tăcut. Apoi mi-a răspuns cu glas ostenit:
  
  — Da, nu mai putem trăi unul fără altul.
  
  Şi-a lăsat fruntea grea pe mîinile puse pe masă şi abia am putut desluşi vorbele ei înăbuşite: 
  — Lasă-mă singură acuma... te rog...
  La o mişcare a mea, a ridicat capul. Era albă, parcă fără viaţă, şi numai ochii îi ardeau, imenşi. 
  — Cum? Poţi pleca? Da, da, du-te. Vino mîine. Nu-mi dai mîna? 
  Îmi învălui mîna în palmele ei amîndouă. M-am aplecat spre ea, fără voie, aproape s-o ating. 
  — Nu! Lasă-mă, du-te. Mîine.Luni de zile a luptat cu ea însăşi.
  Dar într-o seară, la despărţire, m-a înăbuşit şi, la ureche:
  
  — Mîine sunt femeia ta. Aşteaptă-mă la patru în faţa Operei.
  
  Femeia aceasta ştia să iubească. Cu instinctele puternice şi sănătoase, cu inteligenţa lucidă, ea iubea fără lună, fără fraze, cu toate fibrele corpului ei, cu căldura ei exasperată. 
  Dar ea aparţinea de drept altuia, unui om mult mai în vîrstă, un bolnav, un paralitic, şi drepturile lui conferite de legi, consfinţite de societate, sfinţite de popi, acceptate de ea altă dată, deşi acum platonice, erau, în momentele de luciditate morală, suferinţa lan-cinantă1 a ei şi a mea. Drepturile acestea deveniseră imprescriptibile. Iar dezarmarea lui totală îl apăra şi de divorţ, şi de adulter. 
  Întoarcerea în ţară, amînată mereu — provocată de boala mortală a tatei —, aduse soluţia problemei. Sau un început de soluţie, căci dacă afacerile tatei n-ar fi fost atît de încurcate, încît să-l ameninţe cu o dezonoare postumă, m-aş fi întors la ea. Cuvintele ei „Sunt femeia ta“ îmi ardeau creierul. 
  Şi, în sfîrşit, tîrziu, în epoca cinică, culminînd spre amiaza vieţii, accesul de stupidă demenţă pentru femeia mare, cu părul 
   1 Lancinant — sfîşietor. 
  roş, cu ochii mici şi verzi, cu nasul turtit şi cărnos, cu buzele strivite, arse, cu braţele groase şi dure, eşantioane ale întregii ei fiinţe, cu talia şi şoldurile asortate în formă de liră, femeia-fe-melă şi nimic altceva, femeia cu maximum de iritabilitate protoplasmatică. Aproape goală sub rochia elegantă, începea să se dez-brace de la uşă, crispată, rea, fără nici un cuvînt, şi, peste treizeci de secunde, dădea replica, întregită, a Venerii Callipyge de la Siracuza — atît de albă, că părea mai goală decît o femeie goală. 
  Dar într-o zi apăru omul de doi metri! În preajma lui i se zburlea puful de pe buze, i se congestionau nările, i se dilata abdomenul spre el, ca într-o mişcare de maree. 
  Şi, de-a lungul întregii tinereţi, colega de universitate, fina şi delicata Elviră, cu frumuseţea ei abstractă, model schematic pentru realizări mai concrete, care te-a torturat cu suferinţa ei tăcută şi discretă. 
  Experienţa e săracă, dar concludentă. 
  Pe urmă ai pus ordine în amor: femei cu tarif pentru păstrarea echilibrului organic sau (mai elegant) a liberţăţii de spirit — singurul amor în adevăr omenesc, fiind singurul supus raţiunii. 
  Nu, nu! Nu iubesc şi nu vreau să iubesc pe Adela. Nimeni nu iubeşte cînd nu speră măcar inconştient să fie iubit. (De aceea numai „omul de pe stradă“, nebun, se înamorează de regine.) Nu sper şi nu doresc... Dar existenţa ei a început să-mi neliniştească inima... Şi ea ştie. Zîmbetul ei din unele momente, amestec încîntător de duioşie şi ironie, nu-mi lasă nici o îndoiălă. Din cauza asta nu m-am dus la Piatra. 
  Adela vine deseară. A plecat desigur din Piatra. E cald. E zăpuşeală. Şi mi-e urît. Cataloagele le ştiu pe de rost. Dicţionarele nu-mi inspiră nimic. Filozoful Diogen1 (tizul lui Diogen Laerţiul), care speram 
   1 Diogene din Sinope (aproximativ 404-323 î.e.n.), cel mai cunoscut reprezentant al cinicilor; aceştia considerau că baza fericirii şi virtuţii este maximum de independenţă faţă de condiţiile exterioare ale vieţii, dispreţul pentru regulile şi convenţiile sociale, limitarea nevoilor şi revenirea la „starea naturală“. 
  că o să mă distreze cu „cinismul“ lui, m-a indignat profund. Belesprit1 şi totuşi cuistre2. Filozof de mahala. . Cerşetor care insultă cînd nu-i miluit. „Cinic“, într-adevăr, în sens modern. Nesociabil şi rău. Ironie greoaie şi aproape de mintea omului. Infatuat. Inelegant la aspect şi la suflet. Nici un orizont. Utilitarist mărginit. Obtuz la ştiinţă şi la arte — „inutile“, pentru el, „dăunătoare“. Insensibil la orice frumuseţe. Instincte canibalice. („Era de părere că e permis să mănînci carne de om.“) Falsificator de monede, în tinereţe. Trata, nenorocitul, de sus pe Platon. Deseară Adela e aici... 
  Adela s-a întors la şase şi treizeci şi cinci de minute. I-am ieşit înainte din întîmplare, sau ca din întîmplare, nu ştiu sigur. A oprit trăsura, a sărit jos, uşor, ridicînd puţin rochia deasupra pantofului, atentă la gest, şi a venit spre mine dezmierdînd aerul cu umerii. (E atît de femeie şi de copilăresc suavă!) I-am ţinut mîna într-a mea poate mai mult decît trebuie. M-a luat acasă la ea. M-au oprit la masă. (Aceasta se întîmplă mereu.) Seara, am stat în cerdac, cu două lumînări în globuri de sticlă, ca întotdeauna. 
  Mi-a povestit drumul ei la Piatra, cu impresii, stil şi înţepături femeieşti: „Ai văzut vreodată Ceahlăul din Dealul Balaurului? O colosală miniatură a lui însuşi, un bibelou uriaş cu subiectul Ceahlău. Am fost şi la mănăstirea Bistriţa de lîngă Piatra. Stareţul ne-a făcut o primire foarte bună. Nevasta lui n-a ieşit. Am văzut-o numai, cînd a trecut prin antret. Intra şi ea pe altă uşă. Era în néglijé, jupon, camizol şi părul în papiote. O brunetă foarte pi-cantă. Cînd a dat cu ochii de noi, a trecut glonţ de la o uşă la alta... ...Cum slujnică? Ce idee! Femei în serviciu la mănăstire? Şi încă tinere, cu jupon şi papiote! Ori îţi baţi joc de călugări fiindcă eşti ateu? Dacă ai vreo afacere la Piatra, îţi recomand otel ‹‹Bucureşti››.
   1 Om deştept (fr.).
   2 Grosolan (fr.).
   3 Lingău (fr.).
  
  Confort englezesc, chelneri în haine naţionale, orchestră pînă la patru dimineaţa sub geamuri, în grădină... Nedeprinsă să dorm la concert, am profitat de ocazie şi m-am cultivat. Am citit toate articolele, toate telegramele, toate informaţiile, toate foiletoanele şi toate anunţurile din jurnalele în care erau împachetate cumpărăturile. Să te pun în curent: prinţesa de Meklenburg s-a logodit cu ducele de Hessa, sau poate el e prinţ şi ea ducesă; Radivon vinde ceasornice de aur cu doi lei bucata şi mai dă pe deasupra ca premiu un ac de cravată tot de aur; împărăteasa Germaniei a făcut cadou împăratului doi prinţi gemeni; preţul rapiţei s-a ur-cat; Pepita Ximenez s-a înamorat de cumnatul ei, don Diego. Vezi că nu ştiai? După marş, a cîntat un ofiţer de două ori Luna doarme. Şi pe urmă am adormit şi eu“. 
  Masa era acum inundată şi peretele tapetat de gîngănii de o sută de specii, bijuterii cu forme curioase, imitînd animale cunoscute şi necunoscute — ca o reducţiune a lumii mari — de diferite culori, pe care Adela le definea, comparîndu-le cu pietre preţioase, cu metale, cu stofe... „Petpedecul“ se auzea la răstimpuri, în grădină. „Steaua nebună“ înainta alarmant de repede spre plop. „Petpedecul“... poreclă dată de Adela unei prepeliţe, care spune mereu, conştiincios, în fiecare noapte, aceleaşi trei silabe, singurele pe care le ştie: „Petpedec!“; „steaua nebună“... luceafărul albastru, care ne anunţă unsprezece ceasuri şi sfîrşitul sindrofiei cînd ajunge deasupra unui plop, al treilea, dintre cei cinci din ograda vecină. Numele i l-a dat tot ea, într-o seară, cînd ni s-a părut că a luat-o prea repede spre plop, înfrîngînd legile naturii. 
  — Ai isprăvit itinerarul? m-a întrebat ea. Ai să-mi povesteştipe urmă tot, tot, nu-i aşa?... ...Cum? Nu eşti sigur că ai să faci excursia? 
  Şi zîmbetul ironic şi afectuos i se stingea şi i se aprindea mereu în ochi, ca şi lucirea stelei de pe cer. După ce a dezbătut cu perfidie problema excursiei mele, a sărit din una în alta, şi apoi, cu un aer speriat: 
  — Iar fumezi? Ştii cîte ţigări ai fumat în seara asta? Zece.Le-am numărat. Vezi că nu te ţii de cuvînt? Pune ţigările aici, lîngă mine... Desigur că tot aşa te ţii de cuvînt şi cu somnul. Dacă continui, să ştii că am să mă culc şi eu în ziuă, am să mănînc alămîi, şi înainte de masă am să-mi stric foamea cu bomboane şi cu mere crude. 
  Vorbea acum pasionat şi-i luceau ochii ca într-o boare de lacrimi. Semăna cu fata de cincisprezece ani cînd protesta că nu-i copil. 
  După asigurările mele că o să mă ţin de cuvînt, „pe cît posibil“, s-a îmbunat, apoi a consultat „steaua nebună“, care trecuse de plopul al treilea, a pus la îndoială corectitudinea astrului, mi-a adus pardesiul, mi-a dat pălăria şi bastonul, m-a însoţit pînă la poartă, mi-a întins mîna să i-o sărut, mi-a cerut făgăduiala că am să mă culc imediat, mi-a acordat o amînare de o oră, a admonestat încă o dată „steaua nebună“ şi a fugit spre casă cu un „bru!“ de frigul care devenise simţitor. 
  N-am ţinut pas cu vioiciunea spiritului ei. Un fel de paralizie a inteligenţei şi mai cu seamă a imaginaţiei. Am început să devin stîngaci şi banal. Şi mi se pare că nu-i displace idiotizarea mea... 
  „Am fost elevă ascultătoare, am încercat, dar n-am putut reuşi să mă intereseze.“ Răspuns clar şi drastic la întrebarea mea dacă cunoaşte literatura romînă. În sfîrşit, la toate încercările de a afla impresia ei specială produsă de o carte sau alta din cele „încercate“, acelaşi răspuns invariabil: „Iartă-mă, nu mă interesează“. Apoi, dezarmînd şi cu graţia celor douăzeci de ani ai ei: „Ai să mă dispreţuieşti tare?“ 
  Adela are dreptate. În literatura romînă există cîteva talente remarcabile, dar nici o operă de observaţie cu destulă substanţă sufletească. Femeile însă nu citesc pentru expresie, ci pentru observaţiile despre viaţă, adică despre ele. 
  De altfel, ea nu este o amatoare pasionată de literatură (interesul ei e îndreptat spre muzică, spre broderie şi întrucîtva spre pictură), şi cu atît mai puţin de poezie. Pentru spiritul ei realist de femeie, poezia este „exagerare şi falsificare“, incomprehensiune pe care ea o declară, dar pe care cele mai multe femei o ascund. Din cauza rolului lor de răspundere, de lungă răbdare în conservarea speciei, femeile sunt mai serioase şi mai pozitive. (Totul se reduce, coborînd din etaj în etaj, la instinctul creator.) 
  Mai puţin sensibile la arta literară, ele citesc mai ales romane, care nu au a da senzaţia artei, ci pe aceea a vieţii. Pentru Adela, Anna Karenina nu e „stil şi compoziţie“, ci Kitty, Dolly, Anna, Levin, Vronski, coliziunile dintre ei şi progresul logic şi psihologic al acţiunii. 
  I-am recomandat, ca şi altă dată, pe Turgheniev. Zîmbind şi jucîndu-se cu marginea voalului lung, trecut pe după gît: 
  — Cineva mi-a spus odată că Turgheniev se apropie de femeie ca de un sanctuar. (Vai! i-am spus, în adevăr, genialitatea asta...) Dar femeilor nu le place să fie tratate ca nişte sanctuare, cu genuflexiuni şi cădelniţări, chiar cînd tămîia e de cea mai bună cali-tate. Nu suntem sanctuare! 
  Cuvintele astea ultime, accentuate în chip deosebit, erau nu-mai pentru romancier, ori şi pentru avocatul lui? Ori numai pentru avocat? (Pe unele femei, admiraţia excesivă a celor înamoraţi de ele le incomodează. În faza culminantă a legăturii cu ea, Otilia mi-a mărturisit, într-o zi cînd eu eram mai ditirambic şi ea mai cuminte, că dîndu-şi bine seama de ceea ce e în realitate, nu poate să-şi înăbuşe jena pentru ea şi un uşor dispreţ pentru mine cînd îi supraestimez calităţile pe care le-o fi avînd sau inventez altele, pe care nu le are.) 
  Apoi, rîzînd, adăugă: 
  — Am voit să te necăjesc. N-am citit nimic din Turgheniev. 
  Nu l-am găsit nicăieri. Dar am să-l citesc. 
  Să mă necăjească numai?... 
  Cunoscînd slăbiciunea femeilor pentru Paul Bourget1, i l-am 
  amintit mai mult ca un mijloc să-mi dau seama de psihologia ei. 
   1 Critic şi romancier francez (1852-1935), adversar de idei al lui Émile Zola, reflectînd reacţia politică de după Comuna din Paris. 
  — Aista se apropie, în adevăr, ca de nişte sanctuare nu nu-mai de femei, bineînţeles dacă bărbaţii lor sunt bogaţi, dar şi de mobilele din saloanele lor. Şi nici la rochii nu se pricepe, cum pretinde el. Se pricepe mai bine cusătoreasa mea. 
  O carte pe care o citeşte mereu e Tartarin: 
  — Mă linişteşte cînd sunt supărată, cînd am griji, cînd e bol-navă mama. În cartea asta nu-s necazuri, toţi sunt fericiţi. Dar numai volumul întîi. Celelalte-s exagerate, cu farse şi ghiduşii. 
  
  Scriitorul însă pe care îl gustă mai mult este institutorul Creangă! Cu alte cuvinte, viaţa şi limba pe care le cunoaşte ea din copilărie (ca toate persoanele din clasa ei, ea nu ştie bine decît ţărăneşte şi franţuzeşte) şi observaţia luătoare în rîs, atît de naturală ei. 
  Ea ştie pe de rost bucăţi întregi din opera povestitorului, mai cu seamă dialogurile, şi îndeosebi vorbirea femeilor. Cînd harabagiul întreabă pe maica Evlampia Desăgăriţa de la Văratic pentru ce-şi leagă întotdeauna la drum vaca dinapoia căruţei, răs-punsul călugăriţei — că părinţii pusnici din Sfînta Agură i-au dat canon să mănînce lapte numai de la o vacă, pentru ca să nu îmbătrînească degrabă, — Adela îl spune ca o perfectă actriţă de comedie. Iar la cuvintele „părinţii pusnici din Sfînta Agură“, bisericeşte repezite, ea completează textul luîndu-şi o figură sastisită şi făcîndu-şi o cruce mare, cu o grăbită aplecare a bustului înainte — închinăciune adîncă în faţa schivnicilor plini de solicitudine pentru tinereţea călugăriţei de la Văratic. 
  Problema e simplă. Cu tot intermezzoul stupid, de care nu vorbeşte niciodată, ea a păstrat, încă din adolescenţă, simpatie şi admiraţie pentru „maestrul“ ei. Acum, de cînd e femeie, e curioasă să ştie cum mă port în atitudinea de soupirant1 şi cîtă putere are asupra mea. Dacă divorţul nu i-ar fi dezorientat şi poate revoltat sufletul, desigur că sportul sentimental nu ar fi avut loc. 
   1 Adorator (fr.). 
  În mine e plăcerea de a aspira feminitatea, candidă încă, a sufletului ei şi curiozitatea ascuţită a unei experienţe de psihologie pe sufletul ei şi mai cu seamă pe al meu. Dar jocul acesta Dumnezeu ştie unde poate duce. (Fii sincer! Ştii unde „poate“ duce!) 
  Adela are sînul mic şi predilecţie pentru haine cenuşii, albas– tre, liliachii, ca toate femeile care mi-au atins sufletul. (Afară de femeia cu ochii verzi şi braţele de piatră, care avea sînul ca o cu-polă şi purta culorile dinspre marginea roşie a curcubeului şi care, neavînd suflet, mi l-a angajat foarte puţin pe al meu.) Există, fără îndoială, la orice bărbat o afinitate pentru un anumit temperament femeiesc, şi la orice femeie, o legătură între temperamentul ei, conformaţia ei fizică şi predilecţia pentru unele culori. 
  Doamna M... şi Adela au venit astăzi la mine să-mi vadă casa. 
  Le-am primit în odaia de la intrare: antret, birou şi salon. 
  După o repede privire scrutătoare, Adela a făcut critica completă a încăperii, înşirînd toate lipsurile unui confort relativ, stăruind mai cu seamă asupra greşitei distribuţii a mobilierului sumar. Pe cînd concludea, ca toate femeile în astfel de împrejurări, că bărbaţii etc. ... şi-mi propunea să vie cu Safta să-mi facă odaia mai plăcută, exclamă deodată, sărind de pe scaun: 
  — Uite şi coana Anica!Coana Anica era portretul lui Arthur Schopenhauer, adus de mine şi atîrnat pe perete în dosul mesei-birou. 
  M-am simţit puţin vexat de frivola ei ireverenţă faţă de maestru. Dar asemănarea lui cu coana Anica mi se păru atît de izbitoare, şi însufleţirea Adelei de descoperirea ei o făcea atît de frumoasă, încît am trădat pe maestru fără nici o remuşcare. 
  Şi l-am trădat chiar şi atunci cînd, aflînd al cui e portretul, Adela a uitat de coana Anica şi a luat ofensiva împotriva filozofului: 
  — A!... Domnul despre care mi-ai spus odată la Vorniceni că ne face proaste, minciunoase, pocite, cu bustul mai lung decît picioarele, şi n-avem altă treabă decît să prindem bărbaţii în capcană? Acum înţeleg de ce avea ciudă pe femei... Nu cred să-i fi pregătit nici una vreo capcană! 
  Neputînd susţine că Adela e proastă şi cu bustul mai lung decît picioarele, şi cunoştinţele ei asupra lui Schopenhauer mărginindu-se, destul de modest, numai la opiniile lui asupra femeilor, discuţia a fost imposibilă, şi victoria Adelei asupra mea, definitivă. 
  Schopenhauer rînjea diabolic la Adela, la doamna M... şi mai cu seamă la mine. 
  Dar Adela, făcînd o altă descoperire, părăsi şi pe Schopenhauer: 
  — Ai şi bibliotecă? Îmi dai voie să văd cărţile?
  Cînd a aflat că „biblioteca“ e proprietatea domnului Tăpşulea, gazda mea, a fost încă şi mai curioasă s-o cerceteze. 
  — Oare nu-i nedelicat să umblăm în cărţile lui?
  Liniştindu-i scrupulele, a luat de pe poliţă întreaga bibliotecă a învăţătorului pensionar, alcătuită din cîteva gramatici şi aritmetici, şi a pus-o pe masă. 
  — Gramatica de... Aritmetica de... Uite şi poezii!
  Eu nu descoperisem nici o carte de poezii. Poeziile erau legate la un loc cu o aritmetică. 
  — Poezii de Carol Scrob1... Scrob, poet? 
  — Trebuie să fie feciorul doctorului Scrob de la Roman, lămuri doamna M... 
  — Staţi, că-i serios... Scrisoare de Alecsandri... „Poezii elegante undite — adică pescuite? — în comoara inimii, şi de aceea cîntă cu înduioşire“ — înduioşire! — „A fi ca dumneavoastră, militar şi poet, este o dublă calitate, de care vă puteţi mîndri“ — Safta se mulţumeşte cu prima calitate — Prefaţă de G. Sion... „Curagiu, iubite Scrob“ — „iubite Scrob“ e admirabil! — „Cînd vei vedea că cîteodată îţi slăbesc puterile, nu te descuragia, ci aleargă, ia pana, scrie, scrie şi iar scrie“... Acu să vedem ce scrie. 
  
   1 Ofiţer, poet minor, autor de romanţe (1856-1913). În 1882 îi apare volumul Poezii complete, cu o prefaţă de G. Sion şi o scrisoare de la V. Alecsandri. 
  Adela se aşeză pe scaun şi începu să răsfoiască: 
  — Ascultă, mămucă: Dă-mi pace, La Coralia mea, De ce m-ai deşteptat? — cîntecele colonelului coanei Anicăi... El spune „desceptat“, din farfurie, cum ar zice coana Anica. 
  — Cum „din farfurie“?
  — Aşa zice ea cînd vrea să spuie că ceva e distins. N-ai auzitvorba asta? Se vede că vătafii s-au speriat tare cînd au schimbat strachina cu farfuria. 
  — Ce gură rea ai tu, Adelă!
  — Ce să fac, mămucă...
  
  În acest moment, ceasornicul meu de masă începu să carilloneze1 La Paimpolaise. Erau ceasurile patru. Copilul din Adela a fost atît de fericit, încît am pus minutarul, pe rînd, la toate cele douăsprezece semne ale cadranului. Apoi am rugat-o să-mi facă graţia să primească în dar jucăria miraculoasă. După refuzuri din ce în ce mai atenuate: 
  — Dar dacă are să-ţi pară rău pe urmă?
  Să-mi pară rău... Ea nu ştie ce voluptate este a dărui unei femei, a-i da, a o face, prin actul acesta simbolic, puţin a ta. 
  Adinioarea, cînd rătăceam în dreptul casei ei ca să fiu mai aproape de dînsa, a închis geamurile şi a dat storul în jos, ca să se culce... 
  Există în univers imagine mai încîntătoare decît o femeie înaltă şi zveltă, frumoasă şi elegantă, care se dezbracă încet, alene, cu gîndul aiurea, zîmbind unei amintiri, unei aşteptări? 
  Adela era în cerdac cu doamna M... Treceam la poştă. Am salutat. Ea, cu o înclinare din cap abia perceptibilă, mi-a zîmbit toată. E o spontaneitate, uneori, o uitare de sine în femeia asta, stăpînă pe faptele ei pînă la calcul, care îmi dezarmează „psihologia“. 
  Muzica militară cînta Lucia de Lammermoor. Sextetul, armonizat de ecoul lui trimis de dealuri, plutea în aerul cald şi umplea 
   1 Carillonner — a face zgomot, a hîrîi (fr.). 
  valea. Cerul albastru-închis, aproape siniliu, era înalt şi adînc. Îmi trebuia acum prezenţa Adelei... 
  De la poştă m-am dus la ea. M-a întîmpinat în mijlocul ogrăzii. În haina albă, încinsă cu o panglică albastră, era tot ce e o femeie încîntătoare, dar mai cu seamă era tinereţea. 
  — Unde ai trecut aşa de misterios adinioarea?I-am dezvelit misterul peregrinărilor mele:
  
  — La poştă.
  
  — Da! confirmă ea imediat, ca de obicei, fără strictă necesi-tate, un „da“ scurt, de o copilărească graţie, pronunţat aproape „ta“....Apropo de poştă, azi am primit de-acasă un caiet de note... Am să-ţi fac întîi o cafea, eu... Dă ţigara la mine, s-o zvîrl: iar fumezi teribil... Pe urmă am să-ţi cînt cîteva bucăţi, după aceea ne plimbăm pe deal!... Şi seara, la masă la noi... Ba da, ba da! Eşti invitat de mama. Să văd, ai să refuzi pe mama?!. 
  ...Menuetul din Sonata a VII-a îi interpreta eleganţa zveltă a bustului, şi coroana ei de păr galben, scînteind în razele soarelui, reflectate de sticla geamului deschis, stropea cu fire de aur sonorităţile difuze în atmosfera calmă a odăii. 
  Mi-a cîntat apoi andantele din Sonata I-a, supremă debrutalizare a vieţii, ritmuri de eter, rătăcite pe pămînt din muzica de sfere, şi apoi, acompaniind pianul cu vocea ei gingaşă, şi atît de dulce, un cîntec franţuzesc din alt secol, cuvinte de iubire naive şi delicate ,). Niciodată n-am simţit, ca astăzi, că toată poezia vieţii, pînă la infinitezimal, emoţia pe care o dă o floare de cîmp, răsăritul unei stele, o adiere de vînt, are ca principiu gîndul morţii, fiindcă vorbeşte de iubire, şi că preţul integral al vieţii îl dă numai moartea.
    
   1 Albă ca laptele..., dulce ca un mieluşel..., proaspătă ca un trandafir... (fr.). 
  După prima din cele trei părţi ale programului, am pus imediat în aplicare pe a doua. Ca să scurtăm un kilometru, am sărit gardul prin fundul grădinii, operaţie delicată şi chiar riscată, de care Adela s-a achitat perfect graţie scărilor formate de nuielele gardului învechit, unei binevoitoare crengi, de care s-a ţinut cu mîinile, şi concomitenţei aceleiaşi operaţii executate de mine puţin mai departe. 
  Adela a petrecut de minune. Şi-a făcut un alpenstock din creanga jupoiată a primului copac întîlnit, apoi, nemulţumită, a devastat mai departe un alt copac, şi pe urmă a renunţat la ajutorul alpenstock-ului... A cercetat totul în dreapta şi-n stînga, încît am făcut drumul de două ori mai lung. A făcut ecou cu un deal dimpotrivă, înregistrînd recordul de două silabe: un „Cucu!“ subţire şi misterios, venit din fundul pădurii, încercînd apoi în zadar, cu toată repejunea debitului, să obţie ecoul întreg al unui şi mai ascuţit „Cucule!“ 
  Cînd am ajuns pe culmea dealului, o catapeteasmă cenuşie din cer pînă-n pămînt se mişca venind din munte. 
  — Ne-apucă ploaia! Să fugim!Am pornit repede la vale.
  Dar ploaia trecu cotropitoare peste Tîrgu-Neamţului, înaintînd
  
  triumfal înspre Moldova şi trimiţînd pînă la noi frînturi umede de vînt, ca nişte şfichiuri nevăzute. Doamna M... era în cerdac. 
  — Am o foame de lup! strigă Adela de pe scări şi se repezicu gura deschisă la doamna M... s-o mănînce... în sărutări. 
  — Ce-i cu voalul tău, Adela? Şi de unde ai găsit tu atîţia scai?Ai făcut nebunii destule? 
  
