LECŢII DE ANALISĂ LOGICĂ
culese şi aşezate în româneşte după alte asemenea lucrări, pentru trebuinţa şcoalelor elementare, de D. Ioan Pop, profesor de gramtică în Collegiul Sf. Sava
Bucureşti, Tipografia d Iosef Copainig. 1848

Lecţii de analisă logică coprinzând
1. Învăţături asupra meşteşugului d’a analisi;
2 Eserciţii şi subjete de analisă logică,
culese şi aşezate 
înromaneşte după alte asemenea lucrări, pentru trebuinţa şcoalelor elementare, de
D. Ioan Pop,
Profesor de grammatică în Collegiul Sf. Sava.
Bucureşti
Tipărit în tipografia lui Iosif Kopainig. 1848

[3] Lecţii de analisă logică
Partea d’întâiu
Învăţături

Pentru idei şi judecată.
1. Toate câte sânt în natură, le numim Fiinţi, şi le zicem ast-fel pentru că snt. Aşa omul, casa, pomul, muntele, piatra, sînt nşte fiinţi.
2. Toate fiinţele sânt într’un chip sau alt-fel. Aşa unele sînt mari sau mici, altele verză sau roşii, atele mişcîndu-se sau stînd, şi altele într’alte chipuri. Aste felurite chipuri de a fi în care aflăm fiinţele, le numim Cualităţi. Aşa verdeaţa nei burueni, mşcarea apei, grosimea unui copaciu, sînt nişte cualităţi.
3. Cînd cunoaştem o fiinţă sau cualitatea unei fiinţi, zicem că avem Idee sau cunoştinţă de acea fiinţă sau de acea cualitate. Astfel putem avea ideea de om, de pom, de cal, şcl., care sânt nişte fiinţi; ast-fel, de verdeaţă, de mişcare, de grosime, şcl., care sânt numai nişte cualităţi de fiinţe.
[4]4. Când cunoaştem însă şi afirmăm (întărim) că o fiinţă este sau nu este în natură, cu cutare cualitate, sau că cutare cualitate se cuvine sau nu se cuvine cutăriia fiinţe, această lucrare a minţii noastre o numim Judecată.
	Dumnezeu este drept.
Aici facem  o judecată, pentru că cunoaştem şi afirmăm că fiinţa Dumnezeu este în natură cu cualitatea drept, sau că cualitatea drept, sau că cualitatea drept se cuvine fiinţei Dumnezeu.
	Acest pom nu este verde.
Aci facem iarăşi o judecată, pentru că cunoaştem şi afirmăm că fiinţa pom nu este în natură cu cualitatea verde, sau că cualitatea verde nu se cuvine fiinţii pom.
	Pentru Proposiţie şi părţile ei.
5. Ideile şi judecăţile noastre le facem cunoscute la ceilalţi prin vorbire sau prin scriere.
6. O judecată ce se înfăţişează prin scriere, ia nume de Proposiţie sau propunere, ca un lucru ce se pune înainte.
7. O proposiţie, ca să înfăţişeze o judecată, trebue să coprinză în sine trei părţi principale ce le numim Subjet, Attribut şi Verb.
8. Subjet numim acea fiinţă ce o suppunem judecăţii noastre, sau pentru care afirmăm că este ori că nu este în unire cu o cualitate.
9. Attribut numim acea cualitate ce o unim cu subjetul, ce o dăm asupra subjetului.
[5] 10. Verbul este acea zicere care esprimă esistenţa unei fiinţi cu o cualitate, adică a unui subjet cu un attribut, şi tot de o dată le uneşte între ele.
	Pomul este verde.
În această proposiţie substantivul pomul este subjetul, căci esprimă o fiinţă cu care unim cualitatea verde; adjectivul verde este attributul, căci ecsprimă cualitatea ce o unim cu subjetul pomul; iar verbul este esprimă afirmaţiea sa întărirea ce facem de esistenţa şi unirea attributului verde cu subjetul pomul.
11. Cercetarea ce facem în oare-care vorbire ca să cunoaştem proposiţiile din care este compusă, felul acelor proposiţii, cum şi deosebitele lor părţi, o numim Analisă Logică, adică desfacere a cuvântului după chipul cu care ne gândimtotdauna.

	Zicerile prin care se înfăţişe părţile proposiţii.
12. Subjetul, care răspunde totdauna la întrebările Cine? pentru persoană, şi Ce? pentru lucru, se înfăţişează ori cu un substantiv sau cu un pronume, pentru că trebue să numim fiinţa de care vorbim. Cu toate astea, în locul acestora ne slujim de multe ori şi cu un infinitiv, sau cu un adjectiv determinativ, sau cu o proposiţie întreagă, luate drept substantivi.
   Însemnare. Substantivi, pronumele şi adjectivi determinativi, când sânt în subjet, sânt totdauna în cazul nominativ.
[6] Meritul este smerit. Aci subjetul se înfăţişează cu substantivul meritul (Ce este smerit? Meritul). 
	El este lăudat. Aci subjetul se înfăţişează cu pronumele el (Cine este lăudat? El).
	A înşela este o netrebnicie. Aci subjetul se înfăţişează cu infinitivul a înşela (Ce este o netrebnicie? A înşela).
	Acesta este silitor. Aci subjetul se înfăţişează cu adjectivul determinativ acesta (Cine este silitor? Acesta).
	Se cuvine să fim drepţi. Aci subjetul se înfăţişează cu proposiţiea întreagă no să fim drepţi (Ce se cuvine? Noi să fim drepţi).
	Însemnare. Subjet înfăţişat prin proposiţie au numai verbi unipersonali, precum sânt se cade, se cuvine, trebue, se pare, şi ori ce alţi verbi întrebuinţaţi ca unipersonali, cum Se cade să’l sprijini (Ce se cade? Să’l sprijini); se cuvine să’l ajuţi (Ce se cuvine? Să’l ajuţi); trebue să te duci (Ce trebue?  Să te duci); se pare că m’ai uitat ( Ce se pare? Că m’ai uitat); s’a găsit cu cale ca să pleci (Ce s’a găsit cu cale? Ca să pleci).
13. Attributul, care răspunde la întrebările Cum sau Ce fel? Ce? Cine? A cui? se întrebuinţează cu un adjectiv cualificativ sau cu o participie, căci trebue să dăm o cualitate fiinţi de care vorbim. Cu toate astea, în lo/cul * [7] acestora ne slujim de multe ori cu un substantiv sau cu un infinitiv, luaţi drept adjectivi, sau cu un adjectiv determinativ, care ţine locul substantivului la care se duce.
		Esemple.
	Dumnezeu este drept. Aci attributul se înfăţişează cu adjectivul cualificativ drept (Cum este Dumnezeu? Drept).
	Pomul este înflorind sau înflorit. Aci attributul se înfăţişează cu participia presentă înflorind sau trecută înflorit (Cum este pomul? Înflorind sau înflorit).
	Linguşirea este o minciună. Aci attributul este înfăţişat cu substantivul minciună. (Linguşirea este ce? O minciună).
	A minţi este a înşela. Aci attributul se înfăţişează cu infinitivul a înşela (A minţi este ce? A înşela).
	El este acela. Aci attributul se înfăţişează cu adjectivul determinativ acela (El este cine? Acela, adică adică acel om).
	Această casă este a mea. Aci attributul se înfăţişează cu adjectivul determinativ a mea (Această casă este a cui? A mea, adică a mea casă).
14. Verbul este totdauna verbul a fi, căci numai cu dânsul putem spune şi afirma că o fiinţă este sau nu este oare-care cualitate, cum Timpul este sau nu este frumos. Cu toate astea, de multe ori verbul a fi se află combinat cu attributul, precum în verbi adjectivi, care coprind în ei, precum ştim, pe verbul a fi şi o participie presentă. E/semplu. * [8] Virtutea place, aci verbul a fi şi attributul se coprind în verbul adjectiv place, care însemnează este plăcând.
15. Verbul arată unirea attributului cu subjetul prin terminaţiile lui de persoană şi de numere, cum Tu eşti bun; eu sânt suppus; ei sânt înţelepţi; voi sânteţi silitori; tu fii bun; el ar fi bun; el să fie muncitor. Verbul dar, ca să înfăţişeze o judecată, trebue să fie într’unul din modurile personale; iar în modul infinitiv nici o dată, căci acesta, precum ştim, n’are persoane nici numere, şi prin urmare nu poate înfăţişa nici unire nici judecată, cum omul a fi bun. (Nota subs. Profesorul va pune pe şcolari, mai nainte de a trece în despărţirea următoare pentru compliniri şi deosevitele feluri de subjete şi attribute, să lucreze asupra esemplelor din Eserciţiea I, partea II).

		Pentru compliniri.
16. În proposiţii, afară de cele trei părţi principale şi neapărate, adică de subjet, attribut şi verbul a fi, mai este o parte ce o numim complinire.
17. Complinire numim o zicere sau şi o proposiţie întreagă, care s’adaogă la vre-una din părţile proposiţii ca să’i deplinească înţelesul.
	Cultura duhului înalţă pe om. 	
	Aci subjetul este cultura, verbul şi attributul înalţă sau este înălţând. Cu toate astea, subjetul şi attributul despărţite de zicerile duhului şi om. nu ne dau un înţeles săvârşit, cum Cultura înalţă [9] trebue dar, pentru deplinirea înţelesului, să adăogăm la subjet pe substantivul duhului, şi la attribut pe substantivul om, şi să zicem Cultura duhului înalţă pe om. Aşa zicerile duhului şi om, fiind că deplinesc înţelesul subjetului şi al attributului, sânt nişte compliniri ale lor.
18. Sânt patru feluri de compliniri, complinire modificativă, complinire dreaptă, complinire nedreaptă şi complinire întâmplătoare.
19. Complinirea modificativă, care răspunde la întrebările Ce fel? Care? Cum? este un adjectiv cualificativ sau o participie, care, nefiind în attribut, cualifică, modifiează, sau pe subjet sau pe attribut, când va fi înfăţişat cu un substantiv, sau p’o altă complinire.

		Esemple.
	Prietenii cei adevăraţi sânt rari.
Aci subjetul prietenii are de complinire modificativă pe adjectivul cualitativ adevăraţi (Care prieteni? Cei adevăraţi).
	Înţelepciunea este un dar rar. Aci attributul dar, care se înfăţişează cu un substantiv, are de complinire modificatică pe adjectivul cualificativ rar ( Ce fel de dar? Rar).
Meritul îmbărbătat înaintează. Aci subjetul meritul are de complinire modificativă pe
participiea trecută îmbărbătat (Care merit? Cel îmbărbătat).
	Însemnarea 1. Pentru complinirile modificative suppuse la o altă complinire vezi ¤14.
[10] Însemnarea 2. Articolii şi adjectivii determinativi nu intru în rândul complinirilor modificative, căci ei nu dau o cualitate ca cei cualificativi, ci numai determinez întinderea însemnării substantivilor, cum acest om, omul meu, şcl.
	20. Complinirea dreaptă, care răspunde totdauna la întrebările Pe cine? pentru persoane, şi Ce? pentru lucru, este un substantiv sau un pronume care complineşte înţelesul unui verb activ tranzitiv, sau a unei participii asemenea transitive, şi se leagă cu acelea d’a dreptul, adică fără ajutorul altei ziceri.
	Însemnare. Complinirea dreaptă fiind un substantiv sau un pronume, trebue să fie totdauna în cazul acusativ.
		Esemple.
Smerirea înalţă sau este  înălţând meritul. Aci attributul înălţând,  fiind o participie transitivă, are de complinirea dreaptă pe substantivul meritul, care se leagă d’adreptul. (Înălţând ce? Meritul).
	Ei le cinstesc sau sânt cinstindu-le. Aci attributul cinstind, care este o participie transitivă, are de complinire dreaptă pepronumele le, care se leagă cu acela d’a dreptul. (Cinstind pe cine? Pe le sau pe ele).
	A iubi pe oameni este o datorie sfântă. Aci subjetul a iubi, care este un verb transitiv, are de complinire dreaptă pe substantivul pe oameni, care se leagă cu acela d’a dreptul. (A iubi pe cine? Pe oameni).
[11] Însemnarea 1. Particula Pe care însoţeşte une-ori pe substantivi şi pronume, este când o preposiţie întrebuinţată în loc de pre, când o particulă, care însoţeşte pe acele ziceri ca să arate numai că sânt în cazul Acusativ. Este o preposiţie, când substantivul sau pronumele cel însoţit de dânsa, este suppus la un verb netransitiv, cum Stă pe masă sau pre masă, A căzut pe dânsul sau pre dânsul, şi atunci pronumele şi substantivul nu sânt compliniri drepte (vezi la vale). Este numai o particulă, când substantivul sau pronumele complineşte un verb transitiv, cum Să iubim pe oameni, L’a trimis pe dânsul.
	Însemnarea 2. Complinirea dreaptă putem numi şi pe un infinitiv, care suppuindu-se la un verb transitiv, se leagă cu acela d’a dreptul, adică fără ajutorul vre-unei preposiţii, precum se leg adesea infinitivii. Es. Eu  ştiu îndrepta treaba, aci infinitivul îndrepta este o complinire dreaptă a participii transitive, ştiind, pentru că se leagă cu dânsa d’a dreptul. (Nota subs. Vezi adaos de oare-care greutăţi, ¤ 11.)
21. Complinirea, care răspunde la întrebările A cui? Cui? La cine? La ce? De la cine? De cine? şi la ori-ce alte întrebări ne pot da preposiţiile, este un substantiv sau un pronume, sau un infinitiv, care complinesc vre-una din părţile proposiţii, şi se leg cu acelea sau prin mijlocirea preposiţiilor, sau prin nişte terminaţii sau schimbări de cazuri ce  priimesc zicerile în limba noastră.
	Însemnare. Schimbări în cazuri priimesc pronumele, articolii şi cîţi-va din adjecti/vii * [12] determinativi; iar substantivii şi adjectivii cualificativi rămân neschimbaţi. Cu toate astea, articolii şi adjectivii determinativi, însoţind pe substantivi, îi leg cu celelalte ziceri prin terminaţiile lor de caz (vezi la vale).
		Esemplu.
	Apărătorul virtuţii este cinstit între oameni. Aci subjetul apărătorul are de complinire nedreaptă pe substantivul virtuţi-i, care se leagă cu acela prin terminaţiea de caz ce priimeşte articolul său (Al cui apărător? Al virtuţi-i). Asemenea şi attributul cinstit are de complinire nedreaptă pe substantivul între oameni, care se leagă  cu acela prin preposiţiea între (Cinstit între cine? Între oameni).
	Eu îţi propui.  Aci attributul propuind are de complinire nedreaptă pe pronumele îţi, care se leagă cu acela prin terminaţiea sa de caz (Propuind cui? Îţi sau ţie).
	Eu spui acestui om. Aci attributul spuind are de complinire nedreaptă pe substantivul om, care se leagă cu acela prin terminaţiea de caz ce priimeşte adjectivul determinativ acestui (Spuind cui? Acestui om).
	Eu sânt hotărât a pleca. Aci attributul hotărâtare de complinire nedreaptă pe infinitivul a pleca, care se leagă cu acela prin preposiţiea a (Hotărât a ce? A leca).
	Însemnare. Substantivii şi pronumele, când sânt în complinire nedreaptă, sânt sau în genitiv, sau în dativ, sau în ablativ, sau şi [13] în acusativ însoţit de vre-o preposiţie. Însemnăm încă că genitivul complineşte pe substantivi şi adjectivi, cum sufletul omului, vrednic de cinste; dativul, pe verbi, pe participii, pe adjectivii activi, şi pe substantivi câte o dată, când aceştia au în complinire pe pronumele îmi, îţi, îi, ne, vă, le,  cum dau omului, spuind lui Petre, folositor omului, în locu’mi, în casă’ţi, din parte-vă, din parte-le şcl.;  acusativulşi ablativul, pe verbi, participii şi adjectivi, cum stau în casă, mă osândesc de învăţătorul, dorind de învăţătură, cinstit de oameni, folositor pentru tine.
22. Complinirea întâmplătoare este un adverb sau o complinire nedreaptă cu înţeles de adverb, care s’adaogă la vre-una din părţile proposiţii ca să arate o întâmplare.
Însemnare. Complinirea întâmplătoare, care complineşte pe adjectivi, participii, verbi şi adverbi, se numeşte ast-fel, pentru că esprimă o idee pe care numai trebuinţa ce am din întâmplare mă sileşte s’o întrebuinţez în cuvânt, iar nu că o cere neapărat înţelesul zicerilor la care o suppui în complinire. Spre esemplu, de voi zice Timpul trece, înţelesul nu cere neapărat ca să spui şi cum trece, dar întâmplarea mă poate sili s’adaog şi această idee, adică să zic Timpul trece curând. Zicerea dar curând este o complinire întâmplătoare a participii trecând.
		Esemplu.
	Petre scrie frumos. Aci attributul [14] scriind are de complinire întâmplătoare pe adverbul frumos (Cum scrie? Frumos).
	Meritul cel smerit place în toată vremea. Aci attributul plăcând are de complinire întâmplătoare pe complinirea nedreaptă în toată vremea, care s’a întrebuinţat în loc de adverbul totdauna ( Place cînd? În toată vremea).
	A vorbi mult este mijlocul de a spune  nerozii. Aci subjetul a vorbi, care este un verb, are de complinire întâmplătoare pe adverbul mult ( A vorbi cât? Mult).
	El este un om prea înţelept. Aci adjectivul înţelept are de complinire întâmplătoare pe adverbul prea (Cât de înţelept? Prea înţelept).
	El citeşte foarte bine. Aci adverbul bine are de complinire întâmplătoare pe adverbul foarte (Cât de bine? foarte bine).
	Observaţie. Attributul proposiţiilor, înfăţişate prin participii, pot avea une-ori în complinire ceva participii precedente sau trecute, ori ceva adjectivi, care le modifică înţelesul cu o idee de chip, adică arăt în ce stare sau cum a fost subjetul proposiţii, când a săvârşit lucrarea înfăţişată prin acele attribute. Aceste darfeluri de compliniri, care răspund totdauna la întrebarea Cum? le am putea privi în rândul complinirilor întâmplătoare.
		Esemplu.
	Noi ne petrecem vieaţa nefăcând nimic, sau nefăcând nimic folositor, [15] sau făcând ce nu s’ar cădea să facem. Aci attributul petrecând are de compliniri întâmplătoare pe participiile presente nefăcând şi făcând, pentru că răspund la întrebarea cum? (Petrecem cum? Nefăcând nimic, sau nefăcând nimic folositor, sau făcând ce nu s’ar cădea să facem).
	Noi mergea cântând, jucând şi râzând. Aci attributul mergând are de compliniri întâmplătoare pe  participiile presente cântând, jucând şi râzând, pentru că răspund la întrebarea cum? (Noi mergem cum? Cântând, jucând şi râzând).
	Eu plecai încredinţat că ... Aci attributul plecând are de complinire întâmplătoare pe participiea trecută încredinţat, care răspunde la întrebarea cum? (Plecai cum? Încredinţat că ...).
	Eu căzui leşinat pe pământ. Aci attributul căzând are de complinire întâmplătoare pe participiea trecută leşinat, care răspunde la întrebarea cum? (Eu căzui cum? Leşinat).
	Noi umblarăm toată zioa plini de aceste cugete neplăcute. Aci attributul umblând are de complinire întâmplătoare pe adjectivul plini, pentru că răspunde la întrebarea Cum? (Noi umblarăm cum? Plini de aceste cugete).
	Însemnare. Să nu uităm că aceste feluri de participii numai atunci le am putea privi de compliniri întâmplătoare, când răspund la întrebarea Cum? Iar când vor răspunde la [16] întrebarea Pentru ce? sau când se vor duce la un verb râsfrângător, atunci
	În cea d’întâi întâmplare le vm privi de attribute ale unei altei proposiţiisubt-înţelese. Spre esemplu, în proposiţiea Eu am făcut aceasta, încredinţat ... participiea încredinţat, care răspunde la întrebarea Pentru ce? este attributul proposiţii subt-înţelese pentru că eram încredinţat )Eu am făcut aceasta pentru ce? Pentru că eram încredinţat ...).
	Iar în cel de’al doilea, le vom privi de compliniri modificative ale pronumelui ce însoţeşte pe verbul resfrângător.  Spre esemplu, în proposiţiea Eu mă duceam încredinţat că ... participiea încredinţat este o complinire modificativă a pronumelui mă (Eu duceam pe cine? Pe mă sau pe mine – Pe mine - cum? Încredinţat).
	Însemnare. Pentru proposiţiile în complinire vom vorbi mai târziu (vezi ¤43).
23. O complinire se poate reduce într’aceeaşi vreme la mai multe ziceri cum Tinerii noştri iubesc şi cinstesc învăţătura; aci zicerea învăţătura este complinire la doă ziceri, adică la attributele iubind şi cinstind (Iubind şi cinstind ce? Învăţătura).
24. O complinire poate avea şi ea complinirea ei, cum Tinerii cei înţelepţi ascult poveţele cele bune ale învăţătorilor; aci zicerea poveţele, care este o complinire dreaptă a attributului ascultând (Ascultând ce? Poveţele), are [17] şi ea de complinire 1 pe adjectivul cele bune, care este o complinire modificativă, şi 2 pe substantivul învăţătorilor, care este o complinire nedreaptă (Care poveţi?  Cele bune – Ale cui poveţe? Ale învăţătorilor).
25. O complinire urmată de mai multe compliniri care complinesc în rând una pe alta, şi toate împreună pe dânsa, se socoteşte un tot ce acelea, şi toate împreună cânt o complinire întreagă sau logică a părţi la care se suppun.
	Bărbatul cel statornic în omeniea sa dobândeşte lauda oamenilor cinstiţi. Aci subjetul bărbatul are de complinire pe statornic (Care bărbat? Cel statornic); iar statornic are pe în omeniea sa (Statornic în ce? În omeniea sa); amândoă dar aceste compliniri statornic în omeniea sa, făcând astfel un tot, sânt complinirea întreagă sau logică a subjetului bărbatul. Attributul dobândind are de complinire pe lauda (Dobândind ce? Lauda); lauda are pe oamenilor ( A cui laudă? A oamenilor),  şi oamenilor are pe cinstiţi (Care oameni? Cei cinstiţi); aceste dar trei compliniri lauda oamenilor cinstiţi, făcând un tot, sânt complinirea întreagă sau logică a attributului dobândind.
26. Complinirile însoţesc totdauna pe subjet, pe attribut sau pe celelalte compliniri, iar pe verbul a fi, care îşi are de sine înţelesul cevârşit, nu’l poate însoţi altă complinire de cât numai negativul nu, când vrem să afirmăm că o fiinţă nu este cu cutare [18] cualitate. Es. Poveţele cele plăcute nu nt totdauna folositoare; aci verbul sânt are de complinire numai pe nu; iar complinirea totdauna ce ni se pare că ar trebui să însoţească tot pe verbul sânt, modifiează pe adjectivul folositoare, arătând când sânt folositoare (Folositoare când? Totdauna).
	Însemnare. În analisă, când verbul a fi va fi însoţit de negativul nu, voind să arătăm pe verb, rostim împreună cu dânsul şi pe ace negativ, ca să nu mai vorbim de dânsul deosebit, adică în proposiţiea Petre nu este bun, voind să spunem care este verbul, zicem că e nu este, adică spunem p’amândoă de o dată.

		Pentru deosebitele feluri de subjete şi attribute

27. Subjetele şi attributele sânt simple sau compuse, necomplinite sau complinite.
28. Subjetul este simplu, când esprimă numai o fiinţă, sau mai multe fiinţi de acela’şi fel, coprinse numai într’o zicere, şi privite ca un tot.

		Esemple.
	Virtutea este neîndrăznitoare. Aci subjetul virtutea este simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă.
	Oamenii sânt neputincioşi. Aci subjetul oamenii este simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acela’şi fel.
29. Subjetul este compus, când espri/mă * [19] mai multe fiinţi diferite sau despărţite una de alta.
		Esemplu.
	Virtutea şi geniul încredinţez nemurirea. Aci subjetul este virtutea şi geniul, şi este compus, fiind că esprimă mai multe fiinţi diferite.
30. Attributul este simplu, când esprimă numai o cualitate, numai un chip de a fi al subjetului.
		Esemplu.
	Cerul este limpede. Aci attributul limpede este simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului cerul.
	Omul judecă sau este judecând. Aci attributul judecând este simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului omul.
31. Attributul este compus, când esprimă mai multe chipuri de a fi ale subjetului.

		Esemple
	Dumnezeu este drept şi a-tot-puternic. Aci attributul drept şi a-tot-puternic este compus, fiind că esprimă mai multe chipuri de a fi ale subjetului Dumnezeu.
	Cel silitor învaţă şi înaintează.
Aci attributul învăţând şi înaintând este compus, fiind că esprimă mai multe chipuri de a fi ale subjetului cel silitor.
32. Subjetul şi attributul sânt necomplinite, când având de sine un înţeles săvârşit, nu sânt însoţite de nici o complinire.
[20]		Esemple.
Soarele este luminos. Aci subjetul şi attributul sânt necomplinite, pentru că au înţelesul lor deplin, şi nu sânt însoţite de nici o complinire.
	Virtutea place sau este plăcând. 
Aci subjetul şi attributul sânt necomplinite, pentru că au înţelesul lor deplin, şi nu sânt însoţite de nici o complinire.
33. Subjetul şi attributul sânt complinite când neavând de sine un înţeles săvârşit, se însoţesc de vre o complinire sau mai multe pentru deplinirea lor.
		Esemple.
	O conştiinţă întinată nu este nici o dată liniştită. Aci subjetul o conştiinţă este complinit, pentru că neavând un înţeles săvârşit, este însoţit de complinirea modificativă întinată (Care conştiinţă? Cea întinată). – Attributul liniştită este asemenea complinit, fiind că are de complinire întâmplătoare pe frasa de adverb nici o dată (Liniştită când? Nici o dată).
	Slava omului stă în virtute. Aci subjetul slava este complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe substantivul omului, legat cu dânsul prin terminaţiea de caz a articolului ( A cui slavă? A omului. – Attributul stând este asemenea complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe substantivul virtute, legat cu dânsul prin preposiţiea în (Stă în ce? În virtute).
	A iubi pe vrăjmaşii săi este da/toriea * [21] unui creştin. Aci subjetul a iubi este complinit, căci are de complinire dreaptă pe substantivul vrăjmaşii săi, legat cu dânsul d’a dreptul (A iubi pe cine? Pe vrăjmaşii săi). – Attributul datoriea este asemenea complinit, fiind că are de complinire nedreaptă substantivul unui creştin, legat de dânsul prin terminaţiea de caz a adjectivului determinativ unui ( A cui datorie? A unui creştin).
34. Când doă sau mai multe compliniri însoţesc pe subjet sau pe attribut, arătăm în analisă complinirea modificativă mai nainte de complinirea nedreaptă; complinirea dreaptă, mai nainte de cea nedreaptă, şi p’aceasta, mai nainte de cea întâmplătoare. Astă rânduială în arătarea complinirilor, este însu’şi drumul analitic al gândirii.
		Esemplu.
	Înţeleptul nu se ia nici o dată după după deşartele păreri ale oamenilor. Aci verbul nu ia are trei complinire pe se, nici o dată şi după păreri. Aşa complinirea dreaptă se trebue s’o arătăm în analisă mai nainte de complinirea nedreaptă după păreri, şi p’aceasta, mai nainte de complinirea întâmplătoare nici o dată;  căci verbul nu ia care este transitiv, şi cere o complinire dreaptă, ne sileşte să arătăm mai întâi pe cine nu ia ( nu ia pe se sau pe sine); apoi, după ce nu se ia (nu se ia după păreri); şi în sfârşit, când nu se ia (nu se ia după păreri niciodată). Asemenea şi complinirea păreri are doă compliniri pe deşartele [22] şi ale oamenilor. Aşa complinirea modificativă deşartele trebue s’o arătăm în analisă mai nainte de complinirea nedreaptă ale oamenilor, căci trebue să spunem mai întâi după ce fel de păreri nu să ia (nu se ia după deşartele păreri), şi apoi, după ale cui păreri (nu se ia după deşartele păreri ale oamenilor.) (Nota subs. – Profesorul va pune iarăşi pe tineri, mai nainte de a intra în despărţirea următoare pentru deosebitele feluri de proposiţii, să lucreze asupra Eserciţiilor II, III şi IV din partea II).

		Pentru deosebitele feluri de proposiţii.

