Ciocoii vechi şi noi
   
   SAU CE NAŞTE DIN PISICĂ
   ŞOARECI MĂNÎNCĂ
   
   Romanţ original 
   Nicolae Filimon 
   DEDICAŢIE 
   Domnilor ciocoi! 
   Este mult timp de cînd umblu cu această nuvelă ziua şi noaptea, întocmai ca Diogen1, căutînd o clasă de oameni ca să le-o dedic. Am voit să fac această onoare boierilor; dar, după o gîndire serioasă, mi-am schimbat hotărîrea, căci, deşi într-această clasă s-au strecurat mulţi venetici corupţi şi, cu toate lovirile şi tentaţiunile străinilor la care servă de ţintă de un secol şi jumătate, tot se găsesc printre dînşii bărbaţi cu simţăminte nobile şi cu inimă de adevăraţi romîni, care au făcut, fac şi sunt convins că vor face mult bine patriei lor. 
   De la boieri am alergat la neguţători. Am revizuit toate stabilimentele de comerciu, de la magaziile cele mari şi luxoase pînă la magherniţele cele umilite ale precupeţilor. Am văzut zarafi fără capital, fanfaroni şi maloneşti, care sărăcesc lumea prin dobînzile lor cele nemăsurate; lipscani şi bogasieri care îşi împodobesc magazinele cu marfă putredă şi cu oglinzi mincinoase şi, dîndu-şi ton de mari capitalişti, ruinează societatea prin falimente frauduloase, ce se efectuesc foarte lesne în ţara noastră; băcani care vînd rapiţă în loc de untdelemn, orez îndoit cu pietricele ca să tragă mai greu la cîntar şi cafea amestecată cu orz şi fasole. Am văzut cîrciumari amestecînd vinul cu 
   1 Diogen (413 . 323 î.e.n.) . filozof antic grec. Adept al şcolii filozofice a cinicilor. Legenda spune că locuia într-un butoi. Luminîndu-şi calea cu o lumînare, era veşnic în căutarea unui om imaginar care să întrunească toate virtuţile. 
    
   apă şi vînzînd cu ocale cu două funduri, măcelari şi precupeţi vînzînd cu cîntare strîmbe şi m-am mîhnit, căci răul este foarte mare, dar n­am găsit în aceşti amăgitori decît nişte hoţi sau ciocoiaşi ordinari, ieşiţi din şcoala voastră fără diplomă de specialitate!... Am alergat prin sate şi cătune, am vorbit cu ţărani bătrîni şi tineri; ce e drept, sunt plini şi ei, sărmanii, de mîrşăvii pînă între urechi, dar n-am găsit nici între dînşii pe oamenii ce căutam. Am intrat în locaşul lui Dumnezeu, am observat cu conştiinţă clerul înalt şi pe cel proletar. Dar vai! ce dezamăgire!... Acolo unde credeam că voi găsi toiagul şi traista, sacrul simbol al umilinţei şi pietăţii creştine, am găsit ignoranţa întronată, invidia, mîndria, lăcomia şi alte păcate morale, pe care ne oprim a le descrie, căci legea de presă, fără îndoială, ne-ar condamna la zece ani de ocnă. 
   Obosit de atîtea cercetări zadarnice, hotărîsem să-mi ard manu­scriptul; dar tocmai cînd mă pregăteam să dau flăcărilor rodul ostene­lilor mele de şase luni, m-am gîndit şi la voi, preaiubiţii mei ciocoi ai condeiului, de toate clasele şi partidele, şi am zis ca strămoşul nostru Pilat: .Ecce homo. sau .Iată oamenii mei!. 
   Vouă, dar, străluciţi luceferi ai viciilor, care aţi mîncat starea stăpînilor voştri şi v-aţi ridicat pe ruinele acelora ce nu v-au lăsat să muriţi în mizerie; vouă, care sunteţi putrejunea şi mucegaiul ce sapă din temelii şi răstoarnă împărăţiile şi domniile; vouă, care aţi furat cu zvanţul din funcţiunile cele mici şi cu miile de galbeni din cele mari, iar acum, cînd v-aţi cumpărat moşii şi palate, stropiţi cu noroi pe făcătorii voştri de bine; vouă şi numai vouă dedic această slabă şi neînsemnată scriere. Citiţi-o cu băgare de seamă, domnii mei, şi oricîte hoţii îmi vor fi scăpat din vedere, însemnaţi-le pe un catastif şi mi le trimiteţi ca să le adaug la a doua ediţiune. 
   PROLOG 
   Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decît a da frînele guvernului în mîinile parveniţilor, meniţi din 
   concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preţ!... 
   Platon a zis, cu două mii de ani înainte de a lua noi pana în mînă ca să descriem pe ciocoi, că un om, ca să poată deveni cetăţean onest, mai întîi de toate caută să fie născut bine, crescut în frica lui Dumnezeu, şi din copilărie pînă la maturitate să trăiască înconjurat de oameni virtuoşi şi drepţi. 
   Ciocoiul este totdeauna şi în orice ţară un om venal, ipocrit, laş, orgolios, lacom, brutal pînă la barbarie şi dotat de o ambiţiune nemărginită, care eclată ca o bombă pe dată ce şi-a ajuns ţinta aspiraţiunlor sale. 
   Pepiniera în care cresc aceşti inamici ai onoarei şi ai tuturor virtuţilor cetăţeneşti este mai totdeauna casa bogatului şi mai cu seamă a bogatului parvenit. Aci vine ciocoiul, umilit, şi cere a servi pe boierul pentru o bucată de pîine, o cameră de dormit şi un veştmînt ca să se apere de asprimea frigului. 
   În anii dintîi, aceste vulpi cu două picioare, care întrec în ipocrizie şi vicleşug pe cele cu patru picioare din fabulele lui Esop şi La Fontaine, petrec împreună cu servitorii cei îmbătrîniţi în păcate de tot felul, îi studiază cu cea mai mare atenţiune, încît la etate de douăzeci de ani, ei ştiu foarte bine cum se fură cloşca de pe ouă fără să cîrîie; cu alte 
    
   cuvinte, ştiu cît să fure de la aprovizionarea din toate zilele, cît de la aprovizionările cele mari, cît de la arendarea moşiilor şi alte mai multe tranzacţiuni ale casei boiereşti în care se află servind. 
   Ştim cu toţii că între slugile de la casele bogaţilor, ca în toate meseriile sociale, există o ierarhie oarecare. Ciocoiul, dar, îşi începe uneori cariera de la postul de rîndaş, iar alteori de la lacheu ce se pune în coada trăsurii boierului; devine cu încetul sofragiu, apoi vătaf de curte, iar mai pe urmă se face şi el boier; şi cu toate că unii-alţii îi zic în deriziune boier făcut, copiii lui însă devin boieri şi fii de boieri. 
   În timpul pe cînd ciocoiul umblă după trăsura boierului, el află toate slăbiciunile stăpînului său şi-i ajută cît poate ca să şi le împlinească în paguba lui şi în folosul său. Se întîmplă, însă, de multe ori ca stăpînul ciocoiului să aibă şi virtuţi, dar aceste lucruri pătrate nu pot să intre în capul şi în inima cea triunghiulară şi îngustă a ciocoiului plecat pe drumul de a deveni om mare cu orice preţ. 
   Ca sofragiu se obişnuieşte atît de mult cu mîncările delicate, încît nu mai poate să trăiască fără friptură de fazan, brînză de Parma, salam de Verona, icre moi, conserve de Franţa şi vinuri din cele mai celebre dealuri ale Europei. Astfel dar, cînd ciocoiul ajunge la gradul de vătaf, este corupt moraliceşte şi fiziceşte pînă la măduva oaselor. 
   Înălţat la acest din urmă şi mai suprem grad al slugăriei, ciocoiul devine prevăzător ca un prezident de cabinet... din Europa. Ideea ce-l preocupă ziua şi noaptea este de a afla metodul prin care să-şi facă stare. Diferite planuri i se prezintă în imaginaţiune, unul mai întunecos decît cellalt; le studiază pe toate şi, găsindu-le realizabile, le pune în lucrare fără mustrare de conştiinţă. 
   S-a zis de mai mulţi filozofi şi cărturari că conştiinţa este cel mai aspru jude al criminalului. O fi, nu tăgăduiesc, dar vătaful de curte cunoaşte secretul de a face din acest aspru judecător un consilier întocmai după cum îi trebuieşte lui. 
   El zice în sine: .Tot omul este creat de Dumnzeu cu dreptul de a se hrăni pe pămînt; de ce dar unii oameni au mai mult decît le trebuie, 
    
   cînd alţii nu au nici chiar mijloacele necesare spre a se susţine? De ce unii sunt puternici şi alţii nebăgaţi în seamă? De ce unii stăpînesc pămînturi întinse, iar alţii nu au nici chiar pămîntul necesar spre a se înmormînta? Aceasta este o stare de lucruri anormală . zice înţeleptul vătaf de curte . şi cată să o combat din toate puterile., adaugă el. 
   Astfel dar, omul nostru, mergînd din raţionament în raţionament şi din deducţie în deducţie, devine comunist, fără ştirea lui, şi începe a pune în lucrare această doctrină atît de frumoasă şi egali-tară în aparenţă, cît este de hidoasă în fond. 
   Nu trece mult şi ingeniosul vătaf de curte se pune cu ardoare a nivela starea societăţii... Îşi cumpără moşioare, vitişoare şi alte dimin­utive de acestea care fac viaţa lesne şi plină de plăceri. 
   După ce a ruinat de ajuns pe nenorocitul boier, care nu l-a lăsat să piară de foame pe drumuri şi după ce şi-a luat rangul de pitar, la care nu este vătaf de curte care să nu aspire, omul nostru caută un pretext şi părăseşte casa stăpînului său tocmai atunci cînd acesta simte cea mai mare nevoie de dînsul. 
   Este cunoscut că omul îmbogăţit prin furtişag nu se satură niciodată de avere, oricît de bogat ar deveni, ci, din contra, caută noi mijloace de a-şi mări bogăţiile. Căsătoria, dar, devine pentru dînsul o nouă mină de exploatat. Se propune ca ginere pe la toate fetele bogate; trimite samsari de căsătorie în toată ţara şi nu se însoară decît numai atunci cînd găseşte o zestre după placul lui, fără să se tulbure cît de puţin dacă femeia cu care-şi leagă soarta este jună, frumoasă şi crescută bine, sau slută şi depravată. 
   Omul ce se însoară numai pentru ca să-şi mărească starea niciodată nu ia soţie bună. Ciocoiul o ştie şi aceasta, dar îi pasă foarte puţin, căci el nu are altă ţintă decît realizarea planurilor sale celor ambiţioase. N­apucă să treacă luna de miere şi casa ciocoiului devine o cafenea în care se adună toată lepra societăţii. Soţia lui devine o Messalină; copiii se nasc Dumnezeu mai ştie cum, cresc împreună cu slugile şi, tocmai cînd ajung la gradul cel mai înalt al corupţiunii, îi trimite în Franţa ca 
    
   să înveţe carte. 
   Nenorociţii copii, lipsiţi de educaţiunea morală şi neîntăriţi prin virtuţi şi exemple de onoare învăţate din casa părinţilor, cum ajung la porţile Parisului, cad în mîinile femeilor şi junilor celor stricaţi, care îi depravează şi mai rău; iar cînd se întorc în patrie, în loc să aducă cu dînşii luminile Europei civilizate, nu aduc decît viciul şi depravarea sau, dacă vreunul dintr-înşii reuşeşte a învăţa cîte ceva, această cul­tură intelectuală, nefiind susţinută de o educaţiune morală, produce mai mult rău decît bine nenorocitei ţări ce hrăneşte în sînu-i asemenea vipere. 
   Ciocoiul sau puiul de ciocoi, ajuns om de stat, se deosebeşte de omul onest prin mai multe fapte, iar mai cu seamă prin purtarea sa. El nu se pronunţă definitiv pentru nici o doctrină politică, nu se face adept credincios al nici unui partid, nu doară că are spiritul drept şi nepărtinitor, ci ca să poată exploata deodată toate doctrinele şi partidele în folosul său. 
   Amorul de patrie, libertatea, egalitatea şi devotamentul sunt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe care le rosteşte prin adunări publice şi private; dar aceste virtuţi cetăţeneşti, de care face atîta pompă, nu sunt decît treptele scării pe care voieşte a se sui la putere; şi uneori, cînd ele nu-i servă de ajuns, el aleargă la străini şi primeşte de la dînşii posturi în ţara sa. 
   Ajuns la gradul de mărire pentru care a comis toate mişeliile, a suferit toate umilinţele şi a declamat, fără de a le simţi, toate virtuţile din lume, ciociul îşi ridică masca ipocriziei de la ochi şi se arată lumii în mizerabila şi urîcioasa nuditate a sufletului său celui mic. 
   Inima lui, asprită de suferinţele, umilirile şi înjosirile prin care a trecut, devine incapabilă de orice simţămînt frumos şi uman. Li-bertatea presei îl supără, căci descoperă inechităţile vieţii sale şi nu-l lasă să despoaie de averi pe stat şi pe particulari; funcţiunile statului le împarte la ciocoi cu cea mai mare prodigalitate şi, ca să se poată folosi mai bine de orînduirile în servicie, îşi recrutează un ciocoi tot de calibrul său şi speculează printr-însul pîinea nenoro-ciţilor funcţionari. 
    
   Iată tipul ciocoiului din toate ţările şi mai cu seamă din ţara noastră, unde lumina adevăratei civilizaţiuni n-a risipit încă norii cei groşi ai ignoranţei şi ai depravaţiunii. Iată tipul ce ne propu-nem a urmări în deosebitele faze prin care el a trecut în secolul nostru, de la ciocoiul cu anteriu şi cu călămări la brîu al timpilor fanariotici, pînă la ciocoiul cu frac şi cu mănuşi albe din zilele noastre. 
    
   PA R TEA I 
   
   
   CIOCOII VECHI 
   De la 1814 pînă la 1830 
   Capitolul I 
   DINU PĂTURICĂ 
   Într-o dimineaţă din luna lui octombrie, anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statură, cu faţa oacheşă, ochi negri plini de viclenie, un nas drept şi cu vîrful cam ridicat în sus, ce indică ambiţiunea şi mîndria grosolană, îmbrăcat cu un anteriu de şamalagea rupt în spate; cu caravani1 de pînză de casă vopsiţi cafeniu; încins cu o bucată de pînză cu marginile cusute în gherghef; cu picioarele goale băgate în nişte iminei de saftian, care fuseseră odată roşii, dar îşi pierduseră culoarea din cauza vechimii; la încingătoare cu nişte călimări colosale de alamă; în cap cu cauc de şal, a cărui culoare nu se poate distinge din cauza peticelor de diferite materii cu care era cîrpit, şi purtînd ca veşmînt de căpetenie o fermenă de pambriu ca paiul grîului, căptuşită cu bogasiu roşu; un astfel de june sta în scara caselor marelui postelnic Andronache Tuzluc, rezemat de stîlpii intrării şi absorbit în nişte meditaţiuni care, reflectîndu-se în trăsurile2 feţei sale, lăsau să se vadă pînă la evidenţă că gîndirea ce-l preocupa nu era decît planuri ambiţioase ce închipuirea lui cea vie îi punea înainte şi obstacolele ce întîmpina în realizarea lor. 
   În momentul acela, uşa scării se deschise şi se arătă înaintea junelui un arnăut îmbrăcat numai în fir, cu pistoale şi iatagan la brîu şi cu tătarcă roşie blănită cu vulpe nafe. Mîndrul albanez, fără să privească 
   1 Caravani . pantaloni (n. N. F.)
   
   
    
   cît de puţin pe bietul june ce-i făcea temenele1 pînă la pămînt, strigă cu voce de stentor: .Ioane, trage butca boierului la scară.. 
   Vizitiul, după ce plesni de cîteva ori din bici şi mai făcu cîteva marafeturi prin care voia să arate abilitatea ce avea în meseria sa, trase butca la scară. 
   Nu trecu mult şi se auziră paşii cei leneşi şi gravi ai marelui postelnic, ce cobora scara cu o cadenţă simetrică. Junele, a cărui atenţiune era aţintită la cea mai mică mişcare ce se petrecea, auzi şi el acest zgomot şi cu un aer în care se vedea foarte curat neliniştea, ridică de la pămînt două cutii cu păstrăvi şi cîteva găini; apoi vîrî măchinăliceşte mîna în sîn şi scoase un plic sigilat; iar după ce îşi strînse fermeneaua la piept şi-şi luă caucul din cap, lăsînd să se vadă o căpăţînă rasă peste tot şi numai în creştet cu vreo cîteva fire de păr, luă o poziţie umilitoare şi aşteptă sosirea boierului. În fine postelnicul apăru în scară îmbrăcat cu anteriu de cutnie ca guşa porumbului, încins peste mijloc cu un şal de Ţarigrad, cu işlicul în cap şi învelit pînă la ochi cu o giubea de postav albastru, blănită cu blană de rîs. El zări pe june şi-i zise cu gravitatea de boier de protipendadă2: 
   . Cine eşti, mă băiete, şi ce voieşti de la mine? 
   Junele căzu în genunchi şi, sărutînd pulpana anteriului, răspunse cu o voce lîncedă ce inspira compătimire: 
   . Să trăiţi întru mulţi şi fericiţi ani! Sunt Dinu Păturică, nemer­nicul fiu al preaumilitei voastre slugi treti-logofăt Ghinea Păturică, fostul odinioară vătaf de curte al înălţimii voastre. 
   . Ei bine, spune-mi ce vrei de la mine? 
   . Am o scrisoare de la tata către preacinstitul şi de bun neam obraz al măriei voastre. 
   
   . Ad-o-ncoace, să vedem acea scrisoare.
   Junele se apropie de postelnicul ţinînd capul plecat pînă ălaî pămînt
   
   1 Temenele . complimente turceşti (n. N. F.)
   2 Boier de protipendadă . de prima clasă (n. N. F.)
   
    
   şi-i dete scrisoarea; apoi căzu iarăşi în genunchi şi, stînd în această poziţiune, aşteptă răspunsul. 
   Boierul deschise scrisoarea şi citi cele următoare: 
   .Preamilostivului şi de bun neam al meu stăpîn, cu cea de slugă supunere mă închin. 
   După sînta datorie ce am, ca un supus credincios vin a cerceta despre fericita şi mie foarte scumpă sănătate a panevgheniei tale, ca aflînd-o pe deplin să mă bucur din rărunchii inimii mele, căci eu, din mila Domnului, mă aflu în toată întregimea sănătăţii şi mă îndeletnicesc cu umilita mea slujbuliţă de sameş ce te-ai milostivit a-mi da. Am primit preacinstita scrisoare a blagorodnicei tale şi cele ce-mi porunceşti le-am pus în lucrare. Cele patruzeci lude1 scutelnici: pescari, răcari, vînători şi dărvari, i-am împrăştiat în tot judeţul şi cred că, cu ajutorul lui Dumnezeu şi iuşchiuzarlîcul smeritului tău rob, curtea blagorodnicei tale în scurtă vreme se va umplea de toate cele trebuincioase. 
   Alta am să te rog, arhon postelnice: fiul meu, înfăţişătorul acestei umilite scrisori, a ajuns în ilichie şi cu toate că m-am silit a-l învăţa toate iuşchiuzarlîcurile şi marafeturile cu care trebuie să fie împodobit un adevărat calemgiu, dar nefiind de ajuns toate acestea, îl trimit la domnia ta ca să se mai roadă, ca să poată ieşi şi el mîine-poimîine la obraze. 
   Primeşte, milostive stăpîne, două bote cu păstrăvi şi zece găini crescute şi îngrăşate de mine. 
   A panevgheniei tale smerita şi umilita slugă, treti-logofăt Ghinea Păturică ot Bucov, sud Saac.. 
   După ce postelnicul Andronache citi scrisoarea, chemă pe vătaful său de curte şi-i zise: 
   . Ia aceste cutii cu păstrăvi şi să le trimiţi colo, ştii tu! . iar pe ştrengarul acesta de băiat să-l opreşti în curtea mea şi să mi-l faci deocamdată ciubucciu. 
    
    
   La aceste vorbe ale boierului, inima lui Dinu Păturică săltă de bucurie 
   . şi avea mare dreptate, căci prin admiterea lui în serviciul postelnicului devenise proprietar pe prima literă a alfabetului fortunei. 
   În timpul acesta vizitiul atinse caii cu biciul şi ieşi cu butca din curte, iar vătaful luă cutiile cu păstrăvi împreună cu găinile şi, urmat de noul său confrate în ciocoism, sui mai întîi scara cea mare a casei, trecu prin sală şi, ajungînd la o galerie cam întunecoasă, se opri în loc şi zise lui Dinu Păturică: 
   . Iată odaia ce ţi-am gătit pentru locuinţă; intră într-însa şi peste un ceas voi veni să te învăţ meseria de ciubucciu cu care te-a cinstit stăpînul. 
   
   Noul ciocoi aşteptă pînă se depărtă vătaful, iar după aceea se coborî în curte şi, luînd o pereche de desagi în care era o colecţiune de trenţe ce compuneau averea ce aducea el din casa părintească, sui scara cu repeziciunea vîntului şi intrînd iarăşi în camera sa îşi aşeză toate lucrurile pe la locul lor. 
   Camera despre care vorbim era în periferie de un stînjen pătrat; într-unul din cele patru unghiuri era o vatră întocmai ca cele obişnuite la cafenelele turceşti, pe care sta un ibric colosal, înconjurat din toate părţile cu cărbuni stinşi pe jumătate. În celălalt unghi era aşezat un dulap prin ale cărui sticle se vedeau o mulţime de ciubuce de antep şi de iasomie, cu imamele de chihlimbar limoniu; iar mai sus, pe o despărţire făcută într-adins, se vedeau o mulţime de feligene pentru cafea, cu zarfurile lor de argint, şi cîteva chisele de dulceaţă. La extremitatea de jos a acestui dulap se zărea un lighean de argint, pe al cărui acoperămînt era pusă o bucată de săpun mosc în formă sferică. Lîngă acest dulap era un mizerabil pat de scînduri, acoperit cu o pătură de lînă albastră, iar pe pereţi erau ţintuite cîteva cadre de hîrtie, zugrăvite cu vopseli proaste: una dintr-însele reprezenta lupta navală de la Ceşme-Liman şi arde-rea flotei turceşti de către prinţul Orlof, iar pe cealaltă era desenată asasinarea principelui Hanger(l)i de către trimisul Porţii Otomane. 
    
   Dinu Păturică dete o privire repede şi dispreţuitoare camerei sale, apoi deschise fereastra şi începu să se uite în curte. Privi cu băgare de seamă mulţimea de găini, gîşte, raţe, claponi, cocori şi călifari ce furnicau prin curtea boierească, apoi se întoarse către bucătărie şi, la vederea mulţimii de tingiri de diferite capacităţi, în care se pregăteau cele mai gustoase bucate din Fanar, faţa lui se coloră de o bucurie nedrescriptibilă; iar după o reflecţiune de cîteva minute, zise în sine: .Iată-mă în sfîrşit ajuns în pămîntul făgăduin-ţei; am pus mîna pe pîine şi pe cuţit: curaj şi răbdare, prefăcătorie şi iuşchiuzarlîc şi ca mîine voi avea şi eu case mari şi bogăţii ca ale acestui fanariot.. 
   Capitolul II 
   POSTELNICUL ANRONACHE TUZLUC 
   Să lăsăm pe ambiţiosul nostru ciocoi în pace a-şi face planurile sale pentru exploatarea averii stăpînului său şi, în loc d-a-l întrerupe din visările sale ambiţioase, să facem cunoscut lectorilor noştri pe postelnicul Andronache Tuzluc. 
   Acest fanariot venise din Constantinopole în suita domnitorului Georgie Caragea şi făcuse meseria de ciohodar în curtea acelui principe. 
   Ca fanariot născut în uliţele cele strîmte ale Fanarului, unde se urzesc şi se pun în lucrare cele mai întunecoase intrigi ce au ruinat Imperiul greco-roman, el moştenise din naştere un mare talent de intrigă şi de linguşire; ştia din încercare că raiul ceresc şi pămîntesc nu se poate deschide decît prin femei; de aceea îşi îndreptase toate bateriile intrigilor sale în contra femeilor doamnei şi mai cu seamă ale domniţei Ralu, fiica preaiubită a domnului Caragea. 
   El făcu cunoştinţă cu acea volubilă şi capricioasă principesă prin mijlocul unei dame a ei de onoare, cu care se înamorase numai pentru împlinirea acestui scop. Un an întreg fanariotul nostru făcu domniţei tot acele servicii ce făcea odinioară Mercur1 celui mai mare dintre zeii 
   2  
    
   Olimpului elenic, cu deosebire numai că domniţa, neputînd să dea fanariotului nemurirea, făcu ca să cadă în mîinile lui pitacul domnesc prin care îl numea vel-cămăraş. 
   A fi mare cămăraş al unui principe care are un fiu frumos ca Paris şi desfrînat ca Don Juan şi a fi ridicat la această demnitate prin intrigile unei principese, frumoasă ca Elena lui Menelau şi mai desfrînată decît Frine2 şi decît Cleopatra, este negreşit a poseda cheile minelor de aur ale Californiei. 
   Fanariotul nostru exploată cît se putu mai bine postul de cămăraş, iar cînd văzu că în cămară nu mai rămăsese nimic de furat, cumpără mai întîi calemul vinăriciului, al oieritului şi mai în urmă huzmetul spătăriei; şi astfel, unindu-se cu hoţii şi tîlharii de drumuri, despuie ţara în toate modurile mai mult de trei ani, pînă ce îşi cumpără vreo zece moşii, cîteva familii de ţigani, case, vii şi altele; iar după aceea izbuti, tot prin intrigă şi baseţă, a deveni mare postelnic. 
   O singură dorinţă mai avea să-şi împlinească, ca să ajungă la culmea fericirii sale. 
   El hrănea de mult timp un amor foarte tare pentru juna Maria, unica fiică a a banului C..., romîn de naţiune; dar rangul tatălui frumoasei copile, sufletul ei nobil şi curat, faptele ei pline de cuviinţă şi de blîndeţe înfrîngeau toate semeţele dorinţe ale deprava-tului venetic. De multe ori el se încercă a se duce la banul ca să ceară mîna fiicei sale: dar totdeauna un simţămînt fatal îl oprea din această întreprindere. În acele momente de îndoială şi descurajare el devenea posomorît şi teribil. Adevărul, pe care Dumnezeu l-a pus şi în inima celui mai mizerabil om, se prezenta în acele momente dinaintea lui şi, arătîndu-i oglinda în care se răsfrîngeau crimele prin care ajunsese la mărirea în care se afla, pare că-i zicea: .Priveşte, mizerabile, crimele tale, şi nu cuteza să păleşti cu sufla-rea ta cea înveninată acel crin semănat de mîna 
   1 Mercur . solul zeilor, mai tîrziu zeul comerţului în mitologia romană. 
   2 Frine . curtezană greacă (sec. al IV-lea î.e.n.). Sculptorul Praxitele a luat-o ca model al statuilor Afroditei, zeiţei frumuseţii. 
    
   Domnului în această vale a lacrimilor.. 
   Dar dacă adevărul este pus în inima omului ca să-i arate calea ce duce la fericire, fatalitatea a voit ca pasiunile materiei să în-vingă mai totdeauna acest sfînt simţămînt ce se manifestă în noi de cîte ori voim să comitem vreo nelegiuire. 
   Astfel se întîmplă şi cu fanariotul nostru; mustrarea de conştiinţă dispăru de la dînsul întocmai ca fulgerul sau ca spaima de-un minut ce simt copiii cînd sunt certaţi cu frăgezime de către părinţii lor. El se hotărî într-o zi a merge la banul şi, după mai multe complimente şi linguşiri, reclamă de la dînsul onoarea de a deveni ginere al său. 
   Bătrînul rămase uimit de cutezanţa cea mare a fanariotului; cunoscînd însă influenţa ce exercita asupra principelui Caragea şi relele ce ar fi putut să-i pricinuiască un refuz de-a dreptul, se prefăcu că primeşte cu bucurie propunerea şi îl lăsă a se încînta de acest vis. 
   Grecul înţelese însă din trăsăturile feţei bătrînului ura ce avea asupra lui; dar nu disperă, ci se duse la principele Caragea, plin de speranţă că va dobîndi prin forţă ceea ce bătrînul îi refuzase prin manieră diplomatică. 
   Trei zile în urma acestei întrevorbiri, banul C... se plimba prin grădina casei sale, absorbit în cugetări melancolice ce-i inspira trista stare în care adusese ţara jafurile acestei domnii dărăpănătoare, iar mai cu seamă preocupat de un vis goaznic ce-l făcea să se aştepte la o mare nenorocire. 
   Într-acest timp se prezentă înainte-i un slujitor de ai casei sale şi anunţă că un ciohodar domnesc cere a vorbi cu dînsul. 
   .Să intre!. zise venerabilul bătrîn, îndesîndu-şi caucul peste perii capului său, cei albi ca zăpada, şi cercînd a se distra privind şi mirosind florile unui neramz înflorit1 . 
   Ciohodarul intră în grădină şi, făcînd cîteva complimente orien­tale, dete banului un plic sigilat; apoi, trăgîndu-se puţin, luă o poziţiune respectuoasă. 
   Banul deschise plicul şi găsi într-însul scrisoarea aceasta: 
    
   .Arhon bane, mîine dimineaţă să vii la curte, căci am să-ţi vorbesc ceva tainic. 
   Ion Gheorghie Caragea. 
   După ce bătrînul boier băgă scrisoarea iarăşi în plic şi plicul în buzunarul de la pieptul anteriului, zise ciohodarului: .Spune măriei sale că voi face astfel precum îmi porunceşte.. 
   Trimisul domnesc se închină pînă la pămînt şi, ieşind, se duse că să-şi împlinească mesajul; iar bătrînul apucă îngrijat pe o cărare ornată de amîndouă părţile cu roze şi cu iasomii şi se opri dinaintea unui pavilion lucrat în stil oriental. Pînă a nu pune piciorul pe treptele scării, stătu puţin în loc şi se gîndi. Nu ştim care vor fi fost gîndirile ce-l preocupau; ştim numai că trăsăturile feţei sale uneori deveneau crunte, alteori pline de îndurare şi cîteodată un zîmbet dulce apărea pe buzele sale pălite; dar dispărea ca fulgerul, lăsînd loc unei melancolii adînci. 
   În fine, după puţină ezitaţiune, sui scara pavilionului şi intră înlăuntru. Acolo găsi patru femei, dintre care două torceau, una dărăcea in şi cealaltă împletea la un ciorap. 
   În mijlocul acestor femei şedea o copilă ca de patrusprezece ani şi cosea la ciur1 un simizet. Niciodată natura nu combinase mai multe nuanţe de frumuseţe într-o fiinţă umană, decît în această jună copilă: ochi negri, umbriţi de nişte gene şi sprîncene ca pana corbului; pieliţă albă şi colorată de purpură; buze ce se-ntreceau cu rozele; dinţi albi şi frumoşi; toate în fine armonizau de minune cu un trup de o formă minunată, cu nişte mîini delicate de nimfă; era în adevăr un tezaur de frumuseţe ce nu se putea vedea decît în statuile grecilor antici. 
   Pe dată ce intră venerabilul bătrîn în pavilion, toate femeile se sculară în sus şi puseră mîinile la piept. Bătrînul le făcu un semn să iasă; apoi, 
   1 Romînul, cînd se află cuprins de gînduri întristătoare, obişnuieşte a-şi îndesa căciula pe cap. Acesta este un gest romînesc ce se păstrează pînă astăzi între locuitorii ţărani. (n. N. F.) 
    
   rămînînd numai cu juna copilă, îi zise: 
   . Iubita mea copilă, cum te afli? 
   . Foarte bine, tătuţule. 
   . Dară ce, nu vii să săruţi mîna scumpului tău tată? 
   
   . Ba da, tătuţule, da! Şi deodată cu vorba se apropie de bătrîn şi depuse pe mîna lui un sărutat inocent şi plin de dulceaţă. Bătrînul o strînse la piept şi o sărută pe frunte cu acel amor pe care numai părinţii îl simt. 
   După ce tata şi fiica îşi schimbară între dînşii cîteva priviri de o iubire nedescriptibilă, şezură pe o sofa de postav roşu cu ciucuri albi de Veneţia, iar după cîteva momente de tăcere şi contempla-ţiune, bătrînul zise copilei: 
   . Mario, tu te faci din zi în zi mai frumoasă şi te deschizi întocmai ca un trandafir la razele soarelui. Eu caut de acum înainte să mă gîndesc la fericirea ta, să-ţi caut un tînăr de treabă ca să te mărit. 
   Frumoasa Maria, auzind aceste cuvinte, se roşi şi îşi îndreptă ochii către pămînt. 
   . Ai, ce zici, draga mea copilă? adăugă bătrînul cu nerăbdare. Ce, nu-mi răspunzi? Te temi oare de bătrînul tău tată? 
   
   Maria nu răspunse nimic la aceste din urmă cuvinte. Confuziunea şi marea întristare ce acoperise faţa ei făcură pe bătrîn să creadă mai multe lucruri deodată şi, ca să poată pătrunde în secretul care făcea pe juna copilă să sufere atît de mult, hotărî să vie de-a dreptul la chestiune. 
   . Ştii, dragă Mario, . urmă el . că măria sa doamna şi toate cucoanele nu mai vorbesc decît de frumuseţea ta? Ştii că vodă a şi ales pe viitorul tău soţ? 
   Aceste cuvinte făcură pe Maria să tremure; dară după ce-şi reluă putere, ea privi pe bătrîn cu ochi rugători şi îi zise: 
   . Pot să te întreb, tată, cine este acel soţ de porunceală? 
   1 Ciurul era instrumentul de festonat al doamnelor romîne din timpul lui Caragea. 
   (n. N. F.) 
    
   . De ce nu, fata mea? El este unul dintre cei mai iubiţi boieri ai domnului Caragea; este tînăr, frumos şi bogat. 
   . Numele lui? 
   . Voieşti să-i ştii numele? 
   . Da, tată. 
   . Ei bine, copila mea, viitorul tău soţ este postelnicul Andronache Tuzluc. 
   . Ah! taci, tată; nu mai îmi spune acest nume sau, de nu, mă vei vedea moartă dinaintea ta. Spune-mi, te rog, ce ţi-am greşit de voieşti să mă faci nenorocită pentru totdeauna? Oare fiii boierilor pămînteni s-au stins din ţară? Nu mai găseşti pe nimeni decît pe acel fanariot nesuferit? 
   Ura Mariei asupra grecului parvenit mulţumi foarte mult pe bătrîn, care, voind să se încredinţeze mai bine despre aceasta, se prefăcu că nu observase simţămîntul de reprobare şi de ură al nobilei copile. 
   . Aşadar, tu urăşti pe postelnicul, adause el; şi de unde-ţi vine această ură, fata mea? 
   . Ura cea neîmpăcată ce am asupra acestui ticălos îmi vine mai mult din prevedere. 
   . Poate că te înşeli, fata mea. 
   . Nu tată, nicidecum. Un om care acum doi-trei ani nu era decît un ticălos ciohodar, ce tremura de frig dinaintea scării caselor noastre, iar acum înoată în atlasuri, catifele şi samuri nu poate fi decît un nemernic. Aceasta mi-o zice cugetul şi o cunosc chiar din vorbirile domniei tale cu serdarul D... Nu eşti domnia ta acela care ziceai serdarului că acest fanariot n-a dobîndit nimic de la stăpînu-său, decît prin slujbele mîrşave şi umilitoare ce a săvîrşit domniţei Ralu şi beizadelei? Dar bine, tată, cum voieşti acum să uneşti pe unica ta copilă cu acel ciocoi mîrşav care a venit aci, la noi, cu toate desfrînările şi hoţiile din Fanarul lui? Care fură şi despoaie pe lume ziua în amiaza mare şi ale cărui mîini păstreză încă mirosul nesuferit al curelelor butcei lui Caragea. Mai bine mă voi îngropa de vie într-o mănăstire şi­
   
    
   mi voi plînge în singurătate nenorocirile mele, decît să primesc a fi soţia celui mai necinstit dintre ciocoii lui Caragea. 
   Bătrînul boier, auzind aceste cuvinte pronunţate de Maria cu atîta ură şi dispreţ, tresăltă de bucurie; apoi, privind pe juna copilă cu un aer plin de dulceaţă, îi zise: 
   . Vino în braţele mele, copilă vrednică de sîngele moşilor şi strămoşilor noştri. De astăzi înainte nu ai a te teme de nimic; neîmpăcata ură ce ai asupra acelui grec mîrşav îmi dă inimă de ajuns ca să mă împotrivesc poruncilor şi înfricoşărilor lui Caragea. Mîngîie-te, fata mea, şi nădăjduieşte în dragostea ce are părintele tău pentru tine. 
   A doua zi, pe la nouă ore ale dimineţii, trăsura sta la scară aşteptînd pe bătrînul boier ca să intre într-însa; nu trecu mult timp şi venerabilul bătrîn apăru în pridvorul caselor sale, îmbrăcat cu anteriu de atlas vişiniu, încins cu şal de Ţarigrad, cu biniş de postav albastru-închis, încălţat cu meşi şi papuci de saftian galben; la brîu cu un hanger de aur, iar în cap cu un gugiuman (căciulă) de samur cu fundul roşu. După dînsul venea fie-sa cu oamenii şi femeile casei, dintre care un june ca de douăzeci de ani, îmbrăcat cu anteriu de maniţă, cu giubea de pambriu, lungă pînă la pămînt, şi legat la cap cu un taclit cadrilat, ieşi înainte şi coborînd scara cu mare grabă deschise uşa caretei, iar după ce intră boierul într-însa, se sui în coadă, zicînd vizitiului: .La curtea domnească!. 
   Două lovituri de bici, lăsate cu marafet pe spatele armăsarilor, fură de ajuns ca să pună trăsura în mişcare şi să o pornească pe calea curţii principelui Caragea. 
   Ne oprim puţin din această naraţiune ca să dăm cititorilor noştri o idee repede despre locul unde se afla palatul domnesc pe acei timpi şi despre forma arhitectonică şi alte amănunte originale ale acestui locaş, în care domneau moliciunea amestecată cu umilirea şi cu depravaţiunea. 
   Pe spaţiul de pămînt ce se cuprinde astăzi între casele lui Resch giuvaiergiul şi vechea sală a lui Momolu, era clădită pe timpul lui 
    
   Caragea noua reşedinţă domnescă, ce înlocuise pe cea veche din Dealul Spirei, arsă la 1813. 
   Poziţiunea topografică a acestui palat era astfel: pe locul unde se află astăzi casele lui Bossel era clădit palatul domnesc, compus dintr­un şir de case cu două rînduri, ce începeau din uliţa Mogoşoaiei şi se termina dinaintea caselor generalului Herăscu, pe uliţa numită a Şcoalei. 
   Arhitectura acestui palat era vagă şi nedeterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de arhitectură, imitate în ceea ce au ele mai grosolan şi mai neregulat. Faţada ce privea către Podul Mogoşoaiei avea un balcon în formă de chioşc turcesc, mobilat cu divanuri şi laviţe tapeţate cu catifea roşie, în care venea adesea principele de-şi lua cafeaua şi ciubucul, privind pe trecători. 
   Pe partea dinspre Momolo era un şir de odăi în formă de chilii călugăreşti, în care şedeau idicliii, neferii şi iciolanii domneşti. Fundul curţii, sau partea despre Herăscu, era consacrat grajdurilor unde se ţineau armăsarii de Missir şi Arabia, cu care se servea domnitorul la solemnităţi şi în plimbările sale, iar în faţa Podului Mogoşoaiei, pe o lungime aproape de una sută stînjeni, era un zid simplu, care închidea în întregul său marele pătrat ce compunea reşedinţa, şi o poartă mare numită Paşa Capusi, ce servea de intrare principală. 
   Curtea domnească, pe timpul acela, se deosebea cu totul de curţile domnitorilor din zilele noastre. Atunci ea înfăţişa un centru unde se aduna tot ce aveau Bucureştii mai inteligent, dar mai leneş şi mai depravat. Palatul era plin de boieri şi de calemgii de tot felul, dintre care fanarioţii se deosebeau prin cochetăria umbletului lor, prin desele complimente şi temenele ce făceau în dreapta şi în stînga, iar mai cu seamă prin eleganţa veşmintelor tăiate după ultima modă venită din Fanar. Interiorul curţii prezenta vederii o panoramă foarte curioasă şi variată: în mijloc stau înşirate caretele şi butcile boie-rilor; mai încolo, vizitiii lui vodă plimbau armăsarii îmbrăcaţi cu cioltare cusute cu sîrmă 
    
   de aur; dinaintea unui rînd de odăi numai cu un rînd, tufecciii, arnăuţii şi satîraşii îşi curăţau armele, şuierînd printre dinţi cîte o arie albaneză. Înlăuntru şi afară de poartă, o adunătură de popor din clasele de jos căsca gura la învîrtelile şi strîmbăturile pehlivanilor şi ale măscăricilor domneşti. Simigiii, cu tablalele lor sferice puse pe cap şi cu tripodele de lemn la subţioară, împreună cu bragagiii şi salepgiii arnăuţi, făceau contrast cu alunarii şi cu vînzătorii de şerbet din Fanar, care purtau pe cap fesuri mici cu funde stufoase de ibrişim şi cămăşi de borangic subţiri, care lăsau să se vadă pe piepturile şi pe braţele lor goale figuri simbolice încrustate, precum obişnuiau ienicerii. În fundul curţii se vedeau diferite grupe de masalagii1 şi pungaşi; unii jucau nuci; alţii iasîc şi tura; alţii iarăşi jucau la o para cinci şi stos pe despuiate. Aceşti tîlhari, în mare parte fanarioţi scăpaţi din închisorile Stambulului, jefuiau cu deplină libertate, în curtea domnească, pe oamenii cei fără experienţă şi creduli. 
   Pe cînd se petreceau aceste variate scene în curtea lui vodă Cara­gea, butca marelui ban intră cu paşi gravi şi măiestoşi. Poporul saluta din toate părţile pe venerabilul bătrîn, iar el răspundea printr-un surîs dulce, punîndu-şi mîna dreaptă la barbă şi la frunte. 
   Ajungînd la scara palatului, feciorul deschise uşa butcii şi ajută bătrînului să se coboare; apoi îl urmări pe scară pînă la perdeaua sălii de primire; acolo boierul se opri puţin, iar feciorul îi trase cizmele cele galbene de saftian şi, scoţînd de la brîu o pereche de papuci, îi puse în picioare, îi netezi puţin şi binişul pe spate şi apoi se trase la o parte cu respect. 
   Era în acea zi primire mare la curte. Logofătul de obiceiuri îngri­jise despre toate; sala tronului era împodobită cu o sofa pentru prinţul şi laviţe pentru boieri. Cafegiii, ciubucciii şi alţi slujbaşi ai palatului, îmbrăcaţi în veşminte orientale de o eleganţă plăcută vederii, aşteptau cu nerăbdare ordinul marelui cămăraş, ca să dea probe de dexteritate 
   1 Masalagiu . aici: potlogar. 
    
   ce aveau în meseriile lor. 
   Jos în curte erau aşezate două bande de muzică instrumentală; unde se compunea de tumbelechiuri1, tobe mari şi meterhanele2; iar celelaltă, de douăsprezece tobe, sunate de fustaşi romîni, ale cărora veşminte de postav verde cu ciaprazuri albe şi căciuli de oaie cu fundurile roşii făceau un contrast foarte curios cu binişele de postav roşu şi cialmalele cele rotunde şi pline de semeţie ale artiştilor musulmani. 
   Cum intră banul în sală, un slujitor strigă cu glas puternic: .Marele ban C.... 
   Bătrînul boier înaintă cîţiva paşi; apoi se opri în loc şi salută pe toţi boierii, iar după aceea merse cu paşi statornici şi maiestoşi pînă la treptele tronului, privi pe domnitor cu un ochi în care cel mai mare fizionomist n-ar fi putut să descopere nici linguşire, nici servilism, ci numai ură şi dispreţ, acoperite cu vălul indiferenţei; apoi, după ce făcu un compliment oriental, sărută mîna asupritorului, cu o neplăcere destul de învederată. 
   Caragea era destul de fin ca să nu-i scape din vedere aversiunea ce avea banul către dînsul; cu toate acestea îi întinse mîna cu un zîmbet care ar fi amăgit pe orice om nededat cu fineţea fanario-tică; dar bătrînul stîlp al ţării văzuse şi păţise în viaţa lui foarte multe. El sărută mîna fanariotului şi, făcînd cîţiva paşi înapoi, se duse de-şi ocupă locul cuvenit demnităţii sale. 
   În fine, ceremonialul sărutării de mînă se săvîrşi; toţi boierii părăsiră sala, afară numai de banul C... şi postelnicul Andronache, care rămăseseră în urma tuturor. 
   1 Tumbelechiul este un fel de timpan şi se întrebuinţa foarte mult în vechime la muzicile otomane. Sunt mai multe maniere de a suna cu acest instrument, dar cea mai obişnuită la noi, în timpii domnilor greci, era aceasta: fiecare artist avea două tumbele­chiuri, unul acordat în sol, iar celălalt în do, cheie de bas, pe care le lovea cu ciocanul după oarecare reguli şi forma un acompaniament melodiilor puse în executare. (n. N. F.) 
   2 Meterhaneaua este un fel de hautbois (oboi . n.n.) imperfect, cu sunetul foartea ascuţit şi ţipător. Acest instrument, asemănat foarte cu anticul shialumo al celţilor, era foarte întrebuinţat în muzicile otomane pentru executarea melodiilor. (n. N. F.) 
    
   Pe cînd se urma însă ieşirea boierilor din sală, Caragea se retrăsese în altă cameră, dar, în momentul cînd cei doi boieri se găteau şi ei să se ducă pe la casele lor, una din uşile laterale se deschise şi, apărînd principele, zise: .Arhon bane, treci în odaia grămăticiei, că am să-ţi vorbesc.. 
   Banul se supuse ordinului, iar postelnicul Andronache, după ce făcu lui Caragea un compliment adînc şi plin de linguşire, părăsi sala cu inima cuprinsă de bucurie. 
   Capitolul III 
   ROMÎNUL ŞI FANARIOTUL 
   Era mai mult de o oră de cînd banul aştepta în camera grămăticiei venirea domnitorului. În timpul acela nenorocitul bătrîn, rămînînd singur, începu a se gîndi la toate nenorocirile ce apăsau ţara; uneori i se ridica sîngele în faţă şi devenea teribil, iar alteori se concentra în inimă şi devenea palid ca un mort. În aceste momente dureroase el zicea în sine, oftînd din adîncul inimii: .Doamne! de ce ne-ai părăsit? Pentru ce ne-ai dat în mîinile acestor oameni nelegiuiţi, care ne omoară şi sufletele şi trupurile prin intrigile, tirania şi scandalele lor? Pînă cînd vei suferi ca aceşti mîrşavi să batjocorească biata ţara noastră, pe care ai împodobit-o cu toate darurile dumnezeieştii tale iubiri? Scoală-te, Doamne! Apucă în mîini trăsnetele mîniei tale şi stîrpeşte în sfîrşit aceste fiare nesăţioase!. 
   Pe cînd bătrînul se afla cufundat în aceste reflecţiuni triste şi dureroase, uşa secretăriei se deschise şi intră înlăuntru principele Caragea. 
    
   După ce fanariotul şi romînul schimbară între dînşii cîteva com­plimente de convenienţă, se puseră amîndoi pe un divan, se priviră cîteva momente unul pe altul, apoi principele Caragea zise: 
   . Îmi pari cam neliniştit, arhon bane. Ce ai?
   .N-am nimic, măria ta.
   
   . Aş fi dorit să fie precum zici; dar ochii tăi tulburaţi şi faţa-ţi pălită mă fac să cred că în sufletul tău se petrece ceva neobişnuit. 
   . Te amăgeşti, măria ta. Toată această tulburare îmi vine dintr-o durere de cap de care sufăr. 
   . Îmi place să te cred, şi ca să te ajut a ieşi dintr-această tristă stare, am să-ţi spun un ce nou, care te va înveseli. 
   . Şi eu, ca o slugă plecată a înălţimii tale, voi asculta cu cea mai mare băgare de seamă. 
   . Postelnicul Andronache mi-a descoperit amorul ce de mult timp nutreşte pentru fiica ta şi m-a rugat să ţi-o cer de soţie pentru dînsul; mi-a spus iarăşi că ţi-a cerut-o de-a dreptul şi n-ai voit să-l asculţi. Este oare adevărat? 
   . Unul din obiceiele mele, bune sau rele, este a spune adevărul; nu voi, măria ta, să amăgesc pe nimeni şi cu atît mai puţin pe stăpînul meu. Postelnicul Andronache mi-a vorbit despre fie-mea şi nu m-am împotrivit; decît l-am făcut să înţeleagă că nu-i voi da-o de soţie fără învoirea ei. 
   
