Pe drumuri de munte

CUPRINS

AMINTIRI DINTR-O CĂLĂTORIE 

Spre mînăstiri 
De la Văratic la Săcu 
La Agapia 
Spre Pipirig 
Hălăuca 
În Valea Sabasei 
Pe Şeştina 
Jupîneasa Zamfira 
Ion Rusu 
Un popas 

IN MUNŢII NEAMTULUI 

Floricica 
Spre Nichit 
Părintele Ghermănuţă 
Singur 
La Tazlău


*
Amintiri dintr-o calatorie

Spre mînăstiri
   
   [I, 1]  Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemînă cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge şezînd şi a vedea numai ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai voi. Iată pentru ce eu şi tînărul meu tovarăş de călătorie ne hotărîrăm a merge pe jos peste munţi şi în răgaz, de la Piatra pîn' la Dorna, lăsînd la o parte drumul mare.
   În ziua de şase iulie eram gata; cu alte cuvinte, aveam toate trebuincioasele de drum aşezate în o boccea de forma unei raniţi soldăţeşti, legate la spate prin ajutorul unor curele ce se încrucişau pe pieptul nostru: la şoldul stîng cîte un revolver, în dreapta cîte un baston sănătos, şi la picioare opinci de piele roşie, legate cu şferi negre de lînă de capră, care ne înfăşurau în spirală pulpa pînă la genunchi peste un colţun negru de lînă vrîstat cu roş. O pălărie neagră şi mare putea, la nevoie, să mă apere şi de ploaie şi de soare. Tovarăşul meu, în loc de pălărie, avea pe cap un chipiu de uniformă, iar drept strai mai gros de lînă era îmbrăcat cu o venghercă de doc alb.
   În revărsatul zorilor plecarăm. 
   Deocamdată trebuia să mergem la Almaş. Fiind însă mai dinainte hotărît între noi de a ne feri de drumul mare, nu cunoşteam o potecă sau un drum mai scurt pentru ţinta [I, 2] noastră. Ajunsesem la barieră. Nici un suflet de om nu era încă deştept; numai cîţiva cîini, prea harnici poate, îşi făceau datoria bătînd la noi, sau -mai bine zis — la neobişnuita noastră îmbrăcăminte de drum.
   Venghercă — tunică. 
   Oricum însă, eu găseam de vină pe tovarăşul meu, care avuse ciudata idee de a mărita straiele de sublocotenent cu opincile, bastonul şi bocceaua din spate; şi mă sileam a-l face să priceapă că numai pentru dînsul făceau cîinii atîta gălăgie. Apucarăm la stînga pe prundul Cuejdiului înspre Dărmăneşti, fără să ştim dacă am apucat bine sau rău. Norocul însă ţine cu drumeţul: la cîţiva paşi, pe prispa unei case albe, gospodarul şi gospodina dormeau sub o plapumă, lipiţi unul de altul pentru a putea să înfrunte, după socotinţa mea, răcoarea dimineţii; căci, deşi în iulie, dimineaţa din ziua de şase era totuşi destul de rece; ei dormeau duşi şi se legănau poate în visuri fericite; noi însă, şi mai cu seamă eu, fără respect pentru toate aceste nimicuri şi fără nici o ceremonie, mă apropiai de dînşii, ridicai cu băţul plapuma de pe nasul gospodarului, care dormea la margine, îl împinsei puţin, îl trezii şi, fără a-i da bună dimineaţa cel puţin, îl întrebai scurt despre drumul la Almaş. Foarte rar se întîmplă cuiva să vadă o figură mai elocventă decît acea a omului meu; un psiholog ar fi scris volume întregi, eu însă cred de ajuns a spune că e — psihologiceşte vorbind — de mare interes înfăţişarea unei figuri ce trece de la adînca linişte a unui somn fără de grijă la izbitoarea întipărire a unei surprinderi. Ceea ce s-a petrecut atunci în sufletul lui a fost, desigur, mai iute decît fulgerul; destul că, cu nişte ochi de două ori mai mari decît cei ce poate-i avea de obicei, cu o faţă lungă şi speriată şi neputîndu-se lămuri de unde şi cum răsărisem noi aşa ca din pămînt, se uită la noi, măsurîndu-ne cu privirea-i zăpăcită, de sus pînă jos şi îndesîndu-se tot mai tare spre perete, ca şi cum ar fi voit să scape de o vedenie supărătoare. Biata femeie, [I, 3] strîmtorată astfel şi buimacă de somn, începu a se întoarce sub ogheal [Nota 1] şi a îngăima vorbe neînţelese, care nu puteau fi decît nişte puternice protestări conjugale... Pentru a sfîrşi mai iute cu toate acestea, îl întrebai încă o dată pe gospodar despre drumul la Almaş.
   — Pe aici, ne răspunse el în cele din urmă, arătîndu-ne spre deal; şi spre acolo apucarăm şi noi.
   Desigur că speriatul nostru cicerone ne va fi urmat multă vreme cu privirea. Noi însă nu ne mai uitarăm îndărăt, ci ne urmarăm drumul pe prundiş, sărind ca nişte capre peste bolovani, cursuri de apă, bălţi şi gloduri. Dimineaţa era măreaţă şi ne vestea o adevărată zi de iulie. Nici un nor nu plutea sub albastrul cerului adînc şi limpede ca ochiul unei fecioare. Toate stelele se mistuiseră şi cel mult dacă îndrăzneaţa Stea a Ciobanului mai înfrunta, din cînd în cînd, valurile de lumină trandafirie, cu care zorile inundau răsăritul depărtat. Nici un vînt nu mişca aerul, şi grîul, în lanurile de aur, stătea tot atît de neclintit ca şi firul de iarbă din fîneţele înflorite. Roua avea înfăţişarea unor mărgăritare ce nu aşteptau decît o rază de soare spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala şi răcoarea dimineţii dădeau întregii firi o nespusă frăgezime. Totul începuse a se deştepta sub întîile raze ale zilei, dar totul era cuprins de o linişte, de o tăcere, de un fel de înmărmurire solemnă: şi firea întreagă părea că se află în o religioasă aşteptare. La răsărit se ivea geana de aur şi de purpură a unui soare tînăr, care într-o clipă şterse într-o nemăsurată depărtare umbra de pe fruntea munţilor neguroşi. Noi ne urmarăm drumul cu sufletul stăpînit de măreţia priveliştii, iar rarii drumeţi ce întîlneam, şi pe care-i lăsam în urmă, după ce ne doreau cale bună, se uitau lung şi miraţi după noi.
   Spre a merge la Almaş pe drumul mare, ar fi trebuit să suim Dealul Balaurului, ce se ridică dincolo de Dărmăneşti. [I, 4] Lucrul acesta însă nestînd în planul nostru, de la o vreme cotirăm de la Dărmăneşti, la stînga, spre Gîrcina, pentru a tăia peste dealuri, pe drumul de picior. Drumul acesta ne duse spre Gîrcina pînă la biserica din sat, de unde trebuia să ne îndreptăm către Almaş: în drum ne întîlnirăm cu preotul locului, care mergea cu un ţăran la un ogor din apropiere. Pe preot îl cunoşteam şi-l întrebai de drumul ce trebuia să apucăm, ca să ieşim la Almaş. După ce căpătarăm lămuririle trebuincioase, plecarăm înainte. În urmă tocmai, am aflat că ţăranul ce însoţea pe preot era ajutorul de primar al comunei Gîrcina şi că, văzîndu-ne aşa de neobişnuit îmbrăcaţi, îşi aduse aminte că în cercul comunei lui are şi îndatoriri poliţieneşti. Astfel, după ce ne depărtarăm puţin, se întoarse către preot şi-l întrebă dacă ne cunoaşte. Preotul, care înţelese bănuielile ajutorului de primar şi care voia să glumească puţin, îi răspunse că habar nu are de cine suntem şi că nici nu ne-a mai văzut vreodată pe meleagurile acelea. Ajutorul, de cuvînt şi totdeauna cu priveghere pentru siguranţa publică, căută să afle tot de la preot dacă aveam paşapoarte în regulă. Acesta dete din umeri şi-i răspunse foarte serios şi cam îngrijit:
   — Ştiu eu? Poate că sunt nişte scăpaţi de la vreun arest; ar fi bine să cauţi a te încredinţa şi cu atît mai mult, cu cît aveţi, mi se pare, la primărie nişte porunci în această privinţă.
   — Că bine zici, părinte! Şi nici una, nici două, se întoarse din drum, apucînd spre primărie, cu gînd de a trimite cîţiva vătăjei în urma noastră, ca să ne prindă şi să ne ducă la comună. Preotul, văzînd că gluma se îngroaşă, îl lăsă să meargă puţin, apoi începu a rîde cu hohot şi-l chemă înapoi, spunîndu-i cine suntem.
   — Să mă bată Dumnezeu, părinte, zise ajutorul de primar, că, de nu-mi spuneai sfinţia-ta sau de-i întîlneam singur, îi legam burduf şi-i duceam la comună, ca să le cercetez paşapoartele. [I, 5] Cine dracu i-a îndemnat să se îmbrace ca nişte marchidani şi să cutreiere satele? Văzut-ai pe cel mai tînăr? Tuns, cu chipiu de uniformă, cu opinci şi cu bocceaua în spate, parcă era un dezertor. La Gîrcina i-ai scăpat sfinţia-ta; da nu ştiu cine are să-i scape la alte comuni.
   Şi ţăranul avea dreptate: cel întîi nespălat avea tot dreptul să ne întrebe de paşapoarte sau cel puţin de biletele de identitate.
   Marchidan — negustor ambulant de mărunţişuri. 
   În timpul acesta noi ne urmam drumul liniştiţi, tăind de-a lungul Gîrcina, un sat şi de munte, şi de cîmp; de munte, fiindcă nu se mai sfîrşeşte, de cîmp, fiindcă sunt casele foarte dese. Străbăturăm deci satul acesta sau, mai bine zis, această nesfîrşită stradă de case ţărăneşti, prin care cineva merge aproape două ceasuri cu credinţa, de la o vreme, că celălalt capăt trebuie să fie pe lumea cealaltă. În adevăr, pînă ce să ajungem la jităria despre miazănoapte, sudoarea ne înmuiase trupurile şi ciuda ne cuprinsese sufletele. Băltoacele verzii, miasmatice şi adînci, care împănau drumul în lung şi în lat, ne sileau la sărituri gimnastice şi de preciziune peste golurile destul de mari dintre bolovanii puşi în rînd pe marginea acestor băltoace. Nenorocit piciorul greoi sau neghibaci, care n-ar fi avut în el ceva din firea caprelor! O baie de glod, pînă la genunchi, ar fi fost neînlăturată. Noi însă, din fericire, eram deprinşi cu aceste punţi de un alt soi şi le trecurăm pe toate fără greş.
   Ieşiţi afară din sat, răsuflarăm în sfîrşit şi ne urmarăm drumul spre Almaş pe poteca de picior, ce taie dealurile de-a curmezişul între răsărit şi miazănoapte. La dreapta se întinde un şir de coline cu povîrnişuri dulci şi acoperite cu sămănături, fîneţe şi ciritei; la stînga colinele se schimbă în dealuri, şi, mai departe, între apus şi miazănoapte, dealurile devin munţi, al căror lanţ umple întregul cerc al vederii din partea aceea. După un mers grabnic de două [I, 6] ceasuri şi mai bine, ieşirăm pe creasta unui deal lutos şi sfărîmat, care se ridică la o mică înălţime deasupra Almaşului. Scoborîrăm în sat, trecînd pîrîul cu acelaşi nume, şi merserăm la micul schit de călugăriţe, care se află din sus de curtea boierească.
   Stariţa schitului era rudă cu tovarăşul meu de drum şi, prin urmare, de la sine se înţelege că furăm cu deosebită cinste primiţi. E foarte atingător lucru să vezi cu cîtă bunăvoinţă şi cu cîte jertfe
   Jitărie — bariera unui sat. 
   Ciritei — tufiş de copăcei. 
   chiar se îndeplinesc datoriile ospitalităţii în aceste schituri locuite de cîteva femei sărmane. Poate că adevăratele învăţături evanghelice au şi ele cuvîntul lor, în aceste locuri, cel puţin. Furăm deci cu mare dragoste ospătaţi şi găzduiţi pînă a doua zi.
   De la Almaş, trebuia să mergem la Horaiţa, dar, fiindcă nu cunoşteam drumul, furăm nevoiţi a cere la stariţa schitului pe cineva care să ne călăuzească. Acesta fu lucrul cel mai uşor, de vreme ce maica Filofteia se părea că nu are în mînăstire altă însărcinare decît pe acea de călăuză. Ne gătirăm şi plecarăm. Călăuza mergea înainte şi noi după ea. Şi acum mi se pare că văd aievea pe maica Filofteia: era o femeie de statură mijlocie, mireană la trup şi numai la cap călugăriţă. Poate că acesta era portul ei de drum, noi ne dădurăm însă cu socoteala că ea ar fi trebuit să nu-şi pună niciodată altă îmbrăcăminte... Avea maica Filofteia nişte ochi căprii şi mari, care te tăiau în suflet cu ascuţişul privirii lor şi care, deşi trecuţi în vîrstă, ardeau totuşi de focul unei tinereţi mistuite de văpaia unor patimi înăduşite. Gura ei cam mare şi buzele ei, deşi vestejite, dar totuşi destul de cărnoase, făceau să te gîndeşti fără voie la păcătoasa biblică care ar fi aruncat peste umerii desfrîului său haina cuvioasă a mironosiţelor. Chiar faţa ei boţită sporea înfăţişarea aţîţătoare a întregului şi te făcea să ţi-o închipui cu douăzeci de ani în urmă... De sub comănac, îi ieşea pe tîmple, în semicercuri, părul ei cărunt, dar aşezat [I, 7] totuşi şi pieptănat cu multă îngrijire. Ce păcat că nu era negru acest păr!...
   Ea era tăcută, noi tăcuţi; ea gîndindu-se la cine ştie ce, eu cu capul plin de socoteli lumeşti, ne urmam drumul pe pîrîul Almaşului la deal. Căldura miezului de iulie era covîrşitoare şi ar fi fost cu neputinţă de înfruntat, dacă umbra pădurilor n-ar fi stîmpărat-o puţin. Din cînd în cînd, ne opream la umbră spre a ne odihni: călăuza noastră însă ne găsea prea bicisnici, şi avea dreptate; dacă cineva ar fi avut fantezia să se uite la picioarele ei, care, fără să roşească cîtuşi de puţin, se iveau, pînă mai sus de glezne, de sub fusta ei scurtă de cit, şi, mai mult încă, dacă s-ar fi urcat cu închipuirea ceva mai sus, ar fi găsit, în loc de picioare, nişte fuse de oţel, care, lipsite de rotunjimea plină a tinereţii şi fără caracter pămîntesc, puteau să se mişte în mod mecanic fără sfîrşit. Această femeie zbura, nu mergea. Ş-apoi maica Filofteia avea credinţa deplină a darului său... Pe drumul ce ţineam noi, se întîmplase, cu cîteva zile mai înainte, nişte prădăciuni sau, mai bine zis, nişte potlogării. Luase, de pildă, un oarecine îmbrăcat într-un suman rupt traista cu făină din spatele unui guşat, îi dăduse cîţiva pumni şi se mistuise în pădure; sau întîlnise un altul pe o proastă, îi luase legătura cu fasole şi se făcuse iarăşi nevăzut. De aceste neajunsuri se temea maica Filofteia să nu ni se întîmple şi nouă, şi se hotărî, deci, să facă pentru noi o rugăciune de drum, spre a ne ajuta Cel-de-Sus ca să ajungem teferi şi netulburaţi de nime la ţinta călătoriei noastre. Îşi scoase, prin urmare, mătăniile din sîn şi, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însăşi, începu a şopti o rugăciune, însoţind acest monolog intim cu nişte cruci mari, îndesate şi cu evlavie însemnate pe toate cele patru puncte cardinale ale persoanei sale. Din cînd în cînd, făcea şi cîte o mătanie spre răsărit, lipindu-şi cu sfinţenie fruntea de pămînt. În timpul acesta, noi ne urmam drumul sărind peste pîraiele [I, 8] ce ne tăiau mersul sau trecînd pe sub giganticii brazi răsturnaţi de vijelie ori de moarte naturală şi care, rezemaţi cu vîrfurile lor pe înălţimea brazilor dimpotrivă, alcătuiau, pe deasupra capetelor noastre, nişte uriaşe punţi aeriene, aruncate de însuşi Dumnezeu pentru sălbaticii şi sperioşii locuitori ai pădurilor neumblate.
   Către asfinţit, sosirăm la Horaiţa, unde furăm primiţi cu oarecare răceală de către egumenul mînăstirii, care stătea în cerdac la aer curat.
   Din întrebările şi răspunsurile obişnuite despre sănătate, ne puturăm lămuri că sfinţia-sa suferea de un gutunar şi că, prin urmare, întreaga sa veselie sufletească îngheţase sub această răceală din părţile înalte ale persoanei sale; totuşi ni se porunci un borş cu chitici şi un pui de mămăligă, nimicuri care toate se mistuiră iute sub flămîndele noastre linguri şi furculiţi... Ce voiţi? devenisem la drum mai mîncăcioşi decît evanghelistul Ion; atîta numai că părintele egumen nu ştia că pofta de mîncare e o virtute cu totul biblică şi că, mai la urmă, e foarte îndoielnic lucru să se fi săturat cinci mii de oameni cu cinci pîini şi doi peşti, ba încă să mai fi rămas şi douăsprezece coşuri de fărmături!... Bine sau rău, astîmpărarăm cîrceii de foame ai stomacului nostru şi merserăm apoi în biserică, spre a vedea mai de aproape această zidire, pe care o cunoşteam numai din nume. Pe din afară nu e decît un masiv de piatră văruit cu galben, în care nu se vede nici o idee arhitectonică: deasupra, o ceată de turnuri ce nu se înţeleg între ele, îşi dau brînci şi se îndeasă unele în altele, spre a nu cădea, pare că, jos de pe masivul de sub picioarele lor. Pe dinlăuntru, zidurile sunt stropite cu albastru şi galben, iar pictura e puţină şi proastă; toţi sfinţii şi toate sfintele, cu Iisus Hristos în frunte, sunt ieşiţi de sub penelul aceluiaşi iconar rus care a zugrăvit mai toate vechile noastre biserici.
   [I, 9] În aceste locuri, oriîncotro te întorci, te împresoară singurătatea, la hotarele căreia viaţa se pare că expiră. Omul împrumută aici mutismul de la arborii în mijlocul cărora trăieşte, aşa încît cele mai guralive fiinţe din aceste locuri sunt numai lăstunii, care zboară în stoluri negre înainte de apusul soarelui şi se învîrtesc ţipînd în jurul turnurilor albe şi neclintite ale bisericii.
   Nu departe de Horaiţa, pe un munte despre miazăzi, se află Horaiţa Mică sau Horaicioara: schitul acesta e un adevărat cuib de vultur aninat în crăpătura unei stînci aeriene. El stă mai totdeauna ascuns între nori şi, numai cînd aceştia se desfac, schitul se zăreşte albind dintre brădişul negru.
   În zori, a doua zi, apucarăm drumul Văraticului. Călăuzul nostru, un băietan ca de cincisprezece ani, nu ştia decît pe cel mai lung şi mai rău; pe acela deci apucarăm şi noi. Cît merserăm prin umbră, drumul fu plăcut. Fagi şi paltini cît lumea de bătrîni, cu trunchiuri albe şi goale, îşi împreunau sus de tot frunzişurile lor şi alcătuiau deasupra capetelor noastre o boltă de umbră şi verdeaţă. Singurul glas al locurilor acestora e numai glasul vîntului, care se taie, suspinînd, pare că dureros, în frunza ascuţită a bradului; şi glasul acesta are un farmec nespus...
   Toţi cîţi trecuseră pe aici, călători poate ca şi mine, îşi zgîriaseră numele lor în scoarţa netedă a fagilor. Cu drept sau fără drept, găseam vinovaţi, în gîndul meu, pe toţi aceşti zgîrietori de copaci, care avuseră deşertăciunea vrednică de rîs de a-şi eterniza numele în pustiu; şi cu atît mai mult îi găseam vinovaţi, cu cît mi se părea mie că urma omului în aceste locuri răpea ceva din măreţia singurătăţii şi se amesteca jignitor în sublimul întregului.
   Peste puţin, scăpătarăm de la umbră şi ieşirăm într-un luminiş de seminceri. Ne aflam în parchetele de pe Cracăul-Negru. Din depărtare, prin aerul sec, ajungea pînă la noi glasul omului şi al toporului. Din cînd în cînd, o trăsnitură [I, 10] colosală umplea văile munţilor: erau fagii, paltinii sau brazii ameţitor de înalţi, care, în căderea lor prăpăstioasă, sfărîmau şi doborau tot în calea lor. Ziua era la amiază şi un aer înflăcărat ne înconjura din toate părţile. Soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre; cu toate acestea noi ne urmam drumul pe hogaşul săpat de butuci în coasta muntelui şi, numai cît în răstimpuri, eram siliţi a ocoli, prin smiduri , băltoacele glodoase şi verzii ce ne tăiau drumul. Eram atît de grăbiţi să poposim undeva la umbră, încît nici nu mai băgam în seamă pe un întreg popor de broscoi cu ochi holbaţi şi verzi, care — ieşiţi pe jumătate din umedele şi glodoasele lor locuinţe — ne salutau orăcăind şi apoi dispăreau iute la apropierea noastră.
   După ce ne oprirăm puţin la o colibă părăsită, cumpănirăm în valea Cracăului. Ajunşi la acest pîrîu limpede ca o picătură de rouă, ne stîmpărarăm setea şi începurăm iarăşi a urca, de-a
   Smid, smidă — desiş format din copaci tineri sau din tufe de spini, de zmeură etc. 
   curmezişul, un şir de coline lutoase şi seci, acoperite cu tufari de aluni, mesteacăni şi arini. De pe cea din urmă colină ce se înalţă deasupra Văraticului, o întinsă privelişte se deschise ochilor noştri: sub noi, Valea-Sacă se răsfăţa cu casele ei albe şi curate între două dealuri acoperite cu grădini, fîneţe şi semănături. Mai departe, între răsărit şi miazăzi, Bălţăteştii, cu măreţele-i grădini şi aşezămintele sale de băi, păreau că vor să se ascundă după nesfîrşitele şiruri de plopi înalţi de mesteacăni blonzi şi de brazi posomorîţi; cu toate acestea, o rază de soare, căzută din cer peste acest cuib de zînă pierdut între îndoiturile verzi ale dealurilor, răsfrîngea pînă la noi lumina strălucitoare de pe plăcile metalice cu care e acoperit. În faţă, orizontul era închis de cele din urmă ramuri ale rîpoşilor munţi de marnă cenuşie ai Neamţului, care se întindeau ca o fîşie de fum plumburiu pe zarea cerului depărtat... La picioarele lor, oraşul alb cu pîrîul său limpede scînteia [I, 11] sub lumina soarelui. Alăturea, în umbra depărtării, stătea nemişcată şi gînditoare pare că vestita Cetate a Neamţului, cetatea lui Ştefan, martoră nepieritoare a gloriei noastre trecute. Stăturăm deci la umbra unui mesteacăn, spre a ne odihni şi a ne sătura ochii şi sufletul de această măreaţă privelişte şi, cînd soarele aproape scăpătase după Ciungi, intrarăm în Văratic.
   
   [I, 12] De la Văratic la Săcu
   
   Cine nu cunoaşte această mînăstire de călugăriţe şi care călător nu are de spus un cuvînt pentru ea?
   Era pe timpul băilor, şi în tot anul o mulţime de oaspeţi, din toate părţile Moldovei mai cu seamă, îşi petrec aici lunile de vară; prin urmare, nu ne mirarăm deloc cînd văzurăm, pe drumul mînăstirii, încrucişîndu-se moda lumească cu uniforma bisericească: rochia cu rasa, comănacul cu pălăria, mîna goală cu mănuşa, mătăniile cu evantaliul, umilitul papuc pe talpă cu îndrăzneţul călcîi Louis Quinze, negrul posomorît cu toate culorile din lume, găitanul cu dantelele, smerenia cu îndrăzneala şi, în urma tuturor, ipocrizia cu sufletul fără ascunsuri!!... Şi multe încă aş mai fi văzut, dacă foamea nu mi-ar fi dat pinteni şi nu m-ar fi silit să sui scările lustruite ale arhondaricului. O veche mironosiţă a lui Hristos stătea jos la capătul de sus al scărilor şi îşi odihnea, dormitînd, imensitatea greoaie a trupului său...
   Cînd furăm aproape de ea, îşi ridică spre noi, cu o lene aristocratică, privirile-i spălăcite şi verzii...
   — Blagosloveşte, măicuţă, zisei eu, închinîndu-mă după cuviinţă.
   — Domnul! răspunse ea alene şi trăgănat, întinzîndu-mi spre sărutare dosul alb şi grăsuliu al dreptei sale, cu mătănii cu tot.
   [I, 13] Sărutai cu o prefăcută evlavie această dreaptă care, dacă nu mirosea tocmai a smirnă şi a tămîie, apoi mirosea cel puţin a un parfum obişnuit pe vremuri, care-mi pătrunse pînă-n creieri; totuşi actul acesta de smerenie ne sluji drept paşaport pentru arhondaric, unde ni se dădu casă şi masă.
   Stăturăm două zile în Văratic. Cu această împrejurare mă putui încredinţa că oaspeţii obişnuiţi ai mînăstirii aveau cuvînt să petreacă aicea cîte o lună sau două. În adevăr, aerul, apa, preumblările, societatea chiar sunt atîtea lucruri care îndeamnă pe mulţi a ieşi din vîrtejul oraşelor mari şi a căuta odihna sufletească în aceste locuri însufleţite de o viaţă mai dulce şi mai tihnită.
   Toaca, cu glasul său cicălitor şi subţire, clopotul, cu vocea sa gravă, rară şi sonoră, sunt capii de familie ai acestui furnicar de fiinţe negre, care foiesc repede în toate părţile, fără zgomot, cu papucii lor de talpă şi cu mătăniile în mîini. După glasul lor se regulează toate îndeletnicirile văzute şi nevăzute ale comunităţii. E totuşi foarte greu pentru un străin să pătrundă în toate amănunţimile vieţii călugăreşti. Un călător nu poate vedea, mai întotdeauna, decît numai coaja monahismului. Astfel, dacă ieşi dimineaţa în medeanul din faţa mînăstirii, unde se vinde şi se cumpără, dacă străbaţi ziua cărările şi drumurile ce se încrucişează şi se taie în toate părţile, dacă mergi în biserica cea mare la vecernie, utrenie sau liturghie, dacă te duci pe la cunoştinţe ziua sau seara, nu vei putea întîlni decît figuri paragrafisite , gheburi, zbîrcituri, ochelari, cataruri cronice, reumatismuri, gingini goale, dinţi falşi, guri înfundate, bărbi ascuţite, peri albi şi... făţarnică smerenie. Cu toate acestea, dacă te întîmpli înlăuntrul mînăstirii, cînd se face slujba în paraclisul de lîngă arhondaric, şi dacă îţi arunci ochii în sus spre negreaţa ce umple cerdacul din faţă, în tihnă şi în răgaz poţi revedui cu privirea toate acele chipuri femeieşti, [I, 14] care în zadar se par că cearcă a se ascunde sub negrele lor camilafce .
   Un fel de milă şi de durere te cuprinde fără voie cînd vezi atîta tinereţe, atîta vigoare şi atîta frumuseţe chiar înmormîntate sub mohorîta îmbrăcăminte sacramentală; şi tot atunci şi tot fără voie, îţi pui singur o mulţime de întrebări, la care ortodoxia monahală n-ar putea răspunde decît strîngînd din umere.
   E oare cu putinţă, mă întrebam eu, ca noaptea, care înfăşură trupul acestor fiinţe, să înfăşure şi inima lor? Acei ochi, porunciţi a privi totdeauna cerul, nu privesc ei oare, cîteodată, şi pămîntul? Cuvîntul scris în carte e oare destul de puternic, ca să şteargă cuvîntul scris de natură în inima lor? E cu putinţă ca rabinii bisericii noastre să fi putut porunci sîngelui să circule mai încet, inimii să bată mai rar, şi naturii să ceară mai puţin? De cînd oare s-a ridicat la puterea de dogmă grosolana eroare că carnea poate să muşte gura ce o sfîşie?... Ş-apoi, munţii Văraticului sunt aşa de înalţi, pădurile atît de umbroase, văile atît de tăinuite şi de adînci, rîurile atît de limpezi, fîneţele atît de dese, de înalte şi de înflorite, aerul atît de îmbălsămat, încît sufletul cel mai zglobiu se simte înmuiet de o dulce melancolie şi ochiul călătorului se opreşte visător cînd pe o frunză de mesteacăn tremurătoare, cînd pe potirul rumen al unei flori ce se leagănă molatic sub mîngîierea dulce a vîntului, cînd pe unda care, veselă că a izbutit să se suie pe spatele unui bolovan greoi, trece de ceea parte, îi spune o glumă şi-şi urmează drumul înainte, scăldîndu-se în raze de soare. Şi, în sînul acestei naturi atît de prietenoase, care-ţi varsă în suflet melancolia şi visurile, şi în inimă beţia unui nesfîrşit amor, ce vroiţi să facă omul şi mai cu seamă femeia? A cere acestei din urmă să rămînă logodnica veşnic credincioasă a unui mire, care de două mii de ani s-a înălţat la cer, e, desigur, o erezie vrednică de cel mai îndreptăţit autodafe .
   [I, 15] De altmintrelea, Văraticul nu înfăţişează nici o însemnătate istorică şi mai nici o tradiţie nu se leagă de dînsul. Răposata maică Evghenia Negri a dat la lumină istoricul acestei mînăstiri, cuvînt pentru care nu simţim de nevoie să-l mai facem şi noi.
   În dimineaţa zilei a treia, ne îndrumarăm către Sihla, pe poteca Ciungilor, care e cea mai scurtă şi cea mai îndemînoasă.
   Dascălul Alecu din Văratic era călăuzul nostru. Fiindcă trecem peste Ciungi, nu e rău să amintim că micul podiş, ce se deschide pe vîrful lor, pune la îndemînă locuitorilor din vale una din cele mai obişnuite şi mai desfătătoare plimbări. S-ar zice că natura a întipărit aicea o dulce şi primăvăratică sărutare pe sînul munţilor iernatici şi că, sub această sărutare de nesfîrşit amor, au răsărit, ca prin farmec, milioanele de flori strălucitoare, ce acopăr întinderile ondulate şi dulci; că sub ea s-a născut acea lină şi răcoroasă adiere, ce veşnic suspină în acest loc, şi că pîlcurile de mesteacăni, cu ramuri despletite şi cu trunchiuri de argint, nu sunt semănate ici şi colea decît spre a chema pe drumeţul obosit să guste, pe un aşternut de flori, o clipă de visuri şi de negrăită fericire. Ş-apoi, cine n-a auzit în acest loc pe greierul şuierător şi pe cosaşul răguşit, locuitori nevăzuţi ai miriştii uscate, cîntîndu-şi eternul lor cîntec sub miezul zilei înflăcărat, cine n-a ascultat aicea pe gaiţa gîlcevitoare certîndu-se cu alta pe creanga vreunui fag, acela, desigur, n-a avut prilejul să se îmbete de cel mai dulce şi mai dumnezeiesc concert, pe care cîntăreţii naturii îl execută pe nişte note necunoscute încă din scara muzicii omeneşti. Aici e, fără îndoială, paradisul pămîntesc al vremurilor noastre şi... nici un înger cu sabie de foc nu străjuieşte la porţile lui... Adam şi Eva pot intra şi, după voie, pot ieşi fără teamă de străşnicia poruncilor dumnezeieşti...
   Cu cît înaintam pe drumul Sihlei, cu atît natura devenea mai aspră; ai fi zis că ea-şi încruntă privirea şi că mustră [I, 16] pe drumeţul prea cutezător care îndrăzneşte să calce peste hotarele pustiului şi să tulbure, cu zgomotul paşilor sau al respirării sale, adînca linişte a singurătăţii. Pe nesimţite, pajiştea înflorită făcu loc unui aşternut de foi uscate, care trosneau sub paşii noştri; mesteacănul ne părăsise şi bradul sau fagul, cu frunţi despoiete de bătrîneţe sau de vînturile care veşnic suflă în părţile de sus ale aerului, spintecau văzduhul şi se zugrăveau fantastic şi trist pe albastrul adînc al cerului. Pe alocurea, poteca se strîmta aşa de tare, încît de-abia puteai străbate cu sufletul prin desişul întunecos al unei sihle de carpeni tineri, care alcătuia, de o parte şi de alta, doi pereţi nestrăbătuţi. "Aici, îmi ziceam eu, trebuie să fi aruncat feciorul de împărat peria sfintei Vineri, din care, fără îndoială, a răsărit această pădure, spre a tăia calea zmeoaicei care-l urmărea." Noi înşine, molipsindu-ne de asprimea locurilor ce străbăteam, devenisem tăcuţi şi gînditori. Cît despre mine unul, gîndul meu plecase pe un povîrniş fantastic: poate că Aeneas, mergînd pe calea iadului, tot astfel de locuri străbătuse. Cîteodată, chiar mă aşteptam să întîlnesc în cale-mi vreo mare poartă neagră, pe care să citesc cu înşişi ochii mei celebrul:
   Cu cîtă părere de rău însă nu mă trezii eu din această fantezie clasică, apropiindu-mă de Sihla!... Şi totuşi cu cîtă mulţumire nu salutarăm noi întîia rază de lumină, pe care o întîlnirăm în strîmta ei poiană!
   Niciodată n-am gustat cu mai mare deliciu şi niciodată n-am căutat să sorb cu mai multă lăcomie, prin toţi porii fiinţei mele, lumina şi căldura binefăcătoare a cerului.
   Sosisem, prin urmare, la Sihla, adică la acel loc pierdut în creierii munţilor, în care numai vulturul cu zbor îndrăzneţ mai străbate, din cînd în cînd, pe căile fără de urmă ale aerului. Pînă atunci, Sihla era pentru mine o închipuire, [I, 17] ce ţinea mai mult de domeniul poveştilor. Cunoşteam locul acesta numai din spusele unora şi ale altora; şi acele spuse atîta se încrucişau şi mînau lucrul peste marginile fireşti, încît totdeauna, cînd mă gîndeam Pe-aici e drumul spre locul durerilor (D a n t e , Infernul) (trad. autorului, ital.).
   la Sihla, mi-o înfăţişam sub forme şi proporţii fantastice. Astfel, nu-mi ieşea din minte acel schivnic bătrîn ca brazii pădurilor neprihănite, care, autohton al acestor locuri, fusese, poate, zămislit de vreo ursoaică în unire cu suflarea binecuvîntată a vreunui vînt de primăvară; îl vedeam mergînd şi încurcîndu-se în alba şi lunga lui barbă neatinsă încă de vreun pieptene; îl vedeam iarăşi împărţindu-şi, cu bună învoială, acelaşi rug de zmeură cu urşii, sau dînd ţapilor sălbatici, care-l luau poate drept strămoş al lor, cu însăşi mîna sa, cei întîi muguri care plesneau sub calda suflare a primăverii. Frumoasa sf. Teodora, legendara anahoretă a locurilor acestora, se înfăţişa închipuirii mele ca o a doua Marie din Egipet, cu viaţa bîntuită de aceleaşi nenorociri; tot ca şi aceea, sf. Teodora se lepădase, poate, de plăcerile îmbătătoare ale lumii acesteia, mulţumindu-se, în cele din urmă, cu crăpătura umedă a unei stînci în locul palatelor aurite unde luxul şi desfrîul domneau cu răsfăţare; ca şi ea, sf. Teodora îşi scrisese, poate, pe nisip tainele trecutei sale vieţi şi, tot ca şi dînsa, lăsase celui dintîi vînt grija de a spulbera şi a duce departe amintirea unui trai zvînturat. Apoi floarea etern nevestejită şi albastră ca seninul cerului, la rădăcina căreia domnea veşnică primăvară, în timp ce munţii dimprejur crişcau sub iernatica suflare a crivăţului, era darul ceresc, darul de mîngîiere al sf. Teodora: femeia de lume, devenind sfîntă, închinase cerului sufletul său şi nu-i ceruse în schimb decît o floare... Pînă în cele din urmă, sfînta rămăsese tot femeie! Cerul o ascultase şi făcuse să răsară pe o aşchie de stîncă, într-un strop de ţărînă, nemuritoarea şi minunata floare, care trebuia să fie icoană virtuţii statornice şi nepătate a [I, 18] sf. Teodora. Apa pămîntului nelegiuit îi ardea măruntaiele şi, prin urmare, ea nu-şi alina setea decît cu apa căzută din cer; pentru aceea îşi săpase, sau -mai bine zis — îşi zgîriase ea în o stîncă, cu înseşi unghiile sale, o mică cisternă pe care nourii văzduhului erau porunciţi s-o ţină veşnic plină. Caprele sălbatice nu ştiau locul acestei fîntîni şi, de l-ar fi ştiut chiar, n-ar fi putut ajunge pînă la el.
   Am căutat deci să rup haina fantastică, cu care Sihla era îmbrăcată în închipuirea mea, şi pentru aceasta trebui să fac eu însumi, cu evlavie, o călătorie la locurile sfinte...
   Dacă Sihla nu păşeşte dincolo de marginile fireşti, apoi are cel puţin însuşirea de a atinge, aproape, culmea de asprime, singurătate şi sălbătăcie a celei mai puternice închipuiri. Astfel, cu greu aş putea hotărî soiul feluritelor întipăriri ce-mi lăsară în suflet aceste locuri. Credeam, deocamdată, că am păşit pe lumea cealaltă... atît de singură şi de pierdută în creierii munţilor e sălbatica Sihlă!
   De jur împrejur, ca şi cum s-ar ţinea de mînă, stau munţii cu piscuri înalte, peste care brădişul negru se întinde ca o imensă haină de doliu. Nici o pasăre nu-şi îndreaptă zborul său rătăcitor peste sălbătăcia şi tăcerea de mormînt a locurilor acestora, unde iarba stearpă e fără de sămînţă şi unde numai brusturul de munte, cu floarea galbenă şi lată cît podul palmei, mai are curajul să se uite, de pe creasta stîncilor înalte, în prăpăstiile negre şi fără fund ce se deschid, ca nişte guri de iad, sub picioarele lui.
   Rareori numai, albastrul limpede al cerului adînc se pătează de cîte un punct negru, dar trecător: e un vultur prădalnic care ocheşte poate din înălţimile văzduhului vreo sprintenă veveriţă; glasul vîntului îţi strînge inima... atît e de tînguios şi de întristător! S-ar zice că iulie se schimbă aici în fratele mai tînăr al lui decembrie; aceiaşi ochi, aceeaşi privire aspră, acelaşi glas, aceleaşi sprîncene încruntate! Numai cărunteţea îi lipseşte spre a se îndeplini asemănarea.
   [I, 19] Întorcînd privirea spre apus, îţi vine să crezi că un popor de uriaşi a însufleţit cîndva aceste locuri şi că, precum odinioară s-a zvîrlit munte peste munte spre a se lua cerul cu asalt, tot astfel şi aici s-au îngrămădit, una peste alta, acele stînci enorme spre a-şi da, poate, pămîntul mîna cu cerul. Şi sunt acele stînci atît de imense, atît de goale şi tăiate de nişte mîini supranaturale, pe linii aşa de lungi şi de capricios unghiulate, încît îţi aduc ameţeală în suflet, îţi curmă firul gîndirii, te apasă pe creieri şi te lasă înmărmurit şi mut...
   Pe o cărăruie strîmtă şi cotigită, pe sub pereţii de stîncă sură, care se pierdeau în văzduh deasupra capetelor noastre, suirăm la deal, călăuziţi de octogenarul şi singuraticul călugăr al Sihlei, spre a vizita locurile mai însemnate din împrejurime.
   Merserăm deci la peştera sf. Teodora. Spre a ajunge însă acolo, trebui să ne prefacem în acăţătoare, să ne vîrîm pe dedesubt, sau să sărim, ca în zbor, pe deasupra stîncilor, care decît care mai anevoioase şi mai grele de trecut.
   După un pătrar de oră, se făcu la stînga noastră o despicătură verticală în peretele zidului de stîncă, ce ne însoţise neîntrerupt pînă atunci. Printre pereţii ei umezi, ne strecurarăm lăturiş, pînă în fund. Aicea se face o scobitură aproape rotundă, în mijlocul căreia zace o stîncă lată şi puţin înaltă.
   Din fundul negru al acestei scobituri, străbătea o rază de lumină pînă la noi, printr-un fel de răsuflătoare săpată de însăşi mîna naturii pentru primenirea aerului, în acest beci umed din pîntecele muntelui; aceasta era peştera sf. Teodora. După cum se zice, ea a trăit 60 de ani în această vizunie, pe care nici urşii nu i-ar fi rîvnit-o.
   Piatra din mijloc îi slujea drept vatră, pe care aprindea, din cînd în cînd, cîte puţin foc, spre a-şi frige cîţiva bureţi [I, 20] sau pentru a-şi dezmorţi trupul biciuit de vînturile iernii; pereţii poartă, în adevăr, urmele negre ale unui fum înăduşit.
   Stăturăm aici vreo zece minute, timp în care cercai să mă potrivesc în gînd sfinţeniei locului pe care călcam; voiam să trimit, în altă lume, sfintei Teodora, din însăşi pămînteasca ei locuinţă, vreo simţire sau vreo cugetare cucernică şi umilită; cum însă e uşor să fii virtuos în tovărăşia urşilor necuvîntători şi a codrilor fără de inimă, şi cum virtutea nu capătă preţ şi strălucire decît atunci cînd iese biruitoare din lupta făţişă cu răutatea şi stricăciunea omenească, apoi nu putui închega în sufletul meu nici un soi de evlavioasă gîndire sau măcar de profană admiraţiune pentru o viaţă jertfită, fără nici o ţintă, lipsei, chinurilor şi suferinţelor trupeşti, cu toată rîvna ce va fi avut sufletul ei pentru cele sfinte şi dumnezeieşti.
   Astfel eram supărat pe mine însumi că nu puteam da un lustru cereştii mele eroine din minutul acela. Şi ieşii deci amărît din umedul sanctuar în care călcasem.
   Ne îndreptarăm spre fîntîna sf. Teodora. Trebui să suim pe o scară ca de doi stînjeni înălţime şi, numai ţinîndu-ne în cumpănă deasupra prăpastiei şi dînd mîna cu rădăcina şubredă a unui brad tînăr, puturăm sări deasupra. Aici se poate vedea o mică scobitură pătrată şi puţin adîncă, pe care, după cum spune legenda, sf. Teodora şi-a săpat-o cu înseşi unghiile sale. Un strop de apă adunat din ploi sau din roua nopţilor zace veşnic pe fundul acestei scobituri căptuşite cu mătreaţă; şi cu această apă sfînta îşi alina setea... Aceasta e fîntîna sf. Teodora!...
   Pentru a merge la Stînca Căprioarelor, furăm siliţi să ne întoarcem îndărăt. Astfel, părăsirăm fîntîna sf. Teodora, unde în zadar căutarăm minunata ei floare albastră... Cine ştie? poate că sămînţa rătăcită pe vînturi a vreunui soi de omag sau de holbură cu floarea ca un păhăruţ de [I, 21] azur va fi încolţit şi înflorit cîndva pe locurile aceste sub căldura binefăcătoare a vreunei primăveri şi va fi dat loc legendei amintite. Oricum, dar o floare e totdeauna o minune, un dar ceresc pe sînul sterp al acestor regiuni.
   Drumul ce trebuia să ţinem se încovoia ca un şarpe pe după stîncile care ne împrejmuiau mersul, şi se părea că nu e bătut decît de urmele sălbatice ale fiarelor, din firea cărora şi noi, parcă, împrumutasem ceva; atît ajunsesem de uşori şi de îndemînatici, atît de bine învăţase piciorul nostru a-şi mlădia talpa pe unghiul ascuţit al pietrelor şi a se înţepeni temeinic acolo unde un alt picior nedeprins ar fi tremurat şi n-ar fi năzuit să înfrunte un lunecuş primejdios.
   Astfel merserăm ca un pătrar de oră şi, după ce sărirăm în zbor peste crăpătura adîncă dintre două stînci enorme, sosirăm la Stînca Căprioarelor, numită astfel fiindcă, în timp de grele ierni, căprioarele îşi dau întîlnire deasupra ei.
   Cu toate că duceam de cîteva zile o viaţă idilică, şi ni s-ar fi cuvenit, prin urmare, să gustăm un minut de odihnă sub umbra stufoasă a vreunui fag, totuşi ne mulţumirăm, deocamdată, cu umbra rară şi îngustă a unui tînăr brad, care nu înlesnea răcoroasa-i ospitalitate decît capetelor noastre pîrlite şi înfierbîntate de arşiţa zilelor de Cuptor.
   De altmintrelea, un vînt uşor, ce se iscase tocmai la timp, ne dădu răcoarea pe care lipsa umbrei ne-o refuza.
   Cît de dulce-i odihna cîteodată! Ş-apoi de pe înălţimea pe care stăteam, ochiul nostru înota în văzduhul deşert de sub picioarele noastre, îmbrăţişînd nemărginitul cerc închis în depărtare de piscurile negre ale munţilor păduroşi. Pe alocurea, munţii se desfac şi lasă ochiului visător o poartă de trecere către adîncurile fără de fund ale spaţiului... Mai încolo, azurul albastru, această stavilă eternă a vederii omeneşti, părea că însemna, în nesfîrşit, hotarele nestrămutate dintre împărăţia ochiului şi a închipuirii. Sub picioarele noastre, sub însăşi înălţimea pe care stăteam, se adăposteşte [I, 22] mica şi vechea bisericuţă clădită de cel întîi anahoret al Sihlei. Altădată rugăciunile către Dumnezeu se făceau în ea; astăzi însă nu se mai slujeşte într-însa; şi numai ca un soi de rămăşiţă religioasă se mai îngrijeşte de bătrînul pusnic, care înfruntă pustietatea locurilor acestora.
   Trebuie să mărturisesc, de altmintrelea, că singuraticul călugăr al Sihlei a rămas şi pînă astăzi o enigmă pentru mine. Astfel, se tînguia sf.-sa că hoţii l-au călcat şi l-au prădat şi de puţinul ce mai avea.
   — Apoi atunci cum şi pentru ce stai sfinţia-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă, mai ales, după cum spui, hoţii te calcă şi te pradă?
   — Pentru ascultare şi pentru Domnul, fiule, îmi răspunse el pe o notă oarecare din pisaltichie, pironindu-şi ochii în pămînt şi încrucişîndu-şi cu evlavie mîinile pe piept.
   Şi nu mă puteam sătura, privind nepotrivirea izbitoare dintre această smerită milogeală şi faţa lui plină şi roşie, ochii lui negri, mici şi scînteietori, mîinile lui osoase, care păreau a fi deprinse cu multe nevoi, şi acea privire, mai ales, care se furişa, din cînd în cînd, repede spre noi şi pe care nişte gene lungi şi dese n-o puteau îndestul ascunde.
   După vorbă, se părea a fi rus de felul lui.
   — Şi cu ce trăieşti sf.-ta pe locurile acestea, părinţele, îl mai întrebăi eu.
   — Dumnezeu şi oamenii cei buni nu ne lasă să pierim. "Cînd e vorba de Dumnezeu, mă gîndii eu, nu zic ba: ciuperci şi rădăcini va fi semănat cu îmbelşugare părintele ceresc pe locurile acestea; cînd însă e vorba de oameni buni, apoi aceştia nu vor fi dînd pe aicea decît din an în an, timp în care ar putea prea bine să moară de foame şi schivnicia cea mai fără de stomac."
   Şi nu mersei mai departe cu reflexiunile mele, deşi oarecînd înaintea judecăţii fu tras, ca părtaş la mai multe hoţii, un sfînt ermit şi, dacă nu mă înşel, chiar al Sihlei mi se pare.
   [I, 23] Oricum însă, trebuia să fim şi noi oameni buni; astfel scoaserăm rămăşiţa de pîine, rachiu şi merinde ce mai aveam, spre a potoli acea hoţomană de foame, care tot drumul se ţinuse grapă de noi. Paharul de rachiu merse cerc împrejur, începînd bineînţeles de la sf.-sa, care-l luă cu multă evlavie, îl binecuvîntă, îşi făcu cruce, îl goli pînă la fund, îşi şterse gura cu mîneca cafenie a rasei sale şi-l înapoie mai încet de cum îl luase.
   Bis repetita Deo placent: al doilea şi al treilea pahar fură golite cu acelaşi ceremonial, şi poate că şi al patrulea s-ar fi bucurat de darul binecuvîntării, dacă dascălul Alecu, călăuzul nostru, înspăimîntat de seceta ce-l ameninţa, nu şi-ar fi încruntat sprînceana la timp.
   — Mila ta spre noi! zise el în termeni destul de cunoscuţi slujbaşilor bicericii; şi sticla cu rachiu trecu întreagă în mîinile lui.
   Mîncarăm tot şi băurăm tot. Desagii noştri rămăseseră tot aşa de uşori ca şi sacul lui Esop; dar nădejdea ne era în mînăstirile pe unde aveam încă de trecut. Săhăstria, Săcul, Agapia — erau atîtea popasuri unde credeam noi că vom găsi cîte ceva de-ale mîncării. Ne luarăm deci rămas bun de la Sihla şi ne îndrumarăm spre Săhăstria.
   Înainte de a sui la Săhăstrie, trecurăm peste un soi de mic Şat-el-arab, alcătuit din cele două pîraie vestite ale locurilor acelora, Pîrîul Alb şi Pîrîul Negru; şi apele unuia, într-adevăr, sunt albe şi ale celuilalt aproape negre — după felul, pe cît se pare, al păturilor de pămînt peste care curg şi cu a căror pulbere îşi colorează apele lor.
   Trebuie să fi existînd vreo legendă asupra acestor două pîraie; cu tot interesul însă ce am pus, n-am putut afla nimic în această privinţă.
   Săhăstria, după cum arată însuşi numele său, e un cuib de oameni sau, mai bine zis, de strămoşi ai omenirii, retraşi în adîncurile cele mai nepătrunse ale singurătăţii.
   [I, 24] Aicea, deşi natura nu e aşa de aspră şi de măreaţă ca la Sihla, totuşi fiorii pustiului îţi răcesc inima şi te fac, fără de voie, să doreşti a te afla pe aripile vreunei pajuri din poveste, spre a te scoate la lume. Mai mult încă, ţi se pare că cele nouă poloboace de apă şi cele nouă cuptoare de pîine, încărcate pe spatele acestei corăbii aeriene, n-au să-ţi fie de ajuns, pînă ce ţi-ar fi dat să vezi o faţă de om.
   Ajunşi în poiana Săhăstriei, nu văzurăm deocamdată decît pătratul nemişcat al vechilor chilii, care păreau că se îndeasă de frică unele în altele. Ruina şi putrejunea rînjeau spăimîntătoare de pe acoperăminte şi de pe pereţi; zidurile iarăşi rînjeau şi, rînjind, îşi arătau dinţii lor de cărămidă roşie de sub buzele vinete de un var odată alb. Buruieni acăţătoare, cu cîrcei în loc de picioare, puţin mai aveau pînă ce să-şi deie mîna cu paşnicii şi somnoroşii bureţi, crescuţi fără sămînţă pe şindrila putredă a coperişului.
   Iar peste tot şi peste toate, se înălţa crucea veche, ruginită şi plecată a bisericii, dar numai crucea... Pentru acest mormînt nu mai trebuia decît atîta! Nu ţin minte să fi simţit frică vreodată; pustiul însă în pustiu îmi strînse inima, şi nu frica, dar un fel de groază mă cuprinse.
   Eram hotărît a trece înainte, fără a mă mai opri în acest loc, cînd, la o depărtare ca de o zvîrlitură de băţ, văzui iarba clătinîndu-se. Mă înălţai pe vîrful picioarelor, înfipsei privirea în locul cu pricina şi, spre marea mea nedumerire, văzui o claie de păr mişcîndu-se cînd la dreapta, cînd la stînga, cînd înainte, cînd înapoi, ca şi cum cele patru vînturi s-ar fi fost înţeles între ele ca să se joace de-a mingea în poiana Săhăstriei. Era un om sau era un urs? Iată ceea ce, deocamdată, nu putui şti cu siguranţă. Pentru mine, care mi se părea că simt în vinele mele circulînd un sînge acru şi sălbatic, şoapta vînturilor semăna acum cu mormăitul urşilor, iar florile strălucitoare ale poienilor îmi sclipeau ca atîţia ochi roşii ai duhurilor pustiului; crezui [I, 25] deci, pentru moment, că e vreun urs de prin apropiere, cînd, fără de veste, auzii, de la spate, pe dascălul Alecu strigînd cu glasul său răguşit, dar totuşi destul de puternic:
   — Blagosloveşte, părinte! Bine-am găsit! ce mai faci? coaptă-i săcărica?
   Claia de păr se întoarse greoi împrejur ca o balama veche pe o ţîţînă ruginită şi, c-un fel de adîncă plecăciune, mormăi ceva sub nişte mustăţi încîlcite la un loc cu o barbă neatinsă încă de vreun pieptene, care-i acoperea faţa, dînd loc spre afară numai la doi ochi albicioşi şi stinşi de bătrîneţe.
   Şi, cu cît priveam mai mult şi mai drept în faţă pe acest om, sau, mai bine zis, pe acest protopărinte al omenirii, cu atît mi se părea că barba, părul şi sprîncenile lui sunt răsărite nu din piele omenească, ci dintr-o pătură de mîl negru şi fecund, ce trebuia să fi fost aşternută din vremuri vechi peste întreaga lui fiinţă... Prin rasa lui sclivisită şi lustruită de murdărie se vedeau stelele; iar de cămaşă nu mai putea fi vorbă, fiindcă acea în care îşi primise darul se topise demult pe el; şi ştiut este că un călugăr trebuie şi să moară în cămaşa în care şi-a căpătat sfîntul său chin.
   De altfel, Săhăstria numără vreo şase vieţuitoare de soiul arătat mai sus; întîmplarea însă ne scosese, dintre toate, pe tipul cel mai desăvîrşit.
   Aşadar, spre a lua iarăşi firul povestirii, singuraticul călugăr culegea săcărică şi, pe cît aflarăm, făcea şi el o mică negustorie cu ea.
   Eram obosiţi şi flămînzi. Iarba înaltă, deasă şi înflorită ne punea la îndemînă un aşternut moale şi răcoros; pîrîul din vale părea că ne întreabă dacă nu ni-i sete; noi însă am fi fost mult mai bucuroşi să ne fi întrebat cineva dacă nu ni-i foame; şi acest cineva nu putea fi, pentru moment, decît bătrînul sihastru; dar fiindcă el nici nu se gîndea la [I, 26] aşa ceva, dascălul Alecu se hotărî să fie tălmaciul nostru pe lîngă cuvioşia-sa.
   — Pînă una-alta, părinte, zise el, dacă ai ceva, dă-ne să mîncăm. Suntem hămesiţi de foame şi căzuţi de osteneală.
   Cam aşa ceva trebuie să se fi petrecut între Esav şi Iacov. Şi dacă dascălul Alecu, în minutul acela, ar fi avut de vînzare vreun drept de primogenitură, l-ar fi dat foarte bucuros pentru o coajă de pîine şi o foaie de ceapă.
   — D-apoi ce să vă dăm, păcatele noastre, răspunse cu o smerită milogire bietul călugăr; noi singuri, şi n-avem ce mînca pe locurile aistea.
   — D-apoi sf.-ta nu mănînci cînd ţi-i foame? ce mănînci sf.-ta dă-ne şi nouă.
   — Ce să mîncăm! Ia, sclipuim şi noi cîte un hrib, cîte un burete, cum dă Dumnezeu, şi trăim şi noi de azi pe mîini; şi, dă, cu de-aistea d-voastră n-aveţi să vă împăcaţi.
   — Da ne împăcăm şi cu dracu fript, părinte, numai să nu ne rupem dinţii în el, zise dascălul nostru cu un fel de disperare, care se părea că porneşte din fundul conştiinţei stomacului său.
   Drept vorbind, călăuzul nostru era dintre acele feţe bisericeşti, care, la nevoie, aruncă cu barda şi în Dumnezeu.
   Scandalul fu la culme. Bătrînul sihastru scuipă de trei ori, se întoarse iute şi, făcîndu-şi cruce, dispăru prin scobitura ce ducea înlăuntrul masivului ruinat al vechilor chilii. După cîteva minute însă, se arătă din nou cu ceva la subţioară şi în mînă; era un smoc sau, mai bine zis, o sarcină de ceapă verde şi două mici pîinişoare rotunde şi negre ca şi pămîntul, din care păreau că sunt făcute; puse toate aceste dinaintea noastră şi se trase înapoi; luai una din pîini şi voii s-o rup, dar, neputînd, o dădui dascălului Alecu.
   — Ţine, dascăle, zisei eu; părintele ţi-a făcut pe plac; iată, ţi-a adus pe dracul cel mai bătrîn schimbat în pîine; [I, 27] cearcă-ţi dinţii în el, şi dacă-ţi va mai rămînea vreunul teafăr, să-mi spui şi mie.
   — Hei! d-apoi, cucoane, se vede că d-ta nu ştii că dracu numai la foc, în fundu Tartarului, îi tare, şi că la apă se moaie? Parcă agheasma degeaba-i apă? Aşa-i, părinte, că agheasma-i făcută din apă ca să moaie pe dracu? Şi, zicînd acestea, se scoborî la pîrîu cu amîndouă pîinile şi cu o cofiţă ce-i dăduse călugărul.
   — Îl cunosc de mult, îndrăzni călugărul să zică, după ce dascălul Alecu se depărtă; era mai bun de hoheri decît de dascăl; numai cît spurcă cele sfinte; Dumnezeu să-l ierte! şi, făcîndu-şi cruce, tăcu.
   Era şi timpul, căci dascălul Alecu se şi întoarse lîngă noi cu cofiţa cu apă şi cu pîinile muiete în pîrîu.
   — Am botezat, părinte, pe dracu şi i-am pus numele Galaction — poate că pe călugăr îl chema aşa — şi ian te uită cum s-o muiet; şi zicînd acestea, rupse una din pîini în două. Bietul călugăr simţea jăratic sub tălpile lui şi, deşi-mi insufla milă, îmi plăcea totuşi păgînismul fără ascunsuri al călăuzului nostru.
   Ne aşezarăm deci în mod antic pe iarba moale şi înflorită şi începurăm strălucitul nostru ospăţ. Dascălul Alecu era mai mîndru decît un rege şi mă aşteptam să-mi spună că Lucullus era un calic şi Labdacus un bucătar prost; se vede însă că în Arghir ori Tilu Buhoglindă, care, precum spunea el însuşi, formase toată educaţia lui literară, nu se zicea nimic despre aceste vestite feţe ale antichităţii. Oricum însă, pîinea pînă la cea din urmă fărîmitură şi ceapa pînă la cea din urmă foaie verde fură desfiinţate: ospătasem; şi încă dascălul Alecu pretindea că de mult nu-şi aducea el aminte să fi mîncat cu aşa de mare poftă. Cît despre mine, miroseam a ceapă ca întreg Israilul, iar tovarăşul meu sufla în vînt şi bea apă. Întremaţi şi odihniţi, apucarăm pe poteca ce duce spre Săcu.
   [I, 28] După două ceasuri de un mers grăbit şi fără nici o întîmplare, ieşirăm din adîncimea întunecoasă a pădurilor şi poposirăm puţin în valea strîmtă, dar luminoasă, prin care curge limpedele pîrîu al Săcului. Lespezile de calcar late şi albe, pe care se rostogoleşte el ca din treaptă în treaptă, păreau poleite sub razele de aur ale soarelui, care străbăteau prin apa limpede pînă la ele.
   Trecînd pîrîul şi suind malul stîng, zărirăm turnul înalt al mînăstirii şi albul zid împrejmuitor, cu creasta lui de olane roşii.
   Picioarele noastre călcau deci ţărîna unui pămînt sfînt şi blestemat în acelaşi timp. În adevăr, Zavera, cu toate grozăviile ei, trecea ca un pîrîu de sînge prin mintea mea...
   "De acolo, din acel turn, restaurat acum, îmi ziceam eu, Farmachi şi căpitan Iordache, cu mîna lor de voinici, trebuie să fi înfruntat furia turbată a turcilor. La această poartă, desigur, dragomanul Udrizki a uneltit, poate, cîndva, mişeleasca amăgire; şi tot atunci, fără îndoială, căpitan Iordache, cu cîţiva din ai săi, muriră într-un chip atît de vitejesc." Şi, din toată această dramă sîngeroasă, eroismul n-a lipsit: cînd însă mă gîndeam că toţi aceşti fii ai Eladei nu-şi vărsau sîngele lor decît spre a plămădi cu el robia ţării noastre, admiraţia făcea loc indignării şi dispreţului pentru toţi eroii greci, de la Achille şi pînă la căpitan Iordache.
   Săcul e una din paginile vii ale istoriei nefericirilor noastre, şi fiecare olan, strămutat de vreo furtună de la locul său, lua în ochii mei proporţia vreunei urme de eroism al luptătorilor înverşunaţi.
   De altmintrelea, Săcul e una din mînăstirile bine păstrate încă, şi înfăţişarea lăuntrică a ei îţi deşteaptă amintirea unor bogăţii trecute. Cele două rînduri lungi de chilii, suprapuse în forma unui larg pătrat, vorbesc şi astăzi îndestul de lămurit despre furnicarul ce trebuie să fi însufleţit altădată acest lăcaş, a căruia tăcere nu e întreruptă acum decît de zgomotul [I, 29] cadenţat şi monoton, ce-l fac prin coridoare ciubotele greoaie ale cîtorva călugări bătrîni şi gîrboviţi; cel mult dacă de afară mai auzi cîte-o tînjală căzînd greu la pămînt de pe gîtul vreunui bou obosit. Grajdurile mari şi încăpătoare, cu guri negre şi pustii, bucătăriile imense, cu pereţii afumaţi şi cu vetrele reci şi fără cenuşă, mi se păreau că povestesc o istorie veche, dar veche de tot: istoria cornului de îmbelşugare din poveştile noastre. Şi treceau prin mintea mea, pe rînd, toate acele carete grele şi cu arcuri mlădioase, trase de patru cai rotunzi, cu hamuri late, carete largi cu perne moi, în care stătea răsturnat alene un călugăr gras şi învelit în mătăsuri scumpe şi blănuri de mare preţ... Astăzi, cel mult dacă un cal costeliv, cu pielea-n şolduri, se mai poate mişca de ici pînă colea, între cele două hulube albe ale unei cotiugi hodorogite. Unde mai sunt acele cirezi de boi cu coarne mari, care, altădată, foiau albind prin verdeaţa pădurilor? Hergheliile de cai, turmele de oi, argăţimea cea multă, murdară şi veselă, care se mişca în toate părţile după treabă cu paşi greoi şi largi... Toate acestea nu mai sunt! Secularizarea a suflat ca un vînt de pieire peste belşugul de altădată al cuiburilor acestora de închinători în pustiu, şi prezentul, zdrenţuros şi slab, rînjeşte cu o amară bătaie de joc în faţa trecutului luxos şi îngîmfat.
   
   [I, 30] La Agapia
   
   Către patru ceasuri după-amiază, părăsirăm Săcul şi ne îndreptarăm spre Agapia. De astă dată, deşi pe un alt drum, trebui totuşi să ne întoarcem puţin îndărăt. În adevăr, Văraticul, Sihla, Săhăstria, Săcul şi Agapia alcătuiesc un mare arc de cerc întors cu deschizătura spre răsărit şi miazăzi. Poteca de picior, ce ţineam noi acum, tăia, de-a curmezişul, cele mai vesele şi mai rîzătoare privelişti de munte. Ceea ce numesc oamenii de loc "Arşiţi" nu este altceva decît un neîntrerupt lanţ de coline verzi şi înflorite, aşezate fără apărare în bătaia soarelui, avînd, în acelaşi timp, o trăgănată şi adîncă înclinare spre răsărit. Vînturile de miazănoapte mor departe de locul acesta în adîncimea nestrăbătută a pădurilor ce îmbracă munţii uriaşi din acea parte. Numai miazăzi şi răsăritul sunt mai deschise şi lasă slobodă trecerea vînturilor seci şi fierbinţi, care, în iulie mai cu seamă, părăsesc stepele şi deşerturile lor şi vin de-şi răcoresc arzătoarea lor suflare în văile adînci şi răcoroase ale munţilor noştri.
   "Vîntul cel rău", care, cîteodată, arde faţa îmbelşugatelor cîmpii ale Ţării-de-Jos, nu e cunoscut nici în munţi, nici în largile noastre văi, din miazănoapte; şi chiar dacă va fi călcînd cîteodată peste hotarele Crivăţului, apoi, desigur, că va fi lepădînd hlamida arămie a pustiului şi va fi îmbrăcînd pe acea de culoarea cerului senin a Zefirului şi, tot ca şi acesta, îşi va fi încununînd fruntea cu flori şi va fi înhămînd [I, 31] fluturi la carul său. În adevăr, o suflare dulce şi lină, ce vine din părţile deschise ale locului, curge veşnic, ca un rîu nevăzut, ce mişcă aerul cald şi îmbălsămat. Florile se pleacă la suflarea vîntului, ca şi cum s-ar teme de sărutarea lui; şi, din acest joc nebunatic al vîntului cu florile, valuri adînci şi strălucitoare de culori şi de lumină se sapă în fîneţele înalte pînă dincolo de hotarele vederii; iar fluturii mici şi albaştri, ca nişte fulgi de azur, speriaţi de paşii drumeţilor, se ridică în stoluri zburătoare şi, beţi de miresme şi de lumină, se răspîndesc în aerul cald. Astfel, simpatica natură deschide şi răsfaţă, în aceste locuri, cu atîta nevinovăţie sînul său şi cu atîta putere varsă un farmec neînţeles în sufletul călătorului, încît ochiul cel mai nestatornic devine visător şi gîndul cel mai zburdalnic îşi pleacă înaripatul său genunchi înaintea atotputernicei şi sublimei naturi. De altmintrelea, drumul Agapiei, pe poteca Arşiţelor, se deosebeşte cu totul de drumul posomorît şi sălbatic al Sihlei şi al Săhăstriei. Numai pe alocurea, şi mai cu seamă deasupra Agapiei Vechi, poteca se încreţeşte în suişuri şi scoborîşuri grele de învins.
   Tot pe aicea, din coastele rîpoase ale munţilor, se nasc nenumărate izvoare mici, care, ajungînd în cursul lor pe aşezături, formează înguste, dar totuşi destul de adînci smîrcuri. Sub umbra pădurilor înalte, devin aceste smîrcuri şi mai posomorîte încă; cu toate acestea ele îşi ascund faţa lor lividă sub tufe mari de brusturi cu foi late şi broticii.
   După două ceasuri de un mers aproape neîntrerupt, ieşirăm deasupra Agapiei Vechi. De pe înălţimea pe care ne oprisem, schitul acesta de maici se zărea albind în fundul jgheabului de verdeaţă, ce se deschidea sub picioarele noastre. Cu o treaptă mai jos sta retrasă, tăcută şi visătoare, Agapia Nouă cu albele sale chilii şi cu înaltele turnuri strălucitoare ale bisericilor sale. Era atît de răpitoare această privelişte, încît ai fi zis că natura îţi pune sub ochi o salbă de mărgăritare pe o [I, 32] tavă de smarald. După cîteva minute de odihnă, cumpănirăm în Agapia Veche, unde nu stăturăm decît alte cîteva minute; şi acest timp fu mai mult decît îndestulător pentru a îmbrăţişa, cu o singură privire, mîna de chilii vechi locuite de cîteva călugăriţe, tot aşa de vechi poate.
   Biserica pustie din mijloc, închisă cu un brîu de fier, spre a nu se desface, e o zidire proastă şi lucrată, pe cît se pare, de un pietrar şi mai prost încă. Schitul acesta e întemeiat de Petru Şchiopul la 1585; aşa glăsuiesc, cel puţin, inscripţiunile găsite la Agapia Nouă.
   Ca şi Văraticul, Agapia Veche îşi avea, în acel timp al anului, oaspeţii săi, căci nu puturăm socoti într-alt fel pe cele cîteva cucoane şi duduci, care — tocmai în momentul sosirii noastre — îşi petreceau vremea culegînd flori în micile şi cochetele grădini ale schitului.
   Peste puţin părăsirăm Agapia Veche şi începurăm a scoborî spre Agapia Nouă.
   La jumătatea drumului ne oprirăm, nu atîta de nevoie pe cît din obicei. În adevăr, aici se afla cunoscuta Piatră a lui Aron. Această piatră rotundă şi aşezată pe un picior tot de piatră slujeşte de masă călătorilor — cuvînt pentru care a devenit lucie şi nici o urmă de inscripţie nu se vede pe ea, dacă vreo inscripţie va fi fost cîndva. Oricum însă, piatra aceasta îşi are tradiţia ei. Aşa, se zice că vodă Aron şi-ar fi petrecut anii copilăriei în Agapia Veche, care pe atunci era schit de călugări, şi anume pe lîngă un moş al său, egumen al schitului pe acele vremuri. Şi iarăşi se zice că copilul Aron, neîmpăcîndu-se cu asprimea vieţii călugăreşti, ar fi cercat să fugă în lume şi că chiar ar fi izbutit să scape de sub privegherea celor o sută de ochi ai bătrînului; că ar fi plecat-o spre a ieşi la largul ţării, dar că tocmai pe cînd se credea mai slobod şi la adăpost, tocmai atunci moşul său îl şi călcă din urmă, îl prinse şi, cu cîrja pe care-şi sprijinea bătrîneţile şi în chiar locul unde puse [I, 33] mîna pe el, îi dete una din acele sfinte învăţături, pe care numai călugării se pricep să le deie. Ajuns în scaunul domniei, Aron voi să ridice şi el un monument nepieritor în amintirea celei mai de seamă fapte sau împrejurări din viaţa sa... Scurmă în trecut, dar nu găsi nimic mai de seamă decît bătaia mîncată de la sfîntul său moş; şi în amintirea bătăii aceleia aşeză, în chiar locul cu pricina, piatra care şi astăzi poartă numele lui. Aşa sau altmintrelea, tradiţia e cîteodată mai dreaptă decît istoria.
   Părăsirăm Piatra lui Aron şi începurăm a scoborî către Agapia Nouă care, ascunsă deocamdată în dosul pădurilor ce ne împrejmuiau mersul, începu iarăşi a se ivi la o mică depărtare sub picioarele noastre.
   Agapia Nouă se deosebeşte în multe privinţe de Văratic. Astfel, pe cînd aceasta din urmă îşi revarsă valurile sale de case albe pe poalele colinelor, cu care se isprăvesc munţii săi, cea întîi pare a se furişa şi a se ascunde în strîmta, adînca şi umbroasa vale scăldată de limpedele pîrău al Agapiei.
   Spre deosebire de Văratic, mînăstirea aceasta adăposteşte, sub mohorîta haină a călugăriei, pe cele mai multe din scoborîtoarele vechilor noastre familii boiereşti; şi de unde vorbele de "boier" şi "boieroaică" sunt de mult şi de pretutindeni desfiinţate, în Agapia aceste numiri sunt ţinute încă la mare cinste.
   De altfel, cu toată înfăţişarea noastră de marchidani, furăm destul de bine, ba chiar cu dragoste primiţi în vechiul şi sfîntul lăcaş al hatmanului Gavril, fratele lui Vasile Lupu şi al doamnei Liliana, soţia sa.
   Pînă în sala de sus a arhondaricului, nu întîlnirăm pe nimenea. Cel mult, dacă vreo maică răzleaţă se uita din depărtare mirată la noi. Intrînd însă în sala cea mare din al doilea rînd, o bătrînă călugăriţă ne întîmpină cu un mare măturoi în mînă. Se înţelege de la sine că, cu puţin mai [I, 34] înainte, scuturase colbul sau păianjenii adăpostiţi prin ungherele înalte şi retrase ale pereţilor, şi, prin urmare, între noi şi măturoi nu putea fi nici o legătură.
   — Blagosloveşte, măicuţă, şi bine-am găsit, ziserăm noi, intrînd şi închinîndu-ne cu boccele cu tot.
   — Bine-aţi venit, ne răspunse ea, suindu-se pe un scaun şi ridicînd măturoiul spre bagdadie; şi, ca şi cum n-am fi fost noi de faţă, începu a stîrni colbul peste capetele noastre.
   "O pătură de colb mai mult, cugetai eu, nu e mare treabă." Şi lăsînd bocceaua jos, pusei mîinile la spate şi începui a urmări cu ochii legănările largi şi îndemînatice ale colosalului măturoi. Pentru mine aceasta era un soi de plăcere, pe care eu însumi mi-o îngăduiam. Cînd văzui însă că-şi mută scaunul în altă parte şi că e gata să înceapă din nou aceeaşi treabă, fără a se gîndi să ne deschidă vreo odaie sau să cheme pe altcineva pentru aceasta, mă hotărîi să deschid vorbă cu ea. Astfel, tot cu mîinile la spate, şi apropiindu-mă puţin:
   — Aveţi mulţi păianjeni în arhondaric? o întrebai eu foarte serios.
   — N-avem nici unul, îmi răspunse ea cam mirată de astfel de întrebare. La noi nu se ţin păianjeni; ia cîte-oleacă de colb, dacă se strînge, îl mai stîrnim şi noi cu mătura, din vreme în vreme.
   — Tare rău, măicuţă, tare rău, zisei eu; unde nu sunt păianjeni sunt păcate; cel puţin aşa o lăsat Maica Domnului; sf.-ta trebuie să ştii că numai cui ucide păianjeni i se iartă păcatele; ba chiar cîte şapte de fiecare păianjen.
   — A fi şi cum zici d-ta, îmi răspunse ea cam înţepat, dar noi n-avem nici păianjeni, nici păcate.
   — A fi şi cum zici d-ta, măicuţă dragă, o întrerupsei eu, dar nu vezi că, chiar acum, păcătuieşti, ţinîndu-ne osteniţi de drum în picioare? Aşadar, pînă una-alta, deschide-ne o odaie; iar pentru lumea cealaltă, ne vom da fiecare socoteală cum vom putea.
   [I, 35] Maica noastră înţelese numaidecît că se abătuse puţin de la datoriile ospitalităţii, păzite de altmintrelea cu mare sfinţenie în această mînăstire. Astfel, lăsînd măturoiul la o parte, ne deschise, deocamdată, o odaie cu un singur pat; atrăgîndu-i însă luareaaminte că noi suntem doi, ne deschise salonul cel mare al arhondaricului. Peste puţin sosi şi maica arhondăreasa.
   Am păcătui, credem, împotriva amintirilor noastre de călătorie, dacă am trece aşa de uşor peste această figură blîndă şi binevoitoare.
   Maica Evghenia, arhondăreasa, e una din acele figuri care-ţi insuflă respectul şi iubirea în acelaşi timp. Albeaţa şi frăgezimea regulatului oval al feţei sale se încadra aşa de plăcut şi de armonios în negrul posomorît, cu care darul îmbrăcase corpul său, încît cu greu ai fi putut găsi un termen de asemănare. În adevăr, firear cineva în stare să ne spună cu ce ochi priveşte luna nopţilor senine, virginal împodobită cu negrul văl al umbrelor adînci? Cine ştie dacă nu pentru aceasta e şi aşa de departe! Şi maica Evghenia era aşa de aproape şi totuşi aşa de departe de noi!...
   Îşi poate deci închipui oricine cu ce anumită evlavie şi cu ce adîncă şi religioasă sfială şi plecăciune sărutai mîna albă şi catifelată, ce mi se întinse. Şi dacă în sufletul meu a răsărit atunci vreo lumească şi păcătoasă gîndire, îndelung milostivul D-zeu mă va ierta...
   De altfel, căutai numaidecît să încredinţez pe maica arhondăreasa că noi nu eram deloc marchidani şi că, prin urmare, nu venisem la mînăstire spre a vinde mărgele şi cercei tristelor mirese ale lui Hristos; de aceea, cu oarecare mîndrie, ce nu se potrivea deloc cu bocceaua mea din spate şi cu opincile din picioare, îi înşirăi, cu o limbuţie curat spaniolă, numele şi prenumele, locul naşterii, locuinţa mea actuală, starea civilă, profesiunea, ţinta ce urmăream şi un potop de alte nimicuri, care aduse pe faţa ei o cerească [I, 36] înseninare şi un trandafiriu surîs... Cu atîta mai rău pentru cine n-a văzut un cer de două ori senin şi un trandafir de două ori înflorit!
   Furăm deci foarte bine primiţi, găzduiţi şi ospătaţi. Seara fu măreaţă. Deşi obosit de cale, somnul totuşi nu mă prinse aşa de curînd. Mai bine de un ceas stătui singur în cerdacul din faţă al arhondaricului, de unde putui îmbrăţişa cu privirea întinsa şi fermecătoarea privelişte ce înfăţişează Agapia ochilor în timpul nopţilor cu lună.
   Cît de frumoasă era luna şi cît de senină fu noaptea aceea! Tăcerea şi misterul mă înconjurau din toate părţile. Noaptea, retrasă în văi şi în desimea posomorîtă a brazilor, cernea munţii adormiţi şi visători, ale căror piscuri neguroase păreau că formează hotarele înalte dintre pămînt şi cer. O linie de umbră, graţios ondulată, însemna, pînă dincolo de marginile vederii, aceste hotare; şi această linie se părea trasă pe fundul de umbră şi lumină al spaţiului adînc de o mînă tainică, colosală şi nevăzută.
   Nici o mişcare pe pămînt, şi în aer nici o mişcare! Întreaga fire dormea şi visa. Eu nu făceam nici una, nici alta, sau le făceam, poate, pe amîndouă. Mă prefăcusem în o stîncă vie şi, în încremenirea ce mă stăpînea, îmi era cu neputinţă să-mi leg la un loc gîndirile şi simţirile mele... Şi pentru ce? Sublimul ucide, şi omul e prea mic pentru sublim. Femeia lui Lot a fost, desigur, victima sublimului.
   Nouă, pigmeilor de astăzi, nu ne-a rămas decît un singur lucru sublim, şi acest lucru stă în limba noastră, ca şi în limba nearticulată a tuturor vieţuitoarelor: strigătul de durere, de ură, de bucurie, de dispreţ, de admiraţie... Interjecţia e, fără îndoială, singurul tălmaci al sublimului în limba omenească... Şi nemărginitei feerii, ce se desfăşura înainte-mi, nu-i răspundea în sufletul meu decît o neînsemnată... particulă gramaticală! Iată deci la ce se mărginea [I, 37] sărmana mea fiinţă în măreaţa noapte de 12 iulie, anul 18... A repeta în gînd un întreg capitol de gramatică înaintea lunii pline, care plutea visătoare în adîncimile albastre ale spaţiului; a atîrna cîte un punct de exclamaţie de fiecare stea tremurătoare, a-ţi lărgi, ca o pasăre de noapte, pupilele, spre a vîrî prin ele întregul univers în suflet şi a nu te alege, mai la urmă, decît cu ce se alege o bufniţă — iată, desigur, starea cea mai de plîns, în care se poate afla cineva.
   Cu mine însă nu trebuia şi nici nu putea să moară poezia şi inspiraţia omenească; eu nu puteam fi vlăstarul cel din urmă al muzelor pe pămînt...
   Era să mă culc, cînd ceva neaşteptat mă pironi pe loc: din cer sau de pe pămînt, din văi sau din cîmpie, din munţi sau de pe ape, din noapte, din aer, din lună, din stele — nu ştiu — dar de undeva, desigur, ajunse pînă la mine un glas dumnezeiesc... Şi acel glas de femeie sau de înger cînta, lunecînd, ca o undă din altă lume, pe una din acele melodii pe care numai durerea şi amorul le poate smulge dintr-un suflet omenesc... Femeia sau îngerul venise să întregească sărbătoarea feerică ce şi-o dădeau, în adîncul nopţii, umbrele şi lumina, luna şi stelele, munţii, văile, apele, cerul şi pămîntul... Şi nu ştiu pentru ce chipul maicii Evghenia îmi răsări în minte...
   Cîntarea se sfîrşi şi nu mai reîncepu; revenii în sinemi cu farmecul în suflet; mă retrăsei.
   A doua zi, după prînz, sosi unul din amicii mei din Iaşi, care vizita mînăstirile, însoţind pe nişte doamne şi domnişoare.
   E obicei ca toţi trecătorii să-şi lase numele lor săpat în vreun colţ al sf. lăcaş; de aici urmează că toate scîndurile balcoanelor sunt încrestate cu nume din toată lumea; [I, 38] şi dacă lumea toată făcea lucrul acesta, de ce adică nu l-am fi făcut şi noi? Dintre toţi eu aveam cuţit mai sănătos; şi, cu toate acestea, nu m-aş fi gîndit niciodată ca această prevedere de drumeţ să-mi aducă vreun soi de nenorocire; dar, în sfîrşit, îmi era scris s-o păţesc şi o păţii. Astfel, una dintre domnişoare, foarte drăgălaşă şi zburdalnică, se adresează la mine cu cel mai dulce glas din lume şi mă roagă să o fac nemuritoare, eternizîndu-i numele pe vreuna din scîndurile vechi ale balconului dinlăuntrul mînăstirii. Mă apucai de lucru. Cuţitul meu săpase întregul nume, dar prenumele numai pe jumătate; începusem litera a patra, cînd deodată auzii spre stînga scîrţîind o uşă; încetai lucrul şi întorsei capul... N-am văzut în zilele mele faţă mai urîtă de călugăriţă bătrînă... Din tot chipul însă de stafie al acelei călugăriţe şi astăzi mi-au rămas parcă înfipţi în inimă cei doi ochi ai ei, negri, mici şi scînteietori; şi astăzi parcă mă biciuiesc peste suflet şuviţele ei sure de păr, care-i atîrnau de toate părţile capului ca nişte şerpi împleticiţi în o mie de forme fantastice; şi astăzi rînjeşte parcă închipuirii mele îngrozite acea raghilă de dinţi galbeni, rari şi ruginiţi, prin ale căror strungi ar fi putut intra şi ieşi, în goană, o turmă de berbeci... Şi potopul lui Noe n-a avut atîta apă ca să înece sărmana omenire, cît venin s-a revărsat din vorbele-i hodorogite asupra nenorocitului meu cap... Şi cînd te gîndeşti că tot pe acelaşi drum mersese poate un ceas mai înainte sublimii psalmi ai regelui profet!... Dar, pe drumul bătut, cine ar mai fi în stare să deosebească urma cui a trecut?...
   "Ce ţi-i şi cu boieroaicele aistea", mă gîndii eu, punînd cuţitul în buzunar.
   Vizitarăm după prînz interiorul bisericii. 
   Am atins altundeva istoricul ei pe scurt. 
   Privită din punctul de vedere al artei, atît exteriorul, cît şi interiorul, nu prezintă mai nici unul din caracterele unui [I, 39] stil arhitectonic definit. Se pare totuşi că stilul amestecat, dar uniform al bisericilor lui Ştefan, îndulcit pe ici, pe colea, cu rotundurile armano-bizantine, a călăuzit pe ziditorul acestei biserici. Ceea ce însă ar alcătui pentru cunoscători un punct de adevărată admiraţiune e, fără îndoială, pictura.
   Se pare că cunoscutul nostru pictor, Grigorescu, abătîndu-se cu totul de la şcoala orientală, care condusese penelul rusesc al zugravului de la Văratic, a căutat să localizeze în biserica Răsăritului pictura strălucită a şcoalelor Apusului. Numai geniul lui a putut pune asprele, dar totuşi destul de măreţele figuri biblice sub regimul blînd al artei moderne. Sub penelul acestui genial pictor, dispar ca prin minune toate formele ascuţite şi osoase ale chipurilor ruseşti, care împodobesc zidurile tuturor celorlalte mînăstiri. Coloritul viu şi discordant, umbritul gros şi posomorît al sectatorilor lui Metodiu nu se întîlnesc în pictura de la Agapia; formele rotunde şi dulci ale şcoalei profane ştiu aicea să îmbrace aşa de bine austerele oseminte ale ortodoxiei!...
   Rareori a fost dat penelului să întrupeze în culori, cu mai multă iscusinţă, ideea religioasă sub toate formele ei. Astfel, Iuda din Keriot al Agapiei e atît de Iudă, încît, fără voie, îţi vine să jeleşti pe Mîntuitorul că a năimit, între propovăduitorii cuvîntului dumnezeiesc, o figură atît de lungă, o barbă aşa de roşie, un nas aşa de ascuţit şi nişte buze aşa de subţiri. Dintre toţi pictorii noştri, lui Grigorescu poate i-a fost dat să dezlege cu penelul una din cele mai grele probleme ale artei sale; căci, mai la urmă, cam drept aşa ceva trebuie să socotim noi meşteşugul de a şti să întruneşti, pe aceeaşi figură, şi fără a se exclude una pe alta, maternitatea şi virginitatea. Să izbuteşti a întipări prin linii şi culori duioşia unei mame pe faţa unei fecioare, a face pe cea dintîi să privească, cu pudoarea şi nevinovăţia [I, 40] celei din urmă, fructul propriului său sîn, a închide plenitudinea fizică a formelor materne în rama ideală a virginităţii, a şti, în fine, să stabileşti cu penelul o bună înţelegere între un complex de antiteze e, desigur, partea unui maestru genial.
   Ieşii şi mă pregătii de drum.
   
