Din volumul BĂTRÎNII (1905) 
   
   
   BĂTRÎNII 
   Cucoana Casuca a pornit la o rubedenie, tocmai la Hîrlău, luînd şi pe fiica dumisale, Anghelina, fată frumoasă, cu faţa plină de voioşia celor 17 ani de copilărie; boierul Toader Racliş, soţul coanei Casuca, a rămas singur, cuc, în toată casa. Să-i treacă de urît, stă toată ziua, şi chiar mănîncă, dimpreună cu boierul Gavrilă, căruia şi lui îi plecase feciorul şi soţia la moşie, chemaţi de trebi şi muncă. 
   Şi iată-i pe amîndoi, faţă în faţă, la masa din sufrageria încăpătoare, pe a căreia fereşti deschise străbate, în şopot dulce, freamătul livezii. 
   Singuraticii au mîncat. Pe faţa albă de olandă, pe care florile ţesute strălucesc ca fulgii de omăt pe o pojghiţă de gheaţă, resturile mîncării stau în farfurii de porţelan stropit cu flori albastre. Dinaintea boierului Toader se ridică o grămăjoară de fărmături. Dînsul, cînd vorbeşte la masă, sfarmă pîinea şi 
   o adună la un loc; obiceiul acesta e bucuria păsărilor din ogradă. 
   La începutul căsniciei, cucoana Casuca, îndată ce vedea că degetele cuconului Toader încep să frămînte miezul, îi apuca mîna şi i-o ţinea strînsă ca într-un cleşte. Într-o zi îi veni o idee şi boierului: 
   — Da’ lasă-mă, Casuco, în pace; tu nu vezi că fac fărmături pentru hulubi? 
   Pentru hulubi! Patima cucoanei Casuca! 
   De-atunci, cucoana Casuca îi trece, pe furiş, şi miezul de 
   la pîinea ei, ba şi pe acel al Anghelinei. Boierul, fără să-şi deie seama, îl preface în bucăţele mici... 
   — Mi-i grozav de urît, Gavrilă; noroc de tine, zău aşa,noroc de tine; altfel ar cădea pe mine hardughia asta. 
   Boierul Toader, după ce spuse aceste cuvinte, îşi roti ochii împrejurul odăii albe, mari şi nalte, în fundul căreia dulapul de nuc, săpat cu minunat meşteşug de către un bunic al nevestei sale, se desluşeşte ca o catapeteazmă. Atîta mobilă e în odaie: dulapul şi masa cu scaunele. Pe pereţi — nimic nimic, numai pe cel din răsărit, icoana Maicii Domnului îmbrăcată în argint, cu cunună de aur. „În odaia în care sunt icoanele nu încap poze“, aşa spuse boierul Toader fetei dumisale, Anghelina, cînd acesteia, într-o bună dimineaţă, îi venise gustul să spînzure deasupra uşii o vedere cu marea, corăbii şi nişte munţi sinilii în fund. 
   De cînd mănîncă împreună cu boierul Toader, prieten din copilărie, conul Gavrilă s-a făcut mai vorbăreţ. Dă, sunt multe de spus: ba amintiri de pe vremea învăţăturii, ştrengării, mai despre chipul fetei jupînului Enache Stupu, plăpumarul din strada Veche, mort, he! acum de mulţi ani! — astăzi îşi amintise cum, odată, venind de la dascălul Spiridon, unde învăţau pe bucoavnă, i-au tăiat, bietului plăpumar, funia pe care întinsese cîteva feţe de plapumă, nou-nouţe, şi vorbeau, rîzînd, de straşnica bătaie ce le-o dase la amîndoi aga Racliş, tatăl boierului Toader. 
   Acum se potolise din vorbă. Boierului Gavrilă îi e puţin cam somn; acasă, nu vorbeşte mult, şi-i mai totdeauna cu ochii pe jumătate închişi, gata de somn. 
   Boierul Toader toarnă încă un păhăruţ de vin de Cotnari, conul Gavrilă îl zăreşte şi răsare la vorbă, aşa ca din senin: 
   — Toadere, eu parcă am fost la nunta ta? 
   Boierul Toader ridică în sus capul, prinse cu ochii veriga de alamă a sertarului de la dulap şi, după ce o ţinti cîteva clipe, îşi aduse bine aminte: 
   — Păi cum să nu fi fost? Tu te-nsuraseşi de-a doua oară, cu vreun an înainte. 
   — Cu un an?
   — Da’ cîţi crezi? Cînd ai venit la nunta mea, nevastă-taavea, de două luni, pe băiatul care ţi-o murit... Ai venit de-a dreptul de la moşie. 
   
   Acesta era lucru ştiut: pe cînd boierul Gavrilă trecea drept om uituc, de amintirea boierului Racliş se slujeau toţi acei care vroiau să învieze lucruri moarte de ani de zile. Boierului Toader îi e de ajuns o clipă de gîndire să-ţi spuie ce fel de dulceţi şi cu ce linguriţe le luase în casa cutărui, în cutare zi şi la cutare împrejurare. 
   — Iacă, îmi aduc aminte, ca acum, urmă dînsul: ai venitde la moşie, nevastă-ta cu copilul, căci îl alăpta. Erai cu droşca ta cea frumoasă, cu o pereche de cai roibi şi cu hamurile cele ruseşti, pe care mi le-ai vîndut mai tîrziu mie şi pe care le am încă. 
   Boierul Gavrilă sorbi puţin vin, apoi se minună grozav. 
   — Ce spui, Toadere! Le ai încă? 
   — Ei, asta-i!... Aveai de vizitiu pe ţiganul, pe Balmuş; nu-ţi aduci aminte că mi-a furat, chiar în noaptea ceea, un curcan şi că s-a îmbătat de-a stat trei zile ne-ntors? 
   — Aşa-i, omule; grozavă ţinere de minte mai ai tu!... zicică pe Balmuş? 
   — Doar nu pe tată-său! Lasă-mă să-ţi istorisesc. Am jucat toată noaptea; coana Tarsiţa, postelniceasa, a leşinat în braţele iuncherului... 
   
   Uşa odăii se deschise încet şi mama Sultana vesti că le dusese cafeaua în cerdac. Conul Gavrilă se sculă. Boierul Toader îşi luă ciubucul din odaia dumisale şi ieşi în cerdacul de din dosul casei lor. Cerdacul da în livada în care coborau nişte scări de piatră, pe care se prinsese muşchi verde. Crengile vişinilor înfloriţi îşi întindeau ramurile pînă pe sub streaşină. Conul Gavrilă se aşeză tacticos în jilţ, privind cu mare mulţumire florile albe şi mirositoare. 
   — Aşa-i şi la mine la ţară, măi Toadere.
   Boierul Toader nu-şi găsea chibritelniţa.
   
   — Ei, dacă nu e Anghelina, degeaba, nimic nu e la locul lui.Şi oftă şi căzu pe gînduri.
   Boierul Gavrilă îşi aduse şi dînsul aminte de feciorul
   
   
   dumisale; oftă şi dînsul. 
   — Dacă nu e Anghelina, îţi spun eu, nimic nu e la locul lui, începu iar după un timp boierul Toader. 
   Găsi un chibrit şi aprinse ciubucul, se aşeză în jilţ şi dădu drumul unui rotocol de fum care se împrăştie, aninîndu-se de crengile vişinului, ca o pînză de păianjen. 
   Apoi, amintirea Anghelinei nu-i mai dădu pace deloc. 
   — Iacă, de mică copilă aşa a fost. Fiecare fir de aţă i-a plăcut să-l vadă la locul lui. Unde să fi văzut la dînsa, ca la alţi copii, rochiţele rupte. Ferit-a sfîntul! Aşa a fost de copilă şi aşa-i şi acum, cînd, cu ajutorul lui Dumnezeu, dă, e şi ea fată mare, dragă Doamne. 
   Şi iar trase din ciubuc. 
   — Fată mare, măi Gavrile, ce crezi tu! Iacă, trebuie să mă gîndesc la măritişul ei. O bucurie copilărească îi cuprinse sufletul la acest gînd; 
   rîsul îi izvorî voios, din fundul inimii. Boierul Gavrilă începu şi el să rîdă. 
   — Cînd mă gîndesc, Toadere, că am ţinut-o în braţe, la botez! Să n-o mai cunosc deunăzi, omule, să n-o mai cunosc. Învoalată ca o nalbă, soro, zău aşa! 
   Sorbi din cafea şi urmă: 
   — Ce crezi, Toadere, copiii îs fericirea noastră. Dacă n-ar fi Manole al meu, vai de zilele mele! Aşa, dacă îl am pe dînsul, am şi nădejdea cu mine. Băiat cuminte ca o fată, harnic, frumos, sănătos! 
   — De frumos, frumos băiat, samănă, cap leit cu biatamîne-sa, Dumnezeu s-o ierte. 
   — La ochi samănă cu mine.
   — Ei, asta-i!...
   — Zău aşa! Şi-i înţelept ca un om bătrîn. La dînsul totul
   
   e cuvîntul meu... Crengile copacilor se apropiară în bătaia vîntului, scuturînd 
   o ninsoare uşoară, mirositoare, deasupra ierbii de-abia încol-ţită, strălucitoare, şi subţire ca acul. În fund, un crîmpei de cer se arăta, printre copaci, ca o cădere de apă limpede. 
   Boierul Toader se mîhni. 
   — Ce ţi-i bun! Cui s-o dai! Pe mîna cui să-ţi dai copila cîndnu vezi un om împrejurul tău, un om de simţ, de inimă. Aşa, să o arunci în braţele oricărui vîntură-ţară, foarte mulţumesc. Las-o să trăiască lîngă mă-sa şi lîngă mine, că-i fată cuminte. 
   Boierul Gavrilă dădu dreptate prietenului său: 
   — Nici băieţi, nici fete, nu mai găseşti astăzi. Ia îs plineCurţile de despărţenii. Ţi-i lehamite! De aceea nu mi-am însurat nici eu băiatul. 
   
   Boierii tăcură; cu privirile pierdute, departe, îşi urmau firul gîndurilor. Deodată boierului Toader îi scăpă gîndul de pe buze: 
   — Bun băiat.Fără să-şi deie seama, conul Gavrilă îi răspunse ca prin vis:
   
   — Bună fată, Toadere.
   
   
    Apoi, ceva neînţeles le întoarse capetele, se priviră şi se pricepură. 
   — Bun băiat, Gavrilă.
   — Eu întotdeauna am ţinut la Anghelina, ca la fata mea,
   
   îi răspunse prietenul. Vorba slobodă a boierului Toader îşi luă vînt: 
   — Proşti am fost, măi omule.
   — Cam proşti, n-am ce zice, Toadere.
   Boierii se sculară şi, pe deasupra mesei mici, rotunde, se
   
   
   sărutară frăţeşte. Boierul Toader bătu în geam şi strigă: 
   — Sultano, adu două pahare cu vin roş!
   Cînd mama Sultana veni cu paharele, boierul Toader dădu unul conului Gavrilă, unul îl luă dînsul, şi vorbi cu glasul coborît: 
   — Să ne trăiască, frate Gavrilă. Să ne trăiască, în cinsteacare am trăit şi noi, şi să deie Dumnezeu să fie şi ei fericiţi de copiii lor cum am fost noi de dînşii. 
   Ciocniră paharele, dar nu le putură bea aşa degrabă, căci lacrimile le umplură ochii şi paharele le tremurau în mînă. 
   Vîntul scutură mai tare crengile înflorite. În paharul boierului Gavrilă căzu o floare, dînsul îl ridică în sus şi-l dete peste cap cu floare cu tot. 
   — Aşa te vreau, Gavrile.Boierul Toader dădu şi dînsul paharul de duşcă.
   
   — Ei, şi plîngi, babo? Plîngi? îi strigă mamei Sultana carese prăpădea de plîns la spatele lui. Hait! să vă deie vin cît îţi vrea şi să faci o plăcintă cu brînză, pentru toţi, şi să rîdeţi, babo, auzitu-m-ai? Să rîdeţi, că vi se mărită stăpîna. 
   Şi de atîta voinicie bătrînii iar începură să plîngă. Se luară de braţ, coborîră scările şi se afundară sub aleile umbroase, în livada care-i primea gătită ca de nuntă. 
   
    
   SINETURILE CONULUI GHEORGHIEŞ 
   În odaia mică, bine încălzită de focul care pîlpîie în soba cu stîlpi zugrăviţi, vălmăşagul furtunii din afară răzbate, uneori, în chiuituri puternice, prin hogeag. Crengile desfrunzite ale copacilor de lîngă ferestre bat cu neastîmpăr în geamuri. Perdeaua de creton portocaliu tresaltă, cînd mai tare, cînd mai încet, după cum vîntul pătrunde, mai blînd sau mai furios, pe crăpătura de sus, dintre cercevele, uitată, se vede, neastupată, de către cucoana Ruxanda Hraşcu, soţia conului Gheorghieş Hraşcu, proprietarul acestei case mici, vesele şi curate. 
   Din jilţul de lîngă sobă, coana Ruxanda nu-şi poate da cu mintea cum de-a putut lăsa, neastupată, crăpătura de la fereastră: sare repede, cotrobăieşte prin nişte saltare, scoate 
   o bucată de vată, ia un cuţit şi se suie, sprintenă, pe prichiciul ferestrei. Cu limba cuţitului îndeasă bine vata în crăpătura dintre cercevele şi aşteaptă să vadă de se mai mişcă perdeaua. Dar vîntul nu mai are pe unde pătrunde. 
   — Iar te-ai cucuiet pe ferestre, omule, ai să cazi, nu altceva. 
   Conul Gheorghieş dă la o parte, de pe braţe, bisacteaua cu sineturi, se coboară, cam greoi, de pe divanul în colţul căruia se cuibărise, şi aleargă să-şi ţie soţia. Pînă să ajungă, coana Ruxanda se şi coborîse. 
   — Bre, bre, bre! amarnică mai eşti, omule.
   Conul Gheorghieş se apropie de fereastră şi se uită afară. O zvîcnitură puternică lovi crengile de geamuri. Boierul se dădu fără voie înapoi şi şopti: 
   — Parcă se sfîrşeşte lumea, nu altceva; iar o să-mi deie
   gardul grădinii la pămînt. Coana Ruxanda se aseză în jilţ. Conul Gheorghieş îşi trase mai bine pe umeri caţaveica, pe care coana Ruxanda nu o mai purta niciodată, se cuibări la loc, în colţul divanului, îşi aşeză şireturile ochelarilor pe după urechi şi luă iarăşi pe braţe bisacteaua cu sineturi. 
   Conul Gheorghieş Hraşcu e un om mărunţel, — din fundul divanului mai nu se zăreşte; poartă ochelari, cînd îşi citeşte sineturile, — altceva nu citeşte dumnealui; e albit cu totul; numai pe tîmpla dreaptă, o şuviţă de păr stăruie să rămîie tot neagră. Conul Gheorghieş îşi şterge de dînsa pana, cînd scrie. 
   Altminteri, aşa mărunţel cum e conul Gheorghieş Hraşcu, în capul dumisale de multe ori s-au ivit planuri uriaşe. Pe vremuri avusese bani, nu glumă; avea avere de i se dusese vestea dincolo de Prut, de unde veniseră odată nişte hoţi, să-i omoare ziua-n amiaza mare.Dar pentru planurile şi bunătatea conului Gheorghieş, îi mai trebuiau bani pe atîţi pe cît avea. Căci ce nu pierduse cu lucrările de pe moşie: poduri de fier peste iazuri; insule de stînci cu foişoare pe ele; havuzuri cu peştişori roşii din străinătate; cascade şi cîte alunecuşuri toate, apoi conul Gheorghieş împrumutase, pe sineturi, în dreapta şi-n stînga, căruia cum îi cerea. „Omul trebuie să facă bine, dacă vrea să trăiască între oameni!“ spunea dumnealui. Şi a făcut bine, cît a putut, conul Gheorghieş. Unii şi-au măritat fetele cu banii dumnealui; alţii au călătorit, şi-au cumpărat case şi pămînturi şi şi-au îngropat răposaţii tot pe punga conului Gheorghieş; ba alţii au jucat cărţi şi au pierdut din banii dumisale. Şi numai iată că-ntr-o  dimineaţă, conul Gheorghieş băgă de seamă că oamenii nu-i mai dau nimic înapoi! 
   Şi moşiile conului Gheorghieş lunecară, una cîte una, în mîna celor ce le cumpărau pe nimic, fiindcă trebuia să plătească şi pentru acei pe care îi garantase tot dumnealui, căci dă: „cinstea e cinste şi e mare lucru“. Mai rămăsese acum cu căsuţa asta, cu o vie pe dealul Nicoarei şi mai avea două mii de galbeni, luaţi în păstrare, sub chip de împrumut, de către boierul Mihalcea, om cu vază, cu avut, de la care, de cîte ori îi cerea înapoi, în loc de bani căpăta cîte o straşnică ocară: 
   — Ce, vrei să-i dai şi pe aceştia? Vrei să ajungi muritor de foame, măi Gheorghieş? Nu vezi tu că banul nu-ţi stă în mînă nici cît ai clipi din ochi? Lasă-i aici, asiguraţi în moşia mea; cine ştie ce vremuri or mai veni! Nu-i ruşine oare, ca noi, ce bruma de boieri am mai rămas în Moldova asta, să ajungem să calicim de la slugile noastre? 
   Conul Gheorghieş pleca amărît. 
   Acum, în vremile din urmă, îşi mai astîmpărase închipuirea, trăia tihnit, ascultînd mai mult de coana Ruxanda; dar tot îl munceau, cîteodată, planuri mari şi tare încîlcite din pricina celor două mii de galbeni. 
   Uneori, ca astă-seară spre pildă, îşi scotea bisacteaua cu sineturi din scrin, le citea cu glas tare coanei Ruxanda, — care le învăţase pe dinafară, — ocăra cît ţinea sinetul în mînă, pe cel care nu-i plătise, iar cînd îl punea la loc, în scrin, era împăcat cu toţi. 
   Furtuna nu mai înceta; conul Gheorghieş arunca din cînd în cînd priviri spre geamuri. Apoi se înfundă mai bine în colţul divanului, îşi potrivi ochelarii, duse un sinet în dreptul ochilor, ţinîndu-l departe, şi citi: 
   „Sinet. Am primit opt sute galbeni buni, din mîna dumnealui conul Gheor-ghi-eş Hra-şcu, pe timp de un an de zile...“ 
   — Ei, poftim! Un an de zile! I-am dat banii în o-mie-opt-sute-şapte-zeci-şi-patru, azi suntem în o-mie-opt-sute-şapte-zeci-şi-nouă şi încă nu i-am luat. Asta înseamnă un an. Şi dacă ar fi murit, dar trăiesc doar, şi trăieşte într-un tîrg cu mine... 
   — Trăieşte, răspunde coana Ruxanda, da vorba-i că n-are de unde să ţi-i deie. 
   Conul Gheorghieş se uită puţin nedumerit la coana Ruxanda, strînse sinetul în patru şi-l trecu în partea dreaptă, în rîndul celor citite; luă un altul, îl desfăcu, îl ridică în dreptul ochilor şi vru să înceapă a citi: 
   — Bine, n-are, n-are, îşi luă iar de seamă, dar de ce nuvine măcar să-mi spuie că n-are, şi atîta tot? 
   
   — Ce să-ţi mai spuie, dacă ştii.
   Conul Gheorghieş rămase pe gînduri; n-avu ce să mai zică. „Om cu greutăţi, cu copii, sărac; adică la ce i-ar mai da banii înapoi, lui, care are cu ce trăi: nici tu căţel, nici tu purcel, 
   — el singur şi cu nevastă-sa.“
   Ridică celalt sinet şi începu:„Sinet. Am primit cinci-sute de galbeni, de la conul Ghe-or-ghi-eş Hra-şcu...“ 
   Conul Gheorghieş aruncă sinetul, îşi scoase ochelarii şi se răsti la coana Ruxanda:— Aista-i al dumitale. Dumneata m-ai făcut să-i dau Chirulesei bani, cînd ştiam, de pe atunci, că nu mai are nimic. Acu aşa-i c-a murit? Ia-i, dacă ai de unde. Sinetul acesta era singurul la care se amestecase şi coana Ruxanda, şi conul Gheorghieş nu trece peste dînsul, Doamne fereşte.Coana Ruxanda se prefăcu că a adormit cu capul pe speteaza jilţului. 
   — Ai adormit!... Amarnică mai eşti!... Cică doarme dumneaei! Conul Gheorghieş prinse să surîdă. Îşi puse iarăşi ochelarii şi citi tot aşa, unul după altul, toate sineturile, silabisindu-şi numele scris în fiecare din ele, simţind mare mulţumire la auzul celor două cuvinte care-l arătau pe dumnealui atît de darnic! 
   La fundul bisactelei, conul Gheorghieş ţinea sinetul asigu-rător, pe care voitorul de bine, boierul Mihalcea, i-l dăduse să-l aibă la mînă 
   Îl citi la rînd, de mai multe ori, cu glasul înecat de mulţumire. Îl strînse binişor, îl puse la fund, aşeză celelalte sineturi deasupra şi închise bisacteaua. Căzu pe gînduri. Planurile îl năvăliseră iarăşi în minte: „...Dacă ar vinde via! Cu ce ar mai lua pe dînsa şi cu aceşti două mii de galbeni ce n-ar face!... Sau mai bine, nu, n-ar vinde via, dar şi-ar clădi nişte case încăpătoare, boiereşti, să se vadă tocmai din tîrg,colo pe deal, sticlind în soare. Ar aduce o viţă străină şi vreo două vaci de Şviţera. Ar vinde casa din tîrg şi ar trăi acolo, ca un pustnic... Hm! dar iarna; iarna-i grea la ţară; orişicum, nu e glumă să faci, pe viscol, un ceas cu trăsura pînă în oraş... Şi-ar face şi o trăsură...Doi cai frumoşi... un vizitiu bun...Vorba-i că boierul Mihalcea se vede că i-a înţeles gîndul şi nu-i dă banii... Ce-i de făcut?... ău aşa, parcă tot ar mai ajuta pe coana Zamfiriţa; cum a ajuns şi dînsa, din ce  era! Biata femeie, ar da numai cu cincizeci de galbeni locul ce i-a mai rămas din toată zestrea. Şi ce loc!... umnealui i-ar da două sute de galbeni. I-ar mai rămînea şi ei!... Ce case ar putea zidi pe locul acela! Da; asta-i mai nimerit ca toate: o pereche de case pe locul coanei Zamfiriţa.“ 
   Conul Gheorghieş se ridică foarte mulţumit şi se duse lîngă coana Ruxanda. Dar coana Ruxanda adormise acum de-a binelea. 
   O clătină uşor de umăr: 
   — Ruxando, Ruxando.Dumneaei deschise ochii pe jumătate.
   
   — Ce zici, Ruxando, de locul coanei Zamfiriţa? Cu banii luaţi de la Mihalcea am putea face nişte case frumoase şi trainice. 
   Coana Ruxanda se vede că nu înţelese ce-i spusese, închise ochii şi adormi iar. 
   Conul Gheorghieş, văzînd că nu-i mai răspunde, luă bisacteaua de pe divan, o închise în scrin, îşi scoase ochelarii punîndu-i la locul lor, pe masă, şi se înfundă iar în colţul divanului. 
   „Bun loc, tare bun loc... Bune case ar fi...“ mai şopti conul Gheorghieş şi rămase aşa, cu privirile pierdute... Ochii i se închiseră cu încetul şi adormi cu gîndul la casele cele noi, cărora, în mintea dumnealui, le şi aşezase temelia. 
   
    
   NADIŞANCA 
   Boier bogat, bun la inimă şi cu slăbiciunile lui — ca fiecare om. Aşa, printre alte slăbiciuni mai mici, avea una mare, foarte mare: ţinea, ca la ochii din cap, la Bălanul dumisale, un cal bătrîn care de-abia mai ducea acum nadişanca în care se încerca să steie chipeş, cu braţele întinse pe hăţuri, cu biciul în mîna dreaptă, boierul Gavril — conul Gavrilaş. Pentru că iubea atît de grozav Bălanul, ţinea tot pe atîta la nadişan-că; nu se putea gîndi la cal fără să nu-şi amintească şi de tovarăşa lui de călătorie. 
   Pe Bălan îl avea de mult; să-l fi cumpărat acum douăzeci de ani, — un mînzoc pe atunci. L-a mai ţinut un an şi, cum împlinea trei ani şi jumătate, i-a cumpărat, pe măsura lui, din iarmaroc de la Frumoasa, o nadişancă nouă-nouţă, pe toate părţile cu flori asemănătoare cu cele de pe lăzile de Braşov, de care casa boierului era plină, — ca pe atunci. 
   Un an întreg şi-a plimbat boierul soţia, pe coana Casuca, — linişteasc-o Dumnezeu, — în nadişanca trasă de căluţul sprinten, învîrstat de nişte hamuri ruseşti cu alămuri şi canafuri. 
   După acest an fericit, coana Casuca muri. Boierul, amărît ca vai de lume, nu-şi mai găsea astîmpăr. De la o vreme află leacul: înhăma Bălanul la nadişancă şi purcedea pe moşii, — de la una la alta, şi-napoi. Aşa s-au ţinut ani după ani; şi vremea trecea, nadişanca se hodorogea, conul Gavrilaş şi Bălanul îmbătrîneau — Bălanul mai repede, cum e felul calului. 
   Bălanul îmbătrînise mai tare, dar şi boierul, pe zi ce mergea, se făcea tot mai morocănos. Fata dumisale, văduvă, se mutase la ţară, doar l-o mai urni din mohorala ce-i întuneca zilele. Ţi-ai găsit! Numai Bălanul îl făcea să zîmbească. 
   Dimineaţa, cînd ieşea în cerdac, striga cam pe nas, dar destul de tare: 
   — Bălaaane, măăă; vin’ la tata!
   Dintru-ntîi Bălanul se iţea numai, ca şi cum ar fi făcut mofturi; apoi o lua la fugă pînă lîngă cerdac. Aici se suia cu picioarele de dinainte două-trei scări, apoi îşi întindea gîtul. Boierul zîmbea de mulţumire, îl lua de urechi, îl scutura prieteneşte, pe urmă scotea din buzunar bucăţica de zahăr şi i-o întindea. 
   Acum, în urmă, bătrîneţea ţinea pe bietul Bălan în pas; de-abia mai ridica o scară de-şi întindea, greoi, gîtul după bucăţica de zahăr. Numai ochii umezi, calzi şi nespus de duioşi, umbriţi de genele lungi şi albe, priveau tot atît de nevinovaţi într-acei ai stăpînului. 
   Conul Gavrilaş însă tot se plimba pe moşie; dar ţinea calul la pas. Arareori, cînd venea o poftă Bălanului, smuncea nadişanca într-un trap trăgănat, molatic. 
   Cînd avea să plece, boierul poruncea să i se tragă nadi-şanca la scară. Argatul o aducea, aducea şi hamurile de le aşeza jos lîngă cerdac, iar Bălanul, cum auzea zgomotul roţilor, ieşea singurel din grajd, venea domol, se vîra între hlube şi aştepta pînă ce ieşea boierul, de-i găsea pe amîndoi, 
   — tovarăşii nedespărţiţi. Conul Gavrilaş săruta întîi Bălanulpe bot, apoi îi aşeza hamurile. După ce gătea, se suia şi pornea, în vuietul grozav al nadişancei, pe pietrele curţii. 
   Care om din împrejurimi nu cunoştea nadişanca boierului Gavrilaş! Mă rog, mai rar lucru ca nadişanca dumisale! Douăzeci de ani, cît o hurducase pe pietrişurile şoselelor, o sfărîmase toată. Dar boierul nu făcea reparaţii; dumnealui avea ţiganul dumisale, fierar, care ştia destul de bine să-i peticească nadişanca cu zbanţuri de fier. 
   Întîi, se-nţelege, s-au sfărîmat părţile de lemn: obezile, spiţele, hlubele. Venea argatul — boierul n-avea vizitiu, căci mîna singur — să-i spuie că s-a frînt, bunăoară, o obadă; boierul îi poruncea: 
   — Du-te la ţigan şi spune-i să-i puie un zbanţ.
   Şi azi un zbanţ, mîine un altul, ajunsese nadişanca să nu mai aibă nici o bucăţică de lemn într-însa. Toată era cîrpită cu fier şi tinichea. Cînd pornea la drum, şi mai cu seamă cînd vroia Bălanul să-şi mai încerce puterile, hodorogea nadişanca de ţi se părea că plouă cu grindină pe acoperămînturi de tablă. 
   Pe moşie, hodorogeala aceasta era un semn. Cînd o auzeau muncitorii — şi o auzeau de departe —, îndată sporeau la muncă: 
   — I-auzi, mă, vine Sfîntul Ilie!
   Vechilii încălecau şi dădeau raite; oamenii mişcau mai repede braţele; şi cîmpul întreg mişuna, ca de furnici, într-atîta hărnicie. 
   Pe boierul Gavrilă nici capul nu-l durea; hodorogeala crescînd treptat cu numărul zbanţurilor, dumnealui,  ca şi Bălanul, se deprinsese cu dînsa şi nici n-o auzea măcar... 
   Dar într-o zi argatul veni şi-i spuse că Bălanul nu vrea să mănînce. Boierul s-a speriat, s-a coborît repede şi s-a dus în grajd. Calul ridică încet capul, închise ochii şi-şi sprijini botul pe umărul stăpînului său. 
   — Ce-i, măi Bălane? Ce ai tu? Ce ai, băiete? Bălanul deschise ochii, se uită, ca şi cînd ar fi vrut să spuie ceva, apoi îi închise iarăşi. 
   Boierul trimise repede după un ţigan care ştia să ia sînge, apoi alergă să spuie şi fetei dumisale despre boala Bălanului. Cînd se întoarseră amîndoi în grajd, îl găsiră culcat jos. Se apropiară de dînsul. Nu mai mişca; peste ochii, pe jumătate închişi, genele se mişcau uşor, suflate de vîntul ce se strecura pe uşă. Boierul se repezi lîngă cal şi-l apucă un plîns amarnic. 
   Îngropară calul în grădină, iar nadişanca o închise în şură, cu porunca să nu se mai atingă nimeni de dînsa... 
   Trecuse vreo jumătate de an de la moartea Bălanului. Boierul Gavrilaş rămăsese mai posomorît, mai întunecat decît fusese. Stătea toată ziua închis în casă; pe cîmp nu se mai ducea, nu-şi căuta de nici un interes; căzuse într-un fel de toropeală din care în zadar se încerca fata lui să-l scoată. Dînsa alerga de la un capăt la altul al moşiei, punea trebile la cale şi îngrijea de avere, care altmintrelea s-ar fi părăduit. 
   Într-o zi, spre seară, boierul ieşi în cerdac, porunci să-i aducă un jilţ şi se aşeză să steie. De mult nu privise curtea, care parcă i se părea mai mare, mai schimbată. Şi, stînd aşa, amintirea începu să i se redeştepte: îi răsări Bălanul, cu ochii lui cei blînzi şi negri, nadişanca, hamurile; avu chiar părerea că trebuie să pornească pe moşie. Un suspin îi ridică pieptul, apoi îl cuprinse un dor mare. Se sculă, se coborî în ogradă şi 
   o luă încet spre şură. O găsi deschisă şi intră. Şura goală. 
   — Nadişanca!Atît putu să spună boierul şi se rezemă de uşorul uşii.
   Tocmai atunci i se  păru că aude un sunet cunoscut. Se
   
   întoarse. Pe poartă intra, în trapul unui cal voinic, o nadişancă nouă, vopsită cu galben. Din nadişancă sări coana Elencu. Cînd dădu cu ochii de tatăl ei, rămase împietrită. 
   Boierului i se sui sîngele la cap şi întrebă răstit: 
   — Unde-i nadişanca?
   Coana Elencu îşi ţinti privirile în pămînt. Conul Gavrilaş înţelesese totul: fata dumisale dresese nadişanca fără să-i ceară voie. Nu mai spuse nici un cuvînt, se sui în casă şi se închise în odaia lui. 
   O săptămînă nu vorbi cu nimeni. 
   Coana Elencu, amărîtă pînă în adîncul sufletului că-l necăjise atît de tare, se hotărî, şi, duminică, înainte de a se spovădui, călcă fricoasă pragul odăii în care tatăl ei stătea pe gînduri, lîngă masă. Cînd îl văzu, se aruncă în genunchi şi-l rugă plîngînd: 
   — Iartă-mă, tată. Aveam nevoie şi n-am vrut să cheltuiesc 
   prea mult... Nu ştiam că o să te mîhnesc. Boierul tresări, îi dete mîna să i-o sărute şi-i spuse: 
   — Tu ştiai doar că o ţineam aşa, în amintirea lui Bălan! 
   Iar cînd, după această dojană, care însemna iertarea, boierul se aplecă să o sărute pe cap, coana Elencu simţi cum două lacrimi fierbinţi i se strecurau prin păr. 
   
    
   BOIERUL IORGU BUHTEA 
   Boierul Iorgu Buhtea şi Toader Buhtea, nepotul lui, înfăţişau cea mai aleasă spiţă a boierimii moldoveneşti. 
   Neamul Buhteştilor, nu prea numeros, coborîtor mai mult în partea bărbătească, fusese alcătuit din oameni isteţi la minte şi tari la trup; unii dintre dînşii încheiaseră cu bine suta de ani. Mihai Buhtea, tatăl boierului Iorgu, murise în vîrstă de o sută cinci ani. 
   Pe un molitvenic, rămas din moşi strămoşi în neamul Buhteştilor, boierul Iorgu găsi însemnat, de mîna părintelui său, postelnicul Mihai, următoarele: „Azi în 23 dechemvrie, în anul de la Hristos 1821, am trecut patru ani peste sută“. În decembrie 1822 postelnicul muri. 
   Boierul Iorgu îşi amintea bine chipul măreţ, încununat de părul alb ca omătul, al părintelui său. 
   Tot pe molitvenicul acesta, postelnicul se încercase să-şi facă spiţa neamului. 
   Cel mai vechi, un Gheorghe Buhtea, căzuse — bănuia postelnicul — în lupta de la Valea Albă, purtată de Ştefan-Vodă împotriva turcilor: „cam de la acea luptă, spunea însemnarea, numele lui Gheorghe Buhtea nu se mai pomineşte, numai doar al frăţîne-său Radul“. Acesta, Radul, avu şi dînsul un băiat şi o fată, Ruxanda, — cel mai vechi nume femeiesc în neamul lor. Spiţa cuprindea numai trei nume de femei: pe al Ruxandei; al uneia Safta, strănepoata Ruxandei, fata unui Toader Buhtea (“Grozovanul, pentru că pîrjolise nişte tătari ce-i călcaseră moşia“ — însemnase postelnicul), şi pe al Marghioalei, mătuşa postelnicului Mihai. 
   Boierul Iorgu apucase — dar nu mai ţinea minte — pe cea din urmă femeie din neamul lui: pe Savasta, o soră mai mică a postelnicului. Aceasta murise de holeră, chiar în casele unde locuia acum boierul. În spiţa din molitvenic Savasta nu era trecută. 
   Dintre toţi Buhteştii, numai Gavril, fratele boierului, muri în floarea vîrstei; călăreţ vestit, — jocul soartei făcu să fie omorît tocmai de un cal. Tîrît, cu piciorul prins în scară, peste cîmpuri pînă în grajdurile curţii, îşi dete sufletul în braţele celor ce-l ridicară să-i dea ajutor. Gavril Buhtea muri la patruzeci şi trei de ani, lăsînd un băiat, pe Toader, în vîrstă de treisprezece ani. 
   La moartea fratelui său, boierul ştiu să-şi ascundă nemărgi-nita durere ce simţea. Îşi chemă nepotul din colţul unde încremenise de spaimă şi-l duse lîngă sicriu. Cînd ridică pînza de pe capul sfărîmat al mortului, copilul izbucni în plîns; dar boierul îi luă mîna de la ochi: 
   — Băiete, să ştii că nefericirile, ca şi fericirile, de laDumnezeu vin şi trebuiesc privite făţiş. Să fii bărbat cum a fost tată-tău şi să-i porţi numele cu cinste. Eu am să fiu lîngă tine ca să te povăţuiesc... Sărută-i mîna. 
   Copilul lipi buzele de mîna rece a tatălui său şi îşi şimţi sufletul mai puternic... 
   Boierul îşi puse toată înţelepciunea la îndrumarea temeinică a nepotului. Cu atît mai mult se silise să ajungă acest scop, cu cît vedea că tinerii ce răsăreau pe urmele bătrînilor nu mai erau destoinici să ducă înainte trăinicia neamului. 
   Chibzuise mult pînă se hotărî să-şi trimită nepotul în străinătate. Îl momise dintru-ntîi în toate felurile, ca să-i cîntărească firea: „Din încercări sufletul iese mai tare sau se nimiceşte“, zicea dînsul. Cînd văzu că băiatul rămîne neînduplecat deşertăciunilor lumeşti, că era strîns legat de pămîntul ce cuprindea ţărîna tuturor alor lui, îl trimise la Paris. 
   În cei patru ani, cît rămăsese băiatul printre străini, îl călcase de patru ori; îl găsise mereu acelaşi: suflet curat, judecată dreaptă şi temeinică. După patru ani, Toader Buhtea se întorcea în ţară doctor în drept. Boierului îi fusese dat să-şi vadă visul cu ochii. 
   La întoarcere, Toader Buhtea se odihni o iarnă întreagă. În primăvară, boierul îl luă alături de dînsul în viaţa încordată, dar sănătoasă şi roditoare, a plugarilor. 
   Mai tîrziu, după ce-l desluşi bine asupra noului trai ce avea să ducă de acum încolo, boierul îl plimbă pe la toate moşiile şi-l întrebă: 
   — Pe care ţi-o alegi, băiete, să-i porţi singur de grijă?
   — Pe toate, tată, e timpul să te odihneşti şi dumneata. 
   
   — Hait! fie, dacă vrei tu.Şi boierul deschise braţele să strîngă la piept pe acela în care îşi simţea tresărind neamul cu atîta putere. 
   Ce-l mai neliniştea pe boier era însurătoarea nepotului. Degeaba, oricît căuta, nu mai întîlnea chipurile cele pline şi sănătoase, feţele cu privirea limpede ale fetelor harnice şi gospodine foc, de altădată. Ce Dumnezeu, gîndea dînsul, să se sfîrşească oare neamul moldovencelor cu cele de pe urmă jupîniţe ce mai trăiau ici-colo cîte una? Putea îngădui dînsul ca urmaşul său să amestece sîngele Buhteştilor — tare ca vinul cel vechi — cu cel apos al domnişoarelor strînse şi înzorzonate de astăzi? Dar mai bine i se stinge neamul pentru veşnicie decît ar fi lăsat una ca asta! 
   Boierul Iorgu credea în adevăr că-i era dat să nu vadă cununia nepotului său. Într-o zi, ducîndu-se, pentru nişte afaceri, la boierul Furtună, îi răsări în prag chipul rumen şi vioi al unei fete. Cum nu se aştepta s-o vadă, rămase pe loc privind la dînsa. 
   — Fata mea! boierule, strigă mulţumit Furtună, care ieşiîntru întîmpinarea deosebitului musafir. 
   — Să-ţi trăiască, frate. D-apoi nu ştiam că ai aşa bujor defată! 
   
   — Fetele cresc cît nici nu prinzi de veste, boierule.
   Boierul Buhtea avusese de ce se mira, căci boierul Furtună, om amarnic şi neînduplecat în faptele lui, nu-şi scosese fata în vileag. 
   Mai anii trecuţi, coana Măndiţa, soţia boierului Furtună, ba chiar fata, avusese plecare pentru băiatul unui om bogat, dar fără să fie de neam; boierul le surghiunise atunci la ţară. Acolo gîndurile mamei se limpeziră, obrazul copilei înflori mai frumos, iar mintea li se statornici la amîndouă. Gospo-dăriseră la ţară trei ani de zile, şi iarnă şi vară, iar anul acesta boierul Furtună socoti cu cale să le aducă înapoi în tîrg. 
   Pesemne că întoarcerea fusese într-un ceas bun. 
   Cînd să plece, boierul Iorgu chemă pe fată şi o sărută pe frunte: 
   — Sunt tare mulţumit, draga tatii, că mi-a fost dat să mai 
   văd o fată ca cele de demult! 
   Nunta s-a pus repede la cale. 
   Într-o seară frumoasă de iunie, lume după lume se cobora spre biserica Domnească, unde avea să fie cununia nepotului boierului Buhtea cu fata boierului Furtună. 
   A fost o nuntă cum nu se mai văzuse. Tîrgul se rumenise ca într-o noapte din poveşti, în lumina masalalelor1 ce ardeau de la casa boierului Iorgu pînă la uşa bisericii. 
   Cursese toată boierimea din Moldova să ieie parte la o sărbătoare ce le mai amintea vremurile de altădată. 
   Luminat de fericire, boierul Iorgu Buhtea stătea în faţa altarului cu privirile ţintite spre icoana Maicii Domnului. Şi niciodată, nimănui nu-i păruse mai frumos şi mai falnic bătrînul. 
   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Rar om să fi fost mai cu vază în cuprinsul Moldovei ca boierul Iorgu Buhtea — Boierul, cum i se zicea pe scurt. În casa boierului se puseseră multe afaceri însemnate la cale, căci numai el ştia să deie sfatul hotărîtor, el găsea cuvîntul de împăcare pentru cei ce nu se înţelegeau. Cîte nu descurcase dînsul! Şi, şopteau unii, cîte nu încurcase atunci cînd nu putea împiedica altmintrelea o pornire fără căpătîi. „Să ştiţi, zicea el, de cîte ori am legat pe doi, am dezlegat pe douăzeci!” 
         1Masala—făclie care arde cu păcură sau răşină. 
   Pentru mulţi se suise dînsul în trăsură şi pornise cu jalba în proţap la Vodă. 
   — Bine, mă Iorgule, îi spuse odată Vodă-Cuza, mulţi mai ai de luat sub ocrotirea ta?— Măria ta, deie Dumnezeu să am cît mai mulţi, răspunse apăsat boierul. 
   — Ai dreptate; ştiu că-ţi pui cuvîntul numai pentru cei cusufletul ales... Şi-s puţini, boierule, puţini! adăugă Vodă cu amărăciune, uitîndu-se la cei de primprejur.Să fi auzit că ai nesocotit povaţa unui bătrîn!... Îndată îţi trimitea trăsura şi te poftea pînă la dumnealui. Cînd te chema, ştiai ce te aşteaptă, dar n-aveai încotro, te duceai. Boierul îţi ieşea în scară, te ducea în odaia de primire, îţi da dulceţi şi cafea, apoi te lua la depănat. Nu scăpai decît atunci cînd îţi ghicea din ochi că te întorsese pe calea adevărului. Avea un mare dar: îţi citea în privire, cum ar fi citit într-o carte. Odată, tot aşa, povăţuia pe un tînăr; i-a vorbit boierul cît i-a vorbit, apoi, după ce s-a uitat drept în ochii lui, s-a sculat de pe scaun şi a deschis uşa: 
   — Paraschivo! mai adă dulceţi şi cafea, cuconaşului— Îţi mulţumesc, boierule, am luat o dată, răspunse stingherit tînărul.— Dumneata crezi că nu te-am înţeles? răspunse boierul. Pe cînd îţi vorbeam, te gîndeai că tot mai bune mi-s dulceţile decît spusele. 
   
   Îl ghicise. Tînărul mai luă dulceţi, cafea, apoi fu silit să vorbeacă cu boierul, două ceasuri întregi, despre prăsila porcilor. 
   Altă dată, venind mai mulţi ocîrmuitori ai tîrgului să-i ceară sfatul într-o afacere bănească, boierul le făcu socoteala rotundă, arătînd cîţi bani puteau economisi fără să ştirbească nimic din ce-şi puseseră dînşii în gînd. Toţi rămăseseră foarte mulţumiţi; numai mulţumirea unuia nu prea era din inimă. Dar ochiul cel ager al boierului băgă de seamă: „Ce e drept, mia dumitale de lei n-am pus-o la socoteală“. 
   Ocîrmuitorul, care se gîndea tocmai la miişoara ce-i alunecase din palmă, nici nu crîcni, dar se înroşi pînă-n albul ochilor. 
   În clipe de acestea, cuvîntul lui tăia ca sabia. 
   Vînător vestit, un sfert de viaţă o petrecuse prin munţi; îndrăzneţ şi ochitor ghibaci cum era, îşi atrăsese pe socoteala vieţii lui de vînător povestiri de necrezut. Cînd le auzea, Buhtea se mira grozav: 
   — Măi, măi, măi! amarnică-i lumea.
   Odată, întorcîndu-se de la Iaşi, se întîlni într-un han c-un alt drumeţ, care sosise de cu noapte. Din una-n alta, străinul, căruia nu-i mai tăcuse gura, aduse vorba şi despre Vodă-Cuza: 
   — Îndrăzneţ om, spunea dînsul. Ia închipuie-ţi dumneatace am aflat de la un om care a văzut minunea cu ochii lui. Cică Vodă şi cu Buhtea — Boierul — vrînd să arate, zilele trecute, cît de buni chitaci sunt, şi-au pus cîte un măr pe cap, apoi au tras cu pistoalele amîndoi deodată şi au luat merele cu gloanţele fără să-şi atingă măcar un fir de păr. 
   Boierul, plictisit, răspunse: 
   — Vezi că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Astăzi au vrut să facă tot astfel, dar au păţit-o. Buhtea a murit lovit drept în frunte, iar Vodă e pe moarte. Eu vin de la Curte, i-am văzut pe amîndoi. 
   
   Străinul rămase întîi cu gura căscată, apoi se repezi din han, încălecă şi porni ca o furtună înapoi la Iaşi. Pînă seara vestea s-a răspîndit în toate părţile, iar Vodă a rîs cu lacrimi de gluma boierului. 
   Acum, deşi în plină putere, boierul nu mai vîna. Ba, avîntul de altădată i se prefăcuse într-o neţărmurită milă. De cîte ori nu se gîndea cu părere de rău la jertfele ce le făcuse gustul său de vînător! 
   Dar ce pusese boierul mai presus de orice în viaţă, fusese cinstea: „Cinstea e ca sîngele; dacă-ţi lipseşte, mori“. Astfel de învăţăminte dăduse dînsul nepotului său. Celui care nu-şi ţinea cuvîntul, nu-i mai întindea mîna. Dînsul nu făgăduise niciodată ce era cît de cît de puţin îndoielnic, iar cînd spunea că o să-ţi facă un lucru, era ca şi făcut. 
   Pînă mai deunăzi glasul lui încă nu găsise împotrivire. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   Astăzi vremurile se schimbaseră. O prăpastie din ce în ce mai mre se deschidea între apucăturile tinerimii emancipate, dragă Doamne, şi poveţele domoale, dar pline de bun simţ, al bătrînilor. Sfătuitorii de altădată începuseră a fi părăsiţi. 
   Sfaturile bătrînilor nu mai plăceau; erau ca albinele care puteau da miere, dar şi acul lor usturător. Ocîrmuitorii noi căutau a şterge pînă şi urmele muncii cinstite a bătrînilor; neîndrăznind să-i atace făţiş, îi loveau în străduinţele lor de ani întregi. Boierii ajunseseră să nu-şi mai cunoască tîrgurile unde se născuseră, copilăriseră şi îmbătrîniseră. 
   Cutare boier cheltuise din averea lui să lărgească o uliţă; tinerii, veniţi după dînsul, o strîmbau pentru estetca Urbei; alt bătrîn, crescut în frica lui Dumnezeu, zidise o bserică şi-o înzestrase cu icoane de aur, policandre de argint, cu aier ţesut, în fir şi mărgăritare, de către trei rînduri de jupîniţe din neamul lui; tinerii o lăsau să se macine în ruină, pînă cînd, venindu-le bine la socoteală, o dărîmau pentru că împiedica vederea unui teatru, bunăoară, ce aveau să clădească dînşii; pe locul unde fusese altădată altarul de lemn săpat cu meşte-şug şi credinţă, ţinea cîtăva vreme o cruce neîngrădită şi pîngărită de toţi.Boierii se priveau cu lacrimile-n ochi: „Neam nemernic, boierule, neam nemernic!“ 
   Însă ceea ce mîhnea de moarte pe bătrîni era rătăcirea celor doi-trei copii de-ai lor în şleahta filfizonilor. 
   Cum, prin ce schimbare sufletească, aceşti oameni — sînge din sîngele lor, carne din carnea lor — putuseră rupe cu trecutul şi luneca în mijlocul celor de care nu erau legaţi prin nimic, nu puteau să înţeleagă bătrînii. 
   „Creşterea“, răcnea Furtună, „creşterea! De ce nu s-a ales aşa băiatul lui Pană, al lui Trufanda? Pentru că au fost struniţi la vreme; pentru că părinţii n-au desfăcut băierile pungii, ţîncilor fără de minte. Cei care au făcut-o, vor da seamă lui Dumnezeu.“ 
   Boierii cu inima slabă, care lăsaseră averea pe mîna copiilor, îl ascultau şi se gîndeau că tîrziu mai poate da omul de urma greşelii în care a trăit... 
   În mijlocul acestor hărţuieli nici unul nu părea mai liniştit ca boierul Iorgu Buhtea. 
   Vedea el bine că lucrurile nu se mai puteau schimba, dar îi era de-ajuns că cel puţin sîngele lui rămăsese curat, ca al strămoşilor ce luptaseră sub Ştefan Vodă, pentru mîntuirea pămîntului în care aveau să doarmă somnul de veci. 
   Dar liniştea plină de dispreţ a boierului înfuriase grozav pe tineri; aceştia doreau să vie cît mai degrabă împrejurarea care i-ar putea izbi de stînca ce le sta în cale; ştiau bine că boierii nu făceau un pas fără sfatul lui Buhtea, cel mai înţelept dintre ei. 
   În adevăr, boierul, de o bucată de vreme, nu se mai amesteca în hărţuielile zilnice — un dezgust ascuns îi încerca sufletul şi-i întorcea ochii de la ele —, dar sfătuia pe toţi ceilalţi cum să le ducă la sfîrşit... 
   Clipele acestea erau grele pentru dînsul; doar cei doi copii ai nepotului său, băiatul şi fata, îi înseninau viaţa. 
   De aceea, cînd Toader Buhtea, dezgustat, ca şi boierul, de cele ce se întîmplau, hotărî să se mute cu totul la ţară, boierului îi păru bine: 
   — Mută-te, Toadere; o să merg şi eu cu tine. 
   * 
   Împrejurarea dorită de tineri sosi mai degrabă de cum se aşteptau dînşii. 
   În dimineaţa zilei în care boierul Iorgu şi Toader Buhtea trebuiau să plece la ţară, muri pe neaşteptate conul Gheorghieş Pară; prin moartea lui se deschidea un loc în sfatul ţării. 
   Boierii nu puteau rămîne la o parte fără să încerce măcar a înlocui pe boierul Pară cu unul dintre dînşii; ba era o datorie chiar, să lupte cînd nici o minte luminată nu se afla printre cei trimişi să îngrijească de nevoile ţinutului. 
   Într-o asemenea împrejurare, cuvîntul lui Buhtea era de mare nevoie; merseră cu toţii la dînsul şi-l rugară să mai rîmîie cîteva zile. La urma urmei, boierul se înduplecă să mai steie pînă după alegeri. Toader Buhtea plecă la ţară numai cu nevasta şi copiii. 
   Aveau dreptate boierii să se îngrijească de urmările morţii lui Pară. Tineretul, bucuros că scăpa de un boier ca Pară, găsiră prilejul binevenit să înlăture piatra ce le sta pe inimă. 
   Gazetele tîrgului începură a tăvăli în mocirla ocărilor amintirea seninului bătrîn de pînă mai deunăzi; prin el tineretul căuta să deschidă ochii tuturor asupra „pecinginii sociale“ — asupra boierimii care oprea mersul înainte al ţinutului. „Tinerimea, dînsa-i mîntuirea“, sfătuiau foiţele împărţite degeaba prin toate ungherele. 
   În această vreme Buhtea îndemna pe boieri să tragă la sorţi care anume dintre dînşii aveau să înlocuiască pe Gheorghe Pară. Căzu boierul Neagu, om bătrîn, cinstit şi cu minte, dar nefericit din pricina feciorului său care-i făcuse viaţă amară, cheltuindu-i fără nici o socoteală averea. 
   Tinerii, cum auziră, hotărîră să aleagă cu orice preţ pe Gheorghe Neagu, feciorul bătrînului. Prin aceasta erau încre-dinţaţi că vor semăna dezbinarea între boieri. 
   Gheorghe Neagu era unul dintre puţinii care trecuseră de la boieri în rîndul tineretului. Alergară la dînsul. 
   Tînărul Neagu nu se gîndise niciodată la o aşa cinste; acum, dacă întîmplarea i-o aducea, adică la ce n-ar fi primit? Om fără nici un căpătîi, nu degeaba îşi petrecuse mai tot timpul prin străinătate, de unde se întorsese cu o diplomă cumpărată; în viaţa lui strecurată pînă acum mai mult prin cafenele, roasă prin duele şi aventuri, de ce n-ar fi încercat şi această faptă de un soi cu totul nou pentru dînsul?! Primi fără nici o şovăire. 
   La dreptul vorbind, nici prietenii lui nu se aşteptaseră ca Neagu să primească atît de repede. 
   Seara, Gheorghe Neagu duse singur vestea tatălui său: 
   — Ştii, bătrînule, că suntem vrăjmaşi? 
   Bătrînul nu-i răspunse; ştia el de mult aceasta: erau vrăjmaşi de la avere, de la apucături, gîndire, — de la tot. 
   — Mi-au pus candidatura ca guvernamental.
   Într-adevăr, la asta nu se aşteptase tată-său. Nu-i venea  să creadă că băiatul lui o să ajungă pînă acolo să-i poarte duşmănia pe faţă. Lucrul însă era aşa; conul Mihalache se încredinţă că băiatul său nu glumea. 
   Bătrînul se tulbură grozav, se sculă de la masă, porunci să-i vină trăsura şi porni la boierul Furtună, să-i ceară sfatul. 
   Cîtă vreme boierul Neagu povesti întîmplarea, boierul Furtună de-abia se putu ţine pe scaun de neastîmpăr: 
   — Ei, şi nu l-ai croit? Halal să-ţi fie, Mihalache!Bătrînul începu să plîngă:
   
   — E prea tîrziu, prea tîrziu, îngîna dînsul. La ce mi-afolosit cinstea dintr-o viaţă-ntreagă? Mi-a cheltuit tot ce aveam; deunăzi, dacă nu era Boierul, să-mi deie o mie de galbeni, mi-aş fi pierdut şi moşia. 
   — Coane Mihalache, strigă Furtună, coane Mihalache,du-te acasă, sfătuieşte-l să se lepede de nesocotinţa lui şi, dacă n-o vrea, ia-ţi băţul, croieşte-i vreo două şi dă-l pe uşă afară ca pe un netrebnic. Calcă-ţi pe inimă şi nu fi muiere, că te calcă el pe urmă. 
   
   Bietul bătrîn plecă mai amărît de cum venise. Seara, cînd îi vorbi băiatului, acesta începu să rîdă cu hohot; atunci bătrînul îşi găsi puterea să-i spuie toate, verde, în faţă, să-l facă netrebnic: 
   — Mi-ai făcut numele de rîs, mi-ai mîncat zilele; să
   lipseşti din faţa mea, netrebnicule. Băiatul se sculă furios, se apropie de tată-său şi-i dădu cu tifla: 
   — Na, hodorogule!
   Bătrînul crezu dintru-ntîi că se prăbuşeşte jos, apoi tot sîngele îi năvăli la cap, se repezi de luă bastonul din colţ şi începu a da în fecioru-său. Acesta, zăpăcit de repreziciunea loviturilor, abia îşi nimeri pălăria şi fugi afară. 
   Boierul Neagu, istovit de puteri, căzu, plîngînd, pe divan. 
   A doua zi se duse din nou la boierul Furtună, îi istorisi cum îndeplinise fără voie sfatul ce-i dase şi se rugă cu lacrimile în ochi să-l lase pe dînsul la o parte. 
   Furtună îi făgădui că va stărui pe lîngă Boierul, căruia conul Mihalache nu îndrăznea să i se arate. 
   În faţa acestei noi şi neauzite întîmplări, care punea în gurile tuturor numele unuia dintre cei mai cunoscuţi boieri, Buhtea hotărî nu numai să lase la o parte pe boierul Neagu, dar să nu mai puie pe nimeni în locul lui la alegeri; să rămîie filfizonii de capul lor şi ţinutul de izbelişte. 
   — Vor vedea dumnealor cît preţuiesc hodorogii, zise el. Tinerilor le păru grozav de rău cînd aflară că boierii 
   rămîneau de o parte, de bună voia lor. Fusese un prilej nimerit să le deie lovitura din urmă! 
   — Nu vedeţi voi că li-i frică? ţipa Gheorghe Neagu.
   — Da, da, au înţeles singuri cît le preţuieşte pielea de
   
   evghenişti, strigau ceilalţi... 
   Gheorghe Neagu se alese deputat. 
   Ca să deie mai mare însemnătate învingerii, tinerii închipuiră o sărbătorire cum nu se mai făcuse pînă atunci în tîrg. Seara adunară măhălălile, le împărţiră masalale şi, c-un taraf de lăutari în frunte, porniră acasă la Gheorghe Neagu. 
   Acolo, luminile stinse.
   Lumea începu să strige:
   
   — Trăiască deputatul Gheorghe Neagu! 
   Strigătele străbătură pînă în odaia boierului Neagu, care era bolnav în pat; cînd le auzi, bătrînul căzu cu faţa în perne, plîngînd. 
   Cineva aduse vestea că sărbătoritul e la cafenea. Mul-ţimea se întoarse. În faţa cafenelei, uralele răsunau ca nişte pocnete de pistoale. 
   Deputatul fu ridicat pe braţe şi silit să vorbească. 
   Ca om politic ce era acum, Gheorghe Neagu rupse făţiş cu trecutul, blestemă bătrînii, arătînd cum, pentru fericirea neamului, călca şi iubirea datorită părintelui său şi sfîrşi strigînd la rîndu-i, cît îl ţinea glasul: „Trăiască tinerimea învingătoare!“ 
   Strigătele detunară din nou, iar taraful începu să cînte 
   Deşteaptă-te, romîne. 
   În vreme ce alegătorilor li se răsplătea prin băutură, cîţiva pierde-vară porniră cu masalalele prin mahalaua boierească. 
   — Ce-o fi, Măndiţo, întrebă boierul Furtună, care nu se pricepea de unde veneau strigătele şi lumina cea mare. 
   — O fi vreun foc, Vasile.
   Boierul Furtună ieşi în cerdac. Mulţimea ajunsese tocmai la
   
   poarta lui: „Trăiască deputatul Gheorghe Neagu, deputatul tinerimii!“ 
   — A! asta-i, lingăilor? Grigore, dezleagă zăvozii şiasmuţă-i la poartă, strigă boierul Furtună. 
   Cei cinci zăvozi se repeziră ca nişte lei spre poartă; masalagiii o luară la sănătoasa, dar la capătul celalt boierului Trufanda îi venise se vede acelaşi gînd: din ograda lui se năpustiră alţi zăvozi, şi-ntr-o clipă se adunară toţi cîinii de prin curţile boiereşti. Părtaşii tineretului aruncară masalalele şi pălăriile, ca să fie mai sprinteni, apoi o zbughiră printr-o hudicioară, unde abia putură scăpa de furia cîinilor. 
   Alegerea avusese loc sîmbătă; duminică, boierii, ca de obicei, veniră îndată după prînz, să mai steie de vorbă, la cafeneaua din mijlocul tîrgului — Cafeneaua boierească, unde se băuse cu o seară mai nainte, dar în care, nu de multă vreme, începuseră să intre şi cei mai aşa, mai de mîna a doua, cum s-ar zice. Boierii îşi păstraseră în cafenea colţul dumnealor, cu covor aşternut pe jos, cu divan lîngă perete şi cu mese de marmură în faţa lui. 
   Proprietarul, Ghiţă Evghenistul, cum îi zicea lumea, nu te-ar fi lăsat, odată cu capul, să te aşezi în colţul boieresc. 
   — Nu te amesteca unde nu-ţi fierbe oala, zicea rîzîndcelui ce se încerca să calce obiceiul. 
   De mult ce primise şi slujise pe boieri ajunsese să se creadă şi el oarecum de neam; cu mare greu se hotărî să deschidă uşile şi altora, mai mititei. În cele din urmă, i se făcură atîtea neajunsuri din pricina aceasta, încît alergă într-una din zile cu lacrimile în ochi la boierul Buhtea: 
   — Ce e de făcut, Măria ta, că nu mă mai lasă tineretul ista să trăiesc. 
   — Dă, măi Ghiţă, alte vremuri, alţi oameni! Primeşte-i şi tu; ce-ai să fai? Păstrează-ne nouă locul din stînga şi dă drumul la oricine, căci mîini-poimîini, cînd ne-om cărăbăni de pe lumea asta, copiii tăi cu dînşii au să rămîie... 
   
   Pe ziua de azi, Ghiţă avea faţa întunecată de tot; primi pe boieri oftînd, uitîndu-se cu ură în colţul din dreapta, unde filfizonii, gătiţi ca de nuntă, se adunau unul cîte unul. 
   Gheorghe Neagu se lăsase aşteptat; în cele din urmă, sosi şi dînsul; fu primit cu mare veselie. 
   Boierii sfătuiau domol, sorbindu-şi în tihnă cafelele; nici nu ascultau glumele ce veneau înspre dînşii ca o ploaie de săgeţi. Noroc că boierul Furtună plecase de dimineaţă la o vie; dacă ar fi fost aici, poate că lucrurile n-ar fi rămas aşa: cum e dumnealui furios, le-ar fi dat îndată peste nas. 
   Peste cîtva timp se coborî din trăsură şi boierul Buhtea; cînd zări pe Neagu, întoarse capul şi se duse întins la masa boierilor, de se aşeză cu spatele la dînsul. 
   La intrarea lui, tineretul coborî glasul. 
   — Ce dracu bre, parcă ne-ar fi frică de dînsul; ce-aţiamuţit aşa? — Ştii una, Neagule? Eu găsesc că ar fi vremea să dai grozavului istuia peste nas, şopti un altul. 
   Gheorghe Neagu se îngîmfă, porunci şampanie şi turnă prin pahare. 
   — Să bem, băieţi, în sănătatea celor de acum. 
   Costache Negură, naşul lui Gheorghe Neagu, dete cu jale din cap: 
   — El bea vinuri scumpe şi bietul tată-său abia o duce deazi pe mîine. 
   Neagu mai porunci şampanie; sîngele tinerilor prinse a clocoti, glasurile se ridicară din nou. 
   — Ar fi bine să ieşim de aici, au început să se obrăzni-cească, spuse Boierul. 
   Cînd să plece boierii, Neagu băgă de seamă şi se grăbi să vorbească: 
   — Aveţi dreptate voi: obiceiurile învechite trebuiesc căl-cate în picioare ca şi interesele personale. Ruginiţii, cu orice preţ, înlăturaţi. 
   
   Boierii îngălbeniră de mînie. Buhtea se întoarse către Costache Negură şi zise liniştit, dar cu glasul tare: 
   — Să-i spui lui Mihalache, din partea mea, că rău a făcut
   că nu şi-a urecheat la vreme mucosul. 
   Apoi ieşi, cu capul sus, din cafenea, urmat de ceilalţi... 
   Tinerii amuţiră: tocmai după ce se duseseră boierii, îşi 
   veniră în fire de cele auzite. Neagu începu să strige în gura mare că-i va arăta el cine-i mucosul. Tinerii îi ţineau hangul; după părerea tuturor, duelul era de neînlăturat: „Auzi dumneata, să se insulte un deputat, reprezentantul păturii culte, alesul tinerilor — oamenii de viitor ai ţării!“ 
   — Cu ce s-a simţit insultat? strigă unul. Neagu nu i-a spus-opersonal. Dacă şi-a luat-o asupra dumisale, înseamnă că se cunoaşte singur mai bine de cum îl ştim noi. 
   — S-au dus vremurile dumisale; astăzi nu ne mai speriecu bătrîneţea. 
   — Bătrîn-nebătrîn, cum ştie să arunce vorbele, trebuie săştie să-şi deie socoteală de ele, strigă Neagu. 
   
