


POEZII 
(1905) 

Octavian Goga 

 
RUGĂCIUNE 
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpîne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orînduie-mi cărarea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cîntecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frînge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plînge.
14


Octavian Goga 
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plîngă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul, toată truda
Atîtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gîrbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.
În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cîntarea pătimirii noastre. 
PLUGARII 
La voi aleargă totdeauna 
Truditu-mi suflet să se-nchine; 
Voi singuri străjuiţi altarul 
Nădejdii noastre de mai bine. 
Al vostru-i plînsul strunei mele, 
Creştini ce n-aveţi sărbătoare, 

 
16

Ne cheamă pămîntul 
Voi, cei mai buni copii ai firii,
Urziţi din lacrimi şi sudoare.
Cu mila-i nesfîrşită, cerul
Clipirii voastre-nduioşate
I-a dat cea mai curată rază
Din sfînta lui seninătate.
El v-a dat suflet să tresară
Şi inimă să se-nfioare,
De glasul frunzelor din codru,
De şopot tainic de izvoare.
În coapsa grăitoarei mirişti
Devreme plugul vostru ară;
E primăvară pe cîmpie,
Şi-n ochiul vostru-i primăvară.
Blînd tainele vi le desface
Din sînu-i milostiva glie,
Căci toată floarea vă cunoaşte
Şi toată frunza ei vă ştie.
Purtaţi cu braţele-amîndouă
A muncii rodnică povară,
Sub strălucirea-nlăcrimată
A dimineţilor de vară.
Şi nimeni truda nu v-alină,
Doar bunul cerului părinte,
De sus, pe frunte vă aşază
Cununa razelor lui sfinte.
A voastră-i jalea cea mai mare,
A voastră-i truda cea mai sfîntă,
17

Octavian Goga 
Stăpînul vitreg vă loveşte,
Cînd cerul bine-vă-cuvîntă.
Dar dacă-n schimbul pîinii voastre,
Piticul vă plăteşte fiere,
Îndurător v-ascultă Domnul
Şi vă trimite mîngîiere.
Cînd doarme plugul pe rotile,
În pacea serilor de toamnă,
La voi coboară Cosînzeana,
A visurilor noastre doamnă.
Vin crai cu argintate coifuri
Şi-n aur zînele bălaie:
Atîta strălucire-ncape
În bietul bordeiaş de paie.
Fraţi buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mîndrei bolţi albastre,
Sfinţiţi cu roua suferinţii
Ţărîna plaiurilor noastre!
Din casa voastră, unde-n umbră
Plîng doinele şi rîde hora,
Va străluci odată vremii
Norocul nostru,-al tuturora.
A mea e lacrima ce-n tremur
Prin sita genelor se frînge,
Al meu e cîntul ce-n pustie
Neputincioasa jale-şi plînge.
Ci-n pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un întins adînc de mare.
Trăieşte-nfricoşatul vifor
Al vremilor răzbunătoare.
18

Ne cheamă pămîntul 

 
NOI 
La noi sunt codri verzi de brad
Şi cîmpuri de mătasă;
La noi atîţia fluturi sunt,
Şi-atîta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cîntece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...
Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrînul soare,
De cînd pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.
La noi nevestele plîngînd
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişîndu-şi jalea plîng
Şi tata, şi feciorul.
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cîntecele noastre plîng
În ochii tuturora.
Şi fluturii sunt mai sfioşi
Cînd zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
19

Octavian Goga 
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Îşi înfioară sînul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrînul...
Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-am răposat
Şi moşii, şi părinţii...
Din vremi uitate, de demult,
Gemînd de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...
OLTUL 
Mult iscusita vremii slovă 
Nu spune clipa milostivă 
Ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul 
Şi veselia deopotrivă... 
Mărită fie dimineaţa 
Ce-a săvîrşit a noastră nuntă, 
Bătrîne Olt! – cu buza arsă 
Îţi sărutăm unda căruntă. 
În cetăţuia ta de apă 
Dorm cîntecele noastre toate 
Şi fierbe tăinuita jale 
A visurilor sfărîmate. 
Tu împleteşti în curcubeie 
Comoara lacrimilor noastre, 

 
20

Ne cheamă pămîntul 
Şi cel mai scump nisip tu-l duci
În vadul Dunării albastre.
La sînul tău vin, în amurguri,
Sfioase, fetele fecioare,
Şi dimineaţa vin neveste
Cu şorţul prins în cingătoare –
Şi vin păstori cu gluga albă,
Din fluier povestindu-şi dorul –
Şi cîte cîntece şi lacrimi
Nu duce valul, călătorul...
Drumeţ, bătut de gînduri multe,
Ne laşi atît de greu pe noi,
Îmbrăţişîndu-ne cîmpia,
Te uiţi adesea înapoi.
Aşa domol te poartă firea,
Căci duce unda-ţi gînditoare:
Durerea unui neam ce-aşteaptă
De mult o dreaptă sărbătoare.
Demult, în vremi mai mari la suflet,
Erai şi tu haiduc, moşnege,
Cînd domni vicleni jurau pe spadă
Să sfarme sfînta noastră lege;
Tu, frate plînsetelor noastre
Şi răzvrătirii noastre frate,
Urlai tăriilor amarul
Mîniei tale-nfricoşate.
Cum tresăreau încremenite,
În jocurile lor buiestre,
Oştiri cu coifuri de aramă
21

Octavian Goga 
Şi roibi cu aur pe căpestre
Cînd la strigarea ta de tată
Grăbeau din codri la poiene,
Strîngînd săcuri a subţioară,
Feciorii mîndrei Cosînzene.
Zdrobită-n praf, murea arama,
Şi codrul chiotea, viteazul;
Iar tu, frăţine, mare meşter,
Biruitor frîngeai zăgazul
Şi,-mbujorîndu-te la faţă,
Treceai prin văile afunde,
Încovoindu-ţi îndărătnic
Măreţul tău grumaz de unde.
Slăvite fărmituri a vremii,
De mult v-am îngropat văleatul...
Neputincios pari şi tu astăzi –
Te-a-ncins cu lanţuri împăratul.
Ca unda ta strivită, gemem
Şi noi, tovarăşii tăi buni,
Dar de ne-om prăpădi cu toţii,
Tu, Oltule, să ne răzbuni!
Să verşi păgîn potop de apă
Pe şesul holdelor de aur;
Să piară glia care poartă
Înstrăinatul nost’ tezaur;
Ţărîna trupurilor noastre
S-o scurmi de unde ne-ngropară
Şi să-ţi aduni apele toate –
Să ne mutăm în altă ţară!
22

Ne cheamă pămîntul 

 
CASA NOASTRĂ 
Trei pruni frăţini, ce stau să moară,
Îşi tremur’ creasta lor bolnavă,
Un vînt le-a spînzurat de vîrfuri
Un pumn de fire de otavă.
Cucuta creşte prin ogradă,
Şi polomida-i leagă snopii...
– Ce s-a ales din casa asta,
Vecine Neculai al popii!...
De pe pereţii-ngălbeniţi
Se dezlipeşte-n pături varul,
Şi pragului îmbătrînit
Începe-a-i putrezi stejarul;
Iar dacă razele de soare
Printre şindrile facu-şi cale,
Văd sporul pînzei de păianjen
Şi-nfiorate mor de jale.
Cum dorm acum de mult pierdute
Sub vreascurile stinse-a vetrii
Poveştile-nşirate seara
De-atîtea cuscre şi cumetri;
Cum tremură cenuşa aspră,
Ce-nfioraţi îmi par cărbunii
De vraja care-o mai păstrară
Din cîte povesteau străbunii...
Înfipt în meşter-grindă, iată-l,
Răvaşul turmelor de oi;
Şireagul lui de crestături
23

Octavian Goga 
Se uit-atît de trist la noi.
Îmi duce mintea-n alte vremi
Cu slova-i binecuvîntată–
În pragul zilelor de mult
Parcă te văd pe tine, tată.
Şi parc-aud pocnet de bici
Şi glas stăruitor de slugă –
Răsare mama-n colţul şurii,
Aşază-ncet merindea-n glugă...
Înduioşată, mă sărută
Pe părul meu bălan, pe gură:
„Zi Tatăl nostru seara, dragă,
Şi să te porţi la-nvăţătură!“...
Şi uite-mi trec pe dinainte
În rînduri-rînduri toate cele:
Oraşul înnegrit de fumuri
Şi toate plînsetele mele.
Cum m-am făcut apoi cuminte
Cu vremea ce înainta,
Şi m-am trezit pe nesimţite
Că-mi zice satul: „Dumneata...“
Şi cîtor strigături la joc
Ţineam cu glasul meu ison,
De cîte ori am spus povestea
Lui Alexandru Machidon.
Şi ca un cîntec, cum s-a stins
Frumoasa mea copilărie –
Şi dragostea de două veri
Cu fata popii Irimie...
24

Ne cheamă pămîntul 
Cu valul vremilor ce curg
Atîtea cîntece s-au dus,
Şi valul vremilor ce curg
Atîtea cîntece-a răpus...
Eu vă sărut, pereţi străbuni,
Pe varul alb, scobit de ploaie... 
De ce-ţi ştergi ochii cu cămaşa –
Ori plîngi, vecine Niculaie?...
APOSTOLUL 
Ca o vecernie domoală
Se stinge zvonul din dumbravă,
Pleoapa soarele-şi închide
Sus, pe-o căpiţă de otavă.
Norodul a cuprins podmolul
Lîngă frăgarul din uliţă –
De cîrjă sprijinit răsare
Bătrînul preot la portiţă.
Moşneag albit de zile negre,
Aşa îl pomenise satul,
Pe pieptărelul lui de lînă
Purtînd un ban de la-mpăratul.
Domol, în mijloc se aşează,
Şi sprijinind încet toiagul,
Clipind din genele cărunte,
Începe-a povesti moşneagul.
Întreg poporul ia aminte,
Ascultă jalnica poveste,

 
25

Octavian Goga 
Şi fusul se opreşte-n mîna 
Înduioşatelor neveste. 
Moşnegii toţi fărîmă lacrimi 
Cu genele tremurătoare, 
Aprinşi, feciorii strîng prăseaua 
Cuţitului din cingătoare. 
Atîtea patimi plîng în glasul 
Cuvîntătorului părinte, 
Şi-atîta dor aprins în inimi 
De clipa răzbunării sfinte. 
Bătrînul mag înalţă fruntea, 
Ce sfînt e graiul gurii sale: 
Din el va lumina norocul 
Acestui neam sfîrşit de jale! 
Acelaşi dor tresare-n piepturi 
Cînd glasul strigător răsună, 
Şi gemăt înfioară firea 
Prelung şi greu, ca o furtună. 
Frăgarul îşi îndoaie coapsa, 
Iar de prin văi purcede vîntul, 
Prin largul albelor văzduhuri, 
Să ducă cerului cuvîntul. 
Din cetăţuia strălucirii 
Coboară razele de lună, 
Pe-argintul frunţii lui boltite 
Din aur împletesc cunună. 
Cuvine-se hirotonirea 
Cu harul cerurilor ţie, 
Drept-vestitorule apostol 
Al unei vremi ce va să vie! 

 
26

Ne cheamă pămîntul 
DASCĂLUL 
Moşneag senin, eu tîmpla ta curată
O cer pe veci nădejdii mele pază.
Din soarele copilăriei mele
Pe fruntea ta mai licăreşte-o rază.
În suflet simt cum negura se sfarmă
Şi se-mpleteşte albă dimineaţă
Cînd ochiul tău în inimă-mi coboară,
Topind încet cetatea ei de gheaţă.
Azi, ca un sfînt dintr-o icoană veche,
Blînd îmi răsai cu faţa ta blajină,
Cu zîmbet bun, cu ochi cuminţi şi limpezi,
Strălucitori de lacrimi şi lumină.
Cu tine-aduci atîtea nestemate
Din îngropatul vremilor tezaur,
Şi amintirea-n ţara ei mă poartă,
Cu pas încet, în carul ei de aur...
Mă văd în pragul zilelor mai bune...
O casă-n deal, cu straşine plecate,
Unde-asculta de sfaturile tale
Atîta rîs şi-atîta sănătate.
În frunte, tu păreai un mag din basme
Cînd soarele, trecînd peste fîntînă,
Blînd pătrundea prin straşina de paie
Şi lumina bucoavna ta bătrînă.
A fost demult. – O rază care luptă
Zadarnic cu cîmpiile de gheaţă.
Vezi, astăzi valul altei vieţi mă poartă
Şi-nţelepciunea altei lumi mă-nvaţă.
27

Octavian Goga 

 
Dar sufletul şi-acum îşi are cuibul
Acolo sus, în satul de sub munte,
Unde şi azi zîmbeşte, împăcată,
Curata cinste-a pletelor cărunte.
Bucoavna ta, sub pragul de pe grindă,
Îşi hodineşte-nvăţătura moartă,
Dar glasul tău şi azi, la zi de praznic,
Toată povara greului o poartă.
Pierdut ascult troparul tău din strană
Şi tainică şi sfîntă-mi pare clipa,
Pare că duhul altei lumi m-atinge,
În zbor domol, pe frunte cu aripa.
Căci simt plutind prin fumul de tămîie
Sfinţenia cîntării preacurate,
Ce-a rumenit o lume cu senina
Cucernicie-a vremilor uitate.
Şi-n ochii tăi văd strălucind scînteia
Din focul mare-al dragostei de lege,
Ce prin potopul veacurilor negre
Ne-a luminat cărările pribege.
DĂSCĂLIŢA 
Cînd, tremurîndu-şi jalea şi sfiala,
Un cînt pribeag îmbrăţişează firea,
Şi-un trandafir crescut în umbră moare,
Şi soare nu-i să-i plîngă risipirea,
Eu plîng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţă,
28

Ne cheamă pămîntul 
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.
Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile şi de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Şi mînă nu-i atîtea ştiutoare.
Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,
E scrisă parcă-n zîmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strîng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală şi cuminte.
La tine vin nevestele să-şi plîngă
Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,
Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte ţări cînd le trimiţi oftatul...
Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa,
La pragul tău e plină ulicioara,
Şi fetele îşi şopotesc în taină:
„Ce mîini frumoase are domnişoara!“
...Aşa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zîmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătîiul somnului tău vitreg
29

Octavian Goga 

 
De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rîndunică
Şi-un gînd răzleţ îţi înfierbîntă tîmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfîntă frică.
Sfios, amurgul toamnei mohorîte
Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămîie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză
La sînul tău s-a coborît să moară,
Iar vîntul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnişoară...
BĂTRÎNI 
De ce m-aţi dus de lîngă voi,
De ce m-aţi dus de-acasă?
Să fi rămas fecior la plug,
Să fi rămas la coasă.
Atunci eu nu mai rătăceam
Pe-atîtea căi răzleţe,
Şi-aveaţi şi voi în curte-acum
Un stîlp la bătrîneţe.
M-aş fi-nsurat cînd isprăveam
Cu slujba la-mpăratul,
Mi-ar fi azi casa-n rînd cu toţi...
Cum m-ar cinsti azi satul...
30

Ne cheamă pămîntul 
Cîţi ai avea azi dumneata
Nepoţi, să-ţi zică: „Moşu...“
Le-ai spune spuză de poveşti...
Cu Împăratul Roşu... 
Aşa... vă treceţi, bieţi bătrîni,
Cu rugi la Preacurata,
Şi plînge mama pe ceaslov,
Şi-n barbă plînge tata...
REÎNTORS 
Stăpîne codru, crai bătrîn:
Mai ţii-le tu minte, oare?...
La umbra unui fir de nalbă
Plîngea o floare de cicoare,
Şi-un firicel de izmă-creaţă
Se săruta atunci cu Oltul...
Atunci m-am dus în lume eu,
Feciorul lui Iosif preotul!
Părinte-al meu din vremi de mult,
Era şi-o casă la răscruci...
Era a noastră... Nu ştiu, tu
Aminte dacă-ţi mai aduci?...
Că matca Oltului bătea
La colţul casei într-un soc,
Şi-n Olt se oglindeau, din geam,
Trei rădăcini de busuioc...
Cînd mi-am luat într-un amurg
De frunza ta bunul rămas,

 
31

Octavian Goga 
Era şi tata... Ştii-l tu?...
Şi mama sta sfîrşită-n glas...
Şi hîtrul dascălu Ilie,
Cel înţelept, glumeţ şi şchiop,
La vatră răzimat spunea
O pilduire din Isop...
Bătrîne codru! Eu m-am dus,
Răpus de-un gînd nebun, pesemne,
Uitat-am pilda lui Isop,
Vîrtejului să nu mă-ndemne...
Dar ostenit odat’ privind
La zarea cerului albastră,
Am plîns, şi gîndul m-a bătut
Să mă întorc la casa noastră!...
...Şi m-am întors, stăpîne-al meu!...
Dar casa noastră nu mai este...
Azi, rogu-te, să-mi spui din frunză
Îndurerata ei poveste!
Că dascălu Ilie-i mort...
Cum s-a schimbat de-atuncea satul...
Şi Oltului i-a mutat matca
Poruncă de la împăratul...
Cinstite crai! A fost demult.
Că s-a schimbat atît de-atunci:
Seninul razelor de soare
Şi faţa florilor din lunci...
Şi-n valul vremilor s-a dus
A vieţii mele dimineaţă,
Cum s-o fi dus demult pe Olt
Cel firicel de izmă-creaţă...
32

Ne cheamă pămîntul 

 
Zadarnic cat stolul de visuri 
Ce printre paltini se pierdură 
Şi dorurile mele scrise 
Pe faţa foilor de mură... 
Şi toate rîsetele mele 
Din alunişul din zăvoi, 
Şi plînsul meu de-odinioară... 
Ne-aveam atît de bine noi... 
Azi, lasă-ţi freamătul să-mi pară 
Un mulcom zvon de patrafire, 
Ce blînd asupra mea-şi pogoară 
Duioasa lor hirotonire... 
Şi spune-i vîntului să tacă 
Cînd va porni de-aici la plai: 
Că răposatul n-a fost vrednic 
De poala ta, bătrîne crai! 
DEPARTE 
Vezi luna-n cingătoarea 
Aprinsei bolţi albastre, 
Argintul ei tiveşte 
Şi pragul casei noastre. 
Şi uite,-n clipa asta 
Eu nu ştiu ce mă-ndeamnă 
Să simt întreg amarul 
Acestei nopţi de toamnă. 
33

Octavian Goga 
Dar parcă plîng copacii 
Din frunzele lor moarte, 
Şi parc-aud un cîntec 
Cum tremură departe. 
Aievea simt în suflet 
Cum jalea lui m-apasă – 
Aş vrea să fiu acuma 
În sat la noi, acasă. 
S-ascult cîntarea blîndă 
Cum picură domoală, 
Şi capul greu de gînduri 
Să-l culc la mama-n poală. 
Ea, biata, să-mi sărute 
Şuviţele pe frunte, 
Norocul să mi-l vadă 
În firele cărunte. 
Încetişor la sînu-i 
Obrajii să-mi îngroape, 
Şi lacrima nădejdii 
Să-i tremure-n pleoape. 
Şi lacrima nădejdii 
Pe fruntea mea să cadă: 
Un picur de văpaie 
Pe-un bulgăr de zăpadă. 

 
34

Ne cheamă pămîntul 
DORINŢA

 
Departe-aş vrea de-aici să vii,
În alte lumi senine,
În dimineaţa de Florii
Să mă cunun cu tine.
Să ne-aşezăm în sat la noi,
S-avem în deal o casă,
Să fiu cel mai cuminte-n sat,
Şi tu, cea mai frumoasă.
Să vie şi mama la noi,
Că-i necăjită tare,
Să aibă tihn-un an ori doi,
Ori cît pămînt mai are.
Acolo să trăim în munţi
De cît trai avem parte,
Sătenii seara să-i adun
Şi să le spun din carte:
Că sunt de neam împărătesc,
Din ţara-ndepărtată,
Că tot pămîntul rotogol
Era al lor odată...
Şi că azi oamenii-nvăţaţi
Aşteaptă să se nască
Un tînăr crai coborîtor
Din legea romînească.
35

Octavian Goga 

 
Copiii noştri să-i înveţi 
Tu: Crezul... Născătoarea... 
S-ajung să-i văd cîntînd pe toţi 
În strană, sărbătoarea. 
Atunce, împăcat cu rostul 
Acestei lumi deşerte, 
Să mor, să-mi zică satu-ntreg 
Un: „Dumnezeu să-l ierte!“ 
Iar popii nostru-ntîmplător 
Vreun oaspe-atunci să-i vie; 
„Pe cine-ngropi, părinte, azi?“ 
„Pe-un om de omenie!...“ 
ZADARNIC 
Noroc, logofeţi de-acum zece ani!
Primiţi-mă, rogu-vă, iarăşi,
Şi gîndului vostru mă faceţi părtaş,
Şi glumelor voastre, tovarăş.
Departe-am fost eu, copii, la oraş,
Şi legea pe-acolo nu-i bună,
Cîrciumarii te mint şi lăutarii nu ştiu
Aievea ce-i graiul din strună.
De-aceea mă-ntorc să mai joc înc-o dată
Senina şi vesela horă,
Cumătră cu sufletul vostru curat,
Cu biata mea inimă, soră.
36

Ne cheamă pămîntul 
Aşa! Să le văd închegîndu-se-n lanţ 
Vînjoasele braţe rotunde, 
Şi tropotul vostru din greu apăsat 
Tărîmul să stea să-l scufunde. 
Aşa! M-aşteptaţi, vin şi eu cu voi, 
Cămaşa răsfrîng-o de mîneci, 
Să-nceapă alaiul, vrăjmaşul alai, 
De praznicul sfintei Dumineci. 
Un pas înainte şi doi înapoi, 
La dreapta, la stînga-nainte... 
...Un pas 
Lăsaţi-mă! – Mă duc. Cetesc 
În ochii voştri,-ai tuturora: 
Nu e de rîndul cetei noastre 
Cine-a uitat să joace hora. 
DE-O SĂ MOR 
De-oi muri la primăvară,
Să mă plîngeţi tu şi mama;
Amîndouă să mă plîngeţi
Şi să vă cerniţi năframa.
Nimeni altul nu jelească
Răposata voastră fală,
Şi vă rog, cu îngroparea
Nu vă faceţi cheltuială...

 
37

Octavian Goga 
Dar că m-am născut, pesemne,
Într-o zodie ciudată,
De m-a bătut nenorocul
De pe lumea asta toată.
Are să-ntristeze satul
Rostul meu atît de jelnic,
I-or cădea şi popii Naie
Lacrimi multe-n molitfelnic.
Voi să-i daţi lui popa Naie
Liturghii o lună-ntreagă,
Că-i sărac şi popa Naie
Şi n-are bucate, dragă.
ÎN CODRU 
Cînd rătăcind, bătrîne codru,
Ajung la sînul tău de tată,
La poarta-mpărăţiei tale
Plec fruntea mea înfierbîntată.
Eu simt că-n lung şirag de lacrimi
Se sfarm-al genei mele tremur,
Şi ca un făcător de rele
La poarta ta eu mă cutremur.
Curat e duhul lumii tale,
Căci Dumnezeu cel sfînt şi mare
Sub bolta ta înrourată
Îşi ţine mîndra sărbătoare.
Tu-l prăznuieşti cu glas de clopot
Şi cu răsunet de chimvale

 
38

Ne cheamă pămîntul 
Pe cel ce-atîtea înţelesuri
Gătit-a strălucirii tale.
Amurgul învestmîntă-n umbre
Smerita frunzei frămîntare,
Şi pare tînguiosul freamăt
Un glas cucernic de tropare.
Nu-i jalea pătimirii tale
Tremurătoarea ta plînsoare,
Ci-i cîntecul de-ngropăciune
Ai doinei noastre, care moare.
Departe s-a aprins un fulger,
Lovind în creasta ta năpraznic,
Şi-n tot hotarul tău mînia
Şi-a început păgînul praznic.
E-al răzvrătirii noastre tunet,
Şi-n neagra ta cutremurare,
Atîtea veacuri umilite
Îşi gem strivita răzbunare.
Iar dacă printre paltini luna
Îşi frînge razele curate,
Vărsînd sfiala ei gălbuie
Pe frunzele înfiorate,
În picătura de lumină,
Din geana zorilor albastre,
Eu văd cum tremură şi-nvie
Nădejdea visurilor noastre.
Şi-ar oţeli piticul suflet
Atunci cînd mila ta,-mpărate,
Mi-ar luminà o clipă taina
39

Octavian Goga 

 
Măririi tale-nfricoşate...
Pe strunele neputincioase
S-ar zămisli cîntarea sfîntă,
Dînd înţeles vieţii mele
Şi morţii ferecîndu-i ţîntă!
DIMINEAŢA 
Cu grele răsuflete apele dorm,
Pe lanuri dorm spicele grele,
Asupra pădurii veghează de sus
Cetatea eternelor stele.
Luceafărul bòlnav în lumea de-ngheţ
Clipeşte din gene molatic,
Cînd dorul pribeag, de pe-o creastă de ulm,
Şi-l geme porumbul sălbatic...
În geamăt se-nalţă durerea la cer,
Cîmpii de lumini să-nfioare,
Luceafărul simte văpaia arzînd
Şi tremură, bietul, şi moare.
Cu ochii plînşi, stelele toate se duc
Pe patul de nori să se culce;
Din dragostea stinsă în neguri de zări
Lin picură liniştea dulce.
În taina tăcerii porneşte-se vînt
Să mîngîie trestia-n vale,
Pe-ascuns o sărută, dar dragostea lui
O văd licuricii din cale.
Şi-o spun licuricii la frunze de soc,
Şi socul pădurii o spune,
40

Ne cheamă pămîntul 

 
Şi frunzele toate grăbite tresar
Şi-ncepe pădurea să sune.
Se duce iar vîntul, pribeagul drumeţ,
Sfios fîlfîind din aripă,
Din doru-i aprins şi în veci călător
O doină domol se-nfiripă.
Şi doina o cîntă alunii din crîng
Şi-o tremură-n murmur izvorul,
Şi doina trezeşte şi turma din deal,
Şi turma trezeşte păstorul.
Din funduri de peşteri vin umbre şirag
S-asculte amarul cîntării,
De patima doinei şi umbrele mor,
Cu lacrimi plîng genele zării.
Şi doina se zbate, şi frunzele plîng,
Şi codrul prelung se-nfioară,
Cînd, iată, prin neguri cu sîrg străbătînd
O rază solie coboară:
Deschideţi larg poarta, cărunţilor brazi,
Să vie-mpăratul măririi,
Se mîngîie jalea nestinsului dor,
Să-mpace durerile firii...
PE ÎNSERATE 
Mireasa cerului albastru 
Îşi împînzeşte-n ape chipul, 
De vraja ei tresare unda 
Şi-nfiorează-se nisipul. 
41

Octavian Goga 

 
S-aştern bobiţele de rouă 
Pe-ntinsul luncii patrafir: 
Din mîna cerului, părinte, 
Se cerne preacuratul mir... 
În mulcom zvon se-mbrăţişează 
Cu apa trestia bolnavă – 
Doi licurici şi-aprind sfiala 
În adăpostul de otavă. 
S-aude toaca cum, grăbită, 
În fag o bate-o gheunoaie – 
Se odihnesc pe iarbă mieii, 
Şi zurgălăii de cioaie. 
Domol purcede glas de schijă 
De la clopotniţa din deal, 
Să povestească lumii jalea 
Înstrăinatului Ardeal. 
DE LA NOI 
Cu fruntea-n ţărînă, plîngînd azi ne vezi,
Din slavă, cerescule soare;
Rugămu-ne ţie, azi sufletul nostru
Tu lasă-l departe să zboare.
Trimite şi vîntul, pribeagul drumeţ,
El, crainicul bolţii albastre,
Să ducă departe, pe aripa lui,
Cuvîntul strigărilor noastre.
42

Ne cheamă pămîntul 
Acolo, departe, spre soare-răsare,
În freamăt de foi din dumbravă,
Pe veci cetluite în marmură rece,
Dorm clipele noastre de slavă.
Voi sunteţi acolo, viteji pîrcălabi,
Şi voi, preacinstiţilor vornici,
Statornici în cinstea de lege şi ţară,
În focul credinţei statornici.
Acolo dormi şi tu, arhanghel bătrîn,
Tu, Ştefane, sfînt voievoade,
Ce-ai scris strălucirea norodului tău
Cu sînge duşman de noroade.
De sfînta ta dreaptă, de spada ta sfîntă
Spun toate poveştile slovei.
Să nu se-nfioare de numele tău
Nu-i frunză în codrii Moldovei...
Azi maşteră-i vremea... Acum văduvite
Zac sfintele tale oţele,
Şi luna, cînd trece, de milă tresare,
Căci vede rugina pe ele.
Amarnic ne poartă pe strîmbe cărări
Vicleana şi vitrega soarte,
Mărit voievoade, în ţara ta azi
Şi vise şi fulgere-s moarte...
Noi suntem drumeţii piticelor vremi,
Pitici în putinţă şi vrere,
Copii fără sprijin, ne scurgem viaţa
Din dor şi din nemîngîiere.
A noastră moşie, frumoasă nespus,
Grumazul şi-a-ntins spre pierzare,
43

Octavian Goga 

 
Căci braţele noastre azi spadă nu strîng,
Şi steag ţara noastră nu are...
Măria ta! Suntem bătuţi de nevoi!
La noi în zadar ară plugul,
Căci holdelor noastre cu spicul de aur
Străinul le fură belşugul.
Am vrea să purcedem cu jertfele laudei,
Dar n-avem nimica la casă...
Măria-ta! Toate străinii le duc,
Şi numai cu lacrimi ne lasă...
Dar spunem cu toţii nevestelor noastre
Să plîngă cu lacrimi de jale,
Potopul să treacă şi plaiuri şi munte,
Să spele oţelele tale.
Atunci, cînd în soare din nou străluci-vor,
De sus, din a ta-mpărăţie,
Crai tînăr, crai mîndru, crai nou să le-ncingă,
Trimite, rugămu-ne ţie!
CÎNTĂREŢILOR DE LA ORAŞ 
Voi n-aveţi flori, nici cîntece, nici fluturi,
Căci soarele în ţara voastră moare;
Voi în zadar cerşiţi acolo-n umbră
Din cerul sfînt o rază să coboare.
E frig la voi, şi-i moartă strălucirea
Cetăţilor cu turnul de aramă,
Bieţi cîntăreţi cu aripile frînte,
În alte zări cuvîntul meu vă cheamă...
44

Ne cheamă pămîntul 
Veniţi, veniţi să-ngenunchem cu toţii:
Pămîntul negru-i vechiul nostru tată;
La sînul lui să rîdem şi să plîngem,
Cu sufletul şi inima curată.
Să fim copiii iscusiţi ai firii,
Să învăţăm din sfînta ei cîntare,
Să furişăm în mintea noastră picuri
Din înţeleapta firii îndrumare.
Veniţi, veniţi în ceasul dimineţii,
Cînd, sub clipirea bolţii-mbujorate,
Sărbătoreşte-al învierii praznic
Biserica de frunze-nrourate.
Cînd umbre mor şi scapără lumina
Din negură zburînd biruitoare,
Veniţi, veniţi, să cad-asupra noastră
Hirotonirea razelor de soare.
Să ne-nfrăţim cu zvonul şi viaţa
Ce saltă-n zori cînd se porneşte plugul,
S-adăpostim în suflete mîndria
Livezilor ce-şi mlădie belşugul.
Iar cînd amurgu-n haina lui cernită
Cărunţii brazi începe să-nvestmînte,
Noi să privim luceafărul din zare,
Şi-atunci să zicem strunelor să cînte...
Din freamătul dumbrăvii-nlăcrimate,
Din argintatul tort al lunii pline,
Din şopotul izvoarelor de munte
Să împletim noi cîntece senine.
Iar trăsnetul, ce înfioară bolta
Cînd fulgere potrivnice se-ncaier’,
45

Octavian Goga 

 
Şi mugetul înfricoşat al apei
Să ferece al strunei noastre vaier.
Să piară umbra zidurilor negre,
Ce-ntunecă o melodie sfîntă,
Curatul chip al farmecelor firii
Să scînteie cînd glasul nost’ cuvîntă.
Căci dumnezeul neamurilor toate,
Sub strălucirea mîndrei bolţi albastre,
În codrii verzi şi-n negrele ogoare
A semănat nădejdea vieţii noastre...
SEARA 
Bolta şi-a cernit năframa
Ca o mamă întristată,
Floarea-soarelui pe cîmpuri
Pleacă fruntea-ngîndurată.
Zarea-şi picură argintul
Pe ovezele de aur,
Ostenit, din aripi bate,
Ca un vis pribeag, un graur.
Codrul cîntăreţii-şi culcă,
Doarme trestia bolnavă,
Dorm doi pui de nevăstuică
Sub o brazdă de otavă.
S-a oprit trudita moară,
Doarme apa la irugă,
Răzimat pe coate-adoarme
Un cioban întins pe glugă.
46

Ne cheamă pămîntul 

 
Doarme cerul şi pămîntul 
Într-o dulce-mbrăţişare... 
Doar izvorul mai tresaltă 
Ca un sîn de fată mare. 
LĂUTARUL 
Dezgroapă, moşnege, cu mîinile-n tremur,
Comoara ta veche de jale...
Tu porţi ferecate durerile noastre
În vaierul strunelor tale.
În ele-mpletit-au străbunii cucernici
Credinţa visării deşarte,
Şi-n graiul lor plînge şi n-are repaos
Amarul nădejdilor moarte.
Se-ndoaie, se-ntinde şi tremură arcul,
Şi lemnul prelung se-nfioară
Cînd două mărgele, ca mirul de limpezi,
Din gene se scurg pe vioară.
... Ne cîntă bătrînul... Cărunta pleoapă
O vezi cum povara-şi frămîntă...
Cum mîna lui cade... I-alunecă arcul...
– Mai cîntă, lăutare, mai cîntă!...
S-a stinge şi roua pleoapelor noastre,
Şi ochii lumina şi-or frînge,
Ci strîns cetluită de marmura vremii
Cîntarea ta vecinic va plînge.
Pe aripi de vînturi trăi-va pribeagă
Oftarea ta sfîntă, moşnege,
47

Octavian Goga 

 
De jalea-i răzleaţă va plînge amurgul
Şi plînge-vor fraţii de-o lege.
Vor geme pe plaiuri izvoarele-n noapte
Şi-ncet grăitoarele unde,
Bătrînilor codri şi-or spune mustrarea,
Iar codrii cu glas vor răspunde...
Pe cînd vor începe să freamăte brazii,
Gătindu-şi cetatea măiastră,
Şi focuri pe creste pe rînd rumeni-vor
A bolţii năframă albastră...
Cînd soarele mîndru din nori va purcede
Văzduhul senin să-ntretaie,
Aprinsă scînteia ascunselor doruri
Va arde cu munţi de văpaie.
Un vifor năprasnic, cu braţe de flăcări,
Topi-va în goana lui cruntă,
Din jalea pribeagă a strunelor tale
Măreaţă cîntare de nuntă!
A MURIT... 
De-o zi-ntreagă plîng alături biata Mura cu fecioru. 
În bordei, pe masa-ntinsă, doarme astăzi Laie Chioru. 
De-nvălire o vecină s-a-ndurat cu două straie, 
Şi drept pernă, o desagă a umplut Mura cu paie. 
L-a legat pe sub bărbie cu năframă de mătasă, 
O scumpete pusă-n ladă de pe cînd era mireasă. 
48

Ne cheamă pămîntul 

 
Busuioc şi izmă-creaţă a adus cumătra dar, 
Iar pe buzele-nnegrite a pus Mura un creiţar. 
Într-un ciob zăcuse banul, în firidă, la o parte 
Nu mai umblă azi, şi Mura de păcat se teme foarte.... 
Între foi de nuc, alături, lîngă fruntea lui de ceară, 
Ostenit se-tinde arcul pe grumazul de vioară. 
Doi cărbuni sfiala-şi scapăt’, adormind sub pirostrii, 
Întunericul coboară prin ferestrele pustii... 
Mura stă pe faţa vetrei şi-i cad lacrimi în cenuşe... 
Leneş scîrţîie ţîţîna ruginită de la uşe. 
Se iveşte-n prag copila judelui Zăbun, cea mare, 
Şi din mîneca cămăşii scoate-ncet o lumînare. 
Cruce-şi face – o aprinde... Tremurînd, para gălbuie 
Nu se-ndeamnă de sfială, cît pe-aici era s-apuie... 
– Nu mai plînge, Mură, leică, zice fata lăcrămînd.
– Mura stă cu faţa stinsă şi răzleţ o paşte-un gînd:
Ce viaţa fără milă... Lîngă mort, la căpătîi,
I-a fost dat să ardă-n casă lumînarea cea dintîi...
LA GROAPA LUI LAIE
Am venit să-ţi spun o vorbă
Azi, cînd pleci în ţări mai bune,
Niculaie, Laie Chioru,
Cîntăreţ din patru strune;
49

Octavian Goga 
Du-l cu tine meşteşugul 
Care ne-ntărea soboru: 
Meştere a nouă sate, 
Lăutare, Laie Chioru! 
Unde norii-şi ţin popasul 
În lăcaş de mărgărint, 
Şede Domnul cu Sînpetru 
La o masă de argint. 
Tu să-ţi pleci uşor genunchii 
Şi uşor să-ţi pleci grumazul, 
Şi pe umerii vioarei 
Să-ţi apeşi domol obrazul. 
Şi să cînţi un cîntec, Laie, 
Cum se cîntă-n sat la noi, 
Cînd se tînguie ciobanul 
După turma lui de oi. 
Povesti-va atunci struna 
Înălţimilor albastre 
Vremea lungă cîtă jale 
Scris-a-n sufletele noastre. 
S-ar întuneca pămîntul, 
C-ar veni, veni, ţigane, 
Toate stelele s-asculte 
Glasul strunei năzdrăvane. 
Blînd zîmbire-ar Milostivul... 
Iar din geana lui de-argint 
Lacrim-ar cădea-n adîncul 
Norilor de mărgărint. 
50

Ne cheamă pămîntul 
Ni s-ar stinge-atunci necazul 
Ce de mult ne petrecea: 
Între stelele de pază 
Am avea şi noi o stea! 
CÎNTECE 
I 
Sus la cîrciumă-n Dealu-Mare
De trei zile ţin soboru...
De trei zile beau şi-mi zice
Din lăută Laie Chioru!
De trei zile, măi copile!
Doru-i greu şi jalea-i multă.
Şi tot zice, să le-aline,
Laie Chioru din lăută.
Zi, măi Laie, înc-un cîntec
De-o cămaşă cu altiţă
Şi de-un drac cu ochii vineţi,
De-o Aniţă-cîrcimăriţă.
C-a trecut şi postul mare
Şi moşia mi-e arată,
Şi crîşmaru-i dus la tîrguri...
Foaie verde, foaie lată!
Zi, măi Laie, de-o bălaie
Cu trupşor subţire, nalt...
Tu c-un ochi nu vezi, ţigane,
Să-l închizi şi celălalt!...

