Idee repede de istoria Prinţipatului Ţării Rumâneşti, de F. Aaron, profesor de istoria generală în Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti. Tomul III, Bucureşti, în tipografia lui  I. Eliad, 1838.

		Precuvântare

	[I] Iată şi al III-lea tom al ideii repezi de istoria prinţipatului Ţării Rumâneşti. Eşirea lui la lumină precurmează aşteptarea tuturor acelora care dorea să cunoască şârul întâmplărilor Ţării Rumâneşti, şi pe mine mă scapă de o datorie cu care m-am legat către publicul cititor, că după tomul II va urma şi al III-lea. Poci dar a mă socoti norocit că am împlinit şi dorirea cititorilor şi mi-am făcut şi datoria.
	[II] Pătruns de recunoştinţă cătră cei ce au binevoit a ajuta tipărirea acestor trei tomuri mă simţ dator a le aduce aici mulţumirile cele cuviincioase. Acelui ajutor făcător de bine se cuvine şi tot dreptul de mulţumire din partea oricăruia care poate simţi vreun folos din aceste cărţi ce au văzut lumina.
	Dar aceste trei tomuri ce au eşit până acum abia coprind a treia parte din totalul faptelor şi al întâmplărilor ce trebue să alcătuiască întreagă istoria Ţării Rumâneşti. Vremile cele dintâi şi vechi ale aceştii ţări sânt cam necunoscute şi întunecate, şi de aceea sânt şi foarte sărace de întâmplări. Nu m-am oprit mult la acele vremi pentru că nici are cineva ce să scrie despre dânsele; am păstrat o scriere mai întinsă asupra altor vremi mai dincoaci.
	Cu cât înaintează istoria şi se apropie de vremile noastre de acum, cu atât sfera ei se lăţeşte, cu atât faptele, întâmplările şi relaţiile Ţării Rumâneşti sunt mai cunoscute şi [III] mai interesante. La aceste vremi adevărat istorice, nu numai poate, ci şi trebue scriitorul să se oprească mai mult, pentru că are materie îndestulă, interesantă şi vrednică de a trage băgarea de seamă a cititorilor. Aşadar, poate să se socotească, de la vremea unde se opreşte tomul III, până la vremile noastre, trebue încă cel puţin cinci tomuri mari ca să coprinză faptele şi întâmplările Ţării Rumâneşti.
	Mi-ar plăcea să isprăvesc un lucru ce l-am început; aş dori să am mulţumirea de a da afară şi acele cinci tomuri ce mai lipsesc, şi aş vrea să îndestulez pe deplin dorirea acelor cititori buni care vor să dobândească o idee întreagă de toate întâmplările Ţării Rumâneşti de la început până în zilele noastre. Dar îmi pare rău că pentru a isprăvi acest lucru nu e destulă numai voinţa mea de a jertfi osteneala: lipsa mijloacelor tipăririi mă desnădăjdueşte cu totul. Poci oare îndrăsni a mă mai adresa la buna voinţă a publicului cititor, ca, precum [IV] a ajutat tipărirea celor trei tomuri, să înlesnească eşirea la lumină şi a celorlalte cinci tomuri. Chemarea aceasta o fac la toate inimile generoase; isprava ei va hotărî soarta acelor cinci tomuri ce lipsesc spre a completui istoria Ţării Rumâneşti.

									F. Aaron.


		ŞERBAN BASARAB

		[1] Şerban Basarab
			sau
		      Radul Şerban	
		A domnit de la 1602-1610.

	După moartea cea jalnică a lui Mihai Viteazul, boierii aceia care i-au fost credincioşi până la cel mai după urmă minut al vieţii sale, şi care au fost faţă şi la uciderea cea hoţească sub care au căzut scumpul lor prinţ, părăsiră câmpul Turzii ca pe un loc blestemat pentru fărădelegea ce s-a săvârşit acolo, şi cu durerea în inimă eşiră din Transilvania ca dintr-o ţară unde a apus steaoa norocirii lor. Cu dânşii împreună veniră descurajate şi mâhnite şi rămăşiţele din trupele acele falnice ale lui Mihai, care mai nainte vesele şi mândre [2] în vitejia şi triştea prinţului lor, s-au răsboit cu destulă ispravă sub steagurile sale cele biruitoare. După ce cu mare greutate, slăbănogiţi de întâmplarea aceea tristă, şi goniţi de trupele cele necredincioase ale ucigaşului Basta, trecură Carpaţii dincoaci în ţara lor, aşezară lagărul la satul Stăneşti aproape de Argeş. Aici la locul acesta s-au adunat şi alţi boieri pe care deosebite întâmplări i-au fost împrăşiat într-o parte şi într-alta. Tocmai într-această vreme şi boierii Buzeştii, plini de biruinţe şi de slavă, se întorcea de la bătălia cea norocită în care a înfrânt puterea Moldovii, şi au gonit pe Simeon Moghilă din Ţara Rumânească, unde nădăjduia că, prin protecţia Poloniei şi favorul Porţii otomane, va domni mai multă vreme.
	Bucuria Buzeştilor, a armiei lor şi a toată ţara care a scăpat de suferirile la care o au fost aduşi moldovenii, în câtă vreme a şezut aci, s-a prefăcut într-o jale de obşte, după ce de la lagărul de la Stăneşti s-a împrăştiat vestirea aceea tristă că a murit Mihai Viteazul. Ţara întreagă răsuna de ţipete de tânguire pentru pierderea acelui rumân mare care se născuse pentru a face fericirea şi slava rumânilor. Nu [3] era nici o iluzie să fi fost în stare de a întoarce inimile şi de precurma lacrămile ce toţi vărsa fără deosibire pentru eroul acel minunat care, în inima şi braţul său cel viteaz, ţinea destinaţia Ţării Rumâneşti şi a toată rumânimea. Era o nemângâere şi o desnădăjduire de obşte pentru toţi, că cu dânsul împreună s-au dus în mormânt şi nădejdele cele frumoase cu care se legăna, că se vor învrednici de o stare mai plăcută, şi că se va pregăti un viitor strălucit pentru generaţiile următoare pierzând pe Mihai, li să părea că au pierdut tot.
	După ce plânseră îndestul moartea celui mai bun prinţ al lor, şi după ce din toată inima îi plătiră cele mai după urmă datorii, boierii Buzeşti, aflând că ceialalţi boieri şi armia care au fost cu Mihai în Transilvania, să află lăgăruind la Stăneşti, se grăbiră a se duce şi ei acolo, ca să se sfătuiască împreună ce măsuri trebue să ia în asfel de împrejurări. Aici se înnoi plângerea de care răsuna tot lagărul cu cele dinprejur. Îmbrăţişarea boierilor şi a vechilor ostaşi era o şenă din cele mai jalnice. Numele lui Mihai nu se pomenea de nimeni [4] făr’ a vărsa lacrămi; dar toate acestea era în zadar, căci Mihai nu mai era!
	În starea aceasta de plângere în care se afla boierii şi tot lagărul, aducându-şi aminte de sfârşitul cel grozav al lui Mihai, şi socotind pierderea aceea mare ce o cearcă în el atât Ţara Rumânească, cât şi toată rumânimea, se aprinse în toţi un foc de răsbunare ce trebuia să ia despre ucigaşii prinţului lor, şi cu aceasta să uşureze pomenirea lui. Li se părea că lumea de atunci şi veacurile următoare îi vor blestema, că au lăsat nerăsplătită moartea acelui om mare. Abia se auziră aceste vorbe în lagăr, şi în toţi s-a aţiţat flacăra mâniei şi a răsbunării; piepturile tuturor bătea ca să se-ntoarcă îndărăt în Transilvania, şi cu sânge să spele moartea marelui lor prinţ. „Răsboi împotriva lui Basta!” Acesta era glasul tuturor acelora care simţea mai viu pierderea cea netămăduită a lui Mihai, şi care ştia să preţuiască scopul lui cel sfânt care era de a-şi desrobi ţara sa, de a înfrăţi pe toţi rumânii într-una, de a forma o naţie numeroasă şi de a întemeia un stat puternic, vrednic de a se apăra de vrăjmaşii din afară, şi în stare de a se bucura de drepturile ce le are oricare stat mare. Abia cu mare [5] greutate au putut cei mai astâmpăraţi şi aceia care cunoştea mai bine poziţia ţării şi împrejurările ei, să potolească iuţeala duhurilor ce se aprinsese, şi să oprească sborul de război ce-l luase mai toată armia.
	După ce s-au liniştit duhurile cele înfiebântate care în cel dintâi minut de aprindere era gata a porni şi a trece în Transilvania ca să răsbune moartea lui Mihai; după ce lăsară ca judecata de obşte a lumii şi veacurile următoare să ia isbândă despre aceea fărădelege urâtă, boierii îşi întoarseră băgările lor de seamă asupra ţării. Aceasta în vremea cea scurtă a domniei lui Mihai a fost un teatru frumos de cele mai minunate isprăvi ce poate produce patriotismul şi slobozenia; acum însă a simţit mâna cea grea a soartei care o apăsa, şi s-a umilit. Socotind boierii ce trebuie să facă acum, după moartea lui Mihai, găsiră cu cale, că ei trebue să pue armele jos şi să se întoarcă pe la casele lor, asemenea şi toată armia; să se mulţumească că pronia a vrut de astă dată numai să arate rumânilor ce sânt ei în stare de a săvârşi, când sânt pătrunşi de simtimentul cel sfânt al patriotismului şi al slobozeniei; să lase ca proiectul acel mare al lui Mihai de a-şi desrobi [6] ţara, de a slobozi pe toţi rumânii şi de a forma din ei o naţie numeroasă şi puternică, să rămâe ca un monument vecinic de slava lui şi ca o îmvăţătură pentru rumâni; iar acum să se mărginească în hotarăle cele vechi ale ţării lor, şi să se silească din toate puterile a-şi apăra cel puţin drepturile de care s-au bucurat mai înainte de epoha aceasta, când norociţi sub steagurile lui Mihai făcea pretenţii pentru drepturile unei naţii mari.
      Nimic nu era mai înţelept decât această găsire cu cale a boierilor; şi nimic mai trebuincios decât a lua măsuri spre a o pune în lucrare; dar şi acest lucru se părea a fi greu după poziţia la care i-au adus întâmplările. Ţara din pricina răsboaelor celor dese şi sângeroase ce a purtat în vremea domniei lui Mihai, era sleită de oameni şi de celelalte mijloace care fac puterea unui stat. Lăcuitorii era descurajaţi şi slăbiţi din pricina catastrofii acei jalnice a morţii scumpului lor prinţ care, fiind în viaţă, le da suflet şi putere. Sultanul de la Constantinopol era plin de furie asupra ţării rumâneşti, pentru că rumânii au îndrăznit să scuture jugul ce nu-l putea suferi, şi pentru că în răsboaele ce le-au luptat pentru [7] desrobirea lor, i-au făcut de lucru vreo câţiva ani, prăpădindu-i armii întregi, pustiind oraşe şi cetăţi şi pricinuindu-i şi alte pagube simţitoare. Austria care, în răsboaele mai dinainte cu turcii, dobândise oarecare foloase asupra lor în Ungaria şi Transilvania, şi care se amestecase oarecum mijlocit în răsboaele ce le-a întreprins Mihai pentru desrobirea patriei sale, socotea să întinză şi să întemeieze influenţa sa şi în Ţara Rumânească. Moldova necredincioasă şi vrăjmaşă, care mai înainte cercase să coprinză Ţara Rumânească, nădăjduia că acum poate să fie mai norocită, şi să isbutească în întreprinderea sa de a o supune, după ce a pierdut pe prinţul său care era steaoa sa cea norocită şi spaima vrăjmaşilor. Polonia care dintr-o pismă urâtă a pus în mişcare felurimi de intrigi şi a adus grămadă de nenorociri asupra capului lui Mihai, nu înceta de a îmboldi şi de sprijini pe Moldova ca să năvălească şi să coprinză Ţara Rumânească, nădăjduind că mai pe urmă să va folosi numai ea singură, făcându-se stăpână asupra amândurora prinţipatelor rumâneşti.
	Din băgările de seamă asupra acestor împrejurări, boierii văzură că poziţia Ţării Rumâneşti [8] este foarte critică; şi simţiră că dintr-aceasta nimic nu o poate scăpa, decât o reculegere iute a duhurilor celor descurajate, şi o hotărâre înţeleaptă de a-şi alege în grabă un prinţ împrejurul căruia să se strângă şi să se unească voinţele tuturor. Acest prinţ, ce se va alege, să lase planurile cele răsboinice ale lui Mihai Viteazul; să se silească a încheia prieteşug şi pace sigură cu toate puterile vecine pe care le-a fost sguduit răsboinicul Mihai pentru nişte sfârşituri mari; să rămâe vasal credincios al Porţii cu drepturile cele vechi; şi pe urmă întemeind pace şi linişte în toată ţara, să-şi întoarcă privirea asupra îmbunătăţirei şi îndreptării ei de suferirile ce le-a pătimit. Măsura aceasta de a-şi alege prinţ cu chipul acesta se păru tuturor cea mai cuviincioasă şi la vreme; dar temerea tuturor era că Sultanul nu se va învoi nici cu alegerea lor, nici cu drepturile cu care cerea ei să rămâe credincioşi ai Porţii după cum au fost în vremile vechi. Ca să isbutească mai bine în hotărârea lor, găsiră cu cale să întrebuinţeze mijlocirea vreunei puteri streine, care, fiind în bună înţelegere şi având prieteşug cu Poarta, să aibă trecere la dânsa spre a dobândi pentru Ţara Rumânească drepturile ce le cerea.
	[9] Sighismund Batori deşi a fost bătut şi biruit mai înainte de Mihai şi de Basta; dar mai târziu prin ajutorul Poloniei şi al turcilor, s-a norocit ca să coprinză Transilvania pe care o stăpânea ca vasal turcesc. Boierii nu putură găsi pe nimini altul mai bun şi mai îndemânatic spre a mijloci pentru Ţara Rumânească la Sultanul, decât pe dânsul; dar greutatea era că el era vrăjmaş al Ţării Rumâneşti, din pricina ambiţiei cei nemăsurate a lui Mihai. Cu toate acestea, boierii nu pierdură curajul; trimiseră la dânsul o deputaţie prin care îi făcea cunoscut, că ei au hotărât să rămâe iar credincioşi ai Porţii, şi se ruga să erte orice neplăcere i s-a pricinuit mai înainte din partea Ţării Rumâneşti. Către aceasta îl poftea ca să închiee cu dânşii pace şi prieteşug, şi să binevoiască a mijloci pentru Ţara Rumânească la Sultanul ca să dobândească favorul de care s-a bucurat mai înainte. Sighismund Batori priimi deputaţia boierilor, le arătă, prin cele mai vii mărturisiri, că nu ţine mânie pentru cele trecute, şi că doreşte din toată inima ca între Transilvania şi Ţara Rumânească să se întemeieze o unire şi dragoste, după cum trebue să fie între doă ţări supuse la acelaşi stăpân; în [10] sfârşit încredinţă pe deputaţi, că nu va întârzia a-şi întrebuinţa tot creditul ce are la Poartă, ca Ţara Rumânească să nu pătimească nimic pentru cele ce au îndrăsnit rumânii a întreprinde înprotiva înaltei sale voinţi; să dobândească o amnistie de obşte; boierii să fie slobozi a-şi alege prinţ după vechiul obicei, pe care mai pe urmă să-l supue la întărirea Sultanului, şi în sfârşit să nu piarză nici unul din drepturile de care s-au bucurat mai înainte.
	Sighismund Batori făgădui boierilor mijlocirea sa pentru Ţara Rumânească, dar nu făcu nimic; căci nici el nu era împăcat cu sine; nu era hotărât nici de a rămânea prinţ al Transilvaniei, nici de a lăsa stăpânirea ei în mâinile Împăratului Rudolf. Patru luni aşteptară boierii ca să vază vreo ispravă din partea aceluia pe care îl alesă mijlocitor. În sfârşit după ce văzură că sânt atârnaţi de o nădejde zadarnică, pierdură răbdarea; şi neavând pe altul pe care să-l poftească a mijloci pentru ţara lor la Sultanul, hotărâră ca să-şi aleagă prinţ, şi pe urmă acesta să lucreze singur spre a-şi dobândi întărirea de la Sultanul, precum şi celelalte drepturi ce le cerea ţara.
	[11] Alegerea ce s-a hotărât a se face pentru nuoul prinţ n-a fost slobodă de intrigi şi de alte mijloace viclene ce se întrebuinţez la altfel de întâmplări. Afară de intrigile ce se făcea de partidele dinlăntrul ţării, era şi intrigă streină. Basta care, după plecarea cea din urmă din Transilvania a lui Sighismund Batori, avea comanda trupelor împărăteşti şi administraţia acelei ţări, cu toată că cunoştea toată ura aceea mare ce o avea toată Ţara Rumânească înprotiva lui, nu s-a putut stăpâni de a nu se amesteca şi el la această alegere. Nădăjduia că se va recomenda înaintea stăpânului său, daca va putea intriga spre a se alege un prinţ care să fie mai mult de partida împărătească; de aceea s-a silit din toate puterile ca să se aleagă un boier numit Mircea, fiu al prinţului Petru II. O parte din boierii alegători propunea şi ajuta din toate puterile pe altul numit Vistierul Stoica. Dar partea cea mai mare a patrioţilor nu se îmvoia cu nici una dintr-aceste doă propuneri. Unul li se părea prea aplecat la interesurile curţii Împăratului Rudolf; celalalt se vedea a nu avea toate însuşirile cuviincioase ce se cerea pentru un prinţ care să stăpânească Ţara Rumânească în vremea aceasta critică. [12] Glasul celor mai mulţi era pentru un boier Şerban care se trăgea din vechea familie a Basarabilor şi care era şi ginere al lui Mihai Viteazul, fiindcă luase de nevastă pe Ancuţa, fiica aceluia. Afară de aceste titluri ce îi da drept la scaunul prinţipatului, Şerban era cunoscut de obşte de patriot bun, de gheneral vrednic şi de om cercat. Toate partidele se uniră spre a-l alege de prinţ, şi ţara cu prilejul acesta îşi arătă o îndoită recunoştinţă către familia Basarabilor şi către a lui Mihai Viteazul care a făcut o dată ca slava ei să fie nemuritoare.
	Şerban Basarab era vrednic în tot chipul ca să şază într-un scaun pe care l-au strălucit o mulţime de prinţi din familia aceea vestită din care se trăgea el. Rumânii nu uitaseră faptele şi lucrările acestora cărora era datori mult; îşi închipuia că acestea vor fi model pentru Şerban ca să se silească a le urma, a le îmmulţi şi a lăsa în ţinerea de minte a rumânilor merite întocmai ca ale familiei acei mărite. Dar mai mult decât lucrările cele mari ale prinţilor din familia sa, trebuia să lucreze în inima şi duhul lui Şerban isprăvile cele minunate ale socrului său Mihai Viteazul, a căruia aducere aminte era proaspătă încă la rumâni. Ceea ce a făcut acesta [13] pentru patria sa era o învăţătură foarte înţeleaptă pentru Şerban, cum trebue să cârmuiască ţara ce i s-a încredinţat. În scurt alegerea boierilor nu putea fi mai potrivită; căci Şerban a răspuns pe deplin la dorirea tuturor şi la trebuinţa de obşte: în vreme de pace a făcut fericirea populului al căruia era prinţ şi tată; în vreme de răsboi a apărat cinstea numelui rumânesc, dând lumii să cunoască ce pot rumânii totdeauna când sunt norociţi de soartă ca să se cârmuiască de un prinţ vrednic.
	Temeiul ce a ales Şerban spre a cârmui ţara ce i s-a încredinţat, era pacea şi liniştea; aceasta era dorirea tuturor de obşte. Cum s-a suit pe tron unde îl chemase vredniciile sale, cea mai de căpetenie grijă a sa a fost ca să întemeeze prieteşug şi pace cu staturile vecine de care avea a se teme, şi cu chipul acesta să asigureze pace şi linişte. După cererea de obşte a ţării, şi după găsirea cu cale a boierilor, a trimis mai întâi soli la Constantinopol, ca să îmbuneze pe Sultanul ducându-i şi daruri multe. Trimişii aceştia arătară Sultanului că ţara dinpreună cu prinţul cel nuou se întorc iar la supunerea de mai nainte. Ridicarea lor mai dinainte cu armele a fost o urmare a stării [14] de desnădăjduire, la care i-au fost adus apăsările cele nemilostive cu care i-au luminat creditorii prinţilor de mai nainte, şi cetele acele de turci care se preumblă prin ţară fără nici o sfială. Cu toate acestea, întorcându-se acum şi puind armele jos, se roage ca să erte toate cele trecute, şi să întărească pe prinţul cel ales. Ţara din partea sa dinpreună cu prinţul cel nuou se făgăduesc că vor rămânea credincioşi ai Porţii, vor plăti pe tot anul tributul obicinuit din vechime, numai şi ei să poată a se bucura nezăticniţi de drepturile ce le-au recunoscut toţi Sultanii de mai demult.
	Sultanul priimi solia lui Şerban, dar nu dete răspuns în grabă la arătările şi cererile sale. Zăbava aceasta a fost o pricină de temere pentru dânsul; de aceea, făr’ a face cunoscut boierilor, îşi schimbă gândurile şi începu a se pleca mai mult către curtea Împăratului Rudolf. Politica aceasta se vedea a fi cea mai potrivită pentru Ţara Rumânească, cât pentru vremea de atunci. După ce întârzierea Sultanului îi dete pricină ca să înceapă a se corăspunde cu comisarii Împăratului, a urmat a încheia prieteşug şi pace şi cu celelalte staturi vecine; cu toate că unele purta încă vrăjmăşie vechie înprotiva Ţării Rumâneşti. 
	[15] Şerban asigurându-şi oarecum domnia, şi dând ţării oarecare nădejdi de pace şi linişte, îşi întoarse privirea asupra stării dinlăuntru a prinţipatului, şi prin silinţele sale cele neobosite a adus la buna orânduială toate lucrurile, pe care nestatornicia vremii le turburase foarte rău. Măsurile ce le-a luat pentru îmbunătăţirea ţării şi îndreptarea tuturor ramurilor administraţiei statului, au fost atât de înţelepte şi atât de energice, încât în scurtă vreme toate s-au desmeticit din ameţeala în care le adusese neodihna şi răsboaele vremii de mai nainte; toate au primit prefacerea şi îmbunătăţirea ce se socotea că au trebuinţă. Ţăranul sigur despre vrăjmaşii din afară şi apărat înlăuntru de dreptatea prinţului, lucra cu bucurie câmpul care a adus îmbielşugarea; meşterii şi neguţătorii care din pricina vremii cei răsboinice, luaseră armele în mână ca să se bată pentru patria lor, şi îşi năpustiseră casele, acum se întoarseră iar la dânsele, ca în pace şi linişte să se îndeletnicească cu meseriile lor; boierii descingându-se de sabia pe care o au luptat cu destulă cinste în vremea domniei lui Mihai Viteazul, ajuta pe prinţul lor în însărcinarea cea grea de a îndrepta, de a îmbunătăţi şi de [16] a ferici ţara, pe care o mulţime de nenorociri o au fost sguduit foarte rău. Cu un cuvânt toţi de obşte fericea cârmuirea cea blândă şi dreaptă a prinţului Şerban; toţi ruga cerul pentru îndelungarea zilelor sale.
	Dar în vremea în care toţi aceia care au dorit pacea şi liniştea, se bucura folosindu-se de rodurile ei, vrăjmaşul liniştii a aţiţat iar răsboae; zilele cele ticnite ale rumânilor iar se turburară, şi viaţa cea dulce ce o gusta se umplu de amărăciuni. Din sânul păcii au fost chiemaţi la arme; căci după duhul vremii numai cu puterea acestora putea să dobândească siguranţă, mulţumire şi cinste.
	Furtuna aceasta neaşteptată veni din partea Moldovii. Ieremie Moghila, prinţul Moldovii, învitat de Polonia, încă nu se lăsase de planurile sale cele viclene de a coprinde Ţara Rumânească şi de a se face stăpân peste dânsa. Neisbutirile sale de mai înainte au întărâtat şi mai mult pofta lui cea nesăţioasă. Credea că are drept pentru această întreprindere, căci Simeon, fratele său, a avut norocire de a şedea pe scaunul ei ce i s-a fost dat chiar de către Sultanul. Vreme mai bună de a mai cerca coprinderea Ţării Rumâneşti nu i se părea alta, decât [17] aceasta, când Mihai Viteazul, spaima vrăjmaşilor săi, nu mai era în viaţă, şi când Şerban, prinţul de nuou, nu-şi priimise încă întărirea de la Sultanul. Aşadar, fără zăbavă, Iremie Moghila cu un trup mare de armie trimite pe fratele său Simeon în Ţara Rumânească. Intrarea cea fără de veste a acestuia şi iuţeala armiei sale a tăiat curajul rumânilor de a-i sta împrotivă. Abia s-a împrăştiat vestea că Simeon Moghila a intrat în ţară, şi el a şi ajuns la zidurile capitaliei. Şerban, neînştiinţat şi nepregătit pentru o asfel de întâmplare, n-a avut alt mijloc de a scăpa din mâinile biruitorului acelui semeţ decât să fugă. Dar şi la hotărârea aceasta întâmpina o grămadă de neînlesniri. Peste Dunăre la turci nu putea să fugă, căci aici nu era cunoscut de prinţ; în Transilvania era învălmăşală de răsboi; aşadar a ales să treacă prin Transilvania la Basta care se afla în Ungaria cu comanda trupelor împărăteşti. Aici îşi arătă Şerban poziţia sa şi întâmplarea aceea nenorocită ce l-a lipsit din scaunul ţării sale; şi rugă pe Basta ca să mijlocească spre a se restatornici, făgăduindu-i că pentru această facere de bine se va arăta recunoscător cătră curtea împărătească.
