  
  
 VERSURI
 
  ORIGINALE
  
    
     
  Sonet la anul 1830 
  Să ne deschiză lan se găteşte
  O viitoare unde intrăm,
  Şi pace, drepturi să-ntîmpinăm
  Mai dinainte el ne vesteşte.
  
  În faţa porţii und’ aşteptăm
  Nădejdea dulce la toţi zîmbeşte;
  Epocă nouă ni se zăreşte,
  De aci vremea să numărăm.
  
  An rău din urmă trecutul fie, Relele toate cu dînsul ţie; Răstriştea treacă, s-o numim vis. 
  Unirea, cinstea în romîni crească, Dreapta reformă în veci trăiască... Cheile sună... tot s-a deschis. 
   1829
  9
  
  Elegie I 
    
    
  Trecutul 
  Aură scumpă ce pieptu-mi poartă,
  Nume prea dulce ce glăsuiesc.
  Şi buza-mi, limba-mi se-nsufleţesc,
  A vieţii mele senina soartă!
  
  Soţie bună, îngerul meu,
  Tovarăş vecinic, ce-o sfîntă lege
  Prin vecinici noduri vru să ne lege,
  Din doi să facă un singur eu;
  
  Chip ce ca fulger ce-n nor trăieşte
  Ş-alt nor d-atinge, atunci pe loc
  Repede şarpe luceşte-un foc,
  Aprinde, arde tot ce-ntîlneşte;
  
  Astfel, îndată ce s-a ivit,
  Luceşte-n minte-mi, mă-nflăcărează,
  Prin vine-mi repede circulează
  Focul ce m-arde, şi-s fericit.
  
  Cerească, limpede fericire
  Ce raiul naşte, dar foarte rar,
  L-Adam, la Eva întîiul dar
  Ca să cunoască din nemurire!
  
  Eşti fericită, căci te iubesc,
  Şi-nflăcărata asta simţire
  
  Este nectarul de îndulcire
  Relelor toate ce mă-ntîlnesc.
  
  Te iubesc, scumpă, dar de ce trece
  Grabnica vreme iute la zbor?
  Ia, şi ne zice că e trecător
  Tot, şi-l împinge la mormînt rece.
  
  P-ale ei aripi trecem şi noi;
  Pe nesimţite, ah, tinereţea
  Zice: Adio!... şi bătrîneţea
  Ne-arată drumul plin de nevoi.
  
  Trece, dar vezi-o că e-nsemnată
  D-amorul nostru, cel neînvins,
  Singur e vecinic şi neatins
  De stingătoarea-i mînă-ntrarmată.
  
  Ici e minutul cel fericit
  În care-amorul meu te zăreşte:
  “Tinere,-mi zice, d-acum trăieşte
  Sub legea singură ce-am sfinţit.”
  
  Ş-apoi cu binele se strecoară,
  Se roagă; aspră, dar, tu-l goneşti;
  El cere pieptul, tu îl fereşti...
  Şi-ndat’ el inima împresoară.
  
  O fură! zboară, şi nu-l mai vezi:
  Pe loc te pipăi, simţi ce-ţi lipseşte,
  O ceri, o cauţi, ea se uneşte
  Cu-a mea-mpreună, şi tu oftezi.
  
  Dincoaci eu mîna plin de sfială
  Destăinuindu-mă o întinz,
  Cer a ta mînă, tremur, coprinz,
  O strîng, mă strînge ea cu-ndrăzneală.
  
  Şi ochii noştri se rătăcesc,
  Aprinşi de flăcări se-ntunecează,
  Se las, s-ardică, se luminează;
  Tot e tăcere, toate vorbesc.
  
  Inima saltă, pieptul ne bate,
  Un foc pătrunde printr-amîndoi;
  Ascuns nu este nimic în noi,
  Şi faptă bună, şi răutate.
  
  Colo vezi lacrimile curgînd
  Într-o comoară ce le adună
  Ca două rîuri ce se-mpreună
  C-un nume cîmpurile-adăpînd?
  
  Dincol’,o dulce d-amor zîmbire,
  Ş-apoi necazurile sosesc:
  Drumuri ghimpoase ni se gătesc,
  Ceasuri amare de dăspărţire.
  
  Munţi ne desparte, zilele trec
  Şi n-au nici pace, nici mîngîiere;
  Posomorîte duc şi durere,
  Grămadă relele se întrec.
  
  Dar iată ceasul de însoţire
  Şi necălcatul meu jurămînt:
  
  Credinţă, dragoste, crezămînt Jur ţie-n sfînta noastră unire. 
  Şi-ndată pacinicul Imeneu Pe capul nostru mîna lui pune, Şi înţeleptele-i griji şi bune Însînuieşte în pieptul meu. 
  Nod şi mai tare dup-asta vine, Minuturi sfinte sărbătorim: Cerul ne face părinţi să fim, Braţele noastre acum sunt pline. 
  Numele tată de două ori Coboară focul ce-n cer viază, Ce p-a mea inimă văpăiază Ca doi puternici flăcăraţi sori. 
  Doi fii făloasa-mi mînă mîngîie Şi strîns la pieptul meu îi lipesc, Cu ei în braţe cerul slăvesc, Şi e plăcuta la cer tămîie. 
  Dar ca luceafărul de apus, Care cu seara pe cer s-arată Şi cînd luceşte, atunci şi-ndată Zice adio, piere, s-a dus! 
  Astfel nădejdea-mi cea mîngîioasă, Ce cu-al meu înger îmi răsări, 
  Atunci apuse cînd se ivi
  În a mea inimă dureroasă.
  
  Înger! cerescul meu serafin!
  Ce-mi fuse oare a ta ivire?
  Floare sau umbră, vis, nălucire?
  Ah! izvor vecinic de lung suspin!
  
  Din cer aicea ai fost o rază?
  Cu vro solie ai fost pornit?
  (Ca-ntr-al meu suflet cel amorţit
  S-aduci căldura?) sau cu vro pază?
  
  Slujba-ţi în grabă ţi-o împlinesti,
  Şi-mi dai o vecinică sărutare;
  Ţi-ndreptezi zborul făr-aşteptare
  Şi iar la postu-ţi drept te opreşti.
  
  . . . . . . . . . . . . . . .
  
  Iată-ne, soro, iată-ne dorul,
  Omul şi soarta lui ce-ntîlnim;
  Folosul este să ne iubim,
  Vremea să treacă, să stea amorul.
  
  Ah, şi trec toate, n-aştept şi zbor:
  La vînturi frunza cea fugătoare,
  În mare unda cea plîngătoare,
  Omul la moarte mai grăbitor.
  
  Vremea grăbeşte, e călătoare;
  P-ale ei aripi grăbim şi noi
  
  La toamna vieţii plină-n nevoi, La bătrîneţe tremurătoare. 
  Dar noi nevoia ştim să-nlesnim: Unde e pace nu e durere, Dragostea-n sine e mîngîiere; Sosească ceasul, noi ne gătim. 
    1830  
  
  Elegie II 
  Dragele mele umbre 
  Vederea voastră mă-nsufleţeşte,
  Umbre mult scumpe ce mă cătaţi,
  Şi al meu suflet se linişteşte
  Cînd înainte-i vă arătaţi.
  Cît e de dulce a voastr-ivire
  La cel ce-aşteaptă în amăgire
  L-al nădejdii viclean zîmbit!
  Faceţi adesea să se strecoare
  A voastre chipuri şi mă-nfăşoare
  Cu vălul nopţii cel liniştit.
  
  Mi-aţi dat fiinţa şi-ntreaga fire,
  Părinţi, ce-n miezul zilei-aţi apus;
  D-atîtea chinuri, lungă mîhnire,
  Al meu trist suflet jăli supus.
  Voi uşuraţi-l, umbre-ndrăgite,
  
    
     
  Voi din lăcaşuri nelocuite
  Pe fericire o îndemnaţi;
  P-astă streină faceţi să vie
  Necunoscută mult mai mult mie;
  Vă rog d-acolo o îndreptaţi.
  
  Lina ta mînă mă uşurează,
  Tînără maică, şi-nsufleţesc,
  Sărutătura-ţi mă înviază
  Şi din odihnă-ţi mă-mpărtăşesc.
  Asupră-mi ochii tăi aţintează,
  Plini de iubire nu lăcrimează;
  Peste durere tu ai sărit!
  Blînd ei revarsă rază cerească;
  Ah! p-a mea inimă ei citească,
  Focul ei vază cel înmulţit.
  
  Zîmbire plină de mîngăiere,
  Cît e de dulce cînd te iveşti!
  A fi de tine cu-apropiere
  Este viaţa ce dăruieşti...
  Ah! auritu-ţi păr fîlfîieşte,
  M-atinge, unda-i mă răcoreşte,
  Cade p-obrajii-mi cei înfocaţi;
  Şi a mea ploaie de lăcrimare
  Pe el se varsă cu-mbelşugare...
  Ah! cine-mi şterge ochii-nmuiaţi ?...
  
  Al meu părinte, ah, ce ivire!
  Să vă văz iarăşi eu însoţiţi!
  A voastre pasuri prin ce simţire
  
  Nu se desparte? ah! voi iubiţi?
  Şi fericire oare se poate
  Fără iubire, ce nalţă toate
  Cîte de dînsa se-nvrednicesc?
  Dumnezeu oare ce este-n sine?
  Dragoste, pace, marele bine.
  Şi-n cine oare drepţii trăiesc?
  
  Trista ta buză vreo zîmbire
  Sau bucurie n-a cunoscut
  În cîtă vreme în despărţire
  Asprimea soartei crud v-a ţinut
  Veselă-ţi faţa acum zîmbeşte,
  Dragostea, pacea o-nsufleţeşte:
  Vălul mîhnirii l-ai sfîşiat!
  O jumătate lipsea din tine
  Şi-ntreg că nu eşti simţeai în sine.
  Străin, dar iată, te-ai împăcat!
  
  În acea lungă întristăciune,
  În acea vreme de tînguit,
  Peste durere, amărăciune
  Nu cumva, oare, ţi-am grămădit?!...
  A!!! o-ngrijire cu voi urmează!
  Unire, pace vă îndreptează,
  Înger d-aproape străjuitor!
  Ochiul de tată nu s-amăgeşte.
  Ah! al meu sînge vă însoţeşte!
  Virgil1! tu, scumpe fiu ş-al meu dor!
  
    1 Numele fiului. 
  17
  Te-aruncă-n braţe-mi, strîns te lipeşte
  Şi luminează-mi sînul cel stins!
  Dă-mi sărutare ce bălsămeşte
  Inima-mi arsă ce mi-ai aprins.
  A mele pasuri ne-ncredinţate,
  De sarcin’anilor greuiate,
  De al tău reazem tu le-ai lipsit:
  Părinţii-mi dară povăţuieşte,
  Du-i la lumina ce nu sfinţeşte,
  Fii lor tovarăş nedezlipit.
  
  Umbre mult drage!... ah, puţin staţi!
  Veniţi adesea, mă cercetaţi:
  Ceasul îmi este necunoscut;
  Pe lîngă mine des vă aflaţi,
  Cînd m-oi desface de acest lut
  În braţul vostru să mă luaţi.
  
   1830  
     
  
  Cîntarea dimineţii 
  Cîntarea dimineţii Din buzi nevinovate Cui altui se cuvine, Puternice Părinte, 
  Decît ţie a da? 
  Tu eşti stăpîn a toate, Tu eşti preabunul tată; 
  A ta putere sfîntă Făptura ţine-ntreagă, Ne ţine şi pe noi. 
  În inimă,-n tot omul
  Tu ai sădit dreptatea,
  Unirea şi frăţia,
  Tu conştiinţa scumpă,
  
  Tu bun ce-avem ne-ai dat. 
  P-aceste saduri sfinte Răcoritoare ploaie De adevăr să pice, Să crească, să dea rodul, 
  Să fim preafericiţi. 
  Îndreptătorul lumii, Tu ai slăvit noroade, Le-ai dat tu legi preasfinte Ce ţin aceste saduri; 
  Slăveşte şi pe noi! 
  Ş-aceste legi prea drepte Orice norod le calcă, Sau care nu le ştie, Cade, ruini rămîne, 
  Se face neştiut. 
  Din slava strămoşească De am căzut, ne nalţă; De am uitat unirea Ce-i întărea în toate, 
  Acum ne fă uniţi. 
  Să ştim c-avem dreptate, Să ştim ce, cine suntem, Ş-aşa să nu se uite O naţie slăvită 
  Ce-am fost şi ce-am fi noi. 
  Cu toţii, dară, ţie Cîntăm cîntare nouă; În flacăra unirii Întindem mîini la tine, 
  Rugăm să ne-nsoţeşti. 
  Ne luminează mintea Să te cunoaştem, bune, Să ştim că ne eşti tată, Să te cîntăm mai bine, 
  Ş-aşa să ne-mpăcăm. 
    1830  
    
    
  
  La moartea lui Cîrlova 
  O, lira mea, suspină! al tău glas plin de jale În umbră să răsune, să geamă la mormînt: Cîrlova1 nu mai este!!! suspină p-a lui cale Şi fă să se auză pe aripe de vînt: 
  “Cîrlova nu mai este! şi lira-i a-ncetat!” 
  O, tînăr cîntăreţe! pasăre trecătoare! Abia te-ntraripaseşi, abia dulcele-ţi glas Chema să te auză pe craca săltătoare Pe călători, şi-ndată, oprindu-le-a lor pas, 
  Ţintind a lor vedere... tu zbori şi i-ai lăsat! 
  Tu ai urît o ţară unde puţini ascultă
  Sau unde-a ta cîntare cu ei nu însoţeşti;
  Încă trăind, tu viaţa o petreceai mai multă
  Sorbit în armonia a cetelor cereşti,
  
  Unde ostaş d-aicea acol-ai şi grăbit. 
  Sub tînăra ta mînă, degetele-arzătoare, Acum se-nfiorează liră de serafimi; 
    1 Vasilache Cîrlova, poet romîn ale cărui poezii în multe rînduri s-au văzut în Curierul romînesc, s-a născut în anul 1809 şi, ajungînd în vîrstă de 17 ani, a început a-şi dezvolta talentul său poetic prin mici, dar pline de foc poeme. În vîrstă de 18 ani a făcut poema intitulată Păstorul întristat; Ia 19 ani, Ruinele Tîr goviştii, Răsunetul unui fluier, Rugăciunea şi altele; la 21, Marşul romînilor, Ero şi Leandru, şi a început traducţia vestitei tragedii Zaira,din care a lucrat numai un act; la vîrsta de 22 ani a intrat în rîndurile oştirilor pămînteneşti, unde cu mare pagubă a patriei şi a literaturii romîneşti a murit după o boală de 14 zile. Originea şi creşterea acestui tînăr a fost mai mult din Tîrgovişte. 
  Asculţi tu alte imnuri, începi altă cîntare Şi-ndemni tu alţi războinici, vitejii heruvimi, Şi alt post mai cu slavă ţi-a fost ţie gătit. 
  Acolo-ţi era locul al tău de moştenire:
  Poetul aci este străin şi călător;
  Astfel vulturul mîndru din nalta sa privire
  Parcă ar zice lumii din marele său zbor:
  
  Pămîntul mi-este leagăn, dar locuiesc în cer. 
  O, fenomen ce-n veacuri abia cînd se iveşte,
  O, stea care răsare chiar într-al său apus!
  Ce fu a ta lucire? Şi ce ne prevesteşte?
  Ce înger te întoarce? Ce înger te-a adus?
  
  Şi cum se pun acelea care cu tine pier? 
  De unde eşti, ascultă jelinda mea cîntare,
  Vezi lacrima ce pică pe scumpul tău mormînt.
  În ceasul după urmă, în cea d-aici plecare
  Iubiţii-ţi fără mine, cu cei ce nu mai sînt,
  
  Văzură cum ţi-iei zborul, şi tuciul trist vestea. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Şi eu sunt ca metalul ce plînge după tine, Prin focuri de durere trecut şi lămurit, Şi patimile repezi izbind inima-n mine, Fieştecare scoate un sunet osebit, 
  Care-astupat mugeşte, se-neacă iar în ea. 
  Lutoasa mea fiinţă aci se zăboveşte,
  Dar eu sunt după tine, pe urmă-ţi te-nsoţesc;
  Rîvna p-ale ei aripi acolo mă răpeşte
  
  Şi soarta ta cea lesne în veci eu o doresc, Dar... plumbul datoriei mă trage iară jos. 
  Cu care legătură afirea mea se-ntină, Întocmai ca ştejarul adînc rădăcinat?! Vîntul cînd se răscoală, el geme şi suspină, Trosneşte şi răstoarnă orice l-a-nconjurat, 
  Şi tot ce mai rămîne priveşte dureros. 
  Vai! iată a mea soartă, şi cît de povăroasă!
  Iar tu ai fost ca floarea acea primăvăroasă
  Ce-o smulge,-o ia zefirul, şi-şi las-al său miros.
  
    1831  
     
  
  Serafimul şi heruvimul sau Mîngîierea conştiinţeişi mustrarea cugetului 
  Blînd serafim! o, înger! ce este-a ta solie?
  Care îţi este slujba? Ce vrei aicea jos?
  Pacea vesteşti tu lumii? Pacea aduci tu mie?
  Ce flăcări pui în sînu-mi, o, serafim frumos?!
  
  Ochii tăi... e seninul,
  Buza ta e zîmbirea,
  Faţa ta e blîndeţea,
  Ca pieptu-ţi nu e crinul;
  
  Dragoste ţi-e privirea, 
  Totul eşti frumuseţea. 
  Fiinţa-ţi luminează, 
  Mărirea te-nconjoară, 
  Liniştea te-nsoţeşte: 
  Pasu-ţi de naintează, 
  Slava-mprejuru-ţi zboară, 
  Preajma-ţi pace vesteşte. 
  Frumos serafim! îmi place 
  La tine a mă uita, 
  În ochii tăi a căta; 
  Lumina lor este lină! 
  În ochi-mi izbeşte plină 
  Blînda lor, senina pace. 
  Tu mă înveţi cîntarea, 
  Tu îmi însufli pieptul, 
  Tu îmi arăţi cărarea 
  Care merge d-a dreptul 
  La fiica armoniei. 
  Lira ta e cerească, 
  Glasul ei m-aripează, 
  Fiinţa-mi pămîntească 
  În zbor ul său cutează 
  La scaunul veciei. 
  Şi-n somnu-mi, şi aievea fiinţa-ţi mă-nsoţeşte; Chipu-ţi mi-e faţ-oriunde, în preajma mea el zboară 
  Din soare se repede, din lună străluceşte,
  După pămînt se nalţă, din ceruri se coboară.
  
  Pe la fîntîni m-aşteaptă, cu unda se răsfrînge,
  Cu frunza îmi şopteşte, cu zefirul suspină,
  Cu valea îmi răspunde, cu patima mea plînge,
  Cu dealul se înalţă, cu cîmpul se alină.
  
  Cu floarea se dă-n leagăn, cu iarba undoiază;
  Livedea îl arată, dumbrava-l subascunde;
  În ziuă şi în noapte, la umbră şi în rază
  Nu e nălucă,-mi spune, mă mîngîie oriunde.
  
  Durerea mi-o adoarme, lacrima el mi-o şterge,
  Şi pe pămînt, şi-n ceruri nădejdea mi-o arată.
  Cu glasul conştiinţei el înainte-mi merge,
  Blînd, dulce, vesel; ş-aspru nu l-am văzut vrodată.
  
  Frumoşi îţi sunt ochii! frumoasă ţi-e faţa!
  Frumos îţi e zborul, o, înger ceresc!
  Şi de-mi este dragă, de-mi place viaţa,
  E d-ast sfînt nesaţiu ca să te privesc.
  
  Fie ca-n veci astfel s-am a ta fiinţă!
  Faţa ta să-mi rîză pînă la mormînt,
  Ochii-ţi să-mi aprinză supusa-mi credinţă,
  Lumina-ţi lucească la slabu-mi cuvînt!
  
  Cînd va bate ceasul întoarcerii mele,
  Cînd la judecată mă voi arăta
  (Momente ce omul le simte mai grele),
  Tu ş-atunci, o, înger, dar! mă vei urma!
  
  * * * 
  Războinice, viteze, heruvim înfocate, Împlinitor prea straşnic urgiilor cereşti! 
  Repede înger! 
  Ochii tăi scînteiază, 
  Braţul tău e puterea, 
  Sabia-ţi flăcărează, 
  Cruntă îţi e vederea, 
  Faţa ta e fior! 
  În urmă-ţi e dreptate,
  În preajmă-ţi străşnicia;
  Glasul tău mă străbate,
  Totul eşti vitejia
  
  Şi fulger arzător! 
  Heruvim! mă-nfiorează 
  Înmulţita ta vedere, 
  Mulţii tăi ochi priveghează 
  Ca singura prevedere. 
  Eu te văz, şi mă sfiesc. 
  Inima-mi nu te uraşte, 
  Tremură l-a ta ivire 
  Şi-n adîncul ei se naşte 
  O fioroasă cinstire, 
  Un foc arzător, ceresc! 
  Eu văz în tine pe-mplinitorul
  Acelei drepte urgii cereşti,
  
  Eu văz în tine pe păzitorul
  Vechii răstrişte cei strămoşeşti.
  
  Astfel al lumii bătrînul Tată
  Din pomul vieţii c-a cutezat,
  L-a fericirii poartă-ncuiată
  Plîngea păcatu-i cel neiertat.
  
  Tu-mi opreşti raiul, mi-aduci aminte
  A mea greşeală, şi mă-ngrozesc!
  Limba ta tace, n-auz cuvinte,
  Dar îţi ard ochii, ei îmi vorbesc.
  
  Cînd viforul se scoală, cînd cerul se mînie,
  Cînd negura se-ntinde, cînd norii se-mpletesc,
  Cînd focul şerpuieşte d-a lungul în tărie
  Cu fulgerul, atuncea cu groază te privesc.
  
  Cînd marea se răscoală, volbură-ntărîtată,
  Cînd undele-i muginde se nalţă spumegînd,
  Fiinţa-mi ca o barcă de cuget spulberată
  Pe fieşcare stîncă te vede – ameninţînd.
  
  Şi cînd fumegă munţii, vulcanul cînd turbează,
  Cînd flăcări rotitoare pînă la ceruri zbor,
  Cînd tremură pămîntul, văzduhul scînteiază,
  Al meu suflet te vede în orice meteor.
  
  Pe orice spăimîntează ş-ameninţă viaţa,
  În orice loc de groază, acolo te zăresc:
  Ca tunetul ţi-e glasul, ca fulgerul ţi-e faţa!
  Fulger în mine trece cînd ochii-mi te-ntîlnesc!
  
  27
  Viforul bubuie, zboară,
  Crivăţul vîjîie, trece,
  Tremurul saltă, doboară,
  Trăsnetul arde, petrece
  
  Cu cugetul cînd vii. 
  Grindina bate, răneşte,
  Stingerea pasu-i urmează;
  Seceta seacă, sterpează,
  Foametea rumpe, răcneşte,
  Boalele zbiară, turbează,
  Moartea doboară, coseşte
  
  Osînda tu cînd ţii. 
  Arată-mi osînda, în veci mă mustrează, Nu îmi ierta vina cîtuşi de puţin; În a mea viaţă tu mă îndreptează Cînd fapte şi gînduri rele mă întin. 
  Însă cînd grozavul al meu ceas va bate Şi cînd vei da semnul, o, drept heruvim, Atunci ţi-adu-aminte că tu eşti un frate Cu-al meu blînd şi dulce, frumos serafim. 
    
     
    1833  
  
  Portret 
  Coroana pe creştet în veci se-mpleteşte, În ochii-ţi, seninul cel mai împăcat; Zîmbetul în buze-ţi vesel străluceşte, Inima e-n chipu-ţi cel nevinovat. 
  Decît alte nimfe cu fruntea mai naltă,
  Peste ele falnic, făr-a şti, priveşti.
  Dulce ca blîndeţea, şi blîndeţe altă
  Tu nu ştii, copilă, că împărăţeşti!
  
  Sînul tău uşure şi blînd înveleşte
  lnima-ţi, altarul d-un ceresc amor;
  Focul lui sub dînsul arde, colcăieşte
  Unde, unde-l umflă suspinul în dor.
  
  Ca luna de noapte, ca dînsa de lină,
  Frumoasă ca viaţa celui fericit,
  Veselă ca ziua de mai prea senină,
  Edenul în pieptu-ţi e însînuit!
  
  Zîmbindă ca cerul, ca el trăsnitoare,
  Marea-cuviinţă îţi dă al său glas;
  Pasul aurorei cei răcoritoare
  E mai puţin mîndru decît al tău pas.
  
  Ea cînd se iveşte, noaptea risipeşte;
  Şi faţa ta-n sînu-mi gemător, noptos,
  Revarsă lumină; nădejdea-mi zîmbeşte,
  La inimă-mi vede soare luminos.
  
  Model al virtutei! însăşi fericirea!
  Care părinţi astfel te desăvîrşesc?
  Ochii lor cei tineri îi fură uimirea
  Ochilor mei umezi ce-n veci te privesc!
  
  29
  Ce rază de pace sînu-ţi luminează,
  Fiică fericită? Ce e ast amor
  Care cu privirea-ţi ca o altă rază
  Către cer din ochii-ţi îşi ia al său zbor?
  
  Să fii tu nădejdea? să fii tu credinţa?
  Sau dragostea însăşi vii să ne arăţi?!
  Vorba-ţi însuflată ţi-arată fiinţa,
  Fericit amestec astor zeităţi!
  
  
    
     
  
  Adio la anul 1832 
   Numărînd ceasurile. . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Douăsprezece! Adio, o, an! Şi ai trecut!
  Tu nu mai vii, întocmai ca umbra ce eu plîng!
  Adio! întru tine nădejdea m-a vîndut.
  Pomeniri scumpe multe eu întru tine strîng.
  
  Am plîns, am aflat pace, m-am bucurat, gemut,
  Ură, dragoste-n tine, prieteşug, duşmani...
  Ah! îngerul meu în tine ca tine l-am pierdut!
  Tu mi-ai adus atîtea ce nu mi-au adus ani.
  
  Acuma treci! adio! ş-asupră-mi tu ai tras
  Povara ce mă-mpinge unde şi tu te duci.
  O! p-a mea frunte cîte cugete rînduri trec!!!
  
  Faptele mele-n tine ca semne au rămas,
  Tu le păstrezi, şi-n sînu-ţi ele nu sunt năluci.
  Fi-vor bune mai multe, sau relele întrec?!
  
  
    
     
  
  Destăinuirea 
  I
  
  Inima-mi obosită — şi nu de ani, nu încă, —
  Griji, datorii, povară pe ea se grămădesc;
  Valuri, criveţe-ntr-însa ca-n vulcănoasă stîncă
  Izbesc, se-nfrîng cu muget, mai repezi năvălesc.
  
  Pe la-nceputul verii vifore prea geroase
  Asupră-i se răscoală s-o-ngheţe-aci pe loc,
  Sîngele-mi să-l închege, ce-n unde spumegoase
  Prin vine-mi se repede; dar ea e toat-un foc!
  
  Un foc! şi ca acela ce arde-ntr-o cîmpie
  Albită de troiene şi toată-n vijelie,
  Ce arde ca să arză, de vînturi spulberat,
  
  Arsura e într-însul, care îl mistuieşte,
  Şi nimeni nici d-aproape de el nu se-ncălzeşte;
  Lumina-i face groază şi celui îngheţat.
  
  II
  
  S-o face el cenuşă? vreun pîrjol v-aduce?
  Nu ştiu... Dar a lui urmă neştearsă-n veci va fi
  
  Şi oricînd călătorul pasul p-aci-şi va duce,
  Oprindu-s-o să zică: “Odat-a ars aci.”
  
  Ah! fie-n veci ca focu-mi să n-aibă vreun nume,
  Străin şi rece fie oricînd aicea jos,
  Şi fără să-l cunoască, sa-l vază veacuri, lume
  Ca meteor de groază, comet prea fioros!
  
  Fără să-i ştie drumul şi d-unde oare vine,
  Dincolo el de faţă să se vedească bine
  Ş-acolo să m-arate şi eu cine am fost.
  
  Fi-mi-va el spre osîndă? Fi-mi-va spre răsplătire?
  Dragoste e fiinţa-i, rază de nemurire,
  Fala vieţii mele şi însuşi al meu post.
  
  III
  
  Sub degete-mi răsună, liră, te-nfiorează,
  Spune ce e poetul în ast loc osîndit,
  Cum el dintr-însul raiul oriunde-nfiinţează
  Şi-şi face fericirea din bine-nchipuit.
  
  Cînd cîntă el, s-aude, veacurile răsună; .
  Cînd se închină, cerul el îl coboară jos;
  Dragostea lui e flăcări şi ura lui detună,
  Blîndeţea-i e seninul acel mai luminos.
  
  Ferice de acela pe care el slăveşte!
  La nemurire zboară, ce el i-o pregăteşte;
  În buza lui e slava ce duhu-i şi-a croit;
  
  În mînă-i e cununa ce-n veci stă înverzită,
  În pieptu-i e altarul pe care e slăvită
  Aleasa frumuseţe ce el a-nvrednicit.
  
  Cerul e al meu templu şi singura-nchinare,
  Seninul lui e semnul prin care îl slăvesc;
  Prin albăstruia-i faţă se-nsufl-a mea cîntare,
  Luceferii lui raze de viaţă-mi răspîndesc.
  
  Acolo e nădejdea-mi ce-n veci ea îmi zîmbeşte,
  D-acolo aştept roua, balsam mîntuitor;
  Aci a mea trufie se-nchină, se smereşte,
  Şi înainte-i taină nu este al meu dor.
  
  Muza-mi se umileşte, lira-mi abia suspină,
  Geniu-şi pierde zborul şi fruntea-mi se înclină;
  Din versuri îndrăzneala cu totul a lipsit.
  
  Inima-mi în tăcere aşteaptă-n mărmurire
  Rază de mîngîiere l-a sa destăinuire...
  E ceasul închinării! şi... omul stă smerit,
  
    1836  
    33
  
  Visul 
  I 
     
  O altă auroră în sufletu-mi luceşte,
  Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
  Ochii mi se deschide, şi-n ochii mei zîmbeşte
  Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.
  
  Veacurile, viaţa-mi ca nopţi se strecurară,
  Şi-ncovoiat pe groapa-mi o văz că s-a deschis
  Şi-mi face loc printr-însa să trec preste hotară —
  E poarta veciniciei!... şi mă deştept din vis!
  
  Fruntea-mi albită toată către pămînt se lasă,
  Braţele-mi rezemate toiagul meu apasă;
  Iar sufletu-mi se-ntoarce şi cată înapoi...
  
  O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?...
  Dar aţi trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
  Era mai dinainte să vă întreb pe voi.
  
  II
  
  Ce noapte variată! ce groaznică vedere!
  Stai! Îmi aduc aminte: în vis eu mă făceam
  C-aş fi fost prunc, îmi pare, şi fără griji, durere,
  În casa părintească cu grijă mă creşteam.
  
  Trei fraţi ce avusesem părinţii mei pierdură
  Şi rămăsesem singur cu-al lor fierbinte dor;
  
  Trei fii creştea în mine tînăra lor căldură Şi le zîmbea în mine toată nădejdea lor. 
  La vîrsta mea, în chipu-mi c-o lungă suspinare Ei se uita, şi-n ele afla asemănare Acelor umbre scumpe ce ne-ncetat vedea. 
  Eu nu ştiam necazul, nu cunoşteam mîhnire, Lipsa mi-era străină, ş-orice nenorocire; În braţul îngrijirii răul nu îndrăznea. 
  Dar visu-şi schimbă faţa, se prefăcură toate Şi parcă de cînd lumea părinţi nu am avut; Simţii cruzimea soartei în recea străinătate Şi mă văzui în lume pustiu, necunoscut. 
  Ai mei mă părăsiră; p-a mea copilărie Grijile dau năvală, nevoia cunoscui; Se veştezi pe faţa-mi oricare bucurie Ş-orice amar al vieţii pînă în fund băui. 
  În voile-ntîmplării, întru a mea sudoare Îmi cîştigam o hrană abia-ndestulătoare, Împins de vîntul soartei sub cer fără senin, 
  Fără nici o povaţă şi făr-adăpostire În voia-mi ne-ndrăzneaţă şi fără îngrijire. Cît e de crud să te-afli între ai tăi străin! 
  IV
  
  Dar un năluc urmează, şi visu-şi schimbă faţa.
  Mă pomenii în drumu-mi tovarăş că aveam:
  Pare că mă-nsurasem, ş-amara mea viaţă
  Cu o fiinţă dragă părtaş o îndulceam.
  
  Cît o iubeam! şi cîtă simţeam eu fericire!
  Eu o vedeam un înger chiar într-adins venit,
  Nedezlipit tovarăş l-a mea nenorocire,
  Ca să aducă pacea în sufletu-mi mîhnit.
  
  Ce bunuri eu printr-însa, ce mulţumiri plăcute
  Şi ce simţiri fierbinte, plăceri necunoscute
  În dragostele noastre din zi în zi vedeam!
  
  Prin ea mă făcui tată; simţirea-mi adormită
  Se deşteptă l-ast nume; fiinţa-mi înmulţită
  Se revie de focul prin care eu trăiam.
  
  V
  
  Visu-şi mai ţinea şirul, dar cu ceva schimbare.
  Şi se făcea că traiu-mi ceva se mai lesni;
  Vedeam în a mea casă bogata-ndestulare
  Şi-n preajma mea mulţime de lume-a se hrăni.
  
  Mulţime de mijloace acum mi se-nlesniră,
  Drumuri deosebite acum mi s-au deschis,
  Şi bunătăţi, păcate, amestec se-nmulţiră,
  Şi mîngîieri, şi chinuri mă zvîrcolea în vis.
  
  Pe cîmpul norocirii objetele în sfadă,
  Spini, flori, verdeaţ-amestec se-nfăţişa grămadă,
  Cuvînt, vedere, cuget... în tot mă rătăceam.
  
  Plecam pe cărări netezi şi foarte-ntortoiate;
  Stam să-mi mai iau odihnă, şi gînduri mestecate
  Mă îndrepta-n picioare, m-oprea... şi iar porneam.
  
  Dar visu-şi schimbă faţa, şi iarăşi lîngă mine
  Văzui acea fiinţă ce-atîta o iubeam.
  Dar ce fel de schimb magic la ochii mei îmi vine!
  P-acea fiinţă scumpă eu n-o mai cunoşteam.
  
  Pare că era rece l-adînca mea durere;
  O, taină-ngrozitoare, abia îmi răspundea!
  Căutături fatale avea a ei vedere,
  Şi cînd vorbea, ca trăsnet în sufletu-mi izbea.
  
  Ca cugetul, ca umbra era nedezlipită,
  Vrăjmaşă pe odihna-mi era neîmblînzită;
  Zicea că mă iubeşte, şi-n dragoste-i turba.
  
  Ura-i îmi era pace şi dragostea-i osîndă,
  Rece-ntr-a ei mînie şi foc cînd era blîndă;
  Ce-amestec şi într-însa, şi-n mine volbura!
  
  Eu o iubeam, — o groază mă trăgea înapoi;
  Ea era a mea viaţă! şi ce viaţă-ngrozitoare!
  Voiam... Dar pentru mine nu era voi,
  Vream s-o urăsc... mi-era o muncă-omorîtoare.
  
  Îmi imputa vini ce nu le aveam;
  Aşteptam osîndă la orice faptă mare;
  Eram bănuit chiar cînd mă smeream,
  Ş-apoi, împăcată, era iertătoare.
  
  Spaima în mine intrase, 
  Bănuiala mă cuprinsese, 
  Sufletul mi se-ngheţase, 
  Cugete rînduri neînţelese 
  Prin minte-mi repede vîjia. 
  Un chin, un iad, o muncă era a mea viaţă, Demonul geloziei turbat mă sfîşia; Veninul din rărunchii-i în veci mă otrăvea, Năpastea îndrăcită rînjea pe a lui faţă. 
  În veci fără de moarte; 
  În veci se omora, 
  Se-ncolăcea în toarte 
  Şi-n veci mă blestema. 
  VII 
  Atunci eu lîngă mine văzui două fiinţe Nevinovate, -ntocmai aşa precum eram; Lor le era ocară a mele suferinţe, Şi la acea năpaste mai rău mă chinuiam. 
  În veci a lor necinste mie mi-era durere Şi-n veci fără de voia-mi eu le eram fatal; Însă tovărăşia mi-era o mîngîiere În muncile-mi schimbate în locul infernal. 
  Prieteşug în mine curat se-nsînuieşte, Şi locul de osîndă nu mă mai îngrozeşte, Un rai îmi era însuşi al închisorii sîn. 
  Dragostea ce se naşte în muncile robiri, Prieten din necazuri, părtaş nenorocirii, Sunt însăşi curăţia, şi vecinice rămîn. 
  Îmi era drage aste fiinţe, Îmi era scumpă a lor vedere; Mi-era un balsam l-a mea durere; Cele din ceruri dulci cunoştinţe 
  Era mai slabe decît a mea. 
  Trăiam în ele, ş-a mea viaţă Mi-era nădejde şi fericire; Dumnezeu însuşi şi omenire Slăveam fanatic în a lor faţă, 
  Ş-a mea-nchinare mă fericea. 
  Raiul credinţei, acel ferice, Binele-acela fără de nume, Acea viaţă din ceea lume Care nădejdea în fund ne zice, 
  Toate prin ele eu le visam. 
  Acea din ceruri sfîntă căldură, Dragostea însăşi, blînda credinţă Pusese-n mine a for fiinţă Şi a lor faguri într-a mea gură, 
  Şi al lor nume eu răsuflam. 
  Inima-mi toată în înfocare
  Vulcanul Etna însuşi era,
  Insulă-n valuri statornic sta
  În viforoasa, muginda mare,
  
  Unde-acel nume era înscris. 
  A lor fiinţe se prefăcură
  Una-ntr-un dulce, blînd serafim,
  Alta c-o sfîntă, repede-arsură,
  În paznic straşnic, bun heruvim.
  
  Unul d-aproape era-mpăcare
  Şi mîngîiere la ce lucram;
  Alta de cuget sfîntă mustrare
  Îmi zicea vina şi mă-ndreptam.
  
  Geniuri două mîntuitoare
  A mea visare le-nfăţişa;
  A minţii mele sfătuitoare,
  Ele în viaţă mă îndrepta.
  
  Astfel gîndirea-mi cea adîncată
  În visu-mi dulce mi le forma;
  Dar o schimbare neaşteptată
  Goni nălucul ce mă-nşela.
  
  VIII 
  În sfîntul meu nesaţiu, delirul meu cel mare, Pe dragile fiinţe ardeam să le privesc, Şi s-aprindea în mine o naltă înfocare De ele să m-apropii şi dorul să-mi vădesc. 
  Ele fugeau de mine şi-n veci mi-erau de faţă,
  În veci eu după ele eram neobosit;
  În goan-ostenitoare ele mi-erau povaţă,
  Dar să le-ajung vrodată în veci mi-a fost oprit.
  
  Fantome de nădejde, fiinţe-aeriene
  Şi fără de amestec cu cele pămîntene!
  Cu mintea-mi cea hrăpită semeţ mă-ntraripam.
  
  Ele zîmbeau la rîvna-mi şi-mi imputa-ndrăzneala,
  Poruncitorul deget îmi arăta greşala.
  Nebun d-a mea ruşine, mai repede zburam.
  
  Dar fără veste-odată un trăsnet şerpuieşte
  Răsăr, şi lîngă mine văz mort unul din fii.
  Eu mă deştept de cuget! şi cugetu-mi vorbeşte:
  “Opreşte, îndrăzneşte! la muma lor să vii.”
  
  O văz iar lîngă mine, galbenă, veştezită;
  Ea nu era schimbată, ci eu m-am fost schimbat;
  În inima-mi rebelă o ură umilită
  P-ascuns se furişase ş-adînc s-a fost cuibat.
  
  O vină-n veci aduce o vină şi mai mare,
  Ş-o patimă pe alta şi mai sfîşietoare,
  Ş-a lor navală este şiroi pustiitor.
  
  Iar omu-n întuneric pipăie, şovăieşte;
  Rîpa e sub picioare, omul se prăvăleşte.
  Astfel păcatul este viclean ş-amăgitor!
  
  X
  
  Mă pomenii în casă-mi, şi visu-şi schimbă faţa,
  În sînul casei mele eu mă vedeam străin:
  Tot nu ţinea de mine, şi însăşi a mea viaţă.
  Rece, fierbinte-n toate, totul mi-era un chin.
  
  Voiam să-mi vin în sine-mi din lunga-mi rătăcire;
  Cerui să-mi văz copiii; dar nu erau mai mult.
  Un dor fără de moarte izbi a mea simţire
  Şi numele de tată eu îngînat l-ascult.
  
  Alte fiinţe scumpe văzui pe lîngă mine,
  Al lor zîmbet la rana-mi făcea un mare bine,
  Ş-ast schimb de mîngîiere mai rău mă sfîşia.
  
  Parcă simţeam în mine o slabă bucurie,
  Dar cugetu-mi pierduse tînăra-i curăţie,
  Pacea cea veche-n sînu-mi mai mult nu locuia.
  
  XI
  
  Voiam să-mi sparg veninul, să uit cele trecute;
  Munca îmi era dragă, ca uriaş munceam;
  Roduri scotea-nsutite puterile-mi pierdute:
  Folosul l-aveau alţii, eu lipsa dobîndeam.
  
  Petreccri înţelepte, aflări ingenioase
  Mintea-mi prea obosită grămadă izvodea,
  Ş-a tristului meu suflet icoane credincioase
  Isprăvi avea destule, dar şir nu mai ţinea.
  
  Lumea se învăţase să m-aibă pentru sine,
  Şi orice obosire sau muncă pentru mine
  Mi-era o mare vină —şi aspru m-osîndea!
  
  Mi-era păcat de moarte oricare slăbiciune
  Şi fapte-obicinuite oricare fapte bune;
  Un rob străini şi rude al lor mă socotea.
  
  Dar visu-şi schimbă faţa. Cu cruda a mea soartă
  Pare că mă-mpăcasem ş-odată iar văzui
  Pe heruvimu-acela l-a fericirii poartă,
  Schimbat în negru înger, şi nu-l mai cunoscui.
  
  Ce spaimă de-ntuneric! ce iazmă-ngrozitoare!
  Viclean ascuns, făţarnic, împeliţat Satan.
  Un duh semeţ de vrajbă, turbat de răzbunare!
  Şarpe îi era limba, pe cinstea mea duşman!
  
  În faptele-i spurcate era însuşi păcatul,
  Sub mască de virtute vedeai pe vinovatul;
  În veci dup-ale sale şi umbra-i bănuia.
  
  Ardea să-l crează lumea de cinste, curăţie,
  Şi lumea-l vedea-ntocmai ocară, viclenie;
  Şi cînd afla că-l ştie, atuncea se-ndrăcea.
  
  XIII
  
  Parcă era femeie... trăsuri amestecate
  Se gîlcevea pe faţa-i de nevoiaş bărbat:
  
  Lungă, lungă, subţire şi oase înşirate,
  O sprintenă momîie forma grozavu-i stat.
  
  Ochii îi erau negri ş-un foc în ei de sînge,
  Sub ei un nas 1ung, groaznic umfla fatale nări;
  Gura-i, un iad de largă, voia cochet a strînge;
  Scălîmbu era-n faţa-i, în trupu-i, în mişcări.
  
  Galbenă şi uscată faţa-i cea lunguiată,
  Pînă la urechi buza-i d-ocară-nveninată,
  Un rumen de strigoaică în veci se-mprumuta.
  
  Picioare de insectă ce foametea vesteşte,
  În veci nesăţioasă cu cinstea se hrăneşte
  De la străin şi rude, făr-a putea-o da.
  
  XIV
  
  Visu-şi mai ţinea şirul, dar cu ceva schimbare;
  Ş-ast înger de-ntuneric în veci mă ispitea,
  Spion faptelor mele ardea de răzbunare
  Şi-n tribunalul lumii pîrîş mă osîndea!
  
  O sfîntă hotărîre m-armă întru putere
  Să rabd astă ispită. Dar, Doamne! ce văzui?
  Ast duh de răzvrătire era însuşi muiere,
  Şi nici o deosebire de drac nu cunoscui!
  
  Sa aibi în veci de faţă o singură idee!
  Să ştii că a ta taină e-n mînă de femeie,
  Şi ea să te supuie în spate-a o purta!
  
  Adevărat uşure, n-aveam vreo povară;
  Dar greu e s-aibi asupră-ţi femeia cea uşoară
  Şi-n voile-i vrodată să nu poţi a intra!
  
  Aduse întîmplarea şi visu-şi schimbă faţa;
  Taina-mi nu mai fu taină, povara scuturai;
  Pare că eram slobod, voii să-mi schimb viaţa,
  Dar nici o fericire mai mult nu mai aflai.
  
  În oricare-a mea faptă eu n-aveam mîngîiere,
  În oricare prieten aflam ascuns vrăjmaş,
  În orice om o spaimă, în mine o durere,
  O vecinică osîndă chiar într-al meu lăcaş.
  
  Urîsem omenirea în cîţi îi cunoscusem
  Şi mi-era drag tot omul pe care nu-l văzusem,
  Şi decît toţi pe mine mai mult mă osîndeam.
  
  Mă învăţasem vina ca să mi-o dau tot mie;
  Ast obicei cu lumea m-avea întru frăţie
  Ş-apururea cu mine făcea de mă-nvrăjbeam.
  
  XVI
  
  Trecutul pentru mine ştersese-orice părere
  Şi orice suvenire adînc mă sfîşia,
  Iar viitorul groaznic îmi prevestea durere;
  Nădejdea mă urîse, încît nici m-amăgea.
  
  Vream să desfac cu lumea oricare legătură,
  Să fiu slobod în toate, să fiu numai al meu,
  Dar mă ţinea într-însa o singură făptură
  Ce-mi răsfrîngea în lume pe însuşi Dumnezeu.
  
  Taina aceasta vecinic la om nu va fi zisă:
  În inima-mi zdrobită în flăcări este scrisă,
  Ce şi a ei ţărînă în veci o va-ncălzi;
  
  E scrisă într-o limbă aci necunoscută
  Pe inima-mi ce geme şi care-n veci e mută,
  Şi singur numai mie mi-e dat a o citi.
  
  XVII
  
  Lumea îmi era dragă; privata mea viaţă,
  Cînd veselă, cînd tristă, într-însa petreceam;
  Dar perspectiva lumii îşi pierde a ei faţă
  Privind-o de aproape precum eu o priveam.
  
  Amestecu-ntre oameni te-neacă de-mbulzire
  Şi dacă de la dînşii nu iei vinile lor,
  Silit a-ntoarce răul l-a lor nedreptăţire;
  Dar paza personală te face bănuitor.
  
  Şi rea e bănuiala! un vierme al vieţii
  Ce n-ascultă cuvîntul, nici liniştea poveţii!
  Omul supus la dînsa în veci e ticălos.
  
  Greşita cugetare ce-aduce fericirea
  N-o schimb pe adevărul ce-mi stinge nălucirea,
  Ş-un ideal ferice mi-l surpă de tot jos.
  
  Pe aripile vremii zbura ş-a mea viaţă,
  Cu vîrst-a mele patimi păşind se potolea;
  Dar viţiul spre seară creşte de dimineaţă,
  Şi viţiurile mele cu vîrsta se mărea.
  
  Ce n-aş fi dat să-ntîmipin ştiinţa bărbăţiei,
  Să-mi lumineze viaţa tovarăşă deplin
  Cu-ncrederea aceea a nevinovăţiei
  Şi al copilărie-mi blîndul acel senin!
  
  Rîvna mi se stinsese, în toate eram rece,
  Primejdie ori pace ştiam că-n rîndu-i trece.
  A fi rău mi-era silă, şi bun — din obicei.
  
  Întreaga fericire, cereasca-mpărăţie,
  Au cîştigat-o pruncii ş-a minţii sărăcie;
  Acum, spre umbra morţii, acea făclie cei.
  
  XIX
  
  Dar o lumină sfîntă la ochii mei îmi vine,
  Ascunsuri se descoper la slabele-mi vederi;
  În slavă-i adevărul s-aşază lîngă mine;
  Visul îşi schimbă faţa, şi nu mai văz păreri.
  
  În aste adevăruri văz o vicleană spaimă
  Care din iad ieşise atît a m-amăgi,
  Care c-o nepătrunsă şi-ngrozitoare taină
  Atîta fără preget în veci mă ispiti.
  
  În urmă ca o groază la faţă se schimbase.
  Şi toat-asemănarea în iazmă îşi luase
  Trufaşului acela bun paznic heruvim.
  
  Ce groaznică ispită! ce-ndemnuri vinovate!
  Dar recunosc în urmă p-adevăratul frate
  Frumosului meu, blîndul şi dulce serafim.
  
  XX
  
  O altă auroră în sufletu-mi luceşte,
  Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
  Ochii mi se deschide, şi-n ochii mei zîmbeşte
  Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.
  
  Veacurile, viaţa-mi ca nopţi se strecurară,
  Şi-ncovoiat pe groapa-mi, o văz că s-a deschis
  Şi-mi face loc printr-însa să trec preste hotară.
  E poarta veciniciei!... şi mă deştept din vis!
  
  Fruntea-mi albită toată către pămînt se lasă,
  Braţele-mi rezemate toiagul meu apasă,
  Iar sufletu-mi se-ntoarce şi cată înapoi...
  
  O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?
  Dar aţi trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
  Era mai dinainte să vă întreb pe voi.
  
    1836  
  
  O noapte pe ruinele Tîrgoviştii 
    
     
  Soarele după dealuri mai străluceşte încă,
  Razele-i rubinoase vestesc al lui apus,
  Şi seara, pînditoare sub fiecare stîncă,
  Cu-ncet şi-ntinde umbra cutezătoare-n sus.
  
  Muntele al său creştet şi-nalţă şi priveşte
  Linul cobor ai zilei, tainicul ei sfinţit,
  Şi raza cea din urmă pe fruntea lui izbeşte,
  Ce mîndră ţine faţă cu cerul cel roşit.
  
  Vîntul de seară suflă şi frunza-nfiorează,
  Roua seninul varsă verdeaţa re-nviind;
  Dealurile-n cunună cîmpia-ncoronează
  Şi rîul p-a lui cale şopteşte şerpuind.
  
  P-a dealului sprînceană, pe fruntea-i cea rîpoasă,
  O cetăţuie veche, lăcaş religios1,
  Păstrează suvenirea d-o noapte sîngeroasă
  Ce mult s-asemănează cu sînu-mi cel noptos.
  
  Astfel într-al meu suflet se nalţ-a mea credinţă,
  P-a patimilor rîpă ca monument s-a pus
  Şi-mi ţine şovăinda, clătita mea fiinţă
  L-a vieţii-mi viforoase prea liniştit apus.
  
  Soarele-acum sfinţeşte şi noaptea-naintează,
  Cu-ncetu-şi cîrmuieşte carul cel aburos;
  
    1 Mănăstirea Dealului, unde prin tradiţie se zice că, dîndu-se un bal, s-au tăiat într-o noapte doispcezece boieri şi, pe-ntunerec, nevestele lor au tras danţul prin sîngele bărbaţilor. 
  Mii de lumini în preajmă-i, pe frunte-i scînteiază,
  Ş-acuma îşi întinde vălul de abanos.
  
  Ochii-mi în mărmurire se uită la vecie,
  Din stea în stea se plimbă, în orice stea citesc;
  Sufletu-mi s-aripează şi zboară în tărie,
  Se scaldă în lumina eterului ceresc.
  
  D-acolo se întoarce şi-n sînu-mi se aşază —
  Tăcere, întuneric în preajma mea domnesc!
  Natura toată doarme, fiinţa-mi priveghează
  Dasupra pe ruine mormîntul strămoşesc.
  
  Un rece vînt se simte c-a morţii răsuflare,
  Pe piatra cea-nverzită şuieră trecător;
  Ca viaţa se revarsă o mută-nfiorare,
  Pustiul se însuflă d-un duh încîntător.
  
  Tot este viu în preajmă-mi: frunza pe zid
  
  şopteşte, Iarba pe muşchi întreabă: “Aici cine m-a pus?” Zidul ca o fantomă dasupră-mi se lăţeşte, Ca uriaş la spate-mi turnul se nalţă-n sus. 
  La locul lor stau toate, ca moartea neclintite, Gata să năvălească; umbrele mă-nconjur, Trec şi retrec, se primblă asupră-mi pironite; Pasări de noapte cobe fîlfîie împrejur. 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Eu n-am venit, o, umbre, să tulbur pacea noastră, Fiinţa-mi rătăcită aleargă între voi; 
  Este ş-a mea odihnă sălăşluirea voastră:
  Eu sunt însumi o umbră împinsă de nevoi.
  
  Sunt de al vostru sînge, braţu-mi nu se armează
  D-acea armă slăvită ce voi aţi mînuit;
  Muza-mi a voastre fapte la umbră cercetează
  Ş-a voastră pomenire pana-mi a consfinţit.
  
  Eu cînt în miezul nopţii a voastre biruinţe,
  Eu pe mormîntul vostru laure împletesc;
  Izbînzi, fapte viteje, războinice dorinţe
  Recomandez eu lumii, l-ai voştri fii vestesc.
  