 
51

Octavian Goga 
II 
Măi crîşmare, Niculaie,
Ce mai zici de lumea asta?
Dumnezeu să-ţi ţie vinul,
Şi norocul, şi nevasta!
Cum mai umblă tîrgurile?
Băutura-i acră, vere,
Dar ţi-e harnică nevasta,
Arz-o focul de muiere!
Bea şi tu cu mine astăzi,
Că eu beau să-mi stîmpăr doru,
Parcă-i alta lumea asta
Cînd ne zice Laie Chioru.
Laie Chioru – bată-l Domnu –
El nu vede toate cele;
Ştie două din lăută:
Una-i dor, şi una-i jele.
Cînd de dor ne zice Laie,
Tremură cupa pe masă;
Cînd de jale cîntă Laie,
Zboară cupa pe fereastră.
Şi-aş aprinde-atuncea satul...
Să-l vad pară, vîlvătaie...
Ochii vineţi foc să-i arză...
Măi crîşmare Niculaie!
52

Ne cheamă pămîntul 
III 
Bea şi dumneata, părinte, 
Dumnezeu să-ţi ţie darul, 
Să mai poţi ceti psaltirea 
Să mai poţi goli paharul. 
Că noi bem de patru zile 
Cu crîşmarul, umfle-l zmeii, 
Bem, părinte, ca la nunta 
De la Cana Galileii. 
Ce-ar mai fi de lumea asta 
– Zice-alaltăieri vecinul – 
Ca la nunta de la Cana, 
De-am găti din apă vinul? 
N-ar fi bine, măi vecine! 
N-ar fi crîşme-atunci deloc, 
Şi crîşmarul Niculaie 
Nu s-ar duce-n iarmaroc... 
N-ar mai fi nici Laie Chioru, 
Ţie-l paza Maicii sfinte, 
Nici Aniţa-cîrcimăriţa. 
Şi ne-am prăpădi, părinte!... 
IV 
Lună, lună, stea vicleană, 
Neam de fire de vădană, 
De ce dorurile mele 
Spusu-le-ai la stele? 
53

Octavian Goga 
Stelele, sus, călătoare,
Fete mari, clevetitoare.
Mi-au dus vîntului oftatul
Şi mă ştie satul.
V 
Dorurile mele
N-au întruchipare,
Dorurile mele-s
Frunze pe cărare...
Spulberate şi strivite frunze pe cărare.
În zadar le caut
Visurile mele,
Strălucită salbă,
Salbă de mărgele...
Minunată şi pierdută salbă de mărgele.
Tot ce-mi ţese noaptea,
Zorile-mi destramă,
Mi s-a dus norocul...
Nu-l mai plînge, mamă...
La icoana Preacuratei, nu-l mai plînge, mamă.
VI 
Fată mare, fată mare,
Călătoare printre stele,
Vin la tine-n miez de noapte
Toate visurile mele.
La fereastra ta, şirete,
Bat din aripi de mătasă,
54

Ne cheamă pămîntul 

 
Fată mare, fată mare,
Lasă-le să vie-n casă.
Tremurînd să treacă geamul,
Se înşiruie mărunte
Pe şuviţa de pe tîmplă,
Pe şuviţa de pe frunte.
Fată mare,-n zorii zilei
Te-a vedea seninul soare
Strălucind cu o cunună
De albe mărgăritare.
PRIBEAG 
Plînge-o mierlă-ntr-o răchită
La răscruci de Dealu-Mare...
Suie-n pas domol răzorul
Un voinic pe murg călare...
Jos, în smalţ de soare-apune,
Turla satului străluce;
Sapă murgul şi nechează
Şi-nspre vale vrea s-apuce...
Se înalţă-n şea voinicul,
Vede-o casă-ntre poiene,
Şi cu mîneca cămăşii
Zvînt-o lacrimă din gene...
Într-o clipă strînge frîul
Şi-l îndeamnă-n altă parte,
55

Octavian Goga 

 
Dîrz pleoapele-şi închide... 
„Du-mă, murgule, departe!...“ 
Sfărmînd jgheabul cu potcoava 
Drumului s-aşterne murgul – 
Peste plopi cu frunza rară 
Cade-nlăcrimat amurgul... 
PACE 
Luna-şi picură argintul,
Tremurîndu-l pe fereastră;
Vede-atîta împăcare
Străjuind căsuţa noastră.
Lîngă pat, zîmbind, stă mama,
Adormindu-şi copilaşii,
Cămăşuţă cu mătasă
Le-a cusut mîna nănaşii.
Numai moşul povesteşte,
Aşezat pe faţa vetrii –
Dumeriţi de-o pildă veche,
Îl ascultă doi cumetri.
Dar auzi! Căţelul latră,
S-aud şopote-n ogradă
Şi s-aude, subt opincă,
Scîrţîitul de zăpadă.
56

Ne cheamă pămîntul 
S-a curmat deodat’ povestea 
Şi-i tăcere mută-n casă – 
Osteniţi dorm ochelarii 
Pe ceaslovul de pe masă. 
Licărind o raz-atinge 
Geamul uşii de la tindă, 
De trei glasuri legănată, 
Se-nfiripă o colindă... 
De sub ţol ridică fruntea 
Două feţe bucălaie... 
Blînd zîmbeşte din icoană 
Cuviosul Niculaie... 
CADE-O LUMINĂ 
După plopi cu frunză rară 
Îşi desface luna sînul, 
Vede-arama numărîndu-şi 
Barbă-Putredă, jupînul. 
În ajun de miez de noapte 
Tremură de chiot hanul, 
Din ungherul unei laviţi, 
Cîntă Iepure, ţiganul. 
O pereche rîde-n umbra 
Nucului de la portiţă: 
Stă de gît c-o văduvioară 
Pristăvelul Niculiţă. 

 
57

Octavian Goga 
Şi se bucură tot satul,
Vin feciori din cătănie,
Sprinten ţîrlăie tilinca
Şi-i atîta veselie...
Doar la geam stă singurică
Fata jidovului, Ida,
Cu ochi verzi ca leuşteanul,
Cu păr roş ca cărămida.
Cade-o lacrimă din ochii-i,
Leneş prelingînd fereastra...
Suflet obidit şi singur,
Ce mai caţi pe lume asta?...
SINGUR 
Bolnăvit de doruri multe,
Moare-n geam azi busuiocul.
Ni s-a dus în altă ţară
Amîndurora norocul.
Şi grădina mi-e pustie
Lăcrămînd se stinge macul,
Văduvit de fluturi galbeni
Şi de mîna ta, săracul.
Purtători senini de grijă,
Unde sunteţi, ochi căprui?
Neplivită-i buruiana
Celor patru cărărui.

 
58

Ne cheamă pămîntul 

 
PĂRĂSIŢI 
Stinsă-i para lumînării
De pe lespedea de piatră,
Şi bătrînii, bieţi, alături
Tot mai stau, uitaţi, la vatră.
Luna trece şura popii,
Luminînd în drum pridvorul –
Pipa moşului nu arde,
Baba şi-a uitat fuiorul.
Doar tîrziu, cînd prind mai aprig
În vecini să latre cîinii,
Ei tresar, se văd în faţă
Şi plîng amîndoi bătrînii.
Cîtă jale le-a fost scrisă!
Doi feciori aveau la casă...
Unu-i mort de astă-toamnă,
Altul stă cu domni la masă.
RUGA MAMEI 
(fragment) 
Să-mi plec genunchii iară, 
Să-ţi spun iar ce mă doare, 
Preasfîntă născătoare 
Şi pururea fecioară! 
Cu ochiul tău din ceruri, 
Atoatevăzătorul, 
59

Octavian Goga 
Tu mi-ai văzut feciorul,
Şi mi-ai văzut necazul...
În doftori n-am credinţă...
Să-l pui iar în picioare,
Să-i rumeneşti obrazul,
La tine-i cu putinţă,
Preasfîntă născătoare.
Azi rogu-mă iar ţie,
Cum rogu-mă de-a pururi
La sfînta liturghie...
Atîta bogăţie
Avem şi noi la casă!
Umblat-a mult băiatu
Şi ştie multă carte,
Adusă de departe,
Doar chiar de la-mpăratu!
Şi are-nvăţătură,
Din carte şi din gură,
Mai multă şi ca popa,
Ca popa Irimie.
Şi cum aş vrea, preasfîntă,
Norocul să mi-l ţie,
Să-l văd iar ca odată,
Cu faţa-mbujorată,
Cu ochi de fată mare,
Cum a plecat de-acasă...
Să-şi caute mireasă,
Subţire ca o floare,
Ca floarea de cicoare.
60

Ne cheamă pămîntul 

 
Să facem nuntă mare.
Să curgă rîuri vinu,
Să joace şi vecinu,
Vecinu Niculaie.
Şi să-şi arunce-n grindă
Căciula lui de oaie,
Şi să roiască-n tindă
Tot domni cu-nvăţătură,
Să cînte toţi din gură
Şi-n horă să se prindă.
Să-l văd în hora mare
Pe el c-o domnişoară,
Preasfîntă născătoare
Şi pururea fecioară!...
Umblat-a mult băiatu
Şi ştie multă carte,
Adusă de departe,
Doar chiar de la-mpăratu!
ZADARNIC 
Zadarnic plînge vîntul şi nucii plîng, bătrînii, 
Frăgarul din ogradă, şi cumpăna fîntînii... 
Şi plînge mama biata... şi cum ar vrea s-o-nşele 
Povestitorii jalnici ai pribegirii mele. 
La mine vii cu cartea, cu gînd să-mi dai canoane, 
Şi vrei să mă cumineci, părinte Solomoane, 
Cucernic faci agheasmă, şi mîna ta, părinte, 
Stropeşte casa tatii, ca bine-s-o-cuvinte. 
61



Octavian Goga 
Dar în zadar mă-nvălui încet cu patrafirul 
Şi fruntea mea fierbinte o răcoreşti cu mirul... 
Zadarnic mamii-i cade o lacrimă pe iie, 
Zadarnică e slujba lui sfîntu Vasilie!... 
LA STÎNĂ 
Găinuşa-ncet răsare,
Luna-i după Dealu-Mare,
Plînge-un clopot de cioaie,
Vin ciobanii de la stînă,
Strungăriţele, de mînă,
Cîntă cîntec de cimpoaie
Şi le rîde tuturora
Faţă plină, bucălaie,
Cum încep să-nvîrte hora...
Numai Sandu Copilandru
Nu se prinde-n hora mare.
Cîntă jalnica cîntare...
Cimpoieru-i ia de veste,
Stă o clipă, hodineşte,
Schimbă hora-n cînt de jale!
„Mîndră fată, ochişorii,
Ochişorii, obrăjorii“...
Se opresc în joc feciorii,
Dumerindu-se deodată.
Parc-ar vrea să plîngă-o fată,
Faţa-i arde vîlvătaie...
Strigă Sandu Copilandru!
„Zi, căprare Niculaie!
Zi, căprare Niculaie!“
62



Ne cheamă pămîntul 
Şi cum arde focu-n stînă 
Şi lumin-o buturugă, 
Vede baciul că lui Sandu 
Îi cad lacrime pe glugă... 
TOAMNA 
Văl de brumă argintie 
Mi-a împodobit grădina, 
Firelor de lămîiţă 
Li se uscă rădăcina. 
Peste creştet de dumbravă 
Norii suri îşi poartă plumbul, 
Cu podoaba zdrenţuită 
Tremură pe cîmp porumbul. 
Şi cum de la miazănoapte 
Vine vîntul fără milă, 
De pe vîrful şurii noastre 
Smulge-n zbor cîte-o şindrilă. 
De viforniţa păgînă 
Se-ndoiesc nucii, bătrînii, 
Plînge-un pui de ciocîrlie 
Sus pe cumpăna fîntînii. 
Îl ascult şi simt sub gene 
Cum o lacrimă-mi învie: 
Ni s-aseamănă povestea, 
Pui golaş de ciocîrlie. 
63



Octavian Goga 
COPIILOR 
I 
Veniţi la sînul meu cu toţii,
Copii cu frunţile senine,
Veniţi să primeniţi izvorul
Nădejdii mele de mai bine!
Voi sunteţi roua dimineţii
Ce scînteie neştiutoare
Că poartă-n ea întreg argintul
Curat al razelor de soare.
Din glasul vostr-un dulce clopot,
Ce mîngîie-un amurg de seară,
Învaţă sufletul meu, bietul,
Să creadă-n flori şi-n primăvară.
Şi parcă înţeleg mai bine
Privighetoarea care cîntă...
Veniţi, veniţi! Mi-atît de dragă
Zburdălnicia voastră sfîntă.
Căci rîsul vostru plin, năvalnic,
Ca unda rîului de munte,
Îmi amuţeşte-ndurerata
Poveste-a firelor cărunte.
Şi parcă-mi picură un cîntec
La poarta minţii mele reci:
O dulce-ntîrziată rază
Din raiul meu pierdut pe veci...
64

Ne cheamă pămîntul 
II 
Copii, cu ochii mari şi limpezi
Ca raza nopţilor albastre,
De ce purtaţi şi voi osînda
Ce-a scris ursita firii noastre?
O jale sufletu-mi despică
Şi-mi frînge visurile-n două,
De glasul minţii mă cutremur:
... Şi voi veţi fi asemeni nouă!...
Cînd înţeleg c-aceleaşi patimi
Şi-aceleaşi năzuinţi deşarte,
Cum vor călăuzi în oarba
Prăpastie ce ne desparte,
Că ochii voştri-n care arde
Azi vraja basmelor cu zmeii,
Rătăcitori, în drumul vieţii
Cum au să mintă, fariseii,
Atunci o scîrbă mă supune
Şi-un gînd păgîn mă înfioară,
Şi sufletul meu fierbe-asemeni
Acelui crai de-odinioară
Ce-a omorît în faşă pruncii... 
Orînduiala ta-i amară,
Mărite domn al lumii noastre...
Eu nu mai cred în primăvară!...
65



Octavian Goga 
PĂRĂSIT 
Mor multe şiraguri de clipe,
Şi nimeni nu-mi bate la poartră
Cînd vremea-mi aşterne pe suflet
Cenuşa ei aspră şi moartă.
Vin neguri cu noaptea pe umeri,
Şi bezna mă-nghite, nătîngă,
Şi viforul vine, păgînul,
A viselor aripi să-mi frîngă.
Nu-i rază să-mi mîngîie fruntea,
Încet coborîndu-mi din stele...
Mai străluci-va vreodată
Altaru-nchinărilor mele?
Stejarul nădejdilor multe
Îşi scutură frunzele moarte...
Vai, tu eşti atît de frumoasă,
Şi tu-mi eşti atît de departe...
DESPĂRŢIRE 
Azi moare-nfiorarea cetăţilor de stele 
Şi înţelesul tainic al cîntecelor mele. 
Se rupe tortul galben al razelor de lună, 
Mor visurile albe ce-mi tremură pe strună. 
Luceafărul clipirea în negură şi-o frînge, 
Lumina lui bolnavă se zbate şi se stînge, 
Şi moare găinuşa în pragul nopţii sure, 
Şi toată mîngîierea din zvonul de pădure. 
66



Ne cheamă pămîntul 
Mor fluturii din zare şi mor toţi trandafirii,
Îşi curmă înţelesul întreagă vraja firii.
Cum se desfac prăpăstii şi-adîncul lor înghite
Strălucitoarea salbă a multelor ispite.
Comoara-nfăşurîndu-şi, nădejdea pleacă-n pripă,
De drum norocu-şi gată pribeaga lui aripă,
Din mintea-ntunecată fug grabnic, rînduri-rînduri,
Ducîndu-şi tot argintul, popoarele de gînduri,
Şi se-mpleteşte noapte din neguri jucăuşe
Cînd sufletul meu calcă pe-a viselor cenuşe.
Drumeţ cu ochii tulburi se duce fără ţîntă,
Amarul îl încinge şi noaptea-l învestmîntă,
Şi patima-l sugrumă cu braţele-i de fier...
Sfîrşit, el îngenunche şi zgribură de ger,
Cerşind din îngropata-i hlamidă de văpaie
Să-i mai trimiţi o rază, domniţa mea bălaie.
ÎNVINS 
I-am zis într-un amurg de vară,
Robit de chipul unei stele:
Durează, suflete măiestre,
Altar nădăjduirii mele!
I-am dat temuta mea comoară,
Temeiul sfînt al suferinţii,
Argintul visurilor toate,
Şi marmura curat-a minţii.
Şi el mi-a întruchipat altarul,
Lăcaş de mîndră strălucire,
67



Octavian Goga 
Zidindu-şi în catapeteasmă 
Întreagă setea de mărire. 
Dar vifor s-a pornit prin noapte, 
Şi-n goană vitregă şi crudă, 
O clipă-a sfărîmat nătîngă 
Prisosul lunilor de trudă... 
E noapte-acum... Pe faţa bolţii 
Plîng ochii stelelor senine, 
Cînd blèstemă-nşelatul meşter 
Şi strigă bietul din ruine... 
SOLUS ERO1 
Tu, preacurată rază, ce-ai coborît din stele
Să luminezi în noaptea singurătăţii mele,
Ascultă-mi rugăciunea, ce-o gem cu buza arsă:
Din preajma vetrei mele, fă calea ta întoarsă.
Păcătuieşte raza curată, viorie,
Cînd se opreşte-n drumu-i pe-o straşină pustie,
Învestmîntînd cu picuri din sfînta ei văpaie
O scorbură, ce poartă un cuib de cucuvaie.
Vezi, zboar-atîţia fluturi în necuprinsul firii,
Şi strălucesc pe cîmpuri, în floare, trandafirii.
În calea ta senină, spre ei îndreaptă-ţi zborul,
Căci lor te dete-n gîndu-i de-viaţă-dătătorul,
Tu, preacurată rază, ce-ai rătăcit din stele,
Să luminezi o clipă singurătăţii mele.
1 Voi fi singur (lat). 
68



Ne cheamă pămîntul 
Eu port în mine noaptea, şi-n bezna ei adîncă
Mi-e sufletul un vultur înlănţuit de-o stîncă;
Ar vrea adîncul bolţii cu zboru-i să-ntretaie,
Prin cîmpuri de lumină, prin drumuri de văpaie,
Să-şi scalde ochii tulburi în rîuri largi de stele...
Dar aspra ţintuire a lanţurilor grele
Cu praful sur al pietrei îi înfrăţeşte rostul...
Zadarnic vrea să-şi cate în ceruri adăpostul:
Cu glas nebun el urlă, şi blèstemă, şi ţipă,
Şi sînge cald stropeşte trudita lui aripă,
Şi veşnic o să lupte, în patima-i păgînă,
Cu bulgării de piatră, cu lumea de ţărînă...
Zîmbind amar se-ntreabă deci mintea gînditoare:
De ce-ar veni la mine făptura ta de floare?
Tu, înger cu ochi limpezi, cu aripi de mătasă,
De ce să te cutremuri de-o luptă nenţeleasă?
Cînd zboară-atîţia fluturi în necuprinsul firii,
Şi strălucesc pe cîmpuri, în soare, trandafirii...
NOAPTE 
Nemărginită bolt-a nopţii, 
Deschide tainica ta carte 
Şi-ascultă-mi glasul zbuciumării 
Neputincioase şi deşarte. 
Doar mila ta n-o să se stingă 
Cînd două mîini tremurătoare 
Îşi împreun’ nevolnicia 
În chip de rugă şi iertare. 
69

Octavian Goga 
Azi ţintele de nestemate
Culege-le din cingătoare,
Căci ochii stelelor mă mustră,
Şi plînsul stelelor mă doare.
Azi orice picur de lumină
Din faţa ta îmbujorată
În ţintirimul larg al minţii
O cruce proaspătă-mi arată.
Le văd şireag... şi mă cutremur,
Şi fiecare clipă-mi pare
O fărmitură ce se smulge
Ca dintr-un cîntec de pierzare.
Simt mintea dezgropîndu-şi morţii,
Căzînd la fiecare groapă,
Şi jalea trecerii eterne
Mi-apasă plumbul pe pleoapă.
Cînd tu mi-aprinzi în mii de facle
Senina dragostei dovadă,
Înfiorîndu-se-n adîncuri,
Plîng ochii osîndiţi să vadă.
Aducerea-aminte vine,
Şi din oglinda-i blestemată
Învie rostul celor duse...
Iar eu ascult ce-a fost odată...
O lume-şi desfăcea-nainte-mi
Comoara tainelor bogată,
Zvîcnea eternul ei cutremur
Sub tîmpla mea înfierbîntată.
O patimă-mi robise ochii
70

Ne cheamă pămîntul 
Cu strălucirea ei păgînă 
Şi mă smulgea cu braţ de vifor 
Din valul lumii de ţărînă. 
Simţeam fiorii-ndrăgostirii, 
Măreaţa-mbrăţişare mută, 
Cînd în amurg tîrziu de vară 
Pămînt şi boltă se sărută. 
Şi-n smalţul pulberii de rouă, 
Ce strălucea pe cîmp, măruntă 
Părea că firea-i hărăzeşte 
Nădejdii mele dar de nuntă. 
Eu mi-am zidit în nori altarul, 
Şi inima, smerita roabă, 
Îngenuncheată-n umilire, 
Jertfea curata ei podoabă... 
Azi nu mai este... Şi mă doare 
Cînd vraja razelor senine 
Aprinde-o candelă de veghe 
Într-o biserică-n ruine... 
Azi fulgerele mele-s stinse 
Şi moarte-s zîmbetele toate 
Şi nu va mai rodi nisipul 
Din biata mea pustietate. 
În lanţ de neguri şi uitare 
Aş vrea amarul meu să-l ferec... 
Nemărginită bolt-a nopţii, 
Îmbracă-ţi haina de-ntunerec! 
Aruncă vălul tău de umbră 
Pe toate farmecele firii 
71



Octavian Goga 
Şi-ngroapă-n adîncimi de ape
Ispitele îndrăgostirii.
Pe scînteierile de rouă
Şi peste cîmpul nins de floare,
O beznă grea, ca giulgiul morţii,
Să cearnă pace-adormitoare.
Cînd glasul tinereţii moarte
Şi-al viselor înfrigurate,
Rătăcitor, fără repaos,
La poarta sufletului bate,
Eu, învălit în întuneric,
Să-nchid zăvorul de la poartă,
Şi nici o stea să nu mai vadă
Singurătatea mea deşartă.
CLĂCAŞII 
Era în miezul zilelor de vară,
Şi soarele, din drumul lui de pară,
Îşi trimitea săgeţile aprinse.
Din brîul lui, din haina lui senină,
Descopciate ţinte de lumină
Cădeau sfărmate-n pulbere de rază
Pe revărsarea ţarinei întinse
Şi ascuţeau ucigătoare suliţi...
Eu le vedeam înşiruirea lungă,
Cum, gîrbovită,-ncet înaintează,
Cum, stăruind, prin holdă-şi taie uliţi,
Cerşitorind cu ochii stinşi o dungă
72

Ne cheamă pămîntul 
De nor pribeag în vînătul din zare,
Cînd secerea-n trudita ei cărare
Şir aşternea în snopii grei de aur
Prisosul sfînt de binecuvîntare.
Erau clăcaşi: oştenii fără nume
Ce duc războiul mare-al tuturora,
Ei ce se sting în neguri şi uitare
Şi cad şi mor de cruda-mpovărare
A tuturor durerilor din lume...
Erau atîţi în slujba lor de clacă
Cei osîndiţi să plîngă şi să tacă:
Moşnegi slăbiţi, ce scris-aveau pe frunte
Zădărnicia pletelor cărunte;
Bărbaţi sfîrşiţi, cu sufletele moarte,
Cu tot amarul unei vieţi deşarte.
Şi-n lung şirag, femeile trudite,
Cu ochii stinşi, cu sînul supt de trudă,
Înaintau în cale, gîrbovite
De munca lungă, vitregă şi crudă.
Cum se tîra poporul mut de umbre
Părea o ceată tristă de-ngropare,
Şi arşiţa cădea ucigătoare
Pe-a secerii sclipire nendurată.
În urma lor, încet, fără zăbavă,
Ca un blestem din vremuri înnoptate,
Ca o pedeaps-a veacuri de păcate,
Venea stăpînul gliei odrăslite,
Cu zîmbetul nădejdii împlinite,
Cu pasul greu de-atîta sănătate.
Obrajii lui se aprindeau în pripă,
73

Octavian Goga 
Şi-n ochii lui ardea mînia oarbă
Cînd vreun moşneag sta locului o clipă,
Tremurător, cu mîneca să-şi şteargă
Sudoarea grea ce-i picura din barbă.
Şi se tîra poporul mut de umbre,
Neputincioasă ceată de-ngropare.
Iar cînd a fost în ceasul de amiază,
Şi le-au adus merindea lor amară,
Din pîine de neghină şi săcară,
Ei stau sfîrşiţi, cu ochii duşi departe,
În adîncimea zărilor deşarte.
Eu le vedeam înşiruirea lungă
De mucenici nerăsplătiţi ai pînii,
Cei logodiţi de veacuri cu durerea,
Şi două lacrimi mi-au curmat vederea,
Căzînd încet în bulgării ţărînii...
Din ceata lor, grăbită, se desprinde,
Întreg lăsîndu-şi codrul de merinde,
Cu chipul stins, o umbră de femeie.
Lîng-un răzor ea stă îngrijorată,
Priveşte-n jos şi sînul şi-l descheie,
Mîngîietor s-apleacă să ridice
Un făt bălan, ce, adumbrit de spice,
A adormit pe-un aşternut de glugă.
Ea blînd ridică-l, stînd îngenuncheată,
Şi-ncet îi dă copilului să sugă...
Cutremurat de clipa asta sfîntă,
Un gînd simţeam cum sufletu-mi frămîntă,
Cum mă supune gîndul şi mă-ndeamnă,
74

Ne cheamă pămîntul 
Poruncitor cum drumul mi-l arată:
Ca un proroc, cu faţa-mbujorată,
Să cad la poala mamei din ţărînă
Şi, sărutîndu-i înăsprita mînă
Şi haina ei de sfîntă preacurată,
Genunchii mei să-i plec de închinare!
Şi pe copilul ce zîmbeşte-n pace,
Înfăşurat în scutece sărace,
Eu să-l ridic cu braţele-amîndouă
În strălucirea arşiţei din slavă,
În razele ce cad dogoritoare,
Să-l înfrăţesc cu vulturul din zare
Şi să-l cunun cu doina din dumbravă!
Căci inima purcede să-mi dezgroape
Comoara ei de doruri nemplinite,
Şi simt amarul ţarinei robite,
Şi simt ruşinea neagră cum mă-neacă,
Simt cum lumina-ncepe să se facă,
Cum moare bezna vechilor păcate.
Şi sufletul înviorat îmi spune
Că fătul ăst-al patimii amare
Şi-al dorului ce moare-n aşteptare
E solul sfînt... înfricoşatul crainic,
Izbăvitor durerilor străbune.
Azi ochii lui ascund în adîncime
Măreaţa taină nepătrunsă mie
A ceasului cel póruncit să vie,
Să sfarme jalea din viitorime.
El, cel frumos şi frate bun cu glia,
Nou-întrupatul suflet de Mesia,
75

Octavian Goga 
Va fi judeţul ceasului de mîine,
Ce-ntr-un zorit aprins de dimineaţă,
Cu mîna lui vitează, îndrăzneaţă,
Zdrobi-va cartea legilor bătrîne.
El va-ntrupa în strigăt de chemare
Cuvîntul sfînt ce azi adăposteşte,
În licăriri de tainice altare,
Biserica nădăjduirii noastre.
Şi strigătul înaripat va creşte,
Prin plaiuri largi, prin munţi purtînd cuvîntul,
Şi va trezi din somnul lui pămîntul,
Şi rumeni-va zările albastre.
Atunci, în ziua mare-a învierii,
Aceşti ostaşi cu feţe ofilite,
Cu zîmbet mort, cu suflete trudite,
Ca-ntineriţi de suflul primăverii
S-or ridica, ei, cari au fost străjerii
Amarului, şi-ai morţii, şi-ai durerii,
Cu braţul greu de greul răsplătirii.
Toată ţărîna gliei dezrobite
Şi munţii toţi şi-adîncurile firii
Vor prăznui din pacea lor urnite
Înfricoşata clip-a primenirii,
Cînd suflet nou primeşte întrupare,
Şi-n strălucirea razelor de soare
El hărăzeşte vremii-mbătrînite:
Vestmîntul nou, de nouă sărbătoare.
76



Ne cheamă pămîntul 
AŞTEPTARE 
Sat din margine de codru,
Revărsat sfios în vale,
Tot mai jalnic cade-amurgul
Peste straşinile tale!
Frunza plopilor pe plaiuri,
Ochii stelelor pe creste,
Roua firelor de iarbă
Plîng duioasa ta poveste.
Ursitoare rele scris-au
Toţi voinicii să te lasă,
Şi-au orînduit să fie
Un pribeag din orice casă.
Azi, de cîntece şi glume
Toată vatra ta-i orfană,
Şi-i atît prisos de jale
În îngusta ta poiană.
Unde-i astăzi cîntăreţul
Glasul codrilor s-asculte,
Cetluind pe patru strune
Taina zvonurilor multe?
Şi, pribegitori, azi, unde-s
Ochii văzători-a-toate,
Să îmbrăţişeze-ntreaga
Vraja firii fermecate?
În zadar de sus azi luna
Chipu-şi împleteşte-n apă,
Ale firii înţelesuri
Minte nu-i să le priceapă.
77

Octavian Goga 
Şi-n zadar răsare soare, 
Brîul bolţii să-ntretaie, 
N-are suflet, azi, tovarăş 
În cărarea-i de văpaie. 
Mor azi cîntecele-n pragul 
Nopţilor la şezătoare, 
Şi de feţi-frumoşi uitată, 
Mîndra Cosînzeană moare. 
Azi voinici cu zmeii-n luptă 
Zare nu mai înspăimîntă, 
Şi pe pajiştea-nflorită 
Nici un cîntăreţ nu cîntă. 
Tot mai ostenită-i doina 
Fluierului de la munte, 
Tot mai părăsite-s astăzi 
Bietele piscuri cărunte. 
Doar arare, cîteodată, 
Vreun rătăcitor, departe, 
Satului pierdut în umbră 
Mai trimite-i cîte-o carte. 
Salba de căsuţe albe 
Se-nsenin-atunci deodată, 
La podmol, în fapt de seară, 
Toată lumea-i adunată, 
Şi, prin ochelarii umezi, 
Spune popa din scrisoare, 
Pîn’ ce luminează luna 
Fruntea celor arşi de soare. 
78

NE CHEAMĂ PĂMÎNTUL
(1909)



