DOMNIŢA RUXANDRA 
  Era în Săptămîna Patimilor. Soarele apusese şi umbrele nopţii se întindeau asupra Iaşului. Numai vîrful Hlincei şi al Cetăţuiei străluceau încă de cele din urmă raze murinde ale asfinţitului. Clopotul din turnul Trei-Ierarhilor chema credincioşii la rugăciunea de noapte, umplînd aerul cu vocea sa de aramă. 
  Un mare zgomot de cai şi arme se auzea înspre Curtea domnească, şi iată că pe porţile cele mari ale curţii, deschise în două laturi, se vede înaintînd în sunetul trîmbiţelor şi a tobelor o ceată de călăreţi în fruntea căreia mergea la pas pe un cal alb asturcan domnul Vasile Lupul. El purta gugiumană pe cap, pe umere o manta albă cu guler de samur, în picioare ciubote lungi şi la brîu o sabie bătută în pietre scumpe. Fruntea sa era împresurată de gînduri, aureolă obicinuită a domnilor buni, căci Vasile Lupul era dintre acei domni rari care urau birurile, iubeau dreptatea, şi erau totdeauna încinşi de grija ţării, aşa zic cronicarii bătrîni. 
  După dînsul veneau călări în haine strălucitoare vistiernicul Buhuş, Savin hatmanul, vornicul Patraşcu, spatarul Ciugolea, şi alţi mulţi boieri curteni, toţi răi la harţă şi buni la sfaturi. Apoi se vedea înaintînd 
  o caretă mare, cu capul de zimbru zugrăvit pe obloane, trasă de patru cai negri arăpeşti, înlăuntrul căreia şedea, la dreapta, doamna ţării, soţia lui Vasile Lupul, şi la stînga, domniţa Ruxandra, fiica sa. 
  Dacă în mersul alaiului toate capetele se descopereau şi se plecau dinaintea măririi lui Vasile Lupul, şi mai adînc se plecau ele dinaintea frumuseţii domniţei Ruxandra, căci niciodată floare mai mîndră, mai aleasă, n-a împodobit valea dunăreană. 
  Ea era albă şi senină ca zorile dimineţei. 
  Auriul părului, veselia zîmbetului, dulceaţa ochilor izvorau din chipul ei fecioresc, întocmai ca un rîu de raze ce înconjoară numai fruntea îngerilor. 
  Vestea despre frumuseţea ei merse departe, peste hotarele ţării, şi mulţi magnaţi poloni, unguri şi germani venise la Curtea Moldovei spre a-i cere mîna, însă nici unul nu avu fericirea să atragă privirile ei. 
  Careta cu doamnele înainta încet spre Trei Ierarhi; în urma ei venea o ceată de oşteni călări, dorobanţi, panduri, plăieşi, călăraşi, din mijlocul cărora se înălţa steagul ţării, martur glorios de vitejiile lor. Toate uşile şi ferestrele se deschideau înaintea alaiului domnesc şi de prin toate se întindeau covoare şi se aruncau flori. 
  Ajuns în curtea bisericii, domnul descălecă, şi la uşă fu întîmpinat de norod şi de mitropolitul ţării cu crucea în mîini. El sărută crucea, spuse norodului un cuvînt bun, apoi intră în biserică şi se aşeză în strana domnească, care era mai înaltă decît celelalte, lucrată în săpături poleite şi împodobită cu armele ţării. Doamna se puse din a dreapta lui, iar lîngă treptele stranei domneşti stătea în picioare domniţa Ruxandra, ca un înger de pază, cu o carte de rugăciuni în mîni. Mitropolitul începu slujba divină; bolta Trei Ierarhilor răsuna de cîntări; frunţile credincioşilor erau plecate spre pămînt, cînd, deodată, întocmai ca o nălucă venită nu se ştie cum şi de unde, apăru dinaintea domniţei Ruxandra un necunoscut, care, dîndu-i o ramură verde, îi zise: „Acela căruia cerul te-a menit, îţi hărăzeşte acest semn al iubirii sale şi jură a te avea de soţie sau a muri“. 
  Domniţa, care luase instinctiv ramura din mîna străinului, crezu că aude răsunînd în urechea ei glasul înfricoşat al destinului, şi, ridicînd un moment privirea pe necunoscuta figură, văzu sub genele-i posomorîte scînteind mii de flăcări, pornite dintr-un suflet neîmpăcat. Niciodată fulger din ceri n-a produs în lume mai multă zguduire decît aceşti doi ochi pe inima domniţei. În lumina lor, întocmai ca în două oglinzi, ea întrevăzu soarta ei înlănţuită de a sa; i se păru că întreaga-i fiinţă, contopită cu a lui, se pierde în întunericul nemărginit. Ea simţi ameţeala ce simte porumbelul cînd se vede răpit de vultur şi purtat în gheare deasupra prăpăstiilor. 
  Acest om sămăna a fi însuşi diavolul ieşit din temeliile bisericii. Fruntea sa era încreţită şi ameninţătoare; nările sale se băteau la fiecare răsuflare; pe buzele sale era semnul cruzimei şi al îndrăznelii, dar ce avea el mai înfricoşat erau ochii săi încruntaţi, în fundul cărora părea că se luptă o furtună de patimi. 
  Un fior trecu prin inimile tuturor la vederea acestei arătări omeneşti. 
  Nimeni nu cuteza să sufle. Numai domnul, păstrîndu-şi sîngele rece ca în zilele de bătălie, porunci hatmanului să puie mîna pe obraznicul care îndrăznise să se apropie de domniţă. 
  În acelaşi moment însă, întocmai ca scînteia ce se pierde în vînt, străinul dispăru. Altarul, pridvorul, clopotniţa fură cercetate; curtea bisericii, chiliile, pivniţele, răscolite. Străinul era negăsit, nevăzut. Femeile şi copiii înspăimîntaţi îşi făceau cruce, scuipînd asupra diavolului, bătrînii ziceau că e semnul unei ispite dumnezeieşti, ostaşii buimaci loveau cu sabia zidurile şi pămîntul care răspundeau a deşert, iar domnul în mînie grăi hatmanului: 
  — Tu, hatmane Savin, şi tu, vistiernice, şi tu, vornice, şi voi toţi, oameni de oaste şi de muncă, martori aţi fost că în Vinerea sfîntă, în casa lui Dumnezeu şi în faţa voastră, un păgîn a cutezat să ridice ochii asupra fiicei mele. Îndată să se înşire pe toate cărările, de-a lungul şi de-a latul ţării, cîrduri de arcaşi şi puşcaşi, de pedeştri şi călări, să-l caute şi să mi-l aducă viu, sau mort. 
  În zadar însă arcaşii şi puşcaşii, călăreţii şi pedeştrii înşirară drumurile, cutreierară pădurile, şesurile, munţii şi văile, păgînul nu lăsase nici urmă după el. Toţi se întoarseră acasă încredinţaţi că l-a înghiţit pămîntul; numai povestea despre dînsul rămase la vetrele ostaşilor. 
  II Cine se zăreşte colo în depărtare, călare pe un cal negru, dar alb de spume, tăind în două apele Nistrului? Numai nările calului se văd uneori de printre valuri, însă pe nări el scoate suflet puternic care 
  preface apa în stropi. Călăreţul, înfipt în şea, se vede şi el numai de la brîu în sus; el ţine frîul cu mîna sigură, şi fruntea sa nu se ameţeşte de luciul amăgitor al undelor. Iată-l ajuns dincolo, pe mal; calul se scutură de apă, iar călăreţul îi dezmiardă coama. 
  Nu era însă sfîrşit periculul pentru călător, căci dincolo de Nistru se întindea şi mai fioros pustiul ca o a doua apă nesfîrşită, care la răsărit se unea cu ceriul. 
  Călăreţul însă, îndrăzneţ ca şi cînd ar fi el stăpînul pustiului, luă şesul de-a curmezişul, fără drum, nici cărare, şi mergea împotriva vîntului care şuiera în urechile lui. 
  Sosi noaptea care învăli pămîntul cu mantaua sa cernită şi o tăcere adîncă se făcu într-un întuneric şi mai adînc. Nici o lumină, nici o şoaptă; numai scînteile ce ieşeau din copitele calului se vedeau din cînd în cînd, numai tropotul lui se auzea răsunînd sec pe prundiş. 
  Ceriul era acoperit; ici-colea cîte o stea singuratecă se ivea la încheieturile nourilor şi părea că întreabă sfiicioasă pe călător pe unde merge; apoi, uimită de sumeţia lui şi de tăcerea nopţii, îşi ascundea iarăşi faţa sub umedu-i văl. 
  Sosi miezul nopţii şi iată că de la un colţ al pustiului despre apus se auzi un răcnet ascuţit şi lung care se preumbla de-a lungul pămîntului, clocotind lugubru ca un duh de blăstăm, şi nu bine apucase acest răcnet să se stîngă, că un al doilea, şi mai ascuţit, şi mai înfiorător, se auzi spre răsărit. 
  S-ar fi zis că pustiul, trezindu-se din somn, se îngîna singur pe dînsul. 
  Şi un al treilea, şi un al patrulea răspunseră în miazăzi şi în miazănoapte, pînă cînd aceste răcnete se împreunară într-un concert îngrozitor de care şi ceriul şi pămîntul păreau înspăimîntaţi. 
  Atunci călăreţul se opri un moment, descălecă, strînse chingile la şea, cercetă cremenele la pistoale, încălecă şi plecă iarăşi ca vîntul şi ca gîndul. 
  Mergea întocmai ca o fantasmă, tăind întunericul, despicînd vîntul, încrucişînd urletele, cînd deodată zări înaintea sa două lumini aţintite asupra lui ca ochii iadului şi o duhoare ferbinte îi lovi obrazul. 
  Calul sforăi din nări, dar nu dădu îndărăpt; călăreţul scoase cu linişte un pistol de la brîu şi detună între cei doi cărbuni aprinşi. 
  În geamăt înăbuşit, o frămîntătură prin petre şi nisip, un clănţănit de dinţi se auzi, şi apoi nu se mai auzi nimic. 
  Atunci el înfipse pintenii în coastele fugarului care plecă ca săgeata zburînd peste dihănii, iar acestea, de cîte ori în turbăciunea lor se prea apropiau de călăreţ, întîlneau gloanţele lui şi copitele fugarului. 
  Pînă-n ziuă se prelungi grozava luptă cu turma lupilor flămînzi ce goneau prada cu spume la gură, cînd, în fine, renunţînd la biruinţă, se împrăştiară în nesfîrşitul stepelor, lăsînd în urmă-le un lung şir de cadavre. 
  Încă trei zile şi încă trei nopţi merse călăreţul pe şesuri întinse, adăpîndu-şi calul la părăiele ce izvorau la mari distanţe de sub nisipuri şi hrănindu-l cu ierburi de sub petre; şi în calea lui se călăuzea de paserile zburătoare, de luceafărul zilei, de stelele de noapte, asculta pămîntul, întreba văzduhul, şi niciodată nu rătăcea. 
  În sfîrşit, el ajunse la malul Donului, pe şesul căruia se întindea o mare tabără de oşteni. 
  Abia trecuse printre cele dintîi corturi şi vestea despre sosirea lui se răspîndi pretutindene. Toţi din toate părţile alergau înaintea lui, dînd semne de cea mai mare bucurie. 
  — Bine-ai venit, Timuş, fiul lui Bogdan! strigară cu toţii. Tu ne lipseai, şi noi rătăceam ca turma fără călăuz. 
  — Călăuzul vostru este Dumnezeu, şi eu ascult porunca lui. — Şi care este porunca lui? 
  — Auzit-aţi voi de o ţară depărtată, ţara Moldovei, cu fînaţe înflorite, cu lanuri mari de pîne, cu ape dulci, cu codri umbroşi. Acolo trebuie să mergem, să nuntim sau să războim! 
  
  — Să mergem!
  — Acolo este fiica domnului, o frumuseţă precum n-a înveselit încă pămîntul, n-a dezmierdat încă ochi omeneşti. Acea fiică îmi trebuie mie de soţie şi vouă de stăpînă. 
  — Să mergem!
  — Grijiţi armele, înhamaţi caii, luaţi merinde, căci calea e lungă, dar răsplata frumoasă! Să luăm domniţa sau ţara Moldovei! 
  — Vom lua domniţa, strigară cu toţii, învîrtind ca nişte trestii suliţele între degete, şi, dacă nu-ţi va ajunge, vom lua şi ţara Moldovei. 
  
  Acest străin cu numele Timuş era şeful cazacilor. Înzestrat de un curaj neînvins şi stăpîn pe un popor aprig şi iubitor de războaie, el purta spaima în ţările vecine. Regele Poloniei de mai multe ori închinase steagul dinaintea oardelor sale, plătindu-şi umilinţa cu taleri numeroşi, şi moscalii, strîmtoraţi în hotarele lor, lăsară toate cîmpiile Ucrainei, Crimeei, Bugeacului în voia lui Timuş. 
  Cazacii îl ascultau ca pe un Dumnezeu; şi, în adevăr, că dintre toţi el era cel mai bun călăreţ, cel mai ghibaci puşcaş, cel mai ascuţit la minte şi mai oţelit la inimă. Faima îl boteză cu numele de viteaz. La vocea lui Timuş, care răsună ca tunetul în văile Donului, oastea lui se pregăti de război, şi, însetată de aur şi de sînge, porni spre Moldova ca un roi grozav de lăcuste. 
  III Dacă răsăritul avea pe Timuş de stăpîn, şi apusul avea eroul său, însă acesta se deosebea de cel dintîi prin o figură gingaşă de Făt-Frumos. El era polon şi se numea Coribut. Nobil, bogat, june şi înflăcărat, el culese multe izbînzi în cîmpul războaielor şi mai multe în cîmpul amorului. Şi unele şi altele umplură lumea cu numele lui. Lucruri mari se povesteau de dînsul. Se zicea între altele că el avea o pavază fărmecată, primită moştenire de la străbuni, că un înger îi sfinţise sabia, că un drac era ascuns în calul său şi că de aceea în bătălii plumbul şi oţelul nu se lipeau de trupul lui; se mai zicea că domniţele, crăiesele şi împărătesele, cînd îl vedeau, nu-şi puteau lua 
  ochii de pe el, aşa era de frumos în hainele sale de oştean călare pe calul fărmecat. 
  Coribut auzise de domniţa Ruxandra şi hotărî să o ceară de soţie. Însă el nu vroi să se arăte sub strălucirea numelui său, sigur fiind de-o prea uşoară izbîndă; de aceea el luă un nume străin, se îmbrăcă în haine simple de călător, şi sosi la Curtea lui Vasile Vodă amestecat în ceata unui polon cu numele Calinowschi, care venea ca sol din partea regelui Poloniei. 
  El vroia să învingă inima fecioreasă a domniţei numai prin puterea frumuseţei şi a amorului său. 
  Domniţa Ruxandra îl văzu, îl deosebi dintre toţi, dar rămase răce. 
  Toată fiinţa ei era zdruncinată din ziua în care văzuse pe străinul cu ramura verde. 
  Vorbele amoroase ale junelui polon răsunau gol în urechile ei, şi, ostenită de a-l întîlni mereu în cale-i, ea căuta chipuri de a-l încunjura. Într-una din zile ea îi zise: 
  — Cunoşti pe Coribut?
  — Negreşit îl cunosc. — Şi eu îl cunosc, adaose ea, l-am văzut, l-am ghicit!. . . 
  Coribut nu ştiu ce să răspunză: tot sîngele îi biciui faţa. 
  
  — Dar l-am gîcit, căci un suflet ales ca a lui nu se poate ascunde
  
  sub haine de rînd. Coribut era gata să se arunce la picioarele ei. 
  — O, ce figură are el! Parcă-l văd şi acuma dinaintea mea, ameninţător ca ceriul în tunete. 
  Coribut nu răspunse nimic; un fior rece îi cutremură tot trupul. 
  — Şi cine putea să fie altul decît Coribut, străinul care mi-a dat 
  ramura verde? 
  — Ramura verde?
  — Da! Ramura verde pe care o păstrez şi acuma, căci nu ştiu ce mă face să nu pot uita nici acuma spaima ce simţii în acel moment. 
  La aceste cuvinte, Coribut fu atins ca de un fulger. El înţelese că de acum înainte s-a sfîrşit cu amorul său şi că, din toate fericirile ce visase, nu-i rămase nici măcar dreptul de a spera. Dar, mai crudă decît însuşi pierderea speranţei, era umilinţa de a vedea că rivalul său purta în închipuirea domniţei aureola numelui său. 
  Tot sîngele strămoşilor lui se revoltă în el. 
  „Ce feli? unui necunoscut i-a fost de-ajuns o clipă de întrevedere pentru ca să răpească inima domniţei, şi eu, Coribut, adevăratul Coribut, gîndea el, să mă văd după atîta timp de şedere la Curtea Moldovei respins cu însuşi numele meu!. . . “ 
  De astă dată lovirea atinse direct mîndria sa polonă. A fost un moment în care Coribut era cît pe ce să se descopere ei, însă, făcînd asupra-şi silinţe, el se opri. 
  „Şi oare cu numele meu, îşi zise el, robit-a străinul pe domniţa, el care n-a spus din ce părinţi şi ţară este?. . . 
  Nu!. . . Ce face numele cînd îl poartă un nevrednic? E ca haina frumoasă pe un trup urît. Dar eu cu un alt nume nu mai sunt nimic?. . . Nu mai sunt vrednic să sărut nici urmele picioarelor unei femei?. . . Numele m-a făcut pe mine mare sau eu pe dînsul?. . . A! oricine ar fi acest nou Coribut care s-a furişat în inima domniţei, jur pe umbra strămoşilor mei că-mi va plăti cu viaţa cutezanţa de a se face deopotrivă cu mine“ 
  Din acea zi Coribut încetă de a mai vorbi domniţei cuvinte de amor, încredinţat fiind că ea iubeşte pe un altul, iar domniţa, mulţămită că a scăpat de prigonirile lui, frămînta în mintea ei gînduri secrete ce nu mai avusese pănă atuncea şi care o duceau la melancolie. 
  A iubi era ceva necunoscut pentru dînsa; singură ideea o spăria, şi negreşit că trebuie să fie spărioasă, pentru o inimă tînără, această simţire puternică care se anunţă ca începuturile furtunei. 
  Ziua, fugind de Curtea domnească unde era prea mult vuiet, ea rătăcea singuratică în aleele întunecoase ale grădinei şi acolo asculta cu drag ciripitul păserilor ce se jucau prin crengi, urmărea zborul flutirilor, privea cu aţintire la verdeaţa ierbei şi, cînd auzea vreun pas omenesc, tresărea, ca şi cînd ar fi surprins-o săvîrşind vreo faptă rea. 
  Ea purta în inima ei o taină, o comoară ascunsă, pe care n-ar fi destăinuit-o oamenilor cu preţul vieţii, dar care era prea grea, pentru a nu o spune vîntului şi florilor. 
  Noaptea, pănă a nu adormi, ea cugeta la mii de lucruri fără şir, precum la stele, la războaiele părintelui ei, la furtunele de pe mare, la stafii şi, în fine, la străinul cu ramura verde. 
  Dar ce idee?. . . Un străin ieşit din fundul pămîntului, cu o figură posomorîtă ca zilele înnourate, putea să atingă inima de înger a junei domniţe?. . . Nu!. . . Negreşit, nu!. . . Ea se înroşea numai gîndind la una ca aceasta şi, de frică, închidea ochii, spre a nu-l mai vedea. Dar. . . cu ochii închişi îl vedea şi mai bine. Figura îndărăpnică şi nedespărţită tovărăşiţă a căpătîiului ei de noapte lua fel de fel de forme fantastice în închipuirea ei, pînă cînd, ostenită de a o alunga, domniţa adormea surîzîndu-i. 
  Cine ar fi socotit că asemene înfrăţire de inimă s-ar fi putut întîmpla în aşa scurt timp între Ruxandra şi Timuş, între dulce şi aspru, între frumos şi urît, între ceri şi iad? 
  Astfel trăia domniţa de la vederea străinului, singuratică, gînditoare şi cuprinsă de un dor neînţeles, care s-ar fi prefăcut în suferinţe, dacă n-ar fi fost ades răcorit de roua lacrimilor, căci lacrimile izvorăsc din dor, spre a-l alina, — cînd iată că într-una din zile la Curtea domnească sosi un cazac călare pe un cal negru înspumat, cu o scrisoare de peste Don. De grăbit ce era cazacul, el intră la domn acoperit cum era cu colbul de pe drum, şi-i dădu scrisoarea, care zicea: 
  „Prealuminate voievod, domn ţării Moldovei, de la plaiuri pănă la mare! 
  Eu, Timuş, fiul lui Bogdan Hmelniţki, singur stăpîn pe şesurile Ucrainei şi ale Donului, de a cărui poruncă ascultă 50. 000 suflete de voinici încălecaţi pe cai sălbateci şi înarmaţi cu biciuri plumbuite în mîna stîngă şi cu suliţi lungi de 18 picioare în mîna dreaptă, robit de frumuseţea fiicei tale Ruxandra, cer mîna ei de la tine. Oastea mea aşteaptă pe malul stîng al Nistrului, să treacă ca nuntaşi sau ca duşmani pe pămîntul măriei-tale. “ 
  O mare jale căzu pe curtea lui Vasile Vodă la primirea acestei scrisori. Se ştia cine e Timuş şi oastea lui. Războiul cu el era război de pustiire. 
  Domnul chemă pe fiica sa şi-i zise: 
  — Pe ţărmurile Donului trăieşte un om jumătate sălbatic, cu numele Timuş. Hrana lui e sîngele, bucuria lui e prada. Poporul său n-a învăţat să brăzduiască pămîntul, ci rătăceşte prin pustiuri, adăpostit sub corturi, şi trăieşte din munca altor neamuri. Voieşti tu să-l iei de soţ? 
  — Care este voia ta, părinte?
  — Voia mea nu este. 
  — Atunci mă supun ţie. Domnul îşi simţi inima uşoară şi dădu în ţară veste de război, iar domniţa îşi simţi inima grea şi începu să plîngă. 
  
  Chemarea la război, trîmbiţată prin mii de guri, se preumbla de la un capăt al ţării pănă la celălalt ca un vînt de gheaţă şi, la glasul ei, cete numeroase de oameni, părăsindu-şi vatra şi familia, plecară de prin tîrguri, de prin sate, de prin munţi, cu sineaţa pe umere şi cu merinde în traistă. 
  Ei cîntau din frunze de răsunau văile şi codrii, căci mergeau cu sete de vitejie şi cu dor de acasă. 
  Patruzeci de mii de oşteni domnul întruni sub steagurile sale, şi porni spre Nistru, pentru a pedepsi pe Timuş de cutezarea ce avuse de a cere mîna fiicei sale. 
  Două neamuri aveau a se ciocni şi din lovitura lor era să izvorască un rîu de sînge, şi pămîntul să se acopere cu hoituri. 
  Şi Dumnezeu a voit ca aceasta să se întîmple din cauza frumuseţei domniţei Ruxandra! 
  Coribut, care se găsea încă la Curte în centrul tuturor pregătirilor de război, ştia tot ce se petrecea. El înţelese că Timuş este fericitul său rival şi jură pe umbra strămoşilor lui să-l omoare. 
  IV Era o noapte de vară caldă, înstelată şi cu lună plină. Domniţa se preumbla singură ca de obicei prin grădină şi gîndea la soarta amară ce-o împresura. Niciodată suflet de fecioară n-a fost mai greu chinuit decît al ei. Ea iubea, sau credea că iubeşte pe Coribut; Timuş o cere 
  de soţie, şi un război cumplit se încinge. Să se însoţească cu Timuş, trebuia să frîngă voia părintelui ei şi amorul ce nutrea în taină pentru pretinsul Coribut; să-l refuze, trebuia să aducă un nămol de nefericiri peste pămîntul ţării sale. . . Ea se preumbla deci tristă, aşteptînd un sfat de la stele, de la lună, de la Dumnezeu. Cînd, deodată, un freamăt de frunze se aude îndărăptul ei; ea tresare, freamătul devine mai mare, crengile se clatină cu putere, frunzarul se despică, şi o figură omenească apare dinaintea ei. Domniţa spăriată voieşte să fugă, însă o putere neînvinsă o opreşte în loc. Ea se uită cu ochi mari la figura ce se desemna ca o fantomă în lumina lunei, şi. . . ce să vadă?. . . Figura străinului cu ramura verde!. . . 
  Atunci o ameţeală îi cuprinse creierii; ea nu mai ştiu pe ce lume se găseşte. 
  Figura stătea nemişcată ca o statuie dinaintea ei. Aceiaşi ochi care vărsau scîntei ameninţătoare, aceeaşi gură care părea deprinsă a nu rosti decît cuvinte de moarte, însă o îndulcire, o rază de bunătate abia văzută răsărea acum de sub asprimea trăsăturilor sale, întocmai ca un colţ de senin albastru pe un ceri înnourat. 
  Domniţa, uimită, nu-şi putea întoarce ochii de pe strania nălucă, urmărind cu groază orice mişcare se producea pe figura ei, iar fantoma, sub privirile domniţei, părea că se transformă, se îndulceşte din ce în ce, şi în acelaşi timp, prin un neînţeles mister, domniţa simţi şi ea cum spaima se risipeşte din inima ei, făcînd loc unei alte simţiri mai line care o îndemna să se apropie de dînsa. . . Atunci ea făcu fără voie un pas spre fantomă, ca şi cînd ar fi voit să se încredinţeze de realitatea ei. Capul ei era fierbinte, însă un vînt răcoros amestecat cu parfum de flori îi dezmierdă fruntea şi-i limpezi vederile, urechile ei păreau că aud o muzică de pe altă lume, cîntată în note misterioase de frunzele ce se clătinau pe arbori, luna surîdea de sus cu nevinovăţie. . . Domniţa făcu un al doilea pas. . . Cel al doilea e întotdeauna mai uşor!. . . 
  Ce era ea vinovată dacă şi noapte, şi lună, şi vînt, şi frunze unelteau spre ducerea ei în ispită?. . . Dacă însuşi Dumnezeu a răsădit în inima ei sămînţa unei patimi, care e dintre toate cea mai înşelătoare, fiindcă se îmbrobodea cu haina fericirii?. . . 
  Fantoma stătea neclintită. Domniţa, atrasă ca de o putere magnetică, se apropia mereu; pe buzele lor născură ca două surori îngemănate două zîmbete de iubire care se împreunară în lumina lunei; ochii lor ardeau, cînd. . . în acelaşi moment, o mînă de fer se înfipse pe umărul domniţei şi o pironi în loc; era mîna părintelui ei. Palid şi înfricoşat, el stătea înaintea-i cu sabia goală, gata să o spele în sîngele ei. 
  — Copilă nebună, strigă el, ce pedeapsă se cuvine ţie pentru
  această faptă vinovată? 
  Copila însă nu răspunse nimic; ea căzu jos leşinată. 
  Fantoma dispăru, şi era timpul să dispară căci o larmă cumplită 
  de glasuri, tropote de picioare şi sunete de arme se auzea din toate unghiurile grădinii. 
  — Prindeţi-l, prindeţi-l, strigau cu toţii; mai multe detunături depuşcă făcură să treacă ecourile grădinii, însă cînd se făcu iarăşi linişte, se găsiră trei morţi şi doi răniţi, între care şi Coribut, iar străinul nicăirea. 
  — L-am scăpat, strigă cu ciudă Coribut, legîndu-şi braţul sîngerat, a doua oară însă jur pe umbra strămoşilor mei să nu-l mai scap! 
  
  A doua zi, Vasilie Vodă porunci să ducă pe fiica sa la cetatea Sucevei, spre a sta acolo închisă pe post şi rugăciuni, pănă cînd se va isprăvi războiul cu Timuş, căci pănă atunci el nu avea timp să se gîndească la pedeapsa ce să-i deie. 
  Un călugăr şi un oştean fură trimişi spre a întovărăşi pe domniţă în călătoria ei. 
  Dureroasă fu despărţirea ei de maică-sa, care o iubea, de tată-său care o nedreptăţea, de odaia ei, de grădina unde avusese atîtea visuri de fericire, de slugile care-i sărutau mîinile plîngînd. Ea merse pe jos din tîrg în tîrg, din sat în sat, pănă cînd ajunse la malul Siretiului la locul unde el se împreună cu rîul Suceava. 
  Obosită de drum, ea se puse jos, spre a-şi odihni pe iarbă verde înspinatele picioare, şi nu departe de dînsa bătrînul călugăr, nu mai 
  puţin ostenit, se răzămă şi el de un trunchi de copac, începînd să-i povestească din cărţile sfinte. Iar oşteanul, mai la o parte, dormea dus ca omul fără grijă. 
  Soarele era la asfinţit — ceriul purpuriu se oglindea în apele limpezi ale Siretiului, care curgea lin pe sub sălcii, cristeii cîntau în iarbă, vîntul dormea pe crengi; toate aceste dulci şoapte ale naturii făcură pe juna domniţă să adoarmă, ea care de mult nu gustase dulceaţa somnului. 
  V Pe un drum singuratic şi nebătut ce merge de la Iaşi spre Nistru, alerga Timuş călare cît îi luau picioarele calului. Deodată, calul se opri în loc şi scutură din urechi; Timuş îi dădu pinteni să plece înainte, însă calul nu făcu bine cîteva sărituri, îmboldit de pintenii călăreţului, şi poticni. Atunci Timuş se puse pe gînduri, căci calul are cîteodată vederi năzdrăvane. 
  — Negrule, îi zise el, fă pe cheful tău şi du-mă unde voieşti tu. Tu ştii mai bine ce stă în calea stăpînului tău. 
  Negrul sforăi din nări, scurmă pămîntul cu picioarele de dinainte, apoi se întoarse drept în loc şi plecă în fuga mare îndărăpt. 
  — Negrule, unde mă duci? să văd lacrimile iubitei mele şi să nu le
  pot şterge?. . . 
  Negrul scutură din cap şi îndoi fuga. 
  Treceau pe lîngă Timuş copacii, casele, dealurile întocmai ca nişte 
  fantasme, şi fugarul nu obosea. 
  — Negrule, mă duci între duşmanii mei, eu sunt unul şi ei suntmulţi. . . Negrul scutură a doua oară din cap şi întrei fuga, mergea ca şi cînd ar fi avut şepte suflete şi o mie de picioare. 
   Cît va fi mers şi de se va fi odihnit undeva, nu se ştie, dar într-un amurg de soare ajunse pe şesul Siretiului, nu departe de locul unde dormea domniţa Ruxandra. . . 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  Din senin ceriul se înnoură; din somn vîntul se trezi şi începu să sufle cu străşnicie, şi un vuiet lung, îngrozitor, venea clocotind îndărăptul călăreţului încît se părea că munţii, dezlipindu-se de pe temeliile lor, încep să dănţuiască în urma lui. Atunci Negrul se opri. 
  — Negrule, mînia lui Dumnezeu ne goneşte din urmă, fugi din aceste locuri să nu perim! 
  Negrul stătea pironit pe pămînt, neauzind glasul stăpînului său, neauzind vijelia ce se apropia. 
  — Nu vezi tu în urma noastră cum vine un val de apă drept cazidul, cu creastă de spume, cu vîrtej de furtună, cu întuneric de mormînt. Fugi, Negrule, fugi!. . . 
  
  Negrul stătea înfipt. . . 
  Valul de întuneric veni şi într-o clipă acoperi pămîntul cu un ocean de apă. 
  Luna se ivi printre nori sarbădă şi despletită, ca o fărmăcătoare ce rîde cu hohot la priveliştea furiilor sale. 
  Negrul înota deasupra apei, tăind cu voinicie turbatele valuri, iar Timuş se lăsa în voia lui. 
  Iată că un punct strălucitor se zăreşte în mijlocul valurilor, ca un soare sub apă, ce se unea cu ceriul prin o dungă de lumină. S-ar fi zis că ochiul lui Dumnezeu priveşte în acel loc; iar în mijlocul luminii, în spuma apei, în pulberea argintie în care se jucau curcubeile, un trup de femeie se vedea învălit într-o reţea de păr de aur. Nu era un trup ce moare, ci un trup care se naşte, aşa de frumos şi luminos părea acest sîn femeiesc legănat pe sînul valurilor. 
  Valurile, mulţămite de comoara ce duceau cu sine, îşi potoliră furia, şi furtuna se opri. 
  Timuş, atras de icoana de sub apă, înainta mereu spre dînsa despicînd şuvoiul tulbure şi răpede, iar minunea cea transparentă mergea la vale lunecînd între spume şi văzduh, şi apa părea că nu voieşte să-i facă rău. 
  Timuş o ajunge, o ridică la piept şi. . . recunoaşte pe domniţa Ruxandra. Ea părea că doarme de cel mai dulce somn şi un surîs îngeresc încreţea încă buzele ei. 
  Tumuş cu iubita sa în braţe şi cu sufletul zdrobit apucă înspre cetatea Sucevei cu gînd de a depune trupul ei în sfînta monastire; însă nu bine călători cîteva oare, că deodată în mijlocul unei păduri, un om călare, armat pănă-n dinţi, îi opri calea, punîndu-se de-a curme-zişul drumului. 
  — Pe umbra strămoşilor mei! de astă dată nu-mi vei scăpa! strigă omul cel armat. 
  — Nu am vreme să stau la vorbă cu tine, răspunse Timuş, voind să meargă mai departe. 
  — Pune-ţi jos prada şi pregăteşte-te să mori! adaose străinulscoţînd sabia. 
  
  Ambii descălecară. Timuş depuse trupul domniţei la umbra unui copac şi încrucişă sabia cu Coribut, căci el era inamicul ce i se pusese în cale. Coribut avea speranţă în norocul său care niciodată nu-i dăduse greş; Timuş n-avea speranţă în nimic, căci îi era totuna să trăiască sau să moară. 
  Lupta între dînşii nu fu lungă, căci ei nu se luptau cu gînd de cruţare. 
  Coribut făcu mai multe atacuri înfuriate asupra rivalului său care au mers în deşert, iar Timuş nu făcu decît unul singur, însă în lovitura ce dădu, cruntă ca desperarea sa, capul lui Coribut, rătezat de pe umere, căzu la pămînt bolborosind cuvinte neînţelese. 
  Apoi, urmîndu-şi calea, el ajunse la monastirea Sucevei, încredinţă trupul domniţei în mînile egumenului şi, depunînd o lungă şi ferbinte sărutare pe fruntea ei răce, plecă îndărăpt cu gînd de pustiire. 
  Ajuns în fruntea oştirii sale, el urmări şi întîmpină armata lui Vasilie Vodă. Amîndouă se ciocniră ca doi munţi, ce se risipesc unul asupra altuia, însă din teribila vijelie, care ţinu din răsărit şi pănă în apus de soare, Timuş ieşi învingător. Armata lui Vasilie Lupul fu nimicită; satele şi tîrgurile ardeau ca fuioarele de cînepă pe urmele lui Timuş; ţara înspăimîntată credea că a sosit peirea lumii. Timuş ajunse la malul Prutului, nu departe de Iaşi. 
  Vasilie Vodă, văzînd că nimic nu rezistă şuvoiului pustiitor a cazacilor, scrise lui Timuş că-i dă mîna fiicei sale numai să înceteze cu războiul, însă acesta, ştiind ce-a devenit domniţa Ruxandra, se oţărî şi mai rău, şi-şi puse în gînd să nu lase în Iaşi nici o casă pe temelia ei. El dădu ordin cazacilor să treacă Prutul. Cazacii aruncară pod pe şeice şi trecură dincoace. 
  A doua solie fu trimisă din partea lui Vasilie Vodă cu rugăminte să-i fie milă de ţară, şi să vie cu pace la Iaşi unde îl aşteaptă logodnica înaintea altarului, iar Timuş răspunse: 
  — Voi veni să-mi vaz logodnica , căci logodnica mea este coroana ta şi te sfătuiesc să te sileşti a nu mi-o da. 
  VI Ori Vasilie Vodă era nebun, ori voia să înşele pe Timuş, ori fiică-sa trăia. . . Care din trei era adevărată?. . . Bătrînii spun că cea din urmă. Poate că sărutarea înfocată ce Timuş depusese pe fruntea ei în momentul cînd se despărţi de dînsa, o rechemă la viaţă, sau poate că Dumnezeu voi să facă o minune precum a mai făcut şi alte dăţi. . . se poate!. . . dar ceea ce se spune este că, îndată după plecarea lui Timuş din cetatea Sucevei, ea deschise ochii, în ciuda preoţilor care o tămîiau şi se rugau pentru sufletul ei. Ea se trezi ca dintr-un vis, îşi reculese cu încetul ideile, îşi aminti puhoiul de apă care o surprinsese dormind, dar mai departe nu-şi aminti nimic. Cei de pe lîngă dînsa îi povestiră că ea datoreşte viaţa lui Coribut care o urmărea de departe cu iubire, însă că din nenorocire, îndată după scoaterea ei din apă, viteazul polon fu ucis pe la spate de un hoţ care se credea a fi Timuş. O furtună se stîrni în pieptul bietei domniţe la auzul acestor întîmplări care se adeveriră şi prin o scrisoare a părintelui ei vestitoare cum că Timuş, ucigaşul lui Coribut, e învingător, că ţara e ajunsă la peire şi că alt mijloc de scăpare nu este decît ca ea să se jertfească a fi soţia lui Timuş. 
  Plîngea nenorocita domniţă, plîngea cu lacrimi amare, stoarse din adîncul inimii; însă durerea de a plînge era nimic pe lîngă durerea de a-şi înăduşi plînsul, de a-şi sili inima, de a-şi acoperi capul cu flori şi beteală şi a se arunca jertfă nevinovată în braţele inamicului ţării, în braţele ucigaşului iubitului ei. Moartea pentru dînsa ar fi fost o binefacere; însă nici moartea nu putea să o cheme. Trebuia numaidecît să asculte glasul părintelui ei, glasul ţării îngenuncheate, căci nu degeaba era fiică de domn. Acei ce domnesc peste popoare sunt cîte-odată lipsiţi de averea ce posedă însuşi cerşetorii, de dreptul de a muri cînd vor. 
  Aşadar, mare pregătire de nuntă se făcea la Iaşi, în Curtea domnească, iar în tabăra lui Timuş mare pregătire de război. 
  Timuş ajunse cu armata lui la marginea Iaşului. Acolo el alese cincizeci de oşteni, cei mai voinici dintre toţi şi, înconjurat de ei, intră în oraş. 
  Deşerte se făceau uliţele dinaintea lui, căci pretutindene spaima se preumbla cu dînsul. Uşile şi ferestrele se închideau, copiii se lipeau de sînul mamelor, şi o jale îngrozitoare apăsa oraşul. 
  În sfîrşit, el ajunse la curtea domnească. . . Acolo Vasilie Lupul, împreună cu doamna şi toţi curtenii îl aşteptau în scară cu zîmbet silit şi cu bucurie prefăcută, ca pentru un ginere ce vine nechemat, iar Timuş în creierii lui frămînta planuri de grozavă răzbunare. 
  — Să vedem pănă unde va merge viclenia moldovanului, gîndeael, dezmierdîndu-şi mănunchiul săbiei. 
  El urcă scările palatului pe care erau aşternute covoare moi de Persia, intră în paraclisul domnesc unde îl primi mitropolitul cu cununa de mire, se uită împrejur, văzu toate pregătirile de nuntă, dar miresa nicăirea!. . . Atunci el aruncă o privire secretă oştenilor ce-l întovărăşeau, un freamăt surd se făcu în jurul lui, săbiile ieşiră pe jumătate din teacă, cînd iată că o uşă nevăzută se deschide şi, palidă ca moartea, apăru domniţa Ruxandra. . . 
  La această neaşteptată vedere, ei rămaseră înmărmuriţi, necrezînd ochilor lor; şi cum să creadă cînd el o ştia înecată în apele Siretiului de unde cu însăşi mîna sa o dusese la monastirea Sucevei, şi cînd ea îl ştia mort sub numele de Coribut, ucis tocmai de acela care acum se înfăţişa ei sub figura iubită a străinului cu ramura verde? 
  Se zice că bucuria mare se asamănă cu durerea, căci ca şi dînsa prin lacrimi se exprimă. Astfel Timuş, pentru întăia oară în viaţa sa, vărsă lacrimi, amestecîndu-le cu ale domniţei, care şi ea, pentru întăia oară după atîtea suferinţi, le primi de la izvorul fericirii. 
  În faţa acestei nespuse bucurii ce unea pe ambii logodnici, toate feţele se înseninară, săbiile duşmane reintrară în teacă. Vasilie Vodă care crezuse un moment că, întocmai ca un al doilea Avraam, duce pe fiica sa la înjunghiare, îşi simţi inima reînviind; iar bătrînul mitropolit săvîrşi cununia, mulţămind ceriului că a schimbat răul în bine. 
  Nuntă lungă şi nesfîrşită se făcu pe urmă, căci ea venea cu binecuvîntare de sus, cu iubire între soţi şi cu pace peste ţară; nuntă în adevăr domnească, cu bogăţie, cu veselie, cu cîntări şi cu danţuri, încît îi merse vestea pănă în Ţarigrad, de unde sultanul, auzind de frumuseţa Ruxandrei şi de voinicia lui Timuş, le trimise bogate daruri. 
  (Convorbiri literare, anul VII, nr. 3, 1 iunie 1873). 
  
  FLUIERUL LUI ŞTEFAN 
  Junele Victor, abia ieşit din şcoli, cu capul plin de visuri şi inima plină de dor, se afla într-o frumoasă zi din mai într-un loc ce se numeşte Brădăţelul. Brădăţelul este o grădină ieşită din sînul naturei în care nimic n-a lucrat mîna omenească, este un colţişor uitat, necunoscut în ţara noastră, pe care călătorul nu-l vizitează, pe care poeţii nu l-au cîntat încă, dar care nu încetează a fi mai puţin desfătător decît toate acele locuri ce au inspirat pănă acuma lira barzilor noştri naţionali. 
  Brădăţelul are acea însuşire rară, că ori de cîte ori îl vei vizita, întipăririle ce-ţi lasă sunt tot atît de vii, ca şi cum l-ai vizita pentru întăia oară. 
  El vorbeşte nu numai ochilor, ci şi sufletului. Închipuiţi-vă în mijlocul unei păduri întinse un lac limpede în care se văd jucîndu-se păstrăvii; apoi cascade şi izvoare la fiecare pas, un muşchi răcoros care se întinde ca un covor verde pe pămînt: piscuri cu figuri capricioase; într-un cuvînt, tot ce poate natura produce mai frumos, mai drăgălaş adunat într-un singur loc, ca şi cum Dumnezeu ar fi voit să facă din Brădăţel un mic paradis pămîntesc. 
  Cînd vii acolo, o dulce simţire te cuprinde la vederea acestei naturi ce pare a fi îmbrăcată în hainele ei de sărbătoare şi, multă, multă vreme după ce ai părăsit acest loc încîntat, îţi rămîne încă întipărită în inimă tăcerea misterioasă a Brădăţelului. 
  Victor era la umbra unui stejar bătrîn, pe vîrful unui delişor de unde domina toată întinderea Brădăţelului şi acolo, răsturnat pe iarbă, gîndea, dar nu ştia singur la ce gîndea; simţea în sine nişte aspirări tainice care-l îndepărtau de lumea reală; dorea ceva, dar acest ceva era în aer, nehotărît, era un vis plăcut, un dor ce simte omul la vîrsta tinereţii, cînd se vede în mijlocul unei naturi frumoase, dar se simte singur în ea! 
  Pe cînd se lăsa el astfel legănat de gînduri care-l conduceau pe nesimţite la melancolie, auzi deodată un cîntec, o doină! 
  I se păru un moment că se află în grădina cea încîntată a Armidei unde din fiecare frunză iese cîte o melodie. 
  Îndată se îndreptă spre locul de unde venea cîntecul, şi după cîteva momente se văzu în faţa unei femei ce şedea pe un trunchi de copac şi cînta din fluier acea doină tristă care-l mişcase aşa de mult. 
  Ea era în toată frumuseţa vîrstei; avea părul auriu, ochii mari, albaştri; hainele sale simple şi uşoare destăinuiau formele cele mai regulate; dar pe faţa ei se oglindea o nelinişte mare interioară, se părea că, astfel cîntînd, ea se jăluieşte pădurilor, că mărturiseşte naturii dorul său din inimă şi, adîncită cum era în executarea cîntecului ei, se părea atît de frumoasă acea femeie necunoscută, încît junele nostru rămase uimit, şi crezu deodată c-a găsit acel ceva în aer, nehotărît, care surîdea de departe închipuirii sale. 
  Victor asculta neclintit, de frică să nu întrerupă şirul acelor note dulci ce ieşeau din adîncul sufletului ei. În sfîrşit, ea încetă de a cînta; îşi şterse ochii de lacrămi, se uită împrejur şi, cînd zări un străin înaintea ei, aruncă un ţipet. 
  — Ce voieşti, domnule? zise ea cu un glas speriat. 
  — Nimică, răspunse Victor, doina ta m-a atras aice, am voit să ştiu cine cîntă aşa frumos. Nu-ţi fie frică de mine. Sunt om bun şi nu doresc alta decît să ştiu cine eşti. 
  — Sunt şi eu o sărmană lepădată de părinţi; trăiesc cum dă Dumnezeu. N-am alt prieten decît fluierul ista căruia spun cîteodată necazurile mele şi el le spune la cele văi. 
  — Dar eşti tînără; tu n-ai trăit încă în lume; ce necazuri pot să te apese aşa de curînd? 
  — Ei, ce-ţi pasă d-tale de necazul meu? D-ta eşti, poate, bogat, fericit, şi cei ca d-ta nu prea cred nevoilor noastre. 
  
  — Te înşeli, copila mea, toţi oamenii nu sunt aşa. Iată eu sunt unul gata a-ţi întinde mîna şi a-ţi da orice ajutor. 
  — D-ta? Dar ce folos poţi să-mi aduci? Socoţi poate că am nevoie de bani? Nu, domnule, eu nu sunt săracă de bani; că n-am ce face cu ei; sunt săracă de noroc! M-am născut într-un ceas rău; ş-acel ceas îl plîng acuma. 
  — Dar ştim şi noi, draga mea, că multe sunt care apasă pe un om, căci, dacă de lipsa banilor sufere cineva, sunt altele de care moare. De aceea, nu te sfii de mine. Spune-mi ce ai la inimă! Nu ştii tu că o durere s-alină dac-o spui unui prieten care te-ascultă ş-o împărţeşte cu tine? 
  
  Atunci ea aruncă asupra lui Victor un ochi pătrunzător; păru un moment a nu se încrede în el, dar, naivă ca toate naturile cele drepte, îşi recăpătă îndată încrederea, se apropie de el şi cu o căutătură nespusă, apucîndu-l de mînă, îi zise încetişor: 
  — Iubesc şi sunt nenorocită!
  Apoi sfîşiată, obosită întocmai ca floarea ce se îndoaie de furtună, ea plecă capul pănă ce-l culcă pe umărul lui Victor, şi el simţi atuncea căldura răsuflării sale, simţi bătaia răpede a inimii ei, şi într-atîta se îmbătase sufletul său văzînd în braţe-i acea fiinţă răpitoare, încît uită Brădăţelul cu toţi munţii şi cascadele lui, uită chiar durerile junei fete, căci în pieptu-i se dezvălea un rai plin de iluziuni şi de amor, căci astă dată ţinea de mînă acel vis aurit către care atît de des se înălţa sufletul său. 
  Însă, vai, visul fu scurt. Iute ca fulgerul, Victor se izbi cap în cap cu realitatea şi, cînd se deşteptă, văzu între el şi juna fată un întreg abis, toată nemărginirea unui amor adînc, dat altuia decît lui. 
  Juna copilă, retrăgîndu-se încetinel din braţele necunoscutului ei amic, urmă cu o voce slabă: 
  — Dacă vrei să ştii necazul meu, ascultă:
  Eu mă numesc Maria. Sunt fata unui locuitor fruntaş din satul Frăsinenii. El era bogat, avea cirezi, oi multe şi mă purta totdeauna cu haine curate. Aveam cordele în cosiţe şi la gît mărgele; fetele din sat se uitau cam rău la mine, iar flăcăii mă jucau mai mult decît pe ele, fiindcă eram îmbrăcată ca o fată de tîrg. Era în sat un flăcău Ştefan, nalt şi subţirel ca bradul, avea părul negru şi nişte ochi care ardeau la suflet. Dar era sărac. N-avea altă avere decît inima lui cea bună şi fluierul de la brîu. Într-o zi, îmi aduc aminte, am jucat hora mult cu el, ş-aşa s-a uitat el la mine, că toată noaptea n-am putut să dorm. 
  A doua zi m-am dus la biserică să mă rog la Dumnezeu, ca să-mi deie nopţi mai bune, şi iată că pe pragul bisericii întîlnii tot pe Ştefan, care îmi zise: 
  — Mario, roagă-te şi pentru mine!. . . 
  Atunci am simţit picioarele că-mi tremurau sub mine, iute am intrat în biserică; m-am rugat mult, mult, şi m-am rugat şi pentru el; căci m-a durut în suflet văzîndu-l aşa mîhnit. Dar ce folos că somnul tot nu mi-a venit. 
  — Sărmană copilă, o întrerupse Victor, tu simţeai pentru întăia oară în inimă acel foc care se numeşte amor şi nu-ţi puteai da seama de el. 
  — Nu ştiu bine ce simţeam, dar eram neliniştită şi slăbeam văzînd cu ochii. De ce zilele treceau, de ce dorul mă cuprindea mai tare şi un urît mă apăsa. Apoi într-o noapte auzii nu departe de casa noastră o doină din fluier; şi era aşa de mîndră doina aceea, încît mi se păru că stelele o ascultă şi văile o îngînă, şi parcă mă chema, mă chema mereu spre ea, încît, ameţită, fărmăcată, mă trezii deodată, fără să vreu, lîngă cel ce cînta doina. . . Era Ştefan!. . . Iartă-mă, Doamne, dac-am greşit!. . . 
  — Tu eşti, Mario? mi-a grăit el. O, vino, vino, că de mult te doreşte inima mea! 
  
  Şi m-a luat de mînă şi m-a strîns la piept şi m-a sărutat cu drag pe frunte; iar eu tremuram de mult ce-mi era drag, ş-aşa bine mă simţeam răzemată pe braţul lui, c-aş fi voit parcă să mor. Iar el mi-a zis: 
  — Mario! ştii tu una? dac-ai fi tu femeia mea, aşa-i că mult bine am trăi împreună? Ţi-aş cînta doina din fluier şi ţi-aş dezmierda părul ist mîndru, cît e ziua de mare!. . . ian gîndeşte-te şi tu. 
  — M-oi duce la tata, i-am răspuns eu, ş-oi cere voia lui, şi. . . bun e Dumnezeu! Aşa am şezut împreună, tot vorbind şi plănuind, pînă cînd a răsărit luna pe ceri. Vorbele lui erau dulci şi, cît am stat lîngă dînsul, mi s-a părut că lumea-i a mea. 
  După aceea trei zile de-a rîndul am voit să destăinuiesc tatei dragostea mea, dar, de cîte ori deschideam gura să-i vorbesc, îmi amorţea glasul în gît. A treia zi, cînd mi s-a părut a fi mai vesel, am început vorba cu el aşa: 
  — Tată, cîţi ani am eu? 
  — Optsprezece ani ai împlinit la Florii. 
  
  — Tată, se zice că la 18 ani fetele se mărită. . . Iaca fata lui moşu Stan s-a măritat. 
  — Aşteaptă, draga mea, ţi-a veni şi ţie rîndul. 
  — Tată, dacă ţi-aş spune că am visat astă-noapte ursita mea! 
  — Mări, ce zici? mi-a răspuns el, uitîndu-se cam pieziş la mine. Dar cine-i acel făt-logofăt, pe care l-ai visat? Spune-mi numele, să-l cunosc şi eu. 
  — E Ştefan, ciobanul din sat, am zis eu, abia răsuflîndu-mă, că, de mult ce mi se bătea inima, mă-năduşeam. 
  — Ştefan! strigă tata, deschizînd nişte ochi mari. Cum! Ştefan! Pe dînsul vrai să-l iei de bărbat? A îndrăznit el să-ţi întoarcă capul; un derbedeu; un om fără căpătăi, care n-are pînea de toate zilele?. . . O, asta n-a fi niciodată!. . . Şi s-a înfuriat tata aşa de tare, că era cît pe ce să mă bată. În zadar m-am rugat, în zadar am plîns şi m-am pus în genunchi înaintea lui. Nimic nu l-a putut îndupleca. 
  — Tu, femeia lui Ştefan! striga el necontenit. De asta te-am făcut pe lume, de asta te-am crescut, ca să te dau acum pe mîna unui venetic fără loc, nici foc! Dar tu ţi-ai ieşit din minte, copila mea! Mai degrabă ţi-aş frînge gîtul, decît să fii femeia lui Ştefan. El voieşte să se îmbogăţescă prin tine; el iubeşte girezile şi banii mei, iar nu pe tine, nesocotită ce eşti! Ce ai ajunge tu cu el? Să cei de pomană pe la uşile creştinilor, că eu nu ţi-aş da decît urgia şi blăstămul meu! 
  
  Groaza m-a apucat văzînd mînia tatei; nu ştiam ce să fac! Pe de-o parte, Ştefan, pe care-l iubeam; pe de altă parte, tata care mă blăstăma. 
  Ştefan aştepta răspunsul meu. 
  Fluierul era semnul de întîlnire. Veni noaptea; auzii fluierul. Dumnezeule! ce să-i spun? Nenorocită, m-am furişat de tata, m-am dus la el, i-am spus tot, tot păn’în sfîrşit. . . şi el m-a ascultat fără să se răsufle; era galbăn ca ceara şi mînile îi tremurau. Apoi iute s-a întors către mine şi mi-a zis: 
  — N-am dorit bogăţiile tată-to, nici le doresc. Aibă parte de ele cu tine împreună! Eu mă duc, rămîi sănătoasă! O! Atuncea n-am mai putut răbda. Am simţit că se rupe ceva în pieptul meu; am uitat blăstămul tatei; am uitat tot! — Ştefan, nu mă lăsa! i-am zis ca o nebună. Mă duc şi eu cu tine în lumea toată. 
  Atunci lui Ştefan faţa i s-a înveselit şi a început să plîngă ca un copil. 
  — Mario, răspunse el, înecîndu-se în lacrămi. . . Ai inimă bună. . . tu ştii iubi. . . să fugim împreună; să fugim. . . Dumnezeu ne-a ierta, că altfel n-ar fi făcut el să ne iubim aşa de tare. . . Tată-to n-are dreptate. . . El voieşte să te vînză ca o marfă pe bani. . . Nouă nu ne trebuie avere. . . Om munci şi-om trăi! Eu mă duc la stăpînul meu să mă răfuiesc şi să-i dau oile pe samă. . . Iar mîne sară la miezul nopţii, cînd o cînta cucoşul, să-ţi iei merinde în traistă şi să fii la stejarul din deal. . . ş-apoi ce-a da Dumnezeu!. . . 
  
  Aşa ne-am despărţit. 
  A doua zi tata avea faţa posomorîtă. Tot întruna ieşea afară din casă şi vorbea încetişor cu oamenii care treceau, apoi din cînd în cînd auzeam zgomot prin sat. Vedeam vătăjei, dorobanţi pe dinaintea ferestrei. Nu ştiam ce este. Într-un rînd l-am întrebat, şi el mi-a răspuns că au venit dorobanţi să împlinească birul din sat. Aş fi voit să mă duc eu singură să văd ce se petrece, dar tata mă pîndea mereu. Ziua mi s-a părut un an. De către sară, obosită, am adormit puţin şi am avut un vis grozav, un vis pe care nu l-oi uita în veci. 
  Am visat că eram mireasă, îmbrăcată în haine albe. Împrejurul meu erau oameni mulţi şi preoţi cu veşminte. Apoi parcă m-am uitat în oglindă, ca să-mi aşez beteala pe cap, şi. . . o Dumnezeule! ce-am văzut! mă cutremur şi acum cînd gîndesc. Am văzut pe Ştefan mort, mort şi curgîndu-i sînge din piept, iar eu eram la faţă bătrînă, zbîrcită şi fără dinţi în gură. Ce vis! Aşa m-am spăriet, că am sărit drept în picioare, şi atunci am auzit cucoşul cîntînd. . . Era miezul nopţii. . . Tata dormea. Mi-am luat degrabă merinde în traistă, mi-am făcut de trei ori cruce şi am ieşit. Afară bătea vîntul rece şi era întuneric. De nimic nu-mi era teamă, numai visul mă-nfiora în spate. Iute ca gîndul, am mers la stejarul din deal. Dar Ştefan nu era. 
  M-am pus jos şi am aşteptat. 
  Aşteptat-ai vreodată, domnule? Ştii ce-i dorul, cînd cauţi, şi nu găseşti; cînd aştepţi, şi nu vine? 
  — Nu! dar cel puţin îmi închipuiesc, răspunse junele Victor, care asculta din toate simţirile sale istoria Mariei. 
  — Ba nu! Trebuie să fi fost ca mine acolo, răzămată de copac cu ochii în întuneric; să fi ascultat ca mine o noapte şuierul vîntului; să fi tresărit ca mine la tot zgomotul de frunze; să-ţi fi numărat ca mine bătăile inimii în fiecare minută, pentru ca să ştii ce va să zică chinul aşteptărei. O! Nu e chin mai mare în lume! De-ar fi fost noaptea mai lungă, eu trebuia să mor! A trecut noaptea, s-au ivit zorile şi Ştefan n-a mai venit. Apoi iată c-auzii un pas. Sîngele în mine începuse a fierbe. . . Pasul se apropia din ce în ce. . . Nu vedeam încă nimic, dar inima-mi spunea că nu-i Ştefan; şi ea spune totdeauna drept. Era Ioan pădurarul, care mergea la pădure. 
  — Ce cauţi, Mario, aici pe vremea asta? mi-a grăit el, uitîndu-secu mirare la mine. 
  — Nu cumva văzut-ai, bade Ioane, undeva pe Ştefan ciobanul, cuoile lui? îl întrebai eu. 
  — He! He! Să fii sănătoasă! răspunse el. Ştefan a lăsat cu ziuabună şi oile, şi satul şi s-a făcut ostaş. De ieri sară l-a luat la oaste, cu mai mulţi flăcăi din sat şi l-a pornit spre tîrg. Şi, fiindcă el se punea 
  
  de pricină, apoi l-a legat cot la cot şi l-a trimis cam cu nepus în masă. Tată-to era acolo; cum de nu ţi-a spus nimica? Încă el a dat frînghia de l-a legat. 
  Vestea asta m-a lovit în inimă ca un trăsnet. Am căzut jos fără simţire şi, cît oi fi stat aşa, nu ştiu, dar, cînd m-am trezit, era soarele sus. Lîngă mine era Ioan pădurarul care mi-a zis: 
  — Mario! M-ai vîrît în grozile morţii! Nu mai ştiam ce să fac casă te trezesc. Ei, dar bine că te văd iar sănătoasă! Du-te acasă şi te linişteşte. Uită pe Ştefan. Aşa a fost să fie! 
  Şi, grăindu-mi astfel, s-a dus. 
  Atunci am început a blăstăma pe tata, a blăstăma oamenii, a blăstăma lumea întregă; căci cu toţii parcă se pusese să-mi răpească pe Ştefan. 
  Apoi cel întăi gînd care mi-a venit a fost să mă omor. Ce-mi era bună viaţa fără el? Dar iar am gîndit: mai bine să alerg după dînsul să-l mai văd o dată, să-l mai chem pe nume, şi, cine ştie, poate să-l scap. Nădejdea nu lasă pe om. M-am agăţat de acea nădejde şi am plecat. 
  Două zile şi o noapte am mers peste cîmpii de-a dreptul, fără să mă odihnesc. Trecut-am dealuri şi văi, păduri şi ape, şi, ca o fărmecată, mă tot duceam înainte, fără să mă uit îndărăt. Nu mai gîndeam nici la căsuţa noastră din sat; nici la oiţa cea plăvaie; nici la teiul cel răsădit de mine. Nu vedeam înaintea ochilor decît pe Ştefan, ferecat de mîni şi de picioare, şi eu alergam să-l scap. 
  A doua zi am ajuns în tîrg. Eu nu fusesem încă niciodată la tîrg. Am intrat pe o uliţă, fără să ştiu încotro merg. Am văzut case mari, lumini multe şi oameni care mergeau în toate părţile. Toată lumea era veselă şi fericită într-un loc aşa de frumos. Numai eu eram cu durerea în suflet! 
  Apoi am apucat în dreapta şi pe urmă în stînga, şi, din ce în ce, auzeam vuiet mare, întîlneam oameni mai mulţi, trăsuri care alergau răpede, muzici care cîntau fel de fel. Parcă eram pe-o altă lume! Ce le păsa lor de Ştefan?! 
  De la o vreme toţi mi s-au părut că sunt oameni răi şi fără inimă; că nimărui nu-i era milă de mine. Mă coteam cu dînşii şi nici măcar se uitau la mine. Am întrebat pe unul despre Ştefan, şi mi-a rîs în faţă. Am voit să spun altuia necazul meu şi m-a luat drept o calică, zicîndu-mi să merg la muncă. Un al treilea m-a apucat de bărbie, şi mi-a zis: 
  — Ce mai umbli după Ştefan? Vino la mine acasă că ţi-oi cumpăra 
  o rochiţă mai bună decît asta care-o porţi 
  O! De-aş fi găsit pe Ştefan, să fug cu el departe, departe de acest loc blăstămat, unde oamenii nu ştiu decît să alerge ca nişte smintiţi şi să rîdă de nenorocirile altora. 
  Începuse a fi tîrziu; lumînîrile se stingeau pe la fereşti; clopotniţele bisericilor nu se mai vedeau de întuneric şi eu umblam singură ca o umbră din uliţă în uliţă, neştiind unde mă găsesc, ce să mănînc şi unde să dorm. Cîteodată, lucru ciudat! visam, trează fiind. Mi se părea c-am găsit pe Ştefan, că eram în braţele lui şi fugeam, parcă, cu el aşa departe, că pămîntul îmi luneca sub picioare şi casele se învîrteau împrejurul meu. Şi atuncea cădeam ameţită şi, cînd mă deşteptam, mă vedeam iar singură lîngă un zid şi. . . fără de Ştefan. Apoi pierdeam nădejdea de a-l mai găsi, şi-mi venea să mă întorc acasă la tata şi să mă omor înaintea lui, să mă vadă el cît rău mi-a făcut. 
  Dar unde mai puteam nimeri înapoi? Toate uliţele şi toate casele sămănau una cu alta şi, de ce mergeam, de ce mă încurcam mai tare. Gîndurile îmi treceau prin cap ca furtuna şi nu mă puteam opri nici la unul. Numai gîndul lui Ştefan mă ţinea mereu! Cîteodată stam pe loc şi ascultam. Oare unde o fi Ştefan? Oare nu cumva e în casa asta, şi eu trec pe lîngă dînsul şi nu-l găsesc! Şi atunci îmi lipeam urechea de fereastră şi ascultam. Însă, vai! Nu auzeam nici glasul lui, nici fluierul lui! 
  Dar ce să-ţi mai spun, domnule? Pot să-mi aduc aminte toate cîte am suferit! Ţin minte numai că într-un rînd, zdrobită de oboseală, m-am pus jos să mă odihnesc şi-am adormit. Ce somn am mai avut! 
  Am visat iar visul cel grozav de atunci noaptea, cînd am plecat de acasă şi, cînd m-am trezit, era ziuă. Dormisem pe scările unei biserici. Îmi era frig. M-am sculat răpede, m-am frecat la ochi şi am plecat. Apoi iată că mă văzui înaintea unei case mari, cu ferestre multe şi cam stricate. În ogradă erau soldaţi împrăştieţi în toate părţile;unii grijeau caii; alţii îşi curăţau hainele; unii dormeau la soare; alţii cîntau din nişte trîmbiţe. Aice şed soldaţii: aice trebuie să fie Ştefan, gîndii în mine, şi o rază de bucurie mi-a trecut pe dinaintea ochilor. 
  — Domnule, am zis unui soldat, unde e cel mai mare al vostru?Am trebuinţă numaidecît să-i spun cîteva vorbe. 
  — Intră în sala asta, răspunse soldatul, fă pe uşa din stînga şi veigăsi acolo pe căpitanul. 
  
   Iute am intrat în odaie, şi acolo am găsit doi oameni: unul era gros, cu ochii posomorîţi, roş la faţă; avea haine cusute în aur şi şedea jos. El trebuie să fi fost căpitanul. Celălalt era bătrîn, îmbrăcat ca toţi ceilalţi soldaţi şi sta în picioare. 
  — D-ta eşti căpitanul? am zis celui roş la faţă. 
  — Eu sunt, ce pofteşti?
  
  — Domnule, mă rog de iertare, dar n-aveţi cumva între soldaţi unflăcău Ştefan, pe care l-a luat la oaste de vro patru zile. Am auzit că l-a adus aice. El a fost cioban la oi în satul Frăsinenii. 
  — Dar, e aice, răspunse căpitanul, tăindu-mi vorba, însă l-am pus la răcoare, fiindcă-i nesupus. A voit să fugă de două ori; de aceea i-am dat cîteva beţe şi l-am aşezat în başcă, să prindă la minte. 
  
  —Dumnezeule din ceri! strigai eu, puindu-mă în genunchi înaintea lui. Fie-ţi milă de dînsul. Dacă ai un Dumnezeu la care te închini, nu te îndura de o fată nenorocită! Dă-mi pe Ştefan; îl iubesc, pentru el mi-am lăsat casa şi părinţii. De patru zile alerg, căutîndu-l. Acum l-am găsit. O! Nu mi-l lua! 
  —N-am ce-ţi face, adause căpitanul, Ştefan e soldat şi trebuie să rămîie în oaste. Tu du-te şi te mîngău c-un altul. 
  — Dar, domnule căpitan, gîndeşte că ne omori pe amîndoi. Ştefan mă iubeşte aşa de tare, că şi-a face samă, şi-atunce ce folos vei ave de la el? Aibi cuget! Dumnezeu ţi-a răsplăti binele ce ne-i face! 
  Însă toate au fost în zădar; şi, dac-am văzut că nimic nu-l îmblînzeşte, nici lăcrimile, nici rugămintea mea, şi că de-acum s-a sfîrşit pentru mine orice bucurie în lume, am voit deodată să mă duc, să fug dinaintea acestui om fără suflet, dar picioarele mi-au slăbit. Am rămas pe pragul uşei înlemnită. Nu mai puteam nici plînge, nici vorbi şi se vede c-aşa de schimbată eram la faţă, că bătrînului soldat i s-a făcut milă de mine ş-a zis căpitanului: 
  — Iertaţi măcar atîta, domnule căpitan, să duc pe copila asta la Ştefan să-şi ieie ziua bună de la el. Poate s-a mai răcori, sărmana! Vedeţi cum se usucă de dor. De mîne n-au să se mai întîlnească. 
  — Ei bine, du-o, însă să stai acolo, şi peste un ceas să nu mai audvorbind de dînsa. 
  „ Tot este o dreptate în ceri“, am gîndit eu atunci, ş-aş fi voit să mulţumesc cu viaţa mea bătrînului soldat care pusese cuvînt bun pentru mine. 
  — Haide, copilă, să te duc la dragul tău, mi-a zis bătrînul soldat, luîndu-mă de mînă. He! He! Am băut şi eu amarul ista, cînd aveam musteaţa neagră! Acuma-s bătrîn, mi-au trecut acele griji din cap. Aşa ţi-or trece şi ţie, cînd vei fi mai bătrînioară. Dar atunci să-ţi aduci aminte de Vlad soldatul. El crede la cei tineri. 
  Şi m-a dus prin nişte săli mari, unde am întîlnit soldaţi care se uitau la mine. Apoi am intrat într-o odaie, de unde a luat o cheie, pe urmă într-o odaie, de unde a luat o lumînare, şi am scoborît nişte scări care mergeau în jos pănă ce-am dat de-o uşă. 
  — Aice odihneşte hulubaşul tău zise Vlad, stăi, s-aprindem lumî-narea, că altfel nu-l vei vedea. El jăleşte la întuneric. 
  
  Inima mi se bătea tare. Mi se părea că Vlad nu mai sfîrşeşte de-a aprinde lumînarea. Ce-a fi făcînd oare Ştefan? M-aşteaptă el oare acuma? Şi o bucurie nespusă m-apuca cînd gîndeam să-l văd. Îmi venea să rîd; îmi venea să plîng; tremuram ca frunza şi nu-ndrăzneam nici să mă răsuflu. În sfîrşit, uşa se deschise şi. . . deodată ne-am aruncat în braţele unul altuia. Ş-aşa mult foc, ş-aşa multă bucurie cuprinsese sufletele noastre, că n-am putut să ne zicem un cuvînt. Numai lacrămile curgeau păraie. Nu credeam să fie adevărată atîta fericire, noi care nu gustasem decît amar. Mă uitam la el, îl vedeam; eram piept la piept cu el, şi tot încă nu puteam să-mi vin în fire. Mă temeam să nu fie un vis. O! N-am grai să spun cît de nesfîrşită a fost bucuria mea. Uitasem atuncea toate: uitasem zilele fără odihnă, nopţile fără somn; uitasem chiar că numai un ceas aveam a fi împreună. Ce-mi păsa? În acel ceas puneam viaţa mea toată şi moartea pe urmă aş fi primit-o cu drag. Îl strîngeam în braţe; îl sărutam cu nebunie, ş-aş fi voit să-i trec sufletul meu într-un sărutat!. . . 
  În casă era tăcere; numai inimile noastre vorbeau. Iar bătrînul Vlad se uita la noi, şi-mi aduc aminte că două lacrămi mari au curs de sub genele lui. 
  — Dezmierdaţi-vă, copii, ne-a zis el, cît mai aveţi vreme, c-acuştrebuie să vă despărţiţi. Aşa-i porunca! 
  Glasul lui ne-a trezit din ameţeală. Ştefan iute s-a tras din braţele mele şi s-a uitat ţintă la mine. El avea faţa brăzdată de suferinţă şi ochii în foc. Ş-aşa mi-a grăit: 
  — Mario! Noi n-o să ne vedem mulţi ani. Cine ştie ce o vrea bunulDumnezeu să se mai întîmple cu noi. Să jurăm unul altuia credinţă; să jurăm că ne-om aştepta pînă ce moartea ne-a curma zilele şi că dragostea noastră altora n-om da-o. 
  Atunci ne-am pus amîndoi în genunchi, am rîdicat mînile în sus şi am jurat, am jurat straşnic, cu suflet şi cu inimă, şi jurămintele noastre s-au urcat la ceri, şi Dumnezeu trebuie să le fi ascultat, că erau adevărate. . . 
  — Acum suntem logodiţi! ziserăm într-un cuvînt; ş-aşa, luîndu-ne de mînă, am început să ne spunem tot ce aveam la suflet, şi ne-am adus aminte din trecut şi am vorbit despre viitor, şi am vorbit mult, mult de dragostea noastră, dar am simţit şi mai mult. Simţeam atîta fericire, că nu-ncăpea în inimile noastre. Pluteam, parcă, în altă lume. 
  — Destul, dragii mei, băgă de samă Vlad, a trecut ceasul ce v-adat căpitanul. Mario, tu ai auzit porunca lui; căpitanul nu şuguieşte. 
  
  O, cît de degrabă a trecut vremea! Atunci m-am aruncat iar în braţele lui şi l-am strîns la sînu-mi, şi i-am scăldat faţa în lacrămele mele, şi i-am zis: 
  — Ştefan, rămîi sănătos! 
  Iar Ştefan a scos din sîn fluierul cu care odinioară cînta doina pe iarbă verde şi mi l-a dat, zicîndu-mi cu glas mîhnit: 
  — Ţine fluierul ista. Învaţă-te a cînta dintr-însul, ca să-ţi aduciaminte de mine şi, de cîte ori a răsuna voios sub degetele tale, a fi semn că eu sunt bine şi te doresc. Dar cînd fluierul n-a mai suna. . . să ştii, Mario, că lui Ştefan i s-a întîmplat un năcaz mare şi să te rogi la Dumnezeu. . . 
  Apoi ne-am despărţit. . . De-atunci eu zi bună n-am mai avut. Dorul mă arde ca focul şi viaţa în mine se stînge pe zi ce merge. O! cînd am jurat lui Ştefan că l-oi aştepta, n-am crezut c-oi suferi aşa de tare! Vor trece anii lui de slujbă; Ştefan s-a întoarce, dar pe mine m-a găsi moartă, moartă de dor!. . . 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  Voacea Mariei aici se stînse. Victor sta în uimire. El nu putea îndestul să privească frumoasa ei figură pe care se reproduceau toate mişcările sufletului ei. Nu putea îndestul să asculte graiul ei simplu şi pitoresc, dar trist ca şi doina ce o cînta din fluier. Nenorocirile au şi ele bunul lor. Ele împodobesc sufletul precum lacrăma împodobeşte ochiul. Astfel, Maria era mai atrăgătoare, mai frumoasă, sub vălul melancoliei. Veselă, ea ar fi sămănat unui flutur strălucitor şi zburdalnic; tristă, ea sămăna unui înger scoborît din ceruri spre înduioşarea pămîntului. 
  — A trecut mult timp de cînd te-ai despărţit de Ştefan? întrebăVictor, care ardea de dorinţa de a cunoaşte sfîrşitul istoriei ei. 
  — Patru luni au trecut de cînd nu l-am mai văzut, nici n-am auzit de dînsul. Am învăţat de atunci să cînt doina din fluierul lui şi, cîntînd, parcă mă mai răcoresc. Îmi închipuiesc că Ştefan e sănătos, că gîndeşte la mine; îmi aduc aminte de acele zile cînd jucam hora împreună, cînd mă-ntîlneam cu el sara pe lună şi trezeam văile în cîntecele lui. Frumoase zile erau atunci!. . . 
  
  Apoi Maria voi să reînceapă doina ei obişnuită. De trei ori suflă în fluier, dar fluierul nu răsună. 
  Atunci o vijelie zbucni în pieptul junei fete, ochii ei deveniră sălbateci, un tremur îi cuprinse tot trupul. 
  — Sunt pierdută, vai! strigă ea cu o voace de nebună. . . Fluierulnu mai cîntă!. . . O, visul, visul meu nenorocit!. . . Ştefan a murit. . . Iată îl văd curgîndu-i sînge din piept. . . Dumnezeule, ce ţi-am greşit? Şi biata Maria cuprinsă de-o nemărginită desperare, se zbuciuma necontenit. În zadar, Victor căuta s-o liniştească; durerea ei mergea tot crescînd, ca torentul ce îneacă. 
  — Dar linişteşte-te, pentru Dumnezeu! zise el. Nu vezi că fluierule stricat? Uită-te bine! Cum vrai să cînte? Ştefan n-a murit. Mă duc să ţi-l aduc, de-oi şti bine c-oi intra singur în oaste în locul lui. Numai fii cuminte. Aşteaptă-mă aice. Peste două săptămîni voi fi cu dînsul lîngă tine. Îţi făgăduiesc; îţi jur! 
  
  Dar n-apucase Victor a-şi mîntui cuvîntul, şi juna Maria se făcuse nevăzută. Ea dispăru ca un geniu prin frunzişul codrilor. 
  * Cinci zile după aceasta, Victor se afla înaintea cazarmei din capitală. La uşa cazarmei şedea răzămat în sabie un soldat bătrîn cu musteaţa sură. 
  — N-ai ştiinţă, domnule, zise Victor, de un soldat cu numele Ştefan, întrat de patru luni în oaste? El fusese cioban la oi, în satul Frăsinenii. 
  — Ba am, cum nu? D-ta poate vii din partea logodnicei lui, Maria, cu vreo veste ceva? 
  — Tocmai! Dar ce! Cunoşti pe Maria? 
  — Se-nţelege c-o cunosc. Doar eu sunt Vlad, soldatul care ammijlocit la căpitanul, de i-a dat voie să-şi ieie ziua bună de la Ştefan, atunci cînd îl luase la oaste. 
  
  — Şi unde-i Ştefan? — Ştefan stă bine unde este. Poţi să te întorci să spui Mariei să-şi caute alt logodnic. 
  — Cum? Nu înţeleg, domnule, ce vrei să spui?
  — Vreau să spun că Ştefan e mort şi-ngropat. . . Dumnezeu să-lierte! 
  — Mort? strigă Victor. Dar e cu neputinţă! D-ta vrei poate să glumeşti? 
  — Vlad soldatul nu glumeşte niciodată. 
  — Dar bine, cînd şi unde a murit?
  — Pe cîmpii Basarabiei în bătaie cu leşii. Parcă-l văd ş-acuma luptîndu-se ca un zmeu. Învăţase şmotru mai bine decît mine. Era ager la cap şi voinic la braţ. Pe trei leşi i-a înţepat cu sabia pănă-n plăsele. Dar un părdalnic de plumb a şuierat şi l-a lovit în piept! A murit sărmanul în braţele mele, şi cînd şi-a dat duhul a zis numai un cuvînt: „Mario!“. . . Păcat de el! Îmi era drag ca copilul meu! 
  
  Victor s-a întors îndărăpt. În zadar a căutat pe Maria de-a lungul şi de-a latul Brădăţelului; în zadar a cercetat de ea prin toate satele de primprejur. De numele Mariei nu s-a mai auzit. Însă, de cîte ori mergea la Brădăţel, i se părea c-aude din trunchiul copacului unde-o văzuse pentru prima oară, ieşind un lung şi dureros suspin, care, un-indu-se cu şoaptele frunzelor şi murmurul cascadelor, dezmierda dulce ecoul Brădăţelului. . . 
  (Convorbiri literare, anul I, nr. 3, 1 aprilie 1867) 
  
   PIATRA LUI OSMAN 
  I Munţii Moldovei samănă în mic cu munţii Şviţerei1. Aceleaşi izvoare limpezi, aceleaşi creste frumoase încoronate de brazi şi de stînci, aceleaşi văi pline de taine. Destui de mari, pentru ca călătorul să vază ades la picioarele sale gemînd furtuna, ei totuşi nu se urcă pănă la acele înălţimi, unde vegetaţiunea piere sub sloiurile iernii. Ei nu umilesc, nu înfioreză prin măreţia sălbatică a Alpilor, dar dezmiardă simţurile omului, dîndu-i icoana unei naturi blînde, în sînul căreia parcă locuieşte totdeauna primăvara. În mijlocul lor, pe malurile a trei rîuri, Bistriţa, Neagra şi Dorna e aşezat satul Dorna. Nici o cale de comunicaţiune nu era mai înainte prin munţii noştri. De ar fi voit cineva să viziteze Dorna, trebuia să treacă prin rîpi, să-şi facă de multe ori drum cu toporul prin pădure; iar pentru a reveni din Dorna, singurul mijloc mai lesnicios, dar fără pericol, era de a se coborî cu pluta pe Bistriţa, pănă la tîrgul Piatra. Departe, dar, de lume, înconjuraţi precum erau de păduri seculare, prin care abia putea răzbate pasul omenesc, locuitorii Dornei duceau o viaţă lină şi fericită. Natura le dădea cu prisosinţă mijloacele de vieţuire şi, feriţi astfel de atingerea zilnică cu lumea de prin tîrguri, ei păstrară neatinse şi limba, şi portul, şi virtuţile strămoşeşti. Cu toate aceste, şi acolo nenorocirea a trebuit să-şi împlînte ghearăle sale. O colonie de otomani goi şi flămînzi, ce nu mai găseau adăpost în ţara lor, ceată compusă din vagabonzi, dezertori din armată, bandiţi scăpaţi de prin închisorile Turciei, s-a aruncat într-una din zile ca un 
   1 Elveţiei ( n. ed. ) 
  nor de lăcuste peste munţii Dornei. Sub cuvînt că făceau comerţ de cherestele, ei începură a stoarce munca locuitorilor în modul cel mai răsunător, apăsîndu-i în tot feliul, comiţînd chiar crime, pîngărind familiile şi locaşurile sfinte, astfel încît mîna lor lacomă şi cruntă izbuti în scurtă vreme a răspîndi pretutindene mizerie, sînge şi desperare. 
  În zadar locuitorii Dornei alergară de mai multe ori la sprijinul autorităţilor din ţară; autorităţile erau prea slabe pentru a izgoni din poticele Carpaţilor aceşti hoţi, care, sub masca de comercianţi, pustiiau munţii şi răpeau din gura locuitorilor şi a copiilor lor pînea de toate zilele. 
  Unul dintre ei se deosebea mai cu samă prin înrîurirea ce avea asupra celorlalţi. 
  El se numea Osman. Născut pe stradele Constantinopolului, fără a-şi cunoaşte pe tatăl şi pe mama sa, crescut în mijlocul scursurilor şi-a gunoaielor oraşului, Osman de tînăr se aruncă cu capul înainte în vîrtejul patimilor. Toate simţimintele de bine fură curînd înăduşite în inima sa. Împins de mizerie, încurajat de izbîndă, ajutat de natura sa puternică şi inteligentă, Osman lăsă frîu liber instinctelor răului, hultuite o dată cu naşterea în sîngele lui, şi cînd pentru prima oară se întrebă pe sine la ce port îl va conduce calea pe care a apucat, el nu mai găsi în sufletul său nici o voace care să-i strige: „Opreşte-te“. El avea spiritul ager, caracterul iute şi întreprinzător şi curajul unui om ce nu tremură înaintea crimei, dar care dă îndărăpt înaintea pericolului. 
  Fizicul său se potrivea în totul cu plecările sale interioare: un cap de o mărime disproporţionată, aşezat între două umere late, nişte sprincene lungi şi negre pe sub care luceau în fundul capului doi ochi mici, scînteioşi; o bărbie ascuţită, acoperită de un păr aspru şi stu-fos; un corp de o musculatură puternică, dar dizgraţios, iată înfăţişarea lui Osman, înfăţişare hîdă care făcea dintr-nsul o fiinţă ce insuflă frică şi dezgust totodată. În scurt timp el se înavuţi, căci nu lăsă nici un mijloc neîntrebuinţat, pentru a ajunge la acest scop. Iscusit în alcă-tuirea planurilor sale, îndrăzneţ în mijloacele de punere în lucrare, el ştia, pe o parte, să dea hoţiilor sale aparenţa legalităţii, şi pe altă parte, să le susţie cu iartaganul în mînă cînd trebuinţa cerea. El întrunea în acelaş timp calitatea de comerciant şi de judecător totodată. Singur judeca trebile sale cu locuitorii, singur le aducea întru împlinire!. . . Dar ce împlinire!. . . Aici era partea tragică a întreprinderilor sale. Nimic nu rămînea cruţat de mîna sa nelegiuită! 
  Lacrămile şi rugămintea nenorocioţilor locuitori erau o monedă necunoscută lui Osman, cu care nu se putea dobîndi nici mila, nici iertarea sa. Oameni, femei, copii, fură aruncaţi afară din casele lor şi averea lor înghiţită. Apoi, după ce izbuti a-şi aduna o avere destul de însemnată printr-un lung şir de tălhării, el se dădu desfrînărilor, căci lăcomia de bani nu era singura patimă ce punea în mişcare activitatea sa. Fiu al unui popor încălzit de soarele asiatic, Osman avea pe lîngă un fond de trîndăvie orientală toată fierberea unei senzualităţi nesăţioase. El iubea luxul, băutura şi mai cu osebire femeile; şi, cu toate aceste, în pieptul său nu s-a dezvălit niciodată simţimîntul vreunui amor adevărat. El căuta în amor nu un ideal, ci un mijloc de desfătare a simţurilor sale, şi acolo unde nu putea izbuti prin viclenie sau bani, întrebuinţa totdeauna puterea brutală. O! Să nu fi avut nenorocirea vreo fiică din Dorna să atragă privirile sale; căci Osman ţinea într-o mînă punga, în cealaltă iartaganul, şi la ordinele sale toată oarda coreligionarilor săi, mijloace înfricoşate, dinaintea cărora nevinovata copilă trebuia să plece capul, sau să-şi răscumpere cu viaţa preţul onoarei sale. 
  II 
  Dinaintea casei lui Nistor erau adunaţi toţi locuitorii Dornei. Soarele apusese din dosul muntelui şi de cealaltă parte se ivea luna însoţită de luceafărul de noapte. Un brad urieş învălit în răşină ardea din rădăcină pănă-n creştet, nu departe de casa lui Nistor, şi coloana de foc, urcîndu-se în înaltul ceriului într-un lung vîrtej de scînteie, se oglindea în undele limpezi ale Bistriţei şi lumina în depărtare stîncile sămănate pe plaiuri. Acest spectacol, cel mai frumos care se poate vedea noaptea între munţi, se da de locuitorii Dornei numai la ocaziuni mari de sărbători sau de veselie. Era, în adevăr, o zi de veselie pentru întreaga Dornă, logodna Irinei, fiica lui Nistor, cu Mihai Plăieşul. Locuitorii şedeau jos pe iarbă, despărţiţi în diferite grupe, după vîrstă şi sex. Trei lăutari ţigani, formînd un orchestru compus din o scripcă, o cobză şi un nai, cîntau cîntece de dragoste care scoteau pe furiş din pieptul nevinovatelor fete suspinuri de dor. Ici şedeau bătrînii satului cu figurile lor serioase şi meditative, încinşi cu curele late şi ţiind în mînă cîte un lung toiag, semn al statorniciei; dincolo flăcăii veseli şi neastîmpăraţi, cu pletele lasate pe umere, copii zburdalnici ai muntelui, harnici la muncă, uşori la joc, aşteptînd începerea horei cu nerăbdare ca să mai poată schimba cîte o strîngere de mînă cu draga lor. Apoi fetele, blonde ca spicele de grîu, gătite în hainele lor de sărbătoare, cu flori pe cap şi cu altiţe pe sîn, ţiind fiecare ochii plecaţi spre pămînt ca şi cum n-ar zări ochirile îndrăzneţe ce le veneau ca nişte săgeţi de foc din ceata flăcăilor. Şi toată lumea, bătrîni şi flăcăi, femei şi fete, lăudau într-un glas frumuseţea Irinei şi voinicia lui Mihai. Numai cînd şi cînd vreo babă, deprinsă a cîrti de toate cele, căuta să găsească cîte un mic neajuns la vreunul din logodnici. 
  — Halal de Mihai! zicea un flăcău, Toader, către vecinul său Ion, ştiu că mîndră mireasă mai ia. Parcă-i o domniţă. Ian vezi tu cît e de albă, ce păr lung şi frumos mai are, ce dulce căutătură! Cînd se uită cu ochii la tine, parcă te frige în inimă. 
  — Aşa este, însă nu ştiu de ce de o bucată de vreme încoace e totmîhnită. Are ce are. Îţi aduci aminte tu cît era ea de veselă mai nainte; cum glumea de frumos? Îţi venea să tot glumeşti cu dînsa. . . Acum parcă-i tot plouă şi-i ninge. 
  — Tare eşti prost, Ioane!. . . Nu înţelegi tu c-aceste sunt marafeturi de miresă? Aşa trebuie să fie o fată care se mărită. Unde ai mai văzut tu mirese rîzînd şi sărind într-un picior? Ele învaţă, înadins, a fi smerite. N-am prins eu doar pe Catrina înroşindu-şi ochii cu capătul şter
  
  garului, pentru ca să creadă lumea că plînge? Aşa-i obiceiul pă-mîntului; fata învaţă de la mamă, şi mama de la bunică. 
  — Poate, măi, că ai dreptate; însă mie îmi pare că Irina nu se prefăce. Am văzut-o de multe ori aşa de supărată, că nici băga de samă la cele ce-i spuneam. Eu îi vorbeam una, şi ea îmi răspundea alta. Ochii ei umblau îngrijiţi în toate părţile, parcă se temea de ceva. 
  — Nu-ţi spun eu că cu mintea ta n-ai să pricepi niciodată nimic?Ţi-ar fi plăcut poate să se uite numaidecît la tine, să-ţi zîmbească în faţă, ea care n-are ochi să vază decît pe Mihai? Fireşte, că are o grijă în spate, şi mare încă: grija măritişului. Toate fetele o poartă de la vîrsta de optsprezece ani înainte; da’ ian să le vezi a doua zi după cununie cum le rîd ochii în cap ca nişte ghiocei. He! He! Nu mi-e întăia oară cînd văd mirese smerite cu nasu-n pămînt; decît smerenia asta ţine numai pînă. . . 
  — Tăceţi din gură! strigă un bătrîn de alăturea, şi faceţi loc sătreacă logodnicii! 
  
  În acel minut treceau prin mijlocul grupelor Mihai şi Irina, ţiinduse de mînă. Logodna era săvîrşită. Toată lumea se scula înaintea lor, să le ureze trai bun şi fericit. Mihai păşea mîndru şi drept ca un brad; în ochii săi strălucea bucuria; iar Irina mergea legănîndu-se ca şi cum n-ar fi avut destulă putere de a se ţine pe picioare. Faţa ei era galbănă şi, la fiecare pas, ea se uita îndărăpt cu o nespusă nelinişte, răzămîndu-se din ce în ce mai tare pe braţul lui Mihai. În ochii ei ar fi putut ceti cineva două simţiri deosăbite, luptîndu-se cu putere: amorul şi o grozavă frică. Cea mai mare parte din lumea care era acolo nu luă sama la gălbeneala de pe faţa Irinei şi acei puţini, care au văzut această schimbare, crezură negreşit că vine de la ruşinea ce simt fetele în momentul logodnei. 
  Un bun observator însă, ar fi zărit tot atunci o figură arămie, cu doi ochi mici în cap, alunecîndu-se ca o şopîrlă prin mulţime şi înaintînd spre Irina cu paşi nevăzuţi ca şi spiritul cel rău. Numai Ion observă această împrejurare. 
  — Luat-ai tu samă la ceva? zise el lui Toader, trăgîndu-l de mîneca cămeşei. 
  — La ce?
  — N-ai văzut tu pe Osman turcul, viind ca o năpraznă între noi?
  — Ei ş-apoi?
  
  — Îndată cum l-am zărit, am şi văzut pe Irina îngălbenindu-se caceara pe obraz. Este ceva la mijloc! 
  — Nu cumva crezi tu că Irina îl uibeşte? Ţi-a trece poate şi astaprin cap? 
  — Nu! Da’ cred că turcul o urmăreşte mereu. Ea îl ştie cît e deaprig şi de aceea se teme de dînsul. N-o vezi cum tremură? Parcă are un şarpe dinapoia ei. 
  — Multe mai vezi tu, Ioane! Mă tem că, de multe ce vezi, să n-ajungi a orbi. Cum socoteşti tu că turcului i-ar trece una ca asta prin minte cînd are a face cu Mihai? Doar nu s-a săturat de zile. El ştie că Mihai Plăieşul, unde pune mîna, dă la pămînt, unde chiteşte, greş nu face; ş-apoi unde l-ar putea vreodată suferi Irina? 
  
  În acel moment Osman nu era decît la doi paşi de Irina; ea simţi suflarea sa otrăvită şi un fior atît de răce îi trecu prin trup, încît aruncă un ţipet şi căzu în braţele lui Mihai. 
  — Ce este? strigă acesta spăriet. Irino, tu nu mă mai iubeşti?
  Irina nu răspunse nimic, însă deschise ochii săi albaştri şi-i ţinti atît de lung şi de duios în ochii lui Mihai, încît acestuia nu-i mai trebui nici un răspuns. El ceti adînc în inima ei şi fruntea sa se însenină. 
  — Atunci de ce tremuri? De ce eşti aşa de galbănă? adaose el cu o voce mai asigurată. 
  Dar n-apucase Irina a rosti un singur cuvînt şi Osman, care se afla acuma în faţă cu logodnicii, zise cu glas mare pentru a fi auzit de toţi: 
  — Să-ţi fie de bine, Mihai; într-un ceas bun! Cînd ne pofteşti lanuntă? 
  — Poimîne, jupîne Osmane şi, dacă nu-ţi va fi cu supărare, vină şi d-ta la masa noastră. 
  
  — Foarte mulţumim! răspunse el cu un zîmbet ironic; şi aruncînd 
  o căutătură crucişă Irinei, dispăru prin mulţime. 
  „Ce dracul are Osman? gîndi în sine Mihai. Cloceşte iar vro hoţie în cap. Cînd oare a scăpa Dorna de lighioaiele aste de turci care ne-au mîncat averile şi ne-au secat munţii?“ Însă reaua întipărire ce-i făcuse vederea neaşteptată a lui Osman se şterse îndată, sub privirile amoroase ale logodnicei sale şi în faţa veseliei generale. 
  Hora începu. Toată lumea se aruncă cu nebunie la joc, şi un lung lanţ de flăcăi şi fete ce sămănau a fi atîtea flori în o mare ghirlandă însufleţită de focul tinereţei, se înfiinţa sub bolta ceriului, luminată de stele. 
  Nimic mai frumos de văzut decît acest joc încingîndu-se pe cîmpia verde, joc de voinici, în care lanţul ce se-ntoarce, se răstrînge şi sentinde într-un vîrtej fără repaos, samănă a fi purtat de vînt; nimic mai pătrunzător de auzit decît aria străveche a horei, ale cărei note, cînd line şi trăgănate, cînd zgomotoase şi bărbăteşti, par a ne destăinui frumosul timp trecut! S-ar zice că romînii, cînd s-au prins de mînă pentru prima oară ca să joace hora, simţind aceeaşi trebuinţă a fi uniţi în zilele bune ca şi în zilele răle, au voit să lege frăţia dintre dînşii printr-un cîntec şi un joc. 
  După horă, veni masa cea mare, în capul căreia se aşeză preotul, un om bătrîn, cu barba argintie şi fruntea încreţită de multele ierni ce trecuse peste dînsa. În dreapta sa se puse logodnicii, şi în stînga, socrii mari. 
  Apoi veneau toţi ceilalţi oaspeţi ce luase parte la sărbarea cîm-pinească. Vinul era bun, sănătăţile urmau cu iuţeală una după alta, şi veselia năvăli în toate inimile. Babele începură a povesti din vremile cele vechi, pe cînd erau şi ele frumoase; fetele ascultau cu luareaminte; iar flăcăii ascultau puţin, vorbeau mult, şi cu ochii furau şi mai mulţi. Nistor era de un chef nespus; el întinerea pentru a doua oară, căci de mulţ ani nu a avut o zi atît de fericită ca ziua de logodnă a fiicei sale. Irina începu asemenea a-şi recăpăta colorile. Ea se simţea mai liniştită de cînd se dusese Osman, şi se deda cu totul veseliei ce domnea la acest ospăţ. 
  La urmă, cînd vinul începu a se deşerta de prin pahare, cînd o geană de lumină se arătă pe marginea ceriului spre răsărit, iar bradul 
  care pănă atunce luminase munţii ca o lampă magică cu mii de focuri, se prefăcu în cenuşă, aruncînd numai ici cole cîte o scînteie, se sculă în picioare preotul cu un pahar în mînă şi, după ce-şi netezi barba cu toată demnitatea unui bătrîn mîndru de albeaţa ei, ţinu cuvîntarea următoare: 
  — Oameni buni, zise el, pe Irina şi pe Mihai eu i-am botezat cînd erau în faşă; astăzi eu îi cunun. Cînd mă uit la dînşii îmi aduc aminte de zilele cele bune, pe cînd n-aveam alte griji în Dorna, decît să ne creştem copiii şi să ne sporim averile. Acele vremi au trecut. Însă dacă Domnul ne-a trimite mulţi copii în Dorna ca Irina şi Mihai, să ştiţi că de griji şi nevoi vom scăpa curînd. Închin, dar, încă o dată în sănătatea lor şi a voastră a tuturora. Să dea bunul Dumnezeu ca soarele care răsare astăzi să ne aducă senin şi veselie în inimă şi să strivească de pe dealurile noastre buruiana cea rea! 
  Aceste puţine cuvinte, bine simţite, fură primite cu un lung şi zgomotos ura care răsună departe în munţi. 
  III A doua zi de logodnă, Osman se preumbla cu paşi răpezi în odaia sa, părînd a fi foarte preocupat. Casa lui era aşezată la picioarele muntelui Pietrosul, nu departe de punctul unde rîul Neagra se aruncă în Bistriţa. Zidită pe o stîncă, de unde stăpînea toată valea Dornei, ea sămăna unui cuib de uli. Acolo se ţineau sfaturile între turci şi se urzeau toate planurile de jăfuire, pe care apoi, fiecare în parte, le aducea la îndeplinire după ordinele ce avea de la Osman. Astfel preumblîndu-se, Osman frămînta în capul său mii de proiecte de ademenire în contra Irinei. Timpul era scurt, ea se logodise ieri şi mîne avea să se cunune. Prin urmare, o hotărîre grabnică trebuia luată. 
  — Ce dracu, zicea el în glas mare, să-şi bată joc de mine o fată deţăran! Asta e prea mult. . . Şi pentru ce nu m-ar voi ea pe mine?. . . N-am eu destulă avere să cumpăr Dorna întreagă? Şi cu toate aceste, să nu pot face nimic!. . . Să tremur ca un copil dinaintea ei, şi ea să rîdă de mişelia mea?. . . Dar la ce mă mai numesc Osman? La ce-mi mai slujeşte iartaganul de la brîu?. . . 
  Şi în această luptă între amorul său propriu şi neputinţa de a izbuti, faţa sa urîtă se zbîrcea de turbare. 
  — Mîne se cunună, strigă el, lovind cu piciorul în pămînt, mîneva fi în braţele lui Mihai. . . Şi eu ce fac! Să rămîn bătut, umilit de-o femeie! Asta nu se poate!. . . S-aştept mai tîrziu? Osman să vie după Mihai? Ce glumă!. . . Nici asta nu se poate!. . . S-o răpesc acum îndată, s-o fur! Dar atunci trebuie să părăsesc Dorna!. . . Şi unde să mă duc?. . . 
  Aici Osman se opri gînditor cîtva timp; dar deodată, ca şi cînd ar fi fost mişcat de o coardă nevăzută, el tresări; ochii săi luară espresiunea unei hotărîri nestrămutate şi, reîncepîndu-şi preumblarea cu paşi răpezi şi neregulaţi. . . , „Fie!, zise el, m-oi duce orişiunde; avere am! Ce-mi pasă! Ah, Irino! răstoarnă-se pămîntul, tu vei fi a mea!. . . N-ai fi zis că lui Osman îi va sta o femeie împotrivă!“ 
  Apoi, ieşind afară, el şuieră puternic şi un turc se prezintă înaintea lui. 
  — Ali, zise Osman cu voace grămădită, să-mi pregăteşti îndată
  o plută bună şi să-mi ajuţi a strînge tot din casă. Mîne în zori de ziuă plec. 
  — Vrei să te muţi din Dorna?
  — Da. — Şi unde vrei să te duci?
  
  — Nu ştiu. 
  — Ce însemnează asta, Osmane? Te văd cam turburat. 
  — Însemnează că ieu pe Irina cu mine şi mă duc din Dorna. 
  
  — Iei pe Irina cu tine?. . . adaose Ali plin de mirare, dar ai uitatpoate că ea se cunună mîne cu Mihai? 
  — Ba nu. 
  — Atunci, nu te mai înţeleg. Spune-mi, Osmane, ce ai de gînd să faci? 
  — Vreu s-o fur în astă-noapte. Iată tot! N-a voit să meargă cu minede bunăvoie, va merge de nevoie. 
  — Ah!. . . Ah!. . . Pricep acuma. Se vede că mititica te-a fărmăcat cuochiul. Vrei s-o ştergi, cum s-ar zice, de la nasul lui Mihai. Dar cu ce meşteşug ai de gînd să faci astă izbîndă? 
  
