CORSARUL
CANTUL INTIIU

					    

I.

	Pe vesela c(mpie a m(rii seninoase sufletele noastre sânt slobode ca d(nsa (i cuget(rile f(r( margini. Oric(t de departe ne vor (mpinge v(ntul (i valurile spumeg(toare, noi pretutindenea socotim al nostru imperiu (i a noastr( patrie. Iat( staturile noastre pe care niciun hotar nu le m(rgine(te ... Bandiera noastr( e sceptru la care se închină to(i ce o z(resc. No( ne place a ne arunca (n larma unei vie(i s(lbatice, trec(nd din osteneal( la odihn( (i din odihn( la osteneal( cu aceea(i veselie. [6] O! cine poate s( spue c(t sântem de ferici(i? Negre(it c( nu tu robule al moliciunei, pe care unda cea r(dicat( te-ar face s( te (ngroze(ti; nici tu fiule trufa( al bog((iei (i al luxului pe care somnul nu-l desostene(te niciodat(, (i care (n desf(tare nu mai po(i afla nicio mul(umire! Ah! Numai omul a c(ruia inim( a s(ltat de bunurie asupra s(rindelor valuri poate s( descrie aceste str(mut(ri de veselie care mi(c( pe aceia ce se r(t(cesc pe aste nem(rginite c(mpii unde pasurile  muritorilor nu las( nicio urm(. Spue el cum no( ne este drag( lupta pentru lupt( (nsu(i, cum noi afl(m pl(cerile noastre (n aceea ce al(ii o numesc primejdii! cu ce fel de c(ldur( noi c(ut(m aceea de care tr(ndavul fuge! Acolo unde sufletele fricoase tremur(, noi sim(im cu o vioiciune nuo(, (i n(dejdea de(teptat( (n fundul inimilor noastre (ndoe(te al nostru curaj.
       Moartea nu ne sperie... numai s( perim cu vr(jma(ii no(tri. Moartea nu ni se pare nicidecum mai trist( dec(t plina de ur(t odihn(! Vie oric(nd va voi, c( noi ne gr(bim a ne bucura de via((: daca este s( o perdem odat(, ce ne pas( de va fi din boal( sau (n r(sboi? Acela care se g(rbove(te de b(tr(ne(e, (ndr(git de (nsu(i ruinele sale, acela (iese de patul s(u nedeslipit, ani (ntregi t(r(g(ind, abia tr(g(ndu-(i r(suflarea din piept (i leg(n(ndu-(i capul paralitic; pentru noi ş(sul cel verde este de mii de ori mai preferit dec(t patul frigurilor, (n vreme ce sl(b(nogul b(tr(n ((i d( sufletul din ohtare (n ohtare, al nostru ne las( f(r( nicio greutate de la cea dint(i isbire. F(leasc(-se cenu(a lui cu gurna (i cu strimtul s(u monument, (i mearg( aceia ce (i blestema via(a ca s(-i (mpodobeasc( pe urm( morm(ntul! Pentru noi pu(ine lacr(me curg, dar sânt credincioase. C(nd oceanul ne (nghite (n valurile sale, un osp(( e destul ca s( arate m(hnirea tovaro(ilor no(tri; cupa se umple (n cinstea noastr(. Un scurt epitaf nu este uitat (n zioa primejdiei, c(nd aceia ce mai tr(esc pe urm( pentru (nvingere, (mpart (ntre sine pr(zile (i strig(, o t(n(r( suvenire se zugrăveşte pe fruntea lor cea (ntristat(: Ah! unde sânt vitejii cari perir(, cum s-ar fi bucurat (i ei!
       
       
II.

         Asfel era glasurile ce se auzea (n insula pira(ilor (mprejurul focului strejii; asfel era sunetele ce r(suna (n lungul ((rmului (i care sem(na ca ni(te c(ntece la ni(te urechi asemenea de s(lbatice ca (i r(sunetul st(ncelor.
       Corsarii stau gr(măzi asupra nisipului aurit; joac( la noroc (i beau, vorbesc (ntre sine, sau ((i ascut ucig(torul fer; ((i aleg armele, ((i arat( s(biile din m(n( (n m(n(, (i privesc f(r( mi(care s(ngele ce le p(teaz(: ici uni dreg luntrele, pun la loc catartele, (i potrivesc vâslele; mai departe al(i se preumblă pe g(nduri asupra ((rmului; ce(tilal(i se îndeletnicesc a (ntinde p(s(rilor curse sau a usca la soare [8] mrejele cele umede; (i daca (n vreo dep(rtare li se pare albind vreo p(nz(, ei caut( la d(nsa cu nesa(iu (i neast(mp(r: al(ii iar( povestesc (ntre dân(ii ostenelile vreunei nop(i de primejdii, (i se întreabă când o s( mai vie vremea a mai (mp(r(i iar((i pr(zile; unde ar putea s( mai afle un asemenea c((tig? Dar pu(in le pas(; aceasta este treaba c(peteniei: a lor este s( nu fie niciodat( la (ndoial( despre isb(nd(; (ns(, care este c(petenia aceasta? numele lui este vestit (i grozav pretutindenea; nimeni nu (ntreab( mai departe.
       El nu se amestecă (ntre dân(ii dec(t ca s(-i comande; vorbele (i sânt rare, dar ochiul p(trunz(tor (i m(na repede; el nu se împărtăşaşte (n veselia ospe(elor lor, dar ei (i iart( acea t(cere posomor(t( din pricina isb(nzilor lui. Niciodat( pentru dânsul nimeni nu toarn( nectarul (n fa(a purpurii; cupa niciodat( nu se apropie de buzele lui, (i c(t pentru m(ncarea-i, (i cei mai aspri din cetele lui se miră cum este el mul(umit cu d(nsa: p(inea cea mai neagr(, legumele cele mai simple, câteodat( luxul poamelor verii alc(tuesc toat( hrana lui, asemenea de cump(tat( ca (i a unui erimit. Îns( (n vreme ce el se depărtează de pl(cerile cele groase ale sim(irilor, duhul s(u seam(n( c( se hrăneşte cu (nfr(narea.
       „S( mearg( cineva c(tre ((rmul acela ...’’ Numaidecât s-au (i dus ... „G(ti(i-v( de r(sboi ...” To(i sânt gata ... „Veni(i dup( mine ...” Biruin(a este a lui!... Asfel (i sânt poruncile cele scurte, asfel este a lui repejune: to(i se suppun; prea pu(ini sânt cari [9] (ntreab(: pentru ce; (i ace(tia ... un r(spuns foarte scurt, o c(ut(tura plin( de dispre( (i de m(nie, sau t(cerea, acestea dob(ndesc.
       
III.

       „O p(nz(! o p(nz(!” (ncepur( a striga deodat(. Pira(ii cred acum c( este vreo prad(! ce na(ie? ce bandier(? ia vede(i ce zice tilescopul? – nu este, n-avem niciun c((tig; ah! dar cel pu(in este o p(nz( prieten(: bandiera cea ro(ie fâlf(e la suflarea zefirului. Fie-i princioas( aceast( suflare; dar, este una din cor(biile noastre ce se întorc la port. S( intre mai cur(nd, s( n-o apuce seara. Acum capul s-a (i (ndoit, vadul priime(te c(rma ce despic( cu trufie unda cea spumegoas(. Cu ce m(rime nainteaz(! toate p(nzele (i sânt desf((urate: Ah! niciodat( nu-i-au slujit ele ca s( fug( (naintea vr(jma(ului! uite cum str(bate umedul element (ntocmai ca o f(ptur( cu via((, (i seam(n( c( despre(ue(te valurile. Cine nu ar (nfrunta (i tunul (i naufragiul ca s( plac( Righii ace(tii cet((i plutitoare?
       
IV.

       P(nzele (ncep a se strânge; funia alunec( cu sgomot pe coastele cor(biei ce se leag(n( de c(derea ancorii: acum a intrat (n vad. Gr(m(zile tr(ndavilor din insul( z(resc de departe butoaele ce le descarc( dupe [10] uverturile c(rmei: acum e priponit(, se trage asupra uscatului, (i creasta ei despic( nisipul ce sun( (nfiorat. Strig(rile de bucurie priimesc pe matelo(i: se întâlnesc ((i vorbesc prietene(te unul altuia, se strâng de m(n(, ((i z(mbesc, se (ntreab(, ((i r(spund (n c(teva vorbe; o s(rb(toare seam(n( pentru toate inimile.
       
V.

       Vestea se (mpr((tie; mul(imea se adaog(; sunetul glasului se amestec( cu r(sul veseliei; sunetele femeilor mai dulci, esprim( neast(mp(rul; numele de prieteni, de so(i, de iubi(i sânt (n toate gurile.
       „Mai sânt ei (n via(( (nc(? Noi nu (ntreb(m de au murit; dar (i vom vedea, (i vom auzi noi? Ah! F(r( (ndoial(, (n lupt( (mprotiva valurilor (n amestec(tura b(t(ei, negre(it ei s-au purtat ca ni(te viteji! dar tr(esc ei? gr(beasc(-se dar s( vie a se bucura de a noastr( veselie (i de a noastr( fericire, vie, s(rut(turile lor s( dea un sf(r(it neîncredin((rii noastre”.
       
VI.
       
       „- Unde este c(pitanul nostru? Noi (i aducem o vestire, mult ne-team( ca bucuria ce ne-a coprins s( nu fie pentru prea pu(in( vreme; (nc( tot este (ndestul de dulce pentru noi, pentru c( este sincer(. Aide! Juan, du-ne la c(pitanul. Înt(i s( ne-mplinim datoriile (i pe urm( vom veni a ne bucura (mpreun( cu voi [11]  (i fie(tecare va afla atunci aceea ce dore(te.”
       Ei apuc( o căr(rue ce era prin mijlocul muntelui pân( la turnul de observa(ie ce domne(te asupra vadului.
       Acolo, cre(te spinosul cop(cel (i (nflore(te s(lbatica plant(. Isvoare argintate r(sp(ndesc r(coarea, (i (opta p(r(ia(elor ce scap( sc(nteind din (nchisorile lor de granit, seam(n( c( (nvit( setea. Cine este, aproape de acea pe(ter(, omul acela singuratic, ale c(ruia c(ut(turi sânt (ntoarse c(tre mare? el este plin de g(nduri, ca (ntr-o visare aplecat asupra m(nerului iataganului s(u care prea rar (i este neclintitul reazem al m(inii sale cei grozave. „El este, e Konrad: aci lui (i place s( r(m(e singur. Du-te, Juan, du-te s(-i dai de (tire c-am venit, el se uit( la corabie, spune-i c( sântem (ns(rcina(i cu ni(te ve(ti foarte grabnice. Noi nu cutez(m s( ne apropiem mai mult; tu (i cuno(ti ar(agul, c(nd cineva vine la el f(r( veste (i f(r( porunca lui.”
       
VII.

       Juan se apropie de d(nsul (i (i d( de (tire. Konrad nu scoate nicio vorb( din gur(-i, un semn numai arat( a lui voe. Juan chiam( pe tovar((ii s(i: Konrand le r(spunde cu o neb(gare (n seam( la (nchin(ciunea lor; buza lui (ns( e mut(. „Scrisorile acestea, zic ei, sânt de la spionul grec care totdauna ne d( de (tire c(nd ne amerin(( vreo primejdie, sau ne a(teapt( prilejul de a c(lca pe cineva. Orice fel vor fi vestile [12] ce ne face el acum, noi putem prea bine s( spunem c( ...” T(cere! t(cere! Konrad face semn s( tac(, ei se trag (napoi, sp(im(nta(i, (mm(rmuri(i, (ncep a-(i (np(rt((i foarte (ncet socotin(ele lor, (i p(ndesc cu ochi afuri(at c(ut(turile c(pitanului ca s( vaz( ce semne face la priimirea scrisorilor; (ns( el ca (i c(nd ar fi ghicit g(ndul lor, ((i întoarse capul ca s( citeasc(, sau de trufie, sau ca s( ascunz( din ochii lor mi(c(rile ce va face la trebuin((.
       „T(bli(ele mele, Juan? ... Ascult(, unde este Consalvo? ... (n corabie, (n vad... S( r(m(e acolo; du-i poruncile acestea ... Voi, întorce(i-v( la posturile voastre, g(ti(i-v( c-o s( veni(i cu mine, eu v( voi comanda la noapte ... La noapte! st(p(ne Konrad! ... A(a, (n murgul serii; vântul va sufla mai nainte de sf(r(itul zilii. Juan, s( fie gata armele, mantaoa ... (ntr-un ceas noi vom fi pe mare. Ia-(i cornul; ia seama, carabina s(-mi fie bine cur((it(, s( nu care cumva s( m( (n(ale. Ascute-mi bine iataganul, (i m(nerul s( mi se lovească mai bine la (mpumnarea m(inii; zi arma(ului s(-şi deschiz( ochii s( mi-l grijasc( bine (i cur(nd; (n lupta cea din urm( mai mult m-a ostenit arma aceasta dec(t vr(jma(ul.
       Mai cu seam( tunul la vreme (i prea cu scump(tate s( fac( semnul ce trebue s( ne (n(tiin(eze c( ceasul ce ne r(m(ne a trecut.”
       
VIII.
       
       Ei se pleac( (i se trag (napoi f(r( z(bav( ca s( [13] mearg( de isnoav( a (nfrunta primejdiile m(rii; (ns( nimeni nu c(rte(te, Konrad comand(! Cine cuteaz( a sta (nprotiv(? Omul acesta ce-l (ncongiur( singur(tatea (i misterul, pe care abia (l vede cineva z(mbind (i foarte rar suspin(nd; omul acesta al c(ruia nume spăimânteaz( (i pe cei mai grozavi din ceata lui, (i face a (ng(lbeni oache(a lor frunte, (tie s( guverneze sufletele lor cu acel meste(ug al superiorit((ii care (ntunec(, pov((ue(te (i face s( tremure mul(imea.
	Care este fermecul acela pe care nemernicii ace(tia f(r( nicio lege (l recunosc, (l răvnesc (i nu cuteaz( a-i se (nprotivi? cine poate s( (ndatoreze asfel a lor (ncredin(are? Puterea negre(it a cuget(rii, magia sufletului, putere dob(ndit( mai (nt(i prin isb(nd(, (i p(strat( mai la urm( prin me(te(ugire (i (ndem(nare. Acea putere care ml(die (i (ntoarce dup( a sa voe duhul celor slabi; se sluja(te, f(r( a-i face a se (ndoi, cu m(inile lor ca cu (nsu(i ni(te instrumente ale sale (i ((i (nsu(a(te cele mai frumoase ale lor isb(nzi.
	Într-acest chip totdauna cei mai mul(i au lucrat (i vor lucra pentru unul singur; c(ci a(a a hot(r(t natura. Nenorocitul (ns( ce se suppune s(-şi ia seama s( nu care cumva s( blesteme sau s( urasc( pe acela ce se bucur( de despuierile sale.
	Ah! C(nd ar cunoa(te greutatea lan(urilor aurite, ostenelele sale cele proaste puse (n cump(n( cu ele i s-ar p(rea foarte u(oare.

[14] IX.

	Deosebit de eroiǐ de alt(dat( ale c(rora fapte le vedea cineva (ntocmai ca ale demonilor, dar cel pu(in dup( al lor chip asemenea nemuritorilor, Konrad nu avea nimic frumos (n chipul s(u, cu toate c( neagra sa spr(ngean( ap(ra un ochi de foc; puterea lui nu se putea asem(na cu a lui Ercule, (i talia-i era departe de a se potrivi cu a unui uria(; (ns( privind cineva la d(nsul cu b(gare de seam(, vedea (n el un ce care ochii mul(imei nu putea s( (n(eleag(, (i poruncea cinstirea f(r( s( poat( cineva spune pentru ce. Soarele (i p(rlise obrajii lui; fruntea sa lat( (i galben( era umbrit( de buclele cele num(roase ale negrului s(u p(r. Mi(carea buzelor lui de(tepta ni(te cuget(ri de trufie (i abia putea s( le opreasc(. Cu toate c( glasul lui era dulce (i purtarea lin(, (ns( credea cineva c( vede (ntr-însele un ce care el ar fi voit s( ascunz(. Posomor(rea spr(ncenilor sale, fe(ele cele schimb(toare ale chipului s(u pricinuia un spasm de groaz( (i amestic acelora ce se apropia de d(nsul, ca (i c(nd acest suflet (ntunecat ar fi coprins (n sine oarecare groz(vie (i ni(te simtimente netâlm(cite, (ns( cine ar fi putut s( se (ncredin(eze de aceast( b(nuial(? C(ci posomor(ta lui arunc(tur( de ochi numaidec(t ar fi z(p(cit pe acela ce ar fi voit s(-l cerceteze de aproape. Prea pu(ini oameni s-ar fi aflat care s( fie destoinici a r(bda a(intarea acestui ochi p(trunz(tor. C(nd c(ut(tura curiozit((ii p(ndea s( vaz( mişc(rile fisiognomiei lui, [15] ca (ntr-însele s(-i cerceteze sufletul, el numaidec(t pricepea g(ndul aceluia ce (i lua seama, (i (l silea ca singur s(-(i ia m(surile, temându-se ca nu cumva (n loc s( descopere cuget(rile lui Konrad, s(-(i dea de fa(( pe ale sale.
        În dispre(ul lui era un z(mbet de demon care totdeodat( a(â(a ni(te mi(c(ri (i de turbare (i de groaz(; (i acolo unde se (ndrepta gestul fieros al m(niei sale, nădejdea pierea cu totul (i mila fugea suspin(nd.

X.

        Semnele cuget(rii r(ului sânt foarte slabe pe dinafar(; ele pe dinl(untru ((i au afund( a lor (ntip(rire. Amorul d( pe fa(( toate c(te el (ncearc(; (ns( ura, ambi(ia, viclenia abia las( s( se vaz( c(te un z(mbet amar. O u(oar( mi(care a buzei, o slab( gălbineal( r(sp(ndit( asupra obrazului ce e st(p(nit de d(nsele, singure dovedesc patimile cele tari. Ca s( le cerceteze, s( le judece cineva, trebue s( le vaz( f(r( s( fie v(zut; atunci poate s( se priveasc( cu de am(runtul pasurile cele n(pustite, ochiul ardicat c(tre cer, m(inile (nfr(ng(ndu-se (i (ncruci(ate, t(cerea dezn(d(jduirei care ascult( r(s(rind, tem(ndu-se s( nu fie surprins( (n groazele ce o turbur(. Atunci numai, tr(surile obrazului esprim( mi(c(rile inimii, ale c(ria suferiri se r(sp(ndesc (i se v(desc (i mai mult afar(, f(r( s( (nceteze de a-l chinui. Lupta cea plin( de spasmuri (mprotiva durerii, [16] frigul care (nghia((, sau focul care mistue (ntip(resc una dup( alta asupra fruntei o fiebin(eal( arz(toare sau o obosire afund(.
	Atunci, daca cutezi f(r( s( tremuri, trebue s( bagi de seam( sufletului aceluia ce voe(ti s( cuno(ti. Vino s( vezi (n ce fel de chin trec ceasurile odihnii sale, (n ce fel de chin suvenirea anilor ce el ura(te, sf((ie (i ve(teja(te acea inim( singuratic(. Dar cine a v(zut, cine va vedea vreodat( pe un om ca Konrad dându-(i un slobod curs cuget(rilor sale?

XI.

	Natura nu ursise pe Konrad ca s( comande ni(te crimineli cea din urm( unealt( a p(catului. Sufletul lui fu schimbat mai nainte p(n( a nu-l (mpinge faptele sale a se răsboi (mprotiva omului, (i a se lep(da (naintea cerului. Lumea (l am(gise. El s-a fost ar(tat (ntr-însa foarte (n(elept (n cuvintele sale, (ns( nesim(itor (n purtarea sa; foarte statornic de a nu se (ndupleca, foarte m(ndru de se opri; virtu(ile sale slujiser( de a-l am(gi. El ((i blestem( virtu(ile ca o pricin( a nenorocirilor sale mai mult dec(t pe acei vicleni care nu (nceta de a-l  vinde. El nu se mai socoti c( se poate afla mai mult oameni vrednici de darurile sale, (i cari s( poat( s(-l fac( a mai gusta fericirea. Tem(tor, (mpins (i tr(g(ndu-se de toate p(r(ile, def(imat (i cu felurimi de p(ri nedrepte, mai nainte p(n( a nu-mi pierde june(ea lui a sa t(rie, el urî at(ta [17] oamenii, (nc(t nu mai cunoscu mustrarea cugetului, (i crezu c( sfaturile resimtimentului s(u era o (nsuflare tainic( de a-(i r(sbuna asupra tuturor pentru oc(rile ce suferi de la unii. El se sim(ea vinovat; dar (i ceilal(i nu era mai pu(in vinova(i dup( p(rerea lui; (i ura pe to(i aceia cari i se p(rea vinova(i (ntocmai ca pe ni(te ipocri(i ce s(v(r(a pe tain( aceea ce un duh (ndr(sne( nu s-ar fi temut s( m(rturiseasc(. El iar( (tia prea bine c( este ur(cios; (ns( (ncai (i aceia nu-l iubea cel pu(in se temea de d(nsul (i (l (tia de fric(. Singuratic, fieros, posomor(t, trufa( (i f(r( s(-i (ntre nimeni (n voe, daca numele lui r(sp(ndea groaza, daca faptele lui sp(im(nta, aceia ce se temea de d(nsul nu (ndr(snea s(-l despre(uiasc(.
	Omul calc( (n picioare pe viermule(ul cel slab; (ns( pentru veninosul (arpe ((i cam ia m(surile mai nainte de a-l de(tepta. Cel dint(i (n zadar (i-ar ardica bietul s(u cap, c( nu poate s(-(i r(sbune; cel d-al doilea moare cu adev(rat, (ns( pe vr(jma(ul s(u mai nainte l-a omor(t. Poate cu adev(rat s(-l striveasc( cineva dar nu (i s(-l (nving(, (i el mai afl( (nc( (n sine puteri ca s(-(i (nfig( veninoasa lance.

XII.

	Nu este niciun om care s( fie cu des(v(r(ire r(u. În inima lui Konrad mai domnea (nc( un viu simtiment pe care el nu putuse s(-l smulg(. Sl(biciunea acelora ce [18] se las( a se amăgi de c(tre o patim( vrednic( de copil(rie (i de nebunie, mai de multe ori z(d(r(se (ntr-însul z(mbetul milostivirei; el (n zadar se lupta cu aceast( patim(, c(ci (n Korad (nsu(i ea trebuia s( aib( numele de amor. Da, era (nsu(i amorul; un amor statornic, curat (i nicidecum (mp(r(it. În toate zilele nuo( roabe se (nf((i(a ochilor lui f(r( umble dup( ele precum (i f(r( a fugi de d(nsele; el nu le ar(ta dec(t o neb(gare (n seam(. Mai multe femei ((i pl(ngea a lor libertate (n dumbr(vile insulii lui; niciuna (ns( nu a putut s(-i surprinz( un moment de sl(biciune. Da, era (nsu(i amorul, daca acest nume se cuvine unei tinere(e (ncercate de ispite, unui simtiment c(ruia nenorocirea i-a fost dat nuo( puteri (i pe care lipsa (i vremea nu au fost putut s( oboseasca nici s( (l mi(ce din locul s(u. N(dejdile sale am(gite, planurile sale r(sturnate nu putea s(-l mai m(hneasc( (n minutul c(nd vedea z(mbetul acelia ce el iubea. Înaintea ei se alina tot viforul m(niei sale, (i durerea n-ar fi putut s(-i mai smulg( nicio pl(ngere. El (tia s( o (nt(mpine cu aerul bucuriei (i s( o lase cu lini(te, tem(ndu-se ca nu care cumva m(hnirile sale s( se (mp(rt((asc( (i inimii ei. Nimic n-ar fi putut s( prefac( aceast( tinere(e nici s( o amerin(e de a o turbura. Dac( una ca aceasta se poate numi amor pentru muritori, Konrad dar( iubea. El era criminal, el merita toate (mput(rile; amorul (ns( era curat (ntr-însul, (i singur mai r(m(sese dup( virtu(ile lui, simtiment plin de dragoste ce (i p(catul (nsu(i nu a putut s( (l sting(!

[19] XIII.

	Konrad se opri un minut p(n( c(nd solda(ii s(i trecur( cel dintâi coti( al potecii ce mergea la vale.
        „Ciudate ve(ti! strig( el; mie care am petrecut at(tea primejdii, nu (tiu pentru ce aceasta mi se pare cea din urm(. Îns( acest presimtiment nu poate s(-mi (nsufle groaza, (i tovaro(ii mei tot m( vor afla vrednic de mine. Daca este ne(n(elept a merge cineva (naintea mor(ii, nu este (i mai ne(n(elept (nc( a a(tepta a veni altul s( ne-o aduc(? Ah! daca norocul z(mbe(te planurilor mele, noi vom avea lacr(mi la (ngrop(ciunea noastr(. Da! doarm( (n pace (i las(-se somnului vr(jma(ii no(tri; fie-le visele neturburate; dar crez c( niciodat( vreo diminea(( nu-i va fi de(teptat cu ni(te focuri a(a de str(lucitoare ca cele ce eu g(tesc (n noaptea asta pentru ace(ti trufa(i r(sbun(tori ai m(rilor. V(ntul numai s( binevoiasc( a-mi fi priincios! ... Aide s( (mbr((i((z pe Medora, Oh! ce greutate sim( pe inima mea! Ah! Fac(-se ca a ei s( nu fie ap(sat( pentru mult( vreme! eu am fost viteaz!... De(art( e trufia c(nd o avem pentru o vitejie cu care toate fiin(ele pot s( se m(ndreasc(! insectul (i el (nsu(i cuteaz( s(-(i arate acul ca s(-(i apere a sa prad(. Acest curaj cu care (i cele mai tic(loase din dobitoace sânt (nzestrate ca (i noi (i care cele mai grozave ale sale silin(e este dator desn(dejdii, poate prea bine s( meriteze laude; eu (ns( am (ndr(snit s( pretinz o slav( mai nobil( dec(t [20] aceasta: a ar(ta la c((iva viteji cum s( m(soar( cineva cu ni(te neprieteni numero(i. Eu i-am pov((uit mult( vreme (n lupte, unde s(ngele niciodat( nu s-a v(rsat (n zadar. Ast(zi cump(t nu (ncape! ... a peri sau a (nvinge! Nu este moartea care m( turbur(, ci numai cugetarea de a pov((ui pe tovaro(ii mei (n ni(te locuri unde fuga este neputincioas(.
        P(n( aci prea pu(in mi-a p(sat de soart(; aceast( strimtoare (ns( (mi umile(te toat( trufia. Ce vor putea face a mea (ndem(nare (i ale mele me(te(ugiri! Trebue numai cu o mi(care s(-mi pue cineva (n primejdie (i puterea (i via(a? Ah! crud( ursit(!... Vai, (mput( mai bine nebuniei tale (i nu ursitei, c(ci ea poate s( te mai m(ntue încă, (i niciodat( nu este prea t(rziu.”
        
XIV.

	Într-acest chip Konrad se sf(tuia cu sine, p(n( c(nd ajunse la v(rful muntelui unde se în(l(a turnul s(u. El se opre(te aproape de poart(, isbit de sonul cel drag al acelui glas ce nu se putea s(tura de a-l asculta. P(ntre z(brelile balconului el ascult( melodioasele c(ntece ale iubitei sale.

[21] I

A mea tânere taine afund remâne ascunse
În tristu-mi singuratic suflet prea obosit;
Iar quând inima-mi bate de sila ei (npunse
L-a ta qua se respunze, atunci ea s-a vedit!
        Sci singure-n tecere o simtz iar tremurând.
        
II

A mea flakere este vecinique, nevezute
Ka sci slaba lumine candelii subt mormânt,
Sc-a desnedejdii rece intunecime mute
In veci nu o va stinge: iar razele ei sânt
        Intocmai de zadarnici qua sci quând n-ar fi fost:

III

Aibime-n pomenirea-tzi, la groapa mea nu trece
Fer-a-tzi arunca ocul sci fere a gândi
L-aceea ce cenuscai te simte desci rece,
Singura kinuire sci iad c-asc sufferi
        Este de a fi stinse din pomenirea ta.
        
IV

Asculte-mi ast din urme glas singur pentru tine;
Virtutea nu oprescte a plânge pe cei mortzi:
In veci eu-tzi am cerut-o, fe-mi singurul ast bine,
O lacreme se ntimpin l-a Vecniciei portzi,
        Intâea sc-a din urme resplate de amor.


	[22] Konrad, (mpinge poarta, str(bate cu repejune pridvorul (i intr( (n apartament (n minutul c(nd glasul (nceteaz( de a c(nta.
	„Medora mea, zice el, Roman(a ta este prea melanholic(! ...” – „Konrad c(nd nu e de fa((, vei tu ca s( aleg altele mai vesele? C(nd tu nu e(ti aici ca s( m( ascul(i, c(ntecele mele, trebue s( v(deasc( toate cuget(rile sufletului meu; fie(tecare din tonurile mele trebue s( fie (n armonie cu d(nsul; c(nd buza mi-ar fi mut(, ar vorbi singur( a mea inim(. C(te nop(i eu am gemut (ntregi pe acest singuratic pat! Groazele mele da v(nturilor aripile viforului; c(nd ele abia (nfla p(nzele tale, eu credeam c( auz (nceputul sufl(rii mai grozav dec(t criv((ul, (i adierea v(ntului mi se p(rea un sunet de t(nguire al unui glas ce pl(nge pe iubitul meu care se afl( juc(rie valului celui crud. De odat( r(s(rind m( sculam s( merg a hr(ni focurile fanalului, tem(ndu-m( nu care cumva vreo m(n( mai pu(in credincioasă s( lase a muri aceast( lumin( prieten( matelo(ilor.
	C(te ceasuri am petrecut a privi cu un ochi plin de neast(mp(r stelile cerului! Aurora (ncepea s( luceasc( (n sfâr(it (i tu erai departe (nc(! V(ntul muntelui cum (mi (nghe(a atunci inima! diminea(a cum era de trist( (naintea ochilor mei celor turbura(i, care nu (nceta de a se (ntoarce c(tre mare! Nicio corabie nu se ivea de undeva, cu toate lacr(mile mele (i dorin(ele amorului meu; soarele (mi f(cea jum(tate din (ncurarea sa, eu salutam cu bucurie catartul ce z(ream de [23] departe (n mijlocul valurilor; se apropia, dar vai! iar se f(cea nev(zut! ... Dup( acesta z(ream altul ... ah! (i era al t(u. C(nd o s( (nceteze odat( ni(te zile a(a de obositoare? C(nd o s( voe(ti tu, scumpul meu Konrad, a cunoa(te aproape de mine fericirea (i pacea? Nu ai destule comori care s(-(i prisoseasc(? Care azile pot s( fie a(a de pl(cute ca acesta (n care s( po(i (n sf(r(it a te l(sa de o via(( r(t(cit(! Tu (tii c( nu m( (ngroze(te primejdia; eu atunci numai tremur c(nd nu e(ti l(ng( mine, (i nu pentru a mea via(( ci pentru a ta care (mi este de mii de ori mai scump(! Pentru ce s( fugi de amor (i s( nu ohtezi dec(t dup( r(sboae? Ca ce lucru s( fie care s( poat( sili o inim( a(a de t(n(r( a se (nprotivi naturei (i aplec(rilor ei celor mai dulci?”
	„– O m(rturisesc c( inima mea este schimbat( de mult( vreme! C(lcat( (n picioare ca viermele cel fricos, (i-a r(sbunat (n sf(r(it (ntocmai ca (arpele. Singura ei n(dejde asupra p(m(ntului este dragostea ta. Nicio lucire de ertare nu licureaz( (n cer pentru d(nsa! (ns( aceste simtimente ce tu le os(nde(ti, adic( ura mea asupra oamenilor (i dragostea mea pentu tine, sânt asfel de nedesp(r(ite, (nc(t a( (nceta de a te iubi, c(nd voi (nceta de a urî. Medora mea, gone(te toat( frica; trecutul este pentru tine cheza(ul neprecurm(rii dragostii mele. Mai st(p(ne(te-(i inima (nc( odat(, pentru un ceas eu te las iar(, (ns( nu pe[n]tru mult( vreme.”
	„– Pentru un ceas! Ah! inima mea o prisim(ise. Asfel [24] pier cele mai frumoase vise ale fericirii mele! pentru un ceas! dar nu, aceasta nu poate fi cum zici. Una din cor(biile tale abia acum a poposit (n vad, ceealalt( (nc( n-a sosit; echipajul, p(n( a nu porni iar pe mare, are trebuin(( de odihn(. Prietenul meu, tu vrei s(-(i petreci glumind cu a mea sl(biciune; tu ai vrea cu aceast( prefacere ca s(-mi cerci inima a se deprinde (nprotiva unii desp(r(iri adev(rate; (nceteaz( de a-(i mai face un joc cu a mea durere; gluma aceasta are prea mult( am(r(ciune, s-o l(s(m la o parte. Vino, iubitul meu, s( gust(m (mpreun( osp((ul ce m(inile mele (i l-a g(tit; o ce u(oar( osteneal( a fi cineva (ns(rcinat( cu lesnele (i simplu t(u osp((! Vezi cum am cules poamele ce mi s-au p(rut mai proaspete, (i c(nd eu eram nehot(r(t( (n alegerea-mi, r(z(nd de a mea ne(ncredin(are, mi se p(rea cele mai bune acelea ce le vedem mai frumoase: de trei ori am str(b(tut coasta muntelui ca s( g(sesc isvorul cel mai r(coros. Da, sorbetul t(u, ast( sear(, va fi mai dulce dec(t tot d-auna. Uite-te cum spumeg( (n vasul acesta de alabastru. Mustul (n(ep(tor al vi(ei, niciodat( nu vesele(te inima ta; tu (mpingi cupa de la buzele tale cu mai mare groaz( dec(t un musulman, (i pentru aceasta nu-(i fac nicio (mputare; (mi place a te vedea s( preferi aceea ce ceilal(i numesc (nfr(nare. Dar vino, masa e gata; lampa noastr( de argint este la ad(post de v(ntul cel umed; femeile ce (mi slujesc vor face dimpreun( cu mine dan(uri, sau vor (nso(i glasurile lor spre c(ntare. Tie ((i plac josonurile [25] chit(rii mele; sau mai bine, daca voe(ti, vom citi (n Ariost dragostile (i nenorocirile Olimpei². Tu ai fi (i mai vinovat dec(t necredinciosul ce a am(git pe aceast( nenorocit( prin(eas( daca m-ai p(r(si (n minutul acesta ... (i (nc( (i mai vinovat (i dec(t acel viclean care ... te-am v(zut z(mbind c(nd cerul f(r( nuori ne descoperea insula Ariadnii ... de c(te ori mi-a pl(cut a privi la d(nsa din v(rful st(ncelor noastre, (i cu toate groazele mele pentru vremea viitoare, (mi ziceam z(mbind: asemenea (i Konrad m( va urî (i nu va veni mai mult. El m( am(gea ... (ntorc(ndu-se iar(.”
	„– Asfel scumpa mea, Konrad tot d-auna se va (ntoarce: da, tot d-auna p(n( c(nd va mai fi (ntr-însul o suflare de via((, (i n(dejdea. Îns( ceasul desp(r(irei se apropie foarte repede ; nu m( (ntreba pentru ce pornesc, nici unde m( duc, ce ne folosesc toate acestea daca trebue ca sf(r(itul s( fie cu tristul cuv(nt, de adio? Ah! dac( m-ar erta vremea, a( fi avut mul(umire s( (i le spui toate. N-aibi nicio grij(; de vr(jma(ii no(tri pu(in( team( avem: o gvardie mai numeroas( va privighea (n insula noastr(, care, este (nt(rit( (nprotiva a orice fel de isbiri f(r( veste, (i (n stare de a r(bda un lung r(sboiu. Tu nu r(m(i singur(; daca iubitul t(u se dep(rteaz(, te las( ocolit( de at(tea tovaro(e, (i afar( de acestea socote(te te c( ne vom revedea prea cur(nd; eu m( duc s( dob(ndesc siguran(a care trebue s( ne fac( odihna [26] noastr( mai dulce ... Auz sunetul cornului lui Juan; s(rut(-m( o dat(, (nc( o dat(, (-alt( dat( ... adio.”
	Medora se scoal( (i arunc(ndu-se (n bra(ele lui Konrad, ((i ascunde fa(a (n s(nul lui, inima iubitului ei este apăsat( ... Ea nu (ndr(sne(te s(-(i ardice frumo(ii săi ochi care (n durerea lor nu pot s( verse nicio lacr(m(; lungul ei p(r f(lf(e (n neor(nduial(; Konrad abia simte b(t(nd inima ei cea plin( de d(nsul, pe carea cov(r(irea dragostii o aduce ca (ntr-o nesim(ire. Îns( plesnirea tunului veste(te sf(r(itul zilei ce el blestem(; el (mbr((i(az( cu j(nd pe iubita sa ale c(ria mute m(ng(eri chiam( a lui mil(; el o depune tremur(nd pe patul ei, caut( la d(nsa un minut ca pentru dup( urm( dat(; simte c( singur( ea (l mai (ine pe p(m(nt, ((i pleac( fruntea cea (nghe(at(, se (ntoarce ... Konrad a pornit?

XV.

	„M-a l(sat! strig( Medora c(t de des aceste vorbe crude turbur( a ei singur(tate! Acu(i era aci, (i acum ...” Ea se repede c(tre poarta turnului: (i (n sf(r(it lacr(mile ei putur( să-(i ia un curs; niciodat( ea nu a v(rsat cu at(ta (mbil(ugare (i am(r(ciune; dar buzele ei (nc( se (mprotivesc de a rosti vorba adio: pentru c( (n acest cuv(nt fatal, (n zadar am voi s( ar(t(m n(dejdea, c(ci el nu r(sufl( dec(t desn(d(jduirea.
	[27] Durerea (i (ntip(rise pe fruntea galbenii Medore acele tr(suri ce vremea nu poate s( le sting(. Ochii ei de senin pe care amorul oarec(nd (i (sufle(ea, (i-au pierdut tot focul, c(ut(nd pe acela ce ei nu n(d(jduesc s(-l mai vaz(. Dar nu este Konrad acela pe care ei (l mai z(resc (nc(? Vai! el este; (i c(t de departe a ajuns! Frumo(ii ei ochi sânt (neca(i (ntr-un potop de lacr(mi, al c(rora isvor foarte des se rennoe(te. „Se duce!” Medora nem(ng(iat( (ncruci(az( m(inile sale asupra inimii; pe urm( le ardic( chem(nd cerul (ntru ajutorul s(u. Ea prive(te valurile (i p(nzele cele albe ale cor(biei care se desf((ur( (n aer; nu (ndr(sne(te mai mult s( se uite, (i-(i (ntoarce capul apăsat( de durere: „Asta nu e un vis nenorocirea mea este prea sigur(”.

XVI.

	Din st(nc( (n st(nc( ne(nduplecatul Konrad ((i gr(be(te pasurile sale c(tre marginea m(rii f(r( a-(i (ntoarce capul (napoi, dar tremur(nd de c(te ori vreun coti( al c(r(ruei (i (nf((i(a (naintea ochilor objectele de care el fuge: acest singuratic turn a((zat pe v(rful muntelui care el cel din t(iu isbe(te (n ochii lui când intr( (n port! ... (i aceast( prietin(, stea pe care o (ntunec( un nor de (ntristare (i pe care el dorea s( o deosibeasc( (i s( o cunoasc( de departe; lui (i trebue s( uite c( poate (nc( s( mai afle fericirea aproape de d(nsa, tot d-auna (ns( (n ajunul de a pierde toate. [28] Dar fie, el se opre(te un minut (i e (n cump(n( daca trebue s(-(i lase planurile sale undelor (i soarta (n m(na norocului. Nu, nu, o c(petenie viteaz( poate a se umili (ns( niciodat( nu se supune lacr(milor unei femei. El cerceteaz( a sa corabie, bag( de seam( v(ntului c(t (i este de priincios, ((i recheam( toat( t(ria sufletului, (i ((i urmeaz( drumul. Numai de c(t urechile sale sânt isbite de larma strig(rilor celor amestecate ale echipajului, de sgomotul v(slelor (i al semnelor; el caut( la v(rful catartului, la ancora ce se r(dic(, la p(nzele ce se destind (i la basmalele ce f(lf(e ale acelora cari trimit dup( ((rm acel t(cut adio c(tre prietenii lor; dar mai cu deosebire prive(te pavilionul s(u cel ro(u care flutur( (n aer, (i se mir( pentru ce inima sa cearc( at(ta sl(biciune; ochii (i schinteiaz(, (i dup( s(ngele ce colc(e (ntr-însul cunoa(te c( (i-a venit iar (n sine. Sare cu un pas repede distan(a cei mai r(m(ne din poalele muntelui p(n( la ((rm; aci se opre(te ca s( r(sufle pu(in r(coarea apei sau mai bine ca s(-(i repriimeasc( obicinuita sa vrednicie, tem(ndu-se ca nu care cumva graba s(-l arate turburat (n ochii oamenilor s(i ... Konrad (nv((ase s( guverneze prin meste(ugirile sale care adeseaori sânt v(lul sau paznicul celor mari. Mersul (i era m(re(, (i purtarea-i care sem(na c( depărteaz( de la sine c(ut(turile celorlal(i, nu (nceta de a însufla cinstirea; posomor(rea fruntei sale (i trufia c(ut(turei f(cea a se sfii (ndr(snea(a familiaritate, f(r( (ns( s(-i lipseasc( acel aer de bun(voin((; (i printr-aceasta (tia el a face [29] pe oameni a i se supune.
        Vrea el s( se sf(tuiasc( cu prieteşugul cuiva? a sa bl(nde(e (mpr((tia toat( groaza de la acela ce-l asculta, (i darurile altui cuiva nu (nsemna nimic pe l(ng( pre(ul vorbelor lui care se (ns(nuia (n inim( cu glasul bun(t((ii. Purtarea aceasta (ns( se potrivea prea pu(in cu aerul lui cel s(lbatic. Lui mai mult (i pl(cea a st(p(ni cu puterea decât cu (nduplecarea; patimile cele nenorocite ale june(ii sale, (l f(cuser( a preferi mai bine suppunerea dec(t dragostea.
        
XVII.

	Gvardia lui se pune (n or(nduial( (n preajm(-i; Juan este (nainte-i; „s(nt to(i gata? – Tovaro(ii no(tri s-au (mb(rcat to(i; cea din urm( (alup( nu a(teapt( dec(t pe c(pitanul nostru. – Sabia (i mantaoa mea!” Nu apuc( s( s(v(r(asc( vorba, mantaoa (i este pe umeri, sabia la centur(: „S( cheme pe Pedro ...” iat(-l! Konrad (l priime(te cu c(ut(turile ce d( prietenilor s(i: „ia h(rtiile astea, (i zise; ele coprind ni(te instruc(ii (nsemn(toare ... Porunce(te a se (ndoi oamenii gvardiei, (i c(nd Anzelm va sosi cu celalalt vas, s(-i faci (i lui cunoscute poruncile mele. Peste trei zile, daca v(ntul ne va sluji, soarele va lumina (ntoarcerea noastr(: p(n( atunci tu po(i să fii odihnit.” Zice, str(nge m(na prietenului s(u (i pâ(a(te cu trufie c(tre salup(. V(slele obosesc valurile care r(sp(ndesc (n preajm( o lumin( fosforic(3. Oamenii [30] al(tur( corabia la mal (i Konrad e d-asupra podului. Sunetul cel ascu(it a flueratului se aude de toate p(r(ile; m(inele cele deprinse s(v(r((sc cu cea mai mare iu(eal( manevrele; el se mir( de u(urin(a (i lesniciunea cor(bii sale, precum (i de (inerea ce bun( a oamenilor s(i; binevoe(te a le ar(ta a sa mul(umire, (i ((i (ntoarce c(tre t(n(rul Gonsalvo ni(te c(ut(turi pline de (ndestulare. Dar, pentru ce se opre(te el deodat( (i pare c( ar fi sf((iat (nl(untru de o m(hnire? A! ochii s(i z(riser( turnul d-asupra st(ncii, (i cugetarea desp(r(irei s-a fost de(teptat un moment (n sufletul lui. Poate c( (n acest minut Medora prive(te corabia lui? Ah! niciodat( Konrad n-a iubit at(ta!
	Îns( lui (i r(m(ne să mai fac( multe (nc(, p(n( (n zio(; a(a ((i chiam( iar((i curajul, ((i (ntoarce c(ut(tura (i se coboar( dinpreun( cu Gonsalvo ca s(-i fac( cunoscute planurile sale. O lamp( le f(gădue(te a sa lumin(; din aintea lor este o hart( marin( dinpreun( cu toate instrumentele trebuincioase la naviga(ie. Sf(tuirea (ntre d(n(ii se prelunge(te p(n( c(tre miezul nop(ii. Care om plin de neast(mp(r bag( de seam( cum fug ceasurile?
	Cu toate acestea (mpins( de vântul priincios, corabia despic( valurile cu repejunea eretelui; (ndoe(te insulele cele (ngr(mad( (n mijlocul m(rii (i sose(te (n port (nainte de răv(rsatul ziorilor. Aci corsarii z(resc vadul cel strimt unde sta flota pa(ii. Ei num(r( cor(biile, (i iau seama cu ce ne(ngrijire nerozia turcilor strejuie(te (n vremea nop(ii. Konrad trece f(r( a fi [31] v(zut de d(n(ii (i merge s( arunce ancora (n locul unde a hot(r(t s( stea ca s( p(ndeasc(. O nem(rginit( st(nc( ce se (ntinde (n departe (n mare este pentru d(nsul un ad(post (n dosul c(ruia el poate sta f(r( a fi v(zut. El n-are trebuin(( de a de(tepta trupa sa ce (n veci era gata a (nfrunta primejdiile at(t pe uscat c(t (i pe mare; Cu toate acestea (nsu(i str(bate marea ar(t(nduse neturburat; (i numai de s(ngele ce este s( se verse vorbe(te tovaro(ilor s(i. 
                                          
                                         Sfâr(itul C(ntului (nt(i.