   [I, 41] Spre Pipirig
   
   Pe la două ceasuri după-amiază ne luarăm rămas bun de la Agapia şi de la dascălul Alecu, care ne însoţise pînă acum, şi, pe acelaşi drum al Arşiţelor ne înturnarăm la Săcu, unde maserăm peste noapte.
   A doua zi, în revărsatul zorilor, părăsirăm Săcul şi, călăuziţi de un om de loc, tăiarăm de-a curmezişul pădurile pe o potecă de picior. După cîteva ceasuri de un mers anevoios, ieşirăm în drumul mare al Pipirigului. La Dumesnicu ne oprirăm spre a ne odihni puţin la un han aşezat pe şosea, la ieşirea din pădurile Săcului.
   Era duminică, şi lumea, cîtă fusese şi cîtă nu fusese la biserică, năvălise în crîşmă. În toate locurile, dar în munte mai cu seamă, crîşma îşi are, ca şi biserica, zeloşii săi închinători. Vinul e înlocuit aici prin un rachiu prost, care arde şi descompune trupul bietului muntean. Astfel, nu e greu deloc să găseşti pricina pentru care oamenii, chiar de munte, sunt decăzuţi fiziceşte şi moraliceşte. Dacă mai adaugi, pe lîngă aceasta, boalele lumeşti, care, neoprite de nimeni, rod pe locuitorii munţilor, de la copil pînă la bătrîn, apoi dai peste cei doi factori, înspăimîntător de harnici, care lărgesc şi populează cimitirele rurale.
   Deşi politica îmi e nesuferită, trebui totuşi să mă întîlnesc cu ea în drum, şi încă la Dumesnicu. Liniştiţi, eu şi tovarăşul meu stăteam pe o bancă de lemn, stîmpărîndu-ne [I, 42] setea cu apă şi zahăr; şi iarăşi liniştit mă gîndeam poate cu cît cămilele sunt superioare omului, numai fiindcă, în nemărginitul lor pîntece, îşi pot îngrămădi apa trebuitoare pentru opt zile.
   Şi fiindcă, în mersul acestei călătorii, mă hotărîsem să nu pun nici un frîu vagabondului meu gînd, apoi cine ştie pe unde m-aş fi mai trezit, plecînd de la cămilele mele, dacă un moşneag lung şi uscat, c-un pahar într-o mînă şi cu o sticlă de rachiu în alta, nu s-ar fi hotărît să se lege de mine.
   — De nu v-ar fi cu supărare, domnişorule, zise el apropiindu- se, parcă v-aş cunoaşte; nu sunteţi de la Piatra?
   — Tocmai cum eşti dumneata din satul dumitale. Şi-apoi întrebarea n-are supărare; dar cum se face de mă cunoşti? Fără îndoială că la tîrg nu m-ai văzut cu opinci în picioare şi cu bocceaua-n spinare.
   — D-apoi cum să nu vă cunosc pe d-ta şi pe Văleanu, de cînd cu alegerea lui Constantin Şoarec ca dipotat la Bucureşti! De nu eraţi 'neavoastră, cine ştie pe ce ciocoi mai alegeam! D-zeu să vă dea sănătate, că ne-aţi luminat; doar Constantin Şoarec îi de-a noştri, doar cu noi ş-o petrecut...
   Şi fiindcă nu eram dispus să învăţ biografii la Dumesnicu, întrerupsei pe uscăţivul meu Plutarc, zicîndu-i:
   — D-apoi încă ce mai chef pe urmă, moşule, la Ion Mocanu!
   — Ei, da! la Năsoi, răspunse el îndreptînd întrucîtva mitrica de botez a lui Mocanu, potrivit nasului cu care acesta era înzestrat de D-zeu; ba ce mai chef!... Apoi, dă, după izbîndă veselie, aşa o lăsat Cel-de-Sus. Da ia poftiţi şi-ţi cinsti cîte o ţî' de rapciu, zise el turnînd în pahar; îţi hi osteniţi.
   — Nu tocmai, moşule; venim numai de la Săcu astăzi şi suntem mai mult înfierbîntaţi decît osteniţi; de aceea bem apă.
   [I, 43] — Şi rapciul răcoreşte, domnişorule, ia poftim!
   — Dar şi ameţeşte, moşule, zisei eu, căutînd să scap de cinstea cu care eram ameninţat...
   — Da, ia mă rog, fă-ne hatîr, că doar n-a hi un cap de ţară... Şi-mi întinse paharul pînă sub nas. Nici o scăpare! Trebui deci să-mi moi buzele într-o adevărată infecţie. Tovarăşul meu, recrut în asemenea treburi, şi crezînd că hatîrul se măsoară cu paharul, dete rachiul de duşcă pînă în fund; dar în schimb se oţerî mai rău decît Hristos pe cruce; se vede că rachiul de la Dumesnicu era mai otrăvit decît oţetul de la Ierusalim.
   "Aşa mi se cuvine, cugetai eu. Trebuie să faci politică la Piatra, ca să bei rachiu la Dumesnicu."
   Temîndu-ne deci de o nouă cinstire, ne scularăm şi, dorind rămas bun moşneagului, plecarăm.
   Soarele atingea meridiana şi razele lui perpendiculare cădeau ca nişte săgeţi de foc peste capetele noastre fără adăpost. Înaintea noastră drumul se desfăşura ca o pînză albă şi lungă... dar lungă fără sfîrşit. Cine-a zis că urîtul e lung ca drumul ar fi putut zice că şi drumul e lung ca urîtul; şi cînd, mai cu seamă, duci în spate o coşcogemite boccea şi pe sfîntul soare pe deasupra, fără să te poţi scutura de el, o! atunci desigur că ar fi mult mai nimerit să zaci de boala urîtului, decît să te faci nemuritor, bătînd drumul Pipirigului şi bînd rachiu la Dumesnicu...
   Tovarăşul meu se înroşise ca o sfeclă şi răsufla din greu ca un bou la jug.
   — Mă rog, zise el deodată, foarte serios şi oprindu-se în drum, d-ta, care eşti meşter într-o mulţime de lucruri, n-ai putea să faci un fel de schimb între mine şi boccea? aş vrea să mă mai poarte şi ea pe mine, nu numai eu pe dînsa.
   — Nimic mai uşor, numai dacă rîvneşti cu tot dinadinsul la gloria de boccea; dar, zisei eu, uitîndu-mă lung la [I, 44] nasul lui, nu cumva, pînă una-alta, ai schimbat nasul cu dascălul Alecu? Ce-ai păţit?
   Şi nasul lui era, în adevăr, grozav; mare de felul lui, nu se putuse îndeajuns adăposti sub umbra îngustă a chipiului şi era deci roş ca un ardei; iar pielea zvîntată de arşiţă începuse a i se scoroji; rămase, prin urmare, nedumerit de observaţia mea şi, îngrijit, începu a-şi netezi nasul, căutînd parcă să simtă cu mîna ceea ce nu putea să vadă cu ochii.
   — Nu-i nimica, îi zisei eu în chip de mîngîiere; peste puţin o să ajungem la Ozana; acolo vei face o baie nasului tău şi are să-şi vie numaidecît în fire; greu însă va fi să găseşti un loc îndestul de adînc, unde să-l poţi boteza în întregime.
   — Îţi vine să rîzi?...
   — Ba nu, zău, adică nu-ţi puteai lua un alt nas de drum? Eu, drept să-ţi spun, nu m-aş simţi în stare să duc, pe lîngă bocceaua din spate, şi o aşa dihanie de nas.
   Şi cu de-acestea timpul trecea şi drumul se scurta... Intrasem pe prundul Ozanei. Soarele pleca spre apus şi puţin mai avea pînă ce să coboare după înaltele creste ale Hălăucei.
   Prundişul crîşca sub opinci şi umbrele noastre deşirate ne însoţeau cu paşi largi şi cu picioare lungi.
   Ozana luneca grăbit cu unde de aur curgător pe lîngă noi; verdele pădurilor răsărea aşa de fermecător de sub strălucirea cu care-l poleiau cele din urmă raze roşietice ale apusului, încît o nesfîrşită haină de lumină se părea aruncată de o mînă colosală şi nevăzută peste această natură numai mie iubită şi numai mie prietenă.
   Totul era aşa de încîntător şi eu eram atît de trist! Mă aflam atunci în una din acele stări sufleteşti, care s-ar putea numi neutre, şi din care e de ajuns să faci un pas înainte sau înapoi, în o parte sau în alta, spre a te înălţa de pe [I, 45] pămînt la cer sau a cădea din ceruri pe pămînt. Nu mă bucurai însă mult timp de acest echilibru sufletesc, căci un glas, ce mă striga din depărtare, mă trezi.
   — Ei! jupîne, ei! n-auzi, ia stai! stai o ţîră. Întorsei capul şi, spre marea mea nedumerire, văzui un stol de fete şi neveste, îmbrăcate de sărbătoare, care, ridicîndu-se de pe malul pîrîului şi alergînd spre noi, ne făceau semn cu mîinile să ne oprim.
   — Dar asta ce-a mai fi, zisei eu mirat tovarăşului meu; ia să ne oprim. Şi, oprindu-ne, sosiră şi ele buluc. Toate erau roşii ca nişte bujori şi suflau ca nişte foi în mişcare. Cît te-ai şterge la ochi, furăm închişi din toate părţile într-un cerc de altiţe şi de catrinţe; nici una însă nu începu vorba; dar fiecare se uita cu un fel de neîncredere la noi.
   "Minunat! cugetai eu, uitîndu-mă împrejur. Un Apolone ca mine şi un cerc de graţii ca acesta numai la Pipirig se poate găsi."
   — Ei, şi, în sfîrşit, ce ne-aţi oprit în drum; aveţi să ne întrebaţi de ceva?
   — Baaa... n-avem nimica de întrebat, zise una mai ţanţoşă dintre ele; da v-am chitit de departe că aveţi mărunţişuri de vînzare.
   — Că, adică, suntem coropcari, nu-i aşa? Apoi n-aţi chitit rău deloc, numai cît, în loc să avem de vîndut, avem de cumpărat: trandafiri de pe la fete şi mure de la neveste; şi zicînd aceasta, strînsei uşor cu dosul a două degete obrazul grăsuliu şi roş al celei ce-mi vorbea. Cu o lovitură uşoară ea-mi dete mîna jos şi o rupse de fugă, rîzînd cu hohot. Celelalte o urmară şi, ca un stol de raţe sălbatice speriate de vînător, zburară, împrăştiindu-se, care încotro.
   Stătui un minut spre a le privi cum fug şi, deşi nu-mi plăcu deloc chipul cum mă cîntărise în mintea lor aceşti judecători în catrinţe, deşi mă văzui scoborît la simpla treaptă de coropcar, totuşi această neaşteptată şi hazlie [I, 46] întîmplare schimbă şirul gîndurilor mele şi-mi aduse seninul în suflet şi pe faţă.
   Soarele se coborîse acum sub orizont şi umbrele nopţii se ridicau fumegînd de prin adîncurile văilor. Treptat, se stingea orice mişcare şi, cel mult dacă un greier de mirişte, un scîrţîit de cumpănă sau un lătrat de cîine mai tulbura adînca linişte a văzduhurilor cuprinse de amurg.
   Era tocmai să ne abatem la cea dintîi casă ţărănească, cînd iată că ne întîmpină preotul din sat, care mă cunoştea.
   — Drum bun, ne zise el cam nedumerit; dar bine, de unde şi- ncotro?
   — De unde vrei şi-ncotro vrei, părinte. Dar sfinţia-ta?
   — Ia, prin popor cu de-ale darului; da n-o să vă opriţi nicăieri?
   — Tocmai la aceasta ne gîndeam şi noi; suntem obosiţi şi flămînzi.
   — Dacă-i aşa, poftiţi mă rog la mine şi-om îngriji de toate. Se înţelege de la sine că, fără multe marafeturi, primirăm bucuroşi invitaţia părintelui Ionică Găleanu.
   Peste o jumătate de ceas, ne aflam deci în gazdă la părintele Ionică din valea Pipirigului.
   Nu ştiu pentru ce, stînd întins pe un aşternut de iarbă proaspăt cosită şi mirositoare şi privind stelele, care începeau a se aprinde în seninul serii, mă strămutai cu mintea în nişte timpuri vechi, dar vechi de tot: patriarhul Abraham trecea măreţ prin închipuirea mea cu lunga lui barbă şi cu sacrii lui perciuni; înfloritele văi biblice pline de soare se deschideau înainte-mi ca nişte guri de rai; iar între îndoiturile verzi ale dealurilor, turmele albe păşteau în larg iarba fragedă a colinelor. Pe îngerii călători îi vedeam iarăşi cum sosesc şi bat la uşa binecuvîntată a părintelui evreilor; iar pe bătrîna Sarah mi-o închipuiam umblînd şi aprinzînd focul pentru cina de seară...
   [I, 47] Şi cu toate acestea nu mă aflam decît în nevoieşa vale a Pipirigului, lipsită de orice aureolă legendară, la părintele Ionică, un preot mic şi blond, fără nici o asemănare cu fabulosul protopărinte al poporului lui Dumnezeu; la preoteasa sf.-sale, o femeie voinică cu chip curat romînesc şi care căpătase, fără nici o binecuvîntare, pe cei cinci copii ai săi zdraveni şi sănătoşi, şi din care pe nici unul nu-i trăsnise prin cap să-l jertfească vicleniei lacome a vreunui Dumnezeu. Noi?... Noi mai puţin încă semănăm cu îngerii călători; eu, mai cu seamă, m-aş fi spînzurat dacă cineva ar fi îndrăznit să mă ieie drept înger; şi totuşi închipuirea mea voia cu orice preţ să însemne o trăsătură de unire între măreţia legendară a trecutului şi micimea schiloadă a timpului de faţă. Şi cine ştie pe unde ar mai fi cutreierat gîndul meu, dacă foamea, pîrdalnica de foame nu l-ar fi atîrnat greu spre pămînt. Părintele Ionică veni să ne poftească la masă. Ce pitorească era masa părintelui Ionică! În mijlocul unei mese rotunde de tei, cu trei picioare, stătea nemişcată o mare mămăligă frumoasă ca aurul, din care aburii suri şi fierbinţi se ridicau drept în sus, ca din jertfa lui Abel; iar împrejurul mămăligii, străchinile nouă, smălţuite cu albastru şi roş, pline cu borş de oaie şi numărate pe căciuli, stăteau fiecare alăturea cu cîte o lingură albă de lemn, de asemenea nouă.
   — Binecuvîntează, părinte, zisei eu, aşezîndu-mă la masă.
   — Binecuvîntată fie împărăţia Tatălui şi a Fiului... şi sfîrşitul binecuvîntării, adică Sfîntul Duh, se pierdu în gîtul adînc al părintelui Ionică.
   Cu cruce, fără cruce, începurăm a sorbi din borşul fierbinte cu iuţeala potrivită foamei fiecăruia dintre noi, ridicînd sprîncenele şi încreţind fruntea. N-aveam furculiţe şi, prin urmare, căutam a da mămăligii forma cea mai nimerită spre a luneca pe gît. Sorbiturile şi înghiţiturile se urmau cu o cadenţă regulată şi monotonă. Eram sătui. Ne scularăm [I, 48] de la masă: era şi timpul, căci pleoapele noastre de plumb ne cădeau fără voie peste ochi; sîngele nostru leneş începuse a circula greoi şi somnul ne dobora la pămînt... "Et misit soporem in Adamum." [Nota 1] 
   Atîta numai că, la deşteptare, nu era să găsesc lîngă mine o Evă în plus şi o coastă în minus.
   Şi, deşi toată casa părintelui Ionică îmi era pusă la îndemînă cu toate poclăzile şi lăvicerile sale, mă hotărîi totuşi să dorm afară. Am cîteodată porniri molatice de sibarit; decît, aceste porniri îmi vin, de regulă, tocmai atunci cînd le pot împăca mai puţin...
   Astfel, în locul aşternutului moale de foi de trandafir, mă mulţumii cu o pătură groasă de iarbă mirositoare, cosită în ajun; înlocuii stofa moale de Bitinia prin o albă şi curată pocladă de lînă ţigaie făcută de însăşi mama preoteasa; iar sub cap pusei o pernă vîrtoasă de lînă, cu horbotă pe margini şi înfăţată chiar atunci. Mă învălii cu altă pocladă şi, spre a-mi fi mai cald, aruncai pe deasupra cerul cu stelele. N-avui timp să mă îmbăt de priveliştea măreaţă a serii aceleia. Luna şi stelele, care înotau în negrele şi depărtatele adîncuri ale nemărginirii, mă priveau cu atîţia ochi de foc cu gene de umbră... dar ce-mi păsa mie de toate acestea? Mie-mi era somn şi adormii. Dormii dus. Noaptea trecu într-o clipă de ochi.
   
   [I, 49] Hălăuca
   
   În zori, a doua zi, eram gata de drum. Aşadar, aproape din picioare, făcurăm cinste unui borş no. 2, dres cu lapte acru şi însoţit de obişnuita şi zdravăna mămăligă. De astă dată însă carnea din borş era cam crudă, ceea ce totuşi nu ne împiedica de a o lua drept fiartă... Ospătarăm şi, luîndu-ne rămas bun de la părintele Ionică, ne îndreptarăm către înălţimile semeţe ale Hălăucei.
   Greul călătoriei noastre începea de aici; lăsasem acum calea cea mare şi bătută şi ne îndrumam pe o reţea încîlcită de poteci înguste şi fără număr, tăiete de paşii muntenilor pe coamele şi coastele ierboase ale Hălăucei. Dimineaţa era măreaţă... geana de foc a unui soare curat începuse a se aprinde după piscurile înalte ale munţilor rîpoşi din stînga Ozanei; neguri fumegînde pluteau în văzduhul adînc al văilor, iar din lumina, cu care răsăritul începuse a inunda nemărginirile, cel mult dacă mai ajungeau pînă la noi cîteva raze strălucite. Mergeam tăcuţi şi cu noi tăcea întreaga fire. Nici un murmur de pîrîu, nici un ciripit de pasăre, nici o şoaptă de vînt, nici un clătinat de frunze nu tulbura liniştea adîncă a pădurilor ce străbăteam. Fagii înalţi cu trunchiuri albe şi cu crestele lor stufoase, neclintiţi şi rari, treceau pe lîngă noi. Prin păturile groase ale generaţiunilor de foi îngrămădite de vremuri unele peste altele, cel mult dacă, pe ici-colea, îşi mai ridica sfios capul [I, 50] cîte un fir de iarbă roşiatică şi sălbatică sau cîte o floare spărioasă rătăcită în singurătatea fermecată a pădurilor... Nicăieri poate, mai mult decît aici, nu e dat cuiva să vadă aievea hotarele dintre viaţă şi moarte...
   Tăcuţi, aşadar, suiam cu paşi rari către cele de pe urmă înălţimi ale Hălăucei. Nu ştiu pentru ce muntele acesta se numeşte astfel; ştiu însă că e destul să zici "Hălăuca" spre a-ţi trece prin minte ceva deşirat şi colosal. Soarele se înălţase de o suliţă peste cele mai înalte vîrfuri ale munţilor dintre răsărit şi miazăzi şi, împreună cu el, ieşisem şi noi din regiunea pădurilor, care îmbracă cele dintîi trepte ale Hălăucei. Şi dacă corăbierii, părăsind ţărmurile, au dreptul să spună că au ieşit la largul mării, tot cu acelaşi drept am fi putut zice şi noi că ieşisem la largul Hălăucei; cel puţin aceasta e simţirea ce ţi-o deşteaptă pleşuva ei privelişte, nemărginita ei întindere verde şi nenumăratele ei valuri de coline.
   Nu mai ştiu cărui jidov i s-a arătat, oarecînd, o scară în vis, rezemată cu un capăt de ceruri şi cu altul de pămînt, şi pe care îngerii Domnului se suiau şi se coborau... mie însă, fără să fiu înger, îmi fu dat să urc spre ceruri o scară aievea... Căci ce altă se poate socoti Hălăuca, dacă nu o nemăsurată scară aruncată de însuşi Dumnezeu între cer şi pămînt?
   N-aş putea, în adevăr, spune cu cîte picioare eram deasupra nourilor; dar, de-aş fi întins mîna, aş fi prins stelele! şi cu toate acestea Hălăuca se uita la mine tot de sus în jos. Eram de mult în împărăţia muşchiului şi colinele, ce mai aveam încă de urcat, se cufundau în o geană de verdeaţă şi azur pe adîncul cerurilor. Dincolo de această geană a ochiului lui Dumnezeu, închipuirea mea nu mai găsea nici un punct de reazem; necunoscutul mă sorbea în imensitatea sa; poate că paşii mei îndrăzneţi călcau acum pe răscrucile pămîntului şi, prin o halucinaţie acustică, îmi [I, 51] părea că-i aud scîrţîitul greoi pe osia sa. O cascadă de aer subţire şi rece se revărsa de pe cele din urmă înălţimi apusene ale Hălăucei şi se arunca în adîncurile depărtate ale văilor din răsărit.
   Urma vîntului tăia brazde adînci şi mişcătoare în iarba rară şi sălbatică ce acoperea întinderea pustie a colinelor; un glas sec, răguşit şi nemărginit îmi înfiora auzul în răstimpuri... Veneam din regiunile fericite ale frumoaselor noastre văi, unde, la fiece pas, şoapta pădurilor şi susurul apelor îmi mîngîiase auzul; mă răsfăţasem atîta în flori şi în lumină, şi sufletul meu se îmbătase de atîtea visuri sub înaltele umbre ale pădurilor!... şi cu toate acestea călătorul nu-şi poate stăpîni sufletul de a fi cuprins, cîteodată, de farmecul contrastului... De cîte ori, şi mai cu seamă eu, într-o cîmpie înflorită sau pe malul unui pîrîu cu murmur dulce, nu m-am simţit expatriat? şi iarăşi, de cîte ori pustiul din suflet nu găseşte un bun prieten în pustiul din natură! şi sufletul meu era pustiu, şi inima mea era obosită...
   Te salut, bătrînă Hălăucă! Glasul de pieire al vîntului tău de gheaţă, fîşîitul sec şi aspru al sălbaticelor tale ierburi, nemărginitul deşert al friguroaselor tale înălţimi tălmăceau atît de bine lumea sufletului meu!... Te salut, te salut, bătrînă Hălăucă! "Cine ştie, cugetam eu, oprindu-mă şi îmbrăţişînd cu privirea deşertul spaţiu; cine ştie dacă bătrînul meu picior va mai călca vreodată în această împărăţie înaltă a vulturilor şi a frigului etern! Cine ştie dacă îmi va mai fi dat să însufleţesc cu gîndul şi cu simţirea mea aceste lăcaşuri ale morţii!!..." Şi... cine ştie dacă o lacrimă n-a curs din ochii mei atunci!
   Temperatura capului meu însă e schimbătoare de tot. 
   – "Cine ştie, cugetai eu zîmbind, dacă mie nu-mi lipseşte o doagă! A te sui, în adevăr, deasupra nourilor şi a nu te alege, mai la urmă, decît cu un zîmbet de milă din [I, 52] partea capetelor rotunde, pentru toate aceste prostii adunate cu primejdie în regiunile seninului etern; a te entuziasma înaintea unei flori răsărite pe margini de prăpăstii, a rămînea petrificat sub farmecul melodiilor văzduhului şi a codrilor frămîntaţi de vînturi; a plînge cu roua care cade din ceruri şi a intona imnuri dumnezeieşti cu pîraiele care murmură — toate acestea sunt, desigur, lucruri de mare preţ. Nu e însă mai puţin adevărat că se găsesc şi destule frînghii de legat pe oamenii de soiul meu; fără îndoială că mie-mi lipsesc cîteva doage", mă gîndii eu, convins în cele din urmă.
   Lumea de sub picioarele mele se frigea sub miezul înflăcărat al zilelor de iulie, mie însă, pe Hălăuca, îmi clănţăneau dinţii ca în decembrie. În zadar mă înfăşurasem în mantaua mea largă, în zadar trăsesem peste urechi marginile largi ale pălăriei mele; vîntul subţire străbătea pretutindeni şi junghiurile frigului începuseră a mă cerca pe la subţiori. Cît despre tovarăşul meu, el se făcuse mic cît un ghem şi, zgribulindu-se, avea aerul că vrea să se ascundă sub cozorocul chipiului său... Bietul meu tovarăş! El niciodată nu şi-a putut da seama ce căuta pe Hălăuca; eu însă, cu toată străşnicia împrejurărilor, făceam haz în vreme ce el bombănea mereu şi mergea iute înaintea mea.
   — Ce dracu, zise el, la un moment dat, oprindu-se şi întorcîndu-se iute către mine, ce dracu! n-o să mai ajungem nicăieri la vreun adăpost, la vreo stînă undeva? Am înţepenit de frig.
   Şi dinţii îi clănţăneau în gură, iar nasul lui cel mare i se învineţise într-un chip îngrozitor.
   — Pentru D-zeu sau pentru dracu, te priveşte, scumpul meu; ai însă aerul de a crede că eu sunt părtaş la toate năzdrăvăniile Ziditorului acestei lumi. Nu cumva crezi că s-a sfătuit poate cu mine cînd a ridicat de pe pămînt [I, 53] această nemăsurată scară la cer? Ş-apoi, cine te-a pus şi pe tine să-ţi vîri gingaşa ta persoană sub acest chipiu şi sub această venghercă soldăţească? N-ai ştiut, se vede, că bătrînul Crivăţ nu e învăţat să facă la cocardă şi să steie smirna înaintea unui galon de fir. Cred, cu toate acestea, că o să ajungem undeva, dar pe înserate; se poate chiar să n-avem acest noroc; atunci aş fi de părere să coborîm în cea mai apropiată vale unde să găsim, cel puţin, cu ce înjgheba un foc, spre a ne apăra pielea împotriva acestor îngheţate sărutări ale vîntului.
   — Se vede că d-ta eşti alcătuit numai din piele; pe mine însă m-a înzestrat D-zeu şi cu stomac. A face la cocardă — pedeapsă în vechea armată.
   — Felicitările mele, scumpul meu, pentru acest dar preţios, de care trebuie să fii foarte mîndru, mai ales în timpul de faţă. Află însă că nu se vorbeşte de foame acolo unde n-ai ce mînca; nu pierde totuşi nădejdea... Bunul D-zeu al părinţilor tăi a umplut cu apă limpede şi rece vinele munţilor săi şi a semănat cu îmbelşugare tot soiul de ciuperci în calea drumeţului flămînd... Ce păcat că jirul nu e copt; jirul... O! jirul!...
   — Te rog, zise el întrerupîndu-mă, n-am chef şi nici nu mă simt în stare să ascult, la vremea asta şi pe vîrful Hălăucei, apologia jirului; păstreaz-o pentru dumneata sau măcar pentru vremuri mai bune.
   — Îmi pare rău, scumpa mea scrumbie cugetătoare, că tocmai la jir te-ai supărat, deşi sunt încredinţat că de-ai scurma în străvechea ta genealogie, ai găsi neapărat şi vreun mistreţ printre iluştrii tăi strămoşi; mai mult încă, s-ar putea prea uşor...
   — Mă rog, zise tovarăşul meu tăindu-mi vorba, auzit-ai vreodată de moara lui Tudoran cea pustie?
   — Nu; dar ce e cu moara lui Tudoran cea pustie?
   — Şi de bătea, de nu bătea vînt, ea tot se învîrtea.
   — Foarte bine! Iată o moară plină de înţelepciune şi de mare folos pentru netrebnici ca tine; căci de cînd moara [I, 54] aceasta se învîrteşte, bag de seamă că dinţii nu-ţi mai clănţănesc, ba mi se pare că chiar nasul tău şi-a mai venit în fire şi, deocamdată, n-ar mai putea îndeplini cu cinste însărcinarea de ciuhă pentru speriat vrăbiile în vreo ţarină de mălai...
   Şi gura ţinea de vorbă pe stomac, care-şi uita de foame. Soarele călca acum pe hotarele dintre amurgul nostru şi zorile altor lumi; iar lumina razelor lui nu mai poleia decît cele mai înalte piscuri ale munţilor, care se desfăşurau sub picioarele noastre. Pe stînga, Ceahlăul, cu nenumăratele sale turnuri de stînci, săpate pe adîncul cerului, se înălţa în aer ca un fantastic castel de aur zidit de mîna fermecată a vreunui vrăjitor din poveşti. Vîntul nu mai sufla şi glasul răguşit al ierburilor aspre şi sălbatice amuţise; o solemnă tăcere domnea în cer şi pe pămînt; numai zgomotul surd al paşilor noştri tulbura în cadenţă această tăcere. S-ar fi zis că noi singuri mai respiram în mijlocul acestei lumi răsărite ca prin minune sub puternicul fiat al lui D-zeu; şi cît pe ce să lunec pe povîrnişul unei melancolice fantezii; dar nu era vreme, căci grija vieţii reale mi se impunea fără voie şi, oricît de răbdător ar fi cineva la asprimile unei călătorii de felul acesta, vine totuşi vremea cînd trebuie să te supui poruncilor nevoii. Trebuia deci să mă supun şi eu. Îmi era frig şi foame... iată pentru ce-mi întorsesem mintea de la tot ce mă înconjura şi căutam cu ochiul şi cu urechea să străbat adîncimile văilor, spre a deosebi o formă sau un sunet care să vădească fiinţa omului în această singurătate. Noaptea inundase văile, şi amurgul, creştetele munţilor. Mergeam grăbiţi şi fără ţintă sub pintenul ascuţit al foamei şi al frigului, şi grăbiţi — după cum eram — nu prinserăm de veste decît într-un tîrziu că poteca de sub picioarele noastre dispăruse şi că o moale saltea de muşchi o înlocuise: rătăcisem! Această convingere îmi trecu prin inimă ca un fier aprins; bietul [I, 55] meu tovarăş pierduse şi putinţa de a cugeta; eu, cel puţin, eram deprins cu asprimile vieţii rătăcitoare; el însă pentru întîia oară le încerca.
   Înnoptase de tot; şi fiindcă nu mai aveam, în întunericul prin care înotam, nici o cîrmă pentru paşii noştri, ne hotărîrăm a ne încredinţa mersul la înţelepciunea întîmplării; şi cu atît mai mult făcui aceasta, cu cît întîmplarea era una din vechile şi iubitele mele cunoştinţe; cu ea m-am înţeles totdeauna bine, căci numai ea
   — cînd am fost în cumpănă — mi-a întins o mînă prietenească. Această hotărîre îmi răcori capul, în care mi se părea că se învîrteşte vijelios o roată de foc, şi-mi redădu limpezimea cugetării.
   Un nou curaj şi o nouă putere începu să circule în vinele mele. Mi se părea că nu-mi mai este nici foame, nici frig şi aş fi început să şuier, dacă auzul meu, ocupat cu recunoaşterile, n-ar fi avut Fiat lux! — Să se facă lumină!
   nevoie de linişte. Trecuse din noapte un ceas plin de grijă şi nedumerire. Obosiţi şi flămînzi, începusem a scoborî la vale, spre a găsi un adăpost în dosul vreunei stînci sau în fundul vreunei văgăuni mai apărate de vînt. Sunt încredinţat că tovarăşul meu îşi număra în gînd pe toţi strămoşii în ordine cronologică şi-i blestema pe rînd. Eu mergeam cu îngrijire, despicînd cu ochiul întunericul nopţii, iar cu urechea adîncimile depărtărilor reci, deşerte şi întunecoase. Eram poate aproape să ne aşezăm pentru noapte în vreuna din îndoiturile mai tăinuite ale Hălăucei, cînd mi se păru că un lătrat de cîine îmi atinge auzul; mă oprii locului şi ascultai. Era în adevăr un lătrat aidoma de cîine şi încă nu aşa de depărtat, după cît puteam măsura cu auzul. Dacă cea mai dumnezeiască muzică m-ar fi deşteptat din visul cel mai fioros, nu mi s-ar fi părut mai dulce şi mai prietenească. Fără să mai stăm pe gînduri, ne îndreptarăm paşii într-acolo. După un pătrar de oră, zărirăm o lumină şi forma unei aşezări omeneşti: era o stînă; dar, tocmai pentru acest cuvînt, rămaserăm cîtva în cumpănă, dacă [I, 56] trebuie sau nu să ne apropiem; atît cîinii, cît şi înfăţişarea noastră la asemenea oră în mijlocul ciobanilor erau — poate — atîtea cuvinte, care să ne oprească un moment pe loc. După un scurt consiliu, ne hotărîrăm a înainta.
   Cînd furăm ca la o zvîrlitură de băţ aproape de stînă, cîinii simţiră şi unul cîte unul începură a se repezi, lătrînd de pe locurile lor. Cît te-ai şterge la ochi, furăm împresuraţi din toate părţile de o mie de colţi gata să ne sfîşie. Planul nostru de luptă era însă mai dinainte hotărît: potrivit acestui plan, ne puserăm deci spate la spate şi, cu vînjoasele noastre beţe de drum, începurăm a descrie cercuri de apărare ameţitor de repezi; mărimea primejdiei ne dădea puterea şi agerimea trebuitoare: un duel, în adevăr, original, se încinsese în întunericul nopţii, sub lumina stelelor Hălăucei, între cîinii întărtaţi cu colţii lor de fier şi între animalul cu două feţe înjghebat în pripă de noi; dar, în tot timpul acestei lupte deznădăjduite, noi nu încetarăm de a ne apropia lăturiş de stînă. Ciobanii, nedumeriţi asupra ce putea să fie, stăteau ciotcă în uşa stînii cu ciomegele în mînă. Erau poate gata să se repadă în ajutorul cîinilor; dar nu mai fu trebuinţă, căci noi eram acum lîngă dînşii. Înfăţişarea noastră îi linişti, pe cît înţelesei, căci ei singuri începură să alunge cîinii, care în scurt se ostoiră.
   — Bună vremea, flăcăi, zisei eu, intrînd în stînă urmat de tovarăşul meu.
   — Bun venit la oameni buni, ne răspunse un baci bătrîn, mai murdar decît un derviş şi înfăşurat într-un chimir lat de-o palmă domnească.
   — Fii pe pace, moşule, de buni suntem ca pîinea cea bună, dar de necăjiţi suntem ca nişte draci pe care-i botezi în agheasmă. Uite, continuai eu, aşezîndu-mă turceşte înaintea celor doi tăciuni ce fumegau în mijlocul stînii; uite, venim azi din Pipirig, de la părintele Ionică; nădăjduiam să trecem muntele cu lumină şi să scoborîm în Sabasa. [I, 57] Dar noaptea ne-a apucat şi iată-ne, pentru astă-seară, oaspeţii d-voastră. Noi suntem de la Piatra; eu sunt dascăl şi dumnealui este recrut; a suit Hălăuca în brînci şi era să moară de frică; ce mai soldat are să fie şi el!
   — Frică? şi de ce? întrebă baciul cel bătrîn.
   — Să nu-l mănînce jivinile de pe Hălăuca şi să-i rămîie chipiul fără stăpîn, răspunsei eu.
   Tovarăşul meu se uita chiorîş la mine şi nu-i venea să creadă că cineva mai poate glumi în asemenea împrejurări.
   Eram flămînzi ca nişte lupi; într-o stînă însă nu moare cineva de foame. Comarnicul gemea sub greutatea unor caşi rotunzi şi gălbii. Albeaţa bulgărilor mari de urdă rîdea parcă de negrul scîndurilor afumate pe care stăteau. Un mare ceaun de stînă, plin cu jintiţă, aburea într-un colţ. De altmintrelea, necurăţenia domnea nesupărată, ca în toate locurile unde e multă grăsime şi puţină Comarnic — poliţă, scîndură sau leasă de nuiele pe care, la stînă, se pune caşul la uscat.
   apă. Mirosul caracteristic de oaie, amestecat cu cel de brînză, străbătea pînă-n creieri. Într-un colţ mai retras al stînii, un teanc de piei miţoase de oi pierite slujea, desigur, unui popor întreg de checheriţe drept caldă şi moale locuinţă. Ciobanii, cu plete lungi şi unsuroase, cu staturi de uriaşi, se găseau foarte bine în cămăşile lor impermeabile. Dintre toţi, baciul cel mai bătrîn era şi cel mai murdar. Îmi închipui că toate lucrurile propăşesc în ţara aceasta: singură stîna trebuie să fie aceeaşi astăzi ca şi pe timpul păstoriei dacice.
   — Moşule, zisei eu, în sfîrşit, adresîndu-mă către baciul cel bătrîn, toate ca toate, dar n-am putea mînca ceva la dumneata? suntem istoviţi şi de foame, şi de oboseală.
   — Cum nu, domnişorule, cum nu? numai să vă mulţumiţi cu ce avem.
   — Da ne mulţumim cu ce-a fi, numai să fie: şi, pînă una-alta, ia să cinstim cîte-un pahar de rachiu, zisei eu, scoţînd din boccea şipul cu rachiu. Rachiul şi tutunul sunt, [I, 58] în munte şi pe la ciobani mai cu seamă, cele două lucruri înaintea cărora uşile se deschid şi mesele se întind.
   Astfel, mă îngrijisem să am întotdeauna cu mine rachiu şi tutun. Paharul merse împrejur, începînd cu baciul cel bătrîn şi sfîrşind cu tovarăşul meu.
   Peste jumătate de ceas, masa fu gata. Doi din ciobanii cei mai tineri întinseră jos, în stînă, nişte foi late de brustur; iar de jur împrejur aşternuse piei de oaie, cojoace şi sarici. O mare mămăligă oacheşă, ieşită din tiparul fierbinte al unui ceaun, se răsfăţa fără pudoare sub ochii noştri, şi toate produsele laptelui, sub toate formele, se înşiraseră cerc împrejurul ei.
   Tot timpul cît se pregătise masa, tovarăşul meu stătuse dinaintea focului şi-şi prăjise pe toate feţele cele două picioare lungi ale sale; apoi, aşezîndu-le într-un unghi deschis, îşi rezemase Checheriţă, chicheriţă — insectă care trăieşte pe pielea oilor.
   coatele pe genunchi şi nu înfăţişa căldurii focului decît palmele sale late cu degetele răsfirate; iar în intervalul dintre ele şi pe acelaşi plan, îşi vîrîse mica lui figură... numai nasul lui colosal şi roş înainta, în formă de virgulă uriaşă, afară din planul neted al palmelor. Sta nemişcat, cu ochii ţintă în flăcările focului.
   — Hei, prietene! strigai eu, ia mai lasă cea gura sobei şi vino să mîncăm; o să ai după aceea destulă vreme să urmăreşti în limbile de pară ale focului chipurile fantastice de zmei şi de balauri.
   Fără să zică ceva, se sculă, se întinse de-i pîrîiră toate încheieturile şi veni de se aşeză la masă.
   Cina fu scurtă, frugală şi tăcută.
   — Acuma, bătrînul meu visător, îmi zise el, aprinzîndu-şi o ţigară şi răsturnîndu-se molatic pe una din pieile miţoase de oaie, acuma îmi poţi înveseli izihia cu vreo întraiurea din lumea cealaltă; am destulă vreme ca să te ascult.
   — Nu cred, scumpul meu, să ai vreme tocmai îndeajuns, deoarece sunt încredinţat că, peste puţin, ai să te zvîrcoleşti [I, 59] ca în focul nestins al iadului sub muşcăturile însetate ale unui întreg popor de checheriţe, ce trebuie să fi mişunînd prin pădurea deasă de miţe ale blănilor de oi moarte, pe care te-ai tologit aşa de molatic!
   N-apucasem să sfîrşesc bine vorba, şi tovarăşul meu sări ars de pe blănile pe care stătea lungit.
   — Dar atunci, zise el, scuturîndu-se parcă de checheriţe, unde o să dormim? Îmi vine să cred că d-ta nu te îngrijeşti de nimica şi că iei în glumă toate lucrurile, oricît de serioase ar fi ele.
   — Eşti de o rară pătrundere, tînărul şi frumosul meu Alexis, zisei eu, neurnindu-mă de cum stăteam lungit pe una din sarici. Astfel te încredinţez că, de ne-am afla în vremurile mai de demult, m-aş lăsa bucuros în voia gusturilor mele idilice, şi o noapte întreagă aş boldi ochii la stele; şi aceasta cu atît mai mult, cu cît aici nu ne aflăm tocmai în împărăţia somnului; dar aşa!... Totuşi, dacă te gîndeşti cu tot dinadinsul la somn, apoi vom căuta vreun cotlon afară. Avem la îndemînă atîta muşchi, încît ai putea să-ţi înjghebezi din el perne şi saltele mai moi decît ale regelui Solomon; te asigur însă că, cel puţin noaptea aceasta, regina din Saba nu te va vizita.
   Mă sculai şi rugai pe baciul cel bătrîn să ne găsească vreun loc potrivit pentru noapte. Baciul însă, om cu socoteală, ne îndemna să rămînem în stînă, trăgîndu-ne luarea-aminte asupra frigului de afară şi chiar asupra lupilor ce rătăceau cîteodată prin părţile locului. Toate stăruinţele lui însă rămaseră zadarnice; checheriţele ni se păreau mai de temut decît lupii şi decît gerul. Ne duse deci depărtare ca la o sută de paşi, la o veche şandrama din care nu mai rămăsese decît vreo patru scînduri deasupra şi vreo două sau trei pe lături. Aici fusese stîna altădată; de un timp însă se mutase devale, mai la adăpost.
   [I, 60] Cît ţinu lumina unui chibrit, cercetarăm locuinţa noastră de noapte. Cînd rămaserăm prin întuneric şi după ce, mai cu seamă, baciul ne dori noapte bună şi se depărtă, începui a mă gîndi cu tot dinadinsul la ce ni se putea întîmpla peste noapte. Gerul ca gerul, dar lupii baciului mă cam nelinişteau. Cît despre tovarăşul meu nu-l vedeam şi, prin urmare, nici nu ştiam ce face; sunt sigur însă că şi pe dînsul îl frămîntau cam tot aceleaşi gînduri.
   Niciodată, în tot cursul acestui drum, nu-mi aduc aminte să fi fost mai îngrijit decît atunci. Vîntul de gheaţă, ce ne însoţise de-a stînga mai toată ziua, începuse din nou cu o furie îndoită şi, tăindu-se în scîndurile rare ale şandramalei noastre, gemea, în răstimpuri, a lugubru şi a pustiu; nemărginita singurătate de pe treptele înalte ale văzduhului sporea şi mai mult fiorii de groază, cu care străşnicia stării noastre de faţă ne umpluse inimile; şi, deşi în regiunea stelelor, noaptea era totuşi aşa de oarbă, încît la doi paşi formele lucrurilor dispăreau.
   Mă hotărîi să mă culc. Îmi aşezai bocceaua într-un colţ al şandramalei, îndesai pălăria pe cap, legîndu-i cu o batistă marginile peste urechi, mă înfăşurai strîns în mantaua mea lungă şi largă, pusei capul pe boccea şi iată-mă în una din cele mai bune condiţiuni spre a păşi spre lumea visurilor.
   — Noapte bună, amice, eu m-am culcat, tu ce faci? întrebai eu pe tovarăşul meu, despre a cărui existenţă numai urechile îmi mai puteau da oarecare lămuriri.
   — Şi eu caut să mă culc, dar cum şi unde?
   — Ca mine şi pe sînul dulce al mamei comune.
   — Am cinste să-ţi spun că, de astă dată, dau dracului şi mamă comună şi tot.
   — Eu, scumpul meu, nu dau dracului nimic, şi sunt hotărît a rămînea aici; tu însă, dacă nu găseşti destul de moale sînul propriei tale mame, atunci poţi îndrepta o rugăciune către Atotputernicul D-zeu al strămoşilor tăi, ca să [I, 61] aibă o mai de aproape grijă de gingaşa şi nobila ta persoană...
   Dacă tovarăşul meu n-a turbat atunci, desigur că nu va mai turba niciodată. Mormăi nu ştiu ce şi, bojbăind prin întuneric, veni să se aşeze lîngă mine.
   După cîteva mişcări comune tuturor animalelor care se pregătesc pentru somn, găsirăm echilibrul trebuitor pentru a dormi. Corpurile noastre elastice se adaptară destul de bine terenului accidentat ce ne slujea de aşternut; iar boccelele noastre se schimbară în nişte perne minunate. Vîntul, numai vîntul nu înceta de a geme cu o furie nebună şi de a zgudui deznădăjduit şubredul nostru adăpost. Totuşi, somnul începu a se furişa pe sub genele noastre, iar închipuirile lumii reale a lua proporţiile şi formele fantastice din lumea visurilor... Mi se părea că pămîntul se scurge în haos şi că un nemărginit deşert se deschide sub mine; sau mi se părea că, dintr-un punct cît un atom imaginar de mic, nişte negre şi vaste cercuri concentrice se desfac şi-şi lărgesc cuprinsul pînă peste marginile nesfîrşitului; că se năşteau din punctul lor generic, şi tot din el se desfăceau aceste cercuri cu o repeziciune atît de ameţitoare, încît închipuirea mea, tîrîtă de jocul acesta fantastic, îmi lăsa în creieri urma vie a unui vîrtej... forme de fiinţe bizare se înfiripau pe fundul orb al ochilor mei; zgripţori cu gheare colosale, grifoni înaripaţi, bazilisci cu ochii de jăratic, crocodili cu rîtul de porc şi cu pumnale în loc de dinţi; apoi, un furnicar mişuitor de fiinţe mici, cu ochii în trei colţuri, cu boturi lungi, cu trei picioare, cu labe de mîţă, cu nasuri sucite, cu coarne uriaşe, cu ghimpi, cu păr, cu pene, cu catalige... şi toată această lume de fantasme, produs al unei închipuiri scăpate de sub stăpînirea adormită a raţiunii, ca într-un dans infernal se învîrtea vijelios. Treptat însă, tabloul se depărta, coloritul se ştergea, formele bizare se topeau una în alta, şi apoi, în perspectiva depărtării, un [I, 62] punct numai, palid, mic, imperceptibil, se mai putea deosebi pe fundul unui haos de întuneric fără margini...
   Adormii. N-aş putea spune hotărît dacă, în timpul somnului, mi-a fost frig sau cald, sau dacă lupii m-au mîncat; pot însă spune cu încredinţare că, trezindu-mă, îmi reveduii persoana, spre a vedea dacă nu-i lipseşte ceva; era neatinsă.
   Vîntul încetase şi tovarăşul meu încă dormea.
   — Hei! Dle sibarit, strigai eu, împingîndu-l cu piciorul, ia urneşte-te puţin de pe această saltea moale de puf de lebădă şi de pe aceste perne moi umplute cu zefir.
   Se întinse, mormăi ceva, se sculă pe jumătate şi voi să se culce iar. Nu-i dădui însă răgaz, ci împingîndu-l din nou cu piciorul:
   — Hai, iute, şi cît te văd; raniţa-n spate, stînga-mprejur, pas gimnastic şi înainte, marş!
   Zis şi făcut. În cîteva minute, furăm gata. Ne abăturăm pe la stînă, unde ne răcorirăm faţa cu apă rece, ne luarăm rămas bun de la ciobani şi plecarăm.
   Vîntul de cu noapte măturase norii de pe cer şi numai din văile adînci, ce se deschideau sub picioarele noastre, negurile, deşteptate de întîile raze ale dimineţii, începeau să se înalţe, ca fumul pornit dintr-o jertfă colosală a Naturii către Ziditorul său.
   — Ia te uită, frumosul meu Telemac, cu ce privelişte măreaţă te dăruieşte, pentru astăzi, bunul D-zeu al părinţilor tăi, zisei, adresîndu-mă către tovarăşul meu. Dar ce naiba tot scurmi cu ochii în pămînt, nu cumva ţi-ai pierdut nasul?
   — Fii pe pace! Dacă l-am pierdut şi nu-l voi găsi, n-am să cer împrumut de la d-ta; ştiu că n-ai de unde să-mi dai. Pînă atunci însă, ai face bine să-mi arăţi marşrutul pentru astăzi; încotro mergem şi unde o să ne oprim? n-aş dori să mai păţim ca aseară.
   [I, 63] — Nimic mai uşor, scumpa mea antiteză; încotro vom vedea cu ochii şi încotro ne vor duce picioarele. Şi dacă aseară n-a fost bine, cred că va fi mai rău deseară; precum vezi, ai perspectiva unei compensaţii negative; cui cu cui se scoate!
   — Foarte bine, dar cu socoteala asta are să ne rămînă ciolanele pe dealuri.
   — Iată, zisei eu, pufnind de rîs, un om pe care l-a prins prea devreme mila de ciolanele lui; ei bine, linişteşte-te, ilustrule scoborîtor al tuturor faraonilor: vom lua toate măsurile trebuitoare, pentru ca nobilele tale ciolane să fie culese şi aşezate în piramida funerară a familiei; ce mai vrei? mă însărcinez eu cu aceasta. Mai ai ceva de întîmpinat?
   — Nimic, numai, cum mă voi vedea în valea Bistriţei, mă sui pe plută şi mă duc la Piatra.
   — Primo: nu poţi fi sigur că nu te va lua dracu, înainte de a ajunge în valea Bistriţei; secundo: dacă te sui pe plută fără mine, te îneci desigur; terţio: sub această îmbrăcăminte te leagă burduf şi te duce cu călăraşi la suprefectura cea mai apropiată. Cred că o să luăm împreună o baie în undele Negrei Şarului.
   — O să vedem.
   — Desigur că o să vedem; iată singura vorbă cuminte ce ţi-a ieşit din gură, de cînd călătorim.
   Ne aflam acum pe înălţimile cele din urmă ale Hălăucei. În depărtare, răsăritul imens ardea în valurile de foc ale zorilor, iar soarele, ca o colosală sprînceană de aur curat, se ridica de după linia neagră şi ondulată a munţilor vaporoşi. Umbrele se grămădeau în apusul încă în amurg şi grăbite se aruncau în haosul altor lumi. Din văi, negurile adormite începeau să se înalţe, trezite de întîile raze ale dimineţii; ici-colea, din adîncuri, coloane sure de fum se îndreptau spre ceruri, topindu-şi creştetele lor în văzduhul [I, 64] luminos şi limpede. La dreapta, văile pline de lumină ale Ozanei, la stînga, văile neguroase ale Sabasei, Borcii şi Bistriţei se deschideau adînci şi prăpăstioase sub picioarele noastre. Noi mergeam spre cele din urmă pe o potecă tăiată poate de rarii paşi ai fiarelor sălbatice în muşchiul verde şi rourat. Începusem a coborî la vale. Ne trebui mai bine de două ceasuri pînă ce să ieşim din regiunea muşchiului. Cînd intrarăm în pădurile tinere de fagi şi de mesteacăni, ce îmbracă văile mai de jos ale Hălăucei, soarele inundase cu lumina sa munţii din stînga şi din faţa noastră. Căldura începuse a se simţi şi dimineaţa ne vestea o arzătoare zi de iulie. Cu cît înaintam, scoborînd în păturile mai dese ale aerului din văi, cu atît mai grele ni se păreau boccelele noastre. Mergeam alene şi tăcuţi. Nici o privelişte nu se mai deschidea ochilor noştri, căci eram de toate părţile împresuraţi de pădurile posomorîte ale poalelor Hălăucei. Poteca pe unde mergeam se deschidea la vale lungă şi dreaptă. Tot pe aceeaşi potecă, venind din altă parte, intrase şi mergea ca la o zvîrlitură de băţ înaintea noastră un băietan care ţinea pe cap o putină; şi fiindcă era cu spatele spre noi, nu ne văzuse şi nici simţise, poate, că cineva se afla în urma lui; mergea deci scoborînd încet şi şuierînd o arie de munte; era înalt şi zdravăn; putina de pe cap îl mai lungea încă, iar mîinile lui aduse în formă de torţi spre a ţinea putina îi dădeau înfăţişarea unui ulcior cu picioare.
   — Ei, flăcăule! strigai eu către dînsul; ia stai oleacă! Se întoarse. Era, în adevăr, un flăcău zdravăn şi înalt ca un brad; ne privi puţin, lăsă putina în mijlocul drumului şi se făcu nevăzut în pădure.
   — Dar asta? zisei eu, vorbindu-mi singur. Ajunserăm lîngă putină — o putină cu lapte acru, în adevăr — ne uitarăm în toate părţile, dar nu văzurăm pe flăcău nicăieri. Ne puserăm la umbră pe marginea potecii şi [I, 65] aprinserăm cîte o ţigară. Un foşnet de frunze îmi atrase luarea-aminte. Întorsei capul şi zării pe flăcăul nostru tupilat şi privindu-ne dintre nişte tufe dese şi apropiete. Fără să fi băgat el de seamă, scosei revolverul şi-l întinsei spre locul cu pricina.
   — Stai că trag! strigai eu. Flăcăul încremeni pe loc. Mă sculai cu revolverul tot întins, mă apropiai de tufişul în care stătea şi îl silii să iasă la lumină; era galben cum îi ceara şi tremura ca varga.
   — Ia şezi colea jos, flăcăule, zisei eu, lungindu-mă cel întîi pe iarbă.
   Nu îndrăzni şi rămase în picioare.
   — Şezi, cînd îţi zic; nu face marafeturi; n-am obicei să poruncesc un lucru de două ori!
   Se lăsă mai mult să cadă, decît să se aşeze lîngă noi.
   — Ce ai în putină?
   — Lapte acru. Şi nu-ţi venea să crezi că un glas aşa de moale, de tremurător şi de sfios poate să iasă dintr-un piept al unui voinic cît brazii munţilor lui.
   — Lapte acru, în luna lui Cuptor? cui spui tu prujituri , mă?
   — Zău, boierilor, lapte acru pentru gloată.
   — A! Vrasăzică voi sunteţi oameni cuprinşi, aveţi şi gloată?
   — Nu, zău, nu, boierilor; tata-i beteag şi mama-i vădană...
   — Cum vădană mă-ta, flăcăule? da tată-to nu-i bărbatu mă-tii?
   — D-apoi că nu-s luaţi cu cununie.
   — Ş-apoi? da tot nu-i vădană, că are bărbat, măcar că-i fără cununie. Prujituri — glume; aici cu înţelesul de vorbe goale.
   — Tata şede la vite şi n-o dat de 10 ani pe-acasă; îi beteag de picioare.
   — Dar mă-ta nu se duce pe la el?
   — Nu se duce niciodată; cică-i departe.
   [I, 66] — Ei bine, fie şi cum zici tu. Dar spune-mi, însă drept să-mi spui, cam ce ne socoteşti tu pe noi?
   — Eu... mă rog de iertare... eu nu socotesc nimica, cuconaşilor.
   — Nu umbla cu fleacuri; ţi-am spus că n-am obicei să poruncesc un lucru de două ori; spune-mi, cînd ne-ai văzut, cam drept ce ne-ai luat?
   — Mă rog de iertare, zise flăcăul tremurînd, am chitit că sunteţi nişte... boieri.
   — Bine, mă, mai văzut-ai tu boieri cu opinci în picioare şi cu boccelele-n spinare ca noi?
   — Eu... n-am văzut, da spun oamenii...
   — Că boierii poartă opinci şi boccele?
   — Nu... da că...
   — Că?
   — Că...
   — Haide, spune odată, sau... şi făcui o mişcare ameninţătoare.
   — Că... zise flăcăul, ferindu-se mecaniceşte într-o parte, că boieri ca d-voastră mai trec cîteodată pe la noi.
   Şi sudori cît bobul de mazăre curgeau de pe fruntea rece şi palidă a bietului flăcău.
   — Şi nu ştii tu numele vreunuia din aceşti boieri despre care ai auzit? Dacă spui drept, n-o să-ţi fac nimic.
   — Spune tata de... Gheorghe a Nastasiei, de Profir, da eu nu ştiu.
   — Ei bine, zisei eu, d-lui e Gheorghe a Nastasiei şi eu sunt Profir. Uită-te bine că e tuns, chiar acum a scăpat din Pîngăraţi.
   Flăcăul se uita lung şi ţintă cînd la mine, cînd la tovarăşul meu şi, pe măsură ce se uita, faţa îi venea la loc şi spaima ce-l cuprinsese părea că se împrăştie. A chiti — a crede.
   — Ei, şi adică, ce te uiţi tu aşa la noi, flăcăule? Poate ţi-nchipui că nu suntem cine ţi-am spus?
   [I, 67] — D-apoi că nu sunteţi 'neavoastră Profir şi Gheorghe a Nastasiei...
   — Şi de unde aflaşi tu aşa de iute, măi băiete?
   — D-apoi spune tata că Gheorghe a Nastasiei are nişte musteţi galbene şi lungi pîn' la urechi, şi pe Profir l-o-mpuşcat jandarmii, cînd îl duceau la gros. Degeaba, nu mă speriaţi; ştiu eu că nu sunteţi 'neavoastră potlogari ca de-alde dînşii; 'neavoastră se cunoaşte că sunteţi de la tîrg...
   — Ce zici, tovarăşe? Fiindcă flăcăul vrea numaidecît să fim de la tîrg, hai să fim cum zice el. Ei bine, fie cum zici tu, suntem de la tîrg, zisei adresîndu-mă flăcăului, şi fiindcă tu ai făcut o descoperire aşa de mare, apoi eşti dator să ne îndrepţi, pentru deseară, la vreo gazdă în satul tău. Cred că eşti din Sabasa?
   — Da poftiţi, mă rog, la noi, avem unde vă găzdui şi cu ce vă ospăta.
   — Bucuros, flăcăule, răspunsei eu; îţi mulţumim; deseară suntem oaspeţii tăi; uită şi tu necazul ce-ţi făcurăm.
   — Să-ţi spun drept, cucoane, că m-ai vîrît în spărieţi cu pistolul d-tale şi, dacă nu-l întindeai spre mine, cînd m-ai zărit în tufe, o luam la sănătoasa prin pădure.
   — Şi cred că am făcut bine; altfel unde era să mînem noi în ias'noapte? ia să plecăm!
   Flăcăul se sculă de jos, luă putina pe cap şi, formînd iarăşi ulciorul cu două picioare, mergea la o mică depărtare înaintea noastră. Soarele, păşind peste hotarele de foc ale meridianei, începuse a cumpăni spre apusul din stînga noastră.
   
   [I, 68] În Valea Sabasei
   
   Erau două ceasuri după-amiază, cînd sosirăm în pitoreasca vale a Sabasei.
   La spatele noastre, Hălăuca, cu nenumăratele sale trepte verzi, se ridica în depărtare ca un nemărginit amfiteatru, care închidea cerul înalt al vederii despre răsărit. În faţă, pe stînga şi-n dreapta noastră, munţii Sabasei, Borcii şi Fărcaşei se întindeau pînă dincolo de hotarele ochilor, ca o mare încremenită de valuri violete cu nuanţe de aur; iar peste această privelişte neţărmurită, arşiţa de cuptor aruncase o reţea subţire de aburi fumurii, care dădeau întregului înfăţişarea unei mări de opal. Căldura era covîrşitoare şi întreaga natură părea că răsuflă greu...
   Intrasem pe prundul Sabasei, un pîrîu limpede, care purcede din fundul munţilor Fărcaşei, se furişează repede pe sub umbra pădurilor întunecoase ce încununează înaltele sale maluri de stînci calcarice şi se aruncă în Bistriţă drept Borca.
   — Nu mi-ai putea spune, frumosul meu Adonis, ce mînă binefăcătoare a umplut cu rouă această cupă de mozaic? zisei, adresîndu-mă tovarăşului meu şi arătîndu-i cu degetul spre pîrîu.
   — Nu ţi-aş putea spune hotărît lucrul acesta, răspunse el foarte serios; dar tot cu aceeaşi nedumerire, ca şi d-ta, te-aş putea ruga să-mi spui cam ce minte nesăbăduită [I, 69] a aşternut cu pietre aşa de ascuţite cărările acestor munţi, fără să se gîndească, cel puţin, că opincile mele vor călca odată pe aici şi că, rupîndu-se, mi se vor beşica tălpile şi voi rămînea olog? Ia uită-te.
   Şi cu o îndemînare de care nu l-aş fi crezut destoinic, ridică talpa piciorului său lung ca un catarg pînă la înălţimea nasului meu; opinca lui era, în adevăr, ferfeniţă.
   — Cele mai din inimă ale mele păreri de rău pentru actualele tale opinci şi pentru viitoarele tale picioare oloage; totuşi nu te împuţina cu sufletul; opinci cred că vom găsi la casa flăcăului nostru, cît despre picioare, o să îngrijim de altă pereche, îndată ce vom întîlni în drum vreo turmă în care, afară de oi, să mai fie şi... capre, spre pildă... Pînă atunci însă eu aş fi de părere să ne scăldăm.
   — Cum? aşa înfierbîntaţi şi asudaţi cum suntem?
   — Da!... Nu cumva te iei, din greşeală, drept Alexandru Machedon, ori Frederic Barbă Roşie şi te temi, prin urmare, să nu mori de friguri sau de apoplexie? Hai să ne scăldăm!
   — Flăcăule! strigai eu către băietanul care mergea înaintea noastră, vreun loc mai bun de scăldat nu ştii tu pe-aici?
   — Da cum nu, răspunse el oprindu-se şi întorcîndu-se către noi; uite, o ţî' mai la vale este un loc bun de scăldat.
   După un pătrar de oră, sosirăm la umbra unei stînci enorme de calcar, unde pîrîul făcea un cot limpede şi adînc. Mesteacănii bătrîni şi pletoşi, cu trunchiuri netede şi albe, uitîndu-se parcă în apa de sub stînca pe care se născuseră, atingeau cu vîrful celor din urmă ramuri crestele fugătoare ale undelor. Ai fi zis că te afli sub una din acele bolţi de umbră şi verdeaţă, pe care o nimfă pudică o alcătuieşte, la loc tainic, pentru ora misterioasă a băilor sale.
   — Iată-ne, junele şi graţiosul meu Faun, zisei adresîndu-mă tovarăşului meu, sosiţi la locul unde nimfele acestor păduri obişnuiesc a-şi dezveli, cîteodată, comorile lor de graţii; desfă deci cununa de iederă şi lăuruscă ce încinge [I, 70] fabuloasele tale tîmple, leapădă această piele de leu, care acopere jumătatea de moale alabastru a corpului tău, aruncă departe băţul tău încovoiat şi noduros, şi hai să cercăm dacă aceste unde de cristal rece şi curgător mai păstrează încă urmele îmbălsămate ale vreunei nimfe sperioase cu sînuri crude şi sălbatice.
   — Ştii, răspunse el, că nu-mi plac parfumurile; prin urmare hărăzesc mai dinainte nasului dumitale orice soi de miresme ar fi lăsat, în undele acestea de cristal rece şi curgător, nimfele dumitale cu sînuri crude şi sălbatice.
   După o jumătate de ceas, răcoriţi şi întremaţi, ne urmarăm drumul înainte. Soarele sta să apună, cînd sosirăm la casa părinţilor flăcăului nostru. Mama lui vitregă ne ieşi întru întîmpinare; era o femeie naltă, bine făcută, cu ochi negri şi mari, cu gura mică, cu nasul drept şi potrivit; în toată înfăţişarea ei, femeia de ţară se amesteca cu cea de tîrg.
   Curat îmbrăcată într-o fustă de cit şi o cămaşă de subţire şi albă pînză de casă, vrîstată cu borangic, avea părul cu îngrijire pieptănat şi adus pe tîmple cu oarecare cochetărie; iar pe creştet era strîns în conci şi străpuns cu un ac de păr, cu gămălia de sticlă roşie. Cînd intrarăm în ogradă, ea şedea pe un lăvicer aşternut pe prispă şi împletea la un colţun.
   — Apoi, dragă jupîneasă, zisei eu de departe, cu voie, fără voie, bucuroşi sau nebucuroşi, iată-ne oaspeţii dumitale pentru noaptea asta; cel puţin flăcăul dumitale, după ce i-am tras o spaimă ţapănă, s-a hărăzit să ne găzduiască.
   — Bucuroşi, poftim, zise femeia, sculîndu-se şi venind să ne întîmpine. Bine ai făcut, Ioane; poftiţi! Ce face tată-to? zise ea, adresîndu-se către flăcău.
   — Tot cum îl ştii, răspunse Ion, punînd putina pe prispă. Pînă ce să lepădăm din spate boccelele noastre, femeia intră în casă şi mai aduse vreo două lăvicere curate, pe care le aşternu afară pe prispă.
   [I, 71] Un băieţel ca de opt ani, îmbrăcat în cămăşuţă şi izmene de pînză de casă, ca ghiocul de albe, încins peste mijloc cu un chimir mic şi cu părul în plete lungi lăsate pe spate, după obiceiul muntenilor noştri, şedea pe prispă mai deoparte şi, mirat, se uita la noi cu ochi negri, nevinovaţi şi mari.
   — D-apoi bine, Vasilică mamă, îi zise femeia cu un glas în care duioşia nu lipsea, tu nu gînduieşti nimica?
   Fără să zică ceva, băieţelul se sculă, intră în casă şi ieşi cu o cofiţă; apoi plecă cu ea la un şipot din apropiere, de unde se întoarse iute, aducînd-o plină cu apă rece. Tot el se duse în casă şi veni cu două pahare, pe care le umplu cu apă. Ni se aduse zahăr şi ni se făcură, astfel, întîile onoruri ale ospitalităţii.
   — Şi de unde veniţi astăzi? ne întrebă gazda noastră, luîndu-şi din nou colţunul şi aşezîndu-se pe prispă aproape de mine.
   — Astăzi venim de pe Hălăuca, dragă jupîneasă, unde am mas peste noapte; în drum am întîlnit pe Ion al d-tale şi, fără multă vorbă, iată-ne în gazdă la d-ta. Cam pe neaşteptate, nu-i aşa?
   — Cum socotiţi, da oaspeţii nu ne prea îmbulzesc, şi cînd ne vine cîte unul, suntem bucuroşi; să poftiţi ca la d-voastră acasă.
   — Ba poate şi mai bine, căci la noi acasă nici dormim pe ostenite, nici mîncăm pe flămînzite; ia numai cît încurcăm lumea degeaba. De cîţi ani să fie Vasilică al dumitale?
   — De opt pe nouă; opt o-mplinit la Simedru: da aşa-i el rîdiche, nu creşte.
   — A fi sămănînd tată-so, căci pe d-ta te văd naltă şi voinică; dar pe omul d-tale nu-l văd, se vede că dă rar pe-acasă?
   — Or hi vro zece ani de cînd nici nu l-am văzut; i-o căzut un butuc peste picioare şi l-o lăsat olog; şade la vite şi eu nu mă pot duce să-l văd, că-i departe.
   [I, 72] — Vrasăzică Vasilică nici nu cunoaşte pe tată-so; d-apoi bine, moş Vasilică — zisei întorcîndu-mă către băiat — un flăcău aşa ca tine, de opt ani, să nu vadă pe tată-so de zece, se poate? D-apoi atunci cine ţi-o cumpărat ţie chimirul ista aşa de frumos?
   — Mama, răspunse băiatul, fără să se gîndească.
   — Şi'neata! zise femeia sculîndu-se şi făcîndu-şi treabă, d-apoi cum să-l vadă, dacă l-am făcut după ce-o plecat tată-so?
   — Uite, nevastă, la asta nu mă gîndeam; ş-apoi mi se pare că vreau şi eu să ştiu cam multe deodată.
   — D-apoi aşa sunteţi d-voastră, tîrgoveţii, vă place să iscodiţi toate.
   — Şi să necăjim lumea; uite, cum te necăjesc eu pe d-ta? dar, mai la urmă, mi se pare că am dreptate; Vasilic-a dumitale e un băiat frumos ca o floare şi curat ca un ghioc.
   — Ai să-mi diochi băiatul, zise femeia cu un soi de mînie glumeaţă în glas. Vasilică mamă, ia du-te de vezi ce face frate-to? şi zi-i să prindă vreo doi pui, să gătim ceva pentru gustare: ajută-i şi tu.
   — Parcă ţi-a ieşit un porumb din gură, dragă jupîneasă. Cînd ai şti cît suntem de flămînzi! Tovarăşul ista al meu, pe care-l vezi că şăde cu nasul în jos, e ruşinos ca o fată mare, dar la altele se pricepe ca o catană bătrînă; o să-l vezi la masă, cum întoarce capul cînd înghite şi cum se şterge cu mîneca la gură cînd bea, ca să nu se cunoască c-o băut; dar bea al dracului; nu vezi ce nas roş are? Şi, de lumeţ, nici un vrăbioi nu-l întrece.
   — O începi bine, zise tovarăşul meu, răsturnîndu-se într-un cot pe prispă.
   — Dă... răspunse femeia la vorbele mele, dă... cui i-i foame mănîncă, cui i-i sete bea şi cui i-i somn doarme.
   — Şi cîte altele n-or mai fi, dragă jupîneasă!
   — D-apoi or hi, de ce să nu hie? răspunse femeia roşindu-se puţin. [I, 73] Tocmai atunci Vasilică se ivi de după colţul casei, ţinînd, spînzuraţi de picioare, doi pui care se zbăteau în mîinile lui.
   — Vasilică mamă, ia fă-te-ncoa' mai iute, strigă femeia către băiat, mai mult spre a schimba vorba decît de nevoie, căci Vasilică de la sine venea spre mă-sa.
   — Ţine-i bine, Vasilică, că zboară cu tine, adăugai eu; mi se pare că mai degrabă te-au prins ei pe tine decît tu pe dînşii.
   — Pe-aista l-am prins eu, zise băiatul cu aer victorios şi ridicînd mai sus un cucoşel vînăt, care se zbătea mereu în mîinile lui mici, şi le lipi de mă-sa cu un soi de îngerească nevinovăţie.
   — Bravo, Vasilică, tu eşti uliu ori vindereu?
   — Şi' neata! ce tot îmi necăjeşti băietul? Ţi-am spus c-ai să-l diochi, zise femeia; şi apucîndu-i capul între palme, îl sărută cu duioşie în creştet. Vindereu — numele unei specii de şoimi mici.
   — O să-i stingem trei cărbuni în apă neîncepută şi are să-i treacă.
   Soarele dispăruse acum după munţii Borcii şi numai cîteva raze împrăştiate tiveau încă cu aur marginile rupte ale norilor, care, în straturi lungi şi viorii, se întindeau deasupra apusului; geana de azur limpede a cerului depărtat părea acum că se pleacă şi se uneşte cu geana de umbră a pămîntului... S-ar fi zis că abisul închide porţile sale aeriene, aşezate pe hotarele dintre noapte şi zi, sau că natura îşi pleacă, pentru odihnă, ochiul său înflăcărat. Amurgul serii sosise pe înălţimi, iar din văi se ridica noaptea către adîncurile largi ale văzduhului; nici un glas nu se mai auzea, nici o mişcare nu se mai simţea. Firea întreagă îşi pleca spre odihnă capul său.
   Cu privirea pierdută în albastrele deşerturi ale cerului, stăteam pe prispă rezemat pe un cot; iar sufletul meu, ca discul mai greu al unei cumpene, se pleca, pe nesimţite, din lumea reală spre lumea visurilor şi a contemplaţiunii. [I, 74] Sunt momente cînd fiinţa noastră se moaie, se topeşte, se împrăştie şi se pierde în nemărginitul tot al lucrurilor; cînd sufletul nostru străbate pînă în cele mai ascunse şi tainice fibre ale materiei inerte; cînd natura moartă, galvanizată parcă de curentul viu al propriei noastre cugetări, pare a se înfiripa şi a trăi, în mod inconştient, viaţa scurtă a unui vis sau a unei colosale fantasmagorii. Tăcerea îmi ţiuia în urechi, iar privirea scînteietoare a milioanelor de stele mă ţinea amorţit sub imperiul unei extatice contemplaţiuni.
   — Ei, bătrînule fachir, strigă tovarăşul meu într-un tîrziu, în Brahma sau Nirvana te-ai cufundat? Ia trezeşte-te puţin şi nu mai visa în limba sanscrită, pe care n-o înţelegi, nici te mai strămuta cu închipuirea în umbra pagodelor, pe care nu le-ai văzut. Ai face mai bine să îngădui un moment măcar de îngrijire şi păcătoasei vieţi de toate zilele... Mie mi-i foame şi mi-i somn.
   — Eşti totdeauna ridicol, scumpul meu. Ai aerul de a mă lua drept bunică-ta, îi răspunsei eu, cam supărat că mă trezise din visurile mele; dacă ţi-i foame, vrei să-ţi dau ţîţă, şi dacă ţi-i somn, vrei să te legăn? Mănîncă şi te culcă, pur şi simplu, sau du-te la dracu şi mie dă-mi pace!
   — Iată ceea ce nu pot face, pentru moment, răspunse tovarăşul meu, rezemîndu-se cu spatele de peretele casei, cu ţigara în gură şi picior peste picior. Ce vrei? Am şi eu gusturile mele... da, am gusturile mele, şi chiar nostime cîteodată; în astă-seară, spre pildă, mi-am pus în gînd să-mi fie dor de bunică-mea. Sărmana mea bunică! dacă n-ar fi murit prea de timpuriu, nu m-ar fi lăsat, desigur, să plec fără ea în această lungă şi primejdioasă călătorie, şi n-ar fi îngăduit să încredinţez nobila mea persoană fanteziei d-tale vagabonde. Ea m-ar fi însoţit pînă la marginile pămîntului, m-ar fi ţinut pe palmă şi m-ar fi apărat de lupi, de care, în paranteză vorbind, mi-i grozav de frică.
   [I, 75] Şi cine ştie cît ar fi urmat între noi acest dialog banal, dacă femeia de gazdă n-ar fi trimis pe Vasilică să ne cheme la masă. Era o masă în regulă, cu farfurii, cuţite, linguri, furculiţe, pahare, solniţi şi chiar cu şervete şi faţă de masă. Nu mă înşelasem, cînd presupusesem, necăjind pe Ion în pădure, că părinţii lui sunt oameni cuprinşi. Curăţenia era desăvîrşită şi, ca pentru locul unde ne aflam, luxul şi îmbelşugarea se întîlnesc pe această masă ţărănească. Căci e o adevărată îmbelşugare şi, mai la urmă, chiar un lux, să mănînci în valea Sabasei brînză cu smîntînă, scrob cu unt proaspăt, borş de pui dres cu ou şi cu smîntînă, pui fripţi şi, dacă nu e ceva neobişnuit, e cel puţin de mirare ca toate acestea să-ţi fie gătite şi puse înainte de o femeie curată. Curăţenia e o virtute pe care o întîlneşte cineva foarte rar la muntenii noştri. Cina fu scurtă şi presurată cu glume. Vasilică, de pildă, se pusese la masă între mine şi mă-sa şi, deşi copil de ţară, mînca totuşi foarte sistematic şi cu multă chibzuială.
   — Bine, moş Vasilică, zisei eu copilului, cînd începurăm a lua din borş, da tu mănînci borşul pe dos; bine, mai văzut-ai tu pe cineva să vîre întîi mămăliga în gură ş-apoi să soarbă borşul? Întîi borşul, ş-apoi mămăliga!
   Copilul îşi opri lingura la jumătate cale spre gură şi se uită lung la mine; şi în privirea lui se citea o neîncredere aşa de nevinovată, încît şi lingura mea se opri la jumătatea drumului dintre farfurie şi gură. Stăturăm un moment uitîndu-ne unul la altul şi nu ştiu dacă rîdeam eu de Vasilică ori Vasilică de mine. Oricum însă, fie din greşeală, fie după sfatul meu, Vasilică sorbi întîi borşul şi, cînd să vîre mămăliga, scăpă borşul din gură; toţi izbucnirăm de rîs, singur Vasilică, ruşinat şi cu ochii înotînd în lacrimi, se înroşi şi rămase nedumerit.
   — Dacă eşti prost, îi zice mă-sa, ştergîndu-l la gură şi pe dinainte; nu vezi că te necăjeşte şi vrea să rîdă de [I, 76] tine? Vezi ce păţeşti dacă nu te gîndeşti la ce-ţi spun oamenii? Cată-ţi de mîncare şi ia seama cum mănînci.
   În zadar căutai să mai înşel pe Vasilică: el nici nu se mai uita la mine, ci-şi căuta de mîncare cu băgare de seamă.
   Încheiarăm cina sculîndu-ne şi făcîndu-ne cruce. Dintre toţi, Vasilică nu-şi făcu cruce, ci se trase mai la o parte şi se părea că aşteaptă ceva.
   — Dar bine, moş Vasilică, zisei, adresîndu-mă băiatului, pe cînd cei de casă strîngeau masa; bravo! se vede c-au mîncat căţeii crucea.
   Şi cu mîinile la spate, mă uitam la el de sus în jos; el se părea că nici nu m-aude; de cînd cu borşul devenise duşmanul meu de moarte.
   — Iar te-ai apucat să-mi necăjeşti băietul? zise femeia trăgînd cu Ion, la locul ei, masa din mijlocul casei; dă-i pace, că ştie el socoteala lui.
   — A! vasăzică d-ta, moş Vasilică, eşti om cu socoteală? Bravo! Vasilică însă nici nu gîndea să bage în seamă vorbele mele. Trecură cîteva momente cheltuite în banalităţi cu tovarăşul meu de drum. Cînd întorsei capul, văzui pe Vasilică îngenuncheat în mijlocul casei, cu faţa spre răsărit, cu mîinile împreunate, cu marii săi ochi pironiţi în văzduh, zicînd cu glas tare o rugăciune de mulţumire către Dumnezeu... Şi avea Vasilică nişte ochi aşa de mari, de limpezi şi de nevinovaţi! Şi aceşti ochi umbriţi de nişte gene lungi şi negre erau pironiţi atît de adînc în sînul unui D-zeu necunoscut! În liniile de marmură ale feţei sale de o ideală frumuseţe, aşa de întipărit era extazul credinţei!... îmi încrucişai mîinile pe piept şi, fără voie, întorsei faţa spre răsărit.
   — Bravo, moş Vasilică! zisei eu băiatului, care, după ce-şi mîntuise rugăciunea, sărutase mîna mă-sii şi rămăsese lipit de dînsa. Bravo!... dar ia spune-mi tu, cine te-a învăţat [I, 77] să te rogi aşa de frumos? Drept răspuns, copilul se lipi şi mai tare de măsa, privindu-mă pe sub gene, fără a-şi ridica faţa. De cînd cu borşul, Vasilică devenise duşmanul meu de moarte.
   — Eu, răspunse femeia, uitîndu-se la copil de sus în jos şi depărtîndu-i cu mîna părul ce-i căzuse şi-i acoperea fruntea.
   — Atunci aş putea să te întreb şi pe dumneata cine te-a învăţat?
   — Eu sunt din Fălticeni, şi-am învăţat la şcoală...
   — Cu alte cuvinte, d-ta ştii şi carte?
   — Cît n-am uitat-o, o mai ştiu şi eu. Nu mersei mai departe cu cercetările în această privinţă. Mă mulţumii a rămînea foarte mirat. De altfel, această descoperire mă bucură fără să ştiu pentru ce.
   — Şi de mult ai schimbat Fălticenii cu valea Sabasei?
   — Or hi vreo unsprezece ani.
   — Vasăzică, cînd ai venit în Sabasa aveai pe Ion cu d-ta? Ai fost măritată în Fălticeni?
   — Eu n-am fost măritată niciodată şi nu sunt nici amu. Pe Ion l-am luat odată cu tată-so, îmi răspunse femeia roşindu-se puţin şi făcîndu-şi treabă prin casă.
   Ştiam mai mult decît trebuia: o gospodărie ca multe altele între ţăranii noştri, o mică aventură de amor între o fată săracă de la tîrg şi un văduvoi bogat de la ţară: iar, ca încheiere, un concubinaj pe care un pîrdalnic de butuc venise să-l tulbure puţin: omul trăia olog la vitele lui, iar femeia cu picioarele întregi la casa omului. De altfel, Vasilică era totdeauna faţă spre a mărturisi că femeia nu-şi pierduse tocmai în zadar cei 28 de ani ce părea că-i are. Fu un moment cînd crezui că Ion se uită la mine cam chiorîş şi că priveşte cam aprins pe mama lui vitregă; eram pe punctul de a crede cine ştie ce; iute însă mă dezamăgii.
   — Poate-ţi odihni oleacă, zise femeia; îţi fi obosiţi?
   [I, 78] — E şi vremea, dragă jupîneasă, îi răspunsei; eu, unul, m-aş culca afară, dar s-a cam înnorat şi noaptea poate să aducă ceva.
   — Dar nici nu-i nevoie, se grăbi a-mi răspunde ea; trei paturi sunt de ajuns pentru trei oameni.
   — Dar suntem patru cu Ion.
   — Ion se culcă afară, numai iarna doarme în bordei. Şi în timpul acestui dialog, Ion se şi dusese să se culce. Un fior rece îmi străbătu tot corpul. Făcui cîţiva paşi prin casă, fără a zice nimic.
   — Mai la urmă, culcă-ne cum vrei şi unde vrei, adăugai eu; pentru noaptea asta suntem ai d-tale.
   Femeia începu să aştearnă pe paturi.
   — Mă rog, zisei eu, urmărind cu ochii pe femeie, care trebăluia, nu mi s-a întîmplat să văd pe la ţară niciodată paturi aşa de late; ar putea, pe paturile d-tale, să doarmă doi alăturea în voia cea bună.
   Femeia se uită ţintă la mine, fără să zică nimic.
   — Dacă vreţi să vă culcaţi, zise ea peste puţin, iaca, paturile sunt gata...
   Şi cînd deschise gura spre a vorbi, zării strunga dintre dinţii ei de deasupra... pe cîmpul alb era însemnată cărarea neagră a păcatului...
   Cerul prevestea o noapte furtunoasă; prin întuneric ajungea pînă la noi fîşîitul colosal al vîntului, care se scurgea ca o mare aeriană printre frunzişul ascuţit al codrilor de brazi. Zigzagul de lumină al cîte unui fulger rar tăia brazde de foc în întunericul adînc, iar, în răstimpuri, huruitul depărtat al unui tunet străbătea creştetele înalte ale munţilor pierduţi în noapte.
   Pe cele trei paturi erau făcute acum trei aşternuturi; cîteva poclăzi, care împreună atingeau grosimea unei saltele, erau curat acoperite cu cîte o prostire, iar la căpătîi erau puse cîte două perne, atunci chiar înfăţate. Fără [I, 79] multă ceremonie, tovarăşul meu se descălţă, se dezbrăcă şi se trînti în pat cu faţa la perete. După un sfert de oră, pînă ce să mă dezbrac şi eu, fericitul meu tovarăş fosăia ca o cucuveică sub streşina unei biserici.
   — Ostenit trebuie să fi fost cuconaşul ist tînăr, observă femeia, privind pe tovarăşul meu cum dormea de adînc.
   — Cînd tot sui şi tot scobori, cum a făcut el astăzi, nu-i de mirare să fii ostenit; doar n-a fi cumpănă de fîntînă, căci numai ea nu osteneşte, deşi veşnic suie şi scoboară...
   — Vasilică mamă, închide ochii şi dormi, zise femeia băiatului, care, după ce se suise în pat, se şi culcase la perete. Băiatul închise ochii.
   Cam pe-o parte, cam cu faţa-n sus, se culcă şi femeia la margine lîngă băiat, aducîndu-şi mîna stîngă sub cap, iar cu dreapta acoperindu-şi picioarele cu fusta.
   — Dar d-ta nu te culci? mă întrebă ea fără să se uite la mine. Eu trăsesem, în adevăr, masa lîngă pat, pusesem lumînarea pe masă şi scosesem cîteva foi de hîrtie pentru a scrie.
   — Mi-a fugit somnul deocamdată, nevastă dragă, dar o să mă culc şi eu mai acuş.
   — Hm! făcu femeia şi nu mai zise nimic. Se făcu linişte. Într-un tîrziu mă culcai şi eu... Dormii somnul omului fericit... Cînd mă sculai a doua zi, cerul era limpede şi soarele sus. Tovarăşul meu se sculase mai înainte şi, posomorît, stătea afară pe prispă, plecat asupra unei opinci, pe care o tot sucea şi o tot învîrtea şi pe-o parte şi pe alta.
   — Cu ce ţi-a greşit biata opincă de-o tot suceşti aşa, amice? îl întrebai eu.
   — Cu ce greşesc toate opincile universului; s-a rupt şi uite ce spărtură mare tocmai în talpă.
   [I, 80] — Dragă jupîneasă, zisei eu gazdei noastre, care tocmai atunci se ivise în prag, gătită spelcă, nu cumva Ion al d-tale o fi avînd vreo pereche de opinci de prisos? cu plată, bineînţeles.
   — Da cum să nu aibă, răspunse femeia. Peste un ceas, tovarăşul meu se afla încălţat cu opinci noi de piele de porc, întocmite de Ion cu multă măiestrie pe tălpile late şi lungi ale tovarăşului meu. Ne luarăm rămas bun de la gazdă, de la Ion şi de la Vasilică, şi plecarăm.
   Tovarăşul meu o apucă înainte cu toată iuţeala paşilor săi largi şi a picioarelor sale lungi; şi toată silinţa ce-mi dădui ca să-l pot ajunge rămase zadarnică. Îl strigai, dar nu mă auzi, sau se făcu că nu mă aude... Aşa ceva nu se întîmplase încă între noi. Poate că voia să ajungă mai repede la Bistriţa, să se suie pe plută şi să plece la Piatra, după cum îmi dăduse a înţelege încă de la Hălăuca; poate... dar tovarăşul meu era fricos ca un iepure şi nu-mi venea să cred că va îndrăzni să străbată el singur inima pădurilor pînă la Borca, şi cu atît mai puţin să înfrunte primejdiile unui drum pe plută pînă la Piatra; şi cu toate acestea zbura ca o săgeată, fără să-şi arunce măcar ochii în urmă spre mine. Cînd văzui, în sfîrşit, că toate străduinţele mele spre a mă ţinea de el sunt de prisos, rării pasul şi-l lăsai să se tot ducă.
   "Ce naiba să fi păţit tovarăşul meu? mă întrebam eu nedumerit, din cînd în cînd. Parc-o dat strechea-ntr-însul! Mi se pare totuşi că gazda noastră din Sabasa e de vină; poftim! dracul i-a şoptit să se uite la mine mai galeş decît la dînsul?"
   Mersesem numai vreo două ceasuri şi mă simţeam obosit ca după o întreagă zi de drum. Mă hotărîi să poposesc undeva la umbră spre a-mi împrospăta puterile. Mă abătui din drum şi intrai în pădure; întîmplarea mă duse sub un pîlc de mesteacăni, unde pămîntul era aşternut cu o pajişte [I, 81] deasă şi moale; îmi luai bocceaua din spate, o aşezai în chip de pernă la rădăcina unui mesteacăn, îmi desfăcui opincile şi mă lungii cu faţa-n sus şi cu capul pe boccea...
   – "Ce dracu să-l fi apucat pe tovarăşul meu?" 
   
