O MOARTE
  CARE NU DOVEDEŞTE
  NIMIC
  
  Fericirea a fost mare cînd mi s-a dat prilejul să plec la Paris! Scopul copilăriei mele se realiza. Aveam să străbat în fine eu însumi toate ungherele prin care mă orientam cu uşurinţă cu mintea şi unde plasasem numai cu imaginaţia sute de romane a căror acţiune se petrecea acolo. Palpitînd de bucurie, studiam, alături de Irina, ghidurile, hărţile, cărţile explicative. O purtam cu mine prin magazine, pe la legaţii, pe la birouri de bilete de tren, perorîndu-mi toate planurile. Ziua plecării sosi, şi mă conduse la gară. Trenul mai avea 20 de minute pînă la plecare, mă instalasem bine şi acum nu ştiam ce să-i vorbesc. (Poate pentru că mă obseda ideea că despărţirile trebuiesc întovărăşite de suspine şi de vorbe.) Şi am schiţat o teorie: “Întotdeauna înainte de a te despărţi de cineva drag nu te pricepi să-i vorbeşti, tocmai pentru că ai prea multe de spus”. Îmi scuzam astfel uscăciunea din momentul acela? Sau era un mijloc să mă liniştesc, văzînd-o indiferentă? În orice caz, sarbezi eram amîndoi (poate că din cauza lumii care ne împiedica) şi despărţirea n-avea nimic din tragediile de odinioară, din fiecare seară. Pe obrazul rece pusei o sărutare scurtă, iar gura ei nici nu mă atinse. Apoi trenul porni. 
  Am uitat repede motivele de griji pe care le lăsasem. Trăiesc din surprize, şi seara adorm istovit de atîta goană prin muzee şi pe străzi. De la Irina îmi vin scrisorile la data fixă, aşa cum hotărîsem acasă. Îi răspund conştiincios, dar grăbit, cu gîndul în altă parte, vorbindu-i de lucruri care probabil n-o interesează. De pildă, într-o scrisoare nu i-am spus decît de Sainte-Chapelle. Despre mine şi despre dînsa nimic, doar un “dragă“ la început şi “sărutări” la urmă. Aşa îşi scriu îndrăgo-stiţii şi acestea sunt mijloacele de a întreţine focul nestins? 
  A trecut o lună şi mă găsesc într-un amurg în Jardin du Luxembourg. E minunat, soarele abia a apus, seara coboară armonios, pe pomi, pe flori, pe bazinurile cu apa cu reflexe roşcate. Singur, împreun mîinile, îndrept ochii spre cer şi mă rog: 
  “Doamne, te vizitez rar, dar sunt acum aşa de fericit că vizita mea e obligatorie, oricît de neatent ai fi Tu faţă de toţi, sau numai faţă de mine. Graţie Ţie, poate, viaţa mea este în perpetuă transformare. Surprizele îmi împodobesc orice moment cu noi prilejuri de îmbătare... Îmi simt corpul sănătos şi sprinten, nici un defect la maşinăria complicată, iar mintea o pot îndrepta după voie, înspre descoperirile cele mai subtile. Ai îmbogăţit lumea ca ochii şi urechile să fie în veşnică încîntare. Sunt aproape complect fericit. Toate nemulţumirile de odinioară au dispărut, poate pentru că am exagerat crezîndu-mă iremediabil bolnav, indiferent de motive. 
  Numai o singură nemulţumire. Am lăsat acasă o fată care mă iubeşte. Nu e frumoasă, şi ochii mei au obosit repede îndreptîndu-se spre silueta ei bicisnică. Nu e savantă, şi am ostenit vorbind singur, inutil şi ridicol. Nu e bogată şi mi-ar îngreuia mersul purtînd-o pe umerii mei, ca melcul cocioaba. Dar e îndrăgostită, căci pentru dragoste nu e nevoie de minte, de frumuseţe sau de bani. Am simţit-o că trăieşte numai din gîndul la mine, că singură s-ar usca întocmai ca o floare neudată. 
  Doamne, fă să-mi recapăt libertatea... Cum, nu ai putea pricepe decît Tu, cu priceperea Ta savantă. Eu nu sunt în stare de nici o hotărîre.” 
  Cum au trecut trei zile, şi cum n-am primit scrisoare de la Irina, după obicei, am telegrafiat:  
  Telegrama mea a rămas, după o săptămînă, fără răspuns. O nelinişte bruscă mi-a alungat calmul şi mi-a uscat curiozitatea pentru frumos, pe care o socoteam inepuizabilă. Rugăciunea mea de acum cîteva zile mi se pare fără sens, sau eu acum sunt fără sens, căci neaşteptată era tulburarea care mă stăpîneşte. Încerc să mă gîndesc precis la Irina, ca să pot găsi explicaţia probabilă (lăsînd la o parte vreo fatalitate a naturii extravagante). Poate că mă enervează mai mult faptul neputinţei logicii mele decît motivul însuşi al întîrzierii scrisorii. Cum? Să nu pot deduce ce ar fi în stare să facă Irina în lipsa mea, după ce am trăit atîţia ani în preajma ei şi, chiar dacă nu m-am ocupat special s-o analizez, totuşi o cunosc, fatal, destul de bine? Să mă gîndesc la sărutările disperate din fiecare seară... dar şi la sărutul rece de la urmă... A evoluat poate? Însă mi-aduc aminte de mărturisiri tandre care s-au petrecut în ultimul timp. Şi apoi mai sunt atîtea probe care se contrazic în timp, sau, chiar cu înţelesuri inverse, se supra-pun. Ca să fiu sincer, nu pot afirma nimic. Cu cît mă gîndesc mai mult cu atît se multiplică detaliile şi văd mai puţin clar. E dureros că sufletul omenesc este aşa de lipsit de consistenţă. Şi cu groază văd că se poate ca Irina să fi luat hotărîri exagerate sau atîtea altele intermediare. Se poate, admiţînd posibilităţile cele mai extreme, să se fi omorît pentru mine sau să se fi măritat pentru un altul. 
  Cînd am cunoscut-o, eram tînăr de tot, abia intrasem la Facultatea de litere. Aveam toate defectele tinereţii. Mă credeam frumos şi întîrziam bucuros la oglindă, unde îmi variam mereu pozele, printre care buza răsfrîntă mi se părea un semn sigur de distincţie. Îmi schimbam hainele de mai multe ori pe zi, mă pudram şi dădeam chiar cu roşu. Mă comparam cu ceilalţi studenţi, mă găseam cel mai bine şi, în dragoste, succesele mele mi se păreau indiscutabile. Totuşi, pînă atunci, aventurile fuseseră foarte vagi. O timiditate dezastruoasă mă oprea să fac primul pas, să îndrăznesc să mă apropii de o fată fără recomandaţie prealabilă şi îndelungi preliminarii, timiditate care — vedeam cu ciudă — îmi întîrzia planurile, însă în acelaşi timp mă şi consola: puneam pe seama ei singurătatea mea. Dar am izbutit cu încetul să am cunoştinţe. Vorbeam cu toate fetele urîte. Curios, ca să intru în vorbă cu ele, nu simţeam nici o emoţie. Voiam să fiu încîntat cu orice preţ, şi la început n-am băgat de seamă că, în definitiv, eram tot aşa de singur. Faţă de o urîtă eram incapabil să mă angajez în vreun fel. Priveam însă din fundul amfiteatrului şi mă felicitam că lipsea încă puţin ca să cunosc pe toată lumea. 
  Un grup de trei fete, îndeosebi, mi se părea intangibil. 
  Erau mereu împreună, fără amestec printre ceilalţi, vioaie, grăbite, surîzătoare, pricepîndu-se, mi se părea, să fie politicoase faţă de toţi şi în acelaşi timp distante. Uşurinţa cu care se strecurau prin lumea multă, siguranţa gesturilor şi totuşi singurătatea lor mă impresionau, şi atunci o ambiţie m-a străbătut: cunoştinţa lor — nu mergeam mai departe — ar fi o dovadă a importanţei mele. Dar nu ştiam cum să încep. Începutul mi se părea totdeauna extrem de dificil. Mă temeam ca prima mea mişcare să nu fie ridicolă. Înclinat de pe atunci la neurastenie, găseam un motiv bun de chin. Şi exclamam ridicol — ridicol pe care-l credeam atenuat, deoarece îmi dam seama de prezenţa lui: “Nu voi fi niciodată un don Juan!” 
  Le examinam tot timpul pe cele trei muze, în grup şi, uneori, pe cîte una, fără să le disting la început bine şi fără să am vreo preferinţă. Pe atunci mi se părea că semănau între ele. Dădeam fiecăreia aceeaşi importanţă generală de culoare, mişcare şi zgomot. Din imaginea tuturor trei se întregea o singură fiinţă nouă. Decît să aleg în parte, preferam jucăria întreagă. 
  Cu vremea am auzit cum le cheamă. Maia era mai blajină, mai umilă. Dudu surîdea fără întrerupere cunoscuţilor şi necunoscuţilor, strecurîndu-se graţios prin mulţimea care se grăbea întotdeauna să-i facă loc. Irina era mai greu de definit. Odată s-a aşezat, singură, în apropierea mea. Gătită într-o rochie de mătase scurtă, îi ieşeau picioarele subţiri, interminabile, pe care şi le legăna pe rînd, fără sfială, ca 
  o persoană care n-ar simţi nici cea mai mică nedumerire printre streini, cu mîinile fără mîneci în mînuşi lungi, cu faţa pudrată prea mult. A fost întrebată ceva de profesor şi a răspuns cu un glas melodios, cu un timbru uşor, tremurător, franţuzesc. Răspunsul, cu toate că încetişor, era dat fără ezitare, întreg, explicit. Însă cu tot glasul franţuzesc şi sigur, picioarele dezvelite şi fardul mi se păruseră exagerate. 
  Şi în altă sală, în aceeaşi zi, impresie diferită. Pe neaşteptate o zării la spatele meu. Într-o bluză albă, capul ei mi se păru mic, cu părul, din cauza căldurii, ud de transpiraţie şi căzînd în laţe sărace, faţa umflată şi moale, genele aproape inexistente, nasul cîrn, dinţii subţiri şi interminabili. 
  În faţa neînsemnătăţii ei am fost satisfăcut ca de un cîştig personal. Vioiciunea şi prestanţa ei de odinioară mă umilise. Şi într-adevăr, la o întîlnire pe scara mare a Universităţii — ea urca, eu coboram — cu tot aerul ei semeţ, înfoindu-mă în hainele mele noi, i-am aruncat 
  o privire încrezătoare în acele ce vor urma. Curaj mare pentru sfiiciunea mea obişnuită. 
  Cunoştinţa se făcu într-o zi întîmplător, din nimic. O excursiune studenţească la Curtea de Argeş cu nişte camarazi neprietenoşi şi abia cunoscuţi ne-a apropiat. Acolo, în faţa mămăliguţei cu brînză şi a cepei, ne descoperirăm amîndoi mofturoşi (sau că făcea pe mofturoasa ca să-mi placă). Amîndoi nu reuşirăm, ca ceilalţi, să ne culcăm imediat. După o ezitare, în urma propunerii mele, se hotărî să meargă cu mine prin noapte. Din urmă, o amică ne vesti stupid: “Bine, o să vă spun mîine domnului profesor!” 
  Pornirăm în întuneric şi coborîrăm la Argeş. Era linişte, aerul cu-rat, copacii lăsau umbre lichide. Argeşul tremura sprinten, luminînd argintiu pietricelele. Atmosfera poetică, amîndoi singuri, abia scoţînd cîte o vorbă. Ne simţeam aproape. Şi atunci un regret m-a chinuit: n-o cunoşteam mai bine ca să am curajul unei sărutări. După cum se vede, pe atunci aveam gustul armoniei oricărui fapt. 
  Preliminările amorului trebuiau să aibă o durată hotărîtă. 
  Oricît de neaşteptată ar fi fost o sărutare atunci, după un aşa de puţin timp de cunoştinţă (era tînără şi, cu tot fardul, nu-i bănuiam experienţe sentimentale), cred că ar fi fost bine primită. O exclamare acolo, în noapte, în singurătatea noastră, departe de tîrg, ar fi fost ridicolă. Dar am preferat să ne întoarcem, nu prea tîrziu, ca să nu ne speriem complect vecinii, trecînd pe lîngă o prăvălie luminată, fără să am curajul să cumpăr ceva de mîncare, de frică să nu par greoi, tulburîndu-mă o foame teribilă, la care, cu tot amorul şi poezia Argeşului, mă gîndeam tot timpul, şi astfel mi-o exageram. Pe drum, aducîndu-mi aminte de ameninţarea camaradei, o învăţai o minciună (ca şi cum ar fi fost nevoie să ne scuzăm faţă de cineva!): “Mîine vei spune singură domnului S. de plimbarea noastră nocturnă. Astfel paralizezi orice aluzie răutăcioasă.” 
  În trenul care ne întorcea mai tîrziu acasă, amîndoi, lîngă fereastră, ne întreceam să prindem din fugă frunzele copacilor apropiaţi, cu exclamaţii, bucurii şi regrete copilăreşti şi, ca din întîmplare, ne atingeam mîinile. De pe banca din faţă, profesorul S. deschidea vag pleoapele lăsate greoi, şi ne zîmbea amuzat de vreun vis scurt sau de aventura ce se înnoda, în faţa lui, tot mai puternic la fiecare stîlp de telegraf. 
  Am continuat la Bucureşti conversaţiile lungi şi neînsemnate fără să ne fi făcut vreo mărturisire anume, dar simţindu-ne complici. Găseam între noi asemănări care ne apropiau: eram pripiţi şi dezor-donaţi. Observaţia o făcu Dudu: “Ce nostimi şi identici sunteţi cînd vă vede cineva de departe!” 
  Părerile asupra ei mi se schimbaseră mult. O priveam cu un aer de uşoară superioritate. Nu mai eram impresionat de vreun aspect de-al ei. Odată o fată o întrerupse cu o voce răguşită şi întrebuinţînd mulţi “la dracu” în vorbă. “Sora mea Elena”, prezintă Irina fără să încerce cu timbrul vocii să o scuze. 
  Altădată, Irina făcea planuri pentru viitorul nostru, fără să mă numească pe faţă. “O să mă scol tîrziu, să mi se aducă la pat cafeaua cu lapte.” 
  Orice socoteală de viaţă tihnită mi s-a părut totdeauna ridicolă, burgheză, cu toate că personal am fost un burghez care se înspăimînta la prima noapte nedormită. Totuşi, n-am protestat, probabil dintr-o mică perversitate: mă apropiam mai mult de ea, aveam mai multe drepturi, fără ca în schimb să-i făgăduiesc ceva anume. Conştiinţa era liniştită. Dar poate că mă ponegresc acum şi nu-mi mai aduc bine aminte. În orice caz, Irina poate că a luat totul ca o aprobare. 
  Vacanţa mare venise. Toate aceste se întîmplaseră foarte repede, şi după atîtea nedumeriri de o iarnă întreagă, explicaţiile asupra caracterului şi a aspectului Irinei se rezolvaseră de îndată. Nu mai aveam curiozităţi. Dudu şi Maia nu mă mai interesau. Tot grupul mi se clarificase de îndată ce cunoşteam bine o parte din el. Eram, de fapt, foarte încurcat, neîncrezător într-o legătură definitivă. În schimb, îmi pierdeam timpul şi-mi limitam inutil probabilităţile de succes pentru mai tîrziu. Crezîndu-mă “aranjat” nimeni nu s-ar mai fi gîndit la mine. Se făceau şi glume, iar camarazii mei — mi se părea — nu mă invidiau prea mult. Aveam şi remuşcări. Mă simţeam vinovat faţă de speranţele pe care o lăsam să şi le puie în mine. 
  Tragic început pentru un don Juan... 
  Dar era prea tîrziu să mă opresc în drum. N-aş fi avut curajul — şi mi-ar fi părut prea umil — să provoc o explicaţie sinceră. Ca să fiu drept, mă obişnuisem cu viaţa mea nouă şi-mi era frică să nu rămîn iar singur. 
  Acum, Irina nu se mai sfia să rămînă tot timpul cu mine, inventînd amîndoi minciunile cu care trebuia să-şi explice întîrzierile acasă. Dar mereu nimic între noi. Rude, cunoştinţe, profesori, examene... Cîteodată, într-o aglomeraţie o strîngeam puţin de mînă, acesta îmi era tot curajul. Într-o zi îmi spuse: “Să înconjurăm strada. S-ar putea să văd pe cineva de acasă.” 
  Atmosferă periculoasă, care însă nu se înregistra prin nici un semn. Nu mai ştiu, de-atunci e vreme multă, să reconstitui fiecare zi în parte, acum mi se par toate la fel, probabil însă că era o adîncire perpetuă. Obişnuinţa ne ajută fără voia noastră. 
  Vacanţa veni tot atunci. Trebuia să plec în străinătate pentru cîteva luni, şi acolo aveam timpul tuturor reflexiilor. Aveam prilejul de a înceta aventura mea. Prea pierdusem timpul... Nasul scurt al Irinei mă persecuta. Îmi aduceam aminte de drumurile lungi pe străzile mărginaşe, apoi de toate descoperirile asupra cunoştinţelor ei simple; mai ales o vorbă de a tatălui meu mă convinsese: “Cine era urîţica ceea cu care te-am văzut pe stradă?” 
  De ar fi zis “urîta” nu m-ar fi impresionat aşa, l-aş fi numit numai răutăcios. “Urîţica” avea o impresie de adevăr care mă umilea. Încercai astfel de la Berlin să răspund tot mai rar (totuşi răspundeam!) la scrisorile Irinei, care veneau tot mai dese. Scria la întîmplare, fără virgule şi puncte (o ironizam mai tîrziu că scrie “”), înseilînd laolaltă tot felul de idei care-i alergau prin cap. Din înţelesul lor general, trăgeam concluzia că mă iubeşte la nebunie şi că se plictiseşte singură. 
  E uşor de închipuit, găseam toată istoria stupidă. La întoarcere, nu am căutat s-o văd la început. M-a zărit într-o seară de la plafonul Operei. Era cu familia, pe care n-o văzusem în complectul ei pînă atunci... 
  “Domnule Sandu, mă aşteptaţi la ieşire, nu-i aşa?” Am dispărut la ieşire, dar am întîlnit-o mai tîrziu. Era fatal în tîrgul Bucureştilor, mă mir cum nu prevăzusem de la început. Şi după cîteva reproşuri şi după scuze de ale mele pocăite (mă scuzam faţă de mine, interpretînd îndoielnic morala “nu vreau s-o fac să sufere”, cu toate că nu-mi luam nici o obligaţie pentru mai tîrziu: de fapt, eram laş şi foarte plictisit de singurătate), plimbările începură — mai întîi pe strada principală şi apoi pe din dos — şi discuţiile despre familie şi despre rochii; şi apoi, intr-o seară de lună plină, sărutările nebune cu tot felul de demonstraţii din partea ei. Şi apoi zilele identice: întîrzieri pe uliţe, sărutări la întuneric... Despărţirile zilnice se făceau tot mai greu. Trebuia multă imaginaţie ca să-şi explice acasă întîrzierile. 
  Începuse să plîngă în faţa tramvaiului, şi asta în fiecare seară. Lumea se uita curios la noi şi mie îmi era ruşine. Acasă, din pricina întîrzierilor, dădeam naştere la ironii, şi eu nu puteam suferi ironii pe seama mea. Şi timpul trecu la fel, plictisindu-mă, dezgustat de mine, regretînd succesele la care renunţasem şi deseori avînd remuşcări. Mă obicinuisem însă, şi astfel eram zilnic cu ea. Nu mai căutam minciuna cu care să mă sustrag. Văzîndu-mă incapabil să iau vreo hotă-rîre, eram şi mai nenorocit. Ca să nu pierd timpul, încercai să vorbesc cu ea de pictură sau literatură, subiectele care mă interesau orişicînd. Îi dam să citească volumele pe care le studiam în acelaşi timp, şi discutam mai pe urmă impresiile. De fapt, eu îmi spuneam părerile, iar Irina aproba. Aproba însă cu aşa vioiciune, că nu-i mai simţeam rolul subordonat. Între timp, la vacanţa Crăciunului, am mai încercat o despărţire definitivă. Într-o scrisoare am avut curajul să-i spun multe. Îi arătam că nu-i pot promite nimic pentru viitor, că aveam de gînd să-mi păstrez toata viaţa independenţa. Am găsit-o la scoborîrea mea din tren, mititică, înfrigurată în paltonul subţire, neavînd curajul să-mi iasă înainte, cerşind cu privirea o vorbă bună. Ce milă am avut de dînsa atunci! Cum mă socoteam o brută pentru toate planurile mele viclene! O luai strîns de mînă şi merserăm kilometri fără să ne spunem nici o vorbă. Şi mă chinuiam: “Ce trebuie să fac, Doamne, ce trebuie să fac?” Mă durea acum supărarea ei, frigul care o răzbea şi nu ştiam cum s-o liniştesc. “Voi fi iubind-o!” Privind-o întreagă, simţeam că mi-e dragă. Am promis la urmă ca s-o îmbun: “Fac tot ce vrei!” Şi apoi iar plictiseală şi îndoieli. I-am repetat: — “Nu mă voi însura, dar vei fi prietena mea cea mai bună!”  
  Cînd o simţeam mai mîhnită, căutam s-o entuziasmez asupra frumuseţii naturii cu teorii fantastic de naive: “Eşti o intelectuală, vom citi, vom discuta!” 
  Cu toate că nu vedeam nici un sfîrşit pentru mai tîrziu, nu-mi mai făceam iluzia că e posibilă o întrerupere bruscă. Îmi dam seama, în sfîrşit, că nu eram în stare de nici o hotărîre definitivă. 
  Mă resemnam cu gîndul că nu mi-am sacrificat decît prezentul (cu toate că nu vedeam nimic pentru viitor, şi încetarea iubirii ei sau renunţarea mea mi se păreau oribile). Prezentul, însă, vedeam, era cu desăvîrşire sacrificat. Nu mai puteam spune nici un cuvînt altei fete fără să întîmpin lacrimile Irinei. De altfel, nu mă mai lua nimeni în serios. La şcoală cu toţii mă osîndiseră printre “aranjaţii definitiv”. Totul era aşa de limpede, încît nu mai încasam nici măcar ironii. 
  Încercai cel puţin ca acest prezent să fie cît mai copios: citeam împreună tot timpul, vizitam expoziţiile şi respiram melancolia parfumului de tei de pe bulevarde, îi dam sfaturi cum să se îmbrace, cum să rîdă, cum să-şi ţie capul, cum să se coafeze. 
  Sfaturi binevoitoare de “prieten bun”, de fapt indelicateţe. Mult am arătat-o, sărmana! 
  Am dat examene, am făcut excursii, am discutat, a trecut multă vreme în felul acesta; am simţit emoţii mari şi, mereu cu ea, a trebuit să i le împărtăşesc. Căutam deseori consolarea în fiinţa ei; uneori lăcrimam, alteori mă exaltam în faţa vreunui apus de soare. 
  În ce fel aş putea descrie această viaţă cu mici obiceiuri zilnice şi alteori cu surprize vaste! Cum nu mai făceam planuri de elaborare, nu mai aveam remuşcări. Din pricina teoriilor pe care le peroram mă credeam darnic: o educam! 
  Într-o zi n-a venit: a fost la nunta unei prietene. Mi-a povestit a doua zi toată petrecerea, cu entuziasm pentru dans, invitaţi şi muzică. 
  La toate reflexiile mele nu mai era aşa de atentă ca de obicei. Citisem o carte, nu m-a întrebat de impresiile pe care le-am avut. Numai rochii, glume, mirele şi mireasa. Fusese domnişoara de onoare şi avusese cavaler. M-am enervat că nu mai eram luat în seamă şi prefera, în locul discuţiilor intelectuale, flecărelile mahalalei. Ca să fiu sincer, m-a durut mai ales petrecerea la care se amuzase fără mine. Eram gelos, îmi dam seama, şi mă supăram, căci mă găseam ridicol. Sentimentul geloziei nu pretinde neapărat dragostea. Eu nu iubeam, eram convins de asta. Nu făceam nici un sacrificiu, aveam veşnic necazul de a fi legat fără voie, şi, în genere, mă plictiseam. Şi totuşi, atunci, lîngă Irina povestind vioi petrecerea, am suferit. Îmi trebuia o răzbunare imediată. Am urcat-o într-un automobil închis şi am tras perdelele. Pe drum îmi vorbea despre nuntă. 
  Am ajuns la o casă de petreceri cunoscută şi obscură în acelaşi timp. 
  Am cerut de mîncare şi-mi aduc perfect aminte de nişte varză roşie. 
  Apoi am dezbrăcat-o pe încetul, întîrziind la sînii goi, pe care ii cunoşteam mai de mult. N-a protestat o clipă, nu s-a revoltat şi n-a făcut nici gestul cedării amoroase. 
  A scîncit doar, şi, în întunericul care se lăsa, îi vedeam ochii mari deschişi, sforţîndu-se să vadă tot ce se petrecea cu dînsa. Probabil că nu era curiozitatea, ci mai mult frica. La întoarcere mi-am exagerat răul pe care mi-l făcuse vinul băut ca să mă pot duce de-a dreptul acasă, căci bănuiam că după un act aşa de mare erau necesare tot felul de mulţumiri şi de efuzii sentimentale care m-ar fi întîrziat pe drumuri. Irina mi-a dat astfel drumul, încercîndu-se să nu plîngă şi trimeţîndu-mă singură ca să mă îngrijesc. Plin de milă pentru gestul ei — ştiam cît plînge la despărţirile obicinuite — am lăsat-o totuşi. Probabil că par grozav de hain. Cred că oricine, de şi-ar exprima sincer vagile impresii, ar ajunge la aceleaşi rezultate. De obicei sunt cu toţii de rea-credinţă şi nu-şi recunosc slăbiciunile. Pentru mine, însăşi această sinceritate scrupuloasă şi încercare de analiză lucidă nu este 
  o scuză? Vina mea depinde de punctul de vedere din care era privită. Irina era destul de mare ca să-şi dea seama de actele comise şi nu protestase în nici un fel. N-o minţisem niciodată asupra viitorului: voiam să-mi păstrez libertatea. Ca prieten îi făgăduisem totdeauna ajutorul. Eram în tovărăşia ei pe cît puteam şi nu mă gîndeam să mă sustrag vreodată. 
  Nu aveam nici o pretenţie de nici un fel, şi mărturisesc că nu fără plăcere am dat legăturii noastre o nouă putinţă de împrospătare. Dacă nu eram încă peste măsură de înfierbîntat, nu eram eu de vină. Sunt vinovat, dar a mea este singura aventură din lume? Aventura nu mai revoltă pe nimeni acum. 
  Probabil că mă iubea şi nu-şi precupeţea darurile. Trebuia imediat să mă sacrific? De altfel, nu renunţasem la orice planuri pentru mai tîrziu? 
  Odată îmi spusese: “Cum suntem văzuţi tot timpul împreună, de ce nu vii acasă la mine să faci o vizită? Asta i-ar asigura pe toţi. Eşti un copil şi n-or să te creadă periculos.” 
  M-am dus cu toată timiditatea mea, din curiozitate. 
  O casă cu trei etaje, subţire şi înaltă ca un joben, cu o scară învîrtindu-se în loc, păsări şi oameni peste tot. 
  Voci care întrebau de la acoperiş la pivniţă: “Cine-i acolo?” Apoi un tril de pian şi apoi o ocară care n-avea înţeles. Însoţit de Irina, am intrat într-un salonaş, şi, la intrarea mea, am auzit cele patru uşi ale camerei închizîndu-se în grabă. 
  Am început conversaţia, jenat. Irina mă încuraja. “Nu te speria, aşa e la noi!” Apoi, pe rînd, au intrat, membrii familiei. Madame Lisa, cu o rochie beige cu trenă, cu evantail şi coafată “Pompadour”, cu obrazul de 60 de ani vopsit gros, mereu cu vorba “Noi, femeile”... Apoi madame Cleo, încorsetată şi cu sînii pepeni, examinîndu-mă cu pince-nez-ul; apoi madame Aspasie, subţire şi nesfîrşită, întoarsă ca un cinci. Se vorbea: ““ — “!” “Noi, femeile!” — “Vai, cum zici!”... “Ţi-aduci aminte!”... “Asta nu se cade!” 
  M-a privit fiecare în felul ei: madame Aspasie se subţia, madame Cleo se îngroşa, madame Lise zîmbea graţios. Apoi apăru şi Michel, tatăl Irinei, căpitan pensionar. 
  Era gros, cu cărarea în mijloc, cu guşa proeminentă prin gulerul tare răsfrînt. Rîdea şi făcea pe glumeţul, şi cucoanele întrerupeau ciripind: “Vai, cum spui, Michel! Uiţi că suntem şi noi de faţă! Noi, femeile!” Totul era ridicol şi amuzant. Nu înţelegeam nimic, zîmbeam şi aprobam. Toţi vorbeau laolaltă şi nimeni nu înţelegea ce spune celălalt. Păreau mai multe gramofoane puse în mişcare deodată, cu plăci diferite. 
  Michel deveni impudic, şi cum femeile se revoltau, se enerva că i se strică efectul povestirii. Vocile se ridicau. Am fost luat ca martor. În acelaşi timp, la uşă începură lătrături diferite. 
  Tînărul Grégoire, galben şi unsuros ca un sparanghel fiert, îşi făcu apariţia: 
  Tante Eliza scuză: “Grégoire adoră animalele!” Nu puteam pricepe gradele de rudenie ale fiecăruia. Aveam impresia că stau cu toţii în camera aceea. Grégoire întrerupse cu un aer autoritar: “Năprasnic zgomot!” Apoi, ca şi cum i s-ar fi înmuiat enervarea, căzu ca o haină pe un scaun. 
  Convorbirea continuă, suvenirurile circulau, reflexiile melancolice fumegau. Rîsul gros al lui Michel reîncepu. La fiecare izbucnire i se zguduia tot stomacul. Picioarele umflate stau depărtate unul de altul şi i se vedea coada jachetei pe sub scaun bălăbănindu-se. 
  Apărură atunci două graţii tinere. Domnişoarele Riri şi Coca, în rose şi bleu. “Porumbiţele noastre!” 
  “Războiul de la 77”. “Lasă, Michel, s-a terminat cu eroismul!” Riri începu la piano o romanţă, cu mîna stîngă trecînd peste mîna dreaptă. Ce oi fi gîndit eu atunci? Nu mai ţiu minte. La un moment dat, ştiu că socoteam, măsurînd din ochi pulpele rotunde ale lui Michel, dacă ar putea pune un picior peste celălalt. Grégoire numai din cînd în cînd spunea cîte o vorbă: “Fantastic!” “Năprasnic!” “Bombastic!” Îşi întărea astfel moliciunea galbenă prin cuvinte energice. 
  Am plecat cu frică să nu strivesc păsările şi oamenii, ameţit, învîrtindu-mă pe scara învîrtită, pe cînd, pe deasupra capului meu, reîncepuseră conversaţiile dintre pod şi pivniţă. În poartă, Irina îmi spuse: “A apărut luna!” Vorba mi se păru fără nici o noimă. 
  Irina vorbea deseori de rudele ei şi totdeauna le critica sau se amuza pe socoteala lor. Nu o dată punea în mişcare scene hazlii. Am avut nedelicateţa, în faţa complectei ei îngăduinţe, să rîd din ce în ce mai tare. 
  “Ce curios lucru: toţi ai tăi au ceva strîmb în ei. Poartă haine demodate şi sclipitoare, amestecă romîneasca cu franţuzeasca într-un mod caraghios. Tu singură din toţi eşti precisă, ai simţul proporţiunilor, n-ai fost influenţată de casă, de oameni şi de păsări!” 
  Irina surîse măgulită şi primi vorbele mele ca pe un compliment. 
  Timpul trecea, scenele se repetau întocmai. Irina îmi suporta firea. Nici una din speranţele sau din deziluziile mele n-aveam delicateţa sau n-aveam tăria sa i le ascund. Nu eram nici copil, nici om întreg, şi transformarea aceasta aducea cu sine o stare nesigură, entuziasm, planuri, petreceri şi apoi şovăială, neîncredere, disperare. Prezumţios peste măsură, fiecare insucces mă istovea. Era pe timpul cînd începea să mă tulbure înţelesul morţii, la care nu mă gîndisem pînă atunci decît cu uşurinţă, şi mă deprindeam cu greu cu această idee. Irina suferea toate toanele mele. O pedepseam amarnic de orice mi se întîmpla, o umileam, o dispreţuiam. Găseam cuvinte savant combinate care s-o doară. De la tatăl meu, care înjura birjăreşte, şi pînă la mine, care căutam şi în mînie să mă exprim interesant, era un progres mare. Cînd o vedeam aşa de abătută, mă cuprindea mila, şi o tîram cu aceeaşi frenezie spre camera unde ne întîlneam de obicei, şi acolo ne grăbeam sa ne îmbrăţişăm pătimaş, ca să nu mai avem vreme să ne gîndim la ceea ce a fost. La urmă plîngeam încetişor, şi Irina mă mîngîia ca o soră. Atunci mă recunoşteam incapabil de a duce viaţa singur, şi nimeni altul nu mă putea potoli mai bine ca Irina. Şi bucuria, tot aşa de intensă, mi-o revărsam tot asupra ei. Rîdeam copilăreşte, fugeam fără să-mi pese de nimeni pe stradă, făceam planuri, pline de fantezie, şi fata se lăsa în voia fericirii mele. Aveam încredere în mine atunci, şi, la braţ cu Irina, visam succese cu altele... 
  Cu toate lacrimile Irinei, care izbucneau zilnic înaintea celei mai scurte despărţiri, cu toate îmbrăţişările ei înfrigurate, uneori eram nefericit din cauza ei chiar. Astfel de întîmplări erau însă rare, fie că ea le pricinuia numai uneori, fie că eu, ţinînd-o tot timpul lîngă mine, nu-i dam prilejul. M-am indignat intr-o zi că a putut prelungi o discuţie cu mediocrul X. Irina, la argumentele mele, spuse: “Ai dreptate, eu nu-mi dădeam seama!” Cu un astfel de răspuns de femeie — şi deseori veneau astfel de răspunsuri din partea Irinei — nu erai sigur de nimic. Aveam vag intuiţia că toate teoriile mele asupra vieţii, a naturii sau a artei, aprobate cu atîta grabă şi împămîntenite imediat, nu fuseseră decît nişte monologuri, Irina neavînd decît rolul să-mi întreţie elocinţa, rolul confidentelor din tragediile clasice. 
  Am făcut o excursie de elevi, şi am avut multe peripeţii şi nedumeriri. Amicii erau, unii, de cea mai proastă calitate. Fete cu vorbe greoaie şi gesturi la fel. Schimbau între ele zilnic cele cîteva rochii şi cei cîţiva ciorapi pe care-i aveau. E ridicol să vezi aceeaşi bluză roşie cu panglicuţe colorate, ornamentate pretenţios, apărînd în fiecare zi pe alt trup. Mă indignam cînd vedeam că Irina lasă să i se schimbe hainele în felul acesta. “Dacă mi le iau ele, ce vrei să fac!” Băieţii se îm-bătau, glumeau grosolan şi ţineau la mese interminabile discursuri. Unul din ei păruse Irinei bine. “Cel mai bine după tine!” Iar deoarece eu, la început, mă jenasem să stau numai cu dînsa, Irina se împrietenise cu celălalt. A trebuit să-i arăt cum avea beţia vorbelor, cum adăuga spume şi floricele la fiecare cuvînt şi cum, la masa oficială care ni se dădea, aruncă în mijlocul peroraţiei un “cu vîrf şi strălucit îndesat!” 
  Toate acestea îmi arătau gustul prost al Irinei şi că, de nu m-ar fi întîlnit întîmplător pe mine, ar fi găsit cu uşurinţă pe altcineva pe care l-ar fi admirat. La fel gust prost a arătat şi cînd am cîntat la pian mai mult ca mediocru, spre admiraţia celorlalţi nepricepuţi, şi apoi cînd, rămaşi singuri, Irina avu o criză de lacrimi nebune de umilinţă şi de admiraţie pentru priceperea mea vastă. Cunoşteam destul de bine muzica, ca să ştiu ce prost cîntasem, dar laudele ei îmi făcură plăcere şi nu am tras imediat concluzii rele. De atunci, Irina spunea despre mine, ca şi despre toţi cei care îi erau simpatici — “Sandu cîntă drăguţ la piano!” După atîtea cărţi citite şi comentate împreună, se mulţumea cu astfel de formulări rudimentare, care nu însemnau nimic şi care demonstrau nepriceperea ei complectă. 
  În preajma tuturor — şi toţi răuvoitori — făcusem cele mai mari imprudenţe. Curios, dorinţa de a-mi păstra independenţa persista totuşi în mine şi îmi era tot aşa de urît să-mi leg existenţa într-o aventura mică. Ridicolul de a mă vedea suspectat de alţii pe care-i socoteam inofensivi şi mai ales ironizat mă chinuia. Dar groaza de a rămîne singur şi de a vedea pe Irina cu alţii mă făcea să suport orice ridicol. Astfel, la braţ cu dînsa, făceam un colţ separat, căutînd doar să-l mai atenuez, aducînd între noi pe inofensivul Niki Mihail. Trio caraghios, la care ne pretam cu toţii — Niki şi Irina, din inconştienţă, eu din nemernicie. 
  Deseori mi se întîmpla să mă plictisesc cu Irina, dar asta nu ne oprea să fim mereu împreună şi să ne părăsim cu greu. Neputinţa de a o avea în voia mea îmi îmboldea dorinţele. De îndată ce nervii se discordau, temerile de a nu fi descoperiţi veneau, şi mai ales plictiseala de a rămîne cu ea cînd nimic nu mă mai tenta, cu tot trupul fraged şi gol de lîngă mine. Atunci nu ştiam ce să-i mai vorbesc şi mă simţeam rău în camera străină. 
  Cu perversitate îmi pregăteam plecarea, ca ea să nu simtă plictiseala şi indiferenţa mea, cînd voiam să părăsesc camera după o oră, eu, care înainte de a intra, dorind-o, îi promisesem că vom sta patru ore împreună. Cugetam minciuna pe îndelete, şi printr-o jumătate de vorbă reflectam că ceasul meu întîrzie, că timpul trece fără să ne dăm seama, că aveam presupunerea că cineva ne pîndeşte intrarea. Plîngînd, Irina întîrzia pe cît putea plecarea. Cînd se hotăra să se îmbrace, era încovoiată ca la o veste rea. Îmi părea rău, şi în stradă nu ştiam ce să fac ca să-i readuc veselia. 
  Irina nu a fost niciodată convinsă că eu ţin la ea. Nu făceam nici un sacrificiu, nu renunţam la nici un spectacol numai pentru a rămîne cu dînsa şi nu o puteam minţi cu totul. Îi şi spuneam răspicat că nu o voi lua de nevastă. Pretextam, pentru ca s-o îmblînzesc, o teorie asupra temperamentelor artistice, din care voiam s-o conving că făceam parte. Un astfel de temperament trebuia lăsat în voie şi nu trebuia înlănţuit cu obiceiuri burgheze. Ba izbucnea în lacrimi: “Dar dacă eu nu mă pot lipsi de tine!” Atunci tot aşa de pervers, dar cu sufletul în acelaşi timp plin de părere de rău pentru durerea ei, o povăţuiam să aibă voinţa să mă uite şi să se distreze cu alţii. Imediat ce s-ar fi distrat, aş fi suferit. Odată, familia Irinei i-a găsit chiar un candidat, la ţară, la o mătuşă. Cînd mi-a spus Irina, rîzînd, istoria, am trimis-o să-l vadă şi, dacă se poate, să-l accepte. La întoarcere mi-a povestit toată prostia candidatului şi eu m-am amuzat cel dintîi. 
  (Am trimis-o ca să încerc să găsesc o modalitate de a scăpa de ea, în acelaşi timp, să-i văd repulsia faţă de alţii şi întoarcerea ei şi mai nebună spre mine.) 
  În imposibilitatea de a găsi vreo scăpare, Irina se gîndea deseori la moarte, în momentele despărţirii mărturisea scîncit, făcîndu-mă sa lăcrămez eu însumi: “Ştii cum aş vrea să mor, Sandule!” Nu mai ştiu cînd a spus pentru prima oară Irina astfel de vorbe şi nici cînd le-a transformat, dîndu-le un sens nou: “Eu o să mă omor!” Îmi dam seama că de la cuvinte la fapt distanţa era enormă, dar astfel de evenimente, oricît de rare, se întîmplă totuşi, şi uneori era aşa de complectă tragedia ei întipărită pe toata fiinţa, că o simţeam în stare de orice. Această stare i-o producea neîncrederea pe care o avea în viitor. (Eu nu-i promiteam nimic, dimpotrivă, o consolam doar spunîn-du-i că întotdeauna voi trece pe la ea şi aş fi făcut-o, căci n-aş fi avut curajul s-o părăsesc cînd aş fi ştiut-o nenorocită.) Aceasta neîncredere era o hrană veşnică şi un veşnic motiv de explozie la despărţirile noastre de fiecare seară. Nu ştiam cum s-o conving că însăşi dragostea ei pentru mine o oprea să facă aşa ceva, deoarece ştia ce nevoie aveam de ea. Eram deseori trist, şi atunci o chemam să mă consoleze. Atunci Irina nu mă mai ameninţa că se omoară. Vorbea despre viitorul ei cu o oarecare linişte. 
  Adăuga doar — însă ca ceva normal: “Nu mă omor, fiindcă nu mă laşi tu!” Şi de cîte ori eram împreună lîngă vreun pericol — deasupra unei stînci în excursii — o simţeam mişcată, îşi uita vorba şi privea în spaţiu. Pricepeam că se petrecea ceva anormal în ea. De cele mai multe ori vedeam clar ce o zbuciuma pe Irina, uneori însă nu înţele-geam bine, fie că în ea se petreceau lucruri neobişnuite, fie că firea mea curioasă, nesuprapunîndu-se pe starea ei normală, o făceau să mi se pară ciudată (căci eu nu puteam părea faţă de mine ciudat, fiind deprins cu sinuozităţile mele, care mi se păreau normale). 
  Astfel, poate din pricina mea, apărea Irina tulbure şi neînţeleasă. Zbuciumul ei era aşa de spontan că nu-l bănuiesc nesincer. 
  Într-o zi vorbeam, bătîndu-mi joc de fetele bătrîne şi, ca s-o chinui, am adăugat, fără vreo schimbare a vocii, ca să creadă că glumesc sau că sunt numai răutăcios şi astfel să-şi pregătească un răspuns: “Tu ai să rămîi fată bătrînă“ — “Asta pentru nimic în lume!” 
  La o nouă întrebare, de data asta sinceră, căci eram prea îndurerat ca să nu fiu sincer: “Dar ce o să faci?”, nu-mi răspunse nimic, dar nici nu fu în stare să repare ceva. Ce rost a avut vorba aceea (sau ce rost a avut întrebarea mea)? Şi asta dacă nu la începutul dragostei, totuşi, pe cînd mai plîngea încă cu aceeaşi deznădejde. 
  Se gîndea că în cele din urmă tot o s-o iau? Sau dragostea ei pentru mine n-o împiedica să-şi facă, măcar uneori, şi mici socoteli pentru mai tîrziu? 
  În ce constau mai tîrziu uşurinţele Irinei? Într-o vorbă pe care i-o spuneam deseori, fără să bănuiesc ce adevărată era: în a nu conta niciodată pe dînsa. Cu toate că aceasta privea numai lucrurile neînsemnate, totuşi îndoielile mele subzistau. 
  Un exemplu: una din pretenţiile mele era să vie exact la întîlniri (ceea ce era destul de greu pentru ea, care sta departe). Reuşeam s-o fac să fie exactă, dar întotdeauna aveam impresia că are grijă de a nu întîrzia numai spre a nu provoca mînia mea. Scuzele ei umile la cea mai mică inexactitate nevoită îmi făceau milă. Nu puteam însă renunţa la pretenţia mea: simţeam că imediat ce nu s-ar teme, ar veni fără nici o ordine, m-ar face să aştept ridicol, şi nu mi-ar face plăcerea decît în cazuri cu totul speciale, cînd m-aş fi plîns, şi numai puţină vreme după plîngerea mea, înainte de a uita din nou. 
  Nu contam pe dînsa, mai ales cînd o rugam de ceva care nu i se părea că mi-e necesar neapărat. Îmi plăcea să discut cu ea literatură sau artă, chiar dacă nu făcea decît să-mi repete părerile, şi asistam, ascultînd-o, la propriile mele gînduri. Îmi plăcea să se ocupe şi ea singură, fie că aş fi voit o dezvoltare a personalităţii ei, fie că aş fi voit să adîncească vreun autor pe care-l cunoşteam superficial, şi la care, ocupat aiurea, nu puteam să întîrzii. Ea mi-ar fi întreit cuno-ştinţele, fără să fiu nevoit să mă ocup special. 
  Dar observaţiile ei erau aşa de disperate, încît nu puteam armoniza nimic. Cînd plecam undeva, îi lăsam un plan de studii, ea trebuia să-mi scrie observaţiile şi nu-mi scria niciodată despre asta în fierbinţeala rîndurilor pasionate sau numai oarecare, iar la întrebările mele repetate se mulţumea numai cu generalităţi (“foarte interesant” sau “nu-mi prea place”), care mă enervau. 
  La întoarcere, constatam că nu lucrase aproape nimic, că în fiecare zi i se întîmplase cîte un accident care s-o oprească, şi că ceea ce cetise fusese în fugă, fără de nici un sistem. 
  Nu-mi plăcea la Irina nici uşurinţa cu care vorbea despre oameni, împărţind repede acel “e drăguţ” sau “e antipatic” sau “e bine, vorbeşte franţuzeşte”, care arătau cît de superficială şi cît de egală tuturor fetelor era în judecăţile ei. Uneori, cîte o exclamare de a ei venea aşa de pe neaşteptate şi în aşa contradicţie cu temperamentul meu, pe care presupuneam că-l cunoaşte cel puţin în trăsăturile lui generale, încît rămîneam uimit. Unul din cele mai puternice sentimente pe care le aveam era acel al cinstei (excepţie în dragoste), pe care-l împingeam la exces, şi pentru care aveam toate scrupulele. De aci, o veşnică persiflare a moravurilor celorlalţi şi de cele mai multe ori dez-gust. Poate că totul pornea din acelaşi instinct de a mă diferenţia şi de a avea motivele unor noi mîndrii personale. Nu admiteam deci nu numai necinstea făţişă, dar nici aranjamentele cele mai nuanţate care sunt în obiceiul celor mai cinstiţi dintre noi. Irina, bineînţeles, că oricînd, îmi împărtăşea părerile. Fuseseră sute de discuţii şi totdeauna rîsese şi ea, batjocorise şi ea, despreţuise şi ea. Asta n-o împiedecase odată să mă întrebe fără de nici o îndoială: “Prietena mea Florica (o prietenă oarecare, pe care abia o suportam) e ameninţată la profesorul X, camaradul tău de şcoală. Insistă tu s-o treacă!” 
  Si, în momentul cînd îmi arătam indignarea şi mîhnirea adîncă, văzînd că atîtea discuţii fuseseră zadarnice şi atîtea momente de înţelegere între noi, o farsă — căci ea nu făcuse decît să mă aprobe şi să mă repete fără vreo convingere proprie, că mai ales mă lăsasem prins de această glumă — ea adaugă şi mai inconştient: “Bine, ştiu că nu trebuie să faci de astea pentru nimic în lume, dar credeam că pentru mine e altceva!”... Răspuns de femeiuşcă... 
  Mi-aduc aminte că i-am făcut o morală lungă de un ceas, şi în momentul cînd i-o făceam simţeam ce inutilă e această morală, ce ridicolă, nu numai pentru că era imposibil de schimbat ceva din fiinţa Irinei, dar şi pentru vorbele mele înseşi, care nu se mai isprăveau, repetau aceleaşi lucruri, eram banal ca cele mai banale pagini de morală de prin clasele primare; nu aveam nici o convingere de a schimba ceva ca să dau o viaţă vorbelor, sau poate aveam chiar indiferenţa după unul din instinctele mele ciudate de a-mi fi brusc indiferent un fapt pentru care lucrasem, la care visasem ani de zile, de a mă persecuta brusc, în miezul unor gînduri, pe care le crezusem primordiale, o prăjitură colorată pe care n-o puteam s-o alung din minte cu cît mă încăpăţînam mai mult s-o uit, conştient în acelaşi timp că mă amuz, neputînd-o s-o alung. Şi totuşi, continuam cu persecuţia spre Irina, pe care mi-o închipuiam distrată, plictisită, enervată, doritoare s-o las mai iute în pace, cu plăcerea de a mă simţi şi a apărea caraghios, plăcere egală cu aceea cînd, fiind de obicei bun, faci fără nici o pricină rău unui animal la care ţii, numai ca să te simţi rău, să te dispreţuieşti şi să-ţi strici o reputaţie la care lucraseşi cu trudă şi de care te simţeai mîndru. 
  Mereu nici o scrisoare. 
  Un vis... Mă găsii deodată într-o bisericuţă de mahala. Acolo, o nuntă umilă şi tot lume cunoscută, ocupată toată ca să dea impresia unei nunţi mari. Într-un colţ Niki Mihail îşi rezimase capul pe gîtul de cocostîrc şi, în mijloc, mirii: domnul, rotofei, făcut cu peniţa rondă; alături, Irina, dizgraţioasă în văluri albe, gesticulînd dizgraţios, vopsită cu roşu pe faţa ei roşie. O simţeam că joacă un rol şi că-şi per-mite chiar să facă exclamări sau gesturi ridicole ca să impresioneze pe cei care găseau prezenţa ei acolo nefirească. După ce acceptase totul, nu numai faptul, dar şi exhibiţia lui în toate detaliile, acum i se părea, din scrupul pentru trecut, că n-ar trebui să rămînă calmă. Din cînd în cînd arunca chiar cîte un răspuns nervos vecinului conciliant. Rudele toate în preajmă, cu demnitate. Cărarea impecabilă a lui Michel se prelungea, lată şi albă prin părul negru, sticlos de po-madă. Apoi un popă piţigăiat a început Isaia dănţuieşte, şi au început cu toţii să se învîrtească după vocea lui. Tot mai repede şi mai dizgraţios. Irina şoptea mereu vecinului: “Ah, cum mă enervează!” În mers, voalurile i se deranjaseră. Mă gîndeam cum să mă răzbun... Să-mi fac apariţia brusc acolo. Dar cum?... 
  Sufeream îngrozitor, dar preferam orice, numai să nu fiu ridicol. Tot atunci atenţia îmi fu atrasă în altă parte, pe obiectul din mijloc, în jurul căruia se dănţuia. Mi se păruse la început o masă, dar era un catafalc. (Vis melodramatic, stupid, însă care mă face şi acum să tremur.) Şi pe el, printre cîteva flori, cu ochii închişi, cu gura deschisă, cu nasul cîrn, iarăşi Irina. Vînătă, umilă, şi mică, tocmai ca atunci cînd o alungam acasă şi ea se ţinea după mine. Fără mişcare, acolo, din pricina mea... Nu puteam s-o văd decît uneori, ceilalţi treceau mereu primprejur şi-mi împiedecau vederea. Treceau tot mai repede şi mă miram cum de nu ameţesc. De la o vreme au început să ţopăie. Şi la un moment dat — şi mă asigur că asta e nemaipomenit chiar şi în vis, — le-am văzut pe amîndouă deodată. Una roşie, dizgraţioasă, cealaltă neagră, înţepenită. 
  M-am trezit ţipînd. Imaginile erau aşa de puternice, că le-am văzut încă şi treaz. A trebuit să-mi întăresc toată judecata ca să mă potolesc. Nu se poate să fie aşa. Aceeaşi persoană de două ori deodată, asta nu se poate. Aş înţelege să se fi măritat, chiar din motive uşuratice. S-a deprins cu altul, speră să înceapă altă viaţă, cu toate că repede s-au mai petrecut toate. Dar să fi făcut nunta la biserică, adică să dea amploare unor lucruri pe care trebuia să le lase în cît mai mare obscuritate pentru ea şi pentru alţii, asta nu cred. O cred astfel în stare de vicii fundamentale şi mi se par imposibile anumite chestiuni de detaliu. Nu pot să mă explic bine, dar sunt convins că toţi care ar cunoaşte perfect situaţia ar judeca la fel. 
  Fac sforţări s-o reconstituiesc ca să pricep ce a făcut. Caut acum din memorie să refac scenele dintre noi, în toate nuanţele — căci mai cu seamă nuanţele pot trăda adevărul. Să dau exactă însemnătate unor vorbe pe care nu le-am adîncit atunci decît vag, pentru că atunci nu mă interesau decît rareori, cînd aveam vreo nemulţumire sau cînd nervii mei mă chinuiau mai ascuţit. Să aflu adevărul după nişte frînturi de adevăr care pot fi interpretate în atîtea feluri. Greutatea vine mai ales din neputinţa de a putea clasa toate amintirile. Sunt doar vorbe, priviri, interjecţii care nu se leagă de nici un eveniment. Nu ştiu în ce ordine s-au produs ele, şi astfel nu voi izbuti să dau o consistenţă precisă descoperirilor mele. Voi forma o fiinţă statică compusă din sute de exclamări trădătoare, care s-au petrecut în timp. 
  În definitiv, Irina poate a evoluat. M-a iubit la început mult, şi apoi gîndul că trebuie să se aranjeze într-un fel i-a încolţit, i-a înmuiat dragostea şi la urmă a invadat-o complect. Deci sentimentele ei au fost în veşnică mişcare. Şi nici evoluţia nu s-a făcut mecanic. 
  Au fost reveniri, remuşcări, apoi din nou hotărîri de eliberare. Ezitările perpetue complică extrem chestiunea. Memoria mea nu poate să aranjeze trecutul. (Opera lui Proust e o dovadă de memorie prodigioasă. Cu cît mai complicată ar fi fost din punct de vedere psihologic dacă memoria lui ar fi fost defectuoasă! Dar n-ar fi putut şti adevărul, şi numai adevărul interesează în anumite ocazii.) Aruncînd la întîmplare tot ce-mi aduc aminte despre dînsa, formez o fiinţă stranie din cauza prea multor apucături contradictorii şi suprapuse. Nu imposibilă, căci în viaţă toate sunt posibile. Oamenii sunt făcuţi din pămînt netrecut prin sită, au fost lucraţi în grabă. Nu mi se pare că rezultatul la care voi ajunge va fi lipsit de viaţă. 
  Aud respiraţia Irinei, nu ştiu numai dacă aceasta va fi Irina adevărată, şi asta aş vrea s-o ştiu. Şi mereu încep cercetările mele de la capăt, cercetări zadarnice, care nu vor duce la nici un rezultat, dar la care nu am tăria să renunţ. Cum să ştiu adevărul asupra ei cînd nu ştiu adevărul asupra mea? Şi eu mă am la îndemînă, mă ştiu sincer faţă de mine, şi în acelaşi timp mă analizez pasionat şi fără întrerupere de cînd mă cunosc. Cînd mă gîndesc, văd ce gusturi mereu contrarii am avut întotdeauna. De-mi citesc jurnalul de zi al cîtorva clipe din viaţa mea, vad că uneori sunt mulţumit şi alteori disperat, uneori mi-e milă de ea şi alteori o urăsc şi alteori nu mă interesează. Cum să disting din tot ce a spus ea ce e sincer, cînd eu nu sunt sigur dacă reflexiile mele nu sunt pornite din ciudă sau din remuşcare, şi că n-o judec pe rînd sau cu excesivă îngăduinţă sau cu excesivă severitate. Nu ştiu dacă tot chinul meu se numeşte dragoste sau amor propriu... Dacă mi-ar părea rău să aflu că a murit... Nu ştiu în cît timp m-aş consola dacă a murit şi în cît dacă m-a înşelat. Cred însă că dacă aş afla că totul n-a fost decît o glumă, aş fi fericit pentru o clipă. Mi-aş destinde nervii, m-aş odihni. Apoi, cu dînsa, iar aş începe să mă plictisesc groaznic, cum m-am plictisit tot timpul. Sau poate între doi care se cunosc total, care au terminat de a gunguri amorul şi care îl practică la ore fixe, ca într-un menaj autentic, plictiseala este inevitabilă? Sau port cu mine această plictiseală? Sau numai sunt sugestionat de ideea asta? Sunt incapabil de dragoste proaspătă mereu reîncepută, cu toate că mintea mea o visează întotdeauna. Mă duc cu mine şi nu mă cunosc, cu toate că mă observ cu o grijă migăloasă şi trudă inutilă. Vreau să pricep pe alţii! Mă mir cum pot suporta să tîrîi cu mine, pretutindeni, pe mine, străinul. Şi uneori acel străin e blînd, agreabil, dar alteori e odios cu egoismul lui. Şi eu îl port mereu cu mine... 
  Sfinxul înţepeni pe nisipuri (cîrn ca şi Irina), încruntat, cu buza atîrnînd, pare că păstrează un secret din pricina tăcerii lui îndelungate. Oamenii vorbesc tot timpul. Dacă ar fi înregistrat pe discuri tot ce spun zilnic, te-ai îngrozi de atîta pierdere de vreme, şi mai ales de atîtea contraziceri. Legînd toate vorbele din timp de o lună te-ai crede într-un haos. Te-ai îndoi de pretenţia noastră de a te crede organic şi de a-ţi da limite. Ar trebui să degajezi — imensă dificultate — ceea ce-ţi aparţine personal de ceea ce e omenesc. O muncă inversă de cea pe care o faci în artă. Acolo cauţi generalităţi şi aci le dai la o parte. Nu mă interesează prin ce semăn cu alţii, ci prin ceea ce difer. Aş găsi pe discul gramofonului meu imaginar tot felul de exclamări momentane, mereu contrare şi idioate: “mi-e foame, mi-e sete, mi-e frig, mi-e cald”, sau “supa te încălzeşte, friptura e prea arsă, prăjitura prea dulce”, mici exclamaţii necesare, se va zice, totuşi numărul lor mare e sinistru. Unul făcea socoteală asupra bunicii lui, buna menajeră, cît a dormit în viaţă şi cît a mîncat. Chiar cîteva zile în şir n-a făcut decît să sune pe slugi. Cu toţii spunem fraze goale şi inutile de milioane de ori. Căci e inutil să spui că ţi-e foame cînd ai mîncarea gata regulat la aceeaşi oră. Să căutăm să degajăm din acest lest ce e caracteristic unui anumit om care ne interesează şi îi aparţine în mod special. De altminteri, chiar şi acele exclamaţii pot servi. Numărîn-du-le şi comparîndu-le, vei putea zice: A e mai mîncăcios ca B. A e cel mai mîncăcios din toţi cei o sută pe care i-am cercetat. Cu toate că concluziile pot fi defectuoase. Într-adevăr, un om poate să mănînce mult şi să nu spuie la fiecare moment “mi-e foame”. Şi invers, altul se poate tîngui toată ziua, tocmai pentru că nu are ce mînca. Oricum, un om e tot aşa de misterios ca şi Sfinxul. Unul pentru că tace, celalt pentru că vorbeşte. 
  Am fost într-o seară într-o tavernă lîngă Saint-Julien la Pauvre. Era distractiv. Sub pămînt, într-o veche închisoare a Revoluţiei, se cîntau cîntece vechi franceze, tandre sau cu o savoare galică. Cornemusa acompania. A cîntat romanţe sentimentale şi o mică babă vopsită exagerat, sforţîndu-se să pară tînără. M-a străfulgerat o idee: aşa va fi Irina la bătrîneţe! Într-adevăr, cu toată carnea boţită, avea mult din aspectul Irinei. 
  Silueta, culoarea feţii şi a părului, ochii, nasul scurt, dinţii lungi, buza inferioară strivită. Apoi gesturile aveau, ca şi la Irina, ceva strident în ele. 
  Aşa va fi Irina bătrînă! Ce satisfacţie am avut! Simţeam că descoperirea asta are să mă bucure întotdeauna, chiar cînd totul îmi va fi egal. 
  Aveam o răzbunare pentru a mă potoli puţin. Consolare imbecilă, îmi dădeam seama, dar mă bucuram totuşi... 
  Sunt talente speciale ca să pricepi o operă literară, o bucată muzicală, o statuie sau un copac, oricît ar părea că aceste lucruri sunt la îndemîna oricui. Într-adevăr, deşi fiecare mărturiseşte fără jenă că nu poate pricepe o problemă de matematică, îşi va permite să-şi dea părerile asupra chestiunilor literare (mai ales în Franţa), se va ofensa de nu le vei lua în serios şi nu va crede că pentru asta trebuie pricepere înnăscută pe care s-o educi apoi prin ani de zile de muncă migăloasă. În orice caz, nimeni nu va mărturisi (afară de cei care vor să fie originali) că nu gustă natura. Pot să nu facă nici cea mai mică sforţare să fie în preajma ei, pot să trăiască ani de zile fără să se gîndească la ea, pretenţia lor nu este mai mică. Ca şi cum a nu pricepe farmecul naturii ar însemna ceva pentru inteligenţa cuiva. Genialul Kant a putut să transforme judecata lumii fără să facă mica distanţă dintre Königsberg şi mare ca să vadă valurile. Fiecare poate să aibă alte competinţe, să scrie un act judecătoresc caligrafic, de pildă. Poate că fiind aşa de legaţi de schimbările perpetue ale anului, de raze şi de frunze, e greu de mărturisit că n-am învăţat nimic de la ele. 
  Există lucruri şi mai strîns legate de noi şi nu le observăm: moartea. Nici măcar groaza că vom suporta-o nu ne dezmorţeşte. Unii dau o interpretare: preferăm să nu ne gîndim. N-au dreptate. Nu renunţăm la gîndul ei din stoicism sau din laşitate mascată, ci din incapacitatea de a o gusta. A gusta moartea (cu spaimă sau cu delicii, în orice caz a fi impregnat de ea) este un talent special, şi oamenii talentaţi sunt rari. De aceea vedem atîtea înmormîntări, şi nu facem nici o reflexie, după cum vedem atîtea apusuri de soare, şi nu le observăm. (Bineînţeles, sunt unii care observă toate apusurile şi alţii care freamătă la fiecare mort, iar amintirea lor continuă apoi să-i tulbure.) Facem doar o socoteală de tarabă: “s-ar putea să mai trăim, deoarece sunt oameni mai bătrîni ca noi”. Şi ne punem din nou la micile noastre treburi zilnice. Amînăm cu uşurinţă pe anul viitor un plan mai neobişnuit, fără de nici o grabă ne sorbim cafeaua şi ne facem siesta, şi nici în momentul cînd, în sfîrşit, facem pasul sacru, nu ne tulburăm, căci suntem mediocri şi atunci. Mă gîndeam odată că ar fi interesant de studiat un om mediocru fiind obligat să facă un gest mare. De pildă, un general prost, trebuind să ia o hotărîre mare într-o luptă, cu riscul că de va greşi sau de se va sustrage va fi împuşcat. Ar fi interesant de văzut storcîndu-şi creierul şi mişcîndu-şi fruntea cum nu mai obicinuise să facă, încruntîndu-şi trăsăturile, de obicei moi şi leneşe. La fel şi un om care este silit să moară şi nu pricepe ce e moartea. Un viteaz dă o ultimă comandă de luptă, ceea ce se admiră, dar mie, care nu pricep regulile militare, şi care nu mă preocup decît de cadavre, mi se pare fără rost această admiraţie. E tot aşa de enervant ca şi pentru un muzician, căruia în momentul interpretării unei sonate a lui Beethoven i-ai povesti despre o importantă teoremă algebrică. Un gramatic va face în timpul morţii o observaţie gramaticală (în isonul lui Felix d’Arvers), un funcţionar îşi va clasa actele, un avar îşi va aranja banii, unul care a avut impresia că a fost un tată exemplar va da poveţe. Nu vor savura clipă cu clipă toată amplitudinea morţii decît acei care au trăit tot timpul cu sufletul şi toate gîndurile în preajma ei şi au pus-o în toată meseria lor zilnică, la care, deşi nepricepuţi, trebuiau să ia parte. Cel ales va fi agasat de vecinii care îl tulbură, de doctorul care-l pipăie, de rudele care ţipă după el. Are 
  o unică ocazie să simtă în toată plenitudinea un vis pe care l-a urmărit atîta vreme şi acela îi este ratat din neghiobia celorlalţi. Căci ceilalţi nu-i pot pricepe gustul, talentul morţii fiind rar de tot. 
  Fără rost a fost, de pildă, moartea lui Bonbonel. Subţirel, în haina perfectă periată, cu pantaloni pe dungă. De vreo 24 ani. Avea trăsă-turile fine, complect bărbierit, nasul subţire uşor arcuit, buzele abia conturate, sprîncenele abia vizibile, faţa alb-galbenă, pe care cea mai mică bubuliţă era cu îngrijire ascunsă sub pudră. Gesturile îi erau întotdeauna “interesante”, şi la discuţii spinteca uşurel aerul cu două degete alipite la vîrf. Vocea îi era subţirică, discretă, dînd impresia că face reflexii subtile. Eu eram copil pe atunci, şi tot îmi dădeam seama de farsa neîntreruptă a lui Bonbonel. Asta nu mă împiedeca să-l iau de model, dar nu-l salutam, căci înţelegeam că ar fi fost ridicol să-l saluţi. Veşnic îl vedeam în tovărăşia domnişoarelor, care, mi se spunea, nu-l luau niciodată în serios. Le oferea servicii. Astfel, o dată a promis să le facă fotografii. Le-a dat întîlnire în grădina publică, le-a aranjat în grupe şi în parte, pe alei, pe bănci, printre flori, a montat aparatul, l-a apropiat şi l-a depărtat, a cerut de zece ori imobilitate perfectă, şi cînd, peste o săptămînă, i s-au cerut fotografiile, a mărturisit cu rîsul lui subţirel că “totul n-a fost decît o glumă“. Pe la serbările orăşelului, care se făceau la grădină, era bătut de toţi cu confeti, pe jumătate ironic, el răspundea tuturor graţios merci, şi îşi lăsa confetile pe haine, pe pălărie şi în urechi. Cînd cineva îi atrăgea atenţia să se scuture, schiţa un gest de supremă plictiseală, se peria vag cu mîna de cîteva ori şi adăuga: 
  — Închipuieşte-ţi, mon cher, nu ştiu ce să mă mai fac! Şi apoi, la prima ocazie, iarăşi merci! 
  Acest “fleac” purta în el o tragedie autentică. Inima lui mică, probabil şi ea graţioasă şi parfumată, bătea capricios, mai tare şi mai încet, ameninţînd la fiecare moment să se oprească de tot. 
  Părea imposibil ca fluturatecul de Bonbonel să aibă ascuns în el un secret aşa de grav. Orice mişcare de a lui te făcea să crezi că totul nu este decît o nouă “poză“, cu toate că, de data aceasta, toţi doc-torii atestau adevărul. Într-adevăr, la vreo sincopă, îşi lungea degetele în stînga pieptului cu atîta eleganţă, îşi închidea pe jumătate ochii cu atîta falsitate, murmura un mon cher aşa de delicat, că nu puteai fi impresionat. Moartea i-a venit după două zile de boală în pat. Mi s-a spus că nu şi-a schimbat deloc obiceiurile nici atunci. A rugat să fie ridicat ca să i se puie sub saltea pantalonii pentru dungă. În pantalonii ireproşabili l-au dus la cimitir şi din Cîmpiile Elizee trebuie să se fi privit încîntat. Ce rost are moartea să vie la astfel de oameni? 
  La Ivonne Segal, vecina mea din tîrgul X, a intrat moartea la fel. Ovreica purta vreo 50 de ani, dar era încă frumoasă, elegantă, zdravănă. Bărbatul său, avocatul Segal, avea ochii subţiaţi şi buzele lungite de satisfacţia de a avea o astfel de nevastă. Băiatul lor, subţirel şi cochet, tocmai venise de la Paris, unde-şi terminase studiile. Seara făcuseră petrecere, şi casa lor din mijlocul grădinii înflorite fusese singura luminată pînă tîrziu în strada neagră şi calmă. Au stins apoi luminile, pe rînd, în salon, în camera băiatului şi în ietac. A doua zi dimineaţa am fost trezit de nişte ţipete sfîşietoare şi curînd am văzut pe băiat fugind prin grădină, rupînd cîţiva trandafiri şi intrînd în 
  casă, lăsînd uşa deschisă. Apoi au început lumini, palide din pricina zilei, întîi în ietac şi apoi în salonaş. 
  Mi s-a spus că Ivonne se trezise cu o durere de piept şi murise, înainte de a veni doctorul, de o anghină pectorală pe care o ignorase. La uşa din faţă, un om a aşezat draperii negre, în timp ce altul ţinea scara. Pe o uşă din dreapta au început vizitatorii. După o zi a pornit coşciugul. S-au coborît draperiile, s-au deschis ferestrele, şi totul a reintrat în normal. Lîngă gard o mică bătrînă făcea reflexia: 
  — Săraca! Cu o zi înainte era fericită, cîntase la piano, mîncasebine. Cine s-ar fi aşteptat! 
  Într-adevăr, aşa am văzut şi pe bărbatul ei mai pe urmă. Nu împovărat de o grozăvie precisă, ci subţiat ca un semn de întrebare, căutînd să priceapă un eveniment care nu avea rost în casă la el. 
  În schimb, spălătoreasa familiei noastre, Dumitra, avea despre moarte, cu toată neghiobia ei, idei mai precise. Nu doară că pricepuse cine ştie ce sisteme filosofice complicate în legătură cu ea, nici că o persecutau curiozităţi metafizice şi nici măcar nu închipuia, pentru folosul ei, vreo poveste copilărească, în care îngerii ar cînta fără grije. Numai cînd freca rufele de dimineaţă pînă seara, îndoindu-şi cor-pul schilod deasupra albiei, reflecta cu toată sinceritatea: “De-aş muri odată, să mă odihnesc şi eu!” 
  Atîta a înţeles Dumitra: un loc de repaos. Şi cîţi sunt oamenii mai deştepţi decît ea care să înţeleagă măcar atîta? 
  Cum a simţit Dumitra cea schiloadă că e pe ducă, s-a îmbrăcat cu haina ei de sărbătoare, şi-a întins trupul mic cît a putut mai bine, fără să economisească din spaţiu dintre cele patru scînduri. N-a renunţat nici la o părticică din dreptul ei, dar n-a luat o poză prea impertinentă, ca şi cum nu s-ar mai teme de dojană. Faţa ei era sfioasă, aşa cum se cade să fie la o ocazie atît de solemnă. 
  Boierul Barbu Pandele, dimpotrivă, a iubit cu furie viaţa. N-a făcut teorii, dar a sorbit din ea cum sorbi apa proaspătă după o zi de muncă pe căldură, cu violenţă şi cu zgomot. Copil, slugile se îndoiau de pe atunci sub ordinele lui despote. În războiul de la 77 s-a jucat cu viaţa altora fără nici o consideraţie, ca şi cum numai pentru distracţia lui s-ar fi început un joc boieresc. A vîrît groaza şi în inamici, şi în amici, şi era convins că un glonte n-ar îndrăzni să-l lovească. Ca şi cum ar fi avut dreptate, gloanţele nu omorau decît pe vecinii lui. Nici patriotism, nici instinctul datoriei, numai satisfacţia de a porunci şi de a-şi cheltui energia. 
  Făcea impresia unei forţe imense: corp enorm, muşchii tresărind la orice mişcare. Faţa roşie de sînge, vinele umflate, părul ţepos. Avea gesturile scurte, iar vorba aspră, sacadată nu permitea nici o ezitare. 
  După luptă, dragostea. Femeile de pe moşie veneau la porunca lui, fete sau neveste, fără împotrivire, ca şi cum ai găsi nerod să te împotriveşti unui cataclism. Le ţinea cîteva zile la dînsul, apoi le da drumul. Cine le cunoştea mai dinainte nu le mai recunoştea. Trupurile lor palpitînd de tinereţe, sînii puternici, coapsele vînjoase, rîsul sănătos, toate dispăreau. Ca nişte umbre împovărate, mute, gălbui, îşi vedeau de treabă, parcă boierul le-ar fi stors în cîteva clipe toată pofta de viaţă. Le furase fără milă şi tinereţea, şi frumuseţea, şi sănătatea. Pandele, în schimb, neistovit, apărea imediat pe calul vînjos ca un taur, în căutarea unor noi succese. Umili, ţăranii îl salutau, iar el nu răspundea în nici un fel. Nu se supăra nimeni şi-l acceptau cum accepţi neputincios o forţă de a naturii. 
  Ospeţele de la conac erau celebre în ţară. 
  Avea Pandele o imensă satisfacţie de a primi bine. Aştepta pe musafiri în capul scării, încercînd chiar să surîdă graţios. În antreul enorm era aranjată o armată de lăutari. Apoi începeau jocul. Pandele privea din jelţ, indulgent şi dispreţuitor, cum ai privi o jucărie pe care, de învîrteşti de manivelă, dansează cîteva păpuşi într-o melodie de cîteva sunete. Mosafirii se ameţeau de dansul şi de veselia la care erau siliţi negreşit, şi mai ales de teama care plutea în aer. Se începea, mai tîrziu, mîncarea. Păsările nenumărate erau aduse pe masă, vinul clocotea în sticle. În bucătărie, pe un cuptor mare cît un rug, se frigea boul întreg. Cu toţii mîncau şi beau ca smintiţii, pe nerăsuflate, şi la urmă, ghiftuiţi, umflaţi, învineţiţi, cu bale la gură, cu sos pe haine, beţi complect, adormeau pe mese, şi de sforăiturile lor tremura casa. Boierul, care mîncase şi băuse mai mult decît toţi, rămînea însă neschimbat. Impunător, de pe jelţ patrona pe adormiţi, după cum un păzitor şi-ar păzi porcii. Cînd se convingea că nimeni nu-l mai stinghereşte, chema un lăutar şi punea să-i cînte la ureche cîntecul lui favorit La deal la Anişoara!... 
  Cu o mînă îşi ţinea necontenit paharul la gură, cu toate că nu sorbea tot timpul, iar cu cealaltă bătea în masă tactul. 
  Cînd se lumina de ziuă, pleca la culcare, fără să se mai îngrijească de cei rămaşi. În lipsa lui totul reintra în ordine. 
  Îşi iubea pămîntul cum ai iubi un om. Privea lanurile de grîu cu ochii sclipind, cum s-ar fi uitat la carnea de femeie albă, proaspătă, neacoperită. Îşi îngrijea pomii fructiferi cum şi-ar îngriji o mamă copilul. Cu artă desprindea un măr pîrguit, şi-l întorcea ca să-l arăte, cum ai întoarce un vas preţios. Şi cînd apărea în vîrful dealului de unde coborau grădinăriile, şi cînd se apleca asupra sufletelor de pomi, asupra straturilor fără număr unde legumele cele mai felurite sorbeau pămîntul, făcea impresia unui muzician inspirat, dirijînd la o imensă orchestră o simfonie extrem de complicată, dar săltînd de viaţă. Căci pentru boierul Pandele ramurile copacilor erau braţe fierbinţi, trunchiurile umede corpuri prin care curge sîngele, iar merele rotunde sîni de femeie împlinită. 
  A murit deodată, doborît ca un stejar într-o pădure. Oamenii s-au minunat de această veste şi şi-au făcut cruce. Erau deprinşi ca în fiecare an să conducă pe cineva la cimitir, dar boierul li se părea etern. Toţi repetau ştirea, nedumeriţi. Şi dacă Pandele s-ar fi sculat din sicriul enorm în care încăpuse cu greu, nu s-ar fi mirat nimeni. 
  I s-a făcut o înmormîntare magnifică, aşa cum hotărîse el prin testament şi cum se şi cădea să se facă. Era tocmai în zi de Paşte. Se strînsese lume multă şi, ceea ce nu hotărîse boierul mai dinainte, mulţi erau sincer emoţionaţi. Femeile pe care le terorizase odinioară acum jeluiau din toată inima. Au venit domni de la oraş care au adus coroane multe, muzică militară şi au ţinut discursuri. Ca şi cum natura ar fi fost părtaşă la această sărbătorire, cireşii toţi erau în floare. Pe dedesubtul florii albă-roz au purtat opt ţărani asudînd trupul de plumb. Cînd a atins sicriul pămîntul din fundul gropii, zgomotul a avut o nuanţă ciudată: un plescăit special, prelungit şi forte, ca o sărutare pe care ar fi dat-o Wotan Endei. 
  Preoţii au continuat multă vreme cîntecele lor tînguitoare şi nepotrivite pentru bătrînul Pandele. Ar fi fost mai bine, în loc de flori, să dea drumul unui butoi de vin pe ţărna răscolită şi, în preajmă, să se întindă un praznic monstru unde să se ghiftuiască mosafirii, căci boierului nu-i plăcea să plece nimeni de la el flămînd. Să se aducă haita de vînătoare care să se bată netulburată pe sub masă după ciolanele întregi, să se rîdă, să se facă glume suculente. Cine-l cunoştea pe boier şi-ar fi dat seama că e singura petrecere demnă de el; ţipetele beţivilor ar fi părut sacre, iar sindrofia întreagă ciudată, dar cores-punzătoare. Iar la urmă, cînd ar fi căzut pe jos, neputînd să se mişte din pricina stomacului prea plin şi ar fi adormit sforăind, un lăutar să se aplece la capul lui Pandele şi să-i cînte prelung — În sat, la Anişoara... 
  Căci n-ar fi fost nici un sacrilegiu... 
  Ce-o fi crezut Irina despre moarte? 
  Odată, de pildă — dar amîndoi eram în ocazia aceea identici — intrasem dispuşi, vorbăreţi, flămînzi, intr-o cofetărie mică. 
  În momentul cînd Irina îşi îndesa cu chef dinţii într-o prăjitură de şocolată, privirea îi alunecă pe fereastră şi exclamă: “Ah! Ce întîmplare!” 
  Mă uit: la masa de pe pavaj a cofetăriei şedea, domol, domnul Cornea, o cunoştinţă destul de vagă de a noastră. Ştiam că domnului Cornea îi murise cu cîteva zile înainte nevasta; îl cunoşteam destul de puţin şi ne simţeam destul de tineri ca să trebuiască să-i fi scris cîteva rînduri de condoleanţă, dar, de obicei, cînd îl întîlneam, vorbeam cu el. Era imposibil să plecăm fără să ne oprim în calea noastră la el. Era complicat, văzîndu-l abătut, să ne prefacem că nu ştim nimic despre nenorocirea lui şi că nici măcar nu-i observam răspunsurile anevoioase. Eram prea grăbiţi, prea dornici de plimbare ca să-l aşteptăm să plece, şi domnul Cornea sta cu răbdare, mînca încet, ca un om care nu mai preţuia timpul. Eram prea bine dispuşi ca să fim trişti şi să-i spunem cuvinte de consolare. Am fi fost comici, hipocriţi, şi — cine ştie? — ne-ar fi cuprins un rîs nervos şi ridicol în momentul acela. Am iesit şi am vorbit cu el ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, ne-am arătat mai veseli ca de obicei, am făcut şi mai mult scandal, ca să facă impresia că nu-i observăm deloc nici figura, nici doliul de la mînă, am debitat spirite unul lîngă altul, stupide toate, pe un ton strident, şi l-am lăsat brusc, fără să ştim dacă el a spus vreo vorbă tot timpul... 
  Oricum ar fi luat domnul Cornea scena aceasta — sau de-i va fi sunat falsitatea ei, sau de va fi crezut-o adevărată — această explozie căzîndu-i deodată, într-un moment cînd se credea mai singur, trebuie să-i fi părut dezgustătoare şi totdeauna îi vom apare în mintea lui ca nişte personagii groteşti. 
  Am avut remuşcări, dar de ce se vor fi produs ele? Ruşinea de a fi fost comic? Gelozia de a fi dat domnului Cornea o ocazie de superioritate? Sau gîndul morţii, care, ca de obicei, a început curînd să mă tulbure? Sau bucuria de a-mi găsi o scuză şi de a arunca, laş, numai pe Irina tot dispreţul pe care-l meritam amîndoi? Şi acum, după atîţia ani, cînd a pornit să mă frămînte gîndul micimii mele de atunci — totul n-o fi decît încercarea de a o ponegri pe Irina şi astfel a mă consola? 
  Dar o altă ocazie îmi precizează sensibilitatea ei faţă de moarte. În absenţa mea, murise tatăl unui bun prieten comun. Prietenul fu-sese deseori cu noi, arătase un suflet ales şi ne era drag. Mi-a părut rău desigur, acea părere de rău obişnuită la oameni (timp de zece minute, după noutate, discuţii asupra prietenului, asupra durerii lui, asupra ultimei clipe cînd l-am văzut, supoziţii, apoi discuţia trece asupra altui obiect, asupra vremii, a prăjiturilor uneori, ca să revie din timp în timp şi tot mai rar, prin cîte un “săracul”). 
  Cînd asişti personal la toată desfăşurarea morţii şi a durerii celor dimprejur, atunci discuţiile şi chiar părerea de rău durează mai mult. Totul e în raport cu cantitatea peripeţiilor. Moartea, singura importantă, ţine mai puţin atenţia decît detaliile ei fără importanţă. Unei mame căreia i s-ar aduce vestea morţii pe neaşteptate a copilului ei, înainte de a ţipa, de a plînge, de a leşina, de a se omorî chiar, ar întreba: “Cum?” 
  Irina părea şi ea afectată de supărarea prietenului nostru. Mi-a spus: “I-am scris. Cum erai absent, te-am scuzat şi pe tine!” Gestul ei mi-a plăcut. Îl făcuse singură, fără să-i dau ideea, o ştiam leneşă la scris şi eram mişcat. E drept cu acel “te-am scuzat şi pe tine” suna oficial şi demonstra că ea scrisese mai mult pentru că “trebuia” decît pentru că simţise nevoia. Dar era inutil să interpretez în rău ceea ce făcuse. 
  Era zadarnic şi imposibil sa reconstituiesc starea ei sufletească din momentul acela, şi faptul “de a mă fi scuzat şi pe mine” nu era poate decît o expresie greşită. Se gîndise să mă amintească, fie că orice emoţie de a ei venea spre mine, fie că ştiuse supărarea pe care aveam s-o împărtăşesc şi eu. Dar nu este totul. Curînd după aceea, abia după două săptămîni, bietul prieten îşi pierdu şi pe mama, şi tot aşa, din cauza lipsei mele, am aflat vestea mai tîrziu de la Irina. 
  — Şi i-ai scris? 
  — Trebuia? 
  O! Acel “trebuia”, care arăta perfect ce stearpă sufleteşte era! Crezuse de datoria ei să scrie întîi, dar printr-o interpretare uşor forţată putea să nu se mai căznească a doua oară (şi ce caznă îţi pricinuiesc scrisorile acestea cînd nu simţi mare lucru!). Cum termenii primei scrisori erau vagi, mintea prietenului meu era destul de dezordonată acum ca să-şi mai dea seama; avea mai tîrziu să profileze scrisoarea unică pe suferinţa lui dublă şi să ne păstreze recunoştinţa. În special, uşurinţă sufletească din partea ei. Îi păruse rău o dată, era obositor să reînceapă părerea de rău. Prilejul unei îndoite morţi era rar, şi ea nu-şi educase sensibilitatea decît pentru o singură moarte. Dar poate, din motive exact contrarii, în sufletul prietenului nostru se petrecuse 
  o stare sufletească similară. Fusese răpus aşa de mult prima oară, se simţea încă aşa de extenuat, încît a doua lovitură o suportase calm (căci durerea nu se înmulţeşte cu numărul morţilor. Dimpotrivă, parcă se linişteşte: capeţi convingerea că nu mai ai nici un rost în viaţă şi că totul poate să-ţi fie egal). Cu toate că a doua lovitură era mult mai teribilă: prietenul nostru rămînea singur pe lume... 
  Moartea Irinei n-ar putea fi decît mediocră. E plictisitor cum natura sileşte pe toţi oamenii să joace un rol la care nu se pricep. Te dezguşti de ei văzîndu-i aşa de stîngaci. Îi auzi în momentul acela rostind cîte o vorbă goală, pe care aveau obiceiul s-o spuie şi altădată, la masă sau la culcare, întreabă, şi întrebările rămîn tot aşa de neîn-semnate, cer cu stăruinţă să li se povestească pentru a zecea oară spiritul unui copil al familiei sau descrierea unui eveniment care umple ultima pagină a unui ziar. Mor pentru o veşnicie şi spun grav vreunui copil: “Să nu uiţi şi să asculţi de mama ta!”, cînd copilul, în cîţiva ani doar, va fi mare. Trec hotare nemăsurate şi măsură cu metrul. Irina n-ar putea înţelege un astfel de moment, ar vorbi tot timpul şi chiar ar da din mîini. Ar spune ceva similar lui: “X cîntă drăguţ la piano!”, cu toate că ea nu poate distinge decît un tango de un schimmy. Şi-ar da un aer de importanţă ca să aibă ce povesti lumea, acelaşi aer pe care şi l-ar da şi dacă s-ar mărita. 
  Mă recitesc: or fi adevărate observaţiile mele, sau singurul lucru adevărat o fi numai ura mea împotriva ei, bănuind-o necredincioasă? Cu ce drept trag concluzii pentru viitor cînd eu nu ştiu nimic precis despre trecut? Sau pot fi sigur că eu, în momentul morţii, voi fi mai puţin mediocru? În orice caz, voi fi atît de curios să mă văd cum sunt, că sentimentele mele nu vor mai fi spontane. Cu tot gustul pentru adevărul pur, în momentul cel mai tragic voi fi artificial... 
  Un gînd nou mă interesează acum: ce credea Irina despre Dumnezeu? Asta nu pentru că mă preocupă în mod special astfel de chestiuni, dar poate pentru că vreau să umplu cu tot dinadinsul cu vreun sentiment trupul Irinei, pe care, cu toată bicisnicia lui, nu pot să-l admit deşert, şi aş vrea să-l ştiu interesîndu-se de ceva, chiar în afara gusturilor mele. Mi-aduc aminte de o figură convenţională, cînd întîmplător intram prin vreo biserică. Continua, fără sfială, să-mi strîngă mîna şi acolo. Apoi mi-aduc aminte cum îşi bătea joc de preotul care o spovedea, de copilă, în fiecare an, şi care o mai întreba încă, şi acum, cînd cunoştea toate păcatele, de nu fura din dulapul mamei vreo bucăţică de zahăr. La fel convenţională era şi faţă de vreo tragedie umană. Uneori chiar era rea. Mi-a povestit, astfel, că s-a dus cu mai multe camarade să-i prezinte condoleanţe unei profesoare la care ţinea şi căreia îi murise tatăl. Acolo, în momentul cînd profesoara, de obicei reţinută, a izbucnit în lacrămi, ele s-au pornit pe un rîs nebun, suspect, pe care au trebuit să şi-l ascundă cu batista, prefăcîndu-se că plîng, astfel că profesoara, îngrijorată, nu ştia cum sa le mai potolească. Situaţia era grotescă şi denota uscăciune sufletească. E drept însă că eu, cînd mi s-a spus întîmplarea, în loc să mă indignez, am găsit că nu e decît un interesant caz psihologic, cînd în momente grave, cu toate intenţiile bune şi emoţia sinceră, te manifestezi invers de cum ar trebui. 
  Mă întreb iar dacă îi plăcea natura. O duceam, în entuziasmul meu, pretutindeni după mine, pe dealuri, prin păduri, pe munţi, la mare, exclamam, ţipam, tremuram de plăcere sau eram melancolic cînd, imperial, se cobora soarele să se culce. Îmi întrerupeam extazul nu-mai pentru a întreba: “Nu e aşa că e frumos?” Şi mi se răspundea identic: “Da!” Cum pot să ştiu, aşadar, întrucît îi plăceau aceste lucruri cu adevărat sau numai mă repeta şi dacă truda excursiei n-o suporta decît din dragoste pentru mine? Dar pe atunci nu-mi puneam astfel de întrebări. Vedeam clar numai cu intermitenţe, şi aceste lucidităţi nu cauzau frici zadarnice. Cînd eram asupra vreunei lecturi, mă mulţumeam de cele mai multe ori cu aproximaţii din partea ei, şi eu continuam, ca un nebun, să-mi monologhez părerile şi eram fericit. Cînd, deci, în faţa unor chestiuni destul de precise, mă lăsam înşelat, cu atît mai mult nu puteam să-mi dau seama întrucît admiraţia Irinei pentru natură era profundă, aci, unde afirmaţiile nu se pot face precis. Imaginile sau observaţiile lăturalnice nu vădesc neapărat înţelegerea. Şi apoi eu însumi, care sunt aşa de mîndru în chestiunea aceasta, de cîte ori nu părăsesc o seară parfumată, cu stele sclipitoare, cu luna enormă, cu pomii foşnitori legănînd umbre, ca să mă duc să mă culc, înainte chiar de a-mi fi somn?! Cred, totuşi, că acum nu-mi dau seama de credinţele religioase ale Irinei pentru că nu mă interesează religia, şi nu-mi dau seama de gustul ei pentru natură tocmai pentru că mă interesa prea mult natura, şi vibraţia mea proprie îmi era suficientă. 
  Erau însă şi subiecte asupra cărora n-am discutat niciodată cu Irina, cu toate că mă preocupau mult. Muzica, la care mă gîndeam mereu, care mă urmarea prin vreo frază zile întregi, pentru care făceam toate sacrificiile şi toate nebuniile, îi era complect necunoscută. Nu am lipsit timp de ani de la un singur concert, mergeam de zeci de ori la aceeaşi operă şi nu mă văd o singură dată împreună cu ea. O părăseam seara oricît de disperată aş fi lăsat-o, fără să pot face sacrificiul vreunei ore de muzică. Să simţi că te cuprinde în întregime vreun pasaj wagnerian, să te urmărească întocmai ca o fiinţă, să-ţi pui în el toate gîndurile, toate voile, să-ţi răscolească toate puterile tale interioare, în momentele acelea să nu existe pentru tine altceva pe lume, şi aceea cu care stai tot timpul împreună să nu poată pricepe nimic din toate acestea! (Şi nici nu poţi să-i numeşti sufletul sterp, căci totul nu e decît un mic defect al urechii.) Mă mir că am putut crede în oarecare asemănări dintre noi. Irina era vorbăreaţă, spunea la întîmplare tot ce auzea, tot ce credea momentan, dar timp de ani, cît am fost împreună, nu-mi amintesc s-o fi auzit vreodată făcînd vreo reflexie asupra muzicii. Doar uneori o vorbă banală şi proastă, pe care o zicea identic şi cu aceleaşi intenţii: “E un băiat foarte drăguţ!” şi apoi “cîntă drăguţ la piano “ înlocuit cîteodată prin “vorbeşte drăguţ franţuzeşte!” 
  Lipea pe acelaşi “drăguţ” de fraze enervant de banale. 
  În definitiv, nici nu ştiu cît era de dezinteresată. Nu că mici apucături de a primi şi cheltui bani cu uşurinţă ar însemna ceva pentru o dragoste profundă. Amîndouă instinctele pot coexista, după cum un avar desăvîrşit poate avea ureche muzicală. Îmi pun întrebarea ca să încerc s-o înţeleg mai bine, şi nu ca s-o critic neapărat sau s-o laud... Ştiu perfect că a avut mai puţin de la mine decît femeia cea mai nepretenţioasă şi nu primea decît cîteva bomboane, cîteodată; îşi plătea de obicei toate excursiile, petrecerile şi chiar biletele de teatru. Voi fi eu aşa de pornit împotriva ei încît, cu atîtea dovezi mari, totuşi să ezit de a fi concludent? Şi totuşi, n-am încredere în absoluta ei scrupulozitate, după cum nu mi se pare nici un gust al ei absolut indiscutabil. Poate din pricină că mi-o închipui într-o atmosferă generală, fluidă, care nu admite liniile bine trase, şi amestec laolaltă ezitările şi siguranţele ei, neţinînd seama de motivele diferite care le cauzase. Ştiu că, prevăzător, îi spusesem răspicat: “N-aş vrea să-ţi dau un ban niciodată, pentru că între noi totul trebuie să rămînă pur. Minciuna ta faţă de ai tăi nu numai că are toate scuzele din pricina dragostei, dar, prin sacrificiile zilnice, este şi de admirat. Însă la cea mai mică nebăgare de seamă totul s-ar putea murdări. Atunci ai rămîne ca toate celelalte şi ai fi o simplă femeie întreţinută.” Era un argument care abia masca frica de a nu fi obligat să fac prea multe sacrificii şi care poate fi uşor interpretat ca o simplă grosolănie de a mea. Am simţit însă că-i necesar să-l dau. Cu o altă ocazie, cu o altă femeie, nici nu m-am gîndit la un astfel de mijloc, nu fiindcă eram de data asta cu adevărat îndrăgostit, ci pentru că aveam încredere deplină. (Şi unei alte femei, vizibil interesată, i-am dat ce a cerut.) 
  Fără să mă fi convins mai mult decît printr-un gest mic dar definitiv, simţeam că faţă de Irina trebuie să-mi susţin o teorie, ca să nu trebuiască să par meschin sau să nu fiu nevoit să fac sacrificii pe care nu le-aş fi putut îndeplini tot timpul. 
  Irina era săracă şi în acelaşi timp cheltuitoare. Cînd avea bani, cheltuia în modul cel mai nesocotit posibil. Veşnic se plîngea de sărăcia ei, dar numai pentru că-i plăcea să vorbească despre tot ce gîndea, nu pentru a mă face să iau vreo hotărîre. Vorbele “nu vreau să fii întreţinută“ o zguduiseră puţin şi făcuseră imposibile orice fel de intenţii rele. Nu cred însă că pătrunseseră adînc în fiinţa ei, căci ar fi trebuit ca fiinţa ei să fie profundă, şi atunci n-ar mai fi fost nevoie de ele. Însă cînd voiam s-o iau cu mine la vreo petrecere pentru care nu avea bani, şi cînd voiam să-i dau eu, ea protesta identic: “Nu vreau să fiu întreţinută!” Întrebuinţa propriul meu argument, şi simţeam că dacă n-ar fi fost acela, ea nu ar fi avut nimic de spus. De altfel, aveam 
  o putere aşa de mare asupra ei, încît la prima rugăminte renunţa şi la el. Şi nu vedeam atunci pe obrazul ei dezastrul resemnării, cum îl vedeam pentru motive mult mai mici, de pildă cînd trebuia să ne despărţim pentru o noapte. 
  Cred că s-ar putea dovedi destul de lămurit acestea. Un cadou de ziua ei, aceasta nu putea ridica riposta “eşti întreţinută“. Deci, fără scrupule, putea anunţa din vreme ziua ei de naştere şi cele două de botez (o chema şi Marie-Anne) şi îmi spunea printr-un ton degajat cît de mult ţinea la ele. Eu mă revoltam (cu durere, văzînd ce uşor o înţeleg, şi cu perversitatea de a-i strica planurile), arătînd că mi se pare stupid obiceiul acesta. Ea atunci, cu un ton de copilă mică de tot, îmi explica, mîngîindu-se că “o amuză“ să primească daruri (ca şi cum nu darul ar avea vreo importanţă, ci gesturile ce-l întovărăşesc). Irina, care atît de uşor renunţa la părerile ei literare sau la oricare alte credinţe, aici insista. Într-o astfel de ocazie am avut o impresie care m-a cutremurat aproape. De dimineaţă îmi anunţase ziua ei, care trebuia să se întîmple peste două zile, şi eu mă arătasem tot aşa de contrar obiceiului. După masă mi-a venit cu noi argumente, ceea ce-mi sugera gînduri destul de curioase. După puţin timp sosi fratele ei, care spuse fără legătură: “Ştii că poimîine e ziua Irinei!” Atunci am înţeles prin cuvîntul brusc ce venea stîngaci după cele două conver-saţii că Irina îşi prevenise fratele în felul acesta. Mi s-a părut că-i aud vocea: “Cînd vezi pe Sandu după amiază, adu-i aminte de ziua mea”. Deci nu numai înţelegeri cu mine asupra altora, ci şi invers. Sunt convins că aşa a fost înţelesul zilei aceleia. Numai doar de nu eram prada unei idei fixe, pe care cîteva întîmplări ridicole mi-o întreţineau. 
  Nu vreau să probez interesul ei, ci numai uşurinţa ei. 
  Întîmplător am găsit cîteva excepţii într-o chestiune în care, în bloc, din indiferent ce motive, s-a arătat ireproşabilă. Cred că cea mai corespunzătoare caracteristică a Irinei era de a putea fi influenţată imediat de mine, după cum voiam. (Mai tîrziu va trebui să mă conving că oricine putea face această operaţie asupra ei?) 
  Dacă n-avea calităţi intelectuale, nu cred să fi fost în stare nici de instincte puternice. N-o ţin minte de minciuni grozave, de ură, de gelozie disperată, de sacrificii rare. Cuvintele ei, uneori mari, nu-mi făceau iluzii şi nu le luam decît ca rezultatul unei logici şubrede. Cu toate acestea, era formată numai din instincte. Niciodată n-am vă-zut-o contrazicîndu-mă numai din pricina unei judecăţi proprii. 
  Aceste instincte erau însă fără vreun relief, comune, înlocuindu-se unul pe altul la întîmplare, în voia ultimei impresii. Femeia momentului, una din acele femei obicinuite, care sunt în stare numai de mici răutăţi sau generozităţi. A fost deseori geloasă, dar starea ei permanentă nu era gelozia. De îi dam vreo ocazie, se consola destul de iute, şi raţionamentul meu cel mai fals o liniştea. 
  Era senzuală? Iarăşi încep ezitările înainte de a da un răspuns şi văd cît de neprecis va trebui să fiu. Cum senzualitatea — vădită sau cel puţin sub forma unei sărutări fugare — pricinuia cele mai multe scene dintre noi, nu poate fi cercetată cu uşurinţă. 
  Au fost strîngeri pătimaşe, cînd făceam pentru ele, cu toate că fricoşi, cele mai mari imprudenţe. În case străine, în camere necunoscute, în mijlocul naturii sau profitînd de întuneric, în preajma cunoştin-ţelor. N-a avut amorul nici o practică pe care Irina să n-o cunoască şi la care să nu se preteze. N-am văzut-o numai umilită, ci tremurînd, plîn-gînd. În vreun tren, alături de mine, în noapte, tresărea cînd îmi lune-ca mîna pe toată pielea caldă. Dar cu toate momentele aceste ascuţite, n-aş fi renunţat pentru ele la vreun bilet de concert. Dînsa mărturisea că nu asta o făcea cea mai fericită, ci dragostea însăşi, care începea cu mult înainte şi dura infinit după împlinire. Să stea fără întrerupere lîngă mine, aceasta a fost fără îndoială satisfacţia ei cea mai adevărată, mai ales cînd, întîlnindu-mă zilnic, această stare era întreţinută. N-am văzut-o timp de ani niciodată grăbită să se întoarcă spre casă, după oricîtă vreme petrecută împreună şi după orice-aş fi făcut. 
  Totdeauna despărţirile erau disperate. Pentru a şi le întîrzia, făcea, fără ezitare, sacrificii zilnice. 
  Dar dacă separaţiile dintre noi erau mai lungi, imediat se simţea o oarecare răceală din partea ei. Dacă se amuzase cu alţii, nu mai contenea să povestească amuzamentul, şi simţeam o atmosferă streină, cu toate că faptul de a-mi povesti tocmai mie toate detaliile mă făcea să nu mă impresionez prea mult. 
  Astfel, se duse într-o zi cu toată familia la logodna unei prietene de a ei, şi numai cu greu putu să se hotărască să renunţe la un timp pe care l-ar fi putut petrece cu mine. A doua zi, însă, nu mai înceta să-mi povestească şi să-mi critice, dar cu un ton în care se simţea că s-a distrat, chiar făcînd aceste critice. Îmi spuse apoi lămurit: “Am făcut cunoştinţă cu ziaristul X. M-am amuzat tot timpul cu el, e un băiat foarte inteligent” etc. 
  Nu m-am putut opri să nu-i spun: “După cum se vede, nu m-ai regretat prea mult!” 
  Cînd despărţirea era mai mare, se simţeau şi mai mari schimbări în ea. O părăseam deznădăjduită şi o regăseam discutînd cu alţii, veselă, vorbareţă. Şi atunci, imediat, cu toate că în lipsă o dorisem vag, voiam s-o supun iarăşi, în loc să mă bucur de această desfacere liniştită a noastră, la care mă gîndisem atîta. O luam cu mine, mă tînguiam, o îmbrăţişam, pînă ce o vedeam tot aşa de subjugată ca şi la început şi spunînd ca o scuză: “Încercasem cu tot dinadinsul să mă vindec de tine, dar văd că nu se poate”. 
  Bineînţeles, totul intra în normal, dînsa mereu îndrăgostită, iar eu din cînd în cînd dorind-o, iar restul timpului petrecîndu-l cu ea, uneori din afecţie, alteori din milă sau din plictiseală şi mereu cu impresia că-mi sacrific tinereţea în mod neinteresant. 
  Mintea ei capabilă de a uita imediat s-a trădat mai ales atunci cînd a trebuit să se mute cu familia ei în provincie. Cred că acest eveniment a produs, de fapt, tragedia de la urmă, şi de am fi rămas împreună nu ştiu cum s-ar fi terminat legătura dintre noi. N-aş fi avut curajul nici s-o las pe dînsa, nici sa încep cu alta, şi, fiind zilnic sub influenţa mea, s-ar fi crezut fericită aşa. 
  A făcut tot posibilul şi a mai rămas cîteva zile după plecarea alor ei. Apoi am condus-o pînă la o staţie intermediară. Tremurînd toată de deznădejde, strîngîndu-se lîngă mine convulsiv, în întunericul vagonului îmi lua mîna şi mi-o săruta în neştire. Şi, la despărţire, sub lumina felinarului din gara umilă de provincie, am văzut-o cu obrazul ud de lacrimi, cu cearcăne adînci în jurul ochilor, cu privirea rătăcită şi lucind nefiresc, cu dinţii înţepeniţi unii într-alţii lăsîndu-se la întîmplare împinsă de mine pînă la trenul de schimb pe care trebuia să-l ia. Scena aceasta m-a urmărit de multe ori, şi cînd mi-o aduc aminte nu pot să nu scuz atîtea uşurinţe pe care le-a făcut mai tîrziu şi să nu cred că, indiferent de cele cîteva probe care mă convinseră că urmărea în ascuns şi mici planuri egoiste, era învăluită întreagă în plasa dragostei pentru mine, tragică şi dezinteresată. Desigur, nu trebuie căutat ceva raţional în această dragoste. Ea nu-şi da seama de nimic din tot ce se întîmpla cu noi, şi totul la ea, cu toate orele petrecute în preajma lecturilor subtile, nu era întemeiat pe nici o convingere, pe nici o înţelegere a mea, pe nici o cunoaştere a ei, ca să-şi poată da seama întrucît îi pot fi eu — şi nu altul — indispensabil, şi se lăsa în voia instinctelor care o făceau, capricios să se sacrifice, să dispereze, să spere, să se amuze şi să mă uite. 
  Ne-am făgăduit să ne vedem săptămînal, şi s-a ţinut multă vreme de făgăduială, făcînd drumul lung şi obositor pînă la orăşelul unde trebuia să ne întîlnim. 
  Atunci revederile erau pasionate, îmbrăţişările repezi şi puternice, iar senzualitatea ne făcea să comitem cele mai mari imprudenţe. Despărţirile, fără să semene cu nebunia primei despărţiri, erau totuşi dureroase. Simţeam însă că multe se schimbaseră în fiinţa ei. E curios cu ce luciditate şi fără să-mi fac nici o iluzie o judecam tot timpul. Asta nu m-a împiedicat, poate din indiferenţa cu care primeam aceste noutăţi, ca să adaug “poate mă înşel”. Îmi povestea, după obicei, tot ce se petrecea în tîrgul mediocru — politica, hoţiile, amorurile. Acum, deoarece aceeaşi situaţie dura, personagiile pentru mine se conturau, se detailau, le ştiam cusururile şi calităţile toate, clevetirile, existenţa lor umilă. 
  Observam că discuţiile noastre de odinioară asupra unor chestiuni mai înalte nu folosiseră la nimic şi că, în loc să înceapă să-mi povestească tot ceea ce citise în lipsa mea, sau măcar tot ceea ce gîndise despre mine, îşi pierdea timpul în mod neînsemnat. Alături de critici trebuiau să vie şi laudele. Erau acei “drăguţi”, acei “buni”, acei “care cîntau drăguţ la piano”. Îndeosebi calificativul de “bun” îl risipea cu multă dărnicie. De o întrebam “a citit ceva?” sau “se pricepe în ceva?” îmi riposta, ca o scuză suficientă: “Dar e aşa de bun!”, ca şi cum bună-tatea ar fi putut să-l caracterizeze în mod deosebit pe sublocotenentul 
  X. zornăind de dimineaţa pînă seara sabia pe trotuarul străzii princi-
  pale, ieşit ofiţer numai cu cinci clase liceale, terminate şi ele anevoie. 
  Aşa şi-a început Irina existenţa ei în afară de a mea. 
  Cum eram nemulţumit, ca să nu mă supere, trebuia să mă mintă 
  deseori. De fapt, nu-mi dau seama întrucît a minţit, nu ştiu dacă obiceiul acesta nu l-a avut întotdeauna. Totuşi, la început nu mi s-a părut că minte, poate pentru că fiind tot timpul împreună cu mine, n-avea prilejul să ascundă ceva. Fiind fericită alături de mine, petrecînd din tot ce petreceam eu, nu avea motive. Am văzut-o deseori disperată, şi nu cred ca această disperare să fi fost numai o înaltă comedie magnific jucată ca să mă facă să iau anumite hotărîri, cu toate că, după cum am mai spus, anumite socoteli nu-i lipseau. Se poate ca aceste minciuni care trebuiau să-mi liniştească îndoielile să fi fost pricinuite chiar de mine, bineînţeles, ea avînd instinctul, de pe cînd îi inventam cu un lux de detalii prevăzătoare scuzele pe care trebuia să le ducă la familie, despre tot ceea ce se întîmpla ciudat în viaţa ei de îndrăgostită. Mă întreba întotdeauna, cu nelinişte, înainte de despăr-ţirea de la miezul nopţii, cum îşi va explica întîrzierea. Asta ar putea fi o probă că obiceiul nu-l avea de la început. Trebuia să-l înveţe de la mine şi apoi să-l mînuiască îndemînatec tocmai împotriva mea. Aşa mi-am plătit vina. Acum nu-mi mai aduc aminte decît de o singură minciună înainte de despărţirea noastră: îi dădusem o întîlnire şi ea întîrziase cu o oră. Ploua teribil şi eu eram indignat, căutînd-o pe la toate colţurile străzii. În sfîrşit, o găsii, şi ea pretextă că se adăpostise sub un balcon şi se prefăcea mirată fiindcă nu mă văzuse. Eu, care o căutasem de mai multe ori în locul acela, am putut să-mi dau seama de neadevăr. Totuşi, n-am mai insistat, nedînd nici o importanţă faptului, indignat numai fiindcă o aşteptasem în ploaie. Acum revăd aşa de bine scena, că mă mir cum am fost aşa de neatent atunci. 
  După plecarea Irinei, bănuielile mele aveau de ce să fie înteţite. 
  Observam toate stîngăciile ei, dar nu le cercetam cu de-amănuntul. Sufeream pentru alte motive (sau fără motiv) şi aveam nevoie să fiu mîngîiat cît mai iute. Încetam deci toate întrebările de îndată ce vedeam pe faţa ei cea mai mică părere de rău. Poate şi caracterul meu era înclinat, după atîtea dovezi de dragoste, să nu creadă într-o aşa de mare transformare sufletească. Acum, cînd îmi închipui de tot ce a fost ea în stare, dau invers o interpretare rea tuturor gesturilor ei. 
  Sunt întotdeauna de o nervozitate extremă. Asta mă face ca să nu pot fi niciodată potolit. Fiziceşte nu-mi găsesc locul. Am ticuri. Îmi mişc mîinile şi picioarele pînă cînd adorm. Ideea acestei nervozităţi mi-o accentuează încă. Intelectual, sar tot aşa de la un gînd la altul. Cînd vorbesc, sunt deseori incoherent, fiindcă mintea mea, fugind prea repede, nu are timpul să întîrzie şi să se explice faţă de ceilalţi. Astfel, nu mă pot niciodată bucura de moment. Nu pot savura pe încetul developarea lui. N-am putut citi niciodată o carte pe îndelete, în muzică, trăiesc mai ales din aşteptarea notei următoare. Este ca şi cum la Luvru, în faţa Giocondei, ai tresări pentru Crivelli. Gîndul e tot aşa de puternic, emoţia e mare şi de calitate bună, dar eşti ca în faţa unei fotografii care ţi-ar arăta că aparatul este bun, dar că n-a fost bine pus la punct. Această nervozitate place la femei la început. A fi nervos e pentru ele un atribut nobil. Denotă inteligenţă şi mai 
  ales vioiciune, iar o femeie poate suporta uneori oameni proşti, dar îi sunt insuportabili cei blegi. 
  Place numai la început. De la o vreme, această mişcare veşnică oboseşte. Femeia, ca şi pisica, e repede la mişcare, electrică, dar îi place să se şi încălzească, să fie mîngîiată, să lîncezească. Mie nu mi-a plăcut niciodată langoarea. Mă plictiseam făcînd mereu aceleaşi lucruri. Momentele de dragoste începeau brusc şi se terminau brusc, ca şi răutăţile sau suspinele tandre. 
  Nu eram însă superficial. Trăiam cu intensitate. Am o memorie sentimentală impecabilă, care leagă emoţiile mele disparate şi le dă amploare. 
  Am brodat numai o dantelă mai fină, aceasta e diferenţa. Dar pentru un om normal aceste salturi sunt obositoare. Irina se simţea bine ameţită, goală, pe perne moi şi calde, şi eu plimbîndu-mi mîna în lungul trupului ei. Şi vorbele bune să curgă abia auzite, abia înţelese, dar care făceau bine numai prin murmurul lor. Încet, pe frunte, pe obraz, pe sîni, pe şolduri, pe coapse. Plăcerea ei se ţinea de mîna mea, în mişcarea care o făceam, ca prinsă cu clei. “Şi era bună şi cuminte, şi deşteaptă, şi îi era dragă... şi o să se mîndrească de ce diferită o să fie de altele. Şi o s-o facă bucuroasă, mereu bucuroasă“... 
  Calm, bine, dar ea ar fi voit ca farmecul să continue zile întregi, şi eu mă plictiseam îndată. Simţeam cum sîngele îmi bate tot mai iute. Printr-o mişcare bruscă, îmi încleştam unghiile şi îi făceam rău. Ţipa şi apoi se uita la mine, nepricepînd, iar eu rîdeam, ca şi cum ar fi fost o glumă. Apoi îi vorbeam de planuri artistice. De-mi arăta părere de rău, o ambiţionam: “Nu-ţi plac astfel de conversaţii? Dar înainte de toate tu eşti o intelectuală!” Cum putea să se mai împotrivească fără ca să pierd admiraţia pentru ea? 
  Ce scenă de înalt ridicol! În momentul cînd o femeie se dă cu toată carnea şi sufletul, tu să-i vorbeşti despre Proust, “căci eşti intelectuală!” Şi ea să trebuiască să spuie: “Desigur!” 
  Mă recitesc. Aşa găsesc de identice unele motive cu ale lui Proust, că mi se pare inutilă această povestire, care nu poate fi decît o copie palidă a unui original magistral. 
  De altfel, nici nu ştiu dacă mirajul lui Proust nu mă face, din cauza unor asemănări exterioare, să-mi complic starea sufletească. Poate că dacă n-aş fi citit Albertine disparue, în altfel (mai bine sau mai rău), aş fi suportat dispariţia Irinei. Proust ne îmbracă în o haină care nu ni se potriveşte. Cînd te gîndeşti că în nopţile mele albe mototolesc perna şi bîigui pînă la epuizare întrebarea “ce s-o fi făcut Irina” poate numai din pricina unei influenţe literare! 
  Irina a suportat, aprobînd, toate descoperirile mele artistice. Mîndria de a se şti zilnic mai bogată i-a întărit răbdarea. Dar, oricum, nu asta e o poveste de dragoste. 
  Am văzut odată o coniţă uitîndu-se la mare prin  
  Apa nemărginită în veşnică legănare, cu imensele ei bogăţii de culoare, cîntece şi parfumuri, dezgolindu-şi întreaga fiinţă fără nici o pudoare meschină, arătîndu-şi toată tulburătoarea ei nuditate, şi, în faţă, minuscul şi artificial, tremurînd capricios deasupra unui nas ştrengar, două sticluţe pe un beţişor de abanos, la capăt cu un funduleţ de mătase. Am rîs nebuneşte la imaginea grotescă. Mă rezimasem de o stîncă, şi de aş fi fost Pantagruel, aş fi dărîmat dealul. 
  Coniţa s-a scuzat foarte normal. 
  — Oricît de ridicol ţi s-ar părea gestul meu, nu văd bine!
  Această imagine îmi sugerează acum felul cum mă folosesc de Irina, persoană inofensivă, cu ocazia unor chestiuni aşa de importante ca moartea, viaţa, natura sau arta. 
  Alăturînd-o unor lucruri aşa de mari, de care ea habar n-avea, sunt eu vinovatul. Şi eu încă nu întrebuinţez pe Irina — cum făcea coniţa odinioară cu -ul — ca pe ceva din nefericire indispensabil pentru alte lucruri importante, dar chiar se pare că mă uit la acele lucruri numai ca să utilizez sticluţele cu beţişorul de abanos şi cu funduleţul de mătase la capăt!... 
  Într-o zi, cînd eram mai grăbit ca altădată, şi cînd arătam nerăb-dare la mîngîierile ei încete, Irina îmi spuse: 
  — Ce nu-mi place la tine e că nu pot să am linişte mai îndelun-gată. Parcă ai fi o apă care curge! 
  Într-adevăr, observasem şi eu la ea contrariul. Nu-mi plăcea că stă pe loc. Ar fi stat lipită de mine la infinit, şi eu nu puteam asta. Ar fi tăcut fără ca vreun gînd s-o zguduie brusc sau ar fi vorbit fără încetare lucruri mici, aceleaşi. 
  — Mi-eşti drag, mi-eşti drag!...
  Dorinţa şi împlinirea ei nu erau pentru dînsa decît fapte neîn-semnate, care nu tulburau şopotul ei dulce. 
  Un gest familiar de-al ei: cum scotea bluza, pe cap, apucînd-o cu mîinile cruciş, de cele două laturi. 
  Toţi spuneau: “Cum s-o fi uitînd Sandu la ea! Nu e nici prea cuminte!” 
  De fapt, cînd lipseam, îşi trecea timpul mereu cu alţii. Uneori chiar era numai cu cîte unul, făcea haz de el, vorbea, citea cu el alături. Dar niciodată n-am crezut că asta înseamnă ceva periculos. Acei cu care rămînea nu-mi inspirau teamă. N-aş fi fost convins că Irina şi-ar fi dat seama de neînsemnătatea lor, dar nu-i credeam pe ei în stare să facă gestul isteţ. 
  Irina era cu cineva, cu oricine, numai să nu rămînă singură. Văzîndu-i mişcările repezi, ai fi crezut-o foarte personală, dar depindea de cel care i-ar fi poruncit. Singură nu avea forţă. Oricine îi putea da o opinie. Cînd protestam, se scuza: “Ai dreptate! Vezi că nu mă gîndisem!” De altfel, imediat ce mă întorceam, îmi reluam toate drepturile. Sclavajul ei total reîncepea fără gîndul vreunei împotriviri. 
  O chinuiam mult, poate, dar nu numai din răutate. Mă simţeam umilit cu ea, dar n-aş fi vrut să se irosească dragostea. Mi se părea că prin răutăţi i-o întreţineam. Cînd o vedeam calmă, mi se părea că s-a săturat de mine. Voiam o pildă evidentă că nu-i adevărat; şi atunci aruncam vorba care trebuia să dezlănţuie furtuna. Ochii brusc în mişcare, faţa galbenă şi o mişcare a piciorului... 
  Aveam satisfacţie momentană, apoi păreri de rău. Şi o împăcam cu tot atîta grabă. Clipele de împăcare erau calde, mi-amintesc. 
  Deci mă mulţumeam cu satisfacţii imediate, fără să mă gîndesc că repetarea lor ar putea produce transformări mult mai profunde şi iremediabile. 
  Găsesc cîteva pagini dintr-un jurnal de zi vechi. Vor explica ceva asupra noastră? 
  E vorba de o plimbare făcută cu mai mulţi camarazi la mare. 
  Luni. Trenul fuge printre oiţe şi maci. Culoarea de lut. Apoi ma-rea. Ce-o fi făcînd Ela? Cîţiva turci, cîţiva măgari, o goarnă încercînd sunete în mijlocul zilei, căsuţe albe, unele după altele, coborînd spre mare ca o turmă de oiţe: Balcicul. Balcicul: impresia unei fetiţe blonde, care, cu gesturi graţioase din cap, din buze şi din mîini, ţi-ar spune: “Poftim la masă!” Mi-e somn, sunt obosit, bună seara, Ela de departe... 
  Marţi. O slugă mică, Hamiri, îmi deretică prin cameră. Ies şi, singur, o pornesc. Pe drum, un cimitir mic aţipit. Pe deal, mormintele turceşti. Apoi în grădina publică. Unul face un spirit local: “E aşa de mică grădina, că dacă s-ar culca un măgar, i-ar rămîne coada afară“! 
  Miercuri. Pe stînci cu Irina. Am căţărat-o cu de-a sila. Pînă la mine s-au suit nişte oiţe bune şi cuminţi. Picioarele lor sunt ţepene şi ne-terminate parcă. De fug, pocnesc pămîntul ca nişte bastoane de lemn. Pupilele şi le ţin în vîrful irisului: persoane încrezute. 
  Le privesc cuminţenia şi-mi dau lacrimile. Irina nu pricepe prostia mea, şi eu a trebuit s-o liniştesc şi a trebuit să-i explic ce simţeam. La urmă face şi ea: “Cum ai dreptate!” şi le priveşte cu simpatie. 
  Joi. Hamiri îmi aruncă un potop de vorbe. Are ochi frumoşi şi scînteiaţi. Pleoapele îi clipesc cu repeziciune şi inegal, ai crede aripile unei păsări care ar vrea să-şi ţie echilibrul pe un băţ prea subţire. Apoi se opresc şi rămîn nemişcate pentru cîtăva vreme. 
  După prînz. La poarta cimitirului creştin, un mormînt mic înconjurat cu un gard alb, înalt. La un capăt, o cruce mare, sub ea un felinar. Pe lemn, scris numele unui copil. În preajmă, maci şi melci. 
  Vineri. Irina a izbutit să scape de privirile prietenilor şi să vie la mine pentru o clipă. Era şi timpul... 
  Hamiri, măturîndu-mi camera, mă întreabă dacă sunt “măritată”. Ea este! Are 15 ani, şi nu 12, cum credeam. Îmi istoriseşte scena din menajul ei, din care eu nu pricep decît foarte puţin. Acum s-a vîrît sub pat cu măturatul, dar povestirea nu şi-o curmă. 
  Sîmbătă. Şi am plecat pe neprevăzute, fără să-mi iau rămas bun nici de la mare, nici de la oiţe, nici de la Hamiri. Şi iarăşi trenul printre maci... 
  Toată ziua amărît îndelung, ca de obicei fără motiv. Aş spune că mă gîndesc la moarte dacă n-aş auzi riposta unui om sănătos, bine odihnit şi ghiftuit: eşti banal. Irina, cu toată prietenia ei, nu poate să-mi facă nimic, iar gîndul la Ela e ca ceva cum nu se mai potriveşte pe ziua de azi. 
  Duminică. Un popas la Constanţa, şi iar pe drum. Ceilalţi dorm, declamă, cîntă, fac dragoste. Eu îmi port melancolia la cele două ca-pete ale vaporului. Irina, sărmana, păzeşte, pentru mine, curentele. 
  (Urmează o poezie de a lui Geraldy, copiată întreagă. Mi se păruse că se potriveşte situaţiei dintre noi, indiferent de versurile mediocre.) 
  