[33] CORSARUL

CANTUL II
	



[35] CORSARUL

CANTUL II
				Conoscete i dubbiosi desiri ?
						(DANTE)
I
        Mulţime de galere sânt îmmuiate în vadul de la Coron; candelile strălucesc pântre zăbrelele caselor cetăţii; Seid, paşa dă o sărbătoare pentru biruinţa ce este să facă înprotiva piraţilor pe cari el este dator să-i puie în lanţuri; pentru că s-a jurat pe Allah şi pe sabia sa. Credincios la cuvântul ce si-a dat şi la firmanul său, el şi-a adunat toate corăbiile şi ostaşii: îngânfaţi ca şi dânsul de a o nădejde plină de trufie ei îşi împart între sine robii şi prăzile, cu toate că era încă departe de vrăjmaşii pe cari ei îi despreţuesc. [36] Ei n-au decât să întinză pânzele şi mâine de dimineaţă piraţii vor fi în lanţuri şi locul lor de scăpare jos la pământ. Lasese strejile în voea somnului, daca voesc; căci ele pot să viseze în pace înfrângerea vrăjmaşului. Cu toate acestea cea mai mare parte din turci se încârdoşază şi se râsipesc încoaci şi încolo ca să-şi cerce a lor vitejie plină de neastâmpăr înprotiva grecilor. Vrednice isbânzi de fii lui Mahomet !.... Ei îşi învârtesc săbiile şi le fac să lucească în ochii  vreunui rob, îi jăfuesc casa, dar aide, le iartă viaţa; ei îşi simt puterea, şi se cred plini de milostivire, socotindu-se că este nevrednic de un viteaz ca să lovească, în vreme ce o putea face şi aceasta fără să fie întrebaţi de nimeni, afară numai daca vreun capriţ de chef nu ar fi îndreptat braţul lor spre a se deprinde cum să tae pe vrăjmaşul.
        Noaptea trece în mijlocul desfrânării. Aceia ce voesc să-şi păstreze capul între umeri, să fi îndrăznit numai a se arăta cu vreo faţă zâmbitoare; pentru că musulmanii sânt cu totul daţi întru veselia de care sânt destoinici.

II.

        Cu moliciune întins în seraiul sau, Seid este încongiurat de ofiţerii armiei sale. Sfârşindu-se ospăţul porunceşte ca să-i aducă băutura ce Mohomet o osândeşte; robii săi însă împarte pe la celelalte căpetenii, mai straşnice întru aceasta, zeama boabei de Moca. Nori de [37] fum se înalţă din ciubucile cele lungi4 şi Almalele5 danţă în sunetul unei muzici sălbatice. Dimineaţa va vedea pe toţi răsboinicii aceştia a se îmbărca, dar în vremea nopţii nu le vine să se încrează valurilor, şi somnul după desfrânare este mai dulce pe perne de mătase decât asupra vicleanului element. Tuturor este ertat a se bucura de această sărbătoare. Până la zioă şi nu mai mult ei pot să uite lupta. Mai multă credinţă trebue să aibă la Coran decât la armele lor. Cu toate acestea, paşa are o armie atât de tare încât ar fi putut să-şi făgăduiască nişte izbânzi mai anevoe.
        
III6

	Deodată se arată înainte cu o frică plină de sfială robul însărcinat ca să privigheze la uşă. Capul lui se apleacă adânc şi mâna-i atinge pământul mai nainte până a nu-şi face solia în aceste vorbe: „Stăpâne, un derviş scăpat din insula corsarilor s-a înfăţişat la sarai, şi cere ca însuşi să-ţi povestească şi celelalte”. Paşa face un semn robului care bagă înlăuntru cu tăcere pă persoana cea sfântă. Braţele lui se încrucişază d-asupra văşmântului celui în faţa unui verde închis, mersul lui este încet şi nu atâta încredinţat; Căutătura îi este umilită; dar mai mult seamănă a fi trecut în vârstă din pricina traiului celui rău decât din pricina anilor; gălbineala lui seamănă a fi isprava pocăinţei iar nu a fricei. Fruntea îi este  înpodobită de nişte plete dese închinate dumnezeului său, şi [38] pe dânsa se înalţă o scufie înaltă. O haină lungă acopere sânul lui în care inima-i nu bate decât pentru dragostea cerului. Smerit dar nu fricos, el întâmpină, fără a se turbura, căutăturile cele curioase ale acelora ce îl cercetează ca să ghicească gândul venirii sale, mai nainte de ai da paşa voe de a vorbi.

IV

	„De unde vii tu, derviş ? – Eu am scăpat din insula Piraţilor. – De când ? şi în care locuri ai fost prins ? – Eu m-am îmbărcat în portul de la Scalanova într-o corabie neguţătorească care mergea la Schio; Allah însă nu ne-a fost într-ajutor; Corsarii ne-au coprins corabia şi ne prinseră robi. Eu nu mă temeam de moarte, căci nu aveam bogăţii a pierde; singură slobozenia era ce putea ei să-mi hrăpească. În sfârşit barca unui biet pescar ce am zărit-o în vremea nopţii îmi dete nădejdea. Am fugit, şi aci aflu a mea scăpare. Aproape de tine, puternice paşă, cine poate să cunoască frica !”  
	„– Ce fac piraţii ? Se gătesc ei să-şi apere stâncele şi jafurile ? Au ei de ştire de această espediţie care trebue să dea în voea flacărilor cuibul lor de şărpi ?” „– Paşă, ochii unui rob, îndeletniciţi a plânge a sa libertate, nu pot nicidecum să iscodească pe aceia ce îl ţin în fiară, şi singurul sgomot ce auzea urechile mele era înfiorarea valurilor care să împrotivea de a mă depărta de temniţa mea. Eu nu priveam decât seninul [39] cerurilor pe care îl lumina un soare foarte strălucitor pentru acela ce geme în lanţuri. Eu simţeam că numai singură zioa în care aş fi putut să le rup ar fi fost în stare să sece isvorul lacrămilor mele. Cu toate acestea fuga mea poate să-ţi dovedească că piraţii prea puţin se gândesc la primejdia ce îi amerinţă. Daca ochiul prevegherii ar fi fost deschis asupra mea, aş fi putut cuteza să caut norocita întâmplare care mă aduce în aceste locuri ? Gvardia cea neîngrijitoare, care n-a putut să prevază furişarea şi fuga mea, va fi foarte lesne a se surprinde de ostaşii tăi. Însă, strălucite paşă, trupul meu slăbit cu totul pătimeşte de foame şi de osteneală; dă-mi voe ca să mă trag. Fie pacea cu tine şi cu ai tăi. Eu trebue a mă supune naturei care îmi cere hrană şi odihnă.”
	„– Stăi, derviş; eu voesc să te mai întreb încă; şăzi şi ascultă întrebările mele, îţi poruncesc: robii mei îţi vor aduce cu ce să-ţi mulţumeşti foamea, care te grăbeşte: nu este cu dreptate ca tu să posteşti aici în mijlocul unui ospăţ; dar după ce vei ospăta, să fii gata a răspunde fără a dosi ceva, şi cu dăsluşire. Mie nu-mi plac tainele.”
	În zadar caută să ghicească ca ce fel de gânduri trec prin duhul dervişului: el pare că s-ar uita la acel divan cu desplăcere, puţină poftă arată pentru felurile de mâncare ce îi aduc, şi încă şi mai puţină îngrijire pentru cei ce era de faţă. O mişcare de necaz şi de neastâmpăr schimbă-un minut a lui faţă, dar iarăşi numai decât se îndreaptă. Se aşază în tăcere, [40] şi fruntea lui iar îşi priimi seninul său. Îi aduc mâncări de mare cuviinţă; el se fereşte de a le atinge întocmai ca şi când ar fi pus cineva în ele otravă. După un asemenea de lung post, şi atâtea osteneli, această nebăgare în seamă are drept a deştepta mirarea. „Ce ai tu dervis ? Nu cumva crezi că-ţi pun înainte un ospăţ de creştin ? Nu îţi plac prietenii mei ? Pentru ce să nu priimeşti această sare; acest semn sfânt, care cum va fi priimit odată, toceşte tăişul săbiei, uneşte noroadele învrăjbite, şi schimbă pe vrăjmaşi în fraţi ?”
	„– Sarea, stăpâne, intră în amestecul bucatelor ce sânt cerute spre mulţumirea trupului. Eu trăesc numai cu rădăcini sălbatice şi beau numai apa pâraelor; dorinţele mele cele straşnice şi canonul ordinului meu mă opresc întocmai de a ospăta cu prietenii mei precum şi cu vrăjmaşii7. Aceasta poate să te pue în mirare, însă un cap am a pierde, şi îţi fac cunoscut, paşă, că pentru toată puterea ta şi pentru tronul Sultanului chiar, nu pociu să priimesc nicidecum a mânca, de nu mă vor lăsa singur. De voi îndrăsni să calc jurămintele mele, mânia proorocului poate să se împrotivească hagialâcului meu la Meca.”
	„– Ei bine ! Eu nu mă împrotivesc credincioaselor tale străşnicii; răspunde-mi încă la o-ntrebare, şi pe urmă te vei trage în pace. Câţi sânt piraţii ?... Dar aceasta nu poate să fie încă lucirea zilei. Care stea, care soare luminător străluceşte aşa în vad ce seamănă a fi un lac aprins ! La arme ! la arme ! Sântem vânduţi. Strejilor, alergaţi ! paloşul meu ! galerele [41] sânt prada flacărilor, şi eu stau aci ! Derviş afurisit ! acestea sânt vestile tale ! El este un spion fără îndoială; curând să pue mâna pe dânsul şi să-l dea morţii.” La lucirea fără veste a aceştii lumini, dervişul se scoală; schimbarea deodată a hainilor sale pricinueşte o spaimă nuoă. El nu e mai mult un preot al lui Mohamet, ci un răsboinic care se arată plin de trufie; îşi rupe haina cea lungă şi face să i se vază zaoa. Latul săbiei sale luceşte ca fulgerul; coiful cel strimt şi strălucitor ce acopere a lui frunte şi pe care o umbreşte o pană neagră; ochiul său şi mai strălucitor, şi sprânceana-i cea deasă; toate îl fac să se arate în ochii musulmanilor ca un duh necurat ale căruia lovituri nu amerinţă în zadar. Sgomotul, norii cei negri de fum ce îi pricinueşte pârjolul şi torţele, ţipetile groazei, şi clănţăitul fierului ce începe a se încrucişa, urletele acelora ce se luptă, fac ţărmul acela să semene o şenă din iad.
	Turburaţi şi fugând în neorânduială robii cei râsipiţi nu văd pretutindeni decât sânge şi flacări; în zadar strigă paşa: „să pue mâna pe acest derviş, pe acest demon scăpat din lanţuri;” căci el se foloseşte din a lor frică ca să-şi îndrepteze cea din tâiu mişcare a desnădăjuirei care nu-i aducea înainte decât alegerea morţii, pentru că prea curând şi prea bine ascultătoare, flacăra nu a aşteptat semnul ce era să dea el; pune mâna atunci pe cornul ce era atârnat de cingătoarea sa, şi numaidecât scoate din trânsul un sunet ascuţit; [42] îndată îi răspund: „Curaj ! strigă el, vitejilor mei tovaroşi. Am putut eu să mă îndoesc de grabnicul lor ajutor, şi să crez un minut că ei m-au părăsit !” Braţul său cel grozav face să descrie un cerc cu al său paloş ale căruia lovituri pun cu dobândă la loc vremea întru care el zăbovise de a lovi. Spaima stăpâneşte aceşti vrăjmaşi de nimic. Locul este acoperit de turbane făcute bucăţi, toţi musulmanii periră dinaintea lui. Abia unul îndrăsneşte să-şi ardice braţul spre a-şi apăra al său cap.
	 Seid şi el însuşi turburat de turbare şi de apucarea fără veste se hotăraşte să fugă fără sa înceteze de a amerinţa. Seid nu are un suflet fricos, însă nu îndrăsneşte să stea înaintea loviturilor lui Konrad; asfel în mijlocul neorânduelii el se arată de groaznic. Vederea galerelor sale în flacără pune pe paşa afară din sine; îşi smulge barba8 şi spumegând se trage înapoi ca să scape de moarte; pentru că piraţii au şi spart porţile haremului şi acum năpădesc asupră-i. În zadar oamenii săi spăimântaţi cad în genuchi ca să ceară ertare şi îşi aruncă armele, căci sângele nu încetează de a curge.
	Tovaroşii lui Konrad aleargă pretutindeni unde sunetul cornului şi gemetul jărtfelor ce el doboară îi înştiinţează că căpetenia lor răspândeşte înjungherea; ei sosesc şi i se închină prin strigări de bucurie văzându-l singur aruncând căutături sălbatice,  întocmai ca un tigru în mijlocul vijuniei sale celii sângerate; strigările lor sânt scurte, şi răspunsul lui Konrad şi mai scurt.
	[43] „Bine ! prietenii mei; dar Seid ne scapă şi noi am jurat a lui moarte; ne mai rămâne încă multe a face; focul mistueşte galerele, mistuiască asemenea şi cetatea.”

V.

	Zice, şi numaidecât fieştecare a şi răpit câte o torţă. Minarelele şi seraiele sânt prada flacărilor, o bucurie fieroasă însufleţeşte ochii lui Konrad; dar, ce se fie aceea ce îl mişcă deodată ? Ţipetul femeilor, ce ca un sunet de moarte vine să întristeze acea inimă pe care vaetele celor ce murea nu au putut să o atingă. „Să dea năvală în harem; nimeni să nu se atingă de cinstea vreunei femei subt osândă de moarte. Aduceţi-vă aminte că şi noi sântem soţi şi că răsbunarea va ajunge pe cel vinovat. Vrăjmaşul nostru, este bărbatul; pe bărbat dară trebue să isbim; însă de femeea cea fricoasă să ne sfiim. Cum am putut să uit această poruncă ! blestemat să fiu pentru tot d-auna daca îndrăsneam să comand moartea împrotiva neamului fără apărare. Vie după mine cine va voi; tot mai avem încă vreme să îndreptăm şi să întâmpinăm o crimă.”
	 În câteva salturi sare până sus scara care începuse a se dărâma, împinge porţile, picioarele lui nu simt pardoseala cea arzătoare, abia răsuflă în mijlocul vârtejelor de fum şi străbate prin toate apartamentele; oamenii săi vin după dânsul, dinpreună cu el caută pretutindeni, şi află azilul femeilor. Fieştecare răpeşte cu un braţ puternic câte o frumoasă plină [44] de lacrămi, fără să caute ale ei frumuseţi, şi, silindu-se să-i potolească frica şi ţipetele, o ardică de acolo cu toate grijele cuviincioase frumuseţii nenorocite. Asfel Konrad putea să aducă la milă acele inimi fieroase şi să povăţuiască acele mâini pline de sânge !
	Dar cine este aceea pe care Konrad o hrăpeşte în mijlocul dărâmăturelor fumegătoare şi a sfărâmăturilor luptei ? Este iubita aceluia căruia el jurase moartea, este stăpâna haremului şi roaba lui Seid.

VI.

	Konrad abia avu vremea să îndrepteze câteva vorbe către tremurătoarea Ghiulnară9 ca să o încredinţeze. În vremea minutelor de răsuflare ce a sa omenire lăsase celor biruiţi, aceştia rămân în mirare că nimeni nu se ia după dânşii în fuga lor cea năpustită, încep a-şi mai întârzia pasurile, se adună la un loc şi se rânduesc spre bătaie. Said care el mai întâi vede numărul cel puţin al corsarilor, îi vine ruşine de o fugă pricinuită din surprindere şi frică.
	„Alla il Alla,” aceasta este strigarea răsbunării. După ruşine vine turbarea; să învingă sau să moară ! Nuoă flacări, nuoă şâroae de sânge vin ca să se recâştige biruinţa. Furia celor învinşi vine să aţâţe de a doilea lupta; acum învingătorii au viaţa să şi-o apere. Konrad vede primejdia; vede pe tovaroşii săi slăbiţi şi isbiţi de oştiri nuoă.
	[45] „O silă, strigă el, ca să ne deschidem drumul.” soldaţii săi se strâng, umple, se trag îndărăt; tot este perdut. Împinşi înapoi într-un cerc foarte strimt strânşi de toate părţile, perzând nădejdea, dar nu şi curajul, ei ştiu a se mai arta odată groaznici. Vai ! dar acum sânt în neorânduială şi se apără. Năpădiţi, tăiaţi, ciuruiţi de lovituri şi răsturnaţi, niciunul nu încetează de a se lupta în tăcere. Ei cad mai mult părăsiţi de putere decât învinşi, şi mai dau încă o după urmă lovitură până când iataganul le scapă din îngheţatele lor mâini.

VII.

	Mai nainte de a se reîncepe lupta Ghiulnara şi femeile haremului se puseseră în siguranţă prin poruncile lui Konrad într-o casă din cetate, unde ele îşi şterseră acele lacrămi ce frica morţii şi a ocărilor le făcuse să verse. Atunci tânăra Ghiulnară cu ochi frumoşi negri, viindu-i în minte cugetările care o mişcaseră în groaza sa, rămase în mirare despre curtenirea şi dulcele cuvinte ale lui Konrad. I se păru ciudat cum acest pirat plin de sânge să aibă o vedere mai plăcută decât Seid în strămutările lui cele tinere. Paşa iubia asfel ca cum roaba sa trebuia să se socotească fericită de darul ce el îi face al inimii sale. Corsarul i se înfăţişase ca un apărător şi căutase a potoli groazele ei întocmai ca şi când cinstea ce îi făcea el ar fi fost unul din drepturile frumuseţii. „Această dorinţă, fără [46] îndoială este vinovată, şi ce e mai rău pentru o femee, este o dorinţă zadarnică; cu toate acestea aş vrea să mai văz o dată pe astă vitează căpetenie ca să îndreptez cel puţin ceea ce frica m-a făcut să uit, mulţumindu-i pentru că mi-a scăpat o viaţă, de care paşa, iubitul meu, prea puţină grijă a avut.”

VIII.

	Deodată ea îl zăreşte în amestecul cel mai mare încungiurat de trupuri sângerate depărtat de ai săi, vânzând foarte scump vrăjmaşului înfrângerea sa, perzându-şi sângele prin ranele sale, neputând să afle moartea, şi prins în sfârşit ca să fie pedepsit de toate relele ce a făcut.
	Îi lasă viaţa, dar numai pentru ca să-l facă să tărăgăiască până când răsbunarea va isvodi ca ce fel de chinuri şi munci i se cuvin. Îi opresc sângele, dar numai ca să i-l verse mai pe urmă, picătură cu picătură, pentru că Seid voea să prelungească zilele lui ca să-i prelungească agonia. Oare tot acel om să fie care adineaorea pâşa triumfând şi care făcea să-l asculte toţi numai cu un semn al sângeraticei sale mâini ? El însuşi este, desarmat dar nu şi împilat, nepărându-i rău de nimic alta decât pentru ce şi-a păstrat viaţa. Ranele sale ... sânt foarte uşoare, cu toate că el ar fi sărutat mâna ce i-ar fi dat nişte rane de moarte. S-a  putut ca nicio lovitură să dea sfâşit zilelor lui când ale sale toate au fost purtătoare de moarte ? Ah ! [47] cât de amar el simte asprimele nestatornicului său noroc, când amerinţările vingătorului îi vestesc muncile cele grozave în care se-vor pedepsi crimele sale ! dar trufia ce a povăţuit braţul lui îl ajută a se-preface. Sălbatica stăpânire a obrazului său îi dă un aer mai mult de vingător decât de robit. Cu toate că e obosit de ostenelile aceştii zile şi de sângele ce a perdut, însă puţini sânt între aceia ce-privesc la dânsul a cărora căutătură să fie aşa de liniştită ca a lui. Aceia pe care braţul lui îi ţinuse departe de sine, acum încep a lua îndrăsneală şi a-l despreţui prin mişăloasele lor bajocuri; dar vitejii, ce l-au văzut de aproape nu ocărăsc pe acela ce i-a făcut să tremure, şi feroşii paznici ce îl duc se-miră de el în tăcere pătrunşi de o tainică groază.

IX.

	Trimit după un doctor, şi nu e mila care îl chiamă, ci voesc să ştie ca ce poate să mai rabde rămăşâţa vieţii de care se mai bucură încă Konrad; aşa găsesc că-i este destul acuma să-l încarce de fiară nădăjduind că el nu va fi nesimţitor la dureri. Mâine, dar, mâine negreşit pe la apusul soarelui trebue să  i se înceapă muncile pe stâlp, şi la întoarcerea aurorii, gâzii lui vor alerga să vază isprava chinurilor lui. Din toate pedepsile, aleg pe cea mai lungă şi pe cea mai crudă; pe aceea care uneşte cu sine pă lângă toate muncile şi chinul unei sete ce moartea nu vine mai curând să o stingă, în vreme [48] ce flămânzii vulturi dau ocol împrejurul ţepii celii fatale: „Apă ! apă !” strigă nenorocitul. Ura nu voeşte să-i dea, pentru că cum va bea va muri.
	Asfel este soarta ce s-a hotărât pentru trufaşul Konrad. Doctorul, strejarii se-traseră, şi el acum e singur cu lanţurile sale.

X.

	Cum să descrie cineva simtimentele ce îl turbură ! şi el însuşi ar fi simţit o mare greutate de a le tâlmăci.
	Un haos întunecos, un răsboi înlăuntru sufletului, ale căruia toate elementele se-amestecă şi se luptă învălmăcite, când deodată se aduce sgomotul cel zăbavnic al mustrării cugetului care strigă întocmai ca o furie infernală: „nu ţi-am spus eu !...” Ah ! dar e prea târziu ! acum nu mai e vreme ! Zadarnice împutări ! un suflet neînduplecat care ştie să sufere cu îndrăsneală lasă pocăinţa pe seama slăbiciunei; nimic nu poate să îl cletene nici chiar în ceasul cel grozav în care el se-descopere întreg în mijlocul suvenirelor ce îl năpădesc din toate părţile fără ca vreo patimă sau cugetare domnitoare să poată a-l stăpâni şi să-i depărteze pe celelalte. Visurile ambiţiei se-fac nevăzute; amorul începe a dori; slava şi viaţa sânt amerinţate totdeodată; trebue a-şi lua nădejdea de la bucuria ce-şi făgăduise, nu poate să-şi îndestuleze a sa ură înprotiva acelora pentru care nenorocirile noastre sânt o sărbătoare. Trecutul este fără nădejde, viitorul soseşte prea repede [49] ca să gândească la cer sau la iad. Câte cugetări, câte cuvinte care, fără să fie vreodată uitate, niciodată nu s-au înfăţişat aducerii aminte cu atâta supărare! Câte fapte care oarecând ni se-părea neînsemnătoare sau vrednice de laudă şi acum când ne vine o straşnică judecare despre dânsele ne osândeşte ca de nişte nenumărate crime ! simtimentul răului, pentru că a fost atâta vreme ascuns, nu are şi el mai puţină amărăciune. Toate, într-un cuvânt ne înfăţişază grozava icoană a inimii ce îşi dă tot pe faţă, adevăratul mormânt unde noi aflăm toate relile noastre îngropate, când în sfârşit trufia răzvrătită hrăneşte şi sparge oglinda în care sufletul se-priveşte.
	Trufia, toate poate să le acopere, şi curajul poate să înfrunte şi să nesocotească orice va fi grozav întru aceea care precede şi urmează după o înfrângere.
	Niciun muritor nu este scutit de oarecare temeri; numai ipocrisia  singură poate să le masceze ca să merite lauda. 
	Mişelul îşi laudă şi el îndrăsneala sa şi fuge; viteazul ştie să stea faţă în faţă cu moartea fără temere şi să moară în tăcere; el mai dinaintea îşi prevede sfârşitul carierii sale şi îşi pregăteşte foarte bine a sa inimă, încât când se apropie moartea, puţin îi pasă să meargă înainte-i.

XI.

	Seid alesese un turn înalt ca să închiză pe Konrad. [50] Palatul său era cenuşă: acest turn slujeşte acum tot deodată şi de azil la a lui curte şi de închisoare celui robit. Corsarul nu are nicidecum a împuta înprotiva hotărârei paşii, pentru că şi el de l-ar fi învins şi ar fi căzut în mâinile sale, ar fi hotărât tot aceeaşi soartă pentru dânsul. În singuratica sa temniţă el îndrăsneşte a se coborî în fundul inimii sale celii vinovate, şi numai o singură cugetare el nu îndrăsneşte a o întâmpina: „ce se-va face Medora când va auzi trista această veste”. La această idee el ardică mâinile şi strânge cu turbare fiarăle de care sânt încărcate; pe urmă deodată căutând a se-amăgi pe sine şi a se zăpăci prin mincinoase nădejdi, îşi face silă să zâmbească socotindu-se la a sa nenorocire: „Ei bine ! strigă el, poruncească Seid a mea pedeapsă oricând va voi sau oricând va putea; eu acum să-mi i-au odihna de care am trebuinţă pentru acea zioă fatală !” La aceste vorbe el se-târaşte cu încetul către rogojina sa, şi fie oricare ar putea fi visurile sale că el numaidecât a adormit.
	Abia era miezul nopţii când lupta se-începuse; projeturile ce a fost cugetat Konrad foarte grabnic s-au şi pus în lucrare, şi demonul uciderii ş-al înjungherii întrebuinţează atât de bine vremea spre folosul său însuşi, încât prea puţine crime rămaseră ca să nu se-săvârşască într-această noapte grozavă: un ceas a fost destul pentru Konrad a veni pe ascuns, a se-descoperi, a învinge, a se-birui, a fi prins şi osândit; una după alta, corsar asupra valurilor, general pe uscat, [51] vrăjmaş purtător de groază, şi plin de omenire, închis în temniţă şi dat somnului.

XII.

	Somnul acesta era atât de adânc încât abia ar fi putut cineva să-l auză răsuflând: ce fericit când ar fi fost somnul morţii ! Dar...? cine înaintează în mijlocul tăcerii temniţii sale ? vrăjmaşii săi s-au fost tras, prieteni iară, el   n-are într-aceste locuri. Să fie oare un înger trimis din ceruri ca să-i vestească a lui ertare ? Nu, este o muritoare subt chipul unei dumnezeiri. Mâna ei de alabastru duce o lampă cu grijă de a o ţinea la fereală,    temându-se nu care cumva lumina ei cea deodată să lovească pe pleopa aceluia care n-o să-şi deschiză ochii decât la durere ca să-i închiză pe urmă pentru tot d-auna. –? Cine este dar această frumuseţe cu ochii negri şi cu fruntea atât de frumoasă, umbrită de nişte cosiţe prinse noduri de diamante ? cine este această frumuseţe al căruia picior are albeaţa zăpezii, şi ca dânsa cade în tăcere asupra pământului ? Cum a  putut ea străbate până aci prin mijlocul strejilor şi al nopţii ? Ah ! întrebaţi mai bine ce este aceea ce nu poate săvârşi o femee pe care juneţea şi mila o însuflă ca pe tine, frumoasă Ghiulnară ?
	În vreme ce paşa doarme, îndeletnicit încă şi în visurile sale de al său grozav prizonier. Ghiulnara se furişază de lângă coastele lui, după ce îi luase inelul [52] ce el întrebuinţează în loc de pecetie, şi cu care ea adeseaori şi-a împodobit degetul rânzând.
	Armată cu acest semn de mult preţ pe care strejile trebue să cinstească, ea străbate rândurile lor cele adormite fără a fi nici întrebată de cineva. Aceşti ostaşi obosiţi de osteneala luptei au răvnit la odihna lui Konrad; capul lor îngreuiat şovăeşte şi cade pe fieşce minut asupra sânului; părţile trupului lor sânt desmădulate întinse şi fără stăpânire, ei încetaseră de a mai privighea şi se mulţumesc numai a-şi arunca ochii asupra inelului ce le arată, fără să le pese de cine este acela ce îl are.

XIII.

	Ghiulara rămâne în mirare: „Doarme, zice ea, în vreme ce unii plâng a lui înfrângere, alţii loviturile ce a dat el, şi al meu neastâmpăr povăţueşte aproape de dânsul rătăcitele mele pasuri. Ce fermec fără veste mi-a pricinuit omul acesta atât de scump ? ... Este adevărat că eu îi sânt datoare mai mult decât viaţa şi că el pă toate ne-a mântuit de foc. Socotinţe târzie !... Dar ! tăcere; somnul lui se precurmă, cât de dureros ohtează ! Iată s-a deşteptat!”	 Konrad îşi ardică capul, şi ochiul său întunecat de lumina candelii se îndoeşte de aceea ce vede. Mâna sa face o mişcare şi zgomotul fiarălor îl înştiinţează că din nenorocire el tot trăeşte.
	„Ce văz eu ? zice el, aceasta este o dumnezeire aerienă [53] sau că paznicul meu e înzestrat de o miraculoasă frumuseţe !
	„– Pirate ! eu nu îţi sânt necunoscută, tu vezi o femee recunoscătoare pentru o faptă ce foarte rar ai săvârşit-o în viaţa ta. Priveşte la mine şi adu-ţi aminte de aceea ce ai scăpat-o din mijlocul flacărilor şi din mâinile soldaţilor tăi şi mai groaznici decât dânsele. Eu am venit să te văz în mijlocul întunerecului; cu ce cuget ? aceasta crez că şi eu nu o ştiu, atâta pociu să-ţi spui că n-am venit cu cuget rău; nu, eu nu voesc a ta moarte.”
	„– Daca este aşa, femee cerească, răspunde Konrad, tu singură eşti în aceste locuri care nu-şi face o sărbătoare din idea osândei mele. Vrăjmaşii mei au norocul în partea lor; pue în lucrare dreptul ce el le dă; însă orice va putea să se întâmple, eu le mulţumesc pentru grija ce au luat a-mi trimite un asemenea destăinuitor la ceasul meu cel după urmă.”
	Oricât de ciudat poate să fie acest simtiment, se află însă un fel de bucurie în covârşirea nenorocirei, o bucurie care, cu adevărat, nu aduce nicio uşurinţă, pentru că la durere nu încape schimb. Cu toate acestea zâmbetul lui oricât de amar poate să fie, este însă tot un zâmbet. Oamenii cei mai înţelepţi şi cei mai virtuoşi au făcut câteodată şi câte o glumă asupra locului lor de osândă10. Toată lumea poate să fie amăgită la asfel de întâmplare,  afară de inima aceluia ce sufere. Oricare a fost simtimentul ce a cercat Konrad în momentul acesta, un zâmbet sălbatic lumină [54] pe jumătate neagra lui sprânceană, şi glasul său esprimă bucuria ca şi când ar fi fost pentru cea după urmă dată. 
	Însă nimic nu era mai depărtat de haracterul său; şi foarte rar el precurma cursul negrelor sale cugetări.

XIV.

	„Corsare! Osânda ta este hotărâtă; însă eu mai poci încă să înblânzesc mânia paşii; şi voi să te scap. Aş fi putut să o fac şi acum, dar nici vremea ce grăbeşte, nici slăbirea puterilor tale nu pot să-mi dea vreo nădejde. Voi face tot ca să zăbovesc cel puţin punerea în lucrare a unei hotărâri ca abia îţi dărueşte o zi: să cerc mai multe în noaptea aceasta, ne va fi primejdios. Tu însuşi nu vei priimi ca să alergi în primejdia unei bagubi obicinuite.”
	„– Negreşit, nu voi priimi una ca aceasta ! sufletul meu este gata la toate; eu am căzut cât se poate de jos şi nu-mi mai este frică de altă cădere. Lasă-te de orice cuget pericolos şi încetează de a mă mângâia cu nădejdea că o sa scap dintre vrăjmaşii mei cu care nu mă poci măsura. Nedestoinic de a învinge, merge-voi eu să fug mişălos, şi rămânea-voi eu singur dintre tovaroşii mei carele să mă tem de a muri ? Cu toate acestea eu aveam o prietenă a căria aducere aminte mă mâhneşte până a vărsa şi lacrămi din ochii aceştia ce s-au făcut aşa de simţitori ca şi ai ei. Singurele mele nădejdi [55] în viaţă au fost a mea corabie, a mea sabie, a mea prietenă şi al meu dumnezeu. Am părăsit pe dumnezeul meu în juneţea mea, şi el mă părăseşte astăzi; omul ce mă împilează nu este decât instrumentul răsbunărilor lui. Departe de mine cugetarea de a batjocori cerul îndreptându-i târâtoarele rugăciuni ale unei fricoase desnădăjduiri; eu răsuflu şi poci să rabd toate, este destul pentru mine. Sabia, mi se răpi din braţul acesta ce era dator a răspunde mai bine încredinţării vitezilor ce el povăţuia; Corabia mea, trebue să fie prada valurilor sau în stăpânirea lui Seid. Însă, pentru prietena mea ... o mărturisesc, că pentru ea aş fi putut încă să rog cerul. Moartea mea va sdrobi inima ei atât de tânără, şi va veşteji nişte frumuseţi, ce până a nu vedea pe ale tale, frumoasă Ghiulnară, eu le socoteam fără asemănare”.
	„– Aşadar tu iubeşti pe alta! dar ce îmi pasă ? aşa; negreşit îmi pasă prea puţin; cu toate acestea tu iubeşti ! Cât răvnesc la aceia cari pot să afle nişte inimi credincioase, şi cari, mai fericiţi decât mine, nu cearcă nicidecum acel deşărt neastâmpăr şi acea trebuinţă de închipuiri ce mă chinueşte!”
	„– Ghiulnară, eu credeam că tu iubeşti pe acela pentru care braţul meu te-a mântuit din flacări şi de la moarte! ...”
	„– Eu să iubesc pe trufaşul Seid ! Nu, nu, niciodată ! În zadar m-am încercat să răspunz la a lui patimă, amorul numai cu libertatea lăcueşte; eu sânt roabă, adevărat, roabă în favor, hotărâtă a mă împărtăşi [56] de toată strălucirea ce încungiură pe Seid; şi să seamăn fericită. Foarte des simţ durerea de a mă auzi întrebându-mă însumi dacă iubesc, şi arz de dorinţa     a-mi răspunde: nu. Ce aspru este a fi cineva objetul unei asemenea dragoste, şi a face nişte zadarnice silinţe a o plăti înapoi ! însă fără îndoială este şi mai grozav de a ascude cineva un simtiment, cu totul de alt fel, la acela ce îl însuflă. Seid îmi ia câteodată această mână pe care eu nici nu i-o dau nici nu i-o trag înapoi. Recea bătae a inimii mele nu se face nici mai zăbavnică nici mai repede. În asemenea întâmplări, şi când el îmi lasă mâna, ea cade întocmai ca un trup lipsit de viaţă, depărtându-se de omul pe care niciodată nu l-am iubit, ca să poci şi să-l urăsc. Impresia buzelor lui află pe ale mele fără căldură, si mângâerile lui mă fac a mă înfiora şi mă îngheaţă. Negreşit fără îndoială, dacă aş fi simţit focurile amorului, aş fi putut face ca după dânsele să urmeze ura, însă eu cu aceeaşi nebăgare în seamă văz pe Seid şi când mă lasă şi când se apropie iar de mine. Adeseaori el ohtează, când eu nici nu mă gândesc la dânsul. De viitor mi-e frică să nu-mi aducă şi alte desgusturi nuoă. Eu sânt roaba paşii; însă cu toată trufia rangului lui, ar fi mai grozav pentru mine de a-l avea de bărbat, decât de stăpân. De ce nu poate el să uite capriţul care îl face a mă iubi ! Ah ! Când ar putea el să-l simţă pentru alta, când ar vrea să mă părăsească !... Eri însuşi aş fi putut s-o zic la a mea indiferenţă !... negreşit; însă de m-oi preface [57] astăzi către dânsul cu o dragoste ce nu-mi este obicinuită, adu-ţi aminte, nenorocite prizonier, că aceasta o fac ca să sfărâm ale tale feară, ca să-m plătesc datoria căci mi-ai scăpat viaţa, ca să te dau înapoi la acea prietenă ce se împărtăşaşte de amorul ce eu nu-l voi cunoaşte niciodată. Adio, zioa acum se va ivi, n-ai frică de moartea de astăzi.

XV.

	Ea strânge mâinile lui, împovărate încă de lanţuri, la inima sa, îşi pleacă capul şi pe urmă deodată se face nevăzută ca un vis de fericire... Să fi fost cu adevărat Ghiulnara aceea ce era acolo, sau Konrad era singur? Ce să fie acel mărgăritar strălucitor ce a căzut pe fiarele lui ? este o lacrămă sfântă vărsată pentru necazurile celui nenorocit, pe care mila o face a scăpa din ochii noştri ca un mărgăritar curat şi poleit de o mână cerească. – ! O lacrămă foarte încredinţătoare ce varsă ochiul unei femei ! tu eşti o armă cu care slăbiciunea ştie să îmblânzească şi să subjuge, şi cu care ea se slujaşte şi ca cu o lance şi ca cu o pavăză totdeodată ! Muritorilor, feriţi-vă dinaintea unei femei ce o vedeţi că plânge. Cine a putut să facă a fugi un erou şi a hrăni de la dânsul imperiul lumei ? o lacrămă a nenorocitei Cleopatrei. Ah ! trebue să ertăm greşala lui Antonie ! Câţi oameni perd şi cerul încă, precum el a perdut pământul ! Câţi îşi părăsesc sufletele lor în [58] mâinele vrăjmaşului celui vecinic al omenirei, şi ajung până la cea mai desăvârşită ticăloşie pentru că au făcut să înceteze lacrămile unei frumuseţi sburdalnice.
	Aurora începe a se ivi, şi razele ei vin să lucească pe faţa cea schimbată a lui Konrad fără să-i aducă nădejdea ce o avea de cu seara. Ce va fi el în noaptea viitoare ? Poate un trup neînsufleţit, asupra căruia va da ocol vulturul cu aripa cernită; ochii lui închişi nu vor mai vedea nimic şi în vremea lipsei soarelui, aburii cei umezi ai serii vor răspândi răcoarea înprejurul lui ca să rensufleţească toate în natură, afară de trupul lui cel schimonosit.

		Sfârşitul cântului a doilea.












[59] CORSARUL
CANTUL AL III




[61] CORSARUL
CANTUL AL III
Come vedi, ancor non m’abbandona
(DANTE)

I.

	Soarele apuind, şi mai frumos aproape de hotarul drumului său, se coboară cu încetul în lungul dealurilor Moreii; el nu este, ca în climele Nordului, cu o strălucire întunecată; e însuşi flacăra unei lumini vie de care nu se apropie niciun abur. El aruncă o strălucitoare rază în abisul tăcut al valurilor, şi aureşte unda de senin ce tremură schinteind. Asupra stâncei cei vechi a Eginei şi asupra insolii Idrei, Dumnezeul frumuseţii îşi opreşte zâmbetul despărţirei sale de la noi. Lui îi place a-şi lumina domenele sale ce le părăseşte cu întristare cu toate că altarele-i nu sânt [62] mai mult consfinţite la a sa dumnezeire. Umbrele munţilor se coboară, mai repezi, asupra slăvitului tău golf, o Salamină, iubită de slavă. Arcurile de senin întâmpină căutătura împăratului stelilor în nemărginita întindere a aerilor pe care o colorează o purpură mai închisă; însufleţitele colore ce se zugrăvesc pe rând asupra augustelor lor vârfuri, însemnează drumul lui cel triumfător, şi se împrumută feţile cerului, până când, despărţit încetul cu încetul de pământ şi de valuri, se face nevăzut în braţele Nopţii, după a sa stâncă de la Delfi.
	Era la sfârşitul unei asemenea zi, când înţeleptul tău, o Atenă, îl văzu pentru cea după urmă dată. Cu ce neastâmpăr virtuoşii tăi cetăţeni pândea această flacără gata a se stinge spre apusul aceştii după urmă zile a lui Socrat11 osândit ! dar încă nu, încă nu ! soarele se opreşte asupra dealului ... ceasul precios de adio n-a trecut încă; însă lumina lui este tristă la ochii celui ce moare, şi feţile, ce odată era atât de dulci ale munţilor, lui i se paru posomorâte. Febu seamănă că ar acoperi cu o lumină de îngropare pământul care tot d-auna n-a cunoscut decât ale lui dulci zâmbete; însă până a nu peri după vârful lui Citeron, cupa otravei era dăşărtată, sufletul îşi luase al său sbor, sufletul aceluia căruia i-a fost ruşine de a se teme sau de a fugi,  al aceluia care a trăit şi a murit cum niciun muritor nu va şti să trăiască şi să moară !
	Dar iată ! din vârfurile Imeti până peste câmpie, împărăteasa nopţii îşi începe tăcuta stăpânire. [63] Niciun abure întunecos, vestitor al vijăliei, nu ascunde fruntea ei cea feciorească, niciunul nu încungiură discul ei cel luminos. Colona cea albă priimeşte răsfrângerea luminei ei asupra nepotrivirilor strălucitoare a cornişei sale; şi, încorunată de razele ce licuresc, emblema zeii străluceşte asupra minarelii.12 Dumbrăvile de maslin răspândite în departe, graţiosul Cefiz cu unda slăbită, melancolicul Cipru aproape de geamia cea sfântă, turnul elegant al chioşcului13, a căruia vedere este şi mai sărbătorească în liniştea religioasă, singuratica stâlpare aproape de templul lui Tezeu, toate objetele acestea felurite de deosebite colore opresc a mea căutătură, şi nesimţitor ar fi acela care ar trece pe aci fără a fi mişcat. Mai departe Marea Egee ce se aude încă, adoarme mânia întinsului sân, şi îşi întinde undele sale de sapfir şi de aur; lângă feţele lor cele dulci se amestică umbrele atâtor insole mai depărtate, a cărora posomorâtă privire contrastă cu zâmbetul oceanului.                               

II.

	Este vremea a mă întoarce la pricina cânturilor mele: dar cine poate să vază mările care adapă ţărmurile tale, o Atenă, şi să nu uite muza care îl însuflă ? asfel de mult magia numelui tău îl strămută preste o suvenire alta cu totul ! Cine poate să se mire, şi se zică că prea mult s-a mirat de priveliştea ce înfăţişază vechea ta cetate la apusul soarelui ? Negreşit nu acela a [64] căruia inimă nu cunoaşte nici timpul nici spaţiul, şi pe care nu fermec neînvins îl împinge şi îl aduce totd-auna în mijlocul grămezii Cicladelor. Cinstirea aceasta nu e streină cântărilor mele: tu erai odată stăpână a incolii Corsarului meu; slobodă într-o zi, fie ca să poţi, să-i mai dai o dată legi!

III.

	Soarele s-a făcut nevăzut: Medora aşăzată asupra vârfului unde este pus semnul, simte că inima i se sfârşaşte. 
	A treia zi trecuse, şi Konrad necredincios la făgăduiala sa, nu se vede nicidecum; nimeni nu vine din parte-i; vântul i-ar fi priincios cu toate că suflarea îi este slabă şi niciun vifor nu vâjie.
	Corabia lui Anzelm intră în vad; ce veşti să aducă ea oare ? Pe Konrad nu l-a întâlnit. Ah ! negreşit, de ar fi aşteptat el vasul acesta, soarta  i-ar fi fost cu totul altfel. Vântul de seara începe să adie. Medora petrecuse toată zioa a pândi cu ochii aţintaţi pe toate lucrurile ce nădejdea sa i le zugrăvea de departe ca nişte pânze. În sfârşit nerăbdarea o împinge la ţărmul mării pe care se rătăceşte sfârşită de neastâmpăr, fără să simţă spuma valurilor ce stropeşte pe hainele ei, înştiinţând-o să se depărteze ; nimic nu simte, nimic nu vede, şi stă în loc; inima-i singură încearcă fioarele frigului. Ast neastâmpăr prelungit îi zugrăveşte nenorocirea ei într-aceeaşi starea cât vederea lui [65] Konrad ar fi putut să-i aducă moartea sau judecata  la loc.
	În sfârşit soseşte un vas pe jumătate sfărâmat. Cei ce era într-însul nu întâlnesc altceva mai întâi decât pe aceea ce căuta. Unii au rane asupra lor; iar peste tot, toţi au un aer plin de oboseală. Cum au putut ei să scape ? şi ei singuri abia pot să o ştie; tot ce ştiu să spue este că au fugit. Neîndrăsnind a se arăta, fiecare aşteaptă ca tovaroşul său să înceapă mai întâi ai spune tristele sale veşti asupra soartei lui Konrad. Poate că s-ar fi încercat să arunce câteva vorbe, însă pare că se tem că Medora n-o să-i asculte. Cu toate acestea ea îi înţelege şi nu tremură, se sprijină şi nu cade subt povara durerii sale.
	Sub nişte delicate trăsuri, Medora ascundea nişte simtimente pline de tărie, care nu se ivea decât după ce îşi aduna toată energia lor. Până când mai era nădejdea într-însa, ea îşi da un slobod curs tinereţii şi lacrămilor sale, însă când tot era perdut pentru sine simţitatea sa nu se stingea nicidecum, dormea, şi din acea linişte trecătoare, năştea acea tărie care îi zicea: „fiindcă tu nu mai ai nimic a mai iubi, nu mai ai nici de ce a te mai teme”. Această tărie era mai mult decât firească, şi asemenea acelia ce delirul o scoate şi o dărapănă în covârşirea unor friguri arzătoare.
	„Voi tăceţi, le zicea ea, dar şi eu nu vă întreb nimic... pentru ce nu îndrăsniţi nici a vorbi nici a vă răsufla ? Tot ştiu ... Ah ! dar cu toate acestea aş vrea [66] să vă întreb ... gura mi se ncleştează... dar spuneţi-mi în puţine cuvinte, ce s-a făcut Konrad ? – Nu ştim doamnă, abia am putut să fugim ca să ne mântuim viaţa ... dar iată un tovarăş ce ne încredinţează că el nu e mort, l-a văzut rănit, prins şi trăind încă ...”
	Ea nu ascultă mai mult; toate cugetările ce până aci le depărta de la sine, acum îi vin în grămadă. Aste triste cuvinte îi obosiseră sufletul. Ea şovăeşte şi cade mai fără viaţă. Valurile era să-i înghiţă trupul ce va rechema peste puţin un alt mormânt; Mâiniele aspre celor ce sânt pe lângă dânsa se grăbesc a-i da ajutor, şi din ochii lor încep a pica lacrămile milei. Stropesc cu unda amară aceşti obraji ce-şi perduseră faţa; ardică pe Medora mişcă aerul  înprejurul ei, până când o aduc în viaţă, chiamă femeile ei, şi lasă în mâinile lor pe aceea a căria vedere le sfâşie inima. Se duc a căuta pe Anzelm în caverna lui ca să-i facă trista povestire a biruinţei lor cei scurte.