   Începea să-mi fie somn... Scosei carnetul şi trimisei tovarăşului meu din depărtare următoarea scrisoare în versuri: Nu poţi să-mi spui, amice, cam unde o s-ajungi Pe drumul ars de soare cu paşii tăi cei lungi? Te du... la revedere şi nu fi amărît, Bocceaua ta din spate să-ţi ţie de urît! Iar cînd te-a-nvinge drumul şi nu vei mai putea, Lungeşte-te ca mine, cu capul pe boccea, Desfă-ţi de la picioare opincile uscate Şi-n umbră de mesteacăni, întinde-te pe spate. Şi dacă ai, ca mine, poetice simţiri, Înalţă-te la ceruri prin crengile subţiri... Eu chiar acum avut-am, în depărtatul cer, O tainică-ntîlnire cu vechiul Jupiter... Şi poate vrei, şi ţie, să-ţi spun ce-am sfătuit? Să-ţi spun: bătrînul Zeus e foarte amărît; E veşnic dus pe gînduri, cu capul între mîini, De cînd l-au lăsat grecii şi s-au făcut păgîni. La cine, nu mai are, sărmanul, să-şi încrunte, Cum şi-ncrunta odată, sprîncenele-i cărunte, Ş-asupra cui nu are, sărmanul, să trimită Vrun fulger de urgie, cum trimitea odată; Şi stă plecat şi gîrbov pe ruginitu-i sceptru, Cum stă-n Karnak, la lună, un palid rege spectru; Şi-n sufletu-i nu are decît un singur dor: Să moară; dar nu poate, căci e nemuritor, Sărmanul, cu basmaua — căci are şi basma [I, 82] -Ştergîndu-şi de plîns ochii, Olimpu mi-arăta Cu slăbănogu-i deget. — Păcat că nu am timp Să-ţi spun cu de-amănuntul tot ce era-n Olimp. Să-ţi spun doar că Junona se dă cu suliman, Că Marte se întrece cu Venus în cancan, Că Ganimed, ştrengarul, îşi pune toată verva Să scoată din sărite pe pudica Minerva; Că Hermes bate ceardaş cu Apollon din pinteni, De nici n-ating pămîntul, atîta sunt de sprinteni! Că Bacus e egumen, Silen mitropolit, Că Prosperina trage pe Aides la chit, Că cele nouă Muze un dinte n-au în gură, Şi că Vulcan la toate le-a făurit dantură; Că ambrozia-i rară, nectar nu se găseşte, Că Poseidon în ceruri e negustor de peşte, Şi că, de cînd vaporul ieşit-a la iveală, Naiadele fugit-au în cer cu pielea goală; Că Pegas e o gloabă, ce zace de răpciugă; Că Faeton-l-înhamă de trage la cotiugă; Că şi-a pierdut Diana şi arcul, şi ogarii, Ş-acum desculţă mînă la păşunat măgarii; Că, tot precum odată, ş-acum Endimion, Lungit la umbră, doarme ş-a-mbătrînit în somn; Că Cerber e o javră cu coada între vine; Că Hebe-i tot frumoasă şi mă-ntrebă de tine; Că Momus sta deoparte şi, cînd a auzit, A rîs, a rîs, sărmanul, a rîs pîn-a pocnit!... Ş-acum, fiindcă zeii-s în doliu după Mom, Îi las ca să-l jelească, şi eu mă culc să dorm...
   [I, 83] Şi cred că cel din urmă vers îl scrisei horăind... Atît îmi era de somn... Adormii. Şi cine ştie cît aş fi dormit, dacă, prin vis, nu mi s-ar fi arătat o fiară îngrozitoare, ce-şi deschisese de departe gura-i plină de colţi şi venea asupra mea, gata să mă-nghită. Sării ars drept în picioare... Un cîine, care muşluise pe la capul meu în timpul somnului, fugea spre pădure, speriat de năprasnica mea deşteptare...
   "Dar dacă cîinele era lup, mă gîndii eu, aşa-i că existenţa nasului şi-a urechilor mele ar fi devenit foarte problematică?"
   Umflai bocceaua în spate şi mantaua pe umeri şi plecai. Soarele era drept la amiază şi razele lui perpendiculare ardeau ca nişte săgeţi de foc; arşiţa era covîrşitoare şi, sub umbra deasă a pădurilor, vîntul părea că adormise; nici o frunză nu se mişca; cel mult dacă o foaie de plop, fără echilibru, se clătina repede şi fără pricină pe o ramură înaltă.
   În pajiştea ce mărginea drumul, cîţiva rari cosaşi sau greieri ţîrîiau a arşiţă. Tot încotro mergeam eu, curgea şi Sabasa cu unde repezi şi clare; privind-o numai cum se strecoară iute şi murmurătoare pe sub umbra deasă şi tăinuită a pădurilor, îmi pricinuia o simţire de dulce răcoare sub arşiţa caniculară a verii. Mă aşezai pe un bolovan la umbră şi, dus pe gînduri, priveam nemişcat apa care fugea. Pe cursul ei neoprit, mi se părea că fuge şi sufletul meu; şi o melancolie neaşteptată mă cuprinse...
   Peste cîteva minute, îmi urmai drumul pe valea strîmtă şi lungă a Sabasei.
   Munţii păduroşi, ce se ridicau de o parte şi de alta, formau o alee pitorească de mesteacăni blonzi şi de brazi posomorîţi; pe alocurea, o stîncă enormă de calcar alb se ivea dintre negrul-verde al brazilor nemişcaţi; ici-colea, din cîte un unghi mai adăpostit al peretelui de stîncă, răsărea, ca în familie, dintr-un strop de ţărînă, un smoc de flori albastre cu corola ca un păhăruţ de azur. S-ar fi zis că e o sărutare fragedă a naturii, depusă pe sînul sterp şi dezolat al morţii... Cine ar crede că dintr-un sentiment de milă nu m-am atins de una măcar din aceste flori! Nu erau  [I, 84] ele oare singura podoabă, singura mîngîiere a stîncii pe care crescuseră?
   Sosisem acum la gura Sabasei, la vărsarea ei în Bistriţa; mă aflam, cu alte cuvinte, la Borca. Potopul lui Noe n-ar fi putut îngrămădi într-un singur loc atîţia butuci cîţi erau sămănaţi fără regulă, şi unii peste alţii, pe prundurile Bistriţei şi ale Sabasei. Păduri întregi, abătute la pămînt, se scoborîseră din munţi în vale şi nu aşteptau decît să intre pe dinţii ascuţiţi ai ferestrăului care ţipa de foame pe malul drept al Bistriţei, la gura Borcii.
   Mă uitai în toate părţile, ca să văd pe tovarăşul meu; dar nu-l văzui; întrebai pe nişte plutaşi de pe mal, care-mi spuseră că un tînăr, aşa cum întrebam eu, se află la crîşmă. Trecui podul de pe Bistriţa şi urcai la crîşma din deal. Tovarăşul meu rodea un covrig şi sorbea dintr-un pahar cu vin.
   — Bun-ajuns, amice, zisei, luîndu-i paharul de dinainte şi vărsîndu-i-l; am întîmpinat, urmai eu, multe secături în viaţa mea: mi-a fost, însă, dat, în cursul acestei călătorii, să fac cunoştinţa celei mai desăvîrşite...
   — Secături, mă întrerupse el, foarte bine, de secătură, secătură, da vinul de ce mi l-ai vărsat?
   — Fiindcă ai obiceiul de a te îmbăta şi fără să bei... Mă rog, n-ai putea să-mi lămureşti ce fuse asta?
   — Aveam de gînd să mă sui pe plută şi să plec la Piatra.
   — Ei, şi ce te-ai oprit? Nu cumva crezi că era să mor de dorul tău?
   — Tocmai fiindcă lucrul acesta era să se întîmple, de aceea m-am răzgîndit!
   — Foarte rău te-ai răzgîndit; de plecai, aveam pe cap o belea mai puţin.
   — Şi pentru ca să ai o belea mai mult, de aceea am rămas... Băiete!... o garafă de vin.
   [I, 85] Peste puţin, un băietan murdar, vîrît în nişte ciubote unse cu dohot şi croite dintr-o vacă întreagă, ne puse dinainte o garafă cu vin, de pe care zoile se prelingeau în toate părţile, cîţiva covrigi uscaţi şi pătaţi de muşte, şi două pahare, copii în dreptate ai gărăfii cu vin...
   Băurăm, plătirăm şi plecarăm.
   
   [I, 86] Pe Şeştina
   
   Pentru a merge din Borca la Şarul Dornei, ţinta călătoriei noastre, am fi putut ţinea sau drumul înainte, pe la Broşteni, şi de aici pe valea Negrei, sau puteam face baza triunghiului, tăind dea dreptul peste Cerbul, pe poteca de picior a muntenilor; cel dintîi mai lung şi mai uşor, cea de-a doua mai scurtă şi mai anevoioasă. Ne oprirăm la umbra unei sălcii de lîngă o fîntînă şi ţinurăm sfat. Tovarăşul meu era pentru drumul pe la Broşteni, eu pentru cel de peste Cerbul. Părerea mea izbuti, cu condiţie numai ca să luăm cai, deoarece opincile noastre erau aproape ferfeniţă şi, prin urmare, tălpile noastre în primejdie.
   Peste drum de fîntîna lîngă care sfătuiam, se afla o casă ţărănească cu o înfăţişare curată pe din afară. Sărirăm un pîrlaz şi intrarăm în ogradă. După primirea obişnuită, pe care ne-o făcură doi cîini hărţăgoşi, ne ieşi sprinten înainte, de după casă, o femeie tînără, subţirică şi nu tocmai naltă.
   — Bine-am găsit, nevastă, zisei eu, bucuroşi la oaspeţi?
   — Bine-aţi venit; bucuroşi, poftim, îmi răspunse ea, cu glas ascuţit şi mlădios. 
   – Poftim pe-aici, repetă femeia, cu acelaşi glas; şi apucînd înainte, ne duse sub o şandrama, în dosul casei. De o parte fumega un foc pe sfîrşite, iar de alta şedea bărbatul pe un scaun lung de ţară, cu patru picioare, înaintea [I, 87] unei mese rotunde. O mămăligă răsturnată chiar atunci şi o strachină cu borş de fasole şi perje verzi alcătuiau ospăţul frugal al acestei perechi de oameni.
   — Bine-am găsit şi poftă bună, zisei intrînd sub şandrama şi adresîndu-mă romînului.
   — Foarte mulţumim, şi bine-aţi venit, ne răspunse el, abia urnindu-se de pe scaun. Poftim de şedeţi; şi ne arătă o laviţă.
   — Mult n-o să stăm, că ne grăbim.
   — Poftim de odihniţi şi, dacă nu vi-i cu supărare, poftim de gustaţi ceva cu noi. Ia mai dă două linguri, Axinio, pentru dumnealor şi caută ceva de şezut, zise romînul femeii lui.
   Nici mămăliga şi nici borşul romînului nu mă prea ispiteau; totuşi mă aşezai la masă pe un scaun cu trei picioare, care slujea la mestecat mămăliga. Tovarăşul meu se puse pe scaunul Axiniei, iar Axinia pe o cofă cu apă.
   — Şi-ncotro mergeţi? mă întrebă romînul.
   — Spre Şarul Dornei, răspunsei, şi ne-ar trebui nişte cai ca să putem tăia peste munte, în valea Negrei.
   — Vreţi să mergeţi prin Şeştină?
   — Nu cunoaştem locul; dar prin Şeştină sau pe altundeva, destul că voim să fim în Şar pe poteca cea mai scurtă.
   — Atunci peste Cerbul şi prin Şeştină; scoborîţi în Neagra la Mîrcu, ş-apoi apucaţi valea spre Dîrmocs, Panaci, păltiniş şi ieşiţi în Şar.
   — Şi cai unde-am putea găsi? întrebai eu.
   — Dacă vă trebuie numaidecît, avem şi noi.
   — Atunci treaba merge de minune; cît o să plătim?
   — Cîte cinci franci de cal, ca să vă ducă pînă-n Neagra Şarului.
   — Plătim cinci franci; dar ce facem cu caii acolo?
   — Apoi merge Axinia cu dumneavoastră pe jos.
   — Atunci ne-am înţeles; cînd putem pleca?
   [I, 88] — O să zăboviţi numai pîn-om prinde caii de pe deal; pîn- atunci îţi odihni o ţîră-n casă.
   Ne scularăm de la masă. Axinia plecă la deal după cai, noi intrarăm în casă şi ne culcarăm, romînul rămase afară.
   Dormirăm două ceasuri bune. Cînd ne scularăm, erau patru ceasuri după-amiază; iar caii gata înşeuaţi.
   O tarniţă de lemn acoperită cu o pocladă subţire, strînsă cu o curea de piele adusă pe sub pîntecele calului şi înnodată la o parte, alcătuia ceea ce noi am numi o şa. Pînă ce să cercetăm noi caii, pînă ce să mai punem cîte o pernă peste pocladă şi pînă ce să închingăm caii din nou, Axinia se duse sub şandramaua de dindos, intră apoi în casă şi, cînd ieşi în pragul uşii gata de plecare, cît pe ce să n-o mai cunoaştem. Se spălase, se pieptănase şi se îmbrăcase. Era o femeie ca de douăzeci şi cinci de ani cu faţa lungăreaţă şi trăsături foarte regulate; nasul, mai cu seamă, drept şi proporţionat, îndeplinea ceea ce lipsea ochilor ei prea mici, dar negri, vii şi scînteietori; gura mică, părul negru, trupul sprinten... Pe vîrful capului, înnodat cu oarecare neîngrijire şi cochetărie avea un tulpan untdelemniu şi nou de tot; gîtul îi era încărcat cu mărgele de toate feţele şi o cămaşă vîrstată cu borangic îi îmbrăca jumătatea de sus a corpului său; de la brîu în jos, două fote se scoborau pînă deasupra gleznelor; picioarele îi erau goale, dar curate; iar cruciş peste umăr, atîrnată la şoldul stîng, purta o geantă de lînă vărgată cu negru şi roş; astfel, Axinia era gata de drum. Plătirăm 10 lei romînului, încălecarăm şi plecarăm.
   Erau cinci ceasuri după-amiază. Cît-colea, Axinia ţesea iute din picioare, şi sînurile-i tari săltau în cadenţă sub cămaşa-i albă şi subţire.
   Muntele Cerbu începe drept în loc; şi aproape-mi strîmbam gîtul, uitîndu-mă spre vîrful lui. Suisem atîţia munţi călare sau pe jos; îmi venea totuşi greu să-mi dau seama [I, 89] cum era să urcăm noi pe spatele Cerbului. Caii de munte însă au ceva din firea caprelor: cu piciorul subţire şi nervos, cu unghia fină şi sensibilă, deştepţi din fire, cuminţi din împrejurări, caii de munte sunt un dar nepreţuit. Fără să-i cîrneşti din frîu, ei aleg singuri poteca cea mai bătută. Totuşi niciodată n-am înţeles pentru ce caii aceştia merg pe marginea despre prăpastie, cînd drumul e tăiat în coasta muntelui; e adevărat că oarecare fiori îţi răcesc inima, cînd te uiţi în jos; poţi însă fi pe deplin încredinţat că niciodată calul de munte nu va călca greşit.
   Cerbul e un munte urît. Prea înclinat, ploile torenţiale i-au săpat coastele, şi mîncături adînci de lut galben cu gingini verzi şi sărăcăcioase îl brăzdează din creştet pînă-n poale; iar poteca de suit şerpuieşte, de regulă, pe fundul adînc al acestor mîncături. Lut la dreapta, lut la stînga, tufe de mesteacăni nevoiaşi deasupra capetelor noastre, nici o privelişte pentru ochi, nici un orizont pentru suflet... toate acestea făceau drumul nesuferit. Strîns între tovarăşul meu, care mergea înainte pe roaiba lui mică şi slabă, şi între Axinia, care se acăţase de coada calului meu, mă simţeam arestat. Fu un moment cînd crezui că mă duc pe spate; poteca suia prea pieptiş şi Axinia, atîrnîndu-se prea greu de coada calului meu, bietul dobitoc se lăsă pe picioarele de dinapoi.
   — Bine, Axinio, fată hăi, o să cădem şi eu şi calul peste tine, ş-o să-ţi fie cam greu, zisei eu, cumpănind calul înainte.
   — Nu te teme, cucoane, nu te teme, că nu cazi; numai ţine-te bine, că e cam cheptiş.
   — Da lasă-te de coada calului, c-ai să mă dai de rîpă; n-auzi? du-te mai bine şi te ţine de coada iepei, că boierul cel tînăr îi mai uşor.
   Acest argument convinse pe Axinia, care, trecînd iute ca o suveică pe lîngă mine, se agăţă de coada iepei tovarăşului meu, fără ca el să bage de seamă. Rămăsei puţin în urmă. Tovarăşul meu, lung şi subţire şi cu picioarele lungi, [I, 90] se ţinea plecat înainte şi ghebos pe roaiba lui mică şi slabă; Axinia, silită de natura drumului şi de mijlocul ce-şi alesese ea pentru a urca la deal, mergea plecată înainte, iar trupul ei rotund şi învelit în fotele-i strîmte, sucindu-se cînd la dreapta, cînd la stînga, urma, în mişcare şi cadenţat, mecanismul picioarelor.
   După un ceas şi jumătate de un mers anevoios ieşirăm deasupra Cerbului; şi de unde credeam că vom întîlni vreuna din acele aşezături limpezi, ce de regulă se deschid pe vîrful munţilor, ne trezirăm în faţă cu o nesfîrşită încurcătură de poteci înguste şi cotigite care şerpuiau, se încrucişau şi se pierdeau pe sub tufele dese de mesteacăni ce ne împrejmuiau mersul. Axinia, care poate să fi avut ceva din firea stîlpului de foc ce călăuzea pe maghii din răsărit, apucă înainte pe una din poteci şi dispăru în desimea mestecănişului mărunt din calea noastră; iar ochii noştri nu se dezlipeau de capul ei, care ne slujea de cîrmă în această mare de frunziş numai atîta de adîncă pe cît era şi Axinia de înaltă.
   Tulpanul ei untdelemniu ne făcea o mulţime de şotii; aproape de aceeaşi faţă cu frunzele de mesteacăn, de multe ori îl pierdeam din vedere; şi, luîndu-ne atunci numai după clătinarea frunzelor, care putea fi pricinuită de vînt, apucam cîte o cărare greşită; Axinia însă avea grijă să se uite înapoi din cînd în cînd.
   — Nu pe-acolo, nu pe-acolo! striga ea, cînd ne vedea că apucăm rău; faceţi după mine!
   Şi cînd noi căutam capul Axiniei la dreapta, glasul ei răsărea la stînga. Ciuda noastră şi necazul cailor, care trebuiau să taie de-a dreptul prin tufe, nu erau proaste.
   — Bine, Axinio, fată hăi, zisei eu cînd putui fi mai aproape de dînsa: Cine dracu ţi-o şoptit Tulpan verde ţi-ai făcut?
   [I, 91] Nu vezi că cuconaşul ist tînăr te prăpădeşte din ochi prin mestecănişul ist broticiu ca şi tulpanul tău? Batîr, de te făcea măta mai naltă, ca să-ţi răsară părul şi ochii tăi negri deasupra frunzişului! Dar aşa? Pare că eşti un buratec, fa, la cap; el verde, frunzele verzi; mesteacănii mărunţi, tu numai cît dînşii... O să ne rătăcim, fată hăi!
   — Las' că mă uit eu înapoi şi vă strig, cînd îţi apuca rău.
   — Ba să strigi tu pe naiba; cu strigătul tău ne bagi prin toate tufele. Ia să faci bine să nu te dezlipeşti de botul calului, ori te leg la oblînc! Ce dracu, parcă eşti o suveică.
   — Haide, hai, că înnoptăm în pădure şi ne mănîncă ursu, zise ea iuţindu-şi pasul şi fără a se uita îndărăt.
   Şi după cum pămîntul era de ondulat, tot aşa şi ea, acum se cufunda în frunzişul ca o apă, acum numai capul i se arăta pe deasupra.
   — Mare lucru, să nu fi dat strechea peste tine, Axinio, zisei eu iuţind calul şi căutînd a mă ţinea cît mai aproape de dînsa.
   Ea îşi căuta însă de drum, ţesînd iute din picioare şi lunecînd ca o zvîrlugă pe poteca strîmtă şi cotigită, ce şerpuia pe sub mestecăniş. Înţelesei că cu Axinia n-o poate cineva scoate la capăt aşa de uşor... Mă mulţumii, deci, a căuta să mă ţin cît mai aproape de dînsa. Cît-colea, tovarăşul meu înota şi el prin desişul verde cu roaiba lui mică şi slabă. În cele din urmă, ne ajunse şi el.
   — Uff!... făcu Axinia, scoţînd din geantă o basma albă cu horbotă groasă pe margini şi ştergîndu-şi faţa de sudoare; uf, ce zăpuşeală! Şi se lungi pe iarbă sub o tufă de mesteacăni.
   — Vezi, dacă ţeşi prea iute, suveica dracului, c-ai ostenit? zise tovarăşul meu, descălecînd.
   — Ei şi pe 'neata te-o pălit nila! parc-ai să faci pînză cu mine.
   [I, 92] — Pînza ca pînza; vi-ţi înţelege voi mai pe urmă, Axinio, zisei descălecînd şi eu; dar, pîn-atunci, n-ai face rău să-mi spui unde-o să mînem noi în ias' noapte?
   — Unde? La Avrum în Şeştină, răspunse ea, cu siguranţă.
   — Şi, mă rog, ce mîncare-i Avrum al tău din Şeştină, despre care îmi spui ca de un om pe care toată lumea e datoare să-l cunoască?
   — Da ce? 'Neata nu ştii? Avrum din Şeştină, crîşmariu.
   — Da cum să nu-l ştiu! Mi se pare că sunt chiar oleacă de cimotie cu el.
   De altmintrelea întrebarea mea era de prisos şi răspunsul putea fi de la sine cunoscut. Cine zice, în satele şi localităţile noastre de munte, Avrum, Iţic, Leiba, Burăh, Şloim zice crîşmar, adică un fel de păianjen, care-şi ţese pînza lui la locul cel mai prielnic, pentru a-i cădea în mreajă tot felul şi, pe cît se poate, mai multe insecte; şi, precum păianjenul stă la pîndă în mijlocul pînzei sale, tot aşa Avrum sau Iţic pîndesc pe trecători de la umbra crîşmei lor.
   — Şi mai avem mult pînă la Avrum al tău?
   — A mai fi pe jumătate cît am mers. După cîteva minute de odihnă, încălecarăm şi plecarăm. Soarele cumpănise acum după dealuri şi nu mai poleia cu cele din urmă raze ale sale decît piscurile munţilor din răsăritul ce se întindea la spatele noastre. Pe nesimţite însă îşi stinse şi apusul lumina sa şi liniştea amurgului cuprinse nemărginitul ocean de munţi, ce ne înconjura din toate părţile. Axinia îşi vîrîse în geantă basmaua sa albă cu horbotă groasă pe margini; tovarăşul meu începuse să-şi încheie, cu îngrijire, la piept vengherca lui soldăţească; eu îmi aruncasem mantaua pe umere; sudoarea se uscase de pe cai...
   În munte, radiarea nocturnă se face repede şi răcoarea nopţilor senine e cu atît mai mare, cu cît ziua a fost mai călduroasă.
   [I, 93] Cînd părăsirăm mestecănişul spre a intra în Şeştină, înnoptase de tot, şi frigul se făcuse simţitor. Luna plutea slobodă în depărtările umbroase ale spaţiului deşert, împrejmuindu-şi chipu-i mort şi palid cu o fantastică ramă de întuneric şi lumină. Înaintea noastră, lungă, largă şi pleşuvă, se întindea Şeştina ca un luciu de apă, încremenit sub o reţea de umbră; ai fi zis că o iarnă prea timpurie aruncase un giulgiu de brumă peste umerii goi şi pustii ai Şeştinei!...
   Sub razele piezişe ale lunii, umbrele înalte ale ierburilor închipuiau figuri întunecoase şi nemăsurat de lungi pe întinderea sură a cîmpiilor; iar vîntul uşor, clătinînd alene aceste ierburi, pricinuia un joc fantastic de umbre bizare.
   După două lungi şi friguroase ceasuri de mers sub întunericul nopţii, descălecarăm dinaintea crîşmei lui Avrum din Şeştină. Avrum însă se culcase şi crîşma sau — mai bine zis — cocioaba lui de scînduri dormea dusă şi ea, zgribulindu-se de frig şi înghemuindu-se, parcă de frică, în umbra uneia din îndoiturile mai apărate de vînturi ale Şeştinei.
   — Ei, şi acum, zisei descălecînd, unde e Avrum al tău, Axinio?
   — S-a fi culcat lifta cea jidovească, da las' că mă duc eu amu şi-l scol.
   Şi, în adevăr, pînă ce să legăm noi caii de cîte un par al unui gard de răzlogi, Axinia se şi duse la uşa crîşmei, fără a se îngriji de cîinii cu care, pe cît înţeleserăm, avea o destul de veche cunoştinţă.
   — Domnu Avrum, domnu Avrum! auzirăm noi pe Axinia strigînd şi bătînd cu pumnul în uşa crîşmei.
   Nici un răspuns.
   — Domnu Avrum, domnu Avrum!... Aceeaşi tăcere.
   — Pîrli-te-ar para focului, perciunatule!... Domnu Avrum, domnu Avrum!
   [I, 94] Şi pumnul Axiniei, mic şi nervos, izbea repede şi puternic în uşa hodorogită a crîşmei.
   Un glas gros şi somnoros păru că se aude dinlăuntru.
   — Eu, eu, Axinia din gura Borcii; deschide. Acelaşi glas dinlăuntru ridică diapazonu-i răguşit şi somnoros.
   — Da deschide, că-s cu doi boieri şi n-au unde mînea. Ne apropierăm de uşă.
   — Hîîî? Da ce caută boierii pe vremea asta aici? Du-te, nu deschid, răspunse el cu accentul particular jidovilor din Galiţia, care de-abia rup romîneşte.
   — Jupîne Avrum, zisei eu bătînd în uşă, cu dosul a două degete, deschide, suntem oameni buni, am înnoptat aici şi n-avem unde mînea; deschide, te rog, să ne dai ceva de-ale mîncării şi vreo odaie de mas; plătim.
   — Eu nu zic că nu sunteţi oameni buni, răspunse el dinlăuntru şi cu acelaşi accent, da eu nu vînd noaptea şi n-am unde să vă primesc; să vă duceţi dumneavoastră alăturea să mîneţi.
   — Da ce? este vreo casă alăturea, Axinio? întrebai eu pe femeie.
   — ...Cornu lui cel jidovăsc! I-auzi, spurcatu dracului, vă trimite alăturea, să mîneţi cu ţiganii, răspunse ea scoborînd glasul.
   — Cum cu ţiganii?
   — Doar alăturea sunt nişte lăieşi, care s-o aşezat aici cu cortu, de potcovesc, vara, caii omeneşti.
   — Ş-or fi potcovind şi pe oamenii care le cad la îndămînă?
   — D-apoi?! Înţelesei că vorba de "boier" nu prea fermecase auzul lui Avrum, şi pînă într-atîta nu-l fermecase, încît ne trimitea să mînem alăturea cu ţiganii...
   Aş fi trecut uşor peste dispreţul ce arăta Avrum pentru toţi "boierii" concentraţi de astă dată în una şi singura mea persoană şi chiar aş fi închis gura amorului meu propriu [I, 95] jignit, dacă cel puţin pîrdalnicul de stomac nu s-ar fi împotrivit!...
   — Domnule Avrum, deschide, te rog, numai să cumpărăm ceva şi ne ducem, zisei, fără a schimba bătaia în uşă şi fără a ridica glasul.
   — Nu vînd noaptea, nu deschid, mă rog să vă duceţi de-aici.
   — De dus ne-om duce, da de deschis trebuie să deschizi şi de vîndut trebuie să vinzi; aprinde lumînarea şi deschide, zisei bătînd cu pumnul în uşă.
   — Hîîî?... Da ce? Parc-am să deschid de frică? Da dumneavoastră sunteţi boieri, mă rog?
   — Frică, nefrică, boieri, neboieri, deschide ori stric uşa! şi izbeam cu pumnul în uşă de se zguduia cocioaba întreagă.
   — Hîîî... Sură!
   — Vuus?! se auzi întrebînd din fundul crîşmei un glas de femeie speriat.
   — Bate la uşă, vrea să strice uşa! Aprinde lumînarea! Iaca, deschid.
   Cînd păşirăm pragul, o duhoare alcătuită din toate miresmele pămîntului îmi străbătu pînă-n creieri: nu te pricepeai dacă miroase a pămînt, a ouă clocite, a grăsime rîncedă, a peşte sărat, a piele nedubită, a brînză iute, a curechi murat... nu mirosea a nimic din toate acestea, dar mirosea a toate acestea la un loc... Trebuie să recunosc nasului meu însă gloria de a fi înfruntat cu un adevărat eroism această duhoare ciumată, fără ca totuşi să se strîmbe cîtuşi de puţin.
   — Bună vremea, domnule Avrum, zisei intrînd; se vede că nu-ţi prea plac muşteriii de noapte, de te culci aşa devreme?
   Jidovul, înmărmurit de spaimă, stătea nemişcat şi nu răspunse, deocamdată, nimic. Tăiat pe fundul de lumină [I, 96] roş-palid al lumînării somnoroase de seu, pe care Sura o ţinea în mînă la spatele lui, Avrum rămăsese ca trăsnit sub înfăţişarea mea.
   Ş-apoi, peste urmele ce spaima întipărise fiinţei sale întregi, întîmplarea mai aruncase o pereche de "neexprimabili" couleur Isabelle, o cămaşă ce bătea în floarea unui roş spălăcit, nişte papuci de teletin şi nişte aţe ce-i spînzurau de toate părţile... Cu mîinile în aer, cu trupul plecat spre dreapta, ca şi cum s-ar fi ferit de-o lovitură, cu picioarele desfăcute larg, Avrum avea aerul unui semn de întrebare; iar deasupra tuturor, răsărea capul lui Avrum înzestrat cu toate podoabele tipice ale rasei sale: cu fruntea înaltă şi acoperită de o piele subţire şi des încreţită, cu ochii mici ce se mişcau iute şi neastîmpărat în dosul unor pleoape pleşuve şi îmbujorate, cu nasul uscat şi coroiat, cu faţa lungă şi înfăşurată într-o barbă sălbatică şi terminată în furculiţă, dar mai ales cu nelipsiţii săi perciuni care, în şuruburi lucioase, tremurătoare şi pline de puf, se scoborau de la înălţimea tîmplelor pînă în josul urechilor.
   De altmintrelea, Avrum avea tot dreptul să facă cu mine pe semnul de întrebare; şi nu numai Avrum, dar orice muritor ar fi rămas nedumerit asupra soiului de om ce putea să se ascundă sub o manta lungă şi largă, sub o pălărie vastă, cu revolver la stînga, cu un ciomag în dreapta, cu raniţa-n spate şi cu opinci la picioare. Mai pune pe lîngă acestea o faţă posomorîtă, o barbă grozavă, nişte ochi încruntaţi şi, deasupra, ceasul tîrziu de noapte la care noi băteam deznădăjduit în uşa lui Avrum, şi oricine înţelege că toate Surele şi toţi Avrumii pămîntului datori erau să simtă fiori de groază prin oasele lor... Şi cînd te gîndeşti că mie nu-mi era decît foame şi că nu jucam poate această comedie decît pentru un covrig uscat şi trei măsline zbîrcite sau pentru o şuşăniţă de pastramă, cu care la nevoie mi-aş fi putut cîrpi opincile rupte!...
   [I, 97] — Putem găsi la dumneata ceva de-ale mîncării, domnule Avrum? zisei aşezîndu-mă pe un scaun de lemn unsuros, ce se afla lîngă tejghea, în partea despre uşă.
   Jidovul păru că-şi vine în fire.
   — Da, mă rog, cine sunteţi dumneavoastră, şi ce vreţi de la mine?
   — Deocamdată, domnule Avrum, nu suntem decît nişte oameni flămînzi, şi vrem să cumpărăm ceva de-ale mîncării; cred că cu parale o să ne dai.
   Şi pusei pe tejghea o piesă de 5 lei.
   — Doar ţi-am spus eu, domnule Avrum, că dumnealor sunt nişte boieri de la oraş, şi dumneata te-ai speriat degeaba, zise Axinia amestecîndu-se în vorbă.
   — Da eu nu m-am speriat, numai n-am ştiut cine sunt dumnealor, răspunse dezmeticindu-se Avrum, ai căruia ochi recăpătaseră privirea lor vicleană şi lacomă la sclipirea pe care piesa de 5 lei o arunca sub flacăra lumînării de seu aşezate de Sura pe tejghea.
   — Domnu Avrum are dreptate, Axinio; acum însă cînd cunoşti cine suntem, domnule Avrum, poţi să ne dai ceva? cu parale, bineînţeles; suntem cam flămînzi.
   — Poftim, mă rog, ce vreţi să vă dau?
   — Mai întîi cîte un păhărel de rachiu şi cîte un covrig; da rachiu să ne dai de cel care bei dumneata sîmbăta...
   — Bucuros... Sură, adă garafa cu rachiu din dulap. Şi altceva? întrebă Avrum, rezemîndu-se cu amîndouă mîinile pe tejghea şi plecîndu-şi spre noi jumătatea persoanei sale, care răsărea de după aceeaşi tejghea întocmai ca a unui orator de după tribună.
   — Apoi multe am vrea noi; dar dă-ne şi dumneata, deocamdată, ce ai mai bun în crîşma dumitale.
   — La mine este tot bun... Am pastramă bună, am brînză bună, am ghedem tare bun, am măsline, am scrumbii la putină, am sardele de cutie, tare bune...
   [I, 98] — Sardele de cutie? Ai sardele de cutie, dle Avrum? ia să-ţi vedem sardelele.
   — Sardele proaspete, tare bune. Sură, zise el femeii lui, care pusese pe tejghea o garafă cu rachiu verde de mintă, adă cutia cu sardele.
   Şi pînă ce să bem noi cîte un pahar de rachiu verde cuşăr şi pînă ce să muşcăm o dată din cîte un covrig fosil, Sura, o femeie clorotică cam de 30 de ani, cu o cămaşă cum numai la jidoafce se poate vedea, cu o fustă lustruită de slin pe la şolduri şi cu picioarele goale, se duse, scotoci prin rafturile întunecoase ale crîşmei, găsi, scoase, aduse şi puse pe tejghea o cutie, în adevăr, cu sardele.
   Nu ştiu dacă regii egipteni mîncau sardele de cutie; sunt însă încredinţat că cutia pe care Sura o pusese pe tejghea ar fi putut prea bine figura în orice muzeu de antichităţi, ca o piesă arheologică din timpurile faraonice; şi de nu mi-ar fi fost prea foame, cine ştie? pe lîngă atîtea frigări luate drept săbii dace sau romane, pe lîngă atîtea hîrburi de oale ridicate la gloria de vase grece sau troiene, pe lîngă atîţia bolovani ciopliţi de fantezia întîmplării şi pedepsiţi pe sfînta dreptate să reprezinte epocile preistorice, pe lîngă atîtea trenţe cărora li se acordă rara glorie de a fi învelit oarecînd coapsele eroice ale vreunui antic cuceritor de popoare, cine ştie, zic, dacă printre toate acestea n-aş fi strecurat şi eu cutia mea cu sardele? Îmi era însă prea foame, şi trebui deci să las văduve toate muzeele de o piesă în adevăr unică şi de o reală valoare arheologică. De altmintrelea, celebra cutie cu sardele a lui Avrum din Şeştină purta pe fruntea ei toate semnele caracteristice şi distinctive ale unei adînci antichităţi.
   Mai mult lungă decît lată, şoarecii sau gîndacii, ce locuiau cu drepturi de prescripţiune în crîşma lui Avrum, rosese cingătoarea de hîrtie tipărită din jurul ei şi crîmpeie numai de litere se mai puteau deosebi din inscripţia aproape dispărută; [I, 99] ar fi trebuit pătrunderea unui mare arheolog, ca să reconstruiască acest document insultat de vremuri... Iar trîntiturile, pe care biata cutie le mîncase poate în lunga ei viaţă, precum şi încercările celor ce în deşert căutaseră s-o deschidă în deosebite timpuri, atîtea urme lăsase pe amîndouă feţele ei, atîtea împunsături în lung şi în lat, atîtea crestături pe margini, încît nu te pricepeai dacă această cutie a putut avea cîndva o formă. E de prisos să mai spunem că deosebite generaţii de muşte şi ţînţari, ce trăiseră şi muriseră sub acoperămîntul ospitalier al lui Avrum, făcuseră din ea albumul lor!...
   — Şi alte sardele n-ai, domnule Avrum? zisei eu privind cutia pe toate părţile.
   — Numai asta a mai rămas; dar sunt tare bune.
   — Cred. Scosei cuţitul meu şi pînă ce să tai, cu vai-nevoie, capacul de deasupra, Sura aduse o farfurie şi două furculiţe ruginite. Cînd răsturnai cutia şi vărsai sardelele pe farfurie, o duhoare grea de untură de peşte mă izbi în nas.
   — Dacă faci cură de untură de peşte, amice, zisei adresîndu- mă tovarăşului meu, iată, ai prilejul de a n-o întrerupe nici chiar pe Şeştină; îţi hărăzesc şi partea mea. Tovarăşul meu luă farfuria şi o duse la nas.
   — Ţi-i foame, Axinio? zise el adresîndu-se femeii; dacă ţi-i foame şi vrei să mănînci, iaca, şi-i întinse farfuria; cere pîine şi mănîncă.
   Femeia, mirosind-o de asemenea:
   — Da nu mănînc eu, cucoane, zise ea scuipînd, peşte putred cu untdelemn împuţit; n-am mîncat de-aista de cînd sunt.
   — Şi numai sardele ai, domnule Avrum! Altceva nu mai ai? Ia dă-ne altceva.
   — Poate-ţi vrea o bucăţică de pastramă, ori brînză bună, ori ghedem tare bun, ori scrumbii de putină, tare bune.
   [I, 100]  — Ia să-ţi văd pastrama.
   — Sură! bring aran dus ghite dar flaiş. Peste cîteva minute, nelipsita Sură se întoarse din fundul crîşmei cu o şuşeniţă de carne uscată, neagră-verde, şi cu vine gălbii pe deasupra. Fără să mai iau în seamă marafeturile nasului meu, tăiei cu cuţitul o bucată şi o crestai în felii subţiri. Ni se dădu o pîine neagră şi uscată şi, făcînd masă din tejgheaua unsuroasă a lui Avrum, isprăvirăm în cîteva minute cina de seară de pe Şeştină.
   — Acuma, domnule Avrum, de mîncat ne-ai dat; da, de culcat, o să ai unde să ne culci? Plătim cît vrei, numai să dormim oleacă.
   — Hîîî? Sură? făcu Avrum, uitîndu-se interogativ la clorotica lui jumătate.
   Sura îşi preumblă iute ochii săi albicioşi pe toată întinderea persoanelor noastre şi, după un repede şi neobservat studiu psihologic, propriu numai femeilor, se uită la Avrum şi-i spuse ceva jidoveşte.
   — Iacă, aveţi odaia din fund ca să vă culcaţi şi am să iau numai 5 lei pentru dumneavoastră.
   — Mai ieftin nici că se poate! iacă, poftim, domnule Avrum, zisei, împingîndu-i piesa, pe care de la capul locului o scosesem pe tejghea. Jidovul o luă, o întoarse, o suci, o sună pe tejghea, o cercetă aproape de para lumînării; şi după ce se încredinţă că nu e nici ştearsă, nici de plumb, îi dădu drumul în cicmigea, unde, căzînd, trezi din somn pe o mulţime de franci şi gologani care, sărind speriaţi de năprasnica ei sosire, scoaseră un uşor ţipet metalic; şi apoi din nou căzură în somn adînc, împreună cu noua sosită.
   — Da eu oare unde m-oi culca, madamă Sură? întrebă Axinia pe evreică.
   — Da ce am eu cu dumneata, jupîneasă Axinie? culcă-te unde ştii, răspunse jidoafca cu mînie şi răutate.
   [I, 101] — Da n-ar putea să se culce şi femeia aici în casă, undeva? întrebai eu.
   — Da unde să se culce? N-are unde să se culce; răspunse Sura; poate dumneaei să doarmă afară.
   — Apoi afară îngheaţă femeia de frig.
   — Da ce am eu dacă îngheaţă?
   — Cum "ce am eu"? da moare femeia de frig, jupîneasă Sură.
   — Da ce am eu dacă moare?
   — D-apoi îmi găsesc beleaua cu bărbatu-so; mi-a dat-o vie, şi eu să i-o dau moartă?
   — Da ce am eu dacă ai să i-o dai? eu n-am treabă.
   — Du-te, Axinio, şi regulează caii, ş-apoi vino să te culci jos, în odaie cu noi, zisei eu, fără a mai lua în seamă nepăsarea răutăcioasă a jidoafcei!
   — Da nu se poate să se culce în odaie, n-are unde, nu se poate...
   — Cum n-are unde? Dacă n-a avea loc jos, o culc alăturea cu mine; ei, cum n-are unde? am plătit cît aţi cerut; pentru noaptea asta odaia-i a mea, şi am să culc pe Axinia cu mine.
   Se încinse între Sura şi Avrum un dialog foarte viu, în limba lor... Ai fi zis că mai degrabă se sfădesc; fără îndoială că era în joc culcatul Axiniei...
   — Du-te, Axinio, şi vezi de cai ş-apoi întoarce-te să ne culcăm că-i tîrziu, zisei eu, nemailuînd în seamă jidoveasca lui Avrum şi a Surei.
   Pînă ce să se ducă Axinia să împiedice caii şi să le dea drumul în Şeştină, pînă ce s-o aşteptăm noi să se întoarcă, Sura dispăru. Peste jumătate de ceas, Axinia se întoarse. Trecurăm prin cuibul de pupăză al lui Avrum şi intrarăm într-o odaie mică, în care abia te puteai învîrti. O masă de lemn naltă şi îngustă, pe care ardea o lumînare de său într-un sfeşnic de alamă, lîngă masă un scaun de brad şi lîngă scaun un pat cu capătul la o fereastră mică, [I, 102] jumătate de sticlă, jumătate de hîrtie — alcătuiau toată îmbrăcămintea noului nostru culcuş. Pe de altă parte, Sura, folosindu-se de lipsa noastră din odaie, pe cînd aşteptam în crîşmă întoarcerea Axiniei de la cai, luase de pe pat salteaua — de va fi fost vreo saltea — şi lăsase numai un lăvicer spart, care avea toată bunăvoinţa să acopere goliciunea celor patru scînduri aşezate pe trei capre, ce-şi arătau cu neruşinare de sub pat picioarele lor desfăcute; iar ca odihnă capului nostru, lăsase şi trei perne mari, desfăţate, unsuroase şi roşii ca pieptarul lui Avrum, încolo, ai fi putut prea bine învîrti o mîţă de coadă, şi n-ar fi avut de ce se prinde.
   Fără să mai stau de vorbă, luai una din perne, o aşezai la perete în curmezişul patului, lipii de pat şi în direcţia pernei scaunul cel de lemn, ridicai gulerul la manta, în care mă înfăşurai, şi mă lungii cu capul pe pernă şi cu picioarele pe scaun. Trebuie să mărturisesc că la drum sunt de un egoism revoltător; în nici o altă împrejurare a vieţii nu mă slujesc, mai mult decît la drum, de maxima: "Fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi".
   — O! o! zise tovarăşul meu, văzîndu-mă chiar culcat; ai prins jumătate din odaie, ai luat şi scaunul şi acum rîzi de mine şi de biata Axinie, pe sub pălărie.
   Îmi trăsesem, în adevăr, pălăria peste ochi, ca să nu mă bată lumina.
   — Deloc, scumpul meu, am simţit numai că-ţi puseseşi ochiul pe scaun şi că ai fi avut poftă să-ţi întinzi cataligele pe el; de aceea am apucat să-mi instalez eu mai înainte opincile pe dînsul, spre a vă ţinea de urît, ţie şi Axiniei, de cumva veţi avea gustul să faceţi priveghi în ias' noapte.
   Şi pînă ce tovarăşul meu să se mai învîrtească prin odaie chibzuindu-şi locul de dormit, Axinia, care adusese înlăuntru pernele şi poclăzile de la cai, îşi aşternu în ungherul de după uşă una din poclăzi, îşi aşeză pernele căpătîi; se culcă, [I, 103] se făcu ghem, îşi trase fotele pe picioare, se înveli cu cealaltă pocladă şi nu mai zise nimic.
   Bietul meu tovarăş rămăsese stîlp în lumînare şi, ciupindu-şi o musteaţă închipuită, plănuia, cu mintea şi cu ochiul, un loc unde să-şi poată şi el aşeza imensa sa persoană. În cele din urmă, păru că ia o hotărîre: ca şi mine, aşeză şi el perna la perete în curmezişul patului şi se culcă; dar patul era aşa de îngust, şi picioarele lui aşa de lungi, încît îi fu peste putinţă să-şi găsească echilibrul de dormit.
   — N-ai să ieşi la nici un capăt, amice, zisei eu, tot sucindu-te aşa. Cel mai bun lucru era să-ţi fi închipuit, pentru această călătorie, o altă pereche de picioare. Părinţii tăi, cînd au ridicat planul persoanei tale, s-au luat, pe cît se pare, după uriaşii din poveste şi nu s-au gîndit că vor veni şi vremuri cînd va trebui să mai dormi şi pe cele patru scînduri ale lui Avrum din Şeştină. Înţelegi, prin urmare, că pentru timpul de faţă picioarele tale îţi sunt o adevărată nenorocire. Totuşi, fiindcă necazul tău îmi face milă, apoi îţi pot da un sfat prielnic de tot: cere o pocladă Axiniei, ia-ţi perna şi te culcă jos; să stingi însă lumînarea.
   Şi mă întorsei cu faţa la perete, spre a dormi.
   — Cînd n-ai de primit, răspunse el, bag de seamă că eşti foarte meşter în a da sfaturi altora.
   — Orice băgări de seamă ai mai avea de făcut, adresează-le, te rog, opincilor mele; eu te las şi plec în împărăţia trandafirie a visurilor.
   Cîteva minute încă, simţii în mod vag pe tovarăşul meu mişcîndu-se prin odaie; apoi totul intră în linişte... Adormii.
   Dimineaţa, cînd mă sculai, tovarăşul meu dormea încă lungit jos la pămînt şi cu faţa în sus pe poclada cu care Axinia se învelise de cu seară.
   — Ei, amice! Axinio! ia sculaţi-vă să plecăm, că-i ziua albă, strigai eu, dîndu-mă jos de pe pat şi împingîndu-i cu piciorul pe rînd.
   [I, 104] Axinia se sculă iute, îşi îndreptă fotele pe ea, se frecă la ochi, îşi întocmi tulpanul pe cap, umflă pernele şi poclada, ce-i slujiseră de aşternut, şi ieşi din casă fără să zică nimic.
   Tovarăşul meu se întinse de-i pîrîiră încheieturile şi-i ajunse capul în uşă, iar picioarele sub masă; se sculă pe jumătate, se frecă la ochi...
   — Că rău am mai dormit, zise el căscînd şi întinzîndu-se, spre a-şi trezi muşchii adormiţi.
   — Te cred, cu singura deosebire că eşti foarte meşter în a primi sfaturile, cînd nu poţi să le dai.
   — Ei, nu cumva ai fi vrut să-mi pun picioarele-n cui ca să mă pot culca pe pat?
   — Bine, bine, cînd cineva nu se poate ascunde după deget, se ascunde după picioare... ia să plecăm!
   Caii erau gata. Cînd puneam piciorul în scară pentru a încăleca şi a pleca, Avrum ieşi din crîşmă şi-şi scrise în privazul uşii somnoroasa sa persoană. Cu perciunii în neregulă, cu barba şi părul nins de puf, cu ochii îmbujoraţi, mici şi leneşi, cu mîinile la spate şi cu pîntecele înainte, îşi desfăcuse compasul picioarelor, formînd, cu pragul de sub ele, un triunghi cu totul original. Stăteam nemişcat şi nu mă puteam sătura de privit pe Avrum, cît se ţinea el de ţanţoş şi de mîndru de clasica lui murdărie...
   — Ei, bătrînule fachir, auzii deodată pe tovarăşul meu strigîndu-mi de la spate, ia să plecăm! nu vezi că biata Axinia a-nlemnit de frig, şi eu...
   — Şi tu, prea cinstită Pasifae, îl întrerupsei eu, care te-ai făcut scoabă de frig, ai dori, pe cît se pare, să guşti încă o dată plăcerile de a te prăji în pîntecele de aramă al taurului de la Creta. Sub mîngîierile îngheţate ale acestui iulie de contrabandă, gestul tău e tocmai la timp; nu pierde însă nădejdea: soarele, care împarte viaţă şi căldură tuturor [I, 105] jivinelor deopotrivă, cred că peste puţin va răsări şi pentru sărmanele tale spate.
   Plecarăm. Dimineaţa era rece de tot, şi munţii uriaşi din urma noastră făceau faţă soarelui care trebuia să fi fost răsărit pentru locuitorii din şesuri. Un vînt pătrunzător de rece adia din miazănoapte; peste întinderea moartă şi fără hotar a Şeştinei, răsuflarea vaporoasă şi nemăsurată a văzduhului de noapte aruncase un linţoliu sur de rouă fină; iar sub greutatea aceloraşi bobiţe de rouă, negara cu părul subţire îşi mlădia dulce şi molatic spre pămînt spicu-i rar şi violet; drumul nostru părea tăiat pe un covor moale de azur bătut cu mărgăritare.
   — Şi, serios, zisei, reluînd drumul la vale şi adresîndu-mă tovarăşului meu, nu te mişcă deloc senina şi nemărginita privelişte ce se deschide ochilor tăi? Ia priveşte colo, între apus şi miazăzi, fruntea pleşuvă a Călimanilor, cum se ridică limpede şi mîndră în văzduhul fără nori; ia priveşte cum se ascund, în negura depărtării, pietrele roşii şi cum Panaghia Ceahlăului, ca o săgeată de aur, spintecă deşerturile albastre şi fără fund ale cerului! Roua de noapte ţi-a aşternut covoare de mărgăritare sub paşii tăi, iar depărtatul apus şi neguroasa miazănoapte au mînat în grabă pe cele mai mîngîioase dintre vînturile lor, spre a dezmierda şi a săruta faţa mîndră a blondului Adonis.
   — Fără îndoială, răspunse el, că toate acestea mă mişcă peste măsură; decît dumneata, domnul meu, care cugeţi lucrurile cu capul unei generaţiuni dispărute şi care eşti un anacronism de carne şi de oase, îmbrăcat pe deasupra cu o manta cît toate zilele, poţi prea bine privi lucrurile numai pe partea lor poetică; eu însă, care am cinstea de a fi om din timpul meu, cu o simplă venghercă de doc pe spate, am nevoie de ceva mai substanţial pentru a-mi hrăni [I, 106] cugetarea. Dumneata te poţi mulţumi, spre pildă, cu nectar, cu flori şi cu raze de soare, şi poate că n-ai da o bobiţă de rouă pe una de mărgăritar; toate saltelele cele moi ale regelui Solomon n-ar preţui poate la dumneata cît muşchiul cel plin de gîndaci al Şeştinei, pe care te-ai întinde mai oriental decît molaticul amant al reginei din Saba; murmurul apelor şi suspinul frunzelor te-ar răpi poate mai mult decît cele mai sublime melodii omeneşti; ştiu eu, în sfîrşit, pînă unde te-ar mai duce acest amor desfrînat pentru tot ce e din lumea închipuirii? Cît pentru mine, eu rămîn în cercul strîmt al lumii mele... Iată pentru ce, bătrînul meu visător, în loc de rouă aş fi preferat să fi fost iarba stropită cu leşie, numai caldă să fi fost; căci, mai la urmă, nu înţeleg ca copitele iepei şi opincile mele să prindă reumatism, numai pentru ca fantezia dumitale să se poată da de-a tumba în lungul şi în latul întregii creaţiuni...
   — Şi eu te las în cercul strîmt al lumii tale, cu singura condiţie de a te îngriji puţin şi de opinca ta dintre umere, care, pe cît se vede, e serios atinsă de reumatism.
   — Te salut! Te salut! izbucni deodată tovarăşul meu într-un monolog inspirat, fără a băga în seamă vorbele mele. Te salut, soare sfînt, făclie aprinsă de însuşi Dumnezeu în adîncurile reci şi neguroase ale spaţiurilor sale! Febus Apolon, Osiris, Brahma, Ormuz, oricine ai fi tu, te salut! Ţie, ca unui idol de foc, mă închin, şi, de pe această Şeştină, altar imens ridicat de Dumnezeu, spre a se înălţa de pe el fumul de jertfă al negurilor către ceruri, îţi aduc prinosul inimii mele!...
   Soarele îşi ridicase, în adevăr, geana înflăcărată a discului său deasupra liniei albăstrii a munţilor Sabasei şi ai lui Petru-vodă; iar lumina lui, încă rece, poleia pieziş Şeştina, acest pustiu imens şi verde, suspendat de Dumnezeu însuşi în larga înălţime a văzduhului... Începusem a scoborî [I, 107] la vale spre Neagra Broştenilor. Soarele se ridicase de-o suliţă şi razele lui binefăcătoare spintecau seninul depărtat al unei dimineţi fără de nori. Şeştina îşi desfăşura înaintea noastră nemărginita ei întindere verde şi rourată; dincolo de hotarele ei, negurile plutitoare, ca o mare frămîntată de vînturi, umplu cupa imensă a adîncului; mai departe, creştetele vaporoase ale munţilor Transilvaniei tăiau o dungă violetă şi dulce ondulată pe adîncimea cerului albastru; iar dincolo de această linie — şi însufleţit poate numai de ochiul lui Dum nezeu — se deschidea nesfîrşitul gol şi tainic... şi în el neînfrînata mea închipuire se pierdea, tîrînd în urma ei întreg sufletul şi inima mea...
   Soarele era la amiază şi razele lui cădeau aproape drept peste capetele noastre. Căldura începuse a fi covîrşitoare. Caii mergeau în voie şi alene pe poteca îngustă, tăiată cotigit în iarba înflorită şi adîncă a Şeştinei; nici o adiere de vînt nu răcorea văzduhul înflăcărat; cerul era limpede şi aerul părea încremenit. Pe întinsa faţă a scînteietorului ocean de flori, zefirii obişnuiţi ai locului nu mai săpau nici o undă, nici o încreţitură. Mica noastră Axinie se înecase în noianul de verdeaţă şi înţelepciunea cailor noştri era singura busolă după care ne cîrmuiam în încurcata reţea de poteci ce se ascundea sub iarba deasă şi înaltă a Şeştinei. Totuşi, la o cotitură a potecii, dădurăm peste Axinia lungită la pămînt, răsuflînd greu şi ştergîndu-se de sudoare cu vestita ei basma.
   — Bine, sfîrleaza dracului, îi zise tovarăşul meu, iar a-ncălecat Aghiuţă pe tine? Ce-o împingi aşa de fugă, fa, şi ne laşi singuri? Ori vrei să ne rătăcim pe meleagurile aistea?
   — Da 'mneata, răspunse ea netulburată şi fără a se urni de jos, nu poţi merge mai repede? Nu vezi c-are să ne-apuce ploaia? Şi de adăpostit n-avem unde, fără cît la Mîrcu pe Neagra? Ş-avem mult de mers pîn-acolo.
   [I, 108] — Da de unde naiba vezi tu c-are să plouă, suveica lui Scaraoschi? pe la voi se vede că plouă fără nori; ori poate că ai tu vreun calendar al tău, care scrie ploaie pe ziua de azi?
   — Eu nu ştiu ce spui 'mneta, fără numai c-are să ne apuce furtună şi ploaie mare, cum a scăpăta soarele de-amiază; nu vezi 'mneta cum se-nnourează la Cornul Caprei?
   — Ce capră visezi tu, fa Axinio?
   — Ia colo, la Cornul Caprei, hăt, departe, zise Axinia sculîndu-se şi arătînd cu degetul ei mic un punct între apus şi miazănoapte.
   Privirile noastre se îndreptară pe linia degetului Axiniei; la punctul arătat de ea, zărirăm marginile de aur ale unui nour mic şi conic, care răsărea de sub orizont şi-şi lărgea temeliile în văzduhul depărtat.
   — Şi crezi tu, Axinio, că nourul acela, care de-abia a plecat de la marginile lumii, are să ne calce înainte de-a ajunge noi la Mîrcu?
   — Ei, d-apoi 'mneta nu ştii că nourii vin călare pe vînt? Cum a scăpăta soarele de-amiază, are să ne răstoarne furtuna la pămînt şi are să ne mureze ca pe nişte şoareci. Ia mai bine să plecăm, că poate-om avea noroc să ajungem înainte de ploaie într-un loc unde ştiu eu că este o tîrlă părăsită; de n-or fi stricat-o, avem să găsim o ţî' de adăpost.
   Axinia apucă înainte, tovarăşul meu după ea, şi eu rămăsei mai în urmă. Axinia lăsase de astă dată ceva din firea ei de sfîrlează şi mergea cuminte la trei paşi înainte de botul iepei tovarăşului meu; şi, deşi nu păşeam tocmai unul pe urmele altuia, părea totuşi că se născuse în noi ceva din firea pieilor-roşii; — atîta mergeam de tăcuţi şi atîta călca de uşor şi om, şi cal.
   — Şi mai avem mult pînă la tîrla ta, Axinio? întrebai, ridicînd glasul pe deasupra tovarăşului meu.
   [I, 109] — Ajungem amu; iaca, ia, se vede colo, în adîncitura ceea, răspunse ea, arătînd cu degetul înainte.
   Şi avea Axinia un aşa fel de arătat cu degetul, că parcă tot ce arăta răsărea la vîrful degetului ei. La o depărtare, în adevăr, nu tocmai mare, se vedea o adîncitură plină cu bălării înalte, dar nimic mai mult.
   Legiuni de nouri cu forme fantastice, ridicîndu-şi unul de după altul fruntea lor tivită cu aur, cuprinsese acum toată partea cerului dintre apus şi miazănoapte; alţi nouri răsăreau de la celelalte margini ale cerului şi, parcă grăbiţi, veneau pe aripi de vînturi să-şi deie întîlnire, deasupra capetelor noastre, cu tovarăşii lor din apus; şi, deşi pentru noi soarele mai păstra cîteva din razele sale, deşi natura din jurul nostru nu se deşteptase încă din încremenirea sa, totuşi umbre prevestitoare de rău învăluiseră şi un vuiet surd şi nehotărît frămînta depărtările zărilor. Eu am fost întotdeauna amantul nestrămutat al marilor privelişti ale naturii şi, deşi eram încredinţat că nu voi avea nici un punct de reazem împotriva dezlănţuirii nebune a puterilor văzduhului, simţeam totuşi în sufletul meu o neînţeleasă mulţumire. Nu cred să fi moştenit mare lucru din firea vreunui erou antic; ştiu însă că cumpăna sufletului meu e atît de simţitoare, încît e de ajuns să arunci pe unul din discurile ei un grăunte de siguranţă, oricît de mic, spre a hotărî precumpănirea curajului asupra fricii; şi cînd te gîndeşti că, de astă dată, mă adăposteam sub o manta care de atîtea ori înfruntase biruitor potopurile cereşti; cînd te gîndeşti că mă umbream sub o pălărie care-şi rîdea şi de ploaie şi de soare -înţelege oricine că colosala tragedie a naturii, pe care stihiile se pregăteau s-o joace pe imensa scenă a văzduhurilor, scăzuse în ochii mei la treapta unei drame ordinare şi nu aşteptam decît ca cortina să se ridice...
   Descălecarăm. [I, 110] Cotigirăm la stînga şi intrarăm în înfundătură sau, mai bine zis, în ceea ce Axinia numea o tîrlă părăsită.
   De părăsită, părăsită era ea, căci cucuta, brusturul şi urzica moartă creşteau în voie, şi cu bună înţelegere domneau peste locul acesta. Întrucît se atinge de existenţa de altădată a vreunei tîrle, cel mult dacă un colţ arheologic al vreunei opinci rupte mai ridica glasul din gunoiul animal, în care stătea înmormîntată pînă la gît; mai deoparte, un par al vreunui gard dispărut avea pretenţia să-ţi deştepte în suflet amintirea vreunei vechi coloane de templu, cruţate încă de timpuri; un cerc desfăcut răsărea pe jumătate din mormanele de gunoi heteroclit şi se părea că cheamă încă o dată, în braţele sale, bărbînţa de brînză, pe care odinioară o strînsese la piept.
   Un vînt de miazănoapte ne călcase grăbit, şi suflarea lui vijelioasă săpa valuri adînci cu feţe schimbătoare în fîneţele înalte şi înflorite ale Şeştinei. Pe sub soarele care numai la depărtate răstimpuri se mai arăta, nouri de plumb îşi tîrau, cu o iuţeală nebună, umbra lor pe pămînt. Vîntul îşi îndoise furia şi nici o pată de lumină, jos, nici o pată de azur, sus, nu se mai zărea. Puterile adîncului trăsese în faţa cerurilor perdeaua lor de neguri...
   În depărtările pline de umbră, stăteau munţii încremeniţi şi un fulger iute brăzda, ca o cordea de lumină orbitoare, frunţile lor posomorîte... Un tunet mai apropiat şi cîteva bobiţe de ploaie hotărîră pe Axinia şi pe tovarăşul meu să-şi ia măsurile cuvenite. În cîteva minute caii fură deschingaţi, tarniţele cu pernele lor puse la pămînt; iar pe ele, ca pe nişte scaune, se aşezară fiecare de o parte, şi fiecare cîte cu o pocladă în spate. Axinia, ce făcu, ce drese, se strînse ghem şi, mică cum era, dispăru aproape toată sub pocladă. Tovarăşul meu, sub ploaia care se îndesea, căuta cît mai iute să-şi adăpostească şi el imensitatea persoanei sale sub poclada prea scurtă şi prea îngustă pentru dînsul; [I, 111] trudă zadarnică: cînd îşi acoperea spatele, i se dezveleau genunchii; cînd o trăgea pe dreapta, stînga-i rămînea goală... şi ploaia se îndesea. Desfăcui repede tafturul calului meu, luai poclada şi i-o aruncai peste lipsurile celei dintîi.
   — Şi acum, defunctul meu amic, zisei eu, cu cine vrei să mai împărtăşesc simţirile adînci, pe care mi le deşteaptă în suflet sublima frămîntare a naturii? Cine ar crede că sub porcoiul acesta de Heteroclit — diferit. Bărbînţă — vas făcut din doage de lemn, în care se păstrează lapte şi brînzeturi.
   poclăzi vărgate îşi doarme somnul său de veci vlăstarul cel mai gingaş din viţa blondului Apolone? Tot aşa îmi închipui că trebuie să se fi întîmplat şi cu divinul tău strămoş, sub ploile Arcadiei, cînd se tocmise văcar la regele Admet.
   Nici un răspuns. Rămăsesem singur în picioare, cu calul de frîu; şi fu de ajuns ca, între mine şi tovarăşii mei de drum, să se întrepună o pocladă, pentru ca, în mijlocul nemărginirii frămîntate de furia elementelor dezlănţuite, să mi se umple sufletul de iluziunea unei desăvîrşite singurătăţi...
   Furtuna se schimbase în vijelie şi pe mii de glasuri fantastice şuiera, se tînguia şi gemea a pieire şi a pustiu.
   Fulgere lungi de lumină frîntă şi orbitoare spintecau adîncurile, fără răgaz; clocoteau văzduhurile de tunete fără răstimpuri, iar piscurile depărtate ale munţilor păreau că se prăbuşesc sub trăsnetele cereşti; şi ploaia cu picături dese şi măzărate, biciuită de vijelie; ca o pînză fără sfîrşit, se depăna pieziş din ceruri pe pămînt. Axinia şi tovarăşul meu stăteau înghemuiţi sub poclăzile lor vărgate şi apa ciuruia de pe dînşii în toate părţile. După un ceas de frămîntare nebună a firii întregi, ploaia începu a se rări şi vijelia a-şi ostoi furia ei; numai din depărtare se mai auzea glasul răzleţ al cîte unui tunet; zăbranicul de neguri se rărise, iar printre petele mari de azur ale cerurilor, soarele începuse iarăşi a trimite pămîntului razele sale. Ca o armată de fantome [I, 112] uriaşe, umbrele nourilor, grăbite şi uşoare, se strecurau din miazănoapte peste Şeştina şi se pierdeau în miazăzi; boabe mari de ploaie limpede atîrnau pe firele de iarbă şi, sub razele soarelui, Şeştina lua înfăţişarea unui verde şi înflorit covor bătut în diamante; o răcoare fragedă şi curată împrospăta întreaga fire.
   Ploaia contenise de tot şi vîntul se potolise.
   — Axinio, zisei eu femeii, care ieşise de sub pocladă, murată ca un şoarece, ia vezi de pune şeile pe cai şi să plecăm, că n-aş voi să ne apuce noaptea uzi şi flămînzi. Mai este mult pînă la Mîrcu?
   — Ia, a mai hi ca pe la jumătate cît am mers, da o s-ajungem iute, că scoborîm la vale.
   În cîteva minute caii fură gata. Încălecarăm şi plecarăm. În mai puţin decît credeam, furăm la Mîrcu, în valea Negrei Broştenilor.
   
   [I, 113] Jupîneasa Zamfira
   
   Mîrcu e un han aşezat pe valea Negrei, cam la jumătate calea dintre Şarul Dornei şi Broşteni.
   Eram la 18 iulie, cu două zile adică înainte de iarmarocul de la Fălticeni şi, prin urmare, o mulţime de care ţărăneşti, încărcate cu de-ale vînzării, se opriseră aici din drumul lor spre iarmaroc. În mic, se putea vedea tot comerţul şi toată industria muntelui: oale, străchini, mangal, doage, cofe, putini, piei de oaie, sumane, ţesături groase de cînepă, pînză de bumbac, ştergare de borangic, lăvicere, ţesături mai subţiri de lînă vărgată, opinci nelucrate de piele de porc, linguri grosolane, scăfiţi, coveţi, ştiubeie de salcie, chersine şi alte cîteva produse ale unei industrii cu totul primitive.
   Aşa, călare, cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea.
   — Ei, şi ce-ai rămas ţintuit în drum? auzii deodată pe tovarăşul meu, strigîndu-mi de la spate. Nu cumva ai de gînd să te faci negustor de opinci sau de doage?
   — Şi de una, şi de alta, scumpul meu spectru; de opinci spre a-ţi pregăti cataligele pentru călătoria pe lumea cealaltă; de doage, pentru a meremetisi pe cît cu putinţă, bărbînţa hodorogită dintre umerele tale; cine ştie, poate vei fi nevoit să duci lui Pluto puţin lapte acru ca plocon, spre a-ţi face şi ţie loc în al optulea cerc al iadului, lîngă [I, 114] Thaďs, vechea ta amantă, care — pe cît am aflat — face de două mii de ani o baie care nu miroase tocmai a parfum de roze. A m e r e m e t i ş i — a drege.
   — Fără să te măgulesc, trebuie să-ţi mărturisesc, zise tovarăşul meu, că — din cîţi cunosc — dumneata eşti cel mai tare în anacronisme; de astă dată însă o să-mi dai voe să restabilesc puţin ordinea cronologică a faptelor: despre Thaďs, Laďs, Phrynea şi alte Aspasii, vom sfătui pleno ventre; nu bagi de seamă, se vede, că am devenit străveziu de foame?
   Descălecarăm la uşa crîşmei; lăsarăm frîiele cailor în mîinile Axiniei şi intrarăm înlăuntru. Un miros de rachiu mă izbi în nas. Crîşmarul, un romîn de astă dată, răsărea, ca de obicei, pe jumătate de după tejghea şi, c-o îndemînare vrednică de cel mai desăvîrşit Avrum, mînuia un întreg popor de pahare şi de gărăfi. Toate curcubeiele păreau că-şi dăduseră întîlnire şi se vîrîseră, pe culori, în sticlele cu rachiu ale crîşmarului de la Mîrcu. Cei cîţiva dulapi unsuroşi, aşezaţi în chip de mese, pe cîte patru picioare bătute în pămînt, erau cuprinşi, pe toate părţile, de bărbaţi şi de femei cu măsuri şi cu pahare de rachiu dinainte. În munte vinul nu are trecere; se pare însă că s-a făcut un fel de învoială între vin şi rachiu: rachiul să se bea, iar vinul să-i împrumute paharele; şi după modul cum romînul din munte măsoară din cap pînă-n picioare litrul de rachiu ce i se pune dinainte, s-ar părea că o singură părere de rău i-a mai rămas — aceea, adică, de a se fi înlocuit patriarhala ocă a lui Cuza printr-o blestemăţie nemţească pe care şi el, de ciudă şi pentru a mai mări cuprinsul măcar în gînd, a botezat-o cu numele de "chilă"; şi iată-l deci pe romînul nostru din munte bînd rachiul, nici cu stamboala , nici cu merţa, ci numai cu chila. Şi se face la noi, în toate zilele şi pe toate drumurile, un foarte hazliu patriotism; se strigă şi se scrie că crîşmarul jidan otrăveşte populaţia noastră [I, 115] rurală; şi, pe tema aceasta, se tună atîta încît ai crede că ultimul cuvînt al regenerării noastre naţionale trebuie căutat în fundul şipului cu rachiu al lui Iţic sau
   Cu stomacul plin (lat.)Stamboală — baniţă. Şloim. E o greşeală. Badea Ion, crîşmarul nostru naţional, are tot atîta de puţini dumnezei, dacă nu chiar mai puţini, decît cel mai perciunat Avrum: păpuşoiul, găina, oul, lăvicerul, năframa, cojocul, sumanul nimeresc tot aşa de bine drumul spre badea Ion, ca şi spre jupînul Iţic; singura deosebire ar fi poate aceea că otrăvitoarele dresuri ale rachiurilor, în loc de a fi jidoveşti, ar fi în cazul celălalt curat romîneşti; şi, deşi lucrul acesta ar fi, în adevăr, un mare pas făcut pe calea regenerării, ar trebui totuşi să se considere că romînul, sceptic cum e, dă foarte puţină însemnătate faptului că otrava de care moare e jidovească sau curat romînească.
   Şi deşi, spre cea mai mare glorie a neamului romînesc, ţăranul nostru se pare înzestrat cu un stomac de tinichea, aceasta nu împiedică totuşi ca bărbaţii de munte să aibă faţa arsă şi îmbătrînită, iar femeile să pară ca nişte capre cu picioarele etice şi cu sînuri lungi, ascuţite şi sălbatice. Mi s-a întîmplat să întîlnesc, de multe ori, babe purtînd în braţe copii mici. "Al cui e copilul, mătuşă?" o întrebam eu, dorindu-i cale bună. "A cui să hie? ia, a neu", răspundea ea cu glas subţire şi înţepat, lăsînd să se întrevadă o raghilă ruginită de dinţi, în dosul a două buze albe cu pete roşii-vinete. "Prea cu putinţă, ziceam eu în gînd, căci şi copilul însuşi e bătrîn..."
   — Noroc bun, zisei, intrînd în crîşmă, urmat de tovarăşul meu, şi adresîndu-mă crîşmarului.
   — Foarte mulţumim, răspunse el mecaniceşte, şi urmînd a deşerta gărăfi şi a umplea pahare şi măsuri de rachiu pentru numeroşii săi muşterii.
   Îmi era, în adevăr, foame; dar nu mă ispiteau deloc cei cîţiva cîrnaţi lungi, colbăiţi, subţiri şi cu pîntecele lipit de [I, 116] spate, ce atîrnau pe cuie deasupra tejghelei; ai fi zis că lor înşişi le era foame, atîta erau de costelivi!... Oricum, tovarăşul meu îi măsura 
   Raghilă — darac, instrument cu dinţi de fier pentru pieptănat fuioarele de cînepă.
   cu ochii scînteietori şi lacomi, şi era cît pe ce să întindă mîna şi să înhaţe unul.
   — Puţină răbdare, zisei eu, dîndu-i mîna la o parte, hămesitule antropofag; ia seama că ceea ce vezi înaintea ochilor tăi nu sunt decît toate rudele tale înşirate pe aţă şi spînzurate pe cuie în crîşma de la Mîrcu.
   Tovarăşul meu mîrîi ceva printre dinţi, dar se stăpîni.
   — Jupîneasă, jupîneasă, zisei eu, strigînd pe femeia crîşmarului, care umbla de colo pînă colo, slujind pe muşterii; jupîneasă, ia poftim oleacă-ncoace.
   Şi femeia se apropie de mine. Crîşmarul se părea că-şi caută de treabă.
   — Mă rog, zisei eu, cînd femeia fu lîngă mine, am voi să mîncăm ceva; venim de departe şi suntem osteniţi şi flămînzi; n-ai vreo odaie mai deoparte?
   Crîşmarul însă, care auzise întrebarea mea şi care cu o repegiune de maestru cîntărise cîştigul ce i se înfăţişa, zise femeii lui:
   — Du pe dumnealor în odaie, Zamfiră, şi vezi ce poftesc. Ne scularăm şi urmarăm pe crîşmăreasă. Sunt dator să însemn în treacăt că Zamfira lui Ilie Filipoiu, crîşmarul de la Mîrcu, se deosebea mult de Sura lui Avrum din Şeştină: statură mijlocie, sprîncene negre îmbinate, păr castaniu, ochi căprii, nasul drept, gura mică, faţa ovală, cîte o gropiţă în fiecare obraz cînd rîde, vîrsta — 25 de ani... Şi dacă mai adaugi că viaţa sedentară şi bunul trai îi păstrase toată plenitudinea, rotunjimea şi frăgezimea formelor femeieşti, dacă mai adaugi tonurile trandafirii care răsăreau de sub pielea albă şi curată a feţei şi a braţelor ei, apoi cu drept cuvînt te-ar fi prins mirarea şi n-ai fi putut să-ţi dai socoteală cum de se rătăcise această mieluţă ţigaie printre atîtea capre fără barbă.
   [I, 117] — Jupîneasă Zamfiră, zisei intrînd în odaie şi adresîndu-mă crîşmăresei, nu căuta că suntem aşa prăpădiţi; ia pîrdalnica as' de ploaie ne-a apucat pe Şeştină şi ne-a murat ca pe nişte şoareci; dumnealui, îl vezi? şi arătai la tovarăşul meu, e căprar în armata lui Vodă, şi eu sunt revizor de drumuri; călătorim pe socoteala stăpînirii şi, fiindcă norocul ne-a adus în casă la dumneata, apoi dă-ne ceva să mîncăm; plătim oricît, numai să fim mulţumiţi.
   — Da ce-ţi pofti dumneavoastră? ne întrebă ea.
   — Asta-i asta, jupîneasă Zamfiră; doar ştiu că n-o să ne dai borş de ochi căprii şi friptură de obraji trandafirii; ia dă-ne şi dumneata vreun scrob, vreun borş de pui, nişte brînză cu smîntînă, dă-ne ceva, că suntem aşa de flămînzi, încît, de mai stai mult cu noi, te mîncăm cît ai clipi.
   Şi o strînsei uşor de obraz cu dosul a două degete.
   — Da-ţi aştepta o ţîră? mă-ntrebă ea zîmbind şi dîndu-mi jos mîna cu o lovitură uşoară.
   — Da om aştepta şi două, numai cît mai degrabă, că tovarăşul ista al meu are obicei de moare cum apune soarele şi n-aş vrea să moară flămînd, sărmanul.
   — Îndată, încheie Zamfira noastră, ieşind iute şi trăgînd uşa după dînsa.
   Peste puţin, Axinia intră în odaie.
   — Da 'neavoastră, mă întrebă ea, îţi rămînea aici ori mergeţi mai departe?
   — Da tu, Axinio, unde crezi că e mai bine de mas? Prin pîrloage ori la jupîneasa Zamfira din valea Negrei Broştenilor?
   — Cum îţi vrea 'neavoastră.
   — Foarte bine, mînem aici. Du-te şi cere să-ţi deie să mănînci; cere să-ţi deie şi vin, dacă bei; pune-te bine la cale şi, dacă nu-i avea unde dormi, vino aici în odaie.
   Axinia păru că vrea să zică ceva, dar se răzgîndi, ieşi şi se duse.
   [I, 118] Tovarăşul meu se lungise cu faţa-n sus pe unul din cele două paturi ce se aflau în odaie şi stătea nemişcat, cu ochii în podele 
   Podele — tavan.
   şi cu ceafa rezemată între degetele încleştate ale amînduror mîinilor sale, în loc de pernă. Mă lăsai şi eu într-un cot pe celalt pat; mă simţeam obosit. Peste puţin, uşa se deschise şi jupîneasa Zamfira intră cu ceea ce s-ar putea numi tacîmuri. Trase masa de lîngă fereastră în mijlocul casei, aşternu pe ea ceva care semăna a o faţă de masă şi puse două tacîmuri alcătuite fiecare din cîte două talgere, unul întins şi altul adînc, care se înrudeau cu farfuriile prin formă, iar cu străchinile prin florile lor de smalţ albastru şi gros; furculiţele şi cuţitele, deşi cam ruginite, erau totuşi cuţite şi furculiţe; lingurile de tisă, cu coada în formă de şarpe săpat în lemn, dovedeau munca stăruitoare a vreunui călugăr; iar deasupra tuturor, domnea cîte un gros şi mare şervet de cînepă strîns în patru.
   — Bravo, jupîneasă Zamfiră! zisei eu, privind pe crîşmăreasă cum punea masa, şi fără a mă urni de pe cotul pe care stăteam rezemat, bravo! pe cît văd, dumneata ai de gînd să ne ospătezi ca pe nişte feciori de domn. Vezi dumneata pe tovarăşul ista al meu, care stă lungit ca o tînjală? Să ştii că, pînă acuma, el a şi suflat cu gîndul o mămăligă întreagă şi-o oală cu borş; pentru el, prin urmare, şi fiindcă suntem, cum s-ar zice, la Sf. Ilie, să n-aduci la masă decît două mere, da ştii d-ta, de cele sîntilieşti, pe-o parte gălbii şi pe alta trandafirii şi, dacă fragii nu s-au trecut, n-ai face rău să-i aduci vreo doi, că-i plac straşnic.
   — Ei, dumitale nu ţi-e foame, zise ea roşindu-se uşor şi sfîrşind de pus masa.
   — Cam ai dreptate, jupîneasă Zamfiră, eu sunt de cei care se satură cu lumina luceferilor de seară.
   — Ai să mănînci trînteală de la badea Ilie, zise tovarăşul meu, întorcîndu-se pe o parte şi cu faţa-n casă.
   [I, 119] Crîşmăriţa ieşi şi, după cîteva minute, intră cu o femeie după ea, amîndouă încărcate cu de-ale mîncării. Ni se puse pe masă o coşcogea mămăligă pe un fund de lemn, un scrob, la care se păreau că luase parte găinile unui sat întreg, o mare strachină cu caş frămîntat chiar atunci şi o strachină, şi mai mare încă, plină cu un ocean de borş. Tovarăşul meu se sculă iute, se puse la masă şi începu să mănînce cu o lăcomie şi o furie vrednică de un sălbatic.
   — Bine, jupîneasă Zamfiră, zisei aşezîndu-mă şi eu la masă, pe cît văd, d-ta îţi baţi joc de noi; am uitat, ce-i drept, să-ţi spun că d-lui e Flămînzilă din poveste, care, numai pe-o măsea, pune nouă cuptoare de pîine şi nouă ialoviţi fripte; şi d-ta ne-ncurci c-o lingură de borş şi c-un strop de brînză? Ia stai numai oleacă ş-ai să vezi cum o să sufle într-o clipă şi scrob, şi brînză, şi borş, şi mămăligă.
   — Şi d-ta, ce nu-i dai pace? dacă i-i foame, cum n-are să mănînce?
   — A! Vasăzică pe d-ta, jupîneasă Zamfiră, te-a pălit mila de d-lui! bine, am să te aşez la badea Ilie.
   — Ei! Parcă badea Ilie altă grijă n-are. Şi răspunsul acesta atît de simplu mă lăsă pe gînduri... "Hm! cugetam eu, pişcînd din mămăligă şi sorbind subţire borşul de pe vîrful lingurii; mi se pare că jupîneasa Zamfira are ochi destul de căprii şi, dacă cerurile s-ar hotărî să-şi amestece cu mările culoarea şi adîncimea lor, ar trebui să se ieie puţin după ochii sprintenei jumătăţi a lui badea Ilie de pe valea Negrei Broştenilor; nu ştiu, însă, în cazul acesta, cu ce lumini tainice şi cu ce viaţă arzătoare ar însufleţi ele moarta lor adîncime... Şi în ochii jupînesei Zamfira e atîta taină şi atîta viaţă arzătoare!... Sunt atît de mici gropiţele din obrajii ei cînd rîde!... Am văzut în viaţa mea atîtea sprîncene îmbinate şi totuşi nici unele din ele n-au avut darul de a-mi strînge fiinţa atît de puternic [I, 120] în arcul lor fermecat, după cum găsiră cu cale s-o facă, într-o clipă, sprîncenele jupînesei Zamfira. Toţi trandafirii pămîntului s-ar vesteji de ciudă dacă s-ar uita la gura mică şi înflorită a crîşmăresei..." 
   Ialoviţă — vacă mare şi grasă.
   Şi nu băgam de seamă că duceam la gură lingura deşartă şi că, în mod inconştient, luam de două ori din mămăligă şi niciodată din borş. Şi poate că aveam dreptate; căci, mai la urmă, cine pusese pe jupîneasa Zamfira să stea înfiptă în faţa mea şi, mai ales, cine poftise pe sfîntul soare, care apunea, să se strecoare prin fereastră şi să amestece nuanţele de aur antic ale razelor sale cu tonurile albe şi trandafirii, care răsăreau de sub pielea fină a femeii acesteia?
   — Mă rog, jupîneasă Zamfiră, zisei eu lăsînd lingura, punînd mîinile în buzunări şi răsturnîndu-mă în cumpănă pe speteaza scaunului, mă rog, nu crezi d-ta că soarele, acest Făt-Frumos din poveste, a pierdut urma Ilenei Cosînzene, şi că s-a vîrît pe fereastră la d-ta, ca s-o caute? Eu te sfătuiesc să tragi perdeaua, că tare mă tem să nu te văd zburînd pe fereastră călare pe-o rază de lumină...
   — Ei!... zise ea c-un fel de cochetărie proprie oricărei femei, ia lasă-mă-n pace! Şi un fel de mînie prefăcută se citea în ochii ei. Strînse iute de pe masă şi ieşi.
   Peste puţin uşa se deschise şi Axinia intră.
   — Da...
   — Da bine, sfîrleaza dracului, zisei eu luîndu-i vorba din gură, alt drum nu era de mers la Şar?
   Axinia se uită lung la mine, neînţelegînd de ce-o luam aşa repede.
   — Cată-ţi treaba, Axinio, zise tovarăşul meu bătînd-o uşor pe umăr; nu te speria; ia jupîneasa Zamfira nu-ş' ce-o făcut, nu-ş' ce-o dres cu ochii d-sale cei în floarea fuiorului de cînepă, că l-a săgetat prin inimă. Nu cumva ştii tu să descînţi de săgetătură?
   [I, 121] — D-apoi să-i descînte cine l-o săgetat, zise ea jumătate glumind, jumătate muşcată de un fel de gelozie înnăscută oricărei femei.
   — Mă rog, zisei eu, pe un ton de o seriozitate silită; n-o să sfîrşeşti cu fleacurile? Du-te, Axinio, şi zi cuiva să ne aştearnă ceva pe paturi să ne culcăm, că eu cad de somn. Tu unde te culci?
   — Da m-oi culca şi eu undeva.
   — Foarte bine, numai să nu te culci cu nasul la stele, să te găsesc mîine dimineaţă cu fluier de argint între dinţi; nu de alta, da n-aş vrea să-ţi văd iepele şi pe cuconaşul ist tînăr bocindu-te.
   — Lasă, nu purta 'neata grijă de asta, zise ea roşindu-se uşor şi ieşind din odaie.
   Peste puţin, jupîneasa Zamfira şi cu Axinia intrară cu de-ale aşternutului. Puseră pe fiecare pat şi la căpătîi cîte o pernă mare şi vîrtoasă, iar în lung cîte două poclăzi una peste alta, una ca prostire şi alta ca ogheal. Ni se puse pe masă un sfeşnic de lut cu o lumînare de seu şi cîteva chibrituri.
   — Iaca aşa, jupîneasă Zamfiră, zisei eu uitîndu-mă la paturi, nici împăratul turcesc nu cred c-o să doarmă noaptea asta mai bine decît noi. Un lucru numai: cu poclada asta — şi arătai pe cea cu care era să mă învelesc — s-a mai învelit cineva?
   — D-apoi ne-am învelit noi, răspunse ea, uitîndu-se lung la mine şi neînţelegîndu-mi rostul întrebării.
   — Nu glumeşti?... Chiar d-ta singură, jupîneasă Zamfiră?
   — Ei, zise ea ca înţepată de întrebarea mea, d-tale ţi-i de glumit, nu ţi-i de dormit.
   — Ba deloc, jupîneasă Zamfiră; eu n-am glumit de cînd sunt.
   — Ba, jupîneasă Zamfiră, întrerupse tovarăşul meu, ia să-ţi spun eu una şi bună: vrei să n-auzi la noapte trăsnind pe acoperămînt şi hodorogind prin pod? unge ferestrele [I, 122] cu usturoi şi pune cruce de ceară galbenă pe borta cheii; altmintrele, toate bufniţele şi toate cucuveicile, de pe unde-or fi, toate-or să se strîngă în preajma casei d-tale; ş-ai să vezi sclipind toată nopticica lumini albastre pe la fereşti... Trebuie să ştii că d-lui îi lunatic şi noaptea stă la sfat cu strigoii, cu bufniţele şi cu liliecii.
   — Da poate că n-a mai hi tocmai aşa cum spui d-ta, zise ea cam în bătaie de joc.
   — Vasăzică...
   Şi tovarăşul meu îşi puse mîinile la spate şi privi pe crîşmăreasă drept în ochi.
   — Vasăzică, zisei eu apucîndu-l de vîrful urechii şi făcîndu-i vînt, vasăzică, stînga-mpree... jur! şi la culcare... marş!
   Amîndouă femeile ieşiră din odaie rîzînd cu hohot. Cînd ne scularăm dimineaţa, soarele încă nu răsărise; caii erau dinaintea crîşmei şi Axinia-i înşeuase. Badea Ilie şi jupîneasa Zamfira erau sculaţi şi trebăluiau prin crîşmă.
   Plătirăm şi ieşirăm să plecăm.
   — Apoi mai rămîneţi sănătoşi, zisei încălecînd şi cîrnind calul spre drum.
   — Să mergeţi sănătoşi şi drum bun, ne doriră într-un glas badea Ilie şi jupîneasa Zamfira, şi mai poftiţi cînd v-îţi intoarce, adăugă aceasta din urmă.
   — Bucuroşi, să vă găsim sănătoşi! Plecarăm. Pentru întîia oară poate în zilele mele, mergeam pe un drum de munte în o strălucită dimineaţă de vară, fără să-mi dau seama de frumuseţea locurilor ce străbăteam... Gîndurile mele rămăseseră departe de mine... Şi cine ştie cît aş fi mers astfel, dacă tovarăşul meu nu s-ar fi însărcinat să mă smulgă dintr-un soi de toropeală sufletească...
   — Ei! bătrînule Isac Lachedem, îl auzii deodată strigînd de la spatele mele, ei! legendarule jidov rătăcitor, ia priveşte [I, 123] şi-mi spune, te rog, dacă, sub cerul veşnic de primăvară, care pluteşte peste fericitele văi ale Caşmirului d-tale asiatic, unde închipuirea a aşezat raiul pămîntesc, ai văzut un răsărit de soare sau o privelişte mai măreaţă decît pe valea Negrei Broştenilor noştri? Oare Himalaiele şi Hinducuşii misterioasei d-tale patrii îşi înălţau mai mîndri spre cerul limpede piscurile lor aeriene? şi aurul idealizat al razelor de soare poleiesc acolo mai fermecător decît aici creştetele lor neguroase? Oare e acolo mai molatic şi mai cu măiestrie ţesut din ceaţă şi lumină vălul străveziu şi imens aruncat de D-zeu peste adîncuri? Oare spiritul, care sufla peste ape în zorile Creaţiunii, era mai dulce şi mai lin decît adierile depărtatului nostru apus? În ce pîrîu de rece şi curgătoare rouă a pus natura un suspin mai adînc de dureroasă dragoste decît în glasul Negrei Broştenilor noştri? Şi dacă, faţă de toate acestea, rămîi încă nepăsător, dacă idila biblică a lui Boaz şi Ruth nu-ţi înfloreşte închipuirea, dacă din zarea veacurilor nu-ţi răsar în suflet ochii negri ai indianei Tamar, dacă nu întrevezi sub alba stolă asiriană chipul fermecător al chaldeianei Rachel, dacă, în sfîrşit, sufletul d-tale mai rămîne, faţă de toate acestea, lănţuit în sînul crîşmăresei cu ochi în floarea fuiorului de cînepă...
   — Dacă toate acestea se întîmplă sau nu se întîmplă, îl întrerupsei eu, tu rămîi totuşi cea mai mare secătură din univers...
   — Tocmai cînd...
   — Tocmai cînd şi destul, ori te umflu de urechi.
   — Foarte bine; iată un argument în faţa căruia trebuie să-mi plec capul şi...
   — Să taci...
   