Mai nainte de a vorbi de felurile de preposiţii, face trebuinţă să cunoaştem însemnarea zicerii Frasă, cu care o să ne slujim a dece-ori  în regulele următoare.
35. Frasă numim o unire de ziceri în oare-care chip, care formez un înţeles întreg. Frasa poate coprinde în sine o proposiţie sau cel mult doă.
		Esemplu.
	Urechea este drumul inimii. – Cei răi nu sânt fericiţi, cu toate că isbutesc une-ori. Aci sânt doă frase, din care cea d’întâi coprinde numai o proposiţie; iar cea d’al doilea, doă.
	Însemnare. Acest nume de frasă îl dăm de multe ori, prin întindere, şi la mai multe proposiţii, care prin unirea lor înfăţişez asemenea un înţeles întreg. Cu toate astea,  trebue să ştim că la o asemenea întâmplare, voind să deosebim ceea ce trebue să numim în fiinţă frasă, ne slujim mai vârtos cu numele [23] de Periodă, precum vom arăta la partea II, Eserciţiea XIX.
36. Proposiţiile, după rangul ce ţin în descvălirea gândiri noastre, se împart în Principale şi Incidente.
37. Proposiţie Principală este aceea care are cel d’întâi rang în desvălirea gândirii noastre, şi de care ţin celelalte proposiţii din frasă.
		Esemplu.
Eu crez că virtutea este cel mai preţuit din toate bunurile; omul care fuge de dânsa, se depărtează de fericire.
	În această frasă proposiţiile eu crez şi omul se depărtează de fericire sânt principale, căci au cel d’întâi rang în desvălirea acestei gândiri, şi de dânsele ţin celelalte doă proposiţii că virtutea este cel mai preţuit din toate bunurile, şi care fuge de dânsa (Eu crez ce? Că virtutea este cel mai preţuit din toate bunurile. +3 Care om? Care fuge de dânsa).
38. Sânt doă feluri de principale, principală absolută şi principală relativă.
39. Principală absolută ( neatârnată sau de sine) este aceea care vine într’o frasă mai nainte de celelalte principale dintr’însa, şi nu se uneşte d’aproape cu alta mai din sus.
40. Principală relativă este aceea care vine într-o frasă după altă principală, şi este în relaţie, în unire cu aceea.
[24] Eu crez că virtutea este cel mai preţuit din toate bunurile; omul care fuge de dânsa, se depărtează de fericire.
	În această frasă sânt, precum am văzut mai sus, doă principale:  eu crez, şi omul se depărtează de fericire. Aşa, proposiţiea eu crez este principală absolută, căci vine în frasă mai nainte de ceealaltă principal, şi nu se uneşte cu altă proposiţie mai din sus; iar proposiţiea omul se depărtează de fericire este principală relativă, căci vine după cea absolută, şi este în unire cu dânsa, eu crez ... şi omul se depărtează ...
41. Proposiţiile principale se leg de obşte între ele prin treptarea ideilor, sau prin opposiţie, sau pentru că cele din urmă esplică pe cele mai de sus.
1. Doă proposiţii ce leg prin treptare, când coprind în ele doă idei, doă înţelesuri ce pot fi în unire unul cu altul, ce pot veni unul după altul.
		Esemple.
	Mângâem pe cei streini , şi ne întristăm cu prietenul nostru. Aci sânt  doă principale, din care cea din urmă se leagă cu cea din sus prin treptare, pentru că coprinde în sine un înţeles ce poate fi în unire cu cel din sus, ce poate veni după acela.
	Nepedepsirea face legile nefolositoare, ea le face peste  puţin şi de râs. Aci sânt doă principale, din care [25] cea din urmă se leagă cu cea din sus iarăşi prin treptare. 
2. Dă principale se leg prin opposiţie sau împotrivire, când înţelesul celei din urmă se împotriveşte la înţelesul celei din sus.
		Esemple.
	El iubeşte învăţătura, dar este nestăruitor. Aci sânt doă principale, din care cea din urmă se leagă cu cea din sus prin opposiţie, pentru că înţelesul ei se împotriveşte la înţelesul celeilalte.
	Nenorocirea lungeşte vieaţa, fericirea o scurtează. Aci sânt doă principale, din care cea din urmă se leagă cu cea din sus iarăşi prin opposiţie.
3. Doă proposiţii se leg prin esplicaţie, când înţelesul celei din urmă esplică, sau mai desvăleşte, mai întinde, înţelesul celei din sus.
Însemnare. Cunoaştem că frasa următoare esplică pe cea din sus, când putem pune în capu’i espresiile căci, pentru că, fiind că, iată pentru ce, iată cum.
		Esemplu.
	Faptele cele bune au în sine resplătirea lor; ele contribuesc la fericirea noastră. Aci sânt doă principale, din care cea din urmă se leagă cu cea din sus prin esplicaţie, pentru că înţelesul ei esplică sau desvăleşte înţelesul celei din sus, arătând pentru ce faptele cele bune au în sine resplătirea lor, şi pentru aceasta poate priimi şi în capu’i espresiea căci sau pentru că, [26] cum Faptele cele bune au în sine resplătirea lor, pentru că ele contribuesc la fericirea noastră.
	Însemnare. Conjugativii arăt şi ei, precum ştim, şi precum vedem în esemplele din sus, legarea între principale. Cu toate astea, vrând să ştim daca doă principale sânt bine legate între ele, nu trebue să ne uităm la conjugativii ce vor fi între dânsele, ci la legarea ce pot avea ideile între ele: conjugativii, de şi sânt nişte semne de legare, ne pot înşela de multe ori în pricina aceasta. Spre esemplu, de am zice: Eu sânt hotărât a pleca în vara viitoare la Paris, dar lui Petre nu’i prea place acest fel de poame, nu ştiu cine ar putea zice că aceste doă proposiţii au vre-o legare între ele, de şi vedem între dânsele semnul de legare, conjugativul dar. ) (Nota subs. –  Tinerii vor lucra şi asupra esemplelor din Eserciţiea V.)
42. Proposiţie Incidentă este aceea care s’adaogă la vre-una din părţile altei proposiţii ca să’i deplinească înţelesul.
		Esemplu.
Eu crez că virtutea este cel mai preţuit din toate bunurile; omul care fuge de dânsa, se depărtează de fericire.
	În această frasă sânt do proposiţii incidente: 1 că virtutea este cel mai preţuit din toate bunurile, care deplineşte înţelesul attributului crezând (Eu crez ce? Că virtutea este ...); şi 2 care fuge [27] de dânsa, care deplineşte înţelesul subjetului omul (Care om? Care fuge de dânsa).
	Însemnare. Incidentele se leg cu celelalte sau prin adjectivi relativi care şi ce, sau prin următoarele ziceri conjugătoare că, ca să, fără să – că, pentru că, cu toate că – căci – când, până când, de când, pe când – de, daca – cum, precum, de cum – unde, de unde, până unde, pe unde – cât, precât, decât, âncât şcl.
43. Sânt doă feluri de incidente, incidente determinative, şi incidente esplicative.
44. Incidenta determinativă este aceea care s’adaogă la vre-una din părţile altei proposiţii ca să’i mărginească însemnarea, şi s’o facă a înfăţişa o idee mai puţin generală de cât aceea ce înfăţişează când se ia în toată întinderea ei. De unde urmează că incidenta determinativă nu se poate scoate din frasa ce o hotăraşte, făr’a se schimba sau a se strica înţelesul acelei frase.
		Esemplu.
Slava care vine din virtute,  are o strălucire nemuritoare. Aci proposiţiea care vine din virtute este incidentă determinativă, căci însoţind pe subjetul slava, îi mărgineşte înţelesul, arătând că numai acea slavă care vine din virtute, are o strălucire nemuritoare, iar nu ori-care slavă. De unde vedem că,lipsind această incidentă din frasă, proposiţiea slava are o strălucire nemuritoare ar înfăţişa un înţeles greşit.
[28] 45. Incidenta esplicativă este aceea care s’adaogă la vre-una din părţile altei proposiţii ca să’i esplice însemnarea, ca să’i adaoge nişte modificaţii, nşte desluşiri, ce nu le cere neapărat înţelesul. De unde urmează că incidenta esplicativă se poate scoate din frasa ce o esplică, far’a se schimba sau strica înţelesul acelei frase.
		Esemplu.
	Patimile, care sânt nişte boale ale sufletului, vin din revoltarea noastră asupra judecăţii. Aci proposiţiea care sânt nişte boale ale sufletului este incidentă esplicativă, căci, însoţind pe subjetul patimile, îi esplică înţelesul prin nişte desluşiri care nu’i sânt de o neapărată trebuinţă. De unde înţelegem că proposiţiea patimile vin din revoltarea noastră asupra judecăţii poate înfăţişa şi fără această incidentă un înţeles întreg, sau acela’şi înţeles ce l’ar avea împreună cu dânsa.
46. Incidentele esplicative le putem cunoaşte în trei chipuri.
1. Daca cele ce încep cu un relativ în subjet, se pot face, fără stricarea înţelesului, principale, luind în locul acelui relativ pe antecedentul său.
		Esemplu.
	Patimile, care sânt nişte boale ale sufletului vin din revoltarea noastră asupra judecăţii. Cunoatem aci că incidenta care sânt nişte boale [29] ale sufletului este esplicativă, pentru că putem s’o facem principală, puind în locul relativului care pe antecedentul său patimile, şi să zicem făr’a strica nici de cum înţelesul de mai nainte: Patimile sânt nişte boale ale sufletului, ele vin din revoltarea noastră asupra judecăţii.
2. Daca cele ce încep cu conjugativ se pot strămuta din locul lor făr’a se strica înţelesul, ceea ce ne dă să pricepem şi mai bine că ele nu ţin atât de aproape de principala la care se suppun.
		Esemplu.
Eu voi veni, daca treaba mă va erta. Aci incidenta daca treaba mă va erta este esplicativă, căci putem zice prin strămutare făr’a se strica înţelesul: Daca treaba mă va erta, voi veni.
3. În sfârşit, că esplicativele se pun totdauna  între doă virgule, cum Patimile, care sânt nişte boale ale sufletului, vin din ...
47.Când o frasă coprinde în sine mai multe proposiţii incidente, care se suppun toate la aceea’şi zicere, acele incidente sânt de o asemenea natură ca şi cea d’întâi din ele, daca toate vor avea aceea’şi treaptă de unire cu zicerea la care se supun, ceea ce se înţelege lesne, când în naintea fie-căriia din ele putem subt-înţelege acea zicere.
		Esemplu.
Eu crez că Dumnezeu este nemărginit drept, că va resplăti faptele [30] celor drepţi, şi că nu va lăsa nepedepsiţi pe cei răi. Aci sânt trei incidente care au cu proposiţiea. Eu crez aceea’şi treaptă de unire, căci la fie-care din ele putem subt-înţelege pe eu crez, adică eu crez că Dumnezeu este nemărginit drept, eu crez că va resplăti faptele celor drepţi, şi eu crez că nu va lăsa nepedepsiţi pe cei răi. Aşa, fiind că cea d’întâi incidentă este determinativă, urmează ca şi celelalte doă să fie asemenea. (Nota subs. – Tineri vor lucra aci asupra esemplelor din Eserciţiile VI şi VII.)

Pentru aşezarea părţilor în proposiţie.

48. Proposiţiile, fie principale, fie incidente, se împart după aşezarea părţilor ce le compun, în drepte şi inverse sau întoarse.
49. Proposiţiea este dreaptă, când părţile din care e compusă, subjet, verb, attribut şi compliniri, păzesc rândul analitic al gândirii, care cere să arătăm întâi subjetul, după aceea verbul, apoi attributul, puind îndată după subjet sau attribut şi diferitele compliniri ce se vor duce la acelea.
	Însemnare. Pentru aşezarea ce trebue să păzească complinirile între ele, vezi ¤ 34.
		Esemplu.
Ostaşul cel îndrăzneţ jertfeşte cu generositate vieaţa sa pentru Patrie. – Regele Macedonii învinse de/săvârşit * [31] pe Perşi la bătăliea de la Arbele.
	În aceste doă esemple toate părţile lor păzesc rândul analitic al gândirii, precum se vede în tabla următoare:

Subjetul .......................................... Ostaşul 		Regele
Complinire modificativă           cel îndrăzneţ		.............
Complinire nedreaptă		.......................		Macedonii
Verbul şi attributul		    jertfeşte		învince
Complinire întâmplătoare	cu generositate	desăvârşit
Complinire dreaptă		vieaţa sa		pe Perşi
Complinire nedreaptă		pentru Patrie		la bătălia de la Arbele.


afară numai de complinirile întâmplătoare cu generositate şi desăvârşit, care vin înaintea complinirilor drepte vieaţa sa şi pe Perşi, şi care cu toate astea nu stric aşezarea cea dreaptă a fraselor: căci trebue să ştim că complinirile întâmplătoare se leg une-ori atât de aproape cu înţelesul verbului, în cât daca am avea o zicere care să le înfăţişeze pe amândoă, le am arăta numai cu aceea, iar nu despărţite. Aşa în frasele din sus, daca am muta complinirile întâmplătoare tocmai la sfârşitul lor, adică după complinirile nedrepte, unde trebuia să fie, şi am zice:
	Ostaşul cel îndrăzneţ jertfe/eşte * [32] vieaţa sa pentru Patrie cu generositate.
Şi Regele Macedonii învinse pe Perşi la bătăliea de la Arbele desăvârşit,
verbii jertfeşte şi învinse ‚şi ae pierde atunci o parte din sensul ce trebuia să înfăţişeze în dată cu rostirea lor; căci,  în cel d’întâi esemplu, pentru un ostaş viteaz, n’ar fi destul să zicem numai că’şi jertfeşte vieaţa sa pentru Patrie, lucru la care e supus fără de voe’i şi ori-ce ostaş de rând, ci că o jertfeşte cu generositate; de unde înţelegem că această complinire nu s’ar putea depărta de lângă verb, făr’a se slăbi înţelesul ce trebue să înfăţişeze acesta în rport cu subjetul său. – Asemenea vedem şi în esemplul d’al doilea că verbul învinse cere neapărat lângă dânsul şi pe complinirea desăvârşit, ca să înfăţişeze acel înţeles ce a cugetat scriitorul ca să’i dea; de unde înţelegem iarăşi că şi această complinire nu se poate muta de lângă verb fără slăbirea înţelesului acestuia.
50. Proposiţiea este inversă sau întoarsă, când părţile ei nu păzesc rândul analitic al gândirii. Aşa proposiţiea este întoarsă.
	1. Când nu începe de la subjet: Ast-fel  luă sfârşit împărăţiea Romană  (Dreaptă: Împărăţiea Romană luă sfârşit ast-fel).
	Însemnare. Verbii unipersonali şi ori-ce alţi verbi întrebuinţaţi ca unipersonali (vezi ¤ 12. însemn.), având de subjet o proposiţie, au pe acel subjet după dânşii, iar nu îna/intea * [33] lor, cum Se cade să fim drepţi, – Trebue să te sileşti.
	2. Când attributul nu vine în dată după verb: Binezic fie numele tău (dreaptă: Numele tău fie binezic).
	3.  Când vre-una din complinirile subjetului sau ale attributului vine mai ’nainte de acel subjet sau acel attribut, iar nu după dânsele: Ale virtuţi legi sânt vecinice (dreaptă: Legile virtuţii sânt vecinice). – Nestatornic în hotărârile sale, omul ajunge rar la scopul său (dreaptă: Omul, nestatornic în hotărârile sale, ajunge rar la scopul său). – Ce propuneri faci? (dreaptă: Tu faci ce propuneri). – Prinţului e dat dreptul de a erta (dreaptă: Dreptul de a erta e dat prinţului).
	4. Când o complinire nedreaptă va veni mai ’nainte de o complinire dreaptă, iar nu după dânsa: Învăţătura ştiinţelor, luminând duhul, pregăteşte la virtute inima omului (dreaptă: Învăţătura ştiinţelor, luminând duhul,  pregăteşte inima omului la virtute).
	5. Când ântr’o frasă, compusă de o principală şi o incidentă, care complineşte attributul acei principale, vine incidenta mai ’nainte de principala, iar nu după dânsa: Daca te vei sili, vei isbuti (dreaptă: Vei isbuti, daca te vei sili). – Când nu greşeşti, ai cugetul liniştit (dreaptă: Ai cugetul liniştit, când nu greşeşti). (Nota subs. – Şcolarii vor lucra acum esemplele din Eserciţiile VIII şi IX).
[34] 		Pentru totul părţilor în proposiţii.
51. Proposiţiile, după totul părţilor din care se compun, se împart în simple, compuse, pline, elliptice, coprinzătoare de vre-o espresie esplicativă, esplicative şi implicite.
52. Proposiţiea este simplă,  când nu va avea nici una din părţile ei compusă, cum Omul este slab. – Cei răi nu sânt fericiţi, cu toate că isbutesc une-ori.
53. Proposiţiea este compusă, când va avea vre-una din părţile ei compusă, când va avea adică mai multe părţi asemenea, precum mai multe subjete, mai multe attribute, mai multe compliniri cu acela’şi raport.
	Însemnare. Compliniri cu acela’şi raport sânt acelea care se suppun la aceea’şi zicere, şi ce răspund la aceea’şi întrebare.
		Esemple.
Turburarea, groaza, omorul înainta. Această proposiţie este compusă pentru că are trei părţi asemenea, adică trei subjete.
	Tirienii sânt industrioşi, răbdători, muncitori.  Această proposiţie este compusă, pentru că are trei părţi asemenea adică trei attribute.
	Cugetările cele mari şi frumoase vin din inimă. Această proposiţie este compusă, pentru că are doă compliniri cu acela’şi raport, adică pe complinirile modificative cele mari şi frumoase, care modifiează pe subjetul cugetărle, şi se re/spund * [35] la aceea’şi întrebare (Care cugetări? Cele mari şi frumoase).
	Omul poliit cultivează ştiinţele şi meşteşugurile. Această proposiţie este compusă, pentru că are doă compliniri cu acela’şi raport, adică pe complinirile drepte ştiinţele şi meşteşugurile, care, suppuindu-se la attributul cultivind, se răspund la aceea’şi întrebare (Cultivind ce? Ştiinţele şi meşteşugurile).
	Eu sânt hotărât să’i trimiţ o scrisoare, şi să’l dojenesc pentru faptele lui. Această proposiţie este compusă, pentru că are doă compliniri cu acela’şi raport, adică pe incidentele să’i trimiţ o scrisoare şi să’l dojenesc pentru faptele lui, care, suppuindu-se la attributul hotărât, se răspund la aceea’şi întrebare (hotărât pentru ce? Ca să’i trimiţ ... şi ca să’l dojenesc ...).
54. Proposiţiea compusă coprinde în sine atâtea înţelesuri sau proposiţii câte vor fi şi părţile cele compuse dintr’însa.
		Esemplu.
Omul poliit cultivează ştiinţele şi meşteşugurile. Această proposiţie, pentru că are doă compliniri cu acela’şi raport, adică pe ştiinţele şi meşteşugurile, coprinde într’însa doă proposiţii sau înţelesuri, adică Omul poliit cultivează ştiinţele, şi Omul poliit cultivează meşteşugurile.
55. Proposiţiea este plină, când părţile constitutive ale propoşiţii (subjet, verb şi attribut) se arăt în ea, cum Meritul este smerit – Învăţăturile împodobesc duhul şi inima.
56. Proposiţiea este elliptică, când vreuna sau mai multe din părţile ce o compun (subjet, verb şi attribut) lipsesc şi se subt-înţeleg. Într’o proposiţie poate fi ellips.
57. 1. De subjet:
	Aibi grijă a dobândi lauda bărbaţilor cinstiţi (subt-înţeles Tu: Tu aibi grijă şcl.).
	Puternice sânt cuvintele tale, dar pe mine nu mă pot îndupleca (subt-înţeles ele: Dar ele pe mine nu mă pot îndupleca).
Însemnare. În rumâneşte verbii se întrebuinţez a dese ori fără subjet, mai vârtos când sânt în persoana d’întâi şi a doa.
58. 2. De verb:
Ei sânt prietenii mei, iar tu vrăjmaşul meu (subt-înţeles eşti: Iar tu eşti Vrăjmaşul meu).
	Unul este fricos, cellalt îndrăzneţ (subt-înţeles este: Cellalt este îndrăzneţ).
59. 3. De attribut:
Aste daruri sânt pentru tine (subt-înţeles hotărâte: Aste daruri sânt hotărâte pentru tine).
	El este la ţară (subt-înţeles dus sau aflându-se: El este dus sau aflându-se la ţară).
	Însemnare. Când nu putem găsi o zicere care să poată împlini cu cuvânt lipsa attri/butului * [37], ne slujim cu una din aceste doă participii fiind sau aflându-se, la care a dese-ori sântem siliţi a alerga. Es. El este în casă, Aşa este voea mea, În aste doă  proposiţii, neputând subt-înţelege în attribut altă zicere, sântem siliţi a zice: El este find sau aflându-se în casă; aşa este fiind voea mea.
60. 4. De verb şi de attribut:
Franţa cade în Europa, iar Egiptul în Africa, (subt-înţeles cade sau este căzând: Iar Egiptul cade în Africa).
Însemnare. Când subjetele vor fi unite prin conjugativii ori, sau (vezi cel d’întâi esemplu următor), ori vor şi aşezate prin gradaţie (vezi esemplul d’al doilea), ori când  cel din urmă va fi o espresie care coprinde într’însa toate subjetele ce preced, precum sânt zicerile tot, nimic, nimic, nimeni (vezi esemplele d’al treilea, al patrulea şi al cincilea), verbul şi attributul se subt-înţeleg atunci după fie-care din acele subjete, afară de cel din urmă, cu care se unesc verbul şi attributul ce vor fi în frasă.
		Esemplu.
Meritul său ori smereniea sa place (subt-înţeles place după cel d’întâi subjet: Meritul său place, ori smerenia sa place).
	Interesul tău, cinstea ta, Dumnezeu în sfârşit cere astă jertfă (subt-înţeles cere astă jertfă după fie-care din cele doă d’întâi subjete: In/teresul * [38] tău cere astă jertfă, cinstea ta cere astă jertfă).
	Interesul, raţiea, prieteşugul, toate îi unesc (subt-înţeles îi uneşte după fie-care din cele trei d’întâi subjete: Interesul îi uneşte, raţiea îi uneşte, prieteşugul îi uneşte).
	Jocuri, conversaţii, privelişti, nimic nu putu să’l tragă din simtimentul întristării (subt-înţeles nu putură să’l tragă  din simtimentul întristării după fie-care din cele trei d’întîi subjete: Jocuri nu putură şcl., conversaţii nu putură şcl., privelişti nu putură ...).
	Mari şi mici, bogaţi şi săraci, nimeni nu scapă de moarte (subt-înţeles nu scapă de moarte după fie-care din cele patru subjete d’întâi: Mari nu scapă de moarte, mici nu scapă de moarte, bogaţi nu scapă de moarte, săraci nu scapă de moarte.
	Însemnare. Pronumele noi, voi, el, ei, ea, ele, dânsul, dânşi, dânsa, dânsele, sau ceva substantivi, puşi în raport prin zicerile conjugătoare cât, ca, cu ceva adjectivi, participii şi adverbi, ca să arate o comparaţie, cer a subt-înţelege pe verbul şi attributul mai din sus, şi atunci elel sânt sau în subjet, când nu vor fi însoţite de particula pe; sau în complinire dreaptă, când vor avea acea particulă, ori s’ar putea adăoga; sau în complinire nedreaptă, când vor mijloci între ele şi arătatele mai sus ziceri conjugătoare (cât, ca) ceva preposiţii.
[39] Esemple unde pronumele şi substantivii sânt în subjet.
Tu nu lucrezi cât noi (cât noi lucrăm). – El nu lucrează cât dânsa (cât dânsa lucrează). (Nota subs. – Dânsa se întrebuinţează aci în loc de nominativul ea). Tu nu umbli cât Petre (cât Petre umblă). – Tu eşti mai bun de cât noi (de cât noi sântem buni – Tu lucrezi mai mult de cât dânsa (de cât dânsa lucrează). – Tu scrii ca dânsa (cum dânsa scrie). El este înţelept ca Petre (cum Petre este înţelept).
	Esemple unde pronumele şi substantivii sânt în complinire dreaptă.
Eu nu te văz lucrând ca pe dânsa (cum văz pe dânsa lucrând). – Tu nu mă iubeşti mai mult de cât pe Petre (de cât iubeşti pe Petre). – Nimic nu preţuesc atât cât virtutea (cât preţuesc  virtutea sau pe virtute). – Eu nu  cer alt ceva de cât numai un ajutor ( de cât numai un ajutor cer).
	Esemple unde pronumele şi substantivii sânt în complinire nedreaptă.
Tu îngrijeşti de mine mai mult de cât de dânsul ( de cât de dânsul îngrijeşti). – Tu alergi după câştig mai mult de cât după slavă (de cât  alergi după slavă). – Tu nu te stăpâneşti de câştig atât cât de slavă (cât te stăpâneşti de slavă). [40]  Tot asemenea subt-ânţelegem pe verbul şi attributul mai din sus şi la pronumele mine, tine, care, când au pe pe înainte, s'nt în complinire dreaptă; când sânt precedate de vre-o preposiţie, în complinire nedreaptă, şi când au înainte numai pe cât sau ca, le putem privi drept subjete, adică în loc de eu şi tu.
		Esemple cu particula pe şi preposiţii.
	Tu nu mustri pe Petre mai mult de cât pe mine (de cât mă mustri pe mine). – Tu nu povăţueşti pe Petre ca pe mine (cum povăţueşti pe mine). – Tu nu'l iubeşti pe dânsul cât pe mine (cât mă iubeşti pe mine). – Tu nu te temi de dânsul mai mult de cât de mine (de cât te temi de mine).
		Esemple unde mine, tine, sânt precedate numai de cât, ca.
	Tu eşti mai bun de cât mine (de cât mine sau eu sânt bun). – Tu nu eşti silitor cât mine (cât mine sau eu sânt silitor). – Tu eşti suppus ca şi mine (cum şi mine sau eu sânt suppus(. – Tu nu te temi de dânsul mai mult de cât mine ( de cât mine sau eu mă tem de dânsul).
61. 5. De subjet, de verb şi de attribut:
	Ce bei? Prieteşugul tău (subt-înţeles eu voi: Eu voi prieteşuugul tău).
	Când vine? Mâine (subt-înţeles el vine: El vine mâine).
[41]  Bună zioa, bună vremea (subt-înţeles eu urez să'ţi fie: Eu urez să'ţi fie zioa bună, vremea bună).
	Espresiile nu cânta, nu vorbi, nu alerga, şi ori-ce infinitivi precedaţi de adverbul nu, se vor întrebuinţa cu înţeles poruncitor, cer neapărat un subjet, un verb şi un a ttribut subt-înţeles, cum:
	Nu cânta ( eu îţi poruncesc a nu cânta).
	Nu vorbi (eu te sfătuesc a nu vorbi).
	Nu alerga (Eu îţi zic a nu alerga).
	Însemnare. În româneşte, ori-când vrem să rostim o poruncă cu negaţie,  ne slujim în loc de modul imperativ cu infinitivul; aşa zicem nu juca cu modul infinitiv, iar nu nu joacă cu modul imperativ.
	Espresiile bine, frumos, aşa, tăcere, nu, sânt nişte proposiţii elliptice, şi le împlinim oare-cum ast-fel: Tu ai urmat bine sau ai vorbit bine. – Tu te ai purtat sau ai lucrat frumos. – Aşa am făcut aceasta. – Voi fiţi în tăcere. – Eu n'am auzit aceasta.
62. Nu poate fi proposiţie incidentă fără altă proposiţie la care să fie suppus în complinire. Aşa, ori-ce proposiţie incidentă, pusă în capul unei frase, şi esprimând o întrebare, vesteşte totdauna  ellipsul unei proposiţii principale, căriia ea îi hotăraşte înţelesul. Aşa frasele următoare: 
	Ce bei?
	Când ai venit?
	Cum ai săvârşit lucrul?
	Care este părerea ta?
se cuvine să le analisim ca cum ar fi fost:
[42] Eu întreb de aceea ce bei tu;
	Eu întreb când ai venit;
	Eu întreb cum ai săvârşit lucrul;
	Eu întreb care este părerea ta;
şi atunci este lesne a vedea că aceste proposiţii ce bei? când ai venit? cum ai săvârşit lucrul? care este părerea ta? sânt nişte incidente determinative (44).
63. Proposiţiea sau frasa este coprinzătoare de vre-o espresie esplicativă, când va avea într'însa vre-o incidentă esplicativă (¤ 46), sau vre-o complinire nedreaptă, vreun adjectiv, vre-o participie, vre-o espresie adverbială, care se întrebuinţează ca şi incidentele esplicative, numai ca să  esplice  înţelesul zicerii la care se suppun, şi pot pentru aceasta să şi lipsească din frasă fără să se strice înţelesul.
	Observaţie.
	Ca să înţelegem mai bine ce va să zică complinire esplicativă, socotim că nu va fi fără trebuinţă să însemnăm aci cele următoare.
	Complinirile, însoţind părţile unei proposiţii, ori mărginesc însemnarea acelor părţi, aducându-le la un înţeles mai puţin general de cât acela ce ar înfăţişa fiind singure, şi atunci nu pot lipsi din proposiţie fără să se strice înţelesul; sau numai le esplică însemnarea, adică le adaogă nişte modificaţii, nişte desluşiri, ce nu le cere neapărat înţelesul, şi care pentru aceasta şi pot lipsi din proposiţie fără stricarea înţelesului.
[43] Spre esemplu, în proposiţiea Omul cel drept este iubit de toată lumea, complinirea cel drept, însoţind pe subjetul omul, îi mărgineşte însemnarea, arătând că nu toţi oamenii sânt iubiţi de toată lumea, ci numai omul cel drept sau oamenii cei drepţi;  de aceea acest fel de complinire determinativă, nu poate lipsi din frasă fără să se strice înţelesul. Din potrivă, în esemplul Petre urând învăţătura, a ajuns nenorocit, complinirea urând învăţătura, însoţind pe subjetul Petre, nu'i mărgineşte însemnarea, căci el are şi fără dânsa un înţeles deplin, cum Petre a ajuns nenorocit, ci numai i'o esplică, adăogându'i o modificaţie ce nu se cere neapărat de înţelesul frasei; de aceea acest fel de complinire, care se poate numi complinire esplicativă, se poate scoate din frasă fără să se strice înţelesul.
		Esemple de compliniri esplicative.
	Tirienii, prin semeţiea lor, întărâtaseră înpotrivăle pe marele rege Sesostris, care domnea în Egipt, şi care suppusese atâtea regate.
	Această frasă coprinde trei espresii esplicative: o complinire nedreaptă prin semeţiea lor, şi doă incidente esplicative care domnea în Egipt, şi care suppusese atâtea regate. Înţelegem că sânt astfel, pentru că frasa Tirienii întărâta/seră * [44] înpotrivăle pe marele rege Sesostrie poate avea şi fără dânsele un înţeles deplin.
	El e unul din acei regi care, după o împresurare de zece ani, au resturnat vestita Troe.
	Şi această frasă coprinde o espresie esplicativă, adică pe complinirea nedreaptă după o împresurare de zece ani. Înţelegem că e ast-fel, fiind că frasa El e unul din acei regi care au resturnat vestita Troe poate avea şi fără dânsa un înţeles întreg.
	Telemah, plecând ochii în jos, şi ruruşind cu multă graţie, luă iarăşi într'acest chip şirul istorii sale.
	Şi această frasă cuprinde doă espresii esplicative, care sânt participiile plecând ochii în jos, şi ruşind cu multă graţie. Înţelegem că sânt ast-fel, pentru că frasa Telemah luă iarăşi într'acest chip şirul istorii sale îşi are înţelesul întreg şi fără ajutorul lor.
	Eu am făcut aceasta, crezând că nu te voi supăra.
	Şi această frasă coprinde o espresie esplicativă, pe participiea  presentă crezând cu complinirile ei, care este o complinire întâmplătoare a attributului făcând (vezi ¤ 22 Observaţie), şi care poate lipsi din frasă fără stricarea înţelesului.
	Eu am făcut aceasta, încredinţat că voi isbuti mai bine.
[45] Şi această frasă coprinde o espresie esplicativă, pe participiea trecută încredinţat, care este attributul incidentei esplicative subt-înţelese pentru că eram încredinţat că (vezi ¤ 22 Observaţie).
	Eu i'am vorbit ast-fel, sigur că'l voi îndupleca. 
Şi această frasă coprinde o espresie esplicativă pe adjectivul sigur cu complinirile lui, care este attributul incidentei esplicative subt-înţelese pentru că eram sigur că'l ...
	Repezi şi fugătoare, plăcerile simţurilor lasă după dânsele numai un deşert.
	Şi această frasă coprinde doă espresii esplicative pe adjectivii repezi şi fugătoare, care sânt attributele incidentei esplicative subt-înţelese care sânt repezi şi fugătoare.
	În cât pentru mine, eu fusei sprijinit de toţi cei ce mă ura până aci.
	Şi această frasă coprinde o espresie esplicativă, pe complinirea în cât pentru mine, care ţine de incidenta esplicativă subt-înţeleasă de vei întreba în cât pentru mine.
	Într'un cuvânt, eu nu voi crede nici o dată pe  un asemenea om ca dânsul. 
	Şi această frasă coprinde o espresie esplicativă, pe frasa de adverb într'un cuvânt, care ţine de incidenta esplicativă subt-înţeleasă de voeşti să'ţi arăt într'un cuvânt.
[46] Însemnare. Să nu uităm că aceste feluri de compliniri esplicative le putem cunoaşte şi când vor fi despărţite prin virgule, precum vedem în esemplele din sus.
64. Proposiţie espletivă (care are ceva peste împlinirea ei) este aceea care coprinde în sine vre-o zicere netrebuincioasă la construcţiea logică a proposiţii; ast-fel sânt proposiţiile în care se află vre-un pleonasm, adică un adaos de aceeaşi zicere, sau prisos de ziceri cu acela'şi înţeles.
		Esemplu.
P'acest tânăr l'a încununat Prinţul nostru pentru silinţa lui la învăţătură. – Ţie 'ţi aduci cinste şi laudă cu această virtuoasă purtare.
	Aceste doă proposiţii sânt espletive: complinirile îl şi îţi  sânt nişte pleonasme, nişte repetiţii, căci trebuinţa lor în aceste proposiţii o împlinesc complinirile  p*acest tânăr şi ţie.
65. Ori-ce pleonasm, fiind că este numai o repetiţie de acela'şi lucru, nu poate face compusă partea ce o repeteşte.
66. Ori-ce pleonasm nu poate face asemenea complinită partea ce o repeteşte, afară numai daca acel pleonasm va fi el însu'şi însoţit de ceva compliniri, precum în proposiţiea următoare: Chear că te înşeli, tu care ai atâta esperienţă! Aci pleonasmul tu, care este o repetiţie a subjetului tu din capul frasei, are de complinire pe proposiţiea incidentă care ai atâta esperienţă.
[47] 67. Când va fi vre-un pleonasm, să nu uităm în analisă a arăta că subjetul, sau attributul, sau cutare complinire este repetită prin cutare pleonasm.
		Esemplu.
	Ţie'ţi a dat acest drept. Aci complinirea nedreaptă ţie este repetită prin pleonasmul 'ţi
sau îţi.
68. Proposiţie implicită (coprinsă în ...) este aceea care coprinde în sine subjetul, verbul şi attributul, fără s'arate nici una din aceste părţi. Ast-fel sânt toate acele ziceri ce le numim Interecţii, şi care esprimă, precum ştim, nişte simţiri repezi sau puternice ale sufletului nostru.
	Es. Ah! căci nu m'ai ascultat!  Aci interecţiea ah este o proposiţie implicită, căci însemnează Eu sânt trist, mâhnit.
69. Proposiţiile implicite se analisesc totdauna după înţelesul cu care vor fi întrebuinţate. Spre esemplu, interecţiea A! arătând o bucurie, o analisim cu sânt mulţumit; arătând mirare,  cu mă mir; arătând spaimă, cu 'mi e grică. Interecţiea E! arătând chemare, o analisim cu  auzi, ascultă; arătând scârbire, supărare, cu' mi e scârbă, mă supăr.
	Zicerile da, ba, sânt asemenea nişte proposiţii implicite. Es. O să se ducă oare? Da, adică o să se ducă. – O să scrie? Ba, adică n'o să scrie. 
[48] 	Împărţirea proposiţiilor după înţelesul ce le poate da aşezarea părţilor lor.
70. Proposiţiile, după înţelesul particular ce le poate da aşăzarea părţilor, se împart în Espositive, Imperative, Interogative şi Esclamative.
71. Proposiţiea este espositivă, când esprimă o judecată actuală (în fiinţă, în faptă), cum Dumnezeu va pedepsi pe cei răi. Această proposiţie este une-ori espositivă cu ipotesă (cu supposiţie, cu închipuire de un ce), precum în a doa parte a acestei frase: Oamenii ar fi prea fericiţi, daca i'ar cârmui dreptatea. Alte ori espositivă, trăgând o urmare, precum în a doa parte a frasei următoare: Tu eşti om, deci vei muri.
72. Proposiţiea este imperativă, când esprimă o poruncă sau o oprire de a se face ceva. Es. Fiule, încrede-te în faptele oamenilor, iar nu în vorbele lor.
73. Proposiţiea este interogativă, când esprimă o întrebare simplă, sau o întrebare cu îndoială, cu neîncredinţare. Es. Ce faci? – Cum poţi să'ţi pierzi ast-fel vremea? – Îndrăzni-voi să'ţi fac astă observaţie? – N'aş putea oare să crez că ... (Nota subs. – Proposiţiile interogative  se zic şi Dubitative (de îndoială) când arăt o îndoială cu întrebare, cum îndrăznivoi să'ţi arăt că ...).
74. Proposiţiea este esclamativă, când esprimă o mişcare repede a sufletului în acela ce vorbeşte, şi care face o esclamaţie (Nota subs. – Prin ecsclamaţie înţelegem acea strigare ce face omul cel mişcat de mirare, de frică, de bucurie sau de o altă asemenea simţire repede a sufletului.)
[49] Es. Cât eşti de înţelept şi virtuos! – Căci n'am făcut aceea ce m'ai sfătuit! – Dea Domnul să isbuteşti!
		Adaos de oare-care greutăţi desvălite prin analisă.
1. El stă nemişcat în hotărârea sa. – El a rămas uimit.
	Verbi a sta, a rămânea, arătând o stare ca şi verbul a fi, ţin locul acestui verb. Aşa în proposiţiile din sus verbii sânt stă şi a rămas; iar attributele, participiile neschimbat şi uimit.
2. El se roagă a fi ertat. – Cine 'l sileşte a fi necinstit? Simtimentele şi aplecările fie-căruia nu pot sta ascunse multă vreme. (Nota subs. – Verbi a sta, a rămânea ţin, precum am arătat mai sus, locul verbului a fi.) – El nu suffere a rămânea înşelat.
	Ori-când după infinitivul a fi, a sta, a rămânea va urma un adjectiv sau o participie în raport cu dânşi, acele ziceri ţin loc de attribut, iar infinitivul este întrebuinţat în loc de modul subjonctiv. Aşa, în proposiţiile din sus, infinitivii a fi, a sta, a rămânea, sânt întrebuinţaţi în loc de ca să fie, ca să stea, ca să rămâe; iar zicerile ertat, necinstit, ascunse, înşelat, ţin loc de attribute.
3. El este bun de trimis. – Acest bărbat, vrednic de ales, , s'a lepădat de toţi. – Această întâmplare este vrednică de povestit. – Ele sânt vrednice de pomenit.
[50] Participiea trecută, fiind în raport cu un adjectiv ce modifiează, ori ca attribut sau ca complinire, pe un substantiv mai din sus (vezi esemplele), se întrebuinţează totdauna cu înţeles de substantiv, şi pentru aceasta să şi suppune în complinire la acel adjectiv. Aşa, participiile din frasele din sus trimis, ales, povestit, pomenit, întrebuinţate ca substantivi, adică în loc de trimitere, alegere, povestire, pomenire, sânt nişte compliniri nedrepte ale adjectivilor bun, vrednic, vrednică, vrednice.
4. Petre este atât de bun! – Cât de înţelept eşti! Cât eşti de îndurat!
Aci attributele sânt adjectivii bun, înţelept, îndurat; iar adverbii cât, atât, la care se văr suppuşi în complinire acei adjectivi, se întrebuinţează numai ca să dea o treaptă de însemnare cualităţilor.
5. Ast-fel de oameni nu pot face ast-fel de lucruri. – O sută de vite s'au adus spre jertfă.
	Când un substantiv va fi în complinire la un collectiv partitiv (Nota subs. – Numele collectiv esprimă la singurit o unire de mai multe fiinţe, şi este sau general sau partitiv. Collectivul general înfăţişează toate părţile din care un tot este compus, cum poporul, armiea. Collectivul partitiv însemnează numai o parte dintr'un tot; ast-fel sânt substantivii un fel o jumătate, o parte, o mulţime, o câtăţime o sută, o mie şi altele.), se cuvine să privim, în analisă, drept parte constituitoare a pro/posiţii * [51] pe acel substantiv, iar nu pe collectivul ce'l însoţeşte, căci acesta se întrebuinţează numai ca să dea o modificaţie acelui substantiv. Aşa în cea dintâi frasă din sus, subjetul este ast-fel de oameni, adică subst. oameni, însoţit şi de collectivul ast fel ce'l modifiează; asemenea şi complinirea dreaptă a infinitivului face este astfel de lucruri, adică subst. lucruri, însoţit şi de collectivul ce'l modifiează. – În cea d'al doilea frasă, subjetul este o sută de vite, adică subst. vite, însoţit şi de collectivul o sută ce'l modifiează.
6. Iată nepotriviri între purtarea cea de acum şi cea de mai 'nainte. – Acest scop este tot unul şi pentru prinţul cel mai puternic, şi pentru ţăranul cel mai de jos.
	De multe ori, ca să înfăţişem o idee simplă, ne slujim cu mai multe ziceri. Aşa, în proposiţiile din sus, voind să modifiem complinirile purtarea, ţăranul, ne slujim cu espresiile cea de acum, cea de mai 'nainte, cel mai de jos. În analisă dar, oricând vom da peste asemenea espresii modifiind pe altele, le vom privi (fie compuse din ori-ce fel de ziceri) ca nişte compliniri modificative ale acelora, pentru că ţin, precum vedem, loc de nişte adjectivi.
7. Nu ştiu de o să nemerească bine.
	Aci în incidenta de o să nemerească bine verbul să nemerească este precedat de verbul ajutător  o sau va, şi face cu dânsul un timp compus, adică un fel de viitor. Aşa în analisă vom zice că verbul [52] este o să fie, adică însoţit şi de ajutătorul o; iar attributul, nemerind.
8. El întrebuinţează puterea sa nu ca să facă binele, ci numai ca să'şi resbune.
Aci sânt cinci proposiţii: 1. el întrebuinţează puterea lui, 2. nu, 3. ca să facă binele, 4. ci numai, şi 5. ca să'şi resbune; proposiţiile însă nu şi ci  numai sânt elliptice, şi le împlinim ast-fel dar nu o întrebuinţează ca să facă binele, ci o întrebuinţează numai ca să'şi resbune.
9. Cu acest chip căsătoriea se face pentru inimi o legătură sfântă pe care nici o nenorocire, ba încă nici moartea nu o poate sfărăma.
	În această frasă zicerea ba este o proposiţie implicită, şi fiind că o întrebuinţăm aci ca să repetim negaţiea din sus că nici o nenorocire nu o poate sfărăma, sântem siliţi pentru înţelegere să analisim frasa în acest chip: pe care nici o nenorocire nu o poate sfărăma, şi nu numai nici o nenorocire nu o poate sfărăma,, ci încă nici moartea nu o poate sfărăma. Cu toate astea, în lucrarea analisei, pentru înlesnire, am putea lăsa cu totul zicerea ba, zicând în acest chip: pe care nici o nenorocire nu o poate sfărăma, nici moartea încă nu o poate sfărăma.
10. El merge de visitează pe toţi săracii din vecinătatea sa.
	Proposiţiea de visitează şcl. este incidentă, şi se leagă cu principala prin pre/posiţiea * [53] de, care esprimă un raport de pricină, adică el merge de ce sau pentru ce? de a visita sau ca să visiteze.
Îns. Cuvântul pentru care ne slujim aci cu Indicativul, iar nu cu subjonctivul sau cu infinitivul, pe care îl şi cere preposiţiea de, este că vrem să arătăm pe subjetul frasei în lucrare, şi tot de o dată într'o lucrare obicinuită sau pentru totdauna, în vreme ce cu celelalte doă moduri, care au o însemnare mai mult de un viitor, nu putem da espresii noastre un asemenea înţeles. Spre esemplu, de am zice: El merge de a visita, ar fi tot una cu el merge ca să visiteze, adică de aci înainte să facă acel lucru, sau numai pentru atunci; iar zicând: El merge de visitează, vedem că indicativul arată pe subjet făcând acel lucru pentru totdauna.
	Ce faci de nu vii? – Ce faci de nu scrii? – Care e pricina de nu te culci? – Mergi de scrie.
	Incidentele de nu vii, de nu scrii, de nu te culci, de scrie, care sânt de o aceea'şi natură cu incidenta din cel mai de sus esemplum se pot analisi pentru înlesnire ast-fel: Ce lucru faci de care nu vii, de care nu scrii? Care e pricina de care nu te culci? Mergi de a scrie sau ca să scrii.
Îns. Ori-când aste feluri de proposiţii vor fi cu înţeles imperativ sau interogativ, Indicativul din ele poate arăta pe subjet ori într'o lucrare obicinuită, cum Ce faci de [54] nu vii pe la mine? adică când şi când; sau într'o lucrare de faţă, cum Ce faci de nu te culci? adică acum; Mergi de scrie, adică acum.
11. Eu nu mă poci duce.
Aici avem doă băgări de seamă, 1. că infinitivul duce, deşi se uneşte d'a dreptul cu vernul poci, este o complinire nedreaptă, care se leagă prin preposiţiea a ce trebue să subt-înţelegem (eu nu poci a măduce), pentru că verbul poci fiind netransitiv, nu poate avea complinire dreaptă; şi 2. că pronumele mă, care este o complinire dreaptă a inf. duce, s'a pus mai 'nainte de poci, pentru că acesta, însemnând numai o simplă destoinicie, cere o însemnare d'aproape cu complinirea lui duce, ca să înfăţişeze un înţeles.
12. Cel ce face bine este lăudat.
Aci sânt doă proposiţii: cel este lăudat şi ce face bine. În proposiţiea d'întâi subjetul este cel, care este o prescurtare, a demonstrativului acel, adică acel om este lăudat ce sau care face bine.
13. Secretul de a pricinui neplăcere este de a spune toate.
	Când ne slujim în complinire cu vre-un adjectiv determinativ fără substantiv, precum e adjectivul toate în proposiţiea din sus, atunci în lucrarea analisei subt-înţelegem totdauna şi pe substantivul la care se reduce acel adjectiv. Aşa, în esemplul arătat, zicem că complinirea de a spune are de complinire dreaptă pe subst. toate ni/micurile * [55] sau toate amăruntele.
14. Mergi a-lăturea, d'a-lăturea lui Petre, d'a-lăturea lui, d'a-lăturea mea;  – Sări d'asupra, asupra lui Petre, asupra lui, asupră'mi, asupra mea; – Stăi în-protivă, în-protiva lui Petre, în-protiva lui, în-protivă'mi, în-protiva mea; – Caută în-prejur, în-prejurul lui Petre, în-prejurul său, în-prejuru'mi, în-prejurul meu; – Aleargă înainte, înaintea lui Petre, înaintea lui, înainte'mi, înaintea mea.
	Espresiile a-lăture-a, a-supră şi a-supra, în-protivă şi în-protiva, în-prejur şi în-prejuru-l, în-ainte şi în-ainte-a, care se văd compuse de substantivi lature, superă, protivă, prejur, ainte, şi preposiţiile în şi a, când nu se vor însoţi de vre-o complinire, le vom privi de adverbi, adică de compliniri întâmplătoare; iar când vor avea ceva compliniri, le vom privi de substantivi, care se leg cu părţile la care se suppun, prin preposiţiile în şi a ce vedem că le însoţesc.
15. El e slobod a face ori-ce va voi. – De unde ştiu ce este  în adâncul inimii lui?
	Ori-când ne slujim cu nedefinitul ori-ce în complinire, obicinuim a lăsa subt-înţeles totdauna pe relativul ce care ar trebui să urmeze după dânsul. Aşa în frasa d'întâi după nedefinitul ori-ce lăsăm subt-înţeles pe relativul ce, adică în loc de a zice A face [56] ori-ce lucru ce el va voi, zicem A face ori-ce va voi.
	De multe ori lăsăm asemenea subt-înţeles şi pe antecedentul relativului ce, când nu vrem să’l facem cunoscut, precum în frasa d’al doilea: De unde ştiu (acel lucru) ce este în adâncul inimii lui?
16. Eacă trei lucruri ce sântem datori a consulta în toate faptele noastre: dreptul, cinstitul şi folositorul. 
Veselie, dulce eserciţie şi cumpătat ospăţ: eacă trei medici ce nu se înşel nici o dată.
	Toată greutatea analisei acestor feluri de proposiţii, precum sânt cele doă din sus, stă în zicerea eacă sau, cum zicem alt-fel, eată. Astă zicere, care în limba stremoşilor, de unde şi vine, se esprimă cu esse, este n fel de verb defectiv (Nota subs. – Care are lipsă de vre-un timp sau şi mai mulţi), având din toată conjugaţiea sa numai această persoană, şi însemnează tu vezi: prin urmare proposiţiile din sus va trebui să le analisim ast-fel.
	Eacă (tu vezi) trei lucruri ce sântem datori a consulta în toate faptele noastre: acestea sânt dreptul, cinstitul şi folositorul.
	Eacă (tu vezi) trei medici ce nu se înşel nici o dată: aceştiia sânt veselie, dulce eserciţie şi cumpătat ospăţ.
[57]  Tabla generală de întrebările la care se pot suppune diferitele părţi dintr’o proposiţie sau dintr’o frasă.
Am văzut în partea I că toate părţile unei proposiţii răspund la oare-care întrebări, precum subjetul la întrebările Cine? Ce? attributul, la întrebările Cum? Ce fel? asemenea şi celelalte părţi. Aşa, fiind că prin aceste întrebări, care sânt un fel de analisă firească ce o fac copii în convorbirile lor cele din toate zilele, prin întrebările şi răspunsurile ce’şi îndreptez unii către alţii, se pot deosebi mai cu înlesnire toate părţile unei proposiţii, socotim că n’ar fi fără de folos, daca totdauna, mai’nainte de a analisi un test după regulele date, ar pune Profesorul pe şcolar să facă aceste întrebări. Ca să înlesnim dar acest fel de lucrare pregătitoare, am arătat, spre eserciţie, la multe proposiţii din testul de lucrat, chipul cu care au a se face aceste întrebări; iar aci dăm o tabă generală de toate felurile de întrebări la care se pot suppune diferitele părţi dintr’o proposiţie sau dintr’o frasă.