	[18] Basta a priimit cu bucurie pe Şerban, şi l-a mângâiat pentru nenorocirea sa, făgăduindu-i că, spre a-l restatornici în scaunul ţării sale, nu aşteaptă decât o vreme cuviincioasă. Această vreme dorită pe care Şerban o aştepta cu nerăbdare a sosit atunci, când Basta a plecat cu putere mare din Ungaria ca să supue Transilvania; căci această ţară, după plecarea din urmă a lui Sighismund Batori, deşi s-a fost dat sub protecţia Împăratului; dar s-a rebelat acum subt un gheneral numit Moisi Secheli care, luând titlul de prinţ, s-a dat sub protecţia Porţii otomane.
	Şerban veni în Transilvania cu armia împărătească, şi Basta au norocit că în curândă vreme au bătut pe Moisi Secheli, a curăţit ţara de rebeli sau îi aduse la pocăinţă şi a întemeiat iar administraţia împărătească. După ce s-a liniştit Transilvania, Basta nu şi-a uitat de făgăduelile ce le-a dat lui Şerban, şi îi înlesni trupe ajutoare de nemţi şi transilvaneni cu care să biruiască pe vrăjmaşul său, Simeon Moghila. Abia trecu Şerban Carpaţii dincoaci, şi toţi patrioţii se grăbiră a se strânge împrejurul persoanei sale. Cu o armie îndestul de număroasă şi însufleţită de pricina [19] cea dreaptă ce apăra, Şerban a înaintat către capitală. Aici deşi îl întâmpină Simeon Moghila cu ai săi; dar n-a putut suferi iuţeala şi curajul armiei lui Şerban, şi a apucat fuga către Moldova de unde a fost venit. Şerban după ce a curăţit ţara de vrăjmaşi pe care i-a gonit până la hotar, s-a sirguit a întroduce iar pacea şi liniştea.
	Dar datoria cea dintâi a lui Şerban era să se arate mulţumitor către Împăratul Rudolf pentru ajutorul ce i l-a dat ca să se restatorniceze pe scaunul ţării sale, şi totdeodată să se arate credincios făgăduelilor ce le-a arătat prin Basta şi în alte prilejuri. De aceea trimise la Împăratul la Praga în Boemia pe clucerul Radu şi pe Aga Luca. Aceştia sosind aici la 21 dechemvrie în anul 1602 aduseră Împăratului daruri şi-l rugară ca să priimească supunerea ce i o aduc din partea ţării şi a prinţului lor. Darurile era săbii, şale împodobite şi lucrate cu aur şi argint, şoimi îmvăţaţi, cai de Dobrogea şi o trăsură frumoasă. Împăratul a priimit cu bucurie atât solia cât şi darurile ce i s-au adus. Spre a da dovadă de mulţumirea sa, încredinţă pe soli, că priimeşte supunerea Ţării Rumâneşti, nu într-atât [20] ca să-şi mărească statul şi puterea sa, cât ca să o apere de vrăjmaşii săi care îi turbură pacea şi nu o îngăduesc să se bucure de foloasele ei; a adăogat că Şerban, în câtă vreme va fi credincios interesurilor curţii împărăteşti, va putea stăpâni în pace şi nesupărat, cu drepturile şi privileghiurile acele ce se coprind în tractatul ce l-a încheiat Mihai Viteazul cu comisarii împărăteşti. După aceasta dete şi el daruri atât pentru Şerban cât şi pentru solii săi.
	Abia s-a restatornicit Şerban pe scaunul său şi abia a început a se îndeletnici cu măsurile acele patriotice de la care se aştepta buna orânduială şi ticnita petrecere în Ţara Rumânească, şi alte împrejurări răsboinice l-a turburat în sânul păcii ce socotea că a dobândit pentru sine şi pentru ţara sa. De astă dată supărarea şi necazul i-au venit din partea Transilvaniei care era tăiată în doă partide mari, cea împărătească şi cea turcească, şi din a cărora fierbire s-au întâmplat destule nenorociri atât pentru ţara aceea, cât şi pentru Ţara Rumânească.
	Moisi Secheli care împins de ambiţia sa şi sprijinit de partida turcească, se făcuse prinţ al [21] Transilvaniei, deşi a fost biruit mai nainte de Basta, şi a fost silit să fugă din Transilvania, dar iubirea de stăpânire nu l-a părăsit până la sfârşitul vieţii sale. Scăpând la turci în Ungaria ceru şi luă de la dânşii ajutoare; asemenea ceru ajutoare şi de la Hanul tătăresc şi veni cu putere mare ca să gonească pe Basta şi să smulgă Transilvania din mâinile Împăratului Rudolf. Basta se temu de un vrăjmaş aşa de puternic, şi neavând destulă încredere în trupele sale ce le avea cu sine, a socotit să dobândească ajutoare şi dintr-alte părţi. Trimise la Şerban o solie care să-i facă cunoscută starea cea critică întru care se află de a pierde Transilvania; îi aduse aminte facerile sale de bine cu care l-a îndatorat mai nainte ajutându-l să se restatorniceze pe scaunul său; îi arătă că acum este vreme ca să se arate recunoscător pentru acel ajutor, şi să dea dovezi adevărate despre credinţa ce a făgăduit Împăratului, şi-l rugă ca să-i trimiţă trupe ajutoare cu care să poată înfrânge semeţia vrăjmaşului său. Trebuinţa de ajutor era atât de simţitoare pentru Basta încât în două rânduri a trimis la Şerban ca să nu zăbovească a-i înlesni ajutorul cerut, fără care [22] pricina Împăratului era în primejdie şi îi scăpa Transilvania din mâini.
	Şerban biruit de rugăciunile cele necontenite ale lui Basta, dar mai mult de făgăduelile sale ce le-a fost făcut Împăratului, a hotărât ca să nu lase pe Basta în poziţia aceea grea întru care se afla, făr’ ai trimite oarecare ajutor prin care să se recomandeze şi Împăratului Rudolf, că este credincios interesurilor curţii sale.  Strânse numaidecât 1500 soldaţi pedestrime şi cavalerie şi îi trimise în Transilvania dându-i sub comanda a doi ghenerali, Lupul cel Mic şi Ioan Ciontul. Acestora le dete poruncă ca să meargă prin prinţul Braşovului, să treacă prin scaunele săseşti şi să pătrunză până în Transilvania de sus ca să se unească cu Basta care, bătut fiind mai în toate părţile, se trăsese cu rămăşiţa armiei sale în părţile acelea, unde aştepta să-i vie şi alte ajutoare dintr-alte părţi. Mai târziu a mai trimis încă 200 soldaţi sub comanda unui căpitan Dumitru care era poruncit ca să întărească trupul de armie de sub comanda Lupului şi a lui Ioan Ciontul. Acest ajutor deşi se părea puţin, de ar fi putut ajunge cu norocire la locul unde a fost orânduit să meargă, ar fi făcut [23] slujbe mari lui Basta. Dar Moisi Secheli care se înştiinţase despre corespondenţa ce este între Basta şi Şerban, şi care se temea de ajutorul ce vrea Şerban să trimiţă lui Basta, cum a priimit veste că acel ajutor de armie a trecut în Transilvania, a trimis numaidecât înaintea lor un trup de 3600 turci, tătari şi transilvaneni, sub comanda lui Gheorghie Maco, Mehmet Beb, Ac Murza şi Cantemir. Aceştia eşiră Lupului înainte la satul Sf. Dimitrie în ţinutul Bistriţii, şi hotărâră ca fără de veste să dea năvală asupra armiei rumâneşti şi să o cotrupească cu totul. Lupul după ce a simţit că sânt aproape vrăjmaşii cu o putere îndoit de mare după cum era a sa, ca un gheneral cercat, a luat toate măsurile de apărare; coprinse toate strâmtorile şi drumurile şi le întări cu străji, şi după ce s-a aşezat într-o poziţie bună, a dat foc la vreo câteva case ţărăneşti din sat, ca de va îndrăzni vrăjmaşul să facă vreo năvălire, să-i astupe drumul nu numai cu sabia ci şi cu focul. Dar gheneralii lui Moise Secheli aşteptând până când s-a potolit focul, deodată deteră navală asupra armiei rumâneşti; rumânii se luptară voiniceşte, mulţimea însă a vrăjmaşilor îi mişcă [24] din poziţia lor, îi împrăştie. Un număr mare muriră cu cinste în locul bătăliei; o parte cu fuga a scăpat sau la Basta sau în ţara lor, iar o parte au căzut prinşi în mâinile vrăjmaşilor între care era chiar şi gheneralul Lupul. Moisi Secheli ştiind să preţuiască vârtutea şi talentele acestuia, îl răscumpără de la tatari cu doă sute de galbeni, şi priimindu-l în slujba sa, în multe prilejuri s-a încredinţat despre vitejia lui şi s-a mulţumit de purtarea cu care s-a deosibit. Nici celalalt trup de armie rumânească sub comanda căpitanului Dumitru n-a fost mai norocit decât cel dintâi; căci abia s-a arătat şi s-a văzut la oraşul Sighişoara, şi trupele lui Moisi Secheli, în număr mai mare îl sparseră şi îl împrăştiară. Asfel Moisi Secheli după biruirea trupelor rumâneşti a putut să se folosească de toate prilejurile ce îi înlesnea biruinţele sale; coprindea o cetate după alta, şi nădăjduia că în scurtă vreme o să supue toată Transilvania. De Basta n-avea nici o temere; frica cea mai mare îi vinea de la Şerban, bănuind, că acesta necăjit despre nenorocirea ajutoarelor dintâi, poată să strângă armie mai mare şi să o trimiţă în Transilvania spre a se despăgubi de nenorocirea mai dinainte. [25] Ca să-i facă de lucru şi să-l oprească de a nu întreprinde nimic în favorul lui Basta, a trimis soli la Iremie Moghila, prinţul Moldaviei, pe care îl ştia că are vrăjmăşii cu Şerban, şi-l îmvită ca să-i fie de ajutor spre a coprinde Transilvania; să năvălească în Ţara Rumânească şi să ţie pe Şerban acolo ca să nu poată ajuta nici într-un chip pe Basta. Ieremia Moghila crezând că din prilejul acesta poată să tragă şi el foloase mari pentru sine, şi nădăjduind că va putea coprinde Ţara Rumânească unde să restatorniceze pe fratele său Simeon, a făgăduit lui Moisi Secheli că nu aşteaptă decât vreme cuviincioasă ca să întreprinză o expediţie înprotiva lui Şerban vrăjmaşului său. Moisi Secheli plin de bucurie pentru alianţa aceasta, urma cu coprinderea cetăţilor în care se afla garnizoane de ale lui Basta; dar acestea arăta o împotrivire desnădăjduită, întocmai ca cum ar fi fost sigure, că poate norocirea să le favorizeze ca să le sosească ajutor de undeva cu care să se împuternicească spre a înfrânge de la zidurile lor şi de a goni pe vrăjmaşii cei semeţi.
	Nu s-au înşelat garnizoanele lui Basta din cetăţile care era jertfite interesurilor curţii [26] împărăteşti, în nădejdea ce şi-a fost pironit că vor dobândi ajutor. Când Moisi Secheli după coprinderea de mai multe cetăţi a ajuns la Sighişoara pe care o au încungiurat strâmtorându-o ca să se predea, cetăţenii trimiseră la Basta nişte soli care să-i arate poziţia cea rea întru care se află şi să-l roage ca să nu zăbovească a veni ca să-i scape din primejdia care îi apasă. Totdeodată făcură sfat ca să trimiţă solie şi la Şerban, prinţul Ţării Rumâneşti, şi să-l roage ca, după credinţa ce este dator Împăratului Rudolf, să nu-i lase ca să cază în mâinile lui Moisi Secheli care deşi a coprins cea mai mare parte din Transilvania, dar cetăţile fiind întărite bine şi provizionate cu toate cele trebuincioase pentru hrană, nu le-a putut coprinde încă. Îmvoindu-se cu sfătuirea aceasta cetăţenii şi cu oarecare din gheneralii lui Basta ce se afla acolo, trimiseră în grabă la Şerban pe Stanislau Cracher care de naţie era polonez, dar fiindcă intrase în slujba lui Basta, s-a fost strălucit prin multe lucruri vrednice de laudă, şi da nădejdi că solia sa va isbuti.
	Cracher luând titlul de comisar împărătesc veni la Târgovişte unde se afla Şerban, şi după [27] ce ceru audienţă ce i se dete numaidecât, îl rugă, nu atât în numele sighişorenilor şi al lui Basta, cât într-al Împăratului Rudolf, ca să-şi aducă aminte de credinţa ce i-a dat în vremile cele mai grele pentru dânsul, şi să o arate acum în primejdia Transilvaniei care până la cel mai după urmă minut va să rămâe credincioasă Împăratului; îi arătă că acest ajutor ce se cere nu este pricinuitor de folos numai Transilvaniei şi interesurilor împărăteşti, ci chiar şi Ţării Rumâneşti, căci Moisi Secheli după ce va coprinde Transilvania, necunoscând hotar la biruinţele sale, prea lesne poate să întreprinză mişcări vrăjmăşeşti şi asupra aceştii ţări; în sfârşit Cracher n-a lăsat nimic nezis din câte putea să aprinză ambiţia lui Şerban, şi a întrebuinţat toată puterea vorbirei sale ca să-l mişce şi să-l încredinţeze că este de trebuinţă ca el singur în persoană să ia parte la războiul acesta şi să comandeze armia ce o va da spre ajutorul Transilvaniei.
	Cererile lui Cracher au băgat pe Şerban în nişte griji mari. Poziţia sa nu-l erta a se hotărî nici pentru Moisi Secheli nici pentru Basta. Daca hotăra a da ajutoare mari lui Basta înprotiva lui Secheli, putea toată alianţa cu Poarta [28] şi se hotăra de vrăjmaş al său, care lucru nu se potrivea cu împrejurările de atunci şi cu starea ţării sale. Ar fi voit prea mult a sprijini partida creştinătăţii şi a îndatora pe Împăratul Rudolf; dar vedea că lucrurile împărăteşti nu merg bine; că Împăratul mai mult vorbeşte decât face; că deşi în Ungaria se poartă război necontenit între dânsul şi între turci, foloasele însă cele mai mari sânt tot despre partea turcilor; în sfârşit găsi cu cale ca la întâmplarea aceasta este mai bine să rămâe neutru până când vremea să-l înveţe ce trebue să facă. Aceste chibzuiri le făcu Şerban cunoscute şi boierilor săi, şi toţi le găsiră prea înţelepte. Aşa, a treia zi după îmfăţişare, Şerban chiemă la sine pe Cracher şi îi spuse că, cât va trăi, nu va uita niciodată facerile de bine cu care l-a îndatorat Împăratul Rudolf. Credinţa ce îi este dator o va păzi totdeauna sfântă şi necălcată, şi nici o învoire sau legătură cu vrăjmaşii nu va face fără ştirea şi fără voia Împăratului. Dar sunt multe pricini care îl opresc de a nu putea da ajutorul ce se cere; pentru că despre o parte nu s-a plătit de mult lefile soldaţilor săi; despre altă parte nici bani nu sânt în vistierie, [29] după starea în care se află ţara. Din pricina aceasta nici nu poate strânge soldaţi, nici nu poate a-i aduce afară din ţară; căci şi de îi va strânge şi îi va porni, având trebuinţă o să-şi ceară lefile şi neavând să le plătească o să facă turburări mari; pentru că ce este mai primejdios decât soldaţii neplătiţi? Altă pricină este temerea de Ieremie Moghila care cum va simţi că el lipseşte dinlăuntrul ţării sale, sau că ţara este lipsită de apărare şi de soldaţi, fără zăbavă o să năvălească şi o să-i coprinză scaunul după care însetează de mult. În sfârşit îi hotărî că, după starea şi împrejurările în care se află ţara, nu stă mijloc de a împlini cererile ce le-a făcut în numele Împăratului.
	Văzând Cracher că venirea sa în Ţara Rumânească este zadarnică şi că n-a putut dobândi ajutorul ce l-a cerut de la Şerban, nu s-a desnădăjduit, ci a cercat şi s-a silit în tot chipul ca în locul lui Şerban să amăgească pe gheneralii şi pe soldaţii săi. Între căpeteniile oştirilor Ţării Rumâneşti era mulţi, care în răsboaele mai dinainte deteră probe minunate de vitejie, şi făcură cinste ţării, pricinii ce au apărat şi numelui părintesc. Boierii care, în [30] vremea domniei lui Mihai Viteazul, lăsară viaţa cea trândavă, şi care încingând sabia, în fruntea armii lor îşi străluciră numele; acum după moartea aceluia, când toate se întoarseră la orânduiala cea vechie a lucrurilor, îşi lepădară cei mai mulţi armele ce le-au purtat cu cinste şi se deteră la viaţa cea pacinică. Era însă mulţi de aceia care, făcându-şi condiţie a vieţii purtarea armelor, rămaseră comandiri ai rămăşiţelor acelora de trupe ce le avea ţara pentru paza şi siguranţa sa. Între gheneralii aceştia figura cu deosebire Gheorghie Sârbul şi Deli-Marcu. Cel dintâi cu toate că era sârb de naţie, dar meritele sale ce le-a dobândit vărsându-şi sângele şi slujind subt comanda lui Mihai Viteazul, îi deteră drept de a se statornici în Ţara Rumânească şi de a coprinde unul din rangurile cele înalte ale ţării. Deli-Marcu deşi era mult mai tânăr decât Gheorghie Sârbul, dar vârsta sa nu i-a stătut nimic înprotivă ca să nu fi luat şi el parte la biruinţele ce le-a dobândit Mihai Viteazul asupra vrăjmaşilor săi. Iuţeala şi furia sa cu care da năvală asupra vrăjmaşilor i-a câştigat titlul de Deli, numire plină de cinste pentru dânsul. Cracher atât din vedere cât şi [31] din auzite a avut prilej de a cunoaşte pe aceşti doi ghenerali viteji care, din copilăria lor încingând sabia, îmbrăţişară viaţa militară, şi al cărora element era răsboiul; fără care nu putea trăi. Mai întâi s-a apropiat de Deli Marcu pe care îl ştia mai viu şi mai neastâmpărat, şi cu felurimi de vorbe şi făgădueli s-a ispitit a-l mişca ca să cerce a îndupleca pe Şerban spre a lua parte la răsboiul din Transilvania; sau nevrând a se îmvoi la aceasta, şi fără voia şi ştirea lui să ia trupele ce le are sub comanda sa şi să treacă în Transilvania spre a da ajutor lui Basta înprotiva lui Moisi Secheli. Ca să-l tragă mai mult în părerea sa, îl încredinţă, că răsboiul nu va ţinea mult, din pricină că la arma rumânească o să se adaoge trupe de săcui, unguri, saxoni şi nemţi, şi că Moisi Secheli nu are armie mare, fiindcă, crezând că nu o să-l costisească mult coprinderea Transilvaniei, a dat drumul tătarilor ca să se întoarcă la ţara lor, şi n-a oprit cu sine decât puţintei turci şi pe Paşa Becta care este tovarăş nedespărţit al său. Ca să-i aprinză şi mai mult duhul său cel tânăr şi ambiţios, îi arătă cununile acele de biruinţe ce o să le culeagă dupe câmpul răsboiului, [32] şi jafurile şi prăzile acele bogate care vor fi răsplata ostenelilor sale, afară de recunoştinţa ce Împăratul îi va rămânea dator, şi pe care se va grăbi a o dovedi prin mărturisire de cea mai adevărată mulţumire. Deli-Marcu îmbătat de vorbele şi făgăduelile cele mari ale lui Cracher, nu s-a socotit mult, şi făr’ a se gândi că are stăpân, fără a căruia voe şi ştire nu poate îndrăsni de a întreprinde cevaşi, a făgăduit lui Cracher că el este gata să plece în Transilvania cu trupele ce le are sub comanda sa. Mai multă osteneală a trebuit să pue Cracher spre a îndupleca pe Gheorghe Sârbul. Acesta era militar vechi, îmbătrânise cu armele în mână, s-a aflat în deosibite împrejurări şi cercarea i-a întărit judecata. Lumea îl cinstea deopotrivă şi pentru vitejiile sale ce le-a arătat în bătălii, şi pentru pătrunderea şi isteţimea sa cu care s-a deosibit în multe solii cu care a fost însărcinat în vremea domniei lui Mihai Viteazul. Când i-a propus Cracher ca să urmeze pilda lui Deli Marcu şi să ia parte cu trupele sale la răsboiul din Transilvania, a răspuns, că el nu se împrotiveşte la nimic, dar mai întâi trebue să cerce voinţa prinţului său Şerban, şi atunci, la cel mai [33] mic semn de îmvoire a sa, este gata şi el să pornească în Transilvania unde este teatrul răsboiului. Cracher după ce îşi isprăvi rola, se trase la o parte, şi a lăsat pe Gheorghie Sârbul şi pe Deli Marcu ca să lucreze spre a îndupleca la Şerban. Aceştia merseră de mai multe ori la prinţul lor şi întrebuinţară toate mijloacele spre a-l face să hotărască ca să dea ajutoare lui Basta şi să smulgă Transilvania din mâinile lui Secheli.
	Şerban luând în aproape băgare de seamă toate împrejurările, şi văzând dorirea şi neastâmpărul ce-l arăta gheneralii săi de a întreprinde expediţie în Transilvania; asemenea conoscând şi duhul a toată armia care era îmvăţată şi obicinuită la răsboae, a găsit cu cale de a nu sta înprotivă la sborul acest răsboinic, din care pricină lesne s-ar putea aţiţa o rebelie care să fie primejdioasă nu numai pentru scaunul său, ci şi pentru toată ţara. Deci, hotărî ca toată armia ce era gata şi înarmată să treacă în Transilvania. Cu chipul acesta folosea foarte mult ţara uşurându-o de o greutate mare ce avea de a hrăni o miliţie numeroasă în vreme de pace, şi când vistieria ţării era sleită de bani şi n-avea mijloc [34] de a plăti banii lefilor. Către aceasta, să arăta credincios Împăratului Rudolf, recomendându-se că i-a dat ajutorul cerut spre a supune o ţară rebelă; şi în sfârşit daca se întâmpla ca să triumfeze Moisi Secheli, putea să se spele de orice vină i s-ar fi împutat, desvinovăţindu-se că armia rumânească fără voia şi ştirea sa a trecut şi Transilvania, şi că el n-a avut mijloace cu care să i se fi împrotivit spre a-i opri trecerea.
	După ce o dată s-a îmvoit ca să se întreprinză expediţia în Transilvania, şi după ce toată armia a luat ştire despre această hotărâre, Şerban nu putea să-şi mai întoarcă vorba făr a da pricină de turburări mari. Dar ca întreprinderea aceasta să se încununeze cu cel mai bun sfârşit, şi din iuţeala şi grăbirea ei să nu isvorască ceva nenorociri pentru Ţara Rumânească, a luat toate măsurile cele mai înţelepte ce putea să i le dicteze mintea şi pătrunderea sa. Mai întâi a chiemat pe Gheorghie Sârbul în care avea mai multă încredere, şi care purta un nume mai strălucit decât toţi ceialalţi ghenerali de armie. Acestuia îi dete comanda cea mai înaltă, dându-i şi instrucţiile cele cuviincioase despre mijlocul cum trebue să se poarte. Îi porunci ca plecând să nu grăbească [35] a ajunge în Transilvania, ci cât va putea să amânece sosirea într-aceea ţară. În sfârşit îi recomendă cu deosibire că, intrând în Transilvania, să se ferească cât îi va sta prin putinţă de a nu se lovi cu trupele vrăjmăşeşti ale lui Moisi Secheli, până când nu va veni şi el singur în persoană aducând altă armie cu care să se unească şi pe urmă să facă bătălie cu vrăjmaşii. Sub comanda lui Gheorghie Sârbul era ghenerali mai mici Deli-Marcu, sârbul Aloisie Radivrati, italianul Bicomernati, Mârzea cel mare şi Mârzea cel mic, Cracher şi alţii. Toţi aceştia era comandiri cercaţi, şi toţi au câştigat merite mari în expediţia aceasta, împlinându-şi datoriile cu cea mai mare vrednicie, şi dând în toate locurile pe unde s-au aflat, dovezi netăgăduite, că Şerban a încredinţat armia în mâini sdravene. 