  Cîmpia îmi arată slăvitele războaie
  Şi cîte biruinţe pe dealuri s-au serbat;
  Rîul în treacăt spune ca cît sînge şiroaie
  În vremile trecute unda-i a purpurat.
  
  Aci îmi stau de faţă eroii Romîniei
  Din Cîmpulung, din Argeş, din Iaşi, din Bucureşti,
  De la Traian şi Negru, martiri ai vitejiei,
  Pînă la împilarea trufiei strămoşeşti.
  
  Ici glasul: Radu Negru! peste Carpaţi răsună;
  Viteazu-şi pune tronul în locul strămoşesc;
  Orice romîn în preajmă-i sub steagu-i se adună
  Şi-şi apără pămîntul cu braţ, duh romînesc.
  
  În capul unei armii Mircea viteaz răcneşte,
  Însuflă bărbăţia romînilor soldaţi;
  A lui Murat trufie învingător smereşte,
  Şi locul este slobod din Istru la Carpaţi.
  
  Balcanul pînă-n poale-i văzu pe fiii Lunii
  Bătuţi, goniţi, nemernici, scăpare a căta;
  Dunărea este martor de preţul al cununii
  Ce fiii Romîniei ştiură a lua.
  
  D-aici văz în Moldova toată slava romînă
  A re-nvia sub Ştefan şi ai vechimii ani
  Iarăşi a se întoarce; a vitejiei hrană
  Sub el îmbărbătează a-nvinge pe tirani.
  
  P-a Neamţului cetate eu văz o eroină1,
  Moldoveană în toate, spartană l-al său-dor,
  Certînd nemernicia la moldovean străină,
  Zicîndu-i ca să moară ori vie-nvingător.
  
  Aci Mihai cel Mare deşteaptă bărbăţia,
  Steagurile destinse slobode fîlfîiesc;
  Sub dînsele el cheamă pe toată Romînia,
  Şi trîmbiţa răsună, vitejii se-nmulţesc.
  
  Buzeştii comandează, tătarilor e spaimă.
  Hanul l-a lor picioare muşcă ţărîna jos2.
  Calofirescul arde d-a lor vitează faimă,
  Şi braţul lui împumnă fierul şi mai vînos.
  
       1 Muma lui Ştefan cel Mare, închisă fiind în mănăstirea sau cetatea Neamţului dimpreună cu mitropolitul şi toate femeile boierilor, aflînd de înfrîngerea fiului său, care,gonit, vine şi caută scăpare în mănăstire, ea iese pe zidurile cetăţii, îi opreşte intrarea şi-l goneşte, ca sau să moară, sau să vie învingător. Vezi broşura tipărită, cu prilejul icoanei ce înfăţişează aceasta scenă, de G. Asachi. 
     2Stroe Buzescul a avut un duel cu nepotul hanului tătarilor la Stăneşti. Unde prinţul tătar a fost tăiat în două,din umărul stîng pînă sub subţioara dreaptă, iar Buzescul s-a rănit foarte primejdios. 
  De glasul cel rîzboinic altarul se despică,
  Din sînu-i vitejia e foc mistuitor.
  Farcaş1 într-însul arde, sfînt crucea sa ridică:
  E comandir de arme, păstor răzbunător.
  
  Paşa cu barba lungă spre fugă comandează,
  Fierosul Manaf pierde orice curaj barbar;
  Arabul beat de sînge în lanţ acum turbează;
  E plin cîmpul bătăii de cruntul ianicear,
  
  Dunărea e mormîntul taberii musulmane,
  Crucea în triumf zboară, Hristos e răzbunat;
  Romînul este spaimă trufiei otomane:
  Cel hotărît la cruce în veci a triumfat.
  
  Peste Carpaţi acuma vulturul romîn zboară,
  D-aicea spre Moldova îşi ia falnicul zbor:
  Două capete are2, cu patru ochi măsoară,
  E-n toată Romînia acum poruncitor.
  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  O, ziduri! rămăşiţă din slava strămoşească!
  O, turn! de unde ochiul de mii de ori văzu
  Biruinţa să zboare p-oştirea romînească,
  În muta voastră şoaptă cîte-mi vorbiţi acu!
  
    1 Popa Stoica din Caracăl fiind foarte viteaz, Mihai cel Mare îl face agă, îi dă comanda pezestrimii şi îl numeşte Farcaş, după moşia ce i-a dăruit-o. 
       2 Mihai-vodă, săvîrşind războaiele sale cu turcii, îşi întoarce armele în Ttansilvania, o supune şi, deci, supunînd şi Moldova, uneşte pe toţi romînii sub un sceptru şi mai dă încă un cap vulturului romînesc. Se găsesc încă pecetii pe la hrisoave şi pecetluituri de ale lui Mihai-vodă, în care vulturul are două capete. 
  Muşchiul acesta verde ce vremea-l grămădeşte,
  Aste ierburi sălbatici ce în pustiuri cresc,
  La inima gemîndă sunt laure ce creşte,
  Deşteaptă bărbăţia; din ochi robii vorbesc.
  
  Vitejilor războinici! frunza cînd vă suspină
  Şi cînd astupat geme vîntul prin boltituri,
  Este al vostru nume ce ca o undă lină
  Murmuie, se strecoară prin aste crăpături.
  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  Dar ce glas întrerupe astă tăcere sfîntă!
  E glasul cucuvaii ce plînge al său dor.
  Ăsta este poetul? p-al vostru mormînt cîntă
  Acest fiu al pustiei?... O, glas prea cobitor!
  
  Ce-mi spui d-a noastră soartă? vaietul ce nu-ţi
  
  tace? Ca ce fel de restrişte? ca ce fel de nevoi? Corbul nu este vultur? ce nu mă laşi în pace? Plîngi numai pentru tine, nu plînge pentru noi! 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  Fatala presimţire acum mă părăseşte,
  Dar vai! eu ca şi tine sunt slab, neputincios;
  Glasu-mi nu-mbărbătează, poate şi el cobeşte,
  Sau plînge slava veche, şi plînge dureros.
  
  Ss! Clopotul s-aude! E ceasul de pe urmă?
  Îngerul pocăinţei cu ast d-aramă glas
  Cheamă la rugăciune pe rătăcita turmă.
  Natura se deşteaptă, visurile mă las.
  
  Roşeşte răsăritul, muntele rubinează, Îngînat printre aburi dealurile verzesc; Rîul adapă cîmpul ce roua însmăltează, Răcoarea dă viaţă şi stelele albesc. 
  Turme, cai, dobitoace la apă se coboară, Clopote bat, se scutur, cu-al dimineţii zvon; La vîjîitul morii undele se-nfăşoară, Deschis e ochiul zilei acum pe orizon. 
    
     
    1836  
  
  Odă asupra aniversării de 2 sept. 1829 
  I
  
  Veacurile şi anii se nasc, trec, se strecoară,
  Se duc cu-acele zile ce s-au aflat privind
  A lumii încroire şi au văzut, fecioară,
  Din mîna celui vecinic natur-abia ieşind;
  Dar tu, zi augustă, născuşi întru mărire,
  Stătuşi cu mare slavă, şi-n slav-a ta sfinţire
  Lumii celei uimite zîmbind îi arătă
  Că treci, dar pomenirea-ţi în veci nu se va şterge.
  Şi va umplea pămîntul, şi ne-ncetat va merge
  Din om, din loc, din veacuri aşa cum răsună.
  
  II
  
  Stăpînul veciniciei, în fapta sa cea mare,
  Cînd soarta din voinţă-i pe univers a pus,
  
  D-atunci tu hotărîtă ai fost întru păstrare
  În sînul acel tainic vecilor făr’apus,
  Ca să răsari odată cinste la omenire
  Şi a creştinătăţii prescrisa împlinire,
  Drepturi de ani pierdute noroadelor a da.
  A ta ivire fuse la cer îndestulare
  Şi pe pămînt îl puse în vecinică mirare.
  Trecuşi, dar niciodată noi nu te vom uita.
  
  III
  
  Trufaşa-ţi auroră, eu fruntea-ncoronată,
  În mînă cu măslinul, în slavă nainta,
  Ş-o nouă sărbătoare, în tabără cîntată,
  Din cerul cel prea rumen pămîntului vestea.
  Nainte de ivire-ţi, ca zîmbetul nădejdii,
  În inime viteze ce-au înfruntat primejdii,
  Tu ca un foc în ele luceai dumnezeit.
  De mii de ori răsară soarele şi sfinţească,
  Căci dulcea ta lumină în veci o să lucească
  În sînul omenirii ce tu ai slobozit.
  
  IV
  
  Iadul jurat osîndei, din vecinica urgie,
  Scrîşnindele lui furii din sînu-i a suflat;
  Ş-a lui prea credincioasă, prea draga-i tiranie,
  Fatal, repede înger, pămîntu-a-nconjurat.
  A ei urmă-n tot locul rămase însemnată;
  Dar aţintat străbate, ochiu-i zavisnic cată,
  Ocheşte şi alege al luminării loc.
  
  Amar zîmbeşte, sună fiarele-apăsătoare,
  Pune-un picior statornic, gheara-i omorîtoare
  Sugrumă, desfrînează, doboară, pune foc.
  
  V
  
  Anii posomorîrii, robiei-ndelungate,
  Gemete, jertfe, sîngiuri întins îţi vor descri;
  Eu cînt a ta ivire, faptele lăudate,
  Slăvesc eu slobozirea ce-n tine răsări.
  Vitejii Miezii-nopţii ai lor ochi aţintară
  Pe drumul unde dreptul şi crucea le-arătară
  Şi p-aripile slavei aicea au zburat.
  Cu-al lor de martir sînge, cu braţul plin de fală,
  Au înecat ei iazma şi spaima infernală,
  Şi tu lumii cu pacea în mîini te-ai arătat.
  
  VI
  
  Grecii, ce detunară cu jugul şi robia,
  Pe fruntea ta-nsemnată citiră soarta lor;
  Romînul, ce pierduse şi drept, şi datoria,
  În zîmbetul tău vede p-al său apărător;
  Serbia-n el cunoaşte patria, Dumnezeul;
  Tu ai deschis Bosforul şi tu nalţi caduceul
  Ca să vestească lumii comerciul cel bogat.
  O, fiică îndurării d-acea cerească rază!
  Spune-mi: îţi era rîndul ca lumea să te vază,
  Sau te-a grăbit acela creştinul împărat?
  
  VII
  
  Romînul ajunsese a moliciunii pradă,
  Braţurile ce veacuri au apărat ast loc
  De tot afemeiase acea vrăjmaşă sfadă,
  Şi armele pierdură mîntuitorul foc.
  Stinse de strălucire, cuprinse de rugină,
  Unealtă vicleniei, arma mînă străină,
  Şi pămînteanu-ajunse străin şi călător.
  A! să lăsăm uitării pe cei ce se-ntrecură
  Să uneltească răul... iată-i! trecînd, trecură
  Ca visurile nopţii, ca pomenirea lor.
  
  VIII
  
  Fiinţa ta deşteaptă a noastră tinerime
  Şi face să s-auză acel războinic glas;
  Pe ea vechile steaguri destinde cu mărime
  Ş-ostaşii cei prea tineri păşesc cu mîndru pas.
  Hotarul ce natura ne-a pus spre apărare
  Şi peste care sila trecu întru călcare
  Tu ni-l întorci şi iară la loc tu îl strămuţi.
  O, zi rară, ce-n veacuri cu anevoie vine!
  Din ceruri mîngîierea să fie ea ca tine.
  Sau tu ale ei feţe viind te împrumuţi?
  
  IX
  
  Cînd semnul judecăţii va trîmbiţa mărire,
  Cînd vremea se va strînge din vecinicul său zbor,
  Cînd veacurile-ntoarse şi stînd în mărmurire
  
  Destinse vor răspunde l-al lor judecător
  Ş-orice minut atuncea va fi în cercetare,
  Zi ce renaşti noroade, spune-mi: atunci pe care
  Vei arăta-mplinirea astor voinţi cereşti?
  Păstrează al lui nume-n tine cu cinstire
  Celui ce-a-nvins noroade cu-a sa milostivire
  Şi ale sale fapte cu fală să vesteşti.
  
  X
  
  Te cînt eu în toţi anii, augustă zi senină;
  Dar după cum romînii pe tine te slăvesc,
  Fii şi tu lor asemeni şi veselă, şi lină:
  Vezi c-ale mele cînturi în veci nu linguşesc.
  Dar gurile gheenei ş-asupra ta scrîşniră
  Şi vorbele din ele ca şerpi ne îngroziră
  De-nveninarea lumii... Himere d-osîndit!
  O, cer! cînd adevărul astfel de crud s-ar face,
  Cîntarea-mi ar fi hulă şi în uitare-ar zace,
  Şi muza-mi... criminală! Dar tu ai dovedit,
  O, generos monarhe! ş-a fost în mîna ta
  D-oricare răutate veninul a seca,
  Ca amuţind să tacă vicleana limba sa.1
  
    1836  
    1 Ziua de 2 septembrie 1829 a fost ziua încheierii păcii de la Adrianopol, prin care s-a încheiat acel tratat de vecinică ţinere de minte pentru atîtea drepturi întoarse romînilor. 
   Închinată naţiei greceşti 
  Norod războinic, fii ai libertăţii!
  A ta credinţă ş-a ta statornicie
  Şi-nalţ-a lor colore pe pavilionul tău.
  Crucea întraripată p-a vînturilor aripi
  Prin mii şi mii de glasuri zboară într-a ei slavă.
  
  Pavilion fericite, arbure al credinţei,
  Simbol al libertăţii care este Hristos!
  Frumos eşti tu în ochii-mi! falnic fîlfîi în vînturi!
  Şi cît cinstesc norodul care astăzi te nalţă!
  Şi sfînt mi-e acel sînge cu care te-au udat
  Şi astfel către ceruri de verde ai crescut!
  
  Miniştri ai lui Hristos cîntă,
  Bucuria-şi nalţă a ei glasuri;
  Mii de ochi înoată în lacrimi,
  Mii de inimi zboară pînă la ceruri;
  
  Îngerii libertăţii le poartă-nflăcărate.
  Silitra măsurat bubuie,
  În zgomotul bucuriei răzbubuie;
  Vivat! o însoţeşte.
  
       1 La 22 mai 1835 s-a înălţat pavilionul grecesc în curtea consulatului Greciei în capitala Bucureştilor. Această zi a fost o zi de mare sărbătoare la toţi grecii ce s-au aflat în capitală, precum şi la toţi pămîntenii au pricinuit o mare mulţumire şi cinstire către această naţie, ce, după atîtea veacuri de robie, a ştiut cu atîta vrednicie să-şi dobîndească a sa neatîrnare. Ceremonia a trebuit sa fie măreaţă din firea ei, dar rîvna şi căldura dlui baronului K. Sakelarie, consulul general grecesc în aceste principate, a adăugat foarte mult a ei mare-cuviinţă, încît a făcut o mare isprava în inimile tuturor. 
    
     
  Scoală-te, Doamne, scoală-te, împărate!
  Trăiască numele tău, trăiască mîntuirea!
  Trăiască mîntuirea, mîntuirea cea sfîntă
  Evangheliei tale care-ai binevestit-o!
  
  * * *
  
  Pe cînd a ta credinţă născîndă şi fecioară
  Prin duhul mîngîierii în lume se vestea1
  Şi pieptu-umplea de flăcări, iar inimi de nădejde,
  Şi-ncredinţa noroade de însăşi fericirea,
  Atuncea universul, plin de eroi cereşti,
  Martiri ai libertăţii, martiri ai lui Hristos,
  Zîmbea ş-era aproape d-această mîntuire,
  D-al cerului imperiu, d-a dreptului viaţă.
  Atunci vechea robie, a lui Satan putere,
  Silnica tiranie, iadul cel pămîntesc,
  În spaimă, temătoare, şovăia ruşinată
  Să geamă sub ruina-i, mugind să se strivească;
  Dar beat în deznădejde, moleşit în turbare,
  Iadul îşi zămisleşte o fiică mai spurcată:
  Blîndă l-a ei vedere, furie într-ascuns,
  În chipul ei cu viaţa, în inimă cu moartea,
  Dulce venin în limba-i, mii de feţe-mprejuru-i,
  Cochetă-ngrozitoare născută-n desfrînare,
  Fată de tot fatală, vrednică d-al ei tată,
  
    1 Cu acest prilej, poetul, lăsînd al său sujet, se urcă în anii cei dintîi ai creştinătăţii, pe cînd credinţa lui Hristos, încă curată de tot felul de superstiţii şi neajunsă încă organ al vicleniei, ieşise însuşi din mîinile apostolilor, care, după proorocia Mîntuitorului, făgăduia lumii dărăpăna-rea împărăţiei lui Satan, adică a răului, şi apopierea împărăţiei cerului, adică adevărata şi cereasca fericire vrednică de preursirea omului. 
  Ministru-ndemînatic bătrîn la încercare,
  De mii de ori mai ager decît vicleanul şarpe
  Vrăjmaş al omenirii ş-al vechii fericiri.
  Care e al ei nume? şi cine nu îl ştie? —
  Diplomaţia! ce spaimă, o, cer! ce grozăvie!
  
  Iadul acum răsună de veselii spurcate, Satan în triumf zbiară şi urlete grozave Urlă lung şi răsurlă în bolţile-nfernale, Tot duhul rău serbează naşterea cea fatală Aceştii iezmi spurcate la rău îndemînatici. 
  Ea dă un ocol lumii, c-un ochi pătrunde toate, Nu se sperie ochiu-i d-atîţi viteji creştini Care cu crucea-n frunte dispreţuiesc şi chinuri, Şi foc, şi însăşi moartea, ca să surpe puterea Celui în desfrînare ticălos al ei tată. Un rîs grozav pe buza-i cochet se rătăceşte, Un foc de răzbunare din ochii-i scînteiază Dar, fără nici o urmă d-espresie fatală, Dodată a ei faţă întreagă este lină: Blînd zîmbet o-ncreţeşte; şi cîte-ast zîmbet zice! Pe urm-o vezi cu milă către cei care sufer, Cu chipul pocăinţei în lume se arată, Pedepsele opreşte, şi ea se creştinează. 
  * * *
  
  Ai iadului negri-ngeri creştini se zic acuma
  Şi-n superstiţii schimbă a lui Hristos credinţă.
  Din ceruri exilata, osîndita trufie
  Îşi face drum şi intră în sfintele altare,
  D-acolo destinează creştina înfrăţire;
  
  Ura se încuibează în simplele noroade,
  Satan se-mpeliţează în iezme mai spurcate,
  Care cu toate jură din temelii să surpe
  Sfînta, mîntuitoarea a cerului credinţă.
  Se uneltesc sisteme; spre-a lui Isus ocară,
  Antihriştii acuma iezuiţi se numiră
  Şi întru al lui nume apostoli ai minciunii
  Se-mprăştie în lume şi amăgesc noroade,
  Le pregătesc spre slujbă şi vecinică robie.
  Blestem e lumea-ntreagă ş-a răului unealtă!
  
  * * *
  
  Unde eşti tu, Stăpîne? şi cîtă ţi-e răbdarea? La cîţi stăpîni spre slujbă ţi-ai părăsit făptura? Vesteşte-te, să piară ai cerului protivnici Şi ado-ne-n pămîntul făgăduinţei tale. Tu eşti păstorul nostru, şi lumea, a ta turmă; Uneşte-o în păşunea de tine preursită. Nu cu de fier toiege, ci cu-nsăşi a ta lege Fă-ne ca să ne paştem sub umbra crucii tale. Pe dîns-a ridicat-o norodul ce cînt astăzi, Şi chiar după povaţa-ţi iată-l în mîntuire. Fă-l, Stăpîne, de pildă la cîţi nu cunosc legea-ţi Şi fă-l ca să-i cunoască toţi care au călcat-o. Uneşte-l cu-al tău nume, şi tare-i va fi dreapta, Creşte-l întru dreptate şi nalţă-l întru slavă. Iar tu, cruce preasfîntă, armă fulgerătoare, Tu eşti a morţii groază ş-a tot răului spaimă, Norodu-nchinat ţie în veci nu se învinge: E Mihail arhanghel, armat întru tărie, 
  63
  Ce cu Satan se luptă şi curăţeşte cerul.
  Oricine te ridică îşi află mîntuirea.
  
  Pavilion fericite, arbore al credinţei,
  Simbol al libertăţii care este Hristos!
  Frumos eşti tu în ochii-mi, falnic fîlfîi în vînturi,
  Şi cît cinstesc norodul care astăzi te nalţă!
  Şi sfînt mi-e acel sînge cu care te-au udat
  Şi astfel către ceruri de verde ai crescut!
  
    
     
    1836  
  
  La un poet exilat 
   “Nu mă tulbur, căci gonirea In veci fu spre slava mea.” 
  Aceasta este soartea acelui ce păşaşte La templul nemuririi cu pas nemlădios: El merge înainte, şi-n urma lui se naşte Şi prinde aripi slava în drum vijelios. 
  Ţi-e viforoasă calea, o mare de talazuri! Şi-ntr-însa ai să-ntîmpini ispite, piedici mii: Dar ai de călăuză pe Domnul în necazuri, Ce morţii înviază şi judecă pe vii. 
  N-ai cugetat, viclene, în pieptu-ţi de credinţă, Nici ai vîndut Cuvîntul ce lumea-a mîntuit. Ai spus ce e romînul, i-ai dat şi lui fiinţă, Dar cine eşti, poete, tu nu te-ai socotit. 
  Tu nu ai văzut soarta ce pe ast neam goneşte,
  A ei mînă prea lungă tu nu ai sărutat,
  Nici ai zărit rînjirea ce zice că-i zîmbeşte,
  Fatalul, grozav zîmbet de tot te-a încelat.
  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  Ivirea primăverii, privighetoare, cîntă!
  La întuneric spune-ţi şi păsul, ş-al tău dor;
  În umbră deasă cîntă, că valea îţi răscîntă,
  Pustiul te ascultă şi e mai simţitor.
  
  De om fugi, păsărică, şi cît poţi te ascunde,
  Că el, şi cînd se-ncîntă de dulcele tău glas,
  Ş-atuncea viclenia, zavistia-l pătrunde,
  L-împunge şi îl scoală p-un rar, dibuit pas.
  
  Te prinde, păsărică, te ţine-n colivie,
  Cu tine se făleşte în crunte desfătări.
  Eşti uşurică, zboară şi fugi de viclenie,
  Care e omul, OMUL, şi însuşi în oftări.
  
  Cu glasul tău natura tăcînd sărbătorează,
  Cîntarea ta e imnul ce nalţă ea la cer.
  Într-însa mergi şi cîntă, răsuflă şi oftează,
  Că dorul ţi s-alină, necazurile pier.
  
  Ce cauţi între oameni? şi ce ai prins la limbă?
  Ce spui ce e romînul, şi care ai lui părinţi,
  Şi care a lui drepturi, şi cum soarta îl schimbă,
  Cît geme sau cît rîde, şi ce e-ntre fiinţi?
  
  Nu-i spune aşa multe, că el însuşi te prinde
  Şi de odor te duce la chiar stăpînul său.
  Să nu te uiţi la dînsul cum cumpără şi vinde,
  Lasă-l în trîndăvie şi tu ia-ţi zborul tău.
  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  Ivirea primăverii, privighetoare, cîntă!
  La întuneric spune-ţi şi păsul, ş-al tău dor;
  În umbră deasă cîntă, că valea îţi răscîntă,
  Pustiul te ascultă, şi e mai simţitor.
  
    
     
    1838  
   *
  
  Calul, vulpea, lupul 
  O vulpe copilandră ce-abia se apucase 
  De-aceea ce-nvăţase, Să calce-n urma mă-sii, în pungă fără bani, Să cumpere la gîşte, găini, cocoşi, curcani... 
  Porni din vizunie, 
  Prin crîng se tot coti, 
  Ieşi într-o cîmpie — 
  Ş-odată se opri. Un cal slobod aicea păştea în voie bună; A vîntului suflare prin coamă-i se juca, Şi falnic peste cîmpuri în preajmă-i căuta, De latele-i copite pămîntul se detună. Dar biata speculantă cal încă nu văzuse; 
    * 
   Fabula este inspirată de aceea a lui Grigore Alexandrescu, intitulată Vulpea, calul şi lupul (n. ed.). 
  Se uită, îl măsoară,
  Şi ochii-n cap îi joacă
  Şi dinţii-n gură-i toacă...
  Se-ntoarce, se strecoară,
  
  Prin tufe o tuleşte şi-n clip-acasă fuse. Aleargă la cumătrul, nea lupul, şi-l găseşte: “Nea lupe, cumetraşe, dă tare, te găteşte, Vin’, vino după mine, ici, uite, la un loc, Să vezi un... ăla mare, un frunteş dobitoc. 
  Aoleo, dragă cumetre!
  E un zdravăn chilipir,
  D-aci poţi, zău, să te umfli
  Şi în burtă, şi-n chimir.”
  
  Iar lupul îi rînjaşte (căci astfel el zîmbeşte) Şi-ncepe să-i vorbească: “Cu mine cin’ s-a pus La căpătîi n-a scos-o; dar ia îmi povesteşte, Urechile lungi are? Sau coarne nalţă-n sus? 
  Sau dinţi mistreţi spumează?
  Mustăţi, gheare zărit-ai?
  Vrun muget auzit-ai?
  Vro trombă naintează?
  
  Vro coadă măciucheată, vrun cap pletos şi mare, E roşu, pătat, negru, gălbui? Ce piele are?”1 “D-istoria naturii o ştii că n-am habar, 
  Nu mă cunoşti de dascăl, geambaş ori maimuţar. La ce mă-ntrebi, cumetre, nu mă pricep de loc: Îţi spui că-i «ăla mare, un frunteş dobitoc».” 
  Aşa vorbea-ntre ei
  Meseriaşii mei;
  
       1 De pe atunci se formase soţietatea rodiniană, ce în numele dreptăţii se arma cu calomnia, nedreptatea şi despotismul cel mai crunt. 
  Şi-n sfatu-nsufleţit
  Nici prinseră de veste
  Cînd, iat’, au şi sosit
  La locul de poveste:
  
  Chiaburul, teleleica, acum gătea de masă.
  Iar calul, cît îi simte, păşunea pe loc lasă,
  Pe loc în vînt înalţă cap falnic, fioros,
  Şi nările-i se umflă; un ochi înfurios
  Albeaţa-ntreroşaşte, lumina aţintează,
  Şi coama-i se zburleşte şi coada-i undoiază;
  În jos capul avîntă, azvîrle dinapoi
  (Nu sufere cel slobod lupi, vulpi, tigri-cotoi);
  Pe cîmp d-a lungul fuge şi tropotu-i detună
  Şi bubuie pămîntul şi luncă, crîng răsună.
  
  Dar vulpea e vicleană,
  Şi viclenia zboară;
  O ia după poiană,
  Prin tufe se strecoară
  
  Şi iese înainte, cînd calul se opreşte, 
  Şi-ncepe să-i vorbească, nu aspru, ci vulpeşte: “Stăpîne, plecăciune! Sunt roaba dumitale. Eşti slobod şi e jale Cu-atîta-nţelepciune 
  Să umbli preste cîmpuri. Îţi spun, drept datorie, Că noi, cîteva fiare, avem tovărăşie Dreptatea să cunoaştem1, curînd să dezrobim Juvinii, dobitoace şi slobozi să trăim. 
    1 Aluzie la căpitanul zişilor de atunci liberali, care după ce îşi risipise în orgii toată starea paternă, deveni organ unei politici din afară foarte funeste şi formă şcoala celor de astăzi tulburători de meserie. 
  În astă eterie ce pravili mari găteşte, Un lup cu coada lungă, vestit republican, În sfaturi prezidează, înduplecă, -ntăreşte, Încît i s-a dus vestea acestui gîligan. Eu viu ca să-ţi propunem a te uni cu noi. Dar, ia, şi prezidentul soseşte dinapoi 
  Şi va să-ţi dezvelească 
  Materia frăţească. Să spui lui cum te cheamă, că el pe loc te-nscrie În condica cea mare şi-ţi dă şi vrednicie.” Iar calul, ce prea lesne cu omul se-nvoieşte, De coada titirită a vulpii se-ndoieşte Şi cugetul viclenei îndată îl pătrunde; Şi, făr-a pierde vreme, rînchează şi răspunde: 
  “Jupîni republicani, 
  Vestiţi americani! D-aveţi aşa dorinţă al meu nume să ştiţi, E ici scris pe potcoavă. Puteţi să mi-l citiţi.” La aste vorbe vulpea îndată o sfecleşte, 
  În laturi cam priveşte, Încet coada îşi strînge, se trage la o parte. “Cît pentru mine, zise, vă spun că nu ştiu carte, Căci răposata mamă, fiind cam scăpătată, Şi tata, fără slujbă, la şcoală nu m-au dat; Iar domnul lup se trage din casă lăudată, Şi cartea, cîtă este, de rost o a-nvăţat.” Domn lupul, greu la ceafă, ce punga-i cam secase 
  Şi maţu-i leşinase Şi burta începuse să tot îi ghiorăiască, Se duse să citească. 
  Iar calul, ce sta gata cu numele-n picior, C-o bună lovitură ţi-l culcă binişor. Avîntă iarăşi capul şi fuge ninchezînd; Iar vulpea o tulise republica plîngînd. 
  Desluşit ne dovedeşte
  Fabula ce am citit
  Că viclenii îşi fac planuri,
  Dar nu-n veci au izbutit.1
  
    1838  
     
  
  Epitafe 
  I 
  Cînd soarele apune, luceafărul luceşte Puţin, şi steaua serii pe loc şi ea sfinţeşte. În zi de sărbătoare, un soare luminos A strălucit odată slăvitul al meu taică, Sfinţit-a domnul zilei, şi-n orizon noptos Luceafăr de nădejde luceam la a mea maică. Dar noapte e acuma în sînu-i tînguios. 
  II 
  În dimineaţa vieţii un nor de tînguire S-a pus pe al meu leagăn plouat de lăcrimare; 
    1 Cît pentru cal, fiecare poate vedea că este aluzie la libertatea veră naţională, ce pe atunci se opunea eteriei de calomniatori din care făceau parte toţi ceilalţi actori ai acestei fabule, lupul cu vulpea şi cu toate fiarele numite tigri-cotoi, după chipul şi fizionomia şi gesturile lor. 
  O purpură cernită a fost a mea-nfăşare,
  Şi hrana, amar lapte la sîn de văduvire.
  Nădejdea maicii mele în mine mai zîmbea —
  Aci zace nădejdea, şi stinsă e în ea.
  
  Din cer milostivirea pe muritor cînd vede,
  A lui inimă caldă pe alta uşurează
  Şi, binele făcîndu-l, pe sine se jertfeşte.
  Aci milostivirea, bolnavi, vă-mbrăţişează,
  Intraţi ş-aveţi nădejdea la Domnul ce viază.
  Prin lacrimi de căinţă ce sufletul sfinţeşte
  Al vostru trup prea şubred curînd se întăreşte;
  Iar doctorul e mila, şi ea din cer purcede.
  
    
     
    1838  
  
  Cumetria cioarei cînd s-a numit privighetoare 
  O dihanie de cioară,
  Ce-i dăduse naiba-n gînd?!
  Să ia fulgi de alte păsări,
  Să iasă la zbor cîntînd.
  
  Iat-o împopoţonată
  Şi mereu se gîtuieşte,
  Ulubeasna-mpestriţată
  Răţoit bănănăieşte.
  
  Ce nume să-şi dea acuma? Că e lucru-nsemnător! De la nume-atîrnă toate Şi trecut, şi viitor. 
  Dar cioara, de! e tot cioară, Şi astfel se socotea: Nu-şi mai vedea de loc ciocul Şi trupul nu-şi mai simţea. 
  Se gîndi cum s-o brodească Şi să-şi cate vrun năşic: Dar naşul i-o da vrun nume Ce n-o plăti mai nimic. 
  Haide! singură se face În biserica de caş Ş-alde popă, ş-alde naş, Ca să fie bine pace: Fără sfadă, fără price, Rămîne zis ce-şi va zice. 
  Se numi privighetoare, Păsăruică cîntăreaţă, Unde cîntă pe răcoare, Ştii, colea, de dimineaţă. 
  Şi zbura de bucurie Biata cioară cînd gîndea Că cioroii or s-o ţie De poet şi păsărea. 
  Iese-acuma îngîmfată Şi la lume se arată 
  Şi ne-ncepe a cînta. La-nceput coţofenează, Glasul şi-l mai subţiază, 
  Dar ce-i faci? că e tot ga! 
  Ţipă: ga! şi ga! răsună;
  Păsările se adună,
  Ascultă şi aud: gară!
  Se uită, dar nu văd cioară.
  Dihania-nnebuneşte,
  Cîntă — cine-o mai opreşte?
  
  “Sunt — zice — privighetoare
  Şi Dumnezeu mi-a dat dar;
  Sunt pasăre zburătoare.
  Care de pe lîngă mine
  Va zice că nu cînt bine,
  E mare, mare măgar.”
  
  Şi eho răspunde: gar!
  Pasările aud: gar!
  În tăcere o ascult;
  Se apropie mai mult,
  Fiecare o priveşte,
  Fiecare îşi zăreşte
  Fulguleţul, pana sa,
  Şi-ncep a ţi-o dezbrăca,
  Scuipă-n gură ş-apoi zboară.
  Poetul rămîne cioară!
  
    1838  
  73
  
  La Elvira 
    
     
  D-ajuns! Nu mai chem soarta; nici lacrimi, nici suspine
  N-au îmblînzit destinul; şi ora mi-a sunat!
  Cîntarea mea din urmă şi lira-mi a-ntonat.
  Dar cîntă, a mea liră, accentele-ţi sunt line.
  
  Vezi colo unde rîul suspină trecător
  Sub salcea plîngătoare ce trist se despleteşte,
  E neted locu-acuma şi iarbă verde creşte;
  Iar mîine...-o moviliţă, o piatră... sub ea, dor.
  
  Ici trista filomelă şi tineri păsărele
  Sub salcia umbroasă din svol se vor lăsa
  E pace; şi repaos, răcoare vor afla
  Şi mă va plînge vocea duioasei turturele.
  
  Căci p-a mea piatră mută adesea va veni
  A-şi răcori durerea la unda-nseninată,
  Şi-n jurul lirei mele, de ramuri atîrnată,
  Al său cuib solitariu şi văduv a-şi clădi.
  
  Căci am iubit ca dînsa, şi calda mea ţărînă
  De focul meu va arde, mormîntu-mi va sălta:
  Dasupra-i păsărela cu dor va repeta
  Suspinele-ţi ardente aci lîngă fîntînă.
  
  E noapte-a mea dilectă, căci ziua-mi a apus.
  Cînd luna blînd, senină prin frunze va pătrunde
  Şi lin se va răsfrînge jos, colo, p-ale unde
  Şi cînd adie mistic zefiru-n svol pe sus,
  
  Cu vălul alb ca gazul, cu manta onduioasă,
  Cu părul tău de aur ca raze răsfirat,
  Vin’, scumpa mea Elvira, şi sînu-ţi înfocat
  Lipeşte-l d-astă liră şi mută, şi duioasă.
  
  Cu degetu-ţi de roze, d-albeţea unui crin,
  Deşteaptă-n ea un sunet, Elviră-namorată;
  Cu-acel sunet imită pe coarda-nfiorată
  Cîntarea mea din urmă şi ultimul suspin.
  
  Eu, deşteptat d-ast sunet din lunga-mi lungă pace,
  În saltul de viaţă pe loc m-oi avînta,
  Ca spirit al credinţei în juru-ţi voi svola,
  Cu-a ta credinţă-ndată într-una mă voi face.
  
  Şi-n sacra mea ardoare ferice voi sorbi
  Acele fierbinţi lacrimi, a ochilor rouare;
  Cu tine dimpreună voi întona cîntare
  Ca-n astă de pe urmă a despărţirii zi.
  
    
     
    1839  
  
  Cutremurul 
  Uiet, urlet s-aude! colcăie, sare pămîntul,
  Tremură, zguduie, saltă, colcăie, crapă, plesneşte.
  Zguduie iar, răstoarnă; trosnet, ţipăt s-aude,
  Spontaneu lumea se-nchină. Domnul trece-n mînie.
  
  Şi crima se ascunde, păcatu-ncremeneşte;
  Tot păcătosu-aşteaptă al lumii, al său finit;
  
  Pămîntul îl înghite şi cerul îl striveşte,
  
  Iar dreptul la cer cată, şi Domnul s-a-mblînzit
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  Ce spaimă fu aceasta! S-a-ngreuiat pămîntul
  Flori prin a lui vine fulgeră, şerpuiesc!
  Îşi scutură povara, că a pierit Cuvîntul:
  Se bucură nedrepţii, săracii flămînzesc.
  
  Şi cîtă fărdelege pe dînsul îl apasă!
  De sus cîtă trufie striveşte pe sărac!
  Sudori de sînge cîte p-a trîntorilor masă
  Şi ce de viclenie! ce noduri se desfac!
  
  Şi lenea se îmbuibă cînd muncitorul geme,
  Cînd gheara nedreptăţii într-însul s-a înfipt;
  Din carnea lui sfîşie, stăpînă p-a lui vreme,
  Stăpînă p-a lui pîine, pe viaţa-i mai cumplit.
  
  Ecclesia căzută e mută, surdă, tace.
  În van săracul strigă: “O, mater, ajutor!”
  E vitregă-a lui mater; pămîntul n-are pace,
  Să tacă biata oaie cînd lupul e păstor.
  
  Această Doamnă mare, a Domnului mireasă,
  Fierbinte la toţi mater, odată consola
  Pe tot carele plînge, ş-o turmă d-oi aleasă
  Şi un păstor la lume şi pacea anunţa.
  
  S-au dus timpii aceia; şi Anticrist domneşte,
  Despot pe lumea-ntreagă, cu varga sa de fier
  
  Altarele distruge, cor umpe şi zdrobeşte, Şi ţipete de sînge se nalţă pîn’ la cer. 
  Se va deschide cerul, Cuvîntul iarăşi vine, De vii şi de morţi jude. Şi mii de cherubimi Pe palmele de flăcări p-al omului fiu ţine, Şi lauda răsună prin mii de serafimi. 
  Cea cu ochi mulţi ştiinţă sunt iuţii cherubimii, Ce va mări pe omul şi-l va reîntregi; Şi caritatea, pacea sunt blînzii serafimii, În care cel ce geme atuncea va trăi. 
  Se vor scula şi morţii să stea la judecată, Cuvîntul va alege pe caprele din oi. Popoarele sunt morţii ce viaţa nu le-e dată, Ce mintea le-nviază, le scoală din nevoi. 
  Iar oaia e săracul ce laptele îşi mulge Şi-şi dă şi a sa carne cezarului spurcat; Şi capra e-ngîmfatul satrap care o smulge Şi sîngele i-l suge, cînd laptele-a secat. 
  Veţi fi d-a dreapta, popoli, cînd va domni 
  Cuvîntul. Răbdare, că într-însul cei umili vor trăi, Ş-a voastră moştenire va fi atunci pămîntul; Răbdaţi, n-ardicaţi braţul, că pacea va domni. 
  Şi cînd e-ntre voi pace, Cuvîntul iute vine, El numai după fapte va împărţi şi da; 
  77
  Căci cumpăna dreptăţii în dreapta sa el ţine,
  Şi fapta-n ea atîrnă, şi fapta va lua.
  
  Sudaţi, despicaţi brazda, nutriţi lenea ce zace,
  Daţi pîinea voi şi vinul, le daţi la cîţi le cer;
  Că sacra-vă laboare îndată se preface
  În sîngele şi carnea a Domnului din cer.
  
  O, farisei! pierit-a a voastră-mpărăţie,
  Cînd va veni Cuvîntul nu-l veţi mai condamna;
  Cu glorie el vine şi vine cu tărie,
  Pieri-va răutatea cînd el va domina.
  
  S-au dus zilele voastre, zile de asuprire,
  De dol, de nedreptate, de crime, vulpenii,
  De ură, de discordii, de sîngiuri, de murire,
  Căci va domni viaţa, şi morţii vor fi vii.
  
  Aşa se roagă omul către cerescul tată:
  “Vie împărăţia şi fie voia ta!”
  Căderea voastră-aşteaptă credinţa cea curată,
  La cer aceasta strigă, şi cerul îi va da.
  
    
     
    1839  
  
  Ingratul 
  Născut de a fi slugă, crescut în desfrînare, Copil fără ruşine, din rămăşiţi hrănit, Slugarnic la mari case, deprins la îmbuibare Şi rob de bunăvoie, de inimă lipsit, 
  Ingrate, îmi calci pragul în mînă c-o hîrtie,
  Îmi spui că ţi-e urîtă viaţa de slugar,
  Te rogi să-ţi dau scăpare la simpla ta junie,
  Să-ţi sprijin a ta rîvnă ş-al versurilor dar.
  
  Din toată neaverea-mi, sperjur, ţi-aduci aminte
  Că drumul învăţării cu rîvnă ţi-am lesnit;
  La orice trebuinţă m-aveai ca p-un părinte
  Şi hrană, -mbrăcăminte, nimic nu ţi-a lipsit.
  
  Şi vorbe rătăcite ţi le puneam pe cale,
  Şi rima-ţi zbîrnîindă mereu ţi-o acordam,
  Şi versuri şotîncate, ce n-au nici deal, nici vale,
  Pe legiuit semicol sudînd le cumpăneam.
  
  Păgîne, stanţe groase, puţind de ateie,
  Le biciuiam cu totul din veacul lui Hristos,
  Şi gînduri de pierzare, dovezi de nebunie
  Ţi le-ntorceam în cuget creştin şi omenos.
  
  Jelind creştine rude, în astfel de urlare
  Zbierai la Pluton, Cerber, chemai pe Apollon
  Şi, vrînd să-ţi schimbi şi limba la scurta-ţi
  
  cugetare, Prefaci creştinătatea şi ceru-n orizon! 
  N-aveai de loc ruşine cu osteneli străine Să te arăţi în lume: ca ciuma le strîngeai; Şi sănătos cu bolnav, amestec de rău, bine, Contrast de îngrozire, ca ea le infectai. 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Te bolnăvişi, viperă; cu braţele deschise
  Te primii în casă; te-am pus pe patul meu
  Şi privegheam la capu-ţi în ale boalei vise
  Întregi şi nopţi, şi zile, ştii tu şi Dumnezeu.
  
  Plîngeam la căpătîiu-ţi, îţi răsuflam lîngoarea,
  Răcitele-ţi picioare la sîn ţi le-ncălzeam,
  În inima-mi fierbinte d-atunci vărsai duhoarea,
  Veninul tău de şarpe d-atuncea îl strîngeam.
  
  Al tău suflet de iazmă în crunta-ţi aiurare
  Se spăimînta de mine, ca cuget mă privea,
  Şi grijile-mi plăpînde i se păreau mustrare,
  Şi mila-mi ca urgie adînc îl sfîşia.
  
  Cu alte lacrimi nouă îţi dam o sărutare
  Şi te lipeam la pieptu-mi strigîndu-ţi: frăţior!
  Te-ncolăceai în spasmuri la blînda mea chemare
  Şi-n ochii-ţi trecea fulger, pe frunte-ţi un fior.
  
  Doi ani un cap de vrajbă între şcolari, studenţi,
  Învăţători, tovarăşi şi clase îngălai;
  Batjocură-ţi făcuseşi din cei mai eminenţi,
  Nimic nu învăţaseşi şi toate defăimai.
  
  Doream să-ţi văz sporirea: cu multă îngrijire
  La împărţiri de cinste de privitor mergeam:
  Ca demoni de ispită l-a tainelor sfinţire,
  Aşa piereai din şcoală, ş-aci nu te vedeam.
  
  Te întrebam adesea: de ce la cercetare
  Nu ieşi şi tu ca alţii, părinţi să veseleşti?
  
  De ce nu te îndupleci l-a şcoalei regulare,
  Să simţi de datorie, c-aşa mai mult sporeşti?
  
  C-o gură muşcătoare, c-o buză d-ironie
  Îmi răspundeai, păgîne, că n-ai ce învăţa,
  Că vîrsta-ţi este mare şi vrei filozofie,
  Şi nu aflai capabili spre a te lumina.
  
  Prisos ţi-era-ascultarea şi buna-cuviinţă,
  Limbi, stilul, istoria, materia nu vreai,
  Fugeai de legi, de drepturi şi n-aveai trebuinţă,
  Ţi-erau netrebnici toate, de toate te fereai.
  
  Făcuseşi vro cinci rînduri de basne ticăloase,
  Şi nu-ţi găseai potrivnic la o himeră-fleac:
  Rea boală te-apucase, ce cade nu la oase,
  Ci-n minte se-ncuibează şi nu mai are leac.1
    
  Împovărat de grijă, de und’ să-mi vie-n minte
  Că rău te apucase manie d-autor?
  O! rău se linguşeşte omuţul care minte!
  Puţin voi a cunoaşte cînd fac un ajutor.
  
  Gîndeam că e natura ce-n timpul său s-arată,
  Gîndeam că e talentul ce-ncepe-a se ivi.
  P-oloaga-ţi poezie şi proză-ntortocheată
  Pierdeam ceasuri şi zile a ţi le zdreveni.
  
  Te scoli; dragostea-n mine creştea ca răutatea-ţi
  Şi punga-mi — dar ce pungă! că pungă nu aveam —
  
    1 Aluzie la semnele de nebunie ce de atunci da ingratul. 
  Mîna-mi ţi-era deschisă să-ntreme sănătatea-ţi,
  S-acopăr goliciunea-ţi, şi datorii făceam.
  
  Am martori neguţtorii şi trupu-ţi de viperă,
  Ce simte şi ea frigul, iar cînd o încălzeşti,
  Atuncea îşi exală ciumoasa atmosferă,
  Atunci ţi-nfige moartea, să simţi ce pui hrăneşti.
  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  Cercaşi să-ţi mai plimbi lenea, să schimbi şi meserie,
  Ca spîrcul schimbînd locul să scape de ponos;
  Ceruşi ajutorinţă să-ţi fiu drept chezăşie;
  Chezaş, hrănitor, reazem ţi-am fost mai cu prisos.
  
  Cu gîndul trîndăviei porneai la ascultare1,
  Şi slujba, datoria în veci n-ai cunoscut:
  Ca jidovu-ndărătnic ce intră-n scăldătoare
  Schimbaşi costum, dar jidov şi spîrc n-ai prefăcut.
  
  Nu mă-ndreptez la lume să-ţi spui nelegiuirea,
  Cu tine am de lucru; şi vina tu ţi-o ştii;
  Ingrat ţi-e bunul nume şi însăşi pomenirea,
  Te-a înfierat păcatul, pe fruntea ta îl ţii.
  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  Acel duh de partide, robie pierzătoare2
  Care d-atîtea veacuri ast neam a chinuit,
  
    12 Căci a intrat şi în miliţie.Aluzie la începutul şcoalei rodiniane. 
  Pe mulţi oameni de cinste c-o masc-amăgitoare
  În sfaturi blestemate cu procleţi a unit.
  
  Ce organ mai nemernic deprins în fărdelege,
  Ce satelit mai scîrnav, ce zbir mai blestemat
  Putea să nimerească şi la un loc să lege,
  Decît un fur de sfinte, o iazmă, un ingrat?
  
  Ochit, ales, iei nume în sfatul de pierzare,
  Băgat d-acela însuşi cui minţi că te închini.
  La creşterea-ţi de slugă credeai înnobilare
  A slugări-n păcate, înlesnitor de vini.
  
  Căzut şi eu în cursa urzirii prea spurcate,
  Ce ia însăşi vederea, ca orb am naintat;
  Şi cînd am deschis ochii, te văz aci, ingrate!
  Cu sărutarea Iudei trădînd m-ai tîmpinat.
  
  Ce loc de piericiune ! ce sfaturi zăpăcite!
  De tine numai vrednici şi d-oricare smintit!
  Al ţării pandemoniu1 şi cuibul de ispite !
  O! cît am plîns bărbaţii ce rău s-au amăgit!
  
  Păzit cu semnul crucii, răbdai astă cercare,
  Putui în chin să sufăr fatalul sărutat,
  Şi braţul meu cel slobod, armat de răzbunare,
  Nu ţi-a înfipt pumnalul în pieptul veninat.
  
  Te-am mai iertat, cumplite, ş-a mea smerită milă
  Ca sarcină pe trupu-ţi iar gol o ai simţit.
  
    1 Rezultatele acelui pandemoniu, acelei eterii oculte aduseră ambeleţări în starea de astăzi. 
  Cu masca de frăţie, sub zîmbetu-ţi în silă
  Urzeai a mele chinuri din loc nelegiuit.
  
  Acolo să ai partea, mortînd în slugărie,
  Să nu mai ieşi d-acolo, o, scremăt infernal,
  Ce te-a dospit păcatul din vecinica urgie
  Cu-a cerului neştire într-un moment fatal!
  
  Aşa să-ţi petreci viaţa într-un dispreţ de sine,
  Gonit în veci de cuget, ce-n veci ai înfruntat;
  Ocara arzătoare în buză-ţi o vei ţine,
  Pe fruntea-ţi fratucidă s-arăţi pe vinovat.
  
  Să urli de turbare cînd ţi-or cădea blesteme
  A două inimi calde ce tu le-ai dezunit
  Şi-n viaţa de acuma, şi-n cea de apoi vreme;
  Să tremuri ca un cîine în rane schilăvit.
  
  Ca molipsit de crime veninul s-aibi în tine,
  Şi-n casele ce intri să vezi a curăţi,
  Ca urmele de şarpe, şi urma după tine,
  Cu apa cea sfinţită în preajmă a stropi.
  
  Pribeag vei fi în lume, fără lăcaş, culcare,
  Şi cin’ te va atinge se va simţi turbat;
  Nici viermii în mormîntu-ţi nu vor afla mîncare,
  Că vor muri d-otravă din trupu-ţi veninat.
  
  Acea iazmă de groază, fiinţă infernală
  Ce am văzut în visu-mi a tot mă ispiti
  
  Eşti tu cu-ai tăi tovarăşi, unire prea fatală1,
  Bărbaţi, femei, amestec şi iadul a-ngrozi.
  
  Şi limbă îi dă unul, şi altul rea vedere,
  Iar altu-i dă picioare spăimîiei-găligan
  (De foamete preveste, de vrajbă-mperechere),
  Şi toţi i-aţi dat un suflet, pe înşivă-Satan.
  
  Ce conjuraţi la rele şi spre a mea pierzare
  Şi plîngerea mea-n satiri aţi vrut a unelti,
  Lipind a voastră faptă l-a altora lucrare,
  Lăcusta la columbe, pre sine-a vă feri.
  
  Dar ziua se iveşte, himera se desface
  Ca fumul risipită d-al aurorii vînt;
  Dezmădulata iazmă începe a-mi da pace,
  Şi-n inimă-mi, în minte luceşte iar cuvînt.
  
  Şi lumea vă cunoaşte, şi aspra ei dreptate
  Cu-adevăratul nume pe toţi v-a însemnat,
  A voastră pomenire şi negrele-ţi păcate
  Vor îngrozi urmaşii cînd vor striga: Ingrat!
  
  Şi omul cu credinţă în marea sa durere
  Şi crunta nedreptate ce-adînc l-a sfîşiat,
  Udînd aceste rînduri în plîns de mîngîiere
  Va dobîndi răsuflet, că eu l-am răzbunat.
  
    1839  
    1 Vezi poema intitulată Visul. 
  85
  
  Vulturul şi bufa 
    
    
  După multe protestaţii, 
  Veniră la stipulaţii Vulturul şi bufniţa, şi făcură,-n fine, pace; Însă ciocul, ghearele suveranului rapace 
  Da cam multă bănuială
  Bufniţei de a se teme
  Pentru puişorii săi.
  (Avea, biet, şi ea-ndoială
  Pe această de foc vreme,
  Cînd cei răi devin mai răi.)
  
  Vulturu-şi dete cuvîntul, şi cuvînt de împărat, Că au să trăiască-n pace în paternul lor palat Puişorii aliatei. “Ca mai sigură sa fie 
  Familioar-alteţei-tale — 
  Zise suveranul vultur verişoarei dumisale — Şi lămurit să se ştie, Fă bine şi mi-o descrie, Ca să ştiu a mi-o scuti.” “Zău, nu poţi a te-amăgi, Zise bufa, căci natura Pui pe lume mai frumoşi 
  Ca ai mei nu mai produse: cînd îi vezi, rîde făptura, Sunt minune! ochi de soare, gentili, sprinteni, graţioşi, Şi cînd cîntă te dezmiardă, vocea lor pătrunzătoare E mai dulce decît zisa voce de privighetoare.” 
  Nu trecură zile multe: după legea domnilor Şi legea-mpăraţilor, Ieşind la vînătoare mărirea-sa vulturul 
  Şi-n svol făcîndu-şi turul,
  A fame ca o streche
  În pipotă-l pătrunde;
  Şi cată-n jur oriunde,
  
  Străbate cu vederea, o scorbură zăreşte, Jos repede se lasă şi caută şoimeşte; Îşi vîră în cuib capul, ş-o slut-aci pereche De pui stîrcită vede: piperniciţi, puchioşi, 
  Cu ochii urduroşi
  Şi galbeni, şi zgîiţi;
  Un glas piţigăiat,
  Strident, discord şi spart.
  