Subjetul	Cine? (pentru persoană)
			Ce?  (pentru lucru)

Attributul 	Cum sau ce fel?
			Ce?
			Cine?
			A cui?
[58] 
Complinirea	Ce fel?
modificativă	Care?
			Cum?

Complionirea 	Pe cine?  (pentru persoană)
dreaptă		Ce?	(pentru lucru)

Complinirea 	A cui?
nedreaptă	De ce?
			Cui?
			La cine? (pentru persoană)
			La ce?	   (pentru lucru)
			Unde?     (însemnând loc)
			De la cine? (pentru persoană)
			De la ce?  (pentru lucru)
			De unde (însemnând loc)
			De cine? (pentru persoană)
Către cine? prin cine? între cine? între ce? şi ori-ce alte întrebări ne pot da preposiţiile.


Complinirea 	Când?
întâmplătoare	Cum?
		Cât?
		Unde?

Proposiţiile	Care?
suppuse	Ce?
în		Când?
complinire	Pentru ce?
		În ce întâmplare?
		Cu toate că ce?
		Cum?
		Cât?
[59]	Observaţie.
Ca să aflăm cu înlesnire subjetul unei proposiţii, care poate să fie sau la începutul frasei, sau la mijloc, sau la sfârşit, trebue să întrebăm pentru dânsul totdauna prin verbul din proposiţie. Spre esemplu, în Frasa Petre este bun, vrând să deosebim pe subjetul Petre, întrebăm pentru dânsul prin verbul este, cum Cine este bun? Petre. Întrebările cele pentru subjet sânt, precum am văzut, Cine? pentru persoană, şi Ce? pentru lucru. Cu toate astea, fiind că interogativul ce? îl întrebuinţăm şi la o complinire, când însemnează lucru, ca să nu se încurce şcolarul, luând complinirea proposiţii drept subjet, socotim că ar fi mai bine, când verbul va fi un verb activ transitiv, să ne slujim pentru subjetul ce însemnează lucru, tot cu interogativul cine? iar nu cu ce? Spre esemplu, în frasa Purtarea ta îţi aduce cinste,  în care subjetul însemnează un lucru, iar verbul este transitiv, făcând şcolarul întrebarea Ce aduce? îşi va răspunde mult mai lesne cu complinirea cinste de cât cu subjetul purtarea ta; iar făcând întrebarea Cine aduce? îşi va răsunde în dată cu subjetul purtarea ta. Când însă într’o frasă, al căriia subjet esprimă un lucru, va fi verbul a fi, sau un verb unipersonal, sau vreun verb netransitiv, precum în frasele: Învăţătura este folositoare, Se cuvine să fim drepţi, Virtutea place, atunci putem să ne slujim cu interogativul [60] ce? fără să ne temem de vre-o încurcare: Ce este folositoare? Învăţătura. – Ce se cuvine? Să fim drepţi – Ce place? Virtutea.

[61] 	A doa parte
	Applicaţie a învăţăturilor
	Eserciţiea I.
	Subjet, Verb şi Attribut
	(7. 8. 9. 10. 12. 13. 14. 15. ) (Nota subs. – Ţifrele aşezate în capul fie-căriia eserciţii trimit la învăţăturile ce s’au dat la partea I.)

	Dumnezeu este drept, puterea sa este nemărginită. Virtutea place.Linguşirea este o minciună. Prietenii voştri sânt ai noştri. A înşela este o crimă. Înţelepciunea este rară. Meşteşugurile înflorea. Lucrările voastre sânt începute, ale mele sânt înaintate, acestea sânt sfârşite. A minţi este a înşela. Cartagena căzu. Ei sânt ambiioşi, noi sântem asemenea.
	Analisă.
	Dumnezeu este drept.
	Cine este drept? Dumnezeu. – Dumnezeu este cum? Drept.
	Subjetul este substantivul Dumnezeu, căci esprimă o fiinţă cu care unim cualitatea drept; attributul este adjectivul cualificativ Drept, căci esprimă acea cualitate, ce o unim cu [62] subjetul Dumnezeu; şi verbul e este, căci esprimă unirea între subjet şi attribut.
	Puterea sa este nemărginită.
	Ce este nemărginită? Puterea sa. – Puterea sa este cum? Nemărginită.
	Subjetul este subst. puterea sa, căci esprimă o fiinţă cu care unim cualitatea nemărginită; attributul este adj. cualif. nemărginită, căci esprimă acea cualitate ce o unim cu subjetul; şi verbul e este, căci esprimă unirea între subjet şi attribut.
	Virtutea place (este plăcând).
	Ce este plăcând? Virtutea. – Virtutea este cum? Plăcând.
	Subjetul este subst. virtutea, căci esprimă o fiinţă cu care unim cualitatea plăcând; attributul este participiea presentă plăcând, căci esprimă acea cualitate ce o unim cu subjetul; şi verbul e este, căci esprimă unirea între subjet şi attribut.
	Linguşirea este o minciună.
	Subjetul este subst. linguşirea, căci esprimă o fiinţă cu care unim cualitatea o minciună; attributul este subst. o minciună, căci esprimă acea cualitate ce o unim cu subjetul; şi verbul e este, căci esprimă unirea între subjet şi attribut.
	Prietenii voştri sânt şi ai noştri.
	Cine sânt ai noştri? Prietenii voştri. – Prietenii voştri sânt ai cui? Ai noştri.
[63] Subjetul este subst. prietenii noştri, căci esprimă mai multe fiinţi cu care unim cualitatea ai noştri; attributul este adj. determinativ ai noştri, căci esprimă acea cualitate ce o unim cu subjetul; şi verbul este sânt, căci esprimă unirea între subjet şi attribut.
	A înşela este o crimă.
	Ce este o crimă? A înşela. – A înşela este ce? O crimă.
	Subjetul este infinitivul a înşela, căci esprimă o fiinţă cu care unim cualitatea o crimă; attributul este subst. o crimă, căci esprimă acea cualitate ce o unim cu subjetul; şi verbul e este, căci esprimă unirea între subjet şi attribut.
	Înţelepciunea este rară.
	Ce este rară? Înţelepciunea. – Înţelepciunea este cum? Rară.
	Subjetul este subst. înţelepciunea, căci esprimă o fiinţă cu care unim cualitatea rară; attributul este adj. cualif. rară, căci esprimă acea cualitate ce o unim cu subjetul; şi verbul e este, căci esprimă unirea între subjet şi attribut.
	Meşteşugurile înflorea (era înflorind).
	Ce era Înflorind? Meşteşugurile. – Meşteşugurile era cum? Înflorind.
	Subjetul este subst. meşteşugurile, căci esprimă mai multe fiinţi cu care unim cualitatea înflorind; attributul este par/ticipiea * [64] presentă înflorind, căci esprimă acea cualitate ce o unim cu subjetul; şi verbul este era, căci esprimă unirea între subjet şi attribut.
	Lucrările voastre sânt începute.
	Ce sânt începute? Lucrările voastre. – Lucrările voastre sânt cum? Începute.
	Subjetul este subst. lucrările, căci esprimă mai multe fiinţi cu care unim cualitatea începute; attributul este partic. trecută începute, căci esprimă acea cualitate ce o unim cu subjetul; şi verbul este sânt, căci esprimă unirea între subjet şi attribut.

	Ale mele sânt înaintate.
	Ce sânt înaintate? Ale mele. Ale mele sânt cum? Înaintate.
	Subjetul este adj. determinativ Ale mele, căci esprimă mai multe fiinţi cu care unim cualitatea înaintate; attributul este partic. trecută înaintate, căci esprimă acea cualitate ce o unim cu subjetul; şi verbul este sânt, căci esprimă unirea între subjet şi attribut.
	Acestea sânt sfârşite.
	Ce sânt sfârşite? Acestea. – Acestea sânt cum? Sfârşite.
	Subjetul este adj. determinativ acestea, căci esprimă mai multe fiinţi cu care unim cualitatea sfârşite; attributul este partic. trecută sfârşite, căci esprimă acea cualitate ce o unim cu subjetul; şi vesrul e/ste * [65] sânt, căci esprimă unirea între subjet şi attribut.
	A minţi este a înşela.
	Ce este a înşela? A minţi. – A minţi este ce? A înşela.
	Subjetul este infin. a minţi, căci esprimă o fiinţă cu care unim cualitatea a înşela; attributul este infin. a înşela, căci esprimă acea cualitate ce o unim cu subjetul; şi verbul e este, căci esprimă unirea între subjet şi attribut.
	Cartagena căzu (fu căzând).
	Ce fu căzând? Cartagena. – Cartagena fu cum? Căzând.
	Subjetul este subst. Cartagena, căci esprimă o fiinţă cu care unim cualitatea căzând; attributul este partic. presentă căzând, căci esprimă acea cualitate ce o unim cu subjetul; şi verbul este fu, căci esprimă unirea între subjet şi attribut.
	Ei sânt ambiţioşi.
	Cine sânt ambiţioşi? Ei. - Ei sânt cum? Ambiţioşi.
	Subjetul este pronumele ei, căci esprimă mai multe fiinţi cu care unim cualitatea ambiţioşi; attributul este adj. cualif. ambiţioşi, căci esprimă acea cualitate ca o unim cu subjetul; şi verbul este sânt, căci esprimă unirea între subjet şi attribut.
	Noi sântem asemenea.
	Cine sântem asemenea? Noi. – Noi sântem cum? Asemenea.
 [66] Subjetul este pron. noi, căci esprimă mai multe fiinţi cu care unim cualitatea asemenea; attributul este adj. cualif. asemenea, căci esprimă acea cualitate ce o unim cu subjetul; şi verbul este sântem, căci esprimă unirea între subjet şi attribut.
		Analiseşte asemenea.
	Bosuet este elocuent. Marea este turburată. Tunetul bubue. Milostivirea este o virtute. Această casă este a mea, acea este a ta. A urî este o muncă. Romanii fură biruitori. A nădăjdui este a dobândi. Timpul este un torent. Voi sânteţi învăţaţi, ei sânt asemenea. A trăda este o netrebnicie. Mărimile uimesc. Oamenii sânt slabi. Natura este felurită.
	Înţeleptul este fericit. Virtutea este admirată. Linguşirea este o josorire. Alecsandru este eroul vostru, Cesar este al nostru.  Prefacerea este o înşelăciune. Vremile sânt schimbate. Adevărul este unul. Slăviciunea este un defect. A cugeta este a esista. Trupele noastre sânt viteze. Prevederea este o siguranţă.
	Neştiinţa este o boală. Omul este mic, dar vederea sa este întinsă. Virtutea este o vârtute, iar viţiul este o slăbiciune. Viţiosul este nenorocit. Omul cugetă. Moda este un tiran. Desfrânarea omoară. Religiea sprijină. Timpul este frumos. Dumnezeu este vecinic. Avuţiea este o îndestulare. Iarna este neplăcută, primăvara este drăgăstoasă.
	Răutatea este o muncă. Dunărea este un râu. A vieţui este a nădăjdui. El este bun, [67] acela este rău. Unul este înţelept, cellalt este nesocotit. Sufletul tău este liniştit, al meu este neodihnit. el este darnic, tu eşti îndurat. Această slugă este a mea, aceea este a ta. Bărbatul lucrează, iar trândavul doarme. Nepărtinire este o virtute. Făţărniciea este un viţiu. Acest judecător este nemituit.