   . Şi ea nu-l voieşte, nu este aşa? 
   . Tocmai aşa precum zici, măria ta. 
   . Ei bine, arhon bane, . zise Caragea cu un zîmbet plin de răutate şi de dispreţ . acum vin eu de ţi-o cer şi cată să mi-o dai. 
   . Îţi dau viaţa, îţi dau tot ce am după sufletul meu, iar pe dînsa nu. 
   . Nu? 
   . Nu, măria ta.
   . Acum înţeleg mai bine tulburarea ta de adineauri; eşti şi tu din taraful1 boierilor răzvrătiţi2. Nu te juca însă; nu cuteza a te pune cu mine; tremură de răzbunarea mea. Ai uitat oare că padişahul mi-a dat 
   
    
   sabie şi topuz, ca să vă sfărîm oasele cînd vă veţi răzvrăti? 
   . Ştiu prea bine, măria ta; dar eu nu sunt răzvrătitor, ci un sărman părinte care-şi apără pe unica sa fiică. 
   . Şi care este nenorocirea de care voieşti a o apăra? 
   . Este aceea de a o vedea în braţele unui ciocoi mîrşav, care şi-a început meseria de la lingător de talere şi, mergînd din mîrşăvie în mîrşăvie, a ajuns astăzi biciul oamenilor cinstiţi şi al ţării întregi. Da, măria ta, porunceşte mai bine să-mi taie capul sau surghiuneş-te-mă ca pe atîţia alţi boieri pămînteni ai ţării, iar nu cere de la mine să dau de bunăvoie pe fie-mea în mîna acelui neomenos, care pradă pe văduvă şi pe sărac fără cea mai mică mustrare de cuget. 
   Caragea, cu toată furia de care era stăpînit, nu răspunse nimic la toate înfruntările ce arunca bătrînul cu atîta aprindere şi curaj asupra favoritului său; el era om politic şi nu voia să mai alarmeze din nou poporul în contra sa prin surghiunirea cutezătorului boier. Motivul ce­l îndemna şi mai mult la prudenţă erau ştirile cele rele ce primea pe toată ziua de la Constantinopole. Astfel dar, şi-ascunse mînia cu fineţea aceea proprie fanarioţilor şi, luînd deodată un aer mai vesel, zise: 
   . Dacă toate cîte-mi spuseşi despre postelnicul vor fi adevărate,cată să-ţi mărturisesc că ai dreptate să-l urăşti atît de mult. 
   . Tot ce am spus măriei tale este adevărat. 
   . Ai dovezi? 
   . Aici nu încape dovezi. Ia-i huzmetul din mînă şi vei vedea cum va veni ţara întregă cu jelbi împotriva lui. 
   . Voi asculta bunele sfaturi ce-mi dai; îl voi depărta de la curte şi voi trimite oameni să cerceteze şi să despăgubească pe săracii jefuiţi de dînsul. Iar tu, ca un boier credincios ce eşti, de astăzi înainte n-ai a te teme de nimic. 
   
   1 Taraf . aici: partid, grup. 
   2 Caragea, bănuind că boierii complotează în contra sa, exilă pe vornicul Constantin Bălăceanu şi pe logofătul Grigore Ghica, iar mai în urmă chiar pe banul Constantin Filipescu, care după aceea şi muri (Fotino, Istoria, p. 566.567). (n. N. F.). 
    
   Bătrînul părăsi curtea domnească şi se îndepărtă către casa sa. Dar pe cînd butca sa trecea pe uliţa Şelarilor, el întîlni pe postelnicul Andronache Tuzluc, care, salutîndu-l pînă la pămînt, luă drumul către palatul princiar, ca să afle rezultatul stratagemei sale. 
   Capitolul IV 
   CHERA DUDUCA 
   Trecuse două luni de la întrevorbirea dintre principele Caragea şi banul C..., fără ca secretul ei să poată fi cunoscut curtezanelor şi boierilor. Toţi se întrebau despre acest secret, căci pe timpul acela, ca şi totdeauna, secretele de cabinet interesau pe toţi şi erau comentate de curtezani în toate modurile; chiar postelnicul Andronache, favoritul lui Caragea, cînd era întrebat în cauza aceasta, răspundea evaziv şi mai mult prin gesturi. 
   Se observase, însă, o mare schimbare în felul de viaţă al postel­nicului; casa lui, care înainte de acest eveniment era frecventată numai de oamenii ce veneau să implore vreo favoare de la dînsul, devenise în urmă o casă publică, în care intrau cei mai desfrînaţi juni, fanarioţi şi romîni. Mesele şi seratele ce dădea fanariotul apropiau în splendoare şi în bogăţie pe ale lui Caragea, stăpînul său. 
   Cine s-a dedat cît de puţin cu plăcerile vieţii destrămate cunoaşte prea bine că femeia joacă rolul cel mai principal într-însa; ea singură, prin fatalul ei dar fermecătoresc, poate să arunce un văl de poezie asupra acelor plăceri mincinoase, care duc pe nesimţite pe biata junime la sărăcie, la veştejire, la despoiere şi, de multe ori, chiar la o moarte prematură. 
    
   Postelnicul Andronache se aruncă în braţele desfrînării cu o furie nedescriptibilă; un fel de pornire furioasă şi nesocotită îl făcea să caute pretutindeni nu inimi de iubit, ci victime ale plăcerilor sale, atrase în lanţuri prin ipocrizie şi prin minciuni. 
   Dar natura a pus amorul în inima fiecărui om. Această pasiune cerească sau infernală, care uneori ne înalţă, iar alteori ne degradează, nu poate să se manifeste cu tărie decît numai pentru un obiect oarecare. Muzica, poezia, pictura, arhitectura şi în fine tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puţin fiecărui om; el, însă, nu poate să se declare cu statornicie decît pentru una din aceste arte şi numai pentru dînsa va avea o afecţiune durabilă. Tot asemenea se urmează şi cu pasiunile amoroase. Ochiul nostru este lacom, dorinţele se manifestă în noi abia ce zărim o jună femeie plăcută; dar acest neastîmpăr nu este amorul, ci o furie, un delir momentaneu; căci pe dată ce dorinţa care ne-a aprins imaginaţiunea se află împlinită, ne liniştim şi mai adesea căutăm mijloace ca să ne desfacem de obiectul ce o aprinsese. Amorul cel adevărat, care face să palpiteze inima şi înalţă spiritul, nu­l putem da decît unei fiinţe pe care şi-o alege inima noastră. 
   Fanariotul, deşi depravat pînă la extremitate, poseda însă o scînteie de amor în inima sa şi aceasta îl făcea nefericit chiar în mijlocul celor mai mari veselii. 
   Într-o seară el se întorcea de la Cotroceni, unde fusese trimis de stăpînul său ca să dea nişte scrisori viziriale unui delibaşă, trimis într­adins de sultanul ca să omoare pe Rami paşa, ce se întorcea atunci din Rusia1 . 
   Orele nopţii erau înaintate; pe cer se afla o mulţime de nori mici, care, împinşi de vînt, aci acopereau luna şi făceau să cadă pe faţa pămîntului un întuneric adînc, aci iarăşi se despărţeau şi formau o mulţime de grupe care, luminate de palida lumină a lunii, prezentau privirii o panoramă fantastică şi răpitoare. 
   În momentele acestea postelnicul Andronache trecea pe uliţa Izvorului, călare pe un armăsar arăbesc şi însoţit de patru tufeccii; dar 
    
   pe cînd cugetarea şi privirea lui erau absorbite de frumoasa panoramă a cerului, o voce încîntătoare străbătu auzul său: el se opri din cale şi ascultă cu mare atenţiune frumosul cîntec fanario-tic ce începe cu cuvintele acestea: 
   Riyon j V mou ne ma lar n1 a cărui melodie, plină de pasiune, fiind cîntată cu multă artă, produse în inima lui un efect extraordinar. 
   Încîntat de exclamaţiile amoroase de care este plină această cantilenă, se apropie de ferestrele casei din care ieşeau suavele accente şi văzu, cu destulă surpriză, o femeie jună ca de douăzeci de ani, foarte frumoasă, şezînd răsturnată pe un divan de mătase şi cu părul ei cel negru undulînd în neorînduială. Cămaşa de borangic, singurul veşmînt ce acoperea trupul ei, era atît de transparentă, încît lăsa să se vadă un piept mai alb decît marmura, o talie de nimfă. Ea ţinea în mînă o tambură cu care se acompania. Ochii ei cei negri şi plini de văpăi amoroase, absorbiţi acum în arzătoarele visări ce deşteptau în inima ei dulcile accente ale melo-diei, păreau că cereau o dulce mîngîiere la chinurile ce ea suferea. 
   Cîntul începu să devie din ce în ce mai slab; tambura îi căzu din mîini şi frumoasa jună adormi într-o poză atît de răpitoare, încît ar fi putut să piardă minţile celui mai stoic dintre filozofi. 
   Grecul se deşteptă din letargie şi, după ce luă seama bine la poziţiunea localităţii, se îndreptă către curtea domnească, dete socoteală de misiunea sa şi, întorcîndu-se acasă la dînsul, petrecu toată noaptea gîndindu-se la frumoasa femeie ce-l încîntase. 
   A doua zi se sculă foarte de dimineaţă şi se coborî în grădină, ca să-şi răcorească pieptul de flacăra ce-l ardea; dar pe cînd se plimba cu 
   1 Rami paşa luase mare parte la revoluţiunea ienicerilor în contra lui Mustafa Bairactar şi fugise în Rusia ca să-şi scape viaţa. Sultanul Mahmud, cunoscînd meritele acestui paşă şi relele ce putea să-i pricinuiască existenţa lui în Petersburg, îi scrise de mai multe ori să se întoarcă în Constantinopole şi, înduplecîndu-l, îl omorî împrejurul Bucureştilor, tocmai cînd se pregătea să intre în acest oraş. (n. N. F.) 
    
   paşi repezi şi cufundat în gînduri, el zări pe unul din oamenii curţii sale şi îl chemă la sine. Sluga, după cîteva salutări adînci, se puse dinaintea stăpînului său cu mîinile la piept şi înfipt în pămînt întocmai ca o statuie. 
   Postelnicul îl privi cu atenţiune; apoi, după ce se mai gîndi puţin, îi zise: 
   . Ioane, am să te întreb ceva. 
   . Porunceşte, preamilostive cucoane, şi sunt gata a răspunde. 
   . Cunoşti tu mahalaua Izvorului? 
   . O cunosc. 
   . Bine? 
   . Foarte bine! 
   . Dar pe ipochimenile ce locuiesc într-însa? 
   . Pe toţi, milostive cucoane, pînă la cîrciumari şi băcani. 
   
   . Dacă este aşa, spune-mi care este cea mai frumoasă cucoană din acea mahala. 
   . Sunt mai multe, milostivul meu stăpîn. 
   . Asta se înţelege, dar eu voi să-mi spui care este cea mai frumoasă din toate. 
   . Este cucoana Duduca, fiica lui Mihale ciohodaru.
   . Şi unde locuieşte această frumoasă cucoană?
   
   . Ea locuieşte împreună cu tată-său în nişte case boiereşti, peste drum de biserica Izvorului. 
   . Casa are două ferestre cu cafaz în faţa uliţei, nu este aşa? 
   . Întocmai precum ziceţi. 
   . Ia spune-mi acum ceva semne despre boiul şi frumuseţea ei. 
   . Este frumoasă ca o zînă; naltă şi subţirică; faţa o are mai albădecît zăpada; obrajii îi sunt rumeni ca două mere domneşti; are ochii mari şi negri ca murele; sprîncene negre şi îmbinate; buzele ei sunt ca mărgeanul, iar dinţii albi ca fildeşul; şi peste toate aceste daruri fireşti, 
   
   1 Aruncă, lumina mea, o privire blîndă. (gr.) 
   3  
    
   cîntă din gură şi din tambură întocmai ca o hanîmă de sarai. 
   . Bravo, Ioane, aferim! Ai răspuns tocmai după dorinţa mea. Acum, dacă voieşti să te arăţi slugă credincioasă, să faci cum vei şti ca să mi-
   o dai în mînă şi eu îţi voi răsplăti osteneala cu cincizeci de mahmudele. 
   . Să trăieşti, milostive cucoane, întru mulţi ani! Şi deodată cu vorba, sărută mîna stăpînului şi se depărtă. 
   Puţin după aceasta, postelnicul deveni posesor al acestei rare frumuseţi şi începu să petreacă o viaţă plină de dulceaţă în braţele amantei sale. 
   Să lăsăm deocamdată pe fanariotul nostru adormit pe pieptul odaliscei sale; să nu-i răpim această fericire iluzorie, căci el peste puţin 
   o să se deştepte într-o lume reală, plină de amăgiri şi mizerii; iar pînă atunci, noi să dăm cititorilor noştri o idee despre cocheta şi ambiţioasa greacă. 
   Această Veneră1 orientală, ieşită din rămăşiţele spulberate ale populaţiunii grece din Fanar, precum odinioară strămoaşa sa zeiască ieşise din spumele vînturate ale mării, avea o frumuseţe perfectă, o inteligenţă vie şi un spirit fin şi iscusit. Viaţa cea plină de răsfăţări părinteşti ce petrecuse din primii ani ai copilăriei sale şi lipsa de educaţie făcuse să se dezvelească într-însa o mulţime de dorinţe nepotrivite cu poziţiunea ei socială. Iubea luxul cu deosebire; îi plăcea foarte mult viaţa zgomotoasă; în fine, toată fericirea ei sta în împlinirea fără întîrziere a celor mai mici şi mai extravagante capricii. 
   Ajungînd în floarea juneţii, ea devenise un magnet care trăgea spre sine toate privirile şi toate dorinţele tinerilor din Bucureşti. Nu era seară lăsată de Dumnezeu în care să nu se cînte sub ferestrele ei cele mai plăcute serenade. Poeţii timpului secase nesfîrşitele comori ale închipuirii lor, fără ca odele, elegiile şi acrostihidele lor să găsească în inima vanitoasei femei altceva decît o stîncă de granit de care se sfărîmau poeticele lor silinţe, fără să producă cel mai mic efect. 
   Un singur june izbuti să înmoaie inima ei de piatră, dar nu cu stihuri, nici cu cîntări, ci numai pentru că era fiul domnitorului de pe atunci. 
    
   Acest nou Paris2, care a făcut pe mai multe Elene din Bucureşti să-şi lase pe Menelaii lor cu buzele umflate, îndată ce văzu din întîmplare pe juna greacă, îi aruncă o domnească privire de bazilisc, care o făcu să cadă ameţită la picioarele sale. Amorul acesta nu avu decît durata unui vis frumos, dar efemer, căci beizadeaua, după ce-şi îndestulă capriciul său de un moment, părăsi pe juna fanariotă, lăsîndu-i chinurile unui prim amor ce o amăgise şi dorul nestins al viselor de aur ce o dezmierdase în trecut. 
   Iată starea morală în care se afla Duduca, în seara aceea cînd o văzu pentru prima oară postelnicul şi se înnebuni de dînsa. 
   Amorul cel înfocat al postelnicului, poziţiunea strălucită ce avea el la curte şi cheltuielile cele mari ce făcea pentru împlinirea dorinţelor acestei vanitoase femei fură de ajuns ca să o facă să uite pe beizadea. 
   Ea trăia acum o viaţă foarte dulce şi plăcută. Diamantele şi rubinele, stofele de mătase ţesute cu aur, şalurile de Persia, slugile, trăsurile, armăsarii şi orice poate dori o femeie, ea le avea toate pe dată ce-şi arăta dorinţa. 
   În primele luni ale acestei legături, sufletul Duducăi nu fu tulburat de nici o pasiune contrarie amantului său; dar aceasta nu ţinu mult timp. Inima femeii, chiar de se poate ameţi uneori de ambiţioase aspiraţiuni la mărire, la bogăţie şi la alte vanităţi atît de plăcute sexului femeiesc, dar însă ea se deşteaptă apoi cu pasiuni mai tari, mai neînfrînate. Astfel se-ntîmplă şi cu frumoasa noastră eroină. 
   Natura a făcut din inima femeii o carte scrisă cu litere cabalistice, pe care înamoraţii, în vanitatea şi egoismul lor, cred că o citesc şi o înţeleg; în realitate însă sunt foarte puţin aceia care pot zice cu drept cuvînt că au descifrat acele ieroglife, de la care atîrnă mai adesea fericirea şi nenorocirea oamenilor; şi aceşti favoriţi ai soartei nu sunt 
   1 Veneră . Venera, zeiţa frumuseţii în mitologia romană. 
   2 Dintre conchistele (aventurile . n. ed.) amoroase ale acestui frumos beizadea, dăm aci una care a făcut mare zgomot în societate. Acest june se înamorase de o cucoană de cele mari şi, orbit de această pasiune, se ducea mai în toate zilele, şi încă 
    
   totdeauna cei nobili şi avuţi, nici cei frumoşi sau cu spirit, ci uneori cu totul din contra; căci amorul este o fiinţă curioasă. S-a zis că e orb; se poate. Dar şi dacă vede, trebuie să mărturisim că foarte mult îi plac lucrurile bizare. 
   Postelnicul Andronache credea că descifrase logogriful din inima grecei, dar se amăgea, sărmanul, căci meritul acesta era pentru moment rezervat unui june obscur, ce abia pusese piciorul pe prima treaptă a ierarhiei boiereşti. 
   Locuinţa în care fanariotul pusese pa amanta sa era situată în strada Caliţii, care pe timpul acela devenise foburgul favorit al nobleţii şi al amploiaţilor de toate gradele. 
   Juna greacă simţea o plăcere din cele mai mari a privi după fereastră pe toţi trecătorii, de la veliţii boieri cu bărbile albe şi cu căciuli de samur, pînă la calemgiii şi iamacii cei cu işlice în patru colţuri şi raşi pe cap chinezeşte. 
   Un june din aceştia, care sub costumul său ridicol ascundea o figură cît se poate de plăcută, văzu pe greaca noastră şi se înamoră de dînsa. 
   Tînărul calemgiu începu să trecă noaptea pe la ferestrele femeii ce­l încîntase şi să-i facă serenade acompaniate de oftări amoroase, care erau în stare să topească de compătimire inima chiar a statuilor de marmură. 
   Juna greacă nu lăsă pe calemgiu să ofteze mult timp, ci se învoi cu plăcere a-i da gratis fericirea ce o vindea foarte scump postelnicului. 
   de cîte două ori pe zi, de o vizita. Soţul acelei cucoane, nemaiputînd suferi dezonoarea, luă deciziunea extremă de a omorî pe infamul amăgitor al consoartei sale. Astfel dară, după ce luă toate precauţiunile necesare, se ascunse într-una din odăile ceselor sale şi îl surprinse. Beizadeaua (feciorul domnitorului . n. ed.), uitînd tot prestigiul puterii sale, sări pe fereastră şi numai astfel se putu apăra de lovitura a două gloanţe îndreptate asupră-i. Principele Caragea află despre această întîmplare, dar nu luă nici o măsură în contra cutezătorului, care, după ce goni pe femeia ce-l dezonorase, plecă la moşie şi, pus în fruntea unei legiuni de arnăuţi armaţi, aştepta cu nepăsare răzbunarea domnului Caragea. 
   Există şi o baladă în care se explică foarte bine acest eveniment, dară expresiunile obscene ce se cuprind într-însa ne opresc de a o publica. (n. N. F.) 
    
   Trebuie să adăugăm, însă, că calemgiul era foarte înfocat şi nesocotit în amorul său. Aceste două calităţi, funeste amorurilor clandestine, făcură pe înamoraţi să cînte, să joace şi să se expună în tot chipul, fără a se gîndi că pot fi observaţi. Cu toate acestea ei se înşelau; zgomotul serenadelor şi sărbătorilor deşteptă atenţiunea vecinilor şi vestea merse pînă la postelnicul. Inima acestuia se aprinse de gelozie şi, văzînd că acea pasiune culpabilă, în loc de a se înfrîna, creştea mereu, el veni într-o seară furios şi, intrînd în camera amantei sale, şezu pe divan fără măcar să o salute. 
   Greaca pricepu foarte bine de unde venea agitaţiunea şi neobiş-nuita purtare a amantului ei; dar voind a se încredinţa şi mai bine, se prefăcu că n-a observat nimic şi, luînd un aer nevinovat şi plin de graţie, îl strînse în braţe şi îl sărută pe frunte. 
   Acest fals sărutat irită şi mai mult pe amantul amăgit; el o respinse din braţele sale cu furie; ea se prefăcu că plînge; dar văzînd că nici prin mijlocul acesta nu poate face pe amantul ei a se explica, căzu în genunchi dinaintea lui şi cu ochii înmuiaţi în lacrimi mincinoase îi zise: 
   . Ce ai, cucoane Andronache, de ce eşti atît de supărat pe mine? Spune ce ţi-am greşit? 
   . Mă întrebi, nemulţumitoareo, ce mi-ai greşit? Şi ce greşeală mai mare puteai face decît cea de a mă necinsti pe mine, postelnicul Andronache Tuzluc, favoritul lui vodă, pentru un calic de calemgiu? Pe mine, care te-am scos din trenţe şi te-am făcut cucoană mare?... 
   . Eu te-am necinstit!... Ţi-am călcat cinstea? 
   . Da!... M-ai necinstit; toată lumea ştie acea mîrşavă faptă. 
   . Să n-am parte de viaţa mea, să nu mă ajute Maica Domnului, dacă-ţi voi fi călcat cinstea! . Şi deodată cu aceste fraze se repezi cu o disperare prefăcută şi luînd imaginea Maicii Domnului o sărută cu multă devoţiune, ca să atesteze inocenţa ei. 
   . Să părăseşti casa mea, muiere prefăcută; să te duci la calicul de calemgiu, auzit-ai tu?... Mîine dimineaţă să nu te găsesc aici, căci te 
   
    
   voi omorî! 
   N-apucă să sfîrşească bine aceste cuvinte ameninţătoare şi vicleana amantă dete un chiot şi căzu jos leşinată. 
   Postelnicul, luînd de adevărat acest leşin, pierdu furia de mai înainte şi printr-un salt repede o luă în braţe şi o puse pe divan; apoi chemă slugile şi îi dete ajutorul necesar. 
   Iscusita femeie rămase în această stare de letargie prefăcută pînă cînd văzu pe postelnicul plîngînd ca un copil şi cerîndu-i iertare că a bănuit un moment virtutea ei; apoi se prefăcu că se deşteaptă din leşin şi, prin această ingenioasă manevră, nepoata Evei izbuti a mînca din pomul vieţii fără de a pierde raiul ca străbuna sa. 
   Capitolul V 
   EDUCAŢIUNEA CIOCOIULUI 
   Lectorii noştri cunosc foarte bine agitaţiunea în care am lăsat pe Păturică în primul capitol al acestei scrieri; ştiu asemenea ambiţioasele lui visuri şi marea sete de bani şi mărire ce îl munceau. Este datoria noastră acum să le spunem mijloacele întrebuinţate de dînsul pentru realizarea acestor aspiraţiuni. 
   Cînd acest şarpe veninat călca pragul casei fanariotului, el intra în al douăzeci şi doilea an al vieţii sale. Educaţiunea lui intelectuală se compunea din citire şi scriere în limba romînească şi oarecare începuturi slabe de limbă greacă modernă; ştia să facă jălbi cu pilde din Scriptură, pitace, volnicii, catastişe, de lude şi alte forme cancelarice obişnuite în timpul acela; mai ştia, şi încă foarte bine, să tortureze pe nenorociţii ţărani, punîndu-le ouă fierbinţi la subţiori şi dîndu-le fum de ardei la nas, ca să le ia cea mai din urmă para din pungă. 
   Dar aceste talente nu-i mai serveau nimic în noua sa carieră; el căta să se instruieze în ipocrizie şi intrigă şi aceste două mari mij-loace de parvenire nu se dezvoltează, nici se pot perfecţiona decît prin învăţătură. 
    
   Puiul de ciocoi simţi de sineşi acest adevăr şi hotărî să-l pună în lucrare. 
   A doua zi după sosirea lui, postelnicul îl chemă la dînsul ca să-i examineze spiritul şi inteligenţa, spre a vedea de poate face ceva dintr-însul; iar cînd veni înainte-i, îi zise cu un ton îngîmfat, dar dulce: 
   . Cum te numeşti, băiete? 
   . Constantin, cucoane; dar tată-meu îmi zicea Dinu.
   . Ştii ceva carte?
   . Ştiu să citesc şi să scriu.
   
   . Romîneşte, nu este aşa? 
   . Da, blagorodnice stăpîne. 
   . Altceva mai ştii? 
   
   . Ştiu să fac împliniri de bani; am fost cu vinăriciul, cu oieritul şi cu fumăritul1 . 
   . Aşa de tînăr? 
   . Da, stăpîne; tata mă lua cu dînsul prin judeţ de-i ajutam la taxidărie. 
   . Da. ceva elinică te-a învăţat tată-tău? 
   . De! ce să zic, stăpîne?... Mă cam pricep puţintel. Am învăţat Pedagoghia şi Eclogarion din scoarţă pînă în scoarţă; dar tocmai cînd era să încep la Gramatichi, m-a trimis tata la înălţimea voastră! 
   Fanariotului îi plăcu naivitatea ciocoiului, iar mai cu seamă pompoasele titluri ce-i da cu atîta prodigalitate; şi avea dreptate, căci nu este om căruia să nu-i placă un titlu pe care nu-l are şi nu-l merită, dar la care aspiră foarte mult. El zîmbi cu bunătate şi zise ciocoiului: 
   . Să ştii, băiete, că de astăzi înainte am să te iau sub îngrijirea mea. Am să te dau la şcoala domnească să înveţi carte grecească multă, ca să te procopseşti, să te faci om. Slujba ce ai să-mi faci este aceasta: dimineaţa să vii să mă freci la picioare, să mă ajuţi să mă îmbrac, să-mi dai de spălat, să-mi aduci dulceaţă, cafea şi ciubuc; iar după aceea să te duci la şcoală să înveţi. Ai auzit?... Ai, du-te acum de-ţi caută de treabă! 
   
   Din ziua aceea Păturică se puse pe învăţătură cu o silinţă extraordi­
    
   nară şi, în mai puţin de doi ani, învăţă limba grecească ca un sofologiotatos; dar el nu se mulţumea numai cu atîta. Ce-i folosea lui cunoştinţa unei limbi moarte şi a literaturii ei atît de antipatică caracterului şi intenţiunilor sale? .Omer, Pindar, Sofocle, Euripide, Anacreon, Safo etc. sunt buni pentru femei şi oameni afemeiaţi, zicea ciocoiul în sine cu dispreţ. Mie-mi trebuiesc cărţi care să-mi subţieze mintea, să mă înveţe mijlocul de a mă ridica la mărire. Plutarh îmi vine la socoteală, .Comentariile. lui Cezar, .Istoria omenirii., vieţile marilor bărbaţi din veacurile trecute şi acelea în care trăim . iată cărţi pe care, citindu-le, cineva poate să zică cu cuget împăcat că nu şi­a pierdut timpul în zadar.. 
   Cu asemenea reflecţiuni intră el în casa unde îşi avea fanariotul biblioteca1 şi alese tot ce găsi într-însa mai bun. Între alte cărţi găsi un tractat de fiziologie şi operele lui Machiavel, pe care le citi şi le studie cu mare băgare de seamă; în fine, făcu tot ce putu spre a deveni perfect în arta ipocriziei şi a perfidiei. 
   Se zice că voinţa tare şi statornică învinge toate obstacolele. Nu ne putem pronunţa asupra acestei maxime; zicem numai că Păturică ar fi fost în stare să dea contemporanilor săi o dovadă strălucită că ea se realizează cîteodată. Picătura găureşte piatra, zice un alt proverb. Se poate şi nu se poate; acela însă care realizează acest proverb este un om mare în felul său. 
   Păturică era într-adevăr un om extraordinar. El îşi luase hotărîrea de a deveni om mare şi nici un obstacol nu putea să-l abată de la această idee fixă. Ca slugă, era dator să lucreze mai multe ore pe zi şi a se supune la toate slugile cele mai vechi decît dînsul; ca ambiţios, 
   1 Vinăriciul, oieritul şi fumăritul erau dăjdii indirecte ce plăteau particularii către stat; sub nume de vinărici domnesc, era dator fiecare stăpîn de vie să dea din zece vedre una, afară de privilegiaţii şi scutiţii cu hrisoave domneşti. Oeritul era o dăjdie pentru care se plătea de fiecare vită mare şi mică cîte cincisprezece parale; fumăritul asemenea era o dăjdie ce plăteau stăpînii de pivniţe şi cîrciumi. Aceste dăjdii se vindeau la parti-culari şi ei le adunau prin oamenii lor numiţi taxidari. (n. N. F.) 
    
   căta să înveţe carte multă, precum îi zisese fanariotul, şi să se silească a înlătura toate obstacolele ce întîmpina în calea ambiţiunii sale. Cum putu dar să învingă atîtea greutăţi şi să iasă triumfător? 
   Iată modul ce întrebuinţă: cînd se crăpa de ziuă, Păturică se afla lîngă uşa postelnicului, stînd în picioare spre a împlini cu exactitate ordinele stăpînului său. Pe dată ce fanariotul se deştepta, el intra în casă, îl freca pe picioare, îl ajuta să se îmbrace, îi da de spălat, îi aducea dulceaţă, cafea şi ciubuc. Toate aceste mici ser-vicii le executa cu cea mai mare iuţeală, graţie şi cu un fel de afecţiune ce făcea pe fanariot să-l creadă de cel mai credincios şi devotat dintre servitorii săi. 
   După ce pleca boierul la curte, se ducea la vătaful şi-i făcea o mulţime de linguşiri; apoi, după ce-şi spăla feligenele de cafea şi curăţa bine ciubucurile, se închidea în camera sa şi se da cu totul la citire şi la meditaţiuni, petrecîndu-şi astfel timpul pînă la ora prînzului, cînd, după obiceiul său, se aşeza pe treptele scării de la intrarea casei cu cîte 
   o carte în mînă şi sta acolo pînă ce venea stăpînul său; iar după aceea, cînd şedea la masă, el îşi lua locul printre servitori şi se silea să întrecă pe toţi în zel şi activitate. 
   Osebit de aceasta, el se purta cu mare amabilitate către toţi servitorii casei, fără excepţiune; îi ajuta la lucrările lor şi le împli-nea dorinţele, punîndu-se mijlocitor între dînşii şi vătaful de curte. 
   Această purtare făcu pe Păturică să fie iubit şi adorat de toate slugile, afară numai de vătaful curţii, care, înţelegînd foarte bine gîndurile 
   1 Pe acei timpi, ca şi în zilele noastre, bibliotecile erau la modă; toţi junii muchelefi (spilcuiţi . n. ed.) şi spudaxiţi (învăţaţi . n. ed.) aveau cîte o bibliotecă formată din cele mai bune cărţi ale timpului, pe care nu le citeau niciodată. Bibliomania era atît de întinsă, încît mulţi din cei aprinşi de această patimă, nevoind să sacrifice bani şi timp, chemau cîte un pictor meşter şi le zugrăvea prin saloane şi prin camerele de studiu cîte o bibliotecă de minune, în care se găseau tot ce ne-a lăsat mai sublim gîndirea omenească, de la creaţiune şi pînă în timpul lui Caragea. Judecînd între oamenii care au biblioteci şi nu le citesc şi între cei care le au numai zugrăvite, eu cred mai cu minte pe cei din urmă (n.N.F.) 
    
   lui, se prefăcea că nu bagă în seamă nimic şi îl spiona în tăcere. 
   În timpul acesta se întîmplă cearta postelnicului cu amanta sa, pe care credem că n-au uitat-o lectorii noştrii. Fanariotul se afla cuprins de o mare iritaţie; nu ştia, nenorocitul, de urma să creadă cele ce se vorbeau despre amanta sa sau jurămintele şi istericalele prin care ea îşi proba inocenţa. Bietul om o iubea foarte mult şi, pentru mai marea lui nenorocire, era gelos ca un turc. Astfel dar, după multă chibzuire şi reflecţiune, se decise a o pune sub priveghe-rea unui Argus1. Măsura nu era rea, dar prezenta mari dificultăţi în privinţa alegerii unui individ care să împlinească acest important serviciu. Prima idee ce i se înfăţişa fu de a o pune sub privegherea unei femei bătrîne; dar după ce mai medită cîtva timp, el zise în sineşi încruntîndu-şi sprîncenele: .Muierile cele bătrîne se corump foarte lesne.. Se gîndi să aducă un eunuc din Constantinopole, dar lepădă şi această idee, căci ştia din încercare cît preţuieşte şi credinţa eunucilor. 
   Obosit, în fine, de a căuta şi a nu găsi vindecarea grijii ce-l muncea, se lăsă pe sofa oftînd din băierile inimii; dar după ce se mai gîndi un minut, se sculă cu repeziciune şi bătu din palme. 
   La acest semn de chemare, întrebuinţat foarte mult pe acei timpi, uşa se deschise şi intră Păturică cu ochii plecaţi în jos şi cu faţa mai umilită decît a unui călugăr. 
   Fanariotul îl privi cu mulţumirea ce simte tot omul cînd găseşte aceea ce a căutat; apoi zise: 
   . Apropie-te, Dinicule, că am să-ţi vorbesc! 
   . Porunceşte, stăpîne! zise prefăcutul ciocoi, înaintînd către stăpînul său cu mîinile puse pe piept şi cu ochii plecaţi către pămînt. 
   . Ia spune-mi, Dinicule, cum trăieşti tu în curtea mea? Te mulţumeşti de bucatele cu care te hrănesc şi de hainele cu care te îmbrac? 
   . Foarte bine, stăpîne; nu sunt vrednic să mulţumesc lui Dumnezeu pentru marea bunătate ce ai arătat şi arăţi cu mine! 
   . Ia spune-mi acum, mă iubeşti tu pe mine? 
   . Te iubesc, stăpîne, mai mult decît pe tată-meu. 
   
    
   Fanariotul surîse cu îngîmfare; apoi, după ce-şi răsuci de cîteva ori negrele sale mustăţi, zise; 
   . Ascultă, Dinicule. Am să-ţi încredinţez una din cele mai mari taine ale sufletului meu; bagă însă de seamă, să mă slujeşti cu dreptate, căci într-alt chip nu numai că vei pierde nădejdea de pricopseala ta, la care mă gîndesc de atîta vreme, dar te voi şi pedepsi fără milă. 
   . Îţi jur, stăpîne, să te slujesc cu credinţă la orice-mi vei porunci. 
   . Ei bine, Dinule, ascultă. Cunoşti tu pe Duduca? 
   . Nu o cunosc, stăpîne. 
   . Cum se poate să nu cunoşti tu pe ţiitoarea mea? 
   . În adevăr, stăpîne, nu o cunosc. 
   
   . Asta nu face nimic. Duduca este o fată foarte frumoasă, pe care o iubesc pînă la nebunie şi, fiindcă o fată ca dînsa poate să placă şi altora, m-am gîndit că n-ar fi rău a o pune sub privegherea unui om credincios. Ai, ce zici tu, bine m-am gîndit? 
   . Foarte bine, stăpîne. Paza bună trece primejdia cea rea, zice parimia. 
   . Deşi Duduca mea este foarte înţeleaptă şi n-am simţit pînă acum nimic despre dînsa... 
   . Aşa este, blagorodnice stăpîne, ai dreptate. 
   . Dar pentru mai mare siguranţă te-am ales pe tine, ca să o păzeşti. 
   . Cînd este vorba să te slujesc pe domnia ta, stăpîne, sunt gata a trece chiar prin foc; spune-mi numai ce am să fac şi vei vedea. 
   . Aferim, Dinicule, aferim, să trăieşti, copilul meu; cine slujeşte cu zilos pe stăpînul său, pe acela nu-l părăseşte Dumnezeu. Duduca mi-a zis că-i trebuie un fecior; cată dar să te muţi cu locuinţa la dînsa şi să treci în faţa ei ca o slugă credincioasă; să o asculţi la orice-ţi va porunci; să te prefaci că nu bagi de seamă nimic, că nu vezi şi nu auzi nimic şi să vii în toate zilele la mine să-mi spui tot ce se va petrece în casa ei, 
   
   1 Argus . personaj fabulos din mitologia greacă; avea 100 de ochi din care 50 erau totdeauna deschişi. Simbol al supravegherii neobosite şi al agerimii ce nu poate fi înşelată. 
    
   fără să treci cu vederea cel mai mic lucru. 
   . Voi urma întocmai poruncilor blagorodniciei tale şi mă voi sili cît voi putea ca să mă fac vrednic de încrederea ce ai în mine. 
   . Să trăieşti, copilul meu! şi, deodată cu vorba, bagă mîna în buzunarul anteriului şi scoţînd cincizeci de ruble zise: Ţine, Dinicule, şi să fii cuminte, mă înţelegi tu? 
   
   Păturică, ca ciocoi fin ce era, înghenunche dinaintea fanariotului, îi sărută mîna cu cea mai mare umilinţă şi făcu să cadă din ochii săi de şarpe două lacrimi de acelea ce în aparenţă arată o inimă plină de recunoştinţă, dar în realitate nu sunt decît plînsul crocodilului prin care amăgeşte victima sa. 
   După această scenă de tartufism1 jucată cu atîta măiestrie, ciocoiul părăsi camera stăpînului său şi intră într-a sa. 
   Liber acum de povara simulării, începu a se plimba prin cameră cu paşi rari şi precipitaţi. Trăsăturile feţei sale luară un aspect straniu, ce lăsa să se zărească uneori expresia unei nespuse bucurii de a-şi vedea împlinite dorinţele sale de atîta timp; cîteodată un nor de neîncredere în viitor schimba într-o clipă faţa fizionomiei sale; apoi iar cădea într­un fel de apatie, din care trecea cu iuţeală la o feroasă şi ameninţătoare veselie. 
   Această criză morală ţinu cîteva momente, iar după aceea fiziono­mia ciocoiului se lumină şi, cu liniştea ce-i redase încrederea în sine şi în dibăcia sa, el exclamă cu bucurie: .Iată-mă, în sfîrşit, ajuns la ţinta dorinţelor mele! Am în mîini pe ţiitoarea grecului, patima lui cea mai de căpetenie; în sfîrşit am cheia acelui strălucit viitor pe care-l visez de atîta timp. Ce fericire, ce nepreţuită fericire!... Aceasta este o cheie cu care cineva deschide chiar porţile raiului... Şi de ce nu?... Eva a scos pe Adam din rai, ca să dea prilej altei femei a i-l deschide mai în urmă. O femeie a făcut pe greci, după cum zic cărţile, să se bată zece ani de-a rîndul1. Favoritele din harem ţin în mînă soarta împărăţiei turceşti; chiar aici, la noi, vedem pe domniţă întorcînd curtea şi ţara întreagă 
    
   după plăcerea ei şi, dacă ea a făcut pe stăpînul meu din ciohodar, postelnic mare şi cămăraş, de ce oare Duduca să nu facă din mine un om puternic, fericit?... Pildele nu ne lipsesc. Cîţi au fost ca mine, ba încă şi mai rău decît mine, căci, slavă Domnului, nu sunt ţigan2, şi cu toate acestea, prin muieri şi alte marafeturi ciocoieşti, chiar şi ţiganii au ajuns azi la noi în protipendadă, încît n-ai încotro să te întorci de postelnici, logofeţi şi vistieri. Prinde inimă, dragul meu Păturică! Mîine vei pune işlicul în cap şi, de va vrea Dumnezeu cu tine, nu va trece mult şi vei avea moşii, ţigani şi averi nenumărate şi vie atunci cineva să-ţi ceară socoteală despre mijloacele prin care ai dobîndit toate acestea! Vie, de va putea!. 
   Pe cînd Păturică îşi crea în imaginaţia sa aceste realizabile visuri, uşa camerei sale se deschise şi intră un ţigan înlăuntru. 
   . Ce cauţi aici, cioară? zise ciocoiul supărat. 
   . Mă iartă, logofete Dinule, dar am venit să-ţi dau o carte de la băbaca dumitale. 
   . Ad-o-ncoace, cioară, şi piei din ochii mei. 
   Ţiganul se retrase şi Dinu Păturică, deschizînd scrisoarea, citi cele următoare: 
   .Cu părintească dragoste mă închin dumitale, preaiubitul meu fiu! 
   Iată doi ani în cap de cînd te-am dat pe pricopseală la postelnicul şi nu văd nici un spor de la tine; aceasta mă pune în mare aporie. Se vede că tu, în loc să te sileşti a ieşi la obraze, umbli haimana pe poduri cu derbedeii. Bagă-ţi minţile în cap, măi băiete, vezi că eu sunt bătrîn şi sărac, să n-ai de la mine nici o nădejde. Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi, auzitu-m-ai? Srisoarea ce-ţi empericlisesc este către d-lui, postelnicul; să i-o dai negreşit, căci într-însa îi vorbesc pentru tine şi îl 
   1 Tartufism . simbol al ipocriziei. Personaj din comedia cu acelaşi nume a scrii­torului clasic francez Moli re, Tartuffe îşi ascunde ipocrizia şi lipsa de scrupule sub masca religiozităţii. 
    
   rog să te puie în vreun mansup. 
   Al tău preadoritor părinte, 
   treti-logofăt Ghinea Păturică ot Bucov sud Saac 
   1816, mai 17. 
   După ce Păturică citi această scrisoare, scoase călimările de la brîu, se aşeză pe un scăunel şi, punînd piciorul drept peste cel stîng, scrise răspunsul acesta: 
   .Cu fiiască plecăciune. 
   Părinteasca dumitale scrisoare de la 17 zile ale lunii lui mai am primit-o cu nespusă veselie şi m-am bucurat din rărunchi că te afli sănătos, căci eu, din mila cerescului Părinte, mă aflu întru toată întregi­mea sănătăţii. Bucură-te, taică, şi iarăşi bucură-te, căci, deşi am slujit doi ani la postelnicul pe îmbrăcăminte şi mîncare şi mi-am plecat capul la toţi calicii fără osebire, dar acum, slavă Domnului, am pus mîna pe pîine şi pe cuţit. Am oprit roata norocului: n-am să mă mai tem de nimic! 
   Postelnicul m-a ales sfetnic de taină al său şi pe negîndite mi-a încredinţat o taină prin care în puţin timp pot să ajung om mare. Atît deocamdată: îţi voi mai scrie! 
   Preaplecat şi dorit al domniei tale fiu, 
   Dinu Păturică. 
   După ce plicui şi pecetlui această scrisoare, chemă de afară pe ţigan, i-o dete în mînă şi-i zise: .Du această carte la postelnicie şi spune să o trimită la Bucov, fără cea mai mică zăbavă, ai auzit?. 
   Ţiganul dispăru cu iuţeala vîntului, iar ciocoiul se lăsă pe pat şi 
   1 Mitologia greacă consideră răpirea Elenei . regina Spartei . drept cauză a războiului troian. 
   2 Aici ţigan este sinonim cu rob, întrucît în Ţările Romîne, în epoca feudală, boierimea stăpînea robi ţigani cu drept de a-i vindea şi a-i cumpăra. 
    
   adormi, gîndindu-se la exploatarea minei sale. 
   Capitolul VI 
   IPOCRIŢII ÎN LUPTĂ 
   A doua zi după întrevorbirea confidenţială dintre postelnicul Andronache şi Dinu Păturică, acest din urmă străbătea strada Caliţii cufundat în meditaţiuni serioase. Preocupaţiunea lui era atît de mare, încît de multe ori se lovea piept în piept cu trecătorii de pe drum; dar pe cînd se afla în dreptul caselor lui armaş M. fu atras de sunetul cel nazal şi ascuţit al unei voci ce striga: .Dinule! he, he, Dinule! ia fă-te încoace, ştrengarule; unde ai plecat aşa de dimineaţă?. 
   Păturică, deşteptat din asopismul în care se afla, se uită în toate părţile şi, văzînd la poarta acelor case un omuleţ cu statura scurtă şi groasă, cu faţa rotundă întocmai ca o lună plină desenată pe pereţi, cu ochi mici ca de tătar, cu nasul turtit şi cu gura largă, armată cu nişte dinţi mici şi stricaţi, recunoscu într-însul pe Niculăiţă, vătaful de curte al armaşului, care, mai norocit decît dînsul, începuse de mult timp a zeciui averile stăpînului său şi acum nu aştepta decît rangul de vtori­vistier, drept plata ostenelilor sale, şi supranumele de .buclucci boier., pentru multele şiret-licuri şi încurcături ce făcea. 
   Păturică trecu drumul şi salută pe îngîmfatul vătaf cu o închinăciune pînă la pămînt. 
   . Ce mai veste-poveste, Dinule? întrebă vătaful, mîndru de poziţiunea sa. 
   . Nimic nou, nene Niculăiţă! 
   . Unde te duceai aşa iute şi cu capul între urechi? 
   . La cucoana Duduca. 
   . A! a! înţeleg, la ţiitoarea stăpînu-tău. Şi ce ai să faci acolo aşade dimineaţă? 
   
   . Îi duc un răvaş. 
    
   . Din partea cui? 
   . Dintr-a stăpînului meu. 
   . Dar ce, s-a împăcat cu dînsa? 
   . Trebuie mai întîi să ştiu de au fost certaţi. 
   . Va să zică nu ştii nimic?... Prostule!... 
   . Nimic de tot, adaose Păturică cu o privire maliţioasă. 
   . Află dar de la mine că ei au fost certaţi foarte rău.
   . Şi de ce, nene Niculăiţă?
   
   
   . Auzi acolo, de ce! Fiindcă diavoliţa de greacă vrea să ţie doi pepeni într-o mînă, adică este amorezată după un calemgiu de la vistierie. 
   . Aşi! nu cred! 
   . Crede ce-ţi spun eu. Postelnicul Andronache a aflat acest amor tainic şi s-a certat cu dînsa furcă. 
   . Poate, dar ia spune-mi: cine este acest calemgiu? 
   . Este fiul lui căpitan Gheorghe Basma de la Dorobănţie. 
   . Ce fel de om este acela? 
   . Este un băiat de douăzeci şi doi pînă la douăzeci şi cinci de ani, frumos, gingaş şi subţirel, pare că-i tras printr-un inel. 
   . O fi iubind-o, mă nene Niculae? Ai, ce zici? 
   . Mi se pare că da, fiindcă nu înţeleg cum ar putea să facă atîtea 
   
   comedii dacă n-ar iubi-o? . Şi ce comedii face? întrebă Păturică cu nerăbdare. 
   . Trece cu lăutari pe la miezul nopţii, se opreşte dinaintea ferestrelor ei, oftează, cîntă şi celelalte. 
   . Numai atît? 
   . Ba şi ceva mai mult: sare prin grădina Mitropoliei, dintr-însa trece într-a grecei, de-acolo intră în curte şi se ascunde într-o claie de fîn pînă pleacă postelnicul; iar după aceea se duce de-i ţine locul lîngă frumoasa greacă, cu alte cuvinte fericitul calemgiu se bucură fără nici o cheltuială de femeia pentru care stăpînul varsă atîta aur şi argint. 
   
    
   . Eşti bine încredinţat despre aceasta? 
   . Mai bine nu se poate: omul care mi-a spus această taină este atît de credincios, încît aş putea să jur în biserică pentru dînsul. Dar, ia spune-mi, de ce-mi faci atîtea întrebări asupra acestei pricini? Oare voieşti s-o prinzi şi să te arăţi cu slujbă înaintea stăpînului tău? Să nu faci această nerozie, măi băiete, căci o să te căieşti foarte mult. 
   . Şi de ce să nu-i dau pe faţă această neagră vînzare? adăugă Dinu, cu oarecare aprindere prefăcută. 
   . Voieşti să afli pricina pentru care te opresc? 
   . Da, căci eu iubesc pe stăpînul meu şi nu voiesc să-l văd înşelat de 
   
   o femeie desfrînată şi făţarnică. 
   . Eşti prost, băiete! Tu nu ştii ce va să zică patima dragostei. Ascultă: tu o să te duci la stăpînu-tău şi o să-i spui că greaca îl înşală, nu este aşa? El deocamdată o să te creadă, o să-ţi zică: .Aferim, Dinule!., ba încă poate să-ţi dea şi un bunicel bacşiş; dar după acea o să se ducă la greacă, o să se certe cu dînsa, o s-o sperie c-o goneşte din casă şi celelalte. Ea, ca să-l încredinţeze că e nevinovată, o să înceapă să plîngă, 
   o să-şi smulgă părul din cap, o să jure pe tot ce are mai sfînt; în cele din urmă o să se prefacă că leşină şi atunci stăpînul tău, ca un fermecat ce este, o să se împace cu dînsa. 
   . Atît mai rău pentru dînsul! 
   . Zi mai bine că pentru tine o să fie mai rău, nerodule! 
   . De ce? 
   