  — Destule!
  Am intrat cu Adela la Haim Duvid, pretextînd că ceasornicul ei rămîne în urmă. Voia să vadă numaidecît pe filozof şi pe nevasta lui. 
  Haim Duvid — o extrem de ceremonioasă politeţe profesională, dar impasibil. În schimb, doamna Sabina s-a întrecut pe sine. Se topea. Ochii îi înotau în lacrimi ca într-un ocean. A oferit Adelei un scaun, l-a acoperit cu o rochie păturită, a înconjurat-o cu politeţi excesive şi naive, a copleşit-o direct şi indirect cu complimente intempestive şi stîngace: „Domnişoara cea mai frumoasă din Bălţăteşti“ — „Surioara matale trebuie să-ţi fie dragă tare şi seamănă aşa de bine cu mata“. Bine că n-a spus fiică! (Acum zece ani, în tovărăşia unei femei ca Adela, ipoteza doamnei Sabina ar fi fost alta!) Cît despre asemănare! Sunt înalt ca şi Adela, încolo... Eu sunt „brun, ochii negri, nasul potrivit“, întocmai ca în paşaport. Un singur lucru n-a greşit doamna Sabi-na: „dragă tare“. Deducţie, intuiţie, observaţie directă?... 
  Adela era stînjenită. Haim Duvid, imperturbabil, îndrepta ceasornicul. Dar doamna Sabina revărsa atîta suflet cald, că eu, cel puţin, nu aveam nevoia nici celei mai mici sforţări ca s-o tolerez. 
  Cînd am ieşit, Adela zîmbea cu înţeles: „Am să-i pun venin la inimă coanei Anicăi. Am să laud evreica asta tot timpul mesei.“ 
  Dar n-a fost nevoie să aştepte masa. Coana Anica era în cerdac. Adela şi-a jucat rolul perfect, căci, de la doamna Sabina a trecut la neamul evreiesc întreg, profesînd în pofida coanei Anicăi un filosemitism absolut, agravat cu declaraţia că toate prietenele ei din şcoală erau evreice, Betty Goldenberg, Raşela Weissmann, Suzana Haimsohn. Şi vorbea în limba coanei Anicăi cu tăţi, cu vai de mine, cu să vezi mata, cu să mă bată Dumnezeu dacă spun minciuni. Cînd a căscat, făcîndu-şi trei cruci mici în dreptul gurii, doamna M..., cu toată seriozitatea ei tristă, nu s-a mai putut ţine de rîs şi s-a dus în casă. Coana Anica, botoasă, se uita rău pe sub gene. Limba şi gesturile ei, imitate de Adela, fireşti pentru coana Anica, n-o supărau, i se păreau fireşti şi la Adela, care, de altfel, nu ni le servea decît nouă. Coanei Anicăi îi servea numai fondul. 
  Adela rămînînd fără auditor, căci se prefăcea că vorbeşte nu-mai doamnei M..., îmi luă braţul, să mergem în grădină: 
  — O urăsc, izbucni ea, după ce făcurăm cîţiva paşi, fiindcă-irea. Ieri a dat un ghiont Saftei pe ascuns. A trebuit să-i dăruiesc Saftei o bluză ca s-o consolez. Mereu i se pare că slugile mănîncă prea mult. Şi doar nu-i pe socoteala ei. E invitata noastră, o aduce mama pe la noi fiindcă a fost nevasta fratelui ei. 
  — Duduie, mata poţi urî?
  — Pot! Mie nu mi-i indiferent nimeni, eu nu-s filozoafă — ca alţii. Eu urăsc, iubesc, dispreţuiesc... Sunt o ţărancă proastă. 
  — De ce mi-ai spus că-s filozof? Crezi că eu nu pot urî?
  — Cred. Mata dispreţuieşti, nu urăşti, te cunosc eu bine.Dispreţuieşti pe toată lumea, şi n-ai dreptate... dar îmi pare bine că eşti aşa. 
  — Să zicem că-i adevărat. De ce-ţi pare bine?
  — Pentru că omul care dispreţuieşte pe toţi mă preţuieşte totuşi pe mine. Vezi ce egoistă sunt? 
  — Văd. Dar eşti sigură că te preţuiesc?
  — Sunt! Pe mine şi pe mama. 
  — Duduie, să ştii că de asta te admir eu, pentru că urăşti,iubeşti, dispreţuieşti, eşti vie şi limpede. (Şi dacă mai adăugam că „mi-i dragă tare“, cum zicea doamna Sabina, fiindcă, pe lîngă toate astea, e şi frumoasă, spovedania era completă.) Şi să ştii că nu dispreţuiesc pe nimeni şi preţuiesc pe foarte puţini. Dar e adevărat că toate prietenele matale din şcoală erau evreice? 
  — Nu-i adevărat. N-am avut nici o colegă evreică. Am spusaşa pentru coana Anica. Ai văzut cum fierbea ca un rac, fără apă, antisemita asta care şi-a arendat moşia lui Moriţ Felţ? Acu hai să-ţi cînt, ca răsplată pentru că... mă admiri... parcă aşa ai spus. Eşti foarte galant....Dar ce să-ţi cînt? Desigur că toate sonatele, valsul, preludiile şi mazurca. Mata eşti foarte constant. 
  
  — Dar mata?— Şi eu. La Tuffli mănînc întotdeauna o indiană şi o savarină.
  Mergînd spre casă, şi-a schimbat gîndul. M-a rugat s-o
  
  însoţesc la plimbare şi să amînăm muzica pînă la întoarcere: 
  — Să mergem repede, în faţa vîntului, să-l luăm în răspăr, „să cucerim universul“, cum a spus odată cineva la Vorniceni... 
  Ia uite la coana Anica cît îi de urîtă! I-a ieşit tot sufletul în faţă. 
  În antipatia reciprocă dintre Adela şi coana Anica se rezumă nimic mai puţin decît o pagină importantă din istoria ţării: Adela e fiica unii bonjurist, coana Anica — a unui vătaf îmbogăţit. 
  Dar cînd exclamă: „O urăsc!“, Adela se înşală. O dezminte însăşi pornirea ei violentă. Adela ia drept ură indignarea ei generoasă. Şi ce adorabil e acest „O urăsc!“ prin vioiciunea lui pasionată şi prin contrastul dintre figura ei agresivă şi uşoara graseiere, care îi revine, temperată, din copilărie (mai fermecătoare la vîrsta asta decît atunci), ca întotdeauna cînd e stăpînită puternic de un afect. 
  Faptele — statu quo 1. În piept, însă, încep să se zvîrcolească vipere. Nu sunt decît cincisprezece zile de atunci... Aveam spiritul liber. Azi... A fost fatal, predestinat. Dacă, spre a înnoda o intrigă, un scrib ar fi imaginat o întîlnire atît de întîmplătoare ca aceea de aici dintre mine şi Adela, toată lumea ar fi spus că bietul om are imaginaţia nevoiaşă. 
  Acum trei ani Adela nu-ţi inspira nimic. Cînd ai văzut-o aici, ideea că între timp a devenit femeie a stîrnit totul. În urmă, zi cu zi, ideea a fost confirmată mereu, inconştient, de fapte: de aspectul nou, mai bogat, al frumuseţii ei, de temperatura urcată a feminităţii ei şi de cei patruzeci de ani ai tăi, care se agaţă de viaţă... 
  Şi recunoaşte că toate amintirile curate despre fata de altă dată măresc, şi ele, tumultul tău din suflet, ca apele cristaline din munte, care alimentează rîul tulbure din şes. Nici o femeie, cînd începea să-ţi apară ca unică dispensatoare de viaţă, n-a avut pentru tine atîta realitate acumulată, şi atît de intensă, ca dînsa. 
  ...Singura salvare, încă posibilă, ar fi absenţa. Napoleon, un om destul de priceput în strategie şi care nu obişnuia să fugă nici în faţa coaliţiei lumii întregi, spunea că victoria cea mai si
   1 Cu sensul de: neschimbate (lat.). 
  gură în amor este fuga. Dar n-o să fugi!... O să-ţi inventezi un milion de argumente, unul mai ipocrit decît altul şi mai sofistic. 
  Azi-dimineaţă scutura nişte cuverturi la geamul odăii ei de culcare, îmbrăcată cu o polcuţă albastră şi cu o digrimea 1 pe cap. 
  Ocupaţia ei pur femeiască şi îmbrăcămintea de gospodină îi dădeau un farmec atît de ispititor!... 
  Dar tot ce face mi-i scump, pentru că tot ce face e o realizare necontenită a fiinţei ei şi e, totuşi, o altă descoperire emoţionantă. 
  Cum m-a văzut, mi-a spus încă de departe: 
  — A murit „petpedecul“ nostru. L-a mîncat o mîţă. În grădinaasta se adună toate mîţele din Bălţăteşti! şi mi-a arătat două pene delicate din aripa bietului pitpalac. 
  Ochii Adelei erau plini de durere şi de ură. 
  „Nostru“ — cuvînt emoţionant, însumare într-un singur tot a existenţei ei şi a mele... Dar afară de pasărea moartă şi de steaua din alte lumi, nimic nu mai este al nostru... Nici universul, care este al tuturora! 
  Mi-a dat o pană mie, şi una a păstrat-o ea, încă o dovadă că nimic în viaţa noastră nu poate fi al nostru, al amîndurora. 
  Azi am fost cu ea la Tîrgu-Neamţului. Avea de făcut nişte cumpărături. 
  În trăsura îngustă (toate trăsurile de pe aici, carcase mizerabile de foste trăsuri, cumpărate pe nimic de ţăranii-birjari şi proporţionate cu caii lor mici şi goniţi întruna, sunt strîmte şi hîrbuite), oricum ai face, nu poţi să nu te atingi de tovarăşul de alături. De la o vreme, recunoscînd, fără să ne-o spunem, cazul de forţă majoră, ne-am resemnat şi ne-am acomodat cum am putut mai bine. Intimitatea asta totuşi ne stînjenea (cu atît mai mult cu cît în timpul din urmă raporturile noastre au devenit tot mai tulburi), dar făceam ca şi cum n-am fi observat nimic. 
  Făcîndu-mi o datorie de a-i devia atenţia în altă parte, fără 
   1 Basma. 
  ca să pot reuşi, nici voi cu tot dinadinsul să o deviez şi pe a mea, am fost de o locvacitate copioasă şi susţinută. I-am arătat Văraticul, răzleţit sub soare, faldul munţilor în care se ascunde Agapia, Ciungii, cu runcurile ca nişte sîni formidabili, misteriosul Pleş, exilat în marginea zării. 
  În faţa noastră, Cetatea Neamţului, molar sfărmat al unui leviatan de coşmar, strălucea ivoriu în soarele arzător al amiezii şi creştea cu cît ne apropiam de tîrg. Prin valea ei largă, Ozana îşi mişca strălucirea în curbele graţioase ca nişte şolduri de femei adormite ale meandrelor ei. În fund, cu aspect de nour, Halăuca, nemăsurată şi obeză... Ne-am oprit, conform tradiţiei venerabile, la ilustra băcănie „Tomovici“, veche de peste jumătate de secol, condusă acum de un subaltern. La o masă de crîşmă dintr-un colţ, pe care un băiat a curăţit-o, cu un şorţ murdar, de resturile unei gustări anterioare, am consumat fără furculiţe, mezelurile obişnuite — tradiţionale şi reglementare — însoţite de obligatoriile pahare de vin cu borviz. Ca să ne conformăm complet locului şi împrejurării, am ciocnit paharele pline. Adela oficia cu o delicată stîngăcie acest ritual, în care era cu totul novice. 
  În jumătatea de oră petrecută acolo, prin băcănia istorică s-a perindat o mulţime de lume, cea mai mare parte vilegiaturişti de la Văratic, Agapia şi Neamţ, cercînd, gustînd, întrebînd de preţ, bărbaţii — calm, femeile — agitat, mirîndu-se ori indignîndu-se de preţuri, afirmînd la fiecare articol că „la Iaşi“ ori „la Botoşani“ toate sunt pe jumătate mai ieftine, plătind la urmă preţul cerut. 
  Cînd ne pregăteam să plecăm, îşi făcu apariţia o nimfă cu păr castaniu, de optsprezece ani la faţă, de douăzeci şi cinci la trup, cu o floare roşie în păr, cu un şorţ alb care o cuprindea pe după gît cu bretelele, îi strîngea talia accentuîndu-i cei douăzeci şi cinci de ani şi-i acoperea rochia vişinie — o slujnică frumoasă şi mai cu seamă picantă, care ceru încă de la uşă, cu un fel de impertinentă dezinvoltură, „o chilă de zahar“. Negustorul, rubicond şi stacojiu de ani şi de „comestibile“, îşi pierdu cumpătul, începu să joace pe cele două picioare groase în dosul tejghelei ca un curcan apoplectic, repetînd aiurit, cu glasul alterat: „Zahar...fetiţă?... zahar?... zahar?“ Adela se îneca, „murea“ de rîs, cu batista pe faţă. Eu cugetam că pretenţiile omului de cincizeci de ani, exagerate faţă cu cei optsprezece, erau încă şi mai exagerate faţă cu cei douăzeci şi cinci ai nimfei cu rochia vişinie. 
  Slujnica aştepta cu aerul impertinent cu care intrase. (Desigur că nu venea în magazie pentru întîia oară.) După ce negustorul înţelese, în sfîrşit, sensul cuvîntului „zahar“, îşi îndeplini oficiul prozaic de a cîntări marfa, şi slujnica îi întoarse partea rochiei fără şorţ şi plecă dreaptă, străpunsă de razele X ţîşnite din ochii, deveniţi saşii, ai comerciantului muncit de tiranul zeilor şi al oamenilor. 
  Am însoţit pe Adela în cîteva magazii, din care a selectat metodic tot ce însemnase pe o listă încă de acasă. Fiecare articol cumpărat era şters din listă cu micul ei creion şi, cînd programul fu epuizat, ne suirăm în trăsura noastră îngustă şi hîrbuită, spre a ne întoarce acasă. Dar după o scurtă chibzuire, am hotărît să ne urcăm la Cetatea Neamţului şi am îndreptat birjarul întracolo. 
  Am lăsat trăsura jos, pe malul Nemţişorului, şi, pe cărarea de sub mesteceni, ne-am suit încet la deal. Amintirile istorice, deşi banale, care se insinuează în suflet, foşnetul mărunt al frunzelor, etern în aceste locuri, predispun la tăcere şi reculegere. Cărarea suie-n piept: Adela mi se atîrnă de braţ. Greutatea ei îmi făcea urcuşul mai uşor. 
  Dar zidurile înalte, pustii, către care urcam, ne apăsau cu severitatea lor tristă. Intimitatea dintre noi, aici, în singurătate şi în infinit, mă făcu să simt cu o claritate şi mai dureroasă că am trecut de „mijlocul drumului vieţii“. 
  Suiţi pe un zid năruit, lat cît un trotuar, aveam în faţă una din cele mai melodioase privelişti din Moldova, clasică prin frumuseţea fină a peisajului, cu „cerul italian“ deasupra — aşa cum l-a numit un călător străin care a trecut acum o jumătate de veac prin locurile acestea. Adela însă şi-a exprimat cu hotărîre preferinţa pentru zările nelămurite dinspre apus, de unde izvorăsc apele multe, pe care le aduce în cîmpie Ozana. Am fost surprins de preferinţa ei pentru sublim, stare de suflet eminent masculină. Sensibilitatea ei... Dar văd că despic în mai mult de patru firul de păr (blond şi puţin bronzat) al Adelei. 
  După un ceas de izolare cu Ea în albastru (simt bine că lucrurile au ajuns la majusculă, ca la optsprezece ani!), ne-am luat adio cu ezitări şi cu păreri de rău de la priveliştile care ne dăduse puţin senzaţia şi a eternităţii, şi a vremelniciei. Pe aceeaşi cărare, mai repede decît la urcuş, ne-am coborît la trăsură. 
  Dar n-aveam nici un zor să reintegrăm prozaicii noştri penaţi. Şi, de comun acord, ne oprirăm asupra unui plan îndrăzneţ şi grandios. Să cinăm în tîrg şi să ne întoarcem acasă la lumina stelelor. Adela, de bucurie, îşi juca umerii pe rînd, repede, cum făcea în copilărie cînd căpăta o jucărie de mult dorită. 
  În vremea cît m-am dus la telegraf să anunţ la Bălţăteşti că ne întoarcem după masă, Adela, invitată de nevasta negustorului de la băcănie, s-a dus în locuinţa ei să se scuture de colb. 
  Cînd m-am întors, am găsit-o cu o mîţă albă în braţe. Erau în tandreţe. Adela îi făcea declaraţii de amor, numind-o „miţulică, hoaţă mică şi prostuţă“. Mîţa o ţinea fin cu o labă de pînza rochiei şi i se uita în ochi. Una avea ochii albaştri, ceilaltă verzi. „Ia uite ce nas blănit are!“ În adevăr, mîţa avea un nas mititel, păros şi comic. Şi-a lipit apoi obrazul de capul mîţei în semn de adio, a pus-o pe pat, ne-am luat rămas bun de la gazdă şi am plecat. 
  Dar pînă la ora cînd se poate lua masa mai era vreme multă. Am petrecut-o vizitînd „curiozităţile“ tîrgului, care, cum am constatat, imediat, se reduc, şi încă punînd multă bunăvoinţă, la una singură — grădina publică, cu două ieşiri pe două străzi, mare cît o livadă mică boierească, dar îmbietoare prin umbra copacilor, bătrîni, crescuţi în neregulă. Grădina era aproape pustie. Numai cîţiva derbedei dormitau ici şi colo, pe capete de bănci. 
  Lunga tovărăşie din ziua asta, singuri printre oameni necu-noscuţi şi pe drumurile deşarte, ca şi senzaţiile neobişnuite simţite în comun acolo pe munte, îşi produceau acum efectul. Bariera dintre noi slăbi. Discuţia deveni mai liberă, mai intimă, cu un caracter mai personal. Singurul subiect care mă interesa era ea. Cu aere de psiholog dezinteresat, îi detaliam calităţile, stăruind mai cu seamă asupra inteligenţei. „Mă linguşeşti... Pentru ce mă linguşeşti?“ adăugă ea, subliniind şi adnotînd fraza scurtă cu lumini ascuţite în ochi şi dîndu-i o melodie gingaşă. Era zîmbetul ei obişnuit, acum mai complicat şi disociat: uşoară ironie în ochi, simpatie caldă în glas. 
  Am ignorat acompaniamentul logic şi muzical şi am rămas ferm cantonat în psihologia descriptivă. Altfel, aş fi căzut în quasideclaraţii, fireşti poate, dar nejustificate, atît de insidioase erau replicile şi atitudinea acestei femei, pe care acum trei ani o credeam un fel de Gretchen în eternitate. Dar fetele sunt crisalide care provoacă surprize cînd se transformă. De altfel, quasideclaraţiile mele ar fi devenit declaraţii, un bărbat înnodînd funii groase acolo unde femeia, subtilă şi strategă din natură, împleteşte fire de painjen. 
  Elogiile mele avînd rolul să justifice prietenia pe care i-o arăt, ea mă întrebă în chipul cel mai natural — simplu şi serios — la cine „ţin“ mai mult, la prietenul meu X ori la ea. Sentimentele mele prea deosebite pentru X erau o invenţie a ei, de circumstanţă. Mi-au trebuit cîteva momente spre a mă pune în starea de suflet necesară ca să pot face faţă cum trebuie la situaţia nouă, creată între noi de cuvîntul care atingea problema delicată. 
  Am asigurat-o, cu tonul cel mai expozitiv posibil, că nu ţin la nimeni atît de mult ca la dînsa, subestimînd cu exces şi pe X şi importanţa lui pentru mine. Era vorba de simpatie, de prietenie, dar... Cuvîntul „a ţinea“ ni-l aruncam ca o minge primejdioasă. Şi-n azurul ochilor ei, eternul ascuţiş de lumină... 
  Dumnezeule mare! acum zece ani lucrurile s-ar fi petrecut altfel, şi repede. Dar acum zece ani, o femeie de douăzeci de ani n-ar fi vagabondat cu mine prin văi şi pe dealuri şi s-ar fi ferit să mă întrebe dacă ţin la ea mai mult ori mai puţin decît la X sau 
  Y. Iar dacă totuşi m-ar fi întrebat, aş fi ştiut sigur cum să traducîntrebarea şi i-aş fi răspuns înlocuind pe anemicul „ţin“ cu un cuvînt mult mai robust. 
  După ce am asigurat-o în termeni precişi şi gravi de prietenia mea nestrămutată — ochii ei spuneau: „Nu e nevoie de atîta argumentare...“ — i-am sărutat amîndouă mîinile. O lucire scurtă în ochi, apoi o uşoară încreţitură între sprîncene, pe urmă 
  o fugitivă expresie de concentrare sufletească, comună tuturor oamenilor cînd vor să-şi lămurească o problemă impusă de împrejurări neaşteptate... şi imediat masca ei obişnuită de înger care te persiflează pentru că ţi-i scump. 
  Fireşte, am continuat vorba cu fraze cît mai lungi şi mai susţinute, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, ca şi cum gestul meu intempestiv ar fi fost foarte la locul lui şi prea obişnuit ca să mai merite vreo atenţie. 
  Dar acest gest, provocat oarecum de vorbele ei, mi se părea că-mi dă drepturi noi, că o făcuse puţin a mea. Şi eram singuri acum, în grădină, şi nu ne despărţea nimic decît doar cîţiva centimetri de spaţiu binevoitor şi — implacabila cronologie. 
  Ne-am dus la restaurant. Ne-am aşezat la o masă mică, luminată de o lampă prinsă în perete. 
  Bustul Adelei, înalt, elegant, era uşor aplecat asupra mesei. Ochii ei răspîndeau o lumină viorie, şi potirul de dantelă al mînecilor scurte îi punea flori de umbră pe albul rotund al braţelor. 
  Ce graţios mănîncă o femeie cînd e graţioasă! 
  Dar graţia nu răpea actului semnificaţia lui de apetenţă pro-fund organică. Din contra, o făcea şi mai tulburătoare. Adela mănîncă puţin şi pe alese, dar cu poftă. Are senzualitatea fină. 
  În restaurant erau o mulţime de cavaleri, probabil funcţionari ai urbei, care făceau spirit, toţi, cu atîta emulaţie, de parcă ar fi concurat la un premiu. 
  În sfîrşit, am plecat. 
  Înnopta. Apele Ozanei erau acum ca dosul de cositor al sticlelor de oglindă. Din sus, de pe valea largă a rîului, venea un vînt perfid, abia simţit, dar tăios. Adela era în pardesiul ei de  peste bluza de vară şi, împotriva oricărei intemperii, nu avea altă pavăză decît un şal subţire, împletit. I-am propus pardesiul meu, dar l-a refuzat cu indignare. Din cauza asta nu l-am pus nici eu. Dar hainele mele sunt serioase, ca toate hainele bărbăteşti. I-am propus pardesiul din două în două minute, dar n-a voit să-l ia cu nici un preţ. (Psihologie de femeie; femeilor „nu li-i frig“ niciodată!) Pe urmă m-am resemnat. În Humuleşti, la crîşma de peste drum de biserică, beţia luase proporţii epice. Un ţăran prea de tot vesel ne-a petrecut trăsura cu un chiot sălbatic. 
  Dealul cel lung l-am suit la pas. Mergeam cu Adela pe jos. Cosaşii de sub ierburi îi imitau fîşîitul aspru al fustei de mătasă. Noaptea era nemişcată. Numai stelele tremurau deasupra capetelor noastre. Munţii, pe care ziua îi văzusem glorioşi ameninţînd cerul, acum erau nişte ipotetice blocuri de întuneric masiv, profilate pe întunericul universal diluat în puţina lucoare a stelelor. Departe, la picioarele munţilor, ici şi colo, se stingea şi se aprindea mereu cîte un foc singuratic. Iar deasupra Văraticului, în tristeţea imensităţii, punctul strălucitor al unui luceafăr stătea să cadă dincolo de munte. Cînd căzu, în curînd, tristeţea nopţii crescu deodată. Dar Adela era lîngă mine, cu viaţa ei tînără, concentrată în glasul ei încet, fierbinte parcă în singurătatea tot mai rece a nopţii. 
  Drumul era gol. În deal ne-am urcat în trăsură. Acum era şi mai întuneric. Abia bănuiam faţa Adelei. Stătea sprijinită cu umărul în colţul ei, cu picioarele pe scăunaşul dinainte. Simţeam cum îi radiază viaţa prin uşoara-i îmbrăcăminte. 
  Cînd coboram valea spre Bălţăteşti cu hîrşcîituri de piedică primitivă, un landau bine încărcat cu trupuri omeneşti, unul dintre acele care culeg la întîmplare tot felul de pasageri, trecu spre Tîrgu-Neamţului, cu zgomot mare de clopote. Dar peste mai puţin de un minut, rămaserăm iarăşi singuri în tăcerea nopţii enorme. Simţeam pe Adela supusă şi vibrantă. Probabil că-i era puţin frică. Ca să-i dau sentimentul siguranţei, am luat un ton aproape vesel. Apoi, abuzînd de toate împrejurările astea, i-am pus pardesiul pe umeri, fără s-o întreb. Ea m-a ajutat s-o învelesc bine. Degetele ei amestecate printr-ale mele — erau o senzaţie nouă — mai tulburătoare decît a mîinii ei pe buzele mele. Atingerile de acum, ale mîinilor noastre, repetate şi neprevăzute, erau ca un joc, ca o făgăduinţă, ca un preludiu. Atingerea mîinii celor mai mulţi oameni mi-ar produce o displăcere vie. A cîtorva mi-ar fi indiferentă, o simplă senzaţie tactilă. Atingerea mîinii Adelei îmi răspîndeşte în sînge şi în suflet otravă. 
  Trăsura mergea acum repede la vale, zvîrlind pietrele în lături. Am început să-i ţin Adelei o prelegere de astronomie sentimentală şi cît am putut mai elocventă, ţesînd expunerea cu melancolii după anii de altădată. Dar în momentele acele cochetam, ori exprimam, din inerţie, stări de suflet inactuale. În realitate, nu mă mai simţeam omul cu părul brumat. Problema încetase, pentru că întunericul mă oprea să văd faţa Adelei, oglindă în care, prin contrast, îmi număr anii, şi pentru că inconştient ştiam că acelaşi întuneric o oprea şi pe ia să-mi vadă argintul care mă aureolează. Dar prima casă din Bălţăteşti rupse farmecul. Case, magherniţe... De unde răsăriseră toate acestea? 
  La lumina felinarului de peste drum de poarta ei, am văzut-o. N-o mai văzusem de mult, din restaurantul de la Tîrgu-Neamţului. Acum era obosită. Îi era somn, avea înfăţişarea dezarmată, ca orice om cînd îi e somn... Cînd îi sărutam mîna, mi-a spus, cu glasul ei şoptitor: 
  — Pe mîine. „Pe mîine...“ Cum dezmiardă ea totul cu glasul, cu mişcările, cu existenţa 
  ei! Şi înfăţişarea pasivă de adinioarea, cînd îi era somn... Părea că-i expiră voinţa... Acum doarme în căldura propriului ei corp tînăr, cu umerii largi, cu sînul delicat... 
  I-am scris să-mi răspundă dacă n-a răcit. (Aseară, cînd am ajuns aici, termometrul din cerdacul meu arăta zece grade.) „Cum puteam răci, cînd temperatura era atît de ridicată? — Adela.“ Ridicată? Temperatura mea? Atunci mă persiflează. A ei? Atunci mă persiflează şi mai crud. Iar dacă nu mă persiflează... 
  Imposibil!... 
  Dimineaţa asta s-au petrecut mici evenimente extraordinare. Erau abia zece ceasuri cînd m-am dus la ea. Niciodată încă n-o vizitasem înainte de prînz. Am găsit în cerdac pe cele două doamne. Doamna M..., mai bine dispusă în ultimele zile, îmi vorbea de Văratic. Adela, în odaie, îşi isprăvea de aranjat părul la oglindă, care-i încadra bustul în rama ei cafenie. Vedeam două femei, din fiecare o jumătate, jumătatea din oglindă completîndu-se exact cu jumătatea din odaie: părul greu adunat în cu-nună — cu figura; ceafa dezmierdată de şuviţele de aur — cu decolteul mic; delta trunchiată a spatelui — cu pieptul uşor bombat. Doamna M... îmi spunea că în copilărie şi-a petrecut două veri la Văratic, la ruda ei, maica Evghenia N... Adela, profund serioasă (în faţa oglinzii orice femeie are aerul că oficiază), îmi zîmbea totuşi uneori, din oglindă, cu înţeles. Cu ce înţeles? De cîteva ori şi-a întors faţa spre mine, lăsînd zălog oglinzii cununa de aur, ca să-mi dea zîmbetul direct, fără ajutorul sticlei, şi atunci zîmbetul era intim şi supus — poate puţin stînjenit că asist la ultimele ei dibăcii savante de a-şi realiza toată frumuseţea? Doamna M... îmi propunea să mergem în una din zilele acestea la Văratic. Rochia Adelei, simplă, strînsă pe bust, îi accentua, rotund, toate liniile. Dădeam doamnei M... cîteva explicaţii asupra regimului pe care îl urmează. Mişcările mîinilor, ridicate în diversele operaţiuni ale toaletei, descopereau braţele Adelei pînă mai sus de cot. Acest incident, probabil cu totul neînsemnat în univers, îmi paraliză inteligenţa. Doamna M... abuzează de regimul vegetal. Îi recomandai, cred, o alimentaţie mai sub-stanţială. Adela îşi isprăvea toaleta. Pe faţa femeii din oglindă se zugrăvea interesul intens cu care o scruta femeia din odaie. 
  Cînd veni, în sfîrşit, în balcon, cu o pelerină mică pe umeri, cele două puncte de lumină din ochi se jucau cu impresia pe care ea bănuia că mi-a făcut-o pe cînd dădeam consultaţia medicală doamnei M.... 
  Am întrebat-o din nou dacă, în adevăr, n-a răcit noaptea trecută pe drum. „Deloc. Nu ştii că „femeilor nu li-i frig niciodată“? Cum era să răcesc?’’ Pe urmă s-a izolat oarecum de noi, sorbind rar dintr-un ceai, potrivindu-şi mereu pelerina, încercînd nişte mănuşi, deschizînd în răstimpuri ochii mari — ca în faţa unor surprize — gîndurilor ce i se perindau prin cap, într-o solilocvie mută... La un moment, privindu-mă serios şi fix, plecă uşor capul, schiţînd gestul care înseamnă „da“! 
  La plecare, m-a condus pînă la poartă. Cînd eram destul de departe, ca să nu audă cei din cerdac, am întrebat-o, afectînd un interes pur intelectual, de informaţie, ce a voit să-mi spună cu semnul ei afirmativ. 
  — Nu ştiu despre ce vorbeşti, a spus ea prea repede. Apoi,atingîndu-mi în treacăt cu degetul pălăria, pe care o ţineam în mînă, şi trimiţîndu-mi în inimă luminile ei albastre: Ştiam c-ai să vii dimineaţa asta la mine! 
  Şi cum ajunsesem la poartă, mi-a dat mîna şi a fugit spre casă. 
  Adela mi-a spus că o iubesc: „Ştiam că ai să vii dimineaţa asta la mine“ nu poate avea alt înţeles. Tot ce s-a petrecut azi e clar: Adela mă încurajează — în nici un caz nu se apără... E cu putinţă oare? 
  Şi totuşi... Şi totuşi, căci altfel ceea ce face ea nu ar mai fi cochetărie, ci simplă perversitate. Dar Adela e atît de pură, şi, cu toate aerele ei de sfidare, e atît de bună! Şi apoi — ştiu bine 
  — mă preţuieşte atît de mult, mai mult decît oricine şi decît pe oricine.“ Ştiam că ai să vii la mine.“ Pînă acum spunea „la noi“. Acest „mine“ nu poate fi şi el calculat. Pe lîngă perversitate, ar trebui să-i acord geniu literar. Acest suav şi arzător la mine... Dar... 
  Am înţeles întotdeauna ce se petrece în jurul meu, în sufletele altora. Am ghicit, fără să vreau, intrigi bine ascunse — jenat, nemulţumit chiar că le-am descoperit. Uneori am înţeles mai înainte de cei doi nenorociţi că între ei începe romanul banal şi veşnic nou. Dar cînd am fost eu în joc — interesat prea tare şi cu sufletul nesigur şi tulbure — m-am pierdut întotdeauna în conjecturi. Şi n-am mai priceput nimic sigur... Braţele Adelei cînd îşi netezea părul! atît de albe, că în odaia cu geamurile mici, întunecoasă, luminau real în mişcările lor încete, de o graţioasă preciziune. 
  ...Dar ce a însemnat mişcarea aceea din cap?... A fost pentru mine? A fost numai un gest al gîndurilor ei? A însemnat ceea ce ar fi putut însemna altădată? Ori a fost, în adevăr, numai o părere a mea? 
  Adela rîde rar — un rîs intern, copilăresc, cu participarea pieptului, ca o huruială de hulub, cum rîdea la şapte ani. În schimb, zîmbeşte mereu. Expresie a gîndurilor, aprecierilor, a reacţiei ei intelectuale (fapt pentru care am devenit un colector şi un cititor de zîmbete!), zîmbetul ei e cînd fin, cînd ironic, cînd interogativ ori mirat, cînd, vai, indeterminabil. Rîsul este expresia sufletului ei bun, zîmbetul — a inteligenţei ei rele sau, mai exact, lucide, ceea ce e acelaşi lucru. 
  După prînz, ploaie măruntă şi rece. Tăcere pretutindeni. Parcă n-a fost niciodată lume şi zgomot. 
  Adela m-a însoţit pînă acasă. Înteţindu-se ploaia, a intrat la mine. Am stat, fireşte, în cerdac. A fost serioasă şi simplă. A fost fata de altădată. Cu faţa ei copilărească şi cu talia acum ascunsă în pelerină, iluzia era totală. Eu m-am conformat instinctiv. Am fost „maestrul“. N-am îndrăznit s-o întreb din nou despre misterele de dimineaţă. (Ar fi însemnat să abuzez de împrejurare.) De altfel, era şi inutil, cu talentul ei de a aluneca printre nuanţe pînă la marginea obiectului în discuţie şi de a sări apoi alături în chipul cel mai natural. 
  Anume, sau cedînd întîmplător unei asociaţii de idei, mi-a vorbit, învăluit şi scurt, despre divorţul ei. Mi-a spus că a ştiut încă de la început că are să se despartă. Nu a intrat în nici un amănunt şi, se înţelege, n-am întrebat-o nimic. Patern şi grav, am sfătuit-o să se căsătorească, sprijinind îndemnul cu argumente burgheze insipide. Întîi a tăcut. La insistenţele mele stupide şi nedelicat repetate, a răspuns: „Poate“. Sfatul acesta dezinteresat făcea nule şi neavenite toate cîte se întîmplase între noi pînă acum. 
  Eterna ipocrizie! Eram aproape sincer cînd vorbeam, poate cu totul sincer. Dar sunt sigur acum că am sfătuit-o să se mărite ca s-o derutez, căci mă simţeam ridicol la gîndul că fata asta mă priveşte ca pe un bărbat care suspină după ea şi poate gata să-i facă declaraţii, acum cînd, prin accentuarea contrastului cu dînsa, simţeam şi mai mult nepotrivirea anilor. Dacă pelerina n-ar fi schimbat-o în fata de altădată şi dacă nu era în cerdacul casei mele, oarecum în puterea mea, desigur că nu i-aş fi spus să se căsătorească. Dar strategia mea fu pedepsită. Acel „poate“ îmi duce gîndul pînă la ipoteza unui bărbat cu care s-a şi înţeles. Poate chiar să-şi fi dat şi cuvîntul... 
  Am condus-o pînă acasă. „...“ 1 
  Un amant?! Cum de nu mi-a venit pînă acum întrebarea asta? Un bărbat care face cu ea tot ce vrea! Îmi strîng ochii, îi apăs cu pumnul — să nu văd imaginea odioasă! Molestarea ochilor pînă la strivire mă orbeşte intern. Dar nu pot sta mereu cu globurile ochilor comprimate. 
  Ipoteza unui logodnic, sfîşietoare adinioarea, îmi apare acum benignă. Un logodnic este o virtualitate. Un amant este o realitate
   1 „Omul beat de o umbră...“ 
  teribilă. Incomparabil mai îngrozitoare decît un soţ. În căsătorie, semnificaţia socială o maschează pe cealaltă. O femeie se poate mărita pentru zece motive, din care să lipsească acela pentru care se dă unui amant: selecţia pasionată!
   Imposibil! O femeie care iubeşte pe un bărbat absent nu e în dispoziţiile sufleteşti ale Adelei. Iar promisă fără iubire este 
  o ipoteză absurdă pentru o femeie liberă, bogată şi cu concepţia ei de viaţă. Acel „poate“ era unicul răspuns serios şi sincer pe care putea să-l dea. 
  Din vorbele ei, important peste măsură e amănuntul că ştia c-o să se despartă cînd s-a măritat. Atunci de ce s-a măritat? Ori mi-a spus un neadevăr? Dar ce interes avea să-mi spună un astfel de neadevăr, care nici nu o pune în lumina cea mai favorabilă? Şi, în sfîrşit, adevăr ori neadevăr, ce nevoie avea să-mi spună acest lucru? 
  Problemele în care înot abia ţinîndu-mă la suprafaţă (dacă nu e o iluzie că valurile nu mi-au trecut peste cap) se complică în fiecare zi. 
  Plouă mereu. E frig tare. Coşurile fumegă aproape la toate casele. Stau mai toată ziua la ei, adică la ea. Adela cîntă mult la piano. (În zilele frumoase cîntă rar şi mai mult seara, pentru că se adună lumea la gard, şi ideea că „dă concert“ o plictiseşte, mai ales că doamnele şi domnii aceştia de aici o aplaudă uneori din drum, din ce în ce mai puţin discret.) Începe o bucată, o lasă, se-ntoarce spre noi, rîde, începe alta, şi tot aşa, pînă ce se opreşte asupra uneia. Şi atunci, uneori parcă alintă pianul, de cele mai multe ori parcă vrea să-l strivească. 
  Azi, rugată, a venit la piano doamna M... A cîntat sentimental serenada lui Schubert. Cînd a isprăvit, Adela a sărit, a îmbră-ţişat-o, a sărutat-o pe amîndoi obrajii cu o afectuoasă indulgenţă pentru sentimentalismul mamei sale. 
  Uneori jucăm cărţi, în zilele astea cenuşii, cînd trebuie să punem măsuţa la geam, ca să avem puţină lumină — verde din cauza copacilor de afară. Cînd cîştigă, cînd învinge, căci nu jucăm pe nimic, Adela e fericită. Sunt aproape întotdeauna adversarul ei. A observat că trişez ca să cîştige, şi s-a supărat. E foarte serioasă la joc. De altfel, acum suntem foarte serioşi în toate raporturile noastre. Raporturi de soră şi frate — mai mic! Mă urmăreşte tot timpul să nu umblu fără pardesiu, şi puţin a lipsit să-mi smulgă făgăduinţa de a face foc în sobă. Seara se îngrijeşte că are să-mi fie „urît“ pînă acasă! Azi mi-a cusut un nasture de la pardesiu, care ameninţa să cadă. Pardesiul meu pe genunchii ei... Acasă mi-am făcut siesta învelit cu el pe piept şi pe faţă... 
  Adela are o rochie groasă de postav cenuşiu, care-i strînge trupul, reliefîndu-i umerii largi şi şoldurile fine. Frigul o face mai rumenă şi mai fragedă. Ieri ne-am plimbat puţin, cu pelerine de cauciuc, cu glugile pe cap, pînă aproape peste ochi. Trebuia să ne întoarcem cu totul ca să ne vedem. Îmi părea o şcolăriţă îndrăzneaţă şi cochetă. Ce fragedă e faţa unei femei tinere încadrată de gluga neagră a pelerinei! 
  Am găsit-o plimbîndu-se în cerdac. M-a invitat să stau şi a continuat să se plimbe. Mi s-a părut puţin agitată şi puţin izolată sufleteşte de mine. 
  E pentru prima oară cînd ea se plimbă şi eu stau jos. Orice om care umblă are ascendent asupra celui care stă şi care se simte pasiv, dar mersul femeii iubite e copleşitor, pentru că dă tot relieful şi maximum de viaţă plasticii şi feminităţii ei. La senzaţia ascuţită contribuia şi nervozitatea ei, şi aerul ei distrat, care punea distanţă. 
  Cum stam cu pălăria pe genunchi, voind să mă scap de ea, a venit să mi-o ia din mînă. În clipa cînd politeţea şi greutatea de a accepta, dar şi de a refuza serviciul unei femei m-au silit să mă împotrivesc, atingerea cu ea, prin uşoara smucitură a pălăriei, şocul fizic dintre noi m-a făcut să-i simt în mine fiinţa, să am voluptatea voinţei ei impusă voinţei mele. De altfel, de mult s-a schimbat raportul de forţe dintre noi. De cînd nu mai pot avea nici o îndoială că ştie — şi ştie că eu ştiu că „ştie“ — mi-am pierdut toată libertatea de spirit, pe care ea o are mai completă decît înainte. În fiecare zi devin tot mai mic faţă de dînsa. Astăzi diminuarea a făcut progrese mari din cauză că eu stăteam jos şi ea se plimba! Mi s-a impus şi m-a supus în toate felurile. Păcat că mic nu este echivalent şi în cazul acesta cu tînăr... Dar de o bucată de vreme, probabil din prudenţă inconştientă, am încetat să mai atac cu ea problema. S-ar zice că acum îmi ascund vîrsta. În realitate, nici eu nu ştiu bine ce simt, căci Adela mă întinereşte şi mă îmbătrîneşte. Mă întinereşte prin ceea ce simt pentru ea şi pentru univers, devenit decorul ei. Mă îmbătrîneşte prin comparaţia cu ea, impusă de tinereţea ei — mereu cres-cîndă, fiindcă o descopăr mereu. Senzaţia este absolut inedită. Pînă acum nu îmbătrîneam, pentru că îmbătrîneam fără să ştiu, ca arborii. Problema mi s-a pus întîia oară în viaţă cînd am revăzut pe Adela aici, pentru că probabil am început s-o iubesc chiar de-atunci. Dar ea ştie desigur mai bine de cînd am început s-o iubesc. În privinţa asta, femeile, care merită acest nume, au divinaţia promptă şi infailibilă. Şi cum punctul de ironie i-a apărut în ochi din primele zile, desigur că am început s-o iubesc îndată ce am revăzut-o. 
  Plouă năprasnic zi şi noapte. Cînd încetează puţin, începe din nou, cu o şi mai mare furie, cu un fel de entuziasm prostesc. O ploaie torenţială, care se înverşunează atît de inutil şi de contrar obişnuinţelor naturii a treia zi după începutul ei, are ceva comic. Şi a venit aşa de discret şi de modest — o uşoară picurare pe frunzele copacului de la geam, într-o seară, pe la aprinsul lumînărilor. Dar aerul modest era — furişare. 
  Am găsit pe Adela în cerdac, îmbrobodită şi cu o haină scurtă, blănită. Faţa ei ieşea atît de mică şi de spirituală din broboada neagră de lînă împletită! Şi gîndul că haina groasă îi păstrează căldura... 
  Citea Război şi pace. E abia la volumul al doilea. Am rugat-o să nu întrerupă lectura, să continue pînă unde se isprăveşte capitolul, căci altfel plec. Şi, ca să-i arăt că hotărîrea mea e serioasă, am luat un album de pe masă şi am început să-l răsfoiesc. Ea a rîs şi a declarat că se supune: 
  — Dar cum ai să mă controlezi dacă am citit pînă la sfîrşitul
  capitolului? Ai să mă crezi pe cuvînt? 
  Convenţia stabilită, ea îşi reluă lectura întreruptă. 
  Eu, se înţelege, ţineam albumul în mînă numai de formă. E atît de plăcut să priveşti o femeie cînd nu ştie că o priveşti, şi mai cu seamă cînd citeşte. 
  Rămăsese cu zîmbetul provocat de insistenţa mea şi de tranzacţia noastră, dar mai pe urmă faţa ei deveni gravă de atenţie şi concentrare. Cu toate acestea, îşi trăgea mereu rochia în jos, fără nici o nevoie, căci abia i se zărea vîrful botinelor. Mişcarea asta, foarte obişnuită ei, i-a devenit irezistibilă, ca un tic nervos, căci e vădit că o face fără să vrea şi poate fără să ştie. (Gestul acesta, observat şi la alte femei, e semnul unei pudori excesive, datorită unei excesive feminităţi, care trimite mereu în conştiinţă ecoul ei puternic, dar, în acelaşi timp — şi în contra instinctului de apărare care-l dictează — el solicită şi pune problema.) Cerîndu-mi apoi voie cu un ton perfid de rugător să închidă cartea — căci „s-a isprăvit capitolul“ —, mă întrebă dacă îmi place prinţul Andrei, adăugînd că din toate tipurile romanului ea preferă pe acest prinţ. 
  Nu sufăr de mania contradicţiei, mai ales faţă de ea. Din contra, abundez întotdeauna în sensul ei, nu numai ca să-i fac plăcere, dar şi pentru că împărtăşesc părerile ei — chiar cînd înainte aveam altele — probabil din nevoia de a fi, măcar în chipul acesta, cu totul platonic, cît mai alături de dînsa. De data asta, însă, am pus deodată distanţă între mine şi ea, am fost aproape cu vehemenţă de altă părere, deşi acum îmi dau bine seama că, din toate tipurile romanului, apreciez şi eu mai mult tot pe nefericitul prinţ. 
  Ea m-a privit tot timpul cu atenţie şi pe urmă mi-a spus că prinţul Andrei, rece şi ironic în aparenţă, sensibil şi chiar sentimental în realitate, seamănă cu mine. Apoi: 
  — Scumpul meu mentor (întîia oară îmi spunea acest cuvînt),prinţul e gelos de Anatol? Mata pricepi mai bine lucrurile astea. 
  — Cred că nu.
  — Mie mi s-a părut că-i gelos, cu toate că n-are motiv. 
  