  Cit nu putu să crează pîrdalnicii c-or fi Aceiaşi despre care Cu-atîta înfocare Şi laudă prea mare 
  În timpul conferinţei amica i-a fost spus. Aşa, întinse gîtul, curat d-orice prepus, Şi cioc! o dată-n unul, şi-n celălalt iar cioc! Frumos, pe cum se cade, ţi-i dumică pe loc. 
  Nu-şi terminase bine
  Imperiala cină,
  Cînd, iată, supravine
  Şi muma, lină, lină.
  
  Ce vede, sărăcuţa!... începe a ţipa,
  De uiete, blesteme pădurea răsuna.
  Pe răul său confrate sperjur şi trădător
  Îl face, după fapta-i, de lege călcător
  
  Ce-nfruntă jurămînt. Ci vulturul atuncea avea şi el cuvînt. 
  87
  Părinţii, ca părinţii, îşi amă fiii lor
  Şi cît de sluţi să fie îi cred de graţioşi.
  Iar mai vîrtos în carte, cînd dai d-un autor,
  
  Paternul său amor E vai de om de mare! la Sarsaili puchioşi S-auzi ţipăt de bufă, amate cititor ! 
    
     
    1840  
  
  Zburătorul 
   La doamna A*** M*** 
  “Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,
  Mulţimi de vineţele pe sîn mi se ivesc;
  Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
  Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
  
  Ah! inima-mi zvîcneşte!... şi zboară de la mine!
  Îmi cere... nu-ş’ ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da:
  Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,
  In braţe n-am nimica şi parcă am ceva;
  
  Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,
  Şi nici nu prinz de veste cînd singură mă strîng
  Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,
  Pornesc dintr-înşii lacrimi, şi plîng, măicuţă, plîng.
  
  Ia pune mîna, mamă, — pe frunte, ce sudoare!
  Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit!
  Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
  În trup o piroteală de tot m-a stăpînit.
  
  Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
  O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător.
  Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
  Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.
  
  Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;
  Mătuşile cu bobii fac multe şi desfac;
  Şi vrăjitorul ăla şi apele încheagă;
  Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac.
  
  De cum se face ziuă şi scot mînzat-afară
  S-o mîn pe potecuţă la iarbă colea-n crîng,
  Vezi, cîtu-i ziuliţa,  şi zi acum de vară,
  Un dor nespus m-apucă, şi plîng, măicuţă, plîng.
  
  Brînduşa paşte iarbă la umbră lîngă mine,
  La rîuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;
  Zău, nu ştiu cînd se duce, că mă trezesc cînd vine,
  Şi simt că mişcă tufa, aud crîngul trosnind.
  
  Atunci inima-mi bate şi sar ca din visare,
  Şi parc-aştept... pe cine? şi pare c-a sosit.
  Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,
  Şi nu soseşte nimeni!... Ce chin nesuferit!
  
  În arşiţa căldurii, cînd vîntuleţ adie,
  Cînd plopul a sa frunză o tremură uşor
  Şi-n tot crîngul o şoaptă s-ardică şi-l învie,
  Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vîntu-n zbor;
  
  Şi cînd îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,
  Mă sperii, dar îmi place — prin vine un fior
  
  Îmi fulgeră şi-mi zice: “Deşteaptă-te, Florică,
  Sunt eu, vin să te mîngîi...” Dar e un vînt uşor!
  
  Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
  O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător;
  Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
  Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.”
  
  Aşa plîngea Florica şi, biet, îşi spunea dorul
  Pe prispă lîngă mă-sa, ş-obida o neca;
  Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
  Şi mă-sa sta pe gînduri, şi fata suspina.
  
  Era în murgul serii şi soarele sfinţise;
  A puţurilor cumpeni ţipînd parcă chemau
  A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
  Şi vitele muginde la jgheab întins păşeau.
  
  Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
  În gemete de mumă viţeii lor strigau;
  Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
  Zglobii sărind viţeii la uger alergau.
  
  S-astîmpără ast zgomot, ş-a laptelui fîntînă
  Începe să s-audă ca şoaptă în susur,
  Cînd ugerul se lasă sub fecioreasca mînă
  Şi prunca viţeluşă tot tremură-mprejur.
  
  Încep a luci stele rînd una cîte una
  Şi focuri în tot satul încep a se vedea;
  Tîrzie astă-seară răsare-acum şi luna,
  Şi, cobe, cîteodată tot cade cîte-o stea.
  
  Dar cîmpul şi argeaua cîmpeanul osteneşte
  Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.
  Tăcere pretutindeni acuma stăpîneşte,
  Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.
  
  E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
  Veşmîntul său cel negru, de stele semănat,
  Destins cuprinde lumea, ce-n braţele somniei
  Visează cîte-aievea deşteaptă n-a visat.
  
  Tăcere este totul şi nemişcare plină:
  Încîntec sau descîntec pe lume s-a lăsat;
  Nici frunza nu se mişcă, nici vîntul nu suspină,
  Şi apele dorm duse, şi morile au stat.
  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  “Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
  Din miazănoapte scapă cu urme de scîntei?
  Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
  Ori e—să nu mai fie! — vro pacoste de zmei?
  
  Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,
  Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
  Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gîndi, spurcatu!
  Închină-te, surato! — Văzutu-l-ai şi tu?
  
  Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
  Şi-pietre nestemate lucea pe el ca foc.
  Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
  Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!
  
  91
  Pîndeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine
  Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,
  Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
  N-au nici un pic de sînge, ş-un nas —ca vai de el!
  
  O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica
  Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
  Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
  Să fugă fata mare de focul de iubit!
  
  Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură
  Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,
  Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descîntătură,
  Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!”
  
    
     
    1844  
  
  Mihaida 
   Fragment epic 
  Cîntul I 
  Cînt armele romîne şi căpitanul mare Ce-mpinseră păgînii şi liberară ţara, Răzbunătoare spaimă luciră peste Istru, Peste Carpaţi trecură de glorie încinse Şi toţi romînii-ntr-una uniră sub un sceptru, O acvilă, o lege, cum are ca să fie. În van o crudă soarte i-alungă ne-mpăcată, În van conspiră iadul să-i ţie-n întuneric Ş-asupra lor trimite fatala dezbinare Şi uneltiri străine şi-mperecheri civile, Căci Domnul îi protege şi-i ţine peste secoli Şi i-a ales să-şi facă din ei tărie mare. 
  O, muză-mbărbătată ce-n Elicon n-ai nume, Ce soarele dreptăţii te-ncinde şi te-nspiră! Mută să fie buza profană ce te cheamă Să amăgească omul şi cerul să insulte. Severă deitate, a crimelor pedeapsă, Ce vizitezi pămîntul să deifaci pe oameni, Să fulgeri tirania, să reîntregi popoare! Eroica ta liră acordă cu unirea, Fă să-i auz vibrarea a coardelor sonoare Întinse-n negrul sînge tiranilor purpurii. Tu dă semnalul, muză, la prima mea cîntare, În sînul meu revarsă mînia ceea sacră; Aprinde-a mele versuri cu flacăra-ţi divină, Şi voi aprinde inimi, voi deştepta romînul Să te aţinte-n faţă, să te cunoască bine. 
  Spune-mi, o, muză, toate eroicele fapte, Profunda-nţelepciune bărbatului cel mare Ce singur întreprinse şi fapta-ndependenţei, Şi fapta de unire, cel cuget salutariu. Cine este eroul ce, credincios al legii Şi patriei, re-mpinse barbari ce şiroiară Din Orient încoace să-nece libertatea, Să stingă creştinismul şi lumea să subjuge Sub oţelosul paloş şi oarba neştiinţă, Sforţînd-o să îşi plece genunchii spre-nchinare La un răszeu de sîngiuri, uitînd pe ZEUL păcii, 
  Pe zisa inspirată unui profet fanatic?
  Mihai cel Mare, domnul romînilor şi fală!
  P-acela cînt, ş-ajută să bucin a lui fapte.
  Mult s-a luptat eroul cu braţul şi cu mintea:
  Multe nevoi învinse, varii nemici d-afară
  Şi mai fatali dinîntru, şi soartea ne-mpăcată
  Pare c-o abătuse din lupta prelungită,
  Parcă-şi aflase omul s-o-nveţe să respecte
  O naţie celebră.
  
  Întreagă Romînia gemea de ani atîţia Sub jugul sîngeratic osmanului feroce. Fatală şi rea cobe-ncepuse Demiluna A se nălţa lucindă pe Dacia smerită. Şi glasul mueginiu în zi şi-n miezul nopţii Svola purtat de vînturi ca arpă infernală De crivăţ şuierată, şi răsuna profetic Înfiorînd creştinul în empia chemare A numelui sinistru, ţipînd: Allah!- altà hu! Cambana solemnelă cu totul amuţise Pe lîng-aceste hule, blasfeme inspirate; Şi ruga pietoasă, ascunsă, spăimîntată, Abia cuteza, mută, pe Crist să mai adoare...  . . . . . . . . . . . . . . . . . .   
  Acum pe Romînia plana al nopţii angel Şi uşura-mpilarea şi dorurile zilei, Cînd repede, mai iute decît clipirea însăşi, Arhangelul s-avîntă de pe Carpaţi spre Istru Şi-şi îndreptează svolul spre vetrele lui Bucur, În noua rezidenţă, şi iată-l faţă-n faţă 
  Cu angelul dormirii. Se-mbraţă, se salută.
  C-a ochilor dulci raze ce-aprinde simpatia,
  Ca două flăcări tineri ce se absorb într-una,
  Ca două atribute ce întregesc ideea
  În mintea concentrată, se înţeleg în clipă
  Şi ambii fac un angel mulţit în atribute.
  Ca fulger sunt în curte, ating tot ce veghează !
  Soldaţi în sentinelă, în prag adorm custodul,
  Străbat la domn în domă, şi scapără lucirea
  Din candela ce arde, şi stau în oratoriu.
  
  Aci viaţa vieţii, simbolul libertăţii Icoana învierii cînd în triumf CUVÎNTUL Dărapănă sclavia a sufletelor moarte, Şi înnoieşte omul spre cugetul cel mare, Însăşi acea icoană lucea d-a sa splendoare Şi reflecta lumina din candela de aur Ce-şi înălţa la ceruri o flacără-albăstruie Ce-o aprinsese prinţul cu pietoasa-i mînă. Eroul, după-o lungă, profundă cugetare, Îşi terminase ruga cea după miezul nopţii Şi-n jeţul său purpuriu, cu fruntea p-a sa mînă, În planuri salutarii şi varii, şi măreţe Îşi aţintase mintea către omnipotenţă Şi ochii pe icoană, a cărei cereşti raze Împrumuta puterea acelui dulce angel Ce-alină orice cuget şi-n aromire sacră Pe cuvioşi adoarme după fierbinte rugă. Aşa adoarme-eroul; şi serafimu-ndată Desparte de la sine pe fratele său angel, Ca pe o calitate abstrasă din substanţă; 
  Îl lasă la solia-i, şi singur el, arhangel,
  În toată frumuseţea-i în umbră se deseamnă.
  S-apropie d-eroul, ş-asupra lui întinde
  O aripă alină şi albă ca lumina;
  Pe splendidele margini de fulguri diafane
  Se-ngînă, se mărită acele culori varii
  A gloriei cu care îşi cinge cerul fruntea
  Cînd răcoritei sfere anunţă abondanţa.
  Cu ochii săi cerulii înamorat îl vede,
  Preveghetor l-aţintă, să nu-l atingă rază,
  Să, nu-l scoale lumina. Astfel o mumă vine,
  S-apropie de leagăn la pruncul său cu sînul
  Şi cu surîsu-n buze, în pieptu-i cu ardoarea,
  Se uită încîntată la fructul tinereţii
  Ş-al păcii conjugale; acest fel serafimul
  Se uită caritabil, ş-ardintea lui vedere
  Vorbeşte, spune multe în domnul ce visează.
  A cerului decrete acum sunt cunoscute
  Lui Mihail cel Mare. Arhangelul e-n ceruri,
  Şi domnul se deşteaptă, drept în picioare sare.
  Şi caută, ş-ascultă, şi n-aude nimica,
  Nimic străin nu vede. A candelei lumină
  Se nalţă şi se lasă, şi vasul ei cel sacru
  Se leagănă uşure p-aureea-i catenă,
  Şi un profum de viaţă dintr-însa se exală.
  Mihai pasă la uşă şi pe custod îl află
  Dormind în a sa lance cu capul p-a sa dreaptă.
  Se-ntoarnă la icoană. Şi mintea-i se lumină,
  Îndată-i vine-n cuget ideea învierii
  Dezvoaltă, lămurită, acest fel cum la nimeni
  Nu mai venise încă. Se cearcă, se-nteroagă
  
  Şi alt cu tot se simte. E plin d-o-ncredinţare
  Necunoscută încă. În inima sa simte
  Decretele divine, şi braţul ş-a sa minte
  Capabile de faptă. Fîntîna cugetării
  Inundă de-adevăruri, fiinţa îi îneacă.
  Repaos cere carnea şi-n svol îi este mintea.
  Cămara nu-l încape, şi largii paşi detună;
  Străbate, restrăbate întinsa-i încăpere,
  Gigantica sa umbră în lungu-i se deseamnă
  Şi repede-l urmează, circonferind pereţii.
  Vulcan în pieptu-i fierbe divina răzbunare,
  Cu miile-i vin planuri întru restabilirea
  A drepturilor patrii ş-a ţării re-ntregire.
  S-aşează să răsufle. Umbroasa-i, lata frunte
  În pumnu-i se-ncreţeşte şi-i încovoaie braţul.
  Astîmpăr nu e-ntr-însul şi-ndată se realţă.
  Sublim este bărbatul cînd intră în el geniul
  Cereştilor voinţe şi inspirat îl mişcă!
  Materia frămîntă în neastîmpăr sacru
  Şi-ncinde carne, minte! E alt Enoh ce svoală
  Pe aripa ştiinţei, răpit d-a sa credinţă!
  E un profet în planuri, al doilea Elie
  Ce pe un car de flăcări s-avîntă către ceruri
  Să-nveste majestatea c-o frunte radioasă!
  Nu poate sta eroul, e drept la orologiu...
  E mult pînă la ziuă! ci poate napoiază!
  Şi trece la fereastră să caute afară.
  O aură uşure îi mîngîie-ncet fruntea
  Şi părul îi răsfiră şi-i răcoreşte pieptul.
  Se reazemă pe braţe şi se răpeşte-n cuget,
  Revine iar în sine, şi orele-i par secoli
  
  Ce trec, cu toate astea, cu viaţa dimpreună,
  Ce şi ea ni se pare ca ziua strecurată.
  Trec orele şi, iată, cocoşul se aude,
  Ce îi strabate-auzul ca ultima cea trombă
  Ce cheamă la viaţă pe trepasaţi din secoli.
  Răcoarea dimineţii începe să se simtă,
  Ş-alboarea nu-ntîrzie, la răsărituri spuntă;
  Se colorează-n urmă şi purpura-şi destinde
  Ridenta auroră, şi pier umbrele nopţii.
  Concerte mii de păsări salută dimineaţa.
  Natura se deşteaptă, şi cerul îşi deschide
  Eterne porţi de aur, şi soarele răsare.
  
  Primarele lui raze, lucirea matinală Inundă de lumină peloria lui frunte, Simbol independenţei la cugete romîne. Pe loc el se îndreaptă, se crede faţă-n faţă Cu însăşi providenţa, al cărei ochi l-aţintă, Prevăzător îi spune că e deschis asupră-i Şi răsărit-a ziua. E ora rugăciunii; Eroul îngenunche şi-nclină a sa frunte. În rugă totdauna tăcută-i era buza, Şi inima sa numai se exprima fierbinte Şi-şi dezvolta simţirea ce limba nu e-n stare Material să spuie; iar pietosu-i cuget Pe aripe de flăcări ce-i prumuta credinţa Svola pînă la tronul cerescului părinte, Ca sacru olocaust de umil şi drept suflet, Şi se-nturna în sînu-i reîncălzit, fierbinte, Aducător de pace. Aşa-ngenunche-eroul Ş-aţintă la cer mintea, ce încă ca icoană 
  Cingea în tot cuprinsu-i cea vizie nocturnă,
  Şi graţia divină în toat-a lui fiinţă
  O simte revărsată, şi-l face să exclame,
  Tinzînd a sale braţe: “O, Doamne al puterii,
  Ce-n zile de pericol ai fost a mea scutire!
  Şi cînd turbat nimicul cerea a mea viaţă,
  Atunci ca prin minune trimis-ai al tău angel
  Cînd îmi lucea în ochii-mi securea ucigaşă1
  A omului de sîngiuri, şi îmblînzişi cruzimea,
  Făcînd a-i cădea arma din mîna-i tremurîndă.
  Şi mă salvaşi din gheare a fiarelor bipede,
  Ca să-mi încrezi la urmă căzutul acest popol
  Şi varga domnială. Tu, Doamne al minunii,
  Al graţiei ş-al vieţii! binevoişi ş-acuma
  A-mi revela arcane decrete, salutarii.
  E Domn, Domn, Zeul nostru! Romînilor s-arată;
  Glorificat să fie trei-sîntul al său nume!
  Şi-n binecuvîntare cerescul său ministru,
  Ce-n numele lui vine, o, suflete, măreşte-l!”
  Era încă-n genunche Mihai, plin de sudoare,
  Şi lacrime eroici ştergea de p-a sa faţă,
  Cînd uşa se deschide şi intră scutierul...
  “Ce ştire?” “Preasfinţitul Eftimie...” — “Sosit-a?”
  “Cu ziua dimpreună intră în capitală
  Şi la metoh aşteaptă, soleşte-a sa venire
  A s-arăta la curte”. — “Să vie.” Scutierul
  Se-nclină, tăcut iese a împlini comanda.
  “Binevenit să fie al Domnului ministru!
  La timp sosi păstorul, şi cerul îl trimite.
  Ce cauză îl face Tîrgoviştea să lase,
  
    1 Vezi în istorie viaţa eroului. 
  Să vie toată noaptea? ş-atîta neastîmpăr
  A mă vedea îndată?... Mi-e foarte necesariu
  Cu el a mă-nţelege. Păstorul ce veghează
  Cînd turma e-n pericol, şi prinţul ce nu doarme
  Cînd îngenunche ţara, din ochi îşi cunosc păsul,
  Nici unul nu e iudă... Se cere-aci unire,
  Bărbaţi a te încrede, făcuţi a te-nţelege...
  Mult poate chiriarhul cu viaţa cuvioasă...
  E legea înainte, şi patria, şi fiii,
  Ş-averea, şi viaţa... Le-a preţuit romînul.
  Boierul e rea fiară! el numai se orbeşte
  Şi toate şi le vinde pe o speranţă numai
  Cînd are înainte o umbră de domnie.
  Ci om e şi boierul, şi omul e amestec
  De angel şi de demon... Avem şi partea bună,
  Iar partea infernală e rea cînd e-n putere...
  A împilat-o turcul... Să nu pierdem speranţa.”
  
  Aşa cugeta prinţul şi cuvînta cu sine, Cînd intră chiriarhul Eftimie, zelosul. În Domnul îl salută şi-l binecuvîntează. Eroul se înclină cerîndu-i umil dreapta C-o demnă curtezie, ce-nnobilă mărimea; Îl pune jos să şază şi caută în ochii-i, Şi recunoaşte-ntr-înşii aceeaşi exprimare Arcană şi divină a visului de noaptea Ce aprinsese-ntr-însul acea mînie sacră Şi regeneratoare. — Tu, muză, spune-acuma Ce vorbe-au între sine păstorii şi cu prinţii Cînd îşi cunosc solia şi păsurile ţării, Cînd au ca să reforme şi inima, şi mintea 
  100
  Popoarelor căzute, cînd răul predomină
  Pe mic şi peste mare, şi toţi s-abat din calea
  Prescrisă omenirii, şi nu e pîn’ la unul;
  Cînd au de a se teme de jugul din afară,
  De intrigi intestine, şi cînd conspiră iadul
  Asupra învierii a omenirii stinse
  În moartea cea morală. Tu spune, sau tu fă-ne
  A devina propusul şi planul, şi vorbirea
  A doi romîni ce singuri erau meniţi de Domnul
  A realţa poporul ş-a da viitorimii
  Exemplu de mari fapte şi cuget necesariu,
  Să ştie că romînul nu moare, şi-l aşteaptă
  O soarte radioasă, serbată-n preursirea
  Divinelor decrete. Tu, muză, fă-ne iară
  Să ştim că viu e Domnul şi e progres în sine,
  Şi-i aşteptăm venirea, ce popolii realţă.
  Tu spune toate, zeie! Creştină libertate!
  Căci pînă la noi fama nu ne-a adus nimica
  Din cîte se vorbiră în doma domnială
  
  Cu Dumnezeu de faţă. 
  Cîntul II 
  Treizeci de zile-asemeni mai răsăriră încă Pe trista Romînie, şi soarele asemeni D-atîtea ori trecuse peste aceleaşi scene De cereri fără margini, de pradă, violaţii, D-ucideri fără teamă, de ţipete, de sînge. De cînd în cînd păstorul se arăta la curte Şi se-nchidea cu duca în lungă conferinţă. Boierii între sine aveau adunări dese Şi chiriarhu-adesea era cu ei de faţă. 
  În cele de pe urmă, nu înnoptase bine, Şi adunare mare era la banul Manta. Era închisă poarta ş-un ferentar sta-n pîndă. În curtea spaţioasă se tot auzeau giruri De cai şi clunţul zornet zăbalelor spumate Ş-acea scuturătură ce duduie ca tunet, Şi baterea copitei, spărgînd în neastîmpăr Gunoiul bătăturii cu iarba încolţită, 
  Şi ninchezatul ager. Feciorii primblau încă chingaţi, înşelaţi caii Pînă să-i dea la iesle sub tinsele umbrare. 
  În case-era-ntuneric; în sus, în capul scării,
  O surdă licurire din îngînată lampă
  Îşi revărsa lumina în lunga intrătură
  Şi arăta vederii bătrîni, gălbui pereţii.
  La uşa de intrare a sălii de ospeţe
  Sta un fecior din casă cu mîna sa pe cheie.
  În fund, în fundul sălii, un pat cît ţinea latul;
  O scoarţă purpurie în late vergi florate,
  Ţesută de băneasa, sta-ntinsă în tot lungul,
  Şi atîrna la vale stufoşi şi mîndri ciucuri;
  Şi laviţi prelungite în dreapta şi în stînga
  Roşeau într-o dimie întinsă-n ţinte albe,
  Ţesută iar în casă. O tavolă rotundă
  Şi mare sta la mijloc, c-o stofă belicoasă,
  Cu grei de argint ciucuri; o cruce sta pe dînsa,
  Cu tot, de tot de aur; o carte ferecată
  În smalţ şi nestemate, şi luminări trichellii,
  O vargă pastorală şi sacrele vestminte,
  Pontificala mitră lucea naintea crucii.
  
  În cap, în faţa uşii, un jeţ de nuc prea neted
  Şi vechi din alte zile, cu perna, rezemîntul
  De catifea verzuie, cu ţinte pe el galbeni
  Ş-auree-n jos funde. La răsărit, icoane
  De la străbuni lăsate, ş-o candelă măreaţă
  Ardea întru tăcere, în sus, dasupra uşii,
  Însemnele băniei în arme-nchipuite,
  Cu lănci între stindarde, în jur ul unei perne,
  Cu un toiag pe dînsa ş-o neagră gugiumană
  C-o penişoară albă; şi două steaguri drepte
  Drapa băneasca uşă. În partea cea din stînga
  Erau două coloane masive, de stil moric.
  Din una pîn’ la alta, o vargă de fier groasă
  Ş-o draperie deasă de dînsa suspendată,
  Cu ciucuri şi cu funde, ţinea uşor intrarea
  Cea largă, spaţioasă, formată-ntre coloane.
  Un alt fecior din casă, nepot de sor’ lui Manta,
  Aci lîngă cortină introducea pe oaspeţi
  În stanţa afundată, trecînd prin intrătura
  Ce deschidea cortina. Aci sta banul Udrea,
  Bătrînul banul Manta şi banul al Craiovei,
  Mihalcea, belicosul, şi vornicul Dumitru,
  Şi Mircea cel hotarnic, Mirică logofătul,
  Isar şi Teodose, mintoşi logofeţi ambii,
  Vistierii Dan şi Pană, spătarul Vintilică,
  Spătarul Văcărescul şi aga Vitejescul,
  Şi aga Luca-Lungul, şi Radul Bărcănescul,
  Tustrei fraţii Buzeştii, Calofirescul Radul,
  Şi capul lor, păstorul Eftimie zelosul.
  
  Era-nvestiţi cu toţii ca-n zile de paradă: Îmbrăcătura strîmtă, îngust găitănată, 
  Intra în cizme galbeni ce zornăiau în pinteni.
  Pieptare pe corp strînse în găitane late,
  La căpătîi cu nasturi; pe umeri chepenege
  În copce d-argint prinse, cu fir de tot cusute,
  Pe margini cu hîrşie, lovea-ntr-o parte coapsa.
  D-o bellică centură ce cuprindea mijlocul
  Într-o curea cu ţinte, cu zale aurite,
  O sabie-appendută suna-n toată mişcarea.
  De gît decora pieptul colana cea de aur,
  Cea rămăşiţ-antică de cavalerii Romei.
  Pe spalle cădeau plete din mica gugiumană
  Şi pusă la o parte, cu fundul lăsat roşu.
  Iar banii-aveau, pe umeri, în loc de chepenege,
  Un lung şi splendid conteş; la mijloc cingătoarea
  Mai lată de mătase, cu două mari, rotunde,
  Masive, d-aur copce, ş-o pană-n gugiumană.
  Iar chiriarhu-n straie de lînă umilită,
  Ş-o glugă monahală acoperea cărunte
  Şi cuvioase plete, căci pîn’ atuncea încă
  Gîmfarea bizantină nu corupsese clerul.
  “Rău se-ncuibă păgînul în ţară, badeo Udreo! —
  Suspină vechiul Manta; mult s-au stricat boierii!
  Ce moliciune mare e-n dumneavoastr-ăi tineri!
  Pe cînd eram eu june ş-aleserăm cu toţii
  Din Afumaţi pe Radul, cînd paşa din Nicopol
  Venea ca bei al ţării, cinci bătălii tot una
  Avurăm cu păgînii şi-nfrînserăm trufia
  Spurcatului Mehmet-bei. Ce foc era pe ţară!
  Cadiu în tot oraşul ! Turcime în tot satul!
  Junghieri şi pradă mare! Erau turbaţi păgînii.
  Junimea boierească p-atuncea avea sînge;
  
    
  104
  Cu mic, cu mare, ţara era în arme toată
  Şi mi-ţi făcea pe turcul să ne respecte dreptul.
  Turcii d-acum sunt loaze, borfaşi, suferiţi trîntori.
  Cîţi cugetaţi să fie cu toţii-n toată ţara?”
  
  “Sunt mulţi, ucigă-i crucea! — răspunse Dan 
  vistierul; Vro trei mii rămăşiţe de la domnii trecute Ce-n voie de nevoie, prin oarba nepăsare Şi moalea cîrmuire, rămaseră în ţară Ca negustori, să zicem, şi-n faptă ca lăcuste. Pe lîngă ei veniră pungaşi cu punga seacă, Acei ce-mprumutară pe hoţul de Lisandru Să-şi cumpere o ţară ca să o poată vinde; Şi spre-a-şi lua iar banii, luară în arendă Veniturile ţării cu oameni dimpreună. Şi datoria-aceea e rea, mare gangrenă, Din zi în zi tot creşte, se tot mulţesc datornici; Se-nfipseră în ţară ca lipitori mîrşave Ce nu le mai smulgi altfel fără să rumpi şi carnea.” 
  “Le dai un praf de sare d-a neagră ca şi ele, Şi-apoi le vezi cum varsă, stîrcindu-se, ăl sînge”. Prorupse Rad’ Buzescul c-un eroism sarcastic, Şi rîseră boierii c-un rîs de răzbunare 
  Ce-anunţia mari fapte. 
  “Pe lîngă-aceste fiare, alţi vro trei mii ne-aduse Tot ciuma de Lisandru, sa-i fie, biet, spre pază, Să stoarcă cu ei ţara şi să domnească-n pace, — Urmă tot Dan vistierul, — căci el le da simbria.” 
  “Despotul în putere nu e fatal atîta Ca deşirata iazmă de un tiran molatic, — Prorupse chiriarhul sorbit în ascultare. 
  Cea temere vulpeană, cea remuşcare cruntă,
  Ne-ncrederea în toate şi frica şi de umbră
  Îl fac uimit s-alerge la simbriaşi venetici
  Şi-n mînă le dă viaţa cu ţara dimpreună.
  În dreptul lor acuma ei ca p-a lor avere
  În lung şi-n lat o pradă!” “Unde mai pui acuma, —
  Urmă iar vistierul, p-aceştia din urmă,
  Măriei-sale gvardii, ce din Constantinopol
  L-aduseră în ţară şi nu mai vor să fugă?
  Spahiii se-ndulciră la mierea şi la untul
  Ce cură copioase ca-n raiul ce visează
  Păgîna spurcăciune! Mult le plăcu viaţa
  Trîndavă, vagabondă şi mult le veni bine
  Cu traiul cel uşure al celor dinainte
  Pungaşi, ş-adică gvardii ce mi-i aflară-n ţară.”
  
  “Noi nu ştim ce le place, adăugi bătrînul, Nici cum le vine bine. Noi întrebăm acuma: Stau ei după tratate? Avem vro legătură? Se află vreun ordin al Porţii spre aceasta, Ca-n timpii lui Mehmet-bei ce aducea firmanul? Că, dacă coconaşii nu ştiu cu arma-n mînă Să-şi apere moşia şi să-şi păstreze dreptul Ce bunii lor, bătrînii, ştiură, cu-al lor sînge, Să-l lase-n moştenire pe mari, sînte temeie, Încai să afle lumea că ne-am supus de frică. E vrun firman al Porţii ce nu va să cunoască Tratatele-n fiinţă, şi noi, biet, nu cunoaştem Nici cum se ţine pala, nici cum se-mpumnă lancea, Şi d-aia turcul astăzi se joacă cum îi vine Cu casca dorobanţă, cu conciul femeiuţei? Aceasta voi să aflu, să ne luăm de una.” 
  106
  Atuncea logofătul, mintosul Teodose: “O, unchiule, răspunse, se ştie că vrun ordin Nu este de la Poartă a ne călca tratate, A ţine turcii-n ţară şi a-i lăsa să-şi facă Geamii şi locuinţe, să stoarcă pe creştinul, Să ne batjocorească şi legea, şi credinţa, Să-şi facă jucărie cu viaţa noastră însăşi. De faţă vreun ordin e drept că nu se vede; Vedeţi însă c-aicea e marghiolie mare, Că e hiclean păgînul şi nu ştie de lege. Încetul cu încetul, se-ntinde mereu turcul, Şi noi astăzi de voie, iar mîine de nevoie, Şi mai tîrziu de frică, să-i dăm ca de la sine, Ştii, una cîte una, pînă s-or face toate. Prin colonii urzite, d-o parte crescînd turcul, De alta stînd romînul, îţi ia astăzi copila, Mîine-ţi ucide tata, îţi spînzură flăcăul De ce să aibă suflet să-şi apere surora Ş-o mumă disperată; copilul ţi-l turceşte, Pe desfrînat ţi-i face beşleagă, să momească Pe alţii ca şi dînsul, pînă cînd, iată, ţara — Curat ţară turcească. Impuneri d-alde astea Nescrise şi piezişe cu mult sunt mai fatale Decît cele d-a dreptul, pînă cînd mai e sînge De romînel prin vine şi vrun boier ca Manta Ş-o biată spadă-n mînă, că ştii unde te afli, Şi ori mori ca romînul, ori mi-ţi înveţi pe turcul Să-ţi recunoască braţul, d-a dreptul repezindu-l În sînul unei hurii.” Se bucurau bătrînii La vorbele frumoase ce deştepta curajul În inimile june. Cît el de nalt se scoală Buzescul cel mai mare, ce nu prea vorbea multe, Şi-şi spune al său cuget: “Ce ordin ori neordin? Vedem cum merge treaba... De ici se îndreptează, Şi colo e-ajutorul.” Şi sună ţeapăn pala, Nălţînd la ceruri braţul, fierbînd de răzbunare. 
  “Sunt semne bune! bravo!” strigă banul Mihalcea. “Şi binecuvîntate să-ţi fie ale vorbe”, Adăugi păstorul, ştergînd lacrime calde. “Nu s-au pierdut romînii! strigă şi banul 
  Udrea, Ci staţi, să ştim ce facem. Noi ne sculăm cu arme, Şi ţara e puţină, de tot dărăpănată. N-ar fi de cuviinţă întîi să ne-nţelegem Sau cu vecinii noştri, sau c-o putere mare, Să cerem ajutoare?” “Ce ajutor, nea Udreo?! Precurmă logofătul Isar cu carte multă; Nu este la loc vorba: pesemne d-alianţă Ai vrut s-aduci cuvîntul; căci fratele moldavul Şi dincoaci transilvanul e într-aceeaşi stare, Şi toţi avem nevoie să ne întindem mîna În strînsă legătură şi unul pentru altul Să sară spre-ntărire, iar serbul şi bulgarul, De-şi simte scăpătarea şi jugul, scoată arma Şi cauză comună cu noi vie să facă. Aşa înţeleg lucrul. Iar dacă mergi cu mintea La neamţ sau leah, sau ungur, să cerem ajutoare, La astfel de-mprumute e camăta prea mare, Şi lipsa d-ajutoare ce nu le mai poţi duce! Nu vă-ncurcaţi cu şoangheri şi cu puteri de astea, Că unii ca aceştia or să ne puie capul 
  108
  În numele credinţei. D-o fi să scăpăm astăzi Ca să cădem iar mîine, schimbînd mereu la juguri, Sau să întindem mîna, cerşind cînd ici, cînd colo Scutire şi protecţii, mai bine, fraţi, cu turcul, Mai bine jugul aspru; devie toată ţara Un paşalîc în formă: căci tot mai ai d-a crede Că poţi scăpa odată. Despotul d-altă lege, Ce nu prea ştie multe, încai te-nvaţă minte Să poţi fi om odată. Să ştiţi că turcul scade, Căci legea îi e oarbă; ş-atunci creştinul neted Îşi ia cele pierdute. Eu, zău, rîvnesc la grecul, C-acum e pus prea bine şi a scăpat de smorfuri, De titluri bizantine, şi nu-i rămase alta Decît căzute templuri ş-aducerea-aminte De gloria străbună, servată într-o limbă Curată şi divină; şi suveniri c-acestea Reîntregesc popoare. Să ştiţi că ei odată Or să mugească astfel cum să-i auză lumea Şi pe temeiuri bune-şi vor re-ntări fiinţa.” 
  Se scoală după-acesta Calofirescul Radu Şi zice mai d-a dreptul: “Boieri, cu alte vorbe Îmi place mie pala ce-n ambele părţi taie Şi luce pe dasupra popoarelor corupte, Şi capul ce se nalţă mai sus de apa dreaptă Mi ţi-l retează iute, să vie la măsură. E bună, zău, măsura, şi-n noi capete multe Le văz cam ţuţuiate”. “E bună vorba, tize! Adăugi şi Radul Buzescul din Craiova; S-a îngîmfat boierul, s-a sfemeiat cu totul; S-a dus acea virtute de suflete romîne, Ce îi părea batjocuri oricare alte titluri 
  Ce ies din rînduiala anticelor costume.
  Mărimea cea romînă a fost numai în nume,
  Ce-şi face omul singur, şi-n titluri ce posede
  Pe-ntreagă demnitate şi numai pe persoana-i.
  Acum îl vezi c-aleargă după grăfii străine,
  Să-şi împletească coada cu bendă baronală
  Şi cruci să mi-şi atîrne p-un piept făr’ de virtute,
  Să iasă de vînzare ca marfa necătată.
  Boier e meserie de apărarea ţării,
  Iar nu nobilitate; căci nobil tot romînul
  A fost întotdauna, ca cetăţean de Roma.
  Zău, legiuni atîtea ce stinseră dăcimea
  Nu mi-au venit p-aicea a domina tărîmul
  Sacrat cu al lor sînge, ca să-şi repuie-n urmă
  Romanele lor drepturi. De cînd pierdu romînul
  Orgoliul de sine ş-uită a sa mărime
  Şi începu să lingă străină nobilare,
  D-atunci prevăz că ţara e p-a pierzării cale,
  Nu scapă pînă-n urmă de soarta ce-o aşteaptă
  Şi vine drept la vorba cu multă cumpănire
  Ce zise logofătul. Protecţii d-alde astea
  La nepoţeii noştri or să le dea prin piele.
  Departe d-aste locuri relaţii d-ajutoare!
  Şi eu prefer mai bine o pală ce te-nfrînă
  Decît veninul dulce din cupă poleită
  Ce-mbată şi desfrînă ş-omoară de tot statul.”
  
  “O, fiilor, să fie cu dumneavoastră Domnul! — Mai zise chiriarhul aprins de un dor mare. Ce bună vă e vorba şi mintea bărbătească! De ce nu am putere să fac să cugeteze Pe toţi boierii astfel! căci toate le-aţi zis bine. 
  110
  E mare tirania cînd, chiară şi sinceră,
  Se dă d-a drept pe faţă şi, nepărtinitoare,
  N-alege mic sau mare, egali pe toţi îi face
  C-a cerului dreptate. În ea se-nvîrtoşează
  Şi braţ, şi piept spre luptă, şi suflet se-mbărbată
  Spre marea suferinţă a crudelor martire
  Şi-ntreaga scuturare a jugului tiranic.
  Ea-ţi ia viaţ’, avere şi însăşi libertatea,
  Îţi luptă legea-n faţă, te sforţă să o lepezi,
  Te cheamă la martiriu să întrevezi stîlparea.
  Se santifică omul în asprele catene,
  Sunt fraţi în fiare sclavii, se întăresc în Domnul.
  Se pietrifică braţul la bandele metalici,
  Şi cînd într-însul bate oţelul tiraniei,
  Răscapără scînteia divin’ a libertăţii
  Şi-ncinde inimi, suflet, erou devine sclavul.
  E rea acea vulpeană, ascunsă despotie
  Ce-n planuri şovăite, c-o mînă lungă, lungă,
  Sub mască de credinţă confrate se preface
  Şi-ţi sapă din temeie străbunul edificiu,
  Spoindu-l pe dasupra să crezi că îţi va bine.
  Nu-ţi ia a tale drepturi, te face-a i le cede
  Corupt, de bunăvoie; insuflă-mperecherea,
  Discordia din casă, dezbărbătează suflet,
  Dezmădulează corpul, îţi nalţă de modele
  Fiinţe sfemeiate, îţi face şi-ţi desface
  Fundamentala lege, te face să rupi singur
  Străbune legăminte, îţi pîngăreşte limba
  Şi datini şi costume; şi te orbeşte-atîta,
  Să-ţi placă pîngărire şi să-ţi conservi, ca naiba,
  Drept coarne infamia, să crezi că eşti şi mare
  
  Cînd, înger al sclaviei şi tîrîtor ca dînsa Şi tont, fără simţire, devii singur unealtă A-ţi amăgi un frate, făcîndu-ţi-l complice La-ntreaga subjugare, la moartea generală 
  Ş-a numelui cel mare... Jug cesta se numeşte şi faptă a Satanei; Iar ceealaltă este o stare primitivă, Cel mult sălbăticie; e omenirea pruncă Ce are şi viaţă, şi viitor nainte. Sălbaticul, barbarul e omul neştiinţei; Şi dacă te subjugă, cu numărul te-mpilă Şi peste corp domină, iar nu şi-ntr-al tău suflet. Barbarul nu străbate în Roma şi Bizanţiu Decît peste corupţii; vandalul, turcu-apare Ca angel de urgie dreptăţii cei din ceruri Cînd omul uită legea; e foc de lămurire Ce inima prepară să simtă libertatea 
  Şi preţul ei cel mare. 
  E rău la soare-apune, că trage-a întuneric, După apus te-aşteaptă că vine miezul nopţii; D-acolo iezuiţii prepară tirania, D-acolo fiare-eterne ş-al sufletelor jug. Tiranii din Europa or să ne puie capul, Anticrist n-a să fie păgîn de altă lege, Creştin va fi, spurcatul! ca-n numele credinţei Altarul să profane şi legea să o surpe 
  Cu chiar numele legii... 
  E rău a fi cu turcul; ci iazmă e creştinul Ce îţi declamă legea ca să te tragă-n cursă: Cordele de mătase uşor încolăcite Ce te sugrumă-ndată cît vrei să scapi din ele; Eşti prins şi te înghite; ţi-e şters din cartea vieţii Şi însuşi al tău nume. O, fii! cuvîntul este A scutura jos jugul ş-a nu-l schimba cu altul Mai greu şi mai durabil. Ia să venim la capăt, La scopul ce ne-adună: ce facem noi cu turcul?” 
  “Rezbel şi răzbunare!” strigară toţi dodată.
  “Dar cine ne e capul? — întreabă
  
  Bărcănescul,— Cu cine-avem d-a face? cu turcul şi cu vodă, Sau numai cu păgînul? Cum am putea străbate A fi-nţeleşi cu domnul ş-al trage-n partea noastră? Să n-avem două lupte, căci certele civile Desfiinţează naţii; de ele tot romînul Să-şi facă sînta cruce, şi cît poate să fugă.” 
  “Prea bine zici, cumnate, — urmă vornicul 
  Mitrea. Aici e mult de cuget de unde să începem. Cînd te încurci cu domnii, deschide-ţi întîi ochii Şi-i pipăie la vînă. Cunoaştem noi lui vodă Şi inimă, şi cuget pe toată-ndoitura?” 
  Răspunse-atunci bătrînul, păţitul banul 
  Manta: “Copii, vodă nu este străin, îl ştim cu toţii; El e Mihai spătarul, e banul al Craiovei; El a ţinut cu ţara punîndu-şi în joc capul, Cînd vrea ca să-l ucidă spurcatul d-Alexandru. Nu crez să asurzească acum la vocea ţării.” 
  “Dar, unchiule,-l cunoaştem, — urmă Isar 
  mintosul. Îl ştim de pe atuncea cînd ne mîncam amarul Cu dînsul dimpreună. Dar astăzi... deh! domneşte; Şi ştii că-n timpii noştri domnia n-o ia nimeni Cu degetul în gură: ce legături ascunse Şi ce de mai promiteri pînă s-ajungă vodă! Domnia azi d-afară se cumpără şi vinde, Alegerea e formă sau intrigi, violare. Domnia e arendă pe care îţi dai suflet Şi-n care arendaşul e una cu pristavul Ce-a mijlocit vînzarea... E bun, biet, tot romînul, Ci intră dracu-ntr-însul cum s-a văzut călare Cu buzduganu-n mînă...” 
  “Noi să-ncercăm, nepoate”, răspunse banul Manta Cu aer de om sigur. “Ce facem astă-seară? — prorupseră Buzeştii, — Se pune jurămîntul?” “O, fii, vream mai nainte un soţ nou a propune”, Răspunse chiriarhul. “Tătuţă! Suntem siguri, — urmă greu banul 
  Udrea, — Că noul nostru frate e om de omenie, Romîn să pui credinţă, cînd ni-l propune-o dată 
  Păstorul nostru însuşi.” “Cu toţii suntem siguri; dar cine-e? Cum îl cheamă?” Strigară iar cu toţii. Atuncea chiriarhul cătă la banul Manta Şi îi făcu cu capul să nu mai piarză timpul. Se scoală banul Manta şi trece-n sala mare; La uşa cea din dreapta respectuos s-arrestă 
  114
  Şi-ncet de trei ori bate. Dinîntru îl întreabă:
  “Sunt toţi?” “Toţi!” îi răspunde... şi uşa se deschide.
  Îndată, drept şi sigur, un mare om propasă
  Şi repede-şi aruncă ochire acvilee
  Şi pasă drept la jeţul ce sta naintea cr ucii.
  Un stat înalt şi nobil, un port de majestate,
  O frunte mare, scoasă, ce cugetă departe,
  Scînteietori ochi ageri, sprîncene ebenine,
  Un nas roman, o buză pacefică, ridentă,
  O barbă marţială, un piept ce sparge soarta
  C-o tare paţienţă şi braţe musculoase.
  Tunică cîrmîzie de catifea deschisă
  Cu ghinde, frunzi de aur la piept şi-n jur pe poale,
  Cădea p-o-mbrăcătură colana strîmt pe pulpe,
  Pe care coturni bellici roşea pîn’ la genunche
  Cu pinteni d-argint ageri. O copcă scînteindă
  În suma de brillante strîngea a lui centură
  Ce talia pronunţă. De dînsa-n partea dreaptă
  O pală strălucente sub mînă tare-appînde,
  E şi-mpumnat mînerul. Mijloc şi late spete
  Şi umeri se deseamnă sub mantă purpurie
  Şi largă şi uşure, în copci ca două stele
  Cavalereşte prinsă. De gît decora pieptul
  Colana cea de aur. O pelerină neagră
  De samuree piele cădea rotund pe mijloc.
  Un coif avea în dreapta, în loc de gugiumană,
  Drept bellică emblemă; ne-ncinsă-i era fruntea,
  Şi capul drept şi liber; descoperite plete
  Cădeau pe pelerină, ca dînsa negre, lucii,
  
  Eroic onduloase. 
  O cugetare scurtă umbri creţindu-i fruntea; Ş-apoi, decis cu totul, aţintă pe ban Manta: 
  “Să vie, badeo Manta!“ Şi banu-ndată pasă În stanţele din stînga, şi-ndată iară iese Cu chiriarhu-n sală. Acesta se înclină Şi sacrele vestminte cu pietate-nveste, Plecat pe cap îşi pune pontificala mitră 
  Şi-n dreapta îşi ia cîrja. 
  Iar trece banul Manta în stanţa adunării Şi-n treacăt ceva spune feciorului din casă. Intrînd: “Boieri! — le zice, — păstorul în vestminte La jurămînt ne cheamă; şi noul soţ aşteaptă 
  Unire să conjure.” 
  Cu toţii trec în stanţa intrării şi vecină Cu sala solemnelă. Ban Manta face semnul, Feciorul trage coarda, cortina se deschide... Boierii împreună văd toţi pe însuşi vodă! Toţi repede pun mîna şi-mpumnă strîns mînerul; Dodată-ndoit cuget ca fulger îi străbate: Şi trădămîntul negru, ş-a planului plinire. Ardeau făclii sacrate, splendoarea era mare ! Uimiţi erau boierii la umbră de lumină. 
  “Încoa, boieri! — le zice asigurat eroul, — Cu voi aveţi un frate ce stă naintea crucii, Simbol creştin de chinuri, de moarte, de martiriu La care el se-nchină spre mîntuirea ţării. Curajul ce vă-nsuflă, ardoarea generoasă Şi piepturi credincioase, şi braţele romîne Îmi sunt prea necesare la multa mea voinţă Şi fapta ce-ntreprindem... Veniţi: eu sunt al vostru, 
  116
  Şi voi a mele scuturi. Pe sîntul evangeliu Eu vă anunţ de bine: o soartă ne aşteaptă Ş-o glorie comună. Veniţi, c-a mea chemare 
  Vă adună aicea.” 
  “Dar, fiilor, — prorupse Eftimie zelosul, — Prepusuri la o parte! e mare domnul ţării: Această adunare ş-unire într-un cuget Nu este a mea faptă, e planul său ce însuşi L-a conceput în Domnul; el însuşi mă trimise Şi-mi dete-nsărcinarea să vă cunosc virtutea 
  Şi dorul pentru ţară.” 
  Tu, muză, spune-mi svolul, entuziasmul mare Şi focul ce s-aprinse în inime romîne, Ce rechema acuma senaturile Romei, Ce se lupta cu soarta şi-ntemeia mărimea Împărătesei lumii. Răpiţi erau boierii În marea bucurie: li se părea-nceputul La fericitul termen. A lor minte străbate Pe aripe de flăcări în glorioasa cale Ce duca le deschide. Vin toţi în jurul mesei; Ban Manta-aduce steagul cu acvila romană, Cruceată-mpărăteasă, cu Constantin augustul Ce-ardică-n triumf crucea cu mamă-sa Elena: Semn mare că triumfă cel închinat la moarte. 
  Cu tarea-i mînă stîngă eroul scoate brandul Ce fulgeră-n tot latul şi punta o depune Pe masă spre-nchinare. Ia steagu-n mîna dreaptă. Trag săbii toţi boierii, şi şuieră oţelul, Şi punta se depune respectuos pe masă, 
  117
  Onoare de oşteni. Ce semăna eroul, o, muză sinaită Ce-ncorporaşi întruna poporul Israel, Dînd naţiei un nume, un suflet ş-o viaţă? Fiinţă muritoare pe Mihail-arhangel Nu l-a văzut vrodată cu sabia de flăcări; În mijlocul de angeli cînd jură-n cer credinţă Şi curăţă-empireul de impiile duhuri. Imaginaţi acuma pe Mihail al nostru, Cu gladiul în mînă între romîne piepturi, Că jură răzbunare şi curăţirea ţării De crimele păgîne, şi veţi putea-nţelege Cereasca curăţire, pe cît poate icoana Material aduce ideea spirituală. 
  Păstorul ia în mînă făclie arzătoare, Şi-ntr-însul intră spiritul cel dătător de viaţă Popoarelor căzute. 
    
     
    1844  
  
  Epitaf la o femeie cochetă 
  Aici zace Zamfirica, ce-n viaţa sa a stat
  O minune-n frumuseţe, un fenice-ntre femei;
  Şi precum ea plăcu lumii, precum lumea a-ncîntat,
  Tot aşa şi lumea-ntreagă i-a plăcut şi dumneaei.
  
    1846  
  118
  În aşteptarea lui 1848 
  PREZIUA 
  Psalm 
  
  Strigarea-mi ajungă pînă la tine
  Şi-exauzi-mi, Doamne, ruga fierbinte!
  Amar mi-e plînsul; nu-ţi întoarce faţa,
  Auzi-mi chemarea-n ziua durerii
  Ş-al înfrîntei inimi astupat geamăt.
  
  Repede m-ajută şi mă susţine,
  Căci zilele-mi, iată, pier ca şi fumul,
  Ca lemnele în foc oasele-mi secară,
  Pălitu-m-am şi m-am uscat ca iarba,
  Aridă inima îmi e ca piatra;
  De suspin, de geamăt mi-a rămas carnea
  Pe oase uscată; mi-am uitat pîinea
  Cum se mai mănîncă. Deşert mi-e sînul…
  
  Ca pelecanul mi-am sfîşiat pieptul,
  M-am asemănat corbului de noapte
  Şi tuturor altor cobe nocturne;
  Întru veghere nopţile trecut-am
  Şi m-asemănai păsării veghinde
  Ce stă nemişcată dasupra casei.
  
  Toată ziua mă culmau de ultrage
  Inemicii; şi cei ce-odinioară
  Mă lăudau jură acum asupră-mi.
  
  Avut-am cenuşă în loc de mîncare
  Şi-n lacrimi mi-amestecai băutura
  Numai la vederea mîniei tale
  Şi la înalta şi dreapta-ţi urgie.
  Înălţatu-m-am şi m-ai surpat, Doamne,
  Ca umbra trecură zilele mele,
  Şi eu ca iarba mă uscai, ca paiul.
  
  Trecător sunt şi m-am consumat, Doamne,
  M-am topit ca ceara ş-am ars în zelul
  Să-ţi înalţ templu. Focul mi se stinge...
  Tu însă, eterne, eşti nemutabil,
  Ş-a ta memorie în secoli trece,
  Din generaţiune la-alta pasă.
  
  Tu-n pietate vei ardica braţul
  Şi-n pietate pe romîn salva-vei,
  Căci ora salutei, ora venit-a.
  E d-ajuns; plîng servii tăi, plîng lumina,
  Gem altarele, plîng d-a lor ruină.
  Sunat-a ora, şi acum se vor teme
  Ginţile toate de naltul tău nume,
  Şi d-a ta glorie trema-vor regii.
  Din cenuşa-i sălta-va Romînia,
  Înnoi-se-vor ale ei juneţe
  Ca ale acvilei; şi-n vestmînt candid
  Ca o mireasă va ieşi nainte-ţi;
  Splendida ei, sacră candelă d-aur,
  În oliu limpede, oliu de pace,
  Vărsa-va lumina ce dă viaţă
  Şi va încinge virginala-i frunte
  Cu-aureola ce geniul poartă.
  
  120
  Tu, Doamne, singur, fiinţă supremă,
  Vei re-ntregi această Sion nouă.
  Arăta-te-vei în gloria toată
  În re-ntregita Romînie bellă;
  Pruncii-n a ta cale nălţa-vor imne,
  Văduva, orfanul afla-vor scutire
  Şi împilaţii alţa-vor capul;
  La locul propriu se vor pune toate
  Şi capacitatea la a ta dreaptă.
  
  Auzi tu, generaţie viitoare?
  Pentru tine se scriu acestea.
  