			Eserciţiea II
		Subjet şi attribut simple sau compuse
			(27. 28. 29. 30. 31) 
	Nevinovăţiea este neîndrăznitoare. Viţiul şi virtutea sânt împrotivitoare. Patimile sânt crude şi oarbe. Neştiinţa şi prostiea sât deşarte şi neînţelegătoare. Blândeţea fermecă. Rumânii sânt îndrăzneţi şi viteji. Omerii şi Virgilii sânt rari. Armiile noastre fură biruitoare. Citirea este folositoare şi plăcută. Şcolarii voştri învaţă, ai noştru nu lucrează: ei sânt leneşi şi nestăruitori.
		Analisă.
	Nevinovăţiea este neîndrăznitoare.
	Ce este neîndrăznitoare? Nevinovăţiea. – Nevinovăţiea este cum? Neîndrăznitoare.
	Subjetul este subst. nevinovăţiea; este simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă. Verbul e este. Attributul este adj. cualif. neîndrăznitoare; este simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului.
		Viţiul şi virtutea sânt împrotivitoare.
	Ce sânt împrotivitoare? Viţiul şi vir/tutea. * [68] – Viţiul şi virtutea sânt cum? Împrotivitoare.
	Subjetul este subst. viţiul şi virtutea; este compus, fiind că esprimă mai multe fiinţi diferite. Verbul este sânt. Attributul este adj. cualif. împrotivitoare; este simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului.
	Patimile sânt crude şi oarbe.
	Ce sânt crude şi oarbe? Patimile. – Patimile sânt cum? Crude şi oarbe.
	Subjetul este subst. patimile; este simplu, căci esprimă mai multe fiinţi de acela'şi fel. Verbul este sânt. Attributul este adj. cualif. crude şi oarbe; este compus, căci esprimă mai multe chipuri de a fi ale subjetului.
	Neştiinţa şi prostiea sânt deşarte şi neînţelegătoare.
	Ce sânt deşarte şi neînţelegătoare?  Neştiinţa şi prostiea. – Neştiinţa şi prostiea sânt cum? Deşarte şi neînţelegătoare.
	Subjetul este subst. neştiinţa şi prostiea; este compus, fiind că esprimă mai multe fiinţi diferite. Verbul este sânt. Attributul este adj. cualif. deşarte şi neînţelegătoare; este compus, fiind că înfăţişează mai multe chipuri de a fi ale subjetului.
	Blândeţea fermecă (este fermecând).
	Cine este fermecând? Blândeţea. – Blândeţea este cum? Fermecând.
[69] Subjetul este subst. blândeţea; este simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă. Verbul e este. Attributul este partic. presentă fermecând; este simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului.
	Rumânii sânt îndrăzneţi şi viteji.
	Cine sânt îndrăzneţi şi viteji? Rumânii. – Rumânii sânt cum? Îndrăzneţi şi viteji.
	Subjetul este subst. Rumânii;  este simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acela'şi fel. Verbul este sânt. Attributul este adj. cualif. îndrăzneţi şi viteji; este compus, fiind că esprimă mai multe chipuri de a fi ale subjetului.
	Omerii şi Virgilii sânt rari.
	Cine sânt rari? Omerii şi Virgilii. – Omerii şi Virgilii sânt cum? Rari.
	Subjetul este subst. Omerii şi Virgilii; este compus, fiind că esprimă mai multe fiinţi diferite. Verbuul este sânt. Attributul este adj. cualif. rari; este simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului.
	Armiile noastre fură biruitoare.
	Ce fură biruitoare?  Armiile noastre. –  Armiile noastre fură cum? Biruitoare.
	Subjetul este subst. armiile noastre; este simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acela'şi fel. Verbul este sânt. Attributul este adj. cualif. biruitoare; este [ 70] simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului.
	Citirea este folositoare şi plăcută.
	Subjetul este subst. citirea; este simplă, fiind că esprimă numai o fiinţă. Verbul e este. Attributul esteadj. cualif. folositoare şi plăcută; Este compus, fiind că esprimă mai multe chipuri de a fi ale subjetului.
	Şcolarii voştri învaţă (sânt învăţând).
	Cine sânt învăţând? Şcolarii voştri. – Şcolarii voştri sânt cum? Învăţând.
	Subjetul este subst. şcolarii voştri; este simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acela'şi fel. Verbul este sânt. Attributul este partic. presentă învăţând; este simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului.
	Ai noştri nu lucrează (nu sânt lucrând).
	Cine nu sânt lucrând? Ai noştri. – Ai noştri nu sânt cum? Lucrând.
	Subjetul este adj. determ. ai noştri; este simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acela'şi fel. Verbul este nu sânt. Attributul este partic. presentă lucrând; este simplu, fiind că înfăţişează numai un chip de a fi al subjetului. 
[71] Ei sânt leneşi şi nestăruitori.
	Cine sânt leneşi şi nestăruitori? Ei. – Ei sânt cum? Leneşi şi nestăruitori.
	Subjetul este pron. ei; este simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acela'şi fel. Verbul este sânt. Attributul este adj. cualif. leneşi şi nestăruitori; este compus, fiind că esprimă mai multe chipuri de a fi ale subjetului.
		Analiseşte asemenea.
	Cerul este limpede. Neştiinţa şi neroziea sânr presumţioase. Soarele luceşte. Copii sânt nestatornici şi deşerţi. Rasin şi Fenelon sânt elocuenţi şi înduplecători. Cruzimea revoltează. Vou sântem slabi. Cesar  şi Pompeu era viteji şi elocuenţi. Timpul fuge. Învăţaţii şi artiştii sânt preţuiţi şi căutaţi.
	Norocul este orb şi nestatornic. Soarele şi stelele sânt luminoase. Meritul este simplu şi smerit. Slăbiciunea este egoistă. Roma şi Cartagena au fost rivale. Volter a fost poet şi istoric. Înţelepciunea şi talentele nu sânt neînvoitoare. Călătoriea este plăcută şi instructivă.
			Eserciţiea III
		Subjet şi attribut, simple sau compuse, necomplinite sau complinite (32. 33.)
	Adevăratul curaj este cu judecată. Virtutea şi geniul asigurez nemurirea. Urechea este drumul inimii. Fericirea bărbaţilor cinstiţi este curată şi statornică. Dorinţa de a plăcea este firească, aceea de a domni este ne/bunească * [72]. Amorul avuţiilor şi setea cinstirilor depărtez pe om dela virtute. A lucra cu socotinţă este faptă înţeleptului. Înţelepciunea cea nemărginită a lui Dumnezeu, pricinueşte în noi cea mai vie mirare.
			Analisă.
	Adevăratul curaj este cu judecată.
	Ce este cu judecată? Curajul. – Care curaj? Cel adevărat. – Adevăratul curaj este cum? Cu judecată.
	Subjetul este subst. curaj; este simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi complinit, fiind că are de complinire modificativă pe adj. cualif. adevăratul. Verbul e este. Attributul este frasa de adjectiv cu judecată (Nora subs. – Vezi Partea I. Adaos de oare-care greutăţi la ¤ 6); este simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi necomplinit, fiind că n'are nici o complinire.
	Virtutea şi geniul asigurez (sânt asigurând) nemurirea.
	Cine sânt asigurând? Virtutea şi geniul. – Virtutea şi geniul sânt cum? Asigurând. – Asigurând ce? Nemurirea.
	Subjetul este subst. virtutea şi geniul; este compus, fiind că esprimă mai multe fiinţi diferite, şi necomplinit, fiind că n'are nici o complinire. Verbul este sânt. Attributul, partic. presentă asigurind; este simplu, fiind că esprimă numai un chip de a [73] fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst. nemurirea, care se leagă d'a dreptul.
	Urechea este drumul inimii.
	Ce este drumul? Urechea. – Urechea este ce?  Drumul. – Drumul cui. Al inimii.
	Subjetul este subst. urechea; este simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi necomplinit, fiind că n'are nici o complinire. Verbul e este. Attributul, subst. drumul; este simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe subst. inimii, legat prin terminaţiea de caz a articolului.
	Fericirea  bărbaţilor cinstiţi este curată şi statornică.
	Cine este curată şi statornică? Fericirea. – Fericirea cui? A bărbaţilor. – Care bărbaţi? Cei cinstiţi. – Fericirea bărbaţilor cinstiţi este cum? Curată şi statornică.
	Subjetul este subst. fericirea; este simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe subst. bărbaţilor, care are asemenea de complinire modificativă pe adj. cinstiţi. Verbul e este. Attributul, adj. curată şi statornică; este compus, fiind că esprimă mai multe chipuri de a fi ale subjetului, şi necomplinit, fiind că n'are nici o complinire.
	Dorinţa de a plăcea este firească.
	Ce este firească? Dorinţa. – Dorinţa de [74] ce? De a plăcea. – Dorinţa de a plăcea este cum? Firească.
	Subjetul este subst. dorinţa; este simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe inf. de a plăcea, legat prin preposiţiile de a. Verbul e este. Attributul, adj. cualif. firească; este simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi necomplinit, fiind că n'are nici o complinire.
	Aceea de a domni este nebunească.
	Ce este nebunească. Aceea. – Aceea de ce? de a domni. – Aceea de a domni este cum? Nebunească.
	Subjetul este adj. determ. aceea; este simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe inf. de a domni, legat prin preposiţiile de a. Verbul e este, Attributul, adj. cualif. nebunească; este simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi necomplinit, fiind că n'are nici o complinire.
	Amorul avuţiilor şi setea cinstilor depărtez pe om de la virtute.
	Cine sânt depărtând? Amorul şi setea. – Amorul cui? Al avuţiilor. – Setea cui? A cinstilor. – Amorul avuţiilor şi setea cinstilor sânt cum? Depărtând. – Depărtând pe cine? Pe om. – Depărtând de la ce? de la virtute.
	Subjetul este subst. amorul şi setea; este compus, fiind că esprimă mai multe fiinţi diferite, şi complinit, având de com/pliniri * [75] nedrepte pe subst. avuţiilor şi cinstilor, legaţi prin terminaţiea articolului. Verbul este sânt. Attributul, partic. presentă depărtând; este simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst. om legat d'a dreptul, şi de complinire nedreaptă pe subst. de la virtute, legat prin prepos. de la.
	A lucra cu socotinţă este fapta înţeleptului.
	Ce este fapta înţeleptului. A lucra. – A lucra  cum? Cu socotinţă. – A lucra cu socotinţă este ce? Fapta- – Fapta cui? A înţeleptului.
	Subjetul este inf. a lucra; este simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi complinit, fiind că are de complinire întâmplătoare pe frasa de adverb cu socotinţă. Verbul e este. Attributul, subst. faptă; este simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe subst. înţeleptului, legat prin terminaţiea articolului.
	Înţelepciunea cea nemărginită a lui Dumnezeu pricinueşte în noi cea mai vie mirare.
	Cine este pricinuind? Înţelepciunea. – Care înţelepciune? Cea nemărginită. – A cui înţelepciune? A lui Dumnezeu. – Înţelepciunea cea nemărginită a lui Dumnezeu este cum? Pricinuind. – Pricinuind ce? Cea mai vie mirare. – Pricinuind în cine? În noi.
[76] Subjetul este subst. înţelepciunea; este simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi complinit, fiind că are de complinire modificativă pe adj. nemărginită, şi de complinire nedreaptă pe subst. a lui Dumnezeu, legat prin preposiţiea a. Verbul e este. Attributul, partic. pricinuind; este simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al substantivului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst. mirare cu complinirea lui modificativă cea mai vie, şi de complinire nedreaptă pe pron. în noi, legat prin preposiţiea în.
		Analiseşte asemenea.
	Prietenii cei adevăraţi sânt rari. Laudele se cuvin meritului şi virtuţii. A ajuta pe cei asemenea săi este datoriea fie –căruia (Nota subs. – Vezi adaos de oare-care greutăţi la ¤ 13). Miltiad şi Aristid era lăudaţi şi stimaţi de concetăţenii lor. Amorul noroadelor este cea mai sigură pază a unei împărăţii. Luarea aminte este dalta ţinerii de minte. Talentele cele mincinoase sânt îndrăzneţe, mlădioase şi îndemânatice.
	Chipul de a îndatora adaogă la facerea de bine. Patimile cele rău stinse muncesc bătrâneţele. Omul neatârnat este o fiinţă ideală. Fanatismul slăbeşte simtimentul moral. Un vrăjmaş fără apărare este o fiinţă sfântă. Patriotismul este o virtute publică. Aristid şi Epaminonda era vrăjmaşi ai minciunii.
	A iubi pe vrăjmaşii săi este datoriea unui creştin. Vioiciunea duhului este rar unită cu [77] o judecată sănătoasă. A întreprinde ceva fără gândire este a intra în călătorie făr’a face pregătiri. Plăcerile sânt nişte flori semănate pântre rugii acestei vieţe. Noi ne temem de btrâneţe, şi noi îmbătrânim în toate zilele. Secretul de a pricinui neplăcere este de a spune toate.
			Eserciţiea IV
		Acelaşi subjet (32. 33.)
	Îndoiala este drumul adevărului. Minciuna şi vicleşugul sânt nevrednice de om. Cugetările cele mari şi frumoase vin din inimă. Vorbirea de rău este un viţiu grozav. Smereniea înalţă meritul. Cei răi şi cei faţarnici sânt temuţi şi urâţi. Vieaţa cea mai lungă este numai un punct în vecinicie. A apăra pe cei răi este a face rău celor buni. Vorbirea puţină vesteşte pe înţeleptul. O vieţuire înfrânată şi o eserciţie cumpătată dau vârtute trupului şi duhului.
		Analisă.
	Îndoiala este drumul adevărului.
	Ce este drumul adevărului? Îndoiala. – Îndoiala este ce? Drumul. – Al cui drum? Al adevărului.
	Subjetul este subst. îndoiala ; simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi necomplinit, fiind că n’are nici o complinire. Verbul e este. Attributul, subst, drumul ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe subst. adevărului, legat prin terminaţiea articolului.
[78] Minciune şi vicleşugul sânt nevrednice de om.
	Ce sânt nevrednice de om ? Minciune şi vicleşugul. – Minciuna şi vicleşugul sânt cum ? Nevrednice. – Nevrednice de cine ? De om.
	Subjetul este subst. minciuna şi vicleşugul ; compus, fiind că esprimă mai multe fiinţi diferite, şi necomplinit, fiind că n’are nici o complinire. Verbul este sânt. Attributul, adj. cualif. Nevrednice ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe subs. de om, legat prin preposiţiea de.
	Cugetările cele mari şi frumoase vin din inimă.
	Ce vin din inimă ? Cugetările. – Care cugetări ? Cele mari şi frumoase. – Cugetările cele mari şi frumoase sânt cum ? Venind. – Venind de unde ? Din inimă.
	Subjetul este subst. cugetările ; simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acela’şi fel, şi complinit, fiind că are de compliniri modificative pe adj. cele mari şi frumoase. Verbul este sânt. Attributul, partic. presentă venind ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului şi complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe subst. din inimă, legat prin preposiţiea din.
	Vorbirea de rău este un viţiu grozav.
	Ce este un viţiu grozav ? Vorbirea. – Vor/birea * [79] de ce ? De rău. – Vorbirea de ru este ce? Un viţiu. – Ce fel de viţiu ? Grozav.
	Subjetul este subst. vorbirea ; simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe subst. de rău, legat pri prepos. de. Verbul e este. Attributul, subst. un viţiu : simplu, fiind că esprimă  nmai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire modificativă pe adj. cualif. grozav.
	Smereniea înalţă meritul.
	Cine este înălţând ? Smereniea. – Smereniea este cum ? Înălţând. - Înălţând ce? Meritul.
	Subjetul este subst. smereniea: simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi necomplinit, fiind că n’are nici o complinire. Verbul e este. Attributul, partic. presentă înălţând; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst. meritul legat d’a dreptul.
	Cei răi şi cei faţarnici sânt temuţi şi urâţi.
	Cine sânt temuţi şi urâţi ? Cei răi şi cei faţarnici. – Cei răi şi cei faţarnici sânt cum? Temuţi şi urâţi.
	Subjetul este substantivi cei răi şi cei faţarnici (Nota subs- – Aci adjectivii cei răi şi cei faţarnici se întrebuinţez drept substantivi); compus, fiind că esprimă  mai multe fiinţi diferite, şi necomplinit, fiind cî n’are nici o complinire. Verbul este sânt. [80] Attributul, partic. trecute temuţi şi urâţi; compus, fiind că esprimă  mai multe chipuri de a fi ale subjetului, şi necomplinit, find că n’are nici o complinire.
	Vieaţa cea mai lungă este numai un punct în vecinicie.
	Ce este numai un punct ? Vieaţa. – Care vieaţă ? Cea mai lungă. – Vieaţa cea mai lungă este ce ? Numai un punct. – Este un punct în ce ? În vecinicie.
	Subjetul este subst. vieaţa ; simplu, fiind că esprimă  numai o fiinţă, şi complinit, fiind că are de complinire modificativă pe adj. cea mai lungă. Verbul e este. Attributul, subst. un punct ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe subst, în vecinicie, legat prin preposiţiea în, şi de complinire întâmplătoare pe adverbul numai.
	A apăra pe cei răi este a face rău celor buni.
	Ce este a face rău ? A apăra. – A apăra pe cine ? Pe cei răi. – A apăra pe cei răi este ce ? A face. – A face ce ? Rău. – A face cui ? Celor buni. 
	Subjetul este inf a apăra ; simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst. cei răi (Nota subs. – Adjectiv întrebuinţat drept substantiv.), legat d’a dreptul. Verbul e este. Attributul, inf. a face; sim/plu * [81] fiind că esprimă  numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst. rău, legat d’a dreptul, şi de complinire nedreaptă pe subst. celor buni, legat prin terminaţiea articolului celor.
	Vorbirea puţină vesteşte pe înţeleptul.
	Cine este vestind? Vorbirea. – Care vorbire? Cea puţină. – Vorbirea puţină este cum? Vestind. – Vestind pe cine? Pe înţeleptul.
	Subjetul este subst. vorbirea; simplu, fiind că esprimă  numai o fiinţă, şi complinit, fiind că are de complinire modificativă pe adj. cualif. puţină. Verbul e este. Attributul, partic. presentă  vestind; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst. pe înţeleptul, legat d’a dreptul.
	O vieţuire înfrânată şi o eserciţie cumpătată dau vârtute trupului şi duhului.
	Cine este dând? O vieţuire şi o eserciţie. – Ce fel de vieţuire? Înfrânată. – Ce fel de eserciţie? Cumpătată. – O vieţuire înfrânată şi o eserciţie cumpătată sânt cum? Dând. – Dând ce? Vârtute. Dând cui? Trupului şi duhului.
	Subjetul este subst. o vieţuire şi o eserciţie; compus, fiind că esprimă  mai multe fiinţi diferite, şi complinit, fiind că are de compliniri modificative pe adj. cualif. în/frânată 
* [82] şi cumpăptată. Verbul este sânt. Attributul, partic. presentă dând; simplu,  fiind că esprimă  numai un chip de a fi alsubjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst. vârtute, legat d’a dreptul, şi de compliniri nedrepte pe subst. trupului şi duhului, legaţi prin terminaţiea articolului.
		Analiseşte asemenea.
	Virtutea cea necunoscută este a -dese-ori nebăgată în seamă. A trăi cu cei criminali este a se espune spre a se face asemenea (Nota subs. – A trăi cu cine? Cu cei criminali.– A trăi cu cei criminali este ce? A espune. – A espune pe cine? Pe se sau pe sine. – A espune spre ce? Spre a face. – Spre a face pe cine? Pe se sau pe sine. – Pe sine cum? Asemenea.). Setea conchetelor şi dorinţa de o slavă deşartă îndeamnă pe oameni a întreprinde resboiul. Omul egoist se face centrul a toate. A se plânge de noroc este o faptă zadarnică şi fără judecată: a’l schimba nu e dat noă. Temerea de a nu nemeri se împrotiveşte isbutirii. Nerăbdarea strică toate. Perna vinovatului este plină de spini.
	Moda este tiranul femeilor şi al nerozilor. Ambiţiea umple capul şi închide inima. Judecătorul este dator a avea cartea legii în mână, şi mintea sa în inimă. Dorinţa de a plăcea ne ajută a plăcea. Esperienţa raţionată este a doa şi cea mai bună educaţie. Adevărata elocuenţă este o espresie a sufletului. Ironiea omoară prieteşugul. O carte bună este un prieten bun. Norocul face pe favoriţii săi obraznici. Viţiul se învăleşte de multe [83] ori cu vălul smerenii. Adevărata filosofie este fiică a judecăţii şi a bunătăţii. Făgădueli mari slăbesc credinţa.

			Eserciţiea V.
		Principală absolută, principală relativă.
		(37. 38. 39. 40. 41.)
	Nepedepsirea face legile nefolositoare, el le face peste puţin şi de râs. Omul cinstit nu se preface nici o dată: ideea unei minciuni îl spăimântează. Soarele este făcliea lumii, Dumnezeu l’a făcut spre a însufleţi natura. Noi mângâiem pe cei streini, şi ne întristăm cu prietenul nostru. Raţiea sufere nenorocirile, curajul se luptă cu dânsele, răbdarea le covârşeşte.
		Analisă.
	Nepedepsirea face legile nefolositoare, el le face peste puţin şi de râs.
	Cine este făcând? Nepedepsirea. – Nepedepsirea este cum? Făcând. – Făcând ce? Legile. – Legile cum? Nefolositoare.
	Cine este făcând? Ea. – Ea este cum? Făcând. – Făcând pe cine? Pe le sau pe ele. – Pe ele cum? De râs. – Făcând când? Peste puţin.
	Această frasă coprinde doă proposiţii: una principală absolută, şi alta principală relativă.
	Nepedepsirea face legile nefolositoare, propos. principală, căci are cel d’întâi rang în desvălirea gândirii noastre, [84] şi absolută, pentru că vine în frasă mai ’nainte de ceealaltă principală, şi nu se uneşte d’aproape cu alta mai din sus.
	Subjetul este subst. nepedepsirea; simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi necomplinit, fiind că n’are nici o complinire. Verbul e este. Attributul, partic. presentă făcând; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst. legile, legat d’a dreptul, şi însoţit de complinirea lui modificativă nefolositoare.
	Ea le face peste puţin şi de râs, propos. principală relativă, fiind că vine după principala din sus, şi se uneşte cu dânsa prin treptare. Subjetul este pron. ea; simplu fiind că esprimă  numai o fiinţă, şi necomplinit, fiind că n’are nici o complinire. Verbul e este. Attributul, partic. presentă făcând;  simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe pron. le, legat d’a dreptul, şi de complinire întâmplătoare frasa de adverb peste puţin; complinirea le are şi ea de complinire modificativă frasa de adj. de râs.
	Omul cinstit nu se preface nici o dată: ideea unei minciuni îl spăimântează.
	Cine este prefăcând? Omul. – Care om? Cel cinstit. – Omul cinstit nu este cum? Prefăcând. – Prefăcând pe cine? Pe se sau pe sine. – Prefăcând când? Nici o dată.
	Cine este spăimântând? Ideea. – Ideea a [85] cui? A unei minciuni. – Ideea unei minciuni este cum? spăimântând. – Spăimântând pe cine? Pe îl sau pe el.
	Această frasă coprinde doă proposiţii: una principală, absolută, şi alta principală relativă.
	Omul cinstit nu se preface nici o dată, propos. principală, căci are cel d’întâi rang în desvălirea gândiri, şi absolută, pentru că vine în frasă mai ’nainte de ceealaltă principală. Subjetul este subst. omul; simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi complinit, fiind că are de complinire modificativă pe adj. cinstit. Verbul este nu este. Attributul, partic. pres. prefăcând; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe pron. se, şi de complinire întâmplătoare pe frasa de adverb nici o dată.
	Ideea unei minciuni îl spăimântează, propos. principală relativă, pentru că vine după principala din sus, şi se uneşte cu dânsa prin esplicaţie. (Omul cinstit nu se preface nici o dată, fiind că ideea unei minciuni îl spăimântează – Nota subs. Vezi învăţături ¤ 42.3) Subjetul este subst. ideea; simplu, fiind că esprimă  numai o fiinţă, şi complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe subst. unei minciuni, legat prin terminaţiea adjectivului determinativ unei. Verbul e este. Attributul, partic. spăimântând; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi compli/nit * [86], fiind că are de complinire dreaptă pe pron. îl, legat d’a dreptul.
	Soarele este făcliea lumii, Dumnezeu l’a făcut spre a însufleţi natura.
	Cine este făcliea? Soarele. – Soarele este ce? Făcliea. – A cui făclie? A lumii.
	Cine a fost făcând? Dumnezeu. – Dumnezeu a fost cum? Făcând. –  Făcând pe cine? Pe îl sau pe el. – Făcând spre ce? Spre a însufleţi. – Spre a însufleţi ce? Natura.
	Această frasă coprinde doă proposiţii: una principală absolută, şi alta principală relativă.
	Soarele este făcliea lumii, propos. principală, căci are cel d’întâi rang în desvălirea gândirii, şi absolută, fiind că vine în frasă mai ’nainte de ceealaltă principală. Subjetul este subst. soarele; simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi necomplinit, fiind că n’are nici o complinire. Verbul e este. Attributul, subst. făcliea; simplu, fiind că înfăţişează numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe subst. lumii, legat prin terminaţiea articolului.
	Dumnezeu l’a făcut spre a însufleţi natura, propos. principală relativă, fiind că vine după principala din sus, şi se uneşte cu dânsa prin treptare. Subjetul este subst. Dumnezeu; simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi necmplinit, fiind că n’are nici o complinire. Verbul este a fost. Attributul, partic. făcând; simplu, fiind că e/sprimă * [87] numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe pron. îl, legat d’a dreptul, şi de complinire nedreaptă pe infin. spre a însufleţi, legat prin prepos. spre a, şi însoţit de complinirea dreaptă natura.
	Noi mângâiem pe cei streini, şi ne întristăm cu prietenul nostru.
	Cine sânt mângâind? Noi. – Noi sântem cum? Mângâind. – Mângâind pe cine? Pe cei streini. 
	Cine sânt întristând? Noi. – Noi sântem cum? Întristând. – Întristând pe cine? Pe ne sau pe noi. – Întristându-ne cu cine? Cu prietenul nostru.
	Această frasă coprinde doă proposiţii: una principală absolută, şi alta principală relativă.
	Noi mângâiem pe cei streini, propos. principală, fiind că are cel d’întâi rang în desvălirea gândirii, şi absolută, fiind că vine în frasă mai ’nainte de ceealaltă principală. Subjetul este pron. noi ; simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acela’şi fel, şi necomplinit, fiind că n’are nici o complinire. Verbul este sântem. Attributul, partic. mângâind ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst. pe cei streini, legat d’a dreptul.
	Şi (noi) ne întristăm cu prietenul nostru, propos. principală relativă, [88] fiind că vine după principala din sus, şi se uneşte cu dânsa prin treptare. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acela’şi fel , şi necomplinit, fiind că n’are nici o complinire. Verbul este sântem. Attributul, partic. întristând ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe pron. pe, legat d’a dreptul, şi de complinire nedreaptă pe subst. cu prietenul nostru, legat prin prepos. cu.
	Raţiea sufere nenorocirile, curajul se luptă cu dânsele, răbdarea le covârşeşte.
	Cine este suferind ? Raţiea. – Raţiea este cum ? Suferind. – Suferind ce? Nenorocirile.
	Cine este luptându-se? Curajul. – Curajul este cum ? Luptând. – Luptând pe cine ?  Pe se sau pe sine. – Luptndu-se cu cine ? Cu dânsele.
	Cine este covârşind ? Răbdarea. – Răbdarea este cum ? Covârşind. – Covârşind pe cine? Pe le sau pe ele.
	Această frasă coprinde trei proposiţii : una principală absolută, şi doă principale relative.
	Raţiea sufere nenorocirile, propos. principală, fiind că are cel d’întâi rang în desvălirea gândirii, şi absolută, fiind că vineîn frasă mai ’nainte de ceealaltă principală. Subjetul este subst. Raţiea ; simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi necomplinit, fiind că n’are nici o complinire. [89] Verbul e este. Attributul, partic. suferind ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst nenorocirile, legat d’a dreptul.
	Curajul se luptă cu dânsele, propos. principală relativă, fiind că vine după principala din sus, şi se uneşte cu dânsa prin treptare. Subjetul este subst. curajul ; simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi necomplinit, fiind că n’are nici o complinire. Verbul e este. Attributul, partic. luptând ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe pron. se, legat d’a dreptul, şi de complinire nedreaptă pe pron. cu dânsele, legat prin preposiţia cu.
	Răbdarea le covârşeşte, propos. principală relativă, fiind că vine după principala din sus, şi se uneşte cu dânsa prin treptare. Subjetul este subst. răbdarea ; simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi necomplinit, fiind că n’are nici o complinire. Verbul e este. Attributul, partic. covârşind ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe pron, le, legat, d’a dreptul. 	
		Analiseşte asemenea.
	Un magistrat nepărtinitor şi un ofiţer viteaz slujesc d’o potrivă patriei : acesta se luptă cu vrăjmaşii cei d’afară, acela ne apără de vrăjmaşii cei d’înăuntru. Întâmplarea şi norocul au putut face eroi, dar nu/mai * [90]  virtutea formează. Religiea priveghează asupra crimelor celor în parte, legile priveghează asupra crimelor celor publice. Omul cel tare sufere făr’a se plânge,  omul cel slab se plânge făr’a suferi. Raţiea are trebuinţă de esperienţă, dar esperienţa este nefolositoare fără raţie. Nenorocirea lungeşte vieaţa, fericirea o scurteaz.
	Natura dă aplecările, educaţiea le pune în protivă obicinuinţele. Durerile cele mari sânt mute: ele nu se esprimă prin lacrimi. Cea d’întâi cualitate a unui prinţ este statorniciea, şi dreptatea este cea d’întâi a lui virtute. Faptele cele bune au în sine resplătirea lor. ele contribuesc la fericirea noastră. Fie-care din noi vorbeşte bine de inima sa, dar nimeni nu îndrăzneşte a vorbi asemenea şi de duhul său.