  
  (Ştiam că pagina va fi citită de Irina, astfel că poezia era socotită să fie o mică răutate şi să-i facă un mare necaz. Reprezenta şi un adevăr: plictiseala pe care o simţeam, cunoscînd-o prea bine. Dar, de fapt, la o judecată dreaptă, versurile erau o laudă pentru ea, însemnau că cel puţin o dată am preţuit viaţa noastră. Ceea ce nu e adevărat. Chiar înainte de a mă deprinde cu ea mi se păruse că mă sacrific. Apoi, la început, ea n-a arătat nici un fel de ezitare şi nici o timiditate. Nu făcea vreun gest, dar mă lăsa să fac orice fără de nici o împotrivire.) 
  Măgăruşii: pitici. Tot aşa de mici, cu aceleaşi figuri de copii îmbătrîniţi, cu aspectul lor comic şi tragic în acelaşi timp. 
  Luni. La Constanţa. Băieţii toţi la un loc. Seara la culcare zarvă mare, spirite cazone, rîsete suave, foc pe călcîie, cremă de ghete, pe nasuri, curiozităţi indiscrete pe sub plăpumi. Se joacă printre paturi. Roll îşi lasă să i se vadă formele graţioase prin cămăşuţa trandafirie. Niki zîmbeşte mereu, Nelu rîde cu sughiţuri, ecouri şi rezonanţe. Dascălul aleargă iepureşte într-un curcubeu de culori. Îmi place Dascălul... Are picioare de două ori mai lungi ca pantalonii şi mîinile de două ori mai lungi decît mînicele. E cel mai înalt din toţi şi pare făcut numai din chibrituri. Apoi timbrul vocii îi este de “biserică“. Numai timbrul. Cuvintele îi sunt lumeşti. Minte cuprinzătoare, imaginează cu uşurinţă spiritele celorlalţi. 
  Marţi. Suport mai uşor pe Dascălul. Seara a venit la mine la pat cu o bomboană... 
  Irina, lîngă mine, citeşte ce scriu. O amuză. E bună, aşa de bună cum nu se mai poate. O simt caldă. Dar sunt chinuit. Pe vapor mi-am găsit dezlegarea. Cu Irina alături, singuri în noapte, tremurînd sub frig, am plîns împreună. Şi ne întrebam: “Nu e aşa că suntem fericiţi?” Am plîns mult, pentru durerile de odinioară şi pentru cele ce au să vină. 
  Pe cer, din toate părţile, cădeau stele... 
  I-am spus că mi-e dragă, şi o credeam... şi plîngeam. De ce? Ea spunea că eram atins în mîndria mea de om independent, că năzuin-ţele mele au fost înfrînte. Cine ştie de ce eram aşa de deznădăjduit! Mă simţeam slab? sau ridicol? 
  Şi mă gîndesc, şi-i măsor cuvintele, şi nu-mi iese măsurătoarea şi-i, urmăresc gesturile, şi sunt multe care nu-s pentru mine, şi acum, cînd stă alături, ar vrea să se ducă pînă la ceilalţi pentru puţin, iar de încep să-i vorbesc de dragoste, dînsa lasă vorba frîntă, fără curiozitatea sfîrşitului. Se încearcă să doarmă lîngă mine, iar eu mă stăpînesc, ca să n-o tulbur. Dar cînd o simţ adormită, cu o mînă atîrnată şi cu gura întredeschisă, nu mă mai opresc. Doarme uşor, sărăcuţa, cu lacrimile încă pe ochi, a adormit de îndată. E obosită, tot păzindu-mi supărarea şi oboselile mele. Singur privesc marea şi cerul. 
  Miercuri. Aseară, pe mal, în aşteptarea vaporului, s-a dus cu alţii. Nu s-a întors decît tîrziu de tot. Priveam mereu în întuneric pe unde plecase ea, dar nu vedeam nimic. A rîs, a ţopăit între străini, aş fi vrut să urlu. “O să fim fericiţi!” Durerea mă frămîntă tot, dar respiraţia ei domoală continuă. De-ar şti Irina ce-am scris, mi-ar strînge mîna ca de obicei, apoi ar căuta să mă îmbune. Sau poate — cine ştie? — văzînd că este un mijloc ca să fiu mai aproape de ea, va căuta să se producă aceste scene cît mai des. 
  S-a trezit cu vorba: “Aş vrea sa mor!” De ce tocmai acum, cînd m-a văzut suferind pentru dînsa? Pentru ce atunci? Fără motiv... Şi ea şi-o fi dat seama de toate acestea, cînd eu, care mereu mă gîndesc la mine, nu pricep nimic? 
  E atît de bizară viaţa... 
  Joi. Azi m-am distrat atît de bine, că aproape nu-mi venea a crede scena de ieri. Irina e din nou neînsemnată. 
  Ce-o fi făcînd Ela? 
  Vineri. Am suferit zilele acestea cea mai puternică emoţie din viaţa mea, şi asta din pricina Irinei. Strîmba, cu picioarele sucite, cu părul laţe, cu nasul cîrn, cu rochia de 10 lei metru, cu locuinţa în mahalaua Dudeştilor, funcţionară, mîine poate telegrafistă şi viitoare soţie de avocat mediocru de provincie, cu cunoştinţe franceze de modistă, cu un sentimentalism de melodramă, la dispoziţia mea cînd vreau şi cînd nu vreau! Să mă chinui eu din pricina ei! 
  Sîmbătă. Sărmana! Supărare după supărare. Ca s-o pedepsesc şi mai mult, am lăsat anume să găsească o scrisoare de a mea către Ela. Am făcut-o să nu mai poată şi să vrea să se omoare. Lîngă mine, înţepenită, cu ochii uscaţi şi cu gura întredeschisă, iar eu o rugam zadarnic să-şi revie. Niciodată n-am văzut-o aşa de hotărîtă. I-am vorbit, dar nici nu mă asculta, ca şi cum aş fi fost un străin. Noroc că a fost la noi Dascălul care prin prezenţa lui caraghioasă (şi venirea lui la noi a fost curiozitate grosolană sau fineţe desăvîrşită?) a reuşit s-o domolească. Dascălul, fără să ştie, e un erou căruia îi datorez viaţa şi fericirea mea. 
  Seara, a trebuit să ţin o conferinţă şi am avut un succes mare. Ea exalta de fericire. O întrebai: 
  — Nu era rău dacă nu erai în seara asta?Îmi răspunse cu o seriozitate bruscă:
  
  — Nu!...Trebuie s-o fac fericită, s-o împiedic să se mai gîndească la rău.
  Duminică. Irina alături, împăcată, îmi citeşte ultimele rînduri, îmi
  
  
  ia creionul şi adaugă: 
  Te iubesc mult, nemăsurat, mult de tot, căci eşti bun şi drag, şi de nu sunt de tot fericită, e că mi-e frică. Mi se pare că n-o să pot să mă bucur mult de această fericire. Dar orice s-ar întîmpla de aici încolo, nu voi uita că ţie îţi datorez aceste clipe. 
  Luni. Trebuia să vie la hotel la 9 dimineaţa şi a venit la 11; iar acum îşi aranjează părul şi-şi face buzele... 
  Timpul a trecut, trebuie să ne întoarcem la casele noastre... 
  Marţi. Ne-am întors, mi-e urît, mi-e dor de ea. Mîine avem întîlnire, ora convenabilă. Nu ne vom revedea prea devreme şi nu ne vom despărţi prea tîrziu. Împreună vom fi prudenţi. De vom întîlni cunoştinţele, vom rîde cu ei, ne vom împărţi în grupuri, ea înainte şi eu în urmă, şi nu vom părea decît prieteni buni. Şi apoi ne vom da o altă întîlnire, aleasă şi ea cu chibzuială, ca să nu se bănuiască nimic. 
  Miercuri. Cum această situaţie mă indispune, prefer o transformare radicală: plec la ţară. 
  Joi. După atîta vreme de vorbă şi scris, aş vrea acum, convins că nimeni nu se apleacă pe umăr să citească, să fiu complect sincer. 
  Scrisorile Irinei sosesc tot mai alarmate şi mie mi-e lene să răspund şi stau mereu la îndoială cum or să se termine toate acestea. Îmi place variaţia şi recurg la toate minciunile ca s-o văd mereu alta, plîngînd, rîzînd, nenorocită sau veselă, în veşnică trudă. Cînd două scrisori i se aseamănă, eu trebuie să-i pricinuiesc o nemulţumire sub aparenţele celor mai bune intenţii ca să am ceva nou, iar noutatea nu întîrzie mai mult decît de la un factor la altul. Şi mereu e mai nemulţumită şi deseori mi-e milă de ea, căci o ştiu de ce e în stare să facă. Apoi încep din nou... 
  Am crezut întotdeauna că n-o iubesc. Nici cînd eram singur, nici cînd eram gelos, nici cînd era bună şi nu ştiam ce să-i mai fac ca să fie fericită. Niciodată nu mi-am închipuit că o să mă însor cu ea şi nici măcar că legătura noastră o să continue prea mult. De ce o chinui atunci? O chinui pentru că nu sunt de un temperament egal, şi, de o las calmă, ea se distrează inconştientă cu alţii, uită, face uşurinţe. Şi sunt mîndru. Iar dacă aş şti-o disperată, mi-ar părea rău şi aş chema-o înapoi. Tragicomedie... 
  (Urmează o sută de pagini unde ea nu mai are rol). 
  Am căutat să analizez cu migală paginile acestea şi n-am ajuns la nici un rezultat. Sunt desigur numeroase, pline de Irina, dar ce contează ele faţă de miile de impresii scrise, de pe timpul ei, dar printre care ea nici nu e amintită. 
  Apoi nici nu sunt totdeauna sincere, unele anume mai bune, altele anume mai rele, trebuind să fie multe din ele citite. Nu-mi mai pot da seama care au fost scrise numai pentru ea şi care pentru mine. 
  De altfel, cred eu, ele ar putea folosi la desluşirea (sau la complicarea) caracterului meu, şi nu asta mă interesează acum. Cine este ea, numai asta vreau să ştiu. Din faptul că o îmbrac mereu cu altă haină, după cum o urăsc sau mi-e milă, nu pot trage o concluzie. 
  Mărturisesc, cu multă neplăcere am recitit notele mele. Îmi displăcea şi naivitatea unor reflexii, şi mai ales aspectul meu foarte dezagreabil. E aproape o scuză pentru ce va fi făcut ea mai tîrziu. Dar intenţia mea este să reconstruiesc oameni întregi, şi nu figuri convenţionale. Întotdeauna m-au enervat acei critici care, voind să complecteze un scriitor, insistă asupra tuturor vorbelor lui inteligente, a gesturilor lui elocvente şi trec sub tăcere sau scuză unele slăbiciuni. Rezultatul: fantoşă. 
  Distinsul Alceste este viabil numai pentru că în acelaşi timp e şi puţin ridicol. În ceea ce mă priveşte, ştiu că era astfel, că n-aveam încredere în ea. Nu recunosc că această neîncredere îmi aparţine şi o arunc şi asupra altora. Deci, îmi dădea ocazii. Spunea vorbe mari şi se contrazicea mereu. Dar dacă ai memoria vorbelor, cine nu se contrazice? 
  E drept, la dînsa intervalele dintre două vorbe inverse erau mici, aşa că memoria le putea observa uşor. Şi dacă n-o stimasem, şi o desconsideram, şi o umileam, nu era ea de vină? Niciodată nu şi-a ţinut prestigiul... Dar omul îndrăgostit e întotdeauna ridicol pentru cel calm. Cînd celălalt îţi spune: “Te las”, cum să fii mîndru şi să nu te rogi: “Nu pleca!” 
  Ştiu ce vor spune cei imparţiali: “Amîndoi sunteţi vinovaţi!”, şi nimic nu mă enervează mai mult. Ca şi cum ar fi o comparaţie posibilă, 
  o cîntărire precisă a celor două vini. Pretutindeni, vor fi amîndoi vinovaţi. Unul va fi violent, altul nervos, altul bleg. Auzi reflexiile: “O merită, căci nu s-a priceput să fie stăpîn în casă la el!” sau invers: “O merită, căci era prea despot!” Unul va fi înşelat pentru că a fost ge-los, celălalt pentru că n-a fost. Avînd caracterul cel mai maleabil, nu este posibil ca să ai totdeauna dreptate. Şi, cînd ai scrupule, amintirea unei mici izbucniri de-ale tale îţi tulbură mintea şi te face să ai remuşcări. Căci ierţi tot răul ce ţi s-a făcut. Personal, în aceste mărturisiri, cu toată pasiunea pe care am pus-o, nu m-am cruţat deloc. Nici n-am amintit atîtea scene în care am fost bun, alergînd ca să-i produc bucurii, distrînd-o, învăţînd-o, dezinteresat. Am căutat să-mi descopăr mici gusturi perverse din voinţa de a fi exact, pe care, de obicei, le crezi inerente fiecărui om. Poate chiar, în parte, iscodindu-le, le-am creat. Am dat consistenţă unor vagi intenţii şi mi-am clădit apoi o personalitate sufletească falsă. Poate că de-ar citi Irina acestea, ea care, în definitiv, prin mine şi-a trăit dragostea ei primă, şi-ar aminti de atîtea satisfacţii complecte şi nu m-ar recu-noaşte. Sau, de m-ar crede în tot ceea ce spun, ar vedea că sunt altul decît m-a cunoscut ea. N-ar trage concluzii din voinţa mea de a spune tot adevărul, cu orice risc personal, şi ar cugeta cu surprindere: “Ce hipocrit a fost fără să ştiu!” 
  Deci prefer ca în întregime vinovatul să fiu eu. Dar nu de mine depinde judecata unui om imparţial (adică a unui om care e mai aproape de adevăr). Mereu altele vor fi proporţiile greşelilor noastre, după cum a murit dintr-un accident, s-a omorît, s-a măritat sacrificîndu-se, sau numai ca să se aranjeze. Se va măsura şi cît de mare a fost suferinţa mea faţă de fiecare din aceste gesturi. În caz că nervozitatea mea, de care a suferit Irina, îndeosebi, va produce ceva autentic în pictură sau literatură, va fi scuzată. De va produce ceva bun de tot, Irina va fi învinovăţită că fiinţa ei mică a putut avea pretenţii şi m-a chinuit. 
  Eu ştiu însă că la suprafaţă sunt astfel de judecăţi. Adevărul sufletesc e aşa de complicat că, neputincios, eu n-am nici o părere. Că în preajma mea şi-a îmbogăţit mintea, asta e adevărat. Dar dacă pentru ea această îmbogăţire era ceva artificial, atunci de ce s-o numesc ingrată! Şi să-i cer recunoştinţă? Cum voi putea şti eu dacă o puneam în curent cu toate observaţiile mele ca s-o învăţ pe ea sau numai ca să mă clarific pe mine? 
  Poate însă că pentru dînsa n-a fost grea suportarea temperamentului meu. 
  Primea, poate, totul fiindcă era astfel construită şi nu putea avea iniţiativă singură. A stat cu mine fiindcă am reţinut-o, apoi s-a dus cu altul fiindcă a luat-o cu el. E aşa de greu de priceput ceva în toate acestea!... 
  Eram amîndoi într-un orăşel ardelenesc, într-o micuţă grădină publică, spre seară. Pe o bancă, nu departe de noi, un soldat şi o fetişcană se drăgosteau, în înfăţişare. Ea — frumuşică, gătită, roză, rotofeie şi cu gropiţe. Vorbea tot timpul, se apleca spre el, nu-i da pace, făcea pe supărata, se alipea mîngîioasă. El o lăsa în voie, puţin încovoiat, ca un om care are alte treburi, cu gîndul în altă parte, fără pretenţii, fie că şi le îndeplinise, fie că nu se mai gîndea la ele, ştiind că ora e prea tîrzie ca să le mai ridice. Seara se lăsa încet, parfumată, uşor rece, şi noi ne încălzeam unul de altul. După o vreme, el spuse ceva scurt, probabil, “e tîrziu”, ceva în orice caz concludent, căci ea a avut tot atunci o mişcare bruscă din cap. Apoi un semn de rugăminte pe buze şi pe ochi. Dar el, bărbatul, nu avea obiceiul să ezite fără rost, se sculă, şi-l văzurăm lung, subţire, mereu îndoit de spate. Fata rămase pe bancă, sperînd să mai întîrzie astfel despărţirea, îl ţinea de mînă şi-l ruga cu vorbe multe să mai rămîie. Ceasornicul de la biserica tîrgului îi veni lui în ajutor, cu bătăi tari, care cădeau dureroase pe capul fetei. El spuse ceva solemn, cu un deget în sus, desigur: “Vezi că am avut dreptate!” Şi apoi o trase la el, prefăcîn-du-se că se joacă, de fapt s-o hotărască. O strînse tare, o sărută, pe gură, şi fata acceptă cuminte strînsoarea. Apoi se depărtă de ea. 
  Ea rămase puţin descumpănită, apoi îşi recăpătă surîsul vesel şi tinereţea, şi o porni în altă direcţie, printre pomi. Din drum mai întoarse capul după bărbatul care se depărta alene, neatent, şi mai aplecat ca de obicei, ca să-şi facă o ţigară. 
  Ne uitasem la scenă şi ne gîndeam la noi, apoi Irina începu să se jeluiască. 
  — Ai văzut? Ea îl iubeşte şi el nu! Cum se uita la el, cum glumea cuel, cum se alipea de el, şi el plictisit! Şi cum îi părea rău la despărţire! Şi ce încredere avea în vorbele lui! Cum îi asculta puţinele lui exclamări, căci el nici nu binevoia să vorbească pe de-a-ntregul! Cum nu se îndura să-l lase, şi cum întorcea capul să-l mai vadă, în timp ce el îşi făcea ţigara! Fără îndoială, el o va părăsi în curînd, peste o săptămînă, sau peste o lună! Şi ea, sărăcuţa, nu ştie nimic şi e fericită! 
  Vocea Irinei era înăsprită, mîinile dăduseră drumul mîinilor mele, iar eu, ca un vinovat, nu spuneam nimic. Cine ar fi crezut... 
  Cînd acum mi-e aşa de neprecisă imaginea Irinei, ce va trebui să fie mai tîrziu! Dar poate că şi în faţa oamenilor, ca în faţa unui tablou sau a unei simfonii, pentru a pricepe ceva, ai nevoie de o anumită distanţă. Numai atunci se estompează anumite detalii ca să nu mai ai decît o impresie armonioasă de ansamblu. Mai tîrziu voi uita detaliile, nu mă vor mai interesa sau nu le voi mai găsi interesante. Acum întîrzii mereu asupra lor, nu pot degaja nimic din mulţimea lor, şi nu fac decît să-mi măresc suferinţa. 
  Oricine mi-ar putea spune remediul: “Evită, gîndeşte-te la altceva!” Şi totuşi, mă complac în aceste analize. 
  Care va fi părerea mea generală asupra Irinei mai tîrziu? Depinde de atîtea lucruri... De voi fi nenorocit, voi găsi că nu mi-am cunoscut odinioară fericirea. Dacă viitoarea dragoste va fi rea, Irina va fi bună; de va fi bună, Irina va fi rea. Depinde de cum va fi viitoarea: inteligentă sau proastă, frumoasă sau urîtă, serioasă sau uşuratică. De voi fi îndrăgostit, vreodată cu adevărat, voi găsi viaţa trecută ca o pierdere de vreme copilărească. De nu voi fi îndrăgostit, fie că nu voi avea prilejul să întîlnesc pe cineva care să-mi placă, fie că sunt eu incapabil de aşa ceva, voi crede că Irina a fost dragostea întreagă şi eu nu mi-am dat seama... (La fel cu Fabrice del Dongo, care a asistat la lupta de la Waterloo fără să ştie.) 
  În orice caz, oricît voi fi ocupat în altă parte, voi avea afecţie pentru timpul acela, pentru că a fost — urît sau frumos — tinereţea mea, cu primele ei experienţe şi dezamăgiri... 
  Din părerea altora, mai calmi, pot trage vreo concluzie asupra ei? Nici unul din prietenii mei nu mă felicitau odinioară pentru Irina. Acei care n-o cunoşteau decît din vedere o găseau complect neîn-semnată. Şi spuneau termenul cel mai dureros, pentru că dădea impresia de perfectă imparţialitate: “urîţică“. Se mirau că-mi pierd atîta vreme cu ea. Le făcea şi impresia că nu e prea cuminte. Mi-aduc aminte de un bătrîn care se ocupa cu analizele omeneşti, şi care, văzînd-o odată lîngă mine nenorocită, cu o culoare străvezie în ochi, mi-a spus: “De ce n-o laşi în pace! O să-ţi faci numai rău! E periculoasă!” Bătrînului îi făcea impresie de femeie fatală. Un domn, care ne vedea uneori la bibliotecă, mi-a spus: “Iată o femeie care te face fără îndoială fericit!” Se întîmplase să ne vadă numai veseli. Am găsit pe stradă o cunoştinţă. L-am întrebat: Ce părere ai despre Irina? S-a gîndit, apoi: “E foarte inteligentă şi drăguţă!” 
  Niki, odinioară, mărturisise că mă invidiază. Ce concluzie să trag? Părerea vecinilor este grăbită şi fragmentară. Uneori e interesată, după cum sunt răutăcioşi sau indulgenţi. Trebuiesc studiaţi aceşti vecini, întrucît au cunoscut pe Irina, cît de pătrunzătoare e priceperea lor de a judeca oamenii, cît sunt de dezinteresaţi în judecata lor. Deci complicaţii cumplite şi fără rezultat! 
  Sunt în romane anumite fiinţe insesizabile din pricina unui mister voit, aruncat asupra lor de autor, a unor detalii neexplicate, a unor evenimente neaşteptate, a unor vorbe stranii. În Hardy, de pildă. 
  Eroina mea e insesizabilă dintr-un motiv contrar: truda mea de a explica în întregime şi de a arunca asupra ei toată lumina de care sunt în stare. 
  Şi literatura e de vină că nu ne împăcăm cu iubitele noastre. Trăim în iluzii şi realitatea apoi nu ne place. Irina nu seamănă cu cinstita Andromaca, pentru care nu există slăbiciuni şi care rezistă fără greutate imprecaţiilor lui Pirus; cu Esther, ce-şi riscă viaţa ca să-şi salveze neamul; cu Monime, supusă hotărîrilor soartei, decisă să accepte dorinţa impetuoasă a lui Mitridate, renunţînd la propriile ei sentimente; cu Bérénice, ce are curajul, oricît de tragic ar fi, să plece, lăsîndu-l pe Titus obligaţiilor sale imperiale; cu Junie, care, cu toată gravitatea evenimentelor, nu va ceda fără inelul de nuntă pe deget. Din pricina închipuirilor lui Racine, Irina, singura cu respiraţia veritabilă, mi se pare bicisnică şi fadă. 
  A fost între noi şi o încercare de menaj. Cîteva minciuni acasă, şi Irina a putut merge cu mine într-un sat mic în mijlocul munţilor, lîngă Sinaia. Casă ţărănească, cu cerdac, cu patru camere şi cu antreţel la mijloc. Camera noastră cu oale pe pereţi, cu perne multe cu broderie romînească, cu mobile ţărăneşti diferite. Cînd ne-am găsit acolo, exultam, ne amuzam pe socoteala camerei. Găseam colţuri stil “Louis XIV”, “Louis XV” (un scăunaş cu trei picioare) sau “Empire”, şi ligheanul reprezenta epoca burgheză a lui Louis-Philippe. 
  Viaţă paşnică de studii. Seara, culcarea la ora nouă. Mă sculam cu soarele şi citeam singur pe cerdac. Peste trei ore mă întorceam şi o găseam încă adormită. O trezeam plimbîndu-mi mîna rece în lungul corpului ei fierbinte. Se alipea somnoroasă de mine, oferindu-se. Citeam sau pictam în grădină. O certam uneori că nu era exactă la nimic, lăsa să treacă timpul, întîrzia la muncă, nu se uita la ceas, vorbea o mulţime pentru nimica, dar încolo eram fericiţi. Ne identificam şi nu ne permiteam nici o iniţiativă personală. Pretutindeni împreună şi singuri. 
  Am avut şi distracţii. Din cerdac, printre pomii foşnitori, o lună enormă, anume pentru noi părcă, fără să fi ştiut dinainte, într-o eclipsă s-a acoperit şi s-a descoperit, tulburînd culorile de alb şi negru lăsate pe frunze şi pe iarbă. A fost şi hram la biserică, cu petrecere mare, cu ţărani gătiţi. Peisagiu bucolic. 
  Pe drum, căruţele musafirilor. Hora. Cîte un ţăran beat încerca să tulbure petrecerea, dar ceilalţi făceau ordine. Lăutarii ţigani erau neobosiţi. Noi eram mari personagii acolo, salutaţi ceremonios, la biserică invitaţi în locul de onoare. În definitiv, nu prea îmi dau sea-ma ce credeau ei despre noi. În seara hramului, chefliii ne surîdeau şiret. Prevăzători, ne-am întors din vreme acasă. Noaptea veneau pe fereastra deschisă chiote de petrecere, uneori de la distanţe mari. 
  Dar cele mai măreţe serbări tot natura ni le făcea. O! Superbele plimbări pe munţi, printre brazii parfumaţi! Încovoiaţi de oboseală, şi apoi odihna pe iarba moale, cînd te simţi una cu pămîntul! Şi adierea de mătase care tremură pe obraz! 
  Odată ne-am urcat mai mult ca de obicei pe un deal anevoios. În urma mea, Irina nu mai putea, la fiecare pas mă ameninţa plîngător că rămîne pe loc, dar apoi o pornea iar după mine. Şi eu urcam mereu, extenuat, dar neabătut, pe un pisc mai înalt decît toate, gol, care mă îmbia cu mirajul lui. Am ajuns, şi îndată a venit şi Irina. Învinsesem. Îmbrăţişaţi, suspendaţi în aer! Primprejur copacii coborau în văluri. Umbrele nopţii, care venea, şi ale brazilor tremurau. Departe, în satul nostru, se aprindeau luminiţe. Bisericuţa se vedea distinct cu zugrăveala colorată pe pereţi. 
  Parfum, culoare, melodii. I-am spus, cu tot trupul zvîcnind: “Suntem fericiţi, Irina! Ce e mai minunat decît clipa aceasta! Cine e în stare să facă la fel? Ce dragoste seamănă cu a noastră?” 
  O temps, suspends ton vol! 
  Menajul nostru a avut multă poezie, cel puţin eu simţeam astfel. În urmă însă o întîmplare a venit să arunce o îndoială, dacă nu asupra sentimentelor mele, în tot cazul asupra trăiniciei lor. Trebuia să plecăm într-o zi fixată de înainte. Ne trăisem descoperirile noastre în viaţa comună, mirajul acelei vieţi şi regretul sfîrşitului. Emoţiile evoluează. Eram la şapte kilometri de gară şi trebuia să ne ducă acolo o trăsură. 
  Trăsura n-a venit la ora fixată şi aşteptarea m-a enervat. Am uitat că, de fapt, ne întîrzia despărţirea. Cîteva ceasuri am fulgerat împotriva birjarului. Disperată privea Irina nerăbdarea mea. Trebuia să mai rămînem o noapte. O simţeam fericită şi a trebuit să mă răzbun: “Dar nu vezi că înnebunesc aci de plictiseală?” S-a îndoit, ca şi cum vorba mea ar fi fost de un material care ar fi lovit-o. Eram prea înfuriat ca s-o împac. 
  De altminteri, simţeam aşa. Îmi plăcuse timpul petrecut acolo, dar două săptămîni ajungeau şi mi se părea intolerabil să mai prelungesc, mă iscodeau alte planuri, iar Irina mi se părea o închisoare. Mă ştiam în altă parte aşteptat. Menajul nostru minunat îmi devenise brusc anost: mă credeam ridicol. În momentul plecării, în sfîrşit, am arătat o figură mai indulgentă. Tot timpul, în trăsură şi în tren, Irina a plîns, cu lacrimi încete, subţiri şi neîntrerupte. Am căutat s-o împac: iarăşi teorii asupra stăpînirii de sine, indispensabile unei intelectuale. De atunci m-am întrebat întotdeauna cum se pot uni doi oameni pentru toată viaţa. Menajul meu nu putuse duce mai mult de două săptămîni, cu toate condiţiile excepţionale în care fusese făcut. 
  Se lasă blînd noaptea, cuminte, ca să nu mă tulbure şi să mă împace. 
  De mai departe se aude un piano. Sunete înăbuşite, nedistincte, cu atît mai odihnitoare. Simt gîndul meu legănat de unduirea lor. N-am decît frică să nu înceteze. 
  E greu de trăit în mijlocul oamenilor, mai cu seamă pentru că nu poţi fi niciodată absolut sigur de ei. Mereu cu alte gusturi, alte obiceiuri. Şi cu atît mai dureros cu cît inspiră siguranţă. Ca lutul întărit de pe marginea lacurilor pe care mergi fără frică, pentru ca deodată, la un loc identic cu cel de mai înainte, să ţi se afunde piciorul. Şi nu poţi conta pe nimeni. I-aş prefera, pentru mai multă linişte, să fie maşini. Să le pui în mişcare anumite gînduri sau gesturi după butonul pe care-l apeşi. Vezi un om ani de zile, spune mereu aceleaşi vorbe, cu aceleaşi tresăriri pe faţă, şi deodată, face o mişcare care nu se potriveşte deloc cu tot ceea ce a făcut. Cine ştie ce cuvînt i s-a împlîntat în minte şi apoi gîndurile au năvălit într-un compartiment din creierul lui, pînă atunci ermetic închis. Deodată, după ani de viaţă împreună, plină de emoţii împărtăşite, o femeie îţi spune: “Ştii, mi-am dat seama, nu te mai iubesc!” Şi aşa e de distrată, că nici nu se gîndeşte să-şi ia rămas bun. Tot ce a fost n-o mai interesează. Sacrifică ani din viaţă fără să observe măcar importanţa sacrificiului. 
  Să fi vorbit ani cu Irina despre oameni şi despre sentimente, să mă fi aprobat frenetic şi să-şi fi dat şi ea însăşi părerea în acelaşi sens, şi pe neaşteptate să facă la fel ca acei pe care îi dispreţuia! Să i se pară că tot ce citise şi simţise la aceste lecturi, ce discutase despre ele nu mai are nici o valoare, că tot ce văzuse nu meritase să fie văzut, şi nici să nu-şi mai puie astfel de întrebări; să înceapă cu uşurinţă, fără tranziţie, o viaţă nouă; să nu mai fie mîndră de cunoştinţele cu care am îmbogăţit-o, să nu mai simtă nevoia de a le utiliza în nici o ocazie şi să le lase fără de nici o remuşcare să se părăginească, să admită oameni noi cu care de obicei nu poţi vorbi decît lucruri umile (despre muzica de la grădina publică sau despre cofetăria centrală), şi să suporte, mai ales, omul care n-a mers poate niciodată pe drumul preocupărilor ei, care rîde poate cu un timbru prea greoi (căci nu era nimeni de care să nu ne batem joc, şi mai mult ca sigur, de-aş fi fost de faţă la întîlnirile lor, aş fi sugerat Irinei vreun aspect de-al lui ridicol, ar fi rîs şi ea şi nici nu i-ar fi trecut prin minte că ar putea să întîrzie la el), sau care repetă o anumită vorbă; ca şi cum eu m-aş apuca de o altă meserie, renegîndu-mi pe cea veche şi fără părere de rău de a fi pierdut timpul zadarnic. Să te gîndeşti pe neaşteptate, dar cu insistenţă, la interesul tău, cînd erai dezinteresat, sau să iubeşti îndată pe altul, cînd te-ai despărţit de celălalt, plîngînd de disperare. În fiecare clipă, alte gusturi şi alte perspective. 
  A cazut noaptea. Şi pianul care nu mai termină şi mă înnebuneşte cu monotonia lui! 
  În restaurant, la masa mea, un orb. A trecut cîtăva vreme pînă să-l descopăr. Ţinea capul plecat şi fruntea încreţită, ca un om cu gîndurile aiurea. Găsise poziţia aceea pentru că era o expresie a tragediei lui sufleteşti sau că-şi ascundea defectul de curioşi milostivi, sau că aşa îi era obiceiul de totdeauna. Perfect îmbrăcat în gri, fără de nici o neglijenţă, perfect bărbierit. Avea mîinile minunate, subţiri, transparente, îngrijite. În mîini îşi strînsese toată sensibilitatea. Le plimba cu repeziciune şi cu fineţe pe obiectele de pe masă şi era uimitor cu ce îndemînare mînca fără să se murdărească şi fără să se înşele. În acelaşi timp parcă preocupat de chestiuni importante, în afara micilor nevoi zilnice. Precizia cu care mînca, singur, îţi putea arăta că nu era aşa de distrat cum lăsa să pară. Ca şi cum ar fi fost o întîmplare, mîinile lui tremurau pe farfurie, pe pîine, pe furculiţă, făceau cu repeziciune înconjurul mîncării din faţă. l-am invidiat această precizie, eu, care văd, care pot aşa de uşor uza de toate mijloacele de investigaţie, şi care nu ştiu nimic! 
  Astăzi am făcut noi descoperiri asupra mea, şi absolut surprinză-toare. Un bleu: “Sosit ieri seara şi plec azi la 5 spre Londra. Fii atunci la Gara de Nord. Radu”. 
  Radu era un prieten comun, deseori în tovărăşia noastră. El trebuia să ştie de tot ce se întîmplă în ţară. Aveam, în sfîrşit, posibilitatea să aflu adevărul. Şi acum au pornit în mine nişte sentimente extrem de stranii. Nici o bucurie la veste, nici o grabă ca să fiu exact la întîlnire. Şi apoi, brusc, o hotărîre, şi hotărîrea m-a uşurat parcă de buimăceală: “Nu mă duc!” 
  Iar acum stau în faţa mea, ca în faţa misterului morţii şi al vieţii şi pun întrebarea la care nu pot răspunde: “De ce nu m-am dus?” Ştiu că am gîndit limpede: “Adevărul cel mai crud e mai bun decît nesiguranţa”. De altfel, Radu, în faţa durerii mele, ar mai fi rămas să mă îmbune, fără îndoială. Atunci? Din laşitate, de frică de asprimea veştii, am preferat chinuitoarea existenţă? După cum, invers, sunt oameni care, în război, se omoară de frica gloanţelor care lovesc la întîmplare primprejurul lor? 
  Sau poate pentru că mă complac în disperarea mea şi pentru că, pornind de la cîteva date reale, am întemeiat, sub pretenţia adevărului, o atmosferă care nu corespunde realităţii? Şi am perversitatea de a mă hrăni din această bolnăvicioasă hrană după cum muştele se delectează pe hoituri? Sau poate, neştiind încă adevărul, vreau să mai prelungesc, în închipuirea mea măcar, legătura cu Irina? Dar toate aceste sunt presupuneri, şi n-aş vrea, din pricina aranjării lor una după alta, să cadă greutatea pe vreuna din ele, pe ultima, de pildă, cum e obiceiul. Eu nu voi şti niciodată de ce nu m-am dus azi la întîlnire ca să aflu adevărul. 
  În balconaşul de la clădirea de alături, la etajul al cincilea, şi-a uitat un copil o mică jucărie: un beţişor, şi, legată la un capăt, o păsărică de vată galbenă. Beţişorul e înţepenit într-un ochi al balustradei, aţa verde, scurtă, atîrnă în aer, iar păsărica se învîrteşte încetişor la adiere. Pasăre maltratată. Ciocul rupt pe jumătate, aripile, una mai lungă ca cealaltă, asezate nesimetric. Una din aripi, cea mai lungă, se loveşte uneori de beţişor; atunci păsărica se opreşte pentru o clipă, apoi, după o mică sforţare, reîncepe să se învîrtă. Dedesubt, spaţiul gol, imens pentru mititica jucărie. Şi brusc, o milă cumplită mă cuprinde pentru vata galbenă de la capătul beţişorului. O milă cum n-am simţit iarna trecută cînd o pasăre flămîndă şi înfrigurată mi-a bătut în geam şi cînd mi-a fost lene să deschid fereastra... 
  Revăd în curte un trunchi gros, pe el cîteva picături de sînge închegat, cîteva pene negre, şi în el înfipt un topor. Împrejur, pe iarba grasă, sute de pui aleargă sprinten, ciugulesc, ciripind. 
  Păsări nebune, oameni imbecili... În fiecare clipă avem prilejul să surprindem neantul, şi totuşi continuăm a trăi nepăsători, ne bucurăm sau ne supărăm pentru lucruri neînsemnate. Cei mai inteligenţi îşi găsesc o scuză: cultul energiei. 
  La furnici se pare că înmormîntările se petrec cu mai multă grandoare şi nu se trec cu vederea ca printre păsări. Cînd omori o furnică, vezi cum celelalte încep o mişcare neîntreruptă, se vestesc, se strîng în grupuri, vin la mort şi pleacă, apoi iarăşi vin. Mai tîrziu porneşte un fel de cortegiu. Cîteva duc cadavrul şi celelalte întovă-răşesc spre tainele unei deschizături. Convoi lugubru. Probabil că în ceată, fiecare îşi are rolul sau. Unele jelesc, altele ţin stindardele furniceşti, altele pregătesc discursuri. Şi parcurg distanţa mişcînd harnic picioruşele. Ceea ce trebuie să fie anevoios şi obositor. Din nenorocire, pentru uzul lor nu s-a înfiinţat încă tramcare, să poată duce, comod şi ieftin, toată familia deodată. 
  Am cunoscut un bătrîn armean, numit Garabet, de-abia tîrîndu-şi picioarele după dînsul. Putea fi dat ca exemplu al veşnicei deşertă-ciuni omeneşti, căci tinereţea lui fusese amestecată în multe aventuri galante în care totdeauna jucase rol de prim amorez, chiar dacă succesul nu fusese întotdeauna deplin. Mai povestea el uneori amintiri sentimentale, pe cît îl mai ajuta memoria, şi mărturisirile roze ieşind din gura fără dinţi, pe limba groasă şi nesigură în mişcări, erau tragicomice. 
  Odată, de pildă, trebuia să se însoare. S-a dus la ţară ca să serbeze nunta cu căruţa plină de bomboane şi găteli, şi şi-a găsit mireasa, însă la braţul altui mire (pe atunci nu erau atîtea formalităţi), care n-a mai crezut necesar să schimbe ziua anunţată, să contramandeze invitaţiile, să mai complice socotelile, şi chiar a făcut uz de pachetele aduse de primul candidat. 
  Şi Garabet adăuga, consolîndu-se: “Dar cel puţin tot eu am jucat cu ea cel dintîi!” Ce mult s-a rîs şi am rîs de aceasta reflexie! 
  Ca şi cum noi nu ne-am face zilnic consolări similare şi uneori pentru motive şi mai importante! După ce-ţi îngropi pe cine ai mai scump, îţi mărturiseşti satisfacţia: “slujba a fost impozantă!” Şi apoi 
  o bucată de vreme porneşti spre cimitir cu bucheţelul de flori... 
  S-a deschis uşa şi a apărut, pe neaşteptate, după obiceiul lui, amicul Coco. Sprinten, zvelt, graţios. Coco este un tînăr agreabil, superficial, uşor paradoxal, serviabil cînd nu i se cer servicii prea complicate, compătimitor pentru durerile vizibile, spiritual şi amuzant întotdeauna. 
  Poartă costume ultima modă, nu lipseşte de la plajă vara, şi la cazino este un punct luminos, de la ceaiuri dansante, iarna. Ştie perfect toate dansurile noi, la nevoie chiar acompaniază la piano, improvizează cu dexteritate un jazband şi gungureşte fără istovire franţuzeşte. Faţă de mine a fost totdeauna atent, ceea ce era un merit pentru dis-tracţia lui obişnuită. Chiar mi se spusese, cînd în conversaţii se găsea că sunt ciudat şi poate nelalocul meu, îmi lua partea cu vehemenţă. 
  — Ce pricepeţi voi din Sandu!Ca şi cum el ar fi priceput ceva!
  Nu-i ceream însă nimic, căci ştiam că ar fi promis imediat şi apoi
  
  şi-ar fi uitat promisiunea. Nici măcar nu-l invitam la mine, căci s-ar fi plictisit în sihăstria mea sau şi-ar fi uitat invitaţia. Venea după gustul lui, cîteodată mai des şi alteori mai rar, la ore întîmplătoare. Rămînea şi la mine tot aşa de superficial. Îmi vorbea de sporturi, de femei, de succese, cu toate că nu-l ascultam decît pe jumătate. 
  De data aceasta, sprîncenele lui lăsate în jos demonstrau o preocupare. 
  Eram curios ce putuse să i se întîmple. Mi-a explicat îndată, cu expresiile lui proprii, de care nu se putea dezbăra nici cînd era grav: 
  — Ştii, Suzanne “a filat”. Formidabil! 
  Suzanne, pe care mi-o prezentase la Operă, era o brună delici
  oasă, surîzătoare, cu faţa mică şi şireată de şoricel. 
  — Cu ! M-am dus ca de obicei azidimineaţă s-o iau la Bois. Făcusem rost de doi cai . Şi ea plecase. Concierge-ul mi-a rîs în nas.  
  Şi începeam să fiu plictisit de această flecăreală dezagreabilă, cînd, spre mirarea mea, văzui în colţul ochiului lui o lacrimă. 
  Fui brusc cuprins de remuşcări şi îmi făcui mustrări. Mă găsii in-just în gustul meu pentru forme, căci nu puteam descoperi o suferinţă reală numai din pricina expresiei caraghioase. Cu afecţie i-am cerut să-şi destăinuiască supărarea. A ezitat. Apoi a izbucnit într-o mulţime de exclamări stupide, ca să se sustragă întrebării mele. Mă mira această discreţie cînd îl crezusem incapabil să puie frîu vreodată reflexiilor lui imediate. Mă gîndeam că, în definitiv, în aventuri proceda cu eleganţă, că nu i se ştie nimic precis, cu toate că nu era lipsit niciodată din grupul de fete, că de se mîndrea în general cu succese, nu compromitea pe nimeni în special şi că, în cazul Suzannei, lacrima revelatoare fusese spontană, fără voie, negată sau ascunsă după o clipă de reculegere. Necazul meu era mare, şi nu ştiam cum să-mi îndrept greşala de a-l fi tratat de obicei prea uşurel. 
  Ca să-l consolez fără să-l umilesc, i-am povestit cîteva frînturi din supărările mele proprii, cu toate că-mi displăceau mărturisirile. Îi spuneam ce ridicolă mi se părea închipuirea pe care şi-o fac oamenii despre moarte — un schelet cu o coasă în mînă — cînd eu o vedeam ca pe o fecioară împlinită, capabilă să-mi inspire senzualitate. Apoi îi arătam imposibilitatea de a cunoaşte pe oameni şi nesiguranţa pe care ne-o inspiră iubitele noastre, deoarece orice gest de-al lor poate avea dublu înţeles. El spuse: 
  — Ai dreptate, şi am şi eu un exemplu. Cînd eram student damlecţii de engleză unei domnişoare frumuşele, . După obiceiul meu, profitam de ocazie  În mijlocul lecţiei venea o sluguliţă cu apă şi dulceaţă pentru mine şi o lăsa în faţa mea. Trebuia să găsesc eu, mai apoi, între două vorbe, prilejul ca să  şerbetul. Bineînţeles, nu înghiţeam tot ce era în linguriţă, după regulile politeţii. O dată după ce am plecat, îmi arunc ochii întîmplător pe fereastra casei elevei mele, şi ce vad! domnişoara, binecrescută, de altfel,  mînca restul dulceţului. Şi atunci mi-am pus întrebarea de  
  — De ce? Mă iubea —  — cu toată gravitatea mea profesorală, şi avea gustul să mănînce după mine? Sau  îi plăcea dulceţul? 
  Mă uitai la el să văd dacă nu este un ironic, dar părea de bună-credinţă. Într-un picior, cu o ţigară spînzurată de buză, cu vorbe franţuzeşti intercalate displăcut, Coco făcuse caricatura grotească a întregii mele sensibilităţi. 
  Îmi căzu capul pe umăr. Fără să-şi explice bine motivul, Coco pricepu că mă jignise. Vru s-o dreagă şi făcu o reflexie profundă pentru capul lui mic şi frizat: 
  — Eu nu te înţeleg. Pe de o parte te interesează chestiunile mari, ca moartea şi viaţa, iar pe de altă parte detailezi la infinit o biată fiinţă umană, fără importanţă. Numai cei care n-au curiozităţi metafizice găsesc pe oameni complicaţi. 
  O linişte, apoi adăugă: 
  — Eu, să-ţi spun drept, nu fac distincţii între suflete. În schimb,sunt foarte priceput la fizic.  pus nepotrivit pe un obraz, fie el greşit numai cu un milimetru, îmi face insomnie. 
  