   . Fiindcă pe dată ce se vor împăca, greaca o să întrebuinţeze toate mijloacele ca să afle pe pîrîtorul ei. 
   . Dar stăpînu-meu n-o să-i spuie. 
   . Ţi-ai găsit! Ba o să-i spuie, şi încă chiar fără voia lui, căci astfel merg treburile dragostei. He! he! băiete. Tu eşti un copil de ieri-de-alaltăieri, nu ştii nimic. Ascultă-mă pe mine, că sunt lup bătrîn, am dat cu capul de pragul de sus şi am văzut pe cel de jos. Cînd bărbatul şi femeia se iubesc şi ţin în dreptate, viaţa lor curge dulce întocmai ca apele unui rîu liniştit; dar cînd muierea începe să calce strîmb şi o 
   
   4  
    
   simte bărbatul, inima lui arde, ştii, ca peştele pe cărbuni. Ziua şi noapte se gîndeşte tot la necredinţa muierii; aci se ceartă cu dînsa şi o lasă, aci iarăşi se împacă, şi am băgat de seamă că, la asemenea împăciuiri, omul face mai multe jertfe pentru o femeie netrebnică decît pentru una cinstită. Astfel dar, greaca o să ceară de la stăpînu-tău, ca dar pentru împăcăciune, depărtarea ta din slujba lui şi poate chiar o falangă bunicică dată dinaintea porţii caselor ei, ca să te înveţi minte a nu mai băga zîzănii între dînsa şi postelnicul. 
   . Ai drepate; dar, ia spune-mi, ce trebuie să fac? 
   . Să închizi ochii şi să-ţi cauţi de treabă, ca un băiat cinstit ce eşti, şi vei vedea cît de mult o să te iubească amîndoi; iară trebuşoarele tale o să-ţi meargă de minune. 
   Dinu Păturică salută pe mentorul său şi plecă înainte, mulţumit de poveţele lui, căci găsise într-însele o completă aprobare a politicii sale. Ajungînd la casele Duducăi, el intră pe portiţa cea mică, sui scara şi se puse jos, în pridvor, pe un pat de scînduri acoperit cu un chilim de Ţarigrad. 
   Era pe la orele nouă de dimineaţă; greaca se sculase şi se dusese la oglindă, ca să-şi puie în regulă graţiile maltratate de voluptoasele plăceri ale nopţii trecute şi să mai adauge cîteva frumuseţi artificiale, ca să dea mai mult interes celor fireşti. 
   Toaleta femeilor cochete din zilele noastre, deşi a devenit o îndelet­nicire foarte grea şi împovărătoare pentru bietele slujitoare din cauza nenumăratelor forme şi feluri de pieptănări, de spălături, de limpeziri cu ape aromatice şi chimice pentru lustruirea, dregerea şi împrospătarea pieliţei obrazului şi alte nenumărate nimicuri femeieşti, cu toate acestea ea rămînea o jucărie de nimic în comparaţie cu toaleta elegantelor din timpii domnilor fanarioţi. 
   Chera Duduca, deşi se afla în anii cei mai frumoşi ai vîrstei femeieşti, dar destrămata viaţă ce o petrecea o făcuse să alerge foarte de timpuriu la ajutorul graţiilor împrumutate. Astfel dar toaleta ei din toate zilele se compunea dintr-un şir de torture la care ea se supunea cu cea mai 
    
   mare resignaţiune, numai ca să-şi conserve acea frumuseţe care făcea pe postelnicul să depuie la picioa-rele ei toate jafurile cîte le storcea din biata ţară şi pe frumosul calemgiu a o numi cheruvimul său şi a o iubi cu o ardoare egală amorului ce ea avea către dînsul. 
   În toate nopţile, după ce expedia pe amîndoi adoratorii ei, se ungea pe obraz cu alifie vînătă; dimineaţa se ştergea cu albuş de ou, se aburea cu cărămizi încălzite în foc şi stropite cu apă de salcîm, apoi se spăla cu apă de pelin. Acestea le făcea ca să întindă pielea obrazului şi să dispară zbîrciturile; apoi se ştergea cu un burete muiat în apă de castraveţi, ca să scoată petele, şi se spoia cu dres, ca să dea pieliţei o culoare mai albă. 
   După toate aceste operaţiuni, care n-aveau alt scop decît a albi, a întinde şi a întineri pieliţa obrazului, veneau rumeneala cea minci­noasă cu care îşi colora obrajii şi buzele, gogoşile de ristic arse cu care îşi înnegrea sprîncenele şi plasturele cele negre cu care îşi făcea murse sau benghiuri false. 
   După ce greaca îşi săvîrşi acea toaletă complicată şi se mai întoarse de cîteva ori pe dinaintea oglinzii, zîmbind şi gesticulînd, ca să se asigure dacă e de ajuns graţioasă, dete ordin să introducă în camera sa pe mesagerul postelnicului. 
   O ţigancă frumuşică se arătă în uşa sălii şi făcu semn lui Păturică să intre înlăuntru. El intră şi dete scrisoarea, apoi, trăgîndu-se înapoi către uşă, se strînse la piept şi luă o poziţiune atît de umilită şi plină de smerenie, încît ar fi putut să amăgească pe orişicine. Dar chera Duduca, care era personificarea fineţii şi a vicleşugului femeiesc, pricepu făţărnicia chiar sub acel văl de prostatică modestie. 
   Ea citi scrisoarea pînă la un loc, fără să lase a se zări pe figura-i vreun semn de surpriză bună sau rea; dar cînd ajunse la partea aceea prin care postelnicul îi recomanda pe acel nou Argus înveş-mîntat cu anteriu şi giubea, ea îşi aruncă fără voie ochii asupra ciocoiului şi, întocmai ca vulpea ce vede şi simte cursa întinsă, zîmbi cu amărăciune şi îşi contunuă lectura pînă la sfîrşit. După aceea sărută scrisoarea şi, 
    
   băgînd-o în sîn, se puse a examina cu mai multă atenţie figura lui Dinu Păturică care, deşi în acele momente de prefăcătorie exprima un fel de nevinovăţie amestecată cu stupiditate, dar tot lăsa a se străvedea îndestule vicii, dintre care cele mai principale erau răutatea şi laşitatea. 
   Am zis că greaca era vicleană ca o vulpe; ca să dovedim însă cît de adîncă şi pătrunzătoare era fineţea spiritului ei, cată să arătăm că cu toată arta ce puse Păturică în lucrare spre a face să dispară din trăsăturile feţei sale întunecoasele intenţiuni şi aspirări ce-i rodeau inima, nu numai că nu putu să o amăgească, dar o făcu chiar să înţeleagă şi mai bine cu cine are a face. 
   Trecură cîteva momente, în care aceşti doi actori se priveau unul pe altul, fără să pronunţe o vorbă măcar. Această tăcere scrutătoare semăna foarte mult cu liniştea aparentă a două fiare ce stau de se observă cu o prefăcută nepăsare mai nainte de a sări cu asalt una asupra alteia. 
   În fine, greaca hotărî să dea asaltul; ea începu de la una din cele mai mari slăbiciuni ale ciocoilor, adică de la mîndrie. 
   . Ei bine, logofete Dinule, îi zise ea cu un zîmbet dispreţuitor, Cilibi Andronache îmi scrie că de astăzi înainte ai să fii unul dintre slugile casei mele. 
   . Mă bucur din toată inima, milostiva mea stăpînă. 
   . O fi precum zici, dar, uite, te văd îmbrăcat bine, cu giubea, cu anteriu, cu fermenă, cu papuci galbeni şi cu fes de Ţarigrad; pare că eşti scos din cutie şi asta nu-mi prea place. Să lepezi aceste haine boiereşti şi să te îmbraci cu haine de fecior prost. 
   . Voi face după plăcerea domniei tale, milostivă cucoană! 
   . Da, negreşit, căci o să te trimit cu coşniţa în tîrg şi nu voi ca pazarghideanul meu să poarte ceacşiri şi ilic! 
   . Voi face orice-mi vei porunci, milostivo! 
   . Asta o cred, căci la din împotrivă voi întrebuinţa gîrbaciul, pe care-l vei fi văzut poate atîrnat d-asupra uşii sacnasiului1 . 
   
   . Mă voi supune în tăcere la orice va găsi cu cale milostivirea ta. Greaca, văzînd marea ipocrizie şi falsa resignaţiune cu care cio­
    
   coiul primea aceste lovituri groaznice, se spăimîntă, dar nu disperă. 
   . Aşa precum îţi zic, răspunse ea, o să te pun să tai ceapă la bucătărie, să speli vasele, să tai lemne, să aduci apă cu sacaua de la Filaret şi alte mărunţişuri de felul acesta. 
   . Prea bine, stăpîna mea; le voi face toate acestea, ba încă şi mai multe, numai ca să te văd mulţumită. 
   . Vei şedea toată ziua în pridvor cu capul gol, ca să împlineşti poruncile mele, căci la din împotrivă îţi voi pune coarne, te voi unge cu miere şi te voi lega de stîlpul porţii, ca să te mănînce muştele şi să rîdă lumea de tine... Ai înţeles? 
   . Am înţeles, milostiva mea, şi sunt gata a suferi şi mai mari pedepse decît acestea, fără a mă plînge, căci stăpînu-meu te iubeşte şi eu trebuie să sufăr orice mi s-ar întîmpla de pe urma domniei sale. 
   
   .Peste putinţă!. zise greaca în sine, disperată de sîngele rece al ciocoiului; şi avea dreptate, căci toate săgeţile vicleşugului ei se tîmpiseră în inima de piatră a ciocoiului. Prima idee ce-i veni în minte fu de a rupe legăturile de amor cu calemgiul, singurul mijloc de a se pune în siguranţă despre spionajul lui Păturică; pe dată însă ce se gîndi la dulcile momente ce petrecuse şi încă petrecea cu acel june frumos, sîngele i se concentră în inimă şi faţa-i se îngălbeni ca ceara. Să ţie pe amant, ciocoiul ar fi trădat-o negreşit şi ar fi pierdut pe postelnicul Andronache, care o îngrijea ca pe o domniţă. 
   Aceste două idei deveniseră în acel moment Scila şi Caribda1 pentru greaca noastră. Dar arsenalul vicleniilor femeieşti este foarte mare; ajunge numai să ştie cineva să caute într-însul şi desigur va găsi cîte ceva pentru orice împrejurare. Greaca căută şi găsi în adevăr mijlocul de a scăpa din toate cu faţa curată. La această fericire negîndită fruntea ei se lumină, trăsăturile obrazului său luară un aer dulce şi zîmbitor. Atunci, privind pe Dinu cu dulceaţă, îi zise: 
   . Ia spune-mi, Dinule dragă, cum ţi s-a părut purtarea mea către tine? Nu este aşa că sunt o nebună? Auzi colo! Să sperie cineva atît de mult pe un flăcăiaş aşa de frumos şi muchelef! Să n-ai grijă de nimica; o 
    
   să trăieşti în casa mea ca la pieptul maicii tale; tot ce ţi-am zis n-a fost decît glume. Ai, de! fii mai cu inimă. 
   Dinu năbuşi în mica sa inimă bucuria acestui mare triumf şi, apropiindu-se de greacă cu o sfială prefăcută, făcu mătanie şi-i sărută mîna; apoi îşi luă ziua bună şi se duse. 
   Capitolul VII 
   PÎNĂ NU FACI FOC, FUM NU IESE 
   Două săptămîni în urma acelor descrise în capitolul precedent, într­
   o noapte răcoroasă de primăvară, postelnicul Andronache ieşea de la amoreza sa cu ciubucul aprins şi cu sluga după dînsul, care ţinea într­
   o mînă o chisea de şal plină cu tutun, iar în cealaltă o pereche de papuci galbeni. Trăsăturile feţei postelnicului, deşi puţin cam descompuse, arătau acum o mulţumire paşnică şi lipsită de grijile ce muncise pe bietul fanariot cu vreo cîtva timp mai înainte. 
   
   Într-o ulicioară întunecoasă ce ducea în mahalaua Dudescului, sta de mai multe ore o butcă elegantă cu doi armăsari. Cînd boierul se apropie de acea uliţă, sluga alergă către locul unde sta ascunsă trăsura şi strigă: .Trage, Ioniţă!. 
   Fanariotul se sui în trăsură şi ciocoiul în coadă, strigînd cu voce tare: .Acasă!. 
   Rog pe bunii noştri lectori să lase pe postelnicul a dormi în pace pe sofaua sa, căci are mare necesitate de somn, ca nu cumva să-şi piardă, deştept, iluziile fericirii sale, iar noi să ne întoarcem iarăşi pe strada Caliţei, ca să observăm ce se petrece în casa amantei sale. 
   Era o noapte frumoasă, o noapte tocmai bună pentru amoruri romantice. Frumos este, în adevăr, amorul de inimă, căci el ne procură 
   1 Sacnasiu se numea o cameră mică, situată în fundul sălii şi împodobită cu pat şi perne, unde aşteptau cei ce veneau cu trebuinţe, pînă ce îi primeau boierii în casă. (n. N. F.) 
    
   momente de o fericire sublimă. Cîte simţiri încîntătoare nu încearcă un amant, cînd pentru întîia dată surprinde surîsul dorit al femeii ce el iubeşte! Cît de-nfocate sunt palpitaţiile inimii sale, cînd el depune primul sărutat pe buzele ei arzătoare; apoi cîte încîntări nu mai culege el, din treacăt, în dulcea viaţă a amorului, cînd, într-o adunare sau la un bal, îi vine din timp în timp cîte un semn de dulce suvenire făcut cu 
   o graţioasă sfială sau o privire plină de dezmierdare aruncată pe furiş şi care îi zice în limba cea misterioasă a inimii: .Te iubesc!... te iubesc... din tot sufletul!. 
   Dar amorul este o medalie cu două feţe. Să întoarcem acum medalia pe partea cea opusă. 
   Ce ziceţi domnia voastră despre acele amoruri zgomotoase care încep prin serenade de lăutari şi uneori de bande militare însoţite cu tobe şi cu tipsii, întocmai ca la grădina lui Giafer, şi care se termină prin păruieli în clasele de jos şi prin ceva mai rău în cele de sus? Ce crime au săvîrşit paşnicii locuitori ai vecinătăţii, ca să fie deşteptaţi din somn în strigările birjarilor şi oftările cele monotone şi ascuţite ale amorezilor vulgari, mai indiscreţi decît pisicile; căci aceste dobitoace sentimentale miorlăiesc şi ele o lună pe fiecare an şi apoi ne lasă în pace, în vreme ce pisoii cei cu două picioare nu numai că miorlăie neîncetat, dar neavînd destulă încredere în seducţiile vocii lor, mai iau şi pe alţii de le ajută. Dar răul prin rău se pierde, zice un vechi proverb. 
   Asemenea oameni nesocotiţi, care pun întristarea şi disperarea în inimile bieţilor consorţi şi părinţi, îşi iau mai adesea plata nelegiuirii lor prin trădarea ce le fac femeile corupte de dînşii; căci femeia care a avut curajul să calce jurămintele făcute înaintea altarului şi juna fată care a dezonorat perii cei albi ai părinţilor ei pentru vorbele dulci ale unui amant aprins de o patimă ilicită ce preţ vor pune oare pe nişte angajamente trecătoare, dictate mai totdeauna de capriciu şi prea rar 
   1 A fi între Scila şi Caribda . a fi între două pericole greu de evitat. Zicala se trage de la prăpastia cu vîrtej de pe ţărmul Siciliei (Caribda) şi stînca din faţa sa, pe ţărmul Italiei (Scila). În antichitate cei care treceau cu corăbiile pe aici se aflau în mare primejdie. 
    
   de inimă? 
   O, juni! dacă aţi şti voi unde vă duc aceste amoruri nesocotite, poate c-aţi fi mai scumpi în risipirea iluziunilor juneţii voastre! Voi nu ştiţi cu ce monedă vă plăteşte femeia care a primit să-i sacrificaţi anii voştri cei mai frumoşi, timpul, averea şi chiar onoarea voastră. Voi nu ştiţi că acea fiinţă pe care voi o credeţi îngerul vostru, scăparea şi dezmierdarea inimii voastre, aceea este în stare a vă trăda pentru un diamant, pentru un şal şi, de mai multe ori, pentru cîte o vorbă de spirit care sfîşie şi batjocoreşte sfinţenia amorului vostru. Şi ce culegeţi voi oare din toate sacrificiile ce faceţi pentru aceste statui de marmură? În locul amorului, trădarea, în locul fericirii, disperarea care slăbeşte şi dărîmă focul şi energia facultăţilor voastre şi, ce e mai rău, pierderea iluziunii care aduce cu sine scepticismul, monstru de sînge, părinte al turbării şi al sinucidului. 
   Fericire perfectă nu există pe acest pămînt; aceasta s-a zis de mult timp şi de oameni foarte învăţaţi; avem însă ceva care seamănă cu dînsa: avem iluziunea, credinţa şi speranţa. Aceste daruri divine compun aci, pentru noi, ceea ce numim fericire. 
   Un june care a iubit o femeie cu credinţă şi devotament şi a fost răsplătit prin indiferenţă, ipocrizie şi trădare, acela pierde încrederea în femei; pentru dînsul nu mai există fericire conjugală; prin urmare el nu se mai însoară sau, chiar de se supune la această datorie socială, inocentul amor al soţiei sale, graţioasele ei surîderi, fragedele ei îngrijiri pentru dînsul trec de prefăcătorii, femeia simte toate acestea, cearcă a­l încredinţa despre sinceritatea amorului ei, dară nu reuşeşte. În fine lucrul se termină astfel: dacă femeia este virtuoasă, suferă în tăcere, suspină şi moare; iar dacă are caracter slab, cade în haosul pierzării, tîrînd după sine, în ruşine, şi pe nevinovaţii săi copii. 
   Dar să venim la subiect. 
   Era una din acele nopţi da vară în care natura întreagă îşi des­chidea comorile uimitoarelor sale frumuseţi, spre a ne da o idee perfectă de sublimitatea ei; bolta cerului era de un albastru încîntător; stelele 
    
   presărate pe spaţiul ei nemărginit de astă dată erau pline de o lumină magică; luna, a cărei palidă şi dulce faţă umple de dor şi de ardoare inimile simţitoare, sta aninată printre turlele Mitropoliei şi, nemaiputînd din acel loc sfînt să-şi urmeze înfocatul ei amor cu junele păstor Endymion1, amantul ei din vremile păgîne, ea părea a privi cu o nesăţioasă bucurie la atîţia înamoraţi ce se dezmierdau cu-nfocare sub razele ei amoroase. Suflările cele calde ale vîntului de primăvară erau atît de line, încît abia frunzele plopului se clătinau alene. 
   Această maiestoasă şi dulce tăcere era întreruptă cîteodată de suspinele unei privighetori care cînta durerile sale ascunsă într-o dumbravă de lilieci din grădina mănăstirei Antim. 
   Păturică, îndemnat mai mult de bănuitorul instinct al răului decît de simţămîntul frumosului, sta ţintit la fereastra camerei sale, luînd foarte puţin aminte la acea minunată panoramă. Nu trecu mult timp şi urechea lui fu izbită de sunetul unor instrumente de muzică. Aceste sunete, fiind un acord de acelea ce fac lăutarii înainte de a începe cîntarea, deşi încetară numaidecît, însă atraseră atenţiunea ciocoiului. El se gîndi cîteva momente, apoi bătîndu-şi fruntea cu palma, ca omul ce prinde o idee de mult timp aşteptată, zise: .A! a! acum înţeleg! Aceşti lăutari trebuie să fie puşi de ibovnicul stăpînei mele!... Nicolăiţă de la boierul armaş nu m-a înşelat. Pe muncă, Dinicule! Pe muncă, băiete, ca să mai scurtăm calea ce duce la fericire!. Zicînd acestea, el luă ipingeaua pe dînsul şi, coborîndu-se în grădină, se ascunse după trunchiul unui arbore. 
   Lăutarii începură din nou acordurile lor; de astă dată însă, ei cîntară cum se cîntă, adică puseră capul pe umărul stîng şi, prin ajutorul arcuşelor şi al penelor de gîscă, scoaseră din viori şi cobze nişte accente foarte patetice pentru timpii de atunci, dar care astăzi n-ar avea cea mai mică putere asupra simţurilor noastre, nici chiar pe aceea de a ne face să dormim. 
   După ce lăutarii sunară cîteva arii melancolice, ei încetară, ca să dea loc unei voci de tenor ce intonă cu o doză mare de simţămînt şi de 
    
   pasiune, aria pe care se cîntau versurile acestea: 
   Pe pod pe la Spiridon Toate păsările dorm, Numai păsărica mea Toată noaptea ciripea, De amor se jăluia. Oh, amor, amoraş, Vedea-te-aş călugăraş, Pîn. la patruzeci de zile Să te văd la mănăstire Cu ochii pe la icoane, Cu gîndul pe la cucoane, Cu mîinile pe Psaltire, Cu ochii pe la copile etc. 
   Aria aceasta fu terminată prin oftări din cele mai adînci; dar ferestrele grecii, ce se deschideau la primul accent al serenadelor înfocatului calemgiu, rămaseră de astă dată închise ca un mormînt. Lucrul era de disperat, dar amorezii au mai multe coarde la arc; ei nu disperă aşa lesne. 
   Calemgiul aruncă o privire duioasă asupra ferestrelor, apoi începu a cînta: 
   Piatră, de-ai fi, te-ai desface Şi la mine te-ai întoarce! Of, of, of, chera-mu1, of! etc. 
   1 Legendă în mitologia greacă; luna, după ce ocoleşte bolta cerească, se lasă în peştera adîncă a muntelui Latmos, în căutarea frumosului păstor Endymion pe care l-a îndrăgit. Dar Endymion, cuprins de o toropeală vecină cu somnul, nu o ia în seamă, şi luna, tristă, părăseşte bolta cerească pînă în seara următoare. 
    
   Această din urmă încercare reuşi pe deplin, căci greaca, după o luptă teribilă între interes şi amor, neputînd să mai reziste furioaselor bătăi ale inimii sale, deschise ferestrele şi făcu cu batista un semn; apoi se coborî în grădină, intră într-o boltă de viţă în care abia pătrundeau razele lunii şi, aşezîndu-se pe un divan moale, aşteptă acolo pe amantul ei. 
   Nu trecu mult timp şi apăru o umbră în fundul grădinii. Această umbră luă o direcţiune către bolta de viţă şi de ce se apropia mai mult, ea luase forme mai distincte. Cînd fu la o distanţă oarecare de ascunzătoarea lui Păturică, acesta deosebi într-însa un june ca de douăzeci şi cinci de ani, cu anteriu de şamalagea morico, cu fermenă de croazea pembe, încins cu un şal pătlăginiu şi legat la cap turceşte cu un taclit în vărguliţe. 
   El înainta cu paşi rari şi nesiguri către locul în care se afla dorita inimii sale, fără a se gîndi că această întîlnire era să fie cea mai de pe urmă rază a fericirii lui. 
   Păturică, care spionase tot ce se petrecea, aştepta acum momentul favorabil ca să se arunce asupra victimei sale. El lăsă pe june să se aropie cîtva de bolta de viţă, iar cînd rămase între dînsul şi prada sa o distanţă de cîţiva paşi, zise încet: .Doamne ajută!. şi, sărind ca o panteră, apucă de piept pe bietul june şi începu să strige: .Tîlharii, tîlharii!... Săriţi, creştini!... Puneţi mîna pe hoţ, pe tîlhar!. 
   Sărmanul june, văzîndu-se strîns cu vigoare de un braţ puternic, mai întîi cercă să se libereze de dînsul, dar neputînd, începu a se ruga să-l lase în pace că e om cinstit. 
   . Nu, tîlharule, nu te las din ghearele mele. La spătărie, hoţule, să te învăţ eu minte a mai veni să furi orz din hambarul nostru! 
   . N-am furat nimic, logofete; priveşte-mă şi vezi, am eu caifet1 de hoţ? 
   . He, he! şiretule, nu mă-nşeli tu pe mine; ştiu eu că te-ai înhăitat cu ţiganii lui Velcea şi jefuiţi mahalaua. Eu mănînc pîinea cucoanei Duduca şi nu sufăr s-o jefuiască nişte masalagii ca tine! O să te leg bine 
   
    
   cot la cot şi mîine o să te dau pe mîna zabetului2 . 
   Această stratagemă atît de ingenioasă puse pe greacă într-o poziţiune foarte delicată; o făcu în fine să se convingă că Păturică era un demon împeliţat . şi avea dreptate biata femeie, căci starea lucrurilor era atît de dificilă, încît nu mai putea să facă nimic în favoarea amantului său. Să tacă, nu putea, căci vicleanul ciocoi ar fi dus la spătărie pe junele calemgiu şi printr-aceasta s-ar fi dovedit amorul ei cel tainic; să-l libereze, nu putea decît printr-o mărturisire care ar fi făcut pe ciocoi stăpîn pe secretele sale. Din aceste două rele Duduca alese pe cel mai mic. Ea ieşi din boltă şi arătîndu-se dinaintea lui Păturică zise: 
   . Ce s-a întîmplat? Ce este acest zgomot? 
   . Să trăieşti, milostivă stăpînă, răspunse ciocoiul, am pus mîna pe-acest tîlhar care jefuieşte mahalaua întreagă, care ne fură orzul şi găinile. 
   . Bravo, Dinule, să trăieşti; dar ia să văd şi eu pe-acest tîlhar? 
   Junele înamorat se apropie de dînsa; iar Păturică, simţind că ei voiesc a vorbi despre ale lor, se depărtă puţin, prefăcîndu-se că caută o funie ca să lege pe presupusul tîlhar. Greaca observă şi această viclenie, dar, folosindu-se de dînsa, se apropie de amantul ei şi-i zise: 
   . De acum înainte totul s-a rupt între noi!... 
   . De ce, sufletul meu? răspunse calemgiul cu glas tremurător. 
   
   . Postelnicul a aflat amorul nostru şi mi-a trimis pe cel mai afurisit ciocoi din lume să mă păzească. Tu eşti în mîna lui şi eu nu pot să te scap decît mărturisind dragostea noastră. 
   . Să-l cumpărăm cu bani. 
   . Eşti nebun, Iordache! (Ăsta era numele calemgiului.) Crezi tu oare că acest zgripţor se va mulţumi cu aceea ce-i vom da noi? Lui îi trebuie comori; mîndria lui merge pînă la protipendadă!... 
   . Aşadar, va să zică?... 
   . Nimic nu rămîne decît să ne despărţim pentru totdeauna. 
   
   1 Draga mea. (gr.) 
    
   . Şi crezi că voi putea trăi fără tine? 
   . Te vei supune la această nevoie pentru asigurarea fericirii mele. 
   Rămîi sănătos şi mîngîie-te cu alta de pierderea mea. Zicînd aceste cuvinte, ea chemă pe Dinu şi-i zise: 
   . Dă drumul acestui flăcău, că-i păcat să-l băgăm în spătărie; iar dacă-l vei mai prinde prin grădină, atunci să faci cu dînsul ce vei voi. 
   . Prea bine, milostivo. Apoi, întorcîndu-se către calemgiu, zise: Aide, băiete, cată-ţi de drum şi să nu te mai prind prin grădină că, pe legea mea, te jupoi de viu. 
   
   Sărmanul june privi pe greacă cu ochii plin de lacrimi şi, luînd drumul către fundul grădinii, se făcu nevăzut: iar greaca şi Păturică intrară în camerele lor, fără să schimbe nici o vorbă. 
   Capitolul VIII 
   MIJLOCUL DE A FACE FOC FĂRĂ SĂ IASĂ FUM 
   A doua zi, greaca se sculă foarte dimineaţă şi îşi făcu toaleta cu îngrijire mult mai mare decît în celelalte zile; după aceea ea chemă pe ţigancă şi-i porunci să aducă două cafele, două dulceţe, un ciubuc şi o narghelea. Chemă apoi pe Păturică şi, după ce rămase cu dînsul, îi făcu semn să şadă lîngă dînsa pe sofa. 
   Păturică, deşi dorea de mult timp să ajungă aci, deşi în calitatea sa de om cu multă minte înţelegea pricina care o silea să devie atît de blîndă cu dînsul, nu primi totuşi să şadă. 
   . Ci şezi, Dinicule dragă, îi repetă greaca cu graţie. 
   . Vai de mine, cuconiţă, cum aş putea să şed lîngă milostiva mea stăpînă? 
   . Tu mi-ai dat să înţeleg că doreşti foarte mult de casa mea. 
   1 Caifet . asemănare. (n. N. F.)
   2 Zabet . stăpînire. (n. N. F.)
   
    
   . Mi-am împlinit datoria şi nimic mai mult. 
   . Aşa este, dar o slujbă ca aceasta cată să fie răsplătită şi eu voi să te răsplătesc; vino dar să luăm dulceaţă şi cafea împreună. 
   . Nu cutez, milostivo. 
   Greaca, văzînd rezistenţa ciocoiului, se ridică după sofa şi, după ce dete o aruncătură de ochi la fereastră, îl luă de mînă, îl puse lîngă dînsa şi, ca să-i insufle mai mult curajul, îi dete cu propria ei mînă dulceaţa şi cafeaua. 
   În timpul cît ţinu băutul cafelei, greaca examină cu mult interes trăsăturile feţei lui Păturică şi rămase foarte mulţumită, căci, fie zis între noi, băiatul nu era de loc urît. După ce dar se gîndi puţin, faţa ei luă un aer dulce şi amoros. 
   Ce se va fi petrecut în inima ei în acele momente, nu ştim; judecînd însă după cele dinafară, am putea zice numai că inima ei nu era stăpînită în acel minut de amor, ci mai cu seamă de temerea de fi respinsă, dacă cumva din nenorocire pasiunea ei n-ar fi intrat în planurile ambiţioase ale ciocoiului. 
   În fine se sculă de pe sofa plină de tulburare şi, ieşind din came-ră, zise mai întîi cîteva cuvinte servitoarei sale credincioase; apoi se întoarse ţinînd în mîini o sticlă cu anason de Chio din care bea numai postelnicul şi un taler plin cu alune prăjite. 
   .Să vedem . zice ea în sine . va putea el să-şi păstreze acest cumpăt sfieţ şi rece, cînd această băutură va arunca tulburarea în minţile şi în simţurile lui?. Şi punîndu-se iarăşi pe sofa, într-o poziţiune voluptoasă, turnă licoarea de foc cu mîna ei cea albă şi o prezentă cu graţie lui Păturică. 
   . Ţine. zise ea . bea acest spirt în sănătatea mea!
   Dinu luă paharul şi zise:
   
   . În sănătatea cucoanei Duduca, cea mai frumoasă din toate femeile Bucureştiului. 
   . Astea sunt linguşiri, ştrengarule! răspunse greaca luînd o poziţiune şi mai invitătoare. 
   
   . Nu, nicidecum; ba încă dacă voieşti să spun adevărul, eşti mai
    
   frumoasă decît Afrodita din mitologie. 
   Greaca turnă încă un pahar şi, sorbind puţin dintr-însul, îl dete lui Păturică cu mîna tremurîndă. 
   Ciocoiul, bînd şi acest pahar, simţi un foc strecurîndu-se prin tot trupul său şi o tulburare voluptoasă îi cuprinse minţile; el privi pe Duduca cu o sete de amor nedescriptibilă. Atunci greaca, văzîndu-se sigură de triumf, dete glasului său o intonaţie şi mai dulce şi, privind pe Dinu cu ochi galeşi, îl întrebă: 
   . Ia spune-mi, Dinicule dragă, ai iubit tu vreo femeie pîn. acum? 
   . Pe nici una, frumoasa mea stăpînă. 
   . Nu mă-nşeli oare? 
   . Nu, zău, nicidecum. 
   
   . Ştii tu că eu de mult te iubesc şi nu cutezam să-ţi spun, căci mă temeam să nu fii vreun berbant; dar fapta ta de astă-noapte, dragostea şi credinţa despre care mi-ai dat dovadă m-au făcut să-mi iau hotărîrea... Vino dar, dragă, în braţele mele! Nu te sfii, Dinule; eu te iubesc, căci eşti tînăr şi frumos, eşti plin de foc şi de mîndreţe. 
   Apoi, lăsînd să iasă din adîncul pieptului ei un suspin înfocat, se aruncă în braţele ciocoiului şi-l strînse cu ardoare pe sînul ei. Gurile lor se lipiră; ochii lor, jumătate închişi de delirul pasiunii, clipeau din cînd în cînd cu scîntei de amor şi voluptate... Erau beţi de fercire!... 
   Două ore în urma acestei scene de desfrînată şi urîcioasă trădare, Dinu Păturică putea să se laude că a învăţat pe dinafară alfabetul norocului. Greaca asemenea dobîndise un complice cu care să poată mînca în siguranţă starea postelniclui. Numai postelnicul, sărmanul! el culegea în acele momente roadele oarbei sale încrederi. 
   Capitolul IX 
   CONFIDENŢELE 
   Trădarea începută cu atîta fineţe de Duduca şi de Păturică din zi în 
    
   zi lua aspectul unui amor sentimental. Ciocoiul, cufundat în plăceri, părea că renunţase la orice plan de ambiţune; dar asta era o nouă cursă ce el întindea fanarioatei. 
   Ţinta lui era să mănînce starea postelnicului. Greaca avea tot această tendinţă vicleană. Păturică o simţise din purtarea către dînsul, dar, ca om cu minte ce era, el vrea să o aducă în stare a-şi declara însăşi acea dorinţă; cu alte cuvinte, el voia să prindă şarpele cu mîna altuia . metod foarte ingenios, ce s-a practicat în toţi timpii, şi se va practica pînă ce acest glob se va preface în cenuşă sau se va prăvăli în haos. 
   Într-o seară ei beau cafeaua în camera de culcare. Mai întîi vorbiră de amor, acuzîndu-se unul pe altul de indiferenţă; dar această conversaţie se sfîrşi foarte curînd prin jurăminte de cele ce întrebuinţează adesea amanţii, ca să se poată amăgi mai lesne unii pe alţii. 
   . Aşa, nemulţumitorule, zicea greaca, tu nu mă iubeşti cu acea căldură ce aşteptam de la un om pentru care am făcut atîtea jertfe. Ştii tu că fără tine nu mai pot să mai trăiesc? Cînd lipseşti cîte un ceas de lîngă mine, mi se pare acel timp un an, un veac. Oh! cît eram de liniştită pînă a nu mă înclina cu tine! Trăiam cu postel-nicul fără să fiu tulburată de nimic. 
   . Linişteşte-te, Duducuţo, fos-mu1, eu te iubesc mai mult decît orice în lume; să n-am parte de Dumnezeul la care mă închin, să fiu anatema dacă mint. 
   . Lasă, lasă, nu te mai jura, că am simţit eu toate. Ştiu eu pricina care te răceşte de la mine. 
   . Spune-mi-o, aşa să trăieşti, că-mi vine să nebunesc. 
   . Tu mă temi de postelnicul . şi ai drepate; dar de! ce oi să fac? Nu pot să-l las, căci el mă îngrijeşte despre toate. Dacă ai avea tu stare să mă ţii, chiar acum, în acest ceas l-aş lăsa. 
   . Ai cuvînt. Dar, te tem şi cum cutezi să ceri de la un om care te iubeşte să stea cu sîngele liniştit cînd vine altul şi te sărută chiar pe locul acela unde şi-a pus el buzele puţin mai nainte, cînd cellalt te strînge în braţe şi doarme cu capul pe pieptul tău? Tu nu ştii ce se 
   
    
   petrece în inima mea cînd te văd în braţele postelnicului. Toate furiile iadului se grămădesc împrejurul meu şi îmi zic: .Înjun-ghie-te sau înjunghie-l!. 
   În timpul acesta se auzi pe drum un glas frumos cîntînd versurile acestea: 
   Frunză verde ş-o lalea!
   N-am cuţit că m-aş junghea.
   Văzînd ibovnica mea
   Pe braţele altuia...
   
   Amîndoi amanţii ascultară cu atenţiune patetica melodie în care erau învelite acele versuri, iar ciocoiul exclamă cu un zîmbet neînţeles: 
   . Sărmanul Chioftea! 
   . Cine e acel Chioftea? întrebă greaca. 
   . Un vătaf de curte de la un boier.
   . Şi de ce-o fi cîntînd el aceste stihuri întristătoate?
   
   . Este amorezat, sărmanul! 
   . După cine? 
   . După amoreza stăpînului său. 
   . A, a! înţeleg, după frumoasa Despina. 
   . Da, după dînsa, care l-a făcut vătaf de curte şi calemgiu la 
   
   postelnic. Greaca, pricepînd simţul acestor vorbe, zise: 
   . Ai dreptate. Ea a făcut tot pentru dînsul şi eu nimic pentru tine. 
   . Nu este vorba de mine, răspunse Păturică cu nepăsare. 
   
   . Ei bine, Dinule dragă, îmi cunosc greşeala şi încep chiar de astăzi a mi-o îndrepta. Voi scrie postelnicului să te facă vătaf de curte în locul lui Gheorghe pe care voieşte să-l facă zapciu de străini; dar am altceva să-ţi spun: însă cer să fii tainic. Postelnicul e galantom, îşi cheltuieşte starea cu craidonii pe la via Brîncoveanului şi pe la Cotroceni. 
   . Ei, ş-apoi, ce iese de-aci? Lasă-l să şi-i cheltuiască cum îi va 
   5  
    
   plăcea! 
   . Aşa este, ai dreptate; dar el poate să se amorezeze de alta, sau poate să afle că ne iubim amîndoi şi să ne oropsească şi atunci vom rămînea calici pe drumuri. De ce să nu ne bucurăm noi de averea lui, căci suferim mojiciile şi fantaziile lui?... Eu ca ţiitoare şi tu ca vătaf de curte putem în scurt timp să-l scoatem la silimet1. Ai, ce zici? 
   . Ce să zic, dragă Duduco! Zic că Dumnezeu sau dracul ne-a făcut pe unul pentru altul. Apoi, strîngînd-o în braţe şi sărutînd-o, zise: De mîine, iubita mea, să ne punem la lucru. 
   . Tu-l vei încărca la socoteli. 
   . Tu-i vei cere şaluri şi mătăsării.
   
   . Tu-i vei specula moşiile.
   
   . Tu-i vei cere diamanticale.
   . Şi unind jafurile la un loc, ne vom cumpăra moşii şi ţigani.
   . Ş-apoi ne vom cununa; nu este aşa, Duducuţo dragă?
   
   . Bravo, Dinule, ai ghicit!
   
   . Bravo, Duduco!
   
   . Pe mîine! 
   . Ia stai puţintel; am uitat un lucru! exclamă greaca, punîndu-şi degetul la buze spre a-şi aduce aminte. Nouă ne mai trebuie un om, ca să ne stoarcă banii grecului fără de-a ne da noi pe faţă. 
   . Ai dreptate, Duduco. 
   . Cunoşti tu vreunul? 
   . Cunosc, dară... 
   . Cine e? Cum îl cheamă? 
   . Chir Costea Chiorul. 
   . O fi Costea bogasierul, de la Sf. Gheorghe cel Nou. 
   . Tocmai acela. 
   . De minune! 
   
   Capitolul X 
   1 Fos-mu (gr.) . lumina mea. 
    
   CHIR COSTEA CHIORUL 
   Ne oprim puţin din povestirea noastră, ca să introducem pe scenă, încă un personaj foarte interesant, care are să joace un rol însemnat în această istorie. 
   Cei ce cunosc cum era forma oraşului Bucureşti înaintea focului de la 1847 n-au decît să se gîndească puţin şi-şi vor aduce aminte că, mergînd drept pe uliţa Colţii spre Sf. Gheorghe cel Nou, era, pe timpul acela, o piaţă triunghiulară din care îşi luau începutul trei uliţe: una ducea spre Bărăţie, alta către hanul lui Filaret1 şi cea din urmă se îndrepta către pescăria veche din mahalaua Scaunelor. Cea dintîi era locuită de bogasieri, a doua de cojocari subţiri şi groşi, iar a treia, acoperită cu scînduri ca bazarele din Stambul, era locuită numai de abagii şi găitănari. 
   Pe la 1814 aceste uliţe, ca mai toate celelalte, erau aşternute cu scînduri de stejar şi aveau pe dedesubt canaluri de lemn pentru scurgerea apelor. A umbla însă pe asemenea poduri era o adevărată tortură, căci uneori ele erau pline de noroi infectat din cauza necurăţirii canalelor, alteori se rupea cîte o scîndură tocmai cînd nenorocitul pedestru punea piciorul pe dînsa şi, fără veste, el se simţea cufundat în noroi pînă la mijloc sau chiar se pomenea cu o mînă scrîntită sau un picior frînt. Să mai adăugăm pe lîngă aces-tea şi lipsa de felinare şi abia ne vom putea face o idee despre trista stare în care se aflau uliţele Bucureştilor pe timpul acela. 
   În una din cele trei uliţe locuia un neguţător căruia, din cauza deosebitelor obiecte de vînzare ce ţinea în magazinul său, nu-i putem da nici o calificaţie definitivă; tot ce putem zice despre dînsul este că făcea parte din toate breslele neguţătoreşti, fără ca să plătească patentă la vreuna dintr-însele, căci dacă stărostia voia să-i dea patentă de bogasier, el nu o primea, zicînd că este ceaprazar; iar din această corporaţie el scăpa aruncîndu-se în alta, fără ca nimeni să-l poată dovedi de mincinos. 
   Acest neguţător, evreu de origine, dar trăit şi naturalizat printre fanarioţi, se deosebea dintre colegii săi printr-o rară dibăcie, întemei­
    
   ată, din nenorocire, pe un caracter cît se poate de mîrşav. 
   A trimite la ocnă pe un nevinovat sau a fura cu paraua de la marfă, pentru dînsul era totuna; conştiinţa lui era obişnuită cu tot felul de răutăţi, încît cea mai mare nelegiuire nu putea să deştepte în inima sa nici milă, nici frică de Dumnezeu. 
   Ca să ajungă a dobîndi stare mare, el întrebuinţase toate mij-loacele putincioase şi nu nesocotise cîtuşi de puţin folosul ce putea trage întru aceasta de la femei. Nu era un desfrînat în ţară pe a cărui cochetă să nu cunoască chir Costea. El împrumuta pe toţi junii cu bani, luîndu-le dobînzi nespuse; făcea înlesniri amoroase chiar în casa lui; spiona pe toată lumea şi o trăda la spătărie. Toate acestea le făcea sub masca omeniei şi a dreptăţii şi suntem încredinţaţi că, dacă biata ţară romînească ar fi fost şi pe atunci un obiect de speculă, chiar pentru oamenii de jos, chir Costea, negreşit, s-ar fi servit şi el de cuvintele .patrie şi libertate., ca să-şi sature lăcomia de bani. 
   Cînd îi ieşea înainte vreo femeie cochetă (de care nu era lipsă nici pe atunci), el, dintr-o simplă căutătură, înţelegea cu cine are a face şi ce profit poate să tragă de la dînsa. 
   Dacă întreţinuta vreunui boier cu trecere la curte şi bogat se oprea cu butca dinaintea prăvăliei sale, el ieşea afară cu capul descoperit şi o ameţea cu linguşiri de tot felul: .Bine ai venit, preacinstită cuconiţă! Ce mare cinste pentru mine! Cu ce pot să vă slujesc? Am primit acum de curînd: mătăsării de Veneţia, tulpanuri, panglice, răţele şi horbote din Lipsca, fesuri albe de Ţarigrad, şaluri de Iran1 . Am mai primit diamanticale de tot felul: rubine, smaragde şi mărgăritare de la cei mai vestiţi giuvaiergii din Stambul.. Apoi, întorcîndu-se către băieţii din prăvălie, le zicea: .Ei, ce şedeţi ca nişte trîntori? Scoateţi tot ce avem mai frumos şi puneţi dinaintea milostivei cucoane, ca să-şi aleagă orice i-o plăcea!. 
   În cîteva momente se prefira pe dinaintea cochetei toate boarfele şi falsele diamante ale ingeniosului bogasier, fără ca el să lase pe vreuna a trece mai jos de un cap d-operă. În fine, cocheta îşi alegea un inel de 
   1 Silimet . desăvîrşită sărăcie. (n.N.F.) 
    
   diamant, de mărgăritar sau o perniţă de odagaciu şi zicea surîzînd: 
   . Cît costiseşte aceasta, chir Costeo? 
   . Să fac socoteala, milostivo. 
   
   Apoi luînd în mîini obiectele în chestiune, se prefăcea că se gîndeşte la preţul lor şi-n urmă răspundea cu aer meditativ şi serios: 
   . Pe mine mă ţin şapte sute de lei, dar pentru preacinstitul obraz al panevgheniei tale le dau tot cu acest preţ, voiesc să mă fac om al casei domniei sale. Ce ştii! Poate că te voi ruga şi eu de ceva şi voi fi ascultat! 
   Cocheta număra banii şi, luîndu-şi obiectele cumpărate, ieşea din prăvălie petrecută de curtenitorul bogasier. 
   Dar fineţa lui şi-o întrebuinţa mai cu seamă asupra feciorilor de boieri cu stare şi asupra acelora despre care afla că peste puţin timp au să ia vreun huzmet gras. Către toţi aceştia el se arăta generos: îi împrumuta cu bani, le împlinea cu repeziciune orice serviciu, devenea chiar Mercurul lor fără plată. La toate înşelătoriile, însă, de felul acesta, el se ajuta foarte mult cu două copile ale sale, pe care le învăţase atît de bine arta prefăcătoriei, încît ele atrăgeau pe tineri în casa lor întocmai ca nişte adevărate sirene. 
   Era foarte curios a vedea cineva pe aceste copile servindu-se deodată cu modestia şi cu cochetăria, două arme aşa de opuse una alteia. Cînd pentru prima oară se prezenta vreun tînăr în casa bogasierului, fetele şezînd pe cîte un scaun, cu ochii plecaţi în jos, simulau o modestie demnă de sfînta Cecilia1; dar după ce se informau despre starea şi poziţiunea lui şi după ce se mai familiarizau cu dînsul, atunci îşi schimbau rolul: dacă tînărul era sărac sau se introducea în casa bogasierului cu scop de a solicita vreo facere de bine, fetele mai adăugau pe lîngă modestie un fel de mîndrie grosolană, care făcea-ndată pe solicitator să înţeleagă că n-ar fi rău să se care de acolo şi să le lase în pace; cînd însă tînărul era bogat şi darnic, atunci smeritele fiice ale Evei îşi părăseau curînd sfiala cea prefăcută şi, devenind cochete în toată puterea cuvîntului, primeau cu cea mai destrămată răsfăţare 
   1 Două clădiri au purtat acest nume: una este aceea despre care vorbim, iar cea de-a doua este localitatea pe care s-a clădit teatrul. (n. N. F.) 
    
   glumele, darurile şi sărutările junilor libertini. 
   Pe cînd fetele întindeau toate aceste curse ca să ameţească pe biata victimă, intra în casă şi chir Costea cu cîte o dulamă veche de postav putred, cusută cu fir mincinos, sau vreun alt veşmînt rămas de ani în prăvălia sa şi cu un zîmbet plin de viclenie îi zicea: .Ia priveşte, cucoane, această dulamă. Ce mai postav! Ce mai sîrmă de aur! Ce mai cusături! Parcă-i un tifarichi1. Ia îmbrac-o, aşa să trăieşti! căci trebuie să-ţi şadă foarte bine cu dînsa.. 
   Junele, văzîndu-se pus între ciocan şi nicovală, nu putea face altfel decît a îmbrăca haina. După ce se termina operaţiunea, grecul privea pe tînăr din toate părţile cu o privire prefăcută, şi strigînd: .Bre! Ce minune... Luxăndriţo! Marghioliţo! Ia priviţi, tată, pe cuconaşu! Nu este aşa că seamănă cu o beizadea? Cît de bine te prinde, cuconule! Parcă-i croită pe trupul domniei tale. Ai să facem un tîrg din două vorbe. Eu te iubesc prea mult; nu ştiu ce ai, că m-ai fermecat! Pe mine mă ţine douăsprezece mahmudele, dar pentru hatîrul domniei tale o dau ce zece2. Ai, să fie de bine!. 
   Nenorocitul tînăr, deşi se vedea tot într-un timp şi furat şi batjo­corit, căta să primească haina, ca să nu-şi strice opiniunea de galan­tom ce aveau fetele despre dînsul. Scotea dar punga din buzu-nar şi număra cele zece mahmudele cu o nepăsare prefăcută, sau scădea preţul hainei din vreo sumă cu care împrumutase pe grec mai nainte, tot prin astfel de mijloace. 
   Nu exista casă de boier în care să nu intre chir Costea, sub diferite pretexte; la gastronomi se introducea prin baclavale şi dulceţe de Ţarigrad, pe care le prezenta pe la zile mari; la tinerele cucoane îşi deschidea intrarea prin glastre cu flori şi alte nimicuri femeieşti, pe care le da cu preţul jumătate, ca să poată cîştiga mai în urmă înzecit, prin intrigi şi servicii de amor. În fine, păgînul de fanariot făcea tot ce-i sta prin putinţă ca să realizeze proverbul ţării sale: 
   .Arpaxe na tr V ai l ye n. ¤ch.1 . 
   1 De Persia. (n. N. F.) 
    