Octavian Goga 
FECUNDITAS
Se-ndoaie coapsa plopului pe culme
Cînd frunzele de-o nevăzută mînă
Atinse cad – şi una cîte una,
Zburînd domol, se spulberă-n ţărînă.
Le văd în drum şiraguri aşternute,
Un val de vînt le-nvolbură-n risipă,
Viaţa mea, la tine-acum mi-e gîndul,
Cum te fărîmi tu, clipă după clipă!...
Trec zilele în goana lor pripită,
Şi fiecare mai sărac mă lasă,
În orice clipă, minţii zbuciumate
Cîte-un drumeţ îi pleacă de la casă.
Nu au popasuri gîndurile mele,
Sămînţa lor se zbate veşnic nouă
Şi, călător pe drumuri nesfîrşite,
Se risipeşte sufletul meu vouă!
În alergarea clipei călătoare
Atîtea-s date ochilor să vadă,
Şi cîte-mi trec fugare pe la poartă
Le cheamă toate sufletu-n ogradă.
Cu ele-mpart eu darurile mele!
Las inima comoara să-şi desfacă
Şi, cînd pornesc în calea lor pribege,
Cu ele duc podoaba mea săracă...
Nu sus în cer! Vă biruie înaltul!
Curmaţi-vă cărările spre stele,
Rotind răzleţe-n praful de pe uliţi,
Vă vreau acolo, gîndurile mele!
80



Ne cheamă pămîntul 
Cădeţi, cădeţi voi, frunze dezlipite,
Pe cîmpul larg, în zbor, vă poarte vîntul
Şi vă-nfrăţească rostul cu ţărîna:
Pe urma voastră va rodi pămîntul!
PRĂPASTIE 
La geam mi se zbătea oraşul cu huietul fără popasuri,
Cu vrajba lui, războiul pîinii, îl desluşeam în mii de glasuri,
Şi chiotul flămînd al vieţii vuia la geamurile mele...
Eu ascultam pierdut la masă, şi toate zvonurile-acele
Smulgeau din inima-mi bolnavă şiragul slovelor trudite...
Şi cum pluteam aşa-n neştire, deodată,-ncet pe nesimţite,
Nedumerit trecîndu-mi pragul, un om s-a strecurat
de-afară... 
Un biet moşneag cu barba albă, frumos în portul de la ţară... 
El s-a oprit în prag o clipă... Mi-a zis apoi sfios pe nume, 
Cînd ochii-ntrebători, albaştri, mă cercetau în faţ-anume... 
Juca un zîmbet de lumină pe fruntea lui brăzdată-n creţe, 
Şi cînd m-a cunoscut bătrînul, ca-ntinerit, mi-a dat bineţe. 
Am îngropat atîta vreme de cînd eram noi împreună, 
Îmi învia o lume-ntreagă cu vorba-i limpede şi bună, 
Atîtea farmece uitate zîmbeau din graiul lui cuminte, 
Se fărîma o jale blîndă în tremuratele cuvinte. 
Şi povestea încet moşneagul mişcîndu-şi pletele cărunte... 
Spunea de-un sat cu case albe, pierdut pe coasta unui munte, 
De oamenii uitaţi acolo, pe care îi paşte nenorocul, 
Cum li s-a stins nădejdea-n suflet şi li s-a stins în vatră 
focul, 
Cum numai mărăcini pe cîmpuri le-a mai lăsat arsura verii, 
Cum slujbe dau pe cîmp plugarii, şi cum se vaieră oierii. 
81

Octavian Goga 
Mi-a spus că-n ţintirim, la groapă, doar dînsul, biet, de se 
mai duce, 
Că picăturile de ploaie au şters porecla de pe cruce... 
Îi tremura încet cuvîntul... Simţeam sfiala că-l apasă 
Cînd m-a privit duios în faţă: 
„Te mai gîndeşti vreodat-acasă?...“ 
În ochii-ntrebători, albaştri, priveam eu fulgerul de clipă,
Simţeam cum duhul altor vremuri deasupra-mi bate din aripă,
Vedeam cuprinşi de-nfiorare cum stau în faţa mea păreţii,
Cum mi se desluşesc aievea din neguri tainele vieţii...
Supus, îmbrăţişam moşneagul atîta de străin în casă,
Şi chipurile din părete, şi lucrurile de pe masă;
Şi toate cărţile pe poliţi păreau c-ascultă şi se miră
Şi mă privesc cutremurate de cîte se destăinuiră. 
* 
În urmă se zbătea oraşul cu zvonu-ntrecerilor multe,
Se zbuciumau alături plopii de cîte le-a fost dat s-asculte.
Atîtea jalnice-nţelesuri plîngeau în frunza lor bolnavă
Şi, pricepînd atîtea taine, tînjea livada de otavă.
Venea din cer pe cîmp amurgul... De pe înaltul unui munte
Dura, din umbră şi lumină, în drum o minunată punte.
Simţeam cum bolta se-nfioară, cum sînu-i uriaş, tresaltă,
Cum tremură înfrigurată sfioasa trestie de baltă, 
Şi stam înmărmurit, în cale, cu braţele încrucişate.
Neştiutor, priveam departe, şi ochii-nchişi pe jumătate
S-au umezit de arătarea acestui asfinţit de sară:
...Vedeam pe şerpuirea albă în largul drumului de ţară
Un om bătrîn ducînd povara unei vieţi nemîngîiete,
Şi soarele-mpletea cu aur argintul lui curat din plete.
Şi cum urca încet colina – schimbînd cu mîinile toiagul,
82

Ne cheamă pămîntul 
Cu barba albă de zăpadă – un sfînt mi se părea moşneagul...
Îl desluşeam tot mai departe. Simţeam, în clipele acele,
Cum orice pas sfarm-o verigă din lanţurile minţii mele
Şi, ca un făcător de rele, am tresărit de-nfiorare
Cînd mi l-a înghiţit amurgul... Un fulger şi-a deschis cărare,
Cutremurîndu-şi pieptul şubred. Sclipirea lui înfricoşată
Mi-a luminat abia o clipă, şi-am înţeles atunci deodată,
Prăpastia ce port în mine. Acolo-n piept, încătuşate,
Sunt două suflete duşmane... Străveche, ura lor se zbate,
Şi mintea s-a trudit zadarnic o viaţă-ntreagă să le lege...
Obezile lui ruginite tu mi le-ai sfărîmat, moşnege!
Atunci, scăpate din robie, s-au ridicat într-o clipită,
O luptă s-a încins grozavă din ura lor neadormită
Şi le vedeam cum vor cu pumnii să spargă strîmta încăpere, 
Le auzeam în piept strigarea... Cum glasul lor închis mă cere: 
„Mă du departe, mai departe! La munţi cu fruntea de zăpadă, 
Să sorb din freamătul pădurii ş-al ierburilor din livadă! 
Să mă-nfioare tainic brazii, cînd tremură din aripi vîntul,
Dă-mi largul bolţii înstelate şi fă-mă frate cu pămîntul!
Mă du departe, mai departe! În satul semănat sub munte,
La casa cu fereşti înguste... la piscurile largi, cărunte.
Mă du acolo-n ţintirimul unde,-n poleiul alb al lunii,
Sub cruci de lemn slăbit de vremuri, îşi dorm odihna lor străbunii!“ 
„Nu simţi oraşul cum tresare sub turnurile de aramă? 
N-auzi vîrtejul lui năpraznic... nu-l simţi pe nume cum te 
cheamă? 
Nu-l vezi în haina lui de flăcări cu veşnica neadormire, 
83



Octavian Goga 
Cu zbuciumul atîtor patimi... atîta sete de mărire?
Suflarea lui de foc mă arde, iar glasu-i mă opreşte-n cale:
În umbra zidurilor negre ai tors tu gîndurile tale!...“
Aşa se frămînta în mine strigarea lor neîntreruptă,
Mi-au pustiit întreg avutul cei doi potrivnici prinşi în luptă,
Şi stam sărac în bezna nopţii, cu ochii aţintiţi în zare,
Cînd vîntul, demon fără milă, părea că-mi rîde-n alergare:
„Împins de visele deşerte, zadarnic drumul tău îl sui,
Biet călător, în lumea asta, tu nu mai eşti al nimănui!“
CÎNTECELE MELE 
Eu vă chem din visuri,
Vă cobor din stele,
Vă alint în taină,
Cîntecele mele –
Ca-ntr-un cuib, v-adorm în suflet, cîntecele mele!
Ciripiţi acolo,
Păsăruici golaşe,
Ciripiţi şi creşteţi
Ca un prunc în faşe –
Plîngeţi şi zîmbiţi la sînu-mi, ca un prunc în faşe.
Pe deasupra voastră
Împletesc cunună
Razele de soare,
Razele de lună –
Cîte nu vă spun, şirete, razele de lună?
84



Ne cheamă pămîntul 
Într-o zi vă-nşală
Zările albastre,
Vă despart de mine
Aripile voastre –
Cine-mi poate spune drumul aripilor voastre?
Rătăciţi departe,
Paseri călătoare,
Nu vă ştie cuibul –
Îl mai ştiţi voi oare?
Pribegind în lumea largă, mă mai ştiţi voi oare?
Bate-n streşini ploaia,
Cuibul vechi vă cheamă,
Părăsit şi singur,
Cuibul se destramă –
Fără ciripitul vostru, cuibul se destramă!
ÎNVIERE 
E-n cuib la noi visatul sol de pace,
E îngerul chemat în nopţi sihastre
Să-mbine două suflete sărace...
Îl simt deasupra capetelor noastre
Cum, tremurînd, aripile-şi desface...
Vezi, suntem singuri... Fruntea mea fierbinte
O sprijini tu cu mîinile-amîndouă,
O sprijini tu, şi mîna ta nu minte,
Nevasta mea... Ca faţa unei sfinte,
Ai chipul blînd şi-n ochi sclipiri de rouă.
85

Octavian Goga 
Ei se deschid, ca bine-să-cuvinte
Tăcerea ast-atît de dulce nouă...
...Şi stăm uitaţi... E-atîta pace-n casă,
Doar în cămin jăratecul tresare
Şi mor cărbunii arşi de-nfiorare
Cînd cade-o dulce-adormitoare lene,
Şi-n noapte,-ncet, pe creştet ni se lasă,
Coboară lin, ne-alunecă pe gene,
Ca o broboadă albă de mătasă...
În pacea caldă visurile toate
Pe-acelaşi drum se duc îngemănate
Cînd ochii mei în noapte-şi fac cărare,
Neştiutori călătoresc în zare,
Îmbrăţişînd cîmpiile de gheaţă...
Zadarnic cer un picur de viaţă...
Dorm zăvorîte-ndemnurile firii,
Şi luna trece, galbenă la faţă,
Nemilostivă-n drumul strălucirii...
Eu stau pierdut, înlănţuit de frică,
Cînd, într-o clipă, cîmpul se-nfioară,
Din adîncimi un urlet se ridică:
Simt tot mai dîrz cum bolta o despică.
În drum năvalnic suie şi coboară
Pustietatea albă de zăpadă.
Frămîntă creasta plopilor din vale
Îngrozitorul chiot de osîndă
Şi tremură omătul pe livadă –
Cînd de departe-un lup îşi taie cale
Şi-şi strigă nopţii patima flămîndă.
86

Ne cheamă pămîntul 
În ochii verzi văd fulgere de ură,
Văd ne’nfrînta sete de viaţă,
Mă biruie păgîna lor arsură...
Ei nu cunosc a jugului povaţă!
Te înţeleg, neîmblînzită fiară,
Tu, frate bun al visurilor moarte,
Mustrarea ta, ce-mi vine de departe,
Loveşte-adînc şi-ncepe să mă doară...
Te-ascult, te-ascult, ostaş fără hodină,
Tu, sol răzleţ al patimilor mele,
Îmi tulburi pacea cerului cu stele,
Şi mă cobori din lumea lor senină
De glasul tău, ce strigă-n întuneric,
Se frîng şi cad zăvoare ferecate,
Se frîng şi cad, şi lanţuri n-am să ferec
Adînca cript-a vremilor uitate.
Simt sufletul cum calcă pe ruine,
Biruitor îi fulgeră armura:
Un mîndru mort s-a deşteptat în mine,
Şi chipul lui cutremură-mi făptura...
Mărită fii, tu, clipă-nfricoşată!
L-ai înviat pe cel de-odinioară
Şi i-ai trezit durerea îngropată
Cu glasul tău, neîmblînzită fiară!
Eşti tot cel vechi, cum te ştiam odată,
Cînd, în tăcerea umedei mansarde,
Îţi împleteai din fulgere cunună,
Şi-n tremurarea razelor de lună
Întretăiai tăriile cu zborul!...
87



Octavian Goga 
Pe-acelaşi drum treci vămile vieţii
Şi fruntea ta şi sufletul tău arde,
Neînfrînate sol al dimineţii!
Dă-mi mîna ta, frumoasa mea copilă,
Să prăznuim măreaţa înviere!
N-auzi eterna lumilor durere?
Din mii de guri s-a deşteptat la poartă!
Fiorul vechi de dragoste şi milă
Mi-a înviat amărăciunea moartă,
Şi glasul ei din cuibul tău mă cere.
Dă-mi mîna ta, frumoasa mea copilă!
COSAŞUL 
S-a fost pornit un vînt molatic
Să mişte papura din baltă,
Într-un oftat prelung şi sîlnic
Gemea tulpina ei înaltă.
Călătorea de-atîta vreme
Bolnavul vînt, mergea departe,
Şi semăna atîta jale
De-a lungul miriştilor moarte.
Mureau ovezele pe dealuri
Sub răsuflarea de otravă,
Şi se uscau în rădăcină
Livezi întinse de otavă.
Alături tremura porumbul,
Cu trupul chinuit de sete,
Şi se frîngea trosnind în noapte
Ca o oştire de schelete...
88


Octavian Goga 
Mai sus, în deal, înspre dumbravă,
În colţ, la marginea poienii,
Era un car cu oiştea-ntoarsă,
Şi-n jug, alături, boulenii:
Sărmane, blînde dobitoace!
În căutătura lor amară
Se răsfrîngea întreagă jalea
Acestui trist amurg de vară...
În faţa lor stătea pe gînduri
Tovarăşul zdrobit de luptă,
Înfiorat de truda stearpă,
Un biet cosaş cu faţa suptă.
Şi cum şedea bătîndu-şi coasa,
Întins pe zdrenţuita zeche,
Cu ochii stinşi, părea ţăranul
Un mucenic de legea veche.
Eu mă uitam, cu milă-n suflet,
La mîna lui de soare arsă;
Vedeam cum din apus o rază
Pe frunte-ncet i se revarsă.
Şi, cum treceam tăcut în cale,
Din glasul coasei chinuite
Se-nfiripa povestea mare
A mîinilor nerăsplătite.
Ţipa pe urma mea oţelul,
Simţeam cum blastămă şi plînge,
Şi ceru-mbujorat departe
Părea tivit cu foc şi sînge.
În sufletu-mi strivit de groază
Păgîne patimi prind să fiarbă:
„Trudită, chinuită coasă,
Vei mai cosi tu numai iarbă?...“
90



Ne cheamă pămîntul 
PORTRET
...Şi cum te văd întins pe perne, în faetonul tău de gală, 
Şi văd cum toate-s largi pe tine, şi numai fruntea 
ţi-e îngustă, 
Să nu te miri că nu mă mişcă o clipă lenea ta augustă, 
Şi că înfrunt cu-atîta milă căutătura-ţi triumfală. 
Ca într-o criptă doarme-n carne pitica inimă-ngropată,
Nimic din vaierul de-afară nu izbuteşte să audă,
Dar, uite, sufletul meu meşter c-o linişte atît de crudă
Ridică lespedea şi vede în groapa ta întunecată.
Să te-nţeleg, drumeţ, statornic al lumii veşnic neschimbate
Ţi-i ştiu şacalii care ţipă în biata inimă bolnavă,
Ei nu vor înceta să urle, căci foamea, foamea ta grozavă
E-nfiripată din fiorul atîtor guri nesăturate.
Aţîţi zilieri ce răsturnară în noaptea veacurilor mute
Cu supa lor neostenită bogata ţarină bătrînă
Ţi-au răsădit, drept moştenire, în suflet foamea lor păgînă,
Şi cum te-ai sătura cînd trebui să potoleşti atîtea sute?...
Străbunii tăi cu palme aspre, răpuşi de robota haină,
Şi-au risipit în trudă vlaga atîtor braţe chinuite,
Atîtea zile fără tihnă şi nopţi atîtea nedormite...
Ei dorm în somnul tău acuma şi cer în lenea ta hodină.
De-aceea, cînd te văd pe perne, în faetonul tău de gală,
Şi văd cum toate-s largi pe tine, şi numai fruntea
ţi-e îngustă, 
Îţi iert şi inima flămîndă, îţi iert şi lenea ta augustă 
Şi – vezi – înfrunt cu-atîta milă căutătura-ţi triumfală!... 
91



Octavian Goga 
DE DEMULT... 
Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă...
Patru inşi la popa-n casă ţin azi sfat de vreme lungă.
Într-un sfeşnic ard pe masă două lumînări de ceară,
Plin de grije, peană nouă moaie popa-n călimară:
„Patru juzi din patru sate, de la Murăş mai la vale,
Cu supunere se-nchină astăzi înălţimii-tale,
Luminate împărate! Scriem carte cu-ntristare,
Ne-au luat păşunea domnii, fără lege şi-ntrebare...
Semne-avem, şi-n miezuine1 le-au fost pus de mult bătrînii,
De pe cînd în ţara asta numai noi eram stăpînii...
Nu mai sunt acum pe cîmpuri, toate le-a sfărmat duşmanul,
Şi pe Ionuţ al Floarii ni l-au prăpădit, sărmanul.
Ne mor vitele-n ogradă şi ni-e jale nouă foarte
Şi,-nălţate împărate, noi n-am vrea să facem moarte!
Dar ne vrem moşia noastră, vrem şi pentru mort dreptate!
Ale înălţimii-tale slugi supuse şi plecate,
Am trimis această carte şi, precum ca să se ştie,
Scris-am eu, popa Istrate, în ziua de Sfînt-Ilie.
Iar noi patru juzi cu toţii nu ştim slova şi scrisoarea,
Punem degetul pe cruce şi-ntărim şi noi plînsoarea.“ 
La fereastră-s zori de ziuă şi pătrund încet în casă,
Juzii, treji de gînduri grele, stau cu coatele pe masă.
1 Miezuină – hat. 
92



Ne cheamă pămîntul 
O nădejde luminează feţele nemîngîiete;
A-ntărit scrisoarea popa: la tot colţul o pecete.
Moş Istrate se ridică şi, cu mîna tremurată,
Pune cartea în năframă, de trei ori împăturată...
Înţolit de drum, jitarul Radu Roată se iveşte,
Vechi căprar din cătănie, ştie carte pe nemţeşte.
El aşază-n sîn răvaşul şi sărută mîna popii,
Juzii strîng o dată mîna, le mijesc în gene stropii.
Stau cu popa-n pragul porţii, ochii lor spre drum 
se-ndreaptă 
Cînd, cu traista subsuoară şi toiagu-n mîna dreaptă, 
În sclipirea dimineţii, care rumeneşte satul,
Radu Roată pleacă-n lume, cu scrisoare la-mpăratul.
COLINDĂ 
Moş Crăciun, Moş Crăciun!
La casa de om sărac
S-a gătit făina-n sac
Şi n-avem să-ţi dăm colac...
Moş Crăciun!
Moş Crăciun, Moş Crăciun!
Pe toate răzoarele,
Pe toate ogoarele
Ne-am trudit picioarele...
Moş Crăciun!
93



Octavian Goga 
Moş Crăciun, Moş Crăciun!
Toate săptămînile
Ne-am ostenit mîinile
Şi-am adunat grînele...
Moş Crăciun!
Moş Crăciun, Moş Crăciun!
Slujim slujba satului,
Ţàrina bogatului,
Pajura-mpăratului...
Moş Crăciun!
Moş Crăciun! Moş Crăciun!
Pe toate cărările
Îţi cîntăm cîntările,
Ardem lumînările...
Moş Crăciun!
UN OM 
Rămas bun, biete mîini de trudă,
Atîta vreme-mpovărate,
Ce staţi pe pieptul slab acuma
Întîia dată-ncrucişate.
Ostaş al sfintei munci depline,
De-acum pămîntul te aşteaptă,
La judecata cea din urmă
Tu vei găsi socoată dreaptă!
Cinstită slugă credincioasă,
Vor odihni a tale moaşte,
Doar glia neagră şi mănoasă
94

Ne cheamă pămîntul 
Atît de bine te cunoaşte...
Închişii ochi n-or să mai ştie,
Şi nu s-or tulbura de jale
Cînd cai străini vor paşte iarba
De pe movila gropii tale.
Azi nu mai e îngust bordeiul
Să-ncapă jalea ta amară,
Din iconiţa ei, Preasfînta
Te vede cea din urmă sară...
La cap un muc de lumînare
Învie-ncet şi dă să moară,
Asemeni visurilor tale
În sufletul de-odinioară!
Numai o babă milostivă
Îţi străjuie la căpătîie,
Şi pe cărbunii din jertfelnic
Aşază boabe de tămîie.
De pe blidar un biet opaiţ
Îşi joacă para tulburată
Pe faţa strînsă sub bărbie
C-o legătură-mprumutată.
Încet s-apropie de tine
Şi-ţi pune-un ban în mîna slabă,
Îi tremură durerea-n gene
Şi-ncepe-a plînge, biata babă...
Îi fură tînguirea vîntul
Ce bate-n drumul lui fereastra:
„Vai de norocul tău, vecine,
De ce-ai mai fost pe lumea asta?...“
95

Octavian Goga 
S-abat în mintea ei bătrînă
Frînturi din rostul tău pe lume,
Cum doi băieţi ţi-s slugi, departe,
Şi nu le-ai mai ştiut de nume.
Din trei feciori ce-aveai, războiul
Ţi l-a-ngropat pe cel mai mare,
O fată-i moartă de ruşine,
Nevasta ta – de supărare.
Se zbate-n sfeşnic lumînarea
Şi moare-n stingere domoală
A adormit în lacrimi baba,
Şi capul i-a căzut în poală...
Prin geamul spart clipeşte luna,
O clipă numai se arată,
Şi-n perna ei de nori ş-ascunde
În pripă faţa ruşinată...
Un popă-n grabnice tropare
Te va petrece dimineaţă,
Şi poate nimeni nu va plînge
Plecarea asta din viaţă...
De lîngă şură, răzimată,
Te va privi muncita sapă,
De-ar şti vorbi surata bună,
Amar te-ar prohodi la groapă:
„O viaţă-ntreag-am fost tovarăşi,
În ploi şi-n àrşiţă de soare,
De truda palmei tale aspre
Eu m-am făcut strălucitoare.
Sclipirea mea spune ruşinea
Şi jalea care mă purta:
M-ai frînt de glia tuturora,
Dar n-am săpat moşia ta!“
96



Ne cheamă pămîntul 
GRAIUL PÎINII 
Poveste-ntunecată-a pîinii,
Nu-i strună să te ştie plînge,
Căci de durerea ta străveche
În suflet cîntecul se frînge.
Cînd de strigarea strunei mele
Aş vrea plînsoarea ta s-o ferec,
Se sfarmă coardele strivite
De-atîta jale şi-ntunerec.
Din umbra nopţii care-ngroapă
Al vostru neam din vremi bătrîne,
Vă desluşiţi în negre rînduri,
Voi, dătătorilor de pîine.
Cinstite mîini, de soare arse
Şi înăsprite de sudoare:
Din truda săptămînii voastre
Trăieşte-a lumii sărbătoare.
Eu vă-ntîlnesc în drumul minţii
Şi-n calea visurilor mele,
Căci nu vor ochii să mă mintă,
Nu vrea urechea să mă-nşele.
Simt cîte doruri nenţelese
Şi gemăte nepricepute
Acopere cu voi alături
Cenuşa veacurilor mute.
Aţi împletit atîta jale
În doina voastră care plînge,
Doar holdele cu spice grele
97



Octavian Goga 
Răsar din lacrămi şi din sînge.
Dureri aţi zăvorît sub glie,
Şi patimi nemblînzite încă,
Eu le-nţeleg şi mă-nfioară
Cum fierb în matca lor adîncă.
Mustrarea mintea mea o sapă
Şi groaza sufletu-mi apasă,
Căci umbra voastră-ndurerată
Pe veci îmi străjuie la masă.
Simt duhul răzvrătirii negre,
Înfricoşata zi de mîine
Cum şi-au dospit amărăciunea
În bucătura mea de pîine.
CAIN 
1907 
I 
În vremi demult s-a aşternut sub glie
Şi trupul tău şi mîna vinovată,
Dar Cain, tu, păcătuirii tată,
Tot mai răsai şi-n vremea mea tîrzie.
Azi creşte iarba proaspătă, curată
Pe groapa ta de veşnică urgie,
Păcatul însă pururi reînvie,
Nu l-a primit ţărîna-nfiorată...
El s-a-mpărţit în largul lumii noastre,
Se zbuciumă neadormit în fire
Pe plaiuri verzi, pe stîncile sihastre.
98

Ne cheamă pămîntul 
Noi îi simţim ispita-nfrigurată – 
Nepoţi ai tăi, părtaşi în moştenire. 
Purtăm în suflet zestrea blestemată! 
II 
Simţeam de mult suflarea de otravă 
Cum doarme-n pieptul fraţilor de-o mamă, 
Cum din cetăţi cu turnul de aramă 
Purcede-n lunci şi-n creştet de dumbravă. 
Vedeam cum duhul negru se destramă, 
Mă îneca funinginea grozavă 
Şi desluşeam clocotitoarea lavă 
Cum se-nfiripă nebăbgată-n seamă. 
Tu, frate rău, cu inima flămîndă! 
Cînd Aveli mii cerşetoreau iertare, 
Nu te-ai oprit în drumul de osîndă! 
Păcatul tău şi-a înteţit avîntul 
Şi n-a avut nici milă, nici mustrare, 
Cînd otrăveai în urma ta pămîntul! 
III 
Azi s-a aprins oceanul tău de ură,
Azi limbi de foc despică aurora
Pierzarea astăzi îşi întinde hora
Şi despletită urlă-n bătătură.
S-a început războiul tuturora,
Azi strig-acei ce mii de ani tăcură,
99



Octavian Goga 
Dezlănţuita patimii arsură
Azi prăpădeşte-n trăsnete Gomora.
Bieţi munţi bătrîni! Voi gemeţi azi de jale...
De-atîtea ori v-aş fi mutat din cale,
Voi, stavila atîtor visuri moarte!
V-aş prăvăli azi munte peste munte,
Între pămînt şi cer v-aş face punte,
Să n-aud plînsul fraţilor departe!
ÎN MUNŢI 
Voi, munţilor mîndri, moşnegi cununaţi
Cu stelele bolţii albastre,
În leagănul vostru de codri şi stînci
Dorm toate poveştile noastre.
Alături de şoimii cu ochii aprinşi,
Din tainica voastră dumbravă,
Se-nalţă-ndrăzneţe-n lumina din cer
Şi visele noastre de slavă.
În voi îşi deşteaptă plînsorile ei
Frumoasa mea ţară săracă,
Cu braţe lipsite de-al luptei fior
Şi buze ursite să tacă.
La voi vine jalea-i cînd vifor păgîn
Purcede strigarea să-i frîngă,
În cîntec o schimbă pădurea de brazi
Şi-n lume-o trimite să plîngă.
100

Ne cheamă pămîntul 
La voi mă îndrumă-n cărările ei
Şi biata mea soartă pribeagă,
Pădurea cea veşnic lipsită de somn
Mi-e sfîntă şi-atîta de dragă.
Cîntarea măiastră din codrii cărunţi
Dă strunelor mele povaţă,
Şi-o mîndră poveste strivită de vremi
Truditul meu suflet învaţă.
Din culmea pleşuvă cu creştetul alb
Privirile-mi zboară departe,
Şi-n mintea supusă tresare aprins
Fiorul măririlor moarte.
Un vaier amarnic se zbate-n amurg
Şi stăruie-n zvonuri de ape,
Al munţilor vaier mă zbuciumă-n piept
Şi-mi tremură plînsu-n pleoape.
O vitregă soartă, cu patima ei,
Pe-ntinsele culmi şi poiene,
În vremuri pitice, iubirii de fraţi
Ziditu-i-a graniţi viclene...
A pus miezuine şi stavil-a pus,
Rupîndu-vă creştetu-n două,
Cînd Domnul, stăpîn pe pămînt şi pe cer,
Pe voi v-a dat, munţilor, nouă!
Vă arde ruşinea din creştet, ades’
Voi aspră porniţi vijelie –
Şi sufletu-mi lacom vă soarbe atunci
Năprasnica voastră mînie!
Din urletul vostru sub cerul aprins,
101



Octavian Goga 
Din ploaia de trăsnete grele
S-a naşte odată, plutind peste vremi,
Cîntarea cîntărilor mele!
PRIMA LUX 
Într-o duminecă de toamnă... Vezi, ca prin vis mi-aduc aminte... 
M-a sărutat cu lacrimi mama cînd mi-a-ncheiat la gît cămaşa, 
Zîmbind m-a mîngîiat pe frunte şi nuci mi-a dat din sîn 
nănaşa, 
Şi tata m-a bătut pe umăr şi m-a-ndemnat să fiu cuminte... 
Şi parc-o văd cum sta bunica, plîngînd în colţu-i de nă 
framă, 
Cînd dascălul din sat şi popa deodată ne-au venit în casă, 
Şi cum roşisem de ruşine cînd popa m-a chemat la masă 
Şi mi-a vorbit de-nvăţătură şi m-a cinstit c-un ban de-aramă! 
M-am furişat sfios în tindă... Simţeam cum mă supune frica, 
Îi ascultam de lîngă vatră, dar nu le-nţelegeam cuvîntul... 
Vorbeau de bani... vorbeau de carte, de rodul slab ce-a dat 
pămîntul... 
Şi nu mai ştiu... Cu capu-n poală, am adormit lîngă bunica. 
Şi vezi, atunci, în noaptea-aceea, m-a chinuit o arătare...
Părea că s-a deschis, departe, o gură roşă de balaur,
S-apropia în drum o fiară cu solzi strălucitori de aur...
O desluşeam cum vine-n goană şi creşte mare, tot mai mare.
Eu în zadar fugeam pe cîmpuri... În urma mea urla spurcata,
Răsufletul grozav şi negru puternic i-l simţeam în urmă...
102



Ne cheamă pămîntul 
Simţeam cum vrea să mă înghită, simţeam cum glasul 
mi se curmă, 
Cu mîinile încrucişate sta fără de putere tata! 
O mînă m-a trezit din groază... Venise mama să mă vadă
Cu braţe moi şi tremurate mi-a-ncolăcit atunci grumazul,
M-a îmbrăcat în haine albe, mi-a sărutat pripit obrazul,
Plîngea cînd m-a urcat bunica sus, în căruţa din ogradă...
Şi s-a pornit căruţa-n noapte. În pietre scînteia potcoava.
Şi tata sta tăcut alături... Mi se părea o-nchipuire...
Şi somnul mă fura arate... Cu ochii grei de nedormire
Zăream în cale licuricii, cum luminau în şanţ otava.
Dar sus, la marginea pădurii, am tresărit din somn deodată...
Vedeam cu ochii mei aievea vedenia îngrozitoare:
O gură roşă de balaur mi se părea aprinsul soare,
Şi-n fum îi clocotea întreagă spinarea largă, revărsată.
Strivit atunci de-nfiorare, m-am ghemuit la tata-n poală:
„Întoarce caii mai degrabă!... Nu vezi, balaurul mă-nghite?!“
Îmi tremura de groază trupul, ca pieptul paserei rănite,
Cînd tata mi-a răspuns pe gînduri: „Ne ducem în oraş,
la şcoală!“ 
CANTORUL CIMPOI 
Cîntăreţ de lege veche, 
Cîntăreţ şi om de treabă, 
Biată mintea mea zadarnic 
De păcatul lui se-ntreabă... 
103

Octavian Goga 
Cantorul Cimpoi, bătrînul,
Cu făptura lui vitează,
Cum cînta de mult în strană
Cîntecul de Bobotează!...
De troparele-i măiestre
Se-nchina adînc poporul
Şi se lumina icoana
Lui Isus mîntuitorul...
Povesteau pe-atunci nănaşii
Că-i mai sfîntă cununia
Dacă glasul lui măreşte
Pe prorocul Isaiia.
Şi la orice zi de praznic
Îl poftea un colţ de ţară –
Cîte cîntece de lume
N-a cîntat odinioară!...
Dar, vezi, vremea fără suflet
Duce cîntecul şi gluma.
Azi e rău de satul nostru,
Şi-i de cantor rău acuma.
Cum l-a-mbătrînit necazul
De cînd i-a murit muierea,
Dumnezeu i-a luat glasul,
Domnii i-au vîndut averea.
Astăzi doarme unde poate,
N-are casă, n-are şură:
I le-a dus pe toate darea
Şi-un fecior la-nvăţătură...
104



Ne cheamă pămîntul 
STRĂINUL 
Era duminică-ntr-amiază,
Noi stam pe prispă strînşi în sfat,
Cînd s-a ivit pe drumul ţării
Un om la marginea de sat.
Din pulberea învolburată
Abia puteai să-l desluşeşti –
Cu paşii largi grăbindu-şi mersul,
Venea în hainele-i nemţeşti...
La cruce,-n deal, noi îl văzurăm
Cum s-a oprit deodată-n pas
Şi s-a-nchinat adînc drumeţul
Cînd a făcut în drum popas.
Privea-ndelung, ca dus pe gînduri,
La zidul zugrăvit cu sfinţi.
Şi sta cu capul gol străinul
În ploaia razelor fierbinţi.
Cînd s-a pornit încet la vale,
Noi ne uitam de la zăplaz,
Şi nu ştiu, ni s-a părut nouă,
Dar avea lacrimi pe obraz.
Cînd ne-a ajuns, a dat bineţe,
Cu glas domol, şi-apoi a stat
Şi ne-a-ntrebat de sănătate
Şi de nevoile din sat.
Ne-a zis c-ar vrea la sfînta slujbă
Să vie-alăturea cu noi,
Şi s-a uitat cu-atîta jale
105



Octavian Goga 
Cînd a trecut un car cu boi.
Iar la vecernie drumeţul
Stătea cucernic şi supus,
Şi-a sărutat duios icoana
Cu răstignirea lui Isus.
Cînd a plecat, ne-a spus poveţe
Cu grai înduioşat şi blînd,
Şi ne-ncălzea atîta-n suflet,
Că lăcrimam toţi ascultînd.
Spunea că nu-i păcat mai mare
Decît să-ţi lepezi legea ta
Şi, vezi, îi tremura cuvîntul
Pe buze, cînd ne cuvînta!
Apoi s-a dus... Ne era jale
Cînd s-a pornit la drum, pe grui...
Dar uite,-n ţintirim, pe noapte,
Spun că văzură umbra lui.
De-atunci tot despre el ni-e vorba
Şi-atît am vrea cu toţi să ştim:
Anume lîngă care cruce
A-ngenuncheat în ţintirim...
MI-A BĂTUT UN MOŞ 
LA POARTĂ 
Mi-a bătut un moş la poartă,
Biet ţăran cu ţundra sură,
Îl lătrau departe cîinii
Cînd să-mi vie-n bătătură.
106