  Gelos de prinţul Andrei... Are dreptate... Din cauza asta l-am combătut! Acum îmi dau seama şi de cauza altor sentimente. De impacienţa mea cînd ea dezmiardă pe Azor (sentiment care s-a transformat într-o teorie: cîinii sunt animale degenerate, devenite lichele), cînd găseşte „bine“ mutra vreunui actor din L’illustration (mie mi se par cu toţii mutre de bărbieri), cînd scrie — prea des! 
  — celei mai bune prietene a ei. O singură afecţiune nu mă irită:pentru mama ei. E primordială: n-a început să i-o dea niciodată. Nu are ca principiu selecţia. 
  ...Seamăn cu prinţul Andrei? Nu ştiu. Şi pentru ce mi-a spus-o? Ca un argument ca să-mi placă prinţul, ori ca motiv pentru care prinţul îi place ei? Oricum, nu-mi convine să împart simpatiile ei cu nimeni, nici chiar cu un alter ego al meu! Şi nici chiar cu mine însumi... Nu vreau să ţină la calităţile mele, ci, fără nici un discernămînt, la mine! Te iubesc fiindcă eşti bun; Te iubesc fiindcă eşti inteligent; Te iubesc fiindcă eşti frumos; Te iubesc fiindcă... înseamnă că Te este iubit nu pentru el, ci condiţionat, din anumite cauze. O iubire provocată de cauze conştiente, de calităţi pentru care dicţionarul are cuvinte, de însuşiri externe; o iubire acordată ca un premiu pentru calităţi estetice, morale şi intelectuale, o iubire pe care o poţi justifica nu este iubire. Şi apoi bun, inteligent, frumos poate fi şi unul şi altul, dar Te sunt numai eu... Şi, totuşi, ştiu că nu vreau nimic de la ea, că nu urmăresc nimic, că nu trebuie să urmăresc. Că nu se poate...
   A încetat ploaia. E primăvară. Totul luceşte verde. E ceva subtil în aerul limpede. Natura învinge urîţenia de aici. Razele soarelui, curate şi încă reci, pun pe toate, pe casele strîmbe şi pe gardurile neegale, o poleială care le dă un prestigiu nou, sur-prinzător. Glasurile trecătorilor de pe stradă, sonore şi clare, vin parcă din depărtări. Tălăngile sună sacadat pe dealuri. Pe drum trec mereu trăsuri, în amîndouă direcţiile, încărcate mai ales cu femei, îmbrăcate în culori deschise şi vesele. 
  Din ce adîncuri scînteiază în noaptea asta cerul, cu toate stelele lui şi cu pulberea nebuloaselor lui?! 
  ...În infinitul acesta etern există oare loc şi timp pentru repetarea planetei în toate vîrstele ei? Îmi cere Adela acum, la depărtări de ani de lumină, să-i hrănesc păpuşa cu biberonul? Îmi pune ea, aiurea în univers, o floare mică în piept? îmi zîmbeşte în altă Cale lactee, netezindu-şi părul la oglindă? îmi „dovedeşte“ poate, pe un Pămînt mai vechi cu o lună, că sunt tînăr?... 
  Am găsit-o lucrînd la o rochiţă mică, de trei palme, pentru Ilenuţa, fata bucătăresei. 
  Ilenuţa e una din pasiunile ei. Şi merită! În vîrstă de patru ani, îmbrăcată ca şi mama ei, miniatura de ţărancă are ochii negri, strălucitori ca două mărgele de cocs, şi se lipeşte de oameni ca o pisică.
   Iubirea de copii, la Adela, este în adevăr o pasiune. Prin sat îi pîndeşte, parcă ar voi să-i fure, se aruncă asupra lor, îi ia în braţe, îi sperie uneori cu dezmierdările ei vijelioase, le dă bani, le dă bomboane, care nu lipsesc pentru acest scop niciodată din săcuşorul ei... Mutra mea, cu oricîtă ipocrizie m-aş sili s-o compun favorabilă, rămîne puţin cam sceptică. (E uimitor cu cîtă preciziune simţul muscular transmite creierului cele mai fine nuanţe ale expresiei figurii noastre.) Adela observă şi-mi cere iertare, mai serios sau mai în glumă, că mă plictiseşte. Ultima dată, însă, mi-a spus răspicat: „Eşti egoist, mon cher maître, ca toţi bărbaţii!“ şi apoi mi-a luat braţul cu un gest care continua încă, despotic, impetuozitatea mişcărilor ei cu copiii. (O fi înţeles ea complet egoismul meu? O fi înţeles că opririle ei cu copiii mă impacientează pentru că-mi răpesc atenţia şi timpul ei? Şi pentru că-mi dau ocazia să măsor posibilităţile ei pasionale, care nu vor fi niciodată pentru mine?) 
  Cînd m-a văzut astăzi intrînd, a încetat cusutul, pentru a-l relua peste cîteva momente. 
  Cusutul ei, cu capul plecat pe lucru, mă deplasează sufleteşte. Fără ochii ei, am impresia că monologhez, oricîtă atenţie ar arăta vorbelor mele, confirmată prin participarea ei normală la discuţie şi prin promptitudinea răspunsurilor. 
  Numai cînd se însufleţeşte în chip deosebit lasă un moment lucrul, ceea ce înseamnă — concluzia se impune nemiloasă — că restul timpului prezenţa mea nu-i angajează îndestul existenţa. 
  Mă despăgubeam însă cu libertatea întreagă de a-i privi fără ştirea ei, oarecum în absenţa ei, braţele goale pînă aproape de cot, de un alb luminos, geometric rotunde, crescînd în amploare de la încheietura mîinii în sus; ochii lungi, cu încarnatul pleoapelor mat, ca la copii, şi genele stufoase umbrindu-i albastrul privirilor; bărbia îngustă, fină, de rasă evoluată, care-i dă o gingăşie emoţionantă; linia corpului frîntă, ascunsă pe alocurea, ca să reapară în toată puritatea ei. 
  În sfîrşit, confecţiunea rochiei-jucărie ajungînd la un stadiu care necesita intervenţia maşinii de cusut, Adela mi-a dăruit privirile, amînînd croitoria pentru altă dată. 
  I-am arătat o fotografie de cînd aveam douăzeci de ani, pe care o port în portofoliu la un loc cu alte fotografii de familie. Ţineam de cîteva zile să i-o arăt — să mă vadă într-un ipostas favorabil — chiar cu primejdia de a suferi de comparaţia cu mine însumi, să vadă că tinereţea nu este un atribut care se exclude cu ideea de „“, că... 
  După ce a privit fotografia ca un expert (aveam sentimentul curios că am delegat pe cineva să mă reprezinte într-o afacere importantă), Adela spuse cu toată hotărîrea: „E mai bine acum, da, e mai bine“. 
  E mai bine că nu sunt un tinerel insignifiant, ori figura mea e mai „bine“ acum? (Problema psihologică pune o problemă gramaticală: „Bine“ adverb ori adjectiv?) În cazul al doilea, observaţia ei nu are nici o importanţă, chiar dacă „mai bine“ ar fi egal cu mai frumos. Poţi fi mai frumos decît în tinereţe chiar cînd ai şaptezeci de ani. În cazul întîi, are o importanţă capitală! Pentru a construi atît de repede fraza echivocă, unui bărbat i-ar trebui reflexiune şi calcul. Dar femeilor le ajunge instinctul. 
  Nu i-am cerut nici o explicaţie. A cere astfel de explicaţii unei femei este o prostie. Reacţiunea — şi ea tăcută — a Adelei ar fi fost, ca a oricărei femei în asemenea împrejurări: „Ori înţelegi singur ce-ţi spun, ori lasă-mă în pace cu atenţiile dumitale sentimentale!“ 
  În loc să-mi dea fotografia în mînă, mi-a pus-o, ţinînd-o cu două degete şi fără să mă atingă, în buzunarul de sus al surtucului. 
  Mirosea ca o floare. 
  Mi-a luat apoi braţul şi m-a dus în ogradă să-mi arate nişte picheri 1 aduse de curînd de proprietarul casei: „Să vezi cît sunt de elegante şi de proaste“. 
  Nu m-au interesat picherile. (Probabil că nu ţinea nici ea cu tot dinadinsul să le admir.) Spiritul îmi era angajat în întregime de duritatea elastică şi caldă a braţului ei rotund, care o realiza întreagă. 
  M-am dus în cîmp, în aer mult, să mă împrăştii în natură. Marginile gîndirii îmi erau prea înguste pentru imaginea, schim-bător detailată şi totuşi mereu aceeaşi a Adelei, şi tensiunea nervilor, ajunsă pînă la rupere. 
  La întoarcere, cînd am trecut prin dreptul casei ei, repeta fără sfîrşit, ca într-o obsesie, cîteva măsuri dintr-o mazurcă. Îşi acompania un gînd? O imagine stăruitoare din trecut? De acum? 
   1 Pichere — bibliecă. 
  A hotărît, fără să mă consulte, că nu mai am voie să fumez cînd suntem împreună decît două ţigări pe ceas, făcute de dînsa. Avea ţigările gata. A învăţat să le facă de la bucătăreasă. 
  — Deocamdată-s cam noduroase, dar am să mă perfecţionez.Ai să vezi... 
  Cît îmi pare de bine că nu sunt reuşite, că-i simt în fiecare defect mişcările, degetele, gîndul ei, urma vieţii ei misterioase... Perfect reuşite, ar fi impersonale! 
  Cutia de ţigări o administrează ea. Cînd i-am cerut una pes-te număr, mi-a refuzat-o şi mi-a interzis să mă „tocmesc“ (dar mai pe urmă, văzîndu-mă prea „nenorocit“, mi-a acordat o ţigară de favoare). 
  Regimul la care m-a supus e aspru, dar îl suport cu voluptate: îmi satisface (măcar în parte!) apetitul de sclavie, nevoia imperioasă de a-i pune la picioare întreaga mea libertate! 
  Azi i-am dat o consultaţie medicală... 
  Se lovise la un picior, şi doamna M..., pentru care lumea e o posibilitate neîntreruptă de nenorociri, m-a rugat să văd dacă fiica ei nu e ameninţată de... osteită! 
  Cu toate protestările ei, Adela a trebuit să se ducă în casă şi să-şi elibereze piciorul. 
  Cînd am fost chemat înlăuntru, am găsit-o într-un fotoliu, cu piciorul gol atîrnîndu-i sub poala rochiei negre. Stătea încruntat de serioasă, cu mîinile părăsite pe braţele fotoliului. Dar cînd am îngenuncheat, ca un paj, să-mi exercit meseria, nu şi-a putut stăpîni un zîmbet — concordant cu atitudinea mea, involuntar galantă. 
  Nu avea nimic. Nici un simptom îngrijitor. Nici măcar un semn exterior. Albul era imaculat. Numai călcîiul mic, de copil, îi era trandafiriu. 
  „ maestrul nostru
   sale asupra bolilor nervoase. 
  al tuturora, —  Epiderma ei fină ilustra, în adevăr eclatant, generalizarea maestrului. Şi cunosc destul de bine anatomia ca să ştiu că de la vîrful degetelor piciorului şi de la vîrful degetelor mînii pielea se afinează treptat, izolînd tot mai puţin pulsaţia vieţii. 
  Cînd a venit în cerdac, mi s-a părut curios că-i simplă şi naturală, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic... Dar de unde putea să ştie, ba încă să şi realizeze, ceea ce se întîmplase, că de azi înainte demenţa mea a intrat într-o altă fază? Pentru femei, piciorul bărbatului este indiferent. Pentru ele, a spus-o un alt maestru, nu există tentaţia şi tortura imaginilor. 
  Corpul unei femei tinere — elasticitatea lui, rotunzimile calde, fineţea şi luminozitatea epidermei — este realizarea formală şi structurală cea mai desăvîrşită a materiei vii, este miracolul suprem înfăptuit de natură după miliarde de dibuiri şi încercări neizbutite, este termenul ultim al evoluţiei cosmice. 
  A devenit unică. (Credeam că am pierdut pentru totdeauna facultatea de a uniciza o femeie.) Începe să-mi fie scump tot ce e al ei şi, mai scump decît totul, uşoara asimetrie a gurii, cînd zîmbeşte, care multiplică farmecele zîmbetului ei. Dar mi-e scump nu numai tot ce este ea şi tot ce face ea, ci şi rochiile ei (mai ales rochiile ei!), mantila ei, galoşii ei mici, adorabili, şi săculeţul ei, din care am scos într-un moment, cînd era în altă odaie, batista mototolită de mîinile ei şi am respirat-o! 
  De cîtăva vreme, pe lîngă vocea ei obişnuită, înceată şi uneori parcă înăbuşită, Adela are în unele momente o altă voce, tare, so-noră, categorică, o voce de , pe care nu ai recunoaşte-o că e a ei dacă ar vorbi fără s-o vezi. Glasul ei încet, cald parcă de căldura pieptului ei, e glasul femeii emotive, care exprimă frazele abrupt, al femeii cu tulburătoarea asimetrie a gurii cînd zîmbeşte. 
   1Pielea, creierul, nervii... toate acestea merg laolaltă (fr.). 
  Glasul celălalt, sonor şi categoric, e al femeii cu umerii largi, cu uşoara şi uşor impertinenta acvilinitate a nasului. (Şi al femeii care simte că e stăpînă?) 
  Îi vorbesc necontenit de prietenia mea. În realitate mint ori, mai exact, îmi fac iluzii. Prietenia e încredere reciprocă, e comuniune între suflete, dar ceea ce e gîndul meu de fiecare moment şi interesul capital al vieţii, tocmai aceea ascund de ea. Iar interesele şi soarta ei îmi sunt atît de scumpe, încît dacă ea ar fi fericită cu oricine altul afară de mine, i-aş urî fericirea cu sălbăticie, atît de mult suntem prieteni! Şi dacă mi s-ar impune alternativa de a o vedea înăbuşită de patimă în braţele altuia ori neînsufleţită pe catafalc, nu ştiu ce aş abhora1 mai puţin, aşa de mult îi sunt prieten... 
  Prietenia noastră a murit odată cu cea dintîi bătaie de inimă pentru ea, fiindcă foamea selectivă de femeie, numită impropriu şi aproape în derîdere iubire, este întoarcere la animalitate, este, gîndind bine, o impulsie sinistră. (În momentul suprem al iubirii, femeia are în braţele ei un pitecantrop!) Şi tot atunci a murit şi prietenia ei, cînd, conştient sau inconştient, a simţit că a încetat de a fi pentru tine fiinţa pur spirituală, că-i vrei fiinţa fizică, orice declaraţie de amor, oricum ar fi exprimată, tacit sau prin cuvinte, fiind, în esenţa ei, o cerşire a corpului, considerată de femeie, fie că consimte sau nu, ca o „propunere ruşinoasă“! Admiraţia, unicizarea, idealizarea — mitul creat de inteligenţă şi imaginaţie pe instinctul brut — acoperă realitatea cu maldăre de flori, şi atîta tot! 
  Sufletul i-l iubesc sau, mai exact (fiindcă cuvîntul este pe de 
  o parte debil şi pe de alta impropriu), i-l ador numai întrucît este expresia fiinţei ei intime: senzaţii, emoţii, imaginaţie, turnura spiritului — femeia din ea. Opiniile, ideile ei, dacă n-au timbrul vieţii ei, mi-s absolut indiferente, deşi tot ce spune mi se pare inteligent (şi desigur este, căci acum trei ani, cînd n-o 
   1 A abhora — a detesta, a avea oroare de...  
  iubeam, era inteligentă). Mai mult. Cealaltă femeie interesîndu-mă total, aceasta, care-i ia locul, mă impacientează. Îi simt doar farmecul ochilor, glasului, gesturilor, care sunt şi ale celeilalte, îi simt prezenţa, victorioasa ei prezenţă, care anihilează tot ce nu-i ea şi al ei (aşadar, şi ideile ei nepersonale). Dar ea respiră numai viaţă, candoarea vieţii, căldura vieţii, spontaneitatea vieţii; şi palpitarea asta intensă şi necontenită a existenţei ei o împiedică de a stărui în ipostasul de fiinţă pur gînditoare... 
  ...Adoraţia egoistă, amestec de dorinţă şi idealizare extremă, nu cedează decît în rarele momente cînd văd în ea fiinţa umană, fragilă, vremelnică, supusă la nenorociri posibile: mizerie şi boală, şi la catastrofe sigure: moartea doamnei M... şi a ei. Dar, odată cu izbucnirea în conştiinţă a imaginii femeii tinere cu braţele albe şi talia rotundă, egoismul pasionat ia locul sentimentelor altruiste sau (pentru că acestea nu dispar fără să lase o urmă, ca notele armonice ale unui sunet) le absoarbe în propria-i substanţă, devenind şi mai devastator, atît e de adevărat că totul concură la exasperarea pasiunii pentru ea. 
  Lăudîndu-i excesiv — „tipuri de animale superbe“ — două evreice tinere pe care le-am văzut în crîşma din Oşlobeni, cînd veneam aici, Adela a hotărît că trebuie să le „admire“ numaidecît şi ea: 
  — Cu ocazia asta facem şi o plimbare mai lungă cu trăsura.
  La Tîrgu-Neamţului am putut merge singuri: tîrgul fiind piaţa şi bazarul localităţilor climaterice ale regiunii, şi drumul nostru avînd un scop practic, aveam conştiinţa (în care se reflectau şi imperativele opiniei publice) că totul era în regulă. Dar astăzi, în plimbare de agrement cu caracter romantic, a trebuit să cerem doamnei M... (fără să ne spunem unul altuia motivul) sacrificiul prezenţei ei. 
  Am pornit după prînz. Căldura merita din plin calificativul pompos de „caniculară“. O uşoară abureală de vînt, în aceeaşi direcţie cu trăsura, nu ne dădea nici un pic de răcoare, dar ne ţinea într-un nimb de praf şi ne făcea tot mai cenuşii şi mai spectrali. Cîteva muşte, cine ştie după ce combinaţii de legi ale naturii, în loc să rămînă în urmă, mergeau cu noi chiar cînd zburau în direcţia contrară trăsurii, afecţionînd, ca puncte de intermitentă odihnă, nasul doamnei M..., al Adelei şi cu preferinţă pe al meu, ca mai proeminent şi mai spaţios. Dar pentru mine problema capitală era alta, destul de complicată. Pe scăunaşul de dinainte, într-o trăsură şi mai strîmtă decît a lui badea Vasile, trebuia să fiu mereu cu ochii în patru ca să nu ating picioarele tovarăşelor mele şi să nu le trimit fumul ţigărilor în faţă. Fumul acesta, cu stupida nătîngie a lucrurilor neînsufleţite, m-a chinuit tot drumul mai rău decît o fiinţă vie şi rea: cu oricîtă putere i-aş fi imprimat direcţia iniţială spre dreapta sau spre stînga, el rămînea în trăsură, sau, cu o încăpăţînare exasperantă şi, parcă, voită, se întorcea înapoi, mergînd drept în ochii obosiţi ai doamnei M... şi în ochii aşa de albaştri ai Adelei. În cele din urmă a trebuit să renunţ la fumat. 
  Trăsura veche zdrăngănea din toate fiarele ei. Obiectele din privelişte alergau în urma noastră, cele de aproape mai repede, cele de departe tot mai încet, pînă la dealuri, care stăteau pe loc, dar după o bucată de vreme rămîneau şi ele în urmă. 
  Cînd birjarul opri să dreagă un ştreang, se opri dintr-o dată totul. În locul zgomotului — tăcere ţiuitoare. În locul mişcării 
  — totală încremenire. Iar cînd m-am coborît din trăsură să mădezmorţesc, raportul dintre mine şi realitate s-a schimbat complet. Mişcîndu-mă, la rîndul meu, în faţa peisajului oprit în loc, acum elementul activ eram eu, şi el, cel pasiv. 
  Se coborîră şi doamnele. Doamna M... păşea încet, metodic. Adela se mişca încoace şi încolo plină de graţiile ei şi ale vîrstei ei, rupînd o buruiană, privind nerăbdătoare la seidecăria empirică a birjarului, dezmierdînd caii, împletind într-o codiţă moţul unuia, lăudîndu-le ochii „buni“ şi fruntea „cuminte“. 
  Eu mă dezdăunam de temperanţa silită din trăsură fumînd cu deliciul fericirilor oprite, ca în liceu în recreaţie, două ţigări deodată, spre mirarea şi indignarea Adelei: 
  — Asta, fiindcă mi-ai promis că ai să fumezi mai puţin?
   Am primit cu cinism admonestarea. Nu-i puteam spune că mă despăgubesc de jertfa făcută ochilor ei frumoşi, nici renunţa la voluptatea nicotinei. 
  Cînd am plecat, realitatea şi-a luat revanşa cu zgomotele trăsurii hîrbuite şi cu iureşul universal al priveliştii. 
  La crîşma din Oşlobeni n-am găsit decît una din cele două evreice tinere. Dar mai gravă decît lipsa unei jumătăţi a obiectului excursiei noastre a fost surpriza de a descoperi că acum două săptămîni facultatea mea de iluzionare fiind disponibilă, convertisem eminente însuşiri biologice în atribute estetice. „Animalul“ era în adevăr „superb“ — de carnaţie şi de tinereţe. Sculptura era reuşită. Pictura, însă, ratată. Femela, fără îndoială, era de primul rang, femeia era oricare. Dar situaţia mi se păru cu totul îngrijitoare cînd mi s-a pus problema dacă, frapată de construcţia fetei de la tejghea, Adela nu ghiceşte cumva cauza entuziasmului meu, acum perimat, pentru ceea ce avea „animalul“ în adevăr „superb“. 
  Doamna M..., lipsită de orice interes pentru ancheta noastră estetică, stătea cu o mînă pe tejghea, resemnată. Adela ne privea pe rînd, pe negustoriţă şi pe mine, zîmbind subţire. Fata de după tejghea arăta elocvent prin toată atitudinea ei că nu înţelege deloc pentru ce stăm acolo în faţa ei, spectatori imobili şi muţi. 
  Trebuia să ne justificăm prezenţa. Dar nu puteam cere trei rachiuri — pentru cele două doamne şi pentru mine... Şi nici o garafă de vin cu trei pahare, să cinstim la tejghea ori la masa din fund, ocupată în parte de cîţiva ţărani, care trăgeau cu coada ochiului la noi, ironici. 
  — Domnişoară, dă-mi un kilo de măsline şi testeaua asta de co
  vrigi! (Era singura marfă acceptabilă pe care o vedeam în dugheană.) Neputîndu-mă opri la timp pe povîrnişul apucat, cerui superbei domnişoare şi restul mărfii din dugheană: o jumătate de cracatiţă atîrnată strîmb într-un cui. 
  Negustoriţa îmi servea comenzile cu îndoială, cu un fel de spaimă. 
  Adela fugi pe uşă, lăsîndu-mă cu doamna M..., care o urmă imediat, decentă. 
  — Ai cumpărat şi cracatiţa?! putu abia să articuleze Adela,acum în trăsură, tamponîndu-şi cu batista faţa plînsă de rîs. 
  Cracatiţa mirosea, fireşte, a cracatiţă, dar mirosea grozav. Am ascuns pachetul sub capra trăsurii. Degeaba. Mireasma — ca orice emanaţie subtilă, de roze şi de cracatiţă — nu cunoştea bariere şi continua cu entuziasm să îmbălsămeze împrejurimile. 
  — Cucoane, da-mi spurcă trăsura, să iertaţi! răsuflă birjarul,nemaiputînd să rabde. 
  