   Fireşte, după ce se domoliră puţin, se puse la cale duelul. Aleseră pe doi mai vorbăreţi, să se ducă la boier ca martori ai lui Neagu; acesta, cu ifosul lui, hotărî condiţiile: aveau să se bată cu pistoalele: trei focuri, unul la 30 şi două la 25 de paşi; rănile uşoare să nu se ţină în seamă. 
   Unul se apropie de Neagu: 
   — Dar tu ştii că pe vremuri boierul a fost un trăgător vestit.
   — O fi fost pe timpul lui Moruz, răspunse Neagu; azi nu-l 
   
   vezi că tremură ca o gelatină? 
   Toţi rîseră de spiritul lui Neagu. 
   Ş-apoi nu era doar întîiul duel al lui Neagu; prin străină-
   tate avusese cu ghiotura; rănise în toate. La lucruri de acest fel era un norocos de frunte. Luară înţelegere ca, într-un ceas, să se întîlnească la unul din ei, să chibzuiască răspunsul boierului, care se putea prea bine să nu primească; apoi se împrăştiară. 
   Dintre toţi, cel mai încredinţat că boierul Buhtea, cu toată bătrîneţea lui, o să primească duelul, era Gheorghe Neagu. Dînsul se gîndea cu bucurie la faima care avea să-l acopere după acest duel, chiar dacă numai ar fi rănit pe boier. Ce vorbă! Era cea mai frumoasă întîmplare ce-i venea în viaţă, mai frumoasă chiar decît deputăţia. Ş-apoi se ducea mai încrezător ca totdeauna în norocul lui; ce spusese mai adineaore, că boierul o fi fost trăgător vestit pe timpul lui Moruz, 
   o spusese, nu din glumă, cum o luaseră ceilalţi, ci încredinţat că e aşa; pe cînd ochiul lui era tot atît de ager ca acum doi-trei ani ... 
   Boierul îşi citea gazeta, cînd cei doi martori sunară clopoţelul. Buhtea le ieşi înainte, de-i primi. În faţa lui, ifosul obişnuit al celor doi tineri pieri; începură foarte încurcaţi: 
   — Vă rugăm să ne iertaţi... O afacere... O afacere de
   onoare ne aduce... Suntem foarte mîhniţi... Boierul zîmbi. 
   — Înţeleg mîhnirea dumneavoastră, şi e păcat, căci sunteţi
   tineri; în schimb, o să vă trimit pe doi bătrîni mai veseli. 
   Tot timpul cît vorbi, îi ţinu în picioare, în sală. 
   Martorii hotărîră locul de întîlnire cu boierii, apoi mai 
   îngînară două-trei cuvinte şi-o şterseră foarte bucuroşi că scăpau de cei doi ochi ce le sfredeliseră într-o clipă toate gîndurile. Cînd se văzură în trăsură, răsuflară din greu: 
   — Uf! afurisit boier! Parcă l-ar fi chemat la chef; ceDumnezeu, nici n-a tresărit. Cum i s-o fi părut lui Neagu că tremură? Îi cît un brad, omule! 
   La vestea că boierul primise să se bată, Neagu şi cu prietenul lui săriră în sus de bucurie. 
   — E vorba că ne-a ţinut toată vremea în sală ca pe nişte
   cîini. Tinerii se înfuriară: 
   — Să nu-l cruţi, Neagule, ţipa care mai de care.
   — Nu vă fie frică, le răspunse dînsul, vă curăţ eu pădureade toate uscăturile, în scurtă vreme. 
   * 
   Buhtea trimise trăsura la conul Sandu Dragoş, cu o scrisoare prin care-l ruga să vie numaidecît împreună cu boierul Anghel Iuraşcu. 
   Într-un sfert de ceas, cei doi boieri suiau scările: conul Sandu Dragoş, scurt şi gros; conul Anghel Iuraşcu, de aceeaşi statură, dar mai slab. Pînă în susul scărilor, conul Sandu se făcuse numai o apă de năduşeală. 
   — Ne-ai adus pe sus, boierule, ce prăpăd o fi? BietuluiSandu i-a ieşit sufletul suind în fugă scările. 
   — Bine-aţi făcut că v-aţi grăbit, le spuse boierul, căci iatăcum stă lucrul. Ajunşi în odaie, boierul le povesti în cîteva cuvinte ce era şi de ce-i chemase. 
   Conului Anghel îi trecu veselia, iar conul Sandu rămase cu mîna în buzunarul unde-şi căuta batista, să se şteargă pe frunte. 
   — Boierule, începu conul Anghel, să-mi îngădui să-ţivorbesc cîteva cuvinte; eu cred că ar fi să te cobori prea jos primind să te baţi cu un om ca Gheorghe Neagu, pe care l-ai miluit de atîtea ori şi care, în schimb, te bîrfeşte şi pe dumneata ca şi pe noi toţi. 
   Conul Sandu prinsese la suflet:
   — Şi eu cred tot aşa, boierule, zise dînsul.
   
   — Eu nu socotesc astfel, dragii mei, şi voi trebuie să faceţice vă rog eu, răspunse boierul. Gheorghe Neagu o fi el un om de nimic, dar astăzi are un loc în sfatul ţării; locul acesta l-am ţinut şi eu, şi tu, Sandule, şi bietul Pară pînă mai deunăzi; dacă nu cinstim omul, să-i cinstim locul care-l are el. Ş-apoi, boierilor, mîine-poimîine ne ducem; mai avem acolo cîţiva ani de viaţă, nu vreau ca tocmai la sfîrşit să lăsăm o amintire jignitoare, să se vorbească pe urma noastră ca pe urma unui neam de iepuri. Lumea te judecă după ce aude...; dar nu mă duc cu gîndul să-l împuşc; uite, mi-i martor Dumnezeu. 
   Boierul se întoarse spre iconostas şi-şi făcu cruce. 
   — Tocmai asta mă nelinişteşte, boierule, răspunse conul Anghel. Ştiam eu, fără să-mi spui, că nu te duci cu gîndul să-l omori, dar vezi că dînsul vine cu gîndul să te ucidă. Boierule, omul acesta n-are suflet. N-o să te cruţe, Doamne fereşte. Bagă de seamă că nu cruţă nici pe cel care i-a dat viaţa. 
   — Nu, coane Anghele, nu-l crede atît de fără suflet. Neaguface asta de fală. 
   — Boierule, o face ca să te omoare. Dar deoarece dumnea-ta crezi că trebuie să te baţi, înseamnă că ai judecat bine. Iartă-mă că mi-am dat şi eu părerile, sufletul unui prieten se moaie uşor. Ne ducem. 
   — Să primiţi orice condiţii v-or pune şi să potriviţi camîine să ne batem cît mai de dimineaţă. 
   
   Boierii îşi luară ziua bună; Buhtea ieşi după ei în cerdac. Pe scara de jos, conul Sandu se întoarse: 
   — Te găsim mai tîrziu acasă, să-ţi aducem răspunsul? 
   —- Nu-i nevoie să vă trudiţi, dragii mei; mîine, la şase dimineaţă, vă aştept să luam împreună cafeaua; îmi veţi spune atunci cum aţi hotărît. 
   După ce plecară, Buhtea se plimbă puţin prin cerdac; gîndurile îl ţinură cîteva clipe legat de întîmplarea de după prînz, apoi liniştea i se coborî în suflet. Nu era omul care să se lase pradă închipuirilor ce pun, atît de uşor, stăpînire pe minţile oamenilor slabi. 
   Boierul se coborî în grădină şi o luă printre teii ale căror ramuri se împreunau deasupra, cufundînd aleea în întuneric; departe, la capătul celalt, apusul se zărea puţin, ca lumina unei candele ce clipoceşte într-un altar. Boierul se opri, privi într-acolo, apoi păşi uşor pe nisipul moale. 
   Îi lipseau copiii nepotului, ce-l întovărăşeau totdeauna în plimbările prin grădină. Amintirea lor îl făcu să zîmbească de mulţumire. 
   La capătul aleii grădina se prăvălea în vale; dincolo de umbra copacilor lumina izbucni ca o flacără. 
   Boierul puse mîna streaşină deasupra ochilor şi rămase multă vreme cu privirile pierdute, pînă departe, în adîncul zării, unde bulgărele de aur se topise, înecînd cerul şi pă-mîntul. 
   Degrabă seara avea să se lase uşoară, ca aripa unei păsări ce vine de departe. 
   Tîrziu, boierul se întoarse în cerdac, unde îl aştepta masa. După ce gustă din mîncare, porunci de-i aduse un jilţ, se aşeză într-însul şi-şi apinse o ţigară. 
   * 
   Vestea că Buhtea se va bate în duel străbătu ca fulgerul tot tîrgul. Nimeni nu se aşteptase să ajungă lucrurile pînă aici. „La urma urmei, îşi ziceau cei mai mulţi, ce mai vor băieţii aceştia? Îşi aleseseră pe unul dintre ei, batjocoriseră, pe toate potecile, pe toţi cei dinaintea lor, şi-acum, cînd ajunseseră să le spuie bătrînilor în faţă cele ce scriseseră prin gazete, să provoace la duel pe cel care-i pusese la locul lor? Pe cine! Pe boierul Iorgu Buhtea, omul căruia nu era nimeni în ţinut să nu-i datorească recunoştinţă!“ 
   În cîteva ceasuri, tot tîrgul trecuse de partea boierului Buhtea. Boierii îşi chemară băieţii şi, sub jurămînt de afurisenie, le luară cuvîntul că nici nu se vor uita la cei din şleahta lui Neagu, care-şi necinsteau neamul. 
   Boierul Furtună află tocmai seara, tîrziu, cînd se întoarse de la vie, vestea duelului. 
   Coana Măndiţa nu se pricepea cum să i-o spuie: 
   — Ştii, Vasile, că Gheorghe Neagu v-a făcut ruginiţi în cafenea? 
   Boierul se făcu foc: 
   — Măndiţo, astfel de lucruri să nu-mi spui mie. Eu nu vreausă ştiu ce se vorbeşte în dosul meu. 
   — Da vezi că cuscrul l-a făcut mucos. 
   — Ei şi? foarte bine i-a făcut.
   — Mîine se bat cu pistoalele, Vasile dragă.
   
   Boierul sări în sus: 
   — Ce spui?Conul Vasile se repezi, îşi luă bastonul cel gros şi o porni pe uşă, curat ca o furtună. 
   Se duse întîi la boierul Iorgu: acesta se culcase. Atunci o luă înapoi spre boierul Trufanda. Îl zări în cerdac: 
   — E adevărat, Alecule, că Boierul se bate mîine cu ne-mernicul acela? 
   — Adevărat, Vasile.
   — Aşa? atunci să-i arăt eu deputatului duel moldovenesc.Şi se repezi înapoi spre cafenea.
   Sîngeros şi neiertător, boierul Furtună nu putuse în viaţa
   
   
   lui să se stăpînească. 
   Vestea aceasta îl tulburase ca niciodată. 
   Intră în cafenea, se opri lîngă uşă şi strigă lui Ghiţă de se 
   cutremurară geamurile: 
   — Mă rog, aici îi deputatul? aici îi nemernicul cela? Să-lînvăţ eu cum se bate la duel. 
   Toţi încremeniseră. Neagu, spre norocul lui, lipsea; altfel, ar fi făcut cunoştinţă cu mîna de fier a boierului Furtună. Cîţiva filfizoni se strecurară, care pe unde putură. 
   — Să-i spui, Ghiţă, că de mine nu scapă nici în bortă de
   şarpe. Aşa să-i spui, mă rog dumitale. Apoi se întoarse către cei de primprejur: 
   — La asta aţi ajuns, să vă poarte copiii de nas! De dînşiis-aveţi parte! 
   Boierul Furtună izbi uşa şi ieşi. Cum ajunse acasă, începu să se plimbe prin odaie. Nu putu dormi toată noaptea. În zorii zilei, dădu poruncă să înhame caii şi porni la boierul Iorgu. 
   Trăsura boierului Furtună intră după trăsura în care veneau boierii Iuraşcu şi Dragoş. Buhtea le ieşi întru întîmpinare. 
   — Ce vînt, Vasile, îl întrebă, rîzînd, pe boierul Furtună. 
   — Acelaşi care i-a suflat şi pe dumnealor, răspunse el, arătînd spre ceilalţi doi. 
   Apoi, fără să se mai oprească: 
   — Nu zic, boierule, bine ai făcut că ai primit să te baţi,să nu creadă dumnealor că nu mai putem de frică, dar oricum, de eram ieri ziua aici, îl lipseam eu pe filfizon oricum de cinstea de a se bate cu dumneata în duel. Îi dădeam o învăţătură care să facă cel puţin cît jumătate din cele ce n-a ştiut tată-său să-i deie. 
   
   Furtună spuse toate acestea repede, fără să răsufle; i se suise sîngele în obraz. 
   — Linişteşte-te, Vasile, o să treacă şi asta. 
   — Ei! boierule, oricum de repede or trece, pe urma acestorfapte rămîne mult! 
   Intrară în casă. Feciorul îi pofti în sufragerie, unde-i aştepta cafeaua cu lapte. Se aşezară liniştiţi în jurul mesei. Dragoş apucă pe boierul Furtună de braţ: 
   — Închipuieşte-ţi, Vasile, boierul crede că Neagu  face lucrul acesta numai de fudulie, în vreme ce dînsul ţipa aseară pe toate potecile că o să-i arate el. 
   Boierului Furtună i se ridică iar sîngele în obraz, se apropie de boierul Buhtea şi vorbi, privindu-l drept în ochi: 
   — Aşa! Iartă-mă, boierule, dacă ţi-oi spune o vorbă mare. Uite, jur pe Toader şi pe copiii lui, dacă te vei duce să te baţi cu gînduri de acestea; să-l culci la pămînt, boierule. De-abia îi scăpa ţinutul şi pe tată-său de dînsul. 
   Buhtea îşi duse mîna pe frunte şi rămase cîteva clipe gînditor. 
   — Dă, în adevăr, mare vorbă ai spus, Vasile; ce vrei, mie tot nu-mi vine să cred că-i atît de cîinos la suflet... Dar mai ştii! adăugă gînditor boierul. 
   
   — Să ne mulţumim, Vasile, că vor să ne împuşte făţiş şi nu 
   ne omoară pe la spate, noaptea, într-un colţ de uliţă, zise Iuraşcu. Cîteşipatru tăcură şi sorbiră cafeaua. După ce sfîrşiră, boierul Dragoş le spuse condiţiile şi locul. 
   Aveau să se bată la opt ceasuri, în pădurea de la Cotul Luncii, într-o poiană de lîngă iaz. Boierul Furtună se ridică de la masă şi începu să se plimbe furios: 
   — Şi mai crezi că nu vrea să te omoare cînd îţi pune astfel de condiţii! Filfizonul, ori că e nebun, ori o fi crezînd că nu mai eşti în stare să ţii pistolul. Din două una. 
   Buhtea se ridică şi-şi luă pălăria. 
   — Să ne grăbim, o să fim tocmai bine acolo.
   Boierii ieşiră în sală. Buhtea rămase în urmă; se duse în faţa iconostasului, îşi făcu de trei ori cruce, apoi ieşi liniştit după ceilalţi. În prag, şopti lui Furtună: 
   — Dacă s-o întîmpla ceva, să chemi pe Toader.
   Furtună se gîndi puţin:
   
   — Boierule, merg şi eu.
   — Nu se poate.
   — Merg şi rămîn în trăsură, de-o parte.
   
   Peste cîteva clipe cele două trăsuri ieşiră una după alta pe rohatca tîrgului. 
   * 
   O dimineaţă înecată în lumină. Cerul curat şi ca suflat cu aur în bătaia soarelui se înălţase parcă mai sus, doar va încăpea între dînsul şi pămînt mai multă frumuseţe. Dealurile se înşirau unele după altele, acoperite de roada crudă, verde ca buraticul; pînă la ele, cîmpuri întregi de romaniţă se aşterneau albe, ca nişte pînze; deasupra lor, lumînărelele îşi ridicau vîrfurile bătute cu fluturi ce pîlpîiau repede din aripi, ca nişte flăcări gata să se stingă. Drumul mergea printre valurile de iarbă care, în faţă trăsurilor, păreau că se dau la o parte, apoi, la spate, se împreunau iarăşi. Deasupra, ciocîrliile se ridicau sus-sus, bătînd din aripi, ciripind prelung şi dulce. Departe, încolo, iazul: oglindă pe faţa căreia razele soarelui se sfărîmau într-o pulbere scînteietoare. Din marginea iazului se ridica pădurea; copacii parcă răsăreau din apă, împrăşti-indu-se ca sub o vrajă, pe şesul din preajmă. 
   — Ce dimineaţă frumoasă, boierule! zise Dragoş.
   Buhtea nu-l auzi. Frumuseţea aceasta îl răpise. Nici un gînd nu-i cutreiera mintea, niciodată nu se simţise mai fericit, căci niciodată firea nu i se păruse mai ademenitoare. Cît de departe era de cele ce trebuiau să se întîmple! Boierului Buhtea i se părea la început că merge la moşie, încolo, după dealurile acelea, unde Toader cu nevasta şi copiii îl aşteptau. Apoi şi gîndul acesta i se aşeză tihnit la fundul minţii, şi privirile i le răpiră cîmpul cu lanurile şi zarea aurită. 
   În schimb, boierul Furtună privea toate acestea cu nişte ochi din care ţîşnea mînia, ca apa dintr-un izvor proaspăt. Nemernicia omenească îl înfuria pînă la nebunie. 
   Se gîndea dacă n-ar fi mai bine să oprească trăsura, să aştepte pe ceilalţi, căci credea că le luase înainte,  să umfle deputatul pe sus şi, într-o grabă de cai, să-i facă o baie în iaz, ca să-l vindece de fierbinţeală. 
   La boierul Furtună hotărîrile, oricare ar fi fost ele, nu sufereau întîrziere; opri trăsura şi întrebă pe nişte ţărani ce treceau înspre tîrg: 
   — Aţi mai întîlnit vreo trăsură înaintea voastră?
   — Sărutăm mîna, coane Vasile, una cu vro patru-cinci cuconaşi, pe la Cotul-Luncii, intra în pădure. Furtună mormăi supărat şi dădu poruncă vizitiului să mîie înainte. 
   După cîtăva vreme trăsurile intrau în pădure. Buhtea cu cei doi martori ai săi se coborîră şi o luară încet spre locul de întîlnire. Mai la o parte era trăsura lui Neagu. 
   Cînd ajunseră în poiană, martorii se salutară. Neagu parcă nici nu-i văzuse; îşi aprinse o ţigară şi se plimba cu mîna în buzunar. La vederea lui, boierul îşi aminti mai bine pentru ce venea aici şi simţi un dezgust ce, fără îndoială, i se arăta pe faţă deoarece tinerii, luîndu-l drept un semn de frică, se duseră numaidecît de şoptiră ceva lui Neagu, care rîse cu poftă. 
   Lipsea numai domnul Franţ. Peste cîteva clipe însă, huruitul năbuşit al unor roate aducea vestea că doctorul venea şi el. Bietul om sări de departe din trăsură şi alergă către boier, rugîndu-l să-l ierte de întîrziere. Era galben la faţă, căci pînă acum nu mai luase parte la nici un duel; pentru dînsul, aceste fapte erau adevărate nebunii; n-avea ce se face acum, căci era doctorul de casă al boierului. 
   Adunîndu-se cîteşipatru martorii, aleseră partea cea mai largă a poienii; unul dintre martorii lui Neagu şi boierul Iuraşcu măsurară pe rînd treizeci de paşi. Boierul se aşeză liniştit într-un capăt, în celălalt Neagu, zîmbind ironic. 
   Traseră la sorţi pistoalele şi căzură ale lui Neagu; Dragoş le încărcă în faţa tuturor, apoi citi cu glas tare condiţiile. Nici unii, nici alţii nu se gîndeau să mijlocească împăcarea; din partea boierului, acest pas ar fi fost o slăbiciune de care Neagu şi-ar fi bătut joc. 
   Totul fiind gata, martorii se dădură în lături; doctorul Franţ îngălbeni, tinerilor parcă li se mai stinsese încrederea; Neagu, cu privirea batjocoritoare, aştepta. Numai Buhtea, liniştit, se uita departe. 
   Iuraşcu le strigă: 
   — Fiţi gata!Apoi, după ce numără de trei ori, porunci scurt şi apăsat:
   
   — Foc! Detunăturile răsunară deodată; pădurea clocoti ca într-o clipă de vijelie. Boierul Buhtea ţinuse pistolul în sus, glonţul trecu prin frunzişul 
   copacului din faţă; cîteva frunze rupte fluturară prin aer. 
   Fiecare rămase la locul lui. 
   Neagu, care se încredinţase că boierului în adevăr îi tremura mîna, părea grozav de mirat că şi dînsul trăsese rău. Nu înţelegea cum de nu lovise pe boier. 
   În această vreme, Iuraşcu se pregătea să măsoare cei cinci paşi ce trebuiau scăzuţi la al doilea foc, cînd domnul Franţ le strigă că boierul e rănit. 
   Toţi priviră miraţi; însuşi boierul nu înţelegea cum de nu simţise nici o durere. Domnul Franţ veni şi-i ridică mîna; o şuviţă de sînge i se cobora de sub mînecă printre degete. 
   Doctorul îi ajută să-şi scoată redingota şi-i ridică uşor mîneca, udată de sînge, a cămăşii. Glonţul îi scrijelise puţin braţul. 
   Doctorul lui Neagu se uită. 
   — O simplă zgîrietură, zise el.Dar domnul Franţ era pentru încetarea duelului.
   
   — Dumneata eşti aici numai ca doctor, îi zise unul dintre tineri. Boierul se uită la Iuraşcu; acesta îl înţelese. 
   — La loc, strigă dînsul.
   
   Boierul îşi puse redingota; se măsurară cîte doi paşi şi jumătate de la fiecare luptător, apoi, după ce aceştia îşi luară locurile, Dragoş încărcă din nou pistoalele. 
   Buhtea privi pe Neagu; ochii acestuia sticleau. Boierul înţelese că al doilea glonţ al lui Neagu avea să vie mai drept ca cel dintîi, îşi aduse aminte de cuvintele lui Furtună, tresări şi-şi incruntă sprîncenele. 
   Glasul lui Iuraşcu se auzi iarăşi, scurt şi apăsat: 
   — Foc! 
   Pădurea clocoti din nou. Mîna boierului căzu în jos, scăpînd pistolul; glonţul îl lovise de astă dată în braţ. Neagu rămase puţin cu pistolul ridicat, apoi îl scăpă, aruncă o privire spre boier, se clătină şi căzu în genunchi, rostogolindu-se  pe 
   o coastă. Sîngele îl năbuşi pe gură, horcăi de cîteva ori şi rămase nemişcat. 
   Doctorii alergară; domnul Franţ, tremurînd, se plecă peste rănit, apoi, după cîteva clipe abia, îngînă: 
   — Este mort. 
   Filfizonii împietriseră în loc, galbeni ca moartea. Pe boierul Buhtea îl apucă un tremur uşor, ochii i se  umeziră şi un şir de lacrimi îi lunecă pe obraz. 
   — Haide, boierule.
   Furtună, îngrijat, sărise din trăsură la cel dintîi foc şi ajunsese pe locul de luptă în clipa cînd Neagu cădea lovit drept în inimă; acum apucase pe boier de mînă, să-l ducă spre trăsură: parcă şi lui i se muiase sufletul. Dar cînd îi văzu mîneca udă de sînge, se înfurie. 
   — Iată pe cine ai fi cruţat.Sprijinit de către Furtună, boierul plecă, de-abia mergînd, din poiană... 
   Cînd se coborî din trăsură acasă şi vroi să intre înăuntru, boierul Buhtea căzu în faţa uşii, ca lovit de trăsnet. Furtună şi cu slugile îl ridicară şi-l duseră pe un pat, îl desfăcură la piept şi-l stropiră cu apă, dar boierul nu dădea nici un semn de viaţă; tremurătura uşoară, ce-i mişcase faţa la început, se stinsese, şi acum părea că moartea îşi pusese stăpînire peste întreg trupul. 
   După cîteva clipe, veni şi domnul Franţ; Furtună îl duse pe sus lîngă boier. Doctorul se aşeză pe pat şi căută bolnavul cu mare băgare de seamă. Cînd ridică în sus capul, ochii boierului Furtună păreau că vor să-i smulgă răspunsul: întîmplarea ce avusese loc zdrobise sufletul boierului Buhtea; mîhnit peste măsură, avusese o năvălire de sînge la creier; de scăpat, doar o minune cerească dacă şi-ar fi trimis puterea. Inima cea de piatră a boierului Furtună se topi de astă dată ca un bulgăre de ceară într-o grămadă de jăratic, şi începu să plîngă ca un copil. 
   Un vătaf încălecă şi porni la moşie, să cheme pe Toader. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   Toţi doctorii din tîrg vegheară pe rînd patul bolnavului. În trei zile, Toader ajunsese ca o umbră; boierii uitaseră de toate, nici nu mîncau, nici nu dormeau, stăteau toată ziua lîngă doctori, aşteptînd vreo veste mai îmbucurătoare: dar aceştia dădeau deznădăjduiţi din cap. 
   Boala boierului mîhni întreg ţinutul; dacă moartea lui Neagu era privită ca o răsplată, apropiatul sfîrşit al boierului era ca o nefericire pentru toţi. Acum de-abia începeau a simţi lipsa sufletului ales cum nu mai era altul. 
   În dimineaţa zilei a cincea, boierul Iorgu Buhtea se stinse fără nici o tresărire. Cînd se răspîndi vestea morţii lui, norodul năvăli în curte... Fiecare trecu prin odaia încărcată cu flori, în mijlocul cărora boierul stătea în sicriu, cu faţa liniştită ca într-un somn cutreierat de vise senine. Toţi îi sărutau mîna; de o parte, boierii plîngeau cu suspine, căci cu boierul Buhtea li se ducea şi lor o parte din suflet. 
   În ziua de îngropare, cînd boierii se pregăteau să coboare sicriul în pataşcă, o trăsură îşi făcea loc printre miile de oameni ce se strînseseră din întreg ţinutul. Şi nimănui nu-i venea să creadă că într-însa venea, îmbătrînit ca de o sută de ani, boierul Mihalache Neagu. 
   Cîţiva îl ajutară să suie scările, iar boierul Furtună, cînd îl zări, se înduioşă şi-i ieşi în cale. Boierii se dădură la o parte, iar bătrînul Neagu se ridică, tremurînd, pe catafalc, şi căzu deasupra sicriului, în hohote de plîns: 
   — Iartă-mă, boierule, căci m-ai pedepsit de două ori, dedouă ori! 
  Din volumul CEA DINTÎI DURERE (1907) 
   
    
   CEA DINTÎI DURERE 
   Am crescut pe uliţa boierească a Iaşului, pe „Podul-Verde“, cum i se zicea odată, în faţa grădinii lui Mihai-vodă Sturza şi-n coasta pădurii Copoului. Am crescut pe uliţa din capătul căreia privirea pătrundea pînă departe, spre şesul întins, în fundul căruia Cetăţuia se ridica deodată, ca înălţată de nişte braţe uriaşe, mîndre că pot scălda în razele soarelui un asemenea giuvaier. Am mai apucat încă pe cei de pe urmă boieri, îmbrăcaţi totdeauna în haină neagră, cu pălării înalte, rătăcind pe sub aleile de tei, cu ochii pierduţi în urmărirea unui vis ce nu se poate îndeplini. Îmi aduc aminte cum ascultam, toată ziua, trîmbiţele, al căror glas războinic făcea să răsune cazărmile ce ne înconjurau casa. Toată lumea militărească era tăbăruită lîngă noi, „la deal“. Nu o dată am rămas uimit, în poartă, cînd regimentul de linie pornea la paradă, cu tamburul-major în frunte, un ţigan cît un munte, purtînd în cap o căciulă de urs, cît o baniţă de mare, haine numai aur, şi-n mînă un buzdugan pe care îl azvîrlea în  aer de se rotea de două ori, apoi îl prindea în palmă şi-l ţinea o clipă sus, pînă ce clocotea glasul de tunet al tobei celei mari. Din poarta ogrăzii duceam mîna la pălărie, să salut milităreşte pe tata, care mergea călare în fruntea batalionului. Tata, par-că-l văd, se uita de sus, pleca sabia spre gîtul calului, ca să-mi răspundă, iar eu mă credeam un soldat straşnic. 
   Multe am văzut în uliţa aceasta, în multe întîmplări am fost şi eu amestecat, şi multe lucruri de pe acea vreme sunt închise în sufletul meu. De unele nu-mi aduc aminte, îs ascunse bine colea, şi cine ştie dacă vreodată farmecul sau durerea lor vor răsări iarăşi în mintea mea, cum răsar, în unele nopţi, dîrele luminoase ale fărîmiturilor de stele. Cine ştie! Dar unele din aceste întîmplări mi-au rămas săpate în amintire cu o atît de mare putere, încît oricînd le pot vedea, le pot povesti, cum aş putea spune cea dintîi rugăciune pe care mama m-a învăţat s-o înşir: cu mîinile împreunate şi-n genunchi, în faţa icoanei de deasupra pătişorului meu... 
   De multe ori m-am gîndit la cea dintîi durere ce-am simţit-o în inima mea de copil. O pot povesti aşa cum aş fi văzut-o aseară, cu înţelegerea mea de acum, cu ochii şi inima mea de atuncea. 
   ...Poate să fi avut vreo cinci-şase ani. Într-o seară mă jucam în grădinuţa din faţă. Cum făceam grămezi de nisip, deodată clocoti strigătul grabnic şi deznădăjduit al trîmbiţei de foc. Şi într-o clipă năvăli, în goana nebună a cailor, şirul întreg de care cu soldaţi, ale căror căşti galbene tăiară repede o dungă luminoasă în înseratul zilei. Apoi a fost un învălmăşag de trăsuri, de călăreţi, de ofiţeri, de soldaţi alergînd mai mulţi, sub comanda cuiva sau singuri, în gîfîiala fugii. Se opreau unii pe alţii, se întrebau sau îşi strigau vorbe de-abia spuse, apoi se aruncau în aceeaşi goană grozavă. Un soldat sosi cu un plic; după cîteva clipe am văzut şi pe tata, cu chipul îngrijat, trecînd pe lîngă mine fără să mă vadă. Mă rezemasem de parmaclîc, în colţul grădinuţei, şi priveam cu plăcere la neobişnuita mişcare a uliţei. 
   Peste puţin veni în fugă slujnica noastră, mătuşa Smaranda. Am văzut-o ieşind pînă în mijlocul străzii, ţipînd speriată: „Vai de mine, arde tîrgul!“ Atunci m-am strecurat printre două jaluzele desprinse, şi bătrîna s-a trezit cu mine lîngă dînsa. M-am uitat şi eu: în fund, cerul se rumenise, unde de fum negru se ridicau în văzduh şi, uneori, cîte un smoc de scîntei scăpăra ca nişte mărgele împrăştiate. Ne-am întors lîngă poartă. Un călăreţ trecu în goană; nu mult după aceea, alte pîlcuri de soldaţi se perindară, ca nişte vedenii. Seara se aşezase uşoară; odată cu răcoarea ei, veni un miros acru şi înecăcios; rumeneala cuprinse tot cerul, iar vîrfurile copacilor din grădina lui vodă se auriră; mişcate de vînt, păreau nişte flăcări ce ardeau legănîndu-se. Peste tot se întinsese o lumină dulce, de vis. Mătuşa Smaranda întrebă pe un trecător: „Mă rog dumitale, ce arde?“ Acesta îi răspunse din treacăt: „Uliţa Mare“. Bătrîna îşi rosti numele, cum obişnuia să facă la orice întîmplare ce-i redeştepta mila sau mîhnirea: „Smărăndiţă, Smărăndiţă!“ Şi iar se făcu tăcere. Numai de departe venea vuietul năbuşit al unui zbucium. Mă cuprinsese o frică neînţeleasă. Deodată, gîndul mi se opri la mama, care plecase în tîrg. „Dar mama?“ întrebai îngrijat. Bîtrîna mă trase mai lîngă dînsa şi-mi răspunse: „O să vie, conaşule, n-ai mata teamă“. 
   Nu ştiu cît vom fi stat în această aşteptare încordată. Mama nu mai venea, nici tata, care pornise pe urmă. Deodată răsunară nişte paşi trăgănaţi. Privirăm în lungul uliţei. În curînd puturăm desluşi pe cei ce veneau: erau doi soldaţi care duceau o năsălie. În dreptul porţii dînşii se opriră: de sub pătura ce acoperea năsălia ieşea un horcăit răguşit, care se stingea cu totul o clipă, apoi izbucnea din nou. Am auzit bine şi mi-a rămas săpat în adîncul minţii fiecare cuvînt din convorbirea celor doi soldaţi. Cel dintîi se întoarse şi spuse, cu glas plin de spaimă: „Moare, măi“. „Da, moare“, îi răspunse celalt. Întîiul urmă: „Să-l punem ici, în dosul porţii, să-şi deie sufletul în linişte“. „Să-l punem.“ Cînd zăriră pe mătuşa Smaranda, o trimiseră repede: „Fă-ţi pomană şi adu o lumînare.“ 
   Bătrîna se zăpăci, alergă numaidecît, şi pe mine mă lăsă singurel lîngă stîlpul porţii. Soldaţii nici nu mă văzură poate. Aşezară năsălia în ogradă, chiar lîngă parmaclîcul grădinuţei, şi unul dintre ei ridică pătura. Lumina felinarului din faţă se întindea pînă acolo. Horcăitul se auzi desluşit, aerul serii parcă-i dase putere; cel ce sta întins, un pompier, înghiţea în gîlgîiri adînci, parcă ar fi băut, însetat, apă. O grijă de ceva ce nu înţelegeam mă făcuse şi mai mititel şi mă ţintuise locului. Pieptul pompierului se ridica des, ca nişte foi. „Scoate-i casca“, spuse unul dintre soldaţi. Celalt îi luă binişor casca. 
   Atunci se petrecu ceva groaznic. Pompierul scoase un strigăt de durere, un strigăt aşa de adînc, că mi s-a părut că ieşise din fundul unei hrube, de sub picioarele mele. Apoi, cu cea din urmă putere, vroi să se scoale, se prăvăli pe o coastă şi se răsturnă jos, trîntind pe soldatul ce se plecase peste dînsul. Casca se rostogoli pînă lîngă mine. Rănitul rămase pe pămînt, zbătîndu-se, iar faţa i se acoperi ca de un văl negru, ce se întindea cu încetul şi pe jos: îi izvora sîngele din cap. 
   Toate acestea s-au petrecut cît ai clipi. Nici n-am avut vreme să mă înspăimînt. Aproape în aceeaşi vreme putusem auzi, la spate, glasul mamei: „Ce-i aici?“ Apoi acel al tatei, întrebînd pe soldaţi: „Ce e, ce faceţi?“ Cînd mama se apropie şi înţelese ce se petrecea, şi cînd, întorcîndu-se, mă zări pe mine, se azvîrli, cu un ţipăt, să mă ieie în braţe: „Pentru numele lui Dumnezeu, ce cauţi tu aici?“ Mă ridică, apoi îmi întoarse capul cu mîna şi mi-l sprijini de umărul ei. 
   În această vreme veni şi mătuşa Smaranda. Am auzit scrîşnetul chibritului ce aprindea lumînarea, am auzit cele cîteva cuvinte, întretăiate, ale soldatului ce povestea tatei: „Un zid dărîmat... da, peste dînsul... scos de sub dărîmăturile unei bolţi“... Apoi o clipă de linişte, şi pe urmă un suspin, un suspin lung, de uşurare, ca al unui om care se aşază să se odihnească după un drum lung. Simţii tremurul mamei. Tata 
   o luă de braţ: „Hai, ce stai şi tu; hai, dragă“. În urmă, glasul bătrînei tînguia: „Smărăndiţă, Smărăndiţă!“ 
   În noaptea aceea n-am putut dormi. Într-un răstimp mi se păru că lumina candelei se înalţă, se subţiază şi se toarce mereu din caierul luminat al paharului, apoi se întinde de se strînge ghem împrejurul unei căşti mari ce spînzura deasupra patului meu. Am ţipat, a alergat mama lîngă mine, şi toată noaptea mi-am simţit mîna într-a ei. 
   A doua zi m-am jucat, ca de obicei. Tot ce privisem cu o seară mai înainte se ştersese ca un vis. La întîmplarea din seara trecută nu mai gîndeam, cum nu mai gîndeam la zgîriiturile care mă usturaseră numai în clipa cînd mi le făcusem. 
   Dar a treia zi, rînduri-rînduri, soldaţi treceau în pas domol, cu toţi ofiţerii lor, cu drapelul şi cu goarnele ce sunau, duios, 
   o rugăciune. „E o paradă, îmi spuse mama, care mă ţinea în braţe, o paradă, ştii, ca atunci cînd a venit generalul.“ Eu n-am crezut; căci de la fereastră am văzut sicriul purtat pe un tun, iar deasupra sicriului, casca. Şi atunci, din nou mi-a răsărit în minte seara aceea. 
   Din nou am văzut pompierul întins jos, vărsîndu-şi chinul în suspinul adînc ce mi se păruse că ieşise de sub pămînt. Mi-am dat seama că acum îl duceau undeva, departe, că-l luau de lîngă toţi ai lui, săracul! Şi-am avut acea presimţire nedesluşită a despărţirii ce cîndva nu se poate înlătura, presimţire care se naşte odată cu noi. Nu pricepusem tot, dar înţelesesem destul. Şi, ca şi cînd cineva ar fi vrut să mă despartă şi pe mine de mama, am cuprins-o de gît cu amîndouă mîinile şi-am plîns, zguduitor, cea dintîi durere a mea. 
   
    
   UCIGAŞUL 
   Ieşeam de pe sala întunecoasă şi umedă a tribunalului. Eram cu un avocat, un vechi prieten al meu. Cum străbăteam cu greutate prin împestriţătura de oameni pe care patimile şi ura îi poate aduna la un loc, trecu repede, prin faţa noastră, un condamnat, urmat de santinelă. Condamnatul, un domn foarte bine îmbrăcat, ţinea batista la ochi şi plîngea cu sughiţuri. 
   Prietenul mi-l arătă şi-mi zise: 
   — Uite-l, a dat foc, pentru ca apoi să fie despăgubit, alăsat pe drumuri nu ştiu cîte familii, şi acuma, cînd se duce pe un an la puşcărie, plînge ca o muiere. Şi adăugă cu dezgust: Urîţi îmi sunt oamenii ăştia... 
   — Dragul meu, urmă el cînd ieşirăm afară în uliţă, cîtam fost procuror, am avut de cercetat multe fapte. Şi m-am încredinţat că laşii cei mai mulţi sunt printre noi. Dumnezeu să mă ierte dacă-ţi spun că, din cîţi oameni cunosc eu, nu se vor găşi zece care să-şi ia asupra-şi răspunderea faptei îndeplinite. Ca să-ţi dau o pildă de cum ştiu cei mici, cei umiliţi, să-şi primească soarta, să-ţi povestesc o întîmplare. 
   
   Am luat-o încet, pe sub copacii umbroşi ce mărgineau uliţa. Prietenul începu: 
   Eram pe atunci procuror la Iaşi. Se făcuse un omor la drumul mare, şi-a trebuit să plec repede cu trăsura. Am sfîrşit cercetarea uşor; cînd am ajuns, jandarmii puseseră mîna pe şatra printre ţiganii căreia se găsea şi cel ce omorîse proprietarul. Ţiganul era dintre acei care ucid ca şi cum ar bea un pahar de rachiu, sau ar mînca o găină de furat. În mintea lui nu trăia deosebirea dintre un fapt şi altul. O bestie. Ăştia nu pot intra în rîndul oamenilor... Mă întorceam spre Iaşi, cînd, într-un sat, în dreptul primăriei, îmi ieşi notarul cu jandarmul înainte şi-mi spuse că, atunci chiar, se făptuise o rănire cu toporul. 
   Eram foarte grăbit, dar a trebuit să merg. Ne-am îndreptat cu toţii într-acolo. 
   Ograda era plină de oameni. Jandarmul i-a dat la o parte şi am intrat în casă. Rănitul era un om în vîrsta mijlocie. Primise o muche de topor în cap, la ceafă, dar nu murise. Nu putea scoate însă nici o vorbă. Nici nu se gîndiseră măcar să-l ducă la spital. Am poruncit să-l trimită în trăsura mea şi-am întrebat de cel ce lovise. Era vecinul, un moşneag. Am trecut alături. Într-o odaie joasă, pe pat, lîngă un străjer, sta dînsul. Într-un colţ, în picioare, un om voinic — fecioru-său; iar lîngă cuptor, bătrîna — nevastă-sa. Cînd am intrat, moşneagul s-a sculat în picioare. M-am aşezat pe un scaun, l-am chemat lîngă mine şi l-am întrebat: 
   — Dumneata ai lovit cu toporul pe Criste Dămian?Moşneagul răspunse dîrz:
   
   — Eu.
   — De ce?
   
   Bătrînul îşi trecu mîna peste gură, îşi potrivi mijlocul în chimir, se uită pe sub gene la mine, apoi vorbi: 
   — I-am dat cu barda, pentru că, după ce mi-a înjunghiatpurcelul, s-a ţinut şi ţantoş şi mi-a tras o palmă. Mi-a înjunghiat un purcel, purcelul de două luni, şi l-am prins, că l-am văzut cum îl pîrlea dis-de-dimineaţă. Şi aista-i al doilea purcel care mi-l mănîncă, mînca-l-ar... Doamne iartă-mă... 
   — Ei, îi zic eu, şi pentru un purcel să omori omul?Moşneagul dădu cu mîna, să n-am grijă:
   
   — Nu mai moare el, că doar nu l-am lovit să moară. L-a bătut
   
   tot satul odată, şi n-a murit, că-i soi rău. Soiul rău nu moare. — Şi cum l-ai lovit? Moşneagul stătu puţin pe gînduri: 
   — Păi cum... Ia, aşa, bine...
   — Nu: „Aşa, bine“! Spune-mi: cum?
   
   — Păi... m-am dus în ograda lui şi i-am zis: „Măi, da’ purceii mei îs de făcut pomană pentru sufletul bunică-tei? De ce mi-i înjunghii, măi, c-o să te ieu de beregată.“ El atunci, cum era cu barda în mîna dreaptă, a trecut-o în stînga şi mi-a trîntit o palmă zdravănă. Eu i-am smuncit barda şi i-am făcut 
   o dată vînt. Şi Dămian numai ce-a căzut moale la pămînt... Eu, cînd am văzut aşa, şi cum eram singur, că nu mai era nimeni cu noi, am strigat la fecioru-meu, să vie, să-mi ajute să ridicăm pe Dămian de jos, că ţipa şi gemea de durere. Pe urmă au venit şi oamenii de ne-au găsit pe amîndoi, pe mine şi pe fecioru-meu, acolo... Iaca aşa... 
   În clipa aceasta se deschise uşa, intră un jandarm şi-mi aduse vestea: 
   — Să trăiţi, domnule procuror, pînă la spital rănitul a murit. 
   La vorbele acestea, moşneagul tresări uşor, dar rămase locului. În tăcerea care se făcu, glasul bătrînei se auzi de lîngă cuptor: „Dumnezeu să-l ierte“. Apoi prinse să bocească. Moşneagul încercă să-şi facă cruce, dar se opri repede, spuse numai şi el: „Dumnezeu să-l ierte“. 
   Atunci din colţul odăii ieşi la lumină feciorul bătrînului. Veni, se alătură de tată-său, îl dădu cu umărul mai încolo şi zise: 
   — De-acu, lasă! Apoi se întoarse către mine: De-acu potsă spun: eu l-am omorît. Că tătuca nu credea să moară Dămian, aşa, dintr-o lovitură, şi-mi spusese, acolo, pe loc, să-l las pe dînsul să facă cele cîteva luni de gros, că el tot îi bătrîn şi eu muncesc mai din greu acasă, şi ajut mai mult mămucăi. Şi eu am lăsat să fie aşa, că Dămian n-a văzut cine l-a lovit, că eram numai eu cu tătuca, şi cînd i-a dat tătucăi o palmă, s-a şi întors să fugă, şi eu, cum eram cu barda în mînă, că cioplisem un par să-l înfig într-o spărtură de gard, am văzut roşu şi l-am lovit pe la spate. Şi dacă a murit, Dumnezeu să-l ierte. Da’ eu tot nu puteam să trăiesc să ştiu pe tătuca în gros pentru mine, că m-ar fi muncit gîndul. 
   Bătrîna bocea mai tare. Moşneagul îşi şterse fruntea de sudoarea ce-i picura pe faţă. Ceilalţi rămăseseră încremeniţi... 
   L-am arestat. Mai înainte de a-l ridica, mi-a cerut voie să se ducă într-un colţ. Acolo şi-a scos cizmele cu creţi, de şi-a pus o pereche ruptă de opinci. Şi-a lăsat cojocelul cel bun de pe dînsul şi a luat un mundir vechi. A sărutat pe rînd mîna bătrînilor, şi-am dat să plecăm. La uşă se opri, de chemă pe tată-său. Apoi se căută în sîn, scoase o basma, o desfăcu şi luă dintr-însa o hîrtie galbenă. O întinse moşneagului şi-i spuse: 
   — Iată hîrtia de plata ghirului; că te-o pune să-l mai dai
   o dată. Apoi plecă fără să privească înapoi. 
   M-am plimbat încă mult cu prietenul meu, dar n-am mai vorbit nici unul. Ne cercetam sufletele. 
   
    
   TAT Ă 
   — Te miri de ce mă găseşti mîhnit? mă întrebă prietenul 
   meu, în ochii căruia 	căutam cercetător. Iar după cîtăva vreme adăugă: 
   — Mi-au plecat toţi copiii la ţară. Am rămas eu cu nevasta. 
   După ce spuse acestea, căzu pe gînduri. M-am uitat din nou în ochii mari, adînci, umeziţi de stropul lacrimii sfărîmat în repedele clipit al genei. N-am mai spus nici o vorbă. Mă gîndeam la omul acesta potolit, mulţumit în mijlocul alor lui, lîngă nevasta pe care o iubea mai presus de orice, alături de copiii fără de care nu putea trăi. Ce rar se găsesc oamenii aceştia şi cît n-am da să schimbăm, măcar pentru un an din traiul lor, întreaga noastră viaţă  răvăşită, viaţă cu zilele spulberate de către furtuna dorinţelor şi plăcerilor neizbutite. Mă uitam cum a doua lacrimă răsărea iarăşi ca un bob de mărgăritar, în scoica de sidef a ochiului. Prietenul îmi vorbi: 
   — Tu, care eşti singur, dragul meu, nu vei înţelege mîh-nirea mea. Ai venit acum la mine, peste cîtăva vreme te vei întoarce iarăşi între cei patru pereţi ai odăiţei tale liniştite, între lucruşoarele puse şi rămase la locul lor de zile, de săptămîni întregi. Nici o schimbare nu vei găşi — aceiaşi salcîmi de la fereastră, aceleaşi strigăte pe uliţă, la acelaşi ceas, aproape aceleaşi scrisori săptămînale, şi, rar, aceiaşi prieteni care, fie vorba între noi, nu prea sunt legaţi sufleteşte cu viaţa ta de cunoscător al multor lucruri... Tu eşti singur, eşti deprins cu lîncezeala aceasta, care pentru mine e ucigătoare. În casa noastră trebuie să tresalte viaţa, s-o simţim. Uită-te împrejur: pentru că sunt la birou, să luăm de pildă cuţitul acesta de os; ieri, nu mai departe, nu l-am găsit la locul lui; l-am căutat un ceas, îmi trebuia să tai o carte, şi de-abia l-am aflat, ştii unde? colo, sub vraful cela de cărţi. Îl ascunsese Sandi. Şi de cîte ori am nevoie, de atîtea ori îl caut. Mă necăjesc, nu-i vorbă, dar cu cîtă bucurie ţin cuţitul în mînă cînd ştiu că s-a jucat Sandi cu dînsul. Clopoţelul cela de lîngă mîna ta — lasă-l, lasă-l acolo, a căpătat el şi alte trîntituri, nu ca aceea ce poate să i-o dai fără voia ta — clopoţelul acesta mă trezeşte întotdeauna după prînz, cînd de-abia aţipesc după munca grea a dimineţii. Dar cum mînuşiţa lui Sandi e departe, azi, vezi tu, clopoţelul parcă nici nu mai e, iar eu, pentru că ştiam că nu o să fiu trezit, nici nu m-am culcat. Să văd cîte ceasuri sunt: sunt patru şi jumătate. Peste cîteva clipe ar trebui să sosească Puiu de la şcoală. Parcă-l aud: trînteşte portiţa, îşi aruncă taşca pe biblioteca din sală, apoi se repede ca o furtună să mă sărute. Şi nu-mi loveşte auzul dupăitul, pe scări, al lui Vasilică, dupăit de ursişor plin de viaţă; îmi lipseşte arătarea, aşa, din senin, a Miei, cu pălăria ferfeniţită, la o parte, crezîndu-se tare cochetă, cu întreg buclucul de hîrtii şi poze subţioară, cu zîmbetul cela strîns, ca într-un degetar de argint, în gropiţa de la colţul gurii. Vezi tu, acestea îmi lipsesc... Apoi se uită într-un colţ: Uite, Mia şi-a uitat tot buclucul despre care ţi-am vorbit. Şi cît l-a cules, şi l-a aşezat, şi l-a bătăturit! O să i-l trimit chiar azi. Strînsura asta de hîrtii e cea dintîi gos-podărie a ei, gospodărie care o să pregătească pe cea de mîine, cea temeinică, la casa ei de femeie harnică şi cinstită... Dacă ar da Dumnezeu să o văd aşa!... Dar sunt bolnav... Cam slăbit. 
   La gîndul unei aşa de mari fericiri, neliniştea de acum se schimbase pentru dînsul într-o boală grozavă, de care n-ar fi putut scăpa. Am căutat să-l liniştesc. 
   Deodată îşi aminti ceva. 
   — Hai, îmi zise, să-ţi arăt un lucru.
   În odaia de alături, într-un sertar încuiat, păstrase tot felul de amintiri ce se legau de viaţa celor patru copilaşi ai lui. Mărturii de botez, cordeluţe, jucării. De sub un vraf de hîrtiuţe scoase un caiet. 
   — Uite caietul lui Puiu, caietul din clasa a doua primară(acum a trecut în liceu, îmi adăugă cu mîndrie, ca şi cînd n-aş fi ştiut despre aceasta). Vezi ce bine scria de pe atunci? Dar bagă de seamă. Uită-te cum a sris cuvîntul „Tablă“, şi priveşte, ici, mai departe, cum a scris „Tată“. Cu cîtă răbdare şi iscusinţă e aşternut T de la „tată“. Priveşte bine cu cîtă mlădiere, alintare copilărească e trăgănată coada literei în jos, ca braţul lui cînd mă apucă de după gît să mă sărute. De multe ori, în astfel de lucruri mici, neluate în seamă, se ghiceşte tot sufletul unui copil. 
   Prietenul închise caietul, se mai uită încă o dată, peste tot, în sertarul din care se împrăştia nu ştiu ce mireasmă umedă, pătrunzătoare ca mirosul florilor de tei, apoi îl închise, puse cheia în buzunar şi ne întoarserăm amîndoi în birou. 
   În astfel de clipe cineva trebuie lăsat singur — singur cu gîndurile lui. Astfel de înduioşări au ceva din poezia plimbărilor ascunse în serile pline de mirosul crinilor ce tînjesc, singuratici şi mîndri, pe tulpinile lor înalte. O privire, o vorbă — care niciodată nu poate fi la locul ei — împrăştie tot farmecul acestei suferinţe curate şi rare. M-am sculat să plec, dar prietenul, împotriva aşteptării mele, îmi puse mîna pe umăr şi mă opri: 
   — Ce rău îmi pare că tu, cu sufletul tău duios, n-ai pututîncă simţi iubirea de părinte. În legătură cu asta, urmă el, o să-ţi povestesc ceva. Sunt de atunci vreo şapte ani. Puiu avea trei ani. Să stăm. 
   Ne aşezarăm iarăşi pe scaune, la locurile ce le avuseserăm înainte; prietenul meu îşi sprijini cîteva clipe fruntea în palmă, apoi lăsă să-i cadă mîna şi începu: 
   ...Plecasem într-o lungă călătorie, numai eu cu copilul, cu Puiu. Sunt răstimpuri cînd, alături de un copil sau nevastă, pornesc să rătăcesc în lume. Tu ştii. E o patimă. Cum aş fi călătorit şi acuma, să fi putut! Pe drum, între străini şi locuri necunoscute, pacea te învăluie mai uşor; priveliştile frumoase 
   — munţii, apele, satele pierdute în ceaţă, departe în clinurilemunţilor acoperiţi de păduri întunecate — îţi uşurează inima, îţi răcoresc sufletul ca aripa unui vînt ce se strecoară între piept şi faldul hainei care te înăbuşă. Aşa sunt călătoriile. În anul acela am cutreierat Italia. Două luni de zile am alergat de la un oraş la altul, de la mare la uscat şi iarăşi la mare. Minunile de artă, în muzee sau prin mănăstirile ascunse, ca nişte comori, prin munţi, toate mi-au furat din privire şi din suflet. În urma unei asemenea călătorii te simţi obosit şi doreşti să te întorci cît mai repede în căsuţa ta mică, cu lucruri de toate zilele, cu o altfel de poezie, pe care sufletul o poate cuprinde. De cîte ori nu ai simţit tu cît de mărginit ţi-i sufletul, cît de puţin poate încăpea într-însul! Aşa eram eu atunci; şi am fugit din Italia, am fugit pe coasta Dalmaţiei, într-un oraş vechi, pe zidurile căruia vremea s-a scurs, de veacuri, ca apa pe o stîncă ce n-a putut-o clinti din loc. M-am dus în Ragusa. N-ai fost? Să te duci îndată ce-i putea. Trebuie să vezi zidurile acelea mucegăite, pe care petele de rugină par nişte ochi însîngeraţi, şi-n faţa cărora parcă ai vrea să pari mai mare decît ceea ce eşti în strîmta ta haină de om modern. Trebuie să calci pe treptele înguste, săpate în munte de cine ştie ce mîini, să treci pe sub porţile întunecate şi umede de răcoare, să priveşti din pervazul lor marea întinsă, să priveşti insula smălţuită în verde şi să te laşi încins de fîşia vîntului înecat în mirosul amar de olendri, ca să înţelegi tot farmecul neaşteptat al acestui loc. Nicăieri n-am văzut marea mai albastră ca aici, nicăieri n-am simţit, mai puternic, legătura sufletului meu cu nemărginirea de apă ce tresaltă veşnic, alături de tine, întinzîndu-ţi braţele să te ia la sînul ei. Nu ştiu de ce, dar de cînd am văzut marea la Ragusa, nu mi-am putut închipui altfel moartea decît ca un val albastru ridicîndu-se domol, ca să-ţi cuprindă mijlocul şi să te adoarmă... Am stat o săptămînă, şi poate aş mai fi rămas, de nu mă alunga, lîngă ai mei, o întîmplare ce ţi-aş fi spus-o mai repede dacă nu mă oprea amintirea acestui oraş. 
   ...Într-o seară am luat pe Puiu şi-am pornit spre port. Mă dusesem să văd escadra engleză, care venise chiar în dimi-neaţa aceea şi ancorase în radă. E ceva neobişnuit priveliştea unor vapoare mari cît nişte cetăţi, clătinate mînios de valurile unei mări înfuriate cum era Adriatica atuncea. Am privit cîtva, dar pentru că furtuna se întărea, cerul se acoperise deodată de nori groşi şi de lîngă cuirasate începuseră să se desprindă bărci ce aduceau pe marinarii învoiţi în port, m-am întors înapoi. N-am apucat să fac nici un sfert din cale, şi o ploaie rece, o ploaie biciuitoare începu să cadă. Am intrat cu Puiu în cea dintîi cîrciumă ce ne-a ieşit în cale. Se înnoptase, un băiat aprinse lampa unsuroasă atîrnată de mijlocul tavanului, şi am cerut o cafea. Aşteptam să steie ploaia, dar ea se înteţea pe fiecare clipă, iar de departe veneau bubuiturile înăbuşite ale valurilor ce se spărgeau de ţărmuri. Cum isprăvisem de băut cafeaua şi căutam să pătrund ceva pe deschizătura înecată în umbră a ferestrei, deodată se deschide uşa şi, într-un zarvăt grozav, intră, unul după altul, vreo treizeci de marinari englezi. Mesele nu le-ar fi ajuns, poate nici vinul, mă gîndeam eu, cînd din mijlocul lor se desface un fel de uriaş bărbos, roş la faţă, şi se îndreaptă către masa mea. Ce e dreptul, am simţit un fior; repede, ca o clipire, mi-au trecut prin cap toate amintirile grozave despre aceşti lupi ai mărilor. Vroii să mă ridic, să plec, dar, în aceeaşi vreme, uriaşul se apropie, se plecă, luă pe Puiu în braţe şi, în spaima mea, îl ridică cu furie de două ori pînă în tavan. Apoi îl sărută apăsat pe amîndoi obrajii, îmi făcu semn să n-am frică şi, în limba lui, pe care credea că nu o înţeleg, cu un glas cald ce tremura, începu a număra, lăsînd mîna, odată cu fiecare număr, de sus pînă aproape de duşumea: „Unul, doi, trei, patru, cinci“. Şi arătă că sunt ai lui. Avea cinci copii, departe, acasă. Se mai uită încă o dată la Puiu, în ochi îi străluciră două lacrimi, şi, scoţînd un strigăt cu o adîncime de durere ce nu se poate descrie, se aruncă spre uşă şi se făcu nevăzut. 
   În cîrciumă se întinse tăcerea. Mă înăbuşi plînsul, luai pe Puiu în braţe şi ieşii afară. Ploua mereu. Marea spumega în urlete, iar departe, în învălmăşagul valurilor, felinarele de pe catarge sclipeau ca nişte ochi ce nu puteau adormi de dor. 
   Am plecat de la prietenul meu cu sufletul strîns la gîndul că, acasă, nu mă aştepta nici un copil să-l pot săruta. 
   
    
   ÎNTÎMPLAREA 
   Cum se întorsese de la tîrg, porunci să i se facă un ceai, îl înjumătăţi cu rom, îl dădu de duşcă şi se culcă. A doua zi îl găsiră mort, în pat, culcat pe o parte, cu mîna sub cap. Nici o urmă de zbuciumare, de suferinţă, nimic. 
   Slugile curţii şi oamenii de pe moşie se perindară, unul cîte unul, pe lîngă patul stăpînului, duceau mîna la gură, rămîneau cîteva clipe cu ochii mari deschişi, privind mortul, apoi, făcîndu-şi cruce, se depărtau, fără să scoată o şoaptă. 
   După părerea tuturor, întîmplarea aceasta nu putea veni aşa, din senin. Să-l fi lovit cineva — nu, nici nu era atins... Să-l fi otrăvit? Hm! cine? Om bun, prea bun încă, darnic, omenos în toate întreprinderile, cine ar fi putut avea un gînd pizmaş asupra lui? Totuşi, ziceau oamenii, ceva-ceva trebuie să fi fost. Sandu al Radului adusese vestea într-un pîlc de oameni, dimineaţa: 
   — A murit boierul. Iaca, l-a găsit întins în pat, fără suflare.Şi doar aseară, cînd s-a coborît din trăsurică, a vorbit cu mine: om în toată puterea, în toată sănătatea. Că doar şi tu erai acolo, măi ista. 
   — Păi.— Şi tu, măi Simioane.
   — Şi.
   
   — Ei, îţi place!
   — Lucru curat nu-i la mijloc, adăugă un altul, iar ceilalţideschiseră ochii mari, speriaţi, şi rămaseră pe gînduri. 
   
   Toate vorbele erau însă de prisos; moartea venise pe nechemate şi atîta tot. Îl îngropară, îl plînse tot satul, şi în urmă zilele îşi luară faţa lor obişnuită. Venise conul Nicu, băiatul boierului, şi trebile moşiei se urmară lanţ, fireşte, care cum trebuia la locul şi vremea ei. 
   Conul Nicu era om harnic, priceput şi omenos ca şi tată-său. Oamenii începură a-l iubi cu tot dinadinsul şi ar fi fost în stare să se deie în foc la un cuvînt al lui. 
   Altminteri, şi la trup, la faţă, conul Nicu era leit tatăl. Scurt, lat în spate, sîngeros peste măsură, obrazul plin şi înflăcărat ca para focului, ochii mici, rotunzi şi galbeni, ca doi bănuţi noi. Cînd îl zăreau, ţăranii socoteau că au pe bătrîn dinaintea lor: „Conul Iordache în picioare, să nu fie de-o măsură“, îşi spuneau. 
   Dar soarta care potriveşte toate, aşa cum vrea şi crede dînsa, potrivi ca şi conul Nicu să aibă aceeaşi măsură, şi la trup, şi la patimi, cu sărmanul conul Iordache. Şi ce se întîmplă? Într-o seară, după ce mîncase mult şi băuse tot aşa, la tîrg, unde se dusese să petreacă şi el ca orişicare muncitor 
   — cum petrecuse şi conul Iordache în decuvremea nopţii încare se stinsese, — se întoarse la moşie şi se culcă. A doua zi, vechilul, venit să-l scoale, îl găsi mort în acelaşi pat. Singura deosebire era că bietul conul Nicu părea că se luptase pînă să-şi deie sufletul: faţa îi rămăsese încruntată, buzele strînse. Vechilul încremeni de groază. 
   Nici nu se-mplinise anul de la moartea celuilalt. Cînd auziră oamenii de întîmplarea aceasta, îşi făcură cu tot dinadinsul cruce şi nu îndrăzniră să se apropie de odaia în care dînsul se sfîrşise. 
   Seara, la rateş, oamenii nu mai conteniră să se întrebe unii pe alţii. Fiecare iscodea cîte ceva. 
   — Că vezi dumneata, şoptea un moşneag rezemat detejgheaua crîşmarului, — lucrul nu-i curat. Nu mor doi oameni, aşa, unul după altul, în acelaşi loc. Or fi avut şi ei păcate de ispăşit. Cu noi, dă, se purtau bine, dar cu alţii, mai ştii! Cine poate şti! Ai Vădanei n-au murit tot aşa, tatăl şi băiatul, unul după altul, în Leordeni? Vezi că-i blestemase biata Aniţa, şi blestemul se prinde, că-i al necuratului. Cruce de aur în casă! 
   Moşneagul se închină şi, trăgîndu-şi cojocul pe umăr, vroi să iasă, dar un altul, care prinsese cu urechea, îl mai opri şi-i spuse tare: 
   — Nu, moş Dumitre, locul îi blestemat, locul pe care e casa.
   — Mai ştii, răspunse bătrînul, şi ieşi pe uşă, îngînîndcuvinte fără înţeles. Pe conul Nicu îl duseră la groapă, ţinîndu-se cu toţii mai în urmă, închinîndu-se mereu. 
   La îngropare nu venise nici o rudă. Adică ce rudă era: un moş, frate mai mic al conului Iordache. Toată averea i se cuvenea lui acuma, dar, fie din nepăsare, căci era el bogat şi fără moştenirea asta, ori de frică să nu-i fie şi lui scris s-o părăsească prea de curînd, nici nu abătuse pe la moşie. Trimisese numai un om să ferece hambarele, şurile, odăile cu tot ce aveau în ele, iar moşia o arendă. Din ograda caselor se împrăştiară toţi, într-o clipire de ochi, îndată după scoaterea mortului. Arendaşul se mută într-altă pereche de case, mai mici, de cealaltă parte a tîrgului. 
   Curtea rămăsese pustie. În ograda nepietruită, brusturii crescuseră în voie, întinzîndu-şi frunzele lor, cele late şi verzi, ca un acoperămînt deasupra pămîntului umed; iar lîngă cerdac, loboda se înălţase ca o pădurice din care mai nu s-ar fi zărit omul. Veni şi toamna cu ploile ei reci şi repezi, care băteau, prin geamurile sparte, în odăile întunecoase; pe pereţi şurluiau vinele gălbui de apă, scurse din ulucele sparte; iar uşile de pe la poduri, uitate deschise, se repezeau, uneori, bătute de vînt şi pocneau înăbuşit, ca nişte lovituri de maiuri, scuturînd acope-rişurile şubrede de draniţă. La spate, livada ridicată în dîmb, îngălbenită, părea că păzeşte, jelind, singurătatea aceasta. 
   Nimeni n-ar fi trecut pe acolo noaptea. Un pîndar trecuse într-o seară — gîndind într-aiurea se vede, căci altminteri nu s-ar fi avîntat pe locuri de aceste — şi cînd a întors capul şi a văzut curtea veche, a rupt-o de goană ca un apucat, şi nu s-a oprit decît acasă, căzînd leşinat lîngă prispă. A doua zi, cînd şi-a revenit în simţiri, tot satul ştia că Gavrilă, pîndarul, trecînd pe la curtea cea veche, a văzut două umbre care se strecurau, una după alta, pe streaşina casei. Şi de atunci încolo, nici ziua nu se prea bizuiau oamenii să-şi îndrepte paşii într-acolo. 
   Omătul iernii îmbrăcă ograda, curtea şi livada. Şi atîţia nămeţi năpusti viscolul în pereţi, că mai nu se mai cunoştea casa. Odăile, lucrurile care ajutaseră traiul celor doi stăpîni, cine ştie, poate şi parale — nici pe acestea nu le căutaseră — stăteau acolo, îngropate sub acoperămîntul rece al vremii grele de iarnă. 
   Cînd a început să se împrimăvăreze, au pornit şuvoaiele; casa se dezgoli, răsări mai neagră şi mai posomorîtă, cu ferestrele întunecate ca nişte hrube; pereţii se muceziră de umezeală. 
   Şi-n scurt, loboda se înălţă iarăşi, sălbatică, înăduşind celelate buruieni, în tot cuprinsul pustiu al ogrăzii cu gardurile putrezite. 
   Mult s-au mai mirat oamenii cînd, într-o bună zi, un călăreţ cu o căciulă ţuguiată, spătos, că te mirai cum de nu deşăla căluţul mic ce-l aducea în buiestru, se sui dintr-o întinsoare în deal, la curtea părăsită. El a tras, de-a călăre, poarta, s-a strecurat înăuntru, apoi a luat-o prin lobodă pînă lîngă cerdac. Nu i se vedea dintre buruieni decît vîrful căciulii. A stat puţin, pe urmă a înconjurat casa, apoi a ieşit din ogradă, a lăsat dîrlogii pe gîtul calului şi s-a coborît spre rateş. Aici opri căluţul şi întrebă pe cei cîţiva oameni ce stăteau pe prispă: 
   — Da’ ce, conul Iordache nu mai ţine moşia?Oamenii îl priviră miraţi; unul îi răspunse:
   
   — Conul Iordache a murit. Şi-a murit şi conul Nicu. Dadumneata cine eşti? 
   Omul deschise ochii mari, rămase o clipă încremenit, apoi lovi cu mîna în vînt, a deznădejde, dete călcîie calului şi porni fără să răspundă. 
   — Cine-o fi? întrebă unul.
   — Ia, vreunul care n-a auzit de moartea boierilor. La conul Iordache veneau mulţi să ceară ajutor. 
   — Cine ştie cine-o fi fost! Ia, vreun om necăjit, săracul,adăugă cel mai tînăr. 
   