Ne cheamă pămîntul 
Cu sfiala lui senină
Mi-a trecut cucernic pragul,
Ca un sol din altă lume
Zîmbitor păşea moşneagul.
Cîte nu ne povestirăm
Stînd alăturea la masă?...
Sfînta mea copilărie
Mi-a venit cu el în casă.
Rînd pe rînd îmi înviară
Năzuinţe frînte-n două,
De la satul de sub munte
Pînă-n lumea asta nouă.
Murmura încet în barbă,
Se trudea să mă-nţeleagă,
Sta pe gînduri dus bătrînul
Cînd i-am spus povestea-ntreagă.
Mi-a plecat cu ochii umezi
De amara-nvăţătură:
„N-o mai spune nimănuia
Biet moşneag cu ţundra sură!..“
SCRISOARE 
Vezi, cum trece vremea, 
Şi tu, tot departe, 
M-am gîndit acuma 
Să-ţi trimit o carte. 
107

Octavian Goga 
A-nflorit muşcata 
Din grădina noastră 
Şi-i atît de roşu 
Macul din fereastră... 
Straturile-n luncă 
Toate-s semănate – 
Şi-ţi spune nănaşa 
Multă sănătate. 
Şi mai este-o veste. 
– Ştii tu, nene, oare? 
Peste-o săptămînă 
Mărităm pe Floare. 
Tata-i dus la tîrguri 
Mama stă şi coasă 
Şi tot plînge, biata, 
Că nu eşti acasă. 
Eu, pe gînduri dusă, 
Trec seara-n ogradă, 
Plîng acolo-n taină, 
Plîng să nu mă vadă... 
Bată-le pustia 
Cele ţări străine... 
Ne gătim de nuntă 
Şi gîndim la tine... 
108



Ne cheamă pămîntul 
LĂCAŞ STRĂBUN 
O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă
Cu goana ei pripită după viaţă...
Tu iar mă chemi, împărăţie-a firii,
Tu,-nlăcrimată, sfîntă dimineaţă!
Cînd demonul celor pribegi în lume
Mi-a-ngenuncheat şi dragostea şi ura,
Vin din potirul bunurilor tale
Întîrziat să-mi cer fărîmitura.
Sub adumbriri de sălcii despletite
Mă-ndrumă azi cea mai din urmă vrere,
Sfiala lor îmi freamătă un cîntec
Şi-aieve-aud ţărîna cum mă cere.
Eu, ostenitul călător al nopţii,
Neputincios, azi, poposesc în cale.
Lăcaş străbun, cu turnul subţiratec,
Mă mai primeşti sub zidurile tale?...
Atîtea legi şi-au picurat otrava
În inima rătăcitoare-n lume,
Ş-atîtea duhuri privegheau în umbră,
Toţi mugurii nădejdii să-mi sugrume.
Pentru atîtea poticniri în cale
Şi ispitiri de-nvăţături deşerte
Ş-atîta suflet risipit pe drumuri
Putea-va oare cerul să mă ierte?...
Cînd urc acum cărarea de pe culme
În dulcea pace atoateiertătoare,
Eu luptă simt cum sufletu-mi încinge,
Cum pieptul meu se zbate şi mă doare.
109

Octavian Goga 
În inimă obezile se sfarmă,
Se dezrobesc aducerile-aminte.
Şi uşurat – biserică bătrînă –
Mă-nchin la pragul porţii tale sfinte.
Îmi răsăriţi, din tremurări de umbre,
Voi, firi cuminţi cu zîmbete-mpăcate,
Voi, preoţii nădejdii fără moarte,
Voi, cei zidiţi din vechea sănătate.
Văd luminat obrazul vostru rumen
De înţelesul altor lumi, senine,
Eu, rob supus al patimilor mele,
Atît de mult m-am îngropat în mine!...
Adormitor m-alină busuiocul
Îngălbenit sub candela de pază,
Prin liniştea ferestrelor boltite
Înfiorată a trecut o rază.
Lumină blînd un chip de muceniţă
Încremenită-n visu-i de fecioară.
Şi-n suflet îmi pătrunde-o picătură
Din flacăra ce-ardea odinioară.
Stau biruit la colţul vechi de strană,
Şi mintea mea cutremurată-mi spune
Că-n drumul ei a răsărit un picur
Din mult ascunsa vieţii-nţelepciune...
Aici, în umbra potolită doarme
Măreaţa tain-a morţii şi-a vieţii,
Tu, suflete întunecat de gînduri,
Tu simţi prelung fiorul dimineţii...
110



Ne cheamă pămîntul 
Un nou botez, de premenire nouă,
Dă minţii mele altă-nfiripare,
Cînd din înaltul zidurilor negre
Coboară glas de binecuvîntare.
Clopotniţa se-ndoaie şi se frînge
Din bietele încheieturi uscate,
Un suflet e ce-i înfioară lemnul,
Şi din adîncul altor vremi străbate.
E clopotul... Copilăria-şi plînge
Comoara ei pierdută-n pribegie.
Cu limba lui de rugă şi chemare
Strămoşii toţi îşi spun mustrarea mie.
Azi îmi trimit nădejdile de veacuri
Strigarea lor ce vine de departe.
Eu o ascult şi-n suflet îmi învie
Sămînţa bun-a vremurilor moarte.
ION CRÎŞMARUL 
Vezi, multe păcate
Sunt pe lumea asta,
Lui Ion Crîşmarul
I-a fugit nevasta;
Mi se pare cu vătavul i-a fugit nevasta.
Trei zile-mplinite
Şi-a grijit amarul,
Cu obrajii-n palme
A vegheat crîşmarul;
Fără pîine, fără apă a vegheat crîşmarul.
111

Octavian Goga 
Cînd a fost de-a patra,
Şi-a chemat ortacii,
Gloată voinicească
Mi-au venit săracii;
Lotri mari din două sate, mi-au venit săraci...
„Beţi , copii, de-acuma
Rău să nu vă pară;
Să bem crîşma toată
Pînă de cu sară;
Praf din toate să s-aleagă pînă de cu sară!“.
S-au sumes voinici
Şi mi-au prins păharul,
De buţi şi butoaie
Mi-au golit celarul;
De cuprinsurile toate mi-au golit celarul...
Zice-un baci năstruşnic
Vorbe legănate:
„Bea şi tu, Ioane,
Bea şi tu, fîrtate;
Cine ştie cîtă vreme mai trăim, fîrtate!”.
Dar Ion Crîşmarul
Bea şi nu prea foarte
Şi-i părea obrazul
Galben ca de moarte;
Era răzimat pe coate, galben ca de moarte.
Colo, cătră sară,
Straşina de paie
112



Ne cheamă pămîntul 
A-nceput să ardă
Foc cu vîlvătaie;
De trei părţi vărsa din crîşmă foc cu vîlvătaie!
Lui Ion Crîşmarul
Nu-i mai ştiu de nume.
Spun că peste muche
A plecat în lume;
Cu căciula pe sprîncene, a plecat în lume...
ACASĂ 
..Dar nici că vrei să pleci atunci,
Ştii că de groaza-nvăţăturii
Ai prins vreo două nopţi întregi
Şi te-ai ascuns în podul şurii...
Cîţi ani vor fi de cînd te-ai dus?...
Mai spune-ne cum ai umblat?...
Fără astîmpăr îmi erai,
Şi cît eşti azi de aşezat!...
Nu m-ascultai... Ştii ce-ai păţit
Atunci în seara de ajun?...
Acum şi gîndul mi-l citeşti,
Cît de cuminte eşti şi bun...
Nu te-ar cunoaşte nicidecum
Să te-ntîlnească-n drum vecinii,
Vezi, ieşi în poartă şi le zi:
„Mai ştiţi, eu sunt feciorul Linii?!“
113



Octavian Goga 
Te-ar rîde fără crezămînt, 
Necum în drum să te oprească – 
Şi-ar zice: „Uite-un domn aici, 
Dar nu-i de legea romînească!“ 
Şi mă sărută împăcată: 
„Fecior cuminte are mama!..“. 
Eu îmi întorc o clipă faţa, 
Şi-o lacrimă-mi udă năframa...“ 
NEPOTRIVIRE 
Am întîlnit-o ieri în cale.
Sus, la răscruci, lîngă alun.
Nu ne-am văzut de ani de zile
Cu fata judelui Zăbun.
Drăguţa mea de la podmol,
Din nopţile cu şezători,
Şi-a pironit ochii-n pămînt,
Posomorîţi şi visători.
I-am prins mînuţa s-o alint,
Nedumerită se uita,
Drăguţa mea de la podmol
Mi-a zis sfioasă „dumneata“.
Iar cînd am prins-o de mijloc
Şi-am sărutat-o lung pe gură,
Mi s-a ascuns la piept şi-a plîns
„De ce te-ai dus la-nvăţătură?..“
114



Ne cheamă pămîntul 
ASFINŢIT 
Crai bătrîn, pornit spre rugă,
Vine-Amurgul de pe munte,
Împărţind cernite-odăjdii
Brazilor cu bărbi cărunte.
Umiliţi se-ndoaie brazii,
I se-nchină, i s-apleacă,
Şi cu zvon de surle-l lasă
Pe măria-sa să treacă.
Stăruie domol moşneagul,
Mai coboară, mai se suie,
Şi-nspre marginea pădurii
Stă la colţ de cărăruie.
Ostenit, pe-un zgheab s-aşază
Şi clipind tremurătoare
Genele lui argintate,
Ce mi-şi vede, ce mi-l doare?
Măre, colo, mai departe,
Se îmbină două creste,
Şi-n poiană ce s-arată
E aievea, nu-i poveste.
Părul galben răsfirîndu-şi
Răsturnat peste răzoare,
– De huzur i-s roşi obrajii –
Doarme leneş craiul Soare.
Se încruntă greu bătrînul,
Murmurînd încet în barbă,
De sfială se cutremur’
115



Octavian Goga 
Firicelele de iarbă.
Îşi spun taina la ureche:
„Crai de glume, stai ş-adastă,
Moş Amurg aleanu-ţi poartă,
Nu-ţi dă fata de nevastă“.
Craiul tînăr sus pe creste
Simte-a ierbilor povaţă,
Şi de jale, biet voinicul
Se întunecă la faţă.
Către casa lui din peşteri
Necăjit moşneagul pleacă.
Brazii-nfioraţi îl lasă
Pe măria-sa să treacă.
În oftat se-ndoaie fagii,
Tremură în crîng alunii
Şi deodat’ pădurea-ntreagă
A-nţeles durerea Lunii...
Biată Lună tremurată,
În zadar te-arăţi în cale,
Toate florile surate
Plîng de dorurile tale.
CARMEN 
Mireasa mea albă, cu chipul bălai,
Ascultă a nopţii povaţă,
Minuni spune glia-n poveştile ei
Şi tainele vieţii ne-nvaţă.
Nu simţi tu fiorul ce-n tremur prelung
Tresare-n adîncuri de ape,
116

Ne cheamă pămîntul 
Răsufletul verii cum vine şi-n drum
Purcede vieţi să dezgroape?
E dragostea mare – ascunsa pornire
Ce sînul pămîntului poartă;
E ceasul cînd glia în truda ei mută
Învie-şi ţărîna sa moartă;
E clipa cînd vechiul prisos de viaţă
În straturi de flori se adună,
Cînd bobul sfielnic din spice răsare,
Zîmbind în poleiul de lună.
Lumina şi cîntul nuntesc peste fire
În zvon de evlavie sfîntă,
Cu brîne de aur e bolta încinsă,
Şi iarba livezilor cîntă.
Azi lunca-i o mîndră biserică largă,
Iar plopii străjeri la irugă
Par preoţi cărunţi în odăjdii de praznic,
Cu braţe nălţate spre rugă...
Mireasa mea albă, cu chipul bălai,
În faţa lor blîndă şi dragă
Smerită să-şi plece genunchii trudiţi
Şi dragostea noastră pribeagă;
Şi cerul şi glia ne-ascultă pe noi,
Iar marginea zării albastre
Aprinde-o sfioasă făclie de veghe
Şi-n drumul nădejdilor noastre.
Noi suntem copiii pămîntului bun,
Drumeţi ai poruncilor firii,
117



Octavian Goga 
Şi-n sufletul nostru-i acelaşi îndemn 
Ce-nvie pe cîmp trandafirii. 
Stăpînă e firea ce bolta aprinde 
Şi seamănă flori în dumbravă, 
Iar dragostea noastră-i un picur senin 
Din veşnicu-i cîntec de slavă! 
O RAZĂ 
Te-apropie, te-apropie de mine,
Şi-ascultă-mă, frumoasa mea minune:
Eu sunt supusul firii înţelepte,
Închinător la glie şi la soare;
M-au învăţat poruncile ei drepte,
Îndemnul lor cuvîntul meu îl spune.
Sunt cîntăreţul celor fără nume,
Un strigăt smuls de-a vremilor vîltoare
Din viforul durerilor din lume.
Mult tăinuita firii îndrumare
M-a plămădit din ură şi iubire,
Mi-a dat durerea lumii moştenire,
Amarul ei să-l ocrotesc pe strune.
Te-apropie, te-apropie de mine,
Vreau mîna ta, minunea mea bălaie:
Azi, sub aprinsa cerului văpaie,
În strălucirea mîndrei bolţi albastre,
Să se-nfrăţească sufletele noastre,
Să se topească-n firea-ndrăgostită
Atît prisos de viaţă netrăită,
Ce răzvrătit îmi fulgeră prin vine.
118

Ne cheamă pămîntul 
Azi sufletul, trudit ceteţ de stele,
Străjerul treaz al visurilor mele,
Întraripat străbate bolta-ntreagă;
Pătrunde sus şi-n drumu-i se-nveşmîntă
Cu revărsarea cerului senină,
Cu cingătoarea albă de lumină,
Cu tot argintul pulberii mărunte,
În calea lui din stele-şi face punte:
Pătrunde sus, în bolta care cîntă,
Şi-atîtea taine-acolo sus dezleagă.
Azi, mintea, simt, purcede să-nţeleagă
Al vieţii mele rost ascuns în stele.
Căci stelele îmi spun cuvînt anume:
Că-n patima îmbrăţişării mele
Şi-a ferecat iubirea ei o lume.
Toţi cei lipsiţi de-a dragostei povaţă,
Rătăcitori prin negură şi ceaţă,
Toţi cei feriţi de-a soarelui căldură,
Îngenuncheaţi de rele şi de ură.
Înfrigurate suflete muncite
De-o veşnică, zadarnică arsură,
Ce n-au primit iubire în viaţă,
Cu patima durerii lor unite
Îşi înfrăţesc aprinsa mea pornire,
Îi dau avînt şi nouă întărire,
Şi glasuri nouă struna mea învaţă.
Mă cheamă ţara celor fără soare,
Durerea lor şi azi mă înfioară.
Priveşte-o rază blîndă cum coboară
De sus din cer şi fruntea ne sărută:
119



Octavian Goga 
Solie sfîntă, tainică şi mută,
A pribegit din lumea ei de gheaţă
Spre lamura văpăii noastre sfinte,
Dorind iubire strălucirii sale.
Frumoasa mea, ea se va duce-n cale,
Rătăcitoare, undeva departe,
Lîng-un bordei părăginit de soarte,
Unde-o fecioară harnică, trudită.
Ce moarte-au scris pe fruntea ei bolnavă,
Cu chipul stins de-a lipselor otravă,
Cu acu-n mîna albă, ostenită,
A adormit pe pînza chinuită:
Tremurător va trece prin fereastră
În chiliuţa umedă de lacrimi,
Lăsînd un strop din fericirea noastră.
În clipa asta tainică şi mare,
Cînd noi, topiţi în dulcea-mbrăţişare,
Jertfim iubirii sufletele noastre,
Tremurătoarea rază călătoare
Alintă somnul trudnicei fecioare
Şi-i luminează faţa ostenită,
Cu vraja ei întruchipînd un zîmbet
Fericitor pe buza ofilită.
IUBIREA MEA 
În munţi cu creştetele sure, din albă inimă de stîncă,
S-a plămădit în taină lacul, şi din prăpastia adîncă
A biruit în drum pămîntul. Pe veci în matcă nastatornic,
El creşte azi şi creşte mîine, de cer şi de lumină dornic.
120



Ne cheamă pămîntul 
Căci are dragoste cu cerul de-a pururi mişcătoarea apă
Şi-n frămîntarea ei păgînă ea coasta zgheaburilor sapă,
Cu pumnii sfarmă-n jur tărîmul şi urlă de amar ce-o doare.
Spre ceriuri braţele-şi întinde să-i vie dragul mire: Soare!
Cînd razele nepotolite sărută faţa undei clare,
Înfiorată, spuma albă prelung şi pătimaş tresare,
Atîtea curcubeie tremur în valvîrtejul ei de picuri,
Cînd adînc se prind în horă strălucitoarele nisipuri...
Aşa-i iubirea mea, asemeni acestei largi cetăţi de unde,
Adîncul ei se pierde-n taina nemărginirilor profunde,
Cu vifore şi curcubeie, ca valuri lung clocotitoare,
Cu picuri ce se înfioară de chipul unui veşnic soare!
RAPSODIE 
Iar gîndul ăst păgîn îmi paşte mintea,
Ascultă-l tu cu degetul pe buză:
Cînd ochii tăi stau aţintiţi asupră-mi
Şi-şi tremură ispita lor aprinsă
Cu dor prelung, cu dulcea lor sfială,
Frumoaso!
Pe buza ta păcatul cînd zîmbeşte,
Un ucigaş al minţii înţelepte,
Stăpîn tiran aş patimilor mele,
Femeie!
Şi braţul tău molatec cînd cuprinde
O undă doar din valurile negre,
Atunci
Să-ncremeneşti în marmură cioplită,
121

Octavian Goga 
De pe îngustul lumilor tărîm
Călătorire-ar pestriţe popoare,
De piedestalul chipului de piatră
În nopţi de mai să-şi razime genunchii.
Ar pribegi pe negrele-i corăbii
Apusu-ntreg şi-ntreaga Miazănoapte,
Şi-ar preamări în templu sfînt de fildeş
Minciuna,
Cea mai frumoas-a vremii călătoare,
Înmărmurită-n marmură curată.
Un împărat cu pletele cărunte,
Înnebunind cîntare-ar pe ghitară!
„Un serafim cu ochii mari şi limpezi,
Robit de clipa dulcelui păcat,
Din tronul sfînt al Domnului din ceriuri,
În miez de noapte-un bulgăr a furat
Şi te-a-ntrupat cu daltă de argint
Pe tine!..“
L-ar asculta pe gînduri dus nerodul,
L-ar săruta pe tîmpla lui căruntă.
* 
Învăluit în ceaţa nopţii sure,
Eu, răzvrătitul călător al nopţii,
M-aş furişa în templul tuturor,
Şi sărutîndu-ţi ochii reci de marmur’
Şi braţul tău, şi buza ta, şi fruntea,
Te-aş sfărîma cu pumnul încleştat
Şi-aş rîde
Prelung,
Văzînd zdrobit odorul tuturora!
În zori de zi ar omorî norodul
122



Ne cheamă pămîntul 
Un biet nebun, ce blastămă şi plînge, 
Şi-apoi rîzînd îşi istoveşte braţul: 
Din bulgării nătîngi ai pietrei moarte 
Zdrobitul chip ar vrea să-l reînvie. 
Nebunul... 
TRANDAFIRI 
Nemîngîiete flori bolnave, 
Voi, albi şi galbeni trandafiri, 
V-a scris o jalnică poveste 
Ursita ne’nduratei firi. 
Cum tresăriţi voi cînd vă paşte, 
Cu ochi flămînzi, păgînul gînd, 
Şi cîte patimi vă-nfioară 
Nevinovatul trup plăpînd. 
Păcate negre dorm în pieptul 
Pe care-o mînă rea v-a pus, 
Şi să roşiţi voi de sfială 
Nu v-a dat dreptul Cel de Sus. 
EŞTI SINGURĂ 
Eşti singură astăzi, tu, inima mea,
Biserică veche-n ruină,
Sub bolta ta sfîntă,-nnegrită de vremi,
Azi nici un drumeţ nu se-nchină.
123



Octavian Goga 
Eşti singură astăzi – Păreţii-s bătrîni, 
Nu-i cîntec în stranele mute, 
Icoanele-s şterse, şi nimenea nu-i 
Altarul uitat să-l sărute. 
Prin neguri arare s-abat amintiri 
Lăcaşul pierdut să şi-l vadă, 
Şi fîlfîie tainic din aripa lor 
Ca groaznice paseri de pradă. 
Ducîndu-şi pierzarea, trec vifore-n drum, 
Te zbuciumă-n goană păgînă– 
Şi tu ceri zadarnic un fulger răzleţ 
Să-ţi năruie bolta bătrînă! 
SUFLETUL 
Pustietate largă şi-atîta de săracă, 
Lumina ta mă arde şi bezna ta mă-neacă. 
De mult, în vremi uitate, cînd mintea nu mai ştie, 
Ţi-ai stors întreg belşugul din chinuita glie. 
Atunci ţi-ai stins şi zvonul de mirişti roditoare, 
Şi cîntecul livezii, şi cea din urmă floare... 
Azi ţara ta-i supusă de jale şi osîndă – 
Şi-atîţia tigri-şi urlă strigarea lor flămîndă. 
În noapte vin şacalii cu ochii de otravă 
Şi sapă tainic groapa atîtor morţi în slavă... 
124



Ne cheamă pămîntul 
Pustiul se întinde cît ochii pot să vadă, 
Sub soarele tău vitreg, nisipul nu dă roadă. 
Arare, cîteodată, cînd vîntul de departe, 
Un fir de lut aduce ţărînii tale moarte, 
Cînd c-o sămînţă-n taină se înfrăţeşte lutul 
Şi-un mugur îşi iveşte sfielnic începutul, 
Himere cu ochi tulburi viaţa lui o curmă, 
Nisipul le rămîne uscat şi şterp în urmă. 
Din cer, strălucitoare, cad raze jucăuşe, 
Batjocorind, păgîne, o lume de cenuşe. 
A FOST ODAT’... 
S-abat în vis vedenii de-altădată:
Ţii minte tu, erau salcîmii-n floare
Şi satu-ntreg în port de sărbătoare,
Cînd tu te-ai dus, cea mai frumoasă fată.
Cum te-a-nghiţit năprasnica vîltoare,
Cîte-ai pierdut în unda-i vinovată!...
Azi, cînd te văd de-o lume adorată,
Mi-e milă azi, şi-atît de mult mă doare.
Visez acum să-ţi văd viaţa scoasă
Din al uitării-ntunecat noian:
A fost odat-o fată sănătoasă,
125



Octavian Goga 
Cu gînd senin, curat ca de mărgean, 
Ce-a adormit cu coatele pe masă 
După citirea primului roman... 
REVEDERE 
Un cîntec legănat odată
De sfînta-ntindere albastră
În noaptea mută,-nfiorată –
Aşa a fost iubirea noastră...
Noi ne duceam pierduţi de mînă
Şi ne-mpleteam din visuri salbă,
Şi noaptea ne era stăpînă.
Şi mărturie – luna albă.
Din ale inimilor şoapte
A prins un cînt înfiripare,
Şi l-am cîntat atunci în noapte,
Păşind alături pe cărare...
Dar, vezi, zoritul dimineţii
Ne-a duşmănit pe noi, sărmanii,
S-au dus în lume cîntăreţii,
Şi nu s-au mai văzut cu anii.
Drumeţe firi nemîngîiete,
Străbatem azi aceleaşi lunci –
Ne-ntreabă florile şirete:
„Mai ştiţi voi cîntecul de-atunci?“
126



Ne cheamă pămîntul 
Pe noi un dor ascuns ne sapă 
Şi-nfioraţi noi ne gîndim 
La morţii care ies din groapă 
Şi rătăcesc prin ţintirim... 
RĂSUNĂ TOACA... 
Răsună toaca de utrină
În pacea unei nopţi tîrzii
Şi, rînd pe rînd, cîte-un opaiţ
S-aprinde-n mutele chilii...
De glasul ei tresai pe pernă,
Măicuţă, tu, cu chip frumos,
Şi-alergi în grabă la altarul
Mîntuitorului Hristos...
Te văd în colţul vechi de strană
Cum stai supusă de răstrişti,
Şi-atîta jale pare scrisă
În ochii tăi curaţi şi trişti...
Şi cum te-nchini în rugăciune,
Eu mă gîndesc înduioşat:
Nemilostiva toacă-a nopţii
Ce vis frumos ţi-a tulburat?...
127



Octavian Goga 
CÎNTECE
I
Tu n-ai la uşa ta zăvor,
Nici lacăt n-ai la tindă,
Tu n-ai la uşa ta zăvor
Cînd eu, ca hoţii, mă strecor,
Şi bietul suflet călător,
La pragul tău colindă.
Tu mă auzi şi mă-nţelegi
Şi-acelaşi vis ne poartă,
Tu mă auzi şi mă-nţelegi,
Dar popi, cu cartea lor de legi,
Şi pravilele lumii-ntregi,
Îţi străjuie la poartă.
II 
Mor azi zîmbetele mele, 
Moare-ntreaga vraja firii, 
În paharul din fereastră 
Mor la noapte trandafirii. 
Nici de cîntec din tilincă 
Nu mai tremură brădetul, 
Jos la marginea dumbrăvii 
Se usucă zmeuretul... 
Mor poveştile în pragul 
Nopţilor la şezătoare, 
Moare-o stea-n adîncul mării, 
Şi iubirea noastră moare. 
128

Ne cheamă pămîntul 
Eu rămîn să ţes statornic 
Cîntecul de îngropare: 
Zilelor de săptămînă, 
Zilelor de sărbătoare. 
III 
E îngropare azi la mine, 
Din ochii veşnicelor stele 
Cad razele tremurătoare 
La groapa visurilor mele. 
Se zbuciumă înfiorată 
De-un tremur geana lor de aur, 
Atît de jalnică-i povestea 
Înmormîntatului tezaur. 
Truditul suflet se întreabă: 
De ce chiar cea mai dragă mînă 
Ursită-i pe sicriu s-arunce 
Întîiul bulgăr de ţărînă? 
IV 
De va veni la tine vîntul, 
Purtînd povestea mea amară, 
Jelitul lui să nu te-nfrîngă, 
Mustrarea lui să nu te doară. 
Nu-i vina ta... Aşa e scrisă 
Nemilostiva lege-a firii; 
Sărutul otrăvit al brumii 
Omoară toamna trandafirii... 
129

Octavian Goga 
Şi cine s-ar opri să plîngă 
O frunză veştedă-n cărare, 
Cînd codrii freamătă alături 
Şi rîd în răsărit de soare?... 
V 
Atît de veche-i îngroparea,
Nici sufletele nu ne dor,
Şi tot îmi mai răsai din neguri
Îşi au şi morţii dreptul lor...
În nopţile de primăvară
Revin aducerile-aminte,
Şi mintea, pasăre răzleaţă,
S-abate-n drum peste morminte.
De ni se-ncrucişează drumul,
Îndureraţi noi ne zîmbim...
Nu-ţi par şi zîmbetele noastre
Ca două flori din ţintirim?
VI 
Primăvară, primăvară...
Zîmbetul întregii firi,
Dragoste de fluturi galbeni
Şi de galbeni trandafiri.
Primăvară, primăvară...
Tremură luna bălaie,
Dorm doi pui de rîndunică
Sub o straşină de paie.
130



Ne cheamă pămîntul 
În ungher, părăginită, 
Doarme hîrbul de ghitară – 
Va mai fi şi pentru tine 
Primăvară?... 
SONET 
Cuprinde-mă din nou, singurătate, 
Căci ţara ta de-atîtea ori mă cere; 
La sînul tău vor prinde-n veci putere 
Avînturile inimii curate. 
Nemilostiva lumilor durere 
Departe-şi strigă multele păcate: 
Ca-ntr-o vrăjită, tainică cetate, 
Eu mă închid în sfînta ta tăcere. 
Grădina ta atît de mult mi-e dragă, 
Sunt flori acolo visurile mele, 
Şi sufletului dat e să culeagă. 
Rătăcitor el florile-şi adună 
Şi, în odihna nopţilor cu stele, 
Îşi împleteşte trainică cunună. 
SONET 
Tu, tainică, curată Poezie,
Biserică cu porţi neîncuiate,
Tu neamurile gîndurilor toate
Cu drag le laşi la pragul tău să vie.
131



Octavian Goga 
Tot sufletul la poarta ta cînd bate,
Drumeţ slăbit, puterile-şi învie,
Îşi spovedeşte patimile ţie,
Şi ele-adorm de tine alinate.
Păcate vin sub bolta-ţi milostivă,
Tu le asculţi pe toate deopotrivă
Şi le opreşti neghina şi amarul.
Dar tu rămîi de-a pururea senină,
Căci nu-i pribeag ce-n faţa ta se-nchină
C-o lacrimă să nu-ţi spele altarul.
E SĂRBĂTOARE 
E sărbătoare pe cîmpie, şi-n suflete e sărbătoare, 
Învie firele de iarbă sub ploaia razelor de soare. 
Sunt Paştile cele frumoase, şi-n fire zvonul lor străbate, 
Clopotniţa-şi îndoaie trudnic încheieturile uscate. 
Arama strigă cînd se zbate măiastra clopotului limbă, 
Eu simt strigarea ei aprinsă, şi-n vorbe sufletul o schimbă: 
* 
Voi toţi cari suferiţi şi plîngeţi sub larga-ntindere 
albastră 
Veniţi, veniţi, căci va să vie curînd împărăţia voastră! 
Veniţi, voi, obidiţii lumii, cu buzele înfrigurate, 
Voi, chinuiţii de arsura unei tăceri îndelungate; 
132



Ne cheamă pămîntul 
Voi, osteniţi fără nădejde, voi, slujitorii fără plată, 
Voi, căror vremea v-a dat veşnic numai porunca 
blestemată; 
Voi, ce muncirăţi pentru alţii, trudind cu mîinileamîndouă, 
Veniţi, că zvonul meu acuma vesteşte învierea, vouă! 
Voi, cei cu fruntea de sudoare, cu genele de lacrimi ude, 
Eu cerului vă strig durerea, şi Dumnezeu din cer aude! 
Aduc lumina care sparge şi sfarmă capişti de păcate, 
Zăvoarele mucigăite din temniţe întunecate! 
Eu celor orbi dezleg azi taina înfricoşată de-a vedea, 
Şi prăznuiesc, că-n al lor suflet învie învierea mea! 
* 
Ascultă mintea mea supusă, genunchii mei se pleacă-ncet 
Şi-aduc prinosul închinării celui de neam din Nazaret. 
FRUMOASA CEA DIN URMĂ
Pe perina cu foi de rosmarin
Alunecase capul ei la vale,
Pe fruntea albă, ca zăpada nopţii,
Ningeau podoabă-nduioşaţi cireşii:
Murea fecioara...
Şi ochilor senini, ca dimineaţa,
Le adormea azi cea din urmă rază
133

Octavian Goga 
În adumbrirea pletelor de aur.
Iar buzele curate, ca un cîntec,
Mureau zîmbind azi cel din urmă zîmbet:
Murea fecioara...
Sus soarele, cocon de-a pururi tînăr,
A poposit în drumul lui pribelnic
Şi,-nfricoşat de vestea unei raze,
S-a-ntunecat şi-n adîncimi de mare
El şi-a muiat pleoapa tremurînd...
Şi zvon pe largi pustietăţi de ape
Şi geamăt lung pornitu-s-a prin codri
Înfiorate frunzele mureau,
Iar chipul clar al lacului oglindă
În clocote cernitu-şi-a seninul
Cînd vîntul, crainic vestitor de groază,
Urla nebun din tulnice de-aramă,
Vestind: „Jeliţi! Frumoasa cea din urmă
E moartă!“
Şi mările şi codrii răsunat-au:
„E moartă!...”
Prelung gemut-a îngrozita fire;
Cutremuraţi, cei patru stîlpi ai lumii
Lăsat-au pacea stării lor pe loc,
Cînd iat’ deodat’ se zguduie şi bolta
Din cingătoarea cerului albastru
Descopciată, cade steaua Venus,
Şi prin văzduhuri negre călătoare
Îşi taie drum, – iar ajungînd seninul,
Purcede-n zbor spre-mbătrînitul Hellas,
Şi-nfiorată sînul ei de flăcări
134

Ne cheamă pămîntul 
Şi-l freamătă, cînd calea-i se opreşte
Pe vîrful mort al muntelui Olimp,
Şi-n geamăt lung ea foc aprinde, mare!
Şi cum lumină flacăra curată,
Şi cum lumină flacăra curată,
Din negură şi din vestmîntul ceţii
Răsar, tronind în liniştea lor sfîntă,
Toţi dumnezeii zilelor de mult,
Drumeţii mari ai vremii stătătoare.
E împăcată vrajba lor străveche:
Stăpînii morţi ai fulgerelor stinse,
Ocrotitorii dimineţii albe
Şi-ai nopţii negre purtători de frîne,
Ce semănau cu mîna lor amurgul,
Stau muţi... 
Măreţii meşteri ziditori, 
Încremeniţi în marmură şi fildeş, 
Plecîndu-şi greul frunţii lor boltite, 
Încrucişîndu-şi braţele lor albe, 
Privesc la foc cu ochii stinşi şi reci 
Şi-i jale scrisă-n zîmbetele lor. 
Neputincioase zîmbete de piatră! 
Gălbuie pară învelise-Olimpul
Cînd iat’ deodat’, din ploaie de lumină,
Zburînd prelung prin albul de văzduhuri,
Vin călători pe aripe de vînt
Şi, coborînd pe razele de lună,
Toţi cîntăreţii
Zidiţi de vremea fărîmată-n clipe,
În Răsărit şi-n neagra Miazănoapte,
135

Octavian Goga 
Vin sfîşiindu-şi toga lor de purpur
Cu pletele pe umeri undulate,
Cununile le strălucesc de raze
Şi genele le strălucesc de lacrimi.
Amar nespus răzbate-le făptura,
Cu hohot plîng poeţii-dumnezei,
Cînd harfa lor în flăcări îşi aruncă
Cutremurat,
Olimpu-şi mişcă iarba şi nisipul.
Biruitor văpaia se ridică,
Şi flacăra la poarta bolţii bate,
Iar din fiorul harfelor aprinse
Se înfirip-un cîntec fără seamăn
Şi firea-ntreagă cîntă imnul morţii,
Şi zeii-şi pleacă fruntea lor boltită,
Poeţii-n palme faţa şi-o ascund;
Iar plopii cîntă, frunza tremurîndu-şi,
Şi coapsa lor se-ndoaie şi se frînge;
Şi trestia în ape se cufundă,
Şi-nfioraţii trandafiri sălbatici
Podoaba lor şi-o scutură şi cîntă...
Se smulg din coaje muguri feciorelnici
Şi, înfrăţiţi cu cîntul şi lumina,
Îşi vestejesc petalele şi – cîntă...
Pe creştetul Olimpilui aprins
Îşi taie drum prin spini şi printre zgheaburi,
Rănindu-şi braţul, fluierul şi fruntea,
Un făt pribeag, cu ochi senini, albaştri:
E cel din urmă ucenic al strunii,
La piept îşi strînge lira văduvită,
Ce tremură, de crengi cînd se loveşte,
136