	Pornirea armiei rumâneşti de la Târgovişte a făcut sgomot mare; mai înainte de ce ar fi ajuns la granţele ţării, Moisi Secheli a luat ştire despre mişcările ei şi despre scoposul pentru care vine în Transilvania. Bucuria sa pentru biruinţele ce le-a repurtat până aci despre Basta, s-a prefăcut în întristare; i să părea că toate nădejdile sale sânt nimicite şi că Transilvania i s-a răpit din mână. În starea [36] aceasta de mâhnire chiemă pe Paşa Becta; se sfătuiră amândoi ce trebue să facă şi hotărâră ca să îmbie pe Şerban cu pacea, să deschiză cu dânsul tractaţii în pricina aceasta, şi într-acest chip să amânece vremea, şi să tragă foloase din zăbava aceasta pentru pricina lor. Numaidecât a trimis la Şerban pe Ladislav Zalanţi ca să-i propue pace, prieteşug şi unire cu Sultanul. Îl sfătuia ca să părăsească partida Împăratului Rudolf, de la care nu poate aştepta nici un ajutor la vreme de trebuinţă şi de strâmtorare pentru sine şi pentru ţara sa. Prin amerinţări speriecioase îl îmfricoşa ca să se teamă mai mult de Sultanul care este mai aproape şi a căruia mânie poate să pricinuiască ţării sale nenorociri mari. Pe urmă îl încredinţa că, daca apără interesurile Împăratului Rudolf, pentru că se teme de Sultanul, ei să vor sili în tot chipul a-şi întrebuinţa creditul lor la Poarta otomană, ca Sultanul să-l priimească în favorul său, şi cu o uitare de cele trecute, să şteargă toate vătămările ce i s-au putut pricinui din partea Ţării Rumâneşti.
	Şerban priimi pe Ladislau Zalanţi cu toată cinstea cuviincioasă, şi după ce îi ascultă propunerile [37] cu care era însărcinat, i-a zis că acest lucru trebue să-l dea în desbaterea şi hotărârea boierilor săi. În adunarea ce s-a făcut pentru pricina aceasta, Şerban deşi era plecat mai mult spre răsboi, dar boierii atârna mai mult pentru pace. Ca să încredinţeze pe Moisi Secheli şi pe Paşa Becta despre sintimentele lor cele pacinice, atât Şerban cât şi boierii din partea lor trimiseră scrisori, prin care cu vorba sigure îi încredinţa, că priimesc pacea şi prieteşugul ce li s-a propus şi că mai mult doresc odihna şi liniştea decât să mai poarte răsboae cu turcii şi cu tatarii. Zicea că s-a vărsat sânge destul, şi că acum, după atâta neodihnă şi nesiguranţă, este vreme ca să se bucure de foloasele ce le chezăşueşte o pace temeinică. Dar fiindcă ei nu sunt siguri despre inima şi cugetul Sultanului, cer ca să mijlocească la Înalta Poartă ca Ţara Rumânească să dobândească o amnistie generală de toate cele trecute, şi prinţul ei să fie priimit în treapta aceea de favor de care s-au bucurat ceialalţi prinţi din vechime. Către aceasta, fiindcă Simeon Moghila, îmvitat şi ajutorat de fratele său Ieremie Moghila, prinţul Moldovii, nu încetează de a hrăni cugete viclene pentru coprinderea [38] Ţării Rumâneşti, şi nu aşteaptă decât prilejuri norocite ca să facă alte năvăliri nuoă, cer ca să-l mijlocească şi să-l oprească de a nu le mai supăra odihna şi liniştea. Amândoă scrisorile acestea ce s-au făcut din partea lui Şerban şi a boierilor, s-au încredinţat slugerului Emanuil şi armaşului Zlata, să le ducă la Moisi Secheli, şi totdeodată era însărcinaţi ca să fie organe din partea prinţului şi a ţării pentru pacea şi prieteşugul ce doresc a întemeia cu dânsul.
	Într-acestea Gheorghie Sârbul cu armia, luând drumul către Transilvania, pe Valea Teleajănului, trece Munţii Carpaţi, şi îşi aşază lagărul la satul Feoldvar, în ţinutul Braşovului, aşteptând din zi în zi ca să vie şi prinţul Şerban după nădejdea ce i-a dat. Ar fi voit să treacă la Basta în Ungaria şi să se unească cu dânsul, daca ar fi dobândit prilej bun ca să pătrunză pântre armiile vrăjmăşeşti, şi să-şi fi putut a-şi deschide drum prin mijlocul Transilvaniei. Dar văzând că acesta este un lucru mai cu neputinţă, a socotit mai bine să aştepte în lagărul de la Feoldvar, ca sau Şerban să sosească, sau Moisi Secheli să vie spre a-l sili la bătae, decât să-şi primejduiască [39] cinstea şi numele şi să facă o mare greşală arătându-se nesupus poruncilor prinţului său. Cu toate acestea, Gheorghe Sârbul n-a şezut la Feoldvar nefăcând nimic. Trimise scrisori în scaunele săcueşti, prin care îmvita pe săcui ca să ia armele în mână, şi să vie să se unească cu dânsul spre a goni pe turci din ţara lor, şi spre a face să triumfeze pricina creştinătăţii înprotiva turcilor. Săcuii, împilaţi de nobilii, stăpânii lor, ce sprijinea pe Moisi Secheli, şi care mai mult dorea stăpânirea turcească decât cea împărătească, alergară la cea dintâi strigare a lui Gheorghie Sârbul, ca să se unească cu armia rumânească, nădăjduind că precum în vremea domniei lui Mihai Viteazul, aşa şi acum vor scăpa de apăsările stăpânilor lor, şi se vor bucura de drepturile ce vor câştiga de la Împăratul. Numărul de trei mii săcui pedestraşi şi călăreţi sub comanda lui Ioan Matiş şi Şerba Bedeu a îngroşat mult armia rumânească, şi i-a dat o poziţie care însufla spaimă mare în inima vrăjmaşilor. Fiindcă o mulţime mare din soldaţii ce se afla în lagăr n-avea nici armele trebuincioase nici semnele cele cuviincioase, Cracher, cu banii ce a dobândit pe creditul Împăratului, a cumpărat arme, le-a împărţit [40] la soldaţi, şi a îngrijit a face şase steaguri de mătăsărie roşie cu marca împărătească care îmfăţişa vulturul cu doă capete, cu aripile răsfirate, şi în mijlocul cărora era curtea îndoită. Pe urmă după ce s-a făcut toată îngrijirea de cele trebuincioase pentru o armie gata de răsboi, Gheorghie Sârbul a pus pe toţi să jure, în numele Împăratului Rudolf, că nu vor părăsi steagurile, şi că vor fi credincioşi interesurilor sale, până la cel mai dupe urmă minut al vieţii lor.
	Gheorghie Sârbul se afla de vreo câteva zile în Transilvania. Despre o parte nădăjduia că va sosi Şerban după făgăduiala ce i-a dat, despre alta aştepta pe Moisi Secheli. Dar nici Şerban s-a văzut, cu toate că a avut îngrijire de a-l înştiinţa despre aşezarea sa cu lagărul la Feoldvar şi despre toate cele ce s-a întâmplat până atunci; nici vrăjmaşul nu s-a arătat spre a-i pricinui cea mai mică supărare. Zăbava aceasta lungă a adus armia la nerăbdare de a şti pentru ce pierde vremea în zadar şezând în lagăr fără nici o treabă. Felurimi de bănueli fierbea în capetele tuturor. Mişcarea aceasta de duhurile soldaţilor s-a îmmulţi şi mai mult după ce au înţeles, că Moisi Secheli se află [41] în tractaţii de pace şi de prieteşug cu Şerban. Atunci fieştecare din gheneralii cei mai mici, din căpetanii şi din soldaţi îşi făcea fel de fel de închipuiri. Unii se plângea că Şerban i-a înşelat şi i-a adus în ţară streină ca să se prăpădească, făr’ a face vreo ispravă; alţii striga că pierd vremea în zadar şezând şi nefăcând nimic, şi că ar fi mai bine să se întoarcă pe la casele lor. Adăoga că nu numai s-a închieiat pacea, ci că Moisi ar fi dăruit lui Şerban vreo câteva cetăţi din Transilvania ca să le stăpânească; asemenea se zicea că ar fi făcut daruri bogate şi boierilor săi. Înteţindu-se vorbele şi bănuelile acestea, tot lagărul să afla într-o turburare asfel de mare încât era aproape a se sparge şi a se împrăştia, daca Gheorghe Sârbul nu şi-ar fi întrebuinţat toată puterea spre a împăciui duhurile cele aprinse. Acesta, ca să scoaţă din capetele soldaţilor bănuelile cele zadarnice, a chiemat numaidecât la sine pe gheneralii cei mai mici şi pe toţi căpitanii, şi îi întrebă, ce e pricina de sânt duhurile în mişcare, pentru ce se face turburarea aceea mare în lagăr? După ce îi spuseră pricina, le porunci straşnic ca să meargă şi să spue tuturor, că e deşartă de adevăr vestirea [42] aceea că s-ar fi închieiat pace între Şerban şi Moisi Secheli; şi că aceasta este numai o scornire înşălătoare din partea acelora care doresc pacea cu vătămarea numelui creştinesc. Îi îndatoră să încredinţeze pe soldaţi ca să fie statornici şi credincioşi jurământului ce au făcut; să nu-şi piarză curajul şi să ştie că toată norocirea răsboiului este în mâna lor. Peste puţină vreme o să sosească Şerban, şi atunci, împreună cu dânsul, o să-şi arate vitejia înprotiva vrăjmaşului creştinătăţii. Să nu-şi facă spaimă când aud că se trimit soli de la Moisi Secheli la Şerban, şi de la Şerban la Moisi; căci aceştia sunt mai mult vestitori de răsboi, decât de pace. Către aceasta, să lase secreturile acelea la o parte, şi rămâind pe lângă disciplina militară, să asculte de poruncile căpeteniilor lor.
	În vremea în care s-au întâmplat mişcarea aceasta în lagărul armiei rumâneşti de la Feoldvar, pe care Gheorghie Sârbul o a liniştit cu desăvârşire; Moisi Secheli care de frica lui Şerban era mai mult aplecat spre închiere de pace, decât spre răsboi, a oprit la sine pe armaşul Zlata, şi dând drumul slugerului Emanoil ca să se întoarcă la stăpânul său, a trimis cu [43] dânsul înpreună iar pe Ladislau Zalanţi şi pe Şerban Castroţi ca să ducă răspuns lui Şerban: că daca voeşte din toată inima ca să închiee prieteşug cu dânsul, cu condiţiile ce a cerut, să trimiţă lui Moisi o diplomă întărită cu jurământ şi trei din boerii cei mai aleşi, pe ale cărora vorbe să se poată încrede. Să-şi cheme îndărăt armia pe care o a trimis în Transilvania sub comanda lui Gheorghie Sârbul. Să se scoale Şerban să vie la Braşov, căci şi Moisi are de gând să sosească acolo, unde să se întâlnească amândoi şi să isprăvească închierea păcii care se doreşte de amândoă părţile. Daca Şerban se va îmvoi a împlini aceasta, atunci şi Moisi din partea sa nu va zăbovi a îndeplini cele ce a făgăduit prin solia sa dintâi. Solii priimind însărcinarea aceasta luară drumul prin ţinutul Haţegului, şi trecură prin plaiul Vâlcanului ca să vie în Târgovişte la Şerban.
	Dar Gheorghie Sârbul după ce a înţeles că amândoi prinţii vor să se întâlnească la Braşov ca să închiee o pace temeinică, s-a temut ca nu cumva vestea aceasta şi trimiterea cea deasă de soli de la un prinţ la altul, să dea pricină de mişcări nuoă în lagărul său. De aceea, după [44] cum cunoştea duhul cel răsboinic al rumânilor şi al săcuilor, şi după cum ardea şi chiar el însuşi de o poftă mare de a se însemna prin vitejii nuoă, a găsit cu cale să se trimiţă spioni într-o parte şi într-alta, să prinză şi pe solii lui Moisi Secheli şi pe ai lui Şerban ca cu chipul acesta să închiză drumul păcii şi să înzădărnicească nădăjdile amundurora de a înceta de la răsboi. Viclenia aceasta nu era numai o scornire din capul lui Gheorghie Sârbul; poate că Şerban singur i-a fost dat instrucţii ca să urmeze aşa, pentru ca la orice întâmplare să se poată desvinovăţi, ca nu din pornirea sa, ci întărâtat de Moisi Secheli şi silit de împrejurări, s-a sculat cu arme înprotiva lui. Cu adevărat Gheorghie Sârbul prin spionii săi a prins mulţi soli trimişi de la un prinţ la altul cu deosibite însărcinări; pe unii îi ţinea prinşi în lagăr; pe alţii îi omora, daca vedea că cere trebuinţa; şi într-acest chip întârzia sau înşela voinţele ce era aplecate spre pace şi grăbea deschiderea răsboiului.
	Moisi Secheli, din pricina întârzierii răspunsurilor ce aştepta de la Şerban, din prinderea şi din oprirea solilor în lagărul de la Feolvar s-a desnădăjduit de a putea să închiee pace. Temându-se [45] ca nu cumva prin zăbava şi îndoiala sa să-şi aducă lucrurile în primejdie mai mare, a socotit să ia alte măsuri prin care să silească pe Şerban şi fără voia sa de a se îndupleca spre pace. Deci, a hotărât ca mai înainte de ce va sosi Şerban cu altă armie spre a îmmulţi şi a întări lagărul de la Feoldvar, să împrăştie şi să nimicească avangarda de sub comanda lui Gheorghie Sârbul. Îşi închipuia, că, daca va fi norocit ca să săvârşască acest lucru cu fericită ispravă, atunci Şerban se va lăsa de întreprinderea răsboiului, şi singur va veni ca să-l îmbie cu pacea pe care mai înainte n-a vrut să o priimească. Să întărea în părerea aceasta cu ştirile ce a priimit, că armia din lagărul de la Feoldvar nu este primejdioasă, că duhurile soldaţilor sânt schimbătoare, şi că luptându-se cu frica şi cu nădejdea, se vor împrăştia la cea dintâi lovire. În vremea aceasta Moisi Secheli se afla cu lagărul la Mediaş. De aici trimise pe Gheorghie Maco şi pe Mihail Imeci care amândoi era cei mai buni ghenerali ai săi, şi care în multe bătălii dobândiseră o cercare militară bogată. Acestora le dă trei mii din cei mai aleşi călăreţi ai săi, adăogându-se şi cinci sute de tatari sub comanda lui Cazi şi [46] al lui Murza şi Balad Sultan. Aceştia apropiindu-se de Braşov, într-o depărtare potrivită de lagărul rumânesc, îşi aşază lagărul la satul Remete. Moisi Secheli a făgăduit gheneralilor acestora că şi el vine încet pe urma lor; dar le-a poruncit straşnic ca să nu înceapă bătălia care va zăticni închieerea păcii şi poate să primejduiască armia ce li s-a încredinţat; să-l aştepte pe dânsul ca cu puteri unite şi mai mari să întreprinză răsboirea vrăjmaşilor; până atunci să se ferească de a da pricină de bătălie; să se mărginească numai a se apăra când vrăjmaşii lor vor îndrăzni a face vreo năvălire înprotiva lor. Dar Maco şi Imeci arzând de pofta d-a se străluci, uitară porunca stăpânului lor e împărţiră armia în patru părţi, şi într-o dimineaţă, fac o năvălire iute asupra lagărului rumânesc. Gheorghie Sârbul, aflând de mişcarea vrăjmaşilor rupe din armia sa doă mii de călăreţi şi în dă sub comanda gheneralului rumân Mârzea cel mare. Acesta a sprijinit furia vrăjmaşilor cu răceală; i-a ţinut până s-a ostenit, atunci se repede şi el asupra lor; bătălia a fost învierşunată; atât unii cât şi alţii se lupta cu vrednicie ca să răpească unii de la alţii cel dintâi triumf al răsboiului. În [47] sfârşit către apusul soarelui rumânilor le zâmbeşte norocirea biruinţii, dobândesc puteri nuoă, şi atunci îmfrâng pe vrăjmaşi, îi iau la goană silindu-i ca să lase pe câmpul răsboiului un număr mare de morţi.
	După bătălia aceasta în care biruinţa a fost despre partea rumânilor, Maco şi Imeci ridicară lagărul de unde îl avea aşezat mai nainte, şi-l mutară într-un loc mai depărtat de lagărul rumânilor. Pierderea ce a cercat Maco şi Imeci, la cea dintâi lovire cu rumânii, a fost simţitoare. Deşi, după isprăvirea bătăliei şi după retragerea lagărului, a trimis lui Moisi Secheli doă steaguri ce a luat de la rumâni împreună cu doi sârbi care slujise în armia rumânească, ca nişte semne doveditoare de oarecare biruinţă a sa ce a repurtat despre vrăjmaşi; dar îl rugară ca el singur în persoană să vie cu toată armia sau să le trimiţă ajutoare din destul. Îi făcea cunoscut că armia rumânească este cu mult mai număroasă şi mai puternică decât a lor; de acestea să nu întârzieze ajutorul cerut pentru ca să nu se întâmple armiei lor vreo primejdie mare din partea vrăjmaşilor. Moisi Secheli a cunoscut poziţia cea grea a gheneralilor săi care avea a se lupta cu [48] o armie mai puternică, şi a trimis numaidecât la Maco şi la Imeci pe Franţisc Redei cu trei sute de soldaţi, ca să le vestească că a hotărât să strângă puteri mari, să le adune la un loc şi într-o bătălie să dea sfârşit unui răsboi care se trăgănează spre nenorocirea sa şi a ţării, şi că în grabă o să vie şi el în persoană ca să se unescă cu dânşii. Până atunci să aibă îngrijire de a se feri ca să nu supere pe vrăjmaşi şi de a nu mai da pricină ca să se facă vărsare de sânge fără nici un folos învederat.
	Moisi Secheli după cum a făgăduit gheneralilor săi, au luat toate măsurile de a strânge soldaţi cât se poate mai mulţi. Se grăbea a-şi face o armie mare, pentru că auzise că Basta, pe care nenorocirile de mai nainte l-a fost aruncat în Ungaria, acum cu trupe multe se apropie de Transilvania.
	Când Moisi Secheli îşi punea toate silinţele spre a se împuternici ca să poată sprijini pe Basta care îi ameninţa de la spate, şi să biruiască pe rumâni care îl îngrozea în frunte, Gheorghie Sârbul, deşi a tras multe foloase din bătălia cu trupele lui Moisi Secheli, a văzut că poziţia lagărului său de la Feoldvar nu este îndestul de tare. Ca să se asigureze mai bine [49] despre orice întâmplare nenorocită ce ar putea să-i aducă vremea viitoare, căci cu cale ca să se strămute lagărul la Râşnov, spre a fi mai aproape de Ţara Rumânească, spre a se înlesni mai mult comunicaţia ce avea cu dânsa, şi spre a tăia toată nădejdea ce avea vrăjmaşii de a-l încungiura şi de a-l pune la mijloc. Abia mută Gheorghie Sârbul lagărul, abia îl întări după cuviinţă, şi Maco şi Imeci, socotind, că această schimbare s-a făcut din pricină că rumânii se tem şi au frică de a fi aproape de  lagărul vrăjmăşesc, fac toate pregătirile trebuincioase spre a-i isbi. Se afla pe lângă dânşii mulţi militari bătrâni şi cercaţi în felurimi de împrejurări ce întovăroşesc răsboaele; aceştia se silea a desmânta şi a întârzia orice întreprindere până la venirea lui Moisi Secheli şi până când nu se vor mai adăoga trupe nuoă ca să înmmulţească puterea lor. Dar Imeci într-al căruia piept tânăr ferbia sângele spre a-şi răsbuna despre pierderea ce a cercat mai înainte, şi ardea de pofta de a se străluci prin fapte doveditoare de eroismul şi vitejia sa, numi fricoşi pe aceia care zicea că nu trebue să se întreprinză nimic înprotiva rumânilor. Maco, care nu vrea să strălucească altul înaintea sa, [50] nu numai nu s-a împrotivit la părerea lui Imeci, ci încă lăundându-o, a prins inimile tuturor soldaţilor ca să cerce norocirea, şi, înainte de venirea prinţului lor, să se însemneze printr-o biruinţă slăbită care să facă cinstea armiei şi bucuria lui Moisi Secheli. Aşadar, nu aştepta decât prilej când să înceapă bătălia care să şteargă neplăcuta aducere aminte pentru pierderea de mai nainte, şi să le câştige drepturi nuoă pentru recunoştinţa stăpânului lor. Rumânii au băgat de seamă la mişcarea şi pregătirile ce se făcea în lagărul vrăjmăşesc; nu pierd nici un minut spre a-şi întări lagărul de toate părţile, şi spre a fi gata la cel dintâi semn de bătălie ce-l vor da vrăjmaşii. Deşi avea curaj îndestul spre a se împărtăşi de o cinste ce li-o da îndrăsneala de a începe ei bătălia; dar a socotit că este mai drept şi mai cuviincios a asculta de poruncile prinţului lor, şi a se mărgini ca să se apere. În sfârşit sosi zioa în care Maco şi Imeci îşi împart armia în opt părţi, şi vin ca să isbească lagărul rumânilor. Iuţala lor era nespusă şi repeziciunea furioasă. Rumânii sânt reci şi aşteaptă pe vrăjmaşi cu o neînspăimântare vrednică de pildă, şi toate isbirile lor le împing îndărăt cu [51] pierdere simţitoare a lor. Maco atât cu fapta cât şi cu cuvântul îmbărbăta pe ai săi ca să rupă şanţurile, să desfacă carăle care închipuia al doilea şanţ şi să pătrunză în mijlocul lagărului, făcându-şi drum pântre poziţiile rumânilor. Dar în zadar; carăle rumânilor era legate cu lanţuri asfel de groase, încât nu era cu putinţă a se desface, mai vârtos când rumânii înghiesuiţi unul lângă altul le apăra cu o vrednicie ce la făcea laudă. Un ceas a ţinut lupta aceasta învierşunată în care Maco şi Imeci dorea că spargă lagărul pe care rumânii îl apăra cu o vitejie rară. După atâtea osteneli înzadarnice, se deznădăjduiră de a rupe şanţurile rumânilor, şi curajul tuturor slăbi; şi vrând să lase bătălia în îndoială, fără să se ştie care a biruit, încep a se retrage. Dar rumânii cunoscură că râvna şi dorirea lor s-a răcit, că învierşunarea asupra vrăjmaşilor s-a schimbat în desnădăjduirea şi osteneala i-a silit ca să înceteze şi să se tragă îndărăt. Atunci Gheorghie Sârbul dă poruncă ca să se desfacă drumurile, şi fieşcare gheneral cu trupul ce comandează să iasă şi să dea năvala asupra unui vrăjmaş obosit şi fricos. Maco văzând mişcarea rumânilor îşi [52] opri armia ca să-i sprijinească în frunte. Dar abia ţinu lupta un sfert de ceas şi rumânii îl îmfrânseră; toată armia vrăjmăşească o luară în fugă; rumânii tăiară fără milă şi omorâră fără deosibire. Opt mii de paşi a ţinut goana, până când vrăjmaşii scăpară în pădurea de la Coldea; până acolo însă, pe câmpuri şi pe văi lăsară o mulţime de trupuri moarte. În fuga aceasta Imeci s-a omorât; Maco rănit a căzut prins în mâinile rumânilor, afară de alţii mulţi care au fost de aceeaşi soartă cu dânsul. Toată pierderea vrăjmaşului a fost de o mie cinci sute morţi; abia Ac Murza şi Cazii povăţuitorii tatarilor au putut scăpa cu viaţă ca să meargă să descrie lui Moisi Secheli întâmplarea aceasta nenorocită. Rumânii prădară lagărul vrăjmăşesc, se umplură de jafuri, şi după aceea, Gheorghie Sârbul strămută lagărul de la Râşnov la Timiş. Aici lui Maco i s-a tăiat capul, pe care Gheorghie Sârbul l-a trimis lui Şerban la Târgovişte, descriindu-i şi biruinţa aceea strălucită şi silindu-se cu toate mijloacele a-l îndupleca ca să plece şi să vie în Transilvania.
	Când a priimit Moisi Secheli ştire despre bătălia aceea nenorocită, în care s-a nimicit cu [53] totul trupul de armie de sub comanda lui Maco şi a lui Imeci, a fost trecut Oltul, se apropiese de ţinutul Braşovului şi aşezase lagărul la satul Apaţa. Nenorocirea aceasta l-a adus la atâta descurajare, încât nu ştia daca trebue să înainteze mai departe înainte sau să se întoarcă îndărăt. Armia sa pierduse tot curajul şi n-avea poftă de a se îmfăţişa înaintea rumânilor care se împuterniciseră prin cele doă bătălii, în care s-au strălucit cu o vitejie rară. Cu toate acestea, ca să nu se arate că s-a desnădăjduit despre pricina sa, ca să dea suflet şi putere armiei sale şi să micşoreze mândria şi semeţia rumânilor a înaintat până aproape de Braşov. Acolo, lângă valea ce se numea Trapeţ, unde era o moară de hârtie, s-au adunat toate trupele sale, în număr de şase mii, şi care se alcătuia din unguri, tatari şi turci. După ce alese o poziţie bună, aşeză lagărul şi-l întări; dar Paşa Bicta cu turcii şi tatarii n-a vrut să intre şi să se închiză înlăuntrul întăririlor. Braşovul, la apropierea armiei aceştia, s-a supus lui Moisi Secheli, şi atât cu trupe, cât şi cu arme şi cu alte lucruri trebuincioase pentru armie, l-a ajutat şi i-a înlesnit scopurile sale.