   Şi ţăranii se uitară în zare după un norişor de colb care înfăşura poate o durere. 
   Într-o noapte, prin august, o noapte frumoasă, caldă şi presărată cu stele, o scînteie îndrăzni să facă ceea ce înfricoşase pe atîţia oameni: aprigă ca un fluturaş, scînteia a avut milă de căsuţa conului Iordache şi-a conului Nicu; s-a ridicat uşoară, din focul de găteje făcut de doi copilaşi, a zburat peste livadă şi s-a coborît pe draniţa putrezită de ploi. 
   Şi o flacără vie se ridică deodată, pălind strălucirea stelelor şi rumenind tot satul. Oamenii ieşiră speriaţi pe prispă şi, cînd văzură că se topeşte curtea, se minunară, se îmbărbătară unii pe alţii şi veniră cu toţii pînă în poartă, de unde priveau cum se ridicau vîlvătaiele spre cer. Şi răsuflau parcă mai uşuraţi, că scăpau de sălaşul duhurilor rele. Unul n-a îndrăznit să păşească în ogradă! Dar cînd, dimprejurul ferestrelor aprinse, căzură perdelele în scrum, pe peretele luminat al odăii în care se sfîrşiseră de zile cei doi stăpîni, apăru, o clipă, portretul conului Iordache. Apoi flăcările îl încinseră în vălul lor, ca pentru a-l ocroti. 
   Cei ce-l văzuseră jurau că-n strecurarea repede, cît un răsuflet, chipul conului Iordache îi privise încruntat, cum îi privea altădată, în rarele lui clipe de mîhnire. 
   
    
   ÎNECATUL 
   Gheorghe Nicoară, călăraş cu schimbul, şi frate-său, un băieţandru căruia nu-i mijise mustaţa, veniseră să adape caii în Siret. Cum coborau spre vad, băiatul spuse: 
   — Ia te uită, bădiţă, colo, sub mal, ce buştean a adus apa!
   Călăraşul privi într-acolo, apoi strînse calul în călcîie şi intră pînă la mijlocul rîului. După ce se uită, ţipă deodată: 
   — Ira, măi, un om înecat!Băieţandrul încremeni locului. Călăraşul îi strigă:
   
   — Fugi pînă ici la moară şi cheamă pe moş Vasile. 
   
   Băiatul lovi cu funia căpăstrului în cal şi o luă spre moară. Se întoarse repede înapoi. Morarul nu era acolo. 
   — Atunci repede-te şi adu pe tătuca. Luaţi şi o frînghie.
   Rămas singur, călăraşul se apropie să se uite. Privi îndelung. Înecatul fusese izbit de apă în mîncătura malului şi se prinsese între nişte rădăcini. Şuvoiul îl bătea, mai să-l smulgă, să-l ducă la vale. 
   Călăraşul auzi nişte glasuri, se întoarse şi el şi, cunoscînd pe cei de pe mal, le răcni: 
   — Măi Toadere... Năstase... Veniţi, că-i un om înecat! Hai de l-om scoate! 
   Flăcăii rămaseră puţin pe gînduri, apoi coborîră povîr-nişul. După ce se uitară într-acolo, unul se scărpină în cap şi spuse: 
   — Păi... Cum să-l scoatem, măi Gheorghieş?
   — Iaca bine. O să vie tata, o s-aducă o frînghie, l-om lega
   
   şi l-om trage pe mal. Călăraşul se uită înspre sat: Uite-l, vine. Peste puţin, sărea de pe cal un ţăran cărunt, dar voinic. 
   — Uite-l colea, tată, între rădăcini.
   Ţăranul îşi scoase opincile şi intră în apă pînă la brău, de veni lîngă feciorul său. După ce privi, se scutură şi zise: 
   „Haidem!“ Călăraşul descălecă, cei doi flăcăi nu se mai codiră, veniră şi dînşii. Băieţandrul se întorsese; privea de pe mal. Ţăranul desfăcu funia ce o avea încolăcită pe după umăr: 
   — Aşa! Să-l legăm.
   Îşi suflecă mînecile, înnodă capul frînghiei de un braţ al înecatului, subţioară, apoi luă capătul celalt, îl trecu de două ori împrejurul pieptului calului şi-l aduse să-l lege de celalt braţ, ca un ham. 
   — Bine! Acum desfaceţi rădăcinile.Flăcăii dădură la o parte rădăcinile, călăraşul apucă de căpăstru calul şi, încet-încet, îl scoaseră în susul apei, pe mal. 
   Tocmai atunci venea şi morarul, moş Vasile. Flăcăii îl chiuiră, şi dînsul coborî către ei. Era un bătrîn scurt, cu mustăţile roase, cu ochii mici, lucitori sub căciula albă, ţuguiată. 
   — Da’ ce-i, feţilor? Ce-aţi pescuit?
   Cînd văzu pe cel înecat, îşi dădu căciula pe ceafă şi se apucă de păr: 
   — Păi bine, mă, ce n-aţi lăsat rumănul să se ducă la vale? Boclucuri de iste îmi trebuiesc mie? Şi dumneata, bade Dumitre, doar eşti om bătrîn, şi te potriveşti copchiilor! 
   Tatăl călăraşului se apropie de moşneag şi-i răspunse: 
   — Nu ţi-e ruşine la obraz să grăieşti aşa? Da’ ista n-o fost şi elom, ca mine şi ca dumneata? Ce-i cîine, să-i dau drumul pe apă? 
   Moşneagului îi sticleau ochii şi prinse să fluiere a pagubă, apoi zise: 
   — Păi dacă aş fi prins pe toţi umflaţii care au trecut peici, vă mai măcinam eu făină? Mai stătu puţin pe gînduri şi adăugă: Pai asta-i treaba premarului. 
   — A lui, răspunse călăraşul, mă duc să-l chem. Da’ pînăatunci dă un ţol, o rogojină, să-l învălim. 
   
   — Da’ lasă-l, că deghe s-o-mprimăvărat, nu arde aşa 
   soarele, bodogăni bătrînul şi rămase uitîndu-se la mort. Ceilalţi se traseră de o parte, vorbind încet. Călăraşul, văzînd că n-o poate scoate la capăt cu moşnea-
   gul tehui, rupse o creangă de mesteacăn, acoperi cu dînsul mortul, apoi plecă după primar... 
   Vestea se răspîndise repede. Oamenii din sat începuseră să se adune. Veniseră bărbaţi, flăcăi; cîteva femei stăteau departe, cu mîna la gură, galbene de frică. 
   Într-un tîrziu, după ce le trecu mirarea, bărbaţii prinseră să vorbească tare. Unul întrebă: 
   — Măi, cine să fie?Altul răspunse :
   
   — O fi de prin tîrgul Romanului, că-i îmbrăcat în straie
   
   nemţeşti. Şi altul încheie: 
   — Dumnezeu îl ştie!
   Dar cum venise primarul, se desfăcu din mulţime un băietan, dădu la o parte frunzele ce acopereau faţa mortului, se uită de aproape, apoi zise: 
   — Ista-i din Săbăoani. Îi Pintilie Iepure din Săbăoani. L-amvăzut şi zilele trecute în tîrg, îşi cumpăra un surduc. Îi Pintilie Iepure din Săbăoani, că doar îl cunosc. 
   Primarul se întoarse către notar şi-i porunci: 
   — Atunci tilifonează ’mneata la Săbăoani. O fi aşa cum zice băiatul. 
   
   Notarul porni, mergînd încet, plecîndu-se cînd într-o parte, cînd într-alta, ca şi cum scotea un picior dintr-o groapă, ca să deie cu celalt în alta. 
   Deodată, ca ieşită din pămînt, se repezi o babă ţipînd: 
   — Valeu, valeu, mămucuţă! 
   Babei i se înecase şi ei, mai acum cîţiva ani, feciorul de-abia întors din oaste. De atunci îşi ieşise din minţi şi bătea drumurile jeluindu-se tuturor. 
   Se trînti la capul mortului şi începu să bocească în gura mare: 
   — Valeu, băiatul mamei, valeu! Cum te-ai prăpădit; cum ţi-ai pus capăt zilelor! Cine te-o-ndemnat la pierzanie, puiul mamei! cum nu te-o iubit nimeni pe lumea asta, de te-o lăsat să-ţi răpui zilele! 
   Un fior trecu prin sufletele oamenilor. O femeie se bătu cu mîna peste gură. 
   — Păzeşte-mă, Doamne, că alta n-am ce zice!. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   Au stat cu toţii pînă tîrziu povestind despre toţi înecaţii de pe locurile acelea. 
   Se înserase. Notarul se găsea în treburi, trecea de la unul la altul, spunînd cum ajunsese la primărie, cum telefonase la Săbăoani, la Roman, parchetului. Dar răspunsul nu venise încă. 
   Deodată se auzi vuietul unei căruţe purtate în goana mare. După cîtăva vreme, căruţa se opri, şi dinăuntru sări, speriat, galben la faţă, un ţăran. De-abia putu întreba: 
   — Unde-i frate-meu?Primarul îi ieşi înainte:
   
   — Înecatul ţi-e frate? Eşti din Săbăoani?
   — Mi-i frate, îngînă venitul, căutînd cu ochii spre mal.
   — Apoi să-i facem hîrtiile în regulă, o să vie şi domnul
   
   procuror, adăugă primarul. Ţăranul vorbi ca într-aiurea: 
   — Păi, o să vie nevastă-sa, că i-am spus. Eu am luat căruţaasta de la un vecin şi m-am repezit cînd am auzit că l-o adus apele aici. Că îmi moare un copchil acasă... şi mi-i nevasta bolnavă şi n-am para frîntă-n pungă. Am avut numai leul ista de parale, că vîndusem un lăvicer. 
   Oamenii se uitară nedumeriţi unii la alţii, iar ţăranul se îndreptă spre mal. 
   Cînd ajunse lîngă înecat, dădu creanga de mesteacan la o parte, se uită la dînsul, apoi se puse într-un genunchi şi-i căută buzunarul pantalonilor. Vîrî încet mîna, scoase o pungă, o deschise şi găsi un franc. Pe urmă se întoarse către oamenii care-l urmăriseră şi zise: 
   — L-am găsit. Că eu i-l dădusem să-mi ieie nişte făină de lamoară, şi el, Dumnezeu să-l ierte, s-o hîrjonit cu un flăcău şi o căzut, de l-o luat apa, că nu ştia să-noate. Şi am rămas fără de un gologan... Şi mi-i nevasta bolnavă, şi-mi moare copchilul... 
   După ce spuse acestea, se duse la căruţă, se sui, întoarse calul şi dădu bici. Oamenii rămaseră în urmă, încremeniţi, fără să poată scoate vreunul o vorbă. 
   
    
   CINE A IUBIT-O! 
   Boierul Toma privea de la fereastră cum creşteau, văzînd cu ochii, troienele în ogradă. Niciodată nu i se păruse iarna mai plină de întristarea aceea care o răspîndeşte căderea molcomă a fulgilor înfoiaţi de zăpadă. Cădea întruna ninsoarea, cădea fără să contenească, legănîndu-se ca penele, înceată, gînditoare parcă unde să se aşeze. Îngropase ograda, legînd-o de-a dreptul cu şleahul dinspre sat, prefăcuse şurile, şoproanele într-un singur morman, aruncase peste toate aceeaşi învelitoare albă, de sub care se părea că niciodată nu vor mai răsări lucrurile cunoscute. Boierul căuta să pătrundă cu vederea prin perdeaua deasă a ninsorii, dar nu putea; zarea se închidea sură. Căută să prindă cu auzul un vuiet, un strigăt, strigătul unui om din sat, lătratul unui cîine, ţipătul unei păsări înfrigurate. Nimic. 
   Toată firea părea înecată în acea tăcere adîncă ce-ţi poate da închipuirea morţii. Nici măcar scînteierile focului din sobă nu mai răsunau, focul se stinsese. Numai ceasornicul cel mare şi rotund din perete bătea rar, înăbuşit, ca de aiurea; şi scuturînd clipele din zimţii roţilor lui, regula parcă mersul ninsorii. 
   Un urît de moarte, un urît dintr-acele care se strecoară în suflet ca otrava, care se schimbă în spaimă cuprinse pe singuraticul boier. Ar fi vrut să vadă pe cineva, pe-un duşman chiar, numai să-l vadă. Şi spaima veni repede. Boierul se repezi la clopot, trase găitanul cu putere şi-l rupse, iar de sus, din colţul casei, nici un clinchet nu veni. Ce făceau oare argaţii? Să-i strige, dar cum? Cuhnea era departe. El singur îşi deprinsese slugile să nu vie decît chemate, ca să nu-l stîn-jenească în socotelile lui; ca nu cumva să găsească deschise lăzile de fier ce gemeau sub greutatea bănăritului. Începu să cutreiere odăile mari, înfrigurate, în care nu mai făcea foc. Aceeaşi linişte de moarte, netulburată nici macăr de foşnetul unei haine atinse de lemnul sau pînza unei mobile. 
   Gîndurile-l năpădeau. Era întîia iarnă pe care o petrecea singur. De la moartea nevestei lui se împlinise jumătate de an şi singurătatea îl silea să simtă că-i lipseşte cineva, că suferă o pierdere, ca aceea ce ar îndura cînd n-ar mai avea haina groasă, pe care nu o iubea, dar care totuşi îi ţinea cald şi o avea aproape de trupul lui. Trecînd din pustiul unui colţ într-altul, se miră cît loc prinse în casă fiinţa ceea căreia, fiindcă nu era de aur, ca galbenii lui, nu-i zîmbise o dată mai binevoitor, căreia nu-i purtase ură, pentru că atunci cînd urăşti simţi că-ţi răscoleşti sufletul împotriva cuiva care este, şi ea nu era. Un abur care se mută dintr-un loc într-altul, asta fusese dînsa. 
   Dar deodată boierul se opri locului încremenit. I se păruse că auzise foşnetul unei rochii, dincolo, şi întoarse încet capul. Nu era nimeni; se desprinsese o perdea şi lunecase într-o parte, strîngîndu-se într-un singur fald. O lumină cenuşie intră în odaie, şi în dosul geamului, acoperit pe jumătate cu zăpadă, se vedeau ramurile negre ale copacilor, înfigîndu-se, ca nişte suliţi, în pieptul alb al grădinii. O pasăre trecu printre ele, tăind ca o foarfecă pînza de ninsoare. Liniştea se întinse din nou. Boierul se lăsă într-un colţ pe scaun. Ziua aceasta de Crăciun îi amintea pe cea din anul trecut, îi aduse aminte chipul prietenului celui mai bun, chipul lui Filip Micle, care nu lipsise niciodată mai îndelung din casa lui. Îi scrisese acum cîteva zile, rugîndu-l să vie, îi făgăduise că vine, dar pesemne că se răzgîndise. 
   Ce să facă singur, Doamne! Deodată i se păru că aude ceva, nişte clinchete înăbuşite, aşa ca loviturile de linguriţe în paharele pline, şi odată cu ele i se strecură o picătură caldă în suflet. Se ridică repede şi alergă la geamul uşii, în sală. În poartă răsări ceva negru, care se mărea, se apropia, pînă ce se desluşi că e un poştalion. Caii se izbiră cu piepturile de fruntea troianului, se opintiră şi, cu capetele în sus, începură să taie pîrtie prin zăpadă. Dar cu toate puterile lor încordate, după cîteva clipe, se opriră. Surugiul se înălţă în scări şi se auziră, întretăiat, strigătele lui: „Măăi, Măăă... să vie argaţi cu lopeţile... Cine dracul să poată intra în iadul ista?... Mor-ţilor... Măăă, n-auziţi, dugleşilor1?!“ Boierul Toma împinse cu putere uşa înţepenită de zăpada strînsă în cerdac şi strigă şi el la argaţii care de-abia acuma îşi scoaseră capetele afară. După ce se uitară ca nişte oameni buimaci de băutură, se întoarseră cu lopeţile pe umăr, înotînd pînă la gît prin troian. Musafirul ce venise se coborî din sanie şi o luă spre cerdac, dezgropîndu-şi, la fiecare pas, picioarele. Era Filip Micle. Lui Toma i se strecurase 
   o rază de bucurie în suflet cum parcă niciodată nu simţise. Şi venitul nu-şi credea ochilor cînd văzu chipul destins într-un surîs de bunătate cum nu mai aflase la prietenul său. 
   În vreme ce Toma desfăcea musafirul de blănurile ce le avea pe dînsul, de afară veneau glasurile necăjite ale arga-ţilor, care de-abia urcau sania înspre grajduri. 
   * 
   Aşa se face că, în seara aceasta a ajunului Anului Nou, boierul Toma nu era singur la măsuţa acoperită cu şervet curat, de sub lampa atîrnată, a căreia revărsare de lumină rumenea sticla cu vin rubiniu şi aprindea scîntei din picăturile rămase în cele două pahare de cristal. Prietenii mîncaseră, şi acum rămăseseră la un pahar de vin. Moleşiţi de băutura veche, stăteau răsturnaţi în scaune şi gîndeau. Frica boierului Toma se dusese, şi dînsul rămăsese omul din trecut, cu sufletul lui cel adevărat. Fireşte, se gîndea la munca lui, la munca în adevăr uriaşă, care-i răvăşise viaţa pe cîmpuri, în ploi, pe soare şi-n ceaţă, pentru adunarea banului rotund care la dînsul nu se rostogolea, ci cădea, pe lat, în cutiile de tinichea ale lăzilor de fier... Şi pentru cine strînsese? Pentru el! Numai pentru el! N-avea nici un copil, n-avea pe nimeni. Mai bine că nu avusese copii, deşi ei nu i-ar fi răpit măcar o parte cît de mică din dragostea lui pentru bani, dar copiilor le trebuie hrană, foc, şcoală... Îi fusese de ajuns nevasta. Îşi amintea bine de nevastă. 
         1 Dugleş — leneş. 
   Fără voie, se uită pe peretele din faţă, deasupra uşii. Acolo îi era portretul. Un prezent1 al lui Filip, de ziua ei. Simţi nevoia să vorbească despre dînsa. 
   — Seamănă bine Ana în portretul cela.
   Filip tresări, întoarse repede capul, se uită la chipul, pe jumătate în umbră, al femeii şi răspunse scurt, cu glasul tremurat: 
   — Da, foarte bine.Şi căzu iar pe gînduri.
   Toma urmă:
   
   — Parcă vă văd, anul trecut, în ajunul Anului Nou; tu eraitot în locul acesta, dînsa sta colo, lîngă bibliotecă. Vorbeaţi, ca de obicei, despre o carte, mi se pare. 
   — Da, despre o carte.
   — Iar acum doi ani... A, da, acum doi ani aţi făcut sărbă-torile singuri. Eu a trebuit să mă duc la Iaşi pentru vînzarea pădurii celeia... La întoarcere, mi-aţi ieşit înainte, voioşi... Vă înţelegeaţi bine voi amîndoi. Apoi adăugă ca încheiere: Iaca, eu n-am înţeles-o niciodată pe nevastă-mea. Nici ea pe mine, nu-i vorbă. 
   
   Filip se uita departe, cu ochii umezi. 
   Un dor îl îneca, îi oprea parcă inima să-i mai bată, îl făcea să sufere grozav. 
   Şi tocmai acum glasul lui Toma răsărise dintr-o lume de vrăjmăşie. Nevoia unei spovedanii, a unei spovedanii făcută nu din credinţă, ci dintr-o mîndrie haină, dădea mereu răsunet cuvintelor lui: 
   — Dumnezeu să mă ierte, dar parcă nu eram făcuţi unul
   pentru altul. Filip îi răspunse, stăpînindu-se: 
   — Nu ţi-ai cunoscut femeia, cum nu-ţi cunoşti nici una din
   cărţile acele, din biblioteca pe care n-ai deschis-o niciodată. Toma sorbi din pahar şi răspunse: 
   — E adevărat! N-am avut vreme să-mi citesc biblioteca,întocmai după cum n-am avut vreme să-mi iubesc nevasta. 
         1Prezent—cadou. 
   Filip se îndreptă pe scaun şi întrebă răstit: 
   — De ce-ai luat-o atunci, dacă n-ai iubit-o?Toma răspunse liniştit:
   
   — Am luat-o pentru bani. Fără zestrea ei, azi n-am sta aici,în casa asta. 
   Filip vorbi cu glasul înăbuşit, întretăiat, neputîndu-şi stăpîni furia, care venea deodată, ca un clocot: 
   — Ai luat-o ca să-i înşeli viaţa... Ai amăgit-o ani de-a rîndul. 
   Toma nu băgase de seamă felul în care prietenul îi vorbise. Urmă să spună: 
   — N-am iubit-o, dar i-am dat tot ce a vrut. A avut de toateaici în casă. Nu a dus nici o grijă. Nu i-a lipsit nimic; spune tu dacă i-a lipsit ceva? 
   Filip se sculă în picioare; o clipă îi venise să-l lovească peste gura care minţea; o furie grozavă îi năvăli din inima în care o ţinuse pînă acum ascunsă, ca pe un izvor ce n-are pe unde ieşi la lumină, apoi cuvintele curseră repede, dezlăn-ţuindu-se, aproape fără răsuflet: 
   — I-a lipsit, i-a lipsit dragostea ta. Dragostea pe caresufletul tău n-a avut-o, sufletul sterp ca un pămînt nisipos din care nu răsare iarba. I-a lipsit cuvîntul tău cald, care nu-ţi putea ieşi de pe limba deprinsă numai să numere. I-a lipsit blîndeţea, pe care faptele tale de om zgîrcit, care stoarce banul, nu putea să i-o dea. I-a lipsit fericirea, înţelegi, fericirea, pe care tu ai gustat-o lîngă lăzile tale cu bani, dar pe care ea n-a avut-o, pentru că... pentru că era cinstită, pentru că era credincioasă jurămîntului ei. Totul i-a lipsit în casa asta, tot, tot! 
   
   Filip se plimba prin odaie, îşi purta mîna prin părul lung, cărunt. Se şimţea tot mai luat de furie. Toma se îndreptase şi el în scaun, trupul i se scuturase de moleşeală, deschise ochii mari şi se uita nedumerit la chipul prietenului, pe care aproape nu-l recunoştea. Întrebă cu spaimă parcă: 
   — Ce ai? De ce-mi spui vorbele aceste?
   Filip i se aşeză în faţă şi, aproape de tot, îi suflă cu un şuier cuvintele: 
   — Pentru că ai deschis singur vorba, vorba care nu te costăparale. Eram hotărît să ţi le spun demult încă, deşi ar fi trebuit să-mi calc sufletul pentru aceasta, dar aş fi făcut-o dacă ar fi venit o împrejurare ca cea de azi, aş fi făcut-o, nu pentru tine, ci pentru dînsa. Aş fi încercat şi mai mult: aş fi dat şi viaţa pentru ca să o văd mai fericită, mai mulţumită. Aş fi dat tot, şi dacă ţi-aş fi deschis ochii, dacă te-aş fi făcut să-ţi înstrăinezi măcar o parte, cît de mică, din iubirea pentru bani, şi să i-o dai ei, atunci nu ţi-aş mai fi călcat în casă. Dar nu ţi-am putut spune nimic fiindcă n-ai pomenit niciodata numele ei; îl pomeneşti astăzi, cînd nu mai este, cînd ai scăpat de dînsa, cînd vorbele mele nu-i mai pot aduce nici o alinare, acolo, în mormîntul ei, lîngă care ar trebui să stai zile întregi, îngenuncheat... ca un nemernic. 
   Toma se sculase în picioare. Sub biciuirea cuvintelor lui Filip parcă-i încolţise o lumină în minte, o lumină care lega anumite fapte din trecut şi al cărora înţeles se desluşea acuma, aşa, deodată, într-o scăpărare ca de fulger. În clipa aceea Toma simţise şi mînie — mînie asupra cuiva care-l furase de o avere uitată într-un  colţ — şi un simţămînt străin care-i  umpluse pieptul, apoi îl golise repede, poate o părere de rău. 
   Amîndoi stăteau faţă în faţă. Filip — cu încredinţarea că spusese prea mult, deşi parcă ar mai fi vrut să adauge ceva mărturisirii, Toma — cu părere de rău că nu auzise totul, cu dorinţa de a mai întreba. 
   Şi, cu toate acestea, înţeleseră că trebuiau să tacă, să nu-şi mai vorbească un cuvînt unul altuia, niciodată. Între dînşii parcă se întrupase o umbră, o vedenie, care le pusese uşor mîna pe gură. Şi buzele lor rămaseră închise peste mormîntul sufletului lor. Se uitară unul la altul, apoi Filip porni repede, purtîndu-şi mîna peste fruntea scăldată în sudoare, înspre odaia lui, să se pregătească de plecare, în zorii zilei, fără să se mai revadă. 
   
    
   FRAŢI 
   Fără să ridice privirea de pe hîrtiile ce iscălea, maiorul răspunse răstit: 
   — Va merge cornistul companiei. 
   Ofiţerul vroi să mai adauge ceva, dar maiorul nu-i dădu vremea, ridică în sus capul şi, cu acea luminiţă gălbuie în ochi, ce dădea căutăturii lui un aer de veselie, chiar atunci cînd era înfuriat, spuse răspicat: 
   — Cred c-aţi înţeles, domnule sublocotenent.
   Ofiţerul răspunse scurt că a-nţeles şi plecă. Străbătu sala pe lîngă camarazii ce-l priveau bănuitori, apoi luă drumul drept înspre compania lui. În uşă îl aştepta sergentul-major. Ofiţerul îi porunci, la rîndul lui, cu un glas ce împrumutase ceva din acel al maiorului: 
   — Va merge cornistul companiei.
   Sergentul-major se întoarse şi strigă:
   
   — Va merge... 
   
   Dar nu avu cînd să sfîrşească, cineva din fundul întunecos al sălii, cornistul, care auzise ordinul comandantului de pluton, răspunse înăbuşit, dar hotărît: 
   — Am înţeles, să trăiţi, domnule sergent-major. 
   În această vreme, ofiţerul intră în cancelaria companiei, îşi puse mantaua, îşi luă chipiul şi, ridicîndu-şi gulerul, ieşi în curte, îndreptîndu-se spre poartă; o luă pe o stradă lătural-nică, mai apropiată. Ajunse acasă, îşi aruncă sabia şi chipiul într-un colţ, mantaua – în altul, nu dădu voie să i se facă focul, şi se trînti pe pat. 
   Cu faţa înfundată în perne, degeaba căuta să-şi găsească astîmpăr. Îi fu peste putinţă să adoarmă. La urma urmei, vrînd să-şi gonească neliniştea, se încercă să gîndească într-un anumit fel: Mă rog, nu-i murise nimeni dintre cei de aproape ai lui, nici o rudenie mai depărtată, nici măcar un prieten dintre acei cu care ar fi petrecut clipe tulburi sau fericite, ce pecetluiesc trăinicia înfrăţirii a doi oameni. Nu; ci un soldat, un străin, un om pe care-l avusese un an în frontul companiei... Aşa vroia ofiţerul să-şi înlăture mîhnirea, dar nu putea. Gîndul celalt, cel ce izvora fără voia lui, acela îi reîmprospăta alte lucruri. Îşi aducea aminte cum, în cutare zi de marş, pe o arşiţă dogoritoare, ceruse apă la soldaţii din pluton — mai nimeni nu avea, iar celor ce le rămăseseră cîteva picături le păstrau pentru setea lor de oameni trudiţi ce duc atîta amuniţie pe dînşii... Un singur om a întins bidonul, dar în aşa fel că rămîinea ascuns, parcă într-adins, după raniţa camaradului din rîndul întăi. Cînd i l-a înapoiat, a ţinut bidonul aproape, silind pe soldat să se arate: era Stan Petre... Dar, în cutare noapte ploioasă, în avanposturi, în manevra trecută, cînd a găsit în cort un culcuş de paie uscate, pregătit pentru o odihnă mai cumsecade! Tocmai tîrziu află, printr-o întîmplare, că tot Stan Petre i le adusese... Îl primise ca recrut în urma stăruinţei fratelui său, cornist al companiei, cu doi ani de vechime. Îl întrebase: „Vrei să vii la mine, băiete?“ Recrutul îşi apropie repede călcîiele, îşi scoase iute căciula şi răspunse din toata inima: „Vreau, cum nu, să trăiţi, domnule sublocotenent...“ Ce voios era soldatul acesta. Numai să-l fi privit, în marşuri, mergînd voiniceşte, totdeauna zîmbind, şi-ţi trecea orice osteneală. Rar soldat şi prieten credincios ca Stan Petre!... Acum cîteva zile, intrînd dimineaţa în companie, îi ieşi cornistul înainte; cu glasul încet de lacrimi, îi spuse că peste noapte dusese pe frate-său la spital. Îl cuprinsese o căldură grozavă, vorbea într-aiurea, iar doctorul, chemat, grabnic, spusese că-i tifos. De frică să nu se îmbolnăvească şi alţii, îl scoseseră repede din cazarmă. 
   Îl văzuse la spital, pe patul de chinuri, cu buzele arse, cu faţa suptă, cu ochii şterşi ce nu mai puteau cunoaşte. Ieri, la raportul companiei, caporalul de serviciu îi raportase că soldatul Stan Petre murise... Iar maiorul, om bun, dar cu toane, nu îngăduise ca la înmormîntare să sune un alt cornist. 
   Înţelegînd că nu va putea adormi, chinuit de gînduri şi amintiri, ofiţerul se îmbrăcă şi, cu toate că nu era nevoie, plecă din nou la cazarmă. 
   A doua zi începuse să ningă. Plutonul de paradă venise şi se înşirase în ograda spitalului, în faţa odăii întunecoase ca 
   o hrubă de beci. Un caporal şi cîţiva soldaţi intrară înăuntru. Ofiţerul făcu semn cornistului să se ducă şi el, apoi înaintă singur, intră pe uşa îngustă, coborî cîteva scări şi rămase lîngă perete. În mijlocul cămăruţei de piatră, pe o masă, Stan Petre părea că doarme uşor, gata să tresară la cel dintîi sunet al „deşteptării“, pe care nu mai avea să o audă. De pe faţă i se dusese urma de zbucium ce rămîne după o boală plină de chinuri; în locu-i răsărise zîmbetul acela cuminte ce-l prindea atît de bine. 
   La căpătîi îi plîngea maică-sa, o femeie slabă, trudită de muncă, cu picioarele goale pe o vreme ca aceasta de început de iarnă. Mai încolo, un frate al ei, cu decoraţiile războiului pe piept. Cînd bătrîna văzu pe celalt băiat, pe cornist, începu să bocească în gura mare: 
   — Mi l-o luat Dumnezeu şi m-o lăsat numai cu tine! Băietul
   mamei, băiet. Iar bătrînul căuta s-o liniştească: 
   — Taci, Mărando, aşa a vrut Cel de Sus. Apoi veni lîngă ofiţer, se opri la o parte şi spuse: „Să trăiţi, domnule sublocotenent, nu vă supăraţi, aşa-s femeile, mai slabe.“ 
   Cu două zile înainte, se dăduse ordinul de zi prin care Stan Petre era făcut fruntaş. Doi dintre camarazi îi cusură, pe mînecile tunicii, galonul împletit din mătase: puseseră mînă de la mînă şi-l cumpăraseră. Şi deodată unul băgă de seamă că numai cravata îi lipsea fruntaşului Stan Petre; cornistul îşi desfăcu repede cravata lui şi o înfăşură uşor la gîtul fratelui său. Iar maică-sa, cu degetele ei groase, de-abia îi atinse fruntea şi-i aşeză capul pe pernă: 
   — Aşa, să nu se lovească, dragul mamei.Preotul sluji puţin, apoi patru soldaţi aşezară sicriul pe
   
   o năsălie şi-l scoaseră afară. Soldaţii se descoperiră. Ningea des, cu fulgi mari, ce cădeau ca nişte flori albe de cununie. Preotul trecu înainte, apoi veneau cei ce purtau năsălia, cei doi bătrîni, ofiţerul şi plutonul. Plecară în bocetele mamei. 
   Ofiţerul privi pe cornist. Îl văzu că duce cornul la gură, că stă cîteva clipe fără să poată suna, apoi auzi un scîncet ce se schimbă într-un hohot de plîns şi, deodată, ca un strigăt de durere, cîntecul de îngropare al ostaşilor străbătu aerul. Şi-n clipa ceea i se păru că aude un şopot înăbuşit în rîndurile soldaţilor din urma lui, vroi să privească înapoi, dar nu putu, căci lacrimile îi năpădiră în ochi; înclină capul pe piept şi începu să plîngă. 
   
    
   GRUŞAN 
   Lui Costin Petrescu 
   Făcusem inspecţia şi mă grăbisem să ajung în odaia largă, de scînduri, a cantinei, în care ne întîlneam, în fiecare seară, ofiţerii aflaţi în tabără. Veneam cu toţii, şi tineri şi bătrîni, mulţumiţi că puteam sta puţin, unii lîngă alţii, fără să fim strînşi în chinga legilor milităreşti. Astă-seară se adunaseră mai mulţi ca de obicei, căci veniseră şi ofiţerii regimentului de cavalerie ce sosise dimineaţă. Toţi vorbeau despre una şi alta; eu îmi aşteptam ceaiul obişnuit, cînd intră un căpitan de călăraşi, salută pe maiorul ce sta la o parte, singur, apoi se  îndreptă spre alţi doi căpitani bătrîni, camarazi de-ai lui, şi le spuse tare: 
   — Ştiţi că s-a împuşcat Gruşan? Uite, citiţi... 
   Se făcu tăcere. Unul din căpitani luă jurnalul şi citi cu glas tare: 
   — „Aseară s-a împuşcat generalul în retragere Gruşan.Pricina acestei fapte e necunoscută.“ Omul acesta nici nu putea să moară altfel, zise căpitanul. 
   Iar cel ce adusese vestea se întoarse spre ofiţerii tineri şi le spuse: 
   — Ei, băieţilor, voi nu ştiţi cine a fost Gruşan; n-aţi văzut astfel de şef şi nici n-o să vedeţi. Noi, cei cu părul cărunt, am apucat alte vremuri, dragilor. 
   Atunci, din fundul odăii se ridică un sublocotenent de vînători, foarte tînăr, cu mustaţa de-abia răsărită, subţire la trup şi slab la faţă, căruia camarazii, de plăpînd ce era, îi spuneau: Duduia. 
   — Domnule căpitan, zise el cu glasul tremurat, eu n-amapucat vremurile cele grele; cu toate acestea, am cunoscut pe generalul Gruşan; l-am văzut pe cînd eu eram copil şi dînsul 
   
   colonel. Dacă-mi daţi voie, vă pot povesti cum m-a făcut să simt cea mai grozavă spaimă ce am avut-o în viaţa mea. 
   Toţi şi-au tras scaunele mai aproape, iar maiorul se sculă de la masă, mişcat parcă, veni pînă lîngă ofiţer şi, uitîndu-se drept la el, rămase să-l asculte în picioare. 
   Sublocotenentul stătu cîteva clipe, apoi, hotărîndu-se, povesti: 
   — Mi-am petrecut copilăria în Iaşi, în casele în care mănăscusem, atît de aproape de cazarmă, încît răsunau comenzile pînă la noi. Casa fiind împărţită în două, partea dinspre cazărmi se închiria ofiţerilor. Acolo am văzut mulţi militari. 
   Unul dintre aceştia era şi colonelul care se duce acum. Regimentul primise ordinul de plecare, şi dînsul venise să-şi ia ziua bună de la mătuşile mele. Cum eram bolnav, s-a apropiat de pat, mi-a dat mîna şi mi-a urat însănătoşire grabnică. Apoi l-am auzit cum spunea în sală că se-nţelesese cu comandantul regimentului ce venea să se mute la noi, în locul lui. 
   Peste două zile un furgon aducea lucrurile chiriaşului. 
   Ardeam de nerăbdare să văd pe colonelul cel nou, dar boala mă vînduse patului. Zilele îşi luară mersul lor obişnuit. Alături parcă nu stătea nimeni. Chiriaşul nu da nici un semn de viaţă. Pesemne pleca dimineaţa, cum se lumina, şi se întorcea tocmai seara. Nici mătuşile nu-i putuseră încă vorbi. La urma urmei, nu era nici o grabă. Mai grăbit eram eu, care, la vîrsta mea, vreo treisprezece ani, legam prietenie şi cu cei tineri, şi cu cei bătrîni. 
   Dorinţa mea de a vedea pe colonel crescuse. Dar în aceeaşi vreme aşteptam cu o frică nemărginită clipa întîlnirii. Căci aflasem, fără voia mea, multe despre el, de la o slujnică, ce vorbea seara, alături în odaie, cu fata din casă. Toate cele povestite le auzise de la ordonanţă, care, la rîndul lui, le primise, ca un fel de spovedanie, de la cel dinainte: colonelul fusese în război; avea un semn în obraz, dar nu se prea băga de seamă din pricina bărbii. Era răstit la vorbă. Îşi bătea ordo-nanţa, dar apoi îi da bani mulţi. Avea patima călăritului, umbla călare zi şi noapte. Şi de frica lui îi ştia şi calul, cît era el de zmeu. Îl chema Gruşan, iar ofiţerii îi ziceau: Gruşan-Sălbaticul. 
   L-am văzut întîiaşi dată într-o zi de primăvară. Mă însă-nătoşisem şi mă plimbam prin grădină. Deodată aud un tropot, apoi o smuncitură şi un nechezat. Mă întorc. Trei soldaţi aduceau un cal negru ca tăciunele, cu gîtul înecat în coama ce se răsfira peste capul în care se zbătea albul ochilor. În aceeaşi clipă se deschise uşa. Colonelul ieşi în scară. Vederea lui m-a înfricoşat mai mult. 
   Era înalt, spătos, cu o barbă mare, neagră, ce-i pornea aproape de lîngă ochii adînci, întunecaţi. Genele îi acopereau pleoapele. Iar chipiul îi umbrea fruntea pînă lîngă cuta adîncă dintre sprîncene. Dînsul se coborî încet, apoi porunci: „Daţi-i drumul!“ 
   Calul, simţindu-se slobod, vroi să sară, dar glasul detună groaznic: „Stai!“ 
   Calul rămase pironit locului. 
   Stăpînul îl privi drept în ochi, parcă-l vrăjea, apoi făcu un pas deoparte... Mă zari. 
   „Vino aici“, îmi zise. 
   Simţii că nu-mi mai bate inima. Toate dimprejurul meu parcă se şterseseră. Nu vedeam pe nimeni, afară de el. Mi se părea uriaş. Fără voie, păşii spre dînsul. Mă luă de mijloc şi, mai înainte să pot scoate un cuvînt, mă zvîrli călare. Glasul răsună iar : „Stai!“ 
   Calul şi cu mine făcea în clipa aceea un singur trup răscolit de spaimă, cu nervii uniţi într-o singură tremurare. 
   Apoi colonelul mă luă jos, puse piciorul în scară şi se şterse ca o vedenie din faţa mea. 
   Am căzut din nou bolnav de moarte, în prada celei mai puternice spaime. Am zăcut întreaga primăvară, fără ca mătu-şile mele să ştie pentru ce m-a întors boala. Nu le spusesem nimic despre întîmplarea care nu putuse ieşi din mintea mea nici după ce mă însănătoşisem, nici chiar după ce scăpasem de groaznicele visuri ce-mi cutreierau somnul. 
   Şi totuşi, pe urmă doream să mai văd pe sălbaticul soldat. Nu ştiu de ce îmi inchipuiam că n-aş mai fi tremurat pe spatele calului... 
   Era pe la mijlocul iernii. Auzisem că şi regimentul acesta trebuia să plece numaidecît. Toata ziua mă plimbam prin grădinuţă, dar pe colonel nu-l puteam zări. Mă hotărîi să mă scol dis-de-dimineaţă în cele cîteva zile ce mai rămăseseră pînă la plecarea lui. A doua zi de la hotărîrea mea, tocmai mă îmbrăcasem şi priveam pe fereastră dealul din faţă, acoperit de mii şi mii de cioare ce stăteau încă, aripă lîngă aripă, pe omătul pe care îşi petrecuseră noaptea. Deodată răsunară alături vuiete şi văd slugile alergînd într-acolo. Mi-am luat repede paltonul şi m-am dus şi eu. Ce se întîmplase? Calul, mai săl-batic decît oricînd, trîntise pe cei ce-l ţineau şi, într-o smuncitură, scăpă din mîinile lor. Ordonanţa se repezi, vroi să-l oprească, dar lunecă, şi calul îl lovi cu picioarele dinapoi în piept. Toate acestea le istorisea, de-abia vorbind, un biet soldat colonelului, care, îngenuncheat, descheia haina celui lovit. Acesta din urmă rămăsese lungit jos, cu albul ochilor întors în afară, cu gura deschisă, plină de sîngele ce picura, înroşind omătul. După cîteva tresăriri uşoare, îşi dete sufletul. Atunci se auzi în poartă tropotul calului. Nişte călăraşi îl prinseseră şi-l aduceau. Colonelul tresări, se sculă repede şi se aruncă strigînd: „Lăsaţi-i dîrlogii!“ 
   Cînd se opri în faţa calului, repezi mîna şi-i izbi un pumn straşnic în frunte. Calul se ridică în două picioare, vroi parcă să se arunce asupra stăpînului său, dar, ameţit, căzu pe spate, ca şi cum s-ar fi topit. Gruşan, care apucase dîrlogii, se prăvăli şi el. Dar într-o clipă se ridicară amîndoi, se înfruntară ca doi duşmani de moarte, apoi colonelul scoase un strigăt spăimîntător, se aruncă în şa, smunci dîrlogii, învîrti calul în loc şi se năpusti pe poartă. Peste puţin l-am văzut pe deal, intrînd săgeată printre miile de cioare care se ridicară, deodată, într-un vaier asurzitor, acoperindu-l, înfăşurîndu-l ca-ntr-un zăbranic, şi nu l-am mai zărit, ca şi cum nenu-măratele păsări negre l-ar fi răpit în zborul lor spre cer. 
   De atunci nu l-am mai întîlnit niciodată. 
   Sublocotenentul îşi trecu mîna peste faţă, vroind să gonească parcă această amintire. Toţi tăceau. Atunci, maiorul, care nu se mişcase toată vremea cît povestise ofiţerul, se rezemă cu spatele de perete şi spuse, cum şi-ar fi vorbit lui: 
   — Da, aşa era dînsul. Rămase o clipă cu privirile pierduteîn gol, apoi adăugă: Pentru că e vorba despre un om cum nu trec mulţi prin viaţă, şi fiindcă dînsul astăzi nu mai este, o să vă povestesc, domnilor, într-adevăr cea mai grozavă întîm-plare din viaţa lui, şi dintr-a mea, care am fost martor. 
   Maiorul se opri puţin, voind să-şi stăpînească glasul ce tremura, ca şi al sublocotenentului; pe urmă începu: 
   — În ajunul războiului eram sergent în regimentul decălăraşi pus sub comanda colonelului Gruşan — Gruşan-Sălbaticul. I se zicea astfel în urma unei întîmplări: Într-o dimineaţă, pe toate ordinele de zi în josul cărora era iscălit dînsul, se găsi adăugat : Sălbaticul. De atunci i-a rămas porecla. Prin ce împrejurare, nu-mi aduc aminte, căpătasem încrederea acestui om, de care se fereau cu toţii. Aşa se face că aveam dese însărcinări din partea lui. 
   
   Într-o seară, cu vreo două zile înainte de plecarea noastră spre cîmpul de război, mă întorsesem dintr-un sat îndepărtat, unde fusesem trimis de către colonel să văd dacă se găsea fînul trebuincios. Plouase ziua întreagă, drumurile se desfundaseră, calul răzbea cu greu prin glod. Întîrziasem, şi toată vremea mă gîndisem cu grijă la întîlnirea cu colonelul, căruia trebuia să-i raportez. Cînd am intrat în cort, l-am găsit în picioare, uitîndu-se, cu ochii lui întunecaţi, la ordonanţa ce-i povestea ceva, dar care, în clipa venirii mele, tăcuse. Am rămas lîngă uşă, cu mîna la cozorocul capelei, aştep-tînd. Comandantul se uită la mine, apoi îmi porunci: „Ia-ţi calul şi vino“. 
   M-am dus la conovăţ, mi-am luat calul, care rămăsese cu şaua pe el, şi m-am întors. Colonelul şi cu ordonanţa încă-lecaseră. O luarăm îndată la trap în lungul bivuacului, pînă ce trecurăm de el. Ploaia se înteţise, începuse să bată un vînt care ne arunca picăturile în faţă; caii lunecau, iar al meu, obosit, de-abia se putea ţine pe urma celorlalţi doi. Repede am băgat de seamă că nu luasem şoseaua şi că tăiem cîmpul de-a dreptul. M-am uitat înapoi: luminile din bivuac rămăsese-ră în urmă tare, înspre stînga. Trecusem şi pe lîngă păduricea pe care o cunoşteam, apoi ne pierdurăm cu totul în întunericul adînc. Eram deprins cu obiceiurile colonelului, îmi închipuiam că poate voia să facă el singur o recunoaştere, dar nu ştiu cum, de astă dată, o presimţire neînţeleasă mă neliniştea. Încotro apucasem, nu ştiam. Mergeam în bobote, ca înspre pierzare. N-am să uit niciodată drumul acesta. 
   Deodată colonelul lăsă calul mai încet şi chemă ordo-nanţa, îl apucă de mînă, ca să călărească scară la scară, şi-l întrebă. Acum eram aproape; am auzit bine întrebările şi răspunsurile: „Nu era nimeni acasă, nici o slugă?“ „Nu.“ „Pe unde l-ai văzut?“ „Pe fereastră.“ „Cum?“ „N-am găsit pe nimeni să dau scrisoarea şi m-am uitat pe geam, să văd pe cineva.“ „Ce făceau?“ „Stăteau la masă.“ Colonelul tăcu, apoi întrebă din nou: „Cînd ai dat scrisoarea, ce ţi-a spus duduca?“ „Nimic, a luat-o.“ „Bine!“ O scăpărare de lumină îmi trecu prin minte. Începusem să înţeleg. Mergeam la moşia colonelului. Nu mai fusesem acolo, dar mi se spusese că nu-i departe de tîrg. Cine să fi fost însă acela pe care îl văzuse ordonanţa? Şi atunci îmi amintii de unele vorbe ce umblau printre soldaţii ce se duceau la comandant acasă. Sufletul mi se strînse şi mă rugai în gînd lui Dumnezeu să nu se întîmple nimic. 
   După vreo trei ceasuri de drum, ne-am oprit la poarta curţii. Am descălecat şi-am legat caii de parii gardului, am aruncat mantalele pe ei, apoi ne-am furişat în ogradă. Nu se vedea decît o dungă de lumină pe după o perdea. 
   Colonelul se întoarse spre ordonanţă şi-i porunci: „Du-te şi te uită pe geam!“ După o clipă soldatul veni. „Acolo-s?“ „Acolo.“ O luarăm pe după casă, coborînd; colonelul se opri în dreptul unei uşi înguste. Apucă de clanţă, puse umărul, împinse cu puterea lui grozavă şi uşa se deschise, scîrţîind uşor. Suirăm cîteva trepte şi intrarăm pe o sală. În clipa aceea am auzit cum colonelul duce mîna la toc şi scoate revolverul. Simţeam că inima nu-mi mai bătea; aş fi fost bucuros să cad mort. Păşeam în vîrful picioarelor. La uşa odăii, pe fereastra căreia se uitase ordonanţa, colonelul se opri, apoi o deschise deodată. Doamne! parcă sunt acolo, la spatele lui. Într-o scăpărare s-a petrecut totul: ea stătea pe marginea patului; un bărbat, în picioare, lîngă dînsa, îi vorbea. Pe masă era aprinsă o lumînare. Cînd Gruşan trecu pragul, femeia lui se ridică şi întinse mîinile în faţă, ca şi cum ar fi vrut să se ferească de o vedenie. În clipa aceea revolverul detună, dînsa scoase un strigăt, căzu pe pat, apoi se rostogoli jos. Bărbatul, un om voinic, părea că nu-şi pierduse cumpătul, luă un scaun şi-l aruncă spre colonel, dar nu-l lovi. Alte două detunături, una după alta, cutremurară casa. Bărbatul se prăbuşi cu faţa în sus pe podele. Colonelul puse revolverul în toc şi se duse lîngă fereastră. „Intraţi înăuntru!“ ne porunci. Am intrat încet, cutremuraţi de groază. Ordonanţa rămase lîngă uşă, eu m-am dus aproape de sobă. De unde stam, vedeam amîndouă trupurile întinse, aproape unul de altul. Dînsa murise; avea faţa albă ca varul, ochii deschişi, încremeniţi de groază, părul despletit, mîinile date în lături, ca o cruce. Rănitul se muncea grozav, în zvîrcoliri, apăsîndu-şi pieptul cu mîna în partea dreaptă, unde i se înroşise cămaşa de sînge. Din gît îi ieşea un horcăit înăbuşit, întretăiat. Gruşan îl privea. 
   Deodată, ca venit de sub pămînt, se auzi jalnic, rugător, glasul muribundului: „Apă, apă!“ M-am uitat pe masă, am văzut o sticlă plină, am vrut să întind mîna să o iau, să-i torn în gură, cînd, fără voie, privii spre fereastră: ochii colonelului luceau sălbatic, pironindu-mă locului. Glasul răsună din nou, mai sfîşietor. La fiecare rugăminte, ochii comandantului se îndreptau spre mine, ţintuindu-mă în loc. 
   O sfîrîitură mă făcu să tresar pînă în adîncul sufletului: lumînarea se trecuse, pîlpîi de cîteva ori şi se stinse. Aşa, rămaşi neclintiţi, şi-n întunericul ce ne învăluia, glasul muribundului răsuna mai spăimîntător. Eu parcă tot vedeam ochii scînteietori ce mă opreau să întind mîna. Afară ploaia bătea în geamuri, livada se frămînta foşnind zbuciumat, jos uşa deschisă pocnea bătută de vînt. Într-un tîrziu se auzi scrîşne-tul unui chibrit; la flacăra lui, faţa colonelului se lumină groaznic, o clipă. Fuma. Vîrful ţigării sclipea ca o scînteie, aprinzînd parcă, la fiecare dată, mustăţile şi barba răzbună-torului. După cîtăva vreme, ţigara se stinse. Apoi am stat aşa, în întunericul nepătruns, pînă cînd, de după geamuri, se împrăştie lumina sură a zorilor întunecate de nori. Încetul cu încetul ochii-mi începură să desluşească lucrurile şi oamenii din odaie. Ordonanţa se rezemase de uşorul uşii, spaima părea că-i luase cunoştinţa. Colonelul rămase locului. Moarta se uita îngrozită. Rănitul de-abia mai răsufla, mişca buzele, dar vorbele i se stingeau în gît. Setea îl mai chinuia poate. Şi cum parcă aşteptase lumina zilei ca să mai vadă o dată pe aceea pentru care murea, deschise ochii, vroi să se ridice, scoase un geamăt adînc şi rămase nemişcat. Colonelul încruntă sprîncenele, se apropie, se uită lung la mort, apoi spuse: „Haidem!“ 
   Am încălecat caii aproape înţepeniţi de răceala ploii şi ne-am depărtat de casa în care, după dragoste, intrase moartea. 
   Maiorul tăcu. Ne-am despărţit şi-am plecat în pîlcuri, ca şi cum ne-ar fi fost frică să străbatem singuri întunericul nopţii. 
   
    
   PATIMA 
   Din fundul canapelei unde stam împreună, eu şi căpitanul, se vedea tocmai în a treia odaie, unde începuse jocul de cărţi. Se vedea bine faţa slabă, suptă de nesomn, a gazdei. Îi zăream mişcările nervoase ale capului, puţin piezişe, îndreptate către vecinul din stînga, un profesor, venit de curînd în oraş, al cărui fel de joc nu se cunoştea încă. Se lămurea, în toată grosimea lui, în celalt capăt al mesei, trupul maiorului, plecat peste masă, într-aceeaşi înclinare caraghioasă cum obişnuia să se lase peste gîtul calului, la instrucţie, pe cîmp. În vreme ce partenerul al patrulea, prefectul judeţului, cu spatele la noi, sălta din cînd în cînd, cu aceeaşi săritură de om înţepat pe neaşteptate. Am privit cîtăva vreme acest tablou tăcut: nu se auzea o vorbă. Apoi căpitanul îmi trecu o mînă pe după mijloc, îmbiindu-mă în odaia din fund, tocmai în sufragerie. Aici cerurăm două pahare cu ceai. M-am aşezat la masă. Căpitanul era însă nervos, nu îşi găsea astîmpăr. Mă întrebă deodată: 
   — Ce te face să nu joci cărţi?
   — Nu ştiu, i-am răspuns, dar simt că niciodată n-o să punmîna pe ele. 
   — Pe mine, urmă el, m-a îndepărtat de ele o amintire tristă,pe care o să ţi-o spun. 
   
   Căpitanul începu să se plimbe prin odaie, între fereastră şi sobă, apoi, cu glasul lui răsunător, care se revărsa uneori în gîlgîiri puternice, ca şi cum ar fi comandat, începu să povestească: 
   ...Poate să fi avut vreo cincisprezece ani cînd am început să înţeleg şi eu oarecare rosturi ale lumii acesteia. Şi am avut nenorocul sau poate norocul, să deschid ochii pe unele întîmplări a căror dezlegare mi-a slujit în tot restul vieţii mele, uneori în bine, alteori în rău. Mi-am petrecut copilăria, după cum ţi-am mai spus, într-un tîrg de graniţă, într-un tîrg mic, unde întîm-plările sunt rare, dar, oricînd sunt, se ştiu de-a-fir-a-părul de către toată lumea. 
   Aşa se face că şi povestirea ce va urma ar putea fi spusă de către toţi cei de acolo, întocmai ca şi de mine, care am fost un martor de aproape al ei... Locuiam pe uliţa „cea boierească“. Drept în faţa casei noastre, fereşti în fereşti, locuia un boier, cuconul Gavrilaş — Gavrilaş Barbu sau Gavrilaş Corbu, nu-mi aduc aminte, numele de familie îmi scapă. Zid în zid cu noi, deci în preajma cuconului Gavrilaş Corbu, stătea un alt boier, pe care tîrgul îl poreclise, pentru averea risipită în tinereţe, Mînă-Spartă. La dreptul, această poreclă se cuvenea amîndorura. Şi unul, şi altul vînturaseră miile de galbeni cum vîntură copiii, vara, colbul de pe drum. 
   Şi această lepădare de bani avea de pricină o patimă, dar o patimă, dragul meu, care cotropeşte ca focul, care se revarsă ca apa cînd se prăbuşeşte în înec. Aceşti doi oameni pierduseră tot, tot, înţelegi tu? Nu le rămăsese decît banul pentru hrana zilnică şi lucrurile din casă. Aşa se face că, după ce se întoarseră de prin străinătăţi, dînşii s-au apropiat, găsindu-şi unul în altul scăparea de urîtul ce se cobora cu aripile întinse peste viaţa lor mohorîtă. 
   Şi au început să joace cărţile înainte. Bani nu mai aveau, atunci — care dintre ei doi şi-o fi dat părerea? — au început să joace pe lucrurile din casă. Cînd am priceput ce se petrece în casa din faţă, cînd am înţeles de ce nu călcase piciorul tatei, o dată măcar, peste pragul portiţei înflorite, şi de ce dînsul se ferea, ca de o molimă, să se întîlnească cu cei doi vecini, faptul era vechi de peste şase ani. Atunci am căutat să văd lucrul mai de aproape... Cărţile se jucau numai la cuconul Gavrilaş, într-acelaşi loc, lîngă fereastra a doua din partea stîngă. Eu, unul, nu i-am văzut începînd jocul; îl începuseră cu şapte ani înainte; acum îl urmau. Poate aveau un răgaz de un ceas, două pe zi, şi tot atîta pe noapte. Dimineaţa, cînd mă sculam să-mi revăd lecţiile, la fereastra ceea totdeauna licăreau cele două mucuri ale lumînărilor pe sfîrşite. 
   Şi deasupra foiţelor de hîrtie, capetele buhoase, aproape fără ochi, de adînciţi ce erau în orbite, tremurau în neastîmpă-rul dorului de cîştig. La început jucaseră pe bivoliţele, pe caii, pe trăsura ce mai rămăsese cuconului Gavrilaş. Cînd cîştiga Mînă-Spartă, nevasta lui purta caleaşca ferfeniţită, de scă-părau uliţele bolovănite ale tîrgului, iar la hopuri roţile săreau de un cot. Doar nu era a ei! Vai de bietul vizitiu, care trecea de la un stăpîn la celalt, odată cu trăsura şi caii. În urmă de tot, cuconul Gavrilaş vîndu trăsura, nemaiavînd ce mînca. Şi atunci veni rîndul lucrurilor. Socotelile de zi se făceau seara; cele de noapte — dimineaţa; atunci se perindau, de la unul la altul, şi lucrurile cîştigate. Seara, mai cu seamă, se strîngea toata mahalaua să vadă ce a pierdut unul, ce a cîştigat altul. Am văzut, dragul meu, mese, scaune, oglinzi, tricheluri, divanuri, tablouri — două gospodării întregi ticsindu-se cînd într-un loc, cînd într-altul. 
   De multe ori, unul dintre dînşii pierdea toată mobila unei odăi, şi atunci, pe ferestrele deschise, se vedeau pereţii goi, cu piroanele negre înfipte într-înşii, plini de păinjenişul ţesut ani întregi de la un capăt la altul al odăii. Da’ ploua, da’ ningea, mutarea se făcea, căci, Doamne fereşte, nu încuviinţa unul o zăbavă, cît de mică, în plata datoriei. De multe ori, dimineaţa, în zilele de sărbătoare, cînd nu mă duceam la şcoală, tresăream de vuietul unui divan, odată chiar de al pianului nevestei cuconului Gavrilaş, trîntit în mijlocul uliţei de către acei ce nu-l puteau căra. Oglinzile ajunseră nişte cioburi, scaunele erau rupte şi aveau cîlţul ieşit, telurile scoase. Parcă pustiise şi mistuise focul. De la o vreme însă lucrurile începuseră să treacă numai din casa cuconului Gavrilaş dincolo. Norocul îl părăsise cu totul: într-o săptămînă rămăsese numai cu paturile. Pe ce o să mai joace? mă gîndeam eu. Cînd, într-o seară, slugile purtară din ograda nenorocosului cel din urmă lucru: un tablou mare, acoperit. Ţinuse mult, tare mult, conul Gavrilaş la dînsul, şi mai cu seamă nevasta lui. Cînd l-au scos pe poartă, amîndoi îl urmăriră cu privirile de la fereastră. A doua zi îl cîştigă din nou. Tabloul, tot acoperit, făcu plimbarea înapoi. Schimbul acesta, o zi al unuia, o zi al celuilalt, s-a perindat vreo săptă-mînă. Într-o dimineaţă, pe o ploaie repede şi-un vînt năpras-nic, slugile scoaseră tabloul pentru cea din urmă oară din odaia adevăratului stăpîn. Cînd voiră să iasă în uliţă, vîntul se năpusti în prostirea1 ce-l acoperea, slugile şovăiră, clătinîndu-se, şi prostirea zbură de pe faţa lui ca o bucăţică de hîrtie. De la fereastra unde eram, într-o ochire repede, văzui înfăţişarea mîndră a unei femei, cu faţa albă, cu ochii întunecaţi, cu o mînă pe rezemătoarea jilţului în care sta, cu ceealaltă la piept, pe nişte dantele, poate. Semăna bine cu soţia cuconului Gavrilaş. Era mama ei. În aceeaşi clipă, cuconul Gavrilaş, numai în jiletcă, alergă să ajute, aplecară tabloul şi-l duseră dincolo... Din ziua aceea n-au mai jucat. Supărarea, nopţile nedormite, poate o răceală căpătată în ziua ploioasă în care ieşise dezbrăcat afară culcară pe nenorocosul boier în pat. A zăcut o săptămînă şi, într-o dimineaţă, în odaia în care altădată licărea mucul lumînărilor sleite, se înălţau flăcările gălbui ale făcliilor de ceară. Pe divan, cuconul Gavrilaş dormea cel mai liniştit somn. L-au îngropat într-o zi frumoasă, plină de soare şi de miros de liliac. Se împrimăvăra. M-am dus să-l văd. Era întins într-un sicriu vopsit albastru, în mijlocul odăii goale. Cînd l-au scos în uliţă, să-l puie în pataşcă, nevasta lui a privit spre casa celuia ce-i sărăcise. Şi, ca şi cînd ar fi zărit pe cineva, întinse braţele şi izbucni într-un strigăt deznădăjduit: „M-aţi lăsat amîndoi!“ 
   Cine dintre cei de faţă va fi înţeles rostul acestor cuvinte? Am întors capul, privind într-acolo; pe fereastra deschisă, ca printr-o ciudată întîmplare, se zărea, într-un colţ, tabloul. Am 
         1Prostire—cearşaf. 
   lăsat să pornească mortul, apoi, pentru că nu era nimeni, m-am apropiat. Am stat mult şi l-am putut vedea bine. Cu ochii întunecaţi, acoperiţi parcă de pînza lacrimilor, plecată, ca şi cînd ar fi voit să se coboare din ramă, cu faţa albă în bogăţia părului negru, mama părea că jeleşte durerea adîncă a fetei ei. Mîna dreaptă strîngea rezemătoarea jilţului, iar cealaltă, acum vedeam desluşit, ducea batista la ochi. Ce presimţire vremelnică va fi încremenit mîna tinerei femei de pe atunci în această mişcare de durere?... 
   Căpitanul se opri, duse mîna la ochi şi rămase aşa cîteva clipe. 
   — Parcă o văd încă, adăugă dînsul.
   Fără să mai spunem un cuvînt, fără să luăm de la cineva „seara bună“, am plecat. În uliţă ne-am dat mîna şi ne-am despărţit. 
   