IV.

	În această adunare sălbatică răsună ţipete şi de mânie şi de groază, şi de răsboi şi de răsbunare, numai singure vorbele: pace şi fugă nu se aud între dânşii. Duhul lui Konrad domneşte încă între tovarăşii săi, şi nu-i lasă să se desnădăjduiască. Oricare ar putea să fie soarta lui, viu sau mort, inimile însă ce a format şi comandat jură de a-l scăpa sau de a-şi răsbuna. Vai ! de vrăjmaşii lui ! se mai află încă un mic [67] număr de braţe a cărora îndrăsneală se poate asemăna cu a lor dragoste şi închinare.

V.

	În apartamentul tainic al haremului, Seid visează la pedeapsa prizonierului său. Cugetările sale ce dragostea şi ura şi le împart, sânt, una după alta ocupate când de Ghiulnara când de Konrad. Frumoasa roabă este la picioarele lui, pândind momentul favorabil când fruntea lui să se lumineze. Negrii ei ochi caută să tragă la sine pe ai lui Seid ca să-l îmblânzească; dar paşa se preface că îşi petrece, dus în gânduri, boabele mătăniilor15 îndeletnicit de închipuirea chinuirilor ce are să facă pradei sale.
	„Strălucite paşă, îi zice ea, în sfârşit Norocul ţi-a zâmbit, biruinţa s-a hotărât asupra sabii tale. Konrad e prins, şi corsarii nu se mai află în fiinţă. Tu ai hotărât pedeapsa lui, el trebue să moară pentru că e vrednic de moarte. Dar pedeapsa lui oare este destul la ura ta? slobozindu-l un minut, nu va fi mai înţelept să-i ei şi comorile lui subt cuvânt de răscumpărare ? Spui că are mulţime de bogăţii, fie  voea cerului, să cază în mâinile tale! Cu toate acestea Konrad, obosit, slăbit cu totul, dintr-această fatală luptă, privighiat cu pază pretutindeni, nu-ţi poate scăpa; însă de va muri, rămăşâţa oamenilor lui,  or să pue mâna pe toate jafurile şi averile lui  ş-or să fugă să-şi caute scăpare într-alte clime.”
	[68] „– Ghiulnaro, de mi-ar da cineva pentru fiecare picătură din sângele lui câte un diamant asemenea de scump ca şi al Stambulului; de mi-ar făgădui pentru fiecare din firele părului lui câte o ocnă de aur neatinsă încă; de mi-ar fi întinse, să le văz înainte-mi, toate comorile povestite în fabulile noastre arăbeşti; toate bogăţiile astea nu sânt în stare să-mi răscumpere pe corsarul. Ba nici chiar pedeapsa n-ar putea să i-o întârzie niciun ceas, de nu l-aş fi ştiut că e în stăpânirea mea încărcat de feară, sau de n-aş fi căutat în setea mea de răsbunare, să aflu alte chinuri mai lungi şi mai grozave”
	„– Ai dreptate, Seid, eu nu că doară caut să-ţi opresc mânia; căci e prea dreaptă şi nu încape să asculţi milostivirea. Gândul meu este numai să te văz stăpân pe bogăţiile vrăjmaşului nostru; pe urmă răscumpărat, lipsit de jumătate din oamenii şi ajutoarele sale, la cea dintâi dorinţă a ta va putea să-ţi cază în mâini ....”
	„– Cea dintâi a mea dorinţă ! şi eu să slăbesc pe acest tâlhar pentru o zi, când a căzut odată în lanţurile mele ? Să las să-mi scape din mână vrăjmaşul ! şi dup-a cui rugăciune ? După a ta, frumoasă mijlocitoare ? Asta e recunoştinţa ce-ţi însuflă un moment de omenire la care femeile mele sânt datoare viaţa .... Ah ! fără îndoială, că el nu cunoaştea preţul lucrului ce vrea să mântuiască. Ba încă e vrednic şi de laudile şi de mulţumirile mele; însă ascultă un sfat ce voi să-ţi dau; n-am credinţă în tine muere vicleană; fiecare [69] din cuvintele tale îmi adeverează bănuelile ce aveam. Când braţul corsarului te smulgea din mijlocul flacărilor, tu cu părere de rău fugeai dinpreună cu dânsul din serai ?.... N-ai trebuinţă să-mi mai răspunzi, roşala fruntei îţi dovedeşte vinovata-ţi inimă; dar ! o frumuseţe amăgitoare, ia-ţi seama ! Aci nu e numai singură viaţa lui Konrad la care se interesează cineva..... Încă un cuvânt şi pe urmă tac: Afurisit să fi fost minutul în care el te-a scăpat din flacări ! mai bine ar fi fost pentru tine să... dar nu, te-aş fi plâns atunci cu durerea unui amorez; iar în minutul acesta îţi vorbeşte stăpânul tău. Nu ştii tu necredincioaso, că eu am mijloace cum ar fi putut să te oprească de a fugi ? eu nu pedepsesc cu mustrări pe cel ce îmi atinge cinstea; bagă de seamă şi fie-ţi teamă de pedeapsa ce se cuvine vicleniei.”
	Seid se scoală şi se depărtează cu paşi rari, fără a înceta de a arunca căutături ameninţătoare şi grozave. Ei ! dar puţin se turbură această îndrăsneaţă femee, un chip întărâtat n-are nimic de care să se sperie ea, şi amerinţările nu sânt destule ca s-o subjuge. Seid avea puţină cunoştinţă de ceea ce poate amorul asupra aceştii inimi tinere, şi cu ce fel de îndrăsneală putea s-o însufleţească simtimentul. Bănuielile paşei seamănă că au atins-o; dar ea nu ştia încă simtimentul, din care se naşte a sa compătimire, ca ce fel de afunde rădăcini aruncase în inima sa. Ea era roabă, şi nu rob are drepturi asupra interesului tuturor acelora ce sânt lipsiţi de slobozenie. Fără a-şi limpezi turburarea ce [70] o mişcă, ea aleargă a se pune din nou înaintea mâniei paşei şi isbândeşte spre a-l înblânzi, când, în sfârşit, simţi a se răscoli în duhul său acea neorânduială de cugetări, isvor al nenorocirilor unei femei.

VI.

	Cu toate acestea zilele şi nopţile trec cu încetul pentru Konrad, nencetat coprins de acelaş neastâmpăr. Ah ! daca sufletul său nu ar fi ştiut să doboare groaza, ? cum ar fi putut el să sufere nişte ceasuri împărţite între frică şi îndoială, când toate momentele putea să înceapă pentru dânsul o pedeapsă mai grozavă decât moartea; când toate pasurile ce răsunetul le repeta în temniţa-i putea să fie pasurile gâzilor care venea să-l ducă la ţeapa fatală, şi fiecare sunet de glas ce auzea, putea să fie cel din urmă ce ar fi putut să mai isbească în urechile sale ? Acest suflet trufaş, cu toate durerile ce-l apasă, a perdut a sa energie, dar ştie încă să rabde acea isbire a cugetărilor mai grozavă decât toate luptele în care s-a aflat Konrad.
	Căldura lucrării, trosnetul vijăliilor nu lasă nicio idee să doarmă; dar a fi încărcat de feară într-o temniţă singuratică, în pradă a mii de suvenire sfâşiitoare, a se coborî în îndoiturile inimii sale, a-şi împuta greşeli neîndreptate şi a vedea că se apropie netăgăduitul viitor; a socoti ceasurile ce ne mai despart încă de moarte, fără a avea un prieten care să ne strige curaj ! sau care să poată a ne încredinţa ca câte nenorociri [71] are viaţa în sine; a fi ocolit de vrăjmaşi gata gata tot d-auna a batjocorî şi a înnegri cele din urmă minute ale fiinţei noastre; a fi amerinţat cu chinuri ce sufletul se simte îndestul de destoinic a le înfrunta, dar care poate, mai presus de puterile trupului, ne face a ne teme ca nu cumva un ţipăt scăpat de la durere, să răpească curajului cea din urmă slavă ce-i mai rămâne, slava de a şti a suferi; a părăsi această viaţă, fără a putea nădăjdui la viaţa cerului ce este făgăduită aleşilor săi; şi mai mult decât toate, a vedea că i s-a hrăpit o fericire mai sigură decât a unui rai cu îndoială, tânăra prietenă care ne făcea un Eden pe pământ ..... iată cugetările de care închisul în temniţă e frământat; asfel sânt chinurile sale mai grozave decât toate durerile de moarte !
	Asfel era soarta lui Konrad, cum o suferea el ? ce ne pasă! e minune şi cum mai poate sta împrotivă ei şi că n-a căzut încă.

VII.

	Zioa dintâi trece, şi Ghiulnara nu se vede; a doilea, a treilea au ajuns departe, şi ea n-a venit încă; însă ceea ce s-a făgăduit, au dobândit-o frumuseţile sale, căci fără dânsa Konrad negreşit n-ar fi văzut să-i lucească  un al doilea soare.
	A patra zi trece şi ea; o vijălie vine să-şi amestice a sa groază cu întunerecul nopţii. Cu ce nesaţiu ascultă Konrad sgomotoasa isbire a valurilor care până atunci [72] nu-i precurmase nicidecum somnul ! sălbatica sa imaginaţie se rătăceşte, însuflată de iubitul său element. De câte ori a sburat el pe spatele acestor repezi talazuri ! şi cât îi plăcea a lor isbire care îi făcea şi mai iute cursul său ! Acum mugirea oceanului e pentru dânsul un glas prea cunoscut, care în zadar îi zice că nu e despărţit de dânsul decât printr-o distanţă prea scurtă.
	Lungi şueraturi se aud din suflarea vântului, şi bolta temniţii răsună de bubuitul trăsnetului. Pântre zăbrele luceşte fulgerul a căruia lumină veseleşte pe Konrad mai mult decât a stelii nopţilor: el îşi târaşte apăsătoarele sale lanţuri ca să tragă la sine trăsnetul şi ardicându-şi braţele încărcate de feară, roagă cerul întru milostivirea sa a asvârli  vreuna din săgeţile sale ca să-l aducă întru nimica. Metalul ce îl ţine legat, şi păcătoasele-i rugi chiamă deopotrivă trăsnetul. Viforul trece şi-i e silă să isbească. Konrad geme întocmai ca şi când un credincios prieten i-ar fi despreţuit rugăciunea.

VIII.

	A bătut miezul nopţii; un pas uşure se apropie de poarta, care geme subt povăra ferului, şi se opreşte aci; Konrad aude a ţipa sgomotul zăvor şi a se întoarce cheea cu văetosul sunet. Inima sa o ghici, era frumoasa Ghiulnara; ea e pentru dânsul un înger apărător, şi frumoasă ca Nădejdea zugrăvită de un prizonier. [73] Cu toate acestea se schimbase din ceea ce era când veni întâia dată la dânsul: gălbeneala stă pă obrajii ei şi un fior îi mişcă toate mădulările. Ea aruncă asupra lui Konrad un ochi plin de neastâmpăr şi de mâhnire care, în locul buzelor parcă i-ar zice: „Nu mai e nădejde, trebue să mori, şi numai o scăpare singură îţi rămâne, şi cea mai grozavă; dar şi pedeapsa şi chinurile tale sânt şi mai grozave”.
	“Ghiulnaro ! eu nu caut niciuna, am zis-o şi o mai zic o dată, Konrad în veci e tot acela. Pentru ce să vrei să scapi viaţa unui proscris, şi să-l smulgi de la chinuirea ce-l aşteaptă şi de care e vrednic ? Aşa, şi poate că nu sânt singur; am meritat-o cu prisos răsbunarea ce-mi pregăteşte Seid.”
	„– Pentru ce ! Vrei tu să ştii pentru ce ! şi n-ai scăpat tu pe Ghiulnara dintr-o soartă mai rea decât robia ?... Pentru ce ! Nenorocirea ţi-a închis ochii să nu vezi tinerile projete ale unei femei ? să ţi-o mărturisesc ? cu toate că sexul meu trebuie să ascunză ceea ce simţ, însă, cu toate crimele tale, inima mea e mişcată pentru tine; tu mi-ai însuflat frica, recunoştinţa, mila, turbarea şi amorul... Nu răspunde nimic... nu-mi spune mai mult că tu iubeşti pe alta, şi că a mea dragoste e în zadar. Eu voi ca aceea să-mi fie d-opotrivă şi la dragoste ca şi la frumuseţe; eu înfrunt primejdia ce pe ea ar face-o să tremure. Inima ei este oare vrednică de a ta ? Ah ! de aş fi fost eu prietena ta, tu nu puteai să fii singur aci ! soţia unui proscris, pentru [74] ce îşi lasă ea bărbatul a se rătăci fără dânsa asupra valurilor ? ce îngrijire o ţine nedeslipită în insula ta ? Dar să lăsăm cuvintele astea... Asupra capului tău şi al meu o sabie ascuţită stă atârnată numai de un fir de păr. Mai ai încă curaj ? vrei să fii slobod ? ia fierul acesta şi vino după mine”.
	„– Să viu după tine ! dar lanţurile mele ! încărcat de o asfel de povară, putea-voi eu fără sgomot să trec pântre strejile adormite ? Ce ai uitat-o ? asta e echipajul unui om ce va să fugă ? pumnarul asta este el o armă îndestul de grozavă pentru luptă ?”
	„– Om fără credinţă ! strejile sânt câştigate, gata în orice ceas a se răsvrăti prin fermecul aurului; o vorbă numai din gură-mi, şi fearăle tale cad. Fără niciun fel de ajutor, cum aş fi putut să fiu aproape de tine ? din ceasul ce te-am văzut, am pus la cale ca să mă folosească vremea, şi de m-am făcut vinovată, e pentru tine ! Vinovată ! vinovat e cineva a pedepsi pe Seid ? trebue să moară tiranul asta vrednic de ură. Te văz înfiorându-te, dar sufletul meu e schimbat. El se simte ocărât şi despreţuit, şi trebue să-şi răsbune. El se vede bănuit de o vânzare ce până aci o socotea nevrednică de sine, prea credincios, vai ! cu toate că era adăpat de o amară robie ... Tu zâmbeşti; dar poţi să o crezi: Seid n-avea dreptate a se plânge; căci până atunci eu nu-i eram necredincioasă, şi tu nu îmi erai încă atât de scump. Dar Seid şi-a cătat-o; şi temătorii, aceşti tirani cari chinuindu-ne fără încetare, singuri ne dau ideea de necredinţă, sânt prea vrednici [75] de soarta ce şi-o cobesc buzele lor ce ne umple de venin. Niciodată n-am iubit pe paşa; el m-a fost cumpărat...... poate puţin cam scump, pentru că inima mea n-a putut să-i fie vândută. Eram numai o roabă suppusă: el zice că eu aş fi fugit cu tine din tot sufletul. Minte, şi tu o ştii; însă vai de nişte prooroci ca dânsul ! ocările lor le fac proorociile adevărate; şi crezi tu că el după a mea rugăciune a amânat pedeapsa ta ? Nu, astă graţie trecătoare îi lasă vremea ca să pregătească chinuri mai grozave pentru tine şi pentru Ghiulnara o dăsnădăjduire şi mai crudă. Viaţa mea, şi ea asemenea fu amerinţată, dar nebunul lui amor i-a întârziat răsbunarea, el va aştepta până când frumuseţea-mi va înceta de a plăcea, şi atunci se va deschide pentru mine sacul fatal, şi marea e doi paşi de departe. Să ert eu capriţului lui  a mă tracta ca pe o jucărie ce o aruncă copilul îndată ce şi-a  perdut  poliiala  ? Te-am văzut, te iubesc, îţi sânt datoare tot, voi să te scap, şi numai ca să-ţi arăt ce poate recunoştinţa unei roabe. Jurămintele ce paşa le face în mânia sa, se împlinesc ca o lege până la una; dar şi de nu mi-ar fi amerinţat viaţa şi cinstea, eu adevărat, că tot te-aş fi scăpat, însă fără a mă gândi rău la Seid. Acum însă iată-mă toată a ta, pregătită la toate; tu nu mă iubeşti, tu nu cunoşti pe Ghiulnara, tu o urăşti poate. Vai ! şi dragostea, şi ura îmi era necunoscute până acum. De ce nu poţi să mă încerci ? tu nu vei împinge cu groază focul în care arde o inimă născută în aste clime ! Focul asta se face farul mântuirei tale. [76] Ea îţi arată în port barca unui Mainot; însă în apartamentul prin care trebue să trecem, tiranul doarme...; nu trebue să se mai deştepte.”
	„– Ghiulnaro ! Ghiulnaro, niciodată n-am simţit ca în minutul acesta ticălosul meu noroc. Seid este vrăjmaşul meu; el ne-a stins cu adevărat fără milă, însă dechiarându-ne răsboiul. Eu am alergat în corabia mea ca să-l întâmpin şi să-mi încrucişez sabia cu a lui; aceea e arma mea iar nu vicleanul asta pumnar. Cel care cinsteşte viaţa unei femei, cinsteşte asemenea şi pe a unui vrăjmaş adormit. Eu te-am scăpat din flacări cu mare bucurie, şi nu mă lăsa să crez că am simţit omenirea şi mi-a fost milă de un objet ce n-a fost vrednic de dânsa. Adio, aşa, adu-ţi liniştea în inimă. Noaptea trece şi e cea din urmă ce se mai iartă odihnii mele asupra pământului.”
	„– Daca e aşa, odihneşte-te, nenorocite ! soarele răsărind va vedea a ţi se începe suferirile şi mădularele-ţi bătându-se asupra ţepii ce te aşteaptă. Am şi auzit când da poruncile; am văzut gătindu-ţi chinuirea; dar eu nu voi sta de faţă. Tu vei să pieri, voi peri şi eu dinpreună cu tine.
	Viaţa-mi, dragostea, ura, tot ce mă ţine asupra pământului, spânzură de o singură lovire, şi fără astă lovire, fuga e neputincioasă. Cum să scape cineva de goanele lui Seid ?... Afară de acestea, poci eu să uit, ocările mele, juneţea mea necinstită, lungii mei ani ce i-am petrecut în lacrăme ?... Răsbunarea mea naşte siguranţa noastră. Însă fiindcă pumnarul nu [77] este o armă vrednică de mâna ta, eu voi cerca mâna unei femei. Strejile sânt câştigate: încă un minut, Konrad, şi noi sântem mântuiţi sau perduţi; daca slabul meu braţ mă va vinde, aurora va lumina a ta pedeapsă şi a mea îngropare.”

IX.

	Ea îşi întoarce capul la aceste vorbe, şi se face nevăzută, mai nainte de a-i răspunde Konrad. El o ia după urmă cu un ochi înspăimântat de neastâmpăr; şi strângând, pe cât poate, toartele apăsătoarelor sale lanţuri, ca să-şi împuţineze sgomotul pâşirei, se grăbeşte a se târâ pe urmele Ghiulnarei, pentru că zăvoarele nu se mai împrotivesc fugii sale. Întunerecul şi cotirile unei treceri necunoscute îl învălmăcesc. Nu află înainte-i nici lampă, nici paznici; deodată o posomorâtă lumină îl isbeşte în ochi. Să se apropie ? să se depărteze el de astă lumină ce abia o dejudică ? singură întâmplarea povăţueşte pasurile lui. Fruntea sa priimeşte isbirea unei răcoare deodată, ce seamănă cu răcoarea dimineţii; el ajunsese într-o galerie descoperită. Cerul are a mai înfăţişa căutăturilor lui  steaoa cea din urmă a nopţii; Konrad puţin bagă de seamă la aceasta. O altă lumină într-un apartament singuratic trage la sine a lui vedere. O uşă întredeschisă îl lasă să vază o lampă şi nimic mai mult. Oare cine vine deodată cu un pas năpustit, se opreşte, se întoarce, se opreşte iară. E Ghiulnara în sfârşit. În mâna-i nu mai [78] e niciun pumnar niciun semn de nelegiuire. „Binecuvântată fie, zice el, această inimă ce a putut să se liniştească ! ea n-a putut să isbească !” Mai priveşte din nuo la dânsa; ochiul ei sălbătăcit pare că e isbit de spaimă la razele cele fără veste ale zilei. Ea face o mişcare ca să arunce înapoi undele părului său râsipit care îi acoperea mai tot obrazul şi alabastru sânului; ea pare că ar eşi un moment din visare, din îndoială, sau groază. Konrad se apropie: mâna prea grabnică a Ghiulnarei uitase a şterge după frunte o uşure pată; Konrad bagă de seamă la colora ei, şi ştie acum tot ... are o mărturie acum prea slabă, dar netăgăduită a păcatului ... e o stropitură de sânge.

X.

	Konrad văzuse furiile luptelor; simţise în singurătatea temniţii sale tot ce poate să aibă mai grozav pentru un vinovat, aşteptarea celii mai crude pedepse; el fusese criminal şi pedepsit. Braţele sale încă era încărcate de un lanţ ce putea să îl poarte pentru tot d-auna. Ei bine ! luptele, perderea slobozeniei, mustrarea cugetului, nimic din toate câte a cercat mai grozav,  n-a putut să-l facă a se nfiora ca aceea pată ce îl înghiaţă de groază. Astă picătură de sânge a fost destulă ca să stingă toate frumuseţile Ghiulnarei. Konrad văzuse a curge sângele; poate încă să-l mai vază răspândindu-se fără niciun fel de mişcare, însă în focul unei bătăi şi de mână de bărbat.

[79] XI.

	„S-a sfârşit, zice Ghiulnara; era să se deştepte; e mort acuma. S-a sfârşit; ce scump mă ţine dobândirea ta! oricare vorbă ar fi zadarnică în momentul asta; să fugim, barca ne aşteaptă, şi se face zioă. Aceia pe cari i-am amăgit toţi sânt ai mei, şi vor veni a se uni cu rămăşiţele trupei tale. Glasul, meu îmi va face apologia braţului când vom pluti departe de ţărmul acesta urâcios.”

XII.

	Ea bate în palme16. La semnul asta cei cari juraseră a i se suppune, greci sau mori aleargă în galerie şi se opresc înaintea ei. Konrad nu mai e în lanţuri. Iată-l iar slobod ca vântul munţilor; dar o asfel de întristare îl apasă, încât seamănă că greutatea fearălor i-a trecut acum asupra inimii.
	O tăcere adâncă stăpâneşte. La un semn al Ghiulnarei se deschide o poartă care duce către ţărm printr-o eşire tainică. Se depărtează de cetate, se grăbesc a sosi la nisipul unde se sfârşaşte unda isbitoare. Konrad urmează pe drumul unde-l duc. Suppus voinţelor Ghiulnarei, lui tot una îi era de îl scapă sau de îl vinde cineva. Toată împrotivirea lui i se părea asemenea de nefolositoare ca şi când ar fi trăind încă Zeid şi îl duce ca să-şi sature răsbunarea în pedeapsa lui.

[80] XIII.

	Se înbarcă; pânza se desfăşură la suflarea unui vânt priincios. Câte suvenire deosebite se înfăţişază cugetării lui Konrad ! El rămâne absorbit în meditaţiile sale până la strimtoarea unde se înalţă ca un uriaş stânca la adăpostul căria el şi-a fost aruncat ancora. Din acea noapte grozavă, câteva zile ce au trecut pentru el, fură un veac de groază, de dureri şi de crime. În minutul când umbra stâncei trecu pe catargul barcei, Konrad îşi acoperi capul, şi cercă o amară durere; el îşi aduse aminte de Gonzalv şi de tovarăşii săi, de trecătorul triumf şi de cruda-şi înfrângere; El cugeta încă şi la prietena sa părăsită, şi întorcându-şi ochii vede aproape de sine pe omucida Ghiulnară.

XIV.

	Ea băga de seamă la trăsurile obrajilor lui, şi nu putu să rabde acea privire îngheţată care o împingea. Nişte lacrămi târzie veniră să gonească din ochii ei o căutătură posomorâtă şi sălbatică ce le era streină. Ea îşi pleacă genuchele înaintea lui Konrad şi îi strânge mâna. „Allah împovăreze-mă cu a sa mânie, dar tu trebue să mă erţi, îi zice ea ! Fără această neagră nelegiuire ce te-ai fi făcut tu ? fă-mi cât vei voi mustrările tale dar în minutul acesta binevoeşte şi nu mi le aduce aminte; eu nu sânt nicidecum aceea ce mă [81] arăt a fi. Această noapte de groază mi-a rătăcit judecata; stâmpără-ţi întărâtatul suflet. Când n-aş fi iubit niciodată, aş fi fost mai puţin criminală; dar şi chiar de a-i voit-o tu aceasta, atunci nu ai mai fi trăit ca să mă urăşti.”

XV.

	Ghiulnara nu înţelesese cugetul lui Konrad; el se nvinovăţeşte în sine mai mult decât pe dânsa, şi geme pentru ce să fie pricina fără voe a nenorocirilor ei; dar numai o tăcere adâncă şi posomorâtă mărturiseşte singură tainicile mâhniri ce îl sfâşie. Cu toate acestea vântul e priincios, mare nu e turburată, valurile senine coalcăe dinaintea pruei vasului celui mic.
	Un punt se zăreşte departe în orizon, numaidecât se vede un catart, o pânză şi o corabie armată. O pânză mai întinsă se încovoae la suflarea vântului, şi îi face cursul şi mai repede.  Vasul înaintează cu fală şi coastele lui înfăţişază groaza. 
	O isbucnire fără veste de lumină isbeşte vederea; o bombă trece pe  d-asupra bărcii, şi răzue valurile şuerând. Konrad se deşteaptă deodată din visarea sa; o bucurie, ce de multă vreme îl părăsise străluceşte în ochii lui. „Ea este negreşit, strigă, iată bandierea mea a roşie; curaj ! tot mai am prieteni asupra oceanului.” Piraţii recunosc semnul căpeteniei lor şi i se închină prin strigările lor de bucurie. Într-un minut şalupa [82] e în mare şi pânzele lăsate. „Konrad e ! Konrad e !” Strigă ei. Nicio poruncă nu poate să stâmpere strămutările lor; plini de veselie şi de fală îl văd iară a se mai urca pe podul vasului său. Un zâmbet îndulceşte sălbaticile lor fisionomii şi braţele lor abia pot să se stăpânească de a-l îmbrăţişa.
	Iar el, uitând pe jumătate primejdiile şi înfrângerea sa, răspunde, cum trebue a răspunde o căpetenie, la priimirea ce i se face, strânge mâna lui Anzelm, şi simte că mai poate încă să  comande şi să învingă.

XVI.

	Trecând cele dintâi momente de bucurie, o părere de rău mâhneşte pe corsari, cum aduc ei înapoi pe Konrad fără să isbească încai o dată; ei porniseră jurând ca să-l răsbune; de ar fi aflat că mâna unei femei le-a hrăpit slava de a redobândi pe căpetenia lor, mai puţin scrupuloşi decât dânsul, ei ar fi prochiemat-o de a lor regină. Îşi împărtăşesc şoptind mirarea şi uimirea lor cu zâmbetul curiozităţii şi privesc cu băgare de seamă la Ghiulnara. Femee totdeodată mai presus şi mai jos de sexul său, căutăturile lor o turbură şi o aduc într-o sfială femeiască, pe ea, pe care sângele n-a înspăimântat-o nicidecum. Ea îşi întoarce către Konrad un ochi plin de slăbiciune şi rugător, îşi lasă în jos vălul, şi stă în tăcere lângă dânsul. Braţele ei se încrucişază asupra acelii inimi care, de când Konrad e afară din primejdie, rămăşiţa o lasă în mâna soartei. Cu toată lovitura ce a dat, destoinică [83] de cel mai covârşitor amor cum şi de o ură peste măsură, de crimă cum şi de virtute, rămase însă iar femee după ce săvârşi cea mai neagră din nelegiuiri.

XVII.

	Konrad bagă de seamă, şi simte totdeodată (putea să facă mai puţin!) şi groaza păcatului ei şi mila despre a ei nenorocire. Şâroae de lacrămi nu vor putea să spele aceea ce a făcut, şi cerul o va pedepsi într-o zi cu a sa mânie. Cu toate acestea Konrad n-a uitat, că pumnarul pentru el a isbit şi sângele pentru el a curs, şi că slobozenia el e dator vinovatei; ea a jărtfit pentru dânsul orice nădejde şi după pământ şi din ceriuri. Aşa se apropie de această frumoasă roabă, căutătura lui o face să-şi lase ochii în jos. Cât de schimbată şi umilită i se pare, slabă şi sfiicioasă ! Ruşaţa obrajilor ei pe tot minutul trece într-o gălbineală de moarte; nimic nu le rămâne din rumenul lor cel viu decât acea pată de sânge ce pumnarul îl vărsase. Konrad îi ia mâna; ea tremură... Ah ! e prea târziu ! El strânge această mână atât de blândă la atingera amorului, atât de grozavă în însuflările urei; ea tremură; mâna-i îşi perduse orice tărie şi glasul i se schimbase cu totul.  El o strigă: „Ghiulnaro !” ea nu răspunde nimic. „Scumpă Ghiulnaro !” ea îşi ardică ochii, în cari citeşte cineva al ei răspuns, şi se aruncă în braţele lui. Daca Konrad ar fi gonit-o din [84] azilul acesta, inima lui, ca o inimă de muritor, ar fi fost sau prea mare sau prea nimicită; ce ştii poate, fără presimtimentele al cărora el pare că le-ar auzi glasul, cea din urmă virtute a lui Konrad ar fi ajuns să se unească cu celelalte. Însă şi Medora însuşi putea să-i erte o sărutare ce nu cerea nimic mai mult de la o femee aşa de frumoasă; cea dintâi şi cea din urmă ce frăgezimea poate să hrănească de la statornicie dupe nişte puze unde amorul îşi depusese cea mai curată a sa răsuflare; dupe nişte buze ale cărora suspine întrerupte răspândea un miros ce zeul acesta îl răcori prin mişcarea aripilor sale.

XVIII.

	Dinpreună cu crepuscula dimineţii ei zăresc insola corsarilor; stâncele pare că le zâmbesc; o şoptă plină de veselie începu a s-auzi în port; flacăra semnelor străluceşte pe vârfuri, salupele se întind în vad; delfinii le împing jucându-se  prin spuma valurilor; pasărea mării cu glasul discordant, îi întâmpină de bună venire cu răguşitul şi ascuţitul său ţipăt; imaginaţia le zugrăveşte aproape de focuri pe prietenii lor ce nu le lasă să se stingă.
	A ! cine poate să înfrumuseţeze fericirea unei întoarceri ca zâmbetul nădejdii în mijlocul oceanului !

XIX.

	Între focurile ce strălucesc asupra muntelui şi [85] în insolă, Konrad caută cu ochii turnul Medorii. Dar în zadar, că toţi bagă de seamă cu mirare că numai el este cufundat în întunerec; o lumină prietenă, se zări acolo de departe; poate c-o fi acoperită iar nu stinsă. Konrad se aruncă în cea dintâi şalupă, şi în nerăbdarea sa e supărat pe zăbava vâslelor; ?Căci nu are el repezile aripi ale păunului ca să sboare pe vârful muntelui ! Vâslaşii se odihnesc un minut: Konrad nu poate să aştepte, se aruncă în valuri; rămăşâţa trecerii o săvârşaşte înot, şi se urcă pe poteca ce îi este familiară.
	Soseşte şi se opreşte la poarta turnului; niciun sgomot nu întrerupe tăcerea, întunerecul e înprejurul lui; bate cu putere, nimeni nu-i răspunde, nimic nu dovedeşte că l-a auzit cineva, sau că crede că el e pe aproape. Mai bate iară, dar acum foarte slab, mâna-i tremurândă nu îndrăsneşte să ajutoreze turburata dorinţă a inimii sale. Îi deschid; e un chip cunoscut, dar nu al acelia ce el arde să o strângă la inima sa; Nimeni nu-i zice nimic, şi el iară simte că de doă ori asupra buzelor i se sfârşăsc întrebările; el răpeşte făclia ce-i scapă din mână cade jos şi se stinge. Să aştepte el până să i-o aprinză ? i s-ar fi părut tot atâta că aşteaptă până se va face zioă. Şovăinda lucire a unei altei făclii, aruncă din când în când oarecare raze prin întunerecul coridorului, se răpede înlăuntru în apartament: ... vede aceea care inima-i nu putea să crează, dar care o presimţise.

[86] XX.

	Konrad rămâne nemişcat şi fără glas; posomorâta-i căutătură se aţintează asupra acelia ce el iubea. Greu e durerii să se depărteze de objetul dorinţelor sale, şi nu îndrăsneşte încă să mărturisească că în zadar caută la dânsul ! Medora era aşa de liniştită şi aşa de frumoasă, încât moartea pe chipul ei avea o faţă mai blândă; îngheţatele-i mâini ţinea nişte flori ce semăna că tot le mai strânge, ca şi când s-ar fi prefăcut că doarme17. Oricine ar fi văzut-o n-ar fi crezut că e încă vremea să verse lacrămi. Lungile ei pleope, albe ca zăpada, îi acoperea luminile ce nu avea mai mult acel foc ce le însufleţea. Ah ! moartea, peste tot, dar mai cu deosebire asupra ochilor, cum îşi pune pecetia isgonind sufletul din acest tron de lumină ! 
	Aste doă cercuri de senin sânt stinse şi cufundate; însă umeda răcoare a buzelor Medorii e încă păstrată, şi zâmbetul seamănă că numai pentru un minut le-a părăsit. Vai ! dar pânza de îngropare, şuviţele lăsate în jos ale părului ei ce altădată se resfira în ghirlande ce îl încoruna, ca să fâlfâe în voea zefirilor, gălbeneala obrajilor ei, toate vestesc că mormântul o rechiamă. Ea nu e mai mult; ce face Konrad aproape de dânsa ?


XXI.

	Konrad n-are ce să întrebe mai mult. Cea dintâi [87] căutătură ce aruncase pe nensufleţita ei frunte, îi spusese tot. Ea e moartă; ce să mai întrebe cineva cum: e destul. Amorul juneţii sale, nădejdea unui viitor mai fericit, isvorul dorinţilor sale celor mai dulci şi al celii mai tineri îngrijiri ce avea, singura fiinţă trăitoare ce el n-a putut să urască, i s-a răpit ! Konrad merită a sa soartă, dar cu toate acestea el nu-i simte mai puţin amărăciunea. Omul virtuos, în nenorocirile sale se întoarce, către acele regioane de unde păcatul este pentru tot d-auna isgonit; trufaşul însă şi înrăutăţitul care toată a lor fericire şi-au întemeiat-o pe fiinţele dupre pământ, şi nu mai văd niciun fel de durere dincolo de mormânt; perd tot, daca perd aceea ce îi ţine asupra pământului; poate că e puţin lucru acesta; însă cine poate să vază cu nebăgare de seamă că i se smulge aceea ce îi făcea singura fericire ?
	Ce de frunţi stoice şi posomorâte slujăsc de mască la nişte inimi care au cercat tot felul de nenorociri. Ce de triste cugetări sânt amestecate, dar nu perdute în zâmbetul acelora cărora un aer de mâhnire li s-ar cuveni mai bine!

XXII.

	Cei ce simt cu cea mai mare vioiciune, nu pot să-şi tâlmăcească bine neorânduiala unei inimi suferinde care caută în toate cugetările sale o scăpare ce în niciuna nu o poate afla. Nu se află vorbe care să fie îndestul să zugrăvească tainica stare a sufletului. Adevăratele [88] dureri sânt fără elocuenţă, şi ale lui Konrad au trecut peste măsură. Nemişcat de-nmărmurire, s-a făcut atât de slab, încât ochii săi umiliţi se umple de lacrămi întocmai ca ai unei femei: dovadă de o nenorocire neîndreptată ! Nimeni nu văzu lacrămile ce inunda obrajii lui; înaintea unor marturi poate că n-ar fi curs. Dar deodată mâna sa le şterge şi el se depărtează cu inima zdrobită şi nemângâiată ... Soarele se arată; zioa e posomorâtă pentru Konrad. Noaptea se apropie, şi întunerecul ei nu-l mai părăseşte. Nicio întunecime nu e ca aceea ce o răspândesc asupra ochilor norii sufletului. Nicio orbire nu se aseamănă cu aceea a nenorocitului care nu poate nici nu cutează să mai vază şi carele, fugind către umbrele cele mai dese, nu va să priimească ajutorul unui povăţuitor.

XXIII.

	Inima lui Konrad formată pentru blândeţe, fusese cu siluire târâtă la nelegiuiri. Vândut de timpuriu, şi amăgit multă vreme, cele mai curate ale lui simtimente avuseseră soarta apei care se împetreşte ca şi peştera în care pică, picătură cu picătură, ce este mai puţin limpede poate după ce a străbătut prin strecurătoarea pământului înghieţat şi petrificat; dar în sfârşit deodată trăsnetul cade şi sfărâmă stânca cărărată de multă vreme de suflarea vijăliilor; inima lui Konrad fu lovită de o asemenea isbire.
	O floare creştea la adăpostul aceştii râpoase stânci, [89] a căria umbră o apărase până acuma: acelaş tunet nimici şi stânca şi crinul. Astă frumoasă plântă n-a lăsat în urmă-i nicio frunză ca să spue despre nenorocirile ei; toate fură veştejite şi mistuite; şi sfărâmiturile recelui său protector sânt râsipite încoaci şi încolo pă ţărmul uscăcios.

XXIV.

	Aurora se ivise; şi puţini din tovaroşii lui Konrad îndrăsnesc să-i întrerupă singurătatea. Anzelm hotăraşte în sfârşit a străbate în turnul lui; dar el nu era mai mult acolo, nu era mai mult nici asupra ţărmului. O mişcare se face peste tot, toţi străbat prin toată insola înaintea nopţii; următoarea dimineaţă aduce cu sine tot acele cercetări, şi numele lui oboseşte echole. În zadar caută prin munţi, prin peşteri, prin scobituri, prin văi. Asupra ţărmului se găseşte lanţul unei barce sfărâmat. Nădejdea se renaşte; se iau după urmele ei asupra mării, dar toate sânt în zadar. Zilele vin una după alta, şi Konrad nu se mai vede; şi nici nu se va mai vedea. Nicio ştire, nicio urmă, niciun semn care să poată spune despre soarta lui; care să dovedească de mai trăeşte încă sau daca mormântul a dat sfârşit desnădejdii lui.
	Tovaroşii lui îl plâng multă vreme, că numai ei putea să-l plângă, un monoment fu înălţat la prietena lui. Încât  pentru el nicio piatră mormântală nu [90] adeveri a lui moarte sau şârul unei vieţi ce nimeni nu o cunoaştea.
	El lăsă vremilor viitoare numai numele de un corsar, încărcat de mii de nelegiuiri, căruia îi rămăsese o virtute.

Sfârşitul Corsarului.
	


















[91]NOTE

La Corsarul.