    
     
    1847  
  
  Sînta cetate (Terţa rima) 
  Crist-popolul, lumina şi puterea, Errînd, sudînd, străin într-ale sale, Producînd singur viaţa şi averea, 
  Nici selbă-aflînd, nici munte, nici vale Unde-ori căminul, ori capul a pune (Lungă laboare! foarte lungă cale!), 
  Străbate lumea, lumea să radune, Secoli şi famea suferă şi gerul, Derîderi şi bătăi, de spini cunune, 
  Crucea, roata, focul, plumbul şi fierul, Sclavie, glebă, clacă şi uzură; Custodul punge, punge cavalerul, 
  Cazacul punge, flagelă şi fură; Magnat, idalg, ciocoi despoaie, bate; Pontefice, instructor minte, jură. 
  Crist-popolul suspină şi străbate Şi secoli, şi tărîmuri, tot pămîntul, Asudă, geme, suferă păcate, 
  Iartă, le şterge; seamănă cuvîntul: Cînd prunc orfan, plîngînd, mendicînd viaţă, Cînd muribund ce n-are nici mormîntul, 
  Cînd june discolor cu moartea-n faţă, Fără mîine şi azi, şi fără lumină, Iarnă şi vară,-n seară, dimineaţă; 
  Ori ca om, ori sub forma sa divină, Tot proletar la cîmp şi la cetate, De la altar şi pînă la salină, 
  Cu-acelaşi dor, cu-aceeaşi greutate. Schimbe-se timpii, fie domn cezarul, Patriciu sau baron, prinţ sau abate, 
  Forţă ori lege, Brama, papa ori ţarul, El nu se schimbă, aceeaşi laborare, Tot proletar, tot puns, tot bînd amarul. 
  După secoli de sînge, lăcrimare, După varii şi multele turmente, În toţi membrii, în corpul său cel mare, 
  Uns împărat de ambe testamente, Verb-suveran în fine se proclamă, Jude-ndolat de lacrimi şi lamente, 
  Mîntuitor ce morţi la viaţă cheamă, Ce surzii face surzi să nu mai fie, Ce repentirea răilor recheamă 
  Şi-n care orbii văd lumină vie, 
  122
  Ce paraliticii umple de vigoare Şi lumii-aduce pace, bucurie. 
  Fulger îi e faţa, vocea tunătoare; Pe tron sovranul judecă pămîntul Cu dreptate, putere şi splendoare; 
  Lumină ş-adevăr îi e vestmîntul. Tremură regii, stirpea păcătoasă; Cad porţi d-aramă, rupt e jurămîntul! 
  Verde se nalţă valea lăcrimoasă; Apocaliptica, Sînta Cetate A lumii nouă splende radioasă 
  De speranţă, d-amor, de libertate; Încinge muri ne-nvinşi de adamante, Se coroană de turre nestemate, 
  Nalţă coloane de porfir gigante, Pur ca cristalul aurul străluce. Rubin, safir, smarald, iacint, brillante 
  Ţin unghiuri, fundament ce le produce. Rîul vieţii curge de lumină, Minţilor sănătate dă şi-aduce. 
  S-adumbră ridente-eterna grădină D-arbori fructidori, d-arte, de ştiinţe, Lin şi armonie aure suspină, 
  Sacrele voi inspiră şi dorinţe; Flori amarante cîmpurile-nsmaltă. Nalte-afecţiuni, sperări şi credinţe 
  Candide cresc şi vergini se dezvoaltă, Absorb viaţă,-amor la verbul-soare. Asta e cetatea ideală, naltă, 
  Aci justiţia este domnitoare, 
  Aci frăţia e realizată,
  Aci virtutea e putere, valoare
  
  Ş-orice nevoie este uşurată. Unul pentru toţi, toţi iar pentru unul: Liberă voie, soartă nivelată, 
  Verul, frumosul, marele şi bunul, Eternă pace, viaţa socială, Propriul sacru, rezolvat comunul. 
  Cetate! rezidenţă-imerială Mirelui-popol, d-angeli custodită, Tindă cerească şi universală! 
  Profeţii te-au visat trei-fericită, Crist ţi-a pus însuşi piatra angulară, Evangelistul te-a văzut urzită, 
  Ţie martirii sîngele-şi vărsară, Drepţii,-nţelepţii, verii cristianii Spre-a ta înălţare mult ei laborară; 
  Gali, angli, italieni, poloni, germanii, Maghiari, romîni, de popoli milioane Jos au surpat şi idoli, şi tiranii, 
  Au spulberat tiare şi coroane; Cu-al lor sînge ţi-au frămîntat cimentul Şi-ţi înălţară primele coloane. 
  Candid, august, frumos ţi-e pavimentul! Văzut-am splendoarea-ţi. Frînt e păcatul; În drept mirele vine cu testamentul. 
  Deschide-ţi porţile: intră Împăratul. 
    1856  
   124
  La Schiller 
  
   “Între ai tăi ai fost, o, Schiller, 
   şi ai tăi nu te-au cunoscut” 
  
  Este o viaţă moartă, precum ş-o moarte vie;
  Ci este şi viaţa ce nu mai are moarte.
  Unii prefer pe una, şi alţii-şi aleg alta.
  E tristă-a omenirii fatala, cruda soartă!
  Prin chinuri şi privaţii, şi lupte, şi amaruri,
  Şi deziluzii crude, paţienţă-adamantină,
  Prin forţă,-asalt eroic să ia Cetatea Sîntă,
  Al cerului imperiu şi vera libertate.
  
  Mult suferişi, o, Schiller, şi luptă avuşi mare!
  Căci lungă e durerea, şi fericirea scurtă!
  Şi strîmtă şi spinoasă e-a cerului cărare!
  Şi greu, inert e corpul! greu dreptul la viaţă!
  
  Du sarcina, o, suflet, du corpul după tine,
  În sus, pe calea strîmtă, cu filii, cu consoarte;
  Te luptă cu ananga, cu aspra neavere,
  Cu limbile de şarpe, cu ochi de vasilisc
  (Calomnia, minciunea, invidia, trădarea),
  
  Cu forţa împilării, cu reaua tiranie;
  În sus! pe calea strîmtă nici apă, nici merinde,
  Nici unde să-ţi pleci capul la frigurile lentei;
  
  Şi luptă-te da prode! 
  Avuşi de adversariu pe om, ş-atît ajunge: Te iartă să-i faci răul, iar binele, nici mort; Insultă-l, te onoară; striveşte-l, te adoară; Dă-i glorie, onoare — te-mpilă de ultragiu; 
  Dă-i patrie, dă-i nume, că el te-expatriază;
  Dă-i adevăr, dreptate — calomnia ţi-e parte.
  
  E orb şi-i dai lumină? el vede cîte n-ai;
  E mut şi-l faci cu limbă? te muşcă ca vipera;
  Dă-i viitor, viaţă, că-ţi ia el şi trecutul;
  Realţă-l pîn’ la ceruri — de viu te-afundă-n iad.
  Acesta e păcatul sau omul cel căzut!
  
  Mai mult decît eroic ţi-a fost, Schiller, asaltul;
  O luptă de arhangel, triumful de martir.
  A!!! rece este piatra încinsa de coroană !
  Ci mîinile de vergini îi dau astăzi viaţă
  Ş-o re-ncălzesc atîta cît flăcărează inimi,
  
  Şi lacrimile curg... 
  Cîntaţi, vergini, dreptatea 
  Ş-a Terrei împărţire, 
  Daţi partea la poet;
  Cîntaţi azi libertatea
  Ş-a omului unire.
  
  Onoare la profet! 
  Şi repetiţi în horuri, prin mii de miriade, Germania întreagă, America, Anglia; Răsune tot pămîntul oriunde e om liber; Cîntaţi patria, onoarea, virtutea, libertatea, Tot ce adoară Schiller; cîntaţi pe Dumnezeu Ce scapă inocenţa şi focului dă crima. Suspinele lui Schiller în horuri repetaţi! 
    1859  
    
  126
  
  Dulcamara 
    
     
  E bun de orice rău
  Arcanul, leacul meu,
  Licoarea extrafină,
  Ambrozia divină:
  Lixirul eminent,
  Lixir omnipotent!
  
  Cum bei, îţi ia cu mîna,
  Căci el este fîntîna,
  Sorgintea ş-a vieţii,
  Sorgintea tinereţii.
  Ş-apoi... ş-a frumuseţii...
  
  Compratelo, compratelo, 
  Că, iată-mă, mă duc.
  E bun de orice rău
  Arcanul leacul meu:
  
  Şi friguri,
  Şi lîngoare,
  Şi tifos,
  Şi holeră,
  Şi oftică,
  Şi ciumă,
  
  Cum bei, îţi ia cu mîna.
  Lepră,
  Chelie,
  Virus
  Şi rîie,
  Scrofuli,
  
  Rahit,
  Spasme
  
  Şi asme,
  Revme,
  Podalgă,
  Lovă,
  
  Scorbut,
  Toate le spală.
  Toate le stinge:
  
  Marea virtute-a leacului meu.
  Cum bei, îţi ia cu mîna,
  Căci el este fîntîna...
  
  Toate le spală,
  Toate le stinge:
  Şi bătrîneţea,
  Şi gîrbovia,
  Şi cărunteţea,
  Şi chiar orbia,
  Şi zbîrcitura,
  Şi ştirbitura,
  Şi ignoranţa,
  Şi nebunia!
  
  O, mare virtute-a leacului meu!
  Părul negreşte,
  Pielea albeşte
  Şi rumeneşte!...
  Dinţii... -ntăreşte.
  Dă şi avere,
  Oricît ai cere,
  Chiverniseală
  Fără tocmeală;
  Pe şarlatanul
  Face om mare,
  
  128
  Pe calpuzanul —
  Om de onoare,
  Pe ucigaşul —
  Diregător,
  Pe fur de frunte —
  Judecător.
  Pe sceleratul
  Reîntregeşte,
  Pe cotoroanţa
  Întinereşte!...
  Glorie mare
  Leacului meu!!!
  
  Cum bei, îţi ia cu mîna,
  Căci el este fîntîna,
  Sorgintea tinereţii,
  Sorgintea frumuseţii,
  Mehenghiul de candoare,
  Patentă de onoare,
  Patentă de martir,
  Divinul meu lixir!
  
  Glorie mare leacului meu!!! Cum bei, eşti patriot, Al Bruţilor nepot, Celebru liberal, O dată năciunal; Celebru, celebrissim, Arhipatriotissim, Şi membru doctorissim FRĂŢIEI MEDICALE! 
  O! marea ta minune, ce nu se poate spune, De leac omnipotent!!! 
  Licoare extrafină!
  Ambrozie divină!
  Al cerului agent!
  Lixir omnipotent!
  
  Compratelo, compratelo, 
  Că, iată-mă, mă duc! 
  
    
     
  
  Muştele şi albinele 
  Judecată foarte mare oarecînd s-a ridicat 
  Între muşte şi albine, încît lumea-au speriat. Muştele zbîrniau tare Şi, prin probe vederate, După gust şi demîncare Demonstrau ca avocate 
  Trecute prin doctorat
  (Căci aveau şi ochelari,
  Ca toţi docţii cei mai mari),
  
  Demonstrau învederat,
  De la una pîn’ la mie,
  Că se trag din carne vie
  Şi că tabăra le-e leagăn
  Şi botezul lor în sînge,
  Că-ntreţin şi bărbăţia
  Supărînd pe cel ce linge,
  Căci ele ciupesc eroii
  Şi-i deşteaptă la rezbel
  Şi-i invită la măcel;
  
  130
  Ele-mpung şi-ndeamnă boii
  La cărat, la arătură;
  Ele cailor dau ghes
  La suiş spre culmătură,
  Şi că unde-o fi să fie,
  Mai curat şi pe-nţeles,
  La-mbuibări călugăreşti,
  La ospeţe-mpărăteşti,
  Ele mare au protie:
  La dulceţe, la plăcinte,
  Cu dreptul de prezidinte
  Ele-ncep de căpătîi,
  Ele pişcă mai întîi;
  Şi că-n fine, peste toate,
  Fără însă, fără poate,
  Musca este coconeaţă,
  Că se pune poponeaţă
  Peste tot ce-a vieţuit,
  Peste tot ce s-a mîncat,
  Pe orice s-a cheltuit
  Şi-n colibă, şi-n palat.
  Prin deci dar argumentau
  Şi aşa învederau:
  
  Cum că mierea, din dreptate, E a lor proprietate, 
  Căci albina n-are gust Ca muscoii după must, Nici încai isteţul bot Ca să dea ca musca-n tot, 
  Ci tot dă din floare-n floare, Adunînd ca cerşetoare. 
  Ba drăcoaice, 
  Tîlhăroaice,
  Hoaţe de conservatoare,
  Retrograde, trădătoare!...
  
  Astfel muştele turbate
  Dau şi ele prin dreptate,
  Prin progres şi libertate
  Şi prin cîte alea toate.
  Şi zbierau la lumea-ntreagă
  Ca să judece, s-aleagă,
  Nimănui nu mai da pas,
  
  Zbîrnîiau
  Şi se puneau
  Avocaţilor pe nas.
  
  Timpul muştelor venise
  Ca şi timpul la ciocoi,
  Căci natura se stîrpise,
  Producea tot la muscoi.
  Şi era-n dispreţ laboarea,
  Artele, ştiinţa,-ardoarea
  Către binele comun.
  Şi cînd muştele se pun,
  Ele, ştiţi, cu iertăciune,
  Că ce fac nu se mai spune.
  Ş-apoi ş-un muscoi isteţ
  Şi din toţi mai precupeţ,
  Ca un mare mierolog
  Striga tot din terfelog:
  
  “La legi noi,
  Lingariţi noi!”
  Şi lingariţii cei noi
  
    
  Se aflară ăi muscoi,
  Şi zburau şi zbîrnîiau,
  Se-ndesau, se repezeau,
  Unul p-altul se-njurau;
  Şi la luptă cînd erau,
  Piept la piept nu cutezau,
  Ci dau tot pe dinapoi,
  După legile mai noi.
  Şi în mierea ce furau,
  Acolo se şi-necau.
  
  Iar albinele tăcute,
  Ca oricare muncitor,
  Erau toate prevăzute
  Dinapoi cu acul lor.
  
  Ş ziceau, laborioase: “Noi de ceară să cătăm,
  Templele să luminăm, Şi a miere ce producem bărbăteşte s-apărăm. Daca muştele codarde vor să dea pe dinapoi, 
  Zbîrnîind,
  Calomniind,
  Binele parodiind,
  
  Tot la coadă prea fireşte cată să ne-armăm şi noi. Iar albina conductoare, Pîn-aci ascultătoare, 
  Se sculă 
  Şi cuvîntă: “V-aţi armat, fetele mele; însă ştiţi ceva mai bun? Vă cătaţi de lucrul vostru şi de binele comun. Miere cît de multă fie şi apuce măcar cine, 
  Că muştele cu-al lor bot,
  Ce dau lacome prin tot,
  
  133
  Se sting, uite-le, de sine:
  Cînd în miere înecate,
  Cînd de aburi opărite,
  Cînd de flăcăre pîrlite,
  Cînd de crivăţ degerate.
  Ascultaţi, fetele mele,
  Nu-i pericol de la ele:
  
  Despre urs, ucigă-l toaca! fiţi cu ochii luminaţi: Numai pentru botul lui, Mai mult decît al oricui, Acele vi le păstraţi.” 
  
    
     
  
  Corbul şi vulpea 1 
  Corbul sta pe loc tot corb (Precum orbul e tot orb Şi ciocoiul e tot ciocoi Cît sa-l cînţi cu usturoi), Nicidecum nu mai albise, Nici acvilă devenise Precum vulpea-i promisese Pe cînd caşul îi ştersese. 
  Ca un corb, dar, mai aflase, De pe unde tot umblase, Un codroi de caşcaval; Şi cu dînsu-n cioc se duse 
    1 Fabula este o imitaţie foarte liberă după Le corbeau et le renard de P. Lachambaudie (n. ed.). 
  134
  P-un copac şi mi se puse Ca un bun industrial. 
  Vulpea, tot ca jupîneasă Ce cam rar o dă p-acasă, Iar ieşise la primblare; Şi bunul miros ce are D-ici, de colo o-ndreptă Sub copac, şi-n sus cătă: 
  “Jupîn corb?... o! plecăciune!... O, Doamne! ce frumuseţe! Ce pasăre! ce minune! Ce splendoare! ce mîndreţe! Dar unde-i guriţa lui? Cui s-o ceri şi cui să spui? De l-aş auzi o dată N-aş da-o pe lumea toată.” 
  Cerbul toate le-auzea, Se făcea că nu simţea: Îşi căta de cina sa, Caşcavalul îşi mînca. 
  “Doamne corb! o rugăciune! Excelenţă!... plecăciune!... Alteţea domniei-tale Trece peste-un deal ş-o vale, Încît vestea ţi s-a dus.” 
  Corbul nici că asculta, Peste cîmpuri se uita Şi de cină îşi căta, Şi făcea un chef nespus. 
  “Graţioasă maiestate! Strălucite, preanălţate, O, ce mare împărat!... 
  135
  Dar e mut... ah, ce păcat!” 
  Corbul, însă, tot tăcu Pînă cina îşi făcu; După ce o termină Şi bine se ospătă, Către vulpe s-adresă Şi aşa îi cuvîntă: 
  “Hei! a fost pe cînd a fost, Pe cînd era tata prost, Că vulpea c-o zicătură Îi ştergea caşul din gură; Dar acum e altcevaş, Gura nu mai pui pe caş. Hei, vulpoi de năciunal, N-a fost bun ăst caşcaval?” 
  Dacă ştii că de demult Din punga celor ce-ascult Linguşitorii trăiesc, Să-ţi spun şi eu una lată: Că cei ce-au minţit o dată Anevoie mai trăiesc. 
    
     
    1860  
  
  Areopagul bestiilor 1 
  Un lup odată se plîngea tare 
  Că, de ce merge, lumea se strică:
  Bestie mare,
  Bestie mică
  
       1 Imitaţie după fabula Le loup plaidant contre le renard par devant le singe de La Fontaine (n. ed.). 
  Azi e totuna, ori lupi, ori miei...
  Grele prefaceri! timpi şi mai grei!
  Că pe el, lupul, toţi îl înjură
  Şi toţi cu totul îl pradă,-l fură
  
  Ş-apoi cînd e o vulpe de rea reputăciune, 
  D-o viaţă prea urîtă, ce nu se poate spune, Şi, culme peste toate, Vecină, din păcate, 
  Îl fură, blestemata, întocmai ca un frate. Şi n-o mai poate duce cu portu-i cilibiu, Căci marea-i paţienţă îl bagă-n iad de viu. 
  Făcu, dar, peticiune,
  Cu foc şi rugăciune,
  P-o limbă reformată,
  Şi trase-n judecată
  Şi el, ca năciunal,
  Pe vulpe-n tribunal,
  Compus, ca niciodată,
  D-un urs cu brînca lată,
  D-un bucefal-pardos,
  D-un zripţor şi cocoş;
  Era ş-un ’rangutan,
  Era şi un curcan:
  
  Toţi judeci ca aceia, înalt areopagiu, 
  De bestii arbitragiu. Petiţia pornise pan lupul, sa se plîngă, Şi-n dreapta-şi luă locul, iar vulpea — în a stîngă. Procesul era-n forme, avea şi avocaţi, 
  Tot zmei de doctoraţi
  P-o limbă bestială
  Ce-i zic şi năciunală,
  Erau şi speptători,
  
  Aptriţe şi actori;
  Vorbea d-un reglemînt,
  Scotea ş-un testămînt
  Pe limba bestială,
  P-atuncea năciunală.
  
  “Princip! proprietate!” nea lupul nainta; “Frăţie! libertate!” lea vulpea declama. “Justiţie!” “’Mpilare!” “Virtute!””Strîmbătate!” “Ba cauză!” “Ba gaşcă!” “Minciune!” “Veritate” “Martiriu, abnegaţii!” “Desfrîu, ipocrizie!” 
  “Ba Dumnezeu mă ştie!”
  “Ba binele comun!”
  “Ba binele străbun...”
  
  Ba lupul şi d-onoare cu dinţii se ţinea,
  Şi pînă la candoare şi vulpea întindea.
  D-acestea talmeş-balmeş din ambe părţi tuna,
  Spelunca de cicane, de uiet răsuna.
  Bătea cu laba lupul, pe hoaţa fulgera,
  Sărea, ţipa şi vulpea: “Calomnie!”striga,
  Şi iarăşi la martiriu, şi iar la libertate,
  Şi iarăşi la onoare, şi iar la veritate.
  
  Şi vulpea, ca isteaţă, A lupului trecute le da de tot pe faţă; Ci de trecutul vulpii şi lupul se înhaţă. Ajunseră, în fine, a-şi arunca în nas, 
  Pe tîrnuit, pe ras, Ultrage foarte grele l-a unuia domnie 
  Ş-a vulpii dibăcie; Ajunse pîn’ să zică că lupii sunt rapaci! Şi lupul să întoarcă că vulpile-s cîrpaci!... 
  Atunci să fi văzut
  Ce nu s-a mai văzut!
  
    
  Scot dreptul natural,
  Scot dreptul criminal,
  Ba dreptul zoologic,
  Ba cursul patologic
  
  Frăţiei medicale... scotea şi la patente, Din cele mai potente, Şi dezvolta amarnic ştiinţa economică 
  Şi arta hironomică, Şi drepturile toate, pe faţă şi pe dos, Din scoarţă pînă-n scoarţă retorice sofiate. Demostene, Cicero ar fi rămas pe jos 
  Cu gurile căscate. Nu prea ştiau de carte ăi judici bestiali, Ş-avînd cam pe a rînză pe zişii năciunali, Pe unul şi pe altul întruna condamnară,
  Sentinţa pronunţară: “Tu minţi, jupîne lupe, cînd ne vorbeşti d-onoare, Că n-ai princip, nici lege; Şi tu, vulpe, de unde ieşişi cu a candoare? Pe amîndoi să-i lege! Furatele de vulpe de lup s-au fost furat, 
  Văzute-nvederat, Şi toate să s-aducă aci în tribunal. Articolul — cutare — din dreptul bestial 
  Le dă neapărat,
  Dup-al naturii curs,
  La zgripsor şi la urs.
  Cocoşul şi curcanul,
  Precum şi ’rangutanul,
  
  Precum şi bucefalul vor fi de mărturie, Să puie-aci pecetea, precum ca să se ştie.” 
    1860  
  Cînd e vorba să vorbiţi De princip şi de idee, Ascultaţi să auziţi: 
  Un muieroi ş-o femeie, Cum şi cînd nu prea ştim bine, Peste drum erau vecine; 
  Ca albina laborioasă Femeia-şi căta de casă: La intrigi pregetătoare Şi la vorbe ruşinoasă, La lucru cutezătoare Şi la certe prea fricoasă, Nu-i lipsea nici foc, nici masă. 
  Muieruşca nevăstuică, Ochi de linx, bot de curuică, Nu sta locului nicicum: O lua papuc la drum, Tot oraşul colinda, Treiera şi vîntura, Loc, căsuţă nu lăsa, Peste tot s-amesteca. Ştia orice s-a făcut Şi cîte nu s-a-ntîmplat: Care cînd s-a fost născut, Cînd cutare s-a-nsurat, Cînd aia s-a măritat, 
    
     
  140
  Cînd vro puică a ouat;
  Purta vorba peste tot
  Ş-o schimba cum îi venea,
  Soţi, amicii dezbina.
  Azi se săruta în bot
  Şi pieziş îşi da la coate,
  Mîine ocăra pe toate.
  Înţepa ca o lanţetă,
  Era rea şi veninoasă
  Ca o viespe costelivă,
  Vai de om!... ca o gazetă
  De limbută, guralivă.
  
  Ce cu gîndul n-ai gîndi ! Vorbea şi de libertate; Ce prin cap nu ţi-ar plesni! De dreapta nepărtinire, De buna vecinătate, De-nfrăţire, de UNIRE! 
  Şi, ca culme peste toate, Mai avea ş-o guşă mare. Şi la ceartă,-ncăierare, Hîrîia şi spumega, Limba singură-şi muşca, Toată vorba deşira; Se certa pe romîneşte, Şi credeai că-i ţigăneşte (Ea zicea că-i boiereşte). 
  Şi-nvăţase, din păcate, Şi franţuzeşti d-alea toate: 
  Princip, bon ton, santiman, Pardon, bonjur, galantom, Soare şi amiuzan, Exclusiv şi junul om... Ş-alte cîte şi mai cîte, Tot mai slute şi urîte. 
  Ce avea, ce nu avea, De vecina se plîngea, De biata femeia blîndă, Coşemar îi sta pe piept Ca la nebuni un ’nţelept. Şi sta ne-ncetat la pîndă: O vedea, ori n-o vedea, Ea la poartă-n drum ieşea, În şold mîinile-şi punea, Relele ce-avea pe ea Pe vecina le-arunca. Şi tuna, striga, zbiera: 
  “Au ca mine eşti tu, sluto? 
  Au ca mine eşti tu, muto? Uscăţivo, Costelivo, Exclusivo! 
  Stai închisă, mototoală, 
  Sufli-n foc şi bagi în oală, Exclusivo! Inclusivo! 
  Taci, vezi bine, că eşti toantă — Şi ce-ai să mai zici, mă rog? — 
  142
  Furcă strîmbă, fus olog!
  Ac pocit şi sulă boantă!
  Ştii tu ce se face-n lume?
  Ţi-ai făcut şi tu vrun nume?
  Lea Papelco de la foc,
  Ştii vro modă, ştii vrun joc?
  Tu principele le ţii?
  Franţozeştele le ştii?
  Nici bonjur, nici bonsoar
  Nu-nvăţaşi şi tu măcar.
  Nevăstuică, baraoană,
  Ai tu vro ’ducaţioană?
  Ai fost şi tu de bonton?
  Ştii să zici încai pardon?
  
  Îngălato,
  Dezmăţato,
  Uscăţivo,
  Costelivo,
  Exclusivo!
  
  Zi-mi de poţi, zi-mi, guralivo, Ia deschide-ţi a guriţă, Iezuito, Neagă-rea, 
  Chiraţiţă 
  Avestiţă! Ai fost tu la soarea? Ştii ce este libertaua? Ştii ce este-egalitaua? Ai fost tu la bal masché? Amur şi fidelité Ai simţit tu vreodată, 
  Tistimel, paftală lată?
  De la foc, de la corlată,
  Din argeaua de neveste,
  Ştii politica ce este?
  La princip ai fost constantă,
  Ca şi mine de galantă...
  Vai de mine! mai ales
  Eşti d-alea ce poartă feees!!!
  Ha! ha! ha! lea Poartă-fes!
  Uite fes! ia uite feees!
  Zi, deh, să văd ce-o să zici?
  Ce-o să-ndrugi? te-am înfundat!
  Nu cumva porţi şi tîrlici,
  Mămăligă cu păsat?...
  N-ai mai fi de buze mute,
  Ci ca rupe-o din tăcute.
  Nu ţi-e lene, lea Muşată,
  Ca dezleagă limba-odată“...
  
  . . . . . . . . . . . . .
  
  Ş-unde din picior bătea Şi vorbea de se spărgea, Dodată, pe neaşteptate, Fata mă-sei, pe la spate, O trăgea şi o-mboldea (Căci avea mă-sa şi fată, Tot ca mă-sa de guşată): “Mamă, mamă! îi zicea, N-auzi, mamă? zi-i odată, Zi-i că este şi guşată, Pînă nu ţi-o zice ea.” 
  144
  * * *
  Toţi cîţi sunteţi cititori,
  Domnilor alegători,
  De nu credeţi, din ’tîmplare,
  Cîte spui că s-au urmat,
  Vedeţi în amiezea mare
  Boroboţ învederat:
  Uitaţi-vă la gazete
  (Şi la fraţii căuzaşi
  Şi la toţi cîţi plăpămaşi),
  Gazete de coterii,
  Că vă dau pe toţi pe bete,
  Sute, sute, zeci de mii:
  Voi tăcuţi — voi guralivi,
  Voi creduli — voi exclusivi:
  Voi din gaşcă şi guşaţi,
  Cîţi în gaşte nu intraţi...
  
  Vai de tine, moş Sofroniu,
  De n-ei fi din pandemoniu!
  
    
     
    1861  
  
  Mircea şi Lazar 
  Mircea 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  Răstriştea ce ne-mpăcată d-atîţi ani ne-a alungat,
  Aceeaşi ne şi uneşte şi ne leagă ne-ncetat,
  Soarta armelor zîmbeşte acestui, comun vrăjmaş
  
  Ş-atîţia aprinde-ntr-însul acel nesaţiu trufaş:
  Să ne propuie pace cu un chip defăimător,
  Sol spre-aceasta ne trimite însuşi p-acel vînzător,
  Pe Dan, ce setea domniei, setea de a guverna
  Îl făcu să-şi vînză cuget, Dumnezeu şi legea sa.
  Spre-aceasta chemai boierii către un sfat de război.
  Însă mai nainte, cneaze, sfatul tău însuşi îl voi.
  Legea, politica stare, rudenia dintre noi
  Leagă-ale noastre foloase, fericiri, cum şi nevoi.
  Eu voiesc a ta părere.
  
  Lazar 
  Părerea mea o poţi şti... Vezi cine este vrăjmaşul, şi gîndeşte cum pot fi: Prădătorul ţării mele, ucigaş tatălui meu, Gonitorul casei noastre, gonitor de Dumnezeu, Răpitor al sorii mele, de altare destructor, Păgîn vărsător de sînge, al lumii pustiitor. 
  Condiţiile-i sunt lege şi protecţia lui, jug. Iar pacea... o preparare de nelegiuiri ce-i fug. Încă văz rana fatală a tatălui meu jertfit, Înc-auz ţipăt de sînge norodului îngrozit; Oraşele-mi în vîlvoare încă le văz a luci, Cîmpul încă-ncheagă sînge ce nu-l poate înghiţi. Şi a sori-mei ruşine în lanţul lui a o şti?... Şi răzbunarea mă-mpinge şi pe dîns-a o jertfi. S-o ştiu moartă e un balsam l-al meu suflet sfîşiat. Nu, Doamne, cu hotărîre, între noi nu e tractat. Voi să zbor cu moartea-n mînă prin mijlocul celor morţi, Să văd tabăra-i aprinsă d-ale răzbunării torţi; 
  146
  Ardă şi-nsăşi a mea ţară, piară tot norodul meu,
  Ca un strigoi după dînşii, răzbunînd, să rămîn eu,
  Să omor pe ucigaşul şi iarăşi să-l mai omor,
  Să-l sugrum, să-l sparg, să-l sfîşii, de răzbunare să mor.
  
    1867  
    
     
  
  Poezia 
  Din ceruri descindută, a mea candidă liră N-am atîrnat vrodată la poartă de-mpăraţi; Cînd însă-ale lor fapte venind o-nsufleţiră, Din secol pîn’ la altul etern au fost cîntaţi. 
  Virtutea prin puterea-mi devine o fiinţă, Ca zeu pre pămînt are şi templu, şi altar; Şi viciul, din contra, din neagra locuinţă, Cu scorta lui de rele, e fătul lui Tartar. 
  Istoria prin mine ia chip, se-nfiinţează, Şi libertatea mumă a fericirii fac; Eu timpului dau aripi, prin mine el viază, Şi-n candidă fecioară eu pacea o prefac. 
  La cîmp şi la cetate, în noapte şi în rază, În carceri, pe ruine, pe oamenii mari cînt; Conserv ale lor nume în secoli de viază, Fac vie-a lor ţărînă, dau suflet în mormînt. 
  Fu noapte, şi acuma, cînd soarele răsare, Venii eroii voştri în lume-a celebra; A lor ţărînă sacră la vocea mea tresare. Şi dacă dormiţi încă, cei morţi vă va-nvia. 
  Tîrgoviştea e templu l-a mea călătorie Şi p-ale ei ruine în pace mă aşez, Şi lupte valoroase pe-ntinsa ei cîmpie, Şi fapte mari, victorii naintea mea le văz. 
  
    
     
  
  Adio la patrie 
  Te las, patrie, soţie,
  Ah! şi dorul v-a-mpilat,
  Jugul greu v-a-ngenuncheat,
  Viaţă-amară, moarte vie!
  
  Te las, patrie,-n lamente
  Şi-n catene fiii tăi;
  Rîd şi danţă toţi cei răi
  La suspinele-ţi ardente.
  
  Pruncul ţipă, mama plînge,
  Tata geme greu sub fier,
  Junii nalţă pumni la cer,
  Şi tiranii-s beţi de sînge.
  
  Rusul bate, neamţu-ntinde,
  Veneticul blestemat,
  Lor ce naibei s-a-nchinat,
  Ţară, fată, toate-şi vinde.
  
  148
  Te las, patrie,-n sclavie;
  Şi-n pămînt şi loc străin
  Nu m-aşteaptă decît chin,
  Viaţă-amară, moarte vie.
  
  Voi vedea munte şi vale,
  Fetişoare, ochi frumoşi,
  Gesturi, datini, juni voioşi,
  Dar nimic ca ale tale.
  
  Rîuri, mare, vînturi, stele,
  Toate-s surde l-al meu chin;
  Nu eşti, Oltule, străin:
  Spune tu de ale mele.
  
  D-oi vedea şi lumea-ntreagă,
  Spune că nu sunt ai mei;
  D-oi vedea eroi şi zei,
  Nu e Romînia dragă.
  
  Te las, dulce Romînie,
  Dar, d-a vrea şi Dumnezeu,
  A veni şi rîndul meu
  Să mor, să trăieşti tu vie.
  
  Moartea pentru-a ta scăpare
  A fost toată ţinta mea;
  Fericirea-mi cea mai mare
  E să mor cînd vei via.
  
    1868  
      149
  
  La Maria 
    
     
  În apogeul nopţii, în concentrarea-n sine, Cu candela nainte cînd rogi pe Dumnezeu, De vrei să ştii atuncea ceva şi despre mine, Întoarce-te, şi-n umbra din urma ta sunt eu. 
    1868  
  
  Primul baciu 
   “Rămîi fără suflare,
   Rămîi fără simţire
   Şi moartă toată sunt.
   . . . . . . . . . . . . . . . .
   Ci totul să cuteze
   Se iartă la sărac.”
   
   (Sappho) 
  Extazea mă învie... Ca mort sunt de plăcere,
  Fiinţa-mi muritoare în ceruri se strămută...
  Genunchii-mi se mlădie; şi-n timida tăcere
  Se roagă numai ochii, căci limba-mi este mută.
  Întind a mele braţe, ş-a tale s-au deschis
  Şi s-au întins şi ele ca aripi protectoare;
  La sînul tău e sînu-mi. Aievea e, ori vis?
  Că buzele-ţi electrici ş-a mele arzătoare
  Se-ntîmpină în baciu; şi sufletul mă lasă,
  În sînu-ţi se repede, din chin ca-n paradis,
  Din marea lui durere la fericire pasă.
  
  Un baciu! şi iar altul! şi altul înc-o dată!
  Că sufletul meu văduv cu-al tău azi se mărită
  Prin astă sărutare, la zei invidiată,
  La oameni neştiută, la angeli mult dorită.
  
  E primul baciu, ş-ultimul fie
  Nou, şi iar primul să cheme alte;
  Viu — să-mi dea moartea, mort — să mă-nvie,
  Să svol cu dînsul la preaînalte!
  
    
     
    1868  
  
  Un buchet de mireasă 
  Ce doruri ies din ochii-ţi prin raza lor senină Ce fulgeră şi-ncîntă uimita mea vedere?... Prin gene-ţi se strecoară o rouă cristalină Şi cade p-a mea frunte, p-aprinsa mea durere. 
  Dar nu-mi alină focul, mai tare se încinde... Să fug, să fugi, Marie, căci flacăra-mi profană Te-ajunge şi păleşte fiinţa-ţi diafană; Fereşte-te de mine, de focul ce m-aprinde. 
  Vezi îns-a mele lacrimi şi ruga mea ascultă l Buchetul de mireasă să-l faci cu mîna ta, Pe sînul tău îl pune, ş-alege cît de multă Plăpîndă simţitivă ş-un trist nu-mă-uita. 
    1868  
  151
  
  Portretul 
    
     
  Era poet în suflet, era artistul june,
  Şi creator penelu-i; în contemplarea sa
  Trăsurile-ţi divine, în marea-i pasiune
  Voind să le imite, un angel copia.
  
  Şi a făcut un angel în toată-a lui candoare,
  O vergine cerească femeia-serafim,
  Şi-a pus umana artă şi zelul şi ardoare
  Să reproducă fapta Artistului sublim.
  
  Ci unde e scînteia din blînda-ţi căutare?
  Şi unde e seninul din ochii-ţi cerulii,
  Şi sufletul acela din oricare mişcare,
  Şi fruntea-ţi elocventă, ş-acele culori vii?
  
  Ci unde-e copilina vorbire inspirată,
  Acele fierbinţi unde ce-nsuflă al tău sîn,
  Exoticu-alabastru, rujoarea colorată
  De rumenul serafic pictorului străin?
  
  Cel ochi îl vezi că tace; al tău vorbeşte, luce:
  În el eu văz şi suflet, şi cuget, ş-al tău dor,
  E magică oglindă din care restrăluce
  Acel de inimi fulger, acel divin amor.
  
  Acele buze rumeni sunt bine imitate;
  Ci nu văz eu viaţa din buzele-ţi de foc,
  Al lor diafan rumen acolo nu străbate,
  Nu-ngheaţă, nu-ncălzeşte acel feeric joc.
  
  Marie, fii tu muza ce rimele-mi conduce,
  Cu-ai tăi doi sori aprinde, însuflă sînul meu;
  Ş-al tău portret aievea, real voi reproduce
  Şi-l voi via cu focul furat de Prometeu.
  
  Ai cugetat vrodată, ai admirat în sine
  Metalica oglindă a artei lui Daguerre?
  Pe ea ştii cum modelul s-absoarbe şi se ţine
  Şi cum se-ntipăreşte printr-un arcan mister.
  
  Ideea e ferice, invenţia — divină;
  Dar este-mprumutată din ochii lui Amor;
  Nu-mi pare mie nouă, de loc nu mi-e străină.
  D-a fost amant artistul, a fost şi creator.
  
  In ochii-mi ca-n oglindă se vede-a ta fiinţă
  Ş-aievea se refletă în sînu-mi înfocat;
  Pe inimă ca-n placă, prin calda mea credinţă,
  Imaginea-ţi întreagă ca zeu s-a întronat.
  
  Domneşte şi e vie, şi anii n-o vor stinge,
  Şi-n sacrul meu deliriu spuind-o, voi cînta,
  Ca suflet fără vîrstă, ce timpul nu-l învinge,
  Ş-o va cunoaşte lumea în admirarea sa:
  
  “Frumoşi îţi sunt ochii, frumoasă ţi-e faţa!
  Frumos îţi e svolul, angel d-Osana!
  Şi de-mi este scumpă, de-mi place viaţa,
  E d-ast sfînt nesaţiu d-a te contempla.”
  
  Erai vergine castă, aveai pe cap cunună,
  Pasai să juri credinţă l-altar, la imeneu,
  Cu buclele-ţi aurii beteala împreună
  Forma aureola unei copile-zeu.
  
  Şi chipul tău atuncea mi-a inspirat cîntarea
  Ce-nvoacă serafimul, al meu consolator.
  Acolo ţi-e ritratul şi-ntreagă-asemănarea,
  Şi-n piept mi-a fost secretul un foc consumator.
  
  Sunt secoli de atuncea la lunga-mi aşteptare;
  Mi-e teamă să pui mîna s-ating acel portret,
  Şi lira-mi îl repetă în sacra-i fiorare;
  Pe pictorul d-atuncea îl faci acum poet.
  
  E june, încă june în dulcea-mi suvenire
  Imaginea-ti divină, modelul meu sublim,
  Ce-ntinereşte-n mine şi cuget, şi simţire,
  Şi-ţi spune cine este frumosu-mi serafim.
  
  Eşti liberă acuma; eşti însuşi idealul
  Acelui frumos angel. Ascultă ruga mea,
  În inimă-mi citeşte, şi-ntr-însa vei vedea:
  “Dă copia la pictor, şi mie-originalul”.
  
    1868  
    
  
  Anatolida sau Omul şi forţele 
    
    
  I. Empireul şi Tohu-Bohu 
  Înalt, mai sus de ceruri, la locul nemuririi,
  În sfînta atmosferă luminii celei vii,
  De unde-emană viaţa; şi rîul fericirii
  Adapă, răcoreşte cereştile cîmpii,
  
  Şi spiritul agapei burează ambrozie
  Şi-nmărgărită cîmpii eternei beatituţi,
  Spre-a creşte-haritatea, angelica tărie
  Din care purced pacea, divinele virtuţi;
  
  Pe muntele de aur, în stînci de adamante,
  Cu pulbere de stele, verzit de imortali,
  Umbrit de cedri-eterii, florat de amarante
  Şi unde se dezvoltă virtuţile florali;
  
  Acolo unde-adie zefirul de clemenţă
  Prin arborii ştiinţei ce Domnul! Domn! şoptesc
  În quietutea naltă d-amor, de inocenţă,
  La rîuri de viaţă ce Domn! iar murmuiesc;
  
  Pe culmea astui munte, sub tinda-omnipotenţei,
  Înconjurat de angeli, puteri de serafimi,
  Acolo este tronul divinei providenţei,
  Pe mii de miriade de repezi cherubimi.
  
  Cerească armonie organe mii răsună;
  Poeţii-eternitătii, serafi întraripaţi,
  
  Sub degete d-auzuri vii arpele înstrună,
  Răpiţi în adorare, de Domnul însuflaţi.
  
  Fiinţe de simţire, cu totul de vedere,
  Contemplă în mirare p-eternul Iehova,
  În marele panhymniu, în sfînta preveghere
  Întreg nemărginitul răsună: Osana!
  
  P-acelaşi tron, d-a dreapta, născut în preştiintă
  În sînu-eternităţii, de angeli nevăzut,
  Etern era şi Fiul, cu Pater d-o fiinţă,
  Ca dînsul fără margini şi fără început.
  
  Cînd pater al puterii, voind să-l glorifice
  Ca un moştean al gloriei, ca Verb şi creator,
  Puteri, virtuţi într-însul să se identifice
  Şi-ntr-însul să cunoască p-al lor începător,
  
  Cereşti, eterii trombe în spaţiuri răsună,
  Puteri, tării de angeli svol repezi, lin se pun;
  În juru-Omnipotenţei miniştrii toţi s-adună,
  Atenţi în tot amorul, ascultă, se supun,
  
  Văd toţi pe Fiul gloriei l-a Patrelui său dreaptă
  Şi cunoscut se face Cuvîntul peste tot;
  La vocea-i mundiferă creaţia aşteaptă
  Şi laudă, mărire din arpele lor scot.
  
  Şi spirite, şi geniuri, şi minţi ce nasc ştiinţă
  Se-ntrec să se închine la Marele Cuvînt,
  Prin el să se-ntregească în toată-a lor fiinţă
  Şi-ntr-însele să cheme al lui coborămînt.
  
  O nouă sărbătoare în ceruri se serbează;
  Trag toţi cu-ardoare sfîntă, aduc carul cel viu
  Ce splende de lumină şi de ştiinţi derază.
  Pe dînsul se aşează Divinul Verb şi Fiu,
  
  A lui de flăcări roate iau drumu-ntraripate;
  Sunt cherubimi prea repezi ce-n mii de ochi lucesc;
  Orele-eternităţii la dînsul înhămate,
  D-apocalipse duse, spre secoli propăşesc;
  
  De angeli miriade preced şi îl urmează,
  Şi carul naintării propasă ne-ncetat,
  Din iute în mai iute, şi-n calea-i însemnează
  Al lumii plan simbolic, d-atunci predestinat.
  
  Tăria înconjoară în sfîntă armonie
  Şi cerurile toate de glorie se-mplinesc;
  Dreptatea, adevărul, ştiinţa, bucuria
  Răsar într-a lui urmă şi cresc şi se-nmulţesc.
  
  Iar spiritele-ntr-însul, prin tragerea centrală,
  Celebră imeneul, arzînd ca mii de sori,
  Fiinţe mii într-una în nuntă-universală,
  O flacără din flăcări, volvoare din volvori.
  
  Al păcii spirt e una cu-al dragostei, blîndeţii,
  Al dragostei ş-al păcii într-una se unesc
  Cu al inteligenţei ş-al naltei frumuseţii,
  Şi toate iar în Domnul şi cresc, şi vieţuiesc.
  
  Tot este viu în ceruri şi totul e viaţă,
  Ş-o sfîntă armonie ş-o unitate fac;
  
  Un plan e tras d-atuncea, şi totul ne învaţă
  Că sufletele noastre tot astfel se înfac.
  
  Tot astfel se mărită, tot astfel se-mpreună,
  Aşa purced şi astfel solia-şi împlinesc;
  Aşa-ntr-a lor agape ca flăcări se adună
  Şi tot aşa ca raze la centru se unesc.
  
  Astfel Fiul Puterii în glorie naintează
  Din margine la alta, în drum triumfător;
  Iuţimea naintării prin şoapte cuvîntează
  Şi vine iar de şade pe tron imperator.
  
  Se umple tot de glorie, de laudă, mărire,
  Un singur cap arhangel rămîne nemişcat;
  Distat în deitate, putere, fericire,
  Iar ca ministru-al cerului, el singur protostat.
  
  Onori şi nemurire, tărie, libertate
  Avea în cele nalte, de tot se bucura;
  Ci cum văzu Cuvîntul, a lui divinitate,
  Îl dezvoltă în sineşi, şi greu îl apăsa.
  
  Sta mut marele-arhangel, cu degetul la gură,
  Sta neclintit la postu-i şi buzele-şi muşca,
  Fierbea trufia-ntr-însul, fierbea friguri de ură,
  D-a tîmplelor bătaie ochi, faţă se roşea.
  
  Oribilă durere de frunte îl cuprinde
  Şi fruntea i se umflă, nu-l mai încape loc;
  În cugetu-i prin ură concepe şi s-aprinde,
  Turbează apostatul, o spumă e, un foc.
  
  158
  Plesneşte al lui creştet. Născu păcătuirea; Frumoasă şi ridentă îi svoală împrejur, Arhangelul răsuflă, resaltă-n el simţirea, Se-ncîntă d-a sa filie întîiul duh sperjur. 
  Se înamoră; ea îl răpeşte,
  Şi mii de angeli o numesc sor’,
  La toţi ea rîde, ascuns fior
  Pe toţi petrece. La toţi clipeşte,
  Pe toţi provoacă, la toţi se-ntinde,
  Cu toţi e dulce, ochii-i vorbesc;
  Şi cap, şi inimi la toţi aprinde,
  Ard de plăcere, tremur, doresc.
  
  Ce mare şi teribilă la angeli încercare! Pe cine frumuseţea-i nu l-ar fi tulburat? O filie d-arhangel, născută-n cugetare, O femine în spirit! Frumosul încarnat! 
  Răpindă, graţioasă, plăpîndă,-amăgitoare, Şi umede şi rumeni dulci buzi de Lucifer, O faţă de speranţă şi mîini prea dătătoare, Un viitor ferice frumoşii-i ochi ofer. 
  A sexului ei graţii inspiră voluptatea Şi farmec peste farmec în corpu-i aerin; Mişcarea ei seduce ca însăşi libertatea Şi-n faţa ei străluce ca fulger în senin. 
  Cochetă fără margini, cerească curtezană, Încatena voinţa, pe toţi îi captiva, 
  Şi toţi în ea văzură de cer o suverană;
  Spre-a-i merita favoarea a-mpărăţi dorea.
  
  La toţi le vine-n minte a-şi pune rezidenţa
  Mai sus de tronul păcii ş-a se-ndumnezei,
  A-şi însuşi, a smulge pe seamă-şi providenţa
  Şi sceptrul preatăriei spurcat a mînui.
  
  În spiritul tiranidei strigară: Libertate!
  O mască-amăgitoare infamei tiranii,
  Iar boltele eterii răsună: Strîmbătate!
  Din margine la alta trosnesc din temelii.
  
  A reuşit cocheta; dar ţipă,-ngălbeneşte,
  L-al său părinte-aleargă, şi ochii îi sclipesc,
  Şi tremură la sînu-i, de el strîns se lipeşte,
  La piept şi el o strînge, şi-ntr-una se unesc.
  
  Bubuie cerul, se scoală Împăratul;
  Duduie eterul, că pasă urgia;
  Fulgere, vîlvoare în spaţiu şerpuiesc;
  Focul se-ntinde, curăţă păcatul.
  Marea-exploziune arrestă-eternitatea;
  Saltă firmamentul şi sorii se spăimîntă,
  Cugetul de crimă pe unde se-ntinde
  Tot desfigurează, ca trăsnet încinde;
  Foc negru şi roşu lumina se preface,
  Plumb e uşurinţa şi cerul se desface;
  Cad rebelii-n spaţiu şi vîjîie căzînd,
  Haos, abis mare-i aşteaptă căscînd.
  Pică şi se schimbă pe cît trec din cer
  
  160
  Capete de angeli, de demoni picioare,
  Aripă cerească una se mai vede,
  Alta infernală la vale-nnegreşte,
  Monstru la alţi capul în abis precede
  Tălpile, lumină în cer mai luceşte.
  Neagră, fumegîndă acum sunt volvoare,
  Nume, suvenire din ceruri le pier.
  
  Se-nchide empireul. Ca fulgerul străluce
  Un gladiu de flăcări ce ţine Mihael,
  Ce miriade d-angeli comandă şi conduce,
  Şi pacea le anunţă prea blîndul Gabriel.
  
  “Cu tremur şi teroare să stăm pe loc, cu frică,
  La toţi atenţiune! Căzutul e Satan!”
  Satan! răsună cerul, Satan! se nalţă, pică
  Satan! din sferă-n sferă, şi-n haos urlă — AN!!!
  
  Cu mult este mai mare căderea spirituală,
  Şi nu pot fi cuvinte a se asemăna
  Cu oricare cădere ce e materială,
  E mică-asemănare concret a se-arăta.
  
  Cînd aste întunerici de lumi nenumărate,
  Nestrămutate astre şi sateliţi, planeţi
  Ce-şi ţin ale lor giruri prin căi preînsemnate,
  Sori, centre parţiale, spăimîntători comeţi,
  
  Cînd toate s-ar exmulge din marea concentrare,
  Ieşind din a lor axe, şi nu s-ar mai ţinea,
  S-ar precipita-n spaţiu spre-eterna lor pierzare
  Şi una peste alta zdrobindu-se-ar cădea.
  
  Ast uiet ce ar face totala-anomalie,
  Amestecul, ciocnirea, zgomult material,
  În ceartă elementele, cutremur în tărie,
  N-ar face-atîta uiet ca-ast zvon spiritual.
  
  Ca soarele de mare, mai mare între stele
  Şi stinşi d-a lor lumină ca Urius, Titan,
  Aşa cad legioane de spirite rebele,
  Moloh, Baal, Asmode, Dagon, Rimnon, Satan.
  
  Cad repezi nouă zile; căderea se-ndesează,
  Din regiune-ntr-alta mai repezi vîjîiesc,
  Se-ntoarce fiecare spre ceruri, să mai vază,
  Şi trăsnete-nmulţite din ur mă îi ajung.
  
  Cad unul peste altul, ruine spirituale,
  Şi se resping teribil, în spaţiu se-ntind;
  Minţi, spirite stupide, perverse şi fatale,
  Ca flăcăre în vortici tot haosul aprind.
  
  Şi cad căzînd ca mintea, s-afundă în turmente,
  Vîrteje ascuţite, şi tot se ascuţesc,
  Şi şuieră vîlvoarea ca lupta-n elemente,
  Şi negri, cît s-afundă, cu-atîta se negresc.
  
  Plesneşte universul, abisul se despică,
  Tartarul se deschide; de foc un ocean
  Se-ntinde fără margini, şi demonii tot pică,
  Cei mari tot mai nainte, din toţi mai greu — Satan.
  