	[54] Dar inima lui Moisi Secheli era coprinsă de o întristare adâncă, deşi făcea toate pregăririle cuviincioase ca să se lovească cu vrăjmaşul, o presimţire nenorocită se părea că îl încredinţează, că pricina sa nu o să isbutească. Ca să ocolească o întâmplare care l-ar putea face să piarză tot, a socotit să deschiză învoiri de pace cu Împăratul Rudolf, prin care, despre o parte să câştige foloase pentru sine fără vărsare de sânge; despre altă parte, de nu va fi norocit ca să se săvârşească închieerea păcii, cel puţin să câştiga vreme spre a se împuternici mai bine ca să poată nimici armia rumânească care singură îi sta piedică la înaintările sale ce le-a făcut până acum spre coprinderea Transilvaniei şi pe urmă să se întoarcă înprotiva lui Basta.
	Într-această vreme Gheorghie Sârbul nu înceta, prin rugăciuni din partea sa şi a toată armia rumânească, a ruga pe Şerban, ca sau să-i trimiţă rămăşiţa de trupe ce se afla în Ţara Rumânească, sau să vie singur şi să se pue în fruntea rumânilor. Şerban, fiindcă nu hotărâse încă cu desăvârşire daca trebue să întreprinză expediţie înprotiva lui Moisi Secheli, sau daca trebue să se împăciuiască cu dânsul [55] ca să răspunză la întrebările şi la rugăciunile cele dese ale lui Gheorghie Sârbul, trimite la dânsul doi boieri pe Dan Logofătul şi pe Constantin care se trăgea din familia domnească. Printr-aceştia îi face cunoscut, înprospătându-i tot aceea poruncă ce i-a fost dat şi atunci când a plecat cu armia din Ţara Rumânească în Transilvania, ca să se ferească de a lovi cu vrăjmaşii; să respecteze îmvoirea de împăciuire ce a deschis cu Moisi Secheli, şi să fie răbdător; căci în grabă o să vie şi el, ca sau să închiee pacea cu desăvârşire sau să urmeze răsboiul. Răspunsul acesta nehotărât ce a dat Şerban, în loc de a domoli nerăbdarea armiei, a aţiţat un duh de nemulţumire care se simţea în fieşcare soldat. De la nişte vorbe groase prin care se plângea toţi că Şerban şi cu boierii săi i-au înşelat, trec la nişte fapte îndrăsneţe şi urâte. Nevrând a mai asculta de poruncile lui Gheorghie Sârbul, se aruncă asupra solilor, îi târăsc, îi bat şi îi căznesc cu feluri de munci, până când aceia nemaiputând suferi îşi detere sufletul. În zadar s-au împrotivit căpeteniile ca să nu facă asfel de lucruri care se vor pomeni cu urâciune în toate vremile; în zadar s-au silit ca să apere şi să [56] scape viaţa nenorociţilor acelora; furia soldaţilor nu cunoştea nici un frâu, nici o supunere. După săvârşirea acei fără de legi, se sfătuesc toţi şi trimit la Şerban o deputaţie ca să-i vestească că ei au luat armele în mână ca să se lupte înprotiva vrăjmaşului de numele creştinesc: şi că niciodată nu vor suferi ca să se închiee pace. Daca Şerban voeşte pe seama sa ca să se împrietinească cu Moisi Secheli, să ştie că ei vor lupta ca să biruiască, şi după ce îl vor goni din Transilvania, se vor întoarce în patria lor şi vor aşeza alt prinţ. Pe lângă deputaţia aceasta Gheorghie Sârbul a trimis pe Aloisie Radivrati ca să descrie cu de amăruntul toată întâmplarea mişcării cei furtunoase ce au făcut soldaţii; să-l încredinţeze despre fiinţa adevărului şi să desvinovăţească pe căpetenii ca pe unii ce nu numai n-au luat parte la răscoala aceasta urâtă, ci s-au silit din toate puterile ca să domolească aprinderea duhurilor şi să le aducă la ascultare. La acestea să adaoge, ca să nu lase a-i scăpa din mâini o biruinţă care îi străluceşte stăpânirea sa şi-l face spaimă tuturor vrăjmaşilor săi; nici să zăbovească mult a veni în Transilvania spre a se pune în fruntea oştirilor sale; căci poate întârzierea [57] cea lungă şi fără vreme să aducă alte întâmplări nenădăjduite şi primejdioase atât pentru dânsul cât şi pentru ţara sa.
	Vorbele cele ameninţătoare ce deputaţii a adus lui Şerban de la adunătura aceea de oameni din lagărul din Transilvania, l-au înspăimântat şi l-au silit ca să precurmeze corespondenţa şi negoţiaţiile de pace cu Moisi Secheli. În grabă trimise la Gheorghie Sârbul alt sol care să şteargă toate bănuelile ce armia şi-a făcut despre dânsul şi să o încredinţeze că nu va zăbovi a veni şi el spre a se uni cu dânsa. După ce s-a priimit şi s-a ascultat solia, armia îi răspunse, că ea pune jos făţărnicia şi nu-şi va aduce aminte de cele trecute, numai prinţul lor să fie statornic şi să-şi plece inima la voinţa soldaţilor săi.
	Înainte de întâmplarea aceasta care a grăbit hotărârea lui Şerban spre a întreprinde expediţia în Transilvania, au fost sosit la dânsul Ladislau Zalanţi şi Şerban Castroţi, solii pe care i-a fost trimis Moisi Secheli. Aceştia abia începură a-i îmfăţişa scopul trimiterii lor cu care era însărcinaţi, şi Şerban a apucat înainte a se plânge că stăpânul lor, daca doreşte pacea şi prieteşugul, nu trebuia să [58] înceapă vrăjmăşiile; că el deşi a trimis un trup de armie rumânească în Transilvania, dar i-a poruncit straşnic ca se se ferească de a nu întreprinde nimic, fiindcă s-au deschis tractaţii de pace. Solii au întrebuinţat toate mijloacele spre a desvinovăţi bătăliile ce le-au început gheneralii stăpânului lor şi care s-au isprăvit cu mare nenorocire a lor, şi îl rugară ca, lăsând la o parte tot cugetul viclean, să nu întârzieze a închiia pace statornică, Încă nu apucase Şerban să dea răspuns solilor şi priimi vestire despre mişcarea aceea turburătoare ce a isbucnit în lagărul său şi care l-a hotărât să rupă toată relaţia de împăciuire cu Moisi Secheli. Tot într-aceea vreme a sosit vărul său, Comisul Luca, care fusese trimis la Împăratul Rudolf pentru ajutoare de bani ce i s-au fost făgăduit spre ţinerea armiei. Împrejurarea aceasta, dinpreună cu celelalte au precurmat starea de îndoială în care se afla Şerban şi s-a hotărât pentru răsboi. Chiemând pe soli le spuse că nu va întârzia a împlini toate câte se cer spre a întemeia o pace statornică între dânsul şi stăpânul lor, şi le zise, că ei pot pleca, întorcându-se în ţara lor tot pe drumul care au venit. Dar când au ajuns [59] la Craiova, banul de aici a fost priimit instrucţii ca să-i pue la opreală, unde au şi rămas până după isprăvirea răsboiului.
	Hotărându-se odată răsboi înprotiva lui Moisi Secheli, nu mai putea să se schimbe. Şerban s-a ridicat din Târgovişte cu toată armia ce avea lângă sine, şi a trecut Carpaţii ca să se unească cu ceealaltă armie de sub comanda lui Gheorghie Sârbul. Mişcarea lui Şerban a pătruns în grabă până la Moisi Secheli, şi zăbava şi întârzierea solilor săi l-au încredinţat, că nu este mijloc de a închieia pace, şi că trebue cu armele să se ţie în poziţia în care se afla. Cu toate acestea, aducându-şi aminte de pierderile cele însemnate ce le-a cercat mai nainte în lovirile cu gheneralii lui Şerban, şi văzând că nu are putere îndestulă spre a se împrotivi la o armie număroasă şi care arde de pofta de a se bate, a socotit să cerce pentru cea mai după urmă oară a îndupleca pe Şerban ca să închie pace. Trimite aşadar la dânsul pe Ştefan Halmaghi şi doi orăşani din cei mai însemnaţi ai Braşovului. Acesta după ce s-a îmfăţişat înaintea lui Şerban îi spuse, că voinţa stăpânului său este plecată spre a închieia pace fără vărsare de sânge; că nu este cu cuviinţă ca [60] să se lase după aplecarea soldaţilor care cer răsboi, făr’ a judeca urmările care se pot întâmpla după dânsul; iar daca politica sa îl sfătueşte că poate să tragă mai multe foloase dintr-un răsboi al căruia sfârşit este necunoscut, decât dintr-o pace sigură, atunci şi stăpânul său va fi silit prin puterea armelor a-şi apăra drepturile sale cele netăgăduite. Abia Halmaghi cu tovarăşii săi şi-au fost dat solia, şi auzindu-se în lagărul lui Gheorghie Sârbul care era în oarecare depărtare de al lui Şerban, că Moisi Secheli i-ar fi trimis soli care să lucreze spre închierea păcii, toată mulţimea soldaţilor s-a turburat, şi prin vorbe şi fapte necuviincioase a-şi arăta nemulţumirea. Unii care era mai neastâmpăraţi îmvitară tot lagărul, ca să meargă la Şerban şi să ceie îndestulare pentru această nedreptate ce li se face de a întârzia răsboiul pentru care sânt trimişi aci de vreo câtăva vreme. Mai întâi vreo câteva cete, după aceea toţi plecară cu o furie neauzită şi năvăliră în lagărul lui Şerban. Aici se apropiară de cortul lui, vrea să intre înlăuntru; dar păzitorii de la uşă îi opriră. Atunci cu glas mare strigă ca să le dea pe Halmaghi ca să-l pedepsească ca pe unul care [61] a venit de la Moisi Secheli ca să semene neunirea care trage după sine nenorociri. Amerinţează că, daca Şerban nu se va îmvoi ca să-l dea afară în mâinile lor, ei prin silnicie vor intra înlăuntru în cort şi-l vor târî afară ca să sufere pedeapsa de care este vrednic.
	Şerban s-a speriat de turburarea aceasta fără de veste şi de strigările cele răsbunătoare ale furioşilor soldaţi, dar nu şi-a pierdut curajul.  Fără înspăimântare ese afară dinaintea cortului, chiamă pe căpitanii lângă sine şi cu un glas puternic vorbeşte la toţi şi îi întreabă: „Că ce au de gând să facă cerând pe Halmaghi ca să-l pedepsească? Nu ştiu că dreptul solilor este nevătămat şi sfânt, şi că se păzeşte şi la cele mai varvare naţii. Nu trebue să pângărească dreptatea răsboiului spurcându-şi mâinile cu sângele unui om. Daca au atâta dorire de a se bate, el îi va duce negreşit în câmpul răsboiului, unde vor dobândi destul prilej de a învârti sabiile pântre vrăjmaşi. Acum să meargă şi să se odihnească până când va veni ceasul când se va da semnul de pornire înprotiva vrăjmaşului. Cât pentru Halmaghi, daca au vreo bănuială rea despre dânsul să ştie că nu-l va [62] slobozi, ci-l va ţinea la sine până după isprăvirea răsboiului. Soldaţii să-şi aducă însă aminte că datoria lor este de a asculta de poruncile mai marilor săi, fiindcă fără această condiţie nu este nici o disciplină militară şi fără aceasta comanda celui mai cercat gheneral nu foloseşte nimic pe o armie cât de mare. Soldaţii pot să ştie ceva din cele ce vorbesc şi se fac de către prinţii lor, dar nu trebue să le ştie toate. Datoria căpeteniilor este de a chibzui şi de a sfătui ce trebue să se facă, şi datoria soldaţilor de a pune în lucrare ceea ce s-a hotărât. Aceasta e singură ce trebue să ştie un soldat.” Cu chipul acesta Şerban a împăciuit turburarea ce s-a făcut; Halmaghi însă a rămas în cortul lui, făr’ a îndrăsni să iasă afară, pentru că se temea ca vederea lui să nu dea pricină de o furie nuoă între soldaţi.
	Într-aceste, Basta strângând soldaţi destui şi făcând toate pregătirile trebuincioase pentru purtarea răsboiului, s-a ridicat de la Satmar din Ungaria, şi a venit până la satul  Maitin lângă Someş cu gând ca, daca nu se va putea isprăvi închieerea păcii ce s-a început între Împăratul Rudolf şi Moisi Secheli, după [63] cum nici nu s-a isprăvit, să înceapă din nou răsboi cu dânsul, şi chiar de nu-i va da vreun ajutor Şerban prinţul Ţării Rumâneşti. Dar soarta a hotărât pe Şerban ca să isprăvească răsboiul acesta.
	Moisi Secheli pătrunsese cugetul lui Basta; poziţia sa era foarte primejdioasă; se afla între doi vrăjmaşi puternici care daca se apropia şi lua ştire unul despre altul, lui nu-i rămânea nici o nădejde de scăpare. Făr’ a mai aştepta ajutoarele ce i s-au fost făgăduit de la Ieremie Moghila şi dintr-alte părţi, hotăraşte ca să lovească mai întâi pe Şerban care era mai aproape de sine, şi fiind norocit ca să biruiască, să-şi întoarcă după aceea armele înprotiva lui Basta.
	Şerban luând ştire despre cugetul lui Moisi Secheli, fără întârziere se ridică din locul unde se afla şi unindu-se cu Gheorghie Sârbul, îşi aşeză lagărul între satul Râşnov şi Vâlcan. Pofta de a se însemna l-a hotărât ca să nu lase lui Moisi Secheli mulţumirea de a lovi el întâi. De aceea făcu soldaţilor ca să gătească de bătălie care era vestirea cea mai plăcută pentru dânşii. În sfârşit s-a hotărât ca 17 iulie 1603 să fie zioa de lovire cu vrăjmaşii. [64] Dimineaţa îşi întocmi oştirea împărţindu-o în patru părţi. Latura stângă o dete sub comanda celor doi Mârzi, cea dreaptă o dete lui Gheorghie Sârbul. În mijloc a aşezat toată pedestrimea şi pe haiduci, dându-i sub comanda lui Deli-Marcu; pentru sine a oprit rezerva cu care să poată alerga spre a da ajutor şi spre a împuternici partea care se va slăbi de vrăjmaşi. Toată armia lui Şerban era de patru mii călăreţi şi şase mii pedestraşi. Cu această armie întocmită bine porneşte către Braşov. Dar temându-se ca aproape de oraş să nu fi întins Moisi Secheli niscaiva laţuri viclene în care să cază şi să-l prinză, a trimis mai întâi spioni ca să cerceteze locurile. După ce aceştia îi aduseră încredinţare că toate sânt sigure, că nu se vede nici un vrăjmaş, decât să aud tunuri, a înaintat cu îndrăsneală cătră lagărul vrăjmăşesc. Fiindcă acesta era întărit şi şenţuit cu cară ce era legate bine unul de altul, încât era cu greu călăreţilor de a năvăli asupra vrăjmaşilor, Şerban a poruncit ca daca pedestrimea nu va putea singură, să descalece şi călăreţii, şi după jos, uniţi cu pedestrimea, să năvălească asupra carălor, să le desfacă şi să facă drum înlăuntrul lagărului. [65] După aceasta puind înainte patru tunuri pe roată, a înaintat cu toată puterea către vrăjmaşi. Când a fost aproape de lagăr, rumânii toţi deodată ridicară un glas cutremurător; unii chiema într-ajutor pe sfântul Nicolae, alţii pe sfântul Gheorghie, şi toţi cu o iuţeală nespusă năvălesc asupra lagărului vrăjmăşesc. Se părea că s-au întors zilele acele de slavă pentru rumâni când, comândaţi de Mihai Viteazul, era siguri de biruinţă pentru care desfăşura cea mai înaltă putere de curaj şi de vitejie. Asfel şi acum, înfierbântaţi de duhul acel răsboinic cu care se îndeletniciseră mai înainte, mai multă vreme, şi încurajaţi cu aflarea de faţă a prinţului lor care, atât prin vorbe cât şi prin fapte, le însufla neînspăimântare şi îndrăsneală, rumânii se aruncară cu o furie grozavă asupra vrăjmaşilor şi le disputează biruinţa care le era foarte dragă, pentru că se obicinuiseră cu dânsa, şi pentru că o câştigaseră de multe ori. Cea dintâi năvălire a făcut Deli-Marco cu toată pedestrimea ce era sub comanda sa. Acesta plin de acea îndrăsneală tânără şi de acel curaj sălbatic ce caracterisează pe un soldat crescut în răsboaie, nesocoteşte bubuitul tunurilor [66] şi şueratul gloanţelor care vinea asupra sa din lagărul oştăşesc, nu bagă în seamă nimic ploaia de săgeţi ce-l isbea în faţă, şi înaintează până la cară cu care era întărit lagărul. Deci porunceşte la ai săi ca să desfăşure toată puterea şi isteţimea ca să spargă întăririle; să întrebuinţeze săcuri, topoară şi alte unelte cu care să desfăcă carăle şi să facă drum înlăuntrul lagărului. Acei ce era înarmaţi mai uşor s-au aruncat pântre cară, scot roatele, desleagă, tae, rup legăturile şi deschid drum mulţimei care vinea după dânşii, şi prin aruncături iuţi de săgeţi îi apăra de vrăjmaşii dinlăuntru care apăra întărirele cu cea mai mare desnădăjduire ca pe cel mai dupe urmă mijloc de la care îşi aştepta scăparea şi mântuinţa. În zadar Moisi Secheli aleargă în toate părţile, dă porunci la ai săi ce trebue să facă, îi încurajează ca să-şi împlinească datoriile, şi le însufleţeşte puterile cele slăbite, arătându-le prin pilda sa ca să nu bage în seamă primejdiile. Rumânii după o luptă sângeroasă înaintea întăririlor unde tae şi se tae, în sfârşit isbutesc ca în mai multe locuri să spargă şi să deschiză drum cătră lagărul vrăjmăşesc. Atunci toată mulţimea [67] năvăleşte înlăuntru fără a-i sta împrotivă vreo piedică ca să o oprească, şi turbură tot lagărul. Întăririle era acum spre mai mare vătămare a vrăjmaşilor; căci îmbulziţi fiind de rumâni de toate părţile, n-au nici mijloc de fugă. Tatarii care era afară din lagăr arătară dintru-ntâi oarecare împrotivire la armia rumânească; dar după ce a văzut că rumânii au pătruns înlăuntru şi că s-au făcut stăpâni peste lagăr, apucară fuga, nemaigândindu-se la altceva decât la mijloace, cum ar putea scăpa cu viaţă. Împrejurarea aceasta a avut o urmare nefericită pentru toată armia lui Moisi Secheli; căci văzându-se părăsită şi de acest ajutor, a pierdut şi acel puţin curaj ce-i mai rămăsese. Făr’ a se gândi nici măcar la mijlocul de scăpare care era tăiat prin astuparea găurilor lagărului de către rumâni, s-a lăsat în voia soartei ca să moară cu cinste în câmpul bătăliei. Măcelăria a fost foarte grozavă. Rumânii îşi aducea aminte de pierderea lor cea simţitoare ce a cercat de la transilvaneni în vremea domniei lui Mihai Viteazul, la satul Mirislo. Aducerea aminte de această nenorocire cercată îi învierşuna şi mai mult înprotiva vrăjmaşilor, şi în bătălia aceasta [68] socotea să ia despre dânşii o răsbunare grozavă cu care să uşureze pomenirea soldaţilor rumâni care au rămas morţi în răsboiul acela. Cu nici o armă n-au făcut în bătălia aceasta mai mare vărsare de sânge, decât cu nişte suliţe lungi ce le întrebuinţa cu mare înlesnire spre omârâre de vrăjmaşi. În strâmtoarea aceea mare, un rumân singur cu o suliţă lungă mânată bine străpungea pe mai mulţi deodată şi îi omora. Biruitorii rumâni peste grămezi de trupuri moarte trebuia să treacă ca să facă alte grămezi de morţi din acei ce mai era în viaţă. Oricine mai rămăsese viu din nobilii şi din soldaţii Transilvaniei, după atâtea nenorociri ale sale, aici norocul i-a fost strâns grămadă ca să moară toţi înpreună şi să se îngroape într-acelaşi mormânt. Aflară de Paşa Becta care mai de la începutul bătăliei a fugit cu tatarii şi turcii, foarte puţintei au putut să scape din măcelăria aceasta obştească. Moisi Secheli după ce îndestul s-a luptat în zadar, şi după ce cu însuşi ochii săi a văzut cum cad înprejurul său voinicii în care avea toată nădejdea sa pironită, a cercat multă vreme ca să găsească loc deschis ca să scape cu fuga.  În sfârşit a fost norocit ca împreună cu puţini [69] de ai săi să se strecoare prin îmvălmăşeala aceea grozavă în care se afla tot lagărul său, şi a apucat drumul către Braşov. Dar soarta sa era ca să moară şi el acolo unde s-a îngropat armia şi stăpânirea sa asupra Transilvaniei. Gheorghie Sârbul care n-a pierdut din ochi pe comandirul armiei vrăjmăşeşti şi care se socotea destoinic de a-şi măsura puterea cu dânsul, cum l-a zărit că fuge, a luat cu sine vreo câţiva rumâni şi gonindu-l, îl ajunse şi îl sili ca să stea. Îi propuse ca să se predea prins; dar Moisi îi răspunde, că numai mort poate să cază în mâinile vrăjmaşilor. Atunci se începu o luptă sângeroasă între dânşii şi între oamenii lor. Când Moisi Secheli încunjurat de toate părţile se apăra bărbăteşte, un soldat rumân cu glonţul ce l-a slobozit dintr-o puşcă îi găureşte spatele şi el atunci cade jos, Gheorghie Sârbul aflându-se aci cu spate îi tae capul, care mai pe urmă s-a trimis de Şerban la Braşov, ca văzându-l lăcuitorii să nu mai aibă vreo nădejde despre dânsul. Pielea ce s-a tras după cap s-a spânzurat pe zidurile cetăţii Făgăraşului; iar căpăţina plină de noroi şi alte necurăţenii a zăcut multă vreme în piaţă spre batjocura celor ce o privea, [70] până când un cetăţean din Braşov o a luat şi o a îngropat în grădina sa.
	Asfel s-a sfârşit bătălia aceea grozavă între Şerban şi Moisi Secheli. Din şase mii de transilvaneni foarte puţintei au scăpat cu viaţă; floarea nobleţii Transilvaniei ce mai rămăsese din bătăliile de mai nainte, s-a prăpădit toată în bătălia aceasta din câmpul Braşovului. Lăcuitorii acestui oraş cu ajutorul ţăranilor făcură o groapă mare în care băgară grămadă toate trupurile morţilor, şi nenorocirea bătăliei o veciniciră prin distihul acesta. 
	
	„Aici a închis Transilvania pe cetăţenii pe care i-a născut; Vai, ce nenorocire mare zace într-acest mic mormânt!”
	După bătălia aceasta în care s-a îngropat mai toată Transilvania, soldaţii rumâni care se umpluse de jafuri din lagărul lui Moisi Secheli, dorea alte prăzi nuoă şi acestea socotea să le găsească în Braşov. Aici o mulţime de nobili transilvaneni îşi grămădiseră bogăţiile şi mulţi fugiseră aci ca să scape cu viaţă. Cer dar toţi rumânii şi silesc pe Şerban ca să-i ducă [71] asupra Braşovului şi să-l dea în puterea lor ca să-l jefuiască. Lăcuitorii Braşovului, care cu inima plină de ghiaţă aştepta sfârşitul luptei, după ce au înţeles că biruinţa este despre partea rumânilor, n-au pierdut vreme şi o deputaţie dintr-înşii a alergat la Şerban. Cer ertăciune desvinovăţindu-se că groaza de Moisi Secheli i-a silit să se dea în partea lui, şi se roagă ca să priimească supunerea lor la orice le va porunci, numai să nu dea frâu soldaţilor săi şi să nu-i îngăduiască ca să prade oraşul. Şerban a priimit supunerea braşovenilor şi a făgăduit deputaţilor că se va sili orice rău ar putea să li se întâmple din pricina furiei soldaţilor. Cu greu a putut Şerban să oprească şi să ţie în frâu pe soldaţii săi care aprinşi fiind de pofta de a prăda şi a jefui, striga neîncetat făcând sgomot, ca să-i ducă asupra Braşovului. A trebuit să le făgăduiască sume mari de bani şi cu aceasta să potolească lăcomia care îi împingea la tot felul de neorânduială. Ca să strângă bani a pus o gloabă mare asupra lăcuitorilor Braşovului, şi a îngăduit ca să se răscumpere prin bani toţi nobilii transilvaneni care luară parte la răsboiul acesta şi care era prinşi de rumâni. Cu [72] chipul acesta s-a pus în stare ca să mulţumească pe soldaţi, încât a încetat toată murmurarea ce se auzea înprotiva Braşovului.