   [I, 124] Ion Rusu
   
   După un ceas de drum, ajunseserăm la gura Dîrmocsului, un pîrîu care-şi face drum prin cotiturile de miazăzi ale munţilor şi se varsă, pe dreapta, în Neagra Broştenilor; iar în unghiul pe care-l formează Dîrmocsul cu Neagra se află aşezată crîşma. O singură grindă înalt suspendată, rămăşiţă a vreunui pod desfiinţat de vechime, unea cele două maluri ale Negrei, ca un fel de punte aeriană. Noi tăiarăm prin apă, suirăm malul drept şi ne îndreptarăm spre crîşmă; iar Axinia, deşi apa nu era mai adîncă decît pînă la genunchi, împinsă de natura ei de veveriţă, găsise nimerit să treacă pîrîul pe punte; şi, cînd ne uitarăm noi îndărăt, o văzurăm prin aerul înalt, străbătînd, cu pas uşor şi sigur, grinda îngustă de peste Neagra.
   — Bine, custura lui Scaraoschi, îi zise tovarăşul meu, cînd ea ne ajunse din urmă, dar dacă te duceai de-a tumba în apă? Adică tu nu poţi trece peste Neagra decît numai prin văzduh? Ori vrei să nu-ţi vadă lumea picioarele? Să-mi fi spus, că te luam călare.
   — Ia dă-i pace, îl întrerupsei eu; Axinia a făcut, se vede, multe păcate şi se deprinde, de pe lumea asta, ca să treacă peste cele nouă vămi ale văzduhului din lumea cealaltă. Nu-i aşa, Axinio?
— A hi, răspunse ea înţepat.
 Descălecarăm dinaintea crîşmei. 
[I, 125] Pînă ce Axinia să vadă de cai, noi ne aşezarăm la o masă, sub umbra unui mesteacăn. În crîşmă, tot la o masă, chefuiau cîţiva ţărani. Mai deoparte, ca la o zvîrlitură de băţ, o mulţime de femei erau strînse ciotcă şi făceau nu ştiu ce. Axinia luase şeile de pe cai, îi legase la gard, le dăduse puţină iarbă şi se întorsese unde eram noi.
   — Ia vezi, fată hăi, dacă putem găsi ceva de-ale mîncării la crîşma asta.
   Axinia se rîsuci într-un picior, plecă şi dispăru în crîşmă. Peste cîteva minute se întoarse.
   — Vai de mine! zise ea speriată şi cu mîna la gură, vai de mine! Ion Rusu i-aici...
   — Ei, şi ce te apucă, fa? Ce-i cu Ion Rusu al tău? o întrebai eu.
   — Ion Rusu din gura Dîrmocsului...
   — Foarte bine, din gura Dîrmocsului; dar, în sfîrşit, cine-i Ion Rusu al tău, de parcă te-au apucat toate năbădăile?
   — D-apoi'neata ştii? să te ferească sfîntu de el, cînd îi cu chef; se leagă de toată lumea ş-un sat întreg n-are ce-i face.
   — Ei, şi de asta te-ai speriat?
   — D-apoi?
   — Bine, bine, o să vedem; pîn-atunci, ia vezi, nu ne mai aduce ceva să mîncăm?
   — Iaca vine. În adevăr, crîşmarul, un romîn cam de 40 de ani, venea cu de-ale mîncării.
   — Bună ziua, prietene, îi zisei eu, cînd fu lîngă noi.
   — Mulţumim d-voastră! ne răspunse el scurt, punînd, fără altă vorbă, dinaintea noastră o pîine uscată, o bucată de cîrnaţ şi mai uscat încă, nişte brînză într-o strachină şi o legătură de ceapă verde.
   — Da vin îţi pofti? ne întrebă el.
   [I, 126] — Deocamdată să ne dai apă rece; suntem înfierbîntaţi de drum; vinul o să-l cercăm mai pe urmă.
   Şi, nepăsător, ne lăsă şi, cu paşi greoi şi largi, se întoarse în crîşmă.
   — Ia cearcă-ţi dinţii în cîrja ias' de corn a bunică-ta, fa Axinio, zisei eu, dînd femeii o bucată de cîrnaţ, uite pîine, uite ceapă, uite brînză, mănîncă, sfîrleaza lui Scaraoschi, pînă ce nu dă Rusul cu crucea peste tine. Auzit-ai de Ivan Turbincă? Ei bine, să ştii tu că acela era tot rus şi-l chema tot Ion, ca şi pe Rusul tău; şi avea o tolbă blagoslovită de Dumnezeu, în care vîra pe toţi dracii. Pe cît am aflat, şi Ion Rusu din gura Dîrmocsului are o tolbă, în care s-o hotărît să te vîre şi pe tine, cu dracii tăi cu tot.
   — Ei, 'neatale ţi-i a pruji , da 'neata ştii pe Ion Rusu? las' c-ai să vezi.
   — Cine ţi-a spus ţie că nu-l ştiu, fa? D-apoi eu nu-s rus?
   — 'Neata rus?...
   — Ba încă de cei cu coadă, Axinio.
   — Ei las'... zise ea, uitîndu-se la mine cu un zîmbet de ironică neîncredere şi oprind la jumătate cale spre gură o ceapă, din care mai muşcase o dată.
   Sfîrşisem aproape de mîncat, cînd îmi aruncai, din întîmplare, ochii spre crîşmă. Un romîn de o înfăţişare atletică, care, deşi în crîşmă, se părea totuşi acasă la dînsul, umpluse golul negru al uşii şi, cu picioarele desfăcute în compas pe pragul dedesubt, stătea şi se uita ţintă la noi; cu o mînă la spate şi cu alta răsucindu-şi o musteaţă stufoasă şi galbenă, părea că plănuieşte ceva, de sub cămaşa lui albă şi scurtă pînă deasupra genunchilor, de sub brîul verde şi lat ce-i încingea şalele, de sub iţarii lui creţi şi curaţi, răsărea o musculatură sculpturală, care ar fi făcut gloria unui statuar; un cojocel scurt, fără mîneci, aruncat cu neîngrijire mai mult pe-un umăr, se silea să acopere nişte spate, pe care, ca şi pe umerii anticului Atlas, s-ar fi [I, 127] putut rezema cerurile; o frunte netedă şi largă se ivea în trei pătrimi de sub căciula lui mare şi neagră, care, cu greutate, se ţinea în cumpănă cam pe ceafă, cam pe-o ureche; iar piepţii albi ai cămăşii lui întredeschise la gît şi dinainte păreau prea strîmţi pentru sînurile lui puternice... Să fi avut 40 de ani.
   — Nu cumva acela-i Rusul tău, Axinio? întrebai eu pe femeie, arătîndu-i-l. 
   A pruji — a glumi.
   — Ba el, uci...
   — Taci că te-aude şi te vîră-n tolbă, prîsnelul naibii.
   — Iaca vine, zise ea speriată, şi voi să plece. O apucai de mînecă şi o ţinui pe loc, fără a zice nimic. Ion Rusu părăsise, în adevăr, privazul uşii şi, cu paşi greoi şi legănaţi, se îndrepta spre noi. Din chipul cum mergea şi cum se ţinea Rusu, înţelesei repede că nu era beat, ci numai cu chef, adică cum îi şade romînului mai bine, dar şi cum era mai de primejdie, după spusa Axiniei. Şi cu tot gustul de bucluc şi de gîlceavă, ce se citea pe faţa lui, nu mă putui totuşi opri de a mă simţi atras către acest om plin de viaţă şi cu tot sufletu-i vesel în ochi şi pe figură. Mă hotărîi să-i iau apa de la moară.
   — Bună ziua, Rusule, îi zisei cînd fu la cîţiva paşi de noi. Rusul nostru se opri pe loc şi, cum era el cu mîinile înfipte în brîu în loc de buzunare, rezemat mai mult pe piciorul stîng şi cu dreptul înainte şi puţin cam slobod, mă privi un moment fără a-mi răspunde, după obicei, la bună ziua mea.
   — Mulţumesc d-tale, zise el, în sfîrşit, scoţînd dreapta din brîu şi răsucindu-şi musteaţa stîngă; da adică de unde mă cunoşti d-ta, cucoane, de-mi zici aşa deodată pe nume, mă întrebă el cam răstit şi privindu-mă ţintă.
   — De un'te cunosc? Bravo, Rusule! zisei eu sculîndu-mă, apropiindu-mă de el şi bătîndu-l uşor peste umăr; da cine nu cunoaşte pe Ion Rusu din gura Dîrmocsului? Oare este un romîn mai verde şi mai chipeş, pe toată valea Negrei Broştenilor, decît Ion Rusu din gura Dîrmocsului? [I, 128] Doar cred că satul de frica lui ştie şi nu de-a buhaiului popii; şi mi se pare mie că fetele şi nevestele se cam sfădesc după musteţile tale cele galbene şi stufoase; uite, biata Axinia numai te-a văzut ş-a şi apucat-o tremurul lui Cain.
   — A! haaa! Axinia din gura Borcii, zise el făcînd un pas spre femeie şi privind-o scînteietor; ia mai stai tu, fa, să-ţi sucesc eu gîtul ca la şopîrle amu; ce cauţi tu aici?
   Axinia, sprintenă cum era, o rupse de fugă.
   — Ia ascultă, Rusule, zisei eu apucîndu-l de braţ, las' că i-i suci gîtul mai pe urmă.
   Şi cum se uita Rusu după Axinia, care fugea, dădu cu ochii de grămada de femei strînse ciotcă mai deoparte, împrejurul a nu ştiu ce.
   — A! ha! zise el, iar a venit aici cotoroanţa de vrăjitoare. Şi pe cît îi îngăduia starea lui de ameţeală, se smulse din strînsoarea mea şi se îndreptă repede spre grămada de femei.
   — Ia mai staţi să v-arăt eu amu, ameninţă el de departe.
   — Iaca Rusu! iaca Rusu! auzii strigînd speriat pe o femeie din grămadă.
   Toate femeile întoarseră capul şi, cînd văzură pe Rusu venind, iute se sculară ş-o împunseră de fugă care încotro. O babă, care părea că formase centrul grupului de femei, se sculase şi ea, strîngea repede nu ştiu ce şi, pe cît îi îngăduiau bătrînele ei picioare, o luă şi ea la fugă spre Neagra, îşi ridică fusta pînă la genunchi, intră în apă şi, luptîndu-se cu repegiunea curentului, se silea să ajungă cît mai iute la malul celălalt. Nu cunosc obiceiul cîinilor de vînat, dar îmi închipuiesc că tot ca şi Rusu trebuie să fi rămînînd pironit un ogar care vede o sută de iepuri ţîşnind deodată [I, 129] din toate părţile şi nu ştie după care să se ieie. Şi Rusu, mînios şi ruşinat, poate, de neizbînda sa, se întorcea mai încet decît se dusese.
   — Da ce-i, Rusule, zisei eu, cînd fu lîngă noi, ce te-ai apucat de speriat femeile satului?
   — Ce-i?... D-apoi că doar n-oi da eu cu crucea peste spurcăciunea cea de cotoroanţă, zise el arătînd spre baba care trecea Neagra prin vad; şi o sudalmă, care dovedea că Rusu nu era în termeni tocmai excelenţi cu crucile, cu dumnezeii, cu icoanele şi cu tămîia, căzu ca o grindină pe capul babei, care trecuse apa şi se depărta repede pe drum la vale. Am să-i descînt eu de baghiţă unde-o miruit-o cu lapte acru popa ei cel ţigănesc. 
   Baghiţă, babiţă — boală de care pătimesc copiii mici.
   — Da ce ţi-o făcut baba, Rusule, de-o tămîiezi aşa?
   — Hei! d-apoi că doar asta-i Marula, vrăjitoarea din Păltiniş; după ce poartă toată noaptea pe Sarsailă după gît, vine dencheagă apa prin sate.
   — Las-o la pîrdalnica, dacă-i vrăjitoare, măi Rusule, că ţi-a face vreo farmazonie şi te-i trezi într-o bună dimineaţă din om neom.
   — D-apoi că doar nu mă tem eu de farmazoniile ei; eu îs cîntărit în ziua de Paşti şi nu se prind de mine drăcoveniile ei.
   Şi-mi închipui că Rusu trebuia să fi fost cîntărit şi în ziua de Crăciun; căci îmi făcea impresia unui om care era în stare să zvîrlă cu barda şi în D-zeu, şi în dracu.
   — Hei! Axinio, fată hăi, hai vino-ncoace, zisei strigînd pe femeie, care sta lungită pe iarbă mai încolo, la o depărtare anume aleasă în vederea Rusului; hai, vino-ncoace, că Rusu s-a hotărît să-ţi sucească gîtul mai tîrziu.
   Axinia se sculă şi, cu băgare de seamă, se apropie de noi pe la spate.
   — Ia du-te şi spune crîşmarului să vie cu socoteala, îi zisei întorcîndu-mă la ea.
   [I, 130] Axinia făcu un ocol larg şi chibzuit pe la stînga Rusului, de la care nu-şi luă ochii, pînă ce nu se simţi în afară de sfera primejdiei şi, apropiindu-se de uşa crîşmei, strigă pe crîşmar, fără a intra înlăuntru. Acesta veni numaidecît, plătirăm şi ne scularăm să plecăm.
   — D-apoi că doar n-îţi pleca 'neavoastră fără să vă opriţi pe la palaturile Rusului, zise acesta înfigîndu-şi provocator amîndouă mîinile în brîul său verde şi lat.
   "Rîndul nostru", cugetai eu...
   — Nici nu rămîne vorbă, Rusule, să trecem noi prin gura Dîrmocsului şi să nu vedem palaturile Rusului, se poate? Numai să mergem mai repede că ne-apucă noaptea şi trebuie să fim în iastă-seară la Şar.
   — Da ce-aşa mare grabă, mă rog? Doar Şaru n-o să fugă peste graniţă; tot acolo o să-l găsiţi şi mîine dimineaţă.
   — Aşa-i, Rusule; dar, vezi tu, noi suntem cu trebi de-ale stăpînirii şi nu putem întîrzia.
   — D-apoi că, de, nu-i hi dumneata ingineriu care croieşte şuşaua?
   — Ba, de nu ţi-ar fi cu supărare, Rusule, chiar eu sunt cel cu şuşaua; uite, şi arătai la tovarăşul meu, dumnealui e storăş la suprefectura de la Broşteni şi are de dus nişte porunci la primăria din Şar.
   Rusu se uită lung şi bănuitor la tovarăşul meu.
   — Mă!... izbucni Rusu deodată, făcînd un pas spre tovarăşul meu, care, în faţa acestei explozii de o familiaritate îndoioasă, făcu şi el un pas îndărăt. Mă storăş, 'mi-ţi tămîia şi parastasu...
   Şi nelăsîndu-l să mai adauge a cui anume tămîie şi parastas:
   — Ian ascultă, Rusule, zisei eu, am luat pe storăşul aista de la suprefectura din Broşteni, cu chezăşie c-am să-l dau înapoi cu ciolanele nerupte; şi tu, fiindcă n-ai sucit gîtul Axiniei, ai voi să-mi vîri storăşul în spărieţi? Fii cuminte [I, 131] şi ia, mai bine, hai să vedem palaturile Rusului din gura Dîrmocsului.
   — Mă storăş...
   — Hai, Rusule, hai, zisei apucîndu-l de mînecă şi trăgîndu-l mai mult cu sila după mine.
   — Da de unde găsişi dihania asta cu musteţile roase de molii? zise el aruncîndu-şi încă o dată ochii spre tovarăşul meu şi lăsîndu-se a fi mai mult tîrît decît să meargă de bunăvoie.
   — Bravo, Rusule! d-apoi de ce-a mai lăsat D-zeu molii pe pămînt? Ia, ca să mai roadă şi ele cîte-oleacă de musteţi, pe unde găsesc. Ş-apoi doar nu-i fi vrînd tu să aibă toată lumea musteţi ca tine; a cui e vina, dacă tu te-ai dus cel întîi, cînd a împărţit D-zeu musteţi oamenilor pe pămînt? 
   Storăş — străjer, paznic.
   — Hm! făcu el răsucindu-şi cu mîndrie musteaţa-i galbenă şi stufoasă.
   Şi cît pe ce s-o păţească tovarăşul meu din pricina musteţilor. Ajunserăm la palaturile Rusului. Nu e vorbă, aceste palaturi nu erau împrejmuite cu ziduri, metereze şi bastioane tocmai medievale; în schimb însă, un gard de răzlogi, veşnic beat, de-abia se ţinea pe picioare şi, cutreierînd locuinţa Rusului, şovăia şi se cumpănea cît de cît să cadă; pe alocurea chiar, vacile şi porcii, cu un dram de îndrăzneală, ar fi putut sări neopriţi pe domeniile Rusului; se vede însă că nici cucuta, nici brusturul, nici urzica moartă şi nici hreanul porcesc nu ispiteau fie foamea unora, fie lăcomia altora. Şi, deşi am fi putut tăia de-a dreptul spre locuinţa Rusului, prin una din miile de spărturi făcute de vechime sau putrejune în gardul de răzlogi al despotului de la Dîrmocs, avurăm, totuşi, înţelepciunea de a intra pe poarta de onoare; sărirăm, cu alte cuvinte, peste un pîrlaz cu două trepte, înţepenite fiecare pe cîte doi ţăruşi înfipţi în pămînt [I, 132] şi fiecare treaptă străbătînd prin gard de o parte şi de alta; şi mi-nchipui că Rusul nostru trebuia să fi numărat printre strămoşii săi vreun Oleg sau Rurik, deoarece izba sau, mai bine zis, cocioaba lui nu se depărta deloc de tipul patriarhal al primelor locuinţe slavice; cel mult, dacă vechimea îi dăduse o brîncă şi, hîind-o într-o parte, îi hîise, în acelaşi timp şi în sens oblic, liniile odată perpendiculare ale uşii şi ale ferestrelor sale; aşa încît acestea, ca o gură şi doi ochi de un alt gen, apucate parcă de spasmuri, se strîmbau la trecători. Şi, dacă Rusu nu avea femeie şi copii, avea cel puţin o familie: un purcel, cu o rămăşiţă de murdărie pe sfîrcul rîtului, răsări de după casă şi, cu gîtul întins, veni grohăind pînă sub genunchii noştri. O găină şi un cocoş scurmau, mai deoparte, ca pe propriile lor domenii, gunoiul heteroclit din jurul unei coteneţe sparte, iar, din cînd în cînd, cîte o rîndunică, venind la cuibul său, se înfigea ca o săgeată în capătul înnegrit al grinzilor de brad, ieşite afară de sub vechiul acoperămînt de şovar.
   — Bravo, Rusule! zisei eu, îmbrăţişînd cu privirea tot cuprinsul lui domestic; ştii că-mi plac palaturile tale?
   — Hm... făcu el răsucindu-şi eterna-i musteaţă stufoasă şi galbenă; ia poftiţi ş-îţi sta o ţîră; şi ne arătă prispa jerpelită a cocioabei lui.
   — Mult n-om sta, Rusule, zisei aşezîndu-mă pe prispă, că ne grăbim; ia, cît om face o ţigară; tu fumezi? Şi-i întinsei tabachera.
   — Mulţumesc d-tale. Eu nu beu tiutiun. Şi se puse şi el pe prispă între mine şi tovarăşul meu,
   — Mă!... izbucni el deodată, întorcîndu-se răstit la tovarăşul meu, care se mulţumi, de astă dată, să tresară şi să scape, cît pe ce, dintre degete, ţigara pe care se pregătea s-o aprindă.
   — Bine, Rusule, zisei eu, apucîndu-l cam pe după gît, da dacă mi-i speria storăşul şi l-a apuca frigurile, cu cine [I, 133] mă duc eu pîn'la Şar? ia lasă-l şi spune-mi, stai tu singur în palaturile aistea?
   — D-apoi? şi, după un moment de gîndire, uitîndu-se ţintă la mine: Mă rog, zise el, d-ta eşti chiar inginerul cu şuşaua?
   — D-apoi doar ţi-am spus o dată, Rusule; ce? vrei să ţi-o spun de două ori?
   — Apoi, dacă-i aşa, cum îi veni cu linia pe-aici, să pui să taie colţu ist de deal, că se năruie peste mine, zise el, arătîndu-mi cu degetul spre drum şi drept în faţa cocioabei lui.
   În unghiul repede, ce făcea drumul de la apus spre miazănoapte, intra, în adevăr, înalt şi ameninţător, piciorul unui deal cu povîrnişul sfărîmat, semn că dealul se lăsa încet la vale pe pătura lunecoasă de lut, ce-i slujea de temelie.
   — Bucuros, Rusule, zisei, uitîndu-mă la piciorul cel de deal şi dîndu-mi aerul că mă gîndesc asupra lucrului; după aceea scosei carnetul şi trasei cu creionul cîteva linii fără înţeles. Bine, Rusule, continuai eu, cu aerul celui mai desăvîrşit inginer; bine, îţi făgăduiesc c-o să caut să nu se năruie dealul peste tine; dar ia să plecăm, că ne apucă noaptea; cînd m-oi întoarce, o să trec iar pe-aici, Rusule; am prins dragoste de tine, şi pace.
   Rusu îşi răsuci de astă dată amîndouă mustăţile sale cele galbene şi stufoase şi se păru că rămîne un moment cu ochii în pămînt şi gînditor; apoi, repede:
   — Să mai aşteptaţi numai o ţîră, zise el, sculîndu-se, îndreptîndu-se spre uşa cocioabei şi intrînd înlăuntru.
   — Mă storăş... zisei eu cu glas înăduşit şi simulînd un ghiont către tovarăşul meu; mă storăş... 'mi-ţi tămîia şi parastasu...
   Tovarăşul meu se mulţumi să-mi întoarcă o pereche de ochi, sub fulgerele cărora s-ar fi topit piscurile de granit ale Horebului, şi era pe punctul de a formula un răspuns, sub [I, 134] trăsnetul căruia s-ar fi zguduit din temelie turnul Faselus; dar nu avu timp; Rusu apăru în cadrul strîmt al uşii cu amîndouă mîinile strălucind de un fel de unsoare şi aducînd ceva rotund şi învelit între două frunze de brustur.
   — Ia na de colea, mă storăş, zise el punînd, fără multă ceremonie, boţul în mîinile tovarăşului meu, că doar nu-ţi pleca cu mîna goală de la palaturile Rusului, continuă el, aşezîndu-se iar între mine şi tovarăşul meu.
   "Cu mîna goală?... cugetai eu; nu cumva Rusu dracului ne ia drept cerşetori?"
   — Şi cu ce ne dăruieşti tu, Rusule? ce-ai pus tu în frunzele cele de brustur?
   — Ce să pun? ia o ţî' de unt de la oiţele mele; he, hei! parcă ce? crezi d-ta că Rusu-i aşa numai cu degetu?
   Şi la un moment dat, ne trezirăm, şi eu, şi tovarăşul meu cu labele unse ale Rusului căzînd greu şi în toată lăţimea celor cinci degete răsfirate ale lor, pe spatele noastre, ca semn al unei familiarităţi, la care Rusu binevoise a se scoborî pînă la noi de la înălţimea darului princiar înfăţişat prin boţul de unt de oaie... Şi pecetea de unsoare a Rusului, tipărită pe spatele noastre, rămase neştearsă; iar surtucele noastre, păstrînd-o ca amintire, trăiră şi muriră cu ea.
   Apoi, trăgîndu-mă spre el cu acea căldură de dragoste spontanee, ce se naşte la unii oameni sub imperiul băuturii:
   — Mă... ingineriu... zise el, vîrîndu-şi faţa lui mustăcioasă pînă sub nasul meu; mă ingineriu... 'mi-ţi tămîia şi parastasu... şi scrîşnind din dinţi îşi înfipse ochii lui albaştri uşor injectaţi pînă-n fundul ochilor mei.
   — Bine, Rusule, zisei eu cu răceala proprie mie în împrejurări grele, ia să lăsăm tămîia şi parastasele pe seama popii; deocamdată, şi fiindcă mă grăbesc, adăugai sculîndu-mă în picioare, spune-mi lămurit pe unde vrei tu să tai linia drumului? Să tai dealul sau mai bine să fac un zid ţapăn de piatră, care să oprească năruirea dealului?
   [I, 135] — Ba să tai dealul.
   — Bine; şi scoţînd carnetul mă făcui că însemn cu îngrijire dorinţele Rusului.
   Tovarăşul meu, folosindu-se de încurcătura mea cu Rusu, o ştersese; sărise pîrlazul şi încălecase. Cînd Rusu băgă de seamă că tovarăşul meu se şi suise pe cal, un fel de furie îl apucă; mă lăsă pe mine, se repezi şi sări pîrlazul. Tovarăşul meu însă dete călcîie iepei şi o rupse de fugă.
   — Mă storăş... Mă storăş... crucea şi icoana... şi se luă după el ca să-l prindă.
   — Rupe-o de fugă peste deal, Axinio, zisei femeii, încălecînd şi eu repede.
   Axinia zbură. Arsei calul peste şale cu varga şi el înţelese că, de astă dată, trebuia să-mi pună la îndemînă toată iuţeala picioarelor sale; plecai în goană. Rusu, care-şi luase nădejdea de la tovarăşul meu, auzind în urmă-i tropotul calului meu, se întoarse şi se aşeză în drum aşa, ca să-mi poată apuca, din fugă, calul de dîrlogi; cînd crezui însă potrivit, cîrnii puţin calul la stînga şi trecui ca vîntul; iar Rusu, în loc să apuce de dîrlogi, îmi apucă urma.
   — 'Mi-ţi tămîia şi parastasu, îl auzii strigînd în urma mea; şi-mi închipui că trebuie să se fi luat în goană după mine toate crucile şi toate icoanele; eram însă prea departe ca să mă ajungă.
   Şi cînd mă gîndeam că o singură nesocotinţă a tovarăşului meu dăduse lucrului o întorsătură aşa de caraghioasă!...
   — Bine, rîsul moliilor, îi zisei ajungîndu-l din urmă, dracu te punea să pleci fără ştirea Rusului? Mi-ai zădărnicit toată iscusinţa mea diplomatică.
   — Eram grăbit, răspunse el cu seriozitatea cea mai desăvîrşită, căci am de dus de la suprefectura de Broşteni nişte porunci la primăria din Şar.
   — Bine, mă storăş, da de m-apuca Rusu la bătaie?
   [I, 136] — Aş fi sacrificat pe altarul umanităţii 25 de parale şi aş fi pus pe Axinia să te frece cu rachiu şi cu sare; şi, mai la urmă, o bătaie n-ar fi fost tocmai lucru de mirare, de vreme ce orice luptă de fineţe diplomatică se sfîrşeşte de regulă cu păruială, cînd, mai ales, e şi Rusu la mijloc.
   — Şi untul?
   — I l-am lăsat pe prispă ca să-l trimită majestăţii sale împăratului tuturor ruşilor, spre a-şi unge ciubotele cu el.
   — Bine, şi acum, pentru toate aceste isprăvi, care vor forma una din paginile strălucite ale cavalerismului modern şi, în lipsa vreunei Dulcinee de pripas, îţi permit să săruţi în bot pe năzdrăvana ta Rosinantă, care a ştiut cu atîta pricepere să scape din primejdie pe Don Quijotul său.
   Un şuierat puternic şi ascuţit sfîşie aerul în urma noastră. Cînd întoarserăm capul, văzurăm pe Axinia scoborînd iute şi sărind ca o ţarcă peste bolovănişul dealului sfărîmat, răsărind acum întreagă din îndoiturile lui adînci, acum numai tulpanul ei untdelemniu zărindu-i-se pe deasupra; ai fi zis că se luptă cu înecul împotriva unor valuri care se trudeau s-o înghită.
   — Ş-ai scăpat cu gîtul nesucit, şopîrla naibii? îi zisei eu cînd fu aproape de noi.
   — D-apoi, zise ea gîfîind, parcă mă tem eu de Rusu?... şi roşie ca un rac fiert, — ufff... făcu ea, ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte cu basmaua ei groasă cu horbotă lată pe margini.
   — D-apoi de cine dracu te temi tu, fa? Cînd tu eşti în stare să te mistui din ochi ca argintul viu, parc-ai avea chitia lui Aghiuţă pe cap? Doar numai Ochilă şi Lungilă din poveste să-ţi poată veni de hac, cît de iute scaperi tu din picioare!
   — O! Pîrli-l-ar para focului, mustăciosu dracului; nu v-am spus eu?
   [I, 137] — De spus ne-ai spus tu; dar tot mi se pare că musteţile Rusului te cam gîdilă pe la inimă...
   — Da, ducă-se pocnitului cu musteţile lui cu tot, şi să gîdile cu ele pe cine-o mai gîdilit. Las'să se mai lege el de mine, că de nu-l fac alb!... şi roşie ca racul fiert şi ştergîndu-şi întruna sudoarea de pe frunte cu basmaua ei groasă, ţesea iute din picioare, mergînd alăturea cu noi.
   — Da ştiţi 'nevoastră că n-ajungem în ia-seară la Şar? zise ea într-un tîrziu.
   — Ei bine, ne-om opri undeva; mai este vrun sat pînă-n Şar?
   — Mai trecem prin Păltiniş şi prin Panaci. Soarele scăpăta spre apus şi umbrele lungi ale munţilor din stînga noastră înaintau încet pe vale înspre munţii dimpotrivă, trăgînd pe pămînt o nesfîrşită şi capricioasă linie de umbră frîntă, tivită cu lumină. Peste înălţimile aeriene din dreapta noastră, frămîntate de văi adînci ca peste o mare cu valuri încremenite, se întindea feeric şi fără sfîrşit o reţea imensă şi fin ţesută din flacările roşietice ale apusului. Un vînt uşor legăna molatic coamele despletite şi plîngătoare ale mesteacănilor blonzi cu trunchiuri de argint. În iarba înaltă şi de un verde gingaş, aceeaşi suflare săpa unde fugătoare şi înflorite; pe nota domoală şi adîncă a unei orgi colosale, se ridica de pretutindeni, în văzduhuri, şi se pierdea în depărtările albastre un murmur tainic şi neînţeles. Pe calea-i lungă şi fără sfîrşit, Neagra luneca pe lîngă noi cu undele-i grăbite şi etern murmurătoare... Şi cel mult dacă o rază rătăcită din apusul înflăcărat mai arunca un strop de lumină peste luciul ei cuprins de umbră... Mergeam tăcuţi, iar umbrele noastre, însoţindu-ne pe dreapta, îngînau, cu paşi de uriaş, cadenţa leneşă a mersului nostru. Şi cine ştie dacă înseşi sufletele noastre nu se molipsiseră de o simţire mai cucernică... Cel puţin Axinia îşi strînsese basmaua în geantă, mişcările ei iuţi se [I, 138] domoliseră, privirile ei neastîmpărate lunecau larg pe împrejurimi şi, amîndouă mîinile ei mici încleştate pe baiera de dinainte a gentei, cu pasul ei mărunt şi fin, se conforma, în mod inconştient, după mersul meditativ al cailor noştri...
   — Cale bună, bade Gheorghe, o auzirăm noi strigînd deodată către un romîn, care tocmai trecea pe lîngă noi mînînd boii din carul deşert.
   — Mulţumim d-tale, jupîneasă Axinie; da-ncotro?
   — Ia, pînă-n Şar cu 'mnealor. Da lelea Catrina a hi acasă?
   — Apoi acasă, că n-am mai luat-o.
   — Da-ncotro, bade Gheorghe?
   — Ia pînă-n iarmaroc să prefac işti bouleni.
   — Da ori ne-a primi lelea Catrina să mînem la 'mneaei în iaseară?
   — D-apoi v-a primi, că doar suntem oameni...
   — Foarte mulţumim, bade Gheorghe, zisei eu; cînd ne-om întoarce, o să dăm iar pe la d-ta, cred că te-om găsi acasă.
   — Poftiţi cînd îţi vrea, şi noroc bun, zise el îndemnînd boii şi plecînd.
   — Foarte mulţumim şi drum bun, răspunsei, despărţindu-ne.
   
   [I, 139] Un popas
   
   Pe înnoptate, ajunserăm în Păltiniş. Casele, rar semănate pe amîndouă laturile drumului, începuseră a dormita în mijlocul ogrăzilor largi, împrejmuite cu garduri de răzlogi în zigzag; iar pe lîngă focurile aprinse mai deoparte, şi ale căror flăcări roşietice jucau capricios în întunericul împrejmuitor, stăteau cei de casă, pregătind cina de seară. Aninat de o cujbă înaltă, atîrna, nemişcat, deasupra focului, ceaunul negru într-o baie de flăcări; un cîine cu urechile ascuţite şi isteţe, conştient de locul ce-l ocupa în familie, stătea şi el culcat în apropiere, cu botul pe labe şi cu ochii ţintă la foc; un copil cu un băţ lung, mai mult de joacă, scormolea de departe jăraticul, şi o puzderie de scîntei se ridica, topindu-se în văzduhul înalt şi întunecos...
   — Jupîneasă Catrină, jupîneasă Catrină! auzirăm deodată pe Axinia strigînd.
   Cînd întorsei capul, o zării prin întuneric, acăţată de un gard de răzlogi şi suită pe el ca pe o scară.
   — Jupîneasă Catrină, jupîneasă Catrină! şi cu pumnul ei mic bătea repede într-un răzlog care răsuna înăduşit; jupîneasă Catrinăăăă!...
   — Da cine mă strigă? auzirăm noi un glas de femeie întrebînd din întuneric, fără a se apropia.
   — Eu, jupîneasă Catrină, Axinia din gura Borcii. Duc pe doi boieri pînă-n Şar, ş-am înnoptat aici; ne-am întîlnit [I, 140] în drum cu badea Gheorghe, ş-o zis să venim să mînem în ia-seară la 'neata.
   — D-apoi că v-iţi duce 'neavoastră, jupîneasă Axinie, în altă parte, că eu n-am unde să vă culc, răspunse ea scurt, înţepat şi mînios.
   — Nu te supăra, jupîneasă Catrină, zisei eu, că nu-i nime de vină; ia, badea Gheorghe al dumitale a crezut c-are să-ţi fie urît singurică în ia-seară; păcat că nu ne primeşti; cînd ai şti ce oameni de treabă suntem!...
   Drept răspuns auzirăm o uşă trîntindu-se.
   — Ei, sfîrleaza dracului, ai pus-o de mămăligă cu badea Gheorghe şi cu lelea Catrina ta! Unde dracu mînem noi în ia-seară?
   — Da las' c-om găsi noi...
   — Da, adică, de ce nu ne-a fi primit, fa Axinio?
   — Da mînca-o-ar jernii; parcă crezi 'neata că doarme singură cînd nu i-i omu acasă?
   — Da?... Atunci să mergem în altă parte. Cîrnirăm caii şi intrarăm într-o ogradă, care deocamdată părea pustie; înaintînd însă puţin, zărirăm la o parte un masiv de umbră. Era o casă. O lumină slabă ţîşnea din loc în loc prin pereţii ei şi, dacă acea lumină ar fi fost mai puternică, ai fi crezut că arde casa pe dinlăuntru. Un cîine se însărcină să vestească pe cei din casă despre sosirea noastră. Uşa se deschise largă, şi un flăcău voinic se arătă în privazul ei luminat.
   — Bună vremea, voinicule, zisei eu apropiindu-mă; bucuroşi de oaspeţi?
   — Mulţumim dumneavoastră, bucuroşi, poftim, răspunse el alungînd cîinele.
   Descălecarăm. Eu şi tovarăşul meu intrarăm înlăuntru; Axinia rămase la cai. Pe o vatră mare, plină cu jăratic, sub un horn grosolan, aşezat pe un pop de stejar, un flăcăuan cu pieptul gol şi [I, 141] puternic, cu faţa rumenă şi plină de sudoare, pălea o mămăligă uriaşă. Un capăt de lumînare de seu, înfipt într-un poponeţ de lut, şi cu mucul mai înalt decît flacăra, mijea pe o masă, asemenea unui trunchi
   Viermii 
   (reg.) Sfeşnic. 
   de căsăpie; de jur împrejur, pe lîngă pereţi, goale, unsuroase şi aşezate pe picioare de lemn bătute în pămînt, se întindeau nişte laviţe înguste. Bîrnele de brad, din care erau duraţi pereţii fără fereşti, îşi arătau pe alocurea goliciunea lor rotundă şi afumată de sub o lipitură coşcovită de lut galben, mînjit odată cu var. În cotlonul dintre horn şi peretele despre uşă un teanc scorojit de piei miţoase de oaie stătea înghemuit şi umplea casa de un miros pătrunzător de stînă. Cînd mămăliga fu gata, flăcăul o răsturnă fierbinte pe o masă mai mică şi rotundă, ce se afla în mijlocul casei. Celălalt flăcău scoase de sub laviţă ceapă, ucise pe masă cu un pietroi nişte sare, aduse nu ştiu de unde o scafă de lemn plină cu brînză şi, poftindu-ne şi pe noi, începurăm a mînca. Fără multe marafeturi, făcurăm cinstea cuvenită cinei frugale a flăcăilor; iar Axinia, intrînd cu tarniţele şi cu poclăzile de la cai tocmai la timp, putu şi ea să nu rămîie de căruţă.
   Cina fu scurtă. Greul însă începea de aici înainte; erau unele probleme de călătorie, foarte încurcate, pe care însă tovarăşul meu le dezlega cu o iuţeală şi o îndemînare fără seamăn; aşa, de pildă, fu de ajuns ca somnul să-i facă chip pe la gene, spre a-l vedea numaidecît asezînd în lung o tarniţă pe una din lăviţi, potrivindu-şi în scobitura ei, plină cu o pernă vîrtoasă, capul său mic şi ţuguiet, întinzîndu-şi ca o rîmă firul subţire şi lung al persoanei sale pe laviţa prea lată pentru dînsul, acoperindu-se pînă peste nas cu una din poclăzi şi, într-o clipă, adormind. Tovarăşul meu era o alcătuire fericită în puterea cuvîntului. Axinia umflă şi ea o pocladă şi o pernă fără să zică nimic, ieşi din casă şi se făcu nevăzută. Cît despre mine, care, cînd e vorba de somn, am de împăcat o sută de ochi, chibzuiam un loc pentru acest [I, 142] soi de moarte vremelnică. Laviţele erau prea înguste pentru mine şi mă hotărîi deci să mă culc jos la pămînt.
   — Măi băieţi, întrebai eu pe flăcăuani, da oleacă de fîn nu s-a găsi pe la voi?
   — Ba s-a găsi, cucoane, cum să nu se găsească?
   Şi fără altă vorbă, ieşi din casă unul din ei şi, peste cîteva minute, se întoarse cu o coşcogea sarcină de fîn. Desfăcui fînul în o pătură groasă, jos în mijlocul casei, pusei şi eu o tarniţă drept căpătîi, mă lungii pe mirositorul meu aşternut, mă învelii cu poclada rămasă, închisei ochii şi chemai somnul. Cei doi băietani se şi lungiseră cu faţa-n sus şi cu piepturile desfăcute pe locurile de pe laviţe rămase slobode.
   Stinsesem lumînarea de mult, şi somnul, cu ameţitoarele lui mîngîieri, căută să amorţească şi să închege cursul din ce în ce mai încet al gîndurilor mele. Eram, poate, pe punctul de a păşi în adînca linişte a somnului, dar mă opri o clipă zgomotul îndesat şi răguşit, ce-l făceau nişte picături, parcă de ploaie, ce-ar fi căzut de sus, rar şi îndesat, pe poclada cu care eram învelit. Poate că afară ploua în adevăr şi, de prin acoperămîntul spart, picura înlăuntru. Se poate... În tot cazul scosei mîna de sub învelitoare şi, pipăind, căutai să mă încredinţez... nici urmă de udeală... şi totuşi picăturile nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai des... Poate că vechimea lucra şi noaptea la desfiinţarea coşmoagei în care mă adăpostisem, şi lutul din coşcovituri cădea peste mine în mici fărîmături... Se poate; scosei mîna de sub învelitoare şi căutai să mă încredinţez... Nici o urmă zgrenţuroasă!... Şi totuşi micile fărîmături nu încetau de a cădea peste mine din ce în ce mai des. O beldie mai îndrăzneaţă din fînul pe care mă culcasem mă înţepă, parcă, la ceafă; întorsei mîna, mă scărpinai şi impresia înţepăturii dispăru. N-apucai bine să-mi aşez mîna la locul ei sub învelitoare, şi înţepături [I, 143]simţii sub genunchi şi pe la subţiori... Aproape în acelaşi timp, altele mă arseră în spate, pe piept şi după ureche... Şi ar fi trebuit să am o sută de unghii, spre a-mi putea apăra părţile atacate. Ca culme, simţii pe lungul nasului şi pe curmezişul frunţii mele urma gîdilitoare a unui mers uşor şi grăbit... "O călătorie pe nasul meu? Iată, în adevăr, ceva cu totul original", cugetai eu. Şi nu mă dumeream, deocamdată, care să fi fost natura fiinţelor silfice , ce lunecau atît de ideal pe căile fără de urmă ale frunţii şi ale nasului meu... Sării ars şi aprinsei capătul de lumînare...
   Priveliştea ce se înfăţişă ochilor mei îmi deşteptă în suflet şi groaza, şi admiraţia. Întreg peretele din preajma culcuşului meu dispăruse sub negre şi nesfîrşite legiuni de ploşniţe late şi pîntecoase, care, în pas de voie, urcau la deal drumul bagdadiei; şi, deoarece ploşniţele trebuie să fie mai vechi decît omenirea, minchipui că meşteşugul şi înţelepciunea lor războinică trebuie să fi slujit de noimă măiestritelor alcătuiri ale armatelor omeneşti. În adevăr, aproape de bagdadie, cîţiva din ploşniţoii cei mai iscusiţi erau trimişi în recunoaştere şi, pipăind drumul, deschideau marşa neguroasei armate; în frunte şi pe flancurile legiunilor se ţineau alţi ploşniţoi negri, graşi şi pîntecoşi, care păreau că se bucură de înalte grade ierarhice; iar duiumul armatei, în lungi, tăcute şi negre şiruri, urca la deal încet şi cu pas chibzuit; rezervele, care se ţineau la urmă, erau alcătuite din tineretul blond şi roşiatic al naţiunii, înşiruit şi el după vîrstă, aşa încît, la coada urdiei, furnica iute şi neastîmpărat o sumedenie de ploşniţe mici cît gămălia boldului, prin a căror piele subţire transpira sîngele roş şi nemistuit încă, pe care-l supseseră cu o zi mai înainte. Ajunse la bagdadie şi în dreptul poclăzii mele, ploşniţele, cu o neînchipuită iscusinţă, păreau că calculează perpendiculara şi, cu o preciziune matematică, dîndu-şi drumul de [I, 144] sus, cădeau drept peste învelişul meu. Numai atunci îmi putui da seamă de picăturile îndesate, ce căzuseră din pod asupra mea, şi nu-mi rămase decît admiraţiune pentru iscusinţa cu care aceşti mici, negri şi crînceni duşmani de noapte ştiuse să lase drumul anevoios al culcuşului meu de fîn, pentru drumul strategic al bagdadiei... Oricum, umflai tarniţa şi poclada şi ieşii afară... Iar "visătoarea nopţii regină", care, în
   Silf — personaj din mitologia popoarelor celtice şi germanice, care întruchipă, împreună cu silfida, elementul aerului. 
   drumul său etern, plutea pe seninul adînc al cerurilor, avu de astă dată prilejul să mă privească, din înălţime, în haina pe care nimeni n-o poate lua omului din spate; iar cîinele de gazdă, drept pe picioarele de dinainte, se uita la mine cînd cu un ochi, cînd cu altul, neputîndu-şi da seama pentru ce-mi vînturam eu aşa de deznădăjduit bulendrele în aer... Mă îmbrăcai şi, de nu mi-ar fi fost gîndul plin de ploşniţe, cine ştie dacă nu m-aş fi apucat să fac mărturisiri de dragoste "reginei blonde a nopţilor", deoarece prea galeş şi prea trist se uita la mine din înalta împărăţie a umbrelor. Găsii însă mai nimerit să plănuiesc un loc unde să-mi pot sălăşlui, pentru ce-mi mai rămînea din noapte, zvînturata mea persoană.
   — Măi Tărcuş sau Grivei, zisei, adresîndu-mă cîinelui; fiindcă tu eşti singura fiinţă din univers, care cunoşti nefericirile mele din noaptea aceasta, fă bine, te rog, şi-mi arată drumul spre vreo căpiţă de fîn oarecare, de vreme ce tu trebuie să ţii un catastih în regulă de toate culcuşurile mai călduroase din ograda stăpînilor tăi. Şi blînd îl netezii pe cap; iar el, scheunînd uşor, dădu repede din coadă şi părea că se sileşte să priceapă înţelesul vorbelor mele. Cum însă nu ştiam nici unul limba celuilalt, nu ne puturăm înţelege şi căutai deci să ies singur din încurcătură. Mă îndreptai, aşadar, spre un masiv rotund de umbră, care părea a fi o căpiţă de fîn. Nu mă înşelasem. Fără să mai stau pe gînduri, dădui brînci căpiţei şi-o răsturnai.
   [I, 145] — Ho, boală! auzii deodată strigînd, de sub fînul răsturnat, un glas subţire şi speriat.
   Şi într-o clipă Axinia răsări drept în picioare în mijlocul vrafului de fîn.
   — Ptiu! ucigă-te crucea; da aici ai fost, sfîrleaza dracului?
   — Da 'neta ai fost? zise ea, scuturîndu-şi repede de pe cap şi de pe umeri fînul ce se acaţase de ea; am chitit că-i vo boală de jită.
   — Bine, bine c-ai chitit, şopîrlă nebotezată: acum însă fiindcă nu-s nici boală, nici jită, ia să-mpărţim căpiţa-n două şi să dormim.
   — Da ghine, 'neata nu te-ai culcat înuntru?
   — Dinlăuntru înlăuntru m-am culcat eu; dar m-am răzgîndit şi, în loc să dorm cu ploşniţele în casă, mai bine dorm în fîn afară, alăturea cu tine.
   Nu mîntuisem încă de regulat noul meu culcuş şi, cînd mă uitai, Axinia şi dispăruse sub o pătură groasă de fîn.
   — Fa Axinio, zisei eu culcîndu-mă şi trăgînd fînul peste mine, să nu cumva să horăieşti că te-azvîrl din fîn de nu te zăreşti.
   Şi fînul de peste Axinia tresări uşor sub mişcarea de echilibru, ce căuta să şi-o ea pentru dormit.
   — Da ce? ai şi adormit, diavol împeliţat? Nici o mişcare, nici un răspuns... Nu răsărise încă soarele, cînd intrai în casă şi aprinsei lumînarea. Tovarăşul meu şi cei doi flăcăuani dormeau încă duşi, fără a se fi urnit de cum îi lăsasem de-cu-seară. Nu ştiu ce se va fi fost petrecut sub poclada tovarăşului meu; în schimb însă, pe piepturile desfăcute ale celor doi flăcăuani şi pe feţele lor aburite de somn, mii de ploşniţe negre şi cu pîntecele sătule stăteau nemişcate şi mistuiau în tihnă cina lor de-cu-noapte. Cînd lumina le atinse ochii lor obosiţi, poate de nesomn, începură a se urni încet [I, 146] şi greoi şi a se îndruma, într-o nesfîrşită urdie neagră, către tăinuitele lor chilii de sub coşcoviturile lutului de pe pereţi.
   — Hei! scumpul meu, zisei apucînd pe tovarăşul meu de un picior şi trăgîndu-l jos; ia deşteaptă-te din somnul tău de veci, căci trîmbiţa Învierii a doua a sunat de mult.
   Se sculă pe jumătate, se frecă la ochi şi, cînd văzu lumînarea:
   — D-apoi că doar n-a fi ieşit bunică-mea din groapă să horhăiesc eu pe dealuri cu noaptea-n cap.
   Şi fără să mai zică ceva, se trînti furios înapoi, trase poclada pe el, se întoarse cu faţa la perete şi se pregăti din nou de dormit.
   — Te înşeli, scumpul meu, zisei smuncindu-i poclada de pe dînsul; bunică-ta a ieşit din groapă de mult, şi cel ce judecă viii şi morţii a şi trecut-o în ceata sfintelor capre de pe ceea lume; hai, scoală-te să plecăm.
   N-avu ce face. Cu o resignare de martir se sculă pe jumătate şi rămase un moment ca buimac pe marginea patului cu picioarele jos.
   — Mă rog, zise el dezmeticindu-se şi scărpinîndu-şi cu dreapta iute şi îndesat umărul stîng, mă rog, ce vra să zică asta?
   — Asta vra să zică, scumpul meu, că eu ţin cu orice preţ să mai rămînă cîteva, măcar, din picăturile sîngelui tău şi pentru negrii tăuni din fundul Tartarului, către care în curînd vei păşi.
   — Breeeee!... Da de dimineaţă a mai început a se-nvîrti moara lui Tudoran cea pustie!...
   — Dimpotrivă, eu cred c-a început prea tîrziu; ia priveşte. Şi apropiind lumînarea, arătai spre piepturile desfăcute şi negre ale celor doi flăcăuani.
   Rămase ca trăsnit; apoi, iute şi fără să mai zică ceva, o rupse de fugă pe uş-afară. Iar după cîteva minute, dădui [I, 147] peste el, după casă, făcînd ziua ceea ce eu făcusem noaptea... şi tot în prezenţa lui Tărcuş.
   Axinia înşeuase caii, flăcăuanii se sculaseră şi noi eram gata. Voii să plătesc ceva pentru găzduire.
   — Mulţumim d-neavoastră, zise flăcăuanul cel mai mare neprimind banii, să mergeţi sănătoşi şi mai poftiţi cînd v-iţi întoarce.
   — Mulţumim dumneavoastră, flăcăilor, zisei eu încălecînd; mai rămîneţi sănătoşi!
   — Să mergeţi sănătoşi, răspunseră amîndoi într-un glas. Plecarăm. Dimineaţa era rece şi o pătură groasă de rouă argintie acoperea împrejurimile verzi. O linişte şi o tăcere solemnă stăpînea întreaga fire. Neguri albe se ridicau spre văzduhuri din văile depărtate şi adînci; iar sub răceala aerului de noapte, respiraţia vie şi călduroasă a apelor Negrei aburea iernatic, trăgînd o brazdă sură de ceaţă mişcătoare între malurile ei curate de prund cu multe feţe.
   Tovarăşul meu mergea zgribulit şi cu gulerul de la venghercă ridicat peste urechi; Axinia, sprintenă ca o ţarcă şi împrospătată de răcoarea dimineţii, de-abia atingea pămîntul cu pasu-i grăbit şi uşor. Cît despre mine, potrivit felului meu, şi adăpostit sub mantaua mea binecuvîntată, dădusem frîu slobod ochilor şi gîndului spre a rătăci în sînul imensei nemărginiri aurite de intîile raze curate ale unui soare tînăr.
   Soarele era la prînz cînd ajunserăm în Panaci. Nu ne oprirăm aici, sub umbra unui fag de pe marginea drumului, decît spre a mai răsufla caii. Cînd fu soarele de-amiază, sosirăm în Neagra Şarului sau Dorna romînească, ţinta călătoriei noastre. Aici întîlnirăm pe Halunga.
   — Da...? zise Halunga văzîndu-ne; şi restul întrebării îl înlocui prin cele cîteva semne ale ochilor, ale sprîncenelor şi ale degetului său cel cu inel de aur.
   [I, 148] Căci, în paranteză vorbind, Halunga era omul cel mai monosilabic din cîţi există pe pămînt; la dînsul o silabă plătea cît o frază, şi un semn al arătătorului său cu inel de aur cuprindea, de multe ori, întreaga lui gîndire. Trebuia să fi trăit cu dînsul mult ca să-l înţelegi... Eu îl înţelegeam, căci trăisem mult cu dînsul.
   — De la Piatra peste munţi, răspunsei aproape în acelaşi stil.
   — Hai!... şi plecă înainte, făcîndu-ne semn să-l urmăm. Peste un pătrar de ceas furăm la prietenul nostru comun, un negustor din Piatra, aşezat vremelnic în Şar. Trei zile stăturăm pe loc, şi oricine îşi poate închipui că în aceste trei zile învăţai de la Halunga tot rostul, toate chiţibuşurile şi toate şiriclicurile plutăriei.
   Şi fiindcă Halunga era acel care jucase hora Unirii în mijlocul Bistriţei cu apa pînă la brîu, tot el acela care înfiinţase în Piatra, cu Te-Deum-uri şi aghesme, pitării şi căsăpii naţionale, tot el acela care pusese temeliile societăţii, tot naţionale, de exploatare a pădurilor sub foarte naţionalul nume de "Plutaşul", — urmează deci că tot lui Halunga avea să i se întîmple o foarte hazlie, dar totuşi foarte naţională nenorocire.
   Era într-o duminică; şi fiindcă locul de petrecere şi de adunare în zile de sărbătoare e crîşma şi, mai ales, fiindcă crîşmarul din Şar era romîn şi nu jidan, urmează că, împins de curiozitate şi îndemnat de Halunga, mersei şi eu la crîşmă, desigur, nu pentru a bea, ci pentru a vedea adunată la un loc ţărănimea muntelui.
   Şi cine nu cunoştea pe Halunga în Şar!
   — Noroc bun, bade Filipe, zise Halunga intrînd, urmat de mine, în crîşma plină de ţărani.
   — Foarte mulţumim, domnule Halunga, răspunse crîşmarul, un romîn cu ochii mici şi vicleni.
   [I, 149] Şi Halunga, uitînd de mine, se legă numaidecît în vorbă, cînd cu unul, cînd cu altul; iar eu, cu mîinile la spate şi neştiind tocmai hotărît ce să fac cu persoana mea, schimbam piciorul de reazem cînd pe dreapta, cînd pe stînga, şi căutam să-mi dau o înfăţişare pe cît se poate mai puţin ridicolă; şi oricît făceam eu pe importantul, totuşi ţăranii, deştepţi şi ironici cum sunt ei, mă trăgeau cu coada ochiului şi-şi căutau înainte de băut rachiul lor prost din pahare mari de vin... La un moment dat, uşa se umplu cu pîntecele şi pieptul unui fel de Goliat, care, intrînd înăuntru şi înaintînd printre ţărani, părea că înoată cu umerii în afară peste un furnicar de cămăşi albe şi de chimiruri late. Ras chiar atunci, cu musteaţa neagră şi puternică, rumen la faţă, cu ochii negri, vioi şi isteţi, era tipul romînului în floarea vîrstei şi a frumuseţii... Acesta era vestitul Ilie Marcu, al căruia cal bea rachiu, rodea pastramă şi cunoştea geografia amănunţită a muntelui mai bine decît un autor de cărţi didactice; cel puţin calul lui Ilie Marcu ducea, necîrmuit, pe stăpînul său la toate stînele, la toate cherestelele, la toate tîrlele, la toate primăriile şi, mai ales, la toate crîşmele muntelui, cuvînt pentru care lua parte la toate campaniile geodezice şi de triangulaţie.
   — Bună ziua, Marcule, îi zise Halunga, cum îl văzu intrînd.
   — Foarte mulţumim, domnule Halunga, răspunse Marcu. Şi o strîngere de mînă verde şi romînească se schimbă între amîndoi. Această strîngere de mînă îi fu fatală lui Halunga.
   — Măi Filipe, zise Marcu crîşmarului, o ocă de rapciu. Pînă ce crîşmarul să aducă la îndeplinire porunca, Halunga mă făcu cunoscut lui Ilie Marcu. Aceeaşi strîngere de mînă şi aceeaşi nenorocire mă pîndea.
   Rachiul se aduse şi trei pahare mari se umplură.
   — Ia poftiţi, zise Marcu, dîndu-ne fiecăruia cîte unul, şi-ţi cinsti cîte-o ţî' de rapciu.
   [I, 150] Şi să te împingă păcatul să nu primeşti cinstea romînului... Şi bietul Halunga, care nu punea rachiu pe limba lui să-l fi tăiat, fu nevoit să ia paharul.
   — Bine-am găsit, Marcule, zisei ciocnind paharul cu el şi cu Halunga.
   — Bine-aţi venit, răspunse el; şi dădu paharul de duşcă. Eu şi Halunga ne mulţumirăm a ne muia buzele în rachiul din pahar, ca într-o adevărată infecţie; dar Marcu nu înţelegea lucrurile astfel; cu "ia mă rog", cu "bine-aţi venit", cu "bine-am găsit", şi eu, şi Halunga furăm siliţi să golim paharele pînă la fund. Şi în timp ce Ilie Marcu se părea că bea apă, nouă ni se părea că înghiţim flăcări.
   Cînd mă uitai la Halunga, cît pe ce să mă bufnească rîsul: roş ca un rac fiert, cu ochii bulbucaţi, strălucitori şi înotînd în lacrimi, părea că înghite o stamboală de jăratic; voia parcă să spună ceva, dar, din lapidar cum era, devenise cu totul monosilabic şi, oricît de obişnuit eram cu crîmpeiele lui de cuvinte, mă simţeam, de astă dată, în neputinţă de a-i înţelege silabele despărţite prin reticenţe; avea, parcă, aerul să-mi facă mie şi lui Ilie Marcu o lecţie de silabisire.
   Tocmai lucru mare nici eu nu plăteam, mai la urmă; totuşi, mai tare decît Halunga, îmi păstram întrucîtva, victorios, perpendiculara persoanei mele pe pămîntul care mi se părea că se îmbătase şi, într-un dans fantastic, se învîrtea cu mine, cu Ilie Marcu, cu Halunga, cu ţărani, cu tejghele, cu uşi, cu fereşti, cu pastrama de pe cuiele corzilor şi cu un motan, ce dormea colac într-un colţ, la picioarele unui sac cu făină.
   "Ce dracu, cugetam eu, cuprins de vîrtejul rotaţiunii universale, oare să fi scăpat de Ion Rusu numai ca să dau peste Ilie Marcu? Oare Dumnezeu n-a avut altă grijă decît să umple văile munţilor săi cu mustăţi, cu şipuri cu rachiu şi cu stomacuri de tinichea?"
   [I, 151] Şi în ciuda şi în dezgustul meu pentru toate crîşmele naţionale cu rachiu patriotic, îmi venea să iau pe Halunga de picioare şi să dau în capul lui Ilie Marcu; găsii însă mai nimerit să-l apuc cam de după spate şi să ies cu dînsul afară, spre marea indignare a lui Ilie Marcu, care băgă de seamă, în cele din urmă, că-şi pusese boii în plug cu nişte netrebnici. Trebnici sau netrebnici, lăsarăm pe Ilie Marcu la crîşmă cu părerea lui cu tot; iar noi, cam pe două drumuri, ne îndreptarăm spre casă.
   Cum ajunserăm acasă, gazda noastră, o tîrgoveaţă foarte drăguţă, ne legă la cap cu cîte o grimea albă muiată în apă rece şi porunci să ni se dea cîte o cafea neagră fără zahăr. Un somn de cîteva ceasuri ne readuse la starea de mai înainte. A doua zi trebuia să plecăm, şi tovarăşul meu a cărui deviză era "Non bis in idem" se puse cu picioarele în prag şi declară că, cu nici un preţ, nu se mai întoarce pe unde venise. 
   Eu însumi, de altmintrelea, aş fi dorit să mă întorc pe plută. Timpul însă fiind secetos, Bistriţa trebuia să fie mică şi drumul pe apă, prin urmare, greu şi primejdios. Totuşi, faţă cu hotărîrea nestrămutatului meu tovarăş, trebui să înclin pentru drumul pe apă; dar fiindcă de la Dorna nu merserăm niciodată cu pluta pîn'la Piatra, cerui oarecare lămuriri de la Halunga în privinţa greutăţilor şi primejdiilor ce le-aş fi putut întîmpina.
   — Hm! făcu el după un moment de cugetare... greu... la Colţul Acrei... apă mică... Hm... pe Cleşte, nu... la Chei... la Toance. Grimea — basma. Nu de două ori pentru acelaşi lucru.
   Şi deşi înţelegeam perfect ceea ce voia să-mi spună Halunga, totuşi el, în dorinţa lui de a nu lăsa nimic nelămurit în mintea mea, scoase basmaua din buzunar, o răsuci într-un ciuciulete pe care-l întinse în toată lungimea lui pe masa din mijlocul casei, şi:
   — Neagra Şarului, arătă el, străbătînd toată lungimea ciuciuletelui de basma cu arătătorul lui cel cu inel de aur.
   [I, 152] Scoase din buzunar un carnet şi-l puse perpendicular pe capătul de la vale al basmalei răsucite, mai adăugînd la lungimea carnetului său şi lungimea unui creion.
   — Bistriţa, zise el, aşezîndu-le frumos şi în linie dreaptă, cu degetele-i albe şi iuţi de scamator.
   Şi pînă ce să-mi răsucesc eu musteaţa, zîmbind faţă de chipul intuitiv cu care Halunga se silea să vîre în capul meu firea lucrurilor, pînă ce să-mi pun mîinile la spate şi să mă dau aproape de masă, prefăcîndu-mă că urmăresc lămuririle date de el cu mare băgare de seamă, Halunga îşi smulse din picioare botinele şi colţunii.
   — Colţul Acrei, zise el, aşezînd curmeziş, în raport cu vîrful creionului, unul din colţuni. He, hei!... trebuie plutaş; pe Cleşte... te duci.
   Şi celălalt colţun, întins în linie dreaptă, arăta o parte din mersul drept şi slobod de orice primejdie al Bistriţei...
   — La Chei... continuă el, aşezînd la capătul colţunului din urmă amîndouă botinele paralel una lîngă alta şi lăsînd între ele un spaţiu îngust... numai de-amiază se vede soarele.
   Iar la o mică depărtare de vîrful botinelor şi drept înainte îşi puse pălăria.
   — Toancele... iac-aşa... iac-aşa... zise el frămîntînd aerul cu mîinile spre a-mi arăta cum adică fierbe, se sfarmă şi se pulverizează apa în lupta sa cu stîncile crescute din pămînt pînă peste luciul ei.
   Şi înhăţîndu-mi fără veste pălăria din mînă...
   — Aici-s Chetroşii, zise el aşezînd-o la locul cuvenit.
   Înhăţai şi eu de pe pat mantaua mea cea mare şi, trecînd iute la spatele lui Halunga, i-o aruncai în cap, îl înfăşurai repede în ea şi îl cuprinsei puternic în braţe...
   — Săriţi! Oameni buni, săriţi că s-a înecat Halunga! începui eu a striga cîtu-mi lua gura, cutreierînd odaia cu el în braţe.
   [I, 153] — Mă... Mă... Mă... nebunule, îl auzeam strigînd de sub manta cu glas răguşit.
   — Săriţi! continuai eu şi mai tare, neslăbindu-l din braţe. Deodată uşa se deschise şi drăguţa noastră gazdă năvăli repede în odaie.
   — Da ce e? Ce s-a întîmplat? întrebă ea speriată.
   — Săriţi! că s-a înecat Halunga.
   — Da? Şi un hohot de rîs o apucă, cînd văzu ivindu-se de sub manta picioarele goale ale lui Halunga.
   — Mă nebunule!... zise Halunga, cînd scăpă de sub manta cu părul vîlvoi... Mă nebunule!
   Şi repezindu-mă la masă, începui a lua iute şi pe rînd lucrurile de pe ea şi a le trînti de pămînt la picioarele gazdei noastre, care-şi ştergea cu batista lacrimile rîsului.
   — Na, ziceam eu la fiecare trîntitură. Na! iaca Colţul Acrei, iaca Toancele, iaca Cheile Bistriţei; cît despre Chetroşi, care erau închipuiţi prin pălăria mea, îi lăsai în pace, aninîndu-i în cui.
   — Da bine, ce-aţi păţit, creştinii lui Dumnezeu? întrebă încă o dată gazda noastră, cu faţa înflorită de rîs.
   — Mă nebunule... repetă Halunga... şi, culegîndu-şi lucrurile de pe jos, se puse pe un scaun şi începu să se încalţe...
   A doua zi, suindu-ne pe plută, plecarăm la Piatra.
   