  Acesta, ca alt soare, şi încă şi mai mare
  Şi repede ca mintea, cu uiet ajungînd,
  
  162
  În Tartar urlînd cade, s-afundă ca-ntr-o mare, Cît universu-n spaţiu deschide volborînd. 
  Se varsă, stropesc flăcări, ca insola răsare, Lăut în focul gheenei, ca-n jurămînt fatal, Uimit scutură capul, se-neacă de turbare Şi grinţă la cer dinţii teribil, infernal. 
  Cu-acelaşi zgomult cade şi Belzebuth, Astaroh, Talmuth, Hamos, Asmode, Dagon, Mamuth, Baal, Astoret, Isis, Orus, Moloh, Balmol, Briaroh, Brihmuter, Gorgon, Bulhah, Rimnon şi Belial. 
  Tartarul zbiară, grinţă şi tremură-n turbare, Şi ţipete teribili răsţipă, bubuiesc; Lung urlă şi răsurlă vendictă, răzbunare, Blestemă providenţa, la ceruri greu hulesc. 
  Ca unde-ntărîtate cînd stă o vijelie, Dezmăsurate unde cînd grele cad, plesnesc, Aşa munţii de flăcări, dup-astă-anomalie, În flisv plesnesc, se nalţă, iar cad şi iar plesnesc. 
  S-alină-apoi tumultul şi nu mai e vedere, Profund, mare-ntuneric în mijlocul de foc, Vîrteje de fum negru rotează în tăcere; Zdrobiţi abia demonii se-ntorc, îşi cată loc. 
  Şi ce loc să-şi mai afle? în locul de durere, În locul din afară şi unde nu ajung Nici pace, nici repaos, nici semne de tăcere: Exotic întuneric ş-eternul suspin lung? 
  Cînd s-ar lua unime în loc de măsurare O rază de la soare şi pînă la pămînt, D-aci pînă la ceruri e mare depărtare! Unimi d-astă măsură nenumărate sînt. 
  Sau cît este din centrul al centrelor tăriei Şi pînă peste polul şi cel mai depărtat, De şapte ori atîta principiul fericirii A-mpins răul din ceruri damnării rezervat. 
  Aci, stătuţi demonii de lunga lor cădere, De trăsnetele juste pătrunşi şi sfîşiaţi, Încep să mişuiască în vasta încăpere, Într-un noroi de flăcări de tot desfiguraţi. 
  Juraţi d-atunci la rele, l-a cerului urgie, D-atunci asupra lumii inventă şi trimit Invidia, impostura, infama calomnie Şi morburile toate, păcatul înmulţit, 
  Corupţiunea toantă, trufia-mpilătoare, Codarda-ipocrizie, parodiat amor, Teribila minciune şi moartea destructoare, Discordii paricide, rezbel ucizător. 
  Orice flagel al lumii şi orice sacrilege Şi guerrele civile aicea se încep; D-aicea screme iadul şi domnii far’de lege, Popoarele rebele aicea se concep. 
  164
  II. Imnul creaţiunii
  I. Lumina
  Ai zis: “Fie lumină!” şi iată, sunt, eterne; Umplut-am universul ca peplu împrejuru-ţi, Şi spiritul vieţii se poartă peste ape; Pătrunsu-s-a abisul d-o mistică ardoare 
  Şi l-a cuprins fiorii; Tresare şi concepe. Ai haosului germini Spre viaţă şi spre nuntă aşteaptă a ta voce. 
  Materia inertă şi vagă, şi infor mă Se pune în mişcare. E plin, plin este cerul De gloria-ţi eternă, şi peste tot splendoarea-ţi Prin mine se revarsă suavă, lină, blîndă. 
  Arhangeli ai puterii! voi, Eloimi, la faţă, Glorificaţi pe Domnul prin operele voastre, Cîntaţi, căci vocea voastră e însăşi armonie, 
  Creaţie divină. Ca fulger din tenebre am răsărit lumină, 
  Lumină creatoare, Şi-n haos echilibrul şi ordinea se puse: Tenebrele d-o parte iau numele de noapte, Şi părţile luminii, din Zeu, se numesc ziuă. Tot spaţiul se umple, şi timpul ia măsură. Se face prima seară, se face dimineaţă, Şi periodu-acesta zi una se numeşte. Lumină, întuneric, glorificaţi pe Domnul, În ziuă şi în noapte etern preaînălţaţi-l! 
  II. F i r mamentul 
  Ai zis să fiu, şi iată, la-omnipotenta-ţi voce, Din planul preştiinţei extinsu-m-am ca domă La sfîntul tabernacol, nemărginitul templu! 
  Ţesutu-s-a-mprejiuru-mi catenă-adamantină Prin care se ţin toate — şi m-a încins tăria. 
  În tot nemărginitul, în multul nalt de ape, Mai sus decît zenitul, mai jos decît nadirul, Sub tîlpile-ţi divine ai zis să fiu tărie Şi solidar cu toate. Chematu-m-ai pe nume 
  Şi firmament mi-ai zis. Dasupră-mi ascindură ca spirit ape vergini, Şi cîte se nuntiră sub mine descindură 
  Să fie fecundate. În mijlocul lor, Doamne, m-ai rotunzit ca domă, 
  Şi cer e al meu nume, Cuprinsul fără margini omnipotenţei tale. Te bucură, eterne! princip al frumuseţii! Căci opera-ţi e mare ş-o recunoşti de bună. 
  Se face iară seară, se face dimineaţă; Ai istoriei angeli, în deltele eterne Înscrieţi ziua-a doua. Glorificaţi pe Domnul, că sfînt e al lui nume! 
  166
  
    
  III. Apele 
  
   Vocea Domnului peste ape, 
   Peste ape gloria lui. 
  
  Puteri primordiale, principe, Eloimi, La nuntă, la creare sculaţi! suntem chemate; Prunci-angeli ai răcorii cu aripi diafane, 
  Lucide ca-adamantul, Formaţi-vă în rouă, din rouă-n picăture, Din picăture-n ploaie, cîntaţi şi trageţi danţul, Descindeţi şi risorgeţi, formaţi fîntîni, pîraie, Luaţi cursul în rîuri, sisteme, congregaţii, Umpleţi şi văi, ş-abisuri, şi mări, pelage toate, Formaţi de oceane catena prelungită Şi trageţi, trageţi hora; încingeţi tot pămîntul, 
  Scăldaţi-l, fecundaţi-l; Din sînul vostru iată-l că iese ca mireasă Din nupţială baie. 
  S-aude-al picăturii încîntătorul timbru Ca-adamantine coarde de vînt înfiorate; Fîntîne, sorginţi vergini, uniţi susurul vostru Cu-a rîului murmură, cu uietul cascadei, Cu spumegosul gemet fugoaselor torente, Cu gravul flisv al mării ş-al valurilor muget, 
  Pangosmie-armonie! 
  Să lăudăm pe Domnul din cele preaînalte Şi cele mai profunde! Ca tunetu-a lui voce răsună peste ape; 
  A zis şi, iată, suntem. Cît e de bine, Doamne, cînd tu zici că e bine! 
  Apari ca o mireasă, o, Mater Terră sacră, 
  Prepară-te de nuntă; Pe creştetul tău pune a munţilor coroană, Plini d-aur, de rubine, smeralde, iacinte, Safire, adamante, de-ntregile-ţi tezauri. Ai munţilor nalţi cedri, dumbrăvile-ebenine Şi fructidorii arbori adorni de multa floare: Sunt brunele-ţi cosiţe, regala-ţi capellură; Aromele lor toate — cosmeticele tale. 
  Să înflorească pomii, să-şi dea ale lor fructe, Să germine-n tot locul şi iarba, ş-orice plantă, Dezvolte-se-orice floare, răsfire-se mirosul, S-adoarne, să profume talamul tău de nuntă; Şi aşternutul candid amorurilor tale Întindă-se-n tapete, arhetipe modele De orice ţesătură, de orice adornare. Ai graţiilor angeli, formaţi cununi, festoane Spre marea sărbătoare. 
  Cîntaţi, flori, bucuria şi lăudaţi pe Domnul Pe idioma voastră, vă exalaţi profumul Spre ceruri ca tămîie. Formaţi sublime-acorduri; 
  Armonie d-arome. 
  Natura este-n nuntă, serbare-universală. La germinare, plante, ş-eternă propagare! Pe generi şi pe speţii vă daţi a voastre fructe Cu propria sămînţă ş-a lumii abondanţă. Glorificaţi pe Domnul, c-aroma vă e imnul Şi sacrificiu fructul. Eternul se complace în existenţa voastră, 
  Contemplă— şi e bine! 
  168
  Şi iar se face seară, şi iarăşi dimineaţă, În deltele eterne se-nscrie ziua-a treia. 
  IV. Astrele
  A zis şi, iată, suntem luminători ai lumii. Strălucitoare heliu, sori, principi de lumină. Focare arhicentre de raze, de splendoare, Planeţi, astre, luceferi, sisteme de lumină, Să lăudăm pe Domnul! 
  Spre luminarea zilei, spre luminarea nopţii În firmament ne puse drept candele de aur, În templul său cel mare, A fi imagini însăşi nespusei lui splendoare: 
  Reprezentaţi pe Domnul, naraţi a lui putere Şi gloria-i divină prin legea ce vă puse. Lumina vă e vocea, prin ea vorbiţi vederii; În cursul periodic vă exprimaţi cuvîntul, Distingeţi între vară, distingeţi între iarnă, La timpi, la ani, la zile fiţi semne nemutabili: 
  Aceasta va e legea. 
  Armatelor de stele, străbateţi firmamentul, La veghiele voastre glorificaţi pe Domnul În tot nemărginitul, fiţi eho l-a lui voce, 
  Căci zice că e bine. 
  Se face iară seară, se face dimineaţă; În tablele eterne se-nscrie ziua-a patra. 
  V. P eştii şi păsările 
  A Domnului iar voce răsună peste ape, Şi aerul şi marea se umplu de viaţă, Dau ramuri zoofite, polipii iau simţire, Se umple tot abisul, cuprinsele marine De lucitorul nacru, de candidele perle, De rumenul coraliu. Înoată peştii-n ape, în aer păsări svoală Şi, binecuvîntate d-omnipotenta voce, Tresar de bucurie, celebră fiecare 
  Amorurile sale, Spre-eterna propagare şi varia-nmulţire De generi şi de speţii. 
  Cîntaţi, din aripi bateţi, fiinţe svolătoare, Nălţaţi la ceruri imnul prin cîntecele voastre; Voi, notători, asemeni jucaţi-vă în ape, Umpleţi cuprinsul mării, cîmpiile eterii; Sunt binecuvîntate a voastre tinereţi 
  Şi candide fiori. L-aspectul vostru Domnul exclamă că e bine. 
  Şi vine iară seara, se face dimineaţă, Se-ncheie ziua-a cincea. 
  VI. Animalele pămîntului 
  La viaţă, la lumină,-n sus orice suflare, Luaţi formele voastre, de la insect şi vierme Şi pîn’ la patrupede ce paşteţi cîmpi, dumbrave, Şi pînă la sălbatici ale pădurii fiare; 
  170
  Ieşiţi pereche toate în masculi şi în femini,
  Serbaţi nuntele voastre, vă propagaţi în secoli
  Pe generi şi pe speţii, vă reproduceţi semeni,
  Nutriţi, vă creşteţi puii ce îşi aşteaptă cuibul
  Întîi la sînul vostru ş-apoi la al naturii,
  Ospăţ universale ce-ntinde providenţa
  La tot ce e viaţă, la toată răsuflarea.
  S-a pus şi vouă lege, urmaţi dup-a ei voce,
  Vă înmulţiţi şi creşteţi, glorificaţi pe Domnul
  În varii idiome, după natura voastră,
  Căci, binecuvîntate, aveţi o providenţă
  Ce-i place să vă ţie, şi zice că e bine.
  
  * * *
  
  Cap-d-operă la toate, la vocea-omnipotente, Drept în picioare omul apare ca un rege; Contemplă universul, cer, soare, lună, stele, Şi parcă va să svoale, în sus să-şi ia avîntul. Se uită împrejiuru-şi, contemplă munţi, văi, cîmpuri, Şi tot care germină, şi tot care răsuflă, Şi flori, şi păsărele, şi arbori, ş-animale, Şi tot ce este-n mare, şi tot ce svoală-n aer; Din toate omul simte misterioasa voce Ce-i spune că e tipul, imaginea divină. Contemplă, se contemplă şi Zeul, ca şi omul: În sus se uită unul, ardică la cer fruntea, Umana-inteligenţă simte pe Zeu în sine, Iar Creatoru-şi vede în om asemănarea Şi se dilectă-ntr-însul. “Creat-am pe om, zice, Imagine divină, asemănarea noastră. Vă înmulţiţi şi creşteţi şi dominaţi pămîntul, 
  Vă bucuraţi de dînsul, a voastră-avere este,
  Al vostru eritagiu; şi tot ce e pe dînsul
  De domni să vă cunoască.”
  
  Ci, rege peste toate, de ce omul e singur, Cînd tot care viază şi simte şi se mişcă Îşi are şi soţia? Tot animalul este Un individ în parte, pereche — două corpuri, Iar omul e androgin, consoartea lui e-ntr-însul, În sînul său o poartă, la inimă-i palpită Ş-o simte că viază. Bărbatul şi femeia E el şi ea-mpreună, aceeaşi creatură, 
  Acelaşi corp şi carne, Vivificaţi d-un suflet, trăind aceeaşi viaţă. Amorul lor nu este unirea întîmplării, Atracţia ce trage pe vită către vită; E naltul, suveranul amor al providenţei, Serafica ardoare ce suflete mărită — Ş-aci transpare Zeul. 
  Înalta Beatitute, văzîndu-şi a sa faptă, Într-însa se dilectă ş-exclamă: bine foarte! 
  Se face iară seară, se face dimineaţă; În deltele eterne se-nscrie ziua-a şasea, Şi-ndată Creatorul reintră în repaos. 
  VII 
  Cît eşti de mare, Doamne! şi cît de admirabili Sunt operele tale! Glorificaţi pe Domnul, puteri, Eloimi, angeli, În arpele serafici cîntaţi, preaînălţaţi-l; 
  În cer şi pretutindeni răsune osana! 
  Lumină, întuneric, puteri şi elemente, Seri, astre şi luceferi, răsune firmamentul De laudele voastre, 
  Pămînte, trage danţul în cercul horei tale Şi tot ce este-asupra-ţi ardice a sa voce Şi rugă către ceruri. Ai munţilor nalţi cedri, Plecaţi al vostru creştet, vă înclinaţi, o, arbori, Şi plante cîte sunteţi, verdeaţă, pom şi floare, Nălţaţi profumul vostru. 
  Tot ce viază-n mare şi tot ce svoală-n aer Şi pe pămînt se mişcă, şi om, şi animale, Pe idioma voastră, pe limba-şi fiecare Uniţi vocile voastre, şi cerul, şi pămîntul Răsune osana! 
  Materie şi minte, cîntaţi lauda mare, Cîntarea creaţiunii, panhimniul fiinţei! Cîntaţi ziua a şaptea, a Domnului zi sfîntă: Sfînt, sfînt, sfînt este Domnul, omnipotent eternul! Plin este timpul, locul, plin cerul şi pămîntul 
  De gloria-i divină! 
  III. Viaţa sau androginul 
  Se completară toate, şi cerul, şi pămîntul, 
  Ş-adornamentul lor. Era grădină mare cum n-a mai fost vrodată; Era-n edenul păcii plantaţie divină, 
  Terestru paradis. Acolo fu pus omul, ca-n sînul fericirii. Şi rege peste toate, de toate a dispune 
  Şi a se bucura. Ca un străin şi singur, uimit, fără să ştie Nici cum, nici unde s-află, nici d-unde-aci venise, Sta jos pe flori, pe iarbă şi răsuflînd profumul 
  În dulce reverie. Se uită, vede lumea pe cît vederea-ajunge, Şi-n toate cîte vede nu ştie să distingă Departele d-aproape, distanţa-ntre obiecte. Se pipăie şi simte senzaţiune dublă: De pune la ochi mîna, el simte totdodată Cu mîna şi cu ochii; de îşi atinge fruntea, Simţirea-i e-ndoită: şi-n degete, şi-n frunte; De-şi pipăie genunchii, asemenea simţire, Asemenea cu pieptul, cu membrele lui toate. D-atinge-mprejiur iarba, de ia în mînă floarea, Nu simte tot asemeni ca-n prima pipăire: Prin degete pricepe, nu însă şi prin floare. Ardică la cer capul, şi soarele îi pare Că-n ochii săi străluce, şi-ntinde iară braţul Să ia soarele-n mînă. Ci sare în picioare, 
  Că soarele-e departe. Asemenea cu munţii, asemeni cu dumbrave, Cu pomi, cu flori, cu fructe, voieşte să le-atingă Cum s-a atins pe sine, cum cele dimprejiuru-i, Se mişcă şi cu pasul, se-ncearcă să le-ajungă, Să măsure distanţa cu-a tactului simţire. Ca ochii la lumină, aşa i se deschide La minte cugetarea, şi-ncepe a distinge 
  174
  Între aci ş-acolo, între subiect ş-obiecte, Pe sinele său propriu din tot ce nu e sine. La început crezuse că toate era-ntr-însul. 
  Cînd vine pruncu-n lume, abia condus, cu anii Ajunge să cunoască în stadiul prunciei Şi al copilăriei, în anii-adolescenţei Cîte, ajuns în floare, ca june le cunoaşte Şi judecă şi ştie. Cu-ncetul se deprinde 
  Cu orice cunoştinţă. Iar primul om apare din mîinile divine Întreg şi deodată plin de vigoare, june, Apt d-a distinge-ndată din rău şi dintre bine, Şi mintea-i se dezvoaltă în cîteva momente Cum nu se mai dezvoaltă la noi, posteritatea, 
  Cu anii şi cu secoli. Începe să se mişte, voieşte a cunoaşte, Atinge şi numeşte obiectele pe nume. la plantele d-a rîndul, se uită la văi, dealuri, La rîuri, la fîntîne, la cîmpuri, la dumbrave, În toate se-nţelege şi dup-a lor natură 
  Prin nume le define. Cu toate se cunoaşte, cu tot care vegetă, Cu tot care viază, cu pasăre, cu vită; Şi-l recunosc iar toate de domnul lor şi rege. Pe dinainte-i toate, voioase, fără teamă, Perechi şi după speţii trec rînduri spre-nchinare, Trec păsări, păsărele, şi ciripă şi cîntă: Cu soţu-i filomela, şi amoros columbul Cu tînăra columbă, fidela turturelă 
  Cu soţul vieţii sale, Berbecele cu oaia, junicea lîngă taur, 
  Cu-a sa lionă leul, şi tigrul cu tigresa.
  Ienă, lup şi vulpe vin umili înainte-i,
  Cu limba îi sărută picioarele şi mîna,
  Se tăvălesc, se joacă, şi-arată bucuria,
  Spre semn de mulţumire, luîndu-şi al lor nume.
  
  Şi trec l-a lor păşune şi jocuri inocente: Junicea cu liona sunt bune vecinele, Cavalla pe tigresă voioasă pune nara, Tigresa pe cavallă c-o labă pufulină O mîngîie uşure, şi mutual se cearcă; Şi pîn’ la pisicuţă, cu şoricelu-n labe Se joacă resăltîndu-l, ca pruncul cu o minge. 
  II 
  În toate omul simte nespusă bucurie, Şi cerul, şi pămîntul îl pune în extaze. Frumoasă-i pare lumea, şi Cosmos o numeşte (De marea-i frumuseţe), divin adornament. Ci n-are cui să-mpartă nici marea bucurie, Nici cuget, nici plăcere, căci e cu totul singur 
  Şi n-are sie semen. E om, şi n-are oamă, ca leul o lionă, Ca turturelul soaţă. Cu toate-acestea simte O voce-interioară, misterioasă voce Şi tînără, ce-i spune că nu e, nu e singur, Că poartă un alt sine în sinele său propriu, Ce-n sînul său viază, la inimă îi bate, Cum simte mama-n sînu-i cînd saltă embrionul; Ea ştie că într-însa începe o viaţă Din propria-i viaţă ca un depozit sacru, 
  176
  Ea ştie că e fructul amorurilor sale,
  Obiectul adorabil ardorilor materne.
  O ştie cum ştiură în sus d-atîţia secoli
  Şi tînăra ei mamă, cum a ştiut bunica,
  Străbunele-n sus toate, cum ştie-orice femeie;
  Iar primul om şi mire, augustul nostru pater,
  De unde-avea să ştie ce saltă şi s-agită
  În sînu-i, l-a sa coastă, de inimă aproape?
  Nu ştie, ci resimte că nu se află singur;
  Şi-n neastîmpăr straniu dorinţe-l înfioară,
  Se-mbrăţişează singur şi amă cu ardoare
  Şi nu ştie ce amă... Se înamoră-n sine
  De cel mai inefabil, legitim amor propriu.
  Suspină şi se simte ferice-n suferire,
  Îşi rătăceşte paşii şi cată-n neastîmpăr.
  Se pune spre repaos sub arbore la umbră.
  Uimit ca în extaze, adoarme cum dorm pruncii,
  Ca-n leagăn de verdeaţă, de tinerele roze,
  Şi petrecut de perle unei sudori ferice.
  
  În somn, ca-n aromire, ca şi cum e aievea Cînd omul dulce doarme şi simte şi aude Cîte-mprejur se-ntîmplă, apare o fiinţă Augustă, radioasă. Era Divinitatatea. În formă de-om apare, cărunt şi venerabil Şi plin de bunătate. S-apropie afabil Şi pune a sa mînă pe coasta lui din stînga. Atoatecreatorul operator devine Şi blînd desparte coasta şi uşurel o smulge, Ca dintr-un argil nobil spre plastica divină; Şi o desparte astfel precum desparte Zeul În faptele-i divine, să dea viaţă nouă În loc de a distruge. 
  Profundă este plaga, şi omul simte dorul; Ci dorul este dulce ca dorul ce provine Din mîna providenţei, ca dorurile-agapei. Cine-a simţit amorul o ştie cît de dulce Îi este şi durerea. Sub mîna creatoare Se-nchide-ndată plaga, cum vine la loc apa Cînd mîna se afundă să ia dintr-însa parte. Sub mîna creatoare palpită caldă carnea Şi coasta se mlădie. Într-însa Zeul suflă. Mai mult decît viaţă, amorul divin suflă. Şi edifică Domnul acea vitală coastă Ce din Adam luase, ca templu, în femeie. Cum iese creatura din mîna creatoare, Suavă se mlădie şi moale se-angeliză, Şi Dumnezeu, văzînd-o, din graţia-i cea mare 
  O şi numi muiere. 
  Cînd ne tot spun poeţii de fabula Minervei, De creierii lui Joie, d-a lui cefalalgie, De marea-ndemînare la meşterul Vulcan Şi de severitatea, de candida belleţe A verginei Pallade, ce copie obscură, Ce palidă-imitare după originalul Al omului arhetip! Şi ce e de poetic În cea grotească armă, a lui Vulcan secure, Cum şi-ntr-o amazonă coifată,-mpăvăzată, Săltînd toată armată din creştetul lui Joie, Cum iese o păpuşă săltînd dintr-o cutie? Divina noastră Evă —şi Eva e viaţa, Cui mai tîrziu şi Ebe îi ziseră poeţii, Juneţe, re-nnoire, viaţă în splendoare — 
  Divina noastră Evă, în toată nuditatea,
  E tot ce e mai nobil, mai graţios, ferice,
  Mai adorabil... însă curînd şi vom vedea-o,
  Căci iat-o că dispare, precum dispare Zeul,
  Şi omul se deşteaptă din dulcea aromire.
  
  La umbră, lîng-un dafin, ca p-un aşternut moale, Pe iarba mlădioasă cu flori îndamascată, Ca pruncul într-un leagăn dormea prima femeie, Cu tîmpla p-a sa mînă, sublimă de inocenţă, În toată nuditatea divinelor ei graţii. 
  Ca peplu peste corpu-i se răsfira în raze, În unde de lumină, cosiţele-i de aur Şi-i coperea d-a lungul augusta nuditate Şi sînul d-alabastru şi braţele-i rotunde. Pe frunte-i o sudoare de perle transparente Şi un surîs pe buze, c-al pruncului ce doarme, Spunea de beatitutea a unui vis ferice. 
  Susurul apei vie fîntînii de aproape, Murmura fr unzăturii, cîntarea filomelei Ş-a vîntului suflare ca un fior pe frunte-i Din somn o deşteptară. Deschide la cer ochii. Se uită împrejuru-i; nu ştie unde s-află, Nu ştie d-unde vine. Se scoală în picioare, Se pipăie, tresare l-al degetelor carmen, Şi-n repedea mişcare, în gestele-i naive, I se răsfiră părul; şi părul atingînd-o, O dulce-nfiorare d-a lungul o cuprinde. Din toate cîte vede, pe flori îşi pune ochii; Şi-ncepe a culege, şi pasă înainte Săltînd din floare-n floare. 
  Din multele fîntîne curgea limpede apă Şi-n rîurile limpezi se aduna-mpreună, Formînd ca o cîmpie lichidă, cristalină, Ca cerul de albastră şi lucie şi lină, Cît celesteu s-ar zice. La lucida lui faţă, L-a arborilor umbră atrasă de răcoare, Şi-ndreaptă-acolo paşii. Şi vrînd să se aşeze, Plecîndu-se spre apă, apare drept în faţă-i O formă-ncîntătoare. Se-ntinde să se uite, Se-ntinde ş-acea formă. Tresare, se retrage, Şi forma se retrage. Revine încîntată, Ridente-ntinde braţe, revine iar şi forma; Ridente-ntinde braţe, şi braţele întinse Ating, tulbură apa.... 
  O astfel de-ntîmplare, şi unică în lume, D-a se mira în apă ş-a se vedea pe sine Ca însuşi într-un specol, şi făr-a şti că este Imaginea sa însăşi, şi făr’ a-şi da cuvîntul De cîte i se-ntîmplă, n-a mai putut s-advie Decît primei copile, ce, singură sub soare, Nu mai văzuse încă imagine umană; Ş-apoi atît de bellă, atîta de perfectă! Acesta e-adevărul, acesta prototipul D-o scenă-atît naivă ş-atît de graţioasă. Iar fabula antică d-a lui Narcis fîntînă Şi de înamorarea a lui cu sine însuşi E palidă minciună, contrarie naturii. 
  Revine iară Eva şi-şi vede iar ritratul, Se înamoră-ntr-însul, şi vana ei ardoare O face să s-arunce şi-n braţe să-l apuce. Se scaldă-n apa rece şi, neaflînd nimica, Rămîne-extaziată, cu totul disperată Din apă se retrage. 
  O voce-interioară o face să dorească Să-şi aibă o soţie ca forma ce văzuse, Şi inima îi bate d-amor şi de speranţă. Era preocupată d-obiectul ce-o-ncîntase, Era înamorată de bella ei figură. Noi nu putem descrie acele frumuseţi, Ci-n cîteva cuvinte. 
  Ne tot vorbesc de angeli, ne tot deping la angeli Sculptorii şi pictorii, poeţii-ntr-a lor vervă. Să mergem la sorgintea-i de vrem să ştim frumosul. Atoatecreatorul, principul frumuseţii, Din graţia divină cînd trase idealul Belleţii absolute, imaginii divine, Prin mîna-i creatoare-l înfiinţă în faptă Şi-n plină realitate prin om, a sa făptură, Şi toată frumuseţea o puse în femeie, În verginea primară. Frumoasele din secoli, Ce-au apărut oriunde şi au să mai apară, Cîntatele lor graţii, proporţiuni simetrice, Faimoasele belleţe într-una adunate, N-ar întregi o Evă (ce cuprindea în sine Ca-n germene tot sexul), cap-d-operă-a naturii Şi filia dilectă divinei frumuseţi. 
  Mulţi ochi s-asemănară cu-a cerului culoare, Cu sori şi cu luceferi; ci, d-aţi avut nainte 
  Doi ochi ce adorarăţi şi razele-amoroase
  De v-au pătruns vrodată, ce v-a păsat atuncea
  D-a cerului culoare, de soare, de luceferi.
  Pe lîngă căutarea dilectei ce vă face
  Să ştiţi ce e viaţa, ce este fericirea?
  Ce comparare-ncape între-acei ochi şi soare?
  De ştiţi d-acea extaze, nespusă fericire,
  Mulţiţi-o, înălţaţi-o la maxima putere
  Şi veţi avea idee de ochii, fruntea Evei,
  A nobilei, divinei viragini primitive,
  Model de frumuseţe la angelii din ceruri
  Cînd vin ca să reveste imaginea umană.
  Acest fel era Eva, comuna noastră mater,
  Cînd de fiori cuprinsă, cu fruntea radioasă,
  Cu ochii plini d-ardoare, căta în neastîmpăr
  Părerea ce văzuse şi dispăruse-n apă.
  
  V
  
  În intervalu-acesta, Adam, deştept sub platan Dup-acel vis ferice, avea tot înainte Augusta, glorioasa figură creatoare, Şi mai vîrtos fiinţa din coasta lui creată, Atît de graţioasă, bellissimă şi moale, Cui i s-a zis muiere; iar numele de Eva C-o mistică putere îi mîngîia auzul Şi-i încînta fiinţa. Ci fericirea scurtă A visului trecuse. Trecînd şi reveria Ce-l consola atîta, văzu că e tot singur, Cu totul solitariu. Pierzînd orice speranţă, ca-mpuns sări-n picioare. Atunci îl vede Eva: el n-avea-aceleaşi graţii, 
  182
  Acelaşi aer dulce imaginii din apă.
  Era d-o frumuseţe mai forte, mai severă,
  Ce, inspirînd respectul, atrage şi impune.
  Cu bucuria-ndată ş-o teamă o cuprinde,
  Căci junele, văzînd-o, venea voios spre dînsa,
  Văzîndu-şi idealul. Intimidată, Eva
  Îşi strînge sînu-n braţe, s-acopere cu părul,
  Şi-ntoarce napoi faţa ca prin instinct de fugă,
  Deşi nu-i displăcuse a junelui figură.
  În forma lui virilă, în nobila-i statură,
  Era plin de vigoare şi plin de maiestate.
  Cea gravitate blîndă şi seriosul aer
  De autoritate intimidă pe Eva
  Şi o făcu să fugă.
  
  Adam, recunoscîndu-şi obietul adorabil A1 visului ferice, strigă, iuţindu-şi paşii: “Stai, bella mea dilectă, întoarce-te, o, Eva! Os nobil, adorabil din propriile-mi oase, Din carnea mea eşti carne, viaţă din viaţa-mi; Te cată al meu suflet, fiinţa-mi te reclamă Ca parte integrantă a existenţei mele, Să fim întotdauna, precum am fost, un corp.” 
  Stă verginea, s-arrestă, căci fiecare-şi cată, Mai mult decît soţia, să nu mai fie singur, Îşi cată jumătatea din sinele său propriu. Adam îşi simţea dreptul ce-avea într-ale sale, Şi Eva datoria, nevoia-mperioasă D-a reveni la sine, de unde emanase. Vocaţia spre nuntă era-nnăscută-ntr-însa, Cu ea venise-n lume, ca şi cu modestia Virtuţii virginale, ca şi cu conştiinţa 
  D-a sexului valoare ş-a demnităţii sale.
  Întinde mîna, cade l-ardoarea juvenilă,
  S-arrestă şi aşteaptă. C-o blîndă maiestate
  Adam o-mbrăţişează; ea s-abandonă placid,
  I se mlădie corpul sub braţul ce o strînge,
  Îşi lasă docil capul şi-l pleacă p-ai lui umeri;
  Iar sînul de-alabastru în unde i se gonflă
  Sub vălul transparente al blondelor ei plete,
  Întîmpină ş-atinge şi electriză sînul
  Divinului său mire. El tremură ş-o strînge,
  La pieptu-i se lipeşte, şi-n sacrul său deliriu
  Depune p-a ei frunte nupţialul primul baciu.
  Ea îşi ardică ochii şi amoroşi, şi langhizi,
  Şi plini de elocinţă, ca raze de lumină
  Se pun pe a lui frunte, cu-aceea tinereţe,
  Drept dulce recompensă l-ardentea sărutare.
  Nici cerul, nici pămîntul nu-i oferise încă
  Ceva mai adorabil! Descoperă într-înşii
  Ce n-a putut edenul a-i prezenta mai dulce,
  Mai răpitor, mai nobil ş-a-l încînta atîta.
  Adam pierde puterea, jos în genunchi se lasă.
  Din ast moment începe sub soare adorarea.
  Şi-n adevăr, femeia fu viul edificiu,
  Însufleţitul templu ce a putut să-nspire
  Amor şi adorare, şi pe altarul cărui
  Din inimă, din cuget se puse-n olocaust
  Al laudei ş-al păcii sincerul sacrificiu.
  Lăsa-va omul tată, lăsa-va p-a sa mumă
  Şi de a sa femeie lipi-se-va cu suflet,
  
  Ş-un singur corp va face. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  184
  VI 
  Se scoală-Adam; şi Eva în braţele-amoroase Îl strînge cu ardoare; el mai ardent o strînge, Şi sîn la sîn ferice se-mparadisă mirii. 
  Ţinîndu-se de mînă în mutuali afecţii, Adam duce pe Eva în leagănul d-aproape De flori şi de verdeaţă. Nici un talam vrodată Din stanţele regale augustelor mirese N-avu atîta artă, nici adornare simplă Cu-atîta maiestate, decor mai admirabil. Flori, viţe în festoane, cum nu produce arta, În toată abondanţa, în toată frumuseţea Suav decora bolta, pereţii şi intrarea, Extazia vederea şi încînta mirosul. Pe un tapet de iarbă cu flori presemănată Se desemna ridente şi roza amoroasă, Şi candid’ iasomie, safranul, iacintul; Pe aşternutul moale de iarbă ca mătasea Acante, lăcrimioare, voioase viorele, Odorifere plante broda talamul nunţii. Atoatecreatorul, principul frumuseţii, A fost decoratorul cînd a plantat edenul. 
  Conduşi d-al nunţii angel, mireasa cu-al său mire, Ţinîndu-se de mînă în sfînta nuditate De care n-avea teamă nici d-angeli, nici de Domnul, Nici unul despre altul, intrară-n sanctuarul Misterelor divine şi d-unde-avea să iasă Întreagă omenirea spre-a popula pămîntul. Au fost sacraţi de preoţi, de mîna preaînaltă, Dodată cu viaţa, venirea lor pe lume, De patriarhi ai legii conubiului sacru. 
  Cine-ar putea descrie nespusele transporturi, Candoarea virginală şi graţiile Evei, A lui Adam fervoare, întreaga fericire Şi-extrema pietate l-a ritului plinire? Împinşi d-angelul nunţii pe aşternutul moale, Sunt unul lîngă altul în toată inocenţa; Adam începe ritul; c-o dulce rezistinţă I se supune Eva şi-n olocaust cede 
  A se-mplini misterul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Atuncea împreună, în toată fericirea, Simţiră paradisul şi-ntreaga beatitute. 
  Ca fulger fiori multe cuprinseră pămîntul Ş-electrizat revarsă profumul fecundării, Şi pulberea-auree zefirii o răsfiră, O spulberă-amoroasă, ia plantele d-a rîndul, Se-mbată în delicii, din floare peste alta. Se-nfiorară păsări d-amor, de bucurie, Din aripi, aripioare bătură şi cîntară Şi celebrară ritul misterelor vieţii. Luceferi, astre, stele şi însăşi casta lună Aprinseră ca martori făcliile nuntale, Şi angelii agapei cîntară-epitalamul Şi acţiuni de graţii, d-amorul conjugal. 
  În horul astor angeli, o, bard al Albionei, O, Milton, treci la rîndu-ţi! De ai pierdut vederea, Ţi-e inima-n lumină şi geniul în ceruri; 
  Cu arpa ta de aur celebră imeneul,
  Salută ca un vate amorul conjugal
  Cu care numai omul a fost dotat din ceruri.
  
  IV. Arborul ştiinţei 
  De este o cădere, a fost ş-o stare cultă De arte, de ştiinţe, de pace, de dreptate, D-amor, de armonie, de bunuri legitime, A fost ş-o fericire. 
  A Greciei cădere în sine presupune Ş-o mare naintare, în care înfloriră Virtuţi, ştiinţe, arte şi drept, şi libertate, În care se născură ş-atît se dezvoltară Talente, minţi şi genii, eroi şi legislatori; A Greciei cădere ne dă să înţelegem, Din fapte-nvederate, c-a fost a lumii şcoală, Precum căderea Romei ne-nvederează-n faptă C-a fost odinioară şi doamnă, şi potente. 
  A omului cădere de ce să n-aibă-n sine Aceeaşi însemnare? de ce să nu ne spuie D-un nalt grad de cultură în care omenirea A fost ajuns odată şi a căzut la urmă? 
  Toţi popolii din lume conservă suvenirea D-o stare foarte naltă din care căzu omul. Tradiţia îi dete şi forme variate, Şi nume, după locuri: la unii ev de aur, La alţii paradise, la mulţi divină eră, Cereasca-mpărăţie, perfecta fericire. S-a zis că pe atuncea locuitorii Terrei Erau mai sus de oameni cu mintea, cu puterea, Cînd, domni pe elemente, răsstrăbătea pămîntul Şi aerul şi marea, cînd spaţiul şi timpul Erau al lor domeniu; perfecta fericire Sau absolutul bine era a lor avere, Legitim eritagiu. 
  Tradiţiuni c-acestea era-n mare credinţă În Asia întreagă, şi cîţi n-ar fi crezut-o Ar fi trecut de empii, nedemni de existenţă. Să le luăm d-a rîndul, făcînd aceeaşi cale Ce au făcut şi ele prin lumea primitivă D-a omului cădere. 
  Să-ncepem d-unde-ncepe credinţa despre starea Acei culture nalte de unde căzu omul. Aşa de fostul bine, d-antica fericire Se nară pretutindeni şi-nvederează fapta C-a fost ce nu e astăzi, un nalt progres în toate, În care omenirea se bucura ferice De dreptul la viaţă. 
  Acea antică eră s-arată, cum am zis-o, Sub varii, multe forme, sub varii, multe nume: În Indii se numeşte maharchiane faste, Căci oamenii d-atuncea erau maharchi pelorii, Mai mari decît pămîntul, atotpotenţi ca zeii; Şi leii, tigrii, lupii, momiţele, asinii, Şi înşişi peştii mării aveau mai multă minte 
  188
  Decît regii de astăzi; iar vulpile şi lupii Se pricepeau mai bine decît toţi fariseii Spre a-ncela şi-a smulge. 
  O singură cetate era tot globul nostru; Maharchii, cetăţenii acestei urbe vaste, Erau cît universul de mari şi formidabili. Pe lîngă ei pămîntul era ca o puntură Şi — o, minune mare! — că ei, maharchi cît lumea, Cu mii şi milioane se desfăta pe dînsul Şi bea la ambrozie şi se punea la luptă, Precum se luptă zeii sau regii pînă astăzi. 
  În mijlocul cetăţii, ce-era ca o grădină, Şi arborul ştiinţei creştea superb spre ceruri, Nemărginit cu trunchiul. Ca şi ştiinţa însăşi Se împărţea în ramuri, în crace,-n rămurele, În secţiuni aparte, capitoli, paragrafe, Articoli, axiome şi cîte-are ştiinţa Să semene cu pomul. 
  Acest arbore mare era ca orice plantă, În jos cu rădăcina, spre cer cu-ale lui ramuri, Şi rădăcine-ntinse ce sfredelea pămîntul Şi străbătea profunde în iad ca nişte pompe, Cît să spăimînte mintea şi să-nfioare carnea. D-acolo-şi trăgea sucul şi-l răspîndea în fructe Ca, d-or veni vrodată p-acest pămînt şi oameni, Precum veniră-n urmă, să nu guste dintr-însul, Căci moartea îi aşteaptă în stirpea lor întreagă, În toată-eternitatea. 
  P-acest fel de credinţe şi Brahma, şi brahmanii Îşi stabiliră siguri şi tronul, şi altarul, Şi ordinea legală. 
  III 
  Un eretic odată, potente cît maharchii, Arhibrahman din leagăn, sacrat de sine însuşi Şi suveran pontefice, c-un braţ de naltă forţă Ia pomul şi, smulgîndu-l din cele mai profunde, L-întoarce şi-l înfige cu rădăcina-n ceruri. Cu ramurile-ncoace spre noi ca nişte raze, Să-nveţe d-altădată să nu mai sugă moartea Ca pîn-atunci din iaduri, ci viaţă şi lumină Din cele preaînalte; să crează fiecare Că cine din el gustă ia viaţă şi putere Spre a combate forţa ce se credea că este Ea însăşi absolutul. 
  D-această cutezanţă se zbucină pămîntul; Toţi sfinţii, toţi maharchii strigară: “Sacrilegiu! Trădare,-apostazie!”, căci după dînşii lumea S-a-ntors, ca niciodată, cu josul său în sus. Nici Anna-arhiereul, nici doctorul Caiafa, Cuvioşia toată, cu scribi, cu farisei, Nu-şi sparseră vestmîntul şi nu strigar-atîta Cînd încarnat Cuvîntul, spre nutrimentul minţii, Îşi dete al său sînge, doctrina sa divină. Nici însuşi sfîntul papa n-a fulgerat atîta, Din culmea Vaticanului, urgie şi-anateme Gînd Luther ereticul se puse să proteste, Altissim să proclame şi voia conştiinţei, Şi liberul examen. 
  Era nevoie mare în Indiile toate! Şi de aci nainte persecutări, martire, Furci, bende, rugi şi roate, cu moartea toţi să moară 
  190
  Şi cîţi n-au atins pomul. Ci arborul ştiinţei fu transplantat în China Cu rădăcina-n ceruri. 
  P-atunci China, mai simplă, cu totul primitivă N-avea atîtea-nvăţuri ca cele de prin Indii; Chinezii-n simplitate nu se puteau pricepe Cum mii de universuri, de colosali maharchi, Putea să se desfete pe glob ca un grăunte. Au fost auzit însă din tată la alt tată C-a fost mai dinainte timpi, zile fericite, În care-şi mînca omul fără laboare pîinea Şi oamenii cu toţii erau nici viermi, nici humă, Ci suverani cu toţii, imperatori celebri, În strictă alianţă cu cele preaînalte, Căci cerul cu pămîntul erau ca două sfaturi Vecine şi amice, în bună armonie. P-atunci imperatorii (c-aşa se zicea omul) Pe căi d-argint, de aur, de fier peste tot locul, Cu trăgători d-aramă vărsînd flăcări pe gură, Mergea unul la altul şi, devorînd distanţa În cîteva minute, în ţări prea depărtate. Iar alţii-n vehicule ca stelele volante, Cu ipogrifi de flăcări ca fulgerul de repezi Îţi străbătea prin aer de la pămînt la lună, Din lună drept la soare. P-atuncea toată lumea Era în fericire, p-atunci erau şi rîuri De miere şi de lapte. 
  Dar cum, nu se prea ştie, că-ncetul cu încetul Se tot corupse lumea, şi iată şi căderea. Spre consolare, însă, advine pomul ştiinţei, Şi, tot gustînd dintr-însul (cum gustă din ştiinţă), Locuitorii Chinei inventă astăzi una, 
  Inventă mîine alta; cu corpul şi cu mintea
  Se puseră-n travaliu, se deteră la arte,
  La măiestrii, ştiinţe; aflară nişte semne,
  Spre-a se putea-nţelege cu cei ce sunt departe
  Şi cu posteritatea; făcură tipografii,
  Hîrtia inventară, făcură cărţi sau table;
  Ţin mult la industrie, ş-a cîmpului cultură
  O au drept lucru mare, că ară şi-mpăratul;
  Şi le-a rămas credinţa că au să mai ajungă
  Tot cum mai fură-odată, nainte de cădere,
  Pe drumuri ferecate, cu cai de acioaie
  Şi vărsători de flăcări, distanţa să devoare
  Şi lumea să străbată din margine la alta,
  Şi c-or s-ajungă încă ca-n clipă, ca un fulger,
  Apus cu răsăritul să stea gură cu gură
  A se-nţelege-n vorbă, ca-n zilele acelea
  Ce le numea divine.
  
  Acestea le cred toate, şi încă şi mai multe, Ci nu se pun să facă, aşteaptă să le vie De peste mări decindea, din lumea cea mai nouă, Din ţara lui Franklin. 
  Căci ei au o credinţă, şi ţin prea mult la dînsa, Ca soarele, lumina tot de la răsărituri S-a învăţat să vie, cînd alţii, bunăoară, Aşteaptă să le vie de la apus sau nord. 
  IV 
  În secolul de faţă progresul nu e încă La gradu-n care-n China se crede c-a fost omul Nainte de cădere; cînd însă după secoli 
  192
  Va tot nainta omul, şi dup-o catastrofă
  Ar recădea cu totul în nouă barbarie
  (. . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  VIII
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1)
  
  Şi-oricînd pe el se pune al Domnului nalt spirit.
  Iar mitul despre lemnul ştiinţei era încă
  În credit între stirpea lui Abraham sau Brahma,
  Ci-l nară omeneşte, ca şi cum nu l-ar crede,
  Căci prea cu pietate vorbeşte de ştiinţa
  Ce Dumnezeu pusese în inima cea dreaptă
  Lui Betseel, s-opere şi să arhitectone
  A Mărturiei tindă.
  
  El face istorie din fabula trecută, El spune că edenul e parte din Asia, Prin care trece Tigrul, Gehon şi Eufratul, Şi poate şi-nsuşi Istrul, cui şi Phison se zise, Grădină ce-avea-ntr-însa Siria,-Etiopia, Cu Indii împreună, cu ţările-Evilat. El spune că acolo era stabilit omul, Cultivator, custode, de mîna preaînaltă; C-acele mari cuprinsuri, de multa lor cultură, Era ca o grădină cum nu e azi Europa, Că omul, mîncînd pîinea în toată abondanţa, Fără sudoarea feţei, ne dă să înţelegem Machine de laboare ce-au fost liberat braţul Ş-o mare naintare d-industrie, de arte; Că-n plină libertate femeia-era consoarte 
    1 Lacună în text (n. ed.). 
  Mai sus d-o Aspasie, mai sus decît o Sappho,
  A lui Pindar emulă, şi, întregind pe omul
  Ca demnă jumătate, năştea fără durere;
  Că arborul ştiinţei, ca-n orice ţară cultă,
  Crescuse-n cea grădină şi prospera d-alături
  Cu arborul vieţii.
  
  Ne spune de o stare de pace, d-armonie În care azi Europa s-a pus pe drum s-ajungă Şi d-unde omenirea căzu ca şi Egiptul, Şi Grecia, şi Roma. C-Adam, ca o figură, Personifică omul din era de prodige Culturii primitive, căzut în barbarie. Şi-n marea lui cădere, lipsit d-orice mijloace, Lipsit d-orice ştiinţă, de tot ce uşurează Şi braţele, şi corpul, de orice instrumente, Redus, precum se zice, într-o informă sapă De lemn foarte ingrată, şi astfel a-şi susţine Viaţa cu laboarea, a-şi blestema fiinţa, A-şi face din femeie o sclavă tremurîndă, Iar din posteritatea-i moştenitori durerii, Ai gemetului filii. 
  Narată pe-omeneşte, tradiţiunea-antică Ne face să-nţelegem enigma ce agită, De şaptezeci de secoli, umana raţiune. Aci s-aude clară a istoriei limbă Ce-atîta se distinge d-al fabulei haracter, Ce ne descrie anii şi zilele de aur Ai evului ferice, atîta de contrariu Cu însăşi fericirea. 
  O viaţă monotonă d-o-ntreagă nemişcare, Cînd rîurile d-astăzi erau rîuri de lapte, Pîraie curge-miere, cînd fructele din arbori Erau poame de aur, şi oamenii la umbră Şi neatinşi de soare stau răsturnaţi ca pruncii În leagăn de mătase, făr-a mai şti de mîine, Şi arborii de sine plecau ale lor ramuri De fructe încărcate, ca muma ce îşi pleacă Cu tinereţe sînul l-a pruncului său buze. Nici artă, nici ştiinţă, nici frămîntarea minţii, Nici semn de raţiune. Se poate fericire În plină neacţiune, monotonie-ntreagă? Şi-n care loc al lumii au fost aste tărîmuri? În visele-indiene? în cîmpuri elizee? Grădinile-esperide c-acele încîntate Grădini-ale Armidei, create ca prin farmec Şi care niciodată şi nicăieri n-avură Nici loc, nici existenţă? 
  În adevăr, căderea a fost şi este-o faptă, Căci degradat fu omul mai jos şi decît vita; Şi oricare-ar fi forma prin care se transmise, Învederează timpii de-ntreagă fericire Şi d-o cultură naltă, cît li s-a dat şi nume De timpi divini, timpi d-aur. 
  Ci care e cuvîntul căderii deplorabili, Al unei catastrofe atîta de complete? 
  Să ascultăm răspunsul sau paradoxul mare: Căci cuteză să guste din arborul ştiinţei!!! Şi ce, au moare omul cînd gustă temerariu Din fructele ştiinţei? 
  Problema se prezintă mai mult decît enigma. Ci, studiind progresul cu istoria-n mînă, Se poate ca-n enigmă s-aflăm şi adevărul. Să trecem peste toate cîte putu să-nvente Şi să fabrice omul spre-a lui necesitate: Invenţiuni de vase, de varii instrumente, Cu uzul profitabili, cu-abuzul dezastruoase. Sunt însă legi eterne, cuprinse-n marea carte Ce s-a numit natură ş-a căror existenţă Şi-ntreagă împlinire fu ordinea naturii Cînd a ieşit din haos, şi care nu se calcă Nepedepsit de nimeni. 
  Pe apă nu se umblă, prin aer nu se svoală; Ştiinţa însă vine şi îi produce vase Şi nave şi batele ş-aerostate înseşi. Aceste admirabili ale ştiinţei fructe, Gustate fără cumpăt sau fără sprevedere, Pe lîng-a lor foloase aduseră şi moartea. 
  Tot fructe-ale ştiinţei sunt ş-armele de luptă, Măciuca ori securea, ori gladiul, ori spada, Săgeata, arcul, lancea, făcute spre-apărare Şi-n fond spre a distruge. 
  Progresul e mai mare, ştiinţa mai departe Cînd ne produce fructe ca pulbera tonante, Ş-alăturea cu dînsa fulgerătoare arme Şi tot mai mortifere ca cele mai din urmă Şi cele ce cu timpul mai repede vor stinge Şi arde, şi distruge. 
  Cîţi aţi gustat din aste ingenioase fructe, Tot fructe-ale ştiinţei spre-a subjuga, distruge Ş-a domina ca zeii, trăit-aţi cu viaţă Sau aţi murit cu moarte, făcîndu-vă ori Caini, Ori victime ca Abel? 
  Să punem ipoteza de ce-ar putea s-advie D-acum în cîţiva secoli de-nvenţiuni, progrese. Se-ntrarmă astăzi omul cu electricitatea, Dispune după voia-i d-a aburilor forţă, Şi toţi le recunoaştem foloasele immane. Ci tot mai e progresul pe cît există încă Şi mai există timpul. 
  Străbată-se uscatul de forţele de aburi, Mulţească-se ca peştii pe mare piroscafe; Din popol la alt popol, de la un stat la altul, Din urbă l-altă urbă şi din comună l-alta Încingă-se pămîntul de căile ferate; Locomotive, fabrici mulţească-se-n tot locul; Consume-se cărbunii şi umple atmosfera De gazuri, cînd natura ni-l dă-n stare compactă, Să-şi imagine omul la ce grad ar ajunge Progresul în doi secoli şi cei ce au să vie; Ci fără preştiinţă sau fără prevedere Ce-ar fi cînd atmosfera dodată s-ar aprinde În general incendiu şi cataclism de flăcări Ar arde ş-ar reduce progresul în cenuşă? Acest fruct al ştiinţei nu ar aduce moartea La cîţi au vrut să-l guste lipsiţi de preştiinţă Şi înşişi la aceia ce n-au gustat dintr-însul, Posterităţii înşeşi din germene extinse Nainte d-a se naşte? 
  Sau fără a ne-ntinde în ipotezi asemeni, Prin alte catastrofe, invaziuni de barbari, Ar recădea iar omul precum căzu Egiptul Şi Grecia, şi Roma şi n-ar rămînea semne De marea naintare în care s-află lumea; Cine-ar scăpa atuncea din astă catastrofă Ar spune cum pot spune căzuţii şi barbarii De cîte-a pierdut omul. Prin forme variate Tradiţia-ar începe a deveni iar mituri, Divini, fabuloşi secoli. Şi ori credul, ori sceptic, Ori humă, ori zeu, omul din nou ar reîncepe Tot în sudoarea frunţii să-şi ţie o viaţă De chinuri, de durere; prin luptă, prin travaliu Din nou ar reîncepe o cale lăcrimoasă D-o lungă, grea laboare şi aspră, şi ingrată D-invenţiuni tîrzie, cît şaptezeci de secoli De luptă, de turmente, sudînd, laborînd unii Şi tot culegînd alţii, n-ar fi d-ajuns ca omul Să vie iar în starea în care ajunsese Nainte de cădere. 
  Scriptura cam acest fel ne dezveleşte mitul Ce străbătuse lumea; într-însa-aflăm mijloace A dezlega enigma. 
  Mois’, crescut în Egipt, mai conserva d-acolo Şi datini, şi doctrine, şi tot mai întrevede Divinitatea-n forţă, şi Eloim îi zice. Ca stirpe-abramiană reţine iar credinţa Ştiinţei prohibite; d-aceasta în Geneze Mai dă divinităţii antice atribute Sau calităţi păgîne, o lasă ca şi alţii Tenace în vendictă, teribilă-n mînie, 
  Avară şi geloasă în cauza ştiinţei;
  În fond însă-l repumnă absurdul şi nedreptul:
  În Eloim transpare divinitatea veră.
  Căci însuşi prin femeie prescrie re-ntregirea,
  Regenerarea plină umanităţii-ntrege.
  Ea are să strivească culpabila, perfida
  A şarpelui rea ţeastă.
  