			Eserciţiea VI
		Proposiţie principală, incidentă esplicativă
			(42. 43. 44. 45. 46. 47.)
	Ne gândim rar la trebuinţele celorlalţi, când noi înnotăm întru îndestulare. Gândirea este vieaţa sufletului, precum mişcarea este aceea a trupului. Cei răi nu sânt fericiţi, cu toate că isbutesc une-ori. Cugetările cele mai sublime, pierd preţul lor, daca se esprimă rău. Patimile, care au în sine atâta putere, se suppun cu toate astea ambiţiei.
		Analisă.
	Ne gândim rar la trebuinţele celorlalţi, când noi înnotăm întru îndestulare.
	Cine sântem gândindu-ne? Noi. – Noi sân/tem * [91] cum? Gândindu-ne. – Gândindu-ne la ce? La trebuinţele celorlalţi oameni. – Gândindu-ne cum? Rar. – Gândindu-ne când? Când noi înnotăm întru îndestulare.
	Această frasă coprinde doă proposiţii: una principală absolută, şi alta incidentă esplicativă.
	(Noi) ne gândim rar la trebuinţele celorlalţi (oameni), proposiţie principală absolută (Nota subs. – Definiţiea principali absolute, pentru scurtare, n’o să se mai însemneze în test; cu toate astea, şcolarul să nu înceteze d’a o da în toate lucrările lui). Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acela’şi fel, şi necomplinit. Verbul este sântem. Attributul, partic. gândind ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe pron. ne, de complinire nedreaptă pe subst. la trebuinţele, de complinire întâmplătoare pe adverbul rar, şi de complinire esplicativă pe incidenta când noi înnotăm întru îndestulare (Nota subs.-  În lucrarea analisei vom numi, pentr înlesnire, pe incidenta esplicativă complinire esplicativă, şi pe incidenta determinativă complinire determinativă) ; asemenea şi complinirea trebuinţele are şi ea de complinire nedreaptă pe subst. subt-înţeles celorlalţi oameni, legat prin terminaţiea demonstrativului celorlalţi.
	Când noi înnotăm îndestulare, propos. incidentă esplicativă, căci însoţind pe attributul gândind din proposiţiea principală, îi esplică însemnare, şi poate lipsi din frasă fără stricarea înţelesului. Sub/jetul  * [92] este pron. noi; simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acela’şi fel, şi necomplinit. Verbul este sântem. Attributul, partic. înnotând ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe subst. întru îndestulare.
	Gândirea este vieaţa sufletului precum mişcarea este aceea a trupului.
	Ce este vieaţa sufletului ? Gândirea.– Gândirea este ce ? Vieaţa. – A cui vieaţă ? A sufletului. – Gândirea este vieaţa sufletului cum ? Precum mişcarea este vieaţa trupului.
	Această frasă coprinde doă proposiţii : una principală absolută, şi alta incidentă esplicativă.
	gândirea este vieaţa sufletului, propos. principală absolută. Subjetul este subst. gândirea ; simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, subst. vieaţa ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului,  şi complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe subst. sufletului, şi de complinire esplicativă pe incidenta precum mişcarea este aceea a trupului.
	Precum mişcarea este aceea a trupului, propos. incidentă esplicativă, căci însoţind pe atttributul vieaţa din proposiţiea principală, îi esplică însemnarea, şi poate lipsi din frasă fără stricarea înţelesului. Subjetul este subst. mişcarea ; simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, adj. [93]  aceea ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit , fiind că are de complinire nedreaptă pe subst. trupului.
	Cei răi nu sânt fericiţi, cu toate că isbutesc une-ori.
	Cine nu sânt fericiţi ? Cei răi. – Cei răi nu sânt cum ? Fericiţi. – Nu sânt fericiţi cu toate că ce ? Cu toate că isbutesc une-ori.
	Această frasă coprinde doă proposiţii : una principală absolută, şi alta incidentă esplicativă.
	Cei răi nu sânt fericiţi, propos. principală absolută. Subjetul este subst. cei răi ; simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acela’şi fel, şi necomplinit.Verbul este nu sânt. Attributul, adj. fericiţi ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire esplicativă pe incidenta cu toate că isbutesc une-ori.
	Cu toate că (ei) isbutesc une-ori, propos. incidentă esplicativă, căci însoţind pe attributul fericiţi, îi esplică însemnarea,  şi poate lipsi din frasă fără stricarea înţelesului. Subjetul este pron. ei, subt-înţeles ; simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acela’şi fel, şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. isbutind ; simplu, find că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire întâmplătoare frasa de adverb uneori. 
[94]  Cugetările cele mai sublime pierd preţul lor, daca se esprimă rău.
	Cine sânt pierzând ? Cugetările – Care cugetări ? Cele mai sublime. – Cugetările cele mai sublime sânt cum ? Pierzând. – Pierzând ce ? Preţul lor. – Pierzând în ce întâmplare ? Daca se esprimă rău.
	Această frasă coprinde doă proposiţii : una principală absolută, şi alta incidentă esplicativă.
	Cugetările cele mai sublime pierd preţul lor, propos. principală absolută. Subjetul este subst. cugetările ; simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acela’şi fel, şi complinit, fiind că are de complinire modificativă pe adj. cele mai sublime. Verbul este sânt. Attributul, partic. pierzând ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst. preţul lor, şi de complinire               esplicativă pe incidenta daca se esprimă rău.
	Daca (ele) se esprimă, propos. incidentă esplicative, căci însoţind pe attributul pierzând, îi esplică însemnarea. Subjetul este pron. ele, subt-înţeles, simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acela’şi fel, şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. esprimând; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe pron. se, şi de complinire întâmplătoare pe adverbul rău.
[95]	Patimile, care au în sine atâta putere, se suppun cu toate astea ambiţiei.
	Cine sânt suppuindu-se? Patimile. – Care patimi? Care au în sine atâta putere. – Patimile, care au în sine atâta putere, sânt cum? Suppuindu-se. – Suppuindu-se cui? Ambiţiei.
	Această frasă coprinde doă proposiţii: una principală absolută, şi alta incidentă esplicativă.
	Patimile se suppun cu toate astea ambiţiei, propos. principală absolută. Subjetul este subst. patimile; simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acela’şi fel, şi complinit, fiind că are de complinire esplicativă pe incidenta care au sine atâta putere. Verbul este sânt. Attributul, partic. suppuind; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe pron. se, de complinire nedreaptă pe subst. ambiţiei, şi de complinire întâmplătoare frasa de adverb cu toate astea.
	Care au în sine atâta putere, propos. incidentă esplicativă, căci însoţind pe subjetul patimile, îi esplică însemnarea, şi poate lipsi din frasă fără stricarea înţelesului. Subjetul este adj. care ; simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acela’şi fel (care patimi), şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. având; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst. atâta putere, şi de complinire nedreaptă pe pron. în sine.
		Analiseşte asemenea.
	Starea cea mai norocită are amărăciuni, care îi strică toată fericirea. Daca haina săracului are găuri, aceea a bogatului are pete. Noi nu iubim a priimi poveţe, când ele înghimpă iubirea noastră de sine. Natura a făcut pe om compătimitor, ca să fie ajutător celuilalt. Ajutoarele se plătesc foarte scump, când e silit cineva a le cerşetori.
	Omul învaţă a trăi, pre cât s’apropie de ţărmul vieţii. Când neîncrederea ajunge, prieteşugul piere îndată. Timpul, care totdauna se schimbă, nu ne a făgăduit o fericire fără amestecare. Vorbim puţin, când deşertăciunea nu ne face a vorbi. Cugetul cel curat ne mângâe, când rătăcita părere a obştii ne osândeşte. Bunătatea, care este o cualitate preţioasă, se preface a-dese-ori în slăbiciune, când nu cerem şi povaţa raţii noastre.

			Eserciţiea VV
		 Proposiţii principale şi incidente determinative
		(42. 43. 44. 45. 46. 47.) 
	Dumnezeu cere să ertămsupărările ce ni s’au făcut. Satira întărâtă mai mult decât îndreptează. Nădejdea unei stări mai norocite îndulceşte necazurile ce le cearcă cineva. Un suflet nesimţitor este un clavir din care n’am putea scoate sunete.
[97] 	Analisă.
	Dumnezeu cere să ertăm supărările ce ni s’au făcut.
Cine este cerând? Dumnezeu. – Dumnezeu este cum? Cerând. – Cerând ce? Să ertăm supărărie ce ni s’au făcut.
	Cine să fie ertând? Noi. – Noi să fim cum? Ertând. – Ertând ce? Supărările. – Care supărări? Ce ni s’au făcut.
	Această frasă coprinde trei proposiţii:  una principală absolută, şi doă ncidente determinative. Dumnezeu cere, proposiţie principală absolută. Subjetul este subst. Dumnezeu, simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire determinativă pe incidenta să ertăm supărărrile.
	(Noi) să ertăm supărările, propos. incidentă determinativă, căci însoţind pe atributul cerând, îi hotorăşte însemnarea, şi nu poate lipsi din frasă fără stricarea înţelesului. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu, fiind că esprimă  mai multe fiinţi de acela’şi fel, şi necomplinit. Verbul este să fim. Attributul, partic. ertând ; simplu, fiind că esprimă  numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreată pe subst. supărările, care are de complinire determinativă pe incidenta ce ni s’au făcut.
	Ce (supărări) ni s’au făcut, propos. incidentă determinativă, căci însoţind compli/nirea * [98] supărările, îi hoărăşte însemnarea, şi nu poate lipsi din frasă fără stricarea înţelesului. Subjetul este adj. relativ ce ; simplu, fiind că esprimă mai multe fiinţi de acelaşi fel, şi necomplinit. Verbul este au fost. Attributul, partic. făcând ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe pron. se, şi de complinire nedreaptă pe pron. ni, legat prin terminaţiea sa de caz.
		Satira întărâtă mai mult decât îndreptează.
	Cine este întărâtând ? Satira. – Satira este cum ? – Întărâtâtnd. – Întărâtând cât? Mai mult. – Mai mult decât ce? Decât îndreptează.
	Această frasă coprinde doă proposiţii: una principală absolută, şi alta incidentă determinativă.
	Satira întărâtă mai mult, propos. principală absolută. Subjetul este subst. satira; simplu fiind că esprimă numai o fiinţă, şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. întărâtând ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire întâmplătoare pe adverbul mai mult, care are de complinire detrminativă pe incidenta decât îndreptează.
	Decât (ea) îndreptează, propos. incidentă determinativă, căci însoţind complinirea mai mult, îi hotărăşte însemnarea, şi nu poate lipsi din frasă fără stricarea înţelesului. Subjetul este pron. ea, subt-/înţeles ; * [99] simplu, fiindcă esprimă numai o fiinţă, şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. îndreptând ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi necomplinit.
	Nădejdea unei stări mai norocite îndulceşte necazurile ce le cearcă cineva.
	Cine ste îndulcind ? Nădejdea. – A cui nădejde ? A unei stări. – Ce fel de stări ? Mai norocite. – Nădejdea unei stări mai norocite este cum ? Îndulcind. – Îndulcind ce? Necazurile. – Care necazuri? Ce le cearcă cineva.
	Această frasă coprinde doă proposiţii: una principală absolută, şi alta incidentă determinativă.
	Nădejdea unei stări mai norocite îndulceşte necazurile, propos. principală absolută. Subjetul este subst. nădejdea, simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe subst. unei stări, care are de complinire modificativă pe adj. mai norocite. Verbul e este. Attributul, partic. îndulcind; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst. necazurile, care are de complinire determinativă pe incidenta ce le cearcă cineva.
	Pe (necazuri) le cearcă cineva, propos. incidentă determinativă, căci însoţind complinirea necazurile, îi hotărăşte însemnarea, şi nu poate lipsi din frasă fără stricarea înţelesului. Subjetul este adj. ci/neva  * [100] ; simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. cerând, simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst. ce (necazuri), repetit prin pleonasmul le, şi legat d’a dreptul.
	Un suflet nesimţitor este un clavir din care n’am putea scoate sunete.
	Cine este un clavir ? Un suflet. – Ce fel de suflet ? Nesimţitor. – Un suflet nesimţitor este ce ? Un clavir. – Ce fel de clavir ? Din care n’am putea scoate sunete.
	Această frasă coprinde doă proposiţii : una principală absolută, şi alta incidentă determinativă.
	Un suflet nesimţitor este un clavir, propos. principală absolută. Subjetul este subst. un suflet ; simplu, fiind că esprimă numai o fiinţă, şi complinit, fiind că are de complinire modificativă pe adj. nesimţitor. Verbul e este. Attributul, subst. un clavir ; simplu, fiind că esprimă numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire determinativă pe incidenta din care n’am putea scoate sunete.
	Din care (clavir noi) n’am putea scoate sunete, propos. incidentă determinativă, căci însoţind pe attributul un clavir, îi hotărăşte însemnarea, şi nu poate lipsi din frasă fără stricarea înţelesului. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu, fiind că esprimă  mai multe fiinţi de a/cela’şi * [101] fel, şi necomplinit. Verbul este nu am fi. Attributul, partic. putând ; simplu, fiind că esprimă  numai un chip de a fi al subjetului, şi complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe infin. scoate, care are de complinire nedreaptă pe subst. din care clavir, subt-înţeles, şi legat prin prepos. din.
		Analiseşte asemenea :
	Aerul ce’l resuflăm asupra mormintelor, curăţă cugetele noastre. Facerea de bine este un lanţ delicat care leagă inima noastră. Pietrele cele scumpe ce lucesc pre o coroană, acopere spinii cu care aceea este căptuşită. Pământul este ţarina în care semănăm pentru ceealaltă viaţă. Fie-care strânge ceea ce a semănat. Toate lipsesc la acela care toate le doreşte.
	Acela ce n’a cunosut prieteşugul, l’a trăit. Omul care voeşte să placă la toţi, nu va plăcea la nimeni. Toţi înţelepţii au recunoscut că porocul este o zicere ce nu coprinde în sine nici un înţeles. Acela care nu se respectează pe sine, nu va fi respectat de nimeni. Virtutea este respectată de aceia chear ce o părărsesc. Tot răul ce se prevede lesne, se preîntâmpină anevoe. Trădătorii înrăutăţiţii se descoperă îndată ce interesul îi desparte.

[102]		Eserciţiea VIII.
		Proposiţii inverse sau întoarse.
Inversii (Nota subs. – Inversie însemnează strămutare în aşezarea zicerilor) de subjet, de attribut, de complinirile lor. (48. 49. 50.)
	Universul este un templu în care locueşte cel Vecinic. Libertatea piere unde împărăţeşte desfrânarea. Fericiţi sânt împăraţii pe care’i iubesc populii lor. Ale patrii nenorociri sânt şi ale noastre. Ale virtuţii legi sânt vecinice. Chear în ochii nedreptului un nedrept este grozav. Fără amărăciune şi fără răutate pedepseşte milostivul.
		Analisă.
	Universul este un templu în care locueşte cel Vecinic (Nota subs. – Întrebările asupra proposiţiilor d’ aici în colo nu se vor mai însemna decât pe alocurea ; şcolarul însă să nu înceteze de a le face pentru înlesnirea lucrării.)
	Această frasă coprinde doă proposiţii: una principală absolută, şi alta incidentă determinativă.
	Universul este un templu, propos. principală absolută. Subjetul este subst. universul ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, subst. un templu ; simplu ; complinit, fiind că are de complinire  detrminativă pe incidenta în care locueşte cel Vecinic.
	În care (templu) locueşte cel Vecinic, propos. incidentă determinativă. [103] Subjetul este subst. cel Vecinic ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. locuind ; simplu, complinit, fiind că are de complinire  nedreaptă pe subst. în care templu, subt-înţeles, şi legat prin prepos. în.
	Uniiversul este un templu în care locueşte cel Vecinic. Această frasă după aşezarea părţilor ei este întoarsă, căci, în propos. incidentă, complinirea în care vine înainte attributului locueşte, şi subjetul cel Vecinic, după acel attribut (dreaptă : Cel Vecinic locueşte în care templu).
	Libertatea piere unde împărăţeşte desfrânarea.
	Această frasă coprinde doă proposiţii: una principală absolută, şi alta incidentă determinativă.
	Libertatea piere, propos. principală absolută. Subjetul este subst. libertatea ; simplu  şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. perind ; simplu ; complinit, fiind că are de complinire determinativă pe incidenta unde împărăţeşte desfrânarea.
	Unde împărăţeşte desfrânarea, propos. incidentă determinativă. Subjetul este subst. desfrânarea ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. împărăţind ; simplu şi complinit, fiind că are de complinire  întâmplătoare pe adverbul unde.
	Libertatea piere unde împărăţe/şte * [104] desfrânarea. Această frasă după aşezarea părţilor ei este întoarsă, căci în propos. cea incidentă, attributul împărăţeşte vine înaintea subjetului desfrânarea (dreaptă. Unde desfrânarea împărăţeşte).
		fericiţi sânt împăraţii pe care’i iubesc populii lor.
	Această frasă coprinde doă proposiţii: una principală absolută, şi alta incidentă determinativă.
	Fericiţi sânt împăraţii, propos. principală absolută. Subjetul este subst. împăraţii ; simplu, complinit, fiind că are de complinire determinativă pe incidenta pe careâi iubesc populii lor. Verbul este sânt ; Attributul, adj. fericiţi, simplu şi necomplinit.
	Pe care (împăraţi) îi iubesc populii lor, propos. incidentă determinativă. Subjetul este subst. populii lor ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt ; Attributul, partic. iubind ; simplu ; complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst. pe care împăraţi, subt-înţeles, şi repetit prin pleonasmul îi.
	Fericiţi sânt împăraţii pe care’i iubesc populii lor. Această frasă, după aşezarea părţilor, este întoarsă, căci, în propos. cea principală, attributul fericiţi vine înaintea verbului sânt, şi subjetul împăraţii după ver (dreaptă : Împăraţii sânt fericiţi). – În cea incidentă, complinirea pe care vine înaintea attributului iubesc, şi subjetul po/pulii * [105] după attribut (dreaptă : Populii lor iubesc pe care împăraţi).
	Ale patrii nenorociri sânt şi ale noastre.
	Această frasă coprinde numai o proposiţie, care e principală absolută. Subjetul este subst. nenorociri ; simplu, complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe subst. ale patrii, legat prin prepos. a. Verbul este sânt. Attributul, adj. ale noastre ; simplu şi necomplinit.
	Această frasă, după aşezarea părţilor, este întoarsă, căci complinirea nedreaptă ale patrii vine înnaintea subjetului nenorociri. (dreaptă : Nenorocirile patrii sânt şi ale nostre.)
	Ale virtuţii legi sânt vecinice.
	Această frasă coprinde numai o proposiţie, care este principală absolută. Subjetul este subst. legi ; simplu, complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe subst. ale virtuţii, legat prin prepos. a. Verbul este sânt. Attributul, adj. vecinice ; simplu şi necomplinit.
Această frasă, după aşezarea părţilor, este întoarsă căci complinirea nedreaptă ale virtuţii vine înaintea subjetului legi (dreaptă : Legile virtuţii sânt vecinice).
[106]  Chear în ochii nedreptului un nedrept este grozav.
	Această frasă coprinde numai o proposiţie, care este principală absolută. Subjetul este subst. un nedrept ; simplu şi necomplinit. Verbul eeste. Attributul, adj. grozav ; simplu, complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe subst. în ochii, legat prin prepos. în, şi de complinire întâmplătoare pe adverbul chear ; complinirea ochii are şi ea de compl. nedreaptă pe subst. nedreptului.
	Această frasă, după aşezarea părţilor, este întoarsă, căci complinirile chear în ochii nedreptului, care trebuia să vie după attribut, vin înaintea subjetului un nedrept (dreaptă : Un nedrept este grozav chear în ochii nedreptului).
	Fără amărăciune şi fără răutate pedepseşte milostivul.
	Această frasă coprinde numai o proposiţie, care este principală absolută. Subjetul este subst. milostivul ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. pedepsind ; simplu, complinit, fiind că are de compliniri nedrepte pe substantivi fără amărăciune şi fără răutate, legaţi prin prepos. fără.
	Această frasă, după aşezarea părţilor, este întoarsă, căci complinirile fără amărăciune şi fără răutate vin înaintea attributului, şi subjetul milostivul vine după attribut (dreaptă : Milostivul [107] pedepseşte fără amărăciune şi fără răutate).
		Analiseşte asemenea :
	Trecutul este un abis în care se provălesc presentul şi viitorul. Bunătatea încetează unde începe nedreptatea.  Binezişi sânt aceia care fac bine oamenilor. Cei mai mari istorici romani sânt Tacit şi Titus-Livie. A patimilor prea îndelungată obicinuinţă se schimbă fără voea noastră în robie. De câte porniri împrotivitoare se stpâneşte inima omului ! Râs sau ură pricinuesc batjocura şi cuvintele atingătoare.
	Ambiţiea este un abis în care se cufundă virtuţile. Nenorocit este acela ce nu dobândeşte cinstea semenilor săi. A necredinciosului şi a înrăutăţitului fericire este totdauna turburată. În sânul omului virtuos locueşte un Dumnezeu. A năravurilor desfrânare o naşte moliciunea.
			Eserciţiea IX
		 Inversii de subjet înfăţişat cu preposiţie.
		(50.1. însemnare)
	Nu se cuvine să urâm pe oameni, dar este prea ertat să ne temem de dânşii. În tinereţe trebue să umplem magazinurile bătrăneţelor. E bine ca oamenii să aibă un arhetip, un model de perfecţie în vedere. Se cuvine să fm drepţi, şi să nu voim nici o dată nenorocirea fratelui nostru. Ca să simţim preţul binelui ce’l avem în stăpânirea noastră, trebue să ne închipuim că l’am pierdut.
[108] 	Nu se cuvine să urâm pe oameni, dar este prea ertat să ne temem de dânşii.
	Ce nu este cuvenindu-se ? Să urăm pe oameni. – Să urăm pe oameni este cum ? Necuvenindu-se.
	Ce este prea ertat ? Să ne temem de dânşii. – Să ne temem de dânşii este cum ? Prea ertat.
	Această frasă coprinde doă proposiţii : una principală absolută, şi alta principală relativă.
	Nu se cuvine să urâm pe oameni, propos. principală absolută. Subjetul este înfăţişat cu proposiţiea să urâm pe oameni ; simplu, fiind că se înfăţişează numai cu o proposiţie. (Nota subs. – Când subjetul se înfăţişează cu proposiţie, cercetăm numai daca este simplu sau compus, căci se poate înfăţişa şi cu mai multe proposiţii ; iar de este complinit sau nu, pentru aceasta facem întrebare în deosebita lucrare a acei proposiţii.) Verbul este nu este. Attributul, partic. cuvenind ; simplu ; complinit, având de complinire dreaptă pe pron. se.
	(Noi) să urâm pe oameni, proposiţiea întrebuinţată în subjet. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este să fim. Attributul, partic, urând ; simplu, complinit, fiind că are de complinire  dreaptă pe subst, pe oameni.
	Dar este prea ertat să ne temem de dânşii, propos. principală relativă, fiind că vine după principala din sus, şi se uneşte cu dânsa prin opposiţie. Subjetul este înfăţişat cu proposiţiea să ne temem de dânşii ; simplu, fiind că se înfăţişează nu/mai * [109] cu o proposiţie. Verbul e este. Attributul, partic. ertat ; simplu ; complinit, având de complinire întâmplătoare pe adverbul prea.
	(Noi) să ne temem de dânşii, proposiţiea întrebuinţată în subjet. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este să fim. Attributul, partic. temând ; simplu, complinit, având de complinire dreaptă pe pron. ne, şi de complinire nedreaptă pe pron. de dânşii.
	În tinereţe trebue se umplem magazinurile bătrâneţelor.
	Ce este trebuind ? Să umplem magazinurile bătrâneţelor. – Să umplem magazinurile bătrâneţelor este cum ? Trebuind. – Trebuind când ? În tinereţe.
	Această frasă coprinde o proposiţie principală absolută. Subjetul este înfăţişat cu propos. să umplem magazinurile bătrâneţelor ; simplu, fiind că se înfăţişează numai cu o proposiţie. Verbul e este. Attributul, partic. trebuind ; simplu ; complinit, având de complinire nedreaptă pe subst. în tinereţe.
	(Noi) să umplem magazinurile bătrâneţelor, proposiţiea întrebuinţată în subjet. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este să fim. Attributul, partic. umplând ; simplu, complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst. magazinurile, care are de complinire nedreaptă pe subst, bătrâneţelor.
[110] E bine ca oamenii să aibă un arhetip, un model de perfecţie în vedere.
	Ce e fiind bine ? Ca oamenii să aibă un arhetip, un model de perfecţie în vedere. – Ca oamenii să aibă un arhetip, un model de perfecţie în vedere este cum ? Fiind. – Fiind cum ? Bine.
	Această frasă coprinde o propos. principală absolută. Subjetul este înfăţişat cu proposiţiea ca oamenii să aibă un arhetip, un model de perfecţie în vedere ; simplu, fiind că se înfăţişează numai cu o proposiţie. Verbul e este. Attributul, partic. fiind, subt-înţeleasă ; simplu, complinit, având de complinire întâmplătoare pe adverbul bine.
	Ca oamenii să aibă un arhetip, un model de perfecţie în vedere, proposiţiea întrebuinţată în subjet. Subjetul este subst. oamenii ; simplu şi necomplinit. Verbul este să fie. Attributul, partic. având ; simplu, complinit, fiind că are de compliniri drepte pe substantivii un arhetip, un model, şi de complinire nedreaptă pe subst. în vedere ; complinirile arhetip şi model au şi ele de complinire nedreaptă pe subst. de perfecţie.
	Se cuvine să fim drepţi, şi să nu voim nici o dată nenorocirea fratelui nostru.
	Ce este cuvenindu-se ? Să fim drepţi, şi să nu voim nici o dată nenorocirea fratelui nostru. – Să fim drepţi, şi să nu voim nici o [111] dată nenorocirea fratelui nostru este cum ? Cuvenindu-se.
	Această frasă coprinde o propos. principală. Subjetul este înfăţişat cu proposiţiile să fim drepţi, şi să nu voim nici o dată nenorocirea fratelui nostru ; compus, fiind că se înfăţişează cu mai multe proposiii. Verbul e este. (Nota subs. – Să n’o luăm de greşală, daca verbul s’a pus aci în singurit, în vreme ce subjetul, fiind compus, îl cere în înmulţit. Trebue să ştim că ori-cândsubjetul se înfăţişează cu proposiţii, precum în eesemplele din această eserciţie, subjetul cel adevărat al frasei este subst. subt-înţeles acet lucru, iar proposiţiea ce slujeşte într’însa de subjet, este ca o esplicaţie a acelui subjet. spre esemplu, în frasa se cuvine să fii cinstit, şi să nu superi pe nimeni, de vom cere pe subjet prin întrebarea ce se cuvine ? răpunsul cel mai propriu o să fie acest lucru, şi proposiţieace ţine locul subjetului în această frasă este o esplicaţie a lui : Ce se cuvine ? Acest lucru, adică să fii cinstit, şi să nu superi pe nimeni. Din aceasta înţelegem că verbul întrebuinţat în acest fel de proposiţii, fie în raport cu ori-ce fel de subjet, sau simplu sau compus, trebue să fie totdauna în singurit.) Attributul, partic. cuvenind ; simplu, complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe pron. se.
	(Noi) să fim drepţi, proposiţiea întrebuinţată în subjet. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este să fim. Attributul, adj. drepţi ; simplu şi necomplinit. 	
	Şi (noi) să nu voim nici o dată nenorocirea fratelui nostru, proposiţiea întrebuinţată în subjet. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este să nu fim. Attributul, partic. voind ; simplu ; complinit, fiind că are de [112] complinire dreaptă pe subst. nenorocirea, şi de complinire întâmplătoare pe adv. nici o dată ; complinirea nenorocirea are şi ea de complinire nedreaptă pe subst. fratelui nostru.
	Ca să simţim preţul binelui ce’l avem în stăpânirea noastră, trebue să ne închipuim că l’am pierdut.
	Ce este trebuind ? Să ne închipuim că l’am pierdut. – Să ne închipuim că l’am pierdut este cum ? Trebuind. – Este trebuind pentru ce ? Ca să simţim preţul binelui ce l’am pierdut.
	Această frasă coprinde patru proposiţii : una principală absolută, doă incidente determinative şi una incidentă esplicativă.
	Trebue să ne închipuim, propos. principală absolută. Subjetul este înfăţişat cu proposiţiea să ne închipuim ; simplu, fiind că se înfăţişează numai cu o proposiţie. Verbul e este. Attributul, partic. trebuind ; simplu, complinit, fiind că are de compl. esplicativă pe incidenta ca să simţim preţul binelui.
	(Noi) să ne închipuim, proposiţiea întrebuinţată în subjet. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este să fim. Attributul, partic. închipuind ; simplu, complinit, fiind că are de complinire determinativă pe incidenta că l’am pierdut, şi de complinire nedreaptă pe pron. ne, legat prin terminaţiea sa de caz.
	Că (noi) l’am pierdut, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul [113] este am fost. Attributul, partic. pierzând ; simplu, complinit, având de complinire dreaptă pe pron. îl.
	Ca (noi) să simţim preţul binelui, propos. incid. esplicativă. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este să fim. Attributul, partic. simţind ; simplu, complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe subst. preţul, care are de complinire nedreaptă pe subst. binelui ; asemenea şi aceasta are de complinire determinativă pe incidenta ce’l avem în stăpânirea noastră.
	Ce (bine noi) îl avem în stăpânirea noastră, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este sântem. Attributul, partic. având ; simlu, complinit, fiind că are de complinire  dreaptă pe subst. ce bine, subt-înţeles, şi repetit prin pleonasmul îl, şi de complinire nedreaptă pe subst. în stăpânirea noastră, legat prin prepos. îl.
		Analiseşte asemenea :
	E mai bine să păzim noi secretul nostru, de cât să’l dăm altora ca să ni’l păzească. Ca să fii bătrân oare-care vreme, trebue să fii bătrân de timpuriu. Se cuvine să fim tari de urechi la rău. Trebue să ne obicinuim cu ideea morţii. Se cuvine să numim rău pe cel ce e bun numai pentru dânsul. Se cuvine mai a desea să tăcem de cât să vorbim.
	În ori-ce ocasie, trebue să facem bine, şi să nu ne fălim nici o dată pentru aceasta. 
[114] Se poate ca omul cel mai mare, cel mai puternic, să ajungă a cere ajutoarele celui maimic. E mai bine să nu zicem nimic, decât să zicem nimicuri. Se cuvine să’şi facă cineva o plăcere din datoriea sa. Ar trebui să poată cineva răspunde pentru norocul său, ca să poată răspunde pentru aceea ce are să facă. Trebue să fugim de furtună mai de departe.