  N-am putut să ridic capul, a plecat fără să ştiu cînd şi cum. L-am văzut pe stradă şi a voit, cu un ton care nu trăda nici un gînd ascuns, să-mi explice neapărat un nou pas de dans. Pe la mine n-a mai venit. 
  l octombrie. Uneori era drăguţă Irina, ca atunci înainte de plecarea mea, la masa din parcul Carol, cu Niki Mihail împreună. Lacul, negru şi moale, tremura sub vreo lopată singuratecă, iar în spate muzica restaurantului, cu lumea colorată, cu o scenă ridicolă pe care dansau femei urîte. În fund, în clădire, dansuri moderne pe lîngă care trecusem mai înainte. Cînd mi-am adus aminte că şi Irina are obiceiul să danseze... undeva, cu alţii (eu n-am văzut-o niciodată), m-a durut gîndul. Ca s-o iscodesc, mă prefăceam că privesc cu interes. 
  Apoi, la masă, cu Niki înaintea noastră. Niki abia întors din străinătate, şi noi îl întrebam repede de toate, sărind şi apoi revenind la acelaşi subiect. Irina era vioaie, întreba mereu, rîdea, se apleca peste masă, cu gesturi sprintene din mîini, cu mişcări repezi din cap: “Şi spune, Niki”... 
  Apoi am plecat, şi prin tot parcul a continuat vorba începută. Irina, între noi doi, îmi strîngea din cînd în cînd braţul, ca să mă convingă că, în plină veselie, nu mă uitase. După ce am lăsat-o acasă, Niki mi-a zis: “S-a făcut frumoasă Irina! Păcat că e ocupată cu tine! Aş fi în stare să mă îndrăgostesc.” 
  Era rareori aşa; de obicei o cunoşteam aplecată, primind toate ocările mele, toate teoriile mele, mulţumită şi nemulţumită cu aceeaşi potolire. 
  2 octombrie. Răscolind prin geamantan, o carte poştală: “Scrie-mi repede ce ai de gînd să faci şi mai ales unde să-ţi scriu”. Acum, cînd de două săptămîni nu mai primesc nimic şi cînd mă întreb dacă nu m-a părăsit! Aş prefera-o moartă! 
  3 octombrie. Şi iarăşi o zi şi iarăşi aceeaşi întrebare mă frămîntă: se mărită sau s-a omorît? Am examinat-o atît, şi cum nu ştiu de ce e în stare. Să se fi omorît repede, nemafiind eu acolo ca s-o împiedic cu teoriile! Cum va fi fost moartă? Au văzut-o atîţia, şi eu să n-o fi văzut! Are genele mici şi probabil că ochii nu puteau fi închişi de tot şi s-o mai fi văzut vreo dîră de sticlă neacoperită. Părul trebuie să fi fost ţepos pe carnea galbenă, iar gura crispată. Avea dinţii lungi, şi vreun colţ va fi apărut peste buza strivită. Faţa veşnic mobilă, calitatea ei principală, s-o fi urîţit de imobilitate. 
  Trebuie să fi fost foarte urîtă. N-o pot închipui decît culcată pe o parte, astfel nu pot vedea decît jumătate din faţă. De încerc să-i schimb poziţia în minte, se turbură imaginea. 
  Nu s-a omorît. Fără un motiv nou, puternic, nu se putea. A trecut multă vreme de atunci de cînd era grăbită la moarte. Teoriile mele au convins-o pe deplin. Se mărită... pentru fericirea mea. Ştie că nu mi-e de folos şi, profitînd de depărtare, cînd nu pot face nimic, nedîndu-mi veşti pentru mai multă siguranţă, se mărită. Cu toate că sunt încredinţat că face un sacrificiu, şi de-aş vrea oricînd m-ar prefera pe mine, poate că numai gelozia mă chinuie. Prea de multă vreme nu se mai gîndeşte decît că trec anii şi că o fată nu trebuie să rămîie singură mereu. Mie mi-a spus-o, e drept, plîngînd, dar prea s-a gîndit de cîte ori prietenele îi dau părerea. Şi apoi alegea. Nu-i era indiferent cu cine face sacrificiul. Dragostea mea! Am crezut-o mare măcar uneori. Am văzut-o de atîtea ori repetată prin parcuri, pe drumuri, prin camere, şi totuşi am crezut-o mare? Am văzut-o pe Irina plîngînd, ascultînd, aprobîn-du-mă, făcînd scene nebune, şi apoi îmblînzită, îndrăgostită. Şi atunci îi luam toate faptele şi le analizam. Nu eram mulţumit cu rezultatul analizei mele niciodată. Nu mă asculta decît de aproape. Puterea mea asupra ei se pierdea la depărtare, şi după un timp mai îndelungat. 
  Izbucnirile ei prea erau pe neaşteptate ca să aibă o bază solidă, micile petreceri şi cunoştinţele ei cu care se simţea bine mă umileau. Dansuri, spirite ieftine, puţin intelect, uneori conversaţii interminabile şi multe slăbiciuni, care mă făceau să mă îndoiesc de trăinicia dragostei. Dar deprins cu viaţa familiei mele burgheze, nu trăgeam concluzii prea rele. Cu toate că, gelos din fire, cu gînd iute spre toate supoziţiile, veşnic bănuitor, sunt atît de burghez că aş putea fi uşor înşelat. Sunt credul, indiferent de scenele ghimpoase pe care le fac. 
  Trebuie puţin talent spre a fi minţit! Toată lumea de pildă, protesta împotriva vieţii mult prea vioaie pe care o ducea Irina faţă de toţi. Toată lumea se gîndea la rău, numai eu, cu toate că veşnic cercetător, nu credeam nimic. Şi am presupus dragostea ei mare! 
  De fapt, mă doare mai puţin supoziţia dragostei ei netrainice decît gelozia că va aparţine altuia. Că va fi îmbrăţişată pe gură, pe tot cor-pul gol, că va fi a lui, că ea, după cîteva săptămîni (poate mai puţin) de primire servilă a mîngîierilor — obligată faţă de amintirea de altădată — după cîteva lacrimi de remuşcare, simţind că totuşi faptul brutal produce asupra simţurilor ei, acum învăţate, aceeaşi voluptate, va lăsa slobodă firea ei, se va încolătăci, va tremura, va geme, va obosi. 
  Aşa demult aş vrea să fi murit!... 
  4 octombrie. Prost amant am fost, fără îndoială! 
  Nu eram niciodată mulţumit de nimic, spuneam toate gîndurile rele fără cruţare, şi chiar îmi plăcea uneori să chinuiesc fără motiv. 
  Voiam lacrimi din senin atunci cînd mă durea că nu mai plînsese de mult. Şi umilinţe la tot pasul. Mă roşeam cînd, cu dînsa, întîlneam pe cineva străin, pierdeam sau dam altora cadourile ei mici (mărturi-sindu-i apoi cu regret), o vorbeam de rău sau, şi mai grozav, lăsam să se vorbească de rău, iar eu surîdeam. 
  Unul a făcut-o într-o zi “moacă“ şi eu am făcut haz. De altfel, ca s-o chinuiesc, eram uneori brutal cum nu e în firea mea, căutam cuvinte grosolane care alunecau anevoie pe limbă, rîdeam sarcastic la vreo afirmaţie de a ei, o priveam îndelung cu dispreţ pentru făptura ei mică, ceea ce o făcea să se îngălbenească. Tot timpul, de la început, m-a chinuit dragostea ei arătată făţis, lacrimile şi desperările, frămîn-tările care îmi împiedecau munca. Apoi, tot timpul de mai tîrziu, m-a durut că nu plînge destul, că nu se mai arată complect nenorocită, că nu se mai agaţă dureros de mine. Şi acum mă tem ca lipsa mea să n-o fi dezobicinuit de puterea mea asupra ei şi să nu se fi convins că nu se mai poate continua aşa, să nu fi luat vreo hotărîre şi, profitînd de depărtare, să aibă curajul acţiunii. Mintea mea nu se gîndeşte decît la răzbunarea teribilă de la urmă, decît la vorba care ar putea fi definitivă. Ca un actor care se gîndeşte în faţa oglinzii la toate posibilităţile de a interpreta o scenă puternică, aşa îmi strîmb gîndul după o formă unică de pedeapsă. Neştiind întru cît va avea efectul dorit răutatea mea, imaginaţia mi se zbate în van. Cu vaga intenţie de a o face să se reîntoarcă, îmi schimonosesc figura ca să-i arăt cît sunt de nenorocit. 
  Sau arătîndu-mă indiferent va durea-o mai mult? Dar sentimentul acesta este prea fin ca să-l simtă cu tăria cu care vreau. Şi apoi, chinul meu are nevoie de o descărcare fizică. Indiferenţa presupune, dimpotrivă, un zîmbet patern faţă de ea şi faţă de acela care o strînge în fiecare noapte în braţe, şi chiar o aprobare tacită. Aş fi în stare? 
  5 octombrie. Îi doresc moartea, aşa am zis. Dacă vorba e sinceră, sunt un monstru, cu atît mai mult cînd faptele ei nu o merită. Irina a fost întotdeauna bună cu mine, m-a suferit, s-a umilit, mi-a ştiut toate slăbiciunile, şi acum orice ar face şi oricît de mîniat aş fi contra ei, în afară de a se aranja personal, se sacrifică puţin şi pentru mine. Se sacrifică poate, şi în orice caz o doare pasul pe care-l face. De altfel, nici durerea mea nu e atît de grozavă ca să cer o răzbunare aşa de cumplită. N-am făcut nici un gest niciodată pentru a o lega sigur de mine şi nu-l fac nici acum. Aş putea să-i scriu şi să-i făgăduiesc c-o iau eu, să-i spun sorei mele Vana să se ducă la dînsa, sau să iau primul tren şi să mă întorc. 
  Nu voi face nimic din toate acestea. Chiar daca faţă de mine, recunoscîndu-mi suferinţa, mă umilesc, nu vreau să mă umilesc faţă de alţii! Scena din copilărie cînd plîngeam şi ceream iertare unei fete care voia să mă părăsească, săturată de răutăţile mele, nu vreau să se mai repete. N-aş fi în stare s-o omor. Sunt laş şi mi-e frică pentru mine sau mi-e frică de sîngele care-l voi vedea curgînd. 
  De altminteri, chiar de se va întoarce la mine sau se va dovedi că la mijloc n-a fost decît o nelămurire, bucuria şi potolirea sufletului meu încordat nu mă vor îndemna să fac pasul pe care-l aşteaptă mereu. Voi continua viaţa de la început, fără nici o convingere în viitor, nemulţumit de prezent, supărat că voi renunţa din pricina ei la multe succese, roşind de prima glumă sau ocară a altuia asupra legăturii noastre. Totuşi, sunt incapabil să-mi dau seama de durerea pe care o voi avea aflînd vreo veste rea. N-am presentimentul gradului de supărare. În aceeaşi zi, la diferite momente, mi se pare că m-ar durea în diferite feluri, sau uneori că nu m-ar durea deloc. Mai ales, aci, de departe. De aproape, putinţa de a mă duce s-o văd desfigurată, înspăimîntîndu-mă de mîna galbenă (mîna mai ales m-ar înspăi-mînta), văzînd pe alţii ţipînd, sau măcar văzînd mormîntul proaspăt, aducător de amintiri, înainte de a mă fi deprins cu ideea morţii — aş începe şi eu poate să ţip, să plîng, să mă cred fără de consolare. Nu trebuie să mă ponegresc, nu ştiu ce voi face de voi afla-o moartă... 
  Pentru că îmi arăt necazul cu mai puţin zgomot, mă cred mai puţin ridicol, iar mîndria mea, printr-o sumă de complezenţe, se crede mai puţin atinsă. Azi-dimineaţă m-am surprins trimeţînd Vanei o scrisoare, spunînd că poate mă voi întoarce la Bucureşti. Aceasta e desigur o trecere pînă la o nouă scrisoare: mă voi întoarce imediat! Într-adevăr, ce rost ar avea întoarcerea mea? De sunt consecvent cu mine, moartea ei ar face prezenţa mea inutilă, iar măritişul, neîndeplinit încă, n-ar putea să schimbe nimic, deoarece nu vreau să opresc prin lacrimi şi zgomot ceea ce-mi fuge. Să mă umilesc faţă de cineva de care, la glumele altora, am roşit de atîtea ori. Şi totuşi, de judec limpede, scrisoarea mea nu are decît un singur rost: prilejul de a o vedea, de a mă arăta nenorocit, de a blestema sau de a-i face reproşuri cu glas molatec şi impresionant, de a o sili să se întoarcă plină de remuşcări, de a o simţi deznădăjduită, de a o chema fără să mă simt umilit, chiar de nu voi şti să limpezesc dacă durerea ei sub ploaia vorbelor mele e tot aşa de mare ca şi aceea pe care o simte în lipsa mea, şi cînd se crede datoare să facă un gest tragic. De nu voi primi nici un răspuns la noile mele imprecaţii, mă voi întoarce, pretextînd acasă, ca să nu fiu ridicol, că sunt bolnav, în definitiv, cu toată fruntea mea încruntată, cu toţi muşchii mei celebri, care mă fac să mă pot lupta cu uşurinţă cu trei oameni deodată, sunt laş, mic, nesigur de ce fac şi de ce simt, şi mai ales necăjit. 
  În ziua de toamnă, barca unde-mi scriu aceste note chinuite pluteşte lin pe Sena, vîntul abia bate, soarele se aruncă furios în apă — o ultimă bucurie înainte de a începe ploile şi frigul... 
  Suresnes, în pădure. Dar poate — cine ştie? — se va fi omorît. Cu toate că n-o cred în stare, cum o credeam în stare odinioară (reflexie dureroasă, căci e dureros să ştii că dintre atîtea posibilităţi care pricinuiesc lipsa veştilor aceasta e cea mai puţin sigură), totuşi se va fi omorît. Lucru îngrozitor. Să facem atîtea planuri, să ne chinuim, să muncim împreună, atîtea amintiri de la vîrsta noastră cea mai frumoasă, şi totul să se termine, totul să fie inutil. Şi atunci mă înfior: orice mai bine, orice se poate reface, chiar şi gîndul că a fost a altuia se poate consola, însă asta nu... 
  În jurul meu copacii se întind aranjaţi cu artă, cu locuri goale, socotite măsurat, printre ei, melancolici, făcuţi să mă doară şi mai mult. Dar poate, în cameră, pe o zi ploioasă, aş înnebuni, sau mai bine aş lua trenul îndată înapoi. 
  De i-aş şti adresa sigură, i-aş telegrafia să nu facă nimic rău, căci 
  o iau eu... Şi poate că mi-aş ţine cuvîntul... ...În barcă, în noapte, şi acum, la Comedia Franceză, înaintea spectacolului  
  Ce-a făcut oare? Sunt sigur că în urma rîndurilor mele a luat o hotărîre, dar care? Să scriu faptele ca să mă lămuresc mai bine. În mijlocul scrisorilor ei toate bune, pline de planuri, o alta cam neexplicită: “Familia şi-a pus un gînd ridicol cu mine”. Am înţeles o proiecţie de mariaj cu o partidă acceptabilă. Atunci, enervat, i-am trimis o scrisoare mică şi rea, în care îi reproşam că mă ofensează, că dă vecinice ocaziii la astfel de întîmplări, că de n-are pesemne un alt scop, eu îmi dam consimţămîntul. După o zi, o nouă scrisoare de la ea (înainte de a fi primit răutăţile) în care-mi vorbeşte iarăşi amical de noi planuri împreună. Apoi nimic de 20 de zile. A luat, se vede, o hotărîre, în urma rîndurilor mele. Care? Asta e întrebarea ce mă frămîntă. Prima ei înfăţişare este de a nu-mi mai scrie nimic. 
  Procedeu crud şi nedrept. E nedrept faţă de prietenia noastră veche, de faptele noastre laolaltă, de imposibilitatea de a întoarce în minte ultimii cinci ani fără să ne întîlnim, la orice moment, unul lîngă altul. Şi noi întrebări mă iscodesc. După ce-mi spune de “planurile ridicole ale familiei”, adaugă: “Aş vrea să viu la tine imediat ca să mă sfătuiesc, şi aş face nebunia asta, chiar de n-aş avea decît bani de ducere pînă acolo, departe”. Deci e un proiect. Un proiect care mă interesează. Are nevoie de sfatul meu, şi eu, netrebnicul, i l-am dat. “Îţi dau consimţămîntul!” 
  Totuşi, ce o fi făcînd acum? 
  Spectacolul începe; după un act. 
  Teribil, să ai asupra unei femei toată puterea, să faci ce vrei cu ea, 
  să o sileşti să facă orice ţi-ar trece prin cap, s-o faci nenorocită sau fericită aproape în aceeaşi clipă şi apoi să nu mai poţi nimic. Din cauza depărtării, să te simţi neputincios de a schimba cît de puţin mersul evenimentului. Şi impresia că orice sforţare e vană. Cu ajutorul aţei am mişcat paiaţa cum am vrut, în danţurile cele mai capricioase, şi acum, aţa rupîndu-se, paiaţa rămîne nemişcată, oricît m-aş strîmba, oricît aş întoarce în mînă firul rupt sau oricîtă artă aş pune. 
  6 octombrie. Nu ştiu, poate neputinţa de a mă considera un altul în împrejurări şi mai rele, sau poate că de multă vreme n-am avut prilejul unei suferinţe aşa de lungi, dar mă simt foarte epuizat. În unele clipe sunt hotărît să plec imediat să văd ce s-a întîmplat acolo. 
  Ştiu că n-o să mai mă pot reîntoarce, că o să renunţ la planuri la care mă gîndeam de atîta vreme, că hotărîrea asta e inutilă sau prea tîrzie, că acolo, în faţa faptelor împlinite, durerea ar fi încă şi mai mare şi, mai ales, aş fi nevoit s-o port ridicol în faţa tuturor. Dar nu mai pot. De mai continuă starea asta, simt că nu voi mai fi stăpîn pe mine, oricare ar fi regretul de mai tîrziu. De fapt, situaţia e foarte clară. E moartă — şi atunci n-am ce căuta acolo; e măritată sau se mărită — şi atunci sau e prea tîrziu, sau sunt ridicol de desfac ceva, şi, în încercarea de a desface, mîndria rănită m-ar nenoroci şi mai mult; sau totul a fost o glumă — şi trebuie să am răbdare. Şi totuşi, cînd văd în fiecare dimineaţă cutia de scrisori goală, după ce o noapte întreagă m-am zbuciumat aşteptînd; după ce, coborînd scara, mă închin lui Dumnezeu, la care nu m-am gîndit niciodată, cerîndu-i o veste — nu mai sunt stăpîn pe mine. De altminteri, nu mai primesc nimic de la nimeni, au complotat cu toţii împotriva mea. Sentimentul care mă chinuie, oricare mi-ar fi judecata: teama de a fi a altuia prin-tr-o hotărîre în care intră nu numai un sacrificiu, dar şi grija de a-şi aranja o viaţă nesigură şi mai ales, faţă de mine, cumplită uitare. 
  Voi povesti o scenă dintre noi caracteristică şi din care s-ar putea vedea că multiplele interpretări ce dau tăcerii ei actuale nu sunt numai jocuri ale unei imaginaţii bolnave. Se mutase în orăşelul de provincie, deci era în ultima epocă a legăturii noastre, pe timpul cînd, din pricina distanţei şi a vieţii noi pe care o ducea, i se mai potolise dragostea, chiar dacă uneori declaraţiile ei izbucneau tot aşa de pasionat. A venit la Bucureşti anume să mă întîlnească, şi cum familia mea toată plecase la ţară, am chemat-o la mine acasă. Eram curios s-o văd între obiectele mele familiare printre care trăiam, la care ţineam, de care îi vorbisem adeseori şi prevedeam cu emoţie propria ei emoţie, dar m-am înşelat (şi dureroasă a fost pentru mine constatarea!). Preocupată de intenţii străine, abia observă cum o aşteptaseră florile din glastră, cărţile, plăcile de patefon cu muzică aleasă, portretele şi focul voios din sobă. Acceptă îmbrăţişarea mea, străină, rece, ca pe o obligaţie, şi nu pricepeam în ce fel s-o refac, aşa cum era de obicei, şi cum mă părăsise cu o săptămînă înainte. 
  Pregătisem cu multă artă tartine şi prăjituri, le alesesem numai pe cele care ştiam c-o să-i placă sau îi vor face mai mare efect, samovarul sclipitor nu aştepta decît să-i pun jăratic, iar ea stătea cu braţele moi, cu paltonul pe dînsa, ca gata de plecare, cu privirea absentă. Am încercat să fiu tandru, apoi m-am pornit pe o bucurie factice, cu spirite de diferite calibre, înşirate unele după altele ca mărgelele, cu gesturi brusce şi probabil caraghioase, şi zgomotul meu accentua şi mai mult liniştea ei. Hotărît, atmosfera dintre noi conţinea ceva impur, pe care nu-l puteam descoperi, făcînd zadarnice şi ridicole truda mea de atunci şi toate preparativele dinainte. Am mai pus cîteva lemne în soba de fier, am aşezat cărbuni în samovar, monologînd prin cameră şi prefăcîndu-mă că nu observ răceala ei; m-a lăsat să mă ostenesc jumătate de oră şi, cînd i-am servit paharul cu ceai, a făcut un gest vag: “Nu beau, nu mi-e foame, mulţumesc”. 
  Am pornit o rugăminte impetuoasă, în care puneam ultima mea speranţă de a-i destinde indiferenţa şi, în faţa tînguirilor mele, a adăugat: “Dacă vrei tu”, pe un ton lipsit de orice căldură, şi acceptarea nu putea să-mi producă nici o mulţumire. A muiat în apă un pes-mete, l-a muşcat la un capăt, apoi l-a pus alături, a sorbit cîteva picături, şi iarăşi a rămas nemişcată. Am căutat s-o încălzesc, s-o îmbrăţişez cu putere, să-i sărut mîinile, ochii, obrazul şi gura, m-a lăsat o bucată, apoi s-a degajat uşurel şi a spus: 
  — Stai, Sandu, liniştit şi ascultă-mă. Am să-ţi vorbesc.
  Aveam să capăt, în sfîrşit, explicaţia purtării ei şi-mi dam seama că acea explicaţie nu poate să-mi producă nici o bucurie. Mi-a pus întrebarea care, prin fermitate şi prin neobicinuinţă că venea din partea ei, a despicat aerul şi a izbit în ureche ca un ciocan. 
  — Ce ai de gînd să faci cu mine?
  Încercai o paranteză care ar fi diminuat înţelesul vorbelor rostite, ar fi lungit conversaţia şi ar fi creat atmosfera neprecisă ce nu i-ar fi explicat nimic, ar fi obosit-o şi ar fi făcut-o să redevină aşa cum o ştiam. “Cînd?” Răspunsul sosi tot aşa de dîrz: “De-acum înainte”. 
  Reluai teoriile vechi: “Vom fi cei mai buni prieteni, ne vom vedea cît mai mult, mîndri de îmbogăţirile spirituale care vor spori zilnic, dis-preţuind regulele moralei obicinuite”... “Şi e potrivit pentru mine asta?” 
  Într-adevăr, era potrivit pentru ea asta? Ce să-i răspund? O femeie, totdeauna fluidă în judecăţile ei, îşi are precise ideile pentru aranjarea vieţii (redusă la o singură formă: mariajul). 
  După o mică tăcere: “De ce nu mă iei tu?” N-o luam pentru că nu puteam renunţa definitiv la toate planurile mele copilăreşti, pentru că o găseam prea neînsemnată pentru mine, şi, în acelaşi timp, n-o părăseam căci mi-era milă de dînsa şi groază de singurătatea mea. Cerc viţios în care nici o hotărîre nu ştiam să iau, şi timpul curgea. Puteam să-i spun asta? Să-i înşir iarăşi ca de obicei: “Nu sunt ca toţi oamenii, ca să accept obligaţii”? La o întrebare răspicată, frazele aces-tea, broderie literară, ar fi sunat prea fals, şi deci am preferat să păstrez tăcere, aplecînd capul puţin în jos. Tot ea a făcut diversiunea: “Ştii că m-a cerut un locotenent!...” 
  De data aceasta căpătasem posibilitatea să răspund, cu toate că suferinţa pe care mi-o pricinui vorba ei mă împiedica să mai dau vreo importanţă faptului că întrebările erau, cel puţin pentru moment, înlăturate. Am mers pe singurul drum ce-mi sta la dispoziţie: sarcasmul. 
  — Tu cu un locotenent! Pentru asta m-am căznit să te învăţ, să te fac nepreţuită printre camaradele tale, să poţi descifra ideile cele mai subtile?! Nu ţi-ar fi milă de tine însăţi? Un locotenent, care ar spune în loc de Racine, Racin! 
  (Aluzie la o întîmplare anterioară de care rîseserăm cu chef amîndoi.) 
  — Ce are a face! Nu va exista! Are bani, rude la Florenţa, undemerge în fiecare an, acolo mă voi educa pe cont propriu! 
  Deci avea răspuns la toate exclamările mele, planul fusese bine cugetat. Ca şi cum ar fi vrut să-mi arate că o hotărîre posibilă n-ar fi fost rezultatul unei uşurinţe, îmi reaminti: 
  — Ştii bine că am fost deseori decisă să mor şi că m-ai împiedicat. Ar fi fost şi acela un mijloc. Acum nu mi-a mai rămas decît aceasta. — Şi cu cine? 
  — Cu X.
  — Imbecilul acela?!
  — Dar e aşa de bun!
  
  Răspunsurile veneau formidabile, grave sau uşuratice, aşa de caracteristice pentru ea, că lupta era zadarnică. Lupţi atîta timp cît eşti cu inamicul pe acelaşi plan, dar nu cînd te afli pe planuri paralele. Învins, nu mi-am mai ascuns deprimarea; încercai mai bine să mi-o exploatez, s-o înduioşez şi s-o fac să renunţe la gîndurile străine. Prevăzuse, şi pentru a nu face vreo imprudenţă, şi-a reluat mutismul şi faţa imobilă. Văzînd că nu eram în stare să încălzesc spaţiul mic dintre noi, m-am alipit de dînsa, am încercat s-o mîngîi întîi numai pe obraz, apoi mîna, ca din întîmplare, pătrundea tot mai adînc sub bluză. Mi-a simţit imediat intenţiile (cu toate că era aşa de obişnuită cu îmbrăţişările mele, că ar fi putut să nu observe îndată) şi a încercat să se desfacă. Atunci am riscat ultimul mijloc, neţinînd seama de repulsia pe care o aveam pentru orice fel de brutalitate. I-am smucit hainele, i-am zvîrlit ghetele şi ciorapii, în timp ce ea se înverşuna zadarnic să se apere, zbătîndu-se, încercînd să bată şi să muşte, aruncînd cuvintele cele mai dureroase pe care nu voiam să le aud: 
  — Te urăsc, brută! M-auzi? Te urăsc! 
  Am aruncat-o despuiată sub plapumă. Cînd m-am apropiat apoi, am găsit-o fără mişcare, rece, fără opunere, dar şi fără să se ofere ca altădată, indiferentă de ce se va întîmpla cu dînsa. Pricepînd că împotrivirea ei nu putea să-i fie de folos, şi deci era inutil s-o mai continue, întrebuinţa un alt procedeu, care astfel avea să mă copleşească mai sigur. Dar contase prea puţin pe nevoi şi pe sînge: întîi doar cîteva vagi tresăriri, apoi respiraţia tot mai apăsată şi mai inegală, şi la urmă zbuciumul complect. Ne-am regăsit abătuţi, stînjeniţi unul faţă de altul. Am spus ca să încep într-un fel: 
  — S-a făcut frig în odaie!
  M-am dus să mai pun lemne pe foc, apoi am reîncălzit apa de ceai şi am reumplut paharul cu un capăt de pesmete rămas înăuntru, care, înmuindu-se, murdărea aspectul apei. I-am oferit din nou să bea şi m-a refuzat iarăşi. Cînd m-am apropiat, m-a întrebat cu aceeaşi voce aspră de mai înainte: 
  — De ce să nu iau pe locotenentul X?
  Aşa a trecut toată noaptea ceea grozavă: cu succesive răciri şi, după cîteva lemne, încălziri ale camerii, cu ceaiul de culoare murdară mereu repetat, cu îmbrăţişările noastre fierbinţi, şi apoi cu întrebările reci şi închizitoriale. 
  Dimineaţa îi pleca trenul de cu vreme. S-a îmbrăcat în grabă şi am fugit, ca să nu întîrziem, pînă la gară, prin troiene, amuzîndu-ne fără să vrem de echilibrul pe care trebuia să-l ţinem pe gheaţă, mînă în mînă, dezmorţiţi de goană şi de vîntul sănătos ce ne plesnea pes-te faţă şi ne înroşea pielea. 
  Din ce în ce ne-a revenit dispoziţia de altădată şi rîsul fără constrîn-gere; s-au îndepărtat gîndurile neliniştitoare, iar la treapta trenului ne-am luat rămas bun, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat (doar fără melancolia despărţirilor). Chiar în momentul plecării, Irina mi-a zis: 
  — Să nu crezi nimic din tot ce ţi-am spus astă noapte. Totul n-a fost decît o stratagemă ca să te fac să mă iei tu! 
  Învinsesem, sau dezastrul meu era, în momentul acela, definitiv hotărît? 
  Mi-am simţit corpul şi mi-am zis apoi: sunt întreg, sănătos, şi orice s-ar fi întîmplat cu ceilalţi, eu n-am păţit nimic, şi orice tragedie aş avea, mă pot reface încă. 
  Slabă consolare şi scurtă... 
  În durerea mea, mi se pare că acum, pentru prima oară, s-a întîmplat ceva real în viaţa mea. Tot ce a fost timp de cinci ani — lacrimi, scene, veselie, conversaţii interminabile — erau numai la suprafaţă, fără nici o profunzime în suflet. 
  7 octombrie. Azi m-am frămîntat mai puţin. Am avut tăria — şi nu mă socoteam în stare de această tărie — să nu mă mai gîndesc. Sau mai bine, să nu mai întorc în toate felurile frazele ei şi toate posibilităţile. Căci gîndurile, printre rîndurile cărţilor, printre replicile teatrului, se îndreptau numai acolo. Am început poate să mă obişnuiesc sau mă fortifică siguranţa că săptămîna viitoare, de nu voi mai primi nici o explicaţie, mă voi întoarce. Din cînd în cînd, vag îmi dau seama ce frumos e Parisul în zilele de toamnă calde şi moi. 
  Ca să treacă timpul, merg la toate spectacolele şi mă gîndesc cu groază la ziua de mîine, cînd n-o să fie nici un matineu. Orice ar fi, e vinovată. Orice ar crede despre mine, nu e frumos să plece, după ani de zile împreună, fără să-mi spuie un cuvînt. Nu e frumos să ia o hotărîre, oricît de generoasă ar fi, fără să mi-o trimită şi mie. Altminteri, gestul ei ar semăna — exterior — cu al oricărei femei care, părăsin-du-şi amantul, fuge cu altul. Oricît de mult ar fi durut-o scrisoarea mea, nu trebuia să se răzbune, chiar dacă nu credea că aş putea suferi prea mult. Fără îndoială, a făcut multe sacrificii pentru mine timp de cinci ani. A făcut toate nebuniile, şi fără nici o siguranţă că va fi răsplătită la urmă. Poate că a şi profitat de pe urma prieteniei mele. A învăţat, a văzut, a auzit. Chiar de nu va fi simţind valoarea acestor lucruri, n-ar trebui să le uite. Serviciile reciproce nu se compensează şi deci nu pot fi şterse perfect fără ca să mai rămînă cineva dator. Orice s-ar fi întîmplat, rămîn cinci ani de amintiri comune care nu trebuie să aibă un sfîrşit aşa de brutal sau aşa de indiferent. Oricare ar fi scuza Irinei, procedeul este rău. Prin bănuieli pe care mi le produce, încrederea se va înlătura pentru totdeauna din conştiinţa mea. Personalitatea ei e simplă şi nu merită poate atîtea întrebări. A fost îndrăgostită de mine, nu aşa de teribil însă ca să nu se amuze cu alţii în lipsa mea, să nu flecărească, să nu facă planuri în care nu aveam rol, să-mi asculte poveţele, să nu se gîndească că nu va putea rămîne fată bătrînă, cu frica vecinică de a o părăsi. Desigur, despărţirea de un om pe care te-ai obicinuit să-l iubeşti e grea, dar profitînd de lipsa lui, de un timp mai lung cînd n-ai mai fost mereu cu el şi de puţină sforţare, cînd e şi în binele lui... Mijloacele nu mai importă. 
  Discut mijloacele cînd pe mine mă doare faptul în sine! 
  8 octombrie. Aseară puţin vin m-a făcut mai rezonabil. Mi-am zis cu toată convingerea: atîta pagubă! E cea mai bună ocazie să scap de ea, aşa cum aş fi vrut deseori. Ea mi-ar face numai încurcături: renunţări, clevetiri de ale publicului, greutatea de a mai continua sau de a mă ascunde. Şi chiar uneori plictiseală. Atîta pagubă! N-are nici bani, nici frumuseţe, inteligenţa ei este aşa de puţin personală că se mulţumeşte numai să-mi repete observaţiunile mele. E deseori comună şi găseşte plăcerea între cei comuni. Neîntreagă la minte, uită, se încurcă, greşeste, nu pricepe, cu toate că aprobă, n-are intuiţii... 
  Şi astăzi mă gîndesc iar la ziua plecării, la un răspuns, la o veste, mă gîndesc ce să fac ca să nu mă mai gîndesc. 
  Ca să am impresia că nimic nu s-a întîmplat, să chibzuiesc ce dar îi voi duce la întoarcere... 
  În metropolitan o fată drăguţă se uita la mine. Mi-am zis: iată scăparea! Să am numai curajul să încep vorba. Mi-ar răspunde. Ocupîndu-mă cu dînsa, voi uita pe cealaltă. Nu voi mai fi aşa de singur şi gîndul întîlnirilor va face să-mi treacă timpul. 
  Fără curaj, n-am început vorba. Fata a deschis o carte, iar eu am lăsat-o să plece mai departe. N-am avut îndrăzneala... şi apoi la ce bun?... Imediat ce voi izbuti, ce rost voi mai avea? Am nevoie de dragoste adevărată, şi asta nu vine decît încet la ocazii mari, şi nu la ochiade fugare. Ce îi voi spune ei cînd Irinei îi făcusem educaţia intelectuală timp de cinci ani? Ce încredere aveam ca să încep munca mea de la început, cînd Irina, după atîtea lacrimi şi atîtea sacrificii, după atîta timp mai cu seamă, a ştiut să profite de primul moment de libertate după cîteva luni de despărţire? 
  Zi mai calmă. Am ajuns uneori să-mi zic: ce puţin am suferit! Credeam că o să fie mai grav! Aşa de puţin am ţinut la ea? Şi mai cu seamă: sunt în stare să ţiu la cineva? Totuşi, mereu mintea mea face 
  o imagine: Irina, lîngă un om străin, care, cum nu-l cunosc, ia forme diferite. Irina dînd explicaţii asupra nunţii, pregătindu-se, încercînd rochii, făcînd mici escapade în doi, sau mai mulţi, şi ei doi la o parte. El vorbindu-i, făcînd socoteli, şi ea ascultîndu-l. Pe urmă, ziua nunţii, felicitări, lumină, şi Irina repezită prin odăi, privind, vorbind, şi încordată lăuntric. Căci, oricum, nu va putea să nu se gîndească şi la mine. Apoi seara, rămaşi singuri, el isteţ, ea puţin nenorocită şi fără mişcare, el care o prinde în braţe, o strînge din ce în ce mai mult, îi spune c-o iartă de tot trecutul pe care-l bănuieşte. Ea rezistă uşor. Apoi se culcă încet, fără zgomot, în întuneric, scoţînd lucrurile pe îndelete, iar el îşi repetă rugămintea, şi într-o seară, în sfîrşit, ea va plînge, iar el o va strînge mereu. Şi cu o mişcare repede îşi va strecura mîna sub cămaşa ei. Fără gest, ea va primi dorinţa lui, apoi se va deprinde... 
  11 octombrie. Brusc, rana mi s-a redeschis. I-am scris iar o scrisoare, în care fac toate concesiile. Nu mai am rost, nu cunosc pe nimeni ca să-mi treacă timpul. Acum, pe o bancă în Bois, aştept să treacă ziua. De cînd mă ştiu am încercat să citesc în mine. Mi-am analizat durerile în mijlocul lor, şi acum, cu toate acestea, mă aflu în faţa mea ca în faţa unui străin. Nu ştiu cum sunt şi nu ştiu cît e de mare suferinţa mea. Cred uneori că n-o simt şi apoi mă cuprinde tot aşa de tare. Gîndul la ea mă obsedează. Aceasta-i dragostea? Mai mult decît toate mă simt gelos. Aşa e dragostea? Sau gelozia este posibilă singură, fără dragoste? 
  De atîtea ori m-am gîndit s-o termin cu ea, şi acum i-am scris să vie neapărat, că fac tot ce va spune. Şi dragostea ei? A plîns şi a vrut să se omoare. În orice caz, a fost convinsă că vrea să se omoare. De aş fi lăsat-o, ar fi avut curajul ultim în faţa armei grozave? A făcut sacrificii, dar acum a plecat, cu toate că nu eram acum mai rău decît atunci. M-a lăsat cu riscul de a mă nenoroci, fără o vorbă de părere de rău. Este o dovadă de curaj din partea ei sau un pretext de a termina fără zbucium? 
  Cinci ani am examinat-o. Credeam că-i cunosc toate resorturile sufleteşti, şi acum, după cîteva săptămîni de despărţire, mă întreb de nu m-am înşelat cu desăvîrşire. Tristă e experienţa pe care o fac. Am crezut că deoarece îmi dau seama de toate gesturile şi maniile unui personagiu, de tot ce are exterior, îl cunosc perfect; că deoarece plînge disperat, spunînd vorbe tragice şi jurăminte, adevărul din adîncuri este acelaşi. Şi acum văd că natura umană e mai complicată. Forţa, oricît de sinceră, nu garantează şi durata sentimentelor. Nu putem fi siguri de ce e înăuntrul nostru. Cunosc o doamnă care, la moartea bărbatului ei, a încercat de mai multe ori să se omoare. Împiedicată mereu, la urmă s-a remăritat. Acum rîde şi are copii mari. Ce suflet va fi avînd, sau care e evoluţia lui, pe care n-o pricep eu şi n-o fi pricepînd-o nici ea? Ce ştim noi de vom muri, cine are să ne plîngă şi cît o să fim plînşi? Sufletul omului... În faţa lui, aproape de noi, mic de încape într-un corp şubred, stăm ca în faţa infinitului. 
  Cînd vezi o mulţime — ca acum, de şcolari care se joacă într-un luminiş din Bois — aşa de la fel cu toţii, îţi dai seama ce ingenios şi paradoxal a fost acela care s-a gîndit la personalitatea fiecărui individ în parte. Trebuie să fi suferit enorm şi şi-o fi simţit enorm existenţa. Şi-a ţipat-o, şi atunci a fost nevoit să lase şi pe alţii să şi-o ţipe. Rezultate altruiste pornesc dintr-un temperament frămîntat de el, în el. 
  Copiii ţipă, sar după o minge care alunecă repede în toate ungherele, sfărîmînd frunzele galbene. Culcat într-un colţ, privesc şi scriu. Contemplu cu hîrtia înainte, ca un pictor cu paleta. De ce în jurul meu nu se strînge lume? Care din ei ar fi în stare, din joacă, să mă privească şi să facă reflexia: uite unul care scrie uitîndu-se la noi... 
  Pe deasupra, mesteacănii îşi întind braţele, săltîndu-le graţioşi şi alţii ca nişte baletiste. 
  12 octombrie. Urmăresc firul durerii mele, şi cu toate că mă simt amărît, totuşi mă întreb dacă puţin nu am minţit plîngînd o iubită pierdută timp de atîtea pagini. Intensitatea durerii scade, oricare ar fi omul, aşa e firea. E insuportabil să te vaieţi întruna. Sau poate nu-mai durerea se transformă? E mai puţin zgomotoasă, mai interioară? 
  Nu cred. Desigur, pierderea unui copil roade continuu pe o mamă. Totuşi, de nu înnebuneşte în primele zile, cu timpul îşi va ocupa trei sferturi din zi cu alte gînduri. 
  Între dragostea de mamă şi dragostea de iubită este o prăpastie, nu numai ca formă, dar şi ca trăinicie. Obligaţiile, la mamă, au săpat într-atîta cămările sufleteşti şi de atîta vreme, încît o trădare este rară. Iubita nu s-a dat decît din capriciu sentimental, convinsă, de altfel, de adevărul dragostei. Este mai fără minte şi mai grăbită să se omoare decît o mamă. O spumă fierbinte în veşnică fierbere. Tinereţea, simţirile proaspete, curiozitatea o îmbie să încerce. Lanţurile cu care i-a plăcut la început să se lege i se par curînd prea dure şi nu se mai simte datoare să le suporte, îşi va găsi cu uşurinţă o scuză. Şi va iubi iarăşi cu aceeaşi patimă, tremur, nervi, pîndiri perverse, ameninţări. Şi la o vreme, îmbrăţişată prea strîns, îşi va nega dragostea dintîi. Pînă cînd se va deprinde şi cu dragostea nouă, se va potoli, se va simţi prea încreţită la faţă ca să mai placă; săturată oarecum, nici nu va mai ţine aşa de mult să placă; în faţa copilului care creşte mereu frumos şi drept, se va transforma (transformarea prodigioasă ale cărei momente scapă cercetărilor) şi-şi va aţinti asupra lui privirea pentru prima dată constantă. De data aceasta nu va mai spune necontenit: “Te iubesc”, dar dragostea, cu mai puţine nuanţe poate, va fi mai rezistentă. 
  Am văzut  a lui Dumas. Ce nerozie! Ca şi cum studiul asupra femeilor ar fi posibil. Ca şi cum ar avea — chiar în aceeaşi clasă socială — acelaşi resort. Ar trebui să le cunoşti pe toate, în cele mai variate exemplare. Şi eu n-am fost în stare, cu toată atenţia mea încordată, să cunosc una singură. Şi cu ce interes! Eu nu pot fi cinic. Cinismul denotă lenevie mintală. Că din rîndurile mele se pot degaja, generalităţi rezonabile asupra mea şi asupra Irinei, se poate! Dar capriciile deconcertează şi pricinuiesc surprize. Şi noi nu suntem avizi decît de acele surprize. Atîta mişcare e în jocul lor nestatornic, încît bănuim în orice femeie nouă o excepţie. În faţa lacrimilor ei grozave ne înduioşăm şi credem, noi, cei care nu putem plînge decît anevoie. Iar mai tîrziu deziluziile ne încovoaie. Cît timp, cum? Nu ştim nimic. Aştept să văd. Căci eu însumi mă surprind zilnic sub forme care mă miră. 
  Vor mai veni două dureri teribile. Vestea în sfîrşit: se mărită în ziua de... Şi apoi ziua aceea... Şi apoi noaptea aceea... Şi apoi: s-a măritat! Şi mai tîrziu: un copil! 
  Copilul, idealul femeii care vrea să înceapă o viaţă nouă. Scuza ei faţă de alţii şi faţă de ea, ca să primească pretenţiile noului-venit. 
  Noaptea am căutat o femeie străină, am întunecat odaia şi mi-am aţintit gîndul la Irina, ca să-mi substitui vizitatoarea! Eu, care o preţuiam aşa de puţin odinioară! 
  14 octombrie. Cu capul greu. Simt o picătură de apă care curge din susul capului înăuntru, mereu, monoton, cu acelaşi debit şi zgomot. 
  Dragoste sau orgoliu? Ce-mi pasă?! Mă doare... Orice reflecţie asupra vreunei persoane o îndrept spre Irina şi mă întreb de era aşa. Încerc mereu s-o cunosc. Ieri am auzit: “e neînsemnată!” (vorbin-du-se de altcineva). Şi mă întreb dacă era neînsemnată. Mă gîndesc la toate împrejurările, la tot ce spunea, la felul cum pricepea. Cu toate că mă înţelegea perfect, totuşi îmi dau seama că n-am fost niciodată surprins de vreo judecată dreaptă de a ei. Nu se interesa de chestiunile intelectuale decît ascultîndu-mă. Singură de o lăsam, vorbea de familie, de prieteni, de fapte cotidiene. Dar vorbea vioi. Mereu îi sclipeau ochii. Acum se zbat în mine toate micile observaţiuni dureroase care le făceam odinioară. Am priceput totdeauna că o făceam să meargă pe o cale care nu-i aparţinea. Se rătăcea imediat ce nu-mi simţea mîna alături. Era neînsemnată. 
  Dar eu, care mi-am pierdut cinci ani cu dînsa, care am ascultat-o tot timpul vorbei, care n-am putut gîndi un rînd fără să nu i-l spun, fără să nu-i cer părerea, mereu aprobatoare, cum sunt? 
  O dată, pentru prima oară, după lectura unui roman al lui Mauriac, care nu-mi plăcuse, spusese: “Nu e chiar aşa de rău cum spui!” Nu era o reflexie nouă, ci o concesie faţă de o părere străină de mine. 
  La argumentele mele asupra romanului, de altfel, nu a adus nici o împotrivire şi nici o interpretare nouă. 
  Cu toate că-i dădusem planul lecturilor, în una din ultimele scrisori, vestise: “Pentru variaţie am început o carte de istorie interesantă“. În momentul acela mi-am presimţit toate nenorocirile. Am bănuit prezenţa unui nou-venit. 
  Sper uneori că totul e o glumă ca să mă facă să mă pronunţ, ca să-şi rişte la întîmplare dragostea. Nebună speranţă. Nu se încearcă un aşa joc la o aşa distanţă. Deci ultima mea speranţă e o situaţie în care m-aş simţi ridicol! Eu, care îmi băteam joc de bărbaţii care făceau concesii femeilor! Pînă unde merge umilinţa mîndriei mele! Sunt totuşi lucruri pe care nu le-aş face... Poate... De-aş şti că iubeşte pe altul sau se amuză cu altul, n-aş chema-o. Totuşi... m-aş duce la dînsa, aş lăcrima, aş spune vorbe tainice cu planul vag de a o redeştepta şi a 
  o întoarce. Ştiu eu de tot ce aş fi în stare? 
  În armonia perfectă, o mică surpriză, imperceptibilă, care se întinde încet şi fără să bagi de seamă, a cuprins şi stricat totul. 
  În firea Irinei, într-o zi, am descoperit o mică undă neliniştitoare. “Nu e bine de rămas nemăritată toată viaţa!” Vorbea în general. Altădată a vorbit chiar de dînsa. Apoi s-a întrebat tare ce-ar putea face ca să mă uite. Iar altădată mi-a spus planuri matrimoniale: “Va fi mai bine pentru amîndoi!” Şi gîndul pătrundea şi mai mult cînd, îndepărtaţi, se deprindea fără mine. Dar cînd mă întorceam se da toată, uita planurile infidele. 
  Dinard (după mai multă vreme). 
  Cum starea mea devenise intolerabilă, am sacrificat orice mîndrie personală şi am trimes o scrisoare umilă, disperată, implorătoare. 
  Renunţasem la rolul meu dominator, pe care-l ţinusem, fără şovăire, atîţia ani. Mi-aduc aminte că nici chiar în momentul cînd scriam nu eram complect lipsit de luciditate. Plîngeam şi am lăsat anume lacrimile să cadă pe scrisoare. Cum am terminat hîrtia şi-mi venise o idee impresionantă, am adăugat-o pe un petec de hîrtie rupt la întîmplare de la marginea unui ziar, şi am făcut reflexia, cu satisfacţie, că această hîrtiuţă ar putea să convingă şi mai mult de dezordinea nervilor mei şi să provoace mila. Am scris atunci rău, mur-dar şi nu fără conştiinţă. 
  Cum toate scrisorile mele rămaseră fără răspuns, ca şi cum le-aş fi adresat unui inexistent, am trimis scrisoarea aceasta unui amic sigur, ca să-i fie transmisă imediat în mînă. 
  Şi într-adevăr, de data aceasta izbutisem: după cinci zile, o telegramă: . Nervii mei se destinseră într-o clipă, cum ai desface corzile unei viori, am căzut pe pat şi am adormit pro-fund 24 de ore în şir. Dar scrisoarea pe care am primit-o după alte trei zile nu era aşa de liniştitoare cum sperasem şi nu mă convingea că “totul nu fusese decît o mică glumă răutăcioasă“. Scrisoare ambiguă, care dădea loc la interpretări şi care mă făcu şi mai chinuit decît fusesem. Iată pagina primă, singura care mi-a mai rămas printre hîrtiile mele: 
  “Dragul meu Sandu, disperarea ta m-a făcut nenorocită, dar în acelaşi timp m-a şi bucurat: aveam dovada că te mai gîndeşti la mine. Şi eu, care credeam că s-a terminat cu viaţa mea! Hotărîrea deznă-dăjduită pe care o luasem, împinsă mai ales de cei de primprejur, trebuia să puie capăt durerilor mele. Aveam, în sfîrşit, prilejul să mă duc la Sinaia, unde am fost fericită şi unde îmi lăsasem viaţa toată, şi apoi, de pe vîrful unei stînci unde ne îmbrăţişasem odinioară, s-ar fi terminat totul. Tu însă, dragul meu, mă îndemni la viaţă. Dar mă vei primi din casa altuia? Scrie-mi tot ce crezi (pe adresa prietenei mele Loulou) şi voi face precum vrei. Aici va fi ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic cu mine, şi de îndată ce fac rost de bani, de vrei, voi veni la tine, sclavă umilă...” 
  Mai întîi, scrisoarea citită de un indiferent, cu un accent abia liric, poate produce efecte comice. Însă nu valoarea ei estetică mă interesează, ci adevărurile ce le-ar putea conţine. 
  Desigur, o reală părere de rău. Altfel nu mi-ar fi scris; dar “cei dimprejur” n-o putuseră sili la nimic, pe ea, fată de 22 de ani, totdeauna de capul ei. Apoi, ca să meargă la Sinaia, unde să se omoare (căci acesta era înţelesul aluziilor ei) nu era nevoie să se mărite. Însă nu trebuie să credem neapărat că ar fi din partea ei nişte minciuni ridicole şi că eram netot că le mai iau în consideraţie. 
  Ideile îi erau aşa de vagi, lipsa de logică aşa de complectă, gîndul faptului ascuns şi urît o tulburase în acelaşi timp, prezumţia în superioritatea ei intelectuală, cu care o deprinsesem, îi sugera ideea că e 
  o “sacrificată“, încît era în stare de fapte pozitive, dar într-o atmosferă de tendinţe neprecise. Scrisoarea mai arată că, măcar în parte, şi lipsa banilor o hotărîse la pasul acesta. Banii, mai ales la urmă, nu-i ajungeau niciodată. Un lucru însă nu ştiam exact: se măritase sau nu-mai era aproape? Ridicolul “pe adresa lui Loulou” nu înseamnă neapărat ceva pozitiv. Spusese poate familiei ei că a rupt relaţiile “amicale” cu mine şi se jena să se dezmintă. Ceea ce mă făcea să cred că faptul nu se îndeplinise este că prea trecuse puţin timp. E drept, îmi spusese că un oarecare caraghios Marcu (originar din Sinaia) îi făcuse propuneri matrimoniale, dar ea îmi povestise faptul ca pe-o cerere ridicolă, şi eu nici nu ştiam dacă nu e numai o glumă de a Irinei. În orice caz, avea o reală părere de rău pentru necazul meu, ceea ce în limbajul obişnuit s-ar putea traduce prin “avea inimă bună“. 
  Sau poate totul nu era decît un plan, ca să mă facă pe mine, în sfîrşit, s-o accept oficial? Ceea ce iarăşi era posibil. 
  I-am scris (pe adresa lui Loulou!) toate aceste observaţii ale mele, juste. După o zi, m-am simţit incapabil ca să aştept răspunsul cel puţin 8 zile, şi într-o clipă m-am hotărît să mă întorc în ţară. Cum n-aveam bani de drum imediat, m-am dus să cer prietenilor, eu care nu cerusem niciodată. Am fost refuzat politicos. Atunci am căutat Muntele de pie-tate, cu paltonul de iarnă subţioară. Mi-era ruşine să întreb sergenţii unde se află. După cîteva ceasuri de ezitare, l-am găsit aproape vecin de hotelul meu. Am făcut coadă. Mai erau femei, numai femei, una cu linguriţe de argint, alta cu haine, alta cu lenjuri. Ce umilinţă! 
  Cum aş putea să iert eu vreodată Irinei aceasta, chiar dacă ea nu era de vină! Ce monstru mă pregăteam să fiu la întoarcere! După vizele pe la legaţii, care, toate, erau în momentul de a se închide, m-am dus la prefectura poliţiei să-mi puie viza franceză. Acolo mi s-a spus:  M-am plîns la ghişeu, m-am zbătut şi am spus o minciună:  Mi-era scîrbă de minciuna mea. Eram aşa de deprimat, că m-au crezut, dar nu erau de vină, nu era şeful care trebuia să iscălească. În orice caz, să aştept... Am aşteptat două ore, învîrtindu-mă năuc împrejurul unei bănci rotunde din mijlocul sălii. Pe la ghişeuri, funcţionarele îşi şopteau între ele arătîndu-mă şi invitîndu-mă milos să stau. Mă aşezam pentru o clipă ca s-o pornesc iar. Şi şeful, acel personagiu misterios care nu venea şi pe care îl speram de cîte ori se deschidea vreo uşă! O cucoană, şi ea cu necazuri, s-a dus să intervină pentru mine, ca să mi se dea drumul mai iute. Am lăsat-o şi am suportat ruşinea ca să se îngrijească străinii de mine! 
  Apoi a sunat clopotul de ieşire. Pe rînd plecau funcţionarii. A venit atunci şi şeful de la conferinţa pe care o avusese la etajul superior. M-am dus la el:  I-am spus tremurînd tot:  
  Primisem răsplata minciunii mele scîrboase. Faţă în faţă, se aflau două excremente ale umanităţii! 
  S-a intervenit şi am căpătat paşaportul în cîteva minute. Cu o jumătate de oră înainte de plecarea trenului eram la gară. M-am urcat în clasa treia, ca să-mi ajungă banii, şi m-am plasat între doi negustori de zarzavat. Curînd am fost lăsat singur. Cum să descriu cele trei zile interminabile, învîrtindu-mă în compartimentul meu ca un lup într-o cuşcă! Mă uitam la fiecare zece minute la ceasul meu de la mînă. Mă clătinam la cea mai mică întîrziere. Vecinii mă priveau curioşi. Elveţia, Austria, Ungaria, Romînia... Întîrzierile fatale din Romînia, după ce venisem exact. Semnalele întreite de plecare de prin toate staţiile mici din Ardeal, pînă ce trenul să se pună în mişcare greoi. Ce mizerie! 
  Am sosit la miezul nopţii. Am luat un automobil şi m-am dus la prietena mea Gina. Am găsit casa întunecată şi am sunat lung, de mai multe ori, pînă s-au aprins luminile. A apărut servitoarea somnoroasă, şi cînd i-am spus că vreau să vorbesc cu domnişoara, m-a crezut nebun. A trebuit s-o conving. Mă temeam să nu se scoale părinţii Ginei, pe care-i cunoşteam destul de puţin, dar am avut noroc. În sfîrşit, a apărut la o fereastră la etaj Gina, ţinîndu-şi o jachetă peste cămaşă. S-a uitat buimăcită la mine. I-am ţipat: 
  — Ce s-a întîmplat cu Irina?
  — Păi s-a măritat cu Marcu. Sunt la Sinaia.Am mai avut tăria să întreb:
  — Şi s-a putut să nu-mi scrii nimic din vreme măcar tu?
  
  — Credeam că nu te interesează!M-am retras cîţiva metri în noapte. Am mai auzit de cîteva ori:
  
  — Dar ce e cu tine, Sandule? Te-ai dus?
  Apoi o fereastră s-a închis.
  Eram sfărîmat, şi totuşi mintea lucidă continua reflexiile asupra
  
  
  mea. Nu credea că mă interesează... Vrasăzică, nu-i făcusem impresia — nici ei, care trăise mai mult în preajma noastră — că Irina m-ar fi interesat cîtuşi de puţin, atît fusesem de discret, atît părusem de indiferent şi atît părusem de surîzător faţă de toate fetele. Şi o idee nouă îmi fulgeră: cum să nu aibă dreptate, cînd eu însumi, cu o lună mai înainte, n-aş fi crezut că mă interesează! Cînd apropiam cele două imagini ale mele de la o distanţă aşa de scurtă, nu mai pricepeam nimic. Şi atunci mă întrebai şovăind: oare sunt normal? 
  Prăpastia din faţa mea era deci mult mai adîncă decît crezusem. 
  A doua zi, la 5 dimineaţa, soră-mea Vana pleca la Sinaia. În cinci minute îi spusesem tot ceea ce-i tăcusem ani de zile, şi în alte cinci minute Vana hotărîse ce are de făcut. Am aşteptat două zile, făcînd kilometri în jurul curţii noastre. Cînd ştiam că Vana trebuie să se întoarcă, i-am ieşit înainte cu trenul, la o staţie intermediară. Cum m-a văzut, dintr-un colţ al vagonului, nedormit şi galben, Vana mi-a făcut semn: “N-ai nici o grijă“. Şi fără să mai aştept detalii, brusc liniştit, salutai o cunoştinţă din vagon, o domnişoară minunată de graţie şi căreia îi făcusem curte odinioară. Pînă la Bucureşti ne-am întrecut în glume, în complimente, în aluzii sentimentale, în înţelegeri subtile şi complice, iar eu păream (mi s-a spus mai pe urmă) extrem de nervos, dar extrem de fericit de succesul meu. Biata Vana nu ştia ce să mai creadă... 
  Abia a doua zi Vana mi-a dat desluşirile (căci am adormit acasă imediat). 
  — De la hotel i-am trimes o carte de vizită. A venit imediat sin-gură. A venit la mine şi m-a sărutat. (Nu se cunoşteau decît din vedere.) E foarte dulce şi prietenoasă. Părea un puişor de găină plouat. Prima întrebare i-a fost: “Unde e Sandu?” Nu pricepea cum erai întors şi n-ai venit s-o vezi. Parcă nu-şi da seama de tot ce i se întîmplase şi de obligaţiile ei noi. Mi s-a plîns că îi e urît printre străini şi că se preface bolnavă ca să fie lăsată în pace, că toată lumea o întreabă ce are şi că asta o enervează peste măsură. Cînd a auzit că trebuie să reiau trenul seara, a exclamat: “Eu plec cu mata!”. Mi-a repetat de mai multe ori fraza asta, cu toate că-i explicam de ce nu se poate. Era deznădăjduită cînd a trebuit s-o las. Peste o zi va găsi un pretext, va veni la Bucureşti, va vorbi cu tine şi veţi vedea ce e de făcut. 
  Peste două zile tocmai cînd mă nelinişteam din nou neavînd nici 
  o veste, primii cîteva rînduri scrise pe o foiţă de şocolată (fusese pusă în mijlocul altei scrisori adresate lui Loulou; era o precauţie ca să nu se observe nimic, deci acum era mai prevăzătoare decît se arătase în conversaţie cu Vana. Poate că Marcu bănuise ceva şi pusese unele întrebări.) 
  N-am putut să nu fac reflexia că hîrtia de şocolată îi rămăsese de la nuntă. Iată rîndurile: 
  “N-am venit căci acum sunt bolnavă cu adevărat. Te rog mult aşteaptă cu răbdare. Eu voi veni imediat ce voi putea. Nu mă gîndesc decît la asta.” 
  După alte două zile, cum nu mai ştiam nimic, ca să treacă timpul mai uşor, m-am hotărît să fac o mică excursie la mare. M-a căutat în lipsă. Mă gîndesc ce o fi crezut ea de plimbarea mea tocmai atunci? În orice caz, dacă rolurile erau inverse, ce concluzii complicate aş fi tras eu! Dar mie mi se părea firesc şi nu ştiam de ce Vana mă privea mirată. I-am trimes veste să vie pe la mine şi spre seară a sosit. Şi acum, dacă aş putea povesti scena exactă dintre noi, dacă mi-aş mai aduce aminte de tot ce constatasem atunci, în timp ce conversaţia evolua! Căci luam parte la scenă şi în acelaşi timp observam, eram în acelaşi timp, după obiceiul meu, actor şi public, actor cuprins de pasiunea rolului, şi public, prodigios de curios să audă toate vorbele, să vadă toate personagiile şi chiar decorul. Aş vrea să transcriu cu fidelitate tot ce gîndeam atunci, cu toate că acum, cînd sunt calm, nu mai sunt absolut convins de perfecţia supoziţiilor mele de atunci. Să refac clipele acelea, chiar dacă ar trebui să le neg mai apoi în tot ceea ce au ele interior. 
  Bineînţeles, am uitat multe lucruri, aşa că nu voi transcrie decît cîteva momente care nu se leagă imediat, dar care, în general, formează o atmosferă. 
  Mai întîi mi-am preparat intrarea. Cînd mă va vedea pe neaştep-tate, orice izbucnire de a ei va fi mai sinceră. Contam pe surprindere. Am spus servitoarei, care trebuia s-o introducă în cameră, să-i spuie că nu voi veni decît mai tîrziu, cu toate că eram acolo de mai-nainte. 
  Cum se făcuse noapte şi lumina nu era aprinsă, nu m-ar fi văzut imediat. M-a găsit însă de îndată ce a intrat şi n-a avut nici o tresărire. Efectul meu fusese ratat. Am sărutat-o ca pe o străină şi nu ştiam ce să ne spunem. O simţeam transformată. Cum prevăzusem altfel întîlnirea noastră, rămăsei deconcertat şi-mi simţii capul vîjîind. Totuşi, făceam reflexia cu oarecare dispreţ: “I-a făcut un palton nou, ridicol. Dar pălăria o cunosc.” 
  Voii să-mi spun gîndul ca un început al pedepselor ce trebuiau să vină, dar atenţia îmi fu atrasă de altceva. Începu să-şi scoată mănuşile cu febrilitate, şi ştiam precis că şi le scoate ca să-mi arate că nu are verighetă. (O pusese probabil cu cinci minute înainte în poşeta de alături.) Atenţia asta faţă de mine, arătată cu aşa de puţină discreţie, adusă ca un plocon, mi se părea stîngace şi stupidă, totuşi, m-am crezut dator să-i mulţumesc cu efuzie. Mi-a primit mulţumirile fără tresărirea pe care ţi-o pricinuieşte trecerea de la un gînd la altul, probă că interpretasem bine gestul ei. La primele mele întrebări, a aprobat cu totul observaţiile mele făcute în marginea scrisorii ei trimise la Paris. “Ai dreptate, nu putea să mă oblige nimeni să fac pasul acesta, dar trebuia să fac ceva cu mine. Acum e prea tîrziu.” Repeta vorbele aspru, fără modulaţii, că pe o lecţie pe care şi-o învăţase, din vreme. Am certat-o, i-am adus aminte de trecut, dar ea repeta tot cu aceeaşi voce răstită: “Acum, nu, dar poate mai tîrziu!” 
  Nu recunoşteam aluatul moale căruia îi putusem da orice formă. Mai ales nu semăna deloc cu aceea pe care mi-o descrisese Vana. Se întîmplase ceva între timp, poate cîteva argumente venite bine. Care, niciodată nu voi şti... 
  Şi atunci am ţipat în ajutor, ca cineva în faţa unui pericol. A sosit biata Vana, care veghea prin apropiere. 
  — Vana, nu vrea să rămînă cu mine!
  Ţipătul meu sună strident, şi Vana nu pricepea transformarea Irinei.
  Am început să plîng nenorocit într-un colţ al camerei. Ştiu însă că
  
  şi în clipele acele groaznice îmi dam seama de mine şi de ceilalţi. Era perversitate. De altfel, luciditatea în astfel de clipe poartă numele de perversitate. Dar nu-mi caut scuze, vreau să mă cunosc întreg. Ştiu că gîndeam atunci, în acelaşi timp, că aş fi putut să-mi reţin firea de aş fi voit, dar mă lăsam în voia nervilor ca să impresionez. Ştiu apoi că de nu-mi alesesem locul unde căzusem istovit, mi-am dat seama imediat că aşa, la o parte, singur, păream şi mai de plîns. Vocea mea dezolată, tot pentru efect s-a adresat Vanei, peste capul Irinei: “ O să mă omor!” Mulţi spun la necaz vorba asta ce nu angajează la nimic, nimeni nu are timpul însă, în momentul acela, să se întrebe de e adevărată. Eu am reflectat limpede: “Asta, desigur, n-o voi face-o!” Căci eram mereu dublu. Şi nu numai atît. În acelaşi timp aveam remuşcări pentru această examinare continuă, care făcea ca emoţiile mele rele să fie oarecum falsificate. Nu-mi dam seama cum toate aces-tea puteau exista în mine deodată, dar împletitura lor era aşa de strînsă, că păreau suprapuse. Întocmai ca la o orchestră unde viorile trebuiesc să fie acompaniate de fagoţi şi de contrabaşi. 
  Izbutisem. A venit nebună la mine, plîngînd în hohote, caldă, mîngîindu-mă, îmbărbătîndu-mă, fără nici o jenă faţă de Vana. De altfel, Vana părăsi discret şi tragic camera. 
  — Nu fi supărat, căci stau cu tine! Mă auzi tu? Stau cu tine! Orices-ar întîmpla, stau cu tine! Doar tu eşti toată dragostea mea! 
  Pînă a plecat, a rămas aşa. Am uitat ce-am mai vorbit. Mi-au rămas doar cîteva cuvinte de ale ei şi gîndurile mele cu care le întovărăşisem. Astfel, a izbucnit deodată disperată: “Ştii, n-am mai citit nimic interesant cu nimeni.” Fusese mîndră de lecţiile ce i le dasem şi acum se găsea sacrificată că trebuise să renunţe la ele. (Mă refer la părerea generală pe care şi-o făcuse, graţie mie, asupra ocupaţiilor intelectuale. În practică zăbovea pe cît putea la treburi mărunte şi n-avea curajul să se apuce singură de ceva serios.) Am întrebat-o şovăind: 
  — Ai fost a lui?
  — Nu, m-am prefăcut bolnavă. Acasă ceilalţi îi făceau aluzii, şi el,săracul, n-a spus nimic!... 
  Îmi închipuiam scena, regăseam conversaţiile “strada Dudeşti” pentru care aveam repulsie. Acel “săracul”, spus nu ironic, ci o reală com-pătimire, mi-arătă ca Irina începuse să-şi examineze noul partener. 
  — Şi cum te-ai măritat cu el aşa? Ai făcut ceva?
  Mi-a dat un răspuns artificial şi grăbit:
  
  — Nu, n-am făcut nimic! N-am vrut să ştiu de nimic!
  Nu ştiu de era adevărat. În orice caz, tonul ei demonstra că o preocupase gîndul acesta. Ce departe eram, aşadar, de muntele de la Sinaia de pe care trebuia să se arunce în spaţiu! 
  Apoi, nenorocită: 
  — Dar în afară de aceasta, toată sunt murdară! Cum mă maiprimeşti tu cînd toată sunt murdară! 
  — Cum ai putut să-ţi dai gura lui?
  — Nu, asta nu, tu ştii că mie nu-mi place asta! (Aluzie la buza eiinferioară, care sîngera imediat.) 
  
  De ce spunea asta? Voia, cu toate îmbrăţişările nebune ce-mi veneau acum, totuşi să mă hotărască s-o las? Sau clocoteau remuşcările şi voia să ispăşească? 
  — Şi cum ai putut tu la primărie spune “da”? 
  — Nu, eram pe altă lume, n-am spus nimic!
  Iarăşi da impresia, pe care o dase de multe ori odinioară, că jucase rolul într-un anumit fel, ca să se vorbească de dînsa. S-ar fi spus cu maliţie şi curiozitate: “Se mai gîndeşte la celalt” şi, în acelaşi timp, prin astfel de mici ezitări, îşi uşura conştiinţa. 
  — Şi la biserică. Irina! (Adică cu lămîiţă, cu flori şi bomboane.) 
  — Dacă ei au vrut!
  În fine, era răspunsul ce o cuprindea întreagă! Aşa cred că era. Incapabilă să reziste unei rugăminţi din partea altora. În voia tuturor, întocmai cutiei de bomboane cu floricele albe pe care o arunc în mare. Şi apoi adăugă, ca şi cum ar fi simţit că e nevoie de o reparaţie faţă de mine. 
  — Dar a fost foarte simplu totul!
  În credinţa că fraza asta m-ar fi putut consola, nu se demonstrează toată uşurinţa ei? De altfel, în practică, cu resursele ei, nici n-ar fi putut face ceva complicat. Totuşi, cu toate aceste gînduri, mă linişti-sem. Nu mi se mai părea că prezenţa Irinei mi-e absolut indispensabilă, cel puţin deocamdată. Se făcuse de mult noapte şi voiam să se ducă la dînsa. Avea a doua zi să-şi spuie voinţa ei de a se despărţi. Dar din nou, desperată, mă ruga: 
  — Nu mă lăsa acolo! Ia-mă cu tine!
  Şi în tonul ei nu era părerea de rău de a mă părăsi, pentru oricît de puţin timp, ci frica de a nu putea suporta discuţiile care o aşteptau. De-aş fi vrut atunci, aş fi putut face orice cu dînsa. Dar redevenisem acelaşi pe care-l cunoscuse ea odinioară, nesigur de sentimentele mele, ezitînd, voind să amîn orice hotărîre definitivă. Încet, am coborît-o în stradă. Acolo i-am surprins o privire dosnică, parcă frica să n-o vadă cineva. Încă de cîteva ori: “Nu mă lăsa!” Apoi a oprit un automobil. 
  — Acum cu automobilul!Şi iarăşi un răspuns din acele care-i caracterizau toate slăbiciunile:
  
  — Nu-i nimic. Acum el plăteşte!
  
  ...Sufleţel moale! Ca nisipul dimprejur, cu care mă joc în voie ca să-mi mîngîi mîna. Dar cu toată observaţia mea, aveam o satisfacţie imensă. Irina făcuse caricatura întregii ei afecţii pentru acel Marcu. N-aveam să-l invidiez niciodată, chiar dacă, sărmanul, ar fi ignorat rolul pe care fusese silit să-l joace sau ar fi avut mai puţină perspicacitate ca mine, sau ar fi interpretat cu bunăvoinţă mici gesturi de ale Irinei neconvenabile pentru el, s-ar fi consolat filozofic zicînd că aşa e lumea şi s-ar fi agăţat pentru mulţumirea lui proprie de mici gentileţe în care Irina ar fi fost sincer duioasă, dezinteresată, îndatoritoare sau gravă. 
  La fel cu acel care, fericit de marea cu imensele ei bogăţii de culoare şi de sunete, şi-ar lungi trupul trîndav pe nisip, după care l-ar netezi şi ar îndepărta toate ierburile ude sau scoicile prea tari. Căci pe ce şi-ar clădi Marcu construcţia fidelităţii Irinei cînd ea a avut atîta uşurinţă faţă de mine, care-i fusesem o dragoste, şi nu un expedient? Şi ce fel de viaţă e aceea fără de nici o încredere? Ne-am despărţit stîngaci. Mi-a aruncat Irina o ultimă privire piezişă şi eu mi-am fluturat mîna, încetişor. Apoi a dispărut în noapte. A doua zi eram la Gina. Fiinţă încîntătoare, dar lipsită complect de judecată precisă (dar avea să arate mai tîrziu, în dragoste, o voinţă uimitoare). 
  — Am fost la biserică. Părea cam zăpăcită. Cum m-a văzut, a lăsatpe toţi şi a venit la mine. Nu voia să mă părăsească. Nu ştiau ceilalţi cum s-o întoarcă. 
  Desigur, faptele nu se petrecuseră fără oarecare tulburări nervoase pentru Irina. Va fi crezut şi ea că face gestul imolării. Apoi Gina, prietena noastră comună, nu-i aducea o ultimă imagine a mea? 
  În ziua aceea, trimisă de mine, Gina s-a dus s-o vadă. I s-a povestit imediat unul din gesturile Irinei. Unul din ei critica o vorbă de a mea, într-adevăr urîtă, dar Irina mi-a luat apărarea. “E doar aşa de copil încă!” Şi de aici concluzia. “Tot se mai gîndeşte la el?” Rămase singure, Irina i-a povestit multe, despre dragostea noastră, despre gelozia ei. 
  Vorbea duios şi şoptit, ca de un mort căruia i-ai încerca pentru ultima dată portretul fizic şi moral, în timp ce carnea i s-ar face, cu fiecare clipă, mai galbenă şi mai tare. 
  Cum nu mai ştiam nimic, am trimes-o pe Gina după veşti. Şi atunci Gina a asistat la o scenă de un comic monstru şi, desigur, păcat că n-am văzut-o ca s-o descriu. Cred că era aşa de interesant, 
  încît aş fi uitat că mă priveşte personal şi m-aş fi amuzat ca la teatru. Irina în mijloc şi toţi ceilalţi pe de lături. Secretul plesnise. Marcu întreba buimac: “S-a putut să ai un aşa mare secret sufletesc şi eu să nu ştiu nimic?” Ceilalţi ţipau pe diferite tonuri: “Rămîi aici!” Gina întreba: “Ce faci, vii cu mine?” Şi Irina se zbătea: “Ce să fac?” Scena a durat, se pare, mai multe ore. La urmă a rămas cu ei, după cum cu două zile înainte, la imprecaţiile mele, rămînea cu mine. Depindea deci de moment. E greu de ştiut dacă în toate întîmplările ei avea şi ea vreo hotărîre personală. Fiinţă uşuratecă şi iresponsabilă. După o zi, înainte de a pleca la Sinaia, a trecut pe la Gina. Remuşcările o frămîntau. Mi-a trimes veste ca “se va gîndi toată viaţa ei frumos la mine” şi că “mă roagă să nu fac nici o prostie” (să nu mă omor poate). Oamenii rămîn greoi sau uşurateci orice s-ar întîmpla cu ei. Căci ce rost aveau vorbele ultime? Trebuiau să mă consoleze! Ca şi cum ea nu m-ar fi învăţat că vorbele, cu toată siguranţa tonului, cu toate lacrimile şi promisiunile, n-au decît o valoare momentană. 
  Asta era într-o vineri. Duminica plecam la Paris. Şi cînd Vana m-a rugat să mai întîrzii ca să mă întremez: 
  — Imposibil, zisei, vreau să asist la deschiderea Salonului de toamnă!Şi nu minţeam pe de-a-ntregul. 
   
  Ce va mai fi? Şi acum să-mi continui romanul? Sau să-mi încep altul? Încă unele momente de durere ascuţită? Şi altele de indiferenţă totală, cînd te îndoieşti că a existat ceva? Şi alteori numai reverii poetice în preajmă?... Gînduri care apar şi dispar sau numai se întrevăd, ca un înotător pe valuri... Folosind, ca şi înotătorul, doar ca un detaliu de curiozitate şi de variaţie în decorul multiplu... 
  Căci, sub soarele voalat, marea s-a unit perfect cu cerul. Şi în faţa imensităţii auguste, bietele mele gînduri sunt minuscule şi nepotrivite. 
  Totuşi, aventura mea va fi legată de mine, orice s-ar întîmpla. Mi-a luat o serie de prejudecăţi şi mi-a dat altele. O voi uita-o deseori, dar şi în momentele de uitare voi privi lumea altfel, numai din pricina ei. 
  Lîngă mine, pe nisip, s-a întins Collette. Colette e fragilă şi vaporoasă, piciorul ei mititel abia atinge pămîntul, vorba ei sună ca cristalul lovit încetişor cu un cuţitaş de argint. A ieşit abia din mare, apa scînteie pe dînsa şi pare o naiadă obosită. Respiră uşurel, ca şi cum s-ar prelinge pe corpul ei o adiere, şi sînii mititei îi tremură ca două frunze gemene. Cu braţele pe solduri, pare un vas grecesc în care sunt închise mirodenii. Acum, cînd se încolătăceşte în jurul trupului meu, e o iederă, pe care a plouat. 
  Ne cunoşteam de mult, dar n-o găseam de nici o însemnătate. Mă preocupau alte gînduri. Şi-a trimis un an de zile, de peste drum de mine, sclipirile ochilor, ca doi pescăruşi, în zadar. Şi o dată, cînd am văzut-o în plin soare, am fost uimit de apariţia ei minunată. Am che-mat-o şi a venit umilă, despuiată de orice pretenţie personală, fără nici un gînd ascuns. O port acum pretutindeni cu mine şi pun în ea sau iau din ea, ca dintr-o casetă, toate gusturile mele. Viaţa dintre noi i se pare un miragiu, cea mai mică despărţire un chin. Ştie tot ce-mi place şi ce-mi displace şi mă păzeşte fără odihnă să nu mi se întîmple ceva. Lîngă mine, pe nisip, e amorţită de oboseală. Totuşi, de cîte ori îmi fuge mîna în lungul corpului ei, îi tremură carnea. Şi ochii ei enormi, negri cu străluciri albăstrii, mă privesc necontenit. E în stare să adoarmă cu ei deschişi, numai să mă vadă. Dar eu n-am linişte. Aplecat deasupra lor, mi se pare că au adîncuri aşa de vaste, ignorate de noi amîndoi, că mă cutremur. Asemenea călătorului care, pe vaporul cel mai sigur, se cutremură în faţa valurilor veşnic reîncepute. 
  Stau singur în seară, insulele s-au subţiat, au devenit transparente, au plutit pe valuri şi apoi au dispărut. Numai cerul şi apa, alburii şi ondulate, formînd împreună o imensă scoică deschisă. Un om mărunt vine la mine şi aud nisipul scîrţîind sub pasul lui. E factorul, care mă cunoaşte, îmi lasă o scrisoare, apoi pleacă după ce-mi aruncă amical: 
   
  Rup anvelopa în bucăţele mici, pe care le arunc una cîte una, de cîte ori un val se subţiază pînă la mine. Apoi citesc cu greu din pricina nopţii. E de la Gina. 
  “Ştii, dragul meu prieten, o veste mare: Irina a murit. Sărmana! Un accident. A căzut de pe vîrful unui munte, la Sinaia.” 
  Pentru un moment am rămas fără de nici un gînd. Apoi, un tremur ciudat prin tot corpul. În sfîrşit, înţelegeam. Nu mai era nici o îndoială asupra bietei nenorocite. Toate interpretările mele asupra uşurinţei ei au fost false. Sau aşa sunt oamenii. Pot să urmărească un scop mare şi să aibă momente de distracţii şi de mici plăceri inofensive. Acum înţelegeam totul. A fost convinsă că-mi este de prisos şi dispăruse. Şi, supremă abnegaţie, preferase să-mi pară uşuratecă, numai să n-am remuşcări. Nu-şi închipuise că voi pricepe-o imediat. Bineînţeles, nu se putuse jertfi fără ezitări, dar la urmă învinsese. Aşa cum mi-o spunea ea odinioară, şi la supărare şi la bucurii. Aşa mică, a fost în stare de un gest mare! Ea, care se îndoia sub hotărîrile tuturora, a fost în stare de o hotărîre proprie grandioasă. Poate că a fost ademenită de spaţiul de sub ea. Sau, dacă n-ar fi avut atunci ocazia, n-ar mai fi făcut nimic altă dată, s-ar fi obişnuit cu noua ei viaţă, cu vremea ar fi început chiar să-i placă şi să se mire de vechile ei disperări, numindu-le “nebunii de copil”. Dar, măcar pentru clipa aceea, a fost măreaţă. A stricat toată arhitectura presupunerilor mele. 
  A arătat că eu sunt cel uşuratec, căci n-am fost în stare decît să mă zbucium. Şi noua mea durere de acum, nemîngîiată şi, poate eternă, totuşi e limpede, netedă, ca a cuiva care nu mai are nici o nelămurire. Şi aceasta numai graţie ei. 
  Nu se mai vede nimic. Cerul s-a apropiat de mare, scoica uriaşă s-a închis, cuprinzîndu-mă. Şi dacă ar pune cineva urechea, ar auzi desigur accente elegiace însă prinse în cadenţe măsurate după regulile clasice, ordonate şi cuminţi: 
  POATE A LUNECAT... 
  Paris, 1926 Porspoder, 1929 
   
  IOANA
  
  În sfîrşit, automobilul de curse părăsi centrul Bazargicului, coborî pe uliţe chinuite, o porni pe pămîntul galben, neted, printre lanurile de grîu tremurînd şi schimbînd culorile ca marea cea aşa de apropiată, şi, printre maci, urme de sînge ce duc la cine ştie ce crimă petrecută în vreun ungher dosnic al acestei pustietăţi. Apoi ne-am oprit pentru cîteva clipe la o moară arsă, unde ne-au părăsit cîţiva tovarăşi de drum. 
  Balcicul începea lîngă noi, miraculos, fermecat, invizibil, dar sugerîndu-ne aroma. 
  Automobilul meu, cu puţinii pasageri rămaşi, s-a îndepărtat de moară, alunecînd spre Cavarna minusculă. Chiar la poarta casei, transfigurată de aşteptare, mă întîmpină Ioana. 
  E supranatural cînd vezi pe cineva complect în voia unui sentiment puternic. Îi priveşti faţa, şi fără nici o ezitare, oricît de neîncre-zător ţi-ar fi temperamentul, ai certitudinea că nu ţi se ascunde nimic, că pentru clipa aceea măcar, nu există o minciună dedesubt. 
  Ioana apăruse fără gesturi, căci se apropiau şi alţii de noi, cu ochii, cu gura, cu mîinile, cu toată carnea către mine. Mă întreb dacă eu aş fi în stare de o asemenea dăruire totală, fermecătoare, ce face fericit şi pe cel de unde porneşte şi pe cel către care porneşte. Întotdeauna, sub orice iniţiativă a mea, cea mai spontană posibilă, surprind şi instinctul de a mă analiza. Nu ştiu cum mă prezentam în faţa Ioanei, dar ea era prea turburată de fericirea ei ca să mă mai examineze. Totuşi, luasem trenul cel dintîi ca s-o revăd, aşteptasem cu nerăbdare fiecare minut să treacă şi să ajung mai repede. Aveam în valiză daruri bine alese; ca să-i facă bucurii; am întors în minte, îndelung, toate aceste bucurii. 
  Acum eram în voia mai multor emoţii: încîntat de primirea ce mi se făcea, de peisagiul gol din faţă, de marea de alături. Eram intimidat de atîţia oameni primindu-mă cu exclamaţii, cu toate că pe unii nici nu-i cunoşteam. Ioana, abia sosită şi ea la Cavarna, a şi luat aerul provincial: arsă de soare, pe frunte cu cîţiva pistrui, îmbrăcată fără grijă, cu picioarele goale în pantofi. Rochia şi-a lucrat-o singură, fără gust, că toate că a vrut să o facă pretenţioasă; parcă şi-a luat modelul nu de la o mare croitoreasă unde se îmbracă de obicei, ci din vitrina prăvăliei principale din Cavarna. Cîteva zorzoane inutile, şi la spate chiar un început de trenă. Totul nepotrivit pentru atmosfera rustică de acolo, şi, de altfel, praful a bătut stofa şi a făcut garniturile şi mai caraghioase. Dar această haină dădea un farmec nou Ioanei, o arăta sinceră, îi bănuiam toate gîndurile ei pentru mine, căci voise să fie elegantă ca să-mi placă, gînduri naive şi delicioase de copiliţă zăpăcită, oricîte dezastre ar fi trecut peste dînsa, rămasă proaspătă orice ar fi învăţat-o viaţa. O priveam acum cu dragoste, cu duioşie, milă, dar şi cu reflecţia: “Ce rochie urîtă! E lipsită de logică după obicei, căci de atîtea ori a fost îmbrăcată cu gust.” 
  Aveam remuşcări de gîndul meu ascuns lîngă fata care mă primea cu tot sufletul... 
  E foarte frumoasă Ioana, dar numai cînd este fericită. Ochii îi scînteie, faţa se luminează, emoţia îi inundă toată fiinţa. Oamenii au chipul frumos sau urît, indiferent de proporţia perfectă, numai cînd oglindesc mistere venite din afund. Numai cei care au suferit sunt frumoşi... 
  Tovărăşia noastră fu iute întreruptă: gazdele, doamna şi domnul Axente. Amîndoi spre 50 de ani. Doamna Zoe Axente, rotundă, galbenă, cu gropiţe în obraz, cu gesturi mărunte, cu vocea subţire şi vorbele îngrămădite. Domnul Costică Axente, mărunt, întunecat, cu mustă-ţile atîrnate. Şi unul şi altul în clipa aceea numai preocupaţi să se arate gazde perfecte, să pară imediat că mă cunoşteau şi că-mi erau prieteni. Îmi puneau o mie de întrebări, cu toate că nu m-au văzut niciodată, şi aprobau orice părere aş fi avut despre lucruri ce le-au fost lor familiare, le-au discutat înainte zilnic, şi era natural ca să fie ei mai competenţi. Bineînţeles, păstrau şi pentru ei un mic colţ unde nu ai voie să intri, cînd eram ascultat numai cu bunăvoinţă, căci acolo domnul e specialist şi a fost motivul de admiraţie al doamnei din prima zi a menajului. Astfel, domnul e cunoscător mare în agricultură. A trebuit să spun şi eu cîteva vorbe despre grîu şi despre ovăz şi să ascult cu atenţie toate explicaţiile primite. 
  Dialogul a început cu inevitabilul: 
  — Te vei mulţumi cu tîrgul nostru mic, cu obiceiurile noastre vechi? 
  — Da, desigur, mie îmi place singurătatea, şi apoi, nu departe e marea. 
  