  M-am hotărît să arunc stîrvul. Dar unde? Pe drum? În păpuşoi? Oriunde l-aş fi aruncat, îl putea găsi un ţăran. Şi o cracatiţă în păpuşoi fiind, fără nici o îndoială, un eveniment unic pe întreaga planetă, zvonul ar fi ajuns în sat şi aş fi jignit de moarte pe negustoriţa din Oşlobeni, depreciindu-i comerţul pe toată Valea Cracăului. 
  Şi parfumul de cracatiţă plutea pătrunzător şi fără sfîrşit în aerul răcoros al înserării. 
  — S-o îngropăm! hotărî Adela într-o fulgerare genială.
  Am înhumat cadavrul într-un mormînt adînc, săpat cu bărdiţa birjarului. Deasupra mormîntului am aşezat un bolovan — modest monument funerar — şi, împăcaţi în suflet de isprava făcută, am plecat. 
  Umbrele serii ne învăluiră repede. În curînd mantia cerului fu bătută de toate pietrele preţioase cu care se împodobeşte de la începutul timpului. Dar poalele mantiei se mişcau. Cea din stînga cobora cu toate diamantele ei sub dealul dinspre apus, iar cea din dreapta se înălţa peste dealul din răsărit, ridicînd alte diamante sclipitoare, în mijlocul cărora, ca un motiv stilizat de broderie, strălucea constelaţia Andromedei. 
  Cînd am ajuns acasă, glasul Adelei mă chemă cu o duioasă ironie: 
  — , mîine mergem iar să admirăm pe Venera din Oşlobeni?... 
  În ogradă, asistată de o servitoare, făcea dulceaţă de zmeură pentru doamna M... 
  A trebuit să stau cu doamnele în cerdac. Adela privea cu zîmbete complicate cursa în care căzusem. În sfîrşit, mă chemă la ea, „să-i ţin de urît“. Înfierbîntată de căldură, avea cîteva per-le fine pe decolteul mic, de un alb secret şi tulburător. Se mişca la dreapta şi la stînga, şi şorţul încheiat la spate îi strîngea talia, accentuîndu-i rotunzimile. Eram comic în laboratorul acesta improvizat şi între femei, dar ce importanţă are mai mult ori mai puţin comic? Cu orgoliu de autor, mi-a dat să gust dulceaţa dintr-o farfurioară. Era opera ei! I-am adus elogii, minţind, căci conştiinţa n-a putut lua act de nimic: Adela era prea aproape de mine, încălzită, cu cîteva perle fine pe albul secret de forma unei inimi. 
  După ce a isprăvit dulceaţa, s-a dus să se dea în scrînciob, ca să se răcorească — un scrînciob făcut pentru Ilenuţa — o frînghie dublă cu capetele legate de o creangă groasă şi dreaptă, cu o scîndurică în loc de scaun. 
  — Fii cavaler şi ajută-mă să zbor sus, sus de tot, ca la Vorniceni. Ti-aduci aminte? 
  Cu mîinile strînse pe frînghie în dreptul capului, cu mînecile căzute pînă la coate, trecea pe lîngă mine repede, singură cu fericirea ei, trimiţînd din fluturarea îmbrăcămintei uşoare o adiere suavă, pe care o simţeam pe obraz, pe pleoape, pe buze. Cînd se ridica în sus, desenîndu-se întreagă pe albastrul cerului, zborul se încetinea, dar cînd trecea prin dreptul meu, repejunea devenea, simbolic, vertiginoasă. La un moment dat, aducîndu-şi aminte de mine, cum se cobora de sub crengi, mi-a arătat copilăros-ştrengăreşte, într-o clipă de fulger, vîrful ascuţit şi trandafiriu al limbii. Cînd s-a săturat de zbor: 
  — Acu lasă-mă în voie.Pendularea s-a micşorat. Fustele s-au liniştit.
  În sfîrşit, ne-am regăsit, întîlniţi, alăturea. Era înaltă, rumenită în obraz, cu ochii scînteietori, cu buzele subţiri şi roşii. 
  — Eşti palid. Te-ai obosit. Acum sunt mai grea decît la Vorniceni. Am crescut. 
  Da, greutatea ei a crescut, tulburătoare. E femeie. O simţeam în braţ la fiecare încordare. Toată greutatea ei... Toată femeia... 
  Rebeliune şi laşitate. 
  La Mănăstirea Neamţului, singur. 
  Pretextînd însă, faţă cu Adela, o afacere, făcînd, aşadar, concesie fricii ca gestul să nu aibă întreg efectul pe care teoretic tocmai voiam să i-l dau (afirmarea independenţei şi libertăţii mele faţă de ea!), am stricat ceea ce construiam în momentul cînd construiam. 
  Dimineaţa era clară. Drumul aproape neumblat. Badea Vasile mîna încet. Cînd îşi sucea ţigara, lăsa caii la pas. Mişcările ca şi rarele lui cuvinte late erau în acord cu liniştea din natură. 
  La stînga străluceau munţii, aduşi mai aproape de limpezimea rece a dimineţii. Îndoituri, depresiuni, pete de altă culoare decît a bradului, de obicei invizibile, acum se detaliau în transparenţa desăvîrşită a aerului. Departe, la orizont, spre Fălticeni, nouri cenuşii argintaţi păreau alţi munţi, nemaivăzuţi pe lume, înalţi pînă la cer, spintecîndu-l cu vîrfuri de gheaţă, realizînd, tocmai prin neverosimilul lor, ideea pură de munte. În dreapta, spre Moldova îndepărtată, într-o minimă boare alburie — cîmpia multicoloră, semănată cu sate văzute de ani şi ani în pîlcurile lor de arbori, niciodată vizitate şi de aceea mereu mai misterioase, din care se înalţă, cercetînd depărtările, turnurile bisericilor, albe. Şi, deasupra ariei pămîntului, cu mine şi cu 
  badea Vasile în centrul ei, cerul, minunea supremă a naturii, de un albastru dens, dur — concret. 
  Munţii Văraticului, din stînga, creşteau în măsura în care suiam dealul, ca să descrească din nou cînd coboram spre Tîrgu-Neamţului. Căldura se înteţea. Aerul începea să joace deasupra cîmpiei, încercînd miraje abia conturate. 
  ... Adela! La ora asta era desigur în cerdac, pe scaunul ei pliant, cu şalul împletit pe umerii largi, pe braţele rotunde, pe bustul înalt, cu ochii pe jumătate închişi de lumina soarelui, filtrîndu-şi azurul printre genele lungi... Ochii ei albaştri... Culoarea cerului pentru un detaliu organic!... Abandonarea extatică a unei femei cu privirile albastre... În locul licăririi ironice, aiurare!... 
  O schimbare în lumea din afară m-a deşteptat din semi-halucinaţia tulburătoare. Clinchetele zurgălăilor deveniseră mai tari, mai metalice, mai apropiate — mai categorice: intrasem în Humuleşti. Badea Vasile opri la prima crîşmă ca să-şi odihnească, zicea el, caii. Crîşmarul, mic, pipernicit, creţ, stătea pe prispă, în vestă, cu picioarele goale în papuci, silabisind Universul cu o voce mai tare decît era nevoie ca să-şi ajute înţelegerea prin auz. Din casă veneau valuri de melodie. Cineva, probabil crîşmăriţa, cînta: „Suspine crude pieptu-mi zdrobeşte“. Desigur că acela care 
  o făcea să suspine atît de crud nu era crîşmarul, impropriu pentru rol chiar şi prin natura lui de intelectual, probată (şi fortificată) de citirea ziarului enciclopedic. 
  Cînd apăru şi ea, monumentală, brună şi albă, grasă şi răscoaptă, cu cîrlionţi pe frunte, cu nasul în vînt (nasul clasic al crîşmăriţei amoroase din toate nuvelele indigene), cu o alunică asasină, naturală ori meşteşugită de ea, de strajă lîngă narea stîngă, cu o umbră fină de cotleţi 1 albăstrui lîngă urechile cu cercei roşii, am înţeles că avea în adevăr nevoie de toată forţa suspinelor ei ca să poată zdrobi un piept atît de oceanic, care lupta triumfător pentru întîietate cu alte farmece ale persoanei ei. 
   1 Aici: şuviţe de păr. 
  Badea Vasile şi caii îşi împrospătaseră forţele. El în crîşmă, ei la fîntînă. Acum şi el, şi caii erau mai bine dispuşi. 
  Din Humuleşti, am intrat peste cîteva minute în Vînători — sat lung, cu case noi, fără un copac pe lîngă ele, cu aspectul unei mahalale de barieră, plin de copii murdari, aproape goi, pîntecoşi de friguri şi alimentaţie herbivoree, cu părul decolorat de soare. Şi apoi, fără tranziţie, în singurătăţile severe ale peisajului de munte. 
  Dar astăzi Eros plutea în atmosfera din valea Ozanei: cu o încordare de pasăre răpitoare, sigură de pradă, cu un zîmbet rău pe dinţii mici, aspri de dorinţe şi făgăduinţe, înainta din lan spre un flăcău tomnatic (care stătea lîngă o colibă de frunzar) o ţărancă tînără, cu un tulpan verde răzvrătit pe cap, 
  o femeie subţire, cu părul cînepiu, cu coapsele fine în rochia de cit, cu sînii mici, desculţă, cu gleznele goale. Flăcăul stătea nemişcat, zîmbind. Femeia încordată îl sidera cu ochii ei scînteietori, împlîntaţi în ochii lui nesiguri. Dar flăcăul scund nu era o altă ediţie a crîşmarului din Humuleşti. Fatalitatea cu care era mînată femeia spre el, zîmbetul lui şi mustaţa leneşă de om pasionat se opuneau oricărei apropieri între cei doi bărbaţi de pe valea Ozanei. 
  Trăsura noastră zgomotoasă a trecut inexistentă pentru femeia teribilă cu sînii mici, cu coapsele fine, cu gleznele goale. 
  Lipsit de orice estetică, înconjurat de un peisaj monoton şi trist, cu cele două biserici dinlăuntrul „zidului“ una lîngă alta (ceea ce dă, nu ştiu pentru ce, o impresie sinistră şi funebră), cu aghezmătarul din faţă, cupolă enormă, dizgraţioasă, pe jumătate îngropată în pămînt, a unei catedrale urieşeşti scufundate, cu chiliile izolate, supărate una pe alta, Neamţu este călugăr, tot aşa cum Agapia, cu căsuţele mici, dese şi curate, cu biserica gătită, spilcuită — casă cu două sute de gospodine! — cu miniaturile ei de munţi ai căror brazi i-ai putea număra (doamna V... susţinea că sunt 518...), este călugăriţă. 
  În timpul verii, caracterul acestor mănăstiri este accentuat de genul vilegiaturiştilor. La Neamţ tonul îl dă corpul didactic. (Haine negre, pas măsurat, ochelari...) La Agapia — aristocraţia mai mult sau mai puţin autentică şi snobii eleganţei. (Crochet, dezinvoltură, dialect franco-romîn...) 
  Am vizitat pe părintele Palamon, gazda mea dintr-o vară şi amicul meu. Părintele Palamon e întotdeauna bolnav: „afacerea“ pentru care am venit aici — cel puţin pretext pentru conştiinţa mea că n-am minţit-o complet pe Adela. 
  Părintele Palamon, tip desăvîrşit de călugăr aşa cum s-a format de-a lungul vremurilor, seamănă cu sfinţii de pe pereţii din biserica mănăstirii, dar e mai bine hrănit decît ei. El aduce puţin şi cu poetul Costache Conachi, mutră de egumen grec.
   În materie de pictură, am revăzut cu plăcerea de totdeauna tablourile de pe pereţii părintelui Palamon, dintre care se impun atenţiei mai cu seamă două: un Infern, care vrea să fie o gură de balaur, în realitate o gură de cal fantastic, deschisă larg, ca să poată aspira şi înghiţi pe cei osîndiţi pentru păcatele lor. (E interesant mai ales că-i poţi vedea cum trec unul după altul prin gîtul, transparent pentru ocazie, al balaurului-cal); şi un Atos compus din treizeci de conuri verzi, perfect egale, orînduite în fronturi suprapuse: sunt piscurile care alcătuiesc masivul sfînt, acoperite cu arbori, închipuiţi printr-o lînă creaţă verde, fiecare pisc cu numele lui scris ca o etichetă pe corpul conului, şi totul lipit, ca pe un perete, pe o mare sinilie care se ridică vertical în dosul „muntelui“. Imposibil de conceput o pictură mai prerafaelită şi o transfigurare mai completă a realităţii... 
  Dejunul, pregătit călugăreşte, după vechi şi nedezminţite canoane — untdelemnuri, zglăvoace, chitici, mirodenii — l-am luat la părintele Palamon. 
  O curiozitate maliţioasă m-a hotărît să vizitez pe Timotin. Decepţiile încîntătoare sunt rare. Am avut una aici: doamna „Jeny“ Timotin nu e femeia care a trecut acum douăzeci de zile pe la Bălţăteşti. 
  După ce m-a primit, cu gesturi unghiulare şi cu o bucurie rece de matematician, deşi reală, Timotin m-a lăsat singur şi am înţeles că a reuşit cu greu să determine pe doamna să vină în odaia de primire. 
  A apărut emoţionată şi stîngace. Ceea ce mi se păruse ostilitate îmbufnată, era timiditate. Subţire, zveltă, formele ei nu poartă mărturia celor patru maternităţi. Într-o rochie neagră, din care apar numai, şi încă cu destulă zgîrcenie, mîinile, gîtul şi vîrful botinelor, pieptănată simplu, cu părul supus, simţi că e într-o veşnică vibrare, care nu se dă pe faţă decît în neastîmpărul nervos al piciorului şi în gesturile repetate, maşinale, de a nu lăsa ca fusta să-i deseneze cît de puţin formele. (...Dar degetele ei, subţiate spre vîrf, îi trădează arhitectura generală, eminent feminină, compusă din zvelte conuri trunchiate.) 
  Nimic frumos în figura ei, nici măcar ochii, deşi neînchipuit de vii. Dar femeia aceasta e dintre acele pentru care problema frumuseţii nu se pune. 
  Mi-am exprimat dorinţa să-i văd copiii. Nu simţeam nici o nevoie şi n-am cerut această favoare nici din politeţe. Voiam s-o văd cum se comportă cu ei. Este pentru mine un examen probant al psihologiei unei femei. I-a adus, i-a ţinut un moment în came-ră şi i-a trimis apoi cu dădaca să se joace. Copiii, foarte îngrijiţi, arătau solicitudinea ei maternă. Dar din chipul cum i-a prezentat şi i-a concediat se vedea bine că această mamă ştie că nu trebuie să importuneze lumea cu odraslele ei şi că nu e numai mamă. 
  Atenţia, rezerva, uşoara cochetărie pe care o pune în purtarea ei cu Timotin arată că această soţie e înamorată încă de bărbatul ei. 
  Femeia asta măruntă desigur că nu poate inspira capricii, nu poate provoca emulaţie între amatorii de flituri, dar prin temperamentul ei cred că poate dezlănţui pasiuni arzătoare. 
  Feminitatea agitat molem1. Fiinţa neutră, improblematică, in
   1 Tulbură nepăsarea (lat.) 
  ofensivă, fata mică de zece ani, în unghiuri drepte ori ascuţite, cu două beţe în loc de picioare, dizgraţioasă la figură, poate deveni adesea la cincisprezece ani izvor de seducţii roind din forme-le rotunzite, din reliefurile ce se anunţă, din enigmaticul „da şi nu“ inconştient încă al figurii, din încreţiturile rochiei, din atitudini pasive şi cu atît mai imperative — seducţii care lipsesc adesea femeilor frumoase, „reci“, cum spunem noi, lipsite de „vinoncoace“, cum spune poporul, expresii care indică deficitul acelui principiu vital nou, care a operat la pubertate mai puternic în fata mică, dizgraţioasă decît în cea frumoasă, supraîncărcînd-o de electricitate feminină. Amorurile inspirate de aceste femei — de obicei pasiuni tiranice, pînă la degradarea bărbatului, fiindcă nu sunt provocate şi de impresii estetice, ci numai de cauze biologice — sunt privite ca nişte nebunii, iar poporul le crede datorite farmecelor şi vrăjilor. 
  Aş fi curios să cunosc viaţa doamnei Timotin, să văd dacă diagnoza mea, pusă dezinteresat, este adevărată. Dezinteresat, pentru că Adela mă imobilizează în atitudinea de observaţie pură faţă cu toate femeile din univers. De altfel, doamna Timotin nu e genul meu, al acelora care au concepţia plastică, picturală şi statuară a femeii, mai ales cînd a ajuns la patruzeci de ani! 
  ...Ori despre ce vorbeam, lucruri banale sau interesante, mai mult banale, doamna Timotin punea în toate, în ochi, în tonul vocii, în gesturi, în neastîmpăr, aceeaşi căldură a sufletului. 
  Dar trebuia să plec. Cînd m-am ridicat de pe scaun şi am anunţat hotărîrea, doamna Timotin adresă bărbatului ei un: „Nicule!“ speriat. Timotin îmi traduse foarte discursiv alarma ei. Era hotărît între dînşii, probabil de cînd venisem, să mă oprească seara la masă. 
  „Nu se poate să nu ne faci plăcerea asta“, completă doamna Jeny expunerea lui Timotin şi, fără să mai aştepte sfîrşitul argumentării mele, lipsită de trăinicie (căci nu aveam ce obiecta serios), se îndreptă spre mine şi-mi luă pălăria din mînă. Gestul simplu, de un cochet şi cordial autoritarism, cu care mi-a confiscat obiectul ce simboliza hotărîrea mea, m-a împrietenit cu ea dintr-o dată, simţind-o mult mai aproape sufleteşte decît pe vechiul meu cunoscut, Timotin. 
  Sentimentul unui mai lung timp disponibil şi calmul după-amiezii pe sfîrşite erau condiţii prielnice pentru divagări sentimentale. Un incident din liceu, amintit de Timotin, deschise capitolul amintirilor din viaţa de şcoală. 
  Profesorul de greceşte, tip original şi întotdeauna băut, care, imperturbabil şi nedezminţit o singură dată, striga la catalog „Bolohan“ în loc de Balaban, „Dihanie“ în loc de Divani, „Rus oof! viţiu“ în loc de Rusovici, şi aşa de la A pînă la Z, afară de unul cu breton pomădat pe frunte, pe care-l numea Mariţa de la Morile de vînt (cartierul galant al tîrgului): ori profesorul de chimie, care exploda un „uaşcă“ (va să zică) după fiecare trei cuvinte, nu aveau pentru doamna Timotin realitatea pe care le-o cunoşteam noi şi pe care ne-o evocau acum aceste puţine note. Şi nici incidentul celebru, cînd am văzut o clipă din antret, pentru întîia şi ultima oară, instrumentele lucitoare din laboratorul de fizică, graţie unei uşi întredeschise de servitor, care ne-a alungat, indignat peste măsură de obraznica noastră indiscreţie („Ce vă zgîiţi?“)... Cu toate acestea, din cauza imaginaţiei vii şi a simţului pentru comic, ea se amuza mai mult decît noi, neastîmpărată pe scaunul ei, rîzînd cu lacrimi, dar fără glas, cu ochii strălucitori, sufocată parcă de o pasiune, cu capul pe spate, cu gura închisă, aspirînd aerul pe nările dilatate. (Temperamentul fundamental se vădeşte în toate reacţiile unui om: diagnoza mea este justă!) 
  Pe cînd ne aminteam cu Timotin de profesorul de matematici, „dascălul de răcan“, care explica trei luni în şir la tablă, fără să se întoarcă spre noi o singură dată, adunînd, scăzînd, înmul-ţind şi împărţind aţe plus beţe (acŞbc), în timp ce noi jucam cărţi, citeam romane proaste şi redactam scrisori în proză şi în versuri către duducile de prin vecini, un glas de violină anunţă din cerdac: „V-am adus poşta!“, şi în uşa deschisă apăru o fetiţă cu ten cald, simpatic, de ţigancă, cu capul aproape prea mare, care o făcea şi mai simpatică, cu ochii veseli, timizi, rugători, şi cu nasul coroiat, care o făceau încă şi mai simpatică. „Domnule doctor Codrescu, dă-mi voie să te recomand verei mele, doamna Matilda Ioan.“ 
  Doamnă! O secundă mi s-a părut o glumă, o farsă. Dar doamna Timotin nu putea face astfel de glume. 
  Dacă cuvîntul „doamnă“ nu semăna cu fetiţa brună, în schimb „Matilda Ioan“ era definiţia ei reuşită. Femeiuşca mică, timidă şi afectuoasă, cu părul bogat şi greu, nu putea fi decît Matilda, iar ceea ce avea băieţesc în ea, elasticitatea vînjoasă a taliei, a braţelor şi a picioarelor ei lungi, era Ioan, nume aproape comun, echivalent cu bărbat. 
  Subţire în rochia cafenie cu platcă de catifea de aceeaşi culoare mai închisă, se mişca uşor, puţin aplecată înainte, căutînd parcă mereu ceva prin odaie, întreba naiv, povestea ceva şi mai naiv, cu glasul ei de violină, prietenoasă, mică, cu priviri de adoraţie reţinută pentru doamna Timotin. 
  Doamna Matilda Ioan se grăbea să plece. Era neliniştită. Băiatul ei rămăsese numai cu servitoarea. „Doamna Matilda Ioan“ avea şi un băiat, de opt ani, cum am aflat mai pe urmă! 
  Doamna Matilda Ioan ne dădu mîna, se lipi de doamna Timotin, îi sărută amîndoi obrajii, şi pe urmă, cu frică, o mînă. Apoi, cu picioarele ei lungi de pasăre alergătoare, parcă pornite a drum întins, şi cu un ultim acord de violină: „La revedere“, se îndreptă spre uşă, trecu pragul fără să-l atingă, şi odaia în care eram deveni mai rece şi mai largă. 
  Existenţa Adelei, dispărută din conştiinţă de cîtva timp, îmi reveni, copleşitoare şi dureroasă, cu toată forţa compensatorie pentru timpul pierdut, ca şi dimineaţa, după cele cîteva clipe de libertate anterioare completei trezii. Senzaţii de natura asta, după soluţiile de continuitate ale ideii fixe, datorite deviaţiei atenţiei ori somnului, le-am mai avut numai o singură dată, cînd, bănuind că m-am infectat din greşeală cu un preparat de bacili, trăiam cele cincisprezece zile ale perioadei de incubaţie. S-ar părea că dorinţa de femeia unică şi spaima de moarte sunt forţe de sine stătătoare, care, căzute în inconştient, se odihnesc şi se fortifică, în timp ce şi conştiinţa, odihnită de ele, devine mai sensibilă la incitaţiile lor. 
  Acum, readus la Adela, vorbeam şi auzeam tot ce se vorbeşte, dar ideea, imaginea, senzaţia existenţei ei lumina din umbră cu azurul ochilor săi tot cîmpul conştiinţei. 
  În timpul mesei, un artist al ciocanului a tocat un sfert de ceas (a doua zi era sărbătoare), scoţînd din lemnul uscat cascade de sunete, care mureau şi reînviau. Apoi, în dangătele clopotelor mari, călugării din veacurile moarte începură să-şi plîngă viaţa lor pierdută. 
  Cînd mă pregăteam de plecare, a venit din nou doamna Matilda Ioan („Am venit să vă iau la plimbare!“), cu ochii ei buni, sfioşi şi rugători, însoţită de o fată brună, înaltă, care avea pe faţă un rest de rîs imobilizat şi nu se hotăra să se aşeze pe scaunul pe care îl ţinea de spetează. Era sora doamnei Matilda Ioan. 
  Peste cîteva minute a intrat şi un domn tînăr, bărbatul doamnei Ioan, care mi-a confirmat încă o dată diagnoza. O privea pe doamna Timotin cu frică, supus — obiectul ei. Am înţeles imediat că ea ştie (numai ea şi cu mine!) şi se vedea că era deprinsă cu omagiile astea pasionate şi tăcute şi că le accepta fără să le răspundă, dar — sacrificiu imposibil unei femei adevărate — fără să le reprime. Păcat de Timotin că, în opacitatea lui, nu-i sensibil la astfel de complicaţii din jurul său, ca să-şi preţuiască viaţa. 
  Doamna Timotin a ţinut să mă înzestreze cu tot ce trebuie şi nu trebuie unei călătorii de trei ceasuri. S-a interesat dacă am chibrituri, a voit să-mi împrumute un pled, pentru că se făcuse frig, mi-a dat o sticlă de apă şi — se vedea că i-a trebuit un efort ca să-şi consolideze curajul— cîteva prăjituri rămase de la masă pentru un eventual supeu pe drum, pe care nu le-am putut refuza, deşi ştiam că n-o să am nevoie de ele. 
  Cînd mi-a dat mîna şi am vrut să i-o sărut: „Nu! — Acum suntem prieteni, îţi pot cere o favoare: să renunţi cu mine la moda asta. Cu străinii n-am ce face.“ Mi-am adus aminte că la sosire mi-a lăsat mîna cu o împotrivire reprimată, pe care am atribuit-o timidităţii. Desigur că pentru ea sărutatul mîinii este un gest din altă ordine de afecţiuni. Doamna Timotin are dreptate. Într-o femeie nu e nimic care să nu fie femeie, şi mai ales într-o femeie ca dînsa. Mi-a scuturat mîna bărbăteşte şi atît de prietenos, şi a pus atîta însufleţire în ochi şi în glas, încît m-am împrietenit cu ea şi mai tare. E aşa de încîntătoare femeia asta urîtă, că începe să mi se pară frumoasă! Şi ce odihnă pentru suflet, ce eliberare e farmecul unei femei care te încîntă fără să-ţi inspire nici o umbră de dorinţă. 
  Cînd am plecat, era noapte. Noapte fără imixtiunea importună, laică şi heretică a vreunui felinar. (Aici felinarele sunt ambulante, fiecare călugăr umblînd cu „fanarul“ lui.) Vilegiaturiştii dibuiau prin întuneric să nu cadă în şanţuri: erau la plimbarea de după masă. 
  Imaginea Adelei îmi oprima inima: acum era ora cînd aş fi putut să fiu cu ea şi lîngă ea. Dar o idee, comică în naivitatea ei, îmi dădu starea de euforie a omului care visează că zboară: fiecare învîrtitură de roată şi fiecare copac care rămînea în urma trăsurii mă apropia de ea şi mă îndepărta de familia Timotin. Aveam, acum, impresia că am trădat pe Adela cu Timotin, cu doamna Jeny, cu Matilda Ioan şi cu sora ei, care uitase să nu mai rîdă. 
  Înainte de Branişte, în bătaia unui foc mare, un ţăran — un cosaş, ori un pîndar al ogorului şi al tradiţiei — îşi făcea toaleta de noapte. În pielea goală, cu capul în gura cămăşii pe care o dezbrăcase, zvîrlea în foc, la intervale egale, cu gesturi mari, liniştite, aproape auguste, de om echilibrat al pămîntului, obiectul mărunt al cercetărilor sale entomologice. 
  Prin pădure, zurgălăii cîntau în toţi copacii, şi felinarul trăsurii (unul, din economie, deşi badea Vasile pretexta că celălalt s-a stricat...) scotea mereu din întuneric, ca din neant, picioarele stejarilor, şi din cînd în cînd, o movilă de prund, care trecea pe lingă trăsură ca o dihanie informă şi misterioasă. 
  Cînd am ieşit la cîmp, s-a deschis o noapte înaltă, o noapte a cerului şi a stelelor. (Nopţile cu lună sunt ale pămîntului.) La podul Ozanei, badea Vasile a oprit pentru motive variate: să-şi odihnească şi să-şi adape caii (şi să-i suduie că vor să bea amîndoi odată din găleată), să le dea puţin fîn furat de peste şanţ şi să-şi facă mai uşor o ţigară, să caşte în linişte, să şuiere la cai, şi să se dea şi el puţin la spatele trăsurii etc... Dinspre Hălăuca curgea o răceală care nu era încă vînt. Ozana freca aspru prundişul albiei, cu un şuiet fatal, fără început şi fără sfîrşit, şi nu era vizibilă decît prin cîteva pete de argint fără forme fixe, tremurătoare, plutitoare — imaginea stelelor diluată în apă. Prin creştetul brazilor de pe muntele scund din faţă, apăreau cîteva puncte de aur, clătinate de vînt. 
  — De-acu ne-a hi, cucoane! Să plecăm. (Primul plural era
  abuziv!) Prin Vînători, nici o lumină la case. La crîşma din Humuleşti 
  — „Despărţirea III a urbei T.-Neamţ“ — oamenii se antrenau pentru sărbătoarea de mîine. Crîşmăriţa nu mai cînta. Nu mai avea motiv. Peste mai puţin de un minut, am ieşit în singurătatea imensă a cîmpiei. Noaptea era acum înaintată şi creştea cu fiecare stea ivită la orizont ca un ochi sinistru. Eternitatea cerului era funebră. Dar la Bălţăteşti era Adela, cu umerii largi, cu braţele albe, cu talia rotundă. Imaginea ei completă ţinea piept în conştiinţă imaginii funebre a nopţii. Cînd am ajuns, geamul Adelei era negru. Deasupra casei ei, în infinit, ardea o stea roşie, se înflăcăra şi se stingea de durere, palpita ca într-un răsuflet pasionat. 
  — A! te-ai întors? Te-ai amuzat bine? Şi apoi, fără să-mi dea timp să răspund: Închipuieşte-ţi că mi-ai lipsit, cu tonul care vrea să spună: „Închipuieşte-ţi ce curiozitate: ţi-am simţit lipsa“. 
  