			Eserciţiea X.
		Proposiţii elliptice.
		Ellips de subjet, de verb, de attribut, de compliniri.
		(56. 57. 58. 59. 60. 61. 62.)
  	Slava şi nemurirea sânt pentru virtute şi genu. De vom deosebi virtutea, toate trec ca un vis. Faptele cele omeneşti sânt fragede ca şi dânşii. Asemenea dobitoacelor fieroase, ei se sfâşiia unul pe altul. Neştiinţa sau nebuniea crede că le ştie toate. Mari şi mici, nimeni nu scapă de moarte. Să ne temem de mustrările cugetului mai mult de cât de munci şi de moarte. Ce căutăm cu o râvnă nemăsurată ? Bogăţiile. Ce sântem datori a preţui mai mult de cât bogăţiile ? Meritul şi virtutea.
		Analisă.
	Slava şi nemurirea sânt (rânduite) pentru virtute şi geniu.
	Această frasă coprinde o proposiţie principală absolută. Subjetul este subst. slava şi nemurirea ; compus, fiind că esprimă mai multe fiinţi diferite, şi necomplinit. Ver/bul * [115] este sânt . Attributul, partic. rânduite, subt-înţeles ; simplu, complinit, avînd de compliniri nedrepte pe subst. pentru virtute şi geniu.	
	De vom deosebi virtutea, toate trec ca un vis.
	Această frasă coprinde trei proposiţii : o principală absolută, şi doă incidente esplicative.
	Toate trec, propos. principală absolută. Subjetul este adj. toate ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul,partic. trecând ; simplu, complinit, fiind că are de complinire esplicativă pe incidentele ca un vis, şi de vom deosebi virtutea.
	Cum (trece) un vis, propos. incidentă esplicativă. Subjetul este subst. un vis ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt, subt-înţeles. simplu şi necomplinit. Attributul, partic. trecând, subt-înţeles ; simpli şi necomplinit.
	Daca (noi) vom deosebi virtutea, propos. incidentă esplicativă. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este vom fi. Attributul, partic. deosebind ; simplu, complinit, fiind că are de complinire  dreaptă pe subst. virtutea.
	Faptele omeneşti sânt fragede ca şi dânşii.
	Această frasă coprinde doă proposiţii : una principală absolută, şi alta incidentă esplicativă.
	Faptele omeneşti sânt fragede, [116] propos. principală absolută. Subjetul este subst. faptele ; simplu, complinit, fiind că are de complinire  modificativă pe adj. omeneşti. Verbul este sânt. Attributul, adj. fragede ; simplu, complinit, având de complinire esplicativă pe incidenta ca şi dânşii.
	Cum şi dânşii (sânt fragezi) , propos. incidentă esplicativă. Subjetul este pron. dânşii ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt, subt-înţeles ; Attributul, adj. fragezi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit.
	Asemenea dobitoacelor fieroase, ei se sfâşiia unul pe altul.
	_Această frasă coprinde trei proposiţii : o principală absolută, o principală relativă şi o incidentă esplicativă.
	Ei se sfâşiia, propos. principală absolută. Subjetul este pron. ei ; simplu ; complinit, fiind că are de complinire  esplicativă pe incidenta asemenea dobitoacelor fieroase. Verbul este era. Attributul, partic. sfâşiind ; simplu, complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe pron. se.
	(Care era) asemenea dobitoacelor fieroase, propos. incidentă esplicativă. Subjetul este adj. care, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este era. Attributul, adj. asemenea ; simplu, complinit, fiind că are de complinire  nedreaptă pe subst. dobitoacelor, însoţit de complinirea lui modificativă fieroase.
	Unul (sfâşiia) pe altul (om), propos. principală relativă, unită cu principala din sus prin esplicaţie. Subjetul este adj. u/nul * [117] simplu şi necomplinit. Verbul este era,  subt-înţeles ; Attributul, partic. sfâşiind, subt-înţeles ; simplu ; complinit, fiind că are de complinire  dreaptă pe subst. pe alt om, subt-înţeles.
	Neştiinţa sau nebuniea crede că le ştie pe toate.
	Această frasă coprinde trei proposiţii : o principală absolută, o principală relativă, şi o i ncidentă determinativă.
	Neştiinţa (crede), propos. principală absolută. (Nota subs. – Când subjetele se unesc prin conjugativii sau, ori, sau când cel din urmă va fi o zicere care coprinde în sine toate subjetele de mai sus, precum sânt zicerile nimeni, nimic, toate, acestea, verbul şi attributul se subt-înţeleg după fie-care din acele subjete, afară de cel din urmă, cu care se uneşte  verbul şi attributul ce se află în frasă, Vezi învăţături, ¤ 60). Subjetul este subst. neştiinţa ; simplu şi necomplinit. Verbul e este, subt-înţeles. Attributul, partic. crezând, subt-înţeleasă ; simplu, complinit, fiind că are de complinire determinativă pe incidenta că le ştie toate.
	Nebuniea crede, propos. principală relativă, unită cu principala din sus prin treptare. Subjetul este subst. nebuniea ; simplu şi necomplinit.  Verbul e este. Attributul, partic. crezând ; simplu, complinit, fiind că are de complinire  determinativă pe incidenta că le ştie toate.
	Că (ea) le ştie toate (lucrurile), propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. ea, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. ştiind ; simplu, complinit, fiind că are de complinire  dreaptă pe subst. subt-înţeles toate lucrurile, repetit prin pleonasmul le.
	Mari şi mici, nimeni nu scapă de moarte.
	Această frasă coprinde doă proposiţii : o principală absolută, şi o principală relativă.
	Mari şi mici (nu scapă de moarte), propos. princ. absolută. Subjetul este subst. mari şi mici ; compus, fiind că esprimă mai multe fiinţi diferite, şi necomplinit. Verbul este nu sânt,  subt-înţeles. Attributul, partic. scăpând, subt-înţeles ; simplu ; complinit, fiind că are de compl. nedreaptă pe subst. subt-înţeles de moarte.
	Nimeni nu scapă de moarte, propos. principală relativă, unită cu principala din sus prin treptare. Subjetul este adj. nimeni ; simplu şi necomplinit. Verbul e nu este. Attributul, partic. scăpând ; simplu, complinit, avănd de complinire nedreaptă pe subst. de moarte.
	Să ne temem de mustrările cugetului mai mult de cât de munci şi de moarte.
	Această frasă coprinde trei proposiţii : o prinipală absolută, şi doă incidente determinative.
	(Noi sântem datori), propos. principală absolută, subt-înţeleasă. Subjetul este pron. noi ; simplu şi necomplinit. Verbul este sântem. Attributul, adj. datori, simplu ; complinit, fiind că are de complinire  de/terminativă * [119]  pe incidenta să ne temem de mustrările cugetului mai mult.
	(Noi) să ne temem de mustrările cugetului mai mult, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este să fim. Attributul, partic. temând ; simplu ; complinit, fiind că are de complinire dreaptă pe pron. ne, de complinire nedreaptă pe subst. de mustrările, şi de complinire întâmplătoare pe adv. mai mult Complinirea mustrările are şi ea de complinire nedreaptă pe subst. cugetului ; asemenea şi compl. mai mult are de complinire determinativă pe incidenta de cât de munci şi de moarte.
	De cât (noi ne temem) de munci şi de moarte, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este sântem, subt-înţeles. Attributul, partic. temând, subt-înţeleasă ; simplu, complinit, fiind că are de complinire  dreaptă pe pron. ne, subt-înţeles, şi de compliniri nedrepte pe substantivii e munci şi de moarte.
	Ce căutăm cu o râvnă nemăsurată ? Bogăţiile.
	Această frasă coprinde trei proposiţii : o principală absolută, o principal relativă, şi o incidentă determinativă. 
	Eu întreb de acel lucru, propos.  principală absolută, subt-înţeleasă. Subjetul este pron. eu ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. întrebând ; simplu, complinit, fiind că are [120] de complinire nedreaptă pe subst. de acel lucru, fiind că are de complinire determinativă pe incidenta ce căutăm cu o râvnă nemăsurată.
	Ce (lucru noi) căutăm cu o râvnă nemăsurată, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este sântem. Attributul, partic. căutând ; simplu, complinit, fiind că are de complinire  dreaptă pe subst. ce lucru, subt-înţeles, şi de complinire nedreaptă pe subst. cu o râvnă, care are de compl. modificativă pe adj. nemăsurată.
	(Noi căutăm) bogăţiile, propos. principală relativă unită cu principala din sus prin treptare. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este sântem, subt-înţeles ; Attributul, partic. căutând, subt-înţeleasă ; simplu, complinit, fiind că are de complinire  dreaptă pe subst. bogăţiile.
	Ce sântem datori a preţui mai mult de cât bogăţiile ? Meritul şi virtutea.
	Această frasă coprinde patru proposiţii : o principală absolută, o principală relativă, şi doă incidente determinative.
	Eu întreb de acel lucru, propos. principală , absolută, subt-înţeleasă. Subjetul este pron. eu ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. întrebând ; simplu, complinit, fiind că are de complinire nedreaptă pe subst. de acel lu/cru * [121], care are de complinire determinativă pe incidenta ce sântem datori a preţui mai mult.
	Ce (lucru noi) sântem datori a preţui mai mult, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este sântem. Attributul, adj. datori ; simplu, complinit, fiindcă are de complinire nedreaptă pe infin. a preţui, care are de asemenea de compl. dreaptă pe subst. subt-înţeles ce lucru, şi de compl. întîmplătoare pe adv.mai mult. Complinirea mai mult are şi ea de complinire determinativă pe incidentă de cât bogăţiile.
	De cât (noi preţuim) bogăţiile, propos, incidentă determinativă. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este sântem. Attributul, partic. preţuind, subt-înţelesâasă ;  simplu, complinit, fiindcă are de complinire dreaptă pe subst. bogăţiile.
	(Noi sântem datori a preţui) meritul şi virtutea, propo. principală relativă, unită cu principala din sus prin treptare. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este sântem, subt-înţeles. Attributul, adj. datori, subt-înţeles ; simplu, complinit, fiindcă are de complinire nedreaptă pe inf. subt-înţeles a preţui, care are de compliniri drepte pe substantivii meritul şi virtutea.
	Analiseşte asemenea :
	Cel mai bun judecător al faptelor noa/stre *[122] este (Nota subs. – subt-înţelege, locuind.)în inimile noastre. Nimic nu este mai urâcios de cât (Nota subs. –Este urâcios.) un nerecunoscător. Moartea e asemenea firească ca şi vieaţa. (Nota subs. – Precum şi vieaţa este firească). Trupurile cereşti se atrag unele . (Nota subs. –Atrag) pe altele. Fericirea, precum şi virtutea (Nota subs. –Vine de la Dumnezeu), vine de la Dumnezeu. Fericirea (Nota subs. – Popolului stă în mâna aceluia care cârmueşte) sau nenorocirea populului este (Nota subs. – Stând ) în mâna aceluia care cârmueşte. Oamenii cei cinstiţi, (Nota subs. – Care sânt fiind) fără religie, mă fac să tremur cu peritoarea lor virtute, precum jucătorii pe funie (Nota subs. – Mă fac să tremue) cu ecuilibrul lor.
		Asemenea.
	Opiniea are mai multă putere de cât (Nota subs. – Are) adevărul. Dragostea dragoste aduce, iar ura (Nota subs. – Aduce) ură.  Pe eroi îi face primejdiea, iar nu (Nota subs. – Îi face) moliciunea.  Oamenii cei slabi sânt mai primejdioşi de cât (Nota subs. – Sânt primejdioşi) cei răi. Vorbitorul de rău este cel mai primejdios (Nota subs. – dobitoc)  din dobitoacele fieroase, şi linguşitorul (Nota subs. –este) cel mai primejdios (Nota subs. – Dobitoc) din dobitoacele domesnice. Nu putem opri când ne suim, dar nici o dată )Nota subs. – Nu ne putem opri) când ne coborâm. (Nota subs. – Eu întreb de acel lucru.) Ce căştigă cineva vorbind rău pe altul ? (Nota subs. –De alt om). (Nota subs. – El căştigă) Ură ş i neîncredere. În mâna lui Dumnezeu este (Nota subs. – Stând.) soarta oamenilor, iar nu (Nota subs. – Este stând) într’a oamenilor (Nota subs. – Mână.).
		Asmenea.
	Amăgirile desfrânărilor sânt mai puter/nice, * [123] şi prin urmare mai primejdioase în sânul mărimii şi al bogăţiei, de cât (Nota subs. – Ele sânt primejdioase) în sărăcie şi în nenorociri. Nu este (Nota subs. – Fiind) adevărată mărime pre pământ de cât numai în jertfirea de sine. (Nota subs. – Este fiind adevărată mărime). (Nota subs. – Eu te povăţuesc a) Nu jertfi pe nimeni pentru fericirea ta: nu poate fi (Nota subs. – Infinitivul fi întrebuinţat în loc de să fie : Nu poate să fie cineva ...) cineva fericit  prin nenorocirea altuia (Nota subs. – Altui om). (Eu te povăţuesc a ) Nu despreţui bătrâneţele, că bătrânii au fost (Nota subs. – Fiind) ca noi (Precum noi sântem fiind), iar noi nu ne am îndvrednicit încă a fi ca dânşii (Nota subs. – Cum dânşii sânt fiind). (Nota subs. – Noi) Sântem datori a privi pe un prieten ca (Nota subs. – Cum privim pe noi înşine) pe noi-înşine. Conchetele fac mai mulţi vrăjmaşi de cât (Nota subs. – Ele fac) suppuşi.
		