   Iată portretul moral al omului ce alese Dinu şi Duduca spre a le ajuta ca să mănînce starea postelnicului Andronache. 
   Capitolul XI 
   ADEVĂRUL E PROASTĂ MARFĂ 
   Postelnicul Andronache, crezîndu-se asigurat de credinţa amantei sale prin punerea ei sub paza lui Păturică, îşi petrecea acum viaţa în cele mai dulci plăceri ce pot să dea omului poziţiunea, aurul şi amorul. 
   Gelozia, unicul rău ce-l frămîntase cîtva timp, dispăruse cu totul prin bunele ştiri ce primea despre Duduca şi mai cu seamă prin marea afecţiune şi înflăcăratul amor de care ea-i da dovezi pe fiecare zi. Unica grijă ce-l preocupa era aceea de a crea norocul credinciosului său servitor, pe care-l orîndui mai întîi sameş la hătmănie; dar necrezînd de ajuns această răsplătire, el rugă pe Caragea de îl onoră cu rangul de sluger, pe care mai în urmă îl prefăcu în cel de pitar1 . 
   Am zis într-unul din capitolele precedente că din toate slugile casei postelnicului numai vătaful de curte străbătuse în adîncul inimii lui Păturică şi numai el prevăzuse întunecoasele lui planuri şi îl urmărea de aproape, fără să lase a-i scăpa din vedere nici una din faptele sale. 
   Din ziua, însă, cînd postelnicul avu nerozia de a orîndui pe Păturică priveghetor asupra faptelor amantei sale, vătaful îşi îndoi privegherile sale şi află toate cîte Păturică voia să le ţie ascunse; el descoperi nedemna trădare a ciocoiului şi hotărî să denunţe pe trădător, ca să scape pe stăpînul său de nenorocirea în care voia să-l tragă. 
   Într-o zi, pe cînd postelnicul se afla singur în odaia sa, trîntit pe sofa şi îngînînd pe nas un cîntec de amor, vătaful se prezentă di-nainte-i şi, după ce-i făcu temenea1 pînă la pămînt, îi zise: 
   . Cucoane Andronache, să trăieşti întru mulţi şi fericiţi ani! Cinci 
   1 Sfînta Cecilia, patroana muzicii, era patriciană romană. Ea suna în perfecţiune organul şi era tipul modestiei. (n. N. F.) 
    
   ani sunt acum de cînd te slujesc cu credinţă şi supunere. Aş dori dar să aflu din gura domniei tale dacă te-ai mulţumit de mine ori ba. 
   . Ei bine, sunt mulţumit; ce vrei? 
   . Voiesc, cucoane, să aflu: ce părere ai despre mine? 
   . Unde vrei să ajungi prin aceste întrebări? 
   
   . Voiesc să ştiu dacă eşti mulţumit de mine; aş voi iarăşi să ştiu de mă ai de om cinstit sau mă crezi de hoţ ori şiret. 
   . Ei bine, eşti om cinstit, sunt mulţumit de tine şi la ziua mea o să te fac şătrar. 
   . Să-ţi ajute Dumnezeu, cucoane! Ţi-am mîncat pîinea şi sarea atîta vreme şi voi să-ţi mărturisesc o taină care-mi apasă cugetul. 
   
   Grecul, auzind aceste din urmă cuvinte, luă un aer mai serios şi aţitind ochii asupra vătafului zise: 
   . Spune-mi ce taină este aceea despre care-mi vorbeşti? 
   . Îţi aduci aminte, cucoane, că acum patru ani ai primit în curtea domniei tale un copil trenţăros şi smerit? 
   . Despre Dinu voieşti să vorbeşti? 
   . Tocmai despre dînsul, cucoane. Pe-acest copil sărac domnia ta l-ai îmbrăcat, l-a hrănit, i-ai dat locuinţă, l-ai învăţat elinica, întocmai ca pe un grămătic domnesc; apoi l-ai miluit cu huzmet şi boierie2. Ei bine, cucoane, ia spune-mi, aşa să trăieşti, ce părere ai despre dînsul? 
   . Foarte bună; este băiat cinstit şi mă iubeşte ca pe un tată. 
   . Uite, cucoane, la pontul acesta nu mă unesc cu părerea domniei tale. Eu, deşi sunt un prost pe lîngă domnia ta, dar din ziua cînd a venit în curtea domniei tale mi s-a părut un făţarnic şi un şiret de frunte; l-am urmărit pas cu pas, crezînd că poate sunt amăgit; dar purtarea lui, în loc să risipească bănuielile mele, le întărea şi mai 
   
   1 Cap d-operă de o industrie (dintr-un domeniu . n. ed.) oarecare şi uneori primiţiu (primele roade ale pămîntului, pîrgă . n. ed.) de poame. (n. N. F.) 
   2 Monedele ce circulau în timpul lui Caragea sunt acestea: mahmudea, cu lei 38; dodecarul, lei 12; funducul, lei 22; nesfiaua, lei 4; cercliul, lei 3; galbenul, lei 30; zgripţorul, lei 12 parale 20; sfanţul, lei 2; diricliul, lei 12 par. 20; speţul, lei 12; crontalerul, lei 14; barbuta, lei 2,20. (n. N. F.) 
    
   mult. Doi ani de făţărnicie fură de ajuns ca să te facă să-l iei drept omul cel mai cinstit din lume şi să-l orînduieşti păzitor al cucoanei Duduca, despre care bănuiai că te înşeală. 
   . De unde ştii că mă înşeală? 
   . Lasă-mă, cucoane, să isprăvesc şi vei judeca mai bine dacă mint sau spun adevărul. 
   . Urmează, dar gîndeşte-te că, de-mi vei spune minciuni, îţi voi da cincizeci de topuze la tălpi1 . 
   . O mie, milostive, de voi minţi. 
   . Aide, spune! 
   . Pe dată ce Dinu s-a mutat la cucoana Duduca, a început s-o păzească după porunca domniei tale; însă nu cu socoteală de a-ţi spune adevărul şi a te scăpa de necinste, ci ca să-l aibă de frică şi să facă cu dînsa ce va voi. 
   . Şi ce s-a întîmplat după aceasta? 
   . A prins-o în grădină cu calemgiul despre care o bănuiai şi, în loc să-l aducă legat dinaintea domniei tale, a făcut altceva. 
   . Ce-a făcut?... Spune şi gîndeşte-te la cele cincizeci de topuze. 
   . S-a unit cu greaca, care s-a dat la dragoste cu dînsul, ca să-ţi mănînce mai lesne averea şi astăzi, pe cînd domnia ta te sileşti să-l scoţi la obraze, el te necinsteşte şi-ţi mănîncă şi averea. 
   . Şi cu ce dovezi poţi tu să sprijineşti aceste pîri? 
   . Nici o dovadă afară de cinstea mea, căci ei, şireţii, au luat măsuri ca să nu lase nici o urmă despre nelegiuirea lor. 
   
   Postelnicul, luînd tot ce auzise drept minciuni şi pîri născute din gelozie, încruntă figura şi cu un gest de mînie şi o gravitate cu totul otomană zise bietului vătaf: 
   . Afară, mişelule, să nu-ţi mai calce piciorul prin curtea mea, că-
   ţi voi înmuia spatele cu bătaia! Pe cînd vătaful ieşea pe uşă, disperat că şi-a compromis viitorul, 
   1 .Şterpeleşte ca să mănînci, şi fură ca să ai!. 
    
   fără cel puţin să scape pe stăpînu-său de nenorocire şi de dezonoare, o butcă cu cai albi intră în curtea postelnicului şi dintr-însa ieşi o femeie învăluită, care se sui pe scări cu cea mai mare iuţeală. 
   Această femeie era Duduca. Ea simţise de mult că vătaful o spionează şi, printr-o coincidenţă norocită pentru dînsa, ea avuse chiar atunci ideea de a veni la postelnicul, ca să preîntîmpine furtuna ce bănuia că poate să se ridice asupra capului ei. 
   Cum intră în casă, îşi scoase maloteaua sa blănită cu samur şi, ridicînd vălul de pe obraz, lăsă să se vadă acele frumuseţi încîntătoare care răpise atîtea inimi. Era însă în trăsăturile feţei ei ceva care dove­dea o agitaţiune interioară foarte mare. Postelnicul simţi aceasta şi, prevăzînd chiar din neaşteptata ei venire că o să se întîmple ceva, o privi cu amor şi-i zise: 
   1 Ceremonia dării rangurilor pe timpii lui Caragea era aceasta: individul hotărît a lua rang, de era funcţionar, se recomanda domnitorului de către ministrul sub care servea; iar cînd se întîmpla să fie protejatul vreunuia din boieri, îl recomanda postelnicul cel mare. 
   Ceremonia începea astfel: Domnul şedea pe sofa în sala de primire, iar cînd se apropia peţitorul de rang, se scula în sus şi îl îmbrăca cu o haină de mătase albă, cu vărgi de fir, în formă de biniş sau tunică; apoi, adresîndu-se către persoana căftănită, îi zicea cuvintele acestea: .Pentru osîrdia şi credinţa cu care ai slujit ţării.. Aceste cuvinte nu se ziceau tot într-un fel, ci după informaţiunile ce avea domnitorul despre persoana căruia voia să-i dea rang. Grigore vodă Ghica, cînd a îmbrăcat cu caftan pe răposatul Barbu Catargiu, s-a servit cu aceste cuvinte: .Te cinstesc cu acest caftan, ca să deştept în tine dragostea către faptele cele bune.. Cu ocazia îmbrăcării de caftan a răposatului Tache Rallet, îi zise: .Te cinstesc cu acest caftan pentru multa vreme de cînd stai fără chiverniseală şi pentru evghenia neamului tău.. 
   După aceea postelnicul cel mare comunica celor de faţă numele rangului, apoi după dînsul ieşea seleamceauşul sau baş-bulucbaşa şi vestea mulţimii numele individului şi rangul ce primise. 
   După săvîrşirea ceremoniei, cel ce primea rang pleca din curtea domnească pe jos, dacă rangul era mic, iar de era de la stolnic în sus, îl punea călare pe cal domnesc, împodobit cu cioldare de fir şi calcane de argint, şi îl petrecea pînă la locuinţa sa cu alaiul domnesc. 
   Ajungînd la casa sa, venea meterhaneaua şi-i cînta, apoi veneau trăsuri domneşti, avînd într-însele idiclii şi cafegii, cu tacîmuri de dulceaţă, cafea şi ciubuce, toate domneşti, şi îl cinstea ca din partea domnului; iar cel cu rangul căta să plătească lei 400 pentru meterhanea şi cîte un bun bacşiş la idiclii, cafegii şi ciubuccii. (n. N. F.). 
    
   . Vino lîngă mine, îngerul meu, lumina ochilor mei.
   Greaca răspunse printr-un suspin, dar nu se mişcă din loc.
   
   . Ce ai, Duducuţo?... Tu oftezi. 
   . N-am nimic. 
   . Aceasta nu se poate, sufletul meu; spune de ce eşti tristă? Îţi 
   
   lipseşte ceva? Te-a supărat cineva? Spune! Greaca începu să plîngă şi, înecată de suspine, îi zise: 
   . Am venit să-ţi spun că de azi înainte nu mai sunt amoreaza 
   domniei tale; mă duc la călugărie! . Şi de ce, inima mea? adaose postelnicul cu mirare. . Ştii domnia ta prea bine! 
   . Să n-am parte de ochii mei, dacă ştiu ceva. 
   . Cînd ai venit întîia oară la mine şi mi-ai spus că mă iubeşti, mi-ai zis că o să mă iei de soţie şi o să mă faci să gust toate plăcerile lumii; iar acum, după ce m-ai făcut să jertfesc toate gusturile vieţii mele pentru domnia ta, îţi baţi joc de mine ca de o ţigancă. 
   . Eu îmi bat joc de tine? Eşti nebună, Duduco! 
   . Tot ce am zis este adevărat. Şi care luare în rîs poate fi mai mare decît aceea de a nu te încrede în mine? Ce bănuieli ţi-am dat eu, de cînd trăim împreună, ca să-ţi poţi îndrepta asprimea ce de doi ani întrebuinţezi asupră-mi? 
   . Ce asprime? Ce nedreptăţi sunt acelea despre care-mi vorbeşti? 
   . Ajungem la făţărnicie, arhon postelnice. Dar ce cruzime poate fi mai mare decît aceea de a bănui cinstea unei femei ce ţi s-a dat cu cea mai mare dragoste şi a mă pune sub paza unui nelegiuit care mă omoară cu nesuferitele lui privegheri? Eu nu mai sunt volnică să-mi descopăr nici una din cele mai nevinovate plăceri femeieşti; de ies puţin prin grădină ca să gonesc urîtul singurătăţii, ciocoiul domniei tale mă urmăreşte pe furiş; de cînt cîte ceva ca să mă desfătez, el aţintează la mine nişte ochi plin de venin, prin care pare c-ar voi să-mi zică: .Tu 
   
   1 Compliment turcesc. (n. N. F.)
   2 Slujbă şi rang. (n. N. F.)
   
    
   iubeşti pe altul şi pentru dînsul cînţi, iar nu pentru stăpînu-meu.. Nelegiuitul mă urmăreşte în tot locul, pînă chiar şi în sfînta biserică, unde mă duc să-mi vărs focul suferinţelor şi să cer întărirea de care am trebuinţă ca să pot răbda toate chinurile lui. 
   . Acestea sunt năluciri. Păturică este un băiat cumsecade şi, chiar de va fi cutezat să te privegheze, îţi jur pe Dumnezeu că nu cunosc nimic din cîte îmi spui şi, ca să-ţi dau o dovadă şi mai mare despre aceasta, îţi făgăduiesc că-l voi dojeni cu asprime. 
   . Nu mă mulţumesc cu atît. Cer ca să-l scoţi chiar astăzi din casa mea, sau părăsesc acea casă care s-a făcut o temniţă pentru mine. Acesta este singurul mijloc de a mai vieţui împreună. Primeşti sau nu? 
   Postelnicul, fiind robit de această sirenă amăgitoate, nu putu să reziste la teribilul asalt, ci îi zise surîzînd: 
   . Aidi, de! Fie după voia domniei tale, Duducuţo; vino în braţele mele să te sărut. 
   
   Greaca căzu pe pieptul lui şi braţele ei fine se împleticiră de corpul cel robust al fanariotului, întocmai precum se împleteşte iedera pe un stejar vîrtos; buzele lor se împreunară şi rămaseră cîteva momente într-un exaz febril. Pentru postelnicul Andronache, ce era orbit cu totul de amorul Duducăi, aceste momente erau o fericire nespusă, căci se încredinţa din nou despre fidelitatea amantei sale. Pentru iscusita greacă însă, aceste sărutări înfocate erau numai o cursă prin care-şi înlesnea mijloacele de a amăgi mai tare şi mai bine pe acela ce ea voia să exploateze. 
   Două ore în urma acestei scene de ipocrizie şi neruşinare, Dinu Păturică, complicele Duducăi, ieşea din casa ei cu zîmbetul ferici-rii pe buze, căci devenise vătaf de curte al postelnicului. Ceea ce mai avea acum de făcut era răpirea definitivă a stării făcătorului său de bine. 
   1 În timpul acela se bătea la falangă cu nuiele de răchită sau cu topuzul (aici măciucă cu capul ghintuit cu fier . n. ed.). Acesta din urmă însă înfricoşa mai mult pe pacient, căci osebit de durerea ce-l făcea să simtă, de multe ori vătăma oasele tălpii piciorului. (n. N. F.) 
    
   Capitolul XII 
   UNA LA MÎNĂ! 
   Dinu Păturică, cum se instală în postul de vătaf pe care-l dorise atît de mult, chemă pe toate slugile curţii şi le ţinu un cuvînt prin care le făcu cunoscut că, în timpul fostului mai nainte vătaf, se făcuse mare risipă în curtea stăpînului său şi că el nu va suferi să se urmeze şi în timpul său asemenea fapte. .Voi pedepsi . zicea el . fără milă pe toţi aceia ce vor cuteza să înşele pe boierul măcar cu o para.. Apoi după aceea numără păsările din curte, coti buţile cu vin, luă cheile pivniţei din mîna chelarului şi pe-ale cămării din mîna jupînesei, scoase pe sofragiu şi pe stolnic sub cuvînt de mîncătorie şi puse în locul lor pe alţii, aleşi de dînsul după sprînceană. 
   Aceste aspre măsuri ajunseră la urechea postelnicului şi el se bucură foarte mult, căci găsise, după părerea lui, un om cinstit ca să-l scape de ruina către care mergea cu paşi repezi; nu ştia însă că acel om în care se încredea atît de mult era cel mai fin dintre toţi hoţii şi că măsurile lui economice nu erau decît o cursă întinsă prin care voia să-l adoarmă, ca să-i poată mînca averea mai lesne. 
   După ce Păturică făcu tot ce putu ca să-şi dea aer de om cinstit şi cu durere de inimă de averea stăpînului său, el se înfăţişă dinaintea lui şi­i dete socoteală de toate măsurile ce luase. 
   Grecul ascultă cu bucurie toate proiectele de economie ce-i înfăţişă ciocoiul, apoi exclamă cu o mulţumire învederată: 
   . Bravo, Dinule, aferim, copilul meu! Cum îngrijeşti tu de averea mea, aşa să îngrijească Dumnezeu de tine. 
   Aceste binecuvîntări, de al căror înţeles echivoc un om cu frica lui Dumnezeu s-ar fi înspăimîntat, nu făcură nici o impresiune în inima ciocoiului; el plecă capul în jos spre semn de mulţumire şi zise: 
   . Stăpîne, tot ce am făcut pentru domnia ta nu este decît un mic semn de mulţumire pentru multele faceri de bine ce ai săvîrşit asupra nevrednicului tău rob. Alta mai am să spun panevgheniei tale. 
   
    
   . Spune, Dinule, să vedem! 
   . Domnia ta ai moşii, vii, livezi de pomi, heleşteie şi zalhanale. 
   . Aşa, precum zici; am din toate acestea. 
   
   . Ei bine, stăpîne, trebuie să facem cercetare pe la toate aceste acareturi, căci poate să fie călcate de vecini; poate că arendaşii taie pădurile, strică livezile de pomi, lasă morile şi hanurile în neîngrijire şi, bine vezi domnia ta, acestea aduc dărăpănarea stării măriei tale. Trebuie dar să trimiţi un om credincios să cerceteze şi să-ţi aducă ştiinţă lămurită despre toate acestea. 
   . Ai dreptate, Dinule, şi, iată, îţi poruncesc ca chiar de mîine săpui în lucrare această cercetare. 
   
   Conversaţiunea aceasta se întrerupse prin venirea postelnicului Vlahuţi, ca să invite pe fanariot la masa ce dădea trimisului împărătesc în pricina haraciului... 
   A doua zi, pe la şapte ore de dimineaţă, un tînăr îmbrăcat cu haine arnăuţeşti foarte galante şi însoţit de douăzeci şi cinci idiclii, sub comanda marelui satîrgi-başa al cămărăşiei, străbăteau întinsa pădure a Vlăsiei. 
   Era pe la mijlocul lui mai; aerul dulce al dimineţii, îmbălsămat de mirosul florilor sălbatice şi de acel parfum răcoros al frunzelor de curînd crescute, răspîndea peste tot o suflare învitătoare; păsărelele, săltînd prin crengi, cîntau acele mii de melodii sublime care inspiră în inima omului şi melancolie şi plăcere. 
   Pe cînd călătorii îşi urmau drumul în tăcere, deodată se auzi ieşind dintre desişul pădurii o voce care cînta cu multă expresiune o melodie întristătoate şi eroică. 
   Cînd cortegiul ajunse destul de aproape spre a deosebi cuvintele cîntăreţului, el se opri de sineşi, ca să poată asculta această baladă caracteristică pentru timpii de atunci: 
   Frunză verde de secară! Nu mai e dreptate-n ţară, De dai jalbă la domnie, 
    
   Te trezeşti la spătărie
   Şi de-acolo la Divan,
   De-ţi pierzi vremea cîte-un an.
   Frunză verde de molotru!
   Dacă astăzi sunt în codru
   Cu pistol la cingătoare,
   Şi cu flinta la spinare,
   De ce nu mă-ntrebi, creştine,
   Să-ţi spun focul ce arde-n mine?
   Am avut mumă şi tată,
   Casă mare-ndestulată,
   Zece vite în coşar
   Şi parale-n buzunar;
   Dar grecul afurisit
   Tot ce-am avut mi-a răpit:
   Părinţi, nevastă, copii
   Nu mai sunt printre cei vii.
   Nu mi-a mai rămas pe lume
   Decît eu şi ce-i pe mine.
   Frunză verde iasomie,
   Aideţi, fraţi, la haiducie,
   Să scăpăm de lighioi,
   De cochinţi1 şi de ciocoi.
   
   Simţul acestor versuri şi mai cu seamă focul cu care erau cîntate făcu o urîtă impresiune în inima călătorilor; dar mai ales junele ce părea a fi stăpînul se gîndi puţin, apoi aţintind ochii asupra lui satîrgi-başa, îi zise: 
   . Ce zici tu, Radule, despre acest cîntec?... N-ar fi bine să pregătim armele? 
   . Armele!... Şi de ce? 
   . Auzi acolo; de ce? Parcă ai uitat că suntem în Vlăsia, în cuibul tuturor tîlharilor? 
   
    
   . Aşa e, cucoane Dinule; dar tot e mai bine să ne căutăm de drum şi să lăsăm pe bieţii creştini în pace, să-şi verse focul ce le arde inima, că mult sunt amărîţi, sărmanii! 
   . Dar dacă vor fi hoţi şi vor năvăli asupra noastră? 
   . N-avea grijă, cucoane Dinule; îi cunosc eu. 
   . Ai zis că-i cunoşti? 
   . Da, am zis.
   . Şi de unde-i cunoşti?
   
   . Cînd eram nefer la spătărie, am văzut pe căpitanul lor venind la spătarul. 
   . La spătarul?... Şi ce căta la spătarul un căpitan de hoţi? adăugă Păturică cu aer de mirare prefăcută. 
   . Venise să-şi prenoiască huzmetul de hoţie. 
   . Dar asta nu e de crezut, Radule! 
   . Voieşti să te încredinţezi că-i adevărat? 
   . Da, voiesc. 
   
   Satîrgi-başa scoase un fluieraş de pămînt de la cingătoare şi, punîndu-l în gură, făcu să iasă dintr-însul cîteva sunete ascuţite. Nu trecu mult şi suita călătorilor fu înconjurată de vreo cîţiva flăcăi scurţi de stat, vînoşi şi înarmaţi pînă la dinţi. 
   . Bine-aţi venit sănătoşi, flăcăi! zise satîrgi-başa, răsucindu-şi mustaţa cea lungă şi zîmbind. 
   . Bine v-am găsit, boieri domnia voastră! răspunseră tîlharii. 
   . Unde este Gheorghe? 
   . Care Gheorghe? 
   . Căpitanul vostru! 
   . A! a! căpitanul... s-a dus cu cîţiva feciori să calce pe Mărgineanu. 
   . Pe părintele arhimandritul? 
   . Da, boierule, că-i gras la ceafă. 
   . Dar bine, măi, nu-i păcat? 
   . Păcat?... Dar el se gîndeşte oare la păcat cînd ţine şapte-opt ţiitori în casă şi cînd nenoroceşte pe tot anul cîte douăzeci-trei-zeci de fete? 
   
    
   . Ce spui, măi băiete; le face el toate acestea? 
   . Şi mai mari decît acestea, boieri domnia voastră; bate pe bieţii romîni din satele mănăstirii, le ia şi cenuşa din vatră, îi spînzură de picioare şi le dă fum ca la vulpi, apoi, arătîndu-le gîrbaciul cu douăsprezece sfîrcuri de plumb, le zice: .Scoate bani, afurisit ţăran, că-ţi crăp pielea cu gîrbaciul acesta.. Sărmanul ţăran răspunde: .N­am, părinţele, iartă-mă, şi Dumnezeu să-ţi ierte păcatele.. .Nu ştiu eu fleacuri d-astea; aceşti bani sunt ai Sfîntului Munte; plăteşte, ori te omor ca pe un dobitoc., răspunde grecul. 
   . Bre! Da. nelegiuit mai este! 
   . Nevoie mare, cucoane. Mai deunăzi s-a sculat satul Telega şi s-a dus la dînsul cu ouşoare, cu puişori de găină, cu untişor, de! ca creştinul, ca să-l roage să le facă o bisericuţă în sat, să aibă şi ei, bieţii, unde să-şi îngroape morţii şi să-şi boteze copiii. Ei bine, bo-ieri domnia vostră, ştiţi ce le-a făcut?... După ce le-a luat plocoa-nele, i-a dat afară din casă cu înjurături. Bieţii săteni au băgat jalbă la domnie; dar el a aflat şi cu marafeturile şi drăciile lui i-a pus pe toţi la închisoare, de li se prăpădesc bucatele pe cîmp. 
   . Ia, să lăsăm acestea la o parte . zise satîrgi-başa . şi spune-mi cum vă merg treburile? V-aţi dres cu spătăria? 
   . Mai alaltăieri am dat spătarului douăzeci de pungi de bani1 . Satîrgi-başa se apropie de Dinu Păturică şi-i zise încetinel: 
   . Te mai îndoieşti, cucoane? 
   . Ai dreptate, răspunse Păturică cu un aer prefăcut; dar ascultă,măi Radule, deşi văd că eşti bine cunoscut cu aceşti oameni, eu însă, drept să-ţi spun, nu prea mă simt la siguranţă aici. Spune-le ce le-i spune, ca să ne lase să mergem mai curînd înainte. 
   . N-ai nici o teamă, cucoane; ţi-am spus că am fost nefer la spătărie şi n-or fi ei nebuni să se lege de oameni, cînd îi văd cu mine. Ei! din cîte i-am scăpat eu! Ia întrebă-i numai, să-ţi spuie: ar mai fi astăzi vreunul din ei nepus în ţeapă, dacă n-ar şti să se poarte cu oamenii stăpînirii? Mai bine decît să fugim d-aci ca nişte nemernici şi să ne 
   
   6  
    
   facem de ruşinea lumii, ia să descălecăm şi să ne facem frumos conacul de amiazi, aci, pe verdeaţă, la umbră; să punem pe flăcăii aceştia să ne pregătească o masă cumsecade, căci negreşit drumul trebuie să te fi secat şi pe dumneata la inimă. 
   . Bine, adăugă Păturică, asigurat acum prin cuvintele voinicului satîrgi-başa; dar ce să mîncăm, căci, dacă e vorba de mîncare, aş mînca şi eu bucuros. 
   . Hei! dacă e aşa, lasă-te pe mine; o să te fac să mănînci un miel fript hoţeşte. 
   . Ba zău!... Şi ce fel frig hoţii mieii? 
   . Ce-ţi pasă domniei tale! Ia să vezi! Îţi făgăduiesc o friptură care să întreacă toate chiabapurile2 de la masa lui vodă. 
   Zicînd aceste vorbe, se întoarse către idiclii şi, alegînd pe doi mai chipeşi şi mai voinici, le zise: 
   . Mă, luaţi pitacul acesta, duceţi-vă cu dînsul în cel dintîi sat ce veţi întîlni şi cereţi să vă dea cinci miei graşi, unt proaspăt, ouă şi vreo patru-cinci vedre de vin şi dacă v-o cere bani, spuneţi-le că toate acestea sunt pentru gătirea conacului isprăvnicesc. Dacă nu v-o crede, arătaţi-le pitacul; iar dacă şi după aceea se vor împotrivi, muiaţi-le spinarea cu muchele iataganelor1 . 
   . Foarte bine, stăpîne.
   Idicliii plecară şi satîrgi-başa, întorcîndu-se către hoţi, le zise:
   
   . Băieţi! Cuconu Dinu Păturică, omul marelui postelnic Andronache Tuzluc, voieşte să ospăteze la voi. Cu ce puteţi să ne slujiţi? 
   . Deocamdată n-avem nimic, dar aşteptăm să ne sosească acum de la Ploieşti, de toate. 
   
   . Ei, dacă e aşa, pînă atunci odihnţi-vă şi voi pe la colnicele voastre. 
   Hoţii intrară în pădure, iar Dinu şi comandantul idicliilor aşternură un covor de Ţarigrad sub un păr sălbatic şi, aprinzîndu-şi ciubucele, se trîntiră la umbră ca să se odihnească. 
   Nu trecu mult timp şi idicliii sosiră încărcaţi cu provizii de ajuns 
   1 Cochinţi şi caţaoni sunt numele ce le dau ţăranii grecilor arendaşi. (n. N. F.) 
   
    
   pentru un regiment de soldaţi. 
   Hoţii ieşiră din pădure, junghiară într-o clipă toţi mieii, le scoase pîntecele şi, cosîndu-i iar la loc cu pielea pe dînşii, intrară în pădure şi, răscolind cu nişte pari un jăratic compus de curpeni de viţă sălbatică, în care inchiziţia ar fi putut să ardă o sută de eretici, îngopară într-însul pe toţi mieii. 
   Dinu, neînţelegînd nimic din acest mod de a face fripturi, privea cu uimire pe aceşti bucătari improvizaţi, care, prin figurile lor posomorîte şi prin mişcările ce făceau, semănau întocmai cu demonii iadului care torturează sufletele condamnaţilor. 
   În timpul acesta, o altă grupă de tîlhari întindea pe iarba verde o masă de pînză, alţii făceau mămăliguţă, cîţiva coceau ouă şi curăţau cepe şi usturoi verde, pe care le aşezau pe la locurile unde aveau să şadă oaspeţii. 
   Pe cînd toată ceata tîlharilor se ocupa cu pregătirea acestui ospăţ original, se auzi un pocnet ca al unei bombe ce iese dintr-un tun. Păturică făcu o mişcare repede şi convulsivă, iar şeful tîlharilor, acel om cu care conversase mai nainte, văzîndu-l speriat, îi zise zîmbind: 
   . Ce, cucoane, te-ai speriat? 
   . Ba nu, dar... ia spune-mi, de unde vine acest sunet? 
   
   . Acest sunet va să zică, cucoane, c-a venit timpul să vă puneţi la masă. 
   . Nu înţeleg nimica. 
   . Priveşte! îi zise, arătîndu-i doi tîlhari ce scosese un miel din mormîntul de flăcări şi îl udau cu un fel de salţă compusă din vin amestecat cu usturoi pisat şi cu sare. Pocnetul care te-a speriat venea de la acest miel. 
   
   . Şi de ce-a pocnit mielul, frăţioare? 
   . Fiindcă s-a fript de ajuns. 
   . Dar ce mai fac acei voinici cu dînsul? 
   . Îl stropesc cu vin şi-l înfăşoară în pînză, ca să nu iasă mirosul cel 
   
   frumos. Conversaţiunea lor fu întreruptă de alte pocnete ce urmară unul 
    
   după altul. Tîlharul aruncă un ochi cercetător împrejurul său, apoi strigă: 
   . Gata, băieţi? 
   . Gata, căpitane! 
   . Poftiţi la masă, boieri! zise căpitanul lui Păturică şi lui satîrgi-
   
   başa. 
   Ei făcură un semn de primire şi înaintară către masă. 
   Căpitanul chemă pe ajutorul său şi-i şopti cîteva cuvinte, iar după 
   aceea se puse la masă şi, după ce rupse mielul cu mîinile în mici bucăţi şi puse plosca la masă, el zise: 
   . Ospătaţi, boieri domnia voastră, şi iertaţi-ne dacă n-am putut să vă slujim mai bine. 
   Oaspeţii tîlharului puseră mîna pe cîte o bucată de miel şi începură a mînca cu poftă nedescriptibilă, adăugînd din timp în timp cîte o căpăţînă de ceapă sau de usturoi verde şi bînd vin de Cernăteşti. 
   . Ei, boieri, cum vi se pare friptura noastră? întrebă tîlharul. 
   . De minune, căpitane; dar ia spune-mi, cum se numeşte felul acesta de friptură? 
   . Miel năbuşit, boieri domnia voastră, miel fript hoţeşte. 
   . Să trăiască întru mulţi ani născocitorul mielului năbuşit! răspunseră deodată Păturică şi satîrgi-başa cu gurile pline de delicioa­sa friptură. 
   
   După felul acesta de bucate se puse pe masă unt proaspăt cu mămăligă şi ouă coapte. Oaspeţii noştri mîncară şi dintr-acestea cu mare poftă, apoi se sculară de la masă şi, după ce mulţumiră căpitanului, încălecară şi-şi urmară drumul înainte. 
   Moşia Răsucita, punctul principal al călătoriei lui Păturică, era trei poştii departe de Bucureşti, şi el nu făcuse nici drumul jumătate; temîndu-se dar ca să nu-l apuce noaptea în pădure, grăbi mult călătoria 
   1 Zece mii lei, căci o pungă se socotea lei cinci sute. (n. N. F.) 
   2 Chebapuri . fripturi turceşti (n.N.F.); friptură la frigare, pregătită din mai multe feluri de carne (de berbec, de vită etc.), preparată cu multe mirodenii. 
    
   şi ajunse în sat pe la sfinţitul soarelui. 
   Pe dată ce se aşeză în casele boiereşti, trimise pe ispăvnicei să cheme satul, ca să cerceteze despre asupririle ce cearcă din partea arendaşului. 
   A doua zi, pe la revărsatul zorilor, curtea caselor boiereşti era plină de săteni de toată vîrsta; unii ţineau în mîini pui de găină, alţii cîte o strachină cu ouă sau cîte o oală cu unt. Toţi aceştia venise să reclame în contra arendaşului şi nu aşteptau decît scularea lui Păturică. 
   Nu trecu mult timp şi ciocoiul se arătă mulţimii îmbrăcat în haine arnăuţeşti muiate în fir şi cu un aer măreţ. El se aşeză pe un scaun, ceru cafea şi ciubuc, iar după ce-şi făcu tabietul aruncă o privire severă şi observatoare asupra ţăranilor, apoi zise cu un accent plin de îngîmfare: 
   . Creştini buni, măria sa postelnicul Andronache Tuzluc, stăpînul nostru al tuturor, m-a trimis aci ca să ascult plîngerile voastre şi să vă dau dreptate, de veţi avea; spuneţi dar toate păsurile voastre fără cea mai mică temere. Iată că vă ascult! 
   Ţăranii deteră mai întîi plocoanele în mîna idicliilor; apoi, după ce se scărpinară în cap şi frămîntară căciulile în mîini cîtva timp, începură a se jelui care de care mai mult şi toţi deodată, în chipul următor: 
   . Să trăieşti, cuconaşule! Bine că te-a adus Dumnezeu la noi, să vezi şi să crezi urgia în care am căzut. Ne-a sărăcit, cucoane, hoţul de grec, ne-a lăsat în sapă de lemn. 
   . Mie mi-a luat boii şi vaca, sărac de maica mea! pentru un iuzluc1 de şaptezeci de parale. 
   . Pe mine m-a împrumutat cu două baniţe de mălai şi sunt trei ani de cînd tot i le plătesc, păcătosul de mine, şi cînd gîndeam că am scăpat de dînsul, m-am pomenit că-mi dejugă boii de la plug şi mi-i 
   
   1 Această poruncă dată de satîrgi-başa către idiclii ar trece drept o fabulă în ziua de astăzi; nimeni n-ar putea crede că se făceau asemenea tîlhării de către oamenii domneşti, plătiţi ca să ţie liniştea şi să protege pe cei săraci; cu toate acestea, ea a existat şi, pentru mai mare nenorocire, s-a exercitat chiar de oamenii privaţi, care se îmbrăcau în costum de oameni domneşti şi jefuiau pe bieţii ţărani arătîndu-le pitace mincinoase (vezi .Condica arhivei., nr. 112, foaia 280). (n. N. F.) 
    
   vinde, de m-a lăsat sărac lipit. 
   . Mie mi-a necinstit fata cu sila, bătînd-o pînă şi-a ieşit din minţi. 
   . Pe mine m-a înjugat la carul cu lemne, ca pe-o vită, cuconaşule. 
   
   . Pe mine m-a spînzurat cu capul în jos şi mi-a dat fum de ardei şi nu m-a lăsat pînă nu i-am dat răvaş că-i sunt dator treizeci de lei. 
   . Mare năpastă a căzut pe capul nostru, cuconaşule! strigară mai mulţi deodată . o să ne ducem în lume, căci Dumnezeu a luat dreptatea de pe pămînt; arendaşul ne jefuieşte, zapciul ne jupoaie de piei, gazda de judeţ şi ispravnicii ne ung cu miere şi ne leagă de copaci, de ne mănîncă muştele şi ţînţarii!... 
   . Dar bine, buni creştini! de ce n-aţi venit să-mi spuneţi mie toate acestea? răspunse Dinu cu aer de compătimire. 
   . N-am îndrăznit, cuconaşule. O dată-n viaţa noastră am băgat jalbă la măria sa şi în loc să ne facă dreptate, ne-am pomenit cu o ceată de arnăuţi, care ne-au rupt oasele. Nu ştim ce o să facem; o să trecem în Ţara Turcească; încailea să ne omoare păgînii, decît creştinii, care se închină tot la o cruce cu noi. 
   
   În această mulţime de jeluitori erau vreo patru ţărani care se băteau cu pumnii în piept, îşi smulgeau părul din cap şi sărutau fruntea imineilor lui Păturică. Aceşti jeluitori exageraţi aveau nişte fizionomii de adevăraţi hoţomani. Dinu observă şi tăcu; iar după ce concedie gloata de săteni cu făgăduieli mincinoase, făcu un semn isprăvnicelului. 
   Isprăvnicelul se apropie de dînsul, ţinînd căciula în mîini. 
   . Să-mi aduci mai pe urmă pe-acei patru jeluitori care se văietau mai tare, auzitu-m-ai? 
   . Am auzit, cucoane. 
   . Du-te acum de cheamă pe arendaş. 
   . Să trăieşti, cucoane, este dus la tîrg.
   . Şi cînd vine îndărăt?
   
   . Pe la chindii1, cucoane. 
   . Bine.
   Cîteva ore în urma scenelor de mai sus, Păturică şedea pe sofa cu
   
   
    
   picioarele încrucişate ca un osmanlîu şi fuma dintr-un ciubuc dulcea şi parfumata plantă arabică numită gebel2, avînd dinaintea sa pe cei patru ţărani jeluitori. 
   După ce lăsă să iasă din pieptul său un nor gros de fum, ce se înălţă către tavanul camerei formînd o mulţime de grupe bizare, el privi cu atenţiune pe ţărani şi le zise: 
   . Ei bine, băieţi, acum suntem singuri. Dumnezeu stă în faţă; ia spuneţi-mi, de cînd a venit acest arendaş pe moşie cum merg pădurile, hanul, morile, cîrciumile? Sunt în stare bună sau nu? 
   . S-a făcut mare firoseală1, cucoane; pădurea cea mare, cu copacii ca butea de groşi, a vîndut-o şi a ars-o la facere de rachiu, iar acum a rămas numai o opritură în care nu găseşti decît pari şi nuiele. Hanul s­a darîmat de tot şi plouă într-însul; cîrciumile asemenea. Din heleşteu scoate pe fiecare săptămînă cîte un car de peşte şi-l trimite la tîrg, la Ploieşti. 
   . Sunt adevărate toate acestea? 
   . Uite, cucoane, cum te văd şi cum mă vezi. 
   
   Ciocoiul chemă un idicliu şi porunci să-i gătească calul; apoi încălecînd, luă cu sine pe ţărani împreună cu isprăvnicelul şi doi slujitori şi plecă să facă cercetare. Se duse mai întîi la han şi-l găsi în proastă stare; vizită cîrciumile şi morile şi le găsi tot asemenea; apoi intră în pădure şi, găsind-o în adevăr cu totul stricată, se întoarse acasă şi făcu foaie de ispaşă, iscălită de preoţi şi de fruntaşii satului. 
   Pe cînd se petreceau acestea în casa boierească, arendaşul se întorsese de la tîrg şi se informase despre aspra cercetare făcută în lipsă-i, el era cuprins de frică, căci toate abuzurile despre care vorbirăm erau în adevăr săvîrşite de dînsul. 
   Aşteptă dar pînă ce rămase Păturică singur, apoi intră în odaie şi, printr-un compliment demn de un paşă cu trei tuiuri, felicită pe ciocoi de bună venire. 
   Ciocoiul îl primi cu un aer foarte sever şi, fără să-l poftească să şadă sau să-i răspundă la compliment, îi zise: 
   . Bune sunt astea, chir Cristodore? (Acesta era numele arendaşului.) 
    
   Astfel îţi păzeşti domnia ta legăturile zapisului de arenduire? 
   . Da. ce am greşit, cucoane Dinule, de te-ai supărat pe mine? 
   . Mă mai întrebi încă ce ai greşit? Priveşte! Arendaşul citi foile de ispaşă şi se spăimîntă de mărimea sumelor ce văzu într-însele. 
   Ciocoiul, observînd îngrozirea ce pricinuise arendaşului, îi zise mai liniştit: 
   . Eu n-am ce să-ţi fac; trebuie în douăzeci şi patru de ceasuri să-mi răspunzi suma cuprinsă în ispaşă, căci am poruncă să-ţi pun bumbaşir, două ortale de slujitori. Rămîne la domnia ta să-ţi alegi din două una: ori să plăteşti de bunăvoie, sau prin silă. 
   . Dar bine, cucoane Dinule, mă laşi sărac pe drumuri. 
   . Nu voi să ştiu nimic despre aceasta. Plăteşti banii cu binele sau fac pitac la isprăvnicie şi-ţi pun în spinare o sută de slujitori?... Înţelegi romîneşte? 
   Grecul plecă capul în jos şi, după ce se gîndi cîtva timp, zise: 
   . Să facem cum e bine, cucoane, că e păcat de Dumnezeu să mă dai pe mîna zabetului. 
   Dinu, care voia să ajungă la această concluziune, privi pe grec cu un fel de mirare, apoi îi mai zise: 
   . Fie cum zici! Ispaşa se ridică la o sută de pungi de bani. Cît dai dintr-această sumă? 
   . Douăzeci de pungi, cucoane. 
   . Este puţin, foarte puţin. Nu primesc. 
   . Fie treizeci, să nu mai fie vorbă. 
   . Mai jos de cincizeci, nu primesc nici o lăscaie. Te mulţumeşti, ori fac pitacul? 
   . Haide, fie! răspunse grecul scoţînd din sîn o pungă verde, lungă de doi coţi şi deznodînd-o cu acea întristare ce simt amanţii cînd se despart de iubitele lor. Numără cele cincizeci pungi de bani în 
   
   1 Iuzluc . monedă veche turcească de argint, cu înţelesul de: un fleac, un nimic. 
    
   mahmudele, dodecari, funduci şi rubiele; apoi, după ce salută pe ciocoi, ieşi din casă oftînd şi jurîndu-se pe toţi sfinţii că va scoate acei bani îndoiţi din pielea bieţilor săteni. 
   A doua zi Păturică plecă din moşia Răsucita la celelalte moşii ale stăpînului său şi, după ce făcu pe la toate cîte o cercetare de felul celei descrise mai sus, se întoarse în Bucureşti cu două sute pungi de bani, pe care le puse deocamdată pe fundul sipetului, zicîndu-şi în sine cu o nespusă bucurie: .Doamne-ajută!... Una la mînă!. 
   Capitolul XIII 
   CE DAI SĂ TE FAC ISPRAVNIC? 
   Vestea despre influenţa ce din zi în zi dobîndea postelnicul Andro­nache la curtea lui Caragea se răspîndise atît de mult, încît mai toţi cei ce voiau să dobîndească vreo funcţiune publică neme-ritată sau vreun alt favor de la domnie se îndreptau către casa atoputernicului fanariot şi prin dare de bani îşi împlineau dorinţa. 
   Cată să spunem că în timpul acela, ca în toţi timpii, jafurile şi mîncătoriile nu se făceau aşa de-a dreptul. De la domn pînă la zapciu, toţi pe atunci furau cu mijloace delicate şi cu o iscusinţă atît de mare, încît hoţul îşi asigura inviolabilitatea şi nu se expunea la umilire. 
   Ca să ajungă aci, toţi slujbaşii mari şi mici îşi aveau prepelicarii lor, care căutau vînatul şi-l aduceau înaintea vînătorului ca să-l jumulească. 
   Postelnicul Andronache, care făcea totul pentru interes, nu crezu de cuviinţă a lăsa o asemenea frumoasă ocaziune fără a se folosi de dînsa; el, dar, iniţie pe Păturică în acest nou fel de hoţie şi, din acea zi, nimeni nu mai dobîndi favorurile curţii decît prin mijlocirea postelnicului sau, 
   1 Prin chindii ţăranii înţeleg apunerea soarelui (n. N. F.) 
   2 Gebel . tutun de Arabia, obişnuit foarte mult pe timpul acela pentru mirosul lui plăcut. (n. N. F.) 
    
   mai bine, printr-a lui Păturică, care cîştiga de la fiecare treabă împlinită de două ori mai mult decît stăpînu-său. 
   Într-o zi se prezentă dinaintea lui un funcţionar scos de mult timp din slujbă. După ce acest din urmă îi făcu o mulţime de complimente, ciocoiul îi zise să şadă şi porunci să-i aducă dulceaţă şi cafea1 . 
   Cît ţinu acest tratament oriental, Dinu se ocupa cu mustăţile sale cele negre, pe care le răsucea şi le netezea cu multă graţie; iar după ce veni cafegiul şi luă feligeanul din mîna funcţionarului, Dinu zise cu o delicateţe prefăcută: 
   . Ce întîmplare fericită te aduce la mine, arhon medelnicer? 
   . Nevoia, cucoane Dinule, şi nimic mai mult. 
   
   . Nevoia? Domnia ta să ai nevoie de un om mic ca mine? Mi se pare curios!... 
   . Nicidecum, cucoane Dinule. Omul nu ştie de azi pe mîine şi de multe ori vine vremea de ai trebuinţă chiar şi de un ţigan. Astfel vine vorba, dar te rog să nu fie cu supărare. 
   . Ferească Dumnezeu, bei-mu... zise Dinu, silindu-se a ascunde reaua impresiune ce-i făcuse muşcătoarea sentinţă a funcţionarului. 
   . Vrei dar să afli nevoia care m-a adus în casa domniei tale? 
   . Da, şi a te sluji cu ce-mi va sta prin putinţă. 
   . Ascultă-mă dar. 
   . Gata la poruncă, bei-mu. 
   . Părinţii mei au fost boieri mari din Craiova, ba încă moşul meu a fost caimacam în acel oraş mult timp; tatăl meu, fiind om cu frica lui Dumnezeu, şi cu milă de ţară, văzînd nelegiurile şi despo-ierile ce făceau domnii greci, s-a tras la moşie şi trăia acolo o viaţă liniştită; dar, ori că mişeii de greci l-au bănuit de răzvrătitor, sau că aşa a fost scris, ştiu numai că ne-am pomenit într-o zi cu două sute de pazvantlîi2 că-l înconjoară de toate părţile, iar cîţiva se suie la tatăl meu ca să-l omoare. Bietul bătrîn, Dumnezeu să-l ierte! simţind gîndul năvălitorilor, 
   
   1 Firoseală . risipă, pagubă. (n. N. F.) 
    
   a înarmat toate slugile şi s-a gătit de împotrivire. Pazvantlîii, văzînd această pregătire, s-au înfuriat şi mai mult şi au năvălit asupra tatălui meu. Lupta a ţinut pînă la prînz; mulţi din păgîni au căzut, dar în cele din urmă, prin numărul lor cel mare, au omorît pe toţi oamenii noştri împreună cu tatăl meu. 
   . Şi ce s-a mai întîmplat după aceasta? adăugă Păturică căscînd de urît. 
   . Să vedeţi, cucoane Dinule. După moartea tatălui meu am fugit la Braşov, împreună cu muma şi surorile mele, ca să scăpăm de sabia oamenilor lui Pazvantoglu, şi ne-am întors înapoi tocmai după ce s-a liniştit ţara. 
   . Bine c-aţi putut să vă scăpaţi viaţa, adaose Păturică dormitînd. 
   . Ne-am scăpat-o, ce e drept, dar ne-am ales numai cu atît; căci la întoarcerea noastră am găsit casele arse, ţiganii fugiţi peste Dunăre şi viile părăginite. O singură moşioară ne mai rămăsese şi am dat-o soră-mi de zestre, ca să nu îmbătrînească la uşa casei părinteşti. 
   . Bravo, bei-mu; mă bucur că eşti plin de itichi1 . 
   . O fi precum zici, dar dînd moşioara am rămas sărac lipit.. Şi cu ce te chiverniseşti acum? 
   . Cu slujba. 
   . La ce calem slujeşti? . Am slujit la hătmănie şi m-a scos, fiindcă am dat pe pîrlitură2 o mulţime de hoţi ce se încuibaseră în acea dregătorie. 
   . Dar bine, bei-mu, de ce nu-ţi căutai de treabă? Ce, domnia ta o să îndreptezi lumea? 
   . Aşa este, ai dreptate şi eu zic ca domnia ta; dar cînd văd pe fanarioţi despoind pe văduve şi pe săraci, îmi vine furii de nebunie, strig ca un ieşit din minţi şi fac tot ce pot, ca să dau pe faţă tîlhăriile lor. 
   . Rău, foarte rău. Domnia ta nu înţelegi nici vremea, nici oamenii cu care trăieşti. 
   . Ce voieşti să zici printr-aceasta? Tălmăceşte-mi! 
   . Voiesc să zic că într-o ţară ca a nostră tot ce putem face mai bine este să plecăm capul înaintea mai-marilor noştri, ca să dobîndim 
   
    
   chiverniseală şi să strîngem stare cu orice preţ. 
   . Cu orice preţ? 
   . Da, bei-mu. 
   . Cu alte cuvinte: să furăm, să jefuim?
   . Şi de ce nu?
   
   . Da. bine, ce faci mustrării de cuget? 
   