  Singurul răspuns pe care poţi să-l dai, şi mă simţeam umilit, căci aceste vorbe corespundeau unor adevăruri profunde ale temperamentului meu, pe care le port tot timpul cu tragedie şi cu voluptate, şi mă supără că trebuie să fac în clipele neserioase, unor oameni străini şi din altă lume, mărturisiri esenţiale (chiar dacă sunt sigur că ei nu pricep importanţa lor), cum te-ai simţi îndurerat să trebuiască să vorbeşti cuiva îndepărtat sau superficial despre o durere trăită îndelung. 
  Doamna şi domnul Axente au primit cu satisfacţie asigurarea mea, dar desigur că nu au priceput mare lucru. Un locuitor de lîngă mare nu scoate din minunea ce se desfăşoară în faţa lui decît posibilitatea de a face plajă sau de a mînca peşte mai des şi mai ieftin. 
  O dată cu menajul Axente au apărut şi celelalte două nepoate ale lor, Viky şi Roza. Pe Viky, sora Ioanei, o cunoşteam mai de mult: graţioasă, descurcîndu-se uşor printre oameni, plăcînd imediat băieţilor, întrebuinţînd cu uşurinţă cîteva cunoştinţe despre muzică sau literatură căpătate din conversaţiile mele cu Ioana şi impresionînd chiar şi pe oamenii mai avertizaţi. De altfel bună, uşor influenţabilă, fără încăpăţînări, prietenă cu toată lumea, ştiind să invite, să primească şi să nu uite pe nimeni. Apă limpede pe care nu puteau să se întîmple furtuni, din cauza aceasta odihnitoare, dar nefiind în stare să înveţe ceva neaşteptat. 
  Sunt oameni, şi Viky este printre ei, ce nu-ţi rezervă surprize, căci ştii cu siguranţă cum vor proceda, orice eveniment ai imagina pentru dînşii. Cu toate că Viky era expresia cea mai perfectă a fecioarei neprihănite, cu fruntea ei fără un creţ, cu ochii luminoşi, cu zîmbetul lilial, poate ar fi putut fi a unui bărbat (nu din senzualitate, ci numai fiindcă fusese cerută cu insistenţă şi nu avusese tăria să refuze), fără ca cea mai mică transformare să se observe în fiinţa ei. Pe vara fete-lor, Roza (adoptată de soţii Axente, căci părinţii ei muriseră) o vedeam pentru prima oară. Fugea de lume şi nu se înţelegea nimeni cu ea, cu toate că nu începea nici o discuţie. Era mică, grasă, cu părul roşu, şi toată faţa acoperită cu pistrui. Avea o mulţime de umilinţe şi de terori şi o chinuia îndeosebi fizicul ei şi gîndul că nu a avut ocazia să înveţe mai multă carte. Ioana caracterizase imediat: “Viky e dulce şi insuportabilă, Roza e singura profundă din toate fetele pe care le cunosc”. Viky a primit recomandaţia cu un surîs graţios, iar Roza cu un început de mînie. Ioana adăugă mai tîrziu numai pentru mine: “Să fii drăguţ cu Roza şi să nu te impresioneze aparenţele. Merită, săraca!” După dejun, într-o trăsură, cu Ioana şi Viky, cu un pisoi mititel, numit în glumă pentru culoare locală Ahmed, am pornit spre mare. 
  Cavarna: o singură stradă, cu prăvălii neînsemnate ţinute de bulgari şi cîteva cafenele umile. 
  Trăsura a întors spre stînga, şi după patru kilometri de mers pe un drum pustiu, uşor înclinat, în fund, de la un timp cu linia albastră a mării, o moară, şi apoi mititelul Cavarna-Port. 
  Cîteva magazii, cîteva bordeie locuite de pescari vara. O mică piaţă la mijloc, pe o latură cu o casă pătrată, restaurantul “Mihali”, şi el, cu toată neînsemnătatea lui, deschis numai vara. Pămînt galben, case albe, marea în culori deschise. La dreapta, un munte mic. Ciracmanul. Două pontoane de lemn, puţin nisip, o vilă roz — stranie apariţie — pe o colină. Lîngă un ponton, o clădire care ar putea fi numită casă: locuinţa şi biroul vameşului. În total, aspect de singu-rătate grandioasă. 
  Ne-am strecurat printre cîteva magazii şi am ajuns la o cabană de pescari cu un etaj, locuinţa noastră. Într-una din cele două camere de jos locuiau fetele, cealaltă folosea drept bucătărie. În camera de sus trebuia să stau eu. Ioana se căznise mult timp să cureţe şi să împodobească pereţii goi şi scîndurile putrede, căci încăperile folosiseră numai ca adăpost pentru sacii de făină. Şi izbutise admirabil. La mine pusese covoare pe jos şi pernele aduse de la Cavarna, iar într-un colţ alcătuise un pat moale. Fereastra da drept spre mare. Eram impresionat şi de grija ei, şi de deliciul vieţii ce aveam să duc departe de lume. Ioana a fost încîntată de entuziasmul meu şi mi-a spus cu toată seriozitatea: “Mi-era teamă că n-o să-ţi placă“. Şi, alipindu-se de mine: “Sa vezi ce fericiţi o să fim aici!” 
  În clipa aceea aşa credeam şi eu... 
  Feţele mării. Vocile ei. N-am cunoscut obsesie mai constantă. Dacă aş fi poet, aş face o epopee în care n-ar apare nici un om. Numai valurile. Dar ce prodigios poet ar trebui să fiu şi, de altfel, orice aş izbuti, s-ar dărîma la prima apariţie a apei. Aş înşira o mie de emoţii, şi aici sunt emoţii suprapuse. Orchestră gigantică cu nenumărate instrumente. Ar semăna construcţia mea doar cît seamănă o păpuşă, avînd un mecanism izbutit, cu un om. Îmbinare fantastică de culoare, zgomot, mişcare, miros. Nemărginire, şi simţi mereu impresia mă-runtei tale fiinţe. Te porţi pios ca şi cum ai fi într-o biserică. Puţin îi pasă de toată lumea şi ai iluzia că poţi să fii calm, că nici o nenorocire prea importantă nu se poate întîmpla. Nici o fantezie nu ţi se pare prea romanţioasă, poţi să spui de o sută de ori aceeaşi vorbă şi nu se miră nimeni. 
  — Ioana, ce ne pasă de ce a fost! Te simt fremătătoare lîngă mine, ştiu cît m-ai iubit, şi tot dezastrul s-a întîmplat dintr-o dragoste exagerată. În clipa aceasta nu suferim nici unul, şi dacă vom vedea că nu putem altfel, vom lua o barcă şi vom porni intr-o noapte fermecată spre larg, vom da drumul lopeţilor şi vom pluti în voia valurilor, asemeni lui Tristan. Apoi ne vom arunca îmbrăţişaţi spre adîncuri. În pustiurile aceste nu va fi nimeni să ne scape. 
  Ioana se strînsese lîngă mine, accepta. 
  Pe mulţi din oamenii din port nici nu i-ai observa în altă parte. N-au nici un pitoresc, oricît i-ai întreba, îţi răspund incolor, şi din înfăţişare nu le poţi scoate nici o caracteristică. Bulgari sau turci ursuzi, fără imaginaţie, fără chef. Nici măcar revolte reţinute, căci niciodată nu protestează şi se poartă la fel cu toată lumea. Aşa este Mihali, restauratorul, sau Cadîr, barcagiul, şi totuşi îi voi ţine minte toată viaţa, căci s-au legat fără voia lor de emoţiile mele, şi apoi, în deşertul acesta, fiecare capătă o importanţă mare. 
  La restaurantul lui Mihali nu se găseşte niciodată nimic, nici măcar peşte. Am încercat să-l conving să aducă de la Cavarna un pachet de şocolată, dar cum totdeauna la întrebările mele căuta cîte un pretext, am renunţat, şi el nici măcar n-a băgat de seamă. 
  Duminica vin cîţiva vizitatori de la Cavarna, consumă la el limonadă, vin şi sifon. Poate şi puţină brînză şi măsline. Are pe tejghea cîteva cutii cu sardele, care nu inspiră nici un fel de încredere; e şi ridicol să cumperi cutii de sardele la mare. În faţa cîrciumii lui sunt cîteva mese. La una din ele văd uneori pe un civil cu fes, jucînd şah cu multă răbdare, în ritmul peisagiului. Mi s-a spus că e un ofiţer în armata romînă şi că vila roz îi aparţine. Dar niciodată n-am avut ocazia să-l cercetez mai de aproape şi nici n-am voit să limpezesc misterul. 
  Prin faţa casei noastre trece un rîuleţ destul de murdar, care se lărgeşte brusc şi se varsă în marea de aproape. Marea pe aici, strînsă bine în golf, este destul de cuminte, nu se înfurie niciodată, cel puţin în anotimpul acesta, aşa că rîuleţul rămîne în fiecare zi identic. Pe dînsul se agită, fără să le oprească nimeni, gîşte şi raţe. Le privesc deseori de pe o înălţime de lîngă casă; stau pe nişte pietre mari şi netede, aşezate parcă anume să formeze o bancă. Sunt extrem de multe observaţiile pe care le fac uitîndu-mă atent la aceste păsări, şi e fatal să le observ, căci intru şi ies mereu, şi astfel în fiecare clipă dau peste ele. În agitaţia gîştelor din faţă am constatat îndeosebi o imensă bucurie de a avea apă în preajmă. Ţipă, fac ocoluri, cufundă capul, marinari deplini, pentru care pămîntul nu contează. Cîteodată mă amuz zvîrlindu-le fărîmituri de pîine, şi apoi le privesc cum mă observă de la distanţă, cum se apropie cu băgare de seamă, iar se depărtează şi, în sfîrşit, una mai caraghioasă mănîncă. Reuşesc, tot aruncînd pîinea mai aproape, să le aduc la doi paşi de mine. Cîte-odată nu mă remarcă: se găsesc chiar la începutul mării, şi albul penelor continuă albul spumelor. Am crezut că m-am obişnuit perfect cu obiceiurile lor, că cel puţin în peisagiul acela nu au nici un gust pe care să nu-l cunosc. Dar într-o zi s-a întîmplat ceva extraordinar, şi nici acum nu pot da explicaţii. O gîscă s-a depărtat de tovarăşe şi a început, tot timpul cu strigăte stridente, să plutească spre orizont. Celelalte o priveau cu capul ridicat, încremenite toate, pricepînd se vede că se petrece în mijlocul lor ceva neobişnuit. M-am uitat cu binoclul pînă ce n-am mai văzut-o. 
  — Parcă erai tu, Ioana...
  Ioana plînge desperată lîngă mine.
  În pustiurile micului port, cu cîteva magazii şi cîţiva oameni primi-
  
  tivi, s-a găsit un loc pentru o aventură: vameşul, domnul Jianu, cu doamna Pitpalac. 
  Vameşul e un flăcău bătrîn, cu zîmbetul mereu pe buze, vorbind monosilabic şi incapabil să pună o întrebare, de o timiditate cumplită, vizibilă de la primul moment cînd l-ai cunoscut. Te întrebi cum poate să-şi menţină un post în care uneori are anumite iniţiative de luat. Dacă îl întîlnesc de multe ori, şi e fatal să fie aşa, căci la cea mai mică mişcare trec prin faţa vămii, şi am curajul să încep conversaţia, aflu că domnului Jianu îi place literatura, că în fiecare an se duce la Buzău la părinţi şi cumpără romane de vreo cinci sute de lei. Toate cărţile îl satisfac, pentru toţi autorii are stimă, dar poate că preferă pe autorii tandri, ca firea lui blajină să poată vagabonda fără cataclisme. Şi dacă, înspăimîntat de singurătate (iarna, mai ales, trebuie să fie cumplită aici, căci atunci pleacă toată lumea la Cavarna, şi pescarii şi madame Pitpalac, iar Mihali închide restaurantul: şi astfel nu mai rămîn decît vameşul şi cîţiva soldaţi, păzind cu rîndul, inutil — căci nu vine nici o corabie — pontonul), îl întrebi dacă cele cîteva cărţi ajung pentru trecerea timpului, el îţi răspunde afirmativ, căci citeşte rînd cu rînd, meditează la fiecare pagină, şi după ce termină ia lectura de la început. De fapt, cum are panică de orice gest mai isteţ, are panică şi să cheltuiască bani. Viaţa lui necăjită l-a învăţat de mult astfel, iar Cavarna-Port nu-i oferă nici o tentaţie. Cărţile cumpă-rate constituie în viaţa lui un eveniment important, îndelung cumpănit şi savurat, o orgie ce-l face mîndru în sufletul lui, de care vrea să profite cît mai mult timp, în lungile nopţi de iarnă, cînd nu vine cu săptămînile nici o veste din altă parte. În chipul acesta, orice erou al vreunui roman devine important, nu trebuie prea multă bătaie de cap din partea autorului ca pentru domnul Jianu el să trăiască ca un om veritabil, şi cel mai mic gest, cea mai mică vorbă — mai ales aici, căci e întovărăşită de vîjîitul valurilor — pentru sufletul lui potolit ia aspecte catastrofale. Despre amica lui, madame Pitpalac, am o impresie nelămurită. Cel puţin nu o poţi cîntări de la prima vedere. Ioana mi-a reprezentat-o în două chipuri diferite. La Bucureşti îmi vorbise des-pre ea, cînd îmi enumerase pe toţi oamenii Cavarnei-Port, ca de o fiinţă umilă, dar plină de suflet, interesantă să o descoperi la capătul lumii. Însă poate că exagerase astfel numai ca să-mi facă localitatea cît mai plăcută şi să mă hotărască să vin aici, cu toată teroarea mea de rudele ce trebuia să le suport. Mai tîrziu, la Cavarna chiar, Ioana mi-a spus că madame Pitpalac este foarte rea de gură şi că acum, nemaiinvitînd-o tot timpul ca mai înainte, o duşmăneşte, cu toate că odinioară fuseseră prietene. Nu pricep ce e adevărat, căci Ioana se contrazice uşor, şi ajunge vreo cauză neînsemnată pentru ca să-şi schimbe părerea, fără măcar să dea o scuză. Mie mi-a apărut madame Pitpalac ca o persoană subţire, albă, agitată. Foarte săracă, căci bărbatul ei o lăsase după ce-i cheltuise toată zestrea, vrea să-şi ascundă sărăcia şi mizeriile (am aflat că lucrează toată ziua, în fundul unei magazii, covoare, ca să le vîndă) şi pretinde să fie tratată cu tot respectul, de la egal la egal. Are păreri despre orice, a citit şi ea cărţile domnului Jianu şi lasă să se înţeleagă că asta nu e decît o parte din lecturile ei. Cunoaşte pe toţi cei mai importanţi de la Cavarna şi chiar din Bazargic şi vorbeşte despre toţi fără umilinţă, deseori judecîndu-i. O vezi de multe ori în tovărăşia domnului Jianu, dar nu se poate şti cît au mers lucrurile de departe, aşa e el de lipsit de iniţiative şi ea fără răbdare şi tact. 
  Şi dacă consider totuşi tovărăşia lor drept idilă, o fac numai ca să repet clevetirea vecinilor şi pentru că devine de o importanţă considerabilă, în singurătatea locurilor, conversaţia lor. Îi întîlnesc uneori spre seară, cînd vagabondez pe coline, şi e amuzant şi duios în acelaşi timp văzînd perechea lor profilată pe mare. 
  De obicei stăm pe plajă toată dimineaţa. Acolo lîncezeşti sub soare, nu se pot începe discuţii. 
  Ioana şi Viky aduc umbrelele lor înflorite şi mă adăpostesc şi eu lîngă ele. Iau cîte o carte, creion şi hîrtie, dar nu pot citi decît cîteva rînduri fără importanţă. Curînd, cartea, creionul şi caietul se pierd pe jos, se acoperă cu nisip. 
  Viky nu stă niciodată în tovărăşia noastră. E o înotătoare pasionată şi curînd intră în apă. E foarte graţioasă, are corpul împlinit, graţie la rîs şi la mers, pricepere cum să puie pe ea cea mai neînsemnată haină. În costumul ei de baie, bleu-marin, cu cîteva desene roşii, cu o mică pelerină pe care o lasă lîngă noi, cu o scufiţă amuzantă, e o apariţie fermecătoare. Ce plăcere să o priveşti pătrunzînd încet, scufundîndu-se, făcînd roate, pe o parte, pe spate, pe pîntec, îndepărtîndu-se sau jucîndu-se în preajmă, multă vreme, neobosită, părcă desen desprins dintr-o revistă de mode franţuzească. Apoi, cînd iese, se trînteşte lîngă noi, udă, cu cîteva fire de nisip lipite de carne, care măresc aspectul ei senzual, cu soarele strălucind pe fiecare picătură, cu sînii care se ridică tineri, cu tricoul ce ia perfect forma trupului şi dezvăluie formele în cele mai mici amănunte. Şi atunci am chef, cu orice risc, să rup tricoul, să-mi desfăt ochii pe corpul gol aşa de proaspăt, să-i strîng sînii, să o posed, strivindu-i carnea. Dar zîmbetul ei fermecător, mereu prezent şi acelaşi, îmi întăreşte convingerea că poate ar accepta strînsoarea din indolenţă, din lipsa oricărui principiu bine stabilit, dar că nici un fior n-ar străbate-o. 
  Dimineaţa, ne strecurăm cu rîndul la o cişmea să ne spălăm, cu prosopul, săpunul, peria de dinţi şi pasta. Trecem pe lîngă cîteva magazii, pe lîngă cele două pontoane, coborîm cîteva trepte şi, chiar la începutul plajei femeilor, curge din stînca de calcar un şipot limpede şi rece. Această apă, neaşteptată apariţie, curgînd drept lîngă mare, este una din minunile portului. Sorbi apa, după ce te-ai lăsat în voia razelor soarelui, cu deliciu. Îţi uzi faţa, mîinile, trupul gol, niciodată nu te saturi de ea şi nu te saturi de ea şi nu încetezi să te miri de unde a venit. 
  La masa noastră e bucuria principală şi nimeni nu se gîndeşte la vin, ca şi cum ai fi în vîrful unui munte unde ai descoperit un izvor. 
  Puţin mai departe, la o sută de metri, drept în mijlocul plajei femeilor, curge o apă şi mai perfectă. De aici, pe rînd, Ioana, Viky şi eu aducem în cană apă pentru prînz. 
  Aici puteam fi dezmăţaţi în voie, orice ruşine a dispărut, umblăm cum se întîmplă şi ne simţim chiar încîntaţi de neglijenţa noastră. 
  Suntem în tricou de plajă toată ziua şi în picioare purtăm papuci, cărora repede le-au dispărut culoarea şi şireturile. 
  Aşa îl ştiu pe Hacik, cu pantaloni de baie cu sandale, cu restul corpului gol, corp negru, dogorit de soare şi plin de păr. În cap poartă 
  o pălărie specială de paie, mare cît o umbrelă, prinsă pe sub bărbie cu un elastic. 
  Stranie apariţie şi Hacik, aşa de străin şi totuşi atît de apropiat de peisagiul acesta, că nu l-aş putea închipui în alt loc. Un om ridicol: mic, subţire, păros, cu sprincenile împreunate, fără vîrstă. Limbaj amuzant, dar şi mai amuzant e timbrul vocii, pe care nu-l pot reda prin scris. O caracteristică are că te salută ori de cîte ori te-ar întîlni, şi te întîlneşte de o sută de ori pe zi. Prima dată l-am descoperit pe o bicicletă, cu o cutie de pălării în mînă. Era ţanţoş, drept, cu o mînă abia sprijinind ghidonul. Ce rost o fi avut bicicleta între cele cîteva magazii, sau cutia de pălării, rămîne inexplicabil. E gata să facă servicii şi, dacă îl iscodeşti puţin, începe să-ţi povestească despre dragostea lui fără speranţe pentru o fată tuberculoasă. Dacă l-ar accepta, ar lua-o de nevastă, cu orice risc. 
  Hacik are un suflet admirabil, exprimat ridicol, dar în cazul lui ridicolul ţi-l face cu atît mai drag. Poartă pretutindeni vioara cu el şi e suficient să-l surprinzi noaptea în vreun colţ de lîngă mare cîntîn-du-şi toate deznădejdile ca să-ţi fie, măcar pentru clipa aceea, frate. 
  Ioana mi-a spus: “Cînd am fost la Cavarna, în timpul despărţirii noastre, numai cu Hacik mă simţeam mai bine, căci îmi amintea de tine”. De ce? Căci între mine şi Hacik nu e nici o asemănare. Poate că Hacik nu este decît eu, uşor caricaturizat sau simplificat, fără amă-nuntele care mă complică inutil? Sau poate că lîngă fiinţa tragică şi ireală a lui Hacik orice deznădejde găseşte un teren prielnic? 
  Ce ciudate contradicţii în Ioana! Nu-i place decît literatura clasică, şi totuşi e victima celor mai romantice zbuciume. Pare neverosimil ca o fată să-şi petreacă timpul numai în lectura lui Racine sau La Fontaine, şi totuşi aşa este. Prin mine i-a cunoscut, e un gust pe care i l-am transmis eu. Cînd i-am fost recomandat, abia terminase şcoala secundară de provincie, cu o profesoară de franceză ce nu ştia bine nici să traducă. I-am interpretat cu toată subtilitatea de care eram capabil o fabulă de La Fontaine, , ce produsese odinioară atîta încîntare în mine. Am trecut apoi la . Am lăsat-o mai tîrziu să interpreteze singură, şi eu numai îmi dam părerea, profesor şi elevă. Dar curînd elucida perfect orice, fără ajutorul meu, şi vedeam cu stupefacţie că eu nu mai aveam nici un roil. Am trecut la Racine, i-am detailat cum din fiecare vers se desface o nouă definire psihologică, am căutat să reconstituiesc viaţa fiecărui personagiu. Curînd toate piesele lui Racine îi erau familiare, şi eu nu mai puteam contribui cu nimic. De altfel, după Andromaca am lăsat-o singură să găsească explicaţii şi eram sigur că va reuşi perfect. Iar mai tîrziu multe înţelesuri mi le-a clarificat ea mie. După ce analiza fiecare rînd, ţinînd seama numai de realităţi, găsind concordanţe imediate între eroi şi oameni, aşa cum făcusem şi eu, pornea la construcţii lirice, trădîndu-şi de-abia acum temperamentul feminin, dădea explicaţii neaşteptate conflictelor, sugera fatalităţile şi, destăinuindu-şi propria ei fire, cu frenezie explica torturile dragostei. Ioana e foarte inteligentă, şi dacă i-o spun într-un moment de apropiere sufletească, se roşeşte de bucuria complimentului. Dar cînd există o mică distanţă între noi, se îngălbeneşte de disperare, ca şi cum complimentul implică lipsa dragostei mele, pentru care nu e nevoie de inteligenţă, şi chiar îl făcusem ca să-i dau ceva în schimb, să o consolez. Inteligenţa ei constă în spirit critic cu ocazia cărţilor, ceea ce n-am mai întîlnit niciodată la altă femeie, de obicei mai subtilă, dar prea personală, şi-şi traduce impresiile numai prin “îmi place” sau “nu-mi place”. Întotdeauna părerea Ioanei, spusă cu ample detalii, foarte serioase, e exactă, şi n-am nici o ezitare cînd ea îmi recomandă o carte, explică pe eroi tot aşa de bine ca şi pe eroine, şi nu o dată m-a învăţat multe lucruri asupra lui Neron sau Mitridate ai lui Racine, personagii pentru mine aşa de familiare. Inteligenţă virilă, fără memoria facilă a femeilor. A învăţat limba franceză prin muncă şi nu a prins-o cu urechea; şi singura învăţătură ce i-am dat şi pentru care îi trebuise mult timp a fost să o deprind să nu mai facă greşeli de ortografie. Chiar şi în romîneşte are unele incorectitudini repetate mereu, oricît aş corija-o, m-aş ruga sau aş ironiza. Cînd îmi scria, punea preocupări prea esenţiale ca să-şi mai aducă aminte în clipa aceea învăţătura mea sau poate totul pornea din instinctul ei de a se împotrivi oricărei rugăminţi. Tot ca un bărbat, pentru a citi o carte serioasă, renunţă la lume, vreme îndelungată, la toaletă, şi nu e în stare să clevetească, nu din bunătate, ci pentru că vecinul nu o interesează decît atunci cînd poate scoate explicaţii pentru suferinţele ei. Am un mare regret că, vorbind de inteligenţa excepţio-nală a Ioanei, o reduc, punînd-o în funcţiune de a mea, o explic prin puterile judecăţii mele, cînd de fapt ea există în sine însăşi, are gusturi pe care le-am ajutat să se dezvolte (căci fatal sunt mai mare şi am avut norocul să fiu învăţat mai bine de alţii), dar îmi preexistau mie şi s-ar fi dezvoltat în acelaşi chip dacă alte ocazii s-ar fi oferit, vreun profesor bătrîn şi priceput, de exemplu. Influenţa mea asupra ei s-a făcut numai indirect, fără voinţa mea precisă, numai întru cît un sentiment iscat din conflictele noastre zilnice s-a putut transforma într-o idee. Cred că întîmplarea care m-a făcut să o cunosc pe Ioana este excepţională, şi n-am decît frica să nu mi se spuie că-mi supraevaluez prietena, căci numai după lungă cumpănire îmi aleg vorbele ca să o recomand. Cum toată omenirea n-a făcut nici o femeie critic de seamă, este drept ca să pricinuiesc neîncredere, sau asigurarea mea n-ar putea găsi decît o explicaţie: lipsa de feminitate. Ceea ce unui bărbat îi repugnă. Are însă temperamentul cel mai chinuit, bucuriile şi tristeţile se urmează neîncetat, obosind-o şi păstrîndu-i o siluetă transparentă. Cîte o mică atingere cu realitatea ia proporţii catastrofale, şi atunci se întîmplă scene violente, nu lipsite de vulgaritate, şi în momentul acela 
  o urăsc, mi se pare că sunt pierdut fiindcă nu am curajul să plec, regret timpul irosit, uit toate clipele în care am fost fericit. Cearta se termină epuizînd pe Ioana, făcînd-o să cadă istovită pe un scaun, fără viaţă, şi atunci ciuda mea se transformă în milă cumplită, căci, în definitiv, nenorocita se chinuise din dragoste şi din cine ştie ce deteriorări în interior, fizice sau morale. Oricît aş fi de nevinovat, trebuie să am remuşcări că am intrat în viaţa ei şi am pricinuit atîta dezordine. O mîngîi, îi vorbesc cît mă pricep mai bine, în timp ce o tiristeţe infinită mă învăluie pentru soarta noastră aşa de desperată sau dacă ne-am despărţi, sau dacă am rămîne împreună, şi nu văd nici o posibilitate de ameliorare. 
  Deseori, Viky face impresia că este o fiinţă uşoară, dar cunosc viaţa ei modestă, familia burgheză în care a crescut. Are o specialitate deosebită de a face imediat prietenii. Cei cîţiva băieţi, adăpostiţi prin magazii, i-au devenit imediat cunoscuţi, şi o văd înconjurată de ei tot timpul, cîte unul ales la întîmplare, sau mai mulţi deodată, prietenă cu toţi, la fel de cochetă şi de zîmbitoare. Şi cu fetele face la fel. Se tutuiesc, se joacă, fac escapade în mare. 
  Cînd era la şcoală — mi s-a povestit — avea obiceiul să aducă cu ea o serie de prietene bune cu care învăţa, vorbea, făcea şi desfăcea acelaşi lucru, căci totul dura timp mult, oricît au încercat, la început, să o certe cei de acasă. 
  Acum mă trezesc că aduce o mulţime de indivizi suspecţi, dar puşi la punct de surîsul ei egal, cu care nu ştiu ce să vorbesc şi mă indignez că, dimpotrivă, Viky se simte foarte bine cu ei, înşiră banalităţile fără nici o dificultate, omoară timpul fără nici o părere de rău şi fără să bănuiască plictiseala mea. Cîte unul din companionii ei e şi urît şi imbecil, şi totuşi îl poartă după dînsa, îi vorbeşte cu acelaşi farmec şi nu-l părăseşte noaptea tîrziu înainte de a-şi fi luat angajamente pentru a doua zi. 
  Eu cu Ioana, fatal, mereu în preajma ei. Cum nu bănuie nimic din toate dezastrele noastre? 
  Cu Roza, în schimb, cînd cobor la mare, nu pot vorbi prea mult, căci, extrem de sensibilă, orice vorbă amabilă i-ai spune, o şi bănuieşte că-i convenţională, spusă numai ca să-i facă plăcere, ceea ce o face să sufere şi să se închidă în ea. Mă port cu Roza cu multă băgare de seamă, căci o consider un exemplar rar al umanităţii, dar am spaime şi nu pot să fac prea multe sacrificii: hotărît, nu-mi place deloc aspectul ei, părul roşu, pistruii, silueta fără graţii. Închid repede orice discuţie şi prefer să par superficial. 
  De altfel, are unele obiceiuri rustice, exasperante, învăţate din mediul unde a trăit. E ciudat cum exista în ea atîta sensibilitate, atîta jenă în faţa fiecărei vorbe pe care o spune, atîta frică de ridicol şi, în acelaşi timp, la masă te serveşte cu uşurinţă cu furculiţa ei cu care mîncase. 
  Nu mă miră gestul acesta şi altele similare, căci aşa o crescuse unchii ei (cu care, de altfel, nu se împacă), dar mă miră că e întotdeauna aşa de subtilă în nuanţele sufleteşti. Sau enervant (dar şi duios) e obiceiul ei de a se îmbrăca imediat cu vreo rochie nouă a Ioanei şi a nu o mai schimba toată ziua. 
  Ioana mi-a spus părerea Rozei despre mine: “E singurul om întreg pe care l-am întîlnit”. Părerea aceasta denotă sau un fel de a-i face plăcere Ioanei, sau o părere grăbită asupra mea — căci de-abia îi vorbisem, şi niciodată serios — sau o slăbiciune pentru mine, cînd nu-ţi mai sunt controlate observaţiile, sau mai ales singurătatea în care trăise şi în care nu întîlnise decît oameni simpli. Totuşi şi eu şi Ioana am fost mîndri de părerea măgulitoare a Rozei, şi-mi pare rău că nu ştiu să mă plătesc în vreun fel. 
  Niciodată n-o să pricep exact ce se numeşte fericire, aşa aspectul ei variază după om şi după clipă. Parcă e valul superb care se întinde pînă la mine şi se destramă înainte de a detaila toate farmecile din el. Pot numi fericire aceste extaze şi torturi ce se succed mereu şi aceste potoliri, pentru un scurt timp, în faţa mării?! 
  Scot din toate aceste atîtea emoţii, atît orgoliu de a trăi intens, de a fi în mine un foc cu arşiţele şi palpitările lui! De a descoperi atîtea lucruri noi, în mine, în vecini şi în natură, atîtea taine, nebănuite. De a avea intuiţii în orişice moment. Simt fiecare nerv întins ca să vibreze la cea mai mică atingere. Dar de o mie de ori îmi simt corpul prea firav ca să suporte aceste zbuciume, şi mă plîng că n-am avut noroc. Şi în ora cînd mă strecor printre cele cîteva corăbii ce odihnesc pe plaja mică şi mă ascund după o cotitură unde nu vin oameni de obicei şi acolo mă întind pe nisip, cu marea şi cerul în faţa mea, şi urlu de disperare şi singurătate, nu pierd conştiinţa de importanţa Cavarnei pentru mine de-a lungul anilor, cum mă vor purta nostalgiile spre locurile aceste, şi suferinţa că n-o pot reîncepe identic această viaţă. Iar dacă voi reveni, voi jelui de cel mai mic lucru pe care îl voi găsi schimbat. 
  Într-un timp, noaptea, marea era superbă. Am asistat cu adoraţie la toate prefacerile lunii, care lumina toată apa, şi fiecare părticică de val scînteia. Era o feerie, şi nu sunt cuvinte pentru a o descrie, nici culori pentru a o picta. Ce contează toate farmecile oferite de o creaţie omenească, o carte genială, un oraş fantastic, faţă de minunea ce se desfăşoară lîngă umilul port... 
  Îmi simţeam tot sufletul în tresărire şi-mi deveneau puerile toate credinţele. 
  Uneori luam barca. Cadîr conducea şi îmi ghicea dorinţele pe tăcute. Lipsa lui de personalitate devenea de un mare folos, căci îl uitam imediat. Luam cu noi patefonul, iar Ioana învîrtea arcul şi punea mult timp aceeaşi placă. Am folosit mai ales Concertul al doilea pentru pian şi orchestră al lui Brahms, pianul fiind susţinut de Arthur Rubinstein. 
  Cînd muzica te ameţeşte, cînd eşti unul din rarii fericiţi care are un astfel de narcotic preţios la dispoziţie pentru necazuri, cînd ai nevoie de sunete zilnic şi asculţi fără să observi trecerea orelor, atunci spiritul critic nu-ţi mai împovărează emoţiile. Cred că o bucată muzicală îşi are decorul ei (întotdeauna însă în singurătate), şi un concert public, o despersonalizează, o abstractizează, o face să-şi piardă din esenţa magică. Poate din cauza aceasta concertele simfonice sau opera apar vulgare. În lume, măsori fragmentele, combini, critici, faci socoteli. Concertul lui Brahms e făcut să fie cîntat pe mare, ritmul temelor imită valurile şi printre note se profilează luna. Reluat la Bucureşti, desigur că-şi va pierde farmecul, şi voi constata chiar că e mediocru. 
  Cu Ioana alături, se desfăşurau împrejurul nostru miracole, şi, în acelaşi timp, simţeam palpitînd în noi tot ce a fost, tot ce va fi. 
  Dar uneori luam şi pe Hacik, şi atunci lăsam patefonul acasă. În inimă i se chinuiau toate dorurile, şi de pe arcuşul lui acceptam toate romanţele. 
  Aşa, la lumina lunii, misterios, părea o apariţie fantomatică. În clipele acele orice aş fi crezut posibil. 
  Într-o seară am plecat cu barca fără să avem lună. 
  Alte impresii, alte tristeţi, întunericul în straturi groase învăluia pămînt şi apă. Seninul apărea sumbru, presărînd frică. Pe ţărm toată lumea dormea, numai o luminiţă de la restaurantul lui Mihali mărea prin singurătatea ei spaima. 
  Barcagiu important, în afară de Cadîr, mai e şi Ali. 
  Ioana îmi vorbise de el cu mult înainte, cu entuziasm. 
  — Este uimitor ce viaţă profundă se găseşte în oamenii aceştiaprimitivi. Ali mă lua cu barca la prins peşte şi stam ceasuri întregi pe mare. Visam, uneori dormeam, mă gîndeam la tine. Sau vorbeam. 
  Putea să facă ce voia cu mine, eram în voia lui, n-aş fi avut de nicăieri nici un ajutor. N-a avut curajul, cu toate că i-am simţit tăria ochilor. Îmi povestea scene din copilăria lui, planuri de dragoste, de moarte. Am vorbit ore întregi despre moarte cu el. La oraş nu are nimeni astfel de preocupări. 
  Cînd i-am făcut cunoştinţa, mie nu mi s-a părut un personaj grav. Poate pentru că prezenţa mea îl făcuse mai rezervat, sau pentru că mărturisirile nu se spun dintr-o dată. Părea un băietan şmecher, care ştie să se negustorească cînd îi cer să ne plimbe pe mare sau să ne vîndă guvizi. Ioana nu minţise, dar transformase conversaţia lor după obiceiurile pe care le avusese cu mine, îl silise să vorbească într-un fel, şi sunt chestiuni despre care orice om, cînd îl întrebi insistent, are de spus ceva. Crease involuntar o atmosferă dintre acele pe care le pricinuiam eu de obicei, după cum la fel încercase să facă şi cu Hacik. Din moment ce erau oameni din alte condiţii sociale, nu i se părea că, iscînd astfel de vibraţii, pericolul era mare, şi ar putea să se opuie întregii ei sforţări ce făcea să mă uite. Dar viaţa pe care o ducea acolo pe mare cu un pescar, ore întregi, era exactă, căci aici nu sunt emoţii de interpretat, ci fapte. După ce m-am întors, a redevenit palidă, anemică, obosind iute, adormind imediat ce punea capul pe un căpătîi, mereu bolnavă, incapabilă de o trudă prea mare. Ce crispaţii s-au petrecut în ea în timpul despărţirii? 
  — Cum ai putut să fii a lui?
  — Iar începi cu aceleaşi întrebări.
  
  — Sunt evenimente cu care parcă te-ai deprins, şi apoi brusc reaparîn minte cu aceeaşi intensitate. De pildă, acum îmi închipui cum ţi-ai scos rochia. ciorapii, cămaşa. În ce cameră, în ce stradă? Nu îndrăznesc să te întreb niciodată. Desigur, intr-un colţ mai dosnic, căci pe străzile principale vă temeaţi să nu vă văd. Şi eu, care bănuiam totul, nu îndrăzneam să merg decît pe străzile principale, ca să nu vă întîlnesc. Dar cînd întîmplător mă aflam într-un loc mai singuratic, pe lîngă gară îndeosebi, căci veneam săptămînal la Bucureşti, dacă nu găseam tramvai şi mă trezeam în faţa unui hotel misterios, încremeneam de groază să nu coborîţi de acolo tocmai atunci. Dacă era noaptea tîrziu, îmi spuneam că aţi ales ora aceea ca să fiţi mai siguri, imediat după prînz iar mă temeam, căci poate anume alegeaţi această oră neobiş-nuită la amanţi. De era în timpul mesei, ziceam la fel. Închipuiri diferite, dar chinuri identice. Ce penibil îmi este să fac aceste mărturisiri! Un ungher din Bucureşti devenea pentru un timp oribil, şi apoi, pentru cine ştie ce motiv pueril, mă obseda alt ungher. Sau invers, excludeam fiecare stradă în parte, şi totuşi ştiam că undeva trebuie să se întîmple întîlnirea voastră. Îţi închipui ce tremur m-a cuprins cînd, pe neaşteptate, cineva examina lîngă mine o hartă a oraşului. Poate erai îmbrăcată cu una din hainele pe care le porţi cu mine. E imposibil să fi aruncat toate cămăşile, toţi ciorapii de atunci. Cu toate că hainele nu erau prea importante, azvîrleai imediat totul ca să rămîi goală! 
  Ioana şi-a lăsat capul pe umărul meu, faţa i s-a tras, s-a îngălbenit. Marea ritmează funebru conversaţia. 
  — Nu ţi-am ascuns nimic. Trebuie să mă crezi, căci sunt incapabilă să mint: nici nu-mi dam seama ce se întîmpla cu mine, îmi era egal. Voiam sa mă vindec de tine. 
  — Şi atunci de ce mergeai mereu? Te-a sărutat toată, ţi-a strîns sînii te-a muşcat, mai este vreun colţ nemurdărit? Şi-i spuneai vorbe de dragoste. 
  — Ştia bine că nu-l iubesc. 
  — Şi atunci? Ce rost aveau acestea? Ai continuat pînă ce m-ai întîlnit din nou, şi acum îţi găseşti scuze! Ca şi cum nu sunt indiferente detaliile, dacă îl iubeai sau nu, şi singurul lucru important este că te dădeai lui. Mereu instinctul de a te scuza, chiar dacă nu poţi răspunde nimic bun la argumentele mele. 
  Ioana, care era fără suflare, deveni brusc rea, cu ochii lucioşi. 
  — Da! Ai rămas acelaşi. Ti-era egal de-l iubeam sau mă iubea. Toată chestiunea este să nu mă fi dat altuia. Egoism bărbătesc, nu-mai amor propriu. 
  — E omenesc să te doară profanarea cărnii, oricît ai cugeta căalterarea sufletească are singură o importanţă, că trupul este în voia cerinţelor fiziologice. Dar toţi ar proceda ca mine, indiferent dacă ar gîndi că procedeul este caraghios. 
  — Numai un bărbat are toate drepturile?!
  — Cum să-ţi explic asta?... La începutul unei legături de dragoste,bărbatul trebuie să găsească pe femeie fecioară, altfel încep chinurile şi la urmă, poate, despărţirea. În schimb, un bărbat pur e ridicol şi părăsit la prima ocazie... 
  — Stupid...
  — Discutăm ca şi cum am face generalităţi, şi uiţi că fapta ta măchinuie zi şi noapte. Tu poţi fi calmă, ai găsit cîteva argumente... 
  — De n-aş găsi, măcar uneori, argumente, n-aş putea trăi mai de-parte. 
  
  Oh! Tristeţea cu care a spus aceste vorbe, ce m-au înfiorat! Avalanşe de păreri de rău au curs în mine: e drept că rareori Ioana găseşte cîte 
  o explicaţie şi încearcă pentru un timp să se apere cu ea. Cu atît mai impresionant, căci ştie că încercarea e inutilă, părcă e cel din mijlocul oceanului ce se ţine de o scîndură neînsemnată ca să se salveze. 
  Viky pleca la Cavarna; m-am decis să o întovărăşesc. Ioana nu putea merge pe jos cei patru kilometri sub căldură şi a rămas în port. La despărţire era tristă, ca şi cum ar fi cutremurat-o o prevestire, ca şi cum făcea un mare sacrificiu rămînînd singură. Mă simţeam prea dornic de a schimba atmosfera şi nu puteam renunţa la drum. l-am spus o ultimă vorbă, pe care am căutat să o fac cît mai afectuoasă posibil şi am plecat. La Cavarna am jucat cărţi, cu soţii Axente, m-am plimbat pe uliţa principală, prin lumea multă de la ora şase seara, am băut o cafea la o cafenea pitorească şi la urmă, aducîndu-mi aminte de tristeţea Ioanei, i-am cumpărat prăjituri şi fructe. Cînd m-am întors în port se făcuse noapte. În întuneric, magaziile apăreau sumbre şi tăcerea profundă, aveai impresia că fantome foşnesc pe pietre. Ne grăbeam, căci abia acum ne dădeam seama cît întîrziasem şi o lăsasem pe Ioana singură. Dar Ioana nu era acasă. Ne-am repezit pe plajă, pe pontoane să o căutăm, am întrebat pe Mihali de ea, pe Cadîr, mereu mai înfricoşaţi, chemînd-o în toate părţile, însă întunericul oprea orice posibilitate de a ne descurca. Şi atunci, cînd Viky mi-a spus vorba aşa de paşnică: “N-avem ce face. Să o aşteptăm mai bine în casă“, am început să ţip la ea dezarticulat: 
  — Cum poţi să fii aşa de liniştită?! Ştii ce poate să însemnedispariţia Ioanei? Dar ştii ce se petrece în sufletul ei? Habar n-aveţi, cu toate că o cunoaşteţi de totdeauna. Şi nu bănuiţi tragedia ce s-a întîmplat între noi doi? Şi că Ioana îmi vorbeşte foarte des de moarte? 
  Tot atunci, ca o stafie, a apărut Ioana. Am leşinat. Cînd m-am dezmeticit, Ioana a explicat: 
  — Am stat la mare mult timp, fără să-mi dau seama cum a trecut
  timpul. Nu v-am auzit strigătele din pricina valurilor. Viky a început să povestească amuzată scena mea fără rost: 
  — Închipuieşte-ţi ce copil e!...Ce-o fi gîndit Ioana la marginea mării? Pe faţa ei nici o lumină.
  
  Un măgăruş trist şi caraghios face toate treburile oamenilor de aici. Îl vezi de dimineaţă pînă seara la lucru. Cîteodată un răcnet de al lui răscoleşte tot portul. E simpatizat de toţi şi e un veşnic motiv de distracţie. Se povesteşte în glumă că face şi alte servicii: răcneşte numai la anumite ore şi astfel poate fi întrebuinţat drept ceas. În orice caz, la miezul zilei, sunt sigur că o să-l aud şi că o să-mi întrerupă, pentru o clipă, amuzîndu-mă întotdeauna, mereu o altă stare sufletească, cu prilejul unei discuţii chinuite cu Ioana... 
  Ce caraghioasă servitoare avem! Bătrînică, îndesată, scurtă, cu picioarele întotdeauna goale, imense şi strîmbe. Dar, cu toate hainele vechi şi scîrnave ce atîrnă de ea, nu renunţă la cochetărie, orice s-ar întîmpla, şi nici aici, în micul port, unde e aproape pustiu, şi unde noi înşine nu mai avem nici o toaletă, îşi vopseşte şi îşi pudrează obrazul. Bineînţeles, aspectul ei se arată cu atît mai ridicol, căci vopseala fusese pusă prost, nu ascunde nici o zbîrcitură şi nu se potriveşte cu mîinile şi picioarele noduroase de muncă. O cheamă Ileana, şi în bătaie de joc o numesc, şi ceilalţi după mine, Helene. A fost în viaţă foarte sentimentală, doamna şi domnul Axente povestesc de ea multe aventuri, căci au avut-o servitoare 30 de ani în şir, şi cînd se găsea vreun regiment prin apropiere, soldaţii făceau cu rîndul — cu amor mare — prin bucătărie, unde întotdeauna Helene păstrase un rest gustos de la masă şi un pahar de vin. Într-o zi chiar, şi asta nu demult, la bătrîneţe, domnul Axente a găsit ascuns sub pat un plutonier, şi cînd l-a întrebat ce căuta, a mărturisit şoptind: “Venisem la domnişoara Ilea-na.”. Dar nici acum nu s-a cuminţit de tot şi întîrzie deseori prin magazii la vorbă cu vreun turc. Turcul oferă guvizi, iar Helene furnizează farfurii de ale noastre, şi masa se alcătuieşte elegant. Astfel, Helene a fost servitoarea cea mai cuviincioasă, uitînd cu lunile ce are de primit, căci e fără pretenţii, muncind de dimineaţă pînă seara ca un animal şi luînd parte la toate necazurile sau bucuriile familiei. 
  
  Într-o zi, ca să mă amuz, am făcut cu Viky un plan: Viky a adus o căldare cu păcură caldă pe care o reîncălzea mereu. Urcat pe un scaun, cu un băţ avînd la capăt legată o cîrpă, şi înmuind în căldare, am scris negru deasupra uşii cabinei noastre, spre mîndria servitoarei: “VILLA HELENE”. 
  M-am căznit mai mult decît aş fi crezut, dar la urmă literele păreau etern împlîntate pe zid. Cit timp vor dura? N-am încercat oare această glumă neînsemnată numai să prelungesc importanţa mea şi după plecare? Căci — orgoliu pueril — am impresia că marea miraculoasă, colinele, cabanele, cerul nu sunt decît creaţii ale imaginaţiei mele, şi mă tem că se va dărîma totul după plecarea mea. 
  Am urcat cu Viky pe Ciracman. Ioana n-a venit cu noi, căci o oboseşte cel mai mic drum anevoios. Şi poate că-i era dor să rămîie măcar două ore singură sau poate că eu îmi închipuiam că îi era ne-cesară această singurătate, căci mă atrăgea perspectiva din vîrful Ciracmanului, sau posibilitatea de a face o plimbare numai cu Viky, fără nici o intenţie de flirt, numai cu satisfacţia unui bărbat însurat făcînd 
  o escapadă inofensivă (căci consideram legătura dintre mine şi Ioana ca ceva oficial). Ioana n-a avut curajul să mă reţie. Urcatul l-am făcut fiecare după temperamentul său, eu agitat, prea în urmă sau prea înainte, cu momente de osteneală şi de ambiţii care învingeau osteneala, cu ochii lucioşi, faţa uscată, mîinile crispate. Viky, cu mersul egal, identic, orice piatră neaşteptată sau ridicătură i-ar fi ieşit în cale, pornită parcă să facă înconjurul lumii, pe un drum simplu care nici nu merita să fie băgat în seamă, rămînînd mereu graţioasă, zîmbi-toare, discutînd cu acelaşi farmec şi uşurinţă, doar cu cîteva broboane de transpiraţie pe frunte şi pe braţe. Ajunşi sus, se desfăşura înaintea noastră o magnifică panoramă asupra mării. Spaţiul, cam strîns în port din pricina golfului se deschidea acum fără margini. Am căutat să întreţin o conversaţie “burgheză” cu Viky, ca să demonstrez că-i sunt prieten bun, că nu sunt omul ciudat pe care îl bănuiesc ceilalţi, şi poate din instinctul meu de a voi să scot la suprafaţă, în omul care pare cel mai superficial şi mai preocupat de evenimentele neînsemnate ale zilei, cîteva spaime. (Cît e de mare perversitatea?!) 
  — Şi ţi-e frică, Viky, de ce o să se întîmple cu tine mai tîrziu? 
  — Fără îndoială.— Şi te gîndeşti des la asta?
  
  — Foarte des. 
  
  — Eşti aşa de zîmbitoare toată ziua, că n-ai bănui că ai şi frici.Iartă-mă că-ţi vorbesc fără înconjur dar vreau sa fiu sincer. 
  — Nu trebuie să iei omul după aparenţe. Şi apoi aici îmi place săfac mai mult baie în mare, şi orice tovarăş este bun. De altfel, sunt toţi foarte drăguţi cu mine. Altceva nu mă interesează. 
  — Într-adevăr, viitorul tău este neliniştitor. Nu văd de ce eşti studentă în drept. Dreptul e destul de greu pentru băieţi. Nu te sfătuiesc să-ţi faci nici o iluzie, nu eşti obişnuită să te lupţi prin tribunale. 
  — Închipuieşte-ţi! Ioana voia neapărat să mă fac doctor veterinar, căci acolo s-ar putea pătrunde mai uşor! 
  
  Am rîs amîndoi. Ioana prindea deseori din aer cîte o idee năstruş-nică, fără nici o legătură cu realitatea, şi apoi voia să o transmită altcuiva, cu orice preţ despotic. Vorbea atunci cu atîta flacără, aduna dintr-o dată cantităţi de argumente, o enerva orice replică, se chinuia, încît, din milă pentru frămîntarea ei, sau convins în clipa aceea prin convingerea ei, acceptai orice. (Şi faţă de tine însuţi nu voiai să admiţi că nu eşti în stare să-ţi trăieşti viaţa şi în salturi mai forţate, fără prudenţa burgheză şi logica măruntă a celor mediocri. În orice om se găseşte o veleitate de a porni în lume şi a descoperi un continent.) În cazul acesta planurile Ioanei luaseră o înfăţişare amuzantă, căci era comic să-ţi imaginezi pe graţioasa Viky, cu surîsul înflorit, cu hainele nostime de veritabilă pariziancă, cu silueta delicioasă, vindecînd o vacă sau un cal. Noroc că Ioana nu-şi susţine planurile ei multă vreme, şi, de altfel, dacă eşti într-adevăr, înţelept şi ţi-e milă de sufletul ei, trebuie să o laşi să vorbească şi să o aprobi, căci dacă nu e vreo hotărîre de luat imediat, renunţă curînd singură la ea şi uită chiar ce-a susţinut cu atîta tărie sau rîde cu ceilalţi de ridicolul planurilor. Din toată discuţia rămăsese să o ironizăm pe Viky (cu atît mai mult, cu cît, nu prea personală, Viky se sugestionase cu adevărat la un moment dat), şi, cum la Bucureşti a rămas multă vreme neterminată Facultatea veterinară, să-i cerem mereu relaţii. 
  — În definitiv, e tristă soarta tuturor fetelor care cred într-o dragoste cinstită, educate în felul acesta. Cînd te gîndeşti că viitorul tău bărbat, adică acela care va fi mai important în viaţa ta, în toate obiceiurile tale, se găseşte undeva... Acela care trebuie să te facă pe tine fericită! Iar tu nu ştii încotro să te îndrepţi, pe cine să alegi, şi se poate să te înşeli chiar dacă ai fi sfătuită de oameni pricepuţi. Căci cum poţi cunoaşte pe un om în amănunt cînd îi încredinţezi o fiinţă scumpă sau cum poţi să fii sigură de evoluţia lui viitoare? 
  — Aş vrea să găsesc un bărbat pe care să-l iubesc şi să mă iu-bească, să se îngrijească de mine şi să mă înveţe, să-i fiu soră, amantă şi soţie... 
  — Bravo, Viky! Şi un şirag de copii atunci...
  Tonul serios se transformase într-un zîmbet.
  
  — Nu m-am gîndit chiar aşa de departe...
  
  Aşa gîndeşte Viky, căci aşa gîndise mama, bunica şi străbunica ei. Dar, desigur, dacă viitorul va fi puţin variat, nu se va întîmpla nici o nenorocire. 
  Într-o zi, intr-o magazie, şi-a făcut apariţia o nouă familie, compusă din mai mulţi tineri, care dimineaţa invadau plaja. Viky deveni curînd prietenă cu ei. Dintre toţi, am desprins două fete, şi te întrebai ce caută împreună, atît era deosebirea de mare. Una gravă, întunecată la faţă, fără un surîs, cu un profil bărbătesc, cu haina lipsită de orice ornament, vorbind puţin, despărţindu-se tot timpul de ceilalţi; nici nu ştiu unde îşi petrece timpul, căci n-am văzut-o decît de două ori, noaptea, singură, la capătul unui ponton. Dau relaţii despre ea mai mult după explicaţiile lui Viky, subliniate de laudele Ioanei. Cealaltă are gura mărită de atîta rîs, vorbele ei se aud în tot portul ca un clopoţel de cinematograf, şi vorbeşte mereu cu gesturi insuportabile de copil răsfăţat, dînd impresia că e la dispoziţia oricui. Cîteodată rîsul ei strident şi vulgar străbate spaţiul ca o împuşcătură, e suficient să alunge toate emoţiile şi să anihileze puterile mării şi ale cerului. Are un nume de familie neobicinuit, inventat parcă anume pentru dînsa. O cheamă Turai! 
  Am primit o vizită de la Balcic, vărul fetelor, Charles. Foarte ciudat acest Charles, şi Ioana povestea despre el lucruri senzaţionale. Un om de vreo treizeci de ani, în care vezi mai ales sprîncenele îmbinate, ochii lucioşi şi dinţii mari, laţi, despărţiţi, apărînd la cel mai uşor zîmbet. Fusese prin Rusia chiar după venirea bolşevicilor, hoinărise prin Germania, avusese o mulţime de aventuri, încercase o mulţime de meserii, între măturător de stradă şi artist de varieteu. Ioana pretinde că Charles este de o senzualitate extraordinară şi că toate istoriile ce le povesteşte, inepuizabil, s-au întîmplat cu adevărat. Femeile, cînd voia el, nu-i puteau rezista; ştia să le decidă imediat şi să le lase apoi fără mari complicaţii. Era totdeauna periculos să rămîie singur în tovărăşia unei fecioare, căci nu se putea conta pe el. Aceste lucruri puteau fi adevărate, dar puteau fi exagerate de Ioana, deoarece se potriveau perfect cu fantezia ei, ce ştie să mărească pînă la gran-dios un fapt puţin însemnat. O altă certitudine a Ioanei, pe care insista deseori, fără să admită îndoială, făcea din Charles un tuberculos. Nu se vedea deloc asta, trupul lui părea voinic, nu tuşea, nu se plîngea de nimic. Dar îmi spuneam că Ioana trebuie să cunoască mai bine secretele familiei, şi acesta nu putea fi decît un adevăr transmis direct de unde îl aflase. Sau poate că şi acum brodase numai ca să explice acea senzualitate extremă. Bineînţeles, Ioana era de bună-cre-dinţă în tot ce pretindea, căci n-a minţit niciodată şi nici nu se pricepe să mintă. E amuzant de văzut această femeie atît de inteligentă ce puerilă e cînd încearcă vreo minciună. Complică, se supără, argumentul ei pare tot mai neverosimil şi la urmă avem scandal. În orice caz, atîtea îmi povestise Ioana despre Charles, încît îl priveam cu curiozitatea cu care priveşti la iarmaroc un fenomen, vreun animal sălbatic, şi stăteam cu toţii în preajmă, îngrijaţi să nu se întîmple cine ştie ce nenorocire, cu toate că Charles povestea nevinovat, afabil, amestecînd graţios, în tot timpul discuţiei, cuvinte franţuzeşti, ceea ce îl făcea să samene mai mult a artificial june de salon de provincie. Charles a adus cu el atmosfera mondenă, falsă, a Balcicului, fie că Balcicul pe timpul acesta, cu lume multă, cu ţipete, cu agitaţii, cu diverse distracţii, e artificial, fie că Charles, cu temperamentul lui uşuratic, nu ştia să desprindă decît ce e frivol de acolo şi a împrumutat el însuşi frivolitate unui loc grav. La Balcic, la club, se dansa, şi veniseră cîteva dudui care se pricepeau foarte bine să danseze; pe plajă se făceau tot felul de jocuri pînă noaptea tîrziu; “Vila reginei” era demnă de vizitat (“Să am şi eu o astfel de vilă, ce ”), madame Ionescu îi pune coarne bărbatului său şi el habar n-are...  a venit la Charles o fetiţă de 15 ani şi l-a rugat să-i ia fecioria... A avut cîteva succese monstre... să vezi... 
  — Şi Arabella? 
  Arabella era metresa lui de multă vreme şi alcătuise cu dînsa aproape un menaj (dar cu despărţiri mari, semănînd aproape definitive). Ioana povestea despre ea lucruri uimitoare şi, cu toată viaţa ei de cîine al nimănui şi cu aparenţe uşuratece, o socotea drept cea mai serioasă femeie din cîte a cunoscut. 
  — Arabella e drăguţă, ne mai certăm, ne mai împăcăm, poate o să ne despărţim pînă la urmă. E ciudată. I-am pierdut toţi banii pe care îi primeşte lunar, într-o seară, la cărţi, fără măcar să o întreb, şi n-a spus nimic. În schimb, îmi face scandal pentru chestiuni complect neînsemnate. De pildă, îmi place să mă scol dimineaţa de tot, să mă instalez la fereastră pentru cîteva ore şi să mă uit la mare: ea turbează în pat, nu mai doarme şi începe o discuţie stupidă, care îmi alungă toată liniştea. 
  Ce concluzie va scoate Ioana mai tîrziu din vorbele acestea? Cu ce frenezie (reproş deghizat către mine) va face portretul femeii care acceptă sacrificiul pentru bărbatul iubit, dar îi este intolerabil să fie părăsită 
  — şi în cazul acesta, din culcuşul cald unde ea se simţise atît de bine,cînd, prin somn, simţea corpul lui întins în lungul corpului ei, căldura pielii alăturate — şi nu putea să fie fericită cînd el se ducea, pentru oricît de scurt timp, oricît de aproape, şi pentru orice motiv inofensiv! Dar pe mine în clipa aceea mă preocupa altceva, în legătură cu obsesiile mele. Făceam remarce asupra ciudăţeniei omeneşti, căci Charles era capabil în acelaşi timp să povestească scene picante, să se amuze la nesfîrşit, să aibă o mie de întîmplări galante, să presare suferinţe fără nici un regret, şi totodată să simtă nevoia imperioasă de a privi îndelung, singur, o dată cu răsăritul soarelui, neliniştele mării. 
  Cînd i-am spus mai tîrziu uimirea mea Ioanei, ea s-a revoltat. 
  — Îmi vezi şi tu tragedia! Mie mi-a sugerat imediat povestea luiviaţa noastră, şi tu te-ai gîndit la preocupările tale, fără nici o legătură cu mine. Şi, cu o infinită tristeţe: Nu mă iubeşti. 
  — Mă chinui îngrozitor din pricina ta tot timpul, asta nu e dra-goste? 
  
  Dar Ioana arăta în clipa aceea aşa de nenorocită, că n-am mai putut continua discuţia gravă, în care nu voiam atît s-o conving pe dînsa, cît să mă clarific pe mine. Am utilizat consolări facile, jurăminte copilăreşti, glume şi am izbutit, ca de obicei, să o calmez puţin, căci este în natura omenească instinctul de a te reface în orice chip, de a te consola de un motiv serios printr-un mijloc facil, de pildă, de a fi încîntat că de mortul tău scump lumea vorbeşte de bine. Ştiam însă amîndoi că discuţia nu fusese decît suspendată pentru puţin şi că, şi unul şi celălalt, împinşi de fatalităţi interioare, vom reîncepe-o la prima ocazie, cu aceeaşi crispaţie şi tot aşa de zadarnic. 
  Uneori Charles se arăta uimitor, erou de legendă, parte abia ruptă din natură. Impresia a fost mare cînd într-o noapte feerică, cu lumina lunii împrăştiată pe toată marea, cum nu aveam barcă la ţărm, s-a dezbrăcat şi a înotat pînă la barca lăsată de Cadîr la 2 km în larg, a desprins-o, a adus-o la pontonul unde îl aşteptam şi, aşa ud, cu toată răcoarea serii, cu toată boala care îl mîna, ne-a plimbat pînă la prima rază de soare. Apoi, după ce ne-a lăsat din nou pe ponton, a dus barca la locul ei, ancorînd-o din nou, şi s-a reîntors înotînd. În noaptea aceea, gol, strălucitor sub razele lunii, Charles a apărut superb. 
  Cineva, citind aceste note, ar putea reflecta că, în definitiv, pustiul acestei localităţi este destul de relativ şi că eu însumi am înşirat, în afară celor două personagii principale, o serie de altele mai puţin însemnate, dar care înviorează singurătatea. Nu este adevărat. Aici sunt aşa de puţini oameni, încît fiecare pare important, şi cum, fatal, asişti la zilnicele lui ocupaţii şi necazuri, mă socot obligat să-l înregistrez. Cei cîţiva oameni măresc pustiul, după cum lampa lui Mihali măreşte întunericul şi multiplică înfiorările. 
  Cîteodată recurg la stratageme ca să aflu tot ce-a făcut Ioana. E ciudată această alegere de a afla anumite detalii şi de a înconjura, ca să nu aflu, pe altele, chiar dacă toate sunt la fel de chinuitoare. Poate pentru că nu vreau să-mi scape nimic, totul mă interesează şi deci nu schimb subiectul decît după ce-l epuizez. Pornesc a doua zi şi mai departe, utilizînd materialul strîns, recapitulîndu-l, ca şi cum ar fi o serie de lecţii grele pe care trebuie să le înveţi bine, şi deseori ră-mînînd la aceleaşi detalii, fie că mai găsesc noutăţi la care nu mă gîndisem, fie că niciodată nu-mi sunt indiferente întîmplările acestea, oricît de bine ar fi ştiute, căci suferinţa mea, întovărăşindu-le, nu istoveşte să le împrospăteze. O singură vorbă schimbă totul, şi într-o conversaţie e fatal ca vorbele să nu fie aceleaşi — şi apar noi imagini. Amîn şi din laşitate de a afla prea multe deodată. Dar temperamentul meu e incapabil să se apere, hotărîndu-se să nu mai reînceapă niciodată aceste chestiuni, căci numai aşa poate veni vindecarea. Am putea afla orice, dacă ne-am arăta o vreme că nu suntem geloşi. O stratagemă mai este să nu-i întrerup destăinuirile prin nici un reproş sau ironie, dimpotrivă, să mă arăt prieten bun cu ea, să o compătimesc, să nu ştiu cum s-o mîngîi (există şi asta în mine) şi să o las să vorbească, deoarece mărturisirile uşurează. Întrebările mele torturate avuseseră deci un efect asupra ei, chiar dacă păruseră inutile, făcute să o irite şi nu să producă remuşcări. Efectul fusese mai tîrziu vizibil în starea ei de veşnică tragedie în care se zbătea şi prin trecutul ce-i persista tot timpul în suflet. Desigur că numai eu sunt de vină că acel trecut o chinuie şi-i apare groaznic, căci în timp ce-l trăise, se obişnuise cu el, îl acceptase, indiferent de nostalgiile ei înspre mine şi de încercările ca să mă uite. Acum, numai văzînd torturile mele, îi dă toată importanţa şi il priveşte cu alţi ochi. Dacă aş înceta toate iscodirile şi pedepsile, ea s-ar transforma imediat, ar redeveni liniştită, dar eu sunt bolnav de gelozie şi de dorinţa de răzbunare. Şi apoi imediat ce aş înceta, presupunîndu-mi o voinţă excepţională (căci judecata aşa mă învaţă: nimeni nu m-a obligat să-mi aleg viaţa aceasta, acum trebuie s-o suport), chinurile ar continua, căci eu aş rămîne în inferioritate şi Ioana ar începe să se jăluiască că n-am iubit-o niciodată. Mi-ar spune că gelozia şi dragostea nu se suprapun decît în parte, şi chiar din încetarea geloziei mele ar scoate un motiv în plus de a nega dragostea mea. Dar poate că aceste explicaţii nu sunt bune pentru durerile noastre prelungite, care sunt pricinuite, orice-aş face, aşa cum au fost întotdeauna şi pe atunci nu erau încă motive, de firile noastre mereu în contradicţie, cu toate că perfect asemănătoare, de complacere în această atmosferă şi de suportare a aceleiaşi fatalităţi. 
  Eşti bucuros uneori că oamenii îmbătrînesc, căci astfel sunt obligaţi la anumite transformări. Dacă n-ar fi aşa, ar rămîne identici, oricîte dezastre ar trece peste capul lor. Şi nici măcar nu văd exact în ei, nu-şi pot aplica logica cea mai simplă. O femeie are în acelaşi timp un amant, înşelînd pe bărbat, pe copii, pe rude, se dă cu toţi nervii, acceptă îm-brăşirările cele mai intime, şi totul îi devine aşa de obicinuit, aşa de normal, încît continuă să aibă, fără nici o falsitate, aceleaşi precepte învăţate de acasă, să judece cu ele, indignată, pe toată lumea. Dacă amantul lucid o surprinde într-o astfel de judecată şi-i atrage atenţia: “Dar cu mine ce faci?”, ea răspunde calm: “Cu tine e altceva”. Vorbă fără de nici un înţeles, dar caracterizînd aşa de bine pe o femeie. 
  Încep eu: 
  — Într-adevăr, nu ştia nimic de ce se petrecea în jurul său. Inte-ligenţa lui mă covîrşea de multe ori, constatam cu precizie, oricîte indulgenţe aş fi avut pentru mine, că are memorie mai bună, că sesizează mai uşor, logica e mai exactă. Lectura lui îmi apărea, oricît aş fi cetit şi eu, prodigioasă, şi totuşi, cu deplină bucurie, constatam în discuţiile noastre despre viaţă că-i conduc gîndurile în voie, că-l pot minţi oricînd, că eu ştiam în orice clipă exact tot ceea ce se petrecea într-însul (nu idei, ci sentimente), în timp ce îi rămîneam un străin. Deci aveam satisfacţia să-i produc unele nelinişti, pe cit putea el fi neliniştit, chiar dacă ele se cuminţeau iute. Slabă consolare, şi care nu-i făcea decît servicii (îl mai complica), dar nu puteam să mă opresc. 
  — De aceea nu-i de mirare că mi-a rămas un străin. Şi apoi, aveamaşa de puţin timp liber, tribunalul îmi lua tot timpul, cîte douăsprezece ore din zi eram ocupată. Mîncam la prînz la ora două, trei, patru, în fiecare zi, altfel, şi puteam susţine toata această oboseală! Trebuie să presupun că în mine sunt focuri excepţionale. Cînd am văzut că el nu mă poate calma, ca să-mi ocup timpul în mod obligatoriu — căci literatura îţi permite toate libertăţile — am intrat la bancă. Se poate spune că am fost o funcţionară exemplară. Păstrez de acolo, pînă la mormînt, imaginea şefului meu, un bătrîn cretin şi murdar, care mă tortura zilnic, pufăia tot timpul o ţigară proastă şi scuipa pe jos. Aveam 
  
  un mijloc fericit ca ocupaţiile mele să mă scoată la aer: puneam sechestre. Nimeni nu va şti ce înseamnă a pune sechestre, cel puţin în primele timpuri, fără să fii o brută, şi oricît ţi-as explica n-o să ai decît o imagine teribilă, dar văzută pe gaura cheii. Ţi-aduci aminte de trucul îngeresc al lui Lesago în  ca să pătrundă în adîncul secretelor familiale? Eu mergeam şi mai adînc, în fiecare zi în altă parte, pe străzi de care nici nu auzisem în case cu forme neînchipuite. Astfel există în Bucureşti o casă în formă de vapor, locuită de un fost marinar. Este o grozăvie cum trebuie să porţi un om cu minciuni, în timp ce portărelul cercetează lucrurile. De altfel, faci progrese în psihologie. Mă pricepeam să profit de vanitatea fiecăruia, ca să sufere mai puţin, vorbind de lucruri cu totul fără legătură. La unul am găsit vizite şi gazda a întrebuinţat toate şireteniile ca să nu afle nimic musafirii de alături. Aiurea am găsit bolnavi şi în altă parte amor! Apoi obiectele pe care vor să le dosească, lacrimile ce curg ca să scape cîte un obiect devenit deodată pentru ei de o importanţă extraordinară (poate că e o amintire scumpă, poate că numai îşi pierd orice raţiune în momentul acela). Desigur că mi-aş fi făcut capătul văzînd acestea, dacă n-ar fi fost în mine un sentiment mai important decît mila: curiozitatea de a cunoaşte pe om. Veneam acasă şi găseam o bucăţică de friptură uscată de atîta aşteptare. Pe atunci venea şi el. Începeam conversaţia şi, cît mă ţineau puterile, voiam să profit. Aveam spaima mediocrităţii în care mă cufundam şi purtam chiar în servietă o carte. O citeam între două treburi, în tramvaie. El trebuia să-mi spuie ce citise, să-mi dea ample detalii despre ce nu mai aveam timpul ca să mă ocup personal. Îi plăcea să povestească şi-l ascultam ceasuri întregi. Şi dacă cîteodată mă lăsam în voia lui, asta nu se cheamă dragoste: plăteam cinstit! Dar uneori, cînd eram obosită, adormeam brusc, cu toate că prin voinţă pricepusem clar tot ce mi se spusese pînă în momentul adormirii. Şi atunci, fără să-mi întrerupă somnul, pleca. Viky, din camera ei, nemaiauzind vorbă, venea, mă lua ca pe un copil şi mă punea în pat. 
  Şi atunci, în pat, începea pentru mine o existenţă fantastică. Nu eram nici trează, nici adormită. Adică, aveam prezente în mine, în acelaşi timp, locul unde mă culcasem, mobilele, toate preocupările pentru a doua zi, dar şi imaginam aventurile cele mai extraordinare, lucidă totuşi că totul este ireal. Şi ziua chiar, consideram momentele acestea drept singurele clipe de fericire. Totdeauna jucai un rol, şi dacă trează făceam tot ce puteam ca să te alung, noaptea te lăsam să soseşti şi să faci cu mine tot ce voiai. Dar nu tu întreg, aşa cum te-am cunoscut: acum nu mai exista nimic în tine din ceea ce am urît, egoismul, gîndurile fără legătură cu mine. Păstrai numai ceea ce m-a subjugat, tandreţea, neputinţa ta de copil ce trebuieşte ocrotit (chiar dacă tot ceea ce îmi scapă din tine mă legase mai mult) şi o imagine dureroasă, obsedantă, slab, imaterial, cu ochii trişti, cu gura crispată. Atunci mintea mea te lăsa în voie să călătoreşti pe la ferestre, să te tîngui chemîndu-mă, să te culci lîngă mine, să mă iei în braţe şi să mă duci spre lună! 
  — Scumpă Ioana, nicicînd n-a fost un dezastru mai mare ca alnostru! 
  — El n-are nici un contact cu realitatea, chiar dacă prin obiceiulde a-şi satisface imediat apetitul nu apare deloc imaterial sau dacă fizicul îl arată ca pe un om bine înfipt pe pămînt: scurt şi bondoc, cu surîsul jovial, care marchează o eternă bună dispoziţie. Îţi închipui că nu puteam să iubesc un astfel de om, căci în dragoste fizicul joacă un rol important. Îl persecutau tot felul de probleme fantastice şi le povestea oricînd cu un mare lux de amănunte. Avea o memorie admirabilă şi nu uita nimic. Deseori îmi vorbea despre nemurirea sufletului, de viaţa viitoare, de păcat şi ispăşire; în direcţia aceasta ne înţelegeam perfect, şi orice îmi spunea nu mi se părea imposibil. Scepticismul tău m-a îngheţat întotdeauna, puteam acum face construcţiile cele mai fenomenale. Credea în sfinţi şi în Dumnezeu, şi a fost un timp cînd mergeam săptămînal la biserică. 
  — Erai foarte păcătoasă, mă torturai şi mergeai să te rogi! Ce ridi-col! Şi nici măcar nu încetai păcatul, ci treceai de la biserică la hotel. Tu îţi poţi găsi scuze, dar el ştia precis că faţă de mine era vinovat! 
  
  În nevoia Ioanei de a merge la biserică se poate vedea ce uşor era influenţată, femeie prin excelenţă, şi toată cultura şi inteligenţa nu serviseră la nimic. Dar se pot vedea şi chinurile în care se zbătea şi căuta, oricum, o consolare. Din ziua întîia a revederii noastre, oricît de greu s-ar fi făcut împăcarea, nici nu i-a trecut prin minte să mai facă o rugăciune. 
  — Într-o zi, vorbind despre ce se va întîmpla cu noi după moarte,a spus de tine: “Sandu va deveni strigoi!” Cu toate că pînă în clipa aceea fusesem liniştită, am început să ţip! Aşa lovise de exact — din greşeală sau înadins — în imaginea ta din subconştientul meu. Au venit cu toţii, m-au calmat, m-au întrebat ce am şi le-am dat o explicaţie oarecare. Apoi s-au dus, mai înainte de a avea curiozitatea să priceapă ceva. Iubitul meu era un strigoi! 
  — Să-l fi văzut cum mînca! Se obişnuise să rămînă totdeauna lamine la masă, neinvitat. Dacă ne găseam în stradă, mă grăbea să nu pierdem mîncarea şi atunci nu mai băga de seamă de ceilalţi, lua bucata cea mai bună, porţia cea mai mare. Cînd mai era cineva la masă la noi, surprindeam ochi ironici privindu-l, şi el nu observa nimic, căci era ocupat să vorbească şi să mănînce. Ce ruşine pentru mine! Vorbea tot timpul numai el, despre toate năzbîtiile din copilăria lui, ca şi cum asta ar fi interesat pe cineva. Căldurică, mîncare, femeie, găsise de toate în casa noastră. Putea în voie să se îngraşe. Şi totuşi, pretindea că pentru el realitatea nu există, că este prin excelenţă dezinteresat. Dar se califica la întîmplare, totdeauna cu complezenţe, cu titluri luate de prin cărţi, şi mai ales se echivala cu vreun erou rusesc. De tine a spus că eşti prea socotit, fricos, comod, şi-i faci impresia unui munte graţios cu flori la poale, apoi cu fagi şi brazi spre capăt şi cu zăpadă, iar după ce ai urcat anevoie şi eşti fericit de izbîndă, căci te simţi puternic şi singur, în timp ce înaintea ta se desfăşoară minunile perspectivelor, descoperi, construit foarte confortabil, un restaurant. 
  
  — Şi el este, în vîrful lui Jungfrau,  
  — Era un personaj deştept, dar destul de vulgar. 
  — Cînd ai şti ce vulgar era! Mi se crîncenă carnea cînd mă gîndesc ce descoperiri am făcut în primele noastre întîlniri. Poate dacă aş fi fost la prima cunoaştere, m-aş fi consolat cu gîndul că aşa sunt oamenii, dar te ştiam pe tine delicat, cum procedai într-o scenă, ce altfel devine oribilă. (De fapt, explicaţia era mai ales: pe dînsul Ioana nu-l iubea şi o indignau toate gesturile, la mine orice i se părea perfect.) Ca un animal, credea că totul trebuie făcut simplu, un act de care trebuie să profiţi cît mai copios. Şi-a făcut cu mine educaţia, şi acum, cu altă ocazie, se va prezenta învăţat de mine! Ce umilinţă pentru Ioana, aşa de mîndră! 
  — Şi de ce n-ai plecat de la prima oară? (Aş fi suferit mai puţin?) 
  — Era prea tîrziu şi nu mai puteam da îndărăt; pornisem pe calea aceasta şi trebuia să o duc pînă la capăt, altfel totul purta numele de aventură. 
  Şi, orgolioasă, dar alături de plîns:
  — Şi ştii că eu nu sunt în stare de aventuri!
  
  — Voiam să mă vindec de tine cu orice preţ, am crezut că acesta este un mijloc. Tipul este inteligent şi am socotit că asta îmi ajunge. Dar îi lipseşte complect orice sensibilitate, habar n-are de ce se petrece în preajma lui. N-a priceput nimic din marea tragedie ce se desfă-şura lîngă el. Credea poate că sunt o midinetă care vrea să se dea. Într-o zi, la hotel, plănuind să se apropie de mine, m-a găsit îngheţată, fără putere să fac un gest să-l primesc. S-a indignat cu o ridicare din umeri şi a început să se încalţe. Oh! ce groază a fost pentru mine atunci! M-am îmbrăcat în goană şi am pornit ca o nebună pe străzi, în timp ce el, transformat ca prin minune, se milogea după mine să-l iert. La urmă l-am iertat. Şi-a ţinut cuvîntul să nu mai facă astfel de gesturi: după cum vezi, eram educatoare! 
  