		Eserciţiea XI
	Proposiţii implicite (68. 69.)
Vai ! Necazurile mele au covârşit răbdarea mea. O ! cât de nenorocit este acela ce nu mai nădăjdueşte ! Dumnezeu esistă, da ; şi bunătatea şi puterea sa se vădesc pretutindenea. Nu credeţi, Cretenilor, că eu despreţuesc pe oameni ; nu, nu ; ştiu ce slavă dobândeşte cineva, când îi face buni şi fericiţi. Urmat-ai cum ţi’a poruncit el ? Ba. A ! ce mulţumit sânt, căci nu m’ai uitat ! O ! ce nenorocit este omul care n’are prieteni ! O ! ce zăresc în depărtare ? Ah ! cât mă întristează această novelă !
		Analisă.
	Vai ! necazurile mele au covârşit [124] răbdarea mea. Această frasă coprinde doă proposiţii : o principală absolută şi o principală relativă.
	Vai ! proposiţie principală absolută şi implicită, fiind de o putere cu Eu sânt desnădăjduit.
	Necazurile mele au covârşit răbdarea mea, propos. principală relativă unită cu cea din sus prin esplicaţie. Subjetul este subst. necazurile mele ; simplu şi necomplinit. Verbul este au fost. Attributul, partic. covârşind ; simplu, complinind, avînd de complinire dreaptă pe subst. răbdarea mea.
	O ! cât de nenorocit este acela ce nu mai nădăjdueşte !
	Această frasă coprinde trei porposiţii : o principală absolută, o principală relativă, şi o incidentă determinativă.
	O ! propos. principală absolută şi implicită, fiind de o putere cu Eu afirm.
	Cât de nenorocit este acela propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin esplicaţie. Subjetul este adj. acela ; simplu ; complinit, avînd de complinire determinativă pe incidenta ce nu mai năsăjdueşte. Verbul e este. Attributul adj. nenorocit ; simplu, complinit, având de compl. întâmplătoare oe adj. cât.
	Ce nu mai nădăjdueşte, propos. incidentă determinativă. Subjetul este adj. ce ; simplu şi necomplinit. Verbul este nu este. Attributul, partic. nădăjduind ; simplu ; [125] complinit, având de complinire întâmplătoare pe adv. mai.
		Dumnezeu esistă, da ; şi bunătatea şi puterea sa se vădesc pretutindenea.
	Această frasă coprinde trei proposiţii : o principală absolută, şi doă principale relative.
	Dumnezeu esistă, propos. principală absolută. Subjetul este subst. Dumnezeu ; simplu şi necomplinit. Verbul eeste. Attributul, partic. esistând ; simplu şi necomplinit.
	Da, propos. principală relativă şi implicită, fiind de o putere cu Dumnezeu esistă.
	Şi bunătatea  şi puterea sa se vădesc pretutindenea, propos. principal relativă, unită cu cea din sus prin treptare. Subjetul este subst. bunătatea şi puterea, compus, fiind că esprimă mai multe fiinţi diferite, şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. vădind ; simplu, complinit, fiindcă are de complinire dreaptă pe pron. se, şi de comp. întâmplătoare pe adv. pretutindenea.
	Nu credeţi, Cretenilor, că eu despreţuesc pe oameni ; nu, nu ; ştiu ce slavă dobândeşte cineva, când îi face buni şi fericiţi.
	Cretenilor, zicere în apostrofă (Nota subs. – Zicerile în apostrofă, adică acelea ce înfăţişează persoanele sau lucrurile către care adresăm vorba, precum este zicerea Cretenilor, nu ţin de nici una din părţile proposiţii, şi prin urmare nu priimesc nici o analisă.)
[126] Nu credeţi, propos. principală absolută. Subjetul este pron. voi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este nu fiţi. Attributul, partic. crezând ; simplu ; complinit, având de compl. determinativă pe incidenta că eu despreţuesc pe oameni.
	Că eu despreţuesc pe oameni, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. eu ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. despreţuind simplu, complinit, având de complinire dreaptă  pe subst. pe oameni.
	Nu, Nu, doă proposiţii principale relative şi implicite, fiind de o putere cu Nu despreţuesc, Nu despreţuesc.
	Ştiu, propos. principală relativă, unită cu cele din sus prin esplicaţie (Nu despreţuesc, pentru că eu ştiu ce slavă şcl). Subjetul este pron. eu, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. ştiind, simplu, complinit, fiindcă are de complinire determinativă pe incidenta ce slavă dobândeşte cineva.
	Ce slavă dobândeşte cineva, propos. incidentă determinativă. Subjetul este adj. cineva ;  simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. dobândind ; simplu, complinit, având de complinire dreaptă pe subst. ce slavă, şi de complinire esplicativă pe incidenta când îi face buni şi fericiţi.
	Când îi face buni şi fericiţi, propos. incidentă esplicativă. Subjetul este pron. el, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. făcând ; [127] simplu, complinit, fiindcă are de compliniredreaptă pe pron. îi, care are de complinire modificativă pe adjectivi buni şi fericiţi.
		Urmat-ai cum ţi’a poruncit el ?
	Această frasă coprinde trei proposiţii : o principală absolută, şi doă incidente determinative.
	Eu te întreb, propos. principală absolută şi subt-înţeleasă. Subjetul este pron. eu ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. întrebând ; simplu, compinit, avînd de compl. dreaptă pe pron. te, şi de compl. determinativă pe incidenta daca ai urmat.
	Daca ai urmat, propos. incidetă determinativă. Subjetul este pron. tu, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este ai fost. Attributul, partic. urmând ; simplu ; complinit, având de complinire determinativă pe incidenta cum ţi’a porncit el.
	Cum ţi’a poruncit el, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. el ; simplu şi necomplinit. Verbul este a fost. Attributul, partic. poruncind ; simplu, complinit, fiindcă are de complinire nedreaptă pe pron. îţi, şi de compl. întâmplătoare pe adv. cum.
	Ba, propos. principală absolută şi implicită, fiind de o putere cu Eu nu am urmat cum mi’a poruncit el. 
[128] A ! ce mulţumit sânt, căci nu m’ai uitat.
	Această frasă coprinde trei proposiţii ; o principală absolută, o principală relativă şi o incidentă esplicativă.
	A ! proposiţie principală absolută şi implicită, fiind de o putere cu Eu sânt încântat.
	Ce mulţumit sânt, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin treptare. Subjetul este pron. eu, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt ; Attributul, partic. mulţumit ; simplu, complinit, având de complinire întâmplătoare pe adj. ce, întrebuinţat în loc de adverbul cât, şi de compl. esplicativă pe incidenta căci nu m’ai uitat.
	Căci nu m’ai uitat, propos. incidentă esplicativă. Subjetul este pron. tu, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este nu ai fost. Attributul, partic. uitând ; simplu ; complinit, având de complinire dreaptă pe pron. mă.
		O ! ce nenorocit este omul care n’are prieteni !
	Această frasă coprinde trei proposiţii : o principală absolută, o principală relativă şi o incidentă determinativă.
	O ! propos. principală absolută şi implicită, fiind de o putere cu Eu afirm.
	Ce nenorocit este omul, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin esplicaţie. Subjetul este subst. omul ; simplu ; complinit, fiindcă are de complinire [129] determinativă pe incidenta care n’are prieteni. Verbul e este. Attributul, adj. adj. nenorocit ; simplu, complinit, având de complinire întâmplătoare pe adj. ce, întrebuinţat în loc de adverbul cât.
	Care n’ar eprieteni, propos. incidentă determinativă. Subjetul este adj. care ; simplu şi necomplinit. Verbul e nu este.  Attributul, partic. având ; simplu, complinit, fiindcă are de complinire dreaptă pe subst. prieteni.
	O ! Ce zăresc în depărtare ?
	Această frasă coprinde trei proposiţii : o principală absolută, o principală relativă, şi o incidentă determinativă.
	O ! propos. principală absolută şi implicită, fiind de o putere cu Eu sânt în mirare.
	Eu întreb de aceea, propos. principală relativă şi subt-înţeleasă. Subjetul este pron. eu ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. întrebând ; simplu ; complinit, fiindcă are de complinire nedreaptă pe subst. de acel lucru, care se subt-înţelege, şi care are de complinire determinativă pe incidenta ce zăresc în depărtare.
	Ce zăresc în depărtare, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. eu, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. zărind ; simplu, complinit, fiindcă are de complinire dreaptă pe subst. ce lucru, subt-înţeles, [130] şi de complinire întâmplătoare frasa de adverv în depărtare.
		Ah ! cât mă întristează această novelă.
	Această frasă coprinde doă proposiţii : o principală bsolută şi o principală relativă.
	Ah ! propos. principală absolută şi implicită, fiind de o putere cu eu sânt în muncă.
	Cât mă intristează această novelă, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin esplicaţie. Subjetul este subst. această novelă ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. întristând ; simplu ; complinit, având de complinire dreaptă pe pron. mă, mi de cmplinire întâmplătoare pe adverbul cât.
		Recapitulaţie
	coprinzând, în diferitele eserciţii ce o compun, toate greutăţile ce s’au esplicat şi s’au analisit până aci. 
		Eserciţiea XII
	Obicinuinţa de a se culca devreme şi a se scula prea de dimineaţă, este, în adevăr, foarte priincioasă la desvoltarea puterilor şi la păstrarea sănătăţii. Aceia care petrec dimineţi întregi în pat, slăbesc şi se moleşesc ; ei pierd activitatea, care, bine îndreptată, poate singură da preţ vieţii.
		Analisă.
	Obicinuinţa de a se culca devreme şi a se scula prea de dimineaţă este, [131] în adevăr, foarte priincioasă la desvoltarea puterilor şi la păstrarea sănătăţii.
	Această frasă coprinde numai o proposiţie, care e principală absolută. Subjetul este subst. obicinuinţa ; simplu, complinit, fiindcă are de compliniri nedrepte pe infinitivi de a culca şi a scula ; din care, cel d’întâi are de complinire dreaptă pe pron. se, şi de complinire întâmplătoare pe frasa de adverb devreme ; iar cel d’al doilea are  asemenea de complinire dreaptă pe pron. se, şi de compl. întâmplătoare pe frasa de adverb prea de dimineaţă. Verbul e este. Attributul, adj. priincioasă ;  simplu ; complinit, fiindcă are de compliniri nedrepte pe substantivi la desvoltarea şi la păstrarea, de complinire întâmplătoare pe adv. foarte, şi de complinire esplicativă frasa de adverb. în adevăr, care ţine de propoz. subt-înţeleasă de vom arăta în adevăr (Vezi Introducţiea ¤ 63). Complinirea desvoltarea are şi ea de complinire nedreaptă pe subst. puterilor, asemenea şi complinirea păstrarea are de complinire nedreaptă pe subst. sănătăţii.
	Aceia care petrec dimineţi întregi în pat, slăbesc şi se moleşesc ; ei pierd activitatea, care, bine îndreptată, poate singură da preţ vieţii.
	Această frasă coprinde cinci proposiţii : o principală absolută, o principală relativă, o incidentă determinativă, şi doă incidente esplicative.
	Aceia slăbesc şi se moleşesc, propos. principală absolută. Subjetul este adj. aceia ; simplu ; simplu, fiindcă are de complinire determinativă pe incidenta care petrec dimineţi întregi în pat. Verbul este sânt. Attributul, participiile slăvind şi moleşind ; compus, fiind că esprimă mai multe chipuri de a fi ale subjetului, şi complinit, având cel d’al doilea de complinire dreaptă pe pron. se.
	Care petrec dimineţi întregi în pat, propos. incidentă determinativă. Subjetul este adj. care ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. petrecând ; simplu, complinit, fiindcă are de complinire dreaptă pe subst. dimineţi cu complinirea lui modificativă întregi şi de complinire nedreaptă pe subst. în pat.
	Ei pierd activitatea, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin treptare. Subjetul este pron. ei ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. pierzând, simplu ; complinit, fiindcă are de complinire dreaptă pe subst. activitatea, care are de complinire esplicativă pe incidenta care poate singură da p reţ vieţii.
	Care poate (ea) singură da preţ vieţii, propos. incidentă esplicativă. Subjetul este adj. care, repetit prin pleonasmul subt-înţeles ea ; simplu, complinit, avînd de complinire modificativă pe adj. singură. Verbul e este. Attributul, partic. [133] putând ; simplu ; complinit, având de complinire dreaptă pe inf. da, care are de compl. dreaptă pe subst. preţ, de compl. nedreaptă pe subst. vieţii, şi de compl. esplicativă pe incidenta bine îndreptată.
	(Când ea e) bine îndreptată, propos. incidentă esplicativă. Subjetul este pron. ea, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul e e, subt-înţeles. Attributul, partic. îndreptată ; simplu, complinit, având de compl. întâmplătoare pe adv. bine.
		Eserciţiea XIII
	Un om care se culcă devreme, şi se scoală de dimineaţă, zice Franklin, se face şi se păstrează sănătos, bogat şi înţelept. Lenevirea, în toate stările, aduce boale, şi scurtează neapărat vieaţa noastră.  Ea ne împune tacse mult mai grele şi mai împovărâtoare decât acelea ce le răspundem statului, şi care întărâtă uneori plângerile noastre. În sfârşit, asemenea rugini, ea mistueşte mult mai îngrabă de cât munca.
		Analisă.
	Un om care se culcă devreme, şi se scală de dimineaţă, zice Franklin, se face şi se păstrează sănătos, bogat şi înţelept.
	Această frasă coprinde trei proposiţii : o principală absolută, o incidentă determinativă, şi o incidentă esplicativă.
	Un om se face şi se păstrează sănătos, bogat şi înţelept, propos. principală absolută. Subjetul este subst. un [134]  om ; simplu, complinit, fiindcă are de complinire determinativă pe incidenta care se culcă devreme, şi se scoală de dimineaţă. Verbul e este. Attributul, partic. făcând şi păstrând ; compus, fiind că esprimă mai multe chipuri de a fi ale subjetului, şi complinit, fiindcă are de compliniri drepte pe pron. se, care au de compliniri modificative pe adj. sănătos, bogat şi înţelept.
	Care se culcă devreme, şi se scoală de dimineaţă, propos. incidentă determinativă. Subjetul este adj. care ; simplu şi necomplinit. Verbul eeste. Attributul, partic. culcând şi sculând ; compus, fiind că esprimă  mai multe chipuri de a fi ale subjetului, şi complinit, având de compliniri drepte pe pronumele se, şi de compliniri întâmplătoare frasele de adverb devreme şi de dimineaţă.
	Zice Franklin, un fel de proposiţie incidentă esplicativă, care se suppune l a toată proposiţiea, iar nu la vre-una din părţile ei, ca ori-care incidentă. (Nota subs. – Espresiile zice el, răspunse el, urmă el, şi alte asemenea, se pun une-ori în capul frasei9 şi alte-ori în mijloc sau la sfârşit. Când sânt în capul frasei, iau un senţ de proposiţii principale, precum în frasa : El îmi zice : Nu ştiu de voi nemeri ; iar când sânt în mijloc sau la sfârşit, iau un senţ de incidente esplicative, care desvălesc înţelesul la toată frasa, arătând cine acela care vorbeşte sau răspunde cele arătate în frasă, precum în aceste esemple : Întâmplarea aceasta, zise el, mă turbură. – Du-te mai curând, strigă el atunci.) Subjetul este subst. Franklin ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. zicând ; simplu şi necomplinit.
[135] Lenevirea, în toate stările aduce boale, şi scurtează neapărat vieaţa noastră.
	Această frasă coprinde numai o proposiţie, care e principală absolută. Subjetul este subst. lenevirea, simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, participiile aducând şi scurtând ; compus, fiind că esprimă mai multe chipuri de a fi ale subjetului, şi complinit, având cel d’întâi de complinire dreaptă pe subst. boale, iar cel d’al doilea, de complinire dreaptă pe subst. vieaţa noastră, şi de complinire dreaptă pe subst. vieaţa noastră, şi de compl. întâmplătoare pe adv. neapărat. Complinirea în toate stările este o complinire nedreaptă şi esplicativă la amândoă attributele. (Nota subs. – Vezi învăţături ¤ 63).
	Ea ne împune tacse mult mai mari şi mai împovărătoare, propos. principală absolută. Subjetul este pron. ea ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. împuind ; simplu, complinit, fiindcă are de complinire dreaptă pe subst tacse, şi de complinire nedreaptă pe pron. pe ; complinirea tacse are şi ea de compliniri mo/dificative * [136] pe adjectivi mari şi împovărătoare, care au asemenea de compliniri întâmplătoare pe adverbi mult şi mai, şi de complinire determinativă pe incidenta de cât acelea.
	De cât (sânt fiind) acelea, propos. incidentă determinativă. Subjetul este adj. acelea ; simplu ; complinit, având de determinative pe incidentele ce le răspundem statului, şi care întărâtă une-ori plângerile noastre. Verbul este sânt, subt-înţeles. Attributul, partic. fiind, subt-înţeles. Attributul, partic. fiind, subt-înţeles ; simplu, complinit, având de complinire întâmplătoare pe adverbul cât.
	Ce (noi) le răspundem statului, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este sântem. Attributul, partic. răspunzând ; simplu ; complinit, fiindcă are de complinire dreaptă pe subst. subt-înţeles ce tacse, repetit prin pleonasmul le, şi de complinire nedreaptă pe subst. statului.
	Şi care întărâtă une-ori plângerile noastre, propos. incidentă determinativă. Subjetul este adj. care ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. întărâtând ; simplu ; complinit, având de compl. dreaptă pe subst. plângerile noastre, şi de complin. întâmplătoare pe frasa de adv. une-ori. 
[137] În sfârşit, asemenea ruginii, ea mistueşte  mult mai în grabă decât munca.
	Această frasă coprinde trei proposiţii : o principală absolută, o incidentă esplicativă şi o incidentă determinativă.
	În sfârşit, ea musrueşte mult mai în grabă, propos. principală absolută. Subjetul este pron. ea ; simplu, complinit, fiindcă are de complinire esplicativă pe incidenta asemenea ruginii. Verbul e este. Attributul, partic. mistuind ; simplu, complinit, fiindcă are de compliniri întâmplătoare frasele de adverb mult mai în grabă şi în sfârşit ; complinirea mult mai în grabă are de compl. determinativă pe incidenta de cât munca.
	(Care e) asemenea ruginii, proposiţie incidentă esplicativă. Subjetul este adj. subt-înţeles care ; simplu şi necomplinit. Verbul e e subt-înţeles. Attributul, adj. asemenea ; simplu ; complinit, având de complinire nedreaptă pe subst. ruginii.
	Decât (mistueşte) munca, propos. incidentă determinativă. Subjetul este subst. munca; simplu şi necomplinit. Verbul este, subt-înţeles. Attributul, partic. mistuind, subt-înţeles ; simplu, complinit, având de complinire întâmplătoare pe adverbul cât. 
		Eserciţiea XIV
	Opt ceasuri se cuvine să se dea la învăţături, la citiri şi la lucrările duhului, sau la datoriile slujbei sale. Celelalte opt [138] ceasuri din fie-care zi se vor întrebuinţa la mâncare, la preumblări, la vizite, la datoriile soţietăţii, la conversaţiile cele plăcute şi instructive, la plăcerile şi la resuflările de tot felul.
		Analisă.
	Opt ceasuri se cuvine să se dea la învăţături, la citiri şi la lucrările duhului, sau la datoriile slujbei sale.
	Această frasă coprinde numai o proposiţie, care e principală absolută. Subjetul este înfăţişat cu proposiţiea opt ceasuri să se dea la învăţături, la citiri şi la lucrările duhului, sau la datoriile slujbei sale ; simlu, fiind că se înfăţişează numai cu o proposiţie. Verbul e este. Attributul, partic. cuvenind ; simplu ; complinit, având de compl. dreaptă pe pron. se.
	Opt ceasuri să se dea la învăţături, la citiri şi la lucrările duhului, sau la datoriile slujbei sale, propos. întrebuinţată în subjet. Subjetul este subst. opt ceasuri ; simplu şi necomplinit. Verbul este să fie. Attributul, partic. dând ; simplu ; complinit, fiindcă are de complinire dreaptă pe pron. se, şi de compliniri nedrepte pe substantivii la învăţături, la citiri şi la lucrările sau la datoriile. Din acestea, lucrările are de complinire nedreaptă pe subst. duului ; iar datoriile, de compl. nedreaptă pe subst. slujbei sale. 
[139] Celelalte opt ceasuri din fie-care zi se vor întrebuinţa la mâncare, la preumblări, la vizite, la datoriile soţietăţii, la conversaţiile cele plăcute şi instructive, la plăcerile şi la resuflările de tot felul.
	Această frasă coprinde numai o proposiţie, care e principală absolută.  Subjetul este subst. celelalte opt ceasuri ; simplu ; complinit, având de complinire nedreaptă pe subst. din fie-care zi. Verbul este vor fi. Attributul, partic. întrebuinţând ; simplu ; complinit, având de complinire dreaptă pron se,  şi de compliniri nedrepte pe substantivii la mâncare, la preumblări, la vizite, la datoriile, la conversaţiile, la plăcerile, la resuflările, din care, complinirea datoriile are de complinire nedreaptă pe subst. soţietăţii, complinirea conversaţiile, de compliniri modificative pe adjectivii cele plăcute şi instructive, şi complinirea resuflările, de complinire nedreaptă pe subst. de tot felul.
		Eserciţiea XV
	Omul e pornit din fire a judeca numai după vedere. Vede pe cineva în vârful marimilor, împovărat de darurile norocului, îl crede fericit, şi râvneşte la soarta lui. Nu ştie că şi în sânul norocirii se află necazuri, şi că adesea acelea sânt mai muncitoare în acea stare de cât în nenorocire însă’şi.
[140] 		Analisă.
	Omul e pornit din fire a judeca numai după vedere.
	Această frasă coprinde numai o proposiţie, care este principală absolută. Subjetul este subst. omul ; simplu şi necomplinit. Verbul este e. Attributul, partic. pornit ; simplu ; complinit, fiindcă are de compliniri nedrepte pe subst. din fire şi pe infinitivul a judeca, care are de complinire nedreaptă pe subst. după vedere, şi de compl. întâmplătoare pe adv. numai.
	Vede pe cineva în vârful mărimilor, împovărat de darurile norocului,  îl crede fericit, şi râvneşte la soarta lui.
	Această frasă coprinde trei proposiţii : o principală absolută, şi doă principale relative.
	Vede pe cineva în vârful mărimilor, împovărat de darurile norocului, propos. principală absolută. Subjetul este pron. el (adică omul) ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. văzând ; simplu ; complinit, fiindcă are de complinire dreaptă pe adj. cineva, întrebuinţat aci drept substantiv, şi de complinire nedreaptă pe subst. în vârful mărimilor. Complinirea pe cineva are şi ea de complinire modificativă şi esplicativă (Nota subs. – Vezi învăţături ¤ 63) pe participiea împovărat, care are de com/plinire * [141] nedreaptă pe subst. de darurile norocului.
	Îl crede fericit, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin treptare. Subjetul este pron. el, subt-înţeles, simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. crezând simplu, complinit, fiindcă are de complinire dreaptă pe pron. îl, care are de compl. modificativă pe adj. fericit.
	Şi râvneşte la soarta lui, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin treptare. Subjetul este pron. el subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. râvnind ; simplu ; complinit, având de complinire nedreaptă pe subst. la soarta, care are de compl. nedreaptă pe pron. lui.
	Nu ştie că şi în sânul norocirii se află necazuri, şi că acelea sânt mai muncitoare în acea stare de cât în nenororcirile însă’şi.
	Această frasă coprinde patru proposiţii : o principală absolută şi trei incidente determinative.
	Nu ştie, propos. principală absolută. Subjetul este pron. el, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul e nu este. Attributul, partic. ştiind ; simplu ; complinit, fiindcă are de compliniri determinative pe incidentele cî şi în sânul fericirii se află necazuri, şi că acelea sânt mai muncitoare în acea stare.
	Că şi în sânul norocirii se află necazuri, propos. incidentă determinativă [142]. Subjetul este subst. necazuri ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. aflând ; simplu, complinit, fiindcă are de complinire dreaptă pe pron. se, şi de compl. nedreaptă pe subst. în sânul, care are asemenea de compl. nedreaptă pe subst. norocirii.
	Şi că acelea sânt mai muncitoare în acea stare, propos. incidentă determinativă. Subjetul este adj. acelea. simplu şi necomplinit. Verbul este sânt.  Attributul, adj. muncitoare ; simplu, complinit, fiindcă are de complinire nedreaptă pe subst. în acea stare, de compl. întâmplătoare pe adv. mai, şi de complinire determinativă pe incidenta de cât în nenorocire încă’şi. 
	De cât (ele sânt muncitoare) în nenorocire însă’şi, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. ele, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt, subt-înţeles. Attributul, adj. muncitoare subt-înţeles ; simplu, ceomplinit, fiindcă are de complinire nedreaptă pe subst. în nenorocire, care are de complinire modificativă pe adj. încă’şi.
		Eserciţiea XVI.
	Patriea nu este pre ţărmul râurilor, pre coast munţilor, în coprinsul unor cetăţi ; ea este în centrul domesticilor noastre afecţii, în suvenirul stremoşilor noştri, în amorul copiilor noştri, în împreunarea simtimentelor noastre celor mai dulci, şi a interesurilor noastre celor mai scumpe ; [143] nu este nici de cum patrie pentru acela care nu mai ştie unde să’şi rezeme afecţiile şi inima sa.
		Analisă.
	Această frasă coprinde numai o proposiţie, care e principală absolută. Subjetul este subst. Patriea ; simplu şi necomplinit. Verbul e nu este. Attributul, partic. fiind, subt-înţeleasă ; simplu, complinit, fiindcă are de compliniri nedrepte pe subst pre ţărmul, pre coasta, în coprinsul ;  din care ţărmul are de complinire nedreaptă pe subst. râurilor ; coasta, de compl. nedreaptă pe subst. munţilor, şi coprinsul, de compl. nedreaptă pe subst. unor cetăţi.
	Ea este în centrul domesticilor noastre afecţii, în suvenirul stremoşilor noştri, în amorul copiilor noştri, în împreunarea simtimentelor noastre celor mai dulci, şi a interesurilor noastre celor mai scumpe.
	Această frasă coprinde numai o proposiţie, care e principală, relativă, unită cu cea din sus prin oposiţie. Subjetul este pron. ea ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. fiind, subt-înţeleasă ; simplu, complinit, fiindcă are de compliniri edrepte pe subst. în centrul, [144] în suvenirul, în amorul, în împreunarea ; din care centrul are de compl. nedreaptă pe subst. afecţii, însoţit de complinirea lui modificativă domesticilor ; suvenirul, de compl. nedreaptă pe subst. stremoşilor noştri ; amorul, de compl. nedreaptă pe subst. copiilor noştri ; împreunarea, de compl. nedreaptă pe substantivi simtimentelor noastre şi intereselor noastre, însoţiţi amândoi de complinirile lor modificative celor mai dulci şi celor mai scumpe. 
	Nu este nici de cum patrie pentru acela care nu mai ştie unde să’şi rezeme afecţiile şi inima sa.
	Această frasă coprinde trei porposiţii: o principală relativă,  şi doă incidente determinative.
	Nu este nici de cum patrie pentru acela, propos. principală absolută, unită cu cea din sus prin treptare. Subjetul este subst. patrie ; simplu şi necomplinit. Verbul e nu este. Attributul, partic. fiind,subt-înţeles ; simplu, complinit, fiindcă are de complinire întâmplătoare frasa de adverbul nici de cum, şi de complinire nedreaptă subst. subt-înţeles pentru acel om, care are de compl. determinativă pe incidenta care nu mai ştie.
	Care nu mai ştie, propos. incidentă determinativă. Subjetul este adj. care ; simplu şi necomplinit. Verbul e nu este. Attributul, partic. ştiind, simplu, complinit, având de complinire întâmplătoare pe adver/bul * [145] mai, şi de compl. determinativă pe incidenta unde să’şi rezeme afecţiile şi inima sa.
	Unde să’şi  (Nota subs. – Pronumele îşi este întrenuinţat aci în loc de posesivul sale, adică să rezeme afecţiile sale şi inima sa.) rezeme afecţiile şi inima sa, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. el, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este să fie. Attributul, partic. rezemând ; simplu, complinit, având de compliniri drepte pe substantivii afecţiile şi inima sa.
		Eserciţiea XVII
	Da, prietene, omul e făcut ca să iubească. Ura, resbunarea, toate patimile cele crude sânt pentru dânsul o stare de muncă, de chin şi de tăvălire. El se simte înălţându-se, simte că se apropie de fiinţa cea eccelentă care l’a făcut, pre cât este mai dulce, mai marinim. A’şi nebuşi simtimentul de resbunare, şi a triumfa asupra mânii sale, a pune facerile sale de bine în protiva nedreptului ce i s’a făcut, a împovăra cu ele pe vrăjmaşul său, aceasta este o plăcere adevărat Dumnezeească.
		Analisă.
	Da, prietene, omul e făcut ca să iubească.
	Această frasă coprinde trei proposiţii:  o principală absolută, o principală relativă şi o incidentă determinativă
	[146] Da, propos. principală absolută şi implicită, fiind de o putere cu Eu afirm.
	Prietene, zicere întrebuinţată în apostrofă.
	Omul e făcut, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin treptare. Subjetul este subst. omul ; simplu şi necomplinit. Verbul este e. Attributul, partic. făcut ; simplu, complinit, având de complinire determinativă pe incidenta ca să iubească.
	Ca să iubească, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. el, subt-înţeles, simplu şi necomplinit. Verbul este ca să fie. Attributul, partic. iubind ; simplu şi necomplinit.
	Ura, resbunarea, toate patimile cele crude sânt pentru dânsul o stare de muncă, de chin şi de tăvălire.
	Această frasă coprinde numai o proposiţie, care este principală absolută. Subjetul este substantivii ura, resbunarea, toate patimile ; compus, fiind că esprimă  mai multe fiinţi diferite, şi complinit, având cel din urmă de complinire modificativă pe adj. cele crude. Verbul este sânt. Attributul, subst. o stare ; simplu, complinit, având de compliniri nedrepte pe substantivii de muncă, de chin, de tăvălire, şi pe pron. pentru dânsul.
	El se simte înălţându-se. simte că se apropie de fiinţa cea eccelentă care l’a făcut, precât este mai dulce, mai marinim.
	Această frasă coprinde cinci proposiţii : [147] o principală absolută, o principală relativă, şi trei incidente determinative.
	El se simte înălţându-se, propos. principală absolută. Subjetul este pron. el ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. simţind ; simplucomplinit, având de complinire dreaptă pe pron. se, modifiat prin partic. înălţându-se, care are de complinire întâmplătoare pe adv. subt-înţeles atât, determinat prin incidenta determinativă pre cât este mai dulce, mai marinim.
	El (simte), propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin treptare. Subjetul este pron. el, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. simţind ; simplu, complinit, având de compl. determinativă pe incidenta că se apropie de fiinţa cea eccelentă.
	Că (el) se apropie de fiinţa cea eccelentă, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. el, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. apropiind ; simplu, complinit, fiindcă are de complinire dreaptăpe pron. se, de complinire nedreaptă pe subst. de fiinţa, modifiat prin adj. cel eccelent, şi determinat prin incidenta  care l’a făcut, şi de complinire întâmplătoare pe adverbul subt-înţeles atât, fiindcă are de complinire determinativă pe incidenta pre cât este mai dulce, mai marinim.
	Care l’a făcut, propos. incidentă determinativă. Subjetul este adj. care ; simplu şi necomplinit. Verbul este a fost. [148] Attributul, partic. făcând ; simplu, complinit, având de complinire dreaptă pe pron. îl.
	Pre cât (el) este mai dulce, mai marinim, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. el, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. dulce, marinim ; compus, fiind că esprimă mai multe chipuri de a fi ale subjetului, şi complinit, având de complinire întâmplătoare pe adverbi mai şi cât.
		A-şi nebuşi simtimentul de resbunare şi atriumfa asupra mânii sale, a pune facerile de bine în protiva nedreptului ce i sâa făcut, a împovăra cu ele pe vrăjmaşu său, aceasta este o plăcere adevărat Dumnezeească.
	Această frasă coprinde doă proposiţii : o principală absolută şi o incidentă determinativă.
	A’şi nebuşi simtimentul de resbunare şi a triumfa asupra mânii sale, a pune facerile de bine în protiva nedreptului, a împovăra cu ele pe vrăjmaşul său, aceasta este o plăcere adevărat dumnezeească, propos. principală absolută. Subjetul este infinitivii a nebuşi, a triumfa, a pune, a împovăra, şi adj. aceasta, care coprinde toate celelalte subjete ; compus, fiind că esprimă mai multe fiinţi diferite ; complinit, având cel d’întâi de complinire dreaptă pe subst. simtimentul, determinat prin complinirea nedreaptă de resbunare ; cel d’al [149] doilea, de compl. nedreaptă pe subst. asupra mânii sale ; cel d’al treilea, de complinire dreaptă pe subst. facerile de bine, şi de complinire nedreaptă pe pe subst. înprotiva nedreptului, determinat prin incidenta ce i s’a făcut ; cel d’al patrulea, de complinire dreaptă pe subst. pe vrăjmaşul său, şi de compl. nedreaptă pe pron. cu ele. Verbul e este. Attributul, subst. o plăcere ; simplu, complinit, având de complinire modificativă pe adj. dumnezeească, care are de compl. întâmplătoare pe adv. adevărat.
	Ce i s’a făcut, propos. incidentă determinativă. Subjetul este adj. ce ; simplu şi necomplinit. Verbul este a fost. Attributul, partic. făcând ; simplu, complinit, având de compl. dreaptă pe pron. se, şi de compl. nedreaptă pe pron. i.
		Eserciţiea XVIII 
	Când oamenii vor să părăsească răul, răul se pare că’i mai goneşte după urmă multă vreme : le rămân nişte obicinuinţe rele, un naturel slăbit (Nota subs. – O slăbire în voinţă), nişte rătăciri înrădăcinate, şi nişte prejudecăţi care mai nu se pot lecui. Fericiţi aceia care nu s’au rătăcit nici o dată ! ei pot face binele mai cu desăvârşire.
		Analisă.
	Când oamenii vor să părăsească răul, răul se pare că’i mai goneşte [150] după urmă multă vreme : le rămân nişte obicinuinţe rele, un naturel slăbit, nişte rătăciri înrădăcinate, şi nişte prejudecăţi care mai nu se pot lecui.
	Această frasă coprinde şase proposiţii : o principală absolută, o principală relativă,  o incidentă esplicativă, şi trei incidente determinative.
	Răul se pare (Nota subs. – Se arată), propos. principală absolută, subjetul este subst. răul ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. părând ; simplu, complinit, având de compl. dreaptă pe pron. se, şi de complinire determinativă pe incidenta că’i mai roneşte după urmă multă vreme. 
	Că’i mai roneşte după urmă multă vreme, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. el, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. gonind ; simplu, complinit, având de compl. dreaptă pe pron. îi, de compliniri întâmplătoare frasele de adverb după urmă şi multă vreme, şi de compl. esplicativă pe incidenta când oamenii vor.
	Când oamenii vor, propos. incidentă esplicativă. Subjetul este subst. oamenii ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. voind ; simplu, complinit, având de complinire determinativă pe incidenta să părăsească răul.
	Să părăsească răul, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. ei, [151] subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este să fie. Attributul, partic. părăsind ; simplu, complinit, având de compl. dreaptă pe subst. răul.
	Le rămân nişte obicinuinţe rele, un naturel slăbit, nişte rătăciri înrădăcinate, şi nişte prejudecăţi, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin esplicaţie. (Răul se pare că’i mai goneşte după urmă, pentru că le rămân nişte obicinuinţe şcl). Subjetul este subst. nişte obicinuinţe, un naturel, nişte rătăciri, nişte prejudecăţi ; compus, fiind că esprimă  maimulte fiinţi diferite, şi complinit, având cele trei d’întâi de compliniri modificative pe adj. rele, şi pe partic. slăbit şi înrădăcinate ; iar cel d’al patrulea de compl. determinativă pe incidenta care mai nu se poate lecui. Verbul este sânt. Attributul, partic. rămâind ; simplu, complinit, având de compl. nedreaptă pe pron. le.
	Care mai nu se pot lecui, propos. incidentă determinativă. Subjetul este adj. care ; Verbul este nu sânt. Attributul, partic. putând ; simplu, având de complinire dreaptă pe infin. lecui, care are de complinire dreaptă pe pron. se, şi de complinire întâmplătoare pe adv. mai.
	Fericiţi aceia care nu s’au rătăcit nici o dată ! ei pot face binele mai cu desăvârşire.
	Această frasă coprinde trei proposiţii : o principală absolută, o principală relativă, şi o incidentă determinativă. [152] 
	Fericiţi (sânt) aceia, propos. principală absolută. Subjetul este adj. aceia ; simplu, complinit, având de complinire determinativă pe incidenta care nu s’au rătăcit nici o dată. Verbul este sânt, subt-înţeles ; Attributul, adj. fericiţi ; simplu şi necomplinit.
	Care nu s’au rătăcit nici o dată, propos. incidentă determinativă. Subjetul este adj. care ; simplu şi necomplinit. Verbul este nu au fost. Attributul, partic. rătăcind ; simplu ; complinit, având de complinire dreaptă pe pron. se, şi de compl. întâmplătoare pe adv. nici o dată.
	Ei pot face binele mai cu desăvârşire, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin esplicaţie. (Fericiţi aceia care nu s’au rătăcit nici o dată, pentru că ei pot face binele mai cu desăvârşire.) Subjetul este pron. ei, simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. putând ; implu, complinit, având de compl. dreaptă pe infinitivul face, care are de compl. dreaptă pe subst. binele, şi de compl. întâmplătoare pe adv. mai cu desăvârşire.
		Eserciţiea XIX
	Învăţătură (Nota subs. – Această învăţătură s’a pus aci, iar nu în partea 1, pentru că am crezut că şcolarii, mai nainte d’a intra în cercetarea membrelor unei periode, trebue neapărat să fie ceva deprinşi în cunoştinţa proposiţiilor.(
	Ca să înfăţişem un înţeles întreg, ne slujim, precum a văzut până aci cu o frasă [153] adică cu o proposiţie principală, care poate fi însoţită sau nu, şi de o incidentă. Esemple. Înţelepciunea este rară. Ne gândim rar la trebuinţele celorlalţi, când noi înotăm întru îndestulare.
	Cu toate astea, când vrem a da cugetării noastre o desvălire mai întinsă sau mai cuviincioasă, ne slujim a-dese-ori şi cu mai multe principale ; atunci adunarea a tuturor acelor principale o numim Periodă sau Înţeles total, iar acele principale le deosebim cu numele de Membre sau înţelesuri principale ale perioadei.
		Esemplu.
	Civilisaţiea ce se naşte din agricutură este numai locală: | ea stă în loc de cum trebuinţele naţii se asigurez; | atunci populii plugari, de obşte împărţiţi în stăpân nesimţitori şi robi nenorociţi, se despart de ceealaltă parte a lumii mai mult încă prin legile şi obiceiurile lor de cât prin zidurile lor cele mari. (Nota subs. – Prin aceste ziduri autorul înţelege pe acelea prin care Chinezii, voind să curme ori-ce comunicaţie cu celelalte naţii, şi’au închis statul lor într’o întindere, precum spun, de 450 leghe.
	Aci avem o periodă compusă din trei membre sau înţelesuri principale (vezi liniile).