  Muşcat de demonul ambiţiei şi, cred, voind să fac o experienţă de psihologie şi, poate din vechi deprinderi, acum fără scop, să încerc o manevră strategică, i-am lăudat în termeni excesivi pe doamna Timotin („sensibilitate“, „distincţie“, „discreţie“, „exemplar feminin de lux“ etc....), adăugînd că bărbatul ei nu o merită îndestul, din lipsă de competenţă. 
  — Închipuieşte-ţi, biata femeie! Tonul acestui nou: „Închipuieşte-ţi“ era exact ca şi tonul celuilalt. Apoi, amicală: 
  — Mi-a părut bine că ai avut o vreme aşa de frumoasă pedrum... Apropo, cînd ai să te duci la Agapia, să... 
  — La Agapia?... Ce să fac la Agapia?
  — N-ai să vizitezi Agapia?
  
  I-am atras atenţia că la Neamţ n-am fost în vizită, ci pentru o afacere. 
  — Credeam că în vizită... A! unde mi-e capul? Acum îmi aducaminte. Aveai o afacere acolo. Uitasem. Credeam că ţi-ai inaugurat programul de excursii şi voiam să te rog să-mi faci un comision. Să mergem în casă. Mama este singură şi cam indispusă. 
  În casă am vorbit de Mănăstirea Neamţului cu doamna M..., care în adevăr nu se simţea tocmai bine. Adela lucra la o broderie cu capul plecat pe gherghef. Uneori îmi arunca o privire pe sub gene, de cîteva ori s-a amestecat în vorbă. 
  La plecare, m-a condus ca de obicei pînă la poartă, vorbind cu însufleţire de vremea care „s-a făcut foarte frumoasă“. 
  Aşadar, a înţeles perfect strategia mea ratată şi m-a pedepsit. N-a uitat nici ,,programul de excursii“, părăsit din cauza ei. 
  Atitudinea ei de astăzi este îndreptăţită în orice caz: dacă nu-i sunt indiferent, purtarea mea este enervantă; dacă îi sunt indiferent, e o manevră ridicolă.
   După amiază a plecat Haim Duvid. L-am întîlnit pe drum, într-o căruţă modestă, cu doamna Sabina şi cu un geamantan de pînză decolorată şi roasă, la picioare. 
  Mi-am permis să fac semn ţăranului de pe crucea căruţei să oprească. Haim Duvid — corect ca întotdeauna şi politicos. Doamna Sabina a început să plîngă. Plîngea, fără îndoială, după casă, după gazdă, după Bălţăteşti şi probabil şi după mine. 
  — Respectele mele nepoatei matale! (Aflase desigur că nustăm într-o casă şi trăsese concluzia.) Cea mai frumoasă domni-şoară din toată ţara Moldovei! Să-i deie Dumnezeu noroc! 
  Ţăranul a dat bici cailor, şi căruţa a pornit disproporţionat de zgomotoasă pentru sărăcia ei umilă.
   Am făgăduit doamnei Sabina c-am s-o văd, ca medic, cînd o să trec prin Paşcani. M-a răsplătit anticipativ cu un torent de mulţumiri şi cu privirea celor mai lăcrimoşi şi mai buni ochi din lume. 
  Soarele a inundat valea. E cald peste măsură şi o lumină orbitoare. Pe cerdacuri, la drum, domnii stau în cămaşă, fără nici 
  o ruşine măcar de femeile care trec, dacă nu de cele din familia lor. Nevoia trupului a devenit la ei dreptul sacru al trupului. Bretelele, sprijinite pe umeri ca nişte hamuri, fac neglijeul aces-tor domni şi mai indecent. 
  Am găsit pe Adela în casă. Sta în picioare, rezemată de sobă. Era într-o rochie de batist alb, care o drapa statuar. Şi atît de albă era toată, şi figura ei atît de calmă, iluminată de albastrul ochilor, încît admiraţia a înăbuşit totul. Geniul speciei dăduse de data asta cursei pe care o întinde atîta perfecţie, încît îşi zădărnicise scopurile. Cu mania de a mă analiza, care nu mă părăseşte un moment, m-am felicitat că, pentru o dată cel puţin, am putut rămînea în atitudine contemplativă faţă de ea. Dar cînd s-a dus să-şi ia batista de pe masă, geniul nemilos şi-a luat revanşa. Estetica nu-l poate învinge durabil. Dacă ar reuşi, ea ar fi un antidot al amorului: frumuseţea ar deservi femeia. 
  La plecare m-a întovărăşit pînă în stradă. Îşi apăra capul de soare cu o umbrelă mică. Braţul care sprijinea umbrela era încovoiat ameţitor, şi mîneca, puţin ridicată, îi descoperea începutul alb şi rotund. Lumina crudă, răsfrîntă de praful alb al drumului, o făcu să închidă ochii pe jumătate. Genele apropiate deveniră mai 
  lungi. Privirea îi pătrundea acum de departe, din adîncul vieţii ei. ...Şi doar, gîndind bine, nu e decît un om! 
  Insomnie. Imaginaţie rebelă... Au început să ciripească rîn-dunelele, în secret: se face ziuă... Peste trei ceasuri o văd, tînără, înaltă. Plecăm la Văratic. 
  Dimineaţă am aşteptat-o în cerdacul ei să se îmbrace. Ştiam că e în dosul storului dat în jos, la un metru de mine. Zgomote, la răstimpuri, produse de saltarele scrinului, de uşa garderobei, anunţau etapele toaletei. O vedeam, prin auz, îmbrăcîndu-se. A apărut peste un sfert de oră. 
  — Ah, ce leneşă sunt! Aştepţi de mult?
  — Da... Nu, de cîteva minute.
  
  Venită de-a dreptul din odaia de culcare şi cu faţa uşor boţită de somnul neîmplinit, părea că aduce cu dînsa ceva din viaţa ei intimă: i-am sărutat mîna cu sentimentul unui act prea îndrăzneţ. 
  În descumpănirea sufletului se închegă o stare de conştiinţă mai organizată. Surpriza, noutatea de a vedea pe Adela în rochie roz. 
  Îi spusesem cîndva că un costum roş se îmbină armonios cu negrul brazilor. Şi-a adus ea aminte şi — făcînd un compromis între roş şi nevoia ei de discreţie — a ales culoarea roză pentru excursia din munţii Văraticului? Şi, dacă s-a gîndit la cuvintele mele, a pus acest costum ca să-mi facă plăcere, ori pentru ca să-mi placă ea? 
  În roz era mai înaltă, mai împlinită. Existenţa ei părea mai prezentă şi mai bogată. 
  A ţinut să se suie pe capră. Cînd a pus piciorul pe roata trăsurii, rochia, desfăşurată în evantaliu, i s-a ridicat puţin deasupra botinei înalte, şi rotunzimea de zăpadă i-a sidefat o clipă voalul negru al ciorapului. 
  Copilăreşte fudulă de locul înalt pe care şi l-a ales în trăsură, se detaşa roză pe albastrul mat al cerului de dimineaţă. 
  — Să plecăm, cucoane, că-i tîrziu.Badea Vasile avea dreptate. Uitasem că trebuia să plecăm.
  Am rămas singur cu doamnele, înghesuit modest pe scăunaşul
  
  de dinainte. Simţeam că am aerul unui cîine de lux luat la plimbare. Dar postura asta, puţin glorioasă, n-a ţinut mult. Adela îmi cerea mereu lămuriri asupra locurilor pe unde treceam sau care se vedeau din trăsură, aşa încît, la urma urmei, găsind un pretext plauzibil să fiu cu ea, am cerut voie şi scuze doamnelor şi m-am ridicat în picioare, intercalîndu-mi figura între umărul ei drept şi cel stîng al vizitiului. 
  Culcată pe cîmp, în stînga, pînă departe, mergea în aceeaşi direcţie cu noi, cu o exactitate fatală, o fantasmă apocaliptică, neagră, imaterială, în care se desluşea umbra trăsurii, a cailor, a vizitiului, a coanei Anicăi, şi una informă, mare, bizară: a mea şi a Adelei. Contopirea asta, în umbra de pe cîmp, îmi era ascuţit preţioasă. Vîntul se juca cu şuviţele de pe gîtul Adelei, în-fiorîndu-le, şi-i fîlfîia impertinent voalul, care mă atingea pe ochi şi pe buze. Am înţeles că nu avea nimic de obiectat împotriva complicităţii vîntului. Privirile ei consimţeau la acest joc şi mă sfidau. Dar timpul „fugace“ trecu repede, şi Văraticul ne ieşi înainte cu pădurea lui de mesteceni. 
  Am constatat, cu acelaşi sentiment straniu, pe care-l am întotdeauna în faţa statorniciei fireşti a lucrurilor nemaivăzute de multă vreme, că toate sunt exact la locul lor: pădurea înainte de pîrîu, pîrîul înainte de mănăstire, şi aşa mai departe, pînă-n „poartă“, sub arhondaric. Şi tot la locul său, lîngă sat, şi ca o dependenţă a lui, era şi Filiorul, muncel care vrea să închipuiască un colos împădurit şi abrupt. 
  Am ajutat doamnelor să se coboare din trăsură — oficiu cam ridicol în mijlocul lumii adunate în jurul nostru (şi aceste doamne aveau nişte mişcări atît de încete şi vestejit graţioase). Adela, venită în trăsură pe scăunaş încă de la intrarea în mănăstire, sărise sprintenă, fără ajutorul meu, şi doar numai acest ajutor m-ar fi putut reabilita în faţa gurilor căscate din jur, care mi se părea că zîmbesc. Adela, trădătoare, asista ca public la faptele mele cavalereşti, frumoasă şi unică sub umbrela mică, trandafirie. 
  Maica arhondară, pe care n-o mai văzusem de doi lustri1, femeie de peste cincizeci de ani, dar zdravănă şi cu un veşnic aer de războire, isteaţă şi plină de duh, vestită pentru promptitudinea şi dibăcia cu care arunca săgeţi în dreapta şi-n stînga, mă privi ascuţit şi mă întrebă cu glasul ei bărbătesc dacă nu sunt cumva... Îi luai cuvîntul din gură şi-mi declinai numele. „Ei, bată-te să te bată, tot tînăr şi frumos!“. Am felicitat-o şi eu în acelaşi sens — slabă răzbunare! — şi apoi i-am recomandat pe ceilalţi. 
  Maica arhondară a luat de mînă pe Adela şi, întorcînd-o cu faţa spre noi, a complimentat-o în felul ei: „Ia uitaţi-vă la dînsa ce ochi are, să nu fie de deochi!“ Adela, împurpurată şi stînjenită, era acum fata de altădată. 
  Graţie ospitalităţii obişnuite la această mănăstire şi drepturilor mele cîştigate de musafir vechi, dar desigur mai ales graţie ochilor Adelei, maica arhondară se purtă cu noi ca şi cu un revizor eparhial. Prînzul şi cina au fost adevărate banchete, prezidate de ea cu o însufleţire mai vie decît i-o cunoşteam: maica arhondară se înamorase de Adela. 
  Deocamdată, însă, după dulceaţa de zmeură şi cafelele cu rom (Adela trebui să bea cafeaua —cu rom, servită ei anume de maica înamorată), doamnele se duseră să vadă odoarele şi instituţiile mănăstireşti. Adela şi cu mine „făcurăm“ (cum se zice aici) Filiorul. 
  Printre chilii, apoi pe drumul din sat, pe la crîşmă epică a lui Ichim, şi în urmă pe cărări întortocheate şi încrucişate, am ajuns la poalele muncelului şi a pădurii, care se scurge de pe el ca un şuvoi, şi, apoi, peste cîteva minute, sus, sub pădure. 
  La picioarele noastre, valea Filioarei, ondulată şi presărată cu 
   1 Lustru — interval de cinci ani. 
  buchete de copaci de toate formele şi de toate mărimile. Departe, în stînga, şirul vînăt al munţilor de peste Ozana, cu Cetatea Neamţului, cenuşie şi mohorîtă, pe un piept ieşit în afară al muntelui. Mai înspre dreapta, plopii şi lucirile Tîrgului. Apoi dealul Boiştei, trăgănat, acoperit pînă aproape de vîrf cu lanuri înguste ca nişte velinţe multicolore, şi în faţă, departe, peste Moldova invizibilă, dunga sinilie a dealului Paşcanilor, după care începe proza întinderilor arse şi a aşezărilor omeneşti sărace şi murdare. În dreapta, peste priveliştile strălucitoare, codrul albastru al Grumăzeştilor. Şi spre miazăzi, trişti în singurătatea înălţimilor, munţii mari ai Horaiţei. 
  Stăteam jos pe o pelerină întinsă, cu care biruisem iarba înaltă şi dîrză. Nu se auzeau decît greierii şi cosaşii, ţîrîind a secetă, cei de aproape stăruitor şi provocant, cei de departe discret şi tainic, ca fîşîitul trist al unor beldii1. Cîteva clipe se amestecă şi toaca măruntă a unei căruţe nevăzute de pe şoseaua din vale. 
  Ştiam un mijloc, descoperit altă dată în chiar acest loc, de a transfigura peisajul, dîndu-i o noutate fantastică. Lipirăm amîndoi obrazul de pămînt, şi ceea ce adinioarea era vertical deveni orizontal (şi invers), departe-n infinit, şi cu toate culorile alterate. Adela îşi făcu şi un stereoscop mic şi alb cu pîlnia mîinilor ei. 
  Dar în curînd, ridicat în picioare, nu mai contemplam varietatea de culori. Nu mai vedeam, nu mai puteam privi decît pe Adela, care încă nu consimţea să se sature de priveliştea neverosimilă. 
  În rochia roz, cu capul gol, cu o mînă pe sîn, cu linia corpului ondulînd şi accentuînd depresiunea taliei, cu poala rochiei în evantai, era acolo jos, pe fondul negru al pelerinei, un bloc de frumuseţi vii şi calde... 
  În sfîrşit, mi-a dat mîna s-o ajut şi a sărit în picioare elastic şi dintr-o singură mişcare, cu faţa lîngă faţa mea, cu ochii în ochii mei, cu un zîmbet schiţat şi brusc întrerupt. Medită scurt cu privirea fixată o clipă în gol. Apoi: 
   1 Beldie — tulpină uscată de buruieni înalte. 
  — Acum să plecăm. Trebuie să fie tîrziu. 
  Am coborît în tăcere pe aiurea, cînd pe cărări, cînd de-a dreptul prin iarbă şi buruieni, care-i împiedicau mersul, îi striveau căderea elegantă a rochiei. 
  Aproape de sat ni s-a pus în cale un lan de păpuşoi. Ca să ne facem drum mai uşor prin el, ne-am răzleţit unul de altul. Bustul ei, pe deasupra păpuşoilor înalţi, înainta triumfal prin fluidul subtil, de aer şi de lumină, al amiezii de vară. Cînd se isprăvi lanul, aveam din nou pe Adela lîngă mine, întreagă, cu mersul viu, cu coatele lipite de corp, cu braţele mişcîndu-se liber în ritmul paşilor grăbiţi, ca în adolescenţă. 
  Ajungînd între case, Adela şi-a pus pălăria de paie şi de dantele trandafirii. În cerdacul unei chilii, o maică tînără servea la masă pe un ofiţer, care nu era deloc bătrîn şi cu care se vedea a fi în termeni de perfectă camaraderie. 
  — Un ofiţer şi o maică! exclamă Adela.Ea nu cunoştea obiceiurile locului. Nu există nicăieri, şi în nici
  
  o condiţie, femei mai libere decît călugăriţele, teoretic claustrate, înmormîntate de vii. Dacă „în lume“ o fată ori o văduvă tînără, care stă singură într-o casă, ar închiria o odaie unui militar, faptul ar produce scandal, şi nenorocita ar fi ostracizată. La mănăstiri, acelaşi fapt trece drept foarte natural. Măicuţa îşi exercită un drept: „Are musafiri în gazdă“. 
  Consideraţiilor mele etico-sociologice, puţin cam acre, Adela le-a pus o concluzie de o indulgentă ironie: „Sărăcuţele!“ 
  Eram aşteptaţi cu prînzul. 
  Am fost serviţi aparte, dar maica arhondară ne ceru învoirea 
  să mai aducă, „dacă nu ne supără“, încă un „musafir“, un „prieten vechi“ al ei, domnul Dimitriu. Era un vestit excursionist, un bărbat de vreo şaizeci de ani, dar superb de sănătate şi veselie, tăiat în proporţii ciclopice, cu o faţă de satir bătrîn, încadrată într-o barbă gălbuie, rară, şi găurită de doi ochi mici, verzi, pătrunzători, care rîdeau parcă necontenit singuri, fără participarea feţei, cu o pălărie cît o roată de trăsură, cu o manta imensă şi cu ciorapii roşi peste pantalonii bogaţi în urme de noroi şi de oleiul diverselor conserve. 
  Ne-am simţit cu toţii ca nişte cunoscuţi vechi. Satirul era dezgheţat, onctuos, curtezan în stil şi maniere „48“, plin de umor şi de spirit, mai puţin reuşit din cauza unei note de pedanterie. 
  Originalul personaj a fost prevenitor şi galant cu doamnele. A făcut curte doamnei M..., coanei Anicăi, Adelei şi maicii şi, cu un instinct sigur, a ştiut să varieze tonul cu fiecare din ele. Abundenţa lui, eufemismul şi circumlocuţiunea în stil arhaic au fost admirabile. Cu maica a fost ascuţit şi echivoc pe tema renunţărilor monacale. Dar maica nu i-a rămas datoare cu nimic. Tema ei, învăluită şi în termeni sacerdotali, era lipsa de renunţare a „unora“. 
  Imediat după cafea, pe care maica i-a servit-o într-o ceaşcă dublă şi i-a umplut-o de cîteva ori cu rom, cavalerul minunat sărută mîna doamnelor şi a călugăriţei cu graţii de mult învăţate, dar perfect armonizate cu fiinţa lui, apoi îmi scoase mîna din umăr şi ieşi din odaie, voluminos şi elastic, condus de maica arhondară. Era grăbit să ajungă la Secul. 
  Adela strigă că e înamorată de el, că are să-i facă portretul din memorie şi are să i-l trimită. Şi se opri numai cînd intră maica arhondară, care făcu bătrînului cavaler o scurtă biografie, mai mult morală, şi servindu-se abundent de schime cu multe înţelesuri şi subînţelesuri. Din biografia aceasta mimată reieşea că satirul nu şi-a dezminţit niciodată figura şi nu şi-o dezminţea nici azi. 
  Conversaţia se prelungi şi ajunse mai puţin interesantă. Dar Adela era nerăbdătoare să se urce la Poiana Ţigăncii, pe care i-o lăudasem fără măsură. (Acum mă îndoiam dacă poiana corespunde laudelor mele, căci începeam să-mi dau seama că-i exagerasem frumuseţile dintr-o necesitate mai mult stilistică.) 
  Mi-am pus pelerina pe braţ şi şalul Adelei peste pelerină şi am plecat. Şalul ei îl aveam cu mine... Ceva atît de apropiat de existenţa ei... Mi-l dăduse ea... Şalul care-i aspirase de atîtea ori căldura... 
  Îşi lăsase pălăria la arhondaric şi-şi pusese, ţărăneşte, o broboadă albastră de mătase. Dumnezeule! Ce seducător de frumoasă era în tulpanul albastru, legat cu o ispititoare neglijenţă pe frunte, pe care aveam impresia că şi-l pusese din cauza mea, pentru mine, semn al prieteniei noastre, ca o promisiune de intimitate. 
  Am dispreţuit drumul cel mare ca prea uşor şi banal şi am apucat pe cărarea de pe pîrîu, îngustă, accidentată, suind şi coborînd, sărind mereu pîrîul, şi pe alocurea ruptă de ploi. 
  La vremea asta drumul era gol. Adela îmi lua braţul, mi-l lăsa 
  — se juca, fără să ştie, cu nebunia mea — zvîrlea cu pietre înpîrîu, şi cînd nu vorbea, cînta, începînd şi părăsind cîntecele după capriciile asociaţiilor de sunete. Cînta încet, ca pentru ea (poate ca pentru noi?), cu o voce atît de slabă, că parcă nu făcea decît să respire melodios. Conducătorul nostru era ea. Semnalul popasurilor ea îl dădea, fugind înainte şi aşezîndu-se pe cîte o bancă de pe malul pîrîului, care bolborosea naiv la cascadele minuscule, formate de pietre mai mari. Şi tot ea dădea semnalul plecării, ridicîndu-se brusc. Îşi desfăşura viaţa intens. Îmi umplea ochii şi sufletul cu existenţa ei. 
  Într-un loc ferit din cărare, unde patru bănci alcătuiesc un pătrat, care închide la mijloc o masă şi pe care ea îl declară „salon“, mă înştiinţă că vom sta mai mult. Cineva toca pe aproape. Îl descoperirăm: o ciocănitoare suia şi cobora pe trunchiul unui copac, preocupată adînc, fără să ne dea nici o atenţie. Vîntul suna în brazi, ca o bură de ploaie. Iluzia era dezminţită de petele de lumină care, ca nişte frunze diafane de aur, jucau pe bănci, pe masă, pe broboada, pe rochia şi pe mîinile Adelei. 
  Aici, în intimitatea singurătăţii, cu bustul ei, în care palpita viaţa, sprijinit pe masă, cu tulpanul legat pe frunte, era atît de femeie! Proiectată pe zidul întunecat al bradului, cu rochia trandafirie, cu faţa înviorată de mers şi de plăcere sub broboada albastră, cu zîmbetul ei roş şi luminînd din azurul ochilor, îmi părea, pînă la halucinaţie, o floare mare, una din acele flori tropicale care atrag irezistibil, ameţesc şi omoară. 
  — , la ce visezi? 
  — La nimic. Mă gîndeam la o floare strălucitoare despre caream citit într-o carte că înfloreşte numai o dată la o sută de ani. 
  — Eşti sigur că există o astfel de floare?... Să mergem. Dă-mi braţul. 
  