   . Această slăbiciune să o lăsăm pe seama femeilor cu istericale, iar noi, bărbaţii, să facem ce face toată lumea. He, he! arhon medelnicer, cunoşti bine cum stau lucrurile în ziua de astăzi: ai bani, eşti tare şi mare; eşti sărac, nu te bagă nimeni în seamă. Dar să lăsăm la o parte aceste nimicuri. Ia spume-mi: cu ce pot să te slujesc? 
   . Venisem să te rog ca să pui o vorbă pentru mine la postelni-cul Andronache, ca să mă facă ispravnic la vreun judeţ. Să-i spui că neamul meu a slujit ţării de la descălecătoare, că am şi eu ceva cunoştinţe de slujbă, că mă voi sili a nu nemulţumi lumea pe unde voi fi, ci dimpotrivă a aduce laudă şi binecuvîntări domniei sale şi măriei sale lui vodă... Aide-de, fă-mi această facere de bine şi nu te voi uita pînă la moarte. 
   Dinu ascultă aceste vorbe din urmă cu mare răceală şi, încredinţat că postelnicul nu cunoaşte limbajul diplomaţiei ciocoieşti, îi zise: 
   . Arhon medelnicere, toate cîte mi-ai spus sunt drepte şi frumoase, dar nu se caută în ziua de astăzi. Ia spune-mi mai bine, ce dai să te fac ispravnic? 
   . Ce-ai zis? Mai zi încă o dată, că n-am auzit.
   . Am zis că isprăvniciile se dau cu ruşfet, ai înţeles ori ba? 
   . Dacă este aşa, ţine-ţi isprăvnicia pentru altul, căci eu nu mă voi înjosi niciodată să cumpăr slujbă cu bani de la o leşinătură de ciocoi ca tine! 
   
   Şi postulantul, indignat, ieşi din casă fără să salute măcar pe Păturică. Acesta, în loc să se supere de o asemenea insultă, zîmbi şi zise în sine: .Iată un nebun precum n-am mai văzut încă.. Un moment după aceea intră o a doua persoană, care, după ce făcu ciocoiului un compliment demn de un seraschier, îi zise de-a dreptul: 
   . Cucoane Dinule, am auzit că s-a mazilit ispravnicul de Teleor­
    
   man şi vin să cer ajutorul domniei tale ca să iau acest mansup. 
   . Aşa este, bei-mu, dar de! să mai vedem. Vremurile sunt grele, isprăvniciile nu se dau la fiecine, răspunse Păturică cu voce îngînată. 
   Noul venit, înţelegînd pricina care făcea pe ciocoi să răspundă prin cuvinte evazive, reluă vorba: 
   . Da, da, nene Dinule, te rog să-mi faci această trebuşoară, căci sunt om şi eu; mînă pe mînă spală şi amîndouă obrazul. Înţelegi domnia ta. 
   . Vezi, aşa-mi vine la socoteală! 
   . Dar de vreme ce ne-am înţeles, să vorbim ca nişte prieteni adevăraţi. Ia spune-mi, ce o să-mi ceri pentru acest mansup? 
   . Cît despre mine, bei-mu, nu ţi-aş cere nimic: dar ce facem postelnicului? El nu este în stare să facă cel mai mic lucru fără interes, şi încă interes, nu glumă! 
   
   La aceste din urmă fraze trăsăturile feţei candidatului de isprăvnicie luară un aspect posac. Se scărpină puţin în cap cu un aer meditativ, apoi zise: 
   . Să tăiem preţul. 
   . Bine! Să-mi dai 2.500 de rubiele. 
   . Nu e prea mult? 
   
   . Nicidecum, bei-mu; judeţul Teleorman este unul din cele mai bogate: are zece plăşi, peste cincisprezece mii de locuitori, tot unu şi unu, şi schelă la Dunăre. Domnia ta poţi să scoţi aceşti bani în două săptămîni, numai din plocoane. Ce spui domnia ta! Acest judeţ este un capan1 împărătesc nesecat. 
   . Aşa este, dar, uite, nu sunt învăţat să fur, îmi e milă să despoi pe săraci! 
   . Astea sunt slăbiciuni care pier ca visele îndată ce te vei sui pe scaunul isprăvniciei. 
   
   . Aşadar nu se poate mai jos? 
   1 Acest ceremonial se făcea tuturor persoanelor ce veneau să ceară intervenirea sa în vreo treabă. (n. N. F.) 
   2 Rebelii ostaşi ai lui Pazvantoglu din Vidin. (n. N. F.) 
    
   . Nici o para, bei-mu. Vremurile sunt grele, s-aude de domnie nouă şi noi trebuie să ne folosim acum, cînd ne umblă moara. 
   . Fie dar precum zici. Porunceşte să-mi aducă hîrtie şi călimări. Ciocoiul bătu de trei ori în palme şi toate se aduseră într-o clipă; 
   postulantul scrise biletul următor: 
   .Arhon baron, 
   Vei da în ordinea mea două mii cinci sute rubiele aducătorului acestui răvaş şi le vei trece în socoteala mea. 
   Ciolănescu. 
   După ce uscă scrierea prin puţin nisip pus peste dînsa, el strînse biletul în două şi-l dete în mîna lui Dinu; acesta îl citi, făcu o temenea sau un compliment otoman şi sculîndu-se în picioare se îndreptă către 
   o masă. Deschise un mic sipet de lemn de chiparos şi scoase dintr-însul pitacul de orînduire, învestit cu subscrierea şi sigiliul domnesc; apoi, după ce trecu într-însul numele noului ispravnic, i-l dete în mînă, zicîndu-i: 
   . Slujbă pentru slujbă! Primeşte, boierule, pitacul de orînduire; du-te de sărută mîna măriei sale lui vodă şi te aşază sănătos pe scaunul isprăvniciei de Teleorman. 
   Capitolul XIV 
   ŢIN. TE BINE, ARHON POSTELNICE! 
   Credem că lectorii noştri n-au uitat secreta întrevedere dintre principele Gheorghe Caragea şi banul C..., pe care am povestit-o pe la începutul acestei scrieri. Principele fanariot, deşi iritat foarte mult prin refuzul banului de a da pe fie-sa de soţie favoritului său, nu putu cu toate acestea să nu admire simţămîntul de onoare şi marele curaj cu care bătrînul boier apăra onoarea fiicei sale şi pe a naţiunii romîne. 
   1 Itichi . morală sau virtute. (n. N. F.)
   2 A da pe pîrlitură . a descoperi sau a demasca pe hoţi. (n. N. F.)
   
    
   El încă sta nehotărît şi se gîndea ce sfîrşit să dea acestei pri-cini, cînd logofătul său de taină (secretarul), intrînd în camera lui şi salutîndu-l pînă jos, după obicei, îi dete în mînă o scrisoare şi se retrase. 
   Caragea aruncă o căutătură pătrunzătoare asupra adresei de pe scrisoare şi, prevăzînd din instinct că o să cuprindă vreo veste întristătoare, o deschise cu mare grabă şi citi cele următoare: 
   .Padişahul şi reagealurile au luat ştire că jefuieşti ţara şi surghiuneşti pe cei mai de frunte boieri; sileşte-te cît vei putea a te drege cu împărăţia, căci într-alt chip va fi rău de măria ta. Atît, nu zic mai mult. 
   A măriei tale supusă slugă Ahmet Kelalaili tefterdar.1 
   .Atît, nu zic mai mult!... Şi ce va fi voind oare să înţeleagă Ahmet printr-aceste vorbe laconice şi neînţelese? Oare vizirul şi capugi-başa vor fi găsit pe vreunul care dă mai mult pentru domnia acestei ţări? Dar bine, eu le trimit pe tot anul peşcheşuri (daruri) de cîte cincizeci mii pungi de bani; capanul împărătesc geme de berbecii, untul, mierea şi grîul Valahiei; dorinţele sultanei-valide şi ale lui cîzlar-agasi fost-au oare vreodată neîmplinite? Ţara întreagă geme sub biciul şi caznele oamenilor domneşti, care despoaie norodul pînă la piele, numai ca să sature lăcomia saraiului... Şi cu toate acestea ei tot nu sunt mulţumiţi. O! de trei ori afurusiţi aga-reni! O! neam nelegiuit!... Cum faceţi voi din oamenii cei mai cinstiţi unelte neruşinate ale tiraniei voastre şi cînd nu mai aveţi trebuinţă de dînşii îi aruncaţi în gunoi ca pe nişte vase netrebnice. Voiţi să mă mazîliţi, ca să puneţi în locul meu pe vreunul dintre Şuţi sau Calimahi? Voiţi poate să mă otrăviţi sau să mă sugrumaţi?... Dar voi nu mă cunoaşteţi bine! Eu nu sunt ambiţios ca Mavrogheni, nici fermecat ca Hangerliu. Capul lui Caragea nu va fi pus în ţeapă dinaintea Înaltei Porţi!.... 
   Iată starea morală în care pusese pe Caragea citirea fatalei scrisori 
    
   a lui Ahmet Kelalaili. El se plimba prin sala cea spaţioasă a secretăriei frămîntat de gînduri negre; cîteodată se oprea în loc şi, încruntînd stufoasele lui sprîncene, strîngea pumnii cu convulsiune şi făcea gesturi ameninţătoare. 
   În aceste momente intră şi postelnicul Andronache Tuzluc ca să afle cele petrecute între Caragea şi banul C... Pe timpul acesta, Caragea se întorcea către uşă. Postelnicul înaintă către dînsul făcînd neîncetat complimente pînă la pămînt, dar cînd voi să sărute mîna principelui, el se trase înapoi cu groază, întocmai ca vînătorul cînd i se arată înainte, fără veste, o fiară sălbatică şi, devenind palid de mînie, zise: 
   . Ce vrei cu mine? Spune în grabă. 
   . Venisem, măria ta, să... să... 
   . Spune în grab., auzi tu? 
   
   . Venisem, măria ta, să aflu ce ai făcut în pricina despre care te­am rugat cu umilinţă în zilele trecute. 
   . Desluşeşte-te mai bine, că nu-mi aduc aminte. 
   . Te rugasem, prea milostive doamne, să ceri de la banul C... pe fie-sa Maria pentru mine 
   
   . A! bine zici! am chemat pe bătrînul boier şi i-am povalisit1 . 
   . Şi ce ţi-a răspuns, măria ta ? întrebă postelnicul cu o bucurie văzută. 
   . Mi-a răspuns că mai bine îşi omoară copila cu mîinile sale, decît să o dea după unul ca tine. 
   . Dar bine, măria ta, ce cusur am eu? 
   . Mi-a spus că eşti hoţ, răpitor, mîrşav, linguşitor şi în toate necinstit. . Şi măria ta ai crezut toate aceste catigorii1? 
   . O parte din mişeliile tale le cunosc prin mine însumi; cît pentru ceea ce mai rămîne, nu am nici o îndoială, căci te cunosc ce poamă eşti. 
   . Nu crede, milostive doamne. Aceste pîri vin de la vrăjmaşii mei, care mă pizmuiesc pentru hatîrul şi trecerea ce am la măria ta. 
   
   1 Capan . magazie de aprovizionare. (n. N. F.) 
    
   Apoi, terminînd aceste vorbe, se încercă să sărute pulpana anteriu­lui domnitorului; dar Caragea se retrase cu indignaţiune şi luînd un aer ameninţător îi zise: 
   . Îndărăt, mişelule! Nu te atinge de mine, că-ţi zdrobesc capul. 
   . Iartă-mă, măria ta, că nu sunt vinovat. 
   
   . Nu, nemernicule. Voi da poruncă lui vel-vistier să cerceteze prin oameni domneşti toate mîncătoriile tale şi, de vor fi adevărate, o să te ţintuiesc în poarta curţii domneşti, ca să dau pildă şi la alţi mîncători ca tine. 
   . Să nu faci acest păcat, măria ta! adaose fanariotul căzînd în genunchi şi atingînd parchetul cu fruntea. 
   . Un singur mijloc de scăpare îţi mai rămîne, zise Caragea mai liniştit. 
   . Care este acel mijloc, măria ta? 
   . Să te duci la banul şi să-ţi ceri iertăciune.
   . Şi pentru ce să-mi cer iertăciune, măria ta?
   
   . Pentru că ai avut neruşinarea de a cere pe fie-sa în căsătorie. 
   . Dar bine, suferi măria ta ca un romeu din ecpaiaua1 măriei tale să se înjosească înaintea unui cap gros de vlah? 
   . Îmi am eu socotelile mele. Ieşi afară şi nu uita că, dacă pînă mîine nu-mi vei înfăţişa scrisoarea banului de iertare, mă voi ţine de cuvînt: te voi ţintui în poartă. 
   
   Postelnicul ieşi repede şi se duse acasă la dînsul foarte tulburat de reaua primire ce avusese la curte; aceea ce nu putea el să înţeleagă era schimbarea cea mare ce văzuse în Caragea. .Cum . zicea el în sine . acest mîndru şi trufaş Caragea, care urăşte atît de mult pe romîni şi-şi bate joc de dînşii de cîte ori voieşte, cum se poate ca el să mă supuie la această nemaiauzită înjosire? Eu, postelnicul Andronache Tuzluc, să-mi cer iertăciune de la un vlah? Dar ce o să zică capioldaşii (amicii) mei, cînd vor afla? Ei o să-şi bată joc de mine, n-o să mă bage în seamă!... Aşa este în adevăr; dar iarăşi, de nu voi împlini voinţa lui Caragea, voi fi depărtat din huzmet şi atunci o să fie şi mai rău, căci nefiind la putere, lumea o să rîdă de mine cu mai multă îndrăzneală.. 
   7  
    
   Această din urmă idee decise pe fanariot şi, ca să iasă mai curînd din încurcătura în care îl băgase ambiţiunea de a deveni ginere al banului C..., porunci să-i puie armăsarii la butcă şi se duse de-a dreptul la banul. 
   Cînd trăsura postelnicului intră în curtea banului, era pe la şase ore după-amiază. Slugile bătrînului boier şedeau pe treptele scării şi îşi petreceau timpul vorbind şi rîzînd; iar banul, îmbrăcat în anteriu de sevai subţire, cu o libadea de pichet alb pe deasupra şi cu cauc cu cearşaf alb, şedea în pridvorul (balconul) casei, pe un colţ al unui pat lung, şi citea pe Tetravanghel. Văzînd butca fana-riotului intrînd în curte, el lăsă cartea din mîini şi se puse în stare de a primi după cuviinţă pe fanariotul lui Caragea. 
   După ce fanariotul făcu banului cîteva complimente linguşitoare, şezu pe marginea patului şi, căutînd un mijloc mai natural de aîncepe conversaţia, el zise: 
   . Arhon bane, te vei mira poate cînd vei afla scopul venirii mele la domnia ta. 
   . Spune-mi, boierule, să vedem.
   . Ştii că în zilele trecute ţi-am cerut pe cuconiţa Marghioala de
   
   soţie. . Şi eu ţi-am zis că nu ţi-o dau fără voia ei. 
   . Ei bine, arhon bane, ai întrebat-o? Ce zice? Mă primeşte de soţ sau nu? 
   . Să-ţi spun curat, nici că vrea să audă de numele domniei tale. 
   . Atît mai bine, căci măria sa mi-a poruncit să iau pe o nepoată a lui Calimah vodă din Iaşi. 
   . Să-ţi ajute Dumnezeu, boierule! 
   . Aşa este, arhon bane; dar este ceva care se împotriveşte la această fericită căsătorie şi numai domnia ta poţi să ridici această piedică. 
   
   . Spune-mi, şi voi vedea. 
   1 Acesta era un amic credincios al lui Caragea şi-i scria tot ce auzea vorbindu-se în Divan despre dînsul (n. N. F.) 
    
   . Măria sa vodă ştie că am cerut pe cucoana Marghioliţa de soţie şi, fiindcă bănuieşte că poate să mijlocească vreo încurcătură de dragoste între mine şi domnia ei, voieşte să aibă din partea domniei tale o scrisoare prin care să arăţi că am venit în adevăr la domnia ta şi ne-am agriehisit1 în treaba aceasta. 
   Banul, fiind om cu minte foarte ascuţită, pătrunse numai într-o clipă şiretlicul fanariotului; dar voind să se încredinţeze şi mai bine, îi răspunse: 
   . Arhon postelnice, cu mare părere de rău şi cu zdrobire de inimă îţi fac cunoscut cu nu pot să-ţi dau hîrtia ce-mi ceri. 
   . De ce, boierule? 
   . Pentru că mă tem de vreo îmtîmplare neplăcută, şi de! eu sunt om bătrîn. 
   . Dar această scrisoare îmi trebuieşte; fără dînsa îmi pierd noroci­rea. 
   . Mă mir, arhon postelnice, cum domnia ta, care eşti mîna cea dreaptă a măriei sale, să te plîngi de nenorociri? 
   
   Fanariotul, văzînd că vicleşugurile sale n-au trecere înaintea bătrînului, căzu în genunchi şi mărturisi tot ce se întîmplase între dînsul şi Caragea. 
   Bătrînul, neputînd suferi laşitatea şi poltronăria grecului, îi zise să se ridice în sus; dar simţind totdeodată mulţumire a înfrunta neruşinarea acelui venetic şi a-l pedepsi chiar cu armele lui, el luă condei şi hîrtie şi scrise lui Caragea aceste cuvinte: 
   .Măria ta, 
   Postelnicul Andronache Tuzluc a venit la mine şi mi-a făcut rugăciune în genunchi, ca să-l iert pentru necinstea ce mi-a făcut cerînd pe fie-mea de soţie; l-am iertat, măria ta, şi Dumnezeu să-i dea bine. 
   A măriei tale preaplecată slugă, banul C.... 
   1 I-am povalisit . propus. (n. N. F.) 
   100  
   După ce banul strînse scrisoarea şi o pecetlui, o dete fanariotului zicîndu-i: .Ţine, boierule; dă această scrisoare măriei sale lui vodă, şi fii sănătos.. 
   A doua zi, după cîntarea meterhanelelor, postelnicul sui scara caselor domneşti, plin de speranţă că a scăpat de primejdia ce-l ameninţa. Dete scrisoarea stăpînului său şi prin regealîcul lui beizadea Costache şi a domniţei Ralu, dobîndi de aci înainte mult mai mare influenţă la Caragea. 
   Capitolul XV 
   SCENE DE VIAŢĂ SOCIALĂ 
   Zilele cele frumoase ale toamnei din anul 1817 îşi luaseră zborul, împreună cu plăcerile ce procură ele locuitorilor Romîniei. Iarna se arătase cam de timpuriu şi vîntul de la miazănoapte începuse din vreme a sufla cu tărie acea răceală care amorţeşte natura, despoaie arborii şi acoperă ţarinile şi oraşele cu vălul întristării şi al mono-toniei. 
   Oraşul Bucureşti, atît de zgomotos şi de capricios în zilele noastre, nu era tot astfel în timpul lui Caragea. 
   Locuitorii săi din clasa de mijloc, deprinşi de mult timp cu viaţa orientală cea plină de lene şi poezie, vara se adunau la grădinile Breslea, Barbălată, Cişmegiu şi Giafer. Acolo, fiecare isnaf sau cap de familie îşi întindea masa şi, împreună cu casnicii şi amicii, beau şi mîncau; apoi începeau a învîrti hora strămoşească şi dansurile cele vesele, care se deosebesc foarte puţin de tarantela neapolitană şi care plac atît de mult întregului popor latin. 
   Era, însă, cu deosebire curios a privi comica gravitate cu care oamenii 
   1 Catigorii . defăimări. (n. N. F.)
   2 Un grec din suita măriei tale. (n. N. F.)
   
    
   din popor executau hora, dansul lor de predilecţiune. Provocarea la dans venea mai totdeauna din partea tinerilor; bătrînii şedeau răsturnaţi pe iarbă verde, sub umbra cea deasă a copacilor şi fumau; dar cu încetul o atracţiune neînvinsă se transmitea în inima oamenilor de orice vîrstă: jocul tinerimii, ca un electrism, mişca pe bătrînii patroni; ei se sculau de pe iarbă, scoteau binişele cele lungi, îşi sumeţeau pulpanele de la anterie şi se aruncau cu exaltaţie în arena dansului. Era comic a­i vedea cu ce gesturi şi cu ce mişcări se sileau a dovedi junilor cum că nici bătrînii nu sunt tocmai de lepădat. 
   Işlicul cu patru colţuri al marelui terzi-başa1 părea că reclamă prioritatea nobleţei asupra căciulii de cazacliu a cojocarului subţire, care, la rîndul ei, părea că dispreţuieşte căciula cu roată a bogasie­rului şi calpacul de blană al armeanului ibrişimgiu. 
   Cînd trecea furia dansului, toată compania se punea iarăşi pe bere şi pe mîncare şi, spre a da veseliei un ton de galanterie mai mare, ei completau orgia prin feluri de glume, turnînd vin în işlicele bărbaţilor şi în condurii femeilor şi dîndu-şi unii altora să bea, rîzînd şi gesticulînd ca nişte nebuni. 
   În tot timpul acesta, lăutarii nu încetau a trage din viori şi a cînta din gură sau cîntece de amor pline de dulceaţă, destinate a produce în inima ascultătorilor dor şi înfocare, sau melodii de dans, vesele şi săltăreţe. 
   Pe cînd însă tinerii şi bătrînii de amîndouă sexele se desfătau precum arătarăm, copiii, adunaţi în mici grupe, îndopîndu-se cu ciurechi2 , simiţi cu brînză, alune prăjite şi floricele de porumb şi adăpîndu-se mereu din doniţele cu şerbet roşiu şi cu bragă, luau şi ei parte la veselia obştească. Băieţii azvîrleau cu mingea şi cu arşicele, iar fetiţele cele mici se jucau de-a ascunselea sau de-a baba oarba, alergînd ca nişte căprioare prin iarba cea verde şi moale, spre a prinde fluturi sau a culege flori. 
   Către seară, toate aceste grupuri înveselite, bărbaţi şi femei, după 
   102  
   ce îşi netezeau giubelele şi trimiteau pe slugi înainte cu ploscile şi blidele de mîncare, plecau pe la casele lor, împărţiţi în cete, după isnafuri sau meserii. 
   Aşa trecea timpul în sărbătorile verii; dar cînd venea epoca cea monotonă a iernii, toţi aceşti oameni stau închişi prin case şi serile cele lungi se petreceau în tăcere; abia dacă uneori se adunau mai mulţi la un loc spre a povesti cele ce se întîmplau în cercul restrîns al mahalalei sau spre a juca între ei conţina, mariaşul şi cureluşa. 
   Atunci însă, ca şi acum, boierii şi oamenii cei cu averi mari se deosebeau foarte mult de popor în petrecerile lor. 
   Boierii se plimbau în caleşti şi butci cu arcurile poleite, spre a se deosebi de neguţători. Podul Mogoşoaiei şi al Tîrgului de Afară erau cele de căpetenie preumblări ale boierilor. Mesele şi petrecerile lor se făceau în familii mai multe adunate la un loc; rar se întîmpla să mănînce pe la grădini; dar şi atunci preferau grădina lui Scufa2, via Brîncoveanului din Dealul Spirii şi grădina lui Belu de lîngă Văcăreşti, spre a nu da prilej norodului a surprinde vreo necuviinţă a lor şi a li se pierde printr-aceasta prestigiul. 
   Boierii cei tineri, din cauza strînselor relaţiuni ce avea cu fanarioţii şi alţi venetici depravaţi, contactase încă de pe atunci o mulţime de vicii, contrarie cu totul modului de vieţuire al boierilor bătrîni. Sania mitologică a lui beizadea C. Caragea, făcută în forma carului lui Apollon, şi cei şase cerbi ce o trăgeau, conteşul cel de postav alb, blănit cu samur de Mosca, hangerul cel semănat cu brilianturi şi gugiumanul de samur cu fundul alb al acestui frumos principe, precum şi rochiile cele nepreţuite, şalurile şi feregile domniţei Ralu întorsese atît de mult capul junilor boieri şi cucoane, încît de multe ori vindeau moşii de mare preţ, ca să imiteze luxul şi strălucirea acestor principi risipitori. Răul poate că ar fi fost mai mic dacă s-ar fi oprit aci; dar viaţa 
   1 Agriehisit . învoit. (n. N. F.) 
    
   scandaloasă şi depravaţiunea luînd proporţiuni mari, infestară şi demoralizară pînă la un mare grad societatea întreagă. 
   Din toate relele acestea jocul de cărţi fu acela care răspîndi mai mult demoralizarea; el sărăcea pe boieri şi funcţionari şi-i îndemna la hrăpiri de tot felul. 
   Unul din cei mai mari desfrînaţi şi risipitori din acei timpi era postelnicul Andronache Tuzluc; el fura ca un tîlhar de codru şi cheltuia ca un nebun. Mesele cele mai strălucite, seratele cele mai atrăgătoare, jocurile de cărţi cele mai dărăpănătoare, care făceau să treacă dintr-o pungă într-alta averea săracilor, toate acestea în casă la dînsul se petreceau. Arghira, Rozolina şi Calmuca, Frineele şi Messalinele de pe atunci ale Bucureştilor, erau stăpîne în casa lui, ce devenise adevărat mormînt al oricărui amor curat şi statornic, al oricărei credinţe conjugale. 
   În ziua de 30 noiembrie fanariotul făcea în toţi anii masă mare şi zaiafet în onoarea sfîntului Andrei, patronul său. Ajuns în culmea favorii domneşti, el voi, în anul în care am sosit cu povestirea noastră, ca serbarea să fie cît se va putea mai strălucită. Cu acest scop, el aduse din Constantinopole tot ce se găsea acolo mai scump în peşti, poame şi vinuri, pe care unindu-le cu delicatesele gastronomice ale ţării: păstrăvi, mihalţi şi felurite alte mîncări fragede şi gustoase, pregătise de acea zi un ospăţ care ar fi putut să aţîţe dorinţele chiar ale vestiţilor noştri străbuni în lăcomie: Lucullus1 şi Eliogabal2 . 
   Timpul însă părea că contrariază înadins mania de lux şi opulenţa fanariotului, căci la 30 noiembrie sufla cu tărie vîntul cel de miazănoapte, aducînd cu sine troiene de zăpadă deasă, care întunecau, ziua la amiaza mare, lumina soarelui; dar invitaţii postelnicului erau oameni de aceia ce nu se sperie de fiece lucru. Era de ajuns pentru dînşii să ştie că în casa amicului lor vor găsi prilej a comite trei sau patru din cele şapte păcate de moarte, şi aceasta îi făcea să trecă prin ger şi zăpadă. 
   Camera pregătită pentru primirea şi ospătarea invitaţilor era un fel 
   104  
   de salon pătrat, spoit cu var şi în mijlocul tavanului cu un cerc de flori arăbeşti, tot de var, lucrate în relief, dar fără gust, nici măiestrie. Mobilierul se compunea din două paturi de scînduri înfundate, acoperite cu saltele de perne, peste care erau întinse macaturi de lînă de Brussa, cu ciucuri de Veneţia pe margini. Lîngă zidul dinspre grădină era un sipet mare, îmbrăcat cu piele de căprioară albastră şi legat cu fier alb, iar deasupra lui era un alt sipetaş mai mic, de lemn de nuc cu flori de sidef. În mijlocul camerei era un scaun de brad cu trei picioare, pe care erau puse patru sfeşnice de tumbac, cu lumînări de seu într-însele, şi o pereche mucări de alamă, cu care o ţigancă frumuşică lua din cînd în cînd mucul lumînărilor, ca să dea mai multă lumină. 
   În fine, pe la 12½ ore turceşti3 începură invitaţii a sosi. Cel dintîi care sui scara caselor lui Andronache fu hatmanul Costache Cărăbuş, june frumuşel, dar fără spirit, depravat pînă la măduva oaselor, amic intim şi părtaş al tuturor desfrînărilor lui beizadea Costache. După dînsul veniră spătarul Dimache Pingelescu, om ce se silea cît putea să nu deminţă prenumele său, cămăraşul Stamate Birlic, clucerul Ioniţă Măturică, paharnicul Dimitrache Mînă-Lungă şi baronul Nichita Calicevschi. Mai în urmă de toţi veni şi beizadeaua întovărăşit de treti-logofăt Iordache Zlatonit, un om foarte cunoscut pe timpul acela prin spiritul său satiric şi plin de originalitate1 . 
   După ce musafirii se aşezară pe cele două paturi, o ţigancă bine îmbrăcată şi purtînd o scurteică îmblănită, cu gulerul ridicat în sus, se prezentă înaintea lor cu o tavă plină de dulceţe de tot felul; după dînsa venea altă ţigancă ţinînd o tavă cu o mulţime de păhăruţe cu vutcă de izmă şi cîteva farfurii cu migdale curăţite şi cu năut prăjit. Îndată apoi intră cafegiul boierului, îmbrăcat cu un mintean de postav negru, cusut cu fir, dar fără mîneci, spre a lăsa să se vadă braţele sale albe prin cămaşa de borangic subţire şi refecată cu bibiluri; mijlocul lui, zvelt şi mlădios, era încins cu un şal de mătase vărgată, ale cărui extremităţi 
   1 Terzi-başa . staroste de croitori. (n. N. F.) 
    
   atîrnau cu graţie pe şoldul cel stîng al piciorului; poturii săi de postav vişiniu cu turiecii de fir; imineii cei stracojii şi fesul cel roşu cu fundă de ibrişin negru, aşezat pe cap cu cochetăria cea minunată a fanarioţilor, făceau din acel june servitor un Ganimed2 care ar fi putut aţîţa gelozia vechilor zei din Olimpul lui Omer. El venea cu o tavă de argint în mînă, pe care erau depuse, în zarfurile lor de filigran, mai multe filigene pline de o cafea de Arabia, spumoasă şi parfumată; după dînsul intră ciubucciul cu ciubucele de antep şi de iasomie, din ale căror lulele umplute afînat cu tutunul de cel mai ales ieşeau nori de fum mirositor. Intrarea succesivă a acestor servitori forma o reprezentare pitorească; cunoscînd foarte bine regulile ierarhiei, ca slugi de casă mare, ei se duceau mai întîi la beizadea Costache, apoi gradat la toţi ceilalţi şi-şi împlineau datoriile cu eleganţă şi exactitate. Terminîndu-se ceremonialul cafelei, musafirii, ca oameni în tre-buri, începură a vorbi politică şi a discuta desrpe pravilele ce se pregăteau pentru ţară de către principele Caragea şi consilierii săi; dar beizadeaua, voind să spargă acea conversaţiune a cărei seriozi-tate ascundea numai minciuni şi linguşiri ce-l făceau să caşte urît, zise o dată: 
   . Ia ascultaţi, boieri! La ce am venit noi oare aici? Să punem ţara la orînduială, sau să ne veselim? Lăsaţi trebile ţării pe seama tată-meu şi a sfetnicilor lui şi aideţi să bem şi să mîncăm! 
   Apoi, întorcîndu-se către stăpînul casei, zise: 
   . Andronache, zi băieţilor să puie masa. 
   . Numaidecît, măria ta! răspunse fanariotul cu obişnuitul său aer de înjosire. Iar pînă atunci, măria ta şi domnia lor, cinstiţi boieri, treceţi în odaia cealaltă şi vă eglendisiţi după plăcere. 
   Invitaţii trecură în acea odaie care era mobilată cu două sofale turceşti; pe una era o masă rotundă cu picioarele scurte, pe care erau aşezate două sfeşnice şi mai multe perechi de cărţi de joc; iar pe cealaltă erau table pentru jocul de şatrange şi pentru ţintar. 
   1 Un fel de cozonaci. (n. N. F.) 
   2 Această grădină a devenit mai în urmă proprietate a domnului Cîmpineanu. (n. N. F.) 
   106  
   Cei mai mulţi dintre invitaţi se aşezară împrejurul mesei cu cărţile. Beizadeaua însă şi cu hatmanul Cărăbuş preferară jocul de şatrange. . Ce jucăm, boieri? zise cămăraşul Stamate Birlic, manevrînd o pereche de cărţi. Facem un otuzbir de englingea pînă se va găti masa? 
   . Mai bine o panţarolă, arhon cămăraşe, răspunse Dumitrache Pingelescu, scoţînd o punguţă cu mahmudele din buzunarul de jos al anteriului. 
   . Ştiţi una, boieri? . adăugă baronul Calicevschi scoţînd cu lene vreo trei carboanţe şi cîteva rubiele din buzunarul jiletcii . cu otuzbir şi cu panţarolă ne pierdem timpul în zadar; haideţi mai bine să facem un stosişor. 
   . Dar ce dănănaie o mai fi aceasta, că noi n-am auzit pînă acum vorbindu-se despre dînsa? 
   . Stosul, boieri domnia voastră, este un joc foarte frumos; el n­aduce somn jucătorilor şi ceea ce are mai bun este că, în puţin timp, unul sau doi din jucători mătură toţi banii din punga celorlalţi; cu puţină cheltuială de vreme ştii cu ce te alegi. 
   . Bree! da. zdravăn joc! 
   . Joc voinicesc! zise Pingelescu cu entuziasm. Auzi acolo, să ne moţăim de somn toată noaptea pentru cîteva mahmudele, dodecari sau rubiele cîştigate în otuzbir! Arhon baroane, fă bine de ne învaţă şi pe noi acest minunat joc. 
   . Bucuros, boierii mei; de ce nu? Sunt două feluri de stos: unul se numeşte curat stos şi este cam greu; iar celălalt se numeşte ce cei şi este mai lesne de învăţat. 
   . Ce cei! Frumos nume! Arătă-ne dar cum se joacă acest ce cei al domniei tale! 
   . Bucuros! Priviţi, boieri, zise Calicevschi luînd în mîini o pereche de cărţi. Unul dintre noi face cărţile, iar ceilalţi . ori cîte unul, sau mai mulţi deodată . zic celui care face cărţile: .Dă-mi un birlic, dă-mi un zece ochi, un popă, o preoteasă. sau orice altă carte va voi. Cel care ţine cărţile în mînă începe a da cărţi punînd pe cea dintîi dinaintea celui care a cerut, iar pe cea de-a doua dinaintea sa; şi dacă cartea 
   
    
   cerută va cădea dinaintea celui ce a cerut-o, cîştigă el, iar de va cădea dinaintea celui care face cărţile, cîştigă acesta. 
   . Să începem acest frumos joc! ziseră mai mulţi deodată. 
   Baron Calicevschi, văzînd marele entuziasm ce aveau boierii pen­tru acel joc propus de dînsul, simţi în sine o bucurie infernală, pe care 
   o sugrumă în inima sa, căci el văzu succesul planurilor sale de jefuire asigurat printr-acest mod de prădare, necunoscut încă acelor boieri romîni şi fanarioţi, ce altfel erau foarte dedaţi la jefuiri. Luă dar îndată cărţile în mîini şi întrebă: 
   . Începem, boieri? 
   . Să începem! 
   . Luaţi aminte, că fac cărţile! 
   . Bine, bine! 
   . Tăieţi, boieri!
   Pingelescu tăie cărţile, apoi zise cu semeţie:
   
   . Cinci ochi pe zece rubiele. 
   
   Calicevschi începu să dea cărţi rîzînd pe sub mustaţă şi cu sînge rece. 
   . Opreşte-te . strigă Pingelescu . am cîştigat, dă-mi rubielele! 
   . Poftim, boierule, şi îi numără zece rubiele. 
   
   Ceilalţi boieri, văzînd cu cîtă înlesnire se cîştigau banii în acest nou joc, începură a juca şi ei şi atît de bine le mergea jocul, încît unii din ei începură să simtă milă de bietul baron, care plătea neîncetat, cu cel mai mare stoicism, perderile sale. Dar aceasta era numai o manevră a şiretului muscal; căci după cîteva minute, toţi începură a pierde. Agitaţiunea şi zgomotul acestui joc infernal făcu pe beizadea Costache şi pe hatmanul Cărăbuş să părăsească liniştitul joc al tablelor. 
   . Popă, pe ce am în mînă! zise beizadeaua cu mîndria aceea plină de fanfaronadă ce este particulară beizadelelor din ţara noastră. 
   1 Lucullus (114 . 57 î.e.n.) . general roman. Iubea luxul şi mîncărurile alese. 2 Eliogabal . împărat roman între 218 şi 222, vestit pentru viaţa desfrînată pe care o ducea şi pentru cruzimea sa. A fost ucis de soldaţi. 3 Două ore după-amiază. (n. N. F.) 
   108  
   Baronul începu a da cărţi, fără se să preocupe cît de puţin de suma ce putea să aibă principele în mînă. 
   . Ai cîştigat, măria ta! exclamară unanim, cu surpriză, toţi jucătorii. Beizadeaua deschise mîna şi găsi într-însa cincizeci şi trei mah­
   mudele, care fură plătite cu punctualitate de către baronul. 
   . Şase ochi pe toată suma! zise iarăşi beizadeaua. 
   Norocul fu şi de astă dată în partea beizadelei. Baronul îl lăsase într-adins să cîştige, ca să-l încurce, căci la a treia carte beizadeaua pierdu tot ce cîştigase, împreună şi cu banii săi. 
   Această schimbare de noroc ambiţionă şi mai mult pe Caragea. El scoase din buzunar o pungă plină cu mahmudele şi după ce bău un pahar de mastică şi fumă de cîteva ori din ciubuc, zise cu ironie: 
   . Arhon baroane, cîte parale ai în buzunar? 
   . Am de ajuns, măria ta, ca să plătesc ce voi pierde, răspunse rusul cu mîndrie. 
   . Bine!... ia să-mi dai un zece ochi pe punga aceasta! 
   . E prea mult, măria ta! 
   . Fie dar pe jumătate. 
   
   Baronul cîştigă jumătate din ceea ce se afla în pungă şi la al doilea joc o luă cu totul. 
   . Eu mă prind că jocul ăsta are pe dracul într-însul, zise postelnicul Andronache Tuzluc. Auzi acolo! să pierd eu zece mii de lei într-o clipeală de ochi? Şi unde pui bătaia de piept şi de inimă; unde pui iarăşi acel îndemn nebiruit de a tot cere pe popă şi zece ochi şi a tot scoate la dodecari din pungă, uitîndu-te la dînşii cum se duc la dracu. 
   . Ba să mă ierţi, boierule; banii domniei tale nu s-au dus la dracu, ci în pungă la mine, zise baronul. 
   . Tot atîta face, arhon baroane, zise beizadeaua cu ironie. 
   . Aşa, aşa! adăugă hatmanul Cărăbuş, cu un rîs înghesuit şi 
   
   1 Acest om original, al cărui nume l-am preschimbat aici puţin, mai în urmă şi-a pierdut minţile şi a vieţuit pînă în zilele noastre într-o stare deplorabilă. (n. N. F.) 
   2 Ganimed . în mitologia antică, paharnic al Olimpului, vestit prin frumuseţea sa. 
    
   prostatic, ca să linguşească pe beizadeaua. 
   . Cît ai pierdut, cucoane Andronache? întrebă treti-logofăt Ior­dache Zlatonitul, sculîndu-se de pe sofaua unde şezuse nemişcat tot timpul cît ţinuse jocul. 
   . Vreo zece mii de lei! răspunse fanariotul cu nepăsare. 
   . Puţin, foarte puţin. Să trăiască isnafurile şi sărăcimea! N-ai decît să scoţi o cercătură1 în ţară sau să dai cîteva volnicii de furat pe la hoţi şi banii aceştia vor veni la loc înzecit!... 
   . Bravo, Zlatonitule, bravo! exclamă beizadeaua bătînd din palme şi rîzînd ca un nebun. 
   . Dar bine, măria ta, suferi să fiu batjocorit de acest nemernic chiar înaintea măriei tale? zise postelnicul rănit la biată cinste. 
   . De ce te superi, Andronache? Nu vezi că el glumeşte? 
   . Dar domnia ta, boier Pingelescule, cît ai pierdut? întrebă iarăşi Zlatonitul. 
   . Vreo trei mii de lei. 
   . A zecea parte din preţul cu care îţi vinzi obişnuit iscăliturile ce pui pe anaforalele veliţilor boieri; nu te întrista de această pierde-re, căci din mila lui Dumnezeu pricinile se înmulţesc din zi în zi. 
   
   Pingelescu plecă capul în jos şi tăcu; dar Zlatonitul se afla în vervă satirică şi hotărîse să biciuiască pe toţi fără milă, căci nu trecu mult şi se adresă către căminarul Stamate Birlic: 
   . Ia spune-ne, arhon căminare, ai pierdut şi domnia ta ceva? 
   . Vreo mie cinci sute de lei; un bagatel. 
   
   . Nu e nimic. O să avem vreo cîteva podini lipsă la poduri şi vreo sută de oameni cu picioarele scrîntite1. Dar domnia voastră, clucer Măturică şi paharnice Mînă-Lungă, cum staţi? 
   . Noi am cîştigat2 . 
   . Se vede că Dumnezeu priveghează asupra văduvelor şi asuprasăracilor, căci de pierdeaţi şi voi, apoi negreşit eraţi să vă băgaţi măturile şi mîinile voastre cele lungi în lada săracilor şi era să le luaţi hrana şi îmbrăcămintea măcar pe vreo două-trei luni. Dar domnia ta, arhon baron Calicevschi, de unde ai venit cu acest joc drăcesc, care o să ne 
   
   110  
   ducă în stare să ne pierdem averea, sufletul şi chiar mustrarea de cuget? (...) De ce ai mai venit şi domnia ta să ne cufunzi în prăpastia ticăloşiei prin jocul domniei tale cel sărăcăcios ca şi numele ce porţi? 
   . Ei! ei! nebunule, te-ai trecut! zise beizadeaua atins de vorbele cele aspre ale Zlatonitului. 
   . Nu, măria ta, nu m-am trecut şi nu pot să tac, căci sunt romîn şi văd de acum unde o să ne ducă jocul muscalului acestuia. Boierimea ţării, atît de iubită de norod pentru faptele ei cele frumoase, fiii acelor stîlpi ai ţării care au jertfit avuţia şi şi-au dat chiar viaţa pentru ţară, o să ajungă să vîndă mere pe pod ca precupeţii, iar cei mai slabi dintre dînşii o să-şi piardă cinstea şi sufletul, vînzîndu-se la cei ce le vor da bani de cheltuială la neavere! Da, boierilor, jocul acesta o să vă piardă... 
   
   Muşcăturile Zlatonitului ar fi mers mult mai departe, dacă în momentul cînd voia să reînceapă n-ar fi intrat Păturică, invitînd pe musafiri la masă. 
   Beizadeaua se îndreptă către camera de mîncare, urmat de toţi ceilalţi musafiri, se puse la masă şi toţi începură a gusta din bucatele cele delicate ale grecului şi a bea din vinurile cele mai alese ale ţării. Dar cînd ajunseră la fripturi şi poame, începură lăutarii a cînta cele mai frumoase şi mai patetice cîntece de masă1 . 
   Toţi oaspeţii ascultau pe lăutari cu mai multă sau mai puţină băgare de seamă; numai Caragea şi hatmanul Cărăbuş păreau mai agitaţi decît toţi ceilalţi. Aceasta se vedea din mişcările capului, din alterarea feţei şi mai cu seamă din desele oftări ce ieşeau din piepturile lor. Vinul cel tămîios de Cernăteşti, turnat necontenit în gîtlejul boierilor, începu să-şi facă efectul său. Oaspeţii noştri, care pînă aci mîncau şi beau liniştiţi ca cei şapte filozofi ai Eladei, prinseră la limbă şi deveniră mai zgomotoşi decît nemţii cei beţi. Respectul ce aveau asupra beizadelei mai slăbise; unii cîntau, alţii îndemnau pe baronul Calicevschi să înceapă iarăşi minunatul joc care cu puţin mai înainte le uşurase pungile; numai beizadeaua şedea liniştit şi din cînd în cînd arunca cîte o vorbă de spirit în socoteala bieţilor oaspeţi, care, cu toată ameţeala vinului, 
    
   erau siliţi să sufere, temîndu-se de a nu trage asupră-le urgia dom­nească. 
   În fine cina se termină şi musafirii părăsiră casa. Postelnicul Andronache, după ce dete cîteva instrucţiuni lui Păturică, se puse şi el în sanie şi se duse la chera Duduca. 
   Capitolul XVI 
   FĂ-TE OM DE LUMEA NOUĂ, SĂ FURI CLOŞCA DE PE OUĂ! 
   Să părăsim partea de sus a caselor postelnicului, căci nu mai are nici un interes pentru lectorii noştri, şi să ne coborîm în partea de jos, sau mai bine în beciuri, ca să vedem ce face Dinu Păturică. 
   Acest ambiţios ciocoi, nevoind a se lăsa nicidecum mai jos decît stăpînul său, pregătise şi el o cină, la care invitase pe cîţiva din cei mai de aproape amici ai săi. 
   Camera în care dădea el ospăţul era împodobită cu două paturi turceşti înfundate, peste care erau puse saltele de lînă acoperite cu chilimuri vărgate de Idirn (Adrianopole), cusute pe margini cu ciucuri de bumbac alb; pe lîngă pereţi erau puse perne îmbrăcate cu cit tocat1; prin unghiurile acestor paturi erau aşezate perniţe mici umplute cu puf, pe ale cărora feţe albe de batistă se vedeau mai multe arabescuri cusute cu fir de mătase, iar pe una dintr-în-sele, erau cusuţi doi amoraşi, ţinînd în mîini o ghirlandă de flori, în al căreia mijloc era o inimă pătrunsă de două săgeţi şi inscripţia aceasta: M m xecn V!1 . 
   Zidul de lîngă pat era acoperit cu un covor de Brussa, pe care stau spînzurate în cuie o puşcă arnăuţească ghintuită, legată la maşină cu 
   o sangulie cusută cu fir, şi două perechi pistoale băgate în tocuri de piele, ornate tot cu fir. Mai în jos, tot pe acel perete erau atîrnate două săbii turceşti cu mînerele de sidef, iar în mij-locul lor era aşezat un cauc oltenesc de hîrşie neagră de miel, al cărui fund era cusut cu fir de cel bun peste postav roşu şi lăsa să atîrne în jos o fundă de fir lucrată 
   112  
   cu mare gust. 
   Cele două ferestre dinspre uliţă erau împodobite cu mai multe glastre de flori, printre care se deosebeau mai ales: maghirani, trandafiri şi cîţiva endrişaimi, ce umpleau atmosfera camerei de un miros nu aşa plăcut, cît era de pătrunzător. 
   Pe lîngă pereţi erau puse în rînd cîteva scaune de Braşov vopsite şi un sipet mare, legat în bande de fier alb peste piele de căprioară albastră. 
   La o înălţime oarecare a unuia din pereţi era un dulap mic, săpat în zid, în care se afla depusă mica bibliotecă a ciocoiului, compusă din cîteva cărţi greceşti şi romîneşti, printre care figu-rau: Proorocia lui Agatanghel, Filozoful Sintipa, Alexandria, Tilu Buhoglindă şi alte capete d-opere ale literaturii naţionale de pe atunci, cărţi glumeţe care, prin anecdote de spirit şi poveţe filozofice, făcea petrecerea favorită a poporului. 
   Masa de mîncare era aşezată între două paturi şi împrejurată cu scaunele pe care erau să şadă onorabilii oaspeţi ai lui Păturică. 
   Pe masă erau rînduite o mulţime de farfurii cu mezelicuri de tot felul: marinată de stacoji, farfurioare mai mici cu icre proaspete de morun, licurini jupuiţi, sardele muiate în untdelemn de Mitilene amestecat cu piper şi zeamă de lămîi de Messina, măsline dulci de Tessalia, grămădite în formă piramidală, icre tari de chefal, smochine de Santorini, halva de Adrianopole; nimic din delicatesele gastronomice ale Orientului nu lipsea pe masa ciocoiului, mai împodobită chiar decît a stăpînului său. Toate aceste mezelicuri erau aşezate după o regulă militară, avînd la fiecare distanţă de două palme cîte o carafă cu vin galben de Drăgăşani, cu pelin roşu din viile mănăstirii Bistriţa şi cu vinuri orientale de diferite culori şi gusturi, fără a lipsi paporniţele1 cu anason de Chio şi cu mastică de Corint. În fine, Păturică luase dispoziţiuni ca oaspeţii săi să nu cerce cea mai mică lipsă întru îndeplinirea gustului 
   1 Cercătura era controlul ce făcea guvernul, pe acei timpi, contracciilor care luau prin sultan-mezat (licitaţie publică . n. ed.) strîngerea veniturilor ţării. Din acea cercătură ieşea un rău foarte mare, căci se descopereau abuzuri mari. Contracciii, ca să scape de pedeapsă, cumpărau pe cercători, iar banii ce le dădeau îi adunau tot de la contribuabili. (n. N. F.) 
    
   lor rafinat. 
   Dacă cineva ar fi văzut luxul ce domnea la masa postelnicului şi la a vătafului său de curte, fără îndoială s-ar fi convins că ospăţul slugii întrecea în toate pe al stăpînului şi, dacă s-ar fi gîndit mai serios la mizeriile acelor timpi de tristă memorie, ar fi zis, împreună cu noi, că fanariotul n-avea de ce să se plîngă pentru pagubele ce-i făcea vătaful său de curte, căci banii ce se cheltuiau în aceste ospeţe nu erau ai săi, ci ai săracilor şi ai văduvelor căzuţi victimă nesaţului său de averi. 
   Între oaspeţii de căpetenie invitaţi de Păturică figurau: Tudor Ciolănescu, vătaful de curte al banului Grigore B...; Neagu Chioftea de la banul Constantin Băl...; Zamfir Ploscă de la Isaac R...; Vlad Boroboaţă de la F... şi alţi mai mulţi, aleşi între corifeii ciocoismului şi ai hoţomăniilor bucureştene de pe atunci. 
   După ce se duseră musafirii postelnicului pe la casele lor şi el la amanta sa, Păturică se coborî în odăile de jos şi se puse la masă cu prietenii săi. 
   Patru ţigănaşi, curat îmbrăcaţi, aduceau bucate la masă, şi două ţigance tinere şi frumuşele erau însărcinate a turna prin pahare nectarul care, de la căderea zeilor din Olimp încoace, a luat prozaicele nume de vin şi rachiu. 
   Una dintr-aceste două copile luă de pe masă o paporniţă cu anason şi, umplînd mai multe feligene, dete fiecăruia din oaspeţi cîte unul. Oaspeţii, sorbind rachiul, căzură pe farfuriile cu mezelicuri precum 
   1 Veniturile podurilor se vindeau prin mezat şi Stamate Birlic se afla contracciu. Aceste venituri se compuneau din taxe puse asupra tuturor carelor ce intrau în Capitală. Carul cu marfă de lipscănie plătea bani 240; cel încărcat cu blane leşeşti, bani 180; se lua 6 bani de vadra de rachiu; 12 bani pentru vadra de vin; 45 de bani carul cu postav romînesc; 30 carul cu piei de miel; 45 carul cu piei de vacă; 60 carul cu bogasiu; 60 carul cu piei de iepuri; 45 carul cu coase; 60 carul cu braşovenie; 60 carul cu musuluri de Rumelii; 60 carul de arnici; 45 carul cu aba de Podolia; 30 carul cu aba de tuzluci; 60 carul cu sticle ce vin dinlăuntru; 30 carul cu sticle leşeşti; 60 carul cu postav leşesc; 60 carul cu lînă de oaie; 60 carul cu lînă de capră; 60 carul cu aramă lucrată; 30 carul cu fier; 120 carul cu butii de vin, fie mănăstiresc ori boieresc sau ţărănesc. (n. N. F.) 
   2 Aceşti doi boieri se aflau casieri la cutia de milostenie. (n. N. F.) 
   8  
   114  
   cad lăcustele peste holdele plugarilor. 
   Dinu Păturică observă aceasta şi, cu o oarecare nerăbdare, în calitatea sa de ospătător, strigă cu un glas ascuţit şi obraznic: 
   . Aduceţi ciorbă, bre! 
   . Numaidecît, cuconaşule! răspunseră ţigănaşii, plecînd toţi deodată ca să arate mai mult zel. După cîteva minute ei puseră pe masă un castron colosal plin cu ciorbă de ştiucă fiartă în zeamă de varză cu hrean; pe urmă aduseseră două farfurii lunguieţe cu mihalţi şi păstrăvi rasol, muiaţi în oţet şi untdelemn; aduseră mai multe vase de cositor pline cu iahnii, cu plachii, cu morun gătit în măsline şi foi de dafin, cu crapi umpluţi cu stafide şi coconare şi alte felu-rite mîncări care se ziceau în vechime .bucate cu cheltuială.. 
   Vinul, asemenea, curgea fără încetare din pahare şi aluneca pe gîtul ciocoilor care, la fiecare deşertare de pahar, strigau: .Să trăiască nenea Păturică!. 
   Numai Vlad Boroboaţă sta trist şi tăcut. 
   . Da ce, mă Boroboaţă, de ce stai bosumflat? Ori ţi s-au înecat niscaiva corăbii cu marfă? zise Neagu Chioftea, cel mai zgomotos dintre toţi oaspeţii. 
   . Parcă eşti o mireasă, adăugă Tudor Ciolănescu. 
   . Închină cu noi, bre! Fă-te om de lumea nouă, să furi cloşca de pe ouă! ziseră toţi ciocoii deodată. 
   . Ei bine . răspunse Boroboaţă . umpleţi-mi un pahar să închin şi eu cu voi! 
   Paharul se umplu şi se dete în mîna lui Boroboaţă, care, ridicîn-du-l în sus, zise: 
   . În sănătatea săracilor ţărani, cărora le dăm fum de ardei şi le punem fierul roşu pe piept, ca să le luăm bănişorii din pungă! Să trăiască văduvele şi copiii cei sărmani, cărora le luăm pîinea din gură, ca să mîncăm noi, ăştia, peşte de Ţarigrad, halvale de Idirn şi să bem vin 
   
   1 Pe atunci, muzica romînă se compunea din arii de joc şi arii de delectare, numite cîntece de masă. (n. N. F.) 
    
   chipriotic!... În sănătatea ţării întregi, pe care am lăsat-o în sapă de lemn!... 
   Zicînd aceste cuvinte, trînti paharul pe masă şi căzu iarăşi în cugetările sale de mai nainte. 
   Toastul lui Vlad Boroboaţă şi amărăciunea cu care el pronunţă vivatul său cel sinistru făcură în inima ciocoilor tot acea impresiune ce făcu odinioară literele de foc regelui Babiloniei, Baltazar, şi oaspeţilor săi cei desfrînaţi. 
   Vătafii de curte se uitau unul la altul cu nişte priviri sperioase, ce dovedeau îndestul cît de adevărate erau cele zise de Boroboaţă. Numai Dinu Păturică ascultă acest strigăt al mustrării de conştiinţă fără ca să se tulbure cîtuşi de puţin; ba încă el aruncă asupra lui Boroboaţă o privire dispreţuitoare şi, dînd într-un rîs sardonic, curmă tăcerea cu aceste cuvinte: 
   . Cinstiţi boieri! Nu vă sinorisiţi lui Boroboaţă, căci este cam nebun, sărmanul. Cine ştie ce babă l-a obrocit1. Să bem, fraţilor, şi să lăsăm pe Boroboaţă să spuie la cazanii cît va voi. 
   Apoi întorcîndu-se către slugi: 
   . Aduceţi, bre, vin tămîios de Cernăteşti.
   . Şi de cel de Drăgăşani! adăugară ceilalţi.
   Sticlele se împlură cu tămîioasă într-o clipă şi veselia renăscu în
   
   sînul oaspeţilor ameţiţi de băuturi şi îmbuibaţi de grasele mîncări orientale. 
   Această cină, compusă toată din plăceri de contrabandă, ţinuse cîteva ore şi, cu tot vinul ce se băuse, nici unul dintre ciocoi nu se îmbătase desăvîrşit; ei ajunseră numai la gradul acela al beţiei cînd omul devine vesel şi spune adevărul fără rezervă. Astfel dar, unii vorbeau, alţii cîntau, lovindu-se unii pe alţii în glumă cu gloanţe de pîine; numai Vlad Boroboaţă sta cufundat în nişte cugetări sinistre, pe care le întrerupea cîteodată cu un surîs amarnic. Dinu Păturică, ce-l privea cu 
   1 Cel mai scump cit de pe atunci. (n. N. F.)
   2 Nu mă uita. (gr.).
   