  E cu metod Scriptura, căci atestînd căderea Ne spune cîte-există şi cum vorbeşte lumea De arborul ştiinţei şi lasă o speranţă De cîte au să fie, prin contraziceri înseşi Descoperă-adevărul. 
  Căderea este-o faptă, ş-aşa o recunoaşte; Ci care e cuvîntul? de unde provenise? Scriptura ni-l transmite aşa cum se didese D-adoratorii forţei, satrapii-antichităţii, Şi pare că s-adresă la mintea omenirii, Zicîndu-i: “Au se poate un zeu gelos şi pater? Un zeu plin de vendictă în marea-i bunătate? Un zeu plin de rancurră în lunga lui clemenţă? Şi dacă vreţi cuvîntul căderii deplorabili, Vi-l spui cum vor să-l spuie potenţii, impostorii: 
  Creat cu simţiri omul, dotat cu judecată, Distins prin raţiune cu naltă facultate Să studie, s-observe şi altor să comunice Ideea, cugetarea, acesta este omul, Imaginea divină. De altă parte, iară, o lege de teroare Divinamente dată, nerevocabil pusă Să nu cumva să puie în uz aceste daruri, Să nu cumva să guste din arborul ştiinţei, Ce-atît se dezvoltase în lumea cunoscută Cît paradis se zise! că va muri cu moarte În tot superlativul şi el, ce-a comis fapta, Ş-a lui posteritate.” 
  Prin aste contraziceri Scriptura ne deschide Un drum de judecare şi d-a conchide singuri: De este cu putinţă un zeu pervers cu mintea, Gelos d-a sa făptură, nedrept, cumplit, teribil, Neconsecvent cu sine, lipsit de raţiune, Într-un delir culpabil de ură, de vendictă, Să dea pe mîna morţii umanitatea-ntreagă, Să martirize filii d-a tatălui păcate C-o ură ne-mpăcată, să-şi facă un deliciu Din lungile suspine ş-universalul gemăt? Acel zeu nu există şi n-a putut să-existe; E zeul ficţiunii infamilor ce vrură Să-mpile omenirea în numele credinţei De dînşii inventată, făcînd divinitatea Egală şi complice cumplitelor lor crime. 
  Scriptura îi denunţă prin contraziceri înseşi, Şi toată nefiinţa, ca zeii ficţiunii, Dispare ca minciuna cînd adevăru-apare În Iehova-Fiinţă, şi cînd mai dinainte, Prin luptă decisivă şi foarte neleală D-o noapte foarte lungă, învinse omul forţa, Ce pe lîngă tărie adăugea şi dolul, Punîndu-i mii de piedici la coapsa lui virilă. 
  În alba dimineţii teribila fantasmă, Divinitatea-Forţă, cu toată-a ei tărie, Manopere şi curse, era jos răsturnată; Iacob e cu genunchii pe pieptul şi gîtlejul 
  Lui Eloim cel tare, ce graţie îi cere.
  Nu graţie, ci pumnă, te luptă d-aci, oame
  Dezmoştenit, te luptă!
  
  Cu propriul tău sînge respinge ignoranţa, Nu crede imposturii; Scriptura ce-ţi depinge Figurile erorii te face să vezi singur A ta regenerare în fructele ştiinţei, În Dumnezeu-Cuvîntul. 
  Căzut-ai prin eroarea-ţi, lipsit de preştiinţă; Prin Dumnezeu-Cuvîntul te nalţă la splendoarea, La starea-ţi primitivă. 
  Desparte din substanţa divinităţii vere Nedemnele-atribute ce-i dete impostura; În legile-armoniei vezi legea providenţei, Principiul bunătăţii; divinitaitea-ntreagă Sta însăşi în dreptate, cînd faptele-ţi perverse Răstoarnă echilibrul. Cînd ieşi din calea dreaptă Şi predomină răul, convinge-te că bunul Răsare din excesul al răului, şi darul S-adauge oriunde păcatul se-nmulţeşte; Ca lucea din tenebre din rău binele iese. 
  V. Moartea sau fraţii
  Căderea-a fost şi este, nu însă preursită Din planul providenţei, ci din fatală-eroare. D-aci în ignoranţă, în lipsă căzut omul, Ajunse-a se susţine ca fiarele cu prada, Ca păsări cu ciupitul, sau laborînd pămîntul În chinuri şi sudoare, cu palmele, cu braţul, În lipsă d-instrumente, a se arma cu lemnul Şi mai tîrziu cu piatra spre-a răsturna pămîntul. 
  Dotat cu raţiune, îşi construi umbrarul; Castorul, rîndurela îi fură drept maeştri Spre a-şi clădi coliba, şi alte animale Spre a-şi căta spelunce şi a scobi pămîntul Să se alberge iarna. 
  Domă cavallul, boul şi le împinse jugul D-a trage greutatea cu dînsul dimpreună La asprele lui sarcini. Domestici şi păsări, Formă de vite turme, dispuse d-al lor lapte, De lînă şi de piele, d-a lor progenitură. 
  Cu fiara veni-n luptă şi, vingător adesea, Întreaga-i despuiere îi atestă valoarea Şi-l revesti ca mantă, emblemă de victorie, Trofeu al luptei sale. 
  Cu furie mai mare, cu ură mai cumplită Veni cu omu-n luptă şi, vingător sau pradă, Ajunse ori despotul, ori sclavul mizerabil Al fratelui său însuşi, carnefix ori victimă. 
  Urmînd după Scriptură, lua-vom înainte Drept arhetip de viaţă adamiana stare, Familia întreagă ce reprezintă-n sine Viaţa primitivă; vom spune cu durere De cele întîmplate după cădere-ndată Ca nişte consecinţe. 
  Pierdu Adam edenul, primara fericire, Căzu omul din culmea progreselor cîntate De toţi profeţii lumii popoarelor antice. 
  202
  Un cataclism teribil, universal incendiu
  Se pare că cuprinse, distruse moştenirea,
  Averea omenirii; că cherubimi de flăcări
  Sta custodind intrarea, romfeea fulgerante
  Rota neîmpăcată. Nu mai era speranţă:
  Cu mîinile-atîrnate, cu palmele-ncleştate,
  Îşi pleacă omul fruntea şi jos la pămînt cată.
  Iar sventurata-i soaţă în lacrimi sta în urmă-i.
  Cu părul în desplete în marele său doliu.
  
  Expatriat e omul, dezmoştenit cu totul Din marele său bine, din toată-a lui avere; În faptele lui toate e blestemat pămîntul: E roşu de arsură, triboli abia produce Şi spini şi pălămidă; chin şi sudori l-aşteaptă Spre a-şi susţine viaţa; mai vine şi insectul Să-i dispute, să-i roază productele laborii. Pe lîng-acestea-o voce din sînul său se nalţă Şi-i spune implacabil că nu e decît humă Şi-n humă-o să reintre. 
  Frumoasa lui consoarte, cea graţioasă Eva, Docilă îi urmează, supusă servitoare; În lacrimi şi lamente, labori de tot ingrate, Îşi pierde ai ei carmeni şi graţiile toate, I se păleşte faţa, i se deseacă pieptul Şi buzele îi crapă. Cu scobitoru-n mînă, Drept instrument laborii, i se năspreşte palma, Cînd tălpile, călcîiul i se-ntăresc ca osul, Ca-a vitelor copită. Durere o aşteaptă În viaţa-i lăcrimoasă spre-a naşte şi a creşte Spre dor, spre chin, laboare, tot filii ai durerii Ce au să-ngraşe cîmpii cu sînge, cu sudoare. 
  În toată nuditatea, expuşi la ger, la vînturi, Tunice pellicee le coperiră corpul, Şi viţa, sicomorul le oferiră frunze Spre-a-şi coperi mijlocul. 
  În astă scăpătare şi lipsă despre toate Născu lui Adam Eva pe-ntîiul filiu, Cain, Cu gemenea Azruna. Ca cuibul unei păsări Se împleti un leagăn de flori, plăpînde frunze. Acolo puşi copiii, ca doi Columbei tineri, Fură-ardicaţi spre ceruri de mîinile paterne, Primiţiile-agapei. 
  Se mai născu şi Abel, şi gemenea Helia. Părinţii se-nmuiară cu inima, cu dorul, Cum foarte des se-ntîmplă, spre cel mai june frate, Şi gestele lui toate, mişcări, apucăture Li se părea mai tineri, mai blînde, graţioase, Cît din fatalitate, şi încă din pruncie, Redeştepta în Cain o tristă gelozie. Cînd se măriră fraţii, căzu-n partea lui Cain A cîmpului cultură, întru sudoarea feţei A-şi întreţine viaţa; iar Abel îşi alese Viaţa pastorală, a turmelor sporire. 
  În arşiţa căldurii sudînd labora unul; Asprindu-i-se palma, curbîndu-i-se corpul, I se năsprea-mpreună şi inimă, şi cuget. 
  În urma turmei sale, la umbră, la răcoare Sta în veghere altul, cu inima în pace, Cu sufletu-n repaos. 
  204
  Stătut de labori unul, ca negura de noaptea Se returna la tindă; îşi întrista părinţii Şi tînăra soţie. 
  Blînd, plin de bucurie, cu oile, cu mieii, Venea voiosul Abel ridente ca seninul În braţele Heliei, ambilor săi genitori. Familia întreagă era în voie bună, Căci devenise Abel cel mai dilect al casei. 
  Pe lîng-acestea iară intrase-n ale rugii, În cîte îşi expande spre cer inima omul, Şi datina d-a-aduce din fructe ş-animale Spre-a le-nchina de sacre l-altar, în olocaust, Oblaţiuni, ofrande. 
  Cu ritul dimpreună, cu observări de forme, Nu mult, şi supravine şi o credinţă-absurdă D-o teamă, d-o speranţă, şi pîn’ la degradarea Să uite ale rugii şi să observe numai, Cînd focul se aprinde, cum flăcările joacă, Cînd drept se suie fumul sau cînd apucă-n lături, Cînd bate vîntu-n dreapta sau dacă bate-n stînga, Cînd păsări trec sau svoală d-o parte sau de alta, Cînd victima se lasă păşind l-altar voioasă Sau face vro mişcare, ori înapoi se ţine; Cînd măruntaie, oase cuprind cutare semne Ce-nseamnă ori dezastre, ori fericire mare; Să mai acuze încă pe cel care ofere D-a lui bunăvoinţă sau de vro coditură De inimă, de suflet. 
  Adam, precum se vede, ca omul ce ignoră Şi va şi el să ştie, şi n-are cum să afle, Căci n-are de la cine, observă şi întreabă 
  Obiectele inerte, ş-atît cele-ntîmplate,
  Cît mai vîrtos pe sine; din sînul solitudinii
  Se forţă-a-şi da cuvîntul de tot ce-aduce-azardul,
  De jocul întîmplărilor, a tot ce e materie
  Şi n-are voie liberă, nici raţia drept duce;
  Voind prea mult să ştie, în supraştire-ajunge,
  Şi-n loc de veritate s-afundă-n superstiţie,
  Ce, oarbă de lumină, să-nvăluie în umbre,
  Ş-a noastră neştiinţă, în toată neputinţa
  D-a o-nsemna cu nume, se crede că ajunge
  A-şi dezlega problema dacă din gură-i scapă
  Pomposul sacru nume, expresia mister.
  Mai mult decît tot omul Adam cătă s-ajungă
  Prin via, primitiva-i imaginaţiune
  În regia fantasmelor, ş-a-şi face o sistemă
  În practicarea ritului şi explicarea semnelor.
  Şi-iniţiaţi de dînsul, şi Abel, ca şi Cain,
  Cu multă pietate în cele rituale,
  În seară, dimineaţă îşi aduceau ofranda
  L-altar în sacrificiu. Unul venea cu fructe,
  Producte ale terrei ş-ale laborii sale,
  Cu primogeniţi altul, din mieii turmei sale.
  
  Să fie întîmplare, să fie voie însăşi De sus a providenţei, precum Scriptura-afirmă, D-a preferi p-un frate aşa din chiar senin Mai mult decît pe altul? Că fumul de la Abel Făcea coloană dreaptă suindu-se spre ceruri, Pe cînd cel de la Cain se disipea în lături, Ca fum dezagreabil la nările divine. 
  “Semn rău, precum se vede!” strigară asistenţii; Semn rău, crezu în sine şi Cain svînturatul. 
  206
  Se negură la faţă, crezîndu-se-n urgie În cele preaînalte şi el, şi ale sale. 
  Tentaţia fu mare, şi o simţi ca omul Cui nu-i dă pas laboarea, fatica şi durerea, Ca tot dizgraţiatul. Mai auzi ş-o voce Ce răsuna severă: “De ce astă-ntristare Şi negură pe frunte-ţi? D-aduci întru dreptate, Întru dreptate-asemeni împarte sau desparte, Căci altfel se comite în pe deplin păcatul. Acesta te alungă, şi tu pune-ţi puterea A-l domina-nvingîndu-l.” 
  D-a priceput-o Cain, noi nu putem pricepe De e vro raţiune c-apucă fumu-n lături, Sau vreo cuviinţă l-a ritului plinire Că se împarte-ofranda la dreapta sau la stînga; Ci ştim că răscredinţa aduse rele multe. Aceasta n-a fost vocea divinei raţiuni, Ci vană aiurare, tentaţie supremă La inima dolente, în omul ce se vede Dezmoştenit de toate. 
  Se negură la faţă dizgraţiatul Cain; I se negriră ochii şi-ntunecat ia cîmpii. În inimă-ncuibată invidia-l cuprinde, L-agită şi-l turmentă; astîmpăr nu-i dă ura. Necutezînd s-abhorre pe fratele său Abel, Se blestemă pe sine, doreşte starea vitei, Doreşte nefiinţa şi va să moară-ndată. La cugetarea morţii îi vin părinţii-n minte Ş-un dor nespus l-apucă de tristele lor zile, De filii, de soţie şi de suror’ şi frate. Cu repentirea-i vine dorinţa să-i mai vază, I-e frică şi ruşine naintea lor s-apară, I-e frică d-al său sine. 
  Trist, palid, plin de spaimă, stătut d-atîtea chinuri, De dor, de repentire îşi rătăceşte paşii Şi intră în dumbravă să-şi caute repaos. Aci, rupt de fatică, bătut de remuşcare, S-aşează să răsufle, şi cugete-n amestec Îl tulbură cu mintea, cu corpul îl frămîntă. 
  Aci, în murgul serii, în mijlocul tăcerii, Nu mai avea nainte decît o viaţă-amară Şi grea ce-avea să tragă prin căile spinoase, Şi nici o consolare, şi nici o bucurie. I se părea că este obiectul unei ure Oriunde s-ar întoarce. 
  Din cuget în alt cuget era în neastîmpăr, Şi orele de noapte treceau fără să poată A-şi mai închide ochii sau vrun repaos s-afle. Spre ziuă, în turmente, somn greu pe dînsul cade Şi visuri vin grămadă să-i prelungească chinul; I se părea că vede că-n umilita-i stare L-ameninţa sclavia. Simţea foamea şi setea, Angaria, laboarea, amarurile, jugul Posterităţii sale într-însul rezumate, Le resimţea în corpu-i, pe pieptu-i grămădite. 
  Gemea de greutate, mugea, nu ca un taur, Mugea ca om, ca tată ce simte cu simţirea A mii de individe şi scumpe, şi dilecte. 
  P-atunci era şi ziuă, şi Abel îşi mişcase Către păşune turma şi o-ndreptase-n partea Dumbravei unde Cain îşi petrecuse noaptea. S-apropie, îl vede. Dormea şi gemea încă; 
  208
  Se miră, se attristă văzîndu-l aşa singur,
  Voieşte să-l ia-n braţe, ci îi respectă somnul;
  Stă-n loc şi nu cutează să-l mişte, să-l deştepte.
  L-aude şi-l observă cum geme şi s-agită
  Şi că e-n prada vrunui oribil vis tenace.
  Pătruns de tinereţe, d-ardoarea lui fraternă,
  Se pleacă şi cu-ncetul îl mişcă şi îl cheamă:
  “Te scoală, frăţioare, te scoală prea dilecte.”
  
  Ca-mpuns, speriat Cain răsare şi se scoală Feroce, spăimîntabil ca unul ce e-n luptă C-un inemic de moarte; i se zbîrlise părul, I se-ncruntase fruntea, cu ochii plini de flăcări Şi cu furoarea-n faţă: “Ce! fiii mei sclavi vouă? În servitute fiii, a mea posteritate? Mai bine jos despoţii! De jos, din rădăcină Să moară tirania!” răcneşte, se repede, Ia furios măciuca şi capul drept în două Lui Abel îl despică. 
  Ca fulgerul jos cade blînd, inocentul frate, Şi-n ultima-i cătare răsstrăluci clemenţa, Amorul şi iertarea , cu un surîs pe buze-i Fiori îl petrecură şi-i coperiră ochii. Se stinse. Şi pămîntul săltă cuprins d-oroare, De sîngele ce curge s-orbil îl întină. Cade şi Cain, ţipă, ia repede în braţe Victima ce făcuse; şi vede, svînturatul, Că nu era fantasmă, nu inemic de noapte, Ci fratele său însuşi ucis de a sa mînă. Îl cheamă, îl sărută, îl mişcă, iar îl cheamă, Cutremur îl apucă şi crede că-l apucă Pe dinapoi o mînă şi că aude-o voce. 
  Era divina voce cui zicem conştiinţă: “Şi unde este Abel? şi unde e-al tău frate?” Ce are să răspunză? “Nu ştiu! (Căci n-are încă Întreagă cunoştinţă d-a faptei împlinire.) Nu ştiu!... n-am fost custode!” 
  Şi cînd îşi veni-n sine, cînd îşi aduse-aminte De cele de cu seara, de cugete sinistre Ce nu-l lăsau să doarmă, de visele oribili Şi de suprema luptă să-şi apere copiii, Posteritatea-ntreagă de fiare, de sclavie, Atunci disperat strigă: “Ucizător de frate, O, mizerabil Cain! Iertare cît de mare, Cît Dumnezeu de mare, păcatul meu o-ntrece Şi nu mai e speranţă. Deschisu-s-a pămîntul Şi buzele lui sînge vărsat de a mea mînă, Al fratelui meu sînge a supt”; şi în rărunchii-i L-a apucat cutremur. “Să fug…” Şi pînă astăzi Aşa fug fratricizii, aşa fug criminalii. 
  Şi frica, remuşcarea-l împing ca o tempestă Ce-mpinge peste valuri un vas lipsit de cîrmă Ş-al căruia pilotul e şi nebun de spaimă, Nu ştie unde fuge, cînd repezit la dreapta, Cînd zbucinat la stînga. Îi pare că pămîntul Îi fuge sub picioare. Stătut cu corp, cu mintea, Jos cade, şi-i detună şi creierii ca locul; Ca mort aci rămîne şi stă în nesimţire. Durerea îl deşteaptă... şi cînd îi vine-n minte A fratelui figură, fatală lovitură 
  210
  Răsună-ntr-al lui suflet; ca pe cărbuni se simte
  Şi sare plin d-ardoarea să-l mai revază-o dată:
  Aleargă şi ajunge la locul de păcate
  Şi cade peste corpul abandonat de suflet.
  La pieptul său îl strînge, şi ţipă, se lamentă,
  Curg lacrimi de durere, fierbinţi îi ard vederea,
  Şiroaie cad, se-ncheagă cu inocentul sînge;
  E desecat cu dorul ce-l sparge şi-l sfîşie,
  Sughiţele-l îneacă, îşi pierde răsuflarea,
  Cu mîini, cu capul cade pe pieptul adorabil
  Mai micului său frate.
  În mare neastîmpăr de multa-ntîrziere,
  Adam, Eva, Helia, Azruna după dînşii,
  Căta pe Cain ş-Abel, şi-n astă prosternare
  Îi află... O, spectacol! Părinţi, copii, soţie,
  Vă lamentaţi şi plîngeţi, vă smulgeţi în cap părul,
  Ţipaţi, că iată moartea în pragul tindei voastre
  Oribil grinţă dinţii.
  
  Dizgraţiat Adame, al patrilor părinte! Mult lăcrimoasă Evo, a mamelor strămater! Pe cine-aveţi d-a plînge? pe justul ce trepasă, Sau pe ucizătorul mai hîde decît crima, Oribil de cutremur, de spaimă, repentiri? Căci unul, ca şi altul, sunt scumpii voştri filii. 
  Ca tată te-ntreb, Doamne, al totului părinte, De cine simţi durerea mai mult şi pietatea: De fiul ce blînd cade ucis de al său frate, Sau de dizgraţiatul ucizător frenetic? Întreci sau te-ntrec, Doamne, părinţii în durere? Mai bine zeci de filii la oricare părinte Ucişi de mîna morţii (de s-ar putea vrodată O astfel de urare), decît un singur filiu Ucizător de frate! 
  Dă, Doamne,-acolo lacrimi şi graţia ta toată, Împacă (de se poate) dizgpaţiatul suflet Damnat de sine însuşi turmentelor eterne! Aibi pietate, Doamne! miserere lui Cain! Clemenţă, re-ntregire la sventurata ginte, A lui posteritate! Răscumpere-se-n secoli Prin chinuri ce-i aşteaptă, prin gemet, prin laboare, Prin cuget şi travaliu! Mulţească-se iertarea Oriunde e păcatul mai mult, mai deplorabil! 
  Fiorător spectacol! Tabelul se prezintă Oribil, plin de sînge. E amplu şi se-ntinde Cît omenirea-ntreagă, trecută şi prezentă, Şi-n secoli se destinse ca două mari figure Ce ne-ncetat arată ce-a fost şi este omul: Cînd fiară, cînd victimă; sus unul, în picioare, Şi tremurînd şi livid e Cain fratiricidul; Jos, palid, justul Abel, scăldat într-al său sînge, Lăsînd orfani copiii, se vede pînă astăzi Din secol în alt secol, din ginte l-altă ginte, Trecînd din dogmă-n alta, din lege-n altă lege. 
  Vedeţi după cădere cît este de oribil, Lugubru tot aspectul. Figure două-n sine Răsună omenirea, şi o desparte-n două: În Căini şi în Abeli. Scriptura ne-o descrie Şi o personifică în doi fraţi ce ieşiră Din sînul tot acela şi din aceeaşi coapsă. Şi Cain se înseamnă pe frunte-i ca cu-o stemă, Să nu-l omoare nimeni; şi Cain nu mai moare, Ca însuşi despotismul ce-n secoli se succede, Schimbînd formele toate, luînd toată figura, Ş-a libertăţii însăşi. Şi de se mai nasc Abeli, Vin tot spre-a fi victime, tentaţie invidiei. “Dă, frate, şi ucide, dezmiardă-te-n sudoarea-mi Te-mbată d-al meu sînge!” Aceasta e strigarea Şi ţipătul cel mare de şaptezeci de secoli. Juni, vergini, daţi la fiare, daţi şi mai rău orgiei Mii, mii de ecatombe idolului de Marte, Damnării de-inchiziţii şi autodafede, În olocaust corpuri, şi suflete-azvîrlite La flăcările gheenei! Măciucă, lance, gladiu, Rug, furci şi roată, cruce, salpetră şi pucioasă, Plumb, fier, bronz, acioaie, jug, carcere şi bende, Cepi, fiare şi verige, sclavie, servagiu, glebă, Impozite, uzură... 
  Dispare de durere, de frenezie Cain, Nu mai putea să vază îndoloraţi părinţii, Oribilul spectacol, cu-atîta mai lugubru, Cu cît cele umane acum de prima oară Şi pe neaşteptate se-nspăimîntară horrend D-atîta catastrofă. 
  Ci Abel sta cu faţa şi palidă, şi rece, Ca cel care aşteaptă spre cer şi mut imploră O graţie din urmă. Lamentele-ncetară; Părinţii şi soţia, cu cît cătau la dînsul Şi-l mai sorbeau cu ochii, şi-l mai luau în braţe Şi-l sărutau pe frunte, cu-atît simţeau nevoia Sau marea veritate d-eternă despărţire; 
  N-o cunoscuse încă, ş-acum le-o spunea sufletul,
  Convins d-a sa durere. Avea supreme drepturi
  Dizgraţiatul Abel, ş-acestea-imperioase
  Se impun ca datorie l-ai săi ce îl contemplă.
  A fost mai naturală din toate datoriile
  L-asemenea mari pierderi, l-asemenea durere,
  La o transfigurare atît de spăimîntabilă,
  Să facă să dispară tot ce era oribil;
  Nu mai putea să vază acel scump, sacru sînge
  Negrindu-se-n tăcere cu cît se-nchega rece
  Şi-i macula tot corpul ş-aureea lui coamă,
  Lipindu-i în dezordin, pe frunte şi pe tîmple
  Şuviţele lugubre şi-l desforma atîta.
  Spălară, curăţiră, cu lacrimi inundară
  Acele scumpe membre; îi sărutară fruntea
  Şi mîinile, şi ochii şi vrea ca să-l adorne,
  Magnefic să-l prepare spre-a mai face un pas
  Ca să apară candid în faţa Creatorului.
  I-acoperiră corpul cu flori, tinere plante,
  Şi fruntea îi încinseră cu lauri ş-amarante,
  Îi puseră ca aripe d-a lungu-n ambe părţile
  Stîlpări de palmifer, cîntînd toţi aleluia.
  Şi toată solitutea ce sta atît d-atentă
  Răsună în lamente din vale pînă-n vale,
  Ca angelii durerii: “Amin şi aleluia!”
  “Eterna lui memorie! mai ziseră părinţii,
  Ca-a noastre lungi suspine!” şi frunzele din selbe
  Înfiorat răspunseră: “Ca-a noastre lungi suspine!”
  
  Se uită-n toate părţile, la cer cîtă părinţii, Şi parcă cer o graţie, vro naltă prevedere Spre-a veghea cu martirul într-o viaţă nouă 
  214
  Unde n-avea nici soaţă, nici mater să-l adoare, Nici pater să-l conducă. 
  Cu toţi laetemente îşi adresară vocea, Neavînd cui să se roage, şi Eva în durere Acest fel se exprimă: 
  “O, aer ce verşi viaţa spre-a răsufla-n suspine, Nu mai răsuflă Abel!... L-abandonaţi, etere! L-ai curăţit, o, apă! Albitu-l-ai ca lîna Şi c-al Albanei nectar; stropitu-l-ai în unde Ca lacrimile mele ce m-ard... şi lui căldura Nu pot să-i mai aducă. O, sfinte foc, divine, L-aşteaptă-a tale flăcări ca mielu-n olocaust, Îmi ceri ast sacrificiu în arderea de tot; Ci ard şi frig cărbunii, şi dorul e prea mare, Şi nu-mi laşi pînă-n urmă nici dulcea lui imagine, Să nu-mi mai vază mintea decît cenuşă stinsă. De ar simţi oiţa cînd i se arde mielul, Şi d-ar avea putere, nu l-ar lăsa să-l arză. Nu-l pot preda la flăcări... O, mater, sacră Terră! Ia-l tu-n braţele tale, să-i ţii tu locul meu; Deschide-ţi al tău pîntece şi poartă-l tinerelă, Precum l-am purtat însămi, pînă să-l naşti d-a doua Spre o viaţă mistică şi fără chin, durere. În sînul tău, o, mater, depui pe al meu filiu!” 
  Adam îşi şterge ochii, se scoală în picioare Cu gravida idee ce-i deşteptase Eva, Şi ia genunchii fiului, îi mai sărută-o dată, Îi strînge cu vigoare, şi stinsul corp încovăie Şi îl mlădie-atîta, cît pumnii şi genunchii I-aduce pîn’la gură, ca filiul să-i semene Cu pruncul cînd se află în pîntece materne. 
  L-acest aspect patetic cu toţi se consolară Şi toţi puseră ochii la stînca colosală Pe care blîndul Abel îşi aducea ofrandele În seară, dimineaţă, la cer în sacrificiu Şi unde era grota cui, prunci încă, copiii Ei singuri îi ziseseră în jocuri inocente: Aidem în sînul Terrei, zicînd stîncii dolman. 
  Luară cu toţi corpul, prin norii de profume, Ş-acolo-l mormîntară dolenţi şi plini de lacrimi. Iar angelii blîndeţii, drept preoţi, intonară Cîntarea despărţirii ş-a sărutării ultimi Şi imnul nemuririi. 
  În grotă, lîngă Abel, îi puseră drept steme Şi vargă pastorală, şi gladiul de cremene Prin care-njunghea mieii l-altar în sacrificiu, Velocile săgete de silex, adamante Şi toată armătura ce-avea ca un păstor. Acea stîncă şi grotă ca monument rămase, Ca punct de demarcaţie, hotar între doi secoli: Intre edenianul, sau zisul ev de aur, Şi durul, asprul ev de sudori, laboare. D-aci se începură şi-ntîiul ev de cremene, Şi epoha faimoasă, epoha a dolmanilor. 
    1870  
  TRADUCERI
  
   A. de Lamartine
  
  Suvenirul 
  Ziua se duce ş-altele vin,
  Şi fără urmă se strecor toate;
  Dar să te stingă nimic nu poate
  Dintr-al meu suflet de tine plin.
  
  Anii mei repezi, viaţa-mi trăită
  Le văz grămadă în urmă-mi stînd,
  Precum stejaru-şi vede căzînd
  În preajma-şi frunza cea veştezită.
  
  Fruntea-mi de vreme toat-a albit,
  Sîngele-mi rece abia prin vine
  Curge, ca unda ce-n loc o ţine
  Sufletul iernii cel amorţit.
  
  Dar chipu-ţi tînăr, tot într-o stare,
  În veci tot tînăr îl voi privi,
  În veci în sînu-mi n-o-mbătrîni:
  El, ca un suflet, vîrstă nu are.
  
  Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit;
  Şi cînd privirea-mi cea neclintită
  
    
     
  De tine-aicea fu părăsită,
  Dodată-n ceruri eu te-am zărit.
  
  Acolo-ntocmai ş-acum frumoasă
  Te văz ca-n ziua ce mă lăsaşi
  Şi la cerescu-ţi locaş zburaşi
  Cu aurora cea răcoroasă.
  
  Dar, frumuseţea-ţi, chipu-ngeresc
  Şi-n ceruri încă tot te urmară:
  Din viaţă ochii-ţi ce încetară
  De nemurire raze lucesc!
  
  Zefirul dulce cu-a sa suflare
  Încă îţi suflă păru-undoios,
  Ce-n trăsuri negre de ebanos
  Recade-n sînu-ţi fără-ncetare.
  
  Umbra acestui văl mincinos
  Şi mai mult chipul ţi-l îndulceşte,
  Ca dimineaţa ce se iveşte
  Din vălul nopţii întunecos.
  
  Cerescul soare vine, sfinţeşte
  Cu ale noastre zile ce zbor;
  Şi-ntr-al meu suflet al meu amor
  Nu are noapte, în veci luceşte.
  
  Minut nu este, nu fac un pas
  Şi-mi eşti aievea înfăţişată:
  
  218
  De mă uit, unda chipu-ţi mi-arată;
  D-auz, zefirul poartă-al tău glas.
  
  Pe cînd pămîntul doarme, visează,
  D-auz prin frunze vîntul şoptind,
  Parcă din buze-ţi auz ieşind
  Sfintele-ţi vorbe ce mă-nviază.
  
  De-mi ardic ochii şi-n sus privesc
  Aceste stele învăpăiate,
  P-a nopţii pînză împrăştiate,
  În toată steaua eu te zăresc.
  
  Dacă zefirul, cu-a sa mişcare,
  Din flori mă-mbată cu-al lor miros,
  Atuncea pieptu-mi neputincios
  Răsuflă însăşi a ta suflare.
  
  Cînd trist, în taină, la altar merg
  Să rog Fiinţa mîngîietoare,
  Atuncea lacrimile-arzătoare
  Mîinile tale simt că le şterg!
  
  Cînd dorm, tu-n umbră eşti cu-ngrijire
  Ş-asupră-mi aripile-ţi alin;
  Visele toate din tine-mi vin,
  Încît viaţa simt în dormire.
  
  Ah! fie-n somnu-mi ca mîna ta
  Să-mi taie firul zilelor mele!
  Ş-atunci din visuri dulci, amari, grele,
  Doamne!... în sînu-ţi m-aş deştepta!
  
  Ca două raze strălucitoare Şi ca suspinuri ce se unesc, A noastre suflete unu-mplinesc. Şi eu... sunt încă cu răsuflare! 
    1829  
    
     
   A. de Lamartine
  
  Războiul 
  De ce sunete viteje urechea-mi e speriată? 
  Glasul trîmbiţei răsună, cai ninchează sforăind; Coarda-n sînge înmuiată, Ca sabia-ncrucişată, Sună pavăza lovind. 
  Semnul de război se dete, aerul e-nzgomotat:
  Armele! şi eho iară: armele! mai depărtat.
  Pe cîmpie răspîndite scadroanele tropăiesc,
  Decît crivăţul mai iute din tot locul năvălesc;
  Şi ca două aripi negre deodată se întind
  Din coastele cele dese de legiuni şiruind.
  Ne-nduplecat armăsarul, strîns în frîu, locul lovind,
  Pe-ndoitele-i genunche se opreşte sforăind.
  Trăsnetul încă tot doarme, şi-n cîmpul cel mărmurit
  O prea jalnică tăcere cu groaza s-a răspîndit.
  Nu s-aude decît marşul atîtor mii de soldaţi
  Alergînd naintea morţii căreia sunt închinaţi,
  A carelor uruire, armăsarii ninchezînd,
  
  220
  Poruncile-adăugite şi aerul răsunînd,
  Sau vîntul care izbeşte în steaguri ce fîlfîiesc
  Şi-n taberele vrăjmaşe înotînd se îndoiesc;
  Şi cînd seamănă, umflate de biruinţă, c-ar sta
  Gata înaintea slavei singure de a zbura.
  Cînd ostenite-ncetează, se lasă pe lemn în jos
  Ca s-acopere vitejii cu-al lor văl întristăcios.
  În fruntea-amînduror taberi bronzurile bubuiesc,
  Tunetele depărtate se răspund, se-mpotrivesc.
  Din ţevile-nflăcărate fulgerul scînteietor
  Ca suflarea morţii iese, dă, doboară destructor.
  Bomba printre rînduri lasă un drum larg petrecător,
  Precum cînd trece, se-ntoarce asudatul muncitor
  Şi, făr-a căta odihna, coseşte neîncetat,
  Despică o brazdă nouă lîngă alta ce-a lăsat,
  Astfel săgeata fatală se primblă din rînd în rînd,
  Le culcă ca nişte spicuri pe cîmpie răsturnînd.
  Ici cade un erou mîndru în floarea sa secerat,
  Din ochii săi ies scînteie, de trufie-mbărbătat;
  P-al său coif ce face unde, de lumină strălucind,
  Mlădioasă-o pană cade, se ridică fîlfîind;
  Moartea de ţintă-şi alege printr-însa a-nnemeri,
  Trăsnetul aci loveşte, şi greşit nu poate fi:
  Ca un snop de oţel cade în pulbere răsturnat.
  Armăsarul său s-azvîrle, se simte neînfrînat;
  O piezişă căutătură p-al său stăpîn aruncînd,
  Se-ntoarce, îşi pleacă capul, îl miroase lăcrimînd.
  Colo cade-un vechi războinic ce, crescut de luptător,
  Patrie tabăra-i fuse, ş-armele al său amor.
  El de nimic n-are-a plînge decît d-un steag îndrăgit:
  
  Murind, după el priveşte, după dînsul e mîhnit.
  Moartea după-ntîmplări zboară în drumul său grozăvos:
  Unul piere-ntreg cu totul, altul, în ţărînă jos,
  Ca un trunchi a cărui ramuri de secure cad trosnind,
  Ale sale mădulare-şi vede în bucăţi sărind,
  Care, tîrîndu-se încă pe pămîntul umedat,
  Lasă după el şiroaie în praful cel sîngerat.
  Rănitul, pe care moartea jumătate l-a lovit,
  În braţul unui prieten în zadar fuge ferit;
  Amîndoi d-o lovitură îmbrăţişaţi sunt loviţi,
  Ş-amestecaţi împreună, amîndoi sunt mulţumiţi.
  Însă în zadar plesneşte trăsnetul neîmpăcat
  Şi-n taberi săgeţi de flăcări plouă, varsă ne-ncetat.
  Ca marea ce o despică un vas iute spumegat
  Şi napoi se-nchide iară pe urma ce a lăsat,
  Astfel peste rînduri sparte la loc altele se pun,
  Vin să înfrunteze moartea peste cei morţi, şi-i răzbun.
  Dar omor făra răsplată s-aştepte se ostenesc
  Taberele amîndouă, ş-una-ntr-alta năvălesc,
  Se-mping, se lovesc, pătrunde o ceată-n alta intrînd
  Ş-a lor amestecătură sîngeros vifor nălţînd;.
  În a cailor putere escadroanele se sparg,
  Rîndurile cele strînse se deschid, fac un loc larg;
  Fierul peste fier loveşte, focurile se-nfăşor,
  Din taberele izbite un fulger iese, un nor.
  În valuri de fum silitra, în aerul zgomotat,
  Arde, curge, bubuieşte în şirul cel flăcărat;
  Soarta lor este ascunsă sub desul, grozavul nor,
  Ochii nu pot vedea încă izbînda sau moartea lor.
  Precum cînd două torente ce la vale se pornesc
  
  222
  Din doi munţi din împotrivă, se reped, se prăvălesc
  În prăpastia cea strîmtă, vin gata a se sfădi,
  Şi tot într-aceeaşi vreme a se-mpinge,-a se izbi;
  Unda loveşte în undă, valurile se-nmulţesc,
  Sar în sus, s-azvîrlă-mpinse, se-ntărîtă, se-nvrăjbesc;
  D-o pulbere umedoasă aerul e mestecat,
  De vîjîiosul lor trosnet pustiul e tremurat;
  Şi-n şesul ce le-mpreună, a lor furii aducînd,
  Undele amestecate curg chiar în lupta lor stînd.
  
  Dar trăsnetul încetează. Ascultaţi!... glas plîngeros Se nalţă, se răspîndeşte pe cîmpul cel tînguios. Arpa, trîmbiţa, cimbala, însoţite îşi unesc Glasul lor cel de aramă şi-mpreună tînguiesc; Şi p-ale vîntului aripi treptat urcă şi cobor, Ne lasă-ale lor acorduri, ţipătul celor ce mor. L-al lor strălucit răsunet dealurile-ascult, răspund, Simţirile-s fiorate, inimile se pătrund. Şi-n aerul care sună de glasul cel tremurînd, Parcă al morţilor suflet prin el s-aude trecînd. Soarele, totdeodată, risipind noru-n senin, Cu o groază luminează locul cel de cărnuri plin Şi a lui galbenă rază strecurîndu-se-aci jos, Desface rîuri de sînge ochiului cel fioros. Cai şi care-n mii zdrobite, în drumul grozav zăcînd, Părţi vii încă risipite ici şi colo-n praf bătînd, Trupuri, arme sfărîmate, coifuri steaguri, mădulări Grămezi de morţi peste ele, sub ele, după-ntîmplări. 
    1829  
  
  Corbul şi vulpea 
  Jupîn corbul cîştigase Din negoţul ce-apucase Un bun chilipir de caş, Şi cu dînsu-n cioc se duse P-un copac, unde se puse Ca un om l-al său sălaş. 
  Vulpea, ca o jupîneasă, O cam şterge de p-acasă, Şi ieşise la primblare; Iar bunul miros ce are D-ici, de colo o-ndreptă Sub copac, şi-n sus cătă: 
  “Jupîne corb, plecăciune! O, Doamne, ce frumuseţe! Ce pasăre, ce minune, Ce drag de pene măreţe!... Dar n-are glas; ce păcat!” 
  Corbul, îngîmfat în sine, Nicidecum nu-i veni bine Ca vulpea să-l socotească De mut sau să mi-l vorbească Că e prost l-al său cîntat. Lungi gîtul, căscă ciocul Şi-ncepu a croncăi. Caşul căzînd, vulpea-aci, Cîntăreţul păţi jocul. 
  “Jupîn corb, precum se vede, 
    
     
  224
  Minte numai îţi lipseşte; Şi fă bine de mă crede Şi-nvaţă, te foloseşte: Că de mult, foarte de mult, Din punga celor ce-ascult Linguşitorii trăiesc.” 
    1829  
     
   A. de Lamartine
  
  Singurătatea 
  Adeseori pe munte, cînd soarele apune,
  Eu, obosit de gînduri, la umbră rezemat,
  În jos peste cămpie vederea-mi se repune,
  Privind cum se destinde cu-ncetul şi treptat.
  
  Aici spumegă rîul în undele-i muginde
  Şi şerpuind se pierde în depărtat ascuns;
  Lacul colo-şi revarsă apele lui dorminde,
  Pe care steaua serii ivită le-a pătruns.
  
  Seara-şi aruncă încă o rază rubinoasă
  P-al munţilor nalt vîrf de brazi încoronat;
  Ş-a umbrelor stăpînă în caru-i rourat
  Păşaşte, şi albeşte o pînză fumegoasă.
  
  Religiosul sunet, curmînd astă tăcere,
  În aer se revarsă din turnul goticesc;
  
  Pe călător opreşte; şi luciul cîmpenesc
  Ne-nsuflă-n locul zilei o sfîntă mîngîiere.
  
  Dar sufletu-mi, l-această vedere felurită,
  Rece, nimic nu simte plăcere pe pămînt;
  El înainte-mi este o umbră rătăcită:
  Soarele nu-ncălzeşte pe cei ce nu mai sînt.
  
  Stînce, colnice, dealuri, d-a rînd le iau pe toate,
  Din margine la alta, d-apus la răsărit,
  Nimic nu las din lume, şi văz că nu se poate
  Ferice eu în vruna mai mult a fi ursit.
  
  Ce pot afla în aste livezi, lacuri, cîmpie,
  A cărora plăcere odată mi-a zburat?
  Rîuri, fîntîni, dumbrave, colibă sau palat;
  Lipseşte o fiinţă, şi toate sunt pustie.
  
  Facă-se zi sau noapte, răsare şi sfinţeşte
  Soarele, eu la dînsul mă uit c-un ochi străin!
  Fie linişte, vifor, negură sau senin,
  Zile n-aştept d-aicea, — soare ce-mi foloseşte?
  
  Cînd aş putea în drumu-i să-l însoţesc vrodată,
  Ai mei ochi pretutindeni deşertul ar privi;
  Aici îns-a mea rîvnă la toate e-ncuiată:
  Nimic nu cer din lume, nimic n-am a dori.
  
  Dar dincolo d-aceste înflăcărate sfere,
  Loc unde luminează soarele-adevărat,
  Cînd mi-aş lăsa aicea lutoasa despuiere,
  Acolo-mi va fi faţă ce-atîta am visat!
  
  226
  Acolo şi nădejde, ş-amor, şi-ncredinţare.
  Voi reafla-n izvorul d-atîta prea dorit,
  Ş-acel ideal bine de toţi nădăjduit
  Şi care-aici vrun nume el pe pămînt nu are.
  
  Pe carul aurorei să zbor pînă la tine
  De ce nu pot, o, scumpe locuitor ceresc?!
  În locul osîndirii ce mă mai zăbovesc?
  Nu e nimic d-amestec între pămînt şi mine.
  
  Jos pe livezi cînd cade frunza cea-ngălbenită,
  Vîntul de seară suflă, o zboară, ş-a pierit...
  Şi eu sunt ca această frunză prea veştezită;
  Criveţe viforoase, ce m-aţi deosebit?
  
  
    
     
   A. de Lamartine
  
  Seara 
  Seara aduce lina tăcere; Pe pustii stînce eu aşezat Iau după urmă al nopţii car Ce-n aburosul senin păşeşte. 
  Venus se nalţă pe orizon, Şi la picioare-mi steaua-amoroasă Cu-a sa lumină misterioasă Argintuieşte verdele şes. 
  Prin deasa frunză acestor arburi
  Auz zefirul încet şoptind:
  Lîngă morminte ast sunet simt
  Parcă ar trece zburînd o umbră.
  
  Dar totodată scapă din cer
  Senină rază din steaua nopţii,
  Şi pe tăcuta-mi frunte-ndreptată
  Lin se revarsă peste-ai mei ochi.
  
  Dulce lucire d-un glob de flăcări!
  Rază mult dragă! ce mă voieşti?
  Vii oare-n sînu-mi cel obosit
  S-aduci lumina într-al meu suflet?
  
  Sfinţita taină acestor lumi
  Te cobori oare ca să-mi descoperi,
  Taină ascunsă l-această sferă
  În care ziua te-aşteaptă mult?
  
  O-nţelepciune neînţeleasă
  Te îndreptează la ticăloşi?
  Ce! vii tu noaptea a-i lumina
  Ca dulcea rază unei nădejde?
  
  Vremea ce vine ai ca să spui
  Inimii triste ce-n veci te cheamă?
  Rază mult sfîntă, eşti aurora
  Acelei zile ce n-are-apus?
  
  Inima-mi toată se-nflăcărează
  L-a ta lucire, şi mă strămut,
  
  228
  M-aflu cu-aceia ce nu mai sunt...
  Dulce lumină, eşti al lor suflet?
  
  Tot aşa poate că se strecor
  Ş-aceste umbre mult fericite;
  Mă simt aproape că sunt de ele,
  D-ale lor chipuri înfăşurat!
  
  Ah! voi de sunteţi, umbre mult sfinte,
  Aci-n tăcere, vă rog veniţi;
  Cum sunt de zgomot eu depărtat,
  Fiţi împreună cu-a mele visuri.
  
  Dragostea, pacea voi revărsaţi
  În sîn, în pieptu-mi ce-abia răsuflă,
  Ca roua nopţii care se lasă
  Şi domoleşte al zilei foc.
  
  Veniţi!... Dar aburi, o ceaţă groasă
  Pe cer se nalţă numaidecît
  Şi peste dulcea-mi rază se-ntind,
  Piere, şi-ndată se-ntunecează.
  
    1830  
   
   A. de Lamartine 
  Lacul 
  
  Astfel tot la ţărmuri nouă împinşi calea ne-ncetată, Duşi către vecinica noapte, înapoi făr-a veni, În oceanul de vîrste noi nu vom putea vrodată 
  O zi ancora-a-ntări? 
  O, lac! abia-şi sfîrşi anul drumul ce iar şi-l găteşte, Ş-aproape de drage valuri unde ea era-a veni, Pe piatra unde-ai văzut-o, aci, iată, mă priveşte, 
  Viu singur a…m-odihni! 
  Astfel tu mugeai în gemăt sub aste stînci afundate, Astfel vîntul a ta spumă pe picioare-i arunca Şi te sfărîmai tot astfel sub coastele-ţi deşirate, 
  Unda-ţi plesnind se vărsa. 
  Ti-aduci aminte-ntr-o seară cînd noi pluteam în tăcere Şi n-auzeam de departe pe undă, sub cer lucios, Decît sunetul lopeţii ce despica cu plăcere 
  Valul tău armonios? 
  Cînd, un glas străin cu totul pe tăcere, fără veste, Dintr-un ţărm ce-aducea farmec începu a deştepta. Unda stătu să asculte, şi glasul ce scump îmi este 
  Cu-aste vorbe răsuna: 
  “O, vreme, opreşte-ţi zborul! ceasuri blînde,-ascultătoare, Opriţi cursul vostru, staţi! 
  230
  A zilelor mai frumoase plăcerile fugătoare Lăsaţi să gustăm, lăsaţi! 
  Destui ticăloşi vă strigă, ce necazu-i împresoară; Curgeţi, pentru ei grăbiţi; Luaţi cu ale lor zile grijile care-i doboară Şi uitaţi p-ăi fericiţi... 
  Dar ce cer? deşartă rugă! minutele trec, n-aşteaptă, Vremea-mi scapă, s-a pierdut; Eu zic nopţii să-ntîrzie, aurora se deşteaptă, O-mpraştie... a trecut! 
  Să iubim, să iubim dară, de secunda ce grăbeşte Grăbiţi să ne bucurăm; Vremea este fără ţărmuri, omul liman nu găseşte; Curge, şi noi naintăm!” 
  Timp gelos! e cu putinţă aceste ceasuri sfinţite, Cînd amorul în lungi unde ne revarsă fericiri, Să zboare de noi departe, asemenea de grăbite 
  Ca şi în nenorociri? 
  Cel puţin nici a lor urmă, şi ea nu stă, piere, zboară? Ce! de tot le-avem pierdute? mai mult nu le vom afla? Vremea care ni le dete, vremea care le omoară 
  Mai mult nu ni le va da? 
  Trecut! Nimic! Vecinicie! Abisuri negre, noptoase! Unde sunt zilele noastre care-n veci ni le-nghiţiţi? Spuneţi, ne veţi mai întoarce aste plăceri fioroase 
  Pe care ni le răpiţi? 
  O, lac, şi voi, stînci tăcute, peşteri şi păduri umbroase, Voi, ce vremea vă păstrează sau vă poate re-nnoi, Păstraţi ţinerea de minte acestei nopţi prea frumoase 
  Cel puţin a vă-nsoţi. 
  Fie cu tine-n repaos, fie şi în vijelie,
  Frumos lac, şi în privirea dealurilor ce-asudez,
  Şi-n aste sălbatici rîpe, şi-n brazii ce cu mîndrie
  
  Malul tău încoronez; 
  Fie-n zefirul ce suflă, ce tremură în verdeaţă, În sunetele din vale ce văile le răspund, În steaua d-argint în frunte ce albeşte a ta faţă 
  Cu raze ce-abia pătrund; 
  Şi vîntul ce tare geme, şi trestia ce suspină,
  Miroasele răsfirate din aeru-mbălsămit,
  Tot ce se vede, s-aude, toate ele ce n-au vină,
  
  Tot zică: ei s-au iubit! 
    
     
    1830  
   A. de Lamartine
  
  Toamna 
  Salutare, lemne triste, ce verzi, galbene-nnegriţi, Frunzi ce, căzînd risipite pe livezi, vă veşteziţi! Salutare, voi frumoase zile ce aţi mai rămas! În voi tînguirea firii urmează c-un slab, trist pas. 
  232
  Ea se cuvine durerii, mie-mi place s-o privesc;
  Singuratica cărare, uitat păşind, o citesc.
  