	   Ideea principală a acestei periode se coprinde în membrul d’întâi Civilisaţiea ce se naşte din agricultură este numai locală. De şi înţelesul acestui mem/bru * [154] este destul de întreg, vedem însă nu putem rămânea mulţumiţi deplin, voind a cunoaşte şi pricina pentru care zicem că o asemenea civilisaţie este numai locală; a trebuit dar pentru deplinirea înţelesului să unim cu dânsul şi pe al doilea membru; ea (civilisaţiea) stă în loc de cum trebuinţele naţii se asigurez. Dar fiind că civilisaţiea unui neam numai atunci ar putea sta în loc pentru totdauna, când el ar curma şi ori-ce relaţie cu alte neamuri, pricepem că înţelesul periodei n’ar fi încă deplin, daca din cel d’al doilea membru n’am scoate ca urmare şi pe cel d’al treilea: atunci (adică după oprirea în loc a civilisaţii) populii plugari, de obşte împărţiţi în stăpâni nesimţitori şi robi nenorociţi, se despart de ceealaltă parte a lumi, mai mult încă prin legile şi obiceiurile lor de cât prin zidurile lor cele mari.
	Membrul unei perioade poate fi compus sau numai de o proposiţie principală, precum sânt membrele perioadei din sus sau şi de mai multe principale, precum în esemplul următor.
	Es. Norocul se pare că preîntâmpină poftele omului bărbat ; iar trândavul pofteşte totdauna, şi nici o dată nu poate fi îndestulat.
	Aci membrul d’al doilea iar trândavul pofteşte totdauna, şi nici o dată nu poate fi îndestulat, e compus de doă principale.
	Înţelegem că mai multe principale fac un membru, când simţim între ele o unire ceva [155] mai d’aproape de cât aceea ce se cuvine să fie între membrele unei perioade ; când vedem că numai una din acele principale nu poate săvârşi avel înţeles principal ce trebue să înfăţişeze membrul în raport cu celelalte membre ale periodei. Aşa, în esemplul din sus, vedem că principala iar trândavul pofteşte totdauna cere neapărat şipe ceealaltă principală şi nici o dată nu poate fi îndestulat, ca să săvârşească înţelesul principal ce se cuvine să înfăţişeze acest membru, în raport cu cellalt membru : Norocul se pare că preîntâmpină poftele omului bărbat.
	Însemnare. Proposiţiile incidente, fiind că le întrebuinţăm numai pentru deplinirea înţelesului unei alte proposiţii, le vom privi totdauna ca nişte părţi din cele ce constituesc proposiţiile principale, iar nici o dată ca nişte proposiţii ce pot înfăţişa înţelesuri întregi sau membre de periodă, precum înfăţişez cele principale. Şi în adevăr, incidentele, deşi au în sine un subjet şi un attribut, vedem însă că rostite singure, adică fără a se însoţi şi cu vre-o proposiţie principală, nu pot înfăţişa nici o dată un înţeles mulţumitor. Spre esemplu, daca din frasa : Eu mă duc la şcoală ca să învăţ, am rosti numai pe incidenta ca să învăţ nimeni n’ar putea pricepe desluşit ce vrem să’i spunem, ci ar cere cu nerăbdare să săvârşim vorba adică să zicem : eu mă duc la şcoală ca să învăţ.
[156] 	Eserciţie
	Teme-te de Dumnezeu, o tinere ! | astă temere este cea mai mare comoară a inimii omului; | cu dânsa îţi vor veni înţelepciunea, dreptarea, pacea, bucuriea, plăcerile cele curate,  slobozenie cea adevărată, îndestularea cea plăcută, slava cea fără pată.
		Analisă.
	Această periodă e compusă din trei membre sau înţelesuri principale (vezi liniile).
	Teme-te de Dumnezeu, o tinere!
	Acest membru coprinde o proposiţie principală şi o zicere în apostrofă.
	Teme-te de Dumnezeu, propos. principală absolută. Subjetul este pronumele tu, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este fii. Attributul, partic. temând ; simplu, complinit, având de complinire nedreaptă pe subst. de Dumnezeu, legat prin prepos. de.
	O tinere, substantiv întrebuinţat în apostrofă şi în esclamaţie.
	Astă temere este cea mai mare comoară a inimii omului ;
	Acest membru coprinde numai o proposiţie, care este principală şi relativă,  pentru că vine după principala din sus, şi se uneşte cu dânsa prin esplicaţie (Teme-te de Dumnezeu, o tinere, fiind că astă temere este cea mai mare şcl). Subjetul este subst. astă temere ; simplu şi necomplinit. Ver/bul * [157] e este. Attributul, subst. comoară ; simplu, complinit, având de complinire modificativă pe adj. cea mai mare, şi de compl. nedreaptă pe subst. a inimii, care are asemenea de compl. nedreaptă pe subst. omului.
	Cu dânsa, îţi vor veni înţelepciunea, dreptatea, pacea, bucuriea, plăcerile cele curate, slobozenia cea adevărată, îndestularea cea plăcută, slava cea fără pată.
	Acest membru coprinde o proposiţie principală relativă, unită cu cea din sus prin treptare. Subjetul este subst. înţelepciunea, dreptatea, pacea, bucuriea, plăcerile, slobozeniea, îndestularea, slava ; compus, fiind că esprimă mai multe fiinţi diferite, şi complinit, având de complinire modificativă pe adjectivi cele curate, cea adevărată, cea plăcută, şi pe frasa de adjectiv cea fără pată. Verbul este vor fi. Attributul, partic. venind ; simplu, complinit, având de compliniri nedrepte pe pronumele Îţi şi cu dânsa.
		Eserciţiea XX
	Priveliştea lumii, zicea Pitagora, seamănă cu aceea a jocurilor olimpiace : unii ţin acolo prăvălie, şi nu gândesc la alt-ceva de cât numai la câştigul lor ; alţii îşi pun persoana în primejdie,şi caută slava ; alţii se mulţumesc a privi la jocuri, şi aceştia nu sânt cei mai răi.
[158] 	Analisă
	Această periodă e compusă din patru membre sau înţelesuri principale.
	Priveliştea lumii, zicea Pitagora, seamănă cu aceea a jocurilor olimpiace.
	Acest membru e compus din o proposiţie principală, şi o incidentă esplicativă.
	Priveliştea lumii seamănă cu aceea a jocurilor olimpiace, propos. principală absolută. Subjetul este subst. priveliştea ; simplu, complinit, având de complinire nedreaptă pe subst. lumii. Verbul e este. Attributul, partic. semănând ; simplu, complinit, având de complinire nedreaptă pe subst. subt-înţeles cu acea privelişte, care are asemenea de complinire nedreaptă pe subst. a jocurilor, modifiat prin adjectivul olimpiace.
	Zicea Pitagora, propos. incidentă esplicativă la toată proposiţiea cea principală (Nota subs. – Vezi şi Eserciţiea XIII). Subjetul este subst. Pitagora ; simplu şi necomplinit. Verbul este era. Attributul, partic. zicând ; simplu şi necomplinit.
	Unii ţin acolo prăvălie, şi nu se gândesc la alt-ceva de cât numai la câştigul lor ;
	Acest membru coprinde doă proposiţii principale şi o incidentă determinativă.
	Unii ţin acolo prăvălie, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin e/splicaţie. * [159] Subjetul este adj. unii. Verbul este sânt. Attributul, partic. ţiind ; simplu, complinit, având de complinire dreaptă pe subst. prăvălie, şi de compl. întâmplătoare pe adv. acolo.
	Şi nu se gândesc la alt-ceva, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin treptare. Subjetul este pron. ei, subt-înţeles ;  simplu şi necomplinit. Verbul este nu sânt. Attributul, partic. gândind ; simplu, complinit, fiindcă are de complinire dreaptă pe pron se, şi de compl. nedreaptă pe subst. la alt-ceva, care are de complinire determinativă pe incidenta de cât numai la căştigul lor.
	De cât numai la câştigul lor ( ei se gândesc), propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. ei, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt, subt-înţeles. Attributul, partic. gândind ; subt-înţeleasă ; simplu, complinit, având de complinire dreaptă pe pron. subt-înţeles se, de compl. nedreaptă pe subst. la câştigul lor, şi de compl. întâmplătoare pe adv. numai.
	Alţii îşi pun persoana în primejdie, şi caută slava ;
	Acest membru coprinde doă proposiţii principale.
	Alţii (Nota subs. – Pron. îşi este întrebuinţat aci în loc de posesivul ca, şi modifiează pe subst. persoana, persoana sa) îşi pun persoana în primejdie, propos. principală relativă, unită [160] cu cea din sus prin treptare. Subjetul este adj. alţii ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. puind ; simplu, complinit, având de complinire dreaptă pe subst. persoana, şi de complinire nedreaptă pe subst. în primejdie.
	Şi caută slava, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin treptare.
Subjetul este pron. subt-înţeles ei ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. căutând ; simplu, complinit, având de complinire dreaptă pe subst. slava.
	Alţii se mulţumesc a privi la jocuri, şi aceştiia nu sânt cei mai răi.
	Acest membru coprinde doă proposiţii principale.
	Alţii se mulţumesc a privi la jocuri, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin treptare. Subjetul este adj. alţii ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. mulţumind ; simplu, complinit, având de compl. dreaptă pe pron. se, şi de compl. nedreaptă pe infin. a privi, care are de compl. nedreaptă pe subst. la jocuri.
	Şi aceştiia nu sânt cei mai răi, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin treptare. Subjetul este adj. aceştiia ; simplu şi necomplinit. Verbul este nu sânt. Attributul, adj. cei răi. simplu, complinit, având de compl. întâmplătoare pe adj. mai.
[161] Ambiţie şi iubirea de argint a oamenilor sânt acele singure isvoare ale nenorocirii lor : oamenii vor să le aibă toate, şi se fac nenorociţi prin dorinţa prisosului ; de ar voi să trăiască în simplitate, şi să se mulţumească cu împlinirea adevăratelor trebuinţi, am vedea pretutindenea îmbilşugarea, veseliea, pacea, unirea.
		Analisă
	Această periodă coprinde trei membre sau înţelesuri principale.
	Ambiţiea şi iubirea de argint a oamenilor sânt acele singure isvoare ale nenorocirii lor.
	Acest membru coprinde o proposiţie principală absolută. Subjetul este substantivii ambiţiea şi iubirea de argint ; compus, fiind că esprimă mai multe fiinţi diferite, şi complinit, având de complinire nedreaptă pe subst. a oamenilor. Verbul este sânt. Attributul, subst. acele isvoare ; simplu, complinit, având de compl. modificativă pe adj. singure, şi de compl. nedreaptă pe subst. ale nenorocirii lor.
	Oamenii vor să le aibă toate, şi se fac nenorociţi prin dorinţa prisosului.
	Acest membru coprinde doă proposiţii principale, şi o incidentă determinativă.
	Oamenii vor, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin esplicaţie. Sub/jetul * [162] este subst. oamenii ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul partic. voind ; simplu, complinit, având de compl.  determinativă pe incidenta să le aibă toate.
	Să le aibă toate (lucrurile), propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. subt-înţeles ei ; simplu şi necomplinit. Verbul este să fie. Attributul,partic. având ; simplu, complinit, având de compl. dreaptă pe subst. subt-înţeles toate lucrurile, repetat prin pleonasmul le.
	Şi se face nenorociţi prin dorinţa prisosului, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin treptare. Subjetul este pron. subt-înţeles ei ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. făcând ; simplu, complinit, având de compl. dreaptă pe pron se, modifiat prin adj. nenorociţi, şi de complinire nedreaptă pe subst. prin dorinţa, care are de compl. nedreaptă pe subst. prisosului.
	De ar voi să trăiască în simplitate, şi să se mulţumească cu împlinirea adevăratelor trebuinţi, am vedea pretutindenea îmbilşugarea, veseliea, pacea, unirea.
	Acest membru coprinde patru proposiţii : o principală relativă, o incidentă esplicativă, şi doă incidente determinative.
	Am vedea pretutindenea îmbilşugarea, veseliea, pacea, unirea, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin opposiţie. Subjetul este pron. noi, subt-înţeles, simplu şi necomplinit. Verbul este am fi. At/tributul * [163] partic. văzând ; simplu, complinit, având de compliniri drepte pe subst. îmbilşugarea, veseliea, pacea, unirea, de complinire întâmplătoare pe adv. pretutindenea, şi de complinire esplicativă pe incidenta de ar voi să trăiască în simplitate, şcl.
	De ar voi, propos. incidentă esplicativă. Subjetul este pron. ei, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este ar fi. Attributul, partic. voind ;  simplu, complinit, având de compliniri determinative pe incidentele să trăiască în simplitate, şi să se mulţumească cu împlinirea adevăratelor trebuinţi. 
	Să trăiască în simplitate, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. ei,  subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este să fie.  Attributul, partic. trăind ; simplu, complinit, având de complinire nedreaptă pe subst. în simpitate.
	Şi să se mulţumească cu împlinirea adevăratelor trebuinţi, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron.  ei, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este să fie.  Attributul, partic. mulţumind ; simplu, complinit, având de complinire dreaptă  pe pron. se, şi de complinire nedreaptă pe subst. cu împlinirea, care are de complinire nedreaptă pe subst. trebuinţelor modifiat prin adj. adevăratelor.
		Eserciţiea XXII
	Tu teduci la Londra pe jos, fiul meu, [164] îi zisei eu : ast-fel şi unul din moşii tăi s’a dus acolo mai ‘nainte de tine. Priimeşte de la mine acela’şi cal ce’i dete şi lui un preot bun,  acest băţ : ia şi această cărticică  ca să te mângâe la drum : aceste doă rânduri ce se văd într’însa, preţuesc cât un milion : „ Am fost tânăr, şi acum am îmbătrânit ; cu toate astea, n’am văzut nici o dată pe cel drept părăsit, sau pe fii săi cerşind pâinea lor.”
		Analisă
	Tu te duci la Londra pe jos, fiul meu, îi zisei eu : ast-fel şi unul din moşii tăi s’a dus acolo mai ‘nainte de tine. 
	Această periodă e compusă din doă membre sau înţelesuri principale.
	Tu teduci la Londra pe jos, fiul meu, îi zisei eu, acest membru coprinde doă proposiţii : o principală absolută şi o incidentă esplicativă.
	Tu te duci la Londra pe jos, propos. principală absolută. Subjetul este pron. tu ; simplu şi necomplinit. Verbul este eşti. Attributul, partic. ducând ; simplu, complinit, având de complinire dreaptă pe pron. te, de comp. nedreaptă pe subst. la Londra, şi de compl. întâmplătoare frasa de adverb pe jos. 
	Fiul meu, substantiv întrebuinţat în apostrof.
	Îi zisei eu, proposiţie incidentă esplicativă, suppusă la toată proposiţiea principală. Subjetul este pron. eu ; simplu şi [165] necomplinit. Verbul este fusei. Attributul, partic. zicând ; simplu, complinit, având de complinire nedreaptă pe pron. îi.
	Ast-fel şi unul din moşii tăi s’a dus acolo mai ‘nainte de tine, acest membru coprinde numai o proposiţie, care e principală relativă, şi unită cu cea din sus prin esplicaţie. Subjetul este adj. unul ; simplu, complinit, având de complinire nedreaptă pe subst. din moşii tăi. Verbul este a fost. Attributul, partic. ducând ; simplu, complinit, având de complinire dreaptă pe pron. se, de compliniri întâmplătoare pe adverbi ast-fel, acolo şi mai ‘nainte, din care acest din urmă are de complinire nedreaptă pe pron. de tine.
	Priimeşte de la mine acelaşi cal ce’i dete şi lui un preot bun, acest băţ ; ia şi această cărticică ca să te mângâe la drum ; aceste doă rânduri ce se văd într’însa preţuesc cât un milion : „Am fost tânăr, şi acum am îmbătrânit ; cu toate asta, n’am văzut nici o dată pe cel drept părăsit, sau pe fii săi cerşind pâinea lor.”
	Acest period coprinde cinci membre sau înţelesuri principale.
	Priimeşte de la mine acela’şi cal ce’i dete şi lui un preot bun, acest băţ ; acest membru coprinde trei proposiţii : o principală absolută, o incidentă determinativă şi o incidentă esplicativă.
	Priimeşte de la mine acela’şi cal, propos. principală absolută. Subjetul este [166] pron. tu, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este fii. Attributul, partic. priimind ; simplu, complinit, având de complinire dreaptă pe subst. acela’şi cal, şi de complinire nedreaptă pe pron. de la mine ; complinirea acela’şi cal are şi ea de cmplinire determinativă pe incidenta ce’i dete şi lui un preot bun, şi de complinire esplicativă pe incidenta acest băţ.
	Ce’i dete şi lui un preot bun, propos. incidentă determinativă. Subjetul este subst. un preot ; simplu, complinit, având de complinire modificativă pe adj. bun. Verbul este fuse. Attributul, partic. dând ; simplu, complinit, având de complinire dreaptă pe subst. subt-înţeles ce cal, şi de compl. nedreaptă pe pron. lui, repetat prin pleonasmul ‘i.
	(Care este) acest băţ, propos. incidentă esplicativă. Subjetul este adj. care subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul e este, subt-înţeles. Attributul, subst. acest băţ ; simplu şi necomplinit.
	Ia şi această cărticică ca să te mângâe la drum : acest membru coprinde doă proposiţii : o principală relativă şi o incidentă determinativă.
	Ia şi această cărticică, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin treptare. Subjetul este pron. tu subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este fii. Attributul, partic. luând ; simplu, complinit, având de complinire dreaptă pe subst. această cărticică, şi de complinire determi/nativă * [167] pe incidenta ca să te mângâe la drum.
	Ca să te mângâe la drum, propos. incidentă determinativă. Subjetul este pron. el, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este să fie. Attributul, partic. mângâind ; simplu, complinit, având de complinire dreaptă pe pron. te, şi de compl. nedreaptă pe subst. la drum.
	Aceste doă rânduri ce se văd într’însa, preţuesc cât un milion, acest membru coprinde trei proposiţii : o principală relativă, şi doă incidente determinative.
	Aceste doă rânduri preţuesc, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin esplicaţie. Subjetul este subst. aceste doă rânduri ; simplu, complinit, având de complinired pe incidenta ce se văd într’însa. Verbul este sânt. Attributul, partic. preţuind ; simplu, complinit, având de compl. determinativă pe incidenta cât un milion.
	Ce se văd într’însa, propos. incidentă determinativă. Subjetul este adj. ce ; simplu şi necomplinit. Verbul este sânt. Attributul, partic. văzând ; simplu, complinit, având de complinire dreaptă pe pron. se, şi de coml. nedreaptă pe pron. într’însa.
	Cât (preţueşte) un milion, propos. incidentă determinativă. Subjetul este subst. un milion ; simplu şi necomplinit. Verbul e este. Attributul, partic. preţuind ; simplu, complinit, având de complinire întâmplătoare pe adj. cât.
[168] „ Am fost tânăr, şi acum am îmbătrânit” ; acest membru coprinde doă proposiţii principale.
	Am fost tânăr, propos. principală relativă, unită cu cea din sus prin esplicaţie. Subjetul este pron. eu, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este am fost. Attributul, adj. tânăr ; simplu şi necomplinit.
	Şi acum am îmbătrânit, principală relativă, unită cu cea din sus prin treptare. Subjetul este pron. eu, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este am fost. Attributul, partic. îmbătrânind ; simplu, complinit, având de complinire întâmplătoare pe adverbul acum.
	Cu toate astea, n’am văzut nici o dată pe cel drept părăsit, sau pe fii săi cerşind pâinea lor, acest membru coprinde o proposiţie principală relativă, unită cu cea din sus prin opposiţie. Subjetul este pron. eu, subt-înţeles ; simplu şi necomplinit. Verbul este nu am fost. Attributul, partic. văzând ; simplu, complinit, având de compliniri drepte pe substantivii pe cel drept sau pe fii săi, de compl. întâmplătoare frasa de adverb nici o dată, şi de compl. esplicativă frasa de adverb cu toate astea ; iar complinirea pe cel drept
are de complinire modificativă pe partic. părăsit ; asemenea şi complinirea pe fii săi are de complinire modificativă pe partic. cerşind modifiiată prin complinirea dreaptă pâinea lor.
[169]	Câte-va bucăţi alese.
		ce vor sluji tinerilor de citit (Nota subs. – Temându-ne de întindere, noi nu vom mai însemna d’aici înainte analisa. Tinerii însă, deprinzându-se asupra acestor bucăţi la citit şi la înţeles, vor lucra când şi când şi analisa, ca să poată cunoaşte şi mai bine construcţiea fraselor.)
	Ni s’a zis în multe rânduri : acela care face un bine e dator să-l uite ; acela care’l priimeşte, să’l ţie minte ; şi eu zic că cel d’al doilea îl va ţine minte, daca cel d’întâi îl va uita. Şi ce ne ar păsa, daca am fi înşelaţi la aceasta ? Oare pentru interes avem a face binele ?
	Prieteşugul cel desăvârşit este cel mai nobil din toate simtimentele, dar poate şi cel mai rar. El coprinde toate virtuţile ; şi, când vede cineva doi prieteni uniţi de mai mulţi ani, poate zice pentru dânşii : ei sânt virtuoşi.
	Fericit omul care ar putea să’şi zică sfârşindu’şi cariera: „Cu nişte talente m ai mari, aş fi avut mai multă influenţă, aş fi fost mai folositor ; dar am făcut atâta bine cât m’a ertat neputinţa mea !”
	Ce sânt neodihnele ? Nişte dorinţe care covârşesc puterile noastre. Orientalii povestesc că Oromaz se înfăţişă la virtuosul Usbec, şi’i zise : Fă o urare, şi eu o voi împlini în dată. Isvor de lumină, răspunse înţeleptul, îţi cer a mărgini dorinţele mele în singurele bunuri fără de care n’aş putea să fiu.
	De ne vom sui la isvorul necazurilor celor mai comune între oameni, vom vedea că ele vin mai adesea din înse’şi slăbiciunile [170] lor. Mai toţi se plâng, şi daca ar cerceta cu nepărtinire, ar afla adesea că, îndreptându-se ei înşişi, ar fi îndreptat şi norocul lor.
	Mândriea, într’o fiinţă atât de aproape de nenorocire, este vârful nebuniei ; espusă ea-însă’şi în fie-care zi a ajunge un objet de milă, este atât de nesocotită cât şi înrăutăţită, când îndrăzneşte a se arăta nemilostivă.
	Dumnezeu, care n’a dat celor răi ochi ca să cunoască pe cei buni, a dat celor buni cu ce să se cunoască unii pe alţii. Aceia care au gustul virtuţii, nu pot fi împreună fără să fie uniţi prin virtutea ce o iubesc.
	Omul smerit, care n’are niciodată mari pretenţii, nu supără nicidecum cobârşirea lui ; el vieţueşte liniştit în micul cerc în care se mărgineşte, şi pacea îl despăgubeşte de slavă.
	Studiul ştiinţelor, luminând duhul, pregăteşte inima la virtute : de obşte răspândite şi încurajate, ele contribuesc la îndulcirea năravurilor, la fericirea individuală, la prosperitatea publică.
	Ar trebui să citim puţin, bine şi a-dese-ori. O singură scriere recitită cu băgare de seamă, şi meditată cu încetul, luminează mai mult decât mii de cărţi citite pe fugă, fără rânduială, fără gândire şi fără alegere.
	Înţelept era acel Pers care, învitat de prietenii săi a-şi părăsi locul de retragere, ca să priimescă cinsti şi bogăţii, le răspunse : „ Când eram copil, tată-meu îmi dărui o rubiea. Eu văzui peste drum de la [171] casa noastră, în prăvăliea unui negustor de rând, o foae de şic foarte lucioasă ; şi ca s’o dobândesc, dedei rubieaoa mea. Tot un asemenea târg îmi propuneţi şi voi astăzi ca să fac ; dar acum nu mai sânt copil, şi nu voi mai da aur pentru şic.”
		Ecstracte din Epistolele
		lui Seneca (Nota subs. – Culese de D. Sablier, 1770)
	1. Întrebuinţarea vieţii şi preţul timpului. – Pentru ce vieaţa este numai un minut, şi numai un punct abia zărit, în vreme ce dorinţele noastre se rătăcesc într’o întindere nemărginită ? ... Care este omul care cunoaşte bine tot preţul timpului, care ştie să se bucure de zioa în care vieţueşte, şi care îşi ia seama bine că el moare în fiecare clipă ? Omul ce se obicinueşte a lua în băgare de seamă, unul după altul, toate ceasurile zilei spre a le întrebuinţa mai bine, şi care ştie să trăiască astăzi, nu atârnă nicidecum de zioa de mâine. Pe când noi amânăm, vieaţa se strecoară. Toate câte sânt pre pământ, ne sânt streine ; numai timpul este bunul nostru.
	2. A şti să se bucure de sine’şi. – Eu privesc ca una din cele mai bune dovezi de un suflet bine regulat, putinţa de a rămânea cu sine’şi. Omul înţelept, şi care voeşte să se bucure pe deplin de sine’şi, şi de timpul ce’i dărueşte natura, nu trebue să lase să’i 
[172] treacă nici o zi în nelucrare. (Fie-care zi îi plăteşte tributul său.) (Nota subs. – Toate frasele în parintesă sânt adăogate de D. Marcu-Antoine Iulian în scrierea sa Essai sur l’emploi du temps.)  
	3.A se purta totdauna ca cum ar fi înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, şi înaintea unui prieten straşnic, judecător al faptelor noastre. Trăeşte cu neamul omenesc ca cum Dumnezeu ar fi de faţă ; vorbeşte lui Dumnezeu, ca cum oamenii te ar auzi ... Alege’ţi, după povaţa lui Epicur, un prieten sincer şi om cinstit, care să’ţi slujească de sfătuitor şi păzitor ; şi, chear în depărtarea lui, la orice vei avea a face, închipueşte’ţi că el te priveşte, şi că observează şi judecă cuvintele şi faptele tale.
	4. Cercetarea şi cunoştinţa de sine’şi. – Mă observez în fie-care zi, ca cum m’aşi afla în ceasul meu cel din urmă ; îmi aduc aminte de vieaţa’mi trecută, şi’mi zic : Cuvintele, şi faptele mele sânt oare nişte semne adevărate de năuntrul sufletului meu (sau alt-fel, sânt eu  oare în armonie cu mie însu’mi ?) Începutul lecuirii sufletului este cunoştiinţa defectelor sale. (Adevăratul mijloc de a’şi cunoaşte defectele sale şi de a se îndrepta este necontenita observare de sine’şi). Se cuvine să cerceteze mai bine ceea ce este cineva cu sine’şi, decât ceea ce se pare în ochii celorlalţi.
	5. Risipirea şi pierderea timpului, [173] trebuinţă neapărată de a pune la rânduială administraţiea economică a vieţii. – Pierdem mult pierzând vremea, într’o vieaţă atât de scurtă ca a noastră, şi pe care o facem şi mai scurtă prin uşurinţa noastră. (Bieaţa unui mare număr de oameni se mărgineşte din nenorocire numai întru a fi un fel de stearpă vegetaţie, a căriia adevărată icoană o înfăţişează versurile următoare :
	Se scoală, se ‘mbracă, gustă, ese, aleargă în jos, în sus ;
	Prânzeşte, joacă, cinează, se culcă şi doarme dus.
	(Cine n’ar privi de un smintit pe stăpânul unei stări însemnate, a căruia plăcerea cea mare ar fi de a se duce să arunce, una după alta, într’un râu sau în mare, bucăţile de monedă ce ar compune comoara sa ? cu ce drept acel om ar îndrăzni după aceea a se plânge că a căzut în sărăcie ? Ast-fel cu toate astea este nebuniea celor mai mulţi din oameni care aruncă, una după alta, zilele lor sau sau bucăţile de monedă din care se compune vieaţa, într’o prăpastie deschisă de risipă şi de trândăvie, şi care îndrăznesc apoi a împuta naturii că a pus esistenţei lor nişte hotare prea mărginite. Vieaţa este o comoară a căriia administraţiea s’a încredinţat îngrijirii noastre, şi pe care noi prea adesea o risipim sau o cheltuim cu nepăsare şi deşertăciune. Fie-care zi este o bucată a vieţei, al căriia preţ este de doă-zeci şi patru de ceasuri, care ar trebui să se cheltuiască într+un chip productiv, precum fie-care galben [174] este o bucată de monedă, în preţ de l ei treizeci şi doi, pe care un om cu judecată e dator a’i cheltui cu socotinţă, ca să scoaţă dintr’înşii vre-o mulţumire sau vre-un folos. Galbenii cei răi cheltuiţi sau pierduţi se mai pot găsi prin grijile unei industrii active, dar zilele cele pierdute nu se mai găsesc niciodată).
	6. Presenţa Dumnezeirii în om, vădită prin conştiinţa sa. – Dumnezeu este aproape de noi şi cu noi, observează faptele noastre cele bune şi cele rele, ne slujeşte de apărător. (Presenţa lui trebue să ne deştepte spre a fi cu luare a-minte şi a priveghea ne’ncetat asupra faptelor noastre, ca să nu facem nici un lucru cacre să poată a ne arăta nevrednici de binevoinţa unui martur atât de înalt ...) Conştiinţa bună cheamă pe toată lumea, şi nu se teme de privirile publicului ; iar coştiinţa prea este neodihnită, chiar în singurătate.
	7. Fugă repede a timpului. – Repeziciunea timpului este o mirare, şi numai oamenii cei gândiţi ar putea s’o priceapă. Trecerea lui este atât de grabnică şi atât de neînţeleasă încât înşală pe cei ce se gândesc numai la present.
	8. Pentru fericire. – Fericirea nu stă nicidecum în lunga ţinere a vieţei, ci în întrebuinţarea ei.
	9. Pentru viţiuri sau boalele sufletului. – Numai la început putem trata cu isbutire boalele sufletului, care sânt viţiurile. Se cuvine să le privim ca pe cei mai mari vrăjmaşi ai noştri, şi să le gonim fără re/paos. * [175]  Trebue să ne deşteptăm din vreme în vreme, ca să băgăm seamă la rătăcirile noastre, la greşelile noastre, şi să ne silim a le îndrepta.
	10. Obicinuinţa şi dragostea lucrului. – Sânt oameni care, chear în sânul unei adânci singurătăţi, ştiu totdauna să se ocupe, şi nu pătimesc de urât nici un minut.
(Vieaţa lor este activă şi roditoare, şi le dă folosuri, pentru că ei au obicinuinţa de a o dirija şi cerceta ne’ncetat.
	11. Stăpânirea de sine. – Are cineva puterea de a prelungi timpul şi vieaţa, când ştie cârmui patimile sale. Prea puţini oameni ştiu să se pogoare în năuntrul sufletului lor ; ei cred că fac mult, dând la filosofia cea mai mică parte din vieaţa lor.
	12. Meşteşug d’a întrebuinţa timpul. – Privesc zioa în care sânt ca cum ar compune vieaţa mea întreagă ;  n’o întrebuinţez ca cum ar fi cea din urmă zi a vieţii mele, ci ca cum ar putea să fie. Sânt gata de plecat ; şi, în vremea aşteptării, mă bucur de vieaţă. În ori-ce loc aş fi, sânt totdauna întreg al meu. Nu mă suppui nicidecum la diferitele ocupaţii sau la petrecerile vieţii, ci mă dau. Şi pretutindenea unde mă duc, port cu mine şi cugetările mele, şi meditez totdauna ceva de folos.
	13. Pentru călătoriea vieţii. – Pentru leneşi. – Nu e atât vorba de a face drumul vieţii, cât de a’l face bine. Nu însemnează nimic de a muri mai curând sau mai târziu, ci de a muri după ce va fi vieţuit bine. Vieaţa bine întrebuinţată este o facere de [176] bine a cerului ; ea se face o ruşine pentru aceia care o petrec în ocupaţii ruşinoase, sau care nu scot nici un folos dintr’însa, şi care vegetează leneşi şi nefolositori, în loc de a vieţui.
	14. O conştiinţă bună face ca să nu se teamă cineva de nici un martur al faptelor sau al cugetărilor sale. – Acela care poate să’şi dea socoteală cu mulţumire de toate amăruntele vieţii sale, şi să facă cunoscută prietenilor să aceea ce el face în toate zilele şi în toate minutele zilei, care n’are în purtarea sa nimic de ascuns, dă o bună opinie de starea conştiinţei sale ; trebue să trăiască cineva în parte, ca cum ar fi privit de toată lumea, şi să cugete ca cum fie-care ar putea privi în fundul sufletului.
	15. Întrebuinţarea şi preţuirea vieţii. – De oamenii cei leneşi şi nefolositori. – Vieaţa a fost totdauna destul de lungă, când s’a întrebuinţat bine. De care folos au fost opt-zeci de ani pe care un om i’a petrecut în trândăvie şi în nelucrare ? El n’a vieţuit nicidecum, ci numai a fosst în vieaţă, a vegetat. N’a murit mai târziu decât ceilalţi, ci a întârziiat mai multă vreme până să moară. Şi de care folos ar fi să socotim opt-zeci de ani de nefolosinţă ?  ... Acesta a murit, în adevăr, în floarea vârstei sale ; dar şi’a împlinit toate datoriile de un cetăţean bun, de un prieten bun, de un fiu bun ; anii săi au fost puţin număroşi, dar vieaţa sa a fost ocupată. Se cuvine dar a stima, a lăuda, a privi de [177] fericiţi, a lua de modele pe cei ce au ştiut să întrebuinţeze spre bine acel puţin timp ce li s’a dăruit. – Timpul care adevărat este al meu, nu este acela în care eu esist, ci acela în care mă port ca un om cinstit ... Soţietatea bărbaţilor cinstiţi, influenţa esemplelor şi cuvintelor lor, sânt de un mare folos pentru a conduce pe om la treapta de perfecţie la care âi este dat a ajunge : luăm pe nesimţite faţa virtuţilor lor, văzându’i şi ascultându’i. (Câştigă cineva cu dânşii, în toate inutele vieţii).
	16. Fuga timpului. – Lucru vrednic de gândire este iuţeala cu care timpul se strecoară, nepăsarea cu care oamenii îl pierd, şi chipul cu care ei ar putea sau ar trebui să’l întrebuinţeze. – Timpul fuge, şi nu se mai întoarce ; trebuie dar să veghem în calea sa, şi să nu lăsăm să se piarză în deşert.
	17. Partea din ‘năuntru a omului, semânţă rodnică a desvolta. – Natura a pus în noi semânţa tuturor virtuţilor, precum şi a tuturor ştiinţelor ; dar ea nu ni le a dat de tot formate. (Trebue să le cunoaştem, iar mai vârtos să le practicăm. Educaţiea, observaţiea de noi-înşine şi a celorlalţi, esperienţa vieţuirii din toate zilele, meditaţiea, trebue să facă să rodească acea sămănţă preţioasă ce natura a depus-o în inimile şi în duhurile noastre.)
	18. Folosul unei dese întoarceri asupră’şi, şi a unei necontenite cercetări a vieţii sale. Cugetările ce avem ocasie de a face, observaţiile şi întâmplările ce le putem aduna împreună, analogiea [178] sau complinirea, aceste sânt care ne conduc a judeca ceea ce este bun şi cinstit. Cu cât  mai mult ne esaminăm cu sinceritate, cu atât mai mult recunoaştem câte greşeli am făcut , de câte ori am avut trebuinţă de indulgenţa celorlalţi. Ce poate fi mai onorabil decât a arăta o inimă de părinte către aceia ce se rătăcesc ?
	19. Esamen din toate zilele de vieaţa şi de conştiina sa. – Omul care aspiră la înţelepciune şi la fericire, e dator să’şi întrebe sufletul, în toate serile, mai ‘nainte de a se da somnului. De care defect te ai lecuit tu astăzi ? La ce viiu te ai împrotivit ? Fost-ai mai bun astăzi decât eri ? Fie-care patimă, fie-care obicinuinţă viţioasă se va face mai moderată şi va slăbi, sau va şi peri cu totul, când va avea, în toate serile, să se înfăţişeze înaintea judecătorului său. Mă slujesc eu însu’mi, zice Seneca, cu acest mijloc. După stingerea luminării şi adormirea femei mele, mă esaminez ; nu’mi tăinuesc nimic din cele ce am făcut. n’am să mă tem nimic de rătăcirile mele, până când îmi pot zice mie-însu’mi : „Să nu mai cazi într’însele ; te ert, cu această condiţie.” Să ne curăţim sufletul, iar mai vârtos, să avem grijă a stârpi viţiurile noastre, care, deşi slabe în vedere, sânt totdauna gata a se renaşte ; să nu căutăm deloc opiniea, care a-desea e un povăţuitor înşălător, ci să consultăm şi să urmăm conştiinţa noastră.
	20. Religie, punct de reazim al moralii. – Îmi place a hrăni această idee, [179] care înalţă şi măreşte sufletul, că universul este patriea mea, că dumnezeirea presidează într’însul, că este d’alăturea mea, că vede toate faptele mele, că aude toate vorbele mele, că citeşte în cugetulmeu ; şi, când ea îmi va cere înapoi acest suflet care mă înviează, voi pleca cu această mărturisire interioară, că atât pre cât a stătut în putinţa mea, n’am avut nimic a’mi împuta, că m’am ocupat în lucruri folositoare.
	21. Scurtare şi risipire de vieaţă. – Nu ne lipseşte timpul, ci noi îl pierdem. Vieaţa noastră ar fi destul de lungă ca să săvârşim cele mai mari treburi, daca am şti s’o întrebuinţăm cu folos. Noi însă o lăsăm să treacă în lenevie şi în nefolosinţă. Nu băgăm seamă că timpul se duce, şi sântem apoi cu totul în mirare când simţim că a trecut ... Dumnezeu nu ne a dat o vieaţă prea scurtă, ci noi o facem scurtă. Acest bun ce ni s’a dăruit, nu e atât de neînsemnat ; dar noi îl risipim cu nesocotinţă. – Avuţii regale în mâinile unui posesor rău, se risipesc în puţine minute ; o stare de mijloc se adaogă în acelea ale unui înţelept econom ... De ar şti cineva să se bucure de vieaţă, ar afla-o mai lungă decât s’ar gândi ; dar patimile, leneviea, urâtul, îi mistuesc cea mai mare parte ... Noi nu vieţuim a patra parte din vieaţa noastră. Cu toate astea numai timpul ce’l întrebuinţăm, face vieaţa noastră cea reală. – Acest bătrân, mai de o sută de ani, care a ajuns la cel [180] din urmă ţărm al vieţii omeneşti, a vieţuit mult mai puţini ani decât crede, de va scădea cineva toate minutele ce le a pierdut sau le a risipit în deşert, acelea ce i’au hrănit boalele, treburile cele fără de folos, supărătorii, superiorii, clienţii, creditorii, debitorii ( împrăştietorii de novele sau furii de timp de care soţietatea este plină), necazurile cele imaginare, bucuriile cele mincinoase, conversaţiile cele deşarte ... Trăim ca cum n’am avea niciodată să murim ... Amânăm pentru altă dată săvârşirea hotărârii de a reforma şi a îmbunătăţi vieaţa noastră, până în acel timp când duhul şi’a pierdut energiea sa. Este prea târziu de a voi să începem a vieţui, când sântem gata a muri ... Ne regulăm mai totdauna vieaţa noastră cu paguba vieţii noastre însă’şi. Ideile noastre sânt totdauna în depărtare. (Trăim în nădejde, în perspectivă, în planuri, în imaginaţie).
Nu băgăm seamă că ori-ce sorocire este o pierdere pentru present. Noi ne gândim cum am putea să însuşim aceea ce stă înm âinile norocului, şi lăsăm de ne scapă aceea ce este într’ale noastre.
[181]		Numele a câte-va virtuţi
			cu învăţăturile lor  (Nota subs. – Acestea s’au scos din Franklin.)
1. Sobrietate. (Nota subs. – Cumpătare în mâncare şi înbăutură.) – Nu mânca până să te îngreuezi; nu bea până să’ţi pierzi mintea.
2. Tăcere. – Nu vorbi decât numai aceea ce ar putea fi de folos celorlalţi şi ţie-însuţi; fugi de conversaţiile cele deşarte.
3. Rânduială. – Fie-care lucru aibă în basă’ţi locul său, şi fie-care part din trebile tale, vremea sa.
4. Resoluţie. (Nota subs. – Hotărâre). – Fii hotărât a face aceea ce eşti dator, şi fă, făr’a te abate nici într’un chip, aceea ce ai hotărât.
5. Economie. – Nu făcea nici o cheltuială decât numai pentru binele celorlalţi sau pentru al tău, adică nu cheltui, precum zice vorba comună, rău şi fără de cale.
6. Aplicaţie. (Nota subs. – Îndeletnicire, suppunere la lucru.) – Nu pierde deloc vremea ta ; fii totdauna ocupat la vre-un lucru folositor , şi fereşte-te de toată  fapta ce n’ar nutea fi ast-fel.
7. Sinceritate. (Nota subs. – Nevinovăţie, curăţenie de inimă.) – Nu întrebuinţa nici o [182] făţărnicie vătămătoare; cugetele tale fie totdauna nevinovate şi drepte, şi fii totdauna ast-fel când vorbeşti.
8. Dreptate. – Nu făcea rău nimănui, sau făcându’i vre-o pagubă, vre-o nedreptate, sau neîngrijind a’i face binele la care te suppune datoriea ta.
9. Moderaţie (Nota subs. – Cumpătare în toate.) – Fugi de nemăsurări; fereşte-te de a te supăra de nedreptăţile altuia, atât pre cât ai crede că ai avea cuvântul.
10. Curăţenie. – Nu suferi nici o necurăţenie pre trupul tău, pre veşmintele tale şi în casa ta.
11. Liniştire. – Nu te lăsa să te turburi, nici de bagatele, nici de întâmplări ordinare şi neapărate.
12. Umanitate. – Tu eşti om; nimic dar din cele ce interesează pe semenii tăi nu e strein pentru tine.
		Rugăciune
	O bunătate puternică! părinte binefăcător! milostive povăţuitor! adaogă în mine înţelepciunea, ca să pot cunoaşte adevăratele mele interese; întăreşte hotărâtea mea spre a săvârşi aceea ce ea îmi prescrie; priimeşte bunele slujbe în privinţa celorlalţi fii ai tăi, ca acel singur act de recunoştiinţă ce ar fi în putinţa mea pentru necontenitele binevoinţi ce arăţi către mine.
		Altă rugăciune
	Părinte al luminii şi al vieţii! o tu, care [183] eşti binele cel prea înalt, dă’mi cunoştinţă de ceea ce este bine, dă’mi cunoştinţă de tine însu’ţi; scapă-mă de nebunie, de deşertăciune, de viţiu, de toate înclinările cele tăvălite, şi umple sufletul meu de ştiinţă, de pace interioară, şi de virtute curată; fericire sacră, adevărată, şi care nu se întunecă niciodată.
		Sfârşit.