	Dar grija cea mai mare a lui Şerban a fost ca să se vestească lui Basta şi Împăratului Rudolf biruinţa aceasta strălucită ce a repurtat despre Moisi Secheli, şi să dovedească credinţa sa cea adevărată ce a făgăduit de a fi partizan şi apărător al interesurilor împărăteşti şi ale creştinătăţii. În grabă după liniştirea lucrurilor ce era însgomotate de neorânduiala la care le adusese răsboiul, a strâns 30 steaguri ce s-au luat de la vrăjmaşi şi le-a trimis mai întâi la Basta şi după aceea la Împăratul Rudolf la Praga. Purtători de trofeele acestea şi de vestirea biruinţei au fost Clucerul Radul, Vistierul Nicolae, Mircea şi viteazul Aloisie Radibrati. Aceştia după ce trecură pe la Basta şi-l înştiinţară despre cele ce s-au lucrat în favorul său şi interesul Împăratului, ajunseră la Praga. Împăratul Rudolf a priimit cu mare cinste pe deputaţii rumâni şi a poruncit ca steagurile ce le-au adus să se poarte cu pompă prin cetate şi în biserică. După aceasta ca să-şi arate mulţumirea pentru slujbele cu care l-a îndatorat Şerban, îi trimise o diplomă prin [73] care îi asigura stăpânirea Ţării Rumâneşti, lui şi la toţi următorii săi, în linie dreaptă bărbătească. Către aceasta i-a trimis şi un lanţ de aur de mare preţ de care era atârnat portretul Împăratului; afară de aceasta i-a dăruit şi doă mese cu vasele şi cele trebuincioase pentru mâncare, toate lucrate cu aur şi argint. A dat şi trimişilor daruri vrednice de mărirea împărătească.
	Basta după ce a înţeles cele ce s-a săvârşit de vitejia rumânilor, s-a ridicat cu lagărul de la satul Maitin din Ungaria şi a pornit către Transilvania, ca să ia stăpânirea după instrucţiile ce le avea de la Împăratul. Dar mai înainte de sosirea sa, nobilii transilvaneni era desnădăjduiţi cu totul, şi îşi plângea soarta că iar au căzut sub stăpânirea unui prinţ rumân. Îşi aducea aminte de cele ce au pătimit în vremea stăpânirei lui Mihai Viteazul, când acesta a desrobit şi a uşurat pe ţărani şi a împovărat pe nobili luându-le din drepturile şi privileghiurile lor cele vechi; îşi închipuia că această vreme iar s-a întors acum, când biruitorul Şerban cu o mulţime de rumâni a biruit pe Moisi Secheli şi se află în ţara lor. Gândirile aceste triste au făcut pe mulţi ca să-şi [74] părăsească patria şi casele şi să fugă în Banat sau în partea Ungariei unde se afla puterea turcească. Şerban nu s-a lăsat să se ispitească de pofta de a ţinea pentru sine Transilvania pe care el o au cuprins cu armele; prin măsuri straşnice păzea liniştea şi buna orânduială, şi prin publicaţii sfătuia pe nobili ca să nu-şi părăsească ţara. Cu toate acestea, pribegirile celor mai însemnaţi se urma necontenit. Fuga nobililor a întemeiat pe rumânii de acolo în părerea că Şerban va să ţie pe seama sa Transilvania, şi i-a întărâtat ca să se ridice înprotiva neomeniţilor lor stăpâni de la care suferise cele mai urâte tractări. Privind în Şerban un alt Mihai Viteazul care a venit ca să-i uşureze de jugul cel greu cu care era împilaţi, s-au ridicat în mai multe locuri şi au dat pilde de cea mai răsunătoare răsbunare. Cruzimile acestea au înspăimântat şi mai mult pe nobilii unguri şi i-a silit ca să fugă încătro putea să scape.
	Şerban înţelegând că Basta a trecut din Ungaria în Transilvania ca să ia stăpânirea aceştii ţări, n-a mai aşteptat ca să se întâlnească cu dânsul; ci a lăsat numa pe Gheorghie Sârbul cu doă mii de rumâni ca să păzească liniştea până [75] la sosirea lui, şi să-i fie de ajutor la vreme de trebuinţă. După aceasta s-a grăbit a se întoarce în Ţara Rumânească încărcat de slavă pentru biruinţa ce a săvârşit. Norodul care era încântat de bucurie pentru isprăvile ce le-a făcut prinţul său cel vrednic, a eşit întru întâmpinarea lui şi l-a petrecut până la rezidenţia sa încărcându-l de binecuvântările cele mai adevărate.
	Când a sosit Basta în Transilvania a găsit ridicate toate piedicile. N-a avut altă osteneală decât să împăciuiacă duhurile cele turburate şi să restatorniceze liniştea  de care avea trebuinţă toată ţara. După ce atât prin pedepse cât şi prin făgădueli a introdus buna orânduială, putea să stăpânească cu pace; dar aceasta n-a ţinut mult pentru sine. Împăratul Rudolf vrând ca să lucreze cu mai multă energie înprotiva turcilor din Ungaria, a concentrat mai multe puteri la un loc. Nimic nu-i lipsea decât un gheneral cercat, şi acesta era Basta. Îl chiamă aşadar din Transilvania ca să-l însărcineze cu comanda răsboiului din Ungaria, şi în locul lui trimite nişte comisari ca să administreze lucrurile ţării. Basta a cunoscut că dreptatea sa o să dea pricină [76] de răscoale nuoă; căci răsboaele cele necontenite au sălbătăcit pe tot norodul, şi nu era nici o siguranţie că liniştea o să ţie multă vreme. Ca să înspăimânteze pe transilvaneni şi să le tae tot curajul de a îndrăsni ca să întreprinză ceva înprotiva stăpânirei împărăteşti, a găsit cu cale ca mai nainte de plecarea sa să chieme pe Şerban la Braşov şi să se înţeleagă cu dânsul. La anul 1604 se şi întâlniră amândoi la locul hotărât. Basta făcu cunoscut lui Şerban că el este silit a lăsa Transilvania, fiindcă este chiemat în Ungaria spre a fi însărcinat cu alte slujbe. După aceasta îi făcu aducere aminte de recunoştinţa ce i-a arătat Împăratul pentru credinţa şi slujbele cu care s-a însemnat, şi l-a îndemnat ca şi de aci înainte să rămâe statornic în făgăduelile ce a dat că va apăra totdeauna cu râvnă interesurile împărăteşti. I-a arătat că această credinţă şi statornicie nu foloseşte numai pe toată creştinătatea şi pe Împăratul, ci o mulţime de foloase isvorăsc dintr-însa şi pentru Ţara Rumânească; căci oricare putere vrăjmaşă ştiind că Împăratul protectează drepturile ei se sfieşte şi nu cutează a o supăra; către aceasta fiind în unire şi relaţie [77] cu Europa cea luminată, lumina şi orice născoceşte şi desăvârşaşte duhul europaic se poate strecura cu înlesnire şi în Ţara Rumânească. I-a făgăduit că Împăratul din partea sa nu va uita niciodată îndatoririle sale de a-i trimite pe tot anul ajutorul de bani ce a făgăduit; numai şi el pe vrăjmaşii Împăratului să-i privească ca pe nişte vrăjmaşi ai săi. În sfârşit l-a încredinţat ca să nu aibă nici o temere de către Moldova, că el se chiezăşueşte că nici Ieremie Moghila, nici fratele său Simeon nu vor îndrăsni a supăra pacea şi liniştea Ţării Rumâneşti care este aliată cu creştinătatea şi cu împărăţia Germaniei.
	După ce i-a isprăvit vorbirea, şi după ce Basta s-a încredinţat despre cugetele lui Şerban, întru semn de prieteşug, îşi deteră unul altuia daruri. Basta s-a întors la Cluj ca de acolo să plece în Ungaria; iar Şerban a venit îndărăt în ţara sa.
	Dar în vremea în care Şerban s-a aflat zăbovind la Braşov, în Târgovişte se urzea un complot înprotiva lui ca să-l depărteze de la tronul Ţării Rumâneşti. Începător al acestui complot era un boier numit Ştefan om foarte ambiţios, şi care se zicea că este fiu firesc al [78] fostului prinţ Petru. Acesta după ce şi-a tăinuit mai nainte familia şi după ce a ţinut ascunsă şi pofta sa de a se face prinţ, acum când nu se afla Şerban în ţară, îşi decopere tot cugetul său mitropolitului din Târgovişte. Cu toate că Şerban s-a silit a mulţumi şi pe mitropolitul şi pe Ştefan, dar ei uitându-şi de facerile sale de bine, pun în mişcare toate mijloacele ca să răstoarne din stăpânire pe făcătorul lor de bine. Mitropolitul nădăjduind de la Ştefan mai multă cinste decât ceea ce avea de la Şerban, a început a face cunoscut cugetele lui şi la alţi boieri, recomendându-l de om mai vrednic decât Şerban. Zicea că Ştefan are mai mult drept asupra prinţipatului decât Şerban, fiindcă se trage din familie de prinţi legiuiţi, în vreme ce Şerban este îndesat prin sila Împăratului Germaniei pe care l-a îndatorat cu jurământ de a-i fi totdeauna credincios şi pe care l-a ajutat a coprinde o ţară pe care el nu era în stare de a o supune. Amerinţa că daca boierii de frica lui Şerban nu vor îndrăsni a priimi pe Ştefan de prinţ, el ştie şi alte mijloace spre a face ca să isbutească; vor veni ajutoare de la Sultanul turcesc şi de la Hanul tătărăsc a cărora protecţie [79] a făcut ca să înflorească Ţara Rumânească şi să se bucure de o pace dorită; căci de când s-a amestecat în trebile Ţării Rumâneşti alte puteri, toate nenorocirile au căzut pe lăcuitorii ei. Cu aceste vorbe şi cu altele asemenea Mitropolitul a tras în partea lui Ştefan mai mulţi boieri ghenerali şi căpitani. Unii s-au lăsat a se amăgi de frică că Ţara Rumânească o să se facă pradă turcilor şi tatarilor din pricina alianţii lui Şerban cu creştinătatea; alţii s-au înşălat cu făgădueli mari de bani, slujbe şi ranguri. După ce cu chipul acesta se pregătiră toate lucrurile, nu mai rămăsese alt decât să se săvârşască ţeremonia prin care Ştefan să se întroneze şi să se cunoască de prinţ. Dându-se într-o zi masă mare la care era poftiţi cei mai mulţi din boierii ce era partizani ai lui Ştefan, Mitropolitul împarte tuturor haine de mătase şi alte daruri; după aceasta îmbracă şi pe Ştefan cu haină domnească şi-l proclamează de prinţ al Ţării Rumâneşti. Boierii care era pregătiţi pentru întâmplara aceasta îşi uniră glasurile lor cu al Mitropolitului; ceialalţi uimiţi de mirare pentru întâmplarea aceasta nuoă, vrând nevrând îşi amestecară şi ei voinţa pântre a celoralalţi. Asfel Ştefan [80] prin intrigile Mitropolitului se făcu prinţ şi spre a dovedi că întronarea sa este legiuită arătă o diplomă de la Vezirul Mehmet prin care Şerban se declara de scos din prinţipat şi prin care lui Ştefan i se da numirea şi puterea de prinţ legiuit al Ţării Rumâneşti. 
	Ştefan n-a avut plăcerea de a şedea multă vreme pe scaunul prinţilor. Cât a fost de grabnică întronarea lui, atât i-a fost de iute şi scoaterea. Pentru că Şerban după ce a priimit veste despre cele ce se fac în Târgovişte, în grabă părăseşte Braşovul şi se grăbeşte a veni în ţara sa. Ştefan, Mitropolitul şi partizanii lor au luat măsuri de apărare, dar în zadar; Şerban cu puterea şi iuţeala sa i-a găsit pe toţi nepregătiţi şi puind mâna pe Şerban, pe Mitropolitul şi pe partizanii lor a desfiinţat tot complotul şi a adus lucrurile iar la orânduiala dintâi. După aceasta, lui Ştefan şi Mitropolitului le-a tăiat nasurile, i-a băgat în puşcărie şi mai pe urmă, ca să facă un compliment lui Basta, sub pază bună i-a trimis  la dânsul la Cluj. În vremea aceasta s-a întâmplat ca Ieremie Moghila să trimiţă la Basta, pe vistierul Damian cu daruri şi să-l încredinţeze că, deşi Ţara Rumânească să cuvine după [81] dreptate fratelui său Simeon, el nu mai face nici o pretenţie pentru dânsa, şi lasă pe Şerban ca în pace şi în linişte să se bucure de stăpânire cât va trăi; mai vârtos că şi el doreşte ca să înceteze răsboaele şi să nu se mai verse sânge creştinesc. Solul moldovean după ce şi-a isprăvit solia, a cerut din partea prinţului său pe Ştefan şi pe Mitropolitul care era închişi în Cluj. Basta, ca să mulţumească cererea lui Ieremie Moghila şi să-l lege mai mult de interesurile sale, n-a zăbovit a-i trimite pe acei doi vinovaţi însemnaţi. Şerban s-a bucurat că Basta înainte de plecarea sa, nu şi-a uitat a lucra pentru Ţara Rumânească ca să aibă pace din partea Moldovii; s-a întristat însă după ce a înţeles că pe acei doi vrăjmaşi ai săi i-a dăruit altui vrăşmaş vechi al său. Îşi închipuia că în câtă vreme aceia vor fi slobozi, cu viaţă, şi pe lângă Ieremie Moghila, niciodată nu vor înceta de a întrebuinţa toate mijloacele ca să-l surpe pe dânsul din scaun.
	Şerban putea acum, după întruducerea liniştii, a se îndeletnici cu măsurile cele înţelepte spre înbunătăţirea stării lăcuitorilor de obşte; dar turburarea Transilvaniei îi pricinuia încă multe piedici. Norodul acelii ţări din pricina [82] schimbării iuţi a stăpânilor săi, a ajuns a nu mai cunoaşte nici un frâu, nici o putere care să-l oprească de a face orice-i plăcea. Averea, cinstea şi viaţa fieşcăruia era în primejdie, pentru că nu era nici o siguranţă. Adeseori cete de tâlhari mulţi eşea fără frică şi trecea graniţele altor ţări, jefuia şi plini de prăzi se întorcea îndărăt. Ţara Rumânească ca vecină încă a trebuit să pătimească de la aceşti tâlhari ai Transilvaniei. Odată o bandă număroasă din Haţeg trecând în partea ţării dincolo de Olt, a prădat moşiile Logofătului Teodosie, ale Clucerului Radul şi ale Banului Preda Brâncoveanul. Şerban despre o parte a înştiinţat pe comisarii împărăteşti, despre altă parte a îngrijit a pune ca să se străjuiască graniţele ţării ca să se contenească asfel de năvăliri hoţeşti care supără buna petrecere şi liniştea lăcuitorilor.
	Dar temere mare a căzut asupra Ţării Rumâneşti în vara din anul 1604, atunci când Hanul tătărăsc de la Crâm a luat poruncă de la Sultanul ca să se ridice cu toată puterea sa şi să vie să se unească cu armia turcească din Ungaria. În vreme când acesta îşi făcea pregătirile sale de pornire, a trimis pe Ahmet Celebi [83] în Ţara Rumânească ca să aducă lui Şerban semnele domniei şă să-i propue că daca va părăsi partida Împăratului Rudolf şi se va întoarce ca să cunoască suzerenitatea Porţii otomane, după cum au făcut  şi alţi prinţi din vechime, îşi va întrebuinţa tot credetul spre a-l împăciui pe Sultanul şi îi va dobândi favorul. Asemenea propunea că el este gata a fi mijlocitor şi pentru Transilvania ca Împăratul Rudolf să o stăpânească în bună pace şi nesupărat de Sultanul. Cerea însă pentru săvârşirea acestor doă trebi mari, ca atât Şerban pentru Ţara Rumânească, cât şi Împăratul Rudolf pentru Transilvania, fieşcare să-i dea câte 10000 galbeni. Şerban a priimit cu toată cinstea cuviincioasă pe trimisul tătărăsc; dar la cele ce-i propuse i-a dat un răspuns nehotărât, zicând că fiindcă până la vremea aceasta n-a putut dobândi semnele domniei de la Sultanul, a fost silit oarecum de împrejurări de a se da în partea Împăratului Germaniei; că el este gata şi acum a cunoaşte suzerenitatea Porţii, numai solul să se înţeleagă cu comisarii împărăteşti din Transilvania spre a se încheia pace între Sultanul şi Rudolf, şi atunci el fără nici o greutate poate [84] a se desface de legătura ce a făcut cu Împăratul, va priimi semnele domniei şi se va socoti de vasal credincios al Înaltei Porţi. Ahmet Celebi neluând de la Şerban nici un răspuns îndestulător, a plecat din Târgovişte la Cluj ca să se întâlnească cu comisarii împărăteşti. Şerban ca să-i facă cinste i-a dat ca să-l întovăroşască pe gheneralul Atilie Vicomercati, pe Aga Ioniţă şi pe secretarul său Vistierul Antonie. Comisarii împărăteşti au priimit cu toată gătirea de cinste atât pe solul tătărăsc, cât şi pe trimişii din partea lui Şerban. La cele ce le-a propus Ahmet Celebi au răspuns: că Împăratul Rudolf doreşte din toată inima ca să se închiee o pace care să pue sfârşit la o vărsare de sânge zadarnică, şi să întemeieze liniştea şi fericirea lăcuitorilor din părţile unde este teatrul răsboiului; dar fiindcă ei nu sunt împuterniciţi spre a tracta în lucrul acesta, nu pot să hotărască nimic, cu toate acestea, se vor sili a înştiinţa pe Împăratul, şi socotesc că nu se va înprotivi la cele ce se propun şi se cer din partea Hanului tătăresc. Ei cer însă pentru aceasta un soroc de cincizeci şi cinci de zile, în care vreme pot să priimească deslegare şi împuternicire de la stăpânul lor. [85] Până atunci Hanul tătărăsc să nu facă vreo pornire vrăjmăşească sau asupra Ţării Rumâneşti sau asupra Ungarii, şi care ar putea strica tot începutul de a se încheia pace între părţile ce se răsboiesc. Asemenea vor îngriji ca să înştiinţeze şi despre Şerban prinţul Ţării Rumâneşti, daca poate să priimească semnele domniei şi să se împăciuiască cu Sultanul după condiţiile ce le propune Hanul tătărăsc.
	Ahmet Celebi, ca să dea mai multă putere cererilor sale, a amerinţat că daca nu se vor împlini cele ce a propus el, Hanul tătărăsc va trimite 40000 tatari ca să pustiască atât Ungaria cât şi Ţara Rumânească şi toate ţările aliate cu împărăţia Germaniei. Comisarii împărăteşti răspunseră şi la aceasta că ei nu pot săvârşi nimic până nu vor priimi porunci de la stăpânul lor. După aceasta comisarii sloboziră pe sol ca să se întoarcă îndărăt, dându-i un ceasornic scump ca să-l ducă Hanului tătărăsc.
	Hanul tătărăsc s-a necăjit că solia sa n-a luat nici un sfârşit bun. Daca nu s-ar fi temut de mânia Sultanului, ar fi lăsat ca să cază toată furia sa asupra ţărilor care nu i-a băgat în seamă propunerile şi amerinţările sale, [86] ridicând o mulţime mare de tatari îi dete sub comanda fiului său Toctan ca să treacă în Ungaria. Moldova tremura la apropierea aceştii armii număroase. Prinţul ei Ieremie Moghila ca să o îmblânzească de a nu prăda şi a jefui pe lăcuitori, a trimis lui Toctan daruri multe. Cu chipul acesta tătarii se stăpâniră de a face rău Moldovii, şi trecând Nistru veniră la Dunăre în pământul Dobrogii.
	Într-acestea Şerban auzind că Toctan cu tatari ese din ţinutul Moldovii şi se apropie de hotarăle Ţării Rumâneşti, a întrebuinţat toate mijloacele câte îi sta prin putinţă şi care putea să apere tronu şi ţara sa de furia tătărască. Despre o parte a ridicat în picioare toate oştirile sale şi le-a armat; despre altă parte a trimis o solie la comisarii împărăteşti rugându-se ca să-i dea oarecare ajutor spre a putea să se apere, întâmplându-se ca tatarii să năvălească în ţara sa. Aceştia îi trimiseră bani, 2000 săcui sub comanda lui Gheorghie Sârbul, şi încă un trup de 600 haiduci. Cu ajutorul acesta şi cu trupele ce a strâns din ţara sa, Şerban era încredinţat că va ţinea în respect pe vrăjmaşul de la coastele sale. Dar alt mijloc şi mai sigur avea Şerban de a ţinea [87] în frâu pe tatari. Deşi era Şerban până la vremea aceasta un apărător fierbinte al interesurilor împărăteşti, şi dorea să stăpânească Ţara Rumânească subt umbrirea împărăţiei Germaniei; acum însă, după pregătirile ce se făcea, vedea că răsboiul între Sultanul şi Împăratul o să se înceapă cu mai multă furie, şi că în împrejurările acestea, Împăratul nu-l va putea apăra îndestul de către turci. Aşadar a socotit ca să lucreze şi el mai cu dinadinsul spre a se împăciui cu Sultanul şi spre a se cunoaşte de prinţ legiuit al Ţării Rumâneşti. Prilej mai bun nu era decât vremea de acum, când Toctan se însărcina singur de a fi mijlocitor în pricina aceasta. Şerban a trimis la dânsul o deputaţie care îi duse daruri, şi i-a făgăduit că el se trage de către Împăratul ale căruia interesuri le-a apărat până acum, şi că priimeşte semnele domniei ce i s-au fost dat mai nainte de către Hanul; numai Toctan să priimească însărcinarea de a mijloci ca să se îmciuiască desăvârşit cu Sultanul. Toctan s-a bucurat că în drumul său a câştigat pentru stăpânul său o putere nuoă; iar Şerban a rămas mulţumit că tatarii care era să pricinuiască mult rău Ţării Rumâneşti, a trecut numai pe lângă dânsa atingându-o. 
	[88] Şerban nu s-a înşălat în nădejdea ce a pus asupra mijlocirii lui Toctan de a-l înprieteni cu Poarta otomană; căci într-adevăr a priimit mai târziu de la Sultanul steagul de domnie şi buzduganul. Cu toate acestea Ţara Rumânească nu s-a bucurat vreme îndelungată de pacea ce era dorită de obşte. Nemulţumirea transilvanenilor cu stăpânirea Împăratului Rudolf, a dat pricini de turburări nuoă. Nobilii unguri ridicându-se iar, aleseră de prinţ al lor pe unul Bocicai, care mai întâi fu nenorocit în bătăliile ce le-a făcut cu trupele împărăteşti; dar mai pe urmă aruncându-se în braţele turcilor, a dobândit de la dânşii ajutoare, şi cu acestea a fost în stare de a se înprotivi vrăjmaşilor şi de a se ţinea prinţ al Ungariei şi al Transilvaniei. În anul 1605, când trupele împărăteşti era biruite în toate părţile de trupele lui Bocicai, comisarii împărăteşti strâmtoraţi au trimis la Şerban ca să ceie ajutor, aducându-i aminte ca să nu-şi uite de ceea ce a făcut Împăratul cu dânsul, şi la vremea aceasta de mare trebuinţă să le trimiţă oarecare ajutoare cu care să poată apăra drepturile ce le are Împăratul asupra stăpânirei Transilvaniei. Şerban deşi se cunoscuse de vasal turcesc [89] şi deşi ştia că, dând ajutor comisarilor înprotiva lui Bocicai, vatămă interesurile Sultanului care îl protectuia; dar ca să-şi arate recunoştinţa, a trimis pe Gheorghie Sârbul cu oarecare trupe. Acesta după ce a trecut în Transilvania, ce a fost pentru dânsul un teatru unde a jucat deosebite role, şi după ce a fost priimit de sasi cu destulă bucurie, a socotit să tragă şi pe săcui în partea sa, să-şi îngroşeze armia şi cu aceasta să facă pentru folosul Împăratului Rudolf isprăvile cu care s-a recomendat în vremea lui Moisi Secheli. Săcuii n-a vrut să mai intre în alianţă cu Gheorghie Sârbul: cu toate acestea el ca un gheneral cercat şi care cunoştea foarte bine poziţia locurilor Transilvaniei, cu mâna aceea mică de soldaţi ce comanda, a făcut mult rău trupelor lui Bocicai. Încurajaţi cu norocirea aceasta a lui Gheorghie Sârbul, comisarii împărăteşti, sasii şi chiar Gheorghie Sârbul au socotit să cerce a îndupleca pe Şerban ca să întreprinză o expediţie, după cum a făcut când a scăpat Transilvania de Moisi Secheli. Organ al hotărârilor acestora şi om mai destoinic de a îndupleca pe Şerban nu era altul decât chiar Gheorghie Sârbul care a şi venit în Ţara Rumânească [90] pentru pricina aceasta. Dar orice cuvinte a întrebuinţat, n-a fost, cu putinţă de a face pe Şerban ca să ia parte în persoană la expediţia la care îl chema. El se desvinovăţează zicând: că nu e de mult de când a priimit de la Sultanul semnele domniei, şi că ar călca credinţa ce i-a făgăduit, când ar lua armele în mână ca să folosească interesurile împărăteşti. Adăoga că dorind a stăpâni în pace şi a nu-şi mai încurca ţara în rosboae streine, el a slobozit toate trupele sale, socotind că nu are trebuinţă de dânsele, în vreme ce, ţiindu-le înarmate, înpovărează ţara cu o greutate foarte vătămătoare. Gheorghie Sârbul nu s-a desnădăjduit cu răspunsul acesta al lui Şerban. Întocmai ca şi mai înainte a cercat ca să amăgească gvardia lui Şerban care se alcătuia din 800 soldaţi; dar şi aceştia îi răspunseră că ei nu mai au poftă de a vedea vărsându-se sânge fără nici un folos. Într-acest chip Gheorghie Sârbul s-a înşelat cu totul în părerea sa. Ca să nu se întoarcă însă în Transilvania fără cea mai mică ispravă, s-a preumblat prin toată Ţara Rumânească şi a strâns un număr de soldaţi în socoteala comisarilor împărăteşti. Cu trupele acestea şi [91] cu cele ce avea strânse mai dinainte a împiedicat mult înaintările lui Bocicai şi l-a stânjinit de a dobândi întreagă stăpânirea Transilvaniei. Bocicai supărat pe Şerban că cu ajutoarele şi gheneralii săi sprijineşte pe comisarii împărăteşti, s-a plâns la Vezirul Mehmet ce se afla la Buda în Ungaria, şi l-a rugat ca să mijlocească spre a-şi trage Şerban trupele sale din Transilvania. Vezirul a luat partida lui Bocicai clientului său şi a făcut cunoscut lui Şerban, ca să-şi desfiinţeze gvardia, pentru ca să nu se amăgească de cineva şi să meargă spre a sluji interesurilor împărăteşti. La aceasta a adăogat, ca de aci înainte nu numai să nu întreprinză nimic înprotiva lui Bocicai; ci dinprotivă să-i fie mână de ajutor la cele ce va avea trebuinţă.