    
   COLONELUL 
   Cîteodată îşi arunca privirea spre portretul din cadrul aurit, din odaia lui de culcare. Se vedea acolo ofiţer tînăr, sublocotenent, abia ieşit din şcoală; sta în picioare, cu chivăra de lăncier la o parte, cu mundirul strîns pe pieptul scos în afară, cu ochi albaştri, surîzători — ochii ce priveau ţintă la coman-danţii lui sau se micşorau, apropiind genele lungi, arcuite, în saloane, la baluri, cînd simţea bătîndu-i lîngă inimă sînurile femeilor frumoase! Pe atunci îşi suna pintenii ca o muzică; îşi apropia o dată călcîiele: ţanc! şi duriţele zbîrnîiau în odăile mari, în care trichelurile jucau pe duşumelele lustruite apele lucii ale lumînărilor. Tot aşa sclipea şi dînsul, ca bucăţelele de cristal ce clincheteau, atîrnate ca nişte cercei, în urechile de bronz ale policandrelor. Viaţa îi era o rază de soare! Nu dormea nopţile; păşea, odată cu pragul sălii de joc, pragul zorilor. Nu obosea; în faţa escadronului trăgea sabia, ca un fulger, din teacă, şi, strunindu-şi calul, rotea ochii pe cîmpul de mustru. 
   Privind astfel portretul, bătrînul, sprijinit în cîrjă, parcă întinerea, se îndrepta de şale, ridica în sus capul, îşi lăsa umerii în jos şi trăia vremile acelea. 
   Alteori se aşeza, obosit, într-un jilţ, în odaia de culcare, scăldată, mai mult ca toate celelalte, de lumină. Şi acolo, sus, deasupra patului, un portret mai mic îl arăta căpitan; purta favoriţi negri, lungi, mustăţi bine răsucite; aceiaşi ochi sub fruntea-naltă. Atunci era însurat; o însurătoare din dragoste 
   — un roman.
   Furase pe fată de la tatăl ei, un boier cu mare vază; s-a bătut de trei ori în duel pentru nevastă; într-unul a ucis pe un călător neamţ ce-i făcuse curte îndrăzneaţă; şi-a stat închis. La urmă, dînsa, necredincioasă, l-a înşelat cu un ofiţer. Şi atunci, în prada deznădejdii, care otrăveşte sufletul sau ţi-l fărîmiţeşte ca pe un miez uscat de pîine, s-a repezit cu sabia scoasă la femeia sperjură: „Ticăloaso!“, atîta i-a zis, şi ochii ei s-au întors spre dînsul, ochii spăimîntaţi, rugători; şi mîna i-a căzut în lungul trupului, fără să lovească. 
   În clipa aceea a înţeles toată zădărnicia vieţii; toată nădejdea i se stinse. Atunci numai a priceput că singurătatea e puterea cea mai mare a luptătorului. Singur, cu tine, fără patimi, fără ură, tu, în faţa ta! Şi-a lăsat nevasta. Şi colo, prin uşa întredeschisă, zăreşte, în tabloul mare, printre ceilalţi ofiţeri ai regimentului, cu chipul crunt, cu fruntea încreţită, stingher, fără zîmbet, pe locotenentul-colonel Stavăr, comandantul unui regiment de călăraşi ce pornea la Plevna — aşa se zărea pe dînsul... Niciodată nu s-a simţit mai mare ca în dimineaţa de primăvară cînd şi-a încălecat calul şi cînd, scoţînd sabia ascuţită, ştia că se duce la moarte. Şi sub cerul de toamnă al pămîntului străin, prin ploile mărunte ce parcă-ţi picură pe inimă, înfăşurat în vînturile ce-i spulberau mantaua şi coama calului ce tremura, se simţea fericit. Mînca, dormea, trăia ca soldaţii lui, îndura toate şi era mulţumit. Şuieratul gloanţelor, în recunoaşterile pe care le făcea chiar el, i se părea doar bîzîituri de albine. Şi în vălmăşagul sîngeros, în vîrtejul de moarte în care s-a aruncat la Smîrdan, în capul călăreţilor, a simţit din nou fiorul acela care-i gîdilase sufletul în cel dintîi vals, ca sublocotenent. N-a simţit zdruncinătura grozavă cînd calul cîzu cu el. În clipa de frămîntare, cînd primi un glonţ, în mînă, n-a simţit decît arsura repede a unui fier roşu; apoi alergarea nebună, după lupta scurtă, cînd sabia lui intrase în gîtul ofiţeraşului turc — un copil — ce i se împotrivea în cale. N-a simţit nici părere de rău, nici duşmă-nie; aşa a omorît pe doi cu mîna lui. Iar cînd s-a întors în ţară, cînd, după cîteva zile, regimentul şi-a luat mersul obişnuit, lipsit de zbucium, al vieţii de pace, colonelul simţi că de acum înainte nu mai avea ce căuta în oaste. Îşi dete demisia, îşi cumpără casa aceasta pe uliţa cazărmilor, chiar lîngă ele, şi, singur, începu să trăiască viaţa de pustnic. În odăile mari, în care amintirile stăteau închise în orice lucru, trăia zilele trecute. Dar războiul, aşa cum îl făcuse dînsul, lasă urme. Într-o zi simţi că piciorul stîng îi amorţeşte, că de-abia îl mai poate mişca. 
   Cum luase altădată sabia din cui, ca s-o încingă pentru întîia oară, aşa luă din colţ bastonul gros, cu mîner de aur, în care avea să-şi sprijine de-acuma bătrîneţile. Nu-i plăcea să steie locului; se tîra cum putea dintr-o odaie într-alta, şi la urmă venea de se aşeza tot în faţa ferestrei de la uliţă; nu trecea soldat, nu se ducea ofiţer spre cazarmă fără ca bătrînul să nu-l urmărească pînă departe cu privirea. Dimineaţa se scula în zori, cînd sunetul goarnelor vestea ziua în marşul voios al deşteptării; se culca la stingere, cînd odăile mari parcă se umpleau de cîntecul duios al odihnei... 
   De cînd zăcuse bolnav greu în pat, de cînd nu se mai putea mişca decît întors de braţele servitorului ce-l îngrijea, viaţa i se întunecase cu totul. Nu mai putea privi nici pe fereastră, nici odăile nu le mai cutreiera. 
   Simţea că se duce, dar el cunoştea bine moartea. Nu se temea de dînsa. O aştepta şi parcă-i părea rău că nu-i putea ieşi în cale. Nici nu se apăra: nu chemase doctori, nu luase doctorii şi, în dimineaţa aceasta, cînd aproape nu avu putere să-şi deschidă pleoapele, zîmbi mulţumit. Era o dimineaţă frumoasă de vară: prin ferestrele deschise razele soarelui se furişau lucitoare, scoţînd scînteieri repezi din armele ţintuite în perete. Mînerul sabiei de deasupra patului parcă pîlpîia, şi colonelul, cu greutate, de-abia ridică mîna de atinse oţelul luciu al tecii. 
   Pe la amiază cerul se înnoră deodată, plouă repede, cu ropot, dar spre seară norii se topiră — cele din urmă raze ale soarelui mureau curate, rumenind odaia. Colonelul dormita. Vroi să se trezească de  cîteva ori, îşi dădea seama că e într-o amorţire grea; visele ce-i cutremurau somnul acesta le ştia că nu-s în fiinţă, ştia chiar că visează, şi totuşi i se părea că lunecă într-o lume străină, din care nu înţelegea bine nimic. Îl cuprinse o căldură grozavă; deodată i se păru că se prăvale patul, tresări şi deschise ochii. Mai întîi, fără de voie, vroi să strige, apoi mintea i se limpezi, pricepu că aşa trebuie să fie, şi cînd servitorul intră să aprindă lampa, de-abia putu îngîna să-l lase prin întuneric... 
   Încetul cu încetul amorţirea îl cuprinse din nou. Apoi îl munciră vedenii ciudate... Deodată se văzu călare în în-vălmăşagul de la Smîrdan... Calul căzuse, dar nu se putea ridica. Îşi amintea totuşi că atunci se sculase repede, şi, cu toate acestea, acum sta întins jos... Dar bine, pe ofiţerul turc îl străpunsese într-o clipă, ştia bine asta; dar acum acesta îl răpusese, îi apăsa genunchiul pe piept, ţinîndu-l jos, în glod... Îi căzuse sabia, însă mai avea revolverul; se căută la coapsă şi, ciudat, simţi printre degete cearşaful ce-l învelea; era în pat, dar cum de se găsea în război?... Ofiţerul turc scoase iataganul, îl ridică şi-l avîntă, ca un fulger, spre capul lui. Colonelul se încordă, tresări şi se trezi iar. 
   Era înăduşit. Simţea sudoarea rece scurgîndu-i-se după urechi; vroi să se şteargă, dar nu putu duce mîna la cap. Încetul cu încetul se lăsă moale, ca o petică; parcă nu mai avea nici sînge, nu-i mai bătea nici inima, şi chiar oasele i se topiseră. I se părea că e totuna cu patul, că era subţire ca cearşaful, întins ca el. Cîteva crîmpeie din trecut iarăşi i se luminară în întunericul odăii, fulgerări repezi, ca şi cum cineva aprindea chibritul, pe rînd. Se înăbuşea. Închise ochii, avu adevărata presimţire a sfîrşitului. 
   Dar în clipa aceea, în liniştea adîncă a odăii, veni dina-fară, dinspre cazărmi, sunetul de goarne al Rugăciunii. Atunci 
   o revărsare de puteri îl însufleţi; îşi simţi braţele tari, se ridică pe jumătate în pat şi, cu degetele împreunate ale mîinii drepte, îşi făcu, rar, cruce. Apoi îşi lăsă, uşor, capul în pernă, închise ochii, şi-n vreme ce cîntecul duios al închinării de seară răsuna încă, ostaşul adormea pe veci. 
   
    
   PĂRTAŞUL 
   Soldatul Pintilie Gheorghe era învinuit că furase în sîmbăta Paştilor cîţiva saci cu orz şi că apoi îi vînduse. Santinela ce încuviinţase aceasta era adusă înaintea consiliului, ca părtaşă la furt. 
   Vinovatul mărturisise hoţia. El o îndeplinise, pe  cînd de santinelă la orzărie era Neculai Oană, recrut din anul acela, un biet om, luat în oaste pe nevăzutele, şi pe care, de şase luni de zile de cînd venise, nu-l scoase nimenea din ceea ce ştia el de acasă. De nepriceperea lui se feriseră toţi comandanţii de companie, ca de foc, şi-l lăsaseră la boi. 
   În săptămîna Patimilor soldaţii fură învoiţi pe acasă. De sărbători e greu să pui mîna pe un om mai acătării, — rămîn ciurucurile. S-a zbătut bietul aghiotant, în dreapta, în stînga, pînă a dat, în grajd, cu ochii de Neculai Oană, care vorbea cu boii lui, dezmierdîndu-i pe grumaz. „Valeu! Oană neică, zise aghiotantul, Maica Domnului mi te scoase în cale. Vino-ncoa, zmeule, să te înarmez ca pe sfîntul Gheorghe.“ L-a înşfăcat de guler, l-a dus de l-a încins, i-a dat o armă şi-un picior şi l-a înfipt de santinelă în poarta orzăriei, în ograda căreia ră-măseseră cîţiva saci plini, afară din hambar. „Să nu laşi nici pe Dumnezeu sfîntul să intre înăuntru, Oană băiete, că a ta-i împărăţia Necuratului pe urmă“, îi mai zise aghiotantul şi plecă. 
   De aci încolo să lăsăm să povestească Oană, întrebat, la rîndu-i, de către judecători. 
   Oană îşi duse mîna la cap în neştire, chip să salute, răcni: „S’ trăiţi!“, trase aer mult în piept, ca şi cum s-ar fi pregătit să se cufunde în apă, apoi începu: 
   — Acu, eu, s’ trăiţi, eram pus de santinelă; era cald şi măuitam pe cîmp, şi pe poarta de din dos văd, s’ trăiţi, că ieşeau boii. Le dăduse drumul nu ştiu cine, ori îşi luaseră ei singuri lumea în cap, că eu, vezi, eram de santinelă, nu eram în grajd. Pe mine nu m-o răbdat inima să-i las în voia lor, că tot eu aveam să-i caut pe urmă prin meleaguri, că eu îs la boi, la amîndouă părechile. Da’ o păreche acuma n-o mai am pe samă, de-o săptămînă, că s-o dus cu A Ilincăi la cărat pietriş de la Ipate, de sub Dealul Rîpoaiei. Eu îs din cealaltă parte, de la Argieni, din vale de... 
   — Nu mai bîigui; spune ce-ai făcut cînd ai văzut boii!
   răcni colonelul. Oană iar răsuflă adînc: 
   — S’ trăiţi! Eu am văzut boii, am răzămat puşca de gardşi am împuns-o la fugă după dînşii, de i-am întors. După ce i-am dus înapoi în grajd, i-am închis, am pus un beţişor în belciugul uşii, că zăvorul îi stricat, — l-o stricat Marin Dumitrache, bătu-l-ar Dumnezeu, şi eu am rapurtat, da’ nu l-au dres, că fieraru nu-i... 
   — Lasă pe fierar, tontule, spune ce ai făcut după ce ai închis boii! Te-ai dus la locul tău? răcni iar colonelul, scos din fire. 
   — M-am dus la locul meu, unde mă aşezase domnul căprar. 
   — Căprarul, nu aghiotantul? întrebă un căpitan din consiliu.
   — Ba aghiutantul, domnule aghiutant, s’ trăiţi. Acum, eu mai s-adorm. Da’ n-am dormit, că de dormeam, aş fi visat. Şi n-am visat nimic, zău n-am visat. Şi numai ce vine deşca Gheorghe şi dă să intre în orzărie. Eu îi zic: „Mă, deşcă, ce cauţi tu aici, că eu nici pe Dumnezeu nu-l las, mă, să intre“. Da’ el mă dă odată la o parte, intră înăuntru şi-mi spune: „Tu nu ştii, mă, că trebuie să duc orz pentru calul domnului ghinărar?“ De aşa, aşa-i, am socotit eu, că alta nu ştiu, da’ asta o ştiu bine, că domnul ghinărar e tatăl nostru, s’ trăiţi; şi l-am lăsat să ia un sac. Cînd o ieşit cu sacul afară, mi-o şters 
   
   o palmă, de-am ameţit. O luat-o pe după gard, şi ce-o fi făcut, ce-o fi dres, că se întoarce iar înapoi şi mai ia un sac. „Cîţi saci iei, deşca?“ îl întreb eu. „Las’, că-i vedea tu. Să-i numeri“, mi-o răspuns. Şi cînd o trecut cu al doilea pe poartă, mi-o mai şters o palmă şi-o strigat: „Doi!“ Cînd o mai venit pe urmă, nu l-am mai întrebat, de frică să nu mă mai bată. Da’ el tot mi-o mai tras două palme, şi-o strigat: „Trei!“ „Patru!“ După al patrulea n-o mai venit, da’ şi pe mine m-o bufnit sîngele pe nas. 
   — Vrasăzică, patru saci a furat? întrebă colonelul. 
   — Patru; cîte palme am mîncat, atîţia saci o furat, s’ trăiţi...De schimbat, nu m-o schimbat decît hăt! tîrziu de tot, că prinsese să se spuzească cerul de stele, şi eu mă găndeam încă la boii mei, că nu aveau ce mînca; eu le dau de mîncare la vreme, ba-i duc şi la păscut, în suhatul tîrgului, unde-s şi ceilalţi văcari, că am păscut doar şi tamaslîcul1 conului Mache de pe Popricani... 
   — Bine, bine, cine te-a schimbat?
   — Domnul căprar, ista, domnul aghiutant. Aflase şi dumnealui că Pintilie luase sacii, că mi-o tras şi dînsul cîteva palme, da’ fără să le numere, că mi le-o tras grăbit. Apoi m-o dus la închisoare. Ş-am stat închis, s’ trăiţi. Ia, aşa, degeaba, pentru mehenghiul ista de Pintilie. Că doar am vrut eu să pun mîna pe el în închisoare, dar n-am putut. Da’ ce crezi, tu, mă (zise Oană, întorcîndu-se spre vinovat), că eşti în satul lui Cremene, să furi orz şi să baţi oamenii în drum?... 
   — Unde te trezeşti aici? ţipă colonelul. Pentru ce i-ai datdrumul să intre în orzărie? 
   — Domnul ghinărar e tatăl nostru, s’ trăiţi! Cum să nu-l filăsat? Dumnezeu e Dumnezeu, şi domnul ghinărar e domnul ghinărar. Alta n-oi şti, da’ asta o ştiu bine. Cum să nu-l fi lăsat? Apoi începu să se roage: Dacă Pintilie n-are de unde, tătuca dă cei patru saci înapoi, că tătuca are în hambar şi păpuşoi, şi orz, şi grîu; zău că-i dă tătuca, numai să-şi scape băietul! 
   
   Toţi zîmbiră, iar Pintilie pufni de rîs. Oană îl zări şi-i strigă printre lacrimi: 
         1Tamaslîc—cireadă. 
   — Te rîzi, măi deşcă, te rîzi, nu ţi-ar mai călca piciorul pragul maică-ta şi al tătîne-tău! 
   Consiliul a achitat pe Neculai Oană, cerîndu-i trimiterea înapoi la vatră, ca un om slab de minte ce era. Cînd i s-a spus că scăpase, nu-i venea să creadă. 
   Dar pe Gheorghe Pintilie, care se ducea la închisoare, nu-l răbdă inima să tacă; întrebă rîzînd: 
   — Ce ţi-o fi făcînd boii, mă Onică? 
   Oană tresări, ca şi cînd şi-ar fi adus aminte de ceva, ochii i se luminară deodată, se întoarse şi veni pînă la faţa lui Pintilie. Şi cum acesta din urmă şedea între cele două santinele, îi zise: „Stăi, măi deşcă“, şi, mai nainte să poată fi oprit, îi trînti o palmă straşnică. 
   Apoi, cu buzele întinse într-un zîmbet de nespusă mulţu-mire, ieşi pe uşă, scărpinîndu-şi palma cu care lovise. 
   
    
   FUGITUL 
   Aduşi în odaie, de către aghiotant, rămîn amîndoi în faţa ofiţerului de serviciu. Bătrîna e mărunţică, plecată puţin de şale; de sub bariz de-abia i se zăreşte faţa suptă. Îşi are sumăieşul pe umeri; mîinile şi le ţine una deasupra celeilalte. 
   Băietanul e înalt, bine legat, dar cam galben la faţă. 
   E îmbrăcat într-un cojoc cu lîna miţoasă întoarsă în afară. Îşi tot trece căciula dintr-o mînă într-alta. 
   După un răstimp, vin lîngă masa de după care sublocotenentul îi priveşte. Flăcăul pleacă în jos capul şi spune: 
   — Eu sunt Vasile al Lixandrei.
   Ofiţerul se uită mirat.
   
   — Sunt Vasile al Lixandrei... Din cumpania a doua. 
   — Eşti întîrziat?
   — Nu, sunt... Vasile al Lixandrei... şi-s dizirtor. Sunt din 
   
   cumpania a doua, şi am fugit anţărţ. Ofiţerul se ridică şi-l priveşte cu interes, apoi întreabă: 
   — Cum ai fugit? Şi de ce?
   Băietanul tace. Atunci bătrîna îşi trece dosul mîinii peste gură, îşi trage un capăt al sumăieşului peste umăr şi vorbeşte: 
   — Lasă, Vasile, să spun eu. Să vă grăiesc eu, domnule căpitan, că bietul nu poate vorbi de inimă ră... Amu, i-o venit şi lui rîndul la oaste. I-o venit rîndul acum trei ani, şi s-o dus, că i-am spus: „du-te, băiete şi-ţi fă sirviciul; bun e Dumnezeu şi mare. Şi te-i întoarce. Eu ţi-oi purta de grijă, dragul mamei, să-ţi aduc ce te-o trage inima să cei“. Şi s-o dus, sărut mîna, domnule căpitan, s-o dus. Aşa... S-o dus cum v-am spus. Cînd colo, peste vreo două săptămîni, într-o sară, prin postul Crăciunului, eu făcusem nişte julfe, numai ce aud că bocăneşte cineva în uşă. „Cine-i?“ întreb. „Eu sunt, mămucă“, mi-o răspuns. I-am cunoscut glasul. Repede am tras zăvorul şi numai ce-l văd cu mantaua peste mondir, cu şapca în cap şi în mînă cu tesaca, fără curea. „Mamă“, îmi zice el... Da’ era tare abătut, „mamă, îmi zice el, am venit să-mi dai un franc de parale, să plătesc ceva la cazarmie“. Dă, eu l-am crezut, păcatele mele, că numai pe el îl am. Şi atîta aveam, un franc de parale, da’ eu i l-am dat. Şi am vrut să-l mai ţin, da’ unde 
   o fost chip. Atunci i-am făcut şi o legătură cu julfe şi o plecat, că trebuia să fie a doua zi la cazarmie. O plecat în inima nopţii. Şi ce-mi era scris să aud! În ajunul Crăciunului îmi spun ceilalţi din sat de la noi că Vasile e dizirtor. Şi-am bocit mămucuţă, ca după un mort, că eu îs beteagă, şi-s singură — singură pe lumea asta, şi numai pe el îl am! Şi l-am căutat, şi am întrebat, şi unde n-am umblat! Numai unul Dumnezeu ştie! Aşa îmi pierdusem nădejdea. L-am crezut mort şi pace bună! Da’ numai uite că Dumnezeu mi l-o întors, s-o îndurat de bătrîneţile mele. Alaltăseară, tocmai ieşisem să torn apă în treucă la nişte porci, că am trei porci, să nu vă supăraţi, domnule colonel, ista, domnule căpitan, am avut şi-o văcuţă, da’ am vîndut-o... Turnam apă în treucă şi numai deodată văd că răsare în poartă un om străin. Da’ cîinii nu băteau. Mă dau mai aproape şi, cînd îi văd faţa, mi s-o tăiet genunchii; şi m-am sprijinit de gard, şi atîta am putut să zic: Valeu! Că aşa bucurie n-am avut eu în viaţa mea. Şi vezi dumneata, şi bucuria asta, tot dintr-o scîrbă mi-o venit. De-abia m-am tîrît pînă în casă... Şi mi-o povestit toată noaptea viaţa lui, săracul, petrecută printre străini, cioban la oi, că trecuse Prutul. Şi-o venit că-l lovise dorul de mine, că el o fugit, dar era inimă bună, domnule căpitan. Tare m-am bucurat, că-s singură pe lume, şi numai pe el vezi că-l am. Şi după multe şi multe, într-un tîrziu, l-am întrebat: „Şi acolo nu te-au luat la meliţie, măi băiete?“ „Ce să mă ieie, mi-o răspuns, ei au destulă oaste. Îi duce pe flăcăi peste mări şi ţări, să se bată. Care cum se duc, nu se mai întorc. Îs pustii satele!“ Iacă, ţin minte vorbele iste ca şi cum le-aş fi auzit în minuta asta de ceas. Şi el şedea, cum îi colo în colţ, pe pat, lîngă cuptor, iar eu pe un scăuieş, aproape de dînsul. Cum mi-o spus vorbele iste, am rămas pe gînduri. Şi ce mi-o trecut prin minte, plîngînd i le-am spus: “Măi băiete, măi, pe flăcăii aceia îi mînă la moarte, ca pe vite, şi dînşii merg, că aşa-i legea, cum s-o dus moşu-tău şi nu s-o mai întors — că am avut un frate în dorobanţi, de-o murit în bătălie, — şi tu, măi băiete, nici măcar cei trei ani nu vrei să-i faci. Tu ai fugit printre străini, m-ai lăsat singură cu grijile şi necazurile, şi dacă erai şi tu om, azi ai fi dat meliţia la spate şi ai fi venit acasă. Nu mai fugi, dragul mamei. Haide la cazarmie. Ţi-i face pedeapsa şi anii tăi şi te-i întoarce, că poate mi-o lungi Dumnezeu zilele, să te văd mîntuit şi pe tine.“ Cînd i-am spus eu lucrurile istea, cum stătea acolo lîngă cuptor, numai o pus capul în piept şi o-nceput să plîngă, că el o fugit, da’ are inima bună, domnule căpitan. Şi aseară am pornit şi-am venit. Şi acum rog bunătatea dumneavoastră pentru dînsul. 
   Apoi bătrîna se întoarce către băiat şi izbucneşte în plîns: 
   — Rămîi, dragul mamei, rămîi, că decît ai umbla printrestrăini şi m-ai lăsa de izbelişte şi de rîsul oamenilor, mai bine ţi-ai face osînda şi anii tăi, şi bun îi Dumnezeu, te-i întoarce acasă. 
   Băietanul pune capul în piept şi răspunde cu glasul tremurat: 
   — Ghine, mămucă, oi rămîne. 
   Mai stă o clipă aşa, ţinînd capul în jos, apoi se îndreaptă, îşi trece dosul mîinii peste ochi şi spune ofiţerului: 
   — Rămîn, să trăiţi, rămîn, că doar de asta am trecutînapoi Prutul. 
  Din volumul PUNGA (1909) 
   
    
   PUNGA 
   Cînd se treziră, în zorii zilei, amîndoi, la han, şi după ce plătiră un franc şi douăzeci pentru că dormiseră acolo, femeia Safta, nevasta lui Neculai Lăptuc, se căută prin buzunarele fustei. După ce şi le întoarse pe dos, căzu dintr-unul cinci parale. Atîta; nu mai aveau nimic. Veniseră cu o zi înainte, vînduseră două perechi de gîşte, şi în loc să se întoarcă acasă, în Popriceni, ici, o palmă de loc, rămăseseră în tîrg să beie la han. 
   Femeia se uită la cel de cinci parale, îl întoarse pe faţă, pe dos, apoi îl arătă lui bărbatu-său: 
   — Merge?
   Neculai Lăptuc îl învîrti şi el, îl puse în zare, să se uite de departe, ca şi cînd ar fi vrut să-l vadă dacă-i străveziu, apoi îşi trecu degetul pe sub nas şi răspunse: 
   — Pe dracu!Femeia i-l smunci, răstindu-se la el:
   
   — Tu l-ai luat, prostule! 
   — Ba tu!
   — Aşa să trăieşti!... Haidem!Şi porniră.
   Afară începuse iar să fulguie. Nevasta îşi trase bine barizul
   
   
   peste urechi; era o femeie înaltă, ciolănoasă, largă în spate; şi cum vîntul îi flutura fustele, i se vedeau pulpele subţiri în ciorapii albi de lînă, băţoase, ca nişte catalige, de care se părea că adevăratele ei picioare se legau mai sus. Mergea cu paşi mari, cam şontîş, ca şi cum vroia mereu să cîrmească. 
   Bărbatul, un prichindel, cu pieptul lipit de spate parcă, se ţinea pe urma ei, gîfîind; în cap avea o pălărie grozav de mare, cu un fund cît un ceaun, care parcă-l apăsase pe om în jos, de-i intrase picioarele în pîntece. Mai mult sărea, ca un purice, decît mergea; da din mîini şi se uita spre partea în care nevastă-sa se ţinea puţin pe o coastă, ca şi cînd îi era frică să nu se întoarcă să-l înhaţe. 
   Aproape de barieră, femeia se opri dintr-o dată: 
   — S-o luăm pin grădina poblice; sărim gardul şi tăiem drumul de-a dreptul; ce s-o mai înconjurăm! 
   — Mă aburci? întreabă sfios ţăranul.Şi femeia îi răspunse:
   
   — Te-oi aburca, stîrchitură!
   Deschiseră, încet, portiţa şi intrară în grădina publică.
   Ninsoarea cădea înceată, fîşîind, printre ramurile co-
   
   
   pacilor, şi se aşeza uşoară, ca un puf. Ţăranii o luară pe aleea cea mare, apoi făcură la stînga. Femeia mergea drept înainte, cînd bărbatu-său îi strigă din urmă: 
   — Fa, Safto, să cotim, că ajungem tocmai bine la capuldealului, şi-i drumul mai neted pe ici. 
   Ţăranca stete puţin pe gînduri, apoi pesemne că-şi făcu şi dînsa aceeaşi socoteală, că o luă repede la dreapta: ea înainte, bărbatu-său în urmă. Făcură cîţiva paşi, şi Neculai Lăptuc, cum se uita în pămînt ca şi cînd număra urmele neveste-sii, mai că era să se izbească de dînsa, aşa de scurt se oprise aceasta: drept în faţa lor, un gardist sta plecat şi se uita deasupra unei bănci, pe care un om părea că doarme. Gardistul întoarse capul, îi zări şi-i chemă: 
   — Ia veniţi aici!Cei doi ţărani se apropiară sfioşi: dacă le-a fi ghicit gîndul
   
   că voiau să sară zăplazul? Gardistul spuse bucuros: 
   — Bine c-aţi venit, ia staţi colea pînă m-oi întoarce eu, sănu deie vrun cîine. Mă duc să dau de veste, ici, la poliţie; într-o jumătate de ceas sunt înapoi... C-acuma l-am găsit şi eu! 
   Şi arătă spre cel ce părea că doarme pe bancă. Apoi gardistul o luă la fugă. Femeia se apropie să se uite; bărbatul nu-şi dăduse încă bine seama ce era; stătea mai la o parte. 
   Femeia se mai uită puţin, pe urmă întoarse capul spre bărbatu-său: 
   — Iacă, tontule, dacă m-am luat după tine! Stăi acum şipăzeşte mortul. 
   Lăptuc veni şi dînsul mai aproape, uitîndu-se la nevastă-sa, gata să primească vreo cîţiva pumni, pe dreptul; se gîndea el că altă dată îi luase şi degeaba. Dar femeia îl lăsă în pace şi căta întins la mort, vrînd să ştie, ca toate femeile, ce şi cum. Apoi spuse, ca şi cum şi-ar fi vorbit singură: 
   — S-o omorît; uite chistolul ici, lîngă dînsul. Şi iar îşi 
   luă de seamă: D-apoi ce 	sunt eu să-l păzesc?! Haidem! Dar bărbatu-său nu vroi; răspunse cam cu jumătate de gură: 
   — Dacă ne-o spus gvardistul să stăm, trebuie să stăm. 
   Femeia îi aruncă o privire furioasă, şi-n urmă se plecă să privească iar la cel de pe bancă. De mort nu îi era ei frică — la cîte priveghiuri stătuse dînsa, pe cîţi îi îngropase! Ehei! că mai mult din asta trăia. Dar revolverul o umplea de groază, şi parcă şi bărbatu-său, care nu pusese în viaţa lui mîna pe puşcă — la oaste nu-l luase — şi dînsul simţi un fior prin şira spinării, aşa ca un bulgăraş de gheaţă ce-i luneca pe piele, cînd se uită la ţeava lucioasă. 
   Împuşcatul rămăsese pe o coastă; din mîna dreaptă, zgîrcită, revolverul căzuse pe bancă. Mîna stîngă nu i se vedea de sub palton. Era bine îmbrăcat; căciula de astrahan atrase îndată privirea ţăranului: 
   — Halal căciulă!Femeia nu răspunse: dînsa nu găsea ce căuta.
   
   — Unde s-o pocnit oare? Nu se vede nici un chic de sînge, parcă doarme. Vezi-l? Nici un chic de sînge. 
   Dînsa îşi aduse aminte că văzuse odată pe notar cum trăgea cu „chistolul“; o săptămînă de zile nu-i ieşise atuncea din minte bucăţelele cele cu care poţi omorî chiar vita; şi începu din nou să vorbească lui bărbatu-său: 
   — Şi doar plumbul îi mare, trebuie să-l fi potrocolit rău. Ai văzut cele cu care dădea notaru? ...Doamne iartă-mă... erau cîtu-i ghinda. 
   Şi în minte parcă i se înţepeni gîndul acesta: să vadă unde se lovise. Cu ochii la revolver, să nu cumva să-l atingă, luă mortul binişor de umăr şi-l întoarse. Atunci trupul ţeapăn se rostogoli repede pe spate. Pulpana paltonului se desfăcu peste marginea băncii, şi pe partea stîngă a surtucului se văzu pata de sînge cum se lăţise peste tot. 
   Cînd se rostogoli mortul, ţăranii rămaseră o clipă împietriţi de frică, cu ochii la revolver, dar arma nu se mişcase din loc. Atunci femeia se linişti şi spuse: 
   — În inimă şi-o tras!Bărbatul îi bănui:
   
   — De ce l-ai întors, fa? Ce-o să zică gvardistul?
   
   Dar în aceeaşi vreme se auzi parcă un fîşîit, un vuiet ciudat, parcă se mişcase ceva lîngă mort şi căzu apoi în stratul subţire de omăt de pe jos. 
   Ţăranii priviră şi rămaseră încremeniţi. Din buzunarul mortului lunecase o pungă de piele, neagră, o pungă umflată, doldora. 
   După ce le trecu mirarea, ei uitară de mort; Lăptuc se făcu puţin mai mititel, lăsîndu-se pe vine, femeia se lăsă şi ea, ca şi cînd se coborîse de pe catalige, şi cu ochii mari, ţinîndu-şi răsuflarea, se uitară la pungă. 
   Cum stăteau aşa, grămădiţi, ţăranul ridică ochii şi întîlni pe ai nevestei. O lumină de înţelegere sticli în privirea lor; de cînd erau împreună nu se înţeleseseră aşa dintr-o dată, fără nici un cuvînt, ca acum; apoi, îndată, ca şi cum s-ar fi ferit unul de altul, şi de mort, femeia întoarse capul şi se uită spre cel împuşcat, ţăranul privi spre copaci, ca să nu-i vadă nici pe unul, nici pe celălalt, întinse mîna, luă punga şi o vîrî repede în carîmbul cizmei. Apoi se sculară dintr-o dată amîndoi, ca pe teluri, femeia parcă mai lungă decît era, şi priviră îngrijaţi în toate părţile; bărbatul dete cu piciorul peste urma mică, pătrată, ce lăsase punga în omăt, iar nevasta ridică pulpana paltonului la loc şi întoarse mortul pe-o coastă, cum fusese. Ţăranul iar privi spre partea de unde avea să vie gardistul şi, nevăzînd pe nimeni, vîrî mîna în carîmb şi îndesă, mai în jos, punga, căci îi apăsa pulpa. 
   Dar parcă îi apucă frica să mai steie singuri, cu mortul, în tăcerea aceea. Ţăranul începu să vorbească: 
   — Halal căciulă... şi ce straie!Şi-atunci simţi ceva cald şi tare lîngă picior, şi parcă ar fi
   
   vrut să zică: „Şi ce pungă!“ 
   Dar adăugă altceva: 
   — Şi el se omoară! Ca şi băiatul lui Dumitrache Strîmbu; da’ să zici că celuia i s-o slobozit puşca singură-n chept! 
   Vorbele însă nu-i mai veneau: n-avea ce mai spune. Iar îi cuprinse o grijă mare, se traseră amîndoi deoparte, unul lîngă altul. Lăptuc, înăduşit, ca după cine ştie ce drum. Femeia se gîndea... Dacă i-o da în cap gardistului să-i caute? Dacă dînsul umblase mai dinainte prin buzunarele împuşcatului şi ştia ce are, şi-i lua acuma din scurt? 
   — Ha? făcu speriat Lăptuc, ca şi cînd îl întrebase cevanevastă-sa. Femeia nu-i răspunse, întoarse capul în toate părţile, apoi se duse şi mai bătători cu mîna omătul. 
   De-abia se ridică, şi auzi un tropot. Venea gardistul, în fugă, cum se dusese. Ţăranii se-nfiorară, dar gardistul le vorbi bucuros, ca şi adinioare, cînd îi rugase să păzească mortul: 
   — Ei, brava vouă! Mulţumesc! De-acu rămîn eu cu dînsul;că aista-i domnul Bucur Colţescu, profesor la gimnaz. Dragostea trebuie să-l fi dat gata, săracul! 
   
   Dînşii mai stătură o clipă locului; nu le venea să creadă că puteau pleca; apoi, ca şi cînd i-ar fi şfichiuit cineva de la spate, ziseră: 
   — S-auzim de ghine!
   Şi-o luară repede la picior.
   Cînd ajunseră în fundul grădinii, Lăptuc se căţără pe gard,
   
   nevastă-sa îl apucă de mijloc, apoi de tălpile cizmelor, şi-l aruncă dincolo; în urmă dînsa parcă păşi gardul, şi o luară gîfîind, la deal, printre spini, uitîndu-se din cînd în cînd în urmă. 
   Fulgii se aşterneau molcomi, cernuţi de sus. Pe umerii femeii ninsoarea se strînsese în două grămăjoare, iar pălăria bărbatului se făcuse albă. Ţăranii mergeau mereu, fără să simtă că-s obosiţi. Deodată se ridică în faţa lor cumpăna unei fîntîni, şinguratică în tot cuprinsul cîmpului. Cînd ajunseră în dreptul ei, se opriră. Erau departe de tîrg, încă o postată, şi-ajungeau satul. Şi, cum se opriră, parcă li se tăiaseră picioarele. Se aşezară pe ghizdele, unul de o parte, celălalt de alta, şi răsuflară uşuraţi. 
   Ţăranul zise: 
   — Vezi, fa, dacă n-o luai pe unde ţi-am zis eu, îţi mergea 
   în săc. 
   Femeia nu-i răspunse. 
   Apoi se ridicară deodată, ca şi cum şi-amintiră de ceva, şi o porniră din nou, puţin mai încet: ea înainte, el în urmă. Femeia simţea o bucurie caldă, care i se împrăştia în tot trupul, şi gîndea... O pungă cu bani, pe vremea asta, cînd nici tu para, nici tu lemne, nici tu mălai, nimic n-aveau! Dacă n-o luau ei, ar fi luat-o gardistul. Ce, cu banii Năstăsoaii, căreia îi ţinuse lumînarea, nu se întîmplase tot astfel? Ea-i lăsase, şi notarul îi păpase. D-apoi zău! Doar nu mai era proastă... Şi cum gîndea aşa, parcă i se şterse deodată amintirea întregii întîmplări: nu mai vedea nici banca, nici mortul; i se părea că banii aceştia i se cuveneau, ba, mai mult, că erau ai ei. Atunci îşi aminti şi de bărbatu-său şi-i fu ciudă că de pe urma lui oarecum se căpătuise cu parale. Apoi se uită înapoi, ca şi cum îi era frică să nu-l piardă. Bărbatul venea în urmă, bălăbănind din mîini; şi femeia se linişti. 
   Lăptuc gîndea şi el, simţea ceva cald într-însul, ceva care-l necăjea, şi-i plăcea că-l necăjeşte; fără să vreie, începu să rîdă singur, înfundat, dete drumul unui hohot şi îşi şterse, mulţumit, nasul cu degetul. Femeia întoarse capul iar, se priviră unul pe altul şi, ca şi-atunci cînd se-nţeleseseră în faţa pungii, îşi ghiciră şi acum, dintr-o dată, gîndul, pentru a doua oară într-atîta amar de vreme. Şi-ncepură să rîdă împreună; rîdeau amîndoi, de-o bucurie ascuncă, mare, care le gîdila sufletele... 
   Cînd zăriră şuviţele de fum pe hornurile bordeielor din Popriceni, începură să păşească mai repede. Se grăbeau pe măsură ce se apropiau, se grăbeau, nerăbdători. Uliţa satului era pustie; cîţiva băieţi, într-o hudicioară, se băteau cu omăt; încolo — nimeni. A doua, a treia casă după biserică era a lor. Lăptuc deschise poarta, iar femeia trase cu coada ochiului spre vecin: la A Dumitroaiei nu era nimeni prin ogradă — cu atît mai bine. Apoi se suiră pe prispă, iar se uitară în toate părţile, femeia întinse mîna, de luă, din stuhul streşinei, din locul ştiut, cheia uşii — o punea acolo ca să n-o mai piardă, cum păţise în vreo două rînduri; apoi tropăiră, să se scuture de ninsoare, şi Lăptuc întoarse cu amîndouă mîinile cheia în broasca stricată. Intrară. Din tindă trecură într-o odaie sărăcăcioasă, cu un pat de scînduri, acoperit de un lăvicer, o masă joasă, azvîrlită într-un colţ, o ladă fără capac şi un jilţ cu telurile scoase, căpătat demult de la un boier. 
   Dintru-ntîi se opriră în mijlocul odăii; apoi femeia îşi aduse aminte, se întoarse repede şi zăvorî uşa tindei. Pe urmă veni iar în odaie, îşi smulse barizul, luă o pernă şi se repezi de înfundă ochiul de geam, lat cît palma. Bărbatul îşi scutură pălăria, apoi rămaseră o clipă aşa, unul în faţa celuilalt. 
   Femeia îi spuse, gîfîind: 
   — Dă-mi punga, s-o deşărt.Ţăranul clipi repede din ochi:
   
   — Ţi-oi da-o; stăi, că mi-s îngheţate degetele. Dar femeia se apropie cu mîna întinsă şi se răsti:
   
   — Dă-mi punga!
   
   Ţăranul iar clipi din ochi, apoi parcă se proţăpi în picioare. Adică de ce s-o deşarte dînsa? Ce, nu tot el făcuse s-o găsească? Şi pentru întîiaşi dată simţi că îndrăzneşte ceva în faţa femeii lui. Banii care-i ardeau pulpa parcă îi trimiteau, de-acolo, o înviorare în tot trupul. La ce i-ar da-o? Răspunse dîrz: 
   — Eu am luat-o de jos, eu am s-o caut.
   La rîndul ei femeia îl privi şi i se părea că niciodată nu-l urîse mai mult. Se repezi ca sărită din minţi: 
   — Scoate-o din cizmă!Apoi îi dete un pumn şi întinse mîna spre picior.
   Omul, care-i suferise de atîta amar de vreme pumnii şi
   
   palmele, ca un cîine, simţi în sufletul lui o furie grozavă şi, cum femeia se plecase să-i prindă piciorul, el o cuprinse cu braţele pe după mijloc şi, cu pieptul strîns de braţele ei, vroi s-o răstoarne, s-o calce în picioare. Dar femeia se zvîrcoli o clipă. Îl ridică în cîrcă şi se scutură de dînsul, cum fac dulăii cînd sar pe dînşii javrele, şi iar căută să-i prindă cizma. Atunci bărbatul se văzu o clipă învins, se plecă, vîrî repede mîna în carîmb şi scoase punga, ţinînd-o cu degetele încleştate. Femeia îi apucă pumnul în mîinile ei osoase şi, călcîndu-se cu picioarele, gîfîind, cu ochii holbaţi, strîngeau punga, prin pielea căreia li se părea că simt zimţii banilor, de aur poate. Lui Lăptuc îi slăbeau degetele sub ghearele nevestei şi, cu o încordare deznădăjduită, îşi trase mîna, se făcu mititel, îşi alipi braţele ghem la piept, izbi în pîntecele femeii cu capul şi o dete de-a tăvălucul pe pat. Atunci dînsa, nebună de furie, îşi desfăcu mîinile ca două aripi de vultan şi începu să lovească pe bărbatu-său peste faţă şi-n cap. Acesta simţi că nu mai încăpea împotrivire, ameţise, de-abia îngăimă: 
   — Ţi-o dau... Ţi-o dau, fa fumeie! 
   Atunci nevastă-sa se opri; el îi întinse punga, ea o luă, pe urmă se aşezară amîndoi pe marginea patului, gîfîind, miraţi: femeia, de îndrăzneala bărbatu-său, el, de puterea lui. Vrasăzică, putea să o înfrunte! Şi întoarseră amîndoi capetele, se uitară unul la altul, parcă nu se cunoscuseră niciodată. 
   Femeia se trase în fundul patului, întinse mîinile, vroi să deschidă punga, dar deodată răsunară cîteva lovituri în uşă şi-un glas: 
   — Taică Lăptuc! 
   Femeia se zăpăci, se culcă repede pe pat şi puse punga sub dînsa, neştiind unde să o ascundă în pripă; zise bărbatu-său: 
   — Spune-i că mor de durere de şăle... Ne-o chema la 
   dezghiocat păpuşoii. Lăptuc ieşi în tindă, trase zăvorul, şi femeia ascultă din casă. 
   — Săr’ mîna, părinte.— Bine v-am găsit, taică. Haide şi mi-i ajuta să vîr o balercă de vin în beci. 
   Ţăranul tăcu puţin, parcă să-şi aducă aminte de ce-i spusese nevastă-sa. Apoi răspunse: 
   — Oi veni, sfinţia-ta, da’ mai tîrzior, că moare nevasta de şăle. 
   
   — Aşa, bine, taică; te-aştept.Şi preotul plecă.
   Lăptuc trase iar zăvorul, veni, desfăcu puţin perna, să vadă
   
   de-a ieşit preotul din ogradă, pe urmă se cocoţă şi dînsul pe pat. Femeia se ridicase, bătători bine lăvicerul, apoi, uitîndu-se amîndoi cu ochii holbaţi la pungă şi ţinîndu-şi răsuflarea, femeia 
   o deschise şi-o răsturnă deodată. Atunci se auzi un sunet sec, şi pe lăvicer se împrăştiară patru cartuşe de revolver. 
   Ţăranii făcură numai atît: „Hîîî!“, ca şi cum îşi muşcaseră limba, şi rămaseră împietriţi, galbeni ca moartea, uitîndu-se cu ochi rătăciţi la cele patru cartuşe, cu vîrfurile roşii, ca muiate în sînge. 
   Vrasăzică, pentru bucăţelele acestea alergaseră, se bătu-seră, gata să se sugrume! Pe aceste le purtase el în cizmă, pe aceste le strînseseră în pumni, fără să ştie că dintr-o clipă întralta dînsele îi puteau sfărma. Se jucaseră cu moartea, şi ei credeau că ţin în mîinile lor o avere! Şi deodată amintirea mortului le trecu prin trup ca un fior. 
   După clipa aceasta de mirare, li se coborî în suflet o deznă-dejde fără de margini. Aşa le era scris, pesemne, să trăiască şi de acum înainte calici. Amîndoi simţeau un gol aşa de mare în sufletul lor, că parcă le scosese cineva inimile din ei. 
   Dar, repede, un alt gînd, un gînd tot atît de grozav pentru dînşii, li se ţintui în minte: ce aveau să facă acum cu cartuşele? Şi nu îndrăzneau să se mişte, să întindă mîna, ca nu cumva bucăţelele să ieie foc, să-i omoare dintr-o dată. 
   Într-un tîrziu, ţăranul ridică în sus capul şi întîlni privirea femeii; apoi o întrebă, printr-un singur sunet, care-i arăta toată spaima şi care de-abia îi ieşi din fundul gurii: 
   — Ha?
   Femeia înţelese. Dar şi dînsa se gîndea la acelaşi lucru, şi încă nu-şi putea da seama, lămurit, ce puteau să facă. Iarăşi rămaseră, tăcuţi, buimăciţi. Apoi parcă le mai veni sufletul la loc. Femeia judecă: le izbiseră ei atîta şi nu luaseră foc, n-or lua ele tocmai acuma, cînd trebuia să le arunce. Bărbatul iar ridică în sus capul, şi iar făcu din fundul gurii: 
   — Ha?Atunci femeia îngăimă:
   
   — Dacă le-om da peste gard, la a Dumitroaiei, în spinărişu
   
   cela? Ţăranul nu răspunse. Femeia se răzgîndi: 
   — Nu, că le-or găsi plodurile. Şi-or lua foc lîngă casa noastră.
   Lăptuc se mai învioră, îşi trecu încet degetul pe sub nas şi-şi dădu părerea: 
   — Mai ghine în fîntînă!
   — Tontule! să se lovească de chietre? 
   
   Şi iarăşi se uitară la ele, şi iară le trecu un fior prin spate. Atunci nevasta se înfurie: 
   — Fă ce ştii, stîrchitură, că tu le-ai găsit!
   Lăptuc simţi că atîta vreme cît or fi bucăţelele celea între dînşii, e la adăpost; rînji parcă: 
   — Fă tu ce ştii, zăludo, că tu ai deschis punga!
   Dar amîndoi înţeleseră că trebuiau să scape de ele cu orice preţ. O lăsară mai domol. Femeia făcu un plan: 
   — Iaca ce-i: mergem şi le dăm în Rîpa-Ţurluiesei. Punga 
   o zvîrlim în vatră, şi cînd om face focul, arde. 
   Pe urmă, ca să dea suflet bărbatu-său, întinse mîna şi, cu două degete, ca şi cum îi era teamă să nu se frigă, luă un cartuş. 
   — Iaca, ie-le aşa.Ţăranul se uită, dădu din cap şi întrebă cu glasul pe
   
   jumătate: — Şi cum să le ducem? Femeia se gîndi şi-i răspunse: 
   — Pune-le binişor, pe cîte unul, în chimir, şi-om merge. 
   Ţăranul le luă uşor, le puse pe cîte unul în chimir, cu vîrful în jos, apoi se sculă încet, ca şi cum avea în sîn ouă. Femeia aruncă punga în cenuşă, în vatră, apoi ieşiră, încuiară şi puseră cheia la locul ei, în streaşină. 
   Dar cum treceau prin faţa bisericii, le ieşi înainte, bucuros, popa: 
   — Ei, bine că venişi, taică! Haidem să coborîm polobocelul. 
   Lăptuc uitase de popă, ca de moarte: se-ngălbeni. Dar n-avea ce face; ce era să spuie? Se scărpină în cap şi porni cu femeia după preot. În faţa beciului, unde era balerca, femeia îşi suflecă mînecile să ajute şi ea, dar preotul o goni: 
   — Ia lasă, lasă pe bărbat, că n-o fi el aşa de bicisnic cumîl crezi. 
   
   Şi apucă de-un capăt, iar ţăranul se-nţepeni în picioare, se-ndoi ca un arc, doar nu s-o atinge cu chimirul de balercă. Simţea că bucăţelele mici de plumb îl ard. Şi-n vreme ce se opintea, îl necăjea un gînd rău, ce-i intrase în creier ca un cui: din clipă în clipă aştepta parcă să-l sfărîme în mii de bucăţi. Cînd ajunse în gîrliciul beciului, se rezemă de perete, gata să leşine. Năduşelile îi curgeau potop de sub pălăria mare, care-i strîngea capul ca un cerc de fier. Preotul luă o ulcică de pe o policioară, bătută în peretele de lut, o puse la canea, apoi îi dădu să beie: 
   — Dă-o peste cap!... Aşa!Vinul parcă îi mai dete putere.
   Cînd se văzu iar pe drum, în urma nevestei, Lăptuc îşi
   
   scoase pălăria; mergea cu capul gol, şi din cînd în cînd îşi 
   ştergea sudoarea cu dosul mîinii, apoi o azvîrlea jos. Pe marginea prăpastiei se opriră. Femeia îl sfătui: 
   — Zvîrle cîte unul.Ţăranul se uită în rîpă, o văzu plină de bolovani şi se-nfricoşă:
   
   — Bun cap mai ai! Da’ dacă s-or lovi de chetri?Atunci femeia gîndi ce se gîndi, se plecă, îşi ridică o fustă,
   
   
   apoi alta, şi rupse din poalele cămăşii, de jur împrejur, o fîşie lungă; pe aceasta o destrămă cu dinţii, în patru bucăţi, şi se răsti: 
   — Hai, scoate unul!Ţăranul vîrî două degete în chimir şi trase încet-încetişor
   
   un cartuş. Femeia îi întinse o bucăţică din pînza ruptă: 
   — Na, învăleşte-l şi-l azvîrle.
   Lăptuc înfăşură uşor cartuşul şi-i dete drumul. Apoi stătu o clipă, ca şi cînd ar fi aşteptat detunetul. Cînd văzu că nu se întîmplă nimic, prinse inimă şi scoase pe al doilea. 
   După ce le aruncă pe toate, ţăranul răsuflă uşurat şi căzu, sleit de oboseală, pe un bolovan mare, ce era parcă într-adins pus acolo pentru el. Nevasta lui se aşeză de cealaltă parte şi rămaseră tăcuţi, spate la spate. 
   Acuma erau iar ei; femeia simţea că nu mai are nici o nădejde în suflet, ca şi mai înainte; bărbatul înţelese că i se dusese puterea de adineoare, cînd se luptase cu nevasta lui. Din pulpă nu i se mai ridica înviorarea caldă; şi cînd auzi glasul femeii, tresări. Îl ocăra: 
   — Iacă, ţi-ai văzut scofala cu ochii, stîrchitură?... Hai,
   porneşte! 
   Şi porniră... 
   Dar în capul lui Lăptuc încolţi iar un gînd... un gînd care-l 
   muncea de cum se sculase de pe bolovan. Şi, cu toată frica de nevastă-sa, strigă: 
   — Fa, Safto!Femeia se întoarse.
   
   — Fa, eu cred că-n pungă tot bani o fost, da’ i-o schimbatîn plunghi Necuratul. Atunci, cum bărbatu-său sta drept în faţa ei, cu capul pe spate, femeia se plecă puţin şi-l stupi drept între ochi. 
   Şi porniră: ea înainte, el în urmă, cum făceau de douăzeci de ani în şir. 
   
    
   OCHIUL LUI TURCULEŢ 
   Prietenul mă dojeni: 
   — Pentru ce stai de o bucată de vreme atît de posomorît?Nu mă simţeam tocmai bine; i-am răspuns: 
   — Sunt cam bolnav. 
   
   — Mofturi! Ţi-a intrat în cap, ca la babe, că eşti bolnav, şi-o ţii morţiş. Priveşte frumuseţea dimprejurul tău şi-o să vezi cum te însănătoşezi. Eşti doar poet! 
   Intram cu trăsura printre lanuri de rapiţă; un vînt uşor legăna floarea galbenă, aurită în revărsarea celor dintîi raze ale soarelui. Pe margini, în zări, pădurile rămîneau în urmă, albăstrii, păreau că lunecă una după alta, pe faţa cerului, ca nişte nori. Cîte un ciocîrlan se ridica deodată, din faţa calului, şi zbura pe o parte, ciripind ascuţit. 
   Priveliştea îmi întări puţin sufletul. 
   — Ei, şi ce ai? mă întrebă batjocoritor prietenul.
   — Mă cam doare capul.
   
   Prietenul ridică puţin sprîncenele, zîmbi în colţul buzelor şi suspină prelung. 
   — Ei, dragul meu, zise dînsul, ce păcat că nu se poateînlocui şi capul, ca ochiul lui Gavrilă Turculeţ! 
   Îi cunoşteam de mult meşteşugul de povestitor. „Întîmplarea cu ochiul lui Turculeţ trebuie să aibă hazul ei“, mi-am zis, şi l-am rugat să mi-o spuie. 
   — Ce-o să-ţi povestesc, începu prietenul, s-a petrecut acumvreo trei ani. Eram, ca şi acum, doctor de plasă la Urziceni, în apropiere de Bucureşti. Am fost totdeauna atras de capitală, ca fluturii de flacăra lumînării. Îţi cam pîrleşti din cînd în cînd aripile, nu-i vorbă, dar, cînd nu poţi zbura, Bucureştiul 
   
   îţi dă mijlocul să te tîrîi, şi tot e bine. Eram, după cum ţi-am spus, doctor de plasă. Foarte iubit de ţărani, făceam şi pe duhovnicul, în ciuda popii. Le iertam păcatele pe-un cap, fără de parale, bineînţeles. Aşa, nu m-am mirat deloc cînd, într-o bună dimineaţă, m-am pomenit cu Turculeţ că vine să-mi vorbească. Dar întîi să ţi-l descriu. Închipuie-ţi un băietan încă 
   o dată mai înalt şi mai gros ca mine, bălan, cu nişte buze cărnoase, cu faţa rotundă, ce, dimpreună cu părul cîrlionţat, ieşea de sub pălăria mare, purtată pe ceafă, ca o floareasoarelui. Ţinea totdeauna mîna dreaptă afundată în chimir, gata să plătească. Ş-avea un mers neobişnuit: cînd călca, se ferea parcă să nu desfunde pămîntul. După cum ţi-am spus, numai ce-mi răsare namila asta de om înaintea mea, în cerdac. 
   — Ce mai veste, Turculeţ? îl întreb. 
   — Bună, sărut mîna.
   — Ce e?
   — M-aş însura, coane...
   
   Îmi spunea vorbele acestea ca şi cînd aş fi putut să-l opresc de la isprava ce-şi pusese în gînd. 
   — Bine, Turculeţ; şi pe cine iei? 
   — Pe Zamfira.
   — Lui Săftoiu?
   — Lui!
   — Ehe! Halal de tine! am adăugat.Fata era cea mai bogată de prin părţile acelea. Fată de
   
   
   mocan cu cîteva mii de oi, ce crezi! Flăcăul se înfierbîntase: 
   — Îmi dă şi zestre mare. Îmi dă casele din deal, o vie, două perechi de boi, o vacă şi, pe deasupra, trei sute de oi. Îmi dă zestre bună. Nu-i vorbă, urmă el mai afundîndu-şi mîna în chimir, parale am şi eu, dar tot nu strică să ai mai multe. 
   Pînă aici flăcăul îmi vorbise înfocat. Numai ce-l văd însă că pune capul în pămînt şi începe mai domol: 
   — Mocanul, tat-său, mă vrea, că ştie că-s om de treabă,om cu stare. Fata parc-ar face nazuri. Că ea, ce-i drept, are de toate. Că nu-i lipseşte nimic. De asta nu pot zice. 
   
   — Ei, şi ţie ce-ţi lipseşte?Flăcăul nu-mi răspunse de-a dreptul.
   
   — Ei nu-i lipseşte nimic, îi întreagă. Da’ eu, dă, ştii, sunt
   
   cam beteag. 
   Şi se scărpină în cap. 
   De-abia acum îl înţelesei. Am uitat să-ţi spun ce era mai 
   însemnat: bietul Turculeţ se împunsese c-un ţăpoi şi pierduse un ochi, după ce stase o mulţime de vreme în spital. La drept vorbind, lucrul acesta nu prea strica unui băietan atît de frumos ca dînsul. Dar pesemne fata era năzuroasă. 
   — Bine, Turculeţ, dacă nu te ia cum eşti, nu te iubeşte, mă. 
   — Ba m-o fi iubind dînsa, decît, dă, m-o fi vrînd întreg.
   — Ce e de făcut atunci? îl întreb eu.
   El îşi luă aer în piept, semn că avea să povestească ceva:
   
   
   — Păi, de asta am venit şi eu, coane Iorgule. Că aseară stam,ştii, la un pahar de vin cu Năstase Militaru, şi, din una-n alta, vine vorba şi despre fată. Şi el numai ce-mi zice: „Tii! da’ prost eşti, măi Gavrilă!“ „De ce, mă?“ „Păi fiindcă ai parale şi nici măcar un ochi nu poţi să-ţi pui, mă!“ Eu am rămas cu gura căscată; da’ el mi-a mai zis: „Bine, mă, boierul nostru are un ochi pus, şi vede ca mine şi ca tine“. „Ce spui, bre?!“ „Să n-ajung pînă mîine, mă, dacă mint!“ Şi m-a trimis la ’mneatale, că zice că ’mneatale trebuie să ştii unde se pun ochii la oameni. Eu dau pentru lucrul ăsta patru poli în cap, de face trebuinţă. 
   Proprietarul, era adevărat, avea un ochi de sticlă.
   La urma urmei, de ce nu şi-ar fi pus şi Turculeţ al meu?
   Tot aveam să mă duc a doua zi în oraş; i-am spus:
   
   — Bine, Turculeţ băiete, să-ţi punem şi ochiul, dacă vrei tu. Mîine dis-de-dimineaţă să fii la mine, să mergem. 
   
   A doua zi către prînz eram pe uliţele Bucureştiului, cu Turculeţ după mine. Eu, cam stingherit, o luasem cu cîţiva paşi mai înainte. 
   Turculeţ venea în urmă, cu pălăria lui cea mare cît o roată de car, cu cizmele înalte, de iuft, în ale căror creţuri aducea aninate cîteva paie tocmai din Urziceni. 
   Am ajuns şi am intrat în prăvălie. Turculeţ al meu şi-a scos pălăria, s-a plecat la uşă să nu se lovească, a venit pînă în mijlocul prăvăliei şi, cînd a răsuflat o dată, a făcut vînt la nişte hîrtii de pe un raft, trimiţîndu-le să zboare pînă jos. 
   Cîteva cucoane ce erau înăuntru se făcură nevăzute. 
   M-am îndreptat către stăpîn, un neamţ gros cu ochelari, pe care-l cunoşteam, şi i-am spus să-i puie băiatului un ochi. 
   Turculeţ se apropie şi adăugă sfătuitor: 
   — Da’ vezi ’mneatale, să se lovească bine cu ăst’ de-l am.
   Neamţul zîmbi, îl luă prieteneşte de mijloc şi-l duse la fereastră, să-i vadă culoarea. Apoi căută în sertare, prin cutii, şi aşeză flăcăul pe un scaun. În scurt, treaba era făcută. După ce sfîrşi, luă pe băietan de mînă şi-l duse în faţa oglinzii. 
   Turculeţ rămase o clipă cu gura căscată, apoi faţa i se lumină de un zîmbet ce părea că-i izvorăşte din ochi, din gură, din fiecare părticică a obrazului, şi izbucni deodată întrun hohot scurt şi puternic de rîs. Pe urmă se lovi cu mîna după ceafă şi se întoarse către mine: 
   — E ochiul meu, şi pace! Şi cum nu putea să-şi curmemirarea, adăugă, ca pentru dînsul: Halal! 
   Cînd a văzut că trebuia să plătească mai puţin decît bănuia, nu-i venea să creadă. A stat cîtăva vreme cu mîna în chimir, să vadă, n-o să-i mai  ceară ceva? Cînd a înţeles că lucrul e hotătît, spuse neamţului din toată inima: 
   — Mulţumim!Şi am plecat.
   La han, cînd să ne suim în trăsură, l-am întrebat:
   
   — Ei, cum îţi vine?
   
   Turculeţ se uită primprejur cu băgare de seamă, apoi se apropie de mine şi-mi spuse în mare taină: 
   — Îmi vine ghine, da’ parcă tot nu văd aşa de limpede!...În sat vestea s-a împrăştiat ca fulgerul. Toţi îl suceau şi-l învîrteau. Seara s-a şi pus la cale logodna cu fata mocanului. 
   A doua zi de dimineaţă beam cafeaua. Deodată mă pomenesc cu mama lui Turculeţ. „Vine să-mi mulţumească“, mi-am zis. Bătrîna se opri în uşă, îşi puse mîna la bărbie, plecă pe umăr capul şi îmi spuse cu glasul amărît: 
   — Barem nu-l lăsaşi, coane Iorgule, să-şi tragă băiatul
   sorţii. Acu o să ni-l ia la oaste, şi ce mă fac eu?!... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
   — Ţi-e mai bine? mă întrebă, zîmbind, prietenul, după ce
   sfîrşi. I-am răspuns rîzînd încă: 
   — Mare doctor eşti, coane Iorgule!Mă vindecase!
   