  — Ţi-oi spune mai pe urmă, Ali, pregăteşte-mi întăi pluta, şi vinoiute înapoi! 
  Ali, deprins a asculta de ordinele lui Osman, plecă îndată şi peste o oară se întoarse îndărăpt cu un aer mulţămit. 
  — Pluta-i gata, zise el, frecîndu-şi mînile, o plută ferecată deminune; parcă făcută înadins pentru Irina. O să vă duceţi ca vîntul. 
  — Ali, să începem a strînge buclucurile. 
  — Să începem. 
  
  Şi amîndoi se puse a culege tot de prin casă şi a vîrî într-o ladă mare ce sta deschisă în mijlocul camerei. 
  — Nu uita nimic, Ali!
  — N-aibi grijă!
  — Ia de colo chimirul cu banii. 
  
  — Numaidecît! Ăsta-i lucru de căpetenie, mai ales cînd e vorbade-a îmblînzi căprioarele de munte. 
  — Pistoalele sunt oare grijite?
  — Cum e oglinda!
  — Ia şi covorul de pe părete. 
  — Negreşit! Doar trebuie să vă fie moale pe plută. —Dar de mîncare este?
  —Iată colo în dulap un picior de miel şi două garafe de vin. Vi-i
  
  
  prea de ajuns. O să petreceţi ca doi însurăţei în luna de miere. Dar ian spune-mi cum ai să. . . 
  — Ia lada în spate, şi haide!
  Ali ascultă, fără a mai aştepta vreun răspuns, şi amîndoi plecară însărcinaţi de tot avutul lui Osman, spre locul unde era legată pluta de mal. 
  Pe drum, Osman părea gînditor, iar Ali mergea vesel şi fără grijă, şuierînd între dinţi un cîntec de munte, ca şi cînd n-ar fi fost vorba de săvîrşirea unei crime. 
  — Ascultă, Ali, zise Osman după cîtva timp, în toate zilele spre amurg Irina are obicei să se urce pe munte, ca să-şi aducă capra acasă de la păşune. Nimene altul nu se poate duce după dînsa, căci capra nu ştie decît de glasul ei. Noi ne vom aţine în crăpătura stîncii ce vine lîngă potică şi, îndată ce vom zări-o trecînd, ne vom arunca amîndoi pe dînsa; unul o va ridica în braţe, celălalt îi va astupa gura să nu strige, ş-apoi. . . 
  — Hm! Dar dacă n-a fi singură, întîmpină Ali, scuturînd din cap. 
  — Pentru ce doar suntem doi şi pentru ce avem pistoale la brîu? răspunse Osman cu ton ameninţător. 
  — Vra să zică, la nevoie trebuie să. . . 
  — Se-nţelege! N-o să ne lăsăm doar prinşi ca şoarecul în capcană!
  
  Ali încetă de-a şuiera. Ceea ce-l puse pe gînduri era nu remuşcarea cugetului, nu uricioasa crimă ce trebuia să săvîrşească, era pericolul ce-şi atrăgea şi el luînd parte la această întreprindere de noapte. 
  Pe drum mergînd, ei întîlniră pe Ion flăcăul care venea de la malul Bistriţei cu toporul pe umere. 
  — Buna vreme, jupîne Osman, unde te duci?
  — La Piatră, să vînd nişte plute. 
  — Se vede că ai de gînd să zăbăveşti mult acolo, de vreme ce-ţi
  
  iei atîtea buclucuri? 
  —Aşa ceva. 
  Şi Ion trecu înainte. Iar Osman păru foarte îngrijit de această neaşteptată întîlnire. 
  „Cine mi l-a scos înainte?“ îşi zise el în sine. „Totdeauna trebuie să-l întîlnesc în cale. De cumva îl va împinge păcatul să meargă cu Irina după capră, a lui e dracul!“ 
  Toate pregătirile fură făcute pentru răpirea Irinei. Osman aştepta numai să însereze. În sfîrşit, soarele asfinţi învălit în nouri deşi şi o noapte neagră începu să îmbroboade pămîntul. Luna nu era pe ceri; numai ici-colea se zărea printre crăpăturile nourilor cîte o stea. S-ar fi zis că natura însăşi voieşte să-l ajute în criminala sa întreprindere. 
  — Să mergem, zise Osman, apucînd pe Ali de mînă. 
  — Să mergem, dar n-ar fi bine să. . . 
  — Ce mai este? îl întrerupse acesta, încreţind din sprincene. 
  — N-ar fi bine. . . să mai aşteptăm puţin, parcă-i prea devreme. 
  
  — Nu-i prea devreme. Nu vezi cît e de întuneric? Ce!. . . Vrei s-ajungem acolo cînd Irina va fi înapoi acasă? 
  — Ba nu;. . . dar vezi. . . mi s-a părut că. . . socotesc că n-ar strica să mai luăm pe cineva cu noi. 
  — Mişelule! Te temi de o femeie? Haide, cînd îţi zic, că doar nu mergi la spînzurătoare! Apucă pe muchea dealului şi nu tremura. Te-ai făcut fricos ca o muiere, de cînd ai schimbat hoţia de codru pe negustoria de cherestele. 
  — Nu mi-e frică, Osmane, decît vîntul îmi şuieră în ureche şi mi-e cam răce. Dar ştii tu una, adaose el, clănţănind din dinţi, dacă Ion ar fi înţeles ceva, ş-a fi spus lui Mihai?. . . 
  — Înainte, şi nu lungi vorba! Iată puntea; fă mai răpede; acuş suntem în crăpătura stîncii. Ce calci ca pe cuie? 
  
  Astfel, prin întunericul nopţii, Osman şi Ali, ca două umbre, înaintau răpede, dar cu luare-aminte, spre locul unde trebuia să fure pe Irina. Ali mergea înainte şi astă dată trebuie să mărturisim că mergea mai puţin împins de dorul răului decît de frica lui Osman. 
  În acelaş timp s-auzea sus pe munte un cîntec dulce şi armonios ce trezea în depărtare văile adormite: 
  Dragă căprioară, 
  Mîndră sorioară;
  Vino, te grăbeşte, 
  Că noaptea soseşte
  Şi vîntul e rece, 
  Şi stafia trece
  Ades prin părău
  La ceasul cel rău. 
  Vin’la mine-acasă, 
  Că-n flori şi mătasă
  Eu te-oi legăna. 
  Şi lin ţi-oi cînta
  Cîntece de dor, 
  Să te-adorm uşor. 
  
  Era Irina, care striga cîntînd căprioara din munte. Căprioara auzi voacea ei şi, sărind de pe stîncă pe stîncă, se scoborî la picioarele stăpînei sale. 
  Irina îi netezi părul, o sărută pe frunte şi urmă cîntînd: 
  Dragă sorioară, 
  Fii veselă, zbiară, 
  Că mîni mă mărit
  C-un mîndru iubit;
  Mîni norocu-mi rîde, 
  Ceriul se deschide
  Şi-n el două raze
  Văd cum luminează
  Cald zilele mele —
  Ştii tu ce sunt ele?
  Sunt raze de rai!. . . 
  Ochii lui Mihai. . . 
  
  Căpriţa, deprinsă cu asemenea dezmierdări, începu a zburda împrejurul ei, plină de bucurie, dar, spărietă ca de un şărpe ce ar fi zărit în iarbă, ea se culcă pe cîteşipatru picioarele, şi, ridicînd ochii spre Irina, se uită tremurînd la dînsa. 
  Dragă, ce oftezi? De ce lăcrămezi? Ai vro supărate, Nu ţi-a priit oare Apa din izvor? Sau ai vreun dor Ce te arde greu, Ca şi dorul meu?. . . Pădurea vuieşte, Vino, te grăbeşte, Că eu ţi-oi cînta Şi te-oi descînta De visul cel rău Şi de dorul tău. 
  Astfel cîntînd, Irina se scobora pe potica strîmtă, mîind căprioara de funie. Cînd, deodată, două fantome negre ca fiorii morţii, ieşind din crăpătura unei stînci, se aruncară asupra ei. Ea voi să se apere, dar mînile îi erau legate, voi să strige, dar voacea îi era înăduşită; cuprinsă de groază, ea leşină. Întunericul se făcu şi mai mare, vîntul şuiera fioros prin desimea codrului. 
  IV Abia se ivise a doua zi soarele pe ceri şi toată Dorna era în picioare. Vestea despre pierderea Irinei, tocmai în ajunul căsătoriei sale, ca orice veste rea, se răspîndi iute din om în om, şi toţi alergau uimiţi din toate părţile spre casa lui Nistor, pentru a se încredinţa despre această nenorocită întîmplare. Mii de presupuneri se făcură într-o minută. Unii ziceau că Irina va fi căzut într-o prăpăstie, alţii că se va fi înecat în rîul Neagra, alţii că vor fi mîncat-o fiarăle sălbatece, însă nici unuia nu-i venea în gînd despre răpirea ei. 
  — Ce poate să fie? zicea Mihai, frîngîndu-şi mîinile; să nu vie toată noaptea acasă. . . negreşit i s-a întîmplat ceva. . . Să mergem, oameni buni, să răscolim munţii, să scociorîm pădurile, să o găsim numaidecît!. . . 
  — Da, să mergem, răspunseră cu toţii într-un glas. 
  — Staţi! Staţi! strigă atunci de departe un om ce venea spre dînşii, 
  
  alergînd în fuga mare, şi făcîndu-le semn din mînă să-l aştepte. Era Ion flăcăul. 
  — Ascultaţi! zise el, abia răsuflîndu-se, asară am întîlnit pe Os-man cu toate buclucurile în spate, scoborîndu-se spre Bistriţa. . . Mi-a zis că merge la Piatra. . . Azi am trecut pe la casa lui şi am găsit-o pustie. . . De cumva va fi el care. . . atunci este încă vreme. El n-a putut să plece decît tot astăzi în ziuă. De-om apuca de-a dreptul, îl vom ajunge aproape de Toancele, pe cînd a fi soarele de-o suliţă. 
  Osman, în adevăr, după ce răpise pe Irina, stătu toată noaptea ascuns în munte, şi abia în zori de ziuă, cu două oare mai înainte, plecase spre Piatră, căci numai ziua poate umbla pluta pe Bistriţa. 
  De-ar fi căzut trăsnetul pe capul lui Mihai, el n-ar fi rămas mai ameţit. Fără a aştepta mai multe amănunţimi, el smunci toporul din mîna lui Ion şi se făcu nevăzut. Într-o clipă se desfăşură dinaintea ochilor săi tot adevărul acestei întîmplări, pe care nu şi-l putuse esplica pănă atunce şi, desperat ca tot omul ce se vede deodată aruncat din culmea fericirii în culmea nefericirii, el hotărî sau să moară, sau să se răzbune. 
  Pluta, mînată de unde printre strîmtorile Carpaţilor, face cotituri multe şi merge încet, iar acel ce iubeşte merge de-a dreptul şi merge iute. În mai puţin de două oare el urcă dealuri, coborî văi, trecu peste rîpi şi peste ponoare, şi ajunse în fine în vîrful celui de pe urmă pisc a cărui poale se scoborau în Bistriţa. De acolo el zări la picioarele sale o plută mergînd în josul apei. 
  „În sfîrşit“. . . zise Mihai, răsuflîndu-se adînc din piept. Ochiul său recunoscu pe Irina. Ea şedea culcată cu capul rezemat de-o grindă; la cîrma din frunte era Ali, la cîrma din urmă, Osman, şi amîndoi, tăind valurile cu putere, înaintau spre Toancele. 
  Toancele e cataractul cel mai periculos pe toată întinderea Bistriţei. Strînsă între doi munţi nalţi şi stîncoşi, printre care abia străbate lumina zilei, ea fierbe din fund şi pănă în faţă, ca şi cînd ar curge pe
  o albie de foc. Valurile gem cu o turbare nespusă şi mii de stînci ies ascuţite din sînul Bistriţei înspumate. Vai de plutaşul care n-ar şti să cîrmuiască pluta pe acolo! Cînd nevoia îl sileşte să treacă prin Toancele, el se pregăteşte ca de război; cearcă mai întîi cîrma; cercetează toate legăturile grinzilor, pentru ca să se încredinţeze dacă nu e vreo sminteală; îşi suflecă mînicele şi-şi face semnul crucii. Toate aceste pregătiri făcute în tăcere şi cu gravitatea aceea ce inspiră totdeauna momentul pericolului, produc o spaimă nespusă, mai cu samă asupra călătorului care pentru prima oară îşi espune viaţa în acest loc. Cum a intrat pluta în Toancele, torentul a şi luat-o într-un vălmăşag de spume, şi, purtată ca o scoică pe crestele valurilor, se ridică, se sfîşie şi se frămîntă într-o luptă nesfîrşită şi e de ajuns o singură greşală de lopată, pentru ca dintr-însa să nu mai rămîie decît ţănduri. În fiecare an Bistriţa înghite numeroase plute care s-alunecă cu nesocotinţă în acestă strîmtoare, şi fiecare stîncă poartă numele vreunui nenorocit ce şi-a perdut viaţa lîngă dînsa. Cimitir înfiorător, în care stîncile stau marture ca şi crucile despre locul unde aceşti nenorociţi şi-au aflat mormîntul!. . . 
  Osman n-avea ce face; trebuia numaidecît să treacă pe-acolo. 
  — Ali, strigă el de la cîrma din urmă, îndreaptă pluta spre malul stîng. 
  El dădu acest ordin nu pentru a se feri de şuvoiul de care începuse a se apropia, ci pentru că zări pe Mihai coborîndu-se pe coasta dealului din dreapta, şi voi să puie între ei amîndoi toată lărgimea rîului, în scop de a-l împedica să sară pe plută. Însă la cea întăi lovitură de lopată, ce făcu Ali pentru a executa mişcarea ordonată de Osman, pluta intră în curent, se izbi de-o stîncă ce sta nevăzută sub apă şi se înfipse pe vîrful ei. Grinzile pîrîiră în legăturile lor, şi capătul dinainte se cufundă în apă împreună cu Ali care, pierzîndu-şi cum-pătul, se duse în fund, luat de-un val puternic. Pluta, împinsă de şuvoi, după ce se învîrti cîtva timp împrejur, se opri apoi în loc de-a curmezişul apei, astfel încît capătul din urmă atingea malul drept. 
  Osman acum nu mai putea înainta, nici da înapoi. Vrînd-nevrînd, el trebuia să dea piept cu Mihai. „Cu atît mai bine, gîndi el în sine, cel puţin m-oi mîntui de dînsul o dată pentru totdeauna“; şi, înarmîndu-şi pistoalele, se pregăti pentru lupta ce avea să hotărască între ei amîndoi. 
  Irina, palidă ca un cadavru, se trezi din amorţeala în care fusese pînă atunce şi, rîdicîndu-se în sus, întinse amîndouă braţele înspre locul de unde venea Mihai. Ochii ei stînşi, încunjuraţi de două cercuri vinete, nu puteau deosebi nimic, şi, cu toate acestea, ea îl simţea, îl gîcea de departe, căci sunt momente în care acel ce iubeşte vede mai bine cu sufletul decît cu ochii. 
  În acea vreme Mihai, ţîind într-o mînă toporul, în cealaltă cuţitul, se cobora de pe munte ca o vijelie. Cu capul gol şi cu pletele în vînt, el alerga nebun peste stînci şi peste păraie, şi-n fuga lui turbată rîsipea cu piciorul pietrele ce se rostogoleau în vale cu zgomotul unei lavine. 
  — Doamne sfinte, strigă el, dă-mi atîta putere, să-mi răzbun, aşa cum doresc eu! 
  Şi prin toţi porii el respira răzbunarea, ş-ar fi voit să găsească un mijloc atît de răpede ş-atît de crud, ca într-o singură clipeală să-i stoarcă tot sîngele din vine şi să-l facă în acelaş timp să sufere chinurile morţii, un veac întreg. Cîţiva paşi încă şi Mihai era pe plută. . . Atunci un trăsnet prelungit şi mult repetat de ecoul munţilor se auzi. Osman îl luase la ochi cu pistolul, îl chitise bine, însă pluta, şovăind sub picioarele sale, îi clătină mîna, tocmai în momentul cînd el descărcă arma, şi plumbul trecu deasupra capului lui Mihai. 
  — Ai scăpat de unul; nu-i scăpa de celalalt, urlă Osman furios, ridicînd al doilea pistol asupra lui Mihai, însă şi astă dată plumbul trecu pe-alăturea şi se lăţi pe-o piatră. 
  În acel moment Mihai făcu cea de pe urmă săritură, şi cu turbarea aceea ce poate avea numai un om nenorocit ca dînsul, se aruncă pieptiş asupra lui Osman şi, înşfăcîndu-l în braţele sale puternice, îl răsturnă la pămînt, înainte de-a ave măcar timpul să se răsufle. 
  — Stăi, cîne fără de lege! strigă Mihai, crîşnind din dinţi şi strîngîndu-l de grumaz ca într-un cleşte. A venit vremea să-ţi dai samă de nelegiuirea ce-ai făcut! Ia-ţi ziua bună de la lume, că de acuma eşti mort! Am să-ţi sfărîm capul ca unui pui de şerpe şi ţărna ta spurcată am s-o arunc în vînturi! 
  — Îndurare!. . . strigă Osman palid şi înspăimîntat de groaza morţii. 
  — Îndurare?. . . Tu cei de la mine îndurare? Fiinţă pîngărită!. . . Atunci cînd se va îndura cuţitul ce am să-ţi vîr în piept, să nu te spintece; atunci cînd s-o îndura apa în care am să te arunc, să nu te înece, atunci m-oi îndura şi eu. Mergi în fundul iadului să hrăneşti nopîrcile din cărnurile tale!. . . 
  
  Şi, plîntîndu-i cuţitul drept în inimă, îi înăduşi cea de pe urmă răsuflare, în sîngele care, ca un izvor zbucni din rană şi stropi o stîncă ce sta alăturea, martură de moartea nelegiuitului otoman şi de dreptatea lui Dumnezeu. Apoi, ridicînd în sus cadavrul, îl aruncă în Bistriţa unde fu înghiţit de întunericul valurilor. 
  Toată această înfricoşată dramă, Irina o privi cu un ochi rătăcit, fără a-şi putea da samă de cele ce se petrecuse în faţa ei. 
  Abia a doua zi ea începu a-şi reveni în sine, şi recunoscu că se află în casa părintească. La capul ei şedea Nistor cu părul alb ca omătul, albit într-o singură noapte, şi la picioarele ei Mihai, îngenuncheat, urmărea şi cu ochiul şi cu sufletul toată răsuflarea ce ieşea din pieptu-i. 
  — Irino, îi zise acesta, încălzindu-i mînile în mînile lui, nu ne vezi?. . . Suntem noi, Nistor şi Mihai; eşti în braţele noastre; iată casa tatălui tău; iată căpriţa. 
  Atunci ea deschise nişte ochi mari, se uită împrejur şi un şiroi de lacrămi îi înecă faţa. 
  — Mihai! zise ea cu o voace întreruptă, revenind ca dintr-un vis. Te cunosc. . . Iată tata!. . . Veniţi amîndoi, veniţi mai aproape!. . . Oare adevărat să fie?. . . Mi-e frică, nu mă lăsaţi! 
  — Irino, nu te mai teme; eşti cu mine, logodnicul tău. De-acuma vei fi fericită; Dumnezeu te-a scăpat! 
  — Fericită?. . . Ce zici?. . . O! asta nu se mai poate!. . . Întoarce-ţi de la mine faţa, Mihai!. . . Steaua mea a căzut! 
  —Irino, dar tu nu eşti vinovată! Adu-ţi aminte să eşti logodnica mea, că mi-ai jurat să-mi fii soţie. Eu te iubesc şi fără tine nu pot trăi! 
  — Ascultă, Mihai urmă ea, rădicîndu-se în picioare şi uitîndu-se ţintă la el, şi eu te iubesc din tot sufletul meu!. . . Ştie Dumnezeu cîte lacrimi am vărsat pentru tine; cîte zile şi nopţi am petrecut fără somn; cîtă bucurie şi cîtă amărăciune au înecat rînd pe rînd inima mea, în zilele în care te vedeam sau nu te vedeam! Dar astăzi nu mai sunt vrednică să fiu soţia ta. Sufletul meu e veşted ca floarea bătută de brumă; urgia iadului m-a atins!. . . 
  — Şi ce vrei să faci Irino?. . . Pentru Dumnezeu, spune!. . . 
  — Am ajuns pînă la pragul fericirii, şi acolo uşa mi s-a închis. . . ş-am rămas în lume fără bucurie, fără lumină, ş-am văzut în vis pe maică-mea că s-a sculat din mormînt şi mi-a pus pe cap un hobot negru, zicîndu-mi aşa: „Du-te, Irino, du-te la monăstire şi jăleşte norocul 
  
  tău pierdut!“. . . Mihai, eu trebuie s-ascult porunca mamei mele. . . Tu, uită-mă!. . . Nu mai cere de la mine rămăşiţele unei dragoste adăpată de otrava nelegiuirii. . Lasă-mă să port haina cernită a pusniciei, că cernit e sufletul meu!. . . Şi de-acolo eu m-oi ruga pentru tine, şi Dumnezeu ţi-a îndulci inima; că inima ta e bună şi Dumnezeu şi mai bun. 
  Astfel grăind, Irina părea schimbată la faţă; obrajii săi se aprinseră de-o roşaţă vie, şi o rază cerească strălucea în ochii ei. 
  Mihai şi Nistor ascultau vocea ei inspirată ce se răspîndea ca parfumul în aer, şi nu credeau însuşi auzului lor. Înmărmuriţi, fără simţire, ei nu mai puteau rosti un singur cuvînt, căci răsuflarea li se oprise în piept. 
  — Mihai şi tu tată! adause ea cu accentul celei mai profunde du-reri. Uitaţi-vă în ochii mei şi vedeţi aceste lacrămi!. . . Ele sunt lacrămile inimii mele. . . Ele vă vor spune că, ducîndu-mă la monăstire, las cu voi inima şi sufletul meu!. . . Ah! veniţi, pînă a nu ne despărţi, să vă dau încă o sărutare!. . . Ş-apoi. . . Rămîneţi sănătoşi! 
  Mînile ei obosite căzură de-a lungul trupului şi capul i se plecă pe piept. Nistor o cuprinse în braţe şi o sărută lung pe frunte, scăldîndu-i faţa într-un părău de lacrămi; dar cînd veni rîndul lui Mihai, o! atunce ei nu putură nici măcar să plîngă; amorul şi durerea se răsculară cu atîta tărie în inimele lor, încît în acest ultim sărutat era să se ducă şi ultimul suspin al vieţii lor. 
  Cîţiva ani în urmă, se răspîndi vorba între dorneni că la o monastire din fundul munţilor muri o călugăriţă frumoasă încă, dar apăsată de mari nenorociri, şi că în toate nopţile se cobora o lumină de sus pe mormîntul ei. Iar de atunci încoace plutaşul de pe Bistriţa, de cîte ori trece prin Toancele, arată străinului ce călătoreşte cu dînsul 
  o stîncă fioroasă, acoperită de muşchi, zicîndu-i : „Asta-i Piatra lui Osman“. 
  Convorbiri literare, anul I, nr. 19, 1 decembrie 1867 
  
  COMOARA DE PE RARĂU 
  Întovărăşit de-un călăuz din Dorna, tînărul Costin se urca pe muntele Rarău, care este unul din cele mai înalte piscuri ale Carpaţilor. Deasupra Rarăului stau clădite două stînci gigantice numite Pietrele Doamnei, înnegrite de timp, sfîşiate de furtuni şi care, văzute pintre neguri, cu turnurile lor fantastice, samănă a fi un palat zidit în lumina aerului. 
  Atras de frumuseţa acelor stînci, Costin se urca încet şi greu în urma călăuzului pe o potică strîmtă unde abia găsea destul loc spre a-şi aşeza piciorul, avînd în dreapta muntele ce se înălţa ca un zid deasupra capului său, şi la stînga o prăpastie fioroasă, în fundul căreia se zărea şerpuind Bistriţa mică, ca o cordea. Cu cît înainta, cu atît coasta devenea mai răpede şi mai obositoare. Cărarea se strîmta din ce în ce mai mult şi pe une locuri dispărea cu totul. 
  Era în luna lui august. 
  Aerul răcoros şi parfumat ce se rîdica din sînul codrilor îi străbătea adînc în piept şi ochii săi alergau rătăcind din loc în loc, privind cînd figurile bizare ale stîncilor, cînd cursul împletit al Bistriţei, cînd şesurile întinse şi aurite ce se zăreau dincolo de munţi la marginea orizontului. 
  Trei oare şi jumătate Costin urcase mereu la deal şi căldura soarelui începuse a-i acoperi fruntea de sudoare. 
  — Domnule, îi zise călăuzul desfăcîndu-şi traista cu merinde, te văd cam ostenit; gustă ceva din vinul ista să mai prinzi la putere, şi să ne grăbim pasul, ca nu cumva să fim siliţi să dormim la Pietrele Doamnei, cu liliecii şi stafiile. 
  — Ce, sunt stafii pe-acolo?
  —He, ba ce! Acolo nu-i loc curat, cică în toată noaptea se preumblă pe vîrful Rarăului umbra domniţei care a botezat stîncile cu numele ei. 
  — Ai văzut-o vreodată?
  — Să mă ferească Sfîntul!— Şi ce domniţă era aceea?
  
  
  — Da’ mai ştiu eu, domnule! Se povesteşte din părinţi că, gonită de turci, ea s-a urcat pe Rarău şi a îngropat sub stînci toate odoarele ţării. De aceea se vede uneori acolo în miez de noapte o pară de foc galbenă ieşind din pămînt. Cînd ai plecat de la cîmp, n-ai venit aice pe valea părăului Suha? 
  — Ba da. 
  — Apoi n-ai trecut prin un sătuleţ care se cheamă Tabăra?* 
  — Am trecut. 
  — Ei bine, acolo se spune că s-a oprit tabăra turcească care gonea pe domniţa, şi de aceea satul a rămas cu numele de Tabăra. Apoi mai în sus, tot pe Suha, n-ai întîlnit un alt sat care se numeşte Iesle? 
  — Am întîlnit. 
  — Acolo cică erau ieslele călărimii domniţei care fugea de oastea păgînilor. Dar să mergem, domnule, că e tîrziu şi n-am gust să fac la noapte cunoştinţă cu ştima1 comorii. 
  
  — Ştii una, zise Costin surîzînd, dac-am rămîne astă-noapte acolo sus la Pietrele Doamnei, să vedem şi noi para cea galbănă şi umbra domniţei? 
  — Ba zău, răspunse călăuzul jumătate serios, jumătate în glumă, 
  ţi-ar trece prin minte să faci una ca asta?. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  * Tabăra şi Ieslele sunt două sate în drumul ce merge de la Mălini spre 
  Dorna(n. a. ). 1 Ştimă — fiinţă mitologică în chip de femeie; duh rău (n. ed. ). 
  După alte două ore de suiş, ei ajunseră pe vîrful Rarăului, unde domniţa îşi îngropase comorile. În acest timp un fum alb şi umed începu a se ridica din fundul văilor şi în curînd îmbrobodi toţi munţii cu un văl argintiu, din care răsărea, ca nişte verzi insule, numai culmile lor. Costin, care de pe înălţimea muntelui vedea la picioarele sale întinzîndu-se acest ocean de aburi, deasupra căruia razele soarelui scînteiau cu mii de colori, nu-şi putu stăpîni mirarea. 
  — A! cît e de frumos! strigă el. 
  — E frumos, nu-i vorbă, zise călăuzul, dar nu prea îndemănos. Ce dracu! adause el după o pauză, uitîndu-se cam cu îngrijire la ceri, de cîte ori mă urc la afurisitele astea de pietre, trebuie să mi se întîmple cîte ceva. 
  — Ce ţi s-a mai întîmplat?
  — Într-un rînd mi-a luat dracul pălăria din cap şi a aruncat-o în rîpă; în alt rînd mi-am sclintit un picior, ş-acuma o să ne prindă fur-tuna. 
  — Unde vezi furtuna?
  — Ian uită-te colo hăt departe, spre dealul Măgurii. 
  — Ei bine?
  — Nu vezi nourul cel negru cum vine ca un balaur peste noi? Vai de oasele noastre, dacă n-om da dos undeva; o să ne ducem după pălărie! 
  
  Ei se găseau acuma lîngă stîncile uriaşe, numite Pietrele Doamnei. S-ar zice că Rarăul, cît e de mare, geme purtînd pe spinare povara lor. Mîncate de şiroaie, brăzdate de fulgere, ele se desfac pe unele locuri în adîncimi întunecoase, în sînul cărora s-aude din cînd în cînd strecurîndu-se picăturile de apă ce izvorăsc din umezeala nourilor. 
  Costin privea cu sfială la stîncile ce-l apăsau prin măreţia lor şi iată că i se opriră ochii pe-un soi de vizunie, care se deschidea fioroasă la picioarele stîncilor şi mergea adînc în pămînt. 
  — Ce este aceasta? întrebă Costin pe călăuz. 
  — Astă groapă n-are fund; se zice că merge pînă la măruntaiele pămîntului. Ea nu de mult s-a ivit, şi într-însa locuieşte stafia muntelui. Dar pentru Dumnezeu, domnule, să nu pierdem vremea! Fur-tuna ne grămădeşte din urmă, şi, dacă nu vrei să te dai hrană corbilor, haide iute la vale; cunosc un loc unde ne putem adăposti. 
  În adevăr, munţii luase o înfăţişare posomorîtă. Vălul cel întins de neguri se desfăcu în nenumărate pîlcuri, care, mînate de vînt, rătăceau şi se încrucişau în văzduh, întocmai ca nişte legiuni ce se pregătesc de luptă. Turmele împrăştiate pe plaiuri, simţind apropierea furtunii, alergau să caute adăpost, şi tălăncile lor sunau fioros prin freamătul codrului. Tunetul începu să clocotească în văi. 
  — O să mă jur să nu mai calc pe aici, murmură călăuzul, ia sama unde pui piciorul. . . Ţine-te de mine şi nu te prea uita în jos. . . Bine-mi spune tata că nu-i loc curat aice. 
  
  Costin, simţind pericolul, îşi grăbea paşii cît putea spre a ajunge mai curînd la locul de scăpare. Fulgerele îi sclipeau pe dinaintea ochilor, şi nourii, spărgîndu-se într-un şuvoi de ploaie, umflară într-o clipă toate păraiele, care în cursul lor turbat luau cu sine pămînt şi pietre şi le rostogoleau la vale. 
  De la un loc Costin nu mai putu face nici un pas înainte. Cărarea era ruptă în două. O rîpă înfricoşată sta deschisă înaintea sa, prin care era cu neputinţă să treacă spre a ajunge la celalalt capăt de cărare. Atunci el se crezu pierdut. Avînd în faţă şi în stînga rîpa, în dreapta zidul, obosit de osteneală, udat pînă la oase, el se încleştă cu amîndouă mînile de-o rădăcină de brad şi se culcă la pămînt. 
  — Fii mai verde, domnişorule, nu-i vreme să tremurăm de frică. Ducă-se pe pustii ne-a tăiat drumul; dar bun e Dumnezeu! De-om trece de aici, suntem scăpaţi. 
  Şi, fără a pierde un minut, călăuzul scoase din traistă o funie lungă, legă pe Costin de-a curmezişul trupului şi luînd celalalt capăt în mînă îşi făcu semnul crucii şi apucă de-a dreptul pe păretele muntelui. Întreprinderea sa era din cele mai îndrăzneţe. Deasupra sufla furtuna aşa de puternic, încît ducea păserile de-a roata în aer, şi ameninţa cînd de cînd să-l răstoarne în prăpastie, dedesupt pămîntul năsipos şi ud îi luneca sub picioare, şi, cu toate aceste, el se urca mereu ajutîndu-se cînd cu piciorul, cînd cu braţul de fiecare ruptură unde putea să se sprijine, de fiecare bolovan, de fiecare creangă, pînă ce, în fine, ajunse pe coama stîncii. Apoi, răsuflîndu-se adînc, el începu a trage cu funia la sine pe tovarăşul său din vale! 
  — Ia sama şi nu te teme! strigă el. 
  Costin, văzîndu-se atunce rîdicat în sus în mijlocul unei furtuni care urla a moarte în urechile lui, şi sprijinit numai în funie deasupra unei adîncimi de cîteva mii de picioare, pe marginea căreia se legăna întocmai ca limba unui ornic, simţi tot sîngele amorţindu-i în vine şi un văl negru i se puse pe ochi. 
  El pierdu conştiinţa de sine şi nu se trezi din ameţeală decît mult timp după ce călăuzul îl rîdicase şi aşezase deasupra stîncii. 
  — Pe cît îmi aduc aminte, zise călăuzul, este aici o peşteră unde ne putem ocroti; apoi, uitîndu-se în dreapta şi în stînga: Ha! strigă el cu bucurie, iat-o!. . . 
  Atunci ei se coborîră cu încetul în peşteră unde abia era loc pentru amîndoi. 
  — De-acum şezi jos şi vino-ţi în fire, căci prin mare şi grea cumpănă am trecut. 
  — Suntem oare scăpaţi? întrebă Costin, uimit de primejdiile prin care trecuse. 
  — Scăpaţi, buni teferi! Mulţumeşte lui Dumnezeu. Alţii au păţit-o mai rău decît noi. 
  — N-ar fi fost oare mai bine să fi rămas sus la Pietrele Doamnei învreo crăpătură undeva, decît să ne coborîm aice? 
  — Doamne sfinte! Pesemne d-ta tot nu crezi că acolo sălăşluieşte Ducă-se pe pustii? La Pietrele Doamnei se încrucişază vînturile din toate părţile, şi ai fi zburat ca o frunză în văzduh, sau ai fi rămas turtit sub vreun bolovan cît casa, sau te-ai fi prăbuşit în fundul pămîntului, după cum s-a întîmplat lui Simion flăcăul, Dumnezeu să-l ierte, căci la vremi grele ca de-alde-aceste tivda Rarăului se clatină ca vîrful unui copac. 
  
  — Ce fel s-a prăbuşit Simion?
  — Apoi nu mă mai întreba, că-mi plînge şi acum inima în mine şi doar cît l-am sfătuit să nu se potrivească unui cap de muiere! Numai dă!. . . Cînd se leagă păcatul de om, trebuie să-l tragă! Aşa-i părdalnica asta de dragoste! 
  — Vra să zică era şi o femeie la mijloc?
  — Ba bine că nu! Să ştii de la mine că oriunde s-ar întîmpla vro nenorocire, trebuie să fie amestecată o codiţă de femeie acolo. Această vorbă făcu pe Costin să surîdă. El îşi uitase spaimele de cînd se afla ascuns sub stîncă, cînd, deodată, o detunătură înfricoşată se auzi deasupra capului său. 
  — Ce este? strigă Costin, sărind drept în picioare. 
  — Nimică!. . . o fărămătură de stîncă se duce de-a roata în vale. Ucigă-l crucea le aruncă cu praştia de sus, dar, ce risipeşte ziua, el pune noaptea la loc. De aceea Pietrele Doamnei stau totdeauna întregi. Fii însă liniştit; aicea n-avem grijă, afară numai dacă s-ar risipi muntele întreg, lucru de care ne-a feri Dumnezeu. Vorbeam adineoarea de Simion. Ce bunătate de flăcău mai era! Nici c-a fost un al doilea pe meleagurile noastre. 
  
  El era fecior de mijlocaş şi cam sărac, dar voinic ca un pui de zmeu, şi mîndru, de fărmăca toate fetele din sat. El însă îşi căuta de sărăcia lui şi nu se uita nici la una dintr-însele; şi, mări, că trăia bine şi liniştit!. . . Iată că, într-una din zile sosi la biserica din sat un popă de la un tîrg din vale, care avea o fată naltă şi subţire ca o trestie şi cu nişte ochi adormitori de şărpoaică. O chema Catrina. Fudulă ca toate tîrgoveţele, ea nu visa decît fuste şi rochii, cordele şi capele, lucruri ce nu erau de obrazul ei, şi nici că se punea alăturea cu vro fată de-a noastre. 
  Să te ferească Dumnezeu de fetele de popă! Ceva, ceva de-or fi sprincenate, nu le mai ajungi cu prăjina la nas. De soi ţărănesc şi cu gărgăuni de cucoană în cap, ele sunt cum e mai rău, nici ţărance, nici cucoane. 
  Simion, de cum o zări, îi căzu curmeziş pe inimă, şi mult amar începu să ofteze. Iar făţarnica de fată nici îl primea, nici îl răspingea, ci îl ţinea mereu în îngăimeală, şi, ca să-l năucească mai tare, uneori îi zîmbea cu noimă, privindu-l pe sub geană, alteori se făcea că nici îl vede, încît bietul flăcău cădea tot mai tare în boala dragostei şi se usca cum se usucă frunza de vîntul toamnei. Ziua el nu mai muncea, noaptea nu mai dormea, şi lucru mare! El care se lupta în pădure brăţiş cu ursul, dinaintea ei nu îndrăznea să zică un cuvînt; decît, unde o întîlnea, se uita lung în ochii ei vicleni, şi ea, şărpoaica, rîdea în inimă. 
  Dacă vreun bătrîn din sat îi zicea prieteneşte:“Măi băiete, ie-ţi de samă, nu te lăsa călcat de-un picior de muiere“, el îl privea duşmăneşte şi-i răspundea răstit, crezînd că-l sfătuieşte de rău. Iar celelalte fete suspinau şi ziceau:“Păcat de el!“ 
  Din Cîşlegi şi pănă în Paşti el se munci mereu cu patima fără să-şi mărturisească pe faţă dorul ce-l ardea, cînd atunci Catrina i se arătă mai mult decît totdeauna dulce ca fagurul de miere. Ea se dete în scrînciob cu dînsul, la joc se puse lîngă dînsul tot strîngîndu-l de mînă şi spuindu-i vorbe prefăcute ce-l umpleau cînd de frică, cînd de nădejde, astfel încît Simion, neînţelegîndu-i mrejele şi socotind c-a venit vremea să-şi verse focul inimii, o ceru de soţie într-un no-roc. Inima într-însul se bătea ca vai de el. 
  „Hei, Simioane! îi răspunse Catrina. Ai tu destui bani, să-mi pui pe cap ştergar de mătasă şi în gît salbă de aur?“ 
  „Ba nu!“ 
  „Apoi, dragă, caută-ţi femeie de sama ta. Nu m-a învăţat tata carte să mă învălesc în catrinţă şi să dorm pe aşternut de mărăcini. “ 
  — Halal! strigă Costin. Îmi place astă mîndrie la o fată de popă. 
  Diavolie femeiască, domnule! Pe urmă s-a ştiut ce-a fost pricina. Adică ea era logodită de mai nainte c-un arendaş bogat din vale şi nici gîndea să ieie pe Simion de bărbat. 
  — A! înţeleg. Ea voia să aibă pe unul pentru arenda moşiei şi pecelalalt pentru trecere de vreme, cum s-ar zice. 
  — O fi şi asta, că mari şirete mai sunt femeile. Unde pui d-tamîndria Catrinei, cînd vedea ea că Simion numai la dînsa se uita. 
  
  Ea voia să fie cea dintăi în sat, şi pentru asta puţin îi păsa ei că el, nemernicul, îşi va sparge capul. Un om ca dînsul nu însemna nimic, cînd era vorba să umilească pe celelalte fete. Simion însă nu se pricepea la aşa lucruri. El ţinea a lui una şi bună. O iubea şi voia să o aibă de soţie. Auzind răspunsul ei, el rămase ameţit, ca şi cum l-ar fi lovit cineva cu o săcure în cap. De unde era el să adune atîţia bani?. . . Să muncească, îi trebuia viaţa întreagă; să hoţească, nu-l lăsa cugetul, că era fecior de tată cinstit. Un întuneric i se făcu dinaintea ochilor. 
  Se vorbea din bătrîni că la Pietrele Doamnei sunt comori îngropate de domniţa care se războise cu turcii, şi el, ştiind aceasta, îşi puse în gînd să le sape. Vezi, domnule, unde te duce pustia asta de dragoste! Fereşte-te cît vei putea de dînsa, căci ea muşcă în inima omului cu dinţi de cîne turbat! He, multe am văzut eu în viaţa mea pînă cînd am cărunţit! 
  Aşa, într-o bună dimineaţă, Simion, care nu mai ştia ce face, îşi luă hîrleţul în spate şi se urcă pe Rarău. Păcatul îl păştea din urmă. Nu ştia sărmanul c-o să-i rămîie casa văduvă şi neamurile cernite, că boii lui au să uite a trage-n plug, că ogorul are să i se părăginească, şi că pe urma lui va plînge tot satul, afară de Catrina. Îmi aduc aminte că în acea zi cînele lui urlă mult a pustiu. 
  Aice călăuzul se opri, şi o lacrămă i se furişă pe sub geană. 
  — Să nu rîzi, domnule, că eu, om bătrîn, nu-mi pot stăpîni plînsul, dar vezi d-ta, cînd se prăpădeşte pentru nişte minciuni femeieşti o floare de flăcău ca dînsul, mă doare, zău, în suflet. El a săpat tocmai în locul unde ai văzut groapa cea fără fund, şi, pre cît se înţelege, i s-a prăbuşit deodată pămîntul sub picioare şi l-a înghiţit. Trei zile după aceea, un cioban a găsit cojocul lui şi-a dat peste afurisita de groapă, care nu mai fusese pînă atunci. Ce s-a mai fi petrecut sus? Dumnezeu ştie; decît părinţii noştri povestesc că oricine s-a suit la Pietrele Doamnei, cu gînd să sape comorile, înapoi nu s-a mai întors. Trei limbi de foc, se zice, că se ivesc din pămînt îndată ce începi a săpa, ş-apoi s-arată ştima comorii. Atunci urlete şi vaiete s-aud în văzduh, şi, de-i ziuă, soarele se întunecă, şi, de-i noapte, stelele s-ascund şi furtunile pornesc din cîteşpatru colţuri ale ceriului, ş-apoi în praf şi pulbere se prefac oasele nenorocitului ce-a cutezat să atingă odoarele domneşti. 
  Astfel, domnule, s-a prăpădit Simion. 
  — Dar Catrina ce s-a făcut? întrebă Costin. 
  — Catrina a murit fată mare, căci arendaşul a părăsit-o, auzind de moartea lui Simion, iar alt nebun nu s-a găsit care să alerge după comori pentru dînsa. 
  Furtuna încetase. Nu se mai auzea decît foarte slab voacea tunetului care gemea în loc depărtat. Soarele reapăru vesel dintre nori, şi aburi calzi se ridicau din pămînt pe urma torentelor; ambii călători părăsiră peştera, şi după două oare de coborîş ajunseră în vale, unde se odihniră de ostenelile zilei. Costin însă avu în acea noapte un somn neliniştit, căci revăzu prin vis toate prăpăstiile prin care trecuse ziua şi toate stafiile despre care îi povestise călăuzul. Ceea ce-i rămase mai puţin în minte fură sfaturile ce-i dăduse bătrînul său tovarăş de a se feri de amor. Astfel de sfaturi au totdeauna soarta de a rămîne neascultate. 
  (Convorbiri literare, anul II, nr. 6, 15 mai 1868. ) 
  
  PRIVIGHETOAREA SOCOLEI 
  I Eleonora era o fată frumoasă cu ochi negri, fărmăcători, care se furişau pe nesimţite în inimă. Faţa ei era întotdeauna veselă şi sufletul ei fără grijă. Nimene nu ştie istoria ei de la început. Unii zic că ea a fost măritată cu un negustor bătrîn şi gelos, într-un fund de provincie oarecare, unde, nemaiputînd trăi cu nesuferitul ei păzitor, îl lăsă într-o bună dimineaţă singur cu gelozia sa şi răsări deodată în mijlocul Iaşului — ca ghiocelul în cîmpie. Alţii susţin că de mică copilă ea fu aruncată într-o monăstire, unde crescu evlavioasă într-o atmosferă de rugăciuni şi de tămîie, dar că, în momentul cînd era să primească darul călugăriei, un spirit rău îi şopti două vorbe la ureche şi ea dispăru din monăstire ca prin minune, lăsînd să creadă pe cuvioasele sale surori că Dumnezeu a ridicat-o în ceruri cu trup cu tot. Astfel de vorbe se răspîndeau pe sama ei. E rău cînd nu se ştie originea cuiva, mai cu seamă a fetelor frumoase. În lume sunt multe limbi rele, dispuse a cîrti, şi puţine urechi, dispuse a nu crede. Tot ce ştim noi este că Eleonora era cea mai drăgălaşă fiinţă ce-a putut să vadă Iaşul în zidurile sale. Ziua ea lucra la o modistă pe strada mare şi noaptea se retrăgea la dînsa acasă, o căsuţă mică şi albă pe strada Socolei, unde îşi petrecea viaţa ca pasările; se culca cîntînd, se scula cîntînd, şi voacea ei argintie, răsunînd prin geamurile ferestrelor, trezea adeseori vecinătatea din somn, aşa încît babele răutăcioase o numeau tricoliciul de noapte, iar băieţii, privighetoarea Socolei. Eleonora era o fiinţă ciudată şi plină de contraziceri. În ochiul ei, deşi ar fi putut ceti cineva o inimă nestricată şi un fond de multă 
  bunătate, totuşi aceste scumpe comori se ascundeau sub un văl de neiertată uşurătate. Astfel, ea nu depărta de la sine nici pe unul din tinerii ce-şi făceau o glorie de a o compromite; unuia arunca o ochire, altuia un zîmbet, celuilalt o strînsătură de mînă şi, risipitoare ca copilul cel darnic, ea împărţea la toţi cîte ceva din graţiile sale, nu-mai inima ei nu lua parte la acest joc nebunatic al tinereţelor sale. 
  Eleonora, această păsăruică, cîntînd şi cochetînd, ajunse în scurt timp a fi copila de modă a Iaşului. Ea părăsi lucrul de la modistă şi se mută în centrul tîrgului. Modesta ei cameră, unde odinioară cea mai preţioasă mobilă era o mică oglingioară, dinaintea căreia îşi peptăna părul său lung şi negru, se prefăcu acum într-o locuinţă elegantă plină de obiecte de artă, ce erau atîtea daruri primite de la atîtea inimi suspinătoare. Şi cu toate aceste, Eleonora nu părea a fi mai fericită decît înainte. 
  Ar fi luat-o cineva drept o femeie sătulă de toate deşărtăciunile vieţii, sau drept un copil neştiutor de osebirea ce este între lipsă şi avere. Ea singură nu-şi putea da samă de ce se petrecea în sine. Cu cît înainta mai mult pe această cale de plăceri, cu atît inima ei se închidea mai tare. Adeseori cînd, ameţită de vuietul vieţii, ea se uita în jurul ei la turma de curtezani ce stăteau gata să depuie la picioarele ei şi punga şi amorul lor, ea se simţea singură şi parcă îi părea rău atunci după vesela ei sărăcie, pe cînd nu avea alt linguşitor decît oglingioara cea mică care o îngîna dimineaţa aşa de drăgălaş. 
  Eleonora lua uneori parte la prînzuri şi supèle, şi amesteca cîntecul ei cu sunetul paharelor. Fumul şampaniei o rîdica la entuziasm. Atunci ea scotea din piept note necunoscute ce îmbătau auzul, şi ochii ei se aprindeau ca nişte diamanţi. Cînd Eleonora era tristă, ea semăna cu 
  o floare ce se pleacă sub povara picăturilor de rouă, însă astfel de momente erau rari şi treceau răpede cum trec nourii zburători pe un ceri vecinic senin. Între inima şi simţurile ei nu era nici o legătură; ea cheltuia pe cele din urmă, fără să ştie că posedă pe cea dintăi, şi nu-mai cîntecul îi destăinuia uneori că este ceva în pieptul ei, mai presus de simţiri care n-a vorbit încă, şi atunci Eleonora devenea tristă. 
  Eleonora era generoasă. Cînd vreunul dintre amici săi, care compuneau obicinuit cercul ei de petrecere, era în lipsă, sau bolnav, nu era mînă mai darnică decît a ei, nici păzitoare mai neobosită lîngă căpătîiul lui. Ce-i păsa ei de lume? Ea rîdea de lumea care rîdea de dînsa. Natura o făcuse să cînte şi să rîdă, şi ea îşi îndeplinea menirea ei. 
  Cînd Eleonora se preumbla pe jos în costum scurt, care lăsa să se vadă nişte picioruşe mici şi sprintene ce abia atingeau pămîntul, nu era trecător care să nu-şi întoarcă capul după ea; iar cînd era în trăsură, gătită cum ştia ea să se gătească, nu era regină care ar fi putut să i se puie alăturea. Cochetă şi naivă, uşoară şi nepăsătoare, şi totdeauna veselă: iată Eleonora. Era un flutur atras de orice miros, un capriciu legănat de toţi zefirii. 
  Doi ani trecură, şi Eleonora nu pierdu roşaţa din faţă, nici veselia din ochi. S-ar fi zis că în fiecare dimineaţă ea reîntinereşte. Pieptul ei nu cunoştea suspinul. Ea plutea în viaţă cum pluteşte scoica fragedă pe mare, ale cărei valuri o mînă orişiunde, dar nu o cufundă. Ea intrase pe poarta cea mare a lumii, pe unde atîţia intră şi atîţia se pierd; pe dînsa însă o întîmpinase la prag plăcerea şi-o luase drept fiică, frumuseţa şi-o luase drept soră, norocul şi-o luase drept stăpînă. Negreşit că un moralist cîrtitor, cu fruntea posomorîtă, ar fi avut ce bănui contra nebuniilor Eleonorei; cu toate aceste, ea nu avea conştiinţa că face vreun rău. Ea trăia şi credea că astfel se trăieşte. Ea nu ştia că virtutea începe acolo unde se sfîrşesc plăcerile, şi că morala e un cîmp pustiu unde nu creşte iarbă verde. Ea se văzu înconjurată de toate plăcerile ce îmbată vîrsta de douăzeci de ani şi le sorbea pe toate plătindu-le cu tinereţea şi ochii săi frumoşi. Eleonora făcea răul ce face parfumul rozei, care se pierde, fiindcă toţi se îmbată de el. 
  II Eleonora era înconjurată de tinerimea aleasă a Iaşului. Era în cerinţele timpului de a fi primit în salonul ei şi o datorie de a-i face curte. Dar dintre toţi cel mai îndărătnic curtezan şi mai fără noroc 
  era Iancu, un tînăr nalt şi uscăcios, cu părul lins, cu ochelari pe nas, foarte duios în vorbe şi foarte îngrijit în îmbrăcăminte. Dacă fiecare dintre amicii Eleonorei izbutea să capete cîte ceva din favorurile ei, el însă nu izbutea la nimic, şi invidia îl frămînta adînc în inimă. El ura pe toţi amicii Eleonorei, iar pe dînsa o ura şi mai mult, căci era om rău şi se simţea atins în mîndria lui de neizbîndă. Nimic însă din cele ce se petreceau în sufletul lui nu se oglindea pe faţă-i. El avea una din acele figuri de ceară cărora împrejurările ştiu totdeauna să le deie înfăţişarea ce trebuie. Lîngă Eleonora era amorez pănă la culme, lîngă tovarăşii săi amic pănă la moarte. 
  — Eleonoro, zise el într-una din zile, găsind-o singură şi luîndu-i mîna să o sărute, pentru ce această mînă se întinde aşa de uşor la alţii şi aşa de greu la mine? 
  — Ţi se pare, răspunse ea. 
  — O! Eu nu mă înşel; eu văd prea bine că sunt cel din urmă ales al inimii tale, şi cînd ai şti cît mă face să sufăr această nedreptate. Eleonoro! De ce nu mă iubeşti?. . . Eu te-aş face aşa de fericită cum. . . 
  — Ha! ha! ha! îl întrerupse Eleonora cu un lung hohot de rîs. Iar ai venit la mine posomorît ca vremea cea rea. Nu ştii tu că inima mea este închisă la iubire?. . . Eu din amor culeg numai plăcerea, acolo unde cred că o găsesc, iar suferinţa, dorul, chinul şi celelalte le las pentru nişte nebuni ca tine. Socoteşti tu că paserea intră de bunăvoie în cuşcă? 
  — Dar ce să fac, să pot atrage şi eu măcar una din privirile tale?
  — Să-mi vorbeşti mai puţin de amor, şi să nu fii aşa de gelos. Ea însă nu ştia cît venin îngrămădeau cuvintele ei nepăsătoare în inima celui ce-i vorbea de amor. 
  În acel moment s-auzi sunînd clopoţelul şi servitoarea Mariţa anunţă pe junele Iorgu, întovărăşit de-un alt june necunoscut. 
  — Bună ziua, Eleonoro! strigă Iorgu, care, intrînd în odaie, de-puse o sărutare cu zgomot pe fruntea ei. Dă-mi voie să-ţi prezint pe vărul meu Petru, un provincial ruşinos ca o fată mare. El a ieşit din cărţi ca să între în lume; te rog să-l numeri între amicii tăi. Poate vei izbuti să faci ceva dintr-însul. 
  
  Această prezentare originală puse pe junele Petru în mare încurcătură. Însă Eleonora, veselă că se vedea acum scăpată de tristul ei adorator, care nu-i vorbea decît de bani şi de inima lui, ponegrind pe toţi ceilalţi, întinse mîna noului-venit cu aceeaşi familiaritate ca şi cînd l-ar fi cunoscut de-o sută de ani, şi-i zise cu cel mai dulce zîmbet: 
  — Îmi pare bine de cunoştinţa dumitale, domnul meu, şi pentru ca să o întărim mai bine, îmi vei da braţul să mergem la preumblare; mă înăduş în casă. Iorgule, aşa-i că o să mă întovărăşeşti?. . . Dar tu, Iancule, ce te faci? 
  — Eu, zise el. . . Eu, foarte mulţumesc; am o întîlnire tocmai acuma pentru o afacere oarecare, şi, după ce făcu două-trei închinăciuni foarte adînci, ieşi din casă urmat de ceilalţi. 
  
  Eleonora şi Petru mergeau înainte, iar Iorgu, nepăsător cum era, mergea şuierînd mai în urmă, se oprea la fiecare fereastră prin care zărea vreo fată frumuşică, şi astfel nu putea s-audă convorbirea tovarăşilor săi. 
  Braţul Eleonorei, care se vedea rotund şi trandafiriu prin horbota transparentă a hainei sale, se răzăma cald pe braţul lui Petru, iar acesta, cu sîngele iute, cum e omul la vîrsta de 22 ani, nu ştia ce să gîndească de această fiinţă care avea atîta libertate în vorbă şi atîta lumină în ochi. Ei vorbiră multe de toate. Începură cu lucruri nepăsătoare, cum se începe totdeauna, trecură apoi la frumuseţele de ţară, în mijlocul cărora Petru îşi petrecuse anii copilăriei, şi ajunseră cu încetul la amor. Cine nu ştie cît de nesecat este şi unde te duce acest izvor nesfîrşit de convorbire. Amorul, zice lumea, e o costişă înflorită pe care luneci răpede, căci la fiecare pas întîlneşti cîte o minune. Eleonora, deprinsă a asculta graiul prefăcut şi fanfaron al tinerilor ieşeni, fu surprinsă să găsească în acest june nou-venit un izvor de idei nouă şi de simţiri curate. Iar Petru, fărmăcat de ochii Eleonorei, vorbea vorbe inspirate ce răsunau ca o muzică în urechea ei. 
  „Este ea oare un înger sau un diavol?“ gîndea Petru. „Este el oare visul ce am visat?“ gîndea Eleonora; şi de frică să nu-şi trădeze taina gîndurilor lor, ei nu îndrăzneau să se uite unul la 
  altul. Cînd însă, împinşi de o putere neînvinsă, ei se priveau un moment ochi în ochi. . . atunci inimile lor se strîngeau de-o dulce şi nespusă uimire. 
  Ei se preumblară pănă în noapte şi s-ar fi preumblat mult încă, dacă voacea ironică a lui Iorgu nu i-ar fi chemat la realitate. 
  — He! tinerilor, strigă el, am obosit alergînd după voi. E vreme să ne ducem pe-acasă. Nu te credeam, Petrule, aşa bun de gură. 
  Eleonora tăcu; cînd veni momentul despărţirii, mînile lor se strînseră fără voie şi ochii lor se priviră adînc. Noaptea şi unul şi altul avură somnul neliniştit. Petru se sculă la miezul nopţii, deschise fereastra de la odaie, unde i se păru că se înăduşă, şi privi mult la stelele ce sclipeau pe ceri — stele aşa frumoase el nu mai privise. Iar Eleonora avu visuri curioase; i se păru că se află într-o grădină încîntată plină de pomi roditori şi de paseri cîntătoare, însă fiecare pom ce se legăna, fiecare pasere ce zbura, lua rînd pe rînd felurite forme fantastice, pănă cînd pe nesimţite se prefăcea în nişte ochi mari şi lucitori ce sămănau a fi ochii lui Petru. Apoi toate păreau că-i rîd şi i se închină; iar ea plutea într-o lumină azurie, fără să atingă pămîntul, şi auzea glasuri dulci ce nu mai auzise. 
  A doua zi, cînd lumina zilei o deşteptă, ea se sculă tristă şi-i păru rău după visul de noapte. Ce se petrecea oare cu Eleonora?. . . 
  Pentru prima oară ea se uită cu înfiorare în jurul ei. Statui de bronz, şaluri de Persia, porcelane de China, toate aceste cîştiguri ale momentelor ei de uitare îi făcură groază. I se păru că ele se uită cu dispreţ în trecutul ei şi, de furie, ea sfărmă un vas scump ce sta pe masă, martur de greşelele sale. 
  — Ce-mi sunteţi voi bune, strigă ea, dacă nu mă puteţi face ferici-tă?. . . Ea simţea în inima ei că se deşteaptă o lume nouă plină de parfum şi de visuri ce o îmbătau, dinaintea cărora trecutul se pierdea negru, ca o noapte fără somn. 
  A doua zi, cînd Petru veni la dînsa, o găsi palidă, iar el nu mai avea focul de ieri, glasul său tremura, privirea sa era sfiicioasă. 
  III Frumoasă a fost odinioară grădina Socolei, dar mai frumoase sunt astăzi ruinele frumuseţei sale. Părăsită cum este, ea ne înfăţişază îndoitul mister al decăderii omeneşti şi al naturei eterne. Chioşcurile sale căzute, sfincşii săi ştirbaţi de vînturi ne deşteaptă splendoarea unei domnii trecute, pe cînd aleele sale întunecoase şi părăginite ne vorbesc de pustiul codrului. Era o sară frumoasă. Luna plină zîmbea de sus printre nourii creţi şi argintii şi răspîndea pe iarbă brazde de lumină. Dar ce zgomot se aude colo sub cel tei frumos?. . . E o masă întinsă, împodobită cu argint şi cu cristaluri, în jurul căreia se vede şezînd toată junimea aleasă a Iaşului şi în capul ei, Eleonora. Eleonora astă dată nu avea pe dînsa nici catifea, nici mătăsuri, ci o simplă rochie de cit care lăsa să se vadă frumoasele forme ale braţelor şi umerelor ei, iar pe braţe şi la gît nici o podoabă, nici un diamant. Ea redevenise cum era pe cînd o numea lumea privighetoarea Socolei; căci amorul nu iubeşte podoabele lumeşti. Lumea cîrtitoare însă tălmăcea în rău această schimbare a Eleonorei. 
  — A început să-i placă florile de cîmp, zicea un june la urecheavecinului său, voind să facă spirit. 
  — Farmecul noutăţii, răspunse celalalt. Astăzi Petru, mîne altul. 
  „Dar rîndul meu cînd va fi oare?“ gîndea cu ciudă Iancu care vorbea puţin, dar observa mult. 
  — Un cîntec ne trebuie, Eleonoro, ca să înveselim această masă, zise Iorgu, cîntecul inimii tale, şi acest pahar îl voi deşărta întreg în sănătatea ta. 
  — Bravo!. . . strigară toţi. Cîntecul inimii tale vrem să-l auzim!
  Eleonora nu aşteptă să fie mult rugată. Aerul răcoros, luna plină, farmecul nopţii, toate aceste înălţase simţurile ei şi voacea ei începu să sune printre frunze. Dar cine poate spune ce cîntec a cîntat Eleonora? Era un cîntec neauzit, spus cu cuvinte de foc şi cîntat cu voace de înger. Ea se urcă pănă la acele note arzătoare ce numai amorul şi durerea le cunoaşte, şi, răpită cum era în valurile melodiei, ea îşi aţinti ochii în ochii lui Petru care văzu în această privire tot sufletul ei. . . Eleonora iubea. . . Luna privi de sus acest amor născut sub aripa ei de lumină şi păru că-l binecuvîntează. „E un vînt care va trece“, ziceau unii necrezători, dar ei se înşelau, căci vîntul era furtună. 
  Din acea zi ea închise uşa nebuniilor lumii, lăsînd pe prag un trecut plin de vuiet şi de plăceri, care disparu răpede, căci el nu luă cu sine nici o parte din inima ei. Ea se aruncă în această patimă cu toată speranţa şi, încrederea unui suflet fecioresc; şi neştiutoare cum era de fericirile ce cuprinde în sine întăiul amor, ea le sorbea pe toate şi se mira cum mai încăpeau în inima ei. 
  Un an întreg ei duseră împreună o viaţă de uitare şi zilele lor treceau răpede cum trec zilele fericiţilor. Într-o zi însă Petru veni la Eleonora cam trist. 
  — Ce ai, iubitule? zise ea cu un glas înduioşat. 
  — Eu, răspunse el după o pauză, eu. . . n-am nimic. Am atîta cămă tem să nu te pot face destul de fericită. 
  — Ha, zise ea împrejurîndu-i grumazul cu braţele sale, pot eu săfiu mai fericită decît aşa? 
  — Visul e frumos, deşteptarea e amară! 
  — Ce vrei să zici, Petru? Vorbele tale mă îngheaţă, niciodată nu te-am văzut aşa. 
  — Voi să zic că amorul e un copil dulce, dar schimbăcios; mîne poate tu nu vei mai găsi în mine acel om pe care astăzi îl iubeşti. Lumea cu plăcerile ei te recheamă neîncetat; putea-voi eu să-i ţin totdeauna locul în inima ta? 
  — Alungă aceste gînduri, iubite, şi-nseninează-ţi privirea. Nu vezitu în ochii mei că eu nu te pot uita? Pentru ce această necredinţă în fericirea noastră? 
  Petru vedea în adevăr strălucind în ochii ei amorul cel mai adînc, dar aceasta nu-l însenina, căci sufletul său nu era senin. 
  — Soarta! soarta! esclamă el, multe poate să distrugă. Nu vezi tuafară aer, spaţiu, libertate, lumea care se mişcă cu înmiitele ei comori 
  
  de plăceri şi fericiri; toate aceste, pe care tu le-ai părăsit pentru mine, conspiră acuma contra noastră; căci multe legături te leagă încă de lume, Eleonoro! 
  — Voi rupe acele legături, răspunse Eleonora, am pentru mine amorul, şi el, care îmi dă fericirea, îmi va da şi puterea. Lumea, zici tu, conspiră contra noastră. Ce-mi pasă mie de dînsa? Am eu oare să-i cer ceva? Cît am fost în lume, ea mi-a dat totul, şi am fost săracă; astăzi cînd m-am retras de dînsa, sunt bogată, căci te am pe tine, şi am totul. O! dar tu ai dreptate să te îndoieşti de mine. Trecutul meu este un martur greu în contra mea. Am greşit mult, în adevăr, dar în ziua în care te-am iubit pe tine, am primit un nou botez care m-a spălat de toate. Petru, crede-mă; mai curînd va înceta să-mi bată inima în piept decît să încetez eu de a te iubi. 
  Aceste cuvinte rostite cu accentul durerii înduioşară pe Petru; el o coprinse în braţe şi pacea fu încheiată prin un sărutat. 
  Cu toate aceste, vorbele lui Petru, deşi puteau fi zise fără scop în nişte momente de tristeţă care ades nasc fără cauze în mijlocul celei mai mari fericiri, totuşi făcură întipărire asupra Eleonorei. O nelinişte îi rămase în suflet. De atunci i se părea necontenit că Petru e trist şi gînditor. Era aceasta părere sau realitate? Nu ştim. Ea însă se puse a-l cerceta pe furiş; fiecare mişcare, fiecare vorbă a lui Petru căuta să o esplice; însă de ce observa mai mult, de ce mai mult se rătăcea în cugetări. 
  „Nu cumva îmi ascunde el ceva?“. . . gîndea ea în sine; şi ideea că legăturile lumii pot să-l despartă odată de dînsa îi strîngea inima grozav. 
  „Ah! ba! zise ea, învingîndu-şi temerea. Petru nu mă va lăsa! El e bun, ş-apoi găsi-va el alta care să-l iubească ca mine?“ 
  Dar vai! În zadar Eleonora căuta să alunge gîndurile ce o împresurau. Îndoiala intrase ca şărpele în inima ei şi-i alungase somnul de la ochi şi surîsul de pe buze. Ea începea acum să cunoască partea cea mai amară a iubirii, durerea! 
  Într-unul din acele momente de tristeţă, servitoarea Mariţa îi anunţă pe Iancu. 
  — Să intre, zise ea. 
  Iancu nu fusese la dînsa de multă vreme, şi, deşi acest om îi era foarte displăcut, totuşi ea simţea acum trebuinţă să comunice cu cine-va; singurătatea o apăsa. 
  — Mă scuzaţi, domnişoară, că vă neliniştesc cu prezenţa mea, ziseIancu cu un aer plin de dulceaţă. Dorinţa de-a vă revedea după un timp aşa de îndelungat a fost mai puternică în mine decît teama de a vă supăra. Totodată am a vă remite ceva din partea lui Petru, care se roagă să-l iertaţi că, fiind prea ocupat, n-a putut veni singur. 
  Aceste zise, el băgă mîna în buzunar, scoase un plic pe care îl dădu Eleonorei cu o mulţămire ce nu o putea ascunde. Eleonora se îngălbeni ca ceara; iată scrisoarea ce conţine acel plic:
   „Scumpa mea, 
  Dumnezeu voieşte să ne despartă. Peste cîteva zile eu mă însor. Adă-ţi aminte de fericirile noastre din trecut şi te rog nu mă blăstăma! Petru“ 
  Iancu observă toate mişcările figurei ei, însă ce slabă oglindă e figura, cînd e vorba să reproducă o durere aşa de mare!. . . Numai cel ce sufere ştie cît de nesfîrşită e suferinţa sa, dar nu o poate spune, nici arăta. 
  — Lasă-mă singură, domnule, zise ea, am trebuinţă de linişte. 
  — Iartă-mă, Eleonoro, că ţi-am pricinuit fără să vreu această durere. Mîni va trece supărarea ta cum trec toate în lume. . . şi. . . la revedere! 
  IV 
  Eleonora rămase împietrită. Multă vreme ea nu putu să-şi revină în simţiri, stînd într-o stare desăvîrşită de amorţire, ca şi cînd ar fi părăsit-o chiar puterea de-a suferi. Ea ceti şi receti de-o sută de ori scrisoarea care-i desfăşurase adevărul, pînă cînd vederea i se întunecă şi noima cuvintelor i se pierdu în minte. Deodată ea tresări; se duse cu paşi repezi la biurou şi începu a scrie. De mult însă ce era grăbită, mîna-i tremura. Într-o jumătate de oară ea scrise vro zece mici epistole. Apoi sună, şi servitoarea Mariţa se prezintă înaintea ei. 
  — Trimite îndată pe-un om cu aceste scrisori să le ducă la adresa 
  lor, şi tu vino îndărăpt, căci am trebuinţă de tine. Într-o clipă Mariţa îndeplini ordinele stăpînei sale. 
  — Acuma, vino să-mi pepteni părul cum ştii tu mai bine. Vreu să
  fiu frumoasă, înţelegi tu, frumoasă. —O! n-am trebuinţă să-mi dau multă osteneală pentru aceasta. —Să-mi pregăteşti apoi rochia cea albă cu flori de aur, şi pe cap 
  să-mi pui un văl de gaz prins în o ghirlandă de lăcrămioare. Mariţa deschise nişte ochi mari, plini de mirare. 
  — Ce mă priveşti aşa, nu înţelegi?
  — Drept să vă spun, nu înţeleg. 
  — Ei bine! află că astăzi mă mărit!
  
  — Domnişoara se mărită!. . . strigă Mariţa ai carei obraji se aprinseră de bucurie. Dmnişoara se mărită. . . O! ce bine-mi pare!. . . Degrabă, degrabă la oglindă, am să vă fac frumoasă cum n-a mai fost mireasă în Iaşi. Bine-mi spunea mie gîndul. . . Dar. . . am să vă fac eu o rugăminte. 
  — Spune. 
  — Dacă vă veţi mărita, vă rog să nu mă părăsiţi. Eu nu vreu să mădespart de buna mea stăpînă. Vreu să vă văd în casa voastră deplin fericită şi eu să vă slujesc cît voi trăi. 
  — N-aibi nici o grijă, Mariţă. Eu am gîndit la tine. Tu vei avea partea cea mai mare a fericirii. Iată aceste diamante, zise ea arătîndu-i o casetă plină de odoare, ţi le dau ţie. . . Ele îţi vor asigura traiul pentru totdeauna, şi, dacă vei voi să te măriţi, ele îţi vor fi zestrea. Noi însă vom trebui să ne despărţim, căci aşa cere soarta. Eu trec de acuma în altă viaţă, unde tu nu mă poţi urma. 
  Mariţa se uita la caseta cu odoare şi i se luau ochii; ea nu putea să creadă că atîta bogăţie este a ei. Ameţită, ea se aruncă la picioarele Eleonorei, înşirînd cuvinte neînţelese de mulţumire. 
  — Destul, Mariţo, îi zise Eleonora; eu trebuie să mă îmbrac maicurînd; vremea trece şi oaspeţii mă aşteaptă la nuntă. Grăbeşte. 
  
  Mariţa începu să-i împletească părul cel de abanos. Ce schimbare în biata Eleonora! Ea se uita în oglindă şi nu se mai cunoştea. Faţa ei era îmbătrînită. Scump a mai plătit greşalele tinereţelor sale, căci le-a plătit cu preţul fericirii. Amorul, care i-a pus în inimă comorile virtuţii, i-a pus totodată pe cap cununa de martir. 
  — Domnişoară! şi unde faceţi nunta? o întrebă Mariţa cu sfială. 
  — Sub teiul cel mare din grădina Socolei. Vreu ca nunta mea săfie aşa de frumoasă, încît vestea să-i meargă în toată lumea. 
  — Aveţi dreptate, domnişoară; şi eu înţeleg ca d-voastră. Nunta trebuie să fie nuntă. Dar mirele vostru, aşa-i că e domnul Petru? Cine altul ar putea să ieie o mireasă aşa de bună şi frumoasă? 
  — Mirele meu e Petru zici tu?. . . Şi tot sîngele i se grămădi în inimă. Dar e Petru, lui vreu să-i închin sufletul meu pentru vecie. Mă însoţesc cu dînsul pe viaţă şi dincolo de viaţă, pentru ca totdeauna să pot fi lîngă el şi nici o putere omenească să nu mă mai poată despărţi. Vreu să-l apăr de răle; să-i îndulcesc visurile de noapte, şi el să nu ştie de unde-i vine binele, şi să ştie numai cît l-am iubit. Vreu ca sufletul meu, revărsat în sufletul lui, să plutească în fericire ca doi luceferi în zori, şi lumea pe care o blăstăm să se uite cu invidie la noi. 
  
  — Şi eu să nu fiu să vă văd!. . . zise Mariţa ai cărei ochi nu se întorceau de la casetă. 
  Eleonora, era acum gata. . . Ea avea toate podoabele de mireasă. Haine albe, lăcrămioare pe cap şi lacrămi în ochi. . . Dar unde se ducea Eleonora? Ce gînduri avea ea? 
  Ea porni cu grăbire spre uşă, ajunsă pe prag, ea se opri şi chemă pe Mariţa. 
  — Vino să te sărut, Mariţo, zise ea, depuind o sărutare pe frunte-i. Cînd vei fi fericită, să-ţi aduci aminte de stăpîna ta care şi-a adus aminte de tine. 
  Apoi ea ieşi, se aruncă în trăsura ce sta afară şi plecă la Socola. Acolo o aştepta o masă mare, bogată, întinsă sub acelaş tei unde cu un an mai înainte ea îşi cîntase cîntecul inimii sale. Aceiaşi tineri care fusese atunci, erau şi acum invitaţi, afară de Petru care lipsea. 
  La sosirea ei un ura zgomotos făcu să clocotească văile de primprejur. 
  — Privighetoarea Socolei! Tu nu erai menită să tînjeşti la umbră, strigară cu toţii. Bine-ai venit iarăşi între noi!. . . 
  — Am venit între voi, că-mi era dor să vă văd. Într-un an multe s-au petrecut. V-am chemat pe voi, care mă ştiţi cum eram, să mă vedeţi cum sunt. Un cîntec m-a dus dintre voi acum un an, un cîntec mă readuce, dar acesta e cel mai frumos şi cel mai din urmă. 
  — Eleonoro! Ce vorbe vorbeşti tu? ziseră unii. 
  — Eleonoro! Ce haine porţi tu? ziseră alţii. 
  — Sunt mireasă, nu mă vedeţi? O să-mi jucaţi astăzi la nuntă, subacest tei care a umbrit întăiul meu amor. . . Dar acum iubesc pe-un altul. Acesta e mirele meu. O! cînd aţi şti cît e de frumos!. . . Ochii lui sunt adînci ca albastrul ceriului şi sărutul lui dulce ca sărutul lui Dumnezeu. 
  Şi un grozav surîs încreţi buzele ei. Ea vărsă apoi şampanie în paharul fiecăruia, dar în paharul ei aruncă un praf pe furiş. 
  — Voi care aţi încunjurat tinereţele mele, nu vă puteam lăsa, fără să-mi iau ziua bună de la voi. 
  — Ce fel ziua bună, strigară cu toţii. 
  — Dar, ziua bună, căci acest pahar îl beau în sănătatea mirelui meu. 
  Eleonora era palidă ca ceara. Ea ciocni paharul cu amicii ei, apoi îl sorbi fără să se răsufle. 
  — În sfîrşit! zise ea, nu e greu de a trece pragul vieţii, cîndnefericirea te duce de mînă. Acum lăsaţi-mă să-mi cînt încă o dată cîntecul inimii mele. 
  
  Toţi tăcură, şi ea începu să cînte; dar astă dată cîntecul ei era înfricoşat, strident, era cîntecul despărţirii. Fiecare notă era blăstem ce arunca lumii pe care o părăsea. Cîntînd, ea întrevăzu prin minte toate fazele tinereţei sale plină de rătăciri şi de căinţe, de amor şi de durere, şi toate aceste se risipeau acum ca un vis al dimineţei. Vis amar; deşteptare mai amară! 
  Cînd Eleonora sfîrşi de cîntat, ea căzu obosită pe scaun. Ochii ei străluceau ca sticla. 
  — L-am iubit, zise ea cu o voace întreruptă şi am fost fericită. . . Ce-mi trebuie mai mult?. . . Nu mi-a fost scris să fiu stăpînă pe soarta lui. El nu-i ca mine orfan în lume; el are tată şi mamă şi o logodnică care-l cheamă; iar eu n-aveam dreptul să-l răpesc din braţele lor şi să mă pun umbră soarelui ce-i străluceşte în viitor. . . Ah! simt că mă arde aice, zise ea, puind mîna pe piept, şi capul mi se învîrteşte. 
  — Eleonoro! Ce este?. . . ziseră amicii ei, încunjurînd-o. Tu suferi; mînile tale sunt răci, buzele tale sunt vinete? 
  — Nu-i nimic, răspunse ea. Sunt foarte bine. Ia vedeţi colo, arătăea spre răsărit, cît e de frumos! Acolo mi se deschide lumea unde totdeauna e primăvară. Acolo am să fiu mireasa lui. 
  Ochii Eleonorei se acoperiră de-o ceaţă; voacea începu să i se stîngă. 
  — Rămîneţi sănătoşi, voi care m-aţi învăţat să rîd!. . . zise eauitîndu-se la amicii ei. Acuma ştiu să şi plîng. Rămîi sănătoasă, tu viaţă, în care am gustat mult dulce şi mult amar!. . . şi voi ape limpezi a Socolei, copaci, verdeaţă, rămîneţi sănătoşi! De-acum înainte veţi desfăta ochi mai fericiţi decît ai mei. . . Iar tu, Petrule, tu, care în curînd vei strînge mîna miresei tale. . . te iert. 
  
  La aceste de pe urmă cuvinte Eleonora muri. 
  Lacrimi curgeau din toţi ochii la vederea acestei nenorocite fiinţe care a trecut prin lume răpede cum trec stelele ce cad din ceri; numai singur Iancu sta răce, cu faţa de marmură şi cu sufletul de gheaţă. 
  (Convorbiri literare, anul IV, nr. 7, 1 iunie 1870) 
  
  VÎNĂTOAREA 
  I Cucoşul, bătînd din aripi pe gardul ţarinei, nu de mult vestise miezul nopţii, cînd cornul vînătoresc se auzi răsunînd la curtea de pe moşia Sorcova. O mare vînătoare de cerbi, lupi şi porci sălbatici se dădea de stăpînul moşiei, la care se adunase toţi amatorii de prin oraşele şi satele învecinate. Ziua se arăta frumoasă. Spre apus se vedeau încă stelele sclipind într-o lumină palidă, iar spre răsărit o geană trandafirie se înălţa pe ceri ca o speranţă de fericire, stropind cu rouă pămîntul însetat. La sunetul cornului, cete de oameni porniră spre curte, înşiraţi pe uliţele satului, unii armaţi cu beţe pentru hăituială, alţii cu puşti pentru vînat, avînd fiecare merinde în traistă şi speranţa de a împuşca cea mai mare dihanie din codru. La curte domnea o mare mişcare, întocmai ca o pregătire de război; sar fi zis că un avînt de vitejie cuprindea toate inimile la apropierea luptei cu pădurea, şi, fiecare aruncînd pe umere arma bine grijită, sora omului în nevoie, simţea în sine mai cu tărie dreptul său de stăpîn asupra naturei. Şeful vînătoarei împărţi la toţi puşcaşii ţărani praf şi plumbi îndeajuns, dezbătu apoi planul vînătoarei cu gravitatea unui general de armată ce curînd are să înfrunte inamicul, însemnă linia de atac a hăitaşilor, linia de pîndă a puşcaşilor şi, după ce totul fu bine pregătit, întreaga ceată plecă spre pădure, unii călări, alţii pe jos, aspirînd cu poftă aburii dimineţei şi cîntînd doine de jale sau cîntece de veselie, după cum se simţeau inspiraţi de răsăritul soarelui sau zgomotul războinic al vînătoarei. 
  În scurt timp, pădurea fu încinsă de două lanţuri de oameni, cînd, deodată, la sunetul cornului, care era semnul de începere a vînătoarei, mii de ţipete sălbatice, sunete de ciomege, şuierături ascuţite treziră ecourile de prin adîncul rîpilor, făcînd să tremure de frică chiar frunzele de arbori: s-ar fi zis că bătrînii frasini şi stejari se răstoarnă sub vrăjmăşia unui potop ce năvăleşte asupra pădurii. La auzul acestui clocot înfiorător, linia puşcaşilor stătea tăcută, aşteptînd fiecare la locul său, ascuns printre frunzari, sosirea vreunei fiare sălbatice, spre a o împroşca cu foc. 
  Dar în această aşteptare ce samănă a fi fără sfîrşit, fiecare moment este însemnat prin bătaia inimii. Nu este vînător cît de vechi, cît de ispitit care să-şi poată stăpîni neastîmpărul „Poate va veni pe aci, poate va veni pe dincolo“, îşi zice el, pregătindu-şi arma, şi ochiul său se măreşte aşa, că ar voi parcă să străbată prin măduva copacilor. Cel mai mic sunet prin frunzele uscate răspunde de-a dreptul în inima sa; el îşi opreşte suflarea, ascultă, întreabă şi nici o notă nu scapă nepercepută din graiul tainic, armonios, al pădurii. 
  Apoi iată că răsună o detunătură de puşcă în aripa stîngă a vînătorilor, urmată de mai multe altele în aripa dreaptă şi în centru, pănă cînd focurile se înmulţesc pe toată linia, vestind fiecare cîte un duel singuratic, duel de moarte între om şi fiară. 
  Cu încetul însă hăitaşii se apropie de puşcaşi, urletele se potolesc, focurile încetează şi cu toţii se adună grămadă în poiana cea mai apropiată pentru a număra prada dobîndită. 
  — Ziua ne-a mers în plin, zise stăpînul moşiei cătră mulţimea ce-l înconjura, doi cerbi, patru lupi şi un porc, afară de mărunţişuri ce nu se numără. 
  Şi fiecare începu să istorisească împrejurările împuşcăturii sale, presurate negreşit cu oarecare nevinovate înfrumuseţări, obicei nedezlipit de talentul oricărui bun vînător. 
  — Dat-ai în ceva? întrebă proprietarul pe junele Alexandru, carevenea cu puşca în spate şi cu pălăria cam pe ceafă. 
  
  — Am răsturnat un lup, răspunse acesta cu sînge rece. 
  — Ce spui, iubite?. . . ai împuşcat un lup!. . . strigă Costachi de-ală-turea. Ce năpaste a fost să deie peste sărmana dihanie!. . . 
  Costachi era un om scurt şi gros, cu glasul cam răguşit, tomnatic de vîrstă, cu faţa, deşi puţin veştedă, dar învioşată de nişte ochi verzi şi luători în rîs, un mucalit, în sfîrşit, care mergea la vînat mai mult de petrecere, plăcîndu-i mîncarea bună, băutura multă şi glumele mai presus de toate, iar în contra femeilor avea, cum s-ar zice, un dinte de cînd îi rămăsese numai unul dinainte, şi se văzu silit să pună ochelari pe nas. 
  Făcînd cîţiva paşi înainte, el se apropie de un lup foarte mare care sta cu dinţii rînjiţi, lungit la pămînt, în mijlocul unui grup de băieţi ce-şi băteau joc de el ca de-un duşman fără putere, făcîndu-i prohodul cu felurite mustrări: care pentru un miel furat mai an din stînă; care pentru un mînzat sugrumat în ocol în Cîşlegile trecute. . . şi, impunînd tăcere băieţilor, el zise clătinînd jalnic din cap: 
  — Acesta-i nefericitul întru pomenire, care a dat chiorîş pesteplumbii lui Alexandru? 
  — Precum ziseşi, răspunse Alexandru, voind să înfrunte privirileironice ale tovarăşulu său. 
  — Înapoi la pădure!. . . strigă Costachi, lovind furios cu stratul puştiilupul după cap. 
  
  Dar. . . O! minune!. . . lupul, deşteptat ca prin farmec de puternica lovitură ce primise după cap, se ridică deodată pe picioare şi, cu iuţeala fulgerului, dispăru în pădure, trecînd prin toată mulţimea vînătorilor, uimiţi de neaşteptata sa înviere. 
  Un rîs general şi zgomotos se stîrni după această scenă comică care buimăci într-atîta pe junele Alexandru, încît era cît pe ce să se apuce la harţă cu glumeţul Costachi care se rostogolea pe iarbă de rîs. 
  — Pace vouă tuturor!. . . zise Nicolai, un vînător lăudăros, cu musteaţa bine răsucită şi care se legăna dîrz pe picioarele sale îmbotforate. . . Lupul e gros de obraz, eu unul nu-i dau crezare în cîtă vreme este încă în pielea lui. Am văzut multe în viaţa mea vînătorească, că doar nu de ieri sau de alaltăieri ţin puşca în mînă. Aşa, odinioară, cînd vînam în munte, mi-a ieşit o matahală de urs înainte. . . 
  — Să ne aţinem la istoria ursului!. . . îl întrerupse Costachi sclipinddin ochi, şi să lăsăm minciunile să curgă. 
  — Taci din gură, vrăbierule!. . . minciuni spui tu care împuşti nu-mai ciocîrlani de pe drumuri. . . Ziceam că deodată o matahală de urs mi-a ieşit înainte fără veste. . . 
  — N-a fost cumva vreo veveriţă?
  — Ba era un cogeamite Martin blănit de iarnă, care rupea copacii 
  
  din rădăcină. Aveam puşca încărcată cu ploaie. . . — Şi ai aruncat-o jos, să nu se facă primejdie. 
  — Ba am pus-o la ochi şi am aşteptat să-mi vie ursul în ţel; şi cînd mi-a venit aşa ca la 100 de paşi, căci eu am obicei să nu dau deaproape. . . 
  — Se înţelege, un urs mare cît un stog, cine l-ar nimeri mai de-aproape? ş-apoi de departe e şi mai uşor de-a fugi. 
  — Fuge cine fuge, iar nu un vînător ca mine, răspunse Nicolai, supărat de întreruperile lui Costachi. . . Aveam, zic, puşca încărcată cu ploaie şi, cînd mi-a veni în ţel ca la 100 de paşi. . . 
  — Mi se pare că era numai 99. 
  — Măi, ce dîrdală mai eşti!. . . Nici că laşi pe om să vorbească. Atunci, zic, am descărcat ţeava stîngă şi l-am chiorît de ochiul stîng. . . 
  — Va să zică: focul şi ochiul! 
  — Ba bine că nu, răspunse Nicolai care părea că creşte în bot-fortele sale cît un urieş. Ursul a început a se rostogoli la pămînt, mornăind de răsuna pădurea, iar eu, n-am ce face, mă apropii de el 
  — pe atunci eram mai neispitit de întîmplările vînatului — cînd, deodată, ursul, care nu-şi mai vedea nici vîrful nasului, auzind negreşit vuietul paşilor mei, se răpezi în direcţia mea cu capul plecat, şi nu ştiu cum se nimeri, că răsturnîndu-mă peste el, mă pomenii — închipuiţi-vă lucru poznaş! — călare pe greabănul lui. 
  — Ha! ha! ha!. . . începură cu toţii să rîdă cu un chef nespus. Păcatcă nu era şi Alexandru călare pe lupul lui de adinioare! Ce drăgaică aţi fi jucat împreună! 
  — Să lăsăm poveştile şi să ne punem la masă, băgă de samăstăpînul moşiei; vremea trece şi pănă-n sară mai avem două bătăi. 
  
  — Ce poveste?. . . răspunse Nicolai, atins de cuvintele proprietaru-lui. E atît de adevărat, că şi acum, cînd îmi aduc aminte, mi se zburleşte părul în vîrful capului. 
  Auziţi, domnilor!. . . I se zburleşte părul în vîrful capului, strigă neînduratul Costachi cu glas mare, şi, aruncîndu-se fără veste asupra lui Nicolai, îi smulse căciula de pe cap, arătînd spectatorilor o tivdă goală, a cărei piele strălucea de-o gingaşă coloare trandafirie. 
  Veselia ajunse la culme. 
  — Bravo!. . . bravo!. . . L-ai prins cu ocaua mică, strigară cu toţii. Dacă istoria ursului va fi tot atît de adevărată, precum e adevărat că are păr pe cap, atunci merită să-i dăm carte la mînă de cel mai mare mincinos şi prin urmare, vînător. 
  Cu toţii apoi, spînzurînd puştile pe crengile copacilor, se aşezară pe iarbă la prînz, luînd fiecare ce apuca, unul o coastă de iepure, altul o aripă de curcan, şi, cu cît mîncau mai mult, cu atîta beau mai mult, iar anecdotele şi glumele se încrucişau ca fulgerele printre paharele pline cu Cotnar şi Odobeşti. 
  Pănă-n sară se mai făcură două bătăi în fundurile cele mai adînci ale pădurii, care avură de rezultat încă cîţiva lupi, vulpi şi porci, şi, după ce soarele asfinţi în dosul dealului într-un noian de roşaţă, aurind numai vîrfurile copacilor, iar de cealaltă parte se arătă luna în crai nou cu un ţercalan galbăn împrejur, întreaga ceată a vînătorilor se adună în Poiana numită a Cerbului, unde se făcuse toate pregătirile pentru petrecerea nopţii, şi prin mijlocul căreia şărpuia printre maluri înverzite şi umbrite de frasini pletoşi, un mic rîuleţ limpede ca lacrima, la unda căruia se adăpau cerbii şi căprioarele. 
  II Un foc urieş ardea în Poiana Cerbului aruncînd în văzduh prin întunericul nopţii un roi de scîntei ce păreau că se amestecă cu stelele. Roată împrejur şedeau puşcaşii la vorbă, istorisind de întîmplările zilei trecute şi plănuind pentru ziua viitoare. Un ceaun mare şi negru la fund aşezat pe pirosteie clocotea la foc, aruncînd stropi fierbinţi, 
  care sfîrîiau pe cărbuni aprinşi, şi lîngă ceaun un ţăran cărunt, ţinînd luleaua între dinţi, învîrtea cu melesteul făina în ceaun. 
  — Răpede un pumn de sare, Ioane, zise ţăranul cărunt, îndrep-
  tîndu-şi cu unghia cărbunele în lulea. În acelaş moment Ion turnă sarea, zicînd: „Cu noroc!“. 
  — Adaogă încă o mînă de făină, s-o mai învîrtoşim. Şi făina cer-nută prin sită, curse în ceaun ca o ploaie subţire. 
  — Gata! strigă Simion răsturnînd mămăliga pe fundul de lemnbine răzăluit. . . De-acum la împărţeală, copii! 
  Apoi el luă o aţă şi, după ce o făcu să zbîrnîie între degete, tăie mămăliga în fălii, dînd la toţi hăitaşii şi puşcaşii cîte o dreaptă parte. 
  — Tot cu încetul, adaose el; de fiecare căciulă cîte o bucată. . . aşa. . . asta-i hrana ţăranului, şi la voie, şi la nevoie. Boierii n-o mănîncă decît ca să-i cerce gustul. 
  — Nu mă uita pe mine, moş Simioane, zise Costachi; că nu te voiuita nici eu cu un pahar de vin de cel de vîrsta dumitale. 
  
  — Să trăieşti, cucoane!. . . vinul nu se leapădă, el e mîngăierea
  omului în necazuri. — Şi cum zici, moş Simioane, ţine un pahar de mîngăiere. Simion dădu pe gît paharul ce-i oferi Costachi. 
  — Mări, că bun e, cucoane!. . . lunecă ca untdelemnul. 
  — Acuma, dacă cunoşti pe cineva care să ştie a cînta în trişcă, dinfluier, din cimpoi sau din frunză, pune-l să-mi cînte de inimă-albas-tră aici la zarea stelelor şi focului; am un greu pe inimă de cînd am făcut să învie lupul lui Alexandru. Cîte oi o să mai mănînce nemernicul!. . . 
  — Îndată! răspunse Simion. . . Măi Radule! Măi Radule!. . . Ia vin’cu trişca încoace. 
  
  La strigătul lui, ieşi din grămadă un flăcău de-o frumuseţă rară. El avea faţa albă ca laptele, ochii negri ca cărbunele, nişte plete lungi ce fluturau pe umerii săi laţi ca o coamă de zimbru, şi mijlocul curmat ca la o copilă. 
  — Cine-i acest Făt-Frumos? întrebă Costachi. 
  — E fiul meu, răspunse Simion. Ia zi ceva din trişcă, Radule. 
  
  — Ce să zic, tată?. . . 
  — Apoi ce-or vrea boierii. 
  
  — O horă, zise Costachi; să începem cu jocul şi, cînd vom voi săadormim, vom întoarce-o pe jale. 
  Atunci Radu se puse pe un trunchi de copac şi începu să cînte o horă de joc. Erau atît de curate, atît de vesele şi atrăgătoare notele ce tînărul cîntăreţ scotea din trişcă, acest primitiv instrument ciobănesc, încît Costachi, simţind furnici prin picioare, sări în sus şi începu să joace împrejurul focului. 
  — La mine, copii!. . . strigă el, adresîndu-se către un grup de tinerihăitaşi care stăteau mai la o parte tupilaţi pe iarbă şi ascultau şăgile boierilor, fără să îndrăznească a se amesteca în vorbele lor; şi înşfăcînd vro cîţiva dintr-înşii cam cu voie, cam fără voie, formă un lanţ de horă la cîrma căruia se puse el, în ciuda anilor ce-i purta în spate. 
  — Tot în loc şi la soroc!. . . zise un băiat care începea să se ameţească de fierberea jocului. 
  
  — Iaca una, iaca două, Lelea cu rochiţă nouă! 
  răspunse un altul, lovind de două ori cu piciorul în pămînt. 
  — Iaca două, iaca trei, Leliţa cu ochi căprii! 
  ţipă Costachi, nemaiputîndu-şi stăpîni picioarele. 
  — Vîrtos înainte!. . . strigară ceilalţi privitori, simţindu-se şi ei cuprinşi de-un chef nebun. Daţi mereu!. . . Să se aprindă pămîntul de focul călcăielor şi călcăiele de dorul femeilor! 
  Şi unul cîte unul se prinseră în scurt timp la joc, aşa încît Nicolai cu lungile sale botforte, şi sfiosul Alexandru, şi proprietarul moşiei, care de astă dată uitase ighimoniconul său de stăpîn, intrară în danţ cu o furie de copii. 
  Cine ar fi văzut astfel, între umbrele nopţii şi lumina gălbie a focului, această horă în care şi tineri, şi bătrîni, şi ţărani se ţineau de 
  mînă într-un cerc de frăţie, jucînd şi frămîntînd pămîntul la sunetul trişcăi, a cărei tonuri se amestecau cu şoaptele rîuleţului şi pîlpîitul focului, s-ar fi crezut transportat în acea vreme binecuvîntată pe care povestea o numeşte veacul de aur. 
  — Nu mai pot, zise Costachi, abia răsuflîndu-se. V-am pus pe calea adevărului, de-acum eu mă retrag cu cinste dinaintea focului. 
  — Nu-i papuc, nu-i nimic, adaose Nicolai, părăsind şi el jocul încare făcuse să răsune în cadenţă măreţele sale botforte. Să mă vedeţi pe mine în faţă cu vreo sprîncenată de muiere, ş-apoi să ziceţi de-i jocul joc, şi cheful chef. Aşa odinioară mi-aduc aminte. . . 
  — Iar începe istoria ursului, îl întrerupse Costachi. 
  — Ba nu, a unei femei care. . . 
  — Care te-a orbit cu frumuseţa la 100 de paşi depărtare. 
  — Ba nu, pe care. . . 
  — Pe care n-ai văzut-o niciodată, jur pe măselele ursului ce-ai călărit, precum n-am văzut nici noi pe titva ta părul ce era să ţi se zburlească adineaorea. Nicolai, nu ne strica cheful cu braşoavele tale! 
  Hora conteni şi dănţuitorii obosiţi se puseră împrejurul focului. Nicolai nu-şi mai urmă istoria căci nime nu-l asculta. 
  — O doină, Radule! zise Alexandru care, şezînd culcat pe-un stratde fîn, urmărea cu ochii scînteile ce se pierdeau în vînt. 
  
  Alexandru era mai mult poet decît vînător. El iubea la vînat aerul liber, cîmpul verde, pădurea misterioasă, iar cînd i se înfăţişa vreo căprioară, uita adeseori că are puşca în mînă. 
  Radu şterse trişca cu mîneca cămăşei, îi cercă sunetul şi începu apoi doina. Doina orişicînd e frumoasă, dar cîntată noaptea la lumina focului, sub bolta stelelor, în auzul cerbilor şi a căprioarelor, e ca o rouă dulce ce se revarsă pe inimă. Radu, care de atîtea ori trezise din somn mierlele pădurii cîntînd doina în zori de ziuă cînd ducea oile în porneală, ştia să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet, sunete jalnice, sunete vesele, ca valurile nestatornice ale inimii sale tinere. 
  — Ce mioară te-a învăţat să cînţi doina aşa de bine? întrebă Costachi. 
  — Iată mioara, răspunse Radu, întinzînd mîna spre un colţ alpoienii şi arătînd o căprioară care se apropia fără sfială de grupul oamenilor. 
  În acelaş moment Nicolai puse puşca la ochi spre a pedepsi pe gingaşa oaspeţă a pădurii de îndrăzneala ce avuse să tulbure liniştea vînătorilor. 
  — Jos arma!. . . Măi vînător de străchini, strigă Costachi lovind cuun băţ peste ţăvile puştii lui Nicoai. Nu vezi că căprioara e îmblînzită? Ian priveşte cum se uită de curios la scăfîrlia ta goală. Du-te mai bine şi o prinde cu mînile. 
  — Lăsaţi, să mă duc eu, zise junele Alexandru, alergînd sprecăprioara care-l aştepta cu urechile plecate şi cu botul întins, ca şi cum ar fi voit să-i ceară de mîncare. 
  