  Conversaţii lungi, inutile şi care se termină cu epuizarea amîndu-rora. Caut, ridicol, să descopăr un colţ din carnea ei neprofanat, căci ideea de “dragoste” e prea abstractă pentru chinurile mele, iar pe mine mă obsedează micile evenimente dintre ei şi, vizual, reconstitui scene în toate detaliile. Cîteodată, sărutînd-o intr-un fel neobişnuit, o iscodesc dacă celălalt o sărutase la fel, şi răspunsurile ei, evazive mă torturează. Dar nu poate să răspundă decît negînd, căci în braţele mele uită tot ce s-a întîmplat cu celălalt sau îi e milă de întrebările ce nu pot fi consolate şi preferă să tacă. Totuşi, a încercat odată să-mi facă o bucurie: “Era groaznic de gelos că m-ai avut fată!” Această veste, în loc să mă bucure pentru o clipă, produse noi frămîntări căci presupunea că fuseseră scene între ei, discuţii aprinse, şi poate o consolare de a Ioanei spre el, inversă: “Dar asta n-are nici o importanţă“. Deci, între ei, o legătură mult mai febrilă, de veritabili amanţi, decît voia să mărturisească acum Ioana. Poate că şi uitase. Şi din moment ce n-o mai interesa chestiunea, se mira că mai insist eu. Deseori reflecta: “Ce deosebire! După despărţire, el parcă nici n-ar fi fost, şi dacă n-ai fi tu, nici nu m-aş mai gîndi la viaţa aceea. În timp ce în orice clipă toată am fost impregnată de tine.” 
  Nu pot scoate satisfacţii din felul cum mi s-a dat prima oară. A fost o scenă grotescă, de care nu pot să am nici o mîndrie. Am spus cîteva minciuni, căci mă forţase prin firea ei dublă, ce se dăruia şi în acelaşi timp pedepsea teribil, şi apoi au început anumite mîngîieri mai avansate. Dar, după ce permisese aproape tot, s-a retras brusc şi a fugit, lăsîndu-mă ridicol. A doua zi m-a întîlnit pe stradă, a fost prietenoasă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. O nouă încercare s-a terminat tot aşa de stupid. După o zi, am găsit-o culcată, în lacrimi. (Locuia ca studentă într-o cameră din Bucureşti, rudele fiindu-i în provincie. După un an, Viky, ajunsă şi ea studentă, a venit să locuiască cu dînsa.) l-am vorbit, am consolat-o, i-am explicat, pînă ce într-un moment de desperare de a nu şti ce să fac şi din pricina nervilor încordaţi, am început să plîng; şi atunci s-a dat cu tot corpul, cu tot sufletul şi niciodată nu i-a mai părut rău de asta, oricîte lupte ar fi început între noi, oricîte reproşuri ne-am fi făcut. Transformarea ei se făcuse aşa de brusc, devenise deodată din rea bună, încît mă aşteptam ca nervii să reînceapă pe tema aceasta. Cum cunoştinţa noastră se întîmplase de-abia de o lună, deprinderile între noi nu se făcuseră încă şi posesia se îndeplinise înaintea atîtor alte familiarităţi mai puţin însemnate, dar necesare. Se întîmplase astfel între noi ce era mai grav şi continuam să ne jenăm pentru amănunte. Mi-aduc aminte de un detaliu fermecător şi amuzant totodată: exact peste drum de Ioana, fereastră în fereastră, locuiau alţii care puteau să vadă pînă în fundul camerei noastre, şi multă vreme întîrziam să ne apropiem unul de celălalt — lungeam o discuţie ce nu ne interesa, cînd de fapt ne era dor să ne strîngem — numai din pricină că nici unul din noi nu avea curajul să tragă storul. 
  Eu i l-am prezentat Ioanei. În ultimul timp scenele dintre noi deveniseră intolerabile. Urile, deznădejdile, patima se succedau neîn-trerupt, fără nici o zi de linişte. Nu ştiam ce hotărîre să iau, prea slab ca să fug, prea nenorocit ca să rămîn. Ca diversiune, i l-am prezentat, căci era inteligent, putea să o înveţe o mulţime de lucruri şi să aibă o înrîurire asupra ei, punînd puţină ordine într-o minte aşa de chinuită. L-a preţuit imediat şi mi-a vorbit cu admiraţie de el. Îi dasem preocupări noi, dar dragostea subzista întreagă. Îmi amintesc odată cînd a venit Ioana să mă ia de la gară, cum făcea săptămînal. Era noapte frumoasă, şi am pornit spre Şoseaua Kiseleff. Acolo, pe o bancă, s-a strîns febril ca de obicei şi, în mijlocul unei discuţii aprinse, cînd ne dam raportul de ceea ce făcusem, mi-a anunţat: “Ştii ca prietenul tău m-a vizitat; e foarte drăguţ!” Vorbe fără nici o însemnătate. Chiar acum, după tot ce s-a întîmplat, îmi dau seama că Ioana a depins mereu de mine. Mai tîrziu (dar totul s-a întîmplat foarte iute), a început să-i descopere o serie de calităţi, pe care nu le găsea în minte, după cum la urmă, cînd au fost împreună, avea să insiste tocmai pe ce era comun între noi. în special îi exagera virtuţile şi îl admira ca pe un om de onoare, căci el ştia să-şi vorbească răspicat intenţiile fără ezitările mele dubioase. (Deziluziile Ioanei trebuiau să fie cu atît mai mari.) Într-o seară, ca să fie exactă la gară cînd plecam, a fugit într-o goană să se îmbrace, şi mi-a fost milă de inima ei, ce bătea ca a unei păsărici speriate. Cu un minut înainte de plecarea trenului i-am spus afectuos: “Ce bună eşti cu mine uneori şi alteori ce rea! Poate ne vedem prea mult, am pierdut orice sfială şi destăinuim tot ce gîndim. Ce ar fi să amînăm revederea noastră cu o săptămînă?” Ne-am înţeles. Totuşi, săptămîna viitoare speram să-mi iasă în întîmpinare la gară, după obicei, şi cum, negăsind-o, am suferit, m-am dus, cu toată umilinţa, să o văd. Mi-a trimis prin Helene cîteva rînduri mînioase (după ce am sunat de mai multe ori.) Mă izgonea. Scrisoarea se termina cu: “Pentru că eşti un om care nu se poate ţine de cuvînt, totul s-a terminat între noi”. Astfel de scene grozave s-au mai petrecut, dar acum am priceput că a vorbit adevărat. Aveam intuiţia de importanţa ce o căpătase celălalt, chiar dacă ştiam ce puţin el se potriveşte Ioanei şi că nu va fi în stare să o facă fericită. 
  În seara aceea teribilă m-am îndepărtat încet de casa ei, am trăit intens fiecare pas făcut, mi-am întors ochii de mai multe ori, am privit pe cei cîţiva trecători şi luna turburătoare, la colţul străzii am întîrziat mai mult, şi numai după aceea am pornit definitiv, tragic, ca şi cum aş fi venit de la o înmormîntare. 
  Spun: 
  — Am ştiut tot ce se petrecea între voi, căci mă vizita deseori.Puteam astfel şti ce se întîmplă, Nu-mi spunea nimic, dar mă pricepeam să-l descos, fără ca să aibă vreo bănuială. Îi pricinuiam nelinişti, imaginam evenimente, puteam să-l fac să creadă orice. Aveam imense bucurii ca să-l chinui, dar cine va şti febrilitatea mea bolnavă producîndu-mi astfel de satisfacţii? Eu rămîneam pe multă vreme distrus, în timp ce el se refăcea imediat, fie că — om sănătos — nu-l puteau multă vreme covîrşi tristeţile, fie că tu, cu care se întîlnea curînd, aveai să-l consolezi prin vorbe sau prin corpul ce-l îmbăta ca un vin. Discuţiile dintre noi evoluau în general asupra literaturii, dar fiecare ascundea alte emoţii, căci în fiecare vorbă sau gest ne cercetam, şi unul şi altul încîntat de ce putea să-i ascundă celuilalt. El — bănuitor, gelos (căci ştia că succesul lui era aproximativ. Îi spusese Ioanei cu luciditate: “Dacă te-ar chema, te-ai duce la dînsul ca un cîine!”), amical, deoarece se considera vinovat şi avea oareşicare remuşcări (ochii speriaţi, incapabili de a se preface, cu care primea anumite reflecţii ce puteau fi cu dublu înţeles, dar eu le atenuam imediat, de frică să nu priceapă ceva, şi apoi îşi produseseră efectul, neliniştindu-l), eu — crispat, gelos la culme, înfiorat în toată fiinţa, umilit, căci îmi închipuiam că celălalt mi se preferase fiindu-mi superior, dar satisfăcut că mă puteam juca în voie cu el, că în jocul acesta, cel puţin, nu era nici o îndoială de superioritatea mea, şi, în acelaşi timp, cu speranţa nebună că poate nimic nu e adevărat. 
  Sunt o mulţime de feluri de a putea primi muzica. Lui îi furnizează mai ales idei. Combătea cu vehemenţă pe Brahms, şi pentru a-l combate se găsesc teorii destule. Am cumpărat la patefon Concertul opus 77, pentru vioară şi orchestră, ca să-l conving că nu are dreptate, şi că primeşte prea iute păreri emise de alţii. Sau, mai ales, pentru a-l obliga faţă de mine şi a-i împiedica sau a-i întîrzia, măcar, planurile perverse. 
  În curte, la miezul zilei, i-am spus o dată ca să-l încerc: 
  — Pentru mine, senzualitatea nu joacă rol prea mare. 
  — Ba eu sunt senzual!
  
  Şi-l văd înfiorat, sclipind la soare, umflîndu-se: pe la începutul aventurii, pe cînd căpătase o femeie curată şi de familie bună, oricînd la dispoziţie, după ce escapadele lui se făcuseră printre dame şi printre slugi. 
  — N-am noroc, îi spusei. Am avut o metresă care îmi făcea cîteun copil la fiecare lună. Ce mai cheltuială! 
  — Drace!
  Şi a plecat de la mine îngrijat, probabil să o întrebe pe Ioana şi să ia măsuri. 
  A primit în faţa mea un rest de bani la care nu se aştepta. Ce bucurie în ochi! Ca să aibă de hotel chiar pentru ziua aceea? Sau poate ea plătea... 
  Avusese obiceiul să-şi spele lenjurile la servitoarea mea şi continua la fel, poate pentru că nu voia să-l bănuiesc, schimbînd ceva sau 
  — ceea ce i se potrivea perfect — nici nu se gîndea să aibă astfel descrupule. Drept lîngă mine s-au aşezat, într-o zi, cămăşile lui cu dungi verzi, albastre, roşii şi mai păstrînd o urmă din mirosul corpului... 
  La “Carul cu bere” mi-am povestit toate durerile lui Radu. Radu este un adolescent, dar cu umerii destul de puternici ca să suporte o astfel de povestire. Tandru, fără întrebări iscoditoare, compătimitor. Căpătase obiceiul să mă caute săptămînal la gară, cum făcuse odinioară Ioana, şi venirea mea nu mi se mai arăta aşa de pustie, aveam pe cineva ca să mă sprijine. Cum îmi devenise imposibil să mai tac, confidenţele către el nu mi se păreau deloc ridicole. În timp ce, împrejur, chelnerii se agitau, clienţii se enervau aşteptînd consumaţia sau plata, se intercalau strigăte din care nu puteai desprinde nimic clar, cu toate că cuprindeau toată atmosfera. În faţa noastră, berea din pahare pierduse spuma şi orişice tentaţie. Cum voi fi arătat la chip în clipa aceea? Ştiu că zîmbeam tot timpul. 
  Iar după ce Ioana mi-a spus, el a certat-o: “De ce i-ai spus? Habar n-avea!” Ce satisfacţie am avut pentru vorba aceea! Nici nu-mi închipuisem că poate să fie aşa de incapabil de a înţelege ceea ce se petrece în jurul lui! Liniştit, împăcat cu rolul lui, n-avea nici o grijă şi, dacă uneori se purta binevoitor cu mine, o făcea complect gratuit. Şi cum i se păreau toţi oamenii făcuţi după acelaşi calapod, a avut impresia că m-am prefăcut faţă de Ioana că ştiu tot. Într-adevăr, Ioana i-a mai spus: 
  — Ştia perfect totul. 
  — Se laudă.
  Mă tîngui: 
  — În timpul celor trei ani de despărţire ai devenit parcă o fan-tomă prezentă oriunde aş fi fost, orice-aş fi făcut, dar destrămîndu-se la orice tentativă de a o prinde. După atîta vreme fără nici o veste, nu mi se părea imposibilă o surpriză şi, dacă primeam o scrisoare, îngălbeneam. N-aveam curajul să mă uit la scrisul adresei, o purtam cu mine multă vreme şi, la urmă, după emoţii prelungite, vedeam că scrisoarea era din altă parte; ceea ce ştiam de la început, de altminteri. Dar niciodată n-am avut voinţa să privesc scrisoarea imediat şi să simplific atîtea presupuneri inutile. De ziua mea, cînd îmi venea un teanc de scrisori, telegrame, cărţi de vizită, iscodeam pe fiecare în parte, mă torturam pentru fiecare, şi apoi, după cîteva zile, după ce parveneam să citesc pe ultima, redeveneam nenorocit, cu impresia că din nou va trebui să aştept un an. Sau pîndeam la fiecare colţ de stradă, şi toate femeile semănau cu tine, de departe, dar apropiindu-se deveneau străine. 
  — Trebuia să fiu moartă pentru tine! De aceea nu ţi-am mai dat nici o veste. 
  — Totuşi, cînd ne-am întîlnit, erai chiar în centrul oraşului, şi nu te mai ascunseseşi. 
  
  — N-am mai putut lupta.
  De ce atîţia ani voinţa ei n-a avut nici o ezitare, dar s-a destrămat deodată într-o zi — părîndu-i-se că orice luptă este de prisos — n-o să poată înţelege nimeni niciodată. 
  Am întîlnit-o chiar în centru, singură. Era firavă, cu obrazul supt, galben, cu pistrui mulţi: aşa o transformase munca istovitoare şi lupta din ea. Un pantof o strîngea tare, şi ca să meargă îşi răsucea un picior, penibil. A început între noi o scenă artificială, căci vorbeam amîndoi la întîmplare, în prada emoţiei, ne puneam întrebări neîn-semnate, fără să înţelegem bine răspunsul, mergeam fără sens, spre Şosea. Distanţele deveniseră o jucărie de copil, căci nu aveam decît teama să nu apară colţul de stradă unde o să ne despărţim. Singur îmi spusesem dacă aş putea să o mai întreb numai dacă îşi aduce bine aminte de Tristan şi Isolda sau să o mai întreb dacă mai trăieşte căţelul ce-mi sta mereu în braţe! Şi atîtea alte curiozităţi neînsemnate, care în momentul suferinţii deveneau deodată esenţiale, se excludeau una pe alta, rămîneau singura mea preocupare pe care o extrăgeam din viaţă. Ceea ce era important, căci îmi cauza, de fapt, suferinţa, n-aş fi avut curajul s-o întreb. Nu ştiu cum ar fi primit întrebarea sau cum aş fi suportat eu răspunsul, dar neprevăzutul întîlnirii a simplificat, sau remuşcările ei au hotărît-o să-mi spuie la prima ocazie, chiar dacă după aceea spaţiul din nou s-ar redeschide între noi, şi de data aceasta pînă la moarte. De altfel, aşa cred că e întotdeauna, un secret trebuie să izbucnească o dată. Şi după ce te-ai ascuns ani de zile, ai luat toate măsurile să nu bănuiască nimeni nimic, te-ai torturat fără să cauţi nici o consolare în afară, ai acoperit neobosit cu noi văluri negre, deodată, fără rost, în locul cel mai nepotrivit, faci confidenţa totală. Aşa de mari şi de misterioase transformări se petrec în noi. Ioana a profitat de o vorbă inofensivă de a mea ca să spuie tot. Am întrebat-o: 
  — Şi dacă nu ai păreri rele despre mine, şi acum îţi pare bine că mă vezi, de ce ai rupt orice relaţii dintre noi, cît de rare, cît de oficiale? 
  — Vezi că s-a întîmplat cu mine ceva ce nu-mi da dreptul să te caut. 
  — Ce anume? (Cum n-am înconjurat după obicei întîrziind?).— Ştii că spre despărţirea noastră ai adus pe cineva în casa mea. — Şi eşti metresa lui? (Încă nu fusese prea tîrziu ca să înconjur.) 
  
  — Da!Un “da” neînsemnat, neschimbîndu-mi poate cu nimic înfăţişarea, dar conţinînd în el toate chinurile noastre de ani de zile. 
  Nu m-am prăbuşit, n-am plîns, n-am îndepărtat deloc mersul conversaţiei, n-am comentat, dar în mine s-a desfăcut deodată o depresiune în care nu mai exista nici o încercare de a te împotrivi, cînd în sfîrşit ţi-e egal totul şi accepţi orice, cu alt aspect decît ceea ce simţeam zilnic, fără frămîntările cunoscute, semănînd a calm, ca o rană ce devine în culmea durerii insensibilă, şi atunci am putut să mă întreb, în faţa straniei mele stări, biată epavă umană care totuşi pe stradă salută uneori un cunoscut sau, traversînd, aşteaptă să treacă un automobil ca să nu fie călcat, dacă nu cumva nu ştiusem nimic. 
  Şi iarăşi discuţia continuă neînsemnată, vorbe ce nu pot fi reţinute şi, uneori, tăceri nesemnificative, aproape plictiseală. Ne-am despărţit fără să ne mai promitem o întîlnire, căci nu-i vedeam necesitatea. Curiozitatea mea şi scrupulele ei fuseseră satisfăcute, nu mai rămînea decît să mă deprind cu noua stare de lucruri. Cînd s-a depărtat, am putut s-o privesc iarăşi în întregime, căci în conversaţie ochii nu o observaseră prea mult, şi mi-a apărut aceeaşi imagine cum o descoperisem pe stradă: slabă, tristă, obosită şi şchiopătînd dizgraţios. 
  A doua zi m-am hotărît cu tot dinadinsul să mă vindec. Trăisem prea multă vreme singur, trebuia să ascult de sfaturile ce mi se dau şi să ies între oameni, oricît de prost aveam să mă simt. Mi-era teamă, căci nu puteam întreţine o conversaţie, sau, dacă mă căzneam, vorbele ieşeau nenaturale, şi oricîtă bunăvoinţă aş fi arătat, eram un om incomod. Această panică mi-a fost familiară întotdeauna, şi, mai înainte şi mai tîrziu, un amestec de timiditate, de neîncredere asupra importanţei mele, şi un cuvînt spus greşit mă făcea incapabil să mai continui, năruia toate intenţiile, şi mulţi mă puteau taxa sumar de “prost”. Şi nu o dată părerea asta abia mascată venea din partea unui om neînsemnat, a unui funcţionar interior, care îşi omoară anii făcînd mereu acelaşi lucru la un birou, sau a unui comisar îngîmfat (citez un funcţionar şi un comisar fiindcă sunt exemple exacte din întîmplările mele nenumărate, înfipte în memorie pentru eternitate, să mă terorizeze). În momentele grave, această incapacitate de a evolua normal între oameni se accentuează. Trebuia să încep deci viaţa mea nouă printr-o luptă împotriva mea de alt ordin, care implica noi suferinţi, dar preferabile. Şi apoi, această luptă putea fi de folos, căci îmi distrăgea atenţia. In prima zi după întîlnirea cu Ioana m-am ali-pit de un grup de cunoscuţi care mergea să se amuze la Moşi. Mi s-au perindat în faţă turla dulce, roata norocului, animalele sălbatice, scrînciobul şi totodată chiotele, glumele, muzica stridentă şi conver-saţia pe care trebuia s-o duc cu amicii mei, să fac haz de spiritele lor de oameni sănătoşi. Cîte o secundă, îmi revenea chipul Ioanei trădătoare şi nefericită, dar mă forţam să-mi schimb gîndul. Cînd m-am întors acasă, am găsit această scrisoare de la Ioana: “Poate îţi închipui cu ce emoţii m-am hotărît să-ţi scriu. M-am convins că amîndoi sunteţi puternici, fiecare în felul său, şi niciodată nu voi putea avea nici o preferinţă. Amîndoi îmi sunteţi necesari. Vei voi să redevii prietenul meu? Bineînţeles, mă voi transforma, şi nimic urît nu va mai fi între mine şi voi”... Scrisoare ridicolă. Am suferit mai puţin? 
  Misterul feminin...Nu este nevoie să asişti, cum am asistat, la întîmplări mari ca să te înfiori. În mijlocul conversaţiei celei mai tandre, cînd femeia este de perfect acord cu tine, şi aprobarea ei vine complect, fără să fii deloc vinovat, printr-o vorbă neprevăzută distruge construcţia tuturor planurilor. Nici măcar nu-ţi face vreun reproş, totul pare o întîmplare. Şi atunci, dacă eşti gelos, brodezi pe această vorbă şi te chinui. De la Ioana eram deprins să-mi vie ameninţările cele mai teribile. Mă înştiinţa deseori că se va da altuia. Nu trăgeam concluzii definitive, căci o clipă după aceea se alipea ca cea mai îndrăgostită dintre fete şi despre exploziile ei de mai înainte spunea: “Cum poţi să le iai în serios? Mi-era ciudă în clipa aceea pe tine!”. Se contrazicea mereu, căci depindea de cum îi apărusem în ultima clipă. Ar fi fost greu să-mi scot un portret din părerile ei, căci mă caracteriza nu prin mici nuanţe, deseori fără legătură între ele, dar întregind un om, ci prin însuşiri exact inverse, reduse la schema “eşti bun” sau “eşti rău”, susţinute totdeauna cu aceeaşi violenţă. Apostrofa însă cu atîta convingere, încît deseori te întrebai dacă nu are dreptate, indiferent dacă observai contradicţia, mai ales că temperamentul meu nu este în stare de nici o certitudine, orice definire mi se pare în acelaşi timp posibilă şi imposibilă şi n-am încredere în mine. Ioana, extrem de inteligentă, găsea caracteristici precise cînd nu erau instinctele ei în joc: o judecată de felul acelora pe care le aplica asupra unei cărţi. 
  Păcatul ei n-a schimbat-o deloc. Are acum noi sentimente, remuş-cări, umilinţă, tragedia celor întîmplate, dar ele, deşi o complică, lasă să subziste ciuda ei pe mine, nu o îmbună. Reproşul pentru că nu o iubisem (singura cauză a tuturor celor întîmplate) a reînceput. Cîteodată îşi aminteşte de cîte o scenă nerezolvată odinioară, în care suferise mult, şi o continuă acum, vrînd să pedepsească pe ceea ce fusese întrerupt atunci. Vorbe sau gesturi îndepărtate devin, în aprinderea ei, iarăşi vii, pe care trebuie să le explic şi să le scuz pînă la epuizare (pentru o zi, căci a doua zi totul reîncepe, pînă ce discuţia porneşte tot aşa de vehementă în altă parte). Şi despre viaţa noastră prezentă avem tot aşa de mari neînţelegeri, căci în clipe scurte de potolire a geloziei, cînd nu mă doare nimic şi mă cred vindecat, cu toate că experienţa m-a învăţat că totul nu se datoreşte decît unei ciudăţenii a naturii unei acalmii trecătoare, şi chinul va trebui să reînceapă, redevin cel pe care îl cunoscuse odinioară Ioana, uşuratec în ceea ce o priveşte, plictisit, fără să-mi mărturisesc plictiseala, dar trădîndu-mă prin neastîmpăr şi prin planuri — cu aspect inofensiv 
  — de a varia atmosfera portului şi de a vizita Cavarna. Alerg la totfelul de şiretenii ca să plec, îndelung pregătite, stîngace, căci nu sunt naturale, şi vizibile perfect pentru firea bănuitoare o Ioanei. Atunci izbucnesc certuri puternice ca şi odinioară, constat că nimic nu s-a schimbat şi că păcatul n-a avut cel puţin meritul de a o potoli puţin. Cu infinită ciudă, îi simt despotismul, şi mi-e scîrbă de mine că nu am avut curajul să mă degajez, să plec. Plimbarea pentru cîteva ceasuri la Cavarna devine obligatorie, căci îmi permite să cred că mai am oarecare libertate (aşa de umilă, că-mi dam seama de asta), şi după o escapadă de cîteva ceasuri pe uliţe umile, satisfăcut de curajul meu, neliniştea să nu se fi întîmplat ceva Ioanei mă invadează tot mai mult, şi o pornesc înapoi spre port, mai înainte de ora ce mi-o fixasem, grăbindu-mă tot mai mult pe drum, şi ultimii paşi făcîndu-i alergînd. De obicei, în astfel de clipe o găsesc străină, fără să fie duşmănoasă, dar nici prietenă, ca şi cum suferinţa ei devenise prea mare ca să mai aibă nevoie de agitaţii. 
  În mînia împotriva mea, pierde orice control al vorbelor, mă pedepseşte cu orice simte instinctiv că m-ar îndurera mai mult, şi nu 
  o dată, în plină vehemenţă m-a comparat cu celălalt, cu toate că din pricina celuilalt fusese nenorocită o clipă mai înainte; ne găseşte la amîndoi acelaşi egoism bărbătesc sau alte asemănări, atrage şi asupra mea unele cuvinte rele pe care de obicei le aplică numai lui, şi atunci izbuteşte să mă facă iarăşi nefericit, gelos, să-mi alunge tot calmul care i se păruse că mă îndepărtează de dînsa. Reîncep iscodirile mele, deznădejdea ei şi împăcarea de la urmă. Astfel, trecutul şi prezentul se suprapun în viaţa noastră, iar gîndul la viitor vine foarte rar, căci suntem prea preocupaţi de ceea ce se întîmplă; viitorul nu apare decît ca să ne dea o crispaţie în plus, şi dacă uneori totuşi spunem: “cînd” vor trece toate acestea şi vom fi “fericiţi”, nu ne facem nici o iluzie că ar fi altceva decît o poveste irealizabilă de a adormi copiii şi că putem adauga, în cazul acesta, planurile cele mai neverosimile. Dar ele nu par ridicole, căci se potrivesc cu fantastica noastră existenţă, cu atîtea întîmplări şi suferinţe pe care le desăvîrşim, fără ca altcineva să poată pricepe logica lor. 
  Dacă aş fi pictor, aş picta — şi aş fi ocupat pentru toată viaţa — întregul port Cavarna, casă cu casă, fiecare ungher. Aş încerca să re-fac pe pînză întregul miragiu. Şi pe cei cîţiva oameni de aici. Nimic nu mi se pare de prisos, orice detaliu îmi produce emoţii. Cu toată splendoarea soarelui răsfrînt pe mare, pe petricele, pe lut, totuşi, aş putea întrebuinţa cît de mult culorile sumbre. Fiecare tablou va trebui să plîngă. La Balcic, graţie, capriciu, prea multe podoabe adunate. Aici numai cîteva linii dure, ca şi cum adevărurile esenţiale se exprimă simplu, fără contorsiuni. Dar în timp ce la Balcic sesizezi în scurt timp toate frumuseţile, la Cavarna, în primul moment, nu observi nimic, şi numai mai tîrziu începi să te împregnezi de atmosferă, să capeţi parcă un viţiu. Uneori, în mijlocul nopţii, am impresia că stau de vorbă cu Dumnezeu. 
  Orice preocupare, cît de, neînsemnată, este aici îndreptăţită. Mi-am pierdut o dimineaţă întreagă ca să culeg scoici; mă bucuram la orice descoperire mai însemnată şi mereu alegeam alt amic din Bucureşti căruia să i le duc. La urmă, am pus scoicile pe marginea ferestrei şi a dispărut farmecul care îl avuseseră în nisip. De cîte ori închideam sau deschideam fereastra, pierdeam cîteva, şi mă întreb pînă la urmă ce va mai rămîne din ele. În orice caz, e ridicol să le duc cuiva. Timp de cîteva ore am crezut că ar fi normal să fac aşa. 
  Corăbiile cu mărfuri ne vizitează foarte rar, iar cele cu excursionişti niciodată. Vameşul n-are mai nimic de lucru. În portul acesta orice muncă stagnează, iar hambarele pline sunt de folos numai pentru şobolani. O dată a sosit o corabie mai mare, care cîteva zile a rămas în faţa Cavarnei (corăbiile nu se pot apropia prea mult de ţărm) ca să încarce grîne, să le ducă la Constanţa. Hacik ne-a spus că cunoaşte bine pe comandant şi ne-a sugerat c-am putea face drumul pînă la Constanţa, să rămînem acolo o zi, şi cu aceeaşi corabie să ne întoarcem. Hacik era încîntat că ne poate face un serviciu, iar pe comandant conta aproape sigur. Şi într-adevăr, curînd, ne-a adus acceptarea comandantului. Trebuia, să plece pe la zece seara, deci plecare de noapte misterioasă, şi cu atît mai atrăgătoare, iar în ziua ultimă n-am vorbit decît de călătorie, am scos hainele bune ascunse într-un geamandan, am cumpărat provizii, am făcut planuri pentru Constanţa, care, văzută din singurătatea Ca-varnei-Port, face impresia unui oraş foarte important. Hacik se agita mai mult ca de obicei, ne vizita pentru o minută la fiecare ceas ca să ne aducă noi veşti bune, era fericit. Bineînţeles, Charles, care nu plecase încă venea cu noi. Charles găsise o ocazie şi venise la noi numai pentru o zi, probabil ca să aplice o mică lecţie Arabellei, cu care se certase la toartă. Pe Arabella părea că o uitase complect, şi numai Ioana îşi mai aducea aminte uneori de ea (se temea să nu i se întîmple la fel?) căci probabil că trebuie să se fi simţit, aşteptînd zilnic, foarte nenorocită. Acum Charles era gata să plece mai departe, şi s-ar fi dus cu o ocazie pînă la capătul lumii, fără să-l reţie nici un scrupul. Dar nici noi nu-l grăbeam să se întoarcă, fiind mai puternică dorinţa egoistă ca să avem un tovarăş agreabil în plus. La ora zece eram cu toţii pe ponton, felinarele abia se luminaseră. Hacik ne spuse că aveam să aşteptăm pe comandant, care trebuia să sosească din Cavarna. Dar nu eram singuri. La uşa unei magazii mai apărură cîţiva călători: erau cu toţii invitaţi de Viky, fără ca să ne anunţe şi pe noi şi fără să fi vorbit cu comandantul pentru ei. Şi cînd am certat-o pe Viky explicîndu-i că nu avea dreptul să facă invitaţii unde era ea însăşi invitată, şi că aveam teroare văzînd străini în tovărăşia noastră, a replicat: 
  — N-o să spuie nimeni nimic, lasă că vorbesc eu.
  Erau două grupe distincte şi Viky făcea naveta între ale, la fel de zîmbitoare. Hacik era încurcat simţindu-se iresponsabil, dar rîdea ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Şi atunci începu o aşteptare enervantă, o curgere înceată a minutelor, o atenţie încordată, doar vom auzi vreun zgomot de automobil dinspre drumul de la Cavarna care să anunţe venirea comandantului, o discuţie în toate chipurile asupra cauzei întîrzierii, uneori glume care nu exprimau decît nervi, în timp ce Hacik, nenorocit, nu-şi mai găsea loc, iar comandantul lua aspecte fantomatice, mereu alta îi era înfăţişarea. Pe la ora unu ne-am dus la noi, căci bătea vîntul rece, şi a, rămas Hacik să pîndească şi să ne cheme. După alt timp am adormit cu toţii pe cîte un colţ al patului. Pe la patru dimineaţa m-am trezit, m-am dus la ponton şi am găsit pe Hacik, singur de veghe, tremurînd în haina lui subţire. Nu puteam să-l hotărăsc să plece la culcare, cu toate că noi nu mai eram amatori de mers. Dar el a mai rămas să mai aştepte un ceas. A doua zi la opt, cînd ne-am trezit, corabia abia plecase, se mai vedea o umbră la orizont. 
  — Se poate, spune Ioana, să fi fost nedreaptă cu tine, să te fi chi-nuit să-ţi fi distrus viaţa, dar un adevăr se desprinde sigur: eu te-am iubit, şi tu nu! 
  Cuvintele acestea sunt urmate în chipuri diferite, de acceptare sau de revoltă. Uneori adaugă: “În definitiv, tu ai făcut enorm de mult pentru mine, căci nu te obliga nimic să faci ceva, m-ai suportat, orice nervi aş fi avut”. Şi altă dată: “Îţi închipui, ce deznădejde e mai mare decît a iubi fără să fii iubit?” Şi atunci eu ripostez, refăcînd astfel atmosfera din Adolphe (carte, care, împreună cu  a lui Porto-Riche, se găsea deseori în discuţia noastră. Ioana afirma că ni se potrivesc.) “Dezastrul este şi mai mare pentru cel iubit!” 
  Dar, rămas, singur, simt că vorba mea mai mult serveşte de pedeapsă, căci Ioana îmi tulburase calmul la care îmi făcusem iluzia că aş putea ajunge, cu toate că experienţa mă învăţase că orice s-ar întîmpla n-aş putea fi calm şi că pretexte voi găsi întotdeauna cele mai neînsemnate nemulţumiri se vor mări suficient ca să-mi devie insuportabile, Atunci mă întreb întrucît Ioana avusese dreptate. O iubisem sau o iubesc pe Ioana? Se poate da o definiţie a dragostei? Îmi fac socoteala la cîte n-aş face sau n-aş renunţa pentru Ioana. Şi cu toate că frămîntările dintre noi îmi iau tot timpul, şi întrebuinţez toate şireteniile ca să aflu un detaliu pueril din viaţa ei trecută, totuşi, simt în mine nostalgii după altă lume şi alte locuri şi regretul de a-mi fărămiţa timpul inutil. Am impresia că dacă ar sosi o corabie, oprită o clipă din voiajul ei la capătul lumii, şi m-ar chema şi pe mine, n-aş avea nici o ezitare să mă urc şi aş fi mai vindecat la fiecare kilometru de distanţă. Am un dor de ducă, o frenezie după orizontul îndepărtat, care îmi îmbolnăveşte toate fibrele şi mă face să mă simt nenorocit, orice s-ar întîmpla cu mine. Dar ajuns departe, de unde pot să ştiu întrucît m-aş calma? Orgoliul meu e mai presus de dragoste, căci observam odinioară perfect îndepărtarea Ioanei, importanţa ce o căpăta celălalt în ochii ei şi nu făcusem nici un gest de apărare. Reîmpăcaţi, constat acelaşi lucru: că dacă continui să nu am mai multă energie şi să tac toate nemulţumirile, să nu încerc să o clarific pe Ioana şi să o conduc ca pe un copil, dînsa va pleca din nou, fantezia ei va imagina noi posibilităţi de răzbunare şi încercarea unei noi existenţe în afară de mine. 
  Şi frica de ridicol e mai presus de dragoste. N-aş suporta nimic pentru Ioana, prin care să devin spectacol amuzant, cu toate că de atîtea ori mă simt ridicol şi ar trebui să mă deprind. Dar este înspăimîntător cînd aş încerca să înşir tot ceea ce n-aş face pentru Ioana şi cînd o văd alipindu-se cu patimă de mine, fiind în stare de orice nebunie i-aş cere, mă torturează remuşcările şi găsesc că n-a avut noroc. Şi deoarece îmi pun atîtea întrebări, este un motiv suficient să mă conving că dragostea mea nu e extraordinară, dar aceste întrebări le-aş aplica oricărui eveniment ce s-ar întîmpla cu mine, pentru că este o caracteristică a minţii mele de a nu savura în voie o clipă de fericire, fără ca în acelaşi timp să o examinez, să-i precizez limitele, să mă doară încetarea ei fatală în viitor. Dar dacă în dragoste mă găsesc neînsemnat, depăşit de toată omenirea, în nefericirile din pricina dragostei mă consider unic, căci nu sunt în stare să mă refac, să lupt contra acelei stări, şi chiar mă complac astfel, îmi găsesc un motiv de orgoliu şi sunt mulţumit că îngrijorez pe toată lumea dimprejur, care se înspăimîntă de atîta singurătate funebră. Despărţirea de Ioana a cauzat cea mai fantastică existenţă, în care conturul dintre realitate şi vis dispăruse cu desăvîrşire, mintea crea fantome şi credeam în ele, cu toate că ţineam minte că eu le-am născocit, şi după trei ani de zile nu se ameliorase nimic, căci numai întîlnirea mea cu Ioana pusese capăt acelei stări. Şi în portul Cavarna, din pricina Ioanei, mă chinui ziua şi noaptea, şi uneori cînd valurile mai puternice bat în ponton, îmi vine să urlu o dată cu ele. Exclamaţia Ioanei “nu m-ai iubit”, nu o voi putea rezolva niciodată. 
  Diferenţa între dînsa şi o femeie obişnuită este că, pe cînd aceasta se contrazice nuanţat, Ioana se contrazice cu violenţă. Mizeria şi orgoliul ei. Este rar să vezi o femeie apărîndu-şi o părere (artistică, sau literară, sau despre dragostea ei) cu atîta înverşunare. Dar cîteodată contrazicerile sunt aşa de vădite, că te minunezi că pot să vie de la cineva inteligent. Într-o zi, un negustor ambulant i-a vîndut un parfum admirabil. Deseori ne emoţionam de parfumul delicat şi ne felicitam de afacerea excelentă. După un timp însă, făcînd din nou aluzie la calitatea parfumului, Ioana a protestat vehement: “Dar e oribil, ne-a înşelat negustorul”. Nu-şi schimbase singură părerea, ci fusese influenţată de vreo cunoştinţă a cărei neînsemnătate era ridicol să influenţeze pe Ioana. Şi nici nu-i trebuise un argument. Fusese de ajuns ca acea cunoştinţă să strîmbe puţin din nas: “Nu miroase frumos parfumul!” Şi dacă dintre o mie de contradicţii, uitate după ce mă supărau, păstram numai contradicţia cu parfumul şi făceam un simbol pentru ce era aşa de des pretext de discuţii, Ioana se enerva, găsea explicaţii şi mă făcea meschin să insist pe un fapt fără importanţă. Şi, într-adevăr, era meschin să aleg dintr-atîtea motive grave pe unul pueril, dar nu mă pot controla în înlănţuirea pretextelor de chin, şi reîncepeam acelaşi reproş. 
  Ioana este extrem de influenţabilă şi, dacă în gusturi asta nu are o prea mare importanţă, în părerea ei despre oameni rezultatul e dezastruos. Fiecare om devine pe rînd, pentru ea, admirabil sau nesuferit, totdeauna excesiv, şi nu-ţi permite să o contrazici. Cu toate că se înşelase, tot nu are îndoieli. Cîteodată acelaşi om suferă mai multe transformări. Aşa a fost extraordinar celălalt şi acum nu-l mai poate suferi, în timp ce cu mine s-a petrecut invers, ca şi cum am fi în două talere pe care Ioana le ridică şi le coboară pe rînd. Şi cînd Ioana mă învinovăţeşte că nu am încredere în ea şi că i-am distrus orice fericire, infiltrîndu-i îndoiala şi oprind-o de la orice decizie, fărămiţîndu-i avîntul, gîndesc că are dreptate, căci, într-adevăr, aşa e firea mea pe care o aplic tuturora şi mie îndeosebi şi mă împiedecă să izbutesc ceva pînă la capăt. Dar mai gîndesc cu ciudă că o credinţă a ei nealterată deloc de mine — căci eram prea orgolios să o fac — ne distrusese fericirea: credinţa în virtuţile celuilalt. 
  Ioana mea deşteaptă... E uimitoare pasiunea pe care o pune pentru cine ştie ce lectură. Atunci nu mai există nici o altă distracţie, fuge de lume, nu o interesează nimeni, nu o importă hainele cu care se îmbracă. Creionul nu o părăseşte, căci adnotează fiecare rînd şi nu-şi permite nici o superficialitate. Discuţiile cele mai aprinse, chiar pentru motive sentimentale, sunt extrem de interesante, la fiecare moment face observaţii asupra vieţii şi asupra omului, care pot fi false, dar care îţi sugerează o mulţime de rînduri. Pentru susţinerea lor, Ioana îşi pune tot sufletul, se consumă, aşa că, privind-o, îmi spun că am avut norocul să mă iubească o femeie excepţională şi că graţie ei am învăţat enorm de multe lucruri, mi-am înmulţit aspectele pe care mi le oferă viaţa şi am descoperit sensuri adînci, care fără ea mi-ar fi rămas necunoscute. A luptat cu dînsa (căci se numeşte luptă îndelungatele noastre neînţelegeri şi veşnica veleitate de a învinge, a pleca dacă nu se poate învinge altfel, ca să te întorci în acelaşi timp învins şi învingător) e o supremă satisfacţie pentru orgoliu (dar lipsită de umanitate, căci ne distruge pe amîndoi), o convingere nemărturisită că am un noroc rar în chiar necazul meu, că soarta mi-a făcut o mare cinste de a mă considera demn de a-i fi Ioanei inamic, şi o schimbare de tactică, lăsînd-o în voia ei, de pildă, ar semăna cu o laşitate, cu un semn că sunt un om mediocru, voind să-mi asigur o pace burgheză. Sunt multe cauzele că nu pot trăi fără Ioana. Dar cea mai mare: din orgoliul de a nu apărea în faţa mea bicisnic. Ioana a remarcat: “Ce ciudat! ne iubim aşa de mult şi totuşi suntem mereu în luptă unul cu celălalt. După atîtea grozăvii, am putea înceta lupta şi mai bine să fim veritabili prieteni. Suntem destul de firavi şi avem amîndoi nevoie de pace”. 
  Gîndesc: “Tot răul pe care mi l-ai făcut poate să rămîie nepedepsit? Această luptă e ultima satisfacţie ce mi-a mai rămas.” 
  Dar nu sunt numai eu vinovatul neînţelegerilor. 
  S-a petrecut o scenă intre noi care mă face să mă gîndesc dacă nu cumva trebuie să procedez altminteri cu Ioana. De obicei îşi susţine o idee cu violenţă, observaţiile mele o întărîtă, şi, cînd o văd din ce în ce mai istovită, mi-e milă, îi dau dreptate, îmi iau toate vinele asupra mea şi caut să o împac, îndurerat că mă umilesc, dar preferînd orice chinului ei, pentru clipa aceea, căci mai tîrziu o să încerc să-mi răzbun umilinţa (fără rezultat, căci, scena o să se repete identic). Mă tem să nu se întîmple o nenorocire, căci o cred în stare de orice. O dată n-am împăcat-o. Cu orice risc, am părăsit-o şi m-am dus la plajă. Eram aşa de nenorocit, că devenisem insensibil, pentru ce s-ar întîmpla şi în aceeaşi clipă, lucid, eram încîntat de această insensibilitate, căci îmi dădea o forţă pe care nu o avusesem pînă atunci. Jucau valurile înaintea mea şi le urmăream ca şi cum jocul lor ar fi fost singura preocupare ce-mi mai rămăsese. Şi atunci am auzit lîngă mine, fără să mă aştept, o voce emoţionată spunînd: 
  — Iartă-mă, Sandule, am fost rea!
  Fără explicaţii, s-a lipit lîngă mine, mi-am trecut mîna de-a lungul mijlocului, mi-am alăturat obrazul şi am rămas acolo, în faţa mării, multă vreme, pînă noaptea tîrziu, fără să îndrăznim să întrerupem vraja cu vreun gest. 
  Dar n-am mai putut face la fel ca atunci, căci prima oară fusesem deplin sinceri, şi mai tîrziu ar fi părut că întrebuinţez un procedeu care îmi reuşise, şi n-aş mai fi cauzat nici o transformare în Ioana. De altfel, Ioana e prea complicată ca să întrebuinţez cu ea anumite procedee, cu reuşită sigură, iar dacă în paginile acestea apar unele repetiţii, le fac numai din sforţarea mea de a simplifica, de a explica, de a vedea de partea cui simt cele mai multe greşeli, de a pricepe ceva din toată tragedia care s-a întîmplat cu mine, căci parcă destinul meu e să merg într-un palat fermecat, dar fără nici o lumină. Aceeaşi iluzie a mea, de totdeauna, că dacă aş clarifica, aş fi fericit. 
  Fuge de oameni, nu poate suporta pe proşti. O enervează bărbaţii făcuţi numai ca să fie cavaleri, şi, de altfel, nimeni nu încearcă să fie curtenitor cu ea, căci ea ironizează la prima ocazie, şi apoi nici ironia nu o continuă prea mult, neinteresînd-o deloc partenerul. Principial, femeie adevărată, ar vrea să fie frumoasă, elegantă, să placă. Se gîndeşte multă vreme la aranjamentul unei rochii, dar dacă se găteşte, e suficient ca un mic detaliu să nu-i placă şi să nu se mai intereseze. Un succes o încîntă, dar mai mult ca să-l aflu eu, ca să mă convingă pe mine de valoarea ei de femeie. Viky se pricepe să farmece, să ducă 
  o conversaţie cu mai multă lume deodată, să fie caldă în orice vorbă spusă şi atentă faţă de toţi. Cavalerii lui Viky, care fatal nu se găsesc prea departe de Ioana, se mulţumesc să fie politicoşi cu Ioana, dar numai cu ea nu s-ar putea înţelege. O femeie a cărei singură virtute este feminitatea nu mă interesează multă vreme. Viky rămîne tot tim-pul drăguţă, Ioana apare pe rînd frumoasă şi urîtă, parcă fizicul ar fi 
  o reflectare a caracterului ei instabil, evoluînd intre extreme. Totul depinde de liniştea mai îndelungată sau de oboseala ce o face 
  
  străvezie. În momentul supărării devine slabă de tot, capătă riduri pe faţă, vînăt împrejurul ochilor, pistrui mulţi, iar mişcările sunt fără graţii. Dar uneori apare minunată cu profilul ei perfect de statuie greacă, fruntea limpede şi mare sub arcurile sprîncenilor, ochii profunzi, dar potoliţi, fără nimic turbure în ei, gura tăiată de un mare artist, părul bogat, încadrînd-o superb. Şi o siluetă elegantă, înaltă, subţire, pe care o prinde admirabil negrul, şi căreia i s-ar potrivi rochiile unei regine. Apariţiile Ioanei sunt uneori uimitoare (dar eu o prefer altminteri, căci de prima imagine, a Ioanei nenorocită, mi-e milă cumplită, iar de a doua mă simt umilit, îndepărtat; cînd o găsesc fără să se fi aşteptat, şi atunci se bucură toată, se grăbeşte spre mine, o incomodează amuzant vreun pachet pe care îl are în mînă, mă sărută fără să-şi dea seama dacă e cineva de faţă, şi întreg sufletul ei e la suprafaţă, mică provincială, după moda veche, naivă şi fermecătoare, ca un obiect vechi păstrat bine în fundul unui scrin). Se entuziasmează pentru oamenii nefericiţi, cu un zbucium sufletesc în ei. Dar, pînă la urmă, constată că se entuziasmase prea iute, căci rar se găsesc nefericiri veritabile, fără o mare doză de trişare în ele. Da altfel, oricum s-ar fi prezentat noul ei favorit, nu are nevoie de prezenţa lui. E suficient ca să cunoască doar cîteva date, şi apoi să brodeze singură pe ele. Şi aşa, oamenii îi devin nişte construcţii personale. A fost o bucată prietenă şi cu doamna Ghiga. Doamna Ghiga face parte din marea boierie (şi asta îi mîngîia Ioanei vanitatea) şi e încă foarte frumoasă, cu toate că se apropia de cincizeci de ani. Rar am cunoscut 
  o persoană mai artificială decît doamna Ghiga, mereu încercînd să placă, suspinînd şi împărţind mici răutăţi. Nu e veritabil rea, căci în loc să aibă aventuri, a purtat-o pe Ioana după ea tot timpul, la ceaiuri, la muzee. Mai mult o inconştientă. Îi place să vorbească mereu de frumuseţea ei sau să critice vreo cunoştinţă. Probabil că romanul dintre mine şi Ioana a interesat-o enorm, a făcut tot felul de tentative ca să afle detalii, dar Ioana n-a fost prea vorbăreaţă, nu atît din grija de-a ţine un secret, cît din amuzamentul văzînd-o pe cealaltă curioasă zadarnic. Am întîlnit-o pe doamna Ghiga în timpul cît eram despărţiţi; nu-şi mai putea ţine curiozitatea ca să afle noutăţi şi nici măcar nu şi-a mai început întrebarea cu o conversaţie piezişe după obicei, ca să-şi mascheze gîndurile. Eram la Operă, şi ca să mă duc la locul meu trebuia să trec pe lîngă ea. M-am prefăcut că nu o văd, dar m-a chemat dînsa, fără să bage de seamă că rolul ei de mare aristocrată nu se potrivea cu chemarea: “Nu mă mai cunoşti, domnule Sandu?” Ştiam ce va veni imediat şi, fără să pot să o opresc, speram să înconjur conversaţia pînă ce va începe spectacolul, ceea ce trebuia să se întîmple în cîteva clipe. Dar doamna Ghiga, care văzuse că nu are timp de pierdut, m-a şi întrebat: “Te-ai consolat de Ioana?” Ce dureri a răscolit în mine întrebarea aceasta! N-am mai priceput nimic din Parsifal. Cum simţeam prezenţa doamnei Ghiga în apropierea mea, am plecat la mijlocul actului. Pe drum, mergînd în neştire, mi-am dat seama ce epavă omenească devenisem. 
  În lipsa mea, Ioana a fost de multe ori în tovărăşia acestei doamne superficiale şi insuportabile. Nu era nici o potrivire între ele. Ioana mi-a dat explicaţii: 
  — Îţi dai seama cît eram de nenorocită?
  O distracţie a mea în portul Cavarna e să-mi ţin echilibrul pe una din şinele vagonetului (nu-l văd niciodată) ce duc pînă la capătul unui ponton. Încerc să fac cît mai mulţi paşi, dar după puţină vreme îmi alunecă piciorul. Cîteodată Ioana se ia la întrecere pe cealaltă şină, şi numărăm paşii făcuţi de fiecare. Viky s-a distrat văzîndu-ne şi chiar a inventat un joc, la care au luat parte toţi cavalerii ei. L-a adus şi pe Hacik. A fost o întrecere generală. Am uitat complect, pentru ora aceea, prezenţa mării din faţă şi a necazurilor. Vindecarea devenise posibilă. Atîtea argumente fuseseră inutile, şi părea îndes-tulător, măcar pentru acum, un joc inofensiv. 
  Muzica a jucat un mare rol între noi. Eram pasionat pentru sunete şi am voit să o învăţ pe Ioana tot ce ştiam şi tot ce mai aflam. Cum educaţia mea începuse de mult, ea a învăţat deodată numai operele bune, a cunoscut pe Debussy, înainte de a fi auzit pe Puccini. 
  Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în literatură, unde a gustat pe Racine, înainte de a se fi emoţionat de Henri Bataille. Avusese norocul unui profesor bun, pe care nu-l avusesem odinioară eu, şi pierdusem mult timp ca să am curajul să cred că anumite opere sunt proaste, indiferent de admiraţia ce o au încă pentru ele unii critici cunoscuţi. O bu-cată de vreme, la începutul iniţierilor, cunoştea la întîmplare numai opere bune, aşa cum îmi sugerase cine ştie ce preferinţă sau întîm-plare, căci n-aveam răbdare să-i fac un plan. Anumite bucăţi neînsem-nate, dar esenţiale pentru început, i-au rămas totdeauna necunoscute, şi cînd a vrui totuşi să se apropie de ele, era prea tîrziu ca să le mai suporte. Aş vrea să conving pe toţi cum se pricepe de bine să judece o operă literară, fără influenţa nimănui, neputînd să-i schimb părerile, şi ce patimă pune să-ţi demonstreze adevărurile descoperite de ea. Minunatele ceasuri petrecute cu ocazia unei discuţii asupra literaturii, muzicii, vieţii! 
  Ioana e cel mai priceput critic al meu, de la intuiţia căruia am învăţat atît de multe, egalul meu în atîtea preocupări subtile şi, cînd am eu dreptate, sunt mîndru ca de o victorie, iar alteori trebuie să accept concluziile ei, cu teama de ceea ce crede despre mine. Sunt convins că a sta de vorbă cu o femeie ceasuri întregi ca să-i explici o nuanţă a unui personagiu racinian este cu totul excepţional şi, în orice caz, cred că nu se mai găsesc doi îndrăgostiţi avînd astfel de preocu-pări, susţinute cu atîta răbdare şi pasiune. Pentru cei mai inteligenţi, care pun mare entuziasm în chestiuni tot aşa de importante, Racine rămîne un inactual, iar noi, preferînd pe Racine, ne îndepărtăm şi mai mult de ceilalţi. Ioana explicîndu-se prin Hermiona, dînd în mijlocul unei analize personale un argument luat din psihologia fecioarei imaculate, apare şi mai ireală pentru cineva care ar cunoaşte-o. Dar eu nu înţeleg decît viaţa aceasta. La primul spectacol al lui Tristan şi Isolda vibram unul lîngă altul. Apoi, o lună, la pian, am descifrat partitura celebră, încercînd să înţeleg sensul fiecărei note, în timp ce Ioana, lîngă mine, asculta fără oboseală, fără nici o întrerupere. N-a fost o tînguire a eroilor lui Wagner ca să nu se suprapuie perfect emoţiei noastre celei mai intime. Excesul pe care îl făceam însă de muzică o obosea pînă la urmă. Nu-mi dam seama exact cît era de periculos pentru sănătatea ei, şi, mai tîrziu, cînd am devenit mai intimi, avea să mi-l reproşeze. Dar în aceste reproşuri era mai cu seamă gelozia de a-i prefera o fiinţă nouă, muzica, contra căreia nici nu putea să protesteze, iar eu profitam de muzică pentru că mă puteam retrage în mine, pentru a nu mi se mai părea că ceea ce-mi este mai intim a fost invadat de un străin. Şi avea dreptate să găsească atîtea pericole în muzică, căci în muzică îmi găsisem singurele consolări. În despărţirea noastră, Ioana, prin muzică, se simţea mai aproape de mine şi dacă din întîmplare (căci ocolea) îi apărea vreo temă, cum ţi-ar ieşi o fiinţă încîntătoare pe neaşteptate, o floare într-un loc pus-tiu, atunci, uitînd toate urile, raţionamentele, convingerile, ar fi pornit cu orice risc la mine. 
  Şi cînd gelozia mă face să pun mereu întrebări ca să aflu adevărul în toate amănuntele, mă întreb dacă instinctiv nu încerc să reduc acel adevăr, să transform aceste amănunte. Orice aş face, esenţialul rămîne intact. Ioana mi-a spus singură adevărul, numai pentru că firea ei era loială şi se socotea legată faţă de dragostea noastră veche să nu-mi ascundă nimic. Şi întîrziase mărturisirea numai pentru că nu stinse procedeul prin care să mă anunţe. (O scrisoare deodată ar fi fost caraghioasă. Şi apoi, se temea de efectul ei asupra mea de la distanţă, căci de la distanţă îţi închipui tot felul de grozăvii, pe cînd alături vezi că vecinul tău suportă, oricît ar arăta de nenorocit. Sau, în cel mai rău caz, cînd vezi că produce efecte dureroase, atenuezi adevărul. În acelaşi timp, celălalt o implorase să nu-mi spuie nimic, dînd ca motiv că m-ar face prea nenorocit inutil. De fapt, acest motiv conta chiar pentru el, căci avea o oarecare milă, dar i se mai adăuga şi laşitatea celor ce aveau să se mai întîmple între noi, căci se deprinsese să mă viziteze şi să discutăm literatură. Literatura era doar un pretext pentru mine, iar torturile ce le sufeream şi încercam să i le transmit erau mascate prin analiza asupra vreunei cărţi). Ioana îmi mărturisise totul printr-un simplu “da”, la întrebarea mea cauzată tot de ea. În clipa aceea ne întîlnisem după trei ani de despărţire, şi probabil că nu aveam să ne mai vorbim niciodată; în orice caz, celălalt era în intimitatea ei, şi nu-şi închipuia că o să i se întîmple în viaţă o transformare. Atunci aş fi putut afla orice detaliu, dar nu i l-am cerut, căci nu m-aş fi priceput să aleg din mulţimea întrebărilor (pe care nu le-am epuizat încă, atîtea curiozităţi am) din laşitatea de a nu mă mai chinui sau pentru că acea clipă avea o solemnitate ce nu admitea curiozităţile puerile, după cum în momentul unei morţi e pueril să întrebi pe cel nefericit de felul în care s-a întîmplat această moarte. De altfel, nu aveam nici un drept, şi ceea ce mi se spusese fusese un dar gratuit şi o onoare ce mi se făcea, de care trebuia să fiu recunos-cător, căci reconstituiam în parte încrederea în mine, aşa de distrusă, deoarece mi se preferase un altul. Şi apoi, era inutil să cer amănunte, căci aveam să mă despart definitiv de Ioana şi să încerc să mă vindec spunîndu-mi:” A fost amanta lui, deci s-a petrecut între ei tot ce se poate imagina; să mă forţez să nu mă mai gîndesc”. În timp ce, ştiind cîteva amănunte, fatal aş limita, şi mi-aş închipui, ca să mă consolez stupid, că mai sunt multe care nu s-au petrecut între ei. Dar în clipa aceea situaţia era cu totul alta decît mai tîrziu, şi nu ne închipuiam nici unul, nici altul că s-ar putea schimba ceva. În Ioana, în urma revederii, s-au făcut transformări imense, s-a împlinit într-o zi ceea ce-i dorea întreaga fiinţă fără să ştie, şi a terminat prin a-mi trimite scrisoarea care avea să întoarcă mersul vieţii noastre. De atunci în viaţa noastră comună, ştiind că totul s-a terminat cu celălalt, adică punînd o limită păcatelor ei, am început să o iscodesc, să mă chinui, să interpretez. Şi abia la urmă, din pricina mea, Ioana, aşa de sinceră, a început să-mi atenueze adevărul, fie că mă vedea chinuindumă şi voia să mă consoleze, fie că ea însăşi îndrăgostită în braţele mele şi îngrozită de ceea ce făcuse, nu îndrăznea să privească acest adevăr în faţă şi căuta să şi-l facă mai acceptabil. Acest al doilea motiv contează mai ales, căci Ioana, cînd e nenorocită, nu mai are tăria să se îngrijească de mine, şi deseori, văzînd ce cataclisme produce asupra ei vreun reproş, rezultatul geloziei pe care numai ea îl cauzase, renunţ la orice, şi, ascunzînd în fundul inimii disperarea, fac tot ce pot ca să o consolez. Dacă nu mi-aş arăta chinurile, aş putea afla orice, cu toate că punînd multe întrebări, denot că sufăr, oricît de stăpîn aş fi pe mine. Totodată îmi fac o imagine foarte neverosimilă de viaţa pe care o dusese în lipsa mea, cu toată truda mea de a fi cît mai exact, căci o plăsmuire a imaginaţiei (mai ales bolnave) nu poate să se suprapună unei realităţi, chiar dacă aş avea explicaţii precise de la care aş porni. Dar Ioana nu spusese totul cum se întîmplase, sau nu minţise tot timpul, după cum remuşcările sau sinceritatea o făcuseră sa spuie adevărul, sau să mintă. Şi astfel, am o mulţime de adevăruri şi de presupuneri pe care nu le pot îmbina, sau îmbinîn-du-le dau naştere la o construcţie arbitrară, ridicolă pentru orice om normal. Într-o zi, cînd, după ce-i luasem o mulţime de detalii îngrozitoare, Ioana a început o frază cu: “Cînd mă săruta”, iar eu am întrerupt-o: “Te săruta des?”. “În fiecare zi, cum s-ar fi putut altminteri?”, am suferit îngrozitor ca şi cum aş fi aflat un adevăr cu totul nou, neînchipuit, şi m-am convins că toate presupunerile pe care le făcusem erau prea la suprafaţă în comparaţie cu realitatea. 
  Mai tîrziu, cînd i-am spus Arabellei tragedia noastră, fiind siguri de discreţia ei şi de seriozitatea cu care ne asculta, ea a întrebat pe Ioana: “De ce i-ai spus?” Într-adevăr, aceasta a fost la capătul întregii noastre tragedii. Ca să-şi liniştească remuşcările, Ioana putea să se comporte cu mine ca o vinovată, fără să se trădeze deloc, să-mi suporte capriciile, să nu mai aibă nici o intenţie de luptă. Dar aşa n-ar fi putut face, căci durerea ei de a nu se simţi iubită durează întreagă, la fel, şi izbucneşte cu toate că-şi mărturisise păcatul. Se simte tot aşa de îndreptăţită să mă pedepsească. La reflecţia Arabellei (rezultat al unei lungi experienţe a vieţii, ceea ce demonstrează că un om pro-fund sau altul uşuratec nu au decît un singur sfat de dat, chiar dacă motivele sunt cu totul altele), Ioana spuse tragic: “Cum să nu-i mărturisesc totul? S-ar fi putut să păstrez de el un secret aşa de important cînd sunt obişnuită să-i spun cel mai mic gînd al meu? L-aş fi simţit tot timpul inferior, un bicisnic pe care trebuie să-l menajez şi n-am vrut asta. Sandu e dragostea vieţii mele, îl iubesc cum am impresia că nimeni n-a mai iubit pe lume, orice s-ar fi întîmplat.” 
  Cuvinte pentru care îi sunt recunoscător, căci îmi mîngîie toate neliniştile şi-mi dau o mare încredere în mine. Totuşi, la sfîrşitul unei discuţii, cînd mă găsesc torturat, nenorocit pînă la moarte, reîncepînd zadarnic aceleaşi întrebări, şi cînd, pe rînd, mă simt gelos, rău, îndrăgostit şi neînsemnat, frunza pe care o bat toate vînturile, îi ţip, întîmplă-se orice s-ar întîmpla: “De ce mi-ai spus?”. 
  Tot ce-a fost trebuie să rămîie un secret, şi deci toate aceste dureri trebuie să se petreacă în întuneric, iar în apropierea celorlalţi, a lui Viky, care e tot timpul lîngă noi, trebuie să jucăm, pe oamenii fericiţi, sau să explicăm tristeţea pe care nu putem să o ascundem, prin cine ştie ce motiv pueril. Astfel, facem impresia de oameni ciudaţi. În definitiv, nici nu ştiu cît cunosc ceilalţi din tragedia noastră. Eu n-am spus decît Arabellei, căci nu mai puteam în clipa aceea, iar pe Arabella o văzusem numai o zi, şi deci nu schimba întru nimic situaţia ascunsă şi tînărului Radu odinioară, dar acestuia, imediat după împăcarea cu Ioana, nu i-am mai făcut nici o mărturisire nouă, iar el, cu o minunată discreţie pentru vîrsta lui, n-a mai încercat nici o aluzie. De aceea nu-i pot suferi pe cei dimprejur că fac mereu impresia că nu ştiu nimic. Au asistat la venirea celuilalt în viaţa Ioanei odată cu plecarea mea, la plecarea lui odată cu venirea mea, la sforţările ci nebune ca să mă uite odinioară, şi ei nu ştiu nimic. Oricît de superficiali ar fi, tot nu mi se pare posibil aşa ceva. E drept că sunt burghezi şi nu s-au întîmplat între ei astfel de cataclisme.... Totuşi, îi urăsc şi dacă n-au ştiut şi dacă au ştiut, căci în primul caz au denotat atîta miopie sau indiferenţă pentru Ioana, încît prietenia cu ei devine inutilă, iar dacă au ştiut tot, şi mai tîrziu au păstrat cea mai perfectă discreţie, îi urăsc pentru că n-au făcut nici un gest, n-au spus nici o vorbă ca să împiedece acele fapte, iar acum procedează ca şi cum n-ar trebui să am nici un chin special. Şi-i văd că-şi închipuie că sunt un om curios. Sau poate că nu pricep cum nu mă pot deprinde cu nenorocirea mea, socotesc logic că, deoarece am acceptat să mă întorc la Ioana, e inutil să mai continui cu reproşurile, fie că ei nu sunt în stare de turmente prelungite, fie că nu pot înţelege decît vag ceea ce se petrece în afară de ei, după cum vag poţi înţelege pe cel căruia i-a murit cineva scump. 
  Cîteodată mă duc în lungul mării, pe unde nu vine nimeni, şi strig să întrec zgomotul valurilor: “Ioana m-a înşelat! Fie-vă milă de mine!” Secretul regelui Midas. 
  În mînie, Ioana îşi pierde orice control al vorbelor, vrea să pedepsească pentru toate nenorocirile ei şi atunci face imprudenţe. Aşa, uneori mă aseamănă cu celălalt. Ce ciudată revoluţie a stărilor sufleteşti! Pornind de la un reproş pentru viaţa ei trecută, gîndul la omul pe care îl urăşte, după ce l-a admirat sau i-a fost indiferent, o înfioară. E deznădăjduită că nu poate repara nimic şi că păcatul rămîne pînă la moarte, orice am fi făcut. Şi din cauza asta caută să lupte, să găsească argumente mai mult pentru ea, chiar dacă depinde de întrebările mele. Şi sfîrşeşte prin a se înfuria pe mine, principalul vinovat de tot ce s-a întîmplat. Iar ca răzbunare îmi aruncă inconştient: “Parcă eşti celălalt”. Adică apropie o imagine oribilă, o intercalează şi mai adînc între noi, cu toate că se silise atît să o în-depărteze. De fapt, îşi ţipă nenorocirea ce durează mereu, orice schimbări ar fi, şi vorbele n-au nici o importanţă. Dar pe mine mă lovesc, ca şi cum fiecare din ele ar avea stricta ei semnificaţie. 
  Penibilele complicaţii ca să nu mă întîlnesc cu celălalt, ocolirea anumitor străzi periculoase sau a unor prieteni comuni. Nimeni nu mai ştia cum să interpreteze dispariţia mea, şi acum mulţi mă consideră ca şi cum aş fi murit. Neînţelegerea mea cu oamenii s-a exagerat încă. Mi se pare că ghicesc intenţii răutăcioase, că mi se fac aluzii. Parcă m-aş simţi vinovat de o hoţie şi bănuiesc pe fiecare să nu fi aflat. Uneori urăsc pe toată lumea şi pe Ioana mai mult decît pe toţi, căci mă simt umilit de rolul pe care sunt obligat să-l joc. Va dura asta tot timpul? Un vis a venit ca un răspuns, şi cred în visuri, căci de multe ori ele mi-au arătat adevărul. E complect diferit de realitate, deci neinfluenţat de nimic, şi se formase singur. Parcă au venit în camera mea mai mulţi cunoscuţi, iar Ioana, Viky, soţii Axente îmi reproşau: “Îţi întinde mîna, de ce nu i-o dai?” Eu voiam să-i dau mîna, dar nu-l vedeam. Ceilalţi mi-l arătau surprinşi: “Cum nu-l vezi lîngă tine, acum e în dreapta, a trecut în stînga, în faţă“. Şi eu mă zbăteam inutil: “În stînga e un scaun, nu văd decît un scaun.” şi în dreapta, patul... în faţă, masa. Văd toate obiectele camerei mele, dar pe el nu-l văd”... 
  Este acum exact părerea mea asupra celuilalt, dar nu fusese totdeauna aşa. Cînd am găsit-o, voia neapărat să-i descopere o valoare, şi avea obiceiul să susţină: “Amîndoi sunteţi egali, tot aşa de puternici, unul prin sensibilitate, altul prin inteligenţă”. Instinctiv, nu am contrazis-o şi m-am prefăcut că sunt de părerea ei. De altfel, eu am toate neliniştile, şi îmi spuneam că poate are dreptate. Eram încîntat cel puţin că sunt egal. Multă vreme, crezînd că-l preferă, m-am socotit inferior, şi asta a fost o mare umilinţă. Ioana nici nu putea susţine altfel, căci numai aşa mai avea vreo salvare ca trecutul ei să nu apară monstruos. Cînd am aprobat vorba ei, mi-a fost recunoscătoare: “Niciodată n-am crezut că eşti atît de profund şi ai să mă înţelegi”. Dar, pe măsură ce redevenea îndrăgostită ca odinioară, îl săpam pe celălalt şi-mi era uşor, căci găseam destule pretexte ca să o dezgust. Şi apoi ea nu-l iubea, îi fusese numai un motiv. Accepta cu uşurinţă acum ca statuia ridicată cu atîta osteneală să se fărîmiţeze. Mi-a fost foarte simplu să distrug valoarea trecutului ei, şi nu mai rămăsese decît rareori, din nevoia ei de a fi dreaptă, să-i mai susţie vreo cali-tate, dar care, neavînd nici o legătură cu dragostea, nu mă irita deloc. Conversaţia se schimba îndată, căci aveam ceva mai important de vorbit. În schimb, imaginea mea în absenţă n-a făcut decît să se înfrumuseţeze, Ioana n-a făcut decît o sforţare ascunsă să mă reabiliteze, reuşind anevoie, căci pornise de la cea mai mare ură, care întunecase orice. Şi cum nu era susţinută acea încercare de a mă reabilita nici de el — fatal — nici de ceilalţi, care văzuseră cît de chinuită a fost Ioana din pricina mea, şi acum erau bucuroşi că totul s-a sfîrşit, le era egal în ce fel fusese adevărul. Cu timpul, el nu mai putea face un gest fără ca ea să se gîndească la mine şi să-mi găsească superioritatea, să-l mai susţină numai prin gîndul (ca să nu se simtă prea vinovată): “Ca om este infect, dar inteligenţa lui imensă face să suport totul”. Evoluţia se făcuse încet în Ioana, dar, desigur, dacă eu nu i-aş fi ieşit în cale în ziua aceea, ei tot s-ar fi despărţit. Şi nici măcar nu era rău. Avea mici socoteli, dar suportabile. Eu o făcusem să sufere pe Ioana, iar el numai întrucît îi aducea aminte de mine. Fiind complet detaşată, faptele lui îi erau indiferente, putea să mai aibă metrese, să vie sau nu (dar era foarte punctual), să scrie sau nu, îi era perfect egal totul. Nici nu observa mare lucru, în timp ce la mine observa cele mai mici intenţii şi, numai cînd alţii îl ironizau prea pe faţă, sesiza şi se mînia mai mult de ruşine. Chiar dacă ajung la aces-te constatări aşa de mulţumitoare pentru mine, totuşi unul din reproşurile pe care i le îndrept mai ales, producînd în mine imensă dezolare: “Să te fi despărţit de el cu un timp înainte de întîlnirea noastră, dacă este exact că-i cunoşteai toate cusururile! Dar ai trecut de la unul la celălalt”. 
  Ioana, iubita mea, m-a refăcut singură şi, la urmă, imaginea mea a căpătat proporţii fantastice, din pricina tuturor dorurilor, a prezenţei mele veşnice în sufletul ei şi, totuşi, a absenţei mele, care îmi dădea un chip de fiinţă supranaturală. 
  — Am venit la Cavarna numai cu Viky anul trecut de vacanţă. Tot timpul am citit numai din clasicii franicezi, mă sforţam să explic lui Viky pe Racine rînd cu rînd şi, cum e ea bună, asculta. Cred că o şi amuzam: oricît de superficială ar fi o femeie, are instinctul emoţiilor. 
  Celuilalt nu-i plăceau clasicii, îi cunoştea pentru că era în curent cu orice, iar din Racine scotea cîteva idei interesante şi nu explicarea vieţii. Cam viaţa îi era livrescă, nu-l sesizau apropieri cu cele ce i se întîmplau şi lui. Se considera uneori personagiul central din vreo carte care îl pasionase pentru cine ştie ce teorie ce putuse să extragă de acolo, dar apropierea era complect convenţională şi totdeauna complezentă. Tot ce explica Ioanei, şi o entuziasma, erau interpretări arbitrare ale realităţii, totdeauna subtile, dar nu se pricepea să sufere fără să-şi mai discute suferinţa. Ioana îl asculta cu admiraţie, îl repeta deseori, ambiţioasă se forţa să înţeleagă cărţile lui grele, dar imediat ce rămînea singură, fără nimeni care să-i schimbe preocupările, revenea la Racine. 
  Mi-a repetat iarăşi rolul neînsemnat pe care l-a jucat dragostea intre ei, căci aşa trebuie să mă consoleze şi să-şi potolească remuş-cările. Pretinde că tot ce a fost important între ei erau numai discuţiile interminabile asupra unei cărţi. Dar încercările de potolire dau greş, atingînd întotdeauna chestiuni chinuite, iar dacă continuă numai pe teren literar şi vrea să reconstituie o teorie pe care au construit-o ei împreună, eu o las să vorbească, mai puţin din curiozitatea de a afla acea teorie (căci nu mă interesează. Teorii pot găsi oricînd într-o carte, nu-i nevoie să utilizez cunoştinţă cu un om pentru aceasta. Un om nu poate fi interesant decît întrucît aduce o sensibilitate personală, care uneori îţi sugerează o mie de privelişti asupra vieţii, fără să spuie o vorbă), cît din a afla atmosfera în care au trăit, emoţiile ce au putut să străbată prin vorbele lor, gesturile ce au putut să întovărăşească unele conversaţii. Analiză subtilă, migăloasă, şi mai ales nesigură, căci sunt totdeauna nesigure constatările ce le faci asupra unei chestiuni ce te interesează prin toţi nervii, în timp ce în alte ocazii, la o analiză literară, de pildă, pentru care pui cea mai mare sîrguinţă şi dorinţă de adevăr, tot ajungi la anumite convingeri. Într-o zi, cînd Ioana a insistat după obicei asupra vieţii lor comune de ordin intelectual, i-am replicat (cu o neînţelegere perfectă a vieţii, dar gelozia era de vină): 
  — Atunci de ce mai trăiaţi împreună? 
  — Oameni suntem!Cuvinte făcute să mă străbată în întregime şi să apară deseori la mijlocul cine ştie cărui gînd să-mi puncteze toată existenţa. 
  Mai tîrziu, Ioana mi-a explicat amplu ciudăţeniile senzualitătii feminine, sentimentul care joacă la ele un rol aşa de mare, plăcerea răspîndită în tot corpul, satisfacţia îndeplinindu-se rar. O mulţime de detalii pe care nu le ştiusem decît vag şi pe care şi ea le aflase între timp, fie că formau un subiect de discuţii între ei, fie că nu fusese mulţumită de viaţa ei, făcuse inutil trădarea şi avea nevoie de expli-caţii. Îndeplinise tot ce-şi închipuise că-i poate linişti dorinţele şi nu izbutise nimic, ceea ce cu mine se făcuse fără să-şi pună nici o întrebare. Ioana credea că, spunîndu-mi aceasta, gelozia mea avea cîteva consolări. E drept că găseam şi unele satisfacţii, dar o dată cu ele veneau şi alte gînduri: însemna că pentru a se potoli întrebuinţase toate practicele imaginabile ale amorului, trecuse peste orişice repulsie, prelungise cît mai mult îmbrăţişările; şi apoi nu este de închipuit că continua fără să aibă nici o plăcere, numai din complezenţă pentru dînsul. Suporţi un soţ oricum, dar nu un amant numai pentru că te învaţă lucruri frumoase. Dorinţa de răzbunare împotriva mea se terminase, încercarea de a mă uita şi de a se deprinde cu altul era evident că nu reuşise. Şi dacă susţinea toate acestea, căuta mai mult să se mintă pe dînsa. În apropierea unui bărbat care o îmbrăţişează, 
  o femeie uită toate plăcerile avute înainte cu altul, după cum în faţa unei prăjituri nu te interesează că ai mîncat cu un an mai înainte o prăjitură mai bună. Detaliile pe care eu le provocasem şi acum mă înnebuneau, aşa deveneau de vizibile scenele... “De fapt, n-aş fi ştiut cum să plec. Ca să împlinesc timpul, îl întrebam despre cine ştie ce carte.” Aceste limitări ale plăcerilor lor îmi fac suferinţa şi mai puternică, deoarece reconstitui şi mai bine ceea ce făcuseră. Cîteodată îmi zic că e oribil să provoc astfel de destăinuiri, dar nu mai contează în clipa aceea nici o judecată, silit în voia curiozităţii nebune de a afla cît mai multe. Ioana nu e în stare să mintă. Aşteaptă mai mult o consolare din partea mea. O fată atît de inteligentă şi totuşi în voia tuturor capriciilor şi durerilor mele, ca şi cum ar trebui să le epuizăm pe toate ca să putem fi fericiţi odată! Dar eu nu descopăr nici o ameliorare. Combin la nesfîrşit, întrucît a fost a lui, sau ce colţ din ea a mai rămas neatins, numai pentru mine. Şi altă dată aş fi crezut că numai dacă ar fi primit o sărutare străină ne-am fi despărţit pentru totdeauna. Ioana pretinde în momente de mînie că totul s-a întîmplat numai din pricina mea, dar eu, scriind aceste lucruri, îmi dau seama că nu voi ierta-o niciodată, că chinul va fi etern. 
  S-au întîmplat multe în viaţa ei care îmi produc milă de cîte ori îmi aduc aminte, cu toate că nu totdeauna pentru motive însemnate. Era, la începutul cunoaşterii noastre, un personagiu important, dom-nul X. El a invitat pe cîţiva studenţi ca să se arate apropiat de tinereţe. Prin nu ştiu ce ciudăţenie, ne-am hotărît să mergem şi noi, necunos-cuţi şi în acelaşi timp foarte orgolioşi, deci trebuind să ne supere cea mai mică neatenţie care ni s-ar arăta. Într-un salon mare au intrat vreo patruzeci de persoane. În sfîrşit, a apărut şi gazda, grav, zîmbitor, dar distant şi a început să dea pe rînd mîna tinerilor musafiri, oprin-du-se mai mult la cei pe care îi cunoştea. La Ioana s-a mărginit cu o strîngere de mînă şi cu o uşoară aplecare a capului. Ioana i-a răspuns cu un zîmbet, iar domnul X a trecut mai departe. Curînd Ioana a schimbat locul, domnul X s-a găsit din nou în faţa ei şi, fără să o recunoască, i-a dat mîna din nou, iar Ioana a trebuit iarăşi să zîmbească. 
  Am asistat de la distanţă la amîndouă scenele (nu i-am spus Ioanei niciodată, chiar cînd am devenit intimi) şi am văzut-o la a doua prezentare, mică, încercînd să zîmbească, dar în fond lovită în orgoliul ei de femeie care se întreabă zilnic dacă este sau nu frumoasă. Am avut o durere imensă pentru Ioana din clipa aceea, durere ce a rămas identică de cîte ori mi-am adus aminte de scenă, oricare ar fi fost relaţiile dintre noi şi cîte dezastre veritabile ar fi venit. Acum domnul X a murit, Ioana probabil că a uitat, iar eu transcriu cu aceeaşi emoţie. Pentru multe supărări de ale ei am fost necăjit, cu toate că, mai tîrziu, cînd am urît-o, m-am bucurat că s-a întîmplat aşa. Acum, cînd dragostea şi ura se succed cu repeziciune şi fiecare moment di-feră de celălalt şi aceleaşi fapte de ale ei le văd în fiecare clipă altfel, totuşi, vizita la domnul X subzistă intactă. Mila este şi ea, ca orice sentiment, greu de delimitat, de gradat, începe, se transformă, se schimbă după legi misterioase. Cred însă că exemplul de mai sus e rău ales pentru ca să demonstreze generalitatea acestei legi. Se poate vedea numai bine ciudăţenia mecanismului meu interior. Şi atunci iarăşi mă întreb: cine a fost vinovat? Nimeni n-ar putea să răspundă precis nici măcar cine a fost MAI vinovat. Aceste rînduri sunt complect nedrepte. Ar trebui să-şi scrie şi ea romanul ei, aşa cum îl vede ea şi nu cum îl transform eu, căci consider pe Ioana egală cu mine şi în stare să-şi noteze cele mai impalpabile stări sufleteşti. Din lectura celor scrise de amîndoi un al treilea ar putea să-şi facă o convingere. Poate însă ca ar găsi două pledoarii aşa de diferite, că orice comparaţie n-ar avea nici un rost. Dar de ce atunci eu şi cu Ioana depindem unul de altul? Nu s-ar putea spune că senzualitatea joacă un rol important. De ce ne torturăm clipă cu clipă, ca să ne împăcam cu frenezie? De ce o urăsc şi o iubesc pe rînd, cu aceeaşi intensitate? Nu se poate să nu fie între temperamentele noastre puncte de contact. 
  E precis însă că sentimentele nu sunt pure şi numai nevoia noastră de a simplifica ne face să vorbim de dragoste, gelozie, ură. Vorbesc deseori de “remuşcările Ioanei” şi mă întreb care e adevărata limită a acestor remuşcări. Ele s-au iscat dintr-o părere de rău pentru suferinţa mea? Dar de atîtea ori Ioana îmi pricinuieşte noi suferinţe sau mi le măreşte şi mi le întreţine pe cele vechi. Incapabilă de un gînd ascuns ca să mă vindece şi chiar dacă are o iniţiativă, n-o poate ţine multă vreme, izbucneşte mărturisind secretul ei şi făcîndu-mă astfel bănuitor. Iar la orice nouă tentativă o pot imediat descoperi. Acele remuşcări nu-mi fac decît rău, nu numai că-mi produc milă pentru fiinţa ei nenorocită, dar şi pentru că în clipa aceea destăinuieşte noi amănunte despre cele întîmplate. Milă pentru mine are numai uneori, căci temperamentul ei este ca şi al meu tot aşa de bizar şi neprevăzut. La sfîrşitul unei discuţii în care o pedepsesc cu vorbe grele, ea se face rea, de obicei se depărtează de mine, răspunde. Dar alteori, brusc, o milă imensă o năpădeşte şi, apropiindu-se de mine şi îmbrăţişîndu-mă disperat, cu un hohot de plîns, spume: “Iartă-mă, iubitule, ai dreptate, fă ce vrei cu mine, goneşte-mă dacă nu poţi să mă ierţi; să ştii că toată viaţa te voi iubi”. 
  În femeile din romanele ruseşti găsesc, alături de intensitatea sentimentelor şi capriciul cu care se produc ele. La francezi, agitaţia Hermionei depinde de Pirus, după un plan matematic. Agitaţia Ioanei n-are de multe ori nici un fel de explicaţie. Niciodată nu sunt sigur de ce o să producă în ea vreun gest de-al meu, aşa sunt surprizele de mari. Mă simt totuşi mîndru că soarta m-a ales să trăiesc viaţa cu atîta intensitate, că am înţeles atîtea graţie Ioanei, şi cîteodată reaprind o discuţie numai ca să îndepărtez o stare prea limpede, fără nici o semnificaţie, care durează de prea mult timp... 
  Dar, în definitiv, e pueril să asemăn pe un om cu un piano, care are un spaţiu bine calculat între sunetele clapelor. 
  În lipsa ei, am fost în excursie cu cîţiva prieteni la acea minune care poartă numele de: Cheile Bicazului. Am mers cu automobilul pînă la Bicazul Ardelenesc şi acolo am luat un băieţaş de ţăran ca să ne conducă şi să ne poarte pachetele prim strîmtoarea miraculoasă, de-a lungul apei clare şi sprintene, pînă la lacul Ghileoş, funebru, lac de plimbare parcă pentru melancolici. Băieţaşul se identificase cu noi, împărţeam cu el mîncarea, îl întrebam, căci nu era pisc cît de înalt pe care el să nu fi fost. Două zile de emoţii puternice, trăite împreună, apropie distanţele dintre oameni. Cînd ne-am întors din nou la automobil, regretam că trebuie să părăsim pe băieţaşul deştept, drăguţ şi cuminte. El, fluturînd mîna între eternitatea ce se aşeza din nou între noi şi el, ne-a strigat: “Mergeţi cu Dumnezeu!” 
  Este oribil felul cum se despart doi oameni care s-au iubit. Două rude îndepărtate, doi prieteni, două cunoştinţe vagi se pot revedea oricînd, dar între doi îndrăgostiţi totul s-a terminat. Te-a interesat cel mai mic eveniment din viaţa celuilalt, ai suferit sau te-ai bucurat împreună, ţi-ai făcut o mie de planuri, şi deodată totul trebuie să-ţi devie egal. Atîtea emoţii împărtăşite trebuie acum să le acoperi, căci ele au avut o valoare numai pentru că au vibrat amîndoi, şi, singuri, fiecare s-ar fi emoţionat în alt chip. Trebuie să arunci cu totul anii aceia şi să nu mai păstrezi nimic, după cum la un cancer, dacă vrei să salvezi ceva, trebuie să tai carnea profund, de pe unde nu vezi nici un început de boală. În acelaşi timp, despărţirea se face meschin. Au avut atîtea momente admirabile împreună şi, totuşi, în ultima clipă, neagă totul, murdăresc totul, îşi spun cuvinte triviale, care nici nu le sunt obicinuite, se pedepsesc cît mai tare; şi aceste clipe, fiind ultimele din viaţa lor comună, vor fi mereu prezente în minte, oricît ai încerca să te gîndeşti la ceva mai bun. 
  — Şi cînd eram nenorocit şi singur pe lume, dragă Ioana, un lucru mai ales nu-ţi iertam, mi se părea cea mai mare vină a ta, cu toate că nici o iubită n-ar fi făcut după pretenţia mea. Să-mi fi spus ca băieţaşul din Bicaz, din toată inima: “Du-te cu Dumnezeu!” 
  În discuţiile noastre, de multe ori mă contrazic, regret ceva neînsemnat din cele ce au fost, faptele nu mai au valoarea lor, ci le colorez după supărarea în fiecare clipă alta. Începe o conversaţie cu un “era mai bine dacă...” şi susţin un lucru arbitrar, deseori prea complicat, fără să corespundă unei realităţi posibile. Am satisfacţii construind aceste închipuiri, mă simt deseori răzbunat prin ele şi mi-aduc aminte abia la urmă că am trăit aproape cu fericire o invenţie. Ioana încearcă întotdeauna să mă consoleze şi să se consoleze spunînd că, dacă îi fusese profanat corpul — şi ca să mă vindec trebuia să renunţ a mai salva ceva din el — în schimb sufletul rămăsese întreg, tot al meu. Vad că aceasta poate fi o consolare de valoare şi că e umilitor ca eu, care am pretenţia că duc o viaţă strict intelectuală, păstrez prejudecăţi. E drept că joacă şi corpul un rol mare, căci îţi place să-ţi mîngîi iubita, s-o priveşti, s-o păzeşti de cald şi de frig. Nu poţi renunţa la toate acestea. Altfel nici n-ai avea nevoie de o apropiere, te-ai mulţumi să-i ştii existenţa şi să fii cît de departe. Dar gelozia este un sentiment ciudat. Nu poţi fi gelos, de pildă, dacă iubeşti pe o femeie care a fost măritată, pe fostul ei bărbat, chiar cînd l-a iubit. (Dar poţi fi gelos pe ce va urma. Dragostea este o chestiune de prezent?) Fără nici o iluzie, pot spune că aş suporta ca Ioana să fi început să iubească pe altul (care a murit sau a părăsit-o) şi acum, cu mine, s-o simt mereu cu gîndul la ceea ce ar fi putut să fie, dar corpul să-i fi rămas intact. Sau poate fac numai supoziţii pe un caz ce-l închipui fără să-l fi trăit. Uneori sufăr nu din pricina că mi se pare că văd urmele păcatului pe carnea Ioanei, ci pentru că îl închipui pe celălalt. Am nenorocul ca el să fie o persoană cunoscută şi nu un anonim, pe care l-aş imagina mereu în alt fel, dar niciodată aşa de bine conturat. Cu ocazia aceasta îmi dau seama că orice fantezie, cît de oribilă, e mai suportabilă decît realitatea. Uneori discuţiile pe tema aceasta le pornesc nelogic, puerile pentru un om calm, de le-ar examina, dar fiecare vorbă conţine o picătură de sînge. 
  — Nu poate să-şi facă cravata, i-o făceai tu cînd vă îmbrăcaţi?
  — I-o făceam eu.— Şi băgai de seamă ca să-i fie cărarea drept la mijloc?
  