	Vremea aceştii poeme poate să se pară prea scurtă, pe lângă numărul întâmplărilor ce vin una după alta, însă toate insolile Mării Egee sânt prea aproape de conţinut, şi cititorul va binevoi să-şi închipuiască vântul cel priincios ce adeseaori l-am avut şi eu.
1. Unii au pretins că Lord Biron a vrut în Corsar să zugrăvească câteva trăsături a lui Bunăparte.
2. Olimpia. Vezi Rolent furios, cântul X.
3. În vremea nopţii şi mai cu seamă în climele cele calde după fiecare tragere de lopată, după fiecare mişcare a şalupelor sau a vaselor trebue să urmeze o strălucire de lumină ce ese din apă ca un fulger.
4. Ciubuc e pipa turcească (la noi e cunoscut)
5. Almale sânt dănţuitoarele sau jucătoarele.
6. Unii au vrut să zică că schimbarea hainelor şi a obrazului lui Konrad e un lucru afară din natură, şi poate au dreptate, însă se află aci un ce care se vede şi în istorie. 
        “Dorind să cunoască chiar cu ochii săi starea Vandalilor, Majorian se încercă cu orice primejdie, după ce îşi prefăcu faţa părului, a vizita Cartagena cu titlu de ambasador al său, şi Genseric rămase în urmă îmmărmurit când află că el a fost vorbit şi a trimis înapoi pe chiar împăratul Romanilor. Ast anecdot poate fi nepriimit [92] ca o plăsmuire nevrednică de adevăr, însă e o plăsmuire ce s-a închipuit în viaţa unui erou.”           
 (Gibbon, Decadenţa şi căderea imperului Roman).                              [Astă întâmplare istorică s-a pus şi pe teatru, când Iarb vine însuşi ca ambasador la Didona.]         
         Daca au mai adăogat încă unii că caracterul lui Konrad nu este atâta firesc, mă voi sili să dovedesc din protivă prin caracteruri istorice ce am aflat după ce am compus pe Corsarul.
          “Eţţelin, prizonier, zice Rolandini, se închidea într-o tăcere amerinţătoare, îşi împironea asupra pământului faţa sa cea fieroasă, şi nici de cum nu lăsa să i se vază adânca mâhnire.
        Cu toate acestea de toate părţile alerga soldaţii şi noroadele, vrea să vază pe acest om atât de puternic oare când, şi veselia obştească se arată în toate părţile.
        Eţţelin era de o talie mică, însă toată vederea persoanei sale, toate mişcările arăta un ostaş; vorbirea lui era amară, purtarea-i trufaşă, şi prin singura lui cântătură făcea să tremure şi cei mai îndrăsneţi” 
        
        (Sismondi tom.III feţe 219,220)                                                                                                           
        
        “Gensericus (Genseric, riga Vandalilor, învingătorul Romii şi al Cartagenii) staturâ mediocris, et equi casu claudicans, animo profundus, sermone rarus, luxurioe contemptor, irâ turbidus, habendi cupidus ad solicitandas gentes providendissimus, etc, etc” 
        
        (JORNANDANES; de Rebus, etc)
        
7. Dervişii au şi ei obştimi şi ordine ca şi călugării.
8. Îşi smulge barba. Un efect al mâniei la musulmani. Vezi Memoriile prinţului Eugen faţa 24 unde un general [93] otoman se răneşte şi îşi smulge mustaţă văzându-se silit a părăsi lupta.
9. Ghiulnara e un nume de femee ce însemnează floare de rodi.
10. Poate cineva să aducă aminte pe sir Thomas Morus în locul de osândă şi pe Anna Boulen, care în turnul unde era închisă, băgă de seamă puind mâna asupra gâtului, că este delicat şi gâdea n-o să aibă multă osteneală a-l tăia. 
    Într-o parte a revuluţiei franţozeşti, ajunsese la modă a lăsa câteva vorbe ca un legat, şi cuvintele glumeţe ale celor ce se jărtfea ar putea să alcătuiască o carte îndestul de mare de glume.
11. Socrat a băut otrava cu puţin înainte de apusul soarelui (vremea pe când se punea în lucrare osânda) cu toate că ucenicii săi îl rugară să aştepte până când steaoa zilei va apune de tot.
12. Crepuscula în Grecia este cu mult mai scurtă decât în climele noastre; zilele sânt mai lungi iarna dar mai scurte vara decât la noi.
13. Chioschiul este o casă de vară la turci. 
	Stâlparea este afară de zidurile Atenii moderne, nu departe de templul lui Tezeu, de care numai un zid îl desparte. Apa Cefisului este prea puţină şi Ilisul nu mai are nicidecum apă.
14. Lord Biron mărturiseşte într-o notă, că nu era nicidecum locul aci al strofelor precedente, care se ţin de o altă poemă. Course of Minerva, blestemul Minervei al căruia sujet este vandalismul acelui lord Elgin care scoase spre vânzare antichităţile Greciei. Si poate cum zice însuşi Lord Biron, nu se va supăra cineva a vedea aci strofele astea.
15. Comboloio, mătăniile musulmanilor, este alcăuit de noăzeci şi noă de boabe.
16. [94] Turcii bat în palme când chiamă robii, cum ne slujim noi cu clopoţelul.
17. E obicei în părţile răsăritului de a arunca flori pe trupurile acelor ce    şi-au dat sufletul şi a pune câte un buchet în mâinile femeilor celor tinere.
18. Mă voi încerca să dovedesc că puntul de cinste de care Konrad dă o pildă n-a fost împins dincolo de hotarele crezământului; voi să aduc spre dovadă anecdotul unui pirat confrate al corsarului meu. 
    Cititorii noştri cunosc toate acele espediţii îndreptate înprotiva corsarilor de la Barataria, dar prea puţini dintr-înşii ştiu despre situaţia, istoria sau natura aşăzământului acestuia. Si pentru aceştia, iată o povestire a celor mai de căpetenie întâmplări ce sântem datori unui prieten ce a fost la faţa locului, povestire ce nu poate a nu interesa.
    Barataria este aşăzată asupra unui vad sau unui braţ strimt al golfului de Mexic, ce trece printr-un ţinut bogat şi şăs ca un mil departe de râul Misisipi, cincisprezece miluri mai în jos de Nuoa Oreans. Vadul asta are ramuri nenumărate, unde poate a se ascunde cineva de cele mai straşnice cercetări. El se împreună spre sud cu trei lacuri şi aste trei lacuri cu altul ce are tot acel nume şi care atinghiundu-se cu marea face dinpreună cu dânsa o insolă. Astă insolă a fost fortificată de către est şi ueste de o bandă de piraţi ce o comanda un oarecare Lafit. Cea mai mare parte din aceşti piraţi era din acea parte a populaţiei Luisiane care fugise de la St. Domingo, când se iviseră acolo turburările, şi care află o scăpare în insola Cuba. În răsboiul cel din urmă între Franţa şi Spania ei fură siliţi de a se ardica toţi de acolo în soroc de câteva zile; aşa ei fără nicio ţermonie intrară în staturile Unite şi [95] cea mai mare parte în Luisana dinpreună cu toţi negri. Guvernatorul le făcu cunoscut articolul constituţiei ce opreşte importaţia robilor, dar încredinţându-i într-aceeaşi vreme că se va sili cât va putea a le dobândi de la congres privilegiul de a putea să-şi aibă cu sine robii.
	Insola Barataria este în gradul 29 de lăţime şi 92 de lungime. Este încă vrednică de însemnat pentru aerul cel bun, cu şi pentru minunatul peşte de care sânt pline ţărmurile sale. Căpetenia aceştii bande, ca şi Carol de Moor, avea câteva virtuţi amestecate printre viţiurile sale. În anul 1813 trupa lui prin a sa îndrăsneală şi nelegiuirii aţintase băgarea de seamă a guvernatorului Luisianii, carele, ca să dărapene acel aşăzământ, hotărî să înceapă a isbi mai întâi pe căpetenie. Aşa făgădui cinci sute dolari răsplătire pentru capul lui Lefit ce era îndestul de cunoscut lăcuitorilor Nuoii Oreans; căci deprinsese cu mare ispravă şi îşi didese un mare nume cu meseria armelor ce o învăţase în oştirea lui Bunaparte, unde slujise ca căpitan. Lafit ca să răspunză guvernatorului, făgădui o mie cinci sute dolari pentru capul acestuia. Guvernatorul puse la cale să pornească asupra insolii lui Lafit o companie de soldaţi, cu poruncă ca să arză tot într-însa, să jăfuiască şi să aducă în Nuoa – Oreans pe toţi acei făcători de rele. Această companie subt poruncile unui om ce fuse prieten acestui frunteş căpitan se apropie, fără împrotivire, până la cele din tâi fortificaţii ale insolii, când tot de odată se auzi un fluerat asemenea cu acela de care se slujăsc contră maisterii. Soldaţii fură toţi împresuraţi de oameni armaţi cari năvăliră asupra lor din nişte coşişe tainice ale vadului. Cu prilejul acesta Lafit, modernul Carol Moor se deosebi printr-o nobilă purtare; pentru că nu numai că ertă viaţa aceluia ce venise să isbească pe a lui, şi să dărapene [96] tot ce avea de mai scump, dar îi dete şi o sumă însemnătătoare ce ar fi putut să facă vieţuirea acestui om viteaz înlesnitoare pentru rămăşâţa zilelor lui. Aste daruri n-au fost priimite de către prizonier, priimi însă slobozenie de a se întoarce în cetate. Aste împrejurări şi câteva altele dovediră că banda piraţilor nu putea să fie strimtorată de către uscat. Puterile noastre de mare, fiind tot d-auna puţin numeroase în părţile locului, trebuia să aştepte până va priimi întăriri ca să le poată aduce în stare a se porni împrotiva piraţilor. Cum se adăogară trupele, se şi porniră asupra lor să-i isbească şi lupta se isprăvi cu învingerea şi râsipirea de tot a corsarilor. Astăzi, după acest punt cel mai neapropiat al Staturilor Unite, care este capitala Nuoi – Oreans, este cu totul mântuit de acest vrăjmaş, să nădăjduim că guvernul va ţinea acolo o putere militărească însemnătoare. (Extract dintr-o gazetă americană). 
        Se găseşte în continuaţia dicsionerului boigrafic al lui Granger un deosebit pasagiu în pricina arhiepiscopului de Blackbourne. Şi fiindcă are oarecare asemănare cu profesia eroului poemii mele, nu poci a mă împrotivi ispitei de a face aci un extract dintr-însul.
        “Se află un ce misterios în istoria şi caracterul doctorului Blacburn. Întâmplările vieţii lui sânt prea puţin cunoscute, şi vorba se auzise că el ar fi fost bucanier (vânător de boi sălbatici). Adaogă încă că sosind în Englitera, unul din confraţii săi în meseria asta din tâi, şi întrebând ce s-a făcut vechiul său camarad Blacburn rămase în mirare când auzi că este arhiepiscop al Iorkului. Ştim că Blacburn fu instalat sub-doien d-Ecster la 1694, că după ce s-a lepădat de titlul asta şi pe urmă iar l-a priimit la 1704, în anul următor se făcu doien şi la anul [97] 1714 arhidoien1 de Cornval; la 24 feurar fu întărit de episcop al Ecsterului, şi strămutat la 1724 la Iork, după cum zice hronica scandaloasă a curţii, pentru răsplătire despre complezenţa lui, căci a unit pe George I cu ducesa de Munster. Cu toate acestea, asta se aseamănă cu o curată calomnie. Ca prelat se purtă cu o mare înţelepciune, şi fu asemenea vrednic de cinste pentru ocârmuirea veniturilor bisericii sale. Prin lume se auzea şoptind că el nu s-ar fi desbărat de viţiurile juneţei sale şi că gustul său pentru femei forma un item în lista slăbăcinilor sale, însă eu toate bănuelile acestea le socotesc pricinuite din răutate. Căci cum ar fi putut un bucanier să aibă o cunostinţă atât de perfectă de clasicii şi mai vârtos de dramaticii greci pe care îi citea întocmai ca pe Şacspir ? nu-i trebuia lui vreme de odihnă şi buni învăţători ca sa ajungă la astă erudiţie ? El fusese crescut în colegiul du Christ la Oxford; şi asta e adevărat. Spun de dânsul că ar fi fost un om foarte glumeţ; lucru care nu l-a folosit; căci aceasta făcea pe oameni să zică că câştigă mai multe inimi decât suflete...”
        Singurul glas care putea să potolească patimile sălbaticului Alfons III, era glasul iubitei şi virtoasei sale soţii, singurul object al dragostii sale: al donii Isabelii, fiica duchii de Savoia şi nepoată a lui Filip II, Riga de Spania; cele din urmă ale ei sunete făcură în pomenirea lui o impresie adâncă; trufaşa lui inimă se porni pe lacrămi, şi după această după urmă sărutare Alfons se trase în apartamentul său ca să-şi plângă pierderea ce n-o mai putea pune la loc şi a se cufunda în gânduri asupra dăşărtăciunilor vieţii omeneşti.

[98] A mea tâneră taină afund remâne ascunsă
În tristu-mi singuraticu sufflet prea obosit:
Iar quând inim-a-mi bate de sil-a ei împunsă
l-a ta qua se respunză, atunci ea s-a vedit
        Shi singură-n tăcere o simtz iar tremurând

A mea flacără este vecinică nevezută
Qua shi slab-a lumină candelii sub mormânt
Sh-a desnădejdii rece întunecime mută
În veci nu o va stinge, iar razele ei sânt
        Întocmai de zadarnici qua shi quând n-ar fi fost.

Aibi me-n pomenire-tzi, la groap-a mea nu trece
Făr’ a-tzi arunca ochiul, shi fără a privi
L-aceea ce cenush-ai te simte, de shi rece.
Singur-a chinuire shi iad c-ash sufferi
        Este de a fi stinsă din pomenirea ta

Ascultă-mi ast din urmă glas singur pentru tine
Virtutea nu opresce a plânge pe cei mortzi;
În veci eu-tzi am cerut-o, fă-mi singurul ast bine;
O lacrămă se ntâmpin l-a Vrciniciei portzi
        Întîia sh-a din urmă resplată de amor.
        Faţa 21
[99] L  A  R  A


[101] L  A  R  A

CANTUL I

I.

	Vasalii sânt fericiţi în întinsul domen de Lara, şi robii nu se mai gândesc la lanţurile lor feodale. Stăpânul lor după un lung ecsil de bunăvoe s-a-întors înapoi, când ei nici nu mai nădăjduia că o să-l mai vază, cu toate că nu-l uitaseră nicidecum. Bucuria însufleţeşte toate feţile în castel; cupele sânt pe masă, steagurile fâlfâe d-asupra crestelor; flacăra de ospetenie a focului ce începe iar a arde vine a se juca în strălucitoare răsfrângeri asupra geamurilor în mii de feţe; vatra adună pe lângă sine un ocol sgomotos care dă un slobod curs localităţii.

II.

	Domnul de Lara este dar întru ale sale ! Pentru ce oare să fi străbătut el mările ? Tată său murind l-a [102] lăsat stăpân de sine într-o vârstă prea tânără încât nu putea să simţă această perdere: adică moştenirea nenorocirei, primejdioasa stăpânire de sine însuş, care omul o întrebuinţează rău ca să-şi dărapene pacea inimii ! Fără mentor ca să-l povăţuiască, având prea puţini prieteni ca să-l abată de la mii de drumuri, a cărora povârnire ne târaşte în nelegiuiri, când juneţea este în cea mai mare pornire, când cineva are mai mult trebuinţă a fi subt ascultare, Lara tocmai atunci era stăpân şi poruncea altora.
	Ce trebuinţă avem a ne ţinea după urmele-i în cotirile cărării sale ? ea semănă prea scurtă la neastâmpărata lui nerăbdare; cu toate acestea fu îndestul de lungă că să-l piarză pe jumătate.

III.

	Lara părăsi, de june încă lăcaşul moşilor săi, şi din minutul despărţirii lui, nimeni nu ştia în care parte de lume a apucat. Nimeni mai nu-şi mai aduce aminte de dânsul “Tată-său a murit şi el lipseşte”: asta e tot ce aude cineva pe vasalii lui, şi atâta ştiu să spue. Lara nu se mai vede şi nici nu trimite pe nimeni; a mai mare parte încetează de a mai gândi la dânsu; unora le place a-şi face felurimi de închipuiri. În castel nu se aude mai mult numele lui; Portretul lui se înnegreşte în cadrul afumat; un alt domn mângâe pe aceea ce era să fie soţia lui; tinerii încep a-l uita, şi din bătrâni n-a mai rămas niciunul. Dar o fi trăind el ? întreabă cu [103] neastâmpăr moştenitorul lui care ohtează după un doliu ce nici nu-l va purta. Sute de săpături ruginite împodobesc vechiul lăcaş al domnilor Lara, numai una lipseşte între toate celelalte, pe care cu mulţumire ar adăoga-o la acest gotic trofeu.

IV.

	În sfârşit el soseşte fără veste. De unde vine ? nu se ştie. Ce o fi vrând să facă ? n-au trebuinţă să o ghicească. Mai mult de lipsirea lui cea lungă decât de întoarcerea lui trebue să se mire cineva. Toată suita lui se alcătueşte de un pagi, al căruia aer e strein şi vârsta tânără încă.
	Anii se strecurară, şi trecerea lor este asemenea de repede şi pentru cei ce-şi petrec o viaţă rătăcită, cum şi pentru aceia ce n-au părăsit nicidecum pământul lor de naştere. Însă astă neştire din climele depărtate de unde soseşte Lara pare că ar fi zăbovit sborul vremii; toţi îl văd, îl recunosc, cu toate acestea ceea ce văd li se pare cu îndoială, şi trecutul un vis. El trăeşte, e încă în vârtutea vârstei, cu toate că faţa îi e schimbată de osteneli şi de spulberul anilor.
	Oricare au putut să-i fie greşalele juneţii, deosebitele întâmplări ale vieţii sale au putut să le stingă din pomenirea lui. E multă vreme de când nimeni nu mai află nimic care să-i pricinuiască ocară sau laudă, şi prin urmare el poate să-şi sprijine slava familiei sale.
	Sufletul său făcuse oarecând să strălucească a [104] sa trufie; însă greşalele sale au fost greşale de un tânăr ce iubeşte plăcerile, şi numai să nu-l fi rătăcit mai departe, pot să-i fie ertate, fără a cere cineva de la dânsul o lungă mustrare de cuget.

V.

	Dar Lara e mult schimbat; şi orice fel ar putea să fie, nu trebue multă greutate ca să cunoască cineva că nu mai e acela ce a fost. Sbârciturile sprâncenoasei sale frunţi arată urme de patimi, însă de patimi vechi. Într-însul se vede trufia dar nu focul anilor juneţii sale, o priveală rece şi o nebăgare în seamă la laude, un mers trufaş, şi un ochi viu care cu o cătătură ghiceşte cugetarea celorlalţi. El avea o vorbă uşoară şi bajocoritoare armă ascuţită a acelora ce au pătimit de la lume, şi ale căria lovituri repezite cu o mincinoasă veselie, depărtează plângerea de la aceia ce îi rănesc. Acestea băga cineva seamă în Lara şi un ce încă ce căutătura şi accentul glasului lui nu putea să descopere.
	Ambiţia, slava, amorul ţinta la care caută toţi oamenii, şi care nu e înnemerită decât de un mic număr, semăna că în inima lui nu mai fac nicio mişcare; însă nu de mult, ar fi putut zice cineva că s-a făcut această schimbare într-însul; şi câteodată un simtiment afund şi tainic, ce în zadar ar fi voit cineva să-l pătrunză, se arăta câte un minut pe fruntea lui.

[105] VI.

	Lui nu-i plăcea să-i facă cineva lungi întrebări asupra trecutului. Nimeni nu-l auzea şi pe el să laude minunile pustiilor sălbatici prin care a străbătut singur în clime depărtate sau a tărâmuri ce ar fi vrut să le arate de necunoscute; în zadar ar fi întrebat cineva căutăturile lui, în zadar s-ar îndrepta către tovaroşul lui, căci Lara se depărta de a intra în vorbă despre ceea ce văzuse ca de un lucru puţin vrednic de a interesa pe un strein, şi daca întrebările i se făcea mai dese, fruntea i se posomora, şi vorbele i se făcea mai rari.

VII.

	Nu că nu se bucura oamenii că-l văzură întors între ai săi; mlădiţă de  o veche familie, stăpân de o mulţime de vasali, el vizita pe domnii acelui coprins şi se afla de faţă la încurările cailor şi la jocurile ce se sărba; dar numai simplu privitor al sărbătorilor sau petrecerilor lor de urât, el nu se împărtăşa nici de unele nici de altele. Nimeni nu l-a văzut vreodată a umbla după ceea ce toţi oamenii aleargă, rătăciţi de o nădejde tot d-auna amăgitoare şi tot d-auna ascultată, fumul cinstilor, aurul şi mai trebuincios, dragostea frumoaselor, sau necazul unui rival.
	Înprejurul lui era însemnat un cerc tainic care îl despărţea de oameni, şi îi oprea d-a se apropia de dânsul. Posomorârea ochilor lui ţinea pe cei sburdalnici [106] într-o distanţă plină de cinstire departe de dânsul. Sufletile sfiicioase ce îl vedea de aproape îi băga de seamă în tăcere sau îşi împărtăşa şoptind temerea ce simt; cei ce îi arăta nişte gânduri mai prietenoase era un mic număr, şi cei mai înţelepţi mărturisea că el este mai bun decât ceea ce îl arată aerul său.

VIII.

	Ce schimbare ciudată ! omul asta în juneţea sa era numai neastâmpăr şi viaţă ! îndrăgit în plăceri, iubind luptele, când în deliciile amorului când în ale câmpului de cinste când în ale oceanului, în tot ce-i făgăduia o dăsfătare sau primejdie; el toate le gustase şi sleise toate isvoarele fericirei şi durerii; vrăjmaş al greţoasei moderaţii şi vrând să treacă prin focul simtimentelor către însăşi cugetările sale ! stâmpetele inimii sale, înfrunta cu dispreţ vijăliile elementelor, şi strămutările sufletului său întreba cerul daca are niscaiva hrăniri care să se poată asemăna cu dânsele. Rob al tutulor patimilor covârşitoare, cum se deşteptă el din ciudatele sale visuri ? Vai ! el nu se fălea pentru aceasta, ci fără îndoială îşi blestema veştejita inimă ce nu vrea încă să se sfărâme.

IX.

	Cărţile se părea că atâţă mai mult curiozitatea lui, a lui, care până aci nu avusese altă carte decât [107] pe omul însuşi. Adesea, într-un capriţ ce-i venea d-odată, el  se despărţea de toată lumea, şi atunci oamenii castelului, a cărora îngrijire prea rar o cerea el, pretindea că el se duce cu un pas grabnic în lungul galeriei, unde portretele moşilor săi înfăţişa un şâr lung de persoane antice. Se zicea că se aude (dar aceasta o vorbea oamenii pe taină) sunetul unui glas ce nu era nici al lui nici al vr-unui lăcuitor dupre pământ; “Da, poate să râză cine va voi, zicea unii, sânt oameni ce au văzut, fără să ştie ce, dar un ce estraordinar. Pentru ce îşi oprea el asfel căutăturile sale asupra acelui cap scos din morminte de mâini profane, şi pus lângă cartea sa ca şi când ar voi să sperie, şi să depărteze toată lumea afară de sine ? pentru ce nu dormea el nicidecum când ceilalţi dormea ? Pentru ce să fugă de sunetele armoniei şi să nu priimească niciun oaspe ? Astea nu era bine, dar unde era răul ? unii negreşit că ştia; însă asta era o lungă istorie să o spue cineva; şi, afară de acestea, aceia ce avea cunoştinţă despre dânsa, avea atâta discresie şi înţelepciune ca să zică că închipuirile lor era numai nişte bănuieli fără temei. Cu toate acestea de ar fi vrut să vorbească, ar fi putut-o!” Asfel era cuvintele ce avea între dânşii vasalii castelului de Lara.

X.

        E noapte: nimic nu turbură curgerea lină a râului ce pare că ar fi nemişcat, şi cu toate acestea curge [108] încetul cu încetul ca fericirea; curatul cristal al undelor sale răsfrânge, întocmai ca un tablou magic, stelele nemuritoare ale bolţii cereşti; prunturile lui sânt împodobite de copaci înverziţi şi de cele mai frumoase flori ce pot să tragă la sine albina; asfel era acelea din care Diana, prunc încă, îşi făcea ghirlande; şi nevinovăţia nu voia să făgăduiască altele amorului. Apa se pierde în canale ale cărora cotiri înfăţişază încovoelile strălucitoare şi încolăcite ale şarpelui; totul asupra pământului şi în aer este atât de senin şi dulce, încât ivirea a vreunui duh n-ar fi putut să aducă vreo spaimă; atâta s-ar fi părut preste putinţă că vreunui geniu făcător de rele i-ar fi plăcut a se arăta în aceste locuri încântătoare. În mijlocul unei nopţi aşa de frumoase cei buni nu mai ar fi putut să fie chemaţi ca să se bucure; asfel se socoti Lara care se dăpărtă deodată ca să-şi ducă pasurile către castel. Sufletul său nu putea mai mult să privească nişte tabloe ce îi aducea aminte nişte alte vremi, nişte ceruri mai curate, nişte stele mai strălucitoare, nişte nopţi mai dulci şi nişte inimi care astăzi ..... Nu, nu, viforul poate să bubue pe d-asupra capului lui fără să-i pricinuiască cea mai mică mişcare; dar o noapte aşa de frumoasă nu este decât o amară bajocură pentru o inimă ca a lui.
        
XI.

	Înaintează cu mari pasuri prin singuratecile apartamente. [109] Giganseasca lui umbră urmează după dânsul în tot lungul păreţilor tapetaţi cu aste chipuri ce înfăţişază nişte bărbaţi din alte vremi. Atâta au lăsat şi ei din virtutele şi crimele lor, dinpreună cu o rătăcită tradiţie, slăbiciunile şi viţiurile lor, posomorâtele boltituri în care dorm ale lor cenuşe, şi o jumătate colonă de registru pompos de vârste unde pana istorie răspândeşte defaima sau laudele, şi dă afară minciunile sale ca nişte netăgăduite adevăruri. 
	Luna ce străbate pieziş întunecatele ferestrui, luminează cu razele sale marmura pardoselii, bolţile uriaşe şi figurile sfinţilor în rugăciune săpate în nişte forme bizare asupra goticelor ferestre. Lara se primblă în visare; buclele lăsate ale părului său, neagra sa sprânceană, mişcarea penii ce fâlfâe; toate seamănă că i se adună înprejuru-i ca nişte atribute de o fantomă şi dau un aer înfăţişării lui de groaza mormânturilor.

XII.

	Este miezul nopţii; pretutindeni domneşte somnul; flăcăra neîncredinţată a unei lampe pare că nu se ndură să-şi dea a sa lumină în mijlocul întunerecului ! Un surd sgomot se aude în castel; e un ţipăt de larmă, un ţipăt prelungit, şi o tăcere numaidecât urmează. Oamenii lui Lara răsăr în sus, se deşteaptă, se scoală, şi, viteji cu toate că tremura, aleargă în [110] partea unde acel glas chiamă ajutorul lor; iau câte o torţă într-o mână şi în ceealaltă săbiile lor goale; în turburarea şi graba lor, au uitat să-şi ia cingătoarea. 

XIII.

	Găsesc pe Lara lungit asupra marmurii, rece ca dânsa şi galben ca razele lunei ce cad asupra feţii lui; sabia sa pe jumătate scoasă din teacă adeverează o primejdie mai presus de groazele naturei; El îşi păstează încă a sa bărbăţie sau a păstrat-o până în ceasul după urmă; încruntarea sprâncenelor sale esprimă furia lui; aşa nesimţitor cum e în mişcarea groazei, ce i-a făcut să-i tremure buzele, vede cineva un nesaţiu de a vărsa sânge; nişte îngânate amerinţătoare vorbe, şi blestemele unei trufaşe desnădejdi, seamănă că i s-au înnăbuşât gura; ochiul lui e jumătate închis, dar căutătura sălbatică de răsboinic tot mai luceşte în el, p-ar că ar fi sclipit într-o grozavă odihnă.
	Îl ardică, îl iau de acolo: “tăcere!” răsuflă; vorbeşte: faţa îi vine la loc în oacheşii lui obraji; buzele îşi dobândesc rumenul lor, ochiul lui întunecos încă bolvoră în ocolul său, şi modularele-i reîncep încetul cu încetul jocul întrebuinţării; dar vorbele îi sânt într-o limbă ce nu e a patriei sale; toţi le aud ca nişte accente ale unei alte clime, ca şi când s-ar îndrepta ele către o ureche ce nu poate mai mult, vai ! să le auză !

[111] XIV.

	Pagiul lui se apropie şi numai el pare că cunoaşte înţelesul vorbelor astea. Feţile ce schimbă una după alta obrajii săi, vădesc că Lara n-ar vrea   să-l priceapă ceea ce vorbeşte, şi că pagiul să-şi ia seama să nu le tâlmăcească. Starea în care el află pe stăpânul său nu-l pune în  mirare atâta ca pe cei ce sânt pe lângă dânsul. El se pleacă către Lara şi-i vorbeşte în acea limbă ce pare că e a sa; Lara-l ascultă, şi glasul lui seamănă că încetul cu încetul potoleşte grozavele vedenii ce-l turbura, daca era vreo vedenie ce-i apăsa asfel a lui inimă ! Vai ! el n-avea trebuinţă de nenorociri fantastice !

XV.

	Oricare ar fi objetul ce văzu în vis sau aevea, e o taină învăluită în inima lui; şi daca n-a uitat-o nicidecum cel puţin nu va vorbi niciodată de dânsa.
	Aurora se iveşte şi îi aduce iară puterea în obositul lui trup; nu va să cheme ajutorului nici al medicinei nici al religiei. Şi numaidecât, tot acela în faptele şi în vorbele sale, îşi ia iarăşi ocupaţiile obicinuite. Zâmbetul lui după obicei nu e nici mai des, dar nici fruntea-i mai întristată; şi daca întoarcerea nopţii iar îi aduce aceleaşi turburări, Lara le ascunde din ochii vasalilor săi spăimântaţi, ale cărora fiori arată [112] îndestul că  groazele lor nu li s-au împrăştiat aşa de curând.
	Slugile lui tremurând, se despart câte doi do (singuri n-ar fi cutezat); se depărtează cu groază de fatala galerie. Steagul ce se desfăşură în aer, sgomotul nopţii, o tapiserie în fâşii, răsunetul pardoselii, umbrele ce aruncă copacii din preajmă, sborul fâlfâlatic al liliecilor, adierea înfiorată a vântului, toate câte ei văd, toate câte aud, îi umple de groază cu cât noaptea îşi întinde întunecosul văl asupra zidurilor învineţite ale castelului.

XVI.

	Zadarnice groaze! ... Acel ceas de spaimă, a căruia pricină rămase necunoscută nu se întoarce mai mult, sau că Lara ştiu a se preface o uitare ce adăugă mirarea vasalilor săi, fără să le împuţineze groazele. Memoria dar îi fugise după ce îi veni simţirea la loc, căci nicio mişcare a stăpânului lor nu vădi mai mult înaintele niciun simtiment care să le mai aducă aminte acele chinuri ale sufletului lui în delir ! Vis se fi fost oare ? din gura lui să fi eşit acele vorbe într-o limbă streină ? să se fi auzit oare acele ţipete ce le-au turburat somnul ? el să fi fost acela, a căruia inimă înbulzită încetase de a mai bate şi al căruia ochi sălbătăcit îi spăimântase ? putea el să uite acele chinuri de care cei ce le văzuseră cu ochii încă se înfiora ? sau că acea tăcere dovedea că memoria lui ca să fie arătată prin vorbe,  era prea [113] afund pironită într-una din acele taine ce sdrumică inima fără a o silui de a se da pe faţă ? Lara ştiuse totdeodată să-şi îngroape în inima sa şi efectele şi pricina. Nişte observatori de rând nu putea să studie înaintările acestor cugetări ce buzele muritorilor nu le trădau decât pe jumătate şi din când în când ca să se întrerupă iar numaidecât.

XVII.

	Lara unea în sine un amestec netâlmăcit de tot ce merită mai mult de a fi iubit sau urât, căutat sau depărtat. 
	Opinia cu bănuială asupra misterioasei lui vieţi lipea de numele lui şi lauda şi defaima; tăcerea lui sluja de a hrăni vorbele din adunările a tot coprinsului acela din preajmă; lumea îşi făcea nişte închipuiri, îşi arăta mirarea, ardea de dorinţă de a-i cunoaşte tainicele întâmplări. Ce fusese el ? ce a fost acest om necunoscut ce trăia între vasalii săi, fără să ştie cineva despre dânsul alt decât strălucita lui naştere ? Nu e el un vrăjmaş al omului ? cu toate acestea unii pretindea că ar fi văzut fruntea lui a i se lumina; dar mărturisea că zâmbetul lui privit de aproape şi cu băgare de seamă înceta de a fi curat, şi se schimba într-un fel de râs bajocoritor; sau că de se arăta pe buzele lui nu mergea mai departe, şi că în zadar ar fi căutat cineva în ochii lui espresia bucuriei ce se prefăcea că are. De când în când, în căutătura sa Lara avea oarecare mai multă blândeţe, ca şi când de la început [114] natura nu-l ar fi înzestrat cu o inimă aspră; Dar numaidecât sufletul lui semăna că vrea să-şi îndrepteze o slăbiciune nevrednică de sine şi de trufia sa, şi singur se răsvrătea şi se ntărâta către străşnicie, ca şi când ar fi vrut mai bine să-l bănuiască decât să-l cinstească cu neîncredinţare oamenii. Să fi fost asta oare un fel de pedeapsă ce-şi da inimii sale ca s-o mustreze despre o tinereţe ce îi turburase odihna ? vrea el în neastâmpărul durerii sale să-şi silească inima ca să urască pentru că prea mult a iubit ?

XVIII.

	Un dispreţ necontenit despre toate era în el, parcă ar fi şters mai dinainte tot ce ar fi putut să i se întâmple mai rău. El trăia strein asupra pământului ca un duh rătăcit asupra unei altei lumi. Înzestrat cu o posomorâtă imaginaţie, îşi croise oarecând de gust primejdiile din care scăpase prin întâmplare, dar în zadar că suvenirea lor era totdeodată pentru sufletul lui un isvor şi de triumfe şi de păreri de rău.
	Având o tărie spre a iubi, mai mare decât este ertat muritorilor să aibă, visările sale de virtute de timpuriu trecuseră dincolo de aevea şi de adevăr; dup-o	junie amăgită, urmă o vârstnicie vijălioasă. Nu-i rămase mai mult decât părerea de rău despre acei ani consumaţi întru a goni după urmă o fantomă şi despre [115] urâta întrebuinţare a energiei date sufletului său spre o slujbă mai înţeleaptă. Părăsit întru nişte patimi arzătoare, spulberile lor semănaseră nemângâerea în urmele lui, şi nu lăsaseră simtimentelor lui celor mai bune decât un neastâmpăr înlăuntru şi crudele gândiri ce le însuflă o viaţă sbuciumată de vijălii. Dar tot d-auna mândru şi târziu d-a se osândi, jumătate din mustrările sale le arunca asupra naturei, şi toate greşalele le da acestui trup de carne ce ea l-a preursit a sluji sufletului de temniţă şi viermilor mormântului de mâncare; până când în sfârşit amestecând binele cu răul, el numea faptele voinţii sale nişte hotărâri ale soartei.
	Foarte mândru de a nu avea egoismul de obşte al oamenilor, el ştia la trebuinţă a se jărtfi pentru binele celorlalţi. Să fi fost asta milă sau datorie la dânsul ? Nu, era mai mult un fel de stăruire ciudată şi pizmătariţă ce-i împingea trufia a face aceea care prea puţini oameni ar fi îndrăsnit să facă ca el. Era tot acelaşi îndemn care altădată îl făcea să aleagă mai bine drumurile nelegiuirei: asfel era de mândru să se deosibească, oricum o fi, prin bine sau prin rău de aceia cari ca şi dânsul priimiseră o viaţă peritoare ! Neascultând decât ura ce avea asupra lor, duhul său îşi întemeiase tronul departe de lumea aceasta, şi în nişte regioane ce-şi croise el; şi acolo în recele meditaţii ale bajocurii sale, sângele său pare că curgea c-un mai mare astâmpăr. Ce norocit daca n-ar fi fost niciodată mai înflăcărat pentru nelegiuire ! fericit când [116] s-ar fi bucurat tot d-auna de astă răceală plină de ghiaţă !
	Este adevărat că tot aceleaşi poteci ţinea ca toţi oamenii; este adevărat că în ceea ce se vedea, el vorbea şi lucra ca şi dânşii, fără să greşească înprotiva minţii cu cea mai mică abatere sau rătăcire. Nebunia lui era o nebunie de inimă iar nu de duh; prea rar el se rătăcea în cuvintele sale, şi niciodată nu desvălea îndestul fundul sufletului său ca să isbească mirarea pe cei cari-l asculta.

XIX.

	Cu tot chipul asta de dinafară rece şi misterios; cu toată mulţumirea ce avea să rămâe necunoscut, aflase însă meşteşugul (daca la dânsul nu era un dar din fire) de a-şi săpa suvenirea în inima celorlalţi.
	Nici din pricina dragostei nici din pricina urei, nu isvora această aducere aminte, nici din pricina a nimic din câte se pot arăta prin vorbe, cu toate acestea cei care îl vedea, niciodată nu-l văzuseră în zadar şi nu înceta de a vorbi de dânsul.
	Aceia către care se îndrepta vorbele lui, trebuia să se gândească multă vreme asupra lor, oricât de uşoare ar fi putut să fie. Fără să poată cineva hotărî nici pentru ce nici cum, el se nsânuia în duhul celui ce-l asculta ca să pricinuiască într-însul dragostea sau ura. Prin oricare chip ar fi început cu dânsul prieteşugul sau vrăjmăşia, ceea ce însufla el nu se mai ştergea şi rămânea vecinic. Nu puteai să străbaţi sufletul [117] lui şi rămâneai îmmărmurit când vedeai că el ţi-a aflat drumul sufletului tău. Fiinţa lui îţi venea tot d-auna în închipuire şi erai silit a te interesa la dânsa; în zadar s-ar fi supărat cineva pe acest simtiment, căci duhul lui pare că te îndatora să nu-l uiţi.

XX.

	Se dete o sărbătoare unde se duseră damele cavalerii, şi toţi aceia cărora naşterea sau bogăţia le însemnase un rang în coprinsul acela.
	Cu acest îndoit titlu, Lara fu poftit şi el, ca toţi domnii din vecinătatea sa să vie la castelul lui Oton.
	O adunare numeroasă se reunise în apartamentele scânteetoare de lumină în care plăcerile meşii şi ale balului chema oaspeţii.
	Danţul junelor frumuseţi pare că punea în lanţuri pe privitori prin dulcele legături ale graţiilor şi ale armoniei; fericite inimile neîncercate şi mâinile amoroase care din alegerea lor îşi formează prietenii cu care are să petreacă ! Vede cineva un tablou foarte destoinic de a lumina o frunte plină de griji, de a face pe bătrânul să zâmbească şi de a-şi face visurile sale juneţea gata a uita, în mijlocul strămutărilor în mijlocul strămutărilor unei sgomotoase veselii, că aceste dulci momente se petrec asupra pământului.

[118] XXI.

	Lara sta la această sărbătoare cu un aer vesel şi lin; fruntea lui minţea daca sufletul i-e trist, ochiul lui se ţinea după mişcările graţioase ale dănţuitoarelor ale cărora pasuri uşoare nu deştepta niciun răsunet. Rezemat de un stâlp, cu braţele încrucişate asupra peptului, băgător de seamă la acest tablou ce se înfăţişa privirilor lui, nu simţea că nu ochi posomorât e aţintat asupra sa.
	Lara nu suferea bucuros asupră-şi o căutătură băgătoare de seamă; în sfârşit îl vede; e un chip necunoscut ce nu se uită decât la dânsul. Omul acesta atât de curios seamănă strein; El până aci nu lua aminte decât la Lara, însă fără să fie văzut. Deodată ochii amândurora se întâlnesc şi se întreabă între sine cu o mirare mută. O uşoară turburare se arată pe fruntea lui Lara, care era efectul sfădirii ce-i însuflă necunoscutul. Iar acesta arăta un chip trufaş ce semăna a zice mai mult decât ceea ce mulţimea nu poate să ghicească.

XXII.

	“El este !” strigă necunoscutul, cuvântul asta se aude pe urmă din gură în gură. “El este !” Dar cine ? încep a se întreba din toate părţile până când aste întrebări ajung la urechile lui Lara. Aste vorbe ciudate ce străbat prin toată sala, fisionomia necunoscutului, [119] seamănă netâlmăcite la toţi, şi aţâţă mirarea generală.
	Lara rămâne nemişcat şi nu-şi schimbă faţa. Cel dintâi moment de surprindere ce l-a turburat la început acum e departe de dânsul, fără să arate niciun fel de mişcare, ochii săi se preumblă prin adunare; cu toate acestea streinul nu încetează de a-l măsura; în sfârşit apropiindu-se, strigă c-un mândru dispreţ “El este ! cum s-a-ntâmplat să fie aici, şi ce face ?”

XXIII.

	Asta trecuse măsurile; Lara nu putu să lase fără răspuns o întrebare repetată cu un ton atât de trufaş şi plin de stăpânie. Cruntând sprânceana şi cu un accent rece şi mai mult nemişcat decât îngâmfat se îndreptează către-ndrăsneţul întrebător, şi-i zice: “Eu mă chem Lara, când voi cunoaşte şi eu numele tău, nu fi la-ndoială că nu ştiu să răspunz şi la ciudatul compliment al unui cavaler ca tine. Lara e numele meu; vrei să ştii mai mult ? Nu mă tem de nicio întrebare, mă vezi ? n-am nicio mască” – “De nicio-ntrebare nu te temi ! ia gândeşte-te bine, nu va fi vr-una la care inima ta n-ar îndrăsni să răspunză, de ar cuteza urechea-ţi s-o auză ? Nu cumva îţi sânt necunoscut ? ia te uită la mine cu băgare de seamă. Ei ! cel puţin daca memoria nu ţi s-a dat în zadar, e însă o datorie ce a contractat ea, şi care tu ai vrea în zadar s-o desfiinţezi. Vecinicia te opreşte d-a o uita!” Lara măsoară pe streinul [120] fără a se turbura, îi ia seama; dar nu află niciun semn care să-i fie cunoscut, sau care ar vrea să cunoască; şi socotind nevrednic de sine de a-i răspunde cu aerul îndoelii îşi întoarce capul c-un gest de despreţuire, şi se găteşte a se trage din bal; dar trufaşul strein îi strigă să rămâe. “N-am decât o vorbă   să-ţi spui, adaogă el, răspunde unui cavaler care d-ai fi tu cu adevărat nobil, ar fi d-opotrivă cu tine; dar oricine ai putea să fii astăzi şi oricine ai fi fost, răspunde şi nu-ţi încrunta sprânceana. Daca ceea ce voi să zic nu e adevărată, îţi va fi lesne a mă desminţi. Acesta ce îţi vorbeşte nu pune temei pe zâmbetul tău, şi fruntea-ţi amerinţătoare nu-l face să tremure. Nu eşti tu acela ale căruia fapte... ? – Oricine aş fi, nişte vorbe asfel de dăşarte, nişte pârâşi asfel ca tine, îl precurmă Lara, nu merită d-a fi ascultaţi mai multă vreme. Cine are credinţă asupra lor mai mult decât mine crează cu ochii închişi astă poveste, fără îndoială plină de minuni, ce poate urma după un asfel de început. Veselească-şi Oton un oaspe aşa de curtenitor, că eu îi voi arăta al meu cuget şi a mea recunoştinţă”.
	Oton răsare, şi înaintează la aste vorbe. “Oricare ar fi, zice el, taina ce e între voi, nu se cuvine a turbura sărbătoarea printr-o sfadă, daca domnul Eţţelin are ceva să descopere ce interesează pe contele Lara să aştepte până mâine a se tâlmăci aicea sau pretutindenea airea, cum le va plăcea la amândoi a hotărî. – Ei bine ! mâine, răspunde, Eţţelin: să ne-ncerce aci [121] pe amândoi, şi jur pe viaţa şi sabia mea a nu spune nimic ce nu va fi adevărat. D-aş fi eu aşa de sigur, c-o să fiu priimit în cer.”
	Ce răspunde Lara ? Sufletul său se coboară în sine absorbit în meditaţiile sale afunde. Toate cuvintele, toate căutăturile seamănă că numai către dânsul să îndreptează. Căutăturile sale se preumblă în tăcere asupra adunării, şi nu esprimă decât cea mai desăvârşită uitare. Vai ! astă nebăgare în seamă mărturiseşte cu prisos că toate le ţine minte până la una.

XXIV.

	“Mâine ! Ei bine ! dar mâine” aste vorbe repetate de doă ori, singure fură ce se auziră din gura lui Lara. Niciun fel de mânie nu se vădi pe fruntea nici în focul căutăturilor lui; cu toate acestea în accentul glasului său era un ce care arăta o hotărâre straşnică deşi necunoscută. Îşi luă manta, salută cu o uşoară mişcare din cap părăsind adunarea, şi trecând pe lângă Eţţelin, răspunse cu un zâmbet căutăturei amerinţătoare prin care cavalerul acesta semăna că voeşte că-l împovare. Dar nu era zâmbetul bucuriei nici al trufiei sprijinite ce îşi răsbună prin despreţuire neputând a-şi pune în lucrare resimtimentul. Era zâmbetul unei inimi sigure de sine în aceea ce trebue să întreprinză sau să sufere.
	Zâmbetul asta, ? vestea el pacea şi liniştea virtutei sau nelegiuirea înnăsprită într-o lungă desnădejde ? [122] Vai ! şi unul şi altul foarte mult se aseamănă în încredinţarea lor şi nu pot cu înlesnire să fie recunoscute pe fruntea unui om sau în cuvintele lui. Faptele singure pot să arate aceea ce neîncercarea are atâta greutate de a ghici.

XXV.

	Lara chiamă pagiul său şi se trage; acest tânăr ce-l adusese cu sine din nişte clime depărtate ce se luminează de nişte stele mai strălucitoare, se suppunea numaidecât la cuvintele cum şi la mişcările lui. Suppus fără nerăbdare, cu toată juneţea sa, şi tăcut ca stăpânul său, el îşi părăsise pentru Lara pământul de naştere; credinţa lui semăna mai presus de starea şi vârsta lui. Cu toate că el ştia limba locului, însă Lara prea rar se sluja cu dânsa ca să-i facă cunoscute voinţile sale; şi n-apuca s-auză limba patriei sale că numaidecât răspundea acelor accente ce-i aducea aminte munţii săi, glasul neauzit al răsunetului lor, rudele şi prietenii săi ce nu-i era să-i vază mai mult, şi de care se lepădase pentru acela ce era tot pentru dânsul, şi singur său povăţuitor pre pământ. Putea cineva să se mire de ce-l vede nedeslipit de lângă dânsul ?

XXVI.

	Talia sa era uşoară; soarele pământului său nu stricase delicateţa obrajilor lui; arzătoarele sale [123] raze nu-i pârlise faţa ce adeseaori se colora de o roşaţă fără voe, care nu era acel rumen, semn de sănătate şi de norocire ci espresia unei grije tainice, al căria simtiment mai viu se da pe faţă într-un minut. Focul ochilor săi pare că era furat de la stele şi aprins de o cugetare electrică; Lungile sale pleope da negrelor lui lumini o dulceaţă melanholică; cu toate acestea vedea cineva într-înşii mai multă trufie decât întristare, sau cel puţin era o întristare de care nimeni nu trebuia a se împărtăşi. Jocurile după care umblă cineva în vârsta lui, petrecerile sglobii ale pagilor nu avea niciun fel de lipici pentru dânsul. Ochii săi se aţinta ceasuri întregi pe Lara; el uita tot uitându-se la dânsul cu nesaţiu. Când nu era înpreună cu stăpânul său, atunci se ducea singur rătăcindu-se pe gânduri. Răspunsurile lui era scurte şi niciodată nu făcea întrebări. Pădurile era locul ce-şi alegea să se preumble; plăcerile lui era, citirea unei cărţi într-o limbă streină, şi patul său de odihnă prunturile râurilor limpezi; el semăna, ca şi acela căruia sluja că trăeşte depărtat de tot ce aduce mulţumire ochilor şi încântă inima, că nu se înfrăţeşte nicidecum cu oamenii, şi că n-a priimit dupre pământ decât amarul dar al vieţii.

XXVII.

	Dacă iubea pe cineva, era Lara, dar numai cinstirea şi ascultarea dovedea a lui dragoste; băgător de seamă [124] şi mut, zelul său ghicea toate dorinţele stăpânului său, şi ca să le împlinească nu aştepta ca să i le zică el. Pre lângă acestea vedea cineva o mândrie în toate câte făcea, care era o mândrie a unui duh trufaş căruia nu-i plăcea mustrările. De a se micşora cu grijile sale ce nu se cuvin decât la nişte mâini slugăratice, numai faptele-i se suppunea, iar aerul său poruncea încă, ca şi când, departe de a fi povăţuit de îndemnul unei ticăloase simbrii, mai puţin s-ar fi suppus poruncilor lui Lara decât voinţii sale însuşi.
	Lara nu cerea de la dânsul decât nişte slujbe foarte slabe, cum de a-i ţinea scara calului, de a-i duce sabia, d-ai acorda arpa sau de a-i citi cărţi scrise de mai multe veacuri şi în limbi streine. Pagiul nu se amesteca niciodată cu celelalte slugi către care nu se arăta nici cu asemănare nici cu dispreţ, ci mai mult cu o rezervă într-adins ce dovedea că nu avea nimic d-amestec cu aceşti simbriaşi. Oricare a fost rangul ori naşterea sa, sufletul său putea lesne a se suppune subt Lara dar niciodată a se coborî până la dânşii. El seamăna că să trage dintr-un sânge nobil şi că a cunoscut nişte vremi mai fericite. Niciun semn de munci volgare nu asprise mâinile lui, care era atât de delicate şi albe încât potrivite cu obrazul lui, ar fi făcut să le crează cineva de un alt sex, daca hainele lui n-ar fi dovedit dinprotivă. El avea încă în căutăturile sale un ce de sălbatic şi mândru ce nu au căutăturile unei femei; Aceasta era o espresie de foc ce arăta influenţa unei clime arzătoare în acest trup delicat şi fraget, espresie [125] ce o vedea cineva numai în căutătură-i iar nu şi în vorbă.
	Caled era numele lui, cu toate că se vorbea că mai nainte de a părăsi munţii săi, el ar fi avut un alt nume. I se întâmpla, cu adevărat, a nu răspunde la numele său, chemându-l cineva mai de multe ori, ca şi când i-ar fi fost puţin familiar; sau în sfârşit îl vedea cineva a se întoarce deodată şi repede, parcă şi-ar fi adus aminte că acesta e numele său ce-l are acum; însă când îl chema dragul său glas a lui Lara, atunci urechile, ochii, inima sa îşi îndoia băgarea de seamă.