   
    
   BOLNAVII 
   Lui D. Nanu 
   Ioan Bughea, ciobanul, venea nepăsător, cu sarica pe umeri, cu ghioaga în mîna dreaptă, iar în stînga c-o sidilă în care aducea un caş pentru cumătru-său, popa Eftimie. 
   Bughea se cobora arareori din munte, ş-atunci sta o zi încheiată în sat, de se mai lua cu oamenii. 
   În dreptul primăriei se opri. În ogradă se adunaseră o mulţime de oameni: moşnegi, femei cu copii în braţe, flăcăi; stăteau pîlcuri-pîlcuri şi vorbeau. Vreo cîţiva se aşezară pe laviţe. 
   Bughea îşi rupse din drum şi veni dintr-o întinsoare între băietani. 
   — Da’ ce v-aţi adunat, mă, că doar nu-s acum sorţii? le zise el. 
   Unul dintre flăcăi îi dădu, în glumă, un pumn în umăr şi-i răspunse: 
   — Trece doftorul, Bugheo, prin plasă. 
   Ciobanul rămase o clipă locului, mirat, apoi începu să rîdă. Toţi întoarseră capetele spre el. Atunci el îi întrebă: 
   — Bine, mă, şi dacă trece doftoru, îi ieşiţi înainte ca laîmpăratul? 
   — Eu am venit cu mămuca, spuse un flăcău.
   — Eu mi-am adus pe soru-mea, spuse un altul, că se topeşte
   
   aşa, din picioare, ca ceara. Ciobanul începu iar: 
   — Ghine, da’ mătuşa Casandra nu-i în sat? Adică voicredeţi că doftorul vostru e mai ceva ca dînsa? 
   — Ştie, ştie, bădiţă, îi răspunse o fată care sta mai la o parte, ştie, că pe tătuţa el l-o vindecat. 
   — Tacă-ţi gura, fa! Nu ştie nimica. Dacă ţi-o fi scris să mori, apoi mori cu zece ca el. Fa, tătîne-tău s-o îndreptat c-o avut zile. Ştii tu? Apoi iaca aşa! O avut zile. 
   Bughea îşi împinse căciula pe ceafă, puse sidila pe-o laviţă, se aşeză şi el jos şi se uită împrejurul lui, căci se strînseseră cu toţii. 
   El o ţinea pe-a lui: 
   — Da’ pe a Ruxandii de ce nu l-o vindecat?
   Un moşneag bunduc, cu două tufe mari de păr alb ieşite de sub căciulă, deasupra urechilor, se vîrî printre oameni pînă lîngă cioban, îşi puse mîinile subsuoară, apoi se amestecă şi dînsul în vorbă: 
   — Da; de ce nu l-o îndreptat?
   — Păi nici el nu-i Dumnezeu, zise o femeie ce ţinea un
   
   copilaş cu ochiul umflat. Bughea parcă se înfurie: 
   — Nu l-o îndreptat, că merge în bobote: cînd e omulvoinic, se răţoieşte, că ştie el că firea lui îl scapă; cînd e slab, ia-l de unde nu-i, nici nu vine să vadă măcar pe cel ce trage de moarte. Că doar mi ţi-l cunosc eu! Apoi întoarse capul către o bătrînă, strînsă mototol în pragul uşii, şi o întrebă: Ce ai, mătuşă Vasîlcă? 
   Bătrîna deschise ochii, parcă îşi aminti de ceva, se luă cu mîinile de cap şi începu să şi-l poarte într-o parte şi-ntr-alta: 
   — Capul, mai băiete, capul mă omoară. Apoi dădu drumulpovestei, pe care-o spunea la toţi ce-o întrebau: Şi, să vezi, mă ţine de la Sîn Petru. M-o apucat aşa deodată, m-o fulgerat prin ochi, şi de-atunci întruna mă taie înăuntru... Gemu de cîteva ori şi adăugă: Am venit să-mi deie ceva doftorul, c-o fi ştiind el ce am. 
   
   Ciobanul lovi cu mîna în vînt, ca şi cum s-ar fi apărat de-o muscă, se gîndi puţin, zîmbi, ş-apoi se-ntoarse către flăcăi: 
   — Cînd vine doftorul?
   — Apoi trebuie să pice acuma.
   
   Bughea se sculă în picioare, îşi scoase pieptul în afară şi le spuse: 
   — Măi, mă vedeţi voi pe mine? Sunt eu om voinic ori nu?
   ... Hai, cine s-o lupta cu mine şi m-o 	doborî, îi dau caşul. Flăcăii tăcură. 
   — Ei, urmă el, dacă m-oi preface bolnav, eu zic că doftorul mă crede. 
   — Îra! făcu unul.
   — Ghine! Iaca, eu las caşul ici, şi-al tău să fie, măi fîrtate,dacă n-o zice doftorul că-s bolnav. 
   
   Nici nu isprăvi bine vorba, şi din depărtare se auziră clopoţeii unei trăsuri. 
   — Vine, vine, spuseră cîţiva. 
   Peste puţin se opri trăsura. Dintr-însa sări jos un om scurt, plinuţ, cu mustăţile rase, cu gura ieşită, ca un bot, înainte; de-a lungul urechilor cu favoriţi încărunţiţi şi scurţi. Purta pălărie neagră, înaltă, redingotă lungă, şi în mînă ducea o lădiţă, pe care-o ţinea de-un mîner. Umbla iute-iute, cu paşi mărunţi, se întorcea la dreapta şi la stînga, parcă îl apucase ameţelile, şi întreba pe toţi: „Unde-i primarele, unde-i primarele?“ pînă ce intră în primărie. 
   Ciobanul se sculă în picioare şi spuse: 
   — Parcă-i un momiţoi.
   Flăcăii rîseră.
   Peste cîteva clipe notarul ieşi în uşă de strigă:
   
   — Să vie bolnavii încoace!
   
   Din pîlcuri se rupse o mulţime, ca să se ducă. Bughea se sculă şi el; cîţiva flăcăi intrară cu dînsul înăuntru, iar alţii rămaseră în sală, la uşă. 
   Femeile se înşirară lîngă peretele din stînga, bărbaţii lîngă cel din dreapta; în mijloc, la o masă, doctorul, primarul şi notarul. 
   Notarul îi chemă pe rînd, mai întîi pe femeile cu copii. Doctorul le vorbea repede; de-abia îi prindeau cuvintele: 
   — Unde-l doare, unde, unde?Cînd îi arăta, împreuna palmele:
   
   — Aha! bine, bine!Apoi se pleca, se răsucea, punea urechea la pieptul şi la
   
   
   spatele copilului, şi toată vremea cît asculta, ţinea ochii închişi; iar cînd ridica în sus capul, îi deschidea, clipea des, ca şi cînd i-ar fi intrat într-înşii colb. 
   După ce sfîrşea, se repezea la lădiţă, scotea cîte un praf, îl învălea în hîrtie de ţigară şi i-l băga bolnavului, cu de-a sila, pe gît. 
   — Înghite, înghite, năucule! Dă-i apă, aşa, dă-i apă!
   Cîteodată se spărgea hîrtia şi amăreala se împrăştia în gura copilului, care începea să urle, de nu se mai auzea nici în cer, nici pe pămînt. 
   Ciobanul se uita întins la doctor. 
   Cînd sfîrşi cu copiii, căută, în odaia de alături, cîteva femei; după ce plecară acestea, veni rîndul bărbaţilor; apoi, cînd sfîrşi şi cu aceştia, se ridică, la urmă, şi ciobanul, să vie. Păşea bleg, cu capul în jos. Lîngă uşă flăcăii se îmbrînceau unii pe alţii. 
   Doctorul se uită; îşi răsturnă capul pe spate, ca să poată vedea faţa lui Bughea. Se minună: 
   — Mare namilă de om! spuse primarului. Apoi se întoarsecătre cioban: Da’ tu ce ai? 
   Bughea îşi muie glasul, rătăci mîna peste trup, voi parcă să arate la cap, apoi îşi luă de seamă, duse mîna în partea dreaptă, în deşert: 
   — Mă doare straşnic ici, tare mă doare, domnule doftor. De-aghe merg. 
   
   Doctorul se dete mai înapoi, să-l poată privi bine, apoi clipi şi-i spuse: 
   — Se poate, se poate. Nu mă uit eu că eşti cît un munte.
   Pe urmă îl pipăi pe sub cămaşă; îl întinse pe-o bancă, îl ciocăni şi-i zise: 
   — Te taie aşa din cînd în cînd. Ori parcă te împunge. Ha? Bughea îngăimă: 
   — Da, aşa, chiar aşa, domnule doftor. 
   
   — Eşti bolnav de mai, băiete, de mai. Dar pentru asta n-am doctorii cu mine. Trebuie să-ţi iei de la tîrg. Ai cu ce? Să-ţi dau o însemnare. 
   — Daţi-mi, că eu şi mîini mă răped pînă la Cheatra. 
   Doctorul luă un creion şi începu să scrie, ca şi cum ar fi împuns hîrtia. Flăcăii rîdeau înfundat. Bughea se plecă peste umărul doctorului şi după ce acesta sfîrşi de scris, ce-i veni să facă din gură aşa, ca atunci cînd vrei să sparii un copil: 
   „Chhîu!!“ Doctorul tresări şi-l întrebă:
   
   — Ce ai, ce te-a apucat?
   Bughea luă repede însemnarea de pe masă, iar flăcăii
   
   începură să rîdă cu hohot. Primarul ţipă la ei. Dar doctorul se înfuriase: 
   — Ia staţi, de ce rîdeţi, de ce rîdeţi, nepricepuţilor?Atunci unul mai mehenghi răspunse: 
   — Dă, rîdem şi noi, c-am pus un rămăşag cu ist’ de l-aţi
   
   căutat. Că el ne-o spus că n-are nimica şi c-o să vă-nşele. Doctorul se repezi la lădiţă, o închise, ţipă ca ieşit din minţi: 
   — Plecaţi, nepricepuţilor, năucilor!
   Şi ieşi afară.
   Biata babă, cea cu capul, care adormise şi se trezise tocmai
   
   acuma, se luă după el: 
   — Fă-ţi pomană, domnule doftor... mă omoară capul... m-o 
   luat aşa, dintr-o dată... Parcă m-o fulgerat. 
   Dar doctorul se sui în trăsură şi plecă. 
   Baba rămase văicărindu-se în gura mare. Atunci Bughea o 
   luă de mînă şi-i zise rîzînd, făcînd din ochi la ceilalţi: 
   — Nu te mai boci, mătuşă, că-ţi dau ţidula care mi-o 
   făcut-o mie, să-ţi iei doftorii şi să te ungi. Bătrîna se însenină. 
   — Taci, dragul mătuşii! 
   — Iaca zău. Da’ trebuie să te duci la Cheatra, la spiţărie,să o faci. 
   — Mă duc, mă duc. Dumnezeu să-ţi lungească zilele!
   Şi bătrîna luă hîrtia, o strînse în patru, o vîrî în sîn şi se duse mulţumită. Flăcăii rămaseră rîzînd. Primarul se învîrtea printre oameni, făgăduind să facă cercetare, să le arate el celor cu pricina, care supăraseră pe doctor. 
   În urmă Bughea îşi luă sidila, dădu flăcăilor „ziua bună“ şi plecă, foarte vesel, la cumătrul său, popa Eftimie. Cînd ajunse, îi sărută mîna, îi dădu caşul şi-i povesti, de-a fir-a-pă-rul, toată întîmplarea. 
   Sfîrşi rîzînd: 
   — Cică mă taie, mă împunge prin mai. Şi eu n-am fostbolnav de zilele mele. Cum o să mă împungă? 
   Popii nu-i prea plăcuse purtarea finului, numai da din cap; după ce mîntui ciobanul, îi zise: 
   — Orişicum, taică, acela-i om cu carte; dacă ţi-o zis căai ceva, ăi fi avînd, mai ştii? 
   
   — Taci, sfinţia-ta, că eu, cum ţi-am spus, n-am fost bolnav 
   de zilele mele. Popa iar clătină din cap. 
   — Dă, îi om cu carte, îi om cu învăţătură, taică.
   Bughea rămase pe gînduri; mai stete puţin, apoi, văzînd că părintelui nu-i prea plăcuse gluma lui, plecă. O luă prin sat. Se întîlni cu primarul. 
   — Să ştii că ţi-o coc eu, măi Bugheo, îi zise acesta.
   — Păi bine, domnule premare, cum o să mă înjunghie în mai, că eu rup ghioaga asta în două. 
   — Ai să vezi tu, ascultă ce-ţi spun eu! 
   Şi primarul, rotofei, cu pălăria de pîslă pe ceafă, se depărtă încet, călcînd ca din pod în bocîncele cu talpa groasă de-un deget. 
   Pe cioban îl opreau toţi: 
   — Îl jucaşi, Bugheo!
   Flăcăul parcă simţea nevoie să spuie la toţi că el rupe ghioaga în două, că nu putea să-l împungă în mai aşa, din senin. 
   — Cum să mă-mpungă, mă?!Şi rîdea cu hohot, în gîlgîiri scurte, de răsuna uliţa.
   Către seară ieşi din sat şi luă drumul spre stînă.
   Cînd ajunse, oile erau în strungă, ceilalţi ciobani stăteau
   
   pe scăunaşele spătariului şi mulgeau. Bughea îşi azvîrli căciula pe ceafă şi strigă: „Cu ghine!“, apoi se aşeză şi dînsul în rînd cu ceilalţi, luă o cupă şi bău, însetat, laptele dintr-însa. 
   Apoi întoarse capul: 
   — Mă, în Stejărel o fost azi doftoru.Ciobanii mulgeau înainte.
   
   — Auziţi voi, o fost doftorul în Stejărel... Da’ ţi l-am jucat eu!Ciobanii lăsară din muls. Bughea urmă: 
   
   — Că venise oamenii la dînsul ca la biserică. Şi eu le-amzis: „Mă, doftoru nu ştie nimica... El şi pe mine m-o găsi bolnav...“ Şi-am pus rămăşag că m-o găsi. 
   Apoi Bughea povesti toată întîmplarea şi încheie: 
   — Să-l fi văzut cum mă sucea, cum mă bocănea, şi da
   mereu: „Că mă împunge, că mă taie prin mai“. Ceilalţi se puseră pe rîs. Dar baciul le făcu semn. 
   — Hai, că-nnoptăm.
   Oile intrau pe rînd prin deschizăturile spătariului. Laptele cădea în cupele din găleţi, sărind în stropi albi şi mărunţi, ca şi cum fierbea. 
   Ciobanii gîfîiau, osteniţi. 
   Deasupra muntelui, deasupra brazilor negri, luna îşi închega turta ei de ceară. De undeva, departe, răsuna un bucium. Bughea zise: 
   — He-he, ist de buciumă îi Ungureanu, îi Joji de pe Onofrei.
   Se sculă, se scutură să-şi alunge gîndurile care parcă-l cuprinseseră, se duse la aripa oilor, într-o colibă, unde dormea dînsul, luă buciumul şi suflă prelung. Sunetul se împrăştie departe, departe, furişîndu-se din munte în munte. 
   Dar cum sufla aşa, deodată i se păru lui Bughea că-l taie prin deşert, în dreapta. Lăsă repede buciumul şi se apucă de mijloc: 
   — Măi, al dracului!Apoi veni în stînă. Ceilalţi strecurau laptele în budăie.
   Bughea nu-şi putea ţine vorba în gură:
   
   — Aţi auzit, cică-s bolnav de mai!Tovarăşii lui iar rîseră.
   Şi fiindcă-n ziua asta era slobod, se duse într-un colţ să
   
   
   stea, dar parcă simţi din nou o împunsătură, în acelaşi loc; se frecă şi, printre dinţi, îi scăpă iar mirarea: 
   — Măi, al dracului!
   Stete ce stete, apoi se duse în coliba lui şi se culcă. Adormi repede, dar visă urît. Se făcea că se întîlnise în munte cu o dihanie uricioasă, un fel de maimuţă cu unghii lungi şi ascuţite. Cum îl zări, se şi repezi la dînsul; dar el o cuprinse în braţe, 
   o strînse voiniceşte, ferindu-şi chica, se rostogoliră pe iarbă, şi la urmă o dovedi. Dar cum se zvîrcoleau jos, dihania îi înfipse unghiile în deşert, în dreapta. Se sculă asudat, tră-gîndu-şi sufletul, ca şi cum s-ar fi luptat într-adevăr. Îl durea straşnic în partea dreaptă. Bughea se ridică în picioare, se frecă la ochi, apoi de data aceasta spuse tare, înfuriat: 
   — Măi, al dracului!
   Şi ieşi din colibă. Luna parcă încremenise drept în creştetul stînii. Dinăuntru se auzea răsufletul oilor. Ciobanul se coborî în vale, se duse la şipot să bea apă; izvorul curgea repezit; în bătaia lunii, parcă era de lapte. Răceala apei îl mai dezmetici. Dar durerea o simţea acum desluşit: parcă-l împungea un ac. Se întoarse şi se culcă iar. 
   Durerea îl ţinu şi a doua, şi a trea zi. Îl ţinea întruna. Ciobanii, cărora la urma urmei le spuse, îl rîdeau: 
   — Ţi-o intrat în cap ca la muieri. Ai slăbit, prostule. Ai
   vrut să-ţi baţi joc de doftor, şi te-o mîncat dînsul fript. Baciul bătrîn îl bătu pe spate: 
   — Odată şi-odată tot trebuia să ţi se împlinească: preacredeai şi tu lumea proastă. 
   Bughea îşi aducea acuma aminte mereu de cuvintele popii Eftimie: „Ăi fi avînd ceva dacă ţi-o spus... Acela-i om cu carte“. Pe zi ce trecea, slăbea mai tare; se silea să ţie într-însul tot ce-i fulgera prin minte, să nu mai spuie nimănui nimic. De multe ori vroia să se ia cu altceva, rîdea, dar cînd credea că a scăpat, deodată acul îl împungea; atunci se înfuria, îi venea să se azvîrle cu capul în jos într-o prăpastie. 
   Ca să se întoarcă în sat, nici nu se gîndise. Cum avea să dea ochi cu flăcăii? Dar într-o bună zi, răzbit, lăsă ruşinea la o parte şi se coborî din munte. 
   Cînd îl văzură flăcăii, aproape nu-l mai cunoscură. Unii se uitară îngrijaţi la dînsul, alţii rîdeau pe ascuns, căci tot le era frică. 
   Bughea vorbea cu capul plecat: 
   — Dă, pesemne că tot eram eu bolnav. O fost într-un ceas 
   rău gluma. Primarul, cînd auzi, veni într-un răsuflet să-l vadă. 
   — Ei, Bugheo, văzuşi pe dracul?
   Ciobanul tăcu. De-abia trecuse o lună şi jumătate de la întîmplarea lui. Primarului i se făcu oarecum milă: 
   — Vino mîine, că trece iar domnul doftor pe-aici. Ca să-l împăcăm, am fost de patru ori la dînsul, la reşedinţie. Că alergau bieţii oameni pînă acolo, la el, din pricina ta. 
   Bughea se duse la popă, să mîie noaptea; acesta îl boscorodi: 
   — Vezi, băiete, cu Dumnezeu  şi cu învăţătura, care tot dînsul ne-o dă, să nu te pui. Iacă ce-ai păţit. Stai şi te odihneşte, şi mîine dimineaţă, la doftor, taică! Să te rogi cu lăcrimile în ochi, să-ţi dea ceva, să te puie pe picioare, cum ai fost. 
   
   A doua zi dimineaţă, cînd ajunse la primărie, doctorul venise, căutase aproape pe toţi, mai avea vreo doi-trei. Flăcăii se strînseră să vadă pe Bughea, care rămase puţin în sală pînă ce isprăvi cu ceilalţi, apoi intră şi dînsul, smerit. Primarul vorbi încet ceva doctorului la ureche; acesta se uită la flăcău, clipi, îşi apropie palmele bucuros, apoi zise: 
   — Aşa! Ei, tot te prefaci, fîrtate? Ia întinde-te ici.
   Ciobanul se întinse pe bancă, doctorul îi ridică, peste cap, cămaşa, îl ciocăni, îl căută îndelung, apoi înălţă capul. 
   — Te-ai uns cu doctoria ce ţi-am dat?
   Bughea de-abia îngăimă:
   
   — Nu, sărut mîna.
   
   Doctorul făcu o mişcare, ca şi cînd ar fi vrut să-i dea o palmă, strîmbă din nas, îl mai ciocăni, mai sus, mai jos, apoi se întoarse către primar: 
   — Vezi-l? Atunci o fi fost bolnav, dacă i-am spus; dar acum n-are nimic, nimic; îi teafăr. 
   Flăcăii se uitară cu gura căscată unii la alţii.
   Bughea începu să se vaite.
   
   — Mă împunge, aşa, ca o sulă... Nici nu pot dormi.Doctorul îl ciocăni în frunte: 
   — Ţi-a intrat în cap, ţi-a intrat în cap! Ce aveai atunceanu mai ai acuma; să mănînci bine şi să nu te gîndeşti la boală, năucule! 
   Bughea parcă se mai însenină o clipă, apoi iar începu să se vaicăre. Doctorul, furios, clipi repede, luă un praf de chinină, îl vărsă într-un pahar cu puţină apă şi i-l întinse. 
   — Na, bea asta, să nu te duci aşa... cu mîna goală.Ciobanul bău şi se oţărî ca de moarte: 
   — Nu mai sunt eu om de-acum! zise el.
   
   Doctorul închise cutia, mai vorbi, răstit, cu primarul, şi porni. Dar cînd vroi să iasă din odaie, deodată se repezi pe uşă o babă cu o găină subsuoară — baba ceea cu durere de cap. Cum îl văzu pe doctor,  îi întinse găina şi-i aruncă repede un potop de mulţumiri: 
   — Dumnezeu să-ţi deie sănătate, sufleţele, să trăiaşti o sutăde ani, să nu mai îmbătrîneşti dintr-atîta, că mi-ai scăpat zilele. 
   Doctorul se opri, îşi zbîrci faţa iară nemulţumit, se uită la ea şi, după ce se gîndi puţin, îi zise: 
   — Da, da, îmi aduc aminte de tine, dar... Eram supărat şi nu ţi-am dat nimic. 
   Pe chipul babei trecu o lumină de zîmbet, apoi urmă repede: 
   — Nu mi-ai dat, dar tot din ţidula dumitale se cheamă căm-am vindecat, că mi-o dat-o ciobanul ista, de-am făcut alifie la Cheatra. Şi cum m-am uns la tîmple, cu mîna mi-o luat durerea. Iaca aşa, cu mîna... 
   
   Doctorul nu-i dete vreme să isprăvească, se strîmbă grozav, 
   o îmbrînci la o parte şi ieşi strigînd cît îl ţinea gura: 
   — Aista-i un sat de năuci, domnule, un sat de năuci!
   
    
   FURNICA 
   În mahalaua Tătăraşilor toţi îl cunoşteau pe Ion Cuhulea. Născut şi crescut acolo, trăind cincizeci de ani în şir numai pe locul acela, nici nu putea fi altfel. Copiii, de la vîrsta de şapte ani, cînd prindeau să înveţe carte, pe lîngă şcoală, mai ştiau unde-i biserica şi casa lui Cuhulea; iar biserica era mai greu de nimerit decît căsuţa moşneagului. Dintr-un bordeiaş prizărit, locuinţa Cuhuleştilor la-nceput, astăzi moşneagul clădise, din munca lui, patru odăiţe, cu pereţii îmbrăcaţi pe dinafară într-o perdea de iederă care flutura la cea mai mică bătaie a vîntului, ca un fald de steag. Şi cum era pe un vîrf de dîmb, din orice parte a Tătăraşilor puteai privi drept în ograda lui Cuhulea. 
   La început Cuhulea a fost paracliser un şir întreg de ani, apoi, la bătrîneţe, s-a lăsat, şi acum stătea să se odihnească. Om scurt, ciolănos, purta mustăţile rase şi, cum era spîn, mai nu i se cunoşteau nici sprîncenele. Numai ochii albaştri şi totdeauna speriaţi împrăştiau ceva neobişnuit peste faţa lui. Era morocănos, rar intra în vorbă cu cineva, şi atunci două-trei vorbe de schimba, atîta, în portiţă, apoi repede se trăgea, ca ariciul, în ograda lui. De cîte ori treceai pe la dînsul, îl vedeai, printre parmaclîc, stînd pe vîrful picioarelor, privind vreo floare din grădină, sau la vreo găină ce scurma. Asta era patima lui Cuhulea: să privească, să se uite cu de-amănuntul şi îndelung la cîte ceva — patima omului care trăieşte singur şi are răgaz să vadă şi să gîndească. 
   Stătea ceasuri întregi în faţa unui trandafir sau a unei garoafe. Ştia fiecare floare cînd s-a desfăcut din boboc şi aproape vedea crescînd orice tulpină din grădina lui. Urmărea cu ochii lui rotunzi toate vietăţile din ogradă: ştia că găina Bogheta nu se oua la un loc cu celelalte, căci o pîndea Sura, 
   o nadoleancă pestriţă la pene, şi o ciupea de creastă pînă i-o însîngera, de aceea o lăsa să se ouă lîngă gard, într-o tufă de brusturi, iar iarna, în pod, după horn. Cunoştea pricina duşmă-niei dintre cîinele lui şi cel al vecinului. Nu era frunză care să cadă, nu era creangă care să se usuce, fără ca moşneagul să nu se întrebe şi să nu cerceteze cum şi ce fel se întîmplase lucrul. 
   Şi din pricina asta îi ştiau cu toţi de frică. Mai cu seamă de la întîmplarea cu banii lui Almaşu. Acestuia i se furase nişte parale, — tot ce strînsese şi el o viaţă întreagă, vreo două-trei sute de lei. S-a plîns bietul om la toţi şi atîta era de amărît, c-a venit şi la Cuhulea să-i spuie. Cuhulea l-a ascultat şi pe urmă i-a vorbit aşa, ca din senin: 
   — Ştii că pe Arghir l-am văzut cumpărînd ieri o găină? 
   Almaşul rămase cu gura căscată: ce-i vorbea el, şi ce-i răspundea moşneagul? Dar acesta adăugă: 
   — Şi de ziua lui a făcut chef straşnic. 
   Cum Almaşu stătea tot ca picat din cer, Cuhulea dădu mai 
   de-a dreptul: 
   — Dă, cînd mănînci o viaţă-ntreagă borş cu ştir şi saideodată la ciorbă de găină... Apoi se lepădă: Dă, eu nu zic... Numai ţi-am spus, că omul, dacă are ochi, trebuie să vadă. 
   Păgubaşul a-nţeles, a cercetat şi a găsit ce mai rămăsese din bani la Arghir. 
   Într-o vară, cum bătrînul urmărea cu privirea o gînganie ieşită la lumină, ca să vadă la rădăcina cărei flori şi-o fi avînd cuibul şi să i-l stîrpească, îl strigă la zăplaz un băietan, unul Ilie Trăsnea, scriitoraş la percepţie: 
   — Moş Cuhulea, moş Cuhulea!
   Moşneagul nu se mişcă, dar, la urma urmei, după ce dete de locul gînganiei, întoarse capul şi întrebă: 
   — Ce-i?
   — Apoi... Dă! ţi-aş vorbi ceva.
   — Zi!
   — Vin-aici! 
   — Ei! că multe-ţi mai trebuie!Şi bătrînul coborî încetişor pînă lîngă băietan.
   
   — Ce-i?
   — Moş Cuhulea, ţi-aş spune ceva, da’... Să nu te superi. 
   — Da’ zi odată, băiete.
   
   — Uite ce-i: pe Smaranda, pe vară-mea, iar a alungat-obărbatu-său. A bătut-o şi-a gonit-o din casă. Sfătuieşte-l şi dumneata, moş Cuhulea, poate-o primi-o, c-a bătut-o degeaba. 
   Cum vorbeau aşa, numai iată şi femeia, Smaranda. Şi, cum auzise cele cîteva cuvinte din gură, îşi duse pestelca la ochi şi începu să spuie, printre sughiţuri de plîns: 
   — Degeaba; că nici moartă nu-i mai intru în casă. Dupăce-şi şterse ochii, ca să dea loc celuilalt rînd de lacrimi, urmă: Mai bine m-oi vîrî slugă undeva, să-mi cîştig o bucată de pîine, s-o pot mînca fără bătăi... Iacă, te-oi sluji pe dumneata, moş Cuhulea. Zău te-oi sluji, numai pe mîncare. 
   
   Moşneagul tresări, măsură femeia din cap pînă-n picioare, îi privi rochia şi i se păru curată; polcuţa parcă nu-i era prinsă în ace, ca la cele leneşe, era încheiată în nasturi; în picioare, pantofi. 
   Repede, ca într-o sclipire, îi trecu pe dinainte bătrînului toată viaţa lui de singuratic. Trebuia să se gîndească. 
   — Uite ce e, zise, în sfîrşit, vino mîine pe la mine, şi-omvedea, om vedea... 
   Băietanul şi femeia plecară, iar bătrînul se duse în casă, luă un cuţit şi se întoarse în grădină, să sape la tulpina rozetei unde se dusese chiftiriţa. Cum săpa, nerăbdător să dea mai repede de jiganie, deodată îşi aduse aminte de femeie. Şi, cum dezgropa ţărîna, aşa îşi dezgropa în minte trecutul lui, viaţa lui singuratică, petrecută aici, între cîţiva pereţi. Da, era bătrîn, se simţea mai slab, i-ar fi prins bine tovărăşia unei fiinţe; şi, totuşi, cînd se gîndea să mai amestece încă pe cineva în treburile şi în mersul traiului zilnic, parcă se cutremura. De cînd era pe pămînt, îşi ducea rostul singur; de ce s-ar lenevi tocmai la sfîrşit? Dar lacrimile femeii îi muiau inima... 
   Dădu de cuibul chiftiriţei, într-o împletitură ca de cîlţi, tocmai la rădăcina florii. Din cuib ieşiră repede două gîn-gănii, pe care Cuhulea le rostogoli cu limba cuţitului în pahar. Şi se gîndi: dacă şi urîciunile astea trăiesc împreună şi se pot înţelege, adică de ce n-ar încerca şi el, că-i om cu judecata întreagă, putînd apropia ce-i bine, înlătura ce-i rău. Apoi se uită în pahar. Să le omoare? Se cutremură de scîrbă. Străbătu ograda, deschise portiţa din fund şi, ieşind pe locul pustiu de din dosul casei, se duse pe marginea rîpei şi aruncă gîngăniile în fundul ei. 
   — Aşa!
   Apoi mai meremetisi un perete, închise păsările mai devreme şi, fiindcă simţi un junghi în dreapta, se culcă cum înserase. Peste noapte îi fu cam rău. Avea fierbinţeală. Se sculă, bîjbîi pe întuneric, să caute o lămîie, să-şi facă limonadă. Vorbea singur: 
   — Dacă ar fi cineva să mă îngrijească, nu m-aş năcăji aşa.
   Pentru întîiaşi dată îi venise gîndul acesta. De cînd ştia că ar putea să aibă un ajutor, parcă îi mai slăbise hotărîrea de pînă acum în viaţă. 
   A doua zi dimineaţă, cînd veni femeia, o întrebă: 
   — Da’ bărbatu-tău ce-o să zică?
   — Ce să zică?
   — Îl ai cu cununie?
   — Nu.
   
   — Apoi atunci rămîi, să fii femeie la locul tău, să-ţi vezide treabă, şi-o să fie bine. 
   Într-o lună de zile, Smaranda se deprinsese şi cu casa, şi cu păsările, şi cu florile — cu toate obiceiurile stăpînu-său. Cum ştia puţină carte, îi ţinea socoteală de cheltuielile zilnice; iar drept răsplată purtării acesteia, Cuhulea o punea cu el la masă. 
   Se deprinseseră aşa de bine unul cu altul că toate treburile erau pe mîna femeii, iar moşneagul îşi vedea numai de florile lui. 
   Într-o seară, cam după vreo opt luni, cum stăteau în cerdac, bătrînul îi vorbi rar, aşezat: 
   — Ascultă, Smarando! Tu eşti femeie harnică şi bună. Mi-ai îngrijit casa, şi pe mine, şi m-ai mulţumit totdeauna. Ca şi mine, n-ai pe nimeni în lume. Eu îs bătrîn, mîine-poimîine mă duc. Cui rămîne tot ce-am agonisit? 
   Femeia privea drept înaintea ei; parcă înţelegea ce avea să urmeze în vorba bătrînului. 
   — Cui rămîn toate astea? Ţi le-aş lăsa ţie... da’ vezi, casă fie în regulă toate, ar trebui să-mi fii nevastă, şi sunt bătrîn... iar lumea îşi bate joc de oameni... Ai vrea? 
   
   Femeia răspunse scurt, cuvîntul pregătit mai dinainte: 
   — Da.
   Spusese vorba asta ca oricare alta, o vorbă care ţi-ar fi adus un pahar cu vin cînd ţi-e sete de apă, o frunză cînd ai vrea 
   o floare, şi totuşi o vorbă care, orişicum, mulţumeşte, cel puţin, dacă nu poate da fericirea. 
   Cînd auziră tătărăşenii că se însoară Cuhulea, mulţi au rîs, alţii au dat din umeri — nu era treaba lor —, iar unii i-au dat şi dreptate. Nunta s-a şi făcut într-o duminică, acasă, numai cu popa, cîţiva oameni şi vărul Smarandei. Şi a trecut şi asta; lucrurile au intrat iar în vadul lor. 
   Nimic nu se schimbă în casa lui Cuhulea; atîta doar că în locul odăii de culcare a Smarandei se făcu un fel de sufragerie. Protivnic obiceiului de pînă acum, la masă venea de două-trei ori pe săptămînă vărul femeii. Cum toată gos-podăria era în mîinile Smarandei, bătrînul se plimba de colo pînă colo, uitîndu-se cu de-amănuntul, cum avea obiceiul, la toate. Smaranda parcă mai întinerise, şi schimbarea aceasta nu scăpase ochiului bărbatului ei. Într-o lună se înviorase. Cuhulea simţea o bucurie ascunsă, de care nu-şi dădea bine seama; era mulţumit că putuse să mişte ceva în sufletul amărît, odinioară, al femeii. 
   Într-o seară, era prin august, Cuhulea întîrziase la vie, un petic de vie ce avea la deal, nu tocmai departe; băietanul, vărul Smarandei, rămăsese să mănînce cu dînsa. Şi cum da să se ducă, se sculă în picioare şi se apropie de nevasta lui Cuhulea: 
   — Zi, tot nu vrei?
   — Nu.Flăcăul o apucă de umeri şi o întoarse bine spre el:
   
   — Uită-te la mine. Nu?
   
   — Nu.
   — Ei, asta-i!Şi se aplecă repede şi sărută femeia apăsat pe buze.
   Femeia nu s-a ferit; văru-său s-a dus, iar dînsa a rămas
   
   
   cu capul în mîini, ca ameţită. De mult se împotrivea patimii acesteia, dar vedea bine că se sfîrşise, trebuia să cadă, tocmai acum, cînd îşi legase viaţa în faţa lui Dumnezeu de un altul. 
   Pe drum, băietanul se întîlni cu bătrînul. Ca şi cum s-ar fi ştiut vinovat faţă de el, îl ocoli. Cuhulea băgă de seamă. De altfel, mai demult parcă purtarea tînărului ăstuia nu-i cam plăcea. Cînd intră în odaie, găsi pe Smaranda tot aşa, cu faţa în palme. 
   Se duse repede lîngă ea, o mîngîie:
   
   — Ce ai, Smarando, ce ai?Se uită drept în ochii ei şi o văzu plînsă. Îi spuse deodată:
   
   — Ascultă, ţi-a adus vreo veste rea. Să ştii, să nu-l maivăd pe aicea. Să nu-l mai văd. Nu-mi place purtarea lui! 
   Femeia tresări, se ridică repede, îşi dădu părul în sus, pe frunte, şi schimbînd vorba: 
   — Ce mai e pe la vie, moşule?Tot „moşule“ îi zicea lui Cuhulea.
   Bătrînul, căruia de mult încă nu-i mai plăcea să-i zică
   
   astfel, se hotărî să-i spuie, dar se opri îndată, ruşinat. 
   Iarna trecu repede; primăvara se pregătea să aducă iarăşi „moşului“ bucuria florilor. 
   Lucrurile nu suferiseră altă schimbare decît că Ilie Trăsnea venea acum mai rar, că-i spusese Smaranda. Iar în urmă bătrînul i-o tăiase de tot: 
   — Ia ascultă, omule, casă n-ai? N-ai şi tu ce munci?
   Băietanul scrîşni din dinţi, se duse în odaie, chipurile să-şi ieie o legătură, se uită pe fereastră, să vadă nu cumva Cuhulea vine după el, şi, zărindu-l tot acolo, plecat deasupra unui strat cu flori, vorbi repezit Smarandei: 
   — De-acu nu mai pot veni pe aici. Şi o luă în braţe. Apoi,
   cu glasul stins: Vino tu pe la mine. Femeia se zbătea; zise: 
   — Nu pot.
   — Să vii!Femeia tăcu, şi băiatul ieşi pe poartă ca o furtună...
   Odată, stăteau afară, în faţa casei, pe o bancă; Cuhulea
   
   
   îşi aduse aminte: 
   — Smarandă! n-am pus fărmătura de pîine furnicii mele.
   Şi plecă în casă. De o săptămînă în şir, o furnică venea pe masa albă de lemn să-şi caute hrana. Întîi şi-ntîi, cînd o văzu fugind cu picioruşele ei mărunte pe lemnul geluit curat, Cuhulea, temîndu-se că au năvălit furnicile în dulceţi, se repezi la dulap. 
   Acolo nu văzu nici una, şi cum se întorcea s-o prindă s-o zvîrle afară, băgă de seamă că furnica umflase o fărmătură de coajă şi o ducea grăbită spre ascunzătoarea ei. Moşneagul 
   o lăsă atunci şi o privi pînă se făcu nevăzută, cu coajă cu tot, sub faţa mesei. A doua zi o văzu din nou, căutînd iute, mişcîndu-şi cele trei bucăţi ale trupului ei, ca trei mărgele înşirate; dar fiindcă masa era ştearsă, Cuhulea îi zvîrli el o bucăţică de miez. Furnica o luă şi se duse. A treia zi chemă şi pe Smaranda să vadă lucrul acesta şi, de o săptămînă în şir, în fiecare zi, dimineaţa şi seara, hrănea gîngania. Astă-seară 
   o uitase. 
   
   Cînd se întoarse din nou în cerdac, Cuhulea zîmbea mulţumit; zise: 
   — Mă aştepta!
   — I-ai dat?Bătrînul se plecă, şi-n taină:
   
   — Ghici ce?
   — Ce?
   — Cozonac, cozonac.Şi prinseră să rîdă!
   Peste două zile venea Paştele. Era cald şi-o seară liniştită.
   
   
   Departe tare, dealurile viorii păreau că se topeau în aer, şi-ncetul cu-ncetul nu se mai zăriră. Se lăsa noaptea. Zarzării înfloriseră, şi mirosul florilor lor, mirosul rozetelor şi-al zarnacadelelor se împrăştia adormitor. Femeia se gîndea cu mulţumire la viaţa ei tihnită, alăturea de omul acesta bătrîn, care se purtase pînă acum cu dînsa ca un tată. Şi totuşi parcă-i venea să plîngă. De ce? În pieptul ei simţea aşa ca un val care se ridica repede de la inimă spre gît, spre sufletul ei, şi o chinuia parcă, o înăbuşea. Şi cum îşi apăsa pieptul fără de voie cu mîna, lacrimile îi izvorîră din ochi şi începu să plîngă cu sughiţuri. 
   Bătrînul se repezi spre dînsa. Îi luă capul în mîini, îl alintă ca pe al unui copil, o legănă, cuprins de mîhnire: 
   — Ce ai? Ce ţi-e, Smarando?  Ţi-e rău? Eşti bolnavă cumva?
   Femeia răspunse printre suspine:
   
   — Nimic, nu-i nimic. Nu ştiu de ce m-am înecat, deodată.Apoi au rămas tăcuţi...
   Smaranda tînjea. Bătrînul nu-şi vedea capul. Nu ştia ce
   
   
   are femeia. Aduse un doctor, acesta se uită zîmbitor la amîndoi şi-i încredinţă că nu-i nimic: 
   — Boalele astea îşi găsesc leacul.
   Cuhulea cumpăni vorbele aceste; apoi, în mintea lui, deprinsă să apropie şi să cîntărească toate, parcă se făcu lumină. Puse în legătură îndepărtarea lui Ilie cu tînjirea femeii. Oare nu se iubeau? Şi-ntîiaşi dată îşi dete seama că-n sufletul lui era ceva mai mult decît iubirea unui tată. O iubea. Lui Cuhulea îi era parcă ruşine să se gîndească la asta, îşi bănuia singur, aduna atîtea dovezi potrivnice ca să-şi scoată din minte credinţa asta, şi totuşi sufletul ieşea biruitor. O ciudă grozavă îl cuprinse împotriva slăbiciunii lui şi-mpotriva lui Ilie. 
   În seara aceea se plimbă mult, singur, prin ogradă, pînă îl strigă nevasta: 
   — Moşule, e răcoare. Intră înăuntru!
   Într-o zi  Smaranda se dusese după nişte tîrguieli şi nu se întoarse decît seara, tîrziu. Bătrînul o aşteptase neastîmpărat, în poartă, şi cum o văzu: 
   — Unde-ai fost?
   — În tîrg.
   — De-atuncea? De la prînz? Hm!Şi din clipa aceea bătrînul o urmări aproape pas cu pas.
   Într-o duminică erau amîndoi în grădină, Cuhulea cu florile
   
   
   lui, Smaranda la parmaclîc. Cum curăţa o rozetă de cîteva frunze uscate, moşului i se păru că nevastă-sa vorbeşte cu cineva. Întoarse capul — era Ilie; băietanul, vesel, îl strigă: 
   — Ce faci, moş Cuhulea?
   Iar femeia se depărtă repede şi o luă spre casă. Bătrînul mormăi: 
   — Bine!
   Apoi întoarse spatele. Dar lăsă stratul cu flori şi veni şi el în odaie. Cînd intră, i se păru că femeia, care nu se aşteptase să-l vadă, făcuse o mişcare de mirare. Zăpăcită, Smaranda încremeni la capătul mesei unde o găsise. Bătrî-nul o întrebă: 
   — Ce făceai?
   Femeia rămase o clipă fără să răspundă, apoi, aruncîndu-şi ochii pe masă: 
   — Uite, mă uitam că a ieşit iar furnica.
   Bătrînul crezu; începu să privească şi el. Furnica sta în mijlocul mesei, căutînd parcă fărmătura obişnuită. 
   Smaranda ieşi să-şi vadă de treburi, iar bătrînul rupse o bucăţică de miez şi-l aruncă. Apoi se uită cu mare băgare de seamă. Furnica apucă fărmătura şi începu să o tragă, ca pe celelalte, spre capătul mesei. Atunci, absorbit în urmărirea ei, căută să vadă unde o să se ducă. Furnica se coborî, uşoară. Cuhulea se lăsă pe vîrful picioarelor să se uite, şi deodată ochii i se opriră pe un petic de hîrtie strecurat între faţa de lemn şi stinghia ce lega picioarele mesei. Bătrînul uită furnica, trase hîrtia mototolită, vîrîtă repede, la întîmplare, în ascunzătoarea ei, îşi luă ochelarii şi se duse lîngă fereastră să citească: 
   „Te-am aşteptat iar joi. De ce n-ai venit? Pîndeşte moş-neagul cînd s-o duce la vie. Ori ţi s-a făcut milă de el?“ 
   Scrisoarea era de la Ilie, îi cunoştea scrisul. Bătrînul începu să tremure, apoi căzu, moale, pe scaun. Vrasăzică, nu se înşelase. Se iubeau. Atuncea, cînd a întîrziat, dînsa la Ilie fusese. Şi acum a fost de ajuns numai o clipă ca să-i strecoare bileţelul. O ură grozavă îl cuprinse împotriva omului aceluia care-i adusese femeia aceasta în casă şi care acuma îi sfărîma viaţa. Cine-l pusese să o ieie, să o culeagă de pe drumuri? 
   Smaranda intră. Cînd văzu pe moşneag stînd pe scaun, la capătul mesei, se uită îngrijată. 
   Cuhulea începu, înecîndu-se parcă: 
   — Smarandă, o să mă duc la vie.Femeia se prinse, întrebă grăbită:
   
   — Cînd, moşule?Bătrînul se sculă, cu ochii rătăciţi.
   
   — Astăzi, ca să te poţi duce mai degrabă la Ilie.
   
   Femeia încremeni. Dar furia cuprinse pe bătrîn. Se repezi la nevastă-sa şi o apucă de mîini, strîngîndu-i-le: 
   — Astăzi, astăzi, acuma, ca să te duci la Ilie. Auzi?... Aiascuns hîrtia, dar am gîsit-o. Mi-a scos-o Dumnezeu înainte... Hai, du-te la Ilie al tău. 
   Smaranda căzu în genunchi. 
   — Moşule!
   Dar bătrînul o lovi, răcnea ca scos din minţi: 
   — Să te duci din casa mea. Să te duci! Şi începu s-oîmbrîncească: Acum, în clipa  asta chiar. 
   Femeia se prăvăli pe podele, bătrînul o împinse deznădăjduit spre uşă: 
   — Afară, afară! Ticăloaso! 
   Cînd se dezmetici bine, se trezi singur. Smaranda se dusese. Cuhulea rătăci prin toate odăile, căutînd. Îi venea să meargă să o aducă, s-o ierte. Şi iarăşi se înfrîna. O ruşine îl cuprinse: ce va zice lumea? Apoi deznădejdea îl doborî. 
   Seara se lăsă rece. Se culcă îmbrăcat. Adormi repede şi avu vise grozave. Părea că după un drum lung şi greu, ostenit, se aşezase la poalele unui munte. Un munte negru, fără fir de iarbă, fără un copac. Şi cum privea spre înălţimea întunecată de pămînt, deodată aceasta începu să se clatine, să se mişte. Fiecare bulgăre de ţărînă prindea viaţă, mişuia în grămada înaltă pînă la cer. Şi, ca prin  farmec, milioanele de fire de ţărînă se revărsară, împrăştiindu-se potop împrejur, acoperindu-l, înăbuşindu-l şi pe dînsul cu desăvîrşire. Apă-rîndu-se, căutînd să scape, de-abia atuncea băgă de seamă că toate acele erau furnici. Se trezi îngrozit. 
   Se odihni puţin pe marginea patului. Apoi se duse de deschise fereastra. Aerul rece al nopţii îl dezmetici; întreaga întîmplare i se desfăşura în minte. Şi gîndul i se opri cu îndărătnicie la furnica aceea care-l pusese pe urma nelegiuirii femeii lui. 
   O ură nebunească îl prinse împotriva gînganiei care fusese trimisă, ca un duh rău, să-i tulbure liniştea. Se sculă şi se duse lîngă masă. 
   Dimineaţa îşi vărsa lumina prin ochiurile geamurilor. Bătrînul aştepta cu ochii mari, ca-n preajma unui duşman. Şi deodată, în raza de soare ce se aşternea pe masă, colo, în capăt, zări furnica alergînd uşoară, să-şi caute fărmătura. 
   Bătrînul se sculă în picioare, ridică palma şi, cînd gîn-gania se opri, iscoditoare, în mijlocul mesei, Cuhulea îşi repezi mîna cu atîta putere, că se clătină sticlăria pe poliţă. Sub lovitura grozavă, furnica se făcu una cu lemnul. Apoi, rătăcit, Cuhulea umblă printre nişte lăzi, găsi o frînghie şi trecu în cămară. 
   ...Tocmai spre seară, Smaranda veni să-i cadă în genunchi, dar din prag băgă de seamă că în uşa cămării se vedeau picioarele bătrînului, pînă la genunchi, atîrnînd în aer. Şi, îngrozită, se repezi în ogradă: 
   — Săriţi, că s-a spînzurat moşul!
  
  Din volumul NUCUL LUI ODOBAC (1910) 
   
    
   NUCUL LUI ODOBAC 
   Satul Arşiţeni e aşezat într-o văgăună; casele lui mărunţele şi albe, ghemuite una-ntr-alta, se văd, de pe muchile dealurilor dimprejur, ca nişte ouă într-un cuibar. Pămîntul Arşiţenilor e nisipos şi sterp; iarba creşte atît de rară, încît, în loc să îndulcească vederea, pătează, ca o pecingine, faţa galbenă a locului. Doi-trei copaci se înalţă, istoviţi, cu crengile rare, cu frunzele străvezii, care aştern pe jos, vara în amiază, o umbră destrămată, ce măreşte şi mai mult setea de răcoare. 
   Dar, ca lucru de neînţeles, ca o minune, se ridică pe dealul lutos şi sterp dinspre răsărit un nuc straşnic, bătrîn, de cîteva sute de ani, copac lacom, care suge parcă tot sucul locului dimprejur prin miile de rădăcini ale căror viţe nu mai încap sub pămînt şi ies, să atîrne despletite, ca nişte cozi, afară. Din trunchiul gros să nu-l cuprindă trei oameni, muncit, întors şi încremenit ca într-un spasm, se desfac două ramuri vînjoase, ce merg, încleştate ca nişte braţe, pînă sus, apoi deodată se izbesc una pe alta în lături, împroşcînd fiecare sute şi mii de crengi ce se unesc într-un frunziş negru, cărnos, ca un aluat de fiere. Şi pînă departe se împrăştie mirosul amar al frunzelor, miros ce ameţeşte pe cutezătorul adăpostit la umbra ce acoperă, ca un veşmînt negru, întreaga coastă de deal. 
   Arşiţenii îl privesc cu jind, dar şi cu un fel de frică, frica pe care lucrurile neînţelese o aruncă în sufletele slabe. Copacului îi zic toţi, din vechi, Nucul lui Odobac, fiindcă e pe partea de loc a Odobăceştilor, nişte răzeşi avuţi, stăpînitori din tată-n fiu prin părţile acestea. Multe vorbe ciudate umblă pe socoteala nucului, dar una e mai cunoscută decît toate: se spune că un bunic al bunicului lui Toader Odobac de astăzi purtase judecăţi, tocmai pentru bucata de pămînt ce-o stăpî-nesc şi acum, cu unul Cîrlibaba, un zgîrcit putred de bogat, care nici nu ştia de rostul avuţiilor lui. Acesta nu făcea alta decît să se ciondănească mereu cu oamenii şi să le mănînce, cînd putea, din părţi. Aşa, cu Odobac, la urma urmei, i s-a împlinit. Că, din una-n alta, au hotărît ca hotarul să le fie un nuc, nucul acesta, care pe atunci să fi fost copac de un an, crescut în vale, la poalele dealului dinspre răsărit. Dar, peste noapte, Odobac voinicul se gîndeşte ce se gîndeşte, se scoală, se duce la nuc, îl apucă bărbăteşte de trunchi, îl smulge cu rădăcini cu tot şi se suie de-l înfige drept în creştetul dealului. S-o fi mirat el Cîrlibaba, Dumnezeu ştie, dar prin minte n-a putut să-i treacă vreodată că aceea îi treabă de om. Copacul s-a prins, şi hotarul a rămas acolo. Aşa le merge vorba Odobăceştilor că-s viţă de uriaşi. Şi-n adevăr că cine-l vede pe Toader Odobac, pe moşneagul şi pe nepotu-său, pe Mitru Odobac, cel mai tînăr şi cel din urmă coborîtor din neamul lor, înţelege pentru ce de vorba lor ascultau pînă mai deunăzi patru sate: Arşiţenii, Moghileştii, Benza şi Cotruţii. 
   Toader Odobac să fi trecut suta, după cît de multe ţine el minte. E un moşneag înalt, spătos şi uscat ca un schivnic; priveşte ascuţit, vorbeşte limpede şi calcă apăsat. Cînd se opreşte să se uite la om, îşi îndreaptă şalele, care trosnesc ca un vreasc. Toader avusese un frate, pe Gheorghe, mort, cu vreo cincisprezece ani în urmă, în pădurea Benzei; s-a prăvălit un stejar peste dînsul, se-ncordase voinicul în picioare, se măsurase o clipă cu copacul, dar la urmă se prăbuşise jos, rămînînd mort, cu trunchiul stejarului în braţe, ca într-o luptă. Pe urma lui rămăsese băiatul, Mitru Odobac, om ca de vreo douăzeci şi cinci de ani, nalt şi spătos, ca şi moşu-său Toader, vînjos şi uscat, ca şi dînsul, numai cu obrazul mai rumen şi cu pletele negre. Trăia la un loc cu moşneagul, care-i ţinuse loc de tată şi din al căruia cuvînt nu ieşise. 
   Numai de la o bucată de vreme moşneagului i se păru că băietanul nu-şi prea vedea de treburile lui. Că fusese vorba să se ducă pînă în Cotruţi, să taie un preţ pentru nişte stuh cu un om de acolo, şi nu se dusese. Că trebuise să meargă pînă la reşedinţă, cu livretul de oaste, şi uitase. Şi cîte şi mai cîte, pînă cînd, într-o bună zi, moşneagul îl luă din scurt: 
   — Mitrule, ţie nu ţi-s boii acasă.Dar băietanul făcu pe prostul:
   
   — Nu, îs la cîmp, în Moghileni.
   — Haide-haide!
   
   Numai atîta îşi spusese unul altuia. Dar prin sat se ziceau mai multe. Şi ce vorbeau oamenii veni şi pînă la urechea lui Toader Odobac, căci întîlni pe Stoica, primarul, şi-l opri în drum: 
   — Bună, moş Toader. 
   — Bună, primarule.
   
   — Şi cu noroc, ai? Da’ se poate să nu ne spuneţi şi nouă, măcar mie, că-s bătrîn şi ştiu multe şi-am văzut de toate? 
   — Ce, primarule?
   — Păi nu ia Mitru pe Ruja lui Cazacu din Moghileni?
   — Cum?
   — Pe Ruja.
   — Ruja?
   — Iacă!
   
   Şi Stoica, rotofei şi îndesat, rămase locului, cu gura căscată în faţa privirilor crunte ale moşneagului. 
   — Cine ţi-a spus?Primarul înghiţi o dată, ca şi cînd i s-ar fi uscat gîtlejul.
   
   — Na, toţi: popa din Moghileni, A Fărămiţei din Benza, ieri,cînd o venit cu cînepa la baba lui Farcaş. Şi... el... Mitru chiar. 
   — Cînd?
   — Acuma... acuşica... e la primărie, vorbeşte cu nişte flăcăi.Moşneagul îşi stăpîni furia şi răspunse: 
   — Aşa ceva ştiu şi eu; da’ vezi că nu-i îngăduisem să facă
   
   vorbă. Apăi om vedea noi. Cu bine. 
   Şi Toader Odobac îşi îndreptă o dată şalele şi porni. 
   Nu găsi pe Mitru la primărie şi se întoarse dintr-o întinsoare 
   acasă. Mitru sta în mijlocul ogrăzii şi cioplea un leaţ la un gard. Bătrînul se duse de-a dreptul la el: 
   — Mi-ai poruncit coliva?
   — Ce colivă, moşule?
   — Mi-ai luat măsură de sicriu?
   — Ce sicriu, moşule?
   — Mi-ai săpat groapa, sub nuc, unde ţi-am zis să mă îngropi?
   — Ce-i asta, moşule?
   — Nu? Hai, grăieşte, nu?
   — Nu.
   
   — Atunci de ce să ştie alţii înaintea mea, care ţi-am fostca tată, că vrei să iei pe Ruja de nevastă? 
   — Moşule!
   — Din patru sate, pe Ruja ai găsit-o? Pe Ruja tîlharuluide Cazacu, pe fata celuia care o furat caii lui tat-tău, de era să-l spînzure colo, de nuc? 
   Băietanul se-ndreptă o dată şi vorbi răspicat: 
   — De asta nu ţi-am spus, că ştiam că n-o să vrei; da’ fata-ibună, moşule, şi vreau să mi-o fac nevastă. 
   — Ba nu!
   — Ba da!
   
   Moşneagul ridică palma dreaptă şi-l lovi peste obraz cu atîta putere, că Mitru se clătină; dar băietanul se înălţă parcă, îşi înghiţi lacrimile şi răspunse uscat: 
   — Ba da!
   Atunci moşneagul îl lovi şi cu stînga, şi palma răsună sec. Băietanul se clătină din nou, îşi încleştă degetele pe stinghia ce-o ţinea în mînă; şi, înţepenindu-se în picioare, spuse iarăşi: 
   — Ba da!
   Atunci loviturile moşneagului înfuriat curseră ploaie; la urmă, gîfîind, îl lăsă şi-i zise: 
   — Acum du-te şi te -nsoară cu Ruja.
   — Mă duc.Mitru îşi şterse lacrimile cu mîneca, îşi suflă nasul, aruncă leaţul şi ieşi pe poartă. 
   Toader se învîrti prin casă, prin ogradă, apoi porni şi el; o luă spre Moghileni. Satul nu era cine ştie ce departe. Moşneagul era deprins cu drumul acesta. Cum ieşi din văgăuna Arşiţenilor şi mai merse puţin încolo, pămîntul parcă se schimba: încetul cu încetul, cîmpul se îmbrăca, imaşurile începeau să-şi desfacă lăvicerele pînă departe, încolo, spre Cotruţi. Şi mergînd aşa, gîndurile bătrînului se adunau şi se risipeau, parcă se luptau între ele; multe-multe îi mai veneau în minte. Şi dintre toate, faptul că nepotu-său îl nesocotise i se înfipse ca un cui în minte. Şi asta din ce pricină, din pricina unei femei! 
   Femeile din ziua de azi nu se asemănau cu celelalte, şi tocmai pentru asta el nici nu se însurase; dar la ce folos, cînd Mitru se lăsase ademenit de Ruja? Şi ce fată; tată-său un hoţ de cai, ba se spunea că şi Ruja îi ajută, că trece şi ea, noaptea, Prutul înot, cînd apele-s mari, şi duce cai dincolo, în ţara rusească. Cu gîndurile acestea, Toader Odobac dumecă drumul şi, fără de veste, se trezi în imaşul Moghilenilor. Cum îşi aruncă privirile încolo, deodată îi răsări înainte o herghelie cu cai mărunţi, şi-n mijlocul ei, călare bărbăteşte pe un sur, Ruja lui Cazacu. Odobac o luă într-acolo, dar fata lovi cu picioarele în cal şi-i ieşi în faţă, apoi, cînd se apropie de tot, smunci căpăstrul calului şi-l opri scurt. Moşneagul îşi infipse privirile în faţa ei. Ruja era voinică, smeadă, cu obrazul rotund, cu părul, ochii şi sprîncenele negre, ca pămîntul cel bun. Cozile, lăsate pe spate, se îndoiau pe oblîncul şeii, aşa erau de lungi. Gura cu buzele cărnoase, umede şi roşii ca miezul piersicei pietroase; printre ele scăpa un zîmbet, care arăta albul dinţilor ca pe o rază de lumină ce ţîşnea din mijlocul feţei smolite. Sub cămaşa strînsă bine pe trup, ţîţele i se ridicau, repede, în răsuflet, ca două păsări ce se zbăteau în sîn. Moşneagul clipi din ochi, tulburat, dar îşi căpătă repede stăpînirea de sine şi-i vorbi de-a dreptul: 
   — Ce-am auzit, Rujo? Vrei să-mi fii noră! 
   — Da’ dumneata nu vrei?
   — Eu te-ntreb pe tine.
   — Întreabă-ţi pe Mitru.
   — Înaintea lui Mitru, eu trebuie să ştiu.
   — Zău!
   — Aşa.
   
   Ruja ridică mîna şi dezmierdă pe bătrîn cu cele cîteva frunze rămase în vîrful crengii cu care-şi îndemna calul: 
   — Moşule!Dar Toader îi apucă creanga şi, smulgîndu-i-o, zise înfuriat:
   
   — El şi-a luat plata, o să ţi-o iei şi tu.
   
   Şi ridică mîna, dar Ruja strînse pulpele şi porni surul să deie peste moşneag. Odobac îl prinse de funie, îl opri şi rămaseră aşa, încordaţi, bătrînul măsurîndu-se din priviri cu fata. 
   În cele din urmă Ruja începu să rîdă, îi apucă mîna şi zise hohotind: 
   — Lasă, moşule, nu struni aşa gura murgului, că i-osîngera... şi-i cal de furat. 
   Pe urmă sări jos, dădu calului o palmă, şi surul îşi luă vînt spre herghelie, iar fata luă mîna moşneagului. 
   — Lasă, mai bine odihneşte-o, că o să ai ce struni mai tîrziu.
   Toader Odobac se uită iar în ochii negri ai fetei; inima i se înmuia şi i se împietrea pe rînd. 
   — Fată hăi, păzeşte-te... Ia-l pe Mitru, dar să ştii că o săai cu mine de-a face. Sub papucul tău numai colbul drumului să rămîie, nu şi sufletul băiatului. M-auzi tu? 
   Fata se uită şi îi vorbi peste umăr: 
   — Tu ce zici, Mitrule? 
   Bătrînul se-ntoarse; la spatele lui, băietanul sta întunecat. Moşneagul le spuse la amîndoi: 
   — În calea voastră n-o să mă pun eu; că ar fi degeaba;ce-i scris e scris! Am vrut numai să văd cît preţuiţi fiecare-n parte. Da’ cît m-o ajuta luminile ochilor, din ochii mei n-o să scăpaţi. 
   Moşneagul îi lăsă şi porni înapoi. Se însera, imaşurile răscoapte de căldura zilei parcă răsuflau, uşurate, mireasma ierbii păscute. Şi cum ridică ochii, bătrînul zări departe, încolo, uriaş, întunecat pe bolta rumenă a cerului, nucul de pe creştetul dealului. Toader puse mîinile la ochi să-l privească bine şi i se păru că, de acolo de unde era, copacul îl învinuia că fusese prea slab. 
   Îi venea parcă să se întoarcă înapoi, să smulgă pe băietan de lîngă sînul femeii celeia; se oprea o clipă, apoi, deodată, îi răsărea în faţa ochilor chipul întunecat, cu raza de lumină a dinţilor fetei, cu cele două ridicături ale sînilor, care poate aveau să hrănească suflete deosebite de cele ale Odobăceştilor. Şi plecă la drum, muncit de gînduri. De ce adică bietul om nu poate înfrunta şi dînsul împrejurările, cum le înfruntase nucul întunecat din zare? De ce nu putea călca şi el vremile, cum le călcase dînsul? De ce nu se umplea şi trupul lui, în fiecare an, cu suc nou şi puternic de viaţă, cum se revărsa în fiece primăvară din trunchiul pînă în cea mai mică frunzişoară a copacului celuia? 
   Pe măsură ce mergea, nucul se desluşea şi mai bine pe fundul cerului. Razele amurgului înroşeau lutul dealului, deasupra căruia frunzişul negru stătea neclintit, ca o grămadă de mangal. Toader Odobac se gîndea că numai copacul acesta îl cunoştea bine, că de copil se deprinsese să-l vadă, să stea vara sub frunzişul lui, sub care alţii ameţeau, şi că de pe vremea aceea numai el, numai nucul rămăsese. Nici nu băgase de seamă cîtă viaţă se scursese, cîţi oameni se duseseră, ce lume nouă se ridicase. Pînă şi sîngele lor, pînă şi Mitru era un alt Odobac, ce semăna numai la trup şi la chip cu cei dinaintea lui, dar cu alt suflet, c-un suflet ascuns şi slab. 
   Se înserase bine cînd ajunse moşneagul acasă. Pîna pe la miezul nopţii Mitru nu se întoarse încă. 
   Înspre ziuă bătrînul îi auzi paşii în tindă. 
   Nunta fu pusă la cale de către moşneag şi tatăl fetei, şi repede se şi făcu. În casa Odobăceştilor intrase un suflet nou şi străin. 
   În seara nunţii Ruja sărutase mîna moşneagului, apoi, cu zîmbetul ei care scăpa ca o rază de lumină din mijlocul feţei negre, îi zise: 
   — Ei, moşule, s-a făcut şi asta.
   Şi Toader Odobac parcă simţi că-n dosul vorbei acesteia se mai ascundea una. Dar tăcu, şi cînd veni şi Mitru să-i sărute mîna, Toader îi zise: 
   — Vezi, Mitrule, să fii bărbat. 
   Moşneagul se trase în casa lui, căci pe locul lor erau patru perechi de case, şi nu se întîlneau decît la mîncare, la amiază şi seara, cînd nu erau duşi pe cîmp. 
   Nunta se făcuse pe la începutul lui octombrie, şi acuma dădeau în iarnă. Lunile întunecate cu zloată, apoi cele cu ninsoare, însurăţeii le petrecură închişi în odăiţele lor, ca nişte cîrtiţe în vizuină. Numai venirea primăverii îi dezlipi unul de altul. În ograda lui Odobac începu să se facă multe schimbări, să se dărîme şi să se zidească din nou. 
   Ruja adusese ca zestre trei perechi de cai. Mitru dăduse jos un hambar şi făcu pe locul lui un grajd. Bătrînul nu-i zise nimic, numai într-un tîrziu, după ce tot era gata, la o cină, îl sfătui pe nepotul său: 
   — Puteai lăsa hambarul şi ridica grajdul în altă parte.Caută, Mitrule, ce-ai apucat de la cei bătrîni să păstrezi, că-s lucruri trainice. 
   Dar Ruja îi apucă repede vorba din gură: 
   — Eu i-am zis, moşule, că doar hambarul se clătina.Şi rîse, rîse săltat, aşa ca atunci în cîmp, cînd îl mîngî-iase cu creanga. 
   Într-o zi Toader se întorcea călare. Ruja îl zărise şi-l aştepta în mijlocul ogrăzii, cu mîinile în şolduri: 
   — Bună ziua, moşule. Iii! da’ stricat ţi-i roibul la picioare...merge încrucişat. 
   