	În grabă după porunca aceasta a Vezirului, Şerban a trimis la Bocicai pe Ştefan Halmaghi şi pe Postelnicul Simeon ca să-l încredinţeze spre a nu lua în nume de rău alianţa sa ce a avut până acum cu Împăratul Rudolf, căci împrejurările l-au silit ca să facă aşa. Acum însă, părăsind partida ce a fost apărat, trece în partea Sultanului căruia se făgădueşte că-i va rămânea credincios, şi roagă pe Bocicai [92] ca să mijlocească spre a rămânea nestrămutat în scaunul domniei Ţării Rumâneşti. Fiindcă Bocicai este chiemat ca să cârmuiască crăia Ungariei, şi fiindcă şi transilvanenii îl poftesc ca să fie prinţ al lor, Şerban doreşte ca să trăiască cu dânsul în pace statornică şi în prieteşug credincios. Să nu bănuiască ceva Bocicai despre credinţa lui Şerban, căci el n-a priimit numai semnele domniei şi întărirea de la Sultanul, ci a trimis la Constantinopol pe Stoica, unul din boierii săi, ca să fie agent al său lângă Poarta Otomană. Fiindcă la Dunăre stă Heder Paşa cu 12000 turci după cererile lui Bocicai, îl roagă ca să mijlocească spre a se depărta acest trup, care păzeşte aci de prisos, când el a făgăduit credinţă statornică şi Sultanului şi lui Bocicai. Pe lângă acestea îi trimite şi puncturile învoirei ce a făcut cu Sultanul, pentru statornicirea sa în scaunul Ţării Rumâneşti.
	Bocicai avea în Transilvania locoţiitor al său pe Ladislau Ghiulafi. Acesta a fost trimis în Moldova pe Gheorghie Corniş ca să ajute lui Ieremie Moghila spre a scoate din prinţipatul Ţării Rumâneşti pe Şerban ca pe un partizan al Împăratului Rudolf. Şerban n-a întârziat [93] a trimite o solie la Ghiulafi rugându-l ca să înceteze de a mai bănui despre credinţa sa, fiindcă el este cunoscut din partea Sultanului de prinţ legiuit al Ţării Rumâneşti, după învoirea ce a făcut cu Poarta şi după semnele domniei ce a priimit. Îl ruga ca să mijlocească spre a se închieia pace între dânsul şi Bocicai, şi îi făgăduia că va da ajutor lui Bocicai trei mii de soldaţi şi la opt sute de călăreţi ungureşti le va plăti leafă din casa sa. Ca să se recomandeze şi mai mult înaintea lui Bocicai şi Ghiulafi, Şerban a scris şi lui Gheorghie Sârbul şi sasilor din Transilvania ca să pue armele jos, să se plece spre pace şi să nu se mai silească în zadar a sprijini interesurile împărăteşti, care, după cursul ce au luat lucrurile, nu era cu putinţă de a le mai ţinea ca să nu cază.
	Ghiulafi a priimit cu bucurie pe solii ce a trimis Şerban la Bocicai, la care a adăogat şi el vreo câteva persoane ca să-i întovăroşască până în Ungaria la Casovia unde se afla prinţul Bocicai; asemenea a priimit cu destulă cinste şi pe solii ce îi trimisese la dânsul. A făgăduit lui Şerban că-şi va întrebuinţa mijlocirea spre a se înprieteni cu Cocicai; şi ca să-i [94] dea o dovadă de sintimentele sale, a trimis numaidecât în Moldova ca să se întoarcă de acolo Gheorghie Corniş unde era trimis, ca înpreună cu Ieremie Moghila să lucreze spre a-l scoate din scaun.
	Într-acestea Ştefan Halmaghi şi postelnicul Simeon au socotit la Bocicai, care i-a priimit cu toată cinstea cuviincioasă. După ce a ascultat propunerile lor, i-a trimis îndărăt ca să spue lui Şerban că poate stăpâni cu pace şi neturburat, numai să dea îndărăt toate tunurile care le-a fost luat de la Moisi Secheli când l-a biruit la Braşov. Către acesta le-a zis că Şerban să se înţeleagă despre orice lucru cu Ghiulafi locoţiitorul său.
	În grabă după priimirea acestor răspunsuri, Şerban a trimis în Transilvania la Ghiulafi pe Clucerul Radul şi pe Vistierul său. Scopul soliei aceştia era ca Ghiulafi, pentru închierea păcii între Ţara Rumânească şi Transilvania, să trimiţă patru persoane vrednice de toată cinstea şi credinţa amândoror prinţipatelor; una să fie din partea nobilimei ungureşti, alta din partea săcuilor şi doă din partea sasilor. Ghiulafi cu învoirea de obşte a ales pe Gavriil Haler din nobili, pe Ioan Calnochi din săcui şi [95] pe Mihail Feier şi Marcu Poicavonc din partea sasilor.
	În vremea în care aceşti patru deputaţi veniseră la Târgovişte ca să închiee pace. Şerban a auzit că Simeon Moghila se află în Transilvania cu 4000 soldaţi. La plângerile ce le-a făcut Şerban asupra acestui punt, Gavriil Haler îi spuse, ca să se odihnească, căci acea putere nu este venită ca să-i ameninţeze lui, ci ca să dea ajutor lui Bocicai înprotiva trupelor împărăteşti. Cu toate acestea, Şerban, nevrând a se încredinţa întâmplărilor şi temându-se ca nu cumva Bocicai întru semn de răsplătire să ajute pe Simeon Moghila spre a se face prinţ al Ţării Rumâneşti, a întârziat închierea păcii şi pe subt ascuns a scris cetăţenilor de la Sibiu, ameninţându-le că, de vor părăsi partida Împăratului şi se vor uni cu Bocicai, să ştie că va năvăli în Transilvania şi cu focul şi cu sabia va pustii locurile pe unde va ajunge el. Această scrisoare a făcut o schimbare mare în inimile sasilor şi au început toţi a murmura înprotiva lui Bocicai şi a lepăda credinţa ce au fost jurat lui Ghiulafi. Ca să se împăciuiască duhurile din amândoă părţile, a trebuit Gavriil Haler să întrebuinţeze toate mijloacele [96] spre a încredinţa pe Şerban, ca să nu aibă nici o temere şi să fie sigur de tronul ce-l coprindea.
	În sfârşit la 5 august 1605 s-a închiiat învoirea între plenipotenţii Transilvaniei şi Şerban prinţul Ţării Rumâneşti. În fruntea învoirei era jurământul următor din partea lui Şerban:
	„Eu Şerban Voevod, jur pe Dumnezeul cel viu, pe Tatăl, pe Fiul, pe Sfântul Duh şi pe prea sfânta Troiţă, pe Evanghelie, pe preacurata Maria Fecioară şi pe toţi sfinţii, că în toată viaţa mea voi fi apururea cu adevărat credincios în toate prea luminatului domn Ştefan Bocicai, cu mila lui Dumnezeu, prinţ al Ungariei, al Transilvaniei şi al părţilor supuse; voi fi în toată viaţa mea prietin al prietinilor săi şi vrăjmaş al vrăjmaşilor săi şi mă voi sili din toate puterile mele spre folosul luminăţiei sale şi al ţărilor sale; nu voi face nimic, nici pe faţă, nici pe subt ascuns, înprotiva sa şi înprotiva ţărilor sale, nici voi suferi ca să facă altcineva din supuşii mei; daca alţii fără ştirea mea vor face ceva, eu nu numai să nu iau parte la aceasta, ci cum voi afla despre un astfel de lucru, daca nu voi putea [97] să-l opresc, să fiu dator a înştiinţa cât mai în grabă pe Luminăţia sa sau pe dregătorii săi care sânt aproape de ţara mea; în sfârşit mă făgăduesc că voi păzi din toate puterile neclintite articolile de mai la vale şi voi îndatora şi pe supuşii mei ca să facă asemenea.”
	Articolile cu care s-a legat Şerban era cele următoare:
	„1) Eu Şerban Voevod al Ţării Rumâneşti, dinpreună cu toţi boierii mei, am depus jurământul de mai sus după forma ce se vede.
        2) Când Luminăţia Sa prinţul va eşi la răsboi înprotiva vrăjmaşilor săi în Transilvania, să fiu dator şi eu fără zăbavă a veni în persoană, aducând cu mine toate puterile mele spre ajutorul său; iar daca va fi numai gheneralul său sau altă persoană din magnaţii săi, atunci să-i trimiţ numai ajutorul îndestul.
        3) Pentru tunurile ce le-am luat de la Moisi Secheli, să fiu dator a mă învoi cu Luminăţia Sa.
        4) Mă făgăduesc dinpreună cu boierii mei că vom chiema îndărăt din Transilvania pe Gheorghie Sârbul dinpreună cu toţi cei ce sunt cu dânsul.”
        [98] Deputaţii Transilvaniei făcură şi ei jurământ lui Şerban şi boierilor săi, a căruia formă este cea următoare:
        „Noi Gavriil Haler, Ioan Calnochi, Marcu Şoicaboic şi Mihail Feier jurăm pe Domnezeul cel viu şi pe Fiul Său Isus Hristos, că orice am închieiat cu prea luminatul Domn Voevod al Ţării Rumâneşti şi cu boierii săi, în numele Transilvaniei, toate le vom păzi nesmintite şi le vom ţinea dinpreună cu toată ţara şi ne făgăduim că vom fi pritenilor săi prietini şi vrăjmaşilor săi vrăjmaşi. Aşa să ne ajute Dumnezeu.”
        Articolele ce s-au legat a le păzi sânt cele următoare:
        „Orice nenorociri şi desghinări, din vremea stăpânirei lui Mihai Voevod s-au ivit între amândoă părţile, până între Transilvania şi Ţara Rumânească, toate să se şteargă cu o vecinică uitare; şi de aci înainte să se păzească vecinătatea aceea bună şi prieteşugul care au domnit între amândoă părţile în vremile mai de demult.
        2) Făgăduim şi aceasta în numele ţării noastre că, daca Simeon Voevod va cugeta a năvăli în Ţara Rumânească, ne vom sili în tot [99] chipul a-l opri de la aceasta; şi nu numai nu-l vom ajuta cu trupe înprotiva Ţării Rumâneşti, ci, pe lângă solii domnului voevod, ne vom sili a mijloci ca Luminăţia Sa prinţul să ajute domnului voevod înprotiva lui Simeon Voevod.
        3) Daca se va întâmpla ca Sultanul turcesc să scoaţă din domnie pe Domnul Voevod, atunci noi cu toată ţara noastră ne vom sili a mijloci, ca să-i rămâe domnia cât va trăi, nădăjduim că şi Luminăţia Sa prinţul va fi gata a mijloci pentru acest lucru.
        4) Întâmplându-se însă ca să se gonească din prinţipat, făgăduim că Transilvania va fi scăpare atât pentru dânsul cât şi pentru boierii săi, nu li se va face de la nimini nici o piedică, daca nu vor da singuri pricină la aceasta; ci toate clasile ţării îi vor lăsa în pace.”
        După săvârşirea învoirei aceştia, Şerban a trimis în Transilvania pe Nicolae Literatul, secretarul său, dinpreună cu alţi boieri ca să ducă jurământul şi articolele păcii şi să silească pe Gheorghie Sârbul ca să pue armele jos. Viteazul acesta se afla atunci în cetatea Sighişoara pe care o apăra cu multă bărbăţie înprotiva trupelor lui Bocicai. Supuindu-se la poruncile lui Şerban a dat cetatea în mâinile gheneralilor [100] lui Bocicai şi pe urmă jurând credinţă a intrat în slujba armiei ungureşti.
        Statornicindu-se pacea înlăuntrul Transilvaniei, a venit Bocicai în persoană ca să se încoroneze prinţ al acelii ţări. După ce a mulţumit lui Simeon Moghila pentru ajutorul ce a dat în folosul interesurilor sale, l-a slobozit să se întoarcă în Moldava. Dar acesta aştepta altă răsplătire de la Bocicai; nădăjduia că-l va ajuta ca să gonească pe Şerban din scaun şi să se facă el prinţ al Ţării Rumâneşti. Aşadar Simeon ese din Moldova mâhnit; şi ceea ce n-a putut dobândi de la Bocicai, se sileşte a dobândi dintr-alte părţi. Ceru ajutor de la tatari şi aceştia era gata a se răsboi în tot locul unde putea găsi lucruri ca să-şi sature lăcomia lor de a prăda şi a jefui. În asfel de chip Simeon cu o armie mare de moldoveni şi cu o mulţime de tatari comandaţi de însuşi Hanul tătărăsc, se ridică din Moldova şi năvăleşte în Ţara Rumânească. Şerban cum a auzit de mişcarea aceasta a vrăjmaşilor, a strâns pe toţi cât putea să poarte arme şi a eşit înaintea lor la râul Telejăn. Aici s-a făcut o bătălie grozavă care a ţinut trei zile. Rumânii se luptară ca nişte lei înprotiva armiei  [101] acei număroasă alcătuită de moldoveni şi tatari şi deteră dovezi de o vitejie vrednică de laudă pentru dânşii şi pentru ţara lor pe care o apăra cu atâta eroism. În bătălia aceasta, între mulţimea de vrăjmaşi ce s-au omorât, a căzut mort şi chiar nepotul Hanului tătărăsc care s-a omorât în duelul ce a făcut cu Preda Buzescul, de a căruia mână s-a omorât. Preda Buzescul încă s-a rănit la cap şi ca să se vindece s-a dus la Braşov; dar rana era netămăduită şi a murit acolo plâns de toţi tovaroşii săi de arme şi de toţi rumânii la care a lăsat un nume slăvit şi o pomenire neuitată pentru faptele sale cele eroice cu care s-a însemnat şi pentru slujbele cele mari ce le-a făcut pentru patria sa. A treia zi după începutul bătăliei, vrăjmaşii slăbiră cu totul; rumânii dinprotivă se îmbărbătară şi mai mult, gonind biruinţa. În sfârşit în cea din urmă seară rumânii învrednicindu-se de o biruinţă strălucită în care se prăpădiră o mulţime de vrăjmaşi, Hanul tătărăsc s-a desnădăjduit de scăpare şi a întocmit toate spre fugă. Dar mânia sa lăsa scântei asupra lui Simeon. Când a hotărât ca să fugă dinaintea armiei rumâneşti şi în asfel de chip să-şi [102] scape viaţa sa şi a rămăşiţii din armia sa cea prăpădită, a poruncit să pue mâna pe dânsul şi să-l lege pe un cal şi într-această stare l-a târât o noapte întreagă după armia tătărască până la malurile Dunării. Nenorocirea aceasta a tăiat lui Simeon curajul de a mai hrăni cugete viclene asupra Ţării Rumâneşti şi de a se mai linguşi cu o nădejde zadarnică că se va învrednici de a şedea pe tronul ei. Şerban după biruinţa aceasta strălucită, în care a apărat cu bărbăţie vrednică de laudă drepturile tronului şi ale ţării sale înprotiva unui duşman semeţ şi viclean, s-a întors cu triumf în capitala sa, unde a fost priimit de tot norodul ce cele mai vii strigări de bucurie de care era încântat, şi cu cele mai doveditoare semne de recunoştinţă şi mirare. Biruinţa aceasta asupra lui Simeon Moghila şi ceealaltă ce a repurtat despre Moisi Secheli, le-a vecinicit prin zidirea a doă mânăstiri Cotmeana şi Cozia, pe care le-a înălţat ca nişte monumente de mulţumirea sa către ceriu, pentru împuternicirea braţelor sale înprotiva vrăjmaşilor. 
        După întâmplarea aceasta în care a dat probe luminate de vitejie, Şerban s-a bucurat vreo câtăva vreme de o pace neturburată. Vremea [103] aceasta liniştită o a întrebuinţat în lucrurile păcii, îndeletnicindu-se a îmbunătăţi soarta ţării şi starea lăcuitorilor ei. O gândire tristă îi apăsa inima sa, că s-a desghinat de partida creştinătăţii. Pe Împăratul Rudolf încă nu-l costisea mai puţin aceasta, după ce a înţeles că Şerban a priimit semnele domniei de la Poarta otomană, şi că s-a aliat cu dânsa. Înprejurările care amerinţa Ţara Rumânească în vremea aceea când a fost silit a se supune voinţei Sultanului, îl desvinovăţea de orice împutare putea să i să facă. Deşi a priimit a fi credincios Porţii otomane, şi deşi împlinea cu sirguinţe toate îndatorile cu care s-a legat către dânsa, inima lui Şerban bătea tot pentru creştinătate, şi ca un patriot bun, în protecţia şi lucrările aceştia îşi pironise gândirea şi nădejdea, că ţara sa se va învrednici vreodată de un viitor  mai bun pentru dânsa. În mai multe rânduri dând dovezi de credinţa şi sintimentele sale către Împăratul şi creştinătate, această aplecare plină de râvnă i-a câştigat pentru totdeauna dragostea curţii împărăteşti. Împăratul încă n-a pierdut niciodată din ochi trebuinţa de alianţă cu Ţara Rumânească şi foloasele care isvora dintr-această [104] unire. De aceea n-a lăsat să treacă nici un prilej în care putea să lucreze ca Ţara Rumânească să fie unită cu sine şi prinţul ei să lucreze înpreună cu creştinătatea înprotiva puterii turceşti. De aceea, când s-a închieiat pace între Împăratul Rudolf şi Bocicai, Arhiduca Matia la preliminarele păcii a adăogat şi aceasta, ca prinţul Bocicai să se silească spre a face ca prinţul Ţării Rumâneşti dinpreună cu toată ţara sa să rămâe credincios al Măriri sale împărăteşti; sau daca se va fi făcut dintr-aceasta, să pue toată silinţa spre a-l face partizan al interesurilor împărăteşti.
        Dar pacea de care s-a bucurat ţara vreo câtăva vreme subt cârmuirea cea înţeleaptă a lui Şerban, iar a început a se turbura, din pricina nestatorniciei lucrurilor din Transilvania. Bocicai cu care Şerban a trăit într-o înţelegere bună, a murit otrăvit la anul 1606. Transilvania care în vremea stăpânirii sale a fost unită cu Ungaria, s-a desghinat iar prin intrigile nobililor unguri, care îşi aleseră de prinţ al lor pe bătrânul Sighismund Rakoţi. Acesta ca să se întărească mai bine în scaun, a căutat să întemeieze prieteşug şi pace cu puterile vecine. În Ţara Rumânească a trimis pe Baltazar [105] Silvaşi care după ce a venit în Târgovişte şi a descoperit sintimentele stăpânului şi ale ţării sale, a priimit de la Şerban încredinţare, că lui nimic nu-i este mai dorit decât o pace statornică şi un prieteşug adevărat, care trebue să domnească între Transilvania şi Ţara Rumânească. Transilvania nu s-a bucurat multă vreme de stăpânirea cea dreaptă şi blândă a lui Sighismund Rakoţi. Acesta după o stăpânire de un an numai a părăsit Transilvania şi s-a dus în Ungaria. Transilvanenii aleseră în locul lor pe Gavriile Batori din familia prinţilor Batorei, care a coprins tronul Transilvaniei prin protecţia turcilor. Este vrednic de însemnat fermanul Sultanului prin care Gavriil Batori s-a întărit prinţ. Într-acesta se coprindea, ca Gavriile Batori să dea ajutor prinţilor rumâni din Ţara Rumânească şi Moldavia, când se va întâmpla ca să fie supăraţi de cazaci sau alţi vrăjmaşi; asemenea şi prinţii rumâni să fie îndatoraţi a-i da lui tot ajutorul când se va întâmpla ca să fie strâmtorat de vreo putere du prin prejur. Dar puntul care trage mai mult băgarea de seamă este acesta, ca Gavriil Batori să nu îngăduiască nicidecum pe prinţii rumâni, al Ţării Rumâneşti [106] sau al Moldovii, ca să-şi cumpere cetăţi în Transilvania; către aceasta pe prinţii rumâni rebeli nu numai să nu-i priimească nicidecum în ţara sa, ca să-şi găsească scăpare, fugând de o pedeapsă meritată; ci să-i prinză numaidecât şi să-i dea Porţii otomane ca să-şi ia pedeapsa de care sânt vrednici.
        Nimic nu era mai potrivit cu starea în care se afla împărăţia turcească şi cu relaţiile în care sta cu staturile aliate cu sine, decât politica aceasta infernală de a ridica pe un prinţ asupra altuia, de a pune pe unul spion asupra altuia, de a semăna zizanie între dânşii şi de a se folosi din desghinarea lor spre a-i ţinea în supunere pe toţi. Tonul acel aspru şi amerinţător al fermanului lui Gavriil a legat şi mai mult pe Şerban cu interesurile împărăteşti. După ce a înţeles despre instalaţia noului prinţ al Transilvaniei, a grăbit a trimite soli ca să-l complimenteze pentru suirea în scaun. Gavriil Batori a priimit pe solii rumâni cu cinste, a mulţumit prinţului lor pentru sintimentele sale ce le descopere, şi după ce le-a făcut destule ţeremonii, i-a slobozit ca să se întoarcă în ţara lor.
        Prieteşul ce Gavriil Batori a făgăduit lui [107] Şerban n-a ţinut mult. O ură veche glodea inima acelui prinţ înprotiva Ţării Rumâneşti. Îşi aducea aminte de nenorocirile ce familia sa a cercat de la rumâni şi aceasta aprindea în el pofta de a-şi răsbuna; asemenea ştia că Sighismund Batori şi Andrei Batori au avut vasali pe prinţii rumâni şi el nu se socotea  mai puţin vrednic de o asemenea cinste. Aceste doă motivuri l-au hotărât ca să facă plan de a coprinde Ţara Rumânească şi Moldova şi de a le stăpâni el, cercând de la Sultanul voe ca să se cunoască de prinţ a acestor doă prinţipate. Nimic nu-i cinstea lui Gavriil Batori spre înfiinţarea proiectului său decât un pretext, dar şi acesta îi era la îndemână. Fiindcă în vremea aceasta s-a întâmplat o gâlceavă între doi magnaţi polonezi Stadniţki şi Opoliinski, Stadniski a chiemat într-ajutor nişte haiduci unguri. Aceştia mergând în Polonia, după împăciuirea gâlcevii, s-a apucat să jefuiască locurile pe unde au umblat; Gavriil Batori pricinuia acum că polonezii au de gând să-şi răsbune pentru acele jăfuiri şi învitaţi fiind şi de Kendi, un fugar transilvan, socotesc prin Moldova să năvălească în Transilvania. La acestea adăoga că polonezi s-au înţeles cu [108] Kendi şi cu Şerban, prinţul Ţării Rumâneşti, care este cu toată inima credincios Împăratului Germaniei, ca să-l gonească pe dânsul din scaunul Transilvaniei şi în locul său să aşeze pe Kendi.