XXVIII.

	Cearta neaşteptată ce o băgaseră toţi de seamă, nu scăpase din vederea tânărului pagi în mijlocul sărbătorii. Fieştecare striga înprejurul lui în câtă mirare a rămas toată adunarea de sângele rece cu care frunteşul cavaler amerinţa, şi de răbdarea trufaşului Lara, după o asfel de ocară din partea unui strein. La vorbele astea Caled în mai multe rânduri îşi schimbă faţa; buzele îi îngălbenea şi obrajii i se aprindea una după alta; fruntea i se acoperi de acea sudoare îngheţată ce se răspândeşte asupra noastră când inima oboseşte subt povara unei cugetări ce în zadar voeşte sa o depărteze. Da, sânt nişte lucruri ce trebue a le cuteza mai nainte până nu ne înştiinţează despre dânsele târzia socotinţă. Oricare putu să fie idea lui Caled, îi fu destul [126] a-l face mut şi a-i turbura faţa. El nu-şi luă ochii de la Eţţelin până când Lara trecând lăsase să cază asupra astui cavaler un zâmbet de dispreţ; şi atunci numai, Caled pare că-şi veni în sine şi se recunoscu. Zâmbetul asta lui îi dete să înţeleagă mai mult decât ceea ce arăta celorlalţi faţa şi aerul lui Lara. El se repede aproape de dânsul şi într-un minut şi Lara şi pagiul său se făcură nevăzuţi. Toţi cari rămaseră în castel, crezură un moment că au rămas singuri. Fiecare asfel băgase de seamă la trăsurile lui Lara, fiecare asfel de bine se însuşise cu şena la care fusese martur, încât când umbra acestui domn a fost trecut pragul porţii şi nu mai fu nicio urmă dintr-însa de la lucirea făcliilor, tote inimile bătea întocmai ca şi când se deşteaptă cineva dintr-un vis îngrozitor, ce nu putem să-l credem adevărat, dar care tot ne mai îngrozeşte, pentru că toate lucrurile mai rele sânt şi mai aproape de adevăr.
	Lara şi Caled se făcură nevăzuţi ... Eţţelin rămâne încă, cu o frunte plină de gânduri şi un aer poruncitor; dar nu trecu un ceas şi el salută pe Oton şi eşi.

XXIX.

	Mulţimea s-a împrăştiat, şi toţi mesenii se odihnesc. Castilanul curtenitor şi mesenii săi, viind vremea, se traseră fiecare întru ale sale. Acolo bucuria s-alină, şi mâhnirea ohtează chemând somnul, dulce [127] uitare a vieţii, în care nenorocitul îşi află o scăpare înprotiva nenorocirilor. Acolo, d-opotrivă dorm şi nădejdea amorului în delir, şi viclenia şi răutatea, şi supărarile urei şi projetele ambiţiei geloase. Aripile uitării colindă asupra tuturor ochilor, şi fiinţa e ca într-un mormânt îngropată. Care alt nume se cuvine mai bine patului somnului, adevăratul mormânt al nopţii, asil universal unde slăbiciunea, puterea, viţiul şi virtutea zac într-o asemenea goliciune ? Fericit omul de a răsufla un minut fără a simţi, ca să se mai lupte încă când s-o deştepta, înprotiva groazei de moarte şi să cate să fugă de acel după urmă somn, cel mai dulce din toate pentru că trebue să fie fără visuri !







Sfârşitul Cântului întâi.









[129] LARA

CANTUL II.




[131] LARA

CANTUL II.

I.

	Noaptea sboară de la noi, aurora împrăştie aburii ce încorunează munţii, şi lumina deşteaptă universul; o zi mai mult e adăogată la zilele omului ce se aproprie încetul cu încetul către cea din urmă. Dar natura atot-puternică se arată întocmai ca în zioa Facerii; soarele e pe cer şi viaţa asupra pământului; florile împodobesc crângurile, steaoa zilei e strălucitoare; zefirul răsuflă sănăteatea, râurile răspândesc pretutindenea răcoarea.
	Om nemuritor ! miră-te de frumuseţile naturei şi zi întru bucuria inimii tale. “Toate sânt ale mele !” Miră-te de ele până mai este ertat ochilor tăi încântaţi să le mai vază încă; va veni o zi când ele nu vor mai fi ale tale.
	[132] Oricare vor fi părerile de rău ce se vor suspina asupra mutului tău mormânt, cerurile însă şi pământul nu vor vărsa pentru tine nicio lacrămă; niciun nor nu se va face mai întunecos, nicio frunză nu va cădea mai nainte de vreme, niciun zefir nu va suspina pentru tine, dar viermii târâtori se vor înhăţa de a lor demâncare şi vor pregăti despuierile tale spre a rodnici pământul.

II.

	Aurora a strălucit, soarele e la jumătatea încurării sale, cavalerii vin înprejurul lui Oton şi se adun la glasul lui; e ceasul însemnat ce trebue să hotărască despre reputaţia lui Lara. Eţţelin este să-şi repete pâra, el e să spue adevărul, aşa precum este; căci şi-a dat cuvântul. Lara s-a făgăduit să-l asculte înaintea cerului şi a oamenilor. Pentru ce oare Eţţelin nu vine ? Un pârâş ce are asfel de dovezi să dea nu trebuia să fie mai grabnic ?

III.

	Ceasul a trecut; Lara credincios cuvântului şi locului de întâlnire, arată o încredinţare neclintită şi sângele rece al răbdării. Pentru ce nu mai vine Eţţelin ? încep a se înălţa şopte şi cârtiri, fruntea lui Oton se întunecă. “Eu îmi cunosc prietenul, strigă el, eu nu poci să mă îndoesc nici a face a se îndoi cineva [133] despre a lui credinţă. De mai este el încă asupra pământului trebue să-l aşteptăm. Acoperişul subt care el s-a odihnit astă noapte e în crângul ce se află între domenele mele şi ale nobilului Lara. El ar fi priimit ospitalitatea în castelul meu, şi aş fi socotit de cinste a avea de oaspe pe un cavaler ca dânsul; el n-a priimit a fi oaspele meu, pentru c-a avut trebuinţă d-a merge a-şi căta dovezile şi a se găti pentru astăzi. Eu mi-am dat cuvântul pentru dânsul, încă mi-l dau, şi la vreme de trebuinţă voi şterge eu pata ce-ar putea el să facă Cavaleriei.” Zice, şi Lara răspunde: “Am venit aci, după a ta dorinţă, ca să-mi plec urechea la viclenele povesti ale unui strein ale căruia cuvinte ar fi trebuit de atunci să-mi rănească inima, de nu l-aş fi despreţuit ca p-un nebun sau un vrăjmaş ticălos. Nu-l cunosc nicidecum .... Seamănă că m-ar fi cunoscut în locuri .... Dar pentru ce să-mi perz vremea asfel în deşarte cuvinte ? Dă- mi de faţă pe pârâşul sau sprijină-ţi îndatorirea cu sabia.”
	Chipul trufaşului Oton ruşaşte de mânie; şi-aruncă mânuşa şi trage sabia din teacă.
	“Bine ! zice, tot astă parte aleg şi eu, voi răspunde eu pentru oaspele meu !” Nimic nu turbură posomorâta gălbeneală a obrazului lui Lara, cu toate că se vede în puntul de a se coborî în mormânt sau d-a răsturna într-însul pe Oton. Ochii lui nu esprimă mai puţin o urgie ce va fi fără milă. Se armează şi el cu paloşul său; mâna-i dovedeşte că-i cunoaşte bine întrebuinţarea [134] după înlesnirea cu care îi apucă mânerul. În zadar cavalerii se adună pe lângă dânşii; furia lui Oton nu va nimic să asculte, încarcă pe Lara de ocări şi de bajocură, strigând că o sabie bună poate să le dea dreptatea.

IV.

	Lupta fu scurtă; orb în furia sa Oton, îşi înaintează peptul la loviturea fatală; se răneşte şi cade. Dar rana ce priimi din îndemânatica mână a protivnicului său nu e o rană de moarte; “Cere viaţa îi strigă Lara ....” Oton nu răspunde nimic. Toţi văzură minutul că el nu se va mai scula mai mult de la pământul însângerat. Fruntea lui Lara se face mai neagră în turbarea ce în strămută. Ardică ferul ucigător cu mai mare sălbătăcie decât în minutul când ferul lui Oton era îndreptat înprotiva inimii sale. În vremea când se ocupa de  sa apărare el îşi păstrase toată liniştea şi sângele rece. Dar acum nimic nu-i poate îdeletnici ura ce-l însuflă. Se repede asupra celui învins, aşa de hotărât să-l omoare, încât era aproape a-şi întoarce sabia amerinţătoare înprotiva acelora ce îi opresc braţul, strigând: iartă-l. El îşi îndreptează astă pornire furioasă; dar căutăturile sale sânt aţintate asupra cavalerului răsturnat, ca şi când i-ar fi părut rău de biruinţa zadarnică ce mai lasă încă viaţă vrăjmaşului său; pare că stă de socoteşte ca câţi paşi de departe de mormânt loviturile-i puseră a sa jărtfă.

[135] V.

	Ardică pe Oton îmmuiat în sângele său. Doctorul îl opreşte de a face orice întrebare şi orice mişcare. Ceilalţi cavaleri se trag într-o sală vecină; şi Lara, pricina luptei în care triumfă, se depărtează într-o tăcere mândră, cu aerul aprins şi despreţuitor. Îşi îndreptează armăsarul către castelul său, fără să-şi arunce nicio căutătură asupra lui Oton.

VI.

	Dar ce s-a făcut oare acel meteor dintr-o noapte care n-a amerinţat decât ca să se facă nevăzut la întoarcerea luminei ? Unde era acel Eţţelin care se arătă numai un minut fără se lase nicio urmă din cugetele ce avea ?
	El se dusese din castelul lui Oton cu mult înainte până se va face zioă; întunerecul domnea încă cu adevărat, dar drumul îi era aşa de cunoscut, încât n-a putut să se rătăcească. Lăcaşul lui era în vecinătate, dar el nu e acolo, şi zioa următoare aduce cu sine nuoă cercetări din care nimic nu ese, decât că el lipseşte. Patul lui e dăşărt, armăsarul îi e în grajdi; gasda lui se îngrijaşte, prietenii lui se întristează şi cârtesc; ei îşi urmează cercetările în preajmă, şi le e frică să nu care cumva să afle niscaiva cemne de turbarea vr-unui tâlhar. Dar nu se vede niciun semn, [136] nicio urmă de sânge, nicio fâşie din hainele lui pe tufe; nicio cădere n-a veştejit verdeaţa, nimic nu dovedeşte locul uciderii. Nicio întipărire de degite sângerânde ca să adevereze silinţele bălăbănirei unei mâini care, încetând de a se apăra, să-şi fi întors a sa turbare murind înprotiva erbii cei fragede. Astea ar fi aflat cineva, daca vreunul şi-ar fi perdut viaţa; dar nu se află nimic; nu rămâne decât o nădejde cu îndoială. Bănuiala şopteşte încet numele lui Lara, ea vorbeşte în cercetările oamenilor de reaoa lui reputaţie, dar deodată tace când el se arată, şi aşteaptă până se va duce ca să-şi înceapă din nuo dările sale cu socoteala înbrăcate cu cele mai negre colore.

VII.

	Zilele trec, ranele lui Oton sânt vindecate, dar trufia lui nicidecum; Ura lui nu e prefăcută. El e un om puternic, vrăjmaş al lui Lara şi al tutulor ce ar dori să-l vatăme.
	El face cunoscut, rechiamă la tribunalele din acel coprins, şi voeşte ca să silească pe Lara a răspunde de Eţţelin.
	Cine altul afară de Lara avea pricini de a se teme de fiinţa lui ? cine a putut să-l facă nevăzut, decât acela căruia desvălirile lui i-ar fi fost atât de dureroase ? Sgomotul obştii se adaogă, misterul place mulţimei curioase. De unde vine astă neîngrijire a lui Lara ce despreţueşte încredinţarea prieteşugului ? de unde se naşte [137] astă sălbătăcie ce i-a dat pe faţă sufletul ? şi astă îndemânare de a mânui sabia, unde dar a dobândit-o braţul asta care niciodată nu s-a răsboit ? prin care întâmplări inima lui s-a făcut atât de crudă ? pentru că în sfârşit, asta nu e oarba pornire a unei mânii trecătoare, pe care un cuvânt o aţâţă şi iar un cuvânt o potoleşte numaidecât; e un simtiment adânc al unui suflet ce nu cunoaşte mai mult mila, şi pe care o lungă deprindere a puterii şi a isbândei l-a făcut neînduplecat.
	Toate cuvintele astea şi aplecarea firească a omului mai mult către defaimă decât către laudă, fac în sfârşit să se râdice în protiva lui Lara o vijălie destoinică de a-l face să tremure, şi asfel cum vrăjmaşii lui au vrut să o aţâţe. Cer de la dânsul să răspunză oricum de capul unui om carele mort sau viu trebue să-l gonească după urmă pretutindeni.

VIII.

	Coprinsul acela hrănea mai mulţi oameni cari nemulţumiţi blestema tirania subt care era siliţi să se suppue. Mai mulţi de un despot barbar îşi da acolo capriţurile sale drept lege. Lungi răsboaie de din afară, dese sfade înlăuntru, deschidea fără încetare poarta la înjunghere şi la împilare, care nu aştepta decât semnul ca să rennoiască aste nenvoiri civile, în vremea cărora, nu mai vede cineva neutri, ci pretutindenea prieteni sau vrăjmaşi. 
	[138] Domnii închişi în cetăţuele lor feodale era ascultaţi dar urâţi de vasalii lor: în moştenirea ce priimise Lara, nu vedea cineva, ca şi la ceilalţi, decât nişte domene lăcuite de inimi cârtitoare şi mâini care lucra în silă şi cu părere de rău.
	Dar lunga sa lipsire din pământul de naştere depărtase de la dânsul scârboasa împilare, şi, după întoarcere-şi blândeţea guvernului său goni încetul cu încetul toată groaza. Slugile lui păstra vechea lor veneraţie; dar mai mult pentru dânsul acum decât pentru sine se aţâţară grijele lor. Ei îl socotea nenorocit, cu toate că la început malinitatea lor l-a judecat de vinovat. Lungile lui nopţi petrecute fără odihnă, şi mâhnirea lui tăcută, fură privite ca o ispravă a unei boale întreţinute de singurătate. Cu toate că felul lui de trai îi fusese lăcaşul trist, purtarea sa însă cu oamenii era plăcută, şi nenorociţii nu eşa de la dânsul fără mângâere; cel puţin pentru dânşii inima sa cunoştea mila. De era el rece cu cei mari, şi despreţuitor pentru cei trufaşi, omul umilit însă trăgea asupra sa căutăturile lui. El vorbea puţin, însă subt acoperişul lui afla cineva adeseaori scăpare şi niciodată mustrare. Era lesne să bage cineva de seamă că pe toată zioa oaspeţi nuoi se făcea suppuşi ai lui; şi mai vârtos de când Eţţelin se făcu nevăzut, el de atunci şi mai mult se arăta domn curtenitor şi castilan generos. Poate că lupta sa cu Oton îl făcea a se teme de vreo viclenie urzită în protiva capului său. Oricare au putut să fie gândurile sale, el ştiu să-şi facă mai mulţi [139] partizani decât domnii cei d-opotrivă cu dânsul. De era aceasta vreun efect al politicii sale, era însă aşa de îndemânatică, încât cel mai mare număr îl judeca astfel după cum vrea el să se arate.
	De era cineva isgonit de vreun domn aspru, venea la dânsul să ceară scăpare şi era sigur de a o dobândi. Niciun muncitor n-avea a-şi plânge că i s-a hrănit secerişul, şi servul abia avea să cârtească înprotiva soartei sale. Sgârcenia afla la dânsul siguranţa despre bogăţiile sale, şi săracul nu era supus la bajocură; o bună priimire şi fermecul răsplătirilor ţinea aproape de dânsul pe tinerii răsboinici până când se văzură atât de legaţi încât era prea târziu de a-l părăsi. El făcea să nădăjduiască, ura că se apropie zioa în care ea ar putea în sfârşit să recheme o dreaptă răsbunare; amorul lipsit printr-un urâcios imen de objetul dorinţelor sale punea temei asupra isbânzii unui răsboi, în care dobândirea frumuseţii ce perduse va fi preţul biruinţei: toate era gata; Lara nu aştepta decât minutul favorabil ca să procheme derăpănarea unei robii, al căria numai numele mai substa încă.
	Oton crezu în sfârşit răsbunarea sa sigură: eroldul său află pe pretinsul criminal încongiurat în castelul lui de o mie de braţe slobode de lanţurile feodale de curând sfărâmate, şi care despreţuia pământul nădăjduind la ajutorul cerului.
	Era însuşi în acea dimineaţă când Lara slobozise robii săi ce era hotărâţi a lucra pământul. “Noi nu mai [140] săpăm de aci înainte pământul decât pentru mormânturile tiranilor noştri !” Asfel e strigarea lor de turbare. Un cuvânt de ordin e trebuincios în lupte spre a răsbuna pe cel împilat şi spre a-şi dobândi dreptul său.
	Religie, libertate, răsbunare, o vorbă e destul ca să facă a pâşii oamenii înaintea înjungherii. Îndemnarea ştie a se folosi dintr-un fras amăgitor şi al răspândi cu meşteşug ca să facă a triumfa nelegiuirea şi a pregăti o îmbilşugată de-mâncare lupilor flămânzi şi vermilor mormânturilor.

IX.

	Domnii acelor coprinsuri, îşi însuşise de sine atâta putere, încât monarhul, copil încă, abia se putea zice că împărăţeşte. Era tocmai minitul priincios pentru amăgitori ca să ardice steagul răsvrătirei. Servii despreţuia pe Riga şi ura pe domnii lor şi pe Riga cu toţi înpreună. Ei n-aştepta decât o căpetenie. Lara se arăta că e legat la pricina lor prin noduri nedeslegate, şi că împrejurările şi grija apărării sale însuşi îl aduce în mijlocul luptelor. Despărţit printr-o soartă misterioasă de aceia pe care naşterea şi natura nu-i croiseră ca să-i fie vrăjmaşi, Lara, din acea noapte fatală îşi pregătise mijloacele de a înfrunta toată primejdia ce viitorul ar putea să-i aducă. 
	Cuvinte necunoscute nu-l erta de a suferi să-i cerceteze cineva ceea ce a făcut el în clime depărtate.
	[141] Împreunând cu pricina sa pricina tutulor, avea încredinţarea că cel puţin va întârzia a sa cădere. Deşteptată de nişte întâmplări ce amerinţa d-a întărâta tristul lui noroc, vijelia care, după ce şi-a făcut pustierile în inima lui, se potolise şi lăsase într-însa o alinată mâhnire, începu a se ardica din nou, şi îl făcea ceea ce era mai nainte, însă pe un alt teatru. Lui puţin îi păsa de viaţă sau de slavă, dar pentru aceasta nu era mai puţin gata la întreprinderi desnădăjduite. Crezându-se ursit din copilăria sa a fi objetul urei oamenilor, el zâmbea la prăpădenia sa numai cu dânsa că piară şi alţii. Cei păsa lui de libertatea noroadelor ? El n-ardica pe cei mici decât ca să coboare pe cei trufaşi. El crezuse că va afla odihnă în posomorâta sa tragere din lume; ursita însă şi omul nici aci nu-l lăsa în pace: el se arăta ca o fiară sălbatică, obicinuită la goanele şi isbirile vânătorilor şi gata a năpădi pe dânşii. Cursele era nefolositoare, trebuia să-l omoare cineva ca să-l prinză. Tăcut, fieros, şi fără ambiţie, el nu era mai mult decât un privitor liniştit pe şena lumei, când asvârlit din nuo pe arenă, se arătă o căpetenie deprinsă. Glasul, purtarea, gesturile sale dovedesc naturelul lui fieros şi căutăturele-i vestesc un gladiator care s-a şi luptat o dată.

X.

	Să mai fac povestirea atât de des repetată a luptelor?; [142] care tot d-auna ne arată triumful morţii şi al vulturilor; norocul schimbător trecând când de o parte când de alta, puterea biruitoare şi slăbiciunea învinsă, ruine fumegânde şi întăriri răsturnate ?
	Acest răsboi nuo fu şi el ca toate celelalte, afară numai de patimi, care slobode de orice frâu, goniră toată mustrarea de cuget. Nimeni nu cerea viaţa: şi în zadar ar fi rugat cineva mila. Prizonierii era înjunghiaţi în câmpul bătăii. Aceeaşi furie însufla pe amândoă părţile triumfătoare când una când alta. Cei cari se bătea pentru libertate cum şi cei care se bătea pentru tiranie, credea că au vărsat prea puţin sânge când vedea că tot a mai rămas să mai verse. Nu era mai mult vreme a stinge cineva tăciunele pustietor. Dăsnădăjduirea şi foametea se certa pe acel coprins; Pârjolul aprins se întindea în toate părţile şi înjungherea zâmbea la orice jărtfă nuoă.

XI.

	Tari de entusiasmul libertăţii lor de curând dobândite, partizanii lui Lara câştigă cea dintâi isbândă; biruinţa aceasta însă i-a perdut. Ei încetează de a-şi mai forma rândurile după glasul căpeteniilor lor, şi numai într-o amestecătură oarbă năpădesc asupra vrăjmaşului crezând că a lor năvală le asigurează înfrângerea lui. Setea jafului şi a răsbunării târaşte pe tâlhari la a lor pierzare. În zadar Lara face tot ce poate să facă o căpetenie ca să îndrepteze [143] şi să stâmpere a lor turbare. În zadar voeşte să domolească îndrăsneaţa lor căldură; mâna ce a aprins focul nu poate de aci înainte să-l mai stingă. Vrăjmaşul mai înţelept, singur va putea să-i oprească şi să le arate a lor nebună rătăcire. Prefăcute retrageri, pânde de noaptea, isbiri nenorocite, batalii refuzate, lunga lipsă de un ajutor trebuincios, tăbărâri silite subt un cer umed, ziduri peste putinţă de a se sparge care sfădea pe încongiurător şi obosea a lor răbdare: iată ceea ce ei nu prevăzuseră.
	În zioa luptei ei înainta cu îndrăsneala unor bătrâni răsboinici; dar prefera mai bine o lucrare sângeroasă şi o moarte grabnică, decât suferirile pe toată zioa. Foametea, boalele prea curând au început a le răpi rândurile: bucuria neastâmpărată a triumfului se schimbă în nemulţumire. Sufletul lui Lara este singur neclintit, dar puţini soldaţi îi mai rămân care să i se suppue şi să-l ajute; numeroşii săi tovaroşi au rămas o ceată foarte slabă. Adevărat că e alcătuită de cei mai viteji şi cei mai dăsnădăjduiţi, cărora le pare rău în sfârşit de ce să nu păzească disciplina. O singură nădejde le e ertată. Graniţa nu e departe, şi tot pe acolo, fugind răsboiul şi din patria lor, să meargă a-şi duce într-un Stat strein supărările exilului şi ura proscrierii. Greu le venea să-şi părăsească pământul strămoşilor lor, dar le era şi mai greu a peri sau a se da prinşi.

[144] XII.

        Hotărârea e luată; ei sânt în marş. Luna priincioasă înlesneşte a sa făclie ca să le povăţuiască pasurile în întunerec. Iată zăresc pacinica lucire a razelor ei răsfrângându-se în râul ce este de hotar între pământul străin; iată zăresc …. dar marginea râului să fie? Ea e plină de rânduri vrăjmaşe. Să fugă? să se întoarcă pe urmele lor? Ce văd ei a luci în avangardie? e steagul lui Oton, e lancea tiranului ce-i goneşte dupe urmă. Sânt focuri de păstori acelea ce lucesc pe vârfuri?.... Vai! nu le trebuia lor atâta lumină ca să le înlesnească fuga. Lipsiţi de orice nădejde, obosiţi de osteneală, ast număr mic de viteji îşi va vinde scump biruinţa.

XIII.

	Se opresc un minut, dar ca să răsufle. Să dea năvală, sau să aştepte până îi vor isbi? De vor năpădi pe vrăjmaş rânduit spre bătae în lungul râului ca să se împrotivească trecerii lor, unii tot vor putea, poate, să străbată prin liniile lui şi să scape dincolo: “Să năpădim! strigă; a aştepta până ne vor isbi e vrednic de cei fricoşi:” săbiile sânt scoase, fiechere apucă frâul armăsarului său. Încă un semn după urmă să li se mai dea, şi ei au apucat înaintea lui. Pentru câţi răsboinici vorba ce o va scoate Lara va fi înainte-mergătorul al morţii!

[145] XIV.

	Sabia sa e afară din teacă, faţa lui arată o neturburare prea fără grijă şi nu seamănă a dăsnădăjduirei; însă prea multă nebăgare în seamă esprimă, ce nu se cuvine vitejilor să arate în asfel de minute de groază, daca îi atinge soarta omenirei.
	Îşi întoarce ochii către Caled care, foarte credincios de a nu dovedi niciun fel de frică, tot d-auna e aproape de stăpânul său. Poate că posomorâta lumină a lunei să fie, iar nu groaza sufletului său ce răspândeşte asupra tutulor trăsurilor lui o gălbineală melanholică, semn al credinciosului său zel. Lara îi bagă de seamă şi îl apucă de mână; mâna nu-i tremură, buzele îi era mute, inima abia îi bătea şi numai ochii îi zicea: “Noi nu ne despărţim niciodată, oastea ta poate să se învingă, prietenii tăi pot să fugă, iar eu, poci să zic adio la viaţă şi niciodată adio lui Lara!”
	Semnul e dat, şi mica armie, strângându-şi rândurile, înaintează înprotiva vrăjmaşilor despărţiţi în mai multe cete. Armăsarul s-a suppus pintenului, paloşele strălucesc şi se încrucişază. Numărul e mai mare de o parte, dar vitejia e deopotrivă de amândoă, dăsnădejdea se dispută cu îndrăsneala şi stăruirea e plină de hotărâre. Sângele curge în pârâu ale căruia valuri păstrează până la zioă colora de purpură.

[146] XV.

	Dând poruncile, însufleţind pre ai săi prin exemplul său pretutindeni unde vrăjmaşul îşi îndoeşte puterea, pretutindeni unde tovaroşii săi se înfrâng, Lara face a i se auzi glasul, isbeşte cu grozavul său braţ, şi însuflă o nădejde ce singur nu poate să o aibă. Niciunul nu fuge ştiind foarte bine că fuga e zadarnică. Aceia ce se trag înapoi, numaidecât se întorc la postul lor, oriunde căutăturile şi lovirile căpeteniei lor fac să tremure vingătorii. Când ocolit de tovaroşii săi, când mai de tot singur, el sparge rândurile lui Oton sau adună pe ai săi, şi se espune singur în posturile cele mai primejdioase. Vrăjmaşul seamănă că fuge deodată. Minutul e priincios: Lara ardică mâna şi se repede .... Pentru ce capul său înpodobit cu o pană se îmmoaie deodată ? O lovitură îi pătrunde sânul, fatala sa mişcare i-a lăsat inima fără apărare şi moartea făcu să cază jos acest braţ amerinţător. Cuvântul de biruinţă se sfârşaşte pe buzele sale. Acea mână răsboinică, cum atârnă de trist acuma pe lângă dânsul ! ea mai ţine încă sabia, dar ceilalte i-a scăpat frâul.
	Caleb smulge hăţul armăsarului. Slăbit cu totul de a sa rană, aplecat mai fără viaţă pe oblânca şălii, Lara nu mai vede că pagiul său desnădăjduit îl trage în laturi din locul luptei; cu toate acestea soldaţii săi nu încetează de a isbi şi de a mai isbi încă. [147] Nuoă trupuri moarte ce grămădesc peste acelea ce zac asupra pământului.

XVI.

	Zioa vine să lucească asupra morţilor şi asupra murinzilor, asupra zalelor şi coifurilor sfărâmate. Armăsarul e obosit, despărţit de călăreţul său. Silinţele şi greutatea ohtării sale după urmă a făcut a i se rupe curelile şălii, nu departe de acolo încă se mai bate şi se mai înfiorează de o rămăşâţă de viaţă piciorul ce-l făcea să simţă pintenul şi mâna ce-i povăţuia frâul.
	Unii se cred aproape de acel râu ale căruia ape pare că şi-ar face un joc cu setea ce mistue pe soldatul ce piere cu moartea vitejilor. În zadar gâtlejul lor cel arzător cere o picătură, o singură picătură să se mai răcorească murind. Se târăsc bălăbănindu-se asupra erbii însângerate, puţina viaţă ce le mai rămâne se perde în această după urmă anevoire; dar în sfârşit au ajuns la unda dorită. Se pleacă şi simt umeda răcoare; pe aci sânt să o guste. Pentru ce se opresc ? ..... Nu mai au nicio sete să mai potolească, ei nu o mai simt mai mult  ...... Era a lor agonie  ..... acum e uitată !

XVII.

	Subt un tei în laturi de această şenă sângerândă era un răsboinic ce mai răsufla încă, dar rănit de moarte [148] în cruda luptă a căria el fost pricina. Era Lara a căruia viaţă se stingea încetul cu încetul. Caled care oarecând era neîncetat în urmele lui, acum rămâind singurul lui povăţuitor, e îngenuche aproape de dânsul. Cu ochii aţintaţi asupra sânului lui întredeschis, caută să oprească cu eşarfa sa sângele ce gâlgâe dintr-însul, şi a căruia faţă se face şi mai neagră la fiece răsuflare anevoioasă. Dar îndată cu cât astă răsuflare se slăbeşte, cu atât sângele începe picătură cu picătură a se strecura din rana fatală. Lara abia poate să vorbească, şi face semn că orice ajutor îi e zadarnic, dar şi semnul asta e o mişcare plină de durere. În agonia sa, strânge mâna ce voea să-i mai aline suferirea şi mulţumeşte cu un trist zâmbet pagiului desnădăjduit. Caled nu se teme de nimic, nu simte nimic; Nu vede decât aceea frunte obosită ce se reazămă pe genuchii săi, şi acel obraz galben, ai căruia ochi întunecaţi acum, era oarecând singura lumină ce strălucea pentru el pre pământ. 

XVIII.

	Vingătorii ajung după ce căutaseră pe Lara în câmpul bătăii; puţin se bucură ei de al lor triumf, daca astă căpetenia n-a căzut. Ei ar fi vrut să-l ia rob, şi văd că ar fi în zadar. El se uită la dânşii cu o linişte despreţuitoare, şi pare că e împăcat cu soarta, că prin moarte îl smulge de la răsbunarea lor. Oton aleargă, şi descălicând priveşte la acela care oarecând [149] a făcut să curgă sângele său: se înştiinţează de starea ranei lui. Lara nu răspunde nimic, şi privind abia la dânsul ca şi când suvenirea astui om s-ar fi fost şters din ţinerea sa de minte, se întoarce către Caled. Deşi au auzit vorbele lui cele din urmă, dar nimeni nu le pricepu înţelesul. Murindul său glas se esprimă în acea limbă streină cu care se alătura, pentru dânsul, ciudate suveniri. Vorbeşte de nişte întâmplări trecute subt alte clime, dar care întâmplări ? Caled singur le ştie pentru că singur îl înţelege şi îi răspunde încet, în vreme ce vrăjmaşii îi ocolesc într-o mirare mută. În minutele lor după urmă, aşti doi oameni seamănă că au uitat cele de acum în cele trecute, şi se împărtăşăsc o ursită tainică, a căria nimeni nu poate să pătrunză misterul.

XIX.

	Ei multă vreme vorbiră deşi glasul le era slăibit cu totul. Cineva ar fi crezut, auzind pe pagi, că moartea lui este mai aproape decât a lui Lara, asfel de anevoe îi scăpa cuvintele din galbenile şi tremurândele lui buze: dar glasul stăpânului său, deşi slab, era însă încă curat şi liniştit, până în minutul când moartea îşi vesti apropiera printr-un trist şi grozav suspin.
	Nimic nu s-a prefăcut pe chipul lui cel neschimbat, pe care nu poate cineva citi nicio mustrare de cuget, dar [150] în agonia sa dupe urmă, ochii săi se întoarseră plini de tinereţe asupra lui Caled, care când încetase de a vorbi, Lara îşi ardică mâna şi arătă cu degetul la Răsărit; ori că lumina dimineţii isbi a lui vedere, în minutul când soarele răsărind râsipea norii, ori din întâmplare sau că vreo suvenire îi îndreptă mâna către acele locuri unde a putut să se întâmple vreo înprejurare. Abia Caled cătă că privească şi îndată îşi întoarse de acolo ochii ca şi când inima sa s-ar scârbi de întoarcerea luminii când întunerecul acoperea fruntea prietenului său.
	Cu toate acestea Lara nu şi-a perdut încă toate simţirile; vai ! mai bine era să-i fi fost toate în nesimţire. Unul din soldaţii ce era pe lângă dânsul găsi semnul mântuitor al Crucii şi îi înfăţişă metania sfântă, de la care sufletul lui, aproape de a-şi lua sborul putea să ceară ajutor; Lara zâmbind îşi aţintă asupră-i un ochi profan. Erte-l cerul daca acesta fu zâmbetul bajocurii.
	Iar Caled fără să rupă tăcerea şi fără să înceteze de a privi în faţa lui Lara, îşi posomorî chipul, şi cu o mişcare de neastâmpăr depărtă mâna ce ţinea cemnul sfinţit de mântuire, ca un lucru ce pricinueşte turburare celui ce-şi da sufletul. Caled nu s-arăta că ştie că viaţa lui Lara ar începe din minutul acesta; acea viaţă de nemurire ce nu e dată decât acelora ce slăvesc pe Hristos.

[151] XX.

	Un dureros gemăt fu cea din urmă răsuflare a lui Lara: un întunecos nor se răspândi pe luminile lui obosite; mădularele-i se întinseră în fiori asupra pământului, şi capul îi căzu pe slabul genuche ce nu se ostenea de a-l sprijini. El strânsese mai dinainte la inima-şi mâna ce ţinea pe a sa. Vai ! dar acum nu mai bate acea inimă înghieţată ! Caled nu încetează de a-l tot întreba, cu toate că slabele lui mişcări nu-i răspund mai mult. “Tot mai bate strigă el deodată” Ah ! nenorocite ! asta e un vis ! el nu e mai mult ! Acesta la care tu priveşti a fost odată Lara.

XXI.

	Caled îşi aţintează cu tinereţe ochii asupra pământeştelor lui rămăşâţe, ca şi când duhul ce le însufleţea nu şi-ar fi luat al său sbor. Era dus pe gânduri şi cufundat în durerea sa; voesc să-l smulgă din acea zăpăcire; dar nimic nu poate să-l mângâe, şi când îl ardicară din locul unde el ţinea îmbrăţişat trupul cel plin de sânge şi văzu că se rostogoli pre pământ care peste puţin era să se facă iar ţărână, cu adevărat nu-şi aduse o mână furioasă să-şi înfigă în pletele de abanos ale părului său, dar nemişcat şi înţepenit mai întâi, şovăi numaidecât şi căzu abia apucând să rostească aceste vorbe: “Cât de mult a iubit ! nicio inimă de muritor nu va arde vreodată [152] de o asemenea flacără !”  în sfârşit se dete pe faţă acea lungă taină ce era numai pe jumătate ascunsă: îi rup hainele ca să răcorească, să cheme în viaţă acea inimă ce nu simte mai mult a sa durere; dar văd o femee. Caled îşi vine în sine şi nu ruşaşte nicidecum, cei pasă ei de aci înainte de cinstea şi de sexul său ?

XXII.

	Lara nu se odihneşte unde se odihnesc părinţii lui; în câmpul unde a murit acolo îi săpară mormântul, şi într-însul cel din urmă al său somn nu-i e nicidecum mai puţin adânc pentru că n-a priimit binecuvânturile unui ministru al cerului, sau pentru că a lui cenuşă e lipsită de un monument de îngropare. El fu plâns de o prietenă, a căria durere nu fu sgomotoasă dar ţinu mai multă vreme decât a unui norod ce şi-a perdut împăratul. În zadar o întrebară asupra celor trecute, şi amerinţările însuşi nu dobândea de răspuns decât tăcerea. Nu spuse nicidecum cum ea părăsi tot ca să vie după acela a căruia inimă se arăta atât de puţin iubitoare, nici pentru ce l-a iubit ea. Nebună curiozitate ! Nu cumva amorul e rodul voinţei ? Lara nu putea să fie vrednic de iubit pentru dânsa ? Oamenii aspri şi posomorâţi au simtimente mai vii decât ar crede cineva; şi când iubesc, poate cineva să se îndoiască despre tinerile mişcări ale inimilor lor, pentru că buzele le sânt atât de scumpe la vorbă ?
	Nu era nişte noduri de rând care lega de Lara inima [153] şi duhul lui Caled, însă nimeni nu poate să o siluiască a-şi spune tainica sa istorie; şi, de atunci, moartea îşi puse pecetia pe buzele tutulor ce ar fi putut să o descopere.

XXIII.

	Aşăzară pe Lara pre pământ şi aflară asupra lui afară de rana care îi râdică viaţa, o mulţime de alte semne pricinuite nu din răsboiul acesta, Ori în care pământuri şi-a petrecut el vara zilelor sale, se vede însă că şi-a petrecut-o în mijlocul luptelor. Însă nimic nu despre cunoscut din slava sau nelegiuirile lui. Semnele astea nu adeverează mai mult decât că sângele lui a curs mai mult decât o dată. Eţţelin, care ar fi putut să spue rămăşâţa, nu se mai întoarce. Noaptea în care el se făgăduise de a vorbi, îi fu negreşit cea după urmă noapte.

XXIV.

	Spun că în acea noapte fatală (aşa se zice-n lume ) un serv trecea printr-acea vale în minutul când soarele e să răsae în locul lunei al căria disc era mai de tot cufundat într-un nor. Servul acesta ce se sculase de dimineaţă ca să adune lemne al cărora preţ îi sluja de a-şi hrăni copii, se ducea în lungul râului ce despărţea domenele lui Oton dintr-ale lui Lara, când auzi un sgomot fără veste, şi văzu eşind din pădure [154] un cal şi un călăreţ. Dinaintea şălii era un ce acoperit cu o manta. Călăreţul era era cu capul plecat şi cu fruntea acoperită. Spăimântat de astă ivire neaşteptată şi de presimtimentul nelegiuirei, săteanul se ascunse ca să pândească ce face acel necunoscut. Acesta ajungând la râu, sări jos după cal şi luând sarcina după dânsul, se urcă asupra malului şi o aruncă în apă; pe urmă se opri aruncând incoaci şi încolo căutături pline de grijă şi neastâmpăr, ce le întorcea adesea iar către apă în cursul ei, ca şi când s-ar fi temut să nu să vază ceva mai plutind pe d-asupra; îşi rări paşii aproape de o grămadă de pietri ce le grămădiseră şâroaele ernilor, şi, adunând pe cele mai mari le aruncă în apă cu o grijă cu totul deosebită.
	Cu toate acestea servul se trăsese către locul de unde, fără să fie văzut, putea să privească toate. I se păru că vede în râu cadavru unui om, şi că şi zăreşte o stea pe haina după dânsul; dar până să se încredinţeze de este adevărat ceea ce vede un bolovan de piatră îl cufundă foarte adânc: cadavru se mai arătă un minut fără să poată bine a fi deosebit, răspândi asupra valurilor o faţă de purpură şi d-odată se făcu nevăzut. Călăreţul nu-şi luă ochii d-asupra apii până când cercul însemnat asupra ei peri cu totul; atunci aruncându-se pe cal se depărtă în fuga mare. Chipul lui era cu mască; iar încât pentru semnele mortului, de va fi fost vreun mort, groaza nu dete pas servului să le cunoască; de va fi însă adevărat că era o stea pe peptul lui, apoi asta e semnul ce purta cavalerii, şi [155] Eţţelin, îşi aduc aminte că avea una în noaptea acelii fatale întâmplări. De va fi fost el care şi-a perdut viaţa asfel, fie-i sufletul în cer ! că rămăşâţele lui necunoscute le împinseră valurile în ocean; Cu toate acestea este vrednic de milă a crede că mâna lui Lara a putut să-i aducă moartea.

XXV.

	Caled, Lara, Eţţelin au încetat d-a vecui, câte trei lipsiţi de o piatră mormântală.
	În zadar voia unii să dăpărteze pe Caled din locul unde ea văzuse curgând sângele prietenului său; durerea atâta obosise acest suflet, atât de trufaş oarecând, încât prea puţine lacrămi vărsa, şi nu i se auzea niciun gemăt, nicio ohtare. De o amerinţa cineva s-o depărteze din locul unde abia putea să crează că Lara nu e mai mult, ochii scânteea de furie întocmai ca ai unei tigre căria i-au hrăpit vânătorii puii; dar d-ei respecta singuratica ei mâhnire, o auzea a vorbi cu nişte fiinţe închipuite ca acelea ce le naşte creerii cei bolnavi ai durerii. Ea îşi îndrepta către dânsele tinerile sale plângeri, pe urmă se oprea subt copaciul unde genuchii săi slujiseră de reazăm capului celui plecat al lui Lara: tot aceleaşi geste, aceleaşi cuvinte îi înfăţişa momentul agoniei lui. Ea îşi golise capul de negrele sale cosiţe ce le păstra încă în sânul său; adeseaori le scotea ca să le întinză şi să le apese pe pământ ca şi când ar fi şters cu ele sângele vreunei [156] fantome, către care îşi îndrepta nişte întrebări, şi răspundea iar însuşi în locul ei; pe urmă răsărind deodată o silea să fugă de apropierea unei iesme ce o arăta cu degetul că vine. Adeseaori asemenea, aşăzată la nişte rădăcini de tei, îşi ascundea obrazul în mâini sau însemna pe nisip nişte slove necunoscute ....... Dar durerea asta nu putea să ţie multă vreme. Ea se odihneşte lângă acela ce a iubit. Istoria ei este asemenea o taină, dar dragostea ei e prea dovedită.





Sfârşitul celui d-al doilea şi din urmă Cânt. 



	Sfârşitul cel nedesluşit al Corsarului mâhneşte imaginaţia, şi-i place cuiva a-şi închipui că eroul poemii aceştia din urmă este tot Conrad, întors în pământul moşilor săi. Cine nu crede a ghici că pagiul închinat cu totul şi credincios, carele l-a sfârşit ce află că e o femee, nu este însuşi acea Ghiulnară căria Corsarul îi fu dator a sa scăpare ?

























[157] N O T E  

L A  L A R A 

	Sujetul secţiei 24 a cântului II s-a luat de la moartea sau mai bine de la ţermonia îngropării Duchii de Gandia.
	Povestirea cea mai interesantă sau mai cu de-amăruntul este a lui Barcard. După cum urmează.
	“La 8 Iunie, cardinalul de Valenţa şi Duca de Gandia fiii Papii, cinaseră cu muma lor Vanoţţa aproape de S. Petro ad vincula. La cina asta s-au mai aflat şi alte multe persoane. Ei întârziară aci îndestul, şi cardinalul a adus aminte frate-său că este vremea a se întoarce la palatul apostolic; aşa încălicară pe caii sau catârii lor având după dânşii câteva slugi şi se duseră cu tovărăşie până la palatul cardinalului Ascanio Sforza. Duca zice atunci că să duce să facă o vizită de petrecere. Trimeţând dar pe toţi oamenii săi, afară de al său stafiero (sluga sa din casă ) şi un om cu mască care venise să-l găsească în vremea când era la cină, şi care de o lună aproape tot venea şi-l vizita la  palat, luă după dânsul pe acest om şi apucă pe uliţa Ovreilor; acolo lăsă pe sluga sa, zicându-i să-l [158] aştepte până la un ceas hotărât, când putea să se întoarcă singur. Nu ştiu în care parte Duca şi omul cu mască se îndreptară, dar în noaptea aceasta Duca fu ucis şi aruncat în râu. Sluga fu şi el rănit de primejdie, şi, cu toate îngrijirile cei făcură, rămase în neputinţă de a putea să dea socoteala de ceea ce s-a întâmplat stăpână-său. A doa zi, nevăzându-se nicidecum Duca, oamenii săi începură a se îngriji; unul dintr-înşii se duce să spue pontifului despre petrecerea fiilor lui de cu seara şi despre lipsa Duchii. Papa simţi un neastâmpăr foarte viu; dar socoti că fiul său va fi petrecut poate noaptea cu vreo curtizană, şi neîndrăsnind să iasă zioa de la dânsa, aştepta seara. Amăgit în idea aceasta, întristarea i se face adâncă, şi începu a întreba singur pe mai mulţi inşi ce porunci să-i aducă înaintea sa. Între alţii veni şi un om anume Giorgio Schiavani carele, având în râu o barcă încărcată cu lemne de cherestea, rămăsese pe mal ca să-şi privigheze marfa în vremea nopţii. Omul acesta la întrebarea ce i se făcu: nu cumva a văzut ceva aruncându-se în râu ? răspunse, că a văzut doi oameni pedestri, cari se cobora dintr-o uliţă, şi căuta să vază de trece cineva: încredinţându-se că nu e nimeni pe acolo, se traseră; pe urmă veniră alţi doi căutând în toate părţile tot ca cei dintâi. Făcură semn tovaroşilor lor, şi veni un om călare pe un cal alb, şi având dinapoi un om mort întins în curmeziş cu picioarele într-o parte şi cu capul într-alta. Cei doi care se arătaseră întâi ţinea trupul ca să nu cază; se duseră la locul unde se arunca toate gunoaele cetăţii, şi întorcând calul cu oblânca către râu, acei doi luară mortul de mâini şi de picioare, îl aruncară în apă cu toată puterea lor. Călăreţul întrebând: aţi isprăvit? îi răspunseră, signor si (da domnule); El îşi aruncă atunci ochii asupra râului [159] şi văzând o manta plutind asupra feţii, întrebă ce e negrul acela ce se vede ? e o manta, îi ziseră, şi luară pietre şi aruncară pe manta care se cufundă în apă. Papa vru să ştie pentru ce Giorgio n-a venit că spue acestea la guvernatorul cetăţii. Giorgio răspunse, că fiindcă văzuse în zilele acelea mai mult de o sută oameni morţi aruncaţi asfel tot în locul acela, fără să se facă nicio cercetare după dânşii, nu s-a socotit că pricina asta o să fie aşa de însemnătoare. Aşa adunară pescarii şi luntraşii ca să înceapă a căuta trupul, şi aflară pe Duca cu toate hainele sale, şi treizeci de galbeni în pungă. Avea noă rane din care una era în gât şi celelalte în cap, în pept şi în mădulări. Când pontiful află că fiul său e mort, şi că a fost aruncat, întocmai ca necurăţeniile în râu, îşi dete un slobod curs durerii sale, şi închizându-se în cămara sa, plânse cu amar. Cardinalul de Segovia, şi alţi curtezani veniră şi bătură la uşă, şi după mai multe ceasuri de rugăciuni, dobândiră de a fi priimiţi de papa. De mercuri seara până sâmbătă dimineaţa el nu băgase nimic în gură, nici nu dormise; în sfârşit, înduplecându-se la rugăciunile curţii sale, începu a-şi mai potoli mâhnirea, şi a se socoti la răul ce putea să-i facă la sănătate o durere atât de prelungită.