  În momentul însă cînd Alexandru era să puie mîna pe dînsa, ea flutură din urechi şi făcu o mică săritură înapoi; atunci el înaintă mai cu luare-aminte, iar şăgalnica de căprioară sări iarăş înapoi, pe urmă în dreapta, apoi în stînga, lunecînd totdeauna din mînile lui, tocmai în momentul în care era să o apuce şi, astfel zburînd, ea se afunda mereu în pădure urmărită pas cu pas de junele vînător care nu se îndura să renunţe la speranţa de-a o putea amăgi şi prinde. 
  Era aproape miezul nopţei. Costachi, nemaigîndind la Alexandru care dispăruse din mijlocul vînătorilor, rugă pe moş Simion să-i spuie o poveste din vremea veche; dar n-apucase acesta să zică: „A fost o babă şi un moşneag“, că toţi vînătorii osteniţi horăiau duşi în lumea visurilor. Numai doi sau trei străjeri rămaseră spre a hrăni focul pînă în ziuă. 
  III Alexandru tot mergea înainte urmărind căprioara care, întocmai ca o cochetă ce voieşte să prelungească dorul uibitului ei, sărea cînd ici, cînd colea, nedepărtîndu-se prea mult, dar nici apropiindu-se îndestul, spre a cădea în mînile lui; cînd, deodată, uitîndu-se împrejur, el se văzu singur în mijlocul pădurii, fără să-şi mai aducă 
  aminte de unde a venit şi pe unde trebuie să se întoarcă îndărăpt. Spaima îi cuprinse inima, şi fruntea i se acoperi de sudoare. El începu să ţipe din toată puterea plămînilor, spre a fi auzit de tovarăşii săi, dar nime nu-i răspunse decît un ecou depărtat care părea că rîde de dînsul. 
  Apoi iute se sui într-un copac ca doar va zări lumina focului încotrova; însă nimic!. . . Sus, stelele nenumărate sclipeau pe cîmpia albăstrie, jos, codrul ameninţăror se întindea ca o perie sub ochii săi. 
  Un moment el stătu în hotărîrea de-a nu se mai coborî din copac, temîndu-se de fiarăle sălbatice în contra cărora nu avea cu ce să se apere; dar, mai păstrînd în inimă o rămăşiţă de speranţă de a regăsi calea pe unde a venit, el se dete răpede jos, cînd iată că întîlni din nou ochii căprioarei care părea a-i zice cu blîndeţă: „Ce, te-ai spăriat?. . . vino după mine. . . “ Atunci, aducîndu-şi aminte că căprioara l-a făcut să rătăcească prin pădure, el intră într-o furie nespusă şi începu să alerge după dînsa prin desimea copacilor, fără să bage de samă că la fiecare creangă rămînea cîte o bucată din hainele sale. În sfîrşit, el stătu pe loc răzbit de osteneală; pieptul i se bătea tare; iar nu departe de dînsul vicleana căprioară se opri şi ea, privindu-l mereu şi ademenindu-l să tot înaintească. 
  „Ciudar lucru, îşi zise el; această căprioară care-mi zîmbeşte şi mă atrage, ce să fie?. . . Este părere sau adevăr. . . “ Şi ideea că un farmec îi stăpîneşte pasul şi-i întunecă mintea îl făcu să se înfioare şi mai grozav. Din acel moment lucrurile ce-l încunjurau începură să piardă pentru dînsul fiinţa lor reală, amestecîndu-i-se sub felurite forme fantastice, care de care mai spăimîntătoare. Copacii i se păreau nişte urieş înfricoşaţi, cu tivda pănă la ceri şi cu braţele întinse spre dînsul, pentru a-l sfăşia; tufarii argintaţi de lumina putregaiurilor, nişte dihănii cu ochi de sticlă şi cu dinţii rînjiţi; pămîntul, un furnicar de şărpi; părăile, nişte ape fioroase fără fund unde dormeau caracatiţele cu mii de picioare încolătăcite. Apoi toate aceste vedenii începură să capete grai şi mişcare, şi, în freamătul ce-i ameţea creierii, se amestecau cîntecul buhnelor, miorlăitul mîţelor şi mii de alte glasuri care urlau a moarte în urechile lui, formînd la un loc un concert şi un danţ de fantome ce păreau anume venite de prin ţintirimuri spre a se desfăta înaintea lui. Minutele treceau ca seculele, căci el pierduse şi conştiinţa despre timp, cînd, iată în fine că o geană de lumină se arătă la răsărit readucînd bărbăţia în inima lui şi gonind, împreună cu întunericul, spaimele ce-l chinuiau. 
  Atunci, care fu mirarea lui, cînd, desfăcîndu-se negurile dimineţei, se văzu deodată ca prin încîntec dinaintea unei căsuţe încunjurată cu verdeaţă pe a cărei prispă şedea o tînără fată blondă ce torcea liniştit în furcă, învîrtind fusul la picioarele ei, iar pe prispă, lîngă dînsa, căpriţa, pe care Alexandru o urmărise atît de mult, stătea tupilată cu ochii aţintiţi în ochii stăpînei sale, voind parcă a-i zice: „Ţi l-am adus“. . . Niciodată n-a fost deşteptarea mai plăcută după un vis urît, decît vederea acestei albe copile după atîtea emoţiuni trecute. 
  Alexandru îşi freca ochii şi nu era sigur dacă vederea nu-l înşeală. 
  Ea avea ochii albaştri ca viorelele; pe cosiţele ei aurite străluceau picături de rouă ce zorile dimineţei strecurase din ceri; picioarele ei goale, mici şi sprintene, păreau că se sfiesc să atingă umedele flori ce împodobeau covorul de verdeaţă de dinaintea prispei sale. 
  Iar cînd frumoasa copilă ridică ochii asupra junelui Alexandru, care, cu inima turburată, se apropia de dînsa, i se păru acestuia că o ploaie de fericire cade de sus pe sufletul său. 
  Era un chip de zînă într-un revărsat de zi. 
  — Bine-ai venit, străine!. . . zise ea c-un glas dulce care părea a fiun tainic răsunet din vremile poveştilor. De cauţi adăpost după ostenelile nopţii, treci pragul şi vei găsi ce-ţi trebuie. 
  — Eu voiesc să mă scald în lumina ochilor tăi, răspunse Alexandru, uimit de frumuseţele ei, căci tu eşti un înger ce Dumnezeu mi-a trimes în cale spre a mă face să uit suferinţele nopţii. 
  — De vii cu gînd bun, străine, intră în casa mea; de nu, întoarce-te de la uşă. . . aici n-a călcat picior de om care să cugete a-mi răpi somnul nopţilor; căci, deşi mă vezi singură, dar nu sunt fără apărare. Am florile care mă privesc cu ochi de dragoste; am păsările ce-mi 
  
  cîntă în streaşina casei; am această căprioară, sora mea de lapte, înzestrată cu suflet năzdrăvan care şede tupilată la picioarele mele; ele mă învaţă a deosăbi vorba bună de vorba rea şi-mi întăresc inima împotriva străinilor ademenitori. 
  — Cine eşti tu, frumoasă copilă, a cărei grai îmbată auzul şi acărei privire încălzeşte sufletul?. . . Eşti tu fiinţă pămînteană sau zînă fărmăcătoare care, vorbindu-mi de bine, îmi voieşti răul?. . . Spune-mi de trebuie să fug sau să rămîn, căci, deşi mă tem de tine, dar simt că te iubesc. 
  — Străine, hainele tale sunt rupte, mintea ta e turburată de întîmplările nopţii. Alungă nălucile ce te împresoară şi vino cu mine să-ţi speli faţa în apă de izvor. 
  Atunci ea îl luă de mînă şi-l duse nu departe de casă la un mic izvoraş ce curgea printre firele de iarbă, în unda căruia Alexandru îşi răcori fruntea; apoi ea îl reconduse în odaie, o odaie mică plină de miros şi de verdeaţă, şi-i dete o cupă de lapte pe care Alexandru o bău însetat, nedezlipindu-şi ochii de pe frumoasa ei figură. 
  — Ia, vezi soarele acolo la marginea pămîntului, îmbrăcat în mantia lui roşie de dimineaţă, zise ea arătînd spre răsărit. El abia acum s-a trezit din somn şi tu încă n-ai dormit. Razămă-ţi capul pe căpătăiul acesta şi roagă-te la Dumnezeu să deie odihnă ochilor tăi. Eu voi sta lîngă tine, voi toarce în furcă, şi-ţi voi cînta un cîntec ce m-a învăţat mama. 
  — Unde-i maică-ta? întrebă Alexandru. 
  — Maica mea doarme, răspunse ea, şi două lacrămi lunecînd dinalbastrul ochilor ei căzură pe fragedu-i sîn; apoi, învîrtind fusul, ea începu să cînte: 
  
  Flutur tinerel, 
  Cu albe-aripioare, 
  Ce pe flori te legeni
  Şi te scalzi în soare, 
  Să iei bine sama
  La cea mîndră floare, 
  
  Că-n potiri ascunde Rouă-otrăvitoare. 
  De chipu-i frumos, Nu te-ademeni! Vicleanu-i miros, Flutur, nu-l sorbi! 
  Vezi tu mai departe
  Sub verde tulpină, 
  Sfioasă cum şăde
  O mică sulcină?
  Ea nu-i îmbrăcată
  În haine-aurite, 
  Dar ascunse are
  Bunuri înmiite. 
  
  La ea, fluturaş, 
  Te grăbeşte, zbori, 
  Cere drăgălaş
  Din sînu-i amor!
  
  Şi astfel cîntînd, ea învîrtea mereu fusul; iar Alexandru se afla sub un farmec neînţeles. Prin glasul ei argintiu ce acoperea ciripitul păsărilor, el auzea felurite tonuri dulci şi răpitoare ce păreau a fi cîntate din vioare, din harpe depărtate şi, între altele — lucru ciudat!— i se păru că aude doina cea frumoasă cîntată din trişca lui Radu. 
  Apoi ochii săi se îngreuiară astfel, că nu se mai puteau fixa pe nici un obiect, puterile îi amorţiră, mintea sa se legăna pe valuri de gînduri nehotărîte, iar ea cînta, cînta învîrtind fusul: 
  La ea, fluturaş, 
  Te grăbeşte, zbori, 
  Cere drăgălaş
  Din sînu-i amor!
  
  pănă cînd Alexandru adormi pe căpătăiul de flori ce-i pregătise frumoasa cîntăreaţă. Cît va fi dormit aşa, nu se ştie; dar somnul său fu dulce, odihnitor. El avu visuri stranie, icoane ale tuturor emoţiunilor ce-l turburase, între care unul mai cu samă îi rămase întipărit. I se păru că blonda copilă căpătă aripi şi că încet, încet se prefăcu într-un mic nouraş albastru, care, după ce pluti cîtva timp în văzduh, îi împrejmui fruntea şi-l sărută. Sărutul era de foc! Atunci. . . el sări drept în picioare, se uită împrejur, şi, în loc să întîlnească figura frumoasei copile a cărei sărutare ardea încă pe fruntea lui, întîlni faţa neagră şi înăsprită de soare a lui moş Simion. 
  Florile din fereastră erau veştede, păsările din streaşină nu mai cîntau şi căprioara se dusese. 
  — Unde mă găsesc, moş Simioane? întrebă Alexandru ştergîndu-şiochii. 
  — În casă de om bun, răspunse acesta. 
  — Dar ea unde-i?. . . 
  — Care ea?
  — Copila cea balaie care are o căprioară şi cîntă aşa de frumos. 
  — S-a dus, răspunse moşneagul surîzînd, să culeagă sulcină dincîmp. 
  — Să mergem după dînsa!. . . 
  — Să mergem!. . . dar mi-e că, de vom lua opinci de fier şi cîrjă deoţel, le vom roade pănă cînd vom găsi-o. 
  — Atunci să aşteptăm aici. 
  — Cît pentru asta, poţi să o aştepţi aici pănă cînd vei avea barbala genunchi; ea tot nu va veni. 
  — Spune-mi, moşule, ce s-a făcut?
  — Vom afla mai tîrziu, de-a vrea Dumnezeu. 
  
  Alexandru stătu mult pe gînduri, cu capul plecat, cu privirea rătăcită, apoi, întocmai ca omul ce se supune unei dureroase hotărîri, el zise lui moş Simion: 
  — Să ne întoarcem la tovarăşii noştri. 
  — Dintre toate, vorba aceasta e cea mai cuminte, răspunse moşSimion. 
  — Bună dimineaţa! zise Costachi junelui Alexandru, care sosisepalid şi serios în mijlocul vînătorilor. Ian priviţi-l ce obraz are şi ce galişă căutătură!. . Spune-mi, tinere, de unde vii aşa de opărit? 
  — De unde vin!. . . 
  — Ah! ah! întîmplarea e mai grozavă decît credeam. Tînărul aoftat!. . . adause proprietarul moşiei. 
  — Văz fuste de femeie prin căutătura lui, zise Nicolai, răsucindu-şi musteaţa. Alexandru e un berbant. 
  — Oare nu cumva căprioara cea de astă-noapte era vreo făr-măcătoare prefăcută, băgă de samă Costachi cu un aer răutăcios. S-au văzut şi de aceste! 
  — Ba bine că nu, răspunse Nicolai; chiar mie mi s-a întîmplatodată cînd. . . 
  — La dracu cu poveştile tale!. . . putină de minciuni ce eşti!. . . strigăCostachi, spăriat de noua istorie cu care Nicolai îl ameninţase. Mai bine să întrebăm pe gingaşul nostru amic ce i s-a întîmplat astă-noapte? Dormit-a în vreun lac cu broaşte sau pe braţele moi a vreunei zîne din pădure? 
  — Unde-am fost şi ce-am văzut îmi este cu neputinţă să spun, ziseAlexandru, căci singur nu ştiu de-am fost treaz sau am visat. 
  — Toate se vor lămuri mai pe urmă, zise moş Simion. Iar mai întăi, dacă nu vă este cu supărare, să-mi daţi voie, cinstiţi boieri, să vă fac 
  o rugăminte. 
  — Spune, moş Simioane!
  — Băietul meu Radu, doinaşul de asară, care chiar astăzi împlineşte24 ani — cei mulţi înainte! — a intrat în toanele însuratului; el a găsit o fată după gustul lui şi voieşte să o ieie de soţie. Dacă vreunul dintre d-voastră va avea bunătatea să-i fie nun, eu voi îndrăzni să-i aduc o căprioară plocon. 
  — Bucuros, moş Simioane, bucuros! răspunseră cu toţii. Să vielogodnicii, şi de nun vei alege singur pe cine vei voi dintre noi. 
  — Veniţi copii!. . . strigă moşneagul, şi în acelaş moment apăru Radu dindărăptul unui frunzar, ducînd de mînă o copilă blondă care ţinea ochii plecaţi spre pămînt; ea era îmbrăcată în haine de mireasă, avînd cămeşă de borangic cusută în dungi aurite şi pe cap o cunună de flori împletită cu fire de beteală. 
  — Crişa ea! zise Nicolai. De ce n-am cunoscut-o eu mai înainte!
  — Ea este!. . . zise Alexandru, tresărind şi luînd iute pe Costachi la
  
  IV 
  o parte. 
  — Care ea?
  — Copila cea din pădure. . . cu căprioara năzdrăvană. . . şi care cîntăfrumos, de te-adoarme. . . 
  — Nu te înţeleg. . . 
  — Chiar astăzi dimineaţă am văzut-o la casa ei în pădure, căci ladînsa m-a dus căprioara. . . şi ea îmi cîntă aşa de dulce, şi se uită la mine cu aşa ochi, încît mi se păru că ce văd este o minune şi ce aud un cîntec din ceri; iar eu, obosit cum eram de ostenelile nopţii, mă simţii cuprins de-o ameţeală nespusă şi adormii în auzul cîntecului ei. Cînd însă m-am trezit, ea nu mai era. Costachi. . . priveşte-o cît e de frumoasă! 
  — În adevăr, e frumoasă, răspunse acesta după ce-o privi cîtva timp; frumoasă, dar nu pentru tine. 
  — Dacă ţi-aş spune că o iubesc?!
  — Te cred, dragul meu, însă niciodată amorul tău n-a putut să vie mai fără vreme decît acuma. 
  — Ce să fac?
  — Să-ţi calci pe inimă şi să te pui la înălţimea nefericirii tale, şifiindcă tocmai acuma ne trebuie un nun pentru a o cununa cu Radu, apoi tu trebuie să te jertfeşti a împlini această sarcină. 
  — Domnilor, strigă Costachi în glas mare, fără a mai lăsa lui Alexandru timp să se gîndească, prietenul nostru Alexandru mi-a spus că voieşte să aibă cinstea de a cununa pe Radu cu frumoasa lui mireasă, şi că le dă zestre doi boi şi o vacă. Primită este cererea lui? 
  — Primtă! Primită!. . . Ura!. . Să trăiască logodnicii!. . . răspunserăcu toţii, aruncînd căciulile în aer, drept semn de bucurie. 
  
  — Fie!. . . zise Alexandru, a cărui inimă sîngera de durere, văzîndaşa de răpede risipindu-se visul său de fericire. 
  — Şi cu bine! zise moş Simion, depunînd la picioarele lui Alexandru o căprioară sălbatică, tocmai aceea ce-l dusese la mireasa lui Radu. Spusu-v-am eu că ea se dusese să culeagă sulcină din cîmp. 
  Căprioara se gudură înaintea noului său stăpîn şi de astă dată nu mai fugi de mîna sa dezmierdătoare. 
  Alexandru cunună pe tinerii logodnici, dîndu-le zestrea făgăduită de Costachi, care-i îmbogăţi în scurt timp, căci ea fu dată cu bună inimă; iar el, deşi curteni în urmă în lumea cea elegantă multe femei blonde şi brune, nu se însură însă niciodată, păstrînd în inima sa chipul blondei copile încunjurat ca într-un cadru de aur; şi tot ce-a scris şi a rimat în viaţa sa de poet a fost inspirat de razele celor doi ochi albaştri, care în toate nopţile păreau că luminează căpătăiul său. 
  (Convorbiri literare, anul VIII, nr. 3, 1 iunie 1874) 
  
  ALIUŢĂ 
  Novelă dedicată domnişoarei Ana Rosetti 
  I Într-o sară de iarnă noi toţi fraţii şi surorile şedeam dinaintea focului şi ascultam pe tata care ne spunea o istorie a lui din copilărie. Tata era bătrîn şi văzuse multe care acum nu mai sunt de văzut. 
  — Hei! dragii mei!. . . zicea el. Era un timp pe cînd codrii Orheiu-lui se uneau cu codrii Bîcului, şi aceştia cu codrii Carpaţilor; iar plugul brăzda numai prin poiene şi prin şesurile apelor curgătoare. Pe atunci nu erau nici şosele, nici drumuri bătute, ci oamenii mergeau călări de la sat la sat, de la tîrg la tîrg, şi cînd aveau vreun drum mai lung de făcut se înarmau cu pistoale la oblînc şi se întovărăşeau mulţi la un loc, neîndrăznind să treacă altfel prin poticele pădurilor, care răsunau necontenit de cîntecele haiduceşti. Eu însumi am apucat acele timpuri, bune de altfel, căci erau toate cu îndestulare şi nu se cunoşteau nevoile zilnice ale traiului, dar veneau cîteodată şi grele cumpene în viaţă ca de-alde-acele ce mi s-a întîmplat mie în copilărie. 
  — Ce ţi s-a întîmplat? îl întrebarăm noi nerăbdători. 
  — Apoi de pe cînd vă povestesc eu nu erau trebile întocmai caacuma; fiecare trebuia să-şi apere singur avutul, nefiind în ţară altă oştire decît o ceată de arnăuţi, cu simbrie, aduşi de peste Dunărea, care slujeau pentru paza lui Vodă, iar pentru paza ţării era numai bunul Dumnezeu. 
  
  Îmi aduc aminte că pe vremea aceea se oploşise la casa noastră un turc cu numele Ali, rămas din oştirile turceşti ce ne cutreierase ţara, şi, fiindcă-i era îndemînă la noi unde găsise masă şi gazdă primitoare, el nu s-a îndurat să se mai ducă. El a învăţat limba noastră şi s-a împrietenit atît de mult cu casa şi toţi din casă, încît noi îl dezmierdam cu numele de Aliuţă. 
  Ce-i drept, cînd am văzut întăi şi-întăi pe Aliuţă făcînd temenele turceşti, îmbrăcat în hainele lui ciudate, cu cialmaua pe cap, cu iartaganul la brîu, şi cu barba lui cea tufoasă şi încărunţită care-i acoperea pieptul, noi copiii ne cam temeam de dînsul, părîndu-ne foarte fioros, dar încet, încet ne-am deprins cu el, căci era bun şi ştia să ne facă felurite petreceri. Ne istorisea poveşti din O mie şi una de nopţi, ne spunea întîmplări de-a lui din războaiele în care fusese, ne făcea căpcăni de prins vrăbii şi stigleţi, ne ajuta să ridicăm zmei, ne lua cu el la vînat, la păscuit, dar de la o vreme Aliuţă nu mai putea merge nesprijinit pe băţ, şi toate primbările lui se mărgineau numai prin curte şi grădină. Cincisprezece ani în şir el stătuse la casa noastră, şi ne văzuse pe toţi fraţii şi surorile crescînd, şi ne iubea pe toţi deopotrivă, iar noi necontenit îl încunjuram, îi săream pe genunchi, ne jucam cu barba lui albă sau cu cialmaua cea mare care-i şedea ca o plăcintă pe cap, şi cînd ne zicea el nouă: 
  — Bre, pui de ghiauri, voi dragi la mine! noi rîdeam aşa de tare, că-l asurzeam pe bietul Aliuţă. 
  Numai dimineaţa cînd se închina, nimene din noi nu îndrăznea să-l supere, într-atîta părea de serios şi adîncit în rugăciunea lui. În genunchi, smerit cu braţele încrucişate pe piept, el spunea cînd mai tare cînd mai încet versuri din Coran, îşi pleca fruntea pănă la pămînt, apoi, tăcut şi nemişcat, stătea cîte o oară întreagă cu ochii aţintiţi spre răsărit sorbind depărtările, călătorind cu gîndul prin ţările cal-de ale copilăriei lui, şi faţa lui atunci se-nveselea, se lumina, ca şi cînd primblarea i-ar fi fost aievea. 
  — Aşa că n-ai să te duci de la noi, Aliuţă? îi ziceam eu, netezindu-i barba. 
  
  — Cum va fi scris! răspundea el. 
  Pentru Aliuţă tot era scris. De s-a născut, de-a mers prin bătălii, de-a căpătat răni, de-a venit la noi a fost scris. De va mai trăi mult sau puţin, de se va întoarce sau nu în ţara lui, asemene era scris de mai nainte; de aceea el avea întotdeauna faţa senină şi liniştea sufletească a omului ce nu-şi poartă grija vieţii. 
  Într-una din zile văzui în curtea noastră o mare şi neobicinuită mişcare. Tata era îngrijat şi slugile spăriete. O mulţime de ţărani înarmaţi cu ciomege şi topoare se aşezau de pază la poartă şi în jurul casei; era o nerînduială cum nu fusese niciodată. 
  — Ce este? întrebai eu pe Aliuţă. 
  — Nimic, răspunse el. Bujor a trimis o scrisoare prin care ne dă
  
  de veste că mîni la amiază are să ne calce casa. — Şi ce are să fie, Aliuţă? 
  — Ce va fi scris! adaose el cu faţa liniştită. 
  II Spăriaţi ca şi cînd această scrisoare ar fi venit în momentul cînd tata ne povestea, noi ne îngrămădeam unul în altul dinaintea focului şi, plini de neastîmpăr, cu ochii mari deschişi, aşteptam sfîrşitul istoriei. 
  — Bujor, urmă el, a fost dintre cei mai vestiţi hoţi din ţară. Babele şi acuma vorbesc despre el la şezătoare, şi lăutarii îi cîntă cîntecul: 
  Frunză verde de năgară, A ieşit Bujor în ţară, Bate, pradă, nu omoară, Pe ciocoi îi bagă-n boală. 
  De cum i-a răsărit musteaţa, el s-a simţit cuprins de dorul voiniciei, şi maică-sa n-a mai putut să-l stăpînească. În zădar a plîns ea şi a făcut rugăciuni pe la biserici, ca să-l întoarcă de la plecările lui; într-o zi de primăvară el îşi puse puşca pe umăr, căciula pe-o ureche şi îşi luă ziua bună de la maică-sa zucînd-i: 
  — Maică, nu mai plînge; eu merg să fac dreptate în ţară; să ieu de lacei bogaţi, să dau la cei săraci şi să stric legile cele răle făcute de domnie. 
  Apoi, chiuind şi hăulind, el apucă calea codrului care-l chema la viaţă fără stăpîn, şi nu mult după aceea se şi auzi prin ţară de numele lui Bujor. 
  Doisprezece tovarăşi, fraţi de cruce, fugiţi de la coarnele plugului, se adunară în jurul lui şi, încrucişînd ferul cuţitelor, îi jurară credinţă şi ascultare fără margine cu drept de viaţă şi de moarte asupra lor. De atunci, fost-au mulţi călători opriţi în drum, multe case boiereşti călcate, multe poteri împrăştiate, şi iarăşi multe pungi cu bani împărţite la săraci, şi multe vaci cu viţel dăruite la văduve şi orfani, aşa că unii îl blăstămau şi alţii îl binecuvîntau, iar Bujor domnea nesupărat peste moşii, drumuri şi păduri, şi vestea despre dînsul merse pănă-n ţările vecine. 
  Era în luna lui august, pe la strînsul pînei, cînd tata primi scrisoarea de la Bujor. Se ţinu mare sfat la curte de trebuie să ne supunem sau să ne împotrivim. În toată casa nu era decît două puşti cu cremene, una a tată-meu şi cealaltă a lui Aliuţă, o şuşanea lungă pe care turcul o răzima pe crăcană cînd se cobora la iaz să împuşte răţe. În sat asemenea nu era decît un singur puşcaş, care niciodată în viaţa lui nu se luptase decît cu vînatul din pădure; prin urmare, nu era mare speranţă în puterea noastră de împotrivire. Cu toate aceste, părerea lui Aliuţă de a ne opune cu arma la năvălirile hoţilor, împărtăşită şi de noi, copii neştiutori de primejdiile ce ne ameninţau, precumpăni asupra ideii de supunere, susţinută fără osebire de toate slugile din casă. Îmi aduc aminte şi acuma, adause tata surîzînd, cu ce încredere în voinicia mea înşfăcai teaca iartaganului lui Aliuţă şi o învîrtii în dreapta şi în stînga împrejurul meu, doborînd cu gîndul toţi hoţii la pămînt. 
  „O! numai să vie Bujor, ziceam în mintea mea, şi va vedea el!“ 
  Apoi, după planul lui Aluiţă, un om fu aşezat în clopotniţa bisericii ce era aproape de poarta curţei, cu poruncă că, îndată ce va zări hoţii în depărtare, să tragă clopotele pentru a ne da de veste. Douăzeci de oameni înarmaţi cu ciomege, cu coase şi topoare fură rînduiţi la poartă sub comanda vînătorului din sat şi cîte alţi douăzeci la fiecare uşă de intrare a caselor boiereşti, în totul ca la 60 de oameni, care, deşi rău înarmaţi şi nedeprinşi cu luptele, dar erau destul de numeroşi pentru a pune stavilă hoţilor, mai ales cînd aceştia aveau să vie ziua mare, cu pieptul deschis, în urma unei scrisori prevestitoare. 
  Cîte un pahar de rachiu fu împărţit la fiecare străjer şi, mulţumită îmbărbătărilor necontenite a lui Aliuţă, ei se ţineau bine la posturile lor. 
  Două oare stăturăm aşa în aşteptare. . . cînd deodată omul din clopotniţă prinse să sune. El zărise un colb pe muchea dealului învecinat şi, puţin după aceea, numără treisprezece inşi călări care se iviră pe muche, unul cîte unul, şi se coborau acum pe drumul ce duce la curte. Un fior trecu prin inimile tuturor. 
  — Copii, ţineţi-vă bine, strigă Aluiţă străjerilor ce se frămîntau deneastîmpăr. Allah e cu noi! 
  Mulţi erau acum cu toţii, şi, cu ochii aţintiţi asupra dealului învecinat de unde venea primejdia, iar după cîteva minute, puturăm vedea şi noi, cei din ogradă, cum se coborau haiducii la pas, liniştit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. Ei se opriră un moment dinaintea crîşmei unde Bujor îi cinsti cu cîte un pahar de vin, apoi porniră din nou spre curte. Acum se trecuse de şagă; avem să dăm piept la piept cu hoţii; să împuşcăm într-înşii; să fim împuşcaţi de dînşii; şi cîţi din noi aveau să moară?. . . şi cîţi să scape?. . . iată întrebarea ce şi-o punea fiecare, întrebare groaznică ce o vedeam zugrăvită cu colorile spaimei în faţa tuturor. Iar eu, care cu o oară mai înainte făcusem atîta ispravă cu teaca iartaganului lui Aliuţă, simţii acum că mi se taie picioarele şi fără voie mă apropiai de tata. Tata era galbăn ca ceara, tăcut şi în aşteptare, s-ar fi zis că-şi numără bătăile inimii; străjerilor de asemine nu le era îndemînă. Ceea ce-i tulbura cu deosăbire era neînchipuita linişte cu care veneau hoţii asupra lor, parcă nici le păsa că sunt 60 de oameni gata să-i primească cu coase şi topoare. În acelaşi timp clopotul suna mereu a restrişte şi, cu atît mai mult suna, cu cît haiducii se apropiau. Parcă vestea ceasurile morţii. 
  — Ah! Iată-i. . . iată-i. . . sosesc! 
  Ajuns dinaintea bisericii, Bujor deodată se opreşte, ia la ochi pe clopotar, şi. . . o! Doamne, ce văzui!. . . În momentul în care trăsni arma, văzui pe nenorocitul clopotar căzînd de-a roata în aer din înălţimea turnului, cum ar cădea o ţarcă din vîrful unui plop. În acelaş moment spaima răzbătu cu iuţala fulgerului în inimile tuturor, o spaimă straşnică, neînvinsă, spaima morţii care întunecă mintea şi îngheaţă sîngele în vine, şi într-o clipă toţi străjerii, atît cei de la poartă, cum şi cei dimprejurul casei, aruncară la pămînt ciomegele, coasele, topoarele, şi care-ncotro prinseră să fugă ca nişte nebuni, nevoind să mai ştie de glasul tatălui meu şi a lui Aliuţă care căutau să-i stă-pînească. Iar cînd cei doisprezece haiduci călări împestriţaţi cu găitane şi cu puştile pe umăr, se arătară în dreptul porţii, nici o su-flare de om nu mai era în curte afară de noi şi Aliuţă. 
  Atunci. . . părăsiţi de toţi, intrarăm în casă ca în ultimul loc de scăpare, iar Aliuţă închise uşa cu zăvorul. Momentele erau înfricoşate. Auzeam împrejurul nostru glasul haiducilor, zîngănitul armelor, sforăitul cailor, iar peste toate glasurile şi toate sunetele domnea glasul lui Bujor care făcea rînduială între haiduci. 
  — Spargeţi uşa! srigă el. 
  Deodată auzii lovitura unui topor ce se înfipse în uşă, apoi auzii a doua şi a treia lovitură, urmate de mai multe altele care răsunau în însuşi inimile noastre. Dar în acelaş timp auzii aceleaşi lovituri şi la uşa din dos, încît eram acum cuprinşi din două părţi şi fără nici un mijloc de scăpare. 
  De ce însă primejdia se făcea mai mare, de ce Aliuţă se îmbărbăta mai mult. Cu iartaganul în mînă el sta la crăpăturile uşii să răteze capul celui întăi ghiaur ce s-ar ivi; dar nici unul nu se ivi, numai topoarele curgeau ca ploaia, pănă cînd uşa ţăndurită căzu din ţîţîni. . . Atunci Bujor se întîlni faţă în faţă cu Ali. Îl recunoscu dintre toţi, fiindcă el era cel mai nalt, mai chipos şi mai fioros. 
  — În lături, ghiujule! strigă hoţul. 
  — În lături, tu, cîne! răspunse Ali, răpezind iartaganul asupra capu-lui lui Bujor, însă ferul turcului întîlni ferul hoţului şi ambele scăpărară de iuţeala loviturii. Ei stătură apoi o minută şi se priviră în ochi. Hoţul avea faţa crudă, dar despreţuitoare a unui om ce nu-i vine să se puie la luptă c-un protivnic atît de bătrîn, iar acesta nu mai era Aliuţă cel bun, pe genunchii căruia săream noi ca nişte veveriţe. Era zis în legea lui să apere cu pieptul casa ce-l adăpostise, şi toate puterile din tinereţe, toată sălbăticia ienicerească îi revenise ca prin farmec. Drept sta el acum ca lumînarea, hotărît, ameninţător, cu fruntea încreţită, cu dinţii încleştaţi şi se uita şi chibzuia unde să lovească din nou. 
  — Aşa te vreu, turcule, zise Bujor, de-acum cu mine la luptă dreaptă! Iar voi, adaose el tovarăşilor săi, staţi şi priviţi cum căpitanul vostru ştie să pedepsească obrăznicia unui turc. 
  — Aci în pragul uşei am să-ţi săp groapa, răspunse Ali; şi luptaiarăş se încăieră. Bujor îşi păstra cumpătul şi lovea cu măsură, pîndind toate apucăturile protivnicului său, iar mînia turcului mergea tot crescînd şi mişcările lui din ce în ce se iuţeau, parcă puteri nouă curgeau necontenit în vinele lui. De la o vreme însă fiarăle lor nu se mai ciocneau, nu mai scăpărau, ci lipite, încolătăcite alergau împreună, cînd în dreptul pieptului, cînd în dreptul ochilor, cînd deasupra capului, întocmai ca doi fulgeri îngemănaţi. 
  
  Hoţii cari intrase acum în casă priveau lupta cu braţele încrucişate, siguri fiind de mai nainte de izbînda căpitanului, iar noi, galbeni, înmărmuriţi, aşteptam cu tremur minuta hotărîtoare, fiind de aseminea siguri de mai nainte că, oricum se va sfîrşi lupta, tot rău va fi pentru noi. . . Cînd, deodată, turcul, desprinzîndu-şi arma de arma duşmanului său, făcu un pas îndărăpt, deschise nişte ochi mari peste măsură, strigă „Allah!“ şi ca un tigru însetat de sînge se aruncă asupra lui Bujor. 
  Un freamăt trecu prin rîndurile hoţilor. . . Atunci. . . O! spaimă!. . . O! urgie!. . . Atunci fără veste trăsni o puşcă îndărăptul meu, de care toate geamurile se cutremurară, şi prin fumul ce năvăli prin odaie văzui pe Aliuţă, pe bătrînul şi viteazul Aliuţă, îngenunchind. Lovit în spate de unul din tovarăşii lui Bujor, el scăpă arma şi căzu la pămînt scăldat în sînge. În faţa acestui neaşteptat sfîrşit, Bujor, el însuşi, rămase un moment uimit cu hangerul în mînă, nedumerindu-se ce să facă; apoi deodată îşi încruntă privirile, ca om ce şi-a luat o groaznică hotărîre, se îndreptă cu paşi sunători spre noi care stam fără suflare, grămădiţi unul în altul, trecu alături de mine atingîndu-mă cu haina, şi se opri dinaintea hoţului ce omorîse pe Ali. 
  — Cine nu cinsteşte lupta dreaptă şi ucide pe la spate, ucis tre-buie să fie!. . . zise el, despicînd în acea clipă capul ucigaşului în două. 
  Apoi cu faţa şi mai cruntată, în care era scrisă osînda noastră de moarte, el se întoarse iarăşi spre noi aţintindu-ne de astă dată drept în ochi, parcă ar fi voit înadins să ne prelungească agonia; merse pănă la locul unde zăcea Aliuţă la pămînt, îl privi un moment în tăcere, tăcere înfricoşată, din care nimene nu ştia ce are să iasă, căci noapte se făcuse sub genele lui. . . cînd iată, minune mare. . . faţa lui deodată se însenină, ca şi cînd o rază de sus i-ar fi străbătut prin creieri şi, îndreptîndu-se cătră tovarăşii săi, le zise: 
  — Copii, acest bătrîn ucis mişeleşte a apărat o casă de creştin şi el era turc. Dumnezeu nu ne va ajuta dacă, pe lîngă păcatul morţii lui, vom adăugi şi alt păcat. . . Să mergem de aice!. . . 
  
  Ascultători de glasul căpitanului, hoţii îşi făcură semnul crucii, încălecară şi se duseră în lume, numai haiducul cel ucis rămase lun-git la locul lui şi, nu departe de dînsul, sărmanul Aliuţă şedea şi el fără mişcare cu faţa acum îndulcită de suflarea morţii şi cu ochii deschişi şi aţîntiţi, aşa cum îi avea el în rugăciunile de dimineaţă, cînd rătăcea cu sufletul în ţările cele calde ale copilăriei lui. 
  A doua zi un sicriu frumos, împodobit cu ţinte de argint, cu sem-nul semilunei pe capac, şi purtat pe umerele noastre, fu aşezat sub cea mai pletoasă salcie din grădină, cu capul îndreptat spre răsărit. Nici preoţi, nici rude nu erau în jurul sicriului, dar eram noi, prieteni de altă lege, agonisiţi de el la bătrîneţe, care stam îngenuncheaţi şi plîngeam din inimă pe bunul şi scumpul Aliuţă. 
  Pe mormîntul lui stă astăzi o marmură albă pe care sunt săpate cu litere de aur cuvintele lui Bujor: 
  „Acest bătrîn ucis mişeleşte a apărat o casă de creştin şi el era turc“. 
  Aici tata sfîrşi de povestit; iar noi am rămas tăcuţi şi cu lacrimile în ochi, şi, multă vreme după aceea, figura bună a lui Aliuţă nu înceta de a se amesteca noaptea în visurile noastre copilăreşti. 
  (Convorbiri literare, anul XIV, nr. 6, 1 septembrie 1880) 
  
  HATMANUL BALTAG* 
  În vremea de demult pe cînd cucoanele se numeau jupînese, iar boierii mergeau la Divan cu călămările în brîu, trăia în ţara de jos a Moldovei un tînăr boier de starea întîi, cu numele Baltag. El avea toate drepturile pentru a se numi boier. Avea carte scrisă pe pergament cu iscălitură şi pecete domnească, locuia pe malul Trotuşului, într-o casă mare cît o cetate, încunjurată de ziduri groase, şi avea o moşie care se întindea de jur-împrejur aşa de departe, că nu-i mai ştia hotarăle. 
  Se zice că în timpul lui Ciubăr Vodă un străbun al său ar fi tăiat într-o bătălie atîţia turci cu un baltag de argint, încît Ciubăr Vodă, drept răsplată, îi dădu numele de Baltag, înaintîndu-l la rangul de hatman cu dreptul de a purta acest titlu din neam în neam, har de care nu se bucurau nici unul din ceilalţi boieri şi slugi credincioase a domniei lui. În acelaş timp Ciubăr Vodă, care era un domn cu dare de mînă, îi dărui tot pămîntul ce el, hatmanul, putu să vază cu ochii roată împrejur de pe un vîrf de deal, pămînt în care se cuprindeau nenumărate păduri, şesuri, lacuri şi ape curgătoare. Pe acel vîrf de deal, el îşi clădi casa spre amintire de răsplata domnească; însă înre-o bună dimineaţă, părîndu-i-se moşia cam strîmtă, el mai înghiţi o moşie răzăşească de-alăturea, alungînd pe toţi răzeşii cu traista-n băţ, iar pe cel mai colţos dintre dînşii îl linişti, spînzurîndu-l de un co-pac. De-atunci, de cîte ori bătea cel mai mic vînt, hornurile casei sale şuierau aşa de groaznic, încît păreau că se aud suspinuri şi gemete 
  * Imitaţiune după Dickens (n. a. )
  de oameni; iar în timp de noapte, luna îşi deschidea drum prin ziduri, luminînd ca ziua unele părţi ale bolţilor şi lăsînd altele într-o fioroasă întunecime 
  Tînărul hatman, a cărui poveste o povestim, avea sîngele războinic a străbunului său, nu însă şi năravul de a înghiţi moşii răzăşti. Din contra, era darnic şi cheltuitor. El avea ochii îndrăzneţi, părul negru şi tufos, şi musteţele aşa de lungi, încît îi împungeau urechile. La vînat el purta pe spete un mintean alb de abà, în picioare ciubote de iuft lungi pănă la genunchi şi la brîu un cuţit şi un corn de vînat, din care ştia să scoată felurite sunete, şi mai dulci şi mai aspre. 
  La masă el prînzea totdeauna împreună cu doisprezece ciraci ai săi, boieri mai mici de casa Baltagilor, toţi buni de pahar şi vînători de meserie. Ei asemine purtau mintene albe, însă de-o abà mai proastă, şi ciubote de iuft, cu talpa mai groasă. 
  Cînd hatmanul Baltag suna din corn în zori de ziuă pe vîrful dealului, cei doisprezece ciraci ieşeau grabnic în calea sa, cu durdele în spate şi cu ploştele la brîu, şi din grăsimea celui întăi urs ucis în bîrlog, hatmanul îşi ungea musteţele. 
  În toate sările ei beau vin vechi de Odobeşti pănă ce cădeau sub masă, iar hatmanul, care dintre toţi era cel mai aprig sugător al gărăfilor pline, rămînea totdeauna cel din urmă în picioare, privind cu dispreţ ciracii săi căzuţi. 
  Dar plăcerile de la masă şi de sub masă cer şi ele oarecare schimbări. Astfel, în toate sările, aceeaşi masă încunjurată de aceleaşi obraze, care spun aceleaşi poveşti, devine pănă în sfîrşit uricioasă, şi hatmanul Baltag, nemaigăsind gust în asemene petreceri, casca de-şi spinteca fălcile, şi de multe ori îşi esprima urîtul cu pumnii grămădiţi pe spinarea ciracilor săi. Într-o sară, după o zi de vînătoare, în care Baltag făcuse mari izbînzi înjunghiind cu cuţitul de la brîu un urs mare care trebuie să fi fost tata urşilor, el se puse mînios în capul mesei, aţintind mereu ochii pe podul afumat al salei. El înghiţi în tăcere multe pahare, însă cu cît înghiţi mai mult, cu atît devenea mai morăcănos. Acei dintre ciracii săi, care aveau locurile de cinste din dreapta şi din stînga sa, se sileau pe cît puteau să nu rămîie în urmă cu înghiţiturile inundînd în acelaş timp şi aerul său posomorît. 
  — Voiesc, strigă deodată hatmanul, lovind cu pumnul în masă şi cu cealaltă mînă răsucindu-şi musteaţa, voiesc să beau în sănătatea hătmănesei Baltag! 
  Cei doisprezece ciraci cu ciubote de iuft se îngălbeniră groaznic la faţă, nu însă şi la nasuri, a căror văpsea era neschimbată. 
  — În sănătatea hătmănesei Baltag, strigară în cor cei cu ciubotede iuft, şi ale lor douăsprezece gîtlejuri înghiţiră douăsprezece pahare pline ochi, cu un vin busuioc de la Baltag bătrînul, un vin aşa de bun, că ei nu mai sfărşeau de a-şi linge ale lor douăzeci şi patru de buze. 
  — Fiica cea frumoasă a vornicului Smereanu, adause Baltag voindsă-şi esplice toastul. Înainte de-a asfinţi soarele de mîne am să o cer în căsătorie de la părintele ei, şi, dacă el se va împotrivi, baltagul meu strămoşesc îi va juca pe spate. 
  
  Un freamăt surd se răspîndi în sală, şi fiecare dintre ciracii lui Baltag, cunoscîndu-l om hotărît, gata a-şi preface vorbele în faptă, se scărpină cu îngrijire pe spete. 
  Era pe atunci lucru frumos şi vrednic de laudă ascultarea fetelor. În zilele noastre aceasta nu se mai vede. 
  Dacă fiica vornicului Smereanu ar fi zis, spre pildă, că inima ei este juruită altuia, şi ar fi căzut în genunchi udînd cu lacrămi amare picioarele părintelui ei, sau ar fi căzut leşinată după obicei, desigur pe spetele bătrînului vornic Smereanu ar fi jucat baltagul hatmanului. Însă buna copilă stătu smerită cînd se înfăţişă peţitorul cu cere-rea din partea hatmanului Baltag; apoi se retrase tăcută în odaie, spre a vedea pe fereastră viind logodnicul ei, şi nu bine se încredinţă că tînărul cel nalt cu musteţele mari este viitorul ei mire, că de îndată alergă la părintele ei spre a-i zice că este gata să se jertfească pentru liniştea lui. Bătrînul vornic o strînse cu duioşie la piept, şi era cît pe ce să verse o lacrămă de bucurie. 
  În acea zi, mare serbare se făcu la moşia vornicului Smereanu. 
  Mai mulţi juncani şi cîrlani fură tăiaţi şi împărţiţi la oameni; mai multe poloboace cu vin fură supte pănă la cea din urmă picătură. 
  Lăutarii scoteau din gîturi şi arcuşe cîntece de cele lungi bă-trîneşti, şi cu fesurile lor se cinstiră cu vin, şi cobzele lor se umplură cu bani, iar horele în care gingaşele fete de la ţară îşi legănau sînurile, nu mai conteneau din răsărit şi pănă în apus de soare. 
  În sfîrşit, însurăţeii, săturîndu-se de benchetuit, îşi luară ziua bună de la tata şi mama Smereanu, şi plecară acasă, încunjuraţi de cei doisprezece ciraci cu ciubote de iuft. 
  Timp de şase lungi săptămîni urşii şi porcii sălbatici fură lăsaţi în pace; puştile ruginiră şi cornul lui Baltag nu mai scotea decît sunete răguşite. 
  Dar dorul vînatului apucă din nou de inimă pe tînărul însurăţel şi, într-o bună dimineaţă, el porunci ciracilor să se pregătească pentru a merge la pădure. 
  — Iubitule!. . . zise hătmăneasa. 
  — Scumpă!. . . zise hatmanul. 
  — Ce gălăgie este acolo?. . . 
  — Unde, draga mea?. . . răspunse hatmanul tresărind. 
  
  Atunci, cu alba-i mînă, ea arătă, de la fereastra unde se găseau amîndoi, pe cei doisprezece ciraci care prînzeau şi cinsteau, spre a-şi întări picioarele pentru vînătoarea ce se pregătea. 
  — Tovarăşii mei se pregătesc de vînat, doamnă, zise hatmanul. 
  — Alungă-i, dragă. 
  — Să-i alung!. . . strigă hatmanul necrezînd auzului său. 
  — Dacă mă iubeşti, suflete. 
  — Dar pentre Dumnezeu!. . . În acelaş moment hătmăneasa scoase un ţipăt şi căzu leşinată la
  
  
  picioarele soţului ei. 
  Ce credeţi că a făcut vestitul, înfricoşatul hatman Baltag? 
  A chemat îndată slujnica spre a stropi cu apă pe soţia sa; a trimis 
  după un doctor; apoi repede s-a scoborît în curte şi a alungat pe toţi ciracii săi, dînd, la care cum apuca, drept ziua bună cîte un picior în spinare, întovărăşit de cîte o zdravănă sudalmă. 
  Ştiut este că multe femei au meşteşugul de a pune pe bărbaţii lor sub papuc. Din numărul acelora era şi hătmăneasa. Astfel, prin un mijloc sau altul, ea puse o mare stăpînire pe hatmanul Baltag. Puţin cîte puţin, zi cu zi, an cu an, ea tot mai mult îl supunea voinţelor sale, şi bietul hatman, la vîrsta de 48 de ani, ajunse, fără să ştie cum, a fi un lucru de prisos în casă. N-ar fi fost nimica dacă nenorocirile lui Baltag s-ar fi mărginit aice, însă un an după căsătoria sa un mic hătmănel intră cu pompă în lume, şi în bucuria lui se deşertară multe gărăfi şi se cheltuiră multe parale. În anul al doilea veni rîndul unei mici hătmăniţe; şi aşa în fiecare an rînd pe rînd, se înfăţişă cîte un hătmănel, cîte o hătmăniţă, ba uneori şi cîte doi împreună, pănă cînd numărul odraslelor lui Baltag se înmulţi la doisprezece. 
  În fiecare zi de naştere mama soacră găsea de bănuit şi de cîrtit cum că se zdruncină sănătatea scumpei sale fiice; şi dacă nu se făceau toate după cheful ei, ori că ciorba nu era destul de caldă, ori că muştile bîzîiau prin odaie, gura ei umbla ca o moară stricată, şi nimene nu mai avea odihnă în casa lui Baltag. Sărmanul Baltag suferi cît putu, dar de la o vreme pierdu cheful şi pofta de mîncare, şi căzu într-o adîncă melancolie. 
  Spre culmea nenorocirilor sale, nici trebile nu-i mergeau tocmai bine. El făcuse datorii, şi lăzile sale, pe care familia Smereanu le crezuse nesecate, ajunseră la fund. 
  „Ce-mi mai rămîne de făcut? se întrebă hatmanul pe sine. Dacă m-aş ucide!. . . “ 
  Aceasta era o idee ca toate ideile. Iată-l, deci, că ia un cuţit de vînat dintr-un dulap; îl ascute pe ciubotă şi-l îndreaptă spre gîtlej. 
  — Nu merge, zise hatmanul, oprindu-se în drum. Se vede că nutaie destul de bine. Apoi, mai ascuţindu-i tăiuşul, ridică iarăş spre gîtiţă ucigătoarea unealtă, care părea a nu pune îndestulă bunăvoinţă. 
  În acelaş moment însă, o mare larmă, care se auzi între copii în odaia de alăturea, îi opri mîna în loc. 
  — Dac-aş fi holtei, zise Baltag suspinînd, n-aş avea nemulţămireasă fiu întrerupt în trebile mele. 
  
  — Hei! Băiete! adă-mi o garafă de vin şi un ciubuc în odaia cea boltită de lîngă paraclis. 
  O slugă îndeplini porunca cu grăbire, şi, după cîteva minute, Bal-tag intră în odaia cea boltită, se aşeză pe un jilţ dinaintea focului ce împrăştia în casă o lumină galbenă, şi se rezămă cu cotul pe-o masă pe care erau aşezate ciubucul şi garafa cu vin. 
  — Aprinde lumînarea, zise Baltag. 
  — Mai aveţi ceva să porunciţi? întrebă sluga. 
  — Să mă laşi singur. 
  Sluga credincioasă ieşi, şi Baltag închise uşa cu zăvorul. 
  
  — Să-mi fumez întăi ciubucul, zise hatmanul ş-apoi sara bună. 
  
  Punînd cuţitul la îndemînă, el se răsturnă pe jilţ cu picioarele întinse spre foc, şi, după fiecare înghiţitură de vin slobozea cîte un gît de fum din ciubuc. 
  El începu să gîndească la fel de fel de lucruri, la supărările lui de faţă, la fericitul timp al holteirei sale, la ciracii săi cu ciubote de iuft, împrăştieţi de mulţi ani cine ştie pe unde; cu toate că despre unul ştia că a murit cu cinste pe şesul Frumoasei, că un altul şi-a strămutat locuinţa la groapa Ocnei, iar că vro trei alţii au răposat prin spitaluri. Apoi urşii şi porcii sălbatici începură să-i frămînte mintea; cînd, iată că, ducînd cel din urmă pahar la gură, după care venea rîndul cuţitului, văzu cu mirare că nu mai era singur în odaie. Da, nu, nu era singur! În faţa focului o figură hîdă şedea zgribulită cu braţele încrucişate şi tremura de frig. Ochii săi în fundul capului sticleau ca nişte putregaiuri în întuneric; faţa-i zbîrcită era peste măsură de lungă şi încadrată în nişte păr negru, care spînzura drept în jos pe scăfîrlia sa vînătă, întocmai ca feştila lumînărilor. Acest chip era îmbrăcat într-o lungă mantie neagră cu dungi albe pe margini şi, cătărămile, în care era prinsă mantia, înfăţişau cele două oase încrucişate, sem-nul morţii de pe racle. Picioarele sale slabe se arătau ascuţite şi sunau în încheiturile lor. 
  Fără să aibă grija hatmanului, ea ţinea ochii aţintiţi asupra focului. 
  — Sluga! strigă hatmanul în glas mare, spre a-i deştepta luarea-aminte. 
  — Sluga! răspunse strania nălucă, îndreptîndu-şi ochii asupra hat-manului, fără însă să se mişte de pe scaunul ei. Ei!. . . Şi!. . . 
  — Ei!. . . Şi!. . . adause hatmanul înfruntînd cu bărbăţie privireapironită a oaspetelui său. Pe unde ai intrat?. . . 
  — Pe uşă. 
  — Cine eşti tu?
  — Un om. 
  — Nu te cred. 
  — Atunci nu crede. 
  
  Figura se uită cîtva timp la Baltag, care nu părea deloc în-spăimăntat de vocea ei răguşită, şi apoi îi zise cu un ton mai dămol: 
  — Ascultă, văd că nu te pot înşela. În adevăr, eu nu sunt om. 
  — Ce eşti atunci?
  — Sunt o nălucă. 
  — Ciudat lucru!. . . răspunse hatmanul cu un aer de despreţ. 
  — Sunt năluca desperării şi a sinuciderii. 
  
  Atunci ea se întoarse cătră hatman spre a încinge cu el o convorbire mai prietenească; dar, lucru nemaipomenit încă, de care însuşi hatmanul se miră, el care nu prea avea obicei să se mire de orice: ea îşi dădu în lături poalele mantiei şi scoase un cogemite par ce-l avea înfipt prin stomah de-a curmezişul trupului, şi-l puse pe masă întocmai ca pe un baston. 
  — Acum, zise năluca, arătînd din ochi cuţitul de vînat, ai de gîndsă faci ceva pentru mine? 
  — Încă nu, răspunse hatmanul, trebuie mai întăi să-mi mîntuiciubucul. 
  — Atunci, dă mai iute. 
  — Se vede că te cam grăbeşti. 
  — Ba bine că nu, am atît de lucru în lume, încît timpul mi-enumărat pe degete. 
  
  — Vrei să ciocnim un pahar?
  — Aceasta nu mi se întîmplă niciodată, răspunse năluca oţerîndu-se, vinul nu-i bun decît pentru a da oamenilor chef de trăit. 
  Hatmanul aruncă din nou o ochire pătrunzătoare asupra oaspetelui său, părîndu-i-se cam deşanţat, şi-l întrebă dacă nu cumva are obiceiul să ajute cu însuşi mîna sa pe cei ce voiesc să se sinucidă. 
  — Nu, răspunse năluca cam îngăimat, dar stau faţă totdeauna. 
  — Pentru a judeca despre ghibăcia loviturii? 
  
  — Cam aşa, răspunse figura, dezmierdînd vîrful parului ce-şi sco-sese din trup. Hai, grăbeşte-te, căci mă aşteaptă un tînăr fără treabă şi supărat de prea multa sa avere. 
  — Un om care voieşte să se ucidă, fiindcă are prea mulţi bani. Ha! ha! ha! aceasta-i nostim!. . . Şi hatmanul scoase un hohot de rîs din toată inima, precum de mult nu i se întîmplase. 
  — Mă rog, conteneşte cu rîsul, zise năluca cu glas rugător. 
  — Pentru ce? 
  — Pentru că rîsul mă supără; suspină însă cît vrei, aceasta îmi 
  
  place. Hatmanul, ca un om binecrescut, suspină spre a-i face pe plac. Atunci năluca luă cuţitul şi i-l puse în mîni cu politeţa cea mai 
  ademenitoare. 
  — Fără şagă, e nostimă idee, zise hatmanul cercînd tăiuşulcuţitului. Un om care se ucide, pentru că are prea mulţi bani. 
  — Ba!. . . răspunse năluca. E tot aşa de nostim ca şi cel ce se ucide, fiindcă nu are de ajuns. 
  
  Ce e drept aceste cuvinte fură rostite cam fără băgare de seamă; năluca credea că hatmanul e prea hotărît la moarte, ca să aibă nevoie a-şi mai drămălui vorbele cu el. 
  La aceste cuvinte însă hatmanul deschise nişte ochi mari, întocmai ca un om ce se trezeşte din somn. 
  — Da!. . . Aşa este. . . zise el. Nici un rău fără leac. 
  — Afară de o ladă deşartă, strigă năluca. 
  — S-au mai văzut lăzi deşarte umplîndu-se la loc. 
  
  — Femeia rea de gură!. . . zise arătarea cu un glas lung, răguşit, ce părea că vine de sub pămînt. 
  — O! Dacă e numai pentru atît, voi face-o eu să-mi ştie de frică. 
  — Doisprezece copii!. . . ţipă năluca ca la surd. 
  — Dintre toţi, va ieşi poate vreunul cumsecade. 
  
  Năluca devenea din ce în ce mai desperată, văzînd că hatmanul la toate întîmpinările ei o răpunea. Cu toate aceste, ea încercă să o întoarcă pe glumă. 
  — Ai rîs destul pînă acum, zise ea, să mai vorbim şi serios. Haide, părăseşte lumea aceasta deşartă. 
  — Nu ştiu, zău, răspunse Baltag, jucîndu-se liniştit cu cuţitul. Nuştiu, zău. Negreşit că lumea aceasta e deşartă, precum zici, dar cine mă asigură că lumea cealaltă e mai veselă; căci, judecînd-o după figura d-tale, pare a nu fi tocmai atrăgătoare. Mă închizeşluieşti d-neta că voi cîştiga cu schimbul? Iaca vezi!. . . adause hatmanul, sculîndu-se cu iuţeală în picioare, la aceasta încă nu mă gîndisem. 
  — Să nu mai lungim vorba, grăbeşte-te, ţipă năluca crîşnind dindinţi. 
  — Hait. . . Cară-te de aici!. . . răspunse Baltag cu ton hotărît. M-amsăturat să privesc obrazul tău sarbăd. Voi şti eu să prefac lucrurile în casa mea; voi merge la vînat la urşi; voi vorbi femeiei mele cum se cuvine, şi dacă mama soacră nu-şi va ţine gura, voi da-o de spate afară. Apoi, aducîndu-şi aminte de prostia ce era să facă, se aruncă în adîncul jilţului şi trînti un rîs atît de vesel şi răsunător, încît toată odaia se cutremură. 
  
  Năluca speriată făcu cîţiva paşi îndărăpt, se uită încă o dată la hatman cu ochii săi pironiţi, apoi, înşfăcînd parul, şi-l petrecu prin stomah de-a curmezişul trupului, păn’ce vîrful ieşi îndărăptul spinării, şi după ce aruncă un urlet înspăimîntător, se făcu nevăzută. 
  Hatmanul Baltag nu se mai întîlni cu dînsa niciodată; el vorbi cu hătmăneasa şi cu mama ei un cuvînt sănătos care fu de ajuns, şi trăi încă mulţi ani, deşi nu în bogăţie, dar destul de fericit, spre a nu-i mai veni în minte ideea sinuciderii. 
  (Convorbiri literare, anul VIII, nr. 5, 1 august 1874) 
  
  ŞANTA 
  La Şanta, la crîşmăreasă
  Cu ochi mari de puică-aleasă, 
  Bea Codrean, se veseleşte, 
  Cu Şanta se drăgosteşte. 
  
  (Poezii populare, Alecsandri ) 
  I 
  Într-un fund de pădure unde se-mpreună două rîpi adînci, hăţaşe de vulpi şi de lupi, ardea un foc în jurul căruia doisprezece oameni şedeau culcaţi la pămînt şi sfătuiau între dînşii. Căciulile lor ţurcă-neşti, de blană de oaie brumărie, îndesate pănă la sprîncene, mintenele de abà albă, împestriţate cu găitane negre şi aninate cîte pe un umăr, mănunchiurile de cuţite ce ieşeau din turetce şi oţelele de pistoale ce străluceau în curălele de la brîu, le dădeau o înfăţişare fioroasă, văzuţi mai ales noaptea prin desimea copacilor luminaţi de foc. Ceva mai departe sub crengile unui stejar frunzos se vedea o piramidă de puşti pe ţevile cărora se oglindeau scînteile, şi mai departe încă, la marginea întunericului, unde focul nu mai arunca decît slabe luciri, doisprezece cai priponiţi păşteau printre copaci. 
  — S-au înăsprit vremile, zise unul dintre cei doisprezece tovarăşicătră vecinul său, care sta lungit la pămînt şi fuma leneş din lulea. 
  — Da, răspunse celalalt, cucul nu ne mai cîntă în faţă de-un timpîncoace — parc-a perit sămînţa călătorilor cu bani. 
  — Numai Manoli e mai norocos dintre noi. 
  — Ba că chiar! răspunse Manoli. Întîlnii şi eu o biată babă, c-un
  
  dinte în gură şi c-un suman în spate. — Şi ce ai făcut? 
  — I-am luat sumanul. 
  — Dar baba?
  — Baba?. . . i-am dat răvaş de drum c-o palmă peste obraz. 
  
  — Bine, dar ce zice căpitanul de toate aceste?. . . Cît o să ne facăsă mucezim cu mînile în buzunare? 
  — Căpitanul?. . . Căpitanul nu-şi bate capul cu noi. 
  — Ce fel nu-şi bate capul?
  
  — Apoi trebuie să ai puhăiele pe ochi şi lapte în loc de creieri, pentru ca să nu vezi şi să nu înţelegi ce se petrece. 
  — Ce se petrece?
  — Căpitanul are gărgăuni de muiere în cap. 
  — Am înţeles!. . . 
  
  Aşa, măi Alexa!. . . Lupul s-a prefăcut în miel şi se gudură la picioarele crîşmăresei Şanta. Nu vedeţi că în toate nopţile el lipseşte dintre noi? 
  — Nu-i vorbă că crîşmăreasa e frumoasă, băgă de samă un altreilea, dar dragostea şi căpitănia nu merg împreună. Trebuie să-şi aleagă una din două. 
  — Da!. . . da!. . . răspunseră cu toţii, că de nu!. . . 
  — Că de nu!. . . strigă sărind în picioare Duman, un hoţ nalt, spătos, cu sprincenele posomorîte, că de nu!. . . îi vom arăta dacă cuţitele noastre ştiu sau nu a tăia în carne macră. Meargă să toarcă în furcă, iar nu să ţie puşca în spate şi să steie în fruntea a doisprezece voinici ca noi. N-am lăsat doar satul şi tîrgul ca să venim în codru să ne muierim. De aceea ascultaţi-mă pe mine: cînd va veni căpitanul, să-i spunem să-şi caute de drum. Ne-am săturat de zile fără treabă şi nopţi cu prea multă odihnă. 
  — Bine vorbeşte Duman, strigară cu toţii, să-l însărcinăm să spuiecăpitanului hotărîrea noastră şi să-l alegem pe dînsul căpitan. 
  — Pe mine?. . . 
  — Pe tine. 
  — Juraţi!. . . zise Duman, scoţînd cuţitul din teacă. 
  — Jurăm!. . . răspunseră ceilalţi, încrucişînd cuţitele cu el. 
  
  Dar n-apucase să se piardă în sînul codrului ecoul acestui de pe urmă cuvînt „jurăm“, că un tropot de cal se auzi în apropiere, şi, iute ca fulgerul, un om descălecă şi se înfăţişă dinaintea hoţilor. Era căpitanul. 
  — Ce larmă se aude între voi?
  Toţi muţiră dinaintea lui, văzîndu-i fruntea încărcată de mînie. 
  — Nu răspunde nimene? adause el cu un glas care răzbătea catunetul în inimile lor. 
  Atunci Duman spătosul, ieşind din grămada hoţilor şi punîndu-se în faţa lui, îi zise cu ton hotărît: 
  — Căpitane!. . . Tovarăşii mei m-au însărcinat să-ţi spun că ei s-au săturat să-şi vază puştile totdeauna pline şi pungile totdeauna deşarte, că ei n-au venit în codru să prindă vrăbii, nici să culeagă urzici, nici să ofteze de dor de muiere; şi dacă tu ai ajuns a fi de rîsul crîşmăresei Şanta, apoi ei s-au hotărît să nu te mai asculte şi şi-au ales alt căpitan. Ce răspuns să le dau? 
  Mii de scîntei scăpărară sub genele căpitanului la auzul acestor cuvinte. 
  — Iată răspunsul, zise el, şi, scoţînd un pistol de la brîu, îl descărcăîn pieptul lui Duman, care, învîrtindu-se pe călcîie, căzu mort pe loc. 
  — Mai are să-mi spuie cineva ceva?. . . adause căpitanul. Nici o vorbă, nici o şoaptă nu ieşi din pieptul hoţilor încremeniţi. 
  — Ascultaţi, copii!. . . zise el cu un glas poruncitor de care eraudeprinşi să tremure cei mai aprigi din banda sa. Cine v-au scăpat pe voi de zapcilic1, de bir, de havalele2, care vă topeau munca şi vă uscau puterile, cine v-a pus puşca-n mînă şi v-a insuflat dor de voinicie, voi care nu eraţi deprinşi decît să salahoriţi prin tîrguri şi să scurmaţi pămîntul pe la ţară? cine v-a dat codrul în stăpînire cu toate poticile şi poienile lui şi v-a învăţat să prindeţi ursul în bîrlog şi să împrăştieţi poteraşii ca cîrdurile de potîrnichi, dacă nu eu, căpitanul Codrean?. . . 
  — Aşa este!. . . 
  — Atunci care-i nemulţumirea voastră? Se crede oare cineva mai vrednic decît mine să vă fie căpitan? Să iasă acela aice la lumină şi să se măsoare cu mine. 
  
   1 Zapcilic — execuţie bănească (n. ed. )
   2 Havalele — zile de clacă pentru boieri (n. ed. )
  
  Zicînd aceste cuvinte, căpitanul Codrean sta drept ca un stîlp dinaintea lor, cu faţa ameninţătoare, cu buzele tremurînd de mînie şi aştepta. Nime nu ieşi la luptă. 
  — Vă iert pentru astă dată, copii; însă să nu mai cerce nimene să-mi surpe drepturile, căci, pe sfîntul Dumnezeu, va merge după Duman!. . . Şotrea, vino încoace!. . . Să te îmbraci în haine de cerşetor, să-ţi prefaci faţa şi mersul şi mîne în zori de ziuă să pleci la Iaşi, să afli ce se petrece. Am auzit că o poteră mare, mai mare decît totdeauna, are să năvălească asupra noastră. Caută să-i ştii numărul şi drumul pe unde are să apuce. 
  — Ascult. 
  Aceste zise, Codrean descinse pistoalele de la brîu, lepădă cuţitul, aruncă puşca din spate şi, intrînd între hoţi cu mînile goale, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, se lungi la pămînt în apropierea focului, şi-şi aprinse cu linişte luleaua, iar hoţii, devenind blînzi ca nişte miei, abia îndrăzneau să se uite în ochii lui, într-atîta ştia el să-i stăpînească. 
  Codrean era nalt, frumos, însă de-o frumuseţă sălbatică, la vederea căreia orice om se simţea cuprins de mirare şi spaimă totodată. Braţul său vînjos nu întîlnise încă piept omenesc care să-i stea împotrivă şi glonţii săi niciodată n-au mers în deşert. Codrean avea un al doilea suflet, un cal roib, fugar de viţă, care muşca în carne de poteraşi ca-n iarba pămîntului, şi-l ducea totdeauna unde erau duşmanii mai deşi, căci acolo îi plăcea lui Codrean să se hîrjonească cu moartea. Codrean se primbla pe drumuri, prin sate, prin tîrguri, totdeauna cu alt nume, cu alte haine, cu altă figură, încît nime nu-l cunoştea; dar era destul să se auză de numele lui ca să se cutremure însuşi scaunul domniei. 
  Multe poteri au fost risipite de dînsul, căci el şi cu ai lui plăteau în luptă unul cît zece, şi multe pungi de bani erau puse preţ pe capul lui, dar Codrean zicea că, mai degrabă se va găsi cineva care să răteze titva Ceahlăului decît să răpuie capul lui. 
  II Un om cu barba sură, c-o pălărie turtită îndesată pe ochi, îmbrăcat într-un suman zdrenţăros şi c-o traistă pe umere, mergea înspre Iaşi şovăind şi şchiopătînd prin colbul drumului, sprijinit de subsuoară pe o cîrjă de lemn. 
  — Daţi la sărmanul, la ologul! zicea el, întinzînd mîna la trecători, care îi dădeau fiecare după inimă şi după putere, cîte un ban roş sau cîte un ban alb, primind în schimb bogdaprostele sale. Iată că cerşitorul întîlneşte la jumătatea drumului sub umbra unui copac o căruţă cu un cal poposind. Calul era mic şi îndesat, un cal vînjos de munte, împodobit cu canafuri şi clopoţei, iar în căruţă şedea într-un cot un om rumăn la faţă, bine hrănit, cu musteţele subţiri, cu capul cam între umere, avînd mijlocul încins într-un şal de lînă lat pănă pe subsuoară şi peste şal caţaveică albastră cu blană de vulpe. 
  — Dă la sărmanul, la ologul! zise cerşitorul cu glas rugător. 
  Omul cu caţaveica albastră încreţi din sprincene, căută în pungă şi stătu cîtva timp pe gînduri: „Aice am aur, îşi zise el, aice argint, aice aramă, dar nu-i destul de măruntă“. 
  — N-am parale, dragul meu, iartă-mă, răspunse el. 
  — Dumnezeu să te ierte! Dă-mi măcar o bucăţică de pîne, că n-am mîncat de trei zile. 
  Omul cu caţaveica albastră încreţi iarăş din sprîncene şi căută într-o desagă: „Aici am pîne pentru mine, aici un curcan fript. E prea bună mîncare pentru un calic. “ 
  — Iartă-mă, că n-am ce-ţi da, întîmpină el, căci n-am eu singurpentru mine. 
  — Domnul să-ţi deie!. . . Dar, dacă nu-ţi va fi cu bănuială, ia-mă măcar în căruţă pănă la Iaşi, căci sunt olog de picioare şi nu pot merge pe jos prin arşiţa soarelui. M-oi pune aşa pe marginea căruţei cu picioarele afară, ca să nu te supăr. 
  
  Omul cu caţaveica albastră, făcîndu-şi socoteală că aceasta nu-l costă nimic, fiindu-i căruţa sănătoasă şi calul voinic, îi zise cu un aer de binefăcător: 
  — Haide. 
  — Dumnezeu să-ţi scurteze calea şi să-ţi lungească zilele, răspunsecerşitorul închinîndu-se adînc. 
  Biciul plesni în aer şi calul plecă în trap mare, ridicînd valuri de colb în jurul căruţei. 
  — Se mai aude vorbind pe aice de Codrean? întrebă, după cîtvatimp de tăcere, stăpînul căruţei. 
  — Se aude şi nu prea. 
  — Dar de Şanta?
  — De Şanta?. . . Aşa ş-aşa. 
  — Drept să fie că-i încurcată cu hoţul?
  — Ha!. . . ha!. . . ha!. . . răspunse cerşitorul cu un rîs prostesc. Aşavorbesc oamenii. . . ştii cum sunt oamenii. 
  — Auzi, Şanta. . . care e aşa de frumoasă, încît ar putea să fie soţieîn dreptate a oricărui boier mare din Iaşi!. . . 
  — Codrean nu-i şi el cît un boier? băgă de seamă cerşitorul. 
  — Boier, da! cu mîna în punga altora, şi care mîne-poimîne o să moară în ştreang. . . Ce păcat!. . . Ce ruşine, să trăiască c-un asemene om în nelegiuire! 
  — Ai dreptate, zău, muierea pentru un hoţ nu-i bună decît pentrua-l da pe mîna poteraşilor. 
  — Bine zici tu, aşa o să facă şi Şanta, sunt sigur; şi dacă nu vaface ea, voi face eu, căci vreu să o scap de afurisitul de haiduc, care o pîngăreşte pe dînsa şi neamul ei. 
  — Să-ţi ajute Dumnezeu! zise cerşitorul c-un aer cuvios. Dar cumvei face aceasta? 
  — Foarte uşor, doar eu sunt fratele Şantei! 
  — Frate!. . . zise cerşitorul tresărind. 
  — Frate!. . . da!. . . însă frate numai de sînge, dar nu şi de inimă. 
  
  În acest timp căruţa înaintase iute, soarele se coborîse spre asfinţit, şi iată-i ajunşi la marginea tîrgului. 
  — Acum fă bine de te coboară, zise omul cu caţaveica albastră. Cerşitorul se coborî cu mii de bogdaproste, şi căruţa, intrînd răpede în tîrg, se pierdu prin cotiturile uliţilor. Acest om care se declarase a fi fratele Şantei şi duşmanul lui Codrean se numea Stanciu răzeşul, om cunoscut prin averea şi zgîrcenia sa în tot ţinutul în care locuia. El era bun de gură, meşter la corciocuri1, răbdător la judecată; postea toate posturile şi mergea des la biserică, căci pentru multe păcate avea de cerut iertare de la Dumnezeu. Dragostile Şantei cu Codrean îi stăteau pe inimă nu atît pentru necinstea ce se revărsa asupra ei, cît pentru miile de galbeni ce erau puse preţ pe capul hoţului, şi pe care el, ca frate, putea să le cîştige mai lesne decît oricine. 
  Şi ce rău făcea el cu aceasta?. . . Prinzînd hoţul, mîntuia lumea de un rău; el punea banii la chimir, iar pe sora sa, întorcînd-o la calea dreaptă, o ridica la neamuri. Astfel, şi interesul, şi conştiinţa se împăcau de minune. El merse drept la armaşul cel mare, şi, în-chizîndu-se cu dînsul în odaie, îi descoperi dragostile haiducului cu sora sa, îi spuse cum el mai în toate nopţile petrecea nevăzut de nimeni la crîşma Şantei, cum acolo, cu oarecare ghibăcie, l-ar putea prinde ca din oală, şi în cele din urmă ceru un ajutor de oameni, îndatorîndu-se a-i aduce capul lui Codrean fără sminteală, sub condiţia numai de a i se da miile făgăduite de domnie. 
  Armaşul mulţămi răzeşului pentru vajnica descoperire făcută, îi făgădui pentru a treia zi de dimineaţă cincizeci de călăraşi cu armele şi merindele trebuitoare, şi, cît pentru miile de galbeni, primi a le împărţi drept în două. 
  Stanciu răzeşul se supuse cam cu voie, cam fără voie la această din urmă tocmeală, şi, după ce toate fură bine chibzuite şi puse la cale între dînşii, deschise uşa spre a ieşi din casă, cînd deodată, se împiedecă de-un om ce sta afară lungit lîngă prag de-a curmezişul uşei. 
  — Cine-i acolo? strigă armaşul cu îngrijire. 
  Omul culcat nu răspunse nimic; el horăia pe nas ca un hogeag şi mirosea a vin ca o pivniţă. 
   1 Corciocuri — glume, şotii (n. ed. ) 
  — Cine să fie acesta, zise armaşul, şi ce caută la uşa mea? 
  — Ian stăi!. . . ian stăi!. . . răspunse răzeşul uitîndu-se cu pătrunderela omul care horăia. Oare nu cumva?. . . Ian să vedem!. . . 
  Apoi plecîndu-se pe el, începu să-i cerceteze figura şi hainele, îl întoarse în toate părţile, căci omul, fiind beat, nu făcea nici o împotrivire şi, după cîtva timp de cugetare: 
  — Nu zise el, mi s-a părut deodată că samănă, dar m-am înşelat. 
  — Samănă, cu cine?
  
  — Cu un cerşitor care a venit cu mine în căruţă pe drumul Vasluiului. . . dar oricum fie. . . mai bine e să-l închizi pînă ce te vei încredinţa cine-i şi de unde-i. 
  — Nu-i lucru curat, adause armaşul, clătinînd din cap. Hei soldaţi!luaţi pe acest beţiv şi-l puneţ în başcă sub pază, iar mîne dimineaţă să-l aduceţi înaintea mea să-l cercetez. 
  
  Porunca fu îndată îndeplinită, Stanciu răzeşul îşi luă ziua bună de la armaş, şi, după un popas de cîteva oare, se îndrumă în aceeaşi noapte spre Vaslui, ocolind crîşma Şantei; iar omul cel beat, îndată ce se simţi singur în odaie, unde fu închis spre siguranţă, se rîdică încetişor pe picioare şi ascultă cu luare-aminte la uşă. 
  „Bun. . . zise el. . . nu-i nimene. . . Nătărăii!. . . Ei nu ştiu că nu este broască în lume pe care Şotrea să nu o poată deschide. . . Uf!. . . prin ce feredeu1 am trecut; de mă cunoştea tîlharul de răzeş, pace era de mine!. . . De acum la lucru. . . ba nu, să mai înnopteze puţin. . . cincizeci de călăraşi cu armele şi merindele trebuitoare au să plece peste trei zile la crîşma Şantei. . . ce chef!. . . ce chef!. . . cîţi oare se vor întoarce înapoi?. . . Ei nu puteau împărţi miile pentru capul căpitanului, şi eu nu dau trei parale pe capul lor. . . S-a făcut noapte. . . lună nu-i. . . de minune. . . să te văd, măi Şotrea!. . . 
  Atunci el băgă mîna într-un buzunar ascuns, scoase o barbă minciunoasă şi şi-o lipi pe sub fălci. „Iată-mă-s din tînăr, bătrîn; ş-apoi cum ştiu eu să-mi încrucişez ochii şi să-mi strîmb gura, nici dracul nu mă mai cunoaşte. “ 
   1 Feredeu — baie (aici cu sens figurat) (n. ed. ) 
  Pe urmă îşi întoarse pe dos minteanul care avea două feţe. 
  „Alt om, alte haine. . . De acuma la treabă, copile, şi cu socoteală, cu chibzuinţă, să nu ne înecăm la mal, vorba ceea!“ 
  Astfel grăind cu sine, el scoase din tureatca ciobotei o cheie, o pilă şi un cleşte. 
  „Să vedem unde să lucrăm, se întrebă el, la uşă sau la fereastră?“ 
  El se gîndi mult, observă mult şi, în sfîrşit, se hotărî pentru fereastră, care nu era mai naltă deasupra pămîntului decît de un stat de om. În cîteva minute gratiile fură tăiate şi, întocmai ca o şopîrlă, hoţul lunecă de pe fereastră în josul zidului, se tupilă un moment în întuneric, şi văzînd că străjile sunt departe de dînsul, o luă la picior, zicînd: „Să ne vedem sănătoşi, căpitane armaşe!“ 
  Mai multe puşti detunară în urma lui, însă plumbii atinseră streşinile caselor şi vîrfurile copacilor, iar el coti în dreapta şi în stînga aşa de bine, că i se pierdu urma cu desăvîrşire. 
  În acelaş timp Stanciu răzeşul cu căruţa şi cu calul său mic şi îndesat se întorcea în pas la Vaslui, însă pe un alt drum decît pe acela pe care venise, căci o îndoială îi rămăsese în suflet despre asemănarea ce i se păruse că există între beţivul de la uşa armaşului şi cerşitorul care venise cu dînsul; şi cum mergea încetişor, el gîndea felurite lucruri: la Şanta, la Codrean, la chipul de a-i prinde, apoi la bănişorii ce avea să-i capete, la o răzeşie frumoasă pe care-şi pusese ochiul să 
  o cumpere, cînd iată că, deodată. . . se văzu oprit în mijlocul drumului fără veste, şi un glas sălbatic îi răcni în faţă: 
  — Cine vine?
  — Om bun! Creştin pravoslavnic!. . . 
  — Dracul să te ieie. . . hai la căpitanul!. . . 
  
  — Pentru ce să merg la căpitanul? săracu de mine!. . . Poftim ceasornicul, poftim punga! numai lasă-mă în pace. . . viaţa mea n-are la ce să-ţi fie bună. 
  — Vino după mine, fără vorbă lungă, c-acuş îţi măsur spatele cu stratul puştii. 
  
  — Maică Precistă!. . . Maică Precistă!. . . în ce capcană am intrat?. . . Sfinţi patruzeci de mucenici, scăpaţi-mă!. . . 
  Şi bietul Stanciu se văita, de-i mergea gura la ureche. 
  Dar neavînd chip de împotrivire, el se dete jos din căruţă şi urmă 
  tremurînd pe omul care-l oprise în drum. Începuse acum a se revărsa de ziuă. Un alt om, mustăcios, c-o sabie lungă aninată de şolduri, îi ieşi în cale strigînd aceleaşi cuvinte înfricoşate: 
  — Cine vine?
  — Om bun, cu frica lui Dumnezeu. . . nu mă omorî, că am o casăde copii! 
  — Taci din gură, mişelule!. . . De unde vii? 
  — De la Iaşi. 
  — Unde mergi?
  — La Vaslui. 
  — Mai întîlnit-ai pe cineva pe drum?
  — Nu. 
  — Cum? n-ai auzit despre vreo pregătire de poteră?
  — Ba da!. . . Ba nu!. . . Ia să-mi aduc aminte. 
  — Spune tot ce ştii, că-ţi scot măselile din gură. 
  — Mă rog, nu mă omorî!. . . Iaca spun tot. . . Am auzit, ba chiar ştiucu încredinţare, că o mare poteră de călăraşi se pregăteşte să vie asupra. . . 
  — Asupra cui?
  — Asupra unui. . . asupra lui. . . asupra măriei-tale; şi crede-mă ar fibine să fugi de-aici cît mai curînd, căci treaba se sluţeşte. . . De la Iaşi vin pozderie. 
  
  Un lung hohot de rîs curmă vorbele lui Stanciu răzeşul. 
  — Cu cine crezi tu că vorbeşti?
  — Cu căpitanul Codrean, răspunse bietul răzeş, care, de frică, sefăcuse mic ca un şoarece. 
  — Mişelul a căpătat orbul găinilor, adause căpitanul, uită-te bine la mine, şi vezi am eu chipul unui hoţ. 
  
  — Ba nu!. . . Ba da!. . . ştiu şi eu?
  — Eu, păcătosule, sunt Dragomir, căpitanul de călăraşi din Vaslui, care slujeşte cîrmuirii de douăzeci de ani; care mi-am muiat sabia în sîngele a vreo doisprezece haiduci, şi care merg acum să prind tocmai pe Codrean cu care tu mă asemăluieşti. 
  — Maică Preacurată!. . . Maică Precistă!. . . răspunse răzeşul, făcîndu-şi cruce şi răsuflîndu-se din piept. De ce nu mi-aţi spus aceasta de la început şi m-aţi lăsat să vărs sudorile morţii? Apoi răzeşul istorisi lui Dragomir tot ce ştia despre Şanta şi Codrean, precum şi toată convorbirea ce avusese cu armaşul cel mare din Iaşi. 
  — Ce gîndeşti acum să facem? întrebă Dragomir. 
  — Să-l călcăm la noapte chiar. 
  — De ce să nu aşteptăm potera din Iaşi, ca să-l luăm între douăfocuri? 
  — Nu, pentru că pînă în trei zile, cine ştie ce se poate întîmpla?Codrean are mirosul subţire, ş-apoi cerşitorul şi beţivul nu-mi vin la socoteală. Cît pentru noaptea viitoare, el desigur nu se aşteaptă la nimic; îl vom lua ca din oală. 
  — Bine zici. — Ş-apoi de ce să împarţi d-ta cinstea cu armaşul?
  
  — Ai dreptate. 
  — Cît despre răsplata bănească, adause vicleanul răzeş, ea va fi amea, de vreme ce cinstea rămîne întreagă a d-tale, împreună cu cinurile de boierie ce-ţi vor fi hărăzite drept mulţămită. 
  — Fie!
  — Batem palma?
  — Batem palma!
  — A! Codrene, hoţ blăstămat!. . . zise răzeşul frecîndu-şi mînilecu o nespusă bucurie, se vede că ţi-a fost scris să-mi cazi în laţ cu trei zile mai înainte. . . Am să dau trei sărindare, dacă se va isprăvi lucrul cu bine. De acum, căpitane, dă poruncă oamenilor să descalece şi să se odihnească colo în pădure, să nu-i vadă şi să nu-i audă nimeni; căci iată se face ziuă şi mîţa cu clopot şoareci nu prinde. La noapte vom pleca tiptil, tiptil; n-avem decît două oare de drum pînă la 
  
  crîşma Şantei; o să punem mîna pe el, vorba ceea cînd îi va fi lumea mai dragă. Sărmane Codrene!. . . Tu nu ştii că ai a face cu Stanciu răzeşul! 
  III Într-o verde poiană, la poalele dealului Bordea, ce de atîtea ori a fost cutreierat de haiduci, se află şi astăzi încă o casă veche sprjinită pe furci, care se numeşte Crîşma Şantei. Într-însa locuia odinioară o crîşmăreasă cu numele Şanta, a cărei frumuseţă pereche nu avea. Zîmbetul ei era izvor de mîngăiere, ochii ei, două bucurii, părul, haină de mătasă, sînul, taină de desfătări. Cîţi bogaţi treceau pe drumul mare se opreau în calea lor spre a vedea pe Şanta şi o îndemnau să împartă cu dînşii averile: cîţi săraci veneau la crîşma ei, ca să-şi potoale setea, se întorceau mai beţi de chipul ei frumos decît de vinul din păhare; iar Şanta nu voia să părăsească crîşma din poiană, nici să se uite la vreunul din cîţi suspinau în dorul ei, căci iubea pe căpitanul Codrean. În toate nopţile Codrean se desfăta la pieptu-i în dulci şi nespuse fericiri, ş-apoi păn-a nu se ivi zorile, lua iarăşi calea codrului. Într-o noapte el şedea culcat pe braţele ei, iar Şanta îi dezmierda părul. Buzele ei însă surîdeau şi inima i se bătea aşa de tare, că străbătea pînă în auzul lui Codrean. 
  — Ce ai, dragă? zise el. 
  — Sunt tristă, răspunse ea, căci am visat pe frate-meu Stanciu. 
  
  Codrean ştia tot ce Stanciu urzise contrea sa, din spusele lui Şotrea care-l urmărise pănă la uşa armaşului, dar nu ştia despre potera din Vaslui care avea să sosească chiar în acea noapte. 
  — N-aibi grijă, draga mea, cît va fi Codrean pe picioare, nici unfir din părul tău nu se va clătina. 
  — Fereşte-te de Stanciu, urmă ea, el e crescut în viclenie şi inima lui e neagră ca un cuib de şărpi. De cîte ori voi visa de dînsul e semn rău pentru mine. 
  
  — Dă-mi, dragă, o sărutare, ca să-ţi întăreşti sufletul, şi alungă
  spaimele ce te împresoară. Stanciu e departe de noi, dar aice aproape am sabia şi puşca, două surori nedespărţite, şi colo în marginea pădurii unsprezece fraţi dintre care cel mai mişel plăteşte cît o sută de răzeşi. 
  Atunci Şanta, înseninîndu-şi privirea, îşi plecă faţa pe faţa lui şi buzele lor se atinseră într-un sărutat aşa de dulce şi aşa de lung, încît inimile lor de fericire încetară parcă de a bate. Multă vreme ei stătură în această uimire, vîrtej al minţii, dulce uitare de sine; cînd, în sfîrşit, Şanta, simţind lacrimile că-i înecau ochii, zise cu glas tremurător: 
  — De ce, dragul meu, suntem noi osîndiţi de soartă să nu întîlnimpretutindene decît ochi de ură şi inimi duşmane. . . să nu înşirăm în viaţa noastră decît zile înnourate şi nopţi fără somn. . . să nu avem parte să călcăm iarba verde, fără a lăsa după pasul nostru urme viclene, menite a ne pierde. Oare dragostea noastră supără lumea, sau suntem noi mai răi decît oricine pe pămînt?. . . Şi ce puţin lucru near trebui nouă ca să fim deplin fericiţi! Nimic, decît uitarea oamenilor pe care nime nu o vrea!. . . Dar nici atîta Dumnezeu nu se îndură să ne deie, el care singur a urzit dragostea noastră. 
  Şi glasul Şantei, dulce ca un cîntec, îmbăta auzul iubitului ei; dar, deodată, săgeţi de foc s-aprinseră în ochii ei şi ea urmă astfel: 
  — Ba nu. . . dragul meu!. . . nu. . . Dumnezeu ştie ce face. . . fericirean-o dau anii, ci minutele o dau. . . Iar duşmănia lumii ne întăreşte inima şi ne sporeşte dragostea. . . Ascunşi, prigoniţi, în luptă necurmată, precum am fost, să fim şi de acum înainte, căci aşa ne vom iubi mai tare. . . Focul mai frumos străluceşte în întuneric şi, înăduşit, el aduce cutremur. . . 
  
  Aşa grăi Şanta, şi mai grăi încă multe vorbe izvorîte din inima ei iubitoare, pănă cînd Codrean, răzemat cum era cu capul pe braţele ei, adormi înecat în fericirea lui. Iar Şanta rămase trează, neliniştită, cuprinsă de mii de griji, căci, deşi împărtăşea fericirea iubitului ei, dar se temea parcă să nu o piardă. 
  Miezul nopţii sosi, oara spaimei, oara vedeniilor. 
  Atunci o cocoveică începu să cobească pe vîrful casei. 
  
  Şanta simţi un fior de gheaţă străbătîndu-i din tălpi şi pănă-n creştet şi fără voie smulse pumnarul de la brîul lui Codrean. 
  Inima i se bătea tare, ochii ei întrebau cu îngrijire întunericul, cînd iată că auzi la uşa din afară o mică ciocănitură ce părea a fi bătaie de om. 
  „Ce să fie?. . . gîndi ea. . . Oare să deschid uşa sau nu?. . . şi de ce maş teme?. . . De cîte ori nu vin oamenii să poposească la crîşma mea chiar la miezul nopţii!. . . “ Atunci ea rîdică încetişor capul lui Codrean de pe braţele ei, îl răzemă pe o perină, căci n-ar fi voit, cu preţul vieţii, să-i tulbure liniştea somnului, şi, intrînd în tindă, deschise uşa. 
  Un chip de om se arătă în lumina candelei ce se revărsa dinlăuntrul casei. . . şi inima Şantei sări din loc, recunoscînd pe frate-său Stanciu. 
  — Bună seara, surioară!. . . Bucuroşi de oaspeţi? zise Stanciu cuzîmbetul cel mai nevinovat. 
  — Ce cauţi la mine, Stanciule, acum în miez de noapte, tu careniciodată nu mi-ai călcat pragul la lumina soarelui? 
  — Caut, draga mea, un căpătăi pentru capul meu ostenit şi cevahrană pentru biata inimă, care de astăzi dimineaţă rabdă de foame. 
  — Stanciule, tu nu vii cu gînd bun la mine, zise Şanta, stră-pungîndu-l cu privirea. 
  — Auzi vorbă!. . . un frate nu vine la soră-sa cu gînd bun. . . maiales cînd n-a văzut-o de-atîta vreme! 
  — E de mult, în adevăr, de cînd nu ne-am văzut, de cînd a murit tata; ţi-aduci aminte atunci cînd era bolnav pe patul morţii şi tu, în loc de apă, i-ai dat. . . tu ştii ce i-ai dat, Stanciule, căci îndată apoi i-ai moştenit averile. 
  
  — Şantă dragă, nu se cade să primeşti cu asemene vorbe pe un frate care vine aşa de departe să te vadă. Lasă-mă să mă odihnesc puţin în casa ta, şi-ţi jur pe cei doisprezece apostoli că te voi încredinţa pe deplin despre nevinovăţia mea; căci un dreptcredincios ca mine nu poate să săvîrşească păcatul de care tu mă bănuieşti. 
  — Stanciule, nu vei intra. 
  — Pentru ce? 
  
  — Pentru că, deşi în noi curge acelaş sînge, dar ce ne desparte este ura şi ce ne poate apropia este numai dorul ce tu hrăneşti în suflet de a-mi face rău. Nu vei intra, pentru că suflarea ta otrăvită mi-ar molipsi casa, pentru că părintele meu ar lăcrăma în mormînt văzînd că găzduiesc pe ucigaşul său. Frate, dacă ţi-e dragă viaţa, fugi!. . . 
  Zicînd aceste cuvinte, ea arătă lui Stanciu pumnarul de oţel ce ţinea în mînă; sîngele ei fierbea şi fruntea-i încreţită esprima neclintita hotărîre de a-l pedepsi cu moartea, dacă ar mai îndrăzni să facă un pas. 
  Şanta, astfel cum sta pe pragul uşei, aurită de lumina candelei, cu pumnarul în mînă, cu ochii mari, deschişi, din care izvorau nu lumini, ci pară de foc, era înfricoşată de frumuseţă şi mînie. În acele mo-mente ea părea mai mult decît o femeie; părea a fi îngerul blăstămului ce cade pe capul lui Stanciu. 
  Stanciu, înspăimîntat, făcu un pas îndărăpt, părîndu-i-se că vede umbra părintelui său, dar, venindu-şi iute în simţiri, zise cu glas mai îmbărbătat: 
  — Pe viul Dumnezeu, Şanta, tu mă ameninţi!. . . 
  — Fugi! răspunse ea. 
  
  — Apoi, dacă ţi-e aşa povestea, surioară, să-ţi arăt eu cum se pri-mesc oamenii la gazdă. . . Copii, la mine!. . . Puneţi mîna pe dînsa şi pe oricine veţi găsi înlăuntru. Să nu scape o muscă, auzitu-m-aţi?. . . Iar voi înconjuraţi casa şi staţi gata cu puştile la umăr, căci hulubaşul nu va voi să se deie cu una cu două, deşi, nu are în ajutor decît pe hulubiţa lui. 
  N-apucase însă Stanciu să-şi mîntuie vorba, că pumnarul Şantei, strălucind ca un fulger în întuneric, se înfipse în pieptul lui Stanciu, care, lovit de moarte, căzu cu faţa la pămînt, scăldat în sîngele ce-i gîlgîia din rană. 
  În acelaş moment, Codrean, trezit din somn de vuietul oamenilor ce năvăleau asupra Şantei, se aruncă ca un leu afară şi, descărcînd în grămadă pistoalele de la brîu şi carabina cu două ţevi, răsturnă patru poteraşi; apoi iute ca gîndul el întoarse carabina cu stratul, cu cealaltă mînă scoase sabia şi începu să deie în dreapta şi în stînga lovituri groaznice, întovărăşite de moarte şi care făceau deşert împrejurul lui; iar la urechile lui şuierau glonţii deşi ca grindina şi nici unul nu-l nimerea, căci norocul şi de astă dată îi ţinea credinţă. 
  Vălmăşagul era înfricoşat. Săbiile scăpărau în întuneric, trăsnetele puştilor răsunau pănă în inima codrilor, urletele poteraşilor sămănau a urlete de fiară sălbatece ce se mănîncă între dînsele, iar în mijlocul lor, unde primejdia era mai mare, unde freamătul era mai asurzitor, Codrean fără frică de moarte se-nvîrtea ca o vijelie. 
  Negreşit că e mai presus de puterea unui om de a se lupta singur cu o poteră întreagă şi Codrean ar fi trebuit pănă în sfîrşit să cadă jertfă voiniciei sale, dacă tovarăşii săi, care erau aşezaţi de pîndă nu departe de drumul Iaşului, auzind împuşcăturile, n-ar fi alergat îndată în ajutorul său. Atunci biruinţa nu mai fu îndoielnică. Atăcaţi pe la spate fără veste, poteraşii fură cuprinşi de spaimă şi într-o clipă toţi cîţi mai rămăseseră în picioare o împunseră de fugă. 
  Urmele luptei fură îndată nimicite, trupurile îngropate, afară de unul singur. . . al Şantei, care, lovită de-un plumb drept în inimă, căzuse sărmana pe pragul uşei, voind parcă şi moartă să apere pe iubitul ei. 
  Înşiraţi în noapte pe cărarea codrului, haiducii duceau pe braţe pe frumoasa Şanta, a cărei păr de mătasă spînzura pănă la pămînt, iar lîngă dînsa mergea Codrean în tăcere cu moartea în suflet, cu ochii uscaţi, căci tot ce iubise el în lume, tot ce-i încălzise inima şi-i îmbucurase vedeniile într-o viaţă întunecată de griji şi de primejdii fusese ea, care acum nu mai era. Casa ei rămase în urmă pustie, cu uşile deschise, cu ferestrele sparte, şi împrejur, unde şi unde, cîte un strop de sînge mărturisea încă despre trădarea lui Stanciu şi voinicia lui Codrean. 
  IV În sfîrşit, soarele îşi arătă iarăş faţa de raze la răsăritul înflăcărat şi la sosirea lui totul reînvia, se mişca, strălucea, numai Şanta, frumoasa Şanta, cuprinsă de somnul cel vecinic, stătea în nemişcare cu faţa întoarsă spre ceri şi, cu toate aceste, întreaga fire părea că nu 
  crede în moartea ei, într-atîta frumuseţa are harul de a sămăna cu nemurirea; iar la capu-i tot atît de nemişcat, ca un al doilea mort, şedea căpitanul Codrean, privind-o cu ochi rătăciţi şi neînţelegînd nimic. Haiducii, cu capetele descoperite dinaintea tainei morţii, împărtăşeau durerea căpitanului şi mulţi din ei îşi simţeau genele umede, lucru nemaipomenit încă în viaţa lor. Apoi ei săpară o groapă în mijlocul codrului pe piscul cel mai înalt, unde pămîntul era mai aproape de soare, şi acolo aşezară trupul Şantei, punîndu-i la cap o cruce de lemn. 
  Apoi căpitanul zise tovarăşilor săi: 
  — Copiii mei. . . De astăzi înainte eu nu mai pot fi căpitanul vostru. Inima-mi e moartă şi braţul fără putere. Mergeţi unde vă vor duce ochii, căci oriunde, tot mai bine veţi fi decît cu mine, dar cîteodată aduceţi-vă aminte de căpitanul Codrean. 
  — Să trăieşti, căpitane!. . . răspunseră haiducii, Dumnezeu să-ţi trimitămîngîiere şi bărbăţie în suflet! 
  
  Ei se împrăştiară în lumea mare, unii la plugărie, alţii la voinicie, iar Codrean rămase singur lîngă crucea de lemn şi, uitîndu-se împrejur, i se păru că lumea întreagă nu are altă menire decît să jăluiască moartea iubitei sale. 
  Atunci el îşi sfărmă puşca de-un copac, aruncă pistoalele într-un fund de prăpăstie, rupse sabia pe genunchi şi, sărutînd crucea de la capul Şantei, plecă pe drumul Iaşului, însărcinat cu povara durerii sale. 
  — Mă duc, zise el, să-mi dau viaţa domniei, căci nu mai am ce
  face cu dînsa. Trei zile după aceea el se înfăţişă înaintea domnului ţării. 
  — Să trăieşti, măria-ta!. . . zise el plecîndu-se pănă la pămînt. Eu
  sunt Codrean căpitanul, pe a cărui cap ai pus preţ aurul haznalei. Domnul se-nfioră auzind aceste cuvinte. 
  — N-aibi grijă, măria-ta, sunt fără arme, am venit să-mi pun capulla picioarele măriei-tale şi să-mi primesc pedeapsa pentru rălele ce-am făcut. Fă cu mine ce ştii, căci m-am săturat de hoţit şi de trăit. 
  Domnul porunci să-l închidă în temniţă şi adună boierii la sfat spre a chibzui asupra pedepsei ce i se cuvine. 
  Unii ziseră să-l spînzure, alţii să-l înţape. Iar domnul, care ştia taina lui Codrean, grăi astfel: 
  — Socotinţa domniei-mele este nici să-l spînzurăm, nici să-l ar-dem, nici să-l înţepăm, ci să-i deschidem uşile temniţei şi să-i dăm drumul. 
  Boierii, plini de mirare, se uitau unii la alţii, fără a înţelege gîndul domnului. 
  — Da!. . . adause acesta, moartea pentru dînsul este un bine, căcidoar pentru aceasta datu-s-a prins în mînile noastre. Nu se cuvine să-l supunem pedepsei ce el însuşi doreşte, ci mai nimerit este să-l osîndim să trăiască ca să-şi poarte chinul din loc în loc ca o moarte de toate zilele; astfel pedeapsa lui va fi mai mare, iar noi nu vom călca sfatul bătrînilor care ne învaţă să nu tăiem capul celui ce se pleacă! 
  