        Gavriil Batori nu s-a gândit mult asupra expediţiei ce vrea să întreprinză înprotiva Ţării Rumâneşti şi a Moldovii a cărora stăpânire o dorea din tot sufletul. În anul 1610 le 11 dechemvrie, cu o armie mare a venit la Sibii. Aici nepăzind nici o disciplină, a dat voe soldaţilor ca să necăjască pe lăcuitori cu tot felul de supărări. Ridicându-se cetăţenii şi lăcuitorii de prinprejur cu plângeri înprotiva acestor neorândueli, Gavriil Batori pricinuia şi îi învinovăţea că li se cuvine să li facă şi alte pedepse mai mari, pentru că ei sânt pricina de pierderea bătăliei de la Şelimbăr în care rumânul Mihai Viteazul a ruinat pe Andrei Batori. După ce a pedepsit îndestul pe sibieni, Gavriil Batori, la 25 dechemvrie, în zioa de Crăciun, s-a ridicat cu lagărul de la Sibiu şi a trecut peste Carpaţi în Ţara Rumânească. Pregătirea expediţiei aceştia s-a făcut atât de tainic încât Şerban n-a putut înţelege nimic despre cugetele cele vrăjmăşeşti ale lui Gavriil [109] Batori. Intrarea cea fără veste i-a tăiat toate mijloacele de a putea să i se înprotivească. N-avea vreme de a-şi aduna armia cea împărţită; de aceea a hotărât ca împreună cu boierii săi să fugă în Moldova la prinţul Constantin Moghila, fiul lui Ieremie Moghila, cu care Şerban se afla într-o bună înţelegere. Gavriil Batori a coprins Târgoviştea şi după aceasta trupele lui gonind pe Şerban până la satul Pelin, pe dânsul n-a putut să-l ajungă, iar mumă-sa dinpreună cu toate comorile sale a căzut în mâinile vrăjmaşilor. Fiindcă intrarea aceasta fără de veste a lui Gavriil Batori a înspăimântat toată ţara şi o mulţime de lăcuitori s-au ridicat şi vrea să treacă Dunărea la turci ca să scape de groaza unui biruitor semeţ, trupele de la Pelin a cârmit şi a luat linia Dunării în sus ca să oprească pe lăcuitori şi să-i întoarcă pe la casele lor, ca să sufere necazurile ce le pregătea pentru dânşii. Trei luni a şezut Gavriil Batori în Ţara Rumânească. Răutatea, jefuirile şi tirania ce a făcut aci, nu s-a mai auzit să se fi făcut vreodată, nici chiar de turci; urmele sale au rămas multă vreme neşterse du pe pământul Ţării Rumâneşti, şi rumânii cu durere şi poftă de răsbunare au [110] ţinut minte de ceea ce au suferit de la dânsul. Afară de proprietatea particularilor ce era în jaful soldaţilor săi celor nesăţioşi, apoi şi cele sfinte, bisericile şi mânăstirile n-au rămas neatinse de barbaria lor cea fără margini. În vremea în care ţara întreagă ţipa subt apăsările aceste fără margini, Gavriil Batori şedea în Târgovişte; s-a dat cu totul la plăceri şi desfrânări, lucru care îl făcea şi armia sa.
        Între plăcerile cu care se îmbuiba Gavriil Batori, i-a venit în minte ca să lucreze spre a rămânea prinţ al Ţării Rumâneşti. De aceea, din Târgovişte a trimis la Poarta otomană pe Andrei Cheresti ca să săvârşească treaba aceasta. Solul ajungând la Constantinopol a spus, că precum Mihai Viteazul a prăpădit pe Andrei Batori care era vasal credincios al Porţii, şi precum Şerban a ruinat pe Moisi Secheli care asemenea era vasal credincios al Sultanului, aşa a vrut şi Şerban, prin înţelegerea sa cu polonezii, să prăpădească pe Gavriil Batori. De aceea, acesta a fost silit ca să apuce mai înainte şi a intrat în Ţara Rumânească ca să nimiceze planurile lui. La aceasta a adăogat, că Şerban nici acum nu se astâmpără, ci cu ajutorul [111] Poloniei şi al Împăratului Germaniei strânge armie; Poarta să poruncească Hanului tătăresc Beglerbigului de la Silistra ca să împiedice mişcările ce ar avea să facă această armie înprotiva interesurilor Sultanului. Fiindcă Gavriil Batori a smerit pe Şerban, care era rebel, şi fiindcă el se află acum în Ţara Rumânească, roagă pe Sultanul ca să-i dea lui stăpânirea aceştii ţări.
        Şerban încă n-a şezut în zadar în locul unde se afla. A trimis şi el la Poarta otomană un sol, ca ministrilor şi paşilor turci să le facă cunoscută purtarea lui Gavriil Batori atât cu sasii în Transilvania cât şi cu rumânii în Ţara Rumânească; să-i încredinţeze că n-a intrat în Ţara Rumânească, prin sila armelor din altă pricină; decât ca să răsufle o ură veche ce purta familia Batoreilor asupra rumânilor şi ca să se facă stăpân peste Ţara Rumânească de unde are de gând ca să năvălească şi în Moldova. Când s-a îmfăţişat la Poarta otomană trimisul din partea lui Şerban; s-a întâmplat ca să vie şi o deputaţie din partea sasilor din Transilvania; aceştia prin plângerile lor înprotiva tiraniilor ce le-au suferit au adeverit purtarea cea neomenită [112] a lui Gavriil Batori în Ţara Rumânească, şi au dat putere la spusele trimisului franţez din partea lui Şerban. Sultanul la auzirea acestor nenorociri, s-a necăjit foarte tare pe începătorul lor; şi cu toate că Gavriil Batori în cererile sale de a i se da Ţara Rumânească, se răzima pe stăpânirea faptelor şi a slujbelor cu care s-a însemnat familia sa către Poarta otomană, şi cu toate că prin sume mari de bani ce s-a silit a câştiga în favorul său pe Vezirul Gazi Mehmet, Sultanului nu i-a plăcut purtarea sa şi s-a interesat de soarta Ţării Rumâneşti. Despre o parte a poruncit comendantului de la Timişoara ca să năvălească în comitatul Bihar şi Sabolci din Ungaria şi să supere lăcaşurile haiducilor, şi care au avut de urmare, ca aceştia să părăsească armia lui Gavriil Batori din Ţara Rumânească şi să alerge spre a-şi apăra averile din patria lor. Despre altă parte a trimis la Târgovişte pe Ceauş Ibraim ca să silească pe Gavriil Batori a da socoteală pentru năvălirea sa în Ţara Rumânească. Batori n-a avut nici acum ce să răspunză la întrebările trimisului turc. Învinovăţirile cu care încărca nevinovăţia lui Şerban era goale de adevăr şi se întemeia numai pe bănueli, [113] care toate dovedea dreptatea pricinii lui Şerban. Văzând că cercetarea ce se face la faţa locului nu ese după pofta inimii sale, Batori s-a grăbit a mai trimite la Constantinopol pe favoritul său Ioan Imrefi. Dar şi această solie n-a fost mai norocită decât cea dintâi şi i-a adus mai multă vătămare decât folos. Batori în loc de a-şi cunoaşte greşala, mărturisea dreptul ce avea de a coprinde Ţara Rumânească; şi în loc de a se smeri înaintea puterii căruia el era supus, a vorbit cu un ton aspru, lăudăros şi care a vătămat auzul celor mai mari de lângă Sultanul.
        Fiindcă Sultanul a hotărât ca Ţara Rumânească să-şi aibă prinţul său şi să nu să dea altuia, Şerban avea nădejde temeinică că se va învrednici în grabă de a-şi dobândi iar scaunul său. Dar în zadar; scopul Porţii otomane era altul; Şerban s-a hotărât că nu e vrednic să stăpânească o ţară pe care o a părăsit la apropierea vrăjmaşului, lăsându-o în mâna acestuia fără a da o lovitură de sabie ca să o apere. De vreme ce Şerban s-a scos din domnia Ţării Rumâneşti trebuia să se aleagă altul; căci boerii dinpreună cu toată ţara au trimis o deputaţie la Sultanul rugându-l, ca să le numească [114] un prinţ care să întroducă şi liniştea şi să-i mângăe de durerile ce le-au suferit, de când ţara se află fără stăpânitor al său; asemenea se ruga ca să poruncească spre a se ridica deasupra lor Gavriil Batori care prin apăsările şi tiraniile sale a adus toată ţara la nesuferire.
        Într-aceea vreme se afla la Constantinopol un boier numit Radul fiu al prinţului Mihnea III care se turcise. Acesta de multă vreme aştepta vrednicia de prinţ, pe care o gonea atât prin jocul intrigilor, cât şi prin combinarea împrejurărilor. În sfârşit a sosit vremea cea de mult aşteptată pentru dânsul. Sultanul îl numi prinţ, şi Ceauş Ibraim a luat poruncă ca cu armie turcească să meargă în Ţara Rumânească spre a-i face instalaţia în scaun şi spre a sili pe Gavriil Batori ca să părăsească o ţară, al căria stăpânitor nu putea fi, pentru că nu se potrivea cu politica Porţii otomane. La sosirea nuoului prinţ, Gavriil Batori, pentru că nici putea nici era în stare de a se înprotivi, a părăsit Ţara Rumânească. Dar înainte de a pleca, la 11 martie 1611, a trimis din Bucureşti o scrisoare la Constantinopol prin care se plângea să Sultanul a crezut mai mult [115] spusele lui Şerban decât îndreptările sale şi a preţuit mai mult pe altul decât pe sine spre a fi prinţ al Ţării Rumâneşti. Împuta Porţii că, precum pre Sighismund şi Andrei Batori şi pe Moisi Secheli, asemenea şi pe el l-a făcut jertfă germanilor şi rumânilor. Aceste plângeri şi împutări mai mult a vătămat decât a folosit pricina sa; căci el a trebuit să părăsească Ţara Rumânească şi la 8 aprilie s-a aflat în Sibiu.
        Şerban după ce a înţeles scoaterea sa din scaun, s-a căit foarte mult că a fugit făr’ a fi cercat ca să se înprotivească lui Batori. Deşi a aflat că Radul, fiul lui Mihnea, este instalat, el făcu proiect de a cere ajutor de la Polonia şi Moldova şi de a-şi dobândi scaunul prin puterea armelor. Polonia pe acea vreme se afla în bună înţelegere cu împărăţia Germaniei care protectuia pe Şerban; Moldova, care se învârtea după voinţa Poloniei, s-a interesat de soarta lui Şerban. Pe lângă acestea Şerban nădăjduia că, după ce va intra în ţara sa toate puterile care îi era prietine se vor sili a mijloci ca să poată rămânea în scaunul său. Dar mai înainte de toate a socotit să cerce duhul şi aplecarea rumânilor către sine. [116] Ca să iscodească aceasta, a trimis pe slugerul Stanciul care, după ce a vorbit cu boierii şi soldaţii roşii şi după ce îşi arătară toţi dorinţa de a-l avea pe Şerban prinţ, s-a întors şi l-a întemeiat în părerile sale ca să nu zăbovească a întreprinde expediţie în Ţara Rumânească. În urma aceştii trimiteri iscoditoare a cerut ajutor de la Polonia de la care a dobândit 800 călăreţi şi 400 pedestrii; la aceştia a adăogat oarecare trupe şi Constantin Moghila prinţul Moldovii. Cu ajutorul acest mic Şerban n-ar fi întreprins o expediţie primejdioasă; dar nădejdea sa era în bunavoinţă şi aplecarea rumânilor către sine, în iubirea lor ce i-a fost arătat prin Slugerul Stanciul şi în nădejdea că el va intra în Ţara Rumânească fără lovitură de sabie.
        Şerban pregătit în asfel de chip veni în Ţara Rumânească; soldaţii cu care prinţul Radul a eşit înaintea vrăjmaşului său au trecut în partea lui făr’ a arăta cea mai mică înprotivire. Radul părăsit de boieri şi de tot norodul a fugit peste Dunăre la turci şi biruitorul Şerban a intrat cu pompă în Târgovişte. Aici n-a zăbovit mult. Cu norocirea ce l-a întovăroşit până acum, şi cu puterea ce o avea în mâna [117] sa a socotit să se slujească şi spre alt sfârşit. Nu putea să-i iasă din gând silnicia ce i-a făcut Gavriil Batori spre a-l goni din scaun; în pieptul său ardea un foc de răsbunare înprotiva acelii urmări nedrepte din partea vrăjmaşului său. Făcând aşadar proiect ca fără zăbavă să întreprinză o expediţie în Transilvania, a luat toate măsurile trebuincioase spre acest sfârşit. Boierii şi soldaţii rumâni era toţi însufleţiţi de duhul lui Şerban şi toţi se afla într-un fel de neastâmpăr de a-şi răsbuna despre Gavriil Batori pentru necazurile şi suferirile ce le-a pricinuit ţării lor în vremea în care s-a aflat el aci. După ce s-a încredinţat de aplecarea a toată ţara şi după ce a făcut toate pregătirile trebuincioase, Şerban despre o parte a început a trimite trupe să treacă peste munţi în Transilvania; despre altă parte printr-un manifest aspru a făcut cunoscut lui Gavriil Batori că el este hotărât prin puterea armelor să-şi facă îndestulare pentru nedreptatea ce i s-a făcut lui şi ţării sale. Vestirea aceasta de răsboi înprotiva lui Batori a umplut de bucurie pe sasi care nu mai putea suferi apăsările şi purtarea cea barbară a prinţului lor. Ei aştepta cu nerăbdare un [118] asfel de prilej ca să-şi răsbune despre dânsul. Despre o parte a trimis o deputaţie la Şerban ca să încheie cu dânsul o învoire de ajutor şi sprijinire înprotiva lui Batori; despre altă parte a luat toate măsurile pentru a strânge trupe, a le înarma şi a le proviziona cu toate cele trebuincioase şi pentru a face pregătirile cuviincioase spre a priimi pe Şerban şi armia sa. În fruntea trupelor săseşti să puse Mihail Vais judecătorul Braşovului. Acesta a trimis înaintea lui Şerban călăuze care să-i arate drumul şi să-l priimească în toate locurile cu gătirea şi cinstea cuviincioasă.
        Gavriil Batori după ce a înţeles duhul lui Şerban din pregătirile ce se făcea în Ţara Rumânească şi în scaunele săseşti şi din manifestul lui cel amar, s-a gătit ca să sprijinească pe un vrăjmaş care intrând în ţara sa pentru pentru pricină de răsbunare, era să-şi verse furia în toate părţile pe unde ajungea, şi care şi mai pe urmă coprinzând Transilvania, cu greu ar fi putut să se gonească din mijlocul ei. Fiindcă Şerban avea aliaţi pe saşi, a scris şi la Constantinopol cerând ajutoare: dar Poarta otomană nu s-a interesat mult la o pripă de răsbunare; dinprotivă simţea bucurie când vedea [119] că prinţii creştini se bat ei între sine. Cu toate acestea, temându-se ca trebile să nu ia vreun curs primejdios, a poruncit Beglerbegului de la Buda din Ungaria, ca să fie cu luare aminte la răsboiul acesta ce se face între prinţii creştini.
        Gavriil Batori după ce a strâns trupele sale care se alcătuia mai cu seamă  de haiduci şi de săcui, a trimis înainte cu avantgarda pe Gavriil Betlen ca, subt munţii Braşovului să oprească intrarea lui Şerban în Transilvania; iar el cu ceealaltă armie a venit mai pe urmă vărsându-şi furia, pe unde trecea, asupra satelor şi oraşelor săseşti. Dar şi această armie s-a mai înpuţinat, căci gheneralul haiducilor Albert Naghi, primiind bani şi făgădueli de la sasi, sau înspăimântându-se de puterea lui Şerban, a lăsat pe drum pe Batori şi s-a întors îndărăt. Armia lui Batori n-a fost în stare de a opri şi de a desfiinţa corpurile armiei lui Şerban, care au trecut rânduri rânduri peste munţii Carpaţi. La 12 iunie 1611, a sosit şi Şerban la Braşov cu 7000 călăreţi şi 1500 pedestri, cetăţenii l-au priimit cu braţe deschise şi l-au dus înlăuntru ca în triumf. După ce s-a odihnit el şi toată armia sa, au dat porunci ca să se gătească de bătae. 
        [120] Armia lui Batori se alcătuia din 12000 călăreţi şi 3000 soldaţi pedestrii; în aripa dreaptă a orânduit pe Gavriil Betlen subt a căruia comandă era haiducii care au rămas credincioşi; aripa stângă au dat-o lui Gheorghie Tracter care era soldat bun, dar necredincios şi subt a căruia comandă era săcuii; iar rezerva a oprit-o ca s-o comandeze el. Fiindcă trupele sale au ajuns la Braşov mai curând decât ale lui Şerban, au luat poziţia de bătălie, aproape de Braşov pe un loc jumătate mărăcinos. Armia sa a şezut înarmată o zi întreagă fără să se arate vrăjmaşul. În sfârşit către seară s-a arătat şi armia lui Şerban la moara de hârtie; aripa stângă se compunea din rumâni, polonezi şi doă excadroane din fugari transilvaneni care urma pe Chendi; aripa dreaptă se alcătuia din polonezi, moldoveni şi tatari chiemaţi într-ajutor de Constantin Moghila; centrul se forma de trupele cele mai alese din rumâni şi alte naţii având şi trei tunuri împrumutate de la cetăţenii Braşovului. Înainte de a se întâlni şi a se lovi armiile, Gavriil Batori a făgăduit nobilitate, moşie cu 100 ţărani, drept răsplătire aceluia care va omorî pe Şerban sau îl va prinde viu.
        [121] Bătălia între Şerban şi Batori s-a început cu mare furie. Pedestrimea transilvană fiind numeroasă a apucat mai întâi ca să împingă îndărăt pe pedestrimea rumână; dar cavaleria lui Şerban s-a purtat cu atâta vitejie încât, după ce a înfrânt pe cavaleria vrăjmaşă, a adus tot lagărul la o nerânduială foarte mare. Ştefan Bedeo şi Gheorghie Sârbul, căpitani în slujba lui Batori, s-au desnădăjduit de a putea înfrânge puterea rumânilor şi apucară fuga. Întâmplarea aceasta a hotărât soarta bătăliei. Rumânii au luat curaj nuou, şi Şerban văzând turburarea vrăjmaşilor, se puse în fruntea pedestrimei şi a cavaleriei sale şi a isbit centrul ce sta sub comanda lui Batori; acesta n-a putut sprijini repeziciunea armiei rumâneşti, îşi părăsi poziţia şi a fost să-şi caute mântuinţa în fugă. În vremea în care pedestrimea vrăjmaşă se măcelărea de pedestrimea română, Şerban a luat în goană pe Gavriil Batori şi un mil de loc l-a acoperit cu trupuri moarte de ale vrăjmaşilor. Gavriil Batori n-a putut scăpa cu viaţă într-alt fel, decât a lepădat din coiful său penele ce purta ca să nu-l cunoască, şi a scăpat în părţile Sibiului. Zioa aceasta [122] plină de slavă, în care Şerban şi-a răsbunat cu prisos despre vrăjmaşul său, a costisit scump pe Transilvania. Gavriil Batori a lăsat 6000 morţi pe câmpul răsboiului; dar bătălia aceasta învierşunată a costisit mult şi pe rumâni, căci şi ei au pierdut 4000 oameni. Mulţi nobili şi de rând din armia lui Batori au căzut prinşi în mâinile rumânilor; între aceia se afla şi chiar Gheorghie Sârbul. Şerban a poruncit ca acestuia să i se tae capul în piaţa Braşovului. După aceasta a dat porunci la satele du prinprejur ca să strângă trupurile cele moarte şi să le îngroape la un loc. Făcând o movilă mare, Şerban a poruncit ca să se ridice deasupra o cruce înaltă pe care a scris cu slove rumâneşti aurite: că nu el, ci Batori este vinovat că s-a vărsat atâta sânge. Această cruce deasupra movilii a şezut, până când a scăpat Batori de frică, şi atunci ca să-şi ascunză ruşinea, a poruncit ca să se ia de acolo. Trofeile aceştii biruinţe strălucite pentru rumâni au fost 120 steaguri ce s-au luat de la vrăjmaşi, afară de arme şi alte lucruri peste care se făcură rumânii stăpânitori.
        Şerban avea să tragă foloase mari din biruinţa de la Braşov. Ridicându-se cu armia sa de [123] aci, s-a luat după Gavriil Batori până la Sibiu; ar fi vrut să înainteze şi mai departe prin Transilvania: dar fiindcă turcii de la Timişoara, auzind de nenorocirea lui Gavriil Batori, au venit ca să-i dea ajutor, Şerban a contenit de a mai goni pe vrăjmaşul său; şi ca să nu se încurce cu turcii în bătălie, şi să nu-şi vatăme mai rău pricina sa pentru care s-a ridicat cu armele, a găsit de cuviinţă să se întoarcă la Braşov.
        Expediţia aceasta norocită din Transilvania veselea pe toţi rumânii care ardea de focul răsbunării înprotiva lui Batori; numai inima lui Şerban era plină de grijă. El ştia că este scos din scaunul Ţării Rumâneşti pe care l-a dobândit prin puterea armelor, gonind pe Radul; dar nu ştia daca Sultanului îi va veni ca să-l sufere şi să-l întărească.
        Radul după ce a trecut Dunărea la turci, a dobândit de la dânşii trupe ajutoare; şi în vremea în care Şerban se afla în Transilvania încurcat în răsboiul înprotiva lui Gavriil Batori, a intrat în Ţara Rumânească şi fără vărsare de sânge a coprins scaonul din Târgovişte. Şerban înţelegând cele ce s-au făcut în urma sa, a cercat prin felurimi de mijloace ca să [124] intre în favorul Sultanului. Despre o parte a trimis un sol la Constantinopol ca să ducă 41 din cele mai frumoase steaguri ce a luat de la vrăjmaşi, şi să făgăduiască toată supunerea; despre altă parte, a trimis şi la Împăratul Rudolf 32 steaguri rugându-se, ca să mijlocească spre a se restatornici iar în scaunul său. Dar în zadar; cu politica Porţii otomane nu se potrivea nicidecum ca să se priimească prinţ unul care cu sabia în mână a gonit pe acela care l-a numit ea. Şerban pierzând toată nădejdea de a isbuti prin mijlocul intrigilor, a socotit să facă un pas îndrăsneţ şi cu puterea armelor să dobândească şi să ştie un drept ce Poarta nu avea să i-l dea. Radul aştepta pe Şerban la râul Teleajănului cu o mulţime de turci şi tatari. Şerban n-a trecut Carpaţii înprotiva locului unde îl aştepta vrăjmaşul său, ci a căutat alt loc mai cu depărtare de dânsul. Dar Radul îi eşi înainte şi acolo. Şerban văzând că puţinele sale trupe, ce se micşoraseră foarte mult prin bătălia cea cruntă din Transilvania, nu vor fi îndestule spre a se înprotivi armiei cei număroase a lui Radul, şi fiindcă şi acelea din pricină că era încărcate de jafuri, sau înspăimântate [125] de puterea vrăjmaşului, n-arăta curaj îndestul spre bătae, şi să împrăştia, a socotit mai bine să fugă în Moldova la prietenul său Constantin Moghila. Radul a simţit fuga lui Şerban şi a trimis după dânsul cete de tatari ca să-l prinză; aceştia gonindu-l pe câmp slobod era aproape să pue mâna pe dânsul: norocirea însă l-a ferit şi cu putinţei oameni de ai săi a trecut în Moldava la Suceava unde se afla nevastă-sa.
        
                        			Radul VII.
        
        Fiul lui Mihnea ce s-a turcit.
        
        A domnit de la 1611 – 1615.

	Fuga lui Şerban a înlesnit pe Radul ca a doa oară să coprinză scaunul domniei. Netemându-se că vrăjmaşul său va mai face vreo cercare spre a-l goni din stăpânire, şi-au întors toate privirile sale asupra liniştii ţării pe care au fost sguduit-o întâmplările trecute. Dar mai nainte de toate trebuia să se asigureze despre [126] credinţa boierilor, a slujbaşilor ţării şi mai cu seamă a soldaţilor roşii care, la cea mai mică nemulţumire ce ar fi cercat din partea prinţului lor, era gata a ridica steag de răsvrătire şi a trece în partea altuia care i-ar fi momit cu făgădueli mari şi cu daruri. A chiemat aşadar pe toţi boierii, slujbaşii şi soldaţii şi i-a pus să jure că-i vor fi credincioşi şi supuşi la toate ce le va porunci ca un stăpânitor. După ce un asfel de chip s-a asigurat despre credinţa ţării, s-a silit prin felurimi de mijloace ca să o uşureze de nenorocirile ce le-a pătimit mai nainte, să îmbunătăţeze soarta lăcuitorilor, şi cu chipul acesta să se facă vrednic de dragostea de obşte a tuturor. Într-adevăr anii cei dintâi ai stăpânirii sale, în care s-a bucurat de o pace şi odihnă statornică, i-a întrebuinţat cu destulă ispravă spre a câştiga merite la mulţumirea şi recunoştinţa a tot norodului. Măsurile sale cele înţelepte, întocmirile cele drepte ce le-a pus în lucrare spre folosul ţării, au făcut ca stăpânirea sa să fie vrednică de laudă şi toţi să binecuvinteze numele său. Dar toate acestea ce făcea el pentru binele ţării era o mască sub care îşi ascundea o inimă vicleană; de aceea şi rumânii l-au lăudat, [127] dar nu l-au iubit niciodată; nici că putea să o facă decât cu vânzarea sintimentelor lor. Pricina pentru care inimile rumânilor era înstreinate despre dânsul şi reci, era aplecarea cea mare a sa ce avea către streini mai cu seamă către grecii fanarioţi.
        Mai înainte de intrarea turcilor în Europa, era oarecare înclinare între Ţara Rumânească şi împărăţia grecească de la Constantinopol. Vecinătatea înlesnea pe rumâni ca să treacă în împărăţia grecească, şi pe greci ca să vie în Ţara Rumânească. Această trecere împrumutată atârna de la o credinţă, de la o religie ce avea amândoă naţiile acestea şi de la supunerea ce avea clerul rumânesc către Patriarhul de la Constantinopol. În vremea când sau călugării grecii venea în Ţara Rumânească, sau rumânii pentru sfinţenie trecea în împărăţia grecească, s-au întâmplat ca mulţi greci să vie şi să se aşeze cu lăcuinţa în Ţara Rumânească. Rumânii au privit ca pe nişte fraţi ai lor, pe aceşti streini care era tot de o religie cu dânşii, şi care ori nemulţumirea din patria lor ori nădejdea câştigului i-a adus în Ţara Rumânească.