  — Singur, şi-o făcea totdeauna strîmb. 
  
  — Purta bretele proaste şi-i cădeau pantalonii. Tu l-ai învăţat să-şi cumpere bretele noi? 
  — Da!
  — Tu l-ai învăţat să nu vorbească cînd are mîncarea în gură? Cînd am mîncat cu el ultima oară, spre mirarea mea, mînca frumos! 
  — Eu l-am învăţat.
  — Vrasăzică, te interesai de el, voiai să-l transformi!
  — Dar aceste erau defecte care săreau în ochi, aş fi făcut la fel şicu un străin! 
  — Mereu scuze! Totdeauna găseşti o vorbă care să te consoleze. 
  — Altfel aş înnebuni!
  — În definitiv, ai făcut tot posibilul ca să-l faci acceptabil. Te-ai întors la mine fiindcă te-ai înşelat. Dacă ar fi fost el om cinstit, nu l-ai mai fi părăsit. 
  — N-aş fi avut curajul s-o fac!
  — Dar făcînd socoteala, tot tu eşti mai vinovată faţă de el. L-ailuat şi l-ai părăsit cînd ai vrut, iar acum el suferă, atît cît este el în stare, în orice caz mai mult decît tine. Dacă nu ţi-aş aduce eu aminte, nici nu te-ai gîndi. 
  
  — Pentru că te iubesc pe tine! 
  — Mă iubeşti pe mine dar ai făcut tot posibilul ca să iubeşti pecelălalt. Aş prefera să te fi făcut cocotă, să fi fost prin viaţa ta o mie de bărbaţi; aş şti astfel că ai făcut-o să te răzbuni pe mine şi poate m-aş consola. Dar dacă ai ales pe unul singur, ai făcut-o cu gîndul ca să te aranjezi. Ştii ce? Du-te şi te mai dă şi altora, corpul tău tot nu are nici o importanţă. În felul acesta nu vom mai avea discuţii. 
  Ioana plînge deznădăjduită, vorba mea m-a înfiorat. Dar văd îndată că Ioana nu m-ar asculta, căci nu mai pricepe nimic din ceea ce s-a întîmplat cu dînsa. 
  Cum pot să-i reproşez ceva Ioanei de acum, cînd între ea şi cea de odinioară, care a greşit, nu este, din punct de vedere sufletesc, absolut nici o asemănare? Am de atîtea ori impresia că nu sunt un singur om, ci sunt în fiecare clipă altul, şi între ei nu există nici o legătură. Ce-mi pasă acum de o boală pe care am avut-o cu un an înainte? De un necaz vechi? Îmi aduc aminte de întîmplările de altădată ca şi cum ar fi ale altuia şi, pentru o durere de cap actuală, aş dărui toate bucuriile trecutului. Ce-mi pasă dacă cel ce mi-a fost mai scump a murit acum un an sau acum doi ani? Şi dacă ar fi să i se prelungească viaţa cu mulţi ani din trecut, dar să moară chiar în clipa aceasta, aş accepta? 
  Ioana se înlănţuie de mine cu toate puterile ei inferioare, neagă tot ce-a fost rău, trăieşte numai din prezenţa mea, şi eu nu pot să am nici o certitudine: şi prima oară tot aşa de îndrăgostită se arăta! Ioana răspunde invariabil: “Pentru că te-am iubit tot timpul şi am plecat ca să mă răzbun!” N-am avut dreptate, altul este motivul meu: carnea de lîngă mine a mai fost atinsă. E tot ce reţin din trecut, restul îmi este complect indiferent. 
  — Eterna scuză pentru cele ce-ai făcut: “Eu nu te-am iubit!” Într-adevăr, dacă socotesc lucid, sunt o mie de lucruri pe care nu le-aş face pentru tine, dar orişicine, cît de îndrăgostit ar fi, poate ajunge la aceleaşi constatări. Sau, după momente, ar face sau n-ar face. Pe timpul bănuielilor mele, aş fi primit să fac ceea ce înainte sau după mi se pare imposibil. De altminteri, aş prefera să mă omor decît să fiu ridicol şi de aceea, în momentele tragice, am luciditatea să mă ascund bine, să, nu mă vadă nimeni. Cit am stat împreună, n-a fost gînd pe care să nu ţi-l împărtăşesc, am împărţit cu tine toate bucuriile, ţi-am citit tot ce mi se părea important dintr-o carte, te-am făcut să auzi orice bucată muzicală mă entuziasmase, în toate plimbările în mijlocul naturii te luam cu mine, cu toate că ştiam că mergi fără uşurinţă, oboseşti uşor şi deci mi se ratează excursia. Şi, pe cît m-am priceput, te-am păzit, am făcut tot ce am putut pentru sănătatea ta, am tremurat de cîte ori nu mă ascultai. 
  — Mai puţine explicaţii m-ar face mai fericită. Aşa strici şi ce-aifăcut bun pentru mine, căci arăţi că n-a fost nimic spontan. Toate acestea lasă-mă să le observ eu, fără să-mi atragi tu atenţia. 
  — Dar n-ai observat niciodată nimic: Ai fost o ingrată, altfel nucomiteai atîtea grozăvii. 
  — Eram liberă să fac ce vreau. M-am despărţit intr-un chip loial.
  — Adică m-ai dat afară!
  — Era singurul mijloc ca să pleci. Ştii de cîtă vreme ţi-am spus săne despărţim şi tu amînai mereu. Îmi plac situaţiile clare. 
  — Nu se poate spune că a fost ceva clar în cele ce s-au petrecut cutine mai tîrziu. 
  — Din pricina voastră, nu din pricina, mea!
  — Vorbeşte de claritate cea mai confuză persoană din cîte am cunoscut! 
  — Poate că tu nu pricepi decît ce e simplu. 
  — Vrasăzică, dacă ai fi fost măritată cu mine, te-ai fi socotit anga-jată şi n-ai fi făcut la fel? 
  — Da!
  — Orice femeie, oricît de inteligentă ar fi, se gîndeşte la măritiş.
  — Acesta e un instinct tot atît de puternic ca gelozia sau dra-gostea. Îl constaţi, îl taxezi, dar îl admiţi. 
  
  — Şi chiar aşa, dacă ţi-ar fi venit o fantezie, dacă celălalt ar fi spus că sunt un bicisnic, l-ai fi crezut şi ai fi făcut la fel. Argumente, ca să te scuzi se găsesc oricînd. 
  — Dacă m-ai fi iubit, Sandule!
  — Iar vorba asta! Ai dorit să dansez ca o paiaţă în faţa ta şi astami-a fost imposibil. Am făcut-o uneori, dar numai din laşitate, cu gîndul ascuns de a mă reface la prima ocazie. Nu pot suferi despotismul. La cea mai mică încercare de a ta de a mă constrînge, regret că nu am curajul să fug şi asta mă face să te urăsc. Îmi place să am impresia că, după voie, mă pot duce, întoarce, rămîne singur sau sta cu tine, fără să-mi ceară nimeni socoteală. Am anumite secrete, preocupări, în care nu-mi place să intre nimeni. 
  — Egoism bărbătesc.
  — Cu puţină şiretenie, ai fi izbutit orişice! Dar tu nu poţi să-ţi tacitriumful tocmai în clipa cînd mă simt umilit. 
  
  — Eu nu pot să ascund nimic!
  Imensul merit al Ioanei, care o face aşa de diferită de toate femeile, e în acelaşi timp motivul prim al dezastrelor noastre. Sunt extrem de bănuitor şi nu ştiu dacă aş putea fi minţit. Sau ar fi destul să descopăr o minciună cît de mică, ceva turbure în privirea clară, minunată a Ioanei, ca să nu mai am încredere în nimic, să caut să explic fiecare gest, fiecare vorbă în toate chipurile posibile (chiar dacă nu ajung la realitate). Şi Ioana încearcă să mintă uneori. În urma discuţiilor chinuite în care vede ce rău îmi făcuse mărturisirea ei sau în urma sfaturilor unei amice care susţine, că sunt unele minciuni inofensive, dar necesare pentru pacea dintre un bărbat şi o femeie, Ioana se hotărăşte să procedeze şi ea la fel. Dar spune minciuna cu atîta stîngăcie, se contrazice aşa de uşor, încît încercarea ei numai mă amuză şi mă face să am şi mai multă încredere. 
  — Întotdeauna îţi găseşti scuze!
  Într-adevăr este aşa? E drept că atunci cînd o învinovăţesc se scuză, găseşte la fiecare tînguire a mea o replică, o explicaţie. Dar au vorbele o importanţă aşa de mare? N-o văd în acelaşi timp cît e de nenorocită şi că totul n-a fost decît o încercare să lupte împotriva mea şi a vocilor din sufletul ei? Uneori aşa îmi spun, dar alteori ciuda îmi este mai mare şi atunci gîndesc că în nici un caz între noi nimic nu poate dura şi nu voi ierta niciodată. În multe situaţii dintre noi suntem la fel cum am fost odinioară, eu tot aşa de distrat, iar ea tot aşa îmi reproşează, se chinuie şi pedepseşte cu vorba această distracţie. Dar acum nu mai ameninţă niciodată că o să plece sau că o să încerce să-şi refacă viaţa în altă parte. Cînd o iscodesc asupra intenţiunilor ei ascunse: “Ştiu ce se întîmplă fără tine! Oricît de rău ar fi, continui viaţa aceasta.” Spune aşa chiar dacă e mîniată pe mine, şi mă miră, căci ştiu că e incapabilă să profite de o experienţă şi că rămîne tot aşa de instinctivă. În schimb, eu am planuri mari de a fugi. Altă dată mă simţeam prea slab ca să iau hotărîrea, dar nici nu mă gîndeam să-mi educ energia, cu toate că viaţa cu Ioana se rezolva într-o mulţime de scene. Acum, cu toate că sunt tot aşa de firav, şi pe deasupra ştiind ce-am suferit în lipsa Ioanei, fac socoteli ascunse cum m-aş putea vindeca. Par un hoţ ce plănuieşte la întuneric o mare prădăciune. Îmi spun că poate atunci eu am fost vinovat, dar acum sunt absolvit de toate şi e nedrept să nu fiu cruţat. Toată povestea m-a umilit adînc, mi-a demonstrat ce nevolnic sunt şi ce puternică este Ioana. Aş vrea să mă răzbun măcar ca să priceapă că-i sunt egal şi că nu am acceptat totul numai din slăbiciune. Să nu mai gîndească cum gîndeşte: “Trebuie să-l admit aşa, căci îl iubesc. Dar ce mult aş fi vrut să fie mai puternic!” Cred că Ioana ar fi trebuit dominată, şi, cu scrupulele mele, cu o mie de explicaţii pe care le sugerează fiecare întrebare am păruit slab. Să fiu destul de tare, ca să plec, fără să mă reţie fiecare din vaietele ei! 
  — Cînd mă gîndesc la ce a fost, nu-mi vine a crede. Cu mine s-auîntîmplat toate grozăviile? 
  Aşa spune Ioana. Frază feminină prin excelenţă. Cu noi bărbaţii nu se pot petrece surprize, chiar dacă am trăi viaţa cea mai aventuroasă. Suntem conştienţi de ce am făcut sau, în orice caz, ne luăm răspunderea pentru tot ce a fost, pentru noi înşine. De aceea poate suntem mai puţin proaspeţi, purtăm întotdeauna după noi întreg trecutul. Femeile trec prin toate transformările, renăscînd de fiecare dată. Par, în momentul trăirii, că pun toată frenezia corpului şi a sufletului, şi totuşi, după un timp, constaţi că pentru ele n-a fost decît o închipuire. Nu mai recunosc nimic din propria lor viaţă trecută şi nici nu au ambiţia s-o salveze, pentru a avea o scuză. Ca valul fermecat care se apropie de mine, plin de sunete şi de scîntei, dar curînd se destramă, ca să încerce o nouă construcţie. 
  Se plînge: “Mai teribil decît orice în dragoste sunt aşteptările. Preferam să-ţi anunţi venirea după un timp mai lung decît să nu vii exact. Mă uitam mereu la ceas sau pe fereastră şi, în sfîrşit, mă hotăram să ies pînă la poartă, dar nu te vedeam încă, oricît, aş fi cercetat pe strada lungă ce se întindea în faţa mea. Încercam să citesc, să cînt la piano, dar renunţam după cîteva minute. Mă hotăram: “Nu mă voi mai uita pe fereastră pînă ce nu voi număra o sută. Apoi altă sută. Pînă ce nu voi număra toate franjurile de la perdea. Toate florile vopsite pe perete. Pînă ce nu voi prinde cinci muşte.” Şi iar la fereastră şi în stradă inutil. Şi, în acelaşi timp, toate posibilităţile trec prin cap. Poate ai fost călcat de un automobil. Ori te amuzi în altă parte. Sau eu n-am observat bine ora întîlnirii. Sau poate tu n-ai fost atent la ea. Poate ai plecat pentru totdeauna. Ne-am despărţit ca de obicei, fără nici o ameninţare deosebită, dar poate că aveai planuri ascunse. Mi-aduceam aminte de o vorbă de a ta, care mă ameninţase în felul acesta. Ai spus: “Dacă aş avea curajul să plec!” Poate ţi-ai ţinut ameninţarea. Sau poate te-ai omorît. Eşti aşa de trist, iubitule, uneori, că eventualitatea aceasta nu mi se pare exclusă. Eram pe rînd mîniată pe tine, geloasă sau disperată să nu ţi se fi întîmplat ceva rău. Plănuiam cum să procedez în fiecare din posibilităţile închipuite. M-aş fi omorît; sau de ar fi trebuit să te pedepsesc, m-aş fi dat primului venit. Viky mă vedea neliniştită şi încerca să mă potolească: “Eşti nebună, dragă, a întîrziat poate pentru că a avut treabă“. Vorbă plată, pentru că ea nu mă putea înţelege, pentru că nu iubea sau pentru că avea o fire mai potolită. Întotdeauna, la urmă, se vedea că ea avusese dreptate şi că toate bănuielile mele fuseseră nebunii. Realitatea era mult mai simplă. Viky făcea morală: “Ei, nu ţi-am spus eu?!” Ai întîrziat pentru că mergea prost ceasul, pentru că n-ai găsit tramvaiul la timp, pentru că ai făcut înainte o plimbare pe Calea Victoriei. Mă găseai ostenită şi rea!” 
  Trăieşti clipe teribile şi apoi ele se aşează la întîmplare în memorie. Nu le mai retrăieşti cronologic şi nici nu le alegi pe cele mai importante. Deodată, o scenă neînsemnată prinde proporţii, te persecută, o analizezi cu toate puterile tale de interpretare. Ţi se pare că ea este vinovată de tot ce ţi s-a întîmplat. În clipa aceasta, Ioana e convinsă că m-a părăsit numai pentru că a trebuit să mă aştepte de cîteva ori. 
  Îmi duc aminte de multe situaţii în care am fost vinovat faţă de Ioana, şi nici o altă interpretare nu este posibilă (de altminteri, nu interpretez în multe chipuri pentru a-mi găsi scuze, ci numai dintr-o necesitate organică). Nu totdeauna suferinţele ei erau proporţionale cu greşelile mele, de aceea, dacă îmi era milă după cum o vedeam de chinuită, remuşcările îmi depindeau de cum îmi cîntăream greşeala. Sau, cîteodată, dintr-o pricină mică, mă năpădesc tristeţile pentru tot ce-i făcusem la un loc, fără să mai disting bine fiecare detaliu; pentru faptul numai că mu izbutisem să o fac fericită. Pentru un motiv însă remuşcarea mea rămîne constantă, căci e o trăsătură a caracterului meu observată de atîtea ori zilnic, pe care nu o pot atenua, oricît m-aş căzni, şi care, de altfel, nu e numai un prilej veşnic de nelinişte pentru Ioana, dar mă împiedecă şi pe mine să fiu fericit. Este un defect funest, căruia unii îi spun, ca să-i dea aparenţă suportabilă, luciditate. A asculta o bucată de muzică, a citi ceva subtil, a fi în mijlocul celui mai superb aranjament al naturii şi totuşi a nu-ţi uita prezenţa, a nu fi în stare să exclami ceva fără sens numai din entuziasm, fără să te auzi şi să te găseşti caraghios, a-ţi urmări clipă cu clipă propria-ţi emoţie şi evoluţia ei, înseamnă să nu mai ai nici un sentiment pur, nealterat de o cercetare migăloasa şi inutilă. 
  Ioana e febrilă, grăbită să-şi satisfacă dragostea, fără nici o jude-cată a clipei care va veni, credulă în bucuria sau supărarea momentului şi nenorocită de ezitările mele, pe care le găseşte drept o dovadă a lipsei de dragoste. În clipele cele mai apropiate de Ioana nu-mi pierd pe tovarăşul meu interior, care controlează toate gesturile. Poate asta 
  o face să spuie că “n-am iubit-o”, dar acest obicei intim îl aplic pe toate fenomenele înconjurătoare. Din el, acum, cînd am început să fiu sigur de traiectoria vieţii mele viitoare, nu-mi mai scot nici un orgoliu. 
  Poate că povestesc aceste gînduri sau scene din viaţa noastră comună în aşa fel, că nimeni n-ar extrage adevărul. Într-o viaţă de cîţiva ani, s-au întîmplat fatal multe evenimente. Acum aleg la întîmplare, aşa cum îmi vin în memorie sau aşa cum le retrăiesc într-o discuţie cu Ioana, şi neînţelegerea începe să se zbată nu totdeauna pe un motiv important, căci chinurile noastre n-au nevoie de argumente însemnate. Un al treilea, citind aceste rînduri, ar putea, chiar fără să fie om simplu sau fără să simplifice o poveste care nu-l interesează, să tragă o concluzie imediată: “Ai fost vinovat, trebuia s-o iai cu tine şi desigur că nu te-ar fi înşelat. Acum, dacă ai puţină inimă, trebuie să ai şi destulă tărie şi să nu-i aduci aminte, inutil, de ceea ce a fost. Eşti convins că te iubeşte şi tot ce-a făcut e numai din dragoste nemulţumită. Are toate scuzele.” Sau poate ar spune: “A procedat ca orice femeie uşurică, cînd i se pare că găseşte un bărbat mai bun. Îndată ce s-a convins că se înşală, s-a întors. Ai prea multă complezenţă pentru dînsa.” 
  Dar eu, dacă povestesc numai pe fragmente, ca să nu încerc răbdarea ascultătorului, sau pentru că nu-mi aduc aminte în momentul acesta de toate, am sufletul însă format de întreg trecutul din fiecare clipă. Şi cu Ioana nici o clipă n-a putut fi banală. Astfel, clar văd că, cunoscînd aces-te note, nimeni n-ar putea să ne cîntărească greşelile, să explice care a fost motivul nepotrivirilor dintre noi. Iar eu numai pentru asta scriu. 
  E foarte vanitoasă, şi din cauza aceasta prevăd multe supărări viitoare. Tot ce-a fost m-a îndepărtat şi mai mult de oameni. Am panici în faţa oricărei întrebări, căci îmi pare a fi o indiscreţie deghizată. Aici, ascuns în portul acesta, mi se pare c-am scăpat de curiozitatea celorlalţi sau, în orice caz, nu mă interesează ce se vorbeşte la dis-tanţă, atîta vreme cît sunt sigur că n-am să aud nici o aluzie. Întotdeauna m-am căznit să înţeleg cum se explică frenezia pe care o au oamenii de a afla un secret şi apoi de a-l transmite vecinului, cînd, de cele de mai multe ori, nici nu se trage vreun profit. Putem să-l numim act cu totul dezinteresat dacă voim să compromitem actele dezinteresate. Nu interes psihologic, milă sau bucurie, ci numai anecdotă. Şi eşti încîntat dacă o poţi anunţa cel dintîi. În orăşelul în care m-am născut era un domn care avea pasiunea să anunţe cel dintîi veştile, şi am asistat la o scenă admirabilă. A venit la mine cu o noutate şi i-am replicat cu maliţie: “Ştiam!” Faţa pe care a arătat-o atunci a fost plină de savoare, şi mi-am dat seama că sunt multe aspecte esenţiale ale sufletului omenesc neexploatate, multe fizionomii nereprezentate de pictori. În spaima mea de a nu fi subiect de conversaţii e poate o laşitate de a nu trebui să-mi susţin cu tărie părerile şi a nu înfrunta opinia publică. Dacă cei dimprejurul meu sunt vinovaţi de flecăreală, eu sunt tot aşa de vinovat că dau importanţă acestei flecăreli. Obiceiul meu de a exagera cele mai mici neplăceri personale. (Orice faptă e complicată sau simplă, după cum 
  o complică sau o simplifică temperamentul tău.) La fel, unui fricos, dacă e singur noaptea într-o cameră, la cel mai mic zgomot al unei mobile i se pare că-şi fac apariţia din toate ungherile hoţi necruţători sau cine ştie ce fantome. 
  Ajunşi la Bucureşti, Ioana n-o să poată păstra un secret. Oricîte remuşcări ar avea, orice ar promite (de altminteri, n-am niciodată curajul să-i cer astfel de promisiuni; mă mulţumesc să creez un obicei între noi, dar îmi dau seama ce şubred va fi în faţa primei ei mînii, imediat ce voi escamota ceva din viaţa noastră în faţa unui străin), vanitatea ei va fi mai puternică şi va trebui să izbucnească. Mereu aceeaşi concluzie, că tot ce s-a întîmplat n-a schimbat nimic, că suntem în aceeaşi luptă ca şi odinioară, egali în drepturi. 
  Am un teanc de scrisori de la Ioana; am încercat, în lipsa ei, să le recitesc, dar am renunţat îndată, căci nu mi-au folosit la nimic, nici rău, nici bun. Poate scrisorile, după multă vreme, la bătrîneţe, să aibă 
  o valoare mai mult pentru aducere-aminte, dar deocamdată a le păstra înseamnă pură vanitate. Credeam că, recitindu-le, o să am prilej de melancolie, dar faptele transcrise acolo mi-erau indiferente şi de alt ordin ca preocupările torturante de acum. Apăreau ca o suferinţă veche, în momentul cînd te invadează o suferinţă nouă. O scrisoare n-are decît o valoare momentană, te bucuri cînd face pe drum cît mai scurt timp, căci înseamnă că-ţi aduce sufletul cel mai din urmă al iubitului, iar o scrisoare întîrziată nu te consolează prea mult, dacă ai nelinişti că nu mai primeşti nimic altceva. Este ca şi cum o scrisoare datată vechi i-ar anunţa “sunt sănătos” şi dacă nu mai ştii noutăţi, îl consideri pe acest “sunt sănătos” ca pe o prevestire rea. La fel un “te iubesc” apare tot aşa de repede învechit şi ai nevoie de noi asi-gurări. Citind ce-a scris Ioana, aveam impresia că citeam pe altcineva, altă poveste de dragoste, care nu mă putea interesa în clipa aceea. De acolo nu puteam extrage nimic ce să se potrivească neliniştilor mele. Concluzii asupra sufletului feminin nu mă gîndeam să fac. Poţi să ajungi la cîteva observaţii perfecte, aplicate la nouăzeci şi nouă de femei dintr-o sută, dar era totuşi posibil ca Ioana să fie tocmai excepţia. N-am crezut niciodată că mi s-ar putea întîmpla ceva excepţional, dar în nenoroc am presupus cazul unic pentru mine, şi apoi, cu toate neîncrederile mele, am fost convins întotdeauna că Ioana este deosebită de celelalte femei prin inteligenţa virilă, dar şi prin ravagiul care îi tulbură tot timpul fiinţa, prin necesitatea de a fi nefericită. O scrisoare poate avea o valoare intrinsecă prin parantezele care se fac asupra epocii, a vieţii, a întîmplărilor. Din rîndurile Ioanei se poate construi temperamentul ei: bănuielile, afirmaţiile grăbite, dar totdeauna pline de sugestii, patima în ură şi în dragoste, încercarea zădarnică de a fi înţeleaptă sau mărinimoasă, naivităţile încîntătoare; apoi mîinile şi remuşcările. Dar acum nu mă interesa să o construiesc, ci voiam numai să ştiu: “Mă înşală sau nu?” Şi în urmă, cînd am început să o detailez şi să întrebuinţez pentru asta toate mijloacele mele de obiectivare, nu înseamnă aceasta o detaşare? O încercare de a mă reface, de a fi iarăşi întreg şi nu aruncat spre toate vînturile? Cu toate frămîntările zilnice, se întîmplă în mine o refacere? Şi din pricina aceasta, Ioana e neîncrezătoare la jurămintele mele? 
  Întotdeauna, toţi cei ce m-au cunoscut mai de aproape mi-au spus: eşti un exagerat. Cuvîntul este exact, dar trebuie aplicat numai la necazuri. Bucuriile nu ştiu să le preţuiesc şi nici să le întreţiu. De altfel, nu sunt niciodată pure. Odată cu ele, păstrez şi conştiinţa neîn-semnătăţii lor sau le alterez cu bănuieli că poate mă înşel. E greu să crezi într-un noroc special pentru un om. Dar nu se poate să nu te impresioneze un vecin căruia îi reuşesc toate, chiar ceea ce pare mai neverosimil. Eu n-am avut niciodată o bucurie mare pe neaşteptate. Totul s-a îndeplinit în lungi etape, ca şi cum soarta a ezitat îndelung pînă să-mi facă vreun dar. Bineînţeles, la capătul atîtor îndoieli, nu poate fericirea să mai fie mare. Mă găseşte obosit, plictisit, hotărît să nu o mai aştept. Mă întreb întrucît toate aceste observaţii au o valoare obiectivă sau sunt rezultatul caracterului meu întunecat. În orice caz, toată lumea spune că orice neplăcere ia la mine proporţii. Toată povestea cu Ioana va fi fost numai rezultatul exagerărilor mele? Totul poate să pară neverosimil unui om normal? Durerea însă cu care construiesc este certă. 
  — Eu nu sunt gelos!
  Stăm unul lîngă altul pe nisip, în faţa mării, soarele pătrunde în noi, dar eu, cu această afirmare, am alungat brusc tot calmul. De ce am spus vorba care nu corespunde nici unei realităţi? 
  Ioana nu este în stare să descopere că am vorbit astfel numai pentru că un gînd îmi venise şi mă umilea. Poate că în dragoste e imposibil să nu iai pe celălalt în serios. Şi apoi, în momentul necazului, nu poţi să te consolezi cu adevăruri generale, Ioana, în loc să gîndească: “Săracul! Dacă n-ar fi gelos, poate s-ar potoli”, continuă să discute ca şi cum afirmaţia mea ar fi exactă. 
  — Cel puţin n-ai delicateţa să nu mi-o spui.
  — Nu-mi închipuiam că această mărturisire poate constitui o ofensă. (Nu ştiam? Cunoscînd-o pe Ioana?!) 
  — Orice femeie ar fi ofensată.
  — Credeam că pentru noi este un caz special. După atîtea expe-rienţe putem să avem curajul să privim adevărul în faţă. 
  — Sunt adevăruri care nu trebuiesc agitate ca un drapel.
  — Dar eu admit să examinez zilnic ceea ce e, într-adevăr, grav. Un strop de apă cade neaşteptat pe pielea caldă. Ioana continuă: 
  — În definitiv, bărbaţilor nu le place să facă astfel de mărturisiri. 
  — Nu cred că ar fi un privilegiu pentru femei.
  — Gelozia este cea mai complectă lecţie a vieţii. O experienţă vastăpe care o ai totdeauna la dispoziţie. 
  — Numai producătoare de nelinişti, dar nu ştiu dacă îţi dă vreocertitudine. 
  — Nu-i interesantă certitudinea, ci drumul spre ea. Numai oame-nii lipsiţi de fantezie nu ştiu ce-i gelozia. 
  — Ce tirade, iubită Ioana, parcă ai declama din Victor Hugo! 
  — Ce ştii tu!Şi iar după o pauză:
  
  — Nici eu nu sunt geloasă.
  
  Scene stridente, fără nici o corespondenţă cu sufletele noastre, pe care le continuam însă îndelung, punem toată priceperea noastră de demonstraţie şi pasiune ca să le susţinem să cîştigăm parcă ceva important, şi rămînem la urmă epuizaţi şi amărîţi pe noi, căci se petrece atîta zbatere inutilă, stupidă, fără să ne intereseze măcar, şi nu putem să o înlăturăm. 
  Te jălui: suferinţa unui an! Dar nu există numai atmosferă sumbră. Cîteva iluminări, oricît de scurte îţi demonstrează că acest vaiet conţine în el şi o doză de farsă. Dacă eşti surprins de cineva tocmai atunci, acela va păstra din tine o siluetă cu totul opusă celei obişnuite. În timpul despărţirii noastre, un prieten m-a încunoştinţat: “Am văzut pe Ioana cu o fată pe stradă, părea foarte veselă“. Am păstrat chipul unei Ioane vesele, am fost multă vreme convins că dînsa s-a vindecat de mine foarte simplu şi chiar acum, cînd îi văd toată transfigurarea din pricina mea, tot o bănuiesc, căci îmi amintesc vorba prietenului. De altfel, pentru suferinţă trebuie să ai timp. Cînd eşti prea ocupat, te refaci mai uşor. Sau e la fel dacă ai ocazia să călătoreşti. Am avut impresia că sunt mai indiferent pe măsură ce mă îndepărtam, că există chiar o proporţie între durere şi kilometrii făcuţi. Probabil că este o complacere în trăirea întunecoasă, întreţinută de atmosfera aceleiaşi camere pe care o locuieşti, aceloraşi prieteni ce-i întîlneşti fatal, iar în voiaj n-ai timp de gînduri vechi, la fiecare cotitură apare un spectacol nou şi viu. (O carte în clipele grave n-o utilizezi, căci ţi se pare moartă, oricît ar fi suprapusă pe realitate). Apoi dificultatea ca să te înţelegi cu străinii, ca să te descurci în locuri necunoscute, te preocupă. 
  În absenţa Ioanei am fost pentru prima oară la Saint-Malo şi, după ce am părăsit hotelul de lîngă gară, mergeam pe istmul lung aproape de un kilometru, ce ducea la orăşelul-cetate. Eram emoţionat de priveliştea ce se desfăşura în faţă, căci zidurile trase capricios scînteiau sub soare, iar marea se întindea nesfîrşită, legănînd comori de pietre scumpe. Am avut o clipă în care emoţia mea a fost imensă şi am spus: “Dar bine că s-a terminat odată toată istoria aceea, îmi sacrificam viaţa inutil, dădeam atîta importanţă atîtor nimicuri. Îmi este egal ce se va întîmpla cu dînsa şi, dacă şi-a găsit un amant cu atît mai bine, scap de ultimele scrupule ce mi-au mai rămas. Viaţa e minunată, numai noi suntem de vină că o urîţim. Cit timp voi avea un copac verde şi parfumat în faţă voi putea fi fericit!” 
  Străbat uneori în noi astfel de extaze şi aşa ne tulbură, încît credem că trebuie să dureze mereu, oricît experienţa ne-ar învăţa că ne vom regăsi curînd exact ca mai înainte. 
  Oricine îţi dă aceeaşi povaţă: ca un menaj să dureze (şi se poate extinde asupra împerecherii în general), trebuie ca amîndoi să facă multe concesii. Adică să taci anumite preocupări, să minţi cînd este nevoie, să renunţi la orice gust personal dacă nu se potriveşte celuilalt. Dacă cei doi nu sunt oameni proşti, îşi dau seama perfect de falsul în care trăiesc, dar preferă să nu-l discute, să lase o mulţime de chestiuni fără rezoluţie, să fie parcă încîntaţi la capătul fiecărui an trecut că nu s-a stricat maşinăria. Şi oamenii încurajează: “Cu vremea se aranjează totul”. Adică, apărînd pericolul bătrîneţii şi al morţii, totul se simplifică, nemaiavînd răgazul pentru a reîncepe. Toate aces-tea sunt exacte pentru un menaj fericit. Eu cu Ioana din pricina asta nu ne-am înţeles: n-am tăinuit nimic şi ni s-au părut monstruoase împăcările hipocrite ale celorlalţi. 
  În momentul marilor nelinişti eşti ridicol, căci ceri desluşiri oricui asupra vieţii sau consolări abia deghizate şi mînuieşti conversaţia aşa ca să ai un răspuns convenabil. Asta nu împiedecă să-ţi vezi ridicolul chiar atunci, să ştii precis că nu poţi să afli nimic de folos şi că faci numai mărturisiri compromiţătoare pentru amorul propriu, care va suferi mai tîrziu. Dacă cel ce te ascultă este un om fin, atunci nu-l interesează întrebările tale idioate, ci febrilitatea cu care le pui. Ştie că nu poate să extragă nici un adevăr din explicaţiile pe care i le dai, dar îl interesează spectacolul atît de rar al tresăririlor din faţa lui. Cu domnul Theodoriu, licenţiat în filozofie, sunt prieten vechi şi ne-a plăcut întotdeauna să discutăm îndelung, în plimbări nocturne. Mare asemănare nu este între noi, el inteligent, orice observaţie asupra unei cărţi sau unui om prefăcîndu-se într-o idee; eu avînd doar unele intuiţii. Prietenia noastră pare multora ciudată, căci domnul Theodoriu este recunoscut ca un om cu replică tăioasă, utilizează ironia şi nu-şi pierde capul în nici o împrejurare. Dar cu mine a fost întotdeauna extrem de cald şi, fără să-mi facă declaraţii, foarte prietenos, fie că pricepe, că la cea mai mică ironie aş fugi, fie că îl interesează panicile care se petrec veşnic în mine. Poate că nici nu face prea multe socoteli, ci numai, după ce se războieşte cu toată lumea, se simte bine în tovărăşia unuia care se admite învins de mai înainte. Probabil că în lungile noastre conversaţii asupra vreunui adevăr general omenesc noi nu făceam decît să ne iscodim reciproc, eu ca să aflu anumite explicaţii asupra întîmplărilor mele tragice, iar el ca să asiste la ciudăţeniile vibraţiilor unui om. Bineînţeles, numai el avea un profit, căci nu-l interesează un rezultat precis, ci numai jocul transformărilor, savura toate contradicţiile, luminile şi umbrele mereu în succesiune şi mereu lipsite de logică (şi eram destul de stăpîn pe mine ca el să nu-mi considere disperarea prea mare şi să nu aibă remuşcări că mă examinează), în timp ce eu aş fi voit explicaţii precise. Îi puneam tot felul de întrebări generale ca să ştiu dacă Ioana, cu caracterul ei, m-ar putea înşela, îmi dam seama de ridicolul şi zădărnicia investigaţiilor, dar totuşi continuam. Domnul Theodoriu (ne spunem “domnule”, căci relaţiile noastre, deşi amicale, păstrează o distanţă, ceea ce nu se potriveşte cu nevoia mea de efuziune) trebuia să mă puie în curent cu Freud şi cu încercările lui de a descifra mecanismul omenesc, dar fatal nu putea să-mi dea decît generalităţi la cazul povestit de mine sau, mai bine zis, transfigurat de mine. 
  Reîntîlniriea mea, după trei ani de despărţire, cu Ioana, s-a întîmplat în timpul plimbărilor noastre, şi atunci cu febrilitate am început să pun o serie de întrebări. Nu ştiu cum şi-a explicat el transformarea mea, căci neliniştea şi-a mărit intensitatea, şi apoi, înainte îl iscodeam cu şiretenie, intercalînd în ceea ce voiam să aflu alte chestiuni, iar acum nu mai aveam timp să întrebuinţez nici un subterfugiu. Mărturisirile erau abia deghizate, şi uneori mă găseam, aşa de nenorocit, încît n-aş mai fi păstrat nici un secret dacă domnul Theodoriu nu s-ar fi priceput să ţie distanţa. De altfel, el rostise la începutul cunoştinţei noastre o sentinţă care făcuse imposibilă orice familiaritate între noi: “Confesiunile sunt vulgare”. Principial avea dreptate, dar totul depinde de emoţia cu care faci acea mărturisire şi de clipa importantă şi rară pe care o alegi pentru ea. Şi poate că păstrez pentru domnul Theodoriu un reproş ascuns şi o bănuială, indiferent de prietenia care s-a menţinut intactă pînă la urmă, că părerea lui n-a fost decît egoism, instinctul de a se pune la adăpost de efuziunile altuia, ca să nu-şi turbure liniştea sufletească. 
  Ioana adusese cu dînsa o mulţime de idei complicate, cu care nu eram deprins şi pe care nu puteam să le neg dintr-o dată, pentru că ea pusese toata viaţa în ele. Se mai adăugau şi alte motive. Înţele-gînd-o cît mai bine, era şi mijlocul cel mai sigur să mă insinuez din nou, s-o fac să se apropie iarăşi de mine, să mă preţuiască dintr-o dată, găsindu-mă de aceeaşi părere, pentru chestiuni care, credea ea, îmi erau complect străine. Mai tîrziu, după acest ocol, aveam să-i transmit credinţele mele, s-o recîştig în întregime. Şi un al treilea motiv: trăisem tot timpul cu credinţa neînsemnătăţii mele şi a supe-riorităţii celuilalt. Ioana se schimbase, lăsîndu-mă în voia tuturor îndoielilor. Încercarea de a o înţelege era încercarea tragică de a-i reda încrederea în inteligenţa mea. Semănam cu elevul fără memorie, învăţînd ca un nebun ca să fie egal cu unul cu memoria bună, în ascuns, căci e umilit să-şi arate inferioritatea. Printre alte păreri susţinute cu pasiune de Ioana, era: “Vă iubesc pe amîndoi, sunteţi complect opuşi, dar egali”. Examinate aceste vorbe de un străin, ele par ridicole, ieşite din vreun roman de George Sand (niciodată Ioana n-a cerut vreo carte de George Sand). Era însă de ajuns să-i priveşti faţa, spunîndu-le, ca orice interpretare ironică să devină o faptă rea. Părea 
  o flacără, aşa de fierbinte, de tremurătoare, de miraculoasă şi în acelaşi timp purtînd misterul stingerii apropiate. Dar se poate explica resortul declaraţiei ei. Voia cu orice preţ să salveze ceva din dezolarea în care trăise şi pe care o înfăptuise singură, din atîtea iluzii în care pusese tot entuziasmul. Aceasta, ca să-şi ascundă remuşcările. Şi acum utiliza, mai ales ca să se potolească (întotdeauna, în nenumăratele noastre discuţii, a vorbit mai mult pentru dînsa decît ca să-mi răspundă mie. Deseori am avut impresia că fiecare monologăm. Replica nu e făcută decît ca să ne sugereze noi scuze sau învinovăţiri), tot felul de afirmaţii dubioase. Pornită astfel, trebuia să întregească, printre o mulţime de detalii, calităţile lui şi calităţile mele, şi teoriile ei deveneau şi mai complicate şi mai fantastice. Încercare de a se calma, am zis. Un instinct de conservare, dar la un rezultat binecuvîntat nu ajungea niciodată, astfel că situaţia ei îmi mărea încă mila. Semăna cu un animal sălbatic, închis într-o cuşcă şi căutînd fără obosire, zadarnic — şi va căuta aşa, poate, pînă la sfîrşitul vieţii — un loc liber pe unde să fugă. 
  Astfel de surprize omeneşti i le expuneam domnului Theodoriu. Desigur, el era prea inteligent ca să găsească vreo poveste omenească ridicolă, oricît de stridentă ar părea. Dar ce explicaţii ar fi putut să-mi dea? 
  Cred că, înainte de toate, spiritul ei de dominaţie şi, odată cu el, incapacitatea mea de a fi constrîns, au creat toate tragediile dintre noi. În dragoste a avut toate pretenţiile. Aşa de distrată totdeauna de tot ce o înconjura, nu-i scăpa cea mai mică intenţie de a mea de eliberare, chiar cînd ea consta numai în gustul de a face singur o plimbare pe sub teii parfumaţi, gust pe care nu-l invocam ca să o ofensez, şi numai din pricina discuţiilor iscate de dînsa devenea o ofensă: apărea deodată ca ceva esenţial pentru firea mea şi-i reproşam că sunt împiedecat ca să-l îndeplinesc. Dacă Ioana ar fi avut neînsemnata şiretenie să-mi spuie simplu: “du-te”, poate nu m-aş fi dus. Dar la protestările ei, un eveniment fără importanţă de felul acesta devenea singura mea sursă de fericire, renunţînd la el mi s-ar fi părut că fac o laşitate, cu toate că după ce-mi îndeplineam pretenţia şi o găseam pe Ioana distrusă, voiam să o împac cu orice preţ şi, fără să mai socotesc că ce făceam acum era tot o laşitate, mă învinovăţeam singur, puneam cît mai multă convingere ca să-i găsesc ei dreptate. Spiritul ei de dominaţie era ceva de sine stătător, nu putea fi explicat simplu, numai prin dragostea prea mare. Îl aplica şi alteori, cînd dintr-o dată 
  o părere de a ei trebuia să fie luată în seamă. În general însă nu avea prea multe neînţelegeri cu familia (de străini se sfia), căci cu toţii renunţau să o contrazică chiar de la început, iar Ioana uita curînd ceea ce pretinsese vehement. Cu mine, însă, îşi susţinea dorinţa pînă la sfîrşit, iar eu întrebuinţam toate şireteniile ca să mă ascund de dînsa. Şi dacă îi arătam la urmă nedreptatea, găsea întotdeauna un argument ca să se explice, convingîndu-mă că un om inteligent poate să demonstreze orice. Nu voiam să împrumute nimănui nici o placă de patefon şi cred că asta nu era încăpăţînare. Ţineam atît de mult la fiecare placă, trăisem atîtea emoţii la muzica ei, avea o poveste fiecare, încît puteam avea pretenţia asta. Şi totuşi, Ioana era incapabilă să-mi facă voia, de aş fi rugat-o sau i-aş fi poruncit, şi mereu descopeream cîte-o lipsă printre discuri, deoarece fără să mă întrebe împrumutase cuiva “foarte amator de muzică“. Şi atunci, discuţiile începeau, întrecînd în violenţă intenţiile noastre. Am observat lipsa din colecţie a unui Coral de Bach, piesă de mare importanţă. De multe ori l-am ascultat cu o puternică vibraţie şi brodînd pe aceeaşi idee: “Ce stupizi sunt aceia care fac din Bach un abstract! Aici sunt cataclismele cele mai personale, ţipetele interioare n-au nici o discreţie.” 
  — Iarăşi n-ai ţinut seama de rugămintea mea!
  — Nu ţiu seama cînd rugămintea nu e decît expresia celui maiferoce egoism! 
  — Crezusem că ne-am înţeles!
  — Numai ca să închei discuţia...— Şi cui i l-ai dat?
  
  — L-am trimis prin Charles, Arabellei.
  — Tocmai la Balcic! 
  — N-avea grijă, am rugat să bage de seamă să nu strice placa şi,dacă ţi-o vor strica, îţi cumpăr eu alta. 
  — Dar de ce Arabellei? Te-a rugat ea? 
  — Arabella e o fiinţă profundă. Îmi închipui ce vibraţii o să ex-tragă din Bach. 
  — Poate că n-o interesează muzica. 
  — O interesează, mi-a spus Charles.
  — Ce superficială eşti uneori! Ştii că toţi se arată amatori de muz-ică şi, în practică, nu găseşti pe nimeni care să aibă răbdarea să asculte trei ore în şir. 
  — Arabella e nenorocită şi va avea toate răbdările.
  — Ce ştii tu despre oameni! De cîte ori nu te-ai înşelat şi ţi-aischimbat părerea... 
  — Este lipsă de orice pătrundere psihologică, închipuindu-ţi căoamenii se pot prinde într-o formulă şi vor rămîne identici tot cur-sul vieţii. 
  
  — Pentru tine, Ioana, ei evoluează zilnic. 
  — De ce nu? Părerea mea e bună numai pentru clipa în care mi-oformulez! 
  — Ce fantastice afirmaţii! Îţi pot scuza astfel toate erorile.
  — La urma urmei, ce importanţă are dacă mă inşel?
  — La fel te-ai înşelat şi asupra mea şi m-ai găsit, pe rînd, bun şirău, prost şi deştept. 
  — Pentru că ai fost, pe rînd, bun şi rău cu mine. 
  — După cum ai socotit tu la diferite momente!
  — Niciodată n-a fost o socoteală calmă, ci totdeauna rezultatulunei emoţii. 
  — Tocmai din pricina aceasta convingerile tale n-au o valoare obiectivă, ci sunt simple păreri momentane. 
  — În dragoste n-are ce căuta obiectivitatea.
  — Parcă n-ai făcut la fel, în părerea ta despre celălalt! Ce departe ne-a adus conversaţia cu ocazia unui disc de patefon! 
  
  Am reîntors discuţia. — Şi cînd o să avem Coralul înapoi? 
  — Se va găsi o ocazie. Tot îl ştiai pe de rost şi nu-l mai cîntai. 
  — Indiferent dacă nu-l mai cîntam, îmi era drag să-l ţiu în discotecă.
  — Ce meschinărie! Să-l ţii închis, fără să se bucure nimeni de el!
  
  — O fi meschin, dar e perfect uman; ia exemplu de la cei care aupatima de a strînge cărţi, chiar dacă nu le citesc decît o dată. 
  — De altfel, meschin este tot scandalul care mi-l faci acum!
  — În definitiv, îmi este egal cum taxezi pretenţia mea, dar dacă nu vrei să-mi asculţi rugămintea, atunci să ştii un lucru mai simplu: sunt discurile mele, strînse cu multe sacrificii, şi nu permit nimănui să puie mîna pe ele fără voia mea. 
  — Eşti inconştient, nu-ţi dai seama ce spui. Astfel de ofense nuse uită. 
  — Eu am fost cel dintîi ofensat!— Şi dacă-ţi sunt aşa de intime, de ce le-ai adus la mine acasă?
  
  — Din generozitate, ştiind ce mult îţi place muzica.
  
  — Nu cu preţul acesta!— Şi din dorinţa de a împărţi cu tine ce am mai scump.
  
  — Gesturile frumoase se fac pe ascuns, nu te lauzi mereu cu ele.
  — Tu mă forţezi la astfel de mărturisiri, ingrată ai fost totdeauna. 
  — N-ai avut nici un merit ca să procedez altfel.
  — Acum găseşti că tot ce-ai făcut a fost admirabil!
  — Nu tu eşti acela care ar trebui să judeci!
  
  — De ce s-au mai întîmplat, Doamne, atîtea grozăvii, dacă nu s-aschimbat nimic! 
  Discuţie stupidă, nedemnă de nişte oameni care pretind că-şi petrec aproape tot timpul în preajma vreunei cărţi celebre, dar se pare că e fatală în dragostea noastră. Renunţăm pentru clipa aceea la orice gînduri însemnate, ca să susţinem cu pasiune nişte idei fără valoare. 
  Oricine ar face remarca, de ne-ar asculta, că repetăm aceleaşi lucruri fără importanţă, că suntem lipsiţi de orice logică, şi s-ar mira că nu ne dăm seama că ne agităm inutil pentru motive puerile, uitînd complect cea ce este grav între noi şi aruncînd astfel chiar bănuieli asupra posibilităţii noastre de a fi gravi. Poate însă că, dacă ar fi mai pătrunzător, observatorul ar sesiza că vorbele simple ascund adevăruri profunde, fatalităţi ale temperamentelor noastre. 
  Odată am hotărît să facem o excursie în munţi şi, ca să nu atragem atenţia camarazilor clevetitori, am plecat eu mai întîi la Braşov, rămînînd ca Ioana să vie peste trei zile. Am găsit cameră ca să o primesc şi m-am bucurat de fiecare copac pe care avea să-l admire şi ea în curînd, am făcut o mie de planuri. I-am scris între timp şi o dată i-am vorbit la telefon, spunîndu-i mereu cu ce nerăbdare o aştept şi cum toate frumuseţile naturii nu pot fremăta în mine fără ea, parcă ar fi un disc (aceeaşi mînie) care străluceşte alături, îmbie cu o mie de emoţii, dar aşteaptă încă diafragma pentru a-şi spune întreg secretul. 
  Nu avusesem ocazia despărţirilor dar oricum, totul nu era prea important, durase abia trei zile. Şi, de altfel, întrevedeam pentru mai tîrziu despărţiri mai lungi, căci îmi plăcea să văd cît mai multe ţinuturi, iar Ioana obosea repede: şi ştiam că dragostea nu ţine tot timpul, ci, dimpotrivă, are nevoie de unele recreeri. 
  La ora fixată am venit la gară să o întîmpin, însă tocmai în clipa sosirii trenului un băieţaş cu ziare alerga pe peron ţipînd: “Asasinarea preşedintelui Republicii franceze!” A trebuit să mă opresc, să cumpăr ziarul, să-l desfac şi să citesc repede telegrama, îndreptîn-du-mă înspre trenul care se oprise de două minute. Ioana se dase jos, probabil că fusese tocmai lîngă uşa vagonului, căci nu coborîse încă toţi călătorii. Ştirea aflată a făcut să existe o uşoară ezitare în mersul meu spre dînsa, o preocupare nouă, care împărţise în două emoţia pentru venirea Ioanei. De altfel, chiar din pricina Ioanei, am trecut la un nou gînd, însă fără legătură cu bucuria revederii, aşa cum pretindea ea: spre surpriza mea, Ioana nu se mai înfăţişa întocmai cum o lăsasem cu puţin înainte în traiul nostru comun, ci avea aerul provincial, aşa cum o cunoscusem la prima noastră prezentare, şi pe care îl mai descopeream cu delicii, extrem de rar. Găseam o savoare nu din transformarea Ioanei, cît mai perfectă în persoana în curent cu civilizaţia, ceea ce mă străduiam totuşi să izbutesc în fiecare zi, ci cînd 
  o revedeam întoarsă la felul ei prim, naiv şi prăfuit, cum ieşise din liceul de provincie. Chip pe care nu-l suportasem odinioară, făcusem tot posibilul să-l risipesc şi, în principiu, n-aş mai fi vrut să reapară în faţa altora, căci m-aş fi simţit umilit de a-mi fi ales o iubită de modă veche. 
  Această umilinţă aveam să o simt de multe ori, dacă nu din pricina aspectului, căci Ioana îşi făcuse cea mai pariziană siluetă, în schimb, din pricină că în lume nu se vedea tot ce ştia, felul cum se pricepea să judece o carte, fie din timiditate, fie din instinctul de a face împotriva dorinţii mele, din orgoliu de a se şti iubită numai pentru ea însăşi. 
  Ce ciudată transformare la o persoană pe care de-abia o părăsisem! Acum, Ioana apărea străină, deşi apropiată, mă simţeam invadat de emoţii ca şi cum n-am fi dus pînă acum viaţa cea mai familială şi de multe orj plictisitoare. 
  Odată cu aerul ei prim, observam şi transformările care se făcuseră în ea de atunci, la fiecare gest descopeream o schimbare nouă, ca şi cum în cîteva minute, cel mult o jumătate de oră (după care Ioana trebuia să devină exact cea de la Bucureşti, doar cu decorul schimbat), aveam prilejul să asist la o repetiţie, prodigios de repede, ceea ce se petrecuse lîngă mine în cîţiva ani şi nu-mi dasem seama din pricina încetinelii schimbărilor. 
  Pe Ioana am descoperit-o adolescentă, cu mine crescuse şi se împlinise, şi din cauza dragostei pentru mine se făcuse femeie. Dacă cine-va n-o văzuse de multă vreme, reflecta neapărat: “Cum te-ai schimbat, Ioana!”, înţelegînd prin aceasta vorbă, desigur, şi preocupările care se schimbaseră, şi obiceiurile, şi rochiile cu totul altele, dar mai ales transformările fizicului. Eu nu-mi dasem seama de nimic. Şi acum, la gară, după trei zile de despărţire (poate şi din cauză că, Ioana retrăia emoţiile ca la început), am reconstituit aerul ei provincial, care mă izbise la prima dată şi apoi, pe rînd, tot ceea ce i se întîmplase cu mine, căci se mărise, se îngrăşase uşor, avea o prestanţă de femeie (am reflectat: “Ce uimitor i-ar sta într-o rochie de bal!”), şi eram mîndru, ca şi cum minunea mi se datoreşte numai mie. 
  Noutatea dublă a veştii politice şi a aspectului Ioanei ce simplu s-au aşezat în mine în cîteva clipe şi ce complicată e detailarea lor, ce nedreaptă mai ales, căci prin prea multe amănunte distrug o emoţie. Şi ce reduse sunt mijloacele noastre de exprimare faţă de stările sufleteşti. De cîte ori afirmăm ceva fără o mie de paranteze, escamotăm. 
  Ezitarea mea a apărut un cataclism pentru Ioana. Oricît i-aş fi explicat, îi distrusesem orice bucurie, şi acum, dacă i-aş vorbi din nou, ea ar suferi iarăşi, indiferent de cîte s-au schimbat între noi, după cum un sensibil suferă după douăzeci de ani de observaţia pe care i-a făcut-o profesorul în clasă, pe cînd era copil.. 
  — Dar a murit preşedintele Republicii franceze! 
  — Ce are a face!
  
  Această vorbă ridicolă (după cum ridicol eram şi eu, căutînd să demonstrez) nu putea să aibă replică. Apărea superbă, reprezentînd pe orice femeie din toată lumea. Femeile, de obiceiul lor, mai ales la noi, nu sunt prea în curent cu evenimentele mondiale şi sunt rare acelea care au nevoie de ziar în fiecare zi. Ioana nu citea niciodată ziare. Dacă ironizam, găsea argumente destule să mă arate pe mine mediocru, legat de ceea ce e trecător. 
  Cu ocazia dragostei, femeilor le devine orice indiferent, poate ca lumea să se răstoarne şi să-şi schimbe forma continentele. Faptul că iubitul a întîrziat cu cinci minute la o întîlnire devine mai important. Şi dacă încerc să vorbesc cu Ioana despre asta, în momentele ei calme, atunci dă ample amănunte asupra deosebirii între un bărbat şi o femeie: o femeie, în dragoste, uită totul, pe cînd un bărbat păstrează suvenirurile trecutului şi planuri pentru viitor. 
  Cînd era deznădăjduită îşi începea lamentaţia obişnuită: “Nu mă iubeşti, Sandule”. Mă irita vorba aceasta, dar nu puteam să mă supăr cînd vedeam că ea crede — cu atîta tristeţă! — în ea. Cînd o observam mai potolită însă, exclamam şi puneam tot atîta vehemenţă ca să o conving, cît şi să mă conving. Ceea ce nu înseamnă că nu o iu-beam, ci numai că aveam scrupule să dau o calificare unui sentiment căruia îi vedeam limitele. Limite vedeam chiar şi acolo unde nu mai exista nici o bănuială, în sacrificiul meu pentru corpul ei sau în viaţa a doi îndrăgostiţi din cine ştie ce carte celebră. Chiar şi în Tristan şi Isolda, simbolul dragostei pînă la moarte, aveam prilejul să fac obser-vaţia: totuşi, Isolda l-a lăsat pe Tristan să plece şi apoi, fără să mai folosească strategema prin Brangone, a acceptat să se culce cu Mark. Cei mai sentimentali, chiar, pot admite adevărul acesta comun. Singura diferenţă este că susţinînd gîndul acesta cu perseverenţă, demonstrez că marginile dragostei mele sunt bine socotite, bine marcate. 
  Mă indignam: m-am chinuit atîta pentru Ioana fără să mă întrerupă nici un amuzament. Am acceptat toate fanteziile ei şi acum suport cele întîmplate fără nici o încercare de a fugi. N-am gînduri pe care sa nu i le spun, nu aflu nimic fără să o pun în curent, nu trăiesc decît pentru a-i face bucurii. Am convingerea bine socotită (eu nu sunt în stare de afirmări în vînt.) că dacă ar muri ea, m-aş omorî. E insuportabilă viaţa fără Ioana, în absenţa ei nu m-a susţinut decît gîndul că, orice s-ar întîmpla, nu e nimic ireparabil atît timp cît mai trăieşti. 
  Şi totuşi, aceasta nu e de ajuns. 
  Accepta în feluri deosebite mărturisirea mea sinceră. Sau, venea transfigurată în braţele mele: “Sunt fericită, iubitule, totul se va schimba, sunt nebună, nu lua în seamă vorbele mele”, dar alteori rămînea tot aşa de deznădăjduită: “Te cred, dar poţi să-mi demonstrezi ceva? Vorbeşti ca să te convingi singur. Sau se poate că ai muri, dar motivul adevărat ar fi altul: tristeţile nevindecabile ale sufletului tău; eu n-aş fi decît un pretext!” 
  Pot reconstitui toată starea sufletească a Ioanei înainte de sosirea ei la Braşov, căci necazul care o cuprinse văzînd ezitările mele îmi da posibilitatea să o presupun. În cele trei zile n-a făcut decît tot felul de planuri pentru excursia noastră de îndrăgostiţi, n-a pus un obiect în geamantan fără să nu aibă o emoţie, a trăit clipă cu clipă trecerea zilelor şi apropierea de mine. Apoi dimineaţa ultimă, gara şi trenul, şi la fiecare staţie din lungul călătoriei şi-o fi spus: “Pe aici a mers el!” Şi pe măsură ce se apropia: “Acum el se uită la ceas, părăseşte hotelul, se îndreaptă spre gară să mă primească, acum trebuie să fie neapărat în gară. Poate că cu o floare, căci aşa îi este obiceiul. Sau cine ştie ce-a mai plănuit! Desigur că-mi va aduce o noutate. Ajungem (controlorul cere biletele pentru Braşov). Nu ajungem încă. Ce degrabă a luat controlorul biletele. Au început casele. Să-mi cobor geamantanul ca să nu întîrzii... să stau drept lîngă uşă... gara... peronul... unde este el?... trebuie să vie neapărat într-o minută... o secundă... s-a înşelat poate de linie... sau poate n-a venit... a păţit ceva... o nenorocire... iată-l, vine citind un ziar!” Poate că a fost astfel, cu o mie de detalii noi, căci eu aici nu pot decît să rezum. Niciodată n-am să îndrăznesc pe Ioana să o întreb ce s-a petrecut în fiecare minută în cele trei zile, căci aş umili-o. 
  Această scenă nu este o invenţie. Deseori se întîmplă ca să trăieşti îndelung cu un gînd de bucurie pentru celălalt şi, dintr-un motiv oarecare, să fii primit fără căldură. Explicaţiile poţi să le găseşti cu uşurinţă, nu e nimeni vinovat, totuşi momentul rămîne în suflet, trist, între mine şi Ioana s-a întîmplat deseori astfel, fie că totul se datora nenorocului, fie că instinctiv ne opuneam unei bucurii ce-ar fi adus, odată cu dînsa, un nou prilej de dominaţie. Comparam atunci dragostea noastră cu un mecanism admirabil, dar încă nu bine pus la punct. 
  Descriu această scenă cum fac întotdeauna cînd vreau să vorbesc de ceva din trecut, singur noaptea, în camera mea. Şi după ce toată ziua am petrecut-o cu Ioana (întrerupţi doar de venirile şi plecările graţioasei Viky, căreia îi e dor de noi pentru o clipă şi apoi se duce iar pe plajă, prin apă, impregnaţi de atmosfera miraculoasă ce ne împresoară, de marea în perpetue transformări), schimbînd împreună, amestecat cu fericire sau desperare, momente din trecut şi prezent sau presupuneri pentru viitor, începe viaţa mea de om singur pe lume. Mai întîi merg cu Ioana la izvor să mai beau, pentru ultima oară pentru ziua aceea, apă proaspătă. Plimbare în noapte, de-a lungul mării, prin micul port în întuneric complect, afară de luminiţa lui Mihali. Apoi Ioana mă conduce pînă în camera mea, aprinde lumînarea sprijinită intr-un pahar, trage perdeaua, mai mult în glumă, căci nu trece nimeni pe drum, aranjează aşternutul pus pe podea. Ioana a adus un covor de la Cavarna, el îmbracă toată camera, e singurul lux în pustiul acesta. O ultimă îmbrăţişare, apoi Ioana dispare după ce mă roagă: “Să te culci repede (îşi închipuie că citesc pînă tîrziu), căci aici ai venit sa te odihneşti”. Încui uşa, intru în pat, trag paharul cu lumînarea drept lîngă pernă şi, cu un creion pe un vraf de hîrtii, încep să retrăiesc trecutul şi să desluşesc prezentul între mine şi Ioana. Abia acum pot să refac vechile scene dintre noi fără să le turbur cu emoţiile prezentului. Trecutul, sub alte forme, continuă şi acum. Parcă noaptea şi liniştea dimprejur au pus o stavilă neliniştilor, sunt detaşat de realitate, ca şi cum, bătrîn, m-aş gîndi la întîmplări vechi, cu melancolie, dar fără zbucium. Parcă toate faptele trăite sînt la egală distanţă de mine, şi n-am decît să aleg între ele şi să mă las cuprins de vreo amintire. Şi astfel am ales la întîmplare excursia noastră la Braşov şi, încercînd s-o refac în toate detaliile, ca a devenit importantă în viaţa trecută, cu toate că s-ar fi putut să aleg o altă scenă şi să degajez tot atîtea vibraţii, căci viaţa între noi n-a fost niciodată banală, şi chiar şi clipele de plictiseală au avut un sens. O luptă neîncetată în care am întrebuinţat toate armele, răutate pe faţă, ironia, şiretenia, tortura. Doi oameni care nu pot trăi unul fără celălalt şi totuşi se chinuiesc. Ca să-mi rep-lice, Ioana nu-i niciodată obosită, cu toate că ea oboseşte repede. Dar deseori face impresia de consumată. Marea se zbate fără istovire, ca şi sufletele noastre, drept lîngă fereastră, şi în zgomotele ei variate pot să presupun orice, toate închipuirile, toate arătările supranaturale. Iar în podul meu, drept pe tavan, guzganii. Podul serveşte de hambar la fel ca şi toată casa noastră pe care cu multă muncă Ioana a putut-o transforma în vilă, şi prin sacii cu făină guzganii trebuie să se creadă la un ospăţ. Trebuie să fie o mulţime, căci se aude mersul lor prin toate ungherele, şi sunt enormi, după zgomotul pe care îl fac. Ahmed, pisoiul, se ghemuieşte lîngă mine de frică, dar desigur că tot aşa ar face un motan oricît de mare, fără să aibă curajul să pornească în escapade pe acoperişuri. În port, în afară de Ahmed, pe care l-a adus aici fantezia Ioanei, cred că nu mai există nici o pisică. Cîteodată, zgomotele guzganilor sunt aşa de ciudate, încît mă întreb ce pot ei să facă. Mai departe, uşa unei magazii neînchisă bine se zbate împinsă de vînt. E miezul nopţii, mă culc. 
  La Braşov n-am fost fericiţi, nu numai din pricina primei impresii, care a planat tot timpul asupra noastră. În cele trei zile de singurătate am preparat venirea Ioanei, dar eram şi încîntat de mica libertate ce mi-o îngăduiam. Cred că în singurătate şi în tăcere se pot trăi clipele într-adevăr profunde, dar nu cu astfel de intenţii am venit la Braşov. Pentru o viaţă serioasă este nevoie de timp mult şi de lipsă de decor. Aici făceam mereu descoperiri, perspectivele erau tot altele, abia recu-noşteam acelaşi om. Eram mulţumit fiind fără Ioana şi totuşi avînd siguranţa că Ioana va sosi în curînd. Pe stradă am văzut multe fete drăguţe, îmbrăcate de primăvară, cu bucuria circulîndu-le în tot cor-pul, şi îmi plăceau, cu fiecare aveam în gînd o aventură, chiar dacă nu le-aş mai fi recunoscut. Detaşam un chip fără realitate, dar în care se îmbinau toate pe care le observasem, sau şi altele pe care le visasem altădată. La micul restaurant de dedesubtul hotelului unde trăsesem am remarcat pe fata care ne servea. N-avea deloc impresia de servitoare, poate fata patronului, blondă, zîmbitoare, abia împlinită, fără sa fie deloc vulgară. Şi chiar odată seara am zărit-o într-o postură impresionantă, pe un scaun, în grădina mică din faţa hotelului, privea copacii dusă pe gînduri. O mică aventură cu dînsa mi-ar fi fost plăcută, dar n-am făcut nici un gest, n-am încercat nici o conversaţie. Am avut, ca de obicei, un gînd care să-mi distrugă tot entuziasmul: “Sau e uşurică şi nu mă interesează, sau e serioasă şi atunci tentativa mea în timp de trei zile rămîne vană. Dar, în orice caz, sunt eu primul care am remarcat-o? Şi cum aş fi eu preferat? Vorbindu-i despre Proust? Ce ridicol!” Imediat ce a sosit Ioana, dînsa a şi observat prezenţa fetei, şi poate că şi fata abia atunci a observai existenţa mea, căci a interesat-o perechea misterioasă din preajma ei. (Acum a văzut că pînă atunci fusesem singur). Am lăsat şi eu, faţă de Ioana, puţin să se înţeleagă că aş avea trecere la fată, numai dintr-o uşoară vanitate, şi să joc măcar o aventură pe care aş fi vrut să o trăiesc. (Ce probă de neputinţă!) Nu mă aşteptam la efectul teribil produs, căci n-aş fi glumit şi nu ar fi trebuit să mă umilesc mai tîrziu ca să explic de o sută de ori că totul n-a fost decît o glumă. Izbucnirea Ioanei a găsit o ocazie care a complicat încă: din pricina unei timidităţi stupide, am reţinut pentru iubita mea o cameră separată, n-am vrut să o culc la mine deocamdată, din jenă ca să nu explic hotelierului vizita şi să-i cer un nou aşternut, să întreb dacă preţul suferă o schimbare şi mai ales să nu fiu întrebat cine este Ioana. 
  Îmi repugna să mint şi, totodată, nu puteam spune adevărul nici chiar unui străin, pe care n-aveam să-l mai văd, probabil, niciodată. Eu n-am putut să dau toate aceste motive stupide Ioanei şi nici n-am avut curajul s-o duc de-a dreptul la camera ei, ca ceva foarte simplu, ci am ezitat, am amînat, am întreţinut o atmosferă falsă, şi toate s-au adăugat la nemulţumirile pe care le avusese Ioana din pricina mea. Femeile nu se tem să facă nici o imprudenţă ca să ştie toată lumea, sunt în stare să mărturisească oricui amorul, să braveze pe oricine de e nevoie, în timp ce bărbatul — nu mă refer la secături — păstrează discreţie, nu ca să nu o compromită pe iubită, cît din timiditate, din oboseala de a da explicaţii tuturor, poate din ezitarea de a anunţa o hotărîre definitivă. Ioana şi-a închipuit imediat că fata hotelierului joacă un rol mai important decît las să se înţeleagă. Cînd, în sfîrşit, m-am decis să-i spui despre camera ei (am ţinut-o de vorbă în camera mea, unde am intrat deodată, ca să o împiedec să se facă aci comodă, cum mereu voia, şi multă vreme după sosire Ioana avea pălăria pe cap), deodată i s-a ridicat în obraz tot sîngele. Fără o vorbă, a plecat trîntind uşa după ea. Am avut un moment de indignare, de încercare de a fi energic şi am zis: “N-are decît!” Dar curînd am fu-git pe scări să o caut. Am strigat-o zadarnic. Am încuiat camera, ca nu cumva să-şi ia geamantanul lăsat aici, şi cu prima trăsură m-am dus la gară. Negăsind-o, am răsuflat uşurat, dar mereu am fost atent ca nu cumva să fie ascunsă, pînă ce va pleca primul tren. Am aşteptat trei ore în şir, ducîndu-mă de la un capăt la altul al peronului. M-am reîntors tot cu o trăsură la hotel şi, negăsind-o, m-am dus din nou la gară. După alte două ceasuri, cînd noaptea domnea peste tot oraşul, m-am întors iarăşi şi am găsit pe Ioana pe o bancă în faţa hotelului. Liniştită oarecum, dar străină. 
  — Unde ai fost?
  — M-am plimbat în pădure. Mi-e somn, mă duc să mă culc. Care
  
  e camera mea? 
  Sub sumbre auspicii începuse prima noastră călătorie de dragoste. 
  Mai pe urmă, Ioana mi-a povestit: “Am mers vreo zece kilometri de-a lungul drumului, parcă nebună“. Zece kilometri nu se poate să fi fost. Persoanele cele mai serioase, ale căror frămîntări interioare sunt incontestabile tot au obiceiul de a exagera, pentru ca să impresioneze. Eu, în acelaşi timp, am gîndit: “N-a făcut aşa de mult” şi am spus: “Iubito, săraca de tine!” 
  Cînd, impresionat de farmecele mării, te încumeţi să găseşti cuvinte care să o sugereze, înşiri imagini. Încerci să găseşti echivalenţe pentru mişcarea neîntreruptă, scînteiele fiecărui val, jocul culorilor sau pentru tînguirile misterioase ce vin de la fund. Cu puţină sforţare, izbuteşti să imaginezi, pe apă, la diferite ore, orice fantezie. Joc de fete vesele, palate strălucitoare sau catedrale sumbre, armate pregătind război sau o înmormîntare făcută cu tot alaiul şi cu toate vaietele. Ca să exprimi grandoarea mării, utilizezi bicisnice construcţii omeneşti! 
  Dintr-o scrisoare de a Ioanei: “Îmi spui că mi-ai trimis trei scrisori şi n-am primit decît două; nu mai înţeleg nimic!” 
  Ce minunate sunt unele naivităţi! 
  În singurătate, o pisică devine foarte importantă şi îţi reverşi asupra ei toate puterile tale de afecţie. În orice caz, Ahmed este un personagiu. L-am găsit la familia Axente, mic de tot, şi asist la transformarea lui de fiecare zi. Din primele zile l-am obişnuit să mănînce din farfurioară, ceea ce la Cavarna nu făcea decît rareori, cînd ceilalţi voiau să rîdă. La început îl îmbiam inutil, se apropia cu ezitări de lapte şi se retrăgea cu frică. A trebuit să-l împingem de cîteva ori cu capul, să se murdărească tot, şi, pornind să se cureţe cu vitejie, a descoperit că laptele din farfurie e bun. Tot timpul se linge, cred că a făcut meseria asta din prima zi cînd s-a născut, cu pricepere, şi acum, dacă vrem să-i dăm o ocupaţie, îl stropim cu un pic de dulceaţă. Pentru mult timp pune atîta satisfacţie să se cureţe, că parcă îi facem un real serviciu. Şi formele mereu noi pe care le ia aşezîndu-se, închipuind cele mai graţioase poziţii... Se încolătăceşte împrejurul lui de vreo două ori în aer şi apoi se odihneşte. Sau alteori lenea îl surprinde lăsat pe spate, într-o poziţie care pare incomodă, şi totuşi el se simte foarte bine aşa... Cîte o lăbuţă pusă sub obraz ca un om sau în sus, rezemată de perete... Şi coada lui caraghioasă, care face volute ca un şarpe. Cîteodată, cînd merge, şi-o aruncă în sus ca o rachetă. Noaptea doarme pe aşternutul meu, drept pe piept, şi de multe ori mă simt înţepenit, dar nu îndrăznesc să-mi schimb poziţia, căci mi-e milă să-l trezesc din somnul lui dulce de înger transformat în pisic. Oricît l-aş mîngîia, niciodată nu se plictiseşte. Dacă mă opresc, întinde capul spre mine ca să-l mîngîi mai departe şi palpită întreg de voluptate cînd mîna mea se prelinge de la cap, de-a lungul şirei spinării. Cred că, indiferent de unele trăsături comune, fiecare pisică îşi are caracterul ei, care evoluează şi el. Totul este să o priveşti mereu cu atenţie. Muzica nu face nici o impresie asupra lui Ahmed. Pot să pun în mijlocul somnului lui, la patefon, pe Wagner, care umple cu sunete toată casa, el nu face nici o mişcare, nici măcar nu deschide ochii. E de ajuns ca în mijlocul muzicii celei mai puternice, să scrijilez cu unghia în lemn, imitînd un şoarece, ca să şi fie atent, să-şi aţintească privirea. Guzganii însă nu-l interesează, cu toate că se aud tot timpul: îşi cunoaşte puterile şi-i satisfăcut probabil că pericolul nu poate să vie pînă la el. 
  Doarme, se spală, se mîngîie, se joacă, la atîta se reduce existenţa lui. Pe casă nu face nici o tentativă să se plimbe, cu toate că noaptea luna şi stelele încearcă toate farmecile ca să-l atragă. Perna pe care se instalează de obicei a strîns în ea, pentru el, toate miragiile. Poate că cele cîteva flori desenate închipuie în capul lui mititel întreg paradisul. 
  Eu şi cu Ioana îl consideram ca pe un copil, îi facem joacă (Ioana a rugat-o chiar pe madame Pitpalac să-i aducă de la oraş o jucărie specială), îi observăm orele de mîncare, păzim să mănînce exact cît trebuie şi vorbim tot timpul cu el, schimonosind cuvintele, ca şi cum astfel am putea fi mai uşor înţeleşi. Atîta căldură degajează din fiinţa lui, şi totuşi siguranţa că, dacă am dispărea vreunul din noi, el nu va da nici un semn de nelinişte, ci va continua să-şi facă tabieturile! Şi la prima mînă care l-ar mîngîia, indiferent care, poate a CELUILALT, ar toarce din nou. 
  Toată lascivitatea lui Ahmed nu-l împiedecă să fie la orele cînd e treaz bine foarte vioi. Cînd vrea să prindă ghemul de aţă pe care eu sau Ioana îl trecem în toate chipurile pe dinaintea botului, face toate săriturile, utilizează toate şireteniile. Şi ochii lui minunaţi, mari, profunzi, bine deschişi, cu scîntei în ei! Cu ce curiozitate ne privesc uneori, urmăresc toată ocupaţia noastră şi, dacă mîncăm, cu toate că pînă acum nu-i dăm decît lapte, parcă cere de pomană. 
  Nu sunt un om fericit, am spus. Din orice întîmplare, din orice lectură, găsesc prilejul să scot o interpretare funebră. Nici o bucurie nu rămîne nealterată de gîndul destrămării fatale. Pe toţi cei care reuşesc să-şi găsească un adevăr de viaţă la mijloc, fără mari oscilaţii, îi învinuiesc de lipsă de sensibilitate. Entuziasmele mele se darmă imediat, n-am perseverenţă în nici o hotărîre şi, orice plan aş alcătui, am netă prezenţa timpului care se scurge fără pic de răgaz şi deci e ridicol să-l întrebuinţez, oricît de important ar fi scopul. Astfel, nu fac nimic, din frica de a-mi pierde timpul făcînd ceva nu destul de însemnat ca să fie plătit cu zile de viaţă. Am impresia că lîngă mine se găseşte un ceasornic mare cu nisip, aranjat exact pentru şaptezeci de ani, vîrsta la care se poate ajunge. E pus în funcţiune din clipa naşterii mele şi de atunci curge neîncetat. Privesc cum se apropie de jumătate şi nu mai pot face nimic tot privind la el. Asta nu împiedică să invidiez chiar nisipul care mai rămîne de curs şi să am panică că totul se poate termina imediat. Şi alteori am impresia că chestiunea aceasta mi-e absolut indiferentă şi, dacă n-aş produce turburare şi n-aş fi învinovăţit de romanesc, m-aş arunca imediat în mare. Aş băga de seamă să fac gestul cel mai simplu, ca să nu par lipsit de simplicitate în gesturile mari. Cu toate că alte instincte din mine pretind să-mi fie indiferent ce-ar cugeta lumea, să iau o barcă la miezul nopţii, să merg pînă departe pe valuri şi să nu mă arunc decît după ce mă voi impregna cît mai mult de apă şi de cer. (Aş lua cu mine şi patefonul? Ce placă mi-aş alege pentru ultima ascultare?) Cu ocazia morţii, aş găsi un prilej de extaz. 
  Ideea morţii a devenit la mine un tic. Apare cu ocazia întîmplărilor celor mai diferite şi astfel o amestec printre chestiunile neînsemnate şi-i micşorez gravitatea. Unii surîd cînd eu pornesc mereu aceleaşi obsesii, ca şi cum aş da din cap tot timpul sau aş strîmba din ochi şi din nas. Am impresia că nu mă interesează nimic altceva. Nici nu sunt capabil să variez tema, ci doar clamez acelaşi fior care mă străbate, ca şi cum mi-aş fi pus mîna în foc, şi ţip, indiferent de cuvintele ce aleg. A da explicaţii mi se pare o impietate şi o cădere în banal. O emoţie n-are importanţă decît fiind susţinută de întreg temperamentul. 
  “Într-o zi, pe timpul despărţirii noastre, eram mai nenorocit ca de obicei, şi tocmai atunci a venit în vizită celălalt. M-a găsit, înainte de a-mi fi putut lua un aspect mai calm, pe care el l-ar fi acceptat imediat, căci nu era un om pătrunzător în sufletul vecinului, sau instinctul de conservare îl îmbia să escamoteze realitatea pe cît posibil şi să nu-şi turbure sănătatea sufletească. M-a întrebat îngrijat: “Dar ce-i cu tine?” şi am răspuns cu toata disperarea: “Sunt un temperament aşa de nenorocit, încît mă gîndesc cu toată seriozitatea să mă sinucid!” 
  Vocea mea a sunat aşa de sincer, încît l-am impresionat. I-am făcut mărturisirea, cu toate că ştiam bine că nu către el se potriveşte să meargă mărturisirile. Dar fusesem descoperit pe neaşteptate, şi sunt clipe cînd ceri consolare din partea oricui şi-ţi sunt binefăcătoare cuvintele cele mai neînsemnate. Oricît de caraghios ar fi, cuvintele convenţionale pe care ţi le spun străinii cînd îţi moare cineva drag sunt binecuvîntate, şi nu este numai o farsă faptul de a primi în salon pe toţi musafirii. M-am spovedit poate şi pentru că speram ca prin plîngerea mea să împiedic legătura dintre ei sau să distrug tot ce se întîmplase pînă acum. Dar nu era acesta esenţialul. Ioana avusese dreptate: suferinţa din pricina ei a fost un motiv numai, explicaţia se găseşte în caracterul meu nenorocit. Întotdeauna i-am vorbit Ioanei despre moarte. Nu acesta este un subiect pentru doi îndrăgostiţi, oricît aş fi reuşit să o înfiorez pe Ioana şi s-o conving că e singura preocupare care are vreo importanţă. 
  La strigătul meu, celălalt s-a crezut obligat să mă reconforteze. A găsit la dispoziţie o mulţime de teorii, ca de obicei. Mi-aduc aminte de argumentul care plana: “Dar nu te gîndeşti ce ridicol este? Aşa ceva nu fac decît croitoresele!”. 
  Într-adevăr, vorba lui mi-a făcut bine, dar nu pentru motivele pe care le credea. Am reflectat cu satisfacţie: “Ce imbecil! Îşi închipuie că nu m-aş omorî, numai din cauză ca să nu seamăn cu croitoresele! Habar n-are ce se petrece împrejurul lui!” 
  Cu toate, că, de fapt, ar fi trebuit să-l invidiez, căci demonstra că este fericit. Probabil că suferinţa aduce o voluptate şi un orgoliu, deoarece, oricît aş socoti, aş fi incapabil să schimb ceva cu el. 
  De la mine s-a dus direct la Ioana (care mi-a spus tot mai tîrziu) şi a ţinut-o în curent. (Din gelozie sau din bravare o ţinea pe Ioana în curent cu tot ce mi se întîmpla şi i se părea că mi se întîmplă, dar Ioana îl iscodea tot timpul, astfel că ea a putut la urmă să-mi spuie: “Am ştiut tot! Cînd veneai cînd plecai, ce voiai să lucrezi! “Dar ce se petrecea în mine?” am reflectat. Căci nu spuneam nimic şi chiar dacă aş fi spus, celălalt n-ar fi înţeles prea clar.) 
  I-a spus Ioanei: 
  — Închipuieşte-ţi, l-am găsit pe Sandu foarte nenorocit.— Ştie tot, sunt sigură!
  