  A! să mai văz înc-o dată soarele îngălbenind,
  A cărui lumină slabă abia pătrunde sclipind
  La piciorul meu ce sună frunza, lemnul cel uscat,
  Întunericimea deasă în pădurea ce-am călcat.
  În aste zile de toamnă, cînd natura-şi dă sfîrşit,
  Dar! aflu mai mult plăcere l-al ei ochi acoperit:
  Este al unui prieten tristul rămîi sănătos,
  Este zîmbirea din urmă genei ce, lăsată-n jos,
  Moartea vine s-o închiză, mai mult a nu s-ardica.
  Aşa orizonul vieţii gata fiind a lăsa,
  A lungilor mele zile nădejdea slabă plîngînd,
  Mă mai întorc înc-o dată şi, nesăţios cătînd,
  Mă uit l-ale sale bunuri ce încă n-am întîlnit,
  Bunuri de la care soarta pîn-acum m-a ocolit.
  Frumoasă, dulce natură, soare, cer, crînguri, pămînt,
  Sunt dator; lacrima pică pe margini l-al meu mormînt.
  Ce curată e lumina! aerul plin de miros!
  L-a murindului privire soarele cît de frumos!
  Acum aş vrea şi cu drojdii să deşert acest pahar
  Amestecat cînd de fiere, cînd de dulcele nectar.
  În fundul acestei cupe unde viaţa sunt a-mi bea,
  Vreun gust de miere-aicea e putinţ-a-mi rămînea?
  E putinţă viitorul pentru mine a păzi
  O-ntoarcere-a fericirii ce n-am a nădăjdui?
  E putinţă în mulţime un suflet a fi ascuns
  Să cunoască al meu suflet, la ce voi să am răspuns?
  Floarea, căzînd jos, îşi lasă la zefir al ei miros,
  
  Şi e la soare, la viaţă al ei rămîi sănătos. Eu mor însă, ş-al meu suflet în minutul ce l-am dat Se revarsă ca un sunet melodios întristat. 
    1830  
    
     
   Lord Byron 
  
  
  Romanţă 
  I 
  A mea tînără taină afund rămîne-ascunsă În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit; Iar cînd inima-mi bate de sila ei împunsă L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit! 
  Şi singură-n tăcere o simt iar tremurînd. 
  II
  
  A mea flacără este vecinică, nevăzută
  Ca şi slaba lumină candelei sub mormînt,
  Ş-a deznădejdii rece întunecime mută
  În veci nu o va stinge; iar razele ei sînt
  
  Întocmai de zadarnici ca şi cînd n-ar fi fost. 
  III 
  Aibi-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu trece Făr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gîndi 
  234
  L-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece; Singura chinuire şi iad ce-aş suferi Este de a fi stinsă din pomenirea ta. 
  IV 
  Ascultă-mi ast din urmă glas singur pentru tine Virtutea nu opreşte a plînge pe cei morţi; În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ast bine O lacrimă să-ntimpin l-a veciniciei porţi, 
  Întîia ş-a din urmă răsplată de amor. 
    1836  
     
   Boileau 
  
  
  Poema didactică după Boileau şi Horaţiu 
  Lasă-ncolo, nu mai credeţi c-un autor fiecum, Scîrţîind numai la versuri, spre Parnas să-şi facă drum, Dacă din ceruri nu simte darul acela secret Şi la naşterea lui steaua nu l-a format de poet. 
  Voi ce de periculoasa ardoare vă-nflăcăraţi, Ce spinoasa carieră mîndri vreţi să alergaţi, Nu vă-ncercaţi pentru versuri surda a vă consuma, Nici a crede că e geniu un amor d-a tot rima. D-ambiţiuni ne-nţelepte cît puteţi vă depărtaţi Cu puterea, mintea voastră ne-ncetat vă consultaţi. 
  Singură natura poate minţile mari a crea, Ea-ntre autori talente ştie-a repărţi şi da: Unul flacără-amoroasă poate-n versuri a descri, Altul prin trăsuri plăcute epigrama-a ascuţi; Unul faptele eroici trîmbiţînd a celebra, Altul pe fluier, la umbră, păstorele a cînta. Sunt însă şi oameni care nu cunosc cît preţuiesc, Cred că sunt un geniu mare şi pe sine s-amăgesc. 
  Oricare sujet se scrie, fie simplu ori sublim, Bunul simţ s-aibă cu rima acordul cel mai intim. În van pare că-unul d-alta nu se pot apropia: Rima e sclavă şi ştie-a se supune ş-asculta; Cînd ştim să avem voinţă şi-n adins s-o căutăm, Mintea fără greutate se deprinde, ş-o aflăm. Rima la cuvînt se pleacă greutăţi făr-a-arăta Şi-l dezvoltă ajutîndu-l, în loc de a-l strîmtora. Dar ne-ngrijind-o, se scoală rebelă, n-o poţi ţinea, Şi-n loc s-o reţii, urmează înţelesul după ea. Urmaţi, ţineţi după minte, şi oricîte laboraţi, Lustru, preţ tot de la dînsa ne-ncetat vă-mprumutaţi. 
  Mulţi, împunşi d-un neastîmpăr, în fuga lor avîntaţi, Vor să-şi scrie-ale lor versuri d-ale minţii depărtaţi. În monstruoasele versuri ei cred că s-ar micşora Cînd ca lumea al lor cuget ar voi a-şi exprima; Spuneţi cugetarea voastră galant, nalt, glumeţ, uşor, Dar spuneţi-o cum se spune, pe-nţelesul tuturor, După vorbe îngîmfate nicidecum nu alergaţi, Cu termeni ce nu-şi au locul frazele nu le-necaţi. Tot spre bunul simţ să căte; dar aci ca s-ajungem 
  236
  Calea e alunecoasă şi-anevoie s-o ţinem; Puţin de ne vom abate, îndată ne rătăcim; Drumul raţiei e unul, dintr-însul să nu ieşim. 
  Un autor cîteodată, plin d-un plan ce şi-a făcut, Pînă cînd nu şi-l deşartă, nu mai tace un minut. De e palat ce-ntîlneşte, începe a ţi-l descri Şi te poartă pretutindeni, pînă cînd te-o ameţi: Ici, aproape, e o scară, o sală mai depărtat; Să vezi un balcon pe urmă! numai aur e lucrat. Loc pe undeva nu lasă, pe jos, pe sus, peste tot, Unghiuri, ferestre, plafonduri a scăpa de el nu pot. Întorc la foi, întorc iară, doar d-oi da d-un căpătîi, Ş-abia mă scap în grădină, asudat pînă-n călcîi. 
  Fugiţi de stearpa-abondanţă d-un asemeni autor, Nu vă-ncărcaţi niciodată d-amănunt obositor; Orice prea mult se va zice e săţios, neplăcut, Mintea, saţie de dînsul, îl aruncă în minut. Cine nu ştie măsura, nici a scrie poate şti; Peste alt rău dăm, mai mare, vrînd d-un rău a ne feri; Un vers nu avea putere, şi ajunge noduros; Eu mă tem d-a zice multe, şi devin întunecos; Unul n-are-atîtea dresuri, dar e gol, fără-ajutor; Altul, să nu se tîrască, se pierde de tot în nor. 
  Voiţi publica favoare după drept a merita? Ne-ncetat frazele voastre cătaţi a le varia. Un stil ce ţine tot una şi ne-ncetat uniform, Surda la ochi ne luceşte, de el caută s-adorm. Puţin se cată autorii născuţi a ne-ngreuia, Care p-un ton totdauna pare c-ar psalmodia. 
  Ferice care în versuri e dotat d-acel mister Să treacă din grav în dulce, din plăcut în mai sever; Cartea sa la cer aleasă, plăcută la cititori, La librari e ocolită foarte des de amatori. 
  Orice scrieţi, vedeţi bine prea jos a nu vă lăsa: Stilul cel mai puţin nobil şi-are cuviinţa sa. Cînd glumiţi, vorbele voastre ne-ncetat le măsuraţi; Cînd atingeţi, fiţi cu minte, singuri nu vă degradaţi; Nu-mi place de loc bufonul ce mă face, surîzînd, Cu dispreţ să cat la dînsul, chiar talentul admirînd. Respectaţi pe cititorul. Simpli şi cu artă fiţi, Staţi sublim şi fără morgă, plăcuţi şi nedresuiţi. 
  Auzul celor ce-ascultă a mulţumi dacă vreţi, O ureche ce nu iartă de cadenţă să aveţi; Înţelesul totdauna vorbele-n versuri curmînd, Să-nsemneze un repaos, semistihul arătînd; Îngrijiţi ca o vocală, repede într-al său drum Alergînd, p-altă vocală să nu-mpingă nicidecum. Fericiţi cînd orice termen l-alegeţi armonios; Fugiţi d-al asprelor sonuri întîmpin prea urîcios. Un cuget oricît de nobil, versul cel mai bun făcut Minţii nu mai pot să placă cînd urechii-a displăcut. 
  Daţi-vă ideea clară, fiţi în versuri lămuriţi, Cum să vă priceapă lumea, dacă vreţi a fi citiţi. Sunt oameni confuzi cu mintea, şi cugetările lor Sunt ne-ncetat încurcate într-o desime de nor; Lumina minţii pe dînşii nu e-n stare-a-i lumina. Cată să ştiţi, mai nainte pîn-a scri, a cugeta. 
  238
  După ideile noastre toate cîte exprimăm
  Ori le lămurim mai bine, ori mai mult le-ntunecăm;
  Ceea ce cunoaştem bine se enunţă lămurit,
  Vorbele prin care-o zicem vin pe loc şi nimerit.
  
  În orice scriere-a voastră pe sine vă respectaţi Şi-n orice exces de sacră limba s-o consideraţi. Surda sunt pus în mirare d-un sunet melodios Dacă nu e la loc vorba, dacă zisu-i vicios. Nu se miră a mea minte de un pompos barbarism, Nici d-a unui vers mîndrie şi-ngîmfatul solicism. Într-un cuvînt: fără limbă, cel mai faimos autor, Zică cine orice-a zice, e cel mai prost scriitor. 
  Orice comandă e dată, voi în pace laboraţi, Judecată, minte puneţi, repede să n-o luaţi. Un stil repede şi iute, care curge tot rimînd; Minte nu prea manifestă, judecată neavînd. Fără-a pierde stăruirea, cu încetul naintaţi, De mii de ori fapta voastră revedeţi şi cercetaţi; Neteziţi fără-ncetare şi iar o mai neteziţi, Ştergeţi, lăsaţi cîteodată, uneori adăugiţi. 
  Puţin este într-o faptă unde-erorile domnesc, Cînd schînteie şi de spirit ici şi colo cam lucesc. Toate se cuvin să fie, să se pună l-al lor loc; Începutul cu finitul răspunză cu-al lor mijloc. Arta stă-n perfecţiunea amănuntelor deplin Şi-n proporţia cerută părţilor ce se combin. Şi cuvîntul niciodată nu meargă-a se depărta De cîte vrea ca să spună, vorbe cu zvon a căta. 
  Pentru versurile voastre voi de public vă sfiiţi? Critic aspru ce nu iartă voi înşivă să vă fiţi. Ignoranţa e făcută singură a s-admira; Amici buni v-alegeţi vouă voioşi a vă cenzura, Căror să-ncredinţaţi toate ei sinceri depozitari, La orice defect al vostru să vă fie adversari. Înaintea lor nu mergeţi cu-aroganţă d-autor, Vă-nvăţaţi îns-a distinge din amic p-adulator, Căci acesta, ca să-şi rîză, s-arată-a te admira. Vreţi mai bine un consiliu decît a vă lăuda. 
  Adulatorul ţi-ncepe de la a te-aplaudi, La tot versul ce aude se face a tresări. Pe el vorbă nu-l înghimpă, tot e admirabil, sfînt, De bucurie,-l vezi saltă, de tinereţe plîngînd; El de laude-n tot locul te încarcă bucuros: Nicidecum n-are-adevărul ast aer impetuos. 
  Dar amicul de credinţă, riguros, ne-nduplecat, La defecte niciodată nu te lasă împăcat; Uşurinţa nu ţi-o iartă, făr-a fi şi mustrător, Versuri rău coordonate le pune la locul lor. Vorbele ţi le mai strînge, ambiţioasele-emfazi, Înţelesul ici nu-i place, colo — vicioase frazi. Construcţia ta îi pare puţin a se-ntuneca: Ast termen nu se-nţelege, cată a-l mai lumina. Astfel vede şi corige amicul însufleţit; Dar un autor adesea, d-a sa operă uimit, Crede c-are şi el dreptul, cuvîntul de apărat, Ca oricare ce se simte-ntr-ale sale ofensat. Tu-i zici: “Versul ăsta-mi pare nu prea bine exprimat.” El: “Domnule, cu iertare! că e versul minunat.” 
  240
  — “Termenul acesta-mi pare cam rece şi cam pompos; Eu l-aş şterge.” — “Cu iertare! ăsta-i locul mai frumos.” 
  — “Astă frază nu prea-mi place.” — “E minune! 
  
  Ce-ai să zici?” Astfel e-nţestat la toate să nu-l dregi, ca să nu-l strici. Dacă-n scrisul său vro vorbă ţi-a părut a te-nghimpa, El de asta, d-asta numai nicidecum n-o va schimba. Însă cînd vine, ţi-arată că-i place-a fi criticat, Că eşti domn p-ale lui versuri şi el ţie închinat Ş-unde-ţi place poţi a şterge, poţi s-adaugi unde vrei, Poţi corige orişiunde, voie n-ai ca să-i mai cei. Dar aste vorbe frumoase ce veni a-ţi înşira Sunt o cursă să te prinză să-l asculţi a-ţi recita. Pe-ndată-apoi şi te lasă şi, voios de muza sa, Se duce să-şi cate secul simţitor a-l lăuda; Şi mi-ţi află numa-ndată; căci şi-n seci admiratori E fertil al nostru secol, tot ca-n secii autori. 
    
     
    1836  
   Lord Byron 
  
  
  Cîntarea dracilor în preziua potopului 
  Să ne bucurăm! să ne bucurăm!
  Glasul omenesc nu va tulbura,
  Cu ale lui rugi nu ne va curma
  Din ţipăt, din joc, din zbor ce serbăm.
  Om nu va mai fi, jertfa va lipsi.
  Al nostru tiran fără de prinos
  
  Va cere-n zadar scrumul cu miros.
  Cine-i va jertfi? cine-i va jertfi?
  Şiroiul căzînd, valul alergînd
  Lumea va-nghiţi; şi vîntul turbat,
  Peste ocean zburînd dezlănţat,
  Alţi munţi va nălţa, unda volborînd.
  Blan, bluc, colcăind, flis, vluc, lung plesnind,
  Luciul lung întins va fi un mormînt,
  Mormînt de triumf, mormînt tot pămînt.
  Ha, ha, ha, ha, ha, ce luciu sclipind!
  
  Să ne bucurăm! să ne bucurăm!
  Glasul omenesc nu va tulbura,
  Cu ale lui rugi nu ne va curma
  Din ţipăt, din joc, din zbor ce serbăm.
  
  Vom vedea pierind, murind şi murind
  Neamul omenesc atît îngîmfat
  D-al lui ticălos lut de defăimat.
  A! ha! neam trufaş, te-am văzut pierind;
  Oasele-ţi albind, spălate sclipind,
  Prin peşteri, prin văi, prin munţi s-or opri;
  Apa ne-ncetat tot le va goni,
  Şi moartea cu noi va privi rînjind:
  Totul vedem rupt, susul peste subt:
  Leul verşunat, tigrul furios
  Loc îşi vor căta cu mielul fricos,
  Pare c-ar fi fraţi ş-un lapte au supt.
  Izvor cu şiroi spumegînd vîjoi,
  De sus şiroind, de jos volborînd,
  Totul dezlegînd, totul mestecînd, —
  Ce haos frumos! umed muşuroi!
  
  242
  Să ne bucurăm! să ne bucurăm!
  Glasul omenesc nu va tulbura,
  Cu ale lui rugi nu ne va curma
  Din ţipăt, din joc, din zbor ce serbăm.
  
  Moartea-apoi va sta, puţin va-nceta.
  Pe dărîmături alţi oameni mai noi,
  Mai spurcaţi, mai răi, mai vrednici de noi
  Se vor înmulţi, — ea-i va secera.
  Aste risipiri vor naşte pieiri,
  Alte fiinţi noi, veacuri, ani mai noi,
  Alte boale noi, alte dureri noi,
  Păcate mai noi, noi nelegiuiri.
  Acei muritori — ce mai muritori! —
  Vor fi însoţiţi de chin, de dureri,
  Ură şi război, muncă,-mperecheri.
  Ce mai muritori! ce mai muritori!
  
  Să ne bucurăm! să ne bucurăm!
  Glasul omenesc nu va tulbura,
  Cu ale lui rugi nu ne va curma
  Din ţipăt, din joc, din zbor ce serbăm.
  
  Aceşti omuleţi — ce mai omuleţi! —
  Vor fi însoţiţi de chin, de dureri,
  Ură şi război, muncă,-mperecheri.
  Ce mai omuleţi! ce mai drăguleţi!
  Ce mai omuleţi! ce mai drăculeţi!
  
    1837  
   Paolo Rolli 
    
    
  
  
  Depărtarea 
  Singurică şi umbroasă,
  Dumbrăvioără,-n tine viu
  Trista-mi inimă noptoasă
  În repaos să mi-o ţiu.
  
  Orice-obiect ce altui place
  Eu îl văz posomorît;
  Am pierdut dulcea mea pace
  Şi eu însumi m-am urît.
  
  Nina mea, frumosu-mi focul,
  E aci! Dorul mi-a spus.
  Vai! o caut în tot locul
  Şi ştiu singur că s-a dus!
  
  Cîte ori, frunze iubite,
  Umbra voastr-o coperi!
  Curs de ceasuri fericite
  Cît de repede fugi!
  
  Spuneţi, spuneţi, drage unde,
  Voi vedea-o eu sau nu?
  Vai! dar eco îmi răspunde
  Şi îmi par’ că zice: nu!
  
  Simt o dulce murmurare,
  Un suspin poate va fi;
  
  244
  Poate-a zîne-mi e oftare Ce îmi zice: va veni. 
  Vai! e rîul ce se frînge Printre stînci lăcrimător, Şi nu murmură, ci plînge, Că-i e milă d-al meu dor. 
    1838  
     
   P. Viennet
  
  Foile şi cărbunele 
  Lîng-o lemnărie, unde sta grămadă Una peste alta, rău amestecate, Surcele şi aşchii, a securii pradă, Ţăndări şi găteje, doage răsturnate, 
  Multe ciopliture 
  Şi sfărîmăture D-orice fel de lemne, mobile stricate, — Un groscior cărbune, cît nuca de mare, Dar viu, arzînd bine, căzu d’întîmplare Din hîrbul cu spuză, sau chiar din lulea Unui sătean care se ducea acasă Sau să-şi facă focul, să-şi cate de masă, Sau cine mai ştie ce treabă avea. 
  Aci prea aproape, după drum, nevoi
  Erau nişte foi,
  Al căror stăpîn
  
  Era un jupîn 
  Meşter spoitor, Care spre repaos capu-şi rezemase Chiar pe lemnărie, şi somnu-l furase. 
  “Ce soartă te-aşteaptă, sărmane cărbune!
  Curînd te vei stinge şi, negru tăciune
  În zece minute, bun n-a să mai fii
  Decît pe perete să scrie cu tine
  Şi să rnînjărească care cum îi vine,
  Să facă la pozne dracii de copii.
  Dar ce mai renume cînd m-ai asculta!
  Eu să suflu-n tine, şi tu-n lemnărie
  Să te opreşti ţintă şi să-ncepi a da
  Colea un foc ţeapăn! Ce mai bărbăţie!
  Ce nume ţi-ai face chiar în istorie!
  Gazetele toate tare-ar bucina! “
  
  Foile ca naiba astfel îi vorbea, Şi bietul cărbune ce nu se gîndea? Licurea acuma mereu de trufie 
  Şi de bucurie; N-apucă să zică fatalul său da, Şi-ncepu să sară sub iutea suflare, 
  Ce în şuierare Drept între surcele flacăra-l mîna. S-aprinser-acestea, ş-apoi lemnăria Luă foc întreagă, vîlvoarea se-ncinde, În aer se nalţă, volvură se-ntinde, Satul e-n pericol, şi megieşia 
  Toată se deşteaptă, Soarta-ntreag-a Troiei în spaimă aşteaptă. Hei! acum veţi zice 
  246
  Că-al nostru cărbune a cătat să fie Foarte mulţumit? Săracul pîrlice! 
  Plesnit în scînteie l-acea grozăvie, De tot împărţit, Cine-l mai cunoaşte în focul cel mare, 
  Care şi mai tare Îl făcu cenuşă în vreo-nghesuire? Pieri fără nume, fără pomenire!... Şi foile iară, cuprinse de foc, 
  Lăsate în loc D-al lor jupîn meşter, care, spăimîntat, A fost şi tulit-o din somn deşteptat, 
  Arseră şi ele Cu lemn şi cu piele, Devenind cenuşă fără de suflare. 
  Iată-vă exemplu, şi daţi ascultare Voi, care suflaţi certele civili, 
  Foi să nu mai fiţi. Şi voi, june inimi, organe docile, Care drept cărbune la suflări serviţi, 
  După sceleraţi
  Nu vă mai luaţi.
  
    1840  
   P. Viennet
    
     
  
  Coada momiţelor 
  În Simium, a momiţelor capitală,
  Printr-o moarte repede şi fatală,
  Bufonii curţii cinci muriră dodată.
  Bufon între momiţe, în neamul somifier,
  Era un post prea mare, sarcină însemnată,
  
  Un fel de minister, Pe care trei partituri briga care de care 
  Să-l poată însuşi. Căci era post c-acelea! Poporul în mişcare Sta chestia să vază cum, ce fel va ieşi. Pagonii şi loricii, maroţii şi gibonii 
  Pe capăt se-ntrecea,
  Cinci candidaţi scotea,
  
  De care să se mire din lume toţi bufonii; Şi-şi da mai dinainte Păreri şi mari cuvinte Că au şi isteciune, Şi mare-nţelepciune, 
  Şi darurile toate, un soi tot de la noadă. Şi ştiţi pentru ce oare? Pentru că n-avea coadă. Şi limbuţea prea tare că-aceast-adăugire De păr, de zgîrci, de nerve, această prelungire Absurdă a spinării e proba cea mai mare D-o minte mărginită, d-o scurtă cugetare; 
  Şi da cuvînt prea tare
  Că mintea se toceşte
  Cu cît coada mai creşte.
  
  Ieşir-atunci la lume genonii, sapajucii, 
  Talapii şi malbrucii, Momiţe lungi în coadă, şi susţineau mai tare Că minte ca să aibă şi gust, talent, ştiinţă, Prestigiu cu diplome ca cei din seminariu, 
  E foarte necesariu La o momiţă coada. Şi spre încredinţare, 
  Zicea că de spinare Şi cap, şi coad-atîrnă; şi unul la o parte, Şi alta-n jos de alta, după fireşti cuvinte, Măduva de la coadă spre cap în sus se-mparte 
  Ş-aduce multă minte. Iar cinci machii, pe care codata adunare Îi susţinea să intre la rege în favoare, 
  Spărgîndu-se striga: Că fără de această regală codătură Ce-ar fi de o momiţă? şi ce-ar mai semăna? Un monstru spăimîntabil, un OM! o pocitură! (Căci omu-ntre momiţe e proastă creatură.) Partitul de a treia pe brînci se opintea Să-mpingă înainte, să poată încăpea 
  Aleasa lor culoare
  La rege în favoare.
  
  Aceştia, fireşte, erau d-ăi moderaţi, Muţoi mai ideaţi, Un soi de popioni, De babuini, mamoni. 
  Ei nu condamnau coada, ziceau că-i lucru bun!
  Dar ei aveau codiţă! şi-n public toţi propun
  Că bună este coada, dar nu aşa prea mare,
  Şi căci excesu-n toate aduce încurcare;
  
  Nici ciunt nu este bine, nici nătărău codos, Ci colea, cum se cade, de mijloc e frumos. Şi cît pentru aceasta, madrilii-s numai buni. 
  Iar regele, cu totul uimit şi asurzit, D-atîtea mari cuvinte şi intrigi, rugăciuni 
  Cu totul ameţit, Rînd unul cîte unul se puse a-i numi În posturile nalte, să vază ce-a ieşi. 
  Şi el, şi ţara-ntreagă văzură-nvederat, 
  Ca lucru luminat, Că, cum intra în funcţii, momiţa tot momiţă; Şi coadă, şi codiţă, Şi ciontul, tot un drac: 
  De smorfuri nu se luasă, ce ştiu aceea fac. 
  Momiţa, biet, cu coada şi omul cu sistema Se crede ca e-n stare a dezlega problema; La una vedem smorfuri, la altul declamaţii; Una uimeşte bestii, şi altul stinge naţii. 
    
     
    1840  
   Sappho 
  
  
  La amantă 
  Ca zeii de ferice acela mi se pare Ce-mpins de soarta-i bună nainte-ţi va veni Şi dulcele-ţi accente, divina ta cîntare 
  D-aproape va-auzi. 
  250
  Iar faţa ta ridentă asupra lui cînd cată !... Ca un columb se bate în piept inima mea, Şi vocea mi se stinge, rămîi extaziată 
  Pe loc cît te-oi vedea. 
  Se leagă a mea limbă şi repede, subţire
  Un foc prin vine-mi curge, se varsă ca fiori;
  Mi-e negură vederea, auzul vîjîire,
  
  Şi reci mă trec sudori. 
  Ca varga toată tremur, îmi simt a mea pieire, Sunt palidă ca spicul cînd cade la pămînt, Rămîi fără suflare, rămîi fără simţire 
  Şi moartă toată sînt. 
  Ci totul să cuteze se iartă la sărac. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
    1844  
    
     
   A. Dumas
  
  Margherita 
  “Rămîi sanătoasă!” Mi-a zis, şi s-a dus. Pieptul mă apasă, Pacea-mi s-a răpus, 
  Am pierdut vedere,
  Lacrimile-mi tac
  Şi simţirea-mi piere,
  Nu ştiu ce să fac!
  
  Fruntea n-o pot ţine!
  Capul îmi e greu;
  Sînul de suspine
  Îmi arde mereu.
  
  Căci n-am ziuă bună!...
  Bunul m-a lăsat;
  Parcă sunt nebună,
  Doamne! ce păcat!
  
  Mintea stă să-mi fugă,
  Unde sunt nu ştiu;
  Sunt gheaţă în rugă
  Si arz în foc viu.
  
  Aveam şi credinţă
  Cînd eram cu el;
  Nu ştiu d-am fiinţă
  Cînd sunt fără el!
  
  Cît eram de bine!
  Stella-mi strălucea;
  Cînd era cu mine
  Toate-mi surîdea.
  
  252
  Mi-era scumpă casa,
  Căci cu el trăiam;
  Mi-era dulce masa,
  Căci cu el şedeam.
  
  Îmi plăcea lumina,
  Că-l puteam vedea;
  Îmi plăcea grădina,
  Că-n ea mă-ntîlnea.
  
  Noaptea răcoroasă
  Ardeam s-o aştept;
  Luna amoroasă
  Mi-l vedea pe piept.
  
  Fericiri nespuse
  Speram pe pămînt;
  De cînd el se duse
  Lumea mi-e mormînt.
  
  Ah! vin’, vin’ odată,
  Vino, scumpul meu!
  Căci am lumea toată,
  Am şi Dumnezeu.
  
  Faţa ta blondină
  S-o pot contempla,
  Tu — a mea lumină,
  Şi eu — umbra ta!
  
    1847  
   A. de Lamartine
    
     
  
  Poetul murind 
  A vieţii mele cupă se sparse încă plină, În lungi suspine viaţa-mi se duce şi declină: Nici lacrimi, nici suspinuri n-o pot întîrzia! În bronzul ce mă plînge în sonuri precurmate A morţii mînă rece ultima-mi oră bate. 
  Să gem oar’? sau mai bine să caut a cînta? 
  Să cînt, căci al meu suflet e încă p-a mea liră;
  Sa cînt, căci mie moartea ca lebedei inspiră
  Pe ţărmuri d-o-altă lume un grid melodios.
  Semn bun acesta este, şi geniul mi-l face.
  De este-al nostru suflet amor, cerească pace,
  
  Un cînt divin dar fie adio d-aci jos. 
  În spargerea sa lira răsună mai sublimă, În stingerea sa lampa dodată se reanimă Şi d-o lumină vie străluce, şi s-a stins; Lebăda vede cerul la ultima sa oară; Şi omul, singur omul, el numai se coboară 
  Să-şi numere trecutul, de doruri reîmpins! 
  Şi ce sunt aste zile ce omul le imploră? Un soare şi alt soare, o oră ş-altă oră, Şi cea venită-asemeni cu ceea ce s-a dus. Şi ce ne-aduce una cu ceealaltă piere, Travaliu şi repaos, dureri şi iar durere, 
  Şi noaptea peste lume, cînd ziua a apus. 
  254
  Să plîngă cîţi s-acaţă cu mîinile-ncleştate,
  Ca iedera-n ruine, de zile dărîmate,
  Cîţi văd că mai nainte nu au ce mai spera;
  Iar eu, ce n-am d-amestec nimica cu pămîntul,
  Mă duc foarte uşure, ca frunza ce-o ia vîntul;
  
  N-am rădăcini aicea să poată m-arresta. 
  Poetul e c-acele străine svolătoare
  Ce nu-şi caută cuibul pe ţărmuri stătătoare,
  Nici ramura, nici unda drept loc legănător,
  Ce nu se pun pe arbori, nici stînce, nici cîmpie,
  Ce trec într-o cîntare pe sus în melodie
  
  Şi lumea nu cunoaşte decît din vocea lor. 
  Novicia mea mînă pe coarda sunătoare
  Nu s-a condus vrodată d-o mînă instructoare:
  Nu poate să dea omul ce-nsuflă Dumnezeu.
  Nici rîu-nvaţă-a curge pe clina sa la vale,
  Nici acvila să-noate în aer p-a sa cale,
  
  Nici cum s-adune-albina din flori nectarul său. 
  Arama răsunîndă din locuinţa-i sfîntă,
  Cu mistica sa limbă azi plînge, mîine cîntă,
  Cînd naşterea, cînd moartea, cînd nunta celebrînd
  Şi eu fui ca arama prin flăcări lămurită,
  Bătură-ntr-al meu suflet şi patimi, şi ursită,
  
  Şi scoaseră-mpreună acordul cel mai sfînt. 
  Astfel în cursul nopţii o arp-eoliană Şi-amestecă cu unda plînsoarea-aeriană, Şi singură răsună cînd suflă un zefir. 
  Uimit stă călătorul, şi stă ca să devine, S-admire, să priceapă cereştile suspine Ce nouă sentimente şi cugete inspir. 
  Adesea a mea arpă de lacrimi fu stropită;
  Plînsoarea însă este o rouă fericită,
  Şi inima e jună sub cerul seninos.
  Flaconul cînd se sparge miros mai mult răsfiră;
  Să nu calci în picioare balsamul, că respiră
  
  Şi împrejur răspînde profum mai copios. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Dar timpul? Nu mai este. Dar gloria? Ce-mi pasă
  D-ast eho d-un van sunet ce secolii străpasă
  Şi jucărie lumii întotdaun-a stat?
  Voi, care îi promiteţi trofee şi domnie,
  Simţiţi a lirei mele acord şi armonie?
  
  Uitaţi-vă că vîntul deja le-a şi luat. 
  Nu vă jucaţi cu omul, cînd îi vorbiţi de moarte!
  Cu-asemenea speranţe de viitor, de soarte,
  Ce-i mai vorbiţi de glorii, d-un sunet svolător?
  Ce ! darea unui suflet! aceasta este glorie?
  O, voi, care promiteţi toţi timpii la memorie,
  
  Aveţi d-unde promite? aveţi vrun viitor? 
  Atest, ş-am martor cerul, că eu în astă lume
  Cu rîsul p-a mea buză am pronunţat ast nume,
  Invenţie fatală delirului uman.
  Am stors mult astă vorbă, ş-aflatu-o-am tot vidă,
  
  256
  Ş-am azvîrlit-o-ncolo ca pe o scoarţă-aridă, Ce buzele umane o tot resug în van. 
  În stearpa sa speranţă d-o glorie ce pasă, În cursul vieţii sale în urmă-i omul lasă Un nume ce tot scade, din zi în zi proscris; Şi timpul p-a lui valuri înalţă şi coboară Această căzătură, şi-n fine o doboară 
  În al uitării negru şi destructor abis. 
  Arunc şi eu un nume mai mult p-astă tempestă
  În voia întîmplării ferice ori funestă.
  Şi-n ce-aş fi oar’ mai mare? în ce mai glorios?
  Cînd lebăda s-avîntă spre ceruri p-a ei cale,
  Mai ştie ea de umbra a aripilor sale
  
  Ce-noată ori pe undă, ori pe cîmpie jos? 
  Dar ce cîntai, veţi zice, atît p-această lume? 
  — Întreabă filomela: aspiră la renume Cînd noaptea-ntreagă cîntă l-al apelor susur? Tot astfel cîntai şi eu, precum omul respiră, Cum pasărea ciripe, cum sună-o biată liră, 
  Cum vîntul suflă, geme, cum apele murmur. 
  Amor, cîntare, rugă, atît fu a mea viaţă; Din toate cîte omul doreşte şi învaţă, Amici, la ora morţii nimic nu regret eu; Nimic, decît suspinul spre bolta înstelată, Extazea lirei mele, tăcerea-namorată 
  A unei inimi pure bătînd la pieptul meu. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Ca pasărea ce vede prin umbrele funebre,
  Credinţa mea pătrunse ca ochi printre tenebre;
  Instinctul ei profetic destinu-mi revelă.
  Adesea al meu suflet în visele-auree,
  Pe aripe de flăcări svolînd spre empiree,
  
  Văzu divine cîmpuri, şi moartea devanţă. 
  Să nu-nscriţi al meu nume pe pietre cumpărate;
  Un monument pe suflet e mare greutate!
  Puţin nisip, ş-atîta, peste ţărîna mea.
  Lăsaţi abia un spaţiu d-o bătătură rece,
  Ca, dacă pe la groapa-mi vrun svînturat va trece,
  
  Să poată sta acolo, să poată-ngenunchea. 
  Adesea în secretul al umbrei ş-al tăcerii
  Se nalţă cîte-o rugă în arderea vegherii
  Şi află o speranţă aproape d-un mormînt.
  D-aci mult vede omul, şi alma-n neputinţă
  Ia aripi şi s-avîntă spre cer cu uşurinţă.
  
  Cînd ai picioru-n groapă, puţin eşti pe pămînt. 
  Sfărmaţi şi daţi la flăcări, la vînturi şi la unde Ast luth ce n-are sunet la suflet a răspunde; În ceruri mă aşteaptă alt luth, de serafimi. Peste curînd ca dînşii trăi-voi a viaţă În verva imortală ş-eterna dimineaţă 
  Divinelor concerte, în hor de cherubimi. 
  Peste curînd... dar moartea c-o mînă grea detună
  Ş-atinge a mea liră. Se sparge şi răsună
  Şi plînge ca o surdă în aerul deşert.
  
  258
  A şi-ngheţat, şi tace... Amici! cîntarea naltă Ca sufletu-mi să treacă în lumea ceealaltă Prin sunetul cel sacru al vostrului concert. 
  
    
     
   F. Schiller
  
  Cavalerul Toggenburg 
  “Ritter! inima ţi-ofere Tinereţe de suror; Altă dragoste nu-mi cere, Căci îmi face mare dor. Vino placid, că îmi place, Du-te-n pace, mă dileg; Plînsul ochilor ce tace Nicidecum nu-l înţeleg.” 
  El pricepe, mut cu dorul; Sîngeră determinat, Arde,-o strînge-n piept cu-amorul, Şi pe cal e avîntat. Toţi vasalii îşi adună, Toţi elveţii săi din drept; La mormîntul sfînt detună Toţi cu crucea p-al lor piept. 
  Fapte-acolo valoroase Dezvoltă eroi creştini, Coifuri, pene onduloase 
  Înspăimîntă saracini. Toggenburg poartă omorul, Teroarea la musulman. Dar în inima lui dorul E mai mare dup-un an. 
  L-a suferit, dar l-apasă; Nu-l mai poate suporta; Arme, cîmp, glorie lasă Spre-ale sale-a se-nturna. Şi p-a mării und-amară Vede-un vas vele-ntinzînd; Se-mbarcă spre scumpa ţară Unde-e viaţa ş-al lui gînd. 
  Ajungînd la castel, bate Înfocatul pelegrin... Vai? ca fulger îl străbate Răspunsul d-amaruri plin: “Este-a cerului mireasă Aceea ce cauţi tu; Ieri fu ziua cea aleasă 
  Nunta ei cînd se făcu.” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Abandonă, nu-şi mai vede Al părinţilor focar; Armele nu-şi mai revede, Nici fidelul ar măsar. De la Toggenburg apune Jos spre văi, necunoscut; 
  260
  Peste membrii nobili pune Vestmînt aspru, răsţesut. 
  O colibă izolată Îşi clădi-mprejurul ei, D-unde closterul s-arată Printre frunzele de tei. Aştepta de dimineaţă Pîn’ l-al soarelui apus, Cu speranţa mută-n faţă Şi cu sufletul său dus. 
  Către closter sus din vale Ore-ntregi în sus căta Spre fereastra scumpei sale Pîn’ fereastr-a răsuna, Pînă cînd el s-o mai vază, Pînă ce chipu-i venea Ca d-un angel dulce rază Jos spre vale-a se pleca. 
  Şi-n dulcea lui reverie Adormea prea consolat, Aşteptînd cu bucurie Al zorilor revărsat. Stete astfel zile multe, Ani întregi tot aştepta Attentiv ca să asculte Ori fereastr-a răsuna, 
  Ori dilecta să-şi mai vază, Ori chipu-i a s-arăta, 
  Ca d-un angel dulce rază Jos spre vale-a se pleca. Astfel, într-o dimineaţă Era mort tot aşteptînd, Cu paloarea morţii-n faţă, Spre fereastră căutînd. 
  
    
     
   Lord Byron 
  
  
  Arpa lui David 
  Spartu-s-au coardele arpei potente Marelui David, poetului-rege! Nu mai există a psalmilor arpă! 
  Cîţi i-asculta inspiratele-acorduri De melodie, cu inima-nfrîntă Vărsînd vărsau lacrime calde, dolente, De repentire, de rugă, d-extaze. 
  Acele lacrime varii şi multe O consacrară Domnului sfîntă. Lamente-se ale Sionului vergini, Căci iată, spartu-s-au ale ci coarde. 
  Ea străbătea prin dulcele-i accente Inimi de piatră, ca gerul de ageri, Fiilor aspri ai fărdelegii, 
  262
  Da-n ei viaţa şi le nălţa suflet; Strîmbii cu inima, strîmbii în cuget Drept se-ndrepta la potenta ei voce. 
  Arpa lui David era mult mai forte Şi decît tronu-i. Poetul trecuse Sus, mai presus decît rege la nalte: Spiritul Domnului sta peste dînsul. 
  Ea celebra a Domnului mărire, Spunea ale lui Israel mari fapte, Ea răspîndea peste văi bucuria: Tresăreau munţii, se plecau cedrii. 
  Aspirat-au şi s-au suit la ceruri P-aripe d-angeli ale ei acorduri, Si ca tămîia rămaseră-acolo. 
  D-atunci nu se mai aude-a ei voce, Ci numai amorul şi pietatea Ne răpesc sufletul prin nişte sonuri Ce ies din porţile cerului sacre, Şi-l leagănă-n visuri nalte, divine, Ce-a zilei lumină nu le-ntrerumpe. 
    1868  
 PROZĂ
 
    
     
  
  Prolog la serbarea numelui preaînălţatului nostru domnAlexandru D. Ghica 1835 aug. 30 
  Persoane: 
   TIMPUL ISTORIA POEZIA P A CEA LIBER T A T E A persoane tăcute COMER CIUL 
  TIMPUL 
  Mai vechi şi decît lumea, am fost de faţă la zidirea ei; am văzut pe rînd neamurile în zgomotul slavei şi al bucuriei, în vîrful strălucirii lor, şi m-am uitat pe urmă şi la a lor ţărînă zăcînd în tăcerea morţii, şi muşchiul veacurilor înverzea da-supra faptelor mîinilor lor. 
  Peste monumente şi generaţii am trecut, şi am văzut în urmă-mi grămădindu-se a lor cenuşă şi vijeliile veacurilor spulberîndu-o în văile uitării. 
  În zborul meu cel repede las în urmele mele veacuri, vă aduc timpii anului, icoana vîrstei voastre, fac să răsaie soarele şi să apuie întru a sa slavă; şi m-am uitat înapoi şi am văzut veacurile de la zidirea lumii ca ziua de ieri !!? Universul întreg, pămînt, stele şi toate planetele se văd supuse la a mea dărăpănare, şi însăşi lumina acestui soare se va stinge înaintea trecerii mele. Numele numai şi slava făcătorilor de bine ai omenirii sunt neatinse de mîna-mi atotdărăpănătoare; în sînul meu le port, şi vecinice ca mine vor rămînea în toate veacurile. În registrul veacurilor şi al meu sunt trecute pînă la una faptele tuturor muritorilor, de la monarh şi pînă la rob, şi îl voi deschide odată de faţă a toată lumea şi a stăpînului ei. Sunt un geniu trimis să zbor asupra universului, spre a se folosi de mine numai pînă sunt de faţă; am trecut odată — trecut sunt pentru toate veacurile. 
  Unde ştiu să se folosească de mine, zilele cele fericite ce vin după aceasta mă fac neschimbat, şi această neschimbare pare că ar zăbovi cursul meu. 
  Oarecînd în Italia m-am zăbovit între strămoşii voştri: am trăit între dînşii şi le-am adus veacul de aur. La voi am venit acum şi v-am adus ziua de astăzi, zi de sărbătoare vouă. Ferice de prinţii aceia ce şi-n viitorime îşi lasă al lor nume, un nume de mărime şi-n veci de sărbătoare. 
  ISTORIA 
  Peste veacuri priveghează al meu ochi; monarşii şi neamurile ce au fost asupra pămîntului eu le înfăţişez viitorimii astfel precum au fost: adevărul este d-alăturea mea. Egiptul, Grecia, Roma au strălucit odată; şi mi-am întors ochii înapoi, şi pare că n-am mai stat! Străşnicia legilor şi paza lor le-au înălţat întru slavă; nesocotinţa şi abaterea de la dînsele au dărîmat din temelie aceste colose de mare cuviinţă şi de libertate. 
  Marcu Aureliu, cu a sa blîndă şi înţeleaptă oblăduire, Titu şi alţii împodobesc foile mele, şi mi-e fală a-i arăta 
  266
  stăpînitorilor pămîntului; Neron mă îngrozeşte, şi cu sîngele noroadelor lui şi al mucenicilor am scris a lui viaţă, şi va fi spre vecinica ocară a puterii. 
  Pe ruinele împărăţiilor m-am aşezat, unde sila nu poate strîmtora a mea pană şi unde adevărul împărăţeşte în toată strălucirea lui şi, avînd înainte-mi umbrele celor ce au folosit şi au îngrozit omenirea, cu faptele lor am dat învăţăturile cele mai grozave şi mîntuitoare prinţilor şi noroadelor universului. Pe cît mi-au fost de dragi numele monarşilor ce au întrebuinţat bine a lor putere, pe cît am binecuvîntat a lor dragoste părintească şi închinare pentru binele supuşilor lor, pe atît mi-au fost de scumpe şi noroadele care, supuse legilor, au ştiut a preţui dorul şi ostenelile oblăduitorilor lor, a-i iubi şi a-şi încredinţa în mîinile lor a lor soartă; pentru care le-am recomandat în veci celor ce doresc a-şi vecinici a lor slavă şi fericire. 
  Strămoşii voştri, romînilor, din marea şi vestita Romă vă sunt pildă la orice mişcare a voastră. Analele patriei voastre de acum, de la descălecare şi pînă astăzi, sunt pline de neodihnă şi arareori de păcate. Toată palma de pămînt de care voi vă bucuraţi şi asupra căruia voi socotiţi nobilitatea voastră a fost stropită, ca de o rouă cerească, de sîngele moşilor şi părinţilor voştri, ce au ştiut să apere şi să vă lase drept moştenire drepturile voastre. Draga mea Pace (ia pe Pacea de mînă şi o înfăţişază înainte) vă zîmbeşte şi se statorni-ceşte în pămîntul vostru. Comerciul (îl arată cum îl ţine Libertatea de mînă), încă prunc, va creşte şi se va împuternici la sînul Libertăţii şi va îndestula casele voastre. 
  Providenţa a îngrijit de viitorimea voastră: dintre voi a ales pe bărbatul, şi numele lui este ALEXANDRU! iubiţi şi cinstiţi într-însul pe a voastră patrie, supuneţi-vă legilor al 
  cărora el este îngrijitor; uniţi întru dragoste şi ascultare, faceţi
  dimpreună cu dînsul ca fiii voştri să simtă facerile de bine
  ale aşăzămînturilor ce aţi dobîndit; şi eu voi scri epoha
  aceasta ca cea mai fericită a pămîntului vostru, şi numele
  lui, pe care îl serbaţi astăzi, va fi atunci nume de cinste şi de
  sărbătoare la urmaşii voştri.
  
  POEZIA
  
  În zborul meu cel slobod, în sfînta mea-nfocare,
  Mi-i drag a cînta prinţii şi stăpînirea lor;
  Înger trimis din ceruri fac buna guvernare,
  Pe cea rea o fac spaimă, Satan pustiitor.
  
  Lira-mi dulce suspină plăcuta pomenire,
  Zefirii p-a lor aripi o duc în veselii;
  Fiori sunt a ei coarde la fapte de-ngrozire,
  Şi sunetul ce scoate e vifor, vijelii!
  
  Virtutei eu dau viaţă, o fac sfîntă fiinţă,
  Templu-i ardic, altare, şi o-ndumnezeiesc;
  Iar răutatea, groază din neagra locuinţă,
  O naşte însuşi iadul, e biciul pămîntesc.
  
  Istoria prin mine ia chip, se-nfiinţează;
  Pe Libertatea mumă Comerciului eu fac;
  Eu Timpului dau aripi, prin mine el viază
  Şi-n veselă fecioară eu Pacea o prefac.
  
  La umbră, la izvoară, în noapte şi în rază,
  În temniţi, pe ruine eu pe vitejii cînt;
  
  268
  Păstrez ale lor fapte, fac veacuri să le vază,
  Fac vie-a lor ţărînă, dau suflet în mormînt.
  
  Cununa ce-am în mînă în veci e înverzită,
  Cînd vreun prinţ o poartă, el s-a-ndumnezeit
  E preţ al vredniciei, ea nu e moştenită;
  Ferice de acela ce eu am vrednicit!
  
  La voi eu viu acuma, şi lira-mi se-ncordează
  Să cînt vitejii voştri şi lumii să-i vestesc;
  A lor sfîntă ţărînă la glasu-mi înviază,
  Şi faptele lor toate p-urmaşi însufleţesc.
  
  Tîrgoviştea e templu l-a mea călătorie
  Şi p-ale ei ruine în pace mă aşăz,
  Şi lupte fără număr pă-ntinsa ei cîmpie
  Şi biruinţe-atîtea în faţa mea le văz.
  
  În tainica-mi privire, în dulcea mea visare
  Eu şi asupra voastră deşteaptă priveghez,
  Şi citera-mi preludă o altfel de cîntare,
  Şoptind faptele voastre ce eu le cercetez.
  
  Prinţul ce aveţi astăzi e de al vostru sînge,
  Sub el uniţi la bine puteţi multe lucra;
  Şi el prin noduri sfinte pe toţi poate vă strînge
  Şi-n inimile voastre stăpîn a guverna.
  
  În veci nesiluită, sloboda a mea liră
  În veci n-am atîrnat-o la uşă de-mpăraţi;
  Cînd îns-ale lor fapte pe ea o-nsufleţiră,
  Din veac pînă la altul în veci au fost cîntaţi.
  
  Dar mi-a plăcut adesea cu glasul veseliei Ca să unesc şi glasu-mi în sărbători obşteşti, Ş-atunci am fost eu însumi îndemnul bucuriei În templuri, în teatre, palate-mpărăteşti. 
  Ziua de astăzi fie o zi de sărbătoare; Muzic-acum răsune! Romînilor, cîntaţi! Trăiască prinţul vostru şi-n veacuri viitoare! Muzic-acum răsune! Romînilor, cîntaţi! 
    
     
    1836  
  
  Dispoziţiile şi încercările mele de poezie 
  Învăţam greceşte, cum se învăţa pe atunci, octoih şi psaltire: nu înţelegeam nimic. Într-o duminică am văzut la poarta bisericii Creţulescului lume multă adunată; am stat şi eu să văz ce este. Un fecior sau vizitiu citea în gura mare Alexandria, şi cîţi treceau pe drum se opreau şi ascultau. Cînd m-am oprit eu, citirea venise dimpreună cu Alexandru pînă la Ivantie împărat, unde zice: “Mira tebe brate”1 ş. c. l. Nu mă putui dezlipi de acolo ascultînd descrierea acelui loc plin de răcoare, de verdeaţă şi adăpat de fîntîni cu apă vie. A trebuit să tacă acel om minunat pentru mine (vizitiul, zic) ca să fug şi eu d-acolo. Am venit acasă şi am cerut foarte rebel, plîngînd, să-mi dea doi lei să cumpăr o carte. Eram rău cînd plîngeam: sculam vecinii în picioare. A trebuit să mi se dea banii, şi alergai îndată şi-mi cumpărai cartea preţuită şi plină de minuni. Dar ce să fac cu dînsa? că în mîinile 
    1 “Pace ţie, frate!” (Slav.) (n. ed.). 
  mele era mută. Vrui să citesc; cîteva slove se potriveau cu cele greceşti, dar mă împiedica o grămadă de alte încurcături ce semănau, unele, turnuri, Ä; altele, caracatiţe sau scorpii, Æ; altele, ţesturi şi ciuperci, @,¤. Tata nu eraîn Bucureşti să-mi spuie, mama ştia carte numai grecească. În via grădinii lucrau cîţiva olteni; vreo doi dintr-înşii erau cu călimările la brîu şi ştiau carte. Mă rugai de unul, care mi se păru mie mai procopsit şi pe care îl recomanda către mine şi numele lui (îl chema Alisandru). El îmi spuse, pe picior lîngă un dud favorit al meu, ce-l găurisem de mai nainte şi prin care petrecusem o funie cu mare meşteşug ca să învăţ să săr pe funie ca comedianţii ce văzusem că jucau la dulap la Cişmigiu. Acolo, lîngă acel dud, începui a slovni romîneşte: “Împărăţea la răsărit” ş.c.l. Într-o jumătate de ceas nu mai aveam trebuinţă de dascăl, începui a citi: şi în patru zile isprăvii Alexandria din scoarţă pînă-n scoarţă. Se înţelege însă că în acele patru zile dascălul de greceşte nu m-a văzut prin şcoala lui. Plecam dimineaţa să merg la şcoală, dar mă întorceam pe altă uliţă, intram prin grădină şi, pe după case, pîndind să nu mă vază nimeni, mă urcam în pod; mă băgam sub un coş şi acolo citeam vitejiile lui Alexandru cel Mare, cum s-a bătut cu racii, cu furnicile şi cu Por împăratul ş.c.l. Tot sub acel coş am învăţat să scriu şi numerele arabice pînă la 100, cum şi să scriu slovele romîneşti ca de tipar. Îmi făcusem nişte foiţe pe care scriam şi prescriam; dar vream ca cu dînsele să-mi rămîie şi numele nemuritor. Aşa, făcui altele, cărora le didei formă de carte, cu titlul ei după orînduială. Mă luai după titlul Alexandriei şi făcui şi la compoziţia mea un titlu foarte iscusit şi însemnător, după cum urmează: 
   ACEASTĂ CARTE Făcută de mine Niţă sau Ion Rădulescu1 În filele Polcovnicului Ilie (Tata) Şi cu blagoslovenia Sfinţiei-sale Frusina (Mama). 1811 
  Astfel, în patru zile învăţai a citi romîneşte, scriam numere şi mă făcui şi autor al vestitei compuneri: Această carte. Mă gîndeam eu că dacă fac la cărţi cînd sunt de nouă ani, dar cînd m-oi face mare! Eram încredinţat în mine c-o să mă fac un mare cărturar, dar nu mă credea nimeni. 
  Procopseala, însă, şi autorlîcul mi-a dat prin piele; că o drăcoaică de slujnică s-a suit a patra zi în pod să dărăcească la in, fiind vremea cam ploioasă. Eu a trebuit să ies odată din coş, dar mă primejduiam să mă vază şi să mi se dea pe faţă îndărătnicirea mea de a merge la dascăl; îmi luai inima în dinţi, ieşii din cabinetul meu de lectură (din coş) şi făcui să ţipe biata Ilinca, cît alergară toţi din casă. Mă deteră binişor din pod, mă puseră în cîrcă lui moş Mîinea şi mă trimiseră la şcoală. Dascălul mă primi în bătăi şi mă puse iar la psaltirea grecească. Eu uram cartea grecească, dar din ziua aceea 
  o urîi şi mai mult, ş-a trebuit s-o sufăr pînă cînd dete Dumnezeu ciuma de la Caragea, din 1812. Toată lumea era tristă atunci; numai eu eram vesel, c-am scăpat de dascălul Alexe şi de psalteria lui, pentru că fugeam la moşie, afară. 
    1Pînă atunci nu intrasem în şcoalele elenice, ca să mă numească Eliade. 
  Mai un an am fost slobod, şi nu-mi petreceam vremea decît la o stînă de oi, unde păstorii aveau felurimi de cărţi. Aceşti oameni veneau sărbătoarea în sat şi cătau la zodii fetelor şi flăcăilor, la un calendar ce era tipărit nu ştiu unde, că semăna slova rusească. Li se duse vestea în sat, şi fură chemaţi şi la curtea boierească (cum am zice, la noi acasă). De aci mă cunoscui cu dînşii şi nu mă mai putu ţinea în frică nici cîinii de la stînă, ce era să mă rupă o dată. Într-o vară citii cu ei împreună Poarta pocăinţei, Epistolia ce a căzut din cer, Viaţa sfîntului Alexe, omul lui Dumnezeu, scrisă de mînă, Viaţa părintelui Macarie, Avestiţa, fata Satanei, Pogorîrea Maicei Domnului la iad, şi alte vieţi ale sfinţilor. 
  Mai pe urmă veni din Braşov acestor păstori şi Istoria lui Arghir. Eu pînă atunci, din cîte citisem, ştiam pe dinafară numai Epistolia ce căzuse din cer la Palestina; îmi plăcea unde zice că se jură Hristos pe braţul său cel drept, şi cînd declamam pe dinafară, ardicam şi eu braţul. 
  Cînd văzui însă pe Arghir, eram în ceruri de bucurie: învăţai mai într-o săptămînă cîntarea întîi. Mă încurca însă că nu ştia nimeni să-mi spuie ce este muză; într-un cuvînt, eram de minune în casă cînd mă auzeau fetele spuindu-le pe dinafară, în stihuri, Istoria frumosului Arghir şi a preafrumoasei Elene. Cînd ziceam: “Hip! hop! la a mea iubită“, aveam şi biciul în mînă; plesneam cu dînsul şi săream în sus, dar mi-era necaz de ce n-are şi biciul meu puterea aceea de farmec (să mă facă să zbor). 
  Pe toamnă dete un guturai mare în toată casa şi eu, deprins din versificaţia lui Ar ghir, făcui versuri guturaiului, care începea astfel: 
   O, guturai, guturai! Mulţumeşte-te încai Că te odihneşti prin nasuri Şi prin gîturi faci taifasuri... 
  În vremea ciumei învăţasem multă carte, că eu ţineam citirea în biserica satului; alde ţîrcovnicul ajunsese nimic pe lîngă mine (o spuneau toţi sătenii). 
  Întorcîndu-ne la Bucureşti, după încetarea boalei, auzii că se plîngeau părinţii că trebuie să fi uitat eu tot ce învăţasem mai dinainte; şi cu adevărat uitasem, căci pe Macarios anir1 citeam tot atît de încet ca şi pe psalmul cel din urmă, Miros imin...2. 
  Bietul dascălul Alexe murise, şi pe atunci se dusese vestea unui dascăl, călugăr la Sfîntul Niculae, părintele Naum. Era cam departe pînă la Sf. Niculae, dar hotărîră părinţii sa mă dea acolo. 
  Începui la bietul Naum: acesta ştia elinică, dar era romîn, şi zise părinţilor să-mi ia cartea lui Papazoe ori Polizoe3. Mă puse la Istoria sfîntă prin întrebări şi răspunsuri; din greceşte îmi tălmăcea romîneşte. Din ziua aceea nu-mi mai fu urîtă cartea, în scurtă vreme mă puse la Grămatică, la Hrisorora4, la Esop, şi ajunsei în doi ani şi pînă la tom. Chipul, mergeam bine, că înţelegeam ce învăţam, pentru că bietul Naum tălmăcea băieţilor săi din elineşte în greceşte, şi din greceşte în romîneşte. 
  Trecui de aci la şcoala grecească de la Măgureanul; eram 
       1 “Fericit bărbatul...” (gr.) (n. ed.).
     2 “Mic eram...” (gr.) (n. ed.).
     3 Aluzie la abecedarul grecesc al lui Polizois Kendos, tipărit la Viena în 1803 (n. ed.).
     4 Manuil Chrysoloras, autorul operei Chestiuni gramaticale, tipărită în1488 şi apoi retipărită de mai multe ori (n. ed.). 
  274
  de vro 13 ani atunci, ş-am învăţat acolo pînă a venit G. Lazăr, în anul 1818. 
  La deschiderea şcoalei romîneşti am vrut să fac versuri, care n-au plăcut conşcolarilor mei; ei însă credeam că de pizmă nu le place. Începeam astfel: 
   Muzele la Olimp cîntă, Săltînd, cununi împletesc; Dup-a lor, dar, pildă sfînta Veniţi să mă veselesc... 
  Cînd n-are cineva ce să spuie, cînd capul îi e sec şi inima rece, atunci poate alerga la duşii de pe lume, să vorbească de muze, de Olimp, de Apolon, de Cerber, de Pluton, să grămădească vorbe d-alde astea cîte voieşte, că potriveşte şi versul şi seamănă şi a poet. Bieţii conşcolarii mei rîdeau de poeziile mele, dar eu, după cum zisei, credeam că rîd de pizmă; şi paguba era a mea, că mă necăjeam să nu mă atingă nimeni de liră. 
  La moartea mamei am vrut să fac o tragedie, pe care, 
    1
  luîndu-mă dupe titlul grecesc  ce învăţam atunci, o intitulai şi eu: Ion ţel zalnic; pentru că eram peltic pe lîngă celelalte. Pelticia nu ştiu de era firească sau cîştigată din limba grecească. Cu intrarea în şcoala romînească, slavă Domnului că m-am dres, pentru că eram prea fricos de rîsul dracilor de băieţi. P-atunci să mă fi pus cineva din cîţi zic ca să scrie romînul cum pronunţă, p-atunci, zic, să mă fi pus să fac o ortografie romînească, că s-ar fi dus pomina de dînsa, de le-ar fi rămas şi dumnealor numele nemuritor, şi mie; n-aş fi rămas un om aşa neînsemnat ca acum. 
    