   116  
   o vădită nemulţumire, observînd că acea beţie tristă a oaspelui său putea să influenţeze mai tare asupra celorlalţi şi să stînjenească libera explozie a veseliei lor, se sculă în sfîrşit strigînd: 
   . Ei bine, boieri, vă văd cam pe gînduri; eu v-am chemat aci ca să ne veselim, iar nu ca să punem cenuşă în cap şi să ne plîngem păcatele ca prorocul Iona din Scriptură! N-aveţi bucate? N-aveţi vin? De ce dar staţi ca nişte curci plouate? Mai aduceţi, bre, marinată de barbuni şi vin de Tenedos, să ne veselim cît ne umblă moara, că destul ne vom pocăi la bătrîneţe. Iar tu, cobe rea, du-te de fă cazanii la biserică, iar nu în casa mea!... Auzit-ai tu? 
   . Bravo, nene Păturică, ai dreptate! Să se ducă la dracu acest dăscăleci care ne-a stricat cheful cu iticaua lui. 
   . Da, la dracul! exclamară toţi deodată. 
   . Iar noi să ne veselim ca nişte oameni de ispravă, adause Păturică. 
   
   . Şi să vorbim de trebuşoarele noastre, răspunse Neagu Chioftea, curmîndu-i vorba. Ştiţi, boieri, că am cam ajuns la vremea de apoi. Pare-mi-se că stăpînii noştri au cam băgat de seamă că le mîncăm stările şi s-au pus pe economie. Alte dăţi, cînd le înfăţişai catastihul, nici că se uitau pe dînsul şi-ţi umpleau mîna de rubiele; iar acum te ţine cîte trei-patru ceasuri în picioare şi te descoase din toate încheieturile ca pe hoţii de cai. 
   . Bine vă face, ciocîrlanilor! zise Păturică rîzînd. 
   . Ce-ai zis? întrebă Neagu Chioftea cu mirare. 
   . Am zis că vă face foarte bine, căci nu ştiţi să furaţi. 
   . Noi nu ştim să furăm? observă Chioftea cu un zîmbet de ironie. 
   . Da, da, voi! replică cu siguranţă. Sunteţi nişte bojogari1 . 
   . Dacă este aşa, apoi învaţă-ne tu meserie. 
   
   . Bucuros. Ia spuneţi-mi, boieri dumneavoastră, aţi citit vreodată cartea numită Floarea darurilor? 
   . Nici n-am auzit vorbindu-se de dînsa. 
   . Aveţi dreptate, nu s-a tălmăcit încă în limba romînească şi voi 
   
   1 Paporniţe . butii îmbrăcate cu papură. (n. N. F.) 
    
   abia ştiţi să citiţi romîneşte. Ascultaţi dar şi pricepeţi. În acea carte este o istorioară plină de noimă, care începe cam aşa: .A fost odată un împărat de la Hindiile răsăritului sau de prin Ţara Sacîzului2. Acel împărat avea şaptezeci şi cinci de copii, tot unu şi unu. Ajungînd însă la adînci bătrîneţe, el chemă pe fiul său cel mare şi-i zise să facă un snop de şaptezeci şi cinci de nuiele şi să-l aducă înaintea sa. Porunca se îndeplini într-o clipă. Împăratul chemă atunci pe toţi fiii săi şi le zise: .Eu am îmbătrînit şi peste puţin o să mor; aş voi însă ca, înaintea morţii mele, să las întinsa mea împărăţie aceluia dintre voi care se va dovedi mai tare şi mai priceput. Hotărăsc dar ca acela care din voi va putea să rupă deodată această legătură de nuiele, acela să ia împărăţia după moartea mea!. Feciorii de împărat se priviră mai întîi unii pe alţii cu mirare şi apoi se cercară pe rînd şi fiecare în parte să rupă legătura de nuiele, dar nici unul nu putu. Împăratul îi privi rîzînd şi le zise: .Dacă nu le puteţi rupe deodată pe toate, apoi rupeţi-le cîte una în parte.. Copiii se supuseră la noua poruncă a tatălui lor şi în puţină vreme toate nuielele fură rupte. .Ascultaţi, dragii mei copii . adause atunci împăratul . acest snop de nuiele sunteţi voi; dacă veţi rămîne uniţi după moartea mea, nimeni nu vă va birui; iar dacă vă veţi despărţi, va veni vrăjmaşul şi va face din voi ceea ce făcurăţi dinaintea mea cu aceste nuiele.. 
   Păturică se opri aci şi, privind cîteva momente pe tovarăşii săi cu ochi pătrunzători, îi întrebă: 
   . Ei bine, boieri domnia voastră, cum vi se pare această istorioară? 
   . Foarte fromoasă, ce e dreptul, dar n-are a face nimic cu necaz­urile noastre, răspunse Chioftea. 
   . Vă înşelaţi, fraţii mei, adaose Păturică cu un aer de superio­ritate. Dacă voi aţi fi urmat paradigma acestei istorioare, nu eraţi să vă plîngeţi acum că stăpînii voştri v-au prins cu ocaua mică. 
   . Ei bine, învaţă-ne tu ce să facem. 
   . Să vă învăţ, căci, uite, sunteţi proşti ca nişte băieţi luaţi de procopseală. Voi vă adunaţi în toate zilele la cafeneaua de la Dorobănţie. Aşa este, ori ba? Spuneţi! 
   
   118  
   . Ba aşa. Ne adunăm în toate zilele, precum zici. 
   . Ar fi de mare folos pentru voi ca, înainte de a părăsi cafenea-ua, să puneţi nart1 la toate lucrurile ce veţi tîrgui, ca să ştie fiecare din voi cît are să încarce la socoteală. 
   . Vorbeşte mai desluşit, că nu te înţelegem! 
   . Iată ce voi să vă zic: să ne închipuim că pentru curtea unuia dintre stăpînii voştri se cumpără cîte douăzeci şi cinci oca de carne pe zi. Ei bine, preţul nu poţi să-l încarci, căci carnea este cu nart (preţ fix); dar poţi să încarci la suma ocalelor, cumpărînd mai puţine şi trecînd la socoteală mai multe. Cu pîinea faci tot aşa. Vînatul şi păsările nu au nart: curcanul se vinde un leu, pune-l un leu şi şaptezeci de parale; gîsca ipac (idem); găina şi raţa se vînd cîte o leiţă, pune-le cîte un leu şi cinci. De la untdelemn, zahăr, cafea, tutun, poame şi chiar de la zarzavat puteţi să vă folosiţi în două feluri, adică adăugînd la suma ocalelor şi la preţ... 
   . Fleacuri, nene Păturică, fleacuri! Din aceste nimicuri cineva abia îşi scoate zilnicele cheltuieli. Nouă, mă rog dumitale bun, ne trebuie bani mulţi, stări mari, ca să scăpăm de slugărie. 
   . Şi cutezaţi voi să numiţi nimicuri cheltuiala cuiniei, acel izvor nesecat din care un om cuminte poate în scurt timp să facă stare mare? Bree! Da. proşti mai sunteţi!... Să vă fac o socoteală cu tahmin (aproximativă), ca să vedeţi cît de mult vă amăgiţi. 
   . Fă-o, nene Dinule, să vedem ce bazaconii sunt acestea ce ne tot spui. 
   
   . Cioară, adu călimări şi hîrtie!
   La aceste cuvinte, un ţigan ce dormita lîngă sobă se sculă repede şi aduse numaidecît hîrtie şi o pereche călimări de argint cu coadă. Păturică deschise coada călimărilor, scoase un condei de pană de curcă cu felurimi de flori făcute dintr-însul şi, după ce dete pe ţigan afară, urmă într-astfel: 
   . Ei bine, boieri, fiţi cu băgare de seamă, că am să vă fac o socoteală cu tahmin, ca să vedeţi că vorba mea e vorbă; şi ca să nu ziceţi că măresc sumele, voi începe chiar de la casa stăpînului meu. Aşadar 
    
   scriu aci: 
   Să înmulţim acum acest cîştig cu zilele anului şi veţi vedea că dă o sumă de talere 10. 785, bani 90. Această sumă vine numai de la cuinie; dar unde puneţi, domnia voastră, îmbrăcatul ţiganilor, cumpărătoarea orzului, a fînului, a cărbunilor, a lemnelor şi altele mai multe de felul acesta, care aduc pe an alţi opt sau zece mii de lei cel puţin? 
   . Toate aceste gheliruri, le ştim, sunt bune, nu tăgăduim, dar vin cu ţîrîita. Noi voim să ne arăţi vreun mijloc prin care să cîştigăm sume mari în puţin timp, ca să ne cumpărăm moşii şi acareturi, să ne facem şi noi boieri ca stăpînii noştri. 
   . Eu v-am arătat mijloacele cele mai lesnicioase; aflaţi voi altelemai bune. 
   . Şi ce am putea să născocim noi mai mult decît tine, care ştii cîte în lume şi în soare? 
   . Mă linguşiţi, hoţomanilor; dar fiindcă am început, cată să şi sfîrşesc. Ascultaţi! Voi ştiţi, ca şi mine, că boierii noştri trăiesc în desfrînări şi se ţin numai de zavistii (intrigi), ca să dea pe domni jos de pe scaun, crezînd că cei noi, ce vor veni, îi vor pune în trebi mai mari sau le vor da ţara pe mînă, ca s-o smulgă şi mai tare, iar la averile lor, rămase de la părinţi, nici că se gîndesc. Ei au moşii şi nu le cunosc hotarele, nici venitul ce poate să dea pe tot anul. Au vii, fără să le ştie numărul pogoanelor; au zalhanale, heleşteie, livezi de pomi şi cîte altele de felul acesta, pe care le arendează pe nimic; iar arendaşii, nemulţumiţi cu un cîştig de sută la sută, scot din spinarea ţăranilor, dărapînă pădurile şi acareturile moşiilor, ba de multe ori înstrăinează chiar din pămîntul moşiei. Toate acestea, boeri domnia voastră, sunt o comoară nesecată, din care un vătaf de curte işchiuzar poate, în scurtă vreme, să ajungă bogat ca Iov din Biblie. 
   
   . Şi ce trebuie să facă el, ca să se folosească din toate acestea? întrebară toţi ciocoii deodată, completîndu-se în dezvoltările ce da Păturică cu atîta elocinţă. 
   1 A obroci, după limba poporului de-atunci şi chiar de astăzi, este a fermeca, a îndobitoci. (n. N. F.) 
   120  
   . Nimic, de tot nimic! răspunse Dinu Păturică răsucindu-şi mustaţa şi surîzînd cu mîndrie. 
   . Nu te înţelegem. 
   . Lăsaţi-mă să isprăvesc şi veţi înţelege. Cînd se apropie vremea arenduirii moşiilor, înţelegeţi-vă mai întîi cu arendaşul cel vechi. Spuneţi-i că pe toată ziua vin cîte doi-trei muşterii ca să ia moşiile în arendă îndoit şi că numai din pricina prieteşugului îi goniţi pe toţi; scoateţi chiar muşterii mincinoşi şi veţi vedea cum o să-şi deschidă grecul punga şi o să verse într-a voastră. Osebit de aceasta sunt ispăşaniile de păduri, facere de hanuri, mori şi altele mai multe, din care aţi putea să cîştigaţi sume însemnate, numai să ştiţi să pipăiţi lucrul cumsecade. Aşa, dragii mei, trebuie ca fiecare dintre voi să se facă om de lumea nouă, ca să ştie a fura cloşca de pe ouă! 
   
   Capitolul XVII 
   MUZICA ŞI COREGRAFIA ÎN TIMPUL LUI CARAGEA 
   Pe cînd Păturică se ocupa cu predarea acestei lecţii, deodată se auzi răsunînd în spaţioasa anticameră amestecul unor sunete ascuţite şi îngînate; o pereche de lăutari începuse a cînta din gură şi din viori melodia adaptată pe versurile următoare: 
   Cine la amor nu crede, N-ar mai călca iarbă verde; Să calce tot fîn uscat, 
   . . . . . . . . . . . . . . . . 
   şi pe la timpi se auzea cîte un oftat. 
   1 Bojogari . hoţi proşti. (n. N. F.)
   2 Ţara Sacîzului . insula Chio. (n. N. F.)
   
    
   . Pun prinsoare că este diavolul de Neculăiţă, ziseră unii din oaspeţi. 
   . El trebuie să fie! Şi ciocoii alergară către uşă, ca să primească pe confratele lor. 
   Ei nu se înşelau, căci abia ce deschiseră uşa, ei văzură pe Neculăiţă, vătaful de la armaş M..., sosind vesel în fruntea lăutarilor. 
   . Nenea Neculăiţă! exclamară toţi. 
   . Eu, bre! şi cu mine! Ce gîndeaţi voi c-o să scăpaţi de mine? Unde e procopsitul de Dinu să-i mulţumesc de cinste? 
   . Îţi cer de o mie de ori iertăciune că nu te-am proscalisit la masă; sunt vinovat, ce e drept; dar m-am gîndit că aveţi ziafet pentru cuconul Andrei de la domnia voastră şi credeam că n-o să poţi veni. 
   . Nu este nimic. Porunceşte tu numai să-mi aducă şi mie de mîncat şi de băut. La un semnal al lui Păturică, masa se umplu din nou de bucate şi de vinuri proaspete. Vătaful armaşului începu să bea şi să mănînce cu o mare poftă, iar după ce se cam ameţi şi dînsul, începu să vorbească şi verzi şi uscate. 
   
   . Ştiţi voi una, bre? zise el. A dat norocul peste mine. Boierul a hotărît să-şi facă case noi şi m-a însărcinat pe mine cu strîngerea celor trebuincioase pentru zidire. 
   . Ei! şi ce iese de-acolo? zise Păturică cu un aer de invidie. 
   . Tocmai tu mi-o zici aceasta? Ai uitat oare parimia grecului: .TriV ept e± osh »na, p¦r es , d V me .em na..1 
   He, he! Unul e Neculăiţă, nu sunt doi. O să-mi fac o pereche de case să le întreacă pe ale armaşului; saraiuri, bre, nu glumă! 
   . Să-ţi ajute Dumnezeu! ziseră ciocoii. 
   . Aşa să fie! De-aceea am şi gust de veselie. Am venit aci ca să petrecem; aideţi dar să tragem un dans d-ale tătăreşti, adăugă Neculăiţă sugînd un pahar cu vin. 
   . La horă! repetă cu zgomot adunarea întreagă.
   Păturică chemă pe un ţigan şi, după ce-i şopti cîteva cuvinte la
   
   1 Din vechime şi pînă la Regulament, carnea, pîinea şi lumînările se vindeau la contraccii cu apalt (luare în arendă, n. ed.) şi se însemna în contract preţul fix, şi cîţi 
   122  
   ureche, intră şi el în hora ce se şi începuse. 
   Era foarte curios lucru a vedea pe ciocoii noştri cu pulpanele antereilor ridicate în brîu, ca să lase picioarelor libertate de a lucra după cerinţele jocului; cu ceacşiri roşii, cu meşi şi papuci galbeni; încinşi cu taclite aşezate astfel încît le acoperea pîntecele şi o parte din piept; cu fermenele de postav de diferite feţe, lăsate pe spate, raşi la cap şi cu fesurile puse cam pe ceafă; era curios lucru, zicem, a privi efectul grotesc al acestor costume dizgraţioase, mai ales că poza jucătorilor plecaţi cam pe spate şi aerul lor de gravitate în dans îi făceau cu mult mai ridicoli de ceea ce erau în realitate. 
   Vinul, vorba şi în cele din urmă sunetele lăutarilor deşteptase în oaspeţii lui Păturică un gust de petreceri, care nu poate fi niciodată complet cînd în mijlocul bărbaţilor lipseşte femeia, cea mai plăcută dezmierdare în asemenea cazuri. 
   . Petrecerea fără femei este ca nunta fără lăutari! zice Chioftea, cu 
   o aprindere ce se vedea răspîndită în trăsăturile feţei sale. 
   . Da! da!... Ne trebuie papuci roşii! adauseră ceilalţi. 
   . Las. c-am luat eu măsuri şi pentru aceasta, răspunse Păturică. 
   . Aşa este, dar noi vrem lucru bun, iar nu tălaniţe din Scaune1 . 
   
   . Tăceţi c-au să ne vie tot puişori aleşi. Arghira, Rozolina, Cal­muca2 ... 
   . Bravo, nene Păturică! Să trăieşti cît turnul Colţii! 
   Nu trecu mult şi se auzi un zgomot de trăsură în curte. Păturică ascultă cu atenţie şi, încredinţîndu-se bine, zise cu enfaz ciocoilor: 
   . Iată, boieri domnia voastră, vin şi chiramele3 şi, ca să nu rămîn mai jos decît nenea Neculăiţă, v-am adus şi muzica nemţească. 
   . Aferim, nene Păturică! Tu nu faci lucrurile pe jumătate. Uşa camerei se deschise şi intrară mai întîi trei femei îmbrobo-dite 
   din măcelari sau brutari se dovedeau că vînd cu cîntare strîmbe sau articole proaste se dădeau prin tîrg şi se ţintuiau de urechi pe la răspîntii. 
   Să explicăm acum ce înseamnă .darea prin tîrg.. Această tortură se urma astfel: culpabilul era dezbrăcat pînă la brîu; mîinile îi erau legate cu o funie de care îl trăgea un arnăut al spătăriei, pe cînd altul îl lovea cu nuiaua peste spate, strigînd tare: .Cine va face ca dînsul, ca dînsul să paţă., şi astfel îl plimba prin tot oraşul. (n. 
   N. F.) 
    
   la cap cu tulpanuri albe şi înfăşurate cu nişte scurteici căptuşite cu
   blană, ca să poată învinge asprimea gerului. Aceste femei, după ce
   salutară pe ciocoi şi schimbară cu dînşii cîteva glume, îşi scoaseră
   
   FOAIE DE SOCOTEALĂ A CURŢII Socoteala Socoteala MARELUI POSTELNIC A. TUZLUC dreaptă încărcată 
   Luni, ian. în 8, 1817 (bunăoară) talere bani talere bani 
   Treizeci oca carne, cîte 10 parale ocaua 5 7 601
   fac 11
   Douăzeci pituşti pentru masă ................ 2 30 3 90
   Morcovi, pătrunjel, ceapă, făină, orez şi 2 3 90
   piper 30 1
   Ciriviş ...................................................... 3 6
   Enibahar şi alte mirodenii ...................... 5 7 60
   Doi curcani ............................................. 4 6
   Cinci claponi .......................................... 6 8 60
   Patru limbi afumate ............................... 5 7 60
   Şase ghiudeni ......................................... 4 6
   Zece licurini ............................................ 6 8 30
   Sardele .................................................... 1 1 60
   Icre negre de taigan ............................... 1 1 30
   Arpagic şi usturoi pentru stufat ............. 2 3
   Apă de Filaret pentru boieri ................... 2 3
   Apă de gîrlă pentru slugi ....................... 1 1 60
   Stafide şi coconari .................................. 12 18
   Ouă pentru ochiuri şi jumări .................. 1 1 30
   Sare ........................................................ 2 30 3 30
   Oţet ........................................................ 1 1 60
   Struguri şi mere creţeşti ......................... 3 4
   Varză pentru calabalîc2 .........................
   
   72 8718
   
   Imiclicul oamenilor3 ............................... 57
   
   Fac peste tot cheltuiţi ............................. 57 72
   Să scădem cheltuiala cea dreaptă din cea
   încărcată ....................................................... 29 46
   
   Rămîne cîştig curat ..............................
   1 Aci încărcătura vine de la ocale. (n. N. F.)
   2 Se înţelege slugile peste tot. (n. N. F.)
   3 Imiclicul este porţia de pîine ce se dă fiecărei slugi pentru o zi. (n. N. F.)
   
   124  
   blănile şi-şi descoperiră capetele. Scoţînd acele îmbrobodeli ce le dau înfăţişarea unor femei ieşite din haremurile turceşti, ele rămaseră cu feţele astfel precum le făcuse Dumnezeu, adică tinere şi plăcute ca ale unor zîne. 
   Arghira, cea mai frumoasă din toate, purta o rochie de mătăsărie ca arderea Moschii, cu trei rînduri de mangeturi pe poale, cu mînecile strîmte şi cu pieptul închis. Era încinsă cu un colan1 de canavăţ roşu, cu paftale mici de aur; la gît avea un şimizet cusut la ciur; capul îl avea acoperit cu un fes alb cu fundă de mătase neagră şi legat cu o sangulie albă cusută cu fir, ale cărui căpătîie, înnodate la partea dreaptă a capului, formau o floare de o formă originală; picioarele îi erau încălţate cu ciorapi de Lipsca, foarte albi şi pantofi de saftian negru cu funde roşii de mătase; la gît avea şi trei şiruri de mărgean ales, iar la urechi atîrnau o pereche de cercei lucraţi în aur şi diamante; pe deasupra tuturor veşmintelor purta o fermenă de catifea neagră, scurtă pînă la talie şi cusută cu fir în mangă. 
   Calmuca era îmbrăcată mai tot asemenea, cu deosebire numai că avea capul gol şi două coade pe spate ca fetele mari; iar Rozolina, credincioasă tradiţiunilor patriei sale, purta costumul german al epocii aceleia. 
   Îndată după dînsele intrară şi cei optsprezece ţigani ce formau muzica nemţească a Niculescului2, care, după ce se puseră în regulă, începură a suna mai întîi marşul zis al lui Napoleon şi alte piese muzicale de recreaţiune foarte la modă pe atunci; apoi începură a cînta menuetul1 . 
   Ciocoii, luînd pe rînd damele la joc, se deteră cu furie la toate exerciţiile coregrafice obişnuite în timpul acela. Monotonul minet, dansul clasic al saloanelor europene, săltătoarea cracoviană a leşilor, cotilionul franţuzesc, valsul nemţilor şi ecosezul adus din fundul Britaniei; toate aceste dansuri etnografice deteră prilej pe rînd oaspeţilor noştri de a-şi arăta măiestria; dar se vede că aceste inovaţii străine nu erau încă destul de popularizate în ţară la noi, sau că ciocoii noştri nu le prea ştiau juca bine, căci ei se obosiră numaidecît şi, ca să facă diversie, ziseră lăutarilor să cînte pristoleanca, chindia şi jocul numit ca la uşa 
    
   cortului sau zoralia. Atunci să fi văzut zel şi înfocare! Casele postelnicului răsunau sub papucii invitaţilor vătafului său. Rîsetele femeilor, chiotele de veselie, vorba zgomotoasă a bărbaţilor, sunetele ascuţite ale muzicii, izbirile cadenţate din picioare ale dansatorilor . toate acestea formau un sabat infernal, al cărui ecou se pierdea în apartamentele pustii ale postelni-cului Andronache, ca un vuiet cobitor pentru stăpînul absent. Abia aproape de ziuă se sparse petrecerea de la Dinu Păturică şi invitaţii lui se duseră pe la casele lor. 
   Capitolul XVIII 
   CE N-ADUCE ANUL, ADUCE CEASUL 
   Ştim cît de rău fu răsplătit Gheorghe, vătaful de curte al lui Andronache Tuzluc, pentru că se ridicase cu devotamentul pînă a-şi compromite poziţiunea spre a scăpa pe stăpînul său de prăpastia în care-l tîrau Dinu Păturică şi chera Duduca. În urma gonirii sale, sta nenorocitul june şi se gîndea prin ce mijloace să-şi dobîndească hrana sa şi pe-a bătrînei sale mume. 
   A mai intra vătaf la vreo casă mare îi era cu neputinţă, căci firea-l făcuse onest şi nu putea să sufere tîlhăriile slugilor. O singură speranţă îi mai rămăsese. El cunoştea bine limba elinească, scria foarte frumos romîneşte, mai ştia şi ceva din legile şi datinile ţării; hotărî dar a se da la breasla condeiului şi, fiindcă nu cunoştea pe nimeni, se făcu jălbar. 
   Această carieră, deşi nu-i aducea un venit cu care să-şi întîmpine toate necesităţile vieţii, el însă era mulţumit de dînsa, căci îl scutea de umilire şi îl făcea stăpîn pe voinţa sa. 
   Într-o zi, pe cînd se afla şezînd pe scaun la uşa vistieriei, aşteptînd să-i vie ceva de lucru, deodată se apropie de dînsul un boier bătrîn şi cu faţa foarte dulce, care, privindu-l cu o bunătate ce era un dar firesc al interlocutorului său, îl întrebă cu un interes învederat: 
   . Tinere logofeţel, ia spune-mi, cum îţi merg trebuşoarele? 
   . Nici bine, nici rău, boierule, răspunse junele sculîndu-se cu grabă şi dînd scaunul bătrînului. 
   . Vasăzică, pîinea de toate zilele şi nimic mai mult. 
   126  
   . Cam aşa, boierule! 
   . Dar bine, cum de nu te-ai alăturat pe lîngă vreo casă boie-rească, ca să te procopseşti? 
   La aceste vorbe junele lăsă să iasă din pieptul său un suspin care făcu multă întipărire boierului. 
   . Oftezi, fătul meu; spune-mi, ce ai? 
   Gheorghe ridică ochii în sus şi, întîlnind pe ai bătrînului plini de blîndeţe, luă curajul şi zise: 
   . Mi-ai zis, milostive boierule, că de ce nu intru în vreo curte deboier ca să mă procopsesc; dar mai deunăzi am ieştit dintr-o curte boierească în care am slujit cinci ani de zile şi în loc de procopseală m­a dat pe poartă afară cu urgie! 
   . Şi cine este acel nemilostiv şi fără omenie boier? 
   . Este postelnicul Andronache Tuzluc, cel mai de aproape al lui vodă Caragea. 
   La numele acesta fruntea bătrînului boier luă o expresiune de nemulţumire; dar cu toate acestea el mai în urmă adăugă: 
   . Se vede că nu-l ascultai că, de! voi, tinerii, sunteţi cu minţile cam zburătoare. 
   . L-am iubit, boierule, ca pe un părinte şi m-am supus lui ca lui Dumnezeu! 
   . Ei bine, pentru ce dar te-a gonit cu atîta asprime? 
   . Pentru că am voit să-l scap de la pierdere!
   . Şi din ce primejdie voiai să-l scapi?
   
   . Voiam să-i scap averea din ghearele unor tîlhari care îl înşală, îl sărăcesc şi îl necinstesc! 
   . Ia spune-mi, cum te cheamă? 
   . Mă numesc Gheorghe, boierule! 
   . Ascultă-mă, Gheorghiţă, . zise boierul privindu-l cu mai mult interes . voieşti să intri în slujba mea? 
   
   1 De trei ori şapte fac douăzeci şi unu; mie douăzeci şi ţie să-ţi dau una. Astfel se traducea acest text grecesc în timpul lui Caragea. (n. N. F.) 
    
   . Mai întîi să binevoiţi a-mi spune cine sunteţi şi voi vedea. 
   . Eu, fătul meu, sunt banul C... şi fii pe pace că nu te voi răsplăti ca postelnicul! 
   . Primesc cu toată inima, milostivul meu stăpîn! 
   . Eu nu te voi întrebuinţa în slujbă de vătaf, ci te voi numi grămătic al meu, căci îmi trebuie un asemenea slujbaş şi nu ştiu de ce mi s-a părut mie că vei fi bun şi vrednic. 
   . Bunătatea ce arăţi către mine mă face să-mi pierd minţile. Pronia cerească v-a împins să-mi întindeţi mînă de ajutor, răspunse tînărul cu ochii plini de lacrimi de recunoştinţă şi luînd cu înfocare şi respect mîna bătrînului boier spre a o săruta. 
   
   . Să lăsăm acestea la o parte; ia arată-mi să-ţi văd condeiul1 . 
   Gheorghe luă o coală de hîrtie şi se puse a scrie acea scrisoare complicată care, prin trăsături fine şi rotunjite, superpunea în două şi trei caturi diferitele litere ale unui cuvînt, încît ochiul trebuia să fie deprins spre a descifra acel tainic şi măiestreţ dedal. 
   . Foarte bine, aferim! Acum pune-ţi călimările la brîu şi vino după mine! 
   Ei ieşiră împreună din palatul vistieriei şi se duseră la casa banu­lui. Nu era aceasta întîia dată cînd bunul boier şi mai toţi boierii romîni luau în curţile lor tineri fără protecţie şi le înlesneau mij-loacele de a-şi face, prin munca şi meritele lor, o carieră în lumea aceea unde favoarea şi banii făceau totul. 
   Două luni fură de ajuns lui Gheorghe ca să-şi arate capacitatea şi onestitatea sa, iar banului ca să preţuiască aceste rare şi neste-mate calităţi. 
   1 Pe timpul acela, şi chiar mai în urmă, se numeau tălaniţe femeile cele mai degradate şi mai ordinare; mahalaua Scaunelor era cartierul femeilor de felul acesta. 
   (n. N. F.) 
   2 Acestea erau Aspaziile şi Ninon de Lenclos din timpii lui Caragea; mai cu seamă Arghira, prin rara ei frumuseţe, devenise un ac magnetic, care trăgea la sine pe toţi junii; unii susţin că chiar domnitorul Caragea îi da vizite secrete. (n. N. F.) 
   3 Chiramo pe romîneşte înseamnă: doamna mea, cucoana mea; la înmulţit: chiramele, adică cucoanele sau doamnele. (n. N. F.) 
   128  
   Aceasta se dovedi mai ales într-o zi cînd banul chemă pe Gheo­rghe şi-i zise: .Arhon grămătice, ia acest pitac domnesc şi te du de-l dă în mîna lui vel-vistier!. 
   Gheorghe se duse la vistierie şi dete pitacul în mîna vistierului; dar cît de mare îi fu mirarea lui cînd auzi pe vistier zicîndu-i că este orînduit sameş la casa lefilor şi recomandîndu-l amploiaţilor de faţă cu cele mai lăudăroase cuvinte. 
   El făcu metanie pînă la pămînt şi sărută mîna vistierului; apoi, întorcîndu-se la banul, îi făcu şi lui cuvenitele mulţumiri şi se aşeză în slujbă. 
   Ocupaţiunea lui cea mai mare era de a îngriji ca serviciul ce i se încredinţase să-l îndeplinească cu conştiinţă şi să-l îmbunătăţească pe cît iertau legile de pe atunci; dar această ocupaţiune nu-l împie-dica de a-şi împlini cu exactitate datoriile de serviciu şi de recunoştinţă către banul C..., protectorul său. 
   Osebit de aceste calităţi, el era respectuos către cei mai mari decît dînsul, fără a-i linguşi; iară către cei mai mici, bun şi amabil, fără a întrebuinţa acea popularitate trivială care în zilele noastre deprinde pe atîţi oameni slabi de minte a fi impertinenţi, sub cuvînt că sunt independenţi. 
   Nu trecu mult şi aceste daruri fireşti, acest zel la serviciu ale tînărului sameş ajunseră pînă la auzul domnitorului, care, voind a se arăta că protege meritul şi virtutea . domnitorii au cîteodată asemenea slăbiciuni! . onoră pe Gheorghe cu rangul de medelni-cer, pe care mai în urmă îl schimbă treptat pînă la cel de serdar; astfel dar junele funcţionar realiză în scurt timp o fortună pe care o invidiau chiar feciorii de boieri. 
   1 Colan se numeşte încingătoare. (n. N. F.) 
   2 După informaţiile ce am, în timpul lui Caragea existau două muzici europene în ţară: una a lui Niculescu, în Bucureşti, şi alta a lui Chrisoscoleu, la Buzău. Fiecare din membrii ce alcătuiau aceste corpuri armonice avea cîte un nai (fistula Panis) aşezat dinaintea buzelor, cu care executa melodia sau terţele şi sextele armonice ale piesei puse în executare. Osebit de acest instrument accesoriu, fiecare artist în parte era 
    
   Toţi amicii binelui se bucurau de progresele ce el făcea; banul C..., însă, împingea bucuria pînă la un fel de pasiune. Conversaţiile ce ţinea cu prietenii săi mai totdeauna aveau de subiect meritele ce din zi în zi dobîndea Gheorghe prin activitatea cu care îşi servea ţara sa. Casa şi masa banului erau puse la dispoziţiunea proteja-tului său, care, spre a-şi arăta marea sa recunoştinţă către bătrînul boier, îl iubea şi se supunea lui pînă la sacrificiu. 
   Aceste onori, ce pe toată ziua se repetau în casa banului, nu rămaseră neobservate de juna Maria. Ea începu să se ocupe cu nevinovăţie de omul acela despre care se ziceau atîtea lucruri bune şi frumoase; şi atenţiunea ce dete favoritului tătîne-său o făcu curînd să descopere într-însul tot ce poate să insufle simţiri dulci şi atrăgătoate. Bunătatea inimii sale se vedea scrisă pe figura-i francă şi plăcută; blîndeţea ochilor săi făcu adeseori pe juna fecioară să se tulbure, iar junele nu putu rămîne nesimţitor la aceste semne ale unui amor născînd. 
   Dar atunci pacea îşi luă zborul din inima Mariei şi din a lui Gheorghe; mica familiaritate ce se formase între dînşii din relaţiunile casnice începu să dispară; ei evitau întîlnirile, dar cînd întîmplarea îi punea pe unul în faţa celuilalt, o confuzie neînţeleasă îi domina pe amîndoi, încît nu ştiau ce să facă şi cum să iasă din acea situaţiune nedumerită. Multe nopţi trecură fără ca somnul să poată închide ochii junei copile; 
   obligat a suna cîte un instrument de coardă, adică violină primă, violină secundă, violă, violoncel şi chiar contrabas, tobe mari şi tobe mici; numai maestrul dirijator era apărat de această datorie; el suna numai violina şi indica celorlalţi tempul muzicii şi diferitele nuanţe de efect. 
   Sunetul ce producea această adunătură de instrumente nu corespundea în mare parte la tot ce se cere de la o bună orchestră din zilele noastre; cu toate acestea servea de minune pentru muzica de dans. (n. N. F.) 
   1 Pe timpul lui Caragea erau la modă multe dansuri străine; balurile ce se dădeau prin casele boierilor celor mari începeau prin poloneză, după care veneau: tampeta, matradu, manimasca, valsu-mazurca, englezul, cracoviana etc. (n. N. F.) 
   9  
   130  
   cît despre Gheorghe, lucrul mergea mai bine, căci el, deşi o iubea cu focul primului amor, dar ocupaţiile lui cele multe şi variate îl făceau să uite cîteva ore din zi suferinţele pasiunii sale celei fără speranţă; pe dată însă ce se apropia de locuinţa banului, inima lui începea să simtă chinurile arzătoare ale unui amor care devenea cu atît mai puternic, cu cît el prezenta mai puţine probabilităţi de un rezultat fericit. 
   Locul de predilecţiune al lui Gheorghe era chioşcul din grădină; într-însul îşi ţinea el cărţile de citit şi hîrtiile sale. Pe dată ce se scula de la masă şi îşi termina datoriile sale către banul, se suia în chioşc şi rămînea acolo meditînd asupra tristei sale poziţiuni. De multe ori focul amorului îl aducea pînă la nesocotitul proiect de a fura pe juna Maria şi a se ascunde cu dînsa în vreo parte mai puţin cunoscută a ţării. Dar aceste rătăciri copilăreşti dispăreau înaintea simţului de onoare şi datorie. .Ei bine . zicea el . să fac această faptă osîndită de bunele obiceiuri; dar ce va zice lumea cînd va afla că un om gonit de nenorocire a fost ajutat şi căpătuit de un boier cu inimă milostivă, iar el, drept mulţumire, i-a pătat perii cei albi şi l-a omorît fără vreme? Nu! Nu voi săvîrşi această nelegiuire! Voi fugi cît se va putea mai mult de întîlnirile mele cu Maria şi, dacă nu voi putea să sugrum în mine această patimă, voi părăsi casa făcătorului meu de bine şi mă voi duce unde mă va îndemna Dumnezeu.... 
   Maria, pătrunsă de nevinovata sa iubire, simţea o mare plăcere a urmări pe Gheorghe cu ochii şi cu imaginaţia ei; după ce el pleca la vistierie, ea se suia în chioşc şi privea cu mare interes locul unde şedea el, cărţile pe care citea şi în fine orice obiect pe care îl atingea el. 
   Într-o zi, pe cînd se afla ea în chioşc cu femeile sale, o mică suflare de vînt risipi vreo cîteva hîrtii de ale lui Gheorghe. Maria se repezi să le adune, dar mîna ei se opri fără voie pe o hîrtie de Veneţia, cu marginile poleite, pe care erau scrise versurile acestea: 
   Sus, pe cer, sunt multe stele; Cîmpu-i plin de floricele; Dar nici una dintre ele 
    
   Nu-i ca chipul puicii mele! 
   Maria, citindu-le, se simţi transportată de bucurie şi, strîngînd hîrtia, 
   o băgă în buzunarul fermenelii. După cîteva ore, rămînînd singură, ea reciti de mai multe ori acele versuri şi îşi plăsmui o mulţime de închipuiri frumoase, a căror concluziune fu convingerea temeinică că versurile erau scrise pentru dînsa şi că Gheorghe o iubeşte. Singura idee ce o tulbura era că nu se credea aşa de frumoasă precum o descrisese Gheorghe în versurile sale. Modestia ei nu-i permitea să creadă că este mai frumoasă decît stelele cerului şi florile pămîntului; cu toate acestea, amorul propriu şi cochetăria, aceste vicii ce le posedă pînă la un oarecare grad chiar femeile cele mai oneste, făcu pe noua noastră Ero1 să-şi îndrepteze paşii către oglindă, unde, după ce schimbă de mai multe ori veşmintele şi se privi într-însa zîmbind şi gesticulînd, se retrase plină de speranţă că poate fi iubită de frumosul ei Leandru. 
   Banul, preocupat de grijile casei şi de neputinţa bătrîneţilor, rămase mult timp în neştiinţă despre naşterea şi creşterea cea repe-de a acestui amor. Dar stîngăcia înamoraţilor şi mai cu seamă întristarea ce se vedea pe faţa Mariei, cînd lipsea Gheorghe de lîngă dînsa, deşteptară oarecum bănuielile bătrînului. El, însă, ca om înţelept ce era, rămase în oarecare aşteptare pînă ce timpul şi împrejurările îi vor dicta măsurile ce urma să ia şi se îngriji numai de a chema pe o femeie bătrînă, credincioasă a casei, şi a-i ordona ca să privegheze pe fată de aproape. 
   Pe cît timp amorul acestor juni rămase în periodul suspinelor, al privirilor melancolice, al nălucirilor fantastice şi al viselor de aur nerealizabile, ei putură să-l ascundă de privirile oamenilor; dar toţi ştim că această pasiune este teribilă; este tocmai ca un vulcan, în a cărui inimă geme un balaur de foc şi de văpaie, care se luptă neîncetat cu stîncile ce-l acoperă şi care, spărgîndu-le, se revarsă cu flăcări şi cu unde mistuitoare peste tot ce-l împresoară. 
   Era o zi frumoasă de toamnă. Banul, împreună cu Gheorghe, se duseră la biserică. Maria, după ce îşi făcu rugăciunile dimineţii, intră în grădină ca să se plimbe cu două din femeile sale. Faţa ei era pălită 
   132  
   ca a unei flori bătută de vîntul iernii. Ochii ei cei negri şi plini de viaţă altădată erau acum stinşi de veghere şi de lacrimi. Ea străbătea aleea cufundată în visurile inimii şi cîteodată se oprea în loc şi privea grupele de iasomie şi viţele ce se încolăceau pe arbori, formînd figuri fantastice şi graţioase. 
   Femeile, observînd starea în care se afla copila şi nevoind să-i tulbure gîndurile, rămaseră mai în urmă şi schimbară între dînsele vorbele următoare: 
   . Ai, ce zici tu, Stanco? Mie mi se pare că cuconiţa are zmeu. Nu vezi tu că slăbeşte din zi în zi?... A ajuns ca o scîndură. 
   . Ce spui tu, fa nebuno? Nu are nici zmeu, nici lipitură. 
   . Ce are dar? 
   . I-a căzut dragostea pe grămăticul cuconului. Asta e totul. 
   . Ce spui tu, fa? Pe cuconul Gheorghe? Da. ştie să aleagă... Nu e proastă fetiţa. 
   . Aşa e, precum zici; dar să vedem, boierul o s-o dea după dînsul? 
   . Da. de ce să n-o dea? Ce are cuconu Gheorghe? Nu e frumos? Nu 
   
   e procopsit? Auzi acolo! 
   Conversaţia lor se întrerupse prin venirea banului de la biserică. 
   Maria, cum văzu pe tată-său intrînd în grădină, îşi compuse oarecum fizionomia şi îi sărută mîna cu respect; după aceea ea dete ordin să aducă cafeaua şi dulceaţa în chioşc. 
   În timpul acesta bătrînul suia cu gravitate scările chioşcului, urmat de Gheorghe şi de serdarul D..., amicul său de casă. 
   Femeile aduseră tăvile cu dulceaţă şi cafea, şi deteră tuturor,începînd de la banul; apoi se duseră ca să dea loc ciubucciilor să-şi facă şi ei marafetul1 lor. 
   Cît ţinu această ceremonie, Gheorghe şi Maria îşi aruncau din timp în timp cîte o căutătură de amor cu aşa de puţină îngrijire, încît banul băgă de seamă şi se convinse de fatalul adevăr pe care mult timp îl crezuse mai mult o himeră a sa şi, ca să nu surprindă cineva tulburarea 
   1 Arată-mi cum scrii. (n. N. F.) 
    
   ce-i pricinuise acea descoperire, el părăsi chioşcul, urmat de serdarul D... şi de fie-sa. 
   Gheorghe înţelese totul şi îngălbeni ca ceara. Pus acum în luptă cu amorul şi datoria, el căuta termenul de mijloc, ca să iasă din această teribilă poziţiune; a mai rămînea în casa făcătorului său de bine îi era cu neputinţă, căci peste puţin ar fi devenit ingrat; a o părăsi era pentru dînsul o lovire fatală, căci nu ar mai fi putut să vadă pe Maria, soarele vieţii sale, şi ar fi zdrobit toate speranţele unui viitor splendid ce abia se deschisese înainte-i. 
   Nefericitul june se luptă mult timp cu ideile acestea; dar, în sfîrşit, se hotărî a face sacrificiul cerut de onoare şi de recunoştinţă. Luă hîrtie şi condei şi scrise banului această scrisoare: 
   .Blagorodnice şi de bun neam al meu stăpîn şi binefăcător! 
   Cînd vei citi această umilită scrisoare, vei şti că prea plecata dom­niei tale slugă a părăsit curtea domniei tale, ca să nu plătească cu rău facerile de bine ce ai revărsat asupră-i. Milostive Stăpîne, sunt în această lume deşartă nenorociri care doboară pe omul cel mai tare. Într-o nenorocire ca aceasta am căzut şi eu, nemernicul, şi ca să nu ajung a mînca cu nevrednicie pîinea domniei tale, iată mă depărtez curat şi nepătat de nici o nelegiuire. Singura rugăciune ce cutez a-ţi face este să nu blestemi pomenirea mea, căci sunt nevinovat. 
   Preaplecată şi umilită slugă a domniei tale 
   Gheorghe sărdarul. 
   După ce strînse şi pecetlui srisoarea, chemă pe un fecior de-i aduse 
   o căruţă, pe care o opri la portiţa din dos a grădinii, ca să nu afle nimeni ceea ce voia să facă; îşi cără apoi bagajul şi, pînă a nu părăsi casa banului, dete scrisoarea în mîna slugii, zicîndu-i: .Cînd mă va chema boierul, să-i dai această scrisoare.. 
   Gheorghe ieşi din curtea banului cuprins de întristare, iar cînd ajunse la o mică distanţă, privi înapoi şi, zărind chioşcul acela unde petrecuse cele mai frumoase zile ale vieţii sale, ochii lui se umplură de lacrimi... 
   Să venim iarăşi la banul. 
   134  
   Nefericitul bătrîn, trăsnit ca de fulger de neaşteptata şi fatala încredinţare ce dobîndise, se închise în camera sa, unde petrecu toată ziua, fără să ia nimic spre restabilirea sănătăţii sale ruinată de suferinţe. Către seară el intră în grădină cu scop de a chema pe Gheorghe şi a-l dojeni pentru marea lui cutezare. Nerăbdător de a afla pînă le ce grad se ridică nenorocirea sa, porunci să-i cheme numaidecît pe ingratul. Cît de mare fu însă mirarea lui, cînd îi spuse sluga că Gheorghe a părăsit curtea, lăsîndu-i o scrisoare. Luă scrisoarea, o citi de mai multe ori şi apoi, ridicînd ochii către cer, zise cu entuziasm: .Ce suflet îngeresc, ce suflet mare, Dumne-zeule! Dar, cu toate acestea, ce pot face la o asemenea întîmplare? Fata îl iubeşte; el o iubeşte pe dînsa; nu-mi rămîne alta de făcut decît să chem preotul să-i cunune... Dar bine!... Ce o să zică boierimea cea mare a ţării?... Băiatul e înţelept, e procopsit, are inimă bună, dar este ieşit din prostime; lumea o să afle aceasta şi o să mă facă de rîsul grecilor lui Caragea; pare că aud de acum pe cei clevetitori zicînd: «Ama cap şi la banul! Mai deunăzi nu voi să dea pe fie-sa după postelnicul Andronache, boier simandicos şi om al lui Caragea, şi acum o dă slugii acelui boier!» Cum voi astupa eu gura lumii, pe care numai negrul pămînt o astupă? Dar nu! Ce-mi pasă! Voi da pe fie-mea lui Gheorghe şi, cînd mă va întreba cineva, îi voi răspunde: Gheorghe e om cinstit şi drept şi boieria lui nu i-a dat-o nici averile cîştigate din asuprirea săracilor, nici linguşirea!... Noi n-avem boieri de moştenire ca alte neamuri străine de prin Europa. Letopiseţele noastre şi arhondologia ne arată curat că Ştefan vodă, Mihai vodă şi alţi domni moldoveni şi romîni au boierit pe cîmpul de bătaie pe mai mulţi opincari cu inima de boier; de ce dar să nu dau pe fie-mea lui Gheorghe, care şi­a cîştigat mica lui boierie prin muncă şi isteţiunea minţii sale?.... 
   Banul, luat de vîrtejul acestor idei liberale şi umanitare, trimise să cheme pe Gheorghe; dar el plecase cu două ore mai nainte la Moldova, unde credea că va găsi, de nu alinare a durerilor ce-l consumau, cel puţin un refugiu în contra relei ispite. 
    