   Femeia se apropie de cal, puse mîna pe dîrlogi, îl struni de-l opri în loc, apoi îşi înfipse privirile ca şi atunci cînd Toader îi oprise murgul. 
   — Ştii ce, moşule? Să-ţi aduc eu un sur. 
   — De unde?
   — Treaba mea. 
   
   Moşneagul dădu calul în lături. 
   — Femeie, vezi tu nucul cela? 
   — Ei?
   
   — Să ştii că te spînzur de el, cum era să spînzure frate-meu pe tatîne-tău, cînd oi afla că ai adus cai străini în ograda mea. 
   — Elei! într-a dumitale, nu, da-ntr-a mea...
   Toader Odobac o măsură cu privirea.
   
   — Încearcă.Şi îşi îmbie calul.
   Femeia îi privi pe urmă, murmurînd:
   
   — Hm! să mă spînzuri tu de nuc, ghiujule!
   
   Şi ochii i se opriră pe copacul uriaş de pe creştetul dealului. De cînd intrase în casa lui Mitru, niciodată nu suise dealul, să vadă şi dînsa nucul. Şi gîndul o ispiti să facă drumul pînă la el acuma. Tocmai atunci venea cu carul şi Mitru. Ruja îi sări înainte: 
   — Ştii ce, Mitrule? bine c-ai venit. Hai de-om vedea nucul. 
   — Da’ ce te-a lovit?
   — Uite-aşa.
   
   Apoi ajută lui bărbatu-său să dejuge, duse boii în ocol, se opinti bărbăteşte şi vîrî carul, singură, sub şopron, şi strigă pe bărbatu-său din casă, unde se dusese să se spele. 
   Ruja şi cu Mitru ridicară dealul din greu, picioarele li se afundau pînă la glezne în lutul galben şi puhav. Un miros amar le îmbiba nările pe măsură ce se apropiau de copac. Cînd ajunseră sus şi intrară sub frunziş, îi cuprinse o răcoare de pivniţă, întunericul îi înfăşură deodată. 
   Ruja ameţi şi se rezemă de Mitru. 
   — Mitrule, hai, că nu mai pot.
   Şi bărbatul o luă în braţe ca pe un copil, de o scoase iarăşi afară, la lumină. Femeia răsuflă prelung, apoi spuse: 
   — Mitrule, ista-i copac blestemat.
   — Ei!
   — Ascultă-mă ce-ţi spun. Nu vezi cum te doboară mirosul lui?
   — E bătrîn şi-i plin de suc.
   
   Cum coborau amîndoi dealul, Ruja se opri fără de veste şi zise bărbatu-său: 
   — Mitrule, moşneagul mi-o spus că o să mă spînzure denucul ista. 
   — Cînd?
   — Adineoare.
   — Nu te potrivi.
   — Ba eu mă potrivesc, Mitrule, eu mă potrivesc. Că şi pe tătuţa se lăuda tătîne-tău că o să-l spînzure tot acolo. 
   
   Peste vreo săptămînă, cînd se sculară de la masă, Ruja trase pe moşneag spre grajd: 
   — Haide să-ţi arăt ceva.
   Apoi o luă înainte, fugi spre grajd, se întoarse ca o săgeată călare pe un cal roib, frumos, pe care Toader nu-l mai văzuse, şi ieşi, vîjîind, pe poartă. 
   Toader se duse repede în casă, la nepotu-său: 
   — Mitrule, de unde-i calul?
   — Mi l-o dat socru-meu.Moşneagul se apropie bine şi-l privi în ochi.
   
   — E cal de furat, Mitrule. Femeia asta te prăpădeşte.
   — Lasă! 
   
   Bătrînul ieşi şi nu-i mai spuse nimic, dar din ziua aceea nu mai veni la mîncare; îşi făcea mîncarea singur, şi nici de mers, să se ducă în sat, nu mai mergea prin ograda lor. Deschise un pîrleaz prin gardul lui şi trecea de-a dreptul în uliţă. 
   O schimbare adîncă se petrecu din ziua aceea în sufletul bătrînului. Simţea că un duh rău se coborîse peste casa lor liniştită. Vorba lui nu mai era vorbă, ca altădată. Cu anevoie mai da un sfat, oamenii care aveau nevoie de el îl găseau cu greu, ba, de cînd se aflase că nu se mai înţelege cu nepotu-său, şi puterea asupra celorlalţi parcă-i slăbise. Cîteodată, cînd nu avea ce face, moşneagul se suia la deal şi sta în întunerecul umbrei umede a nucului. El era deprins cu mirosul greu al frunzişului, care alunga pe alţii. Se simţea atît de liniştit sub copacul acesta, care îl primea, ca un altar, sub paza frunzelor lui. Dar Ruja îl urmărea cu ochii de cîte ori suia şi cobora cărarea. Într-o zi femeia luă pe Mitru de mînă şi i-l arătă: 
   — Vezi-l? Alege craca de care să-mi înnoade ştreangul. 
   Mitru rîse şi o bătu uşor peste spate. Dar femeia vroia ce vroia: 
   — Ori m-a spînzura de nuc, ori a fi el stăpîn aicea-i totuna.
   Chiar atuncea încălecă şi porni spre Moghileni. Cînd se întoarse, seara, şi o întrebă Mitru unde fusese, dînsa răspunse liniştită: 
   — Ia, după nişte cîrlige de vie.
   Peste cîteva zile, primarul Stoica şi popa Năstase treceau prin dreptul casei Odobăceştilor. Toader tocmai păşea pîr-leazul; primarul îl văzu. 
   — Da’ ce-i, moş Toader? 
   — Ce-i?
   — Văd c-ai deschis pîrleaz.
   
   — Ei, păi ce să tot necăjesc pe cei tineri. Da’ unde văduceţi? Ia, hai, înapoi, să cinstim un pahar de vin. 
   Toader intră înăuntru, luă cheile, şi-n cîteva clipe aducea din pivniţă o cană de vin profir, de turnă în pahare. Apoi închinară, şi cîteşitrei dădură vinul de duşcă. Popa Năstase luă cana, mai turnă un rînd în pahare, apoi zise în treacăt: 
   — Mie nu-mi prea vine să cred c-o să se prindă via pe
   dealul nucului. Moşneagul se-ndreptă o dată din şale: 
   — Ce vie?
   — Via care vrea s-o sădească nora dumitale; zilele trecute a căutat cîrlige prin Moghileni. 
   Moşneagul rămase dintru-ntîi locului, fără să spuie un cuvînt, apoi se plecă, să-şi ascundă faţa încruntată, şi, tre-murînd, luă oala şi turnă vin. Pe urmă, ca şi cînd şi-ar fi răspuns unui gînd, zise tare: 
   — Treaba lor... ia luaţi. 
   Şi dădu paharul, ca şi ceilalţi, peste gît. Dar îndată ce rămase singur, un gînd crud, de care aproape nu-şi dădea bine seama, începea să-i chinuiască mintea. Apoi iarăşi se stăpîni, şi de data aceasta îşi zise singur: 
   — Treaba lor. 
   Şi ieşi după treburi. Însă gîndul îl lăsa cîte o clipă, şi iarăşi îl înfăşura în reţeaua lui de griji. Atuni moşneagul se puse să judece. Şi deodată i se făcu lumină în minte. Ca să sădească vie pe deal, avea nevoie de soare, şi ca să fie soare, trebuia să taie nucul, care umbrea toată coasta. Aici vroia să vie noră-sa. Un fior trecu prin trupul moşneagului, dar în aceeaşi vreme simţi că toate le putea face femeia, dar pe asta, nu. Atîta cît trăia dînsul, nu. Şi fără să mai zăbovească, porni să-l găsească pe Mitru. În locul lui găsi pe Ruja. 
   Femeia îl zări de departe şi-l aştepta în prag, cu mîna streaşină deasupra ochilor, că bătea cumplit soarele. Odobac se opri scurt şi-o întrebă cu glasul stăpînit: 
   — Unde-i Mitru?
   — Prin sat.
   
   Bătrînul vroi să se-ntoarcă, apoi rămase. Ruja pricepuse numai din privirile lui la ce venise. Îl întrebă: 
   — Da’ ce ai cu el, moşule? Spune-mi mie.Atunci faţa uscată a moşneagului se învineţi:
   
   — Tu nu ştii că dealu-i sterp? 
   — Care deal?
   — A nucului.
   — Hm... A nucului... Atunci cum trăieşte nucul din stîrpi-
   
   ciunea lui? — Şi vrei să sădeşti vie? 
   — Vreau. 
   — Da’ cu umbra nucului ce-o să faci?
   
   Femeia îşi ţinea mereu mîna streaşină, dedesubul ei privirile îi scăpau ca două ţîşnituri de păcură, iar printre buzele întredeschise dinţii sclipeau într-o rază de lumină. 
   — Adicătelea cu nucul: umbra e în nuc, moşule, ca sufletulîn om. Nu-i omul, nu-i nici sufletul. 
   — Ce?
   — Nu-i nucul, nu-i nici umbra.
   — Ce?
   — Nici umbra, tătucule.
   
   Bătrînul se cutremură, nu mai văzu nimic în faţa ochilor, se repezi, nebun de furie, cu mîna ridicată. Dar Ruja se strecură ca un fulger pe dedesubul braţului şi fugi hohotind în ogradă. Bătrînul se-ntoarse după ea, dar în aceeaşi clipă zări şi pe Mitru venind. Se duse, gîfîind, spre dînsul. 
   — Ce, vroiţi să doborîţi nucul?
   — Cum să-l doborîm?
   
   — Acuma mi-a spus dînsa, nevastă-ta, că îl tăieţi... Săsădiţi vie. 
   — Nu te potrivi.Dar bătrînul ridică în sus capul şi-l privi pe Mitru drept.
   
   — Cine s-o atinge măcar de-o frunză din copac, îi sfărmcapul ca la o năpîrcă! Şi moşneagul, scos din minţi, răcni de răsunau împrejurimile: Atîta rămăsese neatins pe locul  ista, şi vreţi să-l daţi jos... Da’ nucul e şi-al meu. Auzi tu, băiete, nucul e şi-al meu! Să nu vă atingeţi de el! 
   
   Şi, clătinînd din cap ameninţător, Odobac se duse. Mitru intră în casă, dar nu găsi pe Ruja. Atunci ieşi iar în ogradă şi 
   o strigă. Ruja venea pe poartă, legănată, cu un bujor după ureche, rîzînd. Cînd se apropie de Mitru, îl întrebă: 
   — S-o dus moşul?Dar bărbatu-său încruntă sprîncenele.
   
   — De ce i-ai spus că tai nucul... despre ce vie îmi tot vorbiţi?
   — Ce, nu ţi-am spus că am şi cumpărat cîrlige?
   — Ei şi, trebuie să tai nucul?
   — Păi dacă umbreşte toată coasta.Mitru îi dădu din cap:
   
   — Femeie, tacă-ţi gura! Te las să faci ce se poate, ce nu, nu! Femeia se gudură ca un cîine bătut: 
   — Mitrule!
   
   — Nucul o să rămîie acolo, pe coastă, m-auzi tu? E hotarul nostru. 
   — Mitrule!...
   — Auzi tu ce-ţi zic?Atunci Ruja îi bănui:
   
   — Cînd o spus moşneagul că o să mă spînzure de el, aităcut, şi-acuma îi iei partea. Tu nu vezi că copacul ista-i blestemat? Nici la umbra lui nu poţi sta. Toate dihăniile acolo se aciuiesc; o să vie o molimă odată din stîrvurile cîinilor care se duc şi mor acolo. 
   
   Mitru se uită mirat: 
   — Ce molimă, ce tot vorbeşti?Dar femeia urmă, aprinsă:
   
   — Molimă, molimă, că eu am fost de cîteva ori, şi-am
   
   văzut, şi-am spus şi femeilor din sat... Dar Mitru îi tăie scurt: 
   — Ajunge: nucul o să rămîie acolo, pe coastă. Ni-i doarhotar. 
   Ruja tăcu şi se luă cu treaba casei. Trecură cîteva zile. Dar în gîndul ei toate lucrurile astea se încîlciseră, se înnodaseră, apoi, ca şi cînd nişte degete iscusite ar fi prins capătul firului, aşa se limpeziră toate şi se depănară potolit. Se hotărîse, ştia ce are să facă. Nimeni nu-i stătuse ei în cale. Nici santinelele căzăceşti de pe malul Prutului. Îi adormea c-o sărutare, cînd nu putea cu vutcă, şi trecea dincoace cu caii. Şi un hodorog ca socru-său avea să i se împotrivească?! În ziua cînd i se desluşi bine ce avea să facă, se duse la crîşmarul satului. Nevasta acestuia, femeie bătrînă şi uscată ca o scîndură, căreia îi mergea numele că ştie să facă vrăji, se bucură cînd o văzu, căci Ruja de o bucată de vreme se luase bine cu dînsa. 
   — Ei! Ruja mătuşii. Ce mai faci? 
   — Rău, mătuşă...
   — Ei.
   — Păi da... Nu mă-mpac cu de-alde socru-meu.
   — Cum asta?Ruja se plecă şi-i vorbi ca-n taină:
   
   
   — Nu-s stăpînă la mine în casă... Vreau să fac un şopron, nu, că nu-i loc; vreau să îngrădesc ceva, nu, că nu-i place; vreau acum să sădesc vie, nu, că să nu-i tai nucul. 
   — Aha, nucu! Păi îi hotar, Rujo! 
   — Şi?... Da’ alt hotar nu poate pune? Nu vezi că nucu ista-i blestemat? Că alt copac nu mai are ce suge din pămîntul Arşiţenilor, că înghite el totul? Că la umbra lui nu poţi sta, că te doboară mirosul lui tare?... Şi ce crezi? Hai de-i vedea: acolo, în umbrişul lui, numai stîrvuri, toţi cîinii din sat acolo trag să moară. Şi o să vie o molimă... 
   Femeia crîşmarului duse mîna la obraz: 
   — Dă, de asta, aşa-i... Şi pe Ilie Ciobanu tot  acolo l-o 
   mîncat lupchii acu trei ierni... Poate că şi molima de an vară... Ruja se plecă şi mai aproape: 
   — Dacă vezi pe Mitru, spune-i şi dumneata... şi cînd îiavea nevoie de ceva, de vreun cal... ştii... una-i Ruja... 
   Femeia se schimbă deodată la faţă, îşi rînji gura pînă la urechi: 
   — Las’.
   — Spune-i şi primăresei, că primarul ţine cu moşneagul...şi preotesei... 
   — Las’.
   Crîşmăriţa ieşi cu ea din casă; pe prispă stăteau cîţiva oameni. Unul întrebă: 
   — Da’ unde-i Mitru, lele Rujo?
   — După treburi şi necazuri...
   — Necazuri?... Şi el are necazuri?...
   
   — Păi da... Cu nucul cela, că toate lighioanele se aciueazăacolo, ca-ntr-un ţintirim, şi am vrea să dăm copacul jos, să sădim vie. 
   Unul îi luă vorba din gură: 
   — E-hei, da’ moş Toader ce zice?
   Crîşmăriţa răspunse acru:
   
   — Păi decît o da vreo molimă, ca an vară, din pricinastîrvurilor de pe deal, mai bine om da noi nucul jos. 
   În seara aceea, Ruja încălecă pe murg şi trecu ca o furtună prin sat, spre Moghileni. Se însera, nici nu se ascunsese soarele bine, cînd sări de pe cal în faţa uşii casei lor. Tătîne-său ieşi repede din tindă. 
   — Ei! iacă şi Ruja. Apoi repede: Ia ascultă, n-ai veni peste
   două zile să trecem dincolo nişte căluţi? Dar Ruja îl bătu peste gură cu palma. 
   — Lasă căluţii, că avem de furcă la noi... Ascultă-mă, vreau să înfrîng pe socru-meu... Hai în casă, să-ţi spun pe larg... 
   Fata trase pe bătrîn, un om roş, cu ochii verzi, cu mustaţa tunsă, c-o ureche sfîrtecată, în odaie, şi-l puse cu de-a sila pe pat. 
   — Aşa, stai... Uite ce e: bătrînul se ţine-n calea mea, şitu ştii că cine mi se pune dimpotrivă... Hmm!... Eu nu uit c-o ridicat mîna să mă bată... El ţine la nucul lor de hotar, eu vreau să-l tai... Am zis că vreau să sădesc vie... Apoi se plecă şi privi pe tată-său în ochi: Îs călduri mari... Acolo sub nuc se aciuează şi mor toate lighioanele... O să vie o molimă peste sat... Ca an vară, cum spune crîşmăriţa, şi-o să spuie şi alte femei din sat. Înţelegi? Şi făcu din ochi. 
   — Ei, ba nu!
   — Cîteva stîrvuri sunt ele... Da’ trebuiesc să fie multe...
   — Bine.— Ş-apoi om trece şi căluţii dincolo.
   Bătrînul se ridică şi o bătu pe umăr:
   
   — Tot Ruja mea! Aşa, fato!... Da’ mai ştii tu că potera umblă după Milcea, haiducul? Poate că tot de sub nucul vostru îşi ocheşte prada, ca deunăzi noaptea. Ia vezi! 
   
   Ochii Rujei sticliră.
   — Ştii că ai dreptate?... Ne-am înţeles?
   
   — Ne-am!
   În cîteva zile tot satul forfotea de vorbe. Crîşmăriţa purta vorba din femeie în femeie, şi acestea spuneau bărbaţilor. 
   Lucruri care n-avuseseră nici o trecere pînă acuma prinseră cu încetul rădăcini. 
   Pînă şi preoteasa spuse sfinţiei-sale într-o seară: 
   — Sfinţia-ta, oamenii au dreptate cu nucul cela, zău, audreptate. 
   — Nu mai zice zău, femeie. De ce pînă acuma n-a mai venit nici o boală peste sat? 
   — Cum n-a venit? Da’ n-am băgat de seamă, că nu ne-adeschis nimeni ochii. Da’ an vară, da’ acum trei ani... 
   
   Preotul se sculă de la masă şi porni către casa lui Toader Odobac. Zări pe moşneag stînd pe prispă, dus pe gînduri; întîiaşi dată, zilele aceste, bătrînul simţise dureri grozave prin piciorul drept, care-l ţinuseră să nu mai poată sui dealul, unde găsea alinarea; şi-n seara aceasta înţepăturile începură să-l chinuiască şi mai abraş. Preotul se apropie: 
   — Bună seara, moşule.
   — Bună, sfinţia-ta. Şi adăugă, cu glasul mîhnit: Ai venitşi dumneata să mă sfătuieşti să tai nucul, cum a făcut Ţîru, crîşmarul, şi primarul, mai zilele trecute? 
   — Ferească Dumnezeu... Da’ eu aş zice să te-mpaci cu Ruja.
   — Ce? Dac-o venit vremea ca muierile să ducă pe bărbaţide nas, treaba lor. Pe mine, unul, n-o să mă ducă. 
   — O să taie nucul. 
   — Las’ să-l taie.
   
   Preotul plecă, amărît, căci ţinea la moşneag. Odobac rămase pînă noaptea tîrziu cu ochii ţintă spre creasta dealului, pînă cînd frunzişul rotat al nucului se făcu una cu noaptea, şi nu mai văzu nimic... 
   A doua zi era duminică. Soarele ardea ca în zi de secetă; în faţa crîşmei jocul se închega şi se fărîmiţa repede, căci flăcăii, înfocaţi, uzi de sudoare, treceau mereu sub umbrare, de luau cîte un pahar de vin. Şi cum stăteau aşa, numai ce prinse să aburească un vînticel fierbinte. Unii oameni adulmecau aerul fără să vreie; un miros greu parcă venea de departe. Unul aruncă o vorbă: 
   — De unde o fi venind miasmele istea?
   Crîşmarul îşi puse mîinile în şolduri, răsuflă o dată, apoi se întoarse furios: 
   — De unde? De sub copacul cela blestemat. De unde!Un sătean vorbi hotărît: 
   — Apoi nu, ia să mergem cîţiva la moşneag şi să ne înţelegem omeneşte. Trebuie să-l tăiem. De ajuns suge, de atîţia ani, tot sucul satului; şi boli să ne mai vie de pe urma lui? 
   Şi, repede, vorba prinse cheag, primarul şi crîşmarul dădeau ghes oamenilor. Jocul se sparse, şi intrară şi femeile în vorbă. De departe, mirosul venea mai greu, mai puternic, nesuferit. 
   Toţi priviră spre deal. Sub frunzişul negru părea că se deschise o groapă care-şi împrăştia miasmele. Primarul, rotofei, se învîrtea printre oameni. 
   — Asta, nu, asta nu mai poate trece aşa.Dar pe cînd vorbeau, deodată răsări în mijlocul lor Toader
   
   Odobac. Primarul se apropie: 
   — Bine că vii, moşule, uite ce-i: noi, cu toţii, te rugăm sătai nucul. Nu-i vorba de vie, dar numai miroasă şi dumneata ce mai miasme vin de sub el. 
   Bătrînul se-ncruntă şi îşi îndreptă şalele. 
   — Dar pînă acum cum de nu veneau?Oamenii tăcură, dar crîşmăriţa sări poponeţ:
   
   — Veneau ele, da’ eram noi proşti.
   Odobac răcni o dată:
   
   — Eu cu muierile nu vorbesc!Atunci primarul, cam ameţit, îşi scoase pîntecele înainte.
   
   — Asta nu e glumă, moşule, eu îţi spun să tai nucul.
   — Ia taci!
   
   — Atunci l-om tăia noi, primăria, şi-om face cunoscut celormari. 
   Moşneagul parcă mai vroi să spuie ceva, se uită la oameni, îşi muşcă buzele, ca şi cînd ar fi vrut să-i scuipe, apoi se întoarse şi plecă, fără să le mai spuie un cuvînt. 
   Se înserase bine, oamenii începură să se împrăştie. După 
   o lună întreagă de secetă, acuma dădea să se înnoreze. Lucrul acesta parcă-i mai îndulcise puţin, dar, deodată, de departe se auziră cîteva împuşcături, apoi o fugă nebună de cal şi strigăte de femeie. Peste o clipă, se năpusti pe uliţa satului Ruja, călare pe Surul. Femeia, galbenă, cu părul vîlvoi, părea că de-abia mai ţine frîul. Oamenii săriră şi opriră calul, şi Ruja lunecă mototoală jos. De-abia putuse să îngăime cîteva cuvinte... Se întorcea de la Moghileni, în pasul calului, şi, sub deal, în dreptul nucului, îi ieşi un om în cale şi-i strigă să oprească. Ea dădu călcîie Surului, şi atunci acela slobozise cîteva focuri de pistol... Oamenii o duseră pe mîini acasă; Mitru, speriat, o luă în braţe ca pe un copil, să o culce, căci sătenii rămăseseră să se sfătuiască în ogradă. Unul spuse: 
   — Măi, şi mai acum vro două săptămîni a oprit pe crîşma-rul din Benza... Ista trebuie să fie Milcea, după care aleargă potera. 
   Glasurile se încrucişară: 
   — Milcea, să ştii că-i Milcea...
   — I-o fi trebuind cal... şi pîndeşte unul...
   
   Cineva, un glas de femeie, căci veniseră şi femeile să vadă ce-i, adăugă: 
   — O fi pîndind de sub nuc... Acolo, sub deal, îşi ţinecapcana... Atunci izbucniră strigăte: „La nuc...“ „Haideţi la nuc...“ „La capcana lui... Să-l prindem!“ 
   Oamenii luară fiecare coase, topoare, unul făcu un şumuioc de paie, îl vîrî în păcură şi-i dădu foc şi, cu el în frunte, potera înjghebată porni spre dealul nucului, aruncînd lumini fugare spre cuprinsul satului, în care cîinii neliniştiţi urlau. Cu cît se apropiau mai mult de copac, cu atît oamenii simţeau mai tare miasmele care le loviseră mirosul ziua, în vremea jocului. Aproape de tot era de nesuferit. Cîţiva traseră focuri de puşcă în frunzişul copacului, apoi cei mai tari de fire intrară sub ramurile lui, dar, repede, se traseră  înapoi, ameţiţi de mirosul stîrvurilor zăcute în ţărîna umedă. Atunci unul hotărî: 
   — Milcea, chiar de-a fi fost pe-aici, şi-a văzut el detreabă... Da’ şi sălaşul hoţiei şi mirosul jivinilor a rămas... Oameni buni, mîine tăiem nucul, că nu-i de chip. 
   Răspunseră cu toţii: 
   — Să-l tăiem! Să-l tăiem!
   Şi coborîră dealul, sfătuindu-se ca, a doua zi, dis-de-dimineaţă, în zori, să vie cu ferăstraie şi topoare la Mitrea şi, de acolo, să se suie să taie copacul. 
   Dar mai întîi veniră la Mitrea acasă. Începuse să plouă cu găleata şi se stîrnise un vînt straşnic. Cîţiva oameni intrară în tindă, de unde auzeau glasul Rujei. Mitru umbla speriat de la o femeie la alta, pe cînd cîteva babe şi crîşmăriţa o descîntau. Ruja ţinea o gură, vorbea într-aiurea: 
   — Nucul... ia! nucul!
   Şi iar tăceau cu toţii, şi pînă acolo ajungea de pe deal foşnetul mînios al copacului! Femeia prindea iar să se zvîrcole: 
   — Ia! nucul... nucul!Mitrea veni în tindă. Unul îi zise:
   
   — Mîine să tăiem nucul, Mitrule.Şi el se grăbi, bucuros:
   
   — Mîine, mîine în zori; pînă n-o băga de seamă moşul.
   
   Oamenii plecară. Ploaia mai încetase; Mitrea aţipi o clipă. Lîngă Ruja rămăsese numai crîşmăriţa. Într-un rînd se plecă deasupra feţei zîmbitoare a Rujei şi-i suflă: 
   — Mîine-l taie.Ruja dezlipi buzele şi privi aprins, apoi şopti:
   
   — Mitrea?
   — Doarme.
   — Surul...
   — Ei?
   — E-al dumitale.
   
   Numai preotul Năstase îşi luă umbrela, aşa ruptă cum era, şi plecă cu ea spre casele moşneagului, cum făcea de cîte ori auzea o veste. Odobac urmărise de pe prispă pe cei ce se duseseră să caute haiducul. 
   — Ai văzut, moşule?
   — Da, sfinţia-ta.— Ştii ce-au hotărît? Mîine taie nucul... Eu nu-i mai pot opri.
   
   — Bine, sfinţia-ta... Bei un vin?
   
   Moşneagul turnă două păhăruţe de vin, apoi preotul se sculă. Odobac îi sărută mîna şi, cînd plecă, îl rugă: 
   — Blagosloveşte, sfinţia-ta, c-a venit, precum vezi, ziuade apoi. 
   Preotul uni degetele şi-i atinse capul, apoi se strecură pe uşă. Moşneagul rămase pe gînduri, şi-n sufletul lui se aprinse cu încetul un şimţămînt de ură pe care nu-l mai încercase încă, dar care acuma parcă îi şoptea lămurit ce trebuia să facă. Dintr-o încordare, moşneagul se ridică, îşi luă securea şi aşa, cu capul gol, ieşi în ogradă şi se-ndreptă spre casa lui Mitru. Cînd ajunse, se opri întîi la fereastră. Pe după ochiul geamului se mişcau umbre încolo şi-ncoace. Într-un răstimp i se păru, ba nu, auzi chiar glasul Rujei, şi-atunci sîngele îi vîjîi în urechi, furia îi înecă pieptul şi se repezi în tindă. Dar în uşă se lovi de Mitru şi rămaseră amîndoi înfipţi locului. Băietanul presimţi ceva: 
   — Unde te duci?
   — Să te scap de năpîrcă! 
   — Haide, moşule, c-o să fie rău.
   
   Şi, repede, vînjos, apucă pe bătrîn de braţe şi-l împinse înapoi, afară. Aici se proptiră din nou. Toader vroi să se smulgă din braţele lui Mitru şi nu putu; atunci spuse gîfîind: 
   — Ce, pui mîna pe mine?
   — Nu, moşule, te opresc de la un lucru rău.
   
   Deodată, pe băietan îl străbătu o durere la mîna stîngă, apoi simţi că i se prelinge ceva cald printre degete. În frămîntatul lor, Mitrea se rănise în securea moşneagului. 
   — Ce ai, moşule, în mînă? Şi îi arătă: Uite, m-ai rănit, cevrei să faci? 
   Moşneagul se uită o clipă, buimac, apoi aruncă securea şi fugi, cu faţa în mîini, gemînd. Cînd ajunse acasă, se trînti pe laviţă şi plînse, cu lacrimi calde, în care parcă i se topise toată fierbinţeala mîniei. În locul ei, i se lăsă peste suflet o linişte adîncă, o înţelegere deplină a lucrurilor. Se ridică, hotărît. Căută prin lăzi, dar nu găsea ce vroia. În urmă îşi aduse aminte. Se duse în tindă şi deznodă capetele frînghiei, pe care era întinsă nişte pînză, şi ieşi pe prispă. Acolo rămase aşa, rezemat de stîlpul cerdacului. Ploaia stase; numai vîntul bufnea din cînd în cînd, şi foşnetul mînios al nucului parcă arunca numai blesteme. Uneori, departe tare, ca sclipirea unor ochi fioroşi de fiară ce pîndeşte în noapte, cerul se lumina de pîlpîirea unui fulger, şi-atunci, o clipă, nucul se desprindea din întuneric pe creasta dealului, singur şi neînduplecat. Moşneagul oftă adînc şi gîndi: „Tu tot tare rămîi, pînă la sfîrşit!“ Pe urmă trase uşa tindei, apoi se cufundă şi el în noapte... 
   Nici nu mijise bine de ziuă, şi ţăranii veniseră. Mitru se sculă, buimac, şi rămase uimit cînd văzu pe Ruja îmbrăcată, gata, aşteptîndu-l. O întrebă: 
   — Ţi-e bine?
   — Mai bine. Hai, că te aşteaptă oamenii. Se lumineazăde tot şi-o veni moşneagul. Eu o să mă duc pe urmă pînă la tata, în Moghileni. 
   Mitru îşi luă pălăria şi ieşi. Venise şi crîşmarul, şi crîşmă-riţa, primarul; se adunaseră vreo treizeci de oameni. Primarul adusese şi-un felinar. Porniră. Suiră din greu dealul, căci lutul se muiase de ploaie. În sfîrşit, ajunseră şi se apucară de treabă. Întîi tăiară o ramură, ca să pătrundă lumina ce se vărsa tot mai lucie pînă la trunchi, apoi intrară sub crengi şi, la lumina felinarului, potriviră ferăstrăul. Doi flăcăi voinici scrijeliră coaja bătrînă, apoi dinţii oţelului intrară tot mai adînc, tot mai adînc; scrîşnetul de la început se auzea acum ca un geamăt înăbuşit. Mitru stătea deoparte, întunecat; îngrijat, se uita mereu să nu vie moşneagul. Dar Ruja îl strînse de mînă. 
   — Mitrule, ia, acum o să fim şi noi acasă la noi, n-o să aibănimeni la ce se amesteca... Şi adăugă: Om pune viţă, n-om pune, asta-i altă vorbă. 
   
   Flăcăii se opriră, luară o frînghie şi o-ncolătăciră bine de-o ramură. Apoi cîţiva oameni prinseră de capăt să tragă copacul în vale. Unul din flăcăi strigă: 
   — Trageţi! 
   Oamenii îşi încordară puterile, ceilalţi se dădură la o parte. Copacul începu să se clatine. Atunci Mitru, care-şi aruncase ochii spre frunzişul lui, strigă deodată, speriat: 
   — Staţi.. moşul...Şi arătă spre nuc. Oamenii priviră într-acolo şi, printre crengile ce se legănau 
   de smuncitură, zăriră capul plecat spre piept al lui Toader Odobac. Primarul începu să strige, să sufle: 
   — Staţi... S-a spînzurat...
   Oamenii se traseră speriaţi înapoi, dar copacul se desprinse deodată de pe trunchiul tăiat, un pocnet grozav străbătu pînă departe, un glas strigă: „Feriţi“, şi nucul se prăbuşi în vale, acoperind în căderea lui, ca într-un mormînt de frunze, trupul neînsufleţit al moşneagului. 
   
    
   DEMISIA 
   Ba cu gluma, ba cu un pahar de vin, nici nu ştii cînd fuge vremea: odată te trezeşti că se luminează de ziuă! Ion Şerbescu se plecă, dădu perdeaua la o parte, apoi spuse tovarăşului său, Gheorghe Mincu: 
   — Mă, se face ziuă.
   Mincu se-ndoi, făcu ochii mici, să pătrundă întunericul sur de afară, apoi bătu cu inelul în marmura mesei: 
   — Încă un rînd!
   Dintr-un colţ se înălţă o umbră, merse, clătinîndu-se, pînă la butoiul de lîngă tejghea, dădu drumul canelei şi se îndreptă apoi spre masă, cu două halbe cu bere. Pe urmă, fără nici un cuvînt, se duse şi se topi iarăşi în colţul de unde răsărise adineoare. Mincu dădu din cap: 
   — Numai chelner să nu fii!
   Şerbescu răspunse cu îngîmfarea lui de glas, veşnic batjocoritoare: 
   — Chelner... şi cîntăreţ de operetă. 
   — Prea ne terfeleşti şi tu breasla.
   
   — Ba nu. De cîte ori, ca şi ăsta, pentru un cuplet nerod,care a plăcut publicului, nu ţi-ai deschis gîtlejul de cinci-şase ori pe rînd? 
   — Nu-i totuna.
   — Haide... Prosit! 
   — Prosit! 
   
   Şerbescu îşi aprinse o ţigară. Prietenii tac o clipă şi se privesc. Şerbescu e plin la faţă; poartă mustăţile rase; are ochii tăiaţi, ca migdala; bărbia ieşită în afară îi dă chipului înfăţi-şarea aceea îndrăzneaţă şi batjocoritoare pe care o are şi-n întorsătura vorbei. Deşi nu poate să aibă mai mult de treizeci şi cinci de ani, părul, pieptănat cu cărare, e înflorit ici-colo de sclipiri albe. 
   Mincu, sfrijit, cu obrajii înfundaţi, aproape fără de gene şi sprîncene, dar luminat de zîmbetul ascuţit pe care meseria cupletistului îl pecetluieşte totdeauna pe buze, se miră parcă: „Îţi merge bine la Constanţa, Şerbescule“. Şerbescu, drept răspuns, îşi asmuţă buzele şi dă drumul la rotogoale de fum care ies, una după alta, se rotesc, apoi se-nşiră-n aer, ca o salbă. 
   Pe urmă se uită primprejur. 
   — Mincule, am rămas singuri.Mincu priveşte întinzîndu-şi gîtul.
   
   — Nu tocmai, uite, colo, la spatele tău, încă un întîrziat.Şerbescu întoarce capul; tocmai lîngă peretele din fund, un om, cu o halbă dinainte, stă cu ochii pierduţi în gol. 
   — Ştii ce, Mincule? spune Şerbescu. Hai să-l chemăm şi pe ăla. Tot suntem numai noi singuri la vremea asta. Şi, fără să mai aştepte răspunsul lui Mincu, Şerbescu se-ntoarce către străin: Domnule, domnule, faceţi-ne plăcerea şi poftiţi la masa noastră. Apoi, către Mincu: Mai petrecem. 
   Omul se scoală, îşi ia grăbit halba, pălăria şi paltonul şi, fără nici o vorbă, vine de se aşază, stingherit oarecum, la masă. 
   Mincu mai bate cu inelul şi porunceşte: „Un rînd!“ Umbra din colţ se-nalţă, se clatină din nou pe picioare, se opreşte o clipă — cînd Şerbescu adaugă: „Trei halbe“ —, apoi aduce iarăşi băutură şi se topeşte în fund. 
   Cei doi prieteni privesc pe străin. E un om bălan, cu ochii albaştri; zîmbeşte fericit; din părul lins de pomadă i se coboară un cîrlionţ pe frunte. 
   Mincu ridică halba: 
   — În sănătatea dumitale, domnule...Străinul se ridică, uluit, şi se-nclină în faţa celor doi artişti:
   
   — Petru Ştiucă.
   — În sănătatea dumitale, domnule Ştiucă.
   
   Mincu şi Şerbescu îşi aruncă o privire veselă pe deasupra halbelor. Petru Ştiucă bea pe nerăsuflate halba, apoi, cu ochii în jos, către cei doi: 
   — V-am admirat astă-seară.
   Artiştii, la rîndul lor, se închină, şi Mincu bate iar în masă:
   
   — Încă un rînd de trei!Şerbescu aprinde altă ţigară şi întreabă pe noul-venit:
   
   — Ce sunteţi dumneavoastră?
   
   Petru Ştiucă pare încurcat, se-nroşeşte, se întoarce pe scaun şi, în sfîrşit, vorbeşte: 
   — Nu sunt mai... mai nimic... Vedeţi, am avut multe nenorociri... Aş fi vrut să rămîn în gazetărie... dar, vedeţi, nici în gazetărie nu-ţi poţi spune gîndul lămurit... eu sunt pentru libertate... da, am făcut şi conservatorul... eu vă cunosc de mult... din Bucureşti... vedeţi, fără libertate, nu e nimic frumos pe lume... şi gazetăria... ei, am avut multe nenorociri. 
   — Ia să bem, să bem, domnule Ştiucă, zise Şerbescu, iarMincu porunceşte încă un rînd. 
   
   — Fără de libertate, începe din nou Şerbescu, nu e nimic
   frumos pe lume. Nu e aşa, Mincule? Mincu tuşeşte, se-neacă: 
   — Nimic, nene Şerbescule.
   — Dar, în sfîrşit, ce sunteţi, domnule Ştiucă? 
   
   Ştiu că iar se mişcă pe scaun, şi zîmbetul lui parcă are ceva dureros; fără de îndoială, îi e greu să facă o mărturisire. 
   — Vedeţi... cum v-am spus, am avut multe necazuri... Am luat aşa, deocamdată, o slujbă la... percepţie. Apoi, repede, ca şi cînd ar vrea să dreagă ce-a zis: Dar vă rog... vă rog să nu vă faceţi o idee rea de mine... v-am admirat astă-seară... am făcut conservatorul... Am fost chiar controlor la teatrele de vară de aici... Pe atunci nu veniserăţi încă dumneavoastră... 
   Şerbescu făcu din ochi lui Mincu, apoi strînse mîna poftitului. 
   — A! atunci suntem între colegi. Păi de ce nu ne-ai spus de la început, dragă? 
   
   Mincu iar scoală chelnerul să aducă un rînd... Chelnerul, necăjit la fiecare zece minute, se trezeşte de-a binelea. Dă perdelele la o parte. Pe geamul aburit, lumina cenuşie nu poate încă pătrunde; dar din uluci se aude cum picură bura de ploaie. Petru Ştiucă a băut trei halbe pe rînd, şi acum e la a patra; ochii i s-au împăienjenit puţin şi capul stă aplecat pe un umăr; priveşte prostit; dar, în schimb, a  căpătat gust de vorbă: 
   — Da, după cum v-am spus, am fost controlor; am şi jucatuneori, da’, ştiţi, în roluri mici... ce vreţi... necazurile m-au adus la... la percepţie... 
   Şi deodată, se înfurie; cei doi prieteni îl privesc încîntaţi. — Şi, ştiţi, ca controlor, cîştigam mai mult... şi eram liber... Fără libertate... Mincu îi dă dreptate şi-l aţîţă: 
   — Fireşte: fără libertate, nimic nu e frumos pe lume.Lui Şerbescu îi trece o idee năstruşnică prin cap. Ridică 
   halba, golesc băutura cîteşitrei, şi mai vine un rînd. Şerbescu loveşte cu pumnul în masă: 
   — Cît ai pe lună, domnule?
   — O sută douăzeci de lei.— Şi ca controlor cît cîştigai?
   Funcţionarul îşi vîră cele trei degete de la mîna dreaptă
   
   
   în buzunarul jiletcei, scoate pieptul în afară şi dă capul pe spate, de răspunde cu ifos, încîlcindu-se: 
   — Pîn’ la o sută şaapte-şaapte-zeeci de... lei pe lună,
   bez... bez Vlaaşca şi Te-Teleorman. Şerbescu se-nfurie: 
   — Păi bine, ce-ai căutat atunci la percepţie, domnule? Păidumneata eşti de percepţie? Dumneata, cu talentele dumitale! Dumneata să-ţi pui capul sănătos sub Evanghelie? 
   Mincu îşi înăbuşe rîsul; Şerbescu pufneşte, apoi izbuc-neşte deodată: 
   — Dă-ţi demisia, domnule, ce mai stai? Dă-ţi demisia.
   Funcţionarul se-ndreaptă în scaun, parcă ar vrea să se înşurubeze. 
   — Aşa... ai dreptate... trebuia să mi-o dau... o să mi-o dau...ce mai vorbă... îmi dau demisia. Apoi bătu, înviorat, în masă, la gîndul demisiei: Un rînd de trei! 
   Ia pe Mincu de umăr şi, arătînd pe Şerbescu: 
   — Iacă om... aşa, da... Îmi dau demisia... hotărît... Libertatea e totul... Ce-mi pun eu cap sănătos sub Evanghelie?... Pen’ ce, pentr-o sută douăzeci... 
   
   Şerbescu iar ridică halba:
   
   — Bravo, domnule; aşa-mi placi... Prosit!
   Afară s-a luminat de-a binelea.
   Pe trotuarul ud se strecoară trecătorii rari; zarzavagiii trec
   
   cu căruţele spre piaţă. Cei doi artişti au băut tocmai cît le trebuia să fie veseli la culme. Funcţionarul însă e topit. Din cînd în cînd mai suge din cea din urmă halbă cîte o înghi-ţitură şi strigă scurt, cu ochii întorşi spre tavan: 
   — Demisia! Demisia!Mincu şopteşte, rîzînd, lui Şerbescu:
   
   — Bine, nene Şerbescule, ce ţi-ai făcut păcat cu ăsta?Şerbescu răspunde înţelepţeşte:
   — Ce-ar fi, dragă, dacă n-am mai îndulci viaţa cu cîte o
   
   
   glumă? 
   Ceasornicul bate ora şapte. Prietenii sunt cam obosiţi, plătesc, iau între ei pe Petru Ştiucă şi pleacă spre casă. Aerul rece de afară îi înviorează. Funcţionarul se mai trezeşte; dar în minte i s-a înfipt un gînd care îl stăpîneşte cu îndărătnicie. După cîţiva paşi, se opreşte în dreptul unei tutungerii; intră înăuntru, şi artiştii, după dînsul. Ştiucă se clatină cîteva clipe în faţa tejghelei, parcă a uitat la ce venise, apoi strigă deodată: 
   — O coală de hîrtie... mi-ministerială... şi un timbru de
   tr’zeci. Mincu se uită la Şerbescu, şi amîndoi holbează ochii: 
   — La ce iei hîrtia, nene Ştiucă? îl întreabă Mincu.
   — Cum la ce?... Pent’ pentru demisie... îmi dau demisia...Şerbescu îl ia cu binişorul: 
   — Ia lasă, prietene, n-o să ţi-o dai azi doar... mai tîrziu... 
   
   la vară... cînd or veni trupele de teatru. Ştiucă se înfurie: 
   — Acum... chiar astăzi... îmi dau azi demisia!
   Plăteşte, ia hîrtia şi timbrul şi iese iar în stradă. Aerul rece iar îi trece peste faţă, ca un ştergar jilav, şi iar îl înviorează. 
   — Nu ţi-am spus eu, nene Şerbescule, că-ţi faci păcatulcu ăsta? zice Mincu în urmă. 
   — Dă, măi, te pomeneşti că şi-o dă, netotul.Apoi îl ia pe Ştiucă de braţ.
   
   — Ia ascultă, dragă prietene, se poate să iei o glumă înserios? Noi am glumit. Dar ce n-am da noi să avem o slujbă ca a dumitale... o slujbă onorabilă, frumoasă. 
   
   Ştiucă îi pune mîna în piept şi-l împinge: 
   — Îmi dau demisia... ai înţeles?... Demisia!Artiştii nu ştiu ce să facă. Merg cîteşitrei tăcuţi.
   Mincu îl întreabă:
   
   — Încotro, nene Ştiucă?
   — La percepţie... mă duc să mi-o dau.
   — Ce e de făcut cu nebunul ăsta, nene Şerbescule?Pe dreapta tocmai se deschidea o prăvălie.
   
   — Ia haidem să mai luăm un vin, zise Şerbescu.Şi, tîrîş-grăpiş, îl împing şi pe Ştiucă înăuntru. În faţa mesei rotunde, Şerbescu îşi toceşte limba, să-l 
   
   aducă la gînduri mai bune: 
   — Dragă, frate Ştiucă, a fost o glumă... Am glumit, bătu-m-ar Dumnezeu să mă bată! Uite, întreabă şi pe Mincu dacă n-am glumit. De ce să-ţi dai demisia? Păi noi, ştii dumneata, cum tragem pe dracul de coadă? Crezi că-i uşor să rămîi aşa, fără cinci parale? Noi am vrut numai să rîdem, aşa, prie-teneşte. Haide, Ştiucă băiete, haide, de hatîrul nostru, dacă ne iubeşti, lasă demisia încolo. Vezi-ţi de slujbă. Hai şi te culcă, mă duc eu la directorul prefecturii, că-l cunosc, să spun că ţi-i cam rău; ba am să-l rog să te şi înainteze, puiule, zău am să-l rog. Haide, Ştiucă dragă, hai acasă... 
   Sunt aproape 9 ceasuri de cînd îl dăscălesc; artiştii cad de oboseală. 
   În sfîrşit, cu mare greutate, îl iau, îl urcă într-o trăsură şi, după ce îl întreabă unde stă, spun birjarului să mîie... 
   În odăiţa sărăcăcioasă şi umedă, c-un ochi de geam cît palma, îl dezbracă amîndoi, ca pe-un copil, şi-l pun în pat. Cînd să plece, Şerbescu îl ia de mînă: 
   — Nene Ştiucă, ne-ai făgăduit: nu demisionezi.Ştiucă îşi deschide ochii şi de-abia bolboroseşte:
   
   — Bine... bine... de... de hatîrul vostru!
   
   
    
   ORATORUL 
   Tocmai isprăvise de mîncat friptura, cînd Ghiţă Năstrate, agentul, îi aduse o scrisoare. Conul Tase Filoreanu desfăcu, domol, plicul şi citi: 
   Iubite Tase, 
   În împrejurări grele, la cine să alergăm? Fireşte, la tine. Afaceri grabnice mă silesc să plec numaidecît. Şi astă-seară, la 8 ceasuri, cred că ştii: sunt cele două întruniri, în despărţirile III şi IV, la care trebuia să vorbesc. Bizuit pe marele tău talent, plec mai mulţumit şi împăcat în mine însumi decît dacă aş fi vorbit eu alegătorilor. Al tău îndatorat, 
   Jean 
   P.-S. Iartă-mă că-ţi scriu aşa, pe fugă; mai am jumătate de oră pînă să plece trenul. Tocmai — semnul buletinelor noastre de vot e Crucea. 
   De multe ori îi scrisese şeful; dar niciodată nu-i aşternuse rînduri mai călduroase ca aceste. Conul Tase era încîntat. Înghiţi o bucată de plăcintă în pripă, sorbi de două-trei ori din cafea şi porunci să-i aducă o trăsură. Erau 7 ceasuri. Îşi îmbrăcă redingota, îşi îmbucă tabachera cu tutun, iar coana Tica Filoreanu îi puse în portofel vreo două scobitori, căci se putea, după întrunire, soţul dumneaei să guste cîte ceva, cu prietenii. 
   Peste cîteva clipe trăsura luneca, sprintenă, spre sala „Jupiter“, unde se ţinea întrunirea despărţirii a III-a. La intrarea oratorului, sala se cutremură de strigătele de bucurie ale alegătorilor; conul Tase Filoreanu era cunoscut şi răscunoscut ca mare vorbitor. Cînd păşi în sală, faţa conului Tase se rumeni ca floarea mărului; cînd se aşeză în faţa mesei, se aprinse ca trandafirul, iar cînd ridică degetul, să facă linişte, obrajii i se înflăcărară ca bujorul. Dar tăcerea se întinse peste capetele celor strînşi să audă, şi conul Tase începu să vorbească. Cele dintîi cuvinte îi ieşiră din gură mai mult suflate decît spuse. Întotdeauna păţea aşa. Vorbele parcă se-necau, se amestecau, se îmbulzeau la poarta dinţilor, pînă ce, în sfîrşit, stăpînirea de sine le rînduia, le făcea să iasă una cîte una, curate, înşirate, cu darul pe care, într-o măsură, conul Tase îl avea. Tulburarea ţinuse două-trei clipe doar; alegătorii cunoscură îndată glasul care, şi acum, tuna şi fulgera împotriva tuturor acelor care erau de alte păreri decît ale conului Tase Filoreanu şi ale prietenilor săi... Conul Tase Filoreanu şi tovarăşii săi făcuseră toate... ei orînduiseră ţara; ei alcătuiseră legile cele înţelepte; ei ieftiniseră traiul; numai de la ei toată suflarea putea să aştepte îmbunătăţirile viitoare!... 
   Din cînd în cînd cîte un glas răguşit striga, vajnic: „Aşa-i!“ Şi atunci, ca o furtună, strigătele se încîlceau, geamurile zbîrnîiau de vuiet: „Aşa-i! Aşa-i! Aşa-i!“ Un om scurt, cocoţat pe un scaun, lîngă un stîlp în fundul sălii, ridica mîna şi ţipa: „Jos! Jos cu ei!“ apoi, clătinîndu-se, lua stîlpul de care se sprijinea în braţe, să nu cadă. Atunci Năstrate făcea linişte, avînta bastonul deasupra capului şi poruncea: „Tăcere!“ Şi tăcerea se făcea îndată. 
   Apoi vorbele conului Tase îşi luau iar şirul, unele după altele, ca nişte tovarăşe bune care ştiau ce aveau de făcut... 
   Conul Tase se înfierbînta; vorbea,  şi-n aceeaşi vreme îşi da seama de toate; gura spunea una, şi gîndul mergea alături; înţelegea că robise sala, simţea că putea vorbi aşa trei-patru ceasuri, o zi întreagă, o săptămînă chiar, dacă ar fi fost nevoie. Deodată însă îşi aminti că mai are o întrunire. Trebuia să sfîrşească. Post-scriptumul i se înşiră în minte... „Tocmai, — semnul buletinelor noastre de vot e Crucea“. Ăsta era şi sfîrşitul; avea să încheie în chip măreţ. Conul Tase se umplu bine în haină: 
   — Astfel, iubiţii noştri prieteni, voi încheia arătîndu-vă căsemnul buletinelor noastre de vot, semnul cu care pornim la luptă, e Crucea; cu ea vom merge la izbîndă. Căci, domnilor, crucea e semnul credinţei noastre strămoşeşti; crucea e cel dintîi semn pe care mama noastră ne-a învăţat să-l facem în faţa sfîntului iconostas; pentru strălucirea crucii, sfinţii mucenici au murit în chinuri; pentru cruce, domnii noştri viteji au luptat în şirul veacurilor; şi, în sfîrşit, pe cruce, Domnul nostru Isus Hristos şi-a jertfit viaţa pentru mîntuirea păcatelor omeneşti! Aşadar, Crucea e semnul care vă va călăuzi, — credeţi în ea şi mergeţi la izbîndă. Şi mai judecaţi, iubiţi alegători, că-n vreme ce noi pornim la luptă creştineşte, potrivnicii noştri, ca nişte păgîni, şi-au ales Steaua, doar ca toţi să le poată spune: „Vai de steaua lor!“ Şi-au ales steaua, care-i tot aşa depărtată de noi ca şi ei de inimile noastre, ale tuturora; şi-au ales steaua rece, rece ca şi sufletele lor neîn-durătoare; şi-au ales steaua, steaua căzătoare, care nu lasă în urma ei decît lumina mincinoasă a unei clipe; şi-au ales steaua, iubiţi alegători, pentru că ocîrmuirea lor de astăzi e steaua rea a acestei biete ţări!... Făcîndu-vă dar cruce şi lepădîndu-vă de cei care zboară printre stele, ca duhurile rele, mergeţi cu noi, înainte, iubiţi şi stimaţi alegători... 
   Suflînd, cu şurloaie de sudoare pe frunte, ca şi cînd ar fi ieşit dintr-o baie cu aburi, conul Tase de-abia răzbi să se coboare de la tribună. Toţi căutau să-i strîngă mîna, să-i spuie un cuvînt, în vreme ce, de partea ceealaltă, sala duruia de tropote, ca şi cînd năvălise în ea o herghelie speriată. În sfîrşit, cu mare greutate, conul Tase izbuti să se îndrepte spre uşă. Alegătorii din cealaltă despărţire vor fi pierdut răbdarea. Trebuia să se grăbească. Dar, drept în uşă, un om, suflînd de fugă, îi întinse o scrisoare. Conul Tase Filoreanu o luă, se apropie de lampa din peretele sălii şi citi: 
   Tase, 
   Scriu de pe scara vagonului. Un gînd mă munceşte că, grăbit cum eram, ţi-am scris greşit; aşa sau nu, vreau să plec liniştit: să ştii că semnul buletinelor noastre de vot e Steaua, nu Crucea, cum mi se pare că ţi-am spus. Ţine bine minte. 
   Jean 
   Conul Tase rămase împietrit. Arătă scrisoarea lui Năstrate. 
   — Ce e de făcut?
   Nasul borcănos al lui Năstrate se aprinse deodată ca o lampă. Se scărpină după ceafă. Apoi, ca omul care nu dă de la nimic înapoi, răspunse: 
   — Să îndrepţi greşeala dincolo, coane Tase. 
   Conul Tase simţea că i se coborîse tot sîngele la inimă. Fireşte, atîta-i mai rămase: să dreagă dincolo ce, fără voia lui, stricase aici. Se sui repede în trăsură şi, peste un sfert de ceas, se oprea în faţa sălii „Apolon“ din despărţirea a IV-a. 
   Sala, plină; în ea, un frămînt cumplit de nerăbdare. În despărţirea aceasta erau foarte mulţi cîrciumari, care ştiuseră cum să vie la întrunire. De la cele dintîi vorbe ale conului Tase, urletele ridicau acoperămîntul. În mijlocul tuturor, un sfrijit, cu mustaţa lungă de părea înnodată pe după urechi, îşi şuiera mereu cuvintele: „Şuuş cu Taşe! Şuuş cu conul Taaşe!“ Dar Năstrate ridica braţul: „Tăcere“, şi gurile se închideau cîteva clipe. Cu alte vorbe, cu alte întorsături, conul Tase ajunse tot acolo: tot ei, nimic ceilalţi. Şi iarăşi simţi de la o vreme că poate cuvînta aşa un ceas, două, o zi, o săptămînă chiar, şi gîndul mergea domol alături... Trebuia să încheie. Dar ăsta era greul: ce spusese dincolo trebuia să întoarcă aici. La urma urmei, vorbele, gîndea conul Tase, sunt ca şi mănuşile: le poţi întrebuinţa şi pe dos dacă nu ţi-e de ce-or zice alţii. 
   Se potrivi bine în redingotă: 
   — Aşadar, iubiţii mei prieteni, un lucru mai am să vă spun, şi anume: drept semn al buletinelor noastre de vot, drept semn al biruinţei noastre am ales Steaua. Cu ea să ţineţi, cu steaua cea bună, care veghează mereu, strălucitoare, deasupra partidului nostru; cu Steaua să ţineţi, căci fiecare dintre noi, o ştiţi, avem cîte o stea, care ne adumbreşte din înalt cu raza ei cea norocoasă; cu Steaua să ţineţi, căci atunci cînd dînsa apare, cerul rămîne senin, norii se duc. De steaua noastră să vă călăuziţi, dar, fraţilor, cum magii s-au călăuzit de  steaua tainică ce i-a dus la ieslele în care se născuse Mîntuitorul! Şi nu uitaţi că, pe cîtă vreme noi păşim pe urma unei raze de lumină, potrivnicii noştri şi-au luat ca semn al lor Crucea! Crucea, semnul ce se pune pe casele de vînzare, de vînzare, ca şi sufletul lor. Crucea, semnul cu care se înfierează spatele celor nemernici. Crucea, crucea roşie, care acoperă pe cei istoviţi şi răniţi în lupte; crucea, semnul care aminteşte de tăcerea, de muţenia cimitirelor! Puneţi-le dar cruce şi lăsaţi-i. 
   Cu mîna întinsă, cu privirea grozavă, conul Tase încheie cu glas răsunător: 
   — Morţii cu morţii, domnilor, viii cu viii! 
  
  DIN LUMEA CELOR CARE NU CUVÎNTĂ (1910) 
   Am scris aceste schiţe să le citesc
   RODICĂI,
   cea mai iubită GÎZĂ
   din lumea gîzelor mele.
   
   
    
   CÎT UN FIR DE NEGHINĂ 
   „Nu trebuie să fii cît un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cît o neghină, ori cît un fir de colb, dacă ai în căpuşorul tău scînteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi-ncotro trebuie să te îndrepţi.“ Gîndirea aceasta i-o spusese gînganiei o furnică. Şi spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche şi-i ieşise pe alta. De-abia văzuse de cîteva zile lumina soarelui, pă-mîntul, florile! În iarbă i-au părut toate un rai; dar cînd a întins aripioarele şi-a zburat, mirîndu-se că poate să străbată aerul, cînd apoi a căzut istovită de oboseală, pe-o frunză, atunci întîiaşi dată a cunoscut greul. Şi spusele furnicii i-au venit în minte… Ce era? O gînganie mică, fără strălucire, rotundă, ca o sămînţă. De unde venea? Din iarbă; ţinea minte că se trezise sub o rochiţa-rîndunicii. Dar încotro avea să se îndrepte? Ei, asta era greul! 
   S-a coborît de pe frunză şi-a purces să caute din nou furnica. A umblat încoace, încolo, — furnica nicăieri. Altele a întîlnit, dar grăbite. Furnicile nu prea stau de vorbă. A mers mult şi bine; altă gîndire n-a mai auzit. „Înţelepciunea e rară“, se gîndea biata gînganie. Şi acesta a fost al doilea necaz al ei. E greu începutul! Într-o zi o prinse ploaia; din nebăgare de seamă, căzu într-un şivoi. De-abia scăpă, pe-un pai. Iar altă dată, ce spaimă, Doamne! stătu o clipă, fără suflare, sub talpa cizmei grădinarului. Avusese noroc de-o pietricică ce lăsase lîngă dînsa un gol. De ce-ţi atîrnă viaţa în ziua de azi! Dar trebuia să se păzească cu tot dinadinsul. Trai e acela cînd eşti nevoit să-l cumpăneşti în fiecare clipă? Umbla numai pe dibuitele: cercetînd, ocolind, ispitind. Colo e apă, dincolo oameni, mai la o parte un cărucior cu copii. „La ce m-a lăsat Dumnezeu dacă n-am părticica mea de pămînt? se întreba gîngania. Unde să mă aşez ca să rămîn liniştită?“ Atunci în faţă i se ridică deodată casa, locuinţa stăpînului grădinii. „Sus, acolo, trebuie să fie bine… dar e prea înalt.“ Să se ridice cu cumpătare. Întîi zbură pe vîrful unei gherghine; de acolo, pe-un copăcel, pe-un călin; pe urmă, pe iedera dimprejurul balconului. În sfîrşit, iat-o: a ajuns. S-a aşezat pe marginea streşinii. Uf! Cum arde tabla. Soarele o dogoreşte, un chin! Vasăzică, şi aici, iad. Şi gîndul o munci iar: Ce rost avea pe lume?… Toate celelalte vietăţi păreau că au o chemare. Şi fluturul? Cum de nu. Dar fluturul e încîntarea ochilor, floare zburătoare, o picurare vie din curcubeu. Furnica îşi face casă, agoniseşte, trăiesc mii la un loc; furnica, dacă ar fi de o sută de ori mai mare, i-ar fi destulă mintea pe care o are acum, în vreme ce atîtea dobitoace, mari cît munţii, dacă ar fi de o sută de ori mai mici, nu le-ar ajunge mintea pe care o au cum sunt. Albina… toate, toate. Şi ea? Seama ei pe lume?… 
   În clipa aceea gîza prinse cu ochişorii o semene a ei zburînd pe sus, căutînd poate un loc de scăpare ca şi dînsa. Dar nici n-apucă bine să se uite la ea, cînd, ca o săgeată, o rîndunică se repezi din cuibul de sub streaşină şi prinse din zbor tovarăşa de suferinţă. Peste o clipă se auziră ţipătele de bucurie ale puişorilor cărora rîndunica le aducea hrană. Şi gîngania, biata, îşi dete seama: „Vezi, asta e soarta noastră: să hrănim păsările, care au ce căuta pe lume!“… 
   … Gîza întinse aripioarele, se lăsă în gol, pluti puţin; apoi săgeată străbătu din nou aerul. Se auzi o pîlpîire de aripi. Şi, îndată, puişorii primeau, gălăgioşi, pe mama bună ce le aducea iar hrană. 
   
    
   GÎNDĂCELUL 
   Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn şi parcă era de cînd pămîntul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gîndul cum răsărise, şi-al cui era? Mic cît un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, de pe margini, frunzişoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra ră-coroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atîta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfîrşit bine-bine şi privi în sus. Se făcuse parcă mai mititel decît fusese. Cu cîtă strălucire, ce adînc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! cu ochişorii lui mărunţi, cît nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, cîtă umezeală sub frunzişoara lui. Ce căutase dînsul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. 
   Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scînteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întîia oară, scînteia. Nu cumva era o fărîmiţă căzută de acolo, de sus, o fărîmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pămînt? Şi, ca o adeverire, pe ţarîna neagră trupul aruncă o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare. Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vîrf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele. 
   În mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe lujer în sus, să meargă, să meargă şi să meargă pînă în vîrf; şi de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o săritură, 
   — sau o vedea el ce-o face.
   Atunci se mişcă din nou şi, după ce trecu peste un grăunte de piatră cît un munte şi coborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întîi se rostogoli de pe tulpina lucie de cîteva ori în ţărînă. Văzînd asta, se ridică pe picioruşele dinapoi şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte, cruce. Pe urmă încercă din nou şi văzu că poate. Luciu i se păruse lujerul crinului, şi cînd colo avea atîtea adîncituri, atîtea ridicături: văi, dealuri. Dar ce mireasmă se revărsa de sus!… 
   Şi-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos şi-l prinse ameţeala. Privi în sus şi se cutremură. Ce, nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsa. Încă vreo cîţiva paşi, şi ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzişoară lătăreaţă, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Şi iar purcese la drum; şi umblă, şi umblă, băiete; de-abia ajunse. Iar cînd a poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de amiază. Şi voinicul privi iar în sus. Privea în sus şi nu-şi credea ochilor: zile, săptămîni, luni avea de umblat. Şi cît era de hotărît şi de vînjos drumeţul, nu-şi putu opri un oftat: 
   — Uf! că mult mai am de suit, Doamne!
   