        Cu intrarea turcilor în Europa s-a sguduit [128] toată împărăţia grecească. Trecerile grecilor în Ţara Rumânească au fost mai dese dupe cum era şi în alte părţi ale Europii. Aceşti nenorociţi au găsit în rumâni nişte inimi pline de bunăvoinţă şi o priimire de streini plină de râvnă. Cu toate că mai pe urmă nici Ţara Rumânească n-a rămas ferită de isbirile turcilor, streinii greci care însă au venit aici era oarecum depărtaţi de stăpânirea aceea barbară de a căruia groază şi-au părăsit patria şi au fugit ca să găsească scăpare. Între aceşti greci streini se afla multe familii nobile care s-au priimit după cuviinţa şi cinstea rangurilor lor. Cei mai mulţi dintr-aceştia pierzând nădejdea de a se mai întoarce în patria lor, mai cu seamă după căderea Constantinopolului, se statorniciră pentru totdeauna în Ţara Rumânească, se încuscriră cu rumânii, îmbrăţişară limba, obiceiurile şi nărăvurile lor şi se naturalisară rumâni.
        După ce întâmplările cele nenorocite au adus cu sine ca Ţara Rumânească, din pricina răsboaelor celor îndelungate şi sângeroase ce le-a purtat înprotiva turcilor, rumânii au pierdut din drepturile cele scumpe ale lor, şi a ajuns lucrul ca prinţii lor să-şi priimească [129] numirea şi întărirea de la Constantinopol. Dreptul acesta ce şi l-a însuşit Poarta otomană prin puterea cea grozavă a armelor sale, a fost un mijloc de un câştig bogat pentru favoriţii şi cei de aproape ai Sultanului. Nici unul din prinţii rumâni nu putea să dobândească semnele domniei decât după ce vărsa sume mari de bani. Spre nenorocirea ţării, egoismul ridica în picioare mai mulţi boieri rumâni deodată care umbla după domnie; acel însă numai se învrednicea de dânsa care cunoştea mai bine focul intrigilor şi care da mai mulţi bani. Se întâmpla ca unii din intriganţii aceştia, mergând la Constantinopol, să nu aibă cu sine bani îndestui spre a mulţumi lăcomia acelora de la care atârna soarta domniei lor. Era aşadar siliţi ca să se împrumuteze de la unii alţii, armeni, turci, ovrei; dar mai cu seamă de la deosibiţi neguţători şi speculanţi greci care se afla la Constantinopol. Aceşti creditori vinea sau singuri, sau se aducea de prinţul cel nuou în Ţara Rumânească, ca să-şi priimească banii cu dobânda lor. Cu cât se făcea de dese schimbările prinţilor acelora care prin putere de bani dobândea domnia, cu atât se îmmulţea şi numărul acelor creditori streini care vinea [130] în Ţara Rumânească. Unii dintr-înşii după ce îşi priimea banii cu dobânda lor se întorcea îndărăt; cei mai mulţi însă zăbovea mai mult aci, sau se statornicea pentru totdeauna în Ţara Rumânească, şi mai îmvita şi pe alţi prietini şi cunoscuţi ai lor ca să vie spre a se folosi dintr-o ţară unde ei juca role mari, pentru că era creditori ai prinţului ţării. Ca nişte speculaţi căuta tot felul de mijloace prin care să strângă bani şi să se îmbogăţească. Industrie, negoţ, slujbe, ranguri şi orice putea aduce oarecare câştig se pipăia cu de-amăruntul de aceşti oameni flămânzi de bani şi de cinste şi se folosea dintr-însele cu mare pagubă a rumânilor şi vătămare a drepturilor lor ce li se călca în picioare în ochii prinţului care protectuia pe acei năvălitori în drepturi streine. În industrie şi negoţ vicleni, în slujbe şi dregătorii trufaşi, streinii aceştia se purta către pământeni cu o semeţie nesuferită, către mai mici lor cu nemilostivire, către cei mai mari cu despreţ. Trufindu-se cu un nume deşărt, nu se amesteca cu rumânii; nu cinstea limba şi obiceiurile lor; cu un cuvânt, aceşti streini făcea o naţie deosibită în mijlocul naţiei rumâne, şi închipuia oarecum un stat în stat.
        [131] Purtarea aceasta semeaţă a streinilor a amărât foarte mult inimile rumânilor, şi i-a adus la punt de a nu mai putea suferi ca să fie călcaţi în picioare, în ţara lor, de nişte vinetici, care nu avea alt drept în care să se razime pentru lucrările lor cele obrasnice, decât puterea prinţului care atârna oarecum de la dânşii. Murmurarea era de obşte, dar aceasta nu era îndestulă spre a înfrâna lăcomia cea fără margini a streinilor: a trebuit să ia măsuri serioase prin care să se smerească trufia lor, şi să li se tae mijloacele de a se mai întinde în drepturile rumânilor şi foloasele unei ţări pe care ei o ocăra cu purtarea lor cea vrednică de defăimare. Vreme mai întocmită spre a se pune în lucrare acele măsuri n-a fost decât în domnia cea slăbită a lui Mihai Viteazul care în tot chipul s-a silit să desrobească ţara şi drepturile rumânilor. Atunci streinii au suferit o lovire grozavă. Acest prinţ patriot nu numai a apărat pe rumâni depărtând şi gonind pe streini care se îndesa cu d-a sila în drepturile lor; ci şi prin tractaturi încheiate în faţa lumii a fulgerat înprotiva lor. În tractatul ce l-a încheiat cu Sighismund Batori prinţul Transilvaniei, a hotărât [132] un articol întreg pentru slăbirea şi nimicirea puterii streinilor şi asigurarea drepturilor politice ale rumânilor. Într-acest articol se coprinde ca „în numărul celor 12 boieri juraţi care închipuia divanul cel mai înalt al ţării să nu se priimească nici un grec de naţie; asemenea grecii să nu se poată lua nici o slujbă sau dregătorie de ale Ţării Rumâneşti”.
        Mihai Viteazul a lucrat în duhul rumânilor care era obosiţi de nedreptăţile ce li se făcea mai înainte de streinii pe care îi protectuia prinţii ţării. Hotărârea lui înprotiva streinilor a fost un trăsnet grozav pentru dânşii. Nemaiputând să se împărtăşească de drepturile rumânilor şi foloasele ţării lor, rămâind pradă părerii de obşte care îi pedepsea foarte urât, cei mai mulţi au fugit peste Dunăre, ducând cu sine bogăţiile ce le-a strâns şi părerea de rău că sânt siliţi să părăsească o ţară în care le era slobod a face toate câte le cerea inima şi lăcomia lor. Alţii mai înţelepţi luându-se după pilda altor streini mai vechi care se naturalisară rumâni, lepădară fumurile acele seci cu care se trufea până la vremea aceasta şi îmbrăţişară mijloacele cele [133] dulci prin care s-au lipit de rumâni. Cinstind lucrurile naţionale ale rumânilor dobândiră dragostea de obşte; hotărând a rămânea pentru totdeauna în Ţara Rumânească, învăţară limba rumânească, priimiră toate obiceiurile  ţării, se încuscriră cu rumânii şi naturalisându-se rumâni, se amestecară în familia cea mare a lor; şi făr’ a fi mai putut cineva să le împuteze că sânt streini, se împărtăşiră de aci înainte de toate drepturile şi foloasele ţării.
        Şerban Basarab a lucrat şi el în duhul lui Mihai Viteazul şi al părerii de obşte a rumânilor. Străinii se priviră ca streini şi nevolnici de a apuca slujbe şi ranguri şi de a se folosi din drepturile ţării. Rumânii uitară patima aceea veche ce o avea asupra lor şi toate era în bună orânduială. Dar cu suirea lui Radul VII pe scaunul ţării, s-a schimbat starea lucrurilor de mai nainte şi s-a turburat armonia care domnea în toată ţara şi între toţi lăcuitorii. Acesta fiind silit în doă rânduri a merge la Constantinopol, prin bani a dobândit semnele domniei şi prin bani s-a restatornicit, când Şerban îi desputa scaunul. Sumele aceste mari de bani prin care a înlesnit drumul intrigilor sale, le-a împrumutat de la [134] neguţetori de acolo. În doă rânduri aducând cu sine pe creditorii săi iar a umplut ţara de streini; pentru că acei creditori totdeauna venea întovăroşiţi şi de alţii care în deosibite chipuri au putut îndatora pe prinţul în vremea în care se afla la Constantinopol stăruind după domnie. În asfel de chip curtea prinţului gemea de streini; rumânii care se credea mai nainte scăpaţi, se pomeniră iar împresuraţi de oameni vicleni, trufaşi, semeţi şi năvălitori nedrepţi în drepturile unei ţări care nu numai nu le era datoare nimic; ci dinprotivă avea a se teme de faptele şi lucrările lor prin care o vătăma cu chipul cel mai nesuferit. Rumânii speriaţi de cele ce era să le vie de la aceşti streini a cărora inimă, cuget şi fapte le cunoştea de mult, murmurară înprotiva lui Radul. El nu numai n-a luat în băgare de seamă aceasta; ci ca cum ar fi vrut să-şi răsbune despre rumâni, căci îl părăsiseră o dată şi trecură în partea lui Şerban, slujbe, dregătorii, ranguri, cinsti, drepturi toate le grămădea pe streini, lăsând pe pământeni obidaţi şi mâhniţi până la suflet. În zadar aceştia striga că este năpaste răsunătoare ca să li se răpească drepturile lor şi să se dea [135] streinilor; Radul era surd la toate arătările acestea.
        În vremea în care Radul, prin aplecarea cea mare ce avea către streini şi prin protecţia ce le da, înstreina inimile rumânilor de la sine, Şerban care din Moldova de la Suceava a fugit în Polonia pentru ca să fie mai sigur pentru viaţa sa, auzea cu plăcere cele ce se făcea în Ţara Rumânească; şi poate a luat şi el parte la nemulţumirea de obşte cu stăpânirea lui Radul, îndemnând pe boieri ca să facă vreo mişcare înprotiva unui prinţ care îi tiraniseşte cu chipul cel mai urât. Radul a îngrijit a se asigura de intrigile lui Şerban care era un vrăjmaş al său puternic, căci era sprijinit de Moldova, Polonia şi de Împăratul Germaniei. A scris la Poarta otomană plângându-se că el nu se crede sigur nici nu este în stare de a ţinea ţara în pace şi în linişte, în câtă vreme Şerban va fi în viaţă şi aproape de hotarăle Ţării Rumâneşti. Polonia a trimis un ceauş cu scrisoare în formă de ferman prin care poruncea craiului Poloniei că, de nu-i va trimite capul şi banii lui Şerban, să aştepte cu încredinţare năvălirea tatarilor. Craiul Poloniei a fost mai îndrăsneţ decât să [136] se teamă de amerinţarea Sultanului, şi a fost mai generos decât să dea pe Şerban în mâinile turcilor. Poarta necăjită a scos din domnia Moldovii pe Constantin  Moghila prietenul lui Şerban şi care se făcuse prinţ prin influenţa Poloniei; cu toate acestea Şerban a rămas în Polonia lucrând în toate părţile spre a-şi dobândi scaunul pierdut; nădejdea sa însă cea mai mare era răzimată în Împăratul Germanii. Curtea împărătească n-a uitat niciodată slujbele cu care o a îndatorat Şerban, şi nu nădăjduia că-şi va putea întemeia puterea sa în Ungaria şi Transilvania de nu va avea pe Şerban, aliatul său, prinţ al Ţării Rumâneşti. De aceea nici n-a trecut cu vederea nici un prilej prin care putea să ajute pricina acestui prietin credincios al său, ca să poată dobândi iar domnia. Când a trimis la Constantinopol pe ambasadorul Negroni ca să schimbe articolele cele smintite ale păcii de la Sitvatoroc, ce s-a fost închieiat mai dinainte între Poartă şi curtea împărătească, i-a poruncit ca să lucreze şi pentru restatornicirea lui Şerban, Negroni după porunca stăpânului său şi-a pus toată silinţa ca să recomandeze pe Şerban, dar în zadar: Caimacamul Porţii otomane îi răspunse: [137] că Împăratul Germaniei n-are nici un drept de a se amesteca în lucrurile Ţării Rumâneşti, ale Moldovii şi ale Transilvaniei; că Şerban ca unul ce a fugit la Batori şi a părăsit scaunul făr’ a-l apăra şi mai pe urmă a vrut a se îndesa prin puterea armelor, nu e vrednic de a se mai lua în băgare de seamă; dar fiul său are drept  de a nădăjdui toate cele bune de la milostirea Porţii otomane.
        Radul a ştiut foarte bine să-şi facă intrigile sale spre a fi sigur de către Şerban. Cu cât era de mare liniştea de care se bucura cu atât supăra mai amar pe boieri şi pe toţi rumânii cu favorarea cea peste măsură ce o arăta streinilor, şi cu atât creştea şi ura rumânilor înprotiva streinilor şi nemulţumirea cu stăpânirea lui. Fiindcă Gavriil Batori prin tiraniile sale s-a făcut nesuferit de către transilvaneni şi fiindcă aceştia îl pârâră la Poarta otomană rugându-se ca să-l scoaţă şi să orânduiască pe altul, Poarta ca să câştige inimile lăcuitorilor Transilvaniei, a ascultat cererile lor şi a hotărât ca Batori să fie scos din prinţipat. Dar acesta şi în vremea aceasta critică pentru dânsul să lăuda cu strălucirea familiei sale şi se trufea cu faptele strămoşilor [138] săi. Nevrând a asculta de porunca Porţii otomane, cu armele în mână vrea să se ţie în scaunul Transilvaniei. Poarta a poruncit lui Radul ca să trimiţă transilvanenilor ajutor de trupe, la care a şi trimis 600 călăreţi rumâni care s-au unit cu armia transilvană ce o comanda Andrei Gheţi înprotiva lui Batori. Când a fost ca să se lovească armia aceasta cu a lui Batori, cei 600 de călăreţi rumâni au priimit poruncă de la prinţul lor Radul ca să se grăbească a se întoarce îndărăt; transilvanenii au pierdut bătălia şi Gavriil Batori ca să-şi răsbune şi-a vărsat toată furia mâniei sale asupra scaunelor săseşti, căci acestea stăruia mai mult ca să se scoaţă stăpânul lor cel nemilostiv şi crud. Turcii n-au grăbit ca să se scape Transilvania de furiile anarhiei şi de vărsarea de sânge ce se făcea acolo fără nici un folos; ei se uita cu plăcere cum se sfâşie şi să măcelăresc creştinii între sine, şi alerga numai atunci când nu-i costisea pierdere de mulţi oameni şi când se lucra pentru un folos mare al lor.
        Pricina pentru care Radul a chiemat îndărăt din Transilvania pe cei 600 călăreţi era un complot grozav ce se formase înlăuntru ţării [139] înprotiva sa, şi care îi amerinţa nu numai scoaterea din scaunul ţării, ci chiar şi pierderea vieţii sale.
        Ura naţională a rumânilor înprotiva streinilor ajunsese la puntul cel mai înalt şi nemulţumirea lor cu stăpânirea cea nedreaptă a lui Radul i-a adus le desnădăjduire de a nu mai putea suferi. Fiindcă Radul era nesimţitor la glasul obştii şi la desele arătări ce i le făcea boierii, ca să nu-şi bată joc de ţară protectuind pe streini şi nedreptăţind pe pământeni, s-a format un complot grozav ca să se aleagă alt prinţ în locul lui Radul şi să se gonească toţi streinii care a sleit ţara fără milostivire. Sufletul complotului acestuia era marele Stolnic Berca, din satul Merişani din judeţul Teliorman. Acesta dinpreună cu alţi boieri patrioţi făcură jurământ ca să aleagă prinţ pe Cămăraşul Mihail. Cu toate că aceşti boieri complotisti au luat toate măsurile ca să isbutească în proiectul lor ce l-au întreprins; dar Radul care de-a pururea era bănuitor despre credinţa boierilor patrioţi ce murmura înprotiva sa, prin spionii săi, a aflat de urzirea acelui complot, şi până a nu apuca complotistii ca să facă vreo mişcare, el a trimis [140] pe subt ascuns soldaţi ca să-i prinză şi să-i aducă la dânsul. Ca să dea o pildă grozavă şi să înspăimânteze şi pe alţii de a nu mai îndrăsni ca să facă comploturi înprotiva sa, a poruncit ca la 8 boieri care era căpeteniile complotului să li se tae capetele în mai multe locuri ale ţării.
        Această întâmplare grozavă mai mult a vătămat decât a folosit lui Radul; şi în loc de a astupa gurile rumânilor ca să nu murmureze înprotiva lucrărilor sale celor despotice, i-a întărâtat şi i-a aţiţat mai mult înprotiva sa şi a streinilor. Nimini n-a găsit cu cale osânda la moarte a acelor 8 boieri care şi-au pierdut viaţa pentru că au vrut să apere drepturile naţionale înprotiva unui prinţ care idolatrisea pe streini; toţi prin semne adevărate îşi descoperea nemulţumirea şi mâhnirea lor pentru săvârşirea acelii fapte nedrepte; toţi lucra pe faţă şi pe subt ascuns ca să se scoaţă Radul din domnie şi aştepta vreme ca să răsufle ura ce o purta înprotiva streinilor care necăja ţara de multă vreme fără frică de pedeapsă.
        De a arăta într-acestea, transilvanenii nu înceta cu plângerile lor la Poarta otomană, [141] că nu mai pot suferi tiraniile lui Batori, Sultanul ca să mângâe pe acei nenorociţi şi să smerească trufia prinţului lor celui semeţ, care prin puterea armelor vrea să se ţie în tronul Transilvaniei, a hotărât cu desăvârşire scoaterea lui şi a întărit în locul lui pe Gavriil Betlen. Dar fiindcă credea că Batori nu o să supue la înalta sa poruncă şi că o să arate înprotivire, a însărcinat pe Şahâighilai Hanul tătăresc şi pe amândoi prinţii rumâni pe Radul din Ţara Rumânească şi pe Ştefan Tomşa din Moldova, ca cu trupe să meargă în Transilvania şi să ajute pe Gavriil Betlen spre a coprinde scaunul acei ţări. Puterile aceste unite la 1 octomvrie 1613 s-au aflat la Sibiu. Batori n-a avut curaj de a sprijini pe vrăjmaşi în frunte; a căutat mijloc ca să scape din mâinile lor şi a fugit în Ungaria unde s-a şi omorât mai pe urmă la Oradia mare. 
        Înainte de această întâmplare, pe vremea când Poarta a fost hotărât scoaterea lui Batori, acesta a cercat prin intrigi ca să dobândească favorul pierdut şi să rămâe prinţ al Transilvaniei. A trimis la Constantinopol soli cu rugăciuni şi cu deosebite propuneri, care ca să isbutească, a trebuit Ischender Paşa că le ajute [142] din toate puterile sale. Una din propunerile lui Batori era şi aceasta că, de-i va ierta Poarta tributul de 15000 galbeni ce trebue Transilvania să plătească pe tot anul; de-i va da şi 40000 de galbeni şi de va sili pe prinţul Ţării Rumâneşti şi pe al Moldovii ca fieşcare să-i dea ajutor cu câte patru mii călăreţi şi să-i plătească lui tributul jumătate; asemenea daca va îndatora şi pe Paşii de la Agria şi Timişoara şi pe beii de la Ghiula şi Somoc din Ungaria ca să fie sub comanda lui; atunci el va intra în Ungaria cu 30000 haiduci, va învoi vremile lui Bocicai şi va întinde hotarăle Transilvaniei până la Dunăre şi până la Pojoi. Propunerea aceasta nu s-a priimit; şi cu toate că Ischender Paşa s-a silit din toate puterile ca să ajute pe clientul său, Sultanul a hotărât şi a pus în lucrare scoatea lui Batori pe care turcii îl numea „Deli craiu”.
        După fuga lui Batori liniştindu-se Transilvania de sgomotul răsboiului, Gavriil Betlen a venit la Turda unde s-a întâlnit cu puterile aliate şi la 23 oct. s-a ales prinţ al Transilvaniei după formele obicinuite. Mădularii dieţii care se adunase pentru alegere, temându-se ca să nu se mai întâmple vreo nenorocire care [143] să turbure liniştea unei ţări care a suferit destul din pricina răsboaelor civile, au cerut de la Betlen ca să încheie legătură de alianţă şi prieteşug cu prinţii rumâni care se afla acolo. Betlen al căruia interes era de a fi sigur din partea Ţării Rumâneşti şi a Moldoviei şi de a avea în ele ajutoare credincioase la vreme de trebuinţă, a încheiat fără zăbavă cu Radul şi cu Şerban o legătură de pace şi bună înţelegere. Isprăvindu-se toate acestea, Şahâighirai şi prinţii rumâni se întoarseră în patria lor; şi fiindcă pentru slujbele ce au făcut nu s-au răsplătit cu nimic, au socotit să se despăgubească prin jafuri şi prăzi ce au făcut din locurile din drumul lor pe unde se întorcea.
        Sultanul ca să statorniceze mai bine pe Betlen şi să-l întărească în stăpânirea sa cea nuoă, a dat poruncă atât Paşilor turci du pe lângă Dunăre şi celor din Ungaria, cât şi prinţilor rumâni din Ţara Rumânească şi Moldova, ca, întâmplându-se să fie lovit de vreun vrăjmaş, să-l ajute din toate puterile lor; şi aceasta să nu o facă numai vara, ci chiar iarna de va face trebuinţă.
        Murind Batori, Betlen a scăpat de vrăjmaşul său cel mai mare de care avea a se teme totdeauna. [144] Poarta otomană însă a crezut că va fi sigur în scaunul Transilvaniei; de aceea la 1 iulie 1614 Ischender Paşa a închieiat cu dânsul un tractat între celelalte articole ce se coprindea în actul acela, era şi acestea: Betlen să nu vatăme cu nimic Ţara Rumânească şi Moldova, căci acestea se privesc ca nişte cherale ale Sultanului; să nu îngădue pe craiul Poloniei şi pe prinţul Ţării Rumâneşti sau al Moldovii ca să-şi cumpere cetăţi în pământul Transilvaniei. Prinţilor rebeli din Ţara Rumânească şi Moldova să nu le dea nici o protecţie; întâmplându-se să fugă acolo ca să scape, să-i prinză şi să-i trimiţă la Constantinopol; pe cei prinşi să-i dea fără plată.
        În vremea în care Radul se afla cu expediţia în Transilvania, unii din boierii patrioţi au găsit vreme ca să fugă la Constantinopol şi să se plângă înprotiva lui Radul pentru tiraniile sale, pentru nesocotirea cea nesuferită ce o arăta către pământeni şi pentru favorul şi protecţia cea mare ce da streinilor cu mare pagubă a ţării şi vătămare a drepturilor naţionale ale pământenilor. Sultanul biruit de plângerile aceste necontenite, a mângâiat pe patrioţi făgăduindu-le că nu va întârzia a [145] scoate pe Radul din domnie şi a întări pe altul. Cu adevărat, Sultanul n-a zăbovit a hotărî scoaterea lui Radul; în locul lui a întărit pe Alexandru Ilie.
        Pe când se lucra pentru schimbarea aceasta, Şerban Basarab care se afla în Polonia, nu pierduse încă nădejdea de a mai dobândi încă o dată domnia Ţării Rumâneşti. Lucra neîncetat pentru aceasta, atât prin Curtea împărătească, cât şi prin Polonia şi prietinul său Şerban Tomşa, prinţul Moldaviei. Dar toate intrigile sale era zadarnice. În sfârşit a pierdut răbdarea şi a hotărât prin puterea armelor să facă o cercare de năvălire. Dobândind bani de la Curtea domnească, ajutor de la Polonia şi de la Ştefan Tomşa, a intrat fără de veste în Ţara Rumânească. Şerban n-a putut isbuti nimic; s-a întors îndărăt, şi necrezându-se sigur de viaţa sa nici în Polonia, a fugit dinpreună cu toată familia sa la Viena, ducând cu sine dorirea cea vecinică de care ardea sufletul său de a mai dobândi scaunul Ţării Rumâneşti. Negroni solul împărătesc de la Constantinopol s-a silit în tot chipul a desvinovăţi pe Şerban şi a-l recomenda favorului Sultanului; dar toate silinţele sale s-au isbutit [146] spre alt, decât să-i dobândească iertare de cele ce a făcut.
        Împăratul Matias a priimit pe Şerban, credinciosul aliat al Curţii împărăteşti, cu toată cinstea şi buna voinţă, arătându-i prin dovezile cele mai adevărate că Curtea împărătească nu uită niciodată slujbele şi îndatoririle ce le face cineva pentru dânsa, Şerban dinpreună cu familia sa a rămas la Viena, trăind în odihnă şi linişte până la sfârşitul vieţii sale; Curtea împărătească îngrija pentru cele trebuincioase ale sale, dându-i ajutoare de bani. După moartea sa, nevastă-sa şi cele doă fete ale sale Ancuţa şi Elena au rămas tot la Viena trăind cu lucrul mâinilor şi cu ajutorul ce li se făcea de la Curtea împărătească. Mai târziu făcându-se prin al Ţării Rumâneşti Matei Basarab, acesta a îngrijit de dânsele cu durere, le-a adus în patria lor şi le-a purtat de grijă până când văduva a murit şi fetele şi-au dobândit norocirea lor.
        
        Sfârşitul Tom: III.