  Mergînd pe drumul stricat şi pavat cu rădăcinile aparente ale brazilor, ca nişte enorme cracatiţe pietrificate, uneori călcîiele ei „Louis Quinze“ o trădau, şi atunci, în panică, şi ca să se echilibreze, mă apuca de braţ, în care simţeam încordarea trupului ei întreg. 
  Eram sus detot, aproape de poiană. Pîrîul se auzea undeva, în fund. Îmi simţeam sufletul alarmat şi fericit. Impreciziunea raporturilor noastre, încordarea de a păstra nuanţa momentului unic făceau clipa mai rară şi pe femeia de alături mai preţioasă decît dacă aş fi mers cu braţul după talia iubitei. Dacă ea mi-ar fi spus acum cuvîntul unic, mi-ar fi dat să sorb tot văzduhul albastru, dar aş fi regretat poate că farmecul ascuţit se rupe. Adela se conformase inconştient momentului. Atîrnată de braţul meu, tot mai greu, tăcea, privindu-mă din cînd în cînd scurt, fără să întoarcă spre mine capul, numai cu coada ochiului ei albastru. 
  Dar drumul se lărgi deodată, într-o alee dreaptă, sub brazii înalţi, ca un tunel, la capătul căruia strălucea glorios lumina poienii. În poiană nu era nimeni decît vara, care plutea moale, aurie, şi se pierdea pe sub crengile brazilor ce împrejmuiau aria verde ca un zid neregulat. Partea din sus era aşternută cu umbra pădurii, care o domină, enormă şi neagră. Nimic, în afară de noi, decît viaţa obscură a pămîntului, a pietrei, a vegetaţiei mărunte şi cîţiva fluturi care se urmăreau, se întîlneau o clipă cu intenţii de hîrjoană, se îndepărtau, disproporţionat de mici, în măreţia gravă. Printr-o deschizătură a copacilor scînteiau priveliştile din vale, mărginite departe tare de dealurile albastre, şterse ca nişte nouri gata să dispară sub orizont, care despart valea Moldovei de a îndepărtatului Siret. 
  În varietatea haotică de păduri, de dealuri şi de văi, iden-tificarăm Bălţăteştii noştri, care, abia văzuţi şi răsărind din infinitatea de arbori, păreau de aici, cu cele cîteva raze răsfrînte de acoperişurile lor, nişte aşezări din poveşti. Braţul Adelei stătea prietenos sub al meu, încredinţat parcă mie. Simţea şi ea poate, ca şi mine, nevoia de a ne întovărăşi în faţa singurătăţii infinite. 
  Ca altă dată la Tîrgu-Neamţului, întocmirăm şi acum un plan îndrăzneţ şi apucarăm în sus spre vîrful muntelui. 
  Într-un loc ne-am oprit la un şipot, făcut din jumătatea da scoarţă a unui copac, şi cu paharul meu de inele de nichel am băut apă. Adela, după ce bău, cu ochii pe jumătate închişi, umplu paharul din nou, îl vărsă, îl umplu iarăşi şi mi-l întinse. Dacă n-ar fi vărsat întîiul pahar, ar fi dat dovadă de creştere rea, şi dacă ar fi pus şi vreo intenţie sentimentală, ar fi dat dovadă de vulgaritate. Şi, totuşi, m-am simţit profund jignit de procedarea ei, ca de un gest făcut anume să pună distanţă între noi, să ridice o barieră, spre a opri ostentativ orice atingere cît de indirectă cu ea, cu viaţa ei. Şi era atît de femeie gospodina cu tulpanul legat pe frunte... 
  După cîtăva vreme apăru la o cotitură piscul Horăicelului, grandios şi comic, cu profilul acvilin al unei jumătăţi de cască normandă. Era vremea să ne odihnim. Am întins pelerina la piciorul unui mesteacăn, care a servit Adelei de spetează. Sprijinită de copac, botinele îi ieşeau de sub rochie, ca două fiinţe mici şi impertinente. Dar Adela îşi acoperi cu rochia pînă şi vîrful botinelor. 
  I-am povestit excursia pe care o făcusem cu zece ani în urmă la mănăstirea Horaiţa şi pe muntele din faţa noastră. Ea admiră numele diminutiv atît de potrivit al Horăicelului şi regretă că n-a fost atunci cu mine. I-am atras atenţia că e prea tînără ca să fi putut lua parte la excursia aceea. Şi cum veni vorba despre tinereţea care a trecut, ea se supără, ameninţă că se întoarce înapoi, mă invită în termeni aspri să nu mai cochetez, că „nu e frumos“. Apoi, ridicîndu-se, mă dezmierdă pe mînă în treacăt, scurt, ca pe un copil, şi plecarăm. 
  La o altă cotitură se deschise adînc valea Cracăului. Deasupra, plutea luna, trecută de primul pătrar, ca o sfărmătură de nor. Acest fragment al astrului nostru, în plină lumină a zilei, avea aerul stingherit şi foarte nelalocul lui. Cu sufletul dezechilibrat încă de atingerea mîinii Adelei, i-am explicat cu dezasperare ceea ce ştia şi ea, că, din milioanele de corpuri cereşti, Pămîntul nu are în proprietatea lui decît hîrbul ăsta de staniu, pe cînd alţii, ca Soarele şi chiar Jupiter... Dar ea mă întrerupse şi îşi bătu joc de mine că vreau să fiu de spirit cu orice preţ şi făcu declaraţii de iubire lunii, scoţîndu-şi, ca pedeapsă, braţul de sub al meu. (Simte preţul braţului ei pentru mine!) 
  După o bucată de vreme ajunserăm pe culmea înflorită, din care se înalţă ici-colo mesteceni tineri cu trunchiuri albe, cu crengi subţiri plecate în jos, cu frunzele blonde de toamna timpurie de pe înălţimi: apariţii graţioase, feciorelnice, fete neîmplinite, goale sub vestmîntul părului despletit şi, mai departe, pe urma lor, brazi înalţi, silvani iscoditori, veniţi din pădurile negre — o lume de vis şi de basm, surprinsă şi încremenită locului la ivirea noastră în ţinuturile lor aeriene. 
  Îmi veni în minte şi declamai, galant şi glumind, versul antic, închinat Venerei: „Pămîntul aşterne flori suave sub paşii tăi“ şi-i spusei cui a dedicat poetul aceste cuvinte. Ea mă sfida cu frumuseţea ei. (Ştia bine că tonul glumeţ era o măscă ipocrită!) 
  Dar deodată cerul asfinţitului se umplu, emoţionant, cu trupul Ceahlăului, mistreţ uriaş şi hidos, cu capul luminat de soarele care se-ndrepta spre fundul zării. Muntele nemăsurat şi diform, în tristeţea indescriptibilă a sfîrşiturilor de zi pe munţi, inspira neîncredere şi nelinişte. Adela îmi luă braţul sub al ei şi stăturăm aşa multă vreme, în loc, privind tăcuţi cum fiara încremenită ca de spaimă îşi schimba culoarea în fiecare clipă, devenind tot mai închis albastră. Numai capul, prin contrast cu restul, mereu mai întunecat, se făcea tot mai luminos, de-o lumină stranie, de vis, radiată într-o aureolă de vapori de aur. Adela strălucea şi ea de lumina piezişă a soarelui, şi acum întîia oară văzui, cu strîngere de inimă, deasupra buzei ei o umbră ideală de puf auriu. 
  O simţii înfiorîndu-se. În adevăr, razele soarelui nu mai aduceau căldură. Trebuia să ne întoarcem. I-am pus şalul pe umeri. M-am despărţit de el. Dar aveam o compensare: gestul de a i-l pune pe umeri era aproape o îmbrăţişare — compensare cu atît mai preţioasă cu cît, din rezerva mişcărilor ei, dictate de nevoia de a simplifica operaţia, am simţit că şi pentru ea gestul meu împrumuta aceeaşi semnificaţie. 
  Lăsarăm drumul obişnuit şi ne coborîrăm de-a dreptul. Dar ploile schimbaseră totul în atîţia ani, şi unde nu schimbaseră ele, era încă şi mai rău: copacii răsturnaţi şi tufărişul întins pe pămînt prindeau picioarele cu laţuri ascunse. Era însă tîrziu să ne mai întoarcem după ce coborîsem atîta. 
  Adela îmi puse şalul pe braţ, fără să i-l mai cer, pe urmă îşi scoase şi tulpanul, care se prindea în penajul dur al cetinii, îl pături şi mi-l puse singură în buzunarul surtucului. Simplitatea şi naturalul, lipsa de ceremonie cu care mă împovăra cu obiectele ei erau dovezi scumpe că-mi face darul de a-şi lua drepturi asupra mea. 
  Cu un pas mai jos decît ea, o ţineam strîns de braţ să nu lunece cu tocurile ei înalte. Cu mîna cealaltă, cu o grijă atentă, îşi ţinea rochia adunată în jurul picioarelor. Gestul ei feminin şi braţul ei cald în mîna mea erau delaolaltă paradis şi infern. Spinii ne zgîriau; îi prindeau şi-i sfîşiau rochia. Într-un rînd a alunecat peste mine cu toată greutatea ei, cu ea toată. Pînă acum o văzusem, o auzisem, uneori mă atinsese. Acum greutatea ei m-a 
  făcut să-i percep existenţa sub altă categorie a sensibilităţii: aceea care dă senzaţia realităţii ultime, indubitabile. 
  M-am îndepărtat din nou de ea cu un pas mai jos şi, cu mîna ei într-a mea, am continuat drumul. În sfîrşit, priporul se isprăvi, şi cînd eram aproape de poiană, Adela îşi refăcu toaleta cum putu mai bine. Rochia însă rămase cu importante avarii. Părul, care s-ar fi crezut că mărturiseşte urmările unei lupte, îl readusese la forma anterioară cu multă aproximaţie. 
  Dar în poiană era încă lume. Oamenii serioşi îşi isprăveau jocul de cărţi în chioşc. Ceilalţi erau pe bănci sau alăturea, în picioare. 
  Am tăiat repede colţul de poiană inevitabil pentru a ajunge la drumul mănăstirii. Cînd am intrat din nou în pădure, Adela a respirat fericită. Rochia ei şi coafura nu erau deloc compatibile cu o primblare în public. Ea îmi mărturisi că şi-a rupt şi botinele. În adevăr, cînd ne oprirăm pe o bancă, îmi dovedi de visu1 acest nou dezastru. Dar toate o făceau fericită. Aşezîndu-şi din nou şi mai în răgaz părul, îmi mulţumea mie, ca unui regizor al naturii, pentru toată ziua aceasta şi, spunînd că n-are să uite niciodată soarele de pe Ceahlău, îmi împlîntă o săgeată ascuţită în inimă; în apelativul cu care mi se adresează întotdeauna făcu o uşoară schimbare:  Apoi, fără comanda ei obişnuită, se ridică de lîngă mine şi se duse pînă la o altă bancă, unde mă aşteptă, tăcută. Schiţă, după obicei, mişcarea de a-mi face loc lîngă dînsa. Îi dădui tulpanul şi şalul. 
  Ce era în acest cuvînt? Recunoştinţă entuziastă, ori...? Dar rezerva mută de pe urmă? Remuşcare ori sfiala altui sentiment? Un lucru e cert: mi-a făcut loc pe bancă fără nevoie, instinctiv. Aşadar, în cazul cel mai rău, nu mi-a reproşat, în suflet, mie, cuvîntul care i-a scăpat şi care mi s-a înfipt în inimă. Dar nu mi-a mai luat braţul. Şi, grăbiţi şi atenţi la mers prin întunericul care creştea în pădure, n-am mai vorbit nimic. 
   1Cu sensul de: concret (lat.).
   2Dragă maestre... Maestre drag. (fr.).
  
  În mănăstire a dat un raport spiritual despre peregrinările noastre, omagiind pe „alpinistul încercat“ şi pe ghidul ei. „Ghidul meu“... „Meu“... 
  După masă ne-am întors acasă pe lună. Am voit să stau pe capră, căci în trăsură nu puteam încăpea, relativ comod, decît trei. Adela a hotărît că trebuie să stau cu ea pe scăunaş, cum vom putea, ca să fim toţi la un loc, declarînd că nu admite nici 
  o împotrivire. Cînd a pornit trăsura, şi-a trecut braţul pe sub al meu, ca să cîştigăm spaţiu şi să nu cădem jos. 
  În stil romantic curent, s-ar zice: un drum neuitat. De fapt, nimic romantic: eram intoxicat. Simţeam în sînge otrava. Şi mă lăsam în stăpînirea ei cu plăcerea de a nu putea rezista. Cealaltă realitate, restul universului vizibil, se încerca în zadar să-mi intre prin simţuri. Abia dacă mai prindeam imaginile lunii, care, vindecată de cloroza din timpul zilei, se întorcea şi ea cu noi înapoi spre Bălţăteşti, după ce făcuse ziua drumul spre Văratic, şi, ţinîndu-se în preajma noastră, aci mai aproape, aci mai departe, alerga peste arbori, peste case, peste cumpene de fîntîni, apoi, la deschizături mari, fugea deodată în fund, tocmai deasupra mun-ţilor Horaiţei, spre a se întoarce într-o clipă din nou deasupra unei cumpene, a unei case, a unui pîlc de stejari. Jocul de imagini absurd de pe cer şi Adela, atît de ea, atît de lîngă mine pe scăunaşul îngust, îmi alterau sensul propriei mele realităţi... 
  Am simţit ca o catastrofă oprirea trăsurii la poarta casei. 
  Cînd ne-am despărţit, mîna îi era fierbinte, avea temperatura corpului ei întreg... Mi-a rămas în palmă impresia mîinii ei. (Impresie reală, ori halucinaţie tactilă?) Ca să n-o pierd, am ţinut mîna închisă, am deschis poarta şi uşa casei cu mîna stîngă... În odaie mi-am pus palma pe buze, ca să aspir parfumul vieţii ei. Şi am făcut toate astea serios, metodic! Am ţinut palma închisă pe gură, ca să nu pierd nimic din ipoteticul fluid al vieţii ei!... 
  ...Sunt obosit. Mi-e capul gol şi sufletul greu... Premise fără concluzie... Peripeţii fără deznodămînt... Dar ce fierbinte îi era respiraţia şi ce miros ameţitor de femeie tînără avea pieptul ei încălzit cînd a alunecat peste mine întreagă! Şi ce întreagă era lîngă mine pe scăunaşul îngust! Şi ce dureros de femeie era cu rochia sfîşiată la poale şi cu părul în dezordine. 
  Cînd am ajuns în balcon, era în fundul grădinii. A venit imediat, cu paşi grăbiţi şi mărunţi, cu coatele lipite de talie, cu braţele pendulînd repede înainte şi înapoi — compoziţia ritmică obiş-nuită ei cînd se grăbeşte. Suind scările aproape în fugă, rochia lua pe rînd tiparul genunchilor ei rotunzi. Cu ochii rîzători, cu o însufleţire de veselie, deloc în concordanţă cu grija pe care o punea în vorbe, m-a întrebat încă de pe scări, accentuînd ultimul cuvînt: „Ţi-a fost urît singur?“ Şi doar nu putea să aibă nici o îndoială că eu ştiam că văzuse bine cînd am venit... „Ţi-a fost urît singur?“ Adică: „Aşa-i că mă doreşti mereu?“ 
  Am luat cuvintele ei ca o expresie familiară de politeţe a gazdei şi — ca să răspund ceva — i-am spus aceste cuvinte înaripate (imaginea ei de pe scări îmi încremenise gîndirea): 
  — Poate aveai treabă în grădină? 
  — Nu — scandă ea rar — nu aveam nici o treabă — în grădină.Şi, parcă dezmierdîndu-se, îşi aşeză fără necesitate pala de păr pe jumătatea stîngă a frunţii. 
  Învins mereu de imaginea ei de pe scări, mobilizînd ultimele rezerve ale voinţei. Acum mă privea atentă. Expresia figurii ei avea ceva întrebător. Apoi ochii îi deveniră nesiguri. Părea că-şi înfrînge greu nevoia de a privi în lături. Îşi luă însă numaidecît şi din plin aerele de , dar nu şi vocea sonoră, pe care 
  o încerca fără să reuşească. Îşi aşeză din nou pala de păr pe jumătatea stîngă a frunţii. 
  Apariţia doamnei M... în cerdac m-a contrariat, dar a fost bine-venită: atitudinea stînjenită a Adelei nu era de natură să-mi fortifice voinţa. 
  Urmă un schimb de vorbe neînsemnate cu doamna M..., la care Adela abia dacă luă parte. Intra mereu în casă, într-o odaie sau alta, umblînd repede cu mersul insistent, într-o necontenită ofensivă în contra realităţii. 
  — Cauţi ceva, Adelă? Ai nevoie de ceva?
  — N-am nevoie de nimic, mămucă.
  Apoi mişcările ei încoace şi încolo s-au liniştit treptat, pînă
  
  
  la imobilizare pe un scaun. Cînd am plecat: 
  — Deseară, la masă la noi. O surpriză, pregătită de mine (şi-mi arătă palmele roze ridicate într-o clipă de fulger), după ultima ediţie a ilustrului tratat 1. Ţinuta de... promenadă, pentru după masă, să ascultăm greierii şi cosaşii! 
  Criză. Paroxismul crizei. Simptomele nu lasă nici o îndoială: 
  o lovitură ca de pumn în inimă cînd apare. Paralizia inteligenţei cînd mă atinge din nebăgare de seamă. Senzaţia căldurii ei fizice de la distanţă. Nevoia inexorabilă, care îmi oprimă respiraţia, de pulsaţia vieţii ei. Fetişizarea tuturor obiectelor ei şi a tot ce ţine de ea: mantila ei din cuier, cînd intru în antret, mă înfioară; caligrafia ei are o feminitate tulburătoare în fiecare literă, şi mai ales în cele care se înalţă ori se coboară din linie; numele moşiei unde locuieşte are ceva adînc emoţionant. Sentimentul că tot ce nu este ea, sau al ei, sau cadrul ei este fad. Convingerea că numai o femeie înaltă, cu părul galben, cu o uşoară asimetrie a gurii cînd zîmbeşte poate da fericirea. Fiorul pe care mi-l dă cuvîntul „Adela“. (Cînd am găsit într-un catalog numele ei, m-am oprit ca în faţa unui eveniment rar.) Senzaţia de voluptate, provocată de cuvîntul „Ea“, cînd o numesc astfel, oral sau mental, probabil pentru că, fiind contradictoriul lui „El“, şi atît de femeiesc prin fizionomia lui, dimorfismul gramatical proclamă cu putere dimorfismul sexual, concentrează întreaga conştiinţă asupra femeii, pînă la halucinaţie. Persistenţa imaginii ei în conştiinţă, luminată de albastrul ochilor — cînd citesc, 
   1 Bucătăreasa pricepută (fr.). 
  cînd vorbesc cu cineva, cînd gîndesc altceva —, ca o formă a priori a cugetării, aruncînd un văl de azur peste paginile cărţilor, peste privelişti, aşa cum proiectezi, oriunde ţi-ai întoarce privirile, rotundul soarelui apunînd, rămas cîtva timp în ochi. Strîngerea treptată a confienţei de altădată, a prieteniei afectuoase pentru ea. Dorinţa arzătoare de a-i sacrifica totul şi mai ales libertatea mea. Sentimentul de teroare faţă de fiinţa care singură poate da şi lua viaţa. Dispariţia totală a trecutului, anihilat de existenţa ei, şi, cum nu pot plasa în viitor nici un vis cu subiectul „Adela“ 
  — singura substanţă a cugetării mele — dispariţia şi a viitorului,totul reducîndu-se la prezent, care mi se impune exhaustiv, dar care, alcătuit din acţiuni fără scop, fără corelaţie în timp, nu are decît consistenţa unei dibuiri în vis. Şi, mai presus de toate, uimirea, veşnic nouă, în faţa evenimentului extraordinar, incredibil, că ea există! 
  ...„Experienţa“ a ajuns prea departe! Acum e prea tîrziu să te eliberezi. Dacă amorul ar fi provocat de frumuseţea femeii, de inteligenţa ei, cum profesează filozofii idealişti, mai mult sau mai puţin castraţi din natură; ori de „comuniunea dintre suflete“, cum susurează androginii şi ginandrii (traducere liberă: „Scumpă amică, sufletele noastre comuniază. Aşadar, dezbracă-te!“), salvarea ar fi posibilă. Dar amorul nu este entuziasm estetic şi moral. Sublimităţile astea clorotice n-ar putea explica tirania şi demenţa lui. El este cu totul altceva. Este faptul fundamental al existenţei, voinţa de a trăi sau, mai bine, de a nu muri (ceea ce, deşi pare acelaşi lucru, e cu totul altceva). 
  În strigătul de iubire, bărbatul cere femeii ajutor împotriva morţii. De aceea „amorul e tare ca moartea“. De aceea nemilosul lui egoism în doi. De aceea senzaţia fără nici o analogie a realizării lui. De aceea posibilitatea imaginilor voluptuoase de a ţinea piept în conştiinţă imaginii înfiorătoare a morţii. De aceea absolvirea minciunii, coruperii servitorilor, efracţiei, crimei, cînd au de scop posesiunea femeii iubite — conştiinţa umană recu-noscînd astfel că drepturile vieţii primează pe ale moralei şi ale societăţii. De aceea provocarea unuia prin altul a sentimentului pentru femeie şi a sentimentului pentru natură: eternitatea splendidă a universului exasperînd în om conştiinţa obscură a vremelniciei lui. De aceea tragedia celor patruzeci de ani ai bărbatului, cînd moartea începînd să-i trimită crainicii, el se agaţă încă şi mai cu spaimă de viaţă şi cînd femeia iubită, în voinţa ei de a nu muri, îşi întinde braţele către altul, către bărbatul tînăr, către acela care-i făgăduieşte mai sigur nemurirea. 
  Voinţa de a nu muri, exprimată în fiecare zîmbet, în fiecare inflexiune a vocii, în fiecare gest al celor doi, ştiinţa a identifi-cat-o în elementul etern — plasma originară, viaţa în sine — pe care natura a reuşit s-o creeze cu sforţări de miliarde de ani, şi acum vrea s-o păstreze cu orice preţ. Individul — viscerele, creierul, nervii, muşchii; „viaţa vegetativă şi de relaţiune“ — e un simplu mijloc pentru un scop, e servitorul elementului etern, e destinat să-l păstreze şi să-l transmită din generaţie în generaţie pînă la stingerea soarelui....Şi atunci cum vrei să te eliberezi, nenorocitule? Cine de cine să se elibereze?... Ce tulburătoare sunt mişcările Adelei cînd umblă! 
  O femeie pudică ar trebui să nu umble. Dacă ar fi logică în rezerva ei, ar trebui nici să respire! Ar trebui să se suprime. 
  Mîine o să cocheteze ca şi azi, ca şi ieri, o să simuleze, o să „joace“ înclinarea de a consimţi la apelul tău pasionat şi mut. Jocul ei este reprezentaţie de beneficiu în favoarea ta. Cochetăriile ei sunt o ofrandă graţioasă pe altarul nebuniei tale. Dar generozitatea ei se opreşte aici, căci ea nu-ţi poate da şi ceea ce nu are: amorul. 
  Dar... Dar dacă te-ar „iubi“, ar putea să se poarte altfel decît acum? O femeie ireproşabilă ar putea face mai mulţi paşi spre un bărbat care nu vrea să-i spună că o iubeşte, nu vrea s-o iubească, şi ea îşi dă seama de toate acestea? Dacă n-ai avea conştiinţa vîrstei, ai sta un singur moment la îndoială în privinţa sentimentelor ei? Căci ea îţi dă la maximum ceea ce poate da o femeie în astfel de împrejurări. (Purtarea ei nu e oare „dovada“ necontenită, pe care ţi-a anunţat-o de la început?) 
  Dar, amicul meu, dacă n-ar fi diferenţa de vîrstă, şi-ar permite ea libertatea pe care şi-o ia cu tine? Cu un tînăr — indiferent dacă l-ar iubi sau nu, şi mai cu seamă dacă l-ar iubi — şi-ar îngădui ea purtarea asta? Cochetarea ei, concesiile ei nu sunt mai degrabă un semn că te consideră scos din circulaţie? Îţi dă prea mult pentru ca ceea ce-ţi dă să fie adevărat. (...Iar dacă ţi-ar da mai puţin, ai fi şi mai sigur că nu te iubeşte!) 
  O mică, o infimă corectură în nebuloasa primitivă, din care ar fi rezultat mai multă contemporaneitate între tine şi ea, ar fi remediat totul. 
  ...Ipoteză vană şi asta! Căci acea corectură ar fi determinat altfel sistemul solar şi întreaga realitate a planetei, şi contemporaneitatea singură ar fi fost zadarnică. Iubirea Adelei pentru tine nu se poate concepe nici într-o ipoteză! Imposibilitatea ei a fost decretată de la începutul universului. 
  ...Sunt numai zece ani de cînd eram la culmea cea mai înaltă a vieţii. Nu sunt un infatuat, dar... Dacă cel de altădată ar fi întîlnit-o pe ea, cea de acum! Dar poate că nici atunci... Ipoteza că nu m-ar fi iubit nici atunci ar trebui să mă consoleze. Şi totuşi mă înveninează. Simt bine că, dacă ea mi-ar spune acum că nu m-ar fi iubit nici atunci, durerea ar fi şi mai mare... Nu mi-ar mai rămînea nici gîndul consolator că nu eu sunt ceea ce nu are priză asupra femeii din ea, ci numai o formă întîmplătoare a mea, cea actuală, condiţionată de timp, şi nu de esenţa fiinţei mele. 
  Şi dacă totuşi... Ce nu este posibil?...Visul unei nopţi de vară... Titania... Dar simbolul e prea ofensator. Şi, în acelaşi timp, prea măgulitor. Căci (modificînd puţin pentru cauză dictonul cunoscut) mai bine un măgar tînăr decît un leu venerabil. În sfîrşit, să-mi permit un acces de fatuitate acută şi să judec toate posibilităţile. (Sunt doar singur, cu mine, aici, în noaptea asta infinită...) 
  Dacă nu-i sunt indiferent, sentimentul ei este o simplă iluzie psihică. Adela ia drept iubire sentimentele ei bune pentru mine, din care a făcut un mănunchi legat în voinţa de a mă iubi. După realizare, s-ar deştepta şi, inconştient, mi-ar reproşa mie iluzionarea şi decepţia ei. Iar în ipoteza, obraznică şi absurdă, că Adela mă iubeşte cu adevărat, fericirea infinită, care ar sfida legile universului, ar fi trecătoare. În ipoteza asta extravagantă, ar trebui să-i cer mîna (din toate expresiile, a cere mîna pe care e liberă să o dea, fără a lua toate obligaţiile faţă de ea şi fără a masca şi înnobila legătura prin toate formele şi ritualele, cu atît mai potrivite scopului cu cît mai nelogice şi mai ridicole din punct de vedere realist, este cea mai gravă ofensă pentru ea, numească-se această legătură amor liber, căsătorie liberă, ori alt cuvînt sonor, prestigios mai ales în ţările noi şi bun ca să justifice în chip ipocrit egoismul brutal al bărbatului. Dar pe o femeie pe care aş înjosi-o şi care s-ar înjosi n-aş mai putea s-o preţuiesc. 
  Iar legătura indisolubilă ar duce la nefericire, pentru că, după cîţiva ani, voi fi în adevăr bătrîn, tocmai atunci cînd ea va fi femeie în toată puterea cuvîntului. Concret: cu capul pe genunchii ei, conştient că-mi vede părul sur, spunîndu-mi nume mici, pe care le-aş auzi paterne; spunîndu-mi nume mici, care ne-ar ridiculiza pe amîndoi. Părul meu sur lîngă capul ei blond; mîna ei mică în părul meu sur. Dezmierdări arzătoare ca un copil... Întrebarea de fiece moment: „Îi sunt ochii legaţi încă? Ori s-a deşteptat şi vede realitatea?“ Sentimentul de umilinţă că abuzez de înşelarea ei de sine ori de mila ei. Şi, la apariţia lui, durerea mea, şi durerea ei că mă ucide ori că renunţă la viaţa ei pentru mine. 
  Nefericirea mea, cauzată de mine, ar fi o catastrofă individuală, şi meritată. Dar nefericirea ei, provocată de mine, ar fi o crimă împotriva ei şi o crimă împotriva fericirii, pentru că oamenii înfrumuseţează ori urîţesc fericirea, şi Adela e dintre acei care 
  o înfrumuseţează. 
  Imposibil! Şi e mai bine aşa. Chiar dacă aş avea zece ani mai puţin. Tot ce se realizează se împuţinează şi se trivializează. Relaţiile prieteneşti trivializează prietenia; ritualul — religia; poemul — poezia; creaţia — gîndul lui Dumnezeu, şi tot aşa realităţile amorului trivializează iubirea. 
  Cine a spus că, odată cu hainele, bărbatul şi femeia aruncă toată cultura şi civilizaţia şi se întorc la starea de natură? 
  O femeie spirituală, cu care schimbi idei fine ca nişte săgeţi de aur, într-o atmosferă de sensibilitate delicată, creată de amîndoi... şi, la un moment dat, ca ultimă concluzie, ca încoronare supremă, violarea tuturor secretelor ei, a tot ceea ce ea ascunde, conştientă că e partea brutală a fiinţei ei, oficiile vieţii organice, care n-au altă justificare decît aceea că sunt suportul vieţii spirituale — ca subsolurile unde se fabrică forţa care în salon străluceşte în ghirlănzi de lumini. 
  Adela este o iluzie paradisiacă, şi nu trebuie să devie o realitate. Nu trebuie s-o asimilez întru nimic domnişoarei Niculina P..., artistă coregrafică (şi dramatică in spe), care, ca şi maestrul de scrimă, are un rol important în păstrarea echilibrului organic şi, probabil ca şi el, nu are numai un singur client. 
  Atunci? Atunci rămîne să fac o tranzacţie cu natura sau, mai exact, s-o mistific. Voinţa de a nu muri, geniul speciei sau elementul imperceptibil a creat în individ iluzii şi miraje. E amorul: arbust în primăvară, cînd frunzele şi florile, pe care cîntă păsări şi se opresc fluturi, acoperă trunchiul inestetic, care hrăneşte coroana. Voi mistifica la rîndul meu geniul speciei, elementul primordial, voinţa de a nu muri, voi păstra numai coroana arbustului. Voi iubi în Adela forma ei ideală şi sufletul, parfumul vieţii ei, îi voi da totul fără să-i cer nimic. 
  Hm! Amor platonic?... Trubaduresc? Comuniune între suflete? („Androgin şi ginandru“?) Autosofisticare! Ipocrizie! Strugurii acri! Ori (sau: şi) perversitate de blazat, în care iubirea şi actul final (prea mizerabil asociat de domnişoara Niculina P... et comp.) s-au disociat. Ori pretenţii impertinente de supraom, care vrea să-şi deşurubeze creierul de corp, să-l pună deasupra vieţii, să joace un joc savant cu propriile lui sentimente, ca într-o partidă de şah jucată cu el însuşi. Platonism, oroare de materie, supraom? Dar mărturiseşte că te arde un fier roşu prin inimă acum, cînd ţi-o imaginezi dormind în dezordinea pînzelor albe! E cineva, încă inexistent, care aspiră în tine la viaţă şi vrea să aibă încîntătoarea şi tulburătoarea asimetrie a zîmbetului ei. Şi mărturiseşte că „fineţea“ ei, „distincţia“ ei, „unicitatea“ ei îţi sunt preţioase ca tot atîtea cauze care o fac mai intangibilă, mai inaccesibilă, aşadar mai dorită; ca tot atîtea văluri pe care să le arunce de pe ea pentru tine, ori să i le sfîşii tu, cu voluptatea sadică de a o dezbrăca de „civilizaţie“. 
  Dacă aceea care a fost Ana de Austria1 n-ar fi fost drapată în inaccesibilitatea ei de regină, Georges Villiers de Buckingham2 n-ar fi decretat blocusul Angliei, numai pentru siguranţa unei scrisori a ei, şi n-ar fi fost pe punctul de a dezlănţui un război european, numai spre a crea condiţii favorabile victoriei lui supreme: supremei ei impudicităţi. 
  Într-un album antropologic am văzut reconstituirea ipotetică a pitecantropului pe cale de a deveni om. Ieşită dintr-o peşteră cu un silex în gheară, bestia în două picioare aşteaptă gravă, să-i cadă prada. 
  Aceeaşi atenţie crudă o are bărbatul cînd a pus ochii pe o femeie. Scena se poate observa într-un bal, într-o grădină publică, într-o sală de teatru. Cînd nu are nimic din cruzimea asta tragică, individul e un farsor sau un emasculat. Şi femeile îl tratează în consecinţă. 
   1Soţia lui Ludovic al XIII-lea, rgele Franţei, regentă în timpul minorităţii lui Ludovic al XIV-lea (1601-1666). 
   2Om politic englez, favorit al regelui Iacob I (1592-1628). 
  Pînda de a acapara o femeie, consimţirea ori refuzul ei, ne-siguranţa dacă-ţi dă sau îţi ia viaţa, ţipătul de bucurie cînd ţi-o dă, şi mai cu seamă de durere cînd ţi-o refuză... aceasta, şi nu altceva, constituie poezia amorului — cînd contribuie şi omul, care vine pe o altă linie, desfăcută cîndva din pitecantrop. 
  O afacere destul de complicată... 
  Ieşisem la plimbare cu ea. În faţa ultimei crîşme din sat drumul era aproape închis de lumea îngrămădită în jurul unei căruţe. Cu incuriozitatea mea de om comod, organizată de-a lungul vremii conştient şi metodic, mi-aş fi făcut loc prin mulţime, fără să cercetez cauza îmbulzelii. Dar Adela n-a ajuns încă la indiferentismul meu filozofic. 
  Din vociferările lumii aţîţate, am reconstituit evenimentul în liniile lui generale: un ţăran — aducînd şefului de post suprema insultă de a nu-i recunoaşte dreptul de rechiziţie asupra unui purcel — zăcea galben, strivit, nemişcat, în căruţa care trebuia să-l ducă la spitalul din Tîrgu-Neamţului. 
  Trăgîndu-mă la o parte, Adela îmi spuse cu ochii în lacrimi: 
  — Are să moară pe drum! Trebuie să-l ajuţi aici.
  Am convins-o cu greu că omul are nevoie grabnică de spital.
  Complicaţia a început în acest moment.
  După ce a dat femeii ţăranului toţi banii din săcuşor, mi-a cerut
  