Ne cheamă pămîntul 
Într-un suspin domol, nespus de jalnic...
În vîrf zăreşte focul ce se-nalţă,
Şi-atunci nebun îşi opinteşte pieptul!..
Ajunge...
Strălucitor văpaia viorie
Se-nalţă iar. În orişice scînteie
Tresare-un gînd şi moare-o simfonie
Din cîntecul cel zămislit demult,
De dragostea din începutul vremii,
De trandafirul cel dintîi al firii...
Cu ochi aprinşi poetul îngenunche,
Şi,-ncet plecîndu-şi fruntea lui rănită,
Zdrobind sfiala celor pentru strune,
Întruchipează jalea lui în cîntec...
Şi lacrimi cad pe lemnu-nfiorat
Ce-i ferecă cu glas nebun amarul:
E cea din urmă încordare-a strunii,
E-al frumuseţii imn de îngropare!...
Pribeagul făt cu ochi senini, albaştri,
Şi el şi-aruncă lira-n foc. Şi-atunci
Ridică-şi ochii tulburaţi de clipă:
Vede zdrobiţi în bulgării nătîngi
Curatul chip al zeilor de marmur’;
Iar cîntăreţii călători se duc,
Suindu-se pe razele de lună,
Suindu-se pe aripe de vînt,
În alte lumi.
Înalţă-şi ochii către foc, să vadă,
Şi vede para leneş cum se stinge
Şi cum rămîn din lamura văpăii
137



Octavian Goga 
Cărbunii morţi ai sfintei stele Venus.
Cu fumul cald al jertfei uriaşe,
Se-nalţă ea pe patu-i de mătasă,
Înfăşurată-n pulbere de slavă,
Cu picurii celui din urmă cîntec,
Domol, domol... 
Frumoasa cea din urmă... 
* 
E cîntul mort. Poetul fără liră, 
Lipsit pe veci de-a ochilor văpăi, 
A pribegit la malurile mării... 
Dar nemişcată, mută era marea. 
Un val răzleţ din sînul ei răcit, 
Ce tresărea prin cearcăne de gheaţă, 
A întrebat poetul orb: 
„Răspunde, 
El unde-i? 
Soarele, căci raza lui n-o simt?..“ 
Şi-n vreme ce încremenea în gheaţă, 
Răspuns-a valul: 
„E mort.“ 
POEZIE 
Tu, Doamne, tu, stăpînul peste fire,
Ce din curata stelelor lumină
Dai lumilor de veci orînduire;
Tu, într-o clip-a milei tale sfinte,
Şi sorţii mele scris-ai o menire:
Ce-nfricoşat e darul tău, părinte!
138

Ne cheamă pămîntul 
Pleoapelor tu nu le-ai dat hodină,
Nici sufletului mută-mpăciuire,
Nici minţii mele somnul fără vină!
În noaptea grea, cînd bolta-nfiorată,
Cu junghi de aur îşi străpunge sînul,
Cînd codru-şi vede fala-ngenuncheată
Şi umilit se zbuciumă bătrînul,
Cînd trăsnete potrivnice se-ncaier’
Şi creştetele brazilor despică,
Eu în văzduhuri desluşesc un vaier,
Cum din adînc spre mine se ridică,
Gemînd prelung la poarta mea, stăpîne!
Simt frămîntată-n urlete păgîne
Nemărginita lumilor durere,
Cum vine-n zborul aripilor grele
De-mi zguduie zăvorul şi mă cere
Strivită simt în matca ei, părinte,
Cum se frămîntă chinuita minte,
Cum gînduri vin în clipele acele
Şi se prăval’ în pacea nopţii mele
Ca bulgări grei în groapa-ntunecată!...
În zori de zi, în umeda răcoare,
Cînd faţa plînsă florile-şi înclină
În alintarea razelor de soare,
Robit de-ntîia zare de lumină,
Drumeţ grăbit şi fără de hodină,
Simt sufletul de drumu-i cum se gată.
Descătuşat din pacea lui aleargă,
Ca vulturul în goana-nviforată,
Pămîntu-ntreg cu-ntinderea lui largă
139

Octavian Goga 
El a purces sălbatic să-l străbată,
Cătînd în drum sămînţele durerii...
Prin valul firii fără de repaos
Ca un vîslaş aprins îşi taie cale,
Îşi scaldă ochii-n rîul larg de jale,
El totul vede, toate le ascultă...
Unde-i plînsoarea zărilor mai multă
El îşi roteşte aripile sale.
Tîrziu, cînd geana zărilor senine
Se-nchide lin, şi soarele pe munte
Îşi culcă chipul roşu de ruşine,
Pe-a stelelor strălucitoare punte,
Drumeţ înfrînt, cobori şi tu la mine,
Povara grea abia mi te mai ţine.
Din praful sur al zilei chinuite,
Cules în prada zborului sălbatic,
Din al durerii chiot furtunatic,
Din zîmbete de buze ofilite,
Din tulburări de patimi şi ispite:
În truda grea, cînd tîmpla-nfierbîntată
Se zbuciumă zăgazul să şi-l frîngă,
În biata minte greu cutremurată
Sămînţa ta tresare-atunci, stăpîne,
Şi tu-mi răsai, senină şi curată,
Strălucitor, un strop de apă vie,
Ce-mi luminează-n negura nătîngă,
Tu, tainică şi sfîntă Poezie!
140

DIN UMBRA 
ZIDURILOR 
(1913) 



Octavian Goga 
REVEDERE 
Tu, minunată poezie,
Uitatul meu ostrov de flori,
Îmi mai deschizi azi poarta mie,
Cînd mă întorc din pribegie,
Străin cu paşi rătăcitori?
Îmi tremură durerea-n gene
Cum calc pe vechiul drum bătut;
Sărmane crînguri şi poiene,
Vă năpădiră buruiene
De cînd noi nu ne-am mai văzut...
Ca un drumeţ din altă ţară
În cale mă opresc ş-ascult:
Aş vrea-n grădina solitară
Un glas să-mi reînvie iară
Din praznicele de demult.
Dar val de neguri mă-mpresoară,
Furtuni au bîntuit pe-aici,
Nu-s stelele de-odinioară,
Pe urma lor abia mai zboară
Un roi plăpînd de licurici...
Printre cărări dărăpănate
Cresc spini, iar flori de-mi mai răsar,
Se-nclină toate-nrourate
Cu lacrimile adunate
În drum de bietul grădinar.
142



Ne cheamă pămîntul 
DIN UMBRA ZIDURILOR 
OASPE VECHI 
Cînd zilele-mi mureau în urmă, sărace toate deopotrivă. 
Tu, sfîntă, minunată noapte, mi-ai fost de-a pururi 
milostivă. 
Cînd te iveai, din pragul bolţii, cu albă pulbere de stele,
Durai o punte argintată la ferestruia casei mele.
Tu mă vedeai în braţe slabe îmbrăţişînd trudita pernă,
Cînd visuri îmi goneau odihna cu-nfrigurarea lor eternă;
Tu mă găseai uitat şi singur şi – darnică ca totdeauna –
Între pereţii morţi şi umezi îmi trimiteai, podoabă, luna.
Cum cobora stăpîna blîndă, făclie-n casă să-mi aprindă,
Se desluşea o lume-ntreagă închisă-n ciobul de oglindă...
Se-nfiripau lumini şi visuri, că te mirai chilia scundă
Cum poate-atît prisos de vraje în îngustimea ei s-ascundă...
Atunci, în pacea-nfiorată de năzuinţe fără nume,
Un copilaş cu ochii vineţi, senin ca rostul unei glume,
Se furişa încet pe-o rază la patul meu, să mă alinte
Cu neastîmpărul albastru din căutătura lui cuminte.
Cu degetele moi şi albe pe ochi mă mîngîia... pe frunte...
Rîdea cu glasul lui de clopot cînd da de firele cărunte...
143



Octavian Goga 
Îmi dezgropa poveşti uitate, şi cu făptura lui sprinţară 
Îmi deştepta un zvon de frunze, un glas de cîntec de 
la ţară. 
Venea la mine busuiocul, veneau şi flori de sînziene, 
De mînă mă ducea copilul în ţări cu feţi şi cosînzene... 
Cum trece vremea nendurată şi pururi cumpăna şi-o saltă... 
M-a dăruit c-o mînă soarta, dar m-a furat cu ceealaltă... 
Azi încăperea mea e largă, dar noaptea-i mută şi săracă, 
Stau singur şi aud aievea cum toate-n juru-mi prind 
să tacă. 
Nu mă mai ştie vechiul oaspe... odată mi-a deschis 
pe-o clipă... 
Şi nu m-a cunoscut, sărmanul... Cutremurat, s-a dus 
în pripă... 
Pesemne c-a murit acuma, ori ursitoarea nu-l mai lasă... 
Copilăria mea senină, tu nu mai vii la mine-n casă... 
AGONIE 
În mine se petrece-o agonie,
Ca într-o tristă casă solitară,
În sufletu-mi bătut de vijelie
Eu văd un om ce-a început să moară...
Un cîntăreţ cu rostul de la ţară
Se duce-acum şi n-o să mai învie
Cu chipul lui senin de-odinioară...
144

Ne cheamă pămîntul 
Demult... Demult... Din cea dintîi clipită,
De cînd te-au smuls de la bătrîna vatră,
Din casa cu şindrile-acoperită,
De-atunci începe moartea-ţi nesfîrşită,
De-atunci te fură fiecare piatră...
Te-au biruit în stingerea domoală
Străine legi din guri necunoscute;
S-a poticnit curata ta sfială,
La orice pas, de pravili neştiute;
Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocară
Te-ai dus, sărmane suflet de la ţară.
Din orice colţ mi te prindea o sîrmă
Şi te-alunga un şuier de maşină...
Avutul tău s-a risipit pe cale,
Te-au părăsit şi zmei şi cosînzene,
Ţi s-a uscat şi lacrima din gene,
Au amuţit şi sfaturile tale...
Aşa, pe rînd, ţi-a tot trimis viaţa
Un nou tîlhar, în orice clipă nouă,
Şi fără milă-n toată dimineaţa
Te-a despoiat cu mîinile-amîndouă!...
Acuma simt: drumeţul dă să moară...
Un oaspe nou îi stă la căpătîie,
Încetişor în casă se strecoară,
Cu albe mîini, cu inima bolnavă,
Cu ochii arşi de friguri şi otravă...
Stăpîn de-acuma el o să rămîie.
Privindu-şi lung ograda în ruine,
El trist îşi spune gîndul ce-l apasă;
„Tu mori acum... dar umbra ta revine,
Şi pururi simt că singur nu mă lasă,
În nopţi tîrzii s-a furişa la mine
Şi-o să mă ştiu străin la tine-n casă...“
145



Octavian Goga 
PARIS 
I 
La geam îmi cîntă-n ritmuri cadenţate
Haotica Parisului năvală,
Cînd o ascult în goana-i triumfală,
Simt inima pămîntului cum bate.
Ca pe-un ostaş înfrînt de oboseală
M-a biruit năprasnica cetate,
Drumeţ orbit de flăcări nevisate,
Îmi plimb prin ea umila mea sfială.
De-acum sunt robul mîndrei metropòle
În suflet simt cum creşte-ntruna zvonul
Din preajma auritelor cupole.
Dar nopţile, cînd umbre moi se lasă
Şi-n jur de mine urlă Babilonul,
Eu mă visez în sat la noi, acasă...
ZIUA 
II 
În zorii albi, senină dimineaţă,
Tu-mi pari o fată mîndră de la ţară,
Venită la oraş întîia oară,
Cu gînd curat şi rumenă la faţă.
Te prinde însă-n blestemat-ai gheară,
Te zbuciumă vîrtejul de viaţă,
146




Octavian Goga 
Din mii de guri minciuna lui te-nvaţă, 
Stropindu-te cu tină şi ocară... 
Insulte cad, batjocura te arde, 
La orice pas culegi o nouă vină 
În rătăcirea ta pe bulevarde. 
Aşa pe rînd te-ntuneci şi, spre sară, 
De praf, de fum şi de păcate plină, 
Tu te prăvali sfîrşită şi... murdară... 
NOTRE DAME 
III 
Parisu-şi urlă vasta nehodină
Şi fără somn se zbate vinovatul...
E noapte-n jur, de-a lungul şi de-a latul,
De vin, de glume şi de-amoruri plină.
Durerile şi-au amuţit oftatul,
Mor visurile sugrumate-n tină,
Scăldat în rîs, în aur şi-n lumină,
Pe uliţi trece hohotind păcatul...
Drumeţ străin din ţări îndepărtate,
Eu mă strecor prin putreda cetate
Cînd după nori mijeşte aurora...
Prin boltituri de arcuri triumfale,
Văd turnurile vechei catedrale,
Ca două braţe blestemînd Gomora...
148



Ne cheamă pămîntul 
FELINARUL 
IV 
Neadormit veghează felinarul,
În taina nopţii osîndit să vadă,
Tovarăş are colţul vechi de stradă,
Singurătăţii sfetnic – trotuarul.
El vede-a vieţii nesfîrşită pradă,
Asfaltu-i spune patima ş-amarul,
În faţa lui îşi plimbă-ntreg calvarul
Întunecata veacului baladă...
În tremur lin lumina i se frînge,
Clipind încet cu licărire rară,
Îţi pare-un ochi îndurerat ce plînge.
Şi parc-aud oftarea lui sihastră:
„De ce m-aprindeţi fiecare sară,
Să luminez nenorocirea voastră?...“
ÎN MUZEU 
Lăcaş cernit al trecerii eterne,
Trist sarcofag al vremii adormite,
Tu, jalnică posomorîtă urnă,
Ce-aduni cenuşa gloriilor stinse –
Sub bolta ta mi-e frig şi mă cutremur.
De undeva, de dincolo de moarte,
Eu simt un duh întunecat cum vine,
Cum îşi desface aripile negre,
Cu zbor încet din haos se desprinde,
Şi toate pier pe cîte-un drum s-abate
Şi le-a atins răsufletul de gheaţă...
Mor florile şi zîmbetele mor,
149

Octavian Goga 
Se frînge visul, dragostea apune,
Se sting zdrobite clocotele urii,
S-aştern în praf şi dumnezei şi îngeri,
Trosnesc şi cad arcadele măiestre,
C-un geamăt lung se surpă Partenonul.
Iar duhul rău purcede mai departe,
Şi rîsul lui se plimbă pe ruine...
Zadarnic, tu, crăiasă-ndurerată,
Cu ochii stinşi l-ai plîns pe Mausolos,
Şi jalea ta a-ntruchipat minunea
Ce-mpodobea de mult Halicarnasul 1...
Şi tu-n zadar ţi-ai scris, Sardanapale2,
În marmură cîntarea biruinţei...
Sunt toate praf... – Un bulgăre nătîng,
Un strop răzleţ şi fără strălucire
A mai rămas din visele lui Ramses,
Ce-a ferecat eternitatea-n piatră.
Bieţi biruiţi, azi sunteţi toţi alături,
Ostaşi căzuţi ai luptei nesfîrşite,
E moartă azi şi vechea voastră vrajbă.
3
Neputincios, la poalele Astartei , 
Cu arcul frînt, stă trist săgetătorul, 
Privind obrazul spart al unui sfinx... 
Cum staţi aşa, sărăcăcioase moaşte 
Ce-aţi mai rămas, sărmane mărturii 
Din strălucirea moart-a unui vis, 
1 Halicarnas – vechi oraş în Asia Mică, în care regina Artemisa a 
construit mausoleul, celebru monument ridicat în amintirea soţului ei, regele 
Mausoli. 
2 Sardanapal (Assurbanipal) – personaj legendar, creator al unui imperiu 
asirian, între 336-817 î.e.n., care însă a fost repede distrus. 
3 Astarte – zeiţă feniciană, protectoare a fertilităţii pămîntului, a 
maternităţii şi a dragostei. 
150



Ne cheamă pămîntul 
Satiri, himere, nimfe şi centauri,
Cu trupul frînt, cu braţele pierdute;
Şi cum amurgu-nlăcrimat trimite
De sus, din cer, un giulgiu mortuar
Pe la fereastra criptei voastre reci;
În liniştea arcadelor boltite,
Eu singur viu pe cîmpul de bătaie,
Stau îngrozit de suspinarea voastră,
De geamătul ce tremură-n văzduh,
Şi mintea mea aude cum pămîntul
Îşi cere astăzi morţii înapoi...
Veniţi, veniţi să facem îngropare!
Drumeţi de-acum ai vremii stătătoare,
Veniţi o groapă nouă să săpăm!
Să le-aşezăm în tristă înfrăţire
Aceste moaşte jalnice şi sfinte,
Deasupra lor să crească iarba verde,
Să-şi cînte viaţa imnul ei de slavă,
Iar din amarul plîns al veşniciei
Să prindem vraja clipei trecătoare...
CINQUECENTO1 
Clocot de măriri apuse,
A lui Leonardo vreme,
Glasul farmecelor duse
Vine pururi să mă cheme.
Mintea, pasăre răzleaţă,
La sicriul tău mă poartă,
1 Cinquecento – secolul al XVI-lea (ital.). 
151

Octavian Goga 
Tu-mi dai dragoste de viaţă,
Minunată lume moartă.
Ţi-au fost bàrbari cittadinii,
Aspru neam de harţă dornic,
Pe pumnalul lui Cellini
Era sîngele statornic.
Cardinali purtau coroana
C-un surîs machiavelic,
Şi venea din iad Satana
La sinodul ecumenic.
Ars de frigurile vieţii,
Cu satiri şi cu bacante,
Tatăl palidei Lucreţii
Sta de gît cu trei amante.
Era-n chiot Vaticanul,
Plin de patimi şi pierzare.
Se urzea din crime planul
Groaznicului Don Cezare.
Cinstea greu suia calvarul
Cînd minciuna sta-n domnie;
Aretino1, pamfletarul,
N-avea strop de omenie. 
...Dar lumini strălucitoare
S-aprindeau printre păcate:
Erau flori, sonete, soare...
Era rîs şi sănătate.
1 Pietro Aretino (1492–1556) – scriitor satiric italian din epoca Renaşterii. 
152



Ne cheamă pămîntul 
Şi de-aceea-ţi cer eu sfatul, 
Căci din mîndra ta poveste 
Nouă ne-a rămas păcatul, 
Poezia nu mai este... 
MAMA 
E plin în jur de noi muzeul,
Şi pare-un templu minunat,
În care mii de robi ai vieţii
Vin să se spele de păcat.
Sunt călători din largul lumii,
Ce-au pribegit pe ocean,
Să-şi scalde ochii în lumina
Din pînzele lui Tizian.
Stau toţi cu mintea-ngenuncheată
Şi-i mut cucernicul popor,
Eternitatea prinsă-n cadre
Îşi poartă sfîntul ei fior.
Învins de taina mare-a clipei,
Se-nchină sufletul supus
În faţa veşnicei icoane
Cu răstignirea lui Isus.
Ce blînd se uită chinuitul
De sub cununa lui de spini,
Lumina resemnării mute
E scrisă-n ochii lui senini.
Nu-l dor piroanele din carne,
Zîmbeşte paşnic, iertător,
El ştie că de veci învie
Acei ce pentru alţii mor.
153



Octavian Goga 
La poala crucii e Maria,
Şi-n chipul ei, nespus de trist,
A zugrăvit un chin sălbatic
Penelul meşter de artist.
Ea-şi frînge mîinile şi geme,
În gîndul ei a-ncremenit:
Nu dumnezeul, care-nvie,
Copilul ei, care-a murit.
O văd şi mă întreb, pe gînduri,
De rostul nepătrunsei firi:
De ce şi chinul unei mame
E-n preţul unei mîntuiri?
O văd şi simt în suflet patimi
Din traiul nostru măsurat,
Toţi răstigniţii mici ai sorţii
Pe rînd, în minte, mi s-abat...
Şi stau pierdut... În jur de mine
Se schimb-al oamenilor val... 
Ce-o fi făcînd acum o mamă
Acolo-n satul din Ardeal?...
MĂSUŢA MEA 
Şi-a dus o-ntreagă veşnicie 
Trudita anilor povară 
De cînd legarăm prietenie, 
Măsuţa mea de-odinioară. 
În umbra vechei cafenele, 
În cel mai tăinuit ungher, 
154

Ne cheamă pămîntul 
Ne luminau aceleaşi stele,
Acelaşi colţ senin de cer.
Aici, în nopţile de iarnă,
Singurătatea mea amară
Putea visările să-şi cearnă
Prin fumul leneş de ţigară...
Măsuţa mea, ţi-aduci aminte
De-atîtea zile fără soare,
Cînd fruntea mea cădea fierbinte
În palmele tremurătoare?...
Pe bolta ei trandafirie
N-avea credinţa mea înfrîngeri,
Şi-n mîndra noastră sărăcie
Ea ne vrăjea un cor de îngeri.
Cum m-a furat de-atunci viaţa
În goana ei fără repaos...
S-a stins în neguri dimineaţa
Rătăcitorului în haos...
Azi, după vremi, de patimi pline,
Măsuţa mea, iar ne-ntîlnim,
Duceam şirag de vieţi în mine,
Azi mă întorc c-un ţintirim.
Mi-am risipit de mult în lume
Senina visurilor salbă;
Măsuţa mea, îţi spun un nume,
Şi-l scriu pe marmura ta albă...
155



Octavian Goga 
CÎNTĂ APELE
LA MAL 
Mîndra apelor crăiasă, 
Ne-ntîlnirăm azi în cale, 
Eu, cu gîndurile mele, 
Tu, cu valurile tale. 
Prinşi de-o tainică chemare, 
Ne privim acum în faţă, 
Tu, eterna vremii doamnă, 
Eu, un strop răzleţ de viaţă. 
Cum te văd, din clipă-n clipă, 
Mintea-mi zgribură şi cade, 
Simt moşia ta cum creşte 
Şi hotarul meu cum scade. 
Ţi-ai pornit nemărginirea 
Să mă-nfrunte, să mă frîngă... 
Rîd talazurile tale 
De luntriţa mea nătîngă. 
Tu mă birui, fără luptă, 
Pururi neînvinsă mare, 
Ochii călători pe ape 
Tremură şi-ţi cer iertare... 
156



Ne cheamă pămîntul 
Spre adîncurile albe 
Îmi îndrept umila rugă! 
Mă primeşte-ntotdeauna 
Ucenic să-ţi fiu, şi slugă. 
Lasă-mă uitat la malu-ţi... 
Să mă uit aşa departe: 
Din întinderea albastră 
Voi citi ca dintr-o carte... 
AETERNITAS 
Pe boltă stele tremurate purced sfiala să-şi aprindă,
Şi ca o pasăre rănită se zbate biruitul soare;
Noi stăm la mal uitaţi alături, cînd veşnica povestitoare
Nemărginirea ei şi-o frînge în ochii tăi, ca-ntr-o oglindă.
Amurgu-şi flutură-n albastru năframa cu argint ţesută,
Şi tot mai rar îşi bate marea răsufletul domol de pace;
Noi ocrotim atîta cîntec acum, cînd buza noastră tace,
Cînd mîinile îngemănate se strîng şi-şi spun povestea 
mută. 
Pribeag ni-e sufletul pe ape, şi marea ni-e acum stăpînă, 
Căci ne-am topit de mult visarea în uriaşul piept de unde, 
Ea ne-a-mpletit iubirea-n valuri, în depărtările afunde... 
De-acuma, prinsă-n taina apei, nemuritoare-o să rămînă. 
...“Şi ne vom stinge-ncet, femeie, ni-e scrisă moartea sub 
pleoape, 
Dar va zîmbi întotdeauna senina veşniciei soră, 
157



Octavian Goga 
Va răsuna iubirea noastră în mîndra valurilor horă, 
S-a legăna pe-aceleaşi unde, va plînge în aceleaşi ape. 
Şi poate-odată, într-o sară, tot ca acuma de albastră, 
Cînd noi vom fi demult ţărînă, vor poposi doi inşi la 
mare. 
Neştiutori s-or prinde-n braţe, se vor strivi-n îmbrăţişare 
Şi nu vor înţelege, bieţii, că strîng la piept iubirea 
noastră. 
MARE MOARTĂ 
Spun corăbierii că în Marea Moartă
Văduvă-i de viaţă apa, din vechime,
Nici un strop de suflet undele nu poartă,
Şi pe Marea Moartă nu vîsleşte nime.
Cerul Palestinei, spun corăbierii,
Baldachin de ceaţă flutură pe maluri,
Neştiind nisipul rostul primăverii,
Doarme apa mută în tăcute valuri.
Ocolind-o pururi paseri călătoare,
N-o ating în cale pribegiri nomade,
Peste Marea Moartă dac-a prins să zboare;
Sugrumat de neguri, albatrosul cade.
Cîntec nu răsună, nu s-aud nici şoapte,
Ţintirim de apă-i unda ei sălcie,
Să fi plîns vreodată, ori să strige-n noapte,
Despre Marea Moartă nimenea nu ştie.
158



Ne cheamă pămîntul 
Ce poveste tristă spun corăbierii,
Nici n-aş crede, poate, vorbele acestea,
Dar, cu biata minte-n patima durerii,
Mă gîndesc la tine şi-nţeleg povestea...
DE PROFUNDIS1 
Plîng apele în noaptea asta 
Şi, într-un vaier îndelung, 
Oftări mi-ating în zbor fereasta, 
Şi-n zbor la patul meu ajung. 
O groază sufletu-mi supune 
Şi-n aşternut eu mă cufund 
Cînd stihuri de îngropăciune 
Vin din prăpăstii fără fund. 
Plînsori şi gemăte şi şoapte 
De-a lungul apelor s-aştern, 
Şi-n pacea miezului de noapte 
Par smulse dintr-un plîns etern. 
Pesemne-acu-i grozava clipă 
Cînd moartea s-a pornit la drum, 
Şi bate tainic din aripă 
Deasupra mărilor acum. 
Toţi robii zăvorîţi sub apăÎşi simt stăpîna şi tresar, 
1 Din adîncuri (lat.) Începutul psalmului 130, care se cîntă la înmormîntările 
catolice. 
159



Octavian Goga 
Ei sparg a valurilor groapă 
Şi plîng cu plînsul lor amar. 
Împins de-o nepătrunsă lege 
Se cere lutul în pămînt: 
Sărmane suflete pribege 
Îşi cer o cruce şi-un mormînt... 
LACUL 
La geamul meu de lîngă lac 
Se bate apa-n scînduri, 
La geamul meu de lîngă lac 
Se fac încet şi se desfac 
În mine-atîtea gînduri... 
Pe rînd vin undele de mor 
Şi-n murmur se destramă, 
Pe rînd vin undele de mor 
Şi parc-aleg din gura lor 
Pe nume cum mă cheamă... 
Eu m-am gîndit de-atîtea ori 
Şi mintea mea se-ntreabă, 
Eu m-am gîndit de-atîtea ori: 
Ce tainici, nepătrunşi fiori 
De-ntinsul lac mă leagă?... 
Pesemne, tu, care te-ai dus, 
I-ai rătăcit pe maluri, 
Pesemne, tu, care te-ai dus, 
160




Octavian Goga 
Într-un tîrziu şi trist apus, 
Te-ai oglindit în valuri... 
De-atunci îl zbuciumă mustrări 
Şi-n noapte plînge lacul, 
De-atunci îl zbuciumă mustrări 
Şi simte-aceleaşi frămîntări 
Ca dorul meu, săracul... 
EU STAU LA MAL... 
Corabia din lanţuri desfăcută
Îşi mişcă-ncet scheletele trudite,
Cu ea te duci spre lumi nebănuite,
Femeie, tu, pe veci necunoscută.
Abia în zborul ultimei clipite
Te văd – de-acuma pururi nevăzută –
Şi totuşi simt o jale neştiută
Cînd zarea albă-n purpură te-nghite.
Eu stau la mal, şi golul ne desparte...
Mă uit în larg cît ochii pot să vadă
Cum mi te pierzi departe... mai departe...
O taină simt că m-a legat de locul
Unde-am rămas nedumeririi pradă...
Pesemne-acuma mi-a murit norocul...
162



Ne cheamă pămîntul 
SCRISOAREA TA...
Sccrisoarea ta mi-a destrămat
A visului beteală,
Ce viperă ţi-a-mprumutat
Veninul drept cerneală?...
Cu slova ta vin anii toţi,
Şi-n vraja lor mă fură...
În rostul ei mărunt, cum poţi
Să-nchizi atîta ură?...
Cetind-o azi, ca alte dăţi,
În mine-un gînd tresare:
Ce-ar fi s-o sfîrtic în bucăţi
Şi s-o arunc în mare?
Din ale scrisului tău veşti
Otrava s-ar desprinde,
Că mîine-atît amar de peşti
Pescarii n-ar mai prinde...
GÎNDEŞTE-TE... 
Lin picură azi milostiva pace, 
Şi prin văzduh o şoaptă nu colindă, 
Peste întinsa lacului oglindă 
Amurgul umed umbre moi desface. 
Pe cer pornesc făclii să se aprindă, 
Începe bolta-n aur să se-mbrace, 
163



Octavian Goga 
Stejarul mut deasupra noastră tace,
Abia arare cade cîte-o ghindă...
Cum stăm aşa, cu ochii duşi în stele,
În inimă simţindu-ne veninul,
Părem doi tainici făcători de rele.
Mă înfioară zările albastre:
Gîndeşte-te, ce clar le-ar fi seninul
De n-am fi noi, cu sufletele noastre...
SCIROCCO 
S-alungă clocotul de ape, 
Şi-n goană braţul unui val, 
Ca un stăpîn fără de milă, 
Azvîrle-o scîndură la mal. 
Biruitoare urlă marea 
Şi mi te lasă pe pămînt, 
Solie jalnică şi mută 
A aşteptării ce s-a frînt. 
Ce tainică apropiere 
Şi ce îndemn ascuns din cer 
Mi te-a trimis să-mi spui povestea 
Pierdutului corăbier? 
Ori poate ştie uraganul... 
Şi vrea să-i vadă la un loc 
Pe bieţii călători pe valuri 
Bătuţi de-acelaşi nenoroc?... 
164



Ne cheamă pămîntul 
COARDE VECHI
POET 
Cînd l-au închis după zăbrele 
Şi paznicii l-au petrecut 
L-au despuiat de toate cele, 
De tot sărmanul lui avut... 
L-au dus aşa-ntre răzvrătiţii 
De după zidul fără glas, 
Dar şi-au uitat nenorociţii 
Că gîndurile i-au rămas. 
Nebănuitul lor tezaur 
Nebunii-ntreg i l-au lăsat 
Şi-n giulgiul lor tivit cu aur 
El sufletul şi-a-mpresurat. 
Zadarnic bate din aripă 
Şi-n goană moartea-i dă fiori, 
Zadarnic huhurezii ţipă 
Din turla negrei închisori. 
În mîndră vraje se desfată 
Ungheru-ngust şi nevoiaş 
Şi-i o grădină fermecată 
Chilia de puşcăriaş... 
165



Octavian Goga 
Iar dacă, tainic, cîte-o rază 
Coboară tremurînd pe pat, 
Ea-nfiorată luminează 
În visul unui împărat... 
DOINA 
O doină plînge sus pe culme,
Din fluier unde limpezi cad,
Şi legănate lin s-afundă
În pacea cordilor de brad...
Cîntare, meşteră cîntare,
Te stingi acum încet-încet,
Şi-adormi pierdută-n tremurarea
Oftării blînde din brădet...
Mi-ai picurat un strop în suflet
Din taina vremii de demult,
Şi plînsul veacurilor duse
Mă înfioară cînd te-ascult...
Cum te-ai topit acum în noapte,
Eu stau cu inima la sfat:
În care brad, de care creangă
Plînsoarea ta s-a aninat?...
Şi cît vei mai trăi acolo,
Tu, soră pururea cu noi,
Cînd va fi mort de mult ciobanul,
Şi moartă turma lui de oi?...
166




Octavian Goga 
Tîrziu odată – cine ştie? – 
Trecînd pe-aici un călător, 
Te va culege dintr-o floare, 
De după-o aripă de nor... 
Te-a coborî în largul văii, 
Şi-o lume te va asculta, 
Şi-o lume-ntreagă va începe 
Să plîngă cu durerea ta... 
VOI VENIŢI CU MINE... 
Voi veniţi cu mine, oaste nevăzută,
Moşii şi strămoşii mei din zile moarte,
Grăitoarea voastră îndrumare mută
În vîrtejul lumii căile-mi împarte.
De demult, din ceaţa vremii înnoptate,
Eu aud un cîntec călător cum vine,
Ca un clopot tainic inima mea bate,
Din adînc vă cheamă să veniţi cu mine.
Eu vă port în suflet, plămădiţi în sînge,
Şi din vina voastră mi-e zidit păcatul,
Glasul vostru geme jalea mea cînd plînge...
Eu din plîns de veacuri mi-am topit oftatul...
Întărită-n drumu-i, de la voi învaţă
Ura mea să ardă, mîna să se-nchine,
Aţi murit cu toţii ca să-mi daţi o viaţă,
Morţi fără de moarte, voi veniţi cu mine.
Din amurgul umed cînd se face sară,
Sufletul vă simte cum îi treceţi pragul,
168



Ne cheamă pămîntul 
Ca-ntr-o casă mică, albă, de la ţară,
Eu vă văd alături, mi-e mai mare dragul...
Sunteţi fără număr, popi cu bărbi cărunte
Cu lumina scrisă-n frunţile senine,
Cercetaşi de codri şi păstori de munte,
Ceaţă nesfîrşită, voi veniţi cu mine.
La soborul vostru mintea mea culege
Taine din zapise, rosturi din hrisoave,
Mi se plîng ciobanii de călcări de lege,
Şi-mi suspină-n noapte rugă de ceasloave.
Ca o cenuşotcă mintea mea ascultă
Cum frînturi de veacuri strigă din ruine,
Prinde-abia un picur din vîltoarea multă
Şi se-nchină vouă, că veniţi cu mine.
Eu din oastea mare nu-s decît solia.
Ucenic cucernic vă vestesc cuvîntul,
Nu-s decît un fulger smuls din vijelia
Ce-a închis la sînu-i milostiv pămîntul.
Rămîneţi la mine voi întotdeauna,
Înfrăţiţi cu focul sîngelui din vine,
Căci se stinge glasul şi se frînge struna
Cînd în goana vieţii nu-ţi mai fi cu mine...
INIMA 
Biată inimă bolnavă, 
Făgădău la drum de ţară, 
Cine-şi mai aduce-aminte 
Cîţi drumeţi te cercetară? 
169