  —Ai dreptate, măria-ta, răspunseră boierii. 
  Porţile temniţei se deschiseră în două lături şi Codrean, alungat de la moarte ca un nevrednic, ieşi trist, cu capul plecat, cu braţele încrucişate, înaintînd încet pintre oamenii ce se fereau din calea lui. 
  El se urcă iarăşi la codru, care singur părea a nu-l răspinge de la sînul său, şi acolo, obosit, se puse pe-un trunchi de copac şi stătu mult timp cu capul răzemat pe mîni într-o stare de amorţire, astfel că toate gîndurile îl părăsiră, pănă şi gîndul Şantei. 
  Dar într-un tîrziu, deşteptîndu-se, el se uită împrejur şi zări în albastra depărtare culmile munţilor. Atunci o rază de bucurie îi lumină faţa, el îşi luă toiagul de drum, îşi puse traista pe umere şi plecă. 
  De-atunci de numele lui Codrean nu s-a mai auzit prin ţară. 
  V Treizeci de ani după aceste întîmplări, muri într-o peşteră din Munţii Vrancii un bătrîn sahastru pe care orfanii, văduvele şi săracii nu conteneau de a-l jăli, căci treizeci de ani de-a rîndul el fusese 
  binefăcătorul lor. Acest sahastru, ajuns la adînci bătrîneţe, avea bar-ba pînă la genunchi şi sprîncenele aşa de lungi, încît le ridica cu cîrja. El umbla totdeauna desculţ şi mijlocul lui era încins cu un curmei de tei. De unde venise şi ce făcuse el mai înainte, nime nu ştia, dar iarăş nime nu putea să numere binele ce el făcea în toate zilele. 
  De avea cineva vreo pricină cu megieşul său, la dînsul găsea judecata dreaptă, la care se supuneau amîndoi; de avea vreun sfat de cerut, găsea vorbe înţelepte şi priincioase; de avea vreun necaz, găsea mîngăiere; de avea vreo boală, găsea buruiene de leac. De aceea toţi locuitorii din munte îl priveau ca un sfînt. El se hrănea cu rădăcini, şi capul său nu se odihnea decît pe piatra goală. În toate dimineţele el se închina cu faţa întoarsă spre răsărit, însă închinăciunea sa era scurtă şi aşa de fierbinte, că, după ce sfîrşea, obrajii săi păreau că primesc colorile răsăritului. Două oare înainte de a muri, el spuse duhovnicului viaţa sa trecută, cum a hoţit, cum a iubit, s-a dat sigur în mîinile dreptăţii care l-a iertat, şi această mărturisire îi uşură într-atît inima, încît el primi moartea cu fericire, ca o iertare de la Dumnezeu. Mormîntul său fu acoperit cu flori, şi în toate dimineţele locuitorii din munte se rugau pentru sufletul lui, zicînd: 
  „Dumnezeu să-l fericească pe lumea cealaltă, că mult bine ne-a făcut aice!“ 
  (Convorbiri literare, anul VIII, nr. 12, 1 martie 1875) 
  
  ASTRONOMUL ŞI DOFTORUL 
  Vestea despre ţara Moldovei mersese odinioară departe pănă în ţările cele mai depărtate de la apus. Se zicea cum că grîiele rodesc în pămîntul ei atît de mult, încît oamenii nu dovedesc să le strîngă în girezi; că vinul din podgorii curge în pîrăie, încît oamenii, nemaiavînd ce face cu el, îl uită cu anii în pivniţe pănă ce putrezesc doagele şi cercurile poloboacelor şi rămîne vinul în cămeşa lui; că oamenii sunt blajini şi primitori, neştiind ce-i cumpăna şi măsura în ale traiului, şi că la masa fiecăruia este totdeauna loc pentru zece. 
  — Acolo e de noi! zise un astronom cătră un doftor dintr-un oare-care tîrg depărtat de la apus. 
  Astronomul, deşi om învăţat, se uita de mult timp la ceri, însă ceriul îndărătnic nu-i trimetea mană ca în vremea lui Moisi; iar doftorul, om nu mai puţin învăţat, aştepta bolnavii care nu veneau, nu doar că bolnavi n-ar fi fost, dar pentru că alţii mai norocoşi în meseria lui îl luase pe dinainte. 
  Ei se sfătuiră să vie în ţara cea multlăudată a Moldovei, sperînd că acolo se vor îmbogăţi cu uşurinţă. Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, şi mai călări, şi mai pe jos, şi mai în căruţă, ca oamenii subţiri la pungă, căci pe atunci nu se visa încă de drum-de-fier, şi astfel ajunseră după lung drum şi osteneală la hotarul ţării. 
  Era toamna, pe cînd, vorba ceea, gospodarii îşi numără bobocii, iar rîndunelele îşi caută de drum. Nu departe de hotar se vedea un sătulean înecat în fumul ce ieşea de prin ursoaice1, sămn că pretutin
   1 Ursoaică — partea de sus a hornului casei (n. ed. ) 
  dene fierbeau oalele la foc, căci era înspre sară, pe cînd oamenii se pregătesc de-ale mîncării şi odihnei. Călătorii intrară în cea dintăi casă din marginea satului, unde locuia Niţă Blehan. Niţă îi primi după obicei cu inima deschisă şi fără să-i întrebe cine sunt şi de unde vin. Femeia lui priveghea oalele la foc, şi cinci copii în jurul ei, hîrjonindu-se între dînşii, trăgeau din vreme în vreme cu ochii la strachinile de pe masă. 
  Masa, aşăzată în mijlocul odăii, era joasă, pe trei picioare, şi pe dînsa fumega o cogemite mămăligă mai mare decît pălăria astronomului, încunjurată de trei strachini: una cu slănină, alta cu varză şi a treia cu ardei. Femeia aşeză apoi pe masă oala de la foc, în care pregătise un minunat borş cu fasole amestecat cu ceapă, a cărui aburi îmbătau mirosul nerăbdătorilor copii. 
  —Poftim la masă! zise Niţă străinilor ce stăteau la o parte privind cu curiozitate prînzul ţărănesc. 
  Astronomul făcu o mişcare pentru a se apropia de masă, dar doftorul îl opri de poala surtucului în loc. 
  — Foarte mulţămim! răspunse acesta. Suntem sătui, chiar adinioarea am mîncat. 
  Romînul niciodată nu respinge străinul de la masa lui, dar nici are obiceiul să-l poftească de două ori. Astfel Niţă, fără a-i îndemna mai mult, se puse cu familia roată împrejurul mesei şi, cît ai bate în palme, mămăliga cea mare se făcu nevăzută şi împreună cu dînsa borşul, slănina şi celelalte; iar doftorul se uita la dînşii cu ochi plini de mirare şi se afla într-o mare nelinişte. 
  — Îi vezi? şopti astronomului la ureche, toţi au să moară la noapte. 
  — Cum se poate?. . . 
  
  — Îţi jur pe diploma mea de doftor. Ei s-au îndopat cu atîtea mîncăruri grele şi nemistuitoare, încît punga stomacului lor, umflîn-du-se peste măsură, are să producă sau o „paralizie“ a creierilor, complicată cu „intoxicaţie“ de sînge, sau o „hypertrophie“ a inimii; şi una şi alta sunt boale grabnice şi fără leac. 
  — Aşa trebuie să fie negreşit. . . d-ta eşti doftor şi le ştii aceste, răspunse astronomul plecîndu-şi capul. 
  
  — Ascultă-mă, urmă doftorul; să nu cumva să ne culcăm cu dînşiiîn odaie în astă-noapte, căci mîni dimineaţă o să fim învinovăţiţi că i-am otrăvit. 
  — Bine zici. 
  Niţă, după ce mîntui de ospătat, îşi şterse musteţele şi-şi aprinse luleaua, cu aerul mulţămit a omului ce şi-a îndestulat pofta mîncării. 
  — Nevastă, zise el, pregăteşte aşternut pentru musafiri: d-nealorsunt osteniţi şi vor să se odihnească. 
  — Foarte mulţămim! răspunse din nou doftorul. Noi ne vom culca afară pe prispă, căci suntem siliţi să plecăm de cu noapte, şi nu voim să vă stricăm somnul la pornirea noastră! 
  — Nu vă sfătuiesc să vă culcaţi afară, băgă de samă Niţă. Am semnecă la noapte o să vremuiască, o să fie furtună cu ploaie şi ninsoare. 
  — Auzi? zise doftorul cătră astronom. 
  — Ba că chiar! Eu n-am să ştiu de va fi vreme bună sau rea. . . Doar au trecut „equinoxele“ toamnei şi putem zice că suntem în calea „orbitei“ aproape de „perihelie“, astfel că după „paralaxa“ soarelui, nu se poate ca în astă-sară să fie vreme rea. 
  — Aşa trebuie să fie, negreşit. D-neta eşti astronom şi le ştii aceste, răspunse doftorul plecîndu-şi capul la rîndul său. 
  Ei se culcară deci afară. Vremea era bună de cu sară; stelele sclipeau nenumărate pe ceri, dar într-un tîrziu pe la cîntatul cucoşului se stîrni deodată un vînt din crivăţ, căptuşit cu lapoviţă, încît învăţaţii călători se treziră din somn degeraţi ca vai de ei. În zadar se învăleau ei cu mantalele prin care ploaia străbătea drept dragul; în zadar se adăposteau sub streaşină, în dosul casei, după poiată, vîntul îi învăluia din toate părţile şi-i ardea la inimă. 
  — Să batem la uşă să ne deschidă, căci o să perim afară, zise as-tronomul. 
  — Dar cine dracul ne va deschide, răspunse doftorul, nu ştii că eisunt morţi înlăuntru? 
  — Ai dreptate, nu mă gîndisem la aceasta. Dar iată că un zgomotneaşteptat se aude înlăuntrul casei; uşa scîrţîie în ţîţîni, se descihde, 
  
  şi Niţă, în cămeşă, cu capul gol şi desculţ, se înfăţişează străinilor care se uitau la dînsul spărieţi ca la ducă-se pe pustii. 
  — Intraţi în casă, zise el, nu v-am spus c-o să vremuiască? de ce
  nu m-aţi ascultat. „Se vede că boala încă n-a făcut «criză», gîndi în sine doftorul. Ei intrară înlăuntru, se încălziră, adormiră şi a doua zi, deş-
  teptîndu-se, văzură cu mirare pe toţi bine sănătoşi; femeia pregătea mîncarea la foc, copiii zburdau veseli prin casă, iar Niţă şedea liniştit pe laiţă cu luleaua între dinţi. 
  — Bună dimineaţa! zise el. Aşa-i că tot e mai bine în casă decîtafară? 
  — Aşa este, răspunse doftorul, dar ia spune-mi te rog, totdeaunaospătezi d-ta mîncări de-acele ce am văzut ieri pe masă? 
  — Totdeauna, căci nu avem de altele. 
  — Şi n-ai fost bolnav niciodată?
  
  — Ba da; o dată, mi-aduc aminte că mi-am răsucit un picior venind cu carul din pădure; însă moş Trohin mi l-a tras la roată şi mi l-a îndreptat. Altă dată m-a durut o măsea pe care mi-a scos-o fierarul din sat cu cleştele. Apoi mai am cîteodată vătămătură, ştii care o are tot omul, dar aceea nu-i boală la noi. 
  — Doftorii de la spiţărie n-ai luat niciodată?
  — Spiţărie!. . . Să mă ferească Dumnezeu! Doar nu mi s-au urîtzilele. Spiţeria mea e cuptorul. Cînd m-apucă vătămătura, beau un pahar de rachiu şi mă culc pe cuptor, şi, după ce mă încălzesc bine pe 
  
  o parte, apoi mă întorc de mă încălzesc pe cealaltă parte, şi a doua zi dimineaţă mă scol teafăr ca dintăi. 
  — Ciudat! zise doftorul cu un aer gînditor. 
  Apoi astronomul, apropiindu-se de Niţă, îl întrebă la rîndul lui:
  
  — Ia spune-mi, mă rog, de unde ai ştiut că o să se strice vremeaastă-noapte? 
  — Iaca vorbă!. . . Orişicine hrăneşte un porc în poiată, trebuie s-oştie aceasta. 
  
  — Ce fel?
  — Apoi da!. . . La noi e cunoscut că mascurul cînd vine de la cîmpcu un pai în gură, vremea o să se schimbe în furtună. Aceasta o ştim din buni şi străbuni şi niciodată nu ne-am înşelat. 
  — Ciudat!. . . adaose astronomul. 
  Apoi, după ce cugetă cîtva timp, se întoarse cătră tovarăşul său şi-i zise: 
  — Frate! ştii ce?. . . Să nu mergem mai departe să ne pierdem vre-mea. Într-o ţară unde cuptorul ţine loc de spiţărie, şi mascurii ştiu mai mult decît astronomii, n-avem ce căuta. 
  — Ai dreptate, răspunse celalalt. 
  Astfel învăţaţii călători care veniseră aşa de departe, spre a se îmbogăţi în Moldova, se întoarseră de la hotar. 
  (Convorbiri literare, anul VIII, nr. 11, 1 februarie 1875) 
  
  DUDUCA BALAŞA 
  Alexandru şi soţia sa Elena, doi însurăţei în luna de miere, ne-maiştiind unde să-şi răsfeţe cele întîi a lor simţiri amoroase, se hotărîră să călătorească prin munţi. În setea lor de a rătăci prin pădurile cu brazi, ei îşi făcură iute gemandanele uitînd, se înţelege, ca toţi înamoraţii, multe de-ale traiului trebuitoare în acele locuri singuratice, dar un lucru, cu toată năucia lor, nu putură să-l uite, căci nu se uită el singur pe sine: era o mătuşă sarbădă şi tomnatică care se ţinea nedezlipită de paşii lor, crezîndu-se menită a priveghea asupra neispititelor tinereţe ale Elenei. 
  — Ce s-ar face ea fără mine! . . . zicea cu gravitate duduca Balaşa. 
  Lumea o numea tot duducă, deşi petrecuse douăzeci şi cinci de ani încheiaţi într-o necurmată şi cucernică jălire după răposatul ei soţ, care o părăsise, sărmana, în zorile tinereţilor, adică la vîrsta de douăzeci de ani, după cum istorisea ea totdeauna suspinînd. Crescută de mică în bumbac, ea nu se culcase decît pe covoare moi şi faţa sa plăpîndă nu fusese niciodată atinsă de vînt, ger sau arşiţă. Tot atît de gingaşă şi în privinţa moravurilor, ea citea numai cărţi înţelepte, se închina cu evlavie în toate zilele, era ruşinoasă peste măsură şi nu suferea ca vorbe de deşertăciuni lumeşti să înghimpe fecioreştile-i urechi. Cu astfel de deprinderi, cum era ea să înto-vărăşească zburdalnica păreche a însurăţeilor prin sălbătăcia munţilor plini de furtuni, de dihănii şi de oameni neciopliţi? Trebuia să sufere osteneli grele, să-şi moaie picioarele în păraie, să prînzească ades la tulpina brazilor, pe care ea nu-i văzuse decît prefăcuţi în mobile, şi ce e mai mult trebuie să sufere tot soiul de grobieni. Cu toate aceste, amintindu-şi dătoria ce avea de-a priveghea asupra neispititelor tinereţe ale Elenei, a cărei singură protectoare era ea, căci în spulberatul de Alexandru nu avea nici o încredere, ea se hotărî să sufere tot, numai să nu o părăsească în această grea cumpănă a vieţii. 
  Astfel, în ziua pornirii ea umplu trăsura cu perini şi merinde, se îmbrobodi bine, luă în buzunări tot soiul de mirodenii şi doftorii şi se sui împreună cu nepoţii ei, aşezîndu-se, se înţelege, în locul cel mai bun, căci oricum şi de dînsa îi era milă. Caii plecară în pocnitul biciului într-un nour de colb, şi peste cîteva oare, oraşul după a cărui îndemînări duduca Balaşa ofta în tăcere se vedea numai ca o linie albă la marginea orizontului. Însurăţeii erau de o veselie nespusă: tîrgul cu învălişul său de colb, cu vuietul trăsurilor, cu petrecerile de mahala li se făcuse nesuferit şi ei se simţeau fericiţi de a-l părăsi şi a-şi pierde urmele pe căi necunoscute. Iar cînd, apropiindu-se de munţi. Elena văzu cel întîi brad cu frunzişul verde-închis, tăiat în formă de piramidă, cu crucea pe vîrf, cu răşina pe coajă, stînd drept şi mîndru ca un păzitor la poarta munţilor, ea simţi atîta bucurie, încît fără voie sări din trăsură şi începu să salte împrejurul lui întocmai ca o căprioară care după o lungă robie se vede iarăşi la largul ei. 
  — Eleno! Tu faci copilării, zise duduca Balaşa care priveghea cu neadormire asupra neispititelor ei tinereţe. Dacă vom pierde atîta vreme la fiecare brad, cînd ne vom întoarce acasă? 
  — O! niciodată! niciodată! . . . strigă Alexandru plin de entuziasm. Aici e bine de trăit, între fragi şi zmeură şi între brazi cu miros de răşină; noaptea să dormim pe saltea de muşchi, ziua să vînăm, să pescuim, să plutărim şi nici să mai ştim că sunt oraşe în lume. 
  
  Duduca Balaşa clătina din cap c-un zîmbet de milă. 
  — Capete înfierbîntate, zise ea, ce v-aţi face voi fără mine?
  Veni vremea mîncării; Elena desfăşură una din multele legături cu merinde pregătite de duduca Balaşa şi începu să sfîşie cu albele-i degete un pui fript spre a-l împărţi tovarăşilor ei. 
  — Pentru Dumnezeu! Ce faci! strigă spărietă duduca Balaşa. Numai sălbaticii mănîncă aşa. Luaţi din lădiţa asta cuţite, furculiţi, solniţe şi tot ce vă trebuie. 
  — Bravo! . . . Să trăiască mătuşica! strigară însurăţeii lăsînd furculiţelela o parte şi muşcînd cu dinţii voiniceşte în coastele puiului. 
  Prînzul merse cum merse, aşa în trăsură şi cam pe apucate, dar greul vieţii pentru duduca Balaşa începu din momentul în care trebui să părăsească trăsura cu răzoare spre a se sui într-o căruţă ţărănească pe dricuri, care o scutura fără milă pe drumul bolovănos, cu toate perinile ce-şi îngrămădise sub şăle. De la o vreme nici căruţa, cît era de mică şi sprintenă, nu mai putea răzbate pe coastele prăvălatice, şi călătorii trebuiră să încalece pe cai. 
  O! grozăvie! Duduca Balaşa să încalece pe cal şi încă bărbăteşte! Asemine ruşine ea nu păţise încă în viaţă şi multă vreme ea se bătu cu gîndul de se cuvine sau nu să se supună la această nouă încercare. Dar vai! ce era să facă? Ce ar fi ajuns neispititele tinereţe ale Elenei fără neadormita ei priveghere? Vrînd-nevrînd, ea trebui să încalece ca toţi ceilalţi, şi cînd se văzu cucuiată pe şea, aruncă un ţipăt de spaimă, crezîndu-se pe un vîrf de casă; din loc însă nu voi să plece pănă nu se îmbărbătă puţin văzînd pe Elena cum îşi biciuia calul şi alerga vitejeşte în fruntea călătorilor. 
  — Încet! încet! O să-ţi rupi gîtul, strigă desperată duduca Balaşa, care, deşi mergea la pas, se ţinea însă cu amîndouă mînile de coama calului. 
  Iar Elena nici voia să ştie. Noroc că Ducipalul ei, un cal blajin de munte, nedeprins cu alergările, se opri de la sine, şi nu mai voi să iasă din pasul său obişnuit, cu toate loviturile de călcăie ce-i dădea voinica călăreaţă. 
  Duduca Balaşa venea şi ea cum putea în urma călătorilor, avînd un călăuz alăturea care-i ducea calul de căpăstru, şi, dacă încet, încet se deprinse cu primejdia călăritului, nu putu însă niciodată să se deprindă cu mirosul tutunului ce călăuzul scotea din lulea, nici cu poziţia necuviincioasă ce avea pe cal şi de care se înroşea ori de cîte ori Alexandru îi adresa vreo glumă răutăcioasă. 
  Cărarea pe care se înşirase ceata călătorilor era strîmtă şi um-brită pe amîndouă laturile de brazi nalţi şi tufoşi, bătrîni de cînd lumea, cu rădăcini împletite ca şerpii, cu găuri putregăite în care se adăpostesc şoimii, şi din timp în timp prin spărturile crengilor se vedeau în urmă-le lucind ca o faţă de apă şesurile întinse presurate cu lanuri şi sate, iar înainte-le munţii se ridicau negri, ameninţători ca nişte urieşi. Frumoase erau vederile ce se desfăşurau dinaintea tinerilor însurăţei, dar mai frumoase li se păreau privite cu ochii tinereţei şi ai dragostii lor; la fiecare pas ei se opreau, se minunau, nu găseau îndestule cuvinte de-a spune simţirile ce se deşteptau în ei, şi amîndoi veseli, ciripitori ca nişte păseri în primăvară, se grăbeau de a se afunda în raiul munţilor, voind parcă să uite de lumea cealaltă. Iar duduca Balaşa din toate aceste nu vedea decît cioatele şi bolovanii de care se încurca pe drum, nu simţea decît zdruncinul calului, ce o sălta cu necontenire pe şea, şi în cuget curat ar fi dat toţi munţii şi toate frumuseţele lor pe canapeaua cea moale din ietacul ei, unde avea obicei să adoarmă cetind. 
  Începuse acum a amurgi, şi duduca Balaşa, ostenită de drum, întrebă cu îngrijire unde o să petreacă noaptea, căci salteaua de muşchi şi acoperămîntul de verdeaţă ce-i făgăduise Alexandru nu-i prea veneau la socoteală. Călăuzul îi răspunse că nu-i alt loc de dormit decît nu departe la o stînă ce se află pe coasta muntelui, unde baciul e om de treabă şi primitor. . . 
  — Ce fel! . . . să dorm cu ciobanii! . . . adause duduca înspăimîntată. 
  — Mă iertaţi, cuconiţă, e vreme de vară şi ciobanii nu dorm în stînă. 
  
  Alexandru, auzind vorba, nu-şi putu stăpîni rîsul, şi, răutăcios cum era, îi aruncă o glumă în pilda nevinovaţilor ciobani de care duduca se spăriese aşa de mult. Peste o jumătate de oară se auzi în adevăr zbieratul oilor, întrerupt de lătratul a vro doisprezece dulăi, care, simţind oameni străini că se apropie de stînă, dădeau năvală cu o furie nespusă. 
  — În lături, cotarle, mînca-v-ar jigaria! strigă călăuzul învîrtindu-şibăţul împrejur. Buna vermea la ciobani, am sosit cu musafiri la stînă. 
  — Bine aţi venit cu sănătate, răspunse baciul Toader Fuior, un om cu cămeşa neagră şi unsă, de strălucea ca o muşama în lumina asfinţitului. Ia pregătiţi, băieţi un caş pentru boieri. 
  Mica ceată de călăreţi descălecă, iar duduca Balaşa, cînd voi să se dea jos de pe cal, se cumpăni astfel, că dacă n-ar fi întîlnit mîna scorţoasă a baciului care s-o oprească în loc, ar fi făcut negreşit o tumbă în mijlocul cîinilor, de-ar fi rîs toată stîna de ea. În sfîrşit, cu vai, nevoie, înţepenită cum era şi cu ajutorul lui Alexandru, căci pe baci îl respinse cît colo, ea se coborî de pe cal, şi, ostenită, supărată, se aşeză pe o laiţă neînţelegînd cum nişte oameni binecrescuţi ca Alexandru şi Elena pot fi veseli de a se vedea în societatea cînilor, a oilor şi a ciobanilor. Însurăţeii însă care pentru întîia dată în viaţa lor se vedeau la obîrşia urdei şi a caşcavalului, într-o lume cu totul sălbatică şi necunoscută, dar care se înfrăţea atît de bine cu sufletele lor, simţeau în inimă o adevărată sărbătoare. Cu privirea însetată, ei urmăreau toate mişcările din stînă şi iată că baciul cel cu cămeşa neagră dar cu faţa albă ca laptele se aşeză la o spărtură a ocolului unde oile erau închise şi strigă la ciobani să le treacă prin strungă. 
  Sosise vremea mulsului. 
  Una cîte una treceau zburdînd oile prin strungă, şi baciul le oprea de picior, şi din ţîţele lor greoaie storcea laptele cald şi înspumat care ca un şipot cădea în doniţa de brad, iar după ce doniţa se umplea baciul zicea: una la mînă, şi alta deşertă se punea în loc. 
  — Astîmpără-te, plavaio! scutura-te-ar lupul! zicea baciul unei oinerăbdătoare, care era să răstoarne doniţa. Nu te iuţi, creaţo, feri-te-ar galbaza!… zicea alteia care zbiera răspunzînd mielului ce o chema; şi pentru fiecare oaie el avea cîte o glumă sau cîte o mustrare, după cum şi ea stătea la muls. Apoi din cea din urmă doniţă baciul cinsti pe musafiri. Alexandru şi Elena băură cu o poftă nespusă, simţind că le merge la inimă, iar duduca Balaşa întoarse capul cu dispreţ, fără să zică un cuvînt de mulţămire baciului ce-i întinsese cupa. 
  Soarele asfinţise şi o văpaie trandafirie îmbrobodea acum vîrful munţilor. Unul mai cu samă răspîndea o lumină atît de strălucitoare, încît stîncile ce-i încoronau fruntea păreau a fi de oglinzi. De nalt ce era muntele acela, s-ar fi zis că creasta lui aurită atinge bolta ceriului şi că toţi ceilalţi se umilesc dinaintea lui: era bătrînul Ceahlău, stăpînul furtunilor, care de mii de ani vede în toate serile, cel din urmă, asfinţitul soarelui. Alexandru şi Elena îl priveau cu aţintire, pierduţi în măreţia lui, şi inimile lor tinere se închinau în taina minunilor lui Dumnezeu; cînd, deodată, glasul mînios al duducăi Balaşa se auzi cobind la spatele lor şi-i deşteaptă ca dintr-un vis. 
  — Pentru Dumnezeu! Venit-am aici, ca să mă puneţi la chin? 
  — Ce este? întrebă Alexandru şi Elena spărieţi. 
  
  — Este că voi căscaţi gura pe toate dealurile şi pe mine mă lăsaţiîn plata lui Dumnezeu, ostenită, flămîndă, fără ca nime să-mi poarte de grjă. Aduceţi-mi lăzile şi legăturile mele cu merinde. Voiesc să mănînc. Auzitu-m-aţi? Căci eu nu pot să beau din laptele în care ciobanii şi-au spălat mînile. 
  Duduca Balaşa rosti aceste cuvinte cu ciudă, voind înadins, în gelozia ei, să le amărască mulţămirea ce simţeau, şi să-şi răzbune oarecum de puţina luare-aminte ce aveau pentru dînsa. Îndată fură aduse şi aşezate dinaintea ei toată lăzile şi legăturile de drum ticsite deacasă cu feliuritele mîncări şi lucruri de-ale gospodăriei, iar duduca Balaşa ca o dreaptă stăpînă a lor le privi un moment cu mîndrie avînd aerul a zice: „Ale mele sunt“. Apoi cu mişcări pline de demnitate le deschise una cîte una; scoase o faţă de masă pe care o întinse pe pămînt; scoase şervete, farfurii, cuţite, furculiţe; scoase apoi feliurite mezeliciuri: limbi, muşchiuri, salami, cutii cu sardele, cutii cu pos-magi etc. , le aşeză toate cu rînduială pe faţa de masă, şi acum sta cugetînd cu care să înceapă, cînd, o! nenorocire!. . . O! groaznică întîmplare, mai groaznică decît cutremurul pămîntului, decît însuşi potopul ce a înecat lumea!. . . Dulăii din stînă, hapsîni şi lacomi ca nişte cîni, adulmecînd mirosul cărnurilor, dădură deodată năvală asupra merindelor duducăi Balaşa şi cît ai scăpăra din degete făcură o iama, o harapara nemaipomenită, încît biata duducă, uimită, speriată, rămase ca de lemn, în faţa grozavului praznic ce se petrecea dinaintea ei. În zadar Alexandru şi Elena voiră să alunge aceşti musafiri nepoftiţi, în zadar săriră ciobanii şi-i huiduiră în tot felul; limbile, salamurile şi muşchiurile lunecau ca untul pe gîtlejurile lor, farfuriile se dogeau, faţa de masă se amesteca cu colbul, şi în mijlocul valma-şagului se auzea numai un crănţănit înfricoşat de măsele întrerupt de hîrîiturile celor mai aprigi care se sfădeau de la bucăţile cele mari. Într-o clipă nu mai rămase pe urma flămîndei potăi nici urmă din gustoasele merinde ale duducăi Balaşa. O! cine ar putea să descrie nenorocirea duducăi?. . . Atîtea merinde adunate una cîte una şi cu atîta îngrijire, singura-i mîngîiere în această călătorie plină de necazuri, iată-le acum toate duse pe gură de lup. Ce-o să se ştie face ea de-acuma? Duduca Balaşa simţi lacrimi lunecîndu-i pe obraz; ea care nu lăcrămase sărmana de douăzeci şi cinci de ani, tocmai de la moartea bărbatului ei. Dar mai grozavă decît însuşi pierderea proviziilor fu pentru dînsa purtarea nepilduită a ciobanilor în această nefericită întîmplare. În zorul de a împrăştia cîinii mai curînd, ei prinseră să înjure cu feliurite cuvinte care de care mai îndrăzneţe, mai necumpă-nite, cuvinte ce se încrucişau în aer ca nişte săgeţi înveninate şi răneau fără milă fecioreştile-i urechi. „O! Cine m-a pus să vin aice!“ zicea cu desperare duduca Balaşa, întinzînd mîinile spre ceri; cînd iată că baciul cel cu cămeşa neagră şi faţa albă, om nu prea binecrescut, o lovi cu mîna peste umăr în chip de mîngăiere zicîndu-i: 
  — N-aibi grijă, duducuţă; cu noi nu moare nimene de foame. Îndată îţi voi face eu o mămăligă, de-ţi vei linge buzele. Avem la stînă zară, urdă, caş, brînză, tot mîncări de-acele de care se îngraşă omul. Ia priveşte la mine!. . . Aşa-i că nu samăn cu cei de prin tîrguri sfrijiţi şi afumaţi ca nişte uscături? Flăcăi, aprindeţi degrabă focul şi puneţi ceaunul să fiarbă! 
  Mînia duducăi ajunse la culme cînd se văzu dezmierdată pe umăr de un cioban nespălat şi fără ruşine, ea care n-ar fi dat asemine voie nici chiar răposatului ei soţ faţă cu lumea; şi dacă în ochii ei baciul ar fi fost ceva mai mult om decît cioban, ea ar fi însărcinat negreşit pe Alexandru să-i ceară socoteală de purtare. Din nefericire însă ea trebui să-şi înghită mînia şi să se hotărască sau să moară de foame, sau să mănînce din mămăliga făcută de baciul Fuior. 
  — He! He! De-ai avea, duducuţă, atîtea zile bune cîte mămăligiam făcut eu, ştiu că ţi-ar merge bine, zicea Fuior, potrivind pirosteile la foc; dar cînd voi să aşeze ceaunul pe pirosteie, duduca Balaşa aruncă un ţipet şi cu furie se răpezi asupra lui şi-i smunci ceaunul din mînă. 
  — Ce fel, nesocotitule, în ceaunul acesta voieşti să faci mămăligă?Cine o va mînca? Adă apă, să spăl ceaunul! 
  
  Fuior, uitîndu-se cu milă la duduca Balaşa, îi zise zîmbind şi fără să o mai dezmierde pe umăr astă dată. 
  — Pe la noi, duducuţă dragă, vinul cam lipseşte, dar cu apa ne-a 
  miluit Dumnezeu; aduceţi, băieţi, o cofă de apă să-i facem chef. 
  Într-o clipă fu adusă înaintea ei o cofă plină ochi. 
  Atunci duduca Balaşa pentru întîia dată în viaţa ei îşi suflecă mînicile şi cu gingaşele-i mîini, deprinse odinioară numai în mănuşi, începu sărmana să spele negrul ceaun. Ce zile a ajuns!. . . Rînduri, rînduri de apă ea vărsă în ceaun, îl clăti, îl frecă, dar afurisitul nu voia să se cureţe în ruptul capului. Fărmăturile cele uscate şedeau lipite de el în ciuda plăpîndelor degete ale duducăi, pînă cînd obosită de munca-i fără spor, ea aruncă ceaunul la o parte şi căzu pe laiţă abia răsuflîndu-se. 
  —Vezi, duducuţă, că nu-i treaba dumitale să faci mămăligă, pre-cum nu-i treaba mea să împletesc la colţuni, zise baciul c-un aer luător în rîs, de care duduca se simţi atinsă în inimă. Apoi el luă ceaunul, îl umplu cu apă, îl pusese pe foc şi cînd începu să fiarbă, numai de două, trei ori învîrti melesteul în el şi toate fărmăturile cele uscate, de care se rănise degetele duducăi, se dezlipiră, se topiră, şi, după ce baciul vărsa apa, ceaunul rămase curat, ca nou; apoi el făcu mămăliga şi o răsturnă caldă pe un fund de lemn şi vrînd nevrînd duduca începu să se înfrupte de ici de colo pînă cînd prinse la gust şi mîncă de-a binele, uitînd cămeşa baciului şi mînile puţin curate ale ciobanilor. Se zice că după mîncare omul e întotdeauna mai bun; astfel şi dudu
  ca Balaşa se mai îmblînzi după cina de la stînă şi simţi somnul ve-nindu-i la ochi. 
  Un strat mare de fîn fu aşezat în loc de saltea într-un colţ al stînei pe care duduca îşi întinse feliurite şaluri şi prostiri, şi nu bine îşi isprăvi închinăciunea de noapte, şoptită printre dinţi în jumătăţi de cuvinte, că, ostenită cum era de întîmplările zilei, adormi dusă în lumea visurilor. Astă dată somnul o fură înainte măcar de-a avea vreme să se gîndească la răposatul ei soţ care fusese, bietul, cel mai bun dintre oameni. 
  Dar Alexandru şi Elena nu se îndurau să intre în stînă, într-atîta sara era frumoasă. În zarea lunei şi a stelelor, munţii păreau fantastici ca nişte poveşti bătrîne; un vînt dulce abia simţit se ridica din fundul văilor încărcat cu miros de brad; se auzeau în depărtare grăind păraiele ce se prăvăleau de pe stînci, şi greierii din iarbă şi puii de căprioară şi păserile de pe crengi le răspundeau fiecare în limba lor sărbătorind, parcă, împreună apusul zilei. . . Cînd iată că un glas adînc, puternic, ce părea că iesă din măruntaiele munţilor, lovi auzul tinerilor însurăţei şi-i cuprinse de uimire. Era baciul, care şezînd pe un trunchi de copac, începuse să cînte din bucium cîntecul de sară ca să-şi adoarmă oile. Era atît de frumos acest cîntec simplu, ne-meşteşugit, tainic ca tainele nopţii, încît Alexandru şi Elena, ascul-tîndu-l, credeau că sunt martori la dragostile munţilor. Valuri, valuri răsunătoare se răspîndeau prin limpezimea aerului cînd puternice, înviforate ca mîniile Bistriţei, cînd line şi dezmierdătoare ca ciripitul păserilor, şi apoi încet, încet se stingeau într-o jale dulce care părea că îneacă lumea în plîns. S-ar fi zis că înşişi stelele în sclipitul lor lăcrămează auzind acest glas înduioşat. 
  Alexandru şi Elena, strînşi unul lîngă altul, pluteau în lumi necunoscute; duduca Balaşa, deşteptată din somn, se întreba, cu mirare, ce jale a cuprins pămîntul; iar baciul cînta, cînta mereu să-şi adoarmă oile şi încet, încet oile adormiră, ş-atunci suspinul codrilor se alină, văile încetară de a plînge, cerbii şi căprioarele se tupilară în culcuşurile lor, ştiind că a sosit ceasul somnului şi o linişte adîncă căzu pe lumea împresurată de visurile nopţii. 
  Dar n-a fost scris duducăi Balaşei să-şi petreacă noaptea în pace. Înainte ceva de crăpatul zorilor, pe cînd somnul e mai dulce, mai odihnitor, se auzi deodată în jurul stînei un lătrat de cîni atît de zgomotos şi înverşunat, încît s-ar fi zis că a dat turba într-înşii. Toţi se treziră din somn, întrebîndu-se ce să fie? 
  În acelaş moment baciul, om necioplit, nebăgînd de seamă că gingaşa duducă e în aşternut dezbrăcată, dădu busta înlăutrul stînei, păşi peste dînsa cum ar păşi peste o cioată răsturnată ce-i stă curmeziş în cale, luă puşca din cui şi ieşi afară. 
  Furioasă ca o leoaică de nemaipomenita îndrăzneală a baciului care astă dată trecuse peste toate marginile răbdării ei, ea îşi puse grabnic un şal în spate, potrivi o bonetă pe cap şi ieşi în urma baciului hotărîtă să-i dea o straşnică ocară, cînd. . . O! Dumnezeule!. . . Ce să vadă? Nu bine călcase pragul şi năprasnic se trezi bot la bot cu un urs ridicat în două labe, c-un cap zburlit şi mare cît o dimerlie, avînd în braţe o oaie şi în urmă întreaga potaie de cîni ce lătrau a peire. 
  Spăriat de neaşteptata înfăţişare a duducăi, ursul care, se vede, nu mai întîlnise duduci pănă atunci, se opri o clipă în loc, se rînji la dînsa şi o scuipă drept în faţă; dar ea de spaimă simţi că i se ridică boneta în vîrful capului şi, ameţită, pierdută, căzu jos fără simţire. În acelaş moment o detunătură de puşcă se auzi, apoi un mornăit înăbuşit şi ursul, legănîndu-şi capul în dreapta şi în stînga, se culcă lîngă duducă. Era înfricoşată de văzut această păreche care zăcea la pămînt unul lîngă altul, de-o parte duduca dezbrăcată, despletită, albă de spaimă şi de scuipat; de altă parte ursul crunt, fioros, cu ochii aprinşi ca doi tăciuni, cu gura căscată din care curgeau bale de sînge. 
  Nimene nu îndrăznea să se apropie de dînşii, numai baciul care dăduse lovitura de puşcă se apropia singur, plantă pînă în plăsele cuţitul în inima ursului, apoi luă pe nenorocita duducă în braţe, o duse lîngă izvor şi o stropi cu apă rece pe obraz pînă se trezi. Sărmana, cînd deschise ochii şi se văzu în braţele baciului, nu ştia pe ce lume se găseşte. Uitase acum toate grobieniile lui; nu mai vedea nici cămaşa lui cea neagră, nu se mai vedea nici însăşi pe dînsa că era dezbrăcată: un fel de dulce simţire i se strecură prin inimă, simţirea întoarcerii la viaţă. 
  — N-aibi grijă, duducă, zise baciul ştergînd cu aspra-i mînă stropiide apă de pe obrazul ei. Ne-a venit un muşteriu la stînă, dar i-am dat un os de ros care i s-a oprit în gît. 
  — Oare suntem scăpaţi? întrebă duduca încă tremurînd. 
  — Scăpaţi, buni teferi, mulţămită Domnului! L-am trăsnit dreptîn numele Tatălui, ca să-l învăţ cum să se poarte altă dată cu duducile. Ştiu că-ţi vei aduce amintire de noaptea petrecută cu noi în stînă!. . . 
  
  — O! da! răspunse, oftînd, duduca; dar de n-ai fi fost d-ta. . . 
  Atunci ea se uită un moment în faţa baciului, şi, lucru ciudat, el astă dată sămăna a fi om ca toţi oamenii, ba chiar sămăna a fi mai mult decît alţi oameni de cînd îi scăpase viaţa. Ochii lui de negri ce erau, luminau parcă împrejur şi faţa lui albă era aşa de liniştită şi surîzătoare, încît s-ar fi zis că primejdia prin care trecuse amîndoi fusese numai un vis. Baciul părea acum chiar om frumos, şi duduca Balaşa se mira cum de s-a prefăcut el aşa de iute în ochii ei. Dar oare nu era aceasta o amăgire a minţii sale, un farmec ce-i stăpînea vederile în farmecul răsăritului şi a întîmplărilor trecute? Se poate; multe s-au văzut în această lume, vatră de înşelăciuni, în care dracul îşi joacă mendrele după plac. Dar duducăi Balaşa îi era aşa de îndămînă astfel cum şedea în braţele baciului, lipită de pieptul lui, cu inima plină de simţirea nouă şi ademenitoare a recunoştinţei, încît nu-i venea să se mai trezească din această dulce ameţeală. Sărmana, ea nu vedea că primejdia era acum mai mare pentru dînsa decît chiar în labele ursului. O, dacă răposatul ei soţ ar fi văzut-o, atunci ce presupusuri i-ar fi străpuns inima!. . . 
  Fără voie, ea se lăsă dusă pe valuri de visuri dezmierdătoare, glasul buciumului, care adinioare înecase lumea în suspinuri, se deştepta acum în inima ei dulce, fermecător ca glasul ispitei; baciul ca prin minune se făcea tot mai alb, mai frumos, mai îmbătător la privire şi. . . O! Doamne! Cine ştie ce ar fi rămas din cei douăzeci şi cinci de ani de jălire a duducăi Balaşei, dacă Fuior, om necioplit, şi nepriceput, nu i-ar fi zis, poate fără scop de a o supăra, cîteva vorbe negîndite ce-i căzură ca un duş de apă răce pe cap. 
  — Duducă!. . . să mergem; boierii ne aşteaptă. 
  Arsă, ea sări în picioare, şi noroc de puţina lumină ce se revărsa din geana răsăritului, că nu i se văzură roşeaţa din faţă şi tulburarea din ochi. Cine ar fi zis că ea, care venise în munţi cu scop să privegheze asupra neispititelor tinereţe ale Elenei, va cădea însăşi în cea mai primejdioasă ispită! 
  De atunci mulţi ani trecură şi duduca Balaşa înălbi cu de ispravă la cap şi pe faţa ei se iviră brazdele bătrîneţelor, în ciuda albului şi a roşului cu care căuta să le acopere, însă de cîte ori istorisea despre năvălirea ursului la stîna din munte, din ghearele căruia a scăpat-o baciul cel cu cămaşa neagră şi cu faţa albă, simţea încă în gingăşia ei oarecare tainică tulburare, a cărei adevărată cauză, negreşit, nu putea să fie decît amintirea primejdiei prin care trecuse. 
  Era însă de luat aminte că cucernica duducă nu mai ofta aşa de des după răposatul ei soţ şi nici vorbea rău ca mai nainte de neciopliţii ciobani ce nu se ştiau purta cu duducile. 
  (Convorbiri literare anul X, nr. 1, 1 aprilie 1876) 
  
  PETRU RAREŞ 
  I Venise primăvara şi cu ea împreună venise şiruri de cucoare şi roiuri de rîndunele. Tînăra Elena şedea acum la fereastră şi sorbea cele întăi raze calde ale soarelui. Ochii ei albaştri rătăceau în depărtări, şi, adîncită cum era în visuri nehotărîte, ea nu băga de seamă că rîndunelele ce-şi pregăteau cuibul sub streşina casei, mai, mai că o atingeau cu vîrful aripei în zborul lor nebunatic. O tainică tristeţă îi îneca inima, şi pe marginea genelor ei aurii se iviră două picături de lacrimi. Dar care să fi fost cauza tristeţei ce o învăluia? Erau oare numai visuri de ale tinereţei care vin şi trec răpede cum trec nourii pe seninul ceriului, sau era o presimţire tainică despre o nenorocire viitoare? Căci, străină şi orfană în lume precum o lăsase Dumnezeu, ea nu avea alt tovarăş decît frumuseţea care era cel mai primejdios scut pentru singurătatea ei. Iată că fără veste uşa se deschise cu zgomot înapoia ei şi un om nalt, învălit într-o manta lungă ce-i atingea călcăiele intră în odaie. Elena se întoarse răpede, şi ochii străinului se pironiră atunci asupră-i cu atîta îndrăzneală, încît biata copilă se crezu un moment în faţa unui făcător-de-rele. Cîteva minute străinul stătu în tăcere aţintind-
  o întocmai ca şerpele ce voieşte să farmece paserea în zbor, apoi îi zise cu ton măreţ: 
  — Copilă, pleacă-te, tu eşti înaintea lui Ştefan, domnul Moldovei
  şi nepotul lui Ştefan cel Mare! Elena, ameţită de aceste cuvinte, se pleacă pînă la pămînt. 
  — Eleno! Tu eşti cea mai frumoasă copilă din tot cuprinsul domniei mele. De cînd ochii mei te-au zărit, inima mea n-a încetat să te dorească. Am venit că cer dragostea ta. Nu căuta tu, slabă mlădiţă, să te împotriveşti în zadar la furtuna dorului meu care rupe orice stăvilă. Iubeşte-mă, Eleno, şi în schimbul dragostei tale, vei avea Moldova la picioare. Sărăcia care ţi-a chinuit tinereţele va pieri ca visul cel rău ce tulbură odihna nopţii, şi în palaturi voi preface mica ta colibă şi voi pune mantie de catifea pe umerii tăi frumoşi şi pe degetele tale voi anina pietre scumpe. Nu te teme, adause el, văzînd pe Elena îngălbenindu-se; am venit astă dată cu scopul numai de a-ţi mărturisi focul ce mă arde, şi a îndupleca prin rugăminte inima ta neştiitoare de fericirile lumeşti. Răspunde, Eleno, domnului tău! 
  — Dacă eşti domnul Moldovei şi nepotul lui Ştefan cel Mare, răspunse Elena care în faţa primejdiei simţea inima întărindu-i-se, de ce nu închini dragostea ta doamnei Moldovei, soţiei tale, căreia ai jurat credinţă la altar şi care te poate asculta fără ruşine şi vinovăţie. De ce tu, aşa de mare, cauţi să zdrobeşti o fiică orfană, lipsită de sprijin, pe care tu cel întăi eşti dator să o ocroteşti la umbra milei tale. Întoarce-ţi de la mine faţa, o doamne, şi mergi să încălzeşti inima soţiei tale, care te cheamă cu ochii în lacrămi; iar pe mine lasă-mă să trăiesc în linişte, precum are dreptul să trăiască orice suflare care s-a născut sub adăpostul stăpînirii tale. Mantia de catifea ce-mi făgăduieşti mi-ar arde umerii şi în palaturile tale mi-aş găsi mormîntul. 
  — Tu vorbeşti aşa de frumos, Eleno, că farmeci auzul meu, şi văd cu fericire că inima ta e la înălţimea frumuseţelor cu care te-a înzestrat natura. Află, dar, că noi cei de sus ştim preţui însuşirile sufleteşti ale supuşilor noştri; de aceea cu cît văd în tine simţiri mai frumoase, cu atît mai mult te iubesc şi cu atît mai mult se întăreşte în mine voinţa de a cuceri inima ta. Nici o putere omenească nu mă va sili de-acum înainte să te părăsesc. Ascultă-mă, Eleno, nu îneca fericirea ce ne zîmbeşte în nişte cuvinte săci, menite de a face pe om să fugă de bine. Între singurătatea ta de astăzi şi fericirile ce te aşteaptă mîne, nu mai sta la îndoială; căci cine altul e mai vrednic să te iubească decît domnul ţării şi cine a sădit această patimă nemărginită în pieptul 
  
  meu, dacă nu Dumnezeu, în numele căruia te închini tu, frumoasă copilă? Apoi pute-va el să ne pedepsească pentru însăşi fapta sa? 
  — În zadar, doamne, cauţi prin cuvinte meşteşugite să îndupleci inima mea; tu eşti atotputernic în adevăr, poţi să-mi ridici viaţa, însă mai mult decît tine sunt eu însumi stăpînă pe viaţa mea. Află dar că dacă nestrămutată este voinţa ta de a mă urmări, nestrămutată este voinţa mea de a mă ucide în momentul în care voi vedea că nu pot scăpa din ghearele tale. Alege dar şi tu între datoria de domn, chemat de a apăra vatra supuşilor tăi, iar nu de a o pîngări, şi între plăcerea de a strînge un hoit în braţe. Acesta este, doamne, cel din urmă cuvînt al meu. 
  În faţa acestui răspuns rostit cu glas hotărît, tiranul păru un moment ruşinat de uricioasa-i întreprindere, dar, luîndu-şi iute de samă, el întoarse vorba pe un ton jumătate glumeţ, jumătate ameninţător: 
  — Niciodată glas femeiesc, zise el, nu a impus lui Ştefăniţă Vodă. Ştiu cît de bogate sunteţi în lacrimi şi de cîte ori pe zi sunteţi în stare să muriţi pentru lucruri de nimica; noroc că Dumnezeu v-a dat nepreţuitul har de a învia tot atît de des pentru nestingerea neamului omenesc. De aceea eu nu perd nădejdea că după ce te vei ucide de frica dragostei mele, vei învia mai drăgălaşă decît înainte şi vom rîde împreună cum, pentru cuvîntul cinste, născocit de proşti, era să jertfeşti atîta frumuseţă şi atîta viitor. Te las să mai gîndeşti, Eleno. De astăzi în trei zile voi veni iarăşi la tine spre 
  
  a-ţi cere răspunsul. Rămîi sănătoasă şi cugetă bine!
  După ce rosti aceste cuvinte, el se plecă şi ieşi. 
  O! cine poate să descrie tristeţea în care căzu Elena! Faţă cu tiran-
  
  ul ea găsise îndestul curaj spre a-l înfrunta; cuvintele ei pline de energie, frumuseţea, nevinovăţia, slăbiciunea ei chiar erau atîtea arme ce o apărase pentru moment contra încercărirlor lui, însă îndată ce rămase singură, puterile o părăsiră şi un rîu de lacrimi îi înecă faţa. Ideea singurătăţii, lipsa de orice sprijin omenesc, primejdia viitoare care o ameninţa acum de departe cu toate îndoielile şi spaimile ei, mai înfricoşată decît chiar dacă ar fi fost prezentă, toate acestea chinuiau atît de amar tînărul ei suflet, încît ea se crezu pierdută fără scăpare. 
  Dumenzeu însă nu lasă pe om. 
  Un smoc de raze pornit din luminele asfinţitului se strecură în odaia ei ca o solie cerească, poleindu-i sînul şi cosiţele cu văpselele curcubeului şi, deşi prin acesta întru nimic nu i se schimbase soarta, totuşi ea simţi o uşurare în inimă. Mintea i se limpezi, lacrimile i se uscară şi ea putu să-şi măsoare nenorocirea şi să cugete la chipul scăpării. Peste trei zile Ştefaniţă Vodă avea să se înfăţişeze înaintea ei spre a-i cere răspunsul, prin urmare cel mai bun mijloc de scăpare era de a fugi de în vreun loc necunoscut, unde tiranul să nu-i dea de urmă. Cu această hotărîre, deci, ea se culcă şi, mulţumită tinereţelor dar-nice cu care o înzestrase Dumnezeu, somnul o cuprinse în braţe şi-i alină suferinţele legănînd-o în visuri dezmierdătoare. 
  Ce s-o mai fi întîmplat cu dînsa nu se ştie, dar cînd a doua zi se deşteaptă, ea se văzu într-o trăsură alăturea cu un om necunoscut. Trăsura mergea aşa de răpede, că roatele sfîrîiau pe pămînt şi colbul se ridica în nouri. I se părea că visează un al doilea vis. 
  II Trei nopţi nu dormise Ştefăniţă Vodă şi un groaznic neastîmpăr îi frămînta creierii. El se primbla cu paşi repezi prin odaie, făcînd semne neînţelese din mîni întocmai ca un smintit, şi ochii lui roşi erau încunjuraţi de două cercuri vinete. Apoi se deschise uşa şi ordonă să-i vie Malaspina. 
  — Malaspina! zise Ştefăniţă Vodă, după ce acesta i se înfăţişă plecîndu-şi fruntea pînă la pămînt. Nimene în toată ţara, dintre cîţi se află în slujba mea, nu are leafă mai mare decît tine. O mie de ţechini este aproape leafa unui domn. 
  — Aşa este, măria-ta. Pentru aceea îţi sunt dator cu munca, cu timpul şi sîngele meu. 
  
  — Malaspina! Ducele de Veneţia, cînd te-a trimis mie, m-a încredinţat că eşti un om ascuţit la minte, cu cugetul mlădios, cu limba de miere, cu faţa schimbătoare după împrejurări, un om care pricepe fără să întrebe, vede fără să se uite, care ştie să întrebuinţeze viclenia şi otrava unde se cuvine, un om, în sfîrşit, cum îmi trebuie mie. 
  — Cearcă-mă, măria-ta, şi de nu voi răspunde la aşteptare, capulsă-mi steie unde-mi stau picioarele. 
  — Malaspina, ascultă-mă cu luare-aminte, căci voiesc ca fiecarevorbă a mea să se întipărească în creierii tăi precum se întipăreşte pecetea pe ceara fierbinte; şi, fie-mi vorba înţeleaptă sau nebună voiesc să mi-o îndeplineşti cu aceeaşi credinţă şi iscusinţă. 
  — Porunceşte, măria-ta. 
  — Malaspina!. . . Am ucis pe Stroja, pe Vulpe, pe vistiernicul Trotuşan, pentru că i-am dovedit necredincioşi mie; am ucis pe hatmanul Arbore care m-a crescut pe braţe şi a fost mîna dreaptă a bunicului meu, Ştefan cel Mare; am ucis pe fiii săi, Toader şi Nechita, pentru că toţi mă vrăjmăşeau şi voiau să-mi surpe drepturile. I-am ucis, zic, şi nu mă căiesc. . . Dar sunt eu mai sigur de tronul meu? Nu!. . . S-ar zice că sîngele vărsat de mine rodeşte pămîntul, şi pe fiecare zi îmi scoate noi duşmani. Iată trei zile de cînd avui un vis ciudat: văzui deasupra capului meu o mînă mare, atît de mare, încît parcă-mi acoperea ceriul; ea avea numai patru degete şi de degetu-i cel mic atîrna o undiţă, iar pe vîrful undiţei atîrna sceptrul meu. Neliniştit de această vedenie, chemai pe Arifta, vestita vrăjitoare, să-mi tălmă-cească visul, şi iată ce-mi spuse: „Teme-te, măria-ta, de toţi cei ce te încunjoară, dar mai presus de toţi teme-te de un pescar care locuieşte într-un colţ al ţării neştiut de nimene şi a cărui mînă dreaptă e fără un deget“. Ai auzit Malaspina?. . . Deşi nu cred în visuri şi farmeci băbeşti, cu toate aceste voi să-mi lipsească chiar umbra îndoielii. Ia-ţi pumnarul în sîn şi otravă în buzunar şi adă-mi pe acel duşman viu sau mort. Nu cruţa aurul, căci vistieria ţării îţi va răspunde cheltuielile însutit. 
  
  Malaspina îşi îndoi şelele pînă la pămînt şi răspunse cu glas umilit: 
  — Am auzit porunca măriei-tale din cuvînt în cuvînt şi jur pecapul meu că de-acuma înainte puţine zile se va bucura de lumina soarelui acel pescar oricare şi oriunde ar fi. 
  Domnul, mulţumit de răspunsul veneţianului, îşi însenină privirea şi se aşeză leneş pe un jilţ. Dar, deodată, se lovi cu mîna peste frunte întocmai ca un om ce-şi aduce aminte de ceva, şi începu să rîdă cu hohot. Malaspina se uită ţintă în ochii lui, neştiind care să fie cauza acestei porniri de veselie. 
  — Mi-am adus aminte, adause Ştefăniţă Vodă, de copila cea nebună care m-a făcut ieri să pierd o zi întreagă, cu glume. . . Ce-ai făcut cu dînsa? 
  — Am îndeplinit porunca măriei-tale. Ea se află acum pe drumulGalaţiului întovărăşită de o slugă a mea credincioasă şi mîne va fi în cetăţuia din codrii Tigheciului sub paza cuvenită. 
  — Vei fi luat măsuri să nu se facă vorbă. 
  — Malaspina face totdeauna lucrurile cum trebuie. M-am furişatîn casa ei noaptea pe cînd dormea, căci cheile mele descuie orice broască, şi, de frică să nu se trezească, i-am pus la nas nişte mirodenii aduse din Veneţia prin mijlocul cărora i-am îngreuiat somnul, şi astfel am aşezat-o în trăsură fără să simtă nimic. 
  
  Ştefăniţă Vodă plecă din cap spre semn de încunviinţare, iar Malaspina îşi îndoi iarăşi şelele şi ieşi. 
  III Pe malul Brateşului într-o colibă mică acoperită cu frunze, creştea tînărul Petru Rareş, umbrit şi încălzit de dragostea maică-si, şi întocmai ca o mlădiţă de stejar răsădită în pămînt prielnic, se făcea văzînd cu ochii tot mai frumos şi mai voinic. Era acum de douăzeci de ani. Flăcăii de primprejur îl punea totdeauna în fruntea lor şi la joc şi la treabă, căci dintre toţi el era cel mai vînjos la trup şi mai ghibaci la minte. Pletele lui negre îi cădeau pe umeri întocmai ca o coamă de leu, şi în ochii lui focoşi ar fi putut citi cineva dragostea primejdiilor şi dorul de a le învinge. Maică-sa, Domnina, îl învăţase carte, căci ea, deşi se îndeletnicea acum cu păscuitul, dar în tinereţele ei fusese avută 
  şi trăise în lumea cea de soi. Cerinat, un om cărunt la cap şi înăsprit de muncă, argăţea de ani îndelungaţi la Domnina, şi de mult ce se deprinsese cu Petru, crescîndu-l de mic pe braţe, îl iubea ca ochii din cap. De cîte ori Petru se ducea la vînat sau la pescuit, Cerinat trebuia să-l întovărăşească. El îl priveghea, îl ajuta, îl apăra de toate primejdiile în care furtunaticele lui tinereţe îl aruncau cu nesocotinţă şi nu o dată l-a scos din fundul Brateşului cu sufletul la gură; nu o dată l-a scăpat abia nesfîşiat din gura fiarelor sălbatice, aşa că într-o zi chiar îndrăzneţul copilandru pierdu un deget de la mîna dreaptă rupt de colţii unui lup! În zadar maică-sa căuta să stîmpere pornirile lui învăpăiate. El nu trăia cu plăcere decît în primejdii şi nu visa decît lupte şi biruinţe. 
  — Mamă, îi zise el într-una din zile, spune-mi de ce mi se bateinima aşa de tare în piept?. . . De ce ochii mei nu găsesc destul loc de privit împrejur?. . . Vezi tu vulturul cel de sus care zboară colo printre nouri? În locul lui, mamă, aş vrea să fiu; să zbor şi eu după placul meu. El stăpîneşte lumea cu aripile; iar eu ce sunt aici?. . . Numai dor fără putere! 
  — O, drag copilaş! răspunse Domnina, cruţă-ţi tinereţele. Tu nu ştii ce-i scris în cartea vieţii. Poate că Dumnezeu a pus degetul pe fruntea ta, şi dacă sînge de viteaz va fi să curgă în vinele tale, nu-l cheltui de pe acuma. Va veni vremea cînd îţi vei da zbor inimii şi vei fi vultur între oameni. 
  — Mamă, tu-mi ascunzi o taină, adause Petru, uitîndu-se ţintă în ochii ei. —Taina ta o ştie Dumnezeu; eu sunt prea nemernică să pot ceti în viitor. 
  
  Petru rămase pe gînduri. Vorbele maică-si, deşi ţinteau a pune frîu îndemnurilor inimii lui, totuşi aveau farmecul unei prorocii. El îşi simţea prea multă agerime în cap şi prea multă tărie în suflet, pentru a nu se crede chemat la lucruri mai presus de meseria lui de pescar; dacă însă realitatea se împotrivea dorinţelor lui cu tăria unei piedici neînvinse, el îşi zidea în închipuire o altă lume mai frumoasă decît acea aievea, în care-şi lua locul de domn şi stăpîn. Astfel Brateşul se prefăcea în visurile lui într-o mare nesfîrşită cu corăbii şi ostroave; codrii Tigheciului şi şesurile Dunării i se înfăţişau ca nişte nemărginite împărăţii duşmane ce trebuiau cucerite şi atunci el năvălea cu oşti închipuite asupra lor şi, în bătăliile grozave ce se încingeau, Petru ieşea întotdeauna învingător. Cine nu-şi face o lume a lui la vîrsta tinereţei? 
  Astfel trăia Petru frămîntat de doruri ascunse, cînd într-o zi, luîndu-şi merinde pentru mai mult timp, se sui în luntre, trecu lacul de-a curmezişul şi se afundă în codrii Tigheciului. Trei zile el vînă la căprioare şi mistreţi, căci săgeata lui se deprinsese a nu mai merge în deşert, şi iată că, oprindu-se la un părău spre a-şi potoli setea, văzu o naframă albă ce se cobora încet pe unda argintie. El prinse naframa şi văzu într-un colţ scris cu litere roşie cuvîntul: Ajutor!. . . Creierii lui se aprinseră îndată la închipuirea că o fiinţă nenorocită zace negreşit în lanţuri; el îşi încordă arcul, îşi puse barda la brîu, torba cu săgeţile în spate, şi plecă în susul părăului. El merse cîteva ceasuri singur făcîndu-şi felurite planuri care de care mai războinice, cînd ajunse la locul unde părăul se despărţea în două. Pe unde a venit naframa, pe braţul din drapta sau cel din stînga? Aici era întrebarea. Pe cînd însă Petru sta în nedumerire, iată că zări un om călare, bine îmbrăcat şi bine armat, care înainta spre dînsul zicîndu-i: 
  — Bun ajuns, vînătorule! Ce umbli pe moşiile domneşti ca prinsatul lui Cremene, ucigînd vînatul măriei-sale? 
  —Bine-ai venit, clătorule! Ia vînez şi eu ici-colea cîte o fiară stricătoare care n-are ce fi bună măriei-sale. Dar pe tine cine te-a pus pristav peste păduri? 
  — Eu sunt stolnicul Udrea, om de la curtea domnească, şi amdreptul, de voi, să-ţi dau şi cîteva la spate pentru îndrăzneala ta de a călca fără voie moşiile domneşti. 
  — Cearcă stolnice, zise Petru, a cărui ochi se aprinseră de mînie. 
  — Iaca! iaca! De aceasta ce-o mai fi? adaose străinul uitîndu-sela năframa pe care Petru o ţinea în mînă. Pentru un păcătos ca tine o 
  
  năframă aşa de subţire în mijlocul codrului nu-i lucru curat; negreşit ai furat-o de undeva? 
  — Ascultă, stolnice! Dacă ţi-e milă de oasele tale, conteneşte cuastfel de vorbe, căci eu nu sunt ca de alde tine lingău de curte, să trăiesc din fărmăturile ce mi se aruncă ca la cîni, şi să mă îmbogăţesc din banul furat de la stăpîn; eu trăiesc din munca mînilor mele, stolnice, şi mînile care muncesc se învîrtoaşă, şi vai de tine cînd vor începe să treiere pe spinarea ta! 
  — Tot mai domol, copile, că nu suntem nici noi aşa de spărioşi. Ia mai bine să facem pace împreună şi să sărutăm de bună întîlnire drăguleana astă de ploscă, doar ne-om mai încălzi la inimă şi ne-om mai îndulci vorbele. 
  
  Udrea trase un gît din plosca cu vin, apoi o întinse lui Petru. 
  — Dă-ţi mînia după spate, Şi s-o bem pe jumătate!. . . 
  Aşa-i că-i bun? E adevărat de Odobeşti; de vechi ce-i, şede numai în cămeşa lui. Acum că ne-am împrietenit, spune-mi şi mie, copilandre, despre întîmplarea cu năframa, nu de alta, dar ca să nu intri în vreun prepus; ş-apoi, dă, pot să-ţi fiu şi eu de ajutor la vreun capăt de pod. Nu sunt aşa de rău cum mi-i vorba, şi ştiu şi eu să îndatoresc un prieten la nevoie. 
  Petru, după o duşcă de vin, se simţi mai în chef, şi tînăr, încrezător cum era, îi arătă năframa şi-i spuse prin ce chip o căpătase. 
  — Hm!. . . Este ceva la mijloc, zise Udrea, făcînd o strîmbătură închip de zîmbet. Negreşit este ceva. . . 
  — Aşa gîndesc şi eu, stolnice, trebuie să fie vreun suflet de omchinuit care cere ajutor. Cine ştie poate e vreo femeie tînără şi frumoasă, care. . . 
  — Da! da! Care nu vra să înţeleagă de cuvînt cinstit. Şi ce gînd aisă faci? 
  — Vreu să mă duc să o scap. 
  — Cum numai tu singur, singurel? Ai înnebunit? 
  
  — Eu şi cu Dumnezeu. 
  — Şi cu mine, adause Udrea, dacă-ţi va fi voia. Vom fi trei cu Dumnezeu. Ş-apoi, dă! şi eu nu sunt aşa stingher pe lume, căci, vorba ceea, fiecare pai are umbra sa. Pe lîngă mine tot mai sunt cîteva suflete care se hrănesc şi pot să puie umărul la nevoie. Ce-ai zice dacă am fi patru, cinci, care ne-am duce să scăpăm păsăruica din cuşcă? Unde-s cinci nu-i unul, şi acolo nu cred să fie sat fără cîni. 
  — Primesc, zise Petru, a cărui inimă se umplu de bucurie. 
  Atunci Udrea şuieră între degete şi deodată trei ungureni îmbot-foraţi, cu bondiţele aninate pe umere, cu căciulile pe ureche şi cu musteţele lungi şi răsucite, ieşiră ca din pămînt, salutîndu-l mi-lităreşte. Fiecare avea cîte o sineaţă pe umăr. Udrea le făcu un semn nevăzut şi într-o clipă cu toţi se aruncară asupra lui Petru şi-l trîntiră la pămînt. 
  — A! Mişei! Hoţi fărădelege! strigă Petru, vîrcolindu-se din răsputeri. Dar ce putea el să facă singur contra patru, mai ales cînd îl apucase pe furiş? 
  — Aşa-i că unde-s patru nu-i unul? zise Udrea cu glas luător derîs. Vei ţine minte, altă dată, copilandre, cum se fură fetele din curţile domneşti. 
  
  Ei îl legară cot la cot, apoi îl aşezară de-a spinarea pe şaua calului pe care venise Udrea, îl cetluiră din nou aşa de cumplit, încît abia se mai răsufla, şi cîteşipatru plecară unul după altul pe cărarea strîmtă, mergînd doi dinaintea lui Petru şi doi în urmă. Dar n-apucase a face drum lung prin desimea codrului, că ungureanul cel din urmă se împiedică de-o cioată şi căzu la pămînt; şi — lucru ciudat — nu se mai sculă. Ceilalţi fără să bage de samă mergeau tot înainte, cînd cel deal doilea se lovi cu capul de-o creangă şi căzu iarăşi lat ca o broască. 
  Atunci Udrea se întoarse, strigă la dînşii cu asprime să contenească de a se mai hîrjoni prin iarbă; însă. . . nici unul nu-i răspunse. Udrea se opri un moment să vadă ce este, cînd iată că şi cel de al treile ungur bătu o metană la pămînt rămînînd ţapăn ca tovarăşii săi. Udrea îi căută cu mirare, şi ce să vadă?. . . lucru groaznic şi neaşteptat. . . 
  cîteşitrei, fără să se ştie cum şi de unde, fusese hultuiţi cîte de-o săgeată între umeri şi pironiţi la pămînt. 
  Atunci se auzi la spatele lor un glas care striga: 
  — Staţi! staţi! dragii mei, că sunt şi eu pe aici. 
  Era argatul Cerinat, care, luîndu-se pe urma lui Petru, venea acum în fuga mare în ajutorul lui. 
  — Ha! zise el lui Udrea, acuma suntem tocmai pe tocmai. Pe tine am să te cinstesc cu o bîtă, fiindcă eşti mai de soi. 
  Şi pînă a nu avea vreme buimăcitul Udrea să-şi vie în simţire, îl ciocni în cap încît îi despică tidva drept în două. 
  — La un care de oale e destul o măciucă, adause Cerinat, aruncîndbîta şi prinzînd să desfacă legăturile lui Petru. Uf! mi-a venit sufletul la gură, urmă el tăind nodurile. M-ai făcut să alerg ca un ogar acum la bătrîneţă, dar am venit şi eu la vreme cînd, vorba ceea, îţi era lumea mai dragă. Spusu-ţi-am eu că ulcica nu merge de multe ori la apă! 
  
  Dă! Aşa-s tinereţele sumeţe, bată-le să le bată. . . Dar şi un pic de minte n-ar strica. 
  Petru, după ce se văzu dezlegat, mulţămi lui Dumnezeu că a scăpat teafăr, sărută din inimă pe Cerinat şi privi cu înfiorare la cele patru trupuri care zăceau împrejur. 
  — Acuma, zise Cerinat, cred c-ar fi mai nimerit să nu-i lăsăm pradăcorbilor, ca să nu se facă vorbă în lume. Fii tu cioclu şi eu le voi fi popa, adică după sfînt şi tămîie, şi să ne apucăm de treabă. 
  Petru începu să sape groapa şi în acelaş timp povesti lui Cerinat întîmplarea cu Udrea, spunîndu-i totodată că este hotărît cu nestră-mutare a merge în ajutorul fiinţei care a trimis năframa pe părău. 
  — Va să zică cauţi încă o dată să pui cap sănătos sub Evanghelie. Bine. . . fie şi aşa. . . dar atunci să chibzuim lucrurile mai cu meşteşug, ca să nu cădem, vorba ceea, ca cioara-n laţ. 
  
  Cerinat prinse să caute pe Udrea prin buzunare şi scoase o hîrtie ce purta o pecete de ceară roşie. 
  — Tu care ştii ceti, zise el, ia, spune-mi ce-i scris în tărfălogul ista? Petru ceti: 
  „Ştiut să fie de toate slugile mele de la cetăţuia din codrii Tigheciului că am însărcinat pe credincioasa mea slugă, stolnicul Udrea să privegheze asupra copilei Elena ce se află sub pază în zisa cetăţuie. Poruncesc dar ca să fie cuvîntul lui ascultat de toţi fără osebire şi grabnic pus în lucrare întocmai ca porunca mea domnească. 
  Ştefan “ 
  — Al dracului lucru îmi mai tună prin cap, zise Cerinat. 
  — Ce? răspunse Petru. 
  
  — Ştii una, dacă m-aş face eu Udrea, îmbrăcîndu-mă cu hainele lui, şi tu un ungurean de cei cu musteaţa răsucită, aşa-i că mai uşor am pătrunde în cuşca unde zace hulubiţa? 
  — Aşa este, dar crezi tu că oamenii de la curte n-or fi cunoscîndpe adevăratul Udrea şi n-or vede deosebirea ce este între tine şi el. 
  — Bine vorbeşti, dar am eu ac de cojoc şi pentru aceasta. În curînd
  o să întunece; lună nu-i defel, şi prin întuneric ştii, vorba ceea, nici un nas nu-i fără haz. Aşadar, să ne pregătim, şi ce-a mai fi să fie, rămîne în voia lui Dumnezeu. 
  În curînd Cerinat se îmbrăcă cu hainele lui Udrea, şi Petru cu ale unui ungur. 
  — O, ce bine-ţi şede, zise Cerinat, uitîndu-se cu dragoste la Petru, parcă eşti un Făt-Frumos croit pe voinicie. Bine că nu suntem pe Brateş să te vezi în oglinda apei, că te-ai fuduli. De-acuma la treabă, copile, şi să nu uităm că pănă acasă eu sunt Udrea cel cu cartea domnească, iar tu un lefegiu ungurean. 
  — Ascult, răspunse Petru surîzînd şi salutînd milităreşte. 
  După ce morţii fură îngropaţi şi toate urmele şterse, ei merseră pe braţul drept al părăului, pe unde plecase şi Udrea, luînd calul acestuia cu dînşii, şi, pe cînd întunecase bine, ajunseră dinaintea porţii cetăţuiei. 
  Cetăţuia era mistuită în adîncul codrului, încunjurată de ziduri groase, întărită cu tunuri înalte, ce se pierdeau în întuneric, şi apărată cu şanţuri şi metereze pentru arcaşi şi puşcaşi. 
  — Cine vine? strigă străjerul de la poartă. 
  — Eu, răspunse Cerinat, stolnicul Udrea; ce mai veste?
  — Bună pace. 
  
  Atunci Cerinat, întorcîndu-se cătră Petru, care sta drept ca o lumînare dinaintea lui, îi zise: 
  — Ianuş! ţine această carte domnească, intră în cetate şi ad-o întoc-mai la îndeplinire. Ştii porunca măriei-sale; n-avem vreme de pierdut. Eu stau aici la poartă şi te aştept. 
  — Ascult, răspunse Petru salutînd milităreşte, şi cu paşi hotărîţi intră în cetate. 
  — Cine vine? strigă un al doilea străjer din lăuntru. 
  — Eu, sluga lui Udrea. 
  — Nu te apropia; nu te cunosc; să vie ceauşul. 
  
  Se făcu larmă; se aprinse masalale şi ceauşul veni cu grăbire să vadă ce este. 
  — Cine eşti şi ce voieşti la vremea asta? întrebă cu asprime ceauşulpe Petru. 
  — Sunt sluga stolnicului Udrea; şi am venit din parte-i cu poruncădomneacă. 
  — Nu te cunosc; n-ai voie să intri. 
  — Că nu mă cunoşti, asta nu-i de mirare, răspunse Petru c-un accent unguresc bine prefăcut: multe or fi în lume pe care d-ta nu le cunoşti. De aceea şi măria-sa domnul şi stolnicul Udrea nu mai au încredere în voi. V-au dat să păziţi aici în taină o biată fată nemernică, şi iată că toată ţara, de la Suceava şi pînă la Galaţi, a aflat despre aceasta; aşa de bine vă ştiţi face datoria. Noaptea beţi vinul domnesc din pivniţă şi ziua dormiţi la metereze cu puştile lîngă voi încît fiecare poate să intre aici ca într-o casă pustie. 
  — Ce vorbeşti, nerodule?. . . strigă ceauşul mînios. Ia umflaţi-mi-l, băieţi, să-i însemnăm pe spinare cîteva slove cu nuiele, să vadă el cum ştim noi să ne facem datoria. Şi, fiindcă a intrat aici fără nici un rost, apoi de fiecare nuie să-l întrebaţi cum şi cu ce scop a venit. 
  — În lături, mişei! răspunse Petru în vinele căruia sîngele începu acum să fiarbă. Voi nu ştiţi păzi o muiere care vă este dată în grijă de 
  
  însuşi măria-sa, şi pe mine vă ispitiţi voi să puneţi mîna. Cui nu-i e milă de scăfîrlia sa să se apropie de mine!. . . Iar cu d-ta, jupîne ceauşe, mai am încă două vorbe de vorbit. D-ta, care nu mă cunoşti, ia spunemi mă rog, cunoşti această năframă? adause Petru scoţînd-o din buzunar. Spune-mi, jupîne ceauşe, slugă credincioasă a măriei-sale, spune-mi cum se face că peste aceste ziduri nalte pe deasupra cărora numai paserile pot zbura, a putut să se arunce această năframă pe care am găsit-o în mîna a nişte păscari? Cine-i acel pui de năpîrcă care primeşte simbrie de la măria-sa, pentru ca să-l vînză pe ascuns? 
  Ceauşul cercetă năframa şi se îngălbeni. Toţi ceilalţi străjeri rămaseră muţi împrejur. 
  —Nu-i lucru curat, jupîne ceauşe!. . . Dar n-am mîntuit încă răfuiala cu cinstita faţa d-tale. De nu-ţi va fi cu bănuială, te rog să-mi mai spui dacă cunoşti această hîrtioară? zise el, arătînd cartea domnească găsită în buzunarul lui Udrea. 
  Ceauşul o privi la lumina masalalelor şi se plecă pănă la pămînt. El recunoscu cartea domnească pe care o văzuse în mîna lui Udrea de mai multe ori. 
  — Ha! cred şi eu că-ţi vei pleca acum capul pănă la vîrful ciu-boatei, adause Petru cu glas luător în rîs. De aceea din porunca domnească şi a stolnicului Udrea care aşteaptă la poarta cetăţii, vei binevoi, jupîne ceauşe, să-mi încredinţezi în minutul acesta copila ce este aici închisă. Cetatea are să fie chiar în astă noapte încunjurată şi bătută de gloatele lui Arbore, în scop de a o scăpa pe dînsa. De aceea fiecare să steie la locul său deştept şi gata la luptă. Măria-sa nu voieşte să lase copila aici în timpul bătăliei şi stolnicul Udrea are poruncă să 
  o ducă într-un loc ascuns unde nimene să nu-i ştie de ştire. Îndrăzneşte acuma, jupîne ceauşe, să nu asculţi de porunca domnească, dacă ai poftă să-ţi vezi tidva la călcăie. 
  Un vîrtej cuprinse minţile tuturor. Vorbele hotărîte a lui Petru, năframa, cartea domnească, vestea luptei ce-i ameninţa chiar în acea noapte, prezenţa lui Udrea la poarta cetăţii, despre care îi încredinţase însuşi plăieşul de la poartă cum că l-a recunoscut după haine şi cal, — toate aceste ştersese din inimele lor orice îndoială. Alarma fu dată în cetate. Toţi alergau cu şuşanelile pe la metereze, clopotul cel mare suna, cînd iată că Elena, înspăimîntată de zgomotul neobişnuit ce auzi, se înfăţişă tremurînd dinaintea lui Petru sprijinită pe braţul ceauşului. Era palidă, sărmana, de grijile inimii, de nopţile nedormite, de frica primejdiilor ce o ameninţau, şi pe fruntea ei păreau că strălucesc razele de martir. Fără voie, Petru îşi descoperi capul dinaintea frumuseţii ei. Apoi, strîngînd-o încet de mînă, îi zise: 
  — Porunca mărei-sale este să mergi cu mine şi stolnicul Udrea unde te vom duce. 
  Elena îl privi un moment şi un fulger de bucurie i se strecură prin ochi. Ajunşi la poartă, Petru şi Cerinat o puseră pe cal şi cîteşitrei plecară prin întunerecimea nopţii pe cărări necunoscute. 
  IV De cinci zile şedea Domnina şi suspina, şi întreba apele Brateşului, şi privea în zările depărtate aşteptîndu-şi fiul care nu mai venea; iar pieptul ei se ridica ca valurile apei de furtuna ce-i tulbura sufletul. Dar iată că a şasea zi înspre sară, pe cînd Brateşul ardea de focurile asfinţitului, se zări în depărtare o luntre mică care, cînd se pierdea, cînd iar apărea în creţul undelor, înaintînd spornic spre mal şi lăsînd în urmă-i două lungi cărări de rubine. Domnina o privea cu aţintire; ar fi voit să soarbă spaţiul, să pătrundă cu sufletul pănă la dînsa, căci inima de mamă recunoscuse pe fiul multaşteptat, iar Petru, care plutea în luntre, îşi simţea inima împărţită în două; ar fi voit să ajungă şi să nu ajungă. De cînd venea cu Elena, ori vederile lui se schimbase, ori într-adevăr lumea se îmbrăcase în alte haine, dar niciodată el nu se simţea aşa de dulce legănat pe sînul Brateşului, niciodată apele lui nu-i păruse mai limpezi şi mai drăgălaşe, niciodată asfinţitul nu fuse-se împodobit cu văpsele mai strălucitoare ca atunci. Elena şedea tăcută şi privea pe luciul lacului, iar Cerinat vîslea mereu în puterea braţelor, şi, uitîndu-se cînd la unul cînd la altul, zicea în gîndul său: — Ştiu că de-acuma cerbii şi mistreţii or să aibă repaus. 
  Ajunşi la mal, Domnina îi primi cu lacrimi pe obraz şi, cînd află despre întîmplările Elenei şi o văzu atît de nenorocită şi atît de frumoasă, îi făgădui adăpost şi apărare ca pentru însuşi copilul ei. O nouă colibă fu făcută de Cerinat şi Petru alăturea cu a Domninei, lucrată însă mai cu îngrijire, şi acolo Elena începu să petreacă zile se-nine. Obrajii ei prinseră la rumeneală, ochii ei se învioşară scăldîndu-se în fiecare zi în aer şi lumină, şi, înconjurată cum era de inimi prieteneşti, ea se simţea fericită. Iar Petru, pe zi ce mergea, se făcea tot mai sfiicios şi mai tăcut; abia de îndrăznea să-i spună un cuvînt. El o iubea în taină şi-şi făcea însuşi spaimă de dragostea sa; căci cum ar fi putut el spera ceva de la dînsa? el, pe treapta cea mai de jos a lumii, un biet fiu de păscar; ea, fiică din lumea mare, răpită dintr-o cetate domnească, şi aşa de frumoasă, încît Moldova îi fusese închinată la picioare. Şi cu toate aceste, fără nici o speranţă, Petru o iubea tot mai cu foc, căci mărimea piedicilor aprind mai mult minţile şi sporesc dorul inimii. El acum nu se mai depărta de casă; arcul lui şedea în cui, şi căprioarele fără grijă de moarte veneau pănă aproape de colibele lor. Numai la pescuit cu undiţa mergea din cînd în cînd, întovărăşit de maică-sa şi de Elena; dar şi atunci el nu prindea nimic, căci ochii lui priveau mai cu drag în ochii Elenei decît în apele Brateşului. Treceau zilele una cîte una şi Petru se deprinsese a nu mai rîde şi a nu mai dormi. În zadar Cerinar îi spunea feliurite glume şi-l îndemna la feliurite trebi, că doar va uita răul ce-l rodea; el fugea de Cerinat, fugea chiar de maică-sa, căci i se părea că amîndoi se uită cu ochi răuvoitori în inima lui. Iar cînd Elena îi spunea cîteodată vreun cuvînt bun, poate fără scop de a-l îmbărbăta, atunci speranţa înăbuşea cu puterea unui şuvoi în sufletul lui, şi de bucurie s-ar fi crezut în stare să răstoarne munţi pentru dînsa. Dacă Elena înţelegea ceva despre dragostea lui Petru, aceasta era taina ei; însă Cerinat care era om priceput, credea că vede în ochii ei o tainică mulţumire cînd întîlnea pe Petru, deşi oarecum ea părea că fuge de dînsul. 
  Într-una din zile sosi la coliba Domninei un bătrîn călugăr care călătorea pe jos în papuci de lemn, cu o desagă pe umeri. Barba sa surie şi tufoasă îi acoperea jumătate de obraz; într-o mînă el ţinea toiagul de călător şi în cealaltă o păreche de metane. 
  Binecuvîntat fie numele Domnului! zise el, apropiindu-se de Domnina care şedea în uşa colibei. Cred că nu vei respinge de la pragul tău pe un biet închinător care vine pe jos de la hotarul ţării şi merge la Ierusalim. 
  — Niciodată om bun n-a fost respins de la casa noastră, părinte, răspunse Domnina. 
  — Nu cer adăpost decît pentru o noapte, ca să-mi odihnescslăbănogitele picioare, şi mîne îmi voi urma calea spre Sfîntul Mormînt. 
  
  Domnina îi dădu o laviţă la uşa colibei pe care călugărul se aşeză gemînd de osteneală, îi luă desaga de pe umeri şi o puse jos lîngă el, apoi se duse înlăuntru colibei spre a-i aduce ceva de mîncare. În ace-laş timp călugărul se uita împrejur cu o nespusă luare-aminte. 
  „ De n-a fi nici aici, îşi zise el în sine, atunci visul n-a fost decît un vis. “ Domnina îi aduse o legătură plină cu merinde şi i-o puse dinainte. 
  — Dumnezeu să-ţi răsplătească după inimă, zise călugărul mîn-cînd cu poftă. Casa primitoare e ca altarul lui Dumnezeu de la care tot creştinul se întoarce cu inimă plină. O, cît de puţină evlavie este în lume, şi cîţi oameni fără frica lui Dumnezeu! Iar ţie, femeie binecuvîntată, drept mulţumită de buna găzduire, precum şi copiilor tăi, de vei fi avînd, vă voi aduce la întoarcere lemn sfînt de la crucea Mîntuitorului care e spre tămăduirea boalelor. 
  — Mulţămesc, cinstite părinte, iată şi copii mei, adause Domninavăzînd pe Petru şi Elena întorcîndu-se cu undiţele de la păscuit. 
  Elena, care zărise un om străin, se feri de-a se înîtîlni cu el şi intră în coliba ei. Iar Petru se apropie de călugăr şi-i săruta mîna. Acesta tresări văzînd mîna dreaptă a lui Petru fără un deget. 
  — O! binecuvîntată mamă! adause călugărul cu glas dulce pătrun-zător, un copil aşa de frumos este un dar de la Dumnezeu spre mîngîierea casei părinteşti. Şi cu ce-ţi îndeletniceşti tinereţele, co
  
  pile? întrebă călugărul, apucîndu-l de mîna dreaptă în chip de dezmierdare. 
  — Cu păscuitul, răspunse Petru. 
  — Puţin, puţin lucru pentru un tînăr cu chip aşa de isteţ. De ce n-ai învăţat carte să poţi ajunge şi tu ceva în ţara noastră care are nevoie de braţe ca a tale? 
  — Ştiu carte, părinte. 
  — Minunat! minunat! Ştii carte, va să zică te poţi îndulci de ştiinţaşi cugetarea celor mai vrednici decît noi. Primeşte atunci în dar de la mine o cărticică mică pe care te sfătuiesc să o citeşti cu sîrguinţă, căci ea va adăugi ispita bătrînească pe lîngă agerimea tinereţelor tale şi te va face om întreg. 
  
  Atunci călugărul scoase din desagi o carte veche cu file groase şi unse şi o dădu în mîna lui Petru. Dar n-apucase acesta să o deschidă, că ochii lui se aţintiră pe Brateş văzînd o luntre mare cu vîntrèle şi steaguri care se apropia răpede de mal. În luntre erau oameni mulţi care vîsleau cu hărnicie, părînd a fi foarte grăbiţi. Îndată ce atinseră pămîntul, ei veniră cu grăbire spre coliba Domninei întrebînd dacă ea locuieşte acolo. 
  — Aici, răspunse ea însăşi. 
  Atunci unul dintre dînşii scoase din sîn un plic pecetluit cu pecete domnească şi deosebit o carte deschisă pe care o ceti în gura mare: 
  „Eu Teoctist, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, vestim tuturor locuitorilor din ţară: boieri, oşteni, breslaşi şi plugari, precum ştiut să fie că am fost faţă ca părinte duhovnicesc, cînd fericitul întru pomenire Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, şi-a dat sufletul. Înaintea morţii sale, marele domn mi-a spus că are un fiu din sîngele lui făcut cu Domnina Rareşa, dîndu-mi şi alăturatul plic a i-l încredinţa. Mi-a poruncit însă cu limbă de moarte să nu dau plicul şi să nu descopăr această mare taină decît atunci cînd eu, Teoctist, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, voi socoti după dreapta mea judecată că ţara e în primejdie. Apoi văzînd nelegiuirile şi desfrînările lui Ştefăniţă Vodă care a surgunit, tăiat şi otrăvit toţi fruntaşii ţării spre îndestularea răutăţii şi a deşertăciunilor lui, mărturisim în dreaptă cunoştinţă şi cuget curat că ţara e în primejdie şi că nu are altă scăpare decît de a pune în scaunul ei pe Petru Rareş, fiul drept născut din sîngele lui Şetfan cel Mare. Sfătuim, deci, duhovniceşte pe toţi locuitorii ţării: boieri, oşteni, breslaşi şi plugari să-i deie ajutor întru toate cu sfat, bani şi arme pentru a-l pune în scaun şi a îndeplini voinţa rostită cu limbă de moarte de fericitul întru pomenire domnul Moldovei, Ştefan cel Mare“ 
  În auzul acestei cetiri Petru Rareş fu cuprins de o simţire nouă şi puternică care-i îngrămădi tot sîngele la inimă. Domnina abia se ţinea pe picioare de uimire, iar străinul călugăr se închină adînc dinaintea lui Petru Rareş zicîndu-i cu glas umilit că bine l-a cunoscut el că nu era menit să rămîie pescar şi că, de voieşte să fie domn bun şi binecuvîntat de toţi, să ieie în toate zilele poveţe din cartea ce i-a dat-o, care este o comoară de înţelepciune. 
  În acelaş moment, Elena, auzind un zgomot neînţeles în jurul colibei sale ieşi şi, cînd văzu călugărul îngenuncheat dinaintea lui Petru, scoase un ţipăt desperat, se răpezi la Petru, îi smunci cartea din mîni spunîndu-i că acest călugăr e un răufăcător ce voieşte să-i răpească zilele, şi că-şi aminteşte a-l fi văzut în alte haine în cetatea de la Tigheci. Iute ca fulgerul, Petru îl înşfăcă în braţele sale vîrtoase şi-l răsturnă la pămînt: dar care fu mirarea lui cînd, în vălmăşagul luptei, văzu deodată barba călugărului căzînd într-o parte, păru-i alb în altă parte, şi în loc rămînînd un om tînăr, smolit, vînjos, care se zbuciuma cu vrăjmăşie spre a scăpa din mînile lui Petru. 
  — Malaspina!. . . Malaspina!. . . strigară solii mitropolitului Teoctist. . . Otrăvitorul de meserie. . . Sfătuitorul de rău a lui Ştefăniţă Vodă!. . . La moarte!. . . La moarte!. . . şi cu toţii tăbărîră asupra lui şi-l legară cumplit de un stîlp, aşteptînd numai un semn de la Petru Rareş pentru a-i răpune zilele; iar cartea fu aruncată în foc dovedindu-se a fi otrăvită. 
  — Un asemenea hoţ, zise Petru Rareş, trebuie să moară cu cinstea cuvenită spre pilda şi a altora; de aceea îl vom duce la Suceava, îl 
  
  vom judeca după legile ţărei şi-l vom vom spînzura în văzul tuturora. Pănă atunci însă va sta sub pază. 
  Vestea desdpre ivirea unui fiu a lui Ştefan cel Mare cu drept de moştenire la scaunul domniei se răspîndi iute în toate unghurile ţărei, setoasă de a scăpa de sub jugul lui Ştefăniţă Vodă. Trîmbiţele de revoltă sunau pretutindenea. Gloate nenumărate alergau cu grăbire spre Brateş şi se puneau sub steagul lui Petru, iar acesta făcea toate pregătirile pentru lupta viitoare cu o agerime de minte care punea pe toţi în mirare. Cînd se simţi în stare de a da piept cu Ştefăniţă Vodă, el porunci oştirii să plece spre cetăţuia Tigheciului, iar el, în scop de a scurta drumul, se hotărî să se urce dimpreună cu Elena, Cerinat şi macă-sa într-o luntre spre a tăia lacul în curmeziş. Două luntri, una mai mare şi alta mai mică erau aninate de mal. Malaspina, care nu părăsise scopurile sale de ucidere, fiind rînduit a se sui în luntrea cea mare şi crezînd că Petru Rareş va veni cu el împreună spre a-l priveghea mai de-aproape, aruncă pe furiş un praf la picioarele sale şi se ghemui tăcut într-un colţ. Elena însă nu voi cu nici un preţ să fie în aceeaşi luntre cu Malaspina; ea înduplecă pe Rareş şi pe ceilalţi de a se urca în luntrea cea mică lăsînd pe italian în cea mare sub paza a doi plăieşi. 
  Era pe la revărsatul zorilor; ziua se vestea frumoasă şi senină, şi Brateşul era aşa de liniştit încît luntrile păreau că lunecă între două ceriuri. Pe mal se vedeau şirurile armatei înaintînd cu pas grabnic în sunetul tobelor şi a trîmbiţelor; iar Petru se simţea uimit pănă la lacrimi. Cîtă schimbare în soarta lui numai în cîteva zile! 
  Dintr-un biet păscar, sărac şi necunoscut de pe malul Brateşului, el se trezi deodată fiu de domn, chemat a stăpîni Moldova, şi iată-l acum pe calea de a-şi dobîndi drepturile în fruntea unei oştiri numeroase, însufleţită de focul vitejiei. Cînd vreodată om din lume a putut să facă vis mai frumos?. . . Cu toate aceste, mărirea ce se oglindea dinaintea ochilor lui, în loc să potoale, aprindea şi mai mult dragostea ce simţea pentru Elena, căci astă dată el se credea vrednic de dînsa. Amîndoi tăcuţi, cu inimile aprinse de acelaşi dor, pluteau pe apa lină, şi tot atît de tăcută ca şi dînşii. Domnina sorbea în taină fericirea lor, privindu-i numai din cînd în cînd cu ochii încărcaţi de dragoste părintească. Cînd iată că glasul lui Cerinat îi trezi din dulcea ameţeală. 
  — Ho! Ho!. . . zise el. Sfinţia-sa părintele închinător a luat-o lasănătoasa. 
  Toţi se uitară înapoi şi ce să vadă?. . . Luntrea în care venise Malaspina ardea în flăcări şi era cît pe ce să aprindă şi pe a lor, dacă Cerinat nu s-ar fi grăbit să taie funia ce le lega împreună. Cei doi plăieşi erau morţi şi ardeau în luntre, iar mai departe în albastrul apelor Malaspina se vedea înotînd cu braţe voiniceşti. Atunci Petru îşi încordă arcul, îl luă la ochi, săgeata zbură şi în aceeaşi clipă se văzu trupul lui Malaspina căzînd în adîncimile Brateşului şi apa rotindu-se în faţă. 
  Rămîi sănătos, cinstite părinte, zise Cerinat, numai de n-ai otrăvi peştii cu cărnurile tale. 
  Trei zile după aceea, cetatea de la Tigheci fu bătută şi dărămată, de n-a rămas piatră peste piatră. Apoi Petru înaintă spre Roman unde-l aştepta Ştefăniţă Vodă. De ce mergea, de ce oştirea lui creştea întocmai ca şuvoiul ce mereu sporeşte din rîurile şi păraiele ce se varsă în el. 
  În sfîrşit amîndouă oştirile se loviră pe şesul Siretului. Multe ceasuri, biruinţa stătu în cumpene, căci Ştefăniţă Vodă se lupta cu curajul desperării, ştiind bine că soarta lui atîrnă de la izbînda acelei zile. Iar Petru era ager şi neobosit, dar liniştit în suflet, măreţ la privire, despreţuitor de moarte, cu ochiul sigur, cu vorba plină de foc vitejesc întocmai precum era părintele său, Ştefan cel Mare, în zilele de bătălii; şi mulţi soldaţi, văzîndu-l astfel, credeau că revăd pe însuşi marele domn. Înspre sară şirurile lui Ştefăniţă Vodă începură să se frîngă. Atunci Petru, voind a da duşmanului lovitura de moarte, se puse în capul călărimii şi cu sabia în mînă, în fuga calului, se răpezi asupra unei cete ce se mai împotrivea încă, sămănînd spaima cu ochii şi moartea cu braţul. 
  În mijlocul acestei cete se apăra Ştefăniţă Vodă ca un zăvod. Iată-i ajunşi faţă în faţă; ochii lor se încruntară văzîndu-se aşa de aproape. 
  — Între noi acuma, zise Petru Rareş a cărui sabie scăpăra în aer; să vedem dacă braţul tău de ucigaş deprins să lovească capete nevi-novate va şti acum să apere pe al tău! 
  În aceeaşi clipă Ştefăniţă Vodă scoase şi el sabia din teacă, şi gata era să o încrucişeze cu protivnicul său, însă spre marea mirare a tuturor, el, aprigul luptător, nepotul lui Ştefan cel Mare, rămase deodată nemişcat, cuprins de o spaimă ruşinoasă, cu ochii holbaţi aspura braţului lui Rareş. 
  Mîna cea cu patru degete pe care o visase într-o noapte tulburată spînzurînd deasupra capului său, ameninţătoare ca destinul, îi reapăru acum în fiinţă mai grozavă decît în vis, încunjurată de sinistrele prorociri ale fermecătoarei Arifta. O sudoare răce îi inundă fruntea şi braţul îi căzu fără putere de-a lungul trupului. 
  — Iertare!. . . strigă el cu glas răguşit, plecîndu-şi capul şi lăsîndsă-i cadă sabia la pămînt. 
  Atunci Petru îşi întoarse faţa de la dînsul, porunci să-l dezbrace de hainele şi semnele domneşti şi să-l închidă în temniţă spre a fi dat în judecata poporului. Însă Ştefăniţă Vodă, nemaiputîndu-şi suferi ruşinea, rugă pe însuşi soţia sa să-l otrăvească, şi curmă astfel de bunăvoie o viaţă plină de nelegiuiri şi scrisă cu sînge în amintirea supuşilor săi. Iar învingătorul Rareş intră cu mare pompă în Suceava unde adunarea ţării îl recunoscu de fiu al lui Ştefan cel Mare, şi-l alese domn în mijlocul urărilor de bucurie ale poporului întreg. Apoi Rareş şi Elena, a căror inimi erau de mult unite prin legăturile dragostei, se căsătoriră în biserica mitropoliei; însă, după ce nunta se sfîrşi, după ce trebile luară mersul lor zilnic, Cerinat, argatul, se înfăţişă dinaintea stăpînului său zicîndu-i: 
  — Măria ta! Cît ai fost păscar te-am argăţit şi te-am apărat demulte răle, căci eu care ştiam taina naşterii tale dimpreună cu Domnina, am căutat să te păstrez sănătos pentru mărirea la care soarta te-a chemat. Acuma mi-am isprăvit slujba şi te rog să-mi dai drumul. 
  
  Petru îl cuprinse în braţe, îl sărută cu lacrimi de recunoştinţă şi-l rugă să rămîie lîngă el, în curţile domneşti, pentru cîte zile de bătrîneţă va mai avea. 
  Iar Cerinat răspunse: 
  — Măria ta! Curţile în care m-am născut şi am îmbătrînit suntcodrii verzi ai Tigheciului; acolo m-am deprins să-mi oglindesc faţa în apele Brateşului şi să mă legăn pe valurile lui! Lasă-mă să mă întorc la urma mea. Luntrea şi undiţa mă cheamă, şi fără dînsele nu pot trăi. Aici aş fi ca un copac răsădit la bătrîneţă în pămînt străin, şi m-aş usca de dorul pămîntului de unde au fost smulse rădăcinile mele. 
  — Primeşte cel puţin să-ţi dau bani, să te boieresc. 
  — Bani!. . . adause el zîmbind, dar ce să fac cu ei? Doar să-mi deiegrijă de hoţi. Iar boier de m-ar vedea peştii din baltă, ştiu că ar rîde de mine! 
  
  Cerinat mai şezu cît şezu la curte, apoi se întoarse la urma lui, dar cînd ajunse acasă îşi găsi coliba prefăcută într-o casă frumoasă, şi tot lacul Brateşului şi toţi codrii încunjurători deveniseră proprietatea lui în puterea unei cărţi domneşti a lui Petru Rareş. 
  (Convorbiri literare, anul XI, nr. 8, 1 noiembrie 1877) 
  
  ANDREI FLOREA CURCANUL 
  I 
  Sunt vasluian de loc din satul Floreştii. Eram abia de douăzeci şi unu de ani, cînd îmi veni rîndul să trag la sorţi. Îmi aduc aminte cu ce sfială vîrîi mîna într-un vraf de hîrtiuţe răsucite şi scosei no. 13. 
  — Bun! strigară cei dimprejurul meu. Eşti băiet cu noroc. 
  Apoi doftorul mă dezbrăcă pănă la piele, mă căută în gît, la încheituri, mă ciocăni în piept şi-n spate, iar comandantul mă măsură cu o curăluşă să vadă dacă sunt destul de nalt, mă întrebă de tată, mamă, fraţi, surori, parc-ar fi voit să-mi afle spiţa neamului, şi, după ce-mi trecu numele într-o condică, îmi zise: 
  — Măi băiete, n-avem ce-ţi face, ai scos număr mic, eşti sănătos şibine făcut, n-ai nici un drept de scutire; trebuie să rămîi în oaste. Şi nouă ne trebuie voinici ca tine. 
  Nu bine sfîrşi comandantul de vorbit, că un gulerat ce şedea lîngă mine strigă cît îi luă gura: 
  — La tuns!
  Îndată doi dorobanţi mă împinseră într-o odaie de alăturea şi mă aşezară pe un scaun; foarfecele începură să sune prin pletele mele întocmai ca secera-n prin grîu şi cît ai bate în palme mă trezii gol la cap ca un harbuz. 
  Nu eram, ca să zic aşa, nici vesel, nici supărat, căci tocmai bine nu puteam să-mi dau samă de ce se petrecea cu mine în ziua aceea. Nu-mai cînd văzui pe tata răzemat de uşorul odăii, mîhnit, parc-ar fi rămas singur pe lume, simţii atunci că mă taie la inimă. Însă m-am stăpînit şi mi-am înghiţit lacrimile care cercau să-mi năvălească în ochi, căci îmi era frică să nu rîdă satul de mine. Avui noroc că tata era om cuprins, cu popuşoi în coşere şi cu vitişoare împrejurul casei, încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui, numai să nu mă piarză de lîngă el, şi astfel rămăsei soldat în Regimentul de dorobanţi no. 13. 
  Fără să mă laud, pot zice că nu-mi şedea tocmai rău în uniforma mea de dorobanţ, cu opincile bine şfăruite la picioare, cu mantaua cea lungă încinsă la mijloc cu curea, şi mai ales cu căciula cea îndoită pe ureche şi împodobită cu pene de curcan. Cînd mă roteam aşa prin sat pe dinaintea fetelor, care nu se prea fereau din calea mea, îmi venea în adevăr, vorba ceea, să mă umflu în pene ca un curcan. 
  — Măi, că fioros, mai eşti!. . . Îmi zicea Catrina, chicotind la spatelemele. Ai să tai mămăliga în două. 
  — Ian vezi-l parcă-i un ţap logodit, zicea Mărioara, trăgîndu-măde mîneca mantalei. Iar eu le fugăream, le pişcam, şi, cînd îmi cădea vreuna la îndemînî, îi astupam gura c-un sărutat. 
  