   Capitolul XIX 
   AVERTISMENTELE 
   Unul dintre regii Ispaniei, ridicîndu-se la demnitatea de împărat al Sacrului imperiu1, nu mai putea sărmanul om nici să mănînce, nici să doarmă în pace din pricina poeţilor, care îl zdrobiseră sub povara odelor şi a sonetelor ce neîncetat îi prezentau; căci, să nu fie cu supărare, această tagmă de literaţi . pe care Platon a dat-o afară din republica sa . de la începutul lumii şi pînă în ziua de astăzi a fost cam linguşitoare şi vanitoasă. 
   Într-o zi nefericitul împărat se plimba prin frumoasele grădini ale Escurialului2, preocupat de grijile imperiului; dar tocmai cînd se pregătea, bietul creştin, să mulţumească lui Dumnezeu că l-a scăpat cel puţin de poeţi, deodată se înfăţişă înainte-i un individ uscat ca un schelet şi cu mustăţile şi sabia mai mari decît ale vestitului Cid3 . 
   Nu trebui multă pricepere împăratului spre a cunoaşte cu cine are a face, căci schimonositul individ purta veşmîntul de licenţiat în litere, fericire ce sărmanii regi din zilele noastre nu o mai au. 
   Complimentele cele ridicole şi retorica cea afectată cu care poetul nostru citi compoziţiunea sa aduseră ilaritatea pe faţa împăratu-lui şi­i dete curajul să asculte peste cinci sute de hexametri latini, furaţi negreşit din poeţii cezarilor. 
   După ce poetul se ridică de la pămînt plin de praf, căci îşi citi oda în genunchi, numai ca să arate că poeţii nu sunt deloc linguşitori, strînse pergamentul şi îl dete împăratului zicîndu-i: 
   .Sire! primeşte această poemă care cutez a vă încredinţa că este ieşită din propria mea inteligenţă.. 
   Regele aţinti ochii asupra poetului şi, văzînd veşmintele lui cele sfîşiate şi unsuroase, scoase o pungă plină cu pistoli de aur1 şi, punînd-
   1 Hero, frumoasa vestală din templul zeiţei Afrodita care ţinea în fiecare noapte o torţă aprinsă, pentru a-l atrage pe tînărul Leander. 
   136  
   o în mîna literatului, zise cu un zîmbet comic: .Primeşte, domnule licenţiat, această pungă şi află de la mine că tot este vechi în lumea aceasta.. 
   Ne servirăm de această mică istorioară, ca să arătăm lectorilor noştri că avertismentele nu sunt o invenţiune a guvernelor constituţi-onale, ci, din contra, ele sunt venite pe pămînt mai deodată cu omul. 
   Să deschidem cărţile religiunilor antice şi vom vedea pe stăpînito-rul cerului trimiţînd la avertismente şi expediindu-le la adresa lor cu mai multă iuţeală decît registratorii de la Ministerul Dinlăuntru. Printr­unul vesteşte pe primul om să iasă din paradis, căci mîncase din pomul inteligenţei în contra avertismentului ce i se dăduse. Prin altul vesteşte pe patriarhul Orfeu sau Lot să iasă din Sodoma, căci voia s-o arză, pentru că locuitorii ei nu numai că nu voiseră să ia în consideraţiune avertismentele ce le trimitea, dar cercaseră a dezonora pe îngerii ce le aduceau acele avertismente. Printr-un al treilea avertisment stăpînul universului vesteşte pe Deucalion sau Noe că o să înece pămîntul şi îi ordonă să facă o corabie de trei sute de coţi în lungime şi de cincizeci în lăţime, în care să intre el, împreună cu familia sa cea foarte numeroasă, luînd cu dînsul cîte şapte perechi din vieţuitoarele cele curate şi cîte două din cele necurate, spre a servi la crearea unei lumi noi, fără să le pese cît de puţin autorilor cosmogoniei, de Buffon, Lineu (Linn . n. ed.) şi Cuvier, care ne arată peste o sută treizeci de mii de patrupede, păsări, insecte şi reptile, pentru a căror conservare, în număr îndoit şi înşeptit, s-ar cere negreşit o flotilă compusă din cîteva corăbii de linie şi fregate. 
   Pogorîndu-ne din cer pe pămînt, găsim că avertismentele au jucat şi joacă un mare rol în trebile omenirii. Astfel dar, sultan Mahmud, marele stăpînitor al celor credincioşi şi necredincioşi, aflase din oarecare avertismente secrete că principele Caragea se apucase la bătrîneţe să înveţe muzica vocală şi că-i plăcea foarte mult să cînte: 
    
   vestitele peane ale Eteriei greceşti, şi fiindcă aceste cîntece începuse a supăra înaltele urechi ale marelui senior, excită dorinţa de a avea cu orice preţ capul muzicianului domnitor; cît despre corp nu făcea nici o dificultate; putea să rămîie în Bucureşti sau oriunde ar fi dorit principele. 
   Spre acest sfîrşit, dar, se începu mai întîi o corespondenţă între sultanul şi principele şi alta între acest din urmă cu amicii săi din Constantinopole. Văzînd însă turcul că nu iese la socoteală cu avertis­mentele, începu, după obiceiul turcesc din acei timpi, a trimite la capugii, peşchegii şi imbrohori împărăteşti ca să-i ceară capul. 
   Prinţul, însă, avea un cap foarte frumos şi o barbă atît de poeti-că şi delicioasă, încît cel mai sfînt dintre toţi sfinţii patriarhi şi-ar fi dat fericirea raiului numai ca să o poată purta cîteva zile lipită de fălcile sale cele prea sfinţite. Nu-i venea dar neted bietului Caragea să trimită capul sultanului şi, ca să scape de supărări, făcea nevăzuţi pe toţi trimişii împărăteşti, strîngînd tot într-un timp avuţii însemnate, ca să o ia la sănătoasa cînd îi va veni bine. 
   Aceste simptome ce prevesteau o mare criză politică nu rămaseră mult timp ascunse minţii cei agere a postelnicului Andronache şi a lui Păturică. De aceea amîndoi se sileau a strînge bani cu orice preţ, ca să poată lupta în contra nenorocirilor ce puteau să-i ajungă prin căderea protectorului lor. 
   În timp dar de cîteva luni, iscusitul Păturică făcu o mulţime de ispravnici şi judecători, schimbă cîţiva egumeni, stărui să nu se depărteze din funcţiune un episcop ce abuzase foarte mult de datoriile sale, fără a mai numi zapcilîcurile, polcovniciile de poteră şi căpităniile de judeţ, care îi deteră şi ele un cîştig bunicel. 
   Să nu pierdem din vedere că două părţi din aceste hrăpiri le lua 
   1 Marafet . aici în sensul de îndatorire. 
   138  
   Păturică şi numai a treia parte o da fanariotului, din care mai lua şi un bun bacşiş, însoţit de cîţiva aferim şi bravo. 
   Trecuse un an de zile de cînd Păturică devenise confident al stăpînului său şi prin isteţimea şi însinuirile sale realizase o stare bunicică, pe care o avea trecută într-un catastif de care nu se despărţea niciodată. 
   Într-o seară el se afla singur în odaia sa şi se plimba cu paşi rari, învîrtind pe degete nişte mătănii de chihlimbar, ca să gonească mulţimea gîndurilor ce-l preocupau. Faţa lui palidă şi ameninţătoare lăsa să se vadă suferinţa morală de care sunt chinuiţi toţi aceia ce se îmbogăţesc prin fapte ruşinoase. 
   În fine el se opri în loc şi, după ce se mai gîndi puţin, zise: .Este cu neputinţă! Costea Chioru, deşi este cel mai mîrşav şi mai calpuzan dintre toţi grecii din Ţara Romînească, dar ce-mi pasă! ... el nu va putea să-mi mănînce moşia, căci am înscrisul lui care dă pe faţă că moşia postelnicului pe care a cumpărat-o de la sultan-mezat este a mea şi el nu este decît un vechil pus din parte-mi, ca să nu zică lumea că cumpăr moşiile stăpînului meu cu bani furaţi de la dînsul. Să vedem acum la ce sumă se ridică micul meu căpitălaş. Să punem mai întîi moşia Răsucita, care pînă astăzi a fost a preaiubitului meu stăpîn, iar de mîine-ncolo va fi a preasupusei sale slugi; al doilea, am o sută pungi de galbeni la baron Sachelarie şi alţi atîţia la căminarul Polizache, cu dobîndă cinci la pungă; al treilea, am două vii în Valea Călugărească. Toate aceste aduc pe an un venit de lei şaizeci de mii. Bravo, Dinule! Bravo, băiete! Aşa este, în adevăr, dar sunt o slugă, o slugă boierească, meseria cea mai umilitoare din toate meseriile ţării. Tot omul este stăpîn pe voinţa şi pe gusturile sale: plugarul, după ce asudă toată ziua lucrînd pămîntul, seara se-ntoarce la umilita lui colibă cîntînd şi găşeste lîngă femeia şi copiii săi răsplătirea ostenelilor sale; neguţătorul, mulţumit de micul său cîştig, cum apune soarele îşi închide prăvălia şi, dîndu-se cu încredere în braţele desfătării, este fericit; numai noi, ciocoii de prin curţile boiereşti, suntem ursiţi la cea mai aspră robie. Noi nu trăim decît ca să ducem înainte (să perpetuăm) blestemul lui 
    
   Cain, ucigătorul de frate, tremurînd la glasul stăpînilor noştri, precum tremura el cînd auzea glasul lui Dumne-zeu strigîndu-i: «Caine, ce ai făcut pe fratele tău?» De ce folos ne sunt nouă mîncările cele bune, cînd nu le putem gusta în linişte? Ce preţuieşte o casă bine încălzită şi un pat moale şi frumos, cînd noi dormim pe picioare ca pelicanii sau cu ochii deschişi ca iepurii, spre a fi gata la poruncile stăpînilor noştri în orice ceas al nopţii?!... Dar astă viaţă plină de chinuri va înceta o dată! Moşia cea mare a grecului am înghiţit-o şi nu m-am înecat. Viile din Valea Călugă-rească i le-am hrăpit fără cea mai mică greutate; au rămas acum cele două moşii din Buzău şi casele; bun e Dumnezeu şi pentru dînsele şi atunci voi lăsa pe fanariot cu punga mai uşurică decît a unui nefer de spătărie şi cu sufletul încărcat cu blestemele săracilor, din ale căror sudori şi-a strîns acele bogăţii.. 
   După ce Păturică termină această filozofie ciocoiască, scrise un răvaş şi îl trimise la Costea Chiorul. 
   Capitolul XX 
   TEATRUL ÎN ŢARA ROMÎNEASCĂ 
   De va fi existat teatru în ţara noastră înainte de Caragea, nu ştim, istoria nu ne spune nimic; chiar tradiţiunile populare nu ne arată decît venirea unor escamatori arabi şi turci, care scoteau panglice din guri, înfigeau ace prin muşchii mîinilor, vărsau mei pe nas şi scoteau din cap o mulţime de căciuli1 . 
   În timpul lui Caragea veni pentru prima oară un întreprinzător de dioramă şi clădi un teatru de scînduri în curtea banului Mano-lache Brîncoveanul2. Acest teatru optic ţinu cîtva timp, iar mai în urmă domniţa Ralu clădi la Cişmeaua Roşie o sală de bal, în care se adunau 
   1 Imperiu german, numit şi al romanilor. (n. N. F.)
   2 Palatul regilor Ispaniei. (n. N. F.)
   3 Un erou ispaniol. (n. N. F.)
   
   140  
   boierii şi cucoanele de petreceau nopţile cele lungi ale iernii. 
   Puţin însă după aceea veni în Bucureşti un antreprenor de teatru melodramatic, cu o trupă formată astfel încît să poată reprezenta tragedii, drame, comedii şi chiar opere. 
   Artiştii cei mai principali ai acestei companii erau: Gherghe (direc­torul) pentru rolele comice, madam Dilli pentru rolele forti de femeie, demoazela Dilli pentru rolele de jună amantă, iar domnul Steinfels era prim amant forte. 
   Repertoriul lor se compunea din cele mai fumoase producţiuni dramatice şi opere muzicale ale şcoalelor italiană şi germană; dar piesele care întîmpinau o primire mai favorabilă în publicul teatrului nostru erau: .Saul., .Ida., .Pia de Tolomei., .Briganţii. şi .Faust., precum şi operele: .Gazza ladra., .Moisi în Egipet., .Cenerentola., .Flautul magic., .Idomeneu. şi cîteva altele1 . 
   În timpul acesta naţiunea elenă se pregătea să rupă lanţurile ce de patru secole o ţinea în sclavie. Bărbaţii cei mai luminaţi şi mai patioţi ai acestei naţiuni se adunaseră din toate părţile în Romînia şi în ţările vecine cu dînsa şi formaseră din Bucureşti un centru de operaţiune al mai multor comitete, ce lucrau în unire pentru binele patriei lor. 
   Între bărbaţii înscrişi în registrele comitetului revoluţionar elenic din Bucureşti figurau: Atanasie Cristopolu, noul Anacreon al grecilor moderni; Iacovache Rizu, poet cu mare reputaţiune; Scufu, care mai în urmă reprezentă pe Grecia liberă la mai multe curţi ale Europei; doctorul Cristali; Costandie Buzăul şi logofătul Gheorghie Serurie. 
   Aceşti oameni, în adevăr mari şi înzestraţi cu inimi generoase, cunoscînd cît de mult contribuieşte teatrul la formarea inimii unui popor primitiv şi la pregătirea lui pentru fapte eroice, se gîndiră a înfiinţa un teatru în limba elinească. 
   Ca să poată dar a realiza această idee, ce ţintea la pregătirea junilor elini din Principate pentru sfînta luptă a independenţei clasicului pămînt al Eladei, formară repertoriul lor tot din piese pline de patriotism, virtute, 
   1 Monedă ispanică. (n. N. F.) 
    
   abnegaţiune şi ură contra tiraniei. 
   Prima producţiune ce se prezentă pe scena acestui teatru fu .Moartea lui Iuliu Cezar. de Voltaire, tradusă în elineşte de logofătul Gheorghie Serurie. Succesul ei fu splendid, iar întipărirea ce lăsă în inima spectatorilor fu atît de mare, încît, după ieşirea din teatru, mulţi dintre elini intonau pe uliţe peanul2 răzbunării şi al morţii. 
   După această piesă urmară: .Mînia lui Achil., compusă de  
   Cel ce voieşte să afle dacă aceste piese au produs sau nu efectul lor să întrebe cîmpiile Drăgăşanilor din Romînia şi pe ale Greciei sclave pe atunci şi ele vor răspunde arătîndu-i un popor liber şi un regat nou înscris pe harta Europei. 
   Actorii care au luat parte la reprezentarea acestor producţiuni teatrale erau mai toţi studenţi din şcoala elinească; iar cei ce s-au deosebit mai mult prin geniu şi talent au fost: C. Aristia, Teodor Gazi, Constantin Şomache, doctorul Formion şi Gheorghe Maşu. 
   La început toate rolele femeieşti se jucau de bărbaţi şi mai cu seamă de tînărul C. Aristia, al căruia fizic şi dexeritate se conformau mai mult cu caracterul femeiesc; dar mai în urmă s-a găsit o femeie, anume Marghioala1, care a primit cu mare plăcere să joace aceste role în toate piesele repertoriului. 
   Junii romîni ce-şi făceau studiile în şcoala elinească, văzînd pe străini realizînd într-un timp atît de scurt o instituţie de cea mai mare necesitate pentru o naţiune, luară hotărîrea a-i imita. 
   Spre acest sfîrşit se aleseră cîţiva din cei mai cu talent şi în puţin timp ridicară pe scenă faimoasa tragedie a lui Euripide numită .Ecuba.2 . 
   Această piesă, ce pentru prima oară da ocaziune limbii romîne a intra în templul muzelor, avu un succes nu tocmai satisfăcător din cauza 
   1 Scumpii mei compatrioţi (gr.).
   2 Haideţi, copii ai elinilor (gr.).
   
   142  
   geloziei şi a rivalităţilor. După dînsa se reprezentă .Zgîrcitul. de Moli re3 şi alte cîteva producţiuni, apoi încetă. 
   Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, care dete naţiunii romîne drep­turile ei cele strămoşeşti, o datorăm în mare parte ideilor de libertate şi eroism culese de junii romîni din piesele: .Moartea lui Cezar., .Achil., .Timoleon. şi .Ecuba.. 
   Cît durară aceste tulburări politice, în care romînii, cu armele în mîini, smulseră de la tiranii lor dreptul de a fi guvernaţi de principi romîni, teatrul stătu închis. Melpomene şi Talia1 părăsiră marginile Danubiului şi se aşezară în patria lui Leonidas, ca să aprindă în pieptul descendenţilor lui focul cel sacru al libertăţii, care purifică pe naţiuni de lepra sclaviei. 
   După revoluţiune veni la domnie principele Grigorie D. Ghica. 
   Acest domnitor romîn, deşi avea mare dorinţă ca să aducă ţara la cel mai înalt grad de fericire, dar rănile ei erau multe şi vindecarea lor reclama un timp îndelungat şi sacrificii colosale. 
   El, dar, ca un adevărat părinte al naţiunii, studie cu seriozitate poziţiunea ţării şi începu opera regenerării prin îmbunătăţiri de prima necesitate: regulă finanţele ţării sleite de domnii fanarioţi şi invaziunile precedente; combătu abuzurile amploiaţilor, înzestră Capitala cu pavaj de piatră, înfiinţă şcoale în limba romînă2 şi poate că ar fi făcut mai multe îmbunătăţiri, dacă rezbelul turco-rusesc nu-l da jos de pe scaunul domniei3 ... 
   La 1834 numindu-se Alexandru Dimitrie Ghica domn ţării, romînii din toate părţile începură a se deştepta din letargia în care se aflau pîn-aci. .Curierul romînesc., singura foaie pe atunci, prin articolii săi plini de patriotism, începu a chema pe romînii cei inteligenţi să depuie pe altarul patriei renăscute rodul ostenelilor şi al vegherii lor. 
   O societatea filarmonică se înfiinţă. Fondatorii ei fuseră: I. E. Rădulescu, I. Cîmpineanu şi C. Aristia. Cel dintîi contribuia cu doi galbeni pe lună, lucrări literare şi sacrificii tipografice pentru impri­marea de piese teatrale, programe, înştiinţări etc.; cel de-al doilea, cu patru galbeni pe lună; iar Aristia, cu un galben pe lună şi îndatorirea 
    
   de a da lecţiuni dramatice cîte şase ore pe fiecare zi. 
   După şase luni de lupte gigantice în contra dificultăţilor de tot felul, societatea izbuti a pune în scenă pe .Mahomet. de Voltaire, cu luxul şi îngrijirea putincioasă în acei timpi. 
   Piesa, în fine, reuşi de minune. Publicul, acuzat astăzi că nu este în stare să înţeleagă producţiunile clasice, se entuziase atît de mult, încît cerea, prin manifestări zgomotoase, reproducerea piesei. 
   Junii elevi ce se distinseră în această piesă au fost: Nicu Andronescu în rolul lui Mahomet, Ioan Curie într-al lui Zopir, Diamandi Nicolae a jucat bine pe Zeid şi Raliţa Mihăileanu pe regina Palmira; dar inamicii romînilor, prevăzînd moralitatea şi patriotismul ce putea să inspire asemenea piese în inima poporului, întrebuinţară toate mijloacele şi suiră pe scenă comedii şi farse imorale, care corup spiritul şi inima1 . 
   Efectul moral ce produse reprezentarea lui .Mahomet. fu necalculabil; venitul Societăţii Filarmonice se înzeci; numărul membrilor ei se ridică pînă la şaptezeci individe, între care figurau cei mai nobili şi mai inteligenţi bărbaţi ai societăţii noastre. Entuziasmul merse aşa departe încît unii dintre asociaţi, şi chiar dintre particulari, în sacra şi patriotica lor exaltare începură a dota societatea cu donaţiuni testamentare1. Dar inamicul cel neîmpăcat al fericirii noastre, văzînd toate aceste mărinimoase aspiraţiuni ale romînilor către civilizare, aţîţă mai întîi gelozia între capii societăţii, apoi între I. Cîmpineanu şi principele domnitor; iar după aceea, prin corupţiune şi intrigă, reuşi a distruge acea societate, care, de ar fi existat pîn-acum, negreşit că arta dramatică şi literatura noastră ar fi ajuns la mare grad de cultură. 
   Mărul discordiei, care aduse această nenorocire, cu o medalie de aur proiectată de societate a se da prin vot membrilor societăţii care ar fi meritat mai mult. Se zice că Cîmpineanu ar fi dorit să i se dea numai lui acea medalie şi de aceea începuse a lua ton de dictator; pe de altă parte iarăşi, principele Ghica, văzînd cu ochi răi crescînda popularitate a Cîmpineanului şi temîndu-se a nu ajunge printr-însa la tron, aduse lucrurile astfel încît I. Eliade şi C. Aristia îşi deteră demisiunea şi printr­
   144  
   aceasta totul se spulberă în vînt. 
   Puţin ceva mai în urmă se făcură noi încercări pentru reînfiinţarea Societăţii Filarmonice. C. Aristia fu însărcinat cu această lucrare. El conduse lucrurile cu mare silinţă şi amor propriu; văzînd însă că teatrul şi literatura erau numai un pretext, iar adevăratul scop era intriga politică, se retrase. 
   După trecere de cîtva timp, iarăşi începură a se ivi simptome pentru redeschiderea Teatrului Naţional. De astă dată însă domnitorul însuşi se pusese în capul întreprinderii, cu scop . după mărturisirea contemporanilor . de a paraliza influenţa Cîmpinea-nului şi a surpa totdeodată şi teatrul. 
   Spre împlinirea acestui scop chemă iarăşi pe C. Aristia şi-i propuse direcţiunea teatrului cu salariul de galbeni cincizeci pe lună şi tot venitul reprezentaţiunilor. Este însă un proverb care zice: .Cine s-a fript cu ciorbă se teme şi de iaurt.. 
   Bietul Aristia se fripsese de două ori cu ciorbă şi ceea ce i se oferea acum nu era nici iaurt, nici apă rece. Spre a scăpa, dar, de acestă nouă amăgire, ceru de la domnitor să i se dea în scris ofertele ce-i făcuse. 
   Această dorinţă nu i se împlini de domnitorul sub diferite pretexte, între care intra şi acela că nu voieşte să se declare pe faţă protector al teatrului, ca să nu atingă susceptibilitatea Cîmpineanului. 
   Aristia primi şi se fripse pentru a treia oară, căci după suirea pe scenă a lui .Saul. de Alfieri cu un succes gigantic, în care se distinse foarte mult junele Curie, începură persecuţii indirecte, care aduseră căderea definitivă a teatrului1 . 
   La anul 1844.1845 Constantin Carageali, elev al lui Aristia, părăsi capitala Moldaviei, unde întreprindea arta dramatică cu mare succes, şi însoţindu-se cu C. Mihăileanu şi prin concursul dlor Anesti Cronibace, Lăscărescu, Raliţa Stoenescu şi Caliope Carageali, deschiseră iarăşi 
   1 De la acei scamatori a rămas vorba populară .altă căciulă.. (n. N. F.)
   2 După unii, acest teatru a fost clădit pe locul Slătineanului. (n. N. F.)
   
    
   teatru1 . 
   Capitolul XXI 
   FEMEIA A SCOS PE OM DIN RAI 
   Lectorii noştri counosc planul lui Păturică şi al Duducăi de a ruina pe fanariotul; n-au însă nici o idee despre ingenioasele lor mijloace prin care îşi puneau în lucrare întunecoasa lor intenţiune. Este dar de datoria noastră a da aci cîteva probe despre vicleniile acestor doi şireţi. 
   Cunoaştem cu toţii că luxul este cel mai teribil agent al corupţiunii; pentru dînsul femeia cea mîndră şi uşure de minte calcă în picioare credinţa jurată soţului ei, vestejeşte onoarea sa şi a familiei, îşi face copiii nefericiţi, cade în ura şi dispreţul societăţii, în fine face totul şi se peirde în prăpastia celor mai mari crime. 
   Acest flagel, inventat de Satan ca să piardă pe om prin femeie, deşi se introdusese în ţară la noi de către fanarioţi, cu scop de a ne face să pierdem simplitatea şi viaţa cea aspră ce ne dă tăria de caracter, dar, el fiind foarte costisitor, se întinsese numai în clasele cele avute, iar poporul rămase neatins. Dar invaziunile ce neîncetat călcară ţara introduseră cu încetul manufactura europeană, care se compune în mare parte din diamante şi aurării false, precum şi din postavuri şi mătăsării arse, cu care neguţătorii cei fără conştiinţă înşelau şi sărăceau norodul2 . 
   Răul acesta merse crescînd neîncetat, iar în timpul lui Caragea ajunse la culme. Luxul, acum, îşi avea prozeliţii săi în toate clasele societăţii: femeile nu mai visau decît diamanticale, stofe de mătase şi alte secături de acestea, pentru care erau în stare a sacrifica tot. 
   Deschiderea clubului de la Cişmeaua Roşie şi prefacerea lui mai în urmă în sală de teatru dete o întindere şi mai mare luxului. Toată societatea dorea să vadă tragediile şi operele germane repre-zentate de 
   1 Cele trei opere dintîi sunt de Rossini, iar celelalte două de Mozart. (n. N. F.) 2 Pean . imn războinic. 
   10  
   146  
   Gherghei. Nu era familie în care să nu se vorbească despre teatru şi mai cu seamă despre găteala cucoanelor. Femeile îşi martirizau bărbaţii, iar junele şi junii pe părinţii lor, ca să le cumpere veşminte noi, diamante şi parfumării. În darn se opunea bietul calemgiu la pretenţiunile femeii sale, în darn îi repeta de o mie de ori că dintr-o leafă de cincizeci lei pe lună1 nu poate să ţie greutăţile familiei şi să facă şi lux, căci femeia punea mîinile în şolduri şi îi răspundea prin aceste cuvinte: 
   .Calicule! dacă n-ai stare, de ce te-ai însurat? Să-mi faci rochie de maltef şi să-mi cumperi şal şi cercei de Lipsca, auzi tu? C-apoi îmi fac eu... Înţelesu-m-ai?. 
   Nenorocitul soţ tăcea şi privea cu sufletul plin de întristare pe soţia sa îmbrăcată întocmai ca cele mai dintîi cucoane, fără să-şi aducă aminte că a contribuit cît de puţin la strălucitul lux al soţiei sale. 
   Într-o seară postelnicul Andronache, în contra obiceiului său, se afla acasă la dînsul. El şedea pe o sofa fumîndu-şi ciubucul cu o flegmă demnă de un osmanlîu şi vorbea din cînd în cînd cu Păturică. 
   . Aşa, Dinule dragă, zicea el, să ne mai măsurăm cheltuielile, că nu mergem bine. Ce D-zeu! Eu cîştig pe tot anul aproape la patru sute pungi de bani, şi cu toate acestea vii neîncetat de-mi spui că n-avem bani şi mă sileşti să fac împrumuturi. 
   . Foarte bine te-ai gîndit, milostive cucoane; numai este cam tîrziu. Datoriile s-au mărit foarte mult prin neplata dobînzilor: Costea Chioru vine în toate zilele de-mi cere dobînda şi capetele, grămăticul lui baron Meitani asemenea, fără a mai adăuga că de multe ori întîmpin cheltuielile curţii din mica mea lefşoară de calem-giu, pe care mi-aţi dat-o blagorodnicia voastră. 
   
   1 Această femeie, romînă de origine, era soţia serdarului Dumitrache Bogdănescu. 
   (n. N. F.) 
   2 Tradusă din elineşte de A. Nănescu, unul dintre junii actori romîni. Rolul Ecubei dintr-această operă s-a jucat (aşa spun contemporanii) de dl I. E. Rădulescu, care, dorind ca reprezentaţiunea să iasă întru toate bine, împlinea şi rolul de sufler. (n. N. F.) 
   3 Tradusă de Herdelius, amic al lui Georgie Lazăr. (n. N. F.) 
    
   . Dar bine, Dinule, îmi aduc aminte că chiar în luna trecută am cîştigat peste o sută pungi de bani de la slujbele ce am dat la unii-alţii prin mijlocirea mea; ce s-au făcut aceşti bani? 
   . S-au cheltuit toţi, milostive cucoane. 
   . Ei bine, pe ce? Fă-mă să înţeleg. 
   . Asta e foarte cu putinţă; să aduc catastiful, să vezi. 
   
   Ciocoiul se pogorî jos în camera lui şi se întoarse într-o clipă ţinînd în mîini o carte mai mult lungă decît lată, pe care, deschizînd-o, citi cu o manieră cancelarică: 
   CATASTIH DE DOSOLIPSIE1 AL CASEI DUMNEALUI MARELUI POSTELNIC ANDRONACHE TUZLUC 
   Leatul 1818 septembrie 1 
   P r i m i ţ i 
   Talere Bani 
   20.000 . De la şapte ispravnici ce au luat pitacele din mîna mea. 
   1 Muza tragediei şi a comediei. (n. N. F.) 2 În aceşti timpi se formă o societate secretă ai cărei capi şi zeloşi sprijinitori erau Constantin Golescu şi I. Eliade. Iată şi programa acestei societăţi: 
   I. Şcoala din Sf. Sava să se împlinească şi să se înalţe la gradul de colegiu. După modelul acesteia să se creeze alta în Craiova. 
   II. Crearea şcoalelor normale în capitala fiecărui judeţ prin elevi ieşiţi din colegiu. 
   III. Crearea şcoalelor primare în fiecare sat. 
   IV. Fondare de jurnale sau gazete în limba romînă. 
   V. Aboliţia monopolului tipografic. 
   
   VI. Încurajarea spre traducţiuni în limba patriei şi tipărirea acestora. 
   VII. Formarea unui teatru naţional. 
   VIII. Stăruirea spre a ieşi din regimul fanariot prin reforme înţelepte sau reînnoirea primelor instituţii ale ţării (vezi Issahar, pag. 77 . 78). (n. N. F.) 
   3 În timpul guvernului provizoriu, s-a făcut o mică încercare din partea lui Aristia pentru deşteptarea gustului de teatru. El a reprezentat cu şcolarii săi pe .Iunius Brutus. şi .Orest. de Alfieri, iar mai în urmă pe .Zaira. de Voltatire. Pe cele două dintîi 
   148  
   6.585 . Ipac de la alte huzmeturi date prin mine. 3.567 . Ipac de la noii căpitani de poteră ce şi-au luat pitacele tot prin mine. 8.600 . Arenda moşiei Plînsurile pe leatul 1818. 
   1.250,90 . Ipac din vînzarea a 2.500 vedre vin, vadra pe bani şaizeci. 2.500 . Din vînzarea pădurii de pe moşia Chinuielele. 3.500 . De la igumeni pentru volnicii şi alte madele. 2.000 . De la episcopul Rîmnicului pentru prefacerea unui zapis 
   de datorie. 1.700 . Ipac de la episcopul Buzău. 297, 30 . De la doi nemţi ca să aibă voie a juca pe la bîlciuri: .la o para cinci..2 
   
   50.000 . Fac peste tot primirile. 
   C h e l t u i ţ i p e l e a t 1 8 1 8 
   Talere Bani 
   8.680 . Cheltuiala cuinii, care se vede trecută condei cu condei în catastihul stolnicului. 
   1.560 . Lemne pentru iarna trecută.
   800 . Cărbuni.
   600 . Fîn şi orz.
   380 . Îmbrăcămintea ţiganilor.
   
   1.800 . Facerea unui han la moşia Chinuielele. 
   în limba elenă, iar pe cea din urmă în limba franceză. Dintre junii şcolari s-a distins mai mult (aşa se zice) C. A. Rosetti, care a reprezentat pe .Egist. tiranul din tragedia .Orest. cu o ferocitate atît de naturală încît a spăimîntat pe public şi chiar pe Aristia, profesorul său. (n. N. F.) 
   1 Iată ce zicea, în această materie, răposatul B. Catargiu într-un articol făcut în urma reprezentării dramei .Misantropia şi pocăinţa. de Kotzebue: 
   .Lăsaţi, dar, voi, fii ai acelor mari domnitori ai lumii, lăsaţi bufonăria şi satira pe seama acelor suflete înghesuite, pe seama acelor duhuri sărace. Părinţii voştri au fost mari şi voi nu puteţi fi mici. Vrei ca actorul romîn să arate ceea ce este? Fă-l să 
    
   400 . Dregerea butcei şi a rădvanelor. 15.000 . La două zaiafete: unul la sf. Andrei şi altul la sf. Vasile. 12.500 . Daţi giuvaergiului pentru diadema de diamant şi alte gui­
   vaericale date cucoanei Duduca la sfîntul Andrei. 1.000 . Chiria caselor cucoanei Duduca. 
   250 . Ipac simbria slugilor dumneaei. 3.000 . Ipac simbria arnăuţilor. 8.000 . Giuvaeruri, blane de samur, cacom şi de belchiţă i cumaşuri 
   de rochii cucoanei Duduca de la sf. Vasile. 250 . Daţi iamacilor şi calemgiilor ce au venit cu Crăciunul domnesc1 . 250 . Daţi meterhanelei, idicliilor, fustaşilor şi altor tagme de slujitori bacşiş de sf. Vasile. 19.380 . Daţi blagorodniciei voastre pentru buzunar în mai multe rînduri. 1.200 . Simbriile slugilor casei. 200 . Bacşiş lor de sf. Vasile. 
   trăiască în elementele strămoşilor săi. Slava, amorul, generozitatea, patriotismul, răzbunarea, trufia, dreptatea; iată ce-i trebuie lui ca să fie mare. Dă-i tragedii sîngeroase şi drame scrise cu lacrimi şi le va juca bine. Nu-i da farsă, că el nu ştie să fie bufon; el n-a ştiut a se slugări şi a se maimuţa. Nu-l vei vedea niciodată să-şi ştie rolul, pentru că nu-i place nici în glumă a fi măscărici. 
   Priviţi teatrul ca o şcoală de moral şi veţi afla actori mîndri de a fi profesorii noro­dului, şi veţi vedea şi actori buni. Faceţi pe actorul romîn să meargă singur, îmbulzit de sine, înecat în lacrimi pe amvonul său; să înveţe, să înduplece, să mişte inimile, să se simtă fericit şi mîndru de profesia sa. Nu-l tîrîţi în silă a-i pune peruca bufonului în cap, a-l face o caricatură şi a-l umili spre a se scălîmba înaintea unui public care şi el e tot romîn şi singur nu ştie pentru ce nu-i plac scălîmbăturile. 
   Acesta este misterul teatrului socotit în adevărata lui însemnare şi astfel a fost socotit şi între cei vechi. 
   B. Catargiu. 
   (n. N. F.). 
   1 C. Manu dete primul semnal, înzestrînd societatea cu două mii de galbeni, care, înmulţindu-se prin dobînzi, credem că se vor fi întrebuinţat la clădirea teatrului. (n. N. F.) 
   150  
   66.670 . Fac cheltuiţi. 
   50.000 . Se scad primiţi. 
   
   16.670 . Cheltuiţi mai mult şi care s-a luat cu dobîndă de la Costea Chiorul. 
   Fanariotul ascultă cu luare-aminte socotelile ce-i înfăţişă Păturică, dar cînd ajunse la încheiere şi văzu luate de vînt cele una sută pungi de bani şi o datorie nouă de lei 16.670, oftă din adîncul inimii; dar în momentul cînd se gătea să facă oarecare băgări de seamă şi mustrări vătafului său de curte, ajunse la urechea sa zgomotul unei trăsuri ce se oprise la scara caselor sale. 
   Păturică ieşi să vadă pe vizitătorul şi revenind anunţă pe chera Duduca. 
   . Duduca! exclamă fanariotul cu surpriză. 
   . Da, milostive stăpîne, dumneaei. 
   . Lasă-mă dar singur şi te voi chema la trebuinţă. 
   
   Păturică plecă capul în jos şi, ieşind din cameră, se întîlni faţă în faţă cu Duduca, căreia îi şopti încet: 
   . Să te văd, acum este timpul. 
   . Lasă pe mine, răspunse ea cu un accent ce se stinse pe frumoasele ei buze, precum se stinge o armonie de tonuri muzicale purtată pe aripile vîntului din locuri depărtate; apoi intră în iatacul grecului şi şezu lîngă dînsul pe sofa. Veşmintele ei simple, dar bine tăiate, coafura cea împănată cu roze şi micşunele, parfumurile cu care era stropită şi mai presus de toate graţiosul aer ce avea în acea seară arătau pînă la evidenţă necesitatea ce avea ea de a încînta şi a ameţi pe fanariot mai mult decît totdeauna. 
   Scopul ei era deja pe jumătate împlinit, căci fanariotul, cum o văzu, deveni palid şi începu să-i tremure fibrele de emoţiune. 
   . Dumnezeule! cît eşti de frumoasă, Duduco! exclamă el cu ochii rătăciţi şi cercînd, cu mîna tremurătoare, să apuce pe a frumoasei 
   
   1 Cea mai mare lovire dată teatrului fu oprirea lui Momolo de a mai închiria sala pentru reprezentaţiuni romîne. (n. N. F.) 
    
   cochete. 
   . Rîzi de mine, cucoane Andronache; eu nu sunt atît de frumoasă, precum zici. 
   . Nu, Duduco, îţi spun adevărul! 
   Greaca se plecă să-l sărute pe obraz cu un transport de amor prefăcut, luă mîna lui într-ale sale şi o acoperi de sărutări, apoi căzu în nişte meditaţiuni pe care fanariotul le tălmăcea în multe chipuri, dar toate în favoarea amorului său. 
   Mai multe scene de un amor delicios se petrecură între dînşii, dar cînd greaca crezu că a sosit timpul să dea lovitura decisivă, se prefăcu că cade într-o adîncă întristare, oftă cu o prefăcătorie ce nu s-a văzut pîn-acum chiar la cei mai lăudaţi actori dramatici ai teatrului nostru şi vărsă cîteva lacrimi mincinoase. 
   Fanariotul o privi cu extaz şi durere de inimă, căci din nenorocire o iubea pînă la nebunie. În momentele acestea vicleana femeie scoase o gevrea albă din buzunarul unei scurteici blănite cu cacom alb şi îşi şterse ochii, apoi îmbrăţişă pe fanariot şi începu a-l săruta cu buzele ei cele rumene şi arzătoare ca focul. 
   Aceste fine prefăcătorii puse pe fanariot într-o poziţiune foarte critică; el nu ştia la ce să atribuie lacrimile şi furiile de amor ale amantei sale. Greaca începu iarăşi a ofta şi a lăcrima. 
   . Ce ai, Duduco, de plîngi şi oftezi? o întrebă fanariotul cu un aer în care se vedea disperarea şi curiozitatea. Spune-mi, cine te-a supărat? 
   . N-am nimic, nu m-a supărat nimeni. 
   . De ce plîngi dar? De ce oftezi? 
   . Plîng nenorocirile mele. 
   
   . Şi care sunt acele nenorociri? Nu te îmbrac? Nu-ţi dau demîncare şi casă? În sfîrşit, nu te iubesc mai mult decît pe mine? Nu vezi că 
   1 Nu vom zice nimic despre progresul sau regresul ce a făcut teatrul sub direcţiunea lui Carageali, ca să putem vorbi mai pe larg în romanţul .Ciocoii noi. despre tot ce s­a petrecut în teatru pînă în ziua de astăzi. (n. N. F.) 
   2 Că luxul a corupt în mare parte societatea noastră, nu mai este îndoială. Dovadă 
   152  
   amorul tău m-a zalisit, am ajuns ca Manea nebunul?... 
   . Prefăcătorii bărbăteşti şi nimic mai mult. 
   . Nu, Duduco, pe viul Dumnezeu, te iubesc din toată inima. 
   
   . Dacă m-ai iubi, m-ai lăsa şi pe mine să mă duc la plimbare, la teatrul nemţesc şi la comedie: nu m-ai ţine închisă ca pe-un papagal şi îmbrăcată cu trenţele astea ca o preoteasă de mahala. 
   . Dar bine, giuvaericalele ce ţi-am trimis la ziua mea, cumaşurile de rochii, şalurile, toate acestea le numeşti trenţe? zise fanariotul ofensat şi atins de nemulţumirea amantei sale. 
   . Nu sunt trenţe, dar nu sunt la modă. 
   . Să le schimbăm şi să luăm altele, de modă.
   La aceste cuvinte Duduca începu să rîdă cu hohot.
   
   . De ce rîzi? întrebă fanariotul. 
   . Auzi acolo, să le schimb! Da. slavă Domnului! nu sunt nici condicăreasă, nici teleloaică. 
   
   la aceasta dăm ordinul principelui Alesandru Moruz dat către marele cămăraş, prin care opreşte pe neguţători de a mai aduce în ţară flude, lino, mătăsării şi alte obiecte de lux, căci aduc vătămare şi sărăcie norodului. Iată acel ordin domnesc: 
   .Io Alesandru Constantin Moruz, voievod şi domn Ţării Romîneşti. 
   Dum. vel-cămăraş, primind domnescul nostru pitac, să chemi pe toţi lipscanii la cămară şi să le dai porunca domniei mele pentru flude şi linaş, sadetica (fir . n. ed.) i în cusături şi în basmale, ce sunt lucruri care pricinuiesc o cheltuială zadarnică şi o stingere de obşte, ca cîte dintr-acestea se află acum la prăvăliile lor, acelea numai să şi le vîndă neopriţi; iar de aci înainte să ştie că, fără de a avea voie să le deschidă şi să le vîndă, se va pecetlui şi, făcîndu-se zapt (confiscare . n. ed.) la cămara domnească, se va scoate din ţara domniei mele afară şi mai mult nu vor fi îngăduiţi a le deschide şi a le vinde aici. Drept aceea, ca să n-aibă pricină de îndreptare că n-a ştiut, să le arăţi porunca domniei mele hotărîtoare, ca să o ştie; aşijderea să arăţi dumneata porunca aceasta la vel-vameş al carvasaralii (oficiu de vamă . n. ed.) ca de acum înainte oricîte de acest fel, numite mai sus lucruri zadarnice, va găsi între mărfurile ce aduc lipscanii, pecetluindu-le de faţă cu stăpînul acelei mărfi, să le trimită la cămara domniei mele. Şi însumi eu, domnul, am poruncit. 
   1794, martie 11. 
   (După .Condica arhivei. cu nr. 112 roşu, foaia 219 verso.) (n. N. F.) 
   1 Şeful de masă pe atunci se plătea lei 50 pe lună şi-şi scutea via din vinărici şi individul său de podvezi şi angarii; plătea însă la primirea ordinului de orînduire lei 5, sub numire de havaiet. (.Condica arhivei., nr. 121, foaia 20-26 roşu.) (n. N. F.) 
    
   . Dar bine, Duduco dragă, e păcat să şadă degeaba în sipet. 
   . M-am gîndit eu la aceasta şi le-am vîndut pe toate la Tolba 
   
   ovreica1 . . Şi acum? 
   . N-am alte haine decît aceste ce le vezi şi cerceii aceştia de tumbac 
   (bronz). . Şi ce ai prins pe dînsele? 
   . Mai nimic, o mie cinci sute de lei. 
   . O mie cinci sute!... dar ştii tu, Duduco, că acele lucruri costiseau peste o sută pungi de bani? 
   . Teleloaica mi-a zis că pietrele sunt proaste.
   Grecul rămase pe gînduri, apoi zise:
   
   . Ei, bine, Duduco, cu ce o să ieşi acum în lume? 
   . Cu veşmintele ce vezi pe mine. 
   . Să te ferească Dumnezeu de una ca asta. Amoreaza postel-nicului Andronache nu va purta niciodată rochii de maniţă şi de bogasiu. 
   Greaca, mulţumită foarte mult de ambiţiunea în care adusese pe amantul ei, schimbă vorba. 
   . Am auzit, zise ea, că teatrul nemţesc este foarte frumos şi nemţoaica cea tînără a înnebunit lumea; se mai zice iarăşi, că hatmanul Cărăbuş moare după dînsa. Cînd o să mă duci să o văd şi eu? Ai? Spune-mi! 
   . O să vie vremea, scumpa mea. 
   . Am auzit că zilele astea o să parastisească .Italiana în Algir., bucată cu cîntece. O să mă duci să o văd şi eu? 
   . Da, da, o să te duc, îngînă fanariotul aprins de gelozie. 
   . Să văd şi eu cucoanele şi boierii cei mari. 
   
   La zicerea boieri, gelozia fanariotului se irită şi mai mult; el se temea să o expuie vederii lui beizadea C. şi a capioldaşilor lui, căci îi ştia cît erau de stricaţi. 
   Duduca se prefăcu că voieşte să plece, dar în momentul cînd îşi lua 
   154  
   rămas bun de la amantul ei, uşa camerei se deschise puţin şi lăsă să se vadă capul cel pleşuv şi faţa cea plină de viclenie a lui Costea Chiorul bogasierul. 
   . Chir Costea! zise Duduca cu o surpriză prefăcută. 
   . Da, plecata slugă a măriei sale marelui postelnic şi a dumitale, prea strălucită cuconiţă, răspunse şiretul, lăsînd să se vadă cît se putea mai bine o cutie de giuvaericale şi cîteva şaluri şi cumaşe de mătăsării. 
   . Ce ne aduci nouă, chir Costeo? întrebă fanariotul cu gravitate. 
   . Să trăieşti, arhon postelnice! Am desfăcut astăzi taxidul de marfă ce am primit de la Ţarigrad şi, după datorie, am venit mai întîi la înălţimea ta, ca să-ţi alegi ce-ţi va plăcea. 
   . Aferim, chir Costeo, să trăieşti; dar ia spune-mi, ce ne-ai adus? Deschide-ţi cutiile să vedem şi noi. Ai, dă-te mai încoace! 
   Costea Chiorul deschise cutia pe care o adusese cu dînsul şi începu a desface mărfile, pronunţînd cu îngîmfare numele fiecărei mătăsării sau giuvaerica: 
   . Asta este hataia de Veneţia sadea, hataia florantin, camohas de Veneţia cu fir, camohas sadea, catifea cu aur şi sadea de Veneţia, sandal cianfes, canavăţ, tafta, atlas vărgat şi cu flori, hares pungiuc, fesuri tuneslii, basmale de Triesti, de Franţa şi de Englitera, tulpan mosc, alagea de Triesti, şal de India ciacliu, şal boza-fer mai prin colţuri, gear de India, şal, sangulie, brîuri caragialar cusute, cutnii, alagea, citarii şi gazii de Brussa, suvaiele de Hale1 . 
   Greaca privea cu ochi scînteietori mătăsăriile de Veneţia, de Franţa şi de Brussa şi, cînd îi plăcea vreuna, făcea lui Costea cîte un semn de înţelegere, iar el punea la o parte materia aleasă. 
   . Ceva giuvaericale frumoase şi ieftine! excalmă Duduca cu voce tare şi făcînd un nou semn de înţelegere neguţătorului. 
   . Avem, strălucită cuconiţă, de cele mai frumoase, dar sunt camscumpuleţe. 
   