  (mai propriu: mi-a poruncit) să telegrafiez doctorului de la spital, prefectului de Neamţ şi „cuiva de sus“ de la Bucureşti. (E foarte convinsă că sunt un „om mare“...) 
  Am dat femeii ţăranului un bilet pentru doctorul din tîrg, pe care nu-l cunosc. Am scris prefectului, pe care nu-l cunosc. Am convins-o că scrisoarea către ispravnic face de prisos telegrama la Bucureşti. 
  În toată vremea asta, ea a repetat cuvîntul „mizerabil“ de o sută de ori. Altă dată, în faţa crimei stupide aş fi avut şi eu sentimentele ei. Acuma, însă, făceam scrisori, denunţam infamii, îmi înde
  plineam conştiincios rolul impus de dînsa, dar în ochi şi în suflet n-o aveam decît numai pe ea. Sentimentul de revoltă, trădat în glas, în mers, în gesturi, în respiraţie, potenţîndu-i şi exte-riorizîndu-i viaţa, realizînd la maximum femeia din ea, îmi înnebunea inima. 
  Adela bolnavă!... 
  Am găsit-o cu faţa aprinsă, cu ochii strălucitori, respirînd scurt şi repede. Coloana de mercur a termometrului mi s-a părut cît Turnul Eiffel. La auscultare — nimic. 
  M-a consolat (ea pe mine!): „Nu te speria, are să-mi treacă“. 
  Nu găsisem nimic anormal, dar tocmai ignoranţa cauzei m-a alarmat peste măsură. 
  Indicînd doamnei M... cîteva măsuri, cunoscute şi de ea, m-am dus în cerdac. 
  Cînd mi s-a permis din nou să intru, Adela avea pala de păr aşezată exact la locul ei, pe jumătatea stîngă a frunţii, şi un alt capoţel, mai bogat în dantele şi panglici, iar pe pat şi la îndemîna ei, o oglindă ovală cu mîner. Făcea sforţări să pară veselă, să-mi zîmbească şi îmi cerea scuze că m-a „speriat“ şi că mă „plictiseşte“. La şase seara, termometrul înnebunise! Eram zăpăcit de spaimă, de inaniţie, de nicotină. 
  Redusă de boală (în fapt şi în conştiinţa mea) la un simplu organism în luptă cu germenii morţii, dispărînd femeia, motivul de a vedea în ea adversarul temut, dispensator de viaţă, Adela devenise pentru mine ceea ce era în realitatea ei obiectivă — şi mai ales în realitatea ei relativă faţă cu mine — aproape un copil. Dar sentimentele pentru copilul bolnav erau exagerate de toată forţa pasiunii pentru femeia de pînă ieri. 
  Prima parte a nopţii am petrecut-o în cerdac, în dreptul geamului ei. Constelaţiile se mutau pe cer cu stupida lor indiferenţă. Comparam, cu sentimentul unui regret sfîşietor, zilele trecute, cînd viaţa triumfa în ea, cu ziua de azi, cînd natura o aruncase la pămînt, aproape strivită, aproape inertă. Imaginaţia, scăpată din frînele voinţei, desfăşura vertiginos faptele posibile, şi care, din posibile, deveneau sigure. Vedeam la capăt pe Adela murind, mă înduioşam asupra vieţii ei stinse, mă înduioşam încă şi mai mult asupra mea. De la o vreme, am băgat în sfîrşit de seamă că mă excit singur, că simt plăcerea să multiplic nenorocirile posibile din viitor şi să le simt întîmplate, concrete. 
  La douăsprezece, temperatura se coborîse cu două grade. Cînd îi luam pulsul, mi-a pus pe mînă mîna ei liberă şi mi-a şoptit: „Eşti foarte bun, eşti prea bun“. Dacă eu nu ştiam să-i pun diagnoza, nici ea nu mi-o putea pune exact. Nu eram „prea bun“. Excesul de bunătate avea un principiu, acum înăbuşit în subconştient, dar totuşi activă, care se exclude cu bunătatea... 
  Întors din nou afară — şi după ce peste o oră doamna M... mi-a spus că Adela doarme liniştit şi respiră normal — am simţit fericirea unei speranţe robuste. 
  Era tîrziu. Constelaţiile se mutase în altă parte a cerului, erau buchete de lumini, scînteiau cordial. O stea măruntă şi vie din infinit se ivea mereu prin coroana unui plop de lîngă cerdac, jucîndu-se cu frunzele copacului ca o fiinţă mică şi graţioasă. Mă simţeam pus acolo să păzesc somnul Adelei, să-i apăr viaţa pe lîngă care trecuse moartea, schiţînd gestul de a se opri. 
  ...Dar scăderea temperaturii putea să indice curba normală a unei boli care abia începe!... Ideea asta îmi strecură în suflet o nelinişte mai chinuitoare decît spaima, goală de idei, de la început. 
  Se lumina de ziuă. Era frig. Chinul mă obosise. Se obosise şi el. Căzusem într-un fel de atonie morală. Un vînt, de aici, din sat, al nostru, fără direcţie hotărîtă, şoptea în frunzele copacilor. 
  La şapte am fost chemat la Adela, care se deşteptase. Era palidă şi cu ochii obosiţi, fără frăgezimea ei de altădată. Temperatura era sub normal. 
  Revenirea sănătăţii restabilise brusc situaţia şi stările de suflet obişnuite, şi Adela, în faţa unui bărbat — acum nu mai eram medicul — stătea tăcută, rezervată, cu plapuma sub bărbie. M-a întrebat numai, cu ochii aiurea, dacă am dormit bine. Am minţit-o: „Aproape ca întotdeauna“, şi, prescriindu-i regimul (ce ridicol e un medic cu prescrierea regimului, cu „ajutorul“ pe care îl dă naturii, ca musca din fabulă!), i-am permis să se îmbrace şi să stea liniştită. 
  După două ore, care au trecut greu, dar pe care mi le-am impus departe de ea, m-am întors. Stătea într-un jilţ de trestie în odaia de primire, cu un empire de culoarea liliacului, care-i accentua paloarea şi ofilirea. Acum era mai puţin frumoasă. Dar niciodată nu-mi fusese atît de scumpă femeia aceasta, pe care în alarma mea exagerată şi ridicolă crezusem că am pierdut-o. 
  Odată cu bucuria imensă că va trăi, izbucni, mai arzătoare decît oricînd, durerea pasionată, comprimată un moment de compătimire şi de spaimă şi pe care acum o înăsprea insomnia, odaia ei de culcare, toaleta ei de intimitate, înfăţişarea ei pasivă şi senzaţia, abia acum conştientă, a corpului ei palpat în ziua trecută. Senzaţiile, care ieri erau simple semne informative pentru medic, astăzi, rememorate, erau percepute de omul înnebunit de fiinţa ei. Pielea ei — de mătase cînd era fierbinte, de catifea cînd s-a făcut rece — o aveam acum în degete, în creier, în inimă. La senzaţia teribilă contribuia şi relativa ei urîţire. Ofilirea ei semăna cu figura obosită de somnul neîmplinit, şi atît de tulburătoare, din dimineaţa cînd am plecat la Văratic; îmi solicita compătimirea, care, ca orice stare de suflet provocată de fiinţa ei, se rezolvă în pasiune dureroasă; mi-o înfăţişa dezarmată, mai posibil a mea. Efect izbitor al uzurii corpului ei ars de fierbinţeală, ofilirea ei îmi ţinea pe primul plan al conştiinţei ideea arzătoare a vieţii ei fizice. 
  Aflase că am vegheat toată noaptea la geamul ei. Mi-a spus cu tristeţe, dezmierdîndu-mi uşor mîna: „Sunt încîntată de grija matale, dar nu o merit“. Simplă politeţe? Dar ea nu obişnuieşte cuvinte goale. Modestie? Dar ea nu are prea dezvoltată virtutea aceasta. Atunci vorbele ei însemnau că ea nu are cu ce să-mi răspundă la cauza grijii mele? Oricum, mi-a arătat toată ziua atîta apropiere şi atîta supunere, încît aveam impresia că, dacă i-aş fi luat capul şi i l-aş fi culcat pe pieptul meu, ea n-ar fi protestat, nu s-ar fi supărat, nu şi l-ar fi retras. 
  Nu mai pot înţelege nimic... Întreaga logică mi-i viciată de conştiinţa celor cîţiva ani peste cei care permit asemenea jocuri. Abuzul involuntar de analiză, boală veche şi incurabilă, complicat cu conştiinţa celor douăzeci de ani ai ei şi patruzeci ai mei, m-a aruncat într-o ţesătură inextricabilă, din care mi-i cu neputinţă să mă descurc. 
  Seara, Adela era atît de bine, încît a fost cu neputinţă s-o oprim să se plimbe pe şosea. 
  — Ai inventat boala... o simplă indispoziţie, şi acum, ca sănu te dezminţi, mă tratezi ca pe o convalescentă. 
  Mi-a făcut concesia să se îmbrace bine şi să nu respire niciodată pe gură. Pe drum mă întreba mereu: „Îmi dai voie să spun ceva?“ ori: „Nu-ţi mai place glasul meu?“ Iar cînd uitam consemnul, ori dădeam vorbelor mele o intonaţie interogativă, îmi răspundea printre dinţi: „Nu pot vorbi, n-am voie“, ori: „Îmi dai voie să-ţi răspund?“ 
  Acasă, în cerdac, pînă unde am însoţit-o la întoarcere, ca să calce complet consemnul şi să-mi facă în ciudă bine, a scos un tril lung, imitînd pe o celebră, dar bătrînă primadonă, de care rîsesem împreună la Iaşi, şi făcîndu-mi o reverenţă adîncă, a intrat în casă scoţînd din nou trilul. Eu stătusem grav şi mut. Ce putea face „maestrul“? Să-i cadă la picioare şi să-şi dezmierde faţa cu marginea rochiei ei, singurul răspuns cu putinţă? 
  ...Cu toată hipertrofia mea cerebrală, încep să simt limpede că voinţa are margini. Şi, la urma urmei, idealism, platonism, estetică — morală şi moralină — ce are de făcut natura cu toate aceste halucinaţii şi fantome, pe care şi le creează omul, ca se le opună sie însuşi?!.. 
  Dar fără aceste fantome, fără acest fum pe creier, ţi-ar fi ea atît de preţioasă? Intangibilitatea ei, mirajul în care o vezi, unicitatea ei, toate aceste „fantome“ ţi-o fac scumpă şi o deosebesc de toate femeile din lume! 
  A nega legitimitatea „fantomelor“ este un sofism grosolan. Tot ce există e real, s-a născut din necesităţile vieţii, şi viaţa nu mai poate ignora ceea ce a creat ea însăşi, ca să se adapteze fizic şi moral. Fără tot acest „fum“, fără toate aceste suprastructuri, care unei filozofii simple şi simpliste i se par excrescenţe prisoselnice, prejudecăţi înlăturabile, Adela nu ar fi pentru tine o femeie de o specie unică, reprezentată numai prin ea — nu ar fi Adela. 
  Dar, indiferent de toate acestea, e în joc fericirea ei, care tu, în cazul cel mai bun, nu i-o poţi face durabilă. Iar fericirea nu o consideră nimeni fum şi epifenomen. 
  Nu! Adela va rămînea pentru tine mereu stînca pe care creşte floarea-reginei, atît de apropiată că poţi distinge micile steluţe catifelate, şi totuşi inabordabilă ca o planetă, din cauza prăpastiei care te desparte de ea!
   Adela e bine de tot. Dar e încă puţin palidă. Isprăvea Război şi pace. 
  — Romanul a început să devină trist. Nimic din ce făgăduia
  încîntător nu se realizează. Aşa e şi viaţa? I-am răspuns cu toată tăria zbuciumului meu de acuma: 
  — Da, aşa e viaţa! Pentru că vremea nu aduce de obicei decît tristeţi. Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară fiinţele scumpe, ne îmbătrîneşte şi ne duce la moarte. Vremea a exilat din viaţă pe domnul M..., a ofilit pe doamna M..., are s-o îmbătrînească şi are s-o omoare. În ceea ce e esenţial, fundamental în viaţă, vremea este inamica noastră cea mare. Pentru rest, ea nu are nici un plan, aduce delaolaltă şi binele şi răul. 
  — Dar ziua aceea frumoasă pe munţii Văraticului n-a adus-otot vremea? 
  
  Ar fi putut adăuga că vremea a adus-o şi pe dînsa în drumul vieţii mele... 
  — Sunt zile care vin prea tîrziu, ca o graţiere pe care ar afla-oun osîndit abia în ultimele momente, cînd expiră. 
  Trecînd peste răspunsul meu vag în formă, mai precis în fond decît aş fi voit, ea rămase în concret: 
  — Comparaţia nu e bună, fiindcă după aceea au venit altezile frumoase... Şi... (Am aşteptat urmarea lui „Şi“... în zadar.) 
  — Vremea stă la pîndă şi nu pierde niciodată. Zilele bune seisprăvesc şi melancolia e cu atît mai amară cu cît zilele vor fi fost mai frumoase. Vremea nu obişnuieşte să fie mistificată. 
  Adela grefă pe generalităţile mele problema specială cu care începuse vorba: 
  — Dar în viaţă lucrurile nu se isprăvesc întotdeauna ca în Război şi pace. Uneori se isprăvesc ca în romanele care-i plac mamei, unde cei care se iubesc fug, îi cunună un preot în secret şi sunt fericiţi toată viaţa. Pentru ce scriitorii cei mari nu-i lasă niciodată pe bieţii oameni să fie fericiţi? Nu cumva pentru că sunt nefericiţi ei, din lipsă de simplicitate a sufletului, cum mi-ai spus mata odată? 
  Mi s-a părut că văd în ochii ei un interes mai mult decît teoretic, şi am sărit alături în consideraţii estetice. Grav şi doctoral (şi doară în stare normală nu sunt un om lipsit cu totul de bun-simţ), i-am ţinut o prelegere, la sfîrşitul căreia a asistat şi doamna M... 
  — Operele de ficţiune — i-am spus Adelei, care începuse săzîmbească şi zîmbi toată vremea cît ţinu prelegerea, — operele de ficţiune care se isprăvesc cu triumful binelui şi cu fericirea sunt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii; sunt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sunt lip-site de interes, pentru că toate fericirile sunt la fel, cum zice Tolstoi, aici de faţă. 
  
  — Şi încă pentru ce, ? mă întrebă ea cu tonul celui mai docil ucenic şi cu toţi diavolii ei în ochi şi în asimetria dulce a zîmbetului. Apoi, imediat: Şi fericirea din viaţă e tot atît de urîtă ca şi cea din cărţi? 
  — Nu, pentru că cea din viaţă nu-i pentru alţii, e pentru cei doi.
  — Pentru cei doi... repetă ea.
  Şi, adresîndu-se doamnei M..., declară că i-i foame tare, tare
  
  
  detot. Era ora mesei. La despărţire, în ogradă, mi-a spus cu simplitate: 
  — Astăzi ţi-am spus multe prostii şi cîteva obrăznicii. Sunt vinovată, dar nici măcar nu pot să-ţi cer iertare, căci ştiu că orice aş face, nu te superi pe mine. 
  Nu i-am putut răspunde nimic. Căci răspunsul unic posibil, dezmierdarea obrazului meu cu marginea rochiei ei, nu i-l pot da. Dar n-am putut stăpîni nevoia de prosternare din ochii mei, şi nici ea nesiguranţa din ai ei. 
  Muzica din parc cînta sfîşietor un cîntec banal. 
  Acum nu mai am absolut nimic de ascuns. E sigură că o ador şi asistă (cu ce sentiment?) la chinul meu de a rezista. Poate mi-i recunoscătoare... Poate o ofensez... 
  Voinţa mea e posibilă numai pentru că prezenţa ei mă ţine cu ea şi îmi paralizează imaginaţia despre ea, care se aprinde în absenţa ei, şi mai ales aici acasă, unde nici o privelişte nu-mi solicită atenţia. La douăzeci de ani, cînd iubeşti amorul în femeia iubită, imaginaţia ornează poetic împrejurările şi pe femeie. La patruzeci, cînd nu mai iubeşti amorul, ci numai femeia, imaginaţia se concentrează asupra ei indiscret, realist şi precis, dizolvă, ca un reactiv izolator, tot ce nu face parte din fiinţa ei... Condiţia umană e teribilă! În ţeasta cimpanzeului copleşit de instincte telurice, la un moment dat al evoluţiei şi spre nenorocirea lui, apare o flacără rece, conştiinţa estetică şi morală, care aruncă o lumină crudă peste mizeria iremediabilă. E una din multele crime ale naturii împotriva materiei vii. 
  Ce este ea? Îmi pare că astăzi mi-a vorbit de noi cînd îmi răspundea la indigestele mele pedanterii, în care toate cuvintele strigau: „Te ador!“ Mi-a spus că nu am sufletul simplu, că există în viaţă fericiri posibile... Pentru mine? Ori pentru mine cu ea? (Dar acel „Şi“ ... început şi neterminat? Nu cumva însemna: „Şi ar fi putut urma şi alte zile frumoase?“) 
  Vibrează în ea ceva pentru mine în adevăr? Dar pentru ce glumeşte mereu? Iubirea nu glumeşte, e gravă. 
  ...Întotdeauna dibuieşti ca un orb! Gravă e pasiunea, ori adoraţia pierdută. Dar femeile nu devin pasionate decît după ce se întîmplă ceea ce trebuie să se întîmple pentru ca un bărbat şi o femeie să-şi spună „tu“. Pînă atunci ele sunt în defensivă, au spiritul mai liber decît oricînd, cochetează, în deosebire de bărbat, care e pasionat şi idiot întotdeauna înainte de acel eveniment capital şi ridicol, dar care după aceea îşi recapătă libertatea de spirit, pentru că, în stricta economie a speciei, şi-a îndeplinit tot rolul. 
  O experienţă involuntară de psihologie. (Măcar atîta!..) 
  În după-amiaza toridă, obosit de o noapte fără somn, stăteam întins pe canapea în umbra odăii, stăpînit ca întotdeauna de nevoia pulsaţiei vieţii ei. De la o vreme, gîndurile începură să se îngreuie, să se materializeze, să se coloreze şi să se închege în imagini care, căpătînd pe nesimţite consistenţă definitivă, se confundară cu florile de pe zugrăveala din perete în chipuri de femei, ca nişte picturi murale. În iluzia optică datorită slăbirii conştiinţei, fiecare floare din perete devenise o imagine în miniatură a ei: o femeie mică, în profil, cu nasul puţin acvilin, cu bustul înalt, cu pieptul uşor bombat. Apoi imaginile se decolorară şi muriră odată cu ultima licărire a conştiinţei: nu dormisem de treizeci de ceasuri. 
  ...Nasul Cleopatrei a determinat istoria lumii. Adela, mai modestă, a înnebunit pe un blazat lucid cu dulcea asimetrie a zîmbetului ei. 
  Muzica militară cîntă Carmen. E curioasă „mediteranizarea muzicii“, executată aici, între crîşme şi barace, de aceşti ţărani şi mahalagii, care-şi fac stagiul militar. Totuşi, corectînd mental micile „variaţii“, Carmen-ul din Bălţăteşti îmi face plăcere. 
  Sunetele se ţes cu razele soarelui, deja tomnatic. Unele inflexiuni au culoarea razelor, sunt fire sonore de aur, care zboară prin văzduh ca fosfenele1. 
  Carmen geme de pasiune mortală, pe care în zadar ai căutat-o în acelaşi grad în nuvela din care a fost extras libretul. 
  Iubirea, nebunia fiziologiei, nu se poate spune, toată, decît prin muzică, fiindcă durerea se exprimă prin ţipete, şi muzica e ţipătul perfecţionat. Pictura şi sculptura sunt arte inferioare: ele pot reprezenta iubirea, dar nu o pot exprima. Poezia ţine mijlocul, pentru că abia o poate exprima. Pictura şi sculptura sunt frumoase pentru că se adresează, prin forme, creierului. Muzica se adresează, prin creier, fiziologiei. Muzică frumoasă nu există: ea nu este „reprezentare“. Muzica ori nu e nimic, ori ţine de sublim, ca tot ce zguduie adîncurile insondabile ale fiinţei noastre, ca tot ce exagerează durerea de a trăi. De aceea orice muzică, chiar şi un vals, dacă mişcă profund, e tristă... Dar asta e filozofia celor patruzeci de ani ai tăi, flămînzi de cei douăzeci ai ei!... Mă duc la Adela. Am venit de la ea adinioarea. Dar e imposibil să nu mă duc. Voi găsi pe drum un pretext. Imaginea ei îmi înăbuşă respiraţia. Mă duc să mă liniştesc de ea cu prezenţa ei. 
  Ultima zi. Ultima. O fi regretînd? Mi-a spus noutatea ca un lucru neaşteptat şi contrariant: „Ştii, trebuie să plecăm mîine. Mama a primit o telegramă. Afacerile moşiei.“ 
  Acum e încă aici! Noaptea care vine are să doarmă aici, aproape. Dar mîine, pe vremea asta, are să fie aiurea, departe, dincolo de Moldova, „la cîmp“, cum zic ţăranii, în altă lume. De mîine nu vom mai avea nimic comun — nici spaţiul şi timpul, care nu ne vor mai încadra la fel viaţa. 
  A împachetat toată ziua.
  Imediat după prînz m-a chemat cu cîteva cuvinte clare, dar
  
   1 Fosfene — funigei. 
  cu semnificaţie afectivă mai obscură, scrise pe un bilet de vizită parfumat (pentru ce?): „Iubitul meu prieten, te aşteaptă A...“ 
  „Te aşteaptă A“, în loc de invariabilul şi protocolarul: „Te rog vino la noi“, cu specificarea motivului pentru care mă cheamă şi cu numele ei întreg. 
  Înainte, accentul cădea pe motivul invitaţiei, şi „Adela“ era numai o iscălitură... „Te aşteaptă A’’ nu este o simplă invitaţie, este 
  o stare de suflet — este un vers liric! şi „A“ este semnul unei mai strînse apropieri decît „Adela“ de pînă acum. (Ea însăşi, mai cordial decît „Adela M...“.) 0 revoluţie tot atît de complicată este: „Iubitul meu prieten“. Oricît ar fi o formulă, „iubitul“, mai ales din partea unei femei, conţine încă în el căldura verbului din care provine, iar „prieten“ suprimă distanţa pusă de insipidul „“, care de altfel nu se mai potriveşte astăzi. Dar o diferenţă de douăzeci de ani între doi oameni exclude apelativul „prieten“, mai ales din partea celui mai tînăr. (Discipolul meu T... nu mi-ar putea spune niciodată: „Iubitul meu prieten“.) Îmi acordă femeia, prin acest cuvînt, dispensă de zece ani, ceilalţi zece fiind apanajul însuşirii mele de bărbat?... 
  Era în odaia de primire. Strîngea obiectele mărunte şi le învelea în hîrtie. Şi-a retras mîna cînd am voit să i-o sărut: „E plină de praf“. La protestările mele, a fugit în camera de-alături, am auzit-o spălîndu-se zgomotos şi, întorcîndu-se în odaie: „Uite, dacă vrei numaidecît să faci toate politeţile. Dar să ştii că le faci acum şi pentru sfîrşitul vizitei“. I-am sărutat aşadar mîinile amîndouă. 
  În zîmbetul cu care îmi spunea aceste cuvinte mi s-a părut că disting, stingîndu-se treptat, murind, o intenţie de ironie, şi zîmbetul era numai în ochi. Peste cîteva clipe zîmbetul îi iradia, bun ca o lumină caldă, nu numai pe toată figura, dar parcă pe întreaga ei făptură. 
  — Ai să stai două ceasuri să-mi ţii de urît, dacă nu ai altcevamai bun de făcut. Vrei? Pe urmă am treburi care au să mă poarte prin toate odăile şi prin cămară... Dar deseară trebuie să facem 
  o plimbare de adio, lungă, lungă, lungă... Nu te chem la masă, pentru că nu aveam masă ca lumea. Împachetăm tot. 
  Cu decolteul în formă de inimă şi braţele, de gospodină, goale pînă la cot, plecîndu-se ici, ridicîndu-se în vîrful picioarelor dincolo, era aceea care ar fi putut fi lîngă mine totdeauna dacă m-aş fi născut cu zece ani mai tîrziu şi care acum pleca cu viaţa ei tot atît de departe de a mea, ca Sirius de Alfa din Centaur. 
  Fără calcul, fără şovăire, probabil pentru că începea de pe acum să fie departe, dar probabil şi pentru că mi-o apropiase: „Iubitul meu prieten, te aşteaptă A...“, şi fără să-mi dau seama de însemnătatea vorbelor, i-am spus la sfîrşitul unor cuvinte de regret, de un caracter mai general, că mă lasă singur. Mi-a răspuns tot atît de simplu: 
  — Ce pot să fac? Dar n-ai să pleci şi mata în curînd de aici?
  — Nu-i vorba de locul unde o să fiu şi nici de singurătateamaterială. (Prima mea „declaraţie’’!) 
  — Ce pot să fac? repetă ea.În tonul ei era parcă conştiinţa unei culpe.
  Am interpretat cum trebuie acest ton?
  Orice femeie are ceva matern faţă de bărbatul pentru care are
  
  afecţiune cînd el suferă, chiar şi fata mică pentru un om în vîrstă, şi o ţărancă pentru Napoleon I Bonaparte. Cuvîntul Adelei a mîngîiat pe omul normal, pitit undeva în fundul fiinţei mele, dar celălalt ar fi preferat altceva, fie şi punctul de-a dreptul ironic, care îi diabolizează uneori atît de sfîşietor zîmbetul şi creează oricum un fluid subtil între mine şi ea. 
  Dar Adela, care nu poate stărui multă vreme în atitudinea asta de suflet şi care toată vara asta (n-am nici o îndoială!) a avut o iritaţie surdă împotriva mea — din cauza trecutului? din cauza prezentului? din cauza amîndurora? — îmi dădu această modestă satisfacţie: 
  — Cît ai să mai stai aici?
  — Peste două zile plec la Bucureşti, şi peste cinci, la Viena. 
  