   [I, 157] In Muntii Neamtului 
   Floricica
   
   De astă dată, mă hotărîi să plec călare şi, fiindcă era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Crăcăuanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaş de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele şi ţintei ce urmăream. Astfel, spre seara mai sus-pomenitei sfinte duminici, numai ce-l văd pe Tasache al meu intrînd în ogradă şi ducînd de dîrlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoinţă ai fi putut-o lua drept cal.
   — Bine, măi Tasache, zisei eu ieşindu-i înainte şi de-abia stăpînindu-mi rîsul, da de unde dracu ai prins tu dihania asta şi mi-o vîri în ogradă cu atîta ifos?
   — De unde? Ia, din iarmaroc, după ce am dat 50 de lei unui romîn de la munte.
   — Puteai să te duci dracului cu romînul şi cu muntele tău cu tot; da ce vrei să fac eu cu mîţa asta, bre?
   — Cu mîţa asta? Ai s-o pui pe grăunţe şi pe săceală şi, în două săptămîni, n-ai s-o mai cunoşti. E o iapă de rasă, din soiul lui popa Gheorghe de la Călugăreni.
   — Poate o mîţă de soi, măi Tasache! mi se pare că romînul dracului te-a legat la ochi şi, în loc de iapă, ţi-a vîndut o mîţă.
   — Mîţă, nemîţă, ai să vezi, numai mersul ei face mai mult decît am dat.
   [I, 158]— Ei, şi adică ce aşa de straşnic mers are, de crezi tu că face mai mult de 50 de lei?
   — Merge la gebea, de poţi să dormi pe ea şi să duci pe palmă paharul cu apă.
   — Bine, măi prăpăditule, nu cumva crezi tu că eu m-am hotărît să-mi strămut domiciliul pe spatele unei mîţe sau să duc de pe pămînt apa sfîntului Ilie din cer? Şi, mai la urmă, ce mîncare-i gebeaua aceea a ta?
   — Gebeaua? gebeaua e un fel de mers armenesc, adică împrăştiat şi legănat; merge fără să salte; rari cai merg la gebea!
   — Bine, am priceput; acum vino de stă la masă cu noi, ş-apoi te poţi duce la dracu cu toate gebelele tale.
   Şi iată cum în sfînta zi de Duminica Mare mă trezii stăpînul în regulă al unei iepe mici şi slabe, care mergea la gebea şi care urma să fie tovarăşa odiseei ce plănuiam.
   Oricum, dar Tasache al meu avusese dreptate: după două săptămîni de grăunţe şi de săceală, Pisicuţa — aşa o botezasem pe iapă — reintrase în deplinătatea formelor alese şi drăgălaşe, pe care i le însemnase soiul din care hipologul meu Tasache zicea că se trage. Parc-o văd ş-acum: castanie peste tot, cu botul mic şi cu nările largi, cu capul fin şi tăiat pe nişte linii dulci şi bine hotărîte, cu ochii negri, mari şi vioi, cu coama bogată, cu gîtul gros şi puternic, cu pieptul lat, cu trupul sprinten şi subţire, cu şoldurile largi, cu piciorul fin şi nervos, cu copitele mici şi uşor înclinate, Pisicuţa mea avea mai mult înfăţişarea unui lucru de artă decît a unui cal de ham. Şi, de unde ai fi crezut că greutatea unei pene ar fi fost de ajuns ca să-i frîngă mijlocul în două, nici măcar nu se îndoi cînd eu îmi aşezai pe spatele ei volumul respectabil al persoanei mele cu întreg tarhatul meu de drum... Ce voiţi? era iapă din soiul lui popa Gheorghe de la Călugăreni...
   Plecai... [I, 159] Muntele Pietricica, făcînd pe stînga faţă răsăritului, ţinea învăluit încă, în umbra-i colosală, oraşul adormit. Cel mult dacă, în aerul limpede al dimineţii, se înălţau, ca deşteptate din somn, sub întîile raze ale soarelui crucile cu feţe sclipitoare ale bisericilor; iar valurile de lumină ale răsăritului depărtat, lunecînd pe deasupra creştetului stîncos al Pietricicăi, întindeau, peste adîncul văzduhului, o punte aeriană de pulbere aurită, care mergea să-şi rezeme capătul dimpotrivă pe negurile sure, în care se păreau cufundate pînă la gît piscurile viorii ale munţilor din apus...
   ...Tacito, solo, e senza compagnia...1 
   Mersesem trei ceasuri fără oprire şi Pisicuţa îmi aduse aceasta la cunoştinţă gemînd şi strănutînd... Era obosită. Descălecai sub un plop bătrîn şi stufos de pe marginea drumului, luai şaua din spatele Pisicuţei, o frecai la ochi, o trăsei de urechi, o mîngîiai pe obraz şi o sărutai drept pe mijlocul botului; ea, măgulită de această neaşteptată dragoste, întinse capul ei drăgălaş şi-l rezemă pe umărul meu... Iată pentru ce-i învoii să pască slobodă patlagina, troscotul şi chirul colbăit de pe marginea drumului; iar eu desfăcui şi întinsei pe iarbă, mai deoparte, mantaua mea imensă, cu care aş fi putut acoperi întregul nostru emisfer; aprinsei o ţigară şi mă lungii pe spate, ca un alt Prometeu, la umbra stufoasă a plopului... Atît numai că pe Prometeu îl ciupeau de pîntece şi de nas vulturii cu pliscuri de fier ai lui Zefs, în timp ce pe mine mă pişcau de spate şi de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror ţară se abătuse — se vede — o margine din poalele nesfîrşit de lungi ale mantalei mele; şi aceasta tocmai atunci cînd priveam mai inspirat, prin reţeaua frunzelor plopului, albastrul adînc şi limpede al cerului, cînd sufletul meu era gata să străbată, pe o rază de lumină, taina lumilor nevăzute, cînd inima mea începuse să bată sub pintenul dureros sau dulce al amintirilor, [I, 160] cînd strălucita mea închipuire era să mai adauge, în sfîrşit, o nestemată, încă, la cununa nemuririi mele!!...
   Cuminte însă ca totdeauna, îmi căutai de treabă; lăsai cerul în pace să-şi cearnă azuru-i adînc în picături albastre prin reţeaua deasă şi mişcătoare a frunzelor de plop, razele de soare să se Tăcut, singur şi fără tovărăşie.
   topească, în tonuri de aur, pe fundul vioriu şi depărtat al munţilor, vîntul amăgitor să sărute florile şi să fugă, iar florile înşelate să plece în urmă-i capul şi să plîngă, cu lacrimi de rouă... şi-mi umflai mantaua de-o aripă, o tîrîii pînă dincolo de ţara neagră a furnicilor cu dinţii de criţă, o scuturai aşa de puternic, încît stîrnii o groaznică vijelie pîn-în depărtare şi surghiunii, din sînul dulce al patriei, în ţări străine şi necunoscute, o sumedenie de furnici îndărătnice, care se acaţaseră de mantaua mea, hotărîte să mă urmărească cu război chiar dincolo de hotarele lor!... Şi fiindcă buna-cuviinţă cere, cînd te afli în largul naturii, să cugeţi cît o ploşniţă cel puţin, mă mulţumii doar să găsesc cusur frunzelor de plop că fac prea mare gălăgie degeaba şi fără cuvînt, că, adică, la înălţimea la care se află, fără ca o adiere cît de uşoară să le bage în seamă, ele totuşi se clatină cu zgomot, lovindu-şi unele de altele discul lor lat şi greoi, aninat, fără cumpăneală, de o coadă lungă şi subţire... N-aş putea spune tocmai hotărît dacă, în timp de vreo două ceasuri lungi, am stat deştept şi am visat sau dacă am dormit şi am cugetat, după cum iarăşi n-aş putea lămuri cam ce hotar ar putea fi între vis şi aievea; atîta ştiu că, la deşteptare, mă trezii cu sfîntul soare acaţat de vîrful plopului.
   Din albastrul şters al cerului adînc, soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre; nici o suflare de vînt nu mişca aerul învăpăiat; în fîneţe nici un fir de iarbă nu se clătina; chiar plopul neastîmpărat se liniştise şi, de pe verdele gingaş al foilor lui încremenite, lumina soarelui se răsfrîngea în văzduh ca de pe mii de [I, 161] mici oglinzi aeriene. Întreaga fire răsufla greu... Cel mult dacă cosaşul răguşit, locuitor nevăzut al miriştii uscate, şi greierul de cîmp, negru şi sprinten stăpînitor al umbrei din împărăţia îmbălsămată a florilor, mai ţîrîiau a arşiţă!...
   După alte două ceasuri de gebea sau, mai bine zis, de înot al Pisicuţei mele prin marea de flăcări ce se revărsa peste pămînt în miezul arzător al zilelor de vară, cîrnii la dreapta şi intrai, de-a dreptul şi triumfal, prin porţile larg deschise, în ograda caselor de ţară, unde locuia un vechi prieten al meu. Stăpîna de casă, în haină albă de dimineaţă şi cu capul slobod învăluit în o grimea tot albă şi cu ţurţuri mici de mărgele roşii pe margine, trebăluia nu ştiu ce prin cerdacul larg din faţă. Cînd văzu de departe pe cineva intrînd călare, făcu repede unghi drept din braţu-i alb, rotund şi gol pînă la cot, puse iute despre soare, cu palma-i diafană, o mică perdea trandafirie privirii, se rezemă cu celălalt braţ săpat în marmură vie de balustrada cafenie a cerdacului, se mlădie puţin înainte, rămase neclintită şi se uită ţintă... O mai frumoasă şi mai desăvîrşită cariatidă nu se putea închipui... şi, în o clipă, dispăru şi se mistui, ca înghiţită de privazul întunecos al unei uşi întredeschise... Cu atît mai rău sau... cu atît mai bine pentru cine n-a văzut stele căzătoare în plinul miez al zilelor de iulie; şi încă şi mai bine pentru acel căruia privirea nu i s-a întunecat aievea sub închipuirea că o rază — şi cea mai luminoasă — s-a rupt din soare şi s-a mistuit, ca înghiţită... fie chiar din privazul întunecos al unei uşi întredeschise!...
   Pisicuţa se opri la scară şi, înainte de a descăleca, o femeie trimisă întru întîmpinarea mea mă pofti în casă, din partea "duducăi". Eu, care, cînd îmi vine la socoteală, iau vorbele după slova lor, făcui chip Pisicuţei cu frîul la dreapta, ca şi cum aş fi avut de gînd să urc scara călare şi să intru în casă cu Pisicuţă cu tot. Pisicuţa, care nu şovăia între glumă şi între frîu, îşi puse una din copite pe întîia treaptă.
   [I, 162] — Iu! făcu femeia, ţipînd speriată; şi repede fugi în casă. Auzii din lăuntru un hohot de rîs femeiesc din toată inima, ce nu putea fi decît al stăpînei de casă, care de mult îmi cunoştea apucăturile.
   Descălecai şi dădui pe Pisicuţa, spre îngrijire, unui argat de ogradă, iar eu suii scara, aruncai mantaua pe balustrada cafenie a cerdacului şi intrai în casă. Femeia pe care o speriasem mă scutură de colb cu o perie, privind în pămînt şi de-abia stăpînindu-şi rîsul, cu palma la gură; mi se dădu apă, mă spălai, mă ştersei, mă slujii de degete în loc de pieptene şi trecui în altă odaie mare şi curat îmbrăcată, unde, pînă ce să vină cineva, mă răsturnai pe o canapea şi aprinsei o ţigară, cu privirea pierdută în podele ca în adîncul cerului.
   Mare lucru să nu fi fost fermecate podelele casei aceleia! Altfel nu mi-aş putea da seama pentru ce, fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi şi, în loc de întuneric, o puternică lumină îmi inundă privirea... iar închipuirea mea se strămută, într-o clipă, în alte lumi, în alte timpuri... Strînsei pleoapele mai tare, ca să văd mai bine... Un mare oraş, aşezat între dealuri verzi, se întindea înaintea mea şi, pe străzile-i albe, largi şi pline de soare, lume multă foia în toate părţile. Eu, cel de altădată, istovit de nevoi, cu ochii stinşi, cu obrazul îngropat, cu musteaţa bătrînă înainte de vreme, cu pantalonii scurţi pînă la glezne, de se vedea guma sărăcăcioasei mele încălţăminte, cu haina roasă la un cot şi cîrpită la celălalt, pe cap cu o pălărie în stil "acordeon", scoboram la vale pe o stradă lungă, largă şi dreaptă, cu capul plecat şi plin de gînduri, la o subţioară cu un teanc de cărţi ponosite, iar sub cealaltă cu... un mare şi rotund harbuz turcesc... Intrai în ograda unei mari clădiri din coastele unei biserici şi un stol de fete între opt şi zece ani, în fuga mare, se repeziră înaintea mea; una, mică cît o lingură şi iute ca o picătură de argint viu, le întrecu pe toate, îmi sări în gît, mă sărută sau mă muşcă de obraz sau de ureche, [I, 163] sări repede jos înapoi, luă harbuzul mai greu decît ea, îl trînti de pămînt de se desfăcu în o sută de bucăţi, luă pe cea mai mare şi prinse a-i roade miezul, înmormîntîndu-şi în el, pînă la sprîncene, faţa-i mică de copil. Din cînd în cînd, arunca spre mine, peste marginea de deasupra a cojii de harbuz, ochii ei mari, negri şi plini de o nevinovată bucurie; zeama roşie îi picura de pe barbă pe pestelcă şi de pe pestelcă pe pămînt... Cînd ridică capul spre a-şi mai lua suflet şi a vedea în ce parte mai are de lucru, era mînjită pînă la urechi şi o sămînţă de harbuz neagră şi lată îi rămăsese lipită pe vîrful nasului.
   O singură dată în viaţa mea am simţit părerea de rău că nu sunt pictor...
   Apoi iute ca o zvîrlugă se repezi şi îmi sări drept în braţe; cu o mînă îmi prinse o musteaţă, iar cu cealaltă mă luă pe după gît, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii.
   — Mănîncă, bădie, şi mata; să vezi ce bunu-i!... zise ea. Şi-mi potrivi la gură partea unde mai rămăsese ceva miez.
   — A! tare-i bun! zisei, muşcînd. Se cunoaşte, Floricico, că pe- aici a mers botişorul tău de trandafir şi dinţişorii tăi de şoricuţ.
   Şi c-o îndemînare de cow-boy, zvîrli coaja roasă pînă la verde în ceafa unei fete; mă lăsă de musteaţă, mă împresură cu amîndouă mîinile pe după gît, îşi vîrî capu-i mic sub marginile pălăriei mele şi mă sărută cu zgomot pe frunte.
   — Bădie, tare-mi eşti drag! zise ea lăsîndu-se puţin pe spate, rezemată de amîndouă braţele mele şi privindu-mă drept în ochi cu un fel de extaz nepotrivit cu cei opt ani ai ei. Aşa-i că şi eu ţi-s dragă?
   — Dragă, Floricico, dragă, zisei eu, strîngînd-o în braţe; dragă ca o floare mititică şi nebunatică ce eşti, fiindcă, pe lumea asta, numai tu, draga bădiei, te mai gîndeşti la mine.
   Un zîmbet amar îmi trecu pe buze, mi se umeziră ochii şi glasul mi se înnodă în gît.
   [I, 164] — Iar plîngi, bădie?
   — Nu, Floricico, mă bate soarele-n ochi...
   — Spui minciuni, bădie; soarele te bate-n spate; te doare ceva?
   — Să-ţi spun drept, Floricico, mă doare capul. Cu amîndouă mîinile ei mici şi ude încă, mă netezi pe frunte moale şi drăgălaş şi... şterse ea singură şi... pentru totdeauna locul unde mă sărutase cu atîta nevinovăţie.
   Deschisei ochii, dar nu mai văzui nimic din ceea ce fusese... Atîta doar, că mă aflam într-o casă de ţară, într-o odaie mare şi curat îmbrăcată, răsturnat pe o canapea, cu ţigara-n gură şi cu privirea pierdută-n podele ca în adîncul cerului...
   Mare lucru să nu fi fost fermecate podelele casei aceleia!... Pe unde intrase, nu-mi putui da seama... poate că pe aceleaşi scări ale văzduhului, peste acelaşi rîu larg şi vijelios al timpului, peste care şi închipuirea mea, făurind spre trecere o punte de lumină, legase între ele cele două capete depărtate ale vieţii mele... Poate că intrase chiar, cu pas mărunt, uşor şi nesimţit, prin uşa întredeschisă a odăii... Se poate; cînd pleoapele mi se ridicară de peste ochi şi recăpătai simţul realităţii, stăpîna casei, îmbrăcată într-o rochie neagră de mătase uşoară, încinsă peste mijloc cu un colan lucrat în solzi auriţi, stătea în picioare dinaintea mea şi mă privea nemişcată. De sub horbota neagră şi subţire a mînecii stîngi, dimprejurul alb al braţului ei, mijeau cu scînteieri palide-roşii boabele mari ale unei brăţări de mărgean; iar din noaptea negrei rochii, cu răsfrîngeri mişcătoare şi molatice de lumină mută, răsărea gîtul ei de alabastru viu şi capul ei sculptural de Venere antică. Pare c-o văd ş-acum... Cîte vieţi, cîte inimi, cîte suflete n-ar fi putut găsi mormîntul lor de veci în taina adîncimii fermecate a ochilor ei negri!...
   [I, 165] O privii drept în faţă... Pe nas nu mai avea lipită nici o sămînţă de harbuz neagră şi lată.
   Pe fruntea mea, nici o urmă de nevinovată sărutare!... Îmi întinse amîndouă mîinile ei albe şi mici; eu i le sărutai pe amîndouă, fără să-i dau măcar bună dimineaţa şi fără să mă urnesc de cum stăteam răsturnat pe canapea.
   — Foarte frumos, domnule bădie, zise ea în sfîrşit, desfăcîndu-şi uşor mîinile din strînsoarea mea şi aşezîndu-se pe un scaun aproape de mine; foarte frumos! Vasăzică d-ta vii la mine să dormi, nu să mă vezi?
   — Mă iartă, cuconiţă Floricico, zisei eu foarte serios; mai întîi află că eu nu dorm niciodată, fiindcă visez totdeauna; al doilea, nici n-am nevoie să te văd, fie acasă la d-ta, fie oriunde, deoarece, cînd mă aflu singur, prea ai meşteşugul de a mi te vîrî nepoftită în suflet, prin fundul pălăriei, şi a-mi stîrni fel de fel de vedenii cu farmazoniile d-tale. De cînd crezi d-ta că umblu eu după o vrăjitoare care să-mi descînte de-a scăpării? Ia, te poftesc, caută în creţii de la spate ai rochiei d-tale celei cafenii, cu care erai îmbrăcată la Dumbravă acum o lună, şi ai să vezi că le lipseşte o bucăţică tăiată cu cuţitaşul; ce vrei? mi-a spus o vrăjitoare să-i duc ceva de pe d-ta, şi am să-i duc.
   — Nu glumeşti? Mi-ai tăiat rochia mea cea cafenie? zise ea cu glas de spaimă glumeaţă; şi punîndu-şi mîna la gură cu o nespusă drăgălăşie, dată numai femeilor, mă privi o clipă, cu zîmbetul pe faţă, drept în luminile ochilor...
   — Ar trebui să fiu o mare secătură ca să m-apuc de glumit cu o fermecătoare ca de-alde dumneata; cel mult dacă umblu să-mi răscumpăr sufletul din o robie mai grea decît a turcilor şi a tătarilor!...
   — Rochia mea cea cafenie, pe care mi-a cumpărat-o Ştefan de la Bucureşti?!
   — Ei, da!... Rochia... dumneatale... cea cafenie... pe care... etc., etc. ... şi ce pofteşti?
   [I, 166] — Uf!... bădie, tare-mi eşti urît... fugi de-aici!... zise ea acoperindu-mi şi împingîndu-mi uşor faţa cu toate cele zece degete moi, calde şi răsfirate ale amînduror mîinilor sale mici; eşti un sălbatic şi un original cum n-am mai văzut!...
   — Nu cumva, mititica mea, cuconiţă Floricico, vei fi crezînd d-ta că tare-mi eşti dragă? Te înşeli!... Sălbatic şi original!... Of!... ce mare descoperire ai mai făcut!... Oricum însă, zisei eu, răzgîndindu-mă, tot e mai mare decît a doua cămaşă de la raci şi nu ştiu a mai cîta prostire de la scoici descoperite de mustăciosul, bîlbîitul, guşatul şi... favoritul d-tale învăţat de la Bucureşti.
   — Bădie, iar începi cu...
   — Prostiile... Se poate; decît să faci bine să nu mă mai pui în faţă cu favoritul d-tale învăţat; ce vrei? Nu pot suferi mutrele roşii şi bîlbîite!...
   — Şi vasăzică d-ta, domnule bădie, nu mă mai iubeşti deloc? zise ea cu un ton pe care se silea să-l facă ameninţător.
   — Deloc.
   — Şi nu mai poţi suferi mutra mea?
   — Nu.
   — Şi n-ai să vii să mă mai vezi niciodată?
   — Niciodată.
   — Şi-ţi sunt urîtă tare?
   — Tare urîtă!... Iute ca fulgerul, îşi puse şi îşi îndesă pe gura mea dosul moale şi cald al amînduror mîinilor sale albe şi mici...
   — Sărută, să te iert!... Chemai în ajutor tot stoicismul sîngelui meu şi, cu zîmbetul în ochi, rămăsei nesimţitor.
   — Bine, am să te pîrăsc lui Ştefan că nu mă mai iubeşti, zise ea cu faţa înflăcărată de o drăgălaşă mînie şi cu ochii aprinşi de ura unei iubiri înăduşite...
   [I, 167] — Ei şi?... Nu cumva Ştefan al d-tale o să mă facă să-mi fii dragă cu de-a sila, odată ce-mi eşti urîtă foc?...
   Zîmbind şi neclintită, mă privi o clipă drept în ochi.
   — Ştii ce una, bădie?
   — Ce, cuconiţă Floricico?
   — Hai să ne împăcăm.
   — Hai... da ce-mi dai?
   — Ce să-ţi dau?...
   — Unghiuţa matale de la degetul cel mic. Cu o mişcare mlădioasă şi ageră, vrednică de cea mai ageră şi mlădioasă pisicuţă, îşi lipi repede de buzele mele unghia degetului celui mic de la mîna dreaptă... Ce să săruţi din unghie mică, chiar caldă şi trandafirie de-ar fi fost!... Totuşi răsună în văzduh zgomotul puternic al unei pătimaşe sărutări!...
   Ştefan, bărbatul Floricicăi, era cel mai bun prieten al meu din copilărie.
   Ea... mai presus decît Ileana Cosînzeana, din cosiţă floarea-i cîntă, sau decît Trestiana, fiica dumnezeieşte greşită a vreunui Statu-Palmă-Barbă-Cot...
   — Dar, în sfîrşit, zisei eu schimbînd vorba, ce e cu leneşul d-tale de Ştefan de nu se mai arată? Nu cumva doarme ş-acum?
   — De unde? Ştefan e dus de ieri la Galaţi cu de-ale moşiei.
   — A!... vasăzică, mititica mea cuconiţă Floricico, o s-avem cinstea şi plăcerea de a prînzi între patru ochi?
   — Ba, cu voia matale, domnule bădie, o s-avem cinstea şi plăcerea de a prînzi între douăzeci şi patru; toate surorile şi verele mele au năvălit săptămîna asta peste mine, de pretutindeni.
   — Ce păcat că n-a năvălit săptămîna asta peste d-ta şi învăţatul d-tale de la Bucureşti!... Am fi avut [I, 168] atunci cinstea şi plăcerea de a prînzi între douăzeci şi cinci de ochi!... Am auzit că învăţatul d-tale, uitîndu-se prea de-aproape la un rac mare şi viu — ştii că e scurt de vedere — racul l-a apucat cu foarfeca piciorului de lumina ochiului şi l-a chiorît...
   — De mă mai necăjeşti aşa, bădie, să ştii că mă mînii foc. — O! cît îmi place să mă cerţi Cu-adîncii-ţi ochi şi mari! De-ai şti tu-n urmă, cînd mă ierţi, Cît de frumoasă-mi pari!...
   Mă lovi uşor cu palma peste gură şi, sculîndu-se repede de pe scaun, se duse de apăsă cu arătătoru-i elastic pe butonul de lîngă uşă al unei sonerii.
   Dureroasa fericire ţinuse o clipă!... În depărtare, răspunse apăsării un lung ţîrîit metalic, care luă în urechea mea înfăţişarea puternică a zgomotului de prăbuşire înaltă şi năprasnică a unei vechi clădiri... Ceva se prăbuşi parcă în inima mea şi, în o clipă, mi se păru că am trăit o viaţă întreagă... Sîngele mi se scurse din faţă şi numai ochii mei umezi de lacrimi şi pironiţi în podele mai rămaseră vii pe chipul meu de mort...
   — Iar... zise ea uitîndu-mi-se în faţă şi scuturîndu-mă uşor de umăr — iar?
   — Nu... mă bate soarele-n ochi...
   — Spui minciuni, bădie... unde vezi soare? ce-ţi este?
   — Drept să-ţi spun, mă... doare... capul... Nu zise nimic. Se lăsă mai mult să cadă decît să se aşeze pe scaun, cu mîinile încrucişate pe genunchi şi cu capul plecat. Cine ştie?... Poate că şi ea trăi în o singură clipă o întreagă viaţă!...
   — Ah!... izbucni ea deodată, ridicînd şi încleştîndu-şi în văzduh, ca spre rugăciune, mîinile ei. Ah! bădie, tare sunt nefericită... Doamne! Doamne!...
   [I, 169] Şi nodul lacrimilor îi tăie glasul. Cu ochii umezi şi pierduţi în deşert, cu mîinile împreunate şi rugător îndreptate spre o putere nevăzută, avu o clipă de încremenire.
   Chipul durerii deznădăjduite, chemînd asupra-i îndurarea cerului, n-ar trebui să fie altfel săpat în marmură...
   — Nu fi copilă! zisei eu sculîndu-mă repede de pe canapea şi netezindu-i uşor amîndoi obrajii. Nu fi copilă!... Nu se pot înfrînge hotărîrile soartei; pe căi deosebite suntem meniţi a ne duce fiecare crucea pînă pe vîrful Golgotei... Nu fi copilă!...
   Mă privi rătăcit cu ochii plini de lacrimi.
   — Nu fi copilă, pentru Dumnezeu!... Linişteşte-te!... Şi, apucîndu-i capul între mîini, o sărutai ca pe un copil, în părul ei negru şi bogat.
   Îşi desfăcu mîinile şi molatic le lăsă să cadă pe amîndoi umerii mei...
   — Bădie, tare-mi eşti drag!... Şi cu o uşoară strîngere nervoasă, mă trase puţin spre dînsa.
   — Aşa-i că şi eu ţi-s dragă?... zise ea privindu-mă adînc în ochi. Îi apucai amîndouă mîinile ei mici în mîinile mele tremurătoare.
   — Dragă, Floricico, dragă de la sămînţa de harbuz lipită acum douăzeci de ani pe vîrful nasului tău de copil şi pînă la alunica neagră ce doarme dusă şi fericită pe braţul tău de femeie, în umbra trandafirie a culcuşului său de fulgi auriţi!...
   ...Şi niciodată n-am întinat pe această femeie în noroiul murdar al simţurilor, şi n-am tîrît niciodată în vîrtejul de dragoste pîngărită a sîngelui ce clocoteşte în vine stricate şi păcătoase pe acest înger nefericit, icoană desăvîrşită a dumnezeieştii frumuseţi...
   [I, 170] Totuşi...
   — Destul!... zisei eu cu glas înecat şi răguşit, desfăcînd şi aruncînd, repede şi brutal, mîinile ei din mîinile mele. Destul, Floricico!...
   Iute ca o zvîrlugă, mă împresură pe după gît cu braţele ei şi... mă sărută sau mă muşcă de obraz sau de ureche...
   Şi trupul meu cuprins de fiori nu se mlădie sub greutatea ameţitoare a trupului ei...
   ...În ograda unei mari clădiri din coastele unei biserici... mică cît o lingură... iute ca o picătură de argint viu... oare timpul şi uitarea nu aşternuse încă, peste icoana vie a unei vieţi de altădată, linţoliul lor nestrăbătut?...
   Femeia pe care o speriasem intră cu apă şi dulceţi.
   — Lasă, Anică, tablaua pe masă, zise ea femeii, şi vezi, dacă duducile-s îmbrăcate, pofteşte-le-ncoace; spune-le c-avem musafiri de la Piatra.
   Femeia ieşi.
   — Apropo! zise ea, venindu-mi în faţă şi punîndu-şi o mînă pe umărul meu, nu ţi-am spus că Magda...
   — Ei, ce e cu Magda?
   — Ghici!...
   — Şi-a scrîntit, fără îndoială, vreun picior, dîndu-se de-a tumba pe vreo căpiţă de fîn...
   — Nu.
   — Atunci se vede că, din nebunatică, drăgălaşă şi mincinoasă cum era, s-a făcut înţeleaptă ca un viţel de trei ani?
   — Nu, ghici!...
   — Apoi atunci, Floricico, rogu-te să te faci lingurăriţă, căci ţigancă eşti; pune-ţi în părul tău negru ghioci în loc de flori, ca să am de unde lua unul, spre a-ţi ghici.
   — Ei, nu, zise ea nerăbdătoare şi vîrîndu-se în sufletul meu. Drept răspuns o sărutai uşor pe frunte.
   — Ei, nu, ghici... şi se auzi pe duşumea bătaia uşoară şi poruncitoare a piciorului său mic...
   [I, 171] — Nu cumva, zisei eu zîmbind cu înţeles şi răsucindu-mi vîrful musteţii, nu cumva frumoasa noastră Maria de Magdala -aşa îi ziceam eu Magdei — şi-a vîndut vila sa din Ierusalim şi cu preţul aurului de pe ea a cumpărat miresme scumpe, spre a le vărsa pe picioarele vreunui Isus de contrabandă şi a i le şterge, în urmă, cu părul ei negru şi bogat?
   — Tocmai!... Tocmai!... Magda se mărită, e aici şi...
   — "Viitorul" dumisale?
   — Da! o să-l vezi, o să-i faci cunoştinţa şi ai să-mi spui cum ţi se pare.
   — Cu alte cuvinte, ne aflăm în deplină Cana Galileei... Foarte bine!... Magda e o viţică proastă.
   — Şi pentru ce, mă rog?...
   — Pentru că nu-mi place, cînd vin la voi, să pun frac şi mănuşi albe; ştii că eu sunt cam necioplit; putea să mai aştepte Magda cu marafeturile prezentaţiilor şi ale reprezentaţiilor sale matrimoniale, măcar pînă ce treceam eu Bistriţa şi avea, în urmă, destulă vreme să se îndoape, cît poftea, cu răţoielile nesărate ale cine ştie cărui vînător de gologani... Desigur că-l cheamă sau Georges sau Jean... Ştiu eu că voi toate aveţi gusturi franţuzeşti; adu-ţi aminte cît sînge rău ţi-am făcut pînă ce să te dezbar de a mai zice lui Ştefan al tău "Etienne"; dar în sfîrşit cum îl cheamă pe viitorul tău cumnat?
   — Georges...
   — Destul, că mă zgîrii în ureche. Un ropot de alergătură repede şi o mare gălăgie de glasuri femeieşti, care vorbeau tare şi rîdeau în acelaşi timp, se auzi prin cerdacul larg din faţă şi, cît ai clipi, privazul uşii se umplu de ochi veseli şi de feţe înflorite şi iarăşi, cît ai clipi, mă simţii apucat de mîini, de braţe, de umere, de cheotoarea surtucului...
   — Bine ai venit, bădie!
   [I, 172] — De unde vii, bădie?
   — Ne-a spus Florica c-ai să vii...
   — Aşa-i c-ai să mai stai la noi?
   — Azi mergi cu noi la Dumbravă...
   — Iiii!... Ce bine-mi pare c-ai venit!... zise Emilia, sărind în sus prin casă şi bătînd în palme de bucurie...
   — O să-mi devastaţi persoana, tătari ce sunteţi!... zisei eu în sfîrşit, cuprinzînd în braţe atîtea capete cîte putui şi sărutîndule pe fiecare drept în creştet... Bine v-am găsit!...
   Şi nu ştiu pentru ce potopul acesta de bucurie, izvorît din atîtea inimi curate, nu era îndeajuns să înece un fel de dureroasă întristare, ce-mi stăpînea sufletul şi inima...
   Floricica, cu ochii în podele, stătea răsturnată pe canapea în locul unde şezusem eu şi, învîrtind pe deget o cheie mică legată de capătul unei cordele roşii, părea dusă pe gînduri şi străină de ceea ce se petrecea în jurul ei...
   Oare podelele casei aceleia nu erau fermecate şi pentru dînsa?...
   — Dar, în sfîrşit, mai lipseşte cineva, zisei eu apucînd pe Magda de vîrful amînduror urechilor şi privind-o drept în ochi.
   Se uită un moment la mine nedumerită şi întrebător, apoi iute se înroşi...
   — Ia te rog să mă laşi în pace, zise ea dîndu-mi jos mîinile cu o lovitură uşoară; şi, întorcîndu-se repede şi oarecum supărată, se duse de se opri dinaintea unei oglinzi, unde se prefăcu că-şi îndreaptă şi-şi mai resfiră legătoarea lată de la gît, întocmită sub bărbie într-un mare fiong auriu-închis.
   ...Femeia e, fără îndoială, ghicitoarea cea mai grea de dezlegat... Vădit jignită de aluzia mea, Magda se dusese totuşi să întrebe oglinda dacă e destul de frumoasă!... Are, se vede, femeia ceva şi din firea paingănului: prinde în mrejele sale tot ce-i cade, dar se desfătează mîncînd [I, 173] numai ce-i place... Şi Magda era un paingăn cu gusturi foarte subţiri!...
   Un miros ascuţit de piele rusească mă izbi în nas; întorsei capul!...
   — Domnul Georges... îmi zise Florica, făcînd cu stînga mişcarea reglementară de recomandare; "bădia", domnule Georges; şi cu dreapta făcu spre mine aceeaşi mişcare.
   — Încîntat, domnule Georges! Şi fără obişnuita încovoiere de mijloc, strînsei verde şi scuturai şi mai verde cu dreapta mea cam rustică dreapta grăsulie şi rotundă de femeie cochetă a dlui Georges... Mi se păru că strîmbă puţin de nas; dar suferi cu eroism felul curat romînesc al sălbaticei mele strînsori...
   Şi domnul Georges, care stătuse doisprezece ani la Paris nu mirosea numai a piele rusească... Nasul meu avu, pînă-n seară, minunatul prilej de a se desfăta pe lîngă dl Georges cînd cu mirosul dulceţilor de zmeură, cînd cu acel al dulceţilor de fragi sau de căpşune, cînd, în sfîrşit, cu mirosul mult mai preţuit pe vremuri, de Patchouli. Oricum însă, dl Georges era "ireproşabil": scurt, gros şi pleşuv, avea totuşi părul de după urechi adus cu măiestrie pe amîndouă tîmplele; faţa-i rotundă şi brusnată era străjuită din josul fiecărei urechi de cîte o mică pingea de păr castaniu, rămăşiţă din nişte favoriţi odată întregi, dar chinuiţi mai tîrziu de foarfeca glumeaţă a vreunui bărbier parizian. Vîrful gălbiu şi ascuţit al musteţilor sale, răsfirate pe buze, se arcuia perfect de simetric deasupra nărilor largi ale unui nas deşelat; buzele cărnoase, umede şi roşii chemau parcă spre ele mîncările grase şi sărutările calde; ochii spălăciţi şi leneşi vădeau o minte somnoroasă; sub bărbia cu îndoituri proaspăt rase şi pudruite, ţipa, de-ţi ameţea privirea, fiongul imens al unei legători roşii; pe pîntecele-i rotund şi plin stătea frumos şi rotund îmbumbată jiletca fără încreţituri; din josul pantalonului strîns [I, 174] pe gleznă, ieşeau şi se întindeau lipite pe duşumea botinele roşii, lungi, înguste şi cu bot de raţă, ale dlui Georges; iar de pe zarea lustruită a creştetului său pleşuv, ochiul luneca în văzduh ca de pe luciul sterp şi gol al unei ape adormite...
   — Cu toate acestea, domnule Georges, zisei eu, să nu crezi că mă cheamă "bădia"; ia, stolul acesta de caragaţe, pe care-l vezi d-ta aicea, a găsit de cuviinţă să mă boteze după legea lor; şi aceasta pentru singurul cuvînt că, nu ştiu cîţi ani vor mai fi deatunci, le luam pe toate la subţioară ca pe o testea de linguri şi alergam cu ele cît era ograda de mare; ai fi dat mult să le fi văzut atunci, cum se înroşeau, cum boldeau ochii de sub subţioara mea, cum scoteau limba şi cum ţipau, de frică să nu le scap... Şi cîteodată le scăpam înadins... Ia, vezi d-ta pe domnişoara cea de la oglindă, care se preface că-şi îndreaptă fiongul de sub bărbie? -şi arătai spre Magda — şi care astăzi nu ştie ce să mai facă cu ochii dumisale cei mari şi negri?... O vezi?... m-a muşcat odată de nas, de-am purtat o lună de zile urma dinţişorilor dumisale celor mici şi ascuţiţi... Te pot încredinţa că muşcă rău şi adînc, deşi, de altfel, e un înger din ceruri în călătorie de plăcere pe pămînt...
   Magda întoarse capul şi se uită la mine peste umăr.
   — Vrei să te muşc iar, bădie?
   — Nu, Magdo, nu; păstrează-ţi dinţii, c-o să-ţi trebuiască mai tîrziu...
   Mă privi lung, fără să-mi răspundă.
   — Mare parte din toate acestea, zise dl Georges, le ştiam de mai înainte; un singur lucru nu ştiam...
   — Că Magda e un înger?...
   — Nu. Că...
   — Muşcă rău şi adînc?...
   — Cam aşa ceva, zise el privind spre Magda cu cea mai spălăcită dulceaţă din lume...
   [I, 175] — Nu face nimic, de cumva ai prins de veste că e un înger, dezamăgirea n-o să fie aşa de mare, cînd, mai la urmă, vei afla că e un simplu căţel...
   Se stîrni un hohot de rîs colosal; singur dl Georges rămase scandalizat de metafora mea şi... în gîndul lui, mă făcu mojic.
   — Fiindcă d-ta, dle bădie, m-ai făcut căţel, zise Magda, apropiindu-se de mine şi prinzîndu-mă metodic de cheotoarea surtucului, apoi te condamn să-mi scrii, spre pedeapsă, chiar acum, pe albumul meu, versuri galante, care să mă îndrepteze în ochii d-tale personal...
   — Mi-i foame, Magdo, şi ştii că, pe nemîncate, nu plătesc nici două parale.
   — Bine; îţi amîn pedeapsa pe după-prînz.
   — După-prînz... bine. Floricica se sculă de pe canapea şi ieşi. Emilia mă luă de braţ şi mă tîrî după ea în grădină. Peste cîteva minute sosiră toate celelalte, cu Magda în frunte şi cu dl Georges în coadă.
   Magda veni drept la mine, mă apucă de celălalt braţ şi mă îndreptă pe o cărare dinspre fundul grădinii, care dădea în cîmp.
   — Magdo, ştii că...
   — Te rog să mă laşi în pace, zise ea ghicindu-mi gîndul.
   — Cu toate acestea...
   — Te rog să mă laşi în pace; nu vezi ce nas deşelat are?
   — Dar...
   — Şi ce ochi spălăciţi?! Ce pîntece mare?! Gura!... buzele!... uf!... parcă-s doi cîrnaţi umbriţi de nările nasului ca de două aripi de vultur răsfirate în aer!...
   — Eşti tare în comparaţii, totuşi ascultă, Magdo...
   — N-ascult nimic şi te rog să mă laşi în pace; după-prînz ai să-mi scrii versuri pe album, dar să fie galante de tot.
   [I, 176] — Mă trudesc, Magdo, să te pricep şi nu pot; pentru ce, adică, să mai deştepţi tu zulea bietului domn Georges şi să-l mai umileşti, odată ce-ţi e indiferent sau, mai bine zis, nesuferit?
   — Treaba mea...
   — Cum "treaba mea"? adică vrei să faci din mine topor de oase?
   — Treaba mea. Să-mi scrii versurile pe album, dar să fie galante de tot.
   — Şi dacă nu ţi-aş scrie?
   — Serios, domnule bădie? zise ea cu glas de miere şi uitîndumi-se în faţă cam pieziş şi de jos în sus, n-ai să scrii Magdei versuri pe albumul ei?...
   Mă învinse şi tăcui ca un vinovat. "Bietul domnul Georges!" cugetai eu, cuprins de o adevărată milă. Nu ştiu, dar a fi iubit pe acest diavol de Magda şi a nu fi fost iubit de dînsa trebuia, desigur, să fi fost o mare nenorocire.
   Îmi făcui cruce.
   — Ce-ţi faci cruce, bădie? zise Magda uitîndu-se întrebător la mine.
   — Cum să nu-mi fac cruce cînd, la dreapta, am un diavol împeliţat?
   — Da?... Socoteam că-ţi faci cruce fiindcă o să ne punem la masă!
   Avea ea răspuns la toate. Ne chemă la masă. Floricica se puse în capul mesei, eu la dreapta, dl Georges la stînga, Magda lîngă mine, Emilia lîngă dl Georges, Ilenuţa, Antonia, Ana, Frăsinica etc., etc. ...
   Biata maică-mea — D-zeu s-o ierte — de cîte ori nu m-a plesnit cu lingura peste mînă şi peste gură, numai ca să mă înveţe să mănînc frumos!... Aşi!... ţi-ai [I, 177] găsit!... Şi astăzi, cînd mănînc ouă moi, mă mînjesc pîn'la urechi!... Ei bine!... Dl Georges le mînca cu atîta măiestrie!... degetele sale albe, grăsulii şi ascuţite la vîrf mînuiau furculiţa sau cuţitul cu atîta îndemînare în autopsia oului, încît rămînea, la urma urmei, găoacea pe dinăuntru tot aşa de lucie ca şi pe dinafară... şi nici o pată de ou pe şervet, pe farfurie, pe cuţit, pe furculiţă sau pe musteţile dlui Georges!... Şi dacă în viaţa mea vreo părere de rău mi-a ros inima, apoi aceasta a fost părerea de rău că n-am stat şi eu măcar doisprezece ani la Paris spre a învăţa cum se mănîncă ouăle moi!... O căpiţă de brînză cu smîntînă, foarte artistic clădită de dl Georges pe farfuria d-sale, însoţită de mămăliguţa caldă corespunzătoare, dispăru metodic în adîncul pîntecelui său, printre crăpătura transversală a buzelor sale groase, întocmai cum o colină de deal ar dispărea în crăpătura adîncă a unui cutremur de pămînt!... Fu însă un moment cînd admiraţiunea şi — aş putea zice — chiar respectul meu atinseră culmea... Aceasta fu la puiul cu smîntînă... Cine dracu mai poate scăpa cu obraz curat din faţa unui pui cu smîntînă?!... Eu, cel puţin, n-am putut niciodată mînca, în chip cuviincios, acest blestemat soi de mîncare; şi tocmai de la acest soi de mîncare am căpătat de la biata maică-mea — D-zeu s-o ierte — cele mai multe linguri peste mînă şi peste gură!... Ei bine, dl Georges era un om în puterea cuvîntului genial!... Altmintrelea, cel puţin, nu mi-aş fi putut da niciodată socoteală cum de un întreg cimitir de pui să păşească din lumea aceasta în cealaltă lume din pîntecele dlui Georges şi să nu lase, ca amintire despre dînşii, decît doar ciolanele lor lustruite şi, anume, frumos şi foarte sistematic înşirate pe marginea, ca şi ele de albă, a farfuriei dlui Georges?... Şi nu ştiu cum făcea: prindea, cu mult meşteşug, gîtul de pui între vîrful cuţitului şi fundul farfuriei, iar cu [I, 178] unul din coarnele ascuţite ale furculiţei scotocea carnea de prin încheieturi, de nu rămînea din gîtul de pui decît o lungă, noduroasă şi încovoiată "mîţa popii", care mergea zburlită să-şi ia, la rînd, locul lîngă celelalte oase smerite de pe marginea farfuriei... Şi, pe fundul farfuriei, nici un strop de smîntînă, cuţitul şi furculiţa ca din testea, şervetul virgin, musteţile dlui Georges, răsfirate sub nas şi arcuite deasupra nărilor, ca ieşite proaspăt din oficina celei mai moderne frizerii!... Şi cînd mă uitam la blestemăţia de pe farfuria mea, cînd mă gîndeam că şervetul meu nu mai poate să stea, cu cinste, a doua oară pe masă, şi cînd, mai cu seamă, zăpseam pe dl Georges că mă trage din cînd în cînd ironic cu coada ochiului... Ei bine, atunci mă simţeam umilit! Noroc numai că cei de casă erau toţi şi de mult deprinşi cu tot felul meu de stîngăcii şi noroc, mai cu seamă, că Floricica nu mi-ar fi îngăduit niciodată să cioplesc vreunul sau vreuna din cusururile şi sălbătăciile mele... Avea şi Floricica gusturile ei necioplite...
   "Ce ţi-i şi cu civilizaţia asta", cugetam eu, privind pe dl Georges cu cîtă eleganţă desfăcea carnea de pe un picior de pui fript sau coaja de pe un măr domnesc!... Şi avea dl Georges un aşa meşteşug la ţinut paharul şi la turnat vinul!... Şi vinul gălbiu aşa sclipea de frumos, din paharul străveziu, printre graţia fină de alabastru însufleţit a degetelor sale!... Şi după ce-l bea, i se umezeau buzele roşii de o aşa trandafirie rouă, care iute dispărea sub o uşoară apăsare cu şervetul, fără, bineînţeles, nici o daună pentru musteţile sale!!... Hotărît că Magda îşi pierduse minţile... Să fi fost eu în locul Magdei! mie să mi se fi pus la picioare o asemenea comoară de însuşiri!...
   — Sărut mînuşiţa matale, cuconiţă Floricico, zisei sculîndu- mă de la masă şi sărutînd dreapta stăpînei de casă, sărut mînuşiţa şi cine-a dat azi să deie şi mîine.
   [I, 179] — Merci, M-me, zise dl Georges cu o frumoasă reverenţă şi sărutînd aceeaşi mînă.
   — Merele le-am adus eu de la Iaşi, zise Magda, punîndu-mi pe gură şi fără multă ceremonie dosul alb al mîinii sale mici...
   Ni se aduse cafeaua în "salon". Eu îmi luai locul de dimineaţă în colţul canapelei şi, liniştit, îmi sorbeam cafeaua şi îmi fumam ţigara.
   Magda ieşi iute şi se întoarse şi mai iute.
   — Domnule bădie, te poftesc să-ţi faci pedeapsa, zise ea, punîndu-mi pe genunchi un mic album legat în catifea vişinie cu monogram aurit.
   — Mai întîi, Magdo, n-ar fi nici tocmai o pedeapsă, nici tocmai greu de a-ţi scrie ţie versuri; căci n-ar fi silit cineva să-şi cheme muza prea de departe; decît...
   — Decît să faci bine şi să nu lungeşti vorba, domnule bădie. Şi-mi dete şi un creion mic.
   — Atunci cu o condiţie: am să-ţi scriu ceva şi am să iscălesc dedesubt; ce-ţi voi scrie poţi citi oricui; iscălitura însă n-ai s-o ştii decît numai tu.
   — Adică cum?
   — Adică cum, adică necum, o condiţie ca toate condiţiile.
   — Bine, primesc. După vreo zece minute, albumul Magdei, plin de toate prostiile, se mai înavuţi şi cu următoarea: Maria din Magdala, de sfînt amor cuprinsă, Îmbrăţişa cu lacrimi genunchii lui Isus... Şi fulgera de patimi privirea ei aprinsă... Ce fericiţi, acuma, sunt ei în ceruri, sus!... Tu, poate, să rîzi, Magdo, de-aceste amintiri Din biblicele vremuri. — O! ştiu că eşti pe dos! De-aceea, n-ar fi bine, prin schimb de însuşiri, Să fiu eu Magdalena şi tu să fii Hristos?...
   Şi, iscălind dedesubt pe dl Georges, dădui Magdei albumul şi creionul.
   [I, 180] Ea aruncă o privire repede pe foaia scrisă, se duse într-un colţ al odăii, limba îi fulgeră roş pe vîrful arătătorului drept, şterse ceva, scrise ceva şi iute închise albumul.
   — Da nouă, duducă Magdo, nu ne-arăţi ce ţi-a scris bădia pe album? ziseră toate într-un glas.
   — Nu-i voie de văzut iscălitura; dar dacă bădia mă dezleagă de condiţie...
   — Şi dacă te-aş dezlega, ai arăta? zisei eu, neînchipuindu-mi ce schimbase ea în album.
   — De ce nu?
   — Ei bine, te dezleg, zisei eu, voind s-o pun într-o încurcătură din care nu-mi trecea prin minte cum are să scape.
   Dete albumul Emiliei care citi cu glas tare versurile scrise.
   — Citeşte şi iscălitura, zisei eu, cînd ajunse la sfîrşit. Deodată Emilia bufni de rîs.
   — Ce rîzi, Emilio? citeşte!...
   — Ci-chir-me-za..., silabisi Emilia rîzînd cu lacrimi. Cichirmeza era un tip caraghios din copilăria lor, şi bietul dl Georges fusese înlocuit de Magda prin Cichirmeza!...
   Ce vrei? Cu fetele e greu s-o scoţi la capăt! Peste puţin, trebuia să plecăm la Dumbravă, unde urma să luăm masa de seară şi unde Florica avuse grijă de a trimite mai dinainte toate cele trebuitoare.
   — Hai, gătiţi-vă de plecare! zise ea, adresîndu-se la toţi; am spus să pună caii.
   — Să ştii, Florico, zise Magda, ţinîndu-i calea şi vîrîndu-şi faţa pînă sub nasul Floricăi, să ştii că eu şi cu bădia mergem călare la Dumbravă; eu pe Pisicuţa şi bădia pe Burdachi al lui Ştefan: zi să pună şeile.
   Şi venind repede dinaintea mea şi atîrnîndu-se uşor în jos de amîndouă clapele surtucului meu:
   — Aşa-i, bădie, că mergem călare la Dumbravă? zise ea, vîrîndu-şi nebunatic şi pieziş, pînă sub nasul meu, mutra-i veselă, deşteaptă şi întrebătoare.
   [I, 181] — Mai rămîne vorbă?! Cu mutra ta eşti în stare să faci pe cineva să înghită cuie de potcoavă.
   Înhăţă pe Ana şi pe Antonia de după gît şi ieşi cu amîndouă buluc pe uşă.
   După ea, dl Georges şi apoi toate celelalte. Floricica rămase la urmă.
   — Floricico, n-ai să rîzi de o rugăminte ce am să-ţi fac?
   — Bădie, zise ea cu un fel de durere în glas şi cu o deznădejde galeşă în ochi, chiar dac-aş voi să rîd, n-am să pot, orice rugăminte mi-ai face.
   Aşa n-o văzusem pe Floricica niciodată. Îi prinsei capul între palme, ca unui copil, şi, îndreptîndu-i faţa spre mine, o privii... avea ochii păienjeniţi de lacrimi.
   — Floricico, zisei eu privind-o în ochi şi urmînd a ţinea între palme faţa-i îndreptată spre mine, Floricico, mă tem să bănuiesc pricina stării tale sufleteşti; totuşi mi se pare că Magda e o nebună şi tu o proastă...
   — Bădie!... zise ea cu glas tremurător; şi, molatic, îşi lăsă fruntea să-i cadă pe pieptul meu.
   O sărutai uşor în creştetul capului.
   — Floricico, Floricico! din toată gama dragostei noastre curate, senine şi dumnezeieşti, o singură notă mai lipsea... N-ai putea să-mi spui tu care?...
   — Gelozia!... zise ea ridicînd repede fruntea şi privindu-mă înflăcărat — gelozia!...
   — Nu, Floricico, te înşeli... Prostia... Şi pentru întîia şi cea din urmă dată în viaţa mea strînsei în braţe pe această femeie, sărutînd-o cu patimă pe amîndoi obrajii... Era aşa de frumoasă!...
   — Şi ce rugăminte era să-mi faci? zise ea atîrnîndu-mi-se de gît cu ochii înrouraţi.
   — Pentru ziua de azi să nu schimbi nimic din îmbrăcămintea ta.
   [I, 182] — Aşa-i că ţi-s dragă? zise ea ştergîndu-şi ochii cu dosul amînduror mîinilor; aşa-i că mă iubeşti?
   — Nebuno ce eşti! Şi apucînd-o de vîrful urechii, mă prefăcui că-i fac vînt pe uşă.
   — Nebuno ce eşti!... să nu schimbi azi o iotă din îmbrăcămintea ta.
   Ieşi. Şi cînd rămăsei singur, nu ştiu dacă durerea, dezgustul de viaţă sau împietrirea ce însoţeşte un trai făr' de nădejde năvăliră fiecare în parte sau dacă toate deodată puseră stăpînire pe sufletul şi inima mea...
   "Adică — mă gîndeam eu — de ce soarta vitregă, dacă ne-a îndrumat viaţa pe cărări deosebite, n-a sfărîmat tot ea, încai, şi legăturile neîndurate dintre două suflete nefericite? Sau poate voieşte soarta să afle de la mine şi de la Floricica dacă, în cumpăna vieţii, trag mai greu întocmirile omeneşti decît cele dumnezeieşti? Doamne, Doamne!... — cugetai eu ca încheiere — pentru ce, în rostul adînc al înţelepciunii tale, ai mai zămislit pămîntul cu puterea cuvîntului tău? Şi dacă l-ai întrupat din nimica, oare, în largul nesfîrşitului tău fără de margini, nu găseai un alt adăpost pentru casa de nebuni?..."
   Pînă ce tot şi toate să fie gata de plecare, luai albumul Floricicăi, care se afla din întîmplare pe masă, mă răsturnai în colţul ştiut al canapelei, îl deschisei... Aş vrea să smulg din suflet icoana feţei tale Şi-a ochilor tăi rază să-mi pară că s-a stins! Să uit că vreodată te-am întîlnit în cale... De te-am iubit... să-mi pară că te-am iubit în vis!! Noianul veşniciei aş vrea să se deschidă Imens, fără hotare, cu negre adîncimi, Şi-n braţe de-ntuneric aş vrea să mă cuprindă Pe veci...
   [I, 183] Magda intră pe uşă ca o vijelie.
   — Gata, bădie, hai!... şi mă înhăţă de mînă.
   — Du-te, te rog, Magdo, de spune femeii să-mi scoată mantaua pe cerdac, că vin şi eu îndată.
   Magda ieşi repede.
   Pusei albumul pe masă la locul lui. În o trăsură mare de casă se suiră toate fetele; într-un docar mic cît o găoace de nucă, tras de un cal bătrîn, numai cît un şoarece, se suiră Floricica cu dl Georges; Magda pe Pisicuţa, băieţeşte, eu pe Burdachi, bărbăteşte. Trăsurile apucară înainte, eu cu Magda încheiam mersul.
   — Să rămînem, bădie, mai în urmă, că mă îneacă colbul, zise Magda strunind pe Pisicuţa.
   Burdachi îşi măsură, de la sine, pasul după al Pisicuţei.
   — Magdo, azi n-ai fost cuminte deloc, zisei eu privind înainte, fără a-ntoarce capul.
   — De ce, bădie? întrebă ea repede, făcînd pe şa o mişcare, ca şi cum ar fi voit să se aşeze cu faţa spre mine.
   — Pentru cuvîntul că azi, toată ziua, ai fost un diavol împeliţat.
   — Ei, şi?
   — Ai supărat pe Floricica...
   — Mai întîi, Floricica n-are nici o treabă cu mine, şi al doilea, dacă s-a supărat, ei bine, am s-o muşc la Dumbravă de vîrful nasului şi am s-o dezmînii.
   — Aşa te împaci tu cu lumea?
   — Aşa mă împac eu cu Floricica.
   — Şi cu mine, dacă aş fi supărat, cum te-ai împăca? Simulă spre mine o muşcătură în aer, fără să zică nimic.
   — Eşti pur şi simplu un căţel primejdios, Magdo...
   — Da înger nu-s?
   — Şi chiar dac-ai fi, eu vrei să ţi-o spun asta?
   — Şi de ce nu?... 
   [I, 184] Hotărît că acest diavol de Magda îşi bătea joc şi de mine; totuşi căzui pe gînduri şi pînă la Dumbravă nu mai schimbarăm nici o vorbă.
   Cînd ajunserăm în poiana Dumbrăvii, caii erau deshămaţi pe lîngă trăsuri; mai deoparte, masa albă întinsă pe iarba verde; iar prin fînaţul înflorit al poienii, cuprins de umbra înaltă a stejarilor, fetele, care încotro, cu capetele goale, alergau după flori şi după fluturi albaştri şi galbeni de seară... Mi-nchipui că n-aţi văzut niciodată un nebunatic stol de fete într-un fînaţ înflorit... bine: atunci n-aţi văzut nici un fînaţ de două ori înflorit. Şi zîna florilor şi toate zeităţile femeieşti ale apelor şi ale pădurilor, plăsmuite de închipuirea păgînă a celor vechi, au trebuit să răsară din înrudirea fermecată dintre floare şi femeie... Totuşi acest cadru zugrăvit cu atîta măiestrie de mîna întîmplării era mînjit de... o pată de untdelemn!! Cel puţin dl Georges se hotărîse, de astă dată, să nu fie, nici mai mult, nici mai puţin, decît untdelemnul! În tot cazul, pardesiul d-sale, lung sau, mai bine zis, scurt de la ceafa-i roşie pînă aproape de ciubotele d-sale tot roşii, bătea în floarea verzie a untdelemnului de măsline grecesc!... Cel mult, dacă de sub mîneca pardesiului scotea capul la iveală marginea sfioasă a manşetei sale de un alb fără cusur; iar din manşetă se arătau mîinile grăsulii ale dlui Georges, ocrotite împotriva muşcăturilor soarelui, vîntului şi ale ţînţarilor, de nişte mănuşi Bismarck, adică tot roşii... Şi fiindcă diavoliţele de fete fugeau, de nu le zăreai, după fluturi în toate părţile; şi fiindcă rotunjimea scurtă şi grăsulie a dlui Georges nu era clădită pe roate, apoi stătea şi ea, înfiptă în mijlocul poienii, şi, cu o mînă, ce se silea să pară îndemînatică, cerca să vîneze, cu o baghetă fină de abanos, fluturii din aer... La rădăcina unui stejar, aproape înmormîntată în iarba înaltă, şi înflorită, Floricica, în rochia-i neagră de mătase uşoară, stătea culcată [I, 185] cu capul rezemat pe mînă... Un gînd dureros pe fruntea veselă a naturii!...
   Descălecai. Magda se duse călare pînă lîngă Floricica şi, de călare, îi vorbi nu ştiu ce; Floricica se sculă şi Magda căzu deodată de pe Pisicuţa, drept în gîtul Floricăi...
   — Iu! auzii deodată pe Floricica ţipînd... Şi iute duse mîna la nas...
   Mă buşi un rîs nebun şi, rîzînd, mă dusei lîngă Floricica; Magda se şi amestecase printre celelalte fete după flori şi după fluturi.
   — Bădie, Magda a-nnebunit; mă roagă să-i ajut să descalec şi, după ce descalecă, se repede la mine şi mă muşcă de nas... Şi, mă rog, de ce rîzi?...
   — Rîd, fiindcă niciodată Magda n-a fost mai cuminte decît acum.
   — Ce fel de cuminte, dacă mă muşcă de nas?
   — Tocmai fiindcă te-a muşcat de nas! I-am spus că te-a supărat purtarea ei de azi şi s-a hotărît să te muşte de nas, ca să te dezmînie, şi te-a muşcat; mai cuminte, ce vrei?
   — Putea să mă sărute.
   — Magda muşcă, nu sărută, zisei eu sentenţios. Un vînt care se iscă din senin şi cîţiva nori adunaţi în pripă la sfat deasupra capetelor noastre ne grăbiră masa şi ne scurtară şederea în Dumbravă, pe care, de altmintrelea, ne hotărîsem s-o mînăm pînă noaptea pe lună... Duşmani ai poeziei vieţii se găsesc, de multe ori, şi în aer!
   Cu aceeaşi regulă ca la venit, ne întoarserăm devreme acasă. Seara, ceai şi sindrofie. 
   Dl Georges, cu o vădită iscusinţă şi mîndru oarecum de îndemînarea şi desăvîrşita-i destoinicie, înjghebase cu fetele jocuri de "societate", pe care le vrîsta, din cînd în cînd, cu cîte o boscărie cu o batistă, cu un gologan, cu cărţile de joc... şi mai ales cu cărţile de joc!!...
   [I, 186] Magda, cuprinsă de o melancolie prefăcută şi ghiduşă, de te umfla rîsul, se aşezase dinaintea pianului şi scherzando, andante, staccato, veloce, con brio... se alinta cu degete uşoare pe clapele albe şi negre ale pianului şi, din gamele-i nebunatice şi stîlcite, simţirea nu lipsea!... Magda era tipul desăvîrşit al femeii, care, sub forme uşoare şi nestatornice, ascunde înţelesuri temeinice şi adînci!...
   Floricica, plecată sub lumina lămpii pe o catifea vişinie, îşi cosea pe dînsa gîndurile cu fire de aur...
   Eu?... Eu stăteam răsturnat şi liniştit în colţul ştiut al canapelei şi, prin norii viorii ai fumului de ţigară, mă sileam să pătrund în adîncul depărtat al lumii de gînduri ce frămînta poate atîtea capete vesele şi înflorite sau melancolice şi visătoare... "...Acelaşi cap îl pleci ş-acum Pe mîna-ţi de copil; Şi-ntipărit e-n umbr-acelaşi Dumnezeiesc profil! . . . . . . . . . . . . . . . . Ş-acum din visu-ţi te deştept Cu-aceeaşi sărutare; Ş-acelaşi rumen trandafir Pe faţa ta răsare!..."
   Cugetam eu privind pe Floricica cum stătea plecată şi cum, pe fundul de lumină, era săpat în linii de umbră profilul ei dumnezeiesc!...
   Cu toate acestea, cum era ea de cufundată în acul şi aţa ei... mi se părea că văd pe Venera împletind la colţun...
   — Unde ţi-e albumul, cuconiţă Floricico? întrebai eu de departe — te rog să mi-l dai, că am să-ţi scriu ceva pe el; cine ştie dacă voi avea prilejul de a-ţi mai face versuri de acum înainte; mîini plec pe coclauri şi...
   — Şi ai să te întorci iar pe aici, zise ea oprindu-şi acul la mijlocul unei împunsături şi întorcînd capul spre mine.
— Dacă nu mă ia dracu, poate... 
[I, 187] Magda se şi sculase repede de la piano, luase albumul de pe masă şi mi-l pusese pe genunchi împreună cu un creion mic.
   — Numai te rog, zise Floricica, să faci bine să nu-mi scrii vro ghiduşie, cum ai totdeauna obiceiul de a-mi scrie pe albumul meu.
   — Nu, nu! de astă dată m-am hotărît să fiu foarte serios...
   Magda îşi reluă locul la piano, Floricica sfîrşi împunsătura începută şi-şi urmă lucrul, dl Georges scotea cordele pe nas, fetele căscau gura, eu... făceam versuri... 
   
   IDEAL PIERDUT Ai, desigur, ochii negri, gura mică, nasul fin, Ş-un oval tăiat cu artă de vrun maestru divin! Mersul tău, înfăţişarea, trandafirii de pe buze Mi-amintesc pe cea mai dulce dintre cele nouă Muze. Tot ce vede ochiul, gîndul, în cereasca ta făptură, Mai presus mă-nfiorează, decît tot ce e-n natură! Ah! Aş pune firmamentul sub picioare-ţi pedestal... Şi să fac — aş vrea — din tine strălucitu-mi ideal!... Şi aşa cum te-ar încinge nimbul tău dumnezeiesc, O întreagă veşnicie aş voi să te privesc!... Decît spinul, Floricico, creşte veşnic lîngă roză, Poezia şchiopătează şi se schimb-ades în proză... Eşti frumoasă, Floricico... O minune-ntre minuni!... Lasă dracului andreaua... Nu cîrpi seara colţuni!...
   Magda citi cu glas tare, şi strofei din urmă îi dădu o intonaţie aşa de naturală, şi la: "Nu cîrpi seara colţuni", dădu cu dosul mîinii o aşa de măiastră lovitură peste catifeaua Floricăi, încît zbură biata catifea tocmai în fundul odăii.
   [I, 188] Se stîrni un colosal hohot de rîs, iar bietul dl Georges rămase la mijlocul unei boscării începute.
   — Vezi, bădie, că iar mi-ai scris ghiduşii pe albumul meu? Dacă-s eu nebună şi ţi-l dau!...
   A doua zi dimineaţă, şi eu şi Pisicuţa apucarăm drumul muntelui...
   
   [I, 189] Spre Nichit
   
   ... A doua zi, dimineaţă, cînd porţile ce străjuiau intrarea din cîmp în ograda Floricăi se închiseră, scrîşnind în urma mea cu neunse şi hrentuite încheieturi de fier ruginit, mi se păru că ceva ascuţit mă înţeapă în suflet, sau ceva greu şi înalt îmi cade pe spate, şi că răsuna a sec din lumea aceasta tocmai în lumea cealaltă!...
   Şi cum măsuram eu sau, mai bine zis, cum măsura Pisicuţa, la gebea, drumul plin de colb, de pe care soarele, de o suliţă înalt pe ceruri, nu sorbise încă umezeala dimineţii, toate lucrurile, sub ochii mei, luau înfăţişările aiurite din lumea cealaltă. Soarele, ce plutea în albastrul adînc şi păienjenit de ceaţă al bolţilor cereşti, se uita parcă chiorîş la mine cu înţepenirea lucie şi sticloasă a unui ochi de mort înfipt şi încremenit în umbra depărtată a orbitei sale vinete şi reci; arborii rari de pe marginea drumului, în neclintita lor însufleţire, trimiteau parcă din înălţime, cu şoapte de frunze şi de vînt, ultimul "rămas bun" celui ce călca pentru cea din urmă oară hotarele aşezate între cele două lumi; adierile răcoroase şi uşoare din răsărit îmi atingeau faţa şi treceau pe fruntea mea ca fîlfîitul rece şi fioros de aripi fantastice ale unui stol de lilieci cu zbor negru, iute şi tăcut; florile cîmpului mă priveau ca atîţia ochi roşii ai duhurilor pustiului. Pisicuţa, străbătînd parcă drumul înalt al celor nouă vămi, mi se părea că merge pe o cale îngustă numai [I, 190] cît o muchie de cuţit şi, hipnotizat de eterna legănare a pasului ei, aşteptam pe fiece minut să mă prăbuşesc în noianul gol şi fără fund de sub picioarele mele... Fiinţa mea se topise, se idealizase şi, ca un fir de aţă fără sfîrşit, mi se părea că sufletul meu se deapănă lung în urma mea...
   "Sărmane om, sărmane lut netrebnic şi pieritor!... cugetam eu mergînd la gebea. Pentru ce, adică, cel ce te-a plăsmuit a mai înveninat atomul nimicniciei tale cu năzuinţe vecine cu nebunia?... Şi dacă, din noroiul în care te-a înmormîntat pînă la gît, ţi-a îngăduit să ridici capul şi să îndrepţi, arare, ochii tăi spre ceruri, pentru ce, lîngă o clipă de sublim, a aşezat o eternitate de ridicol? Pentru ce, cu descîntece şi cu vrăji dumnezeieşti, să se sape prăpăstii fără fund şi fără de margini între două sărutări; şi pentru ce, încă, între două inimi îndrăgostite, să se ridice, ca un zid de oţel, o ieftină formulă sacramentală? Şi, mai la urmă, pentru ce?..."
   Întorsei capul şi privii îndărăt... Prin cerdacul larg din faţă, stăpîna de casă nu mai trebăluia nimic... În haină albă de dimineaţă şi cu capul slobod învăluit în o grimea tot albă cu ţurţuri mici de mărgele roşii pe margine, făcuse unghi drept din braţu-i alb, rotund şi gol pînă la cot; cu palma-i diafană pusese despre soare o mică perdea trandafirie privirii; cu celălalt braţ, săpat în marmură vie, stătea rezemată de balustrada cafenie a cerdacului şi, nemişcată, privea în zarea depărtată a drumului... O mai frumoasă cariatidă nu se putea închipui... Şi din soare nici o rază nu se mai desprinse, şi de pe ceruri nici o stea nu se mai mistui... Cel mult dacă depărtarea sorbea treptat în adîncurile sale chipul alb al Floricicăi, desprins încă de pe zare şi încremenit în aureola de lumină ţesută în jurul ei de razele de aur în pulbere ale soarelui curat de dimineaţă... Ridicai în aer imensa mea pălărie neagră şi de trei ori o închinai, ca pe un steag cernit, înspre apus... [I, 191] Din cerdacul larg din faţă fîlfîi ca răspuns şi de trei ori se închină spre răsărit, cu nestatornice forme de vînt, faldurii molatici şi roşii ai unei batiste subţiri... şi depărtarea smulse soarelui o rază şi golul înghiţi cerului o stea... Iar între apus şi răsărit, o adîncă mare de întuneric se lăţi... Dincolo de marginile răsăritene ale acestei mări, se întindea taina nesfîrşită a lumii celeilalte...
   "Sărmane om, sărmane lut netrebnic şi pieritor! cugetam eu, legănîndu-mă la gebea prin lumea subţire a umbrelor. Pentru ce adică?..."
   Şi drumul de sub copitele Pisicuţei răsună a sec şi a hodorogit... Intrasem pe un pod ce tăia de-a curmezişul peste Bistriţa. Nu ştiam nici ce pod era acesta şi nici încotro ducea. Deoarece însă marşrutul îl lăsasem cu totul pe seama Pisicuţei, nu căutai să mă dezmeticesc unde mă aflu; mă mulţumii doar să opresc la mijlocul podului statua mea ecuestră şi, din aerul înalt, să-mi las şi gîndul şi privirea să lunece un minut pe cursul fugător al undelor... Şi dacă niciodată n-ai avut fie bărbăţia, fie fantezia de a-ţi scutura de pe suflet şi de pe inimă prostiile omeneşti, după cum un arbore, la suflarea vîntului, îşi scutură foile sale netrebnice şi seci, atuncea, desigur că n-ai rămas, întotdeauna, decît ceea ce eşti: o păcătoasă "fiinţă superioară", un nemernic "împărat al Făpturii"... Şi nu te-ai simţit, prin urmare, nici topindu-te sub o rază de soare sau o mîngîiere de vînt, nu te-ai putut nici întrupa în norul alb, ce pluteşte pe înalte şi albastre aripi de văzduh... Nu te-ai simţit, cu alte cuvinte, o clipă măcar, trup din trupul şi suflet din sufletul larg al naturii!... A sta suspendat în aer şi neclintit deasupra unui curs de apă, ce lunecă grăbit sub picioarele tale, a porunci, cu puterea voinţei tale, gîndului să-ţi încremenească în suflet şi sîngelui să-ţi îngheţe în vine, a opri în sînul tău bătăile pripite ale ceasornicului inconştient, ce-ţi socoteşte neîndurat clipele scurte ale vieţii, [I, 192] a te preface în cremene însufleţită sau în fiinţă de cremene, a pricepe cu simţul potenţiat al urechii tale susurul colosal şi nehotărît al imensului curs de viaţă ce însufleţeşte vinele lucrurilor, a sta tu singur neclintit în universala lunecare a totului către nesfîrşit...
   "Cît e de dulce, cugetam eu, să ai, din cînd în cînd, cîte un minut, măcar, de sublimă nebunie!"
   Şi cum stăteam eu pironit cu privirea pe spatele goale şi fugătoare ale unei şăgalnice unde, ce se scălda cu o neruşinată nevinovăţie în razele soarelui, deodată totul se opri; Firea încremeni pe loc şi statua mea ecuestră, cu pod cu tot, o plecă la goană pe cursul Bistriţei la deal! Clipa neclintită a eternităţii mele se topi în văzduh, izvorul de viaţă vie deveni putrejune, hlamida dumnezeirii îmi căzu de pe umeri... Iar la capra dimpotrivă a podului, un individ cu faţa îmbujorată de somn, răsărit în calea mea dintrun fel de coteneaţă de scînduri, cu un soi de obraznică oficialitate în mişcări, îmi făcu semn să mă opresc şi, fără nici o "bună dimineaţa" sau "cale bună", întinse înspre mine mîna ruginită şi-mi ceru 12 bani.
   — Pentru ce? îl întrebai eu, şi de ce numaidecît 12 bani?
   — Brudina, cucoane; cîte doi bani de fiecare picior de vită, îmi răspunse el scurt şi hursuz.
   Şi după ce mă încredinţai, numărînd cu îngrijire, că eu şi Pisicuţa la un loc aveam tocmai şase picioare de vită, scosei 15 bani şi, dîndu-i somnorosului meu individ:
   — Ţine, prietene; iaca 15 bani; n-am 12 potriviţi. Trei bani rămîn ca plătiţi pentru un picior şi jumătate de vită, pe cînd m-oi întoarce.
   Lucrul se păru de tot firesc omului meu care, abătînd cu o veche obişnuinţă clapa degetelor peste bieţii mei gologani, îi înmormîntă iute în fundul ruginit al palmei sale şi, fără nici o ceremonie sau "drum bun", îmi întoarse spatele, intră în culcuşul său şi trase după sine, cu zgomot [I, 193] hodorogit, uşa de scînduri uscate a coteneţii sale. Eu dădui călcîie Pisicuţei şi-mi căutai de drum.
   Şi fiindcă ideile mari au la rădăcina lor, mai totdeauna, lucruri mici:
   "Ce nesocotinţă, mă gîndeam eu foarte serios, pe capul cîrmuitorilor noştri!... De le venea lor în minte să aşeze biruri nu numai pe cîte capete, ci, mai cu seamă, pe cîte picioare de vită sunt în ţara aceasta, ce nesecate izvoare de aur ar fi mai curs în vistieriile largi ale scumpei noastre patrii!..."
   Şi, legănat, cu desagi cu tot, ca o limbă de ceasornic, de eterna gebea a Pisicuţei, scurtam încet şi fără ţintă drumul către necunoscut... Iar de prin îndoiturile posomorîte şi adînci ale imensului amfiteatru albăstriu al munţilor din dreapta, negurile albe se ridicaseră şi se mistuiseră în văzduh şi, în locul lor, o nesfîrşită şi subţire reţea viorie de aburi auriţi se aşternuse peste marea frămîntată, parcă de valuri, a brădetului negru-verde, ce umplea cercul vederii, de jos de la pămînt pînă la hotarele senine din înaltul cerului... Din vale şi de pe stînga se furişau pînă la mine sclipirile scurte şi fugătoare ale Bistriţei, ce luneca grăbită, cînd răsfăţîndu-şi goliciunea sub razele, acum iuţi, ale soarelui, cînd aruncîndu-şi peste umeri haina ţesută din umbra tainică a luncilor tinere de sălcii şi de arini.
   Mersesem trei ceasuri fără oprire şi atît eu cît şi Pisicuţa simţeam nevoie de odihnă. Şi fiindcă Pisicuţa, iubitoare de singurătate ca şi mine, descoperise sau alesese, poate înadins, un drum, pe marginea căruia nici casă, nici crîşmă nu se pomenea, mă hotărîi a petrece ceasurile de arşiţă ale zilei şi a-mi face popasul obişnuit în nenumăratele adăposturi de umbră verde şi tăinuită, pe care singuraticele împrejurimi mi le puneau la îndemînă. Cîrnii la stînga şi scoborîi în umbra adîncă a unei tinere lunci de arini de pe malul Bistriţei.
   [I, 194] Într-o poiană mică aşternută cu o iarbă scurtă, deasă şi de-un verde gingaş şi parcă anume săpată în semicerc în desişul arinilor, deasupra şi pe marginea înaltă a malului Bistriţei, îmi aşezai conacul meu de zi. Deschingăi tafturii Pisicuţei şi-i luai povara din spate; iar pînă ce să aşez eu şaua şi desagii la rădăcina unui arin, Pisicuţa şi luă o baie de spate şi de coaste în iarba verde şi răcoroasă a poienii; se sculă iute, se scutură plină de mulţumire şi, vîrîndu-şi botu-i negru şi fin în iarba fragedă, începu a paşte. Şi fiindcă pildele bune trebuiesc urmate, îmi lepădai şi eu hainele, mă vîrîi în apă şi, apoi, fiindcă din anumite împrejurări, nu puteam împărtăşi cu Pisicuţa fragedul ei prînz, desfăcui desagii şi mă pusei în cale să-mi stîmpăr şi eu foamea care, după baie mai ales, începuse a deveni neîndurată. Băgai de seamă însă că desagii mei suferiseră o infracţiune, dar că hoţul, în loc să ieie, pusese ceva. Astfel, găsii înlăuntru un mare pachet cu îngrijire făcut şi frumos legat, deasupra căruia sta scris ca moto: "poftă bună". În pachet, pui fripţi, ouă răscoapte, prăjituri, pîinişoare mici şi rotunde de casă, mere domneşti... Dintre mere, unul singur era învelit frumos într-o hîrtie roşie, subţire, şi legat cruciş cu o îngustă cordea aurie, întocmită deasupra într-un mic şi foarte meşteşugit fiong.
   "Aş prinde rămăşag, îmi zisei în gînd, că acest măr e pus de diavolul de Magda!"
   Şi nu mă înşelai; cînd dezlegai cordeaua şi desfăcui învelitoarea, găsii înlăuntru un mic şi cochet pătrat de hîrtie albă, pe care sta scris: "de la Magda"...
   "Hotărît, îmi zisei eu, că acest diavol de Magda nu mă slăbeşte nici în lumea aceasta..."
   Şi muşcai cu furie din măr... Iar din lumea aceasta, mi se păru că aud pe Magda ţipînd tocmai din lumea cealaltă.
   De cîte ori închipuirea nu întrupează nălucirile deşerte ale sufletului!...
   [I, 195] Şi nu ştiu pentru ce, cum mîncam eu ouăle răscoapte, mi se păreau că-s moi şi căutam, prin urmare, să ies la capăt cu ele după metoda analitică a dlui Georges; cu vîrful a două degete desfăceam foarte artistic de pe ciolane carnea de pui fripţi, iar ciolanele, în mod inconştient, le înşiram pe iarbă, ca pe marginea unei farfurii; tăiam foarte elegant mărul în patru felii şi încă şi mai elegant despoiam feliile de coajă; ba, fu un moment cînd mi se păru că miros a piele rusească, că vîrfurile musteţilor mi se suiseră deasupra nărilor şi că, în locul sălbaticului meu păr, mi se întinsese pe creştet luciul pustiu şi gol al cheliei. Împinsei şi zvîrlii în toate părţile şi din toate puterile, cu mîinile şi picioarele, coji de ouă, coji de mere, ciolane de pui; ba, cu o îndemînare căpătată de copil, mi se pare că trimisei, cu vîrful ciubotei, tocmai în mijlocul Bistriţei, vreo două prăjituri şi vreo cîteva pîinişoare pentru peştii care, din fundul apei, holbau, poate flămînzi, ochii la mine... Oricum, mîncai, mă săturai, şi, mai presus de toate, rămăsei cu încredinţarea că, aşa cum mă găseam, eram totuşi destoinic de cea mai aleasă şi mai înaltă educaţie...
   "Şi, cu toate acestea, de cîte ori, mă gîndeam eu legînd desagii la gură, de cîte ori biata maică-mea, D-zeu s-o ierte, nu m-a plesnit cu lingura şi cu furculiţa peste mînă şi peste gură!"
   Ca chestie de prevedere, priponii pe Pisicuţa de rădăcina unui arin; la tulpina altuia, îmi aşezai desagii drept pernă, mă înfăşurai în mantaua mea imensă, îmi îndesai pălăria peste urechi şi mă lungii perpendicular pe cursul Bistriţei... E aşa de dulce să chemi somnul în murmurul apelor, în răcoarea verde a luncilor, sub mîngîierile moi ale vînturilor!... Şi totdeauna m-am mirat cum de n-a trăsnit prin minte nici unui rege sau împărat să cerceteze cam unde s-ar putea găsi cheia tuturor fericirilor!?... Ce frumos ar fi înlocuit ei atunci coroanele lor de nestemate cu o largă şi [I, 196] neagră pălărie colbăită; ce lin n-ar fi străbătut ei poate la gebea pe spatele vreunei Pisicuţe meleagurile pustii ale bunului D-zeu, cu cîtă dărnicie nu le-ar fi pus dătătorul de toate, la îndemînă, ciupercile munţilor şi apa limpede a pîraielor; ce dulce nu s-ar fi legănat ei în visuri fericite cu capul pe bolovani sau pe desagi; ce saltele moi de iarbă verde nu şi-ar fi aşternut ei spre odihnă!... Decît vezi! cînd te umflă prostia în spate, las' pe ea, că te suie pînă şi pe treptele cele mai de sus ale cîrmuirii popoarelor!...
   Şi cum mijeau ochii mei păienjeniţi şi pe jumătate acoperiţi de pleoapele-mi grele de somn, mi se părea că Bistriţa curgea pe sub marginea răsfrîntă a pălăriei mele şi, curgînd, mi se părea, în fantasmagoria dintre vis şi aievea, că mă tîrăşte, cu mal cu tot, pe cursul ei la vale... "O! dac-aş şti că un destin Spre-acelaşi ţel ne mînă, M-aş arunca-n al vostru sîn Ş-am merge împreună..."
   Cugetam eu cu privirea aţipită pe lunecarea grăbită a undelor ei şi cumpănindu-mă pe hotarele dintre somn şi trezie.
   Pleoapele-mi căzură grele peste ochi ca o perdea neagră cu flori de lumină trandafirie... adormii.
   Cînd mă deşteptai, soarele păşise de mult peste meridiană şi umbrele luncii, împinse de lumina razelor lui, înaintau, lunginduse, încet spre răsărit; căldura zilei era covîrşitoare şi nu îndrăznii să părăsesc răcorosul meu adăpost de umbră şi verdeaţă; cel mult dacă, amîndoi, eu şi Pisicuţa, ne desfătarăm ca doi fericiţi, mai bine de o jumătate de ceas, în undele albăstrii de cristal rece şi curgător ale Bistriţei; iar în timp ce eu, după baie, uşuram desagii de ultimele merinde, Pisicuţa scotocea şi ea, pe ici pe colea, iarba rămasă prin îndoiturile mai adîncate şi mai umede ale poienii. Cînd soarele fu la trei părţi din [I, 197] drumul său pe ceruri şi sta să cumpănească dincolo de piscurile depărtate şi viorii ale Munţilor Calului, aruncai şaua şi desagii pe spatele Pisicuţei, încălecai, suii dîmbul şi apucai drumul de coastă, ce taie spre miazăzi.
   Nu ştiu cum vor fi alţii; cît despre mine, ştiu atîta, că pierd măsura timpului, de îndată ce rămîn pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, cînd, adică, biruit de dragostea neînfrînată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui, sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mînată de nestatornicia vînturilor. Şi soarele poate prea bine tivi cu aur marginile rupte ale nourilor, ce se întind în fîşii lungi deasupra apusului său; poate prea lesne stăpînitorul zilei să dispară în noianul de flăcări, ce se aprinde pe hotarele dintre amurgul nostru şi aurora altor lumi; umbrele se pot ridica din adîncuri şi pot arunca linţoliul lor mohorît peste zările fără sfîrşit ale răsăritului; chiar vîrful pălăriei mele, suit pe picioarele de umbră deşirată ale Pisicuţei, îşi poate trimite chipul său boţit din ţara apusului, plină de întuneric, tocmai în împărăţia trandafirie şi depărtată a zorilor... Făptuitorul a toate îşi poate, mult şi bine, învîrti ca o sfîrlează între degete universul său întreg în golul orb al adîncurilor, toate se pot... Sufletul meu singur nu e în stare să audă şi să priceapă scîrţîitul fantasmagoric, cu care timpul întoarce, din fundul veşniciei, cheia colosală şi ruginită a Făptuirii... Iată pentru ce, cum mergeam eu pe spatele Pisicuţei ca un sac umplut cu gînduri, nu prinsei de veste nici cînd soarele scoborîse treptele văzduhului spre lumea cealaltă, nici cînd munţii de pe dreapta mă înmormîntaseră în umbra lor posomorîtă, nici cînd luceafărul de seară îşi ţintuise în negrul albăstriu al cerului chipul său viu de lumină scînteietoare, nici cînd "regina nopţii moartă" pe năsălie de nouri albi începuse a pluti pe căile deşerte ale umbrelor înalte... Mă oprii în drum şi căutai împrejur... tăcere, [I, 198] noapte şi pustiu... Cel mult, dacă de prin cositură cîte un greier rar mai ţîrîia a noapte şi a tîrziu... Totuşi, mi se păru că, de pe dreapta, străbate, din desimea neagră a pădurilor, pînă la mine, pîlpîitul depărtat şi roşiatic al unei flăcări înghiţite în răstimpuri de întunericul des al nopţii... Într-acolo făcui din frîu Pisicuţei chip să apuce, şi într-acolo apucă şi ea. După puţin, izbutii să ies pe pipăite din desişul încîlcit al pădurii în luminişul unei poieni, în care, pe cît putui deocamdată deosebi din depărtare, trei oameni trebăluiau nu ştiu ce împrejurul unui foc; un cîine se însărcina să-mi vestească sosirea şi, sculîndu-se iute de unde stătea — se vede — lungit, se repezi, lătrînd furios, înaintea Pisicuţei şi năzui s-o apuce de bot; dar Pisicuţa ridică capul şi cîinele muşcă aerul; încercă s-o atace pe la spate, dar o copită cu măiestrie şi la timp îndreptată împotriva încăpăţînatului duşman îl făcu să se rostogolească schiolălăind, şi cu aceasta să înceteze şi ostilităţile. Eram acum lîngă foc şi lîngă oameni, care se pregăteau poate să vină în ajutorul cîinelui lor.
   — Bună vremea, oameni buni, zisei descălecînd şi adresîndu-mă îndeosebi unui moşneag lung, verde şi drept, care, stînd în picioare, scurgea dintr-un ceaun apa clocotită, în care fersese nişte drele şi nişte urechiuşi.
   — Mulţumim d-voastră, răspunse el scurt, aproape fără a mă privi şi rostogolind într-o mare strachină de lut drelele şi urechiuşile fierte, din care ieşeau aburi fierbinţi. Na, măi Ghiţă, şi ia vezi şi tu de mămăligă, zise el, dînd ceaunul unuia dintre flăcăuani. Şi tu, măi Ţîlică, ia mai închipuie nişte uscături pentru noapte.
   Şi pînă ce Ghiţă să aşeze ceaunul de mămăligă pe capătul unei cujbe, într-o baie de flăcări, pînă ce Ţîlică să vină tîrînd după el o întreagă pădure de vreascuri şi de uscături, eu luai şaua şi desagii din spatele Pisicuţei şi o priponii de un ţăruş, mai deoparte în largul poienii.
   [I, 199] — Iaca aşa, moşule, zisei eu, venind lîngă bătrîn, cu voie, fără voie, dar pentru noaptea asta o să fiu musafirul d-tale.
   — Voia la d-voastră, domnişorule, răspunse moşneagul, scoţînd din nişte desagi, ce stăteau mai deoparte, o căpăţînă de usturoi şi pregătindu-se a-i ucide căţeii într-o scăfiţă de lemn, cu o piatră lungăreaţă, groasă şi rotundă ca un pisoi. Dar, dacă nu vi-i cu supărare, încotro mergeţi d-voastră la vremea asta şi pe locurile aistea, domnişorule?
   — Drept să-ţi spun, moşule, aş putea să-ţi spun de unde viu, dar unde mă duc mai bine ai putea să ştii d-ta sau Cel-de-Sus.
   Moşneagul se opri un moment din curăţit căţeii de usturoi şi mă privi nedumerit, fără să-mi răspundă.
   Apoi adresîndu-se lui Ghiţă:
   — Ia vezi, măi Ghiţă, de cea mămăligă şi-o fă mai mare; şi tu, măi Ţîlică, ia vezi de vreo două brazde mai zvîntate să facem un aşternut pentru dumnealui.
   — Mulţumesc, moşule, mulţumesc; o să împărtăşesc şi cina şi o să dorm şi pe aşternutul d-tale; dar, dacă nu te superi, ai putea să-mi spui cum te cheamă şi de unde eşti?
   — Apoi, domnişorule, noi suntem tocmai de pe lîngă Orăşa şi mie-mi zic Alisandru Coşofleaţă. Am venit aici după oleacă de iarbă pentru vitişoarele noastre, că pe la noi nu s-a prea făcut vara asta, şi-i scumpă de tot.
   — Şi flăcăuanii sunt băieţii d-tale?
   — Ai noştri, domnişorule, şi mai sunt acasă vreo cinci mai mărunţei!...
   — Să-ţi trăiască, moşule; d-apoi ştii că te ţii bine? Ai şi mai mărunţei?...
   — Apoi dă, dacă dă D-zeu, ce să facem?
   — D-zeu ştie ce face, moşule, dă cui trebuie şi cui poate.
   — A hi, domnişorule, răspunse moşneagul, muncindu-se şi izbutind, în sfîrşit, să ucidă cu pisoiul un căţel mai [I, 200] îndărătnic de usturoi. Ş-apoi toate ar hi cum ar hi, dar ne mănîncă angaralele, că tare s-o mai înmulţit de la o vreme încoace. Îi greu de tot, domnişorule, încotro te întorci.
   — Ce să faci, moşule? La lume subţire, nevoi multe.
   — C-apoi bat-o pustia de lume, că tot mai bine era mai de demult.
   — Cine zice altfel, moşule? decît, vezi d-ta, roata lumii se învîrteşte, şi noi cu dînsa.
   — He, hei! domnişorule, bine-ar fi dacă s-ar învîrti; da, vezi d-ta, că nu se învîrteşte, o-mpiedicat-o nu ştiu cine şi merge de-a săniuşul: cei de deasupra, tot deasupra, şi cei dedesubt, tot dedesubt, răspunse moşneagul aducînd pe fundul scăfiţei usturoiul ce se ridicase, la pisat, pe marginile ei. Ş-apoi bat-o întunericul de roată, zise el sculîndu-se de jos, că prea te curmă-n două cînd te-apucă dedesubt... Da, de... Se vede că ce-a orînduit D-zeu minte de om nu poate să desfacă, încheie moşneagul luînd cu degetul din usturoi şi gustîndu-l de sărat.
   Pe fundul de lumină, se desprinde din noapte înfăţişarea zburlită a unei căpiţe de fîn, ce părea că merge singură. Cînd căpiţa sosi lîngă noi şi se rostogoli mai la o parte, Ţîlică răsări de sub dînsa în picioare, cu pălăria turtită şi plin de paie de sus pînă jos. Ghiţă, cu pieptul desfăcut şi roş, cu faţa dogorită şi asudată de căldura focului, răsturnă şi el, pe o năframă albă, din ceaunul negru, o mare şi fierbinte mămăligă oacheşă. Moşneagul se trase mai deoparte, îşi spălă mîinile şi le şterse de poala cămăşii, apoi, descoperindu-şi capul, se îndreptă cu faţa spre răsărit, rămase un minut în picioare şi neclintit, în bătaia mişcătoare şi roşiatică a focului, şopti ceva din buze, îşi făcu trei cruci smerite şi mari şi, luînd strachina cu drele şi urechiuşi şi scăfiţa cu usturoi, veni de se aşeză pe iarbă lîngă năframa cu mămăligă. Flăcăuanii se aşezară şi ei împrejur, cu pălăriile pe cap, fără să se spele, fără să-şi facă cruce...
   [I, 201] Şi-mi trecu, în o singură clipă, pe dinaintea minţii adînca prefacere şi nestatornicie a lucrurilor...
   "Progres... regres..." cugetam eu pişcînd din mămăligă şi căutînd loc şi pentru două degete ale mele printre cele vreo cincisprezece, spre a muia şi eu o urechiuşă în mojdeiul prea sărat din fundul scăfiţei...
   Oricum, dar Ghiţă, mai ales, avea ceea ce s-ar putea numi, în unele împrejurări, "pitorescul mîncării". Cele patru degete ţapene ale dreptei sale, abătute şi mai ţapăn în jos pe podul palmei, se înfigeau cu îndemînarea unei vechi obişnuinţe şi, ca un hîrleţ viu, numai atîta surpau din malul mămăligii, cît era de nevoie ca să alcătuiască din dărîmătură, cu tiparul palmei, un gălătuş lung şi rotund şi destul de gros, pe care, însoţindu-l de cîteva drele sau urechiuşi muiate în mojdei, îl arunca, făcîndu-i vînt, în pustiul gurii sale, unde fiinţa lui se mistuia fără de urmă... Cel mult dacă pereţii gîtului se întindeau înainte şi se fereau în lături din cale-i, spre a-i deschide drum mai larg spre pîntecele adînc al lui Ghiţă. Şi dacă ochii lui Ghiţă lăcrimau sub apăsarea, şi dacă faţa lui Ghiţă se înroşea sub truda înghiţitului, toate aceste nu puteau fi socotite decît ca dovada unei lupte voiniceşti dintre Ghiţă şi gălătuş; iar un gogîlţ înăduşit şi la răstimpuri deopotrivă de scurte era singura înştiinţare că strîmturile gîtului au fost biruite...
   Rupsei o bucată de mămăligă ş-o aruncai cîinelui, care stătea pe labe, mai departe.
   — Na, măi Tărcuş, şi vezi de te împacă şi tu cu Pisicuţa. Cine-i de vină, dacă tu vrei numaidecît s-o săruţi pe bot?
   Cîinele se uită ţintă la mine, stătu puţin pe gînduri, apoi luă binişor mămăliga şi se duse cu ea mai în umbră sub poala pădurii.
   Iar cînd flăcăuanii şi moşneagul, fiecare învelit în sumanul său, se lungiră, spre odihnă, pe lîngă foc, mă înfăşurai şi eu [I, 202] în mantaua mea şi, cu capul pe desagi, mă înmormîntai, spre acelaşi sfîrşit, în căpiţa de fîn, dar mai la o parte din bătaia focului. Şi cred că saltelele biblice ale regelui Solomon nu erau nici mai moi, nici mai mirositoare decît aşternutul meu de iarbă îmbălsămată şi cosită din ajun. Şi dacă înţeleptul rege îşi odihnea privirea lui molatică pe chipul aievea şi mîngîios al oacheşei regine din Saba, de ce adică visurile mele să nu fi fost şi ele înfiorite de chipuri tot aşa de dulci şi tot aşa de mîngîioase şi de oacheşe ca şi acel al tinerei regine din ţara fericită a miresmelor?
   Cînd mă deşteptai, vîrfurile înalte şi ascuţite ale brazilor dimprejur răsăreau din umbră şi, ca nişte săgeţi neclintite de aur, spintecau văzduhul limpede... Soarele se ivise de mult pe ceruri. Mă uitai împrejur, moşneagul şi flăcăuanii, nicăieri... Cînd mă sculai, îi zării pe tustrei cosind în fundul de la deal al poienii, moşneagul în frunte şi băietanii după el. Pusei şaua, încălecai şi mă abătui pe la cosaşi.
   — Bună dimineaţa, moşule, şi noroc bun! strigai eu de departe către moşneag.
   — Mulţumim d-voastră, domnişorule! răspunse el cu glas aşezat şi destul de ridicat ca să-l pot auzi.
   Şi pînă ce să mă apropii eu, moşneagul înfipse coporîia în pămînt, scoase cutea din tioc şi începu să-şi ascută coasa pe palmă.
   — Tot alba la roată, moşule, tot? zisei eu cînd fui lîngă moşneag.
   — Apoi, dă, domnişorule, mînjii la praştie, pîn' s-or mai da şi ei la ham; aşa a lăsat D-zeu, răspunse el vîrînd cutea în tioc, or să ajungă ei şi la roate, n-aibă grijă!...
   Şi scuipînd în palme, se pregătea să vîre coasa în iarbă. Scosei din pungă nişte bani.
   — Ţine, moşule, zisei eu dîndu-i moşneagului, de cumva ţi s-a rupe coasa, să-ţi cumperi alta nouă. Şi acuma [I, 203] te rog să-mi arăţi prin pădure vreo potecă de picior, pe unde aş putea merge călare.
   — Da unde vreţi să mergeţi, domnişorule?
   — Ţi-am spus, moşule, că ştiu de unde vin, dar unde mă duc mai nu ştiu şi nici prea vreau să ştiu; vorba e să mă duc.
   De astă dată moşneagul se uită cu tot dinadinsul ţintă la mine şi mă măsură din cap pîn-în picioare, cu Pisicuţă cu tot.
   — Apoi, dă, domnişorule, dacă-i aşa, uite, apucă şi d-ta pe poteca asta la deal; dacă nu-i rătăci, ai să ieşi la schit.
   Şi-mi arată spre deal gura strîmtă a unei poteci, ce se deschidea în desişul pădurii.
   — Apoi, mai rămîneţi sănătoşi şi cu bine, oameni buni, zisei eu dînd călcîie Pisicuţei la deal.
   — Să mergeţi sănătoşi, domnişorule, cu bine, răspunseră tustrei într-un glas.
   Şi intrai pe sub poala pădurii în gura potecii. "Dacă nu-i rătăci, ai să ieşi la schit"... Aceste vorbe ale moşneagului îmi răsunau încă în urechi... Vasăzică mai întîi, puteam rătăci, şi al doilea, prin împrejurimi se afla un schit; cu alte cuvinte, una rea şi una bună... Decît, rătăceşte cineva cînd are o ţintă şi, greşind drumul, n-ajunge pînă la ea; pentru mine deci, care mergeam la întîmplare, cuvîntul de "rătăcit" nu putea, prin urmare, să aibă nici un înţeles. Schitul era altă vorbă; de ajungeam pînă la el, bine; de nu, tot bine; iatămă, dar, în regulă cu mine însumi, din toate punctele de vedere. Şi cum şerpuia poteca la deal, după cum îi venea la îndemînă, faţă de îndoiturile largi ale pămîntului de sub dînsa, tot aşa şi Pisicuţa şerpuia la pas, suflînd des şi opintindu-se din greu cînd drumul suia mai pieptiş. Brazii suri şi neclintiţi, cu trunchiuri netede şi goale, se ridicau încremeniţi şi drepţi [I, 204] pînă la înălţimi ameţitoare; iar din bolta ciuruită de umbra neagră-verde, alcătuită de crengile lor îmbrăţişate sus de tot, ca prin o sită deasă, se cerneau în liniştea largă a pădurilor picături de cer albastru; şi fulgi nestatornici de lumină aurie cădeau peste mine de pretutindeni. De jur-împrejur, privirea ţi se oprea pe fundul pădurii, ca pe un zid de umbră depărtat; ai fi zis că te afli sub o imensă boltă de templu sprijinită de mii de coloane, din înălţimea căreia cu greu mai străbătea înlăuntru lumina ogivală a cerului. Cheptănuşii mici şi negri cu gulere roşii şi verzi lunecau în spirale tăcute şi iuţi pe trunchiul arborilor în sus; veveriţe negre şi roşii, cu cozi stufoase şi lungi, din încheietura înaltă a unei crengi, îşi cumpăneau zborul spre copacul dimpotrivă; ciocănitori şi ghionoaie cu pliscuri de oţel tocau în arbori şi pădurea largă răsuna a sec... Peste creştetul înalt al brazilor luneca vîntul ca un rîu nevăzut şi, tăindu-se în frunza lor ascuţită, trimitea pînă-n depărtare tînguioase şi prelungi glasuri de orgă. Din toate părţile tăcere solemnă, de pretutindeni linişte sfîntă...
   ...Şi de la deal un romîn, c-o traistă-n băţ, scobora la vale pe poteca strîmtă.
   — Bună ziua şi cale bună, prietene, zisei eu cînd fu în dreptul meu.
   — Mulţumim dumilorvoastre, domnişorule, răspunse el uitîndu-se cam sfios la mine.
   — Da ce ai în traistă?
   — Ia, vreo doi chitici de păstrăv, să iertaţi, îngăimă el luîndu- şi căciula din cap.
   — Şi-i aduci de departe?
   — Tocmai de pe Asău, domnişorule.
   — Şi unde-i duci?
   — Apoi, dă, unde putem şi noi; ia, mai prindem şi noi cîte o para, două, pentru cele nevoi.
— Vasăzică ţi-s de vînzare?... ia să-i văd. 
[I, 205] Şi romînul scoase din traistă vreo zece păstrăvi, tot unul şi unul de mari.
   — Ce să-ţi dau pe ei? Şi fiindcă o manta lungă şi o pălărie mare ieftineşte de multe ori marfa în pădure:
   — Apoi, dă, domnişorule, cît v-a lăsa inima...
   — Nu; cît ceri? Romînul se uită lung la mine...
   — Ia, vreun leu de parale, dacă vi-i cu voia dumilorvoastre. Scosei doi lei şi-i dădui romînului, care rămase nedumerit.
   — Acuma, fă cumva, te rog, şi mi-i înşiră pe-o smicea, ca să-i pot duce.
   Romînul scoase iute un briceag, tăie o crenguţă subţire de brad, o curăţi, o ascuţi la un capăt şi-mi înşiră păstrăvii pe ea, vîrîndule-o prin urechi la fiecare.
   — Apoi, foarte mulţumesc şi mergi sănătos, prietene, zisei eu, dînd călcîie Pisicuţei la deal.
   — Să mergeţi sănătoşi şi foarte mulţumim, răspunse romînul plecînd la vale.
   Şi mergeam ducîndu-mi prînzul înşirat pe nuia. Cînd soarele fu la amiază, chibzuii un loc în pădure mai la o parte şi-i aşezai lagărul meu de zi. Cu prilejul acesta, mă încredinţai că nu eram tocmai lipsit de oarecare talente culinare... înjghebai iute un foc mare, spintecai şi curăţii păstrăvii pe din lăuntru, îi înşirai pe o ţiglă cît toate zilele de lungă şi, în mai puţin de jumătate de ceas, prînzul meu fu gata; scosei nişte pîine uscată ce mai rămăsese în desagi — sarea şi piperul nu-mi lipseau
   — şi, peste altă jumătate de ceas, mai leneş decît un derviş şi mai moale decît un boa-constrictor, stăteam lungit la umbră, cu capul pe desagi... E aşa de uşor să fii fericit!... cu condiţia numai ca să nu schimbi înţeleapta ta nebunie pe nebuna înţelepciune a celor cuminţi.
   [I, 206] Toate ca toate, dar încotro apuci cînd poteca se desface înaintea ta ca o caracatiţă cu picioarele împrăştiate pretutindeni sub desişul pădurii, şi, mai cu seamă, ce te faci cînd soarele, prea grăbit parcă, se pleacă la vale, dincolo de piscurile munţilor dimpotrivă şi te lasă în voia umbrelor, care dau chioare peste tine?... Mă oprii la o răspîntie, pe un gheb al muntelui şi, după o scurtă chibzuire, apucai la vale, pe una din poteci, care mi se păru mai umblată. Nu înnoptase încă de tot, cînd întîmplarea mă scoase mai la limpeziş şi norocul mă făcu să dau peste o aşezare omenească, despre care nu-ţi puteai, deocamdată, da cu socoteala cam ce ar căuta şi ce rost ar avea pe locurile acelea... O casă mică, cu înfăţişare destul de curată pe dinafară, cu prispă pe dinainte, acoperită cu scînduri, împrejmuită cu un gard de răzlogi şi, în ograda strîmtă, pe cît puteai deosebi prin umbră, cîteva straturi, fie de ceapă, fie de usturoi, ba şi nişte tufe mai mari la o parte, care puteau prea bine să fie de cartofi. Şi fiindcă dinlăuntru licărea prin fereastra jumătate de sticlă, jumătate de hîrtie, o lumină slabă spre afară, descălecai şi începui a bate cu pumnul într-un răzlog al gardului, care se cutremură şi răsună a sec. Uşa casei se deschise şi, pe fundul de lumină slabă al privazului ei, se zugrăvi repede, în linii de umbră, chipul mărunt al unei femei.
   — Da cine-i acolo?... Cine bate? întrebă ca de departe cu un glas stins, care totuşi se silea să fie ascuţit şi înţepat.
   — Cine să fie?... Ia eu, om bun, dragă jupîneasă; am rătăcit drumul şi m-a apucat noaptea aici; te rog să mă primeşti să mîn la dumneata pînă dimineaţă.
   Şi fiindcă femeia păru că stă pe gînduri:
   — Da, ia poftim, te rog, mai încoace, adăugai eu. Femeia veni lîngă gardul nu tocmai nalt şi, fără să zică nimic, mi se uita în faţă de aproape, lung şi cercetător; [I, 207] apoi ridică în sus un cerc de gînj, ce îmbrăţişa doi pari alăturaţi ai gardului de răzlogi, şi împinse în lături şi tîrîiş o poartă lungă, tot de răzlogi.
   — Bună vremea şi bine-am găsit, zisei eu intrînd pe poartă cu Pisicuţa de dîrlogi.
   — Mulţumim d-voastră, răspunse ea dînd poarta la loc, numai nu prea avem loc de mas, adăugă ea venind în urma mea.
   — Pentru oameni buni este loc, dragă jupîneasă, şi într-o găoace de nucă: vorba e să trecem noaptea cum om putea.
   Luai şaua şi desagii din spatele Pisicuţei şi le pusei pe prispă; iar pe ea o legai, deocamdată, de un răzlog al gardului.
   Cînd intrai în casă, mă încredinţai că, în adevăr, loc de mas nu prea era... Toată lungimea peretelui din fund, dacă lungime s-ar fi putut numi, era prinsă de o laviţă îngustă, care-şi arăta pe alocurea goliciunea-i unsuroasă de sub spărturile largi ale unui lăvicer vechi, cu care, chipurile, era acoperită; după uşă o cofă cu apă; de la marginea de deasupra a ferestrei pînă la încheietura dinspre uşă a peretelui, o scîndură scurtă, scorojită şi îngustă se cumpănea, în chip de poliţă, pe două cuie lungi de lemn; pe poliţă, cîteva hîrburi vechi şi afumate, iar printre hîrburi, fărmături uscate de mămăligă oacheşă; în colţul dimpotrivă şi sprijinit pe un pop de brad, se ridica un horn mic cu vatră rece, pustie şi fără cenuşă, iar pe vatră clipea, mijind, un capăt de lumînare de seu într-un poponeţ de lut...
   Ş-atîta tot. Iar cînd întorsei privirea, ca să fac mai de aproape, şi la lumina poponeţului, catagrafia mai amănunţită a gazdei mele... mă lovi ameţeala... Ce voiţi? M-am simţit întotdeauna răsturnat cu picioarele-n sus cînd am auzit un clapon cîntînd cucoşeşte sau am văzut o femeie cu musteţi...
   "Nu mai încape îndoială, cugetam eu, că Natura, în iuţeala zămislirii, se zăpăceşte şi ea cîteodată... Altfel, [I, 208] cum s-ar putea tălmăci că se găsesc pe lumea aceasta bărbaţi spîni şi femei cu musteţi?"
   Aşadar, gazda mea avea musteţi... şi cînd zic aceasta, înţeleg două şfichiuri de păr sure şi lungi, care se prelingeau în jos de pe amîndouă laturile buzei de deasupra; ceea ce, în alte împrejurări, s-ar fi putut numi faţă era, de astă dată, o alcătuire împoncişată de ciolane, peste pudoarea cărora sta aşternut un săftian galben, cum îl apucase vremea; boţit pe alocurea sau întins pînă la lustru, cînd îl înţepa pe dedesubt vreun ciolan mai ascuţit... Şi nu ştiu cine să fi fost tras în lături de cele două şfichiuri de musteţi ca de cele două băieri ale unei pungi, de strînsese aşa de ascuţit şi în creţi aşa de mulţi şi de mărunţi gura rotundă şi în formă de smochină zbîrcită a gazdei mele... de sub o cîrpă murdară şi sucită pe cap, ţîşnea în toate părţile păru-i aspru, sur şi speriat; de sub streşina întunecoasă şi pustie a sprîncenelor şi de amîndouă laturile de deasupra ale unui nas scorojit de vechime, licăreau adînc şi tremurător ochii ei mici, rotunzi şi slab însufleţiţi de o lumină umedă, stoarsă şi spălăcită... Şi de n-ar fi fost decît numai o pişcătură de babă, numai cît o şchioapă de înaltă, ai fi zis că duce în cîrcă jumătate din globul pămîntesc... Aşa de mare şi de rotund era ghebul din spatele ei!...
   — Şi stai singură, mătuşă, în pustietatea asta? o întrebai eu.
   — Ba nu, dragu mamei, stau cu hică-mea şi cu Gligori. Înţelesei că Gligori trebuia să fi fost feciorul ei.
   — Apoi nu văd pe nici unul; sunt duşi undeva?
   — Gligori-i dus de azi-dimineaţă pin pădure, că-i pădurar; hică-mea trebuie să hie şi ea pe-aici, dacă nu s-a hi culcat pe-afară, pe undeva.
   Ar fi urmat deci să mîn singur, cu baba-n casă... Şi aş fi făcut aceasta cu atît mai bucuros, cu cît pentru întîia oară în viaţă mi se înfăţişa prilejul de a mînea între aceiaşi [I, 209] pereţi cu... Mama Pădurii... Decît laviţa era aşa de scurtă şi de îngustă, lăvicerul de pe ea aşa de spart şi de plin cu bănuieli; pe jos, modîlcile uscate de glod aşa de dese şi de tari; pe sub coşcoviturile de pe pereţi atîtea legiuni de ploşniţe autohtone trebuia să fi mişuit!...
   — Apoi, bine, mătuşă dragă, zisei eu, în sfîrşit, de mas om face ce-om face; vorba e cum o scoţi la capăt cînd ţi-i foame la vremea asta...?
   Trebuie să mărturisesc în treacăt şi nu spre cea mai mare glorie a mea, că, la drum, umbra mea se ţine nu se ţine de mine, dar foamea nu mă slăbeşte, cum nu-l slăbeşte pe crocodil... Şi, mai cu seamă, să mă culc flămînd?... O! aceasta n-aş fi făcut-o nici în ruptul capului, de-aş fi ştiut că-mi rod baba şi rămîn fără gazdă...
   — Nu cumva ţi se întîmplă, adăugai eu, ceva de-ale mîncării la îndemînă, măcar cît de cît? Nu degeaba, bineînţeles.
   — Vai de mine, dragu mamei, d-apoi ce să-ţi deie mama să mănînci? Ia, Gligori cînd ne-aduce de pe unde umblă el, mai îmbucăm şi noi cîte ceva.
   — Bine, da vreo mînă de făină, vreun cartof, vreo ceapă, ceva, nu găseşti d-ta pe nicăieri, mătuşă dragă?
   Şi scărpinîndu-şi drept în creştetul capului cîrpa, pe care o mai suci o bucată:
   — Dă... ba aşa, îngăimă ea cu glas trăgănat, poate tot s-a găsi ceva; numai dacă te-i mulţumi, dragu mamei.
   — Da m-oi mulţumi, mătuşă, cu ce-a fi, numai să fie. Se întoarse, se înălţă pe vîrful degetelor şi, întinzînd după horn o mînă uscată şi lungă, trase afară o legătură ce părea a fi cu făină şi o puse pe vatră; apoi ieşind în uşă:
   — Fă Aniţo, făăăă... Hei! n-auzi, Aniţoooo!... începu ea să strige cu un glas de pînză nouă şi sclivisită, ce parcă s-ar rupe pîrîind.
   O pauză, şi de nicăieri nici un răspuns.
   [I, 210] — Fă Aniţoooo!... — pauză — dare-ar boala-n tine! Iar te-ai pus cu găinile la dughit... mînca-te-ar lupchii să te mănînce!...
   Nici un răspuns. 
   Baba scoborî pragul şi dispăru. Peste cîteva minute, se întoarse şi intră înlăuntru; iar în urmă, şi priponită parcă de ghebul ei prin firul subţire şi nevăzut al unui fluid magnetic, privazul îngust al uşii se umplu cu un fel de dihanie, căreia cu greu i-ai fi putut hotărî un loc pe scara lungă a vieţuitoarelor... Ceea ce baba înţelegea sub numele mîngîios de "hică-mea" era, de astă dată, un soi de Quasimodo de gen femeiesc, pentru alcătuirea căruia natura sleise, cu dărnicie, toate comorile sale de monstruozităţi... Astfel, între nişte umere largi şi fără nici o înclinare în jos, lipise, fără mijlocirea gîtului, un cap cît o stamboală de mare sau, mai bine zis, o claie de păr negru, aspru şi încîlcit la un loc cu paiele murdare şi gălbii ale strohului cald, din care chiar atunci se părea că ieşise; pe aceeaşi linie cu bolta frunţii înguste şi sub cele două arcuri negre ale unor sprîncene stufoase, zvîrlise, ca cu mistria şi la întîmplare, două priviri albicioase şi holbate, din care o încremenire hipnotică stinsese parcă orice lumină; nasul, tupilat şi cu pîntecele la pămînt, îşi ridica în aer numai nările sale imense şi largi, deasupra unei guri spintecate pînă la urechi; iar de sub buzele-i groase, veştede, cărnoase şi răsfrînte una-n sus şi alta-n jos, înaintau spre afară două raghile rare de dinţi ruginiţi; cîineştii, mai îndrăzneţi, încălecaseră peste amîndouă încheieturile umede şi lucitoare ale buzei dedesubt; pe dreapta şi de sub barbă, atîrna greu şi noduros, pînă în josul sînului, o traistă vie de piele caldă cu pete galbene, vinete şi roşii... Şi de n-ai fi ştiut că aceea e o guşă, ai fi zis că duce în braţe un copil schilod şi neisprăvit.
   Înţelege deci oricine că nu suferii pe Aniţa să se amestece în bucătăria mea; singur, aşadar, rasei de pe ceaun rămăşiţele [I, 211] de coajă uscată ale unei vechi mămăligi, singur mi-l clătii cu apă şi singur mi-l aşezai pe cei cîţiva bolovani înşiruiţi, ca pirostrii, în jurul unui foc, aţîţat afară de Aniţa; iar cînd apa începu a fierbe, tot singur aruncai în ceaun pumnul de făină ce aveam la îndemînă, singur curăţii şi tăiai în felii subţiri cîţiva cartofi şi o ceapă, ba, dacă nu mă înşel, tot singur hăcuii pe palmă cîteva fire de mărar şi le aruncai pe toate în apa care clocotea umflată cu făină cu tot... Şi de multe ori stau şi eu şi mă gîndesc cum de-şi greşeşte cineva menirea cîteodată!!... Unde-aş fi eu astăzi de mă făceam bucătar!... Iar cînd răsturnai, pe nişte foi late de brustur, mămăliga mea heteroclită şi începui a cărăbăni din ea cu o foame de lup, mă încredinţai că pot exista descoperiri şi mai mari decît ale lui Kepler sau Copernic... Mîncai şi, în loc să-mi spăl mîinile, frecai, după legea artei, palmă de palmă, iar mămăliga lipită de ele căzu, cernîndu-se în ciuciuleţi uscaţi şi mici, ca un fel de libaţiune postumă pentru zeităţile flămînde ale pădurii!...
   Pînă ce baba şi cu Aniţa să mai trebăluiască nu ştiu ce, dădui ocol casei spre a chibzui un loc mai potrivit pentru cvartirul meu de noapte şi, spre marea mea bucurie, descoperii dindos şi la lumina unui chibrit o poiată de scînduri plină cu fîn, bine închisă de toate părţile, afară de uşa care stătea în lături.
   "Sententia compos voti!..."1 ar fi strigat cu entuziasm Horaţiu, dacă şi el ar fi avut ca mine 
   prilejul fericit de a fi cal pentru o singură noapte măcar.
   Cu greu, nu e vorbă, dar înduplecai în cele din urmă pe baba mea să-mi îngăduie de a mînea peste noapte în poiata ei cu fîn...
   Ba că am să-i împrăştii fînul, ba că Pisicuţa are să-i mănînce fînul, ba că am să arunc, cine ştie cum, vreun chibrit în fîn şi o să-i dau foc casei, ba că ce-are să zică Gligori, cînd s-a întoarce şi-a auzi...
   [I, 212] — Ian ascultă, mătuşă dragă, zisei eu, tăind scurt scînciturile babei mele, mai întîi de toate o să-ţi plătesc orice stricăciune şi pagubă ţi-aş face în fînul d-tale. Cît despre Gligori să-i spui că a trecut silvicultorul pe-aici şi că a mas peste noapte în poiata lui cu fîn; acum înţelegi?...
   — Da... 'neata... eşti?...
   — Ei da! Eu sunt mai mare peste păduri, altfel ce crezi d-ta c-aş căuta eu pe-aici?...
   — Apoi atuncea mîi, mamă, unde vrei şi să ne iertaţi, că, dă, noi nu ştim...
   — Nu face nimica, mătuşă dragă.
   — D-apoi n-o să avem ce să vă dăm de aşternut...
   — Nu te supăra cu nimica, mătuşă dragă, am tot ce-mi trebuie; du-te de te culcă. Culmea dorinţei 
   (H o r a ţ i u , Arta poetică) (trad. autorului). 
   Baba intră în casă şi trase uşa după dînsa. Aniţa rămase afară şi se pierdu în noapte, eu umflai şaua şi desagii şi intrai în poiată cu Pisicuţa de căpăstru...
   Aprinsei, în loc de lampă, fitilul cu benzină al unei mici chibritelniţi de buzunar, legai pe Pisicuţa într-un colţ al poieţii, îi aruncai dinainte un braţ bun de fîn, închisei şi înţepenii uşa pe dinăuntru cu un par zdravăn, pusei şaua în loc de pernă şi, înfăşurat în manta, mă trîntii spre odihnă în fînul moale şi adînc.
   Stinsei lumina. Cît voi fi dormit nu ştiu, destul că, într-un tîrziu, mă deşteptai, sau cam aşa ceva mi se păru că se întîmplase cu mine... Ştiu eu?... Poate că nu sfîrşisem de visat încă vreun vis îndărătnic, ce ţinea mortiş la întregimea sa şi-şi mîna deci fără sfială fantasmagoria lui peste hotarele pipăite şi aievea ale treziei mele... Se poate!... Mai ştii?... Oricum, însă auzeam sau mi se părea că aud, cel puţin, acum din înaltul cerului, acum din adîncul pămîntului, acum pe aproape, acum de departe, o muzică, o orchestră, o fanfară... Mă ridicai într-un cot prin întuneric şi ascultai... [I, 213] Da! o instrumentaţie bizară din concertul căreia nu lipsea nici piculina, nici oboiul, nici trîmbiţa, nici flighehornul, nici contrabasul, nici ocarina, nici flautul, nici doba cea mare şi mai cu seamă cimpoiul, care acum se umfla cu ţipăt înalt de trişcă crăpată, acum se dezumfla cu fosăit de gîscă sau de cucuveică ce doarme sub o streşină de biserică... Şi nici într-un chip nu puteam prinde cu urechea depărtarea de la care venea această bizară orchestraţie wagneriană... Poate că visam încă... mă pipăii, mă scuturai cu amîndouă degetele cele mici în fundul urechilor, ba mi se pare că-mi arsei şi o palmă prin întuneric... Unde!... Eram deştept după toate regulile!... şi cu toate acestea fantastica simfonie, mînată cînd încoace, cînd încolo, de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz... Sau poate... Dar ce să caute pe locurile acestea şi la vremea asta vreo oaste cu muzica-n frunte?... Dar dacă?... Şi în închipuirea mea cuprinsă de groază, mi se părea că văd pe babă cu botul mult mai ascuţit, cu părul mult mai speriat, cu musteţile mult mai lungi şi cu doi cărbuni aprinşi în loc de ochi, cum, sub lumina roşiatică şi fioroasă a lunii, diriguieşte, cu o vargă de alun, un taraf negru de duhuri necurate... Sării ars în picioare, prin întuneric, drept în mijlocul poieţii... Să aprind chibritelniţa?... Ar fi fost lucru necugetat: ştiu eu ce putea să fi fost afară?... Bîjbîind şi tiptil, mă apropiai de uşă, lipii urechea şi ascultai... Sus în aer ţipa o trîmbiţă cu sunet rupt, în podul poieţii răsuna o darabană, dinspre pădure sufla un cimpoi cu toate triştile sale, la stînga ciripea o piculină, sub picioarele mele fosăia ceva repede, greu şi înăduşit... Căutai să mă acăţ de ceva, ca să mă sui mai sus... Nu găsii nimic... Îmi veni ameţeală... Nu ştiu ce făcui, dar făcui ceva... poate că-mi făcui cruce... poate... ştiu atîta că mă trezii în mînă cu chibritelniţa aprinsă... "Alea jacta est"... Smuncii parul, deschisei [I, 214] uşa şi ieşii afară... Şi cred că, în clipa aceea, omenirea numără un erou mai mult... Şi iar ascultai, întro mînă cu chibritelniţa şi în cealaltă cu degetul pe trăgătoarea revolverului... Fanfara se depărtă şi, din concertul infernal, cel mult dacă mai străbătea pînă la mine, de peste întunericul pădurilor, bîzîitul depărtat şi nehotărît al cimpoiului... Tot nedumerit, dar cel puţin mai liniştit intrai în poiată... N-apucai bine să pun mîna pe uşă şi s-o închid, şi fanfara începu de pretutindeni mai îndrăcit... O răzvrătire se produse în toată fiinţa mea şi furia luă locul fricii... eram pe punctul de a descărca în toate părţile cele şase focuri ale revolverului meu, cînd zăpăceala mişcărilor mele, privirea mi se îngropă în lipsa neagră a unei scînduri din susul peretelui dimpotrivă... Poiata era despărţită în două şi, pentru o clipă, cel puţin, mi se păru că pe spărtură izvorăşte diabolica fanfară pînă la mine! Iute îngrămădii fîn peste fîn, Pelionul peste Ossa, mă suii, mă acăţai, mă înălţai şi ajunsei la spărtură... Înaintai chibritelniţa şi vîrîi capul... Privii în lături... Zarurile au fost aruncate.
   privii în jos... Şi acum mă mir că n-am rămas petrificat: silită de căldura culcuşului său de paie şi fără teamă de privirile oarbe şi discrete ale nopţii, fără grijă şi cu faţa-n sus, dormea... Aniţa; şi... Şi mă mir şi acuma că n-am rămas petrificat... iar din guşa ei cu umflări şi dezumflări ritmice, izvora infernala fanfară...
   — Ptiu!... ucigă-te crucea!... Retrăsei din spărtură capul cu chibritelniţă cu tot şi mă culcai din nou, dar nu mai putui adormi.
   Dimineaţă, pînă-n ziuă, dădui babei ce dădui şi apucai la vale pe poteca din pădure.
   "Hm! Ş-apoi să mai zică cineva că istoria cu capul Meduzei e o poveste!..."
   Fără voie întorsei capul şi privii îndărăt... nu mă urmărea nimeni.
   