   1 Dosolipsie - de dare şi luare. (n. N. F.)
   2 Jocul rolinei, pe care poporul nostru îl numea .la o para cinci....(n. N. F.)
   
    
   . Nu te teme despre preţ, adaose postelnicul, cam atins la mîndrie. Scoate tot ce ai mai bun şi voi plăti cu bani peşin (gata). 
   Aceste cuvinte umplu de bucurie pe amîndoi amăgitorii. Costea Chioru începu să scoată dintr-o cutie: coliere (ghiordane) de diamant şi de rubine, cercei de berliant, inele de smarand, rubin, berliant şi matostat, făcînd fiecărui obiect cîte o laudă nemeritată. 
   Duduca alese un colier de diamant, o pereche cercei de briliant, cîteva inele de rubine şi smarand, vreo cîteva carfiţe (ace) de aur cu pietre scumpe şi zece bucăţi de mătăsuri din cele mai scumpe. 
   . Ia să vedem, Duduco dragă, ce ţi-ai ales. 
   Vicleana femeie arătă fanariotului toate obiectele şi, ca să aţîţe şi mai mult ambiţiunea lui, zise cu un zîmbet înrăutăţit: 
   . Iată lucrurile ce mi-am ales, dar... 
   . Dar ce? răspunse fanariotul ofensat. 
   . Costisesc prea mult, nu sunt pentru mine. 
   
   . Aceste vorbe mă supără, Duduco. Ia orice-ţi place; ia chiar toată marfa lui Costea, ca să vezi că pentru amorul tău sunt în stare să jertfesc chiar viaţa mea. Apoi, întorcîndu-se către Costea, îi zise: Fă socoteala, Costeo, şi spune-mi ce-ţi sunt dator. 
   . Numaidecît, măria ta. Şi scoţînd un petic de hîrtie din sîn şi un condei de pană din călimările de alamă ce purta la brîu, se prefăcu că scrie şi sumariseşte; iar după ce clătină capul de cîteva ori, ca să arate de cîtă importanţă era suma ce avea să pronunţe, zise: Giuvaericalele şi cumaşele de rochii costisesc una... sută... două-zeci pungi de bani. 
   . A! A! e foarte scump; nu iau nimic! exclamă greaca, luînd un aer de o sublimă prefăcătorie. 
   . Ţine-le pe toate, adaose fanariotul şi întorcîndu-se către neguţător îi zise cu mîndrie: Vrei să-ţi plătesc acum îndată în bani naht sau să-ţi fac zapis cu datorie1? 
   
   1 După obiceiul de pe atunci, condicarii şi logofeţeii de Divan se duceau cu Crăciunul la domnitor şi pe la toţi boierii cei mari. (n. N. F.) 
   156  
   . Bine ar fi să-mi plăteşti în naht, dar, ca să nu te supăr, primesc şi pe datorie; să-mi dai însă o poliţă cu nume deschis către baron Sachelarie sau către căminarul Polizache şi totul se va isprăvi. 
   . Bine, fie după cum zici! Poliţa se scrise şi se dete în mîna lui Costea, care o primi făcînd închinăciuni pînă la pămînt. 
   
   În momentul cînd se termină această infernală tîlhărie, un geamăt răguşit se auzi în cameră. Nimeni nu băgă de seamă afară de Duduca, care deveni palidă ca un cadavru. 
   Acel geamăt, ce semăna cu urletul de bucurie al demonilor cînd fac să cadă un sfînt în lanţurile lor, era expresiunea infernalei bucurii a lui Păturică, care prin stratagema de acum a Duducăi devenea stăpîn pe tot ce-i mai rămăsese bietului fanariot. 
   Duduca şi Costea ieşiră amîndoi din casa fanariotului, mulţumiţi de treburile ce făcuseră. 
   Capitolul XXII 
   .ITALIANA ÎN ALGIR.2 
   În mahalaua numită în vechime Popa Dîrvaş, iar acum Biserica Albă după Podul Mogoşoaiei, faţă-n faţă cu casele cele mari ale Deşliului1 se afla pe timpul lui Caragea o piaţă, în mijlocul căreia clădise doamna Ralu o sală de club, care mai în urmă se prefăcu în teatru. Acest edificiu avea lungimea de optsprezece stînjeni, iar lăţimea de nouă şi cîteva palme; privit însă din punctul de vedere al stilului şi altor amănunte arhitectonice, nu prezenta nimic însemnător. Interiorul lui se compunea dintr-o sală de spectacol şi cîteva camere situate la dreapta şi la stînga sălii. Într-una dintr-însele se ţineau dulceţi, rachiuri şi băuturi răcoritoare pentru trebuinţa publicului; iar în cea de a doua şedeau slugile boierilor pe timpul reprezentaţiunii. 
   Sala teatrului propriu-zisă avea trei rînduri de loji tapeţate cu postav 
    
   roşu şi împodobite cu perdele de chembrică cu ciucuri albi. La dreapta era o sofa îmbrăcată cu catifea roşie, pe care şedea domnitorul, iar mijlocul sălii era acoperit cu laviţe căptuşite tot cu postav roşu. Scena se deosebea de restul sălii printr-o cortină de pînză pe care era desenat Apollon ţinînd lira pe genunchi. Într-un spaţiu mic ce despărţea scena de public erau o mulţime de scaune şi pupitre2 destinate pentru muzicanţii ce compuneau orchestra de pe atunci. Iluminaţia era în adevăr curioasă, căci, în loc de lampadariu şi lămpi, teatrul era peste tot iluminat cu lumînări de seu puse în sfeşnice de tinichea, spînzurate împrejurul sălii.1 
   Preţul intrării era regulat în modul acesta: lojile de mijloc se plăteau cîte un galben şi erau lăsate pe seama boierilor celor mari, a consulilor şi altor persoane de distincţiune; lojile de jos şi cele de la al treilea rînd se plăteau cu lei zece, şi erau comune pentru toţi cei ce voiau a le închiria, iar parterul se plătea cîte lei trei de fiecare persoană. 
   La 8 septembrie 1818 pe faţada teatrului despre care vorbirăm era lipit un afiş scris în limba grecească şi tipărit în tipografia boie-rilor clinceni. Acest afiş vestea înaltei nobilimi şi respectabilului public de pe atunci că în seara acelei zile era să vadă şi să audă opera .Italiana în Algir. de compozitorul Ioachim Rossini. 
   Această operă, fiind anunţată de mai multe ori şi încă nerepre­zentată, aţîţase foarte mult dorinţa publicului de a o vedea. Ama-torii dar de teatru venisereă cu două ore înaintea deschiderii tea-trului, spre a-şi cumpăra bilete de intrare; şi ca să fugă de urîtul ce pricinuieşte aşteptarea, unii se plimbau formînd mici grupe şi discutînd despre diferite chestiuni de care se interesau, iat alţii formaseră un mare cerc împrejurul afişului şi comentau muzica şi intriga piesei cum se pricepeau. .E tragedie., ziceau unii. .Ba este comedie., răspundeau alţii, afară de cîţiva învăţaţi, care, luînd cuvintele drama giocoso în simţ material, afirmau cu aroganţă că nu este nici tragedie, nici comedie, ci jalnică privelişte cu jocuri şi cîntece!... 
   În timpul cînd se petreceau toate acestea pe piaţa şi înaintea teatrului, 
   158  
   se deschise o uşă şi se văzu capul cel pleşuv şi faţa cea galbenă şi rece a neamţului casier. Privitorii, ce pînă aci aşteptau liniştiţi, cum văzură pe casier năvăliră toţi deodată şi începură a cere bilete cu un zgomot foarte mare. 
   Neamţul, însă, îşi vindea marfa sa cu sînge rece şi după regulă, fără a se tulbura cît de puţin de cererile ce i se adresau în numele celor mai mari boieri ai ţării; dar cînd auzi strigînd: .Loja marelui postelnic Andronache Tuzluc., tăie numaidecît biletul şi-l dete cu atîta grăbire, încît era aproape să uite a cere costul ei. 
   În fine, pe la şapte ore şi jumătate după amiază, porţile teatrului se deschiseră; publicul începu a intra înlăuntru salutat cu temenele de arnăuţii ce formau garda de onoare şi, în puţin timp, lojile şi parterul se umplură de privitori. 
   Directorul teatrului, fiind înştiinţat la timp că în acea seară era să vie şi domnitorul, împreună cu toată ecpaiaua sa (suita sa), osebit de alte înfrumuseţări de ocazie ce făcu, dete ordin a se ilumina teatrul cu lumînări de ceară care, deşi produceau o lumină foarte slabă, erau însă de ajuns ca să facă a scînteia în mii de culori diamantele şi alte pietre nestemate grămădite pe cerceii, fuliile şi ghiordanele1 cucoanelor. 
   Într-una din lojile curţii sta beizadea Costache Caragea, împreună cu doi fanarioţi şi cu hatmanul Cărăbuş, favoritul şi neseparabilul său amic. 
   Acest frumos şi libertin principe privea prin toate lojile, ca să găsească vreo frumuseţe necunoscută încă de dînsul, spre a o face victimă plăcerilor sale. După ce făcu un gir de privire peste tot teatrul, ochii lui rămaseră înfipţi asupra unei june femei, care, pe lîngă o rară frumuseţe şi eleganţă, avea şi un costum din cele mai la modă şi mai bogate. Ea era îmbrăcată cu o rochie de catifea pătlăginie, cu piepţii ridicaţi şi mînecile strîmte, după moda de atunci. Mijlocul îl avea încins cu un colan ţesut în fir sîrmă1, iar în mijlocul pieptului avea o mare floare de diamant, care, fiind pusă pe rochia cea de culoare închisă, strălucea cu 
   1 O neguţătoreasă de haine vechi din timpul lui Caragea. (n. N. F.) 
    
   mai multă tărie. Gîtul ei era acoperit cu simizet de blonduri de Olanda şi cu un ghiordan (colier) de smaragde şi safire; în urechile sale cele delicate erau atîrnaţi nişte cercei de diamant, mari şi strălucitori; pe cap avea un fes alb de Tripoli, legat împrejur cu o sangulie albă, cusută cu mătase şi fir, ale cărei extremităţi formau un frumos nod, în care erau înfipte două flori de diamant. 
   După ce beizadeaua o privi cu multă luare-aminte se întoarse către hatmanul Cărăbuş şi îi zise: 
   . Costache! 
   . Aud, măria ta! 
   . Cunoşti tu pe cucoana aceea? 
   . Care, măria ta?
   . Aceea care şade în loja de lîngă a conţului prusienesc. 
   
   Cărăbuş privi cu luare-aminte locul indicat, apoi răspunse cu mare linişte: 
   . O cunosc, măria ta.
   . Cine este, spune-mi? 
   . Este fata lui Mihale ciohodarul. 
   . Să vedem, pare că-mi aduc aminte: cum ai zis?... Fata lui?... 
   
   . Fata lui Mihale ciohodarul din Izvor şi acum ţiitoare a postelnic­ului Andronache Tuzluc. 
   . Da, da! îmi aduc aminte, o cunosc. 
   . Vei fi voind poate să o vizitezi, adaose Cărăbuş cu acel interes ce mişcă pe toţi junii cei demoralizaţi, cînd li se prezintă noi ocaziuni de dezmierdări simţuale. 
   . Ţi-am zis că o cunosc şi credeam că înţelegi noima acestui cuvînt laconicesc. 
   
   Pe cînd se petrecea acest discurs între beizadeaua şi favoritul său, seleam-ceauşul curţii domneşti intră în teatru şi anunţă venirea domnitorului. 
   1 Vezi catalogul vămilor din timpul lui Caragea ce se află trecut în .Condica arhivei. nr. 121, foaia 210. (n. N. F.) 
   160  
   Vestea aceasta făcu să se nască un freamăt în tot publicul, care aştepta venirea principelui cu acea nerăbdare şi curiozitate proprie mulţimii şi gloatelor societăţii. 
   În fine principele intră în teatru cu aerul său de mărire pe care fanarioţii ştiu foarte bine a-l imita. Publicul strigă de trei ori: .Să trăiască măria sa!., apoi se linişti. 
   Reprezentarea începu prin frumoasa uvertură scrisă de celebrul Rossini în momente de o fericită inspiraţiune şi merse înainte pînă la faimosul terţet din care se formează finalul primului act, după a cărui terminare cortina se lăsă, iar publicul din parter şi chiar din loji ieşi afară ca să se răcorească. 
   După o mică pauză clopoţelul dete semnalul începerii actului al doilea. Spectatorii se aşezară pe la locurile lor şi se puseră a asculta cu mare atenţiune frumoasele melodii ce se cuprind şi în acest act; dar pe cînd reprezentaţia ajunsese la scena în care Mustafa, deiul Algirului, trimite pe sclavul Lindoro să cheme pe Isabela, iar lui Tadeo, caimacamul său, îi zice că pe dată ce se va prezenta frumoasa străină şi îl va auzi strănutînd de trei ori, să iasă afară, pe acest timp doi condicari de Divan, ce şedeau pe o laviţă şi ascultau opera, începură a vorbi între dînşii şi a rîde ca nişte nebuni. 
   . Este curios, dar foarte adevărat, zise leşinînd de rîs unul dintre cei doi condicari adresîndu-se către cellalt. 
   . Despre ce este vorba? răspunse cel întrebat, zîmbind fără să ştie pentru ce. 
   . Priveşte, te rog, mai cu băgare de seamă la ceea ce se petrece pe scenă şi vei vedea că seamănă ca două picături de apă cu ceea ce se petrece în casa postelnicului Andronache Tuzluc. 
   . Şi ce se petrece în casa acelui boier? 
   . Lucruri mari, nenişorule, gugumănii nemaiauzite! Vezi pe cucoana aceea care şade în loja de lîngă elciul Prusiei?... Uită-te bine la dînsa; vezi cît e de gătită: diamantele şi rubinele sunt aruncate pe dînsa cu lopata, parcă e brezaie sau teleloaică. 
   
    
   . Ei bine, o văd. 
   . Acea femeie este ţiitoarea postelnicului Andronache Tuzluc. 
   . Bravo! e frumoasă de minune. 
   
   . Aşa este precum zici, dar eu, unul, m-aş lipsi de asemenea frumuseţe şi fericire. 
   . Da. de ce, bei-mu? 
   . Pentru că l-a lăsat în sapă de lemn; l-a făcut să-şi vîndă două moşii pîn-acum şi mult-puţinul ce i-a mai rămas o să se strige mîine-poimîine la mezat de către datornici. 
   . Sărmanul om! poate că l-o fi iubind şi dragostea ameţeştepe om. 
   . Aş! nu mai crede, nu-l iubeşte deloc; şi pentru mai mare ocară a bietului om, s-a îndrăgit cu vătaful lui de curte şi-i toacă starea fără mustrare de cuget. 
   . Ciudat lucru! Dar ia spune-mi, cine este acel vătaf de curte? 
   . Este un oarecare Dinu Păturică, un opincar de la Săcuieni şi un şiret de n-are pereche. 
   . Dar bine, măi frate, cum s-a alăturat el pe lîngă postelnicul? 
   . A venit în curtea lui cu picioarele goale şi trenţăros; bietului om i s-a făcut milă de dînsul, l-a îmbrăcat, l-a dat la şcoală să înveţe carte grecească, l-a boierit şi l-a pus în huzmet; iar el, drept mulţumire pentru toate aceste părinteşti faceri de bine, îi mănîncă starea şi-şi bate joc de cinstea lui. 
   . Curios lucru! Dar bine, nu s-a găsit cineva să-i deschidă ochii şi să-l scape de această prăpastie spăimîntătoare? 
   
   . Nu ştiu, zău; ştiu însă că eu unul, de-aş fi dintre cei mai de 
   1 Cu termen. (n. N. F.) 
   2 Subiectul acestei opere se compune din fabula următoare: Corsarii Algirului, într­una din expediţiunile lor, prinseră o corabie florentină, în care găsiră o mulţime de obiecte de mare preţ şi cîteva sute de călători pe care îi făcură prizonieri. Între aceşti nenorociţi era şi o damă frumoasă, împreună cu un gentilom bătrîn, numit Don Tadeo, care îi făcea curte de mai mult timp, dar în loc de amor nu dobîndea decît ura 
   11  
   162  
   aproape prieteni ai lui, tot n-aş cuteza să-i dau sfat în madeaua aceasta. . Şi de ce nu-i faci acest bine? 
   . Pentru că m-aş învrăjbi cu dînsul. 
   . Nu înţeleg nimic. 
   
   . Ascultă, măi frate; omul dacă apucă să cadă la o patimă oarecare, poate să-l sfătuiască toată lumea, chiar Dumnezeu de-ar veni şi i-ar zice să-şi vie în simţiri, el nu l-ar asculta, ci va merge pînă ce va da în prăpastie. 
   Un mic zgomot ce venea dinspre uşa teatrului dete ocaziunea unuia din spectatori a se ridica de pe laviţă şi a privi în partea în care se aflau cei doi condicari. Acel om era postelnicul Andronache Tuzluc; el auzise tot ce se vorbise de dînsul şi, voind să cunoască mai bine pe cele două persoane ce se ocupau de trebile sale, se servi de acea ocaziune ca să-i poată privi în faţă. 
   Capitolul XXIII 
   SLUGILE BOIEREŞTI 
   Pe cînd floarea societăţii din Bucureşti petrecea în sala teatrului, 
   frumoasei dame. Ajungînd în fine, corsarii la Algir împărţiră prăzile între ei, dînd o parte deiului, una armatorului corăbei şi pe cea de a treia echipajului. Frumoasa damă şi Don Tadeo, ce trecea de frate al ei, fură înfăţişaţi înaintea lui Mustafa, deiul Algirului, care, înamorîndu-se de dînsa ca un smintit, dete ordin să o transporte în harem, iar pe presupusul ei frate îl onoră cu rangul de mare caimacam şi se servea de dînsul ca să comunice frumoasei femei înfocatul său amor. Într-o zi deiul hotărî să termine acest amor de capriciu. Chemă dar pe un sclav favorit şi îi dete ordin să introducă la dînsul pe străina ce-i insuflase atîta pasiune; iar lui Tadeo îi zise că pe dată ce-i va face semn printr-un strănut repetat de trei ori, să iasă afară. Dama veni, deiul se simţi aprins de un foc neobişnuit, strănută de trei ori, dar Don Tadeo, aprins şi mai mult de gelozie, nu voi să iasă afară cu toate ameninţările deiului. În fine comedia se termină, că deiul şi Tadeo sunt amăgiţi de frumoasa damă, iar ea părăseşte Algirul împreună cu Lindoro, vechiul ei amant, pe care-l regăseşte între sclavii din Algir. (n. N. F.) 
   1 Astăzi ale Slătineanului.(n. N. F.) 
   2 Băngi mici pe care pun artiştii notele în timpul executării. Această numire mai servă şi spre a demonstra gradul de perfecţiune al artistului de orice instrument. (n. N. F.) 
    
   ascultînd muzica lui Rossini şi privind magnificul fast al lui Caragea şi al copiilor săi, într-o cameră, alături cu sala teatrului erau adunate toate slugile boiereşti şi aşteptau acolo ieşirea boie-rilor din teatru, ca să le ajute a se sui în butci şi a-i duce pe la caselel lor. 
   Camera aceasta era foarte spaţioasă şi mobilată cu paturi de lemn învelite cu rogojini. Un mangal de aramă, plin cu cărbuni aprinşi, slujea de încălzit şi cu felinar cu patru lumînări, spînzurat în mijlocul casei, procura lumina trebuincioasă. 
   Între slugi (feciori) există de mult timp un fel de ierarhie, întocmai ca cea din clasele boierilor: boier este marele ban, tot boier este şi pitarul şi şetrarul; dar banul şi cei de seama lui şed la masă cu vodă, pe cînd boierinaşii cei mai mici tremură de frig prin săli sau aprind ciubuce boierilor celor mari. 
   Feciorii de pe la boierii cei mari, plecînd de la această regulă de distincţiune, ocupau în paturi locurile cele mai bune, iar ceilalţi şedeau unul lîngă altul, înghesuiţi ca sardelele în butoaie. 
   Feciorul banului X... după ce umplu ciubucul stăpînului său şi se înfăşură în giubeaua îmblănită cu samur, tot a stăpînului său, se trînti în pat cu nepăsare şi începu a fuma ca un cadiu. Feciorul vornicesei 
   1 În timpul domniei lui Grigore vodă Ghica, trecînd pe la noi marchizul de Ribopiers (Ribeaupierre), elciul (ambasador . n. ed.) Rusiei la Constantinopole, domnitorul luă măsuri spre a-i face o primire mai distinctă. Astfel dar, între alte tratamente ce-i făcu, îl invită şi la un bal public dat în onoarea lui. Marchizul se duse la bal mai mult ca să observe gradul de civilizaţiune al societăţii noastre, dar mătăsăriile, şalurile şi mai cu seamă diamantele ce văzu la damele romîne îl surprinse, căci numai diadema, cerceii şi ghiordanul cucoanei Z... M... costa peste un milion. Din întîmplare marchizul îşi aruncă privirea şi asupra iluminaţiei sălii şi văzu cu destulă surprindere că era iluminată cu lumînări de seu. A doua zi, venind la curte şi fiind întrebat de către domnitorul de a petrecut bine sau nu, marchizul răspunse că luxul cucoanelor noastre este egal cu al nobleţei din Petersburg, .numai un lucru nu mi-a plăcut., zise el domnitorului. 
   . Ce lucru? întrebă vodă Ghica cu nerăbdare. 
   . Lumînările cele de seu, al căror fum strica aerul sălii. 
   
   . Cît despre aceasta, ai dreptate, arhon marchiz; dar la noi numai domnul are voie să ardă lumînări de ceară, ceilalţi cată să ardă de seu. (n. N. F.) 
   164  
   G... întoarse maloteaua stăpîne-sei pe dos şi se îmbrăcă cu dînsa, apoi, după ce făcu un fel de pernă din şalul şi sanguliile ei cele de mare preţ, puse capul pe dînsele şi se lăsă în braţele somnului. Cîţiva din feciori, ca să gonească urîtul, începură a juca cărţi pe fundul işlicului marelui clucer T..., iar ceilalţi rămaseră cîtva timp într-un fel de nemişcare amestecată cu o uşoară somnolenţă. 
   Ioniţă . astfel se numea feciorul banului X... . terminînd fumar­ea cuibucului, tuşi de două-trei ori cu ifos boieresc, apoi zise celorlalţi: 
   . Ştiţi una, băieţi? Mie mi-e sete; cine face cinste? 
   . Eu, răspunse unul dintre feciori. 
   . Bravo, Dumitrache, bravo! Ai semne de procopseală, adaose Ioniţă vesel pentru aprobarea propunerii sale. 
   . Are dreptate să facă cinste, zise un alt fecior cu aer de gelozie învederată. 
   . Da. de ce? 
   . E! e! Să trăiască stăpînă-sa şi cuconul Costache...
   . Şi de ce să trăiască, spune-ne şi nouă?
   
   
   .Pentru că Dumitrache al dumneavoastră, Dumitrache ăl cu cinstea, este mijlocitorul lor; dar o să spargă dracu opincile şi parcă văd pe Dumitrăchiţă al dumneavoastră bătut la falangă sau zdrobit cu topuzul. 
   . Şi de unde ştii tu toate acestea? întrebă Ioniţă. 
   . Mă întrebi de unde ştiu? E! e! băieţi. Eu ştiu tot ce se vorbeşte prin toate casele boiereşti; cunosc chiar cele mai ascunse sfaturi ale boierilor. 
   . Dar bine, cum le afli toate acestea? 
   . Asta este iuşchiuzarlîcul meu. 
   . Spune-ne şi nouă, cum faci tu de afli toate tainele boiereşti? 
   . Cît despre casa stăpînu-meu, ştiu tot ce se petrece într-însa, căci cum vine cîte un boier străin sau altcineva, eu intru după dînsul şi, ca să nu bage de seamă şiretlicul meu, uneori mă prefac că mut un scaun 
   
   1 Flori de diamante sau briliante. (n.N.F.) 
    
   de la un loc la altul, alteori netezesc macaturile pe pat, umplu ciubucele sau pun apă proaspătă în caramfile. În timpul acesta boierii vorbesc şi verzi şi uscate, fără să le treacă prin minte că-i ascult; eu însă le bag toate la cap şi mă folosesc de dînsele la timp. 
   . Ei bine, cu stăpînu-tău faci precum zici, dar cu cucoana lui? 
   . Mult mai bine: m-am împrietenit cu fata din casă şi-mi spune toate tainele stăpîne-si. 
   . Bună şi aceasta; dar ia spune, cum afli tainele celorlalte case boiereşti? Aici să te vedem? 
   . Mă duc în toate zilele la pivniţa de la Zlătari, unde găsesc pe toţi feciorii de la casele boiereşti; aduc numaidecît o arămeasă1 de vin chihlibariu şi dau cîte un ichilic2 la toţi fraţii, apoi încep havadişurile; şi ştim cu toţii că în adunările noastre nu se vorbeşte decît de trebile altora. Eu fac ca filozoful; vorbesc puţin şi ascult mult, adică îmi fac capul ceaslov de havadişuri fără ca alţii să poată afla ceva de la mine. 
   . Ia spune acum, de unde ştii tu că o s-o paţă Dumitrache? 
   . Ascultaţi: Astăzi m-am dus cu cuconul la Mitropolie şi, după obiceiul meu, am intrat în cancelarie şi am auzit cu urechile mele pe logofătul mitropolitului luînd tacrir vizitiului; ca mîine o să vedeţi şi pe nenea Dumitrache închis la spătărie şi bătut la tălpi. 
   . Pune-ţi pofta-n cui, nene Tudorică, răspunse Dumitrache cu nepăsare. Mi-am luat eu măsurile mele, adaose el. Cum oi duce pe ciocoaica1 acasă, îmi strîng catrafusele (bagajele) şi o apuc la sănătoasa. 
   . Iar pînă atunci să bem vinişorul care ni l-ai făgăduit! exclamară mai mulţi dintre feciori, lingîndu-şi buzele de pofta băuturii. 
   . Da! da! să bem, de ce nu? zise Dumitrache trîntind pe pat un dodecar. Iată, băieţi, din partea mea, adăugă el. Mai puneţi şi voi ceva şi să-i tragem o mîncare de cîrnaţi şi o băutură de vin, să ne ţiuie urechile. 
   
   . Aferim, Dumitrache, aferim! exclamară toţi ciocoii deodată; apoi 
   1 Fir de cel mai bun. (n. N. F.) 
   166  
   doi dintre dînşii, luînd banii, se duseră să cumpere vin şi cîrnaţi. 
   În fine, aceste demoralizate slugi mîncară şi băură cîtva timp, iar după ce se cam ameţiră de vin începură a petrece pe socoteala stăpînilor lor. 
   . Ce am auzit, mă Gheorghe, că stăpînu-tău se ţine cu soră-sa? Adevărat este, mă, ori minciuni? 
   . Foarte adevărat; ba încă îi toacă starea mai rău decît o tălaniţă de cîrciumă. 
   . Dar stăpînu-tău cum merge cu cărţile? zise Ioniţă îndreptîndu-se către feciorul vornicului I... F... 
   . Rău, nenişorule, rău de tot. A rămas sărac lipit; n-are nici cu ce să plătească imiclicul2 slugilor. 
   . Dar bine, mă, ce a făcut atîta bănet ce i-a rămas de la tată-său? 
   . A dat tot în cărţi. 
   . Da. stăpînă-ta, mă Tomo, cum merge? 
   . Foarte bine; în lume se arată că este cea mai evlavioasă muiere, parc-ar fi o călugăriţă; dar într-ascuns joacă pe bietul cucon tontoroiul. 
   . Ai, fugi de-aci, nu te cred! 
   . Crede ce-ţi spun eu; a prins-o alaltăieri cu hatmanul Cărăbuş. 
   . Ce spui, mă Tomo!... Ei, şi cum a prins-o? 
   . Cuconul aflase de mult vicleşugurile ei şi se prefăcea că nu ştie nimic; ba încă a chemat pe hatmanul Cărăbuş şi i-a zis să-i lase femeia în pace, căci, la dimpotrivă, îi va face una de-l va pomeni cît va trăi. 
   
   Hatmanul, luînd toate acestea drept glume, îşi urma dragostea cu cucoana, ca şi mai nainte, dar o păţi cît se poate de bună. 
   Cuconul scoase vorbă afară că pleacă la o moşie, tocmai peste Olt şi, ca să dea şi mai mult crezămînt acestei născociri, chemă pe vizitiu şi, faţă cu cucoana, îi porunci să dea careta la neamţ s-o dreagă, să potcovească caii şi să ungă hamurile. Cînd toate acestea fură gata, porunci să-i frigă un curcan, să-i cumpere icre, licurini şi ghiudemuri; umplu şi cîteva clondire cu vin şi rachiu şi le puse la scatolcă; în sfîrşit 
    
   făcu atîtea pregătiri, încît nimeni nu se mai îndoia despre călătoria sa; iar după aceea se sui în caretă şi plecă. Cucoana, cum îl văzu ieşit pe poartă, scrise un răvaş hatmanului Cărăbuş, ca să vie îndată. Hatmanul veni şi petrecu toată ziua în oftări şi îmbrăţişări; iar colea, pe la douăsprezece ceasuri1 se dezbrăcă de hainele sale şi se îmbrăcă cu anteriul de noapte al cuconului; apoi, după ce-şi aprinse un ciubuc cu caimac şi trase dintr-însul de cîteva ori, se sui în pat lîngă cucoana. Dumnezeu însă nu-i ajută, căci tocmai cînd era dragostea mai mare se pomeniră cu cuconul în mijlocul iatacului cu un iatagan în mînă, parcă ieşise din pămînt. Bietul Cărăbuş înmărmuri de frică; iar cucoanei îi veni isterico. Cuconul stete puţin pe gînduri, apoi zise: 
   .Bine, măi Cărăbuş, astfel răsplăteşti tu prieteşugul şi încrede-rea mea? Nu ţi-am zis eu şi mai deunăzi să-ţi bagi minţile-n cap şi să-mi laşi nevasta-n pace?... Nu răspunzi nimic? Aşteaptă, dar, hoţ de cinste căsnicească, că te-oi învăţa eu minte.. 
   Zicînd aceste vorbe, deschise uşa puţin şi începu să strige: 
   . Gheorghe, Ioane, Iordache!...
   N-apucă să sfîrşească şi numaidecît veni vătaful, vizitiul şi doi ţigani.
   
   . Ce porunceşti, cucoane? ziseră ei, intrînd în casă, somnoroşi şi zăpăciţi. 
   . Luaţi pe cuconaşul ăsta şi duceţi-l în sacnasiu. 
   . Numaidecît, cucoane. Ei luară pe bietul Cărăbuş de subţiori şi-l duseră tîrîş-grăpiş în sacnasiu. 
   Cuconul, rămînînd singur cu cucoana, încrucişă mîinile la piept şi clătinînd din cap îi zise: 
   . Bune sunt astea, Elencuţo dragă? Asta este răsplătirea care-mi dai pentru strădaniile mele, pentru dragostea mea? Să piei din casă, tălaniţo, căci, pe viul Dumnezeu, te omor... 
   
   După aceea trecu în sacnasiu înfuriat şi trase o bătaie ţeapănă lui Cărăbuş, apoi îl despuie în pielea goală, îl unse cu păcură peste tot trupul şi după ce-i puse o pereche de coarne închise cu lacăt, ca să nu le 
   168  
   poată scoate, îi dete brînci din curte afară. 
   Era pe la un ceas de noapte. Lumea furnica pe drum. Cum văzu dar pe hatmanul negru ca un bivol şi cu coarnele-n cap, începu a-i da cu huideo, încît bietul om, nemaiştiind ce să facă, o luă la fugă şi se ascunse sub podişca de la Sfîntul Ilie după Podul Calicilor; dar nici acolo nu-l lăsară în pace cîinii mahalalei prin lătratul şi urletele lor cele grozave. 
   În sfîrşit, ieşi de sub podişcă şi porni către streajă la o vie a sa, ca de acolo să trimită să-i aducă haine de primeneală şi celelalte. 
   Ajungînd la vie, începu a bate cu tărie în uşa vierului, care, aflîndu-se tocmai în somnul dintîi şi nevoind să se scoale, trimise pe un argat să vadă cine bate la uşă. Argatul, după ce se scărpină în cap de mai multe ori, se duse să deschidă uşa; dar cum văzu pe hatmanul în starea în care se afla, începu să zbiere ca un năbădăios şi închise uşa cu repeziciune. 
   . Dar ce ai, mă, neghiobule? strigă vierul, supărat că-şi stricase somnul. 
   . Ce să am; iaca a venit dracul să ne ia. 
   . Ba te-o lua pe tine, nevoiaşule. Deschide uşa, auzi tu, şi vezi cine este? 
   . Da. nu ţi-am spus, măi omule, că este dracu?
   Vierul sări necăjit din pat şi, îmbrîncind pe argat, zise:
   
   . Cine bate la uşă? 
   . Eu, Ioane! 
   . Cine eşti tu? Răspunde! 
   . Sunt stăpînul tău, nu mă cunoşti? 
   
   Vierul deschise uşa, dar oînchise iarăşi cu repeziciune, crezînd că a văzut pe dracul în adevăr. 
   . Ci deschide o dată, mă Ioane, nu mă ţine în frig. 
   . Nu deschid eu dracului. 
   
   . Dar eu sunt stăpînul tău, nu sunt dracul. Deschide că mor de frig. 
    
   . Nu deschid, că eşti dracul cu glasul boierului. 
   În sfîrşit, după mai multe zbuciumări, vierul îi deschise uşa şi îl primi în casă; iar după aceea puse cazanul pe foc şi-l îmbăie ca pe-un copil mic, apoi trimise la curte să-i aducă haine şi un fierar, ca să-i scoată coarnele. 
   . Ce spui tu, mă Tomo! . exclamară ciocoii cu mirare . sunt astea adevărate? 
   . Adevărul curat, fraţilor. 
   . Bre! dar asta seamănă a basnu. 
   
   Abia se terminase povestirea aceasta şi deodată intră un seimean spătăresc şi zise cu glas răsunător: 
   . S-a spart teatrul, copii; aide, ieşiţi de strîngeţi caleşcile stăpînilor voştri! 
   Un om onest s-ar fi scandalizat privind pe acele slugi neruşinate cu ce grabă se dezbrăcau de hainele boierilor şi cum se sileau a le scutura de praf şi a le netezi, ca să nu se cunoască reaua întrebuinţare ce suferiseră ele în timpul reprezentării. 
   În fine privitorii se duseră toţi pe la casele lor; teatrul se închise şi totul intră într-o perfectă linişte. 
   Capitolul XXIV 
   COCHII VECHI 
   Costea Chiorul, primind biletul lui Păturică despre care am vorbit într-unul din capitolele precedente, se îmbrăcă în grabă cu giubeaua şi, luînd de pe masă un catastih de dare şi luare, se duse cu mare iuţeală ca să se întîlnească cu complicele său. 
   Ajungînd la poarta caselor postelnicului, îşi ridică gulerul giubelei în sus şi lăsă caucul pe ochi, ca să nu fie cunoscut de slugile curţii; apoi, după ce aruncă o privire repede peste toată curtea şi se asigură că 
   170  
   nu l-a văzut nimeni, intră în galeria beciurilor de sub case şi de acolo în odaia lui Păturică. 
   Ciocoiul se afla în momentele acelea răsturnat pe pat şi absorbit în meditaţiuni; dar cum auzi zgomotul uşii şi văzu pe Costea intrînd, se sculă de pe pat ca să-l primească. 
   . Bine ai venit, chir Costeo, îi zise el cu un surîs silit. 
   . Bine te-am găsit, cucoane Dinule, răspunse şiretul neguţător, compunîndu-şi trăsăturile feţei după împrejurare. 
   . Ia spune-mi, cum mergi cu alişverişurile? 
   . După vremi, cucoane Dinule.
   . Ştii la ce te-am chemat?
   
   . Nu ştiu, dar îmi închipuiesc că pentru răfuirea socotelilor dintre noi. 
   . Bravo, chir Costeo!... Ai ghicit. Să începem dar! 
   . Să începem! 
   
   Ciocoiul închise uşa pe dinlăuntru şi, scoţînd un catastih dintr-un sipet, zise lui Costea: 
   . Să paravalisim mai întîi condeiele ca să vedem dacă se potriveşte catastihul meu cu al dumitale. 
   Costea deschise catastihul său şi citi toate tîrguielile făcute de chera Duduca şi de postelnicul. Păturică, văzînd că se potriveşte cu însemnarea sa, zise cu aer de încredere: 
   . Destul, chir Costeo, nu mai citi că te cred; apoi, scoţînd de sub brîu două hîrtii îndoite, zise: Iată foaia de socoteală iscălită de dumneata; iată şi teşchereaua prin care faci cunoscut că toată marfa vîndută ai primit-o înapoi prin mine. 
   . E foarte adevărat. 
   . Ei, chir Costeo, ia spune-mi acum, cît o să-mi ceri la sută pentru că ai luat parte la acest alişveriş (daraveră) prefăcut? 
   
   1 Arămeasa este măsura ocalei sau a jumătăţii de oca, făcută din tinichea sau din alt metal. (n. N. F.) 
   2 Ichilic se numeşte măsura de 50 dramuri. (n. N. F.) 
    
   Costea începu să-şi răsucească mustaţa cam pus pe gînduri, apoi, după ce privi pe ciocoi cu un zîmbet perfid, zise: 
   . Să împărţim pe din două. 
   . Ce ai zis?... Pe din două?... 
   . Da! pe din două. 
   . Dar bine, asta-i furtişag, nu mai e neguţătorie. 
   
   . Ba furtişag, nu glumă; cu osebire numai că hoţul cel mai mare nu sunt eu, ci domnia ta şi chera Duduca. 
   Păturică, neaşteptîndu-se la atîta obrăznicie din partea lui Cos-tea, se cam uimi, dar venindu-şi în sine, zise: 
   . Ia lasă glumele la o parte, chir Costeo, şi spune-mi cu ce te mulţumeşti pentru trebuşoara aceasta? 
   . Am zis o dată. 
   . Dar bine, măi omule, nu e prea mult? Să-ţi dau douăzeci şi cinci la sută. 
   . E prea puţin, cucoane Dinule. Asta-i treabă de puşcărie şi dumneata scapi cu una cu alta, dar pe mine mă dă prin tîrg cu capul ras şi mă duce la ocna părăsită. 
   
   . Ei bine, fie treizeci; fie treizeci şi cinci!? 
   . Ştii ce, cucoane Dinule, adu mîna-ncoa; patruzeci la sută şi să nu mai fie vorbă. 
   . Fie precum zici, adăugă Dinu, gîndindu-se la ocna părăsită. 
   Fanariotul scoase banii ca să răfuiască socoteala, dar Păturică îl întrerupse zicînd: 
   . Dar bine, despre moşii nu-mi vorbeşti nimic? 
   . Asta-i altă treabă. Dă-mi lei zece mii ce am cheltuit în ruşfeturi şi iată zapisul adeverit de măria sa şi de hătmănie. 
   . Dar ia spune-mi, cui ai dat acele ruşfeturi? 
   . Am dat, mă rog dumitale bun, lei cinci mii starostii de neguţători1 , 
   
   1 Boierii numesc pe slugi ciocoi, iar slugile dau acest epitet boierilor. (n. N. F.) 2 Porţia de pîine şi mîncare ce se dă slugilor pe fiecare zi. (n. N. F.) 
   172  
   ca să nu amîne vînzarea. Am dat lui telal-başa lei 1.500, ca să nu strige prin toate răspîntiile, căci mă temeam să nu iasă muşterii mulţi, să ne strice chilipirul. E!... am dat zarafului (casieru-lui) de la Cochii vechi lei una mie, ca să nu-mi facă zădufuri (greutăţi) la numărătoarea banilor; două mii de lei am dat havaie-tul mezatului, iar ceilalţi cinci sute i-am dai bacşiş iamacilor şi calemgiilor. Fă acum socoteală şi vezi. 
   . Bine, fie precum zici. Adu şaptezeci pungi de bani şi zapisul moşiei. 
   . Bucuros, bei-mu. Şi pe dată îi numără banii, dîndu-i şi zapisul în mînă. 
   
   . Acum să vorbim despre celelalte două moşii ale postelnicului ce 
   se vînd mîine la Cochii vechi. Costea scoase orologiul şi, văzînd că arată 4 ore turceşti, zise: 
   . Pe mîine, cucoane Dinule, căci e cam tîrziu şi mă ia straja. 
   . Dar unde ne vom găsi mîine? 
   . La Cochii vechi. 
   . Bine! 
   
   A doua zi era să se facă mari vînzări prin mezat. Starostea de neguţători venise foarte de dimineaţă la stărostie şi, ca un bun amploiat ce era, îşi puse în regulă hîrtiile tuturor obiectelor ce erau să se vîndă în acea zi. Neguţătorii ce compuneau consiliul stărostiei erau aleşi dintre lipscani, giuvaiergii, argintari şi cojocari subţiri, oameni cu cunoştinţe speciale despre preţul obiectelor ce se vindeau la mezat. 
   În ziua aceea erau puse spre vînzare mai multe moşii, între care figurau şi cele două ale postelnicului Andronache Tuzluc; patru vii lucrătoare, două vii părăginite, şase perechi de case, diamanticale şi blănării. 
   Vînzarea începu de la haine şi giuvaiericale. Aerul răsuna de glasul cel tare şi ţipător al telalilor, care făceau din caraghioslîc şi datoria 
   1 Opt şi jumătate europeneşti. (n. N. F.) 
    
   funcţiunii lor un ce identic. Aceşti oameni fără pudoare, cei mai mulţi armeni şi greci de origine, voind să dea un aer comic meseriei lor, străbăteau piaţa, făcînd gesturi comice şi strigînd din toată puterea plămînilor: 
   . .Două sute de lei binişul boierului X...; o sută de lei maloteaua cucoanei E... Areci?!... Areci?!... o dată; de două ori...; cine dă mai mult?. 
   Era foarte trist pentru un om cugetător a privi cum aceste obiecte de mare preţ treceau din stăpînirea boierilor într-a ciocoilor procopsiţi de dînşii, care le cumpărau cu preţuri foarte scăzute şi le plăteau cu banii furaţi de la stăpînii lor. 
   Printre mulţimea de curioşi adunată acolo mai mult ca să-şi petreacă timpul decît spre a cumpără ceva de la licitaţie, figura şi Costea Chiorul împreună cu Păturică. Ei şezură cîtva timp liniştiţi; dar cînd veni rîndul moşiilor a se striga la mezat, Costea zise lui Păturică: 
   . Cucoane Dinule, facem vreo trebuşoară astăzi? 
   . Mă mai întrebi? doar n-oi fi venit aci de florile mărului. 
   
   . Aşa cred şi eu; dar voiam să ştiu, căci mai am şi alte trebi de făcut. 
   . Ei bine, ia spune-mi, ce o să-mi ceri ca să-mi cumperi moşiile stăpînului meu? 
   . Cinci la pungă, după învoiala cea veche. 
   . Te-ai dedulcit de la moşia Răsucita, dar nu este în toate zilele Paşti. 
   . Ei bine, fie patru. 
   . Aşa îmi mai vine la socoteală.
   . Să facem înscrisurile? 
   . Să le facem!
   Costea intră într-o prăvălie şi făcu înscrisul acesta:
   
   
   Două moşii şi anume: Plînsurile şi Chinuielile din sud Buzău, ale postelnicului Andronache Tuzluc, le-am cumpărat pentru dumnealui 
   174  
   marele pitar Dinu Păturică şi cu banii dumisale, iar eu sunt numai vechil din parte-i. 1818, sept. 23. 
   Costea bogasierul. 
   . Poftim, boierule, zise Costea, dînd înscrisul în mîna lui Păturică; dă-mi acum banii şi lucrul e isprăvit. 
   . Ce bani îmi ceri, nu ştii că sunt sameş la hătmănie? Vino mîine să-ţi dau teşcherea că s-a primit preţul acestor moşii. 
   
   . Voi face precum porunceşti. 
   După ce aceşti tîlhari puseră la cale neruşinoasa lor speculaţie, se despărţiră. Păturică se duse la hătmănie, iar Costea rămase la Cochii vechi, ca să cumpere moşiile. 
   Capitolul XXV 
   MAREA HĂTMĂNIE 
   Hatmanul cel mare era executorul tuturor decretelor domneşti şi al hotărîrilor Divanului relative la împliniri de datorii, clironomii, vînzări de moşii, case şi alte de felul acesta. Hatmanul mai era dator a înfăţişa pricinile de judecăţi înaintea Divanului. În cazul acesta, el sta pe picioare ţinînd în mîini un baston de argint, semn al dregătoriei sale; iar cînd părerile boierilor divăniţi erau împărţite, lua şi el parte în dezbatere deopotrivă cu judecătorii. 
   Personalul cancelariei acestei autorităţi era compus de un sameş, însărcinat cu păstrarea banilor ce se depuneau acolo şi cu ţinerea corespondenţei, un condicar şi cîţiva scriitori, şase zapcii pentru împliniri de bani şi înfăţişări de pricini în Bucureşti şi cîte unul din fiecare judeţ, tot cu asemenea îndatoriri. Osebit de aceştia, hătmănia avea un steag de slujitori şi mumbaşiri1, cu care se slujeau la împliniri de bani şi execuţiuni. 
   Localul se compunea din opt camere, ce formau o casă cu două rînduri; în rîndul de jos şedeau slujitorii şi mumbaşirii, iar în cel de sus era cancelaria hătmăniei, aşezată în felul acesta: una din cele mai 
    
   luminoase camere era destinată pentru marele hatman, alta pentru sameşul împreună cu ceilalţi amploiaţi ai săi, iar în celelalte două se păstrau banii împliniţi şi obiectele de preţ lăsate în depozitul hătmăniei. 
   Odaia hatmanului avea un pat lung înfundat şi împodobit cu aşternuturi de cele obişnuite pe timpul de atunci; mai avea şi cîteva scaune pentru trebuinţa persoanelor ce veneau să reclame ajutorul acestei dregătorii în diferitele lor interese. 
   Mobilierul sămeşiei se compunea dintr-un pat foarte mic, pe care şedea sameşul, şi o masă rotundă, pe care scria el. 
   Lîngă unul din pereţii camerei se afla o laviţă lungă pe care şedeau logofeţii şi iamacii trebuincioşi pentru scrierea poruncilor şi trecerea în condici a banilor hătmăniei; iar în fundul acestei camere erau două lăzi vechi, pe care şedeau cîţiva copii luaţi pe pricop-seală şi se exersau la scris după modelul acesta: 
   .Cel ce nu se sileşte la învăţătură şi e cu gîndurile zburatice, aceluia poţi să-i zici carne cu ochi, iar nu om. I proci1.. 
   Pe la două ore turceşti2 un zgomot ce se făcea prin curtea hătmăniei anunţa venirea iamaşului la cancelarie. Condicarul, logofeţii şi iamacii, înştiinţîndu-se despre aceasta, îşi strînseră giubelele la piept şi, punînd mîna dreaptă deasupra inimii, primiră pe boierul sameş cu capetele plecate pînă la pămînt. 
   Cum intră sameşul înlăuntru, îşi scoase giubeaua şi o dete unui slujitor, care o scutură şi o puse pe un scaun; alt slujitor îi trase din picioare cizmele cele roşii de piele de ţap; iar după aceea sameşul se sui în pat şi scoase dintr-o mică lădiţă cîteva plicuri pe care le puse pe mica sa mescioară şi începu a le desface pe rînd şi a căuta printr-însele cu o nerăbdare văzută. 
   Hîrtia ce căuta el era o jalbă dată de banul R. G. către principele Caragea în pricina unei pietre mari de smarand care, fiind pusă în păstrarea unui bancher şi mai în urmă la hătmănie, se schimbase prin vicleşug şi se pusese alta proastă în locul ei. 
   Dinu Păturică, în calitatea sa de sameş al hătmăniei, cunoştea foarte bine istoria schimbării acelei pietre, căci era el însuşi autorul acelei