Octavian Goga 
Tu n-aveai zăvor la tindă,
Nici scumpete la măsură,
Şi-ai cinstit pe fiecare
C-un pahar de băutură.
Cum veneau în miez de noapte.
Călători pribegi în lume,
Toţi stăpîni la tine-acasă,
Răi de plată, buni de glume...
Tu la toţi le-ai dat hodină,
Şi le-ai dat popas în cale,
Pîn’ s-a risipit pe drumuri
Plinul pivniţelor tale.
Azi eşti goală şi săracă,
Şi crîşmaru-ţi dă să moară,
Cine să-ţi mai treacă pragul,
Făgădău la drum de ţară?...
STRĂMOŞII... 
...„Nu suntem la acelaşi nivel... La 1759, 
adică pe vremea cînd strămoşii autorului de 
la Ţara noastră nu se coborîse încă din maimuţă, 
egumenul Laskaris scria că filiaţiunea 
familiilor Dukas, Vrana şi Laskaris“... 
DUILIU ZAMFIRESCU 
în „Convorbiri literare“ 
Nu mor strămoşii niciodată, 
Războiul lor în noi şi-l poartă, 
Căci li-e ţărîna spulberată, 
170

Ne cheamă pămîntul 
Dar nu li-e duşmănia moartă.
Străveche, ura lor se-mparte
Din moş în moş, din tată-n tată,
Şi azi, de dincolo de moarte,
Ei ne mai cer o judecată.
Cum ne privim acum în faţă,
Potrivnici însetaţi de luptă,
Neiscusinţa noastră-nvaţă
Din ura lor neîntreruptă.
Noi suntem flacăra pribeagă
Din nemblînzita lor văpaie,
Cu moştenirea noastră-ntreagă
Venim pe cîmpul de bătaie.
Cu mine vin, roiesc întruna
Cei fără neam şi fără număr,
Ce-au sprijinit întotdeauna
Eternitatea pe-al lor umăr.
Vin cei de-o lege cu pămîntul,
Copiii soarelui de vară,
Eu, solul lor, le port cuvîntul,
Şi-n suflet, sfînta lor povară.
Vin rînduri, cete se-nfiripă
Din vechea veacurilor lavă,
Din ceas în ceas, din clipă-n clipă,
Tot creşte oastea mea grozavă.
Le văd în orice parte roiul,
Îşi cer dreptatea lor tîrzie,
Şi fiecare-şi vrea ciocoiul
În judecată să şi-l ţie.
171

Octavian Goga 
Ei tot mai mulţi răsar din groapă,
Răsar, şi-n mintea mea s-alungă,
Vin bieţi ţărani munciţi de sapă,
Şi vin haiduci cu flinta lungă.
Sosesc cu dorurile toate,
Sărmanii nu mai pot s-adaste:
„Venit-am, măre, strănepoate,
Să ne primeşti la tine-n oaste!“
Le zic supus: „Veniţi de-acuma,
Străbuni din lunga vremii cale,
Şi daţi-mi cîntecul şi gluma
Şi nesfîrşita voastră jale.
Veniţi, căci glasul vostru-nvie
Un nou zorit de dimineaţă,
Voi ce-aţi murit o veşnicie
Sunteţi flămînzi azi de viaţă!“
Ei vin cu suflete-nnoptate,
De-aceea sfarmă lanţuri grele,
De-aceea urlă şi se zbate
Durerea-n cîntecele mele
Doar din al veacurilor caier
Mi-am împletit eu biciul urii,
Nestinsul vremurilor vaier
Mi-a scris blestemu-n ceriul gurii!...
De luptă-s gata deci... Prin mine
Un iad întreg cere răsplată.
Mi-e sete-acum... Te-aştept, vecine,
Şi ochii mei păgîni te cată!
Îţi vreau sclipirea de oţele,
Şi vreau oştirea ta măiastră,
172



Ne cheamă pămîntul 
Întregul cer cu ochi de stele 
Să lumineze lupta noastră. 
* 
Te-aştept... Te-aştept... Dar n-aud bucium, 
Nici zumzet ascuţit de zale, 
Mă-ndoaie patima, mă zbucium: 
Arată-mi rîndurile tale!... 
Şi cum te chem, ş-un colţ de ţară 
Mi te-au cătat zadarnic solii, 
Te-apropii tu de subsuoară 
C-un slab egumen ros de molii... 
Vă văd... Mi-e milă peste fire
De bietul grec cu haina ruptă:
Ai spart o criptă-n mănăstire
Ca să-ţi cîştigi un soţ de luptă...
Vă văd, şi oastea mea pe-acasă
Mi-o-ndemn încet să se strecoare:
Vai – toată ura mea mă lasă,
Căci sărăcia ta mă doare...
CARMEN LABORIS1 
Veniţi în horă de frăţie 
Străvechii cîmpului străjeri, 
Ce ocrotiţi de-o veşnicie 
A muncii rodnice dureri. 
Veniţi, plugari, veniţi, oştenii 
Celui mai vechi şi sfînt război, 
1 Poezia muncii (lat.). 
173

Octavian Goga 
Tovarăşi buni ai Cosînzenii,
Veniţi cu noi!
În goana vieţii-nviforată
Strigaţi: Plugarii-n veci nu pier,
Căci lor pămîntul sfînt li-e tată,
Şi frate soarele din cer.
În casele cu grinzi bătrîne
Voi rostul lumii aşezaţi.
Sus, dătătorilor de pîine,
În patimi şi credinţe fraţi,
Voi, platnici de sudori şi sînge,
Voi, cei bogaţi şi totuşi goi,
Veniţi să ne-nvăţaţi a plînge,
Veniţi cu noi!
Veniţi, stăruitoare gloată,
Strigaţi s-auză mici şi mari;
E răzimată lumea toată
Pe palme aspre de plugari!
Năpraznic vifor de dreptate
Vă doarme-n sufletu-nnoptat,
Şi spală lumea de păcate
Cînd rele mîini l-au deşteptat,
De grele vremi de mai-nainte
De-al răsplătirii greu şuvoi,
Veniţi, aducători aminte,
Veniţi cu noi!
Strigaţi să ştie largul zării,
S-auză toţi cîţi trag în jug:
Că focul roş al răzbunării
Topeşte fierele de plug!
174



Ne cheamă pămîntul 
SCRISOARE 
Contesei de Noailles, 
născ. Principesa Brîncoveanu 1 
Brîncoveanu Constantin, 
Boier vechi şi domn creştin... 
Cîntec din bătrîni 
Îţi recitesc răvaşu-n franţuzeşte
Cu slova lui muiată-n ironie
Şi, nu ştiu cum, un gînd mă ispiteşte...
Mă iartă, doamnă, că ţi-l spun şi ţie...
Tu ne-ai uitat, tu din strigarea noastră
Nu ştii nimic, nimica nu te doare;
Nici Dunărea nu-ţi plînge la fereastră,
Nici munţii mei nu pot să te-nfioare...
Nu ne-nţelegi nici visul, nici cuvîntul,
Nici cîntecul tu nu ni-l poţi cunoaşte...
Din ţara ta ţi-a mai rămas pămîntul,
Ai grîu în el, dar ţi-ai uitat de moaşte...
Abia o dat’, cînd te chema Bizanţul,
Ai poposit la noi o clipă, două:
Verigă mîndră ce te-ai rupt din lanţul
Unor vieţi atît de scumpe nouă...
De-aceea azi te miri ca de-o poveste
Cînd cineva de rostul tău te-ntreabă,
Într-o scrisoare adresată revistei „Les Annales“ contesa de Noailles 
declară că nu e romîncă şi nu cunoaşte cîtuşi de puţin Romînia, în 
care a fost numai o dată, în drum spre Constantinopol (n. a.). 
175



Octavian Goga 
O glumă-ţi par cuvintele aceste 
Şi rîzi de noi, odraslă basarabă... 
Rîzi în zadar! Trecutul ne-nfăşoară 
Oricît de mult l-am surghiuni din minte... 
Străbunii-n noi de veci nu vor să moară 
Şi noi minţim, dar sîngele nu minte! 
Ei vin la noi... – Ş-acolo-n metropolă, 
Pe malul Senei, umbra lor străbate, 
Suflarea lor pătrunde sub cupola 
Palatelor cu creştete bronzate... 
Cîţi logofeţi şi vornici nu se schimbă 
În noaptea ta cu visuri zbuciumate... 
Cu noi în drum doar pururea se plimbă 
Un ţintirim de suflete uitate... 
Cînd vei simţi o jale vag-adese 
Şi-n liniştea amurgului de toamnă 
Te vor fura îndemnuri nenţelese, 
Nu te mira: Sunt Brîncovenii, doamnă! 
MOŞ CRĂCIUN 
Moş Crăciun cu barba albă, moş Crăciun cu traista plină,
Vechi stăpîn atît de darnic al copilăriei mele,
Azi la noi în sat te-aşteaptă toată casa cu lumină,
Cu colinde şi cu cîntec şi cu crai ceteţi de stele.
Tu te furişezi în taină pe la fiecare poartă,
Cu păşirea ta tiptilă nu laşi urme pe zăpadă,
176



Ne cheamă pămîntul 
Dar te simte-ntreg cuprinsul oropsiţilor de soartă,
Cînd laşi binecuvîntarea peste capul lor să cadă.
Tu cobori şi-n sara asta, tu cobori ca totdeauna,
Pe pămîntul greu de rele, sol bătrîn de gînduri bune,
Şi-nveşmînţi c-un văl de pace răzvrătirea-nviforată...
Cum te-aşteaptă-n sat la mine!... Du-te, du-te,
Moş Crăciune... 
De nu ţi-o fi peste mînă treci şi pe la casa noastră,
Biată mama-ngîndurată azi e singură la masă,
Tu măcar o rază-n suflet îi trimite pe fereastră,
Cînd vezi neatins şi vinul şi colacul de pe masă.
Apoi pleacă, Moş Crăciune... pe oriunde-şi duce darul
Bătrîneasca şi cinstita şi curata noastră lege;
Numa-n lumea mea străină nu-ncerca să treci hotarul,
Căci şi inima şi casa ţi-s închise-aici, moşnege!...
EU ŞTIU UN BASM... 
Eu ştiu un basm de mult uitat 
C-un cîntăreţ rătăcitor, 
Ce strunele şi-a încordat 
Pe rînd, la poarta tuturor, 
Şi-n cîntecu-i înviforat 
A plîns de lacrimile lor. 
Din goana lui s-au ridicat 
Văpăi şi valuri de scîntei, 
Bărbaţii s-au oprit în sfat 
Şi s-au oprit în drum femei, 
177

Octavian Goga 
O lume-ntreagă şi-a legat
De glasul lui plînsoarea ei...
Cîntînd prin codri de brădet,
Drumeţ pe larguri de pămînt,
Aşa s-a risipit încet,
Ca frunza spulberată-n vînt:
Nu visul lui nemîngîiet,
Amarul altora l-a frînt.
Pe urma lui creştea popor
Şi se ruga cu chip duios:
– Mai spune-ne cîte ne dor
Şi cîte suflete ne-au ros,
Pribeagule, stihuitor,
Le plîngi atîta de frumos!...
El, ascultînd al lor cuvînt,
A chibzuit şi-a priceput
Că pururi fără crezămînt
Durerea lui l-a petrecut
Şi că-n sălbaticu-i avînt
Străine doruri l-au durut...
Atunci o clipă s-a-ntîmplat
– Mai vreţi voi basmul să vi-l spui?–
Că jalea lui a lăcrimat,
Dar a-nţeles că nime nu-i,
În tot norodul adunat,
Să vază lacrimile lui...
178



Ne cheamă pămîntul 
CLIPE 
TRAGE-ŢI OBLONUL... 
Ascultă, copile, ce-mi spune viaţa:
De-a pururi în umbră să torci al tău gînd,
Cînd simţi în pleoapă o lacrim-arzînd,
Ia seama la vreme şi acopere-ţi faţa,
Să nu fie ochi să te vadă plîngînd.
Alături cu alţii te-nşiruie-n horă
Şi lumii plăteşte-i cu ce-i eşti dator,
Fă-i patimei tale din zîmbet zăvor,
Tăcerea să-ţi fie statornica soră,
Să nu ştie nimeni ce rane te dor.
Iar noaptea cînd cade şi ceaţa se lasă,
Tu trage-ţi oblonul, să n-ai mărturii,
Şi-atunci sub tavanul ascunsei chilii,
Despătură-ţi taina ce-n suflet te-apasă,
Stropind-o cu lacrimi de ceasuri tîrzii...
POETUL 
Un cavaler cu ochi de vultur, cu inima de fată mare,
Cu braţ de fier, cu mîna albă, de zbucium şi de luptă dornic,
Pe-un piept de stîncă solitară şi-a-ntemeiat un cuib
statornic, 
O singuratecă cetate cu turn strălucitor în zare, 
179

Octavian Goga 
Cînd raza zorilor dintîie zîmbeşte-n prag de cetăţuie,
Pe năzdrăvanu-i cal sălbatic răsare-n noapte cavalerul,
În soare-i fulgeră armura şi zboru-i întretaie cerul,
Cu aripi meştere în albul nemărginirilor se suie.
În furtunateca-i năvală se duce-aşa fără hodină,
O lume se răsfrînge-n ochii adînci ca nopţile de vară.
Din mii de tulnice răsună a vieţii veşnică fanfară,
Cînd zburătoru-i prinde taina de sus, din unde de lumină.
Avîntul lui n-are popasuri, în drum el suie şi coboară,
Şi nestemate fără număr culege mîna fermecată:
El rupe-o floare, prinde-un zîmbet, o lacrimă-n ascuns
vărsată, 
El fură-un vis dormit azi-noapte pe căpătîiul de fecioară... 
A străbătut atîta cale, cît ochii nu cuprind să vadă,
Şi cînd amurgu-ncinge bolta în brîul lui tivit de aur,
În goană el îşi smulge-o salbă din sfîntul cerului tezaur,
Şi vine-acasă călăreţul cu braţul încărcat de pradă.
Abia mai poate duce greul, se-ndoaie trupul sub povară,
Îşi scutură în faţa porţii vestmîntul împletit din zale,
O clipă mai priveşte-n urmă spre ceaţa risipită-n vale,
Şi-apoi în pripă trece pragul... – dar praful a rămas afară!...
Pe-un pat de marmură curată dintr-o cămară neştiută,
El migălind în pacea nopţii aşează scumpa lui podoabă,
Îşi frînge de zăgazuri mintea – de veci neadormită roabă –
Şi taine pururi vorbitoare s-aleg atunci din mînă mută...
180




Octavian Goga 
...Şi ştie bine urzitorul că-n vremea trudei lui amare, 
Acolo, jos, în umbra neagră, ţin sfat atîtea duhuri rele, 
Să-i fure marmura măiastră, argintul coborît din stele... 
Dar mîinile nu-i dau odihnă, căci vor altar de închinare. 
MI-AM FĂCUT UN CÎNTEC 
Mi-am făcut un cîntec de demult, odată,
Mi-am făcut un cîntec ne’nţeles şi dulce,
Leagăn pentr-o veche taină vinovată,
Ziua să m-alinte, seara să mă culce.
Mi-am făcut un cîntec şi l-am dus cu mine,
Printre anii tulburi singura mea zestre,
Floare-ntîrziată prinsă pe ruine,
La o casă mută pusă-ntre ferestre.
Cîntec de ispită, cîntec de otravă,
Smuls din nedormirea viselor fugare,
Mi-ai crescut cu vremea ca un rîu de lavă
Mi-ai crescut ca noaptea viforul pe mare.
Cum te-a-nchis zăvorul tăinuirii mele,
N-ai căzut în mreaja gureşelor rime,
Împletit din patimi, coborît din stele,
Cîntec de-o viaţă, nu te ştie nime...
Totuşi mintea astăzi vine să mă-ndemne,
Să-ţi deschid fereastra, să te-alung din casă,
Cînd ţi-e mort copilul, ce să mai însemne,
În odaia goală, leagăn de mătasă?...
182



Ne cheamă pămîntul 
UN TRANDAFIR SE STINGE 
Cu trupul biruit de jale 
Un trandafir se stinge-n glastră, 
Stropindu-şi plînsul de petale 
Pe periniţa din fereastră... 
Se zbuciumă sărmana floare 
Şi moare-n patima ei mută, 
Ca-n inima de fată mare 
O dragoste nepricepută. 
Se zbuciumă şi pînă mîine 
Îşi scutură podoaba-ntreagă, 
Iar mîna gingaşei stăpîne 
Alt trandafir o să-şi culeagă. 
Şi rînd pe rînd au să mai vie 
Tot alte flori în vechea glastră, 
Asemeni viselor ce-nvie 
Şi mor zîmbind în calea noastră. 
PĂCAT 
Amurgul m-a găsit şi astăzi la poala ta cerşind hodină,
Biet călător, oprit în cale de vraja viselor ce mint,
Cum aş putea să plec acuma cînd ochii tăi senini lumină
Şi ard în purpura-nserării ca două suliţi de argint?...
Le doarme-n adîncimi păcatul şi ocrotit de-o caldă lene
Din clipă-n clipă îmi trimite sclipirea fulgerelor lui,
183



Octavian Goga 
Un picur din pierzarea lumii îţi străluceşte-acum sub gene 
Şi mă-nfior din ochii limpezi tu cîte taine poţi să spui... 
Mă pierd în lumea lor albastră şi simt fiori din vremuri 
moarte. 
Văd crai pribegi, ce pentr-un zîmbet jertfiră fala unui tron. 
Şi parc-aud în pacea nopţii cum vîntul şuieră departe 
Prin dărmăturile de piatră din prăbuşitul Ilion... 
TAINA 
Iubirea mea-nchisă cu tainic zăvor,
Te port printr-al anilor şir,
Te port şi cu tine pe drum mă strecor,
Păzindu-ţi în suflet temutul fior
Ca floarea polenu-n potir.
În jurul meu urlă al lumii război
Cu vifor flămînd şi păgîn,
În jurul meu cade şi praf şi noroi,
Şi nimeni nu ştie din tristul convoi
Ce strîng eu statornic la sîn.
Tu, chiot sălbatic din sute de guri,
Zadarnic îmi strigi în urechi,
Prin vămile vieţii şi prin cotituri,
Ea vine cu mine şi nu poţi s-o furi,
O taină din zilele vechi.
Cînd noaptea-mi coboară la geamul închis
Şi-n casa mea nimenea nu-i,
184



Ne cheamă pămîntul 
Ca de pe alte tărîmuri trimis,
În zboru-i molatic, plăpîndul meu vis
M-atinge cu aripa lui.
Atunci se desfac ale tale comori
Şi raiu-mi aduc pe pămînt,
Atunci la fereastră-mi vin privighetori
Şi toate te cîntă... le-ascult pînă-n zori...
Iubirea mea – şi eu te cînt...
TOAMNĂ NOUĂ 
Atît de tristă-i dimineaţa
Acum cînd plînge-o toamnă nouă,
Cînd cade din copaci viaţa
Şi frunze galbene mă plouă.
O lume-ntreagă simţi cum moare
Într-o tulpină ce se-ndoaie,
În orice zvon o aşteptare
Şi-un vis în fiecare foaie.
Abia o brumă fără milă
Şi vara mi-a fugit departe,
Răsar, movilă de movilă,
În jur de mine frunze moarte.
Ce taină le-a desprins în şoapte
Mai multe azi ca altădată,
Ce visuri au murit azi-noapte
Cu-atîta frunză spulbetară?
185



Octavian Goga 
Icoane negre mi s-arată, 
Şi nu ştiu cum, dar mi se pare 
Că-n noaptea asta-ntunecată 
S-a prăpădit o fată mare. 
MĂ-NTORC DIN NOU... 
Am rătăcit departe-n lumi străine,
Crezînd că scap de-a patimii prigoană,
Că-n sufletul meu însetat de goană
Mai poate creşte-o floare pe ruine.
Dar un blestem din orişice icoană
Mă urmărea, căci te vedeam pe tine...
Şi te visam ca,-n nopţile senine,
Un crai pribeag pierduta lui coroană...
Nu te mira că azi înfrînt de cale,
Robit de-un chin care-n curînd se curmă,
Mă-ntorc din nou la pragul casei tale.
Gîndeşte-te că-n cruda lor arsură,
Cînd simt aproape clipa de pe urmă,
Bolnavii toţi cer cuminecătură...
LACRIMI 
Copilăria mea pierdută 
Demult, prin rariştea de tei 
Şi-a dus, cu rîsul ei năvalnic, 
Şi-a dus şi lacrimile ei... 
186



Ne cheamă pămîntul 
De-atuncea nu mi-s umezi ochii,
Oricîte vifore mă frîng,
Vai, mă-nfior cînd mintea-mi spune
De cîtă vreme nu mai plîng.
Pesemne lacrimile mele
Acuma-n suflet se cobor,
Şi-mpotmolind-se-n adîncuri
Îşi sap-acolo taina lor...
Încet s-aşează rînduri-rînduri
Sub vălul jalnicei uitări,
Ca bobii de mărgăritare
În fundul nepătrunsei mări.
Acolo dorm pîn’ cîteodată
Mi le urneşte-al vremii mers,
Ţesîndu-le strălucitoare
În haina alb-a unui vers...
CÎNTECE 
I 
Iubirea mea-i fărădelege,
Cu greu canon în pravilă,
Cine-ar putea să mi-o dezlege,
Cu cît mai mult mi-o înţelege,
Cu-atît îi pune stavilă...
Iubirea mea-i scumpă comoară,
Păzită-n fund de peşteră,
187

Octavian Goga 
Mi-o ţine inima-n zăvoară,
Cu văl de taine o-mpresoară,
Că-i veche gazdă meşteră...
Eu sunt tîlharul în prigoană,
Străpuns de-a legii suliţă,
Ce înfruntînd a lumii goană,
Strîngînd la pieptu-i o icoană,
Se strecură pe uliţă...
II 
Dragoste cu vină,
Dragoste bolnavă,
Cupă de lumină,
Cupă de otravă,
Cine mi te-a dus la buze, cupă de otravă?
Nopţi îmi împletiră
Din credinţi o salbă,
Toată mi-o răsfiră
Azi o mînă albă,
Mi-o răsfiră-n praf pe uliţi, azi, o mînă labă...
Sunt sărac de-acuma,
Visele mă lasă,
Cîntecul şi gluma
Mi s-au dus de-acasă,
Mînă albă, mînă albă, mi le-au dus de-acasă...
188

Ne cheamă pămîntul 
III 
Vin’ sub plopul mărturie 
Viselor de astă-vară, 
Să-l vezi frînt de vijelie 
Cum îşi cerne frunza rară. 
În tulpina lui închise 
Dorm iluzii şi regrete, 
Dorurile noastre-s scrise 
Pe-aste foi nemîngîiete. 
Vin’ din foile uscate 
Să ne facem două perne, 
Căpătîie-ndurerate 
Unei despărţiri eterne... 
IV 
Din înaltul bolţii sfinte 
Picuri de argint se smulg, 
Şi pe mîna mea fierbinte 
A căzut în zbor un fulg. 
Drag drumeţ din lumi străine, 
Ce neînţeles mister 
L-o fi îndrumat spre mine 
Minunatul strop de cer?... 
Strălucind o clipă, doară, 
S-o topit şi-acuma nu-i... 
Vis răzleţ de-odinioară, 
Unde sunteţi, ochi căprui? 
189

Octavian Goga 
V 
Acum uitarea mi-e pe drum
Şi-o lume ne desparte,
Ce gînd te mai îndeamn-acum
Să-mi mai trimiţi o carte?...
De ce azi grijă să-mi mai porţi,
Cînd dragostea ta tace:
De nu-ţi cer lacrimi bieţii morţi,
Au drept să-ţi ceară pace...
VI 
Ursita unei zodii rele
Din nou în cale mi te poartă,
Tu, moartea visurilor mele,
Frumoasa mea iubire moartă.
Te du cusoarele ce-apune
S-adormi în veşnică tăcere...
Tu, ce m-ai frînt la-ngropăciune,
M-ai omorît la înviere...
VII 
Ascultă-l tainic cum se stinge,
Şi moare-acordul de pe urmă,
Cum tremurarea lui se frînge
Şi cum încetişor se curmă...
...Şi spune-mi tu, nu ţi se pare
Că, cu pierduta melodie,
În noaptea fără de hotare,
Ţi s-a pierdut ceva şi ţie?...
190



Ne cheamă pămîntul 
TĂCEREA TA... 
Mai ţii tu minte noaptea-ntîie,
O noapte umedă, albastră...
În pacea ei înfiorată
Vorbea numai tăcerea noastră...
De-atunci atîtea nopţi trecură,
Tot nopţi cu şoapte şi cuvinte...
Din cîte-alături povestirăm...
Nimic nu-mi mai aduc aminte...
Dar pînă-n clipa de pe urmă
Fermecătoare-o să-mi rămîie
Şi-o să-mi vorbească totdeauna
Tăcerea ta din noaptea-ntîie...
SINGURĂTATE 
Singurătate, tainică grădină,
Cu freamăt lin, cu dulce adăpost,
Pribeagul suflet fără de hodină
De-atîta vreme-n ţara ta n-a fost...
M-au alungat vîltorile pe-afară
Şi-n goana lor eu n-am avut răgaz
Şi văd cum noaptea-n giulgiu-i mă-nfăşoară
Şi-mi scrie moartea umbre pe obraz...
Din vremi uitate mintea azi coboară
Şi-ţi cer umil acuma, cînd te-ascult:
Ori rîsul meu curat de-odinioară,
Ori lacrimile mele de demult...
191



Octavian Goga 
COBOARĂ TOAMNA... 
Coboară toamna-ncet din slavă, 
Năframa galbenă-i răsare 
Şi peste vîrfuri de dumbravăÎi flutură departe-n zare. 
Atît de jalnic geme vîntul, 
Cum s-a pornit acum să zboare, 
Pare c-a prins în drum cuvîntul 
Unei neveste care moare. 
Pe urma lui un plîns se-mparte 
Şi-n taina codrului străbate, 
Ca nişte fluturi – soli de moarte – 
S-alungă foile uscate. 
Lumina soarele şi-o frînge, 
De somn pleoapele i-s grele,
În jur de patul alb îşi strînge, 
Mai des, cernitele perdele. 
Din geana lui abia o razăÎmi mai alunecă pe frunte 
Şi tremurînd îmi luminează 
Argintul firelor cărunte... 
SINGUR 
Pustietate arsă mi-e sufletul acuma,
Se plimbă rîsul morţii şi-mi strigă din ţărînă,
Nici nu-mi mai vine-a crede c-abia-i o săptămînă
De cînd dormea cu mine şi cîntecul şi gluma.
192



Ne cheamă pămîntul 
De-atunci s-a stins în neguri puzderie de stele 
Ş-un roi de vise albe ce-mi adumbrea păcatul, 
Azi trupul mi se frînge în friguri vinovatul, 
Şi bîntuie Samùmul singuratăţii mele. 
Vei mai veni vreodată, minune călătoare, 
Să-mi lumineze-n noapte din ochiul tău o rază, 
Să-mi schimbi pustietatea din nou într-o oază, 
Să-nvii pe beduinul ce blestemă şi moare?... 
SONET 
Acum din nou îmi treci pe sub fereastră,
Tu, toamnă, tu, frumoasă cerşitoare,
Pe urma ta cîntări tînguitoare
Lin flutură-n întinderea albastră.
Durerea ta în zare călătoare
Atinge-n drum căsuţa mea sihastră
Şi-nfrigurate florile din glastră
Suspină-n zvonul frunzei care moare.
Rămîn, aşa, pierdut în reverie,
Şi, dus încet de luntrea amintirii,
Ascult duioasa morţii psalmodie.
Ascult şi simt cum genele mi-s grele:
Pare că-n vasta îngropare-a firii
Aud şi plînsu-ngropăciunii mele...
193



Octavian Goga 
AMURG 
Din mesteacănul de-afară
Foi îngălbenite curg,
Cînd cernindu-şi pînza rară
Cade vînătul amurg.
Frate bun mi-a fost copacul
Cu podoaba lui de ieri.
El mi-a adumbrit, săracul,
Un noroc de două veri.
Zgribulind din trup se-ndoaie
Peste geamul meu deschis –
S-a mai dezlipit o foaie,
Mi s-a mai fărmat un vis...
Unde eşti tu, să ne plouă
Plînsul funzelor ce mor
Şi cu braţele-amîndouă
Să oprim căderea lor?...
Mîna ta să le culeagă
Şi să ni le-mpartă-n doi.
E povestea noastră-ntreagă
Scrisă-n veştedele foi...
ÎN BRAZI 
În tăinuita brazilor răcoare
Ne-a surghiunit iubirea vinovată,
Cum stăm aşa sub bolta înstelată,
Pădurea neagr-o catedrală pare.
194




Octavian Goga 
Singurătatea ei înfricoşată 
Trezeşte-n noi o lungă-nfiorare, 
Din orice brad ne tulbur-o mustrare 
Şi tot mai greu păcatul ni-l arată. 
Pe rînd, pe rînd, o teamă ne supune, 
Trecutu-ntreg în inimă ne-apasă, 
Piedută tu oftezi, o rugăciune... 
Îmi spui apoi cu glas sfîrşit de trudă: 
– E Dumnezeu aici la el acasă, 
Vorbeşte-ncet, că poate să ne-audă!... 
O LACRIMĂ 
De-ar fi să-ţi împărţeşti odată
Tu bogăţiile ce ai,
Din toate darurile tale,
Ţi-aş cere-o lacrimă să-mi dai.
Mi-ai da atunci un strop de suflet,
Ce din adîncuri îmi răsare,
Căci numai din adîncul mării
Se pescuiesc mărgăritare...
ÎN DRUM 
Arare-n pribegia noastră, 
Cînd calea ni se-ncrucişează, 
Din lamura văpăii moarte, 
Eu simt cum reînvie-o rază... 
196



Ne cheamă pămîntul 
Ne rumeneşte-n drum obrazul
Şi licărirea ei ne minte,
Cînd fulgerul unei clipite
Despic-aducerile-aminte...
Vai, mintea, văduvă bătrînă,
Vrea morţii iar să şi-i dezgroape...
...Şi tu-ţi întorci grăbită faţa,
Să nu-ţi văd plînsul din pleoape....
Rămîn învins... – Aud viaţa
Cum mi te fură... mi te cere...
De ce n-am dreptul de-a te plînge,
Cînd să te blèstem n-am putere?...
MOŞTENIRE 
Într-un amurg primăvăratic, 
Într-un amurg cu flori de tei, 
Tu mi-ai trimis întîia rază 
Din ochii mari şi farisei... 
Eu nu ştiam unde ţi-e calea 
Şi nu ştiam de unde vii, 
Solie mîndră rătăcită 
La pragul unei curţi pustii. 
O clipă te-am simţit aproape 
Ca strălucirea unui fulg. 
Te-ai dus apoi – şi eu zadarnic 
Aş vrea din minte să te smulg. 
197



Octavian Goga 
Dar cu fiorul clipei mute, 
De-atunci eu sufletu-mi alint, 
Ea-mi ţese zbuciumul de-aievea 
Şi-mi ţese visele ce mint. 
Mă-ntreb: ce soartă rea mă face 
Un rob de-a pururi să-ţi rămîn, 
Să-şi ard-o veşnicie-n mine 
Făclia dorului păgîn? 
Pesemne noi odinioară 
În alte lumi ne-am cunoscut 
Şi-n noua întrupare-aducem 
Un strop din vechiul nostru lut. 
Tu vii cu vechea stăpînire 
În fulgerul unei priviri, 
Pe cînd pe mine mă supune 
Blestemul tristei moşteniri. 
O CLIPĂ 
Abia ne-am revăzut o clipă 
Şi iar ne-a despărţit talazul 
Pîndea din umbră nenorocul 
Cînd tu-mi încolăceai grumazul. 
Dar revederea noastră mută 
A fost de-ajuns ca să-nfiripe 
Un înţeles de-o viaţă-ntreagă 
În fîlfîirea unei clipe. 
198



Ne cheamă pămîntul 
Mi s-a părut că-n largul mării,
În noaptea neagră şi afundă,
Văd la lumina unui fulger
O luntre care se cufundă.
NOAPTE 
Tu unde eşti în noaptea asta,
Cînd plouă sărutări din cer,
Şi zborul lor trecînd fereastra
S-abate-n sufletu-mi stingher?
De-ai fi acum, plăpîndă fată,
Măcar o clipă lîngă mine,
Neştiutoare şi curată,
O floare albă pe ruine,
Atunci din brîul de văpaie,
Ce mi-a încins un vechi noroc,
Ar prinde-acuma să tresaie
Întîrziat un proaspăt foc...
Şi-n taina inimii-ngheţate
Ar licări un nou avînt,
Ca un opaiţ ce se zbate
Aprins în treacăt pe-un mormînt...
PE-UN ALBUM 
Petrec cu ochii-ntreaga carte 
Şi cu privirea mea umilă 
Comorile eternei arte 
Le văd pe fiecare filă... 
199



Octavian Goga 
Cum se strecor atîtea rînduri
Cu-nţelepciune de viaţă,
Le recitesc şi-mi zic pe gînduri:
„Tu nu poţi da nici o povaţă!“.
Un cîntec doar de s-a alege
Din toată lunga ta corvoadă,
Copac bătut de-a firii lege,
E floarea singura ta roadă...
MORS MAGNA 
Stăpîna nopţii fără stele,
Te-aştept să-mi vii din clipă-n clipă,
Deasupra gîndurilor mele
Îţi simt bătaia din aripă.
Eu ştiu că visu-mi furtunatic
S-a stinge biruit odată,
Ca o suflare de jăratic
Într-o cădelniţă uitată.
Şi ştiu că n-au să-mi mai asculte
În noapte plopii rari cuvîntul,
Că patimile mele multe
S-or face una cu pămîntul.
Dar dintr-un suflet ce se frînge
Rămîn aceste versuri rupte,
Ca nişte picuri grei de sînge
Stropiţi pe cîmpul unei lupte...
200

CÎNTECE FĂRĂ ŢARĂ
(1916)



Octavian Goga 
FĂRĂ ŢARĂ1 
Eu sunt un om fără de ţară,
Un strop de foc purtat de vînt,
Un rob răzleţ scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pămînt.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveştile din ţara mea.
Eu sunt o lacrimă tîrzie
Din plînsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărîmuri fără glas,
Şi dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas.
Eu sunt oftatul care plînge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt ţipătul muiat în sînge
Al văduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei şi-al urii,
Un visător de biruinţi,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept moştenire din părinţi.
Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede şi reci,
De unde-aducerile-aminte
1 În ediţia din 1916, poezia avea următorul motto: „Factorilor răspunzători“. 
202