  — Nici gînd, aşa e firea lui chinuită, dar l-am calmat eu! l-am
  
  explicat ce ridicole sunt gesturile acestea! 
  Vasăzică, a crezut cu tot dinadinsul că m-a putut linişti astfel! 
  Ioana a observat, pretinde, toată naivitatea lui. Dar ce a făcut? Ce 
  măsuri a luat? L-a îndepărtat măcar pentru o zi? E natural ca el să-şi închipuie astfel de lucruri. N-am nici o îndoială că acum, după ce Ioana l-a părăsit, este aproape consolat. Va fi găsit la dispoziţie o teorie bine făcătoare. Şi la dînsul e mai grav, căci ştie precis că a fost părăsit cu scîrbă, deci amorul lui propriu e rănit. Probabil că acum spune cu aceeaşi inepuizare, altcuiva, istorii cu strigoi, evenimente amuzante din cine ştie care secol sau cu jovialitate reface isprăvile lui de copil inventiv în obrăznicii. Să mă chinui atît pentru un motiv la care celălalt ar fi putut renunţa cu atîta uşurinţă! 
  Ca să-mi bat joc de Ahmed, l-am pus tocmai pe dulap. A mieunat puţin, s-a învîrtit de cîteva ori pînă la capetele dulapului şi apoi, luîndu-şi inima în dinţi, s-a lungit pe una din părţile verticale, cu ghearele bine pregătite la cele două labe de dinainte, şi dintr-un salt a fost pe covor. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, a început să alerge şi apoi a venit în braţele mele, ale criminalului, care, după ce-l pusese pe dulap, îl chema la dezmierdat. 
  — Îmi place Ahmed, spune Ioana, pentru că este curagios!
  Mă urmăreşte în preocupările mele funebre. Cînd am un gînd prea intim, rezultat direct al firii mele, şi deci fără nici o putinţă de a se generaliza şi mă tem că n-o să fiu înţeles, Ioana mă încurajează: “Nu-mi sunt străine aceste preocupări! Ştii bine că nu sunt nici eu fericită!” Prin vorba ultimă nu înţelege numai necazurile pricinuite de dragoste, ci se gîndeşte şi la firea ei însetată de o mie de planuri, care nu au realitate. 
  Cînd am găsit-o la început, Ioana nu semăna deloc cu o fată de vîrsta ei. Îi plăceau singurătăţile, nu se pricepea să flirteze, rareori şi pentru scurtă durată o interesa o rochie nouă. Fusese eleva cea mai inteligentă pe care o avusese vreodată şcoala ei, dar numai la anumite obiecte preferate şi, de altminteri, şi acolo cu luminişuri şi cu umbre, cu intuiţii admirabile şi cu incapacitate de a pricepe unele lucruri simple, încăpăţînată faţă de orice constrîngere şi surprinzător de neatentă. Avea mai presus de orice patima cetitului, şi nici un au-tor nu o speria, oricît de dificil ar fi fost. Cum nu avea pe nimeni să o înveţe, prima educaţie literară trebuise să şi-o facă singură. A cunoscut, de vorbă numai cu ea însăşi, toate exasperările, melancoliile. Mila nu era ceva esenţial la ea, apărea numai uneori intensă, dar pentru scurt timp. Nu suporta pe oamenii proşti şi-i pedepsea cu cine ştie ce ironie atîta timp cît era obligată să-i suporte. Această viaţă închisă şi-a trăit-o cu deplină sinceritate, fără nici o poză, fără să-şi preţuiască cumva propriul ei temperament. Atunci cînd m-a găsit pe mine, transformarea nu i-a fost prea mare, n-a făcut decît să-şi examineze mai clar caracterul şi să extragă, sub influenţa mea, orgoliu. Firea ei mereu neliniştită nu o dusese la constante preocupări funebre, ca pe mine. 
  Nu întorcea în toate chipurile ideea morţii şi a zădărniciei fiecărui gest, dar imediat ce i-am sugerat o mie de catastrofe, s-a simţit ca în elementul ei. Deseori i-am explicat o mulţime de vibraţii cu ocazia unui mort, fie că nu puteam scăpa de aceste obsesii şi le spuneam oricui avea răbdarea să mă asculte, fie că aveam perversitatea să-i transmit panica mea, după cum un viţios încearcă să transmită viţiul lui celui mai bun prieten. Ioana se revolta uneori, dar nu mai putea să se dezobicinuiască. O fi acesta unul din motivele care au ţinut-o fidelă cel puţin sufleteşte, în tot timpul despărţirii? 
  Probabil că vina mea mare este că i-am explicat, sau că am grăbit să-şi explice, că nu e fericită. Dar chiar dacă o viaţă mediocră de provincie ar fi împiedecat-o să-şi vadă nefericirea, mulţumită n-ar fi fost niciodată, şi deci nu sunt cu totul nimerite reproşurile pe care mi le face. 
  — Mi-ai distrus viaţa cu gîndurile tale negre: nu se vorbeşte uneiiubite despre moarte. 
  — Îmi sunt cele mai esenţiale preocupări, nu se putea să ţi le tac.
  — Ce deznădejde că n-am putut să influenţez cu nimic tempera-mentul tău! Ai rămas exact acel pe care l-am cunoscut din prima zi. Singura diferenţă este că pe atunci cu un zîmbet mai îndepărtai vorbele tragice, lăsînd să se înţeleagă că poate glumeţi: ţi-era frică de ridicol, ca de obicei, discutînd astfel de chestiuni cu o fetiţă pe care o considerai complect neînsemnată. Tot pe atunci te apropiai de mine cu intenţia de a fi a ta şi nu s-a petrecut nimic în tine lipsit de luciditate. Ai exploatat puţin gîndurile tale, despre moarte, unde colecţionaseşi atîtea cazuri, pentru ca să mă zăpăceşti pe mine. Pe o femeie o zăpăceşte totdeauna cineva pe care îl simte trist, îşi face iluzia că l-ar putea vindeca. 
  — N-a fost o idee utilizată atunci pentru a te cuceri. Te-ai convins după atîţia ani petrecuţi împreună că aceasta este preocuparea mea constantă. 
  — Ce-are a face! În clipa aceea ai exploatat-o! (Este exact, dartoată lumea face la fel. Scriitorii cei mai disperaţi, din moment ce-au descris disperarea, nu înseamnă că şi-au exploatat-o?). 
  
  — Un om este mai complicat decît îţi închipui. Pot subzista în acelaşi timp mai multe instincte, unele contrare chiar. 
  — Contradicţiile temperamentului lui André Gide... Cînd te gîndeşti că Gide a scris atîtea cărţi numai ca să-şi scuze viţiul. Subtilităţi se găsesc cu uşurinţă de un om inteligent, dar reiese o impresie de comod care îmi repugnă. 
  — Este, dragă Ioana, ceea ce susţin eu despre celălalt.
  — Nu putem începe o discuţie generală fără să nu aduci aminte de ceea ce a fost. 
  — N-aveam impresia că discutăm o chestiune generală. Reflecţia ta semăna cu un reproş. 
  — Am spus că este oribil să vorbeşti iubitei despre moarte.
  — Sunt convins că ai avea astfel de gînduri şi fără sugerările mele.Mi-am spus de atîtea ori că nu eşti fericită din pricina firii tale. 
  
  — Trebuia să încerci tu să mă faci fericită! 
  Desigur că mă consolez prea repede spunîndu-mi că Ioana ar fi fost nefericită chiar dacă nu m-ar fi cunoscut, că e fatalitatea ei să fie astfel. Eu aş trebui să încerc să o schimb, să lupt împotriva fatalităţii ei. Cum mă iubeşte, un ajutor imens am la dispoziţie. Niciodată nu simte nevoie de singurătate de cînd mă cunoaşte. Dar sunt incapabil să iau astfel de iniţiative, nu mă pricep ce să fac. Sunt prea egoist ca să-mi sacrific întreaga mea personalitate şi apoi, aş trebui să joc mereu un rol care nu-mi aparţine, să mint, să fac inepuizabil pe mulţumitul, să susţin ceea ce mi-e cu totul străin, Şi atunci, presupunînd că aş izbuti, poate că Ioana s-ar detaşa de mine sau nu i-aş mai fi, ca acum, necesar pentru fiecare clipă. 
  Să nu încercăm nici o transformare zadarnică, să lăsăm totul în voia soartei, fără împotriviri. 
  Este foarte mîndră. Poate că acesta este motivul principal al neînţelegerilor. Ca să mă răzbun, o numesc uneori vanitoasă. Mîndria la o femeie este un merit mare şi face impresia că e de origine aristocratică. Sunt insuportabile femeile ascultătoare faţă de bărbaţi, aprobîndu-i orice ar spune, admirîndu-i din principiu şi fiind totdeauna de aceeaşi părere cu ei. În practică însă, cele mîndre te obligă la o veşnică băgare de seamă ca să nu le ofensezi, şi deseori Ioana susţine ceva forţat, ceea ce inteligenţa ei ar putea vedea cu uşurinţă că nu-i adevărat, numai ca să nu se simtă umilită. Dacă citesc o carte mai mult decît trebuie, fără s-o bag în seamă, sau întîrzii, sau îmi fac un plan inofensiv numai pentru mine, e supărată. Îi găsesc pretenţia prea mare. Încep o discuţie umilitoare, căci e mai presus de puterile mîndriei ei ca să tacă, şi astfel, la sfîrşit, mîndria se transformă într-un sentiment exact contrar, în umilinţă. 
  La Ioana sentimentele contrare se urmează foarte obişnuit. Persoană făcută numai din contraste, totdeauna bine colorate. La un loc egoism meschin şi apoi generozitatea cea mai neprevăzătoare. Mîn-dria i se poate numi pe rînd dragoste excesivă sau despotism şi mă face să am gînduri dornice de eliberare, dar sunt incapabil de a pleca. 
  Uneori îl luăm pe Ahmed pe plajă, căci nu ne îndurăm să-l lăsăm singur în cameră. Dar marea şi nisipul îl sperie. Se instalează cît mai lipit de noi, pe vreo haină de a noastră, şi o bucată priveşte curios împrejurul lui. La urma însă închide ochii şi doarme după obicei. Într-o zi, ca să ne batem joc de el, l-am dus pînă unde ajungea apa şi, prima dată cînd i s-au muiat picioarele, a luat-o la fugă înapoi la culcuş. Apoi l-am dus tot mai aproape de mare, în fiecare zi apa îl cuprindea mai mult. Ioana pretinde că acum poate să înoate, iar eu, din dragoste pentru el, sunt gata să o cred. Noroc că ne-a văzut Viky şi ne-a adus la realitate. 
  — Nu vă e ruşine să chinuiţi animalul! Şi pretinde-i că-l iubiţi!
  În momentul unei discuţii aprinse, în care eu, inchizitorial, vreau să aflu noi detalii şi întrebuinţez toate armele de care sunt în stare, violen-ţa, viclenia, sinceritatea şi ipocrizia, judecător în faţa unui criminal, Ioana îmi aruncă: “În definitiv, nu e singura greşeală a trecutului meu!” 
  Un timp mi s-au oprit gîndurile de prea multă învălmăşeală. A spus adevărat? Sau a fost o pedeapsă? Sau o simplă aluzie la unele greşeli de alt ordin, care prin comparaţie n-au nici o importanţă? Căci, dacă mi-ar mărturisi că a furat, a minţit, a cauzat moartea cuiva sau plănuieşte lucruri grozave, aş primi vestea cu imensă uşurinţă. Nu poţi să fii niciodată sigur de Ioana. Cînd ai început să te deprinzi cu un adevăr, oricît de trist, descoperi că misterul a rămas tot aşa de mare. O frază cu dublu înţeles îţi strică tot ceea ce clădiseşi mai sigur. Chiar şi aspectul greşelii ei, pe care o cunoşteam bine, e mereu altul, căci cîte o vorbă neaşteptată aduce noi nelinişti şi mă convinge că aventura lor nu se potriveşte cu ce îmi închipuisem. Detaliile pe care le aflu la întîmplare n-au valoarea lor relativă prin comparaţie unele faţă de celelalte, ci fiecare colorează pentru un timp trecutul, după cum mi se aduce la cunoştinţă. Dar ceea ce îmi spune acum Ioana amplifică încă imens cadrul neliniştilor. Alături de ce se întîmplase apare acum posibilitatea unor noi aventuri. Din sinceritatea mărturi-sirii ei prime nu pot scoate o concluzie optimistă, căci pot subzista la un loc o sinceritate şi o minciună. Insistase la început numai pe o aventură, deoarece i se păruse cea mai teribilă: se întîmplase cu prietenul nostru, şi credea că vina faţă de mine e, mai ales, în ocazia aceasta, foarte mare. Şi acum, cînd greşeala e familiară, apar şi celelalte, cu dreptul lor de a fi spuse. Are poate şi scuza că voise să se vindece de mine şi nu mai păstrase nimic bun în ea, după cum un om care a furat ucide numai ca să nu mai aibă îndoielile unei refaceri posibile, care nu se mai poate îndeplini, oricîte sacrificii ar încerca mai tîrziu. Cu atît mai bine! Acum orice întrebări noi sunt de prisos, căci nu mai este nimic de limitat. A avut cîţi amanţi i-au stat la dispoziţie şi nu conţine amorul o practică fără să fi încercat să profite de ea. Trebuie deci sacrificat tot trecutul şi să pornim viaţa de la capăt, de cînd ne-am reîntîlnit, ca şi cum aş fi început dragostea cu o văduvă sau cu 
  o fată cu trecutul dubios, fiindcă şi-a pierdut viaţa fără să întîlnească pe cel ce merita iubit. Va trebui să renunţ totodată şi la tot ce a fost între noi prima oară. E dureros să arunci ani din viaţă şi e imposibil. 
  Timpurile cele mai grele le păstrezi, căci ţi-au aparţinut numai ţie şi ţi-au dăruit o experienţă de care eşti mîndru, iar eu trebuie să uit un timp cînd Ioana, fecioara, se emoţiona, roşindu-şi minunat obrazul de obicei palid, sau atîtea ore de comun acord între noi, cînd tineri de tot, făceam la tot pasul descoperiri. (A face descoperiri în viaţă nu este decît un privilegiu care nu durează decît pînă ajungi la saturaţie.) Să fie murdar totul, ca un mijloc de simplificare. Orice gînd, cît de rău, îţi devine acceptabil, dacă nu-l ştii decît în bloc şi nu poţi afla amănunte. 
  Ce susţin este o pregătire ca să pot suporta şi noul adevăr? Căci în loc să mă întristez că toată povestea cu Ioana, dîndu-se unui om din ciudă împotriva mea, s-a schimbat în a preface pe Ioana în cocotă, găsesc argumente de consolare. Numai dacă aceste argumente nu demonstrează o crispare în plus, cînd numai din exasperare susţii ceva invers decît ceea ce te interesează. 
  Dar este adevărat ce a spus Ioana? Căci de la chipul ei chinuit, cu ochii în vag, nu pot desprinde nimic şi nici nu mă pricep cum să-i pun noi întrebări, din laşitate sau din teama de a fi prea umilit. Ce monstruoasă este Ioana aruncînd o astfel de vorbă turbure! Poate a spus-o numai din instinctul de a se răzbuna, pentru pedepsire pe care i le dau zilnic prin întrebări intime. N-a mai avut timpul să facă socoteală că totul porneşte la mine nu din răutate gratuită, ci de la un chin pricinuit de ea, şi se răzbună imediat, chiar dacă mai tîrziu va regreta. Dar vorba ei este cu dublu înţeles, şi, cînd vrei să te răzbuni, spui clar ceea ce trebuie să doară. Ioana e prea spontană pentru a cugeta o pedeapsă subtilă, aceea care supără mai precis, cu toate că nu e sonoră şi, de altfel, nu are izbucnirea decît în mijlocul unei discuţii înfierbîntate, cînd n-ai răgaz să mai combini ceva. 
  După o zi am cerut Ioanei să mă lămurească, dar ea a negat că ar fi vrut să spuie ceva deosebit. Poate că aş fi crezut-o, însă la fiecare nouă întrebare găsea o altă explicaţie şi astfel îmi întreţinea bănuielile. A înşirat pe rînd: “nu ştiu ce am vrut să spun, nu mai ţin minte”, “am vrut să mă răzbun pe tine”, “mă gîndeam la ceva fără importanţă“, şi dacă aş fi acceptat unul dintre aceste motive, toate la un loc contra-zicîndu-se, adăugau nelinişti. Se poate să scot o consolare, fiindcă ea însăşi nu mai ţine minte ce voise să spună; sau se poate că ea întîrzie de a mă linişti spunîndu-mi adevărul neînsemnat dintr-un instinct al ei, deseori verificat, de a se opune oricărei voinţe străine ce o obligă la ceva. Dar, mai ales, concluzia la care ar ajunge orice judecată normală este: şi-a dat seama ce dezastre produc în noi mărturisirile şi, după ce într-un moment de iritare scăpase o aluzie, acum încearcă să o nege. Şi neagă stîngaci, contrazicîndu-se, ca atunci cînd susţii o minciună. 
  Asistasem la fizioinomia ei cînd spusese vorba chinuitoare, ştiam că totul era mai mult decît o simplă întîmplare. Sunt secrete pe care nu le poţi niciodată afla cu certitudine, şi fiecare om este un sfinx (oricît ar avea mania confidenţelor) atunci cînd te interesezi de el. Ioana mea este o fiinţă complexă, deci cu atît mai greu de descifrat. De ce mă tot întreb din moment ce se strînge lîngă mine şi mă as-cultă, şi mă priveşte, şi ameţeşte cînd o dezmierd?... Ioana frumoasă şi deşteaptă, cea mai frumoasă şi deşteaptă din toate fetele pe care le-am întîlnit vreodată. Ioana mea! 
  Ioana complexă? Repede spus. 
  În orice caz, nu din exemplul de odinioară se poate scoate această concluzie. În oricine găseşti un amănunt turbure. Nu poţi face din el 
  o virtute în plus. 
  Marea se întinde cenuşie, iar soarele, acum spre seară s-a acoperit de nouri care devin mereu mai întunecaţi, cu toate că vîntul bate fără putere. Şi eu, singur pe plajă, mă gîndesc care ar fi mijlocul să scap de Ioana. Să profit de clipa aceasta cînd sunt calm şi nimeni nu mă poate întrerupe. (Ioana şi Viky s-au dus în vizită la madame Pitpalac, deci pentru două ore n-am nici o nelinişte că i s-ar fi întîmplat ceva rău.) Să-mi fac exact socotelile. Oricine ar reflecta: “Nu trebuia să te mai întorci la ea. Acum e prea tîrziu, ai răspunderi; înseamnă că ai acceptat totul.” Invidiez temperamentul acelora ce pot lua hotărîri precise, dar bănuiesc că spun aşa de decis mai mult pentru că nu e vorba de cazul lor personal şi deci nu pot să înţeleagă mare lucru. M-am chinuit atroce trei ani şi nu vedeam în mine nici o ameliorare. N-am încercat nici o schimbare. Iar în clipa revederii n-am avut decît un scop: s-o recapăt. Îmi făceam iluzia că despărţind-o de celălalt, în acelaşi timp distrugeam şi tot ce fusese între ei. Sau poate mă hotărîsem să accept orice, căci starea mea tulbure fusese şi mai chinuitoare. Dragoste pentru Ioana, spaimă de singurătatea în care trăisem, amorul propriu ce pretindea să aibă din nou ceea ce pier-duse, gelozia cătînd o răzbunare împotriva celuilalt, toate la un loc 
  — şi e imposibil de a face o discernere pentru a vedea partea fiecăruiadintre aceste instincte. În timpul reîntîlnirii eram halucinat. Disperarea cea mai cumplită, cînd nici nu te mai vaieţi, iar unui străin i-aş fi făcut impresia de cîrpă, răspunzînd la vreo întrebare naiv, dispărînd şi apărînd fără nici un sens. Deci prea lipsit de voinţă ca să nu mă întorc la Ioana de îndată ce s-a ivit ocazia. Ce-ar fi trebuit să fac după părerea orişicărui om normal? Aceeaşi lipsă de voinţă face acum să se continue chinul, fără să iau nici o iniţiativă. Aş putea să nu mai fac nici o aluzie la trecut. Decît să trec în minte pentru a mia oară aceleaşi detalii oribile, mai bine să învăţ să înot, să plec cu Viky şi cu Hacik în largul mării. Ar intra apa şi aerul sărat în mine, aş obosi şi n-as mai avea timpul de gînduri rele. Să mă ocup cu ceva important, aşa cum voiau toate ambiţiile mele de adolescent, şi să am răbdare să duc munca pînă la capăt! Sau să plec, indiferent ce s-o întîmpla în urmă, în lume. Sunt incapabil să iau vreo decizie şi să mă dezmorţesc din starea mea. Ştiu bine că nu se va schimba nimic din viaţa noastră tristă fără o hotărîre drastică. Şi cel mai bine pentru amîndoi ar fi să mă duc (căci fiind împreună am avea totdeauna tentaţia de a ne iscodi). Care ar fi mijlocul? Să profit de o oră cînd Ioana şi Viky dorm, să-mi fac geamantanul? Ce oribil ar părea faptul că în fuga mea n-am uitat să-mi iau geamantanul! (Aud reflecţia Ioanei: “Şi eu, care îmi închipuisem că te-ai aruncat în mare!”) 
  Totuşi, am în valiză lucruri absolut necesare. Dar cum să las plăcile de patefon? Tovarăşile mele de deznădejde în orele cele mai intime. A fost o impietate că le-am folosit mai tîrziu, numai ca să o bucur pe Ioana (deci vecinica mea veleitate de pedagog), cu toate că Ioana, pe vremea cînd ele mă consolau, mă înşela. Avînd în ele căldura, inteligenţa, palpitarea fiinţelor veritabile... să le las ar fi o ingratitudine, un semn de neseriozitate a afecţiei ce pretindeam că o am pentru ele. Dar ce dezastru pentru Ioana cînd va observa că le-am luat! Şi ce mîngîiere cînd va vedea că i-am lăsat ce aveam mai drag! E în stare însă, într-un moment de mînie (o cunosc de atîta vreme şi sunt incapabil să-mi închipui evoluţia sentimentelor ei aflînd fuga numea) să le strice. Sau simbolic şi sarcastic pentru mine, să le dea drumul în mare. Dacă va crede că am plecat pentru altă femeie, va spune: “Le-am dat sirenelor să facă ele muzică!” 
  Ar trebui să plec fără să am o explicaţie clară cu Ioana? Aş denota 
  o laşitate de care mi-ar fi ruşine toată viaţa. Şi apoi trebuie să pun şi pe Viky în curent să păzească pe Ioana, altfel ea ar putea să-şi facă ceva rău, marea îi stă oricînd la îndemînă. Ce să-i spun lui Viky? Îmi repugnă să-i fac mărturisiri. Nu ştiu cît cunoaşte viaţa noastră, fie că a fost prea discretă, fie că n-a interesat-o nimic şi nici nu poate pricepe marile tragedii. Să încep să-i vorbesc despre ce i-am făcut atîta vreme? Şi ce va pricepe dacă are alt temperament? O să puie aceeaşi, întrebare: “Dar de ce pleci?” Şi n-aş putea da nici un răspuns clar. Orice promisiune mi-ar da, nu pot conta că şi-o va ţine cu toată seriozitatea. Tot mai bine cu Ioana să mă înţeleg. Voi minţi-o că este o despărţire de scurtă durată (Ioana poate fi minţită în dragoste?), şi dacă voi vedea că nu mă pot vindeca singur, cu toate că de data aceasta voi fi sigur că Ioana mă aşteaptă fidelă, iar celălalt a dispărut definitiv din viaţa ei (prea îi e scîrbă de el), mă voi întoarce din nou. Deabia atunci va trebui să suport toate consecinţele, căci, afară de moarte, nu va exista nici o putinţă de salvare. Toată greutatea este să nu-mi fie milă ca de obicei. 
  Orice discuţie îi produce atîta rău Ioanei, îi slăbeşte faţa, i se turbură ochii, încît trebuie să renunţ şi să-i dau toată dreptatea, ca s-o liniştesc. De altminteri, cînd vorbeşte, are totdeauna dreptate. Şi eu, ca şi toată familia, sugestionat de forţa cu care îşi susţine părerile. Numai rămas singur pot să descopăr că pentru fiecare părere aveam la dispoziţie o replică foarte bună. Într-un singur caz nu poate să mă atingă puterea ei: cînd o văd în minte în braţele celuilalt. Atunci am numai ură. Nici o pedeapsă nu mi se pare prea mică pentru ea. Aş suporta ca să fie flagelată ca în timpurile vechi, aş inventa eu însumi cele mai subtile mijloace de tortură. Aceasta e singura mea posibilitate de a avea curajul să plec. Să-i anunţ plecarea, gîndindu-mă nu-mai la păcatul ei. La una din multele forme pe care le ia păcatul în mintea mea bolnavă de gelozie... şi atunci mi-ar fi absolut indiferente şi argumentele, şi suferinţele Ioanei. Orice s-ar întîmpla, eu nu i-aş vedea decît corpul — de care m-am bucurat atît în toate umbrele şi palpitările lui — în apropierea altuia... 
  Am simţit deodată, fără să fi auzit nimic înainte, două braţe calde ce se încolăcesc împrejurul gîtului. S-a întors Ioana! Cu mult înainte de a mă fi aşteptat! A făcut ce-a putut ca să scape mai iute de vizită şi a venit! l-a fost dor de mine! Poate că se gîndea, deoarece mă văzuse îngîndurat: “Ce chinuit este sărmanul din pricina mea! Şi singur pe lume! Trebuie cu orice chip să mă transform şi să mă fac mai bună ca să nu-l mai irit! “ 
  N-are nici o bănuială de ce unelteam. Crede, dimpotrivă, că făceam şi eu combinaţii de împăcare. Ce groaznice combinaţii! Dar nu mă mai gîndesc, căci căldura corpului ei m-a calmat deodată. Iar gîndurile rele au devenit ceva neverosimil, un vis rău fără nici o legătură cu realitatea. Credeam că logica mea precisă nu avansase nimic nesusţinut şi acum mi se pare că am fost în voia fantomelor, aduse o dată cu noaptea, care în sfîrşit a pus stăpînire deplină pe întreaga lume. 
  Cîteodată abia îl ating pe Ahmed de frică să nu-i fac rău şi alteori îl apuc de ceafă, strîngînd cu putere, şi-l arunc de la distanţă pe aşternut. 
  Cînd Ioana este prea rea cu mine şi n-o mai pot opri, şi cînd vreau ca starea de armonie să revie cît mai repede, utilizez un mijloc perfect întotdeauna: mă prefac că subit nu mi-e bine, exagerez nervii încordaţi cu ocazia discuţiei sau simulez o durere la inimă. Ioana are panică să nu fiu bolnav şi, oricît ar fi de mînioasă, se transformă instantaneu şi nu ştie cum să mă îngrijească. N-am fost niciodată bolnav mult timp, de cînd o cunosc, ca să ştiu toate sacrificiile pe care le poate face, cît îi permite să reziste oboseala sau dacă temperamentul inegal n-ar face-o să-şi piardă răbdarea. Nici nu ştiu dacă în clipa aceea ar putea să suporte capriciile mele de om bolnav. Dar totdeauna cînd mă prefac că mi-e rău cîteva minute, izbutesc să o împac. Mi-e ruşine de farsa jucată, dar numai aşa pot s-o liniştesc. Cu toate că nu are nici o bănuială, totuşi, poate şi din pricina acestor scene turburi, Ioana păstrează atîta neîncredere în mine. 
  Cocuţa, iubita mea de adolescent, n-avea sinceritatea Ioanei de a-şi arăta toate gusturile. Nu trebuie tras nici o concluzie din faptul că la urmă şi-a aranjat viaţa şi nu s-a mai întors. Totul s-a petrecut după ce s-a convins bine că eu voiam să mă sustrag, că-i mai bine pentru amîndoi să se mărite. Ori de cîte ori i-aş fi dat ceva, cît de neîn-semnat, sau aş fi anunţat-o ceea ce credeam să-i producă bucurie, invariabil i se lumina faţa şi-şi exprima gratitudinea. Numai întîm-plător aflam mai tîrziu că vestea sau darul meu nu o interesau. Nu puteam să nu admir caracterul acesta minunat, necesar pentru ca relaţiile dintre doi oameni să rămînă bune. 
  Dar mă înspăimîntam de acea mască constantă care ascundea perfect, oricît de atent aş fi fost, secrete de multe ori importante. Spontaneitatea Ioanei în a-şi exprima bucuriile şi tristeţile e pricina tuturor neînţelegerilor. Cocuţa nu mă supăra niciodată. Ce să prefer? 
  Ahmed îşi face deseori căpătîi din vreo carte. Acum doarme tolănit pe patefon, cu capul rezemat de  
  Ioana este foarte debilă. Trebuie să-i port mereu de grijă, şi cea mai mică oboseală i se vede pe faţă. La sfîrşitul unei discuţii i se trage faţa, se fac umbre pe la ochi, parcă n-ar mai fi fata frumoasă cum e atunci cînd e odihnită şi voioasă. Nervii întinşi o fac să adoarmă oriunde s-ar găsi (cu ce voluptate se înveleşte cu vreo haină de a mea!), şi are nevoie de somn lung. Oricît o forţez să mănînce — atît cit izbutesc, căci Ioana nu suportă constrîngerea — rămîne slabă, străvezie, delicată şi, deşi înaltă, cu corpul de copil. Mereu mă preocupă debilitatea ei, dar nu pot să renunţ să-i vorbesc de trecut şi nu mă opresc decît prea tîrziu, dar mereu o implor să se învelească bine cînd seara e prea răcoroasă, să mănînce, să ia doctorii. Şi acum, cînd îi vorbesc de moarte, totuşi îi pui o haină să nu-i fie frig. Teama să nu facă vreo imprudenţă subzistă chiar în timpul despărţirii, cu toate că în acelaşi timp doream să i se întîmple toate nenorocirile, ca să fiu răzbunat. 
  În astă seară, la Cavarna, o femeie vopsită şi cu pretenţii de a fi la modă mi-a făcut semn să o urmez. M-am dus după ea, cu toate că mi-era scîrbă de scările strîmbe pe care am urmat-o, de încăperea murdară, unde nu voiam să mă uit la nimic mai precis, de frică să nu văd gîngănii, şi mai ales să nu văd trupul dizgraţios şi impudic ofe-rindu-se. De ce am intrat? Din perversitatea de a o înşela pe Ioana şi de a mă simţi, astfel, mai liber? N-aş fi avut curajul să-i spun ce am făcut. Vedeam că ea, aşa de bănuitoare şi geloasă, nu presupune nimic. (Nu sunt un om calm şi greu de ghicit). Şi atunci: cîte nu poate să facă sau să fi făcut Ioana fără ca eu să fi ştiut ceva! Chiar dacă uneori apare atît de sinceră... 
  De ce scriu această carte? De ce mă căznesc să refac atmosfera? Din manie de autor, care profită de experienţele lui intime ca să le dea în vileag şi să aştepte laude? Din nostalgie după vremuri care se duc? Dar mai ales e un ţipăt către oameni ca să mă consoleze şi să mă vindece. Să-mi desluşească ce s-a întîmplat cu mine şi de partea cui e greşeala. Cu toate că orice sentinţă ar da ei, nu m-ar mulţumi. Aş găsi-o prea simplă, pentru crisparea din mine. Poate însă că nu-mai ceva simplu, spus cu toată tăria şi convingerea, semănînd cu o poruncă, m-ar putea calma. Aud interpretarea: doi îndrăgostiţi nenorociţi din cauză că femeia a avut un păcat. Aceasta e tot? Şi neînţelegerile noastre de mai înainte, pe alte motive? Sau şi acum, atîtea alte motive care ne cauzează neînţelegerile... Sau atîtea senti-mente contrarii, imposibil să le analizezi, dar întregind pe un om. Aud ironia omului sănătos, protestînd că lipseşte o explicaţie limpede: “Ăştia se chinuie şi nici măcar nu ştiu de ce. Ce stupid!” Aş vrea mai bine să se spună: “Doi oameni care nu pot trăi nici despărţiţi, nici împreună“. 
  Am aflat noutăţi despre Ahmed: că el poate nu e venit dintr-o mamă pisică, aşa cum se întîmplă cu rasa lui. Doamna Axente l-a găsit la malul mării. Poate că ieşise chiar atunci din spuma valurilor, şi, dacă ar fi avut alt sex, ar fi fost drept să i se spună Afrodita. Dar l-au botezat Ahmed, şi nu este cu totul nepotrivit numele în această ţară orientală. 
  Marea calmă, cenuşie, cu margini albe. De pe dealul unde stăm, parcă n-are nici un val. Cîteva pete negre, altele roşii. Ioana îmi spune dintr-o dată, dar simţim în preajma noastră toate neînţelegerile trecute. “Ştii, Sandu, că nu este nimic adevărat din trecutul meu. Am imaginat o poveste ca să te fac să mă iubeşti!” 
  Cum aş putea transcrie starea mea ascultînd aceste vorbe? Dacă ar fi o imensă bucurie, m-aş lămuri ce se petrece în mine. Ce dezastruos ar fi să învie morţii, căci am primi revenirea lor cu aceeaşi indiferenţă ca eu acum. Un mort pentru care te-ai tînguit timp îndelungat, i-ai fost fidel la mormînt, l-ai îngrijit, ai dat slujbe la biserică. Şi bucuria revederii, chiar dacă minunea ar fi unică, nu s-ar supra-pune supărării de mai înainte. N-ar profita decît vanitatea de a se fi întîmplat aşa ceva lîngă tine, după cum te-ar amuza să-ţi cadă un bolid în curte, numai să nu fie periculos. După cîteva zile, înviatul ar reintra normal în obiceiuri, după ce aranjezi cîteva complicaţii. Eşti obligat însă să joci o comedie întreagă, să chiui, să baţi din palme, să alergi, să ţopăi, ca să minţi şi să te minţi că eşti transfigurat. Acum, lîngă Ioana, cum n-am chef pentru astfel de scene, iau o înfăţişare obosită, ca şi cum bucuria îmi vine prea tîrziu ca să mă mai poată dezmorţi. 
  Nici nu ştiu dacă e adevărat, şi aş părea naiv şi ridicol primind dintr-o dată noutatea. Trebuie să-mi aduc aminte încet de o mie de întîmplări, ca să văd dacă din toate se poate trage şi concluzia că Ioana a rămas curată. O revăd doar pentru o clipă: plîngînd disperată la reproşurile mele. Deci nu se poate să nu fie adevărat păcatul ei. Nu pot s-o contrazic, să-i pun întrebări, căci ar însemna că am o vagă speranţă că nu s-a întîmplat nimic. Mă asemăn prostului, care, nepricepînd bine dacă îi vorbeşti în serios sau îţi baţi joc de el, tace aşteptînd ca vreo vorbă nouă să-l lămurească. De ce m-ar minţi acum Ioana? Deodată, în faţa mării liniştite, după o zi relativ calmă, monotonă, fără nici o însemnătate? Poate ca un rezultat al gîndurilor ei ascunse. În vreo oră de singurătate, o fi reflectat că viaţa pe care o ducem împreună este imposibilă şi, curagioasă, o fi sperat să poată găsi un mijloc de vindecare. Există un singur mijloc: despărţirea. Ceea ce am încercat şi am dat greş, dar dacă am fi avut răbdare mai mult timp, în loc de trei ani, zece, sau şi mai mult, ne-am fî potolit. Am fi rămas cel mult cu un regret, cu o imensă nostalgie pentru ceea ce nu s-a putut îndeplini, dar fără variaţie de emoţii. Şi dacă aş fi avut norocul vreunui nou eveniment (o călătorie la capătul lumii sau o nouă dragoste), m-aş fi consolat mai iute. 
  Ioana încearcă o nouă stratagemă: se va preface că totul a fost o născocire ca să o iubesc. Minciuna, pentru un temperament sincer, va fi grea şi va dura la nesfîrşire, va trebui să fie atentă ca să nu bănuiesc nimic. Va atrage după ea alte multe minciuni, căci va trebui să-mi explice tot ceea ce pare turbure, ce-am văzut sau am aflat. Şi, mai ales, Ioana va trebui să-şi ascundă propriile ei remuşcări, să pară tot timpul mulţumită, deci o muncă prodigioasă, asemănătoare cu aceea cînd un bolnav drag trebuie să moară după o boală lungă, şi tu îi zîmbeşti, te arăţi vesel, constaţi zilnic vindecarea şi faci planuri pentru mai tîrziu. Şi eu sunt sănătos, adică în stare să întreb, să mă interesez, pe cînd de un bolnav apatic poţi dispune mai uşor. Desigur, cînd Ioana a făcut un asemenea plan, a arătat un imens spirit de sacrificiu, un suflet ales, dar şi — stîngăcie, căci şi-a închipuit că se poate face ceva în felul acesta. Sau poate că hotărîrea nu-i vine la sfîrşitul reflecţiilor, ci dintr-o dată, cum i se întîmplă deseori să hotărască în ocazii importante şi cum a decis despărţirea de odinioară. Ea explica: “Există un travaliu în inconştient şi într-o bună zi iese la suprafaţă, se desemnează brusc că trebuie să-ţi faci alte socoteli de viaţă. Ca un butoi în care a curs apă multă vreme, şi la urmă 
  o picătură o face să se verse.” La orişice gînd mai serios, ar fi înţeles că planul e imposibil de aplicat, dacă voinţa de a se sacrifica nu-i va da iluzia că totuşi se poate îndeplini acest plan. Sau poate că vorbeşte aşa numai ca să mă scoată din amorţeala din ziua asta, să mă facă să redevin febril din cauza ei. Căci este exclus să fie adevărat! Dacă ar fi adevărat, ce bucurie! Sau cuvîntul este prea neînsemnat, nu se găseşte nici o expresie care mi-ar putea exprima starea sufletească. Pentru o zi, pentru o oră... Mai pe urmă, ne vom găsi exact în starea de dinainte de despărţire. Eu neputînd pleca, dar plictisit, avid să-mi cîştig libertatea, ea torturată de indiferenţa mea, pe care o simte oricît aş nega-o. Aş avea, desigur, mai multă experienţă, mi-aş spune în momentul plictiselii: dacă m-ar părăsi sau m-ar înşela, aş suferi imens, deci trebuie să iau toate precauţiile şi să nu-mi fac iluzia că mi-aş putea reface viaţa altfel. Asta nu-nseamnă că m-aş plictisi mai puţin. Aş face aceleaşi imprudenţe ca s-o pierd, după cum un bolnav, cu toată dieta srtictă la care e obligat, cu orice risc, mănîncă totuşi ceva nepermis. Dacă ar fi adevărat că nimic rău nu s-a petrecut cu Ioana, poate ar înceta legătura dintre noi, ce pare a fi pînă la moarte. Sunt un temperament oribil, şi numai tristeţile mă leagă de oameni, de lucruri. Dacă aş fi mai sănătos, Ioana ar fi mai puţin nenorocită? Ioana mi-a fost fidelă! Ce invenţii grozave spune Ioana uneori, ca şi cum vorbele n-ar avea nici o valoare, ca şi cum ar fi doar poveşti pe care le transformi în voie. 
  — Dacă tu ai fi fost credincioasă, aş avea curajul să mă arunc în
  mare! Ce romanţios şi totuşi ce adevărat mi se pare! 
  După o zi discutăm cu aprindere despre celălalt. Am uitat complect ceea ce încercase să-mi sugereze, cu toate că pentru o clipă avusesem speranţa nebună... 
  Ahmed şi-a găsit o nouă joacă: sare după fluturi. Pe perete, în apropierea cuiului unde e atîrnată lampa mică de gaz, se strîng fluturi mulţi, şi e o minune să priveşti formele şi culorile lor felurite. Parcă sunt stropi de mare. Şi umbrele lor, care traversează tot peretele... Mă amuz să-i cercetez şi cîteodată mă instalez pe scaun, drept în faţa lor, şi încerc să-i prind, să-i examinez de aproape, să-i admir. Fug 
  o clipă cînd îmi observă mîna, dar vin din nou imediat, ca şi cum ar fi hipnotizaţi de flacăra lămpii. Zboară capricios, pierd timpul în aer, fără altă ţintă decît frumuseţea zborului. Acum Ahmed mi-a luat locul. Este delicios cum urmăreşte atent, cu ochii sclipitori, pe cîte un fluture. Încearcă să-l prindă, uneori schiţează o săritură, alteori sare chiar la înălţime, şi, dacă prinde vreunul, îi dă drumul, ca să continue jocul. Un pisic între fluturi. Ce imagine poate fi mai armonioasă? 
  Ce uşurică este Ioana uneori! Preocupări grave şi, deodată, pornită pe cochetării puerile, spre gust de a dansa, de a flirta. Mă dor mult aceste gusturi, destul de importante pentru a nu ne mai înţelege deloc. Oricît de excepţional ar fi construită, nu poate să uite că este femeie. Madame Pitpalac i-a spus: “Ce frumoasă eşti, Ioana! Păcat numai că pronunţi litera r franţuzeşte.” 
  I-a fost Ioanei de ajuns aceasta vorbă ca să încerce cu frenezie să se corijeze. Numai timp de o zi sau două, căci Ioana începu cu entuziasm un nou plan, dar nu e în stare să-l continue. Scepticismul meu, cu toate că Ioana i se împotriveşte şi promite să nu se mai lase influenţată, sfarmă pe drumuri ascunse noua ei dorinţă. În orice caz, astăzi toată discuţia, în clipele cele mai funeste, e întreruptă de acel r, spus cîteodată sau de mai multe ori în şir, cu energie, semănînd de atîtea ori o întrerupere ironică a celor ce spun. Cum îşi mai aduce aminte de el cînd îi vorbesc lucruri esenţiale? Cînd o cert sau închipui speranţe? Nici nu pricep uneori dacă r este spus numai ca să-l înveţe corect sau să mă întrerupă, să-mi deturneze argumentele perfecte, să mă pedepsească. Constatase poate ce exact mă loveşte în chipul acesta. 
  — Ai fost în stare să pleci pentru totdeauna.
  — De ce nu? r, r, r... 
  — Să începi o viaţă nouă cu altul.
  — Desigur! r, r...
  — Şi nu ţi-a fost deloc milă de mine?
  
  — Mila n-are ce căuta în dragoste, ţi-am mai spus-o.
  — Dacă te-aş fi omorît?
  
  — Eşti prea laş s-o faci! r, r... Dacă aş fi ştiut că eşti în stare s-o faci, nici n-aş fi plecat, nu din frică, ci din satisfacţia că mă iubeşti. 
  — Nici aşa n-aş fi demonstrat mare lucru...
  — Măcar atîta! r, r, r... 
  — Eu nu glumesc deloc.
  — Nici eu.
  — Totuşi, te pricepi să ridiculizezi această discuţie. 
  — Ţi se pare.
  — În orice caz, r mă enervează.
  — Vreau să-l învăţ şi, cum sunt tot timpul cu tine, e fatal să-l suporţiîndeosebi. 
  — Dar şi fără r spui numai uşurinţe. (Poate tocmai din pricina acestui r, care întrerupe şirul gîndurilor, şi care colorează toată conversaţia.) Nu găsesc că ai vorbit ceva mai însemnat! 
  — Orice vorbă este ridicolă dacă insişti asupra ei şi-o analizezi.R... al meu e emoţie transformată în literă. Ascultă ce frumos sună: r... şi ce emoţionată sunt! r... Acompaniază perfect tînguirile tale, o vioară şi un fagot. 
  — Voiam să discut cu tine despre ce vom aranja mai tîrziu. 
  — Iar planuri. Lasă să trăim fără să ne mai gîndim la ziua demîine. Sunt mereu atîtea surprize! 
  — Nu vreau decît să fii fericită.
  — Atunci nu te-aş mai interesa. 
  
  — Totuşi, eşti fericită că suntem acum împreună. N-ai dorit toată viaţa decît să ne culcăm şi să ne sculăm unul lîngă altul. 
  — R...
  — Cum vom ajunge la Bucureşti, ne vom despărţi?
  — Cum vei crede de cuviinţă. Eu am renunţat la orice pretenţie.
  — Ca şi cum, cu toată experienţa, spiritul de dominaţie nu ţi-ar fitot atît de excesiv. 
  — Am avut tot timpul pretenţia să mă iubeşti. Orice femeie arface la fel. 
  
  Ioana deseori dă ca exemplu pe “orice femeie” dintr-un tic sau din dorinţa de a fi considerată ca o veritabilă femeie. Pentru tot ce s-a întîmplat se găsise mai uşor scuze. 
  — R... r... r... 
  Spune o mulţime de r mai încet, ca şi cum n-ar mai vrea să mă supere. Pare o pisică torcînd. 
  — Vom locui împreună...
  — Ştii bine că nu se poate.
  
  — Cu toate drepturile legale.
  — După cele ce s-au întîmplat?
  — Ce-are a face!
  — Spui aşa ca să mă încerci!
  — Îmi bănuieşti intenţiile mele cele mai bune...
  — Tu m-ai învăţat aşa! r... 
  
  — În orice femeie, oricît de superioară cu gîndurile oricît de de-gajate de morala comună, se găseşte o burgheză. 
  — Nu prin astfel de reflecţii poţi demonstra intenţiile bune.
  — Ne vom aranja artistic o cameră. Vom pune în ea covoarele de preţ, piano, radio, patefonul cu plăcile, tablourile scumpe... Şi un divan imens pentru dragostea noastră. 
  
  — R...
  — Şi toată viaţa vom citi, vom asculta muzică, vom scrie fără să ne pese de restul lumii. Vom fi o pereche unică, reuşind să realizeze cele mai romantice viziuni, iar cînd vom fi bătrîni, ne vom retrage într-un colţ îndepărtat, ales bine în mijlocul naturii superbe, şi alăturaţi, mereu de acord, vom aştepta moartea. Dar cu solemnitate, aşa cum se cade la o astfel de oră. 
  — R...
  — E tot ce găseşti să spui.... Ironii oribile.
  
  — Nici nu mă gîndesc să fiu ironică; am pornit să învăţ pe r, l-am spus de o mie de ori, şi acum îmi scapă involuntar. 
  — Ai reuşit să-mi destrami orice entuziasm. 
  — Aşa de iute? Ce vei face atunci peste o lună la Bucureşti? Ceconversaţie ridicolă! R, r, r, r... 
  
  Acest r sună strident, anunţă furtunile apropiate. Dar clar nu pot să pricep ce se petrece îndărătul lui. Pe mine m-a exasperat. Am impresia că Ioana mă găseşte tot timpul caraghios. Şi altă dată, cînd îmi răspunde cu atîta seriozitate sau mă combate cu atîta îndîrjire, spun lucruri mai importante? 
  — În definitiv, nici nu pot aştepta altceva din partea unei femei 
  uşurele. O mică tăcere; apoi: r... 
  — Căci femeie uşoară se numeşte aceea care a avut doi amanţi.
  — Mă tentează să-ţi arăt exact ce este o femeie uşoară.
  — Acum mi-ar fi egal!
  — R, r... 
  — Cel mult, m-ar indispune să capăt din afacerea asta vreo boală.
  — R...
  
  — Cînd te gîndeşti că i-ai mîngîiat burticica plinuţă, de om carese pregăteşte să îmbătrînească cu voioşie... Deasupra şi dedesubtul ei, perişor mătăsos, creţ! Şi tot mecanismul în funcţiune! 
  —R!...
  I-am dat o palmă. După o linişte lungă, Ioana rosteşte răspicat:
  
  — Aşa ceva nu se uită niciodată!
  Nici eu nu voi uita niciodată gestul meu. Îmi va fi scîrbă de el, orice s-ar mai întîmpla în viitor, chiar dacă aş afla că Ioana este şi mai vinovată. 
  Abia acum remarc: Ioana şi-a făcut sprîncenile subţiri, artificiale. Desigur, tot madame Pitpalac a învăţat-o să şi le facă aşa! 
  Poate ca să-mi placă mie! 
  Prima carte citită de Ioana de la mine a fost  a lui Pierre Louys. Aveam pentru ea multă admiraţie, parcă se suprapunea celor mai intime vibraţii, şi mi-e frică să o recitesc ca să nu fiu dezamăgit. Şi acum, cînd mi se pare că sunt victima tuturor capriciilor Ioanei şi cînd văd că, oricît de vinovată ar fi, tot eu îi cer iertare, incapabil să prelungesc o supărare prea multă vreme, cred că acea carte a fost un simbol al existenţei noastre comune. 
  Pe Ioana am mai văzut-o şi înainte de întîlnirea care avea să ne apropie din nou. De trei ori, cu puţin înaintea reîmpăcării. În prima, Ioana era cu celălalt, şi asta mi-a înteţit gelozia şi mi-a întărit siguranţa de cele ce se petreceau. Stăteau în faţa unui cinematograf din Bulevardul Elisabeta şi se uitau la fotografiile filmului. Se juca  El îi explica probabil savoarea artiştilor. Ea asculta atentă, foarte interesată. Păreau de acord definitiv în toate, şi acum cînd Ioana susţine că rămăsese cu celălalt o străină, eu din pricina scenei văzute (ce a durat cîteva minute) nu o cred. Am trecut drept pe lîngă Ioana, la o jumătate de metru, şi ce emoţie aveam! Ce importanţă căpăta fiecare milimetru din carnea Ioanei, hainele, gesturile, din care trebuia să construiesc mai tîrziu o mie de presupuneri! Am văzut-o numai puţin şi n-am putut memora exact înfăţişarea ei, încît mai tîrziu interpretările mele se multiplicau încă. Şi acum o am pe Ioana întreagă, la dispoziţie; ca şi la început, şi ca şi atunci de atîtea ori mă plictisesc cu ea! Îmi spuneam lîngă ei: “Pot să-i vorbesc, dar ce să-i vorbesc?” Aveam atîtea lucruri s-o întreb şi totuşi nu-mi venea în minte nici o singură chestiune. La fel ai face cu un mort care s-ar întoarce la viaţă pentru cinci minute: n-ai şti ce întrebare să-i pui. Mă impiedecă şi alt motiv ca să-i vorbesc: frica de a nu fi ridicol faţă de ei, a arăta că sufăr. După o bucată de drum m-am reîntors la cinematograf, cînd am socotit că trebuie să fi plecat, şi m-am uitat şi eu la fotografii, încercînd să reconstituiesc conversaţia lor. Fiecare gest al interpreţilor căpăta o importanţă capitală, şi-mi storceam creierul ca să fac şi eu reflecţiile cele mai inteligente cu prilejul lor. Au admirat? Au ironizat? Au povestit o amintire cu ocazia imaginii? Ce nebun sunt! Dar ce nenorocit! M-am gîndit mult la această scenă, ca şi cum toată fiinţa Ioanei s-a concentrat atunci. Cînd i-am povestit-o de curînd, ea nu şi-a mai adus deloc aminte ( nu se prefăcea, căci îşi găsea învinovăţiri mai mari) şi nu cunoştea existenţa celor doi comici americani. “Poate că le văzuse fotografia, dacă spun eu, dar îi uitase complect... în orice caz, era imposibil ca eu s-o fi surprins transfigurată, ascultînd pe celălalt”... Ce proporţii imense căpătase pentru mine întîlnirea aceea! 
  Altă dată am zărit-o cu Viky la braţ, pe Calea Victoriei, pe la ora şase seara, cînd e lume multă pe stradă. Niciodată nu-i plăcea să treacă pe Calea Victoriei. O fi venit cu dorinţa ascunsă să mă întîlnească? imaginea celor două fete la braţ m-a calmat pentru ziua aceea, ca şi cum mi-aş fi închipuit că totuşi nu s-a întîmplat nimic. 
  Dar, desigur, fiind întîlniri scurte şi în aceste două dăţi nefiind nici măcar văzut de Ioana, n-au schimbat nimic între noi. (Şi Ioana mi-a povestit mai pe urmă că m-a văzut de cîteva ori. O dată m-a surprins uitîndu-mă la ea, crezuse c-am recunoscut-o. N-an obser-vat-o, căci eram absent şi indiferent pentru locul unde mi se îndreptau ochii. N-am observat-o, căci eram cu gîndul în altă parte: la ea!) 
  A treia oară am schimbat împreună chiar cîteva cuvinte. Mi-a ieşit în cale pe o stradă lăturalnică, am salutat-o şi am trecut înainte. După ce ne-am depărtat cîţiva paşi, m-a strigat. Mai tîrziu mi-a spus că a visat în noaptea aceea că o să mă întîlnească şi înconjura pe cît putea străzile principale spre a mă evita. Am întrebat-o încotro se duce: “La biserică“. Ce ciudat, ce să caute Ioana la biserică, unde mu mergea niciodată? Purta însă acum cu ea o viaţă atît de străină, că orice mi-ar fi spus iar fi părut posibil. Acum, cînd ştiu că avusese cu celălalt o epocă de misticism, îmi explic drumul ei. Probabil că era chiar aşteptată la biserică deci un rendez-vous deghizat. Poate de la biserică aveau să meargă direct la hotel. Dar în clipa aceea, febril, căutam să spun vorbele cele mai inteligente, reflecţiile cele mai surprinzătoare, înşiram în cîteva minute tot ce gîndisem mai de seamă atîta vreme lungă ca să o impresionez. La o teorie a mea s-a opus cu toată firea, aşa cum făcuse întotdeauna, şi m-am gîndit, pierzînd orice nădejde; “Nici acum nu se pricepe să fie mai bună şi să nu mă mai umilească!” 
  Şi unul din reproşurile cele mai vehemente pe care i le fac: “Cum ai putut să VEZI în ce hal de disperare eram (căci atunci apărusem pentru cel mai necunoscător în a citi fizionomii o zdreanţă) şi totuşi să te culci cu altul?” Iar alteori, cînd îmi povesteşte nefericirea ei lîngă celălalt: 
  — Ah! Dacă te-ai fi despărţit de el înainte de întîlnirea noastră.Dacă n-ai fi trecut din braţele lui în ale mele, am mai fi putut încerca să fim fericiţi! Aşa mă agăţ de iluzii. 
  O! prima oară cînd am ţinut-o din nou în braţe, goală, după despărţire! Stîngăcia mea unde s-o duc! 
  Ca şi altădată? Pentru o clipă aşa de mare, acelaşi decor? Să-i aduc aminte astfel de o mulţime de neînţelegeri pe care le avusesem în locul acela? Cu atît mai mult cu cît noi nu voiam să refacem vechea noastră existenţă, ci să încercăm o viaţă nouă. Sau poate că şi ei şi-au ales acelaşi loc? 
  Şi, în sfîrşit, împreună. Ce dor îmi era de trupul ei! Ca şi cum în lipsa ei nu s-ar mai fi întîmplat nimic cu mine. Aceeaşi impresie a avut şi ea. Era emoţionată, ca şi cum m-ar fi aşteptat tot timpul, fără să se apropie nimeni de dînsa. Dar n-am avut curajul să-i spun tot adevărul în ce mă priveşte. Cu mine, atîţia ani, nu s-a întîmplat, într-adevăr, NIMIC! În timp ce ea... poate săptămînal? Mi-a spus, ca să mă consoleze: “N-aveam timpul şi nici nu eram amatoare. Amînam pe cît puteam. Poate de vreo douăzeci de ori cu totul”... Numai atît? Dac-ar fi numai atît! Să spunem treizeci, mai bine mai mult decît prea puţin. Şi, între timp, îmbrăţişări ascunse şi sărutări cînd nu e nimeni de faţă. Ea încerca o nouă viaţă şi eu, bărbatul, aşteptam! Ce umilinţă! Cum aş putea uita? Corpul ei fermecător lîngă mine, superb, virginal, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic! Ce nefericit eram şi totodată ce poftă aveam de el! Şi cum voiam să mă convingă că nu mă doare amăgit de dorinţa puternică de atunci. Am spus la întîm-plare. “Fapta noastră de acum e sfîntă. Ea şterge toate profanările de mai înainte şi te reface, pură, aşa cum te-am cunoscut”. 
  Şi acum, în discuţii, cînd Ioana vrea să mă pedepsească, îmi aminteşte vorbele mele: “Fapta noastră sfîntă!” Închiriasem o came-ră de hotel special pentru ea! Făceam acelaşi lucru ca şi celălalt! Şi după împlinirea faptei sfinte toaleta de rigoare! 
  Ioana are dreptate: spusesem cuvinte de roman-foileton, aşa cum se întîmplă totdeauna cînd eşti nenorocit, oricît de inteligent ai fi. 
  Lîngă mine, Ioana mîngîie pe Ahmed şi-i spune cu o nespusă dragoste: “Are mămica o bucăţică de pisică!” 
  Şi mă întreb: “Poate să fie Ioana rea vreodată?” 
  Cum azi a fost o zi plictisitoare, i-am sugerat Ioanei: “Ce-ar fi să facem o vizită Lidiei?” (O vecină mereu invizibilă.) 
  — Ştii bine că s-a eschivat să ne invite! 
  — Avea o scuză plauzibilă: scutura casa. Acum este totul aranjat, după spusele lui madame Pitpalac. În definitiv, o putem lua pe Lidia la plimbare, dacă îi face plăcere. 
  — Ce umilinţă, să depinzi de plăcerea acelei fete stupide.
  — Nu ştiu de ce o numeşti stupidă. Nu poţi să o taxezi aşa dupăscurta noastră cunoştinţă. 
  — O să vie cu noi cu siguranţă, de-abia aşteaptă să o inviţi. Am vă-zut ce emoţionată este cînd îţi vorbeşte. Eu nici nu existam între voi. 
  
  — E normal ca noi să avem unele amintiri — inofensive — faţă
  de care tu să rămîi străină. — Şi mai vorbeşti de sufletele noastre identice! 
  — Are vreo importanţă Lidia mai mult decît un mic amuzamentşi ar putea schimba ceva dintre noi? 
  — Nu mă importă. Nu pot s-o sufăr!
  — Poate că eşti geloasă. 
  — A ironiza gelozia cuiva este facil şi inuman.
  — Aceasta echivalează cu o mărturisire.
  — N-am toate drepturile?
  
  Cu ce savoare m-am răzbunat! Parcă iscasem anume această discuţie ca să mă pot răzbuna: 
  — Nu mai ai nici un drept, ceea ce ai făcut m-a eliberat complect.Nu cumva ţi-ar conveni ca eu să-ţi fiu fidel? Şi să fiu imbecil pînă la sfîrşitul vieţii? Pentru cine aş face acest sacrificiu? Am de gînd să nu renunţ la nici o fată frumoasă, dacă mă va accepta, şi să n-am nici un scrupul! 
  Eram încîntat, aproape credeam că am şi făcut astfel, şi Ioana a plecat fruntea, parcă ar fi aflat despre mine fapte împlinite, pe care ţi-e imposibil să le mai schimbi. 
  Nu mai are dreptul să fie geloasă! Ce nerozie! Ca şi cum chinurile noastre depind de drepturi şi datorii! Dar alteori, în momentele ei de remuşcare, Ioana pretinde: 
  — Dacă m-ai înşela, aş suferi îngrozitor, dar n-aş face nici un reproş. Atît de mare este instinctul meu de dreptate. 
  Vezi tu, Sandule dragă, pe mine n-ar trebui să mă iei totdeauna în serios: sunt bolnavă. 
  Desigur că-i bolnavă. Un doctor, dacă ar cerceta-o bine, i-ar găsi fără îndoială un defect. Un al treilea care ar citi rîndurile acestea s-ar grăbi să reflecteze: “Nu mă interesează eroina, este un caz patologic”. Ca şi cum asta ar împiedeca pe Ioana ca să fie bună sau rea, să-i simt trupul cald cerînd dreptul la existenţă, aşa cum nu pretind fetele obicinuite, drăguţe şi neînsemnate. Ioana este bolnavă, dar dacă examinezi de aproape, orice gest al nostru se poate explica printr-un secret organic şi ajung la concluzia că nu avem nici un liber-arbitru, că suntem conduşi de fatalităţile structurii noastre. Îmi pot consola cu gîndul acesta gelozia? În iubita mea se poate constata imediat că se găseşte ceva anormal. Însăşi inteligenţa ei care pîlpîie parcă, nu este rezultatul unor raţionamente, ci al unor iluminări, intuiţii uimitoare, întretăiate cu stîngăcii faţă de unele întîmplări simple ale vieţii. Pare un matematician care pe tablă face cine ştie ce socoteli complicate, e pe cale de a demonstra cine ştie ce secret ai universului şi care se încurcă, din pricină că la un moment a înmulţit greşit pe 7 cu 8. 
  Atunci mă revolt: cum nu mi-am dat seama că Ioana avusese tot timpul febră şi că nu e capabilă să-mi suporte jeluirile? Nu pot însă să admit că ea depinde în întregime de boala ce o minează. Pot explica aşa plecarea ei cu altul, dar nu şi reîntoarcerea la mine. Şi chiar în ziua cînd se încolătăceşte împrejurul meu şi cînd tremură fierbinte, nu sunt în stare să mă gîndesc este ceva anormal, şi frenezia ce o pune îmi place s-o explic: “Aşa au făcut toate îndrăgostitele”. Şi, orgolios, îmi spun: “Am avut prilejul să fiu iubit în mod excepţional”. Este posibilă o dragoste veritabilă, în care să nu consideri tovarăşul egal cu tine capabil să te înţeleagă? Să te porţi ca şi cum el ar fi un copil? Adică să-l alinţi, să-i dai jucării, să te amuzi de toate capriciile lui, să-i intri în toate voile, să te mîndreşti că-ţi aparţine? Dar de cîte ori ai vreo supărare, nu o împarţi cu el, te retragi în locuri ascunse, ca să reflectezi, te îndrepţi la străini, ca să ceri o consolare, iubita mea Ioana e numai o păpuşă? 
  — O să te vindecăm, Ioana, vom face tot ce va fi posibil ca să tevindecăm. 
  — Ce bun eşti! Tu eşti un sfînt! 
  Şi, fără să mă aştept, îmi sărută mîna. Ştiu că lauda ei nu mi se potriveşte, că nu e decît natural să doreşti vindecarea vecinului, oricine ar fi el, iar pînă acum nu contribuisem cu nimic, la această vindecare. Vorba ei nu arată decît că se simte bine lîngă mine în momentul acesta, că e îndrăgostită. Ioana e deseori excesivă. Cînd e supărată, la fel îmi exagerează vina. Dar deocamdată mă las în voia ei, încîntat că poate, măcar pentru o clipă, să-şi facă o imagine aşa de minunată despre mine. Adoraţia Ioanei se pretează la ridicol, dar e binefăcătoare. 
  Am fost la Balcic şi am luat pe Arabella cu noi, iar în barcă, fără jenă de ceilalţi indiferentă la protestările mele, Ioana a ales pentru mine locul cel mai bun. A fost o noapte miraculoasă, pe ape, sub seninul complect, iar noi între vis şi viaţă, confundînd mirajul visului cu al realităţii. Am ajuns la începutul dimineţii acasă. Portul Cavarnei era mai puţin pustiu de cum ne aşteptasem, căci aci oamenii se scoală devreme. Pe ponton, domnul Jianu stă de vorbă cu madame Pitpalac. Cum ne-a văzut, domnul Jianu s-a retras timid la el, dar doamna ne-a venit în întîmpinare, ne-a întrebat, a avut păreri. A vrut să apară Arabellei drept o persoană cu distincţie. Pe Arabella o cunoşteam de multă vreme înaintea tuturor, şi uimirea mi-a fost mare cînd am descoperit-o (îi uitasem numele), după ce mi se vorbise mult timp de ea. Fusesem cu cîţiva ani mai înainte, ca student la cursurile de vară din Dijon, şi acolo, printre alţi romîni, se găsea şi Arabella. Apăruse zglobie, vorbăreaţă, ironică, amuzantă, avînd corpul bine împlinit, ochii şireţi, obrazul roz, nasul în vînt, ciripind tot timpul franţuzeşte, cu rochie de voal rose cu buline negre. Prea de aproape n-am cunoscut-o, dar am păstrat o impresie de primăvară şi o revedeam acum galbenă, ofilită, pămîntie, neglijentă în îmbrăcăminte, cu carnea ce nu mai păstrase nici o urmă de prospeţime. Iar în vorbe, exagerînd acum un accent ţărănesc, pe care nu l-ar fi arătat pentru nimic în lume la Dijon, unde voise să fie cît mai exact franţuzoaică. Îşi luase acest accent poate fiindcă aşa se transformase gustul ei de răsfăţ de odinioară sau fiindcă aceasta o apropia mai mult de ţară — mama ei era ţărancă — către care o poartă uneori dorurile, dorind poate o viaţă mai simplă, dar mai curată. Multă vreme nici n-am recu-noscut-o căci nu mai făcea nici o aluzie la Dijon. Numai ochii ei, cu o strălucire ciudată, mi-au dat bănuieli. În faţa mea apăruseră două fiinţe complect diferite, la fel de caracteristice amîndouă, şi anevoie le pot suprapune. Între ele se răsturnase o prăpastie cumplită. 
  Ioana reflectează după obiceiul ei: 
  — Priveşte cum transformă dragostea pe un om. Această femeiecare a fost deşteaptă, învăţată, frumoasă, cum e distrusă definitiv, în voia uşuratecului Charles. Cine ar mai putea să o mai readucă la viaţă? Cum să nu-i fie permise toate fanteziile? Şi n-avem dreptul să îndreptăm asupra ei nici o judecată burgheză. Fiecare vorbă spusă de ea, mai inofensivă, este un geamăt. Ce puteţi pricepe voi, bărbaţii, din toate aceste! 
  M-am dus pe plajă numai cu Arabella, căci ceilalţi aveau alte treburi şi acolo, fără nici o poză, ca unui vechi prieten, cu un ton de femeie nenorocită, care nu mai păstrează nimic din gluma amuzantă şi artificială de odinioară, mi-a spus amănunte din viaţa ei tristă, la întîmplare, bucurii şi mai ales necazuri, aşa cum îi veneau în minte şi aşa cum le trăise. Şi în clipele acele m-am simţit frate cu Arabella, to-varăş, mi-am adus aminte că noi ne cunoşteam cel mai de demult, că toţi ceilalţi erau veniţi mai pe urmă şi ne complicaseră existenţele începute aşa de suav, eu urmărind cu atenţie, ca ceva extrem de important pentru mine, pe profesorul de la Dijon explicînd tablourile din Colmar şi Arabella rîzînd inepuizabil, în rochiţa roză cu buline negre. 
  Soarta creează uneori astfel de situaţii, încît oricît de serioşi am fi, trebuie să procedăm superficial. Viky s-a îmbolnăvit pe neaşteptate şi doctorul, chemat grabnic, nu poate da nici o părere. Domnul şi doamna Axente au sosit şi ei, iar Arabella pare de prisos. Toţi şi-au pierdut capul, dau o mulţime de sfaturi şi leacuri, dar temperatura lui Viky persistă. În sfîrşit, s-au hotărît şi au dus pe Viky la Cavarna, unde poate fi mai bine îngrijită. Rămîne ca noi să facem zilnic naveta pînă la Ca-varna ca să aflăm veşti. Arabella, stingheră, a plecat. La necazul celorlalţi ea nu prea avea rol, totuşi ne cunoaşte destul de bine şi nu putea fi indiferentă şi, în definitiv, a rîs cu Viky, s-a distrat cu ea. Şi noi am păstrat totdeauna o ciudă că a plecat înainte de a şti ce e cu Viky, dar nu pot spune cum ar fi trebuit să facă altminteri. Ce ridicol este însă să exagerezi părerea de rău, să cauţi s-o faci egală cu a celorlalţi direct interesaţi! Uneori trebuie să te nelinişteşti pentru o simplă durere de cap, cu toate că bolnavul a putut în absenţă să aibă o mie de dureri de cap, de care, departe chiar de ai fi ştiut, nu ţi-ar fi păsat deloc. 
  Zilele în port deveniseră aşa de asemănătoare, încît, ca să nu ascund nimic, pot mărturisi că boala lui Viky mă bucură. Aveam să scăpăm pentru cîteva zile de o persoană care ne turbura intimitatea, oricît de discretă ar fi fost şi mereu în tovărăşia altora. (Iar dacă mai trecea pînă la noi, o făcea numai din politeţe, căci cu noi nu putea să aibă nici o distracţie.) Trebuie să ne ducem la Cavarna pînă la vindecare, în fiecare zi, să schimbăm atmosfera, să ieşim puţin între oameni. Ioana, cu toate oboselile ei, e gata să mă întovărăşească şi, susţinută de alte preocupări, nici nu observă cei patru kilometri ce sunt trebuitori să-i facem de cele mai multe ori pe jos. Ajutăm s-o aranjeze pe Viky în automobil, şi apoi pornim la Cavarna, în urma automobilului în care Viky luase loc cu soţii Axente. Cînd sosim, găsim pe Viky în pat în salon, camera cea mai mare a casei. Curat, fiecare lucru la locul său şi peste tot un covor imens, cu o admirabilă îmbinare de culori. Viky pare obosită; după obrajii roşii, se vede că are o arşiţă mare, dar nu uită deloc să se arate politicoasă cu toată lumea. Surîde ca de obicei şi răspunde la toate întrebările noastre, ce nu mai contenesc. Ioana se aşează chiar lîngă dînsa, ca să probeze desigur, cum se obişnuieşte la cazurile acestea, că nu-i este frică de boala sorei sale, sau că e oricînd gata chiar s-o împărtăşească. A venit şi un doctor al Cavarnei, bulgarul Petroff. Întunecat, rar la vorbă şi, deoarece chiar vorbele acelea rare nu le spune cu convingere, făcînd o impresie proastă. Constată şi el temperatura lui Viky, pune cîteva întrebări şi, ca recomandaţie, spune înainte de plecare: “Boala trebuie să-şi urmeze cursul. În orice caz, nu intră în camera bolnavei decît doamna Axente. Poate să fie o boală contagioasă.” Ioana încearcă să protesteze, să asigure că ea vrea să îngrijească pe Viky, dar i se demonstrează că ar fi o imprudenţă inutilă. De altfel, în cazul acesta n-ar mai şti ce se întîmplă cu mine, rămas singur în vila din Port. Observînd nedumerirea doctorului (oricît de nepriceput ar fi), se prevede o boală care poate dura mai mult. Cu temperamentul meu de a exagera, de a trece de la o limită la cealaltă, acum mă obsedează moartea posibilă a lui Viky. Colecţionez ultimele ei vorbe sau gesturi ca pe relicve de mare preţ. Mă simt la întretăierea misterelor supraterestre. Părăsesc camera cu ezitare, mă uit la toate obiectele ca să le înţepenesc în minte, să ştiu decorul unde Viky se va stinge în fiecare zi. Luîndu-mi rămas bun de la Viky, vocea îmi tremură, de emoţie. În antreu îmi dau lacrimile, iar Ioana îmi spune cald: “Ce copil eşti!” Uşa salonului se închide în urma mea, ca o uşă de temniţă, pe unde nu mai poţi pătrunde, pe unde pedepsitul nu va mai ieşi niciodată. 
  Ce încîntată este doamna Axente de rolul important care i s-a încredinţat! Să fie singură “în secretul salonului”! Intră şi iese de două ori mai mult decît trebuie, îşi găseşte treabă şi cel mai mic serviciu îl face în mai multe etape, ca să dureze mai mult şi să o ocupe. Ne spune la fiecare moment noutăţi noi (“Viky încearcă să doarmă“, “Viky a închis ochii”, “lui Viky îi este sete”) cu vorbe grăbite şi ca şi cum n-ar avea timp mult de pierdut, dar aceste amănunte făcînd-o mai mult să întîrzie. De fapt, se plictiseşte numai cu Viky nemişcată, iar ajunsă între noi, prin povestirile ample pe care le începe totdeauna singură — căci nu ne mai pricepem ce să întrebăm — vrea să arate că nu şi-a uitat nici un moment datoria şi că se va întoarce cît mai curînd la locul de pază, de unde s-a îndepărtat numai silită. Chiar dacă n-am fi noi, tot aşa s-ar agita, ca să-l ţie în curent pe domnul Axente, sau ca să schimbe pentru moment decorul, să ia în antreu linguriţele de pe o măsuţă şi să le puie pe cealaltă. Noi suntem tot timpul în antreu, ca şi cum am aştepta noutăţi mari în fiecare clipă, sau ca şi cum datoria noastră ne obligă să stăm tot timpul acolo, să putem fi astfel oricînd de folos. Doamna Axente este destul de mărinimoasă ca să împartă osteneala cu noi, şi pe mine mă trimite uneori după vreo cumpărătură în oraş, iar Ioana trebuie să prepare vreun medicament. Ce multe artificii întrebuinţează unele persoane ca să îndeplinească rolul cel mai serios. În definitiv, cu toate agitaţiile ei caraghioase, riscă în orice moment să ia boala. 
  Venim zilnic la Cavarna de obicei pe la ora patru după-amiază. Drumul îl facem într-un camion de ocazie, care a transportat sacii cu făină la port şi apoi se întoarce să încarce din nou. De multe ori ne ducem chiar pe jos, şi soarele loveşte cu toată forţa în noi. Ioana, preocupată de ce o să afle, nu se plînge de drum. Dimineaţa rămînem în port, căci Ioana are treabă să aranjeze prin cameră (Helene e zilnic la Cavarna ca să ajute pe doamna Axente) şi să facem plaja. Încercăm chiar de dimineaţă să aflăm veşti şi atunci, prin bunăvoinţa vameşului, telefonăm la poşta din Cavarna la ore anumite. Primim de obicei aceeaşi vorbă: “Tot aşa”. La ora patru, sosiţi la oraş, aflăm iarăşi multe amănunte de la doamna Axente, dar din care nu se pot extrage decît aceleaşi concluzii: că Viky este tot mai slăbită, dar nu şi-a pierdut delicateţea obişnuită şi, în clipele cele mai rele, tot “nu are nevoie de nimic”. Temperatura se menţine, la ora şase întrece de 39 grade, iar doctorul tot nu spune o vorbă hotărîtă. 
  Începem prin a face o mie de planuri pentru Viky, dar renunţăm pe rînd la ele. Fiecare emite tot felul de presupuneri, ne irităm unul contra altuia şi cîteodată ne supărăm chiar pe bolnavă, cu toţii în prada nervilor. Numai Viky, după cum ne spune doamna Axente, reuşeşte să rămînă mereu calmă. Noaptea pornim înapoi. Ca să nu mergem prea pe întunerec pe un drum pustiu la o oră tîrzie, ne promitem să plecăm devreme, dar totdeauna întîrziem. Nu avem îndrăz-neala să părăsim prea iute casa bolnavei, unde la fiecare minut ni se pare că se poate întîmpla ceva neprevăzut. Şi mai sunt zile cînd doctorul vine în întîrziere (ce treabă are în Cavarna minusculă?), iar noi voim ultima lui părere sau aşteptăm efectul unei doctorii. Cînd voim să plecăm în sfîrşit, constatăm că noaptea a venit de mult, găsim inutil să ne mai grăbim. Ne aşezăm la o masă în faţa unei cafenele, luăm o bere şi cîţiva mititei, iar un ţigan spintecă aerul cu o melodie tărăgănată. Cîntecul lui, cu toate că e fals, căzînd peste sufletele noastre în veşnică emoţie, în timp ce cerul se încovoaie miraculos cu stelele strălucitoare, pare plin de nostalgie. Obosiţi, spunem numai cîte o vorbă, tot despre bolnavă, şi suntem cu toţii (Roza ne întovărăşeşte pînă la colţul de unde drumul o porneşte spre cîmpie) pioşi, ca într-o biserică. După ce ne luăm rămas bun de la Roza, cu frica morţii lui 
  Viky în noi şi a singurătăţii, sub stele şi lună, printre umbrele mişcă-toare ale vreunui copac, abia vorbind, apropiaţi, coborîm spre mare. 
  Doctorul Petroff nu ne inspiră nici o încredere. De cîte ori vine, aşteptăm cu emoţie decizia lui, dar totdeauna spune cuvinte neho-tărîte, se arată încurcat, ca şi cum ar fi şi el un simplu om, fără cunoştinţe medicale. Asta nu-l împiedecă să-şi încaseze în fiecare zi taxa. Un tinerel, dar ursuz, încruntat, impresie de prost, cu nişte haine cenuşii care îl fac şi mai sumbru. Am chemat şi pe doctorul Abramoff, mai bătrîn, gros, volubil, voind să fie spiritual dar de fapt şi el tot aşa de evaziv. Viky are dureri la pîntec şi-i trebuie neapărat gheaţă. Ceea ce este foarte greu de găsit în orăşelul acesta. De fiecare dată trebuie 
  o pledoarie întreagă ca să convingem pe vreun cîrciumar să ne vîndă. A găsi gheaţă este aşa de complicat, punem atîta panică înainte şi atîta bucurie după ce o găsim, încît avem impresia că numai de ea depinde vindecarea lui Viky, În sfîrşit, doctorul Petroff a spus un nume de boală: febră tifoidă. Cuvîntul e înspăimîntător, dar, în sfîrşit, cunoşteam contra cui trebuie dusă lupta. Nesiguranţa medicilor fu-sese oribilă, cu atît mai mult cu cît ea se întîmpla în timp ce termometrul era mereu aproape de 40 de grade. Avusesem impresia că în tîrgul acesta Viky poate să moară cu zile. 
  Doctorul Petroff a luat sînge lui Viky şi l-a trimis la analiză la Constanţa. În două zile, sau cel mult trei, vom afla adevărul. Avem un moment de optimism, ca şi cum am afla că Viky merge spre bine. Doamna Axente este mai elocventă ca niciodată. După ce doctorul Petroff şi-a dat sentinţa, ea s-a dus imediat la Viky să-i spună “vestea bună“. A găsit-o dormind şi a trezit-o din somn. l-a spus cu cea mai blîndă voce: “Ştii că a aflat doctorul ce ai: (aici probabil că a făcut o minută de suspensiune pentru efect)... tifos... De-acum ştim cum să te vindecăm.” Fără o vorbă, Viky a deschis ochii, a privit-o o clipă şi i-a închis din nou. Doamna Axente a adăugat, la povestirea ce ne-o făcea în antreu, ca şi cum ar fi voit să o scuze: “Sărăcuţa, nu-şi mai dă seama de nimic, aşa este de moleşită.” 
  La istorisirea ei am sesizat că bucuria noastră e deplasată, că fu-sese produsă mai mult de o stare nervoasă ce nu suporta la infinit aceeaşi nelinişte fără nici un moment de discordare, şi ne-am pos-omorît din nou. 
  Una din impresiile zilnice ale doamnei Axente, pe care ne-o trans-mite imediat, este că parcă Viky ar fi chemat-o. Atunci îşi întrerupe povestirea şi se duce imediat în camera bolnavei, deschizînd şi închizînd cu precauţie uşa. Noi rămînem fără suflare, aşteptăm să aflăm ce s-a întîmplat. Si, în sfîrşit, doamna Axente vine să ne anunţe că numai “I s-a părut”. Şi cu toate că Viky nu o striga niciodată, fie că este prea bolnavă ca să facă un astfel de efort, fie că are răbdare să aştepte, totuşi, doamnei Axente continuă să i se pară că aude vocea lui Viky. Prin uşa o clipă deschisă izbutesc să văd interiorul camerei, dar parcă schimbat complect, căci misterul bolii ce se petrece acolo, cît şi toate doctoriile, sticluţele şi paharele, toate lucrurile care nu mai au ordinea de la început, au făcut transformări. Mirosul doctoriilor invadează toată casa. 
  Domnul Axente nu mai incomodează, iar în definitiv, este în casa lui. Se mişcă de pe un scaun pe altul şi vrea neapărat să-şi dea şi el părerea. Cu mine e ceremonios şi în faţa mea nu face nici cel mai mic gest de autoritate, dar Ioana mi-a povestit că a fost toată viaţa lui un despot, înspăimîntă încă pe oamenii cu care are relaţii şi pe cei mai apropiaţi chiar ii terorizează. Roza suferă mult din pricina supărărilor lui. Însă am impresia că faţă de nevastă-sa e foarte supus şi, în orice caz, că ea face din el orişice, cu puţină şiretenie. Pe faţa doamnei Axente nu se întrevăd de loc urmele unor îndelungi nemulţumiri, dar ai impresia că nimic n-ar putea să o întunece, iar o moarte cît de apropiată nu i-ar furniza decît un nou prilej de a istorisi cu o bogăţie de amănunte. Acum domnul Axente o cheamă tot timpul tînguitor, răsfăţîndu-se, şi-l auzi “cum uiţi tu pe micul tău”, “de mine nu vrei să ştii nimic”, şi e anost să auzi astfel de scîncete din partea unui om bătrîn, cu faţa toată încreţită. Doamna Axente îl ascultă surîzătoare, cu înţelesuri către noi. Joc cu el tot timpul cărţi, reîncep pentru a suta oară ,şasezeci şi şase” ca să-i întreţin simpatia şi să-i răsplătesc oarecum că i-am pus stăpînire pe casă, dar poate şi de enervare ca să treacă timpul mai uşor în aşteptarea doctorului. Cînd Viky doarme, doamna Axente joacă panţarola cu noi şi se antrenează ca şi cum nu se întîmplă nimic în odaia alăturată, schimbă spirite cu bărbatul său 
  — lasă că o să te învăţ minte să nu mai ai curaj să joci cu mine”, “te-ai îngălbenit de frică”, mă las bătută la început, dar să mă vezi tu mai tîrziu” etc. — şi dacă aude vreun zgomot de la Viky, se întrerupe cu destulă neplăcere şi, înainte de a pleca, ne face un semn cu înţelesul: “Mă întorc numaidecît!” Iar noi aşteptăm. Cu nerăbdare. De ce n-aş mărturisi-o? În timpul acesta Roza stă cuminte intr-un colţ al odăii ca să n-o vadă domnul Axente şi să nu-i dea vreo nouă poruncă, iar Ioana, fără rost, se plimbă prin antreu, iese afără, se întoarce iar. Gîn-deşte desigur: “Ce oribil este să joci tot timpul cărţi!” Dar nu spune nimic, din jenă pentru menajul Axente, faţă de care se simte obligată sau din pricina bolii lui Viky, care face penibilă orice ceartă, iar cînd mai tîrziu plecăm, Ioana este aşa de fericită găsindu-se cu mine pe drumul pustiu, încît nu se mai gîndeşte să-mi facă reproşuri sau epuizează reproşurile în cîteva cuvinte neînsemnate. 
  Dimineaţa parcă nu s-ar scurge tot viaţa mea, aşa diferă de ce se petrece seara. Neliniştea e tot aşa de mare, dar nu asistăm la boala lui Viky decît de departe. Marea şi tot decorul portului continuă să aibă miragiu asupra noastră şi să se înfiltreze în noi. Cum servitoarea pleacă de dimineaţă la Cavarna, suntem în cea mai strictă intimitate. Nici o frică de a fi surprinşi de cineva. Madame Pitpalac, care ne făcea vizite odinioară, acum nu mai vine, căci simte că ar deranja. Curiozitatea şi-o calmează de departe, sau acum a trecut la alte întrebări, deoarece despre noi ştie tot. Ioana aranjează în cameră, prepară ceva de mîncare, şi o face fără stîngăcie, poate pentru că, avînd alte gînduri, nu se mai sinchiseşte de ceea ce face. Sau pentru că eu lăsîn-d-o în pace, nemaiobservîndu-i fiecare mişcare ca apoi să-mi spun observaţiile răutăcioase, nu-i mai înteţesc instinctul ei de împotrivire. Dar nu putem să profităm de singurătate, emoţiile ne sunt mereu întrerupte de gîndul soartei lui Viky. Avem impresia că la fiecare clipă poate sosi vreo veste rea, şi ar fi oribil să ne surprindă fericiţi. Cavalerii lui Viky par fără rost pe plajă. Vin la noi să ia informaţii şi apoi se retrag, fără chef de amuzament. Nici domnişoara Ţurai, care probabil că ţipă la fel, nu ne enervează decît uneori, căci nu o auzim decît rar. Hacik stă mult de vorbă cu noi şi e deznădăjduit de boala lui Viky. N-am mai văzut un om de omenie mai perfect ca el, îndurerat de tot ce se întîmplă rău în jurul lui. Poţi să-i spui toate necazurile fără nici o jenă. Ai impresia, indiferent de fiinţa lui umilă, că eşti consolat. Ajungi la convingerea ca oamenii se împart numai în două categorii: cei răi şi cei buni. Şi marea pare pustie de cînd nu mai văd printre valuri strecurîndu-se graţioasa înotătoare Viky. Iar noaptea ne înspăimîntă orice zgomot, şi şobolanii fac tot felul de zgomote ciudate în pod, marea vîjîie, parcă ar fi un om care trage să moară, şi toate uşile magaziilor se zbat la vînt. Ni se pare că se pregătesc dezastre şi toate spiritele ne vizitează. 
  Mă căznesc să fac o plăcere lui Viky şi nu reuşesc. Este prea bolnavă ca s-o mai intereseze ceva. I-am trimis un buchet de flori, mi-a mulţumit pentru ele, dar după scurt timp doamna Axente a trebuit să-l aducă înapoi, căci mirosul tare îi făcea rău. Mi-am spus că poate muzica ar distra-o puţin; Viky prinde cu uşurinţă toate temele, dar de obicei nu are curajul să refuze vreo plimbare, vreo escapadă în mare din pricina unei melodii. Acum a trebuit ca doamna Axente să ridice diafragma patefonului înainte de terminarea bucăţii. (Şi doamna Axente, care întredeschise uşa ca să anunţe după primele note: “Ce fericită este! Parcă s-a vindecat dintr-o dată!”) 
  Cum Viky e bolnavă, are toate drepturile, şi mă simt umilit de insuccesele mele. Ioana are uneori, dintr-o dată, remuşcări că nu ajută cu nimic pe Viky, şi atunci se osteneşte pentru vreo treabă neîn-semnată. 
  Complică inutil. O persecută mereu gîndul să intre la Viky, ca şi cum ar putea fi de folos, şi de fiecare dată trebuie să-i demonstrez inutilitatea imprudenţei ei. Discuţia se transformă, pe tema aceasta, în ceartă. 
  La un moment dat, cînd stăm într-un colţ al antreului, am sur-prins-o ieşind pe furiş din camera lui Viky (în lipsa doamnei Axente). Era atîta mulţumire pe faţa ei, i se părea că desăvîrşeşte o faptă atît de valoroasă, încît n-am avut răutatea să-i spun că am văzut-o. 
  Sunt multe mistere între noi... 
  Atît timp cît suntem la Cavarna, nu mai discut cu Ioana de trecut. La fiecare minut am putea fi întrerupţi, şi nu vreau să escamotez chestiunile importante. Temperamentul meu se împotriveşte ca să pun întrebările direct, imediat, am nevoie de îndelungi pregătiri. Totodată, am laşitatea de a afla adevărul şi cuceresc pas cu pas acest adevăr. Îmi prelungesc o suferinţă care altfel ar fi puternică, dar epuizată din-tr-o dată. Dimineaţa însă, pe plajă, suferinţele noastre au rămas aceleaşi. Scene puternice nu se mai petrec, căci le considerăm, instinctiv, ca o impietate. Parcă am fi bătrîni şi ne facem socoteala vîrstei pierdute zadarnic, cu multă melancolie, dar fără revoltă. Sărutările între noi sunt rare, frăţeşti, fără perversitate. Ne simţim obosiţi. Zilele mai calde ca totdeauna şi marea cuminte, legănîndu-se în cadenţă, ne influenţează în această amorţeală. Cîmpie care a fost odinioară plină de flori şi de iarbă proaspătă, pe unde a trecut un uragan. 
  Ioana spuse tînguitoare: 
  — Cred că nimic nu s-ar mai putea întîmpla, că am ajuns la sta-rea în care totul îmi este egal. Aşa am dorit întotdeauna: să nu mă mai impresioneze nimic şi să nu am nici o suferinţă prea mare. E drept că şi bucuriile au devenit în aceeaşi măsură neînsemnate. 
  — Cred că priveşti adevărul sub un singur aspect: al dragostei noas-tre. Urmăreşti starea lui Viky cu aceeaşi înfrigurare. 
  