    
   SĂRĂCUŢUL!… 
   S-a iscat un vîrtej ca din senin. S-a înşurubat în pămînt, apoi a pornit-o, tehui, peste cîmp, curţi şi livezi, luînd cu el tot ce găsea mai uşor în cale. Şi dacă de pe jos fura flori, pene şi hîrtii, de pe-o ramură luă un cărăbuş, un cărăbuş mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochişorii ca două neghiniţe. Cărăbuş de primăvară. Cînd l-a luat vîrtejul pe sus, şi-a strîns şi el picioruşele şi a văzut că poate zbura fără să dea din aripi. 
   Vîrtejul şi-a făcut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţară, lîngă o curte, s-a înţepenit o clipă ca un sfredel, apoi, s-a topit deodată, lăsînd tot ce luase, baltă, la pămînt. Cînd s-a trezit, privi împrejur: un drum prăfuit. Şi din capătul drumului, ţanţoş, cu pieptul în platoşă, cu pintenii arcuiţi, venea un cocoş. „Ia! Scap de unul şi dau peste altul, îşi zise cărăbuşul; ăsta mă-nghite!“ Cocoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la cărăbuş şi a trecut mîndru înainte. „Am scăpat!“ gîndi cu bu-curie cărăbuşul, şi se întoarse să privească după cocoş. Atunci încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un curcan. Cărăbuşul se făcu mai mic decît era, ţinîndu-şi sufletul: „Acuma chiar c-am păţit-o!“ Cînd ajunse curcanul în dreptul cocoşului, se înroti, îşi roşi mărgelele şi îşi dădu capul peste spate; iar cocoşul scoase pieptul şi mai în afară, se înălţă în picioare şi forfecă aripile de cîteva ori în pămînt: îşi dădeau bineţe. Cocoşul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu calce cărăbuşul cînd îl ajunse, şi acesta, bietul, răsuflă: „Bine c-am avut noroc!“ Dar deodată, de după un gard, sări, mare, cu coada rotundă cît soarele la răsărit, un păun. Pasărea se legănă o clipă, apoi îşi strînse coada şi zbură în drum. „De ăsta nu mai scap!“ crezu cărăbuşul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl găsise şi, lăsîndu-l , îşi văzu de drum. Cărăbuşului nu-i venea să-şi creadă ochilor că mai e în viaţă. Dar uite: colo e drumul, sub el— hîrtia, pe dreapta— gardul,— trăieşte. Ia să zboare acuma, cît putea mai repede, de-acolo, pe vreo creangă de copac. Să-şi încerce aripile. Şi le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărişor ceva decît o nucă, zbură spre el. „Ei! De aşa păsări mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie“, gîndi cărăbuşul, pregătindu-se chiar să dea sturzului „ziua-bună“. Dar sturzul se lăsă lîngă bucăţica de hîrtie, deschise pliscul, apucă, cu lăcomie, cărăbuşul şi: hap! hap! mai să se înece, îl înghiţi. 
   Sărăcuţul cărăbuş! 
   De pe gard, o vrabie, care văzuse multe în viaţa ei, îşi aşezase puişorii în rînd, să privească, de cum zărise cărăbuşul jos. Şi acum îşi lua zborul într-alt loc, strigîndu-şi după dînsa odraslele, care duceau în minte o învăţătură mai mult. 
   
    
   CĂLĂTOARE!… 
   E călătoare! A ieşit din muşuroi furnica şi-a pornit, cum face în fiecare dimineaţă, a pornit să vadă lumea… Ea ştia că ochii duc şi mintea întoarce; că, văzînd multe, ştii destule şi ai de unde da şi la alţii. Şi ce fericire să călătoreşti dimineaţa, în revărsatul zorilor, cînd iarba e proaspătă sub rouă, aerul jilav de răcoare, şi cînd pe cer se prelinge lumina ca o undă de aur. Ş-apoi dimineaţa priveşti altfel lumea, altfel o judeci; gîndurile nu-ţi sunt spulberate, ci se limpezesc, tihnite, din prisos. De aceea furnica se scoală cu noaptea în cap şi porneşte la drum. 
   În dimineaţa aceasta a luat-o spre răsărit. Încîntată de frumuseţea soarelui, care se prevestea prin mănunchiurile lui de raze, totuşi avu puterea să se gîndească, drumeaţa, că, privind şi minunîndu-se numai, nu cîştiga nimic. De aceea, îndată ce dădu, prin mirişte, de cizma unui vînător, îşi puse în gînd să cerceteze, să cunoască mai bine făptura omenească în apucăturile ei. Îndrîzneaţă şi destoinică, se ridică pe călcîiul pe care cîteva fire de nisip se prinseseră, apoi, cu iscusinţă, o luă încet pe cusătura carîmbului, în sus. Călătoarea îşi dete toată silinţa să se urce mai repede pe cizmă, căci vederea ei îi amintea, cu groază, priveliştea pe care cizma unui alt vînător i-o dăduse într-o zi: trei tovarăşe din furnicar strivite, dintr-o dată, sub talpa grea a omului. „Ciudat, gîndi furnica în sine, s-ar zice că numai pentru ca să facă rău îşi învelesc oamenii picioarele în pielea groasă a încălţămintelor.“ Şi tot gîndind astfel, furnica ajunse la pînza îmbîcsită de praf a pantalonilor vînătorului. Îi sui şi pe aceştia, în zigzag, şi, cînd dădu de cel dintîi buzunar al surtucului, se opri. Să se coboare, să nu se cobore-n el? Din cele ce învăţase dintr-atîtea călătorii, şi de la alţii, ştia că pe oameni, mai ales, cu greu îi poţi cunoaşte pe dinafară. Iar în buzunarul unui om, îi povestise o bunică a ei că picase odată peste un pumn de ouă furate dintr-un furnicar; bunica dăduse de veste numaidecît, întreg neamul furnicesc venise şi, în vreme ce drumeţul dormea în iarbă, cît ai clipi, cărăbăniră toate ouăle, ca pe-o pradă de război. Aşa, furnica îşi luă inima în dinţi şi, uşoară, se coborî în buzunar. Scotoci încolo şi-ncoace; într-un colţ dădu peste cîţiva bani de aramă. Îi pipăi, îi mirosi – întrebuinţare nu le putu găsi! „Ce-o fi făcînd oamenii cu lucruri care, după cît se vede, nu le aduc nici un folos?“ judecă ea. Porni mai departe. Mai în sus, alt buzunar. Hai şi-acolo! De-abia se coborî însă, şi, repede, căută să fugă înapoi. Buzunarul, îmbîcsit cu foi de tutun, o ameţise. „Iată ce fel de buruieni ştiu culege oamenii!“ îşi zise, dezgustată, furnica.N-avea noroc! O luă mai sus; se urcă pînă după gîtul vînătorului. Acesta ridică tocmai atunci mîna. Ispititoare, veni, sprintenă, pe mînecă, pînă lîngă pumnul încleştat pe gîtul unei puşti. Şi cum căta ce anume vrea să facă omul cu lucrul cela ce-l ţinea în mîini, cît ai clipi din ochi, prinse drept înainte zborul unei prepeliţe. În vremea aceasta, o bubuitură groaznică răsună şi-un nor de fum învălui furnica în ceaţă, în mirosul lui pipărat şi acru. Vînătorul alergă şi, mai dincolo, ridică prepeliţa moartă şi-o puse în tolbă. Furnica, îngrozită, o luă la fugă pe mînecă în sus, apoi, de cealaltă parte pe care se urcase, se coborî pe haină. Ca să ajungă jos, trebuia să treacă peste tolbă. Păşi iute peste geanta de la şoldul vînă-torului şi, la marginea ei, îi veni sufletul la loc. Tocmai atunci ochii furnicii zăriră o bucăţică de pîine ce rămăsese prinsă în reţea. Oricît era de grăbită, lucrul găsit ştia că nu se lasă-n drum; mai ales merindele. „Bine că m-am ales măcar cu ceva“, îşi spuse în gînd şi se grăbi să culeagă fărîmitura. Dar cum o apucă, îndată o şi lăsă la loc: fărîmitura era udă de sîngele păsării. „Brrr! Vasăzică, ăsta e omul!“ gîndi furnica; şi repede-repede-repede o luă pe cizmă în jos. Se coborî pe un fir de iarbă şi îşi scăldă, cu mulţumire, trupul într-o picătură de rouă. 
   
   
   MUSCULIŢA
   
   În odaie e tăcere. Prin fereastra deschisă soarele scoate sclipiri din sticlăria de pe poliţi. În faţa iconostasului clipoceşte candela. Pe masa din mijloc stă deschis, uitat acolo de către copiii sfinţiei-sale, un ceaslov vechi, scorojit şi unsuros. O musculiţă, cît o gămălie, strălucitoare ca un licurici, intră bîzîind, să caute ceva dulce de gustat. Zboară încolo şi-ncoace. Se uită prin străchini, se aşază pe marginea unui pahar, se plimbă pe la icoane, ca şi cum s-ar închina, ba intră pînă şi-n potcapul cel nou, pe care plodurile îl aşezaseră pe pat cu fundul în jos şi-l prefăcuseră într-un cuibar de ouă roşii, căci e Paştele. Nimic… 
   În sfîrşit, dă Dumnezeu şi ajunge şi la măsuţă, drept deasupra ceaslovului. Se lasă uşoară, zbîrnîind mulţumită, pe foaia unsuroasă, pe ale căreia colţuri de sus picăturile de ceară stau ca nişte peceţi. E doar obişnuită cu cărţile bisericeşti; nu 
   o dată ieşise sătulă din biserica de peste drum. E atîta hrană pe foile îngroşate parcă de urmele degetelor tăvălite prin grîul dulce al colivelor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce căuta: o pată, zaharisită proaspăt, arăta că degeţelul ce-şi lăsase urma avusese grijă să se înmoaie dintru-ntîi în dulceaţă. Musculiţa se pune pe ospătat; prăpădenie de lacomă ce-i! Numai din cînd în cînd prinde, cu ochişorul, roşul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu măiestrie, ca şi cum ar fi fost ţesut la începutul rîndului: „Slavă ţie“. Atunci îşi aduse aminte cum necăjise mai zilele trecute, la o liturghie, pe-un dascăl, căruia îi rămaseră pe barbă, lîngă buze, un fir de grîu uns cu miere. Pînă ce n-a gustat din miere, nu s-a lăsat; dar bietului om i-a ieşit sufletul alungînd-o. 
   Acum s-a săturat; se suie binişor pînă-n mijlocul slovei roşii, care o atrage. Îşi scutură aripioarele, îşi întinde picioruşele de dinapoi şi le freacă unul de altul, ca şi cum ar ascuţi două cuţite; apoi, leneşă, aţipeşte. 
   În clipa aceasta uşa se deschide dintr-o dată. Sfinţia-sa, Popa Gheorghe, intră supărat, aprins la faţă, răsuflînd din greu. A făcut slujba, la biserică, s-a abătut pe la Petru bacalul, aşa, în treacăt, a luat un pelinaş şi s-a întors acasă. Şi poftim ce găseşte: preoteasa nicăieri, — dusă prin vecini; copiii la hoinărit, după ce spărseseră mai întîi toate învelitoarele gavanoaselor cu dulceţi de pe fereastra din sală. 
   — Poftim!… ei poftim! strigă părintele înfuriat. Apoi îşiaruncă ochii pe masă şi se supără şi mai rău. Pînă şi cărţile mi le-au vrăfuit! 
   Repede, cu o mişcare iute, sfinţia-sa închide ceaslovul şi-l aruncă, la loc, în dulap. 
   Iar în mijlocul slovei roşii, musculiţa, strivită, se făcu una cu hîrtia tocmai în clipa cînd, mai adormită, izbutise să-şi statornicească în căpuşorul ei un gînd: „Ce bine e să trăieşti şi să mori sătulă!“ 
   
    
   CÎNTĂREŢUL 
   E de neam! Între toate lighioanele lumii, gîndeşte el, nu era alta care să aibă strămoşi mai aleşi şi mai de viţă. Pămîntul era o nimica toată, un boţ de humă ce orbecăia făr’ de nici un căpătîi prin văzduh, cînd neamul lor greieresc îşi ridica osanale lui însuşi, sub frunzele uriaşe din care astăzi nici măcar urme n-au rămas. Ei biruiseră vremea, dăinuiau stăpîni în lung şi-n lat, ca şi pe atunci. Chiar un străbunic al lui, cu mii de ani înainte, fusese cîntăreţ în cuptorul brutăriei lui Por-împărat. Şi astea nu erau vorbe de ici, de acolo, ci le povesteau bătrînii în toate minţile lor, şi ei, fireşte, de la alţi bătrîni pricepuţi le auziseră. Căci, doar aşa rămîn poveştile pe lume. 
   Toate gîndurile acestea năvăliseră greierului în cap într-o seară, cînd nu putea aţipi din pricina unei privighetori care-i împuiase capul cu cîntecele ei, de sus, din copacul sub care dînsul se odihnea. „Mă rog, n-aş putea-o vedea şi eu pe dihania asta? Ce neam aşa de obraznic să fie?“ se întrebă greierul. Şi cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca să afle şi-un răspuns, îşi puse în minte să iscodească pe o lăcustă, deşi numai la gîndul că avea să vorbească unei obrăznicături care îndrăznise să se întreacă din sărit cu el îl apucau furiile. O căută totuşi şi n-o găsi. „Fireşte, gîndi greierul, lăcustă şi să stea acasă, dracul a mai văzut?!“ Şi cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe un licurici să-i lumineze calea. Şi, aşa, se întoarse. 
   Toată nopticica nu închise ochii. Privighetoarea îşi făcuse de cap. Îl mai mîngîie însă pe greier iubirea şi laudele pe care o mulţime de vaca-Domnului – gîngăniile cele roşii stropite cu negru – i-o arătau. Lasă că-l căinau că nu putuse dormi, dar din semnele lor greierul înţelese că şi ele erau mirate de îndrăzneala unei păsări venetice care tulbura liniştea băştinaşilor de neam. Greierului i se umfla inima în piept de mîndrie şi, în zori de zi, li se închină cu plecăciune, poftindu-le în juru-i, să-l asculte. Şi, cu toată oboseala, greierul le cîntă, în cinstea lor, un imn al dimineţii. Iar vacile-Domnului îl rugau să nu mai contenească, fiindcă ele altceva n-au de făcut decît să-l asculte. 
   Şi le-a cîntat greierul pînă ce soarele s-a ridicat de cîteva suliţe pe cer. Iar încălzindu-se grozav, căntăreţul se rugă de iertăre, să aţipească puţin. Şi se adăposti sub frunza unei rochiţa-rîndunicii. Iar vacile-Domnului se sfătuiră, se ridicară pe firicelele de iarbă dimprejurul culcuşului cinstitului cîntăreţ şi, legă-nîndu-se uşor, începură să-i facă vînt, să doarmă în răcoare, cum se şi cuvenea unui mîndru crai ce era. 
   
    
   HOINAR 
   O clipă ţinu noaptea, cît ţin nopţile de vară, cînd întunericul e numai o strîngere de aripi a luminii. Şi totuşi, îndată ce se trezi, fluturul, în răcoarea umedă a dimineţii, i se păru că dormise de cînd lumea; de aceea zise în sine, bănuind: 
   „Ce Dumnezeu răsare soarele atît de tîrziu!“ 
   Dar ca şi cum Dumnezeu i-ar fi făcut pe voie, deodată se răsfiră din înalt mănunchiul strălucitor al razelor de soare, şi peste cîmpie năvăli un văl de aur. Fluturul îşi pîlpîi de cîteva ori aripile şi, din vîrful galben al tulpinii de lumînărică, unde poposise de cu seară, îşi luă, zglobiu, zborul. Fiindcă nu fusese de mult pe la tîrg, o luă într-acolo. 
   Curînd zări o grădină cu fel de fel de flori. Trecu pîrleazul şi, mehenghi, se furişă întîi pe la ferestrele casei. Perdelele erau încă lăsate. Ce să vadă? Nimic! În schimb, de jur împrejurul privazurilor, cununi de zorele se împleteau, cu florile deschise, fragede, liliachii bătînd în albastru, sinilii bătînd în roz, acoperite de rouă ca de nişte nestemate. „Fragede flori“, gîndi fluturaşul şi, bătîndu-şi aripile albastre stropite cu aur, le sărută pe rînd. „Aici o să stau astăzi pe vremea arşiţei“, gîndea ştrengarul. Dar tot privind la ele, găsi zorelelor o scădere; prea îşi schimbau faţa; dimineaţa într-un fel, la amiază într-alt fel, iar seara se-nchideau morocănoase. „Nu-s statornice“, adăugă craiul şi plecă mai departe. Cum zbura, aşa, deasupra straturilor, mirosul rozetei îi umezi sufletul. Repede se coborî de se aşeză pe o tulpină de rozetă. Şi cum rămăsese pierdut, răsuflînd mireasma îmbătătoare, se gîndea: „Nu e floare mai fermecătoare ca rozeta, degeaba! În mireasma ei să mori, şi mori fericit.“ Gîndind astfel, privi mai bine tulpina florii. Cine-l pusese! Mîhnit, îşi mai schimbă din păreri: „Într-adevăr, îmbătător miros, dar de ce oare firea nu îmbină niciodată toate însuşirile la un loc? Poftim, priveşte, cine împrăştie o asemenea mireasmă! Ce flori mărunţele, pipernicite, aproape verzi, ca şi frunzele.“ Şi fiindcă în clipa aceea veni pînă la el adierea unor crini, urmă: „Ce are a face rozeta cu crinii, cu crinii albi ca spuma laptelui!“ Fără să stea în cumpînă, îşi făcu vînt spre lujerul înalt, subţire şi mîndru al unui crin întîrziat. Aşezîndu-se în potirul parfumat, alb ca zăpada, berbantul îşi destinse aripile puţin, să se odihnească, dar băgă de seamă că se umpluse de praful galben al florii şi se necăji: „Foarte mulţumesc de gazdă, dacă e vorba să ies mînjit!… Şi unde mai pui că aici stai ca într-o mănăstire.“ Se înălţă în aer. Se încălzise grozav. „Parcă e mai cald ca la cîmp“, gîndi sprinţarul. În vremea aceasta ochii lui zăriră, aşa, ca o şuviţă de sînge. Era un strat de garoafe. „Hai întracolo“; întinse aripile, lovi de cîteva ori aerul şi se lăsă, uşor ca un fulg, deasupra unei garoafe bătute, creaţă şi îmbălsă-mată. „Uite-o floare care nu-i năzuroasă, îşi zise; o găseşti pretutindeni; şi, cu toate astea, ar avea dreptul să fie mîndră cu faţa ei îmbujorată. Da, garoafa într-adevăr mi-i dragă.“ Şi stătea, hoinarul, tolănit pe frunzişoarele moi, ca un paşă, cînd parcă îl ameţi ceva. „Ce să fie? A! mirosul garoafei. Uite asta, cugetă craiul, asta nu-mi place la garoafă. Nu putea, adică, să aibă un miros al ei, numai al ei? Trebuia să împrumute mirosul pipărat de cuişoare? Pfui!“ Zglobiu, îşi văzu de drum, aiurea, strănutînd… Şi ziua trecea, şi rătăcitorul zbura mereu, mereu, fară astîmpăr. „Uite colo un lăvicer de nu-mă-uita. Fiindcă-s albastre ca şi mine, s-or fi crezînd, mă rog, lucru mare“, atingîndu-le, dispreţuitor, cu vîrful aripii, le lăsă în urmă. Ce mai straturi de ochiul-boului! „Sunt prea din topor, băgă de seamă curtezanul. Ce e floare trebuie să aibă ceva care să o înrudească de aproape cu cerul, cu aerul… sau cu mine.“ Îngîmfat, se împiedică de o gura-leului: „Mersi, de-alde dumneata găsesc şi-n cîmp, la ţară.“ „Ei, cu micşunica se schimbă vorba, adeveri şiretul, asta, da.“ Şi se lăsă, elegant, în roate, deasupra florii cuminţi. Îşi strînse aripile una, îşi răsuci mustaţa, făcu ochii mici; micşunica rămase liniştită; gazdă bună, dar nu sprinţară. Flăcăul se necăji: „Ho, băbătie, prea te crezi! Eu n-am venit să dorm.“  Şi fugi rîzînd. Mărgăritărelele nu le putea suferi, zbură pe deasupra lor, numai să le facă în necaz; întrucît priveşte barba-împăratului, îi venea rău numai cînd se gîndea la numele ei… Ziua trecea, soarele scăpăta; se mai răcorise. O luă înspre gherghine. Cocoţate sus, pe tulpinile lor, gherghinele îl priveau nepricepute. „Înalte şi proaste, zise pierde-vară şi, înălţîndu-se sus, căută cu ochii trandafirii. Îi zări. Se coborî încet, curtenitor, se închină în faţa fiecăruia. „Flori de paradis, flori măiestre, flori…“, dar cum se întorcea, în dreapta şi-n stînga, complimentînd, aripa i se zgîrie de-un ghimpe. Craidonul o şterse repede, fără să se mai uite înapoi… Trecu pe lîngă lalele fără să le privească; dar în drum făcu cu ochiul rochiţii-rîndunicii, o veche prietenă, şi spuse o vorbă proastă unui stînjenel scuturat, îmbătrînit, ce i se ţinea în cale. Zarnacadelelor le rămăseseră doar tulpinile; liliacului, frunzele. Mai departe, mai departe. Din zbor fură o sărutare unei cicori, rătăcită pe acolo cine ştie cum. Şi cicoarea îi aduse aminte de cîmp. „Tot mai frumos e cîmpul… Dar nu-i vorbă, şi-n grădină!...“ Şi parcă departe, într-un colţ, zări o floare învoaltă, necunoscută. Grăbi, dar, deodată, începu să orbecăiască. Nici nu băgase de seamă că se întunecase. Nu mai vedea nimic. Îl apucase noaptea în drum. Neputînd să mai zboare, se lăsă, la întîmplare, pe un spin uscat, să aştepte zorii, suspinînd nemulţumit: „Ce Dumnezeu se-nnoptează aşa devreme!...“ 
   
    
   ÎN CURTEA MEA 
   Curtea mea e la ţară, pe malul unei ape. De jur împrejurul curţii se încinge un gard de cătină, iar pe cătina în care vrăbiile stau împănate ca albinele în roi, se ţese, de cu primăvară pînă-n toamnă, tulpina de rochiţa-rîndunicii. Pe de margini, din loc în loc, ca la o azvîrlitură de piatră unul de altul, se înalţă plopi bătrîni, fuse uriaşe pe care se deapînă vîntul; pe vîrfurile lor ţin acoperămîntul, — cerul. Tufe de pomuşoară şi de agrişe dau, înăuntrul curţii, adăpost păsărilor mele. 
   Căci am păsări multe şi felurite. De ici, din portiţa încununată cu iederă, hai să le privim. Ai auzit cucurigul? Răsare soarele. Cocoşul acela negru e ceasornicul curţii mele. Iată-l pe culme, ţanţoş, cu pintenii arcuiţi, cu platoşa penelor oţelii, gata ca de luptă. Parcă vrea să-şi arate bărbăţia cîrdului celuia de claponi din faţa lui, — găini care nu se ouă, ale căror pene lungi şi moi îi prefac într-un fel de sălcii plîngătoare printre păsări. 
   A, uite-o, harnica ogrăzii! Repede-repede, sfîrîindu-i picioruşele în ghetele galbene pe nisip de iute ce aleargă, cu boneţică albă tivită cu arnici, de gospodină, pe cap, cu cerceluşii de mărgean la ureche, strînsă în fusta ei cu picăţele, bibilica — picherea — aleargă dintr-un colţ într-altul, să puie toate la locul lor. Numai să-i auzi guriţa cînd vreo leneşă se întrece mai mult cu dedeochiul somnului! 
   Albe, linse sau zburlite ca de vînt, legănîndu-se, sîsîind, îndemnînd la tăcere, le vezi? cîrdul de gîşte se înşiră, una după alta, ca şi cînd cea din capăt ar fi înghiţit un mosor de sfoară al căreia capăt l-ar fi hăpăit, pe rînd, toate celelalte. 
   Dincolo, lîngă teuca de apă, sunt raţele; parcă-s totdeauna văduve, aşa-s de ursuze. Mişcînd mereu din ciotul cozii, la dreapta şi la stînga, ca şi cînd dînsa le-ar îndemna şi îndrepta trupul încotro s-apuce, ştiu numai să-şi desfacă lopăţelele pliscului, să se linciurească-n apă. 
   Dar bate soarele tare. Pune-ţi mîna la ochi, să poţi privi mai bine. 
   Colo, sub tufişul cela de agrişe, sunt cloştile. Înfoiate, gata să sară în capul oricui s-ar apropia, ele scurmă mereu, ca şi cînd ar căuta o comoară. Îşi hrănesc puişorii. Gîgîlicii! boţuri de aur, cu două picături de rubin drept ochi. Uite-i cum se frămîntă, cum se strîng, roi, şi se desfac pe urmă, cum se ciupesc de la un viermişor. Unul a sărit pe spatele mamei şi, cu picioruşele lui subţiri şi fragede ca paiul, i se cocoaţă după gît. De acolo urmăreşte cu ochişorii lui vioi ce fac ceilalţi; prinde clipa, sare şi apucă viermişorul. Apoi, fugind sub aripa caldă şi ocrotitoare a cloştii, ospătează. Ceilalţi rămîn locului prostiţi, sărăcuţii! pînă ce zăresc o altă pradă. 
   Dar ce-i? Găinile se strîng să privească iscoditoare. Doi cocoşi tineri s-au apucat la luptă. Penele zbor ca luate de vînt. Stai puţin şi-o să vezi! Grămăticul curţii mele e doar curcanul! Iată-l: i-a şi zărit. Uite-l cum se repede, cum se pune mijlocitor între ei, cum îi desparte; pe cel mai vajnic îl ciupeşte şi-l urmăreşte pînă în celălalt colţ al curţii. Iar dacă a făcut pace, e dreptul lui; se-nroteşte, îşi atîrnă şiragurile de hurmuz şi mărgele la gît şi, ca un drept judecător ce este, primeşte închinăciunile tuturor. 
   Numai fantele, craiul curţii mele, priveşte-l, nici nu vrea să se uite la el. Tot necazul lui e că grămăticul îşi poate înroti la fel coada. 
   Auzi un lătrăt? E Dudaş, Dudaşache, dulăul, păzitorul. Acuma cercetează gardul dacă n-are vreo gaură prin care să se poată strecura lighioanele înăuntrul curţii. Cînd găseşte o deschizătură, se opreşte şi latră, — dă de veste. 
   Aha! Vezi? S-au oprit toate păsările, cu capul întors spre cer. Gîgîlicii de aur au năvălit sub aripile cloştilor, să se ascundă. O săgeată străbate prin aer. E un vultan. N-avea nici o grijă! Grămăticul l-a zărit cel dintîi. Şi-a strîns mugurul nasului, şi-a scos guşa în afară şi-l urmăreşte cu ochii, să sară. Gluguind, parcă-i zice: „Poftim, dacă-ţi dă mîna!“ Dar vultanul e priceput; ştie cu cine are de-a face. Un ocol, şi se şterge prin zare, să caute aiurea o pradă mai puţin păzită. 
   Şi-n urma lui păsările îşi văd de hrană, gîgîlicii răsar iarăşi la lumină, şi liniştea şi pacea se lasă peste curtea mea. Hai de ne-om duce şi noi! 
   
    
   DUPĂ ASEMĂNAREA LOR! 
   Făcuse Dumnezeu aproape toate lighioanele pămîntului. Îi rămăsese de învieţuit numai cîteva. Pe acestea se hotărî să le plăsmuiască după sfatul celorlalte. Astfel putea să cunoască şi inima şi mintea acelor cărora le dăduse suflet mai dinainte. 
   Aşa, după povaţa leului, care vroia să ştirbească din măreţia tigrului, făcu mîţa; după gustul raţei, zuliară pe lebădă, făptui gîsca; după placul elefantului, ironist, născu şoarecele. Ascultă chiar pe măgar, care-l rugase că, decît ar mai face un dobitoc pe lume, mai bine i-ar lungi lui urechile, doar-doar o putea prinde un sunet mai armonios. 
   Dumnezeu ştia că fiecare din vietăţile aceste îşi vor avea pe pămînt menirea lor; că, cu cît vor fi mai multe, cu atît se vor înlesni mai bine una pe alta; că nici urechea mă-garului n-o să prindă nota privighetoarei, după cum nici mărimea elefantului n-o să poată batjocori micimea şoarecelui. 
   De aceea Atotputernicul se plimba pe pămînt, întrebînd şi ascultînd în dreapta şi în stînga. Într-un rînd, odihnindu-se pe o piatră, se gîndea cum să mai dea o vieţuitoare aerului. Şi cum căta cu ochii primprejur, iată că vede: sub o frunză, o broască; o albină şi-un fluture pe cîte o floare; şi-n mijlocul unei mreje, ţesute între două crengi, un păianjen. 
   Dumnezeu zîmbi, le chemă la el şi le spuse: 
   — Ascultaţi, vietăţilor, vreau să vă dau pe ziua de astăzi încă o tovarăşă. Doresc să aud povaţa voastră — cum şi ce înfăţişare să-i alcătuiesc. Mergeţi de vă sfătuiţi dintru-ntîi între voi şi veniţi cu lucrul gata. 
   Cele patru vieţuitoare se traseră mai la o parte, în sfat. 
   — Bine, dragilor, se umflă broasca, nu-i ajunge prea-sfîntului că ne are pe noi? O să lase atîtea fiinţe pe pămînt, că nu ne-o ajunge cu ce ne hrăni. Ia să-i croim noi o dihanie cum n-a mai văzut nimeni, doar l-om sătura. 
   
   Şi şu-şu-şu, şu-şu-şu, se sfătuiră! Apoi, cîteşipatru, veniră în faţa Domnului. 
   — Ei? le întrebă Dumnezeu. Tu, broasco, ce sfat îmi dai? 
   — Înalt-preasfinte, zise broasca, priviţi-mi ochii şi faceţi-inoii vieţuitoare la fel. 
   — Bun! Dar tu, fluture?
   — Priviţi-mi trupul.
   — Bun! Dar tu, albină?
   — Priviţi-mi aripile.
   — Bun! Dar tu, păianjene?
   — Priviţi-mi picioarele.
   — Bun! Foarte bine! răspunse Dumnezeu şi zîmbi: ochide broască, trup de fluture, aripi de albină şi picioare de păianjen! Iată lighioana pe care o doreau ele! 
   
   Dihăniile se uitară una la alta. 
   — Acum să-l vedem, zise albina, încet, broaştei.
   Dar Dumnezeu blagoslovi în aer, apoi întinse palma. Şi în mîna Domnului răsări, deodată, noua vieţuitoare. 
   — Iată sora voastră. Vă place?Cele patru sfătuitoare răspunseră, codindu-se:
   
   — Dă… mărite Doamne!…Şi Dumnezeu înţelese că noua vieţuitoare era într-adevăr frumoasă. 
   Tocmai în clipa aceasta uite şi-o şopîrlă. S-o întrebe şi pe asta, se gîndi Dumnezeu. 
   — Ei, tu, şopîrlă, ce zici că-i mai lipseşte fiinţei acesteaca să se desăvîrşească sfatul celor patru tovarăşe ale tale? 
   — Sprinteneala mea, Doamne, răspunse cu acreală şopîrla.
   — Fie! Du-te! porunci Dumnezeu făpturii celei noi carese ridicase pe vîrful degetului său. 
   
   Şi aşa, din răutatea celor cinci vieţuitoare, zbură, pentru întîia oară pe pămînt, nebunatica şi gingaşa libelulă. 
   Dar ar fi nedrept să nu se ştie că dintre toate vieţuitoarele numai rîndunica fusese mărinimoasă. Ea rugă pe Dumnezeu să dea viaţă unei rîndunele mai chipeşe ca ea. Şi Dumnezeu îi făcu hatîrul: însufleţi lăstunul. Dar pentru inima cea bună a rîndunicii o lăsă tot pe dînsa mai frumoasă. 
   
    
   CIOC! CIOC! CIOC! 
   Şi păsările se-nţeleg între ele. Dumneavoastră poate nu mă veţi crede. Atîta pagubă! Dar eu ştiu multe asupra lucrului ăstuia de la gaiţa mea, de la gaiţa mea care, fiindcă am învăţat-o să vorbească omeneşte, mi-a descoperit cîteva taine ale graiului păsăresc. D-ta, spre pildă, auzi ciripind o rîndu-nică, crezi că i-a venit, aşa, un gust să facă gălăgie, în vreme ce dînsa dă poveţe puişorilor ei: „Nu ieşiţi la marginea cuibului!“ „Nu strigaţi cînd nu sunt eu cu voi!“ „Tst! pisica!“ O vrabie ciripeşte pe gard. D-tale puţin îţi pasă. Şi ei, biata! i-a sărit inima din loc: „Uliul!“ În nopţile cu lună asculţi privighetoarea, — te încîntă; ajungi să crezi că pentru tine îşi revarsă în gîlgîiri ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuieşti că-şi plînge numai dragostea ei. 
   Aşa, mulţumită gaiţei mele, am ascultat, deunăzi, o convorbire între un măcăleandru şi-un scatiu. Să v-o spun. 
   „Cioc! cioc! cioc!“ se aude de departe. Măcăleandrul zice: 
   — E ciocănitoarea!
   — Ciocănitoarea, răspunse scatiul, ce-o fi ciocănind mereu?
   — Caută veveriţa, îl desluşi măcăleandrul.
   — Veveriţa? De ce? 
   
   — Urîţi îmi sunteţi voi, scatiii, că nu ştiţi nimic. Nu-icunoşti povestea? Să ţi-o spun! 
   (Mărturisesc că vreo cîteva ciripiri nu le-am înţeles, dar le-am ţinut însă minte. Acasă i le-am spus gaiţei, şi gaiţa mi le-a tălmăcit. Aşa vă pot spune întocmai, după zisele măcă-leandrului, povestea ciocănitorii:) 
   — Demult, m-asculţi, scatiule? începu măcăleandrul,demult tare, la-nceput, pe cînd oamenii erau puţini de tot, şi 
   
   poamele şi mai puţine, veveriţa a dat, într-o bună zi, peste un pom ciudat, cu roadă rotundă, tare, dar cu miezul dulce şi gustos. Dăduse, frate, peste alun. I-au plăcut alunele şi, vezi, fiinţă prevăzătoare, să nu mai păţească cum o păţise cînd rosese o iarnă întreagă coaja copacilor, să se hrănească, ce i-a venit în gînd? Să strîngă alune! Şi şi-a umplut scorbura de cu toamnă. Tocmai se bucura că dăduse norocul peste dînsa, făcea planuri mari, să nu se mişte toată iarna din căsuţa ei, nici cu vîrful botului să nu miroase viforniţa, cînd, într-o bună dimineaţă, se zgîrie la un picior într-o coajă. Caută,— coajă de alună! De unde? că ea nici nu se atinsese încă de merin-dele strînse. Cercetează: un sfert de alune mîncate! S-a mîhnit veveriţa, dar s-a şi mîniat. S-a pus la pîndă, să prindă pe hoţ. S-a ghemuit în fundul scorburii, una cu copacul, şi-a aşteptat. Ce era? Ciocănitoarea, cum o vezi: sai ici, vîră-te colea, dă de scorbură, în scorbură de alune, şi, cum e iscusită, a înţeles ea că-n alune trebuie să fie ceva. Plisc are, slavă Domnului! Craţ! iaca şi miezul. Bun! Craţ-craţ-craţ, s-a pus pe mîncat. Din ziua aceea venea în fiece amiază să-şi ia prînzul. În dimineaţa cînd o pîndea veveriţa, a sosit tot aşa zglobie, dar de-abia intră în scorbură, că veveriţa se repezi. Ciocănitoarea vroi s-o zbughească afară, dar veveriţa o prinsese de coadă! Dă-i în sus, dă-i în jos, lasă coada, ca şopîrla, în laba veveriţei, şi pe ici ţi-i drumul. Mai tîrziu, cînd i-a venit inima la loc şi s-a văzut fără coadă, s-a întors la veveriţă să se roage de dînsa. N-a mai intrat în scorbura ei şi, smerită, a bătut cu ciocul: Cioc! cioc! cioc! Dar veveriţa îşi mutase culcuşul! De atunci mereu ciocăneşte la fiecare copac, dar nici că dă de răspuns… 
   — Zi, de atunci, întrebă scatul, n-are ciocănitoarea coadă?…
   — Vezi bine… Ssst! Uite-o… 
   
   Mă uit şi eu. O fulgerare roşie străbate luminişul. Cio-cănitoarea se caţără cu ghearele de trunchiul unui mestea-căn şi-l ciocăneşte de jos pînă sus. Apoi trece la alt copac, şi la altul. Fagul sună mai tare, frasinul mai înăbuşit. Un stejar găunos răsună ca un hîrb. Şi ciocănaşul bate mereu, se duce, se şterge din ochii mei. De-abia se mai aude, departe: 
   Cioc! cioc! cioc! 
   Scatiul piruie iar: 
   — Ştii una, frate măcăleandru? Eu cred că tot ce mi-ai spus sunt numai nişte vorbe. Ea ciocăneşte fiindcă suge din mustul copacilor, i-o fi plăcînd hrana asta. 
   Măcăleandrul se supără: 
   — Se cunoaşte că eşti pasăre neisprăvită. S-o fi hrănindea cu mustul copacilor, dar ce şi-o fi zis: „Dacă mi-i dat să ciocănesc mereu, cel puţin să trag din asta un folos, să mă hrănesc!“ 
   — Aşa-i! încheie scatiul.
   Acestea le-am auzit mai deunăzi povestite de către un măcăleandru unui scatiu. Un lucru însă: dacă veniţi cineva pe la mine, să nu spuneţi cumva gaiţei mele cele ce v-am destăinuit. Mă asurzeşte cu ocările. Vă rog! 
   
    
   ÎN FEL DE FEL DE FEŢE... 
   Gaiţa mea e foc. V-am destăinuit păţania ciocănitorii şi deatunci şi-a pierdut încrederea în mine. O săptămînă întreagă am rugat-o pînă să-şi ţie cuvîntul, să-mi spuie cum au căpătat păsările penele lor aşa de minunate la vedere. Ascultaţi ce-am vorbit cu gaiţa: 
   Eu: Pasăre dragă, îţi făgăduiesc că de acum înainte n-o să mai spun altora nimic din ceea ce-mi împărtăşeşti. 
   Gaiţa: Lasă că te cunosc. Aşa mi-ai vorbit şi rîndul trecut, şi mi-ai pus ciocănitoarea pe cap, de-mi amărăşte zilele. 
   Eu: Gaiţă dragă, mă jur... 
   Gaiţa: Jurămintele tale sunt ca fulgii mei de uşoare. Uite (îşi scoate un fulg cu ciocul şi-l lasă să plutească în aer). 
   Eu: Gaiţă dragă, crede-mă, jurămintele mele sunt ceva mai grele... 
   Gaiţa: Lasă! lasă!... În sfîrşit, o să-ţi spun şi povestea asta, şi atîta tot... 
   Eu: Şi lada-n pod! 
   Gaiţa: Aşa. Ascultă: La-nceput toate păsările aveau penele de două feluri; albe şi negre, ca ziua şi noaptea. Decît Dumnezeu se cam săturase să le vadă pe toate la fel. Şi ce şi-a zis: „Bine, dacă la trup îs deosebite, de ce n-ar fi şi la pene?“ Atunci s-a uitat în sus, în jos, şi-a hotărît îndată unui păun — păunul era alb, cînta mai frumos decît toate şi era şi pasărea lui de casă 
   — a hotărît aşadar unui păun să-şi ia zborul, în zorii zilei, prinînaltul cerului, să-şi moaie penele în albastrul văzduhului şi-n aurul răsăritului, apoi să se lase pe pămînt, să-şi poarte aripile prin verdele ierbii. După ce păunul a îndeplinit toate aceste, de-ţi lua ochii cu strălucirea lui dacă-l priveai, Dumnezeu a poruncit unui vultur să adune toate zburătoarele cerului, şi după ce s-au strîns la un loc cu toatele, preasfîntul le-a spus că vrea să le înfrumuseţeze. Arătîndu-le păunul, le zise să-şi aleagă fiecare, de pe trupul lui, felul penei în care ar vrea să fie îmbrăcată. Şi ca să-l vadă mai bine păsările pe păun, Dumnezeu îi porunci să-şi rotească coada, şi de atunci păunul căpătă darul acesta. Păsările cerului însă, deprinse mereu cu albastrul văzduhului, cu verdele ierbii şi cu aurul soarelui, puţine au ales penele aceste, şi mai toate s-au bucurat de socoteala sticletelui. Vezi dumneata, mic şi afurisit: „Doamne, zise el, dă-ne din toate cîte ceva şi lasă-ne să le amestecăm noi cum ne-o tăia capul“. Dumnezeu a zîmbit şi-a încuviinţat că cele care voiau să asculte de sticlete să facă după cum le-a sfătuit el. Tocmai atunci, hop! şi ciocă-nitoarea, care întîrziase, c-un trandafir alb în cioc. Preaînaltul 
   o cheamă să o mustre că a rupt floarea, apoi porunci unui înger să-i aducă trandafirul, să-l miroasă. Îngerul, cînd luă crenguţa, se împunse într-un spin şi îndată îi ieşi în vîrful degetului o bobiţă de sînge. Fiindcă din pricina trandafirului răsări cea dintîi picătură de sînge pe lume, Dumnezeu meni floarea să se facă roşie, cum se şi făcu, iar pentru că prin ciocănitoare se întîm-plase aceasta, Atotputernicul spuse îngerului să-şi şteargă degetul de capul ei, să rămîie însemnată. 
   Ce să vezi însă? Aşa le-a luat ochii celorlalte păsări roşul ciocănitorii, că toate au năvălit la ea, să se atingă de dînsa, să capete şi ele măcar cît de puţin din faţa sîngelui. Cel dintîi sticletele. Dar dintr-o picătură ce s-alegi? Pe urmă şi-au amestecat penele care cum le-au tăiat capul. Vrabia, fiindcă era cald, s-a scăldat îndată în ţărînă şi s-a făcut ca dracul. Cioara, foarte înţeleaptă, ce-a gîndit: „Eu nu-s proastă, cu pana mea n-o să mă ia nimeni în seamă şi-o să mă înmulţesc în pace. Ia să rămîn eu neagră cum sunt.“ Şi neagră a rămas. Tot astfel şi corbul. Puţine au avut înţelepciunea să se roage de Dumnezeu să le facă el cum o crede în nemărginita lui mărinimie. Aşa Preaînaltul şi-a atins degetul de penele păunului şi-a făcut: prigoria, gangurul, scatiul. Ba chiar şi eu am întins aripile de mi-a pus albastrul de pe ele. Uite. Mărturisesc, cam puţin, însă şi aşa e bine, că tot mi-a venit mintea cea de pe urmă. Dar cel mai folosit, îţi închipui, a rămas păunul, că tot albastrul, aurul şi verdele, dispreţuit de celelalte păsări, i-au rămas lui. Iar el, de bucurie, şi cum avea un glas minunat, s-a pus îndată să cînte, şi cîntă, cîntă fără să ia în seamă că Dumnezeu, obosit, vroia să aţipească puţin. De trei ori i-a poruncit Atotputernicul să tacă. El, de unde! Îi da înainte. Atunci, dintr-un tufiş, iată şi privighetoarea! Privighetoarea, pe vremea ceea, era cea mai leneşă pasăre: dormea şi ziua şi noaptea. Şi fiindcă acuma se trecuse cu somnul, nimerise şi ea la spartul tîrgului şi alergă la Preaînţeleptul să-i schimbe şi ei penele, că nu vroia să rămîie aşa cum o mîzgălise, acum în grabă, vecina ei, vrabia, cu ce putuse lua şi dînsa de pe aripi. Dumnezeu însă se supără foc de lenea privighetoriii şi 
   o lăsă aşa, ba o şi pedepsi să nu mai doarmă nici nopţile de acum înainte. Dar fiindcă privighetoarea zbură pe umărul Atotfăcătorului, şi se rugă frumos de iertare, şi fiindcă îndurarea lui Dumnezeu nu cunoaşte margini, i se făcu milă Ziditorului de păsărică. Însă nu-şi mai putea lua cuvîntul înapoi. Ce să facă? Tocmai îi lovi auzul glasul păunului. Şi ce se gîndi Dumnezeu? Să treacă glasul păunului privighetorii: pentru pedeapsa mare care i-o dăduse se cuvenea, în schimb, şi-un dar mare. Ba scăpa şi de cîntecul zăludului. Zis şi făcut. De atunci privighetoarea cîntă aşa de frumos, iar păunul scheaună ca o mîţă. Ia aşa!“ 
   După ce gaiţa sfîrşi, m-am gîndit puţin, apoi iată ce i-am vorbit: 
   Eu: Ia ascultă, gaiţo dragă, frumoasă poveste şi mare minciună mi-ai înşirat. 
   Gaiţa: Dacă o crezi, cum o cred eu, ţi-am spus un adevăr. 
   Eu: Aşa-i! Dar adevărul e un adevăr cînd e pentru toţi la fel. 
   Gaiţa: Şi cîte minciuni n-au fost multă vreme, pentru toţi, adevăruri adevărate. 
   Eu: Gaiţo, umbli cu şiretenii. Adevărul numai noi, oamenii, îl ştim. 
   Gaiţa m-a privit, a întors capul, apoi a început să fluiere 
   un cîntec care am învăţat-o eu, un cîntec de batjocură, ca şi cum mi-ar fi zis: „Vorbă să fie!“ Ei, vă place? Ca să mă răzbun pe ea v-am destăinuit şi povestea aceasta. Uite-aşa. 
   
    
   MAI SUS! 
   S-a trezit ciocîrlia în chemarea prepeliţei: „Pitpalac!“ 
   Cerul abia se rumenise; picăturile de rouă încă nu se prefăcuseră în mărgăritare; luceafărul tot făcea din ochi pămîntului. 
   Dar peste puţin deodată adîncul scăpără. Cea dintîi rază străpunse văzduhul şi se topi în ochiul ciocîrliei. Niciodată darul acesta, trimis de către soare, nu umpluse sufletul păsării de o mai mare fericire. Căci şi fericirea nu-şi alege totdeauna clipa nimerită în care să-şi verse prinosul. 
   Scuturîndu-şi penele, un tril de mulţumire izvorî din guşa ciocîrliei. Apoi se dezlipi de ţărînă şi, pîlpîind din aripi, se înălţă. 
   Aerul parcă se rumenise. Oglinda cerului poleia pămîntul. Încă o bătaie de aripi. 
   Mai sus! 
   Slab de tot i se părea ciocîrliei că mai aude glasul pitpalacei. Înota în valuri străvezii; plutind pe ele, dete drumul ciripitului ei gîdilitor ca al unei grindine de mărgăritare. 
   Dar raza care i se topise în ochi o chema la ea, în înalt. În cîntecul ei, pasărea îi spunea că vine. Încă o lovire de aripi, şi-ncă una. 
   Mai sus! 
   Îmbătată, pasărea se asculta singură; pentru ea şi pentru soare cînta. 
   I se părea că tremurările cîntecului ei umpleau bolta cerului. Vroia să se simtă singură, dezlipită de ţărîna pămîntului, — ea şi raza, în singurătatea ameţitoare a înălţimilor... 
   Îşi avîntă din ce în ce cîntecul; şi încordează mai tare puterile. Dar trupul greu parcă-i înlănţuie glasul, i-l ţine închis ca într-o colivie. Ar vrea să se simtă dezrobită, uşoară ca aerul, 
   străvezie ca el. 
   Mai sus! mai sus! 
   Şi trupul mereu o trage înapoi către pămînt, şi raza mereu 
   o cheamă către înălţimi. 
   Într-un avînt îşi pune cea din urmă putere şi, deodată, se simte, în sfîrşit, slobodă, desfăcută de greutatea netrebnică a cărnii. 
   Şi-n vreme ce, smulgîndu-se, nebun de fericire, glasul se-nalţă singur, tremurător şi dumnezeiesc de dulce, în înalt, trupul cade ca un bulgăre de ţărînă spre pămînt. 
   
    
   NEDESPĂRŢITE !... 
   Toamnă! Pădurea fumegă. Negurile se lasă perdeluind zările. Păsările se rotesc în înalt, se deşiră, iar se strîng şi iar se răresc, apoi îşi aleg călăuzele, le pun în frunte, şi-n vîrf de săgeată călătoresc. Se ridică stolul sus-sus, pe apa albastră a cerului, şi lin, ca împinse de un dor tainic, vîslesc, se şterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc! 
   Încotro? 
   În nopţile reci de toamnă văzduhul parcă freamătă. O lume ciudată pare că prinde fiinţă sub stele; noiane de frunze desprinse pare că sunt purtate de vînturi; umbre se strecoară rătăcite; ţipete răsar şi se sting; chemări de călăuzire umplu largul cuprinsului. Sunt păsările călătoare. Şi cu ele parcă iau ceva din sufletul nostru, în ochii lor parcă fură soarele, pe aripile lor parcă duc primăvara. 
   Un stol de turturele a întîrziat. Grăbite s-au strîns în dimineaţa aceasta, şi-n fîlfîirile lor, care se aud ca nişte sunete supte uşor dintr-un flaut, pornesc. Întîi o iau pe-aproape de pămînt, peste lunci, deasupra rariştilor, printre plopii înalţi, ca şi cum ar vrea să mai vadă locurile aceste o dată. Apoi fac un ocol mare, de jur împrejurul păduricii, în vreme ce o rază de soare împunge pînza norilor şi tiveşte pe cer o dungă de lumină. Bucuroase, păsările bat din aripi şi se hotărăsc. Patru, două perechi, o iau mai înainte, o pereche rămîne în zbor mai potolit, în urmă. Ajung deasupra rîului; un ţipăt năbuşit, din guşă — un semn al călăuzei — vrea să le strîngă pe toate la un loc. Şi-n clipa aceea un bubuit de puşcă clocoteşte aerul cuprinsurilor. Cele două perechi feresc ca fulgerul în lături; dar din perechea din urmă, o turturică îşi curmă zborul, îşi adună apoi puterile, cu cel din urmă fior al vieţii, se roteşte în două cercuri, se înalţă drept, ca o săgeată în văzduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se în undele rîului, care o fură şi o poartă mai departe. 
   Stingherul, soţul, urmăreşte puţin stolul, apoi se întoarce, caută îngrijat şi, pe apa tulbure, îşi vede tovarăşa. O putere îl ţine atunci deasupra vîltorii, cu ochii nedesprinşi de la trupul plăpînd şi pătat de sînge ce lunecă la vale, de la trupul pe care, în cercuri strînse, îl urmăreşte mereu. 
   Şi sub cerul în care raza de soare s-a stins, călătoresc trei: stolul care se şterge în zare ca un rămas bun, pasărea moartă mînată de valuri, şi porumbelul care se roteşte mereu, urmă-rindu-şi soţia, ca un simbol al veşnicei iubiri !... 
   Şi-n urma lor, toamna cade mai grea! 
   
    
   PASĂRE DE NOAPTE 
   O zi înăbuşitoare ca aceasta nu mai coborîse Dumnezeu pe pămînt. Se coşcovise scoarţa copacilor, se scorojiseră frunzele, iarba se măcinase, pămîntul se făcuse cenuşă. Izvoarele secaseră; locul bălţilor nici pas să se mai cunoască. Ici, colo, cîte o şuviţă de apă, ca urma unei lacrimi pe un obraz uscat de boală. Lighioanele pădurilor umblau cu limba scoasă, să găsească unde să-şi stîmpere setea. Atunci, unele din ele, o luară în sus, spre ţinuturile înzăpezite, unde nu le putea lipsi apa niciodată. 
   Pînă şi buhna, cît era ea de greoaie, că nu-şi întinsese niciodată încă aripile la zbor, cu penele ei înfoiate ca şi cum i-ar sufla mereu un foi în coşul pieptului, cu capul ei buhos şi nedormit, cu ochii nepotrivit de mari, ca de-mprumut, buhna, care pe vremea aceea era pasăre de zi, ca celelalte, şi-a dezmorţit aripile şi-a pornit-o la drum, să găsească un izvor, un pîrîu, să bea o picătură de apă măcar. Şi cum nu era deloc deprinsă, îşi fîlfîi aripile, dintru-ntîi, de la un copac la altul, apoi de la o poiană la cealaltă, pînă ce a ajuns, în sfîrşit, într-o altă pădure. Decît se-ntunecase de-a binelea, căzuse noaptea, şi peste o apă să deie nici gînd. Atunci a poposit pe-o cracă, să aştepte zorii zilei. Răcoarea nopţii o mai învioră. 
   Dar cum stătea aşa, plecă puţin capul, şi-n clipa aceea zări, chiar sub creanga pe care stătea, cum străluceşte ceva. Ce să fie? se gîndi buhna. Ochi de mîţă sălbatică nu erau, fiindcă nu erau doi. Atunci? zbură jos, şi care nu-i fu mirarea cînd simţi pămîntul sub picioare jilav. Fusese pe acolo un şipot bogat în apă, şi-acum nu mai izvora decît cîte-o picătură pe care Dumnezeu o păstra, în fiecare noapte, privighetorii. Lucea picătura ceea ca un ban de aur, căci, ca să o găsească privighetoarea, Atotputernicul răsfrîngea într-însa o stea. A stat buhna, s-a gîndit, dar de ce străluceşte picătura ceea nu şi-a dat bine seama, şi, numai într-un tîrziu, şi-a închipuit că uitase ziua un pic din lumina ei. Cum era tare însetată însă, sorbi apa, şi-n locul ei rămase pămîntul întunecat, căci steaua nu mai avea unde să se oglindească. Şi mare-i fu mirarea buhnei cînd nu mai zări lumina. Vasăzică, ea o băuse odată cu apa? Zburînd înapoi pe cracă, se gîndi ce se gîndi, şi se hotărî... Dacă sorbise lumina, trebuia şi ea, la rîndul ei, să lumineze. Poate că Dumnezeu îi hărăzise darul ăsta să mai înfrumuseţeze noaptea. Deci noaptea îi era dat ei să trăiască... 
   De-atunci s-a deprins, încetul cu încetul, să vadă prin întuneric; şi acuma de bună seamă crede că vede fiindcă luminează dînsa. 
   O fi şi pedeapsa lui Dumnezeu, fiindcă sorbise picătura de apă care se cuvenea numai privighetorii. 
   
    
   V U LTURUL 
   S-a ridicat, deodată, din prăpastia întunecoasă, umedă, a munţilor falnici. Şi, doritor de lumină, în această dimineaţă scăldată de soare, a întins aripile, ca o flamură, deasupra brazilor bătrîni. S-a înălţat mai întîi drept în sus, ca o săgeată; a străbătut văzduhul răcoros, apoi a rămas acolo, s-a legănat în aer, îmbătat de plăcerea să fluture la înălţime uriaşă; a plecat capul şi a privit în jos. Pe cîmpiile lucii, satele împrăştiate, ca grăunţele, scoteau sclipiri repezi ca a prundi-şului spălat de ape. Oamenii nu se zăreau; deasupra, dedesubtul lui, primprejur, nici o vietate. I se păru că lumea aceasta frumoasă, încîntătoare, peste care primăverile se aştern cu spuză de flori, e a lui, a lui singur. Şi, scuturîndu-şi aripile, făcu un ocol larg, suind şi coborînd prin aer. Apoi i se păru că ceva flutură mai jos, ceva mic, prea neînsemnat pentru ca să îndrăznească să se suie pînă la el: se repezi şi, în ciocul gata să frîngă, prinse o pană căzută chiar din aripa lui. Zbură cu dînsa, sus, sus, apoi îi dădu drumul şi urmări cu ochi strălucitori lunecarea uşoară, ca pe o apă, a penei care cîndva îl ajutase să se ridice. 
   Luă munţii în lung. Nici o boare de vînt, nici un murmur de ape care să străbată atît de sus. 
   Şi aşa a mers pînă după amiază, cu ciocul deschis, înghi-ţind aerul în gîlgîiri puternice, privind în toate părţile cu ochii lui ca două scîntei. 
   Obosi. Se coborî uşor şi se aşeză pe vîrful unei stînci ce ţîşnea în sus, goală, din stratul gros de muşchi al muntelui. Cum sta nemişcat, părea şi el de piatră, părea că-i colţul ascuţit al stîncii încremenite acolo de veacuri. 
   Pe urmă îşi plecă în jos capul; în fund, în noaptea deschi-zăturii adînci, tăiată ca de pala unui zmeu, şerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Şi i se făcu dor de răcoarea dulce a undei şerpuitoare. Săltă şi se repezi în fund; se lăsă în voie să cadă în apă; stropii reci îl acoperiră deodată, ca nişte pietre scumpe, şi, întinzînd gîtul gol, bău îndelung, însetat. Apoi îşi luă iarăşi zborul pînă pe stîncă, sus, se lăsă pe o coastă, întinse aripile la soare şi închise ochii. 
   Adieri de vînt îl înfăşoară în vălul lor. Aproape se trezeşte; prin pleoapa închisă încă parcă zăreşte un foc grozav, a cărui flacără încinge tot cuprinsul zării. Se ridică. Departe, în nori de sînge, soarele apune. Munţii parcă-s aprinşi, cerul arde. 
   Îşi ia zborul, grăbind spre cuib. 
   Se apropie, se lasă tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra pădurii de brazi. Aceeaşi linişte în tot cuprinsul firii. Mai are puţin; zăreşte prăpastia spre care avea să se coboare, cînd, deodată, în tăcerea neclintită, răzbubuie, pînă-n depărtări adînci, un tunet, şi aripa, amorţită, îi cade în jos. Se rosto-goleşte de cîteva ori prin aer, simte fierbinţeala glonţului, ca a unui cărbune ce-i arde carnea, îşi încordează puterile, caută să mai plutească sus, dar dedesubtul lui munţii parcă se prăbuşesc. Aripa îi mai stă puţin întinsă, apoi i se frînge lîngă trup, udă de sînge. Lunecă printre brazi. Răcoarea îl mai înviorează o clipă; iarăşi caută să-şi întindă aripile; se anină de 
   o ramură. Se uită în jos. Drept dedesubt, la rădăcina bradului, un căprior stă liniştit, privind înainte. 
   Iar vulturul simte că-i pierdut, că puterile îl părăsesc. O ură straşnică îl cuprinde; parcă ar dori să se stingă toată lumea odată cu dînsul. Se lasă să pice drept peste căprior şi, cu cea din urmă putere, îi înfige gheara în ochiul curat şi umed. 
   În vreme ce căpriorul se scutură şi fuge, năuc de spaimă şi durere, pasărea cade moartă, cu ghearele strînse, cu ochii deschişi. 
   
    
   COCOŞUL 
   În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoţate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteală. La o parte, aşa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoşul — paşa, cum îi zic toţi ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ştrengăreşte, pe-o ureche. Cu gîtul întins, cu ochii încă ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi războinic, e mai avîntat spre frumos decît al curcanilor, care se umflă într-atît, de par nişte burdufuri, cînd sunt seci ca nişte gogoşi; decît al tuturor gînsacilor, care se plimbă pe apă şi fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cît un grăunte; ori decît al răţoilor, care, cu cît sunt mai fuduli, cu atît umblă mai legănaţi; şi chiar decît al păunilor mîndri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintîi care se minunează de frumuseţile firii, şi, fără părere de rău, îşi rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dînsul acum priveşte, pe cînd toţi ai casei dorm. 
   Mijeşte de ziuă. Departe, în zare, se desluşeşte, uşoară, dunga de lumină a zorilor; întîi e ca o dîră de zăpadă, apoi, încetul cu încetul, se preface într-un întins de apă care-şi înalţă 
   o margine tot mai sus, prelingîndu-se pe cer, ca  sorbită de-o putere a văzduhului. Pe urmă, oglinda aburită de pînă acum pare că răsfrînge un foc depărtat, se face lucie, poala cerului prinde fiinţă parcă, şi lumina începe să se cearnă peste pămînt, uşoară, ca un colb de argint. Departe, cine ştie unde, se văd dealurile, mai încoace cîmpul, aproape satul şi, chiar în faţă, îşi desface stîlpii din umbră casa de la cealaltă margine a ogrăzii. Aerul se înfioară; cocoşul răsuflă fericit, apoi îşi udă pliscul în mărgăritarul de rouă de pe frunza cea mai apropiată. Lumina încremeneşte o clipă. 
   Cocoşul îşi caută cu ochii tovarăşele, le zăreşte, şi în gîndul lui le judecă pe toate. La stînga, ici, doarme Sura, nadoleanca; băbătia, tot lîngă el, şi numai lîngă el; a scos cinci rînduri de pui pînă acum, şi mai face pe tinerica; uf! tare l-a mai plictisit. Colo, mai jos, Ţiganca, sora Surei; ceva mai tînără, dar tot o poamă: amîndouă gîlcevitoare foc. În dreapta, la rînd, pe crengi deosebite: Roşcata, Bogheta şi Cucuieta; bune fete, dar prea îşi scoteau ochii de la el şi prea i se ţineau de urmă. Cel puţin Berca, de pe creanga cea mai de jos, văzuse că n-are încotro şi-l lăsă în pace. Dar unde-i Puica? Asta, da, îi era dragă ca ochii din cap. Puica e o americancă albă ca laptele, puţin mai răsărită decît un ou şi cu un cucui mai mare decît ea întreagă; îi place cum merge înfiptă, cu capul ţanţoş, tremurîndu-şi uneori moţul, ca şi cum i-ar fi tras luarea-aminte: „Ghidi! ghidi!“ Dar unde-i? Atunci un foşnet uşor de aripi îl făcu să ridice ochii; drept deasupra lui, Puica, şireată, întinse gîtul şi, pe cînd celelalte visau încă, ştrengăriţă, îl săruta de „bună dimineaţa“. 
   Şi-n aceeaşi vreme, într-o scăpărare orbitoare, din fundul zării, cele dintîi două raze ale soarelui se topiră în ochii celor doi îndrăgostiţi. Cocoşul îşi înfoie penele şi rămase aşa, minunat, în faţa răsăritului care ardea în pară. Peste cîteva clipe, privi spre găinile care dormeau şi zise Puicei: „Ce frumuseţe dumnezeiască, dragă! Şi proastele astea dorm.“ Apoi plănui o ghiduşie: făcu Puicii cu ochiul, dîndu-i să înţeleagă că le-o pregăteşte el. Se ridică în picioare, bătu din pinteni, îşi fîlfîi aripile ca două steaguri şi, întinzîndu-şi gîtul — cu gîndul într-adins să le facă să tresară, buimace, din somn —, trîmbiţă din guşă, voiniceşte: 
   — Cu-cu-ri-guuu!...
   
    
   CA SOARELE!... 
   O casă, o livadă şi-o curte mare. În casă stau stăpînii; în livadă sunt pomi roditori; în curte felurimi de păsări. 
   Aşa, în curtea aceasta s-au întîmplat multe şi mărunte, căci unde-s păsări multe, dragostea-i stăpînă. Nu mai departe, acum o lună, un cocoş a fugit, peste gard, cu bogheta altuia. Nu i-au mai văzut de-atunci nimeni! Unele păsări spuneau una, altele — alta, gîştele şuşoteau, fel şi chipuri, pe socoteala celor doi îndrăgostiţi. Ei şi-au văzut de treabă. Acum o săptămînă, o găină, o americancă, zor nevoie după un pichiroi. Au şters-o şi aceştia. Iar zarvă, iar şuşoteli, nimeni nu mai putea nici dormi, nici mînca; cum se întîlneau două păsări faţă-n faţă, se-ntrebau: „Ce-i cu americanca?“ Cealaltă: „Ce-i cu pichiroiul?“ Pichiroiul aşa; americanca altfel. Şi ei doi habar n-aveau de gura lumii! 
   De aceea, cînd pichirea, stingheră, hotărî să-şi caute un soţ şi-şi puse ochii pe păun — pasăre de neam mare — se feri de toţi, de frică să nu li se aşeze cineva de-a curmezişul dragostei. Şi-a început pichirea să se învîrte-n sus şi-n jos pe lîngă păun. Azi aşa, mîine iar aşa, pînă cînd i-a venit odată la socoteală şi i-a şoptit, cu glasul ei cel mai dulce: „Pi-chi-chi-chi-chi-ri“: „Te iubesc!“ Păunul a privit-o dintru-ntîi de sus, dar pe urmă şi-a dat seama că nici pichirea nu e de lepădat, mai auzise că dragostea, dacă o întîlneşti, s-o culegi de ori-unde-ar fi, s-a rotit şi-a răspuns: „Chiau!“: „Bine!“ Şi zilnic s-au curtat. Pichirea, mică şi pestriţă, dar şireată; păunul, mare, minunat de frumos, dar cam sec. 
   Şi aşa, într-o dimineaţă, pichirea, harnică titirez, s-a sculat mai devremior chiar decît cocoşul, a ciugulit ce-a putut şi, pe urmă, s-a dus sub culmea păunului, de l-a sculat. Şi-amîndoi, aripă la aripă, au pornit pe pajişte. Flori, răcoare, mireasmă dulce. Pentru întîia oară şi-au apropiat pliscurile: întîiul sărut! „Sunt mulţumită!“ „Chiau!“ „Sunt fericită!“ „Chiau!“ Ce Dumnezeu, gîndeşte pichirea, numai atît e în stare să-mi răspundă? Şi-n clipa aceea se înălţă, rotund şi de aur, soarele!... 
   Peste lume se revarsă valuri de lumină. Păunul străluceşte de parcă ar fi îmbrăcat în fir. Pichirea îl priveşte încîntată, mîndră de frumuseţea iubitului ei. Apoi se întoarce de se uită, uimită, la soare. Şi, cu sufletul ei sălbatic, plin de poezie, îşi îmbie şi iubitul: „Priveşte, priveşte, dragă!“ Dar păunul se supără. Îngîmfala îi descleştează limba: „Ce să te uiţi la soare, cînd mă ai pe mine? Rogu-te, priveşte-mă!“ Şi cum pichirea se uită încă spre răsărit, păunul i se pune drept în faţă şi îşi înroteşte coada: „Priveşte-mă!“ Se uită pichirea, se uită mirată, apoi, dumerindu-se, îi răspunde: „Te privesc, dar ascunzîndu-mi lumina soarelui, nu-ţi mai văd nici strălucirea ta“. 
   Şi, dezamăgită, pichirea îi întoarce spatele... 
   Numai aşa păsările din curte nu mai avură prilejul să şuşotească pe socoteala altor doi îndrăgostiţi. 
   