   [I, 215] Părintele Ghermănuţă
   
   ...Şi, o bucată de vreme, botul ascuţit al babei, cu musteţile lui sure şi lungi, şi guşa noduroasă a Aniţei, cu fanfara ei cu tot, stăpîniră îngrozita mea închipuire; cum însă eram silit de răcoarea şi umezeala dimineţii, îmi aruncasem peste umeri mantaua mea imensă, de sub ale cărei poale lungi şi răsfirate împrejur, cel mult dacă se mai iveau spre afară urechile mici, drepte şi ascuţite şi botul negru şi fin al Pisicuţei... Pătrunsă şi stăpînită parcă şi ea de solemna măreţie a împrejurimilor, călca cuminte oarecum şi măsurat, şi mergea cu pas mărunt, domol şi meditativ. Şi, de m-aş fi luat după mişcarea plină de înţelegere şi în toate părţile a urechilor ei, ar fi trebuit să cred că auzul ei, cu mult mai mare destoinicie decît al meu, prindea, din depărtări nemăsurate, feluritele glasuri nehotărîte şi că se îmbată şi ea de şoptirile tainice şi pline de farmec, ce însoţesc, de pretutindeni, în faptul curat al zilei, neţărmurita deşteptare a Firii... Pierdut cîteodată în larga şi neprihănita singurătate a naturii, cine n-a ascultat graiul duios şi mistic, în care adierile călătoare ale dimineţii îşi destăinuiesc frunzelor adormite ale codrului eterna lor dragoste? Al cui suflet n-a întinerit în faţa unei picături de rouă, ce îndoaie, sub greutatea răcoroasă şi scînteietoare, fruntea încărcată parcă de gînduri a unei flori? Cu măsura scurtă şi neîndestulătoare a inimii sale, cine n-a căutat totuşi să [I, 216] socotească nemărginitul adînc al patimii nevinovate, cu care o undă zglobie îşi lasă strălucitoarea-i goliciune în voia dezmierdărilor şăgalnice ale unei raze de lumină, spre a-şi arunca în urmă, peste pudoarea-i parcă jignită, haina de umbră a pădurilor? De cîte ori, în mijlocul arborilor muţi şi neclintiţi, nu ne-am simţit ca în tovărăşia unor vechi şi buni prieteni guralivi! De cîte ori nu le-am destăinuit lor durerile noastre şi de cîte ori, mai cu seamă, nu ne-au alinat ei aceste dureri! Din nenumăratele generaţiuni de foi putrede şi îngrămădite de vremuri unele peste altele, cine n-a văzut cum îşi ridică fruntea, rar şi sfios, o floare albastră sau roşie, şi cine, iarăşi, n-a înţeles cum răsare viaţa din păturile eterne ale morţii?... Şi, în faţa veşnicei nimiciri, şi în faţa veşnicei reînvieri, cine nu s-a simţit el însuşi lunecînd pe rostul fatal al lucrurilor spre însăşi neînlăturata şi desăvîrşita sa nefiinţă?... Şi cine n-a îndreptat atunci, din nestatornicia lumii acestea, o dureroasă amintire spre lumea de veşnică odihnă a celor ce nu mai sunt?... Şi... al cui suflet n-a simţit răsărindu-i, fără de voie, o lacrimă caldă la capătul cugetărilor sale?...
   Şi botul ascuţit al babei, cu musteţile lui sure şi lungi, şi guşa noduroasă a Aniţei, cu fanfara ei cu tot, îşi topiră fiinţa şi se mistuiră parcă în valurile adînci ale unui soi de caldă filozofie melancolică şi visătoare; iar de pe depărtările înalte ale pădurilor, un prelung şuier ascuţit şi melodic străbătu pînă la mine... Un mierloi saluta — se vede — cu glas prevestitor întîile raze ale zorilor ce deschideau, în calea soarelui, porţile înflăcărate ale răsăritului... Într-o clipă, peste tot cerul din stînga, păienjenit de reţeaua rar întreţesută a pădurilor, se desfăşură şi se întinse, din miazăzi spre miazănoapte, o imensă perdea de lumină trandafirie, ale cărei margini de deasupra se topeau sus de tot şi se pierdeau pe nesimţite în înălţimile limpezi şi largi ale văzduhului vioriu de dimineaţă. De după depărtările [I, 217] umbroase ale pămîntului se deschise, ca un colosal semicerc de aur înflăcărat, geana aprinsă a soarelui şi, cît ai clipi, trunchiurile neclintite şi netede ale brazilor se poleiră de o lumină curată şi rece... Iar în solemna încremenire a firii, nu se mişca, încet şi gînditor, decît doar chipul meu tăiat în umbră pe fundul de lumină al adîncului pădurilor din dreapta... De pe pămînt la ceruri, tăcerea sfîntă de pretutindeni se îndrepta ca un imn de imensă rugăciune a făpturii către Ziditorul său... Şi fu un moment cînd Pisicuţa nu mai simţi, desigur, nici o povară pe spatele sale... Sau sunt momente, cel puţin, cînd "conştiinţa de sine" desprinzîndu-se ca o lipitoare sătulă şi căzîndu-ţi de pe suflet, întreaga ta fiinţă se desface, se topeşte, se împrăştie şi, ca un prinos curat şi neprihănit, se înalţă pe trepte de văzduh şi de lumină către Dumnezeul său etern... Atomul devine imensitate! Te cauţi şi nu te găseşti nicăieri, sau te cauţi şi te găseşti pretutindeni!...
   Deodată Pisicuţa, ca îngrozită parcă de o vedenie fioroasă, se opri ca trăsnită din mers, începu a sforăi şi a se smunci îndărăt, vădind dorinţa de a mă scutura jos de pe spatele sale şi a mă arunca cît colo la pămînt, cu tot calabalîcul meu sentimental de visătoare filozofie... Toate îndemnurile şi silinţele mele de a hotărî să-şi urmeze calea fură zadarnice; iar cînd văzui, în cele din urmă, că echilibrul meu e aproape primejduit, descălecai şi, tîrînd-o de dîrlogi, cercai a o îndemna să păşească peste stavila nevăzută ce din senin parcă se ridicase în faţa ei; dar nici în ruptul capului nu se dădu urnită din loc cu un pas măcar înainte: ba, dimpotrivă, ea se încumeta să mă tîrască pe mine înapoi. O lăsai un minut să se liniştească; tremura cum îi varga şi, sforăind, se uita cu ochii speriaţi în toate părţile. Năzatică n-o ştiam şi, prin urmare, numi puteam da cu socoteala ce se întîmplase cu dînsa... Mă mulţumii deci, deocamdată, să stau locului şi să mă lupt cu [I, 218] smunciturile ei, spre a n-o scăpa din mîini. Oboseala o mai linişti puţin: mă dădui pe lîngă ea, o bătui uşor pe gît, o scărpinai pe sub bărbie, o mîngîiai pe ochi, o netezii pe obraz... Ca de obicei, îşi rezemă capul pe umărul meu şi, pentru un moment, om şi cal alcătuiră, în liniştea pădurilor, un grup din toate privinţele vrednic de dalta unui Fidias sau Praxiteles... Cum însă n-aveam nici gîndul, nici gustul şi nici timpul de a trece la nemurire pe calea aceasta, căutai să-mi tălmăcesc pricina acestor năzăreli sau poate chiar marafeturi ale Pisicuţei. Iată pentru ce, cu drept sau fără drept, bănuii că vreo sălbătăciune de lup sau de urs trecuse pe acolo cu puţin mai înainte, că străbătuse de-a curmezişul peste drum şi că lăsase, pe urma ei, o dîră de miros în aer, pe care nasul Pisicuţei, cu mult mai priceput decît al meu, o descoperise şi peste care ea, mai puţin curajoasă decît mine, nu îndrăznea să treacă. Îmi veni în minte o idee genială: vîrîi mîna în desagi şi scosei iute prosopul meu de drum cît toate zilele de lung, al cărui miros heteroclit eram încredinţat că va covîrşi şi se va înălţa victorios peste toate miresmele acre şi sălbatice ale tuturor fiarelor universului... Nu degeaba stătuse el atîta vreme sub ocrotirea desagilor mei, în strînsă vecinătate cu tot soiul de măsline vechi şi zbîrcite, cu usturoiul şi ceapa greu mirositoare, ce alcătuiau temelia merindelor mele de drum, cu coşcogea oaie prefăcută în căciulă de vremuri grele şi, în sfîrşit, cu cîte alte opinci neargăsite, cu cîte soiuri de brînză cărămizie, cu cîte feluri de unsori de ciubote, cu cîţi piepteni, rari odată şi lungi în dinţi, dar ajunşi acuma deşi, cu dinţii scurţi de tot!...Şi cînd prosopul meu îşi destinse spre pămînt jilava, unsuroasa, boţita şi gălbia sa lungime, mă încredinţai încă o dată că, pentru întîia oară în viaţa mea, îmi încolţise în minte o idee genială... Iute şi cît ai clipi, capul Pisicuţei întreg dispăru sub lungimea întorsăturilor late şi de mai multe [I, 219] ori ale nesfîrşitului meu prosop... Iar cînd făcui din dîrlogi Pisicuţei chip să păşească înainte, ea păşi, fără frică şi fără încăpăţînare, peste neînvinsa şi îngrozitoarea stavilă aeriană, ce, cu o clipă mai înainte, părea că se ridicase în faţa ei. Şi iată cum, mulţumită atotputerniciei făcătoare de minuni a prosopului meu, ieşii din o neaşteptată şi grea încurcătură, şi iată pentru ce încă, în tot lungul drumului, nu îndrăznii a atinge cîtuşi de puţin şi nu profanai deloc sacrosanta înfăţişare a smeritului meu prosop... Cine ştie? Poate că-mi era scris, în pribegia mea fără de ţintă, să mă întîlnesc cu diferite dihănii... m-aş fi înfăşurat atunci cu minunatul meu prosop, după cum se înfăşura Iris cu minunata sa cingătoare şi, ca sub o egidă de biruinţă, aş fi străbătut, ca şi dînsa, în lung şi în lat, lumile largi ale bunului Dumnezeu!... Toate puteau să fie aşa; dar, pînă atunci, nu ştiu pentru ce mă uitam adesea îndărăt şi căutam cu ochi speriaţi în toate părţile... Nici vîntul, încremenit pe creştetul înalt al pădurilor, nu-şi mai cînta frunzelor eterna sa elegie, nici florile mici şi sfioase nu-şi mai îndreptau ochii lor albaştri şi limpezi, din adîncul umbrelor presurate cu nestatornici fulgi de lumină, spre vechiul şi credinciosul lor amant... din susurul tăcerii netulburate, glasuri străine şi fioroase mi se păreau că se desprind în răstimpuri, şi inima mea, ca înţepată fără veste de ceva ascuţit, le însemna pe toate cu bătăi pripite şi repezi; în preajma ochilor mei şi în oglinda închipuirii mele muncite de vedenii, gheburile crîmpeielor de putregaiuri, acoperite cu ierburi sălbatice, sau şoldurile goale ale unei stînci, cu haina ei de muşchi sfîşietă de vijelie, se înfiripau şi trăiau viaţa scurtă a unei năluciri apocaliptice, care mi se părea că se mişcă încet, se tîrăşte furiş, vine, ajunge şi întinde spre mine o gheară flămîndă şi ucigaşă... Mă feream în lături speriat... era o creangă mai îndrăzneaţă, care sau căuta să-mi mîngîie faţa, sau năzuia chiar să-mi radă pălăria de pe cap...
   [I, 220] De la o vreme însă băgai de seamă că, dacă eu mă gîndeam cu tot dinadinsul la fel de fel de dihănii, ele, în schimb, habar n-aveau de existenţa persoanei mele pe pămînt...
   N-aş putea spune cît mersesem; atîta ştiu că, potrivit pornirilor mele, căutai să mă ridic iarăşi spre cerurile din care mă scoborîsem cu puţin mai înainte... Sufletul meu îşi destinse aripile, ochii mei se înălţară şi, prin bolţile de umbră înaltă ale pădurilor, căutară să deschidă gîndului meu un drum spre largul limpede al văzduhurilor!... Uitasem însă că soarele nu e alcătuit de Cel Atotputernic numai ca să-şi facă zilnica sa călătorie de la răsărit spre apus, ci că i s-a mai dat şi menirea de a însemna, din înaltul tăriilor, prînzul oamenilor de pe pămînt şi, în popasurile sale cereşti, de a se mai opri cîteodată şi drept inima cuiva, fără ceas hotărît... Astfel, cînd privirea mea pămînteană se întîlni cu el în ceruri, mi-l găsii oprit "drept inimă". Şi iată cum, din ceruri mă văzui silit a mă scoborî iarăşi pe pămînt; de astă dată însă drept în fundul desagilor mei... Sărmanii mei desagi!... ei înşişi erau flămînzi şi costelivi, ei înşişi aveau coapsele deşelate şi pîntecele lipit de spate... Trecuseră frumoasele lor zile de îmbelşugată rotunjime, după cum trecute erau şi pentru mine frumoasele zile de la... Aranjuez; iar cînd mă abătui din potecă sub o umbră mai deasă şi-i luai din spatele Pisicuţei, mi se păru că vor să zboare în sus cu mine cu tot, în loc de a cumpăni spre pămînt... atîta erau de uşori... Îi pusei totuşi cu de-a sila jos şi scotocii cu deamănuntul prin fundurile lor... pustiu, sărăcie şi nimic! Şi totuşi, de cîte ori o ceapă, un căţel de usturoi şi o coajă preistorică de pîine nu ţi-ar înlesni nălucirea de o clipă a unui ospăţ vitellian! De cîte ori două-trei măsline zbîrcite n-ar trage mai mult, în cumpăna flămîndei disperări, decît ochii negri, umezi şi voluptoşi ai celei mai molatice hetaire!... Şi degetele mele, cuprinse de frigurile foamei, scotoceau tremurînd [I, 221] fundurile adînci ale desagilor şi, în închipuirea lor hămesită şi oarbă, luau opincile scorojite drept nişte imense coji de pîine uscată, ghemul de tîrsîne drept o ceapă cît un cap de motan, iar pieptenii mei drept cine ştie ce şuşăniţi de străveche pastramă rămasă de pe vremuri şi scăpată, ca prin minune, de furia flămîndă a dinţilor mei... Şi cînd mă gîndeam eu că întru nimic nu eram mai prejos decît toţi eroii tuturor odiseelor homerice, şi cînd mă gîndeam eu că vicleanul fecior al lui Laerte înghiţise, în pribegia lui fatală, atîtea spate de boi graşi sau de berbeci cu lîna de argint... ei bine, mă simţeam nedreptăţit... Cel puţin de mi-ar fi ieşit un urs înainte!... l-aş fi mîncat tot, de la vîrful unghiilor pînă la ascuţişul urechilor... sau, de m-ar fi mîncat el pe mine, ei bine, tot eu m-aş fi ţinut cel sătul!... atîta eram de flămînd! Şi, în fundul desagilor mei, nimica, sărăcie şi pustiu... Rămăsei abătut, şi toată putinţa mea de cugetare se scoborî din cap în pîntece... Ce să faci? Să te apuci, ca Moartea, de ros smicele tinere de pe lîngă rădăcina copacilor bătrîni? Să te înşiri la rînd cu Pisicuţa şi, lăsîndu-ţi gura apă, să ronţăieşti cu deliciu firele roşietice şi rare de chir sălbatic? Să mănînci?... Da ce să mănînci?... De-ar fi fost, cel puţin, aşternută pădurea pe jos cu jir în loc de cucuruzi de brad, calea-valea... Dar aşa?... Şi, în străşnicia deznădăjduitei mele stări, mă apucă un rîs nebun... Ce ţi-i şi cu amintirile cîteodată!...
   Nu mai ştiu cu cîţi ani înainte, dar, în tot cazul, cam demult, fusesem pe coclauri cu un mare naturalist, mititel şi iute ca un titirez şi vînjos ca o vargă de oţel; el, după buruieni atingătoare de flora Moldovei în general, şi a Ceahlăului îndeosebi, eu, de teleleu-Tănase; iar, ca apendice, cu cordele şi zurgălăi, dna naturalistă, însoţită de micul şi nedespărţitul său Bijucă, alb şi flocos şi cu botişorul dumisale totdeauna rece, trandafiriu şi umed.
   [I, 222] Plecasem din zori, cu sloboda, cu gînd să ne întoarcem, pe la prînz, iarăşi la gazda noastră de pe schit, la Sălăgeanu, vestitul învăţător al muntelui, pe acele vremuri... Trecuse prînzul de mult şi soarele, care n-avea de făcut nici o erborizaţie pe plaiurile cereşti, păşise dincolo de amiază şi-şi căuta liniştit de drumul său înspre apus...
   — Bine, Alexandre, întreba, din cînd în cînd, dna naturalistă cu glas ridicat şi ascuţit, bine, dragă, da n-o să mai sfîrşeşti odată cu buruienile tale? Uite, e tîrziu şi Bijucă nu mai poate de foame, mititelul; o să trebuiască să-l duc în braţe pînă devale; nici nu mai poate merge, sărăcuţul! Bijou, mon pauvre petit, viens ici!...
   Şi Bijucă, care se trezise de mic tot între lume subţire şi aleasă şi care nu ştia prin urmare decît franţuzeşte, îşi lăsa de multe ori trebile sale şi, în sunet de zurgălăi şi în tremurături de cordele roşii, alerga mărunt, cu lăbuţe albe şi mici, la chemarea duioasă a stăpînei sale; iar limba lui îi atîrna afară din bot, ca o molatică şi tremurătoare foaie de trandafir bătută de vînt...
   Şi Alexandre, care n-auzea sau se făcea că nu aude, mic şi subţire cum era, şi cu picioare subţiri de oţel, pe jumătate acoperit de sarcina imensă a herbariului său de hîrtie sugătoare, zbura din buruiană în buruiană, se pleca din cînd în cînd, smulgea cîte una, se ridica, o privea, o mirosea, o studia o clipă şi sau o arunca cît colo ca netrebuincioasă, sau o aşeza la rînd, cu îngrijire şi sfinţenie, ca pe o comoară nepreţuită, între doctele foi late şi lungi ale pîntecosului său herbarium de hîrtie sugătoare!
   — Bine, Alexandre, da n-auzi? Şi Alexandre n-auzea.
   — Iaca, domnule, îmi zicea de multe ori doamna naturalistă. Iaca, aşa-mi face în fiecare vară; mă ia cu dînsul pe coclauri şi mă poartă prin toate prăpăstiile după buruieni... Of! Doamne!... Cînd ai şti!
   [I, 223] Şi, în acest "of Doamne!", nerăbdător şi nervos, şi, mai ales, în acest "cînd ai şti", urmat de o trăgănată şi oarecum confidenţială şi dureroasă reticenţă, un tălmăcitor de gînduri omeneşti ar fi putut citi întreaga istorie a unui suflet dezgustat...
   — Dă, cuconiţă dragă, îi răspundeam eu cu glas mîngîietor, rece şi părintesc; dă, mata ai putea, mai la urmă, să laşi prea bine pe domnul doctor să plece singur în escursiunile sale ştiinţifice; d-sa, pe cît se vede, e un alpinist fără pereche; şi o constituţie gingaşă şi puţin rezistentă, cum e cea femeiască, nu poate răspunde la "tururile de forţă" cu care domnul doctor se pare obişnuit. Nu vezi mata cu cîtă uşurinţă suie şi scoboară? parcă-i un titirez de oţel. Eu îl admir şi, oricît de deprins mă simt şi eu cu asemenea lucruri, m-aş lăsa totuşi bătut, fără luptă şi pe toată linia, de domnul doctor. Mă mir că mata ai curajul să-l urmezi; eu, unul, drept să vă spun...
   — O! Domnule, domnule! zise ea, întrerupîndu-mă, da crezi dumneata că vrea să plece singur? zice că-i e urît fără mine; şi... uite, mă ia aşa, pe toate coclaurile, fără să vreau.
   — Şi eu cred, cuconiţă dragă, că — dacă lucrul stă aşa — apoi doctorul are deplină dreptate.
   — Deplină dreptate?... Şi de ce, mă rog?... zise ea cu un glas subţire şi prefăcut de ascendentă mirare interogativă.
   — Pentru cuvîntul foarte simplu că s-ar simţi nemulţumit fără tovărăşia dumneavoastră de fiece minut; sunt şi lucruri pe care mata nu le înţelegi sau nu ştii cel puţin să le apreciezi îndestul.
   — Lucrurile, scumpul meu domn, se înţeleg şi se apreciază după valoarea şi după plăcerea ce-ţi pricinuiesc, zise ea, scuturînd cu capătul ascuţit al umbrelei ceva imaginar de pe vîrful fin şi lustruit al unuia din pantofii săi mici ca de copil.
   [I, 224] — Tocmai, tocmai! şi ar fi prilej, prin urmare, ca mata să te simţi foarte măgulită, dacă nu şi chiar foarte fericită.
   — Merci bien!... J'en ai assez de ces chozes-la. — Si tôt?... Şi ca şi cum ar fi lunecat înadins pe lîngă punctul meu de întrebare, se plecă în mod foarte firesc, şi, cu o măiastră uşurinţă, rupse un mare şi frumos fir de romaniţă albă ce tocmai se întîmplase răzleţ în calea ei.
   — Sunt aşa de frumoase florile de munte, zise ea scoţînd un bold — ea ştie de unde — şi prinzîndu-şi floarea pe sîn cu degete subţiri, uşoare şi îndemînatice.
   O privii zîmbind, fără să-i răspund.
   — Nu-i aşa? întrebă ea cu glas mlădios şi stăruitor.
   — Frumuseţea, cuconiţă dragă, e lucru cu totul relativ... şi dacă florile, cochete şi gingaşe cum sunt ele, şi-ar înţelege adevărata lor menire, ar trebui să-şi aleagă drept patrie un alt loc, iar nu pămîntul rece şi umbra posomorîtă şi umedă a pădurilor.
   — Cred că ele fac aceasta pentru ca să trăiască mai mult.
   — Preţuieşte mai mult o clipă de strălucire decît o eternitate de întuneric... Dar bietele flori nu ştiu aceasta...
   — Da Alexandre?... Alexandre?... zise ea uitîndu-se în toate părţile cu un fel de spaimă prefăcută, oare ce s-a făcut? N-ai băgat de seamă încotro să fi apucat?
   — Nu; dar, în tot cazul, cred că la deal. Începurăm a urca.
   — Dă-mi voie, te rog, să mă sprijin de dumneata, zise ea apucîndu-mi braţul; nu mai pot; am presimţirea c-o să-mi sfîrşesc zilele în vreo prăpastie din pricina buruienilor lui Alexandre.
   — Aceasta ar fi o idilă pe cît de ştiinţifică, pe atît şi de funebră, dragă cuconiţă, dar totuşi o idilă; ş-apoi... cînd e în cer atîta lumină, pe pămînt atîta umbră, atîta linişte pretutindeni şi...
   [I, 225] — Bijou! Ah, petit méchant! viens ici!... Trebuie să ştii, domnule, că Bijucă al meu e un nesuferit; uite cum rămîne veşnic în urmă şi mă lasă singură...
   Şi Bijucă, în sunet de zurgălăi şi în tremurături de cordele roşii, alerga mărunt la deal cu lăbuţe albe şi mici, la chemarea de duioasă mustrare a stăpînei sale; iar limba lui îi atîrna afară din bot ca o molatică şi tremurătoare foaie de trandafir bătută de vînt...
   — Foarte frumos, domnule Bijucă, zisei eu, adresîndu-mă căţelului cînd fu lîngă noi, foarte frumos! Te-ai apucat, hoţule, de făcut pesemne idile cu florile şi cu buruienile, şi-ţi părăseşti stăpîna; dar dacă vine vreun urs ş-o mănîncă, vagabondule, cine să dea socoteală? Ia fă bine, te rog, şi stai de pază mai pe aproape.
   Doamna naturalistă îmi aruncă o privire ironică şi ghiduşă, cum numai femeile ştiu să arunce.
   — Aşa-i că-s grea?... Aşa-i că nu mă mai poţi duce?... zise ea, la un moment dat, atîrnîndu-se mai simţitor de braţul meu.
   — Sunt în lumea aceasta, dragă cuconiţă, şi greutăţi negative, care, adică, în loc să te atîrne spre pămînt, te ridică spre cer; s-ar părea atunci că, întocmai ca zeităţilor antice, ţi-au răsărit aripi la umeri şi că ai putea să străbaţi cu ele văzduhurile spre...
   — Spre Alexandre? nu-i aşa? zise ea, întrerupîndu-mă, spre Alexandre?...
   Şi, ca şi cum ar fi stat să cadă, împiedicîndu-se, îşi împreună degetele amînduror mîinilor şi se atîrnă mai greu de braţul meu în jos.
   Au femeile, cîteodată, nişte fantezii!...
   — Desigur că spre Alexandre! decît vezi mata, cuconiţă dragă, se poate prea uşor să rătăceşti drumul şi, în loc să te poţi ţinea de zborul lui uşor după flori şi buruieni, se poate întîmpla, prea lesne, să te trezeşti, ca Alexandru Machedon, la porţile raiului...
   [I, 226] — Bine... Bine... zise ea, privind nehotărît înainte şi apăsînd pe fiecare vorbă; bine, dar dacă sfîntul Petru, care am auzit că e un bătrîn morocănos şi hursuz, nu-ţi deschide ca să poţi intra înăuntru, aşa-i că tremuri de foame şi de frig la porţile raiului?...
   — O! o!... deloc, dragă cuconiţă; sfărîmi porţile şi intri în rai, rămînînd ca sfîntul Petru să se burzuluiască în urmă cît a pofti...
   — Şi ţi s-a întîmplat de multe ori să sfărîmi porţile raiului şi să înfrunţi mînia prăpăditoare a sfinţilor săi păzitori?...
   — Dacă nu mă înşel, dragă cuconiţă, zisei eu, uitîndu-mă la ea de sus în jos, mata ai aerul de a săpa prea adînc în sufletele omeneşti; aveţi, pe cît se pare, apucături arheologice.
   — Uite, uite! zise ea, întrerupîndu-mă şi strîngîndu-mă speriată de braţ, uite, Alexandre a căzut jos; hai mai iute... i s-a întîmplat ceva...
   Ca la o zvîrlitură de băţ înaintea noastră, doctorul, alăturea cu pîntecosul său herbarium, stătea lungit cu faţa-n jos şi, rezemat pe amîndouă coatele, făcea el ştie ce, foarte grav şi adînc cufundat parcă în ceva de mare însemnătate.
   Ne apropiarăm, fără să ne simtă; iar cînd furăm lîngă el şi ne încredinţarăm cu ce se îndeletnicea, ne bufni pe amîndoi, deodată, şi fără voie, un rîs nebun...
   Nici mai mult, nici mai puţin, doctorul păştea sau, cel puţin, dintr-o rarişte de iarbă sălbatică, ciupea pe alese o anumită buruiană în trei foi mici, rotunde şi de un verde-deschis, cu coada lungă, subţire şi roşiatică şi... o mînca.
   Cînd ne auzi rîzînd la spatele sale, întoarse capul, ne privi foarte serios un moment; apoi, ca şi cum lucrul ar fi fost cu desăvîrşire firesc, îşi urmă înainte şi cu băgare de seamă ştiinţifica sa cină, fără să zică nimic...
   — Alexandre... bine, Alexandre, ce faci? pentru Dumnezeu! o să te otrăveşti... Ce te-ai apucat să mănînci [I, 227] buruieni pe inima goală? începu să strige ca speriată doamna naturalistă.
   — Îmi era sete, Natalie, şi am dat aici peste Oxallis acetosella,le pain du bon Dieu, o plantă de un gust acrişor şi foarte plăcut, care taie setea; uite, gustă şi tu.
   Şi zicînd acestea, îi întinse un mic smoc de Oxallis acetosella,le pain du bon Dieu... 
   Gustă ea, îmi dădu şi mie... Şi, la un moment dat, ne trezirăm pe pîntece, păscînd foarte conştiincios iarba fragedă a pădurilor...
   Iar Bijucă, neclintit şi ţapăn pe lăbuţele sale albe şi mici, sucindu-şi privirea cînd într-o parte, cînd în alta, se uita ţintă la noi şi căuta să-şi dea socoteală cam ce ni se întîmplase... Şi limba lui îi atîrnă afară din bot ca o molatică şi tremurătoare foaie de trandafir bătută de vînt...
   — Află, doctore, ziceam eu păscînd, că de va fi să-mi scriu vreodată amintirile, apoi să ştii că am să te ridic cel puţin la treapta de proroc al evreilor; căci, mai la urmă, nu cred să fi fost întru nimic mai presus minunea marelui jidov, care a adăpat, în chip miraculos, cu apă de stîncă pe turma însetată a poporului lui Dumnezeu, decît minunea dumitale cu Oxallis acetosella. Şi mare lucru să nu se fi încheiat, mai la urmă, dumnezeiasca putere a divinului Moise în descoperirea prin pustiile Arabiei a vreunei buruieni de soiul acetosellei dumitale... Mă rog, n-ai putea să-mi spui dumneata dacă în ţara fericită a miresmelor se găseşte măcrişul iepurelui... id est, Oxallis acetosella? Căci, drept să-ţi spun, în Pentateuc, pe care l-am citit din scoarţă în scoarţă, n-am găsit amintindu-se nimic despre aşa ceva.
   — Fiecare climă cu flora ei, răspunse el scurt şi sentenţios, urmărindu-şi netulburat păscutul său. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
   Era de mult de-atunci, dar în oglinda închipuirii se păstrează vii şi neşterse unele amintiri ale trecutului; iată [I, 228] pentru ce, în străşnicia deznădăjduită a stării mele de faţă, rîdeam singur ca un nebun...
   Totuşi de la o vreme se sfîrşi cu rîsul şi ochii mei rătăciţi căutau în jos spre iarbă... Parcă era un făcut: multe din buruienile ale căror nume sucite îmi rămăseseră în minte de la doctor se înfăţişau privirilor mele; numai Oxallis acetosella părea că-şi pusese pe cap chitia dracului...
   Ce-mi folosea mie, de pildă, că Geum montanum îmi aţinea calea cu florile sale galbene şi mari? Ce mă încălzea pe mine că Potentilla aurea îşi răsfăţa sub ochii mei florile sale portocalii?... În zadar Campanula abietina se uita la mine cu ochi albaştri şi limpezi; în zadar Cortusa matthioli scînteia roş în calea mea... Şi dacă Impatiens noli tangere îmi păienjenea drumul cu trunchiul său zvelt şi răsfirat, apoi nu făcea aceasta decît ca să-şi bată joc de mine — pentru ca, adică, să-mi arunce în nas toate seminţele sale, de îndată ce m-aş fi atins de una măcar din păstările ei!... Hedysarum alpinum şi Dryasoctopetala aveau aerul să-mi dea de veste că mă aflu pe piscuri de munţi vecine cu cerul; iar Aconitum napellus şi Aconitum moldavicum, cu ochi albaştri închişi, întindeau posomorîţi parcă spre mine potirul lor cu venin; numai Papaver alpinum, cu faţa lui albă şi oftigoasă, mă îndemna să mă culc şi să dorm, avînd aerul de a căuta să mă încredinţeze că somnul ţine de foame...
   Şi de-aş fi fost măcar cine ştie ce mare filozof grecesc! Aş fi mîncat, fără multă vorbă, cucută sau ceapa ciorii şi, scurt, aş fi păşit fie ad inferos, fie la nemurire; m-aş fi mulţumit chiar cu smerita glorie a lui Pythagoras, care mînca bob şi născocea table de socoteli... dar aşa!!... Eu, simplu muritor din timpul meu!... Cel mult dacă Atropa belladonna, aliter mătrăguna, îşi mai deschidea, cu dragoste, în calea mea, braţele sale albe de femeie vicleană...
   Şi cînd mă gîndeam eu că, tot împreună cu marele, dar micul şi vînjosul meu naturalist, şi tot cu plăpînda şi [I, 229] eterica sa jumătate, şi tot cu Bijucă cel mic, flocos şi alb, sub privirile iscoditoare ale lunii pline, ce-şi cumpănea, în miez de noapte, mersu-i înalt deasupra văcăriei Mînăstirii Neamţului, mîncasem, în lipsă de pîine, şi cu o foame pantagruelică, sardele de cutie cu mămăligă caldă! Şi cînd, mai ales, îmi aminteam că, mai pe urmă cu cîţiva ani, doamna naturalistă, din fundul unui molatic fotoliu de Bucureşti, mă încredinţa că niciodată nu ospătase mai cu deliciu decît atunci!...
   — Ş-apoi, ce odihnă sfîntă! adăugam eu cuprins de melancolia părerilor de rău, ce dulce dormeam noi cu toţii, înmormîntaţi într-o moale şi îmbălsămată căpiţă de fîn răsfirată ca saltea, sub privirile mîngîioase ale stelelor!! Cu ce farmec negrăit eram legănaţi de simfoniile tăcerii adînci, întrerupte în răstimpuri de ţîrîitul depărtat al greierilor de noapte!!... Şi era aşa de frig... şi era aşa de cald!...
   — Desigur... desigur... observa ea rar şi gînditor, cu privirile pierdute parcă în depărtările altor lumi, desigur că trecutul e un frumos apus de soare... şi cînd te gîndeşti că, de nicăieri, o altă rază de lumină nu va mai veni să dea strălucire norilor posomorîţi ai vieţii!...
   Şi, întrerupîndu-se, ridica spre podele ochii ei adînci şi umezi...
   — De ce? o întrebam eu cu glas mişcat şi cu privirile pierdute în lumea privirilor ei, de ce am jeli numai soarele ce apune şi n-am nădăjdui şi în soarele ce va să răsară?... Oare, dacă o frunză se scutură, o altă frunză mai plină de viaţă nu răsare la loc? Şi dacă o floare se vestejeşte, oare altă floare nu reînvie mult mai strălucitoare în primăvară?...
   Întorcea molatic capul spre mine şi mă privea cu zîmbet amar.
   — Crezi încă în primăveri şi în răsărituri de soare, în frunze care renasc şi în flori care reînfloresc? Desigur... desigur... eşti un om fericit!
   [I, 230] — Cred, cel puţin, că, în putrejunea din care suntem alcătuiţi, este şi ceva etern...
   — Şi acel ceva? ...Îi sărutam mîna şi plecam. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
   Ei bine, cînd mă gîndeam la toate acestea, mă apuca ameţeala; şi mă uitam, în toate părţile, pe jos, după Oxallis acetosella, le pain du bon Dieu; sau, cum s-ar zice, după măcrişul iepurelui; dar măcrişul iepurelui îşi pusese pe cap chitia dracului.
   Mă hotărîi să-mi fur căciula ca ţiganul. Aşezai şaua la rădăcina unui brad, aşternui mantaua, mă lungii cu faţa-n sus şi mă hotărîi să-mi închipui că nu mi-e foame... Ţiai găsit! Avea Pisicuţa un aşa talent la ronţăit iarba şi la ucis între dinţi vîrfurile tinere şi fragede ale crengilor, încît îţi lăsa gura apă.
   Deodată, Pisicuţa se opri din păscut şi, cu un smoc de iarbă înflorită ce-i atîrna afară din bot, se uită ţintă şi speriată, oarecum, la deal...
   "Vreo dihanie!..." îmi fulgeră mie prin minte. Şi punînd mîna pe revolver, mă sculai iute şi drept în picioare. Un călugăr scobora încet, pe potecă la vale, cu o mare şi umflată traistă la şold.
   "Mîntuirea ta prin tine, Israele" cugetai eu întorcînd cam pe dos versetul biblic, ceea ce, potrivit împrejurării, însemna că mîntuirea mea stătea în traista umflată de la şoldul călugărului.
   — Blagosloveşte, părinţele, şi cale bună, zisei eu, cînd călugărul fu în dreptul meu.
   — Mulţumim d-voastră, domnule, mulţumim d-voastră, Domnul!...
   Şi îndreptîndu-şi spre mine faţa-i palidă şi slabă, mă privi smerit şi sfios, strîngîndu-şi îngrijit, cu degete aspre, noduroase şi tremurătoare, rasa la piept.
   [I, 231] — Îi fi ostenit, părinţele; vii de departe? Ia mai şezi colea oleacă, de te hodineşte.
   Şi-i arătai spre locul unde şezusem eu lungit cu capul pe şa.
   — Mulţumim d-voastră, domnule, mulţumim d-voastră, îngînă el pe o notă oarecare din pisaltichie, răsfirîndu-şi pe piept degetele ruginite ale stîngii sale, iar cu dreapta netezindu-şi sfios şi smerit de sus în jos barba-i sură şi încîlcită; dar ne-am grăbi, că suntem cam de departe, încheie el, înclinîndu-se cu oarecare evlavie înaintea mea.
   — Da ia şezi; c-un ceas mai devreme ori c-un ceas mai tîrziu, n-o să fie mare treabă; şezi!
   Mă pusei jos, se puse şi călugărul.
   — Vii de departe?
   — Tocmai din fundul Ciungului, domnule.
   — Eşti de pe la vreun schit din apropiere, nu-i aşa?
   — Tocmai de la Nichit, domnule.
   — Da ce? Nichitul e aşa de departe de aici?
   — Apoi tot a mai fi cale ca de-o jumătate de zi.
   — Şi după ce-ai fost sf.-ta tocmai prin fundul Ciungului?
   — Apoi după oleacă de bureţi; ia mai uscăm şi noi pentru iarnă, că, dă, cu de-aiste ne mai ţinem şi noi viaţa.
   — Ş-apoi tocmai prin fundul Ciungului după bureţi?
   — Apoi nu sunt mai pe-aproape, că-i culeg ţigancele, de-i duc la tîrg.
   Şi umblam cu vorba împrejurul trăistii călugărului, cum umbla vulpea împrejurul gărăfii cu mîncare a cocostîrcului.
   — Da nu mi-i vinde şi mie vreo cîţiva dintr-înşii, dragă părinţele?...
   — Da, mă rog, poftiţi, iaca; se grăbi să zică călugărul, scoţînd traista din gît şi punîndu-mi-o dinainte; [I, 232] iaca, luaţi cît vă trebuie, că eu mă pot duce să-mi mai culeg alţii şi în altă zi.
   Şi faţa călugărului se însenină de bucurie la ideea că poate îşi răscumpărase pielea cu preţul a cîţiva bureţi.
   Ce bureţi!... erau nişte hribi arămii, fragezi şi mici, de-ţi venea să-i mănînci de cruzi.
   — Apoi, dacă-i aşa vorba, părinţele, ia să facem noi colea un foc ca acela şi să-i tragem o faţă de mîncare, să se ducă vestea. Trebuie să ştii, dragă părinţele, că-s rupt de foame; vin şi eu cam de departe ş-am rătăcit pe meleagurile aistea ale sf.-tale; de-aseară n-am pus nimic în gură.
   Şi în toată această păcătoasă şi nevoiaşă stare de lucruri, nota epică nu lipsea...
   Astfel, cînd iscusitul meu călugăr, cu un amînar de oţel în formă de scoabă veche, prinse a scoate din vinele mute şi negre ale unei cremene reci un izvor de scîntei luminoase şi cînd, mai ales, din frunzele uscate şi îngrămădite peste iasca aprinsă, începu să se ridice în sus fumul negru şi înăduşit, mi se păru că stă în faţa mea Achates, cel mai mare meşter al vechimii în scăpărat cu amînarul şi cel mai iute şi îndemînatic alcătuitor de focuri din vreascuri şi din frunze uscate al vremurilor de demult... Şi cît pe ce să zbor pe aripile nărăvitei mele închipuiri, spre clasice pustiuri arzătoare şi gălbii şi cît pe ce să înfiripez, din stîncile împrejmuitoare mie, o lume de monştri aeroceraunici, care, din fundul negru al umbrei pădurilor, m-ar fi privit cu ochi încruntaţi şi ar fi rînjit fioros la mine cu gingini vinete şi goale!...
   Şi vreascurile n-apucaseră încă să se prefacă în jăratic şi hribii nu fuseseră puşi încă pe rug, şi eu mai că suflasem în gînd aproape toate ciupercile din traista călugărului...
   Şi de cumva, pe lîngă şoaptele tainice şi înalte ale vîntului cu frunzele, pe lîngă murmurul etern al apelor străvezii [I, 233] cu pietrele peste care curg şi trec în calea lor fatală, pe lîngă orchestraţia aeriană şi plină de farmec, pe care o alcătuiesc, în miezul înflăcărat al zilei, muzicanţii înaripaţi şi fără de număr ai lui D-zeu, pe lîngă atîtea melodii ale văzduhului, izvorîte de pretutindeni din nevăzute harfe eoliene, mai adaugi şi "hangul" unison, pe care-l ţine, cu glas înalt de trişcă crăpată, sfîrîitul hribilor pe cărbuni, apoi vă pot încredinţa că muzică mai serafimică n-aţi auzit!... Şi eu cred că, dacă simfoniştii clasici ai vremurilor noastre n-au atins încă nici unul culmea meşteşugului lor, apoi aceasta nu se datoreşte decît împrejurării că nici unul din ei n-a mîncat ciuperci fripte la umbra pădurilor!
   Şi hribii, aşezaţi pe spate şi cu pîntecele-n sus, sfîrîiau pe cărbuni, iar măruntul meu călugăr îi presura pe piept cu sare şi piper şi punea în această îndeletnicire atîta măsură şi chibzuială şi, fără să-şi dea seama, aşa îşi ţuguia buzele pe linia întinsă a celor două degete, cu care-i presura, încît ai fi zis că vrea să-i sărute pe toţi, de rînd. Din cînd în cînd, cîte un hrib mai puţin răbdător la usturimea focului ridica dintr-un şold, pocnea şi, aşezîndu-se iarăşi pe cărbuni, sfîrîia înainte.
   — Gata friptura, părinţele? întrebam eu de departe, cum stăteam lungit cu faţa-n sus, cu capul pe şa în loc de căpătîi şi cu degetele amînduror mîinilor încleştate la ceafă.
   — Gata, acu, numai să se mai frigă oleacă, c-apoi cade greu la inimă.
   Şi în privegherea diriguitoare şi cu multă băgare de seamă a acestei fripturi anahoretice, nu rareori se întîmpla ca măruntul meu călugăr să-şi tragă iute mîna de pe cîte un hrib ce nu stătea tocmai cuminte pe jăratic, să scuipe pripit pe cele două degete diriguitoare şi să-şi scuture în aer mîna de ele, ca şi cum ar fi voit să le arunce cît colo, spre a ostoi, cu chipul acesta, usturimea muşcăturii arzătoare a [I, 234] vreunui cărbune mai îndrăzneţ. Ba, de multe ori, îşi aplica singur un fel de autoflagelaţiune, pe partea corpului care-i cădea mai la îndemînă.
   — Ia seama, părinţele, ia seama, strigam eu de departe, ori de cîte ori se frigea călugărul; ia seamă să nu mîncăm degete fripte în loc de hribi; azi e sfînta vineri şi ar fi păcat, măcar că degetele de călugăr trebuie să fie de post...
   — Nu te teme, domnule, nu te teme; suntem noi deprinşi cu de-aistea... Şi scuipa călugărul, de parcă descînta de deochi tuturor stihiilor de la cele patru vînturi...
   Dar în sfîrşit friptura fu gata. Şi dacă soarele, ce sta să cumpănească dincolo de amiază, ar fi putut, din înălţime, să străbată cu privirea prin desişul întunecos al bolţii de umbră ce ne ocrotea de pretutindeni, apoi ar fi văzut întinsă pe rariştea de iarbă înflorită a pămîntului năframa albăneagră-vînătă a călugărului, soră mai mică în lungime, dar mai mare în curăţenie, cu imensul meu prosop; iar pe ea tăbărîţi la întîmplare hribii fripţi, întocmai cum ar tăbărî o turmă de oi obosite, în popas de odihnă, pe drumul gălbiu şi plin de colb; şi, după cum de lîna oilor se acaţă, în treacăt, curnuţii şi scaii pîrloagelor, tot aşa se acăţaseră cărbunii stinşi ai focului de spatele hribilor mei; şi dacă ceea ce albea pe la subţiorile scorojite ale fiecărui hrib nu era tocmai sare nemistuită, apoi era, cel puţin, cenuşă nescuturată, lucru care totuşi nu împiedica pe măruntul meu călugăr de a-şi da ifose profesionale de Moschion sau de Labdacus.
   Oricum, eu mă dădusem pe lîngă năframa cu hribi, îmi însemnasem cele patru puncte cardinale ale persoanei mele cu o largă şi smerită cruce potrivită împrejurării, îmi luasem pălăria de pe cap şi, scuturînd, pe cît era cu putinţă, de cărbuni şi de cenuşă cîte un hrib, îi făceam vînt în pustiul întunecos şi flămînd al gurii mele.
   [I, 235] Şi poate că, în scurt, aş fi ajuns cu înghiţitul la capătul celălalt al năfrămii, dacă nu mă oprea la timp măruntul meu călugăr.
   — Da-ţi mai avea oleacă de răbdare, domnule, zise el, mînînd înspre dînsul, cu un băţ pîrlit la capăt, cel de pe urmă hrib ce mai rămăsese răzleţ printre cărbuni, poate-om găsi şi vreo fărîmătură de pîine.
   Şi cu vîrful pîrlit al băţului, făcu hribului vînt pe năframă. De la sine se înţelege că pusei strună flămîndei şi prăpăditoarei mele porniri.
   Iute şi harnic, după cum era şi de mărunt, scotoci uscăţivul meu călugăr, printre hribii rămaşi în traistă şi scoase la iveală o pîine oacheşă, destul de mare, cu gingini zdrenţuroase de amîndouă părţile şi începută la un capăt; iar cînd dădui să rup din ea, înţelesei că şi o pîine poate avea odiseea şi nefericirile sale; fire de lînă sure şi lungi, luate în hiolă din ţesătura moale a trăistii, stăteau acăţate de colţurile uscate, ţepoase şi ascuţite ale ginginilor pîinii, ca de dinţii unui darac; fărîmături mărunte şi albe de hribi mijeau neclintite de printre adîncurile rupturii aspre a capătului început; iar cînd prinsei a o bate la spate spre a scutura dintr-însa pulberea măruntă şi albă de hribi, o sumedenie de furnici începură a curge de prin toate ascunzătorile pîinii, ca o ploaie neagră şi fină şi a fugi speriate şi nedumerite care încotro... "Si licet exemplis in parvo grandibus uti, Haec facies Trojae, cum caperetur, erat!..." 1
   Aşa de speriaţi şi de nedumeriţi mi-nchipui că trebuie s-o fi împuns de fugă troienii lui Priamus, cînd îi luă Achille cu jărdia de la spate!...
   Sărmanele furnici!... erau şi ele menite să-şi ducă, de acum înainte, pe ţărmuri străine şi depărtate, nemîngîiatul [I, 236] dor de patrie; le era şi lor, se vede, scris să mănînce pîinea amară a pribegiei, şi cine ştie dacă nostalgia după fundurile Ciungului nu era să pună, sub alte apusuri şi sub alte răsărituri de soare, capăt zbuciumatei lor vieţi!!...
   — Da bine, părinţele, zisei eu, bătînd în pîine ca-ntr-o pernă şi sculîndu-mă, de jos, ca să nu mă umple furnicile; bine, te-ai apucat de dus furnici de prăsilă din fundurile Ciungului tocmai în gura Nichitului? Ce? Pe la Nichit n-aveţi furnici?...
   — Da, bată-le pustia, domnule, să le bată, parcă te poţi feri de ele? Se vîră pes'tot locul după mîncare... ia, şi ele, ca toate lighioanele lui D-zeu, unde văd masă-ntinsă, hop şi ele!... Dacă ne este îngăduit a ne folosi în cele mici de exemple măreţe,
   Aceasta este înfăţişarea Troiei, cînd a fost cucerită (Ovidiu). 
   — Ai dreptate, părinţele, ai dreptate! ia să lăsăm noi viii cu viii şi morţii cu morţii şi să ne căutăm mai bine de suflet, zisei eu, aşezîndu-mă într-un cot de-a lungul năfrămii.
   Rupsei pîinea, dădui călugărului, îmi oprii şi mie şi începui a mînca.
   — Da o gură de rachiu nu-ţi pofti? mă întrebă călugărul, vîrînd mîna în sîn şi scoţînd o sticluţă potrivit de mare şi plină pîn' la jumătate cu ceva galben-roş.
   — Şi două, părinţele.
   — Poftim. Şi aşezîndu-se şi el lîngă năframă, mi-ntinse sticla. Era un rachiu dumnezeiesc.
   — Da straşnic rachiu, părinţele, straşnic rachiu! De unde-l cumperi?
   — D-apoi că-l facem noi, domnule, nu-l cumpărăm.
   — Mă rog, zisei eu, mai luînd o-nghiţitură, nu mă poţi învăţa şi pe mine cum se face?
   — Da cum nu, domnule? faci ceai rusesc tare, cum se face ceaiul, şi după ce se răceşte, pui jumătate ceai şi jumătate spirt de cel bun, de vin; pui zahăr, cît vrei să fie de dulce, pui inipere, izmă creaţă, anghelică şi coji de portocală, [I, 237] dacă ai, şi laşi aşa de dospeşte cîteva zile, ş-apoi începi a bea din el.
   Şi, trăgîndu-i şi călugărul un gît, astupă cu îngrijire sticla cu dopul, o vîrî în sîn, îşi luă comănacul din cap şi, punîndu-l alăturea, începu a mînca cu smerenie şi cumpătat, fără grabă, fără pripire, potrivit darului său.
   În cîteva minute, ospăţul nostru de anahoret fu gata.
   — Da de apă ce-om face, părinţele? Hribii au fost cam săraţi şi sărătura face sete.
   — Apoi este pîrîu devale, domnule; mă duc eu acu s-aduc apă numaidecît.
   Şi fără să mai aştepte vreun răspuns din parte-mi, îşi şi puse comănacul pe cap ş-o porni devale, de-a dreptul prin pădure, cu mîinile goale.
   — Ei, părinţele, părinţele! !... dădui eu să strig; aşi! !... călugărul îşi şi mistuise, în desişul depărtat al pădurii, mărunta sa închipuire; iar cînd, de la capătul privirilor mele, se rupse şi se desprinse petecul îngust şi cafeniu al spatelor sale, rămăsei nedumerit.
   "Da-n ce dracu are s-aducă el apă?... în gură?... în pumni?... mă gîndeam eu, rămas în picioare neclintit şi uitîndu-mă ţintă spre desişul încîlcit în care se mistuise năluca măruntă şi mohorîtă a călugărului meu. Nu cumva să-mi fi făcut şotia călugărul naibii? Mai ştii?... Te-i trezi numai că i-a trăsnit prin cap să se tot ducă la Nichit şi pe mine să mă lase aici în cît m-a găsit...
   Ce să faci? Să te iei după dînsul? Să te-apuci de scotocit prin hălăciuga pădurii o pişcătură de călugăr în floarea umbrelor, care şi-ar fi putut tupila, ca o veveriţă, întreaga sa făptură după o cioată sau la încheietura unei crengi?"
   Pisicuţa ridică capul şi se opri din mestecat un smoc de iarbă înflorită, ce-i atîrna pe jumătate afară din bot...
   Cînd îmi îndreptai ochii pe linia de privire a Pisicuţei, zării desprinzîndu-se treptat, de pe fundul de umbră al [I, 238] pădurii, înfăţişarea gheboasă, plecată înainte şi cu capul gol a călugărului meu; iar între mîinile-i întinse ducea parcă ceva, cu mare cumpăneală.
   Îmi ascuţii privirea, dar nu putui deosebi ce ducea călugărul cu atîta sfinţenie şi băgare de seamă.
   Iar cînd fu destul de aproape ca să-l pot vedea, mă încredinţai, spre marea mea nedumerire, că ţinea de o parte şi de alta, între degetele-i noduroase şi răsfirate ale amînduror mîinilor sale, un soi de tingire de tinichea, mai mult lungă decît largă şi plină ochi cu apă...
   — Da tingirea asta, îl întrebai eu cînd fu lîngă mine, de unde o găsişi, părinţele? Că de-aici ai plecat cu mîinile goale?...
   — Da nu-i nici o tingire, domnule.
   — Da cum nu-i tingire? Eu o văd că-i tingire ca toate tingirile; atîta numai că-i de tinichea.
   — Da nu-i nici o tingire, domnule; ia-i comănacul meu; dă, îl mai facem şi noi de tablă cîteodată; că dă! vine vremea fel de fel; poate că ai cîteodată nevoie, prin pădure, ba de-o apă, ba de-o mămăligă, şi, dacă n-ai în ce, rabzi mult şi bine şi de sete, şi de foame...
   — Mare ţi-i minunea ta, Doamne! D-apoi eu nu te-am văzut cu tingirea-n cap, părinţele, eu te-am văzut cu comănac ca toate comănacele.
   — Aşa-i, domnule, da vezi d-ta, i-am scos îmbrăcămintea, că doar nu era s-aduc eu apă cu-mbrăcămintea pe dînsul.
   — Bine, părinţele, da pozna asta n-am mai văzut-o niciodată!!...
   — Nu-i fi văzut-o, domnule, că nu-i fi umblat prin nevoi.
   — Bine, da de ce nu iei sf.-ta în traistă, cînd pleci la pădure, vreun pahar, vreo tingire ca toate tingirile?
   — Da ce să ne mai încărcăm noi cu atîta tarhat, domnule, cînd ne putem sluji cu comănacul şi în loc de tingire, şi în [I, 239] loc de pahar? Suntem bătrîni, domnule, şi nu putem duce în spate atîta jăchilă.
   Logica călugărului îmi închise gura.
   — Binecuvîntează, părinţele, zisei eu, suflînd în cruce peste apă şi ducînd comănacul la gură.
   — Binecuvîntată fie împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sf. Duh, amin!...
   Băui jumătate de comănac.
   — Ei, părinţele, ia să plecăm, că-i tîrziu şi zici că schitul e cam departe.
   — Cam departe, domnule; da mergeţi la schit?
   — Merg, părinţele, încotro văd cu ochii; şi, fiindcă mi te-ai întîmplat sf.-ta în cale, apoi merg şi eu la schit; aş putea să stau acolo cîteva zile?
   — Da cum nu, domnule? Puteţi sta şi mai mult; puteţi sta chiar la mine, dacă vi-i cu voia şi vi-ţi împăca.
   — Da eu mă-mpac cu toată lumea, părinţele, şi cu sf.-ta simt eu c-o să mă-mpac de minune.
   — Apoi bine, domnule; atuncea să plecăm. Călugărul îşi puse năframa-n traistă şi traista la şold, iar eu aruncai şaua pe spatele Pisicuţei şi-o închingai. Nu băgasem de seamă, dar cînd luai pe mînă frîul Pisicuţei şi fu să plec, călugărul stătea gata şi mă aştepta, cu comănac pe cap ca toate comănacele.
   Şi nu mai fu cu putinţă să mi-l închipui, în urmă, pe părintele Ghermănuţă decît cu tingirea-n cap; iată pentru ce, cum scoboram noi la vale, călugărul cu sloboda şi eu cu Pisicuţa de dîrlogi, fără voie, mă bufnea rîsul din cînd în cînd.
   — Rîzi de comănacul meu, domnule, văd eu bine!
   — Cam aşa, părinţele, drept ţi-oi spune. Cum naiba să-ţi vie în minte sf.-tale să faci comănac din tingire şi tingire din comănac! Doar asta nu-i lucru uşor; şi, mă rog, egumenul are la ştiinţă treaba aceasta?
   [I, 240] — D-apoi că egumenul parcă n-are şi el tot aşa; şi parcă ceilalţi vreo nouă, cîţi mai suntem, n-au şi ei, toţi, tot aşa!
   — Bine, dar să faci sf.-ta mămăligă în comănac?!!
   — Ei, domnule, doar mămăliga nu-i lucru spurcat; şi, chiar dac-ar fi, cele sfinte nu se spurcă; ş-apoi, ce ţi-i c-a fi comănacul de tinichea, ce ţi-i c-a fi de hîrtie sclivisită? Îmbrăcămintea-i totul, domnule. Iacă, îmbracă-te d-ta cu rasă şi-ţi pune un comănac în cap, şi să vedem: are să ştie cineva că nu eşti călugăr? Tot aşa şi cu comănacul meu; cine ştie că-i tingire?...
   — Dacă are pe deasupra îmbrăcămintea darului!... Nu-i aşa? zisei eu, întrerupîndu-i cugetarea.
   — D-apoi? Se-nţelege, domnule; îmbrăcămintea-i totul...
   — Şi darul, nimic?
   — Ba a fi el şi darul ceva; da parcă darul se vede? Doar darul îi pentru noi, călugării, nu pentru ochii lumii; pentru ochii lumii, iaca: rasa, comănacul, barba; doar d-ta eşti om învăţat; n-ai auzit de hoţi de codru, care s-au îmbrăcat în straie călugăreşti, şi pînă nu i-o prins, parc-o ştiut cineva că-s hoţi, ori că nu-s călugări?...
   — Doamne, părinte, Doamne! Să te-audă mitropolitul vorbind aşa, ce mai gherlă ţi-ar trînti şi ce mai ascultare ţi-ar rîndui!...
   — D-apoi că D-zeu să mă ierte, domnule... zise călugărul, însoţind această reticenţă de o mare şi parcă izbăvitoare cruce.
   Şi în acest "D-zeu să mă ierte", şi în această reticenţă însoţită de o mare şi parcă izbăvitoare cruce, cineva ar fi putut citi o întreagă pagină din istoria inedită a sfîntului nostru monahism.
   Era, pe vremea aceea, mitropolit fericitul întru pomenire Calinic Niclescu, acel asupra căruia oftigosul călugăr Clement Neculau, profesor de greceşte la Academie, trăsese focuri de revolver; dar fie că nu-l nimerise, fie că [I, 241] gloanţele se turtiseră pe paftalele de aur ale colanului, cu care rangul încingea coapsele măruntului şi slăbănogului cap al bisericii, că nu se alese, din toată această dramă călugărească, decît mitropolitul cu spaima, iar Clement cu închisoarea.
   — Eu aş socoti, domnule, zise călugărul oprindu-se în drum, să tăiem de-a dreptul devale, că schitu-i cam departe şi mă tem c-om înnopta în pădure.
   — Să tăiem, părinţele, pe unde socoţi sfinţia-ta; vorba e să ajungem cu lumină la schit.
   Călugărul coti la stînga prin desişul fără urmă. Şi nu-ţi venea să crezi ochilor, cînd te uitai la părintele Ghermănuţă, cu cîtă îndemînare şerpuia prin desişul încîlcit al pădurii, cu cîtă nesilită uşurinţă urca şi scobora... lăsat pe spate la vale, plecat înainte la deal, părintele Ghermănuţă îşi păstra netulburat centru-i de greutate înlăuntrul bazei sale; şi ai fi zis că, în calea lui, suişurile se scoborau şi scoborîşurile se suiau, spre a-i face drumul pînză... Şi de n-ai fi stat cu privirile înfipte în spatele lui înguste şi cafenii, mărunt, subţire şi în floarea umbrelor cum era, s-ar fi topit părintele Ghermănuţă şi s-ar fi mistuit în zarea încîlcită a crengilor, după cum, în văzduhurile amurgului, se mistuie şi se topesc unele vedenii de o clipă, întrupate de închipuirea cuprinsă de fiorii pustii ai singurătăţii... Avea părintele Ghermănuţă ceva din firea şopîrlei, pe care acum o vezi, acum n-o vezi, şi ia-i urma, dacă poţi, cînd vrei să-i pui băţul pe coadă... Şi eu cred că pădurile au suflet şi, în sufletul lor, dragoste de mamă pentru toate vietăţile ce se adăpostesc la umbra ocrotitoare a sînului lor; şi fiindcă părintele Ghermănuţă păşise demult spre starea de vietate a pădurilor, apoi şi pădurea cu brazii săi uriaşi, cu vînăta încremenire a stîncilor sale, cu aşternutu-i moale şi ruginiu de foi uscate şi seci, cu neagra şi frageda putrejune a vreascurilor sale, părea cuprinsă de clipa vie [I, 242] a unui fior de ocrotitoare dragoste în calea grăbită şi sub paşii mărunţi ai părintelui Ghermănuţă... Sub mersul său uşor nici vreascurile nu trosneau, şi nici aşternutul moale şi ruginiu de foi uscate şi seci nu foşnea sub lunecarea-i cotigită de şopîrlă mlădioasă; ţesătura deasă a crengilor împînzite păstra totdeauna o spărtură îngustă, prin care părintele Ghermănuţă se strecura ca suveica printre iţe; iar cînd firul subţire şi cafeniu al persoanei sale se alătura pe lîngă grosimea seculară sau luneca prin dreptul înălţimii ameţitoare a vreunui brad încremenit pe temeliile sale, părintele Ghermănuţă se mistuia, pentru o clipă, ca sorbit, ca înghiţit parcă de trunchiul mohorît al uriaşului codrilor... De cîte ori nu-l prăpădeam din ochi şi de cîte ori nu-l vedeam, iarăşi, pe părintele Ghermănuţă înfiripîndu-se în zare, ca izvorît, ca răsărit, ca ieşit parcă la lumină, cu comănac şi cu rasă cu tot, acum de sub scoarţa sură a vreunui fag, acum din trupul ciuntit al vreunei frînturi sau al vreunui crîmpei rămas în picioare, pe urma unui brad răsturnat alăturea de vreme sau de vijelii!...
   — Bine, părinte, da stai mai încet, că-i valea mare şi eu nu pot scoborî aşa de iute cu iapa de dîrlogi...
   Şi biata Pisicuţă, zgîrcindu-şi picioarele de dinapoi, lungindu-şi gîtul după frîu şi înţepenindu-se pe picioarele întinse de dinainte, luneca de multe ori de-a săniuşul pe luciul foilor, ca pe un gheţuş, cînd valea scobora prea repede.
   Părintele Ghermănuţă se oprea un minut, mă aştepta şi iarăşi o pleca la vale... Ai fi zis că se prăpăstuieşte în neştire, ca sorbit de adîncimi, şi te aşteaptă să-l vezi, la fiecare pas, mistuindu-se în umbră ca o vedenie născocită de frigurile închipuirii...
   Cu vai-nevoie mă ţineam de dînsul cît colea. Puţin mai avea soarele pînă ce să scapete dincolo de piscurile depărtate şi neguroase ale munţilor din urma noastră, cînd ieşirăm la limpeziş în valea largă a Nichitului.
   [I, 243] Încălecai, spre a mă putea ţinea mai aproape de părintele Ghermănuţă.
   Cît prindeai cu ochii spre răsărit, între munţi de o parte şi între munţi de alta, pîrîul Nichitului curgea grăbit şi limpede, acum printre fîneţe înflorite, acum printre lunci tinere de mesteacăni, de sălcii sau de arini, acum printre prundişuri întinse şi sterpe de mozaic cu multe feţe; iar razele soarelui ce cădeau pieziş pe crestele fugătoare ale undelor lui îi dădeau înfăţişarea cotigită a unei nesfîrşite cordele late de mătase moale, cu schimbătoare sclipiri de aur...
   Amurgul începuse a se ridica din adîncuri... iar între piscurile înalte ale munţilor, ce se răsfăţau încă în pulberea de lumină roşiatică a celor din urmă raze ale apusului, văile tupilate întunecau priveliştea, ca atîtea pete imense de umbră viorie... Din adîncimi, din înălţimi, din taina pădurilor, din întunericul codrilor, din văzduhuri, de pretutindeni, glasurile prelungi ale serilor de munte se ridicau treptat a linişte şi a odihnă... Şi, încet, încet, se strîngeau toate şi toate adormeau pe rînd; şi tot mai rar se desprindea din depărtări un lătrat de cîine, un sunet de talangă, un glas de bucium... Numai pîrîul, mînat cu grăbire în calea lui fatală de o putere nevăzută, mai însemna, în amorţirea universală, eterna mişcare a vieţii în vinele adormite ale lucrurilor... Departe, foarte departe, la răsăritul din faţa noastră, spre gura largă a văii, sclipea încă ceva în umbra amurgului, ca o stea căzută din ceruri pe pămînt... era cea de pe urmă rază de lumină, ce cădea rătăcită şi pieziş din depărtările apusului pe luciul metalic şi înalt al turnului de la biserica schitului; iar cînd această stea se mistui şi se stinse în umbra pămîntului, o altă stea se aprinse în tăriile cele mai de sus ale cerului... Era luceafărul de seară...
   Un sunet prelung şi jalnic de aramă sunătoare, lovită în răstimpuri deopotrivă de depărtate, înfioră şi făcu să tremure [I, 244] umbrele singuratice ale văzduhului; şi valea largă se umplu, pînă la marginile de deasupra ale munţilor săi, de glasul sfînt al rugăciunii şi al păcii... Era clopotul schitului, care vestea închinătorilor pustiului ceasul slujbei de seară...
   Părintele Ghermănuţă se opri din mers în faţa răsăritului, îşi luă smerit, cu toate cele cinci degete răsfirate ale stîngii sale, comănacul din cap; iar cu cele trei degete iniţiale şi împreunate ale dreptei de trei ori însemnă larg, cu trei cruci evlavioase şi mari, cele patru puncte sacramentale ale trupului său; şi atingînd, după fiecare cruce, pămîntul cu dosul mîinii de închinare, de trei ori se plecă, în chip de mătanie, în faţa atotputernicului şi nevăzutului său D-zeu...
   Şi faţa lui slabă şi veştedă, şi cele două bucle sure şi mari de păr împrăştiat ce-i ţîşneau pe tîmple de sub comănacu-i parcă prea strîmt, şi barba lui căruntă ce se prelingea spre pămînt în lungi şi plîngătoare şuviţe de lînă încîlcită, şi traista cu ciuperci de la şold, şi tingirea-i de tinichea de pe cap învelită cu pîslă, şi întreaga lui făptură măruntă şi cafenie, ca într-o haină, se îmbrăcă, pentru o clipă, într-un fel de tainică lumină... În extazul scurt al unei rugăciuni ce izvora, în şoapte neauzite şi domoale, din buze umilite şi păcătoase, întreg sufletul părintelui Ghermănuţă, ca o flacără uşoară, se înălţa spre treptele tronului Celui Preaînalt... Şi aureola sfinţilor mucenici înfăşură, ca într-un fel de strălucire, făptura lui întreagă...
   Ce mare şi sublim era părintele Ghermănuţă!...
   Ce mic şi netrebnic mă găseam eu faţă de dînsul... Fără voie, îmi descoperii capul şi, în imensitatea deşartă, tăcută şi plină de umbră, ca spre rugăciune plecai fruntea mea în faţa răsăritului...
   Odată cu noaptea sosirăm şi noi la schit. Şi de n-aş fi fost biruit de oboseală, aş fi avut poate destulă vreme să-mi [I, 245] las şi inima, şi sufletul să guste farmecul tainic, cu care liniştea sfîntă învăluie în noapte acest adăpost al rugăciunii şi al păcii, pe care lepădarea de cele lumeşti l-a îngrădit cu prăpăstii fără de fund şi cu codri făr' de lumină... Şi totuşi, de la hotarele dinspre răsărit ale pămîntului adormit, peste adîncurile oarbe ale nopţii, geana lunii înflăcărate trimitea lungi raze de lumină mută şi rece, care se topeau pe luciul aerian al turnului neclintit... Ai fi zis că, în văzduhuri, mîna Celui atotputernic aprinsese o candelă de străjuire pe un mormînt pustiu şi părăsit... De primprejur şi din depărtări nehotărîte, umbre negre se desprindeau din noapte în răstimpuri şi, lunecînd grăbite, se mistuiau pe rînd în uşa luminată şi larg deschisă a bisericii, după cum, în flacăra unei lumini aprinse în întuneric, năvălesc şi se mistuie, orbi, fluturii hipnotizaţi... Din lăuntrul gol, înalt şi sec al bisericii, glasuri, acum prelungi şi tremurătoare, acum trunchiate şi repezi, porneau spre afară şi trezeau văzduhurile tîrzii şi adormite... era ceasul al nouălea, ceasul de seară al sfintei vecernii, care aduna spre rugăciune, în casa Domnului, pe smeriţii şi credincioşii închinători ai pustiului...
   Cînd părintele Ghermănuţă păşi din întuneric în fîşia de lumină ce izvora pe uşa larg deschisă a bisericii, se opri pe loc, îşi întoarse faţa spre catapeteasmă, îşi luă comănacul din cap şi, după toate regulile darului său, de trei ori îşi făcu cruce şi de trei ori se înclină, ca spre mătanie, în faţa icoanelor sfinte, ce păreau că-l văd şi că se uită la el din fundul depărtat al bisericii...
   Descălecai dinaintea chiliei părintelui Ghermănuţă şi, pînă ce să leg, deocamdată, pe Pisicuţa de un stîlp al cerdacului, părintele Ghermănuţă scotoci nu ştiu pe unde, găsi şi scoase cheia de la uşă, descuie şi, cînd fu să intru şi eu înlăuntru, părintele Ghermănuţă, după ce-şi anină într-un cui din tindă traista cu ciuperci, aprinse o lumînare subţire de ceară galbenă, pe care o lipi de marginea ştirbă [I, 246] de deasupra a unui sfeşnic de alamă, tot galben... N-aş putea hotărî cu un singur cuvînt mirosul ce domneşte în orice chilie de călugăr; curat a tămîie nu miroase şi nici curat a piper negru, ba nici chiar curat a dohot; dar, desigur că miroase curat a toate acestea la un loc!... Şi fiindcă părintele Ghermănuţă, cu înseşi slăbănoagele şi muritoarele sale mîini, îşi clădise chilia din dărîmăturile uscate ale pădurilor lui D-zeu, apoi chilia ieşise cam după măsura măruntă a harnicului ei întemeietor; şi dacă intrînd trebuia să pleci capul, apoi aceasta nu însemna altceva decît că părintele Ghermănuţă îi dăduse ca înălţime întinderea făpturii sale înseşi, numai cît cu comănac cu tot; şi dacă erai silit să te aşezi cam lăturiş spre a-ţi strecura grosimea trupului prin îngustimea uşii, apoi aceasta, iarăşi, nu însemna altceva decît că tot părintele Ghermănuţă luase drept măsură lăţimea tot a făpturii sale, numai cît cu mîinile-n şolduri... Drept în faţă, într-un cui, un şirag de mătănii de os cafeniu; deasupra, o icoană în stil rusesc închipuind Maica Domnului în culori, cu copilul Isus în braţe, şi închisă între privazuri late de lemn negru şi lustruit, la care păreau a se fi închinat nenumărate neamuri de muşte băştinaşe, ce văzuseră, pe rînd, lumina vieţii şi întunericul morţii sub acoperămîntul binecuvîntat al părintelui Ghermănuţă. Între cele două fereşti de la stînga, o masă de brad, alb odată, dar mohorît acum de vremuri; şi pe masa pe cît de scurtă, pe atîta şi de îngustă, un mare ceaslov legat în piele neagră, împodobit la mijloc cu o cruce, iar pe margini cu chenaruri de poleială galbenă; în colţul stîng de lîngă uşă, un dulap în canaturi şi frate mai mic cu masa păstra poate, sub încuietoare, lucrurile mai ferite ale părintelui Ghermănuţă; în colţul din fund şi dinspre dreapta, patul cu macat de lăvicer, cuprins deasupra şi întocmai pe măsură de o saltea subţire îmbrăcată cu pistră vărgată cu roş; la căpătîi, un cultuc înfăţat cu cit, ale cărui flori albastre sau [I, 247] roşii de-abia mai mijeau de sub lustrul problematic, pe care vremea sau poate chiar barba şi părul părintelui Ghermănuţă îl aşternuse peste ele; drept perne de perete, însuşi peretele gălbiu şi coşcovit; iar între capătul de la picioarele patului şi între soba ce se tupila, înghemuită, în colţul din dreapta al chiliei, o ladă de Braşov, cu zugrăveli albastre, roşii sau verzi, care îşi avea în regulă actul său de vîrstă scris cu boia albă, din josul lăcăţii pîntecoase şi ruginite, în mari cifre arăbeşti; cel puţin, veleatul 1793 nu putea să însemne altceva decît mitrica de naştere şi de botez a lăzii cu multe zugrăveli a părintelui Ghermănuţă. Pe lada acoperită cu o velinţă, stăteau aşezate şi frumos păturite straiele mai de zile mari ale părintelui Ghermănuţă; iar deasupra, peste straie, străjuia în picioare şi neadormit un comănac nou, îmbrăcat cu şiac cafeniu.
   — Ştii că-mi place grozav chilia sf.-tale, părinţele? zisei eu călugărului, care se plecase pe un genunchi şi umbla să descuie lăcata de la ladă; mare lucru să nu mă fac şi eu călugăr, cînd oi mai îmbătrîni.
   — Să-ţi ajute Dumnezeu, domnule; da... dă, vezi dumneata, are şi călugăria necazurile şi greutăţile ei, şi n-o poate duce oricine cu toate ale ei.
   — Ce necazuri? ce greutăţi, părinte? Să te duci la biserică, să te închini, să te rogi lui Dumnezeu... Alte, ce greutăţi şi necazuri mai poate avea călugăria?
   — Aşa-i, domnule, aşa-i; da... dă, are şi ea necazurile şi greutăţile ei, mai afirmă încă o dată părintele Ghermănuţă, scoţînd din ladă un ogheal aproape nou de buhur roş şi punîndu-l pe capătul despre ladă al patului; că, dă, urmă el, mai scoţînd şi o pernă îmbrăcată tot cu cit înflorit şi punînd-o peste ogheal, şi călugării sunt oameni... Cînd se despart de lume, parcă-şi lasă ei în lume toate păcatele lor, după cuvîntul evanghelistului? Nu, domnule! Mai aduc dintr-însele şi la călugărie. Dă... suntem şi noi [I, 248] oameni, încheie călugărul încuind lăcata şi punînd cheia sub velinţă.
   Puse perna la căpătîi, cultucul mai deoparte, desfăcu şi întinse oghealul pe pat şi aşternutul fu gata.
   — Da cu iapa ce-om face, părinţele?
   — N-aveţi grijă, domnule, regulăm noi toate, acu. Şi ieşind afară, se întoarse peste cîteva minute cu toată jăchila Pisicuţei în braţe şi-o puse jos în tindă, mai deoparte.
   Peste alte cîteva minute, Pisicuţa se găsea frumos şi liniştit încvartirată pentru noapte sub un mic şopron de scînduri, legată de un ţăruş bătut în pămînt şi cu o sarcină zdravănă de iarbă proaspătă dinainte, adusă de părintele Ghermănuţă, el ştie de unde.
   — Da poate va fi şi dumneavoastră foame, zise el, după ce ne întoarserăm din şopron în chilie, dacă-ţi vrea, s-a găsi şi pentru dumneavoastră ceva.
   — Fiindcă sunt în gazdă la sfinţia-ta, părinţele, apoi vreau tot ce vrei şi sfinţia-ta; chiar mîncare dac-ar fi.
   Luă iute ceaslovul de pe masă şi-l rezemă în picioare pe fereastră, descuie tot iute dulapul cel mic în canaturi, şi într-o clipă masa fu gata; cîteva foi late şi rotunde de podbal cu zglăvoace şi boişteni uscaţi pe vatră, cîteva măsline străvechi pe fundul unei farfurii cu margini albastre şi creţe; în fundul unei străchini smălţuite, cîţiva hribi cu untdelemn, oţet şi usturoi; mai deoparte, felii de pere şi de mere uscate la soare, cu cîteva nuci printre ele; nelipsita pîine cu gingini pe amîndouă părţile, dar fără furnicile şi fărmăturile albe de hribi reglementare; iar în mijlocul tuturor şi mai răsărit decît toate, se înălţa, cu oarecare conştiinţă despre însemnătatea sa, şipul cu rachiu.
   — Apoi bine-am găsit, părinţele, noroc şi bucurie să dea Dumnezeu! Binecuvîntează! zisei eu, făcîndu-mi cruce şi punînd la gură sticla cu rachiu.
   [I, 249] Şi pînă ce părintele Ghermănuţă să-şi facă şi el cruce şi să rostească binecuvîntarea cerută de împrejurare, aproape un sfert din sticla cu rachiu se şi mistui sfîrîind în adîncurile bîntuite de secetă ale gîtului meu... Era un rachiu dumnezeiesc!...
   — Să ştii, părinte Ghermănuţă, că hotărît, mă fac călugăr cînd oi mai îmbătrîni, zisei eu cu încredinţare, întinzîndu-i sticla cu rachiu.
   — Dă, domnule, să-ţi ajute Cel-de-Sus, răspunse el, ducînd sticla la gură; da... încheie părintele Ghermănuţă, luînd sticla de la gură şi ştergîndu-şi în două părţi musteţile-i încîlcite cu mîneca cenuşie a antereului său de lăstrică, vezi d-ta, are şi călugăria necazurile şi neajunsurile ei...
   — Eeee!... Apoi asta-i chiar făţărie, părinte Ghermănuţă... Cu asemenea rachiu, cu asemenea zglăvoace şi, mai ales, cu asemenea salată de hribi, ce mai vorbeşti sfinţia-ta de necazuri şi de neajunsuri? Da se vede c-aşa-i făcut omul, să cîrtească totdeauna şi să nu mai fie mulţumit niciodată...
   — Aşa-i, domnule, da vezi d-ta, zglăvoacele trebuie să le prinzi de prin baltă, hribii să-i aduci de la pădure, usturoiul să-l sameni şi celelalte să le cumperi... şi cînd n-ai cu ce?... Ia, vai de capul nostru, cum mai trăim şi noi; chipurile, avem şi noi cîte trei lei, o litră de brînză, o sîngeacă de rachiu şi 25 dramuri de untdelemn la luna şi cîte-o pîine la săptămîna; d-apoi cu atîta ce poate să facă un om?... să moară ori să trăiască?...
   — Au doară nu numai cu pîine va trăi omul, ci şi cu cuvîntul lui Dumnezeu, zice evanghelistul, părinte Ghermănuţă; de ce, prin urmare, n-ar posti un călugăr măcar patruzeci de zile pe lună, după pilda Mîntuitorului şi Dumnezeului nostru Isus Hristos în deşert, fără ca, cu toate acestea, să poată fi ispitit de Satana?
   [I, 250]  Şi fiindcă boiştenii şi zglăvoacele, cu podbal cu tot, erau prea sărate şi-mi făcuseră sete, îmi mai astîmpărai gîtul cu o duşcă de rachiu... Era un rachiu dumnezeiesc!...
   Şi, iarăşi, fiindcă nucile uscate, pe care părintele Ghermănuţă le strica şi le mînca miezul cu o îndemînare de veveriţă, se vede că iarăşi făceau sete, apoi şi părintele Ghermănuţă îi mai trase şi el un gît zdravăn tot de rachiu.
   — Apoi, vezi d-ta, domnule, răspunse el într-un tîrziu, ştergîndu-şi în două părţi musteţile-i încîlcite cu mîneca cenuşie a antereului său de lăstrică, vezi d-ta, pe vremea aceea se făceau minuni, şi sfinţii apostoli şi mucenici le arătau oamenilor calea cea dreaptă, şi oamenii erau buni şi drepţi, nu ca astăzi, zavistnici, pizmătariţi, clevetitori, hrăpăreţi, răi şi cîrtitori...
   — Şi, îl întrerupsei eu, urmărindu-i mai departe reflexiunea sa biblică, se săturau noroadele cu cinci pîini şi doi peşti pe malurile Ghenesaretului, şi tot mai rămîneau douăsprezece coşuri de fărîmături; şi leproşii se lecuiau în scăldătoarea oilor, şi schivnicii se mulţumeau cu lăcustele fripte, pe care le vînau de prin nisipurile arzătoare ale Iordanului, şi păzitoarele de capre de prin văile Chedronului năzuiau la treapta de sfinte muceniţe...
   Şi cine ştie unde s-ar fi oprit avîntul meu biblic, spre lauda sfintelor vremuri, dacă părintele Ghermănuţă, căruia începuse a-i sticli ochii şi a i se înroşi vîrful nasului, nu m-ar fi întrerupt...
   — Că bine mai ştii, domnule, cele bisericeşti; parcă le zici de pe carte.
   — Apoi, de-a puterea-hi, părinţele, sunt şi eu oleacă de dascăl în oraş, zisei eu, mîndru oarecum de treapta la care eu însumi mă înălţam.
   — La care biserică, domnule?
   — La Sfîntul Ioan Domnesc; ştii... la biserica din deal...
   [I, 251] — Ei, ei! ştiu; unde-i şi părintele Ghiţă şi popa David...
   — Da, da! sunt chiar oleacă de cimotie şi cu popa David şi cu părintele Ghiţă.
   — Ce mai preoţi de ispravă, domnule! Parcă-s nişte vlădici, aşa giubele de mătasă blănite cu samur au pe dînşii! !...
   — Ba încă şi ce antereie de cutnie, ca acelea.
   — Ş-apoi se poartă încinşi cu colane de catifea cu paftale de argint suflate cu aur; mă rog, curat nişte vlădici; doar i-am văzut eu.
   Şi-i mai traserăm cîte un gît de rachiu...
   — Da potcapice! Ai văzut ce potcapice au, părinte Ghermănuţă?
   — De castor de cel bun şi cu lustru pe dînsele de strălucesc la soare de parc-ar fi unse... Şi cu cruce amîndoi...
   — Apoi se-nţelege, dacă-s amîndoi stavrofori!...
   — Da barba popii David? Ce mai barbă, domnule! leit sfîntul Neculai...
   Şi părintele Ghermănuţă îi mai trase un gît de rachiu, fără să mă mai poftească şi pe mine şi fără ca, de astă dată, să-şi mai şteargă musteţile în două părţi cu mîneca cenuşie a antereului său de lăstrică.
   — Barba părintelui Ghiţă, urmă el, nu-mi place; îi prea scurtă şi spîrlichetă, ş-apoi rară, de i se vede pielea prin ea; nu-i vorbă că nici nasul popii David nu-mi place, fiindcă-i cîrn; nasul părintelui Ghiţă-i mai frumos... Da nu mai guşti oleacă? zise el, întinzîndu-mi sticla cu rachiu; gustă, dascăle, că doar aista-i rachiu călugăresc, nu bulearcă de care beţi voi pe la tîrg; bea cît vrei, că doar mai am; nu s-o-ncheiet lumea-n sticla asta.
   Pusei sticla la gură şi gustai.
   — Straşnic rachiu, părinţele, straşnic rachiu, zisei eu, dregîndu-mi glasul şi punînd sticla pe masă.
   Şi pentru ca să se încredinţeze de adevărul ziselor mele, mai trase şi el o duşcă; apoi, punînd sticla în zarea [I, 252] lumînării, se uită prin ea lung şi tăcut; apoi, dîndu-i o tiflă:
   — Na!... că nu mai eşti bună de nimic!...
   — Deşertăciunea deşertăciunilor; toate sunt deşertăciune pe lumea asta, părinte Ghermănuţă; da ce ţi-a făcut biata sticlă de-i dai cu tifla?
   — Na! zise el mai dîndu-i o tiflă; păcătoaso şi mangosito! Da aşa te-am învăţat eu să fii? îîî!... pîrlita dracului! din roşie şi frumoasă ce erai, te-ai făcut galbenă şi oftigoasă... ptiu!...
   — D-apoi că doar sfinţia-ta ai oftigit-o; de ce ocărăşti degeaba biata sticlă?
   Şi ieşind iute cu dînsa afară din chilie, îl auzii descuind ceva, încuind ceva, şi iute se întoarse cu ea plină...
   — C-apoi eu i-s doftoru, măi dascăle; ce credea ea, mangosita, c-are să-mi zacă de oftigă pe masă?... Trage-i, dascăle, c-aista-i proaspăt.
   Pusei sticla la gură şi mă prefăcui că-i trag; dar părintele Ghermănuţă îi trase cu toată inima.
   — Da tu, mă dascăle, ce hram ai la biserica lui Sfîntu Ioan Domnesc, din deal, unde-i — îl întrerupse un sughiţ — unde-i... cum îi cheamă? spune, dascăle... cel cu... — alt sughiţ — crucea şi paftalele?...
   — Popa David...
   — Cel — scuipă spre stînga — cu barba spîrlichetă?
   — Da, cel cu barba spîrlichetă...
   — Da — alt sughiţ — cel cu potcap şi cu na... has?...
   — Părintele Ghiţă...
   — Nu, mă da... hascale... cel cu nasul cî... hîrn.
   — Apoi popa Ghiţă, cel cu barba ca sf. Neculai. Sticla cu rachiu începuse a da iar în oftigă...
   — Da tu la ce strană cî... hînţi la Sf. Ioan din deal? Şi cu dreapta-i molatică, greoaie şi fără cumpăneală, arătă, vag şi cam cruciş cu înălţimea nasului său, spre un deal închipuit.
   [I, 253] — D-apoi că doar eu nu-s la strană; eu îs cu lumînările, cu clopotele, cu măturatul bisericii...
   — Da ison ştii tu să ţii, mă... hă?
   — Ei! Aşa, oleacă de ison!... Şi, de unde nici nu mă aşteptam, numai unde nu mi se răstoarnă părintele Ghermănuţă pe speteaza scaunului, unde nu-şi drege glasul şi-şi netezeşte barba, unde nu-şi înfige ochii săi albaştri, mici şi scînteietori, în podele şi unde nu începe:
   — "Dooooaaa-goagoagoa-hoahoa-mneeee-ghee-gheeee-heee..." Da ţine, mă da... hascale, isonu...
   — Năăăăăă...
   — "Strriiii-gaaa-haaa-gaaa-taaaam căăăgăăă-trăăă tiii-ghii-ghii- hii-hiii-neee-gheeee..." Mai sus, da... has-căle...
   — Năăăăăă... şi ţineam isonul mai jos.
   — "Aaaaa-gaaagaaa-haaahaa-uuuu-huuuziiii-măăă-găăă-găgă doaoaoa-goaoa-hoahoa-mneeee-ghee-ghe-he-hehee..." Mai jos isonu, da... hascăle.
   — Năăăăă... Şi ţineam isonul mai sus.
   — "Şiiii-ghiiii măă-hăăhhă miiiiluuu-eeee-ghe-ghe-heheee şteeee-gheee-heeee..."
   — Da straşnic ghers, părinte Ghermănuţă! Halal de organ!... Aşa mai înţeleg şi eu!...
   Un glas ascuţit de oţel atîrnat în sec ţipă scurt, de afară, sub lovitura repede şi fără de veste a unui ciocan metalic...
   — Toacă, părinte Ghermănuţă...
   — Toa... toa-hoaoa-hoacă de polo... po... po looo looo... ploo... hoşniţă! las' să toa... hoace!...
   Voia, adică, părintele Ghermănuţă să spună că toacă de polunoşniţă.
   La răstimpuri, şi deopotrivă de depărtate, acelaşi glas de oţel atîrnat în sec de trei ori ţipă de afară sub lovitura de trei ori repetată a aceluiaşi ciocan...
   [I, 254] O puternică şi nevăzută suflare, venită parcă din depărtări misterioase, trecu pe faţa descompusă a părintelui Ghermănuţă, şi roşaţa vînătă ce-o acoperea se mistui sub vălul palid al unei smerenii ce cuprinse chipul lui întreg; şi, în întreaga lui făptură, o luptă uriaşă ai fi zis că s-a încins între înger şi demon. Dădu să-şi facă cruce şi de-abia izbuti să îngăimeze şi să ţese, cu dreapta-i neputincioasă, pe faţa trupului său, chipul stîlcit al unei cruci...
   Gemu ca un taur... Apoi, pe o gamă fantastică şi cu iuţeala unei grindini metalice, un fel de melodie, alcătuită din notele cele mai de sus ale scării muzicale, începu a izvorî în grupe meşteşugite de ţipete ascuţite, sub loviturile aceluiaşi ciocan pe oţelul atîrnat în sec...
   Părintele Ghermănuţă dădu să se scoale şi rămase pe loc... Capul îi căzu pe piept... ai fi zis că se roagă în gînd...
   Încă trei lovituri obosite, şi glasul de oţel al toacei se stinse în noapte...
   Părintele Ghermănuţă ridică încet capul şi cu ochi stinşi se uită rătăcit în toate părţile... se apucă cu o mînă de speteaza scaunului, cu alta de colţul mesei şi stătu un moment... plănuia ceva... Apoi, fără veste, cu opintire deznădăjduită, se sculă în picioare, răsturnînd scaunul; se cumpăni un minut, sprijinindu-se cu stînga de colţul mesei... apoi îşi făcu vînt şi, cu un pas uriaş, ca pentru dînsul, se repezi spre ladă... s-ar fi sfărîmat de nu-l prindeam în zbor... Făcui ce putui: îl luai în braţe ca pe un copil şi îl culcai pe lada prea lungă pentru el; luai straiele frumos păturite şi le pusei pe dulap, iar sub cap îi vîrîi cultucul cel mic de cit lustruit, şi, în mai puţin decît s-ar spune, lada începu să se cutremure sub horăitul cu multe gorgoane, izvorît din organul puternic al părintelui Ghermănuţă...
   [I, 255] Adîncurile tăcute şi largi ale miezului de noapte se umplură deodată de glasul jalnic şi prelung al clopotului...
   "Vivos voco"...1 
   Şi călugării, ca umbre negre rupte din întuneric, se mistuiau în uşa luminată şi larg deschisă a bisericii...
   "Mortuos plango"2 
   Şi părintele Ghermănuţă dormea dus pe lada de Braşov...
   "Fulgura frango"3 "Pe vii îi chem"... "Pe morţi îi plîng". "Fulgere frîng". 
   Şi horăitul de tunet al părintelui Ghermănuţă era parcă sfărîmat, în răstimpuri, de urletul de aramă al clopotului...
   Ce mic şi netrebnic era părintele Ghermănuţă! !... Nu-i vorbă, că lucru tocmai mare nici eu nu eram! Cînd şi cum, n-aş putea spune, destul că mă trezii culcat în pat, şi vîrît sub oghealul de buhur roş al părintelui Ghermănuţă, cu capul pe perna îmbrăcată cu cit înflorit... Suflasem în lumînare... Adormii.
   Nu ştiu hotărît dacă şi în timpul somnului ţinusem sau nu ison părintelui Ghermănuţă, căci totul trecu in ictu oculi , după cum toate trec, cînd se nimiceşte conştiinţa vieţii reale.
   Mă trezii cu soarele sus şi cu părintele Ghermănuţă nicăieri; iar în locul unde dormise el, pe lada de Braşov, straiele lui mai de zile mari stăteau aşezate şi frumos păturite, avînd deasupra lor, spre străjuire, nelipsitul comănac nou îmbrăcat cu şiac cafeniu.
   Cea întîi vizită pe care o făcui, ieşind din chilie, fu la Pisicuţa sub şopron. Cînd îmi simţi pasul, întoarse capul şi se uită la mine cu toată bunătatea inteligentă a ochilor săi negri şi mari.
   Părintele Ghermănuţă avuse grijă, de mînecate, să-i pună dinainte un alt maldac de iarbă proaspătă şi înflorită.
   [I, 256] Pe o portiţă de dindos, ieşii în grădinile largi ale schitului. Din vale şi pînă-n zare, cît puteai prinde cu ochii, pe înclinarea lină a costişei, copaci roditori de toate soiurile răsăreau de la brîu în sus, din fînaţul înalt şi înflorit; iar frunzişul lor puternic, cu sclipiri de poleială verde-nchisă, se clătina domol în aerul limpede şi larg, sub adierile uşoare şi nevăzute ale unui vînt de răsărit; sub mîngîierile aceloraşi adieri, fînaţul adînc se mlădia în valuri molatice, cu scînteieri de rouă aprinsă în lumină de soare... Glasul sec al ierburilor trezite de vînturi umplea depărtările, şi fluturi rari, albaştri sau galbeni, ca atîţia fulgi de cer sau de lumină, însufleţeau văzduhurile cu zborul lor nestatornic... Într-o clipă.
   Cu greu, dar totuşi urcai, ca înot, prin această mare adîncă de flori, pînă pe sprînceana înaltă şi arcuită a colinei. În fund, departe spre apus, munţii peste care călcasem se desfăşurau pînă dincolo de hotarele ochiului, ca un nemărginit amfiteatru frămîntat parcă de valuri uriaşe, peste a căror întindere viorie răsăritul aruncase un văl străveziu şi fin, ţesut din raze subţiri de soare... Jos, în vale, schitul se tupilă după dese şi înalte pîlcuri de verdeaţă şi, numai prin rariştea frunzişului mişcător, albeaţa curată a chiliilor mai străbătea, sclipind pe furiş, pînă la mine; iar în deşertul cerului, crucea singuratică a turnului bisericii se înălţa neclintită, ca o stea scînteietoare tăiată pe un fund de azur... Spre dreapta, din văile umbroase ale munţilor Tazlăului, cu piscuri pierdute în pulbere de lumină, negurile albe se înălţau spre văzduhuri şi-şi topeau în aer creştetele lor, ca fumul ce s-ar ridica din o jertfă colosală, aprinsă de natură pe altarele sale pentru Atotputernicul său Ziditor!... O fîşie cotigită şi lungă fără sfîrşit de aburi străvezii şi albi însemna, din apus spre răsărit, cursul fără odihnă al Nichitului, şi numai sclipiri scurte şi fugătoare de lumină vie mai vădeau pînă la mine lunecarea lui grăbită şi fatală... Şi peste toată această încremenire strălucită şi [I, 257] imensă, ca peste întîile ape ale Creaţiunii, un singur spirit mai plutea... era spiritul meu... Şi în sînul acestei firi răsărite ca sub puternicul "Fiat" al lui Dumnezeu, o singură inimă mai bătea... era inima mea!... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
   Venisem la schit cu hotărîrea să stau cîteva zile, fără să pun la socoteală firea mea nestatornică şi iubitoare de pribegie... Şi cînd îmi aruncam ochii spre negurile munţilor din miazăzi şi cînd închipuirea mea străbătea în taina lor adîncă şi liniştită, mi se părea că ceva mă soarbe, că întreaga mea fiinţă se subţie, ca suptă de o gură nevăzută, şi că nu rămînea din ea decît ceva sec şi neînsufleţit. Niciodată n-am simţit mai aievea îndoita alcătuire a făpturii mele, decît atunci cînd am privit din depărtare taina ademenitoare a pustiului şi a singurătăţii...
   A doua zi dimineaţă, odată cu zorile, legănat de eterna gebea a Pisicuţei, mă îndreptam spre tăriile neguroase ale munţilor din miazăzi.
   