Sfârşitul  notei  la  Lara.



				[161] F R A G M E N T

				[163] F R A G M E N T*



								17 Iunie 1816.

	Era câtăva vreme de când eu îmi pusesem de gând să fac o călătorie în părţile ce n-au prea fost vizitate de europeni. Am pornit la anul 17.., însoţit de un prieten pe care îl voi numi August Darvel.
	El era mai în vârstă decât mine cu câţiva ani; avea o stare însemnătoare, şi ţinea de o veche familie, avantaje ce un duh nalt l-ar fi oprit să le preţuiască prea mult, dar nici să le despreţuiască cu desăvârşire. Oarecare împrejurări ciudate ale istoriei sale îl făcuseră să privesc tot d-auna la dânsul cu deosebire; manierile lui reci şi pline de rezărvă, semnele învederate de un neastâmpăr, care din vreme în [164] vreme semăna prea mult cu o adevărată sminteală nu putuseră să-mi împuţineze întru nimic interesul şi respectul ce-mi insufla.
	Eu eram june încă şi era câtăva vreme de când eşisem în lume; însă prieteşugul meu cu Darvel nu prea era vechi, cu toate că fuseserăm crescuţi în acelaşi colegiu şi într-aceleaşi universităţi; el totd-auna mă întrecuse întru înaintările şi studiile mele, şi eu nu eram încă decât un june fără încercare când el era de demult bărbat în toate secretele soţietăţii.
	Auzisem vorbind mult despre viaţa lui trecută şi despre cea de acum; şi, cu toate că în povestirile ce îmi făcuse el, se afla multe întâmplări care semăna a se împrotivi una altia, eu nu puteam să scoţ din ele că Darvel era un om obicinuit, ci unul dintr-acele fiinţe care, nu încetează niciodată de a trage băgarea de seamă, cu toate silinţele ce îşi pun de a nu fi însemnate.
	Am înnoit cunoştinţa cu dânsul şi nimic nu lăsam spre a dobândi prieteşugul lui, însă nu era un lucru lesne. Din câteva tinere simptimente de care inima lui oarecând era priimitoare, unele se arăta stinse şi altele concentrate în el însuşi; cu toate acestea am avut prilejul de a mă încredinţa că el simţea cu vioiciune; căci şi de putea de a se stăpâni nu putea a se ascunde cu desăvârşire; ştia însă să dea unei patimi faţa şi asemănarea altia, şi aceasta o făcea cu atâta îndemânare încât era cu anevoe a hotărî cineva natura acelia ce îi turbura sufletul; espresia fisionomiei sale era atât de nestatornică încât în zadar s-ar fi încercat cineva [165] de ai surprinde tainicile cugetări.
	Nu era îndoiala că el trebue să fi fost în prada unui neastâmpăr necontenit; însă, să fi fost aceasta isprava ambiţiei, amorului, mustrări de cuget, mâhnirei, sau a tutulor acestor pricini adunate la un loc? Trebuia cineva s-o dea aceasta la unul din temperamentele acelea ce se ţin de aproape cu boala? aceasta nu o puteam să o descoper; în toate istoriile povestite asupra lui Darvell găsea cineva fieştecare dintr-aceste dări cu socoteală; însă, am zis că istoriile acestea era aşa de contradictoare şi astfel de contrăzise încât nu putea cineva să scoaţă din ele nicio consecvenţă  raţionabilă.
	Oriunde este un mister, mai de obşte socotesc oamenii că într-însul se ascunde un vinovat. Nu ştiu până la ce punt poate să fie aceasta adevărată; însă, cu toate că eram încredinţat că misterul încungiura pe prietenul meu, dar nu puteam să zic, daca răul ce obicinuit se ascunde într-însul să fi fost şi în acest om, care nu-mi da pas nici de a-l bănui.
	Propoziţiile mele fură priimite cu îndestulă răceală; dar eram tânăr şi nu mă descurajam aşa lesne; am isbutit în sfârşit a dobândi, până la oarecare punt, acel fel de legătură nu atât de strânsă, acea încredinţare uşoară asupra întâmplărilor din toate zilele, ce se naşte între doi oameni pe care acelaşi cuget îi uneşte adesea, şi pe care o numesc intimitate, sau prieteşug, [166] după ideile aceluia ce întrebuinţează pe una sau pe alta din aceste espresii.
	Darvell era umblat prin locurile depărtate şi mă adresai la dânsul ca să-mi dea oarecare poveţi asupra călătoriei ce aveam de gând se fac. Tainica mea dorinţă ar fi fost de a-l ruga să mă însoţească; posomorâtul neastâmpăr ce văzusem într-însul mă făcea să nu-mi perz nădejdea: eram încă încredinţat în idea mea prin interesul ce se arăta că are asupra tuturor lucrurilor depărtate, şi prin nebăgarea în seamă pentru toate ce era împrejurul său. Îi vorbii mai întâi pe departe despre dorinţa mea; i-o arătai mai pe urmă într-un chip mai slobod: răspunsul lui, cu toate că îl cam aşteptam, mă făcu să rămâi în mirare de mulţumire. El priimi a mă întovărăşi; şi făcându-ne toate gătirile neapărate, începurăm călătoriile noastre.
	După ce am vizitat deosebite coprinsuri ale miezii zilii Europei, voirăm a ne îndrepta spre părţile răsăritului, care şi fusese cel mai de căpetenie cuget al călătoriilor noastre; şi în aceste clime se şi întâmplă împrejurarea ce voi să povestesc.
	Toate adeverea că Darvell avusese, în cea dintâi a sa juneţe, un temperament din cele mai sănătoase; însă de câtăva vreme sănătatea lui pe toată clipa scădea; fără nicio boală văzută slăbea în toate zilele foarte pe simţite: cu toate acestea era cumpătatic, nu se lenevea de niciun fel de alergătură şi niciodată nu se plângea de osteneală. Din ce în ce se făcea mai tăcut; [167] somnul fugea departe de dânsul, şi mi se părea într-o primejdie atât de înfiinţată încât abia puteam să-mi ascunz lacrămile.
	Ne vorbiserăm că după ce vom ajunge la Smirna, să mergem să facem o călătorie până la ruinele Efesului şi ale Sardelor; însă spăimântat de starea lui, voi să-l întorc de a săvârşi gândul acesta; el însă stărui cu toate împrotivirile mele: vedea cineva un fel de obosire de duh, şi un ton sărbătoresc în manierele lui ce nu se prea potrivea cu graba ce arăta a face această călătorie ce eu o socoteam numai ca o simplă partidă de petrecere puţin cuviincioasă la un om a căruia sănătate era aşa de slabă. Trebui să mă supui la înpizmuirea lui şi după câteva zile pornirăm înpreună însoţiţi de un surugiu şi un singur Ianicear.
	Ajunseserăm la jumătatea drumului ce ducea la vechiul Efes; lăsaserăm în urma noastră roditoarele prejme ale Smirnei şi intram, într-un coprins sălbatec şi nelăcuit, prin nişte smârcuri şi cotişuri prin care trebuia să mergem la locurile acelea unde se mai află încă câteva colibi ici şi colea asupra colonelor sfărâmate ale templului Dianei; nu se vedea decât nişte case fără acoperişuri lăcuite de creştinii goniţi de atunci de musulmani, şi dărăpănăturile mai de curând dar mai desăvârşite ale geamiilor pustii; urâta stare a tovarăşului meu făcându-se şi mai rea deodată, ne sili a ne opri într-o gropniţă (mecet) turcească, pe ale căria morminte se ardica câte un turban săpat în piatră [168] ce singure arăta că ar fi vecuit omul într-această pustie. Singurul caravanserail ce întâlniserăm rămăsese cu câteva ceasuri în urma noastră; niciun oraş, niciun cătun nu ni se înfăţoşa înainte; şi nici nu nădăjduiam a zări în departe; acea cetate lăcuită de morţi se arăta singurul adăpost al nenorocitului mieu prieten ce se părea că a venit în puntul de a se face cel din urmă din lăcuitorii ei.
	În toate părţile căutam să aflu cel puţin în această margine un loc unde Darvell să se poată odihni mai cu înlesnire: afară de gropile musulmanilor mecetul asta abia era umbrit de câţiva copaci departe unul de altul; mormintele era mai cufundate şi dărăpănate de vreme. Noi duserăm pe Darvill către una din acele pietre mormintale ce era mai bine păstrată şi umbrită de un negru chiparos: el se rezemă de dânsa în dureri şi ne ceru apă; eu mă temui că va fi anevoe să găsească cineva şi mă duceam să caut însumi zăpăcit de desnădăjduire; însă el îndreptându-se către Suleiman ianăcearul nostru, ce şezuse lângă noi şi-şi aprinsese ciubucul cu cea mai mare linişte, îi zise: Suleiman verbana su; du-te şi-mi ado apă; şi îi arătă locul de unde să aducă, câteva sute de paşi spre mâna dreaptă, cu atâta scumpătate şi înnemerire, dintr-o fântână hotărâtă a adăpa cămilile, încât nu putui a mă opri să întreb pă Darvill: “De unde cunoşti aşa de bine fântâna aceasta ? – locul în care sântem o arată, răspunse el; trebuia să înţelegi singur că locul acesta a fost lăcuit şi [169] trebuia să fie fântână; apoi nu e întâiaşi dată că am venit aici.”
	“- Ce fel ? Îi zisei eu, nu e întâiaşi dată ? Şi pentru ce nu mi-ai spus-o până acum ? Şi ce ai fi putut să faci într-un loc unde nimeni n-ar voi să se oprească niciun minut ? “
	Întrebarea mea rămase fără răspuns; şi în vremea aceasta Suleiman se întoarse cu apă lăsând la fântână caii şi surugiul.
	Când Darvell îşi potoli setea pare că se mai însufleţi puţintel, şi începui a-mi închipui nădejdea de a merge mai nainte sau a ne întoarce cel puţin înapoi. Mă încercai să-l îndemn; el rămase câtăva vreme într-o adâncă tăcere şi pare că-şi adună toate puterile ca să-mi vorbească: “Iată-mă, îmi zise, la sfârşitul drumului meu. Aici a trebuit să mor; însă am o rugăciune să-ţi fac, o poruncă însuşi să-ţi dau, pentru că sânt cele din urmă vorbe ce voi mai rosti; îmi făgădueşti că te vei suppune ?”
	“ – Îţi făgăduesc fără îndoială; dar aibi o nădejde mai mângâitoare.”
	“ – Nicio nădejde nu mai am; nu doresc mai mult decât un singur lucru: care este să ascunzi moartea mea la toată făptura vieţuitoare.”
	“ – Nădăjduesc că această poruncă va fi nefolositoare şi că îţi vei dobândi viaţa şi sănătatea.”
	[170] “ – Nu, nu; va fi întocmai cun îţi zic. Jură-mi că îţi vei ţinea făgăduiala.”
	“ – Jur. “
	“ – Jură pe tot ce … ” Şi aci îmi dictă un jurământ solenel şi grozav.
	“ – Pentru ce un asemenea jurământ îi zisei; nu e trebuinţă: voi păzi făgăduiala; a se îndoi, ar fi … “
	“ – Jură, adăogă el, o cer. “
	Rostii jurământul: el pare că se mai uşură. Scoase din degetu-i un inel, pă piatra căruia era săpaţi nişte haracteri arabeşti şi dându-mi-l, zise:
	 “ A noa zi a lunii, nu-mi pasă care lună; dar adu-ţi aminte că a noa zi în amiezi fără greşală, să arunci acest inel în isvoarăle săpate ce curg în vadul de la Eleusis: a doa zi, la acelaşi ceas, vei merge la ruinele templului Ceresii, şi vei aştepta un ceas.”
	“ – Pentru ce ?”
	“ – Vei vedea.”
	“ – La noă ale lunei, ai zis ?”
	“ – La noă ale lunii.”
	Cum îl făcui să bage de seamă că şi în acea zi era iar noă ale lunei acelia, faţa i se schimbă şi se aplecă către mine. Îl văzui că slăbeşte pe simţite, când o barză, având un şarpe în cioc, veni şi se puse pe un mormânt de lângă noi, şi, în loc de a-şi mânca prada, începu să caute cu aţintare la noi. Nu ştiu ce ma împinse să gonesc pasărea, dar nu putui s-o fac să fugă, [171] se învârti pe d-asupra capului nostru, şi se puse fără greşală tot pe acel loc. Darvell mi-o arătă cu degetul şi zâmbi. Rosti câteva cuvinte: nu ştiu de era îndreptate către mine sau către sine însuşi; nu auzii însă decât vorba aceasta: Bine!”
	“ – Ce va să zică ast bine ? Ce vrei să-mi zici ?”
	“ – Nu e trebuinţă ! răspunse el, iată unde mă veţi îngropa diseară, colo negreşit unde s-a pus pasărea acea; nu uita celelalte recomandaţii ale mele. “
	După aceasta, urmă de a-mi vorbi ca să facă să cunosc mijloacele spre a ţinea ascunsă moartea lui, şi când isprăvi, strigă: “ Vezi pasărea asta ? – O văz. – Şi şarpele ce are în cioc ? – Fără-ndoială, dar nu e nimic de mirare că ţine un şarpe. Barza cu şărpi se hrăneşte, tot ce mă mir e că îl ţine fără să-l mănânce.”
	Darvell zâmbi într-un chip grozav, şi zice foarte încet: “ Nu e încă vremea !” Şi la aceste cuvinte pasărea sbură. Mă uitai după dânsa cel mult vreo zece secunde. Simţii pe Darvel că se îngreuiază îndoit pe umerul meu, şi, întorcându-mă să caut la dânsul, văzui că murise.
	Mă spăimântai de semnele ce mă opriră de a mă îndoi că nu e mort. Chipul i se făcu în câteva minute mai negru. Aş fi putut să dau astă schimbare atât de grabnică la otravă, daca nu m-aş fi gândit că îi era cu neputinţă să ia fără să-l văz.
	[172] Zioa cădea în murgul său, mortul se desalcătuia cu repejune, şi nu-mi rămânea decât să pui în lucrare voinţele prietenului meu. Suleiman cu iataganul, şi eu cu sabia săparăm o groapă în locul unde arătase Darvell. Pământul era lesne la silinţele noastre, căci slujise odată de îngropare trupului unui Mahometan. Săparăm atât de adânc cât ne ertă vremea, şi aruncând pământul pe muritoarele rămăşâţe ale ciudatei fiinţe ce părăsi viaţa, adunarăm câteva tufe de verdeaţă şi acoperirăm mormântul.
	Împărţit între durere şi mirare nu putui să vărs nicio lacrămă ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………







[173] S T R I G O I U L


NUOTATE





ATRIBUATE LA LORD BYRON.






P R E C U VÂ N T A R E.



	Superstiţia ce slujaşte de temei povestirei aceştia, este îndeobşte răspândită în răsărit şi mai vârtos între arabi. Între greci s-a întrodus după statornicirea Hristianismului şi de la despărţirea bisericilor a Răsăritului de a Apusului. În vremea aceea se credea îndeobşte că trupul unui latin, îngropat în ţara grecească nu putea a mai putrezi. Credulitatea crescu treptat şi fu pricina a mai multor povestiri estraordinare, după cum se crede în zioa de astăzi că morţii es din morminte şi sug sângele tinerilor şi frumuseţei. Superstiţia aceasta se întinse şi în apusul Europei cu oarecare schimbări: în Ungaria, Polonia, Austria şi Lorana, se crede că strigoii sug pe toată noaptea o câtăţime de sânge din jertfele lor care slăbesc, pierd puterile [176] şi mor în scurtă vreme d-a în picioarele; într-aceeaşi vreme, strigoii se îngraşă, vinele li se destind de sânge, încât umezeala asta curge prin toate deschizăturile trupului şi asudă chiar pântre pori. În jurnalul de Londra din luna lui Martie 1732, se citeşte o întâmplare foarte curioasă de strigoism care zic că s-a adeverit în Madrega, în Ungaria. Comandantul de căpetenie şi Maghistraţii oraşului au încredinţat cu adeverire şi într-un glas că mai nainte cu cinci ani aproape, auziseră pe un haiduc numit Arnaut–Paul, că , la Casovia, pă hotarăle Serbiei turceşti el a fost gonit după urmă de un strigoi, şi că a scăpat de furia lui mâncând niţel pământ ce luase de la mormântul strigoiului, şi frecându-să cu sângele lui. Cu toate acestea astă pază nu l-a putut mântui de a se face şi el strigoi; pentru că doăzeci, sau treizeci de zile după moartea şi îngroparea sa, mulţi se plânseră că au fost bântuiţi de dânsul, şi adeveriră că patru au şi murit de chinurile lui. Ca să întâmpine nenorociri şi mai mari, lăcuitorii se sfătuiră cu hadaniul (pârcălabul) lor, desgropară trupul lui Arnaud, şi îl găsiră ( după cum se şi crede că se întâmplă totd-auna în înprejurare de strigoism) proaspăt încă şi nici decum putrezit. Din gură-i, din nas şi pă urechi eşa un sânge curat [177] şi stacojiu. Aceste înprejurări dând nişte dovezi îndestule, lăcuitorii alergară la tămăduirea obicinuită; pătrunseră cu un par pieptul lui Arnaud–Paul; şi se încredinţează că el în vremea aceştii operaţii a acos un ţipăt grozav; îi tăiară capul, îi arseră trupul şi-i aruncară cenuşa în mormânt. Aceleaşi mijloace se întrebuinţară şi pentru trupurile oamenilor ce au murit jertfe ale lui Arnaud, temându-se să nu se facă şi ele strigoi, şi să supere pe cei vii.
	Astă absurdă istorie s-a povestit aci, pentru că ni se pare mai potrivit decât oricare alta a desluşi pe cititor asupra povestirei următoare. În unele părţi ale Greciei, strigoismul e socotit ca un fel de pedeapsă la care e osândit cineva după moarte, ca să-şi spele vreun mare păcat ce a săvârşit în viaţă. Strigoiul e osândit a goni după urmă mai cu deosebire persoanele ce le iubea mai mult, către care era legat prin nişte noduri ale naturei, amorului şi prieteşugului. O asemenea aluzie se vede într-una din feţele Ghiaurului. D. Sutei a întrodus asemenea în poema sa Talaba o fată arabă, Oneiza, făcută strigoi; el o înfăţişază eşind din mormânt ca să chinuiască pe omul ce l-au iubit mai mult în viaţa sa. Însă aci nu se poate crede că această înstrigoire s-a făcut ca să-şi spele vreun păcat, [178] pentru că Oneiza fusese un model de nevinovăţie. E cineva în mirare văzând că veridicul Turnefort în călătoria sa în părţile Răsăritului povesteşte mai multe împrejurări spăimântătoare de strigoism la care adeverează că a fost însuşi martur de faţă; şi Dom Calmet, în marea sa scriere asupra strigoismului, în mijlocul a mai multor anecdote şi tradiţii care desluşesc efecturile, a băgat oarecare disertaţii, în care va să dovedească că acest scârbos prejudeţ s-a răspândit asemenea şi între naţiile luminate ca şi între noroadele barbare.* 
	Aş putea să adaog câteva note curioase şi interesante asupra pricinii aceştii ciudate şi grozave superstiţii; însă ele ar trece peste hotarăle cuviincioase. Sfârşind însemnez numai că zicerea V a m p i r sau strigoi este mai de obşte întrebuinţată, dar nu se slujesc cu dânsa în toate ţările. Sânt şi altele care însemnează acelaşi lucru, precum: Vrucolac, Vardulac, Gul, Brucolac şcel.