    
   LUPTĂTORII 
   Soarta se vede că-i menise aşa: să fie vecini şi să fie duşmani. Şi-amîndoi cocoşi frumoşi. 
   Unul, negru — cu toate lucirile pe care negrul le poate da în mîngîierea luminii. Gulerul şi penele subţiri, moi ca mătasea, ce-i atîrnau de pe spate spre pinteni, băteau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape tăioase, uneori sure, ca oţelul. Şi penele lungi, mlădioase, şi întoarse ca nişte arcuri, ale cozii, cu sclipiri albăstrii, ce se stingeau îndată. Numai deasupra capului cu ochii neliniştiţi ca nişte gîze, creasta plecată, ştrengăreşte, roşie, aprinsă ca para focului. 
   Celălalt, alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripile, un alb moale, ca al omătului de curînd căzut; alb gulerul, cu vîrfurile penelor puţin-puţin gălbui, ca suflate cu aur; albă coada bogată-n pene, uşoară, răsfirată. Şi, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori în mărgeanul pleoapelor, o creastă cărnoasă, bătută şi roşie ca o garoafă. 
   Nu se puteau suferi; îşi aruncau priviri tăioase printre spărturile gardului; fiecare se silea să trîmbiţeze mai înainte zorii zilei. Şi totuşi prilejul nu-i adusese încă faţă-n faţă, să se măsoare. Astăzi însă clipa dorită de amîndoi sosise pe neaşteptate. 
   Cocoşul alb, cu găinile lui, ieşi pe tăpşanul de din dosul casei, la scurmat. Era o zi frumoasă de primăvară, pămîntul era jilav, plin de mustul din care se şi hrănea cea dintîi urzeală a lăvicerului ierbii. 
   Cum scurma aşa cocoşul, îşi auzi tovarăşele şoptind. Ridică semeţ capul şi, drept înainte, de partea cealaltă, vrăjmaşul negru se proptise, gata de luptă. Găinile se opriră; înţeleseseră că aveau ceva de privit. 
   O scăpărare, şi s-au repezit. S-au oprit faţă-n faţă, cu gîturile întinse, cu penele gulerelor zburlite, cu aripile puţin desfăcute şi date-napoi. Cel negru bătu o dată din pinteni, şi se loviră piept în piept; apoi se dezlipiră repede şi, cu capetele pe spate, se avîntară din nou, prinzîndu-se în gheare, izbindu-se scurt, aprig, cu aripile-n coapse. 
   Erau grozav de voinici amîndoi: cel negru ceva mai iute, cel alb mai cumpătat. 
   Şi iarăşi se deteră-napoi, cu gîturile întinse de mai să se desprindă din trup. Ca şi cum i-ar fi suflat odată vîntul, aşa s-au ridicat de la pămînt. Se îndesară pene-n pene, căutînd să se apuce cu pliscul, să se sfîşie cu ghearele. Se feriră pe urmă în lături, săriră unul deasupra celuilalt, ca şi cum ar fi vrut să se răpească-n văzduh; şi-n sfîrşit se ţintuiră locului. Cel negru prinse creasta duşmanului în ascuţişul pliscului; cel alb îi înfipse gheara-n gît. Plini amîndoi de sînge, tremurînd, stătură aşa pînă cînd durerea îi învinse; atunci se smun-ciră,napoi, pîndind clipa cînd să se răpuie. 
   Sîngele clocoti deodată în trupul amîndurora; ochii le vedeau roşu; turbaţi, se năpustiră, de astă dată pe viaţă şi pe moarte. 
   Strînşi în gheare ca-n nişte cleşte, cu pliscurile împlîntate unul în carnea celuilalt, se rostogoliră la pămînt şi iar se înălţară, aprigi, în picioare. Săpară pămîntul cu pintenii, şi ţărîna sărea împrăştiată. Penele, negre şi albe, zbîrlite, smulse, răsfirate, se amestecaseră-n lupta abraşă, că trupurile lor se contopiseră, alcătuind parcă o floare ciudată, o floare chinuită de furtuna ce-i împrăştia petalele-n vînt. 
   Dar puterile li se sleiră. Nici unul nu biruise. Se mai încordară o dată şi se descleştară doborîţi, însîngeraţi, răsuflînd cu greu. Din creasta celui alb se prelingeau picături de sînge. Pe pieptul celui negru se aşternuse o dungă roşie, de care se lipise o pană albă din haina potrivnicului. 
   Şi cum stăteau aşa, găinile se apropiară, mulţumite şi mîndre parcă fiecare de stăpînul lor; îi înconjurară. Iar luptă-torii, după ce se mai priviră o dată, ca şi cum şi-ar fi zis: „ Pe mîine!“, se depărtară ţanţoşi, fiecare în mijlocul alaiului său. 
   
    
   MĂRINIMIE 
   În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe faţa apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oţel; comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n nişte potire plutitoare, curg raze de  aur. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot linişte neclintită, de rai. 
   Cocostîrcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lujere, trupul lui se leagănă agale. Din cînd în cînd îşi udă pliscul; uneori se opreşte de se uită, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare, şi răcoarea îl încîntă. Nu simte nici o altă dorinţă decît să-şi scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori pînă sub aripi. 
   Deodată se opreşte; încordează gîtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr, o broscuţă se bucură şi ea de  frumuseţea şi răcoarea dimineţii. Cînd l-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioruşele de dinapoi; cu ochii mari deschişi, cată la cumplitul duşman. În spaima ei, îl vede uriaş, cu capul atingînd cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta şi, dimpreună cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit. 
   Îşi aştepta sfîrşitul. 
   Cocostîrcul o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi i se pare atît de mică, atît de neînsemnată această vietate a bălţii, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei, şi nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul, o păşeşte dispreţuitor şi trece, măreţ, mai departe. 
   Broscuţei nu-i vine să creadă. Mai stă aşa cîteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o altă frunză; şi-ntr-un avînt de recunoştinţă, ea, cea dintîi, taie tăcerea dimineţii: 
   — Oaac!
   
    
   SINGURATICII 
   Pe lacul luciu din grădina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrăbătute de nici un foşnet, pe lacul adormit că pare o uriaşă lespede de cristal ce acoperă o altă grădină fermecată, lebăda — bărbatul rămas singur — trece ca o închipuire, alb ca zăpada, cu aripile ca două scoici de argint, cu gîtul lăsat între ele, subţire, ondulat ca toarta unei amfore. Pasărea pluteşte lin, şi în ea parcă poartă, rătăcit, sufletul unei fiinţe duse de pe lume. 
   Sus, pe bolta adîncă, stelele au pălit; în haosul albastru, luceafărul sclipeşte tainic, strălucitor, purtînd parcă în văpaia lui viaţa tuturor lumilor cereşti, a lumilor veşnic călătoare în necuprinsul firii. 
   Şi cum, jos, lebăda sidefează faţa apei, sus, luceafărul luminează întinsul tăriei. Numai ei doi sunt pîlpîirile nopţii acesteia, în care lumea pare adîncită într-un somn de moarte. Amîndoi rătăcesc singuri, amîndoi străjuiesc singurătatea, mistuindu-se în tăcere, mîndri, deopotrivă de reci, deşi unul, bulgăre de gheaţă, celălalt, pară de foc. Şi se cunosc, se văd în fiecare seară, merg unul către altul şi se-ntîlnesc: din înalt, luceafărul îşi coboară raza jos, în adîncul apei, unde răsare ca un mugur de aur. 
   Iar pasărea se apropie de scînteia picurată din cer şi pluteşte uşor împrejurul ei, mai întîi în cercuri largi, apoi în rotiri tot mai strînse, tot mai strînse, pînă ce se opreşte drept deasupra răsfrîngerii stelei; şi-atunci, din mugurul de aur, pare că se desface dintr-o dată o floare plutitoare, o floare măiastră de argint. 
   Şi astfel stau de se privesc: sus, lebăda de aur a cerului, jos, luceafărul de argint al apelor. 
   
    
   FILOZOFUL 
   E mare, negru ca întunericul; numai vîrful labelor sunt albe, ca şi cînd lumina zilei i le-ar fi pătat într-adins. Din capul cu fruntea puternică, mare, ochii verzi înfloresc noaptea ca două scîntei. E cel mai frumos motan al tîrgului. Dar de frumuseţea lui nu-şi dă seama, — de bărbăţia lui însă, da; pentru aceea, în ceasuri de veghere, cînd i se pare că-şi zăreşte chipul în talerul lunii, şi-şi vede înfăţişarea bărbă-tească, simte un fior ce-i străbate prin spate şi-l ondulează, de mîndrie, pînă-n vîrful cozii. Trăieşte singur. Ziua stă ascuns cum poate şi unde poate. Ziua doarme; numai cînd soseşte ceasul prînzului, care îi vine singur în labă, se trezeşte, morocănos. 
   Căci mîncarea nu l-a ispitit niciodată. Să bei şi să înghiţi aer cînd ţi-e sete de înălţimi ameţitoare, aceasta e adevărata hrană, dar aceasta-i o taină pe care numai el o ştie. Cînd ziua fuge din faţa nopţii, el porneşte; atotstăpînitor, păşeşte, măreţ, peste acoperămintele întregului tîrg. Se plimbă de la un capăt la altul al mahalalelor, căci n-are dragoste deosebită pentru nici un colţ. De-aici ca şi de-acolo, firea lui îl îndeamnă mereu aiurea. 
   În sufletul lui nu tresare nimic, decît în cele cîteva zile cînd dragostea îl chinuieşte. Căci dragostea e pentru toţi acelaşi veşnic chin. Şi niciodată nu se şimte mai fericit decît după nopţile aceste de zbucium, cînd, liniştit, gîndeşte la ele cu dezgust. 
   Numai farmecul nopţii îl îmbată. Cînd tîrgul se cufundă-n tăcere de moarte, el veghează, de sus, de pe streaşina vreunei case. Şi priveşte. A văzut multe: întîlniri fericite, în colţuri de grădini; rugăminţi duioase, de după fereşti deschise; îmbră-ţişări pătimaşe, în unghere de ziduri; despărţiri sfîşietoare, în praguri de uşi. O întreagă ţesătură de patimi, ca şi sus, în lumea acoperişurilor, cu deosebirea că jos firul patimilor se torcea mereu, fără de nici un răstimp. Şi-n schimb liniştea cerului cum îl minuna! Nici un frămînt, nici un zbucium; cunoştea cerul şi-l citea ca pe o carte. Ştia cînd răsare luceafărul; cînd pornea la drum carul mare; cînd îşi încorda strunele lira; cînd îşi aduna puii cloşca. Era un astronom. Şi de sus, de unde sta, i se părea cîteodată că şi el făcea parte din lumea aceea, că-mprejurul lui se-nvîrtesc toate, prietenoase, înţelepte, tăcute ca şi el. Şi era fericit. Singura fiinţă fericită! Iar cînd zorii mijeau şi cînd, liniştit, urca acope-rămîntul să se strecoare iarăşi în noaptea vreunui pod, gîndea, mulţumit, că n-are nici o îndatorire către nimeni, cum nimeni n-avea către el. Şi cugeta: „Fericirea e să nu fii al nimănui, nimeni să nu fie al tău, — să trăieşti singur: tu, şi cerul deasupra“ . 
   
    
   CÎND STĂPÎNUL NU-I ACASĂ! 
   În odaie, linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brînză proaspătă a străbătut pînă în cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă-l trage cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astîmpere. Să se astîmpe-re, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta: caşcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi brînza-i proaspătă. Mai mîncase aşa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atîta ca aceasta de acuma. Să încerce. Face cîţiva paşi mărunţi pînă-n marginea ascun-zătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atîta stăruinţă la dînsa? A! uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întîi pe lîngă perete pînă la divan. Aşa, bun! Pe urmă... Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lîngă dulap? Nu. Pe după jilţul cela? Nici aşa. Atunci? Păi lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul pe perdea, şi de-acolo să treacă pe marginea lăvicerului din perete pînă la poliţă. Şi-odată la caşcaval, lasă, n-are el nevoie să-l înveţe alţii ce să facă cu dînsul. Dar motanul? Ehei! la dînsul nu se prea gîndise. Şi, Doamne, mulţi fiori ia mai vîrît în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? Nu era. Nu. Orişicum, să mai aştepte puţin, să vadă, nu se mişcă nimeni, nu-l pîndeşte cineva? 
   Cum să nu-l pîndească! Dar de cînd aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul şoricuţ. Dacă nu mîncase el caşcavalul, căci mirosul cela îi zbîrlise şi lui mustăţile, păi nu-l mîncase tocmai pentru asta: să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecînd, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile întoarse, subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit după perna de pe divan şi-aşteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; aşa, încă un pas, încă unul, doi, aşaa! 
   Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui. 
   Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strînge, de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podele. Şi-l priveşte, gîndind: „Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănţăni!“ Dar mai întîi să se mai joace puţin cu dînsul. 
   Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, şi iar vrea să-l prindă în cleştele labelor. Dar ce s-aude? Un dupăit grăbit pe sală. Vai, e Corbici, cîinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri, motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în gaura lui. Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna; în mijlocul odăii se opreşte, adulmecă, lacom, mirosul de caşcaval, apoi, zărind motanul, se repede şi latră cu înverşunare. Ar sări în ocniţă, dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de neliniştit ce-i, mîrîie şi latră. Apoi tace şi, cu ochii ţintiţi la motan, aşteaptă să se coboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de unde brînza parcă-l ademeneşte. Şi astfel, cîteşitrei duşmanii — şoarecele în gaură, motanul în ocniţă şi cîinele în mijlocul odăii — se pîndesc, munciţi de acelaşi gînd. 
   Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce! Stăpînul! Repede atunci: motanul se-nghesuieşte şi mai în fund, iar cîinele o şterge sub divan; numai şoarecele, mic cum era, rămîne la locul lui. Stăpînul intră; obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre poliţă, ia felia de caşcaval, taie o bucată de pîine şi, muşcînd cînd dintr-una cînd dintr-alta, mănîncă din plin, cu poftă. 
   Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă. 
   
    
   GRIVEI 
   E bătrîn. Înţelege că-i bătrîn, că-i netrebnic, că cele cîteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De cînd s-a şi îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mîngîie nici o mînă, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credinţă. Douăzeci de ani, vară şi iarnă, în curtea aceasta a trăit şi a păzit-o. În nopţile de toamnă, cu ploile repezi şi pătrunzătoare, în nopţile de iarnă, cu viforniţele năprasnice, el nu stătea în cuşca lui; suflînd cu greu, încordîndu-şi muşchii, căci era vînos, tăia troianul, cutreiera toate colţurile grădinii şi, lătrînd, dădea de ştire că nu e chip să te poţi apropia de casa stăpînului... Dar în seara aceea, cînd prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care furase mere din pomul de lîngă gard! Ani de-a rîndul simţise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creştetul capului. Şi altă dată... Dar cîte făcuse, cîte suferise Grivei, dulăul credincios al curţii! 
   Însă vremea trece; viaţa, cu ea. Şi-acuma îmbătrînise! Nu se mai putea duce nici pînă la uşa bucătăriei, să capete un ciolan, să-l lingă. Rămînea uneori zile întregi fără să înghită nimic, fiindcă nu se putea mişca. Şi-acum, în urmă, avea nişte dureri grozave. Urla. Şi mai ales noaptea, cînd nu avea cu ce să se mai ia, cînd nu mai vedea pe ceilalţi cîini, cînd rămînea singur, numai el şi suferinţa lui, mai ales nopţile îl chinuia boala. Şi urla. Mai întîi gemea, înăbuşit, cu gura închisă, cu limba zgîrcită, gemea adînc, ca şi cum i se desfăcea inima din piept. Apoi îl apucau fiorii; spasmurile îi descleştau fălcile, şi gemetele îi ieşeau mai tari, mai ascuţite. Apoi plîngea, plîngea cum plîng oamenii, cu lacrimi fierbinţi, care îi lunecau pe bot şi parcă-l ardeau. Şi-n urmă, înnebunit de durere, nu mai putea răbda, în urmă urla, urla groaznic, din toată puterea măruntaielor lui, cu toată încordarea glasului, urla înspăimîntător, de răsuna pînă în depărtări, de unde-i răspundea ecoul ca un alt cîine care îi plîngea de milă. Şi dimineaţa, cînd zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuşul lui de paie. 
   Şi toţi ai casei, care treceau pe lîngă el, îl blestemau. Toţi. Urletele lui le tulbura liniştea nopţii, le curma somnul şi-i făcea să tresară speriaţi în pat. Iar unii credeau că prevesteşte ceva rău, că prevesteşte moartea cuiva. El îi auzea vorbind, îi auzea şi-i înţelegea. Cu ochii blînzi, şterşi de boală, îi urmărea pînă ce se făceau nevăzuţi. 
   Înţelegea şi aştepta să-i vie ceasul. 
   Într-o dimineaţă şi-a zărit stăpînul de departe venind spre el, cu mîinile la spate, ţinînd ceva ce sclipi la o întorsătură în bătaia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parcă a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozavă, o jale adîncă pentru stăpînul pe care-l văzuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe cîmp, la picioarele căruia se culcase de atîtea ori să primească, supus, vergile ce i se cuveneau. Şi jalea aceasta parcă-i dădu puteri; se sculă şi, scheunînd, plîngînd, se tîrî către stăpînul lui, se tîrî şi, cînd ajunse, îi linse picioarele, ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun. Apoi închise ochii şi, încolătăcit, aşteptă. Aşteptă mult. I se făcuse milă stăpînului?... Bubuitura nu curmă liniştea ogrăzii. 
   Şi astăzi simţi că nu mai are mult. Şi parcă-i părea rău să închidă ochii în curtea în care trăise, în mijlocul lucrurilor de care n-ar fi vrut niciodată să se despartă, sub privirile care nu se mai îndreptau spre el prietenoase. Şi, deodată, o groază, o frică de locul acela în care suferise atîta îl cuprinse. Îşi adună toate puterile, apoi, ca şi cum cineva l-ar fi gonit din urmă, se depărtă cît putu mai repede, ieşi din curte şi o luă pe drum, înspre pădure. Cînd ajunse în marginea ei, intră în cel dintîi stufiş, şi acolo, între crengile care îi ascundeau vederea, îşi făcu culcuşul. Şi aşteptă. Spre seară, un fior îi zvîrcoli trupul, apoi altul. Şi-ncă unul, cel de pe urmă. Şi-n clipa în care-şi dete sufletul, se ridică pe picioarele de dinainte şi, cu capul întors spre curte, urlă, ca şi cum şi-ar fi luat un rămas bun. 
   Şi urletului lui, scurt, de moarte, îi răspunse ecoul, pentru cea din urmă oară, ca un alt cîine care-l chema din depărtari. 
   
    
   FRICOSUL 
   Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, cîmp de  cristal, iaz de oglindă. Şi-n cuprinsul larg, uriaşul policandru al cerului îşi aprinde, una cîte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Vieţuitoarele pustie-tăţii sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposeşte pe labe, în hăţişuri, şi priveşte nemişcat; vulpea stă lîngă vizuină şi nu se-ndură să meargă la vînat; veveriţa pleacă creangă lîngă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată, pădurea-ntreagă. Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultînd, ispitind, a ieşit tiptil-tiptil din curătură,  şi cînd a ajuns la margine şi-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie: 
   „Poate mai întîlnesc un prieten“, îşi zise iepuraşul.
   Şi gîndul îi răspunse:
   „Poate mai întîlneşti un prieten...“
   Şi iar ţupai-ţupai, iepurele sare vesel:
   „Poate dau şi peste o prietenă.“
   Şi gîndul:
   „Poate dai şi peste o prietenă.“
   Şi mergînd aşa, iepuraşul cu gîndul îşi vorbesc:
   „Ce lumină, şi totuşi luna încă nu a răsărit.“
   „...Şi totuşi luna încă nu a răsărit.“
   „Dar o să răsară.“
   „... O să răsară.“
   Şi cum mergea pe marginea unei vîlcele, iepuraşul se opri
   
   o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă şi ea, ca de gheaţă, luna. Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele îşi dezbrăcară deodată umbra. Iar iepuraşul împietri de groază: chiar de lîngă el, se întinse pe pămînt o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepuraşul se destinse ca o coardă şi o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă şi iar se rostogoli pînă jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind cîmpul. Se opri tocmai în stuhăria iazului. Acolo, de-abia suflînd, se ghemui cu ochii închişi.. Să nu-şi mai vază umbra! 
   
    
   MUSAFIRUL 
   În lungul cîmpiei arse, pustii, se înalţă doar un singur pîlc de sălcii ce ocrotesc, sub umbra deasă a crengilor despletite, un izvor din care şi ele îşi sug viaţa. Izvorul curge subţire, întinzînd în faţă, ca pe o năframă, o baltă mică, pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, cîte o rază de soare. 
   În frunzişul sălciilor acestora se strîng stoluri întregi de păsări, de stau ziulica întreagă să se adăpostească de căldura cotropitoare. Privighetori, scatii, măcălendri, sticleţi, floreni, cîte şi mai cîte alte neamuri de zburătoare, toate îşi găsesc aici sălaşul. E un ciripit, un piruit, spre seară, de te crezi în rai. Nimeni altcineva nu calcă sub acest umbrar singuratic. Şi păsările trăiesc ca-n împărăţia lor... 
   Azi e o zi înăbuşitoare. E în iulie. Aerul undulează, pare că-i răsufletul pămîntului ostenit de alergătura lui prin haos. Păsările se cobor pe fiecare clipă să ia în gură cîte o picătură de apă din izvorul rece care se prelinge, argintiu, în ciuda arşiţei. 
   Din pricina dogoarei, mlaştinile sunt uscate peste tot. Şi bietul vieţuitor se topea; ameţit de căldură, o luă într-un noroc înainte, încotro l-o duce soarta. Şi, cînd se credea pierdut, zări cu ochii lui mici, roşii, fără de gene, cu ochii lui cei îngropaţi în grăsimea capului, pîlcul ademenitor de sălcii. Îndată şi-a îndreptat rîtul spre ele, cum îşi îndreaptă luntrea botul spre ţărm, şi-o porni într-acolo. Cînd a ajuns şi-a dat de baltă, se repezi, nebun de bucurie, gonind păsările, care zburară înfricoşate. Se afundă, pînă la urechi, în baltă, apoi închise ochii, răsuflînd cu poftă aerul răcoritor. O libelulă sosi, zburînd zglobie, şi, crezînd că deasupra apei e o floare, se lăsă, uşoară, pe rîtul trandafiriu. O înfiorare dulce, neînţeles de plăcută, gîdili sufletul musafirului pentru întîia dată în viaţa lui, şi, fericit la culme, prinse a guiţa lung şi ascuţit. Libelula, văzînd că se înşelase, zbură, înfricoşată. Iar păsările ascultară cît ascultară zgomotul acesta, apoi, toate, într-un gînd, împînziră, care-ncotro, largul cîmpiei încropite. 
   
    
   CĂPRIOARA 
   Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pămîntului, căprioara stă jos, lîngă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte, şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţămînt stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise de mult încă. Şi cum se uită aşa, cu ochii îndureraţi, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stîncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vînătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi ştiut ca lîngă dînsa. Dar pînă la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi azvîrle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe, să încerce puterile iedului. Şi iedul i se ţine voiniceşte de urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte cîte o clipă, ca şi cum ar mirosi genunea, apoi se avîntă ca 
   o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie pe picioarele subţiri ca nişte lujere. 
   Dar trebuiesc să coboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga; păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adînci de verdeaţă, pînă ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a pădurii. 
   Şi-au mers mult aşa, pînă ce au dat în sfîrşit de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecînd. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfîşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adînc, sfîşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului. Lupul, văzînd prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea... 
   Prăbuşită în sînge, la pămînt, sub colţii fiarei, căprioara rămîne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai cînd acesta, înspăimîntat, se topeşte în adîncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii. 
   
    
   VOINICUL! 
   L-a adus ciobanul de urechi, ca pe-un biet măgar ce era. I-a pus o pocladă, pe pocladă — şaua de lemn, şi i-a strîns chinga bine, căci aveau să meargă la tîrg. Apoi a-nceput să-i grămădească pe spate: o sarică — a ciobanului; două lăvicere 
   — ale stăpînului; patru tivgi cu lapte, cîte două de fiecareparte, să se cumpănească; opt sedile cu brînză — patru şi patru; iar deasupra, moţ, cei doi băieţi ai stăpînului, veniţi la stînă din ajun, spate la spate, să nu-şi scoată ochii. 
   Dar pe cînd ciobanul, ştergîndu-şi sudoarea cu dosul mîinii, de pe frunte, aducea poclada s-o puie pe sărmanul dobitoc, un purice sări de pe mîna ciobanului pe spinarea măgarului şi-şi făcu un locuşor sub o încreţitură a poclăzii, tocmai cît îi trebuia să fie la largul lui. „O să stau la umbră“, gîndea puricele, iar ciobanul încărca mereu. Cît era de mic puricele, ce loc prindea? Iar greutatea care îndoia genunchii măgarului cum putea să-l apese? 
   Şi-au pornit la drum, şi-au mers zi de vară prin arşiţa lui cuptor. Curgeau năduşelile de pe cioban; băieţii stăpînului se muiaseră; iar măgarul de-abia păşea. Au trecut pe unde au trecut şi, spre seară, au ajuns la tîrg şi-au poposit în ograda stăpînului. Iar puricele, simţind c-au ajuns la capăt, se strecură binişor, binişor, şi hop! deodată, sare sprinten şi odihnit pe mîneca ciobanului. 
   Cînd dădu însă cu ochii de spinarea măgarului şi văzu ce clădărie stătuse deasupra lui, rămase încremenit: „Măi, greutatea asta am dus-o eu în spate! Pînă acum n-am ştiut că-s aşa de voinic!“ Şi privea cu mulţumire cum descărca ciobanul pe măgar. Iar cînd omul dete toate lucrurile jos, măgarul rămase cu urechile pleoştite, cu genunchii îndoiţi. Iar puricele zise, mîniat, în sine: „Uitaţi-vă ce mămăligă de dobitoc! Eu nu-s nici cît urechea lui, şi nu mă plîng de cît am dus în spate, şi el, fiindcă m-a purtat pînă aici, mai să cadă în bot! Ia stai să-l înviorez puţin!“ Şi aşa zicînd, sări drept pe botul măga-rului, de-l pişcă pînă la sînge. 
   Măgarul tresări, dete dintr-un picior şi vărsă o tivgă cu lapte. Iar ciobanul îi aşternu cîteva beţe, să se-nveţe minte de alt’ dată. 
   
    
   GÎZA 
   Calul suia din greu dealul. Năduşise. Muştile îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap, să-şi lărgească dîrlogii, pînă ce călăreţul îi lăsă cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pămînt, cu coama împrăştiată în tot lungul gîtului, cu buza de jos spînzurînd, cu mijlocul frînt. De sus cădeau razele soarelui ce-i străbăteau prin păr şi-i beşicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sîn, iar marginile lui se prăvăleau repezi, scufundate, acoperite de alunişuri. Unde şi unde, cîte un stejar se ridica din fundul prăpastiei, deodată, mînios parcă, dar vîrful lui rămînea mai jos de înălţimea şoselei albe, ca un drum de moară, înecată de colb la cea mai mică adiere de vînt. Calul se opri cîteva clipe, suflă puternic, apoi o smuncitură a frîului îl sili iar să pornească. În sfîrşit, mai făcu cei cîţiva paşi de ajunse pînă în vîrful dealului. Calul ridică puţin capul. Drumul se întindea neted, coborînd prin mijlocul pădurii, care începea să arate mai deasă, mai bătrînă. Tocmai în fund, tîrgul sticlea în soare, crucea bisericii străpungea seninul, în razele soarelui părea că pîlpîie şi dînsa ca o flacără. Un vîntuleţ răcoros îi înfăşura gîtul şi crupa ca într-o pînză udă. Îşi încordă muşchii şi-o luă în trap. Deodată, răsărită ca din pămînt, o trăsură trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lîngă dînsul. Calul de-abia putu să prindă scînteierea ţintelor de argint în care erau bătute hamurile. Trecerea celor doi telegari îi dădu şi mai mare putere. Apoi tîrgul se arătă din ce în ce, şi calul, care mai venise o dată, întrezări parcă grajdul mic unde îl aşteptase, atuncea, ieslele cu fînul proaspăt. Era răcoare, nu se găsea macăr o ferestruică prin care să străbată căldura cît de cît. Şi-n faţa lui i se păru că se ridică deodată, în fund, o iesle mare-mare, în care un cal, doi, o sută mănîncă straşnic din iarba coaptă şi că pentru dînsul e un locuşor mic deoparte. O să încapă tocmai bine. 
   Lovitura unei vergi îl făcu să tresară. Pînă la tîrg nu era mult. Vîntul iar se curmase, pădurea pe margini stătea încremenită, arsă. Cei din urmă copaci rămaseră în urmă; la dreapta şi la stînga, cîmpul, acoperit mai tot de lumînărică, se întindea departe, pînă la poalele munţilor întunecaţi. O smuncitură a dîrlogului din dreapta îl îndemnă să ocolească fără întîrziere, trecu şanţul pe o podişcă ce se îndoia sub greutatea lui; poticni, simţi călăreţul prăvălindu-se pînă peste gît; o ploaie de lovituri îl făcu să-şi ia seama la mers. Cîmpul parcă îl mai învioră. Tîrgul rămăsese în urmă, la stînga: mergeau aiurea. Vedenia cu iesle se şterse, cele dintîi căsuţe acoperite cu stuh, ale satului, se împrăştiau printre îngrăditurile de nuiele. Cîţiva purcei fugiră, guiţînd, din drum; un cîine se luă după el, lătrînd amarnic; o femeie se întorcea de la fîntînă cu o tivgă plină cu apă pe umăr. La poarta ţarinei stătură. Stăpînul său se coborî, deschise poarta, căci jitarul lipsea, nu mai încălecă, îi aruncă dîrlogii peste oblîncul şeii, de-i încordă gîtul, şi porni pe jos. În mijlocul satului, lîngă biserică, se opri. Ajunsese la crîşmă. Pe laviţe, femei, moşnegi şi cîţiva copilandri stau cu pieptul peste masă, cu capul sprijinit de mînă, cu ulcelele dinainte. 
   Stăpînul îl duse din dos, lîngă un gard, şi-i legă dîrlogii de un par. 
   Calul rămase singur. Întoarse capul după stăpînul care plecase grăbit. Primprejur nici un fir de iarbă, de fîn, nimic; nici un jgheab cu apă. Dincolo de gard, o mulţime de poloboace pline cu huştile borşului vărsat din ele. Din altă parte venea miros de oţet. Spre crîşmă se auzeau glasurile celor ce beau. În cătina de alături vrăbiile îl asurzeau. 
   Frînt de drum, înecat de colb, plecă în jos capul. 
   Deodată un zumzet uşor îi lovi auzul şi, în aceeaşi vreme, un fior îl furnică în tot trupul. O gîză mică, obosită să mai zboare aiurea, îi nimeri într-o nare. Calul se pregăti să sufle, s-o gonească, dar fără veste un miros de cîmp, de flori i se împrăştie pînă în suflet şi-l răcori ca un izvor. Gîza îşi scuturase aripile pline de colbul de aur al florilor prin care zburase. Calul o lăsă, o simţi cum iese şi porneşte, sprintenă, cu picioruşele mărunte, în susul frunţii. Cu coada ochilor de-abia 
   o zări, şi strălucirea ei îi aduse aminte de sclipirea ţintelor de argint de pe hamurile celor doi fugari. Apoi o văzu cum o ia de-a curmezişul pe lîngă ochiul lui; o simţi cum merge deasupra pleoapei, înfiorîndu-l uşor, cum i se ridică pe gît, pe sub coamă, cum se suie pînă sus, lîngă ureche, şi rămîne acolo, la umbră... 
   Mulţumit, calul îşi apropie gleznele şi dormitează. 
   
    
   PĂRĂSITĂ 
   Lui Ilarie Chendi 
   Singură! În tot cuprinsul cîmpului larg, dînsa nu se zărea decît numai cînd vîntul culca ierburile înalte, şi ea rămînea în picioare, albă cum e laptele, cu coama împrăştiată peste ochii orbi, cu coada lungă, încolăcită de-a lungul picioarelor subţiri. Venea dimineaţa în urma hergheliei întregi, la pas, ascultînd de departe clinchetul clopoţelului de argint de la gîtul calului care, nu demult încă, se ţinuse pe urmele ei. Pe rînd, clopoţelul a trecut la toţi mînjii ei, cei mai frumoşi de prin ţinuturile acelea. Pe doi dintre dînşii îi ţinea minte încă, pe ceilalţi îi hrănise, îi alintase cu botul ei catifelat, îi simţise lîngă dînsa, dar nu-i văzuse niciodată. 
   Într-o seară, după o ploaie groaznică, se îmbolnăvise; scăpase cu viaţă, dar îşi pierduse vederea. Simţea căldura soarelui, mirosea cîmpul, dar lumina nu mai era nicăieri. A fost groaznică cea dintîi noapte. Înăuntrul grajdului se făcu deodată parcă şi mai întuneric. Ieslea era în faţă, odinioară o mai zărise, aşa ca prin sită, şi peste o clipă se şterse dinaintea ei. Deasupra capului era fereastra; ridică ochii şi stete aşa pînă cînd glasurile oamenilor, ciripitul rîndunelelor, ce-şi aveau cuibul chiar deasupra, lipit de-o grindă, îi vestiră dimi-neaţa. Dar fereastra tot nu se lumina. Şi-ntunecată a rămas de-atunci! Acuma se deprinsese. De trei-patru ani parcă au uitat-o toţi. Pleacă singură din grajd şi se întoarce singură. Ceilalţi cai, îndată ce ajung în cîmp, o iau razna, se împrăştie repede. Dînsa paşte puţin, apoi rămîne cu urechile ciulite, cu ochii în gol, ca şi cum ar aştepta pe cineva. La amiază vine la apă; îşi ştie locul la jgheab; pe lîngă ea nu se simte nici un cal. Toţi ceilalţi beau mai încolo. Arareori seara, îşi aduc aminte de dînsa. Atunci aude glasul călăreţului, care goneşte caii, cum o strigă prelung: „Martaaa!“ Ea întoarce capul şi o ia înapoi. Vine la pas, sleită de puteri, printre tulpinile înalte de lumînărică ce o ating uşor, ca şi cînd ar alinta-o. Şi parcă întreg cîmpul s-a obişnuit cu dînsa, o cunoaşte şi-i e dragă; cum merge încet, fluturi mici, albaştri, atraşi de albeaţa părului, se ţin după dînsa, se aşază pe crupa lucioasă, se ridică iarăşi, alungîndu-se unii pe alţii, şi o întovărăşesc pînă departe. Vine şi se duce mereu pe acelaşi drum. S-a deprins: o ia mai întîi de-a curmezişul cîmpului, apoi de-a lungul unei prăpastii grozav de adînci, în care, dacă ar putea să se uite, ar cădea ameţită poate. Merge drept pe marginea povîrnişului, înfăşurată în mirosul cimbrului ce creşte tocmai pe fund. Păzitorii hergheliei au privit la început lucrul acesta miraţi, apoi au lăsat-o, doar a luneca odată, să scape de dînsa... Dar ea pune piciorul încrezătoare, merge cu gîtul întins, cu nările umflate, să simtă mai tare mirosul ierbii sălbatice, care parcă o înviorează. Apoi străbate satul; cîinii nu o latră, copiii nu o fugăresc, nimeni nu se apropie de dînsa. În grajd, un grajd părăsit în care numai ea stă, într-o încăpere singură, îşi găseşte întotdeauna fînul. Iarna e ca într-o pivniţă; şi noaptea, cînd viscolul geme la ferestre ca un uriaş rănit, ea se culcă jos între paiele moi, şi, neliniştită, aşteaptă să audă a doua zi glasul unui om... 
   În dimineaţa aceasta o luă încet-încet din grajd. Se simţea slabă; cînd intră în cîmp, în nemărginirea înecată de flori dese, aerul parcă era mai greu; se înăbuşea, vroi să pască, smulse cîteva fire de iarbă şi se aşeză, ca niciodată, jos. Întinse botul, adulmecă, o greutate parcă o apăsa deasupra creştetului, apoi soarele începu să ardă din ce în ce mai puternic. Seminţele florilor miroseau ca şi cum ar fi fost prăjite, şi iarba se încălzi sub dînsa ca într-un culcuş. Şi deodată, vîntul începu să sufle, cu suspine adînci, venite cine ştie din care codri, cu vîjîituri puternice, care culcau tulpinile şi le încurcau într-o reţea. Un tunet de-abia se auzi; pe deasupra, păsările alergau grăbite, scoţînd ţipete de spaimă. De departe, dinspre munţi, venea ropotul ploii. Se sculă în picioare, îngrijată, cînd cele dintîi picături căzură plescăind pe trupul ei. În cîteva clipe ploaia o înecă, nu putea să răsufle, din coamă apa se scurgea ca dintr-un izvor. O apucă un tremur. Un tropot înăbuşit îi izbi auzul: herghelia se întorcea în fugă; şi prin vuietul ploii un glas răsună prelung: „Martaaa!“ şi a doua oară: „Martaaa!“ Apoi nu mai auzi nimic. Atunci, dibuind, înfricoşată, sub potopul ce se revărsa de sus, luă drumul înapoi, păşind ca printr-o băltoacă în care picioarele i se afundau şi ajunse la marginea prăpastiei. Ploaia cădea cu furie, aproape nu mai putea merge; se opri deasupra deschizăturii adînci, în fundul căreia şuvoiul gîlgîia înfuriat. Şi, fără de veste, i se păru că se mişcă sub ea pămîntul; nici n-avu vreme să se înfricoşeze, malul se desprinse mai întîi domol, răsturnînd-o pe-o coastă, apoi se surpă dintr-o dată, repede, la vale, rostogolind-o pînă în adînc, oprind-o tocmai pe un dîmb dedesubtul căruia fierbea pîrîul. Şi vîntul, care sufla printre malurile prapastiei, curgînd şi dînsul ca o apă, aplecă mănunchiurile înalte ale cimbrului sălbatic peste trupul ei zdrobit. 
   
    
   CALUL 
   Lui Corneliu Moldovanu 
   S-a trezit în cîmpiile întinse, acoperite de ierburile dese, culcate de vînturi, ale Ungariei. În mijlocul lor s-a ţinut cîtăva vreme de mama lui, o iapă oarbă ce sta răzleţită de ceilalţi cai, dintre care cei mai frumoşi fuseseră mînjii ei. Apoi, cînd a simţit fiorul sălbatic ce i se revărsase în sînge, în largul pustietăţilor acestea a deprins cele dintîi goane, ş-acolo şi-a ridicat capul, a lărgit nările şi, cutremurîndu-şi coama încîl-cită de spini, răspunse la chemări necunoscute, trimiţînd depărtărilor cel dintîi nechezat puternic ce-i ieşise din piept. 
   Dar cînd se învăţase cu viaţa asta slobodă, se pomeni odată prins din fugă, înfrînat cu de-a sila de către cineva care se aruncă, dintr-o săritură, călăre pe el. Atunci a înţeles că cineva îl ameninţă, că cineva vrea să-i ţărmurească libertatea, s-a strîns ghem, apoi s-a destins repede şi a pornit ca o săgeată. Mînca pămîntul sub copitele lui, simţea că i se aprinde ceva înăuntru, că ochii îi ard şi că limba îl frige; trupul îi era numai 
   o apă, gura — numai o spumă de sînge. Iar în fuga nebună, ierburile îl biciuiau şi i se încolăceau ca şerpii de picioare. De la o vreme se simţi sleit de puteri şi se opri. Un nechezat parcă îl chemă dincotrova; dar cînd văzu că duşmanul e tot pe spatele lui, că-i smunceşte frîul tot aşa de crunt, puse capul în piept şi, învins, se întoarse încet, purtîndu-şi stăpînul. Apoi plecă pe drumuri lungi, prin locuri străine şi depărtate. 
   L-au necăjit îndelung pînă să-l înveţe cu viaţa înfrînată de zăbală şi pinten. Cînd s-a dezmeticit bine-bine, era de mult deprins cu şaua şi ştia chiar ceasul de dimineaţă la care pornea înspre cîmp ca să-şi poarte călăreţul, prin faţa regimentului, în văzul sutelor de cai ce stăteau nemişcaţi la strigătul goarnei, ca şi oamenii de pe ei. Şi nu mai putea de mulţumire cînd, după alergările prin vînt şi ploaie, se întorcea în grajdul în care îl aştepta nutreţul. 
   După cîţiva ani porni la un drum mai greu. Mergeau feriţi, ocolind mereu, oprindu-se la bubuitul tunului; stăteau zile şi nopţi în ploaie şi glod, sub cerul încărcat de norii deşi ce atîrnau pînă lîngă pămînt. Într-o zi, în capul călăreţilor cu săbiile scoase, se simţi mînat la moarte într-un vîrtej în-spăimîntător. În faţă le răsări deodată un alt vîrtej, şi se loviră într-un vălmăşag de glasuri, de vaiete, de împuşcături. 
   I se păru că nu mai e scăpare, se avîntă, sări peste trupuri de oameni şi cai, şi, în goana nebună, îşi duse călăreţul departe, despărţindu-l de ai lui. Un zid de săbii se înălţă deodată împrejurul lui şi-l opri. Atunci se ridică în două picioare, se întoarse şi se aruncă orbiş înapoi. 
   Simţea că pe urmele lui veneau alţii, simţea zbuciumările celui de pe el, dar nici unul nu-l ajunse. Tîrziu, cînd se opri la un adăpost, în crupă îl ardea o usturime grozavă. O tăietură de sabie îl crestase adînc. Mîinile stăpînului îi spălară rana uşor, o legară şi-l mîngîiară îndelung pe coamă. 
   Trecu şi războiul. Întors acasă, îşi luă locul în grajd, mulţumit de liniştea dimprejurul lui, de lumina ce i se revărsa pe ferestruia din faţă, de fînul mirositor ce-l smulgea de deasupra capului. Dimineaţa mergea la cîmp, ca de obicei; serile, arareori. În grajd vara era răcoare; iarna — cald. Şi vremea trecea... 
   Vremea trecea! anii se scurgeau repede unul după altul. Ehe! cine ştie cînd fusese războiul! Dar odată cu anii s-au scurs şi puterea şi avîntul lui. Îmbătrînise, picioarele îi tremurau după o cale mai lungă; gîtul nu mai sta aşa de încordat, ochiul nu mai căta departe. Odată poticni şi se rostogoli jos, cu călăreţ cu tot. S-a ridicat repede, dar de atunci îl lua mai rar la cîmp şi-l purta numai la pas. În urmă, nu-l mai lua deloc. 
   Venea dimineţile la el, îl mîngîia, dîndu-i fiori ce-i fugeau pe sub piele, apoi poruncea soldatului să-l plimbe prin ogradă. 
   Parcă nici lui nu-i venea să iasă din grajd; îi plăcea să mănînce încet, cu ochii închişi, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste. 
   Într-o zi uşa grajdului se deschise larg, şi doi soldaţi aduseseră un cal tînăr, înspumat. Însuşi generalul arătă unde să-l puie la iesle; el, bătrînul, avea să fie mutat mai încolo, în colţ, iar noul-venit îi lua locul, în faţa ferestruii. Bătrînului parcă îi veni din nou vlaga tinereţii, ridică în sus capul, se uită la stăpînul lui, apoi rămase cu ochii pironiţi pe acel care-l înlocuia. Iar cînd se duseră cu toţii, se închise uşa; şi cînd venitul ridică botul să smulgă din braţul de fîn, din care dînsul mîncase mai înainte, el se smunci, rupse frîul şi, repezindu-se către celălalt, îl muşcă de gît. Îi despărţiră repede, iar el luă, pentru întîiaşi dată, de la soldat, două lovituri de vargă. A două zi, dimineaţă tare, generalul veni, porunci să se puie, în faţa lui, şaua pe calul celălalt, încălecă şi porni. Bătrînul întoarse capul şi-i urmări cu ochii pînă departe. 
   În fiecare zi, cei doi cai se măsurau cu privirea, şi cîteo-dată bătrînul, reînsufleţit, se smuncea să se arunce. În urmă primea loviturile de vergi şi se punea să mestece, liniştit, nutreţul, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. 
   Într-o seară, după multă vreme, calul cel tînăr întinse capul, cu ochi cercetători, către bătrînul lui tovarăş. Acesta a stat o clipă, ca şi cum ar fi vrut să se hotărască, apoi, simţind ca niciodată mirosul cela de cîmp care-i amintea de herghelia lui, de caii lîngă care nu fusese atîta vreme, întinse şi dînsul gîtul şi boturile lor se atinseră. Au stat cîtva aşa, apoi bătrînul se încordă, rupse belciugul şi, rămînînd slobod, veni încet, se alipi de celălalt şi începură să mănînce liniştiţi unul lîngă altul. Din seara aceea nu-i mai legară. 
   Se deprinseră împreună; aproape nu se mai puteau despărţi. Cînd cel tînăr ieşea înşeuat, bătrînul necheza înăbuşit, nu-şi găsea astîmpăr şi pleca încet-încet prin ogradă, după el, pînă îl aduceau soldaţii în grajd. Acolo aştepta să se întoarcă tovarăşul, ca să mănînce. Iar serile, cînd obosea să mai mestece, îşi rezema botul de gîtul celui tînăr şi dormita. 
   Într-o zi bătrînul nu se mai putu ţine pe picioare. Ochii i se împăienjeniră deodată, genunchii îi tremurau şi buzele scăpară jos mîna de fîn ce smulsese atuncea. Voi să se rezeme de tovarăşul său şi nu izbuti. Încet, încet, bătrînul simţi cum se întunecă ferestruia spre care căta, i se muiară încheieturile şi trupul îi alunecă jos. Întîi se ţinu sprijinit în cele două picioare de dinainte, apoi îl părăsiră şi acestea, se rostogoli pe-o parte, horcăi de cîteva ori şi rămase întins, zbătîndu-se încet... Iar calul cel tînăr îşi apropie botul de trupul aproape nemişcat, stătu cîtăva vreme cu ochii pironiţi, apoi tresări, întoarse capul spre uşă şi necheză prelung. 
   
    
   TO VARĂŞII 
   E încă întuneric. Pămîntul e jilav de rouă, şi brazdele, răsturnate, în ajun, de către fierul plugului, miroase a proaspăt. În văzduh, o raţă sălbatică zboară, furişîndu-se, măcăind speriată, ca alungată de glonţ. Pe o grămadă de coceni, plugarul, rămas peste noapte în cîmp, doarme învelit cu nişte saci; şi mai încolo, boulenii treji, Duman şi Joian, stau cuminţi, cu gîturile întinse, aşteptînd jugul. Dar departe, în sat, încep să cînte cocoşii, căci zorile prind să mijească. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, şi-n vreme ce cununa cerului se luminează, pe pămînt se desluşesc toate: satul; încolo, pe coastă, ca urnită din loc, pădurea; în fund, dealurile gemene unul după altul, ca pe o scară. 
   Şi-n cea dintîi clipă de revărsare a luminii, grija, care ţîrîie în urechea plugarului ca un greier, îl scoală. Omul aruncă sacii la o parte, sare în picioare, îşi freacă ochii cu dosul mîinii stîngi şi cu dreapta îşi îndreaptă şalele. Apoi porneşte spre boi. I-a înjugat... Slabi, de li se văd coastele ca nişte arcuri sub piele, boii îşi încoardă muşchii, îşi potrivesc bine cerbicea în jug şi pornesc, împlîntîndu-şi picioarele ca nişte ţăruşi de oţel. Şi cum merg aşa, aud din urmă fîşîitul cuţitului cum intră în pămînt ca într-un miez de pîine, iar, uneori, glasul plugarului, cum îi îndeamnă şi-i îndreaptă părinteşte: 
   — Cea, Duman, tată!Ei îl ascultă ca nişte copii; şi, mereu, dîra neagră a brazdei se deapînă de la un capăt la altul al lanului ca pe un mosor. 
   Se luminează încet, încet, în pas cu boulenii parcă. E linişte. Un stol de grauri se lasă, pieziş, în apropiere. Razele soarelui îşi scutură, tremurînd, praful de aur în aer. Şi boii simt, după cum e purtat plugul de coarne, că puterile stăpî-nului au mai slăbit: 
   — Hăis, Joian, tată!Iar la glasul lui, răspunde, ca din nişte dumbrăvi înflorite în adîncuri, ciripitul gîdilitor al ciocîrliei... 
   E cald. Pămîntul parcă fumegă. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare; jugul îl frige. Şi din urmă glasul mai mîniat al stăpînului îl zoreşte: 
   — Hai, Dumane, hai!
   Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet; căci cunosc ei cuvîntul nerăbdător şi necăjit al stăpînului. Păşesc liniştiţi, înţelepţeşte, şi în ochii lor cuminţi şi negri parcă se răsfrînge şi mai tare faţa neagră a pămîntului scormonit de plug... 
   S-a încălzit de tot. Soarele frige. Duman parcă îşi simte picioarele tremurînd, mai cu seamă dreptul dinainte, în copita căruia i-a intrat un piron mai acum cîtăva vreme. Îi e sete. Dar din urmă glasul aspru acum al stăpînului nu-i dă răgaz. Bouleanul e deprins, mai aşteaptă încă ceva; şi nu întîrzie mult: o vargă i se aşterne pe spate, lăsînd o dungă peste pielea udă. Omul ţipă: 
   — Sireace, sireace! Mînca-te-ar lupchii!
   O albină, rătăcită, se ţine mortiş de plugar şi el o alungă, înfuriat, cu mîna. Un graur s-a desprins de stol şi s-a lăsat pe spatele lui Joian, care-l poartă, îngăduitor, ca pe-un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vornicel ce arată calea, un cocostîrc păşeşte agale, privind cînd cu un ochi, cînd cu altul spre pămînt, înfigîndu-şi uneori ciocul. 
   — O-ahoo!
   Soarele s-a înfipt în creştetul cerului şi de acolo dogoreşte văzduhul. Ţarina e încropită, ca şi cum ar fi turnat cineva pe deasupra apă fiartă. 
   Boulenii răsuflă din greu. Împrejurul gîtului simt, ca o zgardă de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mînă de coceni, din care ei abia aleg cîte unul. Un prichindel de copil i-a adus şi omului de mîncare: o bucată de mămăligă cu ceapă. Dar decît mîncarea, odihna parcă e mai priincioasă. Omul face un sac mototol şi-l pune sub cap. 
   Boulenii nu mai mănîncă; prichindelul le-a adus o oală cu apă, în care nici nu le intră bine botul. Apoi rămîn aşa, cu puterile sleite, sub arşiţa soarelui. Graurii, cocostîrcul au zburat. Au rămas ei singuri în cîmp. 
   În dreptul lui Duman doarme plugarul, cu faţa arsă, bătut de razele fierbinţi ale soarelui, ale căror împunsături îi scot broboane de sudoare. Duman se uită la dînsul, şi de la dînsul îşi poartă privirea la umbra ce o aruncă el singur pe pămînt, la umbra care parcă se topise din el, de i se aşternuse, moale ca o ceaţă, la picioare. 
   Şi parcă înţelege, parcă simte, parcă în mintea lui se face deodată o lumină omenească: porneşte cu paşi grei, se apropie de stăpîn, pînă cînd îl înveleşte în umbra trupului lui trudit, ca într-o pînză răcoroasă. Apoi, cu ochii închişi, bouleanul rămîne în soare, încremenit, cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata să urnească iarăşi plugul pe brazdă. 
   
    
    TRANDAFIRUL 
   La o margine de drum înflori şi trandafirul. Şi a fost o minune, căci floarea trandafirului era aşa de gingaşă, aşa de albă, că parcă de la ea se luminase dimineaţa ceea de primăvară. Ş-avea crengile lucii, rumene ca mărgeanul, frunzele verzi ca smaragdul. Iar mirosul florii se împrăştia îndată peste întreg cuprinsul cîmpiei; fluturii cădeau adormiţi, celelalte flori se plecară în faţa adevăratei stăpîne, pe cînd păsările veneau din depărtări adînci, atrase de mireasma, vrăjită, să vadă şi ele tulpina măiastră care îşi desfăcea frumuseţea pentru întîia oară pe pămînt. Şi parcă şi lui Dumnezeu îi părea acuma rău că pusese într-o floare aşa de minunate însuşiri, — daruri pe care nu le împărţise nici în rai. 
   — Lucrul acesta îl şoptise o ciocîrlie care, la răsăritul soarelui,ducea totdeauna lui Dumnezeu cîte o sămînţă din fiecare floare ce creştea pe pămînt, să o păstreze, Preasfîntul, pentru răsad. 
   Pînă la amiază trandafirul se acoperi întreg cu flori. Drumeţii treceau şi rămîneau locului, puneau mîinile la ochi, răsfirau nările să înghită mireasma nemaisimţită pînă atunci, apoi, cu priviri lacome, rupeau cîte o floare; iar dacă aveau cîte ceva în mînă, aruncau să ţină floarea mai bine. În locul ei răsărea îndată alt bobocel şi, cît ai clipi, se desfăcea. Şi alţi drumeţi treceau, şi nu era unul să nu rupă cîte o floare. 
   După cîteva zile trandafirul se mîhni: el se-mpodobea şi oamenii îl despuiau. „Uite, îşi zicea, spinul de lîngă mine. Ce nalt e, ce chipeş, şi nimeni nu-l atinge; şi pe mine mă dezbracă toţi de frumuseţile mele.“ Un stigleţ, care tocmai atunci se aşeză pe o creangă, îl desluşi: „Cum să se atingă cineva de spin, cînd tot e îmbrăcat de ghimpi!“ Atunci trandafirul se uită şi văzu că-ntr-adevăr spinul avea ghimpi. 
   Şi nu mai pregetă: se rugă îndată lui Dumnezeu să-l acopere şi pe dînsul de ghimpi, ca să-i păzească floarea. „Vezi, îşi zise Atotstăpînitorul, era dat ca pe pămînt să nu rămîie ceea ce numai în rai trebuia să dăinuiască.“ Şi, bucuros, îndată a făcut semn şi tulpina lucie s-a acoperit de ghimpi. Dar trecătorii tot se opreau; şi mai nu era unul care să nu se repeadă, lacom, la floarea minunată. Deosebirea stătea numai în aceea că fiecare lăsa şi cîte o bobiţă de sînge în vîrful vreunui ghimpe. Iar din ghimpe sîngele a pătruns, încetul cu încetul, în tulpină, s-a ridicat pînă în boboci, şi-ntr-o dimineaţă floarea trandafirului se desfăcu roşie, aprinsă, ca sîngele. Spinul stătea ursuz alături. Iar de la o vreme se trezi şi-n dînsul pizma că prea nu-l bagă nimeni în seamă. „Uite cum se închină toţi tradafirului, şi mie nimeni.“ Şi se rugă de Dumnezeu să-i schimbe şi lui floarea, să i-o facă roşie, bătătoare la ochi ca a trandafirului. Atunci Dumnezeu şi-a zis: „Veşnic o să se ia pe pămînt un lucru drept altul; căci numai eu pot şti că ce am menit odată, aşa dăinuieşte; oricum s-ar schimba faţa, soarta rămîine aceeaşi!“ A făcut Dumnezeu un semn, şi floarea spinului se făcu roşie ca focul... 
   Şi-au trecut mereu drumeţii, şi-au rupt întruna florile trandafirului, şi nu s-au uitat la spin. 
   
    
   FRUNZA 
   Lui Cristinel 
   S-a desfăcut din mugur, într-o dimineaţă caldă a începutului de primăvară. Cea dintîi rază de soare s-a împletit pe dînsa ca o sîrmă de aur, făcînd-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întîi i s-a părut scurtă, şi apropierea nopţii o mîhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vîre între celelalte şi să aştepte, aţipind, pînă a doua zi, venirea soarelui. 
   Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpînitorul lumii pînă sus, pe cer! Raza se coborî din nou, şi toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului. 
   În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decît celelalte, tocmai în vîrf. De deasupra îi cădea lumina, dedesubt se ridica, pînă la ea, mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor. 
   Un ciripit străin o miră. Şi cea dintîi rîndunică, venită de departe, tăia albastrul ca o săgeată, înconjură copacul de cîteva ori cu strigăte de bucurie, apoi se aşeză pe streaşina casei, cîntînd mereu... 
   Dar într-o dimineaţă raza de soare nu mai veni. Cerul rămase acoperit de nori. Cea dintîi picătură de ploaie o izbi rece, greoaie. Cîteva zile a plouat. Nici rîndunele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se împrăştia puternic, umed: o ameţea. 
   După zilele acestea, lipsite de scînteiere, soarele răsări într-o dimineaţă înfocat, vărsînd parcă flăcări, încălzind totul în cîteva clipe. Raza o fripse. În după-amiaza zilei acesteia, 
   o păsărică cu pene verzi şi galbene, un scatiu, veni, moleşit de căldură, de se furişă sub dînsa, la umbră, la adăpost. Şi frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărica; iar aceasta ciripi, întîi înăbuşită, din guşă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cîntec. 
   Şi în fiecare zi pasărea venea să se ascundă de căldura cotropitoare, în fiecare zi frunza o ferea, şi seara cîntecul se împrăştia vesel. 
   Cît n-ar fi dat acuma frunza pe o picătură de ploaie! Dar norii fugeau goniţi de vînturile din înălţimi; cerul de sticlă, înflăcărat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau; cînd şi cînd, rozeta, care îşi scutura seminţa coaptă, împrăştia mireasma ei în zorii unora din dimineţi. Prea multă lumină, prea multă căldură. 
   Nopţile senine, cu crai nou, cerul spuzit de stele o fermecau. Ar fi vrut să fie veşnic noapte... 
   Pasărea venea mereu, cîteodată şi noaptea rămînea acolo, aţipind, cu căpuşorul sub aripă. 
   Şi trecu mult pînă ce, odată, vîntul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vîntul tomnatic! Apusurile erau ca sîngele şi parcă înroşeau şi pămîntul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie piept vîntului, care o clătina în toate părţile; cîteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe. 
   Pasărea îi venea mai rar, nu mai cînta, şi asta o mîhnea cumplit. 
   Frunza tînjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vîrf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau, strecurîndu-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternîndu-se jos, într-un lăvicer, pe deasupra căruia vîntul alerga grăbit. 
   De dimineaţă pînă seara, şi noaptea, frunzele cădeau întruna. Unele mai repezi, altele mai domoale, legănîndu-se în aer ca o aripă de fluture, aninîndu-se de ramuri ca cerînd ajutor; numai într-un tîrziu, dîndu-se învinse, cădeau, îngro-pîndu-se între celelalte. 
   Într-o dimineaţă se sperie. În tot copacul rămăsese numai ea! Ramurile goale se loveau unele de altele, tremurînd ca de frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac; în largul lui, stoluri întregi de păsări plecau în şir; atunci băgă de seamă că şi cuiburile rîndunelelor rămăseseră goale. 
   Un fior o străbătu şi se gîndi la pasărea care nu o văzuse de cîteva zile. În clipele acestea, cînd parcă se cutremura la gîndul că poate şi dînsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atîta i-ar fi fost de ajutor. 
   Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se opri puţin, pe o altă ramură, ca şi cînd n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cîntase; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vîrful aripii frunza care, de-abia mai ţinîndu-se, căzu la rîndul ei. 
   Şi lăvicerul de jos nu se mai îngroşă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă. 
   
    
    O RAZĂ 
   S-a desprins raza din ghemul ei de aur şi a rătăcit prin senin. Şi-n întîia zi, tremurătoare, căută pe ce să se oprească. 
   Într-o poiană din mijlocul unei păduri găsi urma copitei unui cerb plină ochi de apa ploilor. Vroi să se strecoare în unda rece, dar în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dădu buzna dintr-un deşiş, se repezi, sorbi apa, tulbură ce mai rămase, apoi se prăbuşi în cealaltă margine a pădurii, după o căprioară  care tocmai trecea. 
   Raza călători mai departe. 
   Munţi, dealuri, văi: ai ce cutreiera în lume cînd te-ai aşternut la drum. 
   Pe-un cîmp, o grămadă de oameni prăfuiţi, osteniţi, aduşi de şale, merg delaolaltă. Pe umeri de-abia îşi duc puştile cu spăngile ascuţite. Raza îi urmăreşte; ar vrea să se înfăşoare ca o sîrmă de aur împrejurul spăngii călătorului celui mai obosit, rămas în urmă. Dar, deodată, un sunet de goarnă răzbate pînă în adîncuri. Călătorii se opresc, îşi îndreaptă trupurile, privesc, iscoditori şi crunţi, înainte, scot puştile, şi-ntr-o clipă, dimpotriva lor alţi oameni se arată. O clipire: duşmanii se aruncă unii spre alţii, puştile răzbubuie, spăngile se-nroşesc în piepturi. Călătorul obosit din urmă, însetat adineoare poate ca şi lupul din pădure, acum e şi el o fiară. Pe luciul de oţel al puştii lui se prelinge sîngele. 
   Înfiorată, raza călătoreşte mai departe. Cînd vrei să ră-tăceşti, ai unde. Aşa, raza ajunge deasupra unui tîrg. 
   Într-o casă mare, bogată, într-un salon, o mulţime de femei şi de bărbaţi sorb ceaiul aromat. Rîs, vorbă; şi-un vals molatic se desprinde de pe clapele pianului, sub degetele subţiri şi albe ale cîntăreţei. Ce mîini frumoase! Iar la degetul cel mic, 
   o piatră preţioasă, un diamant, parcă atrăgea raza: din înalt, ea se coboară, şi-n clipa ceea degetul fetei părea că fulgeră de focuri. Uimită, mîndră, cîntăreaţa se opreşte, frînge cîntecul şi se uită cu îngîmfare împrejur: 
   — Uitaţi-vă la diamantul meu, zice celor din odaie.Dar raza se furişează, şi ochii tuturor privesc răutăcioşi. Mai departe. Un colţ curat, senin şi liniştit nu e pe lumea 
   aceasta? 
   Într-un alt tîrg, într-o mahala sărăcăcioasă, la o colibă. Fereastra mică e deschisă; lîngă fereastră, mama, cu faţa suptă de neodihnă, îşi leagănă copilaşul bolnav pe genunchi. Micuţul stă cu ochişorii verzi deschişi, pieptul mai nu i se ridică, buzele albe mai nu se pot mişca. Se gîndeşte mama: cîte necazuri, cîte nădejdi, şi acum! Şi cum gîndea astfel, 
   o lacrimă, curată ca un mărgăritar, îi izvorăşte din ochi, mamei, şi i se anină de geană. Şi-atunci raza pribeagă se topi în lacrimă şi o polei. 
   Iar copilaşul, care de mult nu se mai înviorase, o zări; întinse mînuşiţa spre obrazul mamei şi zîmbi uşor.