  Slujba mea nu era tocmai grea; căci şedeam zece zile la cazarmă şi douăzeci acasă. Ce m-a încurcat mai mult a fost reglementul pe care a trebuit să-l învăţ pe de rost ca Tatăl nostru. Noroc că ştiam cîteva buche de la dascălul Chiriac din sat. Iar celelalte datorii ale slujbei: , , La stînga, la dreapta, puşca la umăr, la picior!. . . “ le-am deprins ca apa, pentru că nu eram stîngaci din fire şi mîna-mi era dată pe puşcă, pe cînd vînam vulpile şi căprioarele prin codrii Racovei. Cînd mă aflam în front mergînd cu paşi măsuraţi: , , Una, două, trei“, sau cînd dinaintea comandanţilor cu mîna la cocardă strigam: , , Ascult, domnule căpitan!. . . Să trăiţi, domnule maior!. . . “, ar fi zis cineva că-s croit pe soldăţie. Numai de scos oamenii la munca cîmpului nu eram bun, căci aveam faţa blajină şi ei nu erau deprinşi să se teamă de mine. Chiar Catrina îmi zicea că nu mă prinde cînd mă sluţesc. 
  Astfel o dusei doi ani şi mai bine în care timp mama muri, iar tata din ce în ce se gîrbovea. Într-una din zile el mă chemă la o parte şi-mi zice: 
  — Măi băiete, eu ca mîni o să mă duc pe urmele maică-ta şi tuîncă nu eşti pus la cale, n-ar strica să avem în casă o gospodină care să caute de tinereţele tale şi de bătrîneţele mele. Eu gîndesc că fata Catrina, deşi nu-i bogată, dar e cuminte şi harnică, şi va ţine la cinstea casei noastre. . . dar tu cum socoteşti? 
  Aceste vorbe ieşite din gura bătrînului tată mă pătrunseră la inimă. Eu nu mă gîndisem la Catrina şi nici pot zice că-mi era dragă, pre-cum nu-mi era dragă nici o fată din sat, însă cuvintele lui erau pentru mine o tainică poruncă care părea că vine de sus. M-am dus drept la Catrina şi i-am spus voia tatei care acum era şi a mea; iar ea nu-mi răspunse nimic, ci se înroşi ca focul şi plecă ochii în jos. Aş fi voit să o sărut ca altădată, pe cînd mă hîrjoneam cu dînsa la scrînciob, dar acum nu mai îndrăznii; de cînd gîndul însuratului mă urmărea, mă făcusem ruşinos ca o fată mare şi vorbele nu-mi ieşeau slobode din gură. Apoi de la Catrina făcui stînga-împrejur şi mă dusei drept la căpitanul pentru a-i cere voie să mă însor, însă căpitanul îmi răspunse: 
  — Andrei nu-i vreme acum de însurat; în curînd avem să plecămîn jos spre Dunărea cu tot batalionul din Vaslui, şi, dacă o vrea Dumnezeu să ne întoarcem sănătoşi, îţi voi fi eu nun; pănă atunci trebuie să mai îngădui, fătul meu. 
  — Să trăiţi, domnule căpitan! zisei eu întorcîndu-mă pe călcăieca un şurub, şi fără mai multă vorbă plecai spre casă. 
  
  Tot drumul nu putui să deschid gura pentru a zice buna dimineaţa trecătorilor cu care mă întîlneam. Eram mîhnit cum nu fusesem niciodată. . . şi de ce, nu ştiu. . . că doară nici tata nu era pe pragul morţii, nici Catrina nu avea să se mărite cu altul, şi nici Dunărea nu mă spăria păn’ pe-acolo, căci mai fusesem eu în jos toamna cu oştirile, şi, mulţămită Domnului, m-am întors bine acasă. Cu toate aceste, inima nu-mi era la loc. Ajuns în sat, auzii felurite zvonuri care posomorau feţele; ba că ruşii trec Prutul, ba că turcii năvălesc în ţară, ba că romînii intră în bătaie cu turcii ori cu ruşii, nimic lămurit, tot vorbe fără şir, însă era ceva; văzduhul părea a furtună! 
  Peste cîteva zile un vătăjel mă chemă la primărie unde găsii adunaţi toţi flăcăii din sat, care erau soldaţi în batalionul meu. Căpitanul şedea în capul mesei cu o hîrtie în mîni. 
  — Andrei Florea! strigă el. 
  — Faţă!. . . răspunsei eu. 
  — Neculai Drugă!
  — Faţă! 
  — Petrea Doncilă! 
  — Faţă! 
  — Vasile Grăunte! 
  — Faţă! 
  
  Şi tot aşa mai departe ne chemă pe toţi de-a rîndul după izvodul ce ţinea în mînă. 
  — Copii! ne zise el. Avem poruncă să mergem în lagăr la Dunărea; grijiţi-vă bine armele, luaţi-vă schimburi îndeajuns, şi de astăzi în patru zile să vă aflaţi la Iaşi, de unde vom pleca împreună cu armata deacolo. Căutaţi ca nimene din voi să nu lipsească. 
  — Ascultăm!. . . răspunserăm toţi punînd mîna la coardă. 
  Apoi ieşirăm din primărie spre a ne duce fiecare la casele noastre. Neculai Drugă se apropie de mine şi-mi zise: 
  — Ai auzit, Andrei?. . . Trebile se-ncurcă. Nu-i a bine. 
  — Bine, rău, n-ai ce face, răspunse Vasile Grăunte; dacă-i poruncă s-a mîntuit. Zi că nu-ţi e tată, vorba ceea. 
  — Ş-apoi, ce mai la deal la vale, adause Petrea Doncilă; putem oare să ne ferim de ce-i scris să fie?. . . Cîţi se întorc sănătoşi din bătălie şi cîţi mor acasă pe cuptor? Asta nu-i voia omului, ci a Domnului. 
  — Bine vorbeşti, Petre, zise moş Toader a Paraschivei, un om bătrîn care fusese treizeci de ani puşcaş la curtea boierească. De cînd aud că o să fie bucluc în jos parcă mă umflă în coş să merg şi eu. Păcat că picioarele şi mînile nu-mi sunt după inimă, căci acuma ar fi vremea să văd dacă durduliţa cu care m-am hrănit treizeci de ani mai ştie să facă treabă. Ei, băieţi!. . . omului nu-i e dat numai să se întindă la soare: în viaţă este şi nevoie şi voie şi dacă nu vom fi harnici să ţinem piept la nevoie, apoi mai bine să lăsăm babele să ne apere casele, iar noi să toarcem în furcă. 
  
  Grăind astfel ochii lui moş Toader a Paraschivei străluceau şi trupul lui răzemat în cîrjă se îndrepta ca lumănarea. Ai fi zis că înti-nereşte pentru a doua oară. 
  — Haideţi, băieţi, cu mine, adause el, să cinstim un pahar de vin. Cînd vremile se înăspresc, nu-i bine să ne despărţim, fără să ne urăm unul altuia noroc bun. 
  Cu toţii merserăm la crîşma din sat şi ciocnirăm cîte un păhar, însă mie unuia, drept să spun, nu-mi luneca vinul pe gît, căci voia bună îmi era, ca şi spuma vinului, numai în faţă, iar în inimă drojdiile grijii. Mă gîndeam la tata, la Catrina, la casă, la vitele noastre, apoi la turci, la ruşi, la ghiulele, şi, luat înainte de vîrtejul gîndurilor, şedeam tăcut pe o laviţă fără să bag de seamă că rămăsesem în crîşmă numai cu moş Toader a Paraschivei care se uita cu milă la mine. 
  — Nu-ţi mai face inimă rea, copile, îmi zise el, punîndu-mi mînape umăr. Du-te acasă şi te pregăteşte de drum, căci la slujbă ceasurile sunt numărate. 
  Trei zile după aceea eram îmbrăcat soldăţeşte şi gata de plecare. Opincile îmi erau nouă-nouţe, mantaua curată, încît bumbii pe dînsa străluceau ca aurul, în spate aveam raniţa cu schimburile şi pe umăr puşca. Cînd mă dusei la tata să-mi iau bună ziua, mi se umeziră ochii, iar el, după ce mă sărută pe frunte, îmi zice cu glas înduioşat. 
  — Mergi cu bine, Andrei!. . . Dumnezeu să te apere de primejdii şisă te întoarcă sănătos acasă! 
  
  Îmi luai asemene ziua bună de la vecini, însă pe Catrina n-o găsii nicăiurea. Pe la prînz eram în crucile satului împreună cu toţi flăcăii din batalionul meu. 
  Bătrîni şi copii, babe şi fete, toţi, afară de Catrina, erau adunaţi împrejurul nostru ca să ne vadă plecînd. Iar noi, optsprezece de toţi, eram înşiraţi doi cîte doi cu caporalul în frunte. 
  — Puşca la umăr!. . . Marş!. . . 
  Atunci cu piciorul stîng înainte plecarăm. O sută de căciulit şi de pălării, o sută de năframe se ridicară deodată în aer pentru a ne ura drum bun. Tot satul ne petrecu pănă la poarta ţarinei; moş Toader a Paraschivei cu vorbe de îmbărbătare în gură veni şi el în cîrja lui dimpreună cu mulţimea, iar Anton Aghiuţă, un pitic ghebos care era caraghiosul satului, se acăţă deasupra porţii strigîndu-ne în gura mare: 
  — Mergeţi sănătoşi, copii! Să-mi aduceţi fiecare cîte un pistol ca să aflu cum e turcul; că ştiţi; după turc şi pistol. Tot satul porni într-un hohot de rîs, iar noi le mulţămirăm milităreşte cu mîna la cocardă. 
  II Greu e omului pănă a nu intra în nevoie, dar odată intrat, apoi, vorba ceea, îşi pune capul între umere şi merge orb înainte. Aşa se întîmplă şi cu mine. După ce am plecat de acasă intrînd în viaţa de oştean, începui să-mi las grijile îndărăpt şi puţin cîte puţin venii în cheful meu obicinuit. Un singur lucru mă mai supăra. Îmi părea rău că n-am găsit pe Catrina să-i zic rămas bun, căci, cine ştie? se putea să n-o mai văd. Cu acest ghimpe în inimă mersei pănă în sară. Era pe la începutul lui aprilie, pe cînd ciocîrliile se învaţă a cînta şi codrul prinde a mugurin. O lună plină şi frumoasă îmi lumina calea, cînd iată că la cîţiva paşi de mine zării o umbră de femeie ascunsă în dosul unui frunzar. Numai o săritură făcui pănă la dînsa şi o apucai de mînă. Era Catrina, însă aşa de slabă, încît mi se păru că ochii i se mărise în cap. 
  — Bine că te văzui, Catrino, înainte de a mă duce la bătălie, îi zisei eu uitîndu-mă cu jale la dînsa. Dar ce-ţi sunt mînile aşa de răci? 
  — Mi-e fircă să nu mă uiţi, răspunse ea cu glas înecat în lacrimi. 
  — Eu să te uit!. . . Doar nu mă duc la joc sau la şezătoare, acolo. Roagă-te mai bine la Dumnezeu să nu mor, Catrino. Apoi, îmbăr-bătîndu-mi inima, o cuprinsei în braţe şi o sărutai pe frunte, iar ea suspină din greu şi-mi zise: 
  — Andrei, jură-mi că-ţi vei ţine cuvîntul ce mi-ai dat!
  — Jur!
  — Să ştii bine, Andrei, că ceasul în care-ţi vei călca acest jurămîntva fi ceasul morţii mele. Aşa simt eu că-mi este scris. 
  — Atunci vei trăi mult, Catrino, afară numai dacă vreun glonte îmi va curma zilele. 
  — Tu nu vei muri în război, adause ea c-un glas care sămăna a prorocie. 
  
  Voii să o sărut încă o dată, pentru cea din urmă dată înainte de a 
  o părăsi, însă ea se depărtă din braţele mele şi se făcu nevăzută prin umbrile copacilor. Auzii numai din depărtare un glas care şi acuma parcă-mi răsună în inimă: 
  — Mergi sănătos, Andrei, şi nu mă uita!
  Acuma pot să zic că-mi venise cheful la loc. Nu ştiu pentru ce, dar mă simţeam mult mai îmbărbătat de cînd auzisem din gura Catrinei că n-am să mor în război. Îmi închipuiam că femeile au cîteodată prevestiri tainice asupra viitoruluui; iar grija ei să nu o uit îmi părea prea copilărească ca să mă mai supere cîtuşi de puţin. 
  Trecuse miezul nopţii cînd ajunserăm în pădurea din valea Racovei. Acuma nu mai păzeam rînduiala pasului milităresc, ci fiecare mergea cum putea, după cum îi mergeau şi gîndurile prin cap. Luna începea să se coboare pe cealaltă parte a ceriului şi umbrele se întindeau lungi pe pămînt ca nişte braţe de urieşi. Îmi adusei aminte de spusa bătrînilor că aici romînii se războise odinioară cu turcii şi risipise oardele lor, şi iată că acuma după atîţia amar de ani, ne veni şi nouă rîndul să ne măsurăm cu dînşii. . . Ciudată potrivire!. . . Bine-a zis cine-a zis că nimene nu ştie ce-i ascuns în poala vremilor. Şi cum mergeam aşa gînditor prin acest loc udat de sînge omenesc, îmi simţeam creierii înfierbîntaţi, şi nu o dată mi se păru că văd în zarea lunii răsărind din pămînt tidve goale care se rînjeau la mine. 
  Trei săptămîni după aceea străbătusem ţara de-a lungul pănă la Dunărea pe malul căreia mii şi mii de romîni erau adunaţii în deosebite locuri aşteptînd numai ordinul de trecere. Dar pănă cînd veni ordinul, în nenumărate rînduri ne jucarăm de-a mingea cu turcii, trimiţînd ghiulele în cetăţile lor şi primind altele de la dînşii. 
  Apoi pe la mijlocul verii un pod se făcu peste Dunărea a cărui capăt abia se zărea la malul celălalt şi, înşiraţi cinci cîte cinci, prinserăm a trece dincolo. Erau frumoase de văzut şirurile noastre de călăreţi şi pedeştri a căror arme străluceau la soare, mergînd cu steagurile fîlfîind şi urmate de-o sută de tunuri de oţel sub roatele cărora părea că geme pămîntul. 
  — Strigaţi, copii, să trăiască măria-sa! zise comandantul, căci suntmulte sute de ani de cînd vulturul şi zimbrul romînilor n-au călcat în ţara păgînească. 
  — Ura!. . . Să trăiască măria-sa!. . . strigară o dată mii de glasuri careclocotiră departe în văile Dunărei. 
  
  Inima se bătea tare în piepturile noastre, şi, hotărîţi cum mergeam pe viaţă şi pe moarte, simţeam pentru întîia dată în noi o tainică mîndrie. Acum eram şi noi ceva! 
  Peste şase zile ajunserăm în faţa întăririlor Plevnei împotriva cărora oştirile ruseşti se frînsese de atîtea ori. Aici începu pentru noi o viaţă mai grea, mai ostenitoare, căci, fiind aproape de turci, trebuia mereu să străjuim şi să săpăm la şanţuri pentru a nu fi loviţi pe furiş. Totdeauna îmbrăcaţi şi cu arma lîngă noi, totdeauna gata a sări la cel mai mic semn, dormeam noaptea somnul iepurelui şi ziua de multe ori nu ne ticnea mîncarea amestecîndu-se în borşul nostru glonţii turceşti. Însă omul se deprinde şi cu binele şi cu răul; fiecare îşi făcea slujba, fără să plîngă, numai cînd cădeau ploile cele putrede, cînd, uzi pănă la oase, trebuia să dormim în glod, atunci fără voie ne aduceam aminte de acasă şi feţele noastre se posomorau. Dar, vorba ceea, un ceas de bine te face să uiţi un an de necaz; cum se furişa printre spărturile nourilor o rază de soare, îndată ne venea cheful la loc, şi doinele începeau să răsune în şanţurile Plevnei. 
  În unele locuri eram aşa aproape de turci, încît puteam vorbi unii cu alţii. Într-o zi Vasile Grăunte, tovarăşul meu, care era un poznaş şi jumătate, strigă la dînşii: 
  — Bre bostangii, bre ciorbagii, aşa-i că vă dorm şoarecii înpîntece?. . . Ce nu vă închinaţi nouă mai bine? 
  — Minciuni spui; iaca ce mîncăm noi, răspunse un glas de la dînşii, şi în aceeaşi clipă o pîne albă căzu în şanţurile noastre. 
  — Asta e furată de la noi, jur pe fesul lui Mahomet!
  — Cine-a zis vorba asta să-şi arate faţa, dacă-l ţine cureaua. 
  — Îndată, răspunse Grăunte, şi, punîndu-şi un fes în cap, ieşi pănăla jumătatea trupului din şanţ afară. 
  
  Atunci o ploaie de glonţi îi şuieră pe la ureche. 
  — Dar din voi care-i harnic să-şi arate scăfîrlia, strigă el coborîndu-se în şanţ. 
  — Eu, răspunse un turc care se arătă cu o căciulă de curcan pe cap. 
  — Aferim! strigară ai noştri, împroşcîndu-l la rîndul lor cu o salvă de puşti. Turcul se făcu nevăzut. 
  
  Glumele aceste uşor se puteau întoarce în rău, căci cu moartea nu-i de şuguit; dar ce era să facem?. . . Să ne arătăm mai mişei decît turcii — asta nu se putea. E ciudat cum eu, om milos de feliul meu, trăgeam aici drept dragul în carne de om, ba încă îmi părea rău de cîte ori plumbul meu mergea în deşert. Parcă nu mai eram eu băietul Andrei Florea cel blajin din sat de la Floreşti, pe care fetele îl hărăţeau, fără leac de grijă. Războiul mă încruntase în sînge şi-mi schimbase firea, şi, de-aş fi avut putere, aş fi ucis pe toţi turcii din ţara turcească, ca să se mîntuie buclucul şi să mă întorc mai curînd acasă. Însă treaba mergea mai încet decît doream, căci fiecare zi aducea cu sine nouă întîmplări şi nouă muncă. 
  După ce întăririle noastre fură isprăvite, prinserăm să umplem saci cu năsip, să facem legături de strujani şi ţarcuri de nuiele pe care romînii în deprinderea lor de a porecli lucrurile le numiră „frăsini“*. Toate aceste erau menite să slujească de apărătură în şanţurile noastre, sau să fie aruncate în şanţurile turcilor în ziua cînd vom năvăli asupra lor. Iar şăgile întovărăşeau necurmat lucrul. 
  — Măi, frăsina ta e cam înfoiată, zicea unul, mă tem că n-ai s-opoţi duce peşcheş1 la turci. 
  — Ba e numai bună de strîns în braţe, răspundea celălalt; cu dînsamă duc pănă în pînzele albe. 
  
  Astfel făcînd treabă, glumeau între dînşii băieţii noştri după obiceiul lor din copilărie; căci, fie zilele cît de aspre şi împletite cu primejdii, ele tot se mai îndulcesc, dacă le presuri cu ceva chef şi voie bună. 
  * Faşini (n. a). 
   1 Pescheş — plocon, dar (n. ed). 
  
  III În ziua de 30 august, o mare mişcare domnea în tabăra noastră. Ceriul era înnourat şi o ploaie subţire curgea ca prin sită. De cum se ivise zorile, generalii, coloneii, maiorii alergau călări în toate părţile dînd feliurite ordine; trupele noastre se înşirau în linie de bătaie, altele se aşezau în coloane la aripi; iar după ce soarele se ridicase ca de-o suliţă, începu o groaznică împuşcătură de tunuri care mergea într-un şir ca bătaia darabanei. Erau tunurile noastre, o sută de guri de oţel ghintuite care salutau pe împăratul Alexandru de ziua lui, împroşcînd cu foc în întăririle Griviţei. Fiecare lovitură spărgea, brăzda, detuna păreţii de pămînt ai duşmanului. Trei ceasuri ţinu acest foc înfricoşat, apoi se opri. Era acum soarele sus. Un mic paraclis se făcu în cîmp; apoi se dădu un prînz în cinstea împăratului, la care măria-sa domnul închină cel întăi pahar. Se spune însă că măria-sa nu a deşartat paharul şi că ar fi zis cu tristeţă generalului său de alăturea: 
  — Mulţi băieţi de-ai mei n-au să mai vadă asfinţitul soarelui!
  Apoi se împărţi mîncarea la soldaţi ceva mai mult decît de deobicei. Eram toţi tăcuţi şi gînditori ca în apropierea unui ceas de cumpănă; fiecare îşi amintea cîte un dor de acasă: unul de tată sau de mamă, altul de soţie sau de copii; şi fiecare, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, zicea în gîndul său: „Cum mi-a fi scris!“ Iar eu îmi adusei aminte de cuvintele Catrinei că n-am să mor în război şi simţii atîta încredere în inimă, încît aş fi înfruntat fără grijă toate boambele duşmane. Ce putea ea să ştie, o biată fată de la ţară?. . . nimic. . . dar eu credeam, şi credinţa mîntuie pe om. Poate că era numai o nădejde, o vorbă spusă într-un ceas bun, însă şi aceasta e de ajuns pentru a vărsa mîngîiere în sufletul unui om a cărui viaţă atîrnă într-un fir de păr. 
  Iar Vasile Grăunte cel poznaş, pe care niciodată nu l-am mai văzut supărat, îmi zise la ureche: 
  — Măi Andrei, am semne că am să mor!Voii să îi răspund, însă el îmi curmă vorba. 
  
  — Ascultă, Andrei!. . . adause el; de-a fi să mor, să nu spui vestea asta mamei aşa deodată; s-o cruţi, sărmana, că-i bătrînă, şi să-i dai părăluţele ce am aici în raniţă adunate din leafă. 
  — Ia taci, răspunsei eu, că nime nu-şi ştie sfîrşitul zilelor. 
  — N-ai tu grijă, Andrei, că nu-mi fac eu inimă rea pentru atîtalucru. Oi căuta şi eu să-mi vînd pielea cît se poate mai scump, ca să nu-mi pară rău pe ceea lume c-am fost înşelat. 
  Vasile, după ce-şi uşurase inima, spunîndu-mi taina lui, intră iar în firea lui obicinuită cu veselia pe faţă şi cu glumele pe buze. Apoi după ce soarele trecu de amiazăzi, căpitanul veni în faţa noastră şi ne spune următoarele cuvinte care se pecetluiră în mintea mea: 
  — Copii!. . . Vedeţi intrările Griviţei din faţa noastră?. . . trebuie să le luăm din mîna duşmanilor. Voi merge în fruntea voastră, iar voi să mă urmaţi cu bărbăţie, căci cinstea şi viitorul ţării stau astăzi în mînile voastre. . . Să nu aveţi grijă de duşman; să nu aveţi decît o singură grijă, că el să nu rîdă de voi. Acei care vor cădea pe cîmpul de luptă vor fi aleşii lui Dumnezeu, căci numele lor va fi pus în rîndul vitejilor ţării, şi ţara întreagă şi urmaşii urmaşilor noştri îi vor binecuvînta. Aşadar, după mine, copii, şi strigaţi: Să trăiască Romînia!. . . 
  
  — Să trăiască! strigarăm cu toţii într-un glas. Trîmbiţele dădură semnul de atac. 
  Căpitanul scoase sabia din teacă şi plecă înainte, iar rîndurile noas-
  
  tre ca valurile apei porniră înspre Griviţa. 
  Din a dreapta mea era Vasile Grăunte, din a stînga Petrea Doncilă. Îmi era îndămînă între dînşii, căci oricum erau prieteni ai mei dintr-un sat, şi, împărţită între prieteni, nevoia se uşurează „Să ne ţinem bine, ne ziserăm, între noi, şi ce-a da Dumenzeu!“. . . De ce înaintam, de ce capetele noastre se înfierbîntau, iar turcii, adăpostiţi în întăriturile lor, de unde numai fesurile li se zăreau, ne primiră cu o grindină de plumbi cînd ajunserăm la bătaia puştii lor. Mulţi de-ai noştri căzură la cea dintîi salvă a duşmanului, dar nici unul nu dădu înapoi. Însă de ce ne apropiam, de ce focul era mai tare. Şuierau glonţii pe la ureche, treceau prin căciulă, treceau prin manta, curgeau mai deşi decît ploaia de sus, încît s-ar fi zis că iadul se deschisese înaintea noastră. Nu era chip să ne răsuflăm. Romînii cădeau acum ca snopii şi ar fi căzut toţi pînă la unul, dacă căpitanul nostru cu sabia goală şi cu steagul în mînă, n-ar fi prins să alerge în fuga mare spre a scurta calea pînă la duşman. 
  — După mine, copii. . . nu-i vreme să ne codim!. . . striga el din toateputerile. 
  Atunci tot şirul nostru începu să alerge cu pas voinicesc şi în cîteva minute ajunse la şanţul de lîngă peretele Griviţei. Cît ai clipi din ochi, şanţul fu umplut cu strujani, cu ţarcuri de nuiele, dar mai mult cu trupuri de oameni; apoi sute de scări aduse în spate fură lipite la părete, şi căciularii noştri, deprinşi din copilărie a sări garduri şi pîrlazuri, se acăţără pe ele ca mîţele. Aici priveliştea se făcu îngrozitoare, căci lupta era mai de aproape, mai piept la piept; dar aceasta ne venea şi nouă la socoteală, pentru că pînă atunci noi trăsesem în pămînt, iar turcii în carne vie. Doamne sfinte!. . . multe scări de ale noastre se rupse în două, multă dorobănţime căzu în şanţ, făcînd pod cu trupurile lor, şi tot oameni unul şi unul, suseni1 din cei cumpătaţi la vorbă şi răbdători la treabă, însă astă dată şi dintre turci mulţi căzură ca nişte ţărci din înălţimile Griviţei, fulgeraţi de flăcăii noştri. 
  Căpitanul era totdeauna în frunte, acolo unde primejdia era mai mare. El se suia acum pe scară în mijlocul unei vijelii de glonţi; aproape era să puie piciorul deasupra şi să împlînte steagul în pămîntul duşman, cînd un plumb îl lovi în piept. „Înainte, copii!“, strigă el pentru cea din urmă dată, apoi căzu de pe scară în mijlocul nostru. Îmi veniră lacrimile în ochi, cînd îl văzui dîndu-şi sufletul, căci fusese om bun căpitanul nostru, dulce şi purtător de grijă pentru noi, iar pentru dînsul fără păsare. Îmi adusei aminte de făgăduinţa ce-mi dăduse că mă va cununa cu Catrina, după ce ne vom întoarce acasă, şi, cum îl ţineam încă cald în braţe, îmi veni un dor atît de înfocat de a-l răzbuna, încît fără voie luai steagul din mîinile lui, şi mă aruncai pe scară în ştirea lui Dumnezeu. 
   1 Suseni — locuitori din Ţara de Sus a Moldovei. 
  Vasile Grăunte şi Petrea Doncilă veneau după mine. Din nenorocire însă scara nu ajungea pănă la muchea păretelui şi trebuia să mă acăţ cu mîinile pentru a mă urca mai sus. Atunci mă simţii lovit la mîna stîngă de-un tăiuş de sabie; însă în fierbinţeala luptei nu băgai de seamă, îmi făcui vînt şi sării deasupra. 
  Turcul care mă rănise sta gata să-mi mai dea o lovitură dar, vorba ceea, îi luai apa de la moară pocnindu-l cu stratul puştii peste scăfîrlie, de s-a dus de-a tăvălugul cum s-a duce un harbuz în vale. Apoi înfipsei steagul în Griviţa! 
  Năvălise acum ai noştri ca furnicile din toate părţile şi, ames-tecîndu-se cu turcii, începuseră să se lupte cu ei piept la piept. Cînd e vorba de luptă dreaptă şi de ciomag, apoi las’ pe flăcăii noştri, că nu li-s mînile amorţite! Era drept dragul de văzut cum se învîrteau în aer straturile de puşcă lovind cîte două, trei tidve o dată, cum zburau fesurile cu creieri cu tot, cum se împlîntau baionetele pănă-n rădăcină în carne de turc, încît, înăduşiţi, striviţi de puterea noastră covîrşitoare, duşmanii căzură pînă la unul. Dar ce-i drept, şi ei s-au apărat ca nişte zăvozi! 
  — Aşa mai înţeleg, zise Vasile Grăunte, care dimpreună cu Doncilă şi cu mine apărasem steagul din toate puterile, plîtind cu dobîndă loviturile ce ni se dăduse. Doncilă căpătase o rană la picior; eu o a doua în coaste, dar mă ţineam bine; iar Vasile Grăunte era teafăr ca oul, numai căciula şi mantaua lui se făcuse ciur. 
  — Asta ştiu c-a fost nuntă, nu şagă! adause el glumind. Păcat căn-am avut şi lăutari! 
  
  Nu bine însă îşi isprăvi vorba că un turc lovit de moarte, care sta lungit la picioarele lui, oftă din greu. Milos cum era, Grăunte se plecă spre el şi-l întrebă ce voieşte, iar drept răspuns turcul, care mai avea încă o rămăşiţă de viaţă, scoase un pistol de la brîu şi-l descarcă în pieptul lui Grăunte. 
  Acesta îşi aţinti atunci ochii într-ai mei cu o căutătură pe care nu 
  o voi uita niciodată, apoi căzu lîngă turc fără suflare. 
  Sărmanul Grăunte!. . . cînd mi-a spus că are semne de moarte, a grăit se vede într-un ceas rău. 
  Dar şi în mine s-a rupt ceva cînd a murit Grăunte, căci deodată puterile m-au părăsit şi am căzut jos leşinat. 
  IV Eram acum în spital. Multă vreme frigurile mă chinuiră aşa de cumplit, că nu ştiam pe ce lume mă găsesc, dar într-o noapte dormii mai liniştit şi a doua zi îmi simţii durerile alinate şi capul mai deştept. Bietul Doncilă, care se afla cu mine în aceeaşi odaie, suferise şi el grozav, însă acum mergea spre bine. Cînd iată că văzui o mişcare neobicinuită în spital. 
  — Ce este? întrebai. 
  — Vine măria-sa doamna! mi se răspunse. 
  
  — Auzi, Doncilă!. . . cată să fii dezgheţat, să nu spui vreo prostieca la noi la şezătoare. 
  — N-aibii grijă, că doar m-am deprins acum cu feţele domneşti, ca ţiganul cu scînteile. Nu-ţi aduci aminte colo pe Griviţa, după ce am curăţit-o de turci, că a venit măria-sa şi m-a bătut cu mîna peste umăr, zicîndu-mi: „Te-ai purtat bine, băiete, îţi mulţămesc! Din cur-can te-ai făcut vultur!“ Iar eu stînd drept dinaintea lui cu mîna la cocardă, am strigat, de i-au trecut prin urechi: „Să trăieşti măria-ta!“. . . Dar ce spun eu?. . . tu n-ai de unde să-ţi aducei aminte. . . „erai leşinat“. . . dormeai lîngă Vasile Grăunte care şi el dormea, sărmanul, însă somnul cel vecinic. 
  — Nu-mi mai vorbi, Petre, de dînsul, că mi se deschid ranele. Ia mai bine să vorbim de cei ce ne aşteaptă acasă, ca să ne mai îndulcim inima. 
  — Ei, bre!. . . da’ şi cînd a vra Dumnezeu să ajungem la vetrişoarelenoastre, să ne facem trei cruci mari şi să sărutăm pragul uşei, că doar am avut zile cîte buruiene. . 
  
  Deodată se auzi zgomot afară, uşile se deschiseră în două lături şi doamna ţării, întovărăşită de multă lume, intră în odaie. 
  — Cine-i Andrei Florea? întrebă doamna uitîndu-se la noi toţi. 
  — Eu sunt, măria-ta, îi răspunsei. 
  
  Atunci doamna se apropie de căpătîiul meu şi mă privi cu ochi miloşi: 
  — Tu ai pus steagul pe Griviţa? 
  — Eu, măria-ta. 
  
  — Fiindcă te-ai purtat bine în faţa duşmanului şi ai apărat cinsteasteagului tău, am venit să-ţi răsplătesc vrednicia. Iată Crucea Sf. Gheorghe pe care ţi-o hărăzeşte marele împărat al Rusiei, iată şi Steaua Romîniei din partea măriei-sale domnitorului. Cînd vei ajunge acasă, să spui părinţilor şi rudelor tale că ai cîştigat aceste semne de vitejie cu preţuil sîngelui tău, şi să le păstrezi totdeauna ca lucruri sfinte! 
  — Să trăieşti, măria-ta!
  Apoi doamna îmi anină ea singură crucile pe piept; iar eu abia îmi puteam stăpîni inima, de tare ce se bătea, şi doar nu ştiu să fi făcut aşa mare izbîndă. 
  Apoi pe cînd doamna se întoarse să vorbească cu ceilalţi, o duducă care venise cu dînsa, cea mai tînără din toate, cu nişte ochi negri şi gene lungi cum nu mai văzusem încă, se apropie de mine şi-mi zise: 
  — Andrei, aşa-i că nu mă cunoşti?
  — Nu, zău nu-mi aduc aminte să vă fi văzut. 
  
  — Eu te-am căutat cînd aveai frigurile cele mai mari; mîni o săvin iară. 
  — Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, răspunsei eu, uitîndu-mă curecunoştinţă în ochii ei cei cu gene lungi. 
  Doamna, după ce spuse fiecăruia cîte o vorbă bună, ieşi din odaie împreună cu lumea ce o întovărăşea. Petrea Doncilă căpătase şi el Steaua Romîniei şi o privea acum cu ochii aprinşi de bucurie; fiecare primise cîte ceva, cîte o cruce sau cîte un alt dar potrivit cu vrednicia lui, numai unul singur şedea într-un colţ şi plîngea. 
  — Nu mai plînge atîta, că doar nu piere lumea pentru o cruciliţă, îi zise Doncilă a cărui ochi nu se dezlipeau de pe a lui. 
  — Ţie ţi-e uşor a zice, că dacă vei merge acasă au să creadă oa-menii că te-ai bătut, dar pe mine o să mă ieie în bătaie de joc. 
  
  — N-ai rana?
  — Or zice că am căpătat-o sprăvălindu-mă cu carul. 
  — Ai dreptate, îi zisei eu. Şi tu te-ai purtat ca toţi ceilalţi. Las’, c-oi pune eu un cuvînt pentru tine cînd o mai veni doamna pe la noi. 
  Mă simţeam oarecum în drept a-i făgădui mijlocirea mea către doamna, căci ea cu mine stătuse mai mult de vorbă, şi numai mie dintre toţi îmi dăduse două cruci. Apoi, mulţămit în suflet, mă acoperii cu plapoma, închisei ochii şi prinsei să gîndesc la duduca cea frumoasă. . . Ce deosebire între Catrina şi dînsa!. . . Catrina are ochi albaştri, părul galben, peliţă arsă de soare, în sfîrşit, e ca toate fetele din sat, nimic mai deosebit; dar ea!. . . Ce ochi negri şi luminoşi!. . . Ce gene lungi, parcă-s stavili de lacrimi. . . ce gură croită numai pe zîmbet!. . . De mult ce gîndii la dînsa, adormii, iar de mult ce-mi intra în inimă o visai. 
  A doua zi, cînd mă deşteptai, simţii o mare bucurie văzînd-o la capătăiul meu. Însă acum nu era îmbrăcată cu haine alese, ci avea pe cap un tulpan alb sub care ochii ei cei negri cu gene lungi păreau şi mai luminoşi; avea la piept o pestelcă albă cu semnul crucii roşie; avea o rochie scurtă care lăsa să se vadă neşte picioruşe mici ce nu-mai bine ar fi încăput în palma mea, şi, cum era aşa gătită, îi şedea şi mai bine decît în hainele cele alese. Îmi venea să nu-mi ridic ochii de pe dînsa. 
  — Cum îţi mai este, Andrei?. . . mă întrebă ea cu glas dulce, pătrunzător. 
  — Mai bine, duducă, mai bine. 
  — Ia spune-mi, Andrei, ce simţeai cînd erai în bătălie, fostu-ţi-africă sau nu? 
  — Apoi, dă ce să spun?. . . Tocmai îndămînă nu mi-a fost; dar am făcut şi eu cruce şi-am mers înainte ca toţi ceilalţi, şi, dacă am avut zile, am scăpat. 
  — Şi nu ţi-a venit niciodată prin gînd să dai înapoi? 
  — Da’ unde se poate una ca asta, duducuţă! Nu ştii că-i scris la reglement că nu putem da înapoi decît atunci cînd se dă semnul de retragere? Morţi, copţi, trebuie să mergem înainte, aşa-i pravila noastră. 
  
  Vedeam că vorbele mele îi făceau mulţămire, căci ochii ei s-aprin-deau şi mai viu. La vremea prînzului ea îmi răcorea mîncarea şi mi-o punea dinainte. Uneori mă pipăia la braţ, ca să-mi vadă bătaia vine-lor, altă dată îmi punea mîna pe frunte să vadă dacă nu-mi arde capul şi cine, Doamne!. . . ar putea spune ce se petrecea atunci în mine, cînd îmi simţeam fruntea atinsă de mîna ei cea dulce şi moale ca bumbacul? Treceau iute ceasurile cu dînsa căci era veselă şi harnică la treabă, gata să ne dea totdeauna ce doream, şi aşa de pricepută, că parcă ne gîcea gîndurile. Înspre sară ea se apropie de mine, zicîndu-mi: 
  — Andrei, caută să dormi bine, să te găsesc deplin sănătos cîndmă voi întoarce. 
  — Cînd vă întoarceţi?
  — După o săptămînă, răspunse ea, apoi zîmbind ieşi din odaie. 
  
  Aş fi voit să-i spun că-i mult pănă atunci, dar nu îndrăznii. Rămăsei deci cu inima înecată în părere de rău văzîndu-mă părăsit de dînsa. În zilele următoare veniră multe alte cucoane şi duduci să ne privegheze, însă nici mă uitam la dînsele; eram întruna posomorît şi vorbele mi se scoteau cu cleştele din gură. Ranele începeau iar să mă doară şi pe lîngă dînsele simţeam că mi se deschide o altă rană mai adîncă în inimă. Catrina din ce în ce se depărta acum din mintea mea; mai, mai că uitasem cum e la faţă, şi cum era să n-o uit sub privirile acestor ochi ce mă ardeau ca focul? Frigurile iar îmi veniră de cînd mintea mi se tulburase, şi nopţile nu închideam ochii. 
  A şaptea zi dimineaţa uşa se deschise şi duduca cea frumoasă intră în odaie cu zîmbetul ei obicinuit. Mi se păru că un nou soare răsări pentru mine. Îndată durerile mi se stinseră, frigurile îmi încetară şi o veselie copilărească mă cuprinse. Vorbeam, glumeam necontenit, căutam să o fac să rîdă şi, cînd îmi rîdea arătîndu-mi albul dinţilor, sau mă privea cu ochii plini de lacrimile veseliei, simţeam atunci că-mi creşte inima de fericire. Cînd veni doftorul să mă vadă, ea singură îmi dezlegă mîna cea rănită, iar doftorul, văzînd-o, încreţi din sprîncene: 
  — Vei fi destul de bărbat, îmi zise el, să mă laşi să-ţi tai carnea cea rea? 
  — O, da! negreşit, răspunse ea în locul meu. Auzind-o, aş fi lăsat să mi se scoată şi inima din piept. Atunci închisei ochii şi întinsei braţul. Doftorul îmi curăţi rana fără ca un singur suspin să iasă din pieptul meu, căci mulţămirea ce aveam de a o simţi lîngă mine covîrşea însăşi durerea. Apoi înspre sară la ceasul obicinuit ea se duse lăsîndu-mă iarăşi singur cu nădejdea de a o revedea peste şapte zile. 
  Aşa treceau zilele una cîte una pline, cînd de urît, cînd de bucurie, şi ranele mele, în ciuda inimii, se vindecau acum văzînd cu ochii, iar eu mă-nspăimîntam cînd gîndeam că o să vie vremea să părăsesc spitalul şi să nu mai văd pe duduca cea cu gene lungi. „De ce nu vrea Dumnezeu să mor aici?. . . “ îmi ziceam uneori. Şi doar vedeam prea bine că dragostea care mă orbise era curată nebunie, însă nu mă puteam opri, precum nu se poate opri puhoiul de-a curge la vale. 
  Într-o zi, în cea din urmă, cînd am văzut-o, îmi aduc aminte că-mi dezlegă ea rana de la mînă şi, după ce-o privi cîteva minute, îmi zise cu faţă veselă: 
  — Aşa-i că acum te simţi mai bine?
  Iar eu nu-i răspunsei nimic. Era aşa aproape de mine, că-i simţeam suflarea pieptului, şi-i auzeam bătaia inimii. Atunci. . . un vîrtej îmi cuprinse creierii, îmi întunecă vederile şi, nemaiştiind ce fac, îi apucai fără veste mînile într-ale mele şi le sărutai cu atîta sete, încît ameţit, beat de fericire şi de spaimă, căzui leşinat. 
  Cît voi fi stat astfel nu ştiu, dar cînd m-am trezit eram mutat în altă odaie şi doftorul şedea lîngă căpătăiul meu. 
  — Andrei, îmi zise el, privindu-mă răce, ranele tale sunt aproapevindecate, nu mai este trebuinţă să mai stai în spital. Măria-sa doamna m-a însărcinat să-ţi dau această pungă cu parale, ca să ai de cheltuială pe drum. 
  — Şi cînd trebuie să plec? 
  — Chiar acum. 
  — Dar este voie să-mi iau ziua bună de la cei cu care am stat într-o odaie? 
  — Nu-i trebuinţă. 
  — Aş vrea să văd măcar pe Doncilă, zisei cu lăcrimile în ochi. 
  — Doncilă doarme. 
  
  Aşadar, nefiindu-mi iertat să mai stau acolo, mă îmbrăcai în uniforma mea de dorobanţ, şi trist, mai trist decît ziua în care plecasem de-acasă, părăsii acest loc de care mă lega inima mea. 
  Douăzeci de zile lungi şi obositoare mersei pănă la Floreşti, frămîntat între dorul de acasă şi dorul dindărăpt, dar cînd ajunsei la poarta ţarinei şi văzui de departe fumul de la ursoaica caselor noastre, cînd mă gîndii la bătrînul tată răzemat în cîrjă, la ogorul şi vitişoarele care-şi aşteptau stăpînul, mi se lărgiră paşii-ntr-atîta, încît mai, mai că alergam. Pe uliţele satului care cum mă întîlnea se lua după mine, şi, cînd ajunsei acasă, tot satul era la uşa mea. Nu-mi este cu putinţă să spun bucuria tatii cînd mă văzu şi mă strînse în braţe, lacrimile curgeau păraie pe brazdele feţei lui şi, de ce se uita la mine, de ce mai mult plîngea şi suspina, parcă nu-şi credea ochilor. 
  Apoi care dincotro începu să-mi caute cu de-amăruntul rănile, crucile, hainele cele bortite de glonţi, şi să mă întrebe de întîmplările războiului prin care trecusem. Unii cu mîna la gură se minunau, alţii rîdeau şi glumeau zicîndu-mi că iarba rea nu piere. Aghiuţă mă cerceta mereu dacă i-am adus un pistol, ca să ştie cum e turcul. Moş Toader a Paraschivei se uita cu ochi galeşi la mine parcă i-ar fi părut rău că n-a fost el în locul meu. . . cînd deodată auzii clopotul satului sunînd!. . . 
  Fără să ştiu pentru ce, îmi simţii inima gheaţă. 
  — Ce este? întrebai eu. 
  — Nimic, răspunsei Aghiuţă. Ia, biata Catrina merge la groapă. Oboală năprasnică a fulgerat-o prin inimă acum douăzeci de zile, luîndu-i graiul şi vederile, şi tocmai astăzi a voit Dumnezeu să o ierte. S-a luptat mult cu moartea biata Catrina, ştiind că ai să vii, dar nu i-a fost scris să te vadă. Tot satul o jăleşte, că a fost bună fată, sărmana! 
  — Bună fată, adause tata clătinînd din cap. Iar eu am simţit atuncică un nour îmi trece pe dinaintea ochilor, şi sunetul cel de clopot m-a pătruns într-atîta, că şi astăzi parcă-l aud! 
  
  (Convorbiri literare, anul XI, nr. 9, 1 decembrie 1877) 
  
  CÎNELE BALAN 
  Ce poate fi mai vesel decît un şcolar în vacanţe! Îmi aduc aminte ca acuma, cînd profesorul mă chemă în salonul de aşteptare şi-mi dădu o scrisoare a cărei pecete purta nişte iniţiale binecunoscute mie, şi a cărei adresă era scrisă de-o mînă asemine binecunoscută mie, mîna prietenului meu. Cu ce strîngere de inimă deschisei scrisoarea! Prin ea mi se vestea că Constantin viziteul, o slugă veche şi credincioasă, sosise cu trăsura spre a mă duce la moşia părintească pentru tim-pul vacanţelor. Scrisoarea era scurtă, dar întovărăşită de cîteva gavanoase cu dulceaţă, o cutie de rahat şi cîţiva galbeni de cheltuială pe drum. Prin post-scriptum tatăl-meu îmi zicea să iau sama să nu răcesc. 
  O, dulci şi sfinte tinereţe! De mi-ar fi pus cineva la picioare como-rile lumii, n-aş fi fost mai fericit decît gîndind la călătoria ce aveam să fac pănă acasă, şi la cele două luni de vacanţe, două luni mari, nesfîrşite, pline de desfătări. 
  Gavanoasele cu dulceţi mi le-a luat profesorul, deşi, în buimăceala mea, nu ţin minte să i le fi dat, însă el mi-a mulţămit; iar rahatul ştiu bine că l-am înghiţit cu camarazii mei. Apoi îmi aduc aminte cum Constantin viziteul a intrat în odaia unde îmi pregăteam lada, întrebîndu-mă: 
  — Gata eşti, cuconaşule?. . . 
  Iar eu, de bucurie, i-am sărit în gît, şi cu iuţeala cu care cad stropii de apă într-o cascadă, începui să-l întreb de tata, de frate, de baba Ilinca, de Balan, de casă, de grădină, de toate, în sfîrşit, cîte îmi trecuseră prin minte la primirea scrisorii, încît bietul om, simţindu-se aproape sugrumat şi neavînd chip să-mi răspundă pe rînd la toate întrebările, îmi zise numai aceste cîteva cuvinte: 
  — Bine, bine. . . cuconaşule. . . toţi cu bine te aşteaptă; iar Balan ecu noi. 
  Mărturisesc că aceste cuvinte îmi merseră mai mult la inimă decît toate versurile şi discursurile oratorice ce învăţasem pe de rost în şcoală. . . 
  Ce om cumsecade era Constantin viziteul! Nasul lui cel mare, de care rîdeam odată în copilăria mea, căci avea un negel tocmai pe vîrf, îi şedea acum aşa de bine, încît nu era nas să-mi placă mai mult decît a lui. Toată faţa lui era înveselită de veselia ce simţeam eu. Şi ce frumoasă era trăsura în care aveam să călătoresc! O nadiceancă1 pe dricuri care scutura de minune, cu roţile galbene, coşul verde şi capra neagră, atîrnată în curăle; iar caii erau tot cei suri ai tată-meu; cai de nădejde, care se făcuse albi, dar care nu lăsau pe om la nevoie. 
  Îmi luai ziua bună de la toţi camarazii mei, şi de la Prîsnel, şi de la Ţuflic şi de la Poriu-împărat, şi de la Scormolici, şi de la Beşleagă, chemîndu-i pe fiecare după poreclă şi sărutîndu-i din toată inima; iar Poriu-împărat, care umbla cu o chivără de hîrtie pe cap şi era cel mai mic dintre toţi, începu să plîngă, cînd mă văzu suindu-mă în trăsură. Mă simţii foarte înduioşat de lacrămile lui, dar inima tinerilor e lesne uitătoare: abia trecusem poarta şi cu multă părere de rău uitai pe iubitul meu Poriu-împărat. 
  Am scăpat din vedere a spune că în momentul cînd vroii să mă urc în trăsură, mă pomenii deodată cu Balan care îmi puse, după obiceiul lui, amîndouă labele pe piept, cercînd numaidecît să mă lingă pe obraz şi, plesnind cu coada pe toţi cîţi se îngrămădiseră în jurumi la ziua bună. În trăsură pusei pe Balan din a dreapta mea ca pe un prieten mai vechi al casei, şi, cum mergeam prin cotiturile uliţelor, mi se părea că sunt cel mai mare din oraş. Mă uitam cu mîndrie la cei ce umblau pe jos strigînd: „Alviţă, alune de Ţarigrad, marfă, 
   1Nadiceancă — trăsură (n. ed. ). 
  mărunţişuri!“ şi gîndeam în gîndul meu: „Voi vă duceţi fiecare după nevoile voastre, iar eu mă duc acasă!“. . . O! cîte mari şi nenumărate bunuri cuprinde în sine cuvîntul acasă!. . . Îmi era degrabă să ies din oraş ca să mă apropii mai curînd de acel colţ al pămîntului care se numeşte acasă, unde aveam să petrec două luni după cheful meu, fără pedagogi cu ochii pînditori, fără clopotul cel supărăcios, care mă trezea în toate dimineţile din somn, fără latineasca şi greceasca care-mi făceau capul călindar. Acasă, fie zis în treacăt, mă mai aştepta şi Măriuca lui Moş Terinte, o fată oacheşă şi subţirică, care a crescut cu mine împreună şi care totdeauna plîngea cînd plecam la sfîrşitul vacanţelor. Ce dor îmi veni de Măriuca!. . . Atunci, simţind că nu mer-gem destul de repede, zisei lui Constantin să mai îndemne caii. Ei! Avem şi eu dragostele mele, căci doar îmi răsărise musteaţa şi eram acum om în tot locul. 
  Într-una din zile, îmi aduc aminte că priveam la seceriş; iar Măriuca, care înota în valurile grîului pănă la brîu, se apropie de mine şi mă întrebă încetişor: 
  — Cînd pleci, cuconaşule, de la noi?
  — Mîini, răspunsei eu. — Şi cînd te-ntorci?
  
  — Peste şase luni. 
  — Ce mult e de astăzi pănă-n şase luni, adause ea cu un glas duios. 
  
  Aceste cuvinte nu-mi mai ieşeau din cap. Deschisei gura să întreb pe Constantin despre Măriuca, dar îmi veni o tusă care-mi curmă vorba. Apoi, îndreptîndu-mi glasul şi căutînd să-l prefac pe cît se poate mai nepăsător, zisei: 
  — Dar Măriuca noastră, Constantine, ce mai face?
  — Măriuca noastră e bine, mai bine decît totdeauna. 
  
  — Nu s-a mai măritat? întrebai eu glumind, spre a înlătura oriceprepus din mintea lui Constantin, ştiind bine că una ca aceasta nu putea să se fi întîmplat. 
  — Ba să fiţi sănătoşi, cuconaşule, s-a măritat după dascălul Gheor-ghie de la strana dreaptă din sat. 
  
  Atunci sîngele îmi năvăli în cap şi, dacă n-ar fi fost Balan lîngă mine de gîtul căruia să mă sprijin, desigur aş fi căzut din trăsură. Am trecut un sat, două sate, mai multe păraie, mai multe lunci, fără să pot rosti un cuvînt; numai cîte un oftat din vreme în vreme îmi ridica pieptul. Nu ştiu dacă Constantin viziteul va fi înţeles ceva, văzînd răpedea mea schimbare, dar ştiu atîta că nu-mi mai păsa chiar de-ar fi înţeles. Ba era cît pe ce să mă jăluiesc lui în gura mare şi să-i spun tot ce aveam pe inimă, însă ruşinea mă opri, ruşinea de a mărturisi biruinţa dascălului Gheorghie asupra mea. 
  Va să zică Măriuca cea oacheşă şi subţirică, a cărei glas îl auzeam în toate sunetele, a cărei chip îl vedeam pretutindene, şi pe tablele de aritmetică, şi-n dicţionare, şi-n gramatici şi mai cu samă în inima mea, Măriuca, cea care suspina cînd plecam de-acasă, s-a măritat!. . . Prin urmare, ea nu. . . da! da! desigur ea nu m-a iubit. 
  Atunci simţeam în pieptu-mi o durere atît de sfîşietoare văzîndu-mă despreţuit de dînsa, încît mă credeam cel mai nenorocit om de pe lume. În zadar îmi cîntau ciocîrliile deasupra capului, în zadar Balan care pricepuse şi el, se vede, durerea mea căuta să mă lingă pe obraz în chip de mîngăiere, în zadar se aşterneau dinaintea mea fînaţele înflorite şi lanurile de grîu, în zadar îmi curgeau păraiele limpezi de-a curmezişul drumului chemîndu-mă parcă anume să-mi răcoresc inima în unda lor, eram nesimţitor la toate, ba chiar îmi era ciudă să văd în juru-mi natura veselă şi zîmbitoare, cînd eu eram aşa de trist. Mersei aşa mai multe ceasuri cugetînd, cînd la Măriuca cea drăgălaşă, oacheşă şi subţirică cu flori pe cap, care-mi zisese odinioară cu glas înduioşat: „Ce mult e de astăzi pănă-n şase luni“; cînd la Măriuca cea măritată pe care mi-o închipuiam acum încunjurată de copii, învîrtind mămăliga, ghilind pînză la părău, sau făcînd oblojele dascălului Gheorghie de la strana dreaptă!. . . La această din urmă închipuire, ce-i drept, simţeam potolindu-se întrucîtva flacăra amorului meu, dar în lupta ce se petrecea în mintea-mi tulburată, Măriuca cea drăgălaşă cu flori pe cap biruia uneori pe cealaltă Măriucă, cea cu oblojele, şi atuncea focul se aprindea iarăşi viu în inima mea. 
  Într-un rînd strigătul cel obicinuit viziteiesc: tbrrrn. . . îmi răsună în urechi şi nadiceanca se opri dinaintea unei crîşme. Era soarele pe la miazăzi şi căldura nesuferită. Balan scotea o limbă de-un cot. Constantin viziteul îmi zise că avem de poposit un ceas. Ce-mi păsa mie de ceasul acela şi de toate ceasurile ce aveau să curgă în viitor! Aş fi putut să stau acolo, sau să merg înainte, sau să mă întorc îndărăt, îmi era totuna, căci nici o bucurie nu m-aştepta nicăirea cînd iată că un ţigan negru ca un fund ce ceaun, creţ la cap ca o oaie ţigaie şi slut ca Scaraoţchi, îmi ieşi înainte cu o scripcă în mînă zicîndu-mi: 
  — Cuconaşule, mînca-ţi-aş ochii!. . . Să-ţi cînt un cîntec pentr-ungologan. 
  Nu-i răspunsei nimic, căci tocmai atunci se petrecea în închipuirea mea lupta crîncenă între Măriuca cea cu flori pe cap şi Măriuca cea cu oblojele, luptă de la care atîrna liniştea a două luni de vacanţe; însă el, de frică să nu piarză gologanul, începu să scîrţîie cu arcuşul pe strune, fără să mai aştepte învoirea mea, şi în acelaşi timp prinse să cînte şi din gură cu nişte strîmbături aşa de ciudate, încît nu mă putui opri de a zîmbi cu tot amarul ce simţeam în mine. Bietul Balan, nedeprins cu asemene sunete ce-i supărau nervele, prinse şi el să hămăiască şi să urle de răsuna vecinătatea, ţiind astfel ison cîntecul ţigănesc. 
  — Schimbă altul, strigă Constantin, astupîndu-şi urechile. 
  — Îndată, răspunse ţiganul; am să vă cînt un cîntec de inimăalbastră să vi se topească ochii în lacrimi: 
  Dragostea de fată mare Ca fasola din căldare Nici o vin’ încoace n-are. 
  Mă simţii atins în onoare de această ironie a ţiganului care-şi rînjea dinţii şi se uita ţintă la mine, parc-ar fi gîcit necazul ce mă rodea; iar Balan, nemaiputîndu-şi stăpîni nervele, se răpezi ca o săgeată asupra obraznicului lăutar şi-şi înfipse colţii în antereul lui. Atunci începu 
  o învălmăşeală groaznică, nu fără oarecari părţi comice, între ţigan şi cîne. Ţiganul, se culca la pămînt, cînd se ridica în sus, sau se învîrtea împrejur ca un sfredel; cînd striga, scuipa asupra cînelui, apărîndu-se cu arcuşul, cu scripca, cu căciula, iar Balan hîrîia ca un desperat şi scutura din cap aşa de vrăjmaş, încît îi spintecă antereul de la guler şi pănă la călcăie, fără să fi avut vreme Constantin sau eu să sărim în ajutorul lui. Paguba nu era mare, căci abia se mai ţinea în iţele ei învechita haină a lăutarului, sămănînd mai mult a voloc decît a antereu, însă ţiganul nu era tocmai de părerea mea. 
  — Vai de mine, cuconaşule, strigă el după ce Balan se liniştise, ce mă ştiu eu face de acuma fără antereu? Iaca iarna e la uşă, cum o să stau cu spatele goale? 
  — A cui e vina, dacă stîrneşti cînii cu cîntecele tale? îi răspunsei eu. 
  Cuconaşule, mînca-ţ-aş găinile! Antereul meu plăteşte cît o moşie boierească, cum pot eu să rămîn păgubaş de el, că doar nu l-am furat? 
  — Da’ mai ştiu eu?. . . 
  — Cuconaşule, mînca-ţ-aş curcanii! Plăteşte-mi antereul că te trag lajudecată şi, pe Maica Precista, nu scapi cu căruţa şi telegarii de la ham. 
  Treaba începea să se încurce între ţigan şi mine, nu doar că ţiganul n-ar fi avut dreptate, însă despăgubirea ce pretindea era aşa de mare, încît pricina dintre noi într-adevăr nu se putea mîntui decît prin judecată sau bătaie. Mă hotărîi deci pentru cel de pe urmă mijloc de a dezlega gîlceava, fiind mai grabnic şi mai potrivit cu onoarea mea de om în tot locul. Cine nu se crede viteaz la vîrsta de şasesprezece ani! 
  — Ascultă, măi ţigane, îi zisei eu, apropiindu-mă de el cu paşimăreţi şi cu ochii plini de fulgerele mîndriei, primeşte cît face într-adevăr ruptura ta de antereu şi nu te obrăznici mai mult, căci te voi cîrpi, sărmane, de-ţi vei culege singur măselele de pe jos. 
  În acelaşi timp făcui în aer şi mişcarea trebuitoare pentru a-mi îndeplini făgăduinţa. 
  — Auleu, cuconăşelule, mînca-te-aş fript şi împanat cu slănină!. . . Să te ferească maica de la care ai supt lapte să mă atingi cu degetul 
  
  cel mic, că zău! crede-mă, voi mătura toţi cîmpii cu trupuşorul matale! Iaca să-ţi arăt! 
  Şi atunci ca un tigru făcu o săritură îndărăt, îşi suflecă mînecile lăsînd să se vază nişte muşchi zdraveni, de care însuşi profesorul meu de gimnastică s-ar fi minunat, şi cînd să se repadă asupra mea, care aşteptam să-l primesc în gazdă c-un pumn în pîntece, lovitura binecunoscută camarazilor mei de la şcoală, iată că Constantin viziteul, care se mînia încet, dar, cînd să mînia, i se roşea chiar negelul de pe vîrful nasului, se puse între mine şi ţigan arătînd acestuia buza unui pistol cu două ţevii ce sta ascuns în buzunarul său. Atunci ca prin farmec ţiganul se tupilă la pămînt şi începu să se gudure şi să se hlizească dinaintea mea, voind să mă încredinţeze că ameninţările lui de adineaorea fusese numai o şagă. E curios cum ţiganii se tem mai mult de pistol decît de orice altă armă de foc, căci pistolul, zic ei, avînd ţava scurtă, numaidecît te împroaşcă în obraz, iar de puşcă îşi închipuiesc că au timp să se ferească. Această idee sănătoasă e înrădăcinată în fiecare cap ţigănesc. 
  Văzînd, deci, pe duşmanul meu sărutîndu-mi acum ciubotele cu feliurite linguşiri între care cuvintele: mînca-ţ-aş ochişorii cei frumoşi; mînca-ţ-aş obrăjeii cei rumeni; să trăieşti o mie de ani, luminate biezadea; să-ţi dea Dumnezeu de fiecare gologan cîte o mie de galbeni, curgeau nesfîrşite ca o ploaie cu grindină, îi aruncai la pămînt preţul întreit al antereului său, iar ţiganul îmi sărută mîna pe amîndouă feţele, şi tîrîindu-se pe brînci pănă la locul unde căzuse paralele, le puse în buzunar şi dispăru. 
  Aşadar, mulţămită pistolului lui Constantin viziteul, cearta se isprăvi cu bine în folosul ambelor părţi, căci, dacă ţiganul primi cu prisosinţă preţul antereului său sfîşiat de Balan, şi eu uitai o bună parte din durerea mea. Chipul Măriucăi cea cu flori pe cap era acum mai departe de mine într-o ceaţă azurie din care uneori abia îl puteam deosebi, şi, cînd se mai apropia, atunci ca prin minune se prefăcea în Mariuca cealaltă, în ochii căreia întîlneam o privire ce nu era nici de dragoste, nici de supărare, nici de căinţă, ci, o Doamne!. . . era, dacă nu mă înşel, de luare în rîs. Parcă-mi zicea: „Copilule, ce te-ai aprins aşa de iute?“ 
  Auzi!. . . Să-mi zică copil, mie, care ştiu merge călare, ştiu vîna, mie care sunt om în tot locul; aceasta era cea mai mare lovire ce mi se putea face. Fugi dinaintea mea, umbră necunoscătoare, care răsplăteşti cu bătaie de joc un amor aşa de fierbinte! Atunci umbra se mai depărta ceva în nourul ei azuriu luînd forme mai plăcute ca să mă îmbuneze puţin, dar nu se depărta îndeajuns spre a o pierde cu totul din vedere. S-ar fi zis că se joacă cu mine înadins, ca uneori să mă mînie, alteori să mă îmblînzească. 
  După o oară bună de repaos Constantin viziteul înhămă iar caii; Balan şi eu ne suirăm în trăsură şi plecarăm. Începui acum să mă împac cu ciocîrliile, cu păraiele, mai ales de cînd zării departe munţii de pe-un deal pe care-l urcasem în sudoarea cailor. 
  Priveliştea munţilor mi-a făcut totdeauna cea mai vie plăcere, fiindcă la poalele lor m-am născut şi pe dînşii mi-am preumblat cele întîi priviri copilăreşti. Îi revedeam acum iarăş cu o nespusă bucurie înşirîndu-se ca un lanţ de urieşi la marginea orizontului, mîndri, tainici şi plini de doine. Iată colo Deleleul, pe vîrful căruia de atîtea ori mi-am odihnit copoii în goana căprioarelor, iată Sihla păduratică, unde şi astăzi sălăşluieşte un bătrîn sahastru uitat de moarte, cu barba pănă la genunchi, iată munţii Neamţului, marturi de vitejiile strămoşilor noştri; iată, colo mai în depărtare, şi Ceahlăul, împăratul Carpaţilor cu monastirea Durăul pe coaste şi cu Panaghia pe frunte, despicînd falnic albastrul ceriului. Pe toţi îi ştiam aşa de bine, cu numele lor, cu ciobanii lor, ba ştiam chiar anume cutare brad, cutare stîncă, cutare potică unde se primejduise iarna vrun călător sau căzuse vreo fiară sălbatică în bătăile vînătoreşti, încît mi se reînfaţişă deodată întreg trecutul meu nedespărţit de acele locuri şi mă revăzui atunci ca prin vis, copil vesel şi fără grijă, precum eram în vremea aceea, iar nu ca acuma trădat şi amărît, cu viermele durerii în mine, pe care nu-l puteam smulge, deşi mă simţeam om în tot locul. 
  Dincoace de munţi curge de-a lungul şesului apa Moldovei, făcînd nenumărate cotituri şi ostroave pintre luncile de sălcii, iar mai încoace, mai aproape de mine, şi-n dreapta şi-n stînga mea, se întindea cîmpul în valuri nesfîrşite de dîmburi şi vîlcele îmbrăcate cu sămănături, un adevărat rai de verdeaţă în care cîntau, se jucau şi se iubeau un popor de gîndaci şi păsărele. Dar ce atrăgea mai mult vederea mea era tot icoana Măriucăi cea oacheaşă cu flori pe cap, în nourul ei azuriu, care plutea zîmbitoare colo pe vîrful Deleleului ca un soare nou zămislit din dragostea inimii mele. Însă astă dată vederea ei nu-mi inspira duşmănie ca mai înainte asupra celorlalte frumuseţi ale naturei; din contra, părea că o înfrăţire se statorniceşte între mine şi munţi şi văi şi ape. Chiar amintirea negrei sale trădări nu-mi făcea acum un rău aşa de mare, numai dacă aş fi fost sigur că scopul ei n-a fost vreodinioară de a mă lua în rîs. 
  Dar această idee, cînd se deştepta în mine, îmi amăra sufletul, mai ales închipuindu-mi că împreună cu dînsa a trebuit să rîdă negreşit şi prostaticul cel de dascălul Gheorghie de la strana dreaptă. Şi aveau dreptate să rîdă, fie vorba între noi, căci am iubit-o fără să-i spun un cuvînt, ba tremuram ca frunza cînd se apropia de mine. Ah! dascălul Gheorghie de la strana dreptă, se vede că nu e aşa de prost precum credeam. 
  Astfel, împresurat de feliurite gînduri, înaintam mereu pe neştiute. Balan dormea lîngă mine mulţămit de izbînda ce făcuse cu antereul ţiganului, Constantin viziteul cînd plesnea cu biciul în aer fără nici o conştiinţă de fapta sa, cînd îşi apără negelul de muşte, cînd picura de somn, iar caii, lăsaţi în voie, mergeau mersul lor, pănă cînd întrun tîrziu ne pomenirăm cu noaptea în cap. Pănă la casa părintească aveam de mers două zile întregi; prin urmare, trebuia să ne gîndim la popasul de noapte. 
  — He! he! am trecut, fără să băgăm de samă, de curtea lui Tal-pan, unde era să tragem la gazdă, zise Constantin viziteul. 
  — Să ne întoarcem îndărăpt, îi răspunsei eu. 
  — Ba nu, cuconaşule, nu-i bine să ne întoarcem îndărăpt. 
  — Pentru ce? 
  
  — Pentru că, dă, se zice la noi cei proşti că nu-ţi merge bine dacă te întorci din drum, precum nici dacă întîlneşti popă, iepure sau cofă deşartă. 
  — Vorbă să fie! Haide înapoi, pe răspunderea mea. 
  — Iaca avem, cale de jumătate de ceas înainte, un ratuş1 chiar în drum, unde ne putem foarte bine odihni. 
  — Nu, nu, voi să merg la curtea lui Talpan. 
  — Fie şi aşa, dacă porunciţi, zise Constantin scărpinîndu-se în cap, numai, dă! să nu fiu eu vinovat. Constantin întoarse caii şi pe cînd înserase bine ajunserăm dinaintea curţii lui Talpan. 
  
  Curtea lui Talpan era cu două rînduri pe temelii înalte cu ferestre mici, cu acoperămîntul de şindilă, ascuţit după moda veche, şi zidită la o parte de drum, spre a nu fi oarecum în vederea trecătorilor. 
  Dinaintea casei se ridica un rînd de plopi drepţi şi nalţi înşiraţi la linie, care în amurgul zilei păreau nişte fantasme. Ograda era mare, împrejmuită cu zid, înlăuntrul căreia se vedea o fîntînă cu roată şi o hulubărie, iar la poartă un zăvod voinic legat în lanţ. 
  Cînd ajunsei la scară vătaful curţei îmi ieşi înainte, şi, aflîndu-mi numele, îmi făcu cinstea să mă găzduiască în însăşi odaia stăpînului său, care, dimpreună cu soţia sa, era dus în străinătate. O femeie bătrînă veni să mă slujească, însă mîna ei tremura astfel, încît, voind să aprindă o lumînare, stinse vro trei, patru chibrituri, în drumul de la cutie şi pănă la muc; a trebuit să-i vin eu în ajutor. Dar nu numai mîna, ci şi nasul şi barba şi toate cărnurile de pe dînsa tremurau întocmai ca nişte răcituri. S-ar fi zis că-i e frig de anii ce-i purta în spate. Fără voia mea, comparai figura fragedă şi vioaie a Măriucăi cu baba care mă slujea, şi un oftat îmi înecă pieptul. Baba îmi făcu aşternutul, îmi puse dinainte nişte uscături, un pui fript, ochiuri şi o 
   1Ratuş, rateş — han la drumul mare (n. ed. ). 
  gărăfioară cu vin, apoi se aşeză pe un scaun în fundul odăii şi mă privea cum mîncam. 
  — Mă iertaţi, cuconaşule, că m-am pus jos, îmi zise ea; îsuşi boierulîmi dă voie să şed dinaintea lui; căci sunt mai mult decît o slugă în casă. Boierul îmi zice: mamă Axinie. 
  — Şezi, şezi, mamă Axinie, de mine nu te îngriji. Şi, aşa cum şedea tremurînd într-o jumătate de lumină în fundul odăii, începui să o observ mai bine. Era gîrbovă şi uscată, cu o pestelcă dinainte, c-un smoc de chei la brîu şi la cap legată turceşte, c-un tulpan roş avînd în partea stîngă un fionc bine alcătuit. Faţa îi strălucea ca o piele de săftian şi dintre ochii ei stinşi, pe jumătate închişi, răsărea un nas coroiet întors spre gură ca pliscul unei cocoveice. Iar gura-i fără dinţi abia se mai zărea dintre nas şi bărbie. „Dacă aceasta a fost vreodinioară frumoasă, gîndii eu în mine, trebuie să fie foarte de mult de atunci“. Întipărirea ce-mi făcu baba nu era bună, căci bătrîneţele adînci, văzute prea de aproape, ne aduc fiori şi un oarecare miros de mormînt. 
  În acelaş timp prinsei să observ şi odaia în care aveam să petrec noaptea. Toate erau vechi împrejurul meu. Scaunele erau de nuc, cu spatare nalte şi cu răzămători pentru mîni, sămănînd mai mult a străni decît a scaune; crivatul1 asemenea era aşa de nalt, încît un copil nu s-ar fi putut sui în el; un ceasornic cu cuc care bătea jumătăţile şi sferturile era aninat deasupra unui scrin asemenea vechi, iar pe scrin ardeau două lumînări aşezate în nişte sfeşnice de argint de-o formă cum numai pe la biserici se văd. La ferestre spînzurau nişte perdele de adamască aninate în mici veriguţe ce se înşirau pe o vargă de fier. Într-un cuvînt, înfăţişarea odăii îmi amintea timpurile cele bătrîne despre care citisem numai prin cărţi. Dar ce mă interesea mai mult în îmbrăcămintea acestei odăi era un portret vechi de familie, zugrăvit în oloi şi afumat, care înfăţişa o cucoană bătrînă cu zulufi dinainte, cu un moţoc deasupra capului, cu horbote împrejurul 
   1 Crivat - pat (n. ed. ) 
  gîtului aşa de mari, încît capul ei părea aşezat pe o tipsie; însă, lucru curios, dacă i-ai fi scos zulufii, moţocul şi horbotele, ai fi zis că-i, bucăţică ruptă, baba care tremura pe scaun dinapoia mea. 
  Asemănarea era aşa de mare, încît era cît pe ce să mă scol şi să-i fac o închinăciune adîncă, cerîndu-mi iertare că am luat-o drept slugă. 
  — A cui e portretul acela? o întrebai eu cam cu îndoială. 
  — Saracan de mine! N-o cunoaşteţi? E sora boierului nostru. 
  — Trăieşte, ori a murit? 
  
  — Ba a murit, să nu spun minciuni, de zece ani. Ce moarte a maiavut! 
  — Ce moarte?
  — Îţi va fi somn, cuconaşule, mai bine culcă-te decît să asculţi o istorie care nu-i prea veselă. 
  — Ba nu mi-e somn deloc şi doresc foarte mult să o ştiu. 
  Apoi, dacă-i aşa, de bună vreme ce eşti feciorul cuconului Petrache Voinea care e bun prietin cu boierul nostru, cuconul Grigore Talpan, şi de-a puterea fi rudenie de pe o nepoată de vară al doilea, apoi cred că nu fac vreun rău spunîndu-ţi această istorie: 
  Sunt şaptezeci de ani, ba nu, spun minciuni , sunt şaptezeci şi unu de ani şi două luni de cînd în această curte, precum o vezi, o ţigancă, care a fost frumoasă pe vremea ei, născu o fată. Acea fată, să nu bănuieşti, eram eu, şi, pot să zic fără păcat, că eram frumuşică în pelinci, de-ţi venea să mă sorbi într-o lingură de apă. Aşa spuneau toţi cîţi m-au văzut. Trei zile după aceea cucoana Ana Talpan, stăpîna casei, născu şi ea o fată, care e cea din portret. Însă eu, fata ţigăncii, şi ea, fata cucoanei Ana Talpan, sămănam aşa de bine, că parcă eram două surori de gemene. 
  La aceste cuvinte baba se bătu peste gură zicînd: „Taci, pîrdalnică de gură, nu spune minciuni!“. . . Cum puteam fi surori, ea, fată de cucoană, şi eu, fată de ţigancă?! Însă era la mijloc o cimilitură; tatăl fetei cucoanei Ana Talpan se ştia cine-i; era, să nu spun minciuni, cuconul Miron Talpan, soţul cucoanei; iar tatăl meu nu se ştia cine-i, şi nici era voie să se ştie. Înţelegi acum?. . . Ba nu! Eşti un copil de-a puterea fi, şi nu poţi înţelege de aceste. Destul zis, că fata cucoanei Ana Talpan, duduca Safta, căci aşa i s-a dat numele de botez, tot creştea şi se făcea mai frumuşică, iar eu asemene creşteam şi nu zic că mă făceam mai frumuşică, dar zic că-i sămănam tot mai mult, n-ar fi de-o măsură. Parcă eram două picături de apă şi, de n-am fi fost îmbrăcate, ea în rochie de mătasă şi eu în catrinţă, nu ne-ar fi deosebit cineva una de alta. Însă, de ce creştea duduca Safta, de ce nu avea ochi să mă vază; iar fratele d-sale, boierul de astăzi, cuconul Grigorie Talpan, care s-a născut cu vreo doisprezece ani mai tîrziu, ba nu, spun minciuni, cu treisprezece ani şi o lună, cînd a deschis ochii în lume ne-a văzut pe amîndouă măricele şi frumuşele, şi nu ştiu pentru ce şi cum, dar ne iubea pe amîndouă deopotrivă ca pe surorile d-sale. Asemenea boierul cel bătrîn, Dumnezeu să-l ierte, ne iubea deopotrivă ca pe fiicele sale, de-a puterea fi, şi din această pricină se certa adeseori cu soţia d-sale. 
  A voit Dumnezeu şi pe la nişte Paşti s-a săvîrşit din viaţă cucoana Ana, Dumnezeu s-o ierte; şi nu mult după aceea, pe la Ispas, s-a săvîrşit din viaţă şi cuconul Miron fie-i ţărna uşoară, că de multe ori mă ţinea pe braţe şi mă dezmierda pe ascuns; şi aşa rămaserăm nu-mai noi trei: duduca Safta, cea din părete, cuconul Grigorie, boierul nostru de astăzi, şi eu. Adică eu, ce, mă mai număr între d-lor, adause ea bătîndu-se iarăşi peste gură. Cuconul Grigorie a luat moşia în stăpînire, a înfrumuseţat casa precum o vezi, a mărit grădina, a lărgit ţarinele cumpărînd de la vecini, într-un cuvînt a îmbunătăţit şi înmulţit averea, căci e om priceput şi spornic la treabă. Nu că-l laud, dar aşa spun toţi cîţi îl cunosc. Şi a voit Dumnezeu de s-a însurat acum douăzeci şi cinci de ani la Crăciun; aceasta o ţin minte ca ziua de ieri, căci la nunta d-sale m-am chefăluit, să nu bănuieşti; şi Dumnezeu i-a dăruit doi copilaşi care acum se află în nuntru1 la învăţătură. Iar duduca Safta, fie vorba între noi, tot a ales, păn’ ce n-a mai cules. 
   1În străinătate (Apus) (n. ed. ). 
  Treceau zilele, săptămînele şi anii, căci vremea trece, nu şuguieşte, adică noi trecem printr-însa, iar ea stă locului, şi duduca Safta îmbătrînea, şi, de ce îmbătrînea mai mult, de ce mai mult mă prigonea şi mă ura. Într-o zi, n-ar mai fi fost acea zi între zilele mele, pe cînd cuconul Grigorie şi soţia d-sale nu erau acasă, îmi găsi pricină de la te mieri ce, de la un rod de zahar1 care se zăhărise şi porunci să mă puie jos, Dumnezeu s-o ierte, şi singură cu mîna ei luă biciul şi mă bătu cu ură de soră şi peste cap, şi peste piept, şi peste şăle, pănă ce biciul îi căzu din mînă de osteneală; şi tot m-ar fi bătut, de-ar fi avut putere, dar nu mai avea. Două luni am fost bolnavă de moarte, de-mi ţinuse lumînarea la cap, dar am avut zile şi am scăpat. Iar apoi, punct la anul, chiar în ziua de astăzi, miercuri, zise baba făcîndu-şi cruce, şi dacă nu mă-nşel chiar pe la ceasul acesta, ba nu, spun minciuni, cu două ceasuri mai tîrziu, adause ea, uitîndu-se la ceasornicul cu cuc, adică taman pe la miezul nopţii, pe cînd duduca Safta dormea mai bine, auzi sărmana o bătaie la uşă; o dată, de două ori, de trei ori. Ea nu voi să deschidă, dar uşa, deşi încuiată pe dinlăuntru, se deschise singură ca prin minune şi ce văzu!. . . Doamne, fereşte-mă de asemene întîmplare!. . . Văzu un sicriu care intră singur în odaie şi, după ce intră, capacul se ridică cu zgomot şi o umbră albă ieşi dinăuntru; şi umbra ceea cine era?. . . era însuşi ea, duduca Safta, aşa cum trebuie să fie acum pe ceea lume şi c-un bici în mînă înaintă spre dînsa, şi începu s-o bată peste cap, peste piept, şi peste şăle, întocmai cum mă bătuse ea pe mine, pănă ce sărmana leşină de spaimă şi de durere. Apoi umbra şi sicriul se făcură nevăzute. 
  A două zi uşa se găsi tot încuiată pe dinăuntru; duduca Safta n-avea nici o vînătaie pe trup, dar avea nişte friguri aşa de straşnice, încît tremura cum tremur eu acuma, n-ar fi de-o măsură. Toţi credeau că are să moară. Doftorul, căruia duduca Safta îi destăinuise întîmplarea, nu dădea nădejde de îndreptare, cuconul Grigorie era foarte îngrijorat; însă a treia zi frigurile o părăsiră, rămînîndu-i numai slăbiciunea 
   1De la rodozahar: dulceaţă din petale de trandafiri (n. ed. ). 
  tremurului, iar a patra zi a fost deplin sănătoasă, şi sănătoasă a fost unsprezece luni şi douăzeci şi nouă de zile. Iar cînd s-a împlinit anul, punct la miezul nopţii, iarăşi s-a văzut pe sine ieşind din sicriu, şi iarăşi a suferit bătaia cea cumplită care-i pricinuise frigurile; şi aşa în fiecare an, în aceeaşi zi şi la acelaş ceas i se înfăţişa aceeaşi vedenie pănă cînd la al cincilea an o găsirăm a doua zi moartă în aşternut, Dumnezeu s-o ierte, sărmana, că eu păcătoasa de mult am iertat-o!. . . 
  Baba urmă mult timp pe tonul acesta amestecînd mereu cuvintele: să nu spun minciuni, de-a puterea fi, Dumnezeu s-o ierte, n-ar fi de-o măsură, dar eu n-o mai auzeam; ochii mei erau pirponiţi pe portretul cel afumat şi, cînd mă întorsei într-un tîrziu, baba nu mai era. Răpede am încuiet uşa pe dinăuntru învîrtind cheia de două ori în broască, m-am culcat, însă n-am stins amîndouă lumînările, ci nu-mai una, punînd pe cealaltă lîngă căpătăiul meu. Cui nu s-a înîtmplat să cază de somn înainte de a se culca şi îndată ce se pune în aşternut să-i fugă somnul, ca şi cînd i l-ar lua cineva cu mîna! Aşa mi s-a întîmplat şi mie. Cu toate aceste, mă hotărîi cu orice preţ să dorm, căci aveam trebuinţă de repaus pentru călătoria de a doua zi, însă, tocmai cînd vrea cineva să doarmă, atunci nu poate. Mă învîrteam în dreapta, mă învîrteam în stînga, îmi aşezam perina în tot feliul şi, spre marea mea nemulţumire, mă simţeam deştept ca la miezul zilei. Cînd cineva nu doarme, ce face?. . . gîndeşte, şi adeseori gîndeşte fără voie la lucruri neplăcute. Astfel începură să mă împresoare şi pe mine feliurite gînduri care de care mai nepotrivite pentru un om ce doreşte somnul; cînd mi se părea că ţiganul cel cu scripca mă înşfacă în vîrtoasele sale braţe şi mă aruncă peste crîşmă, cînd vedeam pe baba Axinia tremurînd în colţul ei lîngă sobă şi voind parcă să mă vrăjească, cînd îmi revenea în minte istoria duducăi Safta cea din portret, cu toate amănunţimile ei în care se înţelege că umbra şi sicriul aveau, în jocul închipuirii mele, partea cea mai însemnată; şi toate aceste mă turburau astfel, încît mai că aş pute zice că-mi era frică. . . Mie frică?. . . Auzi vorbă!. . . Eu, om în tot locul. Voiniceşte mă sculai şi stinsei lumînarea întorcîndu-mă cu faţa la părete, hotărît să alung din mintea mea o dată pentru totdeauna pe ţigan, pe babă şi pe duduca Safta. 
  După ce făcui această ispravă, îngrijit să nu mai am iarăşi vreo întîlnire cu aceste supărătoare fiinţi, începui să gîndesc la tată-meu, la frate-meu, la Măriuca. Ah! Măriuca cea gingaşă cu flori pe cap!. . . Ce frumos suspina ea cînd plecam de acasă. . . Deodată auzii un zgomot deasupra scrinului, şi inima-mi sări din loc. Era uşa cucului de la ceasornic care se deschise cu vuiet, vestind că oarele au să sune. În adevăr unsprezece oare sunară şi cucul unsprezece ori cîntă, apoi uşa iarăşi se închise. „O! cuc netrebnic!. . . gîndii eu, să-mi alunge pe Măriuca tocmai cînd era să-mi zică: «Ce mult e de astăzi pănă în şase luni!»“ Dar Măriuca se făcuse nevăzută în nourul ei azuriu; nici chiar pe Măriuca cea cu oblojele n-o mai găseam nicăiurea, deşi o căutam cu dor în toate ungherurile închipuirii mele. 
  De vreme ce şi Măriuca m-a părăsit, nu-mi rămîne decît să dorm, zisei eu, cu întreită putere de voinţă; şi, întors cum eram cu faţa la părete, mă acoperii cu plapoma pe cap. 
  Mi s-a întîmplat să aud în copilăria mea că odinioară un viteaz, care retezase trei capete de turci, s-a culcat noaptea într-o casă pustie şi i-a fost aşa de frică, încît pănă a doua zi a murit. I-a fost frică de ce?. . . ştiu eu? Deodată ideea pustiului, care este mai înfiorătoare decît toate, m-a cuprins. Şi eu sunt într-o casă pustie, îmi zisei: căci nu-i nici stăpînul casei, nici femeia lui, nici măcar o slugă de zare; nu-i decît o babă care samănă mai mult a stafie decît a fiinţă omenească. Vatavul are casa lui în sat, Constantin viziteul şi Balan dorm în şură. 
  O, ce na-ş fi dat să am pe Constantin sau măcar pe Balan lîngă mine!. . . Bunul Balan! Cum l-aş fi lăsat să mă lingă pe obraz!. . . Apoi, făcîndu-mi singur curaj, începui să judec, nu fără cuvinte bine întemeiate, cum că nu e pustie casa lui Talpan. Pustii sunt numai casele cu ferestre sparte, cu ziduri ruinate, cu acopereminte risipite în care locuiesc buhnele; iar casa lui Talpan, mulţămită Domnului, nu e în rîndul acelora. Însă cu cît mai mult voieşte cineva să scape de o idee, cu atîta ideea aceea se îndărăpniceşte a rămîne. Astfel, pustiul cu popoarele sale de năluci, nu-mi ieşea din minte, în ciuda temeiurilor ce-mi puneam înainte. O şuierătură de vînt ce auzii fără veste prin horn, întocmai ca un suspin de jale, mă făcu să cred un moment că sunt în mijlocul unei stepe, înconjurat de dihănii. 
  Toate aceste se petreceau pe cînd aveam capul sub plapomă. Din nenorocire însă, nu puteam să stau multă vreme aşa. Căldura, neastîmpărul, frica făcură să asud aşa de cumplit, încît, cu orice preţ, trebuia să mă descopăr pentru a nu muri înăduşit. Dar, spre a nu face multe mişcări, de frică să nu stîrnesc dihăniile din stepă, prinsei să trag cu degetele picioarelor încet, încet plapoma în jos. . . cînd o! întîmplare!. . . o, ceas rău!. . . plapoma care din nebăgarea mea de samă avea un colţ ce atîrna de pe pat în jos, lunecă de pe mine şi. . . deodată mă trezii gol, dezarmat şi prăpădit în mijlocul întunericului, ex-pus la toate fantomele. Cui nu i s-a întîmplat una ca aceasta nu ştie ce vra să zică spaima. Îmi auzeam inima bătînd mai tare decît limba ceasornicului cu cuc, şi răsuflarea mi se opri în piept. Dar o nenorocire nu vine niciodată singură!. . . În acelaş timp văzui la fereastră în zarea lunei un ce alb, lung şi transparent, care se mişca necontenit şi a cărei forme se schimbau cînd în om, cînd în elefant, cînd în şarpe şi atunci în disperarea mea, nerămînîndu-mi altceva de făcut, decît sau să aprind lumînarea spre a mă încredinţa de realitatea acestei vedenii, sau să aştept soarta celui ce a retezat trei capete de turci, mă hotărîi, se înţelege, pentru cel dintăi mijloc, deşi nu aveam multă încredere în el. Cu mîna tremurîndă aprinsei luimînarea şi. . . spre marea mea mîngăiere văzui că năluca cea albă, lungă şi transparentă nu era decît un prosop aninat de fereastră, asupra căruia se revărsau prin geamuri palidele raze ale lunei. 
  Faţă cu această realitate, dinaintea căreia se risipiră pentru moment fantomele ce mă împresurau, mă simţii mai liniştit. Avui curajul să fac cîţiva paşi prin odaie, fără însă să mă prea uit împrejurul meu, mă suii iarăşi în pat şi mă învălii numai pănă la gît, crezîndu-mă astă dată în afară de orice primejdie. Începui chiar de bucurie să îngîn un cîntec în amintirea Măriucăi, dar glasul meu trezi între păreţii odăiei un ecò atît de ciudat, încît spaima năvăli iarăşi în inima mea; tot atunci, din nefericire, ochii mi se pironiră fără voie pe portretul cel afumat ce sta atîrnat tocmai dinaintea crivatului meu. Şi. . . Dumnezeule, ce văzui!. . . m-apucă şi acum grozile morţii cînd gîndesc. . . văzui cu ochii mei, treaz fiind ca ziua, văzui capul duducăi Saftei tremurînd în privazul de lemn, parcă era capul viu a babei Axinia; şi tremura aşa de tare, încît şi zulufii şi moţocul, şi horbotele îi tremurau — s-ar fi zis că era cuprinsă de frigurile morţii. Părul mi se ridică măciucă în vîrful capului şi sudori răci îmi cuprinseră tot trupul. Acum nu mai era de şagă; simţeam, de groază, că-mi venea sufletul la gură. Să mă răpăd asupra portretului ca să-l pipăi, să mă încredinţezi de-i adevărat ce vedeam cu ochiii, nu puteam, fiindcă picioarele-mi erau paralizate; vrînd-nevrînd, trebuia să şed în pat dinaintea figurei hîde a duducăi Safta, care din ce în ce se strîmba şi tremura mai mult, şi a cărei ochi stinşi se pironeau asupra mea. 
  Toată istoria ce-mi spusese baba Axinia îmi reveni iarăşe în cap mai înspăimîntătoare decît oricînd; mii de fantome care de care mai slute, păreau că-mi încunjură patul. . . cînd deodată cucul ieşi din tainiţa sa şi cîntă de douăsprezece ori. Era tocmai oara cînd secriul intrase în odaia duducăi Saftei, şi eu, vai! mă aflam chiar în casa ei, în aniversarea morţii ei, şi dinaintea portretului ei, care prin un farmec neînţeles, tremura precum a trebuit să tremure cînd a văzut uşa deschizîndu-se singură. . . Atunci!. . . o grozăvenie!. . . auzii o bătaie la uşă: una, două, trei. . . 
  În acest moment suprem picioarele mi se dezmorţiră, sîngele, care pănă atunci fusese închegat în vinele mele, începu să circule cu străşnicie, ars sării drept în mijlocul odăii, căci în primejdia mare vine şi bărbăţia mare, şi c-un curaj desperat deschisei uşa. . . 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Era cînele Balan care, scărpinîndu-se la ureche, lovea cu cotul piciorului în uşă. Dumnezeule, ce limbă omenescă ar putea să spuie bucuria ce simţii!. . . Mi se păru că din fundul iadului sunt ca prin încîntec transportat în mijlocul fericirilor din rai. Umbra, sicriul, se făcură nevăzute; capul duducăi Saftei din portret încetă de a se clătina, sau poate că nici s-a clătinat vreodată; Balan, după ce mă linse de două ori pe obraz, se culcă lîngă patul meu, iar eu dormii dus pănă se făcu ziua mare. 
  A doua zi, cînd mă deşteptai şi-mi adusei aminte de cele petrecute, simţii în mine foarte zdruncinată credinţa că sunt om în tot locul. Fiind însă că nici un rău în lume nu-i fără partea sa cea bună, apoi trebuie să mărturisesc că spaimele ce suferii mă făcură să uit pe Măriuca; iar Constantin viziteul, cînd află despre lupta mea cu nălucile îmi zise apărîndu-şi negelul de muşte: 
  — Spusu-v-am eu că nu-i bine să se-ntoarcă cineva din drum!. . . 
  (Convorbiri literare, anul X, nr. 9, 1 decembrie 1876) 
  
  ÎN VACANŢE 
  I 
  În sfîrşit, iată-mă-s acasă! Cînele Balan sări cel întăi din trăsură şi era cît pe ce, în mişcările lui de bucurie, să răstoarne pe baba Ilinca care venea să mă primească în scară. Biata babă Ilinca!. . . Cum îi sticleau ochii de fericire văzîndu-mă iarăşi sub ocrotirea ei pentru două luni de vacanţe. Ea mă crescuse pe braţe, mă învăţase Tatăl nostru şi se deprinse a mă privi ca pe copilul ei. 
  — Da’ nu vedeţi, mă rog, zicea ea în dreapta şi-n stînga, ce mareşi frumuşel s-a făcut? I-au răsărit musteţele, nu fie de diochi! 
  Toate slugile din casă, şi feciorul, şi bucătarul, şi chelarul, şi moş Toma grădinarul, îmi ieşiră să mă ureze de bună venire; unul îmi apucă pălăria din mîni, altul mantaua de pe umere, un al treilea gemandanul; era în casă o adevărată răscoală. 
  — Hai la boierul cel bătrîn, îmi zise baba Ilinca că, Doamne, demult v-aşteaptă! 
  Cu strîngere de inimă intrai la tată-meu care mă sărută pe frunte, îmi vorbi puţin după obiceiul lui, dar vedeam eu cum se lupta să învingă o lacrimă ce i se strecura de sub gene. Iar după ce ieşii de la dînsul, baba Ilinca care se ţinea grapă de mine, mă duse în camera cu merin-de, unde şedeau grămădite pe poliţe, cutii cu rahat, şiraguri de smochine, cozonaci, păstrămuri, sticle cu vutci şi vişnapuri, şi cîte şi mai cîte, de care duceam dorul la şcoală. 
  — Na, gustă de ici, cuconaşule, gustă de dincolo!. . . că la şcoalăştiu că vei fi mîncînd pe sponci. . . 
  
  „Ce-i drept, gîndeam eu în mine, muşcînd cînd din cozonac, cînd din pastramă; decît o zi la şcoală mai bine două acasă“. Apoi intrai în odaia mea. Ce mică îmi părea odaia de cînd mă făcusem mare! Mă primblam acum cu paşi largi printr-însa ca un adevărat stăpîn, stăpîn pe faptele mele, pe timpul meu, pe somnul meu, căci eram de-parte de clopotul cel supărător de la şcoală şi de pedagogii cu ochi pînditori. Era tot la locul lui patul cel larg din fundul odăiei pe care dormeam cînd eram mic, şi la marginea căruia baba Ilinca îmi răzema scaune de frică să nu cad. Era tot soba cea fără stîlpi la gura căreia şedeam în copilărie ciunchit, ascultînd poveştile ce-mi spunea în nopţile de iarnă moş Toma grădinarul. He!. . . cu ce drag urmăream toate năzdrăvăniile din poveşti, şi cum mi se deşchidea mintea la lumea cea fantastică plină de zemi, de împăraţi şi de grădini cu fructe de aur! Acuma moş Toma e ceva mai gîrbovit, căci a trecut vreme la mijloc, dar tot ştie să spuie cu haz despre Chipăruş-Verde-Voinic şi Statu-Palmă Barbă-Cot. 
  Două zile de-a rîndul mă îndeletnicii cu aşezarea lucrurilor în odaie. În părete îmi făcui o panoplie de arme unde aninai un iartagan vechi, două pistoale ruginite, puşca ce-mi dăruise tată-meu de Anul Nou, torba, cornul şi plosca vînătorească. Iar în faţa armelor, în celalalt părete pe o poliţă, aşezai şaua, frîul, scările, pintenii şi tot ce s-atinge de călărie. 
  Vînat şi călărie! iată două cuvinte care mă fărmecau. 
  Cît despre călărie, numai Beiul, tretinul meu cel cu coama rotată, ştie de cîte ori era să m-arunce în mijlocul cînilor de la stînă, dacă nu m-aş fi ţinut cu amîndouă mînile de coama lui. Ce-i drept, nu eram tocmai desăvîrşit călăreţ. Cînd însă puneam mîna pe puşcă şi-i clănţăneam oţelele, atunci era altăceva!. . . Parc-o tainică frăţie, o legătură de dragoste se-nchega între mine şi armă; parcă-mi venea să-i strig: „Surioară, cu tine n-am habar!“. . . Apoi de multe ori o aruncam aşa fără scop la ochi, mă-nţepeneam voiniceşte pe picioare, mă uitam pe ţel, cugetînd în mintea mea ce-ar fi mai greu de nimerit, un leu sau o aţă de paingăn, iar cînd o dam jos de la ochi, mi se părea curios să nu văd cel puţin leul culcat la pămînt. 
  Citisem multe despre vînătorii de lei din Africa, şi mă întrebam adică de ce n-aş fi eu un vînător de lei!. . . Un vînător de urşi, cel puţin. Ce? nu-s şi eu om ca dînşii? 
  Dar pănă cînd s-ajung să mă măsur cu urşii care nu prea foiau prin vecinătate, mă hotărîi să merg la viclenele raţe ce în adevăr foiau în stuhul de pe iaz. Nici o îndoială nu aveam că n-am să mă întorc cu torba plină. Ce-i o raţă pe lîngă un urs? De cu sară îmi făcui atîtea patroane, că aş fi avut de unde să stîrpesc toate zburătoarele păn’ la una, şi tot îmi păreau că nu-s de ajuns; apoi îmi pusei puşca şi torba lîngă căpătăi şi, cu capul plin de izbînzi vînătoreşti, mă culcai hotărît să plec a doua zi la răsăritul soarelui. Dar ca omul ce poartă grija pornitului, în loc să mă scol la ceasul trebuitor, mă deşteptai în puterea nopţii cînd stelele luceau mai ochioase pe ceri. Îmi aruncai torba în spate şi puşca pe umăr şi ieşii tiptil pe uşa din dos, spre a nu face vuiet. 
  Întunericul nopţii, tăcerea adîncă, mă tulburară puţin; însă, gîndindu-mă la vînătorii din Africa, care şi ei merg noaptea la lei, îmi făcui curaj şi plecai înainte. Prin grădină trecui cu paşi bărbăteşti, deşi copacii îmi păreau mai nalţi decît de obicei, iar cînd ajunsei în cîmpul gol care se întindea nesfîrşit spre orizon, amestecîndu-se cu întunericul, simţii că mi se moaie inima. Atunci îmi adusei aminte că drumul meu trecea pe lîngă jităria lui Axinte care avea un zăvod mare şi rău de colţ, şi, deşi purtam pe umăr surioara cu care n-aveam ha-bar, totuşi mi-ar fi părut mai bine să înlătur gîlceava cu el. Stam astfel nehotărît, c-un gînd să merg înainte şi cu altul înapoi, şi cine ştie care din două gînduri ar fi biruit, cînd deodată auzii la spatele meu un glas care mă înfioră din tălpi şi pănă-n creştet: 
  — Cine-i acolo?. . . 
  Mă-ntorsei iute, gata să dau foc la nevoie, cînd recunoscui pe moş Toma grădinarul, povestaşul de la gura sobei care mă urmărise neştiind cine umblă nopatea prin grădină. 
  — Da’ bine, ce cauţi pe aici, cuconaşule, la vremea asta? îmi ziseel cu mirare. 
  — Merg la vînat la iaz, moşule. 
  — Apoi doar să fie raţa cît o faţă de arie, s-o nimereşti acum noap-tea prin întuneric. 
  
  — Moşule, ştii umbla cu luntrea pe apă? îl întrebai eu schimbîndvorba. 
  — Dă!. . . cît să nu mă-nec la mal ca ţiganul — vorba ceea — măpricep şi eu. 
  — Hai cu mine, să-mi scoţi din apă, dacă voi împuşca ceva. 
  — Bine, cuconaşule, numai de ne-ar cădea ceva în palmă. 
  