Ne cheamă pămîntul 
Ţin straje unui gînd de veci. 
Şi cu fiorul care poartă 
Pe cei încrezători în fraţi, 
V-am plîns la fiecare poartă 
Durerea morţilor uitaţi. 
Azi simt cum noaptea se coboară 
Pe dimineaţa mea de ieri, 
Cum cîntul meu se înfăşoară 
În giulgiul veşnicei tăceri... 
Şi printre voi îmi duc povara 
Stropit de rîs şi de noroi, 
Căci vai de cine-şi pierde ţara 
Ca să şi-o ceară de la voi... 
AŞTEPTARE 
Mor clipe mute, numărate,
Acolo-n satul vostru gol,
Mor clipe mute numărate,
Şi-n pacea nopţii-nfiorate
Acelaşi vis vă dă ocol.
Vi-l murmură şi vi-l frămîntă
Pe-ascuns izvoarele de-argint,
Vi-l murmură şi vi-l frămîntă,
Din streşini ploile vi-l cîntă,
Din streşini ploile vă mint...
Voi tresăriţi întotdeauna,
Robiţi de aşteptarea lui,
Voi tresăriţi întotdeauna,
Vă-nşală soarele şi luna,
Sărmani copii ai nimănui.
203



Octavian Goga 
De-un an vegheaţi în pragul porţii, 
Încremeniţi de-un tainic lanţ, 
De-un an vegheaţi în pragul porţii, 
Bolnavi, ce-n frigurile morţii 
Vedeţi un chip de dorobanţ... 
PAJUREI CU DOUĂ CAPETE 
Din grele vremi de grea corvoadă,
De cînd urnită din noroi,
Spurcată pajură de pradă,
Te-ai pus stăpînă peste noi,
Din grele vremi demult s-alege
Pe urma ta acelaşi sfat:
Că-n ciubul tău fără de lege
Miroase-a moarte ş-a păcat.
Ca un blestem de cununie
Ne stă pierzarea ta-n pervaz
Şi gheara ta de veci ne scrie
Ruşinea vieţii pe obraz;
Căci n-are iadul vreun balaur
Mai rău şi mai înfometat,
Să ceară sînge-atît şi aur,
Cît bietul meu pămînt ţi-a dat.
Cu două ciocuri nesătule
În inimă tu ne-ai străpuns,
Nici lacrimi n-ai avut destule,
Nici carne nu ţi-a fost de-ajuns.
Ţi-am dat feciorii şi bărbaţii
Şi ţi-am dat plînset de femei,
204

Ne cheamă pămîntul 
Ţi-am dat sudoarea unei naţii,
Tu, pajură, tu tot mai vrei...
În negru-galben ochiul sorţii
Ţi-a prins stindardul fără spor,
Căci galbeni ni-s la faţă morţii –
Şi neagră-i jalea-n urma lor.
Din ei e casa ta zidită,
Şi-n putredele-i temelii
Se macină îmbătrînită
Sub strigătele celor vii...
Azi gemi strivită şi bolnavă
Cînd vulturii gonaci te rup,
Văd din răsufletul de-otravă
Arsura stinsului tău trup,
Din munţi, din văi şi pîn’ la mare,
Te smulg, te muşcă, şi te-alung,
Cu bocete de îngropare
Răsună vaieru-ţi prelung...
Nu ne-au scris zodiile nouă
Ce-ţi blestemam la căpătîi,
Cu vlaga noastră frîntă-n două
Să-ţi fim la groapă cei dintîi.
Dar cînd potopul tuturora
Va-nchide praznicul grozav,
Vom fi şi noi să-ntindem hora
Pe stîrvul tău căzut în prav.
Atunci, în milostiva clipă
Cînd cufundîndu-se-n amurg,
Pe sfîşiata ta aripă
Va plînge schilavul Habsburg,
205



Octavian Goga 
Atunci, privind din nou cărarea 
De ani o mie, robi ai tăi, 
Vom sta învinşi simţind mustrarea 
Că singuri nu ţi-am fost călăi. 
SÎNGELE 
Tu, răzvrătit potop de sînge,
Ce-mi fulgeri tulbure prin vine,
Şi-n flacăra-ţi ce nu se stinge
Eşti pururea stăpîn pe mine;
Tu, blèstem fără dezlegare,
Porunca din uitate vremuri,
În goana mea fără-ncetare
Cu taina ta tu mă cutremuri..
Ce vifore înfricoşate,
Ce patimi fără de măsură,
Şi din vechime ce păcate
Închizi în orice picătură?
Din care strigăt de chemare,
Din ce fior aprins de luptă,
Din ce adîncuri îmi tresare
Zvîcnirea ta neîntreruptă?
Pesemne veacuri îşi topiră
Al urii uragan de lavă,
Şi-n stropii tăi îmi plămădiră
O veche, trainică otravă...
Ori, poate, lacrima ce-o zvîntă
De mult o biată casă mută,
206



Ne cheamă pămîntul 
Ţi-a dat drept moştenire sfîntă
Durerea ei nepricepută...
De-aceea fără de repaos
Îţi port cîntările pribege,
Şi sufletu-mi pierdut în haos
Acelaşi vaier înţelege.
Tu, veşnic însetat şi dornic,
Îmi ceri aceeaşi sărbătoare,
Eu, ucenic al tău statornic,
Eu strig în lume ce te doare...
Azi călător fără de ţară,
Visînd o nouă dimineaţă,
Ca un drumeţ într-o Sahară
Ascult eterna ta povaţă...
Povara zbuciumelor grele,
Ce mă apasă azi în cale,
Nu-i valul gîndurilor mele,
E legea drumurilor tale...
ÎN PACEA MUTĂ 
În pacea mută, solitară,
Cum stau cu somnul de mă-nşel,
Azi pare-o urnă funerară
Mansarda vechiului hotel...
În bezna nopţii fără stele,
Eu simt cum prinsă-n umbre reci
Cenuşa visurilor mele
Îşi doarme somnul ei de veci...
207



Octavian Goga 
Nimic alături nu tresare
Şi nu s-aude nici un zvon,
Abia din cînd în cînd, arare,
S-abate-un vaier monoton.
Pesemne undeva departe
Se roagă vreun nenorocit,
Şi rugăciunea lui se-mparte
Peste oraşul adormit...
Ori, vrînd ca să mă pedepsească,
Vreun vînt aducător de veşti,
A smuls o doină romînească
De prin tranşeele nemţeşti...
ATUNCI 
Un gînd răzleţ îmi spune mie
Că-n umbră mai aştept-un val,
O mare volbură tîrzie,
Cu chiote de vijelie
Să-şi ducă clocotu-n Ardeal...
Atunci, în ziua dezlegării,
Pămîntul nostru abătut
Îl veţi găsi în largul zării
Şi-n toate unghiurile ţării
Atît de gol şi-atît de mut...
Dar morţii s-or porni să vie,
Şi-n vesel zîmbitor convoi,
208



Ne cheamă pămîntul 
Vă vor iubi cu frenezie,
C-aţi împlinit o datorie
Nu pentru ei, ci pentru voi...
PORTRETUL 
Ţin minte clipa... Soarele de vară
Aluneca în tinda casei noastre,
Şi luminîndu-i pacea solitară
În fîlfîirea umbrelor de seară,
Se alinta cu florile din glastre...
Era o jale blîndă, o sfială
Trecea din pomi prin iarba din grădină,
O tremurată plîngere-n surdină,
Un stins fior de dulce moleşală,
Cînd eu privind spre munţii de departe
Stăteam în prag cu gînd de pribegie...
În trista mea tăcere abătută
Se fărîma o lacrimă tîrzie
Şi pricepeam că seara asta mută
Pe-o veşnicie, poate, ne desparte...
Atunci a fost... Un fulger... O-ntîmplare...
Că mai privind din nou o dat’ spre tindă,
Eu te-am zărit sub înnegrita grindă
Încremenit în vechea nemişcare,
Portret bătrîn al celui de sub glie...
Curatele clipiri nemîngîiate,
Primind o nouă-nfăţişare vie,
209

Octavian Goga 
Mă urmăreau din cadrul din perete...
Era atîta zîmbet şi lumină
În faţa ta de popă de la ţară,
Că ochii tăi adînci mă-nfiorară,
Cu raza lor de înţelesuri plină.
Tu desluşeai, în mintea ta bătrînă,
Ce flacără mă arde şi mă mînă
Spre visul tău ce mi l-ai prins în sînge...
Tu-ntrevedeai altarul ce mă cheamă,
Cu glas vrăjit, poruncitor, de mamă,
În ţara sfînt-a dorurilor tale...
Şi biruit de-o nesfîrşită jale
Părea că chipul s-a pornit a plînge,
Că buzele-ţi frămînt-o rugăminte,
Că-mi profeţesc potopul care vine,
Şi-n graiul lor, striga fără cuvinte,
Mă roagă tainic să te iau cu mine...
Te-am ascultat... În aşteptarea crudă,
Tu eşti tovarăş zbuciumelor mele,
În zile lungi şi-n negre nopţi de trudă,
În ceasurile viforelor grele,
Neîncetat tu mă priveşti în faţă
Şi înţelegi că-n cîntece rebele
Eu risipesc curata ta povaţă...
În jur de tine-aleargă-o lume nouă
Şi trec şi vin şi se abat în pripă
Străine glasuri, gînduri neştiute,
Seninătatea feţii tale mute,
Furînd din plin cu mîinile-amîndouă,
Ele-o despoaie-n fiecare clipă...
210



Ne cheamă pămîntul 
Azi îmi apari ca o străveche moaşte,
Privirea mea abia te mai cunoaşte.
Îmbătrînit tu mă măsori din ramă,
O umbră neagră-ţi flutură pe frunte,
Şi bine văd şi bine-mi pot da seamă,
Că pletele-s mai albe, mai cărunte...
Ca un drumeţ cu răsuflarea frîntă,
Abia văzînd o licărire-n zare,
Cum stau acum cu coatele pe masă,
Din ochii tăi mă fulger-o mustrare,
O rază nouă astăzi mă-nspăimîntă:
Simt cum te ceri în sat la tine-acasă... 
TRENURILE 
În colţul vechi de înnegrită gară
Se uită-n gol un moş cu barba sură,
Se uită-n gol din zori şi pînă-n seară,
Cum trenuri vin şi trenuri pleacă iară,
Ţipînd prelung dintr-o spurcată gură.
Sunt trenuri mute, care mortuare,
Sunt ciocli tainici negrele vagoane,
În ele poartă lacrimi şi mustrare
Şi bocete şi plîngeri funerare
Din tragedia bietelor cătane...
Şi cum se uită moşul fără veste
Şi-n juru-i noaptea a-nceput să crească,
Deodată cerul înroşit pe creste
I-arat-un zmeu, un zmeu ca din poveste,
Un zmeu flămînd de carne romînească.
211



Octavian Goga 
APOSTOLUL 
Văzduhul îl despică iarăşi sinistrul ţipăt de aramă,
Pe cîmpul blestematei Pajuri un proaspăt regiment se 
cheamă. 
Din oceanul plin de lacrimi şi din pădurea de blesteme, 
Din patima întunecată ce urlă, chiote şi geme, 
Din plînsul romînesc ce-aude nemilostivul cer de vară, 
Se smulge mîndră şi-ngheţată cîntarea aspră de fanfară, 
Poruncitoare şi semeţe, străine goarne prind să sune: 
Spre dumnezeul rece-al morţii trimit străină rugăciune... 
Se toarce tainic umbra morţii din joc de raze diafane: 
Cu frunţile încovoiate ascultă tristele cătane. 
Prin rînduri a trecut fiorul şi peste capete se duce, 
Cutremurată şi învinsă întreagă oastea-şi face cruce. 
Doar unul singur stă la colţu-i cu cuget îndrăzneţ spre 
soare, 
Pe faţă are scrisă toată durerea lui fulgerătoare, 
Îl arde flacăra aprinsă din visul nopţilor de trudă, 
Şi-nţelegînd că-n clipa asta s-a isprăvit povestea crudă, 
El nemişcat străpunge cerul cu ochiul lui de Prometeu 
Şi murmură încet în barbă: „Ardealul n-are Dumnezeu“. 
ÎN MORMÎNT LA ARGEŞ 
S-a urnit din pacea morţilor stăpînă,
Neagoe-nţeleptul, Neagoe voievod,
Şi-a sfărîmat azi-noapte, cu domneasca-i mînă,
Lespedea de piatră, lespedea bătrînă,
Unde-l îngropase cuvios norod...
212




Octavian Goga 
În mormînt la Argeş pătrunsese dorul
Care plînge-acuma, sus la Făgăraş.
Fremătînd din valuri Oltul, călătorul,
L-a trezit din somnu-i greu pe domnitorul
Adormit în vechiul creştinesc lăcaş...
L-a trezit – şi dornic să-i cunoască sfatul
Mortului de-alături, mortului mai nou,
Neagoe bătrînul părăsindu-şi patul,
Căutîndu-l unde-i proaspăt îngropatul,
S-a-ndreptat spre scara marelui cavou...
Se-ntîlniră morţii amîndoi în faţă,
Osebiţi la vorbă, osebiţi la port,
Şi încrucişîndu-şi suflul lor de gheaţă,
Au văzut deodată că din altă viaţă
S-a desprins aicea fiecare mort...
Doar-abia o clipă le-a ţinut divanul,
N-a fost grai de cronici grai de pîrcălab;
Cu mîndria-i rece mut sta suveranul,
Şi-a-nţeles degrabă Neagoe, sărmanul,
C-a pierdut domnia neamul Basarab...
PRIBEAG STRĂIN 
Mi-aduc aminte – într-o zi de vară, 
Oraşul prins în vechea-i alergare, 
Ca scormonit de-o nevăzută gheară, 
Vuia-mprejur şi-n clocotul din zareÎşi prăvălea statornica strigare 
Lung chiotind plămîna lui murdară, 
Atunci sub ploaia arşiţei de soare, 
Ce trimetea ucigătoare suliţi, 
214



Ne cheamă pămîntul 
În zgomotul de guri asurzitoare,
Eu te-am văzut la colţul unei uliţi,
Vîslaş trudit prin goana nentreruptă,
Răzleţ purtîndu-ţi jalba călătoare,
Rătăcitor ţăran cu faţa suptă,
În strălucirea razelor de-amiază,
Ce luminau sfiala ta stîngace,
Prin strigătul agenţilor de pază,
Tu, strecurîndu-ţi teama şi amarul,
Cu cele două blînde dobitoace
Neştiutor înaintai în cale...
În drumul greu părea că plînge carul
Din bietele încheieturi uscate,
Părea că boii prinşi de aceeaşi jale,
În ochii umezi, dătători de pace,
Subt arcuirea frunţilor plecate
Răsfrîng icoana sărăciei tale.
Atît de singur, fără de povaţă,
Erai, sărmane suflet de la ţară,
În nenţelesul haos de viaţă,
Că-n ziua asta jalnică de vară,
Durerea mea te-a priceput mai bine,
A priceput că-n veşnică frăţie
Noi aşteptăm aceeaşi vijelie,
Străin pribeag şi frate bun cu mine.
LUPUL 
Te-am auzit cum hăuleai departe, 
Înfiorînd pădurea-nzăpezită, 
Bătrîne lup, cu gura istovită, 
215



Octavian Goga 
Etern pribeag al cîmpurilor moarte,
Te-am auzit cum hăuleai departe.
Te-am auzit, şi-n ceasurile grele
Ce mă gonesc cu vifore turbate,
Am priceput chemarea ta de frate,
Şi-am priceput că-n noaptea fără stele
Tu eşti tovarăş visurilor mele...
Tu, numai tu, neîmblînzită fiară,
Ce-ţi strigi pustiei patima flămîndă,
Şi-n prigonirea cîinilor la pîndă,
Îţi plimbi prin codri ura solitară –
Tu înţelegi un suflet fără ţară...
BOBOTEAZĂ 
Ieri un popă rumen mi-a venit în casă
(Lege nu-i pe lume să şi-l vrea proroc),
Şi din căldăruşe mi-a uitat pe masă
Un sfios şi galben fir de busuioc...
Busuioc cucernic, busuioc de-acasă,
Frate cu muşcata prinsă-ntre fereşti,
Floare de la ţară, floare cuvioasă,
Cum să-ţi spun eu ţie cît de drag îmi eşti?
Mi-ai adus cu tine farmecul livezii,
Mi-ai vrăjit o clipă satul meu din deal,
Taina ce-nfioară noaptea bobotezii,
În întunecimea bietului Ardeal...
Îmi răsar acuma cîntece uitate.
Şi-ntr-o pribegie fără de noroc,
216



Ne cheamă pămîntul 
Eu te simt că tu eşti singurul meu frate, 
Rătăcit şi galben fir de busuioc... 
În străinul chiot care strig-afară, 
Lîngă mine-alături mi te iroseşti, 
Floare cuvioasă, floare de la ţară, 
Ce cătarăm, oare, noi la Bucureşti?... 
TRECEA CONVOIUL
MORTUAR
Trecea azi pe la colţ de stradă,
Cu pasul cadenţat şi rar,
Cîntînd a morţii serenadă,
Trecea convoiul mortuar.
În soarele de primăvară,
Ce-mpurpura un blînd apus,
Cîntarea asta funerară
Era de-o jale de nespus.
În zvonul mulcom de tropare
Toţi – robi eternului nimic –
Priveau cu-atîta-nduioşare
La văduva de după dric.
C-un văl cernit pe faţa suptă
Plecîndu-şi fruntea ei de var,
Părea o arătare ruptă
Dintr-o icoană c-un calvar.
Avea atîta gol sub gene,
Şi-atîta sete de-adăpost,
217



Octavian Goga 
Că plînsul sfintei Magdalene 
Mai trist nu poate să fi fost. 
Şi, totuşi, palida femeie 
N-a smuls un strop din ochii mei, 
Gîndeam la morţii din tranşee, 
Şi n-am putut să-l plîng pe-al ei... 
ADUCERILE-AMINTE 
Aducerile-aminte, posomorîte urne
Ce-nchid cenuşa clipei murite pe vecie,
Uitate-n ţintirimuri cu umbre taciturne,
Ce-s mute ziua-ntreagă şi noaptea reînvie...
Aducerile-aminte sunt harfe spînzurate
De ramura dintîie ce-atinge casa noastră,
Amurgul cînd adie tresar înfiorate,
Şi pînă-n zorii zilei ne cîntă la fereastră.
Aducerile-aminte, copii bastarzi ai vieţii,
Ce rătăcesc pe cîmpuri şi dorm printre ruine,
Dragi licurici de-o clipă din drumul tinereţii,
Aducerile-aminte de ce mai vin la mine?!
PRIBEAG 
Pe drumul meu de pribegie 
Nu licăresc în noapte stele, 
Şi, singură tovărăşie, 
Port numai gîndurile mele. 
218



Ne cheamă pămîntul 
Cum s-au legat de mine-n largul 
Vîltorilor să mă petreacă, 
Par corbi, cari ţipă pe catargul 
Unei corăbii ce se-neacă... 
HORA VALURILOR 
I 
Vechea mea otravă, jale călătoare, 
Azi la malul mării te-am adus pribeagă, 
Cînd povestea noastră pe pămînt nu-l doare, 
Să mi-o ştie valul, valul s-o-nţeleagă. 
Într-o clip-amurgul mi-a furat amarul
S-a pornit o undă alteia să-l spuie,
Cîntecul meu tainic şi-a pierdut hotarul,
Cu talazul cade, cu talazul suie.
Simt cum ondularea stropilor de apă,
Fremătînd departe, glasul mi-l răsfrînge,
Cum se sparge larga valurilor groapă,
Cînd pămîntul tace, simt cum marea plînge.
Viforul din mine prinde să pătrundă
Pînă-n adîncimea apelor rebele,
Şi se otrăveşte fiecare undă,
De înfrigurarea patimilor mele...
Cresc în pacea serii magice orchestre
Din nepotolita volbură albastră,
Şi-mi azvîrl în goană noaptea la ferestre
Fulgere răzleţe din vîltoarea noastră.
219

Octavian Goga 
S-a-mpletit un cîntec mare, fără seamă,
Oceanu-mi cîntă hora ta grozavă,
Undele te strigă, apele te cheamă,
Jale călătoare, vechea mea otravă...
II 
În noaptea asta mă apasă
Al apei greu răsuflet cald,
Vin neguri negre de se lasă
Ca din povestea unui scald.
Oceanul cu acorduri grave
Nu-şi mişcă creţele verzui,
Toţi zeii mării scandinave
Veghează-n adîncimea lui.
În ritmul stropilor de apă,
Învie basme de demult,
Un vaier de departe scapă
Şi vine-aproape, să-l ascult.
Adoarme-apoi cu firea-ntreagă
Şi-abia mai rătăceşte-n gol,
O jale tainică pribeagă,
Ca dintr-o harfă-a lui Eol.
Atunci, o clipă mi se pare
Cum stau şi-n noapte mă frămînt,
Că s-a oprit eterna mare
S-asculte moartea pe pămînt...
220



Ne cheamă pămîntul 
POVESTE 
1914 
Cum stau acuma şi-mi număr a vremurilor salbă,
Parcă-mi revăd, în casa din satul de sub deal,
Pe-un biet bunic din ceata de moşi cu barba albă,
Prin cari vorbeşte gura tăcutului Ardeal.
Îl văd aşa de bine... Îi flutura oftatul
Subt bolta înfrunzită a nucului înalt,
Cînd începea povestea: – Doi ochi avea-mpăratul...
Dar de rîdea cu unul, plîngea cu celălalt...
Poveste minunată şi tainică poveste,
Şoptită în amurgul atît de stins şi mut,
Subt soarele de toamnă care murea pe creste,
Cînd mi te-a spus moşneagul, eu nu te-am priceput.
Dar printre anii tulburi, care-şi sporiră-n cale
Comoara lor de lacrimi în fiecare ceas,
Nelămurită taină a înţelepciunii tale,
Poveste bătrînească, în minte mi-a rămas.
Şi-abia tîrziu, odată, ţi-am înţeles fiorul
Şi te-am văzut cum stărui şi-nfricoşată creşti,
În clipa cea dintîie cînd mi-a atins piciorul
Ţărîna fermecată a ţării romîneşti.
Atunci, în cutropirea furtunii fără nume,
Cînd rîuri de văpaie îmi clocoteau prin sînge,
Te-a luminat întreagă un glas din altă lume:
Ei, ochiul care rîde, noi, ochiul care plînge... 
221



Octavian Goga 
*
În volbura grozavă ce-mi strigă la fereastră, 
Cum stau acum în noapte şi-n golul ei mă zbat, 
Pare c-aud cum geme cumplit povestea noastră 
Şi-l văd pe cel din basme, pe bietul împărat... 
Îl văd şi-mi muşcă-n suflet durerile păgîne, 
Şi patimi şi ispite şi vifore mă frîng; 
Căci, cine-mi spune mie ce vom avea noi mîine! 
Doi ochi ce rîd în soare, ori doi ochi care plîng?... 
SUFLETUL 
După Ada Negri1 
Era puternic. – Dumnezeu din ceruri
A revărsat pe fruntea lui lumină.
Un cîntăreţ al dorurilor multe,
Poet supus visării fără nume,
Era frumos, în pacea lui senină,
Şi vieţuia neînţeles de lume.
Lui îi spuneau într-aripate şoapte,
Şi stelele şi lucrurile toate,
Cu glas vrăjit de mută armonie,
Cu-atîta slavă cerul i-a fost darnic;
Dar pentr-un vis din zări îndepărtate
O biruinţă el cerşea zadarnic.
1 Poetă italiană (1870-1945). 
222

Ne cheamă pămîntul 
Aşa s-a stins cel mare-n întuneric...
Singurătatea-i străjuie mormîntul,
Şi pe movilă soarele-i coboară,
Peste podoaba teilor în floare.
Tremurător, un cîntec poartă vîntul
Asemeni unei păsări călătoare.
Azi, lutul mort în groapă se desface,
La sînu-i rodnic îl primeşte glia
Şi se-nfrăţeşte cu pămîntul tată... 
Eu te întreb, drumeţ oprit în cale,
Ce-ai ocrotit pe strune poezia:
Ce-a mai rămas din cîntecele tale?
* 
Tu, numai tu, cel îmbătat de soare
Şi de lumina sfînt-a dimineţii,
Tu, chinuit de nemplinite doruri,
Ce ţi-au zdrobit şi inima şi struna,
Tu,-nsîngerat, dar neînvins al vieţii,
Tu, suflete, trăi-vei totdeauna!
Cînd pacea dulce-mbrăţişează bolta
Şi florile cu roua se sărută,
Şi cînd extazul dragostei curate
Va tremura în adîncimi de zare,
Se va-mpleti în el, nepricepută,
Viaţa ta şi sfînta ta visare.
Furtunile cînd zbuciumă văzduhul
Şi vifore-n păgînă răzvrătire
223

Octavian Goga 
Aprind temutul fulgerelor caier,
Cînd îngenunche pocăita minte,
Tu gemi atunci, cu îngrozita fire,
Cutremurat de-aducerile-aminte.
Cînd limpede va legăna amurgul
În lumi de stele-un cîntec de fecioare,
Un cîntec care-şi flutură sfiala,
Şi-aprins, văpaia patimii răsfrînge,
Atunci, topit în ruga-i arzătoare,
Tu, suflete, cu jalea lui vei plînge...
* 
Dar, cîtă vreme lunci vor fi în floare
Şi-un trandafir va mai trăi în fire,
Cît buzele vor cere sărutare
Şi florile vor cere stropi de rouă,
Şi cîtă vreme, tainică iubire,
Scînteia ta vei mai aprinde, nouă;
Cînd crini nuntesc în razele de soare
Şi mîndri ţin alaiul strălucirii,
În vifore şi în adînc de mare,
În stelele ce rîd în împrejururi,
Pierzîndu-te în taina sfînt-a firii,
Vei dăinui tu, suflete, de-a pururi...
224

DIN LARG 
Poeme postume 
(1939) 



Octavian Goga 
DIN LARG 
Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă
Noroiul prins în putreda-i osîndă,
Înfrigurata patimilor turmă,
Cu chiot lung de-ntrecere flămîndă...
Eu urc... Acolo jos, în adîncime,
Aud viaţa ce-şi întinde hora;
E necurmatul cîntec din vechime.
Îl ştiu... Mai bine n-o să-l ştie nime,
Căci am băut din cupa tuturora
Şi l-am plătit cu lacrimi şi cu rime...
Acum, în drum cînd mă opresc vreodată
Şi fac popas la noua cotitură,
Priveliştea din înălţimi s-arată
Atît de-ngustă, strîmbă şi ciudată.
Cu valul ei de dragoste şi ură,
Că orice pas de mergere-nainte
Îmi năruie-o aducere-aminte,
Îmi frînge-un glas, un zîmbet, o icoană...
Din cîte jos, m-au urmărit în goană...
Şi tot aşa... de-acum o să-mi rămînă
Aceeaşi ţintă fără de zăbavă,
Să-mi uşurez povara de ţărînă,
Să-mi cer de sus paharul de otravă!
Jur-împrejur e largul care cîntă,
E soare-n cer, e sărbătoare sfîntă,
Şi-n vreme ce mi-a amuţit pămîntul
Fiorul păcii-n suflet mi se lasă,
226



Ne cheamă pămîntul 
Eternităţi îmi flutură veşmîntul;
Simt Dumnezeu cum mă primeşte-n casă...
Mai sus!... Mai sus!... Cetăţile de stele
Cuprind rotirea gîndurilor mele,
Şi, ca un sîn ocrotitor de mamă,
O năzuinţă proaspătă mă cheamă:
Neprihănită, mîndră poezie,
Lumină albă, pururi adorată,
Ascultă-mă cu ruga mea tîrzie,
Şi fă pe veci în minte să-mi tresalte,
Strălucitoare, rece şi curată,
Singurătatea culmilor înalte...
PROFETUL 
Am fost proroc, pe drumul din pustie, 
Cînd zilele mureau, nemîngîiete... 
Am fost proroc, izvor de apă vie, 
Toţi m-aţi băut, de friguri şi de sete. 
Un vaier surd din veacuri depărtate 
Venea la mine-n noapte să mă cheme, 
Şi mă găsea cu buze-nfrigurate 
Din plînsul vostru împletind blesteme. 
Iloţi flămînzi de pîine şi de soare, 
În carnea mea eu v-am dospit fiorul, 
Şi despicînd a vremilor vîltoare, 
Prin graiul meu vorbea Mîntuitorul. 
227



Octavian Goga 
Însîngerat v-am răscolit cărare
Cu inima, cu pumnul şi cu dinţii,
M-am îmbrăcat în neguri şi pierzare,
Ca să vă dau limanul biruinţii...
Cînd valul meu s-a revărsat pe uliţi
O clip-abia, din larga lui năvală,
Din mii de guri, din strigăte şi suliţi,
I-am auzit cîntarea triumfală.
O zgură neagră i-a rămas în urmă.
Ce mic e azi alaiul tuturora!
Străină mi-e biruitoarea turmă
Cu tot noroiul unde-şi joacă hora.
Un chiot strîmb îmi urlă la fereastră,
Norocul lui mă mustră şi mă doare.
Nu-i visul meu în fericirea voastră,
Eu am vestit o altă sărbătoare.
Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară,
Ca să nu-mi sfarm o sfîntă profeţie,
Cu ce mai am din vechea mea comoară,
Lăsaţi-mă să plec iar în pustie...
POETUL 
El nu-i canar de colivie
Nici cîine paznic de ogradă,
Nici cal de ham, bun de corvadă,
Nici vultur de menajerie...
228



Ne cheamă pămîntul 
Demult, în noaptea cea dintîie,
Cînd ochii lui au prins să vadă,
Era o noapte de baladă
Cu cer rănit de vijelie.
Superba morţii serenadă
Cînta pe-a mărilor pustie,
Şi-n zarea neagră-plumburie
Urla un lup flămînd de pradă,
Iar dintr-a norilor grămadă,
Un fulger groaznic de mînie
Se ascuţea în drum să cadă
Pe nişte lanţuri de robie.
Atunci, ursita care scrie
Cărarea din copilărie,
Simţind a cerului dovadă,
Şi-a zis, zîmbind cu ironie:
– Nu-l fac canar de colivie,
Nici cîine paznic de ogradă,
Nici cal de ham, bun de corvadă,
Nici vultur de menajerie...
Şi-a scris în carte: 
Poezie! 
STEJARUL 
Pe vîrf de deal, în largul de zăpadă, 
Bătrîn stingher, stejarul e de pază, 
Sub bolta lui vin corbii de s-aşază 
Cînd umbrele-nserării prind să cadă. 
229



Octavian Goga 
Jur-împrejur e gol, e frig, e groază...
Ş-a lupilor flămîndă serenadă,
Din cînd în cînd, în noaptea-i dă dovadă
Că-n depărtare ura mai veghează.
El, mut şi blînd, stă fără să se-ncline,
Acolo unde-n vifor şi urgie
Blestemul rădăcinilor îl ţine...
Cu împăcare înfruntînd povara,
Înfăşurat în vechea lui mîndrie,
E neclintit: visează primăvara...
PACE 
Eu port adese-n mine-o închisoare 
În care strigă făcători de rele. 
Din negura adîncurilor mele 
Ei vin flămînzi de aer şi de soare... 
De cîte ori îmi bat după zăbrele 
Şi-ar vrea să frîngă vechile zăvoare... 
I-aud cum cer în depărtări să zboare 
Cu glas dogit, cu urlete rebele... 
Dar totdeauna pocăita minte, 
Temutul paznic, fără de iertare, 
Nemilostiv le iese înainte. 
Închide porţi, cu mîna-i pricepută, 
Şi-n urma ei în suflet reapare 
Aceeaşi pace veştedă şi mută. 
230



Ne cheamă pămîntul 
RĂZBOI 
DE PROFUNDIS 
Nu mai sunt şesuri netede în ţară,
Cîmpii de grîu, ca marea-nşelătoare,
Întinse mirişti fără de răzoare,
Ce-n strălucirea razelor de soare,
Îşi legănau în pragul altor zile,
Cu leneş ritm, podoaba legendară...
Nu mai sunt şesuri netede în ţară,
Căci pretutindeni au crescut movile,
Să-nsemne drumul morţii călătoare...
Movile, tristă zestre funerară,
Biserici noi, cu turnuri de schelete,
Morminte multe şi nemîngîiete,
Tăcute urne, tainice coline,
Grozave peşteri ce-ngropaţi ruine,
Voi răsăriţi pe lanul plin de spice,
În umbrele amurgului de vară,
Ca nişte pumni ce vor să se ridice,
Să spargă bolta zărilor albastre...
Înfricoşate-s pivniţele voastre,
Vulcani aprinşi le dorm în măruntaie,
Credinţi şi doruri, rîuri de văpaie
E toată goana sîngelui fierbinte,
Din uri şi patimi prinse-n jurăminte:
E ţintirimul plin de oseminte,
Ce s-a umplut din cîmpuri de bătaie...
231

Octavian Goga 
O iarbă moale, proaspătă şi grasă,
A îmbrăcat c-un verde de mătasă
Aceste culmi ivite pe cîmpie.
Din haina lor rîd flori de păpădie,
Dar jos, sub stratul ţarinei mănoase,
Ele închid o vastă-mpărăţie
De năzuinţi, de carne şi de oase...
Sunt morţii noştri încleştaţi sub glie,
Nenumărate trupuri zdrenţuite
De fier şi plumb, de-a cailor copite,
În furtunoasa luptelor năvală.
Sunt cei căzuţi în clipa triumfală,
Biruitorii cîmpului de plîngeri,
Care, murind, zîmbeau în agonie;
Sunt măcinişul negrelor înfrîngeri,
Bieţi mucenici, ce-n hora de obuze,
Cu pieptul gol, au vrut să-nfrunte valul,
Şi-au fost striviţi cu blestemul pe buze;
Sunt umbrele ce-a azvîrlit spitalul
Din patul lui sub huma milostivă,
Ologi şi ciungi muşcaţi de mitraliere,
Cu chipuri reci şi strîmbe de durere;
Sunt gloata tristă, morţii fără lupte,
Cei îngheţaţi de frig, în straie rupte,
Cei oropsiţi de foame şi de boală...
Toţi înfrăţiţi în neorînduială,
I-acopere pămîntul, deopotrivă.
Străine, tu, culegător de grîne,
Tu, ce-mi cutreieri ţara după pîine,
Şi-nfăşurat în nepăsare crudă
232



Ne cheamă pămîntul 
Îţi porţi în larg privirea fără milă,
Nu te opri întrebător în cale,
Cînd treci pe lîngă tragica movilă,
Vorbeşte-ncet, să nu mi te audă,
Nici să priceapă umbletele tale,
Ce-ar răscoli în adîncimi vulcanul...
Ia tot belşugul holdelor cu tine,
Nici nu gîndi că-n snopii ce vei strînge
În orice bob avem un strop de sînge;
Tu satură-ţi cohortele păgîne...
Dar fugi grăbit în drum, printre coline,
Căci n-are iadul draci să-l mai înfrîne
Cînd s-a pornit de-acolo uraganul!... 
Iaşi, 1918 
POVESTE VECHE 
De cîte ori vreme cu sînge ne-adapă
Obida din cronica ţării,
Aceeaşi poveste de veci se dezgroapă
Şi strigă în noaptea uitării,
Ea spune de oameni, de cîmp şi de munte,
De tine, prostime săracă,
Ursită să fereci din trupuri o punte
Ce nu pot duşmanii s-o treacă.
De voi scriu moşnegii pe foi de ceasloave,
La fel îşi înşiruie slova
Neculce la carte, şi vodă-n hrisoave,
În Ţara de Jos şi-n Moldova,
E lege bătrînă, şi legea-i păstrată,
Să daţi voi pămîntului moaşte.
233