  — Eram convinsă că ai să-ţi execuţi, în sfîrşit, programul deexcursii prin munţi (îmi spunea aproape pe faţă că renunţasem la excursii din cauză că nu m-am putut despărţi de ea toată vara) şi-mi părea rău că nu pot să te însoţesc şi eu. Pentru prudenţă, m-aş fi dat drept sora matale. (Atingea, pentru întîia dată, fără nici o necesitate practică, problema raporturilor noastre prea libere şi prea strînse — şi atît de preţioase din cauza caracterului lor tulbure şi a piedicilor sfidate). De ce-ai renunţat la excursii?... Mata nu vrei niciodată ceea ce vrei... 
  Cuvintele ei se raportau la părăsirea programului meu carpatin, dar fraza, cu tot caracterul ei general, severitatea, maturitatea cu care a rostit ultimele cuvinte nu lăsau nici o îndoială că erau o aluzie (poate o mustrare?) la şovăielile mele faţă de dînsa. 
  Începuse cu înţepături şi isprăvea neliniştitor... 
  Am plictisit, ori am ofensat pe femeia aceasta cu tristul meu hamletism? Dacă ar fi fost crudă şi cu adevărat cochetă, aş fi amu-zat-o şi ar fi fost mai bine, oricît ar fi suferit mîndria mea. Dar pare că n-am amuzat-o. Dacă îi sunt indiferent, am plictisit-o; dacă nu, am ofensat-o. Supraom, care-i doreşte fericirea!... 
  Nu i-am răspuns nimic. I-am cerut adresa exactă ca să-i trimit cartoane cu vederi. Mi-a spus cu o tremurare necunoscută de lumini în albastrul ochilor şi cu glasul ei cel mai voalat, privind în lături: „Nu ştiu bine unde am să fiu săptămînile viitoare“. Dar cum nu putea sta la îndoială decît între două adrese, şi amîn-două la locuinţele ei, la ţară şi la oraş, era limpede că nu vrea să se prindă în obligaţiile corespondenţei. 
  Pentru cine se teme ea? Probabil că numai pentru mine. Vrea să mă vindece, să curme jocul, pe care desigur l-a înţeles prea primejdios... Primejdios, pentru că ceea ce se petrece în mine ori nu are nici un ecou în ea, ori dacă are, ea vede lupta care se dă în mine şi imposibilitatea de a fi fericit orice ar simţi şi orice ar face? 
  Dar ceasornicul îmi arătă că cele două ore trecuseră. Trecuseră prea repede. Fără să-mi dau seama, avusesem iluzia că timpul stă şi el împreună cu noi, amical. Dar el îşi îndeplinea implacabil funcţia de a uza totul şi de a ucide viaţa. Trebuia să plec: 
  — Duduie, audienţa s-a isprăvit.
  Cuvîntul i-a plăcut şi, ca să răspundă glumei mele, mi-a întins mîna să i-o sărut, cu aere de regină, dar şi-a adus aminte că-i prăfuită şi a retras-o. Suntem atît de departe de acum o lună, cînd ea era încă ucenicul şi eu „maestrul“. Acum între noi s-a stabilit cu totul raportul etern dintre femeie şi bărbat. Raport care întotdeauna mi s-a părut acela dintre manejele subtile ale pisicii şi naivitatea ursuză a cîinelui. Şi ce frumoasă era în clipele astea, cu o încordare de viaţă în toate liniile ei zvelte, cu mînecile suflecate şi cu pala ei de aur pe jumătatea stîngă a frunţii! 
  Încă nu pot înţelege ce s-a întîmplat... 
  În seara asta ultimă, ne-am plimbat departe, pe şosea, „să ne luăm adio“ de la natură şi de la noi înşine, cei de pînă acum. 
  — Luna se ţine mereu după noi de cîtva timp, aci la Văratic,pe drum, acasă, chiar şi ziua. Nu mai suntem singuri. 
  La observaţia asta banală, Adela mi-a răspuns cu vocea ei înceată, dînd frazei un ton confidenţial:
   — Da, ne urmăreşte. Să fim prudenţi...
  O glumă fără semnificaţie precisă? Un 1? O zădăreală? Oricum, aceste cuvinte erau întîia ei recunoaştere explicită că acum nu mai eram cei de alătădată, ci o femeie şi un bărbat în defensivă şi ofensivă, delaolaltă amîndouă. 
  Cuvintele ei îmi erau scumpe, şi pentru nimic în lume n-aş fi consimţit să nu fi fost rostite. Dar aceste cuvinte, care erau ca o punte invizibilă aruncată între noi, mă făceau să simt şi mai mult prăpastia dintre mine şi femeia de alături — atît de aproape şi atît de departe prin tot ce are necunoscut sufletul altui om, prin neştiinţa mea despre ceea ce se petrece în ea, prin şovăirile mele faţă de dînsa şi faţă de mine însumi şi prin frica mea de ea. Eu 
   1 Nu mă atinge (lat.) 
  mergeam gîndind toate acestea. Ea visa sfîrşitul serenadei lui Schubert, atît de-ncet şi de distrat îl îngîna, fără să-l mai poată părăsi. 
  Era frig şi umed. Adela pusese haine groase şi mănuşi. Pe cap avea o beretă, de sub care se răzvrătea părul, umezit parcă de lumina lunii. Căutînd să evităm prundul drumului, ne înde-părtam adesea unul de altul. Atunci ea mă chema lîngă dînsa făcîndu-mi loc pe îngusta fîşie fără pietriş. Nu se auzea nimic în toată imensitatea decît nota misterioasă, naiv frîntă, a bu-hailor-de-baltă de prin şanţurile drumului, geamăt al nopţii şi al pămîntului. Fusta de mătase suna aspru sub rochia groasă şi strînsă pe picioare a femeii de lîngă mine. Dar cînd am ieşit în cîmp... o, luna avea altceva de făcut decît să ne urmărească pe noi. Ea ţesea aburii care se tîrau pe cîmpie în pînze destrămate de argint, pînă departe, cît vedeam cu ochii. Pe unele întinderi, ceaţa mai deasă şi mai aşezată forma lacuri, din care răsăreau copaci singuratici, ale căror umbre păreau oglindirea lor în apă. Iar în fund, spre Văratic şi Agapia, înspre care se încovoia cîmpia cu lacurile în pantă, munţii, ca nişte valuri de fum gros, izvorau parcă atunci din pămînt, dîndu-ne iluzia că asistăm la originea lucrurilor. Iar peste toate, departe în adînc, dincolo de înălţimile Sihlei, clipea din secundă în secundă o pleoapă de foc colosală şi sinistră ca reflexul unui incendiu din altă lume. 
  Adela se opri, îmi luă braţul şi se strînse lîngă mine, speriată. Ea nu ştia că pleoapa sinistră de foc erau lucorile unei furtuni îndepărtate. 
  Împrejurimile banale, cunoscute aşa de bine de noi — valea pe unde fusesem de atîtea ori, cu ogoare şi aşezări omeneşti, munţii Văraticului, pe care-i urcasem ca într-o promenadă, — nu mai erau ele. În locul lor, şi la cîteva minute de ultimele magher-niţe ale uliţei noastre, apăruse o lume din altă epocă geologică, în care umblam acum singuri, Adela şi cu mine. Şi dacă eu mai văzusem cîndva aceste secrete ale nopţilor de munte — dar niciodată pe toate la un loc ca acum —, pentru ea totul era nou. 
  Uimită la început şi entuziasmată mai pe urmă, pierzînd probabil sentimentul realităţii şi deci şi al tacticii dictate de duelul dintre pasiunea mea mută şi instinctul ei defensiv, în mijlocul acestei lumi ireale, unde rătăceam ca pe o altă planetă, Adela (acum stăteam unul lîngă altul pe trunchiul unui copac căzut de pe marginea drumului) îmi luă o mînă între mîinile ei, pe care şi le puse pe genunchi. Gestul era anormal, străin raporturilor dintre noi... Dar în mediul acesta din alte lumi, gestul anormal era cel normal. Gîndurile, simţirile şi faptele se ajustează mereu la împrejurări, inconştient. O mică schimbare în mediu provoacă o deviere a sufletului. (Lampa de pe masă, mutată pe un scaun din colţul camerei, modifică tot peisajul încăperii — alte umbre, alte proporţii — determină altă tonalitate a sen-sibilităţii, altă direcţie a gîndirii şi alte reacţii...) 
  Un plop de alături palpita încet. Mai departe, se contura imprecis prima casă din Valea-Seacă. Dar toate erau într-un deficit de realitate. Spiritul nu le putea conferi întreaga existenţă... „Uite, lacul vine la noi. E şi o barcă pe el“, şi-mi strînse mîna într-ale ei, de fericire. 
  Cînd ne-am ridicat de pe trunchi, am luat pe Adela de mînă, am păşit mai departe prin ceaţa de pe jos, care părea lumină de lună condensată. Umblam tăcuţi, ţinînd-o — nu; ţinîndu-ne — de mînă, şi din ce în ce mai conştient că s-a întîmplat ceva neobişnuit, acum pentru întîia oară, c-am trecut în altă fază a vieţii. Dar toate se confundau în conştiinţă, erau tulburi şi fără concluzie. De la o vreme mi-am pus mîna în buzunarul pardesiului împreună cu mîna ei. Ea s-a întors un moment spre mine, copilăreşte. Toată viaţa ei şi toată viaţa mea o simţeam concentrată în micul ei pumn închis în palma mîinii mele. O mică mişcare a mîinii ei şi — prin voinţa ei? prin voinţa mea? prin a amîndurora? prin a nimănui? — pumnul ei se eliberă şi mîinile noastre se întovărăşiră, mai strîns, prin degete. Aproape de Valea-Seacă ne-am întors înapoi. Mişcarea de a ne întoarce ne-a despărţit degetele. Dar Adela, conştiincioasă, a restabilit situaţia de mai înainte. 
  Cînd am intrat în Bălţăteşti, mîna ei era încă proprietatea mea, ca dincolo. Dar faptul rămînînd acelaşi, semnificaţia acum devenea alta. Şi cînd ea îşi desfăcu mîna de a mea, deget cu deget, cu mişcări fine, parcă, din delicateţe, pe ascuns de mine, şi o scoase din buzunarul pardesiului încet, pe nesimţite, simţii că aşa trebuia să facă: lumea în care fusesem adinioarea, spectacolul unic, era demult, era departe, era ca amintirea, la deşteptare, a unui vis în vis. 
  Dar realitatea de fiecare zi năvălea toată, cu sentimentul că peste cîteva minute se isprăveşte ultima seară şi cele din urmă momente petrecute cu Adela. 
  Aproape de casă am rugat-o să-mi scrie, măcar un cuvînt, la două-trei luni. Cochetînd, cochetînd altfel, cochetînd şovăitor, cochetînd supus, mi-a promis, dar trimiţîndu-mi cuvintele legate parcă de un fir elastic, ca să mi le ia înapoi, tocmai cînd credeam că mi le-a dat cu totul. „Ce să-ţi scriu?... În viaţa mea nu se petrece nimic... Bine, am să-ţi scriu...“ Apoi, fără tranziţie, m-a întrebat de ce natură e sentimentul meu pentru ea. 
  Mi-am dat bine seama că momentul e decisiv. Dar n-am avut nici slăbiciunea de caracter de a-i spune că o iubesc, nici tăria de a-i spune: prietenie. Alunecînd pe panta sufletului, i-am răspuns, cu ezitările unui om care caută conştiincios, şi nu găseşte încă, formula exactă, că ceea ce simt pentru ea e „un sentiment foarte curios“. 
  Imediat mi-a replicat, aproape ofensată: 
  — Adică bun de pus la muzeu?
  Strîns astfel de aproape şi puţin biciuit în mîndria mea, dar înconjurînd cuvîntul teribil, i-am definit sentimentul meu „curios“: „O nesfîrşită prietenie pasionată“. (Cuvîntul „prietenie“ avea rolul să slăbească efectul celuilalt, ca eterul care insensibilizează şi face suportabilă înţepătura.) 
  N-am spus nimic. Ajunsesem la poarta casei ei. Eram, amîn-doi, în atitudinea care precede despărţirea. (Calculase locul şi momentul? Alesese ultima întîlnire, ca totul să rămînă fără ur-mare? Ori aştepase, şi acum, plecînd, se împlinise termenul?) Şi-a trecut numai mîna pe ochi şi pe frunte. Îi simţeam respiraţia aproape, parfumul fierbinte al fiinţei ei. Stătea nemişcată, înaltă, ea toată, cu toată prezenţa ei, cu teribila ei prezenţă. Îi simţeam căldura trupului întreg, de la distanţă. I-am luat o mînă, i-am scos mănuşa, dezbumbînd-o inexpert. Aveam sentimentul că o dezbrac puţin. I-am sărutat mîna multă vreme, cînd pe o parte, cînd pe alta, apoi, cu o senzaţie şi mai otrăvitoare, între încheieturile degetelor şi, dîndu-i în sus mîneca îngustă a pardesiului, i-am sărutat braţul de la încheietura mîinii pînă la stofa răsfrîntă. Braţul avea miros de ambră. Ea tăcea, cu faţa întoarsă acum. O rugam să meargă în casă, să nu răcească, dar îi ţineam mereu mîna, în care nu simţeam nici o intenţie de împotrivire sau de impacienţă şi pe care o sărutam mereu, în toate felurile. Stînd cu faţa întoarsă, în întuneric şi sub copacul care ne adă-postea şi făcea întunecimea mai densă, nu puteam să-i văd bine faţa. Dar din atitudinea corpului, din reacţia mîinii, din inflexiunile braţului îmi pare (acum, căci atunci nu gîndeam nimic) că era tulburată, încurcată, alarmată, moleşită, fără voinţă. În sfîrşit, repurtînd cea mai mare victorie asupra mea de cînd exist, am lăsat din mînă mica pradă — ea şi-a trecut din nou mîna pe ochi şi pe frunte cînd îmi spunea, şoptit: „Bună seara’“ — şi m-am despărţit de dînsa c-un sentiment de fericire, de durere, de ruşine, de triumf, de spaimă, şi, cu o revărsare de tinereţe în piept, am apucat spre Văratic. 
  Dar m-am întors îndată, să stau aproape de ea, pe banca de la poartă. Se plimba prin cerdac. Îi auzeam paşii repezi. Sunetul, ritmul paşilor îmi dădeau halucinatoriu imaginea corpului ei în mişcare. Şi odată cu sunetul paşilor, părea că vine de la ea, şi-mi ucide voinţa, un fior subtil al vieţii ei. Realitatea asta nouă, care începuse acum o jumătate de oră, mă uimea. Îi spusesem că o iubesc, mă lăsa s-o iubesc. Dacă aş fi vrut să-i sărut picioarele, care umblau acum neliniştite prin cerdac, sunt sigur că m-ar fi lăsat, atît de mult nu mai avea nici o voinţă în clipele acele. S-a împotrivit numai la un singur lucru. Cerîndu-i să-mi acorde o favoare, fără să i-o specific, şi acordîndu-mi-o cu un „da“ înăbuşit (ce-o fi crezut?), i-am şoptit: „Dă-mi voie să-ţi spun pe nume: Adelina“. Ea m-a corijat cu vocea puţin iritată: „Nu, nu! Spunemi Adela!“ În adevăr, ceea ce se petrecea între noi nu era gingaş. Iar diminutivul era de un gust îndoielnic. (De unde izvorîse acest cuvînt, la care nu mă gîndisem niciodată?) 
  Adela continuă să se plimbe repede. Femeia înaltă se plimba agitată din cauza mea şi se gîndea intens la mine. Întreagă viaţa ei lăuntrică era determinată în aceste momente de existenţa mea. Îmi era cu profunditate bine să stau aproape de ea şi s-o păzesc. Şi nu voiam să cuget nimic, pentru că simţeam că o idee inamică se încearcă să izbucnească în conştiinţă, ideea care mă chinuieşte acum şi se rezumă simplu detot: I-am sărutat mîna şi braţul ca un amant... Cu ce drept? Cu dreptul învoirii ei postume? Dar ce putea sa facă? Putea aduce ea un afront, cu atît mai dureros cu cît faptul era mai grav, „maestrului“ pentru care are stimă, admiraţie, simpatie, recunoştinţă? Şi căruia cochetăria şi rarele ei abandonări sufleteşti (poate simplă ofrandă graţioasă adusă omului matur, căruia voia să-i acorde tot ce-i putea acorda 1 îi dăduse pretextul să facă ce a făcut? 
  E ruşinos să înclin spre ipoteza că mă iubeşte. (Era adolescentă cînd treceam de amiaza vieţii!) Dar... nimic nu e adevărat şi totul e posibil. În cazul acesta, nu m-am purtat mai bine decît în celălalt. Nu i-am răspuns clar că o iubesc, deşi, cu deplină conştiinţă sau nu, ea a făcut tot ce putea ca să-mi provoace destăinuirea; m-am ferit în mod lamentabil: mi-am trădat voinţa de a nu-i spune că o iubesc; am cedat, silit parcă de provocarea 
   1Cu toată stima (fr.). 
  ei, debitîndu-i ridicola mixtură „prietenie pasionată“, după şi mai ridicolul „sentiment curios“; nu am întrebat-o nimic, nu i-am cerut nimic, nu i-am propus nimic, nu i-am făgăduit nimic. Aşadar, din motive de înalt ordin moral şi sentimental — imposibilitatea de a crede că o femeie ca ea mă poate iubi, frica de a nu o putea face fericită chiar dacă m-ar iubi, care deghizează poate o laşitate, — m-am comportat, mai rezervat doară, ca orice bărbat care prinde într-un colţ mai întunecat pe o femeie cu care flirtează şi pe care o crede destul de accesibilă! 
  Am căzut ca o femeie isterică, m-am dat pradă mîinii ei mici, care se dăduse şi ea pradă supusă şi pe care o simt şi acum pe buze şi în inimă... 
  Dar orice a simţit, atunci, orice simte acum, raportul dintre ea şi mine s-a schimbat radical, pentru totdeauna, pînă la moarte... 
  A plecat cu cîteva minute înainte de ora zece. A făcut totul, ori s-a petrecut totul, ca să fiu sigur că n-am ofensat-o, ori că... cine ştie? — căci m-a întîmpinat cu o confientă simplitate şi cu 
  o neascunsă pornire de ataşament, probat de la început prin întîrzierea mîinii ei într-a mea, multă vreme încă după ce mi-o dăduse. (Şi mi-o dăduse — ori mi se pare? — cu gestul cu care încredinţezi cuiva un obiect, cu care i-l „dai“.) M-a dus la banca din cerdac, mi-a făcut loc lîngă dînsa, a pus în voce — anume? instinctiv? — intonaţii neobişnuit de calde. 
  Cînd trebuia să plece, după ce şi-au luat adio cu toţii, s-a întors şi — crezînd momentul potrivit, căci ceilalţi erau ocupaţi cu ultima aranjare a lucrurilor mărunte şi a persoanei lor în landau — mi-a pus încheietura mîinii pe gură (mîna şi braţul!), mi-a dat mănuşa pe care i-am scos-o aseară din mînă, şi apoi, fulgerător, s-a aplecat cu buzele pe mîna mea, cu primejdia de a se da în spectacol întregii ogrăzi şi, fără nici un cuvînt, s-a întors la trăsură. 
  Cu mîna pe mînerul de la portiţa landaului, a şovăit un moment, apoi s-a urcat repede. 
  Birjarul a închis portiţa în urma ei şi, în clinchet de zurgălăi, Adela s-a dus. De pe canapeaua de dinainte, şi-a mai scos capul de cîteva ori din landau, cu fluturări de voal — voalul care-mi dezmierdase buzele pe drumul spre Văratic şi pe care de atunci nu şi-l mai pusese niciodată — şi, la o cotitură a drumului, după 
  o dugheană dărăpănată, dispăru într-o singură clipă cea din urmă fluturare a voalului roz. 
  În acest moment începu trecutul. Ca o muzică de pe alte tărîmuri, reflectată într-un ecou, erau toate cîte se petrecuse în zilele fierbinţi ale verii, care trecuse şi ea... Cetatea Neamţului, Văraticul, Ceahlăul, drumurile pline de soare, nopţile cu lună îmi apăreau acum ca un cortegiu al verii, care defilase repede şi dispăruse după orizont, condus de Adela. 
  Mi-a sărutat mîna din prisosul inimii, în emoţia despărţirii de prietenul copilăriei şi adolescenţei ei şi de omul înnebunit de tinereţea ei? A pus în gest o intenţie de reciprocitate, dar l-a făcut tardiv, ca să nu-i dea o semnificaţie disproporţionată cu sentimentele ei, ori fiindcă ştie că nu vreau să-i cer ceea ce doresc cu sălbăticie? 
  Am impresia că a murit. Casa ei a stat toată ziua cu ferestrele deschise şi cu lucrurile întinse la soare în cerdac, pe frînghii. Iar acum noaptea, acolo unde altădată era lumină şi viaţă, e tăcere şi nemişcare. În odaia unde rîdea şi cînta Adela, acum e întunecime şi dezolare, şi geamul ei, care strălucea în noapte, acum e 
  o lespede de marmură neagră. 
  „Fost-a, n-a fost, ori a fost vis?“ Cuvintele astea simple, puţin cam ridicole, scrise cu litere chirilice într-o carte veche de stihuri, mă obsedează. 
  Mă duc sub copacul mare, unde i-am spus cîndva, odinioară... Da, i-am spus... I-am spus stîngaci, ofensator de stîngaci, subliniind că nu vreau să-i spun, dar i-am spus! Atunci mi-a dat mîna ei mică şi rece şi puţin din braţul ei rotund cu miros de ambră, cînd i-am simţit inima în pulsul care bătea alarmat sub buzele mele. 
  Dacă i-aş fi cerşit fiinţa...
  A trecut fericirea pe lîngă mine, şi nu i-am pus mîna în piept?
  
  Plouă tomnatic, mărunt şi rece. E mai bine aşa, acum, cînd ea nu mai există. Splendoarea lunii ar fi o sfruntare! Stau cu mănuşa ei mică, îngustă, cu degetele subţiri, cu nasturii descheiaţi atunci de mine pe începutul braţului ei rotund cu miros de ambră. Mi-a dat-o ca o amintire? Mi-a dat-o ca un zălog? 
  După amiază am rătăcit pe şosea, afară din sat. Acolo unde erau munţii, nu mai era nimic. Neguri grele, mortuare acopereau singurătăţile. Pe drumul plin de apă, ţărani cu cojoace şi căciuli, femei cu saci în cap ieşeau din ceaţă şi intrau în ceaţă. 
  Am apucat drumul muntelui, pe unde fusesem de atîtea ori cu ea. Trunchiul răsturnat, pe care am stat în noaptea aceea de altădată cu mîna în mîinile ei, acum era ud, trist, părăsit... I-am chemat imaginea, dar imaginea n-a venit. Aveam în ochi, şi din ochi proiectată în suflet, expresia figurii ei, dar imaginea era rebelă. Impresiile, senzaţiile, dorinţele provocate de ea în totul şi de fiecare farmec al ei în parte îi întunecau claritatea imaginii. M-am dus s-o caut la ea. Am inventat un pretext ca să intru în casă. Era atît de gol! Lipsea nu numai ea, dar şi acele obiecte care ţin de om şi dau locuinţelor viaţă şi personalitate. Am um-blat prin odăi, păşind încet, în secret. Mi se părea că tulbur supărător, că nu respect liniştea de moarte, eternă de acuma nainte, lăsată de ea. Mi se părea că ofensez cu zgomote vulgare muzica amintirilor. Am pus mîna pe toate cîte ştiam că trebuia să le fi atins ea, am stat pe unde obişnuia să stea ea, pe jilţul de trestie, pe capătul canapelei din odaia de primire, cu fiorul că ocup în spaţiu locurile pe care le umpluse ea cu fiinţa ei. Apoi, conştient de îndrăzneala mea irespectuoasă, m-am dus în camera ei de culcare. Aş fi vrut să stau un moment pe patul ei, dar mi s-a părut că aş comite un abuz grosolan. (O, filozofule al „materiei şi forţei“!) În aer plutea încă — ori era o iluzie? — parfumul ei, pe care l-am simţit în inimă, amestecat cu viaţa ei, în munţii Văraticului şi în noaptea cea din urmă. Dacă aş fi putut capta această singură şi ultimă realitate, care mai rămăsese aici de la ea... Oglinda, prin care mi-a zîmbit în dimineaţa aceea îndepărtată şi care-i încadra capul şi bustul, acum reflecta stă-ruitor şi inutil o litografie din perete. Căutam ceva din ea, de la ea, dar afară de parfumul din aer, mai vag decît reminiscenţele în agonie, nu mai rămăsese nimic! Ori, dacă în vibraţiile de aer şi de eter din odaie stăruiau poate încă ecoul glasului ei şi imaginea figurii ei rîzătoare, simţurile mele obtuze nu le puteau culege şi trimite sufletului. Am tras unul după altul două saltare ale scrinului, în care nu mai era nimic decît tristeţea mocnită a saltarelor goale, apoi pe al treilea, din care s-a răspîndit, ca o adiere din trecut, acelaşi parfum al ei, şi apoi pe cel din urmă, unde am găsit un degetar stricat şi o bucăţică de dantelă albă. Am luat obiectele scumpe şi le-am pus în portofoliu lîngă mănuşă, lîngă biletele ei, lîngă pana pitpalacului şi lîngă acul de siguranţă cu care mi-a prins pelerina în munţii Văraticului. Atîta rămăsese de la ea — şi florile presate, rest mort din strălucirile verii, dispărută odată cu ea. Şi în odaie, patul pe care dormise, scrinul unde-şi ţinuse pînzele subţiri şi oglinda care-i reflectase capul, şi pieptul, şi braţele, şi zîmbetul din dimineaţa de altădată. 
  Cînd am ieşit în cerdac, prin draperiile grele de pe deal s-a furişat o rază, răspîndind peste plai un abur de aur, ca atunci pe Ceahlău. Dar în curînd raza se stinse în negurile tomnatice de pe înălţimi. 
  
   
  
  TESTAMENT
  
  Viaţa romînească trece de azi înainte sub conducerea unei generaţii mai tinere. Tinerii sunt mai în stare să-şi dea seama ce este şi ce nu este posibil.