  Acum nu mai aveam nici o grijă. Eram doi şi cu surioara mea, trei: puteam da piept cu cînele lui Axinte. Cînele lui Axinte, între noi fie vorbă, era un cîne nepreţuit, şi se vede că ştia deosebi oamenii buni de cei răi. Cînd am trecut pe dinaintea jităriei, el a prins să se gudure, să ne lingă pe mîni, să ne sară cu labele pe piept, încît moş Toma grădinarul a trebuit să-l probozească de prea necumpătatul său prieteşug, şi am avut multă greutate de a-l îndupleca să nu se ieie după noi. Mărturisesc că mi-a fost ruşine, gîndind că un moment n-am îndrăznit eu, cogemite vînător, să mă întîlnesc singur cu cînele lui Axinte. 
  Ne scoboram acum la iaz. . . Aburi deşi acopereau faţa apei ca un învăliş de noapte, prin care nu străbătea nici una din ochioasele stele spre a se oglindi; iar apa dormea adînc împreună cu peştii din fund şi sălbătăciunile din faţă. 
  Două oare întregi vegheai la somnul iazului, cu puşca în mîni, gata de foc, în care timp numai din cînd în cînd auzeam, ca o notă pierdută în adîncul tăcerii, cîte un mic ocăit înăduşit a vreunei raţe, ce cu botul sub aripă visa, se vede, de apropierea duşmanului. 
  — Curînd o să se reverse de ziuă, e bine să mergem pe apă, îmizise moş Toma grădinarul. În adevăr, o dungă albie, sfiicioasă, abia simţită, se arătă ca un dor depărtat la marginea răsăritului. 
  Amîndoi ne suirăm într-o luntre şi moş Toma grădinarul, care era priceput la toate, luă vîsla în mînă şi, după ce mîna luntrea înlăuntrul iazului, o opri apoi în stuh la marginea unui ochi. 
  — De acum fii cu luare-aminte, îmi zise el, că acuşi au să înceapăa umbla dihăniile pe apă. Iar eu, plin de nerăbdare, stam pregătit să 
  
  le ucid pe toate, gîndindu-mă dinainte cu ce fudulie am să mă întorc acasă încărcat de vînat. 
  Dunga cea albie, sfiicioasă, creştea, creştea văzînd cu ochii şi se făcea tot mai vie, mai strălucitoare; ai fi zis că un potop de lumină căuta să năvălească asupra pămîntului, neştiind pe unde să apuce. Iată vîrful dealurilor împrejmuitoare, iată clopotniţa din sat că s-aprind de-o pară roşie, iată norii toţi în flăcări, iar stelele ochioase rînd pe rînd se stinsese de pe bolta albăstrie. Stam faţă la trezirea pămîntului, stam să întîmpin soarele care se vestea cu atîta pompă, şi mai, mai că uitasem viclenele raţe ce începură acum să bată din aripi şi să-şi grijască penele în culcuşul lor de apă. Cînd, deodată, năprasnic se ridică din fundurile noroioase ale apei un strigăt aspru, lung, asurzitor, ţesut cu mii de note care de care mai ascuţite, mai înţepătoare, de vuietul cărora tresări balta din fund şi pănă-n faţă. Erau broaştele, care, deşteptate de somn, sărbătoreau în cor revărsatul zilei. Cît de hîde erau ele, cît de discordantă era cîntarea lor, totuş această strigare de bucurie, această închinăciune la soarele ce venea să le încălzească, avea în sine ceva duios. Apoi în momentul în care soarele înfocat se înfăţişă deasupra orizontului cu toată strălucirea unui stăpînitor al pămîntului, cîntecul lor se opri tot atît de năprasnic precum începuse, ş-atunci balta deşteptată prinse să se frămînte în jurul meu. Un popr întreg de păseri furnica acum în toate părţile; bîtlanii cu cataligele lor întinse se roteau în cercuri mari deasupra apei, găinuşile sprintene săreau de pe un nufăr pe nufăr, stoluri de grauri se zburătăiau prin stuh, făcîndu-şi spaimă de vîntul ce cînta prin trestii; apoi nagîţi, păscari, raţe, cufundari cîntau, se jucau pe apă şi-n văzduh fără grijă de primejdia ce-i ameninţa, iar eu stam cu puşca la ochi, încurcat, bezmetecit, neştiind în ce să dau. 
  — Aţine-te, cuconaşule! strigă moş Toma la urechea mea. Atunci două raţe grase, pîntecoase, trecură ocăind deasupra capului meu. 
  În aceeaşi clipă dădui foc cu amîndouă ţevile, un nor de fum îmi îmbrobodi un moment vederile, iar raţele vesele de neghibăcia mea, luară, vorba ceea, haliciurile în plisc şi zburară mai departe. Încă două focuri date în deşert îmi dovediră că nu e aşa de uşor de a fi cineva vînător de raţe, necum de lei. 
  — Ferească Sfîntul cît sunt de tari la pene sălbătăciunile aceste! zise moş Toma grădinarul. 
  — Oare nimerit-am vreuna, moşule?
  — Da’ cum nu, mai pe toate; n-aţi văzut cum curgea puful de peele? 
  
  Era vederat că moş Toma voia să mă mîngăie de neiscusinţa mea, de aceea încetai de a mai da focuri, spre a nu mă ruşina mai mult în ochii lui. 
  — Ştii una, moşule, îi zisei eu; astăzi n-am noroc la vînat. Hai mai bine să ne primblăm aşa pe iaz, că-i frumoasă dimineaţa. 
  — Cum poftiţi, cuconaşule, răspunse el; vom merge întăi la ochiul lebedei, apoi ne vom primbla pe la ostreţe* şi pe urmă pe cărarea nuferilor. Iazu-i măricel, slavă Domnului, avem unde ne învîrti. 
  Luntrea lungă ca o suveică luneca iute pe cărările de stuh, iar de cînd mă hotărîsem să las vînatul în pace, el parc-anume îşi bătea joc de mine. La ochiul lebedei era tocmai mijlocul iazului. Trestiile înalte acopereau malurile de jur împrejur, aşa că, nemaivăzînd decît ceri şi apă, mi se părea să plutesc pe luciul unei mări. 
  De aice înainte aleargă, dragă închipuire, căci toate orizonturile îţi sunt deschise! 
  Cîte întîmplări pe mare citisem în copilăria mea, toate îmi veneau acum în minte, toate le vedeam aievea pe bietul iaz de pe moşia părintească. Fiecare creţ de apă, fiecare zbor de pasere, fiecare lovitură de lopată deştepta în mine ideea cea mare şi încîntătoare a nemărginirii, şi-mi descoperea o lume nouă, plină de taine şi de minuni. Înaintam astfel pe nesimţite, dus ca de-un vis, pe oceanul cel închipuit; 
  * Ostreţe numesc păscarii nişte lădiţe de nuiele, aşezate în apă pentrupăstrarea peştelui prins(n. a. ). 
  sus şi jos nu era decît un freamăt de revenire la viaţă; moş Toma grădinarul şedea într-un cot dînd leneş din lopată; cine ştie ce mai gîndea şi el!. . . Iar eu unul, ca să pot spune astăzi tot ce mă gîndeam, ce vedeam şi ce simţeam atuncea în primblarea mea fantastică, ar trebui să-ntorc mult îndărăpt minutarele vieţii mele, ar trebui să revin iarăşi la vîrsta cea binecuvîntată de 16 ani, să fiu iarăşi în luntre alături cu moş Toma grădinarul pe iazul cel drăgălaş care, de frumos ce răsfrîngea razele răsăritului, părea el însuşi cuprins de flăcări; dar aceasta nu se poate, şi nici are graiul omenesc, îngrădit prin cuvinte, puterea de a destăinui dorul nesfîrşit al tinereţelor. 
  Trecusem de cărarea nuferilor, ajunsesem în dreptul stavilelor peste care apa se arunca în spume, cînd deodată visurile mele luară altă faţă dinaintea unei nouă privelişti ce-mi atrase luare-aminte. 
  Era o femeie care şedea pe mal ţinînd cu mîna întinsă o undiţă aruncată în apă, şi de departe cum o priveam, albă, cu forme neho-tărîte în farmecul dimineţii, îmi părea că-i zîna apelor. Atîta-mi trebuia ca aiurările minţii mele să ajungă la culme. Lumea cea plină de taine şi de minuni prin care mă primblam de o oară mi se înfăţişa acum mai frumoasă, mai încîntătoare, însufleţită fiind de astă dată de minunea cea mai mare: de doi ochi femeieşti. 
  — Cine să fie, moş Toma? întrebai eu. 
  — Mă tem că-i cucoana Zamfiriţa, vecina noastră, răspunse el. Eavine cîteodată dimineaţa la undit. 
  — Ia să mergem mai aproape de dînsa. 
  — Cum nu, cuconaşule, că Doamne hazlie-i. Păcat că-i văduvă. 
  — Văduvă?. . . Ah!. . . 
  
  Moş Toma vîsli spre dînsa, iar cînd ajunsei în dreptul ei, simţii de departe căldura a doi ochi negri, aprinşi ca focul. Deşi n-o cuno-şteam, îmi descoperii capul dinaintea ei, iar ea îmi mulţumi zîmbind. Luntrea lunecă mai departe; cucoana Zamfiriţa rămase în urmă cu undiţa în mînă ca o drăgălaşă închipuire în răsăritul soarelui, iar eu mă întoarsei acasă cu torba deşartă, dar cu inima plină de cei doi ochi negri, aprinşi ca focul. 
  II Pe cucoana Zamfiriţa n-o cunoşteam, o văzusem numai o dată, nu schimbasem cu dînsa nici o vorbă; cum, dar, era să n-o iubesc? Ş-apoi era văduvă, frumoasă; desigur a fost nenorocită, a suferit, cunoştea toate ispitele vieţii; ce fericire de a învinge asemine inimă! Cum gîndeam astfel, mă primblam cu paşi mari prin odaie, răsucindu-mi viitoarele musteţe, şi feliurite planuri, care de care mai războinice îndreptate în contra cucoanei Zamfiriţa, aşterneam în mintea mea înfierbîntată. Cînd iată uşa se deschide şi baba Ilinca cu cheile în brîu intră în odaie. — Ştii una, cuconaşule, mîne e mare petrecere la cuconul Şte-fănică, colea peste deal. E Sfînta Maria, ziua cucoanei d-sale. Gătiţi-vă că aveţi să mergeţi şi d-voastră; aşa mi-a spus boierul. Tresării de bucurie, auzind această neaşteptată veste. Negreşit şi cucoana Zamfiriţa avea să vie acolo. Prin urmare, iată ocazia să o văd, să-i vorbesc, să-i spun că o iubesc. . . Ah! atîta fericire în inima mea. 
  — Cuconaşule, nu pofteşti puţin la camară, am nişte cozonaciproaspeţi, acuma scoşi din cuptor? 
  Eram de o veselie nebună; îmi venea să cînt, să sar în sus, să sărut pe baba Ilinca, şi, cînd e omul în aşa chef, nu poate nimic refuza. M-am dus la camară şi am prins să mănînc din cozonacii cei proaspeţi cu atîta poftă, încît baba Ilinca, înduioşată, se uita la mine zicînd: 
  — Sărmanul cuconaş, cît e de flămînd! Se vede că rău îl mai ţine
  la şcoală. 
  Toată ziua o petrecui într-un fel de farmec neînţeles. 
  Mi se părea că lumea e cu totul schimbată. O! Acuma iubeam 
  adevărat, iubeam din toate puterile c-un foc vecinic nestins. Şi cînd gîndesc că a fost un moment în care mă ameţisem după Măriuca dascălului Gheorghie de la strana dreaptă!. . . Ce glumă!. . . Însă acum nu mai era vorba de mine; era, bineînţeles, că eu iubeam; dar oare ea?. . . 
  — Ea?
  Şi de ce adică nu m-ar iubi? Cine e mai de samă decît mine în toate împrejurimele locului? Cine a învăţat mai multă carte? Puţin lucru e să ştie cineva latineşte şi greceşte, să fi ajuns, de pildă, în matematici pănă la cuadratul hipotenuzei, în istorie se ştie cine a fost Xerxes şi Artaxerxes, şi altele şi altele?. . . Înzestrat cum eram cu atîtea cunoştinţe, nimene negreşit nu putea să ţie la încercare cu mine; prin urmare, mă liniştii şi în această privinţă. Iată că veni noaptea cu oarele ei de scumpă veghere, în care ne măsurăm adîncimele ranei şi ne închinăm în taină fiinţei ce iubim. Ah!. . . Eram aşa de sigur că n-am să închid ochii în acea noapte, încît nici am mai stins lumînarea în zadar. La lumină se înşiră gîndurile aşa de frumos!. . Cu toate aceste, nu ştiu cum se făcu că de la un timp şirul gîndurilor mele se încurcă şi oara de scumpă veghere se prefăcu în opt oare de somn bun şi sănătos, aşa încît a doua zi văzui sfeşnicul văduv de lumînarea care se topise întreagă, luminîndu-mi durerile ranei. În aşteptarea plecării stam dinaintea oglinzii şi-mi pieptănam părul. Eram, de altminterea, destul de mulţămit de mine, numai musteţele se îndărătnicise a rămîne cam mici, deşi le întindeam şi le răsuceam cu toată osîrdia unui tînăr de 16 ani. Mult timp stătui la gînd ce legătoare de gît să pun, şi mă hotărîi pentru una roşie bătăioasă la ochi, căci roşul e culoarea amorului vecinic nestins. Apoi îmi pusei jiletca cea de zile mari, o jiletcă de catifea, iar după ce îmbrăcai surtucul cel negru, lung în poale şi strîmt în mînici şi mi-l potrivii bine pe trup, rămăsei încredinţat că frumoasa văduvă numaidecît trebuie să închine steagul. 
  — Cuconaşule, trăsura e gata şi boierul vă aşteaptă, zise baba Ilinca deschizînd uşa. 
  Nu fără oarecare bătaie de inimă mă suii în trăsură lîngă tată-meu, simţind că de astă dată are să se hotărască soarta vieţii mele; dar, cînd să pornească caii, baba Ilinca, înălţîndu-se la urechea mea îmi spuse cu grăbire: 
  — Să ştiţi că am pus un cozonac în buzunarul trăsurei. . . de-o
  întîmplare! Sărmana baba Ilinca! Cea mai mare bucurie a ei era să mă îndoape. 
  Pe drum tată-meu, care era de felul lui scurt la vorbă, îmi lăsa tot timpul să gîndesc la cucoana Zamfiriţa, iar leagănul trăsurei îmi înlesnea gîndurile. Stam acum şi chibzuiam cum să încep vorba cu ea: „Sărut mîna, cucoană Zamfiriţa“. . . Ce idee. . . Aşa vorbeşte numai cuconul Ştefănică, care poartă giubea şi fes; dar eu. . . eu care ştiu latineşte. . . „Mult stimabilă doamnă!. . . De cînd v-am văzut pentru întăia oară cu undiţa în mînă păscuind pe malul iazului, frumoasă ca o zînă născută din spuma apei, sufletul meu s-a înflăcărat de-un foc vecinic nestins!. . . Permiteţi-mi să depun la picioarele frumuseţei voastre a mea inimă şi a mea viaţă!. . . “ Şi aşa mai departe, vorbe multe, înfocate, izvorîte din adîncul dragostei mele. Acum de la sine se-nţelege că această cuvîntare putea să fie mai adăugită, mai înfru-museţată după inspirările momentului sub ochii săgetători ai frumoasei Zamfiriţe; dar deocamdată temelia era. Cu lecţia dar învăţată pe de rost, cu speranţa neclintită în legătoarea cea roşie şi în cuadratul hipotenuzei, urcai scările caselor cuconului Ştefănică. 
  — Da’, bine-aţi venit!. . . Da’, cum mai petreceţi? Da’ cum vă aflaţi?. . . Da’, sunteţi sănătoşi?. . . ne întrebau fără sfîrşire cuconul Ştefănică şi cucoana Marghioliţa, încîntaţi de venirea noastră. 
  Cuconul Ştefănică, deşi bătrîior, se întinerise cît putuse de ziua onomastică a soţiei sale. Era gătit c-un antereu de cutnie în ciubuce, avînd peste mijloc un şal lat turcesc şi pe cap un fes roş cu canaf care bătea în albastru-închis. Ca toţi bătrînii din vremea aceea, era bun la inimă, primitor şi totdeauna glumeţ; casa lui era casa lui Avram. Iar cucoana Marghioliţa, cîte cu două rînduri de zulufi la fiecare tîmplă, număra şi ea cam multe onomastice, era bună gospodină şi foarte evlavioasă, însă avea un cusur. Îşi cam temea bărbatul şi, Doamne fereşte, n-ar fi tocmit slujnice tinere în casă! După noi veni spiţerul şi spiţereasa din tîrguşorul învecinat, două fiinţi ciudate prin ne-asemănarea lor; spiţerul, un neamţ boţit la faţă, cu musteţele ţapoşe, pline de tabac şi c-un nas întors ca o lulea deasupra căruia şedeau călare nişte ochelari mari ca nişte ferestre. Iar madama spiţereasă c-un vergiss mein nicht în păr şi un trandafir în dreptul inimii, era din contra palidă, gingaşă şi vecinic înamorată de lună. Parc-ar fi zis: „Nu mă lăsaţi, că zbor în sus!“ După dînşii veni catihetul, apoi privighitorul de ocol legat de-o sabie în care necontenit se împiedeca, şi mai la urmă cuconul Andronachi Brustur, un văduvoi între două vîrse, cu ochii încrucişaţi, dintre care unul totdeauna pe jumătate închis, şi celalalt totdeauna în lacrimi, încît se părea că rîde cu unul şi cu celalt plînge. De la cea întîi vedere omul acesta îmi displăcu. Avea faţă şireată şi ochiul lui cel care plîngea mă supăra cînd îl simţeam pironit asupră-mi. Prinsei chiar să-l urăsc, de cînd auzisem pe unii şi pe alţii lăudîndu-l că e bogat şi că împrumută bucuros prietenilor bani cu dobîndă. 
  Toată lumea era veselă, masa sta întinsă şi bogată în mijlocul antretului, iar cucoana Zamfiriţa nu venea. Mă simţeam nefericit şi singur ca în mijlocul unui pustiu. Dar nu bine apucase gazdele să ne poftească la masă, că un duruit de trăsură se auzi la scară, şi după cîteva minute cucoana Zamfiriţa cu ochii săi învăpăiaţi, frumoasă şi bine gătită, apăru ca un luceafăr în mijlocul nostru. Un fior de bucurie trecu prin sală. Cuconul Ştefănică alergă spre dînsa şi-i sărută mînile cu atîta bună inimă, încît cucoana Marghioliţa nu se putu stăpîni nici chiar de ziua ei, să nu-i spuie la ureche: „Te pricepi. . . berbantule. . . te pricepi. . . “ Spiţerul, catihetul, privighitorul şi cuconul Andronachi Brustur se închinară adînc, madama spiţereasă o întîmpină cu cea mai gingaşă zîmbire, iar eu rămăsei pe scaun înmărmurit, uitînd măcar să plec capul dinaintea ei. 
  Frumoasî văduvă pe loc se făcu de gazdă; puse capela şi şalul la o parte, îşi scoase mănuşile şi prinse să ajute la trebile gospodăriei. Toate mergeau parcă altfel, de cînd venise ea. 
  La masă şedeam faţă-n faţă cu dînsa, şi nu o dată mi se înroşiră obrajii ca focul, nu o dată era să-nghit cruciş, cînd din întîmplare ochii noştri se întîlneau. Eram, pot să zic, deplin fericit, numai un singur lucru mă neliniştea; văzusem între mezelicuri şi supă, că un semn din ochi, un semn neînţels se schimbase între frumoasa zînă şi cuconul Andronachi Brustur. Putea să fie numai o părere şi negreşit aşa a şi fost. Cu toate acestea, ochii lui Andronachi Brustur aveau o privire din ce în ce mai ciudată. Cel din dreapta lăcrăma tot mai mult, iar cel din stînga, de tare ce rîdea, se-nchidea de tot. Chiar degetele lui erau neliniştite, parcă numărau parale. Ce om nesuferit!. . . cum ar pute o femeie să-l iubească!. . . 
  Am început să-l pîndesc cu mai multă luare-aminte, dar nici o mişcare, nici un semn n-am mai surprins. Vorbea necontenit de trier, de culesul popuşoilor, iar Zamfiriţa pentru el parcă nici mai trăia pe faţa pămîntului. Pe la mijlocul mesei începură sănătăţile. Privighitorul, ca un obraz al cîrmuirii, se crezu dator, pentru cinstea casei, să închine el cel întăi pahar în sănătatea gazdei. Apoi rînd pe rînd să bău în sănătatea tuturor; iar cînd veni rîndul cucoanei Zamfiriţei entuziasmul se urcă la culme. Atunci voind a-mi pune în lucrare planul meu de bătălie, mă ridicai în picioare, ciocnii paharul meu de al ei, şi, după ce o săgetai bine cu privirile, îl băui încet pănă la cea din urmă picătură. De astă dată lovitura a trebuit să o pătrundă, căci ochii ei prinseră să sticlească de o veselie nespusă. 
  După masă intrarăm în salonul unde ne aşteptau două mari tabla-le cu vutci şi vişnapuri. Acolo se începu băutura din capăt. 
  — Să trăiţi, cucoane Ştefănică!. . . Bine v-am găsit, arhon privighi-tor!. . . Şi cu bine, cucoane Andronachi!. . . La mulţi ani, cucoană Marghioliţă!. . . şi tot aşa înainte pănă cînd potcapul părintelui catihet nu se mai ţinea decît prin o minune de echilibru, iar cuconul Ştefănică, ca în timpul fericitelor tinereţe, se rotea cînd în jurul plăpîndei spiţerese, cînd în jurul frumoasei Zamfiriţe. Apoi, oprindu-se deodată în faţa femei lui cu mînile în şolduri, îi zise c-un aer de parapon: 
  — Da’ bine, Marghioliţo, azi e ziua ta sau ba?. . . Se poate să nuavem lăutari?. . . Alei, soro! Strigă, aleargă, porunceşte degrabă, că mă furnică prin călcăie!. . . 
  
  Ca din pămînt ieşiră trei lăutari; un scripcar, un cobzar şi un naingiu. Atunci lumea se ameţi cu totul; privighitorul luă pe spiţereasă de mînă, cucocnul Ştefănică pe Zamfiriţa, spiţerul pe cucoana Marghioliţa şi cîteşişase înfiinţară o mazurcă cu figuri. Jucau toţi cum jucau, dar ca bătrînul cuconul Ştefănică nici unul! Picioarele-i luase vînt. Pocneau călcăiele, pîrîiau podelele, răsuna sala; apoi, cînd se învîrtea în loc, ţinînd pe văduvioară de mijloc strînsă la piept, ai fi zis că vîntul îi poartă. 
  — Te pricep, berbantule. . . te pricep!. . . îi repetă din fugă iubita lui soţie, care nu-l slăbea din ochi. 
   Dar berbantul gîfăia sărmanul, de-i sărea pieptul din loc şi, ameţit cum era de vin şi de joc, ar fi căzut ruşinat la pămînt, dacă priceputa lui dănţuitoare n-ar fi făcut semn lăutarilor să tacă. 
  — De la nunta ta, Marghioliţo, n-am mai jucat aşa cu chef, zise el, aruncîndu-se în fundul unui jilţ, abia răsuflîndu-se. . . Ia vin de mă sărută aici pe obraz. . . ştii. . . ca în luna de miere; că doar în curînd împlinim treizeci de ani de la căsătoria noastră. Ei, ce păcat că nu mai e ce-a fost! 
  — Nu! Hoţule!. . . Nu!. . . Pe tine nici mort nu te cred. Văd eu cum îţi joacă ochii în cap! 
  — Bre lăutari!. . . Veniţi lîngă mine, porunci el, scoţînd din buzunar un pumn de irmilici. Vedeţi voi fierăria asta? Toată v-o arurnc în cap, dacă nu-mi veţi cînta, cum îmi place mie, un cîntec de fond de cele bătrîneşti, un Ah! suflete, ah! ca să-mi aduc aminte de pe cînd era Marghioliţa fată mare. E cam de mult de-atunci, nu-i vorbă, adause el, făcînd un semn din ochi. 
  — Na, berbantule, na!. . . să-ţi treacă de dorul altora, zise bătrînacucoană Marghioliţa, sărutîndu-l pe obraz din toată inima, aşa că plăpînda spiţereasă, spărietă, îşi acoperi faţa cu mînile. Erau hazlii şi totdeodată duioşi de văzut aceşti doi bătrîni bătuţi pe cap de bruma iernii, cum în veselia vinului se dezmierdau ca nişte copii, el suspinînd după tinereţele trecute, ea nevoind a-l crede bătrîn. 
  
  Lăutarii începuse acum cîntecul cel de fond: Ah! suflete, ah! Era o manea de cele vechi turceşti, lungă, trăgănată, în care numai un ah! ţinea o jumătate de oră. Încîntat, fărmecat, cuconul Ştefănică îşi aprinse ciubucul şi se aşeză îndemînatic pe jilţ spre a nu pierde nici 
  o notă din cîntecul bătrînesc. 
  — Ce-mi spuneţi voi mie, bonjuriştilor!. . . strigă el deodată, uitîndu-se ţintă la mine. Atunci erau vremile cele bune, pe cînd se cînta Ah! suflete, ah!. . . Atunci era ţara acoperită cu stupi de miere, cu herghelii de cai şi cu turme de vite!. . . Na, balaurilor!. . . adause el, împroşcînd lăutarii cu pumnul de irmilici. 
  Tot în momentul acela în fundul salei la o masă deosebită, şedea faţă-n faţă cîte c-un pahar de vin părintele catihetul şi cuconul Andronachi Brustur. Acest din urmă căuta să încredinţeze pe cel dintăi că coşerul de nuiele e mai bun decît coşerul de leaţuri pentru păstrarea popuşoilor. Însă, din nenorocire, părintele catihet nu se gîndea la coşerul de nuiele, precum nu se gîndea la sfînta liturghie. Potcapul său se odihnea acum pe masă lîngă vinul chihlimbariu, iar sfinţia-sa, roş la faţă ca floarea macului, cînta pe prochimen glasul al 8-lea: 
  Protopopu-i protopop Şi-ncă are şepte, opt, Dară eu că-s mireanù Să n-am una măcarù! 
  Atunci frumoasa Zamfiriţă, văzînd că lucrurile se cam întrec cu şaga, ieşi în balcon, iar eu, care o urmărisem tot timpul şi cu ochii şi cu inima, simţii că a sosit oara hotărîtoare să mă apropii de dînsa şi să-i mărturisesc taina ce mă ardea. 
  Înserase cu desăvîrşire. Era o noapte de toamnă caldă şi senină, şi o lună ca o ziuă. Numai unde şi unde cîte un mic nouraş creţ se primbla ca un vis drăgălaş pe albastrul ceriului; iar pe dealurile depărtate, pierdute acum în umbră, se vedeau, ca nişte luceferi pe pămînt, focurile plugarilor ce-şi pregăteau cina de noapte. Nici că se putea un timp mai potrivit pentru o păreche iubitoare. Îmbărbătat de vuietul petrecerii, de cîntecul lăutarilor, de frumuseţea sărei plecai de la locul meu din salon cu deplină încredere în mine, şi mersei fără nici o împiedicare pănă la uşa balconului, însă cînd să trec pragul, să m-apropii de frumoasa văduvă, simţii că mi se taie picioarele. Şi doar n-avea nimic de spaimă cucoana Zamfiriţa; din contra, era veselă, frumoasă, atrăgătoare, însă cu toate aceste, nu ştiu pentru ce, aş fi dorit mai bine în momentul acela să mă aflu în gura unui leu, decît dinaintea ei. O! desigur, n-aş fi îndrăznit niciodată să trec înfricoşatul prag, dacă nu m-ar fi chemat ea singură sub cuvînt de a-mi arăta focurile ce sclipeau în depărtare. Dar de vreme ce mă chema, de ce era să mă mai tem? Era un semn vederat că dintre toţi pe mine m-a găsit mai vrednic de dragostea ei. Îmbărbătîndu-mi deci inima, păşii peste pragul fatal şi intrai în cîmpul de luptă. 
  — Mult stimabilă, doamnă! zisei eu, aducîndu-mi aminte de lecţia învăţată pe de rost. De cînd v-am văzut pentru întăia oară cu undiţa în mînă. . . 
  — Ah! Bine zici, răspunse ea, tăindu-mi vorba, eram la undit. . . Aiîmpuşcat mult vînat atunci? 
  — Am împuşcat. . . cum nu. . . adică n-am împuşcat. . . Dar de cînd v-am văzut frumoasă. . . 
  — În adevăr, a fost prea frumoasă dimineaţa aceea şi cu noroc; am prins trei lini şi o ocheană. 
  — Trei lini şi o ocheană, repetai eu ca un ecou fără conştiinţă, simţind că mi se bate inima cu putere; apoi revenind la cuvîntarea întreruptă, urmai cu glas tremurător: 
  — Frumoasă ca o zînă născută din spuma apei. . . permiteţi-mi. . . din foc nestins. . . să depun la picioarele. . . vieţii. . . 
  
  O! era nesuferită starea în care mă aflam: pămîntul se învîrtea cu mine şi mintea-mi se întuneca. Cu toate aceste, ca omul răpezit o dată din deal în vale şi care nu se mai poate opri, bîiguiam înainte cuvinte fără şir, şi cine ştie la ce capăt aş fi ieşit, dacă răutăcioasa cucoană Zamfiriţa, n-ar fi zbucnit deodată într-un hohot de rîs atît de nebunesc, încît îmi pierdu-i cumpătul cu desăvîrşire. Atunci tot ce-mi rămăsese de spus din cuvîntarea pregătită pieri ca fumul din mintea mea; vederile mi se painginiră, glasul mi se stinse în piept şi, mut, împrostit, rămăsei cu ochii holbaţi, cu gura căscată dinaintea rîsului ei fără sfîrşit. O! moment îngrozitor! Atunci, simţind că nu-mi rămîne altceva de făcut decît sau să mă omor dinaintea ei, sau să fug ca un nemernic, ca să scap de această ruşine nemaipomenită, mă hotărîi în buimăceala mea, pentru fuga nemernică, şi cu vorba zînei neisprăvită, dădui busta în salon, lăsînd cîmpul de luptă în ştirea lui Dumnezeu; însă, cînd să trec îndărăpt pragul fatal, mă lovii nas în nas cu nesuferitul cel de Andronachi Brustur, care, după ce mă măsură un moment cu ochii lui încrucişaţi, se lipi de uşor, lăsîndu-mă să trec pe lîngă el; iar în urma mea auzii două hohote amestecate, care se pierdeau în întuneric. 
  Salonul vuia de cîntecul cel de fond: Ah! suflete, ah! Cuconul Ştefănică, răsturnat pe jilţ, pufăia din ciubuc şi sorbea acum din ochi pe madama spiţereasa, iar eu ca un om gonit din urmă de-o potaie de lupi, alergai desperat în odaia ce mi se pregătise, întorsei cheia de două ori în broască şi mă culcai. De astă dată în adevăr că n-am închis ochii noaptea întreagă, petrecînd-o într-o lungă şi scumpă veghere pentru a-mi măsura adîncimile ranei. Nesfîrşită-mi era durerea văzînd risipite într-o singură sclipeală, toate planurile de fericite ce zidisem în mintea mea necoaptă. La ce-mi slujise latineasca, legătoarea cea roşie, jiletca de catifea, în care avusesem atîta încredere, dacă nu pentru a fi marture la ruşinoasa mea neizbîndă, întocmai ca armele unui soldat învins, dovedite netrebnice! 
  A doua zi înspre zori m-am întors pe jos acasă, lăsînd în urmă răspuns că m-am dus la vînat; iar baba Ilinca şi-a făcut cruce cînd m-a văzut venind acasă singur aşa de dimineaţă şi aşa schimbat la faţă. Trei zile de-a rîndul n-am voit să pun piciorul în camera ei; trei zile de-a rîndul am trăit într-un suspin şi-un neastîmpăr, cînd iată că a patra zi baba Ilinca, care era totdeauna gazeta noutăţilor, intră în odaia mea, zicîndu-mi: 
  — Cuconaşule, veste mare!. . . cucoana Zamfiriţa se mărită cu co-
  conul Andronachi Brustur! 
  Sărmana!. . . nu ştia cîtă otravă cuvintele ei îmi vărsau în inimă!. . . 
  Această ştire m-a pătruns pănă-n adîncul măruntaielor şi parc-a 
  rupt în mine ceva. Într-adevăr, a rupt cu rădăcină cu tot din pieptul meu orice speranţă de dragoste în viitor. Însă tocmai din această cauză, prin o ciudată întoarcere a inimei mele copilăreşti, m-am simţit mai liniştit. Îmi luasem oarecum grijile; nu mai aveam la ce să mă gîndesc, ce să doresc, ce să aştept. Stătui deci un moment aiurit ca omul care nu vede decît ruini împrejurul lui şi, nemaiştiind ce să fac cu timpul care acum îmi părea nemăsurat de lung şi de urît, mă hotărîi să mă răzbun de viclenia femeiască asupra viclenelor răţe. 
  Cu ciudă luai puşca din cui, mă dusei la iaz şi toată ziua dădui la focuri nenumărate, pierdute-n stuh şi-n vînt, încît bietele răţe năucite nu se pricepeau de unde vine acest nevinovat potop de foc. 
  Cînd mă întorsei acasă, eram răcorit, însă de atunci şi pănă astăzi n-am mai pus legătoare roşie, nici jiletcă de catefea. 
  (Convorbiri literare, anul XIII, nr. 2, 1 mai 1879) 
  
  SFÎNTUL ANDREI 
  Făceţi cruci mîntuitoare, Căci e noaptea-ngrozitoare, Noaptea Sfîntului Andrei. 
  (A l e c s a n d r i) 
  Într-una din zile îmi luai puşca din cui, puşca cea cu noroc, mi-o grijii bine, îmi aşezai cele trebuitoare la torbă, apoi zisei să-mi puie şargul la sanie. Deşi cam înserase, însă pănă la moşia vecinului meu Neagu, unde se pregătea o vînătoare de cerbi, era numai o fugă de cal şi puteam ajunge înainte de noapte. Ion, o slugă veche, pe care o aveam moştenire de la tata, intră atunci în odaie, se scărpină în cap, tuşi, îşi drese glasul după obicei, apoi cu un aer sfiicios îmi zise: 
  — E cam tîrziu, cuconaşule, de plecat; o să înnoptaţi pe drum. Nu-i mai bine să vă lăsaţi pe mîni? 
  — Auzi vorbă!. . . Şi de ce m-aş teme?. . . Vremea e liniştită, drumulbun, şi şargul iute de picior. 
  — Aşa este, însă mă veţi ierta să vă spun că mîni e Sfîntul Andrei. 
  — Ei şi?. . . 
  — Apoi, dă?. . . nopatea înspre Sfîntul Andrei ştiţi că umblă lupiiîn potaie, şi Doamne fereşte să-i întîlnească cineva. 
  — Am eu cu ce să-i întîmpin. 
  — Cuconaşule, mă iertaţi, zău, de îndrăzneală, dar nu vă sfătuiesc. Sunt bătrîn, am văzut multe. Se mai zice că înspre Sfîntul Andrei umblă şi strigoii pe la răspinteni, pe la zăvoaie, pe la iazuri. Iaca bine că-mi aduc aminte! îmi veţi da voie să ung încuitoarele uşilor cu usturoi*, precum făceam pe vremea răposatului d-voastră părinte, Dumnezeu să-l ierte. . . 
  
  * Sătenii au credinţă că, dacă ung încuitoarele cu usturoi, împiedică stri-goii să intre în casă(n. a). 
  Un hohot de rîs zbucni din pieptul meu. 
  — Zi să-mi puie şargul mai răpede. 
  — Aveţi să treceţi pe la moara cea de vînt, unde strigoii macină făină. Acolo nu-i loc curat. 
  — Hai, fă ce-ţi spun!
  Mai aveţi cornul cel de luncă, haţaş1 de lupi, şi unde se încrucişează drumurile; se zice că adeseori noaptea pe la cîntători se aud bocete în pădure. 
  — Fugi răpede!. . . 
  Ion, scărpinîndu-se în cap, ieşi gînditor. Dar pănă cînd să-mi puie calul la sanie, îmi luai puşca şi torba lîngă mine, îmi aprinsei luleaua cea de vînat şi mă întinsei leneş pe o canapea. 
  * Şargul meu sprinten şi spornic la mers alerga acum pe cîmpia albă, ca o nălucă ce fuge de umbra ei. Două doruri care din inima stăpînului trecuse într-a lui, îl mînau din urmă. Unul era dorul vînatului, pa-timă a mea din copilărie, celalalt dorul Elenei, fiica lui Neagu, cea mai frumoasă fată din împrejurimi. Dar, cît fugeam eu de iute, ziua fugea şi mai iute, încît în dreptul morii de vînt noaptea mă şi întîmpină. Deodată sania mea se sprăvăli. „Ha! gîndii eu în mine, s-a întîlnit graba cu zăbava. Ion ar fi zis că-i pricina locului celui necurat. “ Îmi aşezai sania pe tălpi, mă scuturai de zăpadă şi plecai şi mai grăbit. Pe la cornul cel de luncă un lup bătrîn cu o coadă cît un măturoi îmi curmezişi drumul. Îi dădui un foc din fugă ca să nu zică că a trecut fără cinstea cuvenită pe lîngă un vînător, însă el numai va fi ştiind de i-a rămas cojocul întreg sau ciuruit. Iată zării curţile nalte ale lui Neagu, a căror ferestre luminate străluceau în întunericul nopţii ca nişte ochi fantastici. În cîteva minute ajunsei la scară. 
   1Haţaş - cărare prin pădure (n. ed. ). 
  Dar ce întîmplare!. . . Pe scări erau întinse covoare şi, de sunetul muzicei, răsunau zidurile. Elena, albă la faţă ca zăpada, îmbrăcată în haine de mireasă, ţinea de mînă pe un tînăr nalt şi uscăcios, şi o mulţime de lume se îngrămădea în jurul lor. Era negreşit mirele ei, căci avea un smoc mare de peteală la piept şi se uita cu îndrăzneală în ochii ei. De unde a ieşit acest tînăr nalt şi uscăcios pe care niciodată nu l-am văzut?. . . Şi cum de s-a făcut această nuntă cu aşa taină şi aşa grabă? Eu care credeam că am tot timpul să mă codesc?. . . Lucrul îmi părea neînţeles, dar era adevărat. 
  Bătrînul Neagu cu zîmbetul pe buze mă întîmpină, zicîndu-mi: 
  — Bine ai venit între noi, vecine; astăzi — nunta, mîni — vînatul. 
  Cu inima strînsă mă apropiei de Elena pentru a-i zice cîteva cuvinte de urare, însă numai fruntea mea se aplecă dinaintea ei, iar vorbele îmi amorţiră pe limbă. Elena atunci se uită lung la mine, parcă mi-ar fi gîcit durerea, apoi lunecînd pe strălucitoarele parchete se amestecă în mulţimea ce se învîrtea prin saloanele pline de lumină. 
  Nu ştiu dacă în noaptea aceea am închis ochii sau nu, într-atîta îmi era capul de ameţit; dar a doua zi ştiu că am fost cel dintăi în picioare, cînd a sunat cornul vînătoresc. Unul cîte unul se adunară toţi oaspeţii cu puştile pe umăr gata de plecare, cînd iată că mireasa, călare pe un cal alb ca şi dînsa, se arătă în mijlocul nostru. 
  — Cine va ucide cerbul cel mare, craiul codrului, zise ea, îndrep-tîndu-şi ochii spre mine, aceluia va fi această năframă ţesută de însuşi mîna mea! 
  Toţi ne plecarăm dinaintea ei; toţi doream scumpa năframă. Ajuns în pădure, mă aşezai la o ruptură de părău aşteptînd să-mi vie cerbul, cînd deodată auzii cînii lătrînd pe urma vînatului. Creştea, creştea vuietul mereu; pîrăiau vreascurile, tresăreau tufarii, tresărea şi inima mea. Ah! Iată craiul codrului, ţintat în frunte, cu coarnele rămuroase ca crengile unui stejar. El se opri în faţa mea cu ochii fioroşi şi prinse să scurme pămîntul. „Ce fericire!. . . Năframa va fi a mea. “ Îl luai la ochi şi dădui foc. Dar tot atunci ca prin vis văzui pe Elena călare pe calul ei alb trecînd ca un fulger îndărăptul cerbului, şi un ţipet de durere umplu pădurea. Alergai cu grăbire la locul unde credeam că a căzut cerbul, şi ce găsii?. . . Găsii pe Elena la pămînt, scăldată în sînge şi fără suflare! 
  O! ceas rău!. . . O! blestem a lui Dumnezeu!. . . Cine ar putea spune desperarea ce simţii în acel moment, văzîndu-mă ucigaş fără voie a fiinţei celei mai scumpe inimii mele. Era albă şi frumoasă, sărmana, ca în sara cununiei, cu ochii nemişcaţi, dar aţintiţi asupra mea, cu buzele întredeschise, parc-ar fi voit să mă mustre de răul ce-i făcusem, iar calul ei alb necheza, de clocotea pădurea. Nenorocit, apucai de-a dreptul prin codru ca să scap nu de pedeapsa oamenilor, ci de însuşi cugetul meu, dar abia făcusem cîţiva paşi că mirele ei cel nalt şi uscăcios ieşi ca din pămînt, întovărăşit de vătăjei, dorobanţi, călăraşi, şi mă încunjură. 
  — Iată ucigaşul! strigă el, arătîndu-mă cu degetul, un deget lung, uscat, înspăimîntător, parcă era degetul destinului; iar eu, gîrbovit de greutatea învinovăţirii, plecai fruntea şi mă lăsai prins. 
  Greu suie cineva scările măririlor lumeşti, dar uşor le coboară. N-a trebuit decît o singură clipeală ca să fiu aruncat tocmai la fund, în noroiul unde mucezesc făcătorii-de-rele. . . Închis, tuns la cap, îmbrăcat în haine proaste, hrănit cu mîncăruri de gloată, obosit de nopţile fără somn, mă întrebam uneori de-i un vis ce fac sau o adevărată bătaie de joc a soartei, şi mintea mi se rătăcea într-atîta, încît mai-mai mă credeam însumi vinovat. Cînd veni ziua judecăţii, fui introdus într-o sală mare ticsită de privitori. Sute de ochi se aţintiră asupra mea, ochi fără milă, care căutau să găsească în brazdele feţei mele urmele crimei, şi în această mulţime adunată ca la sărbătoare, recunoscui mulţi bărbaţi, multe domnişoare care cu cîtva timp mai înainte mi-ar fi întins cu bucurie o mînă prietenească. Ce era schimbat în mine?. . . Nimic; numai sticla prin care mă privea lumea era schimbată. . . era sticla cea mincinoasă a năpăstii! 
  — Zece ani de închisoare. . . rostiră în glas mare judecătorii cu feţeleposomorîte, îmbrăcaţi în haine cernite ca la înmormîntare. Apoi damele şi domnişoarele îşi luară lornetele de la ochi, îşi dreseră creţii 
  
  de la rochii şi, zîmbind cu gingăşie în dreapta şi-n stînga, în semn de ziua bună, plecară mulţămite că au petrecut cîteva oare cu interes; iar eu cu inimă împietrită mă întorsei pe zece ani la locuinţa ce-mi pregătise dreptatea omenească. 
  Cît timp oi fi stat acolo între păreţii osîndei nu ştiu, căci nu m-am ostenit să măsur timpul; dar ştiu că într-o zi spre amurg veni temnicerul şi-mi zise: 
  — Măria-sa domnul a binevoit să te ierte pentru ziua de mîni aAnului Nou! 
  „Anul Nou!. . . Măria-sa a binevoit să mă ierte!. . . “ Curios, această veste nu-mi făcu nici o bucurie. Văzînd însă că uşa temniţei se des-chide, ieşii fără să ştiu încotro mă duc. Eram pe stradă. Casele cele nalte cu balcoanele de fier, droştele care se-ncrucişau în fuga cailor, îmi amintiră că aşa case, aşa droşte am avut şi eu odată. „Oare le mai am şi acuma?“ îmi zisei; dar în starea în care mă aflam îmi era cu neputinţă să dezleg această întrebare. 
  O lume nebună foia în toate părţile; căci Anul Nou se primbla pe strade cu sunete de clopoţei, cu vuiete de buhai, cu pocnete de bici, sărbătorit, cîntat de sute de oameni care colindau cu plugul pe la casele creştineşti: 
  Aho! Aho! plugul cu 12 boi, 
  Boi, bourei
  În coade cudălbei, 
  În frunte ţintaţi, 
  În coarne înfieraţi, 
  Mînaţi măi, hăi, hăi, hăi!
  
  Iar cînd dădea bacşişul bun în palma colăierului1, atunci adăuga: 
  Să vă deie Dumnezeu Cîte paie sus pe casă Atîţia galbeni pe masă, Cîţi cărbuni în cel cuptior 
   1Colăier — cel care spune urarea (n. ed. ). 
  Atîţia mîndri gonitori, Cîte fire în manta Atîtea vite a făta. Mînaţi măi! hăi! hăi! 
  Mă amestecai şi eu într-o ceată de flăcăi şi o pornii cu colinda pe la case. Aveam oare altceva de făcut? Dar, lucru neaşteptat, între colăieri întîlnii pe feciorul meu Ion cu o talancă în mînă, sunînd şi strigînd cît îl lua gura: „Mînaţi măi! hăi! hăi!. . . “. 
  Era gras şi rumăn la faţă ca un om netrecut prin mîna judecătorilor. Mă uitai drept în ochii lui, însă el nu mă cunoscu, tuns şi ras cum eram şi îmbrăcat în haine de rînd. 
  — Se vede că-ţi merge bine, îi zisei eu prefăcîndu-mi glasul. 
  — Ce fel?. . . 
  — Ai dat peste stăpîn bun. 
  — Ba n-am defel. 
  — Da’ ce s-a făcut stăpînul tău?
  
  Ion se scărpină în cap, tuşi, oftă după obiceiul lui cînd avea ceva vajnic de spus, apoi apropiindu-se de mine îmi spuse: 
  — Vrei să ştii numaidecît?
  — Aş dori, căci am auzit multe de toate. 
  — Ei bine, a murit!. . . 
  — Ce vorbă!. . . 
  
  — Da’, cum îţi spun; a plecat fără să mă asculte într-o sară înspreSfîntul Andrei la moşia lui Neagu unde-l ducea dorul duducăi Elenei şi la moara de vînt, ştii la locul cel necurat, i s-a răsturnat sania, i-a fugit calul, iar pe dînsul l-au luat Ielele prin văzduh aşa de repede şi aşa de sus, că numai ce-a căzut mort în poarta curţii lui Neagu. 
  — Dumnezeu să-l ierte! îi răspunsei eu cu o prefăcută părere derău. Dar, dacă s-ar întîmpla să-l vezi, ce-ai zice? 
  — Zic că mai degrabă îmi va creşte barbă în palmă decît să seîntîmple una ca aceasta, afară numai dacă ucigă-l crucea îi va lua chipul. Ei! numai eu ştiu cît am plîns la înmormîntarea lui, căci fusese bun stăpîn, sărmanul! 
  
  — Sărmanul!. . . repetai şi eu cam în bătaie de joc. Dar duduca Ele-na ce s-a făcut? 
  — Duduca Elena nu i-a dus dorul multă vreme, căci s-a măritat c-un tînăr subţire şi uscat, de te prevezi printr-însul. Nu ştiu ce a gîndit de s-a împărechet cu aşa o coadă de bici. 
  
  — Şi?. . . 
  — Cum şi?. . . 
  — Nu s-a mai întîmplat nimic?
  — Ce să se întîmple?
  — Duduca Elena nu a. . . Atunci Ion prinse să sune din talancă ca un zălud1 strigînd di-
  
  
  naintea unei ferestre: Mînaţi măi! hăi! hăi! Iar morarul meşter bun Alerga ca un nebun Şi striga mereu, striga: Na, na, na, morişcă, na! Morişca hodorogea Şi prin apă tot fugea. Mînaţi măi! hăi! hăi! 
  Eram într-o curte boierească pe balconul de sub ferestrele salonului. Mă uitam şi eu pe fereastră; era un bal mare din lumea cea mare. Doamne, ce podoabe!. . . Ce bogăţii. . . Numai cu cerceii unei duduci, cîte văduve scăpătate ai fi putut adăposti de frig şi de foame! Dar acolo strigătul săracilor nu pătrunde; e numai locul fericiţilor. Ce deosebire între ei şi mine?. . . Eu, gîrbovit sub ruşinea unei osînde, scos din lume ca un dezmoştenit, aşteptînd, lipit de fereastră, pomana ce se aruncă cerşitorilor, ei, veseli, bogaţi, nepăsători de greutăţile vieţii, îmbătaţi de sunetul muzicei în saloanele luminate. Şi doar numai un părete ne despărţea. Aşa am fost şi eu odată şi nu-i de mult de atuncea, dar ce-a fost şi nu mai este e ca dunga fulgerului care nu lasă 
   1Zălud — smintit; nerod (n. ed. ) 
  urmă pe ceri. Şi e tot lume cunoscută aice. . . Iată un tînăr care-şi petrece viaţa la oglindă între pomezi, peptini şi cimbistre1; păpuşă înzestrată cu darul vorbei. Nici vra să ştie de gerul de-afară. O! parcă şi cu el aş vrea să schimb acuma! 
  Iată un altul, răpezit cu aprinderea frigurilor în vîrtejul jocului. Pe faţa lui se văd urmele patimilor ce l-au secătuit fără vreme. Duce o viaţă plină de neastîmpăr, de joc de cărţi, de amor şi de dueluri. Sfîrşi-va bine, sfîrşi-va rău, nu-i pasă, căci la nevoie îi rămîne sinuciderea. Apoi privirile mele se opriră asupra unei dănţuitoare, a cărui trup se îndoia molatic pe braţul ce-i cuprindea mijlocul. Suflet plăpînd, visător şi vecinic nedespărţit. A fugit cu Petru ca să scape de părinţi, a fugit cu Vasile, ca să scape de Petru, şi acum e gata să fugă cu Sandu, ca să scape de Vasile. Nimeni nu ştie ca dînsa să preţuiască credinţa pritenilor de casă. Dar cea mai atrăgătoare figură e a doamnei care stă colo, aburită de joc, răcorindu-se cu evantaiul; figură de creolă, cu ochii învăpăiaţi şi cu buzele însetate. Ce trup!. . . Ce frumuseţe!. . . Cît despre trup, o voi artiştilor!. . . n-aveţi ce bănui; mai tot e pe faţă, numai picioruşele cele mici parc-ar vroi uneori să s-ascundă de ochii pofticioşi, dar numai par, căci, nerăbdătoare cum sunt, numaidecît se ivesc de sub tainicul văl. Nici una nu are în juru-i atîţia suspinători ca dînsa. Iorgu, unul dintre cei mai statornici, are dreptul încuviinţat şi netăgăduit de a-i săruta mîna pănă la încheietura braţului, în timp ce drepturile lui Petru se întind mai departe. . . pănă la cot; iar Sandu, fericitul Sandu, se bucură de toată lungimea braţului pănă la umăr. O! ce n-ar da ceilalţi doi să poată, întocmai ca răzeşii cei lacomi de proprietate, să strămute mai departe brazda stăpînirii lor! Apoi colo pe cele scaune înşirate văd un şir de bărbaţi însuraţi, figuri naive, casnice paravane în dosul cărora tot satul ştie ce se petrece, afară de ei. Dar ce zic eu?. . . Fiecare, rînd pe rînd, unul mai tîrziu, altul mai devreme, a aflat ce se petrece, şi l-a durut poate la început, cum doare pe copil măseaua care creşte, dar acum, ca şi măselele crescute gata, nu-l mai supără. 
   1 Cimbistră — cleşte mic pentru smuls părul (la sprîncene) (n. ed. ). 
  Dar, Dumnezeule!. . . Ce văd?. . . Tînărul cel nalt, uscăcios, a cărui deget se îndreptase odinioară spre mine înfierîndu-mă ca ucigaş, iată-l, iată-l, la braţ cu. . . Dar nu se poate. . . e un vis, o nălucire. . . 
  — Ioane!, strigai eu simţind că mi se painjinesc ochii; cine-s cei doi?. . . însă Ion, aşteptînd bacşişul, striga cît îl lua gura: 
  Iar lelea morăriţă, 
  Bună meşteriţă, 
  Cu cojiţe, cu tărîţe
  Prinse moara de cosiţe
  Ş-o apucă de călcăi
  Ş-o puse pe căpătăi. 
  Mînaţi măi! hăi! hăi!
  
  În acelaş moment un lacheu galonat şi mănuşat ieşi afară şi ne huidui. Ion fugi pleoştit ca cînele, cărui, în loc de-un os, i se aruncă o piatră. În zadar îl căutai pintre colăierii ce se depărtau în grabă de la casa binecuvîntată, în zadar prin numărul trecătorilor ce se încrucişau pe stradă. Ion se făcuse nevăzut. 
  Atunci mi-am adus aminte că, pe cînd eram şi eu om ca toţi oamenii, adică pe cînd aveam sub stăpînirea mea şargul cel credincios care-mi ştia gîndul, mergeam de la ţară la tîrg şi de la tîrg la ţară, cît ai bate din palme. De ce nu m-aş duce acum pe jos la ţară; depărtarea nu era de spăriet. 
  Ş-apoi mai era oare a mea moşia părintească, cu livada părintească, cu casa părintească, între păreţii căreia am deschis ochii, sau nu?. . . Fără să stau mai mult la gînd, mă îndrumai spre moşie cu băţul în mînă şi cu căciula îndesată pe urechi. 
  Pe cîmp, cît cuprindeai cu ochii, se vedea albind zăpada ca un ştergar alb nemărginit, iar pe luciul ei se jucau razele lunei pline. Altădată mi-ar fi plăcut această privelişte a nopţii cu liniştea ei, cu tainele ei, însă acum nimic nu mai pătrundea în inima mea, nici bu-curie, nici durere. Mergeam spre casa unde m-am născut, ca un om ce nu are nici un gînd, nici un dor, nici o amintire; mergeam călăuzit de Calea robilor şi parcă totuna îmi era să ajung sau să nu ajung. 
  Iată că într-un tîrziu, pe la cîntatul cucoşilor, zării în depărtare o lumină înspre miazănoapte. Era frumoasă, dar neliniştitoare lumina ceea, căci venea în dreptul moşiei mele, şi văzînd cu ochii se întindea pe ceri ca o perdea înfocată ce întuneca strălucirea lunei. Iar pe perdea păreau ţesute mii de flori fantastice care necontenit se mişcau şi se schimbau, prefăcîndu-se cînd în roţi de curcubei ce se învîrteau pe osii nevăzute, cînd în largi evantaiuri care se-nchideau şi iar se deschideau, cînd în coloane uriaşe pe vîrful cărora părea că se razimă bolta ceriului. Apoi din cînd în cînd se ridica în sus, ca dintr-o gură de vulcan, cîte un roi puternic de scîntei, care, desfăcîndu-se, cădeau apoi pe zăpadă ca o ploaie măruntă de diamante. Ce să fi fost oare?. . . Era numai zarea înşelătoare de la miazănoapte, care uneori s-arată şi la noi sau vreun foc aievea? Îmi grăbii paşii şi ajunsei la obîrşia luminei ce îmbrobodea ceriul. 
  Erau casele mele care ardeau; case mari cu două rînduri, pline de tot avutul părintesc. Ce privelişte, Dumnezeule!. . . Alţii ar fi scos din piept ţipetele desperate, ar fi vărsat şiroaie de lacrimi, şi-ar fi smuls părul din cap, eu însă eram răce ca de gheaţă; parcă priveam casa altuia cum ardea. După cîte suferisem, ce putea să mai simtă biata inima mea! Ieşeau suluri de foc prin ferestre ca nişte limbi de şerpi, pocneau geamurile, se risipea acoperămîntul, şi fumul se ridica în vîrtejuri parc-ar fi voit să cuprindă pămîntul. Tot satul era adunat cu topoare, cu scări, cu cofe de apă, căutînd să stăpînească focul, dar munca lor era zadarnică. Mă amestecai printre oamenii care lucrau, oameni pe care-i ştiam de copii, născuţi şi crescuţi în sat, şi, lucru nemaipomenit, nici unul nu mă cunoştea. Parcă nici aş fi fost vreodată stăpînul lor. Şi cum stam şi priveam la lupta flăcărilor, răzleţ, străin între ai mei, îmi venea să rîd, îmi venea să cînt, şi, pentru ami bate joc de soarta ce mă prigonea, luai cu însăşi mîna mea un cărbune de la focul ce-mi topea avutul şi-mi aprinsei luleaua. Atunci auzii un nechez care-mi străbătu urechile. Era glasul şargului care cerea ajutor. Alergai la el, îl dezlegai de la iesle tocmai în momentul cînd era să se risipiească grajdiul asupra lui, iute îl înhămai la săniuţa cea sprintenă care sta afară ferită de foc, şi, fără ca nimene să-mi zică un cuvînt, deşi toţi mă priveau, mă suii în săniuţă şi plecai. . . Încotro plecai?. . . Pe drumul mare care ducea la curtea lui Neagu, drum de atîtea ori bătut de picioarele şargului. Ce era să fac acolo?. . . Şargul singur ştia, dar fugea de-i scăpărau potcoavele. 
  Focul din urmă, luna din ceri, zăpada de pe pămînt îmi luminau calea ca ziua, iar dinaintea mea pe şesul alb şi tăcut se vedeau aripele unei mori de vînt care se roteau în depărtare ca nişte braţe �de¤ urieşi, singura mişcare în somnul pămîntului. Era moara necurată despre care vorbise Ion. Cînd ajunsei în dreptul ei, îmi adusei aminte că mă prăvălisem în sara spre Sfîntul Andrei, dar nu bine-mi fulgerase această amintire prin cap, că săniuţa se răsturnă, calul se făcu nevăzut, iar eu rămăsei singur fără nici o apărare în mijlocul cîmpului. Nu pierdui cumpătul şi intrai în moară, singurul adăpost ce-mi rămăsese contra dihăniilor de noapte. Deşi moara era pustie şi colindată, după spusa lui Ion, de duhuri necurate, totuşi nu-mi era frică să petrec noaptea într-însa, căci nu credeam în năluci, stafii şi strigoi. Obosit cum eram de drumul ce făcusem, mă tupilai într-un colţ şi. . . de aici înainte nu mai ştiu bine. . . ori că somnul mă cuprinsese şi visam, ori că vedeam aievea, dar deodată mi se păru că moara umblă şi că e plină de oameni. Unii ciocăneau la măsele, alţii turnau în coş, alţii umpleau sacii, iar roţile se-nvîrteau cu o iuţeală, de fumega făina şi se cutremurau păreţii. Şi ce ciudaţi mai erau oamenii aceia!. . . Unii aveau unghii la degete ca mîţele, alţii copite ca de ţap, alţii nările şi bărbia tăiete în două ca la zăvozi, şi toţi aveau cozi şi ochi scurşi, de li se vedeau creierii prin orbitele deşarte. 
  Dar pe cînd era vuietul mai mare şi măcinişul mai înfierbîntat, deodată uşa morii se deschise şi o femeie naltă, despletită, îmbrăcată în haine albe, se arătă pe prag. La vederea ei moara stătu pe loc, nălucile dispărură ca prin minune, iar ea, înaintînd spre mine, îmi zise cu blîndeţe: 
  — Nu te teme, eu cunosc drumul la curtea lui Neagu şi voi să tescap de primejdii; vino cu mine, numai de nimic să nu te miri, de nimic să nu mă-ntrebi şi mîna pe mine să nu pui. 
  Supus ca omul ce nu are nici o voinţă, plecai alături cu dînsa pe drumul ce duce la curtea lui Neagu. Glasul ei îmi părea cunoscut, dar nu-mi aduceam aminte a cui era. Mergeam iute, foarte iute, grăbiţi fiind amîndoi, şi, de ce mergeam, de ce mă simţeam mai uşor. La cornul de luncă îmi ieşi înainte lupul cel cu coada cît un măturoi şi astă dată parc-ar fi voit să se puie la ceartă cu mine; însă la un semn al ei, lupul scăpără şi se făcu nevăzut. Mergeam, mergeam pe şesul întins, parcă mă împingea cineva din urmă, şi tălpile mele abia atingeau pămîntul, — iar de la o vreme parcă nu mai mergeam, ci lunecam. Deodată mă trezii în faţa unei ape mari, fără luntre, fără pod, fără mal de ceea parte. Nehotărît, mă oprii un moment în loc şi mă uitai pentru întăia oară în faţa ei; îmi păru aşa de frumoasă călăuza mea, că parcă m-aş fi dus cu dînsa pănă la capătul lumii. La un semn al ei intrai cu bărbăţie în apă. Dar, o minune!. . . trupul meu nu se scufundă, picioarele mele nu se udară, ci întocmai ca paserea care rade apa cu aripile, aşa de sigur şi aşa de iute lunecam şi eu deasupra apei. Apoi încet, încet mă ridicai în slavă şi mă urcai, tot mă urcai pănă ce străbătui dincolo de nouri. Depărtările se nimiceau dinaintea mea. Căpătasem darul de a zbura, şi-mi venea să cred că, de cînd eram pe lume, nu mai mersesem altfel, într-atîta îmi părea uşor şi firesc de a pluti în văzduh. Apoi îmi aruncai privirea în jos asupra pămîntului care se învîrtea sub picioarele mele ca un glob nemernic, pierdut în noianul întunericului, şi aşa un dispreţ îmi veni în suflet despre cele ce se petrec acolo unde toţi vor să fie stăpîni, uitînd că moartea e singura stăpînă, încît, dacă nu mi-ar fi fost ruşine de tovărăşiţa mea de zbor, aş fi trîntit un hohot de rîs. 
  Ce-mi păsa acuma de judecătorii care mă osîndise, de casele care-mi arsese, de nălucile din moară?. . . Îmi căzuse perdeaua de pe ochi şi toate le vedeam şi le înţelegeam. 
  Mă uitam acum la soare fără să clipesc, şi cîţi alţi sori ca dînsul de-o mie de ori mai mari şi mai frumoşi vedeam rotindu-se în spaţiu, sori albaştri, galbeni, verzi, ochi ai ceriului, care de cînd lumea tot s-au rotit şi s-or roti. Iată şi colo luna nopţilor pămînteşti, luna poeţilor, luna lunaticilor, luna cînilor lătrători, slugă bicisnică a pămîntului. Ce fir de năsip!. . . 
  Dintr-o singură privire străbăteam toată urzeala lumii; auzeam creşterea ierbii, înţelegeam taina vieţii, atingeam firele ce leagă stelele între ele, vedeam boldul care dă mişcarea, simţeam timpul stătător; ce zic? Eu însumi făceam parte din acele fire, din acele stele, eram văz, eram auz, eram mişcare, eram toate, căci toate o dată le cuprindeam. Şi frumoase erau aceste făpturi şi simple şi uşoare, că orice minte le-ar fi priceput. Dar mai presus de orişice era călăuza mea de zbor, în a cărei ochi senini ceriul întreg se reflecta. Uneori îmi părea că-i Elena, fiica lui Neagu, îmbrăcată în hainele ei de mireasă, aşa cum 
  o văzusem în noaptea spre Sfîntul Andrei. Însă nu!. . . era mai mult decît Elena. . . era atît de mult. . . că parcă ea era sufletul lumii, stăpîna veciniciei, parcă de la mişcarea buzelor ei atîrna să stea soarele pe loc sau să se mişte, de la clipitul genelor ei, să fie întuneric sau lumină. O priveam cu dragoste nesfîrşită, căci, se vede, şi prin ceriuri cîteodată dragostea se rătăceşte. . . cînd deodată auzii un cîntec care răspundea de la stele, de la iarbă, de la lumină, de la tot ce avea sau nu avea fiinţă şi umplea neţărmuritul firmament. Ce cunoscut îmi era cîntecul cela!. . . Îmi venea să cred că-şi avea izvorul în însuşi sufletul meu şi că totdeauna îl auzeam aşa lămurit, frumos şi vecinic!. . . Dar ce zic eu?. . . acel cîntec nu pornea nici de la stele, nici de la iarbă, nici de la lumină, ci călăuza mea îl cînta c-un glas dulce nemărginit, iar lumea fărmecată numai cît îl îngîna. . . Atunci. . . răpit, pierdut, uitai sfatul ce-mi dăduse, o cuprinsei în braţe, şi cîntecul ei se stinse într-un sărutat!. . . 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  Dar, o Doamne!. . . Ce grozăvie!. . . deodată frumoasa călăuză se topi în braţele mele ca o rază; lumea prinse să se clatine din temelie, sorii să iasă din calea lor bătută, stelele să se ciocnească, iar eu, trăsnit din cîteşipatru unghiuri ale ceriului, fui aruncat în prăpastia nemărginirii. 
  Atunci. . . în căderea mea nesfîrşită, dar scurtă ca o clipă, întrevăzui ca prin vis curtea lui Neagu, şi, cînd atinsei pămîntul între stîlpii de la poartă, simţii că mii de ghiulele se sparseră în creierii mei. . . se împlinise cuvîntul lui Ion. . . eram mort. . . 
  * — Şargul e gata, nu plecaţi? strigă Ion la urechea mea, clătinîndu-mă de mînă. Ars, sării în picioare şi mă frecai la ochi. . . Eram eu. . . dar eu întreg şi teafăr în odaia mea, lîngă canapeaua pe care dormeam şi cu luleaua în mînă care ardea încă. Şi în aceste cîteva minute avusei tim-pul să fac un omor, să fiu osîndit, iertat, să mă primblu prin stele şi să mor. 
  — Zi să deshame şargul, răspunsei lui Ion, voi pleca mîni!
  — Cuminte faceţi, cuconaşule, foarte cuminte, că mîni e SfîntulAndrei. Îmi daţi voie să ung încuitoarele cu usturoi?. . . 
  (Convorbiri literare, anul XIII, nr. 9, 1 decembrie 1879) 
  
  STEJARUL DIN BORZEŞTI* 
  A fost odată un timp, pe cînd Molna şi Prutul nu făceau hotar între trei ţări surori, pe cînd bourul moldovenesc era singur stăpîn pe-o ţară largă, îndemănatică, locuită de-un popor ager şi drept pămîntean. De pe atunci, deci, şi pănă-n zilele noastre, rămas-a vorba din tată-n fiu cum că un joc de copii se încinsese odinioară pe şesul Trotuşului, nu departe de satul Borzeşti, sub un soare frumos de primăvară. În două taberi era despărţită ceata copiilor: una înfăţişa tabăra tătarilor sub comanda lui Gheorghie, un copilandru cu plete negre şi cu ochii de mure, iute şi neastîmpărat ca Trotuşul ce se prăvale de la munţi; cealaltă era tabăra moldovenilor sub comanda lui Ştefan, un copilandru cu plete blonde, cu ochii albaştri, gînditori, şi cu inimă cutezătoare. Cel dintăi era fiu de ţăran, cel de al doilea fiu de domn. 
  Ei însă se jucau la un loc pe iarba verde, în răcoarea aerului, sub stăpînirea dreaptă a soarelui de primăvară. 
  Şi ambele taberi, înarmate pănă-n dinţi cu puşti de soc, cu săbii de şindilă, cu suliţi de trestii, se băteau amarnic între ele, de clocoteau văile Trotuşului şi se spăriau toţi graurii din tufărişuri. Iar comandanţii, călări pe fugari aprigi de nuiele, alergau cînd la aripa dreaptă, cînd la aripa stîngă a oştirilor înşirate, şi-şi îmbărbătau soldaţii la luptă. 
  A ţinut cît a ţinut bătălia nehotărîtă, dar, în sfîrşit, copilul cel cu ochi albaştri gînditori, care avea darul de a se război moştenit de la 
  * Subiectul acestei novele mi-a fost istorisit de poetul V. Alecsandri, proprietarul moşiei Borzeşti (n. a. ). 
  tatăl-său, învinse pe tătari, prinse pe hanul lor, pe neastîmpăratul Gheorghie, şi-l legă de-un stejar bătrîn, martur de cea întăi izbîndă a viitorului domn. 
  Apoi toţi hatmanii şi căpitanii lui Ştefan se adunară împrejurul stejarului şi prinseră să judece pe hanul tătăresc, unii pentru vreo minge furată, alţii pentru vreo cetate de hîrtie dărămată, tot fapte răle ce nu puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecaţi în jos, îşi aştepta osînda, abia stăpînindu-se de rîs. 
  În sfîrşit, Ştefan, după ce ascultă părerea mai-marilor oştirii sale, zise cu sprîncenele încreţite: 
  — Porunca domniei-sale este să-l spînzuraţi de creanga cea de sus, ca să fie de pildă şi altor neamuri! 
  Apoi nenorocitul han fu legat cu frînghie de subsuoară şi ridicat pe creangă în sus în salvele puştilor de soc şi în strigătele de bucurie a oştenilor învingători. Joc nebunatic, copilăresc, la care soarele, în măreţia lui, se uita zîmbind, el care văzuse multe altele pe coaja noastră pămîntească! 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  Dar, o Doamne, ce se aude?. . . Ce clocot aduc apele Trotuşului de sus în jos?. . . Un vifor se stîrneşte de puterea căruia se leagănă în aer micul han tătăresc, şi pămîntul prinde să se clatine şi să sune parcă s-ar fi răsturnat stîncile cele mari de la obîrşiile Trotuşului. Iar în timp ce Ştefan şi întreaga lui oştire stăteau nedumeriţi de vuietul ce se apropia, în timp ce micul Gheorghie în braţele văzduhului se gîndea la cei ce-s spînzuraţi aievea, deodată se văzu o ceată nenumărată de adevăraţi tătari venind în goana mare a cailor spre dînşii şi-atunci. . . vai!. . . toţi copiii, cuprinşi de groază, apucară la fugă care-ncotro, uitînd pe micul Gheorghie, care atîrnat de creanga stejarului, zîmbea încă în nevinovăţia lui, neştiutor de urgia ce-l ameninţa. Da! el zîmbea încă. . . dar atotvăzătorul soare încetă de a zîmbi, căci în acel moment 
  o sută de săgeţi, o sută de suliţi se înfipseră în trupul lui. Ceriul se posomorî, frunzele şi crengile copacului, pătate de sînge copilăresc, se clătinară înfiorate. 
  Treizeci de ani au trecut după această întîmplare, şi micul Ştefan, schimbînd sabia de lemn pe paloşul de oţel, se urcă de pe treaptă pe treaptă pe scara lumii, pănă ce ajunse să fie numit la Direptate domn ţării Moldovei, înscăunat şi miruit de mitropolitul Teoctist. Astfel, făcîndu-se însuşi ţiitor peste toată ţara, începu viaţa grea şi anevoioasă, tot în războaie şi osteneli*, căci ţara, fiind bogată, largă şi înde-mănatică, deştepta setea tuturor vecinilor. Dar cu cît nevoile veneau mai grele peste dînsul, cu atît inimoşia lui creştea; şi a voit Dumnezeu ca el să meargă din biruinţă în biruinţă, şi numele lui să se mărească tot mai mult, încît să răzbătă peste hotarele Moldovei, departe în lumea apuseană şi să răzbată prin pătura veacurilor pănă la noi. Iar el, domn drept credincios şi pămîntean, de fiecare biruinţă înălţa cîte 
  o biserică spre mărturie nepieritoare de trăinicia neamului nostru şi de bunătatea lui Dumnezeu. Mulţi ani domni Ştefan-vodă cel Mare în care timp aşeză cu nestrămutare temelia stăpînirii noastre asupra cîmpiilor Dunărei, pecetluind şi sfinţind această stăpînire cu sîngele vărsat. Dar tot nu era liniştit. Un gînd îndărătnic îl urmărea din copilărie, gîndul micului Gheorghie, ucis de tătari; şi oriunde s-ar fi dus, orice-ar fi făcut, chipul cel oacheş şi drăgălaş i se înfăţişa necontenit, cerîndu-i parcă răzbunare. 
  Iată că într-una din zile i se aduce veste că o mulţime de oaste tătărască a năvălit în ţară peste apa Nistrului, pustiind pămîntul, răpind cîrdurile de vite, dînd foc satelor şi girezilor de pîne, robind femeile şi copiii. 
  Iute Ştefan îşi întocmi oastea şi le ieşi înainte la satul Lipinţi. O! de astă dată, nu mai era ca acum treizeci de ani, pe şesul Trotuşului, la stejarul din Borzeşti; era o adevărată bătălie cu tătarii. Ştefan cel blond cu ochii albaştri gînditori, călărea, nu ca atunci pe o nuia de alun, ci un cal aprig de soi moldovenesc** şi alerga ca un fulger la 
  * Letopiseţul Ureche(n. a). 
  ** Proverb persienesc: „Nimic mai frumos decît un tînăr persan călarepe un cal moldovan“ (n. a). 
  toate punctele de bătaie, vîrîndu-se unde primejdia era mai mare. 
  Şi-n loc de săbii de lemn, se-ncrucişau acum săbii de fier, şi-n loc de puşti de soc, detunau tunuri de schijă, încît se-nnegrea văzduhul de fum, de uneori nu se mai vedea om cu om. Pănă-n ceri se înălţa răsunetul restriştei de pe pămînt; iar tătărimea, cuprinsă din două părţi, se măcina şi se mistuia ca pleava într-un vîrtej de două furtuni ce se ciocnesc. Roş era soarele sus ca în timp de grea cumpănă, roş era pămîntul jos de sîngele ce gîlgăia. Dar sufletul bătăliei, acel ce vedea şi stăpînea toate era chipul blond al lui Ştefan, care se arăta pretutindene ca o icoană de îmbărbătare, dînd inimă oştenilor lui şi făcîndu-i să meargă la biruinţă sigură. 
  Şi, în adevăr, sigură şi desăvîrşită a fost biruinţa moldovenilor, căci n-apucase a asfinţi soarele şi întreaga urdie tătărească a fost sfărîmată şi robită, prinzîndu-se pe însuşi şeful lor, fiul hanului tătăresc de peste Volga. 
  Iar Ştefan a dat laudă lui Dumnezeu şi a trimis sol de bucurie soţiei Evdochia, sora ţarului Simeon. 
  Apoi nu trecu mult timp după aceasta şi auzind bătrînul han de peste Volga despre nimicirea oştirii sale la Lipinţi trimise lui Ştefan soli încărcaţi cu odoare pentru răscumpărarea fiului său din robie, iar Ştefan răspunse solilor că-i va da drumul dacă se vor învoi la aceasta mai-marii oştirilor lui, care au a fi adunaţi şi întrebaţi pe malul Trotuşului la satul Borzeştii. 
  Era o zi frumoasă, o adevărată zi de primăvară, ziua în care Ştefan îşi adună hatmanii şi căpitanii pe malul Trotuşului sub bătrînul ste-jar unde micul Gheorghie fusese ucis de tătari. 
  Trist părea acum copacul şi gîrbovit atît de povara celor treizeci de ani trecuţi peste creştetul lui, cum şi de amintirea dureroasă a faptului ce l-a însîngerat. De altfel, nimic nu era schimbat; acelaş cîmp verde înflorit, aceleaşi ape iuţi şi neastîmpărate ale Trotuşului, care curg fără repaos pe aşternutul lor de prund, acelaş soare dulce şi zîmbitor care a dezmierdat odinioară jocul cel nebunatic de copii. De acelaş stejar sta acum legat un adevărat tătar, fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga, şi roată împrejurul lui erau mai marii oştirilor lui Ştefan: hatmanul Arbore, hatmanul Şendrea, aprodul Purice, logofătul Tăutu, vornicul Boldur şi alţi mulţi oşteni şi oameni de frunte; iar în mijlocul lor, drept în faţa tătarului, sta însuşi Ştefan, copilandrul de odinioară peste capul căruia de asemenea trecuseră cei treizeci de ani ce au gîrbovit stejarul, însă din mlădiţa de copil crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri întinse de la munţi şi pănă la mare, la umbra cărora se adăpostea un popor întreg de plugari şi de oşteni. Iar mai la o parte stăteau solii lui Mengli Gherei cu darurile de peste Volga. 
  — Voi, hatmani şi căpitani! zise Ştefan, încreţind din sprincene; v-am adunat aice ca să dau în judecata voastră pe fiul hanului tătăresc, şi să hotărîţi voi înşivă de i se cuvine iertare sau pedeapsă. Sunt acum treizeci de ani, eram mic şi mă jucam sub acest stejar bătrîn c-un copil Gheorghie din Borzeşti, cînd deodată năvăli fără veste asupra noastră Mengli Gherei, hanul tătarilor de peste Volga, cu o urdie nenumărată, şi ucise fără milă pe nevinovatul Gheorghie. Iată că acum, cu ajutorul vostru şi a lui Dumnezeu, fiul aceluiaş han a căzut prins în mînile noastre, după ce şi el ne-a călcat ţara fără dreptate, a ars mulţime de holde şi sate, a ucis mulţime de femei şi de copii. Părintele său ne trimite soli şi daruri pentru răscumpărarea lui. Las la voia şi înţelepciunea voastră să hotărîţi ce i se cuvine! 
  Atunci toate frunţile se posomorîră, toţi ochii se pironiră asupra tătarului, care în acel moment avu neauzita obrăznicie să scuipe asupra moldovenilor făcîndu-i „cîni“; iar bătrînul hatman Arbore zise următoarele: 
  — Măria-ta!. . . N-am avea ce face cu viaţa acestui tătar ce nebatjocoreşte, căci ţara s-a adăpat cu îndestul sînge păgînesc, şi sîngele unuia mai mult n-ar spori întru nimic roada pămîntului nostru. Dar acest unul este fiul hanului tătăresc, şi măria-ta, care te lupţi de atîţia ani pentru întemerea neamului nostru, eşti dator să faci dintr-însul pildă, ca să meargă vestea peste cele patru hotare ale ţării, cum că oricine samănă moarte pe pămîntul nostru, moarte culege! 
  
  Atunci toţi într-un glas strigară: „La moarte, la moarte!“. . . Iar Ştefan, întorcîndu-se cătră solii lui Mengli Gherei, le zise: 
  — Duceţi-vă cu daruri, cu tot la stăpînul vostru şi spuneţi-i: căatît de mult s-a scumpit capul fiului său prin sîngele creştinesc ce-a vărsat, încît el nu are îndestulă avere să-l poată răscumpăra. Iar dacă vrea să-l întîlnească în locul unde s-a dus, atunci să se încumăteze să ne calce hotarele! 
  Apoi, după ordinul lui, fiul vestitului han tătăresc Mengli Gherei de peste Volga, stăpînul Crimeei şi al Ucrainei, spaima polonilor şi a moscoviţilor, fu ridicat în sus cu mînile legate la spate şi spînzurat de aceeaşi creangă de care se legăna odinioară micul Gheorghie, cînd fu străpuns de săgeţile tătăreşti; ş-atunci surlele, trîmbiţele şi darabanele îi făcură cinstea cea de pe urmă, şi o salvă puternică de sineţe, împrăştiind vestea morţii lui, făcură să salte apele Trotuşului. 
  Iar Ştefan, judecînd că bătrînul stejar şi-a îndeplinit menirea, deoarece frunzele şi ramurile lui cu sînge au fost spălate, a poruncit să i se dea foc, şi-n locu-i a zidit, în amintirea tovarăşului său din copilărie, o biserică cu hramul Sfîntului Gheorghie. 
  De atunci şi pănă azi multe s-au întîmplat, căci patru sute de ani trecut-au peste ţară, întovărăşiţi de voi şi nevoi, dar încă şi astăzi, cînd merg călătorii să viziteze biserica cea neagră din Borzeşti, simt 
  o tainică strîngere de inimă, aducîndu-şi aminte că pe acele lespezi de piatră a călcat odinioară piciorul lui Ştefan, care a fost sufletul de viaţă, cheagul neamului romînesc, şi astăzi încă ochii lor parcă văd răsărind din întunecimea bolţilor marea lui umbră care de acum va pluti peste noi în adînca viitorime ca un spirit proteguitor. 
  (Convorbiri literare, anul XV, nr. 10, 1 ianuarie 1882) 
  
  ION URDILĂ 
  I 
  — Dau unde dau şi iar mă-ntorc la timpul tinereţelor mele. . . ziseConstantin prietenului său Gheorghie. 
  Amîndoi stăteau la gura sobei, adînciţi cîte într-un jilţ şi pufăiau din lulele. 
  — Să vedem ce vei dezgropa dintr-însele? răspunse Gheorghie, care se aşeză mai îndemănatic spre a asculta. 
  
  Constantin tuşi, îşi drese glasul, se uită un moment gînditor la roţile de fum ce ieşeau din lulea, apoi începu astfel pe un ton melancolic: 
  — O să-mi zici: „Ce-i pasă lumii de tinereţele tale!. . . “
  Aşa-i!. . . dar ce să fac, dacă, mie unuia, acolo îmi place să-mi desfătez gîndul, dacă numai acolo regăsesc zilele cele frumoase, pline de sănătate, de speranţă şi de voie bună, zile care n-au să se mai întoarcă. . . Am ajuns şi eu ca bogătaşul sărăcit, căzut în slăbiciunea de-a nu mai vorbi decît de pierdutele lui averi. . . Răscolind, deci, vraful filelor rupte din viaţa mea, iată că dau peste o istorioară, uitată sub colbul trecutului, care însă se leagă atît de strîns cu inima mea, încît nici astăzi, că au trecut zecimi de ani la mijloc, nu o pot spune fără un pic de înduioşare. 
  Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche şi credincioasă, la care tata ţinea foarte mult; dar era slut, mînia pămîntului. Avea mai întăi nişte ochi fără culoare, fără gene şi fără sprincene. Cînd se uita la mine, îmi venea să cred că nu mă vede. Apoi era ciupit de vărsat, de nu găseai loc sănătos pe obrajii lui nici cît ai pune un vîrf de ac; şi mai era pleş la cap ca un genunche, avea picioarele haitişe, parc-ar fi fost îndoite de călărie şi pe lîngă toate aceste îl chema şi Ion Urdilă. Te las să judeci ce haz făceau fetele de dînsul. Să nu crezi că era om morăcănos, rău sau pizmătareţ cum sunt obicinuit oamenii sluţi. Din contra, era blajin, glumeţ şi cinstit, de puteai zidi o cetate pe cuvîntul lui. Nimic nu făcea tata fără să se sfătuiască cu dînsul. 
  — Ioane, oare să fie vreme de scos la plug?
  — Ioane, oare grîul nu-i de secere?
  — Ioane, oare cum vor sta preţurile anul acesta?
  
  Iar Ion răspundea aşezat şi lămurit ca un cărturar. Pe lîngă lucrul cîmpului, el mai ştia şi multe meşteşuguri, precum: strugăria, but-năria, grădinăria, ba ştia să facă şi vutcă şi să coasă la gherghef. Un fel de om, cum s-ar zice, bun la toate. Lui îi erau încredinţate cheile de la cămară şi de la pivniţă, căci nu era beţiv; el sta la ciuruitul şi datul grăunţelor la cai, el la împărţitul tainurilor în curte. Deşi nu era recunoscut, nici prin leafa ce lua, nici prin hainele ce purta, ca mai mare asupra celorlalte slugi, căci din cauza sluţeniei n-ar fi avut îndestulă autoritate pentru aceasta, totuş trebile de încredere el le îndeplinea. Ş-apoi ce leafă mai avea bietul Ion Urdilă? Treizeci lei vechi pe lună şi două rînduri de căputături pe an!. . . cum se dădea pe atunci. . . O nimica pentru atîta dragoste de lucru stăpînesc. Iar hainele lui erau totdeauna aceleaşi, şi vara şi iarna; nişte pantaloni largi cu prohab, încreţiţi la mijlocul trupului în forma şalvarilor şi un surtuc a cărui poale lungi îi cădeau oblu pe genunchi; toate aceste croite vecinic din acelaş soi de şiac monăstiresc şi de aceeaşi culoare. De ăcum m-am trezit, am văzut pe Ion Urdilă în casa noastră, tot aşa de bătrîn, tot aşa de slut, tot aşa îmbrăcat, încît timpul curgea parcă fără să-l schimbe; şi cît pentru mine, n-aş fi putut înţelege casa noastră fără dînsul, aşa cum era, dar nici el nu s-ar fi putut înţelege pe sine însuşi de altfel sau aiurea undeva decît la noi. 
  Pe vremea aceea nu era poştă de cai, nici telegraf, nici drum-de-fier, abia de erau drumuri bătute; iar hoţii foiau în toate părţile ca prin satul lui Cremene. Tot Ion era purtătorul nostru de ştafete. Nu-mai ce auzeai pe tata zicîndu-i: 
  — Ioane! ţine scrisoarea şi punga asta cu bani şi du-te la Iaşi, la
  Cutare. 
  Ion punea scrisoarea în sîn, punga la chimir sub cămeşă, apoi mergea pe jos, trei zile încolo şi trei zile încoace, pe cărările cele mai drepte, pe poticele cele mai neumblate, mergea mai răpede cu picioarele lui haitişe decît ar fi mers altul cu picioarele drepte, şi niciodată nu lipsea un ban, niciodată nu întîrzia cu o oară. 
  Toate mergeau bine, numai cu fetele din casă Ion Urdilă nu prea ducea trai bun, căci nu era zi lăsată de Dumnezeu ca ele să nu chicotească la spatele lui, să nu-i facă fel de fel de şotii: ba schimonosin-du-i numele, ba aninîndu-i petici pe la spate, şi cîte şi mai cîte. „Taci, că te dau pe mîna lui Urdilă!“ era ameninţarea cea mai luătoare în rîs ce se putea face unei fete. Iar bietul Urdilă, care avea conştiinţă despre sluţenia lui, le suferea toate, şi faţa-i blajină nu destăinuia niciodată vreo urmă de mînie sau de dor. Treceau fetele oacheşe şi bălăi pe dinaintea lui, zburau, se hîrjoneau de le săltau sînurile, şi el le privea cu ochii săi şterşi, ca un filozof ce nu-şi bate capul cu asemene nimicuri. Bietul om!. . . Toată dragostea lui se-nţelenise în lucrul stăpînesc, şi orice altă simţire părea străină de inima lui. 
  Dar binele nu ţine cît lumea: după senin vine furtuna, zic oamenii; căci aşa ne e dat să cunoaştem, pe rînd, ambele feţe ale vieţii. 
  Aşa într-una din zile, tata, sufletul casei noastre, omul cel scurt la vorbă şi cald la inimă, care ţinuse atîta timp, spre mulţămirea tuturor, cîrma trebilor în mînă, închise ochii pe neaşteptate, şi, la vîrsta de optsprezece ani, rămăsei trist şi orfan sub epitropia unei mătuşe, varga lui Dumnezeu. O! Doamne, ce schimbare! Cu venirea ei, focul a intrat între noi. Naltă şi zdravănă, cu nişte ochi asprii, bulbucaţi, gata de pălmuit şi vecinic nemulţămită de tot ce se făcea, iată noua noastră stăpînă. Din ziua dintăi ea luă cheile de la cămară, de la pivniţă, de la hambar, prinse se grijească, să văruiască în toate părţile, schimbă mobilele dintr-o odaie într-alta, parcă ar fi voit să nu rămîie nici o urmă de ce-a fost mai nainte, şi toate acestea le făcea întovărăşite de vuiet, cu vorbe ca de-alde aceste, zise în gura mare: „Da’ bine, asta casă de om era?. . . Se poate mai mare risipă, mai mare bătaie de joc?. . . “ Astfel îi umbla gura de dimineaţă pănă-n sară şi nici că mai obosea. 
  Ş-apoi era evlavioasă, scumpa mea mătuşă, şi cu Visul Maicii Domnului totdeauna în sîn. Mai ales dimineaţa era cu inima plină de umilinţă, cînd se închina dinaintea iconostasului: 
  — Tatăl nostru carele eşti în ceriuri, sfinţească-se numele tău, facă-se voia ta. . . Cioară, ardă-te-ar para focului, striga deodată în mijlocul rugăciunii, nu vezi colbul pe scrin?. . . Apoi sărind, ca o leoaică, în spatele slujnicei ce-i ieşea înainte, o lua de ureche şi o vîra cu nasul în colb; şi iar îşi urma închinăciunea: Precum în ceri aşa şi pe pămînt; pînea noastră cea de toate zilele. . . etc. 
  Ciudat era că pentru a ocărî şi a bate nu avea trebuinţă să-şi iasă din fire, ca alţi oameni. După o pereche de palme, date de exemplu în timpul mesei, ea mistuia tot aşa de bine ca şi cînd ar fi băut un pahar de apă răcoritoare. Ochii ei, stăpîniţi de dorinţa de-a găsi totdeauna pricini, alergau necontenit prin colţuri, pe mobile şi pe sub mobile, ca doar vor descoperi vreo aţă de painjăn sau vreun lurcru cît de mic, care să nu fie la locul său, ş-atunci. . . vai ş-amar!. . . 
  Încetul cu încetul zîmbetul şi voia bună periră din casa noastră, lumea umbla numai pe vrîful degetelor, vorbea numai la ureche, slugile fugeau pe-un cap; numai Ion Urdilă, în contra căruia se îndrepta cu deosebire ura mătuşei mele, sta nedezlipit de pragul casei noastre. Eu unul abia aşteptam ziua plecărei mele în străinătate spre a-mi urma studiile şi a pune capăt vieţii nesuferite ce duceam. Păn-atunci făceam toate chipurile să văd, cît se poate mai rar, pe iubita mea mătuşă. Mă duceam pe la vecini, mă primblam călare prin ţarină, mergeam la vînat sau la păscuit cu undiţa la iaz; dar, mai des decît oriunde, mergeam la iaz unde întîlneam pe Ilinca, o fată de suflet a morăriţei, cu care-mi plăcea să stau de vorbă, nu doar c-aş fi iubit-o sau că m-ar fi iubit ea pe mine, ci pentru că era tînără şi veselă, şi eram prieteni din copilărie. 
  Neînţeles însă era că lui Ion Urdilă nu-i plăcea să mă vadă împreună cu Ilinca. Feliurite cuvinte găsea el, care de care mai nepotrivite, spre a mă împiedica să merg la moară; ba se temea să nu răcesc din cauza umezelei, ba, Doamne fereşte, să nu mă-nec, tot vorbe fără temei, care-mi intrau pe-o ureche şi-mi ieşeau pe cealaltă; iar eu, nebăgător de seamă cum eram, îmi puneam pălăria pe ceafă şi mă duceam puşcă la moară. De la un timp observai că de cîte ori mă întorceam de acolo, trebuia să întîlnesc pe Ion prin împrejurimi, făcîndu-şi feliurite trebi, însă tot mai trist şi mai slăbănogit îmi părea. Oare nu cumva?. . . gîndii eu în mine. . . Ce vorbă!. . . Ar pute să-i fie bunic, nu tată!. . . E cu neputinţă. Astfel năşteau şi pereau, rînd pe rînd, prepusurile în mintea mea. 
  Într-o zi coborîndu-mă, după obicei, la iaz, văzui pe Ilinca cum sta într-o mică luntre legată de mal. Atunci, fără să mă gîndesc mai departe, sării în luntre, o desprinsei, şi din două, trei lopeţi, o dusei la adînc. Negreşit, n-am avut nici o precugetare cînd am făcut toate aceste, căci — precum spusei — nu iubeam pe Ilinca, nici ea nu mă iubea, ci eram numai ca nişte buni tovarăşi din copilărie. . . Dar acum, fiind aşa aproape de dînsa, legănat pe faţa apei, neauzind alt vuiet decît vuietul măcinişului, neavînd alţi marturi decît bîtlanii ce se roteau deasupra capetelor noastre, şi colo sus soarele care ne îmbrăţişa în razele lui, mărturisesc că eram mişcat. . . Da, eram mişcat, şi încă atît de mult, încît nu puteam să deschid gura, să zic un cuvînt. . . Ce se petrecea în mine?. . . Nu ştiu!. . . Ştiu numai că aveam un fel de strîngere de inimă şi — lucru ciudat — gîceam că în acelaş timp şi ea era cuprinsă de simţirea stranie ce mă turbura: şi ea înţelegea că între noi e ceva care nu fusese mai înainte, că de astă dată sunase pentru noi o oară ce nu se mai asemăna cu celelalte, o oară care în şirul vieţei noastre punea hotar între trecut şi viitor; şi toate aceste multe destăinuiri se preschimbau în sufletele noastre cu iuţeala fulgerului, parcă acum pentru întăia dată ne vedeam şi ne pricepeam. Într-adevăr, mă uitam acum la Ilinca ca un om ce se trezeşte din somn, şi nu mă dumeream cum de n-o văzusem tot astfel din capul locului, eu care o cunoşteam de atîţia ani; cum de nu-i văzusem ochii cei mari şi negri, talia subţire, părul cel frumos, care, despletit, i-ar fi atins genunchii, picioruşele cele mici, făcute la strug, pe care le dezmierda apa. Priveam, ce-i drept, cum apa le dezmierda, cum, geloasă parcă de privirile mele, tot mai mult le cuprindea; nu băgam de samă însă, în ameţeala mea, că apa se revărsa în luntre peste margini, că luntrea, prea mică pentru a ne susţine pe amîndoi, încet, încet se scufunda, şi împreună cu dînsa ne cufundam şi noi. . . O Doamne! Iată-ne duşi pănă la glezne, pănă la genunchi. . . eram pierduţi. . . adîncul ne înghiţea. . . Cînd, deodată, Ilinca îşi deschise braţele şi se încleştă de mine. Era palidă ca moartea, sărmana, fără răsuflare, fără conştiinţă de sine; iar eu n-am grai să spun ce-mi fulgera creieri în acel moment suprem, în care vedeam pe de o parte că prăpastia mă soarbe, iar pe de alta, simţeam părul Ilincăi că-mi atinge obrazul, simţeam inima ei că bate peste a mea. Cugetele cele mai ciudate şi mai contrare îmi năvăleau în minte, aşa că nici acum nu pot să-mi dau samă ce mă stăpînea mai mult în acea clipită de cumpănă; frica de moarte, sau dragostea pentru Ilinca? Ştiu atîta că, deşi vedeam moartea cu ochii, totuş, îmbrăţişaţi cum eram, piept la piept, gură la gură, în cea dintăi şi mai caldă mărturisire de dragoste, parcă-mi venea să strig: „De-acum ce-mi pasă!“ Apoi ochii noştri se închiseră, buzele noastre se atunseră. . . şi de aici înainte nu mai ştiu nimic, căci eram duşi pe altă lume. . . 
  II Ne-am trezit în moară cu Ion Urdilă la căpătăiul nostru. El, care nu mă pierdea din ochi, m-a văzut cînd am sărit în luntre, cînd m-am cufundat în apă şi într-o clipă ne-a scos pe amîndoi. Sărmanul Urdilă!. . . Cum era de palid, cum i se bătea pieptul! Era mai spăriet decît noi înşine. Întruna îşi frîngea mînile, se văicăra, ne scutura de apă, ne încălzea şi tot nu-şi mai venea în fire, deşi ne vedea acum deplin sănătoşi. Iar eu unul mă simţeam cuprins de-un fel de ruşine faţă cu privirile lui mustrătoare, aşa că, după ce m-am întors acasă, trei zile 
  am stat închis în odaie, fără să mai dau ochii cu Ilinca. Eram într-o stare sufletească cu anevoie de lămurit. Parcă visasem un vis şi-mi rămăsese, oarecum, inima împărţită în două; între dragostea către Ilinca şi recunoştinţa către Ion care îmi scăpase viaţa. Însă de astă dată Ion căuta într-un chip cu totul vederat să mă depărteze de Ilinca. 
  — Cuconaşule, îmi zicea el cu voace tristă şi rugătoare, ce-ţi baţicapul după o biată fată de ţăran?. . . Păcat şi de d-ta şi de dînsa. Ce-ar zice răposatul boierul nostru, dacă ar deschide ochii?. . . Las-o în plata lui Dumnezeu să-şi caute de nevoi, că destule are, sărmana; n-o întoarce de la datina ei, că nici ea nu-i pentru d-ta, nici d-ta pentru dînsa; şi-ar rămîne numai un suflet stricat pe lume, de ţi-ar fi milă şi d-tale. 
  — Ce-ţi pasă de dînsa? ce drept ai asupra ei?. . . îi răspundeam eucu cruzimea de inimă a unui tînăr neştiutor de durerile altora. 
  
  Ş-atunci Ion se încurca, îngăima vorbe fără noimă şi ochii lui şterşi păreau că se sting cu desăvîrşire. Surpat acum din două părţi de necontenitele bănuieli şi urmăriri ale mătuşei mele, care avea ideea fixă că el trebuie să fi furat multă avere de la tată-meu, cum şi de gija ce purta pentru Ilinca, bietul Ion se usca văzînd cu ochii; aşa că zbîrcit, spîn, stricat de vărsat şi pleş cum era, ajunsese de semăna cu o babă îmbrăcată în haine bărbăteşti. 
  Iată că într-una din zile mătuşă-mea, care necontenit ferbea de necazul ce avea în contra „hoţului celui mare“, precum numea ea pe Ion Urdilă, intră ca o furtună în odaia lui şi prinse să-i răscolească toate lucrurile, ca doar va da de urma averii furate. N-a rămas ladă, saltar, tureatcă de cizmă, astupătoare de sobă, unde să nu-şi fi băgat mînile; şi, de ce căuta mai mult, fără să găsească nimic, de ce ochii ei se încruntau, îi părea rău să vază întemeindu-se nevinovăţia lui. 
  — Ha! strigă ea, galbănă ca şofranul, uitîndu-se ţintă în ochii lui. Eşti un om priceput d-ta!. . . ştii ascunde!. . . 
  — Mulţămită lui Dumnezeu, răspunse Ion făcîndu-şi cruce, înneamul Urdileştilor, pănă în ziua de astăzi, n-a fost nici un hoţ, cuconiţă. 
  
  — Aşa!. . . Vra să zică, acum o iei pe mare; te fuduleşti cu nea-murile, adause mătuşica, la culmea furiei. Apoi să-ţi arăt eu, măi badeo, cum ştiu plăti celui ce se obrăzniceşte cu mine, şi. . . trosc. . . pleosc!. . . mîna ei greoaie lovi amîndoi obraji nenorocitului Urdilă. 
  Asemenea lucru nu i se întîmplase în viaţă. Urdilă rămase împietrit, cu gura întredeschisă, fără să clipească măcar din ochi; iar ea, răcorită de ciuda ce clocotise într-însa atîta timp, ieşi din odaie trîntind uşa în urma ei. Atras de vuiet, intrai la Urdilă şi-l văzui, sărmanul, stînd încă în picioare nemişcat, cu privirea fixă, ca un om care nu-şi poate da samă de cele ce i s-au întîmplat. Se cunoşteau încă pe obrajii lui urmele vinete ale degetelor ce i-au necinstit bătrîneţele. Pătruns de milă, îl cuprinsei în braţe şi-l sărutai pe amîndoi obrajii, în locul unde a fost lovit. 
  — Ea te bate, eu te sărut! îi zisei cu vocea înduioşată. 
  Atunci ochii lui se umeziră şi, pierzîndu-şi puterile, el căzu sfîşiat pe un scaun. 
  — Iată ce mi-a fost dat să primesc la bătrîneţă, zise el cu glasstins. Dar Dumnezeu nu m-a lăsa să port multă vreme astă ruşine. În curînd toate au să se sfîrşească. 
  Mi se rupea inima, văzînd lacrimile bătrînului nostru servitor. Un altul îndată ne-ar fi părăsit şi s-ar fi dus în lume; dar Ion, cum era să se dezlipească de casa unde, după cum spunea el, a mîncat pîne şi sare treizeci de ani de-a rîndul, unde m-a văzut deschizînd ochii pentru întăia dată la lumina soarelui, unde a îngropat pe bunii lui stăpîni; pe mama şi pe tata!. . . Cum era el să se deprindă la bătrîneţă să urce alte scări, să nu mai vază acei păreţi văruiţi, care-i vorbeau din trecut, acea grădină cu atîţia copaci răsădiţi de mîna lui, acel lung cerdac de jurîmprejurul casei, de unde tata, şezînd la vorbă cu el, privea plugurile înşirate pe brazdă?. . . Toate aceste făceau parte din mărun-taiele, din inima, din sufletul lui. 
  Aşadar, Ion a rămas credincios locului de care-l legau atîtea amintiri; dar nu şi-a purtat mult ruşinea, căci îndată a şi căzut la pat pentru a nu se mai scula. Cinci zile numai a zăcut; iar în ziua a cincea, cea din urmă a vieţii lui, m-a rugat să opresc ceasornicul ce era în odaie şi pe care se deprinsese să citească oarele. 
  — Nu vreau să mai ştiu vremea cum merge, îmi zise el cu aerullui răbdător şi hotărît la toate. 
  Apoi chemă pe o slujnică să deschidă o ladă veche braşovenească, ce sta într-un colţ acoperită cu lăicere, şi-i zise să scoată lucrurile din ea. 
  — Cu cămeşa asta, cusută de mîna Ilincăi, să mă îmbrăcaţi dupăce-oi muri. 
  Iar ochii lui, lunecînd de-a lungul firelor de altiţe, cusute de mîna Ilincăi, destăinuiau o vederată turburare sufletească. Negreşit, îşi aducea el aminte de ceva, căci sta lung şi cugeta, şi încreţea din sprîncene parc-ar fi voit, în gîndul lui, să lege prin acele fire ceea ce a fost cu ceea ce este, adică ambele capete ale vieţii sale pămînteşti. Apoi adause el după cîteva momente de tăcere: 
  — Să-mi puneţi hainele cele de postav negru, dăruite de boierulnostru, Dumnezeu să-l ierte, în anul cînd a răposat. 
  