179] Strigoiul 

[181] Strigoul 


	În vremea timpului ce aduce plăcerile în Londra, se vedea în toate soţietăţile de tonul înalt un om vrednic de însemnat prin haracterul său cel strein, cum şi prin rangul în care se afla. Privitor rece al bucuriei celorlalţi, semăna că n-ar putea niciodată a se înpărtăşi de dânsa. Daca zâmbetul frumuseţei trăgea câteodată căutăturile lui, el parcă se uita la dânsul ca să-l împrăştie cu o căutătură numai de ochiul sălbatic, şi ca să bage frica în acele suflete ce sburdălnicia le mântue de toată grija. Persoanele cărora căutătura lui le pricinuia astă întipărire de groază nu putea să tâlmăcească pricina; mai mulţi o da aceasta la pironirea albiciosului şi îngheţatului său ochi, care nu semăna că ar pătrunde deodată până în cele mai afunde adâncuri ale inimii, ci asvârlea să cază o [182] căutătură de răstrişte şi apăsătoare. Singularităţile acestui om făcea să fie poftit pretutindinea. Toată lumea voia să-l cunoască; şi aceia carii, obicinuiţi la nişte impresii mai tari, simţea desgustul şi urâtul, afla o petrecere nuoă în ciudăţeniile netâlmăcite ale unui asemenea personagiu. Cu toate că trăsurile obrazului său era regulate şi frumoase, privirea însă îi era ca de mort, şi chipul nu i se însufleţea niciodată de ruşaţa smereniei, sau a unei mişcări ce o pricinueşte o patimă tare. Mai multe femei ce căuta pricină să vorbeacă lumea de ele, se încercară ai însufla un interes de dânsele, sau a dobândi cel puţin oarecare semne de aceea ce ele numea dragoste. Ladi Mercer, asupra căria răutatea oamenilor vorbea multe de la măritişul ei încoaci, îşi puse toate silinţele ce poate cinevaşi să-şi închipuiască spre a pobi aplecarea lui: dar fu în zadar; căci el semăna că nu-i bagă de seamă nici chiar în momentul când se uita la dânsa; prin urmare ea fu silită a se lăsa de nişte pretenţii ce nu trăseseră asupră-şi decât dispreţul. Cu toată purtarea lui către această femee, el nu era cu totul rece îndeobşte către sexul cel frumos, ci se păzea de a vorbi femeilor virtuoase şi fetelor încât multe persoane se îndoia că le-ar fi adresat vreodată vreo vorbă. I se dusese numele că vorbeşte într-un chip plin de amăgire; şi, sau că numele asta făcu a se micşora frica ce însufla ciudatul său haracter, sau că oamenii fură atinşi de ura ce el arăta pentru viţiu, că el era adeseaori în soţietatea şi a femeilor ce sânt fala sexului lor prin [183] virtuţile domestice, şi între acelea ce îl necinstesc prin obiceiuri desfrânate.
	În aceeaşi epohă veni la Londra un tânăr ce se numea Aubrei. Părinţii săi muriseră încă din copilăria lui şi o sor se înpărtăşa cu dânsul de marea moştenire ce lăsaseră ei acestor doi orfelini. Epitropii lui crezând că datoria lor se mărginea întru ai păstra averea, neîngrijiră partea cea mai însemnătoare a îndatoririlor lor şi părăsiră la nişte simbriaşi educaţia epitropitului. Lăsat de timpuriu în voile sale, el îşi cultivase mai mult imaginaţia, decât judecata. Aşa el avea în cea mai naltă treaptă acel cimtiment romanesc de cinste şi de curăţenie cu carea răutatea foarte des face abuz; el credea că în lume toate trebue se fie în armonie cu virtutea, şi că, daca viţiul e amestecat aci, provedinţa a vrut cu aceasta să dea scenii un efect mai pitoresc întocmai după cum se vede prin romanţuri. După părerea lui ticăloşia lăcuitorilor câmpului se mărginea numai că sânt siliţi a se îmbrăca cu materii groase: dar materiile acestea îi apăra de asprimea timpurilor întocmai ca şi materiile lăcuitorilor cetăţilor; şi apoi ce prilejiu dau unui zugrav îndoiturile lor neregulate şi bucăţile variate din care se alcătuesc ! într-un cuvânt el lua visurile poeţilor ca nişte adevăruri ale vieţii. Aubrei era slobod, bogat şi bine făcut; aşa el abia intra într-o soţietate, şi mumele ce aduna înprejurul lui şi se silea a-şi întrebuinţa toate îndemânările spre a-l pregăti în favorul protejatelor lor. Când se apropia el de tinere, ele îşi pregătea [184] purtarea trupului şi aploda cu căutăturile lor toate vorbele ce îi işa din gură. Îi trebuia mai mult ca să-i dea numaidecât o foarte mare idee despre sine ? Astfel îndrăgit după cum era la romanţul ceasurilor sale singuratice, rămase foarte în mirare de a afla că nu e nimic adevărat în tablourile încântătoare şi în descrierile amăgitoare a cărţilor din care îşi făcuse desfătările. Cu toate acestea, despăgubit puţin de paguba ilusiilor sale prin laudele cu care îi mulţumea deşărtăciunea, era aproape de a-şi părăsi visurile în momentul când întâlni acea persoană estraordinară de care am vorbit.
	Aubrei voi să-i bage de seamă; dar cum să cunoască haracterul unui om absorbit întru sine şi care nu da niciun semn despre relaţiile sale cu objetele cele din afară decât o priimire tăcută că ele se află în fiinţă şi păzirea ce avea de a se feri de atingerea lor ? În neputinţa de a-l judeca, imaginaţia sa i-l arăta subt chipul ce-i mulţumea aplecarea către ideile stravagante; şi numaidecât, închipuind în personagiul ce avea înaintea ochilor fantoma ce imaginaţia sa începuse a-şi croi, el şi-l socotea un erou de romanţ … Făcu cunoştinţă cu lordul Rutven, îi arătă multă aplecare, şi în puţină vreme face îndestule înaintări în legătura sa încât înfăţişarea-i să fie însemnată de senioria lui. Aubrei află că trebile lui Rutven era încurcate, şi nişte gătiri de plecare ce văzu în otelul lui îi dete să înţeleagă că să găteşte de călătorie.
	Dorind să adânceze asupra unui haracter care până [185] aci nu-l îndemnase mai mult decât să-i aţâţe curiozitatea, Aubrei dete să înţeleagă epitropilor săi că era vremea pentru dânsul a începe să facă acea călătorie ce de mai mulţi ani o socotesc de trebuincioasă la tineri spre ai face destoinici a înainta cu repejune în cariera viţiului; pentru că îndată după întoarcerea lor, îi vede cineva oameni făcuţi cum se cade; şi nu le mai este ertat de a se arăta neîncercaţi şi de a se ruşina când ascultă povestirea acelor intrige scandaloase, cu care, la trebuinţă povestitorul ştie a se mândri să-şi facă o pricină de glumă. Aşa priimiră ai împlini dorinţele, şi Aubrei, împărtăşând numaidecât gândurile sale lui lord Rutven, rămase în mirare auzindu-l că-i propune să călătorească cu dânsul. Mulţumit de o asemenea dovadă de cinstire din partea unui domn, ce se arăta că întru nimic nu seamănă cu ceilalţi oameni, priimi propoziţia lui cu bucurie, şi puţine zile după aceasta ei trecuseră mările ce îi despărţea de conţinent.
	Până aci Aubrei nu aflase încă prilej a studia haracterul lui Rutven; şi acum aflându-se martur de cea mai mare parte a faptelor lui, vedea că isprăvile purtării lui nu se potrivea cu pricinile ce semăna că o povăţuesc. Milordul împingea dărnicia încât semăna a desfrânare; Leneşul, nemernicul, cerşătorul priimea din mâinile lui ajutoare mai mult decât le trebuia; în vreme ce dinprotivă omul virtuos, şi scăpătat din vr-o nenorocire, nimic nu putea dobândi de la dânsul, şi îl gonea de la uşă-i cu semne de bajocură şi de asprime. Daca cerşătorul desfrânat venea să-i ceară [186] ceva, nu ca să-şi în[t]âmpine trebuinţele, ci ca să-şi mulţumească gusturile de desfrânare, era sigur că va dobândi milă. Cu toate acestea Aubrei, purtarea aceasta o da la obrăznicia cu care cerşătorii desfrânaţi supăra fără ruşine, carii mai des smulg ajutorul, ce sfielii cei umilite şi rugăciunii unui sărac ruşinos nu l-ar da cineva. O întâmplare îl punea şi mai mult în mirare, care era că dărniciile lui Rutven aducea nenorocire acelora ce le priimea; cei mai mulţi din cei ce îi ajutase el perea prin spânzurători sau murea în cea mai desăvârşită ticăloşie. 
	La Bruxel şi în alte cetăţi. Aubrei se miră de căldura cu care tovaroşul său căuta centru tutulor viţiurilor aceştii lumi: se ducea în casele unde juca cărţi; punea prinsoare şi câştiga totd-auna, afară numai daca nu avea de protivnic vreun viclean cunoscut de astfel; atunci perdea, şi-şi păstra aceeaşi nepăsare şi nemişcare a fisionomiei ce avea şi în adunări. Lucru nu mergea tot asfel când avea a face cu vreun tânăr fără minte sau cu vreun tată d-o familie numeroasă. Dorinţele lui pare că poruncea nişte legi norocului: atunti nu mai avea acel obicinuit are dedus pe gânduri; ochii îi strălucea de un foc nuou şi şi mai viu decât acela ce îl reped ochii unui tigru gata a sfâşia o ciută fricoasă ce a mai înăbuşit-o în ghiarele sale. În toate cetăţile pe unde se zăbovise, tinerii nu se mai arăta mai mult prin adunări, pe unde mai nainte se ducea cu atâta mulţumire; închişi în câte un turn singuratic, blestema soarta ce i-a dus a se înnădi cu acest duh făcător de [187] rele. Taţii perduseră până la cel după urmă obol din starea lor; prăpădiţi de durere şi întristare, în mijlocul căutăturilor rugătoare a flămânzilor lor copii, n-avea cu ce să-şi întâmpine trebuinţele momentului. Cu toate acestea lordul Rutven niciodată nu lua cu sine banii ce câştiga de la mesele jocului; Totd-auna perdea, cu vreun jucător care stinsese şi pe alţii, şi cea mai din urmă monedă ce o smulsese din mâinile tremurătoare ale acelora cu care jucase. Lucrarea aceasta semăna că el ar fi avut oarecare îndemânare, însă nu putea să fie destoinică a birui şi pe a şireţilor mai îndemânatici. Aubrei avu adesea dorinţa a arăta prietenului său şi a-l sfătui a se lăsa de nişte asfel de obiceiuri ce avea nişte sfârşituri aşa de triste, fără să-i aducă niciun folos; însă mai lăsa să treacă vremea, nădăjduind că va afla vreun moment mai favorabil ca să-i vorbească cu inima deschisă. Momentul acesta nu sosea niciodată; Rutven era în veci tot acela. Aerul cău nu da pas cuiva a se întinde la vorbă cu dânsul; pentru că ori ce era în trăsură, ori de mergea după dânsa pe jos, el se uita la tablourile vesile sau sălbatice ce natura îi înfăţişa în drum; ochii iar îi vorbea mai puţin şi decât gura. În zadar Aubrei pândea momentul de a se tâlmăci cu dânsul; căci nimic nu putea să întrerupă apatia acestui om misterios, cei aprinsese imaginaţa şi-l făcea a şi-l îchipui ca un om mai presus de fire. 
	Ei sosiseră la Roma. Aubrei perdu din vedere pe lord Rutven. Când ei se despărţea, cel după urmă se ducea ţintă la o contesă italiană; iar Aubrei, cercetând [188] ruinele, străbătând monumentele antice, căuta suvenirile capitalei cei vechi a lumei. În vremea aceasta aştepta scrisori de la Londra, care le şi priimi în sfârşit. Cea dintâi ce deschise era de la soră-sa, iar celelalte era de la epitropi, una din acestea din urmă coprindea nişte amărunte de care rămase în mirare. Daca până aci avu oarecare cuvinte a crede că în Rutven era vreo putere făcătoare de rău, acelea ce văzu în scrisoare îl întărea în părerea sa. Epitropii săi îl silea ca numaidecât să fugă de amestecul cu acest om. Îi zicea că haracterul acestui om e plin de viţiuri şi că talentul estraordinar ce avea ca să amăgească îl făcea şi mai primejdios în soţietate. Se descoperise că depărtarea cu care se arăta că fuge de o femee fără obiceiuri, nu era întemeiată pe dispreţul ce îi însufla purtarea ei, ci că cel adevărat al lui îndemn era dorinţa ce avea a vedea pe toate femeile a cădea din vârful cinstei şi nevinovăţiei în tina degradaţiei şi a viţului; în sfârşit, că toate acelea cu care semăna că doreşte să se adune din pricina numelui bun ce avea, de la plecarea lui îşi aruncaseră masca virtutei şi înfrunta opinia publica arătându-se în toată vădirea a blestematei lor necinsti.
	Hotărât a părăsi un om al căruia haracter se arătase până aci într-un chip foarte urâcios, Aubrei căuta pricină a o rupe cu dânsul. Aşa hotărî să-i bage de seamă mai de aproape şi să nu lase cea mai mică împrejurare ce ar fi putut să-i înlesnească prilejiul a face vreo descoperire. Începu a merge în adunarea unde vedea că lordul Rutven merge adesea, şi nu întârzie a descoperi [189] că el îşi punea toate silinţile a amăgi pe fata contesii. În Italia tinerile ce nu sânt măritate es foarte rar în lume. Aşa Rutven era silit a întrebuinţa multe mijlociri ca să-şi facă a pâşi intriga; însă ochiul lui Aubrei privighea asupra tutulor faptelor lui. Se didese un rendez-vous; Emilia alerga întru a sa perzare, nevinovăţia ei nu vedea toate primejdiile unei făgăduinţe smulse de la dânsa prin amăgire. Aubrei nu mai avea niciun minut a pierde; merse să afle pă Rutven, şi fără a întrebuinţa niciun fel de zadarnică întorsătură, îl întreabă d-a dreptul, care îi sânt gândurile cu Emilia; nu-i ascunde că ştie de întâlnirea ce aşteaptă în acea noapte. Rutven îi răspunde că gândul lui este acelaşi ce poate fi al tutulor bărbaţilor întru asemenea întâmplare. Dar, adăogă Aubrei, ai de gând să te cununi cu dânsa? Rutven tace, dar zâmbetul buzelor sale esprima ironia. Aubrei îl lasă într-un chip defăimător, şi îi îndreptează un bilet făcându-i cunoscut că din minutul acela nu va mai fi în tovărăşie cu dânsul; porunceşte slugii să-i caute alt apartament; se duce la muma Emiliei, îi dă de ştire de primejdia în care se află fie-sa şi o desluşaşte asupra lui Rutven. A doa zi acesta se mărgini numai a trimite sluga către Aubrei ca să-l înştiinţeze că nu-i pare rău de a lor despărţire, însă se feri a-i da să înţeleagă că cunoaşte pricina pentru ce n-a putut să isbutească la al său rendez-vous. Pornind din Roma Aubrei se îndreptă către Grecia, şi după ce străbătu prin toată peninsula, ajunse la Atena, unde se aşeză [190] în casa unui grec. Îi plăcea a cerceta suvenirile unii slăvi antice în aceste monumente care, ruşinoase de a povesti înaltele isbânzi ale libertăţii într-un rob pământ, semăna că ar voi să se ascunză subt pământ din ochiul călătorului, sau să se acopere în bălării sălbateci. În casa unde lăcuia era o fetişoară d-o frumuseţe atât de desăvârşită încât ar fi putut sluji de model artistului ce ar fi jânduit să pue pe a sa pânză pe vreuna din Hurii ce Mohamet a făgăduit credicioşilor Sectatori ai legii sale*. Ah ! Profetul n-ar fi refuzat niciodată un suflet la sexul cel frumos daca ar fi văzut ochii Iantei mai nainte de a compune Coranul ! De ce sglobia Ianta asupra câmpiei sau alerga peste munţi, gazela nu putea să dispute cu dânsa preţul frumuseţii. Şcolarul lui Epicur poate să iubească acea căutătură plină de desmierdare şi obosită: dar cine n-ar fi preferit mai bine nişte ochi unde semăna că răsuflă natura întreagă ! paşii uşori ai Iantei însoţea pe Aubrei în preumblările lui spre cercetarea antichităţilor; şi adesea, în vreme ce nevinovata alerga după uşurele fluture al Caşemirului, rochia-i lin adiată de suflarea vânturilor, lăsa să i se vază frumuseţea formelor în căutăturile înţelepte ale tovarăşului ei. Aubrei aflase o înscripţie pe o piatră roasă de vreme, şi începuse a o descifra; însă căutând la nimfa ce alerga înaintea lui, el uita tot. Când razele soarelui [191] cădea pă cosiţile ei, undele ce făcea era măreţe, colorele atât de delicate, încât era de ertat a nu se mai gândi cineva la Antichitate şi a părăsi un lucru ce ar fi putut să-i slujască spre tâlmăcirea a vreo câteva pasaje din Pausania. Dar la ce să încerce cineva a descri aceea ce toată lumea o simte şi nimeni nu poate să esprime ? Tot ce aduna într-însa şi nevinovăţie, şi juneţe, şi frumuseţe. Tinereţea ei nu era veştejită de saloanele şi balurile pompoase. Când Aubrei desina vreo ruină, Ianta era aproape de dânsul şi privea isprăvile magice ale acelui penel ce zugrăvea scenele locurilor naşterii ei. Ea îi descria danţurile câmpiei, îi povestea cu cele mai strălucite colore ale tinerii ei ţineri de minte o pompă de nuntă ce o văzuse sărbătorindu-se în vremea copilăriei sale; şi pă urmă aducându-şi aminte de lucrurile ce făcuse mai multă impresie în duhul său îi spunea minunatele istorii ce doica sa o învăţase. Vioiciunea povestirii sale şi tonul cu care vrea să încredinţeze învita interesul lui Aubrei; şi adesea, în momentul când ea îi vorbea despre vreun strigoi carele, după ce şi-a petrecut zilele în mijlocul prietenilor săi, era silit, ca să-şi mai prelungească încă câteva luni fiinţa, a zlei viaţa a vreunei femei ce o iubise, atunci, lui sângele i se îngheţa în vine, şi cu toate acestea se silea să râză de aceste basne grozave şi himerice. Ianta nu uita ai aduce înainte numele bătrânilor ce descoperiseră vreun strigoi vieţuind între dânşii, după ce au aflat mai de multe ori semnele turbării aceştii iesme asupra rudelor şi copiilor lor. Văzând că el [192] stăruia întru a sa necredinţă, ea îl ruga să crează; pentru că, îi zicea ea, aceia ce s-au îndoit despre fiinţa strigiolor, până în sfârşit au avut nişte dovezi aşa de tari încât au fost siliţi să-şi schimbe părerea. Ea îi arătă cu d-amăruntul aceea ce tradiţia lăsa despre fiinţa acestor iesme, şi Aubrei se înfiora de groază auzind-o făcând o descriere ce se potrivea cu desăvârşire la lordul Rutven. Cu toate acestea el se silea să încredinţeze pă Ianta că temerile acestea nu-şi au niciun temei, şi încă se mira că atâtea întâmplări se aduna în duhul său ca să dea lui Rutven un haracter mai presus de fire.
	Aubrei din ce în ce simţea mai mult pornit către Ianta. Inima lui era atinsă de o nevinovăţie ce nu se potrivea cu afectaţia femeilor ce cunoscuse pă când căuta să-şi înfiinţeze ideile sale romantice. Însă un tânăr crescut în obiceiurile Engliterii, putea-va să se însoare cu o tânără greacă fără educaţie? Idea aceasta i se părea de râs, şi însă din zi în zi se simţea şi mai mult robit. Câteodată voia să se desparţă de dânsa, şi făcându-şi planul de vreo preumblare spre cercetarea antichităţilor, era hotărât a nu se mai întoarce în Atena până nu-şi va săvârşi lucrările. Dar cum să-şi aţinteze băgarea de seamă asupra ruinelor, în vreme ce în duhul său păstra o icoană ce singură semăna că este în drept să-l ocupe ? Ianta nu se îndoia de amorul ce însuflase. Aubrei afla încă într-însa acea nevinovăţie copilărească ce-l încântase dintâiaşi dată. Ea totd-auna simţea un dor când Aubrei se despărţea de [193] dânsa spre cercetarea vreunui fragment ce-l păstrase vreme, sau spre desinarea ruinelor; şi atunci nimeni nu putea să o însoţească în locurile unde ei îi plăcea a se rătăci singură. Ca să facă pe Aubrei să crează, ea aducea de mărturie pe părinţii săi, carii asigurară adevărul povestirilor ei. Câţiva inşi cunoscuţi ai lor ce se afla la dânşii în acel minut sprijiniră a lor mărturie şi toţi îngălbenea de groază la singurul nume de strigoi. Câtăva vreme după aceasta, Aubrei hotărî a-şi săvârşi câteva preumblări ce-şi pusese de gând să facă, şi care trebuia să-l ţie câtăva vreme depărtat de acea casă; însă când spuse locul încotro voia să meargă, toţi se adunară ca să-l roage să se întoarcă de acolo până nu-l va apuca noaptea, pentru că trebuia să treacă pântr-o pădure în care niciun grec n-ar cuteza să mai rămâe după apusul soarelui. Îi spuseră că pădurea aceea e locul de întâlnire unde strigoii îşi săvârşesc desfrânările lor de noaptea; şi cele mai mari nenorociri ar amerinţa pe călătorul şi cel mai îndrăsneţ de s-ar primejdui să mai rămâe acolo după sfârşitul zilei. Aubrei n-ascultă nimic din câte i să spuse şi se sili să zâmbească de fricile lor; însă tăcu şi îcepu a se chipzui când îi văzu înfiorându-se la cugetarea că el îndrăsneşte să înfrunte o putere infernală şi grozavă al căria numele numai îi îngheţa de spaimă. A doa zi, în momentul de a porni, el rămase în mirare când văzu aerul de melanholie răspândit asupra chipului gazdei sale. Cum se putu ca ceea ce zisese el, ca să ia în râs credulitatea grecilor, se însufle atâta groază ? [194] Cugetarea aceasta îl punea în neastâmpăr. Ianta se apropie de dânsul ca să-l roage să se întoarcă mai nainte până când să nu dea noaptea slobozenie fiinţelor făcătoare de rău a-şi exersa ale lor furii. El îi făgădui; însă cercetările îi fură atât de lungi şi atâta îl îndeletniciră, încât nici nu băgă de seamă că zioa e aproape de sfârşit, şi că pă orizon era un nor de aceia care în climele cele prea calde numaidecât se schimbă în grămăzi spăimântătoare şi fac cele mai grozave pustiiri asupra a tot coprinsului ce acoperă. Se grăbi a încăleca hotărât a se sili să-şi îndrepteze vremea ce a perdut, dar era prea târziu. În locurile de amiaza zi crepuscula este mai necunoscută, căci noaptea începe îndată după ce apune soarele. Aubrei puţin îşi făcuse din drum şi vijelia crescuse foarte repede; tunetele era aşa de aproape încât echole răstunătoare făcea sgomotul necontenit. O repede ploae ce începuse îl făcu a-şi căuta un adăpost subt copaci, în vreme ce fulgerile pare că să aprindea la picioarele lui. Totdeodată calul i se sperie şi se repede cu călăreţul pântre cotişele pădurei. În sfârşit obosit de osteneală se opreşte, şi, la lucirea fulgerilor, Aubrei vede că se află aproape de o colibă ocolită de bălării şi de tufe. Descalecă, se apropie de dânsa cu nădejde că va afla acolo vreo călăuză a-l povăţui să se întoarcă în cetate, sau cel puţin a-i da vreo scăpare înprotiva furiei viforului. Tunetul ce încetase de a mai bubui în acel moment, îi dete pas să auză ţipetele plângeroase ale unei femei ce se amesteca în hihotele năbuşite ale unui [195] râs batjocoritor. Se înfioră de groază; dar, reînsufleţit de urletul tunetului ce reîncepu să bubue pe d-asupra capului său, luă îndrăsneală a împinge şi deschise uşa colibei; se văzu în mijlocul unui întunerec adânc. Cu toate acestea sgomotul ce auzise la început îl povăţuia încă. Fără îndoială că cei din lăuntru nu simţiseră intrarea lui. El strigă în gura mare. Sgomotul tot urmează ca şi când nu l-ar fi auzit nimeni. Pâşaşte pipăind: mâinile-i înaintate ating de un lucru ce semăna trup de om; acela îl apucă cu putere. “O să mai fiu încă jucărie !” strigă un glas după care urmă o spargere de râs. Aubrei se simte târât de o putere ce i se pare mai mult decât omenească. Hotărât a-şi vinde viaţa scump, pune mâna pă sabie, însă în zadar; căci cade răsturnat şi pământul răsună de urletele lui. Vrăjmaşul se aruncă pe dânsul, îi pune genuchele pă piept şi mâinile în gât; însă deodată zăpăcit de lumina fără veste a mai multor torţe ce străbat în cavernă, se scoală, îşi părăseşte prada şi se repede afară. Sgudue crăcile străbătând prin pădure; însă sgomotul se depărtează cu repejune şi numaidecât nu se mai aude nimic. Vijelia se alinase, ţipetele lui Aubrei s-au fost auzit de câţiva inşi ce trecea pă lângă colibă; torţile cu care venea răspândiseră lumina asupra zidurilor de lut şi asupra acoperişului plin de negrii fulgi de funingine. La rugăciunea lui Aubrei grecii făcură cercetări ca să găsească pe femeea ale căria îi auzise ţipetele. El nu era în stare să facă nicio mişcare. Îl lăsară încă odată în întunerec. Însă, care [196] îi fu groaza, când la lumina torţilor ce se întorcea, recunoscu chipul Iantei în mortul ce aducea grecii pă braţele lor ! îşi închide ochii ca să împrăştie ceea ce vede ca o vedenie pricinuită din turburarea minţii; însă deschizându-i, acelaşi mort vede că se află lângă dânsul. Obrajilor şi buzelor Iantei, le perise faţa, însă pă chipul ei domnea încă o pace ce o făcea asemenea de interesant ca şi când ar fi fost încă însufleţită de viaţă. Gâtul şi pieptul ei era pline de sânge; la grumaji sta semnele dinţilor ce îi deschiseseră vinile. La vederea aceasta, toţi strigară cu un glas şi o mişcare de groază; strigoiul, strigoiul a ucis-o ! Gătesc cât mai în grabă un pat şi pun pe Aubrei într-însul d-alăturea cu aceea care de cu seara încă era objetul dragostilor sale; vedenii strălucitoare şi fantastice care trecură ca floarea vieţii Iantei ! el nu era mai mult stăpân pă cugetările sale; duhul îi amorţise şi semăna că fuge de a se gândi. Nici că băgase de seamă că ţinea în mână un cuţit de o formă ciudată ce îl găsiseră în colibă. După ce merseră câtăva vreme, grecii întâlniră mai mulţi oameni ce muma Iantei îi trimisese ca să o caute îndată ce se înştiinţă că fie-sa lipseşte. Apropiindu-se de cetate ţipetile tânguitoare ale cortegiului puseră pă părinţi într-o frică de vreo grozavă catastrofă. Cine ar putea să descrie desnădăjduirea lor când văzură pe fiica lor moartă ? Însă când se încredinţară despre pricina morţii, priviră când la Ianta când la Aubrei, rămaseră nemângâiaţi, şi nu putură să mai trăiască după a lor durere.
	[197] Abia Aubrei se aruncă la pat şi îndată îl apucă frigurile cu un delir foarte straşnic. În vremea căldurei aiura neîncetat şi chema când pe Ianta, când pe Rutven. Printr-un netâlmăcit întâmpin de idei el pare că se ruga de vechiul său tovarăş de călătorie ca să nu supere objetul dragostei sale. Alte dăţi iar chema blestemul asupra capului lui şi îi împuta despre moartea Iantei. În vremea aceasta sosi şi lordul Rutven la Atena, şi veni să găsduiască în casa unde lăcuia Aubrei, fără să poată cineva şti pricina pentru ce fu îndemnat la aceasta. Îndată cum auzi despre starea lui, Rutven se sili a îi da tot ajutorul trebuincios la boală; însă viindu-şi în sine din delirul său, Aubrei se coprinse de groază când văzu lângă sine pe un om a căruia suvenire totd-auna se amesteca în duhul său cu ideile strigoismului. Cu toate acestea blândeţea vorbelor  lordului, căinţa ce se arăta că are despre greşala ce a făcut la despărţirea lor, şi mai vârtos dragostea cu care se arăta că îngrijaşte de dânsul, contribuiră numaidecât a-l face a putea suferi fiinţa lui. Rutven se arăta cu totul schimbat. Nu mai era acel om cu apatie a căruia vedere pricinuise atâta mirare lui Aubrei. Însă abia bolnavul începu a se întrema, şi duhul lordului începu treptat a veni în starea lui cea dintâi, şi tovaroşul său nu mai văzu într-însul nicio deosebire de ceea ce fusese. Cu toate acestea Aubrei se mira văzând câteodată căutăturile lui aţintate asupra sa în vreme ce buzele îi era mişcate de un zâmbet plin de răutate. [198] Zâmbetul acesta era des, dar el nu putea să-i cunoască pricina. În cele din urmă zile ale întremării bolnavului, Rutven semăna că se îndeletniceşte a băga de seamă valurilor grămădite de suflarea vântului, sau a urma după urmă constelaţiile ce se învârtesc ca şi globul nostru înprejurul soarelui nemişcat. Într-un cuvânt se arăta că se ascunde din ochii a toată lumea. Facultăţile mintale ale lui Aubrei era turburate de împrejurarea tristă şi grozavă ce avusese. Astăzi singurătatea şi tăcerea i-ar fi mulţumit pă amândoi şi cu toate că el le căta prea mult, însă nu putea să le afle în vecinătatea Atinei. De se rătăcea prin mijlocul ruinelor pe unde se preumblase altădată, chipul Iantei îl urma pretutindinea. De străbătea prin păduri, credea totd-auna că aude pântre tufe uşorii ei paşi, şi că o vede culegând smerita viorea. Când imaginaţia-i îşi lua deodată o direcţie împrotivitoare, el vedea chipul Iantei galben, pieptul sângerat şi un zâmbet dulce pe neînsufleţitele ei buze. Se hotărî să fugă din nişte locuri unde toate îi aducea aminte nişte suveniri pline de amărăciune. Grijile ce îi didese Rutven în vremea boalei restatornici al lor vechi prieteşug. El îi propuse să meargă să vază şi alte locuri ale Greciei prin care nu umblaseră. Călătoriră mult şi în toate părţile străbătură să caute rămăşiţi ce mai avea cu sine oarecare aduceri aminte de Antichitate. Însă, cu toate că aceste cercetări era gândul ce se vedea pe dinafară al călătoriei lor, dar băgarea lor de seamă părea că se îndeletniceşte cu totul de alte lucruri, iar nu de cele ce avea înaintea [199] ochilor. Le spuseseră mulţi şi multe despre tâlhari; însă lor puţin se arăta că le pasă despre aceasta, crezând că aste vorbe sânt răspândite într-adins de către lăcuitorii de pe acolo ca să intereseze generozitatea călătorilor spre a-şi asigura închipuitele primejdii. Într-acest chip despreţuind zisele lăcuitorilor, într-o zi porniră şi nu luară cu sine decât câţiva oameni hotărâţi a le sluji mai mult de călăuze decât de apărare. Nu întârziară a se căi despre a lor negrijă. Se rătăciră într-un cotiş foarte strimt în fundul căruia un şâroi îşi asvârlea apele prin mijlocul grămăzilor de stânci ce vijeliile le despărţise din învecinaţii munţi. Deodată auziră pe d-asupra capetelor lor şueratul a mai multor gloanţe şi numaidecât echole răsunară de descărcatul a mai multor arme de foc. Călăuzele lor îi lăsară şi se puseră din dosul stâncelor de unde aştepta privind şi gata a face şi ei foc îndreptându-se în partea de unde se auzea sgomotul. Lord Rutven şi Aubrei imitară pilda lor; însă numaidecât se ruşinară a fugi de un vrăjmaş care îi învita să înainteze prin strigări batjocoritoare; afară de aceasta văzându-se espuşi în primejdia unei morţi neapărate, întâmplându-se ca unii din tâlhari să se sue pe stânci ca să isbească dinapoi, hotărâră a pâşi înaintea lor. Abia trecură de stânca ce-i apăra, şi lord Rutven rămase răsturnat isbit în umere de un glonţ, Aubrei se grăbeşte a-i da ajutor fără a se gândi la primejdia în care se afla însuşi; însă ardicându-şi ochii se vede împresurat de tâlhari. Călăuzele puseseră armele jos îndată cum văzură pe Rutven rănit. Făgăduind [200] mari răsplătiri, Aubrei îndatoră pă tâlhari a duce pe prietenul său într-o colibă din vecinătate. După ce se învoiră cu o sumă de bani spre răscumpărare, ei se depărtează, însă strejuindu-l să nu-l piarză din vedere până când tovarăşul lor nu se va întoarce cu suma prin care prizonierul iscălise plata.
	Puterile lui Rutven se împuţinară cu repejune. A doa zi, rana începuse a cangrena; bolnavul semăna că se apropie de ceasul său după urmă, însă haracterul nu-i era nicidecum schimbat. El semăna că prea puţin se ocupă de a sa durere cum şi de toate ce era împrejurul său. Către sfârşitul zilii cei după urmă, duhul său se arătă în prada unui neastâmpăr estraordinar; ochii i se aţinta adesea asupra lui Aubrei, şi acesta nu înceta ai arăta a sa îngrijire cu cea mai mare râvnă şi dragoste. – Ah ! zicea Rutven, ajută-mi mai este încă vreme. Nu voi să vorbesc despre viaţa mea,  ea e perdută fără nădejde; eu mă desparţ de dânsa ca de o zi … Însă cinstea mea ! cinstea prietenului tău ! – Vorbeşte îi tăe vorba cu vioiciune Aubrei, vorbeşte, ce vrei să zici ? Şi ce n-aş face pentru tine ! – Vai ! eu nu cer mare lucru … puterile mă părăsesc … Nu poci a mă tâlmăci; însă tu poţi a face orice vei şti pentru socoteala mea, ca pomenirea-mi să fie neprihănită; şi daca, în câtăva vreme moartea mea va fi necunoscută în Englitera … E ! viaţa mea, nu o vei defăîma niciodată ? jură striga murindul, ardicându-se cu neastâmpăr, jură-mi pă tot ce cinsteşte sufletul tău, pă tot de care poţi a te teme, jură că în vreme de un an şi o zi [201] nicio fiinţă vieţuitoare nu va afla din gură-ţi amăruntele morţii, sau crimele vieţii mele. Ochii lui semăna că îşi es din rătunjimea lor. – Dar jur, zice Aubrei. – Rutven făcu să-i scape un zâmbet infernal, recăzând cu capul pe pernă: căzu şi mai mult nu mai răsuflă.
	Aubrei se trase ca să se odihnească, însă nu putu să doarmă. Împrejurările ce însoţiseră relaţiile sale cu omul acesta nu-i fugea nicidecum din minte fără să poată a-şi tâlmăci pricina. De câte ori se gândea la jurământul său se înfiora ca şi când ar fi avut vreun presimntiment grozav. A doa zi, era gata să intre în camera unde lăsase cadavrul lui Rutven, când unul din tâlhari îi făcu cunoscut că potrivit cu făgăduinţa ce milordul ceruse, tovarăşii săi l-au dus pă vârful unui munte vecin ca să fie acolo espus la cele dintâi raze ale lunii ce era să răsară cu puţin mai în urmă după moartea lui. Aubrei rămase îmmărmurit la povestea aceasta, şi luând cu sine pă câţiva din tâlhari, se duse la locul însemnat ca să îngroape cadavrul în locul unde îl puseseră de cu seară; însă ajungând pă vârful muntelui, nu aflară nicio urmă nici a cadavrului nici a hainelor lui, şi cu toate acestea tâlharii încredinţa că nu se amăgesc că cu adevărat acela e locul unde l-au lăsat. Duhul său se perdea în felurimi de socotinţe; în sfârşit se depărtă, încredinţându-se că negreşit, ca să-l desbrace de haine, l-au îngropat şi vor să ascunză fapta.
	Obosit de a mai lăcui într-un loc unde încercase atâtea nenorociri, şi unde toate semăna că se adună ca [202] să-i aţâţe melanholia superstiţioasă a sufletului său, hotărî să pornească şi ajunse numaidecât la Smirna. Aşteptă câtăva vreme acolo ca să afle vreun vas care să pornească la Neapol, sau la Otranta, şi în vremea aşteptării sale se îndeletnici a pune în orânduială câteva lucruri ce rămăseseră de la Rutven. Î[n]tr-o ladă era felurimi de arme, de cuţite şi de săbii orientale. Cercetând mai multe din aceste instrumente a cărora formă era prea ciudată, care îi fu mirarea când văzu o teacă ale căria podoabe semăna cu ale cuţitului ce găsiseră în acea colibă ! Ca să dea un sfârşit neîncredinţării sale se duse să caute cuţitul ce-l păstra încă, şi groaza-i ajunse în vârful său văzând că se potriveşte cu desăvârşire în teacă. Aubrei n-avea trebuinţă d-o altă dovadă; ochii săi nu putea să se mai dăslipească de cuţit ! în zadar voia a se încredinţa că află în amăgire; forma ciudată a armei, podoabele mânerului ce se potrivea cu ale tecii, nu mai lăsa nicio pricină de îndoială; şi apoi amândoă era pătate de sânge.
        El porni de la Smirna ca să se ducă în Englitera; şi trecând prin Roma, află despre tânăra ce lordul Rutven se ispitise a o amăgi, că părinţii ei ajunseseră în ticăloşie, şi de la plecarea lui Rutven nimini n-a mai auzit nimic vorbindu-se de dânsa, nu se ştia ce s-a făcut. Duhul lui Aubrei nu putea a mai sta înpotrivă la atâta groază. Se temea ca nu cumva Emilia să se fi făcut jărtfa ucigaşului Iantei. Se făcu posomorât şi tăcut; şi singura-i îndeletnicire semăna că este să-şi grăbească postilionii ca şi când ar fi avut trebuinţă a se [203] pripi spre a scăpa viaţa a vreunuia ce îi era scump. Ajungând la Cale, un vânt ce semăna că ajută dorinţelor lui îl aduse numaidecât la ţărmurile Engliterii. Reintrând în casa părintească, înbrăţişările soră-sii îl făcură să uite trecutul în vreme de câteva minute. La purcederea sa, mângâerile ei copilăreşti îl robise în dragoste; şi, astăzi când ea avea toate graţiile şi frumuseţele sexului, adunarea ei era şi mai precioasă pentru frate-său.
        Miss Aubrei nu avea acele frumuseţi de dinafară ce trag căutăturile şi aplaudele în saloane. Îi lipsea acea strălucire ce nu o află cineva decât prin soţietăţi. Ochiul său albastru nu strălucea niciodată de acel foc de o vioiciune sglobie; însă răsufla un fermec melanholic ce nu semăna a fi pricinuit de nenorocire, ci de un simtiment profund al unui suflet ce cugetă la o lume mai bună. Mersul ei nu era o alergare uşoară a vr-unei nimfe ce se rătăceşte, alergând după vr-un fluture, sau după vreun alt lucru ce isbeşte prin viile sale colore; ci zăbavnic şi plin de gânduri. Când era singură, chipul ei niciodată nu strălucea de zâmbetul bucuriei; însă, când frate-său îi arăta al său prieteşug şi se silea să uite lângă dânsa nenorocirile ce-l făcuseră a-şi pierde odihna, cine n-ar fi preferit zâmbetul ei din zâmbetul desmierdării ? Trăsurile ei semăna atunci că esprimă simtimentile ce îi era mai fireşti la sufletul său. Abia era de optsprezece ani şi nu se arătase încă prin adunări. Epitropii ei găsiseră cu cale să aştepte întoarcerea frate-său [204] ce putea să-i slujască de protector. S-a hotărât dar ca cea dintâi a lui priimire ce va avea la curte să fie socotită data intrării sale în lume. Aubrei ar fi dorit mai bine să stea acasă ca să se părăsească întru melanholia ce îl stăpânea. Duhul său nu putea să se mai mulţumească de sburdălniciile lumei de când fusese chinuit prin întâmplările în care stătuse actor sau martur; însă să hotărî a-şi jertfi gusturile pentru interesul sori-sii. Ajunseră amândoi în Londra şi se gătiră a se arăta în adunarea ce era să se facă a doa zi.
        Adunarea fu foarte numeroasă; de multă vreme nu fusese priimire la curte, şi toţi ce dorea a se reîncălzi la zâmbetul rigal nu lipsiseră de a se afla de faţă. Tras într-un colţ fără a băga de seamă de ceea ce se petrecea pe dinaintea sa, Aubrei fu isbit de o suvenire grozavă: tot în locul acela văzuse pentru întâiaşi dată pe lordul Rutven. Totdeodată se simte că îl apucă cineva cu tărie de braţe şi un glas ce îl cunoştea foarte bine  îi strigă la ureche: “ adu-ţi aminte de jurământul tău. “ Nu îndrăsneşte să se întoarcă, îi e frică să nu vază o iasmă ce l-ar nimici în loc; însă după un minut zăreşte aceeaşi figură ce îi aţintase băgarea de seamă în cele dintâi vremi ale sosirei sale în Londra. Se uită la dânsa îmmărmurit până când mădularile-i numai pot să-i sprijinească greutatea trupului. Numaidecât silit a lua braţul unui prieten, ca să străbată prin mulţime, soseşte la trăsura sa şi porunceşte să-l ducă acasă. Pâşaşte cu pasuri năpustite [205] îşi reazămă mâinile pe cap ca şi când s-ar fi temut să nu-i fugă minţile. El întâlnise pe lordul Rutven: ce întâpin de înprejurări netâlmăcite ! cuţitul lui; jurământul ce îi făcuse … Se întorsese dar în viaţă ? Şi cum era cu putinţă aceasta ? Poate că imaginaţia îi înfăţişase un chip ce nu putea să-i iasă niciodată din minte. Se hotărî a se întoarce iar la adunare; pentru că, cu toată dorinţa ce avea a se informa despre lordul Rutven, numele acesta totd-auna i se sfârşa pe buze, şi nu putea niciodată să întrebe pă cineva asupra objetului curiozităţii sale. Într-o seară ducându-se cu soră-sa la o rudă de aproape, o încredinţă la o damă, şi se trase la o parte ca să-şi dea un slobod curs tristelor sale cugetări, în sfârşit băgând de seamă că lumea începea a se trage, intră iară în salon şi află pe soru-sa încungiurată de mai multe persoane a cărora conversaţie se arăta foarte fierbinte. Lângă dânsa era un om care se sculă ca să-i facă loc, şi carele, întorcându-se, îl lăsă să vază acele trăsuri ce îi pricinuia spaimă. Aubrei se repede către soru-sa, o apucă de braţ şi o târaşte cu repejiune către trăsură. Uşa casei era năpădită de slugi ce aştepta pe stăpâni; şi trecând prin mijlocul lor, auzi încă acel glas grozav care îi zicea încet la ureche : “Adu-ţi aminte de jurământ “. Nu îndrăsni să-şi mai întoarcă capul; şi târând pe soru-sa ajunse numaidecât acasă.
 	Desnădăjduirea lui Aubrei ajunse un fel de nebunie. [206] Atâta vreme de când o singură cugetare ocupa duhul lui; dar cum să nu se facă grozavă acum după ce s-a încredinţat de învierea strigoiului ? Îngrijirile soru-sii nu-l mai îndatora; în zadar ea îi cerea adesea tâlmăcirea ciudatei lui purtări; că el nu-i răspundea decât prin oarecare cuvinte, şi aceste cuvinte o înspăimânta. Cu cât Aubrei se socotea asupra situaţiei sale, cu atâta duhul i se rătăcea mai mult. Totd-auna se înfiora când îşi aducea aminte de jurământul ce făcuse; însă trebuia să lase o iasmă în slobozenia sa ? Trebuia s-o lase a ucide mai vârtos ceea ce îi era mai scump, fără a se împrotivi la turbarea ei ? Cine îi răspundea că soru-sa nu se va face cât de curând jertfa acestei isme ? Vai ! şi de ar fi socotit că ar avea puterea de a-şi silui jurămintele şi de a-şi încredinţa bănuelile la cineva, cine era acela care să pue credinţă la astfel de vorbe ? Aşa se socoti că nu poate fi mai bine decât a se sluji cu însuşi mâinile sale spre a mântui lumea de un asemenea biciu; dar ce putea să facă moartea ? Rutven nu mai scăpase o dată de dânsa ? Câteva zile cugetările acestea îl stăpâniră, rămase închis în camera sa, nu mai văzu pă nimeni şi nu mai luă nicio hrană decât după rugăciunea soru-sii care, cu lacrămile în ochi, îl jura a-şi sprijini viaţa încai de milă pentru dânsa. În sfârşit, neputând să mai sufere singurătatea şi tăcerea, îşi părăsi casa, rătăcindu-se din uliţă în uliţă şi silindu-se a depărta din gândul său acea icoană ce îl gonea pretutindinea. Hainile îi era dăsmăţate şi adeseaori rămânea în arsura soarelui şi în umezeala serilor. La început tot [207] se mai întorcea acasă ca să-şi petreacă noaptea acolo; însă peste puţin începu a se culca pe unde îi venea şi unde slăbirea puterilor îl silea a-şi lua puţină odihnă. Soru-sa, în neastâmpăr de primejdiile în care putea el să se afle pă toată zioa, se îngriji de a nu-l mai lăsa singur şi a trimite slugi în urmele lui; râvna lor, Aubrei o amăgea; că ştia a se furişa din privigherea lor ca şi gândul de repede. Cu toate acestea, purtarea-i se schimbă numaidecât: căci isbit de idea că în vremea lipsei sale, el îşi lăsa toţi prietenii în voia turbării unei iesma ce ei nu o cunoştea, hotărî a se întoarce iar în lume spre a privighea asupra lordului Rutven, şi, cu tot jurământul său, a lumina pe toţi aceia ce ar fi atât de nenorociţi ca să trăiască în prieteşug cu dânsul; însă, când intra în saloane ochii îi era rătăciţi şi avea un aer plin de gânduri ce îl arăta că seamănă a nu şti că se află în mijlocul oamenilor: turburarea lui era atât de văzută încât soru-sa fu silită a-l ruga să nu se mai arate prin adunări căci vede că îl supără foarte mult. Poveţile ei nu fură ascultate; epitropii lui se uniră cu Miss Aubrei, şi temându-se ca nu cumva frate-său să-şi piarză mintea de tot, ei crezură că trebue a întrebuinţa din nou puterea cu care era însărcinaţi prin cele din urmă voinţe ale părinţilor. 
	Ca să depărteze suferinţele şi întâmplările în care pe toată zioa era espus în alergările sale, precum şi ca să ascunză din ochii mulţimei semnele despre aceea ce ei o lua în loc de nebunie, îndatorară un doctor spre a şădea necontenit în casă, şi a da îngrijirile şi ajutorul [208] cuviincios bolnavului. Aubrei nu se arătă că bagă de seamă de fiinţa acestui doctor; simtimentul ce-l ocupa era mai mare şi adânc. Neorânduiala în ideile sale se făcu atât de mare, încât fură siliţi a nu-l mai lăsa să iasă din casă: adeseaori mai multe zile el se afla într-o stare de zăpăcire din care nimic nu putea să-l scoaţă; slăbise şi se uscase într-o stare ce pricinuia groază; ochii îi sclipea ca sticla; şi numai când vedea pe soru-sa mai da nişte semne de oarecare judecată şi înblânzire. Câteodată el îi lua mâna cu repejiune, şi, uitându-se la dânsa cu un aer ce o făcea să tremure: “ Oh ! îi striga, nu mai şedea aproape de ăla; de mă iubeşti încă nu te atinge de dânsul niciodată. “ Ea vrea să ştie de cine vorbeşte, şi singurul lui răspuns era: “ e prea adevărat, e prea adevărat;” şi cădea numaidecât într-o obosire din care ea nu putea să-l scoaţă.
	Starea aceasta ţinu mai multe luni: anul era aproape să se sfârşască, neorânduiala ideilor lui Aubrei se împuţina treptat, mintea semăna că îi vine puţin câte puţin; epitropii lui îl văzuseră de mai multe ori zâmbind de mulţumire, după ce îşi socotea mai întâi pă degete un număr hotărât.
	În cea din urmă zi a anului, unul dintr-înşii intrând în camera lui, vorbea cu doctorul despre nenorocirea ce ţinea în pat pe Aubrei în vreme ce soru-sa e aproape să se mărite. Începutul aceştii vorbiri deşteptă cu repejune   băgarea de seamă a bolnavului … pă cine o să ia ? Întrebă el cu vioiciune. Toţi se bucurară de semnul acesta că îi vine mintea la loc; îi spuseră că pă contele Marsden. [209] Aubrei se arătă mulţumit de această veste, i se părea că îşi aduce aminte că a văzut prin adunări un tânăr ce avea numele acesta; şi toată lumea rămase în mirare când îl auzi că voeşte şi el să fie la nuntă şi că ar dori se vază pe soru-sa. Ea după câteva minute fu aproape de dânsul, el nu mai fu nesimţitor la dulcele ei zâmbet, o strângea la inimă, o acoperea cu sărutările sale. Miss Aubrei era umilită până la lacrămi văzând pe frate-său că îşi dobândeşte sănătatea şi simptimentele de prieteşug frăţesc. El îşi luă ferbinţeala cea veche ca să o fericească despre însoţirea cu un om însemnat prin atâtea daruri. Dar zăreşte un medalion atârnat de gâtul sori-sii; îl deschide, şi care îi fu spaima recunoscând, în portretul ce era înlăuntru chipul acelii iesme ce îi pricinuise toate nenorocirile ! turbează deodată, smulge medalionul, îl sparge, îl striveşte subt picioarele sale; în zadar soră-sa îl întreabă care pricină poate să-l aducă a batjocori astfel chipul fiitorului său bărbat; el se uită la dânsa aţintat ca şi când nu i-ar fi auzit întrebarea, îi ţine mâinile strânse întru ale sale şi ochii îi esprimă furia. “ Jură-mi, îi zice, că nu vei lua niciodată pă iasma aceasta; el este care … “ Dar nu putu să vorbească mai departe. Fisionomia sa esprimă din nou aceea ce simţise, când un glas îi strigă la ureche: “ Adu-ţi aminte de jurământ.” El se întoarce crezând că va vedea dindărătu-i pe lordul Rutven; dar nu văzu pe nimini. Epitropii şi doctorul care fuseseră marturi la această scenă, crezură că ea dovedea o întoarcere a nebuniei; smulseră [210] pe Miss Aubrei din braţele frate-său şi îi ziseră să se depărteze. Aubrei era în genunche; se ruga, se umilea ca să întârzie încă o zi sărbarea nunţii. Ei lua vorbele lui ca o nuoă dovadă de smintire a judecăţii; se încercară să-l liniştească şi îl lăsară singur.
	A doa zi după priimirea la curte, lordul Rutven se înfăţişase la Aubrei; însă bolnavul nu priimea pă nimini, şi prin urmare nu putu să-l vază. Puţin după aceata, când află starea primejdioasă a sănătăţii lui nu-i fu anevoe să înţeleagă că el singur era pricina; însă, când află că judecata îi e smintită, bucuria îi fu aşa de mare încât abia putu să o ascunză de la aceia ce îi dideseră această veste. Se grăbi a intra la Miss Aubrei, şi printr-o curte linguşitoare şi interesul ce se arăta că are despre starea frate-său, isbuti a-i stăpâni inima ! Vai ! cine putea să stea înpotrivă la putinţa acestui om ? El avea a povesti atâtea osteneli şi primejdii necunoscute ! Se înfăţişa ca o fiinţă ce nu avea nicio simpatie cu niciun lăcuitor dupre pământ, afară de aceea către care se adresa atunci. Mai nainte de a o cunoaşte el nu simţea de e vreo fiinţă pe lume; însă soarta lui era vrednică de râvnit de când avu norocirea se auză sunetele încântătoare ale glasului ei. În sfârşit, el îşi mâna cu atâta îndemânare meşteşugul primejdios al amăgirei, sau poate astfel era voinţa ursitei, încât foarte curând isbuti a dobândi de la Miss Aubrei toată dragostea. Întinderea unei ramuri a viţii de căpetenie a familiei sale îi lăsase titlul de Conte de Marsden; şi îndată ce dobândi priimirea iubitei sale, o [211] ambasadă însemnătoare ce dobândise de curând îi sluji de pricinuire spre a grăbi sărbarea nunţii, cu toată starea vrednică de mâhnire în care se afla cumnată-său. A doa zi după nuntă zicea că e silit să pornească pentru conţinent.
	Aubrei, după ce îl lăsară doctorul şi epitropii, se încercă, însă în zadar, a câştiga slugile. Ceru o pană şi hârtie, şi scrise soru-sii jurându-o să mai zăbovească nunta încă câteva ceasuri în numele fericirei, în numele cinstei ei, şi al cinstei tatălui şi mumei cari îl strânseseră odată în braţele lor ca singura nădejde a casei lor. El avea cuvinte şi mai mari a-i face această rugăciune. Slugile îi făgăduiră să dea scrisoarea în mâna sori-sii; însă o deteră doctorului care socoti mai bine a o păstra decât a mâhni cu dânsa pă Miss Aubrei lăsând-o să citească aceea ce el numea visările unui nebun. Noaptea trecu în pregătiri. Poate cineva să crează că Aubrei se înfiora de groază când le auzea. A doa zi sgomotul trăsurilor începu ai răsuna în urechi; el era mai furios de turbare. Curiozitatea slugilor îi făcu să-şi uite a lor însărcinare. Se strecurară pe furiş şi părăsiră pre bolnav în grijile unei babe. Aubrei nu lasă să-i scape acest prilejiu, ese din camera sa şi aleargă în apartamentul unde toată lumea era adunată pentru nuntă. Lordul Rutven îl zăreşte mai întâi: se repede asupra lui, îl apucă de braţ cu tărie, şi mut de turbare îl târaşte către scară: “Adu-ţi aminte de jurământ îi zise; femeile sânt slabe; soru-ta rămâne necinstită de nu mă voi cununa astăzi [212] cu dânsa. “ La vorbele acestea îl asvârle în braţele slugilor carii aflând despre furişarea lui, alergaseră ca să-l caute. Aubrei nu putea mai mult să se mai sprijine: mişcarea în care se bălăbănise îi rupsese unul din vasele sângelui; îl puseră în pat. Nimini nu spuse soru-sii despre ceea ce se întâmplase: ea nu fusese în salon în momentul când frate-său venise acolo, şi doctorul se temea de a o mâhni cu acea privelişte. Nunta se sărbă şi amândoi soţii porniră din Londra.
	Slăbiciunea lui Aubrei creştea din moment în moment, perduse atâta sânge şi moarte îi era aproape. El dori să-i cheme pe epitropi, şi când bătu miezul nopţii, le povesti pe scurt toate câte citirăm, şi muri după ce îşi săvârşi povestirea. Se grăbiră se ajutoreze pe Miss Aubrei, însă era prea târziu. Lordul Rutven se făcuse nevăzut şi nenorocita lui soţie şi ajunsese prada strigoiului.

S f â r ş i t u l  S t r i g o i u l u i.



        [213] N.B. Credem că trebue să facem cunoscut cititorului origina nuotăţii Strigoiului. În vremea zăbovirei sale la Geneva, lord Biron se ducea adesea în adunarea Doamnei de Breuss. Aceasta era o contesă rusă, care aduna la dânsa pe toţi streinii însemnaţi. Se citea acolo versuri, spunea istorii ş.c.l. Într-o seară după ce fiecare şi-a plătit partea ce era dator printr-o povestire de vr-un revinent, Lord Biron povesti şi el din parte-i noutatea Strigoiului. Editorul aceştii noutăţi, D. Doctorul Polidori , ce era de faţă, se sili să o alcătuiască îndată ce se duse acasă, şi să o publice astfel după cum să vede tradusă.

        Doctorul Polidori nu publicase Strigoiul decât ca o nuotate ce o auzise povestindu-o. Lord Biron n-a reclamat niciodată împrotiva lui, ci numai împrotiva librarului Galignani care a îndrăsnit să atribuiască cu hotărâre Strigoiul la Lord Biron.



[215] L U A R E A   C OR I N T U L U I 

[217] P R EN S E M N A R E 
_________

	La anul 1715 armia turcească subt poruncile marelui Vizir, voind a-şi deschide un drum în Morea şi a lua Napoli de Romania ce era o cetate mai însemnătoare a acestui ţinut, mai întâi veni a bate cetatea Corintului. După mai multe asalte, garnizona cetăţii atâta de mult slăbi, încât guvernatorul desnădăjduit de a mai sta înprotiva unor puteri aşa de covârşitoare intră în vorbă de învoire, dar în vreme de se tracta articolile capitulaţiei, în tabăra Turcilor luă foc o magazie de praf de puşcă, şi periră şapte sute de oameni. Această împrejurare, negreşit pricinuită din întâmplare, întărâtă pe păgâni şi nu mai voiră să asculte nimic de împăciuire, ci numaidecât deteră un asalt atât de grozav încât în aceeaşi zi şi luară Corintul. Ei trecură pe subt sabie toată garnizona şi chiar pe Minoti Guvernatorul; iar soldaţii care mai rămaseră cu Antonio Bembo, proveditorul estraordinar, fură luaţi robi.





					(Istoria Turci: Tom III, faţa 132. )





[219] L U A R E A  C O R I N T U L U I


___________________

I.
	Anii şi veacurile, suflarea vijăliilor şi grozăvia răsboaelor au trecut preste Corint; dar el stă încă neclintit întocmai ca o cetăţue ardicată ca să apere libertatea. Nici mânia vânturilor, nici cutremurile pământului nu putură să mişte vechea lui stâncă, piatră centrală a unui ţinut, care, deşi căzut din slava sa, seamănă însă că-şi păstrează în aceste locuri semeaţa trufie. Totd-auna isbit de îndoita repejiune a undelor a doă mări ce pare că stau gata a se întâlni, Ismul stă între dânsele ca o stavilă de un hotar vecinic. Valurile se sfărâmă cu trosnet înprotiva cremenii sale celii nesdrobite, sau alinate mugesc târându-se subt picioarele lui. Cu toate acestea daca tot sângele ce s-a răspândit asupra acestor ţărmuri din zioa ce Timoleon vărsă pe al fratelui său până la ruşinoasa fugă a despotului Persilor; daca tot sângele cu care fu adăpat acest pământ ar putea să răsară deodată, atunci acest nuou ocean ar acoperi cu undele sale de purpură istmul [220] care atât de departe se prelungeşte în mare. Sau daca ar putea a se uni şi a se grămădi la un loc albitele oase ale tuturor acelora ce răsboiul a secerat aici, atunci ar vedea cineva că pântre nori se ardică o piramidă d-opotrivă cu muntele Acropolis al căruia  trufaşul vârf se semeţeşte a atinge cerul.

II
	Mii de lănci scănteează asupra muntelui Citeron; şi din vârfurile lui până în ţărmurile cele îndoite stau întinse corturile răsboinicilor; semiluna luceşte în capul musulmanilor rânduiţi spre bătae. Fieştece trup de spahii e subt cărmuirea şi poruncile unui paşă cu barba lungă, şi armia fiilor lui Otoman se întinde până unde poate ajunge ochiul de departe. Cămila Arabului îşi pleacă genuchele înaintea stăpânului său. Tătarul cel îndemânatec îşi îmvârteşte al său armăsar, şi Turcomanul 1  şi-a lăsat a sa turmă ca să încingă înfricoşatul paloş. Tunetul artileriei răsună în munţi întocmai ca bubuitul cel depărtat al trăsnetului, şi mugetul undelor nu se mai aude încă în mijlocul sgomotului. Şanţurile sânt deschise; bomba, îngerul morţii scapă cu un şuerat grozav din ţeava-i de aramă şi merge să sgudue tăriile cetăţii care cu încetul se derapănă. Dar şi cei închişi ştiu să răspunză atacurilor celor necredincioşi, şi să le trimiţă asemenea moartea în mijlocul norilor de fum şi de pulbere. 

[221] III
	Cine este răsboinicul acela care totd-auna el e cel dintâi la asalte ? Mai deprins în urâciosul meşteşug al răsboiului decât oricare din cei ce slăvesc pe Allah, trufaş şi sălbatec ca un căpitan învăţat să comande în biruinţe, se preumblă cu repejiune prin toate posturile gata totd-auna să săvârşască vreo nuoă isbândă; împinge armăsarul său pretutindenea unde lupta este mai sângeratică. De zăreşte vreo baterie că se apără mai bărbăteşte, el acolo cu statornicie înfige piciorul şi însufleţeşte îndrăsneala ostaşului pe care focul l-a făcut a se trage înapoi. El este cel mai grozav din toţi răsboinicii ce se bat subt steagul lunei; de înaintează în capul ostaşilor săi, sau c-a sa mână pune la semn ţeava purtătoare de moarte; se întrarmează el cu lancea, sau face să descrie un cerc înprejuru-i cu iataganul său cel lat; el este ALP ! lepădatul mării Adriatice.

IV
	El se născu în Veneţia din părinţi străluciţi; dar isgonit din patria sa, întoarse înprotivă-i ştiinţa răsboiului ce o învăţase de la dânsa şi astăzi fruntea sa rasă, este înfăşurată de un turban. Din revuluţii în revuluţii, Corintul şi Grecia isprăviseră prin a se suppune legilor Veneţiei. În mijlocul vrăjmaşilor creştinătăţii, Alp era îmflăcărat de acea furie ce cearcă aceia, pe cari o aducere aminte de o sângeroasă [222] ocară i-a făcut să îmbrăţişeze o credinţă nouă. Veneţia încetase de a mai fi pentru dânsul Veneţia “cea slobodă” titlu cu care cetăţenii ei era atâta de trufaşi. Nişte defăimători de aceia nimiciţi cari se tem de a se arăta de faţă depuseseră în gura leului de la St. Marcu2  pâra care îl făcu să fie horărât la moarte. El avu vreme să fugă şi să-şi scape nişte zile ursite pentru răsboi. El făcu patria să cunoască ceea ce a pierdut gonind din sânu-i un om, carele, făcând să triumfe Luna înprotiva Crucii, nu mai căuta decât răsbunarea sau moartea.

V
	Cumurgi3 comandă armia musulmană; însuşi acela carele mai pe urmă împodobi triumful lui Eugenie, când căzând în câmpurile cele sângeroase ale Carloviţului, cel mai din urmă şi cel mai grozav din cei biruiţi, muri fără a-şi plânge viaţa, dar biestemând biruinţa creştinilor. Vai ! slava lui Cumargi, - ? Nu va fi ea oare totd-auna întreagă până când cei ce slăvesc pe Hristos nu vor da înpoi patriei eroilor libertatea ce ea oarecând fu datoare Veneţiei ? Veacuri au trecut de când el a suppus pe greci semilunei !
	Alp priimise de la Cumurgi comanda avangardiei. Cetăţi prefăcute în cenuşă dovedea de dreaptă această încredinţare şi loviturile purtătoare de moarte ale braţului său celui grozav era chezaşi ai credinţei sale către nuoa sa religie.

[223] VI
	Tăriile din zi în zi se slăbesc; grindina cea arzătoare a artileriei vrăjmaşe cade pe turnurile cetăţii şi le dăramă cu trosnet. Bomba plesneşte în mijlocul zidirilor Corintului; casa se cufundă subt globul cel volcanic, flacăra se înalţă dintr-însa în coloane roşii şi învolborate, sau împrăştiată în nenumărate meteore se aruncă până la ceruri. Norii se îndesează de un fum negru, şi soarele nu poate să pătrunză cu razele sale aburii de pucioasă ce ascund discul lui de la pământ.

VII
	Dar nu este numai răsbunarea singură ce însufleţeşte pe lepădatul de lege, când el învaţă pe musulmani meşteşugul de a-şi deschide un drum pântre tăriile cetăţii: înlăuntru în Corint este o fecioară ce el nădăjdueşte să o răpească din braţele unui tată neînduplecat, care îl despreţui de a-l priimi de ginere pe când el purta un nume de creştin. Atunci o dreaptă pricină n-a putut să-l silească a îşi vinde patria. În zilele cele mai fericite ale juniei sale, slobod de orice pâră, plin de o bucurie plăcută, când în gondola sa, când prin saloane, el atunci fără nicio grijă se lăsa cu totul în plăcerile carnavalului, şi pe Adriatic mergea subt balconul iubitei sale ca să-i facă serinadele cele mai melodioase în mijlocul tăcerii nopţii.

[224] VIII
	Lumea credea că şi Francesca nu era nesimţitoare la dragostea lui; pentru că cerută de toţi nobilii Veneţiei, mâna nu şi-o făgăduise nimului spre a o îndatora în lanţurile Imenului; şi de când Lancioto* fugi în ţărmurile musulmane, zimbetul nu înfrumuseţă mai mult buzele tinerelii copile. Galbenă toată şi plină de gânduri, mai adesea se aducea la biserici, şi pe la sărbători şi baluri prea rar se vedea, unde ochii ei nebăgători de seamă şi lăsaţi în jos, mărturisea a ei răceală şi nesocotinţă pentru toţi aceia ce atât de mult se împodobea ca să fie plăcuţi. Ea încetă de a voi ca să se mai deosibească prin eleganţa podoabii sale; glasul său pierdu acea dulce vioiciune şi tinereţe; picioarele sale era mai puţin uşoare în danţurile cele vesele din care celelalte abia la zioă se desprindea cu părere de rău.

IX
	Pe când Sobieschi smerea trufia Lunei subt zidurile Budei şi pe malurile Dunării, generalii veneţieni smulseseră de la imperiul Constantinopolului tot coprinsul ce se întinde de la Patra până la marea Eubei. Însărcinat de a reprezenta pe Doge** în aceste clime, Minoti se trimesese la Corint, când pacea isgonită de multă vreme din Grecia începea a zâmbi acestor locuri nenorocite. [225] Vicleana odihnă, a căria încetare fu semnul spre a se isgoni creştinii, încă mai ţinea când Minoti ajunse aci cu fiica sa. Din vremea de când soţia lui Menelau lăsând pe riga şi patria sa, învăţă pe muritori să vază care sânt nenorocirile ce gonesc după urmă pe amorul cel prea curvar, nicio frumuseţe alta nu se arătase în Grecia care să poată a se potrivi cu cereasca Francesca.

X
	Zidurile sânt sparte, şi de dimineaţă în răvărsatul ziorilor turcii unindu-şi puterile lor, negreşit au să facă cel după urmă asalt preste aceste tării care abia se mai ţin. Fieştecăruia se hotăraşte al său post, desnădăjduiţii volintiri au să năvălească cei dintâi. Acest trup de viteji se alcătueşte de tătari şi musulmani: îndrăsneala lor este neasemănată; toţi nesocotesc moartea. Ei ştiu cu al lor iatagan să-şi deschiză un drum prin mijlocul rândurilor vrăjmăşăşti, sau deşi cad, ei se socotesc fericiţi închipuind că cel puţin trupurile lor vor sluji spre a putea trece cu piciorul răsboinicii ce urmează după dânşii.

XI
	Este miezul nopţii, discul argintiu al lunii străluceşte pe vârful lui Citeron. Oceanul îşi desface undele sale cele senine, şi bolta cerurilor este semănată de stele asemenea cu nişte insule de lumină în mijlocul unui [226] alt ocean ce stă d-asupra capetelor noastre. Cine poate să privească strălucirea lor cea scânteetoare, şi să-şi întoarcă căutătura pre pământ fără să simţă o tristă nemulţumire căci nu are aripi ca să-şi ia sborul către ţinuturile cereşti spre a se cufunda în nemuritoarea lor lumină ?
	Liniştea împărăţea asupra valurilor a cărora spumă abia mişca cremenea ţărmurilor şi a cărora murmură semăna cu a unui pacinic pârâiaş. Vânturile dormea asupra undelor; steagurile înceta de a mai flutura, şi d-asupra lăncilor ce ele le înfăşura cu îndoiturile lor strălucea semnul lunei.
	Singur numai glasul strejilor turbura când şi când tăcerea nopţii. Adeseaori asemenea şi armăsarul fără să se auză trufaşele sale rânchezări pe care echo a dealurilor le întorcea înapoi. Dar o murmură surdă asemenea înfiorării frunzelor copacilor deodată se ardică în tabăra cea deşteptată; aceasta era glasul mueginului (hogi) care învita armia spre rugăciunea de miezul nopţii. Acest glas răsună ca un cântec sărbătoresc al unui duh, a cărui tonuri răsufla o armonie dulce şi melanholică: astfel sunete rătăcite şi prelungite, necunoscute în muzica oamenilor scapă dintr-o harpă singuratică, a cării coarde sânt gâdilate de suflarea vânturilor, acest glas se păru răsboinicilor Corintului ca un ţipăt profetic al căderii lor; încungiurătorii şi ei însuşi se înfiorară ca şi când ar fi fost isbiţi de un fel de presimţire nepovestită care fără veste cuprinde inima, o înghiaţă de [227] groază şi deodată o face a se bate cu vioiciune, ruşinoasă de a sa spaimă fără de voe. Asfel sunetul clopotului ne face să ne înfiorăm când ne vesteşte pompa de îngropare a vreunui necunoscut.