   [I, 258] Singur
   
   — Domnule, îmi zisese părintele Ghermănuţă la plecare, nu era rău să mai fi zăbovit d-voastră cîteva zile la noi, că-i tocmai la primenitul luminii şi vremea poate să se schimbe; şi de v-a apuca ploaia-n pădure, apoi are să vă fie greu de tot; şi, mai ales, cum nu cunoaşteţi d-voastră drumul, se poate întîmpla să rătăciţi, că potecile se taie şi se-ncrucişează între ele, de nu le mai dai de capăt.
   — Cu-atîta mai bine, părinte Ghermănuţă, îi răspunsesem eu încălecînd, că doar n-am plecat de-acasă cu gîndul să merg pe drum bătut şi nici n-am făcut învoială cu stihiile ca să-şi ieie căciula dinaintea mea; treaba potecilor, să se taie şi să se încrucişeze între ele cît or pofti; şi treaba luminii, să se primenească, dac-o gîdilentre spate.
   — C-apoi drept ţi-oi spune, domnule, că chisnovat om mai eşti. De eram sau nu chisnovat, treaba părintelui Ghermănuţă; iar de nu-mi păsa de încrucişatul potecilor şi de primenitul luminii, aceasta era treaba mea. Şi cum să nu fi fost treaba mea, cînd, mai ales, desagii mei se lecuiseră pe deplin de oftiga de care zăcuseră şi-şi recăpătaseră din nou vechea şi îmbelşugata lor rotunjime... Pentru leafa pe cîteva luni înainte, părintele Ghermănuţă îngrămădise, pe fundul unuia dintr-înşii, foi late de podbal rotund, pe care stăteau aşternute şi mumificate, după cum pe fiecare aici le apucase [I, 249] vremea şi le încremenise fierbinţeala vetrii, popoare întregi de zglăvoace căpăţînoase şi de boişteni cu ochii holbaţi. O legătură cu felii de pere şi de mere zvîntate la soare, mai pîntecoasă decît un egumen, ţinea cumpănă, în celălalt desag, zglăvoacelor şi boiştenilor dimpotrivă; şi, tot pentru cumpăneală, împărţise părintele Ghermănuţă, de o parte şi de alta, ouăle răscoapte de la găinile unui sat întreg; iar golurile dintre calabalîcul meu de tot soiul erau îndeplinite cu nuci guralive, care frecîndu-se între ele, tuşeau în cor şi în cadenţă, bătînd parcă tactul gebelei legănate a Pisicuţei mele. Pisicuţa, de altă parte, nedumerită asupra gălăgiei ce se făcea îndărătul său, întorcea capul din cînd în cînd şi împungea cu botul în desagi, ca şi cum ar fi voit să pună nucile la ascultare; nucile însă, ca şi cum i-ar fi făcut în ciudă, tuşeau mai tare şi ţipau mai ascuţit. Iar de cumva se oprea în loc şi se scutura, voind să arunce cît colo acel bucluc de la spatele sale, nucile ţipau şi mai ascuţit şi făceau o gălăgie infernală; şi astfel Pisicuţa, neputincioasă şi deznădăjduită, după ce stătea un minut pe gînduri, îşi relua, indignată, gebeaua întreruptă, iar nucile, scoborînd glasul, tuşeau în cor şi în cadenţă şi băteau înainte, vesele parcă, tactul gebelei legănate a Pisicuţei mele. Vreo trei pîini cu gingini aspre şi un şip de rachiu călugăresc, cu îngrijire astupat şi pus la loc mai de fereală, alcătuiau, cu îndestulare şi prisosinţă, proviantul de drum al pribegiei mele.
   — Iaca, domnule, mai zise părintele Ghermănuţă, vîrîndu-mi şi o secure în desagi, iaca, poate să aveţi nevoie de tăiat vreun lemn pentru foc ori pentru altăceva... Nu ştii cum vine vremea în pădure; cînd pleci la drum, nu-i rău să te îngrijeşti de toate...
   Bietul părinte Ghermănuţă!... Ar fi fost în stare să-mi dea şi rasa din spate... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp aşa de scurt!...
   [I, 260] — Foarte mulţumesc, părinte Ghermănuţă, foarte mulţumesc, mai rămîi sănătos şi să ne vedem cu bine, zisesem eu, dînd călcîie Pisicuţei.
   — Să mergeţi sănătoşi şi Domnul să vă aibă în paza sa, încheiese părintele Ghermănuţă, închinîndu-se pînă la pămînt şi ridicînd mecaniceşte dreapta spre comănac, ca şi cum ar fi voit să-şi ieie căciula din cap.
   Şi legănat de eterna gebea a Pisicuţei, mă îndreptam, odată cu zorile, spre tăriile dimpotrivă ale munţilor din miazăzi.
   Iar cînd, din depărtare ca de-o bătaie de puşcă, întorsei capul şi mă uitai îndărăt, zării pe părintele Ghermănuţă în poarta schitului, stînd încă neclintit şi uitîndu-se cu jind în urma mea; apoi, cenuşiu şi mărunt cum era, se topi în zarea cenuşie a depărtării...
   Mergeam singur şi tăcut. Respiraţia aburoasă şi nemărginită a nopţii aruncase un linţoliu subţire şi străveziu de neguri albe peste pîrăul care, tremurînd parcă de frig pe pietrele-i reci, luneca cu murmur grăbit şi, ca o îngustă năframă întinsă pe lungul nesfîrşit al văii largi, îşi pierdea cursul în taina depărtată a răsăritului...
   Noianul de lumină trandafirie al zorilor cuprinsese tot cerul din calea soarelui ce se vestea, iar peste adîncurile albastre ale văzduhului, ca nişte iuţi şi trecătoare gînduri amare ce ar fi umbrit în răstimpuri ochiul nemărginit şi limpede al lui Dumnezeu, fulgi singuratici de nouri albi, tiviţi cu lumină pe margini, lunecau molatic şi tăcut pe depărtate şi nesimţite adieri de vînturi... Firea toată părea cuprinsă de o solemnă încremenire şi florile răzleţe care însufleţeau întinderea cu multe feţe a prundişului mort, sfioase şi nemişcate, îşi înclinau spre pămînt fruntea lor strălucită, sub greutatea scînteietoare a bobiţelor de rouă... Ai fi zis că fecioarele îşi plecau cu evlavie spre închinare, în [I, 261] templul sfînt al Naturii, capul lor virginal în faţa Celui-Atotputernic...
   Iar spre tăriile cerului înalt, ca şi atîtea făclii aprinse de făptură în cinstea Ziditorului său, se ridicau, drepte şi neclintite, vîrfurile ascuţite ale brazilor, poleite de întîile raze ale soarelui curat şi rece...
   Şi glasul de pretutindeni al tăcerii sfinte şi netulburate, ca şi o cîntare umilită de laudă, izvorîtă din adîncul inimii neprihănit al firii, se îndrepta, în accente misterioase, către îndurarea fără de hotare a Celui-Preaînalt. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
   Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viaţă omenească şi, rezemat pe cunoştinţele geografice ale Pisicuţei, urcam în pas de voie şi fără grijă suişul cînd mai repede, cînd mai trăgănat al cîte unei poteci, ce-şi furişa şerpuitu-i umbros sub taina netulburată a pădurilor... N-am fost niciodată grozav de tare în ştiinţa gromolnicelor şi nici în a mîinii lui Damaschin; şi putea, prin urmare, lumina să se primenească, fără ştirea mea, oricît ar fi poftit şi, tot fără ştirea mea, să-şi încrunte cerurile sprînceana şi să-şi verse urgia lor asupra capului meu... Ceea ce însă începea să se adeverească erau potecile, care — după spusa părintelui Ghermănuţă — se încrucişau şi se tăiau între ele, de nu le mai dădeai de capăt...
   Şi, deşi în împrejurări grele filozofia nu m-a părăsit, cu alte cuvinte, deşi eram încredinţat că şi potecile, ca orice lucru în lumea asta trebuiau să aibă mai la urmă un capăt şi un sfîrşit, totuşi o nemărginită şi neputincioasă ciudă mă cuprindea cînd vreuna din ele, cu apucăturile ei de femeie vicleană, mă purta după voie şi de nas pînă la hotarele murelor sau ale ciupercilor, ş-apoi deodată, ca şi cum cineva i-ar fi tăiat capul, se curma, îşi dădea sufletul şi murea la marginea vreunui desiş încîlcit şi întunecos al pădurilor...
   [I, 262] Ce să faci în asemenea împrejurări?... Stai nedumerit şi, cel mult, dacă-ţi este îngăduit să doreşti de a te afla şi tu sub pielea biblică a vreunui profet, spre a-ţi fi şi ţie dat să pui soarelui mîna la piept, să-l ţintuieşti în loc pe ceruri şi să-l îndatoreşti de a nu se mişca un pas mai mult, pănă ce nu vei fi găsit o potecă cinstită şi fără viclenie în suflet, care să te scoată cu ziua la vreun limpeziş.
   Astfel mă socotii foarte jignit de părtinirea dreptăţii cereşti, care hărăzeşte darurile atotputerniciei sale numai celor aleşi... Dar, în sfîrşit, ceva trebuia să fac, şi făcui! mă lăsai la pronia întîmplării, un fel de zeitate oarbă, dar care vede mult mai bine decît zeităţile cu ochi şi cu care totdeauna m-am înţeles ca şi cu un vechi şi credincios prieten...
   Mulţumită deci acestei zeităţi prielnice mie, mă trezii peste puţin cu Pisicuţă cu tot în inima unor codri de două ori seculari, de unde orice urmă de potecă aproape dispăruse de sub copitele Pisicuţei...
   Descălecai să odihnesc... Şi de unde mă aşteptam ca fiorii reglementari de groază ai pustiului şi ai singurătăţii să-mi străpungă inima cu un fier aprins, dimpotrivă, o linişte senină, un soi de cerească beatitudine îmi cuprinse fiinţa mea întreagă... O pătură groasă de întuneric greu îmi păru că se desprinde şi că mi se ridică de pe suflet şi de pe inima mea care, uşurată ca de sub lanţurile zgomotoase ale unei grele închisori, începu să bată în voie, cuprinsă de simţiri străine de dînsa pînă atunci... Şi de ce n-ar fi fost aşa? Oare nu scuturasem eu de pe suflet şi de pe inimă grijile cicălitoare şi ridicole ale vieţii de toate zilele? Oare din ochii mei nu se ştersese, ca prin descîntec, priveliştea deşănţată şi vrednică de milă a nemerniciei şi stricăciunii omeneşti? Nu eram eu slobod să cuget, să simt, să rîd, să plîng, să ţip, să mă mişc sau să mă dau de-a tumba în toate chipurile şi după toate îmboldirile nestrunite ale propriei mele firi? Cine avea mai [I, 263] nemăsurată putere decît mine asupra nemărginirii mute şi solemne a singurătăţii şi a pustiului? Mi se părea că firea întreagă, de la ţînţar şi pîn'la urs, datoare era să cinstească în mine pe regele său atotputernic; căci singurul stăpînitor de obîrşie divină eram numai eu în ceasul acela! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
   Încălecai şi începui a urca la deal pe drum aproape fără de urmă... Pisicuţa se opintea din greu şi răsufla des... Deodată se opri, ca trăsnită, din mers şi eu tresării ca deşteptat fără de veste din somn. O stîncă ameţitor de înaltă şi dreaptă ca un perete căzuse parcă năprasnic din cer şi tăiase capul drumului pe care urcam la deal... Iar în timp ce eu mă scărpinam, de ciudă, în creştetul capului şi peste pălărie, Pisicuţa, fiindcă nu se putea scărpina şi ea ca mine, cu copita, apoi cu potcoava şi tot de ciudă scărpina şi ea pămîntul din care pietre mărunte, măcinîndu-se şi ciuruind, curgeau de-a rostogolul la vale.
   Dar, cum nu poţi, cu ciuda şi cu scărpinatul, să îndupleci pe o stîncă făr' de inimă şi făr' de suflet să ţi se dea din drum în lături şi să-ţi deschidă calea mai departe, de aceea şi Pisicuţa şi eu, după o scurtă, dar temeinică chibzuinţă, ne hotărîrăm să lăsăm încolo şi ciudă şi scărpinat şi să aşteptăm cu răbdare voile mai blînde ale întîmplării... Ş-apoi era şi timpul. Soarele mai că păşişe peste răscrucile cerului şi foamea, care se învîrteşte — se vede — în jurul omului, ca şi soarele în jurul pămîntului, sosise şi ea drept răscrucile stomacului meu şi, fără îndoială, că şi drept răscrucile stomacului Pisicuţei...
   N-aveam dinţii Zgripţuroaicei din poveste şi, prin urmare, nu puteam sfredeli stînca răsărită în calea mea, spre a trece mai departe; de aceea hotărîi să mă opresc şi să-mi fac aici zilnicul şi obişnuitul meu popas. Descălecai, dădui jos toată povara din spatele Pisicuţei, îi luai frîul din cap ş-o lăsai slobodă, spre a-şi căuta de suflet, ceea ce, de altmintrelea, [I, 264] mă hotărîi să fac şi eu... Şi, cum mă uitam în toate părţile, ca să fac mai aproape cunoştinţă cu locul hărăzit mie de întîmplare pentru vremelnicul meu popas, mă încredinţai încă o dată că tot înţelepciunea întîmplării cîrmuieşte şi regulează rostul întreg al tuturor lucrurilor...
   Dreaptă cum era stînca, de parcă era trasă la cumpănă, avea totuşi jos şi cam la mijloc o scobitură destul de adîncă, în care cineva s-ar fi putut adăposti în larg, pentru orice împrejurare. Pe cît de sus se pierdea creştetul ei acoperit de păduri în adîncul cerului, pe atît, de la faţa potecii, în jos, se deschideau, pe dreapta şi pe stînga, spre fundul pămîntului, două prăpăstii cu adîncimi fioroase, pleşuve, aspre şi cu povîrnişuri stîncoase, unde zmeurişul lui Dumnezeu creştea în deplina şi netulburata lui voie; cu alte cuvinte, pe lîngă proviantul meu de ouă, de zglăvoace şi de nuci, înlesnit mie de părintele Ghermănuţă cu atîta dărnicie, întîmplarea îmi mai punea la îndemînă şi zmeura răcoritoare şi îmbălsămată a munţilor săi... Foarte bine! "Dar, mă gîndeam eu, unde se află zmeură şi stînci, acolo se ţin şi urşii"; şi, drept vorbind, eroismul meu se simţea cam la strîmtoare, cînd mi-nchipuiam că vreun morocănos sihastru al pustiului putea veni la mine foarte grav şi pe patru labe ca să mă întrebe de sănătate, pe mine, care n-aveam decît două!... Şi, într-un punct anumit, mi se părea chiar că zmeurişul e vînzolit de o vietate puternică, ba... mi se mai părea că şi un mormăit, plin de rele prevestiri, străbate depărtările pînă la mine... Era vîntul care clătina întinderea trandafirie şi plină de soare a smidului de zmeură, şi poate că vreun brad sau paltin, cu încheieturile slăbite de bătrîneţe, se legăna scîrţîind la suflarea aceluiaşi vînt... Din închipuire se naşte frica, din judecată bărbăţia... Cea întîi veşnic era cu mine, cea de a doua... mai pe apucate. Totuşi, pînă ce să-mi iau măsurile pentru ce era să fie mai tîrziu, găsii cu cale să-mi aşez în scobitura [I, 265] stîncii tarhatul meu întreg şi să priponesc pe Pisicuţa într-o aşezătură mai largă şi plină cu iarbă înaltă, de pe povîrnişul uneia din prăpăstii; căci, de-aş fi lăsat-o slobodă, apoi, fantastică cum era şi iubitoare, ca şi mine, de pribegie, s-ar fi luat după florile ce scînteiau pe nemărginirea prăpastiei, în lumina soarelui de amiază, şi s-ar fi prăbuşit la vale de pe vreuna din nenumăratele muchii de stîncă, ce stăteau ascunse cu viclenie sub adăpostul de umbră netulburată al ierburilor înalte...
   ... Şi să fi îndrăznit cineva să tăgăduiască că toate cele nouă fericiri nu dăduseră peste mine!... Dezlegai desagii, scosei dintrînşii vestitul meu prosop şi, aşternîndu-l pe iarbă, la intrarea vremelnicei mele locuinţe, in propatulo , cum ar zice antichitatea, îl ridicai sau, mai degrabă, îl scoborîi la treapta de faţă de masă... Am, cîteodată, şi eu toanele mele de lux; decît mi se întîmplă aceasta tocmai atunci cînd lucrul se potriveşte mai puţin... Iar La vedere.
   cînd mă găsii aşezat turceşte dinaintea îmbelşugatului meu ospăţ cu tot soiul de merinde, mă simţii foarte nenorocit că nu am prilejul de a pofti la masa mea pe vreun nevoiaş de rege sau împărat, care — o dată măcar în viaţa lui — nu s-a învrednicit să mănînce o singură frunză de podbal, cu zglăvoace cu tot, să guste rachiu călugăresc cu mirodenii de inipere şi izmă creaţă, sau cel puţin să se fi lungit într-un cot, fără de grijă, pe iarba verde şi înflorită de pe răscrucile pămîntului!...
   Sfîrşii ospăţul meu cu mere zvîntate şi cu nuci, adică cu fructe, şi deci după toate regulile înalte ale celei mai rafinate gastronomii. Strînsei rămăşiţele prînzului în desagi şi vîrîi desagii în fundul scobiturii...
   Nu ştiu cum, dar mă simţeam parcă "la mine acasă"; şi fiindcă oricine, la casa lui, trebuie să facă şi ceva gospodărie — apoi, în lipsă de covoare de Persia, aşternui pe jos poclada de sub şa, rezemai şaua în chip de pernă lîngă [I, 266] unul din pereţii lăturalnici al scobiturii, aninai frîul la intrare, într-o aşchie mai răsărită de stîncă; în alta, şi tot la intrare agăţai mantaua; ba mi se pare că, cu un tîrş de brad în loc de mătură, făcui şi ceva curăţenie pe dinaintea uşii... Şi dacă stăpîna ar fi fost acasă, aş fi crezut că întîmplarea îndreptase paşii lui Ulise spre peştera zeiţei Calipso... Setea mă cuprinse; scoborîi în zmeurişul din care Pisicuţa nu-şi arăta pe deasupra decît numai vîrful urechilor şi, cu zmeură îmbălsămată şi răcoritoare, o astîmpărai şi pe dînsa.
   Tăiat în faţă de trufaşa şi imensa stîncă aeriană, încins pe laturi de cele două prăpăstii, ar fi trebuit, ca să pot merge mai departe, sau să mă înalţ la ceruri zburînd, sau să mă cobor în Tartar de-a rostogolul; dar, fiindcă nu eram gata încă pentru nici unul din aceste două soiuri de călătorie, amînai pentru mai tîrziu şi pe una şi pe alta. Rămăsei deci locului; cu alte cuvinte, deşi aş fi putut ieşi din încurcătură într-un chip oarecare, mă hotărîi totuşi să mă folosesc de adăpostul hărăzit mie de pronia întîmplării şi să aştept aici voile mai blînde ale ei. Şi aceasta cu atît mai mult, cu cît, dacă jumătate din prorocirile părintelui Ghermănuţă, cea cu potecile, se adeverise, de ce adică nu s-ar fi adeverit şi cealaltă jumătate, cu primenitul luminii? Căci luna, măcar că e lună, dar mai la urmă e tot femeie; şi să te ferească Dumnezeu de primenitul femeilor!... Cu ce mai de nouri groşi şi nestrăbătuţi ochiului iscoditor nu era să astupe şi să zăvorască ea uşile cereşti ale sanctuarului său de misterioasă primeneală!... Cîtă apă din văzduhuri nu era să-i toarne sfîntul Ilie din cap spre a se la şi a se curăţi de rugina groasă, lăsată de negurile nopţilor pe faţa ei bălaie şi în părul ei blond! Cîtă hodorogeală de tunete, ce mai vînzoleală şi trăncăneală de pretutindeni nu era să zguduie, din temelie, gospodăria cerească!... Cîte lumini nu trebuiau să-i aprindă fulgerele înaintea oglinzilor ei de senin, spre a-şi cerceta mai cu deamănuntul în ele greşurile [I, 267] chipului său grăsuliu şi sprîncenat!... Şi cînd te gîndeşti că eu întru nimica nu eram vinovat să duc în spate urmările acestei cochetării cereşti!... Aprinsei o ţigară şi mă lungii într-un cot dinaintea vizuniei mele...
   În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără hotar al munţilor pitici, ce-şi ridicau cu sfială parcă piscurile lor viorii şi văpaia de aur a soarelui înflăcărat; aburi uşori şi străvezii, ca o reţea alburie şi subţire de aţă de paingăn, împînzeau imensitatea nemărginirilor deşerte... Albastrul şters al văzduhului topit apăsa greu peste pămînt, iar sub arşiţa covîrşitoare a miezului zilei, vîntul adormise obosit; frunza codrilor nu se clătina şi tăcerea netulburată îşi întinse pretutindeni neţărmurita ei stăpînire... Inima lucrurilor încetase de a mai bate şi o sincopă colosală ai fi zis că tăiase suflarea în pieptul uriaş al Naturii... Moartea păşise parcă peste hotarele vieţii şi viaţa se tupilase în adîncurile cele mai dinlăuntru ale firii încremenite... Şi cine ştie cîtă filozofie nesărată şi cîtă poezie sforăitoare n-aş mai fi făptuit eu cu gîndul în faţa amorţitei vieţi universale, dacă pronia cerească nu m-ar fi dăruit cu o nepreţuită însuşire: ori de cîte ori mă găsesc în faţa priveliştilor mari ale Naturii liniştite, mă cuprinde numaidecît sau melancolia, sau... somnul, două stări ale persoanei mele, între care niciodată n-am făcut deosebire; căci după cum melancolia e somnul sufletului, tot aşa somnul e melancolia trupului; şi fiindcă nu-mi era somn, mă hotărîi să rămîn melancolic...
   Umbra stîncii mele de adăpost înmormîntase împrejurările depărtate într-un soi de amurg prea timpuriu, care-şi întindea liniştea sa netulburată pînă la hotarele luminoase ale zilei ce ardea încă în toată puterea caniculară a razelor soarelui... O suflare de vînt răzleaţă şi molatică, furişîndu-se din ascunzătoarea-i răcoroasă de frunziş întunecos, se abătu fără de veste peste întinderea înflorită din faţa mea; [I, 268] iar sub mîngîierea uşoară şi trecătoare, florile îşi plecară spre pămînt fruntea lor drăgălaşă, ca sub farmecul unei sărutări cu dor aşteptate; şi poate că ceea ce strălucea între foile albastre ale uneia din ele era o picătură de rouă sau... poate chiar o lacrimă de bucurie sau de durere... Oare Ziditorul a toată făptura n-a aşezat cîte-o scînteie de viaţă şi de simţire în fiece lucru, de la om şi pînă la firul de nisip?... De ce dar n-ar plînge florile sau nu s-ar tîngui cu glasuri de vînt? Şi de ce, încă, n-ar geme rîurile cu eterne suspinuri de ape?... Şi era în ceruri atîta strălucire, pe pămînt atîta linişte sfîntă!...
   Un sforăit puternic şi un nechezat ascuţit al Pisicuţei rupse firul melancolic al cugetărilor mele şi mă făcu să sar grăbit şi drept în picioare şi să alerg iute lîngă dînsa; poate că simţise ceva... Cercetai cu de-amănuntul împrejurimile... nu era nimic...
   Ba cu una, ba cu alta, soarele se plecase simţitor înspre apus, şi întunericul peste curînd avea să sosească. Mă pusei deci în cale să-mi iau măsurile pentru siguranţa deplină a popasului meu de noapte, lucru pentru care, de altmintrelea, aveam încă destulă vreme la îndemînă... Securea părintelui Ghermănuţă, ajutată de puterea sălbatică a braţelor mele, făcu minuni... În mai puţin decît s-ar crede, pădurile împrejmuitoare zăceau doborîte la pămînt!... Şi iarăşi, în mai puţin decît i-ar trece cuiva prin minte, în faţa peşterii mele şi pe întinderea trebuitoare, pădurile desfiinţate se prefăcură într-un val înalt şi nestrăbătut de trunchiuri de copaci, încîlcite la un loc cu crengile lor. Pari lungi şi deşi, bătuţi pînă la pămînt în mijlocul valului, străjuiau drepţi şi neclintiţi, cu vîrfurile lor ascuţite, creasta zburlită a întăriturilor mele; iar între peretele stîncii şi unul din capetele arcuite ale valului meu, lăsai o strîmtă deschizătură, ca loc de intrare şi de ieşire. Apoi tîrîii în [I, 269] lăuntru un munte întreg de vreascuri şi de uscături, care ar fi fost îndeajuns să hrănească pentru veşnicie focul nestins pe altarele Vestei...
   N-aveam chip, n-aveam cu ce, dar într-un par mai înalt aş fi aninat şi clasica înştiinţare, pe care Romulus cu atîtea mii de ani o înfipsese, înainte de mine, pe zidul cetăţii sale: Morietur quicumque transiliet moenia mea... Şi iată-mă deci în stare să stau de vorbă, peste gard bineînţeles, cu orice sihastru morocănos şi cu patru labe al pustiului munţilor, ba chiar, la nevoie, să am destulă vreme de a-i frige şi ochii cu tăciuni, de cumva s-ar fi încumetat la vreo călcare de domiciliu... Şi dacă mai pui la socoteală securea, adică toporul părintelui Ghermănuţă, şi cele şase focuri ale revolverului meu cazon, apoi înţelege oricine că mă găsii îndreptăţit, după ce-mi sfîrşii treaba, să mă primblu şuierînd, cu mîinile la spate, pe dinaintea iscusitelor mele isprăvi, şi să gust în pace deplină fericirile netulburate ale singurătăţii... Iar cînd cele de pe urmă raze roşietice ale soarelui de apus poleiau încă hotarele de răsărit ale depărtărilor neguroase, dezlegai pe Pisicuţa din pripon ş-o vîrîi între întărituri; îi smulsei din zmeuriş şi-i adusei, pentru noapte, un braţ zdravăn de iarbă fragedă şi înflorită, astupai intrarea cu trunchiuri de copaci bine înţepenite şi pusei, cu chipul acesta, între mine şi pustiu, o stavilă nestrăbătută... Eram acasă la mine. Oricine va trece peste zidurile mele va muri.
   Curînd scăpătă şi soarele după cele mai de pe urmă trepte ale apusului, iar Dumnezeu umplu, în urma lui, cu întuneric, cupa imensă a haosului său, de la cele mai de jos adîncuri ale pămîntului pînă la marginile cele mai deasupra ale cerurilor... Şi formele schimbătoare ale lucrurilor se topiră şi se mistuiră în noapte ca într-o mare întunecoasă şi fără de margini... Ceasul de pace şi de linişte sună tăcut de pretutindeni, şi Firea amorţită îşi plecă spre odihnă capul său... Tăcerea îşi întinse adîncul tainei sale pînă la hotarele [I, 270] cele mai de pe urmă ale nesfîrşitului, iar din înaltul cerurilor mîna îndurătoare a Celui-Preaputernic aprinse milioanele sale de stele şi, cu lumina lor strălucitoare, călăuzea, pe drumul fatal al veşnicei sale pribegii, calea oarbă a pămîntului... Susurul domol, prelung şi nehotărît al tăcerii mute se ridica peste abisuri, ca o cîntare fermecată de leagăn, şi lumile dormeau duse pe braţe imense de întuneric... Iar peste tot şi peste toate, se aprinse la răsărit, ca o candelă de străjuire, luna plină a sfîrşitului de iulie şi, prin rariştea neagră a pădurilor, îşi trimise pînă la mine întîile luciri fantastice şi mişcătoare ale razelor sale argintii, piezişe şi reci... Îmi descoperii capul şi, plecîndu-mi fruntea înaintea răsăritului, îmi făcui semnul crucii...
   Mă culcai şi adormii repede. Cînd mă deşteptai a doua zi, numai după o clipă parcă de somn, băgai de seamă că soarele fusese cu mult mai harnic decît mine, căci se părea că se înălţase pe ceruri în vîrful degetelor şi, de peste întărituri, se uita furiş la mine, tocmai în fundul peşterii. Focul somnoros mistuia, fumegînd, cel de pe urmă tăciune; Pisicuţa, cu cîteva fire de iarbă afară din bot, dormita pe toate cele patru picioare ale sale... Dădui în lături stavila de la intrare şi ieşii afară din... vizunie. Linişte netulburată în cer şi pretutindeni! şi nici un vînt din cele patru nu-şi părăsise încă culcuşul său, spre a învia codrii adormiţi. Peste deşertul înalt şi plin de lumină al văilor adînci, numai gaia, cu ţipet flămînd şi ascuţit, spinteca văzduhurile ca o săgeată neagră şi iute. Şi deşi ziua era la început, soarele totuşi ardea cu putere şi prevestea o adevărată zi de cuptor. În zadar cercetai cu privirea întinderea cerurilor pînă la cele mai depărtate margini ale sale: nici o pată de nor nu plutea peste seninu-i albastru şi limpede. Soarele îşi acoperise faţa cu un zabranic de aburi roşietici şi stihiile păreau că plănuiesc ceva în încremenirea lor. Astfel luai hotărîrea să mă astîmpăr locului, [I, 271] pînă se va alege la o parte. Potrivit, aşadar, acestei hotărîri, urma să îndeplinesc, pe ici pe colea, unele lipsuri ale vremelnicei mele gospodării. Priponii pe Pisicuţa într-o aşezătură cu iarbă înaltă, mai largă şi pe îndelete aleasă; doborîi din nou la pămînt alte păduri seculare şi, cu trunchiuri pe care nu mă pricep cum de le mai putea pămîntul geui pe spatele sale, lărgii şi înălţai întăriturile mele, pînă la punctul de a nu-i mai da mîna sfîntului soare să mi se oglindească înlăuntru, decît doar la amiază. Vînturile trebuiau să-şi sfărîme furia lor vijelioasă de neclintirea zidurilor de lemn ale Genuclei mele; şi fie că ciclopii vor fi lăsat sau nu vor fi lăsat urme de trecerea lor pe pămînt, ştiam însă că cerurile şi pămînturile vor trece, dar... întăriturile mele vor rămînea!... Oricum, dar mă simţeam mîndru; şi încă cu drept cuvînt; de aceea păşii mai departe spre îndeplinirea altor lipsuri deopotrivă strigătoare la cer. Ştiam eu, de pildă, cîtă vreme era să stau locului? Ş-apoi proviantul pe care-l aveam la îndemînă era să-mi fie de ajuns?... Atîtea probleme care se cereau dezlegate numaidecît. Înarmat deci pînă-n dinţi, şi cu parul cel ascuţit în dreapta, plecai în pădure după ciuperci... Peste puţin, mă întorsei cu desagii plini de hribi, de rîşcovi şi de nicoreţi; cît despre zmeură, dacă mi-ar fi fost sete, n-aş fi avut decît să întind mîna şi s-o culeg chiar de sub labele ursului. Dar ceea ce băgam de seamă în toiul tuturor acestor îndeletniciri ale mele era dragostea ce prindeam, văzînd cu ochii, pentru viaţa de sălbatic... Ba fu chiar un moment, cînd n-aş fi putut spune cu siguranţă dacă vreodată fusesem în altă stare decît în cea de faţă; şi dovadă despre aceasta e că uitasem cu desăvîrşire deosebitele forme ale nasului deosebiţilor mei prieteni din lumea cealaltă. Şi mi se părea mie că tot ce trăise altădată sub ochii mei nu putuse fi decît fantasmagoria bolnavă a unui vis sau, cel mult, amintirea neguroasă despre lumea fosilelor [I, 272] vreunei depărtate perioade geologice, despre care sau citisem undeva, sau îmi povestise cîndva vreun funebru iscoditor de oseminte vechi şi antedeluviane!...
   Dimineaţa trecuse călduroasă şi sosi de-amiaza ucigător de arzătoare. Soarele îşi ridicase de pe faţă zăbranicul său de aburi roşietici, şi, ajuns în răscrucile cerurilor, îşi cumpănea, parcă neclintit, pe albastrul şters al adîncurilor, discul său alb de lumină topită; iar din ceruri peste pămînt, ca din o sită imensă, mîini colosale şi nevăzute cerneau o ploaie de foc mistuitor... şi pămîntul părea cufundat într-o genune de flăcări... De prin adîncul văilor, de peste înălţimea coamelor codrului, de pe întinderea scînteietoare a smidurilor înflorite, valuri străvezii de aburi sclipitori se ridicau în unde creţe şi, tremurînd în zare, se topeau în văpaia înaltă a cerului aprins... În turbarea ei caniculară, arşiţa miezului înflăcărat al zilelor de iulie muşca cu dinţi de foc de pretutindeni şi îşi ostoia setea sa covîrşitoare cu cele de pe urmă picături de viaţă, umede şi vii, sorbite din vinele adînci ale lucrurilor... Şi, de pretutindeni, toate, într-un susur nedesluşit, sfîrîiau a uscăciune!... Codrii uriaşi, ca o mînă de vreascuri netrebnice, se zvîrcoleau neputincioşi şi ţipau de usturime înăduşită, sub văpaia incendiului universal. Greierul, cîntăreţ neobosit al zilelor de vară, amuţise, istovit, sub umbra înălţimii ocrotitoare a ierburilor; veveriţa pusese frîu neobositei sale zburdălnicii şi, cuprinsă parcă de neclintirea prefăcută a morţii, îşi mistuise fiinţa sa în încheietura umbroasă a unei crengi aeriene. Gaia nu mai spinteca văzduhurile cu ţipăt flămînd şi ascuţit, vîntul nu mai clătina frunza pădurilor, şi nici un fulg de nor nu mai îndrăznea să brăzdeze cu umbra-i subţire înălţimile aprinse ale împărăţiei focului... Cît despre mine, lungit cum stăteam în fundul cel mai din adînc al peşterii mele, fără teamă de priviri iscoditoare, îmi făceam socoteală cum aş putea împărtăşi [I, 273] posterităţii depărtate deosebitele simţiri pe care le încearcă cineva cînd e aruncat, de viu şi fără păcate, în gurile de flăcări ale Tartarului! Şi fiindcă Pisicuţa, din iarba înaltă în care stătea înmormîntată pînă la gît, sforăia deznădăjduit, mă dusei s-o dezleg din pripon şi s-o aduc între întărituri. Nu mă putui totuşi opri de a nu mă desfăta o clipă, privind la lupta uriaşă, ce se încinsese între ea şi o muscă mare cu spatele lucitoare şi verzii, care năzuia, numaidecît, să se adăpostească de arşiţa dogoritoare a soarelui în umbra umedă a uneia din nările ei; şi cu greu ai fi putut hotărî care dintre amîndouă erau mai iscusite în strategie, musca sau Pisicuţa? Căci, dacă Pisicuţa îşi apăra nasul, scuturînd din cap în toate părţile, musca, nu mai puţin, cu o preciziune vrednică de cea mai desăvîrşită balistică, ochea şi prindea nasul Pisicuţei din zbor şi se înfunda, cu iuţeala unei săgeţi, în adîncul uneia din nările ei; atunci Pisicuţa sorbea şi îşi umfla pieptul său puternic cu jumătate din atmosfera pămîntească; iar cînd aerul, astfel sorbit, era înapoiat cerului sub forma ruptă şi zguduitoare a unei furtunoase note de trombon, musca ţîşnea zăpăcită din nara Pisicuţei şi îi trebuia vreme pînă să se dezmeticească şi să se descurce din ierburile încîlcite în care fusese aruncată, spre a-şi găsi din nou echilibrul de luptă... De la o vreme musca îşi schimbă planul de atac şi începu să bată părţile mai slabe ale citadelei, ca şi cum, adică, Pisicuţa n-ar fi avut nici picioare, nici coadă, nici dinţi şi, mai cu seamă, darul nepreţuit de a-şi scutura cu atîta putere pielea spatelor sale, încît geniul strategic al tuturor muştelor universului la un loc ar fi rămas neputincios faţă de cutremurul prăpăditor al spinării şi al coastelor ei... Şi, deşi eram încredinţat că, în cele din urmă, biruinţa va cumpăni spre partea Pisicuţei, mă hotărîi totuşi să intru la mijloc, în această epopee măreaţă şi crîncenă ce se desfăşura ochilor mei, şi dezlegînd-o deci din pripon, o condusei, ca o altă zeitate [I, 274] antică, sub egida-mi ocrotitoare înlăuntrul sacrosant al întăriturilor mele!... Iar pornirile războinice şi sîngeroase ale muştei cu spatele lucitoare şi verzii se ostoiră la hotarele umbroase ale pădurii.
   Soarele păşise de mult acum peste creştetul stîncii mele de adăpost, şi înălţimile din apus îşi prelungeau repede chipurile lor de umbră deasupra văilor dimpotrivă. Noaptea se vestea grăbită din adîncuri şi luna nu păşise încă dincoace de hotarele răsăritului său. În schimb însă, de sub marginile depărtate ale văzduhului, de pretutindeni, nenumărate grămezi vinete de nouri posomorîţi, cu frunţi îndrăzneţe şi ameninţătoare, se iviră fără de veste şi împînziră într-o clipă, de jur împrejur, linia de împreunare a cerurilor cu pămîntul... Ai fi zis că imense şi negre urdii de fantome uriaşe urcau, în rînduri strînse, pe înalte trepte de haos, spre asaltul cel mai de deasupra al tăriilor cereşti... Un tunet răzleţ, răsărit din miazănoapte, răscoli clocotitor nemărginirile rotunde, şi un ropot fără întrerupere şi nedesluşit vestea, de pretutindeni, apropierea prăpăstioasă a artileriei cereşti... O puternică suflare de vînt trecătoare şi iute, ca un glas de pieire, strecurîndu-se printre frunzişuri, se stinse, tînguios şi jalnic, în nesfîrşitul umbros al depărtărilor... Vijelia îşi trimisese înainte pe cel mai ager dintre vestitorii săi înaripaţi... Şi, de peste firea întreagă, pînă la hotarele auzului, într-o clipă se ridică, pe mii de note discordante şi totuşi armonice, simfonia înfricoşată a frămîntării şi a zbuciumului universal!... Puterile adîncului se treziseră de pretutindeni şi, sub ocrotirea oarbă a nopţii, îşi dezlănţuiră asupra pămîntului îngrozit furia lor prăpăditoare... Uraganele umplură jgheaburile largi ale munţilor şi, ca nişte imense puhoaie vijelioase, se rostogoleau prăpăstios la vale; viforul şuiera, gemea şi urla în răstimpuri cu glas acum de frunze spulberate, acum de codri zbuciumaţi, acum de munţi cu furie zguduiţi pe temeliile [I, 275] lor de cremene eternă... Sclipirile neîntrerupte şi orbitoare de lumină frîntă ale fulgerelor spintecau, pe linii fantastice şi nemărginit de lungi, întunecimile fioroase ale nopţii înalte... Şi, între cele patru hotare ale nesfîrşitului, întinderile oarbe tremurau cu răstimpuri scurte de întuneric şi lumină albăstrie sub licăririle fugătoare şi iuţi ale focului ceresc... Fierbeau văzduhurile şi cerurile clocoteau sub descărcările zguduitoare ale tunetelor, şi pămîntul înfricoşat se cutremura nemernic, pînă în cele mai din adînc ale temeliilor sale, sub ropotul de trăsnete care cădeau asurzitoare prin întuneric, ca nişte imense bombe de flăcări, şi spulberau, ca şi cum ai sufla într-un strop de ţărînă, frunţile de stînci îndrăzneţe ale celor mai semeţi dintre munţii săi... Şi sub zvîrcolirea fără de margini a frămîntării şi sub urgia întregului zbucium al făpturii, zăgazurile cerului se rupseră, jgheaburile adîncului se desfundară şi, din înaltul întunecimilor, se prăpăstuiră asupra pămîntului, cu şuier de aer sfîşiat, potopul greu al apelor cereşti... Şi gemătul vijeliei pustiitoare îşi amesteca simfonia sa de nimicire cu urletul rostogolirii clocotitoare a şuvoaielor pămîntului... Iar sub urgia vijelioasă a apelor, stîncile, zguduite din înălţime şi smulse de pe temeliile lor de veacuri, se rostogoleau prăpăstios în genunile adînci ale văilor... şi sub izbirea lor neîndurată, brazii trufaşi ai codrilor se frîngeau cu glasuri de trăsnet şi umpleau depărtările întunecoase şi goale cu cel mai de pe urmă răsunet prelung al prăpăstuirii lor de veci!...
   Cine ştie dacă ceasul cel grozav al împlinirii vremilor de apoi nu sunase acum şi dacă nu era scris în cărţile oarbe ale ursitei ca să se aprindă şi să ardă osia nemăsurată a lumilor, de la un capăt pînă la celălalt? Iar temeiurile firii să se prăbuşească şi să umple, cu pulberea lor măruntă, întunecimile goale şi fără de sfîrşit ale haosului negru, din care puterea cuvîntului dumnezeiesc le scosese spre fiinţă?
   [I, 276] Se poate... Toate se puteau; un singur lucru nu se putea: acela anume ca, odată cu desfiinţarea tăriilor făpturii, să se desfiinţeze şi tăriile mele... În zadar viforul, vijelia şi uraganele se izbiseră oarbe în clădirea zburlită de crengi uriaşe a întăriturilor mele, căci nu izbutiră decît să se sfîşie şi să urle de durere şi de ciudă... Şi parii de sprijin ai îngrăditurii mele de păduri peste păduri, înfipţi pînă-n inima pămîntului şi înalţi pînă la ceruri, cu vîrfuri albe de dinţi ascuţiţi, rîdeau prin întuneric de opintirile deznădăjduite ale neputinţei lor; iar pe povîrnişurile de epică amintire, calde încă de eroismul Pisicuţei şi de pornirile războinice şi sîngeroase ale muştei celei mari cu spatele lucitoare şi verzii, pînza deasă a apelor cereşti era sfîşiată în două de grebănul lung şi îngust al muntelui meu de adăpost şi, cu iuţeală de vifor şi cu clocotiri de tunete, se rostogolea pe două părţi spre genunile adînci ale văilor... Şi se rostogolea cu stînci, cu iarbă, cu flori, cu zmeuriş, cu toate idilele şi iluziile Pisicuţei mele, dar, mai ales, cu hribii, cu nicoreţii, cu ciupercile, cu rîşcovii şi cu bureţii de tot felul pe care-mi-ntemeiasem nădejdea viitoare a întîmplătoarei mele schivnicii de mai tîrziu...
   Cum însă sufletul meu niciodată n-a fost în stare să ducă prea multă vreme în spate povara ucigătoare a sublimului, şi cum puterile întunericului, în urgia răzvrătirii lor, izbise, pe toate glasurile, clapele imense ale claviaturilor făptuirii, aş fi ajuns în cele din urmă să găsesc banală şi monotonă această rodomontadă a stihiilor, dacă ele nu şi-ar fi tras măsurile tocmai la timp... Poate să fi fost pe la cîntători, cînd urletele vijeliei începură a-şi scoborî glasul, şi zbuciumul codrilor a se mai potoli; un tunet răzleţ încercă, din miazăzi, să mai răscolească clocotitor nemărginirile întunecoase, dar, iute, îşi stinse neputincios, în tăcerea nopţii adînci, duruitu-i depărtat... Artileria cerească scoborîse treptele văzduhului spre lumea cealaltă... Cineva trase parcă în [I, 277] lături perdeaua neguroasă a norilor şi, în întunericul cel mai de deasupra al cerurilor, o poartă de senin limpede se deschise spre adîncimile umbrelor albastre şi o stea cu lumină tremurătoare îşi cumpăni, sfioasă parcă, chipul său peste adîncuri... Numai şuvoaiele apelor, nepotolite încă, îşi mai trimiteau de prin văi, pînă-n depărtare, vuietul lor nedesluşit şi surd... Fiori iuţi de vînturi uşoare însufleţeau, în răstimpuri, neclintirea frunzişului negru, şi picături de apă mari cădeau grele pe pămînt...
   Cu vreascuri uscate, puse mai dinainte la adăpost, aţîţai un foc uriaş, şi întunecimile îngrozite fugiră să-şi adăpostească frica lor la marginile cele mai depărtate ale pămîntului; iar în bătaia luminoasă a focului, Pisicuţa, înfiptă neclintit pe toate cele patru picioare ale sale, cu capul în jos şi cu urechile plecate, stătea nemişcată cu încremenirea unei statui de bronz, tăiată pe fund de întuneric; de pe vîrful prelins al moţului său din frunte, cele de pe urmă picături de apă ale potopului ceresc se strecurau domol şi rar şi, lunecînd pe jgheabul strîmt dintre amîndouă nările ei, cădeau grele pe pămînt... Dormea şi visa!... "Dormi în pace!" îi dorii eu în gînd, aruncîndu-i poclada pe spate şi închingînd-o cu tafturul... "Dormi în pace!" Şi tot în pace mă hotărîi să dorm şi eu în fundul tihnit al vizuniei mele, după ce mai întîi aruncai pe foc, cu trunchiuri cu tot, crengile unui întreg codru de brazi, atîta adică cît să poată el mistui pîn-a doua zi; şi în pace, prin urmare, dormirăm pînă-n ziuă şi eu şi Pisicuţa...
   Iar a doua zi, cînd mă deşteptai şi mi-aruncai privirile peste împrejurimi, Firea întreagă mi se păru ca răsărită atunci pentru întîiaşi dată, din sînul adînc al apelor Creaţiunii. Atîta era de fragedă, atîta era de virginală! Soarele însufleţea, cu lumina de aur idealizat a razelor sale, picăturile mari şi grele de rouă curată, care atîrnau pe vîrful negru-verde [I, 278] al fiecărei frunze mici şi ascuţite de brad; ierburile subţiri şi mlădioase, sub greutatea aceloraşi picături de rouă, îşi plecau molatic fruntea lor înspre pămînt; iar sub căldura soarelui dătător de viaţă florile galbene, albastre şi roşii, ca trezite din somn, îşi ridicau încet către ceruri potirul lor strălucitor. Un văl străveziu, ţesut din fire limpezi de lumină trandafirie şi cer albastru, acoperea imensitatea solemnă a nesfîrşitului, şi imnul tăcerii netulburate se înălţa de pretutindeni, ca o rugă de mulţumire către Ziditorul puternic a toată făptura... Numai greierul păgîn tulbura în răstimpuri, cu şuier pătrunzător, ceasul măreţ de rugăciune, şi gaia, ca o săgeată neagră şi iute, spinteca văzduhurile largi cu ţipet flămînd şi ascuţit...
   Deschingai tafturul Pisicuţei, îi luai poclada din spate şi, scoţînd-o din întărituri, o priponii în zmeurişul pologit încă de ploile nopţii, dar care începuse a se ridica pe picioare sub razele acum fierbinţi ale soarelui înalt pe ceruri.
   Ziua trecu. Trecu şi noaptea, şi altă zi lumină iarăşi cu strălucirea ei liniştea singurătăţii mele; şi altă noapte îngînă încă cu cîntecul de leagăn al susurului său căpătîiul somnului meu fără de visuri... Dar vine o vreme cînd Natura te soarbe cu atîta putere neîndurată în adîncul sălbătăciei sale, încît ţi s-ar părea că sîngele tău stricat şi păcătos a fost înlocuit în vinele tale cu sînge de vioaie şi ageră jivină a codrilor... Şi eu, care mi se părea că plutisem patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi peste toate valurile fără de frîu ale tuturor potopurilor, aveam dreptul să mă uit ca spre o zare depărtată la timpurile de altădată, şi să privesc, ca prin sită, la chipurile şterse ale unei lumi pentru veşnicie înmormîntate sau, cel puţin, să-mi cercetez barba, spre a mă încredinţa că nu e nici albă, nici pînă la brîu şi că, prin urmare, nici nu mă ridicasem la treapta vreunui patriarh, ferit prin îndurarea proniei cereşti de pieirea a toată suflarea...
   [I, 279] Cum însă lucrurile toate au un sfîrşit în lumea asta, tot aşa avură sfîrşit şi merindele mele: ouăle, nucile, pîinea, zglăvoacele, merele, perele şi boiştenii fuseseră de mult desfiinţate; şipul cu rachiu îşi dăduse, şi el, suflarea sa cea mai de pe urmă, şi numai cîte un hrib sau nicoreţ se mai arăta răzleţ, pe ici pe colea, prin vălmăşagul imens al calabalîcului meu de tot soiul...
   Iată pentru ce, privind cu jale la cei cîţiva bureţi ce mai rămăseseră, mi se părea că mă aflu înaintea unor
   "Rari nantes in gurgite vasto"1 Ultimii supravieţuitori în vastul ocean (V i r g i l i u , Eneida). 
   din clasica antichitate... Atîta numai că, după ce, la prînz, îmi mîncai fripţi pe cei din urmă troieni ai mei, nu mai avui, măcar în gînd, putinţa de a mai glumi pe socoteala vreunei depărtate antichităţi, oricît de clasică ar fi fost ea...
   Cînd soarele scăpătă după-amiază, mă hotărîi, ca un alt Robinson, să cercetez împrejurimile, spre a mă încredinţa de nu cumva vreo potecă, oricît de îngustă, ar fi tăiată pe coasta prăpăstioasă a muntelui, sau, cel puţin, dacă aşezarea locurilor n-ar fi priincioasă urmării mai departe, cu oricîtă greutate, a drumului meu întrerupt. Şi, fiindcă Pisicuţa ar fi fost în stare să smulgă priponul şi să se ia după mine, apoi mă dusei şi, dezrădăcinînd din munte o stîncă uriaşă, ce-mi căzu la îndemînă, o răsturnai peste capătul priponului ieşit afară din pămînt. Apoi, înarmat pînă-n dinţi şi cu parul cel ascuţit ca unealtă de sprijin, plecai să dau ocol muntelui meu de adăpost... N-aş putea spune cum şi cît am mers; fu însă un moment cînd, spre cea mai mare glorie a mea, băgai de seamă că Natura, pe lîngă alte multe, mari şi foarte înalte însuşiri, mă dăruise şi cu cele mai de căpetenie talente ale celui mai iscusit dintre alpinişti... Altfel nu m-aş fi putut lămuri cum, fără să-mi pierd cumpăneala o singură clipă, mă trezii deodată acăţat pe o aşchie de stîncă între cer şi pămînt, de unde, sub picioarele mele, [I, 280] prăpastia se deschidea neagră, fioroasă şi fără fund, iar deasupra capului, peretele drept de stîncă îşi pierdea creştetul aerian în înălţimile albastre ale văzduhului... Totuşi, fiindcă, cu oarecare chibzuială, se putea încă păşi înainte, păşii; şi, iarăşi, fiindcă, cu oarecare îndrăzneală, s-ar fi putut sări peste crăpătura adîncă dintre două stînci, sării; şi păşind acum cu chibzuială, acum sărind cu îndrăzneală, mă trezii pe muchia unei opcini pleşuve şi largi, la picioarele căreia munţii se tupilau smeriţi ca nişte umilite şi sfioase straturi de verdeaţă.
   Mă lungii într-un cot pe iarba moale şi spre sărbătorirea deplinei mele biruinţe împotriva stavilelor de tot felul, pe care codrul şi muntele mi le ridicase în cale, aprinsei o ţigară, al cărei fum se înălţă, prin depărtările albastre, pînă sub temeliile înalte ale stelelor lui Dumnezeu... Şi, iarăşi, fiindcă, de-a puterea fi, trecusem, cu toată alcătuirea fiinţei mele, spre tagma isteaţă a jivinelor, apoi cu instinct ager şi fără de greş, neabătîndu-mă adică din cale cu un palmac, măcar, la dreapta sau la stînga, mă întorsei pe acelaşi drum la întăriturile mele, unde Pisicuţa mă aştepta nemişcată şi cu ochii ţintă în desişul în care mă văzuse mistuindu-mă... Un nechezat de duioasă mulţumire întîmpină, din parte-i, cu tremolo de bas profund, sosirea mea cu nerăbdare aşteptată...
   Întunericul sosi repede şi, mai mult din obişnuinţă decît de nevoie, aprinsei focul reglementar de noapte; iar cînd dădui să scot din desagi sărăcăcioasa mea cină de seară, mă încredinţai cu deznădejde că încetaseră, sărmanii, de a mai fi urechea de îmbelşugare a calului năzdrăvan din poveste... Dar, fiindcă flămînd, iarăşi, nu mă puteam culca, apoi aşa turceşte cum stăteam dinaintea focului şi cu nasul în tăciuni, mă ospătai şi eu, după putinţă, cu nu ştiu a cîta dumnezeiască "fericire", care glăsuieşte că "cei flămînzi se vor sătura", şi potrivit, aşadar, şi meşteşugului meu de dascăl de gramatică, mîncai şi mă săturai la timpul viitor.
   [I, 281] A doua zi, în revărsatul zorilor, după o scurtă sfătuire cu Pisicuţa, în care îi dădui toate învăţăturile trebuitoare, de cum adică urma să calce şi să se cumpănească printre stîncile prăpăstioase ale coastelor muntelui, şi, după ce, mai ales, căpătai încredinţarea că m-a înţeles şi că va fi următoare sfaturilor mele, îi aruncai pe spate şaua şi peste şa vremelnica mea gospodărie; apoi om şi cal, omul înainte şi calul în urmă de dîrlogi, înaintarăm, pe căi neumblate, spre cele mai de deasupra ale tăriilor cereşti. Călăuziţi de chibzuială şi îmbărbătaţi de îndrăzneală ieşirăm la lumină... Iar cînd pustiul larg al opcinii pleşuve, la care ajunsei întreg şi nevătămat, mă împresură de pretutindeni cu cercu-i rourat de verdeaţă scînteietoare, un dor fără de margini îmi cuprinse sufletul şi gîndul meu se întoarse şi cătă cu jind înapoi, spre întăriturile mele părăsite, văduve şi pustii... Simţul duios al paternităţii pentru lucrul mîinilor mele se răzvrăti în mine şi mă găseam vinovat că, de frica lipsei ciupercilor măturate de potop, schimbasem o viaţă patriarhală şi tihnită pe o pribegie fără de ţintă, către care păşeam pe nestatornice şi oarbe trepte de necunoscut... Şi multă vreme aş fi intonat în gînd jalnice eremiade pe ruinele trecutelor mele fericiri, dacă Pisicuţa nu s-ar fi însărcinat să mă trezească din toropeala sentimentală în care mă cufundasem... Smunci frîul, fără veste, ridică capul în sus, privi ţintă spre zarea depărtată a opcinii, stătu o clipă nemişcată, apoi necheză uşor; şi iarăşi rămase neclintită şi iarăşi privi ţintă în depărtare... Mă sculai în picioare, de cum stăteam lungit, şi mă uitai cercetător spre unde-şi îndrepta Pisicuţa privirile... Nu zării nimic; erau însă lucruri asupra cărora Pisicuţa nu se înşela niciodată, şi mă deprinsesem, prin urmare, a crede orbeşte în prevestirile ei... Trebuia deci să fie ceva sau cineva. Din adîncul tăcerii, răsăriră deodată mai multe lătrături şi, cînd întorsei capul spre partea aceea, doi cîini, cît doi zăvozi de mari, se iviră [I, 282] în fugă de după muchia depărtată a zării şi veneau în goană turbată spre locul unde mă aflam eu... Iute sării pe spatele Pisicuţei şi-mi pregătii, spre apărare, parul ascuţit. Aproape în acelaşi timp, de după geana aceleiaşi zări, o imensă căciulă neagră, teşită la o parte şi curmată la mijloc, se arătă săltînd în cadenţă şi suind, parcă greoi, pe trepte de aer, înclinarea apuseană a opcinii... apoi două picioare nemăsurat de lungi şi arcuite spre afară, prin a căror deschizătură se vedea, larg, priveliştea depărtată a munţilor dimpotrivă, se iviră numaidecît sub căciulă şi, înfigîndu-se pe rînd şi la deopotrivă răstimpuri, cu gigantice mişcări de compas, în iarba moale a opcinii, spintecau alene aerul, pe urma cîinilor, îndreptîndu-se spre mine; o ghioagă groasă şi lungă fără sfîrşit, cumpănită slobod în mîna dreaptă, întregea cele cîteva linii puternice ale chipului uriaş, ce se desprindea pe zare. N-apucasem încă bine să mă aşez pe spatele Pisicuţei, cînd sosiră şi cîinii şi lupta se începu crîncenă între cele două tabere duşmane... Eu, nu-i vorbă, izbeam cu parul în dreapta şi în stînga, dar asta, numai aşa, de mîntuială, sau, cel mult, spre a mă mîngîia cu închipuirea că săvîrşesc cine ştie ce mare ispravă de cavalerism medieval, că parul meu nu e mai prejos decît lancea vreunui Rinaldo, că Pisicuţa e cel puţin strănepoată în linie dreaptă a vreunui Baiardo şi că eu însumi preţuiam măcar de două ori cît orice Orlando furioso!... lucruri pentru care întotdeauna am avut o grozav de mare slăbiciune... De altfel, singură Pisicuţa era de ajuns ca să ţină piept biruitor tuturor cîinilor universului... Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale cu aşa iuţeală de fulger scăpărau în toate părţile, trupul ei de şopîrlă mlădioasă cu aşa iscusită strategie îşi punea, pe fiece clipă, la adăpost părţile slabe, încît înverşunarea crîncenă a duşmanului cu colţii de fier murea neputincioasă la marginea de potcoave oţelite şi de dinţi ascuţiţi ai cercului ei de apărare... Iar cînd, pe tromboanele largi [I, 283] ale amînduror nărilor sale, îşi revărsa, în sforăit de vifor, răsuflarea vijelioasă a pieptului său puternic, opcina întreagă se cutremura şi zăvozii o rupeau de fugă îngroziţi şi... iar se întorceau în luptă...
   — Hi!... potaie!... auzii pe cineva strigînd de departe. Era un cioban tăiat pe linii de uriaş, care venea spre mine în fugă greoaie şi care, cu gînd de a ostoi cîinii, ţinea drept ghioagă, ridicat în aer, deasupra imensei sale căciuli, un întreg arbore strujit de coajă şi de crengi, dar cu rădăcina neatinsă.
   — Hi... potaie!... Şi pe fiecare silabă din cele patru ale strigătului său de tunet o însemnase, împungînd de patru ori în sus cu ghioaga în văzduhuri!... Dar nu mai era nevoie, căci una din potăi, îndîrjită de sosirea stăpînului său, se repezi în pornire turbată şi năzui să apuce pe Pisicuţa de bot; dar Pisicuţa, care în mişcări avea agerimea gîndului, iar în faptă iuţeala fulgerului, o şi înşfăcă din fugă cu dinţii de după ceafă, o ridică în aer şi începu a o scutura cu furie; iar cînd crezu ea că destul a scuturat-o, îi dădu drumul de sus şi cîinele se simţi foarte fericit s-o poată împunge de fugă şi să se ascundă, schiolălăind, după picioarele lungi ale stăpînului său; celălalt cîine, mai înţelept, socotise de cuviinţă să-şi facă datoria lătrînd furios din depărtare.
   — Da bine, măi omule, zisei eu, cînd ciobanul fu lîngă mine, ce dracu, voi păziţi oile cu lupchi, ori cu cîini? Aiştia-s curat lupchi, bre!...
   — Da bată-i pustia să-i bată, cucoane, că nu-s lupchi; da iaca aşa se reped ei, ori de-i om, ori de-i dihanie; d-apoi că şi 'neata, drept ţ-oi spune, c-amarnică vită de cal mai ai!...
   — Da nu-i nici un cal, măi omule... că-i curat iapă; numai cît îi iapă de cele din ţara harapului şi-i amarnică, ce-i drept.
   [I, 284] — Amarnică, zău!...
   — D-apoi şi cîinii tăi, dacă se leagă de dînsa, aşa, nitam- nisam!...
   — Apoi, dă... cîini nu-s?... Da drept ţ-oi spune, cucoane, că n-am mai văzut de cînd sunt cal să înşface cîinele cu dinţii şi să-l scuture pe sus; şi de-ar hi măcar vrun păcătos de cîine... da Chiperiu aista pune lupu la pămînt, nu altă.
   — A hi punînd lupu, bre, da nu iapa mea; ia, vezi tu iapa asta? Într-o iarnă trei lupchi o rupt cu dinţii; şi tustrei lupchii nu i-o putut face nici măcar o zgîrîitură.
   — Aîîîra... Cucoane... Da dă... a hi, zău, că-i amarnică tare...
   — Da ia să lăsăm vorba asta, măi omule, stîna voastră departe-i de-aici?
   — Uite, colo-n vale, zise el arătînd cu ghioaga spre apus, de-a curmezişul opcinii...
   — Ei, şi tu un' te duceai acu? Nu te poţi întoarce cu mine, să mă duci pîn'la voi la stînă?
   — D-apoi, dă, mă duceam pînă colea-n Goşman după nişte oi; ghivorniţa de-alaltăieri noapte ne-o cam răscolit turma şi ne-o răzleţit cîteva mioare... Da m-oi întoarce, că doar mai este vreme pînă-n seară.
   Plecarăm, eu călare, ciobanul pe jos, şi cîinii cît colea, la cuvenită depărtare de Pisicuţa.
   — Da cum se cheamă locurile pe-aici, bre? întrebai eu, într-un tîrziu, pe cioban.
   — Plaiul Jitioanii, cucoane; da ce? n-aţi mai fost niciodată pe- aici?
   — Nu; n-am mai fost... şi nici acu n-aş hi venit; da m-o prins pîrdalnica cea de ghivorniţă-n pădure ş-am rătăcit poteca şi, uite, horhăiesc aşa de cîteva zile, fără să ştiu unde mă aflu.
   — Da-ţi hi umblînd cu vo treabă pe locurile aistea?
   [I, 285] — Da nici c-o treabă, măi omule... ba... adică cu treabă; sunt, chipurile, revizor peste păduri ş-am plecat cu revizia prin pădurari.
   — Aşa... da!?... Sosisem pe muchia povîrnişului de apus al opcinii şi stîna se zărea devale, într-o poiană ca la o bătaie de puşcă depărtare.
   Cum începurăm a scoborî, cîinii ne şi simţiră şi începură a se înşira pe deal în sus, îndreptîndu-se spre noi, schiolălăind şi lătrînd furioşi; ciobanul le aţinu calea cu ghioaga, nu atîta pentru a mă apăra pe mine de ei, pe cît spre a-i apăra pe dînşii de Pisicuţa.
   — Bună ziua şi bun găsit, oameni buni, zisei eu, descălecînd lîngă stînă şi adresîndu-mă celor cîţiva ciobani tineri care trebăluiau care încotro, dar mai cu seamă unui baci bătrîn care, ajutat de un flăcăuan zdravăn, cu plete unsuroase şi lungi, turna într-o zăgîrnă pîntecoasă jintiţa caldă dintr-un ceaun negru şi larg.
   — Mulţumim d-voastră, răspunseră ei toţi, cu glas greoi şi gros: bine-aţi venit!
   Şi fiecare-şi urmă, fără să se stingherească, treaba începută; care turna zăr pentru cîini, într-un fel de chersin larg şi unsuros; care potrivea scoarţa întreagă a unui brad despoiat, pe acoperămîntul tupilat al stînii zdruncinate de furtună; care arunca de mămăligă un ceaun uriaş, pe nişte lespezi înalte, orînduite ca nişte pirostrii în jurul unui foc viu de crengi uscate; care aşeza pe comarnic, ca să se zvînteze, un caş rotund şi mare cît un pîntece de patriarh...
   — Da venit-ai, mă Văsui, întrebă baciul cel bătrîn, turnînd jintiţa în zăgîrnă, pe ciobanul care se întorsese din drum cu mine; găsit-ai mioarele, mă?
   — D-apoi, c-am apucat să mă duc numai pînă colea-n opcină, şi m-am întors cu dumnealui să-i arăt stîna; da m-oi duce eu mai amu, că doar mai este vreme pînă-n seară.
   [I, 286] — Apoi du-te, mă, şi vezi de nu li-i da cumva de urmă; să nu le hi spîrcuit vreo dihanie, dare-ar gălbeaza-n ele; du-te şi vezi pin poienile Goşmanului ori a Răchitişului; de nu-i da acolo peste ele, urcă pînă-n Dealu Negru, că pe-acolo aţi umblat cu oile înainte de ghivorniţă; ia cu tine pe Chiperiu şi pe Tătaru, şi vezi de vină pîn' deseară.
   Şi peste cîteva minute, şi picioarele nemăsurat de lungi, şi imensa căciulă neagră, teşită la o parte şi curmată la mijloc, şi ghioaga dintr-un arbore, cumpănită slobod în dreapta lui Văsui, şi cozile flocoase şi ţanţoşe în aer ale lui Tătaru şi Chiperiu se mistuiră după sprînceana înaltă şi verde a opcinii din răsărit...
   Iar baciul cel bătrîn, pînă ce nu-şi mîntui de turnat jintiţa prin zăgîrne, pînă ce nu le atîrnă pe toate de cîte un cui de lemn, ca să se scurgă fiecare în cîte un budăi deosebit, pînă ce nu-şi clăti mîinile cu apă şi le şterse de poala unsuroasă a cămăşii încinse peste mijloc cu un chimir lat şi bătut cu ţinte de alamă galbenă, aproape nici nu se uită la mine.
   Cînd însă îşi mîntui treaba de-un capăt, băgă toată mîna dreaptă, aproape pînă în cot, tocmai la fundul chimirului şi, gheboşîndu-se oarecum, scoase o lulea de lut odată roş, dar înnegrit acum de fumul cît suferise; şi, tot din chimir, scoase afară un boţ de hîrtie unsuroasă, în care avea tutun; desfăcu hîrtia cu sfinţenie, înfipse în ea două degete, luă tutun şi puse în lulea; strînse hîrtia cu îngrijire şi-o puse la loc în chimir; apoi veni lîngă foc, unde stăteam eu, şi, luînd cu aceleaşi două degete un cărbune, fără teamă de muşcătura arsurii, îl aşeză metodic în lulea, deasupra prafului negru de tutun.
   — Da-ţi hi viind de departe, domnişorule, mă întrebă el, cu luleaua între dinţi; umblaţi cu treabă pe la noi? încheie el întrebarea, apăsînd cu unghia policarului cărbunele [I, 287] peste tutun şi scuipînd cu măiestrie printre dinţi deasupra focului.
   — Şi de departe şi cam cu treabă; numai cît nu-mi era treaba pe-aici; ia ghivorniţa cea de-alaltăieri noapte m-o apucat în pădure, ş-am rătăcit poteca; de nu dădeam peste Văsui al d-tale în opcină, cine ştie pe unde mi-ar fi mai sticlit ochii!..
   — Şi de-aicea, unde chitiţi să mergeţi?
   — D-apoi, dă, moşule, ştiu eu? ia, încotro se poate merge; cînd rătăceşti, rămîi în voia drumului, nu drumul în voia d-tale.
   — De asta, aşa-i, domnişorule.
   — Da-n sfîrşit, aş vrea să ies undeva la lumină, moşule; pe unde s-ar putea merge la Tazlău?
   — D-apoi, dă, domnişorule, drumuri or hi ele multe, numai cît îs toate cu depărtare şi-s locuri tari; ş-apoi, după oara dealaltăieri noapte, s-or hi desfundat potecile şi nu s-or hi liniştit apele; da apele ca apele, da n-ai să poţi trece Tazlăul la vremea asta, că toate apele dau în el, şi-a hi viind devale cu schinare, ca un balaur...
   — Şi-i departe Tazlăul de-aici?
   — D-apoi că pe-aicea nu-i Tazlău; numai cît cracii lui îs pe- acolea pe-aproape; iaca, urmă el arătînd cu mîna spre răsărit, în două părţi deosebite, iaca, un crac iese de colea, de sub Poiana Rotundă şi unul de dincolo, de sub poienile Goşmanului; da nu-i vorba de cracii lui, că doar n-ai să treci peste ei; ca s-ajungi la sat trebuie să treci peste Tazlăul cel mare, şi socot că nu l-ăi putea trece, că nu se ostoieşte el cu una, cu două, cînd vine mare.
   — Da-l trec călare, moşule.
   — Da te mătură Tazlăul, domnişorule, ca pe-o aşchie, cu cal cu tot, răspunse moşneagul cu oarecare mîndrie, atins parcă în amorul lui propriu; şi pufăind o dată din lulea, scuipă printre dinţi mai cu măiestrie şi mai departe peste foc.
   [I, 288] — Bine, moşule, asta o s-o vedem noi; da cînd a fi să plec mîini-dimineaţă, o să te rog să-mi dai doi flăcăuani de-ai d-tale care-or fi mai voinici, să mă ducă pîn-în sat; o să le fac cinste şi lor şi d-tale.
   — Auzi, mă Huţane, t-ei prinde tu cu Sgribincea să-l duci pe d-lui pîn-în sat devale? zise el, adresîndu-se la un soi de doi atleţi, care stăteau cinchiţi şi tăcuţi pe lîngă foc, în aşteptarea mămăligii.
   — Da om merge, că doar i-o palmă de loc, răspunseră ei, fără măcar să întoarcă capul.
   — Ei, vezi, moşule, că ei nu se tem de Tazlău ca d-ta?...
   — D-apoi, dă, ei nu s-or hi temînd, c-aiştia doar îs de cei care umflă şuvoiu-n braţe şi urcă cu el la deal.
   — Da d-ta crezi că iapa mea nu umflă şuvoiu-n braţe?
   — D-apoi, dă, domnişorule, ştim noi ce-a hi mai umflînd iapa d-tale? zise el sculîndu-se de jos; şi scuturîndu-şi de unghia policarului luleaua de scrum, o vîrî la loc în chimir.
   — Mă Cîrţă, urmă el, strigînd către un flăcăuan lung, care de-abia se cinchise şi el pe lîngă foc; mă Cîrţă, da ce te-ai lăsat pe vine, ca-n ziua de Paşti? Ia vezi de-o ţî' de mojdei, că, ia, Bedreag îi gata cu mămăliga.
   În adevăr, Bedreag, un flăcăuan chipeş cu pieptul puternic şi desfăcut, cu faţa dogorită de fierbinţeala focului, ridicase de pe lespezi ceaunul uriaş şi, cumpănindu-l de toartă cu stînga, iar de fund sprijinindu-l cu dreapta, îl răsturnă spre o petică unsuroasă şi groasă, şi, din tiparul lui negru şi fierbinte, se rostogoli, ca o stîncă ruptă din munte, o gigantică mămăligă, care-şi-ntinse imensitatea sa rotundă pînă sub gurguiul opincilor lui Cîrţă; Cîrţă se feri în lături şi, ridicîndu-se, nu atîta după îndemnul moşneagului, pe cît ca să facă loc mămăligii în poiană, intră şi se mistui în fundul stînii.
   [I, 289] — Da unde, păcatele, a mai hi şi cel usturoi, moş Căpăţînă? unde, naiba, l-îndosişi, de nu dau peste el? se auzi Cîrţă din fundul stînii, strigînd cu glas trăgănat şi gros către moşneag.
   — Ia vezi, mă Cîrţă, să nu te apuce de nas de sub cel chersîn crăpat; ori, vezi, că l-or hi mîncat pîşii as-noapte şi te-or hi lăsat cu dinţii la stele. Şi vezi de mai închipuie şi ceva pentru musafiri, că doar nu ţi-a hi mas numai ţie şoarecii în pîntece.
   Peste puţin, Cîrţă se arătă cu două scafe mari de lemn, una aproape plină cu mojdei, alcătuit din apă şi usturoi ucis cu coajă cu tot, alta cu felii mari de urdă şi de caş, într-o baie, pînă la mijloc, de zăr cald.
   — Da unde-i lingura, măi, uititule, băgă de seamă moşneagul, cînd puse Cîrţă scafele lîngă mămăligă. Ori crezi că-i toată lumea, ca tine, cal, să-şi moaie botu-n zăr şi să beie?
   — Ce nu dai pace băietanului, moşule? zisei eu, adresîndu- mă moşneagului.
   — He! He!... C-apoi, doar unu-i Cîrţă Abrudeanu, sereacu. Cînd îşi primeneşte opincile, din Paşti în Crăciun, ori s-alege cun picior desculţ, ori cu tîrsînile bălălăind; da de-nfulicat nu mai are pereche pe faţa pămîntului.
   Şi Cîrţă iar se mistui în fundul stînii.
   — Da unde puseşi lingura, moş Căpăţînă? se auzi Cîrţă strigînd din nou către moşneag.
   — Ia vezi, mă, c-a hi pe comarnic, printre cei caşi. Şi Cîrţă se întoarse cu o lingură lipovenească, scurtă-n coadă şi lustruită cu roş, în formă de lingura zînei, pe care o vîrî în zăr printre feliile de urdă şi de caş.
   Bedreag scoase din brecinar o aţă lungă şi groasă şi, c-o destoinicie de matematic, apăsă meridiane şi paralele pe hemisferul cald al mămăligii, şi mămăliga se desfăcu, risipindu-se, în fierbinţi... corpuri geometrice.
   [I, 290] Şi făcîndu-se toţi roată împrejurul mămăligii, îşi trase fiecare înspre dînsul partea sa; iar moş Căpăţînă aşeză la mijloc scafa cu mojdei.
   — Da-ţi ospăta o ţî' şi 'neavoastră, domnişorule, zise el, îndreptîndu-se spre mine, care stăteam mai deoparte, şi aducîndu-mi într-o mînă o bucată de mămăligă, iar în cealaltă scafa cu feliile de urdă şi de caş.
   — Bucuros, moş Căpăţînă, oi ospăta; numai cît se vede că d-ta mă iei drept Chiperiu ori Tătaru, de mi-aduci mîncare deoparte; ia pune, te rog, scafa şi mămăliga mea colo, la rînd cu d-ta; se vede că mie nu vrei să-mi dai mojdei?
   — Da ne rugăm de iertare, domnişorule, noi chiteam că...
   — Rău chiteai, moş Căpăţînă, zisei eu tăindu-i vorba, rău de tot; şi, drept pedeapsă că ai chitit aşa de rău, o să mănînci d-ta partea mea de caş, şi eu partea d-tale de mojdei.
   Şi mă şi aşezai turceşte între Cîrţă şi Bedreag.
   — Da poftim, domnişorule, zise moşneagul, scărpinîndu-se peste căciulă în creştetul capului şi aşezîndu-se şi el la rînd, bucuros, poftim, numai... dă...
   — Dă, nedă, ia să te văd cum mănînci d-ta, moş Căpăţînă, mămăligă cu urdă, că uite eu cum mănînc mămăligă cu mojdei.
   Şi, după toate regulile celui mai deplin comunism, începui a mînca... Multă vreme însă după aceea n-am mai mîncat mojdei cu mămăligă...
   Şi moş Căpăţînă, cunoscîndu-se greşit, muşca tăcut din mămăligă şi din caş, sorbind zăr cu lingura cea roşie şi scurtă-n coadă.
   — Ei, hai, moş Căpăţînă, gustă şi d-ta din mojdei, că doar eu am glumit; mai lasă cea urdă, că-i fi sătul de frupt de oaie.
   [I, 291] — Da poftim, domnişorule, poftim, că noi mîncăm de toate; dă... chiteam şi noi să-ţi dăm bucate mai subţiri.
   — D-apoi mai subţiri decît mojdeiul, moş Căpăţînă, ce bucate mai vrei; uite, apă goală cu mămăligă caldă...
   Şi moş Căpăţînă începu a întinge şi el în mojdeiul pe sfîrşite.
   Cînd ne lungirăm, ca după-masă, care-ncotro, pe unde găsirăm oleacă de umbră, moşneagul veni lîngă mine, care mă aşezasem între Huţan şi Bedreag şi aprinsesem o ţigară. Moş Căpăţînă îşi scoase şi el, cu ceremonialul obişnuit, luleaua şi hîrtia cu tutun din chimir.
   — Ia fă-ncoace cea hîrtie, moş Căpăţînă, zisei eu întinzînd mîna spre moşneag.
   Îmi dădu hîrtia; scosei un pachet de tutun, căci aveam îndeajuns, îl desfăcui şi i-l pusei în hîrtie.
   — D-apoi aista a hi de cel bun, domnişorule, observă moşneagul uitîndu-se cercetător la tutunul ce-i dădusem.
   — Bun, rău, pune şi d-ta-n lulea şi trage-i, că doar tot fum are să iasă.
   Ceea ce moşneagul făcu, fără să-l mai îndemn de două ori.
   — Dacă nu v-ar hi cu supărare, zise moşneagul, lungindu-se într-un colţ şi uitîndu-se ţintă la mine, v-aş întreba ceva.
   — Nici o supărare, moşule, de ce să mă supăr?
   — Parcă v-aş hi văzut undeva; nu sunteţi de la Cheatră?
   — Ba drept de-acolo, moşule; da cum se face de mă cunoşti d-ta de la Piatra?
   — D-apoi n-aţi apărat d-voastră cu Enescu, la giuraţi, amu un an, pe nişte hoţi care-o fost prădat o stînă?
   Lucrul era adevărat.
   — Ba da, moşule, da ce-i cu hoţii aceia şi cu stîna?
   — D-apoi că doar stîna noastră era cu paguba şi tot cu paguba o şi rămas; că doar hoţii o scăpat basma curată, ca nişte fete mari; şi tot noi şi cu vina, şi cu gloaba.
   [I, 292] — Aşa-i, moşule, mi-aduc aminte; numai cît eu nu-s advocat; ia, mă luase şi pe mine, aşa, lude printre călăraşi, că doar la giuraţi şi dumneata poţi fi advocat. Da blăstămatul cel de Enescu, acela o-ntors capul giuraţilor, de i-o făcut scăpaţi pe tîlhari, c-acela ştie toate şurubăriile şi-ţi face din alb negru, şi din negru alb.
   — D-apoi că şi dumitale cum îţi mai meliţa guriţa! de parcă-ţi sufla Aghiuţă la ureche, nu alta, zise moşneagul clătinînd într-o parte şi-n alta capul cu căciulă cu tot, în semn de mustrare, şi, pufăind o dată din lulea, scuipă printre dinţi, pînă peste gurguiul opincilor lui Bedreag.
   — Ei, şi nu cumva pentru asta ai să-mi porţi ponos? Ce vrei, moşule? Aşa-i legea: orice vinovat trebuie să aibă un apărător şi, dacă scapă, norocul lui.
   — D-apoi, vezi că legea-i proastă: cine-o făcut-o n-o avut cap, domnişorule; eu chitesc că giuraţii aceia îs puşi acolo numai ca să le deie drumul hoţilor.
   Şi fiindcă, de-aş fi discutat cu moşneagul în contradictoriu, mă temeam să nu mă rămînă, schimbai cu meşteşug firul vorbirii, fără să schimb şi tema.
   — Şi hoţii erau de pe-aici de pe-aproape? i-aţi cunoscut?
   — Da cum nu, domnişorule; nişte potlogari din Calu-Iapa, feciori — chipurile — de gospodari... ne-o golit stîna de urdă şi de caş, ba ne-o luat şi cîteva mioare, de le-o fript mai încolo, hăt, în pădure.
   — Dă, moşule, unde-s bucate, şi pagubă, încheiei eu sentenţios; da, mă rog, apă de unde beţi cînd vi-i sete? întrebai eu spre a schimba vorba.
   — Apoi, ia de-acolea, din vale; este un şipot sub o rădăcină de brad; mă Huţane, ia răpezi, că eşti mai sprinten.
   — Apoi că mă duc şi eu cu Huţan, moşule.
   — Poftim, voia la dumnevoastră, domnişorule. 
   Şi, sculîndu-ne de jos, plecarăm împreună; dar pînă să facă Huţan un pas, eu făceam trei, şi totuşi mergeam alăturea; [I, 293] cu regula asta ajunserăm într-un desiş de brazi mărunţi, în mijlocul cărora se ridica unul de două ori secular, de sub ale cărui rădăcini un fir subţire de apă limpede şi rece se scurgea pe un jgheab aşezat acolo de ciobani; băui pînă simţii că am ucis setea pe care mi-o deştepta- se arşiţa sărată a usturoiului şi, întremaţi, ne întoarserăm la stînă şi eu, şi Huţan.
   Schimbai priponul Pisicuţei mai la umbră sub poala pădurii şi tot la umbră mă lungii şi eu, cu capul pe şa şi, beat de usturoi, adormii într-o clipă.
   Şi cine ştie cît aş fi dormit, dacă un strănutat neobişnuit nu m-ar fi izbit drept în ureche. Cînd deschisei ochii şi întorsei capul, un ţap c-o barbă de patriarh şi cu nişte ochi holbaţi, în floarea frunzei de varză, mă mirosea cu de-amănuntul şi, sub emanaţiunile nevăzute, dar puternice, ale usturoiului meu, scutura din cap şi strănuta disperat. Turma sosise de la păşune şi odată cu ea sosi curînd şi noaptea. Focuri se aprinseră în poiană şi, peste puţin, liniştea se întinse pretutindeni... Adormirăm cu toţii. A doua zi, în revărsatul zorilor, însoţit de Sgribincea şi Huţan, apucai, peste munţii din răsărit, drumul Tazlăului.
   