  Eu unul stam uimit şi ascultam cum Ion punea la cale cu limbă de moarte, toate cele privitoare la îngroparea lui. Era de mirare cu ce sînge răce spunea el care anume preot să-i citească prohodul, unde să i se aşeze sicriul, ce icoană să i se puie pe piept, cui să i se împartă hainele lui: şi cu cît mai mult spunea şi intra în amănunte, cu atît faţa lui se însenina; parcă-şi uşura fruntea lui cea brăzdată de ani şi-i înălţa simţirile astfel, că el acum voios se pregătea pentru ultima călătorie. 
  Venise preotul să-i deie împărtăşenia. În casă era cea mai adîncă tăcere. Un aer oarecum solemn, încărcat cu miros de tămîie, ne împresura şi ne umplea de sfială; nimeni nu cuteza să sufle; însăşi lumina zilei pătrundea nehotărîtă şi tremurătoare prin perdelele de cit ale odăii, nevoind parcă să turbure sfinţenia momentului; vedeam cu ochii cum abia mai pîlpîia, cum se desprindea de trupu-i slaba flacără a vieţei; iar el stătea acum, tăcut şi liniştit, ca un om ce şi-a luat o grijă, şi-şi pironea vederile cînd pe-un obiect, cînd pe altul, sau se uita în deşert lung şi pierdut, şi din ce în ce ochii lui străluceau mai mult şi se măreau, parcă vedeau tot mai departe, parcă se-nstrăinau din ale lumii. . . cînd, deodată, întinzînd mîna spre mine, mă atrase lîngă căpătăiul lui şi-mi zice la ureche încet, foarte încet: 
  — Ilinca e fiica mea!. . . Te rog, cruţ-o! 
  Atunci un fier ars îmi trecu prin inimă; iar el închise ochii pentru a nu-i mai deschide, şi sufletul lui zbură spre plaiurile necunoscute, de unde cei duşi nu se mai întorc. Nici azi nu pot uita acel moment în care Urdilă a murit sub ochii mei, descoperindu-mi taina inimii sale, moment în care am simţit adînc că s-a dus cel din urmă suflet prietenesc ce-mi mai rămăsese pe urma tată-meu, şi care plutea încă asu-pră-mi ca o umbră proteguitoare. 
  Am plîns de-ajuns pe bietul Ion Urdilă şi l-am îngropat cu toată cinstea cuvenită unui prieten al nostru, vechi şi credincios, şi a voit Dumnezeu ca ziua-i de înmormîntare să fie caldă şi senină ca inima lui: iar după ce mi-am uscat lacrimile, nemaiştiind ce să fac în casa părintească, unde rămăsesem fără părinţi, sub un acoperemînt cu răutăcioasa de mătuşă-mea, mă hotărîi să plec în străinătate. Dar cum să plec fără să văd pe Ilinca, să-i zic un „rămas bun“; şi iarăş, cum să 
  o văd, cînd acel rămas bun avea să fie pentru totdeauna? Ce să-i vorbesc?. . . Cum să o mîngîi?. . . Căci acum nu-mi era de mine; eu trebuia, vrînd-nevrînd, să ascult cuvîntul lui Ion; dar îmi era de dînsa, sărmana, care mă iubea la nebunie. O pot spune aceasta, fără să mă laud, căci o vedeam în toată fiinţa ei, felul cum se uita la mine, în tremurul ce o apuca cînd o prindeam de mînă; iar în mine, o Doamne, simţeam o mare schimbare. Fie că vorbele lui Ion, rostite pe patul morţii, făcuse întipărire asupra mea, fie că şi eu aveam inima ciudată a celor care obicinuit fug de ce au la îndemînă şi aleargă după ceea ce nu pot avea; ştiu atîta că acum judecam lucrurile de altfel, înţelegeam cît de dreaptă era grija lui Ion şi ce sfîntă datorie aveam de a cruţa pe nevinovata Ilincă. M-am dus deci la Ilinca hotărît să-i zic rămas bun şi să curm orice legături mai departe cu dînsa. Dar se vede că aveam ceva înfricoşat în figura mea, căci, în momentul cînd deschisei uşa, Ilinca îşi pierdu cumpătul cu desăvîrşire. Mă apropiai de dînsa cu o nespusă stîngăcie, începui să-i îngîn cîteva cuvinte de dragoste, de neuitare, de curîndă întoarcere şi altele. . . dar ce falş sunau vorbele în gura mea! Aveam simţirea stranie a unui om prins într-o reţea din care nu ştie cum să scape. Aş fi voit nici ei să-i fac vreun rău, nici eu să calc cuvîntul lui Ion, adică să împac lucruri ce nu se pot împăca; şi în această îndoită năzuinţă, fără să vreau jucam un rol făţarnic şi mă simţeam oarecum înjosit faţă cu marea şi netăgăduita iubire a Ilincăi. Pentru a pune dar capăt încur-căturei în care mă aflam, mă înarmai de tot curajul meu, o luai de mînă şi-i zisei „Rămîi sănătoasă!“ hotărît, astă dată, să nu mai umblu pe căi piezişe, dîndu-i speranţe deşarte ce nu se puteau împlini, apoi cu paşi bărbăteşti mă îndreptai spre uşă, pentru a-mi căuta de drum; cînd însă să trec pragul, fără voie, mă întorsei încă o dată spre dînsa, ş-atunci. . . Doamne sfinte, ce văzui!. . . Prin lacrimile ce-i străluceau în ochi văzui atîta durere ş-atîta desperare în sufletul ei, încît nu ştiu cum se-ntîmplă. . . dar deodată mă deşteptai în braţele ei. Lămurească cine poate, cum şi prin ce minunne, s-a făcut această schimbare; eu unul voi spune numai că parc-un vîrtej mi-a luat minţile şi fără nici o conştiinţă de faptele mele, o strîngeam acum la piept, o sărutam de nenumărate ori şi-n gură şi pe frunte şi pe ochi şi pe părul cel lung şi negru care parcă ardea pe capul ei; iar ea, sărmana, era pierdută în braţele mele şi fără nici o împotrivire, şi eu, asemene eram pierdut, tremuram ca varga şi nu mă mai puteam dezlipi de la sînul ei. O! ce mai „rămas bun“ era şi acesta! Unde mă mai gîndeam acum la plecare! Unde erau stavilele ce se ridicase, aşa de neînvinse, între mine şi Ilinca?. . . 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  Însă, deodată în mijlocul farmecului ce mă cuprinse, o voace tainică îmi şopti la ureche: „E fiica mea, te rog, cruţ-o!“ 
  Ş-atunci, zguduit ca de un trăsnet în adîncul inimii, mă retrăsei iute din braţele ei şi cu ochii spărieţi mă uitai împrejur, ca şi cînd un martur nevăzut ar fi venit să turbure dragostea noastră. Şi doar nu eram decît noi doi; nimeni n-ar fi putut să o apere contra dorinţelor mele însetate; nici ea însăşi nu se apăra. Totuşi, rămăsei în loc încremenit; o lumină mi se făcu dinaintea ochilor, care-mi dădu puterea de a mă stăpîni, sau, mai bine zicînd, îmi nimici puterea de a mai dori. . . ş-atunci cu naivitate copilărească, de care îmi vine şi-acum să rîd, îi zisei: 
  — Ilinco, nu fi supărată pe mine! Am fost aşa de ameţit, că n-amştiut ce fac. Iartă-mă, că n-am voit să-ţi fac nici un rău! Rămîi sănătoasă!. . . La revedere!. . . 
  Apoi, de astă dată strîngînd-o de mînă, o părăsii de-a binele şi mă dusei acasă, unde mă aştepta trăsura cu caii înhămaţi. 
  O oară după aceea eram pe drum, cu capul mai răcorit şi oarecum mulţămit de mine. Umbra lui Ion n-avea nimic a-mi bănui. Dar cu cît mă legăna mai mult trăsura în mersul ei regulat, întovărăşit de sunetul monoton al clopotului de la oişte, cu atît mă cuprindea un fel de melancolie şi mi se redeşteptau dorurile din urmă. Începui să mă uit îndărăpt, să măsur în gînd distanţa ce mă despărţea de Ilinca, şi cînd de pe înălţimea unui dîmb, zării colo. . . departe, la orizont, satul nostru cu casa părintească, cu moara, cu Ilinca, care negreşit plîngea şi pe care cine ştie cînd era s-o mai văd, îmi veni o aşa durere în inimă, încît crezui să mă sfîrşesc. De douăzeci de ori era să strig viziteului să întoarcă, însă de atîtea ori glasul mi se stinse în piept şi trăsura mă ducea înainte. . . şi nu ştiu de ce. . . mi se părea tot atît de nefiresc, şi peste puterile mele, de a opri mersul trăsurii, pre-cum mi-ar fi părut de a opri pămîntul în călătoria lui. Ursita, care mă lua înainte, era mai tare decît dragostea ce mă ţinea din urmă. 
  Trecut-au la mijloc zile, săptămîni şi ani, dus-am în străinătate o viaţă plină de furtuni, în mijlocul ispitelor ce întîlneam la fiecare pas şi durerea mi se alină, căci timpul îndulceşte totul, dar după ce-mi sfîrşii studiile şi se apropie oara întoarcerii în ţară, dorul de-acasă mă încleştă de inimă cu aşa tărie, încît, în nerăbdarea mea de a ajunge mai curînd, aş fi voit să sorb depărtarea. 
  Mătuşă-mea murise; eram acum în vîrsta legiuită, prin urmare, singur stăpîn pe averea părintească, aveam un titlu de ştiinţă în bu
  zunar, ce-mi mai lipsea ca să fiu om deplin?. . . Însurătoarea. . . Da, însurătoarea!. . . Vine o oară în viaţa noastră, în care credem că asta-i tot ce ne rămîne de făcut. Acea oară se vede că sunase şi pentru mine. . . Însă întrebarea era, cu cine?. . . 
  Atunci toate figurile femeieşti ce întîlnisem în ţară şi în străinătate mi se înfăţoşau în închipuire, le vedeam, la cercetam pe rînd, dar, dintre toate, trebuie să mărturisesc că figura Ilincăi îmi părea mai frumoasă, mai atrăgătoare. Văzută din depărtarea copilăriei mele, avea un farmec poetic care întuneca pe celelalte. Ş-apoi ochi mari şi negri ca dînsa n-avea nici una, nici chip aşa de blînd, nici inimă aşa de bună. . . şi adică de ce n-ar fi ea?. . . îmi şoptea un gînd ascuns şi sfiicios, care abie îşi făcea loc printre celelalte ce se-ncrucişau. S-au văzut regi luînd păstoriţe, şi mie unuia, să-mi fie ruşine să iau pe aceea care-mi place!. . . Auzi vorbă!. . . 
  Astfel de idei încolţeau pe nesimţite şi prindeau rădăcină în mint-ea mea, şi, deşi nu pot zice că luasem hotărîrea nestrămutată de a mă însura, totuş vedeam eu încotro mă duce valul. Bîntuit de aceste gînduri, ajunsei în sfîrşit acasă după mult drum şi necaz, şi cînd mă scoborîi din trăsură şi prinsei să urc scările încunjurat de toate slugile ce-mi ieşise înainte spre întîmpinare, îmi simţii inima bătînd aşa de tare, că abiè de-mi puteam păstra cumpătul. Cîte amintiri nu-mi deşteptau aceste locuri unde se răsfăţase odinioară zburdalnica mea copilărie?. . . 
  Locurile erau tot acele, numai eu mă schimbasem. Eram acum om, în puterea cuvîntului, dovadă semnele de respect şi de supunere ce mi se dădeau din toate părţile; iar eu, urmărit de un singur gînd, începui să vorbesc cu unii şi cu alţii despre cele petrecute în lipsa mea şi tocmai la urmă, pentru a nu-mi trăda secretul, adusei vorba despre Ilinca. 
  — Ilinca?. . . îmi răspunse atunci o slugă dînd din umere, n-o cu-nosc, n-am auzit. 
  — Cum n-o cunoşti?. . . Fiica morăriţii din sat. 
  — Mă iertaţi cuconaşule; pe morar ştim că-l cheamă Ilie şi nu-i însurat. 
  
  Îmi veni atunci o grozavă strîngere de inimă, dar mă stăpînii. 
  — Într-adevăr, d-ta n-ai de unde şti. Uitasem că în timpul mătuşei mele slugile nu se prea învecheau la noi. 
  În acelaş moment văzui intrînd pe poarta curţii locuitorii satului, care veneau să ureze pe noul lor stăpîn. Bătrînii înaintau în frunte, ţinînd unul un miel, altul o găină, altul o strachină cu ouă, pocloane ce mi se aduceau de bună venire. De pe la mijlocul curţii ei îşi luară căciulile şi se plecară adînc îndată ce mă zăriră; iar eu, fără să-i aştept prea mult, mă dusei grabnic între dînşii, dădui mîna cu cei mai bătrîni şi-i întîmpinai cu cuvintele: 
  — Bine v-am găsit sănătoşi, oameni buni!. . . Ce mai veste?. . . 
  — Bine-aţi venit, cuconaşule! Să trăiţi la mulţi ani! Între noi, pacebună. 
  Apoi ei îmi dădură pocloanele în primire şi eu, la rîndul meu, poruncii să li se împartă cîteva vedre de vin. Eram fericit să mă văd, după atîţia ani de înstrăinare, iarăşi la locul de naştere, între ai mei. Iată, moş Nichifor, vechi vornic de sat, fruntaş cu patru boi, iată, moş Alăută, cimpoierul de la şezători şi de la scrînciobe; iată, şi moş Toma vînătorul, cel care mi-a pus întăi şi-întăi ciubeica-n gură şi puşca-n mînă. Îi revedeam acum pe toţi, însă mai albi, mai gîrboviţi de cum îi lăsasem la plecare; iar dintre rîndurile lor, ici colea, lipsea cîte unul, strîns de mîna lui Dumnezeu, după cum ziceau ei în limba lor cîmpenească. Apoi, întorcîndu-mă iarăşi la gîndul ce mă stăpînea, îi întrebai de nevestele, de copiii, de ogoarele lor, şi tot aşa înainte pănă cînd după mult încunjur, ajunsei pe nesimţite la Ilinca. 
  — He!. . . Ilinca!. . . răpunse moş Toma vînătorul, să fiţi sănătoşi, cuconaşule! cine ştie unde i-or fi strălucind ochii. De cum aţi plecat de la noi, a pribegit din sat şi nime nu i-a mai dat de urmă. 
  — Se vede că nu prea trăia bine cu răposata mătuşa d-voastră, Dumnezeu s-o ierte!. . . bagă de samă cimpoierul. 
  — C-o fi fost pricina asta sau altă pricină, Dumnezeu ştie, adausemoş Nichifor. De vrun bine, desigur, nu s-a dus ea de la noi. Am căutat-o multă vreme, să-i dau nişte lucruri ce i-a lăsat, cu limbă de moarte, 
  
  bietul Ion Urdilă, dar n-am găsit-o nicăiri. N-am putut măcar să aflu 
  de mai trăieşte sau nu. Eu unul, nu mai întrebam nimic, nu mai auzeam nimic. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Aici Constantin tăcu, se uită lung la focul ce pîlpăia în sobă, apoi 
  cu voace cam înecată urmă: 
  — S-au strecurat mulţi ani de atunci, iubite prietene, încît amavut timpul să încărunţesc şi în lunga mea holteie am mai iubit de vro trei, patru ori cu multă aprindere, de-mi părea că atunci iubesc întăiaş dată. Am avut chiar certe din pricina femeilor, am fost de două ori logodit, dar, precum vezi, am rămas holtei. Ideea însuratului nu m-a mai putut învinge. Însă toate aceste întîmplări şi încurcături s-au şters, ca şi cum n-ar fi fost, fără a-mi lăsa în amintire nici cea mai mică urmă. Singur chipul Ilincăi mi se înfăţişează încă din cînd în cînd, dulce, poetic, ca un vis din copilărie. Hotărît lucru! Cea mai curată a mea simţire a fost pentru o fată de ţăran. 
  Vezi, dar, că nu puteam să-ţi spun această istorioară fără un pic de înduioşare, fiindcă prea se leagă de aproape cu trecutul vieţii mele. 
  — Apoi, dacă-i aşa, răspunse Gheorghie, nu mai puţin înduioşat, vei fi silit să asculţi şi tu o istorie din viaţa mea, mîni tot la oarele aceste, aici dinaintea focului. La revedere, pe mîne!. . . 
  
  La revedere! 
  (Convorbiri literare, anul XVII, nr. 4, 1 iulie 1883) 
  
  PETREA DASCALUL 
  Au trecut douăzeci şi cinci de ani de cînd a avut loc această întîmplare. Erau frumoase vremi pe atunici, nu doar că mi se păreau mie, fiindcă eram tînăr, dar într-adevăr aşa erau, căci un soare vesel se ridica la răsărit asupra noastră, încărcat cu bunuri la care cei mai mari domni ai ţării abia de au cutezat să viseze; şi idei nouă încolţeau în inimi, şi viaţa nouă curgea prin vine. S-ar fi zis că Dumnezeu îşi întorsese faţa spre noi. N-aş fi răscolit de sub vălul trecutului aceste amintiri ale unor vremi ce nu mai sunt, dacă întîmplarea de faţă n-ar avea oarecare legătură cu mişcarea de renaştere ce-a frămîntat atunci pămîntul nostru. 
  Se isprăvise războiul Crimeei; trupele austriace se retrăseseră din ţară, şi Pacea de la Paris ne promitea Unirea Principatelor, mărirea teritoriului cu o parte din Basarabia, neatîrnarea politică şi multe altele care ne înflăcărau minţile. 
  În timpul acela dar de frumoasă amintire, doi lorzi englezi, care luaseră parte la comanda superioară a oştirilor aliate din Crimeea, auzind că Moldova e o ţară încă primitivă, cu obiceiuri patriarhale şi cu munţi plini de urşi, veniră anume din Sevastopol în Galaţi cu hotărîre de a se desfăta la un vînat de urşi, ceea ce de mult timp locuitorii Angliei nu mai pot face în insulele lor. Ei erau bogaţi, căci livrele1 sterling sunau în buzunarele lor; erau serioşi, căci, mai nu vorbeau unul cu altul; erau fuduli, căci se ţineau totdeauna cu gîndurile ţepene şi abia de coborau ochii pe vreun obraz omenesc. 
   1 Lirele (n. ed. ) 
  Nalţi şi subţiri, şi totdeauna bine îmbrăcaţi şi peptănaţi, ei priveau lumea cu gravitate prin geamul ochelarilor, vroind parcă înadins să puie oarecare distanţă între ei şi lume. 
  Ei plecară într-o trăsură cu opt cai de poştă, pregătită de pîrcălabul de Galaţi, şi apucară drumul spre munte la o moşie cătră proprietarul căreia aveau anume scrisori de recomandaţie. Cine nu-şi aduce aminte cum erau pe atunci drumurile la noi! Cu toate aceste, surugiii, cărora nu le păsau nici de drum, nici de cai, dar care mirosiseră bacşişul gras, mînau de olac, de scăpărau copitele cailor, trăsneau din bici, chiuiau cît le lua gura, încît bieţii engleji, hurducaţi în trăsura ce se legăna ca o barcă bătută de valuri, nu-şi mai simţeau nici frizura netedă, nici ochelarii drepţi pe nas. 
  — How original! zise într-un tîrziu unul din lorzi cătră celălalt. 
  — How original! răspunse acesta ca un ecou. 
  Apoi ambii tăcură luîndu-şi fiecare aerul serios obicinuit. 
  Au mers astfel o zi întreagă pe drumuri nebătute, trecînd prin
  
  
  vaduri de rîuri, peste şanţuri, peste podeţe ale căror scînduri jucau sub roatele trăsurii, pănă cînd înspre seară ajunseră la moşia dorită. Proprietarul, care era prevestit de mai nainte de părcălăbie, îi primi cu mare alai ca pe nişte oaspeţi aleşi. Dulceţile, cafelele negre cu caimac, ciubucelele cu imamele de chihlimbar se înfăţişară pe dată dinaintea lor după obiceiul pămîntesc, apoi nu trecu mult şi proprietarul îi intro-duse în sufregerie, unde îi aştepta o masă bogată, pe a cărei pînză albă figurau cu cinste brînzurile de munte, păstrăvii afumaţi, buje-niţă1 de căprioară, cataifurile, vinurile de Odobeşti şi Cotnar, şi cîte şi mai cîte alte producte ale ţării. 
  Iar lorzilor toate li se păreau ciudate; şi mîncările, şi obiceiurile, şi forma caselor noastre de la ţară, cu balcoanele lor lungi şi aco-perămîntul ţuguiat, şi gardurile cu spini, şi cumpenele de la fîntînă, şi mai cu samă poştile, despre a căror ciudăţenie se resimţeau încă; dar nu dădeau nici un semn de mirare, căci ar fi fost în contra demnităţii lor. Numai cîte un: How original! ziceau din vreme în vreme, însă şi acesta cu multă cumpătare. 
   1Bujeniţă — pastramă(n. ed. ). 
  După-masă, proprietarul chemă pe vînătorul său, Petre Dascalul, şi-i porunci ca a doua zi să ducă numaidecît pe lorzii englezi la urşi. 
  — Ascult! răspunse Petrea Dascalul cu un aer de supunere ce însemna că porunca stăpînească va fi negreşit îndeplinită. 
  Petrea Dascalul mergea la urşi ca la un vînat fără nici o însem-nătate. El ucisese atîţia în viaţa sa, încît nemaiavînd destule degete la mîni şi picioare ca să-i numere, le pierduse, cum am zice, răbojul: numai stăpînul său, care-şi făcuse feliurite şubi şi aşternuturi de picioare din blănile lor, ţinea anume socoteală de dînşii. 
  În lunga lui îndeletnicire vînătorească, el ajunsese să ştie anume fiecare urs sau ursoaică de cîţi ani este, cîţi pui are, în ce bîrlog şade, la ce părîu s-adapă; şi cînd stăpînul său zicea: „Măi Petreo, să-mi aduci mîni un urs“, el se ducea totdeauna la sigur. Şi doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascalul; din contra, era mic de stat, avea chipul blajin şi oarecare stîngăcie în mişcări. Faţă cu stăpînul său abia de îndrăznea să ridice ochii din pămînt. El fusese crescut de tată-său ca să fie dascal la biserică. Însă toate le făcea pe dos în slujba bisericească. În loc să curăţe lumînările de mucuri cu cleştele cele lungi, el le stingea, şi cădelniţa o arunca cu atîta neghibăcie, încît împrăştia cărbunii pe jos. Numai la împărţeala colivei cerea o parte nepotrivită cu meritele lui dăscăleşti. Într-o zi, mergînd de şagă, cu un hleab de puşcă împrumutat, la un vînat de urşi ce dăduse stăpînul său în munte, se nimeri că tocmai el împuşcă ursul, şi de atunci, prinzînd gust la astfel de dihănii, îmbrăţişă meşteşugul vînătoriei în locul breslei dăscăleşti, păstrîndu-şi de la această din urmă numai numele. 
  Englejii, cînd îl văzură prin sticla ochelarilor lor aşa mic şi nechipos, îmbrăcat cu suman şi opinci, învîrtindu-şi căciula dinaintea stăpînului său ca un nemernic ce nu ştie cum să-şi poarte mînile, se arătară foarte necrezători. 
  — Dar în sfîrşit, cine ştie! îşi ziseră ei între dînşii. Aici toate suntciudate! 
  A doua zi, în zori, pe cînd lorzii dormeau mai bine, visînd poate despre ciudăţia obiceiurilor şi a poştilor noastre, Petrea Dascalul bătu 
  la uşa lor îndemnîndu-i să plece. Ei însă, cu toată nerăbdarea ce aveau de a da piept cu urşii, nu deschiseră uşa pănă ce mai întăi nu-şi rase-ră barba, nu-şi pieptănară părul cu îngrijirea obicinuită, astfel ca nici un fir de păr să nu fie smintit de la locul său, şi, gătiţi fiecare de la ghetre pănă la pălărie cu cîte un costum nou vînătoresc, anume cumpărat din Londra, plecară împreună cu Petrea Dascalul pe cărarea muntelui în sus, avînd în urma lor alţi patru puşcaşi din sat. 
  Vremea era frumoasă, aerul viu şi răcoros, şi înspre partea şesului la răsărit soarele se înălţa vesel pe un ceri cuprins de foc. Tăcuţi urcau englejii la deal, cu pas regulat şi cu aerul serios al unor oameni ce merg într-o gravă întreprindere; numai Petrea Dascalul, blajin cum era şi cam slobod la gură, mai schimba din cînd în cînd cîte o şagă cu tovarăşii săi din sat. Trei ceasuri întregi ei suiră mereu în sudoarea frunţii, şi nu o dată englejii se împiedicară de bolovanii de pe drumul strîmt şi pietros al muntelui, nu o dată pălăriile lor, împodobite cu pene de struţ, se aninară de crengile brazilor, nu o dată se văzură siliţi să deie mîna lui Petrea Dascalul prin locurile unde prăpastia se prea apropia de cărare; dar nu era lucru de mirare, nefiind marii lorzi deprinşi să umble prin locuri aşa tari, cum zic ţăranii noştri. 
  Pe la amiazăzi Petrea Dascalul îi opri într-o desime mare, unde era o mulţime de bolovani şi cioate răsturnate, care păreau a fi aduse de puhoi. 
  — Aici e ursul, zise Petrea Dascalul. 
  Atunci figurile lungi şi solemne ale lorzilor se făcură şi mai lungi şi mai solemne, căci dorul lor era acum aproape să fie împlinit; aveau, în sfîrşit, să deie ochii cu sahastrul Carpaţilor şi să aibă ce istorisi despre lupta cu dînsul, cînd se vor întoarce în ţara lor. Ei îşi înarmară puştile nu fără oarecare bătaie de inimă, deşi de altfel erau despreţuitori de primejdii, şi stătură cîtva timp în aşteptare; dar ursul nu se arătă. Atunci ei aruncară o privire întrebătoare asupra lui Petrea Dascalul, iar acesta înţelegînd gîndul lor, le arătă printre cioate şi bolovani o gaură deschisă prin care abia ar fi putut intra un om pe brînci. 
  — Aici e ursul, adause Petrea Dascalul, arătînd gura vizuinii. Apoi el şi ceilalţi puşcaşi, luînd cîte o cioată în mîni, începură să facă larmă împrejur. 
  — Sai, Catrină!. . . Nu te da, Gavrile!. . . Diha, Martine!. . . strigau einecontenit; însă, cu toată gălăgia ce făceau, ursul nu voia să iasă întru întîmpinarea musafirilor săi. 
  — Doarme ca boierii după-masă, băgă de samă Petrea Dascalul. Să-l afumăm puţin, să-i treacă mahmuria. 
  
  Atunci Petrea, căutînd cu luare-aminte împrejurul vizuinei, găsi o a doua gaură tăinuită sub cioate şi frunzari, pe care urşii totdeauna şi-o păstrează pentru retragere în caz de primejdie. El o curăţi bine şi făcu chiar lîngă dînsa un foc de uscături pentru ca fumul să intre înlăuntru şi să silească pe urs să iasă pe cealaltă parte. Dar nici cu acest mijloc nu izbuti, căci, fiind vînt, fumul, în loc să intre în vizunie, se împrăştia în toate părţile. 
  În vremea aceasta flegmaticii engleji începură să dea semne de nerăbdare, crezînd că Petrea Dascalul, în care de la început nu prea avuseseră încredere, era cu adevărat un şiret ce-i purta cu vorba. 
  — E trîndav ursul, zise Petrea cam necăjit, nu-l scoţi cu una cu două de la tabietul lui. . . Dar eu i-s popa! 
  Apoi el bagă mîna în torbă, scoase o lumînărică de ceară albă, o lipi la buza puştii deasupra ţelului, o aprinse zicînd că la prohod trebuie şi lumînare, se puse pe brînci şi cu puşca întinsă şi înarmată intră voiniceşte în vizunie. Lordul cel mai nalt şi mai necrezător, care nu se aştepta la una ca aceasta, se uita acum nemişcat şi cu ochii holbaţi cum Petrea Dascalul se tîrîia încet, încet în vizunie, cum îşi introduse mai întăi capul, pe urmă umerii, apoi picioarele, iar după ce nu mai văzu nimic, strigă: How original! însă cu un glas schimbat, cum nu i se întîmplase din ziua luării turnului Malacoff. Iar celalalt lord, cuviincios ca totdeauna, îşi ştergea cu batista sudoarea de pe frunte provenită negreşit din căldura soarelui, însă nu repetă de astă dată cuvintele tovarăşului său ca de obicei. 
  După cîteva minute de o aşteptare groaznică în care numai inimile îşi păstraseră mişcarea, se auzi deodată un trăsnet de puşcă ur-mat de un gemet sălbatic, înfricoşat, cu atît mai înfricoşat cu cît venea din întunerecul de sub pămînt, unde era ştiut că numai moartea putea să hotărască între om şi fiară. Apoi se făcu iarăşi linişte adîncă, linişte de mormînt, timp de mai multe minute lungi, nemăsurat de lungi, în care lorzii abia de-şi mai puteau păstra cumpătul. „Acu-i acu!. . . “ gîndea fiecare în sine. Dar, lucru înfiorător, liniştea ţinea mereu; nici un semn nu venea de sub pămînt. . . Ce se petrecea oare acolo?. . . Negreşit că nu era bine, de vreme ce Petrea Dascalul nu mai ieşea la lumină, căci, dacă ar fi fost el învingătorul, ce ar mai fi stat înlăuntru?. . . Cînd iată. . . se auzi la gura vizuniei un foşnit curios, mai mare decît l-ar fi putut face un om, şi cioatele şi petrele începură să se mişte. 
  Momentul era în adevăr suprem; lorzii, înţepeniţi, cu ochii îndrep-taţi spre vizunie, cu puştile la ochi şi degetele şi tîmplele lor se băteau atît de puternic, încît ochelarii le jucau pe nas. Dar, spre marea şi nemărginita loc mirare, în lor de dihanie se văzură deodată picioarele lui Petrea Dascalul, apoi umerii, apoi capul şi, după ce Petrea ieşi de tot, ţinînd într-o mînă puşca şi în cealaltă o frînghie, aruncă re-pede capătul ei celorlalţi patru puşcaşi strigînd: 
  — Trageţi, băieţi, vîrtos!. . . 
  Atunci cîteşicinci începură să tragă din răsputeri, şi iată că o cogemite ursoaică moartă, lovită drept în frunte şi legată cu frînghia de gît, ieşi de sub pămînt. 
  Uimirea englejilor fu atît de mare văzînd izbînda lui Petrea Dascalul, încît de astă dată, uitîndu-şi demnitatea şi distanţa socială ce-i despărţea de dînsul, începură să-l strîngă de mînă cu o căldură neobişnuită cumpătatului temperament englezesc. 
  Iar Petrea Dascalul, care atunci pentru prima oară avu fericirea să facă cunoştinţă cu livrele sterling ale Marei Britanii, se uita nedumerit cînd la strălucitoarea monedă ce curgea gîrlă în palma sa, cînd la lorzii cei cu figurile de un cot, avînd aerul a le zice: 
  — Banii, nu-i vorbă, îi primesc eu, dar voi ce dracul de vă miraţiaşa de mine, că doar nu mi-i întăia oară că mă bag în bîrlogul ursului! 
  Apoi, după ce fiara fu aşezată la o parte de gura vizuniei, Petrea se scărpină în cap zicînd cu glasul său blajin: 
  — Socoteala nu-i încheiată; mai am un muşteriu în bîrlog: cinsti-ta faţă a unei beizadele. 
  
  Şi iarăşi aprinse o lumînare de ceară albă, pe care o lipi de buza puştei, iarăşi intră pe brînci în vizunie, iarăşi se auzi o împuşcătură ş-apoi un mornăit înăduşit, şi apoi după vreo cîteva minute, de astă dată mai puţin lungi, mai puţin înfricoşate decît acele dintăi, ieşi Petrea Dascalul cu beizadeaua legată de gît şi o aşeză lîngă mumă-sa, domniţa Catrina. 
  — I-am miruit pe amîndoi, zise el, aşezîndu-se spre odihnă peun trunchi de copac, şi era drept să se odihnească, căci muncise din greu şi cu spor. 
  Iar lorzii, care trecuseră peste atîtea mări şi ţări pentru a veni la noi să împuşte urşi, avură nenorocul să-i vadă împuşcaţi gata de mîna altuia, şi se întoarseră fără măcar să fi dat un foc, ducînd cu dînşii numai amintirea culeasă în mijlocul fiorilor de spaimă despre mijlocul ciudat cu care se ucid urşii în ţara noastră patriarhală. 
  Cu o parte din livrele sterling, Petrea Dascalul şi-a măritat o fată, cea din urmă ce-i rămăsese în casă, iar cu cealaltă parte şi-a făcut sieşi o mică zestrişoară pentru zilele bătrîneţilor. Nu tîrziu după aceea, proprietarul moşiei primi de la Londra o scrisoare cu rugăminte să înmîneze lui Petrea Dascalul, ca semn de neuitare din partea lorzilor, portretele fotografice ale lor însoţite de două puşti foarte scumpe, ieşite din cea mai renumită fabrică a Engliterei cum şi un număr al ziarului The Illustrated London News, în care era desinată cu mult adevăr fioroasa scenă a intrării lui Petrea Dascalul în vizunia ursului. 
  Dar urmarea cea mai de căpetenie ce au avut această mică întîm-plare a fost că amîndoi lorzii, iubitori de vînat, au apărat călduros în Camera de sus a Angliei drepturile ciudatelor ţări dunărene şi nu puţin contribui puternica lor voace întru a fi recunoscută Unirea multdorită a Principatelor Romîne şi alegerea îndoită a colonelului Cuza. Mici lucruri au cîteodată mari urmări şi nimeni nu ştie unde pot răspunde capetele firelor care leagă una de alta faptele omeneşti. 
  (Convorbiri literare, anul XIV, nr. 8, 1 noiembrie 1880) 
  AGATOCLE LEUŞTEAN Chip din lume 
  Numai cine a trăit mult ca Agatocle Leuştean, precum am trăit eu, putea să-l cunoască din talpă. Avea o mulţime de ascunzişuri şi deschisuri. Mai întăi, singură această împărechere de nume îi dădea un aer ciudat. Parcă-ntr-adins naşul îl botezase cu numele Agatocle, luat de prin cărţi, ca să mai acopere puţin grosolănia numelui Leuştean. Noi îi ziceam prin prescurtare Aga. 
  Judecat după înfăţişare, el părea cu totul alt om de ce era în realitate. Avea într-adevăr o figură de şiret, ce te punea oarecum în îndoială despre bunătatea caracterului său. Cînd îţi vorbea de multe ori, nu te dumereai de vorbeşte serios sau în bătaie de joc, aşa de bine ştia să se prefacă. Avea un zîmbet ca o cimilitură şi în fundul ochilor lui strălucea o rază de pricepere care parcă-ţi zicea: „Degeaba, prietene, nu umbla să vinzi castraveţi la grădinar!“ Cu toate acestea, n-a fost om mai naiv, mai lesne-ncrezător şi mai uşor de tras pe sfoară ca el. De cîte ori nu l-am făcut de zi întăi april să alerge după cai verzi pe pereţi, spunîndu-i minciuni care umblau în picioare; de cîte ori el, marele cunoscător de tutunuri, după cum se lăuda, n-a fumat tutun de un franc ocaua, în loc de tutun „Bectemis“, fără să aibă habar, deşi vedea pe toţi în jurul lui ţinîndu-şi coastele de rîs. Era, cum aş zice, şiret la chip, dar la suflet de bună-credinţă. Apoi avea o căutătură şi un umblet de ştrengar şi nişte musteţe totdeauna bine răsucite, de-ai fi crezut că-i topenie de bietele femei. Nimeni ca dînsul nu era în stare să spuie care este chemarea unui bărbat; cum adică un bărbat trebuie să ştie juca o carte, bate o bilă, suge un pahar şi ademeni o femeie. Despre celelalte, nu-i vorbă, era el meşter să înveţe şi pe alţii, dar încît priveşte femeile trebuie să mărturisesc că dacă ele ar fi rămas numai în nădejdea lui, ar fi dus sărmanele mult şi bine dorul ademenitului, căci, el, bărbatul, în toată viaţa, n-a ademenit decît o singură femeie, aceea pe care a luat-o de soţie şi încă şi aceea cam fără ştirea lui, îndemnat şi stărostit de alţii. De altfel, om de spirit, şăgalnic, putină de anecdote şi de poveşti. Umplea casa de veselie unde intra el. Însă de toate aceste însuşiri nu se folosea faţă cu femeile. Între dînsele i se schimba cu totul firea; se zăpăcea, se prostea ca cel mai nemernic copil; şi de aceea, nesimţindu-se destoinic să le ţie piept, căuta mai bucuros societatea bărbaţilor unde apoi las’ pe dînsul, se dădea de cel mai straşnic răpuitor de femei. 
  Osebit de aceste mici nepotriviri între feliul cum era şi feliul cum se arăta, mai avea şi alte cusururi; era leneş ca un împărat, mîncău ca un vlădică, risipitor şi zgîrcit totodată, sau, cu alte cuvinte, ieftin la făină şi scump la tărîţe, după cum zice proverbul. Aşa, ca să vorbesc în treacăt de aceste cusururi, voi zice că nu era leneş de acei care şed numai pe canapele şi cască toată ziua. Nu! Era vioi, îi plăcea să umble şi să se primble, însă numai de petrecere, fără treabă şi fără da-torii. Duşmanul lui cel mai mare era condeiul şi adormitorul cel mai sigur, cetitul. Astfel nici a putut să stea mult timp în slujbele ce a ocupat rînduri, rînduri, şi, fiindcă după toate căutările, n-a putut să găsească o slujbă în care să nu fi fost silit a scrie şi a ceti, de aceea la urmă a şi renunţat la cariera de lefegiu, mărginindu-se numai în modestul venit ce-i rămăsese de la părinţi. 
  Într-un rînd Leuştean căzu amorezat, dar amorezat lulea, cea dintăi şi cea din urmă dată în viaţa lui. Nici el singur nu putea să-şi dea seama cum s-a întîmplat aceasta, căci, precum spusei, n-avea obicei să se încurce în calea femeilor. Dar se vede că i-a fost sortit să-şi tragă şi el păcatul. Chinurile amorului însă, dacă-i tăiase cheful şi liniştea, nu-i tăiase şi pofta mîncării. Înghiţea ca şi mai nainte aceleaşi porţii de biftece, cu singura deosebire că între un biftec isprăvit şi altul început scotea cîte un oftat din adîncul plămînilor, mijloc prin care îşi uşura năduful. 
  — Agă dragă!. . . pentru un amorezat mănînci parcă prea mult, băgam de seamă eu. 
  — Aş!. . . Atîta mi-a mai rămas şi mie! răspundea el pe un ton liric, să te rupă la inimă. Se zbătea nenorocitul în ghearele amorului ca pasărea în gura şarpelui, cînd într-una din zile veni la mine prăpădit, cu faţa de-un cot. 
  — Ce ai, iubitule? îl întrebai îngrijat. 
  — Sunt nenorocit! Iubesc!. . . Te rog, nu mă lăsa!. . . Vino cu mine!. . . voi să mă primblu puţin, să mă răsuflu. 
  
  — Bucuros, frate!. . . Mai e vorbă!. . . Amîndoi ieşirăm pe stradă. 
  El opri o birjă, mă pofti din a dreapta ca pe un musafir şi porunci
  
  viziteului să iasă peste barieră la cîmp. Era tocmai vreme de pri-măvară, cînd toate-s pornite spre dragoste. Dar, lucru deşanţat!. . . Iarba spornică care surîdea ochilor, ciocîrliile care te asurzeau, soarele cel dulce care-ţi dădea viaţă la inimă, în loc să-l mîngăie, îl întartau şi mai tare. Se credea singur, nefericit, în mijlocul naturei fericite. 
  — Nu mai pot!. . . îmi zise el desperat. Haide la tatăl tău să-i spuntot. El e om de sfat, ştie multe, a văzut multe şi m-a învăţa ce să fac. 
  — Haide, răspunsei eu. Întoarce, birjar!. . . Birjarul întoarse şi trăsura se opri dinaintea casei noastre. 
  Dar cînd să sun clopoţelul de la uşă, mă uitai la el şi ce să văd?. . . 
  
  Plîngea sărmanul, de-i sărea pieptul, plîngea în glas mare, cu toate suspinurile şi strîmbăturile unui plîns copilăresc, încît muscalul de pe capră, spăriet, mă întrebă dacă nu cumva „cacanaş e bolnav?“ Nu ştiu de ce, dar suferinţele sufleteşti ale lui Agatocle Leuştean nu inspirau compătimire prietenilor lui. Mic cum era, pîntecos, mîncău, cu aerul lui cabazlicar, îţi venea parcă să crezi că e vreo şiretenie la mijloc. De astă dată însă Leuştean nu se prefăcea, suferea de-a bine-lea, iar eu, văzîndu-l în aşa hal, îi zisei: 
  — Nu-i chip să intrăm în starea asta. O să ne rîdă sluga care ne va deschide uşa. 
  — Ai dreptate. Du-mă, te rog, acasă. Acasă el se coborî răpededin trăsură, îmi strînse mîna cu căldură, mulţămindu-mi că l-am 
  
  întovărăşit, şi-mi lăsă trăsura pe spate cu două oare de plată. Aşadar, cu tot amorul şi necazul lui, el n-a uitat că e mai bine să plătească altul birja decît dînsul. Am surîs în mine recunoscînd în acest act de zgîrcenie pe vecinul meu amic Leuştean, aşa cum era, adică zgîrcit la mărunţişuri şi darnic la sume mari. Să-l fi picat cu lumînarea, n-ar fi scos de bunăvoie un leu din buzunar; însă pe un lanţ de ceasornic care să-i împodobească pîntecele dădea bucuros sute de lei, şi nu o dată l-am văzut la chefuri umplînd cobza lăutarului cu irmilici. Ei. . . aşa era. Încă o nepotrivire în apucăturile lui. 
  Dar, zgîrcit sau nu, la mîncări nu făcea economii. El, cel dintăi în oraş, ştia cînd sosesc stridiile sau icrele proaspete; el, cel dintăi, mînca trufandale, şi la masa lui nu lipseau niciodată doi, trei prieteni. 
  Ş-apoi, să fi văzut ce vesel era la masă, cum i se dezlega limba după un pahar de Cotnar. Avea un talent nespus de a imita pe unii şi pe alţii, mai ales pe un camarad al nostru din vremea acea, Gavril Bărgăoanu, cam prostatic din fire şi care vorbea lătăreţ. Îi ziceam prin prescurtate Gavril Bărgă. Luasem, noi băieţii, pe atunci năravul prescurtărilor. 
  — Mă Bărgă!. . . striga Leuştean c-un glas prefăcut care stîrnea rîsul tuturor. Tocmit-ai la meşină pe mehalnicul de la Mavrocordat? Ad topo. . . mă Bărgă! Cucea-n binză, măliga-i rupi chelea!. . . 
  Şi alte cîte acestea de nu mai rămînea inima de rîs. 
  Am uitat să spun că tatăl meu, aflînd despre focul dragostei ce ardea pe bietul Leuştean, şi ştiindu-l bicisnic cu femeile, se duse la părinţii domnişoarei cu pricina, şi aduse lucrurile aşa, că într-o duminică Aga Leuştean se pomeni, fără vina lui, cu covrigul de mire pe cap. Ce bine-i şedea! Şapte ani a gustat din traiul căsătoriei, în care timp ca un vrednic bărbat, stăpîn în casa lui, a fost necontenit sub papuc. Petrecerile, cărţile, mesele se mai rărise puţin, dar după şapte ani Dumnezeu strîngînd la sine pe scumpa lui soţie, el de atunci ca mai ba să-şi puie cap sănătos sub Evanghelie. Rămas liber şi nerăspunzător cătră nimeni, el luă iarăşi de coadă petrecerile, cărţile şi mesele. 
  „U. . . iu. . . iu ş-aş bea rapciu, ş-aş mînca pcită de grîu!. . . “ era cîntecul lui obicinuit cînd se greşea c-un pahar mai mult. Totuş suflet bun şi neuitător cum era, nu scăpa nici o ocazie în mijlocul petrecerilor chiar, să nu zică un cuvînt despre răposata lui soţie care, bună femeie fusese, sărmana, cuvînt totdeauna întovărăşit de-un oftat şi de-un gît de vin. 
  Viaţa de toate zilele era împărţită cam astfel: Mai întăi în douăzeci şi patru de oare trebuia să doarmă zece oare pline, îmbrăcat într-o cămaşă de pînză de casă, lungă pănă la călcăie, cu dungi roşii la guler şi la mîneci. De se-ntîmpla vreodată să nu-şi împlinească somnul, era a doua zi mahmur. De lene să nu se îmbrace, îşi primea musafirii dimineaţa de multe ori în cămaşa cea de noapte, făcea feliurite ghiduşii astfel dezbrăcat, cînta prin casă cu o perină la braţe în chip de cobză, imitînd pe Barbu Lăutarul, pentru al cărui cîntec avea o deosebită slăbiciune, şi astfel trecea timpul într-un rîs şi chef pănă la oara dejunului. 
  Dejunul era totdeauna zdravăn şi bine stropit. După dejun, mergea regulat la cafenea, locul de întîlnire a tuturor dulandragiilor, unde juca pe un biliard cu buzunări, vechea partidă rusească, meşteşugărind la sotnici şi la clapştosuri de se minunau marcherii, şi toate aceste întreţesute cu fel de fel de glume potrivite cu locul, cu jocul şi cu societatea. 
  Venea apoi masa, şi mai zdravănă şi mai bine stropită iară, după-masă, abia putîndu-se mişca, trăgea cîte un talon bun de somn, după care venea negreşit rîndul altor cîteva taloane de preferans. 
  Avea trei prieteni cu care făcea de obicei partida de preferans, şi, să ferească Dumnezeu să-l fi dat vreunul de sminteală sara la ora hotărîtă, sau, odată întruniţi, să nu se fi jucat pe noapte după regula lui Melhisedec, cum zicea el, că se făcea foc. Greşală nu se încăpea la joc; de altfel, vinovatul era pus în rîndul mazetelor şi cîrîiturile curgeau gîrlă în capul lui. 
  Ca să pot da însă figura lui Leuştean în toată a ei originalitate, nu trebuie să trec cu vederea unul din cusururile sale de căpetenie şi anume, frica. Se temea de toate celea mai cu samă de hoţi, de foc şi de bivoliţe. 
  La drum era o pedeapsă de mers cu dînsul. Vai de capul viziteului care-i mîna caii. Chinurile lui nu erau proaste. „Lasă mai încet; mînă mai tare! fă mai la dreapta! fă mai la stînga! ia sama, nu răpezi!“ toate acestea curgeau într-un şir neîntrerupt. Apoi în fiecare tufă i se năzărea cîte un hoţ la pîndă, şi se muncea şi se văicărea, sărmanul, de credeai că o să-l apuce ceva. Arme nu purta niciodată cu sine, căci nu era om să se puie de pricină. Se zice chiar, dar acest fapt el l-a tăgăduit totdeauna cu tărie, că frica de hoţi i se trăgea de la o întîlnire ce a avut noaptea în pădure cu un negustor de pungi. Pe atunci purta de toată întîmplarea un pistol cu două ţevi. Cînd hoţul îi opri trăsura în drum, el deodată puse mîna pe pistol să se apere, dar, zărind la lumina lunei ochii fioroşi şi mustăţile ţapoşe ale haiducului, îşi simţi balamalele slăbind şi pistolul îi căzu din mîni. 
  — Ce este aceasta? întrebă haiducul arătînd arma. 
  — Să iertaţi, domnule căpitan, ia. . . un pistol. . . — Şi pentru ce l-ai luat, mă rog?
  
  — Apoi de. . . ia aşa?
  — Cum aşa?. . . 
  — De o întîmplare, să nu bănuiţi. 
  — Mai întîmplare decît asta, ce vrei?
  
  — Apoi cum îi socoti şi măria-ta, jupîne căpitane, că eu unul numai zic nimic. Leuştean nu vorbea, ci bîlbîia, de tare ce-i clănţăneau măselele în gură. 
  Văzîndu-l aşa om pe sine, haiducul prinse să rîdă, îl cinsti cu o palmă bine aşternută peste obraz, pentru ca altă dată să nu mai poarte degeaba pistoale la drum, şi, după ce-i luă arma şi punga, îşi căută de treabă, lăsînd pe bietul Leuştean mai mult mort decît viu. 
  Ce e drept, dacă întîmplarea a fost adevărată, putem zice că Leuştean a scăpat ieftin, pentru că alţii au păţit-o mai rău decît dînsul. Sigur însă este că el de un timp n-a mai umblat noaptea pe drum, nici a purtat arme cu el. 
  Grija focului de asemenea îl stăpînea întru atîta, că la casele lui hornurile se stricau de prea mult şters. Într-o noapte, după o partidă întîrziată de preferans, ademenit de un muşchi la frigare ce i-am oferit, s-a învoit să doarmă la mine acasă, lucru ce i s-a întîmplat de mai multe ori. A doua zi, pănă a nu se îmbrăca, pe cînd făcea ghiduşii prin odaie cîntînd ca Barbu Lăutarul: 
  Strîngeţi, leleo, buzele
  Leliţo, leliţo, fa!
  Că le, pişcă muştele, 
  Leliţo, leliţo, fa!
  Şi se văd fasolele
  Leliţo, leliţo, fa!
  
  deodată se aud tulumbele durăind pe dinaintea ferestrelor şi apucînd pe hudiţa ce duce la casa lui. Într-o clipă Leuştean şi-a ieşit din minte şi n-a mai ştiut ce face. Rătăcit, cu ochii holbaţi, cu faţa descompusă, alerga şi răscolea toate prin odaie, voia să se îmbrace mai răpede şi le nimerea toate pe dos; îşi vîra picioarele prin mînecele surtucului şi mînile prin cracii pantalonilor, pănă ce, în sfîrşit, pierzînd speranţa de a se mai putea îmbrăca, aruncă surtucul, pantalonii şi cizmele în toate părţile şi căzu gîfîind pe un scaun. 
  — Nu mă duc de-aici!. . . strigă el ca un om ce vrea să-şi facă sie însuşi în ciudă. Lasă, să ardă!. . . Dracul să le ia de case!. . . A fost un adevărat teatru această comică scenă de zăpăceală a lui Luştean. Merita să plăteşti, să-l vezi. 
  Altă dată pe la cinci oare dimineaţa auzii bătînd cu furie la ferestrele mele. 
  — Cine-i acolo?
  — Eu. 
  — Care eu?
  — Agà. 
  — Care Agà?
  — Agatocle. 
  — Nenorocitule, ce-ai păţit, îi zisei eu deschizîndu-i uşa. 
  
  — Închipuieşte-ţi, frate, răspunse el, aruncîndu-se pe o canapea;de douăzeci de ani, abia astăzi pentru întăia dată văzui şi eu răsăritul soarelui, însă, ce-i drept, fără voia mea. 
  — Cum aşa?
  — Ştii că am ieşit asară pe la unul după miezul nopţii de la partidă. Ei bine!. . . Plec acasă şi, cînd intru în hudiţa ce duce la mine, ce să văd?. . . O cogemite bivoliţă care sta culcată în mijlocul drumului, mestecînd din fălci. Nu era chip de trecut pe alăturea. Sufla aşa de tare şi rotea nişte ochi aşa de sluţi, încît numai nu-mi zicea: „Hait!. . . Cară-te de-aici, că te iau în coarne!“ Ce să fac? Mă întorc îndărăpt, încunjur o jumătate de oară, şi, cînd ajung la cealaltă hudiţă care de asemeni duce la mine pe partea opusă, iată o altă bivoliţă tot atît de fioroasă, tot atît de slută care păştea iarbă din şanţ. O adevărată pacoste!. . . Parc-anume se pusese, matahalele, să-mi ţie calea. Mă întorc iarăşi la hudiţa dintăi, bivoliţa tot acolo; se aşternuse pe odihnă ca la dînsa acasă. Mă duc înapoi la a doua hudiţă, dau peste a doua bivoliţă care se aşternuse şi ea pe mîncare. Şi aşa din hudiţă-n hudiţă, din bivoliţă-n bivoliţă, iată-mă pănă la ceasul acesta în picioare, fără să fi putut intra acasă. Uf!. . . sunt rupt de osteneală. Da’ am văzut răsăritul încaltea. 
  — Bicisnicule!. . . îi zisei eu, abia stăpînindu-mi rîsul. Să te facă nişte păcătoase de bivoliţe să nu dormi toată noaptea, asta-i bună de scris!. . . 
  — Ei! ce vrei! Numai o viaţă are omul şi trebuie să şi-o cruţe. 
  Într-adevăr viaţa şi-o cruţa, dar pîntecele nu, căci din ce în ce îl îndopa mai mult cu mîncări şi băuturi. În zadar îi ziceam: 
  — Leuştene, ia sama, odată ai să pocneşti ca o bute rău cercuită. 
  — Aş!. . . Asta-i viaţa omului. . . Pentru ce trăieşte omul, dacă nu pentru pîntece? 
  Treceau zilele, lunile şi anii, fără ca el să-şi schimbe firea, fără ca el să-şi schimbe traiul. Însurise pe cap, şi pîntecele lui căpătase o rotunjime sub care parcă-i dispăreau picioarele. Dar cu cît i se înmulţeau anii vieţii, cu atît i se împuţinau mijloacele de trai. Pe nesimţite, el mîncase în fiecare an, pe lîngă venituri, şi cîte o părticică din capital, aşa că sărăcia da acum năvală la uşa lui. Da’ unde îşi bătea el capul cu asemenea nimicuri? Lipsa, şi mai ales la bătrîneţe, de care unii oameni slabi de înger se tem aşa de tare, lui nu-i îngreuia inima, nici tulbura somnul; numai căsuţa lui cea albă, cochetă şi veselă ca şi dînsul, îşi posomorîse de la un timp faţa, căci pe păreţii ei, de mult timp neîmprospătaţi, se vedeau cărămizele goale şi dungi vinete de ploi, ca nişte lungi şiroaie de lacrimi. 
  Într-o sară, îmi aduc aminte, Leuştean îşi invită partizanii de preferans cu următoarea circulară: 
  Cine-i protos?. . . Vasilică;
  Eu cumpăr la sans-atu;
  Iorgu face şapte-n pică, 
  Am s-ajut, haide şi tu. 
  Dar mă rog să dai închis, 
  C-am să mi-l trîntesc o platcă, 
  Să se mire şi prin vis
  Preferans cu cine joacă. 
  
  Parcă-l văd şi acuma cu ce luare-aminte pregătea el masa de cărţi, cum ascuţea crida, aşeza scaunele, făcea mucul la lumînări, aşa ca toate să fie în regulă şi cu simetrie, iar în cursul acestei grave îndeletniciri el şuiera între dinţi vecinicul cîntec: „U. . . iu. . . iu. . . ş-aş bea rapciu, ş-aş mînca pcită de grîu!“ 
  Între partizanii lui mă număram şi eu. În sara aceea a fost mai cu chef decît totdeauna. „Bonsoir, musu Vasilică!. . . Cu plecăciune, cucoane Neculai!. . . Sărut mînile, cucoane Iorgule!. . . “ zise el tovarăşilor săi în momentul de-a împărţi cărţile; iar aceste cuvinte, rostite cu aerul şi întonaţia ce ştia el să le-o dea, căpătau un deosebit parfum de veselie. Deşi norocul nu prea legase frăţie cu dînsul, totuş era destul să puie o platcă cît de mică pe protivnicul său, ca să facă un haz nespus şi să-şi uite paguba. Tot vocabularul obicinuit al cartoforilor, porecle şi născociri de cuvinte caraghioase, glume inventate anume pentru jocul de cărţi, necunoscute altor oameni, au fost de astă dată cu prisosinţă puse în circulaţie la masa verde. Numai dulceţile şi cafeaua neagră veneau din timp în timp să întrerumpă puhoiul necurmat al şăgilor. 
  Dar nu bine mîntuisem preferansul şi deodată se deschiseră uşile odăiei de alăturea unde ni se înfăţişă fumegînd pe o masă, între două mari candelabre, un purcel fript, rumăn, cu un morcov în gură, încunjurat de mezeliciuri şi de un stol de butelci pline cu vinul cel mai chihlimbariu. A fost surprindere ce ne pregătise Leuştean. Se înţelege că nu ne-am dat în lături de a face cinste mesei, ba chiar pot a zice că ne-am aşternut pe mîncare ca nişte oameni care ştiu să preţuiască un purcel în asemenea împrejurări, dar dacă noi eram la înălţimea datoriei, apoi Leuştean era cu mult mai presus. Parc-atunci scăpase din postul mare. 
  — Măi Agà! nu fi aşa lacom, că-i pocni ca o bute rău cercuită, îirepetam noi aceeaşi glumă. 
  — Am cinste să vă spun că sunteţi nişte mişei, ne răspundea el. Nu văd eu, parcă, cum mă trageţi pe sfoară cu băutul. Eu dau pe gît totdeauna paharul plin, şi voi abia de vă muiaţi buzele în sîngele Domnului. Parcă n-ar fi vorba de sănătăţile voastre. Dar nu-i nimic. Tot aşa să dea Dumnezeu să fiu înşelat în viaţa mea. Cît despre mine, dac-oi muri, halal să-mi fie!. . . Încaltea oi muri satul. Să-mi vie Ghioc, aicea, strigă el, lovind cu pumnul în masă. 
  Ghioc, care era după uşă şi pîndea semnul chemării, numaidecît se înfăţişă în antereul lui de citarea, cu scripca aşezată la gît. 
  — Să trăiţi, cuconaşilor, zise el închinîndu-se adînc, cînd v-a fi mai rău, tot aşa să vă fie!. . . 
  
  Apoi cu mult ifos şi cu multe mişcări din mîni şi din cap începu să cînte Marşul lui Napoleon: 
  Napoleon Bunăparte. 
  Stînd în pămînt de departe, 
  Pe marea Apusului
  În prijma Parisului. . . 
  
  Voia ţiganul să se arăte ca adică e procopsit, ştie cîntece străine. 
  — Ce umbli cu de-alde astea, faraoane! striga Leuştean furios. Aiînnebunit, ori vrei să te miruiesc în numele Tatălui. Cîntă-mi un cîntec creştinesc că doar s-or dezgheţa boierii. Nu-i vezi cum stau, parcă şi-au îngropat rubedeniile. 
  — Apoi care cîntec porunciţi, sărut tălpile? întrebă Ghioc îndoin-du-se din şale. 
  — Ce, nu te pricepi, coţofană! Te-ai prostit, se vede!. . . Adă scrip-ca-ncoace! 
  
  Atunci Leuştean, care învăţase în copilărie să cam tragă din arcuş, înhăţă scripca din mîna lăutarului, cercă strunele la ureche, tuşi, îşi drese glasul, făcu cîteva flori din arcuş şi o intoarse pe cîntecul lui Barbu Lăutarul, în care se simţea mai meşter: 
  Eu sunt Barbu Lăutarul. Starostele şi cobzarul. Ce-am cîntat pe la domnii Şi la mîndre cununii!. . . 
  Apoi mai departe: 
  Eu îngheţ cîntînd la poartă Şi tu dormi dormire-ai moartă. . . 
  De ce cînta, de ce se înflăcăra mai tare. Poate că unde o cam luase de coadă, sau, cine ştie, poate că tocmai atunci îl lovise un alean la inimă, vreo amintire din trecut, căci arcuşul lui luneca aşa de bine pe coarde, şi glasul lui răsuna aşa de viu, încît ai fi zis că-i aievea Barbu Lăutarul căre-şi cînta cîntecul. Dar cînd zise: 
  Dragi boieri din lumea nouă, 
  Ziua bună vă zic vouă, 
  Eu mă duc, mă prăpădesc
  Ca un cîntec bătrînesc. . . , 
  
  atunci se simţi tremurînd în glasul lui o notă melancolică, şi, lucru nemaipomenit, o picătură de lacrimă îi străluci sub gene. Nu mai era veselul şi nepăsătorul Leuştean cel din toate zilele, peste care nevoile lunecau ca untdelemnul. 
  Însăşi faţa i se schimbase sub puternica înrîurire a cîntecului; apoi, întărtat la culme, aruncă scripca jos şi o călcă în picioare. 
  — Aşa ţi se cade, uscătură netrebnică, care ştii numai să plîngi, sinu ştii că plînsul e mai amar pentru cine a rîs toată viaţa! Aşa am să pier şi eu ca un cîntec bătrînesc. Dar, încaltea, halal să-mi fie! adause el luînd cu o mînă un pahar de vin pe care-l sorbi de duşcă şi cu cealaltă aruncîndu-şi punga din buzunar în obrazul lui Ghioc. 
  Na, porumbacule, pentru păutregaiul tău de durăitoare! 
  Cine ştie dacă-i mai rămăsese ceva pe a doua zi de cheltuială; dar Leuştean, cel ieftin la făină şi scump la tărîţe, nu era om să-şi cîntărească dărnicia în asemenea momente. 
  — Nu pricepeţi voi, urmă el înghiţind un al doilea pahar, că fleacul ist de lume nu plăteşte o ceapă degerată. . . Atît e a omului; un pic de voie bună în inimă, că celelalte toate sunt nimicuri. 
  O zicea aceasta cam în silă, tocmai în momentul cînd îi lipsea voia bună. 
  — Prin urmare, sus cu paharul, fraţilor!. . . 
  Eu, văzînd că iţele se-ncurcă şi că, înduioşat cum era, el avea de gînd să o ţie drug înainte, mi-am furat căciula, m-am strecurat nebăgat în samă pe uşă, şi m-am dus ca un om cuminte acasă, lăsîndu-l cufundat în cugetări adînci asupra nemerniciilor lumeşti. 
  Acasă m-am dezbrăcat iute şi m-am pus în aşternut. Am adormit însă cu greu, fiind însumi nervos; cînd iată că, în mijlocul unui somn de plumb, mă simt scuturat de o mînă răce, deschid ochii spăriet, şi ce să văd?. . . Pe Leuştean stînd la căpătăiul meu, în picioare, palid şi cu părul vîlvoi. Mi s-a părut deodată că nu-i el, ci umbra lui. 
  — Ce este? zisei eu cuprins de fiori. 
  — Ce să fie? Ia m-aţi lăsat singur acasă ca pe un netrebnic, şi acumalerg să vă adun iară. 
  — Ai pierdut minţile, Leuştene? La vremea asta?
  — De ce nu? Pentru chef trebuie să fie vreme totdeauna. Pentru necaz e bine să nu fie. Haide scoală, leneşule!. . . Trimite după Ghioc. . . S-o luăm din capăt. 
  Îl priveam lung şi nu pricepeam. Mi se părea că glasul lui răsună ciudat. 
  — Uite, adause el, nu pot dormi; îmi trebuie lume, joc, cîntec, veselie. Să ridicăm tot tîrgul în picioare. Am ce am: nu mi-e inima la loc. Aş vrea să mai gust din cel Cotnar; să mai aud cîntînd pe gîtul scripcei. . . Aş vrea!. . . ştiu eu ce-aş mai vrea!. . . 
  
  Zicînd aceste cuvinte, el se primbla cu paşi iuţi şi neregulaţi prin odaie; dar deodată se opri în loc; îşi întinse amîndouă braţele în aer ca un om ce simte că-i fuge pămîntul de sub picioare, se cumpăni un moment, apoi căzu grămadă jos. 
  Cu multă greutate putui să-l ridic şi să-l pun pe canapea. Răsuflarea lui era răpede şi ochii păinjiniţi. 
  „Nu-i nimic! gîndii în mine; l-a biruit osteneala şi Cotnarul“. Îl stropii cu apă rece pe obraz, ca să-l aduc în cunoştinţă; el atunci tresări, întoarse spre mine o privire rătăcită şi c-un glas străin, care parcă venea din adîncimile pămîntului, îmi zise: 
  Dragi boieri din lumea nouă, 
  Ziua bună vă zic vouă, 
  Eu mă duc, mă prăpădesc
  Ca un cîntec bătrînesc!. . . 
  
  Mă simţii mişcat în fundul inimii de acest glas, oarecum profetic, jumătate vesel, jumătate tînguitor, care-mi punea în lumină o viaţă întreagă de om, petrecută într-un cîntec ş-o nepăsare; şi nu bine apucă a se stinge în liniştea odăii cea din urmă vibrare a versului de ziua bună, că împreună cu dînsa se stinse şi cea din urmă licărire de viaţă în peptul lui Leuştean. 
  A murit sub ochii mei, într-un surîs rămas pecetluit pe buzele lui, ca un ultim semn al chemării ce avusese pe pămînt de a răspîndi în juru-i lumina veseliei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  În urma lui parcă lipsea oraşului ceva; lipsea matca roiului; întemeietorul tuturor petrecerilor; lipsea omul la a cărui singură vedere te simţeai oarecum întinerit. Dacă, desigur, şi el ca fiecare îşi purta în drumul greu al vieţii sacul cu grijile în spinare, avea însă darul, cînd călca pragul unui prieten, să-şi lase sacul la uşă şi să intre cu inima uşoară şi cu faţa pururea senină. . . Ei, acest dar nu-l are orişicine. 
  Dumnezeu să-l odihnească pe ceea lume! 
  (Convorbiri literare, anul XX, nr. 2, 1 mai 1886) 
  
  
  DOUĂ ZILE LA SLĂNIC 
  Într-o odăiţă mică şi cam umedă de pe strada Popa Tatu din Bucureşti locuia Nae Peruzescu. Ferestrele odăiei, întoarse spre miazănoapte, nu erau nici vara, nici iarna luminate de soare, şi faţada casei, de mult nereparată, avea un aer posomorît. Se vedea cît de colo că e cuib de sărăcie. Dar înlăuntru locuia un tînăr cu mare viitor. Nu împlinise încă treizeci de ani, şi Nae Peruzescu ajunsese arhivar la tribunalul de Ilfov. Născut la Tîrgoviştea, oraşul de descă-lecătoare, care a scos la maidan cea mai fină prăsilă de oameni mari, el fusese rînd pe rînd ţiitor de registre la primăria din Caracal, preţăluitor la vama din Burdujeni şi perceptor la bariera Şorogari din Iaşi, o întreagă carieră făcută în scurt timp. Carte nu prea învăţase în copilărie şi nu ştia, zău, dacă din cele patru clase primare îi mai rămăsese altăceva decît ştiinţa scrierii şi a cetirei şi oarecare elemente de aritmetică. Însă pentru oameni ca el cartea nu-i bună decît doar pentru a le strica originalitatea talentului, căci era într-adevăr talentat. Nae Peruzescu. Scria romanuri, poezii şi piese de teatru, şi nu o dată numele lui a figurat cu cinste în coloanele ziarelor Trîmbiţa literară din Gorj şi Zorile artelor din Dorohoi. 
  Mai era şi băiat frumos, scos din cutie, cum s-ar zice. 
  Avea o faţă albă ca laptele, cu doi bujori rumeni pe umerii obrazului, încît de departe părea a fi sulemenit; iar peste albul cel bătăios la ochi cădea, ca contrast de culoare un păr negru de abanos căruia ştia să-i dea îndoiturile cele mai artistice. Cu un aşa chip, cum era Peruzescu să nu fie înamorat de persoana lui; să nu umble totdeauna îmbrăcat după moda cea din urmă, adică cu pantaloni scurţi şi cu cizme ascuţite la vîrf; să nu-şi curăţe unghiile cele trandafirii de trei ori în fiecare zi, mai ales că la degetele cele mici ale ambelor mîni îşi lăsase unghiiile să crească mari, cea din stînga în amintirea unei modiste din Caracal, şi cea din dreapta în amintirea unei duduci din Tîrgul-Cucului din Iaşi. 
  Petrecuse el iarna cum petrecuse cu puţini tăciuni în vatră şi cu pîntecele cam lipit de coaste; dar cum sosi vesela lună mai, îşi puse amanet hainele de iarnă, spre a-şi împrospăta garderoba de vară. Astfel dichisit, peptănat întocmai ca un cap de ceară bun de expus la o vitrină de peruchier, el călca mîndru pe trotuarele capitalei, avînd aerul a zice trecătorilor: „Ce nu vedeţi? eu sunt Nae Peruzescu!“; şi nu uita niciodată să-şi anine la butoniera surtucului un mic boboc de trandafir, care sămăna de departe a decoraţie. 
  Începuse acum căldurile lui Cuptior, pe cînd lumea bucureşteană, însetată de aer răcoros, se pregăteşte de dus, unii pe la moşii, alţii pe la băi. Nae Peruzescu se primbla prin odăiţa lui din strada Popa Tatu gîndindu-se şi el cam ce ar avea de făcut pe timpul vacanţelor. Din cînd în cînd se oprea dinaintea oglinzii petrecîndu-şi degetele prin părul cel bogat şi vorbea omului din oglindă cam astfel: 
  „ Peruzescule, eşti nostim! nu degeaba porţi nume de piatră scumpă. . . Poet şi romanţier!. . . cum şede omului mai bine. . . Ca mîni 
  o s-ajungi ministru, parcă te văd; la Instrucţiune, nu-i aşa?. . . ca să-mi proteguieşti artele. Ş-atunci, he!. . . he. . . Ce roluri o să-mi joci!. . . “ 
  În acel moment ochii lui căzură pe ziarul Graiul Trotuşului pe a cărui pagină de anunciuri, între caşcavalul de Penteleu şi stacoşii de Marea Neagră, citi următoarele rînduri scrise cu litere mari: 
  „Subsemnatul, cu toată stima aduc la cunoştinţa onorabilului public că am deschis o locantă de lux la băile Slănicului cu bucătărie franceză sau romînă, după gust. Vinaţuri străine şi indigene cu preţuri moderate. Serviciu prompt şi regulat. Table d’ hôte în fiecare zi sau prînz à la carte, după voinţă. La abonamentele cu luna se fac reduceri. “ 
  „Ce idee! zise Peruzescu, lovindu-se cu mîna peste frunte. La Slănic!. . . La Slănic!. . . La băi în ţara mea! Acolo-i dă mers. Un viitor om mare trebuie să-şi cunoască ţara. Ş-apoi, he! he! Acolo o să le-nvîrtim!. . . “ 
  Zis şi făcut. Bagajul nu era greu de alcătuit. Cît era pe dînsul, un paltonaş subţire pe deasupra şi o pălărie de paie pusă cam crăieşte pe-o ureche; apoi două rînduri de albituri într-o lădiţă de Braşov, şi iată tot. Pentru buzunar, cam puţin: una sută cincizeci lei, scontaţi deasupra salariului la un zaraf de la Cuibu cu barză. Dar, în sfîrşit, un cetăţean romîn în ţara lui nu piere. Astfel, plin de chef şi de speranţă în viitor, pleacă în aceeaşi sară de la gara Tîrgoviştea spre Moldova. 
  A doua zi la opt oare dimineaţa trenul intră în gara de la Tîrgu-Ocna, şi Nae Peruzescu se coborî somnoros din clasa a III-a, unde voiajase tot timpul tăcut şi ghemuit într-un colţ, cu pălăria pe ochi, cu gulerul paltonaşului ridicat, păstrînd cel mai strict incognito. 
  Îi trebuia acum o trăsură pentru Slănic. Trăsurile însă erau scumpe şi Peruzescu sta pe gînduri. Dar numai de noroc să nu se plîngă omul. Pe cînd se tîrguia el cu birjarii că doar le-a mai rupe din preţ, iată că un domn gros şi roş la faţă îi puse mîna pe umăr; 
  — Mă rog de iertare! zise domnul cel gros c-un glas care parcă-iieşea din fundul pîntecelui. Nu te mai osteni să cauţi birjă. Am eu loc la mine în trăsură. Numai dinainte, dacă nu te superi, fiindcă dinapoi şedem noi doi, nevasta şi cu mine. 
  — Prea bine, răspunse Peruzescu, mulţămit de-a intra în tovărăşie; însă cu o condiţie, să-mi plătesc şi eu partea mea. Aceste vorbe fură zise c-un fel de mîndrie de om ce nu înţelege să i se facă concesii de bani. 
  — Da’ ce-are a face! Nu se-ncape plată, adause omul pîntecos, doar te poftim în trăsura noastră, nu-i aşa Luxiţo? 
  — Se-nţelege, răspunse Luxiţa, o femeie mică, uscată, istovită, încîtpărea a fi o scîndură cu ochi. 
  — Ei vezi?. . . hai, sui şi nu mai face vorbă!
  — Da’ nu se poate. 
  
  — Da’ mă rog. 
  În sfîrşit, Peruzescu, neavînd încotro, abia se prinse de la al doilea cuvînt, se sui în trăsură pe scăunaşul de dinainte, iar lădiţa de Braşov, cea cu două rînduri de albituri, o aşeză în capră la picioarele viziteului. 
  — Sunteţi prea buni, zise Peruzescu politicos, însă n-aş fi consimţit niciodată să vă supăr dacă aş fi avut cu mine mai mult bagaj decît lădiţa a mică. Celelalte lăzi vin pă urmă. 
  — Înţeleg. O să staţi pe semne mai multă vreme la feredeie. 
  — O lună, poate. 
  — V-o rînduit doftorii? 
  — Ba nu, dă petrecere. E plictis mare în Bucureşti, şi-n străinătatefusei anii trecuţi. Mi s-a făcut silă de străini. Anul acesta nu voi să-mi deşert punga la nemţi sau la franţuji. Să vedem cum o mai fi şi cu ai noştri? 
  — Aveţi mare dreptate. Sunteţi negustor? 
  — Nu, răspunse Peruzescu, c-un surîs protector. 
  — Proprietar, poate? Vă ocupaţi cu lucrul cîmpului? 
  — Ai-da-de!. . . Unde mă ocup eu cu secături dă alea. Proprietar, da, cît pofteşti, însă moşiile nici le văd cu ochii. Îmi primesc numai regulat arenzile, fie viscol, ploaie sau secetă, căci cazurile fortuite nu mă privesc. A-şi căuta cineva dă moşie este a se pune sub atîrnarea administraţiunii, şi eu, domnul meu, sunt dintre acei ce preţuiesc libertatea mai mult decît chiar moşiile. 
  Trăsura înainta mereu în trapul cailor. Trecuse acum podul Tro-tuşului care se cam legăna sub picioarele cailor şi intrase în drumul strîmt şi stîncos de pe valea Slănicului. Omul însă cel pîntecos, curios ca toţi provincialii şi puţin discret, ţinea să-şi descoase tovarăşul din toate prohaburile; 
  — Dacă sunteţi dipotat ar hi ghine să mai hărţuiţi cîrmuirea înprivinţa podului de pe Trotuş. Vedeţi cum se clatină; trecem pe el cu zilele în mîni. 
  
  — Da’ cine nu e deputat, nenişorule, în ziua dă azi?. . . Nu maideparte decît mai deunăzi, fiind un colegiu vacant la. . . dar puţin importă localitatea (Peruzescu nu voia să se încurce cu nume proprii), alegătorii în corpore s-a adresatără la mine să-mi încredinţeze mandatul dă reprezentant al naţiunii. Însuşi ministrul mi-a telegrafiat: „Iubite amice, nu refuza!“ Aş!. . . „Ia, slăbiţi-mă, domnilor! răspunsei ministrului şi alegătorilor. Afacerile mele multiple mă împiedică deocamdată să mă ocup cu interesele statului“, şi. . . scurt. . . am declinat onoarea, recomandîndu-le pă un văr al meu. Eu, onorabile, dacă vrei să ştii, am alte lucruri mari în vedere; am îmbrăţişat cariera literilor, a artelor frumoase; şi aceasta nu ca meserie, nu dă trebuinţă, fiindcă, de! slavă Domnului!. . . veniturile îmi prisosesc, ci fiindcă simţ acilea-n mine vocaţiune. Marele Eliade, ăl din faţa universităţii, a fost înain-temergătorul şi noi ăştialalţi suntem urmaşii lui! 
  Toate aceste fură aşternute dintr-o singură răsuflare şi cu aşa accent de convingere, încît tovarăşii lui, nişte bieţi oameni de la ţară, naivi cum i-a lăsat Dumnezeu, îl ascultau ca pe Sfîntul Ioan Gură-de-aur şi, deşi nu prea înţelegeau cam ce fel de carieră e aceea a literelor, totuş îşi închipuiau că însemnat om trebuie să fie tînărul cu care au făcut cunoştinţă, de vreme ce e amic cu ministrul şi a despreţuit mandatul de deputat. 
  — Da’ poate nu staţi bine dinainte? îi zise Luxiţa sfioasă. Arghir!ia mai lasă şi pe boier să şadă la locul tău. 
  — Cum nu, boierule, poftiţi!. . . Da’ mai încape vorbă!— Şedeţi, mă rog, la locul d-voastră, n-am venit acilea să vă supăr. 
  
  — Da’ nu-i supărare; dimpotrivă ne faceţi plăcere. 
  — Voi schimba la jumătate dă drum, dacă voiţi numaidecît, zise Peruzescu spre a nu le strica hatîrul. Această tocmeală îi venea şi mai bine la socoteală, fiindcă la intrarea în Slănic avea să-l vadă lumea în trăsură la locul de cinste. 
  
  De la o vreme convorbirea între ei nu s-a mai putut susţine cu şir, căci drumul se făcuse rău şi bolovănos şi la fiecare moment cucoana Luxiţa, mică şi slabă cum era, risca să fie aruncată ca o minge afară din trăsură. 
  La Cerdac, unde este jumătate de cale, trăsura se opri pentru cîteva minute, în care timp Peruzescu se îndeletnici cu cetirea iscăliturilor şi a cugetărilor scrise de trecători pe stîlpi şi tavanul cerdacului. Două versuri anonime îl înveseliră cu deosebire: 
  Te iubesc şi te ador Ca pe-un pui de curcă chior! 
  „Brava poezie!. . . “ gîndi el. Atunci Peruzescu, a cărui nervi artistici zbîrnăiau numaidecît la cea mai mică impresiune din afară, se încercă să compuie şi el o cugetare oarecare şi în acelaş timp să o subscrie, ca să rămîie la ştiinţa posterităţii cum că Nae Peruzescu a trecut odinioară pe acilea; însă tocmai cînd îşi frămînta mai mult creierii să născocească ceva, următoarele versuri îi căzură sub ochi: 
  Cine subscrie În orice loc Trebuie să fie Un dobitoc. 
  Aceste nenorocite versuri îi opriră geniul de coadă, tocmai cînd zborul îşi încerca, şi, nemaiputînd alcătui nimic, renunţă la ideea de-a lăsa urme pe stîlpii cerdacului despre trecerea lui. Cu atît mai rău pentru posteritate! 
  De aci înainte Peruzescu stătu în locul lui Arghir lîngă cucoana Luxiţa cu un ifos de adevărat stăpîn al trăsurei, iar Arghir se aşeză pe scăunuşul cel strîmt din faţă, unde abia îi încăpea pîntecele şi unde sălta sărmanul, de i se hurducau măruntaiele. 
  Nici valea cea minunată a rîului Slănic, strînsă între două şiruri de munţi păduratici, nici stîncile cele fioroase care stăteau atîrnate deasupra capetelor lor, nici sumedenia cea de copii care alergau desculţi înaintea trăsurii, cu buchete de viorele albastre ca şi ochii lor, urîndu-i de bună venire, nu mai făcea întipărire asupra bietului Arghir; voise omul să fie politicos în trăsura lui, şi-şi lua acum răsplata. 
  În sfîrşit, iată-i ajunşi la Slănic! Sunase tocmai clopotul care vesteşte oara dejunului şi toţi oaspeţii îşi luaseră locurile lor în salonul de mîncare şi pe terasa ce încunjură din toate părţile restaurantul cel mare. O adunătură de vreo două sute şi mai bine de inşi; bărbaţi, femei, copii, oameni de toată mîna, de toate vîrstele, din toate unghiurile ţării, în feliurite costume: de la postavul cel subţire occidental, pănă la şăiacul monăstîresc, de la mătasa de Lyon pănă la altiţa de la Rucăr, într-un cuvînt adunătura cea mai pestriţă, cea mai zgomotoasă şi mai pitorească care se poate vedea furnică în tot timpul sezonului de băi, cîte de două ori pe zi, în acest restaurant de clasa întăia al Slănicului. Aici nimene nu-şi bate capul dacă supără sau nu pe vecinul său. Pe cînd unul mănîncă, cel de-alăturea fumează; unul scuipă pe podele, altul face să răsune sala de cea mai fantastică suflare de nas asemănată unui solo din trîmbiţă. Apoi feliurite convorbiri urmează în gura mare între oameni pe care şapte mese îi despart. 
  — Bine-ai venit, vere! Ce mai faci!
  — Mulţumesc, foarte bine. 
  — Da’ cucoana şi copiii?
  — Asemine. 
  — De mult ai început cura?
  — De alaltăieri. 
  — Ciudat, mie numărul 3 nu-mi face lucrare. 
  — Mie, din contra, prea multă. 
  
  Iar pe cînd aceştia se cercetează de starea sănătăţii, într-un colţ se aude o sfadă cu chelnerul de la te miri ce, care uneori se sfîrşeşte cu palme. Apoi printre mese şi printre picioarele oaspeţilor şi ale chelnerilor se joacă şi se hărăţesc feluriţi cîni, de la cei mai mari pănă la cei mai mici: „Danois“, „Terre-Neuve“, prepelicari, levrete, a căror ţipete, amestecate cu glasul oamenilor, cu clefăitul fălcilor, cu sunetul farfuriilor şi al cuţitelor, alcătuiesc un vuiet surd şi discordant, bun de stricat nervii cei mai solizi. 
  Şi, cu toate aceste, are haz de văzut o asemine lume unde domneşte cea mai complectă lipsă de etichetă, unde se leagă prietenii între dorohoieni şi mehedinţeni, unde se încheagă logodne şi se urzesc despăr-ţenii; roi de oameni iuţi, nesupuşi la legi şi reglemente, gata totdeauna de ceartă, dar buni de altfel, veseli şi cheltuitori. Aici doi oameni care nu se cunosc nu au trebuinţă de intervenirea unui al treilea ca să le înlesnescă formalitatea prezentării. Ei se apropie unul de altul cu mîna la pălărie. 
  — D-voastră, boierule, sunteţi din Mizil, pe cît am aflat?
  — Da, domnule. 
  — Vă rog să mă onoraţi cu numele?. . . 
  — Dinică Smochinescu. Da’ d-voastră?
  
  — Eu sunt din Mămorniţa. . . Gavril Ciomărtan. Urmează o strîngere de mînă şi peste o oară amîndoi sunt fraţi de cruce şi se bat peste burtă. 
  Ei, dar şi Slănicul are aşa-numita sa lume aristocrată, son ligb-life, unde întîlneşti figuri înţepate, nasuri în sus, colţuri de buze despre-ţuitoare, dar aceste sămandicoase persoane sau sunt osîndite la cea mai desăvîrşită singurătate, sau, dacă vor să moară de urît, sunt luate înainte de curentul cel mare egalitar, şi duse vrînd-nevrînd în diferite escursiuni, unde în auzul vioarelor a doi, trei lăutari cari le cîntă de inimă albastră şi în faţa atotstăpînitorului soare numai încape să facă deosebire între oameni. 
  Iată deci că tocmai în dricul mesei, pe cînd vuietul era mai asurzitor, tînărul Nae Peruzescu îşi făcu intrarea în salon. I-a trebuit oarecare timp pentru a se scutura de colb, a-şi aşeza un guler curat la cămaşă şi a-şi da părului îndoitura artistică obicinuită. Un moment el se opri în uşă, aruncă lumii ce ospăta o ochire de sus, o ochire de om superior, sigur de întipărirea ce face, observă cam pe la mijlocul sălei un loc la o masă unde şedea un singur domn, şi cu paşi demni, aş pute zice măreţi, trecu prin un şir de alte mese, pănă ce ajunse la locul ce-şi alesese. 
  — Salutare! onorabile, zise Peruzescu domnului care ospăta. 
  Acesta îşi plecă puţin capul în semn de mulţămire, mornăind ceva neînţeles, dar care lăsa destul a se înţelege că nu era tocmai bucuros de tovărăşia noului-venit. Era un om ciudat acesta, un fel de mizantrop, singurul care se ţinea mai totdeauna răzleţ. Avea un cap, care nu era după calupul capetelor de duzină; un cap zborşit ca de arici, cu ochelari pe nas, prin geamurile cărora străluceau doi ochi vii, plini de ironie. În momentul cînd Peruzescu luă nepoftit loc la masa lui, el îşi dădu mai la o parte garafa cu Cotnar, nu de alta, dar ca să nu se facă greşeala de a se schimba gărăfile, precum se mai întîmplase. La o masă în dreapta lui Peruzescu şedea o întreagă familie din Brăila: bărbat, femeie, copii, guvernantă, guvernor, căţel şi pur-cel; iar la stînga, din întîmplare, erau tocmai tovarăşii lui de drum, Arghir şi Luxiţa. Aceştia, cum îl văzură, îl salutară respectuos. 
  — Ei, nenişorule, n-are haz, zise Peruzescu în glas mare, adresîndu-se omului cu ochelari. Unde s-a mai văzut aşa munţi dă spaimă, aşa stînci afurisite, care parcă-ţi cad în cap. M-apucă năduşelile cînd gîndesc. Aia nu e civilizaţie. Îmi place mai bine marea. Ah! marea!. . . Ce nostimă e! 
  — Vă par munţii de spaimă? întrebă omul cu ochelari. 
  — Ba bine că nu!. . . măiculiţă. . . Dar ce e ăsta? arătă el înspre fer-eastră, prin geamurile căreia se vedea verzind vîrful nalt al Pufului. 
  — Se vede că d-voastră nu cunoaşteţi Helveţia?
  — Auzi, eu nu cunosc Helveţia? Da o cunosc, stimabile, din scoarţă-n scoarţă. Auzi, Helveţia?. . . Ce are de-a face?. . . Chelner, adă-mi mă rog carta dă bucate! 
  
  Un chip semitic, cu păr frizat, îmbrăcat în frac, se înfăţişă dinaintea lui Peruzescu. 
  — Poftiţi, domnule. 
  În acelaş timp la o a treia masă un transilvănean cu ceafa groasă şi roş la faţă de parcă te aşteptai să-i pocnească vinele de mult sînge, îşi compunea şi el dejunul. 
  — Ce mîncări aveţi? întrebă el pe chelner cu o voce lătăreaţă, împănată cu accent unguresc. 
  — Poftiţi carta! 
  — Nu ştiu eu de cartă; spune din gură!
  — Avem soupe brunoise. 
  
  — Mîncă tu!
  — Cotelettes de veau, panées. 
  — Mîncă tu!
  — Croquettes de volaille. 
  — Mîncă tu!
  — Varză cu slanina. 
  Ah! bun; ţipă-mi două porciuni!
  Peruzescu, nevroind şi el să se lese mai jos, după ce ceti şi răsceti
  
  
  carta, începu să se certe cu chelnerul. 
  — Astea-s bucate, domnule? Poftim, n-are un creştin ce să mănîn-ce. După ce ne vărsăm pungile acilea, apoi ne şi otrăviţi? O să telegrafiez astăzi să-mi vie bucătarul din Bucureşti şi o să vă denunţ prin ziare. Sunt dintre acei ce ştiu să ţie pana-n mînă, neiculiţă. Auzitu-m-ai? 
  — Mă iertaţi, domnule! Bucatele nu sunt răle. La toată lumea amservit tot de aceste. În sfîrşit, ce alegeţi? 
  — Ce să aleg? Parcă am ce alege? Adă-mi două, trei sardele dă putină şi o cafea neagră. . . turcească. . . înţelesu-m-ai? şi cu caimac. 
  — Prea bine! Ceva vin nu porunciţi?
  — Nu, fiindcă am migrenă. Bună ţară, rea tocmeală, adause el, adresîndu-se omului cu ochelari. În ţara mea, cu bani în pungă şi să mori dă foame! Dar n-aibi grijă, o să le dau eu dă furcă speculatorilor ăstora, cari ne sug averile; doar nu mi-a tors mama pă limbă. 
  Ciudat! răspunse omul cu ochelari. Tocmai astăzi am mîncat mai bine decît altă dată. 
  — De gustibus non. . . non. . . zise Peruzescu voind să facă erudiţiune; nu nimerea însă sfîrşitul proverbului. 
  — Non distupandibus. . . urmă necunoscutul, ai cărui ochi sticleau rîzători în dosul ochelarilor. 
  — Tocmai, non distupandibus, precum zise latinul, repetă Peruzescu de bună-credinţă. Auzise şi el într-o sară la, Raşca, pe un oarecine spuind acest proverb, şi voia acum să-l utilizeze. Vorbeam adineaorea de Helveţia, adause el. Ei, nenişorule, nu-i aşa. Dacă o stîncă dă alea 
  
  teribile îţi cade-n cap, cum rămîne? Dacă te răstorni într-o prăpastie dă alea apilpisite, ce faci? Apoi, foarte mulţumesc dă petrecere! 
  — Dac-ai cunoaşte Şviţera, n-ai vorbi aşa. Acolo-s munţii mult maifioroşi. 
  — Na! alta nouă! Acum Şviţera! Pofitm! Apoi una-i Şviţera, alta-i Helveţia, şi alta-i Romînia. Ce are de-a face, mă rog, popa, preuteasa şi cu fata popei? 
  
  — Salutare domnule, zise omul cu ochelari, înăduşind în pieptu-i
  un hoht de rîs, ce era gata să zbucnească. Apoi ridicîndu-se de la masă, îi întoarse spetele. Rămas singur, Peruzescu, nemaiavînd cui să taie la piroane, strigă: 
  — Chelner, socoteala! 
  Chelnerul îi prezentă nota care se urca la cifra colosală de 70 de bani, adecă 50 bani sardelele de putină şi 20 bani cafeaua. Atunci Peruzescu scoase din portofoliul său un bilet de bancă de o sută de lei şi, cu un aer de milionar, îl întinse chelnerului. 
  — Na, schimbă! Dracul să-i ieie dă bani! Dă cînd s-a născocitpeticăria aia murdară, îmi pare că n-am nimic în pungă. Altăceva era mai nainte cînd băgam mîna-n buzunar şi scoteam un pumn dă napoleoni. Zic şi eu aveai pă ce-ţi pune ochiul. 
  Toate aceste fură rostite tare, ca să-l audă lumea. 
  Arghir, care-l asculta, se plecă la urechea femeii lui şi-i zise:
  Auzi?. . . Auzi?. . . Luxiţo! aista-i pesemne de cei ce-şi aprinde ţigara
  
  cu bancnote! 
  — Săracan de mine!. . . nu vorbi aşa de tare. Cine ştie ce magnat afi, şi ne-om găsi beleaua. 
  — Să hie sănătos, că mie nu-mi place nici de frică. Prea-i cu nasu-n sus. Nu-şi încape-n chele de fudulie. 
  
  Atunci un mare vuiet de scaune şi tropot de picioare se făcură în sală; lumea se sculă de la masă şi porni spre uşă. Peruzescu de asemene plecă de la locul lui, după ce băgă pe furiş în buzunar o bună bucată de pîne, iar în grămădeala de la uşă se opri cu o doamnă tînără, îmbrăcată în haine ţărăneşti, care avea un păr aşa de lung pe spate şi nişte ochi aşa de aprinşi, încît Peruzescu fără voie pocni cu limba în 
  ceriul gurii zicînd în sineşi: 
  „Auileo, măiculiţă! ce mă mai făcuşi?“ 
  Nici una, nici două, se puse pe urmărit frumoasa ţărăncuţă, care, simţind se vede primejdia, iute ca o căprioară zbură spre otelul cel mare, sui scările şi se închise în odaie. Peruzescu ceti pe uşa odăiei: no. 45, stătu un moment pe gînduri, făcîndu-şi socoteala ce puţin lucru îl despărţea de fericire, apoi îşi luă inima-n dinţi şi intră şi el în odaia lui, spre a mai da un ochi la oglindă. N-apucă însă bine să-şi mai cureţe unghiile şi să-şi mai îndrepte părul, că numai ce auzi o bătaie la uşă. Inima-i sări din loc. Nu ştiu de ce, dar îşi închipui că trebuie să fie frumoasa doamnă de la 45. 
  — Intră! strigă el din răsputeri. 
  O doamnă intră într-adevăr, însă nu era nici frumoasă, nici îmbrăcată ţărăneşte, nici acea de la 45. Era o slujnică de la otel, ciupită de vărsat, cu ochii ca de oaie, încălţată cu nişte papuci de talpă care clămpăneau în picioarele ei şi cu o pestelcă murdară dinainte ani-nată peste o rochie de cit spălăcită. 
  — Ce pofteşti, puică? o întrebă Peruzescu, căzut din speranţele sale. 
  — Mă iertaţi, cuconaşule, dar am venit să vă întreb dacă o să staţimai mult de trei zile în Slănic? 
  — Şi ce treabă ai?. . . Nu cumva matale o să-mi hotărăşti cît să stau acilea? 
  — Nu vă supăraţi, mă rog, dar dacă o să şedeţi mai mult de treizile, trebuie să plătiţi taxa muzicei. 
  — Taxa muzicei! Eu!. . . Ce spui, frumuşico. Auzi, în ţara mea taxe, şi încă taxe nevotate dă camere! La alţii cu de-aldă alea, porumbiţo, nu la subscrisul! 
  — Eu nu sunt vinovată dacă mă trimite stăpînul. Toţi musafirii plătesc. Iaca chiar acuma am ieşit de la no. 45 unde mi-o plătit taxa (arată banii). 
  — Ce spui, sufleţele, no. 45!. . . strigă Peruzescu sărind în sus parcă l-ar fi lovit cu lanţeta în inimă. Cine şede acolo? 
  
  — Cucoana Viorica Angheleanu, o văduvă din Ploieşti. 
  — Văduvă! Lasă-mă că mor!. . . Auzi, Viorica, nume dă floare, Angheleanu, nume dă înger!. . . Ei, m-apucă istiricale! 
  — Da’ numele d-voastre, să nu bănuiţi?
  — Numele meu?. . . Ce-ţi trebuie?— Să-l scrim la condica unde scrim pe toţi. Am adus pentru asta o
  
  
  hîrtie tipărită cu rubrici ca să faceţi însemnările. — Şi cum, adică tu nu ştii cum mă cheamă? 
  — Da’ de unde, Doamne iartă-mă, să ştiu?
  — Ce gîscuţă dă femeie mai eşti! cine nu cunoaşte numele meu?
  — Dă’ cuconaşule, gîscuţă, cum m-o fi făcut Dumnezeu!
  — Învăţat-ai a scrie şi a ceti? 
  — Oleacă. 
  — Citeşti gazete?
  — Cîteodată, cînd isprăvesc lucrul. 
  
  — Dacă citeşti gazete, mă prind că o să-mi ghiceşti numele. Scrieşi eu ţi-oi dicta. 
  Slujnica scoase din buzunar un mic condei de plumb şi hîrtia cea cu rubrici. 
  — Scrie: Nae Per. . . 
  — Nae Per. . . 
  — Tot nu ştii? 
  — Să-mi tai capul că nu ştiu. 
  — Per. . . u. . . ze. . . 
  
  — Ah! Acuma ştiu; Peruze, adică piatră scumpă precum e matostatul, zamfirul, smarandul. 
  — Gîscă şi iar gîscă! Peruzescu, fă!. . . Nae Peruzescu! Ai înţeles! Numele ăsta doar a clocotit din Dorohoi şi pănă-n Gorj. E nume cunoscut. . . fă!. . . nume dă autor. 
  — Să trăiţi, cuconaşule, de acum oi şti. Da’ la rubrica asta ce săscriu? 
  — Care rubrică?
  — Unde-i zis: pro. . . fes. . iune. 
  
  — Scire: om dă litere. 
  Slujnica se uită cruciş la el, crezu un moment c-a înnebunit, apoi zicîndu-şi în sine „Ce-mi pasă“! scrise cuvintele: om de literă şi plecă spre uşă, clămpănind din papuci. 
  — Mai stai niţeluş, frumuşico. Ia spune-mi ce fel dă femeie e damaaia. Viorica Angheleanu? 
  — Dă, domnule, cum să zic; e din oameni buni. 
  — Adică, ciocoaică, cum s-ar prinde. Aia nu-i destul. Are cevaşileaaci, adause el, bătîndu-se peste buzunar. 
  — Cum de nu!. . . Are moşie lîngă Ploieşti şi nişte curţi mîndre cudouă rînduri. Am fost la moşie la d-neaiei. 
  — Moşie?. . . Curţi?. . . Ai-da-de, apoi lată-i dă tot!Slujnica ieşi, iar el rămase cu ochii în oglindă. 
  
  — Peruzescu, să te văd! Trebuie să mi-o treci la catastih. Şi fi-indcă-i bogată, de!. . . ai putea chiar să. . . Uite iac-aşa iese beţivului dracul cu ocaua înainte. Ursita, nu altăceva. . . Moşie!. . . Curţi! Auileo! m-apucă leşin! 
  