XII
	Cortul lui Alp era întins asupra ţărmurilor, rugăciunea este săvârşită; tot sgomotul a încetat. Alp îşi aşază strejile şi le dă un ocol; toate poruncile sânt puse în lucrare. Încă o noapte de neastâmpăr; de dimineaţă răsbunarea şi amorul sânt gata să-i plătească cu dobândă întârzierea făgăduelilor lor; încă câteva ceasuri, şi înjungherea numaidecât va începe: el ar avea trebuinţă de odihnă ca să se pregătească spre aceasta, dar gândurile năvălesc în sufletul lui ca valurile cele turburate de vijălie. Alp este singur, în picioare în mijlocul taberii sale. La el nu este entusiasmul fanatismului care îl face să ohteze cu nerăbdare după zioa în care să împlânte luna pe turnurile Corintului; daca el este gata să-şi hotărască şi viaţa, pe el nicidecum nu-l îndeamnă nici nădejdea nemurirei nici dulcea aşteptare a Huriilor4 cereşti făgăduite de Proroc. El nicidecum nu simte nici acel foc arzător al patriotismului, nici acel curaj înfierbântător care însufleţeşte pe cetăţeanul fericit a înfrunta primejdiile şi a-şi vărsa sângele pentru pământul său de naştere. Alp este întreg un lepădat înarmat înprotiva patriei sale; singur în mijlocul ostaşilor [228] săi, el n-are nicio inimă niciun braţ la care să se poată încredinţa. Soldaţii săi îl urmează şi îl ascultă numai pentru că este viteaz, şi pentru că îi îmbogăţeşte cu prăzile  de la cei învinşi; ei se târăsc înaintea lui, pentru că el ştie meşteşugul de a suppune duhurile mulţimei; însă începutul său de creştin încă nu-i este ertat; îşi aduc aminte că el a fost un ghiaur, şi îl pismuesc până la slava cea vrednică de osândă ce ar putea să dobândească un creştin subt un nume de musulman. Ei n-au uitat că această căpetenie atâta de grozavă în tinereţea sa a fost unul din cei mai mari vrăjmaşi ai lui Mahomet.
	Aceşti barbari nu putea să înţeleagă ce poate trufia când el odată a ştiut să înnece toate celelalte simtimenturi; ei nu ştia până unde ura schimbă şi împietreşte şi cele mai tinere inimi, şi care este fanatismul acelora pe care trebuinţa de a-şi răsbuna i-a răsvrătit la o altă credinţă. Cu toate acestea ei se suppun; este prea lesne să povăţuiască cineva oameni fieroşi când ştie să fie mai îndrăsneţ decât dânşii. Asfel este stăpânirea leului preste Şacal5. Şacalul descopere urmele prăzii, o mână în ghiarele leului care o sugrumă, o mănâncă şi lui îi lasă rămăşâţile cărnurilor.

XIII
	Capul lui Alp era aprins, inima lui se bătea cu cele mai groaznice aruncături; în zadar el căuta să-şi afle vr-o poziţie ca să poată adormi: odihna fuge de [229] dânsul, sau daca îl şi fură somnul un minut, el deodată răsare, se pomeneşte în picioare şi cu inima îngreuiată. Toate îl strimtorează, turbanul nu poate să-l sufere. Fruntea i se pare că este strânsă în chinuri, şi zaoa îi apasă ca un plumb inima; cu toate acestea, şi altă dată ca şi acum el a mai fost culcat fără căpătâi şi acoperământ şi de tot înarmat, ba încă pe un pământ şi mai aspru, subt un cer cu mult mai întunecos, dar somnul adeseaori i-a închis ochii. În zadar chiamă el odihna, zioa nu poate să o aducă în cortul său, şi merge să-şi ducă paşii săi pe nisipul ţărmurilor, unde mii de soldaţi dormea în pace. Nu cumva ei dorm mai pe moale ? Pentru ce Alp să nu guste somnul nici al celor mai proşti ai săi soldaţi ? primejdiile lor sânt mai multe decât ale căpeteniei lor, muncile le sânt mai ostenitoare ! ei încă visează în pace partea din prăzi care le este făgăduită, şi singur în mijlocul acestor nenorociţi cari poate pentru cea după urmă dată dorm, Alp îşi preumblă al său crud neastâmpăr, şi doreşte soarta tutulor acestora ce zac înaintea ochilor lui.

XIV
	Răcoarea nopţii îi mai uşurează puţin sufletul, aerul era dulce cu toată liniştea cea adâncă, şi curata roaă vârsa preste fruntea  lui cea arzătoare un balsam ceresc. El trecu dincolo prin toată tabăra, şi acum vede înainte-şi sânul şi ţărmurile golfului Lapantii. [230] Pe vârful munţilor Delfilor luceşte o zăpadă pe care căldura verilor se sfieşte să o atingă, şi veacurile nu o vor nimici dupre cum nimicesc neamul omenesc ! Tiranii şi robii se fac nevăzuţi dinaintea razelor soarelui mai fregezi şi de cât acest uşure văl alb care acopere pentru totd-auna vârfurile munţilor, şi care trăeşte mai mult decât arburii şi decât turnurile cele trufaşe. Această zăpadă nemuritoare destinsă într-o înălţime deopotrivă cu aceea a norilor, pare că ar fi o pânză de moarte cu care libertatea şi-a acoperit dragul său pământ mai nainte de a fi isgonită de aci. Părăsind cu întristare aceste locuri unde geniul său profetic însufla cântările de slava eroilor, ea se depărtează plângând şi îşi întârzie paşii de căte ori piciorul său calcă câmpurile cele nelucrate sau răsturnatele sale altare. Ea este gata a chema pe fii grecilor arătându-le slăvitele trofee ale părinţilor lor. Vai ! dar glasul ei nu are nicio putere; zioa aceea de vecinica ţinere de minte noi nu o vom mai vedea, zioa aceea zic care văzu pe perşi fugind şi pe Sparţiatul zâmbind dinpreună cu cea după urmă a sa răsuflare.

XV
	Cu toată vânzarea sa cea criminală, Alp nu pierduse încă pomenirea acestor vremi strălucite: el alătură în gândul său pe cele trecute cu cele de acum; cugetă la moartea cea slăvită a acelora ce şi-au vărsat sângele pentru o pricină nu ca a lui asupra acestui pământ [231] însuşi unde el îşi duce paşii săi cei rătăciţi în mijlocul umbrelor nopţii. El simte foarte bine cât de veştejâtă şi plină de pete poate să fie slava unui vânzător, al căruia braţ povăţuieşte nişte barbari înprotiva patriei sale, şi vede cât de fioroase şi însuflătoare de ură pot să fie triumfele sale. Negreşit că nu era asfel aceşti eroi ale cărora cenuşe doarme înprejurul său. Falangele lor tot într-aceste locuri se bătură, şi pieptul, trupurile lor au stătut totd-auna un zid nestrăbătut: ei s-au hotărât şi fură jărtfă hotărârei lor, dar niciodată nu pot să moară. Zefirul seamănă că suspină numele lor, şi apele că murmue isbânzele lor; copacii sânt plini de a lor slavă, Colona cea singuratică ce îşi ţine încă în sus capul său cel înverzit, se mândreşte căci este a cenuşei lor celii sfinţite; umbrele lor lăcuesc munţii, pomenirea lor încă se află în fântâni: Pârâiaşul cel mai umilit şi râul cel mai trufaş dinpreună cu undele lor aduc şi vestea acestor viteji. Cu tot jugul ce sufere acest pământ, dar nu va putea niciodată să înceteze de a fi patria lor şi a slavei. Bărbatul carele voeşte să-şi strălucească al său nume printr-o nobilă isbândă, trebue să fie astăzi în părţile Greciei, şi trufaş de esemplu eroilor ei, el calcă în picioare capul asupritorilor, şi sboară în bătae ca să moară sau să rămâe slobod.

XVI
	Alp se rătăcea pe gânduri în tăcere asupra ţărmului, [232] binecuvântând dulcea răcoare a nopţii. Nicio mişcare nu turbură undele aceştii mări care în veci curge fără flux şi reflux6; oricâtă va fi furia valurilor celor învolborate, ele nu pot să treacă peste hotarăle ce le opresc, şi Luna neputincioasă le vede despreţuind a ei influenţă. Fie vremea liniştită sau vâjâie viforul, stânca, trufaşă d-asupra temeliei sale celii neclintite, înfruntă valul cel spumegos de turbare căci nu poate a se apropia de dânsa.
	Alp înaintează în lungul mării până la streaja ostaşilor care păzesc zidurile Corintului; dar nu-l zăreşte nimeni, cum poate cineva să scape din carabinile vrăjmaşului; să fie oare vânzători între creştini; ce ! încremenite le sânt mâinile ? frica a îngheţat inimele lor ? Nu ştiu; dar niciun glonţ din partea zidurilor nu vine să şuere pe d-asupra capului lepădatului, cu toate că el era numai doi paşi departe de bastionul care păzea înaintea porţii cei despre partea mării; cu toate că auzea sgomotul corpului de gvardie şi putea să înţeleagă şi chiar vorbele cele groase ale strejilor ce lovea pământul cu un pas măsurat. Aci subt ziduri el vede câinii flămânzi sfâşiind morţii ce zăcea încoaci şi încolo; ei era cu totul daţi întru a lor pradă şi nu se mai gândea să se ia după dânsul lătrându-l. Aceşti câini jupuiseră capul unui tătar de toate cărnurile precum ia cineva coaja după rodul cel copt al unui smochin, şi hârca le scăpa din dinţii lor cei ascuţiţi; unii încă lingea oasele cadavrului şi abia îşi ardica gura cea săturată de cărnuri7. Alp [233] cunoscu după turbanurile ce se răstogolea pe nisip ca aceştia cari acum era de mâncare astor dobitoace leşinate au fost uni[i] din cei mai viteji ai săi ostaşi. Şalurile care odată îmfăşuraseră fruntea răsboinicilor săi era verzi cu roşu, şi în creştetul capetilor lor celor rase sta câteva fire de păr. Pe ţărmuri un vultur lovea cu aripa un lup ce smulsese din ghiarăle pasărilor celor hrăpitoare un cal şi pe care câinii îl făcuseră a se trage la o parte cu demâncarea sa.

XVII
	Alp îşi întoarse ochii de la această privelişte fioroasă. Niciodată inima-i nu s-a îngrozit în mijlocul primejdiilor unei bătăi, şi a putut mai bine să sufere a vedea un răsboinic murind în valurile sângelui său şi sdrumicat de arzătoarea sete a agoniei, decât să vază dobitoace fieroase sfâşiind trupurile nenorociţilor ce de acum înainte au sărit preste toate durerile. Semnul ce se dă spre bătae totd-auna însuflă un simtiment de trufie; orice fel va fi forma subt care înaintează moartea, slava este acolo ca să vestească numele acelora ce cad, şi cinstea este cu ochiul deschis asupra isbânzilor vitejiei; dar când odată s-au sfârşit toate, este foarte cu greu de a călca în picioare trupurile acelora carii un mormânt numai mai aşteaptă de la noi, şi de a vedea viermii pământului, pasările de pradă şi dobitoacele cele fieroase a se certa pe rămăşâţele omului, şi a se bucura de moartea lui.

[234] XVIII
	Nu departe de acolo un templu foarte vechi acoperea locul cu ruinele sale; doă sau trei colone tot se mai ţinea în sus, şi iarba şi muşchiul creştea preste lespezi şi preste marmură. Asfel este vremea de nemilostivă ! ea nicidecum nu se va sfii de cele viitoare, asemenea precum şi de cele trecute, lăsând atâtea sfărâmături ca să ne facă să gemem privind lucrurile ceea ce au fost, şi socotindu-ne la ceea ce vor fi. Aceea ce noi am văzut, o vor vedea asemenea şi fii noştri: rămăşâţele monumentelor ce nu sânt mai mult şi bucăţile de piatră ardicate de mâna muritorilor.

XIX
	Alp se aşăză pe temelia unei colone, şi îşi petrecu mâna pe frunte ca un om ce este adâncat în cel mai dureros vis. Capul îi era plecat către  inima-i care se asvârlea în cel mai mare delir. Degitele sale se rătăcea pe a sa faţă întocmai ca ale unui muzicant ce aleargă fără orânduială preste clavierul de elefant, căutând să afle sunetul ce voeşte să deştepte. În această absorbire întru sine tristă, lui deodată i se păru că aude suflarea vântului nopţii asemenea unui suspin tânăr şi melanholic: dar, să fie cu adevărat vântul care geme în scorbura unei stânce ? – Alp îşi ardică capul şi caută către mare; ea însă era lucie ca faţa unei sticle; caută către câmpie, nimic nu mişcă firele [235] erbii cele mlădioase. – De unde vine ast sunet atât de dulce ? Îşi întoarce ochii către steaguri, nimic nu le face să fâlfâe, şi frunzele copacilor lui Citeron nu se clintesc nicidecum; el însuşi chiar nu simte nici pe faţa sa atingerea suflării ce auzi, îşi întoarce capul … dar, ce vede ? este el încredinţat ? iată o fecioară strălucind de juneţe şi de frumuseţe.

XX
	Deodată sare cu mai multă groază decât ar fi cercat la apropierea unui vrăjmaş “Dumnezeul părinţilor mei ! strigă, ce văz, ? Cine eşti, ? de unde vii, ? Ce vii să faci atât de aproape de o tabără de musulmani !” Mâinile sale tremură, şi tăgăduesc de a-şi face semnul crucii carele a încetat de a mai fi pentru dânsul semnul cel sfânt al mântuirei. P-aci este de a se suppune fără a sa voe la acest simtiment şi conştiinţa îl depărtează. Alp rămâne mut, încremeneşte şi cunoaşte frumuseţea aceea ce îi fu atâta de scumpă. Francesca e lângă dânsul ! Francesca care odată era să fie a lui soţie, trandafirii strălucea încă în obrajii ei, dar a lor faţă se îngălbenise; unde dar fugise mişcarea cea graţioasă a buzelor ei şi zâmbetul care înfrumuseţa rumenul lor ? Seninul oceanului a cărui faţă este aşa de limpede şi lină, are cu mult mai puţină blândeţe decât cerescul albastru din ochii ei; dar a lor lumină stă nemişcată ca undele, şi căutătura lor înghieţată. Un zăbranic foarte uşor acoperea [236] sânul ei cel ca crinul de alb, şi prin păru-i cel răspândit Alp zări delicatele ei braţe. Mai nainte de a-şi îndrepta vorba către iubitul său, ea ardică către cer o mână atât de galbenă şi atât de transparentă încât ar fi putut cineva să zărească luna printr-însa.

XXI
	“Am părăsit zice, locurile odihnii mele ca să viu să aflu pe acela ce eu iubesc, numai ca să fiu fericită şi ca să-i împărtăşesc şi lui din fericirea mea. Am sărit zidurile, porţile şi rândurile strejilor, şi ajunsei până la tine fără să mă tem de nimic. Se zice că leul fuge de faţa unei fecioare care nu are spre apărarea sa decât numai a sa cinste; şi Dumnezeu, care apără nevinovăţia înprotiva tiranului pădurilor, a binevoit întru a sa milostivire de a mă păzi să nu caz în mâinile necredincioşilor. Eu viu la tine, însă daca venirea îmi va fi zadarnică, să ştii că niciodată nu vom mai fi uniţi ! dar niciodată. Tu ai făcut un păcat din cele mai urâcioase părăsind credinţa părinţilor tăi; cu toate acestea calcă în picioare acest turban fur de cele sfinte; fă semnul cel sfânt al crucii, şi atunci eşti al meu pentru totd-auna; şterge această pată care mânjaşte a ta inimă, şi zioa de mâine ne uneşte ca să nu fim despărţiţi mai mult “ – Şi unde o să fie întins patul nostru de nuntă ? răspunse Alp; În mijlocul sângelui, al morţilor, în mijlocul cărnurilor celor bătătoare încă ? pentru că iată mâine noi [237] vom trece prin sabie şi prin foc fii creştinilor şi bisericile lor; tu numai singură şi ai tăi veţi fi apăraţi, şi mi-am făcut jurământul, te voi duce la un loc de scăpare norocit unde Imenul ne va uni şi unde toate mâhnirile noatre vor fi uitate; acolo tu te vei face a mea soţie, numaidecât ce eu voi mai smeri încă o dată trufia Veneţiei, şi urâcioşi ei cetăţeni vor vedea acest braţ ce ei voia să despreţuiască, pedepsind cu un biciu de scorpii pe aceia ce o gelozie nimicită şi criminală îi făcu vrăjmaşii mei.”
	Francesca îl apucă de mână, strânsoarea fu prea uşoară, dar el se îmfioră până în oase. Inima i se înghieţă şi rămase nemişcat de îmmărmurire. Mâna cea rece a Franceschii abia ţinea pe a lui Alp; dar el în zadar se cercă să o tragă, şi niciodată strânsoarea unei mâini atât de scumpe nu a putut să pricinuiască o asfel de mişcare grozavă. Arsura cea văpăiată a frunte-i sale încetase, şi inima sa cea înghieţată se bătea atâta de slab, încât semăna că s-a împietrit, când privind în faţa acelia ce el iubea, văzu cât i se schimbase rumenii ei obraji. Ea încă mai era frumoasă, dar fără arătare; se stinsese cereasca aceea rază ce însufleţeşte fisionomia, precum soarele face să strălucească undele în zilele senine. Buzele ei era nemişcate ca însuşi moartea, şi vorbele îi scăpa din gură fără a fi însoţite de a sa suflare. Sânul său nu se mai ardica nicidecum de acea dulce răsuflare, şi sângele se părea că ar fi încetat de a mai curge prin vinele. [238] Cu toată lucirea de care îi scânteia ochii, însă luminile îi era înfipte şi nu arunca decât nişte rătăcite căutături, întocmai ca ochii unui om ce doarme într-un somn fără odihnă, şi un vis ostenitor îl turbură şi îl fură din patul său peste locuri necunoscute şi pline de groază. Asfel vede cineva  posomorâtele figuri ale vreunui părete mişcându-se de suflarea vântului. Aceste chipuri neînsufleţite, dar care seamănă a fi vii, spăimântează vederea la lumina unei candeli ce e gata să se stingă. Cineva la întunerec ar putea să crează că ele stau să iasă din faţa zidului, şi că se mişcă în coaci şi în colo de câteori vântul cleatănă pânza.
	“Daca tu odată ai crezut, adăogă Francesca, că faci prea mult pentru dragostea mea, acum cel puţin, fă pentru dragostea Cerului ! o mai zic încă odată, aruncă acest turban departe de fruntea ta cea necredincioasă, şi jură de a scăpa şi a apăra pe fii patriei tale: iar de nu, tu eşti perdut; tu mai mult nu vei vedea ..... nu voiu să zic pământul ce nu e mai mult pentru tine, ci cerul ! pe Francesca ta ! De vei asculta rugăciunea mea,  şi prin aceasta te va aştepta vreo soartă crudă, cel puţin acesta va fi un mijloc de a şterge o parte din păcatele tale. Poarta milostivirilor poate încă să ţi se deschiză; gândeşte-te un minut şi te găteşte spre blestemul lui Dumnezeu ce tu îl vinzi, aruncă-ţi pentru cea după urmă dată o cătătură către cer şi vezi-l gata a se închide pentru tot d-auna. Priveşte acest uşure nor aproape de lună; el numai decât o să treacă peste dânsa. Vezi ! daca până când acest văl aburos va înceta de a ascunde din ochii noştri discul ei, inima ta nu se va schimba, Dumnezeu şi omul îşi vor răsbuna şi unul şi altul; osânda ta va fi foarte grozavă, şi încă şi mai grozavă vecinicia ta de nenorociri. “
	Alp îşi ardică ochii săi către cer şi recunoscu pe bolta cerească norul ce il arătă Francesca; însă inima îi era năsprită şi trufia neânduplecată; această grozavă patimă târaşte după dânsa întocmai ca unpotop, pe toate celelalte. – Alp să ceară ertare ! el să fie îngrozit de vorbele unei fecioare pline de sfială ! el să uite ocările Veneţiei şi să jure a scăpa pe fii ei cei hotărâţi la moarte ! Nu; şi de s-ar face norul acesta mai grozav şi decât acela însuşi ce poartă în sânul său trăsnetul, şi de s-ar aprinde, s-ar sparge şi ar plesni asupra capului său ca să-l sdrobească ....... spargă-se ! Alp îşi aţintează ai săi ochi pe acest semn amerinţător, fără să răspunză o vorbă; norul trece şi luna isbeşte întreagă în ochii săi. “Oricare va fi soarta mea, zice el atunci, eu nu ştiu nicidecum să mă schimb; este prea târziu ....... Lasă trestia bătută de vânturi să tremure, să se mlădie şi să se râdice iară, şi ştejarul las să plesnească, că eu trebue să rămâiu în veci tot aceea ce Veneţia a voit să fiu: Vrăjmaşul ei întru toate, afară numai într-u dragostea mea către tine. Da,. – nu eşti tu asigurată dinpreună cu iubitul tău ? Francesca, vino, să fugim împreună. “ Işi întoarce capul, dar Francesca nu este mai mult; lângă dânsul numai vede decât numai marmura colonii. – Se făcu ea nevăzută pe subt pământ ! – In aer peri ! el mai mult nu o mai vede şi nu ştie ce să gândească.
XXII
	Noaptea fuge, zioa începe a se ivi, şi soarele străluceşte ca şi când s-ar găti să lumineze o zi de sărbătoare. Aurora se desbracă cu încetul de manta cea neagră a întunerecului; toate vestesc o căldură nesuferită. Tobele şi trâmbiţile răsună; tabăra e în picioare; steagurile se desfăşură cu sgomot şi fâlfâesc în vârful suliţilor. Nu se mai aude decât rânchezarea armăsarilor, larma oastei şi strigările: “ armele ! la arme !” Tuiurile  paşilor sânt aduse înaintea oştirilor, iataganele sânt scoase, armia este rânduită spre bătae, şi numai aşteaptă decât semnul. Tătari, Spahii, Turcomani, alergaţi la avangardie; călăreţi, păziţi toate strimtorile, încungiuraţi câmpul şi daţi goană nefolositoare acelora ce vor voi să scape din cetate. Niciun creştin, copil sau bătrân să nu scape de soarta ce îl aşteaptă. Pedestrii cu toate acestea aleargă înainte setoşi de sânge, să înjunghe orice vor întâlni; şi prin spărturile zidurilor să pătrunză în Corint.
	Armăsarii îşi muşcă frâele sforăind şi îşi ardică cu sălbătăciune unduioasa lor coamă, spuma albeşte şi fumegă pe zăbalele lor. Lăncile sânt ardicate, fitilele aprinse, tunurile îndreptate asupra cetăţii şi sânt gata să verse moartea şi să răstoarne zidurile ce până acum le cletăna. Cetele Ienicerilor merg subt poruncele lui Alp; braţul lui cel drept este  gol întocmai tăişul paloşului ce-i luceşte în mână. Chanul şi paşii, toţi se află la posturile lor şi în capul armiei însuşi Vizirul. Când tunul va da semnul, toţi să năvălească, şi niciunui lăcuitor din Corint să nu-i fie socotită viaţa; niciun preot să nu rămâe prin biserici, nicio căpetenie prin palaturi, nicio vatră prin case, nicio piatră pe ziduri. Dumnezeu şi Prorocul; Allah, hu ! Această strigare să răsune până la nori !
	“Iată spărturile, strigă Cumurgi; iată scările ca să săriţi zidurile, săbiile vă sânt în mână, şi veţi putea să nu fiţi voi învingători ? Acela ce mai întâiu va dărăpăna steagul Crucii să ceară orice va pofti şi fie încredinţat că va dobândi.”
	Asfel vorbeşte răsboinicul vizir, tabăra îi răspunde detunând lăncile şi prin strigări d-o armie plină de un entusiasm ce colcăe ....... Tăcere ! cemnul este dat.
XXIII
	Asfel vede cineva un cârd de lupi flămânzi a năvăli asupra  unui taur sălbatic; cu tot focul ce aruncă din ochii săi roşălile mâniei sale, în zadar el calcă în picioare, sau svârle în aer cu sângeroasele-i coarne pe aceia ce îndrăsnesc mai întâiu a se apropia de dânsul; asfel musulmanii năvălesc către ziduri, asfel cei mai îndrăsneţi cad subt loviturile celor închişi. O mulţime de rasboinici acoperă pământul; zaoa lor este spartă ca sticla de omorâtorul plumb ce încă sfredelea locul unde ei sânt întinşi. Batalioane întregi sânt răsturnate asemenea spicelor de grâu ce coasa secerătorului a culcat brasde.
XXIV
	Intocmai precum o stâncă mâncată de multă vreme de şâroaele ernii, vede tot deodată nişte bucăţi nemărginite desghinându-se dintemelia sa a se prăvăli cu trosnetul tunetului, şi asemenea grămăzilor de zăpadă ce se dau de râpă pe văîle Alpilor; asfel, slăbiţi de un răsboiu îndelungat, lăcuitorii Corintului numai putură să mai ţie subt asaltele adăogate ale oştirilor Musulmanilor. Improtivirea lor fu grozavă, însă năpădirea păgânilor îi strivi, şi ei căzură tot d-auna împinşi de cei din urmă şi fără a se trage înapoi.
	Si moartea Insuşi rămase mută la această privelişte de înjunghere: loviturile acelora ce dau moartea, ţipetile celor învinşi, strigările biruinţei se amestecă cu tunetul artileriei. Cetăţile vecine ascultă îngrijite şi cu neastâmpăr acest sgomot ce vina până la dânsele; ele nu ştiu daca   norocul zâmbeşte aliaţilor sau brăjmaşilor lor, daca trebue să se întristeze sau să se bucure de aceste ţipete grozave ce eho a munţilor le trimite înapoi cu un uet îngrozitor. Salamina, Megara şi Pireeu însuşi, zic: că auziră sgomotul aceştii zile fatale.
XXV
	Săbiile fumegă de sânge din vârf pană la al lor mâner; cetatea este luată şi jafurile încep. Acum din case se înalţă strigări şi mai ascuţite; acolo soldaţii pradă şi întrebuinţează toată a lor sălbatică şi barbară cruzime. Se aud pasuri poticnite de fugaşii ce alunecă în râurile de sânge care înneacă uliţile. Dar în coace şi în colo, decâte ori pot să afle vreo poziţie care să-i folosească, cei închişi se adună la un loc câte zece sau doisprezece răsbiunici, se opresc înprotiva breunui zid, se împrotivesc vrăjmaşului cu sălbătăciune, isbesc cu lovituri de moarte şi cad şi ei însuşi cu armele în mână. Intr-una dintr-aceste grămăzi se vedea şi un bătrân cu părul alb, dar al căruia braţ era încă plin de putere şi de vitejie; el se apăra atât de bărbăteşte  înprotiva acelora ce îndrăsnea să se apropie de dânsul, încât trupurile turcilor ce el jărtfise forma o jumătate de cerc dinaintea lui; el încă nu era rănit, şi cu toate că se bătea trăgându-se înapoi, însă nimenea nu putea a săvârşi ca să-l pue la mijloc. Mai mult decât un semn de rane mărturisea subt armatura lui că el de multă vreme era deprins cu primejdiile; dar toate rănile acestea el le primise în alte răsboae. Cu toată vârsa-i cea mare, el însă era destul de puternic ca să stea înprotiva a mai multor tineri răsboinici. Vrăjmaşii ce nu îndrăsnea să se apropie de dânsul era mai numeroşi decât perii lui cei albi. Sabia-i lipsi pe mai multe mume de fii lor încă nenăscuţi, când Minoti vărsase prntru întâiaşi dată sângele închinătorilor lui Allah. Lipsit şi el însuşi de mai multă vreme de fiul său, durerea sa fusese primejdioasă şi plină de răsbunare la mai mulţi taţi. Daca umbrele s-ar împăca prin vărsare de sânge, umbra lui Patroclu avu mai puţine jărtfe pe mormântul său decât fiul lui Minoti, care muri în locurile ce despart pe Europa de Asia11. El fu îngropat pe acelaşi ţărm unde şi atâţia răsboinici aflară mormântul lor de atâtea veacuri. – Ce rămâne ca să ne spue despre moartea acestor eroi şi despre locul lor de îngropare ? Nicio piatră: cenuşele lor sânt răsipite, dar Poezia îi  încredinţează de nemurire.

XXVI
	Auz răsunând strigarea Allah ! este o ceată din cei mai viteji şi din cei mai hotărâţi Musulmani care se apropie. Braţul cel bânjos al căpeteniei care îi comandă este gol până la umeri; acest braţ care îi povăţueşte, tot d-auna este gata a lovi. El după loviturile sale este cunoscut în bătăi. Alţii se deosibesc după armele lor cele strălucitoare ca să amăgească pe vrăjmaş cu nădejdea unei despueri de mult preţ; alţi au sabia cu mânerul mai bogat, nimenea însă nu ţine în mână un ascuţit mai grozav decât al lui. Alp nu va să-l cunoască lumea după un turban mândru, ci numai după braţul său cel gol şi sângerat. Mergeţi în cea mai sângeratică şi grozavă luptă că el acolo îl veţi afla. Niciun steag altul nu intră în atâtea primejdii ca al lui, niciun baiarac nu trage după sine atâta de departe pe răsboinicii Delii. Al lui Alp este asemenea unui comet amerinţător. Pretutindenea pe unde s-a arătat acest braţ, de se bat sau de se bătea răsboinicii cei mai îndrăsneţi, n-a trebuit decât un minut. Acolo mişălul fricos în zadar cere viaţa de la Tătarul nemilostiv, sau acolo eroul moare în tăcere, socotindu-se nevrednic de dânsul de a geme, şi caută încă să mai dea o lovitură dupe urmă, uitând a sa slăbiciune şi pulberea sângerată în care zace.
XXVII
	Bătrânul Minoti încă se împotrivea; Alp se opreşte şi strigă:
	“Dăte prins, Minoti, ca să te scap dinpreună cu fiica ta !”
	“ – Niciodată, vânzătorule lepădat, niciodată şi chiar de îmi va fi viaţa ce voiu priimi de la tine vecinică.”
	“ – Francesca, dragă iubită ! trebue ca ea să fie jărtfa trufiei tale !”
	“ – Ea este la loc de scăpare.”
	“ – Unde este dar ?”
	“ – In cer, care este închis pentru sufletul tău cel lepădat, ea este departe de tine între fecioarele cele sfinte.”
	Minoti zâmbeşte cu o crudă bucurie, văzând că Alp la aceste vorbe şovăeşte şi e gata ca şi când l-ar fi lovit tot deodată o mână vrăjmaşă.
	“O cerule ! strigă el, - Si de când ea nu este mai mult ?
	“ – De eri, răspunde Minoti, şi nu plâng nicidecum de a ei moarte; niciunul din fii mei nu vor fi în fiarăle lui Mahomet sau într-ale unui apostat. Apropiete şi te apără.”
	In zadar fu această învitare, căci Alp mai mult numai este în numărul celor vii. In vreme ce vorbele crude ale lui Minoti, sluja de răsbunare mai mult şi decât vârful sabiei sale, de ar fi avut vreme să-l înfigă în inima vânzătorului, unglonţ repezit dintr-o tărie de unde câţiva desnădăjduiţi răsboinici apăra încă o biserică, isbeşte şi răstoarnă pe Alp. Mai nainte de a putea cineva să-i vază curgând sângele din rana care săvârşi zilele lui, el şovăeşte şi cade. Un fulger scânteiază din ochii lui, şi numaidecât  întunerecul îi acopere trupul ce se asvârle, tremură, se bate, se strânge, se întinde, şi din mişcările vieţii aceste spasmuri şi fiori trecătoare îi mai rămân în mădularile întinse asupra pământului. Se cearcă să-l râdice; sânul şî fruntea îi era pline de pulbere şi de sânge, şi din buzele-i cele vinete gâlgâia un sânge negru şi închegat; pulsul lui este fără mişcare, niminea nu i-a auzit suspinul cel dupe urmă; nicio vorbă, niciun sughiţ răsăritor nu însemnară trecerea lui de la viaţă la moarte. Sufletul nu-i dete vreme nici chiar de a-şi face o rugăciune, şi îi părăsi trupul fără nădejde de ertarea cerească; el rămase până în cealul după urmă într-u apostata sa lepădare.
XXVIII
	Sgomotul vrăjmaşilor lui Alp se amestecă cu al soldaţilor săi; aceştia înalţă nişte strigări turbate şi furioase, şi cei dintâiu strigă de biruinţă; lupta reîncepe, săbiile şi suliţele  să încrucişează, şi răsboinicii se răstogolesc în pulbere. Minoti apără bărbăteşte toată palma de pământ ce este silit să o lase în cetatea care e încredinţată poruncilor sale. Imprăştiatele rămăşâţe ale armiei sale celii hotărâte îşi unesc silinţele dinpreună cu ale lui, şi tot mai pot a se trage şi a se aduna în bisrica de unde venise acel glonţ care răsbună celor învinşi pe jumătate prin moartea lepădatului; Minoti şi ai săi intrară acolo lăsând după dânşii şâroae de sânge; ei nu încetează de a sat cu faţa înprotiva vrăjmaşului în vremea ce se trag înnapoi, şi merg să răsufle un minut după stâlpii cei tari ai locului celui sfânt.
	Vai ! cât fu de scurt minutul acesta ! Musulmanii văd crescând numărul şi îndrăsneala lor, se reped asupra creştinilor cu asfel de învierşunare şi năvală, încât numărul lor cel mare se făcu primejdios şi însuşi lor, unde cei mai îndrăsneţi cădea sau de loviturile creştinilor sau de îmbulzeala celor din urmă. Uliţa care duce la cel după urmă loc de răsboire al ostaşilor ce mai apăra Corintul, era atâta de strâmtă, încât Turcii cari intra odată între coloanele templului, în zadar se cerca a se mai întoarce înapoi, şi rămânea acolo morţi sau răniţi fără a putea fugi; dar mai nainte de a închide ei ochii alţi răsbunători sânt la loc d-asupra trupurilor celor ce mor, soldaţi alţii şi mai groaznici împlinesc locul celor ce nu sânt mai mult, şi omorul nu poate isnuti ca să rărească rândurile lor.
XXIX
	Luminele ce împodobesc altarele creştinilor nu pot să pătrunză, cu a lor lucire legănată, norii ce se îndesează din deşărtatul muşchilor. Otomanii sânt înaintea porţii; ea se ţine încă foarte bine în zăvoarăle sale de aramă, şi după fiecare spărtură, după fieştecare ochiu de sticlă sfărâmat ploă o repede grindină de plumb şi purtătoare de moarte. Dar poarta, în sfârşit,  este mişcată din loc, tremură pe temeliile sale, fierul se mlădie, zăvoarele trosnesc şi se rup, poarta care, şi acum cu adevărat Corintul este pierdut !
XXX
	Oprindu-se înaintea altarului, Minoti mai că numai singur mai rămăsese din toţi vitejii ce nu putură să scape Corintul; dar el nu înceta de a înfricoşa încă pe Turcii care se ţinea după urmă. Icoana Maicii Domnului este zugrăvită aci d-asupra capului lui, care seamănă că ar fi o faptă de un penel ceresc; ochii săi strălucind de lumină însuflă dragostea. Această icoană semăna că este pusă d-asupra altarului ca să înalţe cugetările omului către lucrurile dumnezeeşti. Iubita Maică a lui Dumnezeu ţinea pe fiul său pe genichi, şi zâmbea la rugăciunile  muritorilor umiliţi de pocăinţă, semănând că se făgădueşte să aducă ea însuşi credincioasele lor rugăciuni înaintea tronului celui Vecinic. In mijlocul înjungherilor  ce sângerează biserica, fecioara zâmbeşte încă. Minoti îşi ardică ochii către dânsa, îşi face semnul închinăciunei ohtând, şi răpeşte o făclie ce ardea asupra altarului ..... Flacăra şi fierul musulmanilor îl împresoară de toate părţile.
XXXI
	Bolţile săpate subt pardoseala de mozaic coprindea în lăuntrul lor pe morţii veacurilor trecute; numele le era scrise pe mormintele lor; de sânge însă nu se mai putea cunoaşte. Săpăturile cele frumoase, colorele cele strein şi amestecate care înfăţişează vinele marnurii nu se mai văd de săbiile cele frânte, şi răsboinicii zăcea fără răsuflare, şi subt bolţile sale trupurile altor morţi se odihnea în sicrierile lor, acărora posomorâtă rânduire ar fi putut cineva să o zărească printr-o ferestrue foarte strânsă. Răsboiul însă răsbătuse şi până în aceste întunecoase azile şi-şi grămădise dărăpănătoarea pucioasă în tot lungul acestor mucede trupuri. Aci, creştinii în vremea răsboiului îşi statorniciseră cea mai dintâiu a lor magazie, şi o nenumărată erbărie se comunica, printr-o uşcioară, cu bolţile acestea. Aceasta fu cea mai după urmă, dar cea mai grozavă scăpare a lui Minoti în potriva biruitorilor.
XXXII
	Turcii năvălesc în biserică, rămăşâţa cea mică a creştinilor în zadar se împrotivesc vitejaşte, fiind numărul vrăjmaşilor puţin, şi neputând să-şi sature setea de răsbunare cu un mai mare număr, barbarii încep a îmulţi trupurile celor căzuţi tăidu-le în bucăţi şi smulgând capetile de la trunchiurile meînsufleţite; dărapănă cu sunet de la locurile lor icoanele aleşilor lui Dumnezeu; desbracă paraclisele de bogatele lor prinoase, şi se sfădesc pe vasele de mult preţ binecuvântate de sfinţii pontifi. Aleargă la altar ! o privelişte slăvită ! Potirul tainelor celor mari încă era pe tebernacul; strălucirea acestui vas amăgeşte ochii cei lacomi ai soldaţilor lui Mahomet. Intr-însul mai era încă din rămăşâţile vinului prefăcut în sângele Domnului cu care preotul cuminecase astăzi creştinii ca să sfinţească sufletele lor mai nainte de a-i trimite la bătae. Inprejurul altarului strălucea  doăsprezece policandre de cel mai frumos metal. “Cine să pue mâna acum pe această pradă, că este cea mai frumoasă şi cea mai din urmă.
	Un Tătar iată-l că şi întindea o mână fură de cele sfinte asupra vasului sfinţit, când deodată Minoti apropie făclia de pucioasă. Clopolniţa, bolţile, altarul, moaşele sfinţilor, lucrările cele mai scumpe ale Credinţii, biruitorii, creştinii, morţii, viii sboară dinpreună cu sfărâmăturile nenumărate ale bisericii. Mai toată cetatea este din temelie cu desăvârşire răsturnată, zidurile se dărapănă, undele Mării se dau îndărăt, munţii sânt scuturaţi ca de un cutremur de pământ. Această isbucnire grozavă ca din praştie făcu să sboare până la ceruri mii de bucăţi fără formă în mijlocul unui nor nemărginit de fum schinteetor. O ploae de cenuşă cade pe pământ şi înnegreşte până departe ţărmul istmului ssau descrie o mulţime de cercuri în mare.
	Mădulările atâtor eroi stau răspândite asupra câmpiei. – Fură ei creştini, ? fură musulmani. Vază-i numele lor şi spue ! ele odată au zâmbit cu dragoste la copii lor adormiţi pe genuchele lor, şi niciodată n-a putut a le trece prin gând, că într-o zi aceste mădulare delicate vor fi numai nişte fâşii anevoe de cunoscut. Abia unii mai au puţin formă omenească. Grinzi fumegătoare, pietre făcute cenuşă şi pline de sânge acopere tot coprinsul. Toate fiinţele vii ce auziră sgomotul aceştii grozave amestecături, pline de spaimă se făcură nevăzute. Păsările pădurilor sburară; câinii cei sălbatici se dăpărtară, roşând de stârfurile ce le lăsară pe jumătate ! Cămilile părăsiră pe păzitori; boul cel suppus care departe de Corint despica brazda ostenitoare, rupse al său jug şi ca împuns de streche se năpădi în fugă luând lumea în coarne; şi armăsarul sfărâmând chinga  şălii şiii frâul care îl povâuia, îşi luă vântul asupra câmpiei. Târâtoarea bălţilor, făcu să se auză tristele sale orăcăituri; lupii urlară în vizuinele lor unde eho răsfrânsese trosnetul ocnelor celor de pucioasă ale Corintului. Sacalul13  gemea departe, plângeroasele lui strigări semăna cu vaetile unui copil, sau cu ţipetul unui copoiu sdrobit de bătae. Vulturul, sbârlindu-şi  penele pieptului, sbură din al său cuib şi-şi căuta aproape de soare scaparea, gonit dupe urmă de fumul aburilor celor negrii ce îi ascundea din a sa vedere faţa pământului. Intr-acest chip fu luarea Corintului.








S f â r ş i t.















N O T E
 
Asupra

L U A R E I   C O R I N T U L U I.
	

	 














N.B. Credem că trebue să facem cunoscut cititorului origina nuotăţii Strigoiului. In vremea zăbovirei sale la Geneva, lord Biron se ducea în adunarea Doamnei de Breuss. Aceasta era o contesă Rusă, care aduna la dânsa pe toţi ctreinii însemnaţi. Se citea acolo versuri, spunea istorii şi ce. l. Intr-o seară după ce fiecare şi-a plătit partea ce era dator printr-o povestire de vr-un revinent, Lord Biron povesti şi el din parte-i noutatea Strigoiului. Editorul aceştii noutăţi. D. Doctorul Polidori, ce era de faţă, se sili să o alcătuiască îndată ce se duse acasă, şi să o publice astfel după cum se vede tradusă.



______________________



	Doctorul Polidori nu publicase Strigoiul decât ca o noutate ce o auzise povestindu-o. Lord Biron n-a reclamat niciodată împotriva lui, ci numai împrotiva librarului Galignani care a Indrăsnit să atribuiască cu hotărâre Strigoiul la Lord Biron.
    







1 Cititorul nu se va supăra de asemenea titluri Doien prelat ce în clerul nostru nu se află şi trebue să rămâe aşa precum se numesc în părţile locului.
* Poate că este trebuinţă a face cunoscut că textul fragmentului acesta este în proză; publicaţia nuotăţii S t r i g o i u l seamănă că ar fi dat pricină lui lord Biron să arate cum ar trebui să se tracteze un asfel de sujet, de nu s-ar fi gândit doctorul Polidori mai nainte. Nuotatea Strigoiului au atribuit-o oamenii la lord Biron.
* Vezi notele ediţiei a doilea a lordului Rutven.
* Aci este o imitaţie învederată din Ghiauru. Doctrol Polidora nu se strimtorează cu prietenii săi.
* Lancioto era numele lui Alp mai nainte de a se turci.
** Doge era titlu căpeteniei aristocraţiei Veneţiei.
1 Turconamii petrec o viaţă nestatornică şi patriarhală lăcuind în corturi.
2 Acesta era mijlocul defăimătorilor în Veneţia spre a pârî sau a defăima pe un vrăjmaş oarecare.
3 Acesta era vestitul acela Ali Cumurgi, favoritul a trei Sultani şi mare Vizir al lui Ahmet III. El într-o campanie goni pe Veneţieni din Peloponez: dar după un an fu rănit de moarte răsboindu-se înprotiva Nemţilor în bătaea dela etervaradin în câmpia Corloviţului în Ungaria, în vremea ce el îşi punea toate silinţele să-şi adune gvardiile sale.
	Cumurgi muri a doa zi. Cea după urmă poruncă ce dete fu ca să tae capul generalului Breuner precum şi altor nemţi prinşi în răsboiu, strigând: “ De ce nu pociu tot Intr-acest chip să poruncesc înprotiva tutulor câinilor acestora de Nemţi !” Acestea fură vorbele lui cele mai dupe urmă foarte vrednice de un Galigula. Era nespus şi fără asemănare trufia acestui Vizir ambiţios. Când îi spuseră că împrotiva lui trimit pe prinţul Eugenie şi că acesta este un general foarte mare “Atâta mai bine, răspunsese el, eu mă voiu deprinde şi mai bine şi ci cheltuiala lui “.
4 Acestea sânt fecioarele care sânt făgăduite de Mahomet In fericirea Raiului musulmanilor celor drepţi şi celor ce mor pentru lege şi patrie.
5 Sacalul e un fel dedobitoc care se numeşte şi lup aurit.
6 Nu este de trebuinţă de a aduce aminte cititorului că Marea Mediterană nu are vreun flucs şi reflucs simţitoare, adică umflare şi tragere înapoi. 
7 Am văzut, zice ord Biron, o privelişte întocmai de asemănată subt zidurile seraiului Constantinopolului în boltiturile săpate de Bosfor într-o stâncă. D. Hobhuse, în călătoriile sale vorbeşte asemenea. Cadavrele ale unor Ianiceeari pedepsiţi cu moartea.
11 Aci se înţelege bătaea care s-a întâmplat între Veneţieni şi Turci la strimtoarea Dardanelilor.
13 Mă tem aci pentru slobozenia poetică ce mi-am ertat să aduc pe Sacal din Asia în Grecia unde o mărturisesc că niciodată nu am văzut nici auzit acest dobitoc; dar în ruinele Efesului am văzut o mulţime, unde le place a petrece prin dărâmături, şi urmează în cârduri după armii.





Sfârşitul notelor luării Corintului. 
??

??

??

??

1