  Făceam, cum zic, versuri pe moarte, zece d-o para, dar eu nu le-aş fi dat nici pe zece parale unul, pentru că le aveam dimpreună cu mine la mare ipolipsis (după cum se vorbea p-atunci). Mi se părea că pe mine m-a orînduit Dumnezeu sa luminez neamul, dar cînd îmi intră în mînă Liricele lui Atanasie Hristopol, mi se tăie tot cheful de a mai face versuri din capul meu. Le învăţasem pe dinafară, şi într-o vară mi-aduc aminte că le-am tradus toate. 
  Le-am dat dlui Carcalechi, ca să le tipărească la Buda, cînd venise aci d-lui în anul 1820; dar pesemne c-au rămas netipărite, căci eu gîndeam că cum le vor vedea la tipografie, făcute mai vîrtos de mine, şi apoi şi cu litere latineşti, numaidecît or să le tipărească, fără parale, — pentru că eu nu dedesem nici o para dlui Carcalechi. Din mila lui Dumnezeu s-au pierdut acele traducţii, şi începutul mai totdauna îl ţine cineva minte pe dinafară. Iată cum era poema dintîi: 
   Într-o zi primăvăroasă, Cîntînd prea de dimineaţă, Se coboar-o drăgostoasă Muză, dulce cîntăreaţă, 
   Ce Erato o numesc. 
   “Iată,-mi zice,-ţi porunceşte Marea Vineri, blînda zînă (Care unde-orice voieşte, De cer, de pămînt stăpînă, 
   Poruncile-i se păzesc), 
   Să fii d-acuma nainte Întru dulcea a ta viaţă 
  276
   Cîntăreţu-i plin de minte, Care cîntă cu dulceaţă 
   P-al sau fiu, dulcele-Amor. 
   Şi de ast-a ta cîntare Prin mine-ţi făgăduieşte, Şi tu-n stare de mirare Goală-n forma ei zîneşte 
   S-o vezi c-al Idei pastor”. 
   Astea toate-atunci zicîndu-mi, Mă ia-n braţe blînda muză Şi prea veselă rîzîndu-mi Mă sărută drept în buză; 
   Zboară, mă lasă; s-a dus! 
   Si îndată cum s-atinse Gura mea de sărutare, Ca prin farmecă s-aprinse Spre-a Amorului cîntare, 
   Încît arz în foc nespus. 
   Si d-atunci de voi vrodată Să încep orice cîntare, Cel dintîi cuvînt mi-arată Că ton glasul meu nu are 
   Ce Amor n-ar răsuna. 
   Acum făr-a mea voinţă Gura singură urmează Dup-a Vinerii silinţă; Nicidecum nu încetează 
   P-Amor, pe dîns’a cînta. 
   Amor, prea înfloritule, Blînd, dulce, mult iubitule, 
   Ce cîrmuieşti pe lume! Pieptul, gura, minţile, Puterile, voinţele 
   Slave-ţi nalţă sume. . . . . . . . . . . . . . . 
   (Ş. c. l., c-am uitat.) 
    1837  
  
  Gheorghe Lazăr 
  Tot era degeneraţie şi amorţeală în ceea ce se atinge de numele de romîn şi patrie, pînă să nu vie răposatul întru fericire Gheorghe Lazăr în ţara noastră. Limba începuse a se corci şi a se strica de tot: în sfintele biserici preoţii şi cîntăreţii aveau drept fală a face sfînta slujbă într-o limbă necunoscută de dînşii, şi prin urmare schimonosită în gura lor nedeprinsă cu dînsa; cîntările de slujba sfintei liturghii se tipăreau într-o bucoavnă cu literele slavone în limba grecească; preoţii de la mahalale, cum şi chiar cei de prin sate, ca să imite pe cei de prin tîrg, îi vedeai îngîmfîndu-se cîntînd: Aghios ofteos1, Acsion estin2, Os aliftos3 ş.c.l.; părinţii se bucurau cînd auzeau pe fiii lor zicînd paterimon4 şi pistevo5; 
   
   
    
     
  278
  era de jale sfînta religie a auzi cineva domneasca rugăciune, care se zice în auzul tuturor ce se află înaintea Domnului, cerînd ca să fie voia lui, precum se face în cer aşa să se facă şi pe pămînt; cerînd pîinea cea spre fiinţă, adică să nu ajungă, dupe cum a ajuns fiul omului, mai jos decît fiarele pădurii şi păsările cerului, neavînd unde să-şi plece capul; cerînd ca să le ierte greşalele întocmai după acea măsură, cum pot să ierte şi ei greşalele celor greşiţi (mare legătură! mare vorbă! mare osîndă chemată!); cerînd să-i scape de ceea ce e mai greu din toate —de a nu fi duşi în ispită. Cîtă jale, zic, era să auză norodul aceste nepreţuite şi dumnezeieşti cuvinte într-o limbă ce nu o înţelegea; şi în vreme ce bietul copil îngîna aceste vorbe cereşti, şi părinţii lui se îngîmfau de bucurie de pelticirea acestei fiinţe nevinovate, norodul din lăcaşul Domnului poate că îşi da coate şi îşi răsucea mustăţile! Cîtă jale era să auză cineva simbolul credinţei, semnul după care se cunoaşte creştinul în ceea ce crede, cele douăsprezece articole ale acelui sfinţit contract ce facem cu Hristos şi cu biserica cînd primim sfîntul botez, ale acelui jurămînt, ca să zic aşa, ce încheiem că vom păzi în credinţa noastră şi vom crede pînă la mormînt aceste douăsprezece articole întărite cu pecetea darului duhului sfînt! Oamenii vin în biserică ca să asculte cuvîntul Domnului şi să-şi aducă aminte mai des de ceea ce s-a făgăduit lui Dumnezeu contractînd cu biserica. 
  Cîtă, dar, degeneraţie era şi în religie, şi în naţionalitate cînd romînul ajunsese a avea drept fală a batjocori aşa religia, nevrînd să înţeleagă ceea ce îl povăţuieşte ea, astupîndu-şi auzul la glasul ei cel mîntuitor, punînd într-adins a le vorbi într-o limbă ce nu era a părinţilor lor şi pe care nu o înţelegea! Cînd altădată ar fi putut mai bine a se potrivi acel verset al prorocului şi împăratului: “Urechi au şi nu aud”? Tot era degeneraţie, amorţeală! Ieşind din biserică, vedeai pe jeluitor a se sili să-şi dea jalba către stăpînire în limba grecească, a se ruga de alcătuitor ca s-o facă ceva mai ielinică; cine era boier, îi era ruşine să zică că e romîn; cel cu părinţi necunoscuţi, dacă ştia două-trei greceşti, nu mai vrea să treacă de romîn, zicea că e grec. Numele de tată şi mamă erau nume mojiceşti; p-aci era să se facă şi Dumnezeu băbacă al oamenilor nobili. Aceasta era starea romînului întru aceea ce se atinge de inima şi de sufletul lui, cînd a venit Gheorghe Lazăr. Tot era degeneraţie şi amorţeală. 
  Gheorghe Lazăr s-a născut într-un sat, Avrig, lîngă Sibiu, pe moşia lui Brucăntal. Luat de mic în casa acestui magnat al Ungariei, s-a crescut cu îngrijire de către acest nobil, care a ştiut în multe chipuri a întrebuinţa bine averile sale. Mai pe urmă, prin ajutorul patronului său intrînd în universitatea de la Viena, şi-a făcut cu mare spor cursul învăţăturilor. În vreme mai de douăzeci de ani avînd înlesnire a cultiva ştiinţele în mai multe specialităţi, s-a dat mai pe urmă cu dinadinsul spre învăţătura teologiei, fiind hotărît unul dintre candidaţii de episcop al Ardealului, de credinţa grecească neunită. 
  La numirea episcopului, fiind ales preasfinţia-sa cel în fiinţă episcop, părintele Moga, Lazăr s-a hirotonisit arhidiacon al episcopiei şi s-a orînduit învăţător al tinerilor ce se gătesc pentru darul preoţiei. 
  Întîmplîndu-se oarecare neînţelegeri între răposatul şi preasfinţia-sa părintele episcopul, Lazăr a trecut în Braşov, de unde, ca un învăţător al copiilor răposatei logofetesei Bărcăneaschei, a trecut cu această cucoană în Ţara Romînească, la noi. Aci, în vreme mai mult de un an, se apucase 
  280
  de profesia ingineriei. Printr-aceasta s-a făcut cunoscut răposatului banului C. Bălăceanul, atunci logofăt de Ţara de Sus. 
  Acest boier avea o judecată sănătoasă, firească; era un tip de vechiul boierism al ţării, unul din aceia ce nu-l stricase încă moda acelui veac, adică moda de a nu fi romîn. Vorbele cele dese ale lui Lazăr asupra romînismului aflară în răposatul Bălăceanul un protector înrîvnat. Din norocire, acest boier se afla, dimpreună cu ginerele său, efor al şcoalelor (greceşti atunci). Lazăr insuflă în inima acestui romîn încredinţarea că se pot învăţa ştiinţele în limba patriei. Eforia făcu anafora către fostul domn Caragea, cerînd a se statornici o şcoală romînească în Sfîntul Sava, spre învăţă-tura ştiinţelor în limba naţională. Cuvintele acestea de “ştiinţe în limba naţională“ se părură prinţului cu totul nouă şi neputincioase de a se înfiinţa; cu toate acestea, pentru curiozitatea lucrului, porunci a se aduna divan spre a se chibzui dacă este limba capabilă de a exprima, desluşi şi dezvolta foloasele ştiinţelor. În divan a fost chemat şi răposatul Veniamin, ce se afla atunci întîiul profesor în şcoala grecească de la Măgureanul, de matematică şi de filozofie; dimpreună a fost chemat şi Gheorghe Lazăr. 
  În zadar bietul romîn se silea să arate că termenii ştiinţelor şi meşteşugurilor sunt necunoscuţi fiecărui om şi fiecărei naţii pînă ce nu cultivă ştiinţele şi meşteşugurile; în zadar spunea că limba grecească a norodului din izvorul de unde a păstrat a zice jloz şi sjoz de acolo poate cu tot dreptul să zică şi jilosoja 1 ş.c.l., şi asemenea şi romînul, de unde a păstrat a zice lucire, de acolo poate a se întrebuinţa a zice şi 
    
  perlucid, şi de unde i-a rămas vorba opăcit, de acolo poate zice şi opac; în zadar asuda romînul să arate că omul în general este primitor de idei şi că ideile, prin învoire sau prin împrumutare, pot a-şi dobîndi un nume oarecare şi printr-însul se fac cunoscute omului, sau acest nume se face cunoscut prin dobîndirea ideii ce înfăţişază; în zadar, căci la toate, din cînd în cînd, răposatul Veniamin ca un oracol repeta refrenul: dn gnetai 1. S-a spart divanul, dar Lazăr nu s-a deznădăjduit: a făcut pe răposatul Bălăceanul să ceară de la stăpînire a se deschide o şcoală romînească sub numire de a scoate meşteri ingineri, şi de a învăţa pe circovnicii ce veneau a se preoţi slujba şi datoriile preotului. Veniturile şcoalelor pe atunci era, o puţină parte, ale moşiilor mănăstirii Glavaciocului (pînă la 10 000 lei cel mult), iar cea mai mare parte — din contribuţia preoţilor. Argumentul acesta, de a se împărtăşi şi preoţia din foloasele banilor cu care ea sprijinea şcoalele, erau cam tare, şi dreptatea striga pentru aceşti birnici bisericeşti. 
  În sfîrşit se puse la cale a se întocmi şcoala în ruinele Sf. Sava; se scoaseră făurăriile din zidirea unde se află acum Muzeul Naţional şi Biblioteca, şi se numi Lazăr dascăl de bogoslovie şi de inginerie (aşa îi zicea). Începu la anul 1818, luna lui august. Avea vreo cîţiva grămătici sau ţîrcovnici, ce se găteau a se preoţi şi pe care îi învăţa catihisul şi slujba bisericească; îi dideseră şi vreo cîţiva panachideri sau ucenici din şcoalele din Colţea şi Sfîntul Gheorghe. Aceştia abia ştiau să slovenească, şi Lazăr trebuia negreşit să iasă cu dînşii la cîmp, cu masa de inginer şi cu astrolabul, ca să ardice harte din triunghi în triunghi; trebuia să le spuie că tustrele unghiurile unui triunghi sunt dopotrivă unui jumătate de 
    
  cerc, că unghiurile alterne şi întivitoare la vîrf sunt dopotrivă; să fi-ndrăznit numai a nu-i învăţa deodată d-alde astea şi a nu-i pune să caute cu un ochi închis prin crăpătura dioptrii, arătînd că trebuiesc copiii pregătiţi spre aceasta cu alte învăţături, că numaidecît l-ar fi botezat, după cum îl şi botezaseră, de cearlatan ce nu ştie să înveţe ingineria. “Inginerie vrem noi, dascăle, să ne măsoare băieţii moşiile, şi de inginerie apucă-te să-i înveţi, că socoteală învaţă ei în toate băcăniile.” Se bătea omul cu pumnii în piept şi ardica mîinile la cer strigînd: “Doamne! pînă cînd anii blestemului?” Acestea erau curate vorbele lui în ceasurile mîhnirii. 
  Mai în toamnă, în acelaşi an, părăsi Caragea scaunul domniei; Veniamin, prin hotărîrea guvernului vremelnic sau a căimăcăniei pămînteşti, se exilă pentru un cuvînt ce făcuse cu un an mai nainte la slujba de îngropare a răposatului banului C. Filipescul. Clasele greceşti de filozofie şi matematică se sparseră; şcolarii începură a deosebi că alta este limba elenică şi alta sunt ştiinţele, care se pot învăţa în orice limbă. La Veniamin trecuseră aritmetica, o parte din geometrie şi cîteva capete din filozofie. Lipsa unui profesor de a-i conduce pînă în sfîrşit cu lucrul început, curiozitatea de a vedea practica la cîteva principe de matematică teoretică ce luaseră, acea practică cu care se căznea bietul Lazăr să facă din nişte bucheri ingineri din cap pînă-n picioare de porunceală, telios telefteon1, traseră în Sfîntul Sava pe toţi şcolarii din clasele dintîi ale şcoalei greceşti, în capul cărora era 
  I. Pandeli (ce a murit la Paris), Năneşti, Cernovodeni, Oreşti, Darvari, Merişeşti, Ştefanopoli, Tomeşti, Crăsnari, Mălineşti, Paladi, Măineşti şi alţii, şi eu în urma lor, umplură băncile clasului de inginerie. Se bucura Lazăr cînd văzu pe Pandeli 
    1 Ultima (cea mai înaltă) perfecţiune” (gr.) (n. ed.). 
  cu creta în mînă făcînd pe tablă expoziţii matematice. Tocănea creta pe tablă, mîna mergea iute făcînd deosebite formule, dar gura se îngîna, pentru că în momentul acela se căznea să-şi facă nişte fraze dibuite romîneşti; încurca din întîmplare nişte vorbe cîte pot veni în gura unui şcolar ce abia a început ştiinţa şi va să se exprime în altă limbă, iar nu în ceea ce a învăţat. 
  Îndată Lazăr începu a traduce cursul de matematică al lui Wolf şi de filozofie al lui Kant. În vreme de un an, şcolarii ajunseră departe. Pe moşiile Tării Romîneşti începură a flutura steagurile noilor ingineri; începură a se trage de mîna romînilor triunghiuri înţelese. Era o bucurie să vază cineva copiii, unii îndreptînd linia cu momîi, scoţînd pălăria şi făcînd semn strigînd: “la dreapta, la stînga”; alţii îndreptînd şi scuturînd lanţul ce şerpuia prin iarbă; alţii aşezînd şi nivilind masa. Se trăgeau linii, se făceau triunghiuri, din triunghi în triunghi se încheia planul, compasul începea a păşi pe hartă şi spunea stînjenii de la o momîie pînă la alta; lanţul făcea încercarea, şi sătenii, ce erau spre slujbă, începeau a-şi da coate şi a şopti că dracul din sticluliţă îi face să ghicească (aşa li se părea lor acul magnetic sau busola, ce-l vedeau jucînd). Bietul Lazăr aprindea pipa şi, petrecîndu-şi mîna asupra pieptului, i se inundau obrajii de lacrimi. 
  N-a trecut mult, şi la moşiile de măsurătoare nu mai era trebuinţă de fiinţa de faţă a profesorului. Cîte un şcolar, doi împlinea slujba cu cea mai mare scumpătate. Epitropii de la mănăstiri, egumenii veneau cu mulţumire la şcolarii din Sfîntul Sava ca să le scoată copii după hartele moşiilor mănăstireşti, pentru că aceşti şcolari lucrau ieftin, pentru două pricini: întîi pentru că erau băieţi, şi a doua pentru că erau romîni, şi ştii, lucrul romînesc nu e aşa scump. Mă tot 
  284
  miram într-o zi de duhul meu, cînd epitropului din Colţea i-am făcut trei copii de harte, pentru care am putut să-i iau şase rubiele. Mi se părea că l-am înşelat; mi se părea că de mi-ar încăpea pă mînă cîţiva oameni aşa de simpli, care să nu ştie de cîte parale vopsele pot să meargă la o hartă, eu m-aş face în scurtă vreme un om cu căpitălaşul meu, care să treacă şi peste o sută de lei. 
  Şcolarii deteră învederate probe de capacitatea şi rîvna profesorului. Eforia şcoalelor începu a se gîndi ca să înmulţească catedrele romîneşti, şi spre aceasta să trimită cîţiva tineri în Europa spre învăţătură. Se aleseră: părintele Ef. Poteca, L. Pandeli, S. Marcovici şi C. Moroi. Eu, după cum venisem în urmă, rămăsei şi acum pe dinafară, tocmai la vremea mesei. Dar mai mi se mulţumi ambiţia cînd văzui că mă aleseră de tare şi mare profesor ajutor lui Lazăr de aritmetică şi geometrie, cu plată de 100 lei pe lună, şi cînd văzui că pe fiecare lună o să am cîte un capital ce îmi închipuiam să mi-l fac înşelînd la epitropi, făcîndu-le harte. 
  Pe lîngă acestea, Eforia a mai aşezat două catedre în şcoala romînească: una de limba latină şi alta de cea franţuzească; pentru amîndouă a numit profesor pe răposatul Erdeli. Acesta îşi începu învăţăturile sale şi traduse întîiaşi dată în limba romînească pe Zgîrcitul de la Molier şi pe Pom-pei de la Corneil, pentru tinerii ce se întreceau să facă şi ei teatru romînesc, în vreme ce grecii făceau pe al lor. 
  Lazăr trecu cu filozofia în metafizică, şi fiindcă avea şi alt clas, de trigonometrie, clasul de logică rămase vacant. Ca să îndestuleze şi pe alţi tineri ce erau pregătiţi a asculta logica, fu însărcinat şi cu clasul acesta tot Erdeli, şi începu logica lui Condiliac1. 
    
  Aceasta fu o ispită lui Lazăr; îl supără să nu vază o sistemă urmată; simţea şi cunoştea amestecul ce ar fi urmat în învăţătură; se vede silit sau el a schimba pe Kant, sau Erdeli pe Condiliac; cu toate că, ce este drept, vrea mai bine să rămîie jos Condiliac pe lîngă Kant. Lazăr, cu toate că cunoştea bine limba franţuzească, cu toate că trăise între francezi în vremea armiei lui Napoleon, pe care îl iubea dimpreună cu francezii lui şi vorbea adesea de dînşii, însă filozofia franţuzească zicea că trebuie să-şi scoată căciula înaintea celei nemţeşti, şi prin urmare pe Condiliac, cu toate descoperirile sale, nu-l avea de mare lucru în filozofia veacului. 
  Copiii cei noi n-au făcut mare treabă cu acea logică; ea însă şi-a dat foloasele sale şcolarilor celor vechi ce mergeau să o asculte de curiozitate ca auditori; că, pe de o parte, aceştia începură a compara în duhul lor aceste două sisteme şi, trăgînd oarecare adevăruri din alăturarea ideilor, alergară numaidecît ca auditori şi în clasele greceşti, ce se restatorniciseră atunci sub răposatul Vardalah. 
  Acesta, pe lîngă lectura şi analisul poeţilor greci, a făcut un curs de retorică a sa şi cursul de ideologie al lui Trasi1. 
  Iatropul, mai dinainte încă, făcuse acest curs de ideologie şi de matematică al lui Lacroa2. 
  Canela începuse matematica lui Francheor3 şi o istorie naturală, culegere a sa. 
  Ghenadie, pe lîngă analisul oratorilor greci, a făcut şi un curs de istoria universală. 
  Îndrăznesc a zice că niciodată, de cînd este Ţara Romînească,
   
  286
  şcolile n-au împrăştiat atîtea cunoştinţe ca atunci. Trei filozofi se auzeau pe catedrele capitalei: Kant, Condiliac şi Trasi, şi trei matematici: Wolf, Lacroa şi Francheor. 
  Clasul de retorică şi literatură avea peste 50 şcolari filozofi. Şcoalele cu adevărat nu erau patriotice, dar prin dreapta jude-cată a profesorilor greci de atunci ajunseseră cosmopolite. Filozofia înfrăţise pe şcolarii greci cu romîni, pierzînd grecii rugina pedantismului vechi şi cunoscînd prin filozofie folosul ştiinţelor învăţate în orice naţie în limba sa. Farmecul frumuseţii limbii greceşti vechi şi fanatismul ce putea ea să insufle celor ce se năşteau numai într-însa didese loc adevărului filozofic. Profesorii spuneau în clas că şcolarii greci trebuie să fie recunoscători ţării că cu a sa cheltuială ţine învăţători spre cultivarea lor, şi romînii trebuie să fie blînzi şi vrednici de acel sentiment care mişca a se face nişte asemenea aşezăminte, adică vrednici de sentimentul ospitalităţii şi al generozităţii. Şcoalele atunci abia aveau un venit peste tot de vreo 60 mii lei. Ce lipsea din venitul şcoalelor se adăuga la rîvna profesorilor, şi se potrivea lucrul. 
  Lazăr a fost profesor la Sfîntul Sava patru ani cu mare rîvnă. El slujba sa niciodată nu şi-a socotit-o drept o profesie, ci o chemare, o misioană. Avea vreo douăzeci de şcolari regulaţi; dar cînd făcea lecţie de filozofie, sala gemea de auditori, în capul cărora era răposatul Alexandru, tatăl ofiţerilor Tel. Toată destoinicia avea acest învăţător atît de făcător de bine romînilor. Pare că era într-adins preursit pentru a deschide un drum de regeneraţie. El îşi simţea vocaţia sa. Cînd se afla în clas, el vorbea însuflat. Catedra lui semăna un amvon; vedea cineva cum i se bate pieptul. Cu mîini pline în orice ocazie, arunca seminţele romînismului şi naţionalităţii. 
  Poate cineva să vază energia şi hotărîrea lui din cuvîntul următor1, ce l-a compus la înscăunarea de mitropolit al Tării Romîneşti a răposatului Dionisie. Pînă atunci pe scaunul mitropoliei stătuseră mitropoliţi greci. În vremea răposatului domn Suţu s-a restatornicit mitropolia romînească. Poate oricine socoti cîtă era hotărîrea acestui bărbat cînd, în vreme de domnie străină şi sub un guvern ca cel de atunci, a avut curajul a rosti un astfel de cuvînt. Nu era aşa lesne a haracteriza cineva pe acele vremi ce va să zică fanariot; el însă, vorbind de romîni, în acest cuvînt zice: “bine gătiţi spre slujba vrăjmaşului omenirii, răpitorul casei părinteşti”. 
  Cum putea altul mai bine sub două nume atît de însemnătoare şi de îndrăzneţe să arate acel machiavelism infernal ce a stat biciul şi ticăloşia a două naţii întregi, romînilor şi grecilor? 
  Cuvîntul acesta, ca să-l rostească în adunarea boierilor la Mitropolie, s-a dat să-l înveţe părintele David, cel acuma în fiinţă econom al sfintei Mitropolii. Se pierduse acest Cuvînt, dar mulţumită părintelui economului David că a ştiut să-l păstreze. 
  La 1822 Lazăr s-a bolnăvit în Sfîntul Sava, apăsat de multe mîhniri şi nenorociri. A scris fraţilor săi la Avrig să vie să-l vază. Aceştia, sosind în Bucureşti, l-au găsit într-o căscioară la Tîrgu d-afară, în prejmă unde îmi am casele şi tipografia. L-au ardicat bolnav şi l-au dus în locul naşterii sale. Acolo peste curînd şi-a şi dat obştescul sfîrşit. 
  Călătorule romîn, cînd treci de la Braşov la Sibiu, în satul Avrig, în mîna dreaptă d-alăturea drumului este o bisericuţă. Acolo e mormîntul lui Gheorghe Lazăr. O cruce albă 
    
  288
  de marmură este frumosul lui monument, monument vrednic de un om ce a ştiut răbda în viaţa sa. Sărută acea cruce şi vei citi pe dînsa următorul epitaf: 
  CITITORULE, CE EŞTI AM FOST;
  CE SUNT VEI FI;
  GATEŞTE-TE DAR.
  
  GHEORGHE LAZĂR 
  Frumos epitaf şi frumos adevăr, vrednic de acela pe care oamenii îl pregăteau de episcop, şi Dumnezeu, cînd toate ajunseseră degeneraţie şi amorţeală, îl hotărîse pentru regeneraţia romînilor. 
  
    
     
  
  “Bată-te Dumnezeu!”  Coconiţa Drăgana  
  Coconiţa Drăgana s-a crescut cu bună ducaţioane la părinţii dumneaei. Ninecuţă-sa, pe lîngă celelalte, a învăţat-o şi meşteşugul zugrăviei: ştie de minune a-şi încondeia şi îmbina sprîncenele şi, cînd voieşte, se face albă ca peretele şi roşie ca racul (şi nu ştiu cum se întîmplă, că dumneaei mai totdauna este astfel) şi e frumoasă de minune. 
  Acum nu mai este fătă mare, e cu casa dumneaei, cu boierul dumneaei. Cînd a ieşit din braţele părinţilor, băbăcuţă-său i-a dat o zestre bunicică, între care se cuprind şi cîteva suflete de ţigani (pentru că băbăcuţă-său e creştin bun şi i-a dat Dumnezeu putere şi peste sufletele ţiganilor; cînd va le vinde, le dă de zestre, le dăruieşte, le face danie pentru iertarea sufletului său, ba încă, cînd va voi, le poate da şi dracului). Ninecuţă-sa iară i-a dichisit bisahteaua şi i-a pus înăuntru, cu toată rînduiala şi cu toată dragostea părin-tească, felurimi de sculişoare: sticluliţa cu stricat, pe care dumneaei îl numeşte dres, pămătuful, alune arse îndestule, făcăleţe mititele de paie de mătură alese, firele de ibrişim, hîrtiuţele cu stiubeci, pudră, făioară, rumeneală ş.c.l., strînse, rînduite foarte binişor; o, ce dragoste părintească! nostimă şi tinerică o să mai fie coconiţa Drăgana! 
  Boierul dumneaei, nu ştiu cum îl cheamă, dar e om al trebii, scoate lapte din piatră. Oamenii îi zic neiculiţă, iar cocoana dumnealui îi zice: frăţico. E un bărbat bun frăţica, nu ştie ce să mai facă soţioarei dumnealui; se miră şi de ducaţioanea, şi de frumuseţile coconiţei dumisale. 
  Coconiţa Drăgana am zis că are de zestre şi suflete de ţigani, şi fiecare are cîte un nume, două, deosebite, peste acelea ce i le-a dat alde cumătrul. Pe biata baba Stanca o cheamă cioroaica a bătrînă; pe Ioniţă băiatul îl cheamă diavolul de buzat; pe Măriuţa fata, împeliţata; pe Călin bucătarul, baraonul de rîtan ş.c.l. 
  Coconiţa Drăgana ştie bine să vază de casă, este şi econoamă bună. Pe scară mai nu e niciodată măturat, ca să nu se tocească treptele; în pridvor, în sală lipsesc cîteva cărămizi de cînd trăia răposatul socrul coconiţei. Casele dumneaei sunt o pereche de case, cum am zice o odaie în dreapta şi alta în stînga, sau două d-o parte şi două de alta, sau mai ştiu şi eu cum; destul că v-am spus că sunt o pereche de case. Nu cereţi şi dumneavoastră socoteala de toate pînă într-una. Cînd era copilă, dumneaei pomenise la părinţi masă 
  290
  rotundă pusă în pat; de la o vreme însă încoace masa e la modă să fie în mijlocul casei, sau rotundă, sau în patru colţuri. La masă, pentru economie, acoperişul şi şervetele nu prea sunt curate, ca nu cumva cu deasa spălătură şi frichinire să se rupă curînd; tacîmurile mesei nu prea seamănă unul cu altul, şi furculiţele, de la patru şi trei dinţi, ajung cu adevărat furculiţe cu cîte doi dinţi, şi care rămîn numai cu unul, acelea se pun în coada mesei; şi multe economii de acestea, ce ne aduc aminte de veacul de aur în toată pulberea şi murdalîcul lui cel primitiv, amestecat şi cu argint-viu. 
  Dumneaei, pentru dragostea ce are către frăţica şi către toţi prietenii, mîncînd ciorba şi bucatele, ia tot de la un loc; cum am zice: scoate lingura din gură, o bagă iar în castronul cu ciorbă, iar o bagă în gură, iar o bagă în castron, şi aşa mai încolo. De multe ori, cînd mănîncă lapte, rumeneala de pe buze începe a-i da culoarea roşatică. Ioniţă băiatul e un sufragiu dibaci: cînd schimbă talerele are un talîm minunat, aruncă tot după uşă, unde aşteaptă pisica şi căţelul, învîrteşte otrepul o dată pe taler, ţi-l face de sticleşte şi pe urmă iar ţi-l pune pe masă, ca să-ţi facă poftă de mîncare. Ce e drept nu e păcat, coconiţa Drăgana are o regulă minunată şi în casă, şi la masă. Să vedeţi însă de ce: să lăsăm că dumneaei, după cum văzurăm, este o femeie rară şi vrednicuţă, apoi nu ştiu de unde pînă unde, că a căpătat şi un drept mare să-şi facă vătaf de curte pe însuşi Dumnezeu. Eu nu crez una ca aceasta, însă dumneaei pe tot ceasul ne-o spune; căci, cînd n-are dumneaei chef de bătaie, atunci pe toate slugile, pe toţi oamenii din casă îi trimite să-i bată Dumnezeu. 
  Ia să vedeţi cum se fac trebile în casa dumneaei. Să luăm, spre exemplu, vremea cînd se întoarce frăţica de la curte; pentru că, să le spuie cineva toate, unde mai are vreme? Cu toate acestea n-ar fi rău să mai adauge cîte ceva cum îşi mînă trebile cînd se găteşte să meargă la nuntă, la bal sau şi la biserică — pentru că dumneaei merge şi la biserică, mai vîrtos cînd are să arate lumii că nu cutează nici o marţafoaică să-i meargă înainte la mir. Odată s-a întîmplat una ca aceasta şi s-a făcut lucrul dracului în toată mahalaua; dar mai spuie şi alţii cîte mai ştiu! 
  Aci să luăm vremea cînd se întoarce frăţica de la curte cu călimările la brîu sau (de e îmbrăcat nemţeşte) cu cravata răstignită pe piept — pentru că şi dumnealui se ţine de modă. 
  La scară, în pridvor, sunt cîţiva hamali ce se ţin după un jupîn ce strigă: “Marfă! marfă!”, cărînd teancurile în spinare. Jupînii sunt înăuntru vreo patru, şi coconiţa, greceşte sau turceşte în pat, făcută foc: 
  — Dar bată-te Dumnezeu, jidane! cînd ţi-am mai luateu marfă şi nu ţi-am plătit? Auzi, bată-l Dumnezeu, frăţico! mi-am luat cîteva fleculeţe, şi acum nu va să le lase; zice să i le plătesc! bată-i Dumnezeu să-i bată de ovrei! n-au lege, afurisiţii! Ce e, mă jidane? cine o să-ţi mănînce banii? Lasă marfa aci ş’ei veni altădată, ludo! 
  Bieţii jupîni încep a da din cap, încep a lega marfa şi se duc să vie altădată după parale, şi altădată, şi altădată... 
  Acum coconiţa îşi aduce aminte că trebuie să gătească de masă, pentru că am spus că dumneaei este foarte îngrijitoare. Călin în vremea aceasta şade pe vatră la cuhnie, cu nasul pe tăciuni, cu ciubucul ăl scurt între dinţi, la o parte; tocmai cînd da cu unghia degetului celui mare în cenuşa lulelei, coconiţa bate în palme în pridvor: 
  — Bre! n-auziţi voi, cioroilor? bată-vă Dumnezeu! Dracu 
  o să vă ia! Măriuţa, fata, abia azi scoase din fiare şi din coarnele de 
  292
  fier, pentru că, cu cîteva zile mai nainte, avusese păcatele să spargă o sticluţă cînd se gătea coconiţa Drăgana să meargă la bal. Ce va fi fost în sticluţă, nu se ştie; biata Măriuţa însă crede că va fi fost ceva scump, pentru că apa ce s-a vărsat pe jos albise scîndurile întocmai ca obrazul coconiţei. 
  Aşa zisei că coconiţa bate în palme şi slugile aleargă grămadă, şi Măriuţa cu ei, Călin cu părul vîlvoi, pentru că căciula (de va fi avut căciulă) căzuse jos, izbindu-se cu capul de corlată, cu poturii fără copci pe picioarele goale şi cu un fel de fotă dinainte. 
  — Rîtane, gata sunt bucatele? c-a venit coconul! 
  — Piper şi oţet nu e, coconiţă, să fac perişoarele. 
  
  — Dar bată-te Dumnezeu, baraoane! afurisitule! acuma îmi spui? 
  — Vezi că aveai treabă cu jidanii ăia.
  — Şi mai răspunzi, bala dracului? unde e diavolu de Ioniţă?
  
  — Aci sunt, coconiţă.
  — Uite, pînă nu s-o usca scuipatul să fii aci, diavole, că vai de pielea ta! Du-te curînd, ia vin, oţet, untdelemn şi piper; şi vino de pune masa. 
  — Dă-i să ia şi sare, coconiţă, că n-am ce pune în solniţe. 
  — Na, şi nu mai căsca gura... Uite, bată-l Dumnezeu, că mai şade! ce stai, buzatule, şi te uiţi la mine? Fa, împeliţato! ce? îţi vine rău fără coarne? Dar lasă, Avestiţo, că nu te las fără dînsele... Nu vezi c-a venit coconul? Mergi în casă, teşmenito! 
  — Soro, dar ce nemăturat e în casă! 
  — Apoi s-o bată Dumnezeu pe cioroaica a bătrînă! D-osută de ori i-am tot zis astăzi, şi nu-ş’ ce face! 
  — Vezi că cu jidanii ăia mai putea cineva să stropească ori să ia mătura în mînă! 
  
  — Auzi! auzi? baraonoaica dracului! şi încă mai răspunzi, bătu-te-ar Dumnezeu de afurisită? Lasă că ţi-oi scutura eu praful de pe tine! 
  E cîţiva ani acum de cînd s-a măritat coconiţa Drăgana şi are şi copii, cărora ţiganii le zic “coconaşii”; dumneaei însă le zice: diavolul de Iancu, diavolul de Alecu. Copiii iau casa în cap şi coconiţa Drăgana strigă: 
  — Tăceţi, stîmpăraţi-vă, diavolilor, bată-vă Dumnezeu! viu la voi! Oh, frăţico, mi s-a mîncat de carne cu satanele astea de copii! 
  Hei! ce gîndiţi? cum să nu meargă bine unei astfel de case, unde coconiţa Drăgana pe Dumnezeu şi-l făcuse singură, încă de cînd era la ninecuţă-sa vătaf de curte, sau armaş, sau zapciu! Dumnezeu nu mai are acum decît să stea cu gîrbaciul în mînă, să tot dea cînd în unul, cînd în altul, unde va porunci coconiţa: patt, plici, chiutt, puf! 
  — În cine să mai dau, coconiţă? să dau şi în frăţica?
  — Dar să-i bată Dumnezeu pe toţi, că s-au pus să-mi mănînce zilele! 
  — Auzi?!... ia-l de păr, ceauş arhanghele, că coconiţa a zis să tîrnuim niţel şi pe frăţica. 
  
  Iar bună casă! Trebile merg ca găitanul: vătaf de curte are bun coconiţa, — şi n-are de ce nu avea, căci e şi creştină bună, după cum am zis, fiindcă vinerea nu lucrează, duminica merge la biserică (mai vîrtos cînd frăţica i-a făcut şi ceva nou), gătiţică, înţepată,-ntindicheată. 
  Ce zici, dragul meu cititor? cînd s-ar uita Dumnezeu la noi, pe cine ar bate? pe bieţii ţigani, sau pe noi ăştia, ce fără ruşine ni l-am făcut întocmai ca pe un armăşel? Eu însă isprăvesc: milui-v-ar Dumnezeu, coconilor şi coconiţelor, să cunoaşteţi ce ziceţi şi ce faceţi! 
    1839  
    
  294
    
    
  
  Coconul Drăgan 
  Frăţica, scumpul jumătăţoi al coconiţei Drăgane, s-a fost chemat şi dumnealui coconul Drăgan şi noi nici nu ştiam. E mult de cînd se împărtăşise publicului portretul acestei coconiţe şi lumea nu ştia nimica despre boierul dumneaei, pentru că nu era aşa ieşit la obraze. Trebuie însă sa vorbim ceva şi de dumnealui, căci acum e între oameni. 
  Coconul Drăgan e un fel de bădăran boierit, care se ţine mereu de moda veacului. În vremea de mai nainte, după cum am zis, era un neiculiţă de minune, om al trebii, scotea lapte din piatră, pupa pe romîn în bot şi-i lua din pungă tot; sau, dacă nu vrea hoţul de romîn să-i dea, atunci... atunci tîrnuit, scuturat, cu părul vîlvoi ţi-l băga (după limba dumnealui) la obedeală, îi da fum de ardei, şi lasă-l în pace apoi... De cînd am scăpat de acele vremi afurisite, după care suspină toţi Drăganii din ţară, coconul Drăgan se făcu un patriot grozav, năbădăios, numai foc şi inimă albastră pentru patrie (însă numai cînd nu e în slujbă, ca să se ştie). 
  Acum, slavă Domnului că e în slujbă; şi a fost mare bucurie în casa dumnealui, căci slujbuliţa i-a fost cam bunicică, de mult era aprins de patriotism ca să o dobîndească. Lumea zice că, cînd s-a pus în această pîinişoară şi s-a dus acasă, ar fi intrat cu un aer foarte greu şi îngîmfat şi semăna, povestea ăluia, că ar fi zis: “Bucură-te, poartă, bucură-te, scară, bucu-ră-te, uşă!” ş.c.l.; noi însă nu credem. Coconiţa dumisale acum a luat un aer cumsecade, dar de vestitul “bată-te Dumnezeu!” încă nu s-a dezbărat. 
  Coconul Drăgan e în slujbă acum şi e numai foc, plin de activitate, un diplomat iscusit; aleargă în sus, în jos; cînd îl cauţi, îl vezi cu gazete în mînă; cînd îl cauţi, se face că e zăpăcit, capul îi e cît o baniţă, tot cu duşii după lume are d-a face. Va fi făcînd vreo treabă? Dumnezeu ştie, că noi nu vedem nimic, şi nici dumnealui nu vede mai nimic, mai vîrtos din ale trebii. Are cîţiva subalterni ce şi-au pierdut cumpătul de cînd a venit pe capul lor, pentru că coconul Drăgan e mîndru, bădăranul: ca Satan, ţanţoş, mojicos, nu-i ajunge nimeni nici cu strămurarea la nas; mai vîrtos cînd se gîndeşte la evghenia dumisale, îl apucă capul. Înfruntă, strigă, ba încă (după limba dumnealui) şi ocăraşte, cînd nu e vremea nici de înfruntat, nici de strigat şi cînd bieţii oameni nu s-ar lăsa una cu capul (cu iertăciune) să-i ocărască. Coco-nul Drăgan zice că ştie şi carte: nemţeşte, franţuzeşte, păsăreşte, afară de romîneşte, pentru că, cînd era copil, cartea romînească era cartea mojicilor, şi dumnealui bine vedeţi dumneavoastră că este evghenis ca aceia. Cînd te duci la dumnealui, sau acasă, sau la slujbă, de se va întîmpla să fii ceva mai ipochimen, sau cel puţin fecior de boier, îl vezi mai dezlegat la limbă; cînd îl cauţi e vorbă multă, adică sărăcia omului; iar de vei fi d-alde terchea-berchea, e posac ulubeasnea. Subalternilor săi le măsoară vrednicia cu un cot al său deosebit de genealogie şi de evghenie. Cînd a intrat în slujbă, şi-a făcut o listă de toţi impiegaţii săi, ca să vază cîte nume se sfîrşesc în an şi în esc şi cîte nu; şi iar cele în an şi esc cîte au reputaţie istorică şi cîte nu; şi apoi cele cu reputaţie istorică, cîte sunt ciocoieşti şi cîte boiereşti, şi iar din cele boiereşti cîte se pot apropia oarecum de dumnealui şi cîte nu, şi felurimi de asemenea băgări de seamă genealogice şi ştiinţifice, pentru că este şi versat mult în ştiinţe; într-o zi spunea unui prieten că ştie şi teologia, căci la carte curat este zis că “nu este robul mai mare decît stăpînul său”. 
  Să-l vedeţi acum cum caută treaba: 
  296
  Vine cîte un scriitor, îi înfăţişeză vreo hîrtie mai bine sau mai rău scrisă, cum a dat Dumnezeu în zilele noastre; coconul Drăgan stă posomorît, îngîmfat ca un curcan; se uită la dînsul să vază fecior de boier este sau nu; să zicem că nu este — atunci: 
  — Ce sunt hîrtiile alea?
  — ...O hîrtie la...
  
  —N-am vreme acum; nu vedeţi voi că nu-mi mai văz capul de treburi1? Ce sunt mojicii ăştia! Ei gîndesc că noi, boierii, suntem hamali ca dînşii! 
  Scriitorul iese pufnind de rîs.
  Vine altul.
  
  — Dar tu, ce-ai acolo?
  — ...Hîrtia... ştiţi dumneavoastră, către... 
  
  —Ad-o-ncoa! — şi i-o smulge din mînă cam necăjit, cam cu o demnitate dregătorială. 
  — Ce scrisoare e asta? v-aţi luat şi voi după băieţoii ăia ce ies din şcoală? Na, citeşte! (Coconul Drăgan se ştie că de cînd era copil nu prea ştia bine să citească de mînă, cu toată pricopseala dumnealui.) 
  Scriitorul citeşte. 
  — Nu-ţi e sintesis bun, logofete! Mergi de mai învaţă buchile! Ce vorbe sunt alea: va veni?! Ce va veni?—o să vie, mă! Mergi de-ţi îndreptează hîrtia, ticălosule, şi prescri-o bine; vezi de pune stigmes d-alea mai multe, ca să se înţeleagă mai bine. 
  
  Într-o zi coconul Drăgan sta la vorbă, adică la taifas, cu un favorit al său foarte pricopsit — pentru că se înnebuneşte după pricopsiţi, mai vîrtos cînd dumnealor îi spun că coco-nul Drăgan este cel mai mare patriot. Pricopsitul acesta e 
    1 Lumea zice trebi; noi punem însă aci limba dumnealui. 
  un fel de găgăuţă de bonton, care umblă bănănăind şi vorbeşte muşcîndu-şi buzele, un domnişor care ştie de toate: e şi politic, şi diplomatic, şi patriot, şi liberal, după vremi, şi om al trebii (de l-ei căta), şi literat, un dezmetic ce se înţeapă de a trece totdauna cu duh. La acest taifas dregătorial mai veni şi un străin de aceia ce n-au nici o patrie, ce se interesează de toate patriile şi mai vîrtos de Tara Romînească, unde găseşte toate d-a gata, un domnişor ce s-amestecat în toate, vorbeşte de toate: de politică, de comerciu, de arte, de ştiinţe, de literatură, şi mai vîrtos e foarte amator de limba romînească: cînd o vede împestriţată şi corcită, îi place de minune şi urăşte pe toţi cîţi se ocupă să o curăţe şi să o reguleze. Cîte-trei se făcură o treime ca aceea. 
  Iată şi un scriitor din cei juni, smerit şi plin de geniu — pentru că geniul cel adevărat e totdauna smerit. 
  — Nu vezi c-avem treabă? ce mi-ai venit cu hîrtia aia? — se răsti coconul Drăgan.
   — E grabnică; e răspuns la... 
  — Hei, ad-o-ncoa — citeşte!
  
  Junele citeşte. Între alte vorbe, nu ştiu ce se vorbea despre Regulamentul organic, sau drept politic. Coconul Drăgan, ce asculta ca un cotoi în cenuşă, ardică capul şi zice junelui să îndrepteze vorbele organic şi politic şi să puie organicesc, politicesc. 
  — Ce ziceţi, domnilor, n-am dreptate? 
  — Ai dreptate, ziseră deodată amîndoi dalcaucii.
  
  Atîta aştepta s-auză şi coconul Drăgan, căci dumnealui are şi bunătatea asta de a nu prea se încrede pe părerea dumisale; atît, zic, aştepta, şi unde se scoală odată năbădăios: 
  — Hai! auzit-ai? organicesc, mă! politicesc? pe romîneşte; ce vorbe sunt astea? V-aţi luat toţi după Eliad ăla. Du-te şi 
  298
  schimbă vorbele, că vă ia dracu pe toţi! Hai! organic! organicesc, mă! organicesc, învaţă romîneşte! 
  — Organic şi politice mai romîneşte, domnilor, zise junele cu smerenie. 
  — De unde pînă unde romîneşte? ziseră cîte-trei deodată; care e cuvîntul? 
  — Cuvîntul este că dumitale, domnule literat, oamenii îţi zic dezmetic, iar nu dezmeticesc, iar dumitale, care eşti străin, venit de ieri, d-alaltăieri p-aici, îţi zic venetic, iar nu veneticesc; şi dumitale, cocoane Drăgane, de cînd eşti în slujbă, zău, toată lumea îţi zice lunatic; crede-mă, să te crează Dumnezeu, că pe nici un romîn n-am auzit să-ţi zică lunaticesc. 
  
  Domnii cei doi, iscusiţi şi literaţi, rămaseră cu gurile căscate; coconul Drăgan, la astfel de jucării de vorbe e totdauna om al lui Dumnezeu: nu înţelege mai nimic. Pe urmă, după ce va lua seama bine vorbei, atunci sa-l vedeţi. Acum atît i se păru, că scriitorul e cam limbut, şi-l dete afară zicîndu-i să-şi prescrie hîrtia. 
  Îi rămaseră însă în ureche vorbele lunatic şi lunaticesc şi întrebă cam pe departe pe favoriţii săi; ei, după cîteva desluşiri, îl făcură sa înţeleagă obrăznicia bietului băiat de a cuteza să spuie coconului, de faţă, ce zice lumea de dumnealui. O astfel de impertinenţă, de a spune dregătorilor ce se vorbeşte şi se face p-afară, nu se poate suferi; şi nu ştim acum ce soarte aşteaptă pe bietul copil neîncercat cu slujba. 
  Multe istorii de astea mai are coconul Drăgan. Colecţia anecdotelor şi năbădăilor sale ar forma cîteva volume foarte nostime, întocmai ca dumnealui; pentru că şi dumnealui e nostim. În numerele viitoare vom da cîteva anecdote; şi suntem gata a primi orice anecdotă de felul acesta, care va îmbogăţi colecţia noastră, atît în proză cît şi în versuri. 
  Asemenea anecdote sunt foarte folositoare pentru formarea junilor după nişte modele şi tipi aşa de progresivi ca coco-nul Drăgan, care cu adevărat e Drăgan şi în nume, şi în fapte. Nu rîdeţi însă, căci Drăgan pe limba dumnealui va sa zică Agapie, şi mă rog să-l iubiţi. 
  
    
     
  
  Fata lui Chiriac 
  Aveam o rudă, şi acea rudă avea un vecin, pe care îl chema Chiriac. Acel Chiriac avea o fată tînără şi cam frumuşică, ca toate fetele tinere ce nu sunt urîte. Ruda mea iară avea soţie, ca toţi oamenii însuraţi, şi soţia lui avea un văr. Vărul acesta era neînsurat, era un flăcău unguresc care se prefăcea înamorat şi atunci cînd nu era, ca să-şi dea un aer de om simţitor şi plin de pasiune. Cînd însă îi şi cădea cineva tronc la inimă, atunci era numai foc şi inimă albastră. 
  Într-o zi văzu pe fata lui Chiriac; flăcăul îşi răsuci mustaţa şi se uită şoimeşte la dînsa; îi căzu, cum ziserăm, tronc la inimă; biata fată însă n-a ştiut nimic pînă în ziua de astăzi. Flăcăul nostru acum nu era ziuliţă să nu vorbească tot de fata lui Chiriac: orice vorbă se deschidea, el mîna conversaţia pe departe cu dibăcie, şi de ici, de colo aducea vorba tot de fata lui Chiriac. Începea laudele şi disputele de biata fetişoară. 
  Fetele frumoase adeseori sunt criminale în ochii femeilor de ce să fie frumoase, şi de aceea începeau şi dispute; se formau numaidecît două partiduri. O dată, de două, de trei ori, de zece ori, de o sută de ori fură aceleaşi laude şi aceleaşi dispute. Ruda mea, stăpînul casei, venea de la trebile sale, 
  300
  afla partidurile formate, disputa fierbinte, asculta în mijlocul casei pînă să se orienteze şi, scoţîndu-şi giubeaua, începea să ofteze: “Ce! iar de fata lui Chiriac e vorba?! “ 
  Astfel rămase ca un fel de proverb pînă acum, cînd e vorba tot de unul şi acelaşi lucru, tot de una şi aceeaşi chestiune, să auzi pe cîte unul să exclame: “Hei, vai de noi, iar de fata lui Chiriac este vorba?!” 
  Tot omul, toată împerecherea, tot partidul îşi are cîte o fată a lui Chiriac a sa: mai slută, mai frumoasă, mai isteaţă, mai toantă, cum a dat Dumnezeu! Spre exemplu, fata lui Chiriac a mea este limba romînească: unora li se pare urîtă foc, mie mi se pare frumoasă, şi suntem cvit. Fac ce fac şi tot de fata lui Chiriac aduc vorba. La mulţi iară fata lui Chiriac este Eliade cu limba lui cu tot, şi oriunde se adună, orice vorbesc, nu se poate pînă să nu vorbească tot de fata lui Chiriac. La unii fata lui Chiriac sunt grijile străine, la alţii — punerea la cale a patriei; la unii — căciula beşleagei, la alţii 
  — căciula vlădicei, la alţii — căciula lui vodă. La unii fata lui Chiriac este popa, la alţii — preoteasa, şi la alţii, care sunt mai moderaţi, fata preotesei. Cît pentru mine, eu sunt din cei moderaţi. 
  Fac ce fac bieţii oameni şi tot de fata lui Chiriac aduc vorba. Fiecare cu fata lui Chiriac a sa; a unuia e mai tindicheată, a altuia mai snovoasă; a unuia mai naltă, a altuia mai ghindoacă; a unuia blondă, a altuia brună, a altuia castanie; a unuia năsoasă, — bat-o cîrnia, — a altuia cîrnă; a unuia cu ochii puşi ca cu fusul, şi a altuia cu ochii mari; fel de fel de fete ale lui Chiriac şi fel de fel de gîlceve. Să vă văz, copii: nu vă lăsaţi, luaţi-vă de păr, că e vorba de fata lua Chiriac! 
   1846