  În închipuirea-i caldă de poet, el se vedea de pe acum stăpîn pe inima Vioricăi, stăpîn pe moşia şi curţile ei; îi zicea chiar tu!. . . Viorică!. . Dragă Viorică!. . . Nevăstuica tatei! şi cîte şi mai cîte. Parcă se-nsoţise cu dînsa de o sută de ani. Şi cum mi le-nvîrtea el acuma!. . . Ce cai, ce trăsuri, ce caifet! Unul doar era Nae Peruzescu cu consoarta sa iubită, Viorica Peruzescu. 
  O bură de ploaie care începu să bată-n geamuri îl deşteptă din visul de aur şi-l puse în îngrijire că va trece poate ziua fără să mai vadă pe viitoarea lui consoartă. Dar la munte ploile trec iute ca lacrimile unui copil şi soarele zîmbitor numaidecît se arată spre mîn-găierea celor ce-l crezuse pierdut. 
  Astfel, după o oară, toată lumea din Slănic, sub un ceri senin şi răcorit de arşiţă, plecă grupuri, grupuri spre „cascadă“ pe şoseaua cea frumoasă care şerpuieşte de-a lungul rîului. Nae Peruzescu plecă şi el cu mulţimea însă, lucru ciudat, el om aşa vestit, cu reputaţie literară, nu cunoştea pe nimene şi nici era cunoscut de cineva. 
  „Ce de-a mitocănime! gîndi el cu despreţ. Nici un om politic, nici un om dă litere. Amà lume!. . . “ 
  La izvorul no. 1, parte din oaspeţii Slănicului se opriră să bea apă. Se opri şi Peruzescu, ş-atunci, minunea lui Dumnezeu!. . . ce-i văzură ochii!. . . Bine-a zis vestitul Conachi, vizitatorul de odinioară al Slăni-cului: 
  Cînd norocu-şi schimbă pasul, N-aduc ani ce-aduce ceasul. 
  Doamna Viorica Angheleanu sta pe marginea scărilor de la izvor şi aştepta să-i ieie cineva paharul spre a-i aduce apă. Ca fulgerul, Nae Peruzescu se răpezi prin mulţime se opri dinaintea frumoasei văduve, îşi scoase cu cel mai ademenitor zîmbet pălăria de paie, îi luă paharul din mînă, apoi se coborî în fugă pe scări, dînd chior peste oameni, umplu paharul ochi cu apă de cea răce şi spumoasă ca şampania, şi-l dădu în mînile doamnei Angheleanu c-un aer de biruinţă, ca şi cînd ar fi prins pe Dumnezeu de-un picior. 
  — Foarte mulţumesc, zise doamna Angheleanu, c-un glas care-l gîdili la inimă şi cu o căutătură pe care nici chiar un literat de la Zorile artelor din Dorohoi n-ar fi fost în stare s-o descrie. Apoi, întovărăşită de o societate întreagă de bărbaţi şi femei, frumoasa Viorica plecă mai departe spre cascadă. 
  O privire ş-un „foarte mulţumesc“, atîta a fost partea lui Nae Peruzescui; dar ce putea el să pretindă mai mult pentru un început? Primul pas era făcut şi cel mai greu. De-acum n-avea decît să bată ferul cît e cald. Calculîndu-şi sorţii, Peruzescu n-avea nici o îndoială de izbîndă. Era tînăr, frumos, inteligent, cu talent, cu reputaţie; toate aceste însuşiri netăgăduite el le număra pe degete şi, însumîndu-le la un loc (adunarea n-o uitase), scotea drept rezultat matematic sigur că Vioirica trebuie să fie a lui. 
  În această primblare însă, nu i-a fost cu putinţă să se mai apropie de dînsa. Era încunjurată de o ceată nestrăbătută de oameni care se uitau hoţiş la el. A trebuit deci să se mulţumească de-a merge liniştit în urma ei, a-i privi de departe cusuturile de argint ale şorţului şi altiţele cămeşei, a-i auzi uneori glasul răsunînd în hohote de rîs; dar şi atîta îl încîntă. Apoi, deodată, Viorica şi tovarăşii ei se abătură din şosea, intrară în pădure, şi acolo sub un acoperiş de crengi de brad, într-un aer îmbălsămat de mirosul răşinei, la murmurul rîului care la cîţiva paşi mai departe se rostogolea pe prundiş, se aşezară cu toţii pe-o canapea de mesteacăn dinaintea unei mese înfiptă în pămînt. Cum nu s-ar fi dus şi Peruzescu acolo, să admirte mai de aproape zîna care însufleţea acest colţişor poetic, mistuit în umbră; dar nefiind loc pentru dînsul, a trebuit vrînd-nevrînd să se ducă mai de-parte. A mers deci înainte şi tot înainte pănă ce-a ajuns la cascadă. Însă cînd s-a coborît în pavilionul ce înaintează chiar deasupra căderii rîului şi a văzut sub picioarele sale vînturişul cel turbat care de cînd lumea se luptă cu stîncile, cuprins de entuziasm a strigat: „Ah! Viorico!. . . Cu tine în braţe m-aş arunca în ăst abis!“ 
  În acel moment un glas îi vibră în urechi: 
  — Aud?. . . Ce-aţi spus?. . . întrebă Arghir care prinse numai cuvîntul„abis“. 
  — Zisei că abisul e teribil dă înfricoşat. 
  — Ira!. . . Doamne fereşte!. . . Uite, cucoane, ce bazaconie, ce amar-nic mai herbe apa pintre chetre. Zău, mi-e frică pe scîndurile ieste. Ştii una, boierule, hai să mergem, că eu amuş ameţesc. 
  — Să mergem, răspunse Peruzescu cu nepăsare. Îi era tot una să steie sau să se ducă, deoarece Viorica nu era cu dînsul. 
  — Da’ cum vă place Slănicul nostru, boierule?. . . 
  — Ce să-mi placă, domnişorule? Cum poate să placă unui om, cîndn-are măcar un biftec cum se cade, un pahar dă vin cum se cade, o odaie ş-un pat cum se cade? Dă!. . . Mila lui Dumnezeu! nu suntem deprinşi să trăim cu te miri ce şi oriunde. Ce să fac, dacă m-a răzgîietără părinţii! 
  — Apoi ca acasă nu poate găsi cineva. 
  — De ştiam aşa, rămîneam acasă în Bucureşti unde am toate dupăchef, sau mă ducema la mine la moşie să vînez, să călăresc, să 
  
  păscuiesc. Ei, nenişorule, mă ţine ce mă ţine, că mîni aş pleca deacilea. 
  — Ha! Ha! va să zică, e un clenci la mijloc, care vă ţine? Am înţeles!Tinereţele, bată-le să le bată!. . . Aşa eram şi eu la vîrsta d-voastre cînd am făcut cunoştinţă cu Luxiţa. Adică, drept vorbind, nu tocmai aşa; pe-atunci lumea nu se subţiese ca amu. 
  Astfel mergînd împreună, Peruzescu tot înşira la taclale, iar Arghir asculta şi se minuna, zicîndu-şi: „Bre, ce om straşnic!“ cînd, în sfîrşit, ei ajunseră în dreptul băilor calde. Atunci Peruzescu salută pe tovarăşul său cu cuvintele: 
  — Sluga, onorabile! Mă duc să iau o baie, să mă mai curăţ niţelde praf. Măcar cu atîta să m-aleg. 
  
  — Să vă hie de ghine! răspunse pînticosul Arghir. 
  Peruzescu însă nu avu noroc să se cureţe, căci îngrijitorul de la băi îi spuse că nu e nici o cabină liberă şi că trebuie să se adreseze la administrator spre a se înscrie pentru o oară anumită. 
  — Auzi, nu-i cabină liberă, într-o ţară liberă! repeta Peruzescu contrariat. Aşadar, un creştin nu poate lua o baie caldă cînd îi place! Trebuie s-o ia cînd nu-i place!. . . Amà regule!. . . Amà băi!. . . 
  De la băile calde el trecu la băile răci unde erau cabine libere, dar i se ceru un bilet de la administraţiune care costa o jumătate de franc. 
  — Cum iar taxe, şi încă taxe nelegale pentru apa pe care a dăruit-o Dumnezeu tuturor cetăţenilor? strigă Nae Peruzescu, indignat la culme. Va să zică, acilea-n ţara mea, trebuie să stau mereu cu mîna-n pungă; apoi îşi fac dă cap, domnişorii ăştia. O să-i dau prin tărbăceală! 
  
  Mai mult de ciudă decît din cauza banilor, fiindcă de bani, slavă Domnului, îi gemea punga, Peruzescu părăsi şi băile răci şi se întoarse în odaia lui. . . Pe masă găsi o scrisoare cu adresa: „D-sale domnului Nae Peruzescu-Loco“. Inima-i zvîcni în piept. Orişice i se întîmpla aşa neaşteptat i se părea că trebuie să fie în tainică legătură cu Viorica Angheleanu. Cu o mînă tremurătoare deschise scrisoarea şi într-adevăr că presimţirea nu-l înşălase. Scrisoarea suna astfel: 
  „Sunteţi rugat să binevoiţi a onora cu prezenţa d-voastre serata dănţuitoare ce se dă de cătră un comitet de tineri în onoarea dame-lor aflătoare în Slănic, astăzi 10 iulie, oarele 9 sara în salonul otelului mare, etajul de jos. Toaleta simplă. “ 
  Prin urmare, avea negreşit să întîlnească la acea serată pe doamna Angheleanu, să-i vorbească, să joace cu dînsa, să o strîngă la piept, să-i spuie că o iubeşte, o noroace, noroace, cînd vii cîteodată, apoi vii chior! El se uită împrejur, zări bumbul de la soneria electrică, sună cu o mînă înfrigurată o dată, de două ori, de trei ori. Avea nevoie să vorbească, să comunice cu o fiinţă omenească; simţea în piept o sarcină grea pentru dînsul singur, trebuia să o împărţească cu cineva. Se înfăţişă slujnica cea în papuci pe talpă. 
  — Sufletul maichii! Cum te cheamă?
  — Safta, cuconaşule. 
  — Saftă dragă! cine mi-a adus scrisoarea aia?
  — Eu. 
  — Va să zică e bal deseară? 
  
  — Încă ce bal; cu supeu, două muzici: muzica de aici şi alta de laFocşcani. 
  — Auileo! Cu mîncărică, cu băuturică!. . . şi cît e plata dă intrare?
  — Da’ unde se pomeneşte! Boierii s-o unit să deie bal în cinsteadoamnelor. S-ar putea să fie plată? 
  — Va să zică, gratis! hm!. . . Vezi, mi-ar fi părut mai bine, adause el cu aerul lui de bogătaş, să contribuiesc şi eu la cheltuieli, împreună cu comitetul ăla dă tineri. Nu-mi place să petrec şi să mănînc pe con-ta altora. 
  — Aşa-i, dar d-voastră aţi venit abia azi-dimineaţă şi balul era demult pregătit. 
  — Ei, fie cum zici. Lucrul acum nu se mai poate drege. 
  — Da’, ia spune-mi, mititică, crezi tu c-o să vie la bal şi aia dă la 45?
  — Nici vorbă, cea dintăi! S-o vezi cum joacă, parcă are aripi la călcăie! 
  — Ţine-mă, Safto, că mă prăpădesc!
  
  Se auzi telegraful sunînd. 
  — Iaca vin! Iaca vin! Ce hîrbareţi mai sunt tinerii în ziua de astăzi!cugetă slujnica în sine şi ieşi răpede, clămpănind din papuci. 
  Pănă la vremea mesei Peruzescu umblă lela prin Slănic, băgîndu-se pintre lume, ochind în toate părţile, că doar va zări undeva pe logodnica inimii lui, însă ea era nevăzută. Iar la şase oare, cînd clopotul dădu semnalul prînzului, el cu aceiaşi paşi demni intră în salon, trecu pe toată lumea în revistă, şi, nedînd cu ochii de Viorica, se hotărî să se puie la o masă care din întîmplare era neocupată de nimeni. 
  După o lungă tevatură cu chelnerul, dacă nu cumva bucatele sunt pregătite cu grăsime de porc, el totuş, neavînd încredere în asigurările acestuia, aruncă carta la o parte şi porunci să-i deie o frigăruie făcută anume pentru dînsul la cărbuni şi apoi o fălie de caşcaval de Penteleu. 
  — Alea nu aveţi cum să le pregătiţi cu grăsime, adause el, uitîndu-se împrejur să vadă dacă lumea îl observă. 
  — Ce fel de vin poftiţi?
  — Nu poftesc vin. Medicii m-a opritără. Sufăr dă dilătaţie. 
  
  Avea el nevoie să cheltuiască din pungă pentru mîncare, cînd peste cîteva oare putea să se îndoape gratis cît îi pofteşte inima?. . . De aceea, cînd s-a sculat de la masă, n-a mai luat pîne în buzunar ca să nu-şi strice foamea. 
  La 9 oare precis, orchestrul din Slănic dădu semnalul de începerea balului, cîntînd valsul cel mai nou a lui Strauss. Părechi, părechi, venea lumea la bal, întîmpinată la uşă de tinerii din comitet, care, îmbrăcaţi în frace şi cu panglice albastre la butonieră, ofereau braţul doamnelor şi le conduceau la locuri. Cînd sosi Nae Peruzescu şuierînd între dinţi acelaş vals după orchestru, un tînăr din comitet îi întinse mîna: 
  — Cu domnul Nae Peruzescu avem onoarea. . . 
  — Da, domnule, pentru a vă servi. 
  
  — Sunt încîntat de cunoştinţă. Poftiţi, mă rog, şi totodată mă pun la dispoziţia d-voastre a vă prezenta la oricine veţi voi. 
  — Recunoscător!. . . răspunse el cu demnitate; însă vă rog să mă scuzaţi că n-am venit în toaletă de bal. A uitatără slugile să-mi puie fracul în valiză, o bunătate dă frac, nou, nouţ. Aşa-i cînd sunt multe slugi la un stăpîn. Se-ntîmplă ca şi cu copilul cînd are multe moaşe. 
  — O! nu vă supăraţi! nu-i nimic. Atîta ne-ar mai trebui, etichete aici la munte. 
  
  Peruzescu intră în salonul frumos luminat şi decorat cu crengi de brad, se-nvîrti cît se-nvîrti printr-o lume deasă şi necunoscută, dar, fiindcă-i ghiorăiau maţele de foame şi Viorica încă nu se ivise, îşi îndreptă paşii spre bufet pentru a utiliza timpul. Acolo stăteau înşirate pe masă mulţime de mîncări răci şi feliurite butelci cu vinuri. Un curcan mare fript, aşezat întreg pe-o farfurie, îi aţîţa cu deosebire pofta. 
  — Ia dă-mi o bucată din ăsta! zise unui băiat de la bufet. 
  Îndată i se puse pe un talger mai multe fălii de piept de curcan pe care Peruzescu le înghiţi nemestecate. 
  — Auileo! d-apoi aşa se frig curcanii acilea!. . . Să veniţi la mine săv-arăt eu curcan fript pă castane, nenişorule, nu aşa. Umple casa dă miros. 
  — Ia dă-mi din şunca aia!
  El puse mai întăi şunca pe vîrful limbii, gustă puţin, cîte puţin, făcînd feliurite strîmbături: 
  — Degeaba! nu-i destul dă afumată, observă el c-un aer de fincunoscător. Ei. . . de veneam eu cu două, trei zile mai nainte, ca să fiu în comitet, altfel se pregătea masa. Ia dă-mi un Cotnar! 
  Apoi după o bucată de limbă, alt Cotnar, după o bucată de salam, alt Cotnar, după un muşchi răce, alt Cotnar, după nişte prăjituri, alt Cotnar; cînd, zări deodată pe Viorica Angheleanu care intra în salon strălucitoare de frumuseţe, şi, încălzit cum era la o temperătură de 30 de grade Cotnar, se răpezi sfoară la dînsa. 
  — Rog, binevoiţi a-mi acorda un vals, doamna mea. Eu sunt servul d-voastră, Nae Peruzescu, ăl cu paharul de azi-dimineaţă. 
  
  Frazele nu curgeau tocmai literariceşti din gura lui, dar emoţiunea şi Cotnarul erau de vină. Doamna Angheleanu, deşi cam surprinsă de această invitare făcută în forme neobicinuite, primi, cu toate aceste, să joace, şi de-aci-nainte. . . aţineţi-vă, oameni buni!. . . Nici că s-a pomenit în Slănic un aşa vals. Nu era joc, ci un zbucium, o învîrtitură nebună; şi cum oare n-ar fi jucat Nae Peruzescu păn’ la darea sufletului, cînd ţinea în braţe visul lui iubit, pe cea mai frumoasă femeie din Slănic, o moşie lîngă Ploieşti şi o păreche de curţi cu două rînduri? Toţi se uitau la dînsul, se coteau şi se-ntrebau cine-i individul care joacă ca un desperat? Cine să fie?. . . „Ia un stropşit, un mofturean, un frige-linte, un palavragiu“, ziceau unii şi alţii, judecîndu-l după înfăţişare. Dar aceşti cîrtitori habar n-aveau că dănţuitorul pe care-l arătau cu degetul, împodobindu-l cu porecle de mai sus, le era lor cu mult superior; era un luceafăr literar a cărui nume fusese trîmbiţat de la munţi şi păn’ la mare. Aşa-i în lume, piticii bat totdeauna război cu urieşul. 
  După vro cincisprezece minute de danţ sălbatic, înfuriat, doamna Angheleanu, deşi dănţuitoare de prima forţă, căzu obosită pe un scaun, cerîndu-şi scuze că nu mai poate urma înainte; iar Peruzescu, ameţit, aburit, se aşeză lîngă dînsa. 
  — Acuma, doamna mea, zise el gîfîind, nu mă căiesc că am venitla Slănic. 
  — Pentru ce adică era să vă căiţi? întrebă doamna Angheleanu. 
  — Dacă n-şa fi avut fericirea să danţez valsul ăst sublim cu per-soana d-voastre, aş fi fost omul ăl mai maltratat dă soartă. 
  — Maltratat, pentru ce?
  — Pentru că, de cînd venii acilea, nu întîmpinai decît neplăceri. Şi, de!. . . Orice s-ar zice, un om civilizat pentru banii care-i cheltuieşte, trebuie să aibă o contravaloare. 
  — Cu toate aceste, văd că v-aţi mîngăiat cu puţin. 
  — Ah!. . . Doamna mea. . . Cer cuvîntul!. . . Daţi-mi voie să vă delcar
  
  că valsul cu care m-aţi onorat acuşica. . . Dar n-apucă a-şi isprăvi vorba, că Viorica Angheleanu zbură în braţele altui dănţuitor. De atunci toată sara nu s-a mai putut apropia de frumoasa văduvă; ori la ce joc o invită, se-ntîmplă să fie angajată, ori de cîte ori voia să se puie lîngă dînsa, se-ntîmpla să nu se găsească scaun alăturea. „Ce ghinion al naibei“! zicea Peruzescu plin de necaz. Numai la valsul cel din urmă, pe cînd se rotea ea în apropiere de dînsul, cu capul cam pe spate, de i se vedea grumazul albind ca zăpada, putu el să-i arunce din fugă cuvintele: 
  — Eşti regina balului!. . . Împărăteasa Slănicului!. . . Ea auzi, zîmbi, apoi, mlădioasă ca o trestie, se lăsă dusă în vîrtejul danţului ca-n farmecul unui vis. A doua zi Nae Peruzescu, obosit de drum şi de deosebitele emoţiuni ce avusese în cursul zilei, se deşteptă tîrziu. 
  Cînd se coborî pe terasa cea mare dinaintea otelului, văzu vreo cinci, şase dintre tinerii cu care făcuse cunoştinţă la bal, încălecînd pe cai spre a se duce peste munţi la Poiana Sărată, cea mai interesantă primblare din Slănic, împănată cu oarecare greutăţi şi mici pericule ce îmboldeau şi mai mult entuziasmul tinerilor călători. 
  — Ce păcat că n-am ştiut dă primblarea aia, zise Peruzescu unuia dintre cunoscuţii săi, mi-aş fi adus de la moşie un cal sau doi dă călărie. 
  — Se găsesc şi aici cai dă închiriat. 
  — Ai-da-de!. . . n-am încălecat de cînd trăiesc pe mîrţoage dă alea. Mi-aş frînge gîtul la siguranţă. 
  — Mai curînd îţi frîngi gîtul pe cai de ceilalţi nedeprinşi la munte. 
  — Apoi, dumneata nu ştii ce rasă dă cai am eu. D-ăi care sar pes-te garduri, care rad pămîntul cu burta; dă-i care mănîncă jăratic, cum zice poporul suveran într-una din poveştile sale. 
  
  El ar fi mers şi mai departe cu exagerarea şi colorarea acestui moft al cailor spre mai bună convingere a ascultătorilor, dar fu întrerupt tocmai în punctul culminant de-o mulţime de lume care venise spre întîmpinarea călăreţilor. 
  — Să ne vedem sănătoşi!
  — S-auzim de bine!
  — Drum bun!
  
  — Adio!
  — Bună petrecere! le ziceau toţi din toate părţile, schimbînd cudînşii nenumărate strîngeri de mînă. Doamnele fluturau batistele în aer, dorindu-le curîndă întoarcere, muzica intonă un marş răsunător care mai scutură puţin lenea telegarilor de munte, iar ei, înşiraţi unul cîte unul ca cucoarele cînd pleacă spre miazăzi, se îndrumară voiniceşte spre Poiana Sărată. 
  Peruzescu, nedînd cu ochii de Viorica şi neştiind cum să-şi mai ucidă timpul, se sui la Trei-Cruci unde întîlni iarăşi pe pîntecosul Arghir aburit ca vai de el. 
  — Te-am văzut asară cum mi-o răsuceai, zise el, sclipind din ochi; n-ai gust rău, boierule! Te hiritsesc! „Uf, ce mitocan nesuferit! gîndi Peruzescu trecînd răpede pe lîngă Arghir. Pe cine cauţi şi pe cine găseşti!“ 
  
  În vîrf la Trei-Cruci se deschide peste munţi o privelişte de toată frumuseţa; dar Peruzescu da din umere. Putea să fie ceva frumos fără Viorica?. . . Apoi nervos, nerăbdător de nu-şi afla loc, el plecă răpede îndărăpt, coborî scările pe cărarea cea şerpuitoare tot două, cîte două, intră în odaia lui şi prinse să scrie. Multe file a scris şi a rupt, şi iar a scris şi iar a rupt, precum păţesc toţi acei care se-ncearcă să alcătuiască scrisori de dragoste, pănă cînd, în sfîrşit, s-a oprit la următoarele versuri: 
  Scumpă Viorică, 
  Mîndră floricică, 
  De cînd împreună asară-am danţat
  În inimă-un şarpe, zău, m-a muşcat. 
  De nu vrei să mor
  Sugrumat de amor, 
  Deseară la 9, pe-al Slănicului mal
  Ah! vino în dosul biuroului poştal!
  
  Apoi el strînse hîrtia în patru, o puse într-un plic bine pecetluit şi sună. 
  — Ce porunciţi? întrebă intrînd pe uşă slujnica cea în papuci pe talpă. 
  — Sufletul-taichii!. . . Cum te cheamă?
  
  — Tot Safta, cuconaşule. 
  — Bine zici! Îţi uitai numele. Ascultă, Săftică dragă, vrei tu să tecos cu aur dă sus pănă jos? 
  — Nu vă-nţeleg, cuconaşule. 
  — Uite, vezi scrisoarea asta? S-o dai în mînile cucoanei Vioricăi de la no. 45 şi să-mi aduci răspuns. Auzi? 
  — Grea treabă, cuconaşule!
  — Grea, uşoară, aşa se cîştigă parale. Ş-apoi ce?. . . N-o să-ţi taiecapul pentru o bagatelă. Iar, sufleţele, de-mi aduci răspuns bun, te-a văzut Dumnezeu! 
  — Într-un noroc, cuconaşule, am s-o cerc şi asta!
  — Brava, Săftico! Femeiuşcă ca tine mai rar. Mă rog, da’ ai văzut curţile dă la moşie? Hein? Sunt cu două caturi? 
  — Cum nu; frumoase şi-nalte, ia aşa te uiţi la dînsele, adaoaseea, ridicînd ochii în tavan. 
  
  Peste o oară lungă cît o vecinicie, în care timp Peruzescu se da în vînt de neastîmpăr, se înfăţişă Safta cu răspunsul. Ochii ei de oaie sticleau de veselie. Răspunsul era închis într-un plic mic de hîrtie parfumată, purtînd deasupra iniţialele V. A. , încunjurate de o ghirlandă de flori. 
  A descrie bătaia de inimă ce simţi Peruzescu cînd deschise plicul este peste putinţa omenească. Era să-i despice pieptul nu altăceva. La prima cetire, el nu înţelese nimic; ochii lunecară peste litere şi în mintea lui se făcu un haos. Abia la a doua, la a treia cetire i se limpeziră vederile, şi putu pricepe răspunsul care de altfel era scurt, dar cuprinzător; 
  Am primit Şi consimţit; Te aştept Cu doru-n piept 
  Aceste patru versuri erau scrise cu nişte litere aşa de fine şi aşa pline de farmec, încît Peruzescu, privindu-le şi gîndindu-se la mînu-şiţa care le-a aşternut, se simţea ridicat într-al noulea ceri. Aşadar, iată-l stăpîn pe visul lui de aur! Viorica, frumoasa Viorica, cu toate ale ei: ochii cei mîngăietori, moşia de lîngă Ploieşti şi curţile cu două etaje aveau să fie a lui, a lui pe vecinicie. Ce nemărginită fericire!. . . Şi cînd te gîndeşti că toate aceste nepreţuite bunuri el le-a cîştigat nu mai tîrziu decît a doua zi după descălecarea sa în Slănic! Iată ce vrea să zică a fi om mare, predestinat. Peruzescu nu mai călca acum pe pămînt. Lumea întreagă i se părea viorie. Toate strunele inimii sale vibrau cîntece de dragoste. Părîndu-i-se strîmt în odaie, cu atîta bucurie în piept, el ieşi la aer liber, la răcoarea vîntului, la priveliştea munţilor, ca să-l vază şi ceriul şi pămîntul cît e de fericit. Cu mînele la spate, cu pălăria pe-o ureche, cu ochii rătăciţi în albastru, mergea aşa în voia întîmplării, cîntînd din gîtlej şi improvizînd versuri care ieşeau acum sleite din gura lui. Rimele îi curgeau gîrlă: 
  Lume, lume, foc de fîn, Ce ai, Viorico, -n sîn? Lume, lume, foc de paie Viorico, vin’ la Nae! 
  şi mai departe: 
  Ah, femeie chip de înger, 
  Tu cu farmecele tale, 
  Faci ca-n inimă să sînger
  De dragoste pentru matale!
  
  Ce de-a materie pentru Zorile artelor din Dorohoi şi Trîmbiţa literară din Gorj! Umblă aşa ceasuri întregi, într-un vis ş-o aiurire, cîntînd şi risipindu-şi talentul dinaintea tuturor brazilor care-l ascultau şi-i răspundeau în limba lor, pănă cînd într-un tîrziu auzi sunînd ora prînzului. Atunci el intră în salonul de mîncare şi, uitîndu-şi migrena şi dilataţia, porunci un prînz complect, de la mezelicuri pînă la dulce, căptuşit cu o butelcă de vin de Cotnar. Pentru ce şi-ar fi cruţat punga? Nu era doar să capete desară contravaloarea? După-masă puse un franc bacşiş în palma chelnerului care nu-şi crezu ochilor, şi plecă. 
  Se făcu, în sfîrşit, noapte, o noapte neagră ca de porunceală. Nici o stea nu sclipea pe ceri; iar vicleana lună, care pănă acum se arătase slănicenilor de pe vîrful Cerbului, blajină şi nevinovată ca o fată mare, rumegînd de astă dată gînduri ascunse, se lenevi în aşternutul ei de nouri şi-şi întîrzie anume ora deşteptării. 
  La nouă oare punct, Nae Peruzescu se afla la locul de întîlnire în dosul biuroului poştal. Să nu se pară, mă rog, ciudat că el om expert în asemenea materie îşi alese tocmai acest loc. Era cu prevedere ales; nici departe, nici aproape, cum e mai bun pentru cine vrea să se strecoare nebăgat în samă. Apoi era la dos pe unde nu umblă nimene, bine umbrit de arbori, încît părechea iubitoare putea să se răsfeţe în braţele fericirii fără leac de grijă. 
  Născut sub o stea bună, Peruzescu avu şi de astă dată norocul să nu sufere, ca alţii, mult timp chinurile aşteptării, căci, nerăbdătoare ca şi dînsul, iubita lui numaidecît se înfăţişă prin umbrele nopţii, învălită într-un şal negru, ca o drăgălaşă, poetică, nălucire. În mijlocul întunericului şi-a tăcerii ce stăpînea întreaga fire, ei înaintau răpede unul spre altul, şi. . . deodată, ca două fiinţi pierdute din lumea asta, căzură în braţele unul altuia, înăduşind în piepturile lor un ţipăt ce era gata să zbucnească sub puterea dorului împlinit. 
  Dar în momentul cînd gurele lor se lipiră, cînd sufletele lor, luate de vîrtejul dragostei, zburară spre regiunile paradisului, şase rachete se aprinseră într-o singură clipeală, sub tulpina brazilor în apropiere de dînşii, şi ca nişte suli de lumină, ca nişte lungi şerpi de foc, se urcară suind în înaltul ceriului, unde apoi se desfăcură în nenumărate candeli de diferite culori. La lumina lor, sporită şi de un foc bengalic albastru ce apăru năprasnic pe malul rîului, Peruzescu văzu că amanta ce strîngea în braţe nu era frumoasa Viorică, atît de mult dorită, ci slujnica Safta, cea cu ochi de oaie, ciupită de vărsat şi cu papuci de talpă, care clămpăneau în picioarele ei. O! Sfinte Haralambie!. . . Dacă toate fulgerele din ceri ar fi căzut pe capul lui Peruzescu, n-ar fi rămas mai ameţit ca la vederea acestei grozave înşălăciuni! Un moment el se clătină pe picioare, crezînd că-l înghite pămîntul, însă, om tare fiind, îşi veni degrabă în fire, se smulse din braţele Saftei şi o rupse de fugă ca un desperat, strigînd: 
  „Ce ghinion al naibii!“. . . 
  Dar vai!. . . O nenorocire nu vine niciodată singură! Una din rachete căzuse din întîmplare pe acoperămîntul biuroului poştal şi în cîteva minute şindrila cea uscată ca iasca fu cuprinsă de flăcări. De astă dată nu mai era foc de artificie, ci un incendiu aievea, înfricoşat, care ameninţa să topească întreg Slănicul. Spaima se răspîndi cu iuţeală electrică între locuitori şi o alarmă cumplită umplu văzduhul întocmai ca vuietul unei mări ridicate de vînturi. Ţipete, vaiete, plînsete s-auzeau pretutindene; mamele îşi căutau copiii, fraţii, surorile, băbaţii, soţiile; unii scoteau bagajele de prin odăi, alţii săreau să dea ajutor pentru stingerea focului, într-un cuvînt cea mai desăvîrşită zăpăceala a unei lumi ce şi-a pierdut capul şi care se vede în neputinţă de a lupta contra elementului. 
  Singur Peruzescu între toţi mai stăpîn pe sine, mulţămită reacţiei ce se făcuse în inima lui, îşi analiză situaţia, înţelese primejdia ce-i ameninţa reputaţia, dacă s-ar descoperi în ce împrejurări s-a iscat focul, şi într-o clipă îşi fixă linia de purtare. Hotărîrile mari se iau în primejdiile mari. Profitînd de ameţeala generală, el sui în fugă scările otelului, trecu pe dinaintea odăii no. 45 unde arătă uşei închise pumnii săi ameninţători, zicînd în sineşi: „Ah puico! Unde eşti, să te strîngă Nae în braţe, să-ţi pocnească ochii!“. . . Apoi trecu pe dinaintea odăii lui Arghir unde cucoana Luxiţa ca în vreme de cumpănă îşi aprinsese lumînarea de la Paşti şi se închina cu uşile deschise dinaintea icoanei Sf. Pantelimon făcînd cruci şi bătînd metanii. În momentul însă cînd îl zări, ea lăsă pe Sf. Pantelemon şi se răpezi spre dînsul. 
  — Cucoane!. . . Boierule!. . . Domnule!. . . Unde-i Arghir?. . . Arghira-chi al meu! Ce s-o făcut? Vai de mine şi de mine!. . . O să ne prăpădim cu toţii în pojarul aista! 
  — Da’ ştiu eu unde-o fi Arghirachi al d-tale? Eu, cucoană, am alteafaceri mai grave; mă iertaţi! 
  — Nu te duce de-aice, boierule! Te rog!. . . Mă tem, tremur ca varga. . . Nu mă lăsa singură!. . . Şi, iute ca o gaiţă, îi sări în gît şi-l opri în loc. 
  — Ia dă-mi drumul, cucoană!. . . Ce, vrei să-mi las bagajele în pra-da flăcărilor? Acolo-i avere dă om, nu glumă! 
  
  — Nu te las!. . . Nu te las!. . . strigă ea ca o desperată. 
  Dar pe cînd Luxiţa îl stringea mai tare în braţele ei sfrijite, şi el se lupta să scape, se înfăţişă deodată pîntecosul Arghir, care, văzîndu-i încleştaţi, se opri dinaintea lor cu braţele încrucişate, zicîndu-le cu aer de parapon: 
  — Brava!. . . Aferim!. . . Lumea chiere şi voi vă drăgostiţi? 
  — Da’ ia slăbeşte-mă, nenişorule! nici mă gîndesc la aşa cevaşilea. Dacă-i pă aia, apoi sunt alte femei care-mi rup mînecele, he! he!. . . Uite, acilea în pozunar am o scrisoare caldă, caldă pentru întîlnire ce mi se dete chiar acuşica. Dar n-am vreme de stat la taifasuri cu d-ta. Salutare, stimabile! Zicînd aceste vorbe, el se răsuci pe călcăie şi apucă răpede de-a lungul coridorului spre odaia lui. 
  — Ne-om socoti noi mîne, boierule!. . . îi strigă din urmă Arghir cuglas ameninţător. 
  — Bine! Bine!. . . Cînd pofteşti!. . . răspunse Peruzescu îndoind paşii. În sfîrşit, intră în odaia lui plin de suflet şi se închise pe dinăuntru, întorcînd de două ori cheia în broască. 
  
  Ah! Iată-l acum singur, faţă-n faţă cu aşa-numitul său ghinion! 
  Oricît era Peruzescu de genial şi tare de înger; oricît limba lui pe care nu i-a tors mumă-sa, precum zicea el cu modestie, pusă la serviciu unei închipuiri neînfrînate, ştia să împodobească lucrurile, de mai, mai le credea el însuşi, totuş în momentele de restrişte, cînd perdeaua mofturilor care-i păinjinea ochii se ridica de pe scena crudelor realităţi, Peruzescu reintra în sine şi se simţea slab. În unul din acele momente se afla el acum, cînd, aruncîndu-şi din întîmplare ochii în oglindă, se văzu palid, desfigurat şi cu frizura cea artistică vîlvoi. 
  — Amice Nae, ai buclarisit-o!. . . zise el omului din oglindă. Apilpisi-ta aia dă văduvă ţi-a tras un tighel dă mama focului. . . Mai încrede-te altă dată în muieri dă alea prefăcute care şi-a îngropatără consorţii!. . . Poftim, a mai intervenit acum şi pacostea aia de incendiu şi cearta cu mitocanul dă Arghir, încît nu e dă stat, mortăciune. . . Pă treabă, Peruzescule, iute. . . şi sluga, vere!. . . 
  Atunci el se dezbracă răpede de haine, puse pe el amîndouă rîndurile de albituri ce avea de schimb în lădiţa cea de Braşov, afară de ciorapi, care, neîncăpîndu-i în cizme, îi vîrî prin buzunare, se îmbrăcă din nou şi, astfel bine căptuşit în contra răcelii nopţei, se strecură pe scările din dos. 
  — Salutare, onorabililor!. . . zise el făcînd în aer o temenea la adresa
  slănicenilor; să vă văd, cînd mi-oi vedea ceafa! 
  Şi. . . de-acilea-nainte, să te duci duluţă!. . . 
  Dar pe cînd luneca el pe sub umbra brazilor ca o nălucă, căutînd 
  să-şi piardă urma, un glas cunoscut îl făcu să tresară. 
  — Bună vremea, prietene! Încotro ai croit-o, spre Helveţia sauŞviţera? 
  — Am ieşit, răspunse el cu un zîmbet silit, să iau niţeluş aer. M-a enervatără incendiul şi ţipetele alea din Slănic. 
  
  Apoi, de frică să nu-i iasă înainte vreun alt supărător, el se dosi şi mai mult pe sub umbra brazilor şi-şi lărgi compasurile astfel, că mai mult alerga decît mergea. 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  Înspre revărsatul zorilor, focul fiind stins cu desăvîrşire, lumea s-a retras spre a se odihni puţin de ostenelele şi emoţiunile nopţii, iar a doua zi pe la amiază oaspeţii Slănicului erau din nou în picioare şi fiecare îşi istorisea întîmplările prin care trecuse şi căuta să afle cauza focului. 
  Se bagă de seamă într-un tîrziu că uşa odăiei lui Peruzescu stă închisă, ceea ce nu era natural la o oară aşa de înaintată. Antreprenorul otelului intră în bănuieli şi chemă pe primarul comunei şi pe comisarul de poliţie, carii, în urma încheierii unui proces-verbal în regulă iscălit de marturi intrară în odaie. 
  Înlăuntru. . . ţipenie de om!. . . 
  — A fugit, papugiul, fără să-mi plătească cele două zile de şedereîn otel! strigă antreprenorul. 
  — Iată lada lui, observă primarul. Ai de unde te despăgubi. 
  Se încheie un al doilea proces-verbal pentru deschiderea lăzii care se găsi goală ca pîntecele unui flămînd. 
  — N-ai noroc, adause primarul; se vede că individul nu era toc-mai înţolit. Ei, dar lada tot face ceva; ş-apoi unde sunt bucate, trebuie să fie pagubă. 
  — He! He! strigă comisarul de poliţie rîzînd cu chef; uitaţi-vă şi-a lăsat carta de vizită. 
  
  Toţi se-ntoarseră surprinşi spre comisar şi văzură pe părete, scrisă cu litere mari, următoarea epigramă: 
  Slănic, 
  Calic, 
  Ţi-oi mai bea apa, 
  Cînd a zbura iapa! 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  
  De atunci tot ce ştim de Nae Peruzescu este că, pentru a-şi mai micşura în budget cheltuiala chiriei, şi-a mutat locuinţa din strada Popa Tatu în aceea a Silphidelor. Garderoba lui ca şi mai înainte urmează evoluţiunile anotimpului adică: hainele de iarnă merg vara la ama-net, şi cele de vară merg iarna la amanet, încît niciodată nu se întîlnesc unele cu altele în noua lădiţă de Braşov ce şi-a cumpărat. 
  În cariera literelor ar fi mers negreşit departe, dar din nenorocire Zorile din Dorohoi şi Trîmbiţa din Gorj au răposat, sărmanele, în floarea vîrstei, iar alte ziare, din cauză de invidie, n-au vroit să dea ospitalitate scrierilor sale. Are însă bună speranţă că la viitoarele alegeri gene-rale va dobîndi mandatul de deputat care îi va deschide calea spre portofoliul Cultelor şi al Artelor. 
  (Convorbiri literare, anul XX, nr. 2, 1 mai 1886) 
  
  CATRINŢAŞ 
  Sunt acum 20 de ani, eram la Slănic şi, drept să spun, cu toată frumuseţea munţilor păduratici ce mă încunjurau din toate părţile ca într-o horă, cum zise poetul Vlahuţă, mă cam plictiseam. Lume puţină şi necunoscută, şi timpul cam nestatornic. 
  Într-una din zile, în urma unui dejun sănătos, căci la munte ai totdeauna o foame de lup, stam aşa alene pe-o bancă, şi după ce mă săturasem de privit vîrful nalt al Cerbului, unde odinioară se hîrjo-neau într-adevăr ciutele şi cerbii, şi de ascultat glasul străbătător în urechi al mahalagioaicelor adunate aice de prin toate fundurile regatului, eram cît pe ce să adorm ca un om care are un dejun de mistuit şi timp de pierdut. Cînd iată că trece pe dinaintea mea un turc get-beget, în şalvari largi, c-un fes roş pe cap şi o cutie de văcsuit cizmele subsuoară. 
  O idee!. . . Dacă aş chema pe fostul nostru suzeran să-mi văcsuiască cizmele, adecă ce-ar fi? Va fi o distracţie pentru mine şi un semn al timpurilor totodată. 
  — Bre aga! Ia vin’ încoace, îi zisei eu, făcîndu-i semn, nu cu mîna, ci cu piciorul. Mărturisesc că acest gest n-a fost lipsit de un pic de răutate intenţionată vroind oarecum să mă răzbun de timpurile pe cînd le văscuiam noi cizmele turcilor. Ei!. . . aşa se întoarce cîteodată roata lumei. 
  Turcul, după ce îmi făcu o temenea cu tot ifosul lui de ex-suzeran, se aşeză dinaintea mea, îşi scoase periile, şipurile cu vacs şi începu să mă facă frumos la picioare. 
  Dar fiindcă orice faptă omenească, cît de neînsemnată, găseşte imitatori numaidecît, m-am pomenit lîngă mine cu un oaspete binecunoscut al Slănicului, Nicolai Codreanu, un tip sui generis, care întinse şi el picioarele spre turc aşteptîndu-şi rîndul. 
  Codreanu, dintre toţi vizitatorii era cel mai credincios şi mai habotnic slănicean. De vro 20 de veri de-a rîndul n-a lipsit o dată să vie să-şi ieie în fiecare dimineaţă porţia de trei pahare de la izvorul no. 1. Ajunsese un fel de beţiv de no. 1. 
  Apoi era un om vesel, glumeţ, stup de anecdote, bun vînător, vorbea totdeauna tare, parcă avea a face numai cu surzi, şi cînd rîdea în deal la Trei fagi, cascadele glasului lui se auzeau tocmai în vale la Stînca lui Negri. El era vecinicul iscoditor de petreceri. Nici un vînat, nici un chef, nici o serenadă cu lampioane la cascadă, nici un prînz în pădure cu lăutari, nici o excursie la Poiana Sărată sau aiurea nu se făcea fără imboldul lui Codreanu. 
  — Ei, Codrene, ce mai plănuieşti, îl întrebai eu, pe cînd el admiraghibăcia turcului în meşteşugul văcsuitului. 
  — Am înjghebat pe mîni, dac-a fi vreme bună, un vînat la urşi. 
  — Numaidecît la urşi. Mai jos nu vrai s-o laşi?
  — Da’ ce, socoţi că eu asud dinaintea ursului. Eh!! he! de-aş aveaatîtea moşii cîţi urşi la răbuşul meu, mare bogătaş aş fi. 
  — Ia slăbeşte-mă, Codrene!. . . 
  — Ba nicidecum. Iaca, dacă vrai, vino şi tu. Am să te duc într-opotică unde Cătrinţaş, pristavul de pădurari de aici, a ucis doi urşi unul după altul, şi pînă a nu-şi încărca puşca din nou, i-a ieşit un al treilea urs, ş-atunci a aruncat puşca jos şi a luat-o la sănătoasa. 
  — Da’ bine, acolo mă îndemni tu, unde e izvor de urşi?
  — Habar să n-ai. Eşti cu Codreanu, adaose el cu un aer protector. — Şi cine mai merge? 
  — Apoi suntem şase, într-ales, toţi buni de picior şi meşteri la ochit, de cei care nu dau dos la faţă. 
  
  Este vorbă că omul cum şi-o face singur nici dracul nu i-o face. Tocmai aşa am păţit-o şi eu. Ca să nu mă arăt fricos, deşi cam cu sfială în inimă, m-am prins al 7-lea tovarăş şi mi-am dat apoi întîlnire cu ceilalţi pentru a doua zi în zori de ziuă dinaintea Otelului „Cerbul“. 
  A doua zi, pe cînd aburii ieşeau valuri din pepturile noastre de răcoarea ce ne cam strîngea în spate, noi cîteşişapte călări, cu puştile pe umăr, urcam ca nişte voinici la munte şi în urma noastră venea o ceată de hăitaşi cu Catrinţaş, pristavul pădurarilor, în frunte. 
  Nu ştiu, zău, cîţi urşi va fi împuşcat Codreanu, căci el le cam împodobea; dar Catrinţaş, om nalt cît un brad, care călca sănătos, vorbea răspicat şi cu temei şi avea nişte ochi pricepuţi de parcă-ţi gîceau gîndul, ştiu bine că era dintre acei care se băgau în vizuina ursului cu lumînărică aprinsă în buza puştei. 
  Şi ne urcam, mă rog, la deal pe cărări neumblate, prin codri de brazi pe unde nu cred să fi răsunat vreodată lovitura toporului sau trăsnetul puştii, căci pe atunci nu se înmulţise ceata buhnacilor buni numai de speriat vrăbiile. 
  În sfîrşit, am ajuns într-un fund de pădure unde trebuia să facem bătaia. În cea mai mare tăcere ne-am aşezat fiecare la locul însemnat de Catrinţaş, iar locul meu care venea într-o cumplită tiharaie1, în gura unei văgăuni, era cu deosebire fioros. 
  — Dacă e urs în pădure, îmi zise pristavul2, pe aice trebuie să iasă, că n-are pe unde cotigi. 
  „N-are pe unde cotigi, repetai eu în gînd. Vra să zică, trebuie să mă ţin bine să nu-mi dau pielea ursului în loc să mi-o deie el mie. “ Şi cum stam aşa în aşteptarea pornirei haitaşilor, fără să vreu îmi veniră în minte cei trei urşi a lui Catrinţaş. 
  „Auzi, trei urşi!. . . 
  Unul înţeleg. . . doi, treacă-meargă. . . dar trei, fără şagă erau cam mulţi. “ Aveam, drept să spun, simţimîntul soldatului care intră pentru prima oară în foc. Aceeaşi emoţiune, aceeaşi strîngere de inimă, aceeaşi groază de necunoscut, cu deosebire că soldatul nu merge acolo 
   1Tigăraie — desiş (n. ed. ). 
   2Pristav — administrator (n. ed. ). 
  
  de bun cheful, iar eu naivul m-am prins în horă numai de ambiţie să nu mă las mai jos decît ceilalţi. Ei, dar din păcate lucrul nu se mai putea întoarce. Vorba ceea: „Vrei, nu vrei, bea Grigori agheasmă!“ 
  Mi-am examinat cu toată îngrijirea carabina ca nu care cumva să mă deie de sminteală tocmai la adică; de altfel, drăguţa mea de cara-bină cu două ţevi era destul de durdulie şi glonţii destul de maşcaţi ca să nu-i poată mistui dihania oricît de bun pîntece ar fi avut. 
  Am stat aşa două ore întregi pe ceasornic pănă ce a pornit goana, căci la munte nu-i ca la cîmp; locurile sunt tari şi cu anevoie pot străbate haitaşii prin rîpile cele prăpăstioase unde şi-a înţarcat dracul copiii. 
  Deodată auzii zgomotul haitaşilor care ajunşi pe un colnic din faţa noastră înaintau spre linia puşcaşilor. 
  De-acuma, aţine-te, cucoane Neculai! 
  Parc-o furtună a prins să învăluie pădurea, parcă au început brazii să dănţuiască, parcă năvălea asupra noastră un potop să înece lumea, aşa clocoteau munţii de vrăjmaş. Se speriau toate vrăbiile, toate mierlele, toate ciocănitoarele, tremurau frunzele, tremurau ecourile, tremura şi inima mea. 
  Şi doar nu eram aşa stîngaci cu carabina. Mai dădusem eu piept cu badea lupul şi cu jupîn mistreţul; ei, dar trei urşi, oricum, nu-s sarmale uşor de înghiţit. 
  Se înţelege de la sine că nervii mei erau cumplit de încordaţi întocmai ca nişte strune de vioară gata să pocnească. Ochii în cap mi se mărise peste măsură de mult ce fixam toate tufele unde de cîteva ori parcă văzui chiar mişcînd blana ursului. Apoi, din vreme în vreme, cînd se clătina vreo creangă pe copac, un fior rece mi se strecura prin trup şi părul mi se ridica măciucă în vîrful capului. 
  Dacă vrei să ştii, iubite cetitor, ce va să zică a aştepta să dai bună dimineaţă cu trei urşi, te-aş ruga să te înţelegi cu Catrinţaş ca să te ducă în locul unde eram eu. Îmi vei spune apoi la ureche ce ţi s-a întîmplat. 
  Cu toate aceste, matahalele de urşi nu-şi arătau vîrful nasului. 
  Toate bătăile mele de inimă erau în deşert; haitaşii se apropiaseră de tot; nu mai aveam acum simţimîntul singurătăţii în pustietatea codrului, încît începusem a crede că urşii lui Catrinţaş au fost o frumoasă poveste, şi mă mustram pe mine însumi de spaima ce-mi făcusem de toate nimicurile; cînd, deodată, auzii la spatele mele un foşnet care îmi slei sîngele în vine, un foşnet înfiorător, prelung, care se urca în sus pe trunchiul bradului sub care mă aflam şi puse în mişcare toate crengile lui. 
  Acum nu mai era de glumă. Ursul se suise în copac, şi fiindcă în primejdia mare vine şi curajul mare, imediat am sărit cîţiva paşi în lături de copac, ca să nu-mi cadă cumva dihania în spate, am pus puşca la ochi şi. . . O! Doamne! ce văzui! în loc de înfricoşatul urs, văzui o veveriţă mică şi sprintenă care sărea de pe creangă pe creangă, se uita galeşă la mine şi părea a se strica de rîs de fiorii ce-mi dăduse. Iar eu nu tăgăduiesc că în acea clipă de straşnică emoţie am simţit o nespusă bucurie, văzînd că ursul s-a prefăcut în veveriţă. 
  În acealşi moment sosiră şi haitaşii şi goana se isprăvi. 
  Mulţămit că am scăpat de cei trei urşi care în timp de vro trei oare au stat ca o ameninţare asupra capului meu, îmi reveni, ca după orice primejdie trecută, curajul la loc, ba încă îmi reveni mai mare ca şi cînd m-aş fi luptat cu fiarăle şi le-aş fi răpus. Apoi, pentru a nu da de bănuială tovarăşilor mei că mi-a fost frică, am luat eu prăjina înainte şi am început să mă leg de Codreanu tocmai pe tema fricei. 
  — Da’ bine, Codrene, nu ţi-ai pus o pelcică la fundul pantalonilor?
  — Eu, pelcică!. . . Ha! Ha!. . . răspunse Codreanu trîntind un hohotde rîs de-au răsunat cele patru colţuri ale codrului. Am cinstea să-ţi spun, prietene, că am zărit roşind spinarea unui cogemite Martin bine blănit, dar cînd i-a mirosit a Codreanu a scaparat nemernicul, de n-am mai avut vreme să trag în el. 
  — Noroc c-a scaparat!. . . Că altfel era să fie vai de el, dacă nu vaide tine. 
  
  Codreanu nu se supăra de glume, dar nici el nu-şi cruţa prietenii; avea limbă ascuţită şi se pricepea să lovească pe om la cusur. 
  Toţi îşi istoriseau acum impresiunile, însă nici unul nu mărturisea drept ceea ce-a simţit în aşteptarea ursului. Mi-a trebuit şi mie 20 de ani, ca să mă hotărăsc a destăinui adevărul. Ne adunasem deci într-o poiană prea frumoasă prin mijlocul căreia şerpuia un pîrău rece ca gheaţa şi limpede ca lacrima. Acolo la umbra a cîtorva brazi seculari, pe un muşchi verde şi moale ca o saltea de puf, lîngă pîrăul cel răcoros în undele căruia ne-am aşezat butelcile ca să le răcim, ne-am pus şi noi jos roată împrejur după moda orientală a văcsuitorului nostru de cizme, iar după ce Catrinţaş ne-a desfăcut sacii cu merindele, apoi. . . halal să ne fie!. . . Era drept dragul să ne fi văzut cineva la lucru. Poftă de mîncare şi poftă de vorbă cît lumea. Parcă făcusem cine ştie ce izbîndă. Cu cît deşartau sacii şi butelcile, cu atît poveştile vînătoreşti deveneau mai gogonate. 
  Ca să dau o idee despre ce este în stare să istorisească un vînător sătul cu o ploscă de Cotnar trasă la măsea, e destul să spun urmă-toarea întîmplare a lui Codreanu care se jura pe oţelele puştei lui, tot ce-avea el mai scump pe lume, că era adevărată: 
  — Într-o zi, la o goană, povesti el, am împuşcat un hrăpariţ delup, talpa pădurei, bătrîn, colţos şi care desigur a calcat multe poieţi şi stînci, căci era gros în ceafă ca un vlădică. De la cel întîi foc a rămas mort ca toţi morţii, înţepenit cu dinţii rînjiţi de parcă-ţi era încă frică de el. Apoi, fiindcă în ziua aceea căzuse mult vînat, de nu mai încăpea în căruţa noastră, ne-am hotărît să jupuim toate vulpele, şi toţi lupii împuşcaţi, ca să le ducem numai pieile acasă. Unul dintre haitaşi s-a şi apucat să jupoaie lupul meu începînd operaţia de la coadă în sus. Dar nu bine îl dispoiese pănă la jumătatea trupului, că deodată spurcăciunea de dihanie prinse să urle de clocotea pădurea, chemîndu-şi se vede finii şi cumătrii în ajutor, iar noi zăpăciţi, uimiţi, l-am privit cu gurile cascate cum ticălosul pe jumătate jupit a fugit în pădure şi fugit e şi în ziua de astăzi. 
  — Bine trebuie să-l fi primit finii şi cumătrii, răspunsei eu, cînd l-au văzut într-un costum aşa décolleté, întocmai ca unele din madamele noastre care sunt, vorba franţuzului: trop basses par en baut, et trop 
  
  bautes par en bas1. Dar să vă spun eu o altă ciudăţenie care ar fi de necrezut, dacă nu mi s-ar fi întîmplat chiar mie. 
  — Să vedem ciudăţenia, adause Codreanu, făcînd un semn dinochi tovarăşilor săi. 
  Eu cetisem nu de mult cartea lui Odobescu Pseudo-Cynegeticos şi fără mustrare de cuget îmi însuşii următoarea anecdotă vînătorească, localizînd-o după trebuinţă; alţii au făcut mai rău decît mine, au braconat prin codrii literaturei şi au tăcut chitic. 
  — Închipuiţi-vă, zisei eu, că la un Crăciun în pădurile de la Bor-dea, lîngă Iaşi, am împuşcat o vulpe, cum nu s-a mai văzut, o vulpe cu un măturoi de coadă de cinci stînjeni. 
  Aici mă oprii şi-mi aruncai ochii roată împrejur. Ei, ce vă uitaţi aşa la mine?. . . nu s-a văzut copii născuţi cu două capete, viţei cu şase picioare?. . . şi altele şi altele. 
  — Asta-i din cale-afară gogonată, bădiţă!. . . strigă Codreanu in-dignat. Ia mai lasă ceva la loc de tocmeală. 
  — Bine, n-o fi fost poate tocmai de cinci stînjeni, ca n-am măsurat-o, dar de doi stînjeni nici vorbă că a fost. 
  — Mă rog, mă rog, nu ne prosti. Mai ai loc de lăsat ca precupeţul care cere şapte preţuri. 
  
  — Fie chiar de un stînjen, încă tot e o minune. 
  — Ascultă, dragă! Degeaba umbli să ne iei aşa peste picior, ca pe nişte mazete. Ştim şi noi ce-i o coadă de vulpe. 
  Atunci înşfăcînd un pahar cu vin ce sta plin dinaintea mea, îl dădui duşcă pe gît şi cu un aer mînios răspunsei: 
  — Pentru Dumnezeu! Ce vreţi, domnilor?. . . Să vă spun numaidecît că vulpea a fost bearcă, asta n-o pot face în ruptul capului, macar de m-aţi duce la spînzurătoare. 
  
  Un straşnic hohot de rîs peste care domnea, se înţelege, rîsul lui Codreanu întîmpină vorbele mele. Dînşii habar n-aveau că eu îi trăgeam pe sfoară cu povestea lui Odobescu. 
   1Mai joase în partea de sus şi mai înalte în parte de jos(fr. ). 
  Dar culmea nu-i aici. 
  Catrinţaş, care şedea în picioare şi ne asculta cu mîna la gură, avea în faţa lui un aer de reculegere, de nedormire, parcă să creadă, parcă să nu creadă cele ce auzea. 
  Eu care mă rădicasem prin ultimul pahar dat pe gît la un diapazon de veselie mai presus de ceilalţi tovarăşi ai mei, mă sculai în picioare şi, adresîndu-mă lui Catrinţaş îi zisei: 
  — Măi Catrinţaş!. . . Ia spune şi tu ce întîmplări ai avut în viaţa tade vînător? 
  — Ce să am, cinstiţi boieri? răspunse pristavul scărpinîndu-se încap. Ce pot eu să vă spun, un biet ţaran de la munte, pe lîngă cele spuse de dv. care aţi umblat şi aţi văzut atîta lume. 
  — Oricum nici tu nu eşti de ieri de-alaltăieri; ai călcat multe pădurişi trebuie să fi avut multe păţenii de cînd ţii puşca-n mînă. 
  — Dacă-i aşa, apoi cu voia dv. voi spune şi eu una, da’ să nu vă supăraţi dacă-ţi găsi-o proastă, că dă. . . ceea ce ştiu aceea vă spun. . . aşa cum mă pricep şi eu, ţărăneşte. 
  — Spune, spune, Catrinţaş îi ziserăm noi cu toţii. 
  — Apoi odată, urmă el, pe cînd eram tînăr, m-am suit la munte să culeg zmeură. Era o zi frumoasă ca astăzi; linişte mare în pădure; numai ciocănitoarele se auzeau lovind cu pliscul în coaja bradului. Umplusem coşarca pe jumătate, cînd iată mă trezii la spate cu un afurisit de urs zburlit, rădicat în două labe, care venea spre mine mormăind şi scuipîndu-mă parcă vroia să mă mustre că de ce i-am călcat răzăşia. Caut să fug, dar în faţa mea se deschide o rîpă adîncă peste care numai doar în zbor aş fi putut trece. Noroc că de-a curmezişul rîpei sta un trunchi de brad culcat care ţinea loc de punte; îmi fac cruce şi apuc pe buturuga ceea pe care se vede Dumnezeu mi-a pus-o în cale, da’ n-ajung bine la jumătate, că dincolo pe celalalt mal îmi iesă năprasnic un alt pîrdalnic de urs şi mai zburlit şi mai mînios. S-au adunat, talharii, la zmeură şi mi-au tăiet drumul din două părţi, iar eu eram cu mînile goale. . . 
  
  — Cu mînile goale!. . . 
  — Da. . . cu mînile goale; fără puşcă, fără cuţit, fără un ciomag macar, fără să pot fugi nici înainte nici înapoi, şi cu prapastia sub mine. . . Închipuiţi-vă în ce hal eram. . . Maica Domnului!. . . şi astăzi cînd îmi aduc aminte, îmi îngheaţă sîngele în mine!. . . 
  — Şi ce-ai făcut Catrinţaş? 
  — Ce să fac boieri dv. ?. . . Ia, m-au mîncat urşii!! 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Şiretul de Catrinţaş a rostit aceste cuvinte cu un aer atît de blajin, cu o atît de prefăcută naivitate, încît toţi am ramas un moment buimăciţi. 
  — Ura!. . . Să trăiască Catrinţaş, strigă în sfîrşit din răsputeri Co-dreanu. El a pus capac la toate. Voi iştilalţi nu mai plătiţi o ceapă digerată. Şi fiindcă a dat Dumnezeu de a înviat după ce l-au ospătat urşii, apoi să bem în sanatatea lui ca să nu mai moară a doua oară! 
  Povestea lui Catrinţaş a mers din gură în gură; a făcut ocolul Slănicului şi, pot zice, a ţărei întregi. 
  De atunci, ca mai ba, vînătorii noştri să istorisească că au văzut lupi pe jumătate jupiţi fugind prin pădure, şi alte de asemenea parascovenii bune de adormit copiii în ajunul Crăciunului. 
  Catrinţaş merită o recompensă naţională! 
  (Păcate mărturisite, Iaşi, Editura Librăriei Nouă, 1904) 
  
  CIUBUCUL LOGOFĂTULUI MANOLE BUHUŞ 
  În vremile cele bătrîneşti, vremi de belşug, pe cînd boierii şedeau la moşiile lor şi vara şi iarna, fără altă grijă decît grija cîmpului şi a gospodăriei lor şi aveau hambarele, coşarele şi cămările totdeauna pline cu cele trebuitoare la o casă boierească, trăia la moşia sa Buhuşul logofătul Manole Buhuş, boier de neam mare, bogat şi cu dare de mînă. 
  El purta antereu lung pînă la călcîi, brîu la mijlocul trupului şi fes roşu cu canaf albastru pe cap. Cînd ieşea la cîmp sau mergea să-şi viziteze vecinii, îmbrăca peste antereu o giubea blănită sau numai căptuşită, după cum era timpul şi peste fes punea o pălărie neagră cu margini late. 
  Tot luxul lui de bogătaş nu se învedera decît în scumpetea blănurilor, a mătăsurilor din care îşi croia antereiele şi a şalurilor turceşti din care îşi făcea brîiele. 
  Întinsele lui holde şi imaşuri erau acoperite cu pîne de tot soiul, cu turme de vite şi herghelii de cai din care îşi umplea grajdul; pivniţele-i gemeau de poloboace cu vinuri vechi de Odobeşti şi Cotnari şi în ogradă furnica un sălaş întreg de ţigani din care îşi alegea slugile. Mai avea apoi sub stăpînirea lui un taraf de lăutari care îi cîntau de inimă albastră în zilele cînd avea musafiri la masă, ceea ce i se întîmpla foarte des, pentru că în casa lui, casă mare, încăpătoare, se trăia ca în sînul lui Avram, în mijlocul unui belşug unde totul era de-a gata, totul venea la timp şi unde nu întîlneai decît voie bună şi inimi deschise. Căci conul Manole Buhuş era în toată puterea cuvîn-tului un om cumsecade, om al lui Dumnezeu, darnic, glumeţ, bun la inimă, şi pe al cărui cuvînt puteai zidi o cetate; însă avea cusurul că era din firea lui grabnic la ocară şi la pedepse ca toţi acei deprinşi de mici a porunci şi a fi ascultaţi. 
  Dacă se întîmpla că, scos din răbdare de neascultarea sau obrăz-nicia vreunui ţigan, poruncea să i se dea cîteva bice la scară după obiceiul de atunci, tot el îl chema apoi la dînsul îl mustra cu cuvinte părinteşti şi de multe ori cel bătut, dacă îşi recunoştea greşala, nu se întorcea de la el cu mîna goală. 
  Conul Manole era însurat cu o femeie de asemenea a lui Dumnezeu, deşteaptă, bună gospodină şi spornică la treabă. Unde n-o căutai 
  o găseai scuturînd, grijind, făcînd rînduială şi înveselind casa cu ochii ei cei mari, negri, care avusese în tinereţe mult vino-ncoace, după cum spunea conul Manole la chefuri. Un bujor de băiat, singurul copil ce-i dăruise Dumnezeu după o căsătorie de şasesprezece ani, fu aşezat într-o şcoală la Paris şi lipsa lui era, pot zice, singurul nour ce întuneca cerul conului Manole în traiul lui de la moşie. 
  De altfel, ar fi dus ca totdeauna viaţă patriarhală, tihnită, fără să-şi numere zilele, dar gîndul îi rătăcea mereu departe, hăt departe, colo peste hotare la iubitul lui moştenitor pe care nu-l văzuse de doi ani, şi somnul începea să-i fie neliniştit. Într-o noapte chiar a avut un vis urît care l-a făcut să sară ars din pat şi l-a hotărît să plece numaidecît şi cît mai degrabă la Paris. 
  Călătoria pînă la Paris nu era pe vremea aceea o jucărie. 
  Trebuia cel puţin o lună să ajungi pînă acolo, căci în străinătate nu erau drumuri-de-fier decît de la Cracovia înainte, iar la noi nu erau nici măcar şosele. Trebuia vorba ceea, să-ţi faci testamentul la plecare. Dar inima de tată nu cunoaşte piedici cînd dorul o atrage. Deşi ştia un pic de franţuzească cît să nu moară de foame între franţuzi, îşi angajă totuşi un tălmaci franţuz ca tovarăş care să-l călăuzească în lunga călătorie. 
  A pus vreo zece zile logofeteasa ca să-i pregătească cele trebuitoare pentru drum. Cînd însă crezu el că toate erau acum prevăzute şi puse la geamandan, încît nu avea decît să ordone înhămarea poştalioanelor şi să plece, deodată femeia lui îi observă: 
  — Da’ bine, Manole dragă, ai să mergi în străinătate cu îmbră-cămintea asta? 
  — Da’ cu care?
  — Apoi nu te gîndeşti că are să se uite lumea la tine ca la urs? Pe acolo nu se poartă antereie şi giubele. 
  — Care vra să zică ar trebui să mă îmbrac nemţeşte. . . 
  — Negreşit, asta e şi părerea d-lui Ernest care are să te întovă-răşească. 
  — Hum!. . . Să mă schimosesc acum la bătrîneţe; asta nu-mi preavine la socoteală. Dar la urma urmei poate că ai dreptate. El ţinea seamă de părerile totdeauna bine cumpănite ale femeii lui. 
  Astfel dînsul comandă să i se facă trei rînduri de haine evropeneşti mai subţiri şi mai groase pentru toate timpurile, şi cînd croitorul i le aduse, se îmbrăcă în noul său costum de voiaj şi se puse în faţa unei oglinzi. 
  — Halal îmbrăcăminte, zise el pufăind de rîs, parcă-s un neamţcalic de cei care scot măsele la iarmaroc. Băiatul n-are să mă mai cunoască cînd m-o vedea la Paris. Toate-s bune şi frumoase, adause el, dar dacă am primit să mă fac de rîs în haine aşa caraghioase, nu voi primi niciodată să mă desfac de ciubuc şi de cafeaua mea turcească cu caimac. 
  
  În adevăr, pe lîngă merindele cu care femeia lui îi ticsise boccelele, îi puse şi un felegian anume pentru cafea cum şi trei ocale de tutun turcesc, iar ciubucul cel de iasomie cu imamea de chihlimbar îl luă boierul în mînă ca să-i slujească şi de baston. 
  — Cînd n-oi pufăi dintr-însul, m-oi apăra cu el de cîini, zicea conul
  Manole glumind. Vai! Ciubucul era să-i slujească cu totul pentru altă întrebuinţare. Apoi cînd sosi ziua cea mare hotărîtă pentru plecare şi trăsura cu 
  opt poştalioni suri trase la scară, conul Manole îşi sărută soţia, îşi luă ziua bună de la slugi şi se sui în trăsură avînd la stînga pe franţuzul Ernest iar în capră pe vătavul de curte şi pe Ciordilă ţiganul. Acest din urmă avea să întovărăşească şi să slujească pe stăpînul său în tot timpul călătoriei. 
  Surugiii plesniră din harapnice; cei opt poştalioni suri, bine hrăniţi şi iuţi de picior, înhămaţi în şir porniră prin poarta curţei în trap mare, şi după o jumătate de oră de mers spornic, conul Manole Buhuş pier-du din vedere satul şi casa boierească de pe moşia Buhuşul unde nu avea să se întoarcă decît peste vreo şase luni. Cîte nu se pot întîmpla într-atîta amar de vreme! 
  Deşi atras puternic de dorul copilului, totuşi conul Manole se simţea îngrijit de un drum aşa de lung în ţări străine nemaiumblate de el, locuite de alte neamuri, cu alte legi şi obiceiuri, vorbind alte limbi şi închinîndu-se la alţi sfinţi. Pe faţa lui se vedea întipărită teama necunoscutului; faţa însă mohorîtă a ţiganului strălucea de veselie. Avea, mă rog, să vadă atîtea tîrguri şi atîtea minunăţii nemaipomenite. De bucuros ce era ţiagnul, nu avea astîmpăr pe capră, parcă-i pusese cineva urzici în pantaloni; încît a trebuit boierul de vreo două-trei ori să-i zică să se liniştească. 
  La frontieră conul Manole Buhuş era cît pe ce să se puie în gură cu un gulerat de vameş austriac, care îi cerea o sumă necrezut de mare pentru acele trei ocale de tutun ce luase cu sine. A intervenit însă franţuzul care l-a domolit şi l-a făcut să plătească. Ce vreţi, conul Manole nu era deprins a se supune la legi şi regulamente, a plăti dări şi accize, căci în Moldova noastră binecuvîntată pe atunci boierii erau scutiţi de orice soi de dări şi havalele. El n-a călcat niciodată pragul vreunei dregătorii publice; iar în casa lui, ferească Dumnezeu, nu s-ar fi înfăţişat vreun obraz al cîrmuirei decît doar cu spinarea încovoiată pentru a săruta mîna soţiei lui şi a-l felicita de ziua onomastică sau de alte sărbători mari. Un chinovnic, un vameş, un privighitor de ocol, un căpitan de panţiri nici nu îndrăznea să se puie jos dinaintea lui. Cum dar era să nu-i pară ciudat că guleratul de neamţ îl sileşte să plătească încă o dată preţul tutunului. Ei, Doamne, prin cîte alte vămi avea să mai treacă tutunul pînă să ajungă la Paris şi de cîte ori era să i se mai ia preţul! Dar fie, că făcea. Pentru tabietul boierului nu se drămăluiesc paralele. 
  Odată intraţi pe pămîntul austriac, surugiii au lăsat din porunca stăpînului caii la trap moale, mărunt, pe şoseaua cea mare a Bucovinei, căci drumul era lung pînă la Cracovia unde începea calea ferată spre Viena. În fiecare zi el făcea cîte două popasuri, se îngrijea ca poştalionii să fie hrăniţi şi adăpaţi la vreme şi noaptea se odihnea la otelurile ce întîlnea în cale. 
  Cîte zile a mers el aşa de-a lungul Bucovinei şi Galiţiei prin toate satele şi tîrgurile ce străbătea şoseaua, el singur nu mai ţinea minte; le pierduse numărul. Prin fiecare sat însă, şi mai cu seamă prin tîrguri, şiragul cel lung de poştalioni făcea mare zgomot. Toţi locuitorii: bărbaţi, femei, copii, căţei şi purcei îi ieşeau în cale miraţi, să vadă asemenea alai de înhămătură condusă de doi surugii năbădăioşi în haine de abà albă cu fireturi negre, şi care săltînd pe şea pocneau din bice şi chiuiau cît le lua gura. Aşa năzdrăvănie nu se mai văzuse pe meleagurile acelea. 
  În Lemberg era boierul cît pe ce să aibă iarăşi oarecare daraveri cu poliţia care îi opri trăsura în loc şi ordonă surugiilor să nu mai chiuie şi să nu mai bată din harapnice, pentru că provocau neo-rînduieli pe stradă, speriind caii de la celelalte trăsuri. 
  — Ţara calică! zicea logofătul Buhuş, cuprins de un adînc dispreţpentru nemţi. Auzi, mă rog, nu încap pantofarii de caii mei!. . . 
  A mers cît a mers logofătul din popas în poaps, din tîrg în tîrg, trei săptămîni pline pînă la Cracovia, de unde a dat drumul trăsurii cu ordin să se întoarcă acasă sub privigherea vătavului, iar el cu franţuzul şi ţiganul a plecat cu drumul-de-fier spre Paris. 
  Drumul-de-fier a fost cea întîia mare surprindere pentru dînsul. Nu-şi putea da el samă cum nişte hardughii de case pe roate, aninate una de alta, pot să alegre la nebunie pe şine fără cai. 
  — Drăcie nemţească, zicea el, fără a i se micşura dispreţul pentruaşa-numiţii pantofari, căci el nu admitea alt mijloc creştinesc de locomoţiune decît acel apucat de la părinţi. Eu nu-mi dau poştalionii mei pe toate maşinele lor care suflă ca nişte rable de cai ofticoşi. 
  Şi, cu toate aceste, după ce se aşeză în vagon, unde mergea co-mod, fără să-l bată vîntul, soarele sau ploaia şi mergea tras de maşina cea ofticoasă mai repede de zece ori decît cu poştalionii cei iuţi de picior, după ce văzu că în aşa-zisa hardughie el poate să se mişte, să se lungească, ba chiar să şi aţipească cîteodată, atunci începu să preţuiască drăcia nemţească, căci fără dînsa cine ştie cînd ar fi ajuns la Paris să-şi îmbrăţişeze copilul şi cîte parale l-ar fi costat cei opt poştalioni ai lui. 
  Totuşi, neavînd încredere în vrednicia maşinistului şi vroind a se odihni mai bine, el nu călătorea decît ziua. 
  E mai cuminte să stăm noaptea pe loc, băgă de seamă el; cînd nu vezi nimic dinaintea ochilor multe se pot întîmpla: ba, vorba ceea, se strică căruţa-n drum, ba s-aprinde o roată, ba îţi ies tîlharii înainte, ba dai peste o potaie de lupi. Şi dac-om ajunge adică cu şapte zile mai tîrziu, ce pagubă avem de acolo, că doar nu ne alungă turcii şi nici n-avem termen de judecată la Paris. 
  Boierul de altfel, judeca bine, cînd te gîndeşti mai ales că el niciodată nu pusese piciorul peste hotar şi că făcea astă călătorie cu vreo optzeci de ani în urmă pe cînd nu erau căile ferate aşa bine organizate ca acuma. 
  La frontiera Bavariei a mai avut el o mică tevatură cu vameşul, care a fost mult mai aspru în canoane decît cel austriac. Bavarezul, după ce i-a luat iar vamă pe tutun, i-a deschis toate lăzile, i-a scuturat toate rufele, i-a desfăcut chiar sacul cu merinde unde, închipuiţi-vă lucru neaşteptat, a dat peste o legătură care răspîndea un miros atît de acru şi neplăcut, încît a început neamţul să strănute. 
  — Pfui Teufel, strigă el, was ist das für ceine Scbweinerei? 
  Era o legătură cu ţîri pe care i-o puse cucoana între provizii. S-a strîns tot nemţăritul imprejur şi se uita la el ca la o dihanie sălbatică, neînţelegînd cum poate un om să mănînce asemenea spurcăciuni care cîrneau din loc nasurile nemţeşti. 
  Atunci vameşul indignat, îngreţoşat, aruncă hîrtia cu ţîri jos pe podele fără să mai ceară voia boierului, iar acesta ţîfni de aşa obrăznicie, simţi sîngele că i se suie la cap, şi prin o mişcare nervoasă, necugetată, ridică ciubucul în aer ca să-l pocnească. Noroc că Ernest, franţuzul, îi opri mîna pînă a nu cădea pe spinarea neamţului; de altfel, cine ştie ce belea şi-ar mai fi stîrnit pe cap. Cu toate aceste dînsul a fost condamnat la cincisprezece fiorini amendă pentru gestul său ameninţător, cum şi la confiscarea ţîrilor cu pricina. 
  Dar ia-i ţîrii dacă ai de unde. Ciordilă ţiganul, profitînd de confuzia produsă de stăpînul său, prin ridicarea ciubucului, şterpeli hîrtia cu ţîri de jos fără să bage nimenea de seamă şi o ascunse bine în buzunar. 
  Mare a fost cheful boierului cînd, după plecarea trenului, ţiganul i-a arătat ţîrii. A plătit el un ştraf de 15 fiorini, dar şi neamţul a fost păcălit. Însă temîndu-se să nu aibă acelaş bucluc la celelalte hotare, conul Manole a aruncat ţîrii pe fereastră spre marea supărare a lui Ciordilă, care ar fi preferit să-i mănînce. 
  A mai mers aşa o bucată de drum logofătul Buhuş în colţul lui de vagon clasa I-a, picior peste picior, cu gîndul la copil şi cu ciubucul la gură, avînd în faţa lui pe franţuz şi în colţul opus al vagonului pe Ciordilă, care şi el aţipea din vreme în vreme; şi ar fi mers aşa liniştit dacă la fiecare hotar nu l-ar fi tras nemţii de mînecă pentru vama tutunului care se scumpi-se acum amarnic. 
  Dar nu-i era lui atîta de bani, că avea de unde plăti, cît de felul puţin politicos cu care guleraţii de vameşi îi cereau plata fără să se sfiască de rangul de logofăt mare care călătorea, mă rog, cu tălmaci şi cu fecior. 
  — Ce calicie căptuşită cu obrăznicie, zicea logofătul. Unde sepomeneşte aşa ceva la noi! 
  La una din staţiile mai mari se urcă în vagonul lui un domn care trebui să fi fost un om însemnat, judecînd după lumea care venise să-l salute la uşa vagonului şi după numărul geamandanelor ce avea cu el. Boierul nostru, care sorbea din ciubuc, îl privi de sus pînă în jos cu cel mai adînc dispreţ. Toţi nemţii în ochii lui erau nişte calici care mănîncă şoareci, scot dinţi la iarmaroace şi joacă pe fringhie. 
  — Cine dracul ni l-a adus şi pe ăsta aici să ne strîmtoreze, zise elcu glas morocănos adresîndu-se franţuzului. 
  
  — Nu vă supăraţi, boierule, răspunse străinul într-o romînescă destul de răspicată; dacă vă duceţi mai departe apoi deseară o să scăpaţi de mine. 
  N-a fost proastă mirarea şi totodată bucuria boierului cînd l-a auzit vorbind limba lui, el care de la plecarea din ţară nu o mai auzise decît din gura franţuzului şi a ţiganului. 
  — Da’ bine, d-voastră sunteţi de la noi, dacă nu vă este cusupărare? 
  
  — Ba nu, sunt proprietar din Bucovina, baronul Andrei Tabără. — Şi eu logofătul Manole Buhuş, proprietar din Moldova. . . Amîndoi se închinară şi se strînseră de mînă; apoi boierul care 
  avea ciubucul de curînd aprins cu o bunătate de caimac ale cărui fire spînzurau peste marginile lulelei, îşi scoase basmaua de mătase din buzunar, şterse bine imameaua cea de chihlimbar şi oferi ciubucul baronului. Asta era cea mai mare cinste ce făcea el de obicei vreunui musafir pe care vroia să-l deosibească. 
  — E tutun turcesc, „Bectemis“ de doi galbeni ocaua, adause el cuoarecare mîndrie, dar acum mă ţine de trei ori mai scump cu vămile prin care am trecut. 
  — Apoi aşa e pe aicea, răspunse baronul fumînd cu poftă din ciubuc, biruri cît păr pe cap: bir pe fereşti, pe ogeaguri, pe cai, pe cîini şi pe cîte nu-ţi mai trăsneşte prin minte. Îţi ia jumătate din venit. 
  — Auzi, mă rog, răspunse boierul moldovan mirat. De aceea, cîndle încape cîte un creştin ca mine pe mînă, caută să-i ia şi pielea de pe dînsul. Iaca am stat numai trei zile la Beci* şi am cheltuit atîta cît aş fi ţinut casa mea din Buhuş trei luni. 
  — Încaltea v-a plăcut Beciul!?
  — Ce să-mi placă, baroane; încotro te întorci, case-nalte cu şapterînduri, uliţi strîmte, înghesuială mare de lume şi n-auzi vorbind decît nemţeşte. M-am dus la palaturile împărăteşti crezînd c-o fi ceva de ele. Cînd colo, ce să văd, nişte vechituri afumate. Proaste acareturi pentru un cogemete împărat! 
  
  * Viena (n. a. ) 
  Baronul zîmbi pe sub musteaţă, auzind vorbind astfel pe acest tip de moşier original, necărturar, şi care nu ieşise niciodată din vizuina lui. Avea un fel de farmec logofătul Manole în simplicitatea lui care plăcea baronului. Acesta, deşi om subţire şi purtat prin lume, se simţea atras de felul de a fi, aşa dintr-o bucată, al boierului moldovan, de faţa lui deschisă luminată de doi ochi căprii plini de o naivă bună-credinţă. 
  Au mers ei împreună pînă înspre seară, vorbind cu mult îndemn de una de alta ca şi cînd ar fi fost nişte vechi prieteni din copilărie; iar cînd la o staţie baronul s-a dat jos din vagon şi a întins mîna boierului pentru a-şi lua ziua bună de la el, acesta a simţit că parcă se desparte de un frate şi i-a spus: 
  — Sănătate şi voie bună, baroane! Să ştii că după întoarcerea meaacasă am să-ţi trimit la moşie, că să-ţi aduci aminte de mine, un hărmăsar din herghelia mea, de soiul celor care calcă poşta într-un ceas fără să asude. 
  — Mulţumesc frumos, boierule, răspunse bucovineanul. 
  Şi eu am să-ţi trimet o vacă roşie care dă şasesprezece oca de lapte pe zi. 
  — Foarte mulţămim. Să trăieşti! 
  A urmat o călduroasă strîngere de mînă şi apoi s-au despărţit cei doi prieteni de o zi, ca să nu se mai întîlnească. 
  — Seamănă a fi de treabă om baronul ista, zise boierul după cerămase în vagon numai cu franţuzul şi ţiganul. Îmi place că nu s-a nemţit. 
  N-a rămas însă neocupat locul baronului, căci la aceeaşi staţie se sui o doamnă tînără, frumuşică, foarte elegantă şi cu un aer de cuminţenie, de nevinovăţie, de-ai fi zis că parcă atunci ieşise din pension. 
  „Uite, mă rog, gîndi boierul; pe cît sînt nemţii de hursuzi şi de grobieni, pe atîta nemţoicuţa asta e nostimă. Trebuie să fie neam bun. “ Dînsa se aşeză în faţa lui şi parcă ar fi voit să ia în stăpînire întreaga canapea după boccelele şi pledurile cele întinse. 
  — Ernest, zise boierul, copila asta, pre cît înţeleg, are să doarmăaici în vagon. Să-i dăm canapeaua să se odihnească. 
  Tu treci în alt vagon şi, cînd vom sosi în oraşul unde trebuie să petrecem noaptea, vei veni să ne trezeşti. 
  — Prea bine, răspunse franţuzul, şi ieşi din vagon. 
  Înserase de-a binele şi străina căuta acum să-şi aşeze culcuşul. Atunci conul Manole îi făcu semn că-i cedează toată canapeaua, iar ea, cu cel mai plăcut zîmbet, îi mulţumi în limba ei privindu-l cu nişte ochi albaştri plini de recunoştinţă. 
  Bucuros că a putut să facă un bine gingaşei călătoare, boierul, care era, de altfel, foarte îndatoritor pentru sexul frumos, se ghemui în colţul lui, şi legănat de mersul trenului, prinse să se gîndească la fel de fel de lucruri: la copil, la curţile lui din Buhuş, la poştalionii lui cei suri; apoi se mai uita din cînd în cînd la vecina ai cărei ochi albaştri năzuiau parcă să străbată prin acoperişul vagonului spre seninul cerului; şi aşa, pribegind cu gîndul de la una la alta, privind cînd ochii, cînd talia, cînd picioruşele ei cele mici care ar fi încăput în palma boierului, i se păru de la o vreme că frumoasa străină se învăluie întrun fel de ceaţă, se topeşte, se transformă într-o vedenie străvezie, aşa că, furat pe nesimţite în lumea visurilor, începu de-a binelea să horăiască. 
  Cît o fi dormit aşa nu se ştie, dar deodată a tresărit la auzul unui mare zgomot; uşa vagonului se deschise şi Ernest se înfăţişa ca să-i spuie că a sosit în oraşul unde trebuia să se oprească pentru timpul nopţii. 
  În acel moment conul Manole, deşteptat din somn, văzu un lucru nemaipomenit, un lucru care l-a făcut să holbeze nişte ochi aşa de mari încît ai fi crezut că au să iasă din orbite, văzu, Sfinte Pantelimoane, pe gingaşa, pe frumoasa străină, cea cu ochii rătăciţi în seninul cerului, în braţele lui Ciordilă ţiganul, sărutîndu-se împreună ca doi hulubaşi. 
  Închipuiţi-vă ce a trebuit să fulgere prin gîndul logofătului. 
  În aceeaşi clipă el croi cu ciubucul pe ţigan, scuipă în obraz pe zîna cea cu ochi albaştri, se dete iute jos din tren dimpreună cu Ernest şi cu eroul Ciordilă, care nu ştia cum să se dezvinovăţească, iar zîna umilită, ruşinată, rămase singură în lumina îndoioasă a vagonului. 
  — Auzi, coţofana, să aibă obrăznicia să se pupe cu madama di-naintea mea, strigă furios conu Manole. 
  — Să trăieşti, măria-ta; nu sunt vinovat, răspunse ţiganul plin defrică; ea a venit la mine, nu eu la dînsa. Ş-atunci. . . dă. . . m-am lăsat să mă pupe, ca să nu fac vuiet să vă trezesc. 
  — Aferim muiere!. . . Şi eu care am crezut-o sfîntă ca o mironosiţă şi m-am grăbit să-i fac loc să se odihnească. Bre! Bre!. . . În ce ţară suntem!. . . 
  
  În sfîrşit, ce să mai lungesc vorba înşirînd diferitele lui întîmplări de călătorie. Iată-l într-o bună zi intrat în gara de la Paris, unde îl aştepta cu nerăbdare fiul său pe care nu-l văzuse de doi ani. Tînărul îi sărută mîna cu ochii umezi de bucurie, iar dînsul îl sărută pe frunte, păstrîndu-şi sîngele rece şi tonul măsurat ce a avut totdeauna faţă de copil. Era puţin demonstrativ boierul în exprimarea sentimentelor sale părinteşti, dar numai el ştia cum i se bătea inima. 
  O lună şi mai bine a stat boierul în Paris într-un apartament pregătit de fiul său, compus din trei odăi; una pentru el, alta pentru franţuz şi a treia mai mică pentru Ciordilă. În acest timp tînărul Buhuş l-a pur-tat mereu în toate părţile, ca să-i arate curiozităţile şi frumuseţile oraşului, dar bătrînul nu se prea entuziasma la vederea lor. Le-nţelegea, nu le-nţelegea, el trecea repede pe dinaintea lor şi nimic nu-l scormolea la inimă. El nu avea ochi şi suflet decît pentru pădurile, dealurile şi cîmpiile în care trăise în larg din copilărie. Aici se simţea străin, strîmtorat, lipsit de huzuriri şi micşurat în demnitate, şi gîndul lui fără voie se întorcea mereu la plugurile cele în şase boi înşirate pe brazdă şi la lanurile cele întinse de grîu, care se legănau în bătaia vîntului ca valurile de apă. Aici nu avea o gloată de slugi care să caute să-i ghicească gîndul, nici odăile cele multe cu saltele moi pe divanuri, ca să-l îndemne parcă la odihnă, nici cerdacul cel lung de jur-împrejurul casei cu vedere largă asupra cîmpului şi a pădurii, nici vestiţii lui poştalioni suri, pe care îi visa cîteodată şi noaptea. Toate aceste îi lipseau şi, dacă nu ar fi fost copilul la mijloc care să-l mai reţie, el de mult ar fi părăsit Parisul întru atît îl încleştase de inimă dorul de acasă. 
  Ciordilă însă, din contră, era cu desăvîrşire buimăcit de minunăţiile ce vedea pentru prima oară la fiecare pas şi stăpînul său nu-l mai putea strînge de pe uliţi. Îşi cerea voie pentru un ceas şi zăbovea două şi trei, umblînd lela încotro îl duceau ochii şi căscînd gura la toate vitrinele de prăvălii. Slujba, pentru care conul Manole îl luase de la aşa depărtare şi cu atîta cheltuială, o făcea numai pe dor şi pe plac. Răbdă boierul cît răbdă, o dată, de două ori, de zece ori, pînă cînd într-o zi, văzînd că ţiganul nu se mai întoarse acasă, îşi ieşi din fire şi porni să-l caute. Poftim găseşte-l pe uliţele Parisului! E întocmai ca şi cum ai căuta un ac într-un car cu fîn. 
  Dar dracul, care nu zideşte biserici, îl scoase pe ţigan deodată năprasnic înaintea boierului şi atunci poc! — fără nici o vorbă, îl croi cu ciubucul peste spate. Cînd însă vroi să-i aştearnă o a doua lovitură, se văzu pe neaşteptate înhăţat de un comisar de poliţie şi dus dimpreună cu ţiganul la post. 
  Acolo zarvă mare. Conul Manole, prins în flagrant delict de bătaie ziua mare pe stradă, îşi dădea în franţuzeasca lui cum putea, îndrep-tările, zicînd că ţiganul e robul lui şi că are tot dreptul să-l bată fiindcă nu a fost ascultător. 
  La auzul cuvîntului rob, comisarul şi ceilalţi poliţişti ce mai erau de faţă au prins să rîdă în hohot. 
  — Monsieur, il n’y a plus d’esclaves ici, răspunse comisarul; du moment qu’il a mis les pieds sur le sol de la France, il est devenu citoyen libre et indépendant comme vous, et personne n’a le droit de le rosser. 
  Boierul rămase mut, încremenit în faţa acestor cuvinte de necrezut. Cum era cu putinţă ca, fără învoirea lui, ţiganul să devie om liber ca şi dînsul? În ce ţară, Doamne sfinte, venise el? Iar ţiganul, cu cît vedea pe stăpînul său mai încurcat cu atîta se făcea mai obraznic, se freca mereu cu mîna pe spinare şi se văicăra parcă i-ar fi rupt şalele. Într-o clipă dînsul fu dezbrăcat şi căutat dacă are vreo leziune pe trup, ceea ce ar fi agravat situaţia boierului; însă din fericire, ciubucul nu-l lovise în plin, ci-l ştersese numai alunecîndu-i pe spate fără să lase vreo vînătaie, aşa că vaietele nesocotite şi strîmbăturile ţiganului, care dădeau feţei lui mohorîte un aer de tot caraghios, începură să indispuie pe comisari. 
  — Allons, allons, mon garçon, calmez-vous, îi zise acesta atingîndu-l uşor cu mîna peste umăr. 
  Ciordilă, care nu înţelese nimic din vorbele comisarului, luă gestul acestuia drept mîngîiere pentru usturimea ce, dragă Doamne, suferise şi se socoti îndreptăţit să facă şi mai mare larmă. Apoi, boierul, după ce-şi înfăţişă paşaportul, fu supus unui întreg interogator la care asistă şi tălmaciul Ernest chemat în grabă, iscăli un proces-verbal pe toate feţele şi se văzu condamnat la treizeci lei amendă cu ameninţare că la caz de recidivă va fi pedepsit cu închisoare. 
  „Bună şi asta, gîndi boierul întorcîndu-se acasă dimpreună cu Ernest şi Ciordilă. Bine că am scăpat cu atîta într-o ţară de haimana unde fruntea-i coadă şi coada frunte. “ 
  Din ziua aceea Ciordilă, care pricepuse din daravera urmată că stăpînul său nu are voie să-l bată, crescu parcă cu o palmă mai mult. Altă mutră avea el acuma faţă de dînsul, mult mai ţanţoşă şi mai îndîrjită ca mai înainte. Se suise, vorba aceea, cioara în copac şi nu vroia să mai ştie de nimeni. 
  Slujba şi-o făcea de mîntuială; deseori cizmele boierului rămîneau nevăscuite, ciubucul necurăţit; lipsea de acasă fără să mai ceară voie şi, dacă se întîmpla să auză boierul bătînd în palme ca să-i şteargă o haină sau să-i facă o cafea turcească, el nu se înăfăţişa decît după ce se înroşeau bine palmele boierului, iar cînd se îndura să vie avea aerul a-i zice: 
  „Da’ mai slujeşte-te şi singur că n-o să-ţi cadă mîinile!“ 
  Conul Manole le vedea, le simţea toate aceste, şi înghiţea mereu noduri fără să-i zică un cuvînt de mustrare. Îşi pusese strajă gurii şi îşi încătuşase firea, ca să nu mai cadă în ispita de a-l dezmierda cu ciubucul. 
  „Într-o ţară ca asta fără nici un Dumnezeu, te poţi aştepta la orice“, gîndea el. 
  A mai stat vreo trei săptămîni în Paris şi după ce şi-a potolit bine dorul de copil a plecat îndărăpt, iuţit acum de un alt dor, dorul de casă. 
  Călătoria lui la întoarcere n-a avut nici un interes ca să merite a fi descrisă. E destul să zic că a pus iarăşi cîteva săptămîni, mergînd parte cu drumul-de-fier, parte cu trăsuri năimite, pînă să ajungă la hotar. Iar cînd, în sfîrşit, a călcat cu piciorul pe pămîntul ţării, cînd a dat cu ochii de slujbaşii de la vama moldovenească care l-au primit cu pălăriile în mîni şi de poştalionii cei suri ţinuţi de dîrlogi de surugiii care veniseră dimpreună cu vătaful pentru a-l conduce la moşie, logofătul Manole Buhuş, simţindu-se la largul lui, s-a răsuflat adînc din piept şi a strigat surugiilor şi vătafului: 
  — Ia întindeţi-mi pe cioroiul ista jos, să-i dau o zacuscă de bunăîntoarcere. 
  Într-o clipă Ciordilă fu lungit la pămînt şi boierul, scoţind luleaua de la ciubuc, îi aşternu cu însuşi mîna sa cincisprezece lovituri nu tocmai îndesate, căci era milos de felul lui, ci rari, tăcticoase şi bine numărate, întrerupte cu cuvintele ca de-alde acestea: 
  — Ei, baragladină, îţi aduci aminte de toate obrăzniciile ce mi-ai
  făcut? Şi dă-i. 
  — Cioroiule, ţii minte de cîte ori ai uitat să-mi faci cafeaua şi să-mi 
  văscuieşti ciubotele? Şi dă-i. 
  — Balaurule, ţii minte de cîte ori mi-am înroşit palmele ca să techem şi nu veneai, de cîte ori ai lipsit de acasă fără învoire, de cîte ori mi te-ai înfăţişat cu ţigara în gură şi îmi dădeai fumul în obraz? 
  Şi iarăşi dă-i, pînă se împliniră cele 15 ciubuce ce-şi pusese boierul în gînd să i le hărăzească. Ţiganul însă n-a crîcnit un cuvînt în tot răstimpul cît ciubucul a căzut cadenţat jos pe moalele trupului, ca să-i alunge mintea sus la căpăţîna cea vîrtoasă, şi aceasta poate pentru că nu-l prea durea, sau poate că se temea să nu înciudeze mai mult pe stăpîn, ori că se simţea vinovat şi că merita pedeapsa. 
  Scurtă vorbă, după ce ţiganul, cam ameţit, se sculă de la pămînt, se scutură de colb şi îşi îmbumbă pantalonii, boierul răcorit de năduhul ce înghiţise atîta amar de vreme, intră repede în odaia vameşului, luă un condei şi o bucată de hîrtie, scrise cu o mînă nervoasă cîteva rînduri, îşi puse apoi dedesupt iscălitura şi pecetea ce purta la lanţul ceasornicului şi strigă pe vătaf. 
  — Na, du-te, zise el, şi dă hîrtia asta în mîna ţiganului Ciordilă. E cartea lui de iertare din robie. Să se ducă unde l-or îndrepta ochii; la mine nu mai are ce căuta. Dă-i şi aceşti doi galbeni ca să aibă deocamdată de cheltuială pînă va găsi undeva să se hrănească. 
  Apoi el se sui în caretă cu franţuzul şi vătaful, iar pînă a nu porni poştalionii din loc, Ciordilă, care rămăsese jos, s-a apropiat sfios de trăsură şi a sărutat mîna boierului fără să rostească un cuvînt. Şi ce ar fi putut el să spuie în urma celor petrecute? Se zice însă că boierul ar fi simţit atunci două picături de lacrimi pe mîna lui, dar iute şi-a întors ochii în altă parte, căci nu-i plăcea să vadă oamenii plîngînd. 
  * Au trecut şase luni după aceste întîmplări, cînd într-o zi boierul, îmbrăcat iarăşi în hainele lui cele vechi, şedea în balcon răsturnat într-un jilţ îndemînatec şi pufuia din ciubuc cu ochii rătăciţi în prelargul cîmpiei. Iată că i se înfăţişă vătaful spunîndu-i că Ciordilă ţiganul a venit, slab, prăpădit, rufos şi se roagă de mila şi îndurarea lui să fie îngăduit a-i vorbi un cuvînt. 
  — Să vie, răspunse boierul după o pauză. 
  În adevăr, ţiganul se înfăţişă cu două cercuri vinete în jurul ochilor, cu două mari gropi în obraz, de nemîncare şi neodihnă, cu hainele zdrenţuite şi puindu-se în genunchi dinaintea lui, îi întinse cu mîna dreaptă o hîrtie. 
  — Ce hîrtie e asta? întrebă boierul cam răstit, crezînd că e vreojalbă pentru cerere de pomană. 
  — E cartea mea de iertare din robie, măria-ta, zise ţiganul. Amvenit să ţi-o dau înapoi că n-am ce face cu dînsa. 
  
  Oriunde m-am dus tot mai rău mi-a fost decît în curtea măriei-tale. Am venit să mă dau iar rob şi să-mi cer iertare pentru greşelile mele. Bate-mă, ucide-mă, dar nu mă alunga, că sunt şi eu suflet de om şi te-oi sluji cu credinţă pînă la moarte. 
  Boierul Manole simţi atuncea o mare strînsoare la inimă şi ceva aşa ca o umezeală în ochi. Dar pentru nimic în lume n-ar fi vroit să se arate înduioşat dinaintea ţiganului, de aceea îi zise: 
  — Hai scoală-te, ţigane, nu mai sta în genunchi dinaintea mea cădoar nu-s icoana Sf. Niculai. Du-te şi-mi cheamă repede pe vătaf. Ai înţeles? Hai pleacă! 
  Se duse ţiganul pleoştit şi cu inima boţ, neştiind ce are să iasă din cuvîntul stăpînesc; iar cînd vătaful se înfăţişă la poruncă, boierul îi zise: 
  — Să dai lui Ciordilă loc de casă în sat şi trei fălci pămînt de hranăîn ţarină. Asemenea să-i dai din pădure lemn cît i-a trebui pentru casă şi rogoz de pe iaz pentru acoperămînt. Totodată să-l înscrii în izvodul clăcaşilor de pe moşie. Ai înţeles? 
  
  — Ascult. 
  Cînd află ţiganul de hotărîrea boierului, de bucurie nu mai călca parcă pe pămînt. I se luminase dinaintea ochilor. Iată-l acum un alt om, cu alte drepturi, cu alt ifos, aşezat în rîndul gospodarilor clăcaşi de pe moşie, avînd el însuşi casă şi moşie. Trei fălci de loc pentru un suflet de om era mai mult decît îi trebuia. Ce ar fi putut nădăjdui şi dobîndi mai mult. 
  Ce-i drept, ţiganul îşi făcea acum datoria de clăcaş cu tragere de inimă, încît vătaful nu avea nevoie să-l ieie de dinapoi ca să-l ducă la boieresc. Lucra de bunăvoie ce era dator proprietarului şi îşi lucra şi pămîntul lui cu îndîrjire, aşa că încet, încet a prins să adune la casa lui azi un purcel, mîine o vacă cu viţel, poimîine o pereche de juncănaşi şi astfel a ajuns să simtă şi el la bătrîneţe huzurul de om pămîntean de sine stătător. 
  S-au strecurat douăzeci de ani mai bine de la înscrierea lui Ciordilă ţiganul între clăcaşii de pe moşia Buhuşul şi stăpînul său cel bun la inimă, dar iute la ridicat ciubucul, se scoborîse în mormînt, Dumnezeu să-l ierte, iar el se însurase, încărunţise şi avea acum doi danci care prinsese tiuleie şi se zburătăiau pe dinaintea prispei. Mai avea în ogradă un coşărnaş plin cu porumb, un ocol cu vitişoare şi un stog de fîn cît casa lui de-nalt. Şi iată că într-o zi veni în sat un obraz al cîrmuirii cu poruncă domnească să statornicească pe clăcaşi ca proprietari vrednici pe pămînturile lor şi în acest scop începu să facă o amănunţită catagrafie a oamenilor şi a pămînturilor. 
  Cu prilejul acesta, pomenitul obraz al cîrmuirii dădu peste Ciordilă ţiganul, singurul mai smolit între locuitori şi-l întrebă cu mirare: 
  — Da’ tu ce eşti aici?
  — Ca şi romîn, răspunse ţiganul umflîndu-se în pene. 
  
  Astfel Ciordilă, după ce s-a plimbat pe la Paris, a ajuns, mulţumită ciubucului logofătului Manole Buhuş, proprietar vecinic în moşia Buhuşul, şi întemeietorul unei spiţe întregi de Ciordileşti, care cu vremea şi-au pierdut culoarea ceaunului, de nu-i mai cunoşti acum dintre adevăraţii romîni.