  — Mă întreb dacă este aşa. Uite, îţi fac mărturisirea fără nici o remuşcare. Bineînţeles, aş vrea din toată inima să se facă Viky sănătoasă. N-ar fi sacrificiu pe care să nu-l îndeplinesc şi, fără ezitare, aş schimba soarta mea cu a ei. Nu mai am nici un optimism pentru viaţa mea, pe care o socotesc inutilă, nu sper în nimic, nu doresc nimic. S-a prăbuşit tot ce-am încercat să clădesc şi cred ca şi tine: deoarece m-am înşelat de atîtea ori şi aşa de funest, nu mai pot să mai am nici o siguranţă în vreo judecată de a mea. Şi în felul acesta poate cineva trăi? Viky îmi este dragă, am copilărit cu dînsa, îi admir sufletul curat, incapabil să supere pe cineva, dar n-avem nici o legătură amîndouă. Să mai insist asupra deosebirilor noastre ar însemna să crezi că iarăşi sunt orgolioasă, nu pentru că ocupaţiile mele sunt de mai bună calitate ca ale ei, dar pentru că tu nu preţuieşti decît ceea ce îmi e şi mie familiar: gust pentru viaţa artificială, închisă în bibliotecă, sau pentru turburările interioare. Şi dacă ar trăi Viky şi dacă ar muri, faţă de dînsa aş rămîne la aceeaşi depărtare. 
  Cu ce accent a pronunţat Ioana cuvintele ,moartea lui Viky”, la care mă gîndesc deseori cu spaimă, dar nu îndrăznesc să le aduc în conversaţie! 
  Ce disperată trebuie să fie Ioana ca să aibă un asemenea curaj! 
  — Şi eu nu mai am nici o însemnătate pentru tine? Ţi-a devenit indiferentă existenţa mea? 
  — Tu mi-ai fost tot ce-am avut mai scump pe lume, şi oricît nu ne-am înţeles, am fost perfect asemănători. Aceleaşi aptitudini am avut, aceleaşi preocupări şi aceleaşi defecte şi calităţi sufleteşti. Orgoliul ne-a fost egal şi, din pricina lui, n-am suportat nici unul nici o înjosire şi ne-am răzbunat pentru orice umilinţă. Asemănarea aceasta a făcut imposibilă o minciună intre noi, care e esenţială între doi oameni ce vor să se împace şi poartă numele de ,menajament”: am ghicit imediat tot ce unelteşte celălalt. Şi acum n-aş putea spune că ţin mai puţin la tine, îmi eşti tot atît de necesar, dar s-au schimbat multe. Aş fi incapabilă să mai am conflicte, gelozie, ură, patimă. Aş suporta chiar să pleci cu altă femeie şi te-aş aştepta cu acelaşi calm. Ţi-aş lucra flanele ca să nu răceşti sau aş băga de seamă ca să ai mîncare bună. Dragostea celei mai devotate mame... Căci am îmbătrînit. 
  — Îţi închipui că într-un timp atît de scurt s-a putut face o tran-sformare atît de mare! N-au trecut decît cîteva zile de cînd îmi replicai, cu vehemenţă, la orice părere. 
  
  — Întotdeauna schimbările în mine s-au petrecut brusc. Probabilcă se petrece o lucrătură ascunsă, dar hotărîrea apare deodată. Aşa te-am părăsit şi aşa m-am întors la tine. Am fost bolnavă de dragoste, acum m-am vindecat. 
  Noutăţi grave. Definitive? Sau numai convingeri de moment, aşa cum obicinuieşte Ioana? Sunt obosit şi mi-este indiferent. 
  Astăzi am venit mai devreme la Cavarna, imediat după prînz, ca să aflăm rezultatul vizitei doctorului Bogdan, venit special de la Bazargic, în toate amănuntele. Era un eveniment prea însemnat ca să ni se transmită numai prin telefon. Doctorul Bogdan fusese de dimineaţă şi, după o cercetare atentă, opinase tot pentru tifos. Nu avea mare lucru de ordonat, dar să continuăm cu gheaţa şi cearşafurile ude şi, pentru reconfortarea bolnavei, injecţii cu ulei camforat. A făcut chiar el prima injecţie, fără ca Viky să fi încercat cea mai mică împotrivire. Acum, cînd căpătam siguranţa celor ce se întîmplă, ne calmăm puţin. Mi se pare insuportabil de petrecut atîta vreme la casa menajului Axente. Povestirile doamnei Axente au devenit de-a dreptul plictisitoare, iar tonul dezmierdat al domnului mă torturează. Am plecat cu Ioana şi cu Roza în orăşel şi, ca să găsesc un mijloc de distracţie, am intrat în cafenele, m-am amuzat la vitrinele sărăcăcioase. Am cumpărat tot ce mi s-a părut bun de mîncare, ca să avem provizii la mare. Am regretat lipsa oricărui mijloc de distracţie, a vreunei petreceri populare sau măcar a unui cinematograf. La urmă ne-am dus în grădina publică, mare dar neîngrijită. Ne-am instalat pe nişte fîn şi am început să mîncăm cu poftă struguri cu pîine. Ca desert, şocolată. Eu am povestit istorii vechi şi am făcut planuri pentru viitorul Rozei. Bine dispuşi şi complect singuri în locurile acestea, ne-am jucat copilăreşte, chiar de-a prinselea. La întoarcere, în poartă, ne aştepta doamna Axente. Triumfătoare, îşi relua rolul mare pe care îl diminuasem zi cu zi şi chiar i-l desfiinţasem după vizita doctorului Bogdan. 
  — Ştiţi, copii, că a venit rezultatul de la Constanţa. Si, după o mică tăcere calculată abil: N-are tifos! 
  Vestea s-a transmis printre toate cunoştinţele noastre din Cavarna imediat. Unii ne felicită şi vor să scoată din rezultatul acesta argumente de fericire. Cei mai mulţi, influenţaţi de figurile noastre, nu ştiu ce să spună. Am telefonat doctorului Bogdan, de data aceasta enervaţi şi pe el. Şi dînsul n-a găsit decît să exclame: “Fir-ar al dracului!” Pe doctorul Petroff aproape l-am certat, şi a suportat cu o mutră imbecilă tot scandalul nostru. Apoi, tot aşa bîiguind: “Eu tot febră tifoidă cred că este. Am toată încrederea în analiza făcută la Constanţa (bulgar ipocrit!), dar cine ştie ce s-a întîmplat, poate că nu s-a găsit nimic în momentul acela, căci am trimis noi prea degrabă sîngele. Simptomele sunt ca la febra tifoidă: temperatură mare, stare generală de prostraţie, lipsă de poftă de mîncare.” 
  Suntem exasperaţi contra lui. Vrasăzică, iar încearcă să ne aducă bănuieli. Nici măcar să nu reuşim să avem certitudinea că tifosul este exclus! După ce pleacă, îl batjocorim între noi din toată inima: “Cine l-a mai făcut şi pe ăsta doctor! Habar n-are! (Parcă doctorul Bogdan ştiuse ceva!) Si, pe deasupra, şi încăpăţînat!” 
  Ioana e tot aşa de indignată ca şi mine. Dar printr-un curios joc psihologic al ei, emite tocmai o pretenţie şi ea vagă, de a doctorului Petroff. 
  — Trebuie să ne facem injecţii antitifice! 
  Cum protestez energic împotriva acestei idei, căci e inutil să mai suportăm nişte injecţii cu efecte dezagreabile pentru o boală inexistentă, şi pentru că mă irită contrazicerea Ioanei, ascultînd pe doctorul Petroff, pe care îl găsisem pînă atunci imbecil, Ioana, ca de obicei, se încăpăţînează cu atît mai mult în gîndul ei. Şi o bucată de timp uită complect de boala lui Viky, şi toată discuţia evoluează nu-mai dacă trebuie să ne facem injecţii sau nu. 
  La plecare am întîlnit pe madame Pitpalac. Ea ne-a spus misterios: 
  — Doctorul Abramoff susţine ca el a ştiut totdeauna că nu e tifos.Mai degrabă tuberculoza intestinelor. 
  Trăind aceste scene şi transcriindu-le, îmi dau seama ce ridicole sunt, ce amuzante chiar, parcă imitaţie după cine ştie ce pagină de satiră a lui Moliere împotriva medicilor. Dar pe un pat zace de o săptămînă Viky între viată şi moarte, fără măcar ca să ştim ce să facem ca să-i venim în ajutor. Putem glumi? 
  De-abia pe la 11 noaptea, sub un cer superb, ne reluăm drumul spre port. Încep: 
  — Nesiguranţa este oribilă. Poate că numai eu am nenorocul că orice mi se întîmplă, rău sau bine, să-l aflu în etape, să am în fiecare zi, de mai multe ori, speranţe şi apoi deznădejdi. Sau poate că alţii suportă mai uşor aceste stări. Eu am impresia că mi-e bolnav tot sufletul din pricina nesiguranţei, şi aceasta e cauza că orice se transformă pentru mine în cataclism. Chiar şi o scrisoare întîrziată cu o zi mă distruge. Aş prefera certitudinea cea mai gravă, căci pînă la urmă te deprinzi cu ea. 
  — De aceea faci tot posibilul să escamotezi adevărul şi să înde-părtezi cît mai mult aflarea lui. Dar spui o teorie cu ocazia lui Viky, care-ţi este, oricîtă milă ai avea, o străină. Dacă ar fi ceva personal, altfel s-ar întîmpla. Acum vrei să termini în orice chip o chestiune ce nu te interesează decît vag şi care te împiedecă de la atîtea planuri: să priveşti marea în tihnă sau să pleci, căci a trecut data pe care o hotărîseşi pentru plecare. 
  — Aceste sunt rautăţi gratuite. Sau mai degrabă sunt observaţiivalabile pentru orice om, dacă are curajul să se examineze fără menajamente. Poate ca ai dreptate: aş vrea să pot privi marea în tihnă. Cred că privind marea sau ascultînd muzică bună, parvin să ajung, numai atunci, la extaz, să nu mă mai întrerupă spiritul critic ce-mi distruge de obicei orice bucurie. 
  — Mă întreb uneori dacă eşti om. Am iubit o maşinărie. Oricît desubtilă ar fi, îi lipseşte singurul lucru care interesează în dragoste: umanitatea. 
  — Tragi concluzii prea grăbite, după obicei. Din moment ce sunt în stare, şi încă cu vehemenţă, să mă entuziasmez şi să mă deprim, nu pot fi numit maşinărie. De altfel, cred că nu se potriveşte acest 
  
  termen nici unui om. În fiecare se găseşte o altă structură a instinctelor, o altă combinare a lor. Deci, dacă mă iubeşti, trebuie să mă accepţi cum sunt, fără să mă numeşti maşinărie, oricîte contraziceri ai găsi. Aceste contraziceri există în orice om. De pildă, vezi pe unii foarte repezi în toate şi totuşi mîncînd extrem de încet. Am avut din pricina ta, trei ani la dispoziţie ca să-mi verific caracterul. 
  — Mereu revii la aceleaşi fapte.
  — Pentru că mi-au fost esenţiale. Toată experienţa mea de viaţă porneşte de acolo. Nu vei vrea poate să iau argumente din grija mea de student, cînd voiam la vreun examen să iau bilă albă în loc de roşie! 
  — Dar devine intolerabilă tovărăşia dintre noi, dacă discutăm nu-mai despre ceea ce s-a întîmplat! 
  — Nu trebuia să se întîmple nimic!
  — Totul a fost numai din pricina ta! 
  — Bine ca te poţi consola aşa de iute!
  
  — Şi, în definitiv, puteai să împiedeci de la început orice. Dimpotrivă, ai avut perversitatea să ne împingi unul spre celălalt. Cine îmi făcea mai multe elogii despre el? 
  — Sunt încîntat, căci cu atît mai scîrnavă apare fapta lui de maitîrziu. 
  — Eşti prea bun observator al celor ce te interesează ca să nu fi observat că între mine şi el se făceau trăsături de care NOI pe atunci nu ne dădeam seama. (O! Acest plural ,noi”, care îi leagă pe amîndoi!). 
  — Nu-ţi dădeai seama... Se potriveşte asta pentru tine. Dreptulacesta ţi-l dau, dar nu se potriveşte deloc cu el, care s-a gîndit de la început că trebuie să încerce. (Analizînd fraza aceasta, îi descopăr mai multe motive: despărţeam pe pluralul ,noi”, care mă duruse ascuţit, în timp ce toată conversaţia mă doare numai molcom, cum, jucîndu-te cu un foc care numai te dogoreşte, ţi-ar sări pe piele o scînteie chiar; în acelaşi timp, cred că aşa este obiceiul lui; avea insă şi scuza căci abia o cunoştea pe Ioana şi proceda cu ea cum procedează oricine cu o fată ce nu i se împotriveşte prea mult; mai este şi un al treilea motiv al vorbelor: vreau să o umilesc pe Ioana.) 
  
  — Un bărbat trebuie să conducă pe femeia lui, s-o povăţuiască.Întotdeauna ai fost lipsit de orice autoritate. 
  — Nu eşti o zdreanţă, te poţi administra singură! Poate că am privit dragostea noastră dintr-un punct de vedere romantic. Nu m-am deprins cu ideea că tu nu mă înşeli numai pentru că te împiedec eu să ai ocazia! De-acum înainte voi şti cum să procedez; nu voi aduce în casă pe nimeni, căci s-ar putea întîmpla o catastrofă! 
  — Cum mă pedepseşti!
  — Dar cum mă doare!
  
  Şi cum aş putea înregistra întunerecul ce ne împresoară, umbrele pomilor, cerul albastru cu stele şi cu luna pe jumătate, plutind ca o barcă, pornită poate de pe marea ce se zbate tot mai aproape! Atmosfera strecurîndu-se printre noi în toţi porii... Şi cum Ioana a tăcut, semn că e grozav de nenorocită (mai mult ca mine?), şi,că picioarele 
  o duc la întîmplare, spun, apăsînd pe cuvinte, cu imensa tristeţă: — Abia cîteva zile au trecut de cînd pretindeai că ai ajuns la o 
  stare sufletească definitivă şi că nimic nu te-ar mai turbura! — Şi Viky, care ar putea să moară! 
  În noaptea următoare, după ce la Cavarna am văzut că n-a fost nici o schimbare, pe acelaşi drum, aproape la aceeaşi oră continuăm conversaţia. Ioana spune: 
  — Ce oribilă am fost ieri! Cînd Viky este aşa de bolnavă, noi am uitat-o perfect (nu mai era către ea nici un gînd), ca să ne certăm pe neînsemnatele noastre neînţelegeri. Căci nu sunt neînsemnate, comparate cu moartea? Şi cînd te gîndeşti că, indiferent de luciditatea noastră, am fi în stare să pornim aceeaşi discuţie! 
  — Nu trebuie să ne irităm, căci ce am făcut este profund ome-nesc. Nu poţi să susţii tot timpul o stare funebră fără să intercalezi preocupări puerile. Educaţia noastră tîmpită ne-a dat iluzia absolutului, şi de aceea suntem mereu nenorociţi, descoperind că orice sentiment nu este decît aproximativ. 
  — Aceasta nu-i decît o scuză deghizată, pentru a-ţi împăcaconştiinţa. Deci nu mă poţi învinovăţi pe mine că mă scuz. Atît timp 
  
  cît ai curajul să trăieşti, iţi aranjezi în folosul propriu tot ceea ce e convenabil. Cazul tău e curios: eşti mereu atent la tine şi la vecini, încerci să nu fii deloc binevoitor cu tine şi totuşi iţi scapă observaţii esenţiale, pe care le poate face din întîmplare omul cel mai puţin fin! 
  Sunt convins de nereuşita finală. Însemnează că nu fac observaţii cu un scop, ci dintr-un viciu temperamental. O fi avînd acum Ioana dreptate? Numai în cazul acesta? Sau şi în alte cazuri? În care? Există o trăsătură atît de esenţială în mine, pe care eu n-am examinat-o niciodată? Mereu alte perspective ale omului. 
  — Ce îngrozitoare este nesiguranţa în care ne ţine boala lui Viky! 
  — Exact subiectul de la care am pornit ieri. Ce savoare pentrutine, care extragi fiori din moartea altora! 
  — Ce inutile ofense, pornite într-o clipă cînd nu sunt vinovat cunimic. 
  — Sunt convinsă că, cu ocazia lui Viky, de o mie de ori te-ai gîndit la moarte, ai imaginat o mie de cortegii funebre, dar te-ai jenat ca să mi-o spui. 
  — Acelaşi lucru făceam şi cînd Viky era sănătoasă.
  — Atunci gîndul tău era inofensiv, pe cînd acum apare oribil. 
  — Am trăit cu aceeaşi intensitate şi atunci şi acum. N-am fost far-sor niciodată. 
  — E uşor de imaginat dezastre pe socoteala altora!
  — La fel imaginez şi pe seama mea.
  — Totuşi, Viky este aproape să moară şi tu eşti sănătos tun. 
  — Tot sufletul meu este bolnav. Mă vezi în fiecare clipă chinuin-du-mă. 
  — Cînd te gîndeşti că dacă aş muri eu, în loc să ţipi sau să tearunci în mare, ai combina scene funebre şi apoi le-ai scrie, bineîn-ţeles, pricepîndu-te să le gradezi cum trebuie, ca să ajungi la punctul culminant şi la efectul dorit. 
  
  — Orice scriitor, cît de sincer ar fi, îşi aranjează suferinţe reale. 
  — Şi apoi publici volumul, vezi cum se vinde, te bucuri dacă ai o presă bună. 
  — Exact.
  — Ce mediocru este acest “exact”, care nu explică sau nu scuzănimic, şi care împacă totuşi conştiinţa. 
  — Nu pot împiedica nimic din cele ce se petrec în mine, cel mult
  le pot observa şi taxa ce e bine şi ce e rău. — Şi tu, care te crezi pedagog adică avînd pretenţia de a ameliora! Urmează o lunga tăcere şi ni se aud paşii sonori lovind pietrele. 
  Apoi Ioana reîncepe. 
  — În definitiv, ai dreptate. Trebuie să ne închipuim şi moartea lui Viky. Vom suporta-o mai uşor dacă ne deprindem cu ea. 
  Ce dezastru ar fi! Moartea nu i se potriveşte deloc graţioasei Viky, care niciodată nu şi-a pus întrebări prea profunde. Cu silueta ei deli-cată, îmbrăcată cu cel mai bun gust, cu nasul puţin în vînt, cu rîsul frumos, care îi luminează întreaga faţă, mereu în tovărăşia băieţilor, glumind cu toţii, dar ştiind cum să păstreze distanţele, aşa am ştiut-o pe Viky! şi acum, deodată, s-o imaginez ţeapănă, galbenă, plecînd în călătoria fără capăt, singură, descifrînd taine sau strecurîndu-se, strigoi, printre umbrele nopţii. Acum, altă Viky, şi la fiecare moment iarăşi 
  o schimbare, aceeaşi fiinţă multiplicîndu-se la infinit şi noi încercînd inutil să explicăm toate aceste aspecte. 
  Ce ciudate sunt capriciile soartei sau ale lui Dumnezeu! De ce a ales-o tocmai pe mititica Viky să joace un rol atît de important? Şi eu, care mă crezusem predestinat pentru un astfel de rol şi care, alături de Viky, sunt un nevolnic, clovn intr-un mic circ de provincie pretin-zîndu-se actor! 
  — Ce bucurii ne propuneam pentru Cavarna şi ce sfîrşit lugubruînchipuim acum! 
  — În nici un caz n-a fost o bucurie! (Am simţit ochii Ioanei cătîn-du-mă prin noapte, să ghicească ce gîndesc. M-am simţit obligat să spun:) A fost totuşi singura posibilitate de a suporta viaţa! 
  — Cred că suntem identici! Şi alipindu-se de mine: Te iubesc, Sandule! 
  
  În noaptea aceea n-am adormit decît tîrziu, atîtea preocupări m-au obsedat şi aşa de puternic se zbătea marea drept sub fereastră. 
  Am întîlnit pe Hacik în uşa cafenelei lui Mihali. Are obiceiul să-mi puie ca primă întrebare: “Ce mai face duduia Viky?” Azi, ca să mai variez programul, i-am vorbit eu mai întîi despre Viky: “Ştii că Viky a întrebat de dumneata. Spune ca îi e dor să-i cînţi.” Toată povestea era inventată numai ca să-i fac o mică plăcere. Am fost ruşinat de minciuna mea, aşa i s-a luminat faţa de bucurie, dar nu puteam să-mi mai schimb vorba. Pentru oamenii simpli orice cuvînt are o semni-ficaţie exactă, nu sunt în stare să bănuiască nimic îndărătul lui. Ce admirabili sunt aceşti oameni, şi ce reconfortanţi! S-a oferit imediat să se ducă la Cavarna să-i cînte lui Viky la fereastră, şi n-am putut să-i opresc decît mai adăugînd o minciună că la ora asta Viky doarme. Do fapt, că stă zi şi noapte în letargie şi nu mai poţi deosebi cînd e trează şi cînd doarme. Dar Hacik va veni neapărat după-amiază... Trebuie deci să plecăm noi mai devreme, înaintea lui de e posibil, şi s-o anunţăm pe Viky prin doamna Axente să nu se mire cînd va auzi la fereastră sunet de vioară. Si, dacă se poate, să-l suporte un sfert de oră. Deci trebuie să pretindem lui Viky, aproape de moarte poate, să ia parte la combinaţiile noastre convenţionale de oameni teferi! 
  Seara, cu Ioana şi cu Hacik pe prispă, fac planuri pentru Viky, deoarece temperatura e scăzută. Ioana e preocupată dacă Viky trebuie să se mărite la vîrsta asta sau e bine să mai aştepte. Şi apoi, ce fel de bărbat s-ar potrivi mai bine cu dînsa. Dar deocamdată o vom lua pe Viky din nou la port. O vom păzi, Helene îi va face mîncare bună şi multă, vom ţine-o toată ziua pe plajă, şi prietenii ei desigur că o vor amuza cît mai bine. O singură frică are Ioana: ca nu cumva Viky, profitînd de un moment de neatenţie, să intre în apă ca să înoate. 
  — Înotul este pasiunea ei! E o mică zăpăcită şi e în stare de o asemenea nebunie! 
  Plimbarea noastră de noapte înspre port e o plimbare de tineri îndrăgostiţi care nu au nici o experienţă, se amuză de toate naivităţile, cred în jurămintele eterne. Complectă refacere interioară, fără nici o spaimă pentru viitor. 
  S-a terminat tot chinul. Îmi este egal tot ce s-a întîmplat, căci ştiu ca în clipa aceasta Ioana tremură pentru mine şi ar fi în stare să facă tot ce i-aş propune, să fugă cu mine, să-şi renege familia, să trăiască cu mine nemăritată, în văzul tuturor, indiferentă la bîrfeala lumii, să se arunce în mare fără de nici o ezitare. Starea care o cuprinde în întregime (o simt în toate fibrele vibrînd) este extazul. 
  Ce magnifică noapte! Ce parfumat e aerul, stelele ce sclipitoare şi luna halucinantă, pe razele căreia coboară şi urcă fără oprire strigoii şi toate arătările. Ursitoarele torc firul vieţii noastre din raze de lună! Iar marea! Tot mai aproape se simte mirosul, i se aude neîncetata ei legănare, neobosita ei încercare de a construi miracole şi apoi destrămarea înainte de a porni din nou. Simbol al tuturor planurilor omeneşti, construcţii mereu reîncepute, inutile poate, căci ştii perfect că nu vor ajunge la vreun rezultat, dar ce superbă lucrătură! Este admirabilă îndeosebi dezinteresarea acestor osteneli! 
  — Te iubesc, Ioana! Nu trebuie să crezi că vorbesc numai din pricina unui entuziasm momentan. Logica cea mai strictă îmi dă dreptate. Ai făcut o greşeală fără ca dragostea pentru mine să-ţi fie deloc alterată. Ai avut toate scuzele: m-ai văzut indiferent! Poate că nu corespundeam cu febrilitatea ta de îndrăgostită şi cînd îmi simt acum sufletul în aşa mişcare, obicinuită la tine, îmi dau seama ce bicisnic am fost, ce stupid, ce nevoie ai avut să te vindeci cu orice preţ. Ai încercat ceea ce ţi-a stat la dispoziţie. Îmi închipui cu ce amar! Ai o educate prea burgheză, prea cinstită, ca să nu ţi se pară gesturile acestea oribile, chiar dacă inteligenţa ta are toate curajurile. Te văd acum: suferi în orice moment, nu atît din milă pentru mine — ai dreptate, în dragoste n-are ce căuta mila — cît din scîrba că ţi s-a putut ţie întîmpla aşa ceva. Eşti umilă în orgoliul tău. Iubita mea orgolioasă, mi-e dor de buzele tale fierbinţi (,fierbinte” nu este pentru tine, pasionată, un cuvînt convenţional?) şi de toate principiile înrădăcinate în tine, orice teorii ai susţine. Şi poate că fericită ai fi nu avînd la dispoziţie biblioteca cea mai imensă, ci cu un şorţ şi cu picioarele fără ciorapi în papuci, cu părul în dezordine, în faţa unei căsuţe de ţară aruncînd grăunţe la o mie de păsări. Am învăţat atîtea, am chibzuit atîtea, şi încă să nu fiu în stare să diferenţiez sufletul de corp! Sufletul, care a rămas tot aşa de intact ca şi în prima zi de cunoştinţă, căci ai rămas tot aşa de naivă în dragoste, pe rînd deprimată şi entuziastă, interesată de orice aş face eu, iubita mea, care, după ce citeşte cinci ceasuri în şir o carte grea, găseşte extraordinar un spirit prost de al meu şi rîde dacă mă strîmb! 
  Şi corpul a fost profant? Cînd fiecare scenă era susţinută cu o voinţă încordată şi lăsa un gust amar, iar uneori un imens dezgust? Ce cunoaşte el din corpul tău? Oricît l-ar fi examinat, oricît se va fi încercat să-l murdărească, să limpezească toate misterele lui? Ce ştie el de vibraţiile corpului tău, starea ta normală pentru mine? Ce interes poate avea corpul tău fără acele vibraţii? Putea să te înlocuiască, fără nici o diferenţă. Ţi-aduci aminte de Tristan şi Isolda. Isolda, ca să nu fie obligată să se culce cu Mark, a pretins ca împreunarea să se petreacă în întunerec, şi trimitea pe Brangane în locul ei. Din această stratagemă, Mark n-a observat nimic. Desigur că Tristan ar fi observat imediat dacă într-o noapte n-ar fi fost Isolda în braţele lui numai după freamătul iubitei, acum absent! 
  Ce fericit sunt! Ce rar i se întîmplă unui om să aibă o astfel de superbă ocazie în viaţă! Să cîntăm, să ajungă pînă la bolta cerului! 
  — Dacă ar dura tot timpul aşa!
  — Dar ce ne pasă ce se va întîmpla mîine! Nu trebuie să aducitocmai tu nelinişte în beţia noastră, aşa cum mă învinovăţeşti pe mine de atîtea ori. Se poate ca mîine să murim noi sau să moară Viky, să nu ne mai iubim, să ne despărţim iarăşi. Şi chiar avem siguranţa tragediilor viitoare! Este fatal ca emoţia noastră de oameni tineri să nu rămînă identică şi ca, în cel mai bun caz, dragostea să se transforme în prietenie, aşa cum ştim că s-a întîmplat cu toţi oamenii, în toate timpurile. Apoi vom îmbătrîni, ne vom urîţi, ni se vor ofili feţele. Ce frumoasă eşti Ioana, în seara aceasta! Şi la urmă, oricît de tîrziu, fatal, unui va părăsi pe celălalt, prin distrugerea totală, care este la capătul oricărei sforţări omeneşti! Poate că şi în lună au fost odată oameni şi se vor fi găsit şi acolo îndrăgostiţi tot aşa de febrili ca şi noi. Dar ce ne pasă! Ce contează ce a fost şi ce va fi în clipa aceasta de o aşa de intensă trăire! 
  — Ce transformări în tine!
  — Probabil că totul a depins de boala lui Viky, s-au amestecat neliniştile geloziilor mele cu neliniştile morţi lui Viky, care la fiecare moment apărea ameninţătoare. Poate că teroarea, din pricina soartei lui Viky, a grăbit consumarea chinurilor din cauza trecutului. Şi dintr-o-dată am descoperit că vindecarea mea depinsese de coborîrea temperaturii lui Viky. Nici măcar n-a fost boala ta, ci a lui Viky, adică a unei persoane care mi-e foarte agreabilă, dar, în definitiv, destul de indiferentă, numai în funcţie de existenţa ta. Şi tot timpul cît am fost despărţiţi m-am gîndit doar de cîteva ori la ea şi atunci cu ciudă: aveam convingerea ca ea continuă să surîdă spre toţi vecinii, să aibă ochii luminoşi şi fruntea fără nici o cută, ca cineva care nu cunoaşte ce e supărarea, continuînd discuţiile ei neînsemnate cu tot soiul de cavaleri. 
  — Nici nu s-a vindecat complect, şi ai şi început s-o critici.Ioana spune asta glumind, fără intenţii de a-mi face vreun reproş. 
  — Pentru că şi Viky redevine ceea ce a fost. N-am văzut-o, dar aş putea paria, căci în toate cazurile se petrece la fel. Boala şi apropierea morţii n-au învăţat-o nimic, natura s-a căznit cu dînsa dîndu-i o experienţă absolut inutil. Să vezi că mîine o să reînceapă să surîdă ca de obicei. (Dar oare cu mine nu se petrece acelaşi lucru, indiferent dacă mă consider mai profund decît Viky? Se va schimba ceva, aşa cum cred în momentul acesta? Nici acum, cînd mă simt invadat de bucurie, nu s-au potolit întrebările, semn că nu sunt complect vindecat.) 
  
  Ca să-mi înăbuş bănuielile care se ridică în mine, spun: “Te iubesc, Ioana! Pot să ţi-o afirm fără nici o ezitare. Ce să socotesc? Să precizez? La socoteală desigur ca oricărei dragoste i-ai găsi limite. Trebuie să ai încredere în tot sufletul meu, ce freamătă pentru tine şi mă îndeamnă să-ţi fac această mărturisire. 
  — Sunt fericită, Sandule!
  Noaptea, îmbrăţişarea cu Ioana a fost frenetică, aşa cum nu mai fusese din primele timpuri. 
  A doua zi, doamna Axente ne-a anunţat că Viky îşi recăpătase temperatura mare. Chiar mai dinainte noi redevenisem la starea noastră obicinuită. 
  Se lasă seara, copacii se subţiază, şi, printre ramurile lor cerul e aproape alb. Doctorul Petroff a trecut pe la noi şi a constatat pe Viky tot aşa de rău, ceea ce se putea constata fără nici o ştiinţă specială. Ne-am aşezat pe pridvorul casei, eu şi Ioana, în voia melancoliei orei, şi Hacik, venit să ia informaţii despre Viky, a acceptat invitaţia şi s-a instalat lîngă noi. Îl simţim aşa de apropiat, că nu mă sfiesc să-i spun: 
  — Tare suntem necăjiţi, Hacik!
  Această vorbă cuprinde multe dureri fără legături între ele şi totuşi
  
  împletite aşa de bine, înlocuindu-se una pe alta, suprapunîndu-se. 
  — Şi eu sunt atît de supărat! 
  Are curajul, umilul Hacik, să se jeluiască, poate pentru că accen
  tul meu arată că am răbdare să-l ascult puţin sau pentru că el vrea să ne încurajeze pe noi. Omul, în egoismul lui, îşi găseşte o consolare că se mai găsesc şi alţii în aceeaşi situaţie, sau chiar mai rău. 
  — Dar ce-ai păţit, Hacik?
  — Cîte n-am păţit!
  
  Este atît de amuzant spunînd aceasta, încît îmi vine să rîd. Deseori nu ne interesează o durere adevărată numai pentru că se prezintă caraghios. 
  — Şi nu poţi să ne spui şi nouă necazurile? 
  — Maşinka ne-a făcut familia de rîs.
  Hacik are o mulţime de fraţi şi surori mai mici decît el, care foşnesc cu toţii pe drumurile portului. N-aş putea să recunosc pe nici unul, dar, cînd văd vreun copil dezmăţat cu părul roşu şi cu pistrui (Hacik, singurul din familie, e negru ca un ţigan), sunt sigur ca e un reprezentant al familiei prietenului nostru. Hacik nu-i iubeşte, cu toate că face sacrificii imense pentru ei, îşi împarte mica lui leafă ca să-i hrănească şi să-i dea la şcoală (ştim asta de la madame Pitpalac). Sau poate că-i iubeşte, căci el e tot numai nevoie de a iubi şi de a sacrifica, dar nu mărturiseşte, de ruşine, căci ştie ce impresie proastă ne face această droaie de copii obraznici şi fără de nici o delicateţă. Nu l-am văzut pe Hacik stînd de vorbă cu vreunul din ei. El se strecura pe cărările portului ca şi cum ar fi fost singur pe lume, dar madame Pitpalac pretinde că în fundul unei magazii se petrec deseori sindrofii de familie. Pe Maşinka am remarcat-o, roşie şi pistruiată ca şi ceilalţi, însă domnişoară care nu umblă cu picioarele goale şi care-şi păstrează o ţinută de fată ce se crede frumoasă. Cu madame Pitpalac se salută, dintr-amîndouă părţile o înclinare delicată din cap şi un zîmbet fin, şi cred că le-a persecutat mult timp chestiunea care trebuie să salute mai întîi, iar acum fac tot posibilul să dea din cap în aceeaşi clipă. 
  Şi iată că Maşinka păcătuise şi ea în misterul vreunei magazii sau poate chiar pe pămînt, la jocul razelor de lună. Cu cine? Hacik n-a vrut să ne spună decît vag: “Cu un parşiv”. 
  Faptul se întîmplase de multă vreme, nu se mai putea face nimic să se împiedice venirea copilului, ce avea să aducă ruşinea familiei. De un mariaj care să acopere păcatul nici nu putea fi vorba. Tipul o ştersese şi nu aveai cum să-i dai de urmă. Şi apoi, cum să aduci în casă pe un derbedeu! “Cîte planuri îmi făcusem eu pentru Maşinka! Îi cumpărasem o casă la Cavarna şi pusesem şi ceva bani deoparte. Ce s-a ales din toate acestea!” 
  Ce triste aceste mărturisiri! Dragostea lui Hacik pentru soră-sa spusă deodată! Dar cum putuse strînge aceşti bani din leafa lui neînsemnată? În cît timp şi cu ce sacrificii? 
  — Şi acum trebuie să stau aici să păzesc pe Maşinka să nu-şi facă seama şi să-i viu în ajutor la ceea ce se va întîmpla. Aş vrea s-o ascund undeva, să nu afle nimeni. Dar unde? Şi ce vom face cu copilul? Lumea e rea, bagă de seamă orice. Madame Pitpalac trebuie să şi fie în curent. 
  Ce prieteni trebuie să ne socoată Hacik că ne spune astfel de lucruri! Şi mai ales ce singur trebuie să se simtă! 
  — Şi eu, care voiam să plec imediat. Niciodată n-am avut noroc! 
  — Unde să pleci? Aveai intenţia să ne părăseşti fără să ne spui nimic? 
  — Nici eu nu ştiam nimic pînă astăzi. Am primit o depeşă care m-achemat la Ada. 
  Hacik ne spusese odinioară, la o oră tot aşa de melancolică, despre dragostea lui fără nădejde pentru o fată frumoasă, Ada. Cînd încercasem să-l consolez (cu ce argumente facile te mulţumeşti ca să consolezi pe alţii!), “de ce nu încerci s-o uiţi, căci nu te iubeşte”, mi-a ripostat: “ce-are a face, o iubesc eu!” Ada îl chinuise, căci făcuse dragoste cu diferiţi tineri, numai pe Hacik nu-l băgase niciodată în seamă. 
  — Acum te cheamă? Asta înseamnă că te iubeşte. S-a prefăcutnumai că nu te observă. Un mijloc de cochetărie, la care a renunţat imediat ce a văzut că te retragi dumneata. 
  — M-a chemat pentru că acum e bolnavă greu şi are nevoie demine. Dar ce-are a face? Are toate drepturile. 
  
  Hacik nu poate să fie iubit, dar e necesar în timpurile de deznă-dejde. Ada ştie să se folosească bine de generozitatea lui. 
  — Ce să fac?
  Întrebare pe care mi-o pun şi eu deseori. Am egoismul să cred că numai în mine se petrec cataclisme. 
  Uneori, la Cavarna, rămîn singur în antreul de lîngă bolnavă; doamna Axente nu poate părăsi pe Viky, domnul Axente citeşte vreun ziar şi fetele sunt duse după cumpărături. Şi atunci fac pasienţe şi sunt aşa de nenorocit şi încurcat în atîtea presupuneri, încît pun în reuşita pasienţei dovada vreunui mic amănunt din existenţa trecută a Ioanei (de pildă, dacă a dat celuilalt o anumită sărutare) de care n-am curajul să o întreb. 
  Întotdeauna sosim cu frică, după-amiază, la Cavarna. Ne temem de o veste proastă. Ne e frică să schimbăm vreo vorbă ca să ne spunem temerile, dar discutăm, pe măsură ce ne apropiem, tot mai molcom, tot mai distrat, ca odată cu apariţia primelor case ale tîrgului să ne întrerupem de tot. Tremurăm amîndoi. La colţul străzii de unde se poate vedea casa familiei Axente, ne înfiorăm să nu vedem doliu. Şi apoi, după ce scăpăm de această groază, îmi mai spun încă în restul drumului: “De fapt, nici n-ar fi avut timpul să puie doliu! Poate s-a întîmplat ceva de curînd!” Şi cînd, în sfîrşit, doamna Axente, totdeauna prima la întîmpinare, ca şi cum ne-ar fi văzut că venim, ne anunţă spunîndu-ne: “Viky e la fel. Temperatura a fost 40 grade”, răsuflăm uşuraţi. Totuşi, moartea posibilă a lui Viky nu ne-ar apărea ca ceva cu totul neaşteptat. De la timpul cînd ne temeam să ne gîndim la aşa ceva pînă acum, cînd facem chiar unele aluzii, a trecut mult. Cînd sunt numai cu Ioana, în călătoriile noastre nocturne spre port mai ales, dacă nu pronunţăm chiar numele lui Viky, vorbim de moarte în general, mereu ca şi altădată, dar acum se simte că avem în noi o panică imediată. În noaptea miraculoasă, numai noi pe drumul pus-tiu, printre umbre, în apropierea mării prezentă în noi tot timpul, chiar cînd n-o vedem, discuţiile grave par la locul lor, şi spunem multe gînduri pe care ziua le ascundem cit mai bine! Cîteodată, aceste generalităţi triste pe care le vorbim mi se par o impietate dacă mă gîndesc a doua zi la ele: am impresia că exploatez cazul lui Viky. Taina în care se săvîrşesc ele îmi măreşte impresia că fac un lucru nepermis. Alteori îmi iau apărarea: găsesc o dovadă că soarta lui Viky mă impresionează mult, indiferent de anumite clipe în care am convingerea ca totul mi-ar fi egal. În Ioana probabil că se petrece ceva similar, dar ne e penibil să ne facem mărturisiri. 
  Cîteodată sunt cuprins de poftă de iniţiativă. Orice plan, cît de mare, nu mă înspăimîntă. Clădesc o viaţă fericită cu Ioana sau mă indignez împotriva atîtor trîndăviri, pricina tuturor necazurilor, în timp ce o lume întreagă munceşte şi nu mai are timp să se tînguie. 
  Sunt convins că-mi voi susţine energia şi că-mi voi pune în aplicare proiectele, cu toate că experienţa ar trebui să-mi aducă aminte că nu e prima oară cînd sunt invadat de astfel de stări şi că freamăt inutil. 
  Discut cu Ioana despre trecut, pe pridvorul casei familiei Axente. Am luat temperatura la ora 6 — mare — a fost doctorul, tot aşa de evaziv, şi, cum ştim că pînă mîine nu putem avea nici o noutate în ceea ce priveşte pe Viky, putem să ne ocupăm puţin şi de noi. 
  — Aş fi curios să ştiu cum s-au petrecut faptele în primele zile. Afost curînd după despărţirea noastră? 
  — Vreo două luni jumătate.
  — Mi-ai spus vreo trei luni.
  
  Niciodată nu poate să-mi spuie ceva exact. E drept, nu ţii minte exact decît ceea ce te interesează. Dar cu patimă luptam cu Ioana ca să aflu că între ei intimitatea a durat cu o zi mai puţin. 
  — Reduci timpul ca să mă consolezi. Şi cum a fost? Tipul şi-a pledat mult timp cauza? 
  — Nici unul din noi nu bănuia nimic din ceea ce o să i se întîmple.Vorbeam literatură, artă. La un moment dat, a spus, tot cu ocazia unui subiect literar, cuvintele: “ei se doreau”. Deodată am tresărit amîndoi, ne-am întrerupt şi am înţeles că se putea să ni se întîmple şi nouă la fel. 
  — Numai tu iai hotărîrile dintr-o dată.
  — Atunci am aflat numai că lucrurile ar fi posibile. Hotărîrea de-finitivă am luat-o mai tîrziu. 
  — Cînd? După o lună?
  — Cam o lună...
  — A avut răbdarea să aştepte el atîta? Şi în timpul acesta cefăceaţi? Discutaţi tot literatură? 
  — Da... Dar mai stînjeniţi.— Şi la urmă?
  
  — La urmă m-a întrebat dacă vreau să mă dau lui.
  — Te voia gratuit! Nici măcar nu ţi-a propus să te ia de nevastă! O femeie nu se dă gratuit decît în două cazuri: cînd iubeşte sau cînd este o cocotă. 
  — Probabil că există şi cazul meu, dar nu s-au priceput oameniisă-l puie în cazurile posibile. Nici n-am făcut observaţia c-ar fi trebuit 
  
  să mă ceară de nevastă. Cum n-aş fi primit aşa ceva pentru nimic în lume, de aceea probabil că nu m-am gîndit la procedeul lui. 
  — De ce nu te-ai fi măritat cu el?
  — Ai fi auzit tu.
  
  — Mi-ar fi fost egal dacă aş fi aflat că te-ai măritat cu el sau cătrăieşti cu el. Sau chiar m-ar fi durut mai puţin dacă aş fi auzit că te-ai măritat cu el. Aş fi presupus atunci că m-ai părăsit numai pentru că nu-ţi oferisem căsătoria şi te-ai dus la altul imediat ce ţi s-a ivit ocazia. Deci ai fi semănat cu toate fetele ce vor să se aranjeze, şi nu m-aş fi chinuit din cauza ta sau n-aş fi fost invidios de norocul lui. Aflînd numai ca eşti metresa lui şi cunoscîndu-ţi temperamentul burghez, aş fi presupus că te-ai dat din dragoste. Ceva asemănător cu ce-ai făcut pentru mine odinioară. Şi aş fi auzit şi de asta, după cum aş fi auzit de căsătorie. Lumea e avidă să te ţie în curent. Tu însuţi căutai prilejul să-mi spui ce s-a întîmplat cu tine. 
  — Îţi închipui că vedeam în mine aşa de clar? E drept că voiamsă-ţi spun ce se întîmplase şi să-ţi arăt că te stimez şi nu te mint, chiar dacă în acelaşi timp consideram că n-am nici o obligaţie faţă de tine. 
  — Dar n-o făceai şi pentru el? Îl vedeai ce puţine scrupule are,ştiai chiar că continuă să vie la mine ca şi altă dată, foarte amical, şi încercai să nu-ţi apară laş, să-l reabilitezi. O faptă e urîtă mai ales dacă n-ai curajul să ţi-o susţii. De fapt, cinismul de a-ţi susţine imoralităţile denotă un adînc instinct de moralitate. 
  — Poate şi pentru el. Nu-mi surîdea să-mi fie atît de apropiat un personagiu dubios. Totuşi, pot să afirm că el mă interesa extrem de puţin. Mi-era ruşine să-ţi tăinuiesc hotărîrile mele. Marturisindu-ţi-le, mi se părea că fapta mea e mai puţin urîtă. Şi apoi, poate că de la distanţă continuam lupta cu tine şi voiam să mă consider învingă-toare. În orice caz, voiam să afli. L-am rugat de o sută de ori pe el să-ţi spuie tot şi n-a vrut. A pretins că nu e în stare să-ţi facă inutil rău. 
  — Putea să nu mă fi înşelat de la început dacă nu voia să-mifacă rău. 
  
  — Aşa sunt toţi bărbaţii. Şi tu ai face la fel!
  — Gîndesc: “Aş face la fel? Dar cum să reflectez la ceva ce-mieste complect străin în clipa aceasta?” 
  — Să-mi spuie el! Îţi dai seama ce oribil ar fi fost? Ce umilinţă!Din mărturisirea ta mă pot consola cu gîndul că totuşi mi-ai păstrat stimă. Dar altfel? Aş fi suferit îngrozitor! Şi mai ales, văzîndu-l ce cavaler se poartă, fiind sincer! Aş fi suferit şi dacă aş fi descoperit pe figura lui dispreţ, (avea dreptul să se răzbune, căci îl supăra gîndul că fuseseşi odată a mea şi ştia ca nu m-ai uitat încă) sau dacă ar fi arătat milă. Iar tu absentă, fără să ştiu intenţiile tale bune... Şi ce trebuia să fac? Sa rîd, să mă prefac că ştiu totul de mai înainte? Şi apoi să continuăm conversaţiile noastre despre literatură? Şi peste cîteva zile să mă viziteze ca de obicei? Sau să primesc vestea ca pe o surpriză, să par un tont care habar n-avea de nimic? Sau să plîng? Sa mă umilesc? Să-l rog să te lase în pace? Nu, hotărît, gîndul tău demonstrează că eşti lipsită complect de orice umanitate. Instinctul singur, şi nu demonstraţia mea de acum te-ar fi putut învăţa că e hain acest procedeu. 
  — Ce mare rol joacă orgoliul la tine!
  — Asta e tot ce găseşti să spui: vorbe, numai vorbe! Dar vezi cătot sufletul meu ţipă de durere. Dacă mă iubeşti, înduioşează-te. N-are nici o importanţă de partea cui e dreptatea. 
  Şi după o tăcere: 
  — Noroc că laşitatea lui m-a salvat. A fost mai blînd el cu minedecît tu! 
  — Nici eu n-am avut curajul să i-o spun în faţă!
  — Fiindcă nu ai avut ocazia, dar mi-ai spus-o prima oară cînd m-aiîntîlnit! 
  — Pretindeai că a fost cel mai frumos gest al meu şi că pe el sesprijină toată dragostea noastră viitoare! 
  
  De ce vorbele cauzate de suferinţe, deci cele mai autentice, se contrazic între ele? Orice logică le lipseşte. Poate că în momentul suferinţei vorbele ies la întîmplare, nu trebuie să pui mare valoare pe sensul lor. Uneori întrebuinţezi numai interjecţii. Eu o surprind deseori pe Ioana contrazicîndu-se cu toate că se chinuie veritabil. Ioana, dacă ar fi mai calmă, n-ar putea să facă aceleaşi constatări asupra mea? 
  — Am acceptat ca totul să se petreacă iute, să nu mai prelungesc
  o situaţie turbure. 
  — Şi pînă în ziua aceea nu te sărutase, nu te mîngîiase, nu pătrunsese cît mai adînc sub hainele tale? 
  — Tu ştii cum se face întotdeauna. De ce mă chinui? 
  — Eu te chinui pe tine? Povestesc numai ceea ce tu ai înfăptuit! 
  — Poţi face unele lucruri, dar nu poţi vorbi despre ele! 
  — Asta e bun pentru mediocri.
  
  — Cu o zi înainte, mi-aduc aminte, eram singură în toată casa. Ţi-am luat scrisorile şi le-am recitit încet pe toate. N-am găsit un rînd care să-mi arate că mă iubeşti şi să mă oprească din drumul meu. Numai grabă, preocupări străine de mine sau cîte o declaraţie conven-ţională, pusă acolo din jenă de a trimite o scrisoare prea rece. Una cîte una le-am aruncat în foc. Aruncam în foc întreg trecutul meu de îndrăgostită. La urmă, ca o încheiere, ţi-am distrus fotografia. 
  Fotografia mea, care mă reprezenta “frumuşel, elegant, făcut să epatez pe domnişoare” (tot vorbele Ioanei) şi acum arzînd pînă la scrum! 
  — A doua zi m-am dus cu el!
  — Ai fost în stare să te duci cu el, special pentru act? Şi în momen-tele mele de speranţă nebună, îmi spuneam: “Poate că nu s-a întîmplat nimic, căci nu au avut unde”. În casa ta sunt rude, la el la fel, şi e imposibil să-ţi propună să mergeţi la hotel. La noi a fost norocul că locuiai singură pe atunci. Iar gesturile de la început sunt oribile dacă n-ai dragostea care să le susţie şi decorul, pentru clipa aceea, favorabil. Să nu trebuiască să pregăteşti nimic. Cu propuneri explicite nu se procedează decît cu fete versate în amor. 
  Ce copil am rămas! Ca să nu spun vorba care mi se potriveşte: ce naiv! Am ajuns aşa de mare şi aşa de complect lipsit de orice experienţă a vieţii! 
  — Şi în ziua aceea... (ce voi fi făcut eu în ziua aceea) s-a terminat tot? 
  — Nu încă. Mergeam amîndoi pe stradă şi vedeam cu groază cămă duce tot spre hotelul unde ne întîlnisem şi noi. De la un colt al străzii am început să plîng şi m-am întors spre casă, în goană. El se ţinea după mine şi tot cerea explicaţii. Ce uşor pricepea unele chestiuni dificile, din cărţile cele mai subtile, şi ce străină îi era o problemă de viaţă. A doua zi am pornit iarăşi. Ca în La Fontaine: “”... I-am pus condiţia să nu mă mai ducă tot acolo, şi el a fost încîntat că nu i se strică socotelile, aşa cum crezuse un moment, şi că totul, n-a fost decît un capriciu de femeie. Dar, după ce am plecat, a devenit foarte încurcat. Nu cunoştea decît locul acela, nu mai ştia unde să mă ducă. Este foarte timid — timiditatea la astfel de oameni apare grotescă, nu mai păstrează nimic din prospeţimea ei — cu toate laudele lui şi povestirile prin care pretinde că a făcut toate poznele din lume. (Ioana arătînd că-i cunoaşte caracterul şi sugerîndu-mi intimitatea lor!) Mă ducea pe o mulţime de străzi necunoscute, pretinzînd că cunoaşte o adresă sigură şi discretă, dar, de fapt, ca să mai amîne. Eram ostenită, disperată, iar el în faţa fiecărui nou hotel îmi spunea că: “Aici nu putem intra, dar mai avem puţin”. În sfîrşit, în faţa unui hotel nou i-am pus condiţia: “Acum ori niciodată!” 
  L-am văzut bicisnic, ezitînd caraghios, încercînd încă să rîdă şi să glumească, şi am urcat eu scara ca să întreb, lăsîndu-l pe el să aştepte în stradă pînă ce l-am chemat. După o jumătate de oră plecam! Eram în sfîrşit calmată, aproape fericită. Se îndeplinise fapta scîrboasă, situaţia se clarificase, începeam în sfîrşit viaţa mea nouă, cu toate riscurile ei. (Calm pe care ţi-l dă vreo rudă apropiată, care, după ce se zbate să moară îndelung, în sfîrşit moare. Cu toate că în viaţă, oricît de bolnavă ar fi fost şi condamnată de medici, tot mai era o vagă speranţă de salvare). 
  — Cred însă că chiar de atunci îţi dădeai seama perfect de toatăpersoana lui, indiferent dacă nu era încă cu nimic vinovat faţă de tine. 
  
  — Ştiam totul cu precizie, căci nu m-am înşelat niciodată asupra lui. Voiam numai să mă mint, ca să nu apară dezastrul meu în toată tristeţea. Poate că este la fel cu toţi, dar, neiubindu-l, nu-i găsesc nici o scuză, în timp ce spre tine trimeteam toate învinovăţirile şi scuzele. El îmi este complect indiferent şi n-aş mai vorbi de el dacă tu nu m-ai întreba. Şi mă doare ce s-a întîmplat numai pentru că te doare pe tine. În braţele tale uit complect tot ce-a fost urît. Ne-am regăsit, suntem siguri că ne înţelegem perfect. Suntem tineri, nu este prea tîrziu pentru a ne construi o nouă fericire. Marea, cea mai perfectă lucrare a naturii, ne este în preajmă, dîndu-ne mereu noi spectacole admirabile. Trebuie să voim să fim fericiţi. Oare Viky este într-adevăr aşa de bolnavă? 
  Am întîrziat, toată Cavarna e în întuneric, numai de la fereastra bolnavei vine o lumină slabă, arătînd că acolo se petrec ciudăţenii. Domnul Axente nu se mai vede în antreu făcînd pasienţe, probabil s-a dus la culcare. Roza a dispărut în camera ei. Doamna Axente poate ca a aţipit puţin lîngă bolnavă. O iau pe Ioana de braţ, o strîng bine, şi încet, prin linişte şi umbre, fără să mai spunem nici o vorbă ne îndreptăm spre mare. 
  Ce încet trece timpul! Gestul meu de a mă uita mereu la ceasul de la mînă a devenit un tic. Nu mai avem posibilitatea unei discuţii lăsată în voia ei căci mereu trebuie să ne aducem aminte că se apropie ora uneia din noile noastre îndatoriri. Dimineaţa, Ioana nu poate să stea fără grijă la plajă, căci e gospodină. După-amiază, la patru, trebuie să plecăm. Apoi, la Cavarna, aşteptarea doctorului, care întîrzie regulat, şi ora plecării îndărăt. Avem deci multe ocupaţii, dar, tot aşteptîndu-le pe fiecare să le vie rîndul, suntem nerăbdători. Odinioară, cînd n-aveam nimic de făcut, lăsam să treacă ziua, lîncezînd la soare. Acum împărţim fiecare clipă, şi cu uimire am observat că de la îmbolnăvirea lui Viky abia dacă au trecut două săptămîni. Parcă am avea un drum greu de mers şi, după o imensă oboseală, am constata că n-am ajuns încă la jumătate. Atmosfera portului nu mai este aşa de obsedantă pentru mine. Cunoscînd prea bine fiecare ungher, nu mai pot să-mi dau seama de multe nuanţe, totul a devenit banal, şi uneori sunt aşa de plictisit, incît mi se pare că nici mai tîrziu, după ce mă voi despărţi de aceste locuri, n-o să mă gîndesc cu nostalgie la ele, oricît aş şti că am avut dese momente de puternică emoţie. Preocupările noi cu ocazia bolii lui Viky au făcut imposibilă vreo me-ditaţie mai îndelungată asupra colinelor uscate sau a mării. Gelozia şi dragostea mea se integraseră perfect cu legănarea mării, se complectau parcă. Ce se petrece cu Viky nu are nici o legătură, şi deseori, cînd vin pe ponton cu intenţia să stau cît mai mult, sunt întrerupt de gîndul ca să nu uit să duc vreun pachet doamnei Axente, aşa cum fusesem rugat. 
  Aşteptam cu încordare să treacă timpul, să scăpăm de situaţia asta turbure atît de obositoare. Ce va aduce ziua de mîine? Moartea lui Viky sau vindecarea ei? Primul caz ar constitui un dezastru, în al doilea, Viky ar redeveni graţioasă şi neînsemnată şi eu aş aştepta cu nerăbdare să mă descotorosesc de ea. Fiinţa ei n-ar mai putea să-mi furnizeze nici o reflecţie profundă. Oricum ar fi, mai tîrziu voi regreta clipele actuale de trăire intensă pe care fac toate sforţările să le alung. 
  Aştept să treacă timpul, căci aşa suntem predestinaţi. Şi la urmă, bătrîni, bolnavi, cu moartea alături, constatăm ca nu mai putem opri timpul în loc. 
  Ce încet trec zilele şi ce repede trec anii! 
  Şi dacă ar muri Viky? 
  Gîndul acesta îmi vine uneori chiar dacă nu ia o formă netă şi n-am curajul să-l mărturisesc întotdeauna. Nu trebuie, cînd vrei să te reprezinţi în faţa oamenilor, să-ţi dăruieşti virtuţi, ca să capeţi elogii pe care nu le meriţi şi nu ţi se potrivesc. Ca şi cum ai înşela lumea, intr-o ţară străină, că eşti autorul unei cărţi celebre din ţara ta sau că te tragi din vreo familie însemnată şi te-ai bucura tu singur de minciună. Toată truda trebuie să-ţi fie să te cunoşti cît mai exact şi să nu porţi cu tine, toată viaţa, pe un străin. Eu surprind în mine în prima clipă, în faţa unei nenorociri, o savoare. Şi numai mai pe urmă îmi pare rău. Fac această declaraţie cu riscul ca ea să fie o micime personală şi nu un joc psihologic obişnuit pentru cei mai mulţi oameni, care trec ca foarte de treabă. Nu mă îndoiesc că dacă ar muri Viky, aş avea în primul minut o bucurie şi la fel procedez şi cînd mi se întîmplă mie însumi ceva rău, cînd, de pildă, nenorocul îmi spulberă în mod stupid un plan la care lucrasem cu crispaţii timp îndelungat. Asta înseamnă că din pesimismul meu temperamental trag satisfacţii. Am uneori o stare sufletească asemănătoare cu a copilului care se amuză să omoare o muscă, îi rupe pe rînd şi fără să se grăbească aripile, apoi picioarele şi la urmă capul. Cred că instincte similare se găsesc în orice om. La mine iau forme oribile. Şi acum îmi imaginez moartea lui Viky, prelungesc scena şi-mi multiplic detaliile, ca să nu-mi epuizez prea repede spectacolul. Asta nu mă împiedică să fiu terorizat zilnic de această posibilitate şi aş face tot ce e posibil ca să împiedec această moarte, aşa de adînci sunt scrupulele săpate în mine de educaţie. Dacă ar muri Viky? S-ar duce importanţa doamnei Axente! Ar căuta să se despăgubească din plin, în cele două zile pînă ce merge la mormînt. Ar face tot ceea ce se obicinuieşte, fără să uite un detaliu. Chiar ar inventa, ca să îmbogăţească decorul şi să-şi găsească ocupaţie. Ar reuşi să fie peste tot locul în acelaşi timp, şi lîngă mort, şi lîngă noi să ne consoleze; prin camere dînd ordine şi făcînd mereu noi aranjări, iar în oraş după cumpărături. Ce haine de doliu ar purta! Ce voaluri! Sunt convins că indiferent de truda ei imensă de femeie de treabă, care vrea să salveze pe Viky, a întrezărit hainele negre pe care le va purta cu toată prestanţa (după cum ca fată, cosînd de dimineaţă pînă seara pentru gospodăria grea întrezărea vreun prinţ din poveste venind să-i ceară mîna). Moarta va fi aşezată în antreul din mijlocul casei. E loc mai mare acolo, şi poate încăpea cît mai mult public. Viky va fi gătită cu rochiile cele mai elegante şi la faţă va apărea frumuşică, roză, aşa cum o cunoscuse toată lumea. 
  Căci a îngrijit doamna Axente de toate şi e încîntată de surpriza pe care a putut-o face tuturor, tăcînd numai pentru ea mîndria ei mare: tot ce-a lucrat ca să refacă pe Viky. Va reflecta la fiecare vizitator în parte: “Priviţi-o ce superbă este! Parcă n-a zăcut atîta vreme!” Ca şi cum Viky de-acum s-a înţepenit pentru totdeauna în această frumuseţe, astfel va vizita spaţiile interplanetare, şi viermii nu vor începe travaliul lor de alterare. Împrejurul lui Viky, flori multe, toată Cavama a fost epuizată de flori şi puse în valoare, pentru ca fiecare să fie văzută. La un capăt, loc pentru colive şi lumînări, iar în preajmă, cît mai mulţi musafiri. Să vie toţi cei ce au cunoscut pe Viky. Şi cunoştinţele ei mai vagi sau ale doamnei Axente. Şi chiar străinii. Toţi n-au decît de cîştigat văzînd o fată aşa de frumoasă, de care doamna Axente poate spune cu mîndrie: “Este nepoata mea!” Ca să nu se întîmple încurcătură, oamenii să intre pe o parte şi să iasă pe alta. Şi doamna Axente se gîndeşte cu emoţie că aşa a citit în ziare că s-a făcut la regele Carol I. O să avem lume multă, de asta nu trebuie să ducem grija. Moartea unei fete aşa de frumoase se întîmplă foarte rar la Cavarna. Gingaşă, bună, surîzînd tuturor. Iar intimii vor avea 
  o cameră alăturată, preparată special, unde vor putea sta mai multă vreme, comozi, fără să se amestece cu poporul. Domnul Axente va face onorurile. Va fi îmbrăcat în redingotă. Nu şi-a mai purtat redingota de la nuntă, adică de 30 de ani. Îi şedea foarte bine atunci. A fost strînsă în naftalină, desigur că-i tot aşa de perfectă, dar trebuie scoasă din vreme la aer. Numai dacă, cu reumatismele lui, n-ar fi prea bolnav în ziua aceea. Se va face cum va fi mai bine, nu te poţi împotrivi soartei (şi doamna Axente, după ce asistase în gînd la moartea lui Viky, abia acum, cu ocazia reumatismului domnului Axente, constată că nu te poţi împotrivi soartei). Bineînţeles, printre primii vizitatori, madame Pitpalac pozînd ca totdeauna în persoană remarcabilă, cu toate că probabil nu mănîncă decît o dată pe zi acasă. Domnul Jianu nu va veni decît o jumătate de oră mai tîrziu. Aşa cer convenienţele, ca nu cumva lumea să bănuiască ce se petrece între ei. Ca şi cum lumea nu a văzut totul de la început. Ce diferenţe între ei doi! Pe cît e madame Pitpalac de agitată, de bună de gură, de voluntară, pe atît domnul Jianu este moale, timid, incapabil să spuie o frază pînă la capăt. Fără îndoială, ea s-a agăţat de capul lui! L-o fi dezbrăcat ea, căci lui trebuie să-i fie ruşine să se dezbrace în faţa unei femei. Trebuie să-l fi găsit fecior. Poate că nici nu ştia bine ce se întîmplă între o femeie şi un bărbat! I-a explicat madame Pitpalac! 
  La urma urmei, n-au decît să facă după pofta lor. Tot erau singuri pe lume, şi, de altfel, domnul Jianu e mai îngrijit, mai periat. Orice se poate spune despre madame Pitpalac, dar e bună gospodină. N-ar putea veni la înmormîntare şi domnişoara Lidia? Ar fi chiar obligatoriu, oricît de mare boieroaică s-ar ţine. Trebuie să aibă recunoştinţă către Sandu, şi Sandu a fost intim cu Viky. De la moară pînă aici nu sunt decît doi kilometri. Trebuie să vie neapărat, chiar dacă n-a vă-zut-o încă nimeni ieşind din casă. Nu poate scăpa cu un bilet de con-doleanţe. În momente grave se cunosc prietenii, şi Sandu şi Ioana au nevoie de prietenia ei. Hacik nu arată prea elegant, dar va fi nevoie de dînsul. Cunoaşte bine Cavarna şi va putea face multe servicii, fără să mă mai ostenesc eu. Ce-ar fi oare dacă ar cînta din vioară la căpătîiul lui Viky? Atunci, cînd se va aduna toată lumea? Ar fi un păcat? Dar ce impresionant!... 
  Îmi imaginez toate gîndurile doamnei Axente. N-am nici o probă că în capul ei se petrece tocmai aşa, dar cunoscîndu-i firea roman-ţioasa şi rolul prim pe care îi place să-l joace în tîrguşorul ei (face parte din mai multe comitete, care n-au decît păcatul că nu sunt de nici un folos) e precis că în capul ei se petrece sau se va petrece aşa. Asta n-o împiedecă să fie o femeie foarte de treabă, să fi slăbit cu două kilograme de cînd o îngrijeşte pe Viky, să nu mai aibă oră de somn şi nici timp măcar ca să se spele cum trebuie, iar noaptea nu poate să se dezbrace complect ca să se odihnească în aşternut. În timp ce eu, cel care ironizez, nu sunt în stare de astfel de sacrificii şi, în cazul morţii lui Viky, m-aş ascunde pe cît mi-ar fi posibil, ca să escamotez toată acea situaţie penibilă şi m-aş jena tot timpul de gesturile convenţionale ale celorlalţi. Şi dacă doamna Axente şi-ar arăta prea multă importantă, poate că nu m-aş putea opri, cu toate că moarta ar fi alături, s-o pedepsesc cu vreo mică răutate. Dar numai imaginînd acest spectacol şi descriind-o pe doamna Axente în toate transformările ei posibile la o ocazie gravă, chiar dacă aş imagina realităţi, nu dau dovadă de incapacitate de a simţi o durere mai multă vreme fără întrerupere? Cine va suferi mai mult de moartea lui Viky, eu sau doamna Axente? Multă vreme după aceea, doamna Axente va poveşti la vecini, în toate amănuntele, ceea ce s-a întîmplat, va reface boala lui Viky şi apoi dispariţia şi punerea în mormînt, clipă cu clipă. Iar eu voi cugeta asupra morţii, a dezastrului iremediabil al tuturor planurilor şi la ceea ce mi se pregăteşte mie. Şi unul şi celălalt vom exploata pe Viky. 
  Pe cer, un şirag de berze. Madame Pitpalac glumeşte: “A venit toamna, se duc sezoniştii!” 
  Preocupaţi cu boala lui Viky, care ne ţine jumătate din fiecare zi la Cavarna, Ahmed nu mai are pentru noi importanţa de odinioară. Noaptea ne întoarcem obosiţi, copleşiţi de soarta lui Viky şi de discuţiile noastre de pe drum, şi-l găsim adormit pe covor, în camera mea. Îl las acolo. Dimineaţa abia îl mîngîi, căci mă grăbesc să mă duc la mare, în faţa căreia sunt la fel de artificial, căci nu mai am timpul de singurătate la marginea ei. Şi dimineaţa, cînd căldura e mereu mai puternică, n-ai gustul melancoliilor. Azi îl găsim pe Ahmed uşor amorţit, parcă bolnav, şi de-abia astfel ne aducem aminte de el. Ahmed fusese amator de toate trîndăviile, dar la ocazii şi foarte vioi, cu ochii rotunzi privind tot ce se petrece în jurul lui cu curiozitate, jucîndu-se cu vreun canaf şi fugind cu coada în vînt prin ungherele camerei. Acum nu se mişcă de la locul lui (cînd mă îmbrăcam totdeauna mi se încurca printre picioare), nu toarce dacă îl mîngîiem, nu atinge laptele pe care i-l întindem, ne priveşte nenorocit. Glumesc, dar numai pe jumătate: 
  — Trebuie sa chemăm pe doctorul Petroff să-l examineze. 
  — Păţeşte ca şi Viky. 
  
  — Ce importanţă ar avea pentru noi boala lui, dacă Viky ar fi sănătoasă! Şi acum de-abia avem timpul să-l observăm. Ce s-ar mai agita Viky pentru el! Chiar ar fi în stare să cheme doctorul, să-l examineze. Am fost nişte ingraţi cu Ahmed, nici nu l-am mai băgat în seamă. Ai observat ce mare s-a făcut? Cavaler adevărat! Nu trebuie să-l închidem în cameră, poate din cauza asta tînjeşte. 
  Îi luăm coada şi i-o întindem, ca să ne amuzăm puţin, căci nici eu, nici Ioana nu credem prea mult în boala pisoiului. 
  În astă seară, întorcîndu-ne de la Cavarna, am vrut să mai întîrziem pe ponton. Dar la capătul pontonului, pe neaşteptate, s-a ivit o umbră: domnişoara Ţurai. Prezenţa ei ne-a schimbat dintr-o dată toaie gîndurile. 
  În faţa casei, lîngă rîuleţ, Ioana îmi spune: “Ţi-aduci aminte cum dădeai de mîncare gîştelor?” Uitasem gîştele! Mă amuzasem zilnic cu ele. Parcă istoria aceea s-a întîmplat în alt an. Şi cîteodată, cînd îmi apare iarăşi în minte Ioana goală, căutînd satisfacţii cu altul, mi se pare că nu s-a schimbat nimic. 
  În casă, Ahmed, şi mai jalnic decît îl lăsasem, ne aduce aminte de boala lui. Îl uitasem de tot şi eram pe punctul să mai întîrziem vreme multă pe ponton, şi numai prezenţa domnişoarei Ţurai ne-a alungat. Laptele din farfurioară a ramas neatins. Cînd îl mîngîiem, nu face nici o mişcare, dacă îl ridicăm puţin de labele de dinainte cade la loc. Numai ochii îi sunt tot aşa de mari. Nu mai are însă nici 
  o bucurie în ei. Vrasăzică, Ahmed e bolnav cu adevărat! M-am revoltat şi am început să ţip, în timp ce lacrimile îmi veneau în ochi: “E oribil în aceste locuri păcătoase! Mori cu zile! Nu sunt decît doi doctori imbecili care să te îngrijească! Dar pentru un animal mititel nici nu poţi face nimic. Mi-a devenit viaţa aci insuportabilă. De-aş pleca odată!” 
  Luam instinctiv, ca pretext, boala unei pisici, ca să mă războiesc cu soarta pentru neliniştea în care trăim mereu din pricina lui Viky sau din pricina trecutului Ioanei. Poate ca să plec e dorinţa mea cea mai intimă, fără să mi-o mărturisesc nici mie, poate că vorbeam astfel numai din exasperare. După ce suportasem situaţii grave fără explozii (cuvintele, ca să lovească bine, trebuie să aibă şi sonorităţi), acum ţip din pricina unei pisici. Neg toată încîntarea ce pretindeam că o am în Cavarna, în viaţa comună cu Ioana. Măcar ridicolul situaţiei ar fi putut să mă oprească. 
  A trebuit să veghez toată noaptea pe Ioana, nenorocită ca să încerc să o consolez: “Nu trebuie să dai nici o importantă vorbelor spuse intr-un moment de exasperare, văzînd atîta nenoroc!” 
  A doua zi, Ahmed puse capul pe o lăbuţă şi închise ochii. Dar încă respiră. Încercam să-l dezmorţim puţin, să-i dăm lapte cu de-a sila, la urmă ne dăm seama că facem o barbarie gratuită. Aşa stă, pînă ce plecăm la Cavarna. 
  Parcă moartea a intrat în casă şi s-a oprit o clipă să se odihnească lîngă culcuşul mic, înainte de a porni la lucru. 
  Sărman pisic, care poartă tot atîtea mistere cu el ca si graţioasa Viky. 
  Cum îl vom găsi astă-seară? 
  Ajunşi la Cavarna, am aflat că Viky a avut 39 grade de dimineaţă chiar, ceea ce nu i se mai întîmplase. Seara la 6 termometrul s-a ur-cat pînă la 41 grade. 
  Şi aici moartea stă la căpătîi? 
  La înapoiere vorbesc cu Ioana despre moartea lui Viky fără nici o sfială. Văzînd ca Ioana suportă discuţia cu destulă tărie, mă bucur, căci mă tem de mari disperări. 
  Ce tragedie pentru toţi cei care o cunosc pe Viky! Minunată fată... Niciodată nu ne-a supărat. Şi rămîne aici pentru totdeauna, în acest pustiu! Tocmai ea, căreia, îi plăcea societatea! Ce amuzant se strecura printre tineri! Ce trebuie să fie iarna aici! 
  Apoi ne aducem aminte deodată de Ahmed. 
  — Şi pisicul? Ce se va întîmpla cu el? O fi murit? Ce să facem cu el? Să-l azvîrlim? Unde? Cum să punem mîna pe el? Să aducem un străin să-l ducă? Atîta laşitate pentru Ahmed, al cărui suflet mi se păruse uneori apropiat de al nostru! Să-i facem înmormîntarea mîine? Cum să dorm cu un pisic mort în cameră? Dar cum să dorm, chiar dacă îl ia cineva, numai cu gîndul că a stat mai multe ore mort în cameră? Sau, indiferent ce s-ar face, numai cu gîndul că a murit? N-am văzut niciodată un pisic mort. Ce să fac, Doamne! 
  Întîrziem cît mai mult pe drum, pe treptele casei, în faţa uşii. Şi imediat ce ne uităm pe deschizătura uşii, înţelegem: Ahmed a murit! 
  Pricepem că este o imensă diferenţă în a presupune moartea, oricît de serios ţi-ar fi temperamentul, şi între a asista la ea. Şi pricepem că orice presupuneri, oricît de cumplite, facem despre moartea lui Viky, ele ramîn la suprafaţă, şi nu ştim nimic ce o să se întîmple cu noi, cu Ioana mai ales, în cazul unui deznodămînt tragic. 
  Ahmed, poate emisar al lui Viky în ţinuturile sumbre... Ahmed! Viky! 
  Ce păcat ca n-am introdus religia şi printre animale! Nu pentru a asigura un loc în paradis sufletului lui Ahmed, căci sunt sigur că, dacă există vreun aranjament după moarte, pisicile, păsărelele şi alte gîngănii vor fi instalate înaintea tuturor oamenilor. Dar aş fi dorit o înmormîntare pentru Ahmed făcută cu tot dichisul. Dacă aş fi trăit în Franţa, în secolul al 17-lea, aş fi rugat pe La Fontaine să scrie o fabulă tristă, în care toate animalele ar conduce la groapă un pisic. Ar fi îndurerate foarte toate lighioanele pămîntului, şi chiar şi lui s-ar fi crezut obligat să nu lipsească. 
  Aşa, la miezul nopţii, eu singur a trebuit să organizez ceremonia. L-am găsit pe Hacik şi apoi, împreună, am trezit, pe Cadîr. Într-un şervet am luat pe Ahmed şi ne-am urcat în barcă, eu, Ioana, Hacik şi Cadîr. Barca a lunecat uşurel pe ape, iar lumina lunii se revărsase pe toate ţinuturile. Hacik a început un cîntec de jale şi era aşa de transfigurat, că ai fi crezut că este în legătură directă cu tainele cerului şi ale mării. L-am aruncat pe Ahmed în apă. O imagine groaznică a apărut atunci, la care nu mă gîndisem, arătînd calitatea dubioasă a întregii scene, gusturile mele romanţioase şi farsa care se desprinde din emoţiile cele mai sincere: la lumina lunii, am văzut pe Ahmed plutind în voia valurilor, ca o mustrare de a fi organizat un spectacol din tragedia lui. Am spus lui Cadîr să lopăteze spre mal, să fugim de imaginea grozavă. Toată noaptea n-am putut să dorm, căci mi se părea că fiecare val care se zbătea sub fereastră ar putea să-l aducă pe Ahmed înapoi. Şi dimineaţa mi-era frică, păşind pe plajă, ca nu cumva să-l fi aruncat marea pe nisip... 
  A doua zi m-am înţeles dintr-o vorbă cu Ioana, fără să mai fie nevoie de discuţiile obicinuite: mergem la Bucureşti! Pregătirile au trebuit să se facă foarte repede, ca să nu pierdem trenul de la Bazargic, astfel că am făcut cu automobilul de mai multe ori naveta intre port şi Cavarna. Am plecat întîi la Cavarna, ca să spunem ce-am hotărît şi ca să fim siguri că nu există nici o împotrivire din partea familiei Axente. Nu s-a opus nimeni, numai au imaginat o altă combinaţie; eu cu Ioana vom pleca îndată, şi la Bucureşti vom alege spitalul, vom vedea pe doctor, vom tocmi pe cei ce-aveau să ia pe bolnavă din gară. După o zi, aveau să aducă soţii Axente pe Viky şi vor găsi totul aranjat. Cu toate că Viky continua să aibă temperatură, ne-a înviorat decizia noastră. Ne-am reîntors în port ca să facem în fugă bagajele, şi noroc că vestea plecării noastre s-a răspîndit imediat, şi toţi cunoscuţii au venit să ne ureze drum bun, altfel n-am fi avut timpul să-i vizităm cu toate distanţele mici de aici. Madame Pitpalac s-a înfiinţat cea dinţii, şi chiar ne-a ajutat la împachetat. Dom-nul Jianu asista şi el mai la o parte cu un zîmbet plin de încurajare. Am descoperit lipsa lui Hacik, dar madame Pitpalac, cu o privire şireată, ne-a spus misterios: “Lasaţi-l în pace, s-a dus la Ada. Vine el îndărăt.” 
  De ce să vie îndărăt? Din cauza Maşinkei sau pentru că-l expediază Ada? 
  În schimb, Mihali, cafegiul, personagiu ursuz, s-a prezentat şi a dorit toată sănătatea pentru Viky. Cum nu poţi cunoaşte pe oameni! Ce anost ni se păruse! 
  Speram să-mi iau rămas bun încet de la fiecare loc familiar. Nu-mai întîmplător m-am uitat la mare. Pînă la şipotele ce făceau deliciile noastre nu ne-am adus aminte să ne ducem. Nici la ponton, nici pe plajă, nici printre magazii. Şi acum repede, în fuga automobilului, spre oraş, pe un drum pe care vibrasem la fiecare casă în călătoriile noastre nocturne. Măgăruşii, prietenii, acum ne indispun dacă împiedică drumul. Şi împrejurul nostru geamantane prost făcute, patefonul cu plăcile şi o mulţime de cutioare fără rost. Cîteva minute la familia Axente şi mai departe, spre Bazargic. În sfîrşit, putem fi siguri că nu vom pierde trenul, căci mai avem la dispoziţie tot timpul necesar. Lăsăm pe şofer să conducă în voia lui, şi eu mă alipesc de Ioana. Ioana, pe care a obosit-o enervarea plecării, se odihneşte, a închis ochii, doarme pe jumătate. În poziţia aceasta, rezemată de umărul meu, e ferme-cătoare. O fericire imensă mă invadează şi vorbesc Ioanei, însă numai cu ochii, căci nu vreau s-o trezesc şi mi-e frică să-mi aud vorbele. 
  Ioana, frumoasa mea iubită, s-au terminat toate necazurile, de acum vom începe o viaţă nouă. Vom aranja astfel existenţa ca să fim oameni întregi, vom risipi atmosfera artificială în care trăim. La Bucureşti vom face pe Viky sănătoasă şi apoi ne vom îngriji de dragostea noastră. Singuri pe lume, alăturaţi, cu atît mai puternici. 
  Ioana scînceşte, îşi întrerupe somnul: 
  — Am visat pe Ahmed...