   [I, 294] La Tazlău
   
   ...Un pitic şi doi giganţi!... Cam aşa înfăţişare, cel puţin, trebuie să fi avut eu între Sgribincea de-o parte şi Huţan de cealaltă, deoarece, cu tot prisosul de înălţime ce s-ar fi cuvenit să-mi dea spatele Pisicuţei, capetele noastre, a tustrei, nu se ridicau totuşi în văzduh mai sus unele decît altele; ba mi se pare chiar că fundul pălăriei mele, cu toate silinţele ce-şi dădea, nu izbutea nici întrun chip să se înalţe dincolo de curmătura căciulilor vreunuia din ei... Şi pînă ce Sgribincea să-şi deschidă o dată lărgimea imensă a pasului său greoi şi rar pe întinderea de muşchi verde a plaiului rourat, biata Pisicuţei îşi cheltuia jumătate din gebeaua întregii sale vieţi, ţesîndu-şi iute la suiş mersu-i harnic şi mărunt; şi, pînă ce Huţan să-şi ia suflet, sorbind văzduhurile dintr-o dată în pieptul său puternic, o întreagă vijelie s-ar fi putut alcătui din răsuflările la un loc, ce izvorau zgomotoase şi repezi pe nările înfierbîntate şi larg deschise ale Pisicuţei, sub truda opintirilor la deal...
   Iar cînd, pe muchia verde a opcinii, ne întîlnirăm în faţă cu soarele ce-şi înălţase deplin, peste sprînceana răsăriteană a pămîntului, discul său înflăcărat, chipurile noastre de umbră se lungiră în aer trecînd pe deasupra stînii şi se deşirară mistuinduse pe zările depărtate ale munţilor din apus... Lumina răsăritului scălda feţele noastre şi, sub văpaia curată a ei, cei doi uriaşi se înfăţişară transfiguraţi privirilor mele! [I, 295] Cu atît de neînchipuit farmec se amestecau sclipirile de aur antic ale razelor soarelui în pletele lor negre, bogate şi lungi, aşa de fraged înflorite se arătau ochilor mei trăsăturile bărbăteşti şi pline de viaţă ale chipului lor puternic în bătaia de flăcări piezişe a răsăritului trandafiriu!...
   Şi, fiindcă Pisicuţa, ori de cîte ori o lua prea repede din loc, obosea numaidecît, apoi o oprii un minut pe zare spre a-şi mai lua suflet. Huţan şi Sgribincea se opriră şi ei.
   — Măi flăcăi, le zisei eu cînd fu să plecăm din nou, măi flăcăi, ia căutaţi de mai răriţi cel pas, că cu mersul vostru aveţi să-mi oftigiţi iapa pînă-n Tazlău; ş-apoi socot că turcii nu ne-or fi alungînd de la spate.
   — Aşa-i, cucoane, da vezi 'neata că, de-om merge aşa pe- ndelete, apoi ne-apucă noaptea-n pădure şi n-om putea trece Tazlăul cu lumină, că-i departe şi locurile-s tari.
   — Noapte, nenoapte, tari, netari, voi să mergeţi aşa ca să nu-mi oftigiţi iapa; şi vedeţi, bre, de alegeţi şi voi un drum mai trăgănat, că — după ce văd eu înaintea mea — apoi avem de străbătut pînă-n sat un tartar întreg de munţi şi mă tem să nu mă lase iapa-n drum cu şaua-n spate.
   — Apoi dă, cucoane, răspunse tot Huţan, pîn-om da din sus de Preluce, în dreptul Rotăriei, om tot urca ş-om tot scoborî, că, pînă-n sus de Preluce, n-om putea merge pe vale — că-i valea strîmtă şi plină de stînci; da de-acolo-nainte, dac-a da Dumnezeu ş-om trece cu lumină peste Tazlău, apoi mergem pînă-n sat tot pe drum de hodină.
   — Ş-o să suim multe dealuri, măi Huţane?
   — Apoi urcăm numai pe Goşman şi pe Negru; ş-apoi suim pe Geamănă, de-acolo apucăm plaiu şi dăm devale-n Preluce.
   — Da ce mîncare-s Prelucele tale, bre?
   — Ia nişte poiene-ntre dealuri, mai jos de Durău.
   — Da de ce Durău spui tu, mă Huţane? Eu ştiu că Durău-i la poalele Ceahlăului; ori poate-i fi umflat tu Ceahlăul [I, 296] în spate, cu Durău cu tot, şi l-ăi fi strămutat pe meleagurile tale.
   — Apoi a hi Durău, şi pe-acolo, cucoane; da la noi se cheamă Durău, unde curge apa-n jos de pe stîncă, preţ, aşa, ca la două staturi de om înălţime.
   — Da ce ne-om face noi, mă Huţane, bagă de seamă Sgribincea, dac-or hi revărsate Prelucele?
   — Ei, ce ne-om face?... ia ce ne-am mai făcut, mă Sgribincea; ne-om vîrî şi noi în apă pîn' la brîu ş-om ieşi devale-n sat.
   — Noi... da'nealui?
   — Ei!... 'nealui îi călare, şi doar ştiu că nu s-a-neca de călare tocma-n Preluce; greu a hi pîn-om trece Tazlăul, că, vorba lui moş Căpăţînă, a hi vinind cu schinare ca un balaur.
   — Bre, zisei eu după un minut de gîndire, da n-am putea noi să ţinem cumva coama dealurilor pîn'la Prelucele voastre, fără să mai tot urcăm şi să tot scoborîm la tihărăi?
   — Ba cum nu, cucoane, s-ar putea; numai, vezi 'neata, că lucru-i cu depărtare mare; din plaiu Gitioanei ieşim în poienile Guşmanului, după aceea dăm pe la fundul Negrului în poienile Gemenii, apoi apucăm plaiu şi scoborîm devale-n Preluce; numai, vezi 'neata, că asta-i treabă măcar de două zile şi noi n-om putea, că mîini trebuie să him înapoi la stînă, răspunse Huţan, care citea ca pe carte geografia muntelui.
   — Apoi, dacă-i aşa, apucaţi şi voi, măi flăcăi, pe unde ştiţi; numai cît vedeţi de mă scoateţi şi pe mine şi pe iapă teferi pîn'la Tazlău.
   — Apoi, dă, cucoane, aşa chitim şi noi, dac-a da D-zeu. Şi fiindcă ei amîndoi chiteau tocmai aşa cum era să dea D-zeu, apoi, după un minut de odihnă pe zarea dealului, descălecai şi începurăm a scoborî la vale.
   Curînd desimea codrilor ne sorbi în adîncurile sale nestrăbătute şi, rareori numai, cîte un strop de cer albastru sau [I, 297] cîte un fulg de lumină mai picurau răzleţe, din înălţimile încîlcite ale bolţilor de crengi, peste umerii şi peste capetele noastre. Ploaia măturase de pe coastele muntelui orice urmă de potecă şi numai hogaşurile săpate de puhoaie se mai ţeseau iute între ele, ca nişte tăieturi adînci în prundişul galben al povîrnişului repede. Pe alocurea, arbori uriaşi, a căror bătrîneţe şubredă nu se putuse împotrivi vijeliei de-acum cîteva nopţi, zăceau răsturnaţi la pămînt în toată nemăsurata lor lungime şi, cu trunchiuri pentru veşnicie adormite şi cu crengi hrentuite în prăpăstioasa lor cădere, iezeau scoborîşurile încă umede şi lunecoase ale muntelui... Om şi cal trebuia deci să ne îndeletnicim cu sprintene mişcări de capre sălbatice, spre a sări sau pe deasupra, sau spre a ne furişa pe dedesubtul neîndurat al stavilelor ce ne tăiau mersul... Şi de unde Sgribincea şi Huţan treceau dintr-un singur pas gigantic peste rotunjimea înaltă a brazilor răsturnaţi, eu, dimpotrivă, întrebuinţam toate meşteşugurile celei mai chibzuite cumpăneli, spre a trece teafăr şi nevătămat peste greutăţile de tot soiul, îngrămădite de vijelie în calea mea; cît despre Pisicuţa, care se deprinsese a se ţinea de mine ca un cîine credincios, o lăsasem slobodă, şi ea, pentru a-mi dovedi că încrederea mea într-însa nu fusese zadarnică, apoi cu atîta pricepere îşi alegea linia de scoborît, cu atîta iscusinţă îşi înţepenea copita fină a piciorului său subţire în lunecuşul viclean şi repede al povîrnişului, cu atîta agerime şi uşurinţă trecea ca în zbor peste stavilele înalte ale copacilor din calea sa, încît chiar Sgribincea, care, dintr-un singur pas, ar fi străbătut prăpăstiile dintre doi munţi, nu-şi putu păstra obişnuita nepăsare, înnăscută munteanului îndeobşte şi lui îndeosebi, şi, minunîndu-se de o măiastră săritură a Pisicuţei peste un arbore răsturnat:
   — C-amarnică iapă mai ai, cucoane, drept ţi-oi spune, zise el sub îmboldirea unei neprefăcute admiraţiuni; ia [I, 298] uite, mă Huţane, urmă el, cum sare iapa naibii peste copaci, parcă are pe Sarsailă-n pîntece...
   — Măi aşa, mă!... Parcă-i de cele de la comedii; da de unde naiba dăduşi 'neata, cucoane, peste vita as' de cal? C-amarnică dihanie de iapă-i, drept ţi-oi spune... Cu asta n-ai habar, că te scoate de la greu şi de la nevoie...
   — Apoi, măi flăcăi, asta-i iapă din soiul lui popa Gheorghe din Călugăreni, răspunsei eu cu mîndria cuvenită. Auzit-aţi voi de popa Gheorghe din Călugăreni ce soi de cai are?
   — Din soiul lui popa Gheorghe!... Ehei!... apoi am auzit şi noi, cucoane, că popa acela are un soi amarnic de cai; amu pricep eu de ce zboară ca o ciută peste copaci... Îi din soiul lui popa Gheorghe!... halal vită de cal!...
   — Amu, adaugă Sgribincea, om vedea noi, mă Huţane, dac- are să zboare şi peste Tazlău cum zboară peste copaci...
   — Da asta zboară, mă Sgribincea, şi peste puhoiul Bistriţei, cu 'nealui cu tot, că doar asta-i curat pajură, bre, nu-i iapă ca toate iepele. Dacă-i de-a lui popa Gheorghe, ce-ţi mai baţi capu!...
   De la sine se înţelege că eu, prin împuternicire din partea Pisicuţei, primeam în numele ei şi mă îngîmfam de toate laudele ce, cu drept cuvînt, se aduceau atît neamului strălucit din care se trăgea, cît şi marilor ei însuşiri de pricepere, iscusinţă şi agerime.
   Tîrîş, grăpiş, scoborîrăm Gitioana şi ne trezirăm în fundul strîmt al unei văi, prin care curgea cracul de miazăzi al Tazlăului; cu alte cuvinte, de pe întinderile senine, largi şi pline de lumină ale plaiului înalt, ne găsirăm deodată prăpăstuiţi în tainele pline de umbră şi întuneric ale fundului pămînturilor!... încă un pas, şi am fi sosit poate la lăcaşurile tihnite şi de veci ale celor ce nu mai sunt... Atît de netulburată tăcere ne împresura de pretutindeni, aşa de asemănătoare cu zborul umbrelor din altă lume fluturau prin aer închipuiri uşoare de întuneric şi de lumină mută, aşa de [I, 299] încruntat luneca înspre adîncuri, cu ape posomorîte, cracul negru al Tazlăului, printre maluri putrede de frunziş înalt, zăstit de veacuri în acea neţărmurită şi paşnică domnie a morţii!!...
   Sgribincea şi Huţan păşiră; eu, făcîndu-mi vînt, sării, iar Pisicuţa zbură peste lărgimea îngustă a apelor lui, care-şi curgeau neoprit şi repede drumul lor înspre adînc... După un minut de odihnă, începurăm a urca spre plaiul Goşmanului, cu aceleaşi stavile ca şi la scoborîtul Gitioanei, dar mărite prin însaşi împrejurarea suişului prea pieptiş şi lunecos; şi, cu toate acestea, Huţan şi Sgribincea, în loc să urce, păreau că scoboară; eu chemam în ajutor toate tufele ce-mi cădeau la îndemînă, spre a putea urca coastele frămîntate ale muntelui; iar Pisicuţa zbura pe deasupra stavilelor dealului ca un grifon înaripat... Doar nu degeaba se trăgea ea din soiul vestit al lui popa Gheorghe din Călugăreni!... Cînd fu soarele la prînz, sosirăm şi noi în lumina largă a coamelor Goşmanului, şi foamea ne şi călcă din urmă. Sgribincea îşi luă gluga din gît, scoase din ea cîteva dărăburi zdravene de mămăligă rece, un coşcogea boţ de urdă învelit în nişte foi mari de brustur lat şi ceva sare din nodul murdar al unei petici; usturoiul, nelipsitul usturoi se arătă la iveală şi el cu căpăţînile lui zdrenţăroase, pline de noduri şi mustecioase; apoi Sgribincea aşternu iarba plaiului verde drept faţă de masă, ne făcurăm roată-mprejur şi, după cîteva minute, eu, cel puţin, alene şi sătul, mă găseam răsturnat într-un cot pe muşchiul moale ca o saltea şi, cu ţigara-n gură, priveam cu mulţumire de artist la pitorescul cu care surpăturile de mămăligă oacheşă, speriate cu cîte un strop de urdă albă, se rostogoleau la răstimpuri deopotrivă de rari, ca şi spre fundul unor prăpăstii, înspre adîncul gîtlejurilor încă flămînde ale lui Sgribincea şi Huţan!...
   — Amu, zise Huţan, sculîndu-se de jos, frecîndu-şi cu mulţumire palmă de palmă şi făcînd să curgă o ploaie [I, 300] de ciuciuleţi negri în iarba verde a plaiului, amu om putea merge, cucoane; doar om apuca să trecem cu lumină peste Tazlău, că, de unde nu, apoi mînem în pădure şi noi n-om putea, c-avem grabă mare să ne întoarcem dimineaţă la stînă.
   — Da sfîrşeşte-odată, măi Huţane, cu cea grabă a ta, zisei eu, prefăcîndu-mă cam supărat; ce tot grabă, grabă?... Cînd t-ei întoarce, pune şi tu din Tazlău un pas pe Geamănă, unul pe Goşman şi altul pe Gitioana şi, din trei paşi, iată-te la stînă... Ce tot grabă... grabă?... Ia, mă rog slăbeşte-mă cu graba ta; cînd om ajunge, om ajunge şi pace bună... doar ştiu că n-am să-mi oftigesc eu iapa pentru gustul tău; doar asta-i iapă de soi, bre...
   — Dă... — răspunse Huţan, înţelegînd gluma — chiteam şi noi... da om face şi cum zici 'neata.
   Sgribincea strînse în glugă rămăşiţele prînzului, îşi anină gluga în gît şi începurăm a scoborî cu toţii spre Pîrăul Negru, un fir subţire de apă ce iese de sub cele din urmă poale ale Răchitişului şi-şi face loc printre Goşman şi Dealul Negru, pînă la vărsarea lui în Tazlău, mai sus de Duruitoare, la piciorul de miazănoapte al Goşmanului. Tăiarăm repede peste Dealul Negru şi, după un scurt popas dincolo de povîrnişurile lui stîncoase şi repezi, începurăm a urca spre plaiul Gemenei. Cînd începu soarele a cumpăni dincolo de-amiază, ieşirăm în largul plaiurilor acestui munte mai mărunt decît Goşmanul din stînga şi mai răsărit decît Şoimul de pe dreapta sa.
   — Uite, mă Huţane, auzii deodată pe Sgribincea strigînd, uite, mă, ori aceea nu-i Călina lui Drăgan din Rotărie?
   Cînd întorsei capul spre unde arăta Sgribincea, zării în depărtare o femeie venind repede şi sprinten de-a lungul plaiului, spre noi.
   — Ba chiar ea, răspunse Huţan, după un minut de cercetare cu privirea; da ori ce-a hi căutînd pe-aici, coţofana naibii?
   [I, 301] — Dă, mă, ştiu eu?... Da ne-a spune ea amu, cînd om lua-o la cercetare.
   Femeia sosi lîngă noi. Şi Călina lui Drăgan din Rotărie nu era tocmai o coţofană... Subţirică şi năltuţă, cu obrajii rumeni, rotunjori şi grăsulii; cu sînuri ce te împungeau în ochi de sub cămaşa-i albă, curată şi deschisă la piept, dar înnodată sub bărbie cu un şiret de arnici roş, ale cărui capete cu canafuri atîrnau slobode în jos, cu o ademenitoare neregulă; cu părul ei negru răscolit pe tîmple şi pe fruntea-i netedă, cu o ispititoare neorînduială; cu cîrpa-i roşie de pe cap, întocmită cu măiestrie de mîna iscusită a întîmplării; cu ochii ei căprii şi mari, însufleţiţi de văpaia unui sînge pătimaş; cu gura ei mică şi înflorită; cu dinţii ei albi şi cu nasul ei fin, drept şi cu nări neastîmpărate... Călina lui Drăgan din Rotărie nu era tocmai o coţofană...
   — Cale bună, fa Călino, zise Sgribincea, tăindu-i drumul; da unde naiba o plecaşi tu, fa, aşa cu sloboda, de răsai tu din Rotărie tocmai pe Geamăna, parcă te-ai strămuta de pe vatră pe cuptor? Cum ai trecut tu peste Tazlău, fa Călino?
   — D-apoi că l-am trecut eu Tazlăul de-amu vreo trei zile, după bureţi; da m-o prins unda dincoace şi n-am mai putut trece-napoi.
   — Şi unde-ai stat tu, fa zvîrlugă, aşa singurică, trei zile şi trei nopţi de-a rîndul? De-am hi ştiut noi, am hi venit să-ţi ţinem de urît, zise Huţan, turtindu-i uşor cu palma-i lată de uriaş cîrpa roşie de pe cap.
   — Ei, unde... răspunse ea, dîndu-i cu o lovitură mîna jos şi fără a-l privi; unde?... ia m-am aciuat şi eu pe Bratu, la Ilinca lui Florea, ş-amu plecasem la voi, la stînă, după o ţî' de urdă şi de caş.
   — D-apoi c-ai nimerit-o şi tu miercurea, fa Călino, zise Sgribincea scurt.
   [I, 302] Şi amîndoi mi se păru că se privesc în ochi cu înţeles.
   — Da du-te, urmă el după o pauză, că moş Căpăţînă i-acolo, şi ţi-a da.
   — Da voi un' vă duceţi amu?
   — Ia cu 'nealui să-l scoatem pîn' devale-n sat. Şi numai atunci Călina îşi aruncă repede privirea spre mine. Călina lui Drăgan din Rotărie nu era deloc coţofană.
   — Da cum o să treceţi voi peste Tazlău, că vine din deal, mînia lui D-zeu; ai să te îneci ca un şoarece, mă Sgribincea.
   — Da nu te teme, fa Călino, că doar am mai trecut eu peste puhoiu Tazlăului şi nu m-am mai înecat.
   — Vezi, măcar, adăugă ea cu oarecare îngrijire, de-l treceţi şi voi pe la capătul de la deal al Prelucelor, din jos de Rotărie, c-acolo-i apa mai aşezată şi n-a hi viind şuvoiu cu creastă.
   — Ei, zisei eu, amestecîndu-mă în vorbă, şi adică ce-i porţi tu atîta grijă lui Sgribincea, fa Călino?... S-a-neca, s-a-neca... nu s-a-neca, nu s-a-neca, şi pace bună; cine ce are cu gustul omului?... Cum i-a hi scris... Nu cumva ai să te apuci tu cu D-zeu la harţă de dragul lui Sgribincea?
   — Da 'neata ce ai? zise ea înţepat, cu un fel de mînie drăgălaşă în ochi şi cu o roşeaţă şi mai drăgălaşă de vinovăţie în obraji.
   — Eu ce am?... Eu n-am nimica... Numai cît tu, fa Călino, fiindcă, drăgăliţă-doamne, eşti nevasta lui Drăgan, apoi ai prea multe drăgănele, încît ai de unde irosi şi pe dealuri; ce păcat că nu cresc drăgănelele tale, fată hăi, prin cea iarbă verde, cum cresc fragii şi căpşunele... Ce mai de lume s-ar strînge la cules de drăgănele pe urma ta!...
   — Şi-i hi avînd poate poftă şi 'neata?... zise ea, plecînd capul cam într-o parte şi privindu-mă pieziş drept în ochi.
   [I, 303] — Dă, Călino, fată hăi, mai ştii păcatele?...
   — Ci, ia cată-ţi de drum, fa Călino, se auzi deodată strigînd Huţan cu glas posomorît; du-te-n treabă-ţi, fa, şi nu ne mai zăbovi-n drum, că doar noi avem de mers, nu de plimbat, ca tine.
   Şi aruncă spre Sgribincea o căutătură încruntată de mînie.
   — Apoi mergi sănătoasă, fa Călino, şi vezi de mai dă pe la noi, îi zise Sgribincea cu glas domol şi căutîndu-i galeş în ochi.
   — Apoi să mergeţi sănătoşi, şi cu bine, răspunse ea, plecînd. Şi subţirică, şi năltuţă, şi sprinteoară cum era, se aşternu drumului pe plai... zbura, nu mergea.
   "Hm!... mă gîndeam eu, scoborînd valea trăgănată cu Pisicuţa de dîrlogi, lui bietul Drăgan i-a cîntat cucu-n spate cînd s-a-nsurat."
   — Da ce naiba ţi s-o lăsat negurile pe faţă, măi Huţane, îi zisei eu acestuia, cum mergea pe lîngă mine tăcut şi posomorît.
   — Dă, ia muierea asta... nu-i zi lasată de Dumnezeu s-o-ntîlnesc şi să nu pat cîte-o boroboaţă; parcă m-aş întîlni c-un popă ori c-un iepure.
   — Azvîrle şi tu c-o mînă de paie ori ţărînă după dînsa şi mîntuie vorba.
   — Da bat-o întunericu de muiere, că doar nu scapi de pocinocu ei cu una, cu două... parcă-i un făcut cu muierea asta.
   — Da Sgribincea tot aşa zice, măi Huţane?
   — D-apoi că ce am eu cu Sgribincea?... Cine-şi cu treaba lui. Sgribincea rămăsese puţin îndărăt şi nu ne auzea ce vorbim.
   — Aşa-i... da parcă, de cînd cu Călina, te uiţi cam chiorîş la el.
   — Da uite-se cine ştie, că eu doar nu-i port socotelile lui.
   [I, 304] — Socotelile nu i l-ei hi purtînd, Huţane, da mi se pare că-i porţi sîmbetele.
   Cînd ne uitarăm, din întîmplare, îndărăt, Sgribincea, ca la o zvîrlitură de băţ, se pusese jos şi-şi lega tîrsînele de la opinci... Cum se făcuse, cum se dresese, că tocmai atunci i se dezlegase tîrsînele şi trebuia să zăbovească, ca să şi le lege; noi ne căutarăm de drum înainte, şi, de la o vreme, nici nu-l mai zărirăm.
   — Da ia s-aşteptăm şi pe Sgribincea, măi Huţane, zisei eu peste puţin, voind a mă opri din mers.
   — Da lasă-l, cucoane, că dacă şi-a lega tîrsînele, ne-ajunge el din urmă; să ne căutăm noi de-a noastre şi el de-a lui, că doar n-a hi avînd numai tîrsîne de legat.
   — Bine zici tu, măi Huţane; ia să lăsăm pe Sgribincea să-şi lege tîrsînele-n răgaz.
   Şi ne urmarăm drumul la vale. Într-un tîrziu, ne călcă şi Sgribincea din urmă... era cam obosit... venise, se vede, prea repede...
   Formosum pastor Corydon ardebat Alexin.1 
   — Bine, mă Sgribincea, îi zisei eu cînd fu lîngă noi; bine, bre, ce pîrdalnica nu-ţi legi şi tu mai bine cele aţe?... Ai s-ajungi de rîsul lui moş Căpăţînă, ca bietul Cîrţă. Păstorul Corydon se topea de dorul frumosului Alexis (Virgiliu, Buc. II).
   — Aţele ca aţele, cucoane, da i s-a hi rupt şi brăcinariu, de-o- ntîrziet atîta, adăugă Huţan cu înţeles.
   Sgribincea îi aruncă o privire încruntată. Hotărît că între Sgribincea şi Huţan era vreo pricină mai din vechi... şi nu cred să nu fi fost amestecaţi la mijloc şi ochii căprii ai Călinei lui Drăgan din Rotărie.
   — Da a mai hi mult pîn' devale, măi flăcăi? întrebai eu pentru a schimba vorba.
   — D-apoi că n-a mai hi aşa mult, răspunse Huţan, că — ia -- s-aude cum vine Tazlău-n vale.
   [I, 305] De prin văi ajungea, în adevăr, pînă la noi un vuiet surd, nedesluşit şi depărtat, asemenea vuietului plin de fiori ce prevesteşte apropierea unui cutremur de pămînt.
   Soarele căta cam dintr-o parte, cînd intrarăm, din luminişurile largi ale plaiului, în umbra deasă a codrilor ce îmbracă văile de jos ale Gemenei; vuietul surd şi nedesluşit al Tazlăului se schimbase în urlet clocotitor de ape vijelioase, ce mînau dindărăt cu iuţeală de vifor surpăturile de stînci smulse din scoborîşurile înalte ale drumului lor la vale şi frămîntau cu zgomot înăduşit bolovanii grei şi nestatornici de pe fundul strîmt al albiei lor. De la o vreme, sclipiri fugătoare şi iuţi începură a scînteia şi a străbate pînă la noi prin spărturile de lumină îngustă ale reţelei de crengi umbroase, ce ne împrejmuia mersul... Era Tazlăul care, scăldat în raze de soare, îşi frîngea strălucirea gălbie a undelor sale în curmezişul negru şi încîlcit al rariştii de brazi. Peste puţin, sosirăm în valea lui strîmtă şi plină de lumină, dar rămaserăm tustrei, ţintuiţi pe loc... Pisicuţa doar, singură, de mai îndrăzni să înfrunte cu suflet netulburat priveliştea înfiorătoare a vijeliei apelor, să se apropie cu o nepăsătoare obişnuinţă de marginea neastîmpărată a undelor şi să-şi ostoiască setea, muindu-şi botu-i negru şi fin în apa liniştită dintre doi bolovani mărginaşi...
   Huţan se scărpina cu nedumerire şi pe sub căciulă, în creştetul capului; Sgribincea, rezemat pe ghioagă şi tăcut, se uita în sus şi în jos pe cursul pîrîului, chibzuind cu ochiul un loc de trecut; eu, cu mîinile la spate, făceam acelaşi lucru; dar nici Huţan nu se dumerea, şi nici eu, şi nici Sgribincea nu puteam hotărî un vad de trecere, nu pentru picior, dar nici măcar pentru ochi! Cu aşa ameţitoare repejune, cu atîta iuţeală de vifor se scobora din prăpăstiile depărtate ale munţilor şi luneca la vale, pe povîrnişul înalt al albiei sale, Tazlăul încruntat!... În zadar te-ai fi silit să-ţi rezemi ochiul pe lunecarea sclipitoare a undelor... În fuga [I, 306] lor nebună, îţi smulgea privirea şi, neoprit, ţi-o tîra fără de voie pe cursul lor vijelios... Iar noianul viforos, izbindu-şi apele pe amîndouă malurile înalte ale albiei, prea înguste pentru el, se răsfrîngea spre mijloc spumegînd şi alcătuia o creastă semeaţă, ce luneca grăbită spre largul văilor cu sclipiri iuţi de raze de soare. Venea Tazlăul de printre dealuri, mînia lui Dumnezeu; venea Tazlăul cu schinare, ca un balaur, vorba lui moş Căpăţînă...
   — Cucoane, zise Huţan, scărpinîndu-se în creştetul capului şi pe sub căciulă, eu chitesc că n-om putea trece dincolo, că ne mătură Tazlăul ca pe-o aşchie şi t-ei îneca, păcatele noastre, cu cal cu tot.
   — Da tu, mă Sgribincea, tot aşa chiteşti? îl întrebai eu pe acesta.
   — Dă, cucoane, de noi ca de noi, că ne lăsăm pe apă la vale şi ieşim la mal, că doar îi ştim noi moarea Tazlăului; da 'neata n-ai să poţi trece, că te prăpădeşti.
   — Ei, şi ce-i de făcut atuncea, măi flăcăi?
   — Apoi dă, cucoane, noi chitim, zise Huţan, c-a hi mai ghine să te-ntorci 'neata înapoi la stînă şi să mai zăboveşti acolo păn' s-a mai ostoi mînia apei.
   — Apoi asta nu se poate, măi Huţane, că doar eu nu-s suveică s-o dau hîţ încolo, hîţ încolo... Să trecem cum a da Dumnezeu şi pace bună.
   — Da te-neci, cucoane, răspunseră amîndoi într-un glas.
   — Măi flăcăi, ziceţi mai degrabă că vă strînge frica-n spate cînd vă uitaţi la schinarea Tazlăului şi că degeaba vă mai lăudaţi că-i cunoaşteţi moarea; iaca, dacă voi vă temeţi, căutaţi-vă de drum înapoi la stînă, că eu am să trec singur călare.
   Aceasta, bineînţeles, era din partea mea laudă goală; căci, mai la urmă, uitîndu-mă numai la iuţeala de fulger cu care Tazlăul se părea că spintecă lumea în două, mă cuprindeau fiori de groază; decît stă în firea omului să-şi [I, 307] îmbrace cîteodată frica în vitejie şi curaj, după cum odinioară un... bicisnic erou de fabulă s-a îmbrăcat în piele de leu, ca să-ngrozească lumea.
   Sgribincea zîmbi cu neîncredere; Huţan îşi scărpină cu înţeles obişnuitul creştet al capului pe sub căciulă şi începură amîndoi a se uita lung, cînd la mine, cînd unul la altul, fără să zică nimic.
   — Ei, şi adică ce vă uitaţi voi aşa, măi flăcăi, şi nu ziceţi nimic? Nu cumva credeţi c-am să mă întorc înapoi la stînă, după vorba voastră, şi să horhăiesc coclaurile? Asta să vă iasă din gînd, bre; hai, ori treceţi cu mine, ori cătaţi-vă de drum înapoi; mă, voi sunteţi mai fricoşi decît nişte iepuri.
   Vorbă să fie!... decît apucasem eu, aşa, vitejia de coadă şi mă ţineam grapă de ea, cu toate că spatele-mi ţîţîiau de frică; îndărătnicia însă e lucru mare la om: vezi că te duci la prăpastie şi totuşi socoţi drept umilinţă de a te întoarce din drum înapoi. De altfel, îndărătnicia a fost poate singura boală de care mi-amintesc să fi zăcut în zilele mele.
   — Ei, măi, şi ce staţi voi aşa ca nişte momîi? Hai, ori trecem, ori nu trecem, zisei eu ca încheiere.
   Fără să zică nimic, Sgribincea îşi scoase gluga din gît şi se duse în pădure de-o mistui undeva; apoi se întoarse, îşi desfăcu şi el şi Huţan aţele de la opinci şi, de unde pînă acum erau aduse în jurul pulpei, de astă dată îşi înfăşurară cu ele, strîns şi peste opincă, toată căputa piciorului, înnodîndu-le cu îngrijire la glezne.
   — Da ce faceţi voi acolo, măi Huţane?
   — Apoi înfăşurăm talpa cu tîrsînele, ca să nu lunecăm aşa tare pe bolovani.
   — Vasăzică tot trecem.
— Apoi dă, să trecem dac-om putea. 
Pe cît mi-aduc aminte, tremuram de-a binelea; decît nu mai era chip de dat înapoi.
   [I, 308] "Cum mi-a fi scris", cugetai eu. Cîteodată e şi fatalismul bun la ceva; căci, dacă nu tocmai curajul, dar cel puţin un soi de nepăsare vecină cu el se deşteptă în sufletul meu, pe socoteala credinţei că nu se poate înlătura ceea ce este să fie şi că, vorba romînului: ce e scris omului în frunte-i e pus.
   Strînsei vălătuc mantaua şi surtucul, legai vălătucul cu nojiţele dindărăt la şa şi mă făcui sprinten pentru orice împrejurare; strînsei zdravăn tafturul pe pîntecele Pisicuţei şi încălecai. Huţan şi Sgribincea îşi puseseră căciulile la adăpost în pădure, îşi suflecară mînecile şi îşi făcură cruce, spre a chema parcă pînă şi pe Dumnezeu în ajutorul lor; Sgribincea apucă pe Pisicuţa de dîrlogi, Huţan se ţinea de la vale spre a o sprijini, de cumva s-ar fi cumpănit în partea aceea; eu o lovii uşor cu varga peste gît, spre a o hotărî să intre în apă. Deocamdată însă fură zadarnice toate străduinţele noastre, căci, în loc să păşească înainte, Pisicuţa sforăia şi se smuncea înapoi.
   — Măi Sgribincea, zisei eu, ia las-o de dîrlogi, să vedem, n-a merge de bunăvoie? Treci mai bine lîngă Huţan, s-o sprijiniţi amîndoi de la vale.
   De îndată ce se simţi slobodă, ridică capul în sus, privi drept înainte, sforăi puternic şi începu să scurme cu copita în apă; părea că-şi croieşte un plan sau că se pregăteşte să întrupeze o hotărîre mai dinainte luată. Făcu apoi în apă şi pe pipăite cîţiva paşi mărunţi înţepenindu-şi cu chibzuială copita-i fină pe lunecuşul bolovanilor nestatornici; Sgribincea şi Huţan se ţineau pe lîngă mine de la vale, gata să preîntîmpine vreo cumpăneală din partea Pisicuţei. Intrarăm în cele dintîi ape ale şuvoiului... Simţeam cum repejunea fulgerătoare a undelor surpa sub mine picioarele Pisicuţei, şi totuşi ea nu se dădea biruită de zbuciumul apelor ce năzuiau s-o răstoarne. Pentru orice împrejurare, scosei picioarele din scări... Huţan şi Sgribincea luptau din [I, 309] răsputeri împotriva repejunii cu care şuvoiul căuta să-i măture; şi de sprijinit pe Pisicuţa nici nu mai putea fi vorbă... încă un pas, şi intram în creasta viforoasă şi spumegătoare a apelor ce zburau cu iuţeală de fulger în bătaia sclipitoare a razelor de soare.
   Această nemărginită rostogolire de ape, ce-mi zbura pe dinainte, îmi smulgea privirea din ochi şi, cu iuţeală de vijelie, o tîra la vale pe cursu-i neoprit... Vîrtejul ameţelii mă cuprinse... Închisei ochii... dar, prin întuneric, rămase încă viu şi îngrozitor urletul clocotitor al apelor noianului... Trecu poate o clipă... Trecu poate un veac... cine ştie?... Deodată un strigăt de groază se ridică peste urletul clocotitor de pretutindeni:
   — Înapoi, cucoane!... Zguduit, mă trezii parcă din somn... deschisei ochii... cînd privii spre dreapta, pe luciul apelor, un amestec de capete, de plete negre şi lungi, de picioare şi de mîini încă şi mai lungi, care se ridicau şi băteau apa deznădăjduit, luneca cu iuţeală de săgeată pe creasta sclipitoare a undelor... Erau Sgribincea şi Huţan, pe care şuvoiul îi măturase ca pe două aşchii.
   Rămăsesem stîlp în mijlocul potopului; primejdia însă are mintea ei... Fără să-mi dau seama, arsei puternic pe Pisicuţa cu varga peste gît, cu furia ce ţi-o dă deznădejdea şi groaza... Mă simţii deodată umflat pe sus, ceva păru că-mi vîjîie pe la urechi, şuvoiul încremeni pentru o clipă, un zgomot surd de ape puternic frămîntate îmi izbi auzul, muntele din faţă păru că se năruie peste mine şi, din cer, căzui fără de veste năprasnic pe pămînt... Cînd mă dezmeticii, băgai de seamă că mă aflu pe malul celălalt al Tazlăului... Pisicuţa, murată ca un şoarece, tremura cum îi varga şi căta din cînd în cînd cu groază înapoi... Descălecai, o frecai pe ochi, o trăsei de urechi, iar ea, venindu-şi în fire, îşi scutură cu putere de cutremur apa de pe dînsa, [I, 310] împroşcînd cu o ploaie măruntă pădurile pîn-în depărtare...
   "C-apoi asta-i curat pajură, bre, nu-i iapă ca toate iepele..." ... Şi Huţan avuse dreptate: Pisicuţa zburase pe deasupra, nu trecuse prin Tazlău...
   Mă uitai în toate părţile... Singurătate şi pustiu! Pusei la gură două degete şi şuierai de amuţi urletul clocotitor al apelor... Ascultai... Nici un răspuns de nicăieri; pornii la vale cu Pisicuţa de dîrlogi... apoi şuierai din nou... Din depărtările văii îmi răspunse un alt şuierat puternic şi lung; plecai într-acolo şi, peste puţin, dădui peste Sgribincea şi Huţan, cu apa ciuruind de pe dînşii, stînd jos, la umbră, pe marginea potecii şi legîndu-şi opincile desfăcute.
   — Bun-ajunsa, măi flăcăi; ei, putut-aţi trece apa?
   — Noi ca noi, da' neata cum naiba o trecuşi, cucoane? întrebară miraţi amîndoi.
   — Cum s-o trec?... ia călare, cum vedeţi.
   — Doar de-i hi zburat pe deasupra, zise Huţan, înfăşurîndu-şi pulpa cu tîrsînele; că şuvoiul, cum vine el, răstoarnă cîtă mi ţi-i stînca, da' decum o gîzulie de iapă?
   — Aşa-i, măi Huţane; da, vezi tu, bre, că iapa mea nu-i stîncă, ci-i pajură de-a lui popa Gheorghe şi zboară pe deasupra, nu merge prin apă ca toţi caii.
   — Mai aşa... zău!... Nu-ţi face, c-a hi sărit iapa naibii pe deasupra, că altfel nu-i de chip; amarnică vită de cal, drept ţ-oi spune.
   — Zi-i pajură de-a lui popa Gheorghe, măi Huţane, şi taci, încheie Sgribincea, sfîrşindu-şi de legat opincile.
   Plecarăm cu toţii pe potecă, la vale; iar Pisicuţa, slobodă, se ţinea de noi cît colea. Treptat, valea se lărgea şi, cînd soarele fu la trei părţi din drumul său pe ceruri, sosirăm la marginea Prelucelor sau, mai bine zis, la marginea unei mări încremenite şi netede ca faţa unei oglinzi, ce se întindea [I, 311] strălucitoare sub bătaia razelor soarelui, pînă dincolo de hotarele ochiului... Erau Prelucele revărsate.
   Şi în luciul acesta nemărginit, pe care nici o adiere de vînt nu-l însufleţea, munţii răsturnaţi, cu codrii lor cu tot, îşi oglindeau neclintite chipurile lor, pînă spre fundurile cele mai de jos ale adîncului... Mai jos, spre fund, mai spre adîncuri, ca şi pe o stavilă a nesfîrşitului, ochiul se rezema pe albastrul răsturnat al bolţilor cereşti... Aceiaşi nori răzleţi şi albi, acelaşi soare strălucitor însufleţea lumea nemărginirilor de jos, ca şi lumea nemărginirilor de sus... "Cine ştie?"... cugetam eu... dar Huţan nu-mi dădu răgaz pentru nici un soi de filozofie asupra aievei celor două lumi din faţa mea, deşi aş fi înclinat s-o iau drept aievea mai degrabă pe cea de jos, decît pe cea de sus, după cum de regulă cam pe dos am luat eu lucrurile mai totdeauna.
   — Amu, cucoane, zise el, 'neata să-ncaleci şi noi om merge- nainte, şi 'neata să te ţii de noi, că nu cunoşti locul şi pe une locuri se fac şteoalne adînci; nu că doar ai să te-neci, da se duce iapa pîn-în urechi.
   Încălecai. Munţii din adîncuri îşi clătinară piscurile lor cu codri cu tot, albastrul neted al cerului se frînse în mii de bucăţi, nourii răzleţi şi albi se izbiră unul în altul, soarele se sfărîmă, luciul apelor se încreţi şi cercuri largi cu creştete strălucitoare se mînau spre maluri, unele pe altele... Huţan şi Sgribincea intraseră în apă... Aşa-mi închipui că uriaşii vor fi străbătut mările cu apă pînă la glezne... Pisicuţa, care zburase prin aer peste şuvoaiele vijelioase ale Tazlăului, acum se simţea umilită oarecum, străbătînd întinderile moarte ale acestei mări făr' de viaţă... Şi numai cînd apa îi venea pînă la gît, cînd adică avea de luptat cu adîncul amăgitor de sub picioarele ei, numai atunci îşi încorda trupu-i mlădios şi, potrivit pornirilor ei războinice, vînzolea cu picioarele-i fine de oţel şi spinteca cu pieptul său [I, 312] puternic undele, care — spumegînd de mînie şi neputinţă — se abăteau umilite din calea ei, în lături... Cam tot după atîta timp de mers pe sub umbra pădurilor, sosirăm la Tazlău.
   Trăsei la Ieremia Honcu, primarul locului pe vremuri, pe care îl cunoşteam de mult. Sunt nume sugestive, care, în cinci litere, îţi sintetizează un portret întreg... Astfel e destul să zici "Ieremia Honcu", dar mai ales "Honcu", pentru a ţi se deştepta în minte chipul unui fel de uriaş lung, dar nemăsurat de lung, cu încheieturile trupului puternic legate, cu nişte mîini ce-ar fi fost în stare să umfle în braţe un munte şi să-l aşeze binişor peste altul, cu un piept cît o faţă de arie, îmbrăcat — pe cît se arăta de sub cămaşa întredeschisă — cu un codru sălbatic de păr negru şi stufos, cu o barbă cum îi catranul, rar semănată printre ciupiturile rari de vărsat, cu nişte ochi de taur, ce încremeneau pe om sub căutătura lor, şi cu un glas!...
   — Da bine, de unde căzuşi la vremea asta, domnule? mă întrebă el, văzîndu-mă intrînd pe poartă şi fără a aştepta măcar vreun "bine-am găsit" de la mine.
   Şi sub răgetul lui de leu se zguduiră împrejurimile.
   — Ia, de pe dealuri, Honcule, şi uite-mă-s murat ca un şoarece... da-n sfîrşit, bine-am găsit!
   — Bine-ai venit... cu bine şi cu sănătate! Mă Gavrile, ia vezi de cel cal! strigă el către un argat.
   Intrarăm în casă.
   — Da-n sfîrşit, ce cauţi pe dealuri, şi de unde vii azi?
   — Ce caut pe dealuri!... Pe dracu; azi vin de pe Gitioana.
   — Tocmai de pe Gitioana!... Şi cum trecuşi Tazlăul?
   — Prin nouri, Honcule; am o iapă care zboară pe sus.
   — Se vede că glumeşti.
   — Ba nici deloc; uite, întreabă pe flăcăuanii iştia.
   — Aşa-i, domnule Irimia, aşa-i, zău!... întăriră deodată Sgribincea şi Huţan; are o iapă cu Sarsailă-n pîntece... [I, 313] pe noi ne-o furat apa la vale şi 'nealui o zburat cu iapa pe deasupra şiuvoiului.
   — Mare ţi-i minunea ta, Doamne! încheie Honcu, clătinîndu-şi rar şi cu mirare capu-i plin de plete; da dacă te-necai, omu lui Dumnezeu?...
   — Ei, dacă mă-necam!... Dacă mă-necam, nu era să porunceşti azi, Honcule, nimănui să-mi frigă vreun pui şi nici nu era să-mi dai ceva să mă schimb, pînă s-or mai usca iste bulendre de pe mine.
   — Femeie hăi, strigă Honcu, de se cutremurară pereţii casei; femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că, uite, neau căzut la gazdă musafiri flămînzi; şi ia vezi nişte schimburi curate de primenit pentru dumnealui.
   Şi măcar că nevasta lui Honcu nu era în casă, totuşi el vorbea cu dînsa ca şi cum ar fi fost de faţă: doar Honcu, cînd vorbea de la el de-acasă, glasul lui răspundea tocmai pe Măgura Mare şi cînd ar fi avut nevoie de chemat vreun vătăjel de la comună, care era de la dînsul cale de jumătate de ceas, tot din cerdacul caselor lui l-ar fi strigat; astfel, se zice că el da porunci satului întreg, strigînd de la el de-acasă, şi că tot satul revărsat pe vale îl auzea şi-l asculta. Din mijlocul norodului strîns împrejurul lui, Honcu se ridica de la piept în sus, peste marea de capete a tuturor... Pe un astfel de om nu putea să-l cheme decît "Honcu"...
   Iar cînd începui a încerca primenelile lui Honcu, băgai de seamă că, în pantalonii lui albi, ar fi putut intra de-a binelea doi brazi gemeni, iar în cămaşa lui cu bibiluri, o moară de vînt!... Totuşi trebui să mă pierd în imensitatea acestor haine şi, cînd fu să mă cheme la masă, cu greu mă putură descoperi cei de casă.
   Stăturăm la masă sub un nuc din grădină.
   — Da ori domnu Arsene de ce n-a fi dat azi pe la noi? zise el către nevasta lui, după ce ne aşezarăm la masă.
   [I, 314] — Ei, d-apoi lui domnu Arsene cine-i mai poate ţinea socotelile? Cînd îl cauţi, nu-l găseşti, şi-l găseşti tocmai cînd nu-l cauţi... nu-i ştii obiceiul?
   — Ai dreptate, nevastă... Amu trebuie să fi stînd dumnealui răsturnat cu faţa-n sus pe patul dumisale din pădure, c-un picior desculţ şi cu unul încălţat, şi s-a hi uitînd prin rarişte la stele ziua miaza-mare.
   Şi rîsul omeric al lui Honcu zgudui casa.
   — Da cine-i domnul Arsene, Honcule? îl întrebai eu.
   — Ei... ai să-l vezi dumneata, că doar trebuie să cadă el amu de undeva; domnu Arsene îi de la Ieşi şi vine la noi regulat în fiecare vară; trebuie să hi avînd el şi alt nume, da noi îl cunoaştem numai pe numele de botez; pentru cine nu-l ştie, domnu Arsene îi o făptură de om pe dos; da nu-i aşa, că doar are doxă la cap şi-i cu tîlc la vorbă; numai cît are el, aşa, ţîcnelile lui; altmintrelea-i om de toată isprava.
   Şi nevasta lui Honcu, izbucnind într-un hohot năprasnic de rîs, era cît pe ce să ne stropească pe toţi cu borşul pe care era să-l soarbă din lingura aproape de gură.
   — Da ce te-apucă, măi femeie, zise Honcu jumătate oţărît, jumătate de-abia stăpînindu-şi rîsul; ci cată-ţi de mîncare şi iasăţi din gînd domnul Arsene... Iaca, domnule — zise el, adresînduse mie, — de cînd cu domnu Arsene, nu mai este de chip cu muierea asta a mea; o năpădeşte rîsul şi noaptea prin somn; tare mă tem să nu-i fi căzut domnu Arsene tronc la inimă, că doar are chip frumos, bată-l pustia, măcar că-i numai o chişcătură de om... Dare-ar dracu, fa nevastă, să te zăpsesc, c-apoi sfîntu Neculai îţi ştie de ştire, încheie Honcu, încruntîndu-se glumeţ la femeia lui.
   — Apoi bine, Honcule, zisei eu, frumos, cu doxă la cap, cu tîlc la vorbă, apoi atunci ce fel de făptură de om pe dos îi domnul Arsene al tău?
   [I, 315] — Apoi nu-ţi spusei că are el ţîcnelile lui şi, cînd te uiţi la el, aşa, pe deasupra, parcă-i ca nealţi oameni... De altfel, îi om în toată firea şi cu mare socoteală... Fa muiere, să nu te-mpingă păcatele, că-ţi sucesc gîtu ca la un pui de găină; ia mai vezi de cea garafă, că, uite, şi-o dat sufletu.
   — Doamne, mă Irimia, zise femeia lui, sculîndu-se şi luînd garafa ca s-o umple din nou, ai tu, aşa, nişte glume de-ale tale, că, zău, faci pe lume să creadă că-i chiar aşa cum spui tu.
   — Ei, dă, nu te mai bosumfla şi tu, fa nevastă; ce dracu, nu mă cunoşti? Ia vezi de umple cea garafă.
   Sfîrşirăm repede de mîncat, iar după-masă eu mă retrăsei în odaia anume hotărîtă pentru mine; noaptea sosi repede şi, deşi cădeam de somn, gîndul meu totuşi nu se putea despărţi de dl Arsene al lui Honcu.
   Dormii zdravăn în noaptea aceea şi aproape fără de visuri; cel mult dacă dl Arsene mi se arătă prin somn de două ori mai lung decît Goliat şi primblîndu-se măreţ, c-un picior desculţ şi altul încălţat, pe creasta viforoasă a undelor Tazlăului...
   A doua zi dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, mă dusei la pîrîu, care curgea pe-aproape, cu gîndul să mă scald, dac-ar fi fost cu putinţă; dar cît pe ce să nu mai cunosc Tazlăul; într-o noapte aşa scăzuse, că i se vedeau pietrele, şi se limpezise aşa, încît te prevedeai printr-însul.
   N-apucasem încă bine să mă vîr în apă, cînd iată că, tot dincotro venisem eu, zăresc, din depărtare, că vine şi se îndreaptă spre locul unde mă scăldam cineva necunoscut, dar un soi de cineva care, după vorba cu ţîcneli a lui Honcu, nu putea fi decît dl Arsene... Astfel, de după spate şi prin dosul urechii stîngi îi ieşea, se prelungea şi se pierdea sus în văzduhuri ceva subţire şi lung, dar ceva nesfîrşit de lung şi de subţire... Era o puşcă... De unde găsise dl Arsene o puşcă aşa de lungă, ca să şi-o [I, 316] anine în gît cu o curea adusă cruciş peste piept, n-aş putea spune; ştiu atîta: că şi astăzi mă împunge în creier lungimea puştii d-sale; sau poate mi se păru mie aşa de lungă, numai din pricina nepotrivirii cu omul de o şchioapă ce o purta, sau, mai bine zis, a chişcăturii de om, vorba lui Honcu... se poate!... Ceva se tîra după dînsul pe pămînt... Era pardesiul său lung, îmbrăcat numai pe-o mînecă, iar partea dreaptă a hainei rămăsese în voia întîmplării, slobodă să măture prundişul, dacă ar fi avut gust, sau să fluture în bătaia vîntului, dacă numaidecît ar fi avut această fantezie... Sosi pe mal şi, în chipul cel mai obişnuit din lume, se puse jos, chiar lîngă straiele mele, se descălţă de botine şi de colţuni, vîrî cîte un colţun în fiecare botină, înghesui cîte o botină în fiecare buzunar al pardesiului şi, suflecîndu-şi pantalonii numai pînă la glezne, intră în apă, cu gîndul, pe cît înţelesei, de a o trece dincolo... După cum se tîrîse pe pămînt, aşa poala dreaptă a pardesiului se tîra acum prin apă, şi apa-i ajunsese pînă la genunchi, peste pantalonii suflecaţi pînă la glezne; iar după linia ce apucase pentru a trece curmezişul Tazlăului, prubuluiam că o să se împiedice de picioarele mele, lungite pe sub apă; şi cu toate acestea, existenţa mea în mijlocul pîrîului trecea pentru dl Arsene tot aşa de nebăgată în seamă ca şi acea a unui netrebnic mormoloc... Ceva se răzvrăti în mine; dar iute iarăşi mă potolii... Am şi eu, ca toată lumea, slăbăciunile mele, iar pentru oamenii care, sub forme neobişnuite, ascund alcătuiri temeinice sufleteşti, am avut întotdeauna o deosebită slăbăciune; şi poate că, mai la urmă, să am şi dreptate... Pentru ce, adică, mi-aş gîtui eu îmboldirile propriei mele firi, turnîndu-le în tiparul sucit şi îngust al "convenienţelor" meşteşugite, şi aş trece în ochii... celor proşti drept ceea ce nu sunt?... Pe cît mi se păru mie, deocamdată, domnul Arsene era un original; iată pentru ce prinsei numaidecît dragoste pentru el şi-i îngăduii, pentru moment, să [I, 317] mă aşeze în mintea lui pe treapta netrebnică a celor mai de pe urmă mormoloci... Am însă şi toanele mele de răutate; astfel, cînd fu numai la cîţiva paşi depărtare de mine, mă lungii pe spate, scosei picioarele afară şi începui a bate apa cu atîta furie, încît ridicai în calea domnului Arsene o stavilă nestrăbătută de stropi de apă... Ţi-ai găsit!... Ca şi cum nimic neobişnuit nu s-ar fi întîmplat, domnul Arsene îşi urma drumul netulburat, păşind metodic prin apa repede ce-i trecuse peste genunchi; străbătu ploaia năprasnică scornită de mine, ieşi pe malul celălalt şi se înfundă în pădure...
   Mă hotărîi să-l urmăresc. Ieşii îndată din apă, îmi umflai în braţe straiele de pe mal, trecui Tazlăul de partea cealaltă, mă îmbrăcai iute şi mă înfundai în pădure pe urmele domnului Arsene...
   Întîmplarea mă duse repede şi fără greş drept la... vestitul pat al dumisale.
   Într-un desiş de brazi, înadins parcă întocmit pentru aceasta, domnul Arsene, cu degetele amînduror mîinilor încleştate după ceafă drept căpătîi, stătea lungit cu faţa-n sus pe o saltea groasă de cetină, străjuită pe margini de nişte pari groşi, bătuţi ţapăn în pămînt, şi poate că, vorba lui Honcu, se uita la stele ziua miazamare, prin bolta rară de frunziş... Într-o creangă îşi aninase puşca, iar în alta pardesiul cu buzunările doldură de botinele înghesuite în ele. Nu ştiu ce s-ar fi întîmplat cu linia orizontalei contemplaţiuni a domnului Arsene, dacă vreun urs s-ar fi apropiat de domnia-sa; ştiu atîta că această linie nu se tulbură deloc la apropierea mea, deşi călcam pe vreascuri destul de îndesat şi deşi vreascurile trosneau sub paşii mei îndeajuns ca să trezească din autosugestie şi pe un fachir indian...
   Mă oprii la cîţiva paşi şi privirile noastre se încrucişară... Iar în clipa cînd ne privirăm, mă încredinţai că Honcu avea dreptate să se gîndească puţin la sfîntul Neculai [I, 318] sau măcar la gîtul femeii lui... ca să-l sucească cît de cît ca la un pui de găină... Un păr negru şi plin, de la sine ondulat şi aruncat peste cap cu o ademenitoare neîngrijire, lăsa la iveală o frunte largă şi de o sculpturală regularitate; ovalul feţei, palid şi blajin, străjuit împrejur de o barbă sărăcăcioasă şi fantastică, nasul drept şi statornic, musteaţa mică şi în bună rînduială, gura croită pe un veşnic zîmbet de fină ironie, privirea-i, acum melancolică şi visătoare, acum vie şi tăioasă ca ascuţişul unui brici, ar fi alcătuit un model viu pentru o pînză unde clasicismul să-şi dea mîna cu decadenţa, Michelangelo cu Botticelli!...
   Nu găsii însă cu cale să frîng linia orizontalei contemplaţiuni a domnului Arsene, precum n-am găsit niciodată cu cale să tulbur eu însumi unele viziuni scumpe mie...
   Şi domnul Arsene se ridicase în ochii mei la treapta înaltă a unei viziuni!...
   Îmi căutai înainte de drum şi mă mistuii în pădure... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
   Şi cum s-au mai zguduit pereţii casei!... Şi cum s-a mai cutremurat pămîntul sub răgetul de leu al rîsului lui Honcu, cînd a aflat de isprăvile mele cu domnul Arsene!...
   A doua zi, înainte de revărsatul zorilor, călare pe Pisicuţa, ţineam la gebea drumul spre Piatra.
   Seara, pe înnoptate, sosii acasă. Aici alt păcat. Dădui peste o slujnică nouă, tocmită în lipsa mea, şi care, prin urmare, nu mă cunoştea.
   — Da cine eşti dumneata? mă întrebă ea răstit, cînd dădui să descalec.
   Mă uitai de-aproape la dînsa prin întuneric şi numaidecît înţelesei cum stă treaba.
   — Acasă-i boierul, duduca? o întrebai.
   — Da ce pofteşti dumneata cu boieru şi cu duduca la vremea asta? Boieru-i dus şi duduca nu-i acasă.
   [I, 319]— Apoi am s-aştept pîn-a veni ori boieru, ori duduca.
   — Nu-ţi spun că boieru-i dus şi duduca nu-i acasă?... Hai, cară- te, că chem sergentu; ce cauţi dumneata călare noaptea pe la casele oamenilor?
   — Da cum te cheamă, nevastă?
   — Ei, cum mă cheamă!... Sanda... şi ce pofteşti?
   — Uite, Sando, să mă laşi să stau ascuns colea-n cerdac, pîn-a veni duduca.
   Fără să zică nimic, se repezi pe poartă ca un vîrtej.
   — Sergent!... Sergent! Sergentul ieşi ca din pămînt şi intră cu Sanda iute în ogradă.
   — Ce-ţi este, fa? Ce răcneşti aşa?
   — Uite, dumnealui, şi arătă spre mine prin întuneric, vrea să s-ascundă-n cerdac şi să pîndească pe duduca cînd a veni.
   Sergentul se apropie cu sfială de mine şi, fără să mă aştept, aprinse un chibrit, de era cît pe ce să-mi pîrlească musteţile.
   — Babă nebună ce eşti!... da doar aista-i stăpînu-to; ce dracu, nu-l cunoşti?
   Sanda rămase ca trăsnită.
   — Ăăăra, cucoane, d-apoi ce, păcatele, nu-mi spuseşi că eşti dumneata, de mă faci să scol mahalaua?
   — Ei bine, nu-i nimica, Sando; unde-i duduca?
   — Peste drum, la domnu căpitan; să mă duc s-o chem?
   — Cată-ţi treaba. Deschide ş-aşterne, că mi-i somn. Sanda deschise, îmi aşternu şi, sfărîmat de oboseală, mă culcai. Dormii dus, iar a doua zi cînd mă trezii... eram acasă la mine.