Octavian Goga 
Căci multe potopuri hotarul ne-arată,
Dar zid numai unul cunoaşte.
Aşa ne păzirăţi străvechea moşie
Cu braţe de plug şi de sapă,
De-atîtea ori moartă, dar pururea vie,
Tot viforul nostru ne-o scapă.
Şi astăzi, cînd moartea o simt la fereastră,
Povestea aceeaşi rămîne:
– Luaţi aminte, boieri dumneavoastră,
Să ştiţi să ne-o spuneţi şi mîine!... 
Iaşi, 1917 
PĂMÎNT ŞI CER 
I 
Pămînt, pămînt... Ogradă vinovată 
C-un furnicar la orice cotitură, 
Cu măruntaie putrede de ură, 
Povestea ta o ştiu... e neschimbată... 
Aşa, muncit de-o tainică arsură,
Rîvnind o nouă jertfă-nsîngerată,
Flămînd şi rău, aşa mi te arată
Din moşi-strămoşi a veacurilor rugă.
De-aceea,-nvins şi obosit de tine,
Cu sufletul chemat de zări senine
De cîte ori mă cerceta misterul,
Eu, însetat de-o nevăzută ţară,
Smulgîndu-mă din haina ta murdară,
Priveam în sus, mă mîngîiam cu cerul...
234

Ne cheamă pămîntul 
II 
Acolo-n slavă, binecuvîntate, 
Ardeau lumini sfinţite din vechime, 
Era un templu unde n-a fost nime 
Din lumea asta plină de păcate... 
Altar aveam acolo-n înălţime, 
Căci după poarta bolţii înstelate, 
Homer mi-a dat a zeilor cetate, 
Isus mi-a dat curata lui treime... 
Putea oricît să stăruie minciuna 
Aci în praf... căci ochii totdeauna, 
Scăldîndu-se-n tăriile albastre, 
Mă învăţau în nopţi de reverie 
Că este sus, în cer, o armonie, 
Ce-i dincolo de patimile noastre... 
III 
Azi în zadar vrea inima bolnavă
Să-mi prind-un vis din norii moi de seară,
Azi umbrele amurgului de vară
Miroase toate-a moarte şi-a otravă...
Zbătîndu-se în goana lui de fiară,
Pămîntul simt cum s-a urcat în slavă;
Maşina lui îmi uruie grozavă
Spărgînd a bolţii pace legendară...
Rănit văzduhul tremură-n răsfrîngeri,
Se duc din el popoarele de îngeri,
Şi-n mintea mea un basm frumos se frînge!
235



Octavian Goga 
Nu mai eşti sfîntă rază diafană, 
Căci cerul alb şi fără de prihană 
Azi e stropit cu pete mari de sînge... 
Iaşi, 1917 
CEAHLĂUL 
Va fi-ntr-o zi de primăvară
Cu molcom zvon în zări albastre,
Cînd poate nimeni n-a mai plînge
Fărîmiţarea ţării noastre.
În negură de ani de zile
Se va fi scufundat Calvarul
Şi doar bătrînii de-or mai spune
Pe unde-a fost de mult hotarul...
Atunci se va urni deodată
Într-un cutremur toată firea
Şi-un chiot surd din depărtare
Va despica nemărginirea...
De peste graniţa cea nouă,
Ca o sălbatică urgie,
Strigînd spre ţarina Moldovei,
Un munte s-a pornit să vie...
Şi va să-nsemne cronicarul
Atunci o zi vijelioasă,
Ceahlăul n-a rămas la duşmani,
Ceahlăul s-a întors acasă.
Chişinău, 1918 
236



Ne cheamă pămîntul 
VORBESC TĂCERILE 
Vae surdis1 
Acum cînd tunul nu mai bate
Pe culme, sus, la Mărăşeşti,
Vorbesc tăceri înfricoşate
În largul ţării romîneşti.
Întunecate valuri mute,
Fără de glas, fără auz,
Sunt mai grozave, mai temute,
Ca viforul de la Oituz.
Le poartă vîntul primăverii,
Şi cresc, şi tulburate vin,
Sporind furtunile tăcerii,
Din Dorohoi la Severin.
Pe urma lor bolnav pămîntul
Resimte taină şi fior,
Otravă n-a avut cuvîntul,
Mai tare ca otrava lor!
Căci nu sunt vorbe-ntraripate
Să-l spuie-al inimii îndemn,
Cum strigă braţele trunchiate,
Cum plîng picioarele de lemn.
1 Vai de cei surzi! (Lat.) 
237



Octavian Goga 
NOI 
Carte nouă, dragoste veche... oriunde 
mergem suntem la noi, fiindcă toate călătoriile 
se isprăvesc în noi... 
Şi cînd umbletul se va opri pe veci, atunci 
sufletele nevăzute vor merge de mînă 
înainte şi va fi pretutindeni la noi. 
ÎNVIERE 
A fost o lungă, jalnic-agonie, 
Cu stingere de fiecare clipă, 
Mi-a fîlfîit pierzarea din aripă 
Peste întinsa nopţii-mpărăţie. 
Drumeţ înfrînt de-a patimii risipă, 
Vîslaş bolnav, purtat de vijelie, 
M-a doborît a valului mînie, 
Gonind un vis ce nu mi se-nfiripă. 
Erau să vie cioclii să mă-ngroape, 
Cînd, stînd închis în casa mortuară, 
Tu te-ai ivit la patul meu, aproape. 
Atunci, cu sfînta vieţii frenezie, 
M-am ridicat din morţi a doua oară 
Şi mi-am făcut din moarte-o cununie. 
238



Ne cheamă pămîntul 
VITA NUOVA 
Te-am dărîmat, hotar de-odinioară, 
Brîu împletit din lacrimi şi din sînge, 
Veriga ta de foc nu mă mai strînge 
Şi lanţul tău a încetat să doară. 
Trecutul însă tot se mai răsfrînge, 
Ca un paiangen tainic mă-mpresoară 
Şi-n inima mea fulgere coboară 
Din zilele ce mă-nvăţau a plînge... 
E în zadar! Din munţii vechi de ură 
Eu nu mai simt nici o fărîmitură. 
Pe veci în mine fiara a murit!... 
Iar unde-a fost nenorocirea noastră, 
Eu pretutindeni am cîte-o fereastră, 
Ce stă deschisă larg spre infinit... 
TOVARĂŞI 
Îi vezi tovarăşi... Liniştea de seară
I-a împăcat... Cei doi copaci visează...
Cu trupurile lor se-mbrăţişează
Şi-o frunză nu-i pe ramuri să tresară.
Pe semne-acum, cînd luna luminează,
Ei se gîndesc la vremi de-odinioară,
La vifore şi lupte ce-ndurară
De cînd pe culme-alături sunt de pază.
239



Octavian Goga 
Subt bolta lor cum stăm, nu ţi se pare
Că sfînta noastră dragoste tîrzie
Ne mai trimite-o proaspătă iertare?
Şi nu simţi tu în suflet începutul
Unei vieţi de nouă armonie,
Acum cînd moare-n depărtări trecutul?...
STRIGOII 
Case putrede, bătrîne
De ruşine şi păcate,
Case negre, dărîmate,
După voi ce mai rămîne?
Sunt strigoii din vechime
Prinşi în var şi-n cărămidă,
Să-i alunge, să-i ucidă
Nu e-n stare încă nime...
Cu răsuflete de ură,
În scrîşnirea lor flămîndă,
Ei se-nşiruie la pîndă
Pe la orice cotitură.
Orişicît de înainte
Noi împingem carul vieţii,
Ei stropesc în ochi drumeţii
Cu ţărînă din morminte.
240



Ne cheamă pămîntul 
Staţi cu mîinile-amîndouă, 
Meşteri mari în apărare, 
Căci strigoi, cu mic, cu mare, 
Vor să strice casa nouă... 
TRISTIA 
Tristeţea mea, adîncă mare, 
Fără de margini, fără fund, 
În largul ei fără hotare 
Atîtea vifore s-ascund... 
Tristeţea, zestre de-o viaţă, 
M-a petrecut de obicei, 
Tăcută peşteră de gheaţă, 
Atît de frig e-n umbra ei... 
Tristeţea ce zîmbeşte mută 
Din ochii mei cînd ne-ntîlnim, 
Cu taina ei nepricepută 
Mă cheamă azi în ţintirim... 
DEPARTE 
Şi-acuma, cînd pămîntul şi apa ne desparte, 
Tu-mi vii tot mai aproape, cu cît plec mai departe... 
Şi-aicea firea-ntreagă numai de tine-i plină 
Şi-n jocul ei de umbre şi-n jocul de lumină, 
Oriunde mă mai cheamă un strop răzleţ de viaţă 
Tu vii şi pretutindeni eşti pururea de faţă... 
241



Octavian Goga 
Şi azi mi te apropii... Iar mi-ai pătruns în casă...
Din liniştea-nnoptării tăcerea ta m-apasă.
Te simt tot mai aievea şi-atîta de fierbinte,
Cum simte ucigaşul aducerea-aminte...
Eşti tu, ca totdeauna. Din nou îmi pari mai vie,
Trecutul, ca o fiară, din neguri reînvie...
Mi-ai destrămat iar tihna, mi-ai sugrumat răgazul,
Răsufletul tău moale mi-a-ncolăcit grumazul,
Mă strînge ca un şarpe cu solzii de văpaie,
Şi rostul tău îmi umple tot golul din odaie...
Din raza care trece ferestrele deschise
Îmi flutură cuvinte odinioară zise...
Mi se desfac prăpăstii din golul nefiinţii,
Aud cum patimi negre se sfîşie cu dinţii...
Răsare-o glumă, -un cîntec, un zîmbet ori un vaier
Mă năvălesc întruna, se zbuciumă, se-ncaier
Şi dintr-odat’ pereţii par căptuşiţi cu şoapte...
Ce groaznică orgie e-n fiecare noapte!...
CÎNTEC 
Eu ţi-am făcut un cîntec, o salbă împletită 
Din umbră şi lumină, din patimi şi din stele, 
Iubirea mea păgînă pe veci nepovestită, 
Cu zestrea ei întreagă, i-o dau cîntării mele. 
Eu ţi-am făcut un cîntec să te petreacă-n cale 
Să-i simţi arzînd la tîmple suflarea de otravă, 
Să reînvie noaptea în visurile tale 
Îmbrăţişarea noastră flămîndă şi bolnavă. 
242



Ne cheamă pămîntul 
CĂRBUNII
Cărbunii cînd ţi-or arde-n vatră 
În seri de ani tîrzii şi goi, 
Tu stînd la lespedea de piatră 
Să te gîndeşti c-am ars şi noi... 
Iar cînd din ochii de jăratic 
Vor tresări scîntei-scîntei, 
Să ştii că visul meu sălbatic 
S-a mai aprins o dată-n ei. 
CHEMARE 
Sub zidul alb al mînăstirii 
Unde-ai închis un scump noroc, 
Cu slovele muiate-n foc 
Ţi-ai scris chemările iubirii... 
Eu le citesc... şi dintre şire 
Ţi-aud chemările de dor 
Ca fulgere ce cad în zbor 
Spre turnul vechi de mînăstire... 
MUNŢII 
Trup sfînt din trupul ce se frînge,
Voi, munţi de brad şi de stejar,
Străjeri ai ţării care plînge,
Plini de poveşti şi plini de sînge,
V-au surghiunit peste hotar.
243



Octavian Goga 
Nu ştiu, la cronică nu scrie, 
De cînd aveam acelaşi rost... 
Aţi mai rămas voi mărturie, 
Azi numai frunza voastră ştie, 
Să spuie nunta cum ne-a fost... 
PARIS 
Parisul, magică făclie,
Cum n-a mai luminat pe cer,
Parisu-n mintea mea învie
Şi frigurile lui mă cer.
Parisul chiote şi arde,
Cuprins de-al patimilor stol,
Cu clocotul din bulevarde,
Imensa harf-a lui Eol.
Parisul din povestea noastră
Prinzînd misteriosul val,
O să ne cînte la fereastră
Măreţu-i cîntec nupţial...
AŞTEPTARE 
Trei trandafiri într-un pahar, 
Trei trandafiri în floare, 
Curaţi ca de mărgăritar, 
Te-au aşteptat ieri în zadar 
Să-i prinzi în cingătoare... 
244



Ne cheamă pămîntul 
Te-au aşteptat, sărmane flori, 
În liniştea mea moartă, 
Şi,-ngălbenite de fiori, 
S-au scuturat de cîte ori 
Foşnea un pas la poartă. 
Amurgul vineţiu de-april 
Îmi rătăcea prin casă, 
Cînd frunzele tiptil-tiptil, 
Ca nişte lacrimi de copil, 
Cădeau încet pe masă. 
O RAMURĂ ÎNTÎRZIATĂ 
Nu ţi-a fost dat să vezi vreodată,
Cînd toamna palidă coboară,
Într-o grădină despoiată,
O ramură întîrziată
Ce-a înflorit a doua oară?
Nu te-ai oprit atunci în cale
Să te întrebi: ce taină, oare,
Ascund înţelepciunii tale
Înfriguratele petale,
Ca mîine stinse, fără soare?...
Şi dac-o blîndă-nduioşare
Ţi-a frînt o clipă-n ochi lumina,
Cum stai aşa, întrebătoare,
Uitîndu-te la biata floare,
Ai înţeles a cui e vina?
245




Ne cheamă pămîntul 
E raza, care toamnei mute
I-a dat fiorul primăverii.
Şi-n preajma morţii abătute
A picurat, pe neştiute,
Un strop din cîntecu-nvierii...
TRECUTUL 
S-abat mustrări din altă vreme,
Din vremea cînd nu ne ştiam,
Şi vin pe nume să mă cheme,
Să-mi strige nopţile la geam,
Ca o pădure de blesteme...
Trecutul tău de-odinioară,
Prăpastie cu multe guri,
Cu întrebări ce mă-nfioară,
Cu şerpuiri şi cotituri...
Trecutul, nesătulă fiară...
Trecutul, umbră vinovată,
Tîlhar scăpat de sub zăvor,
Din cripta lui întunecată,
Se furişează, călător,
Şi lîngă patul meu s-arată.
Trecutul, cioclu de morminte,
Sinistru oaspete de-amurg,
Neguţător de jurăminte,
Din haina-i ciuruită curg,
Drept zdrenţe, -aducerile-aminte.
247



Octavian Goga 
El vine tainic să dezgroape 
Tot ce-am închis în ţintirim, 
Ne-aduce lacrimi în pleoape... 
– Dă-mi mîna ta, să-l gîtuim, 
Trecutul, cînd îl simţi aproape... 
APUS 
Duminică. Nu-i nimeni pe alee,
Şi-n împietrita pace vesperală,
Străvechiul parc îmi pare-o catedrală,
Altarul ei, un strat de orhidee.
Muiat în blînda florilor sfială,
Jos, soarele s-a mai oprit să steie,
Cele din urmă roşii curcubeie
Se frîng pe-o albă cruce sepulcrală.
Apune-apoi... Lin, una cîte una,
Vin umbrele peste copaci să cadă,
Pîn’ ce, tîrziu, din lac răsare luna.
Lumina-i rece scaldă palmierii,
Cînd noi, ca doi eroi dintr-o baladă,
Sorbim imensul cîntec al tăcerii...
Palermo, 1921 
248



Ne cheamă pămîntul 
DIN VIAŢĂ
În largul mării fără margini, în largul mării zbuciumate, 
Se întîlniră două scînduri din două vase sfărîmate. 
Sărace mărturii răzleţe ale-unui drum dup-o comoară, 
Le-a fost urnit aceeaşi vrajă din portul lor de-odinioară... 
Din două părţi tăindu-şi cale credeau în unda milostivă, 
Cînd tot acelaşi braţ de vifor le-a frînt catargul 
deopotrivă. 
Deodată s-au oprit în goana de năzuinţi spre-o lume nouă, 
Deodată albele corăbii se cufundară amîndouă... 
Solii pribege ale morţii rămase cele două scînduri, 
Purtînd pe ape fiecare acelaşi trist popor de gînduri... 
S-au prins alături cînd simţiră că tot acelaşi val le saltă, 
Şi azi, brăzdînd nemărginirea, merg înfrăţite laolaltă... 
RESURRECTIO 
Cînd trec umbrele-nserării, 
Pînze de-argint fuior, 
N-auzi spasmurile mării 
Cum ne strigă-n hora lor? 
Din păgîna şi adînca 
Undelor îmbrăţişare, 
Dintr-un val ce sparge stînca 
Un fior prelung tresare... 
249



Octavian Goga 
Parc-o taină se ridică 
Din primejdia de apă, 
Ochii tăi supuşi de frică 
Vreau cucernic s-o priceapă. 
Eu o ştiu atît de bine... 
E povestea de demult, 
Din uitate vremuri vine 
Înc-o dată s-o ascult. 
TIBI MARE 
Atîţia ani îşi strecurară convoiul lor pierdut de clipe 
Din ziua cînd ne despărţirăm de şoapta-ţi ademenitoare, 
Şi azi acelaşi demon bate deasupra noastră din aripe, 
Păgîna patimă flămîndă tot mai sălbatică ne doare... 
Curînd iar vom veni la tine striviţi de vechea-mbrăţişare 
Să oglindim acelaşi vifor în larga-ntindere albastră, 
Şi să-ntrebăm un val, să spuie: ce e mai sfîntă şi mai mare, 
E veşnicia ta de unde, ori e eternitatea noastră? 
DE PROFUNDIS 
Din sufletul meu, peşteră uitată,
Cu scorburi multe, văduve de soare,
Tăcerile mă strigă cîteodată,
Ca nişte robi rebeli în închisoare.
Sunt visuri, patimi, cîntece pierdute
Şi întrebări nedezlegate încă,
250



Ne cheamă pămîntul 
Tot ţintirimul vieţii mele mute
Mă cheam-atunci cu matca lui adîncă,
Dintr-o poveste mîndră şi păgînă
S-abat frînturi de straie zdrenţuite,
M-ating răzleţ cu taina lor bătrînă,
O clipă-abia, şi negura le-nghite.
De fiecare plînge-o agonie
Şi flutură o umbră de mustrare,
Nemilostivă volbură tîrzie,
Cu gheara ei mă sapă şi mă doare.
Aşa, pe rînd, sălbatice şi crude,
Mă urmăresc tăcerile deşarte,
Dar anii trec şi glasul lor s-aude
Tot mai încet şi tot mai de departe.
Riva, 1929 
LA MAL 
Sus, munte de piatră, cu fruntea de var,
Jos, lacul, o pînză albastră,
La mal, lîng-o masă cu flori în pahar,
Noi doi, cu muţenia noastră.
Atîta repaos şi-atîta fior
Plutesc peste apele-afunde,
Că taine din vremi ce de mult nu mai dor,
Azi plimbă tăcerea pe unde.
251



Octavian Goga 
Din soarele-apune blînd raze se scurg
Spr trei chiparoşi să se-nchine,
Trei sfeşnice stinse, uitate-n amurg
Pe-un umăr de templu-n ruine...
Cum stăm, strînşi alături, şi buzele tac
În liniştea fără cuvinte,
Ca albe corăbii, pribege pe lac
Ne leagăn-aduceri-aminte.
Şi-n vreme ce umbrele nopţii cobor
Şi gîlgîie apa la scară,
Departe, trecutul, bătrîn cerşetor,
Ne cîntă umil din ghitară.
Riva, 1930 
MARE AETERNUM 
Eternă mare, ca şi-odinioară,
Fără hotar şi fără de hodină,
De întrebări şi neastîmpăr plină,
Azi goana mea la malul tău coboară.
Cu tresăltări de ape şi lumină
Oglinda ta prelung mă înfioară,
Şi-nchise răni încep din nou să doară,
Din flăcări vechi ce-n mintea mea se-mbină.
Pe rînd, pe rînd, eu simt cum reînvie
Cîntată parcă-n surle şi chimvale,
Uitata noastră mare-mpărăţie.
252



Ne cheamă pămîntul 
Şi nu mai ştiu ce mi se par mai grele:
Poveţele nemărginirii tale,
Sau tainele adîncurilor mele...
TREC CLIPELE 
Trec clipele... mărgele înşirate 
Pe-un tainic fir, de-o mînă preacurată, 
În goana lor de visuri argintate 
Viaţa mea se risipeşte toată... 
Cînd simt că bate moartea din aripe 
Eu mă opresc să-mi văd întreaga salbă. 
Şi văd atunci că tortul meu de clipe 
L-a depănat aceeaşi mînă albă... 
PAX NOBIS 
Cînd cade-amurgul la fereastră 
Cu joc de umbre, cu fiori, 
El ne găseşte-n casa noastră 
Tovarăşi muţi şi visători. 
Cu ochii călători departe, 
Cum stăm alături amîndoi, 
Un şir de veacuri ne desparte 
De-al vremii chiot şi noroi.... 
253

Octavian Goga 
Ca-ntr-o cetate legendară 
Noi ne-am închis după oblon, 
Din valul ce se strig-afară 
Nu ne pătrunde nici un zvon... 
Se-nşiră clipele curate 
Fără trecut şi viitor 
E tainica eternitate 
Ce trece-asupra noastră-n zbor. 
Şi-atunci, în sfînta serii pace, 
Noi am uitat, de mult, că sunt 
Atît amar de dobitoace 
Rumegătoare pe pămînt. 
254



Ne cheamă pămîntul 
ASTĂZI 
AM FOST... 
Am fost logodnicul durerii,
Cobzarul cu aceleaşi strune,
Ce-şi ţese cîntecu-nvierii
Din stihuri de îngropăciune...
În noaptea mea înviforată,
Drumeţ îndrăgostit de soare,
Am fost o harfă spînzurată
Pe-o straşină de închisoare...
Zidit din lacrimi şi dezastre,
Eu am vestit o lume nouă,
Voi mi-aţi dat vaierele voastre,
Eu v-am dat inima mea vouă.
În zilele de pribegie,
Biet rob lovit de biciul urii,
Eu am purtat de-o veşnicie
Prea mult blestem în cerul gurii...
Mirarea deci să nu vă prindă,
Că azi subt tîmpla mea căruntă,
Nu e nici zumzet de colindă,
Nu sunt nici chiote de nuntă...
255



Octavian Goga 
POST BELLUM 
Pămînt, pămînt, stăpînul meu de-o viaţă
Eu ţi-am fost slugă, ucenic şi frate...
Te-am proslăvit cu gene-nlăcrimate
În ruga mea de orice dimineaţă.
Pămînt, mi-ai fost duhovnic de păcate,
Pămînt, mi-ai fost tezaur de povaţă,
Din lutul tău eu mi-am zidit altarul...
M-am închinat la coapsa ta bătrînă,
La tine-am supt credinţă din ţărînă,
Cu plînsul tău eu mi-am umplut paharul...
Pămînt... Pămînt... Azi te-ai schimbat la faţă.
Ca un bătrîn cu cuvioasă barbă,
Împins de-o tristă volbură tîrzie,
Dup-o spurcată noapte de beţie,
Eşti necurat în orice fir de iarbă...
Pămînt, eşti plin de-a patimilor zgură.
Acolo jos, în negre măruntaie,
Pămînt... pămînt... ai vinovată gură,
Tot te mai arde-a crimelor văpaie...
Pămînt... pămînt... ai otrăvite roade,
Nu-mi poţi da astăzi cuminecătură...
Pămînt... pămînt... Pe robul tău sloboade,
Căci ochii lui cei dornici de mister
Te părăsesc... s-au surghiunit în cer.
256



Ne cheamă pămîntul 
CITIND PE BAUDELAIRE
Mai recitesc o pagină bolnavă
Din spleen-ul tău încarcerat în rime,
În noaptea asta plină de otravă,
Cînd nu mai rîd, căci nu mă vede nime...
Mai recitesc şi filă după filă,
Par nişte triste galbene petale,
E pretutindeni brumă fără milă
Şi-atîta toamnă-n versurile tale...
Ce turn înalt, strălucitor de gheaţă
Ţi-e mintea... Văd la orice cotitură
Cum cîte-un picur proaspăt de viaţă
Primeşte-a morţii cuminecătură...
Pe rînd, pe rînd, viziuni multicolore,
Beţiile cu-a lor apoteoză
Mor în căderea vorbelor sonore,
Cînd visu-şi moaie aripa-n nevroză.
Simt sufletul învins cum ţi se frînge,
Un Crist cu pieptul zdrenţuit de suliţi,
Pare că văd cum ai stropit cu sînge,
Pe unde-ai fost, noroiul de pe uliţi...
Cum, stînd aşa, cu coatele pe masă,
Urîtu-ncinge fruntea mea de ceară,
Iar noaptea grea asupra mea îl lasă:
O lespede pe-o pace funerară...
257



Octavian Goga 
KARLSBAD 
Sunt fără număr, mutre somnolente
De ambe sexe, valuri nesfîrşite
Trec spre izvor, stomacuri obosite
Din cele cinci diverse continente.
Par un cavou arcadele boltite
Sub ziduri sure, reci, indiferente,
Cînd dintr-un colţ răsună-n vagi accente
Un vals de Strauss cu note gîlgîite...
Aşa pe rînd mulţimile s-adună...
Pe urma lor şi pasul meu s-abate,
Da! Iată-l plin paharul meu cu apă...
Încep să-l beau, şi liniştea mea gravă
Schiţează parcă gestul lui Socrate
Cînd a sorbit din cupa de otravă!
MARIENBAD 
Ce blîndă eşti, domestică pădure 
Sub brazii tăi decenţi nu mi se pare 
Că s-ar putea vocifera prea tare, 
Ori c-ar veni haiducii să mă fure. 
Bine crescută, n-ai asemănare 
Cu coastele Carpaţilor, obscure, 
Unde e zvon de clopot şi secure 
Şi unde iese ursul la plimbare... 
258



Ne cheamă pămîntul 
Şi totuşi pacea ta civilizată, 
Mi-a arătat cea mai cumplită fiară: 
Pădure tunsă, rasă, coafată... 
Vai, n-am s-o uit vedenia burgheză: 
Un neamţ enorm pe-o bancă solitară 
Îşi mîngîia nevasta lui obeză... 
FRANZENSBAD 
În dup-amiaza silnică de vară,
I s-a făcut un gol rotund în minte...
Sunt fără şir imagini şi cuvinte
Ce s-au pornit în juru-i să tresară.
Pe scaunul ei de lene sedentară
O năpădesc aducerile-aminte...
...A fost demult... la bal? ori înainte?...
Departe parcă picur-o ghitară...
Încet, încet, visării se supune,
Cînd, înotînd în soarele-apune,
O ciocîrlie îşi înalţă trilul...
Ea doarme lin... Dar într-o clipă, iată,
Din vis femeia sare-nfrigurată:
I se păruse c-a ţipat copilul...
259



Octavian Goga 
CÎNTĂ MOARTEA 
Îmi cîntă moartea la fereastră
Ca o vecernie-n surdină,
Îmi cîntă-ncet povestea noastră:
Un joc de umbre şi lumină.
Eu o ascult în noaptea mută,
Din adîncimi îmi creşte mare;
Întreaga viaţă petrecută
La capătîiul meu răsare.
Şi cum, sub tîmpla mea fierbinte,
O lume veche-mi reînvie,
Nu cîte-au fost îmi vin în minte,
Ci cîte-ar fi putut să fie.
260



Ne cheamă pămîntul 
ÎN SAT
CÎNTECUL CĂMĂŞII 
Fragment 
Eu sunt o biată, ieftină cămaşe,
Sunt o sumară haină populară,
De mii de ani de cînd mă îmbrăcară,
Eu sunt pudoarea plebei nevoiaşe.
Eu m-am pornit din cîmp, de pe ogoare,
Din cînepa ce-au semănat ţăranii...
(Tatăl meu e unul Ioan al Anii),
M-a tors, în albe nopţi la şezătoare,
Cu grabnic spor, o ceată de neveste,
Din gura lor ştiu doine plîngătoare
Şi-am învăţat cu firul de fuioare,
Din fiecare fus, cîte-o poveste.
Am fost ţesută la război, în tindă,
Şi m-a cusut încet o fată mare,
M-a înflorit la mîneci cu mătasă
Şi mîna ei a izbutit să prindă
În arabescuri fine şi barbare
Toat-aşteptarea dulce de mireasă...
Ţiu minte, vezi, cînd am ieşit din casă
Şi cînd la horă,-n vesela grămadă,
M-am prins întîi curată şi frumoasă,
Cum străluceam în albul de zăpadă...
261

Octavian Goga 
De-atunci în cruda anilor povaţă
Cîte-au fost date-asupra mea să cadă
Ca nişte păsări groaznice de pradă...
Ce-aruncătură stearpă de viaţă!
Prin praf, prin fum, prin negură şi ceaţă,
Sub suliţele arşiţei de soare.
Ori în bătăi de vifor şi ninsoare,
Eu m-am zbătut, o chinuită roabă.
Şi zi cu zi din munca mea neghioabă
Mă năpădiră rîuri de sudoare...
Blesteme cîte lung clocotitoare
Îmi trimetea scheletul de sub mine,
Subt vălul meu adăposteam ruine,
Cînd glia neagr-o răsturnam cu boii...
Şi-n drumul greu, cum mă păştea duşmanul
Mi s-au vîndut iţarii şi sumanul,
Numai pe mine m-au iertat ciocoii...
Azi, cum mă vezi săracă, nelăută,
M-am zdrenţuit, sunt galbenă şi neagră,
Şi-n goana mea de toţi nepricepută
M-am pomenit netrebnică şi ruptă.
Dar totuşi poate-ţi mai aduci aminte
Că suptă-aşa de foame şi de boală,
Ca un drapel de-nfricoşată luptă,
Pe cînd era bătaia mea fierbinte,
Eu, sfîrticată, tragică şi goală,
Am năvălit tranşeele nemţeşti
Am dat asalt, în cîmp, la Mărăşeşti.
262



Ne cheamă pămîntul 
ÎN MINE CÎTEODATĂ 
În mine cîteodată eu simt: se face noapte, 
Din netrăite vremuri vin neguri să mă prindă, 
Strigări necunoscute şi cîntece şi şoapte 
La casa mea colindă. 
În mine cîteodată ţărani cu zeghea sură 
Şi glume şi ispite şi tot ce ştie satul 
S-amestecă de-a valma roind în bătătură 
Şi vin să-şi ţie sfatul... 
În mine cîteodată grea liniştea se lasă, 
Miroase-a izmă creaţă şi-a flori de iasomie, 
În vreme ce un popă cu barba cuvioasă 
Slujeşte-o liturghie... 
TRECEA UN OM 
Pe sub fereastra casei mele
În largul drumului de ţară,
Sub cerul alb, stropit cu stele,
Trecea un om cîntînd aseară.
Era un cîntec care spune
Durerile ce-adună anii,
Trist ca un plîns de-ngropăciune,
Cum numai ei îl ştiu, ţăranii.
De unde oare călătorul
Îl adusese-n sat la mine,
263



Octavian Goga 
Din ce mister pornea fiorul,
Din ce adînc, din ce ruine?
Îl ascultam cum jalea-i blîndă
Deasupra văilor se-mparte,
Nemîngîiată şi plăpîndă
Ca o mustrare de departe.
Şi cum se risipea-nainte
Oftarea lui îndurerată,
O clipă mi-am adus aminte,
Că şi eu am cîntat odată...
BISERICUŢA DIN ALBAC 
Bisericuţă din Albac,
Tu eşti al vremurilor semn,
Tot bietul nostru plîns sărac
E-nchis în trupul tău de lemn.
Din ce-am cerut, din ce-am gîndit,
Atîtea rugăciuni cuprinzi,
Şi-atîta vis neizbîndit,
Sub vechiul tău tavan de grinzi...
Tu ştii cum ne-am trudit stingher,
De-a pururi fără crezămînt
La Dumnezeu, acolo-n cer,
Şi la-mpăratul pe pămînt...
264




Octavian Goga 
De-aceea, ostenit-acum
De zile rele cîte-au fost,
Bătrînă te-ai pornit la drum
Să-ţi deie fraţii adăpost...
Rămîi aici, fă-ţi un popas,
Fii sfetnic bun din veac în veac
Şi spune-acasă ce-a rămas,
Bisericuţă din Albac! 
Florica 
VÎNT DE SEARĂ 
Căsuţa albă vineţie,
Sub culmea verde-a unui deal,
În noaptea mea de pribegie
De ce mi te arăţi azi mie,
Căsuţă albă din Ardeal?
Ce val de umbre călătoare
Mi te-abate iar în gînd?
De ce-mi răsai stăruitoare,
De ce te văd acuma oare
Mai limpede ca orişicînd?
Pesemne dùşmani te prădară,
Pesemne dùşmani ti-au dat foc,
Şi-un strop din urna-ţi funerară
Tu mi-ai trimis pe vînt de seară,
Căsuţă fără de noroc.
266



Ne cheamă pămîntul 

ÎN ŢINTIRIM 
În ţintirim, la noi în ţară
Movile sunt în lung şi-n lat,
O pace mută, funerară,
Te-apasă greu ca un păcat.
În ele taina nefiinţii
I-a prins, sub milostiv zăvor,
Pe toţi cîţi au muşcat cu dinţii
Din ţàrina durerii lor...
În ţintirim dorm munţi de lavă
Închişi sub lespezi de mormînt,
Un cuib de ură şi otravă
E-n orice bulgăr de pămînt.
Ţărîna tremură şi-nvie,
Căci fiecare fir de lut
Dospeşte-n el o vijelie
Din cîte-n suflete-au bătut...
În ţintirim, pe vînt de seară,
Şiraguri umbrele cobor,
Sunt morţii care se strecoară
Şi prin unghere ţin sobor.
Grozavă oaste de schelete,
Nebiruiţi rătăcitori,
Ei sfînta răzbunării sete
Şi-o-mpart în drum la trecători.
În ţintirim, în nopţi albastre,
Cînd stelele pe cer s-aprind,
Răsună plînsetele noastre
267

Octavian Goga 
Şi zarea-ntreagă o cuprind.
Înfiorată lunca geme,
De bocet jalnic de femei,
Ce spun din gura lor blesteme
Cînd duc la groapă ghiocei.
În ţintirim mai sunt şi cete
De nesătui boi de pripas,
Cari rumegă pe îndelete,
Călcînd pe-un mort la orice pas.
Şi-n vreme ce sfîrşiţi de zile
Noi lîngă cruci ne tînguim,
Ei pasc la flori de pe movile,
Ei ni se-ngraşe